JEAN-PHILIPPE FABRE
LEUL DIN ALEXANDRIA UIMITOAREA CĂLĂTORIE ÎN CARE SFÂNTUL MARCU A ALCĂTUIT EVANGHELIA
JEAN-PHILIPPE FABRE
LEUL DIN ALEXANDRIA Uimitoarea călătorie în care Sfântul Marcu a alcătuit Evanghelia
Jean Philippe Fabre, născut în 1966, este doctor în teologie şi profesor de teologie biblică la Colegiul Bernardinilor din Paris. Recunoscut ca una dintre vocile cele mai autorizate din Franţa în domeniul biblic, susţine numeroase conferinţe şi cursuri de iniţiere în Vechiul şi Noul Testament.
Este autorul mai multor lucrări din acelaşi domeniu: Comment Jésus pétrit Pierre, 2006; Le disciple selon Jésus dans l’Evangile de Marc, 2014; Découvrir la Bible en un week-end, 2015; De Jésus au Nouveau Testament, 2016; Petite initiation à l’Ancien Testament, 2019; Méditations de Noël, Conférences données à Notre-Dame de Paris, 2020; Chemin de croix, chemin de vie, 2020; Le Lion dAlexandrie, 2022.
JEAN-PHILIPPE FABRE
LEUL DIN ALEXANDRIA
Uimitoarea călătorie în care Sfântul Marcu a alcătuit Evanghelia
Traducere din limba franceză: Măriuca şi Adrian Alexandrescu
Bucureşti
Lucrare îngrijită de Philippe Verdin şi ilustrată de Gilles Delacour
Redactor: Laura Mândrilă
Traducerea a fost realizată după originalul în limba franceză: Jean-Philippe Fabre, Le Lion d’Alexandrie, Le voyage inouï où Marc inventa l’Évangile, L’Édition du Cerf, Paris, 2022.
© 2022, L’Édition du Cerf
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FABRE, JEAN-PHILIPPE
Leul din Alexandria: Uimitoarea călătorie a Sfântului Marcu care a descoperit Evanghelia Jean-Philippe Fabre; trad. din lb. franceză Măriuca şi Adrian Alexandrescu bucureşti: Editura Sophia, 2024
ISBN 978-973-136-963-1
I. Alexandrescu, Măriuca (trad.)
II. Alexandrescu, Adrian (trad.)
2
4
„La ce bun călătoria dacă stărui într-ale tale?
Schimbă-te pe tine, iar nu locul unde petreci!”
Seneca (4 î.Hr.-65 d.Hr.)
Nota traducătorilor
Pentru versiunea românească a textelor evanghelice şi a tuturor citatelor scripturistice din acest volum am folosit Biblia Sinodală, editată de IBM al BOR, Bucureşti, 1988.
Mulţumiri părintelui diacon dr. Alexandru Mihăilă, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” a Universităţii din Bucureşti, pentru ajutorul competent acordat cu multă bunăvoinţă în stabilirea variantei româneşti corecte pentru numele proprii, denumirile de localităţi, obiectele de cult şi sărbătorile iudaice prezente în textul volumului.
Cuvânt înainte
Cartea de faţă este istoria unei alte istorisiri. Sau, mai degrabă, a autorului ei. Într-o seară, pe valea Chedronului, un adolescent din Ierusalim, Iohanan, întâlneşte un păstor de oameni, dar o ia imediat la fugă.
Treizeci de ani mai târziu, cel care şi-a luat numele roman de „Marcu” se hotărăşte să istorisească viaţa acestui om neobişnuit şi misterios şi alcătuieşte la Roma, el cel dintâi, arhetipul celor patru Evanghelii.
Marcu este evanghelist pentru că este explorator. Întreit. Explorează cu pasiune lumea nouă care-l înconjoară, civilizaţia mediteraneeană a secolului I. Periplul său îl poartă de la Ierusalim la Cezareea Maritimă, în Antiohia Siriei, în Alexandria, Cipru, Troa, Efes şi se încheie la Roma. Marcu se confruntă cu o lume pe care naţionalismul său iudaic n-o poate cuprinde. Totodată, supune cercetării o întâlnire care i-a schimbat întreaga viaţă: povestea îndeobşte cunoscută a Acelui Om despre Care martorii spun într-un glas că în cele din urmă nu a rămas în mormânt. În sfârşit, îşi explorează propria rană, neputinţa de a fi la înălţimea Celui a Cărui Viaţă vrea totuşi să o scrie. Marcu, rănit1 în tinereţe, îşi caută vindecarea prin scris. Aceste trei căutări sunt de fapt una
1 „Rănirea” se află în legătură directă cu episodul descris în Marcu 14,52: „El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol” (n. red.).
8
singură. Şi astfel, Evanghelia sa devine, mai curând decât o cronică, o invitaţie la întâlnire şi călătorie.
Faptul că am optat pentru o biografie romanţată nu trebuie să descumpănească cititorul, care se aştepta poate la o lucrare academică! Romanul îţi permite intuirea unui parcurs lăuntric, reconstruirea unei psihologii. Te atrage într-o intrigă care te ţine cu sufletul la gură, lăsându-te totodată să ghiceşti secretele genialei alcătuiri a istorisirii lui Marcu.
Recursul la ficţiune nu a împiedicat păstrarea ambianţei istorice şi biblice, cu rigoarea aferentă. Cronologia evenimentelor marii Istorii, descrierile geografice ale oraşelor şi provinciilor, organizarea politică, economică şi socială a Imperiului Roman, faptele raportate de Tradiţia bisericească, istoriografia subiacentă a cărţii Faptele Apostolilor, organizarea primară a comunităţilor creştine, opţiunile editoriale în privinţa Evangheliei după Marcu, cunoştinţele despre scrierea sau despre navigaţia antică, toate acestea au fost studiate cu cea mai mare grijă şi puse în slujba subiectului cărţii.
Marie-Françoise Basiez, eminenta specialistă în istoria lumii iudaice şi greco-romane a secolului I a avut amabilitatea să citească cu atenţie manuscrisul. Istorisirea noastră îi datorează mult lui Jean-Noël Aletti, care a descifrat ca nimeni altul tainele Evangheliei după Marcu.
Această carte s-ar fi putut intitula: „O biografie a Sfântului Marcu”. Dar, odată cu alcătuirea romanului, autorul a făcut aceeaşi experienţă ca şi evanghelistul: a scris pentru toţi. Nu pentru a convinge, ci pentru a explora, a cerceta împreună.
Cele câteva opţiuni editoriale care însoţesc această povestire sunt introduse încă de la prima lor menţionare în notele de subsol, pentru a ajuta cititorul în înţelegerea romanului (denumirile antice, alegerea vocabularului, precizia istorică, explicaţiile biblice).
9
Am preferat termenul „iudeu” (judéen) termenului „evreu” (juif) pentru a evita un anacronism denunţat de André Paul. Pentru aceleaşi raţiuni, am ales cuvântul „netăiat împrejur” (non-circoncis) sau „Neamuri” (Nations) pentru a-i evoca pe „păgâni” (païens). În virtutea acestor două alegeri, distincţia pe bază naţională capătă în mod legitim întâietate faţă de clivajul religios.
S-ar cuveni ca aceste memorii ale lui Marcu să fie citite având alături cele două texte de bază, Evanghelia după Marcu şi Faptele Apostolilor. Scenele din aceste monumente ale narativului biblic care sunt cele mai apropiate de povestirea noastră se află în anexă.
Hărţile şi schiţele sunt prezentate ca fiind ale lui Marcu însuşi. Cele trei hărţi de la începutul fiecărei părţi ne ajută să situăm evenimentele într-o aventură care, desfăşurându-se în trei etape, lărgeşte orizontul „în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8).
Bibliografia finală a fost simplificată în mod intenţionat. În sfârşit, cititorul poate recurge în mod regulat la cronologia din anexă, păstrând chiar permanent acolo un semn de carte…
Mulţumiri lui Gilles pentru schiţele lui. Mulţumiri lui Philippe, Raphaële, Sabrina, Luc, Marie-Christine, Dorothée, Annie, Laurent, Marie-Françoise, Edouard, Liliane, Jean-Noël, Pierre, Danielle… pentru sprijinul acordat şi pentru lectura susţinută!
Prolog
Timotei doarme, lungit între două amfore, cu picioarele sprijinite pe bocceaua pe care mi-o făcuse Pavel. Pânza de cort ne apără cât de cât de soarele arzător. O toropeală uscată i-a copleşit pe pasagerii vlăguiţi, aşezaţi de-a curmezişul, asemenea unor legionari romani după bătălie. Poseidon-ul1 nu izbuteşte să împrăştie nici un fel de spumă pe valuri. În urma pupei, o barcă se leagănă fără convingere. Căpitanul moţăie pe dunetă, încredinţându-ne soarta în mâinile unui cârmaci prea puţin solicitat.
Ne îmbarcaserăm la Ostia, în urmă cu zece zile. Vânturile Mării Tireniene ne-au purtat alene corabia până-n largul lui Reggio2. Scila şi Caribda, paznicii domoliţi ai miturilor homerice, ne-au îngăduit să trecem prin strâmtoare. Fără îndoială, plasasem greşit Sicilia atunci când copiasem harta lui Strabon. În spate, la tribord, vreme de câteva ceasuri întrezărisem Etna învăluită în aburi de căldură. Nu stânci, nu curenţi. De când am virat spre Marea Ionică, nici un pic de briză, nici măcar o adiere nu ne-a suflat pânzele. Gabierii stau degeaba. Mii de valuri ne despart de coastele Cretei, încă şi mai multe până la Farul portului din Alexandria! Nimic nu dădea de bănuit că s-ar isca vreo furtună… Totuşi, îmi amintesc că nu e bine să prezicem nimic.
1 Zeul mării.
2 Rhegion (Pifyiov) este una dintre primele colonii înfiinţate în sec. al VIII-lea î.Hr de greci în aşa-numita Graecia Magna. Numele „Italia” desemna iniţial teritoriile din jurul acestui oraş (n. red.).
12
Bag mâna în traista mea. Printre câteva cioburi de ceramică înnegrite de schiţe, dibui două fragmente de manuscris. Papirusul este costisitor, şi pentru uzul personal nu am copiat şi păstrat decât două fragmente. Le desfac. Este vorba de episodul scurt privind arestarea din Ghetsimani şi celălalt, mai amplu, care relatează vizita în Decapole, între o furtună şi reîntoarcerea la viaţă a Talitei. Trec cu privirea peste aceste rânduri pe care le ştiu pe dinafară, după cât le-am cizelat pe tăbliţe de lut până să le aştern cu cerneală.
în fundul boccelei păstrez încă trei exemplare, complete. Este vorba de textul integral al Vieţii3, înfăşurat cu multă grijă, destinat comunităţilor din Creta, din Asia şi din Egipt. Trei dintre copiile pe care am început să le împărţim. Îmi amintesc de toate orele petrecute alături de Petru, în munca de redactare. La Roma mi-au trebuit aproape patru ani pentru a încheia lucrarea. Cum va fi primită istorisirea în Alexandria, de către prietenii mei… şi de către duşmanii mei? Mă tem oarecum de revedere.
Acum, când Istorisirea este scrisă, îmi dau seama că aş fi avut nevoie de o viaţă întreagă ca să-i dau eu însumi naştere. Pe vremea când eram un băieţandru, rănirea din seara aceea, în adâncul văii Chedronului, a trezit o dorinţă, mult timp inconştientă, apoi, odată cu anii, de nestăvilit: cea de a scrie istoria vieţii Acelui Om pe Care L-am întâlnit, L-am atins în treacăt în noaptea aceea şi Care Şi-a dat seama de slăbiciunea mea. Spre apusul vieţii mele, manuscrisul s-a închegat în sfârşit, fără urmă de ipocrizie. Nu este relatată nici o scenă care să nu fi străbătut mai înainte jalnica opacitate a existenţei mele, precum şi lecţia aspră a călătoriilor pe care le-am făcut.
Petru era acolo la început. Şi la sfârşit. Mă gândesc la prezenţa sa iubitoare în livada noastră de măslini, alături de
3 Viaţa (Bios în greacă) este cuvântul folosit pentru o biografie.
13
tânărul orfan care eram pe atunci. Mă gândesc la moartea sa umilitoare, în circul lui Caligula. Revăd aventura existenţei mele, de la Ghetsimani la Trastevere4.
Mi-a venit un gând.
Poate aş putea profita de puntea toropită a acestei corăbii pentru a scrie o altă poveste: povestea mea? O a doua istorisire! Memoriile unui căutător devenit povestitor. Această Viaţă va avea mult mai puţin ecou decât cealaltă, dar va depinde de ea. Şi la ea va ajunge. Va avea umila ambiţie de a fi mai bine înţeleasă.
Din moment ce Eol ne surghiuneşte în larg, pun mâna pe pană şi pe un papirus curat. Încep o altă lectură, cea a propriei mele existenţe.
Şi trebuie să încep cu rănirea.
Iohanan5 „cel numit Marcu”6
4Trastevere, cartier roman, denumit în latină Transtiberim, „dincolo de Tibru” (n. trad.).
5 în textul nostru, protagonistul îşi păstrează numele semitic Iohanan pentru a-l deosebi de ceilalţi Ioan din istorisire. La fel şi mama sa, Miriam, deosebindu-se astfel de celelalte Maria.
6 Fapte 12,12 şi 25; 15,37.
PARTEA ÎNTÂI
FIORUL
Planul Ierusalimului după propriile mele relevee. Anul al nouăsprezecelea al lui Tiberiu.
1
Felina
Era cu câteva zile înaintea rănirii. Mai precis, cu şase zile.
Rodi, de la înălţimea celor unsprezece ani ai săi, curioasă şi jucăuşă, ca o adevărată fiică a Ierusalimului, s-a şi repezit la uşă; voia întotdeauna să le deschidă ea oaspeţilor. Când am auzit bătăile în uşă, mi-am legat sandalele. În loc să mă duc după Rodi, m-am strecurat în loggia. Camera mea se deschidea spre o mică terasă care dădea în curtea interioară. Rodi o aştepta pe mama ei, Lidia, una dintre slujnicele noastre, pentru a o însoţi pe vizitatoare în curte. Am recunoscut-o deîndată după părul negru şi ondulat care-i acoperea umerii: era Marta, la o oră foarte matinală. Această femeie, voinică, dar sprintenă, se oprea adesea pe la noi când se întorcea în Betania. Înainte de a se urca pe Muntele Măslinilor, trebuia să coboare la Chedron. Şi atunci o vizita pe mama. Amândouă stăteau de vorbă îndelung, la umbra frunzelor mari ale smochinului. În funcţie de anotimp, Marta pleca cu câteva smochine sau cu un coş mare de măsline, purtat în echilibru pe creştetul capului. Şi totuşi, în ziua aceea, vizita sa încă din zori era surprinzătoare.
Mama s-a ivit în prag, cu părul încă desfăcut. Nu era ceva obişnuit pentru femeia aceasta frumoasă să se arate neîngrijită, nici măcar dimineaţa. Ea era oglinda casei pe care o conducea cu o demnitate animată de o bunăvoinţă care m-a
18
impresionat întotdeauna. Faţă de oamenii din jurul nostru, autoritatea sa firească lua chipul duioşiei, în timp ce faţă de săracii care băteau la uşă, acela al compasiunii. Era cunoscută, respectată, chiar îndrăgită în vale. I se cerea sfatul în cazul unor certuri între vecini, în probleme legate de educaţie, de conduita care se cuvenea adoptată faţă de exigenţele ocupantului roman, în cazul umilinţelor zilnice şi profeţiilor politice care inflamau atât de lesne oamenii simpli.
Marta părea îngrijorată. Mama şi-a dat seama. Îndată a luat un şal şi şi-a acoperit capul cu el. Cele două prietene s-au aşezat pe o bancă lângă fântână, sub smochin, departe de privirile curioase. Dimineaţa, umbra casei se întindea peste grădină. Le-am lăsat pe femei cu treburile lor şi mi-am ridicat ochii spre zidul de răsărit al Oraşului sfânt.
Templul văzut din loggia de la Ghetsimani.
Puţul poarta grădinii noastre.
Nu mă săturam de acea privelişte… O schiţasem adesea pe câte un ciob de amforă, cu un rest de cărbune în loc de creion.
19
„Pe zidurile tale, Ierusalime…”, cântă psalmistul. Lumina zorilor dădea pietrei o nuanţă trandafirie. Partea de sus a Templului, poleită cu aur, se înălţa mult deasupra zidurilor. Chiar dedesubt, în centrul incintei, mai luminată ca oricând de razele răsăritului de soare, poarta răsăriteană aştepta ca într-o bună zi să apară Mesia. Pe acolo, spunea tradiţia, va intra El în cetatea Sa şi-Şi va lua în primire împărăţia… După calendarul prorocului Daniil, acest moment era aproape. Eu nu credeam deloc în precizia calculelor apocaliptice şi cu atât mai puţin în superstiţiile populare.
Am coborât scările şi am traversat curtea, alergând înspre poartă.
Iohanan?
Imediat m-am oprit.
da, mamă.
nu te purta ca un sălbatic, vino s-o saluţi pe Marta.
M-am supus, stânjenit în faţa acelei femei care părea fără îndoială foarte îngrijorată. Apucasem să deschid poarta, când am fost chemat din nou.
Iohanan?
da, mamă, am răspuns, întorcându-mă a doua oară, nerăbdător.
te duci în oraş?
da, mamă.
vrei, te rog, să treci pe la Dan? A copt nişte azime pentru noi. Asta o va scuti pe Lidia să mai stea la coadă la brutărie săptămâna viitoare. Va avea destulă treabă să cureţe casa de toate resturile de dospitură7 înainte de Pesah8, şi astfel va fi totul aproape gata pentru sederul pascal. Nu ne mai lipseşte decât mielul.
7 Un termen tehnic figurează în italice, în timp ce sensul se găseşte în ultima anexă.
8Cf. Ieşirea 12,15 (n. red).
20
M-am întors în casă să iau un siclu, am ieşit din curte şi am luat-o pe drumul din faţă care cobora spre micul port, în faţa casei, valea era abruptă. În mod ciudat, în ziua aceea mi-au atras atenţia cele câteva morminte săpate pe marginea drumului. Erau mai simple decât cele din jos de Chedron, cum mergeai către Siloam. Încă de la prorocul Zaharia se crede că, la sfârşitul vremurilor, Muntele Măslinilor se va despica în două. Aşa că e bine să fii înmormântat în primele rânduri, să ai loc în lojă… m-a trecut un fior. Am ridicat din umeri şi mi-am reluat drumul.
Grăbind pasul, am traversat Chedronul pe micul pod şi am început din nou să urc, de-a lungul zidurilor care se înălţau în stânga mea.
Am fost nevoit să încetinesc pasul ca să urc panta abruptă care ducea înspre latura de miazănoapte a Templului. Am ajuns gâfâind la nivelul vechiului apeduct, care ducea apa de la marile bazine de la Vitezda până la Templu. Acum era închis din cauza recentelor lucrări la ziduri şi nu mai funcţiona. În sfârşit, lângă arcada noastră obişnuită, mă aştepta Alexandru9.
Era puţin mai în vârstă decât mine şi mai firav. Prietenia noastră îşi avea rădăcinile în tainele copilăriei. La moartea tatălui meu, ai lui veniseră să o ajute pe mama la măslini. Atunci am început să ne jucăm împreună; atât de diferiţi şi totuşi complementari: când eu eram impetuos, el era domol, când eram nerăbdător, el era liniştit. Familia mea era din Ierusalim, a lui, din Cirene. Eu aparţineam seminţiei lui Levi, el celei a lui Simeon. Asemenea profeţiilor mesianice ale lui Isaia, leul şi mielul îşi urmau calea în acelaşi fel! Această prezenţă, această tovărăşie fuseseră o mângâiere pentru mama mea şi pentru mine, căci familiile sacerdotale, o mare
9 în Evanghelia sa, Marcu pomeneşte de doi fraţi, Alexandru şi Ruf, fiii lui Simon din Cirene, pe care pare a-l cunoaşte bine (Marcu 15,21).
21
deziluzie în aşa-zisa lor solidaritate de clasă, fuseseră absente de lângă văduvă şi orfan.
Cu Alexandru, cunoşteam cele mai ascunse cotloane ale Ierusalimului. Îi străbăteam uliţele în toate sensurile. Cetatea era Regatul nostru. Oh, cât aş fi dorit să fiu din seminţia lui Iuda, aş fi fost regele Ierusalimului! Aş fi fost David! Aş fi scris Psalmii cei mai războinici. Pentru noi, muntele Sionului era o fortăreaţă de asediat, dar totodată şi de cercetat. Asemenea unor asediatori care iscodesc în jurul meterezelor, ne însuşisem aceste cuvinte: „înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el, povestiţi despre turnurile lui…!”10 Ne dădeam oare seama încă de pe atunci că noi creştem în cetatea despre care Isaia spunea că toate Neamurile vor merge în lumina ei? O astfel de descoperire ar fi fost, mult mai târziu, una din roadele rănirii! Pentru moment, ne desfătam cu oraşul, cu farmecul său cotidian, cu tainele, ungherele, dealurile, dughenele sale, dar mai ales cu noutăţile pe care le aduceau cei din diaspora cu prilejul pelerinajelor de sărbători.
Nu eram lipsiţi de evlavie. Am sărbătorit Bar Miţva la câteva zile distanţă, în urmă cu doi ani. An de an, respectam Tora şi ne însoţeam părinţii la sinagogă de fiecare sabat, Alexandru, cu mai puţină reticenţă decât mine. Fără îndoială, el era mai matur, mai interiorizat totodată, mai meditativ, mai profund. El avea un tată. Era oarecum ca prorocul Nathan alături de regele David.
Astăzi, Ruf, un omuleţ roşcat ca David, vioi şi atent, îşi însoţea fratele mai mare. I-am întrebat:
nu-l ajutaţi nici unul pe tatăl vostru?
nu. Iosif nu avea astăzi nimic de lucru, mi-a răspuns Alexandru. Când am plecat din Ghehena11, tata încă nu-şi
10 Psalmii 47, 11 (n. trad.).
11 Ghehena = în ebraică Ge-Hinnon (Valea Hinnon), la sud de Ierusalim (n. trad.).
22
găsise de lucru. Ne-a dat zi liberă amândurora. De asta l-am luat pe Ruf cu mine.
voi vorbi cu mama, le-am propus eu, să vadă dacă e ceva de lucru pentru tatăl vostru…
De obicei, puteam să stăm ore întregi la discuţii. Dar, întrucât din pricina sărbătorii era lume multă în noul cartier Vitezda, ne-am hotărât să coborâm în grădină. Mai înainte trebuia să trecem pe la Dan, a cărui dugheană nu era departe, în interiorul zidurilor. Am traversat podul care trecea peste bazinul de apă de la Struthion ca să intrăm prin arcada principală a porţii de răsărit. Azimele erau gata. La întoarcere, după ce le-am îndesat în buzunarele noastre mari, am luat-o de-a lungul şanţului de la nord de Antonia şi ne-am întâlnit cu doi soldaţi romani. „Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri…!” Erau mai numeroşi decât în ajun de Pesah. Se ştia de ce! Paştele este o sărbătoare a eliberării. Iudeii care se împotriveau stăpânirii romane zeloţii, sicarii deveneau mai ameninţători faţă de autorităţile de ocupaţie. În timpul sărbătorii, atmosfera era tensionată. Se murmura, mirosea a revoltă. De fapt, de câteva zile, mulţimi de oameni soseau din toată ţara şi-şi ridicau corturile în jurul cetăţii, îndeosebi între drumul Damascului şi cel către Iope. Ierusalimul începea să se aglomereze. Asemenea unei caravane uriaşe, pe cale de a se instala pentru noapte. Până şi procuratorul roman avea să urce din Cezareea Maritimă.
Am dat din cap, salutându-i pe soldaţi, cu un sentiment de teamă amestecat cu admiraţie. De la cea mai fragedă vârstă eram fascinat de Roma. Alexandru şi Ruf erau respectuoşi, dar, fără îndoială, pentru ei copii din diaspora -, era ceva obişnuit. Micul Ruf a încercat chiar şi un „Ave”, la care cei doi flăcăi au răspuns cu un surâs: nici măcar între ei nu vorbeau latineşte!
Am coborât înapoi în Chedron. Am străbătut în fugă malul dinspre apus al râului. Odată trecut podul, am evitat
23
să străbat din nou curtea. Aşa că am luat-o de-a lungul zidului până la locul dărâmat unde obişnuiam să ne cocoţăm şi pe care-l numeam „spărtura”. Am fi putut la fel de bine să dăm ocol şi să intrăm prin partea de nord a grădinii, pe care o numeam „Poarta lui Efraim”12, dar ea se găsea la o bună aruncătură de piatră, în susul văii. Grădina era întinsă. Am ajuns mai repede sărind peste zid. Ne bucuram ca de o trecere clandestină.
Cu sprinteneala unei feline, am ajuns, călare, pe coama zidului. Răgetele măgăriţei noastre, altminteri obişnuită cu acrobaţiile mele, mi-au amintit că-şi ocrotea aprig măgăruşul, pe Zakar. Se născuse în iarna asta, puţin înainte de sărbătoarea Hanuca. Tovarăşii mei şi-au scos bucăţile de maţot din buzunare şi mi le-au dat. I-am ajutat apoi să se caţăre şi ei. Am ajuns direct în livada cu măslini de lângă casă, fiind astfel scutiţi de pregătirea casei înainte de Pesah.
îmi plăcea această livadă. Sau, mai bine zis, această grădină. Era mândria şi averea casei noastre. În această perioadă de odrăslire, florile se deschideau la subţiorile frunzelor purtate de ramurile anului precedent. Supunându-se brizei uşoare, frunzişul măslinilor îşi arăta pe rând ambele feţe, trecând de la smarald la argint. Pe solul pietros, se iveau din loc în loc stânci. În fundal, câteva peşteri se zăreau săpate în costişa dealului. Iarna, cea mai mare ne servea drept adăpost. Puţin mai spre nord, trona, măreaţă, presa noastră de piatră, la care mulţi localnici din vale veneau să-şi stoarcă măslinele.
De la această presă venea numele grădinii: Ghetsimani.
Aveam o amintire specială cu presa asta… o amintire urâtă, cu urme de neşters. Tocmai când împlineam opt ani, mi-a confundat arătătorul cu o măslină! Durere fulgerătoare!
12 Amintită de Neemia (8, 16 şi 12, 39). Este identificată şi cu „Poarta Veche” amintită tot de Neemia la 3, 6 (n. red.).
24
Micuţul os zdrobit a necesitat o amputare neînsemnată. Dar acest detaliu mi-a schimbat viaţa, îndepărtându-mă de slujirea pentru care se pregăteşte un tânăr levit13: săvârşirea slujbelor în Templu. Un slujitor al Domnului trebuie să fie fără nici un cusur sau lipsă.
Această răsturnare a destinului meu a fost ultima mare decepţie a tatei înainte să moară. Eu nu regretam nimic. Falanga lipsă nu-mi afecta îndemânarea, eram la fel de ager la scris şi la desenat, la aruncat pietre mai departe decât Alexandru, la cocoţat pe ziduri mai sus decât el… Pe lângă asta, nu aveam nici o tragere de inimă pentru sânge şi pentru jertfele care constituiau slujirea zilnică la altar. Perspectiva de a-I sluji lui Dumnezeu toată viaţa la Ierusalim, fără a avea vreodată prilejul de a vedea lumea, nu m-ar fi mulţumit. Falanga zdrobită în presă îmi lărgise, în mod paradoxal, orizontul unui viitor pe care-l visam cât mai îndrăzneţ cu putinţă.
Stăteam aşezaţi pe marginea presei şi aruncam pietre, încercând să ţintim vârful unei stânci. Deodată, poarta dintre curtea interioară şi Ghetsimani s-a deschis. Mama era însoţită de Marta.
Cele două femei s-au îndreptat către noi, mama cu acel pas demn pe care i-l admiram atât de mult, şi Marta, care părea la fel de îngrijorată.
Iohanan, iar aţi trecut peste zid?
înainte de a încerca noi să ne justificăm, a continuat:
băieţi, avem lucruri însemnate să vă încredinţăm. Putem să ne bizuim pe tăcerea voastră?
Tonul grav al întrebării era neobişnuit. Mama încerca mereu să-mi îndrume înflăcărarea şi să-mi dezvolte simţul răspunderii, dându-mi sarcini din ce în ce mai serioase. De
13 Marcu, fiind vărul lui Barnaba (Coloseni 4, 10), este fără îndoială şi el levit (Fapte 4,36). Dintre cele douăsprezece seminţii, din cea a lui Levi proveneau preoţii Templului.
25
data asta, tonul ei, ca şi chipul agitat al Martei, ne-au convins pe toţi trei, fără să ne fi înţeles dinainte, că într-adevăr era vorba de ceva deosebit. Mama a înţeles asta din privirile noastre şi ne-a luat tăcerea drept consimţământ.
A continuat:
marta, poţi să le explici tu?
De emoţie, Marta vorbea precipitat.
azi după-amiază, înainte de sabat, învăţătorul Se întoarce de la Efraim, unde a stat ascuns după învierea lui Lazăr. Va petrece aşadar noaptea următoare în Betania. A acceptat ca Simon, fostul lepros, să dea acolo o masă în cinstea Sa într-una din aceste zile. Maria şi cu mine suntem poftite. Dar, după cum ştiţi, situaţia este tensionată cu autorităţile religioase şi conducătorii preoţilor şi cărturarii sunt hotărâţi să pună mâna pe El. Este greu să ghiceşti intenţiile învăţătorului, dar mi-a cerut mai multe lucruri, dintre care pe unul aş vrea să vi-l încredinţez. Urmează să părăsească Betania poimâine, încă din zori, şi ar avea nevoie ca familia voastră să le ducă nişte ramuri de măslin unor oameni ai Săi, la Betfaghe.
Marta era în mod vădit tulburată. Mama a luat cuvântul.
i-am spus Martei că, dacă este pentru învăţătorul, să nu-şi facă griji. Astăzi, înainte de şofarul sabatului, am nevoie de voi să tăiaţi ramuri de măslin şi să umpleţi două coşuri. După sabat, încă din zori, le încărcaţi pe Zakar şi vă duceţi la Betfaghe. Veţi lăsa măgăruşul şi coşurile celor doi oameni.
dar, mamă, Tamar nu va îngădui niciodată să fie despărţită de Zakar! Şi ramurile? E păcat să le tăiem când sunt în floare! Şi, pe lângă asta, cum îi vom recunoaşte pe cei doi? Nu L-am văzut niciodată pe acest învăţător, nici pe ucenicii Lui. Cât despre Lazăr, am spus eu, ocolindu-i privirea Martei, ce ştim noi despre el?
26
Alexandru m-a strâns de braţ, avea darul să mă potolească. Mama şi-a aţintit spre mine o privire autoritară plină de afecţiune.
Iohanan, vei înţelege mai târziu. Astăzi am nevoie de voi. Aşa trebuie să faceţi. Este adevărat că Tamar îşi păzeşte puiul ca pe ochii din cap, dar, dacă mă duc eu să-l iau, îl va lăsa slobod. Cât despre ramuri, ştii că pe pământul nostru, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, nu ducem lipsă nici de ramuri de măslin, nici de crengi de smochin, nici de frunze de palmier… desigur, măslinii sunt în floare, şi vom pierde nişte ciorchini frumoşi de fructe, care s-ar fi copt până la toamnă. Dar dacă învăţătorul le cere, înseamnă că este vorba de ceva important. Cât despre Zakar, să aveţi grijă ca greutatea coşurilor să nu fie prea mare pentru primul lui drum.
şi pe oamenii aceia cum îi vom recunoaşte? am adăugat eu răuvoitor.
dacă nişte oameni se apropie de Zakar şi îi veţi întreba ce doresc, iar ei vă răspund: „Domnul are trebuinţă de el, şi îndată îl va trimite înapoi”, acesta va fi semnul. Puteţi să-i lăsaţi să plece cu măgăruşul. Vă veţi întoarce să-l luaţi din acelaşi loc, la ceasul al nouălea.
Şi de ce noi? am mormăit, tot neîncrezător.
Mama nu renunţa la blândeţea ei suverană.
Iohanan, voi sunteţi nişte băieţi tineri, cu destulă minte ca să putem avea încredere în voi şi destul de copii ca să nu atrageţi atenţia.
Vedeam totuşi că mama îmi încredinţa această misiune cu destulă strângere de inimă. Credea în mine, dar ştia că eram încăpăţânat şi uneori cam prea îndrăzneţ. Se temea de reacţiile mele, de impetuozitatea şi ieşirile mele… acelea erau momentele în care cu siguranţă regreta cel mai mult că nu am tată.
27
aş mai putea oare abuza de bunăvoinţa voastră? a reluat Marta, încurajată de calmul mamei.
desigur! îmi închipui cât de tulburată eşti de această atmosferă de complot din jurul fratelui tău şi al învăţătorului: vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a vă ajuta, pe tine şi pe sora ta.
iată, s-ar putea ca învăţătorul şi tovarăşii Săi să aibă nevoie de un loc discret, în apropiere de oraş, ca să petreacă noaptea în zilele următoare. Casa noastră din Betania este şi prea departe, şi prea cunoscută.
câţi sunt?
vreo doisprezece…
băieţi, spuse mama pe un ton blând, dar categoric, aţi putea să curăţaţi peşterile din partea de sus a grădinii, împreună cu Rodi, şi să duceţi acolo haine, urcioare, toate cele de trebuinţă pentru un bivuac? Şi fără să suflaţi vreun cuvânt cuiva… nici prietenilor tăi romani, a adăugat ea, cu un surâs plin de afecţiune şi de încredere pentru tânăra felină rebelă care eram pe atunci.
aşa vom face, doamnă, spuse Alexandru, cu autoritatea unui frate mai mare, care le-a liniştit pe cele două femei, în cursul zilei de astăzi o voi anunţa pe mama că vom petrece noaptea de după sabat în peşteră, pentru a putea fi acolo a doua zi dimineaţă.
mulţumesc, băieţi!
Apoi, întorcându-se către Marta:
peşterile sunt ascunse în fundul văii, în interiorul grădinii, la adăpost de orice privire. Am mai găzduit acolo pelerini pentru sărbătoarea Paştilor în anii trecuţi. Nimeni nu va pune întrebări.
multe mulţumiri, Miriam! şi vouă de asemenea, băieţi! Ştiam că mă pot bizui pe voi!
acum e rândul meu să te rog ceva, i se adresă mama Martei, cu o voce gravă. Aş vrea să-mi arăt respectul faţă de
28
învăţător şi să-ţi dau un vas plin cu un parfum preţios adus din Alexandria. Tu şi sora ta I l-aţi putea dărui în timpul ospăţului de mâine seară.
maria va fi încântată.
să mergem în casă: îţi voi încredinţa sticluţa de alabastru înfăşurată într-un şal, să nu se spargă pe drum.
2
Momeala
A doua zi după sabat, încă din zorii primei zile a săptămânii, Ruf ne-a trezit din somn, zgâlţâindu-ne. Dormiserăm toţi trei în peşteră. Nici n-am apucat bine să ne sculăm şi să ne îmbrăcăm, că am şi văzut-o pe mama cum îl lua cu blândeţe pe Zakar de lângă mama lui. Categoric, îi era mai uşor să se descurce cu măgăriţa decât cu mine… Am luat coşul dublu să-l prindem pe spatele măgăruşului. Ramurile de măslin se revărsau peste marginile coşului, şi florile, deşi tăiate dinainte de sabat, în mod surprinzător încă nu se ofiliseră, iar albul lor lumina în penumbră. Ce splendoare dis-de-dimineaţă!
Zgomotele nopţii încă se auzeau în surdină. Nu vorbeam. Gesturile ne erau precise. Plecam în misiune. Avusesem timp tot sabatul pentru a-mi asuma această sarcină misterioasă. Prezenţa lui Alexandru mă liniştea. Ca şi cea a lui Ruf, căci nimănui nu i-ar fi dat de bănuit doi tineri într-o plimbare cu un ţânc roşcat şi un măgăruş. Am ieşit din grădină prin Poarta lui Efraim, ca să nu trezim toată casa.
Am urcat panta abruptă a Muntelui Măslinilor. Apoi, la răscruce, am lăsat în dreapta drumul către Betania şi am luat-o înspre Bahurim şi muntele Ha’Ţofim. Nu ne mai despărţeau de Betfaghe decât câteva stadii14. Pentru prima
14 Un stadium este o unitate de distanţă de cca 200 de metri.
30
sa ieşire, măgăruşul se arăta foarte curajos. L-am fi încălecat cu plăcere, ca să ne tragem sufletul, dar cele două coşuri erau deja o povară grea pentru el.
Am ajuns sus chiar înainte de răsăritul soarelui. Cum Betfaghe se află pe creasta care se întinde de la nord spre sud, am putut contempla apariţia marelui luminător care, dincolo de deşertul iudeei, se ridica deasupra platoului Transiordaniei. Vârful acesta despărţea lumina de întuneric. În spatele nostru, în partea de jos, Cetatea sfântă rămânea în umbră. În faţă, deşertul se îmbujora într-o nuanţă palidă trandafirie.
L-am priponit pe Zakar de singurul copac de acolo. Ne-am aşezat pe un ghizd, în apropiere.
mi-e puţin teamă! a mărturisit Ruf în şoaptă.
Alexandru i-a ciufulit părul cu tandreţe.
Fără îndoială, căuta cuvinte de încurajare, când am văzut deodată doi bărbaţi apropiindu-se cu paşi grăbiţi. Din colţul uliţei, care dădea în piaţă, au zărit măgăruşul. Nu ne-au făcut nici un semn. Apropiindu-se de măgăruş, au început să-i desfacă nodul cu care era legat.
de ce dezlegaţi măgarul?
domnul are trebuinţă de el şi îndată îl va trimite înapoi, a spus unul dintre ei, privindu-mă drept în ochi.
Avea o privire limpede şi binevoitoare.
Zakar i-a urmat fără împotrivire. Au dispărut pe uliţa de unde se iviseră. Nu ne rămânea decât să coborâm înapoi şi să aşteptăm ceasul al nouălea.
Ziua aceea mi-a rămas întipărită în memorie. Îmi amintesc până şi cel mai mic amănunt, mirosurile, umbrele şi chipurile. După misiunea noastră matinală, am încropit un ţarc în curte pentru a adăposti mielul destinat sărbătorii. Alexandru şi Ruf îmi dădeau o mână de ajutor. Simon, tatăl lor, era cel care urma să aducă mielul pentru Paşti, înainte de a fi
31
jertfit la Templu. Anul acesta vom lua sigur sederul împreună. Simon, bărbatul casei, cu acest prilej, va povesti Hagada… noi vom fi copiii care-i pun întrebări tatălui, după obicei, în desfăşurarea sederului. Alături de Alexandru şi Ruf, eu voi fi cel mai mic, răzvrătitul, potrivit tradiţiei pascale.
În timp ce Alexandru ţinea frânghia şi eu băteam ţăruşii, ne întrebam dacă ar trebui să avem în vedere un ţarc şi pentru mielul celor care vor fi găzduiţi în grădina noastră. Dar cine le va da mielul pentru jertfă15? Mama şi Marta nu ne spuseseră nimic despre asta.
Deodată, zgomotul unei mulţimi ne-a abătut gândul de la întrebările noastre. Părea că rumoarea Ierusalimului cobora până la noi mai stăruitoare decât de obicei. Strigăte în depărtare, cântece… Micuţa Rodi a venit în fugă să ne caute:
veniţi, de sus se vede bine!
Am urmat-o imediat. Ne-am instalat pe loggia. De departe, am zărit o mulţime zgomotoasă, care urca dinspre cealaltă parte a Chedronului şi se apropia de poarta de răsărit. Era greu de desluşit ce se petrece. Lume multă, multe strigăte, multă agitaţie.
ciudat, am zis, pentru că azi nici nu e zi de sărbătoare.
dacă e tot vreo mişcare de-a răzvrătiţilor iudei, cu cererile lor politice, atunci romanii vor fi deja obosiţi, adăugă Alexandru, care lua întotdeauna în considerare urmările unei situaţii. Şi nici arhiereilor nu le plac astfel de lucruri. Dacă ne-am duce să vedem?
nu, nu-mi plac astfel de oameni, agitatorii care pretind că respectă Legea şi Prorocii nu mă interesează. Şi apoi, în curând trebuie să urcăm la Betfaghe să-l luăm pe Zakar.
în ciuda stăruinţelor celor doi mai mici, Ruf şi Rodi, m-am ţinut tare pe poziţie: această învălmăşeală exaltată putea
15 Această întrebare este cea a lui Isaac, pe punctul de a fi jertfit, către tatăl său Avraam. Se înţelege aici că Iisus este mielul pentru jertfă… şi că nu va mai fi nevoie de un alt miel (cf. Facerea 22,7).
32
fi primejdioasă pentru ei. Alexandru mă aproba, chiar dacă era surprins: dintr-odată, devenisem foarte prudent. În depărtare, o mulţime numeroasă trecea prin poarta de răsărit. Am coborât din punctul nostru de observaţie şi ne-am reluat treaba.
Am aşteptat mai mult de o oră în piaţa din Betfaghe. Nerăbdător, aruncam cu pietricele într-un bolovan. Alexandru, ca de obicei, aştepta cu stoicism. Se făcuse deja ceasul al zecelea când l-am văzut sosind în piaţă pe unul dintre bărbaţi, cel cu ochii albaştri. Era însoţit de un tovarăş diferit de cel de dimineaţă. M-am ridicat în grabă şi m-am năpustit asupra lor, ca să-mi exprim nemulţumirea. O privire iute către un Zakar ostenit peste măsură mi-a sporit mânia. Dar, înainte de a apuca să deschid gura, am fost descumpănit de tonul blând al bărbatului:
mulţumesc, tinere! îmi pare rău pentru întârziere. Măgăruşul este obosit, cred că îşi va aduce aminte de ziua de azi.
de ce? întrebă Alexandru, care venise în spatele meu.
pentru că a purtat un împărat smerit şi biruitor16.
Fierbeam în sinea mea, dar blândeţea acelui om mă descumpănea. Am fost surprins de calmul vocii mele.
aţi aşezat un bărbat pe Zakar?
da! răspunse el liniştit, cu aceeaşi blândeţe inexplicabilă în privire.
cel pe Care L-am zărit în mijlocul unei mulţimi dezlănţuite, la poarta de răsărit?
da, băiete.
dar… dar de ce?
gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile oamenilor.
16 Toată această întâmplare se regăseşte la Marcu 11, 1-11 (anexa biblică). Asinul este împlinirea profeţiei lui Zaharia (9,9).
33
Ar fi trebuit să-mi ies din fire. Un altul m-ar fi scos din sărite. Nesăbuit sau exaltat, i-aş fi răspuns fără ocoliş. Dar nu am reacţionat. Din vocea acestui om se revărsa o pace seducătoare. Fiecare cuvânt al său căpăta astfel o greutate de netăgăduit. Dacă n-aş fi fost atât de neîncrezător, cuvintele sale mi-ar fi răscolit inima fără îndoială.
vino, Andrei, învăţătorul ne aşteaptă, îl îndemnă tovarăşul său.
vin acum, Bartimeu, răspunse el cu blândeţe. Ai dreptate, învăţătorul e ostenit.
Am reacţionat în sfârşit:
dar, dacă sunteţi cu acest… cu acest împărat… Înseamnă că ştiţi ce face la Ierusalim?
nu chiar…! şi, ca să fim cinstiţi, ne nedumereşte din ce în ce mai mult!
atunci de ce sunteţi cu El?
la cine altul să ne ducem? spuse el surâzând şi ridicând din umeri.
Şi adăugă, aţintindu-şi privirea către noi:
cuvintele Lui sunt atât de adevărate…
Apoi, cu vocea sa gravă şi totodată entuziastă:
pe curând, poate! Şi mulţumesc pentru mânz!
Lam privit plecând. Aş fi vrut să-i opresc. Întrebările mi se învălmăşeau în cap. Ca şi cum m-aş fi deşteptat dintr-un vis sau dintr-o vedenie, l-am asaltat pe Alexandru cu întrebările mele:
aşadar, chiar învăţătorul a intrat în Templu călare pe Zakar! Dar ce s-a petrecut înăuntru? Cum au reacţionat arhiereii? Dar soldaţii? Cine sunt cei care L-au urmat? Mă întreb ce o spune mama… Să fie oare începutul unei răzmeriţe? Să fie El regele care-i va alunga pe romani? Putem găzdui la noi astfel de răsculaţi?
Am coborât, cu Zakar în urma noastră. Alexandru mă lăsa să freamăt. Ca întotdeauna, îşi lăsa timp să înţeleagă şi să
34
reflecteze. Până când nu s-a ocupat cineva de Zakar, eu nu m-am liniştit.
Peştera era pregătită din ajun. Dar de-abia a doua seară din săptămână, târziu, i-am auzit instalându-se. Lumina din camera mea era deja sub obroc. Vorbeau încet, dincolo de zidul curţii, dar eu, fiind la catul de sus, le auzeam şoaptele.
De la vizita Martei, cu trei zile în urmă, nu-mi mai găseam liniştea. Ba eram chiar furios. Povestea cu măgăruşul mă supărase. Aceşti oameni nu aveau nici un fel de ruşine, cum puteau să dispună aşa de bunurile noastre şi să pună în pericol viaţa lui Zakar în cursul unei aşa-zise manifestaţii în care un aşa-zis rege trebuia să intre în Templu călare pe un biet măgăruş? Nu înţelegeam de ce mama se străduia cu atâta râvnă să le fie de folos. Deşi ne rugase să nu-i tulburăm, totuşi, mânat de curiozitate, am ieşit din cameră. De la înălţimea loggiei, am încercat să-i zăresc pe cei care vorbeau în spatele zidului. În curte, la picioarele mele, luna decupa umbrele fântânii, smochinului, băncii. De cealaltă parte a zidului, nu se auzeau decât nişte foşnete.
Poarta care separă grădina de curte se deschise cu băgare de seamă. Un om a băgat capul pe acolo. Mielul a behăit în ţarc. La lumina lunii, l-am recunoscut pe Andrei. Părea a căuta ceva în penumbră. Instinctiv, ca şi cum acest om pe care de abia îl întâlnisem mi-ar fi fost familiar de multă vreme, am şoptit cât mai desluşit:
andrei!
A ridicat capul către loggia. Din pricina întunericului nu m-a recunoscut.
aşteaptă, Andrei, cobor acum.
Din câteva salturi, am ajuns în curte şi m-am apropiat de el, plin de încredere. Mă miram eu însumi de bucuria pe care
35
o resimţeam la revederea lui, mai ales că petrecusem ultimele două zile bombănind.
M-a recunoscut şi a şoptit:
tu eşti? Mă bucur să te revăd. Cum te cheamă?
-Iohanan.
aha! Ca pe tovarăşul meu cu care am venit să iau mânzul. Şi ca pe Botezătorul.
pot să te ajut cu ceva?
încerc să scot nişte apă. N-am mai găsit de când am plecat de la Templu, şi tuturor ne e sete.
fântâna e chiar acolo. E adâncă, şi mama ne-a spus să vă lăsăm găleata alături.
frumos din partea ei. Nu am întâlnit-o pe mama ta, dar Marta mi-a spus că este o femeie de caracter. Suntem bucuroşi că a fost de acord să ne primească în acest loc pe care nu-l bănuieşte nimeni. Ne simţim în siguranţă la voi.
Fremătam. Am continuat să şoptesc:
este aşa de primejdios pentru voi să vă aflaţi aici?
situaţia cu autorităţile religioase era deja tensionată. Dar de când învăţătorul a fost aclamat ca Fiul lui David, ieri dimineaţă, ni s-a spus că arhiereii şi-au pierdut răbdarea şi caută un moment prielnic să pună mâna pe El.
îi înţeleg, am spus cu severitate. A fost o nebunie curată să intre aşa în Templu! Ce v-a apucat?
ar fi mult de povestit…
dar tu, tu pari un om cu capul pe umeri. Şi ai un nume grecesc. Cum te-ai lăsat amestecat în povestea asta?
ştii, eu nu sunt decât un pescar din Betsaida, de pe malul lacului. Într-o zi, mă dusesem să-l ascult pe Botezătorul la Iordan, şi El era acolo. Ioan Botezătorul mi-a spus să-L urmez pe Acel Bărbat… doar o zi să merg cu El. M-am dus şi am văzut. I-am vorbit despre asta şi fratelui meu. A fost de ajuns pentru ca, odată întorşi în Galileea, acesta să-L poftească
36
să locuiască în casa noastră, în Capernaum. Apoi, într-o dimineaţă, când aruncam năvoadele, El „ne-a pescuit”.
Spusese fraza aceasta bucuros de descoperirea lui.
A continuat:
ca şi cum ar fi avut o momeală nevăzută. A fost un moment de neînţeles, o răsturnare de situaţie… şi în acelaşi timp ceva de la sine înţeles. Nimic din viaţă nu valora mai mult decât Acest Om. De atunci, nu L-am mai părăsit. Într-o zi îţi voi povesti totul.
Cum putea oare Andrei să urmeze un necunoscut?! L-aş fi luat drept un om lipsit de minte dacă nu ar fi fost pe cale să producă acelaşi efect şi asupra mea. Simţeam cum întrebările, reticenţele şi răzvrătirile mele se topesc pe nesimţite. Începeam să întrezăresc forţa de atracţie a învăţătorului doar prin înflăcărarea care mă cuprindea ascultându-l pe Andrei. Nu spunea nimic extraordinar. Şi totuşi, din cuvintele sale răzbătea atâta adevăr, încât l-aş fi urmat până la capătul lumii. Ce mai, firea mea răzvrătită şi temătoare era lovită din plin! Rămăsesem tăcut, iar el a continuat:
îţi voi povesti ce ne-a spus în după-amiaza aceasta despre viitorul Templului. Nu e deloc plăcut.
mi-e teamă că această poveste se poate termina rău. Pilat nu glumeşte cu ordinea publică.
oh, dar să ştii că nu are nimic cu romanii! Ba chiar, în dimineaţa asta, le-a spus câtorva farisei, la Templu, că trebuie plătit impozit lui Cezar.
da, surprinzător, într-adevăr, dar asta nu mă deranjează, am recunoscut eu, cu un zâmbet în colţul gurii.
Aş fi vrut să merg mai departe cu discuţia, însă un bărbat şi-a băgat capul prin poarta grădinii.
hai, Andrei, ce faci? Ne e sete!
L-am ajutat pe Andrei să scoată apă. S-a îndreptat spre tovarăşul său, care-l aştepta în pragul porţii. S-a întors către
37
mine cu un zâmbet complice. A fost ultima oară când l-am văzut, înainte de rănire. Eu, nu şi Alexandru.
în următoarele trei zile, parcă nici n-ar fi fost acolo. Dormeau în fiecare noapte în grădină, dar soseau la asfinţit şi plecau încă din zori. Mama îi spusese Lidiei să pregătească în fiecare seară câteva coşuri. Doar şoaptele din întuneric şi coşurile golite dimineaţa ne arătau că petrecuseră noaptea în partea de jos a grădinii.
Mă învârteam în casă ca un leu în cuşcă. Inima mea simţea ca în fiecare an acea febră specifică Paştelui. Cetatea gemea de lume. Taberele de corturi se răspândeau pretutindeni, până la porţile grădinii. Ţarcuri erau ridicate în aceleaşi locuri de la un an la altul pentru a delimita târgul de miei. Lumea se înghesuia să cumpere mielul pentru seder. Răzvrătiţii umblau încolo şi încoace prin piaţă, vorbind mulţimilor. Soldaţii se aflau în alertă, mai ales în partea dinspre Antonia. De obicei, învălmăşeala asta îmi plăcea şi-mi petreceam timpul pe străduţele înţesate de lume. Dar anul acesta fugeam de oraş.
în timpul zilei, mă refugiam în grădină. Alexandru, care-şi ajuta tatăl pe ogorul lui Iosif, ruda mea, mi se alătura după muncă, venind de la Ghehena. Iar eu meditam sub măslini. Mulţimea de imagini ale acestor zile mi se învălmăşea în cap: Zakar istovit, mormintele din Chedron, ochii lui Andrei, tulburarea Martei. Apoi, acel smochin uscat în mod ciudat, pe care-l observasem pe drumul din faţa casei. Nu izbuteam să le leg între ele, dar eram tulburat. Încercam să mă liniştesc, convingându-mă că era vorba despre ceea ce vărul meu Iosif numea „frământările inimii unui flăcău cu o fire prăpăstioasă”.
Şi apoi, temerile reveneau. Eram îngrijorat pentru noi. Îi adăposteam în grădina noastră pe aceşti oameni căutaţi. Nu
38
era asta o nebunie? Dacă Acest aşa-zis rege era un agitator, soldaţii romani îl vor găsi repede, până şi aici. Primeau informaţii de la mulţi turnători, denunţători plătiţi. Şi apoi, de ce garda Templului nu L-a arestat când a fost acolo? S-a proclamat pe Sine „Fiu al lui David”, da sau nu? Sminteală! Noi ce am face dacă lucrurile ar lua o întorsătură urâtă? Roma nu glumea cu agitatorii. Iar dacă noi am fi socotiţi drept complici, ce ni s-ar întâmpla? Ruina? Surghiunul?…
Aceste frământări ascundeau o alta, mai profundă. Întâlnirea cu Andrei mă răscolise mai mult decât voiam să recunosc. Câtă pace şi în acelaşi timp câtă fervoare! De abia îl întâlnisem pe omul ăsta, dar pentru prima dată în viaţă un om era în stare, cu câteva cuvinte, să mă îndrume spre ceea ce este fundamental. Aveam să descopăr mai târziu că astfel de persoane sunt rare şi preţioase, asemenea unei oaze în deşert lângă care ai vrea să stai cât mai mult cu putinţă pentru a regăsi gustul vieţii. De fiecare dată când ai norocul să le întâlneşti, trebuie să te adăpi de toată înţelepciunea lor. Cu modestie şi smerenie, Andrei mi-a deschis deja ceea ce constituia inima vieţii sale. Şi această perspectivă mă fascina. Cum de putea un om să-şi împărtăşească povestea, cumpăna, comoara atât de firesc? Nu se înflăcărase nici o clipă. Nu căuta să amăgească, ştiam, simţeam asta. Îmi oferise puţin din el însuşi fără să caute să mă cucerească, nici să mă tulbure. Mai ales, îmi oferise puţin din taina învăţătorului său. În episodul cu pescuitul, simţeam cât de frumoasă fusese întâlnirea şi cât de autentică. Dar o simplă chemare putea fi de ajuns pentru a tulbura şi implica o existenţă? De ce Andrei îi devenise ucenic? Nu e o nebunie? Cum să urmezi un om pe care nu-l cunoşti? Poţi cuteza să-ţi clădeşti existenţa pe o taină?
Taina era, desigur, răspunsul lui Andrei, dar era mai ales felul de a fi al acestui învăţător. Un tânăr liber ca mine putea
39
oare să aibă învăţător17? Respectam preceptele Torei încă din copilărie, şi asta era de ajuns pentru viaţă. La urma urmei, nu aveam chef să vorbesc cu Acest Rabbi. N-aş fi fost preocupat nici măcar să-L văd. Cât despre a înţelege în ce fel se împăcau încrederea mea în Andrei şi neîncrederea faţă de învăţătorul său… nu eram pregătit să înfrunt o astfel de dezbatere lăuntrică.
Era ajunul Paştelui. Seara în care începea a treisprezecea zi a lui Nissan, a şasea a săptămânii. Alexandru a trecut pe la mine după lucru, puţin mai târziu decât de obicei, pe la ceasul al zecelea. Adunam hainele făcute sul la poalele măslinilor. Sigur nu aveau să fie folosite noaptea următoare, fiindcă în ziua aceea fusese cald. Le-am făcut teanc, aranjate cu grijă, în peşteră, şi am zărit două săbii puse în spatele unei stânci. M-a trecut un fior.
ai terminat târziu treaba în după-amiaza asta, Alexandru. Aţi vrut să încheiaţi munca pe toată săptămâna încă din seara asta?
nu, nu, Iosif ne-a lăsat să plecăm mai devreme, şi tata se va întoarce mâine dimineaţă, înainte de a veni să ia mielul ca să ne ducem la Templu. Dar i-am făcut un serviciu mamei tale.
a, da?
da, îmi pare rău că nu ţi-am spus dinainte, dar mama ta a vrut să păstrez discreţia. Mi-a cerut să-i aştept pe Andrei şi pe unul dintre tovarăşii săi la poarta Esenienilor, cu un urcior cu apă18, şi să mă prefac că nu-i cunosc. Apoi, potrivit indicaţiilor ei, le-am servit drept călăuză de la distanţă. Am intrat în oraş, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit,
17 Joc de cuvinte, în franceză maitre înseamnă şi „învăţător”, şi „stăpân” (n. trad.).
18 Acest episod este povestit la Marcu 14, 12-16.
40
până la bătrânul Onia. Nu mă simţeam în largul meu în cartierul preoţilor. Am intrat în curte, şi fiul lui Onia19 m-a întâmpinat discret. Mi-a făcut semn să mă aşez în colţul cel mai apropiat. Andrei şi celălalt au intrat după câteva clipe. L-au întrebat unde este încăperea în care învăţătorul ar putea sărbători Paştele cu ucenicii Săi. La un gest al fiului lui Onia, o slujnică i-a condus sus, fără să mai aştepte, pe scara de afară.
şi ai vorbit ceva cu Andrei?
în timp ce urca, m-a căutat cu privirea, şi ochii ni s-au întâlnit. Am zărit o umbră de complicitate în privirea lui, apoi a dispărut. Iar eu m-am întors aici.
Am avut o strângere de inimă. Un amestec de gelozie şi nemulţumire. Şi totuşi nu era greu de înţeles de ce mama se gândise la Alexandru pentru a-i face acest serviciu, şi nu la mine. El nu arătase nici o ezitare atunci când ea ne solicitase prima oară. Totodată, observase tulburarea mea din ultimele zile. şi totuşi! Gândul că Alexandru a fost considerat mai vrednic decât mine pentru această sarcină, care avea legătură cu Andrei, mă rănea. Mi-am lăsat amărăciunea deoparte, cel puţin pentru moment, pentru a afla mai mult.
ce aveau de făcut la Onia?
nu ştiu. Păreau încărcaţi. Când i-am văzut la poarta Esenienilor, Andrei ducea ierburi pentru seder, iar tovarăşul său, un coş cu azime. I-au spus fiului lui Onia că urmau să facă pregătiri ca să mănânce Paştele.
ciudat… oamenii ăştia care se ascund de trei zile se duc în gura lupului şi pregătesc Paştele în cartierul preoţilor care-i caută şi le-au pus gând rău…
nu toţi preoţii sunt împotriva învăţătorului. Mama ta mi-a spus că mulţi au fost impresionaţi de revenirea la viaţă a lui Lazăr.
15 Acest fiu al lui Onia ar putea fi „ucenicul pe care îl iubea Iisus”, autorul celei de-a patra Evanghelii. Făcând parte din familiile sacerdotale, îi va fi primit pe cei doisprezece la Cină, ceea ce ar explica locul său între Iisus şi Petru.
41
-…iar sederul este mâine20. De ce s-au apucat cu atâta timp înainte? Va trebui să fie adus mielul care nu poate fi înjunghiat decât mâine, la Templu.
nu ştiu. N-am vorbit cu Andrei, iar mama ta a fost la fel de enigmatică şi acum. De altfel, nici nu cred că ştie prea multe despre asta. Cât despre miel, nu înţeleg cum vor face ca să aducă fără a atrage atenţia carnea în cartierul ăsta. Învăţătorul lor este persona non grata pentru arhierei de când a iscat tulburare prin piaţă acum câteva zile.
în mod cert, aceste evenimente erau pline de mister. Nu mai eram atât revoltat, ci mai mult nedumerit… cu câteva ore înainte de momentul în care viaţa mea avea să fie dată peste cap.
Alexandru a plecat acasă la el, căci se făcuse târziu. Eu, pe gânduri şi tulburat, făceam ultimele pregătiri pentru cei care urmau să fie găzduiţi în noaptea aceea. Am revăzut săbiile. M-a cuprins teama şi un Psalm mi-a venit pe buze. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu… pentru ce eşti nepăsător la cuvintele strigării mele?” Asemenea unui pui de leu furios, mă simţeam asaltat de toate aceste evenimente care se învălmăşeau fără să le pot găsi înţelesul. Dar mă cunoşteam, ştiam că nu voi renunţa. Voiam răspunsuri. Voiam să dezleg toate aceste mistere.
Intrând în curte, am lăsat poarta deschisă pentru la noapte şi m-am asigurat că găleata era lângă fântână. Lidia şi Rodi terminaseră de măturat casa dintr-un capăt în altul. Mama
20 Potrivit Evangheliei după Marcu, Iisus sărbătoreşte sederul pascal joi seara. Or, faptul că Paştile încep încă de joi seara nu se potriveşte cu întoarcerea de la câmp a lui Simon Cirineul vineri dimineaţa. Această cronologie este fără îndoială rodul unei lecturi teologice a lui Marcu, dar nu corespunde realităţii. Am preferat să urmez cronologia Evangheliei lui Ioan. Paştele încep vineri seara (seara de 13 Nissan este începutul zilei de 14) cu înjunghierea mieilor după-amiaza şi sederul noaptea care urmează. Iisus va fi anticipat cina din ajun, fără miel pascal. În această perspectivă, Iisus ia locul mielului.
42
alegea ierburile pe masa de afară, cu gesturi lente. Aproape terminase. Sub bolta de viţă, se bucura de ultimele raze ale soarelui la apus. Ajunul unei sărbători are ritmul încetinit al aşteptării amestecate cu munca.
Mama m-a chemat să îmbuc ceva. N-aveam nici poftă, nici curaj. Ştiam că, dacă m-aş aşeza, mi-aş vărsa amarul legat de misiunea pe care i-o încredinţase lui Alexandru. Presimţeam că nu era momentul, şi, mai ales, că reproşurile care mi-ar fi venit la gură nu ar fi fost îndreptăţite. I-am urat noapte bună. Am simţit atunci că ea purta, cu afecţiune, toate suferinţele ascunse ale fiului rebel care eram pe atunci. Creştea singură acest leu tânăr, care nu mai era pui. Nu izbutise niciodată să-l domesticească. Îşi dădea seama că primele gheare ale vieţii îl scrijeliseră şi se ruga ca aceste cicatrice să-l facă să se îndrepte cu încredere către Cel de Sus. Ce rană ar fi fost destul de adâncă pentru a ajunge la inima fiului său, pentru a-l întoarce şi a-l face fericit? Presimţea că va fi o cale lungă. Tânăra felină, chiar şi rănită, nu va ceda prea uşor.
Cel mai bătrân măslin din grădina noastră
43
M-am urcat la catul de sus. Lumina piezişă părea că aprinde măslinii argintii de dincolo de zid. Impresionat, am luat două bucăţi de ceramică şi o bucăţică de cărbune din odaia mea şi m-am aşezat pe un scăunel, în loggia. Profitând de acea perspectivă oblică peste partea de sus a văii, am început să desenez cu înfrigurare livada noastră din Ghetsimani. Voiam să termin schiţele înainte de asfinţit, ca şi cum aş fi putut reda lumina cu o bucăţică de cărbune. Mai întâi, cu trăsături precise, am schiţat un măslin bătrân şi noduros. Apoi, pe al doilea ostracon mai mare am schiţat grădina de la o poartă la cealaltă. În prim-plan, smochinul şi poarta pe unde apăruse Andrei cu o seară înainte. În fundal, Poarta lui Efraim, care abia se ghicea printre ramurile măslinului. În partea de nord, presa care aştepta să-şi facă treaba. În mod ciudat, era prima oară când înfăţişăm grădina din acel unghi. De obicei, aveam în vedere zidul de răsărit al Templului care se confunda cu cel al Cetăţii. În seara aceasta, Templul în contre-jour era afară din cadru.
Se însera. Mi-am aşezat bucăţile de ceramică înnegrite pe masă lângă celelalte. Fondul lor era mai roşu. Aerul era greu. Recitam Şema Israel în timp ce mă dezbrăcam şi m-am strecurat sub cearşaful din pânză de in.
Am fost trezit brusc din somn. Zgomot de paşi grei şi mulţi, clinchet de metale care se ciocneau. M-am ridicat grăbit. M-am înfăşurat în pânza de in. Am deschis uşa şi m-am aplecat din loggia, dar, cu toată lumina de la lună, nu distingeam nimic. Zgomotele veneau dinspre ulicioară, de cealaltă parte a zidului, şi urcau către Poarta lui Efraim. Inima îmi bătea cu putere. În curtea noastră, în spatele porţii, am auzit o voce pe care nu o recunoşteam.
3
Rana
„Sculaţi-vă să mergem. Iată, cel ce M-a vândut s-a apropiat.” şi îndată, încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul,
unul dintre cei doisprezece, şi cu el mulţime cu săbii şi ciomege de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse semn, zicând: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază.” Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: „Învăţătorule!” Şi L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins. Unul dintre cei ce stăteau pe lângă El a scos sabia, a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: „Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi toiege, ca să Mă prindeţi. În fiecare zi eram la voi în Templu învăţând şi nu M-aţi prins. Dar acestea sunt ca să se împlinească Scripturile.” Şi, lăsându-L, au fugit toţi. Iar un tânăr mergea după El, înfăşurat într-o pânzătură pe trupul gol, şi au pus mâna pe el. El însă, smulgându-se din pânzătură, a fugit gol21.
(Evanghelia după Marcu 14,42-52]
21 Această relatare a lui Marcu poartă semnătura anonimă a evanghelistului. El ar fi tânărul înfăşurat în pânzătură, din moment ce acest episod nu are nici un alt martor, ucenicii luând-o toţi la fugă. De altfel, episodul nici nu este menţionat într-o altă evanghelie.
Tyr
Harta iudeei, a Samariei şi a Galileii după propriile mele relevee. Anul al doilea al lui Caligula.
4
Pânda
A doua zi de la sosirea noastră la Capernaum, după prânz, am stat de vorbă cu Iair.
petru mi-a dat nişte untdelemn pentru soacra lui. Mi-a sugerat să profit de prilej şi să vizitez casa unde L-a găzduit pe Ieşua22.
suzana vă va primi fără îndoială, mai ales dacă veniţi din partea ginerelui său. Această femeie tăcută este o persoană minunată. O voi trimite pe Talita cu voi, înainte de primele semne ale sabatului23. Vă va conduce şi veţi putea urca pe terasă. Suzana nu mai poate ajunge acolo, e prea bătrână. Vă întoarceţi aici după vizită. Vom întâmpina sabatul împreună, în jurul unei mese bogate! Şi apoi ne veţi spune noutăţile de la Ierusalim.
Iair nu ştia prea multe despre motivele călătoriei noastre secrete în Galileea. Discret, nici nu ne întrebase.
Cu elanul celor cincisprezece ani ai săi, Talita ne-a dus la vechea locuinţă a lui Petru. Folosind scara exterioară a casei, am urcat pe acoperişul micii clădiri învecinate. De jos, bătrâna ne privea cu bunăvoinţă.
aveţi grijă, scara e cam şubredă.
22 în dialogurile purtate în aramaică vom folosi această formă a numelui lui Iisus.
23 Sabatul începe vineri seara.
48
Alexandru, Nicolae şi cu mine eram cuceriţi de privelişte. Orizontul era uimitor în lumina înserării. După nuanţele care se atenuau treptat ale cerului, se ghicea asfinţitul soarelui în dreapta noastră, dincolo de coline. În faţă, spre miazăzi, lacul era pustiu, nu era momentul potrivit pentru pescuit. Vântul de apus tălăzuia apele spre stânga. În fundal, la poalele ameninţătoarelor faleze din Arbel, se zăreau acoperişurile din Ghenizaret. Mai departe, pe coastă, se ascundea Tiberiada. Dincolo de ea, lacul se pierdea într-un abur de căldură care te împiedica să-i zăreşti capătul. În sfârşit, în stânga, platourile înalte ale Transiordaniei, Decapole, apoi teritoriul lui Filip căpătau nuanţe roşiatice pe măsură ce soarele apunea, în comparaţie, Chedronul părea mic şi neînsemnat!
aceasta este priveliştea învăţătorului, spuse Talita. Aici îi plăcea să urce în zori, dacă nu cumva Se ducea pe colina de acolo, din spate, rosti ea, întorcându-se spre dreapta. De fapt, de pe acea colină predica ore întregi.
Stăteam tăcuţi, Alexandru, prin felul lui de a fi, Nicolae şi cu mine pentru că nu mai văzusem niciodată un spectacol pe cât de paşnic, pe atât de copleşitor. Aveam simţământul că ating în sfârşit lumea Omului de Care fugisem cu trei ani în urmă, în grădina noastră din Ghetsimani. De atunci, cercetasem toate locurile pe care le străbătuse când venea la Ierusalim. Dar aici, impresia era diferită. La Ierusalim era în exil. Aici, Se putea simţi acasă. Lacul nu trăda aceeaşi tulburare învrăjbită care răzbătea din Oraşul sfânt. Câtă pace! Talita nu-şi găsea locul de entuziasm:
de aici L-am văzut prima dată. Era foarte multă lume. Tocmai o vindecase pe Suzana24, a spus ea, făcând semn din bărbie către bătrâna care trecuse prin curtea interioară. De atunci, toată lumea încerca să se apropie de El. În ziua aceea, eram cu tata, care era curios şi el să-L vadă. Nişte oameni
24 Marcu 1,29-31.
49
veniţi din Horazim au adus un om purtat pe o targă. S-au urcat pe aceeaşi scară25, apoi l-au coborât în curte cu nişte frânghii, dând crengile la o parte. În drumul spre casă, continuă ea, întorcându-se către sinagoga care depăşea acoperişurile din spatele nostru, tata era descumpănit. Nu atât pentru că omul se sculase din pat, ci mai ales pentru faptul că învăţătorul îi spusese că îi sunt iertate păcatele.
Am găsit o bucată de ceramică pe acoperiş şi, cu o bucăţică de cărbune pe care o aveam mereu în buzunar, am schiţat curtea în prim-plan şi malurile lacului dincolo de ea. Se iveau primele stele ale sabatului. Din câteva linii, am prins acele imagini care-mi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie.
De unde eram cocoţaţi, am salutat-o pe bătrână, care şedea, tot în curte.
sabat şalom, Suzana!
Ne-a răspuns dând din cap binevoitoare. Nu ne rămânea decât să coborâm şi să ne întoarcem la Iair26. Distanţa nu era mai mare decât cea a unui drum de sabat. Prima noastră zi la Capernaum fusese frumoasă.
Sosiserăm acolo în ajun, după patru zile de mers întins. Micul nostru grup număra şapte membri la plecarea din Ierusalim. Era cu noi şi Barnaba, de asemenea şi Filip şi ceilalţi doi fraţi din Cilicia. Pe drum, ne opriserăm de mai multe ori.
Prima oprire, la Ierihon, la Bartimeu, mi-a lăsat o amintire de neşters. L-am revăzut cu bucurie pe cel pe care-l întâlnisem acum trei ani, la Vitezda, alături de Andrei. Ne-a povestit întâlnirea cu Iisus, vindecarea lui… Era un om bun şi drept.
25Marcu 2,1-12. Totul se petrece în casa lui Simon-Petru.
26 Iair este mai-marele sinagogii, pe a cărui fiică a înviat-o Iisus, Marcu 5, 21-43. A se vedea anexa biblică.
50
N-am putut zăbovi acolo. Eram prea aproape de Oraşul sfânt. Am urcat valea Iordanului şi ne-am luat rămas-bun de la Filip şi de la cei doi fraţi. O luaseră pe drumul Siharului, care se înfundă în munţii lui Efraim, la apus. Voiau să ajungă în Samaria. Puţin după aceea, ne-a părăsit şi Barnaba, ca să traverseze Iordanul şi să urce spre răsărit pe platoul transiordanian prin Iaboc. Voia să se refugieze la nişte prieteni ciprioţi care aveau un negoţ la Gherasa27.
Cu Alexandru şi cu Nicolae, am continuat drumul spre nord. Am mers de-a lungul munţilor Ghelboa pentru a ajunge în Galileea. Acolo murise Ionatan în urmă cu o mie de ani. Ne-am amintit de prietenia lui cu regele David, neclintit şi exemplar în solidaritate. Coborând, am ajuns la Scytopolis. Dacă n-ar fi fost poziţia strategică, nu ar mai fi rămas nimic din Bet-Şean, de zidurile căreia fusese atârnat trupul regelui Saul. Fusesem impresionat de această cetate grecească, eu, care nu părăsisem niciodată Ierusalimul şi împrejurimile sale. Era prima pe care o descopeream. Nu ştiam că lucruri şi mai mari aveam să văd. Nicolae, care era din Antiohia, se amuza de surpriza mea.
Aş fi rămas să admir imensul teatru, a cărui siluetă maiestuoasă se înălţa în capătul cardo-ului28. Dar dincolo de Nimfeu, am hotărât să nu mai zăbovim, ci să o luăm deîndată spre nord. Era încă prea primejdios să rămânem în cetate, în mijlocul acelor mulţimi necunoscute.
Pe când ieşeam din capitala Decapolei, fascinaţia mea pentru lumea elenistică începuse deja să fie domolită de sentimentul amar al unui univers care părea a se agita fără a şti
27 Gherasa în Iordania. Iosif Flavius menţionează prezenţa acolo a unei mici comunităţi evreieşti. Oraşul avea legături cu Siria, este posibil să fi avut şi cu Cipru.
28 Cardo termen de urbanism roman, semnificând axa nord-sud care structura oraşul. Ulterior, una din căile principale în centrul social şi economic al oraşului (n. trad.).
51
cu adevărat pentru ce. Când am început să mergem de-a lungul lacului pe partea dreaptă, în ultima zi, traversarea Tiberiadei mi-a certificat intuiţiile. Oraşul recent pe care Antipa îl ridica în cinstea lui Tiberiu era încă în construcţie şi părea prea nou pentru a putea beneficia de înţelepciunea rafinată a tradiţiilor. Talita ne-a spus că Iisus nu a trecut niciodată pe acolo. Acele cetăţi comerciale, atât de bine organizate şi chivernisite, puteau oare să lase loc şi Celui de Sus?
Am ajuns la Magdala, la poalele muntelui Arbel. Părăsind satul cu paşi hotărâţi, am discutat cu Alexandru, în timp ce Nicolae mergea în faţă.
aş dori să mă întorc aici, să vorbesc cu Maria, cea din Magdala. Ea n-a spus decât prea puţine lucruri despre evenimentele din a treia zi. Nu e de ici, de colea faptul de a fi găsit mormântul gol. Hotărât, cei care L-au întâlnit pe Ieşua după cele trei zile nu sunt prea vorbăreţi.
totul e misterios… recunoscu Alexandru. Evenimentul acesta ne-a dat vieţile peste cap, nu ştiu cum ar putea fi povestit…
Sosind la Capernaum, am bătut la uşa lui Iair, lângă sinagogă. Găsiserăm casa după indicaţiile date de Andrei înainte să plece din Ierusalim. Talita venise să ne deschidă. N-o mai întâlnisem niciodată pe această fată sprinţară ca o rândunică primăvara. În schimb, Iair m-a recunoscut.
Cu câteva luni înainte, trecuse pe la mama la Ierusalim, cu Andrei şi Petru, pentru sărbătoarea Sucot. Era un bărbat de talie mijlocie, cu ochi negri, cu o tunică închisă la culoare. Un zâmbet sincer îi lumina chipul. Prietenia lui cu cei doi fraţi data din Capernaum. Îmi amintesc de discuţia pe care am avut-o atunci în legătură cu o faptă a lui Pilat, care luase din banii Templului pentru construirea unui nou apeduct. Discuţia a fost îndeajuns de pătimaşă, încât chipurile să ni se întipărească reciproc în amintire.
52
Iair ne întâmpinase pe toţi trei cu o bucurie revigorantă pentru nişte călători fugari. Nu-l anunţase nimeni de venirea noastră, şi totuşi el şi soţia sa Salomeea ne-au primit cu multă ospitalitate. Gazda ne-a arătat, de cealaltă parte a curţii interioare, o mică încăpere simplă şi curată. Ne-am lăsat bagajele acolo.
Nicolae avea să plece spre Antiohia câteva săptămâni mai târziu, dar Alexandru şi cu mine am rămas acolo mai bine de un an, până după Kippurul anului următor.
Prima noastră cină de sabat a prilejuit o seară frumoasă, plină de bucurie, de istorisiri, dar şi de pace. De-abia sosiserăm de o zi, şi gazdele deja pricepuseră că fusesem nevoiţi să fugim din Ierusalim. Erau dornici să afle detaliile peripeţiilor noastre şi veşti despre prietenii din Cetatea sfântă. Alexandru, cu simţul sintezei, a rezumat situaţia.
ai putut să-ţi dai seama, Iair, când ai venit la Sucot, că fraţii sunt tot mai numeroşi la Ierusalim. Dar în sânul comunităţii nu este totul simplu. Îţi aminteşti că cei Doisprezece aleseseră şapte bărbaţi să servească la mese. Nicolae face parte dintre ei, a spus el, arătându-l cu un semn din bărbie.29 Sunt fraţi din diaspora care predică în chip harismatic, şi asta-i supără foarte tare pe fraţii iudei care roiesc în jurul celor Doisprezece. Nu ne-a fost uşor, nouă, cirinei şi alexandrini, cu fraţii iudei. Şi încă şi mai greu cu cei din diaspora care nu-L recunosc pe Ieşua. S-au înteţit disputele privind rolul Templului şi al Torei lui Moise… Tensiunile erau atât de mari, încât au răbufnit în persecuţii. S-a ajuns până-ntr-acolo, încât l-au omorât cu pietre pe fratele nostru Ştefan, pe care l-ai întâlnit poate la Ierusalim. Asta s-a petrecut chiar
29 Nicolae este unul dintre cei şapte diaconi din Fapte (6, 5). Este vorba de un convertit la iudaism (prozelit) din Antiohia. Uciderea cu pietre a lui Ştefan este relatată în Fapte 7.
53
de cealaltă parte a Chedronului, în faţa casei lui Iohanan. S-au dezlănţuit împotriva celor din diaspora deveniţi fraţi. O violenţă fratricidă nemaiîntâlnită şi criminală. Mulţi au fost nevoiţi să fugă imediat, ca nişte oi râioase. Numai cei Doisprezece cu fraţii iudei au putut să rămână. Majoritatea celorlalţi s-a risipit în Iudeea şi în Samaria. Cât despre noi, am plecat de azi pe mâine cu mai mulţi fraţi. Nicolae, care vine din Antiohia, şi cu mine, din Cirene, am avut aceeaşi soartă ca fraţii din diaspora. În schimb, Iohanan ar fi putut rămâne în calitate de iudeu. Dar a vrut neapărat să vină aici, în Galileea, pentru a vedea aceste locuri cu ochii lui… De asta am mers noi mai departe decât ceilalţi. La plecarea din casa lui Miriam din Chedron, Andrei ne-a sfătuit să venim la tine. Iar Petru ne-a dat un pachet pentru Suzana… Dar chiar şi aici, departe de Ierusalim, cât timp vom putea fi în siguranţă?
O priveam pe Talita cu coada ochiului în timp ce Alexandru vorbea. La Ierusalim, Petru ne povestise cum, cu trei ani în urmă, Iisus, ajuns prea târziu din pricina unei femei care-L întârziase pe drum, o deşteptase pe fată din somnul morţii. Nici unul dintre noi trei nu îndrăznea să-i pună întrebări celei care fusese smulsă din şeol, celei pe care învăţătorul o luase de mână pentru a o readuce la viaţă… Tare aş fi vrut să o întreb ce simţise atunci când Iisus îi împărtăşise din puterea Lui dătătoare de viaţă! Dar mai curând ea era cea care ne punea întrebări peste întrebări, în legătură cu Ierusalimul, cu dezbaterile teologice, cu relaţiile încordate cu arhiereii, cu noii botezaţi. Era pasionată, voia să afle amănunte, cum am trăit ultimele zile ale lui Iisus, cum era El atunci. Nu îndrăzneam să-i vorbesc despre noaptea arestării. Nici Alexandru nu a pomenit de faptul că tatăl său fusese pus să-I ducă crucea lui Iisus. El a tăcut din smerenie, eu, de ruşine.
54
Am preferat să descriu viaţa comunităţii în casa mamei mele. Cu mândrie, le-am povestit că Petru şi Andrei, dar şi ceilalţi zece, aveau acolo locul lor de întâlnire. Petru era ca un tată, iar Andrei, ca un frate pentru noi. Am pomenit, tot cu o urmă de orgoliu, de ruda mea Iosif, la care lucrase Simon, tatăl lui Alexandru. Fiindcă îşi vânduse pământurile în folosul tuturor, cei Doisprezece l-au numit Barnaba, „fiul mângâierii”.
Iair ne-a vorbit despre greutăţile pe care le întâmpină în conducerea sinagogii. Probabil vom simţi tensiunea mâine dimineaţă, când ne vom duce pentru sabat. Iair ne-a înfăţişat situaţia. Un anumit număr de locuitori din Capernaum îl considerau pe Iisus Mesia, iar oraşul, odinioară paşnic şi evlavios, era în prezent divizat. La slujbă, îndemnul care urma lecturii din Lege şi Proroci era un moment sensibil în fiecare săptămână. Aceste tensiuni datau de la propovăduirea lui Iisus despre pâinea vieţii. Cuvântul Său, autoritatea Sa firească, noutatea şi radicalismul spuselor Sale, până şi ciudăţenia lor nu încetaseră, de atunci, să stârnească dezbateri şi interpretări contradictorii. Polemicile deveniseră atât de înflăcărate, încât unii stăruiau să aibă loc două slujbe separate la sinagogă. Dar Iair nici nu voia să audă de o asemenea sciziune. Nădăjduia mai ales că autorităţile religioase din Ierusalim nu se vor amesteca. Acest om era un făcător de pace. Credea că va reuşi, cu dialogul şi cu timpul, să păstreze pacea în comunitate.30 Avea încredere în înţelepciunea poporului lui Dumnezeu. Hotărât lucru, multă tulburare a provocat Omul din Nazaret…
Se făcuse târziu. Iair a mulţumit pentru ziua aceea, rostind binecuvântarea serii. Fiecare s-a retras în camera sa.
30 Cele două comunităţi, iudaică şi iudeo-creştină, coabitau încă, în sec. al VI-lea d.Hr., în Antiohia, dar arheologia arată cel puţin două lăcaşuri de cult diferite. Casa zisă „a lui Petru” păstrează neschimbată amprenta specifică sec. I.
55
A doua zi după sabat, după un mic-dejun frugal, am plecat spre port. Voiam să ajung pe malul lacului, să văd pescarii. Cum aş fi putut uita momentul în care Iisus îi chemase pe Petru, pe Andrei, pe Iacob şi pe Ioan31? La Ierusalim, îl rugasem pe Andrei să-mi povestească în detaliu această întâmplare, care mă răscolise la prima noastră întâlnire nocturnă, lângă fântână. Fiecare mi-a relatat propria versiune. Cea a lui Iacob şi Ioan era foarte întortocheată, cu o tendinţă spre exagerare, care încânta auditoriul. Pescuitul era lumea lor. Era emoţionant să ştii că „fiii tunetului”, cum îi numea Iisus, se născuseră acolo, că acolo, pe malul acelui lac, crescuseră. I-am fi salutat cu plăcere pe ai săi, dar bătrânul Zevedeu murise, iar soţia sa se mutase la Ierusalim cu cei doi fii.
Câţiva pescari pe lac la Capernaum
31 Episodul se regăseşte la Marcu 1, 16-20.
56
Părăsind casa lui Iair, era de ajuns să cobori şi ajungeai pe mal. Erau acolo numeroase bărci, mai multe decât îmi închipuiam. Pescarii îşi rânduiau năvoadele. Pescuitul fusese spornic, o binecuvântare a doua zi după sabat. Ne uitam la acei bărbaţi, tineri şi vârstnici, care se mişcau cu gesturi rapide şi precise, schimbând rareori câte un cuvânt. Chipurile lor grave şi ostenite erau marcate de asprimea meseriei. Ne-am amestecat şi noi în discuţii, punând câteva întrebări naive, care ne-au dezvăluit originea urbană. Pescarii ne-au răspuns fără reţineri şi cu un asemenea accent galileean, încât nu am înţeles decât un cuvânt din două. Am fost impresionat de traiul zilnic, absolut obişnuit, al acestor oameni: îşi continuau munca de parcă nu se petrecuse nimic deosebit în satul lor.
Continuându-ne plimbarea de-a lungul lacului, le-am împărtăşit impresiile tovarăşilor mei:
cum oare Cel pe Care-L proclamăm de trei ani încoace „Fiul lui Dumnezeu” a putut petrece zile întregi în această aşezare atât de neînsemnată?
Alexandru a răspuns cu întârziere, clătinând din cap a mirare.
ai dreptate. Îmi pare aşa de rău că nu L-am întâlnit… Dar, ciudat, am impresia că şi Petru, şi Andrei îşi pun tot atâtea întrebări ca şi noi…
cum de s-a putut petrece totul aici, în colţul ăsta uitat de lume? De ce în mijlocul acestor pescari tăcuţi, dacă trebuia să afle întreg Israelul? De ce într-un loc încântător, desigur, dar obscur, dacă Vestea cea Bună este destinată diasporei din întreg imperiul?
tot e mai bine decât la Nazaret… a observat Nicolae. Acolo parcă e o văgăună, într-o depresiune înconjurată de dealuri. Aici, măcar, se circulă. Via Maris aduce lume. Nu este Antiohia, dar nici un loc lipsit de viaţă.
57
adevărat. Dar uită-te la pescarii ăştia. Fac parte din poporul ales. Învăţătorul a trăit printre ei. Ceea ce s-a petrecut aici e uimitor. Ei au avut privilegiul incredibil de a fi fost martori, însă acest fapt nu pare a fi schimbat mare lucru din viaţa lor. Când vezi cum trăiesc cei care L-au cunoscut pe Ieşua, cum ar putea oare mesajul Său să ajungă la cei care nu L-au cunoscut?
întrebările astea nu-mi dădeau pace. Desigur, fusesem botezat, şi chiar de către Petru32. Dar, de trei ani încoace, nu izbuteam să înţeleg ce venise să facă Iisus, care era al Său modus op eran di. Căutam să prind din zbor orice element de răspuns, dar nimic nu mă mulţumea. Găseam că mulţi dintre ucenici, la Ierusalim, erau prea înflăcăraţi. Acceptau totul ca venind de la sine, fără a-şi pune întrebări. Eu nu izbuteam. Ba chiar mi se părea că felul lor de a fi era oarecum lipsit de respect faţă de adevăratul mesaj al lui Iisus. Nu voiam să se piardă în mit. Iisus însuşi le cerea ucenicilor să păstreze tăcerea după ce săvârşea câte un gest neobişnuit. Dacă ne raportăm la un Mesia divinizat după modelul faraonilor şi al lui Cezar, atunci aventura nu merita osteneala! Totul s-ar fi făcut praf şi pulbere în cele din urmă. Iisus nu câştigase acelaşi război, şi nu cu aceleaşi arme. Cine ar încerca să încadreze faptele recente în limitele unei poveşti frumoase, unei lecţii deosebite în care cel bun învinge până la urmă, s-ar înşela: rămâne ceva de neînţeles în aceste evenimente, de neînţeles, dar şi de netăgăduit!
Tot ceea ce Petru şi Andrei ne povestiseră se petrecuse cu adevărat! Simţeam asta în mod deosebit mai ales aici, pe malul lacului. Pe acest ţărm, învăţătorul trăise mai multe luni de zile. A fost nevoie de această viaţă obişnuită pentru a pregăti ceea ce avea să urmeze pe Golgota. În schimb, presimţeam că evenimentele de pe Golgota vor lumina a posteriori sensul
32 Petru îl numeşte pe Marcu „fiul meu” (IPetru 5.13).
58
celor trei ani petrecuţi aici. Cum să împaci nemaivăzutul cu obişnuitul? Chiar primii ucenici spuneau că, în timpul vieţii Lui, ei nu înţeleseseră nimic. Dar acum, ce puteau ei descifra în plus? Enigma rămânea întreagă. Evenimentele din viaţa Acestui Om nu se înlănţuiau, nimic nu se potrivea, nimic nu părea a urma calea logică a cuceririi. Nu înţelegeam, dar nici nu voiam să renunţ, să dau din umeri şi să mă întorc la viaţa mea de dinainte. Privirea lui Iisus la Chedron mi se întipărise în minte. Pescarii ar fi spus că fusesem prins. Mă zbăteam. Dar cârligul se agăţase prea bine ca să mai pot scăpa.
în zilele următoare, am mers la plimbare cu Talita. Era o încântare să urmezi această fată cu ochii jucăuşi şi albaştri ca cerul. De dragul misterului, nu ne divulgase nimic despre destinaţia noastră. Voia să ne arate, câteva stadii mai la sud, un loc care o impresionase. La ieşirea din târg, am zărit un ofiţer roman, iar Alexandru şi cu mine am făcut ochii mari: un sutaş, aici, în târgul ăsta? Ne-a cuprins teama când s-a îndreptat către noi. Dar, spre marea noastră mirare, a salutat-o pe Talita, spunându-i pe nume. Pe drum, ea ne-a explicat că Decimus trăia acolo de mult timp, că iubea neamul nostru.
totuşi, este o diferenţă uimitoare între provincie şi Ierusalim. Aici, relaţiile dintre oameni par mult mai simple, cei care vin dintre Neamuri par interesaţi, ba chiar impresionaţi, de particularităţile poporului nostru.
Alexandru şi Nicolae cunoşteau fascinaţia mea pentru lumea romană. Remarcaseră atitudinea distantă pe care o adoptasem, eu, un fiu al tribului lui Levi, faţă de religia practicată la Ierusalim. De fapt, eram puţin gelos pe aceşti doi prieteni din diaspora. Mai ales pe Alexandru, chiar dacă trăise dintotdeauna la Ierusalim. Purta un nume prestigios din lumea elenă. Iar familia sa venea din Cirenaica… Ah! Africa septentrională, Alexandria, Cartagina, Cirene… şi întemeietorii
59
lor, Alexandru, Cezar… Malurile lacului de-a lungul căruia ne plimbam şi pe care unii îl numeau „Marea Tiberiadei” mă făceau să visez la călătorii peste mări.
aici e! a spus Talita, victorioasă. Puţini cunoaştem locul ăsta.
Era vorba de un ţărm ca toate celelalte, dar Talita părea hotărâtă să facă pe misterioasa. Am intrat în jocul ei:
ce s-a petrecut aici?
aici S-a întâlnit Ieşua cu Petru şi cu ceilalţi după înviere. În ziua aceea, mulţumită Lui, au pescuit o mulţime de peşti.
încă aveam probleme cu cuvântul ăsta, „înviere”33… Desigur, eram botezat şi făcusem mărturisirea de credinţă. Dar mi se părea că acest cuvânt era folosit cu prea multă uşurinţă, ca şi cum era ceva de la sine înţeles. Mă temeam ca acest episod fundamental să nu devină o legendă sau un mit. Ca şi cum învăţătorul ar fi făcut un act de magie. Pentru mine, cuvântul era prea grav, prea plin de consecinţe, prea tainic pentru a fi evocat într-o simplă frază. Eu nu-l foloseam aproape niciodată. Şi totuşi am fost surprins când l-a rostit Talita. Rostit de ea, cuvântul nu avea nimic închipuit. Era autentic. Ea ştia despre ce vorbeşte. Şi apoi, aici, în Galileea, cuvântul suna mai firesc decât la Ierusalim. Ca şi cum ar fi fost mai de înţeles ca Cel înviat să fie întâlnit în aceste locuri obişnuite.
ah, da! Petru a vorbit despre o întâlnire în Galileea, dar a fost destul de reţinut în ce priveşte acest subiect, a spus Alexandru.
mă întreb de ce era atât de tăcut cu privire la aceste evenimente, el care revine neîncetat la eşecul său.
eşti sigur că nu-i înţelegi reţinerea? m-a întrebat Alexandru cu blândeţe.
33 Evanghelia după Marcu nu relatează arătări ale Celui înviat, ci evocă doar o întâlnire în Galileea.
60
Ştia cât de dureroasă era încă rana mea, eu, care-mi ascundeam cu încăpăţânare cicatricea…
M-am înroşit. Talita ne privea fără să înţeleagă. Era rândul nostru să fim misterioşi. Ea tocmai îşi dăduse seama că purtam în inimă o rană deschisă. Am simţit-o impresionată. Din respect şi delicateţe, a schimbat vorba:
hai, că mai sunt încă multe de văzut, să mergem mai departe!
Am mai mers cam un stadium.
aici a hrănit mulţimea de oameni. Noi eram aici, pe stâncă, cu mama şi tata. Chiar Andrei ne-a adus de mâncare! Erau mândri ucenicii… atât de mândri, încât Ieşua le-a spus să se urce în corabie şi să plece! Ceva mai târziu, pornind de la câteva pâini, a început să împartă pâine pentru toţi pe celălalt mal al lacului34.
Andrei şi Petru ne povestiseră acest episod. Acest gest era cel al Manei, sunt sigur de asta. Mana este hrana din pustie pentru poporul lui Israel. De ce a mai înmulţit Iisus pâinile şi peştii încă o dată, de cealaltă parte, acolo unde sunt cei netăiaţi împrejur?
Multe întrebări se iveau în plimbarea noastră. Talita cunoştea împrejurimile ca pe buzunarul propriu. Cu cât înaintam, cu atât gesturile şi cuvintele lui Iisus mi se păreau mai greu de înţeles, purtătoare ale unui sens pe care nu izbuteam să-l descifrez, lângă aceste dealuri unde răsunaseră cuvintele Sale, pe aceste maluri unde oamenii L-au văzut, L-au atins…
În săptămânile în care am stat la Capernaum, am mers pe urmele paşilor lui Iisus, refăcându-I traseele, desluşindu-I obiceiurile, alegerile, căile. Talita ne-a dus chiar şi pe malul celălalt al lacului, la Betsaida. I-am făcut o vizită bătrânului Iona, tatăl lui Andrei şi al lui Petru. De vorbit, nu vorbea, doar deschidea ochii mari şi dădea din cap, cu o privire binevoitoare.
34 Marcu 8,1-10.
61
Am întâlnit de asemenea un om, care, ca şi Bartimeu, îşi recăpătase vederea35. Repeta mereu aceeaşi poveste, şi pisălogeala sa era supărătoare. Hotărât lucru, în spatele unor aparenţe banale, martorii îşi ţineau secretele bine ascunse.
Continuam să desenez pentru a-mi fixa amintirile. Ba chiar începusem să colecţionez mici suluri de călătorie. Nu fără greutate făcusem rost de un papirus şi un stilet la Tiberiada, la un preţ destul de acceptabil. Cu toate acestea, îmi continuam schiţele cu cărbune pe cioburi de amforă. Păstram cerneala pentru a face hărţi şi a însemna locurile. Talita se uita şi ea, peste umărul meu, să nu greşesc ceva. Ştia şi ea să citească.
Seara, acasă, Iair mi-a repetat pildele pe care le ştia pe dinafară… Chiar copiase câteva. Îi plăcea cea a semănătorului. Iisus o rostise pe malul apei, seara, şezând într-o corabie, nu departe de aici. Îmi spunea că, atunci când învăţătorul avea nevoie să vorbească în particular cu cei Doisprezece, îi aduna în casa lui Petru. Aveam să aflu şi eu curând că tihna unui cămin este potrivită pentru a discuta lucruri serioase.
Nicolae plecase spre Antiohia înainte de venirea iernii, cu intenţia de a trece pe coasta feniciană. Ne obişnuiserăm în casa lui Iair, dar încercam să nu ne purtăm acolo ca şi cum ne-am fi aflat la o casă de oaspeţi. În zilele în care nu plecam în cercetare, Iair ne propusese să-l ajutăm la întreţinerea sulurilor sinagogii. Ne învăţase cum să îndeplinim sarcinile mai simple. Lucram în micuţul atelier din curte, din faţa camerei noastre. Într-o zi, Alexandru s-a dus la Suzana să repare poiata care se prăbuşea din pricina mulţimii vizitatorilor, Iair şi-a lăsat uneltele jos şi m-a privit. Era cu câteva săptămâni înainte de Kippur.
Iohanan, am ceva important să-ţi spun.
35 Marcu 8, 22-26.
62
Mi-am lăsat şi eu uneltele jos. Simţeam cum inima îmi porneşte în galop.
aş vrea să-ţi propun mâna Talitei.
M-a luat pe nepregătite. Gândurile mi se învălmăşeau în cap. Farmecul şi inteligenţa vie a acestei fete nu mă lăsau indiferent, eram chiar impresionat de credinţa sa temeinică, dar iată că nu-mi dădusem seama de toate acestea decât acum, în acest moment! De luni de zile, fusesem prins de alte preocupări şi nu mă gândisem nici o clipă la o astfel de perspectivă. Nici nu intra în discuţie. Aşa că nu mi-a venit pe moment nici un răspuns. Liniştit, Iair a continuat:
tu ai optsprezece ani, Talita are şaisprezece. Salomeea şi cu mine ne-am dat seama cât este de ataşată de tine. Am putut vedea că eşti un băiat serios. Sunteţi frate şi soră prin botez. Vei şti s-o faci fericită, suntem convinşi.
Iair, eu… Îmi pare foarte rău…, dar nu e cu putinţă, am spus dintr-o răsuflare.
Pe un ton calm, a continuat pe drumul pe care şi-l marcase probabil dinainte.
ştim că nu ai casă aici: Talita va fi desigur pregătită să te urmeze la Ierusalim. Te iubeşte şi va fi o soţie credincioasă.
nu de ea mă îndoiesc.
am văzut, Iohanan, că eşti un băiat plin de întrebări. Dar este un semn bun, întrebarea e începutul înţelepciunii.
Iair, nu ai cum să înţelegi.
Omul lui Dumnezeu m-a privit în ochi şi m-a îndemnat cu blândeţe:
povesteşte-mi!
Şi atunci, pe neaşteptate, m-am auzit pentru prima oară rostind cu voce tare ceea ce trăisem în noaptea aceea. L-am lăsat pe Iair să întrezărească profunzimea rănii care mă împiedica să fiu fericit. Cu privirea în gol, cu vocea întretăiată, desfăşuram scena.
63
eram în grădina noastră. Noaptea. Îl duceau. Toţi ceilalţi fugiseră. Eram acolo, în spatele unui copac. Nu-L văzusem niciodată. Am simţit o putere de neînvins. Voiam să-L urmez, să-L urmez pentru că era El, să-L urmez atunci când ceilalţi îl părăsiseră. O năzuinţă. Cea a unui tânăr bogat gata să-şi dea viaţa peste cap. Ca Andrei. Nebunie? Sau orgoliu? Deodată, o mână m-a înhăţat. Un bărbat mă prinsese prin pânza de in în care eram înfăşurat. Am strigat. Ieşua, înconjurat de soldaţi, S-a întors. În lumina lunii pline, mi-a aruncat o privire pe care nu o voi uita niciodată. M-am zbătut. Am lepădat pânza. Am pornit drept spre o spărtură pe care o ştiam în zid. Am fugit cât am putut de repede. Am urcat Muntele Măslinilor. Eram gol, ca Adam. Am alergat către pustiul iudeei, ca David36. Mi-era ruşine. Eu, leu? Ce amăgire! M-am îmbrăcat într-o pânză lepădată, tot ca Adam, ca să-mi ascund mai bine ruşinea. Am rămas în pustiu toată noaptea şi toată ziua următoare. Nu-L întâlnisem pe Acest Om decât pentru a fugi de El. Fără umbră de şovăială. Singura dată când m-a văzut, eram gol. Gol şi fugar. M-am întors acasă seara, la primele lumini ale sabatului. N-am mai sărbătorit Pesahul. Nimeni n-a putut urca să jertfească mielul. Mama nu se putea consola la gândul morţii învăţătorului, eu eram la pământ din pricina căderii mele. Am rămas să zac în camera mea. Eram un nimic.
Plângeam. Iair mă asculta. Pe măsură ce lăsam să se reverse remuşcarea care nu-mi dădea pace, laşitatea, trădarea mea şi prilejul grozav pe care-l pierdusem, bunăvoinţa din privirea sa nu înceta să sporească. Atitudinea sa părintească m-a încurajat să continui mărturisirea:
andrei a venit să mă caute. Oh, mult timp după! Poate după două luni. Nu ieşisem nici pentru Şavuot. Mama era îngrijorată pentru sănătatea mea. Auzisem zvonuri cum că
36II Samuel 15-17: David a fugit din Ierusalim pe la Muntele Măslinilor.
64
El ar fi viu. Dar aceste poveşti cu oameni întorşi din moarte nu erau pentru mine decât simple născociri. Munceam pe brânci la treburile casei. Mă cufundam ca o vită în muncă, încercam să uit, dar în zadar! într-o zi, a bătut la uşă Andrei. Mama i-a deschis. Eram lângă presa de ulei. Ne-am aşezat pe ghizd. Nu a scos nici o vorbă mai bine de un ceas. Nici eu. Apoi a şoptit, abia auzit:
Iohanan, niciodată nu vom fi la înălţime.
Aceste vorbe mi-au atins dintr-odată băierile sufletului. Ca o sabie. Scosese la lumină rănirea. Cum de-şi dăduse seama de motivul disperării mele? Şi, mai ales, cum putea oare dezgropa aici o realitate care, ştiu cu siguranţă, m-ar fi chinuit o viaţă întreagă?… Cât era de adevărat, nu voi fi niciodată la înălţime! A adăugat, încet, cu blândeţe:
Ieşua S-a urcat pe cruce ştiind că tu nu vei fi în stare să-L urmezi.
Andrei spunea ceea ce simţisem în noaptea rănirii, dar nu fusesem în stare să pun în cuvinte.
m-a iubit, am murmurat. Sunt sigur de asta. Am văzut în privirea Lui.
Şi încă te iubeşte, Iohanan.
Cu sobrietate, mi-a povestit întâlnirile cu Ieşua de după Pesah. Mi-a mărturisit că, atunci când a coborât de pe Muntele Măslinilor, în a patruzecea zi, a trecut prin faţa casei şi s-a gândit la mine. Mi-a povestit despre Şavuot şi numeroasele botezuri care au urmat. Mi-a spus:
cufundă-ţi cicatricile… toate cicatricile tale în moartea lui Ieşua, şi viaţa ta va fi pentru totdeauna ascunsă în Dumnezeu, cu El.
M-am lăsat în voia lui. Ne-am ridicat şi ne-am dus până la poarta grădinii noastre. Petru, pe care-l vedeam pentru prima oară, aştepta în curte.
petru, ţi-l prezint pe fratele nostru, Iohanan.
65
Iair mă asculta. Aveam ochii în lacrimi. Eram răscolit de propria-mi poveste.
câteva zile mai târziu, Petru m-a botezat. S-a purtat ca un tată cu mine timp de trei ani. Dar, Iair, cicatricea e tot aici, rana e deschisă. Sunt un leu îmblânzit…, însă un leu rănit pentru totdeauna. Cred, voi crede mereu în Ieşua. M-a privit. M-a iubit. Dar nu ştiu ce ar putea face cu un băiat ca mine. De multe ori L-am rugat pe Domnul să-mi vindece rana. Degeaba! E carne vie. Iair, cum te poţi aştepta ca un om ca mine să-ţi facă fata fericită?
numai Dumnezeu poate asta, mi-a spus el cu un surâs plin de bunătate. Vezi tu, Iohanan, ca şi tine, Talita poartă pecetea unei readuceri la viaţă. Gândeşte-te pe îndelete la propunerea mea şi răspunde în deplină libertate, când vei fi pregătit.
Mărturisirea făcută lui Iair m-a urmărit în zilele următoare. Nici măcar în faţa lui Alexandru nu-mi deschisesem astfel inima niciodată. A fost nevoie de bunăvoinţa unui părinte pentru ca cuvintele să ţâşnească. Mărturisirea mă zguduise. Cum de putusem să port asemenea greutate atât de mult timp? Atitudinea bătrânului mă eliberase. Doar un înţelept trecut prin piatra de moară a încercărilor şi-a putut spori bunăvoinţa pe măsură ce-mi înfăţişam căderea.
De când Iair îmi deschisese ochii şi mă făcuse să devin conştient de sentimentele mele secrete faţă de Talita, excursiile noastre căpătaseră o cu totul altă savoare. Nu o mai consideram drept frumosul fruct al unei familii, ci sămânţa posibilă a unei mari iubiri şi a unei vieţi noi. Acum o doream.
Nu ca idealistul care îşi caută un punct stabil în existenţă, nu eram nici în situaţia de a mă vedea în rol de tată de familie, în căminul său. Doream doar să-mi sprijin vulnerabilitatea pe statornicia liniştitoare a acestei tinere fete. Această nevoie
66
ar putea părea grăbită, chiar neaşteptată. Dar încă de un an, inima mea se pregătea fără să-şi dea seama. Cererea lui Iair fusese revelaţia unui proiect care creştea în taină. În loc să mă potolească, această iubire mă ancora temeinic în viaţa mea de tânăr bărbat. Eram gata să folosesc lunile următoare pentru ca prietenia să se preschimbe în dragoste. Voiam să-mi acord timpul necesar pentru a o include pe această tânără fată în ţelurile mele, pentru a şti dacă m-aş putea angaja să o primesc într-o bună zi sub acoperişul meu, să-i fiu credincios de-a pururea, să-mi dau viaţa pentru ea…
După câteva săptămâni de la convorbirea mea cu Iair, lucrurile s-au precipitat. Într-o seară, eram singur pe terasa Suzanei. Pentru a suta oară de la venire, mă aşezasem, sprijinit de magazie, şi desenam. Era mereu aceeaşi imagine, cu luminile asfinţitului tomnatic.
Şi atunci, deodată, i-am văzut. Erau vreo zece. I-am recunoscut imediat. Veşmintele, paşii sacadaţi. Dar mai ales zăream printre ei doi bărbaţi cu puţin mai vârstnici decât mine. Îi cunoscusem în cercul familiilor sacerdotale din Ierusalim. Au trecut prin partea de jos a casei, fără a bănui prezenţa mea. Vorbeau tare, cu tonul arogant al fanaticilor religioşi. Erau fără îndoială iudei trimişi de autorităţile de la Ierusalim.
Am aşteptat destul ca să fiu sigur că nu se vor mai întoarce pe acolo. Trebuia să-l previn pe Iair. Repede! Am coborât scara, mai puţin strâmbă de când Alexandru o îndreptase. Am luat-o printr-un labirint de uliţe paralele şi apoi prin spatele casei, ascultând atent dacă se aude ceva, dar nu se auzea nici o voce. M-am strecurat în sala comună. Le-am făcut semn Salomeei şi Talitei care pregăteau mâncarea să mă urmeze fără zgomot. Lam găsit pe Iair şi pe Alexandru în atelier. Din prag, le-am spus ce văzusem.
67
de câteva săptămâni mă temeam că vor veni, a zis Iair. Mă mir chiar că n-au făcut-o mai de mult. Bănuiesc că au fost înştiinţaţi de cineva.
chiar ar trebui să ne temem de ei? a întrebat Alexandru. La urma urmei, nu facem nimic rău crezând că Ieşua este Mesia.
aceşti oameni sunt puternici, Alexandru, i-am răspuns eu tulburat. Aminteşte-ţi de fratele nostru Ştefan… Credinţa noastră zdruncină autoritatea sinedriului şi…
Un zgomot dinspre sala comună. Era cineva acolo. Iair ne-a făcut semn să intrăm toţi în atelier. S-a dus spre sală. Am rămas ascunşi câteva minute, privind ţintă spre uşa atelierului, cu teamă. Am tresărit când o voce ne-a chemat, din spate. La fereastră, Decimus era împreună cu Iair. Nu se considerase vrednic să intre în casa conducătorului sinagogii. Afară era tot mai întuneric. Decimus vorbea încet, într-o greacă excelentă, cu tonul precis al militarului care-şi desfăşoară planul şi cântăreşte posibilităţile.
I-am întâlnit pe oamenii aceia acum câteva minute. Sunt vreo zece. I-am oprit, pentru că nu sunt de pe aici. Erau agitaţi şi nu s-au potolit decât văzându-mi gradul. Mi-au arătat mandate semnate de Marele Preot din Ierusalim.
ce căutau? a întrebat Iair, într-o greacă mai greoaie.
vor să-i ducă la Ierusalim pe adepţii Căii37.
asta înseamnă că vor trebui să pună în lanţuri aproape jumătate din locuitori.
nu. Nu-i caută decât pe cei care răspândesc această nouă învăţătură, mergând din cetate în cetate. Eu, în numele împăratului, sunt răspunzător cu pacea. N-o să-i las pe apucaţii ăştia să bage zâzanie în jurisdicţia mea. Pe de altă parte, Alexandru şi Iohanan nu mai sunt în siguranţă, ei sunt din Ierusalim, aşa că nu mă voi putea opune mandatelor Marelui Preot.
37 Este prima denumire atribuită grupului de creştini, cf. Fapte 9,2.
68
ce ar trebui să facă? a întrebat neliniştită Talita.
trebuie să plece în noaptea asta. Se poate ca Iair să fi fost pârât că adăposteşte ucenici de-ai lui Iisus. Din câte am aflat, unii de pe aici îl consideră pe învăţătorul vostru drept un şarlatan şi se pregătesc de mai multe săptămâni să restabilească o învăţătură pe placul autorităţilor sacerdotale. Mai mult ca sigur, ei i-au trimis pe oamenii ăştia.
n-ar putea să-şi amâne plecarea? a întrebat Talita. Dacă romanii îi trimit înapoi, nu vor mai putea face nimic.
înainte ca sutaşul să apuce să răspundă, am luat cuvântul. Ştiam deja ce aveam de gând să fac, odată plecat Decimus.
nu, Talita. Chiar şi dacă am putea câştiga câteva zile, acest răgaz nu ar face decât să-l pună într-o situaţie dificilă pe tatăl tău. Trebuie să părăsim Capernaumul.
îl voi pune pe Gaius, unul dintre oamenii mei de încredere, la dispoziţia voastră. Chiar dacă nu crede în învăţătura Dumnezeului unic, este un soldat vrednic. Dacă îi poruncesc, vă va duce până la frontieră.
mulţumesc, Decimus, a spus Alexandru, dar Iordanul nu este departe şi ar trebui să putem ajunge singuri în teritoriul lui Filip. Acolo, vom fi întâmpinaţi la Betsaida de către Iona.
nu te amăgi! Anul trecut, i-au trimis pe unii de-ai lor până la Damasc. Nu aveţi de ales: trebuie să vă refugiaţi acolo unde nu le va trece prin cap să vă caute. Pe malul de miazănoapte, Gaius vă va duce până la Decapole. Vă va trece graniţa la Hippos. Cine ştie, dacă daţi de nişte soldaţi prea zeloşi… Nu cunoaşteţi pe nimeni acolo?
ne-am putea duce la ruda mea, Barnaba, am spus. E la Gherasa, în Transiordania, în comunitatea cipriotă. Mi-a scris de curând. Ne va ajuta. Cetatea e mare, ne va fi uşor să rămânem anonimi.
foarte bine. Gaius vine să vă ia în a doua parte a nopţii. Veţi fi gata?
69
vom fi! am spus, sub privirea aprobatoare a lui Alexandru. Îţi mulţumim, Decimus!
Ofiţerul a plecat pentru a da poruncile necesare. Talita avea ochii roşii, iar eu, inima strânsă văzând-o plângând. Cu toate acestea, ceea ce le-am spus lui Iair şi Salomeei nu era din pricina emoţiei. Îmi pregătisem cererea de câteva zile.
Iair, în seara aceasta îţi cer mâna Talitei. Aş vrea să încheiem înţelegerea înainte de a pleca. Mă voi întoarce ca să facem nunta şi să o iau cu mine când vremurile se vor mai linişti.
De multă vreme, Talita se hotărâse în inima sa. Ochii ei ezitau între teama plecării mele şi bucuria căsătoriei. Iair i-a luat mâna, a pus-o în mâna mea şi a spus, privindu-şi fiica tăcută şi solemnă:
Iohanan, primeşte-o pe Talita. Ea este cea pe care ţi-a sortit-o Cel de Sus.
5
Răzvrătitul
Reţeaua fraţilor funcţiona bine. Prin câteva cunoştinţe din Betania de dincolo de Iordan, tocmai primisem veşti de la mama din Ierusalim. Îmi scria că atmosfera era încordată. Nu era de mirare: în Cetatea sfântă, atmosfera este mereu încordată. Pe un papirus cu scris mărunt, mă informa despre viaţa de acasă în aceste ultime luni. Îl angajase pe Salomon, un tânăr muncitor pe care i-l trimisese Marta. Învăţa meserie cu multă râvnă pe lângă Simon, tatăl lui Alexandru, şi prezenţa sa era preţioasă pe timpul recoltelor. Cât despre cei Doisprezece, ei se întruneau în grădina noastră. Andrei îi purta de grijă ca unei mame. Pe a sa o înmormântase cu şase luni în urmă, înainte de Pesah.
Mama îmi scria mai ales pentru a-mi da binecuvântarea; era încântată la gândul că voi veni cu Talita să locuim în Chedron. Tensiunile din capitală nu împiedicau bunul mers al căutărilor noastre, aşa că ne puteam ocupa din nou de administrarea proprietăţii. Aceste încurajări m-au umplut de bucurie. Prima dată după mult timp priveam spre viitor cu seninătate. De-a lungul acestor luni petrecute alături de vărul meu Barnaba, îmi regăsisem pacea lăuntrică. Acestea au fost fără îndoială unele dintre momentele cele mai fericite ale vieţii mele. Deveneam bărbat. Eram mai puţin sălbatic, mai puţin revoltat… Cel puţin aşa credeam. Desigur, Talita nu era
71
încă lângă mine. Nu o puteam aduce lângă mine atâta timp cât nu aveam un acoperiş deasupra capului. Dar, departe de ea, trăiam aceste luni ca un timp privilegiat acordat celui care se pregăteşte pentru misiunea sa. Aşteptam sfârşitul iernii pentru a face nunta, şi atunci urma să o iau la mine acasă.
Sosirea la Gherasa a fost un adevărat şoc. Oraşul nu avea nici în clin, nici în mânecă cu Capernaumul. Era o cetate elenistică despre care se spunea că fusese întemeiată de Alexandru cel Mare însuşi, pentru câţiva veterani macedoneni. Această origine glorioasă fusese de ajuns pentru a ne stârni, mie şi lui Alexandru, o mare admiraţie. De un secol, asemenea multor cetăţi greceşti din imperiu, devenise o mică bijuterie arhitecturală. Eram fascinat de forfota neobosită desfăşurată în splendidul Macellum, piaţa unde Barnaba ne ducea în fiecare dimineaţă la lucru. De când îşi vânduse terenurile de la Ierusalim, se apucase de neguţătoria cu ţesături, învăţase meserie pe lângă prietenii ciprioţi care-l primiseră la Gherasa. Se ducea regulat la Damasc să se întâlnească cu clienţi sau cu furnizori.
Alexandru învăţase primele noţiuni de croitorie şi se străduia cu grijă să unească diferitele bucăţi de materiale. Pe mine, degetul amputat mă împiedica să mă ocup cu acest meşteşug. În schimb, prietenii lui Barnaba au descoperit în mine talentul de negustor tenace. Nabateenii care treceau prin Gherasa pe drumul dintre Petra şi Damasc erau straşnici în afaceri. Aşa că am devenit negociator de corturi. Mai târziu, alţi ciprioţi din comunitate au aflat că crescusem într-o livadă cu măslini. M-au angajat şi ei, la rândul lor. Alergam toată ziua, dintr-un colţ al Macellumului în celălalt, după cum era nevoie de mine, fie la corturi, fie la măsline. mă mişcam în acest furnicar cu o uşurinţă ameţitoare.
într-o frumoasă zi de toamnă, când tocmai încheiasem negocierile cu nişte filadelfieni, Barnaba mi-a spus că prietenul
72
său Antoniu, un fost legionar care locuia în Decapole, se întorsese din călătoria sa meridională.
dacă eşti liber în seara asta, Antoniu e de acord să-şi petreacă seara cu tine. Te previn, omul ăsta din Gadara e un exaltat.
ştii că nu am încredere în genul ăsta de personaje. Dar Alexandru mi-a spus că merită să fac efortul de a-l întâlni.
măcar pentru povestea lui, asta e sigur. Fără îndoială, el este singurul de prin părţile astea care s-a bucurat de puterea lui Ieşua.
ceea ce mi-a povestit Alexandru nu mă prea convinge… Povestea cu turmele de porci care se aruncă în mare38… Ai zice că e un basm babilonian. Şi felul nepotrivit de a vorbi despre legiune… Tipul ăsta nu are măsură. Înţeleg de ce Ieşua nu l-a lăsat să se urce cu El în corabie.
e cam limbut, aşa e. Îşi relatează povestea din Hippos cu lux de amănunte. Dar omul ăsta are ceva mai mult decât darul povestirii. Când vorbeşte despre misiunea pe care i-a încredinţat-o Ieşua, devine uimitor. Te las să-l descoperi. Ca să dai de el, o iei pe cardo: când ajungi la decumanus nord, e ultima casă pe stânga, în faţa băilor. Te poţi duce acum, se înserează. Nu ne vom mai ocupa de afaceri în seara asta.
Vărul meu Barnaba era un bărbat robust, cu o inimă la fel de mare ca şi pântecele, a cărui privire era de o bunătate nedezminţită. Discernământul său era plin de bunăvoinţă. Astfel că, atunci când mi-a propus această întâlnire, în pofida rezervelor mele, am acceptat.
Am ajuns la casa aflată chiar în faţa Porţii monumentale. Nu mă simţeam tocmai în largul meu, totuşi presimţeam că
38 De citit în anexă Marcu 5, 1-20: demonizatul din Gherasa (în textul românesc al Sfintei Scripturi: „demonizatul din ţinutul Gadarenilor” n. trad.).
73
această întâlnire va fi hotărâtoare pentru mine. Ajuns în pragul casei, l-am strigat. Antoniu a ieşit cu două scaune. Era un bărbat firav, cu gesturi precise şi privire deschisă. Purta o tunică încinsă cu o cingătoare de piele.
ia loc, Iohanan. Te aşteptam. Barnaba mi-a vorbit de tine. Sunt bucuros să te cunosc pentru că şi tu L-ai cunoscut pe Iisus.
oh, doar de departe! am spus eu fără să intru în amănunte.
Omul vorbea greceşte fluent, cu o voce liniştită care contrazicea tot ce mi se relatase despre el.
Iohanan, cred că ştiu de ce vii să mă vezi. Ai fost îndemnat să mă asculţi în legătură cu povestea cu porcii. Dar, vezi tu, nu-ţi voi povesti acest episod. Tu nu ai nevoie să auzi lucruri extraordinare şi miraculoase. Eşti deja convins de puterea lui Iisus. Cauţi mai curând să pricepi înţelesul lucrurilor şi al semnelor. Te pot îndruma în acest sens.
Cum a putut oare acest om să mă ghicească atât de repede?
Într-adevăr, exorcismele mă deranjează. Am întâlnit în Capernaum un om pe care Iisus îl tămăduise în sinagogă. Cred că răspândirea unor astfel de zvonuri îi face pe oameni să rămână în lumea mitologiei.
vezi tu, Iohanan, din ceea ce Iisus a făcut pentru mine am înţeles trei lucruri. Mai întâi, că El nu a venit să fie păzitorul moralităţii, ci să poarte o luptă. Ceea ce este în joc este viaţa sau moartea, lumina sau întunericul. A venit să-l smulgă pe om din mormintele sale lăuntrice, a vrut să-l scape de lanţurile care-l înrobesc.
A tăcut câteva clipe şi m-a privit în ochi, ca să înţeleg mai bine ceea ce spunea. Îmi inspira încredere.
ceea ce spun nu este exagerat. Uită-te la propria ta istorie, şi vei desluşi momentele în care Cel de Sus te-a eliberat
74
de puterile ucigătoare. Tu te-ai folosit de acea luptă şi este bine că în prezent o porţi împreună cu Iisus.
antoniu, vorbele tale au ecou în mine. Sunt sfâşiat de lupte şi cred că Iisus a învins răul. Pot chiar să-ţi numesc locurile întunecate pe care le-a luminat în mine. Dar nu mă simt deloc în largul meu cu concepţia glorioasă pe care o propovăduiesc unii dintre fraţi.
ei bine, aceasta este a doua lecţie a întâlnirii mele cu Iisus. El a învins răul îndurându-l. În ziua aceea la Hippos, aveai impresia că puterile morţii îi impuneau jocul lor, că-I dictau ce trebuia să facă. S-a smerit înaintea lor. Felul Lui de a fi puternic a fost să fie slab. Dacă încerci să laşi la o parte „sminteala Crucii” (Gal. 5, 11), laşi în acelaşi timp deoparte şi Evanghelia. Iisus nu trece niciodată pe deasupra, trece pe dedesubt. Nu va nega niciodată luptele care se duc în tine… le va însoţi.
Cuvântul „Evanghelie” m-a frapat. Desigur, potrivit celor Doisprezece, Iisus folosise forma aramaică. Dar în greacă acest termen era folosit de obicei pentru a anunţa populaţiei victoriile împăraţilor şi generalilor. Faptul că Antoniu l-a alăturat „smintelii crucii” m-a făcut să înţeleg în ziua aceea, într-o străfulgerare, că împărăţia lui Iisus nu era ca celelalte.
şi cea de-a treia lecţie? am întrebat intrigat, atât de mult mi se părea că ajunsesem deja în miezul lucrurilor.
a treia lecţie? E cea mai greu de înţeles… Şi fără îndoială este prea devreme pentru ca fraţii s-o primească. Vezi tu, Iohanan, eu nu sunt din poporul lui Israel. Barnaba şi cu tine nu intraţi în casa mea, eu nu iau parte la rugăciunea fraţilor decât rămânând afară din sinagogă, şi asta se întâmplă pentru că nu sunt tăiat împrejur. Deci, nu sunt nici botezat…
Eram uimit. Barnaba ştia, desigur, dar nu-mi spusese nimic de felul ăsta. Aş fi putut bănui, după numele lui… Or,
75
mulţi dintre noi poartă un nume sau o poreclă grecească, uneori chiar latinească. N-am avut timp să reflectez asupra urmărilor acestei mărturisiri, căci el a continuat:
cred că Iisus a venit la Decapole, cred că m-a vindecat pentru a le arăta ucenicilor că într-o zi va trebui să iasă din ţara lor pentru a-i boteza pe goyim39, pe cei ca mine. Evanghelia nu este doar pentru Israel. Mesia al vostru este şi Hristosul nostru. Dacă Iisus S-a luptat până la moarte nu a făcut-o ca să dăruiască această victorie a Sa doar unei părţi neînsemnate din omenire. Vrea să ne mântuiască pe toţi, tăiaţi sau netăiaţi împrejur.
ce spui tu e cu neputinţă!
ştiu că pentru voi, cei din poporul ales, e greu de acceptat. Când Iisus a venit la Decapole, cei Doisprezece au refuzat chiar şi ei să coboare din corabie. Cu toate acestea, Iisus a aşteptat să se urce din nou în corabie pentru a mă trimite să vestesc în toată cetatea ceea ce făcuse pentru mine. Voia ca cei Doisprezece să audă ce misiune îmi dădea în acel moment. Da, asta e, voia ca ucenicii să înţeleagă că într-o zi vor trebui să se ducă la goyim.
De ce mă trimisese Barnaba la acest om dacă nu pentru a asculta acest mesaj nebunesc? Eram uimit de ceea ce mi se dezvăluia, mi-era greu să-mi dau seama de tot ce implica această perspectivă universală. Dar părea întemeiată… atât de întemeiată! Majoritatea fraţilor nu erau pregătiţi să asculte aşa ceva. În mine, însă, totul se aşeza. Mi-am amintit de făgăduinţa lui Dumnezeu către Avram: „Şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele”40; prorocirile lui Isaia: „Şi vor umbla neamuri întru strălucirea ta”41; cea de-a doua înmulţire a pâinilor de cealaltă parte a lacului; plecarea
39 Goy (la plural goyim) este numele dat unui ne-evreu.
40 Facerea 22, 18 (n. trad.).
41Isaia 60,3 (n. trad.).
76
lui Filip spre Samaria, a lui Barnaba spre Gherasa, a lui Nicolae spre Antiohia… diaspora lui Israel va pune în mişcare diaspora fraţilor. Va ajunge până la Neamuri şi va vesti mesajul lui Iisus. Decimus şi Antoniu vor putea primi botezul. Eram sigur de asta. Înţelegeam. Totul căpăta sens. Era o perspectivă de necrezut, la scara întregului Imperiu Roman, la scara întregii lumi, dincolo de marginile cunoscute, dincolo de Porţile Gibraltarului. Întoarcerea pe care o purtam în mine dintotdeauna. Nemărginirea universului! Voi merge până la marginile imperiului. Voi fi unul dintre mesageri! în entuziasmul meu, înflăcărat de această revelaţie, am spus:
antoniu, dă-mi un nume latinesc! Un nume care să meargă până la Roma. Vreau să aparţin tuturor Neamurilor şi în aceeaşi măsură şi… cum îi spui tu?…Evangheliei.
să-ţi dau un nume? Greu lucru îmi ceri! N-ar fi mai potrivit să-l primeşti de la cei care te cunosc mai bine decât mine?
nu, Antoniu, vreau să primesc acest nume de la un roman. Tocmai m-ai făcut să mă nasc către o nouă realitate. Vreau să-l primesc de la cel care m-a făcut să mă deschid către orizonturile imperiului. Vreau să fiu adoptat de Roma. Ziua aceasta este hotărâtoare şi doresc ca identitatea mea să fie şi ea reînnoită.
Iohanan, de adoptat nu pot să te adopt42, aşa cum fac unii dregători ai imperiului. Dar, fiindcă stărui şi este important pentru tine, îţi pot da cel de-al doilea nume al meu. Mă numesc Marc-Antoniu în amintirea celui care a fost rivalul lui Octavian Augustus. Eşti un războinic, eşti un leu, iubeşti Roma… Ce zici de Marcu43?
42 Existau proceduri de adopţie între adulţi. De asemenea se întâmpla adesea ca un nume grecesc sau latinesc să fie adăugat unui nume semit şi să fie folosite alternativ. După M.-F. Basiez, „trebuie văzută aici manifestarea exterioară şi intenţionată a unei duble apartenenţe culturale”.
43 Prenumele Marcu vine de la zeul Marte, zeu al războiului foarte venerat la Roma.
77
mă voi numi Marcu… Da, numele acesta este făcut pentru mine. Asemenea zeului Marte, voi lua armele, cele ale Evangheliei. Asemenea lui Marc-Antoniu, poate voi ajunge într-o zi până la Roma sau la Alexandria.
De fiecare sabat, mergeam la sinagogă, unde ajungeam plecând din decumanus nord. În trecere, îl luam cu mine pe Antoniu, care rămânea la uşa lăcaşului de cult. După citirea din Scriptură, Barnaba lua cuvântul pentru a îndemna pe cei de faţă să recunoască pe Iisus ca fiind Hristos, Mesia cel aşteptat de Israel. Până şi celor mai sceptici le plăcea să-l asculte. Propovăduirea lui era altfel decât cea a lui Petru. În primul rând, Barnaba aparţinea deja celei de-a doua generaţii, nu-L cunoscuse pe Iisus. Îmi amintesc că, la Ierusalim, Petru stăruia adesea pe dovada nemijlocită şi concretă a învierii: el îi fusese martor, şi asta era ceva! Vărul meu nu putea invoca un astfel de privilegiu. Apoi, în al doilea rând, circumcişii din diaspora erau diferiţi de cei din Iudeea. Religia lor se arăta mai deschisă la dialog. În mijlocul Neamurilor, dezbaterile erau ceva obişnuit. Confruntarea cu idei noi nu era considerată o primejdie, ci mai curând un stimulent. Aceşti doi factori îi îngăduiau lui Barnaba să desfăşoare o propovăduire pe temeiuri scripturistice vie şi convingătoare. Retorica greacă se îmbina fericit cu lectura midraşică a Legii şi Prorocilor. Barnaba avea o gură de aur! Mulţumită cuvintelor sale, mulţi circumcişi înţelegeau că Iisus este Mesia. Mereu se iveau figuri noi la frângerea pâinii44 chiar în aceeaşi seară, după sabat.
Cu toate acestea, pe cât eram de fascinat de împlinirea Scripturilor, pe atât eram şi de atracţia necircumcişilor faţă de religia lui Israel şi faţă de Cale. Unii, evlavioşi şi temându-se
44 Acesta este vechiul nume a ceea ce avea să se numească Euharistie, celebrată de comunitate duminica, prima zi a săptămânii.
78
de Dumnezeul lui Israel, asistau de afară la slujba din sinagogă. Apoi se alăturau rugăciunilor noastre din prima zi a săptămânii, stând şi acolo la uşa casei lui Barnaba, unde ne adunam cu fraţii. Discuţia cu Andrei mă făcuse receptiv la efectul universal al uimitorului eveniment care se petrecuse printre noi cu câţiva ani înainte. Va veni o zi când cei veniţi din Neamuri vor putea împărţi cu noi pâinea. În ceea ce mă priveşte, nu mă simţeam îndreptăţit să iau cuvântul în adunări, dată fiind fuga mea de la Chedron.
Iohanan?
Da, acest tânăr soldat roman mie mi se adresa! Nu l-am recunoscut imediat: de câteva luni toată lumea mă numea Marcu. Era Gaius, legionarul pe care ni-l pusese Decimus la dispoziţie pentru a părăsi Galileea. Îmi aminteam de ochii lui ceacâri. Ce bucurie să-l revăd! îmi va da veşti despre Talita. Ultima misivă pe care o primisem prin fraţii itineranţi data deja din luna Tevet.
eşti tot în serviciu la Capernaum?
da, Iohanan.
spune-mi Marcu. Aşa mă numesc de acum înainte. Îţi aminteşti de Talita, fiica mai-marelui sinagogii? Dacă ai întâlnit-o, n-o puteai uita! am spus eu cu entuziasmul unui tânăr îndrăgostit.
Iair m-a trimis.
A spus această ultimă frază pe un ton stânjenit. Ochii săi căutau să se agaţe de vreun obiect din spatele meu. M-a cuprins teama şi am pus jos tăbliţa de socoteli.
spune-mi, e ceva grav?
N-a răspuns nimic. Era împietrit, ca un om a cărui misiune e prea grea. Probabil că repetase de o mie de ori cuvintele cu care să-mi dea vestea. Gaius şi-a dat seama că am înţeles.
Acest tânăr soldat avea cam aceeaşi vârstă ca şi mine. Avea ochii în lacrimi.
79
eu… Decimus mi-a ordonat să plec în aceeaşi seară. Alaltăieri, Iair m-a rugat să-ţi spun că ultimele ei cuvinte au fost pentru tine… O febră puternică, deodată… Eu… Îmi pare rău!
Rămăsesem ca lovit de trăsnet. M-am întors copleşit şi am întâlnit privirile lui Barnaba şi Alexandru. Se opriseră din lucru. Înţeleseseră şi ei. Am lăsat totul, tăbliţa, stilul… Am luat-o la fugă. M-am amestecat în cardo-ul plin de lume. Inima îmi ieşea din piept. Am fugit şi mai repede, împingând trecătorii din calea mea. Fără să mă gândesc, m-am repezit spre casa lui Antoniu. L-am găsit în prag, discutând cu cineva… M-a văzut năvălind ca un leu turbat. S-a ridicat, spre mirarea celui cu care vorbea, care era cu spatele la mine şi care s-a ridicat şi el, la rândul său. Furia mă sufoca. Simţeam o nevoie imperioasă să lovesc, voiam să-l lovesc cu amândoi pumnii în piept. Dar m-am prăbuşit în braţele lui, cu capul pe umărul său. Am simţit că a făcut un gest discret, şi interlocutorul său a dispărut. Durerea din piept era atât de puternică, încât aveam impresia că-mi va zdrobi inima. Totul se prăbuşea, viaţa mea, visele mele…
Cu discreţie, Antoniu mi-a dat drumul şi a spus cu o voce liniştită:
vrei să intri?
Am luat fiecare câte un scaun. Am intrat pentru prima oară sub acoperişul acestui netăiat împrejur, pe care-l vizitasem totuşi foarte des.
Am stat de vorbă până în zori. De fapt, a fost mai mult un monolog… Antoniu nu răspundea. Încetul cu încetul, mi-am deschis inima, cu suferinţele şi neînţelegerile ei. Eram într-un abis de disperare. Nu-mi puteam da seama de consecinţele tragediei. Tristeţea se revărsa din toate părţile. Niciodată nu fusesem atât de sfâşiat, atât de răvăşit, nici măcar în ziua rănirii. La Chedron fusese umilitor, dar încercarea de
80
astăzi era infinit mai sfâşietoare. Şi atât de nedreaptă! De ce să fie şters dintr-odată un viitor de iubire şi tandreţe? De ce mi-era răpită Talita? De ce o mai readusese Iisus la viaţă dacă avea să i-o ia atât de repede? Trăisem deja încercarea morţii, cea a tatălui meu, dar eram prea tânăr când pierdusem acel părinte sever pentru a fi cu adevărat întristat. De ce mă durea atât de tare moartea Talitei, dacă credeam în înviere? Aceste întrebări vor rămâne mult timp fără răspuns. Antoniu ştia acest lucru, îl respecta şi refuza să-mi dea răspunsuri facile. Trăise prea mult timp în lumea întunericului pentru a înfrunta prăpastia morţii cu formule gata pregătite şi cu sfaturi aparent religioase şi amăgitoare.
Acum, când scriu despre aceste întâmplări, pe corabia către Alexandria, durerea este încă vie… Totuşi, cu timpul, moartea Talitei mi-a lăsat o pecete mai uşoară decât rana. Sunt mai greu de purtat propriile căderi decât cele din planul lui Dumnezeu.
în zori, l-am văzut pe necunoscut în prag. Îl zărisem în ajun, când se retrăsese discret la sosirea mea la Antoniu. Stăteam jos pe pământ, sprijinit de un perete, iar Antoniu se aşezase lângă mine în noapte fără ca eu să-mi dau seama. Acum, ochii mi-erau uscaţi. Lacrimile secaseră. Antoniu tot nu deschisese gura.
Nou-venitul avea o figură prelungă, încadrată de o barbă neîngrijită. Mic de statură, purta o tunică uzată, chiar mototolită în dreptul cingătorii din funie, şi aceea deşirată.
văd că ai treabă, Antoniu, te las.
nu, stai, e bine ca acest tânăr să te cunoască.
cum vrei.
Apoi, privindu-mă:
şalom
mă cunoşti? am întrebat, continuând şi în aramaică.
81
oarecum. Am sosit ieri dimineaţă la Barnaba, pe care l-am cunoscut anul trecut la Damasc. M-a găzduit câteva zile.
nu mi-a vorbit despre tine, am zis ridicând din sprâncene.
avea desigur de gând s-o facă aseară, când am plecat de la Antoniu, la care mă trimisese peste zi. Dar aseară, tu nu erai acolo…
eram aici.
ştiu, pentru că te-am întâlnit, dar atunci nu ştiam cine eşti. De abia când m-am întors la vărul tău, am înţeles ce era cu tânărul pe care-l întâlnisem în timp ce ieşea din casă plângând. Alexandru şi el mi-au povestit.
Faptul că viaţa mea era astfel dezvăluită unui necunoscut mă descumpănea. Antoniu nu vorbea limbile semitice, aşa că nu ne înţelesese schimbul de cuvinte. Dar îmi ghicise iritarea. Îmi cunoştea firea furtunoasă, reacţiile de sălbăticiune. S-a grăbit să schimbe subiectul. Reluând în greceşte, a propus:
hai, Saul, îţi scot un scaun şi să gustăm ceva afară.
eşti din tribul lui Beniamin45? am întrebat la auzul numelui său.
Am luat un scaun şi am ieşit. De fapt, eram dornic să-mi schimb gândurile după acele ore de întuneric şi suferinţă.
da, şi mă mândresc cu asta, mi-a răspuns, cu un surâs radios. Dar m-am născut la Tars, un oraş nu lipsit de faimă.
eşti din diasporal am întrebat cu invidie, chiar dacă tonul afectat al omului mă scotea din sărite.
saul, continuă povestirea de unde ai lăsat-o ieri, ne-a întrerupt Antoniu, care îşi dăduse seama de enervarea mea. Ne vorbeai de armatele lui Vitelius şi de coş… e foarte hazliu!
45 Regele Saul, în Vechiul Testament, era din tribul lui Beniamin. Fiindcă numele nu era prea apreciat în Iuda, este folosit mai ales în tribul lui Beniamin.
82
da, îţi spuneam că situaţia la Damasc devenise de nesuportat. De câtva timp, nabateenii ţin oraşul sub influenţa crescândă a lui Areta, de la Petra. Ca represalii, Vitelius, prefectul Siriei, a plecat din Antiohia cu două legiuni romane îndreptându-se către Damasc şi Arabia. De cum au aflat, nabateenii au blocat porţile oraşului şi au început să-i hăituiască pe romani. Ca cetăţean roman, am fost dat în vileag de cei cu tăierea împrejur. Din păcate, nu se afla la Damasc nici unul dintre nabateenii cu care mă împrietenisem în lunile precedente.46 Fără ajutorul lor, eram în primejdie.
şi aici intră în joc Anania! a spus Antoniu.
a fost de poveste! închipuie-ţi o întreagă cetate în stare de asediu, vânătoare de oameni, strigăte, biete făpturi scoase din casa lor şi aruncate în stradă. Fraţii au hotărât să mă scoată de acolo înainte de a fi înhăţat. Iuda, fratele care mă primise la Damasc, a agăţat un coş de nişte frânghii. Noaptea, plecând de pe strada Dreaptă, am ajuns la ziduri. Anania era acolo, foarte emoţionat de plecarea mea. Mi-a dat o scrisoare pentru Barnaba, pe care-l întâlnisem la Damasc când venise cu treburi. Am luat scrisoarea, şi ei m-au coborât de-a lungul meterezelor. Ce istorie! Nacela improvizată se legăna, se agăţa de pietrele colţuroase… Coşul s-a răsturnat când mai erau cinci coţi până la pământ. M-am trezit cu toate patru „roţile” în aer… Am călătorit mai bine de trei zile, fără să mă odihnesc decât câteva ceasuri noaptea, pe câmp. Am evitat Adraa. Am ajuns ieri dimineaţă la Barnaba…
Peripeţiile lui îmi atraseră atenţia. Omul folosea cu măiestrie limba greacă. Şi ce povestitor! Ce harismă! Această fugă nocturnă mi-o amintea pe a noastră, desigur mai puţin pitorească, atunci când plecaserăm din Capernaum. Mi-au revenit
46 în cei trei ani care au urmat convertirii sale, Saul a călătorit în Arabia, adică la nabateeni. Galateni 1,17. Acest episod se regăseşte în Fapte 9,23-25 şi II Corinteni 11,32-33.
83
în minte Talita, nunta noastră din acea noapte. Ca să-mi înăbuş lacrimile care începeau să curgă, am reluat discuţia:
din ce motive erai la Damasc? Locuieşti acolo?
Saul m-a privit fără să-mi răspundă. Poate mă cântărea din ochi?
eşti prea tânăr ca să-ţi explic.
Răspunsul m-a înfuriat. Drept cine se credea? Antoniu şi-a dat seama că experienţele şi firile noastre pătimaşe şi lipsite de îngăduinţă riscau să stârnească o dispută pentru un fleac.
saul şi Marcu, purtaţi şi unul, şi altul o cicatrice care vă va marca până la sfârşitul vieţii. Aveţi amândoi un motiv important şi decisiv să nu cădeţi în mândrie, ceea ce face din voi nişte fraţi încercaţi şi totodată vulnerabili. Destinul vostru este asemănător. Presimt că împărtăşiţi de asemenea aceleaşi aspiraţii. Cu toate acestea, e prea devreme să vă dezvăluiţi unul celuilalt propriile răni.
a murit Tiberiu! mi-a adus vestea Alexandru.
Ne aflam într-o scurtă şedere la unul dintre clienţii noştri din Gadara, locul de obârşie al lui Antoniu. Eram găzduiţi la una dintre rudele sale. După o negociere spornică, Alexandru se dusese să cumpere câte ceva de-ale gurii, timp în care eu m-am aşezat pe un zid scund, în nordul oraşului. De pe platoul transiordanian, perspectiva asupra lacului îţi tăia răsuflarea. Departe, pe celălalt mal, se ghicea Capernaumul. Va trebui să mă întorc acolo într-o bună zi. Am găsit un ostracon şi desenam atunci când Alexandru s-a întors de la Macellum cu vestea morţii împăratului.
nu ştiu cum reuşeşti, cu aerul tău smerit, să aduni toate informaţiile astea…
e suficient să-ţi ciuleşti urechile când ajungi în piaţă! Moartea sa datează de câteva săptămâni. Aşa cum era prevăzut, împărat a ajuns Caius, romanii îi spun Caligula.
84
Lacul văzut de pe un zid din Gadara. În fundal, Capernaumul.
e mai curând o veste bună pentru noi.
crezi? Tiberiu era un om din stirpea lui Augustus, a făcut multe pentru a menţine pacea la frontiere.
se spune mai ales că era urât de romani. Chiar se exilase la Capri. Şi trebuie recunoscut că n-a prea instaurat pacea în regiune, mai ales în lupta dintre Irod Agrippa şi nabateeni. Ne-a confirmat şi Saul… Conflictul ăsta a fost o nenorocire pentru negoţul cu corturi. Nădăjduiesc că urmaşul lui va purta negocieri cu Areta. Să ne putem vinde marfa depozitată. Voi le produceţi mai repede decât le vând eu.
atunci, dacă zici că e o veste bună, mai am una! Pilat a fost destituit şi trimis la Roma de către Vitelius… Care s-a folosit de asta ca să-l dea jos pe Caiafa din funcţia de arhiereu la Ierusalim.
asta chiar că e o veste bună, oamenii ăştia ne-au făcut atâta rău…
plecarea lor ne îngăduie nouă să ne întoarcem la Ierusalim pentru sucot. Un motiv în plus să-i însoţim acolo pe Barnaba şi pe Saul, nu?
85
De când sosise şi stătea la vărul meu, de câteva săptămâni, Saul ne spusese cât este de nerăbdător. Voia să se ducă în Oraşul sfânt şi să-i caute pe cei Doisprezece. Dorea să primească un mandat din partea lor. Barnaba intenţiona să-l însoţească. Presupunea că Saul nu avea să fie bine primit de fraţii iudei. Trebuia introdus. Între aceşti doi bărbaţi se stabilise o legătură profundă, ca şi cum ar fi fost prieteni din copilărie. Se cunoscuseră la Damasc, unde vărul meu se ducea să-şi vândă corturile. Pe atunci, Barnaba ne pomenise ceva despre acest om cu caracter puternic. Saul nu te putea lăsa indiferent. Povestea sa lăsa să se întrevadă o personalitate ieşită din comun. Alexandru era şi el cucerit. Între prietenul meu şi acest om se stabilise o relaţie aproape filială. Această încredere atât de repede acordată mă neliniştea. La urma urmei, Alexandru făcea parte din convertiţii din diaspora. Or, Saul se încrâncenase împotriva lor în viaţa sa de dinainte. Ba era chiar complice la moartea unui anumit număr de fraţi de-ai noştri. Nu eram departe de a gândi că avea o înrâurire prea mare şi nesănătoasă asupra celor din jur.
Eram sceptic şi cu privire la sinceritatea lui ca neofit, proaspăt convertit. Povestea sa îmi trezea neîncredere. Omul ăsta îi persecutase pe ucenicii lui Iisus cu o violenţă rară. Putea oare acum să fie dintre ai noştri? Era prea frumos. Nu că m-aş fi îndoit de convertirea sa pe drumul Damascului, dar mă îndoiam de alipirea sa la o comunitate pe care o urâse atât de mult. Ura sa din trecut ar putea fi mereu o prăpastie între el şi fraţi. Şi atitudinea lui mă deranja. Acest răzvrătit părea de acum la fel de radical în ataşamentul său faţă de Mesia pe cât fusese de scrupulos cu Legea lui Moise. Saul era lipsit de măsură în toate. Mă nemulţumea la fel ca acei fraţi din Ierusalim care nu ştiau altceva decât Iisus, Iisus, Iisus toată ziua… Îşi impuneau tuturor credinţa fără discernământ şi fără să ţină seama de obiecţii, de nuanţe. Pentru ei, celelalte
86
realităţi ale vieţii nu aveau nici o valoare dacă nu erau trecute prin sita Evangheliei. Trebuia oare să nu mai concepem această lume decât pornind de la mesajul lui Iisus? în cultura greacă sunt multe valori demne de respect. Dintotdeauna am considerat că israeliţii ar fi foarte inspiraţi să le ia în seamă. La fel gândeam şi despre adepţii lui Iisus. Într-un cuvânt, în acel sfârşit de primăvară nu eram pregătit să-i urmez pe Saul şi pe Barnaba. O scurtă şedere la Iair avea să mă facă să-mi schimb părerea.
Cu aceste gânduri şi, odată luată o gustare, am plecat înapoi la Gherasa.
Câteva săptămâni mai târziu, Barnaba, Saul, Alexandru şi cu mine am plecat spre Ierusalim. După trei zile, am ajuns în Betania de dincolo de Iordan. Saul cunoştea acolo nişte fraţi încă de la şederea sa în Sud. După o masă frugală, ne-am întors la râu. Nu ne-am fi aşteptat ca trecerea peste acea punte îngustă să ne emoţioneze atât de mult.
e ceva să treci pe aici, a spus Barnaba.
aici a început totul, am spus, amintindu-mi explicaţiile lui Andrei cu privire la botezul lui Ioan.
tot aici s-a şi încheiat, a adăugat Saul.
ce vrei să spui?
vreau să spun că aici, chiar deasupra, Moise a fost îngropat de Dumnezeu şi Ilie a fost luat la cer. Tora şi prorocii se opresc pe partea asta a Iordanului.
la urma urmei, suntem asemenea urmaşilor lor, Iosua şi Elisei, a adăugat Barnaba. Pătrundem în Pământul Făgăduinţei trecând Iordanul.
să fi fost un loc anume ales de Ioan pentru a boteza? Pentru a însemna trecerea la o nouă lume, la o nouă eră?
asta susţin ucenicii Botezătorului, care trăiesc aici. Ei cred că Tora şi-a îndeplinit rolul până când a început timpul harului. Iar dacă Ieşua a dorit să primească botezul aici, a făcut-o
87
pentru a ne deschide, prin credinţă, către noul Pământ al Făgăduinţei.
Aceste discuţii rabinice mă depăşeau. Saul învăţase la şcoala lui Gamaliil, şi ne purta adesea prin Scriptură. Eu nu manifestam acelaşi interes.47 Era oare nevoie să recurgi la Scriptură pentru a înţelege originalitatea lui Iisus?
Am petrecut noaptea la Ierihon, la văduva lui Bartimeu. Nu ştiam ce se întâmplase cu fostul orb. Ultima dată când am trecut pe acolo, în urmă cu patru ani, fugind din Ierusalim, era încă pe deplin sănătos. Hotărât lucru, martorii oculari ai lui Iisus deveneau din ce în ce mai puţini. Am profitat de primirea călduroasă pe care ne-a făcut-o văduva lui pentru a face câteva schiţe, la care nu mă gândisem prima dată. Din fericire, reuşisem să găsesc nişte papirus nu prea scump la Gherasa.
Ierihonul este un oraş plăcut. L-am părăsit cu părere de rău când am pornit-o spre Ierusalim pe calea romană, paralelă cu trecătoarea care urcă spre Anatot, oraşul lui Ieremia. Câteva grupuri de pelerini la sărbătoarea sucot urmau aceeaşi cale. Am trecut pe lângă palatul lui Irod cel Mare, mai sus de care se afla o fortăreaţă haşmoneică de unde romanii supravegheau drumul. Mă aflam în urmă, cuprins de sentimente amestecate. Eram fericit că pot în sfârşit să merg la Ierusalim pentru o sărbătoare, dar în acelaşi timp eram şi neliniştit: cum va fi primit Saul de cei Doisprezece? Prezenţa lui Barnaba şi a lui Alexandru mă liniştea. Îi priveam pe cei trei tovarăşi pe care mă hotărâsem în cele din urmă să-i urmez. Singur în spatele grupului, cugetam la schimbarea mea de atitudine faţă de fostul prigonitor.
Dacă, înainte de venirea verii, bănuielile la adresa lui Saul nu-mi dădeau pace, neîncrederea mi s-a risipit în urma unei
47 Evanghelia după Marcu a recurs la Vechiul Testament mai puţin decât celelalte trei.
88
scurte călătorii la Capernaum. La sfârşitul lunii tamuz, am vrut să-i vizitez pe Iair şi pe Salomeea. Acolo, părinţii Talitei m-au primit cu căldură şi blândeţe. Am petrecut două zile în pace şi reculegere. În prima seară, am vorbit despre fiica lor. Prin câteva cuvinte lipsite de orice amărăciune, mi-au dezvăluit profunzimea credinţei lor. A doua zi, m-au însoţit la mormânt, care beneficia pentru veşnicie de o vedere neasemuită către lac. Am aşezat o pietricică pe piatră. Doliul meu era tăcut, aproape prea ireal pentru a fi dureros. Împreună cu Iair şi cu Salomeea, am rostit Şema Israel şi rugăciunea Abun. Nu ştiam pe atunci, dar nu aveam să mai revin niciodată în acel loc care fusese totuşi, alături de Alexandria, singurul loc unde m-am simţit cu adevărat acasă. Şi acasă cu Iisus, în acelaşi timp. Iair mi-a dat un sul cu câteva din pildele învăţătorului. Aveam să-l păstrez până la Roma.
în a doua seară, gazdele mele m-au întrebat ce planuri aveam. Le vorbisem de Saul. Iair m-a făcut să-mi schimb părerea cu privire la fostul prigonitor. În seara aceea, m-a ajutat să rememorez traseul şi povestea prefacerii mele interioare care, atunci când survine în viaţa unui om violent, îl schimbă radical. Iair mi-a amintit că rana mea fusese locul întâlnirii cu Mesia. Cum să-l condamn pe cel al cărui itinerar fusese asemănător cu al meu? Avea dreptate. Saul şi cu mine aveam mai mult de o trăsătură comună. Dădusem peste un alt răzvrătit. Trebuia să ne domesticim, chiar dacă mă îndoiam că vom putea într-o bună zi să vânăm în aceleaşi locuri.
Cu această convingere, părăsisem Capernaumul, trecând prin Betsaida, ca să-l văd pe Iona. Acesta mă dusese cu barca până la Hippos, ajutat de unul dintre strănepoţii săi. Aşa ajungeam mai repede la Gherasa. Traversarea lacului avusese asupra mea un efect neaşteptat. Lacul acesta, această mare, ţărmurile sale israelite şi greceşti erau un fel de lume în miniatură. Erau răsăritul şi apusul, sudul şi partea septentrională.
89
Vântul sufla, hula ne legăna. M-a cuprins un dor de evadare. Am fost copleşit de o chemare a depărtării, o chemare care exista în mine dintotdeauna. Hotărârea era de neînlăturat: trebuia să explorez întreaga lume. Mi-am amintit atunci de scrisoarea lui Anania către Barnaba. Scria că Saul primise însărcinarea de a se duce la Neamuri. Da, împreună cu el vom merge până la capătul pământului! Trebuia aşadar să-i urmez pe Saul şi pe Barnaba la Ierusalim şi, fără îndoială, şi mai departe.
Eram încă cufundat în gânduri când am ajuns pe coasta de răsărit a Muntelui Măslinilor. N-am vrut să mă opresc la Marta, căci era târziu. Ne grăbeam să ajungem la Ierusalim. Barnaba cu mine, la mama, Saul era găzduit la Simon şi Estera, părinţii lui Alexandru48. Nu ştiam că şederea noastră la Ierusalim avea să fie atât de scurtă.
48La Romani 16,13, Saul vorbeşte despre mama lui Ruf, poate fratele lui Alexandru: „Mama lui, care este şi a mea”.
6
Saltul
thalassa, thalassa! Marea., marea!
Fermecat, Alexandru s-a întors către Filip. Am părăsit Ierusalimul, prin poarta Ghenat, în ajun, după două săptămâni de la sosirea noastră în Oraşul sfânt. Înnoptasem la Chiriat-Iearim, un fel de Chivot al Legământului…, dar în sens invers. La sfârşitul dimineţii am ajuns pe înălţimile „ţării de jos” (Şefela)49. Plouase cu câteva ceasuri mai înainte. Câmpia Saronului apărea într-o claritate orbitoare. În depărtare se ghicea marea. Micul nostru grup s-a oprit pentru câteva clipe. Alexandru era mai înflăcărat ca niciodată.
este pentru prima oară în viaţa mea! Eu, cu strămoşi în Cirene, nu am văzut niciodată marea.
mare Nostrum!
Mi-am amintit de momentul precis când, pe lac, am simţit chemarea depărtării. „Marea noastră”. Pe ţărmurile ei eram pretutindeni acasă! Numai valurile ne despărţeau de Cipru, de Alexandria, de Efes, de Roma… Eram nerăbdător să ajungem în Cezareea Maritimă, să descopăr portul, corăbiile, neguţătorii.
ce contrast cu Ierusalimul, ascuns între munţi… şi înfăşurat în polemicile sale! a spus Saul, încă marcat de întâmplările
49 Şefela, adică „ţara de jos” denumire a regiunii de dealuri dintre lanţul muntos central al Israelului şi câmpia de pe coasta fostei Filistia (n. trad.).
91
neplăcute din timpul şederii la Ierusalim. Aici, orizonturile sunt vaste.
e adevărat că încercările nu te-au ocolit, a spus Petru ferm. Înţeleg că iudeii din diaspora au fost aspri cu tine. Tu reprezinţi tot ce ei urăsc: nu numai că eşti fariseu, dar pe lângă asta îl mărturiseşti pe Ieşua ca fiind Mesia!
uiţi că mai întâi fraţii noştri au fost cei care s-au comportat neîndurător cu mine. Din fericire, Ester a fost ca o mamă pentru mine şi m-a primit cu o gingăşie pe care nu o voi uita. Şi, tot din fericire, am putut să mă bucur de mijlocirea ta, Barnaba!
trebuie să înţelegi neîncrederea fraţilor, a spus Barnaba. Adu-ţi aminte de cruzimea ta de odinioară! Petru a avut curaj să-ţi întindă mâna la mama lui Marcu. Era supravegheat de mulţi fraţi din diaspora gata să sară în sus la cea mai mică greşeală. Moment delicat, dat fiind că cei Doisprezece nu erau la Ierusalim ca să-l susţină50.
nu te-au respins chiar toţi, a adăugat Filip. Unii elenişti, ca mine, au avut încredere în Barnaba şi au hotărât să aibă şi în tine.
oricum…! a spus Saul. Acestor oameni din diaspora s-au adăugat iudeii. Ca şi cum toate grupările fraţilor, aşa-zişilor fraţi, s-ar fi unit împotriva mea. Nici măcar Iacob, fratele Domnului51, nu era hotărât să mă asculte cu privire la vestirea Evangheliei la goyim. Ar trebui să nu uite că şi el I s-a opus la început lui Ieşua. Nu am nici o încredere în el. Chiar dacă sunt fariseu, nu se poate spune că ar fi arătat vreun pic de afecţiune.
50 Potrivit Galateni 1, 18-19, cu acest prilej Saul nu s-a întâlnit decât cu Chefa dintre cei Doisprezece.
51 Nu este vorba de Apostolul Iacob, fiul lui Zevedeu, ci de un membru al familiei lui Iisus care căpătase un mare prestigiu în Ierusalim, ajungând să fie considerat drept primul conducător al comunităţii. Acesta se bucura şi de simpatia fariseilor (cf. Iosif Flavius).
92
aşa e, Saul, a spus Petru, dar înţelege că opinia ta cu privire la primirea celor netăiaţi împrejur nu este uşor de acceptat. Nu ai decât cuvântul goyim în gură. Or, Ieşua ne-a spus limpede că nu a venit decât pentru oile pierdute ale casei lui Israel.
pe timpul venirii Sale pe acest pământ, da! Dar, ducându-vă în părţile Tirului şi Sidonului şi la Decapole, nu v-a arătat astfel că într-o zi va trebui mers la neamuri? întreabă-l pe Barnaba! Mărturia lui Antoniu, demonizatul pe care l-aţi întâlnit la Hippos, este elocventă.
în mod hotărât, Ieşua nu a zăbovit niciodată prin ţinuturile astea.
Alexandru şi cu mine, dată fiind tinereţea noastră, nu ne-am amestecat în această controversă aprinsă. La fel nici Sila sau cei câţiva fraţi care-l însoţeau pe Petru până la Lida. Nu ne dădeam încă seama de privilegiul de a asculta schimburile de cuvinte dintre cei doi uriaşi ai Căii. Dar presimţeam că în această discuţie era în joc chiar viitorul mesajului lui Iisus. Reluaserăm coborârea către Şefela cu un pas tot mai grăbit pe măsură ce se încingeau spiritele. Filip a încercat să domolească polemica:
suntem de acord că Evanghelia trebuie să depăşească graniţele acestei ţări. Demnitarul etiopian pe care l-am botezat pe drumul către Gaza a plecat la el cu Vestea cea Bună a lui Ieşua.
era tăiat împrejur, a afirmat Petru. Venise în pelerinaj la Ierusalim. Pentru israeliţii din diaspora nu e nici o problemă.
ai acceptat totuşi să vii cu Ioan în Samaria pentru punerea mâinilor pe samarinenii pe care-i botezasem, a reluat Filip.
samarinenii fac parte din poporul lui Israel! Desigur, împrejurările ne-au despărţit, dar Ieşua ne-a arătat că trebuie mers la seceriş şi acolo.
93
dacă Ieşua a vrut să surpe peretele vrajbei dintre iudei şi samarineni, a reluat Saul, era şi ca să ne arate că trebuie dărâmat şi zidul care-i desparte pe israeliţi de goyim. Ştiu ce misiune mi-a încredinţat Ieşua… şi ştiu de asemenea că într-o zi veţi înţelege.
vei avea destule de făcut cu israeliţii din diaspora, i-a replicat Petru. Uită-te cum s-au purtat cu tine la Ierusalim când le-ai vorbit de Mesia!
Disputele dintre Petru şi Saul nu erau câtuşi de puţin o întrecere între doi păstori preocupaţi de autoritatea lor. Fără îndoială, amândoi aveau un caracter puternic. Saul era mult mai sclipitor, dată fiind buna sa cunoaştere a Scripturii. Petru avea de partea lui un bun-simţ sănătos, dovedit şi de barba sa cârlionţată, ce încadra un chip rotund, pe măsura sprâncenelor sale negre şi stufoase. Avea mai presus de toate legitimitatea acordată de învăţătorul. Dar nici unul dintre cei doi nu-şi folosea argumentele pentru a-l zdrobi pe celălalt. Erau amândoi în slujba adevărului. Deşi îndârjiţi, fiecare dintre ei avea un motiv bine întemeiat de a renunţa la orgoliu. După discuţia mea cu Antoniu, eram convins că Saul are dreptate. Îl iubeam pe Petru ca pe un tată, dar de rămas, voiam să rămân lângă omul din Tars. Din păcate, lucrurile s-au hotărât altfel.
Petru ne-a spus că are nevoie de Alexandru şi de mine la Ierusalim, măcar pentru o perioadă. Calităţile mele de administrator şi excelenta greacă a cirineului i-ar fi fost de mare ajutor. Multe probleme se iveau pe măsură ce comunitatea se lărgea. Petru avea nevoie de ajutoare fidele. Îi ceruse chiar lui Barnaba să mai rămână câtva timp în Oraşul sfânt. Viitorul avea să arate că, în determinarea lui de a-şi atrage oameni în jurul său, Petru avea dreptate.
în ceea ce-l priveşte pe Saul, acesta, după primirea rece de care avusese parte la Ierusalim, hotărâse să părăsească neîntârziat
94
Cetatea sfântă. Voia să petreacă câteva luni la el acasă, în Tars. Nădăjduia să-i convingă pe ai săi cu privire la Mesia şi avea de gând de asemenea să-şi restabilească legăturile familiale şi relaţiile în negoţul cu corturi. Bănuia că îi vor fi de folos în ziua în care îi va convinge pe cei Doisprezece să ducă Vestea cea Bună la Neamuri.
Am sosit la Lida, Petru era aşteptat. Câţiva fraţi au venit să-l întâmpine şi să-l ducă la un anume Enea. Grupul s-a despărţit. Sila şi câţiva dintre tovarăşii noştri de drum au rămas cu Petru. Barnaba, Alexandru şi cu mine îl puteam însoţi deocamdată pe Saul până la portul Cezareei Maritime. Am fi călătorit împreună cu Filip, care se întorcea după vizita făcută celor Doisprezece. Ne oferise găzduire pentru mai multe zile. Apoi, urma să plecăm spre Ierusalim, şi Petru să ni se alăture după ce va fi terminat vizitele sale pastorale în câmpia Saronului.
Cezareea ne-a lăsat cu gura căscată.
îl lăsaserăm pe Petru la Lida cu două zile înainte. Am ajuns pe coastă la Iope pentru a merge de-a lungul ei către nord. În ajun, pe o ploaie puternică, ne adăpostisem la Mnason, un prieten cipriot al lui Barnaba, ucenic din primele zile. Era o bucurie să constatăm cât de bine lucra reţeaua fraţilor. Găseam oameni de legătură pretutindeni, susţinere neaşteptată în încercările călătoriei.
în ultima zi înainte de sosirea noastră în Cezareea, marea era foarte agitată. Zgomotul surd al valurilor care se spărgeau uneori pe stânci, alteori pe nisip, ne ameţea. Vântul de apus le purta stropii până la veşmintele noastre, îngreunate de apă şi întărite de sare. Eram prea preocupaţi să ne luptăm cu marea şi cu vântul pentru a mai vorbi între noi.
Impresia era atât de diferită de aceea de pe malul lacului, unde apa părea atât de uşor de îmblânzit! Diferită şi de momentul în care Alexandru strigase: Thalassa, thalassa!,
95
arătându-ne astfel şi că-l cunoştea pe Xenofon52. În urmă cu trei zile, emoţia puternică fusese provocată de imensitatea unei lumi fără margini care se deschidea în faţa noastră. Acum, era dezlănţuirea valurilor potrivnice, ca o prefigurare a ostilităţii Neamurilor.
Am intrat în Cezareea prin poarta de sud. La adăpostul străzilor impunătoare, vântul amuţise, resacul mării părea blocat de ziduri. Supremaţia omului se vedea la tot pasul. Oraşul maritim ne-a impresionat mai întâi cu splendoarea teatrului. Pe cel din Scytopolis nu-l văzuserăm decât de departe. Aici, treceam chiar pe lângă baza acelei arene care părea să domine cu măreţie valurile. Apoi, a urmat palatul lui Marulus, procuratorul care-l înlocuise pe Pilat la începutul anului. Monumentul era ridicat pe un promontoriu în faţa mării, neclintit în mijlocul furtunii. Mai mult decât la Ierihon sau la Ierusalim, Irod cel Mare a vrut aici să sfideze natura. Orgoliul său se vădea în geniul arhitectural şi în nevoia sa de grandios. Potrivit cunoscătorilor, numai fortăreţele de la Masada sau Herodium puteau rivaliza cu acest palat de lângă mare. Mergând de-a lungul hipodromului, pe partea ferită de valuri şi de furtună, mă bucuram la gândul de a petrece mai multe zile aici, în inima lumii romanizate care m-a atras dintotdeauna şi care-mi plăcuse atât de mult la Gherasa. Nu eram la capătul surprizelor.
Am petrecut noaptea la Filip. Cele două fiice mai mari ale sale53 ne-au pus la uscat veşmintele ude, care însă nu s-au putut zvânta într-o singură noapte. Petru ne-a împrumutat câteva haine. Cvartetul nostru, acelaşi care trecuse Iordanul cu trei săptămâni înainte, a plecat în căutarea unei corăbii care să accepte să-l ia pe Saul. Filip ne sfătuise să ne apucăm
52„Thalasa, thalasa”: acesta a fost strigătul celor zece mii de greci când au zărit marea, la întoarcerea din Orient, potrivit lui Xenofon, în Anabasis.
53 Filip şi cele patru fiice ale sale sunt menţionaţi la Fapte 21, 8-9. Mnason este la Fapte 21,16.
96
de treabă cât mai repede. În principiu, sezonul de navigaţie nu avea să se închidă decât luna următoare. Dar furtuna din ajun nu prevestea nimic bun. Se mai întâmplase ca sărbătoarea de Sucot să fie momentul închiderii mării. Din fericire, pe marea Siriei curenţii sunt prielnici aventurierilor care merg spre nord, iar la sfârşitul verii vânturile dominante suflă încă din sud-vest. Dacă s-ar porni şaravul, ar bătea în direcţia bună.
în dimineaţa aceea, am descoperit ceva ce nu mi-am putut închipui vreodată, ceva care trimitea Gherasa într-o lume învechită şi mărginită. Portul! Filip nu locuia departe şi, după câteva străduţe, am ajuns acolo. Am fost copleşit. Bazinul înconjurat de patru diguri părea închis. De pe uscat, de abia se întrezărea îngusta gură a portului către largul mării care întrerupea cheiul nordic în punctul în care urma să ajungă la digul occidental. Pătratul era aproape perfect. Apa era ca uleiul, în contrast cu tălăzuirea de dincolo de stânci. Marea nu mai era dominantă, ca la palatul lui Marullus, ci domesticită. Această bucăţică de ocean îngrădită părea ridicolă faţă de apele nemărginite. Şi totuşi, ea dovedea ingeniozitatea unei civilizaţii care ştia să creeze un refugiu pentru neguţător şi explorator. Totul era măreţ. Farul, în capătul digului occidental, domina canalul. Chiar şi corăbiile păreau prea impunătoare pentru adâncimea bazinului. Filip ne-a descris munca titanică depusă de Irod pentru a săpa fundul mării şi a construi portul în apă adâncă. Ce lucrare!
Barnaba şi Saul erau obişnuiţi cu negocierile portuare. În timp ce ei plecaseră să strângă informaţii, împreună cu Alexandru ne-am dus până la baza farului, luând-o pe digul meridional şi pe cel occidental.
este de necrezut! i-am spus lui Alexandru.
şi asta încă nu-i nimic faţă de Alexandria!
chiar aşa? Ce ştii despre asta?
97
tatăl meu a plecat din Cirene imediat după Bar Miţva. A fost impresionat de trecerea prin Alexandria. Mi-a descris de zece ori golful şi farul. Totul este mai mare decât aici, mulţumită insulei care ocroteşte în mod firesc golful. Bunicul îi relatase descrierea peninsulei Pharos făcută de Homer în Odiseea. Datorită acestui oraş m-a numit aşa. Visul meu este să ajung până acolo…
d-apoi eu! am spus, uitându-mă la toate acele corăbii adăpostite acolo. Aş fi plecat cu Saul. Acest om ne va duce până la capătul lumii!
da, dar nu e sigur că vrea să meargă în Alexandria. Când îl auzi vorbind, nici nu trece bine de Cilicia, că se şi îndreaptă deja spre Frigia, Asia, Pamfilia, Bitinia…
cine ştie dacă nu se va duce într-o zi în Egipt? Nu este oare cea mai frumoasă regiune din imperiu?
marcu, ţi se potriveşte numele pe care-l porţi. Văd că, asemenea lui Marc-Antoniu lângă Cleopatra, eşti gata să te laşi cucerit de farmecul Alexandriei…
Mare Nostrum, un port, un far, un nume împărătesc: găsisem în Cezareea ceva şi mai mare la care să visăm… Alexandria mă chema. Ne-am aşezat pe marginea digului, cu picioarele atârnând spre interiorul bazinului. Alexandru m-a readus cu picioarele pe pământ.
în orice caz, aceste descoperiri uimitoare nu sunt de actualitate. Trebuie să ne întoarcem la Ierusalim să-l ajutăm pe Petru.
da. Şi întoarcerea asta la cuib nu-i va displăcea mamei. Chiar dacă nu s-a manifestat, a fost dezamăgită că, după ce am lipsit trei ani, am plecat din nou după doar două săptămâni. Când Petru i-a spus că mă voi întoarce înainte de sărbătoarea Lunii Noi54, a răsuflat uşurată.
54 Novpr)via (gr.) este prima zi a fiecărei luni din calendarul evreiesc (care era lunar) şi singura sărbătoare din calendarul mozaic repetată lunar, fiind însoţită de arderi de tot (cf. Num. 28, 11); Luna Nouă a anului evreiesc nu se identifica cu începutul anului bisericesc, ci cu solstiţiul de primăvară (n. red.).
98
ţie, care eşti apropiat de Petru, ţi-a spus cumva de ce situaţia este atât de dificilă la Ierusalim?
Iacob, fratele lui Ieşua, a devenit foarte important pentru fraţii din Ierusalim. Or, el urmează cu sfinţenie prescripţiile Torei şi consideră că cei botezaţi trebuie să continue să respecte neabătut toate poruncile. În timp ce Petru crede că Ieşua a schimbat felul de a ne raporta la Legea lui Moise.
aceste neînţelegeri mă tulbură şi mă îngrijorează. Nu este uşor să urmăreşti miza discuţiilor dintre Petru şi Saul, dintre Iacob şi Petru…
nici eu nu ştiu cum să mă împart. Îi datorez atâtea lui Petru, şi totuşi cu Saul aş vrea să plec… Către cine să ne îndreptăm?
nu sunt sigur decât de un singur lucru. Dacă vrem să nu se risipească comunitatea, trebuie să rămânem cu Petru. Pe el l-a pus Ieşua să-i conducă pe fraţi.
aşa e. Dar sunt convins că în legătură cuwyzw se înşală. Cum aş putea să-l urmez în direcţia asta? De ce să lâncezim la Ierusalim când întreaga lume ne cheamă?
vom înţelege mai târziu.
Acest fel de răspunsuri misterioase ale lui Alexandru mă dumirea şi mă sâcâia în acelaşi timp. Fierbeam că nu-mi pot urma aspiraţiile pe motiv că nu primisem acordul celor Doisprezece. Mi-ar fi fost de ajuns să plec departe, fără să cer nimic nimănui. I-aş fi cerut lui Saul să plec cu el. I-aş fi fost şi lui tot atât de folos ca şi lui Petru.
Priveam clipocitul valurilor în port, la picioarele mele, atât de paşnic la adăpostul digurilor. Saul ar fi o pavăză pentru mine. În mod providenţial, a apărut în viaţa mea tocmai în momentul în care aflam despre moartea Talitei. Chiar dacă
99
această cicatrice a lăsat urme adânci, doliul fusese surprinzător de liniştit. În ciuda împotrivirii mele de început faţă de convertit, sau poate mulţumită ei, simpla sa prezenţă, forţa de netăgăduit m-au făcut să înfrunt acea încercare fără mare zdruncin. Saul mi-a îndreptat atenţia în altă direcţie. Deschizându-mi noi perspective, m-a scos din prăpastia morţii. Iată de ce trebuia să-l însoţesc dincolo de mări. De asta m-a făcut să-mi dau seama, în marea sa înţelepciune, chiar Iair, tatăl Talitei.
marcu? Alexandru?
Vocea lui Barnaba ne chema de departe. Venea de la depozite, însoţit de Saul. Dintr-un salt, am fost în picioare şi am ieşit în întâmpinarea lui, urcând digul.
am găsit, a spus Barnaba cu un surâs larg. Va fi un cabotaj fără primejdii, o corabie de negoţ care pleacă spre Seleucia, cu o escală pentru descărcarea unei părţi din amfore la Sidon. Vine din Alexandria.
Am schimbat o privire complice cu Alexandru. Saul, care rămăsese să stabilească unele detalii, ni s-a alăturat pe chei. Barnaba a continuat:
comandantul a adus aproape toată încărcătura. Mai zăboveşte trei zile să vadă dacă izbuteşte s-o completeze. În orice caz, porneşte la drum înainte de sfârşitul săptămânii, cât timp marea mai este încă deschisă. Vrea să-şi petreacă iarna în Seleucia, căci transportă în principal produse pentru Antiohia.
va trebui să găsesc o altă corabie acolo, a adăugat Saul, dar voi fi făcut deja cea mai mare parte din drum.
Venise momentul să le împărtăşesc şi proiectele mele.
saul, vreau să plec cu tine!
nici vorbă de aşa ceva! Petru are nevoie de tine.
va şti să se descurce fără mine. Mă simt chemat să călătoresc în depărtări, nu să stau aici.
100
marcu, îţi cunosc aspiraţiile şi sunt îndreptăţite. Dar n-a venit încă ceasul. Trebuie să ai grijă de mama ta şi de proprietate. Am constatat amândoi că Simon îmbătrâneşte, iar Salomon nu are destulă experienţă pentru a-i fi urmaş. Cât despre mine, desigur că pot pregăti terenul. Dar, atâta timp cât cei Doisprezece nu sunt convinşi că este vital să purtăm Vestea cea Bună până la marginile pământului, nu putem face nimic. De fapt, am nevoie ca Barnaba, Alexandru şi cu tine să vă întoarceţi lângă Petru. Veţi fi ambasadorii celor care vin din Neamuri. Îl veţi putea ajuta să-şi lărgească perspectiva. Deja îşi dă seama de miză, dar îl preocupă unitatea comunităţii. În ziua în care va fi pregătit şi ne va confirma misiunea în faţa Consiliului, în ziua aceea veţi veni să mă căutaţi în Cilicia şi vom pleca împreună.
Omul ăsta era uimitor. Impetuos în opţiunile sale, în dezacord cu Petru în convingeri, rămânea totuşi fidel şi ataşat celor Doisprezece. Şi era mai grijuliu cu mama mea decât eram eu. Eram descumpănit de acest răspuns, mă şi văzusem în mijlocul valurilor, călătorind către Neamuri. De ce trebuia să ne închidem din nou în Ierusalim? Mă voi simţi acolo ca un leu în cuşcă.
saul are dreptate, a spus Barnaba cu blândeţe, văzând cât eram de dezamăgit. Nu vom putea face nimic în lume fără să avem rădăcinile în Ierusalim. Oraşul ăsta ne este mamă. Trebuie să avem răbdare dacă vrem să nu fim doar oamenii unei clipe, dacă vrem să dăm rod, treizeci, şaizeci sau o sută pentru unul.
Acest văr, mai mare decât mine cu câţiva ani, era un înţelept. În adâncul inimii ştiam că are dreptate. N-am avut timp să dau vreun răspuns, că Saul a şi bătut din palme cu entuziasm:
am descoperit o tavernă kasher lângă depozite… Vă poftesc acolo!
101
Câteva zile mai târziu, omul din Tars se îmbarca singur, pentru a se întoarce la el acasă.
Găsisem câteva ostraca rătăcite printre parâme, desigur cioburi de amfore sparte la descărcare. Aşezat călare peste o dană, schiţam cele câteva corăbii care-şi pregătiseră iernatul şi-şi întăriseră locul de ancorare dublându-şi odgoanele. Cu farul în fundal, schiţa căpăta adâncime şi, surprinzător, un anumit dinamism. Făceam progrese de la o lună la alta în ceea ce priveşte redarea mişcărilor mării şi ale vântului. Avusesem aceeaşi impresie în ajun, când desenam rafalele care se învârtejeau sub arcurile maiestuoase ale apeductului, în nordul oraşului: obiectul cel mai static nu este redat la fel sub o vijelie.
Portul Cezareei Maritime, văzut dinspre dig
Cufundat în îndeletnicirea mea, nu l-am auzit pe Alexandru apropiindu-se.
ghici cine e aici?
M-am întors: nu-l urma nimeni.
unde?
102
aici, la Cezareea. A sosit ieri dimineaţă.
corabia lui Saul s-a întors după o săptămână?
nu, nu e Saul. E Petru.
Am ridicat din sprâncene. De ce să fi venit la Cezareea?
are nevoie de ajutor?
nu, deloc. De necrezut! A tras la Corneliu, unul dintre sutaşii din Cezareea55.
cum adică „la Corneliu”?
aşa cum ai auzit. A fost găzduit la el noaptea trecută.
nu se poate, îţi baţi joc de mine! Petru nu ar pune niciodată piciorul la un goy.
eram cu Barnaba şi ne-am întâlnit în oraş cu Sila. Nici noi nu l-am crezut când ne-a povestit. Nu numai că Petru s-a dus acasă la un goy, dar l-a şi botezat, pe el şi pe toţi ai lui. Sila ne-a dus la Corneliu, şi acolo l-am găsit pe Petru în toiul convorbirii cu acesta, un sutaş din cohorta Italica…
Alexandru nu avea obiceiul să vorbească aiurea. şi totuşi, ceea ce relata era de neînchipuit. Fusese de faţă, ca şi mine, la ciocnirea dintre Petru şi Saul. Chiar dacă Petru putea să-şi schimbe părerea cu privire la unele lucruri, cum putuse să intre în casa unuia netăiat împrejur, care pe deasupra era şi roman? Nici eu nu o făcusem decât o singură dată, la Antoniu. Ba şi acolo, fusesem la durere, în ziua în care aflasem de moartea Talitei.
hai cu mine. Ne-am adunat toţi la Corneliu.
Neîncrezător, m-am ridicat. Corneliu locuia în spatele hipodromului. Alexandru a intrat în casă sub privirile unui legionar care stătea de gardă şi l-a recunoscut. Eu am ezitat. Totul mi se părea ireal. În sfârşit, am intrat prin portal. Am dat de o adunare numeroasă, strânsă în sala mare. Intrarea noastră a trecut neobservată. Alexandru m-a tras de mânecă şi ne-am aşezat lângă Barnaba. Ca toţi ceilalţi, îl ascultam pe
55 Episodul acesta se găseşte în Fapte 10-11 (extrase în anexă).
103
Petru vorbind acestor netăiaţi împrejur. Le spunea că Iisus Hristos este Domnul tuturor, că fraţii erau liberi în lumea aceasta şi că a se supune autorităţilor romane nu era o problemă pentru ei.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Îmi lipsea cheia pentru a înţelege cum s-a ajuns aici. Aveam sub ochii mei primul netăiat împrejur botezat. Un sutaş! Pârga celor care vin din Neamuri şi vor adeveri că Iisus este Fiul lui Dumnezeu56! Visasem la această răsturnare de situaţie încă de la întâlnirea pe care o avusesem cu Antoniu, şi iată că acum se afla în faţa mea. Iar săvârşitorul botezului era Petru! Am înţeles că el era singurul care putea face aşa ceva. Era nevoie de autoritatea celui pe care Iisus îl aşezase în fruntea obştii pentru a se lua o asemenea iniţiativă. Trăiam un moment de cotitură al istoriei noastre, momentul în care Neamurile puteau să se bucure şi ele de harul adus de Mesia lui Israel. Doar cel dintâi dintre noi putea trece peste această etapă.
De abia îl auzeam pe Petru predicând, atât eram de absorbit de întrebările care mi se învălmăşeau în cap. Cum putuse? De ce şi-a schimbat părerea atât de repede? Cum vor primi vestea fraţii din Iudeea? Mă gândeam la bucuria lui Saul când va afla.
Pe drumul de întoarcere spre Ierusalim, l-am asediat pe Sila cu întrebări. La acest om, care avea să-mi devină un adevărat prieten, se putea ghici o rară nobleţe a sufletului, care se vădea de la sine în distincţia firească a gesturilor şi cuvintelor sale. Plecaserăm din Cezareea de două zile, după ce stătuserăm cu trei zile mai mult decât plănuiserăm. La plecare, ne-am salutat cu căldură gazdele, Filip şi fiicele sale, din partea lui Barnaba, Alexandru şi cu mine, Corneliu şi casa sa
56 La Marcu 15, 39, sutaşul la piciorul Crucii mărturisise că Iisus era Fiul lui Dumnezeu.
104
din partea lui Petru, Sila şi ceilalţi fraţi. Ajunşi la Iope, micul grup s-a împărţit. Petru şi Barnaba au luat-o pe drumul către Ierusalim. Împreună cu Alexandru şi Sila, am făcut un ocol pentru a-i însoţi pe câţiva fraţi la Simon curelarul şi pentru a lua mantia pe care Petru o lăsase la Iope. În prezent, ne îndreptam toţi trei către Cetatea sfântă.
povesteşte-ne, Sila! Vrem să ştim totul, încă de la venirea lui Petru la Iope.
ne-am despărţit de voi la Lida. După câteva zile, câţiva fraţi au venit să ne caute ca să ne ducem la o anume Tavita, care locuia la Iope57. Când am ajuns acolo, am aflat că murise. Petru s-a dus în camera ei. A scos afară pe toată lumea. După ceva timp, când ne-a chemat şi am intrat din nou în încăpere, ea era acolo, în picioare, lângă el.
Am tresărit. Cicatricea lăsată de Talita era încă dureroasă. Şi ea se întorsese la viaţă. Or, la vremea respectivă, Petru îl însoţise pe Iisus în camera ei. Poate că dacă Petru s-ar fi aflat acolo, la momentul potrivit, ar fi putut repeta revenirea la viaţă a Talitei…? Sila nu şi-a dat seama de tulburarea mea şi a continuat:
am fost găzduiţi la Simon curelarul, pe care l-aţi văzut ieri dimineaţă. Eram acolo de câteva zile când, la ora prânzului, au sosit trei oameni, iar Petru, foarte palid, cobora de pe terasă. Părea a fi Ia curent cu venirea lor şi i-a primit înăuntru. Ne-au explicat că veneau din partea unui anume Corneliu, un om evlavios, despre care israeliţii nu aveau decât vorbe bune; rugămintea lui era ca Petru să-i însoţească. Printre ei se afla şi un soldat, cel pe care l-aţi văzut la poarta casei sutaşului zilele trecute. Chiar a doua zi am plecat spre Cezareea, şi după două zile am ajuns la Corneliu. Petru a intrat în casa lui fără să ezite!
cum a auzit Corneliu vorbindu-se de Petru?
57 Acest episod se găseşte la Fapte 9, 36-43.
105
acesta este lucrul cel mai uimitor: cum a ştiut Corneliu pe ce stradă din Iope să-l găsească pe Petru şi faptul că acesta i-a urmat pe oameni fără discuţii. Oamenii lui Corneliu vorbeau despre o vedenie avută de stăpânul lor. Cât despre Petru, acesta a spus, ajungând la Corneliu: „Dumnezeu mi-a arătat că nici un om nu trebuie considerat necurat.” Iar în timp ce Petru îi învăţa, cei din casa lui Corneliu au avut manifestări asemănătoare celor pe care le-am resimţit mulţi dintre noi de sărbătoarea Şavuot, la câteva săptămâni după învierea lui Ieşua. Petru a înţeles că este un semn de la Cel de Sus. Lui Dumnezeu nu I te poţi împotrivi, aşa că i-a botezat deîndată…
Într-adevăr, tulburător, am spus neîncrezător. Nu mă simt deloc în largul meu cu astfel de întâmplări, care nici nu se prea potrivesc cu felul de a acţiona al lui Ieşua.
poate era nevoie de un imbold de Sus ca să-l convingă pe Petru… a spus Alexandru, destul de circumspect şi el.
petru nu ar fi luat o asemenea hotărâre dacă nu ar fi primit poruncă de Sus, a adăugat Sila. E ca şi cum, într-o astfel de împrejurare, nu a avut de ales.
în orice caz, botezul va schimba totul. Petru va trebui să-i convingă pe fraţii din Ierusalim. Nu va fi uşor.
dacă vrei să-mi ştii părerea, el va fi nevoit să se justifice mai ales pentru faptul de a fi intrat la niştegoyim şi de a fi stat la masă cu ei. Cred că toţi vom avea necazuri. Nici Ieşua nu a intrat nici măcar la un singurgoy… În afară de Pilat…
gata cu ipocrizia! Nici ceea ce mâncăm, nici cu cine mâncăm nu poate să ne spurce58.
Am ajuns. La vederea celor trei turnuri ale palatului lui Marullus la Ierusalim, înainte de a ajunge la poarta Ghenat, mi-am salutat cei doi fraţi. Alexandru şi Sila s-au dus să se întâlnească fiecare cu ai săi. În ceea ce mă priveşte, eu am ocolit
57 Marcu, 14-16.
106
oraşul pe la zidul de nord. Am luat-o de-a lungul carierei unde fusese răstignit Iisus. Am văzut coloana în afara porţii Damascului, am ajuns la teatrul lui Irod, apoi am coborât, traversând apeductul întâlnirilor noastre din copilărie. Aceste locuri îmi erau extrem de familiare. În realitate, mă bucuram să am ceva mai mult timp pentru mama decât data trecută. Puteam să profit de aceste momente pentru a vedea într-o nouă lumină taina Oraşului sfânt, în urma recentelor mele descoperiri şi a conversaţiilor avute cu Saul. Dar totodată mă şi temeam de această reîntoarcere. Anii petrecuţi Ia Gherasa, euforia mea în portul Cezareei, botezul lui Corneliu… totul mă chema să merg mai departe. Cu cât coboram coasta apuseană a Chedronului, cu atât mă înfundam într-o lume mică, lipsită de perspective, cu atât se închideau în faţa mea gratiile cuştii…
Am trecut puntea şi am urcat din nou Muntele Măslinilor, cam un stadium. Am bătut la poarta casei. Rodi, radioasă, a venit să-mi deschidă. Se făcuse o tânără femeie frumoasă. Bucuroasă şi nerăbdătoare, mi-a spus în câteva cuvinte tot ce se petrecuse acasă.
te aşteptam în seara asta sau mâine. Petru a ajuns ieri seară. Andrei este aici, şi am pregătit un ospăţ pe cinste. Simon şi Salomon tocmai au terminat de amestecat măslinele pe care le zdrobiseră ieri. Ne-am instalat înăuntru, soarele apune mai devreme şi e prea răcoare.
A apărut şi mama în pragul uşii. M-a îmbrăţişat cu duioşie şi cu emoţie şi m-a întrebat:
bună seara, fiule, cum a fost şederea în Cezareea? Alexandru nu e cu tine?
7
Cuşca
Nu mi-aş fi închipuit, la întoarcerea din Cezareea, că voi petrece mai mult de trei ani la Ierusalim. Petru avea nevoie de noi, tragedia care se pregătea avea să ne-o dovedească. Alături de cel dintâi dintre cei Doisprezece, care în curând aveau să rămână doar unsprezece, alcătuiam un trio nedespărţit. Prietenia care ne lega pe Alexandru şi pe mine de Sila era din ce în ce mai strânsă şi avea să dureze până la Roma. Sila locuia cu părinţii săi. Alexandru se mutase în cele din urmă la noi, după moartea tatălui său.
După înmormântarea lui Simon, Ruf se hotărâse să plece la Roma. Ne-a povestit chemarea pe care o auzise: să ducă Evanghelia până în capitala imperiului. Două evenimente îi confirmaseră această misiune. De la iudeii din Alexandria ne parveneau veşti îngrijorătoare. Ester, mama lui Alexandru şi a lui Ruf, aflase povestea unei verişoare refugiate la Ierusalim, care a fost nevoită să fugă din cetatea egipteană din pricina persecuţiilor care-i loveau pe fiii lui Israel în cel de-al doilea an al domniei lui Caligula. Pe de altă parte, împăratul poruncise să i se ridice propria statuie în Templu, în inima Ierusalimului! Chiar dacă Petronius, legatul Siriei, izbutise să amâne o situaţie pe care o ghicea explozivă, tirania Romei îl înfuria pe Ruf şi-l făcuse să se decidă să plece. Ameninţarea, în loc să-i stăvilească entuziasmul, îl stimula.
108
Ardea de nerăbdare să vestească numele lui Iisus chiar în gura leului, în mijlocul instituţiilor imperiale. Ester, care nu voia să se despartă de fiul său mai mic, îl însoţise la Roma, pentru cel mult doi ani…
În acelaşi an, primiserăm veşti din Antiohia prin Nicolae, acest grec convertit în doi timpi: întâi la Tora, apoi la Iisus. El era cel care petrecuse ceva timp cu noi, la Capernaum. Ne scria că cetatea este în reconstrucţie după un recent cutremur. Situaţia devenea tensionată cu cei tăiaţi împrejur. Politica lui Caligula nu contribuia la pacea dintre comunităţile acestui oraş, al treilea din imperiu ca număr de locuitori. Într-un stil concis, Nicolae ne relata numeroase convertiri. Potrivit misivei sale, mulţi fraţi din diaspora, ciprioţi, cirinei, auziseră despre botezul lui Corneliu. Nu mai ezitau să vorbească despre Evanghelie celor care veneau din Neamuri, ceea ce era pricină de tensiuni. Nicolae îşi încheia scrisoarea, sugerând că un ajutor ar fi fost binevenit.
Petru l-a trimis pe Barnaba în Antiohia să vegheze asupra lărgirii comunităţii, având grijă ca acest prozelitism să nu se facă cu prea mare uşurinţă. Problema integrării celor necircumcişi nu era deloc simplă. Tendinţele heterodoxe ale eleniştilor trezeau neîncredere. Miza era importantă: aceasta era cetatea din care legatul conducea întreaga regiune. Barnaba, întrucât venea din Cipru, cunoştea funcţionarea diasporei şi menţine relaţii de încredere cu fraţii noştri de origine greacă. Relaţiile comerciale susţinute dintre Salamina şi Antiohia i-ar fi îngăduit să se sprijine pe o solidă reţea cipriotă.
Veştile m-au bucurat. Cerusem ca Alexandru, Sila şi cu mine să-l însoţim pe Barnaba. Aş fi regăsit lumea greacă, aş fi lucrat cu Nicolae, aş fi vestit Evanghelia Neamurilor… Barnaba avea neîndoielnic nevoie de noi. Dar Petru s-a opus din nou: dacă Barnaba avea nevoie de cineva, să se ducă să-l caute
109
pe Saul în Tars. Eram nemulţumit. Nu numai că nu-mi urmam vărul, dar pierdeam totodată o posibilă colaborare cu fascinantul convertit de pe drumul Damascului… Cu toată afecţiunea mea pentru Petru, mi-era foarte greu să îl ascult. De ce trebuia eu să fiu ţinut în cuşcă aici în timp ce alţii mergeau până la marginile pământului? Violenţa evenimentelor care au urmat avea să mă convingă că Petru avusese dreptate să mă ţină lângă el în Oraşul sfânt.
în prima perioadă, doar ataşamentul meu faţă de cel care mă botezase mă făcuse să rămân la Ierusalim. Barnaba îmi lipsea. Cu timpul, izbutisem însă să pun pe picioare o activitate intensă, pentru a alunga orice nostalgie. Ajutat de Alexandru, am reluat lucrul la livada cu măslini de la Chedron. După moartea tatălui său, a trebuit să ne reorganizăm. Salomon, pe care mama îl angajase pe când noi eram în Galileea, ajuta tot mai mult: îmbunătăţise sistemul de irigaţii, ştia să aprecieze diferitele stadii de maturitate a măslinelor, cunoştea metodele de cules, folosea presa fără pierderi la extracţia uleiului. Pentru priceperea sa, era apreciat de oamenii din cooperativă, care veneau să-şi stoarcă uleiul la noi. Stând în preajma mea, învăţa şi cum să negocieze. Priveam deci cu încredere spre ziua în care ar fi trebuit să plec din Ierusalim, căci acest ţel nu mă părăsise niciodată.
Pe lângă munca în Ghetsimani, ne petreceam cea mai mare parte a timpului ajutându-l pe Petru în sarcina care-i devenise tot mai grea. Greaca sa era aproximativă, aşa că îi slujeam de interpreţi când se adresa eleniştilor. Ne ocupam cu organizarea călătoriilor sale în Iudeea. Sila ar fi plecat şi el cu Ruf, condiţia sa de cetăţean roman ar fi fost folositoare la Roma. Dar, tocmai din pricina acestui statut, Petru a vrut ca el să rămână aici. Voia să aibă lângă el un colaborator a cărui legitimitate să fie recunoscută de autorităţile romane. Aşa că
110
Sila a rămas cu noi la Ierusalim. Mă ajuta să ţin registrele comunităţii şi îi scria misivele lui Petru.
îmi reluasem schiţele, căutând puncte de vedere originale, în măsură să redea sufletul Cetăţii sfinte. Mă aşezam deseori în mijlocul dughenelor din oraşul de jos, pe treapta cea mai de sus a unei scări care ducea la o terasă. În ziua aceea desenam, când am fost strigat de o voce familiară.
noroc că ne-a zis Dan unde să te găsim! mi-a spus Sila trăgându-şi sufletul. A trebuit să străbatem tot oraşul, de la brutăria lui. Chiar poţi să desenezi într-un asemenea bazar?
da, şi mi se pare chiar că mă inspiră. Încerc să redau această forfotă necontenită prin trăsăturile mele de cărbune. Cum ţi se pare prima schiţă?
Sudul Templului, dinspre o străduţă din oraşul de jos
Alexandru şi Sila au urcat cele câteva trepte şi s-au aplecat peste fragmentul de amforă portocalie pe care o tot înnegream de mai bine de o oră, în nepăsarea mulţimii.
îmi plac perspectiva străzii şi jocul acoperişurilor, a spus Alexandru.
111
fortăreaţa Antonia, acolo, în fundal, nu e cam mică la tine? a întrebat Sila.
poate că ai dreptate. Dar Templul?
se vede bine colonada. Hotărât lucru, ansamblul este impunător, i-a izbutit bine treaba lui Irod!
dacă cei cu tăierea împrejur ar putea recunoaşte măcar că nu mai au nevoie de Templu59! am spus cu amărăciune.
La Ierusalim, vedeam cu ochii mei marea taină a învârtoşării inimilor. Isaia avusese cuvinte aspre pentru poporul legământului: „Cu auzul vor auzi şi nu vor înţelege şi, uitându-se, se vor uita, dar nu vor vedea60.” De ce oare acest popor, care are la îndemână toate cheile pentru a înţelege venirea lui Mesia, nu-L recunoaşte pe Iisus?
te căutam pentru că tocmai am primit o nouă scrisoare de la Nicolae. Alexandru mi-a întins o tăbliţă mare cât palma.
puteaţi să scoateţi pecetea de argilă.
n-am vrut s-o citim fără tine. Un negustor de măsline a adus-o azi dimineaţă la mama ta.
Am deschis cu nerăbdare misiva venită din Antiohia. În interiorul cadrului uşor scobit, Nicolae folosise fără îndoială un stilet foarte ascuţit pentru a scrijeli atâtea informaţii pe stratul subţire de ceară înnegrită cu funingine. Aflam astfel că Barnaba dobândise un rol de seamă într-o comunitate deja dinamică încă dinainte de venirea lui. La îndemnul său, fraţii din diaspora s-au arătat şi mai îndrăzneţi. Constatând amploarea misiunii, Barnaba s-a dus în Tars, să-l cheme pe Saul. Cei doi apostoli munceau pe brânci pe lângă netăiaţii împrejur din capitala siriană, astfel că mulţi au primit botezul. Slujbaşii din cetate dăduseră chiar un nume
59 Episodul neguţătorilor alungaţi din Templu de către Iisus (Marcu 11, 15-19) trebuie citit în sensul acesta. Aceasta este, fără îndoială, una din deosebirile teologice dintre Pavel şi Marcu.
60 Marcu reia aceste cuvinte ale lui Isaia la Marcu 4, 12.
112
nou comunităţii fraţilor: îi numeau… creştini! Ce nume minunat! a spus Sila. Chiar cel al lui Ieşua, Hristosul.
uimitor, totuşi! Atunci când Evanghelia ajunge la celelalte Neamuri, ucenicii primesc o denumire care-i leagă de Mesia lui Israel. Dar noi, la Ierusalim, nu avem sub ochi decât faţa întunecată şi dureroasă: învârtoşarea iudeilor, fără mângâierea pe care o aduce convertirea acelor goyim!
da, e o adevărată taină aici. Chiar în momentul în care cei cu tăierea împrejur refuză Calea, o mulţime de goyimi, care nu erau pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, încep să devină adepţii lui Ieşua…
de-am putea pleca să fim lângă Barnaba şi Saul în Antiohia!
Mi-am pus lucrurile în desagă, învelind cu grijă ostraconul într-o pânză, ca să protejez desenul. Aşezând alături tăbliţa de la Nicolae, m-am gândit că aş putea încerca să-mi ocrotesc schiţele în cărbune acoperindu-le cu argilă… şi mi-am făgăduit să încerc chiar în acea seară.
Pentru fraţi, Ierusalimul nu va fi niciodată o cetate paşnică. De câtva timp, situaţia era încordată. În primul rând, starea economică se degrada. Pentru a doua oară la rând, iarna nu adusese cantitatea de apă necesară. Nu era încă foametea pe care aveam s-o cunoaştem câţiva ani mai târziu, dar hrana devenea tot mai scumpă. Chiar dacă fraţii îşi puneau propriile bunuri la dispoziţia tuturor, mulţi dintre ei, după convertire, îşi pierduseră din venituri. Ucenicii care proveneau din familii preoţeşti îşi încetaseră activitatea la Templu şi nu-şi mai primeau salariile consistente. Alţii, care veneau din Galileea, îşi părăsiseră, unul ogorul, altul barca, pentru a se dedica propovăduirii. Unora li se reproşa că nu muncesc pentru nevoile lor şi ale celorlalţi.
Aceste lupte interne şi ideologice tulburau viaţa frăţească, Iacob, fratele Domnului, îl întrecuse pe Petru, dobândind
113
tot mai multă influenţă pe lângă fraţii iudei. Se bucura de prestigiul legăturii sale de familie cu Iisus. Scrupulos în ceea ce priveşte tradiţiile strămoşeşti, nu vedea cu ochi buni pe cei care propovăduiau Evanghelia celor netăiaţi împrejur. Profita de plecările noastre în provincie, care ne îndepărtau de Cetatea sfântă, pentru a se impune în fruntea grupului de iudaizanţi. Nu-mi plăcea acest om. Ne vâra la loc în vizuina din care Iisus ne scosese. Înţelegeam neîncrederea lui Saul faţă de el. Cum se putea oare ca un apropiat al lui Iisus, care avusese parte chiar de arătarea Celui înviat, să denatureze în asemenea mod mesajul Său? Ba avea chiar şi înţelegeri cu fariseii, în timp ce Iisus fusese adesea în opoziţie cu ei cu privire la practica Torei! Eram cu atât mai iritat, cu cât pentru noi, ceilalţi, din jurul celor Doisprezece, relaţiile cu cei dinspre partea circumciziei erau din ce în ce mai încordate de la o zi la alta. Practica lor religioasă îngustă îi menţinea într-o ură nepotolită faţă de cei care se deschideau către necircumcişi. Iar noi plăteam oalele sparte în faţa autorităţilor.
Petru, în ceea ce-l priveşte, se arăta îngăduitor faţă de mica grupare din jurul lui Iacob. Unii considerau atitudinea sa drept înţelepciune. După părerea mea însă, această toleranţă ţinea mai curând de slăbiciune. Şi acesta era unul din motivele pentru care rămâneam alături de conducătorul desemnat de Iisus: avea nevoie de tovarăşi credincioşi mai fermi decât el. Cine putea să-l susţină mai bine decât noi?
-Ave, Marcu!
Tocmai mă întorceam acasă cu Alexandru dintr-o plimbare în nordul oraşului. Ca să ne potolim curiozitatea, cercetasem lucrările de la noul zid pe care-l începuse Agrippa pentru a extinde Ierusalimul. La întoarcere, Alexandru s-a oprit la fântână să se spele în grabă, profitând că femeile erau plecate la târg. Cât despre mine, împreună cu Salomon verificam
114
dacă zilierul nostru curăţase presa după trecerea iernii. Eram pe cale să-i plătesc dinarul, când am recunoscut această voce dintr-o mie:
barnaba! Saul!
Ce surpriză! Alexandru, care a trebuit să se ducă să le deschidă poarta, se îmbrăcase în fugă şi îi urma, cu un surâs larg pe faţa lui, de obicei atât de rezervată.
ce-i cu voi aici? Nu-mi vine să cred!
venim din Antiohia, a spus Barnaba.
suntem nişte sărmani pelerini căutând adăpost la împăratul acestui loc! a adăugat Saul.
Ne-am îmbrăţişat cu căldură. Nu-l mai văzusem pe Saul de trei ani, din Cezareea. Barnaba plecase un an mai târziu. Primisem, e adevărat, scrisoarea lui Nicolae şi aflasem unele veşti de la fraţii aflaţi în trecere, dar ce bine era să-i revedem!
sper că rămâneţi măcar până la sărbătoarea Pesah.
Asta avem de gând, întrucât sărbătoarea este peste câteva zile, a răspuns Saul. Dar va trebui să plecăm înainte de sărbătoarea Şavuot. E multă treabă acolo. Antiohia organizează jocuri olimpice, şi mulţimile dau năvală.
mama va fi încântată să vă găzduiască. O să ne povestiţi totul. Aşezaţi-vă sub umbrar, vă aduc nişte apă.
Călătorii noştri îşi lăsaseră lucrurile în curte. Ne-am aşezat în jurul mesei, am adus câteva pahare. Ce bucurie nesperată să ne putem reface cvartetul!
ce faceţi la Ierusalim?
am aflat că aici comunitatea are nevoie de ajutor ca să facă faţă nevoilor existente, a spus Saul. Creştinii din Antiohia trăiesc în belşug, căci negoţul merge bine, mai ales cel cu corturile pentru concursurile olimpice. Acolo, oamenii muncesc mai mult decât cei de aici şi nimeni nu trăieşte pe spezele altuia. Ne-am dat seama că trebuie să ne ajutăm comunitatea-mamă. Fraţii au fost generoşi. Barnaba şi cu mine am adus colecta.
115
Chiar dacă-l citisem în scrisoarea venită din Antiohia, acum auzeam pentru prima oară cuvântul „creştin” folosit în felul acesta. Eram emoţionat. Hristos! Acest termen grecesc era folosit pentru a-L desemna pe Iisus, Mesia al Israelului şi Mântuitorul tuturor. Aşadar, de acum înainte toţi ucenicii aveau să poarte acest nume.
S-au auzit bătăi puternice în uşă. Era Rodi, gâfâind, care, fără să-i observe pe oaspeţi, fără să-şi tragă sufletul, a exclamat:
l-au arestat pe Iacov!
fratele Domnului?
nu, Fiul tunetului61. Fratele lui Ioan. Au mai fost luaţi cu el şi alţi fraţi.
cine i-a luat? a întrebat Saul.
soldaţii! Am aflat de la Dan pe când eram la brutărie. Am alergat cât am putut de repede. Mama ta, a spus ea, întorcându-se către mine, a trimis-o pe a mea la Petru şi mă urmează.
Mama a apărut în pragul porţii încă deschise. Era îngrijorată, dar, ca întotdeauna, dădea dovadă de o stăpânire de sine admirabilă. În situaţii vitrege, femeia aceasta era tot frumoasă. L-a recunoscut pe Saul, deşi la prima lui şedere de abia îl zărise.
bine ai venit, Barnaba, bun venit, Saule! Este bine că sunteţi aici acum. Cei Doisprezece vor avea nevoie de sprijinul nostru. Nu sunt toţi la Ierusalim, dar cei care se află în oraş vor trebui să se mute degrabă. Mă tem de turnătorii plătiţi. Am trimis-o pe Lidia să-i anunţe.
Mama ne-a rânduit fiecăruia ce aveam de făcut. Tocmai eram ocupaţi cu pregătirea locurilor de dormit pentru oaspeţi când s-au auzit din nou bătăi la poartă. Din loggia, am văzut-o dând din cap a încuviinţare, şi Rodi s-a dus să
61 Nume pe care Iisus l-a dat fiilor lui Zevedeu, Iacov şi Ioan. În aramaică, „Boanerghes”, Marcu 3,17. Episodul relatat la Fapte 12, 1-2.
116
deschidă. Ne-am ţinut răsuflarea… Din fericire, era Lidia cu Petru, Andrei şi Ioan. Rodi a închis poarta şi ne-am adunat din nou în jurul mesei pentru a-i asculta pe noii sosiţi. După ce i-a salutat pe Barnaba şi pe Saul, Petru i-a dat cuvântul lui Ioan.
împreună cu câţiva fraţi, ne întorceam de la lucru trecând prin Mişne. Cântam psalmi cu veselie. Oprindu-mă să îmi leg nodul la sandale, rămăsesem cu câţiva paşi în urmă. Dintr-odată, o cohortă a apărut de la o cotitură şi a cerut grupului s-o urmeze. Nu s-a opus nimeni. Am făcut stânga-mprejur ca şi cum nu se întâmplase nimic şi am grăbit pasul ca să-i întâlnesc pe Petru şi pe Andrei. Nu erau în sala comună. M-am temut să nu fi păţit ceva, dar după o oră şi-au făcut apariţia. Aflaseră deja ce se petrecuse.
stăteam şi cugetam când a sosit Lidia şi ne-a propus să venim aici, a spus Petru. Mulţumesc, Miriam, pentru grija ta!
dar ce se întâmplă aici? a întrebat Barnaba.
nu este pentru prima oară că suntem arestaţi, a spus Ioan. Ne-au dat drumul de fiecare dată. Nu trebuie să ne speriem. În câteva zile, fratele meu va fi liber.
da, a răspuns Barnaba, dar primele dăţi a fost implicat Sinedriul, nu autorităţile regale. Şi apoi, adu-ţi aminte de Ştefan. Pentru el s-a terminat rău.
M-am uitat pe furiş la Saul. Făcuse parte din grupul care-l ucisese pe Ştefan. Barnaba era lipsit de delicateţe evocând acel episod cumplit al lapidării. Dar împrejurările nu prea mai lăsau loc subtilităţii. Saul nu a reacţionat.
tocmai asta e, am mai multă încredere în Agrippa decât în coreligionarii noştri. El reprezintă Roma şi nu şi-ar permite să condamne pe cineva pe nedrept, a afirmat Petru.
eşti prea optimist, a spus Saul. Încă din Antiohia, am observat manevrele acestui om pentru a-şi obţine numirea ca rege al iudeei. Abil ca bunicul său, Irod, a ştiut să evite
117
toate capcanele diplomaţiei romane. A profitat de surghiunul unchiului său Antipa pentru a prelua controlul Galileei. După asasinarea lui Caligula, a luat parte la negocierile care l-au făcut pe Claudiu să fie numit împărat. Acesta şi-a arătat recunoştinţa la o ceremonie în Forum: i-a dat titlurile de rege şi consul, extinzându-şi regatul în Iudeea. Dar are în minte alungarea lui Arhelaus, unchiul său, fostul tetrarh al iudeei. Ştie că tronul îi este în primejdie dacă nu se are bine cu autorităţile religioase. Are nevoie de sprijin din interior şi este gata să facă multe pentru a fi bine văzut. Nu uitaţi că el cu Petronius sunt cei care au făcut totul pentru a întârzia instalarea efigiei lui Caligula în Templu. Mă tem că arhiereii i-au vorbit de conflictul lor cu noi. Cine ştie de ce-ar fi în stare ambiţiosul ăsta pentru a le da satisfacţie?
Hotărât lucru, inteligenţa şi perspicacitatea lui Saul mă fascinau. Nu doar că era în stare să întreprindă o subtilă lectură midraşică a Scripturii, ci se bucura totodată de o cunoaştere temeinică a lumii contemporane şi de un talent ieşit din comun în a face analize politice fine şi pertinente.
În seara aceea toată lumea a rămas la noi.
A doua zi dimineaţă, uluiţi, am aflat vestea. Rodi se dusese foarte devreme în oraş. Se întorsese plângând, să ne înştiinţeze. Iacov fusese decapitat fără nici o judecată. De îndată, Saul a luat ceva din colectă şi s-a dus împreună cu Ioan şi Andrei să ceară trupul. Urmau să treacă să-l ia şi pe Sila, şi doar cei doi cetăţeni romani se vor duce la autorităţi pentru rămăşiţele pământeşti. Era mai prudent aşa.
Fierbeam. Eram gata să pun mâna pe arme. Cel ce scoate sabia, de sabie să piară! Ştiam unde se afla sabia pe care o găsisem în grădină după arestare. Petru căzuse într-o tristeţe adâncă. Iacov era unul dintre tovarăşii săi, de pe când se aşezase la Capernaum, ca pescar pe lac. Îl urmaseră pe Iisus
118
împreună. Iacov, Ioan şi cu el fuseseră de faţă la momentele cruciale din viaţa Mântuitorului. Iisus îi vestise pe cei doi fraţi că vor bea acelaşi pahar cu El: iată că se împlinea! Fiul lui Zevedeu era primul dintre cei Doisprezece care murea după sfârşitul tragic al lui Iuda. Căpetenia lor se simţea profund rănită de acest fapt, care cerea desigur răzbunare. Cu toate acestea, îşi ţinea în frâu temperamentul năvalnic. Dacă ar fi fost după cum îi era firea, ar fi pornit la luptă împreună cu mine împotriva acestor duşmani, cei dinăuntru şi cei dinafară. Mi-a ghicit imboldul de a provoca o confruntare. După plecarea celor patru emisari, m-a luat în grădină. Ne-am aşezat lângă zid, nu departe de spărtura de tristă amintire.
Îţi aminteşti, fiule, de seara arestării lui Ieşua, chiar aici?
orele acelea îngrozitoare mă bântuie zilnic.
Nu povestisem despre acea noapte dureroasă nimănui decât lui Iair. Nu avusesem curajul să vorbesc cu Petru, nici măcar cu Andrei. Cei doi fraţi ghiceau ceva… dar nu aveau să ştie niciodată amănuntele. Sunt cicatrice pe care le ascunzi pentru totdeauna.
în seara arestării, când mă întorceam cu Ieşua, Ioan şi Iacov, i-am auzit pe soldaţi venind şi m-am repezit să iau o sabie care era pusă deoparte. Pe când puneau mâna pe Ieşua, l-am rănit pe Malhus la ureche. Îţi aduci aminte de el? Este cel care s-a convertit câteva luni mai târziu, alături de celălalt Ioan, fiul lui Onia, şi a plecat cu el în Smirna.
îmi amintesc de omul acela, făcea parte dintr-o familie sacerdotală. I-am văzut rana la ureche, dar nu ştiam că tu i-o făcuseşi.
Multe răni se deschiseseră în seara aceea…
cu un ton liniştit şi ferm, Ieşua mi-a cerut atunci să-mi pun sabia la loc în teacă. A vorbit despre împlinirea Scripturilor.
119
Multă vreme m-am întrebat la ce fragment din Biblie Se referea. Acum sunt convins, era vorba de începutul prorociei lui Isaia: „Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia…”
Petru găsea în adâncul propriului său eşec puterea de a depăşi pornirile de ură şi de a deveni făcător de pace. Îmi cunoştea firea năvalnică. Ba mai mult, o şi împărtăşea. În acel moment, s-a folosit de propria rană pentru a o face şi pe a mea roditoare. În mijlocul înfrângerilor noastre trebuia să găsim hotărârea de a căuta pacea. Voi păstra mult timp în sinea mea aceste cuvinte ale lui Isaia, dar va trebui să aştept anii bătrâneţii pentru a fi în stare să le trăiesc. În acel moment, căutarea păcii încă mi se părea o slăbiciune.
vezi tu, Marcu, e mai bine să asculţi de Dumnezeu decât de oameni. Se pare că noi toţi ne vom încheia drumul în această lume în felul lui Iacov. Domnul ne-a prevenit. Şi pe Iacov îl prevenise atunci când i-a spus că va fi botezat cu acelaşi botez şi va bea din acelaşi pahar. Într-o zi, altul ne va încinge şi ne va duce unde nu voim. Asta este lupta pe care o avem de purtat. Asta este lupta pe care trebuie s-o duci… nici o alta!
Soarele nu se ridicase încă. Ceasul era apăsător. Opt zile mai devreme, din pricina morţii lui Iacov, prăznuisem sederul cu o prudenţă nemaiîntâlnită de la ultimul Paşte al lui Iisus, acum unsprezece ani. Dar încordarea sporise şi mai mult la mijlocul săptămânii. Petru fusese arestat în toiul sărbătorii62. După această lovitură teribilă suferită de comunitate, toţi cei dintre cei Doisprezece care se aflau la Ierusalim se adunau în fiecare seară în grădina noastră. Li se alăturau numeroşi alţi fraţi cuprinşi de nelinişte.
62 Episodul care urmează este relatat în Fapte 12,1-19.
120
Pesah se apropia de sfârşit. Eram răvăşiţi. Agrippa îşi arătase intenţia de a-l scoate pe Petru în faţa poporului a doua zi, după ce, prudent, lăsase să treacă sărbătoarea. Chiar dacă arestările lui Iacov şi Petru fuseseră urzite de circumcişi, nu se punea problema unui proces în faţa autorităţii religioase. Petru trebuia să se apere în faţa reprezentantului autorităţii imperiale. Ştiam toţi la ce condamnare să ne aşteptăm. Eram descumpănit, deznădejdea îmi dădea târcoale.
La lumina torţelor, veneam să luăm parte la frângerea pâinii săvârşită de Andrei. Împreună cu el, cu Sila şi cu Alexandru, ne-am îndepărtat puţin de restul grupului pentru a discuta împrejurările arestării lui Petru.
nu eram prea departe de casa voastră şi ne luaserăm toate măsurile de precauţie, Andrei, am şoptit eu.
Fraţii continuau să se roage în jurul unui foc aprins cu crengi de măslin. Stătuseră de veghe toată noaptea şi se apropiau zorile. Cântau cu rândul psalmi de cerere. Mă gândeam că atmosfera era probabil asemănătoare celei din săptămâna de dinaintea arestării lui Iisus.
Am şovăit dacă să scot una dintre săbiile pe care le aveam sub mantie de câteva zile.
foarte bine că nu ai făcut zarvă! a spus Andrei. Poate doar ar fi înrăutăţit lucrurile.
eram mai mulţi decât ei, a spus Sila. Am fi putut scăpa luând-o la fugă.
părea că Petru ar fi condus întreaga scenă, am continuat eu. Le-a strigat legionarilor: „Eu sunt! Dacă pe mine mă căutaţi, lăsaţi-i pe ei să plece.” Cei doi au fost surprinşi de calmul lui. Nici măcar nu l-au legat. Doar l-au înconjurat, şi el i-a urmat fără să cârtească. Ca şi cum şi-ar fi pregătit reacţia de mult. Noi am rămas pe loc, nemişcaţi. El s-a întors către noi şi ne-a aruncat o privire liniştită, a celui care ştie ce e pe cale să facă.
121
Nu îndrăzneam să spun că acea privire mi-o amintise pe cea de la o altă arestare… Nu voiam să dezvălui nici convorbirea pe care o avusesem cu Petru, în aceeaşi grădină, cu câteva zile în urmă.
Rodi a sosit alergând dinspre curte. S-a repezit către grupul în rugăciune:
e aici!
cine?
ei bine… Petru!
unde aici?
ei bine…
S-a întors: în spatele ei nu era nimeni.
da… În spatele porţii!… Uh… am uitat să deschid…
l-ai văzut prin uşă?
nu, nu… i-am recunoscut glasul.
baţi câmpii, fetiţo!
Alţii glumeau pe seama ei, fără răutate:
probabil că e îngerul ei… sau poate o nălucă…
Toţi au început să râdă. Era un fel de destindere în aceste ore de încordare şi îngrijorare. Atunci Andrei a şoptit, cu un surâs în colţul gurii:
o femeie care, în zori, aduce vestea despre un om scăpat din iad… Nimeni care s-o creadă!…Un sculat din morţi care e luat drept un duh… asta îmi aduce aminte de ceva!
Dintr-un salt, a străbătut curtea, şi noi după el. În spatele porţii, cineva bătea din ce în ce mai tare. Andrei s-a întors către noi, întrebător: oare să deschidem? Poate că era o cursă.
Bătaia a încetat şi s-a auzit:
rodi! Deschide-mi odată!
Nici o îndoială! Era, fără îndoială, vocea lui Petru. Andrei a tras repede drugul porţii şi a deschis-o. El era. Ce uimire amestecată cu bucurie! Toţi cei aflaţi la noi, văzându-ne
122
că alergăm, ne urmaseră. Neîncrederea se preschimba în bucurie, bucuria, în întrebări. Petru a trecut printre noi şi s-a oprit în mijlocul curţii. Era un asemenea vacarm, încât Petru a trebuit să facă semn cu mâna să se facă linişte.
n-o să mă credeţi, dar am trăit o adevărată Ieşire. Dormeam cum puteam între doi soldaţi, înlănţuit în închisoare. Oare vis să fi fost? Era ca şi cum mă aflam împreună cu poporul la ieşirea din Egipt. Un înger de lumină m-a lovit într-o parte. M-a scăpat de lanţuri. M-a pus să mă ridic degrabă şi mi-a spus să-mi leg cingătoarea… să-mi încalţ sandalele. Ca în Hagada! Mi-am luat haina şi l-am urmat. Am trecut de primele două posturi de gardă, poarta mare, de fier, a închisorii se deschidea singură. Am mers pe stradă… Acolo m-am deşteptat. Nici urmă de înger! Am înţeles că visul nu fusese vis. Am alergat până aici.
deîndată ce-şi vor da seama de evadarea ta, te vor căuta peste tot, a spus Saul, readucând adunarea fermecată cu picioarele pe pământ. Trebuie să părăseşti Ierusalimul cât mai repede.
ai dreptate, frate. Plec chiar acum. Trebuie să mă folosesc de ultimele clipe de întuneric.
fă ca Regele David, ia-o prin trecătorile din pustia iudeei, a spus Barnaba. Ocoleşte Betania şi Ierihonul. Treci cât mai repede Iordanul şi urcă la Gherasa. La Decapole vei fi în siguranţă. Odată ajuns acolo, să întrebi de Antoniu. Te va găzdui şi va găsi împreună cu tine locul cel mai potrivit pentru viitor.
plec cu tine, am spus fără şovăială. Îl cunosc pe Antoniu.
şi eu, a adăugat Alexandru. Îţi vom fi de folos.
vă mulţumesc amândurora, a spus Petru, dar nu vă refuz propunerea. În primul rând, şi eu îl cunosc pe Antoniu. L-am zărit din corabie, cu Ieşua la Hippos. Dar mai ales cred că a sosit momentul să vă îndepliniţi misiunea pe care o
123
aşteptaţi. Fidelitatea voastră faţă de mine v-a ţinut prea mult în frâu. Sunteţi pregătiţi. Plecaţi, sub aripa lui Barnaba, împreună cu Saul, în Antiohia. Dacă Sila este de acord, îl iau cu mine, suntem obişnuiţi să călătorim împreună.
oriunde vei fi, acolo va fi şi slujitorul tău, i-a răspuns Sila cu un zâmbet larg, făcând o plecăciune. Este o cinste pentru mine. Pot pleca imediat.
Am fost surprins, ba chiar întristat, că Sila acceptă cu atâta uşurinţă să ne părăsească. Dar aşa era el: nu se afla în băiatul ăsta nici o brumă de calcul, doar dorinţa de a sluji. Am resimţit chiar o oarecare gelozie. Am fost de asemenea jignit că Petru l-a ales pe Sila, şi astfel s-a lipsit de noi. Mai târziu, aveam să înţeleg că încă de câteva săptămâni luase hotărârea de a nu ne mai ţine în slujba sa, ci de a ne lăsa să ne luăm zborul. Incidentul din acea noapte nu a făcut decât să grăbească lucrurile. După părerea lui, era timpul să ne avântăm spre cucerirea imperiului. Această decizie era semnul unei mari afecţiuni pentru mine… şi al unei renunţări din partea sa. Mă lăsa să plec aşa cum un tată îşi lasă fiul, cu strângere de inimă. Câtă generozitate! Cât despre Alexandru, îmi dădeam seama cât era de fericit să fie alături de Saul. Băiatul ăsta era mai transparent decât mine… şi mai puţin susceptibil. Oricum, beţia aventurii mă cuprinsese deja şi ardeam de nerăbdare s-o iau din loc cât mai repede.
andrei şi Ioan, a spus Petru, mergeţi şi spuneţi-i fratelui Domnului că părăsesc Ierusalimul! Nu-i spuneţi unde mă duc. Nu am prea multă încredere în cei din jurul său. În lipsa mea, să ia el în grijă comunitatea. Voi şi aceia dintre cei Doisprezece care sunt încă în Iudeea risipiţi-vă şi aşteptaţi zile mai bune! Tiranul nu va domni pentru vecie. Dacă aflăm har la Cel de Sus, ne va îngădui să ne întoarcem.
petru, nu ştiu dacă e o idee bună să laşi comunitatea în mâna lui Iacob, a spus Saul.
124
îl judeci prea aspru pe omul ăsta, Saul, a răspuns Petru. Nici tu, nici eu nu cunoaştem planurile Celui de Sus. Cred că şi el este o unealtă în slujba misiunii noastre comune. Este un om cu convingeri şi cu experienţă. Şi, oricare ar fi tendinţele sale de a se agăţa de tradiţii, trebuie în orice chip să rămânem uniţi în faţa vitregiilor. După dragostea pe care o vom avea unii pentru alţii vom fi recunoscuţi ca ucenici ai învăţătorului.
8
Ruptura
Perşii, de trei ori mai numeroşi, năvălesc prin porţile de la Amanos, pe la miazănoapte. Cât despre armata lui Alexandru cel Mare, ea coboară spre sud, prin pasul de la stâlpul lui Iona pe care-l zăriţi acolo, în depărtare. Se desface în două şi, din acel moment, Alexandru este cel care-şi alege terenul, de-o parte şi de cealaltă a râului Pinaros. Darius se vede prins acolo, între mare şi munţi. Nu-şi mai poate desfăşura oamenii în loc deschis şi este constrâns să-i aşeze în adâncime. Infanteriştii lui Alexandru rezistă în centru prin tactica numită „falangă”, iar regele macedonean trece atunci în fruntea cavalerilor săi, aşa-numiţii însoţitori-, izbuteşte o străpungere pe frontul drept, încercuieşte cavaleria persană şi împrăştie armata persană pe latura stângă. Darius este pe punctul de a cădea în mâinile lui, de a fi luat prizonier în toiul bătăliei, în praf, în strigăte, printre răniţi şi cadavre. În ultima clipă, credincioşii săi satrapi fac scut cu trupurile lor pentru a putea scăpa din învălmăşeală. Părăseşte în mod lamentabil câmpul de bătaie, abandonându-şi însemnele regale, cvadriga şi armele. Mai mult de o treime din armata ahemenidă a pierit.
În ziua aceea, mă întorceam cu Ruf şi Alexandru dintr-o misiune de câteva zile în nord. Ne oferiserăm voluntari pentru a vizita câţiva fraţi în Alexandria, la Issos, la 300 de stadii
126
de Antiohia. Simpla idee de a vedea acel oraş pe care Alexandru cel Mare îl întemeiase chiar după bătălia de la Issos ne făcuse să ne oferim pentru această misiune. La întoarcere, am făcut un ocol pe la câmpul de luptă. Alexandru, căruia bunicul său îi povestise despre măreţele fapte de arme ale omonimului său macedonean, ne făcea să retrăim izbânzile acestuia împotriva trupelor persane ale lui Darius al III-lea.
aşadar, aici a deschis marele Alexandru porţile Orientului, am spus eu visător. Bătălia asta a schimbat faţa lumii. Darius a fugit până la Eufrat, iar Alexandru a avut timp, în doi ani, să coboare în Egipt şi să întemeieze Alexandria. Întorcându-se, i-a învins definitiv pe perşi în câmpia Gaugamela. Aici, Orientul s-a plecat în faţa Greciei.
cred că ar trebui să facem la fel.
ce vrei să spui?
alexandru era în acelaşi timp şi strateg, şi tactician, ceea ce i-a îngăduit să cucerească întreaga lume locuită. Trebuie să învăţăm la şcoala lui.
marcu, nu sunt sigur că metafora războinică se potriveşte cu răspândirea Evangheliei… a intervenit Ruf.
nu te amăgi! Ieşua a purtat o luptă în timpul trecerii Lui printre noi. A desfăşurat o strategie cu totul specială pentru a înfrânge puterile întunericului. Nu-ţi aminteşti ce ne-a povestit Antoniu?
cum să nu, dar izbânda Domnului nostru este deja dobândită, prin moartea şi învierea Sa. În prezent, nouă ne revine sarcina de a propovădui milostivirea, nu un duh războinic.
nicidecum! Trebuie continuat ceea ce El a început. Nu vom obţine nimic vestind în mod naiv Evanghelia, în funcţie de împrejurări. Barnaba a înţeles. Trebuie să dăm dovadă de organizare, de metodă, de planificare. Dacă nu, cum am putea cuceri imperiul?
127
dar, Marcu, uită-te la fraţii pe care i-am întâlnit în Alexandria la Issos. Prezenţa lor nu este rodul nici unei strategii, ci doar alegerea proniei. Cel de Sus înmulţeşte comunităţile, nu proiectele oamenilor.
cel de Sus nu ne opreşte să fim prevăzători şi abili, dimpotrivă.
îmi făceam iluzii cu privire la abilitatea şi spiritul nostru tactic. Aveam să încerc curând nişte decepţii în acest domeniu.
Ne-am reluat călătoria după o noapte minunată petrecută pe malul lacului Amuk. Activitatea paşnică şi mereu aceeaşi a pescarilor îmi trezea însă nostalgia, îmi aminteam plimbările cu Talita pe micul dig din Capernaum. Ce departe păreau toate acestea!
Am coborât în valea largă a râului Oronte. Printre viţede-vie şi grâu, am străbătut livezile cu măslini ale furnizorilor noştri. I-am salutat pe câţiva care-şi începuseră deja lucrul. Iar acolo, am văzut-o în depărtare, strălucitoare: „Antiohia, metropola sacră, inviolabilă şi autonomă”. Aceasta era inscripţia pe moneda pe care tocmai o scosesem din pungă şi o ţineam în palmă. Nu mă despărţeam niciodată de această tetradrahmă de argint din timpul victoriei lui August: o dobândisem cu prilejul unei negocieri reuşite pentru uleiul de măsline. Alexandru mi-o reproşa, căci pe revers era o reprezentare a lui Zeus. Ruf, care frecventase capitala imperiului, era mai îngăduitor: din moment ce-I dai lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu, îi poţi da Cezarului ceea ce este al Cezarului… Cântărind moneda în mână, mi-a venit în minte numele dat acestei cetăţi pe care numai Roma şi Alexandria o puteau depăşi: Coroana Orientului.
Se împlineau trei ani de când ne stabiliserăm în Antiohia. După fiecare călătorie, nu mă săturam să regăsesc această cetate, cu ale ei patru sute de turnuri care străjuiau simetric incinta. Am ajuns la Porta orientalii, între Oronte şi muntele
128
Staurinus. Statuia lupoaicei, cu Remus şi Romulus, vestea călătorul că se afla sub privirea Romei. Am străbătut aproape tot oraşul, luând-o pe via de nord a impresionantei colonade cvadruple a lui Irod cel Mare, înfrumuseţată de Tiberiu. Avea o lăţime de 70 de coţi şi era minunat marmorată de către tiran… Recentul cutremur o deteriorase. Ne-am croit drum prin şantierul giganticei reconstrucţii, finanţate de Caligula. În mijlocul lucrărilor, am luat-o la stânga la nivelul amfiteatrului pentru a ajunge la poalele muntelui Silpius, acolo unde locuia o parte din comunitatea israelită. Casa lui Nicolae era lipită de apeduct. În sinagoga din acest cartier devenise Nicolae, în tinereţe, prozelit al lui Israel, înainte de a îmbrăţişa credinţa lui Iisus cu prilejul unui pelerinaj la Ierusalim. De la sosirea noastră, el ne găzduia pe Alexandru şi pe mine.
Ruf ne-a părăsit pentru a se duce la marginea cetăţii, la Daphne. Într-adevăr, după întoarcerea sa la Roma, atunci când fraţii fuseseră alungaţi de Claudiu, era mai prudent să locuiască acolo, cu Saul şi cu Barnaba. Printr-un decret al lui Cezar, oraşul se bucura de statutul de cetate-azil. Pe de altă parte, Ruf beneficia de protecţia lui Manain, un prieten din copilărie al lui Irod Antipa, acum unul dintre fraţii noştri.
în fiecare dimineaţă, încă din zori, Alexandru şi cu mine ne duceam în agora, să ne vindem măslinele. De la tejgheaua noastră minusculă, contemplam cu nesaţ miriadele de culori care luminau piaţa, mozaic de nuanţe alături de care tarabele cu mirodenii din Ierusalim ar fi pălit cu totul. Culorile cele mai minunate împodobeau o ţesătură numită „mătase”. Niciodată, nicăieri, nici măcar în Alexandria, nu aveam să mai văd asemenea ţesături. Acestea erau aduse pe spatele cămilelor din ţara Seres63.
63 Ţara Seres sau Serica, ţara mătăsii (de aici: sericicultură=cultura viermilor de mătase) a fost numele pe care grecii şi romanii l-au dat, din sec. al IV-lea î.Hr., „ţării de mătase”, China (n. trad.).
129
Familiarizaţi de acum cu acest megalopolis, aproape că uitaserăm schimbarea de perspectivă pe care o presupunea venirea noastră în Antiohia. Activitatea trepidantă a oraşului nu avea termen de comparaţie cu cea din Gherasa sau chiar din Ierusalim. Întâlneai acolo mezi, egipteni, ciprioţi, persani, hinduşi, macedoneni, hispanici…
Parţii, a căror ocupaţie cu un secol înainte lăsase amintiri controversate, domneau asupra negoţului. De la ei provenea marfa care ulterior era exportată către imperiu din portul învecinat, Seleucia. Caravanele lor aduceau produse de lux. Admiram splendidele porţelanuri pe care numai mai-marii acestei lumi şi le puteau permite. Mai erau şi fildeş, corali, sticlărie… Întreaga cetate beneficia de acest comerţ graţie căruia, deşi de origine recentă, ea dobândise o asemenea însemnătate.
Antiohia era o răscruce a Neamurilor. În unghiul Mare Nostrum, ea era capătul marii căi comerciale care venea din Orient64. Deschidea poarta către Roma. Era semnul de neşters că imperiul nu trăia în autarhie. Nicăieri nu înţelegeai mai bine ca aici că Roma, capitala italică, reunea toate Neamurile în interiorul, ca şi în exteriorul frontierelor imperiale. La Antiohia, Roma ţintea către marginile pământului, şi invers. Nu voi uita asta niciodată.
Ca şi la Capernaum, descoperisem locul ideal pentru a desena. Mă urcam adesea acolo pentru rugăciune sau pentru schiţe. Câteva zile după întoarcerea noastră de la Issos, am dispărut în cursul după-amiezii. Nu mai nădăjduiam la vreun client, iar Alexandru era la magazin în caz că… Am trecut încă o dată din agora pe insulă, unde se afla palatul imperial.
64 Drumul mătăsii s-a dezvoltat îndeosebi sub dinastia Han (206 î.Hr-110 d.Hr.) şi lega Chang’an (în prezent Xi’an) din China (ţinutul Serilor) de Antiohia. Se va dezvolta din nou sub Marc-Aureliu.
130
Am luat-o la dreapta la tetrapylos. Am cules de pe jos, din faţa dughenei unui negustor de vinuri, un ostracon destul de mare. Ajuns la circ, am urcat treptele care duceau la zidul de apărare. Oraşul selgiucid se întindea în faţa mea, până la muntele Silpius, de care păreau atârnate mai multe vile somptuoase. Scoţându-mi cărbunele şi ciobul de amforă, l-am desenat, aşa maiestuos şi neliniştitor cum era.
Oronte, Antiohia şi apeductul său la poalele muntelui Silpius, văzut de pe zidul circumvaluţiunii
Dintotdeauna, desenatul îmi permitea să meditez. Lăsând cărbunele să sublinieze umbrele pentru a evidenţia mai bine lumina, încercam să desluşesc în ce fel proceda Cel de Sus pentru ca din întunecata mea existenţă să se ivească lumina. De ce nu eram fericit în Antiohia? De la evenimentul
131
petrecut la Chedron, care-mi dăduse peste cap întreaga viaţă, visasem la lumea greco-romană. Mă zbătusem să fiu ales pentru misiunea în Antiohia. Şi iată-mă! Dar tot nemulţumit eram. Asemenea nuanţelor de cenuşiu pe care degetul meu le aşternea pe zonele de penumbră, mă aflam într-un tărâm intermediar. Nu mai eram nici pe deplin iudeu… dar departe de a fi grec sau măcar roman. Această lume elenistică, pe care o visasem atât, mă întrista. Antoniu mă prevenise: „Păgânismul înseamnă viaţa pe dos. Oamenii sunt fascinaţi de lucruri total neînsemnate”. Aici, în Antiohia, puteai surprinde această realitate dureroasă prin câteva trăsături: fascinaţia banului, dispreţ faţă de săraci, orgii, superficialitatea credinţelor… şi, prea adesea, foarte puţin interes faţă de o cât de timidă căutare a sensului. Această lipsă de curiozitate faţă de gândire mă descumpănea mai mult decât orice altceva. Idealizasem acest univers, mi-l închipuisem gata pregătit să primească Evanghelia… Dădusem peste o lume plină de orgoliu, scăldată în propria frivolitate. A aduce aici mesajul lui Iisus mi se părea o sarcină abisală. Nu numai zadarnică, ci imposibilă.
Cărbunele scârţâia pe bucata de pământ ars. Am schiţat uriaşul apeduct, mai impresionant chiar decât cel din Cezareea Maritimă, care drena apele lui Parmenius. Paralel cu muntele, aducea apă potabilă suficientă pentru această cetate imensă şi alimenta termele şi fântânile. I-am înmulţit arcele care constituiau un fundal perfect pentru teatrul lui Cezar şi Nympheum-ul mai la sud. La picioarele mele, am desenat corăbiile care încărcau mărfurile din agora. Se pregăteau să coboare pe Oronte până-n portul Antiohiei, Seleucia Pieriei, aflat la 60 de stadii în aval.
Odată terminată schiţa, m-am întors pe scaunul meu improvizat pentru a admira palatul imperial ale cărui faţade depăşeau în stânga circul. În pofida viziunii mele sumbre asupra
132
lumii elenistice, eram totuşi fascinat de organizarea politică a imperiului. Antiohia era capitala provinciei Siriei. Legatul său, de rang pretorian, avea misiunea de a apăra teritoriile Romei până la Eufrat, inclusiv Iudeea, desigur. Trebuiau supravegheaţi impetuoşii vecini parţi. Trei legiuni staţionau în cetate pentru a sprijini această misiune. Întâlneai acolo mai mulţi soldaţi romani pe timp de pace decât la Ierusalim în timpul Pesahului. Locuitorii păstraseră amintirea trecerii lui Iulius Cezar în persoană, care dăduse autonomie oraşului, dar şi a vizitelor lui Augustus. Dacă era vreo realitate care să-mi redea încrederea în propovăduirea Evangheliei, aceasta era Pax Augusta. Eram convins că mesajul de pace al lui Iisus nu va putea ajunge până la marginile lumii decât printr-o organizare de aceeaşi natură cu cea a imperiului.
Alexandru şi Nicolae ştiau unde mă pot găsi la sfârşitul zilei. M-au surprins pe ziduri, meditând.
nu e rea perspectiva ta, a spus Nicolae, aruncând o privire pe desenul meu.
spune-mi, Nicolae, cum aţi procedat, când aţi sosit aici, ca să vestiţi Evanghelia? l-am întrebat în greceşte.
Cu Nicolae asta era limba pe care o foloseam, pentru că aramaica lui era greoaie.
am început cu sinagogile. Mulţi israeliţi de aici au primit ideea că Iisus era Hristosul. Comunitatea a luat repede avânt, astfel încât cetăţenii ne-au dat numele de „creştini”. Una din sinagogile noastre, la Daphne, acolo unde slujesc Barnaba şi Saul, era deja în întregime convertită la credinţa lui Iisus.
mai-marii sinagogii v-au lăsat să acţionaţi?
nu, nu toţi. Mărturia noastră a dat naştere la neînţelegeri între practicanţi şi convertiţi. Comunitatea iudaică era tulburată, împărţită între mai multe curente. În timpul lui Caligula, autorităţile romane au închis ochii asupra unor violente ciocniri între iudei. Aceia dintre ei care deveniseră
133
creştini au plătit oalele sparte. Din fericire, acum trei ani, împăratul Claudiu a pus să fie afişat la porţile cetăţii un edict de toleranţă, asemănător celui din Alexandria.
barnaba a cunoscut această epocă? a întrebat Ruf.
da. A sosit chiar în toiul crizei. Aveam cu adevărat nevoie de el pentru a ne organiza. Nu numai în conflictul nostru cu iudeii, necreştini, ci şi pentru că am fost repede copleşiţi de propriul nostru succes.
cum aşa?
de fapt, cu mult înainte ca Petru să-l boteze pe Corneliu în Cezareea, mulţi necircumcişi au primit cu entuziasm învăţăturile lui Iisus. În Antiohia, aşa cum aţi observat, religia israelită este mult mai deschisă faţă de Neamuri. Prozelitismul este răspândit printre iudeii din diaspora: de multă vreme, ei convertesc la Tora pe necircumcişi. Antiohia fiind un oraş cosmopolit, creştinii necircumcişi au început să facă şi ei acelaşi lucru. Mulţi străini s-au apropiat de celebrările noastre, în fiecare primă zi a săptămânii. La noi, frângerea pâinii era deja bine rânduită65, iar învăţăturile care însoţeau celebrările atrăgeau multă lume. Acolo a intervenit Barnaba, pentru ca acea avalanşă de străini să nu ne poarte în toate direcţiile. Numai unul ca el îşi putea permite să-i boteze pe necircumcişi fără a-i circumcide înainte.
da, a venit cu autoritatea celor Doisprezece, am spus eu, convins de rolul comunităţii din Ierusalim.
totuşi, nu sunt sigur că toţi iudeii din Ierusalim s-ar fi împăcat cu metodele lui Barnaba.
rezultatul este aici: o comunitate înfloritoare la porţile Romei! Ce succes!
desigur… şi convertirea celor care vin din Neamuri datorează mult neobişnuitei harisme a vărului tău. S-a impus
65 Comunitatea din Antiohia ar fi fost prima în care a fost abordată problema celebrărilor euharistice.
134
prin autoritatea sa firească drept conducător al comunităţii. Trebuiau rezolvate nişte cazuri cum era cel al lui Luciu, care, ca şi Alexandru şi Ruf, venea din Cirene, dar el nu era circumcis, cum nu erau de altfel nici Evodiu sau Tit. Barnaba a făcut o muncă însemnată. S-a dus să-l caute pe Saul în Tars şi amândoi au organizat misiunea şi au structurat comunitatea. Au numit profeţi şi învăţători.
cum au procedat Barnaba şi Saul? Nu îndepliniseră niciodată astfel de sarcini înainte!
nu, dar au beneficiat de o experienţă mai veche. Atunci când iudeii s-au instalat la întemeierea oraşului, au copiat organizarea lor după cea a cetăţii. Aţi văzut cum funcţionează: dispun de un Sfat al bătrânilor, proveniţi din diferitele sinagogi ale oraşului şi suburbiilor acestuia. Barnaba şi Saul au luat hotărârea să procedeze în acelaşi mod pentru comunitatea creştină. Sprijinul şi sfaturile lui Manain au fost preţioase.
vezi, Alexandru, am spus eu, gândindu-mă la discuţia noastră de la Issos, este nevoie de aceste instituţii. Este absolut necesar să preluăm de la instituţiile greceşti şi iudaice experienţa lor în organizare.
de acord, dar să nu uităm niciodată că ele nu trebuie să funcţioneze cum o fac mai-marii acestei lumi, care o conduc ca nişte stăpâni. La noi nu se poate întâmpla aşa. Uită-te de altfel la vărul tău, nu este un om al puterii, ci un adevărat slujitor.
Discutând, am coborât de pe zid. Traversasem podul pentru a ne reîntoarce la casa lui Nicolae. Acesta ne-a făcut să ocolim pe la Panteon. Bănuiam unde voia să ne ducă: pe strada Singon.
hristos este Domnul!
Acolo propovăduia Saul la sfârşitul după-amiezii, plin de elan. Ruf era lângă el şi-l ajuta, abordând ascultătorii unul câte unul. Ne-am amestecat printre trecătorii mai mult sau
135
mai puţin convinşi. M-am apropiat de un băiat de vreo zece ani, pe care-l recunoscusem:
bună seara, Ignatie66!
bună seara, Marcu!
cum e în seara asta, e inspirat?
excepţional! Îi sorb fiecare cuvânt, ca de obicei. De ce oare oamenii trec fără să stea puţin să-l asculte?
indiferenţa este cel mai mare duşman al nostru, chiar mai mare decât dispreţul.
I-am mângâiat cu afecţiune părul şi, de departe, l-am salutat pe Saul, dând din cap. Ne remarcase, dar nu-şi întrerupse propovăduirea. Ce bucurie să vedem că nu mai eram doar o religie periferică, ci eram prezenţi în inima cetăţilor elenistice! Mă întrebam care ar putea fi rolul meu în această evoluţie. Aş fi în stare să fac şi altceva decât să ţin socotelile comunităţii? Nu aveam darul vorbirii. Eram prea brusc, prea direct. Tonul meu părea provocator, intervenţiile mele erau confuze, mă dovedeam a nu fi în stare să folosesc nici măcar figurile cele mai simple ale retoricii… Îi admiram pe cei care izbuteau să-L vestească pe Iisus cu atâta uşurinţă. Rănile mele lăuntrice împiedicau orice entuziasm spontan când era vorba de predicarea Evangheliei. Cel de Sus mă aştepta negreşit pe un alt teren. Dar pe care?
Se făcuse târziu. Am fost de acord cu toţii să ne întoarcem la Nicolae. Soţia lui, Casandra, ne pregătise pentru cină o linte gustoasă.
Saul, Barnaba şi Ruf locuiau mai spre sud, împreună cu comunitatea iudaică din suburbia Daphne. Se instalaseră în apropierea unei cascade, într-o locuinţă plătită parţial de Manain. Profitând de apropierea apei, dimineaţa lucrau acolo
66 Ignatie, care avea să devină al treilea episcop al Antiohiei, avea probabil vreo zece ani în 44.
136
la corturi, o afacere în plină dezvoltare. Într-adevăr, Daphneion, imens sanctuar oracular închinat lui Apollo, era renumit în întreg imperiul, şi afluxul de vizitatori era impresionant. După cutremur, Caligula începuse lucrări de proporţii în acel loc. Voia mai ales să reclădească termele şi apeductul. Necesitatea unor corturi pentru şantier deschisese o nouă piaţă pentru acestea, de care beneficiaseră Saul şi Barnaba, sosiţi acolo chiar în acel an. În chip providenţial, de anul trecut şantierul se mărise considerabil. Într-adevăr, nemulţumit de modul organizării jocurilor olimpice locale, împăratul Claudiu îngăduise Antiohiei să cumpere de la Olympia dreptul de a-şi organiza propriul concurs: treizeci de zile de evenimente sportive şi de teatru. Satul olimpic fusese un mare noroc pentru făuritorii de corturi.
Activitatea meşteşugărească şi comercială nu-i împiedica pe Saul şi pe Barnaba să desfăşoare susţinut o a doua activitate. Pe acest platou care domina valea, unde briza înălţimilor, izvoarele cristaline şi abundenţa copacilor făceau verile mai puţin înăbuşitoare, erau întrunite toate condiţiile pentru ca Barnaba şi Saul să-şi poată îndeplini misiunea cu perseverenţă şi rodnic. În fiecare zi, după prânz, când nu veneau în strada Singon, îşi petreceau după-amiezile vestind Evanghelia la intrarea în Daphneion. Uneori ne alăturam şi noi, în zilele de sărbătoare sau atunci când afacerile noastre cu măsline ne îngăduiau. Mă uitam la vărul meu cu câtă bunăvoinţă se apropia de mulţimi. Îl admiram pentru empatia firească şi cuceritoare de care dădea dovadă.
în primăvară, Barnaba stăruise ca Alexandru şi cu mine să mergem împreună cu el la sinagoga din Daphne. Voia să profite de două sărbători mobile care urmau unui sabat şi ne spusese să ne pregătim o bocceluţă pentru trei zile. De multă vreme ne făgăduise o ieşire, dar a trebuit să-l aşteptăm să se întoarcă din călătoriile sale apostolice în alte două cetăţi
137
ale Tetrapolei, Apameea şi Laodiceea Maritimă. După slujba de dimineaţă, am plecat. De mult nu mai dădeam atenţie distanţei îngăduite de Tora pentru ziua de sabat. Barnaba ne-a dus pe muntele Kasios, vârful acela care se zăreşte de-a lungul coastei, la sud de Seleucia. Plecând din suburbie prin valea râului Oronte-de-jos, am cumpărat nişte castraveţi, renumiţi ca fiind cei mai buni din tot imperiul. Ploaia încetase şi lumina zorilor dădea o nuanţă aurie încântătoarelor câmpuri cu crini, plantă pe care oraşul o exporta sub formă de ulei medicinal. La începutul după-amiezii, am luat-o prin ultimul defileu al fluviului şi am ajuns la mare, la sud de Seleucia. Întorcând spatele portului, ne-am instalat câteva stadii mai încolo, la poalele muntelui.
Harta văii râului Oronte din Antiohia în Seleucia, după propriile mele relevee. Anul al doilea al lui Claudiu.
138
A doua zi dimineaţă, am început să urcăm pe muntele Kasios. Barnaba avea aerul misterios al celui care urma să dezvăluie un secret. Ştiam că o întrunire importantă a conducătorilor comunităţii avusese loc în ajun, zi de post pentru comemorarea morţii Domnului. În timpul urcuşului, am încercat să-l facem să vorbească, dar a rămas enigmatic, stârnindu-ne curiozitatea şi nerăbdarea. Am ajuns în vârf. Panorama, mai mult decât urcuşul rapid, ne-a tăiat respiraţia. Barnaba îşi alesese oare ziua? Ploaia din ajun curăţase aerul, astfel că se putea distinge Ciprul în depărtare, la orizont, deasupra valurilor. Era prima oară când zăream insula de unde era originar vărul meu.
am obţinut asta de la Saul, a spus Barnaba cu mândrie.
despre ce vorbeşti?
despre Cipru! Plecăm spre Cipru! Saul voia să plece de-a dreptul în Asia67, dar Niger, Luciu, Manain şi cu mine am izbutit să-l convingem să începem cu Cipru. Acolo ne va primi Levi.
plecaţi toţi cinci?
nu, doar Saul şi cu mine. A avut loc şi punerea mâinilor de către fraţi, ca să ne trimită în misiune. Eu voi conduce expediţia.
Şi noi?
Am pus întrebarea cu ciudă, aproape cu mânie. Toate aceste hotărâri se luau fără noi. Nu simţeam doar gelozie, ci şi nedreptate.
nu ţi-am spus că eu voi conduce expediţia? a zis Barnaba cu un zâmbet şiret. Vom avea nevoie de cineva descurcăreţ pentru organizare, şi poate de un ajutor pentru aprovizionare şi contabilitate…
67 Asia Mică cuprinde actuala Turcie. Provincia Asia propriu-zisă nu cuprinde decât partea apuseană a acesteia. Prima călătorie misionară se va limita la Pamfilia şi Galatia. Marcu a luat parte la ea ca slujitor (Fapte 13, 5).
139
Nu-mi credeam urechilor. Eram incluşi în această primă misiune! Priveam marea şi, dincolo de ea, silueta insulei care ne aştepta. Nu ştiam cum să-mi arăt recunoştinţa faţă de Barnaba. Dar entuziasmul mi-a fost de scurtă durată.
chiar trebuie să merg cu voi? a întrebat Alexandru.
cum adică? Doar n-o să ne laşi acum! Am împărţit totul încă din copilărie.
misiunea mea este Egiptul, am vorbit deseori despre asta. Am vorbit şi cu Luciu. Alexandria, Cirene, iată oraşele care mă atrag, iată destinaţia care mă cheamă. Dar tu du-te, Marcu, mă gândesc că pentru moment e mai bine ca eu să rămân aici, în Antiohia.
nu plec fără tine!
Barnaba, văzându-mă împărţit între prietenie şi misiune, a propus o cale de mijloc:
vino cu noi, Alexandru! Ne vom întoarce negreşit înainte de venirea iernii, cel mai târziu la anul. Vei avea multe de învăţat lângă Saul. Apoi, vei fi pregătit să pleci în Libia.
Alexandru s-a lăsat convins de acest argument. Am scos un suspin de uşurare şi l-am strâns în braţe. Viitorul avea însă să ne arate că şovăielile sale erau îndreptăţite. În acel moment, nu ştiam că acea călătorie avea să fie călătoria deziluziilor.
cine va răspunde de comunitate în lipsa ta?
l-am rugat pe Evodiu68 să-mi ţină locul. Are vechime, este de încredere şi, deşi netăiat împrejur, recunoaşte întâietatea comunităţii din Ierusalim. Va fi ajutat de Niger, Luciu şi Manain. Va rămâne şi Ruf să-l ajute, cel puţin atâta timp cât nu se poate întoarce la Roma.
Eram fericit că un necircumcis putea primi o astfel de însărcinare. Mi se părea că adeseori se acordă prea multă întâietate celor circumcişi. Evodiu avea să vegheze cu înţelepciune asupra comunităţii.
68 Evodiu va fi cel dintâi episcop al Bisericii din Antiohia.
140
când plecăm? fierbeam de nerăbdare.
după Pesah. Acum, hai să aşezăm câteva pietre pentru a celebra frângerea pâinii în comuniune cu adunarea din Antiohia. Va fi un prilej să aducem mulţumire pentru toate aceste proiecte.
Aventura era ameţitoare. S-a organizat neîntârziat.
La cererea căpitanului, ne-am urcat pe dunetă să ajutăm modestul echipaj. Era nevoie să tragem de parâme care, trecute peste vergă, slujeau la ridicarea velei celei mari. Odată executată manevra, de pe puntea din spate priveam cum se îndepărta Seleucia, pe axa bărcii care plutea remorcată. La sud, trona muntele Kasios. Cunoşteam portul, unde debarcasem acum trei ani. Mi se întâmplase să supraveghez încărcarea uleiului. Mai mult ca niciodată, când soarele asfinţea, portul sclipea în mii de scântei. Admiram realizarea tehnică a geniului uman în acest loc defavorabil. Niciodată, în trecut, fenicienii nu încercaseră să facă vreo aşezare portuară. A fost nevoie de determinarea seleucizilor, preocuparea lor de a lega Antiohia de mare prin Oronte şi experienţa elenistică în făurirea porturilor artificiale pentru ca Seleucia să devină un centru maritim, atât militar, cât şi comercial.
împreună cu Alexandru, am găsit cu uşurinţă o navă de comerţ, o navis oneraria potrivit expresiei latinilor. Căpitanul vasului a binevoit să ne îmbarce pe toţi patru: nu dispunea decât de câţiva mateloţi, aşa că îi puteam fi o mână de lucru folositoare. Transporta amfore cu vin, dar şi o încărcătură de bulgări de bitum preluată din Cezareea. Negociasem un preţ convenabil pentru traversare, căci legăturile cu Salamina erau frecvente.
Eram mai emoţionat decât atunci când părăsisem Cezareea Maritimă. Cu trei ani înainte, navigasem de-a lungul coastei. De data aceasta, străbăteam ape adânci. Desigur, călătoria noastră era modestă. Dar în Scriptură şi îndeosebi în Psalmi călătoria peste mări este o temă incitantă. Reprezintă în acelaşi timp victoria asupra morţii, cât şi cucerirea Neamurilor. Pe când încercam să-mi amintesc fragmentele din Tora şi din Proroci unde sunt evocate valurile, mi-a venit un gând. Ar trebui ca şi creştinii să-şi aibă propriile lor istorisiri. Iisus nu traversase marea simbolic atunci când S-a dus la Decapole?
A doua zi, seara, la asfinţit, am ajuns la capătul de răsărit al peninsulei Karpas. În timpul nopţii, am mers de-a lungul limbii de pământ, la tribord. La lumina lunii, se vedeau decupându-se coasta şi ţărmurile. Emoţia lui Barnaba
141
era evidentă. Se întorcea acolo după mulţi ani. Ar fi putut organiza cu mult timp înainte o excursie din Antiohia, dar munca intensă la Tetrapole nu i-a lăsat răgazul necesar.
în lipsa vântului, am avut de aşteptat încă o zi pentru a debarca la Salamina. Barnaba ne-a condus la Levi, fratele său. Eram încântat să-l cunosc pe vărul de care-mi vorbise atât de mult Barnaba.
ticălosule, nebunule, fiu al diavolului, om al nedreptăţii… Saul, eşti sigur că nu exagerezi puţin?
Eram uluiţi! Proconsulul ridica din sprâncene cu un aer dezaprobator69. Sub peristil, tensiunea ajunsese la maximum.
acesta este adevărul, Sergius. Omul ăsta te înşală, a spus Saul cu tărie.
totuşi, este în slujba mea de multă vreme şi-mi place să-l ascult. V-am adus aici pentru că am auzit spunându-se multe lucruri bune despre propovăduirea voastră. Nu ca să-mi daţi peste cap ordinea din casă.
profetul ăsta fals iscă neorânduială. Isaia a spus să facem drepte căile Domnului. Omul ăsta cu practicile sale magice
69 Tot acest episod se află la Fapte 13,4-12.
142
le face sinuoase. Iată, pe tine, om înţelept şi cu experienţă, tot a izbutit să te orbească. Voi face apel la Dumnezeu pentru ca această orbire să cadă asupra lui!
Elimas vrăjitorul a început deodată să se clatine. Îşi freca ochii cu o mână, iar cu cealaltă căuta să se sprijine. Alexandru, calm, s-a dus spre el, l-a luat de braţ şi l-a scos afară prin atrium. În faţa acestui semn evident al blestemului, cei prezenţi murmurau impresionaţi. Eu am ridicat din umeri. Nu-mi plăcea deloc să văd că Saul se foloseşte de astfel de vrăji şi nu vedeam rostul unor aşa-zise semne. De la sosirea noastră în Cipru, timp de mai multe săptămâni, am mers din sinagogă în sinagogă, străbătând insula de la răsărit la apus până la Pafos. Saul predicase strălucit şi nu se iscase nici un scandal. Dar aici… De ce fusese nevoie ca Saul să recurgă la incantaţii, asemenea unui ghicitor de rând, cu aceleaşi metode ca vrăjitorul căruia îi venise de hac? Acest fel de a proceda mi se părea în contradicţie cu mesajul pe care îl aduceam. Şi, pe lângă toate acestea, ce greşeală să pui în încurcătură un proconsul roman care tocmai îşi lua postul în primire! Fierbeam în sinea mea împotriva lui Saul.
A trebuit să treacă mai multe zile ca să mă împac, măcar pentru moment, cu el. Nu puteam să nu-i recunosc eficacitatea metodei. Proconsulul a reacţionat foarte bine, nu numai că l-a alungat pe Elimas, dar de-atunci, Sergius Paulus şi Saul îşi petreceau timpul împreună, într-o complicitate intelectuală surprinzătoare. Saul desfăşura o învăţătură uimitor de bogată. Îl ascultasem, desigur, de multe ori, dar acolo, la Pafos, se întrecea pe sine. Lângă omul acela cultivat şi rafinat, găsea formulele apologetice potrivite. Folosea o asemenea retorică, încât credinţa în Iisus părea evidentă. Sergius Paulus a cerut să fie botezat. I-a propus lui Saul să intre în rândul clientelei sale sau chiar al propriei familii prin acea adopţie pe care o pot practica înalţii funcţionari romani. Saul
143
a acceptat şi a luat al doilea nume al proconsulului drept nume al său70.
Ideea că Saul va adopta şi el un nume latin mă impresiona. Nu ştiam că relaţia dintre Pavel şi mentorul său avea să ducă la ruptura dintre noi.
după Hierapolis, vom avea oare vreme să ajungem până la Efes? l-a întrebat Alexandru pe Barnaba.
Sergius Paulus ne îngăduise să beneficiem de un aviso al poştei imperiale. Ne îndreptam direct către Perga. Pe puntea din faţă, aşezaţi tuspatru pe baloturile de parâme, visam la aventura ce ne aştepta. După Pamfilia, Asia!
nu mergem la Hierapolis, ne-a întrerupt Pavel.
cum? De ce?
nu, ne vom duce până la Antiohia Pisidiei, apoi vom merge cu siguranţă în Licaonia.
cum?! Dar ce vom face în aceste ţări barbare, care de abia vorbesc greceşte71… şi pe deasupra mai au şi malarie?
au şi ei dreptul să audă Evanghelia, a continuat Pavel, pierzându-şi răbdarea.
Eram furios. Nu aşa ne înţeleseserăm la plecarea din Antiohia. Pisidia ne făcea să ne întoarcem înapoi, spre Tars. Tensiunea creştea între mine şi Pavel. Barnaba şi Alexandru nu îndrăzneau să intervină. Am stăruit:
nu sunt de acord să schimbăm programul. Nu mai suntem pe vremea predicatorilor rătăcitori care umblau de colo-colo, la întâmplare. Trebuie să ne ţinem de planul pe care l-am stabilit împreună. Ne-am hotărât pentru Asia…
sergius ne-a indicat oameni de legătură pe platoul galatean, unde are o moşie mare. Vom putea fi găzduiţi de propriul
70 Paulus = Paul = Pavel (n. trad.).
71 Fapte 14, 8-18: Pavel şi Barnaba se vor face cu greutate înţeleşi de o mulţime care vorbea o limbă barbară: licaona.
144
său fiu, pe care l-a însurat cu fiica unor demnitari locali. Sergius este apreciat în întreaga regiune ca un binefăcător constant. Trebuie să folosim legăturile de care dispunem.
doar n-o să ne lăsăm dirijaţi de acest proconsul proaspăt convertit! Ţi-a dat deja numele lui, acum îţi dă şi dispoziţii?
avem nevoie de sprijin la faţa locului, a încercat Barnaba să potolească discuţia. Pavel are numeroase relaţii în lumea textilelor şi pe Via Sebaste, între Tars şi Antiohia Pisidiei. Ne vom putea sprijini pe sinagogile din afară.
chiar trebuie să ne limităm la reţeaua diasporei iudaice? Domnul ne-a sfătuit să nu punem vin nou în burdufuri vechi. Iar dacă era vorba să ne întoarcem spre Cilicia, era de ajuns ca Pavel să ne ducă pe coastă. Nu era nevoie să ne punem în primejdie trecând prin defileele primejdioase ale Taurusului, de la Perga. Uită-te acolo, drept în faţa noastră, la masivul acela zdrenţuit, cu pălăria lui de nori. Acolo fie îţi frângi gâtul, fie dai de tâlhari!
ascultă, Marcule, a reluat Pavel, ridicând tonul, asta am hotărât cu Barnaba şi cu Sergius. Barnaba este conducătorul expediţiei noastre şi de el trebuie să ascultăm.
o fi el conducătorul, dar eu sunt responsabilul cu partea de organizare. Nu suntem decât patru. Măcar atât, să hotărâm împreună itinerarul, mai ales dacă e vorba să-l schimbăm!
Aş fi putut, să zicem, să merg în continuare cu cineva ale cărui metode nu le împărtăşeam; la urma urmei, nu mă puteam împiedica să-i admir impetuozitatea. Dar nu puteam avea încredere într-un om care dădea peste cap planul lui Dumnezeu! înainte de plecare, ne hotărâserăm strategia. Cum izbutise oare Pavel să-l convingă pe Barnaba să schimbe însăşi natura acesteia?
Pentru Alexandru şi pentru mine, aventura s-a oprit la Perga72, pe acel dig pe care debarcaserăm. Pentru mine, fiindcă
72Fapte 13,13 şi Fapte 15,37-39 (v. anexele biblice).
145
eram încăpăţânat. Pentru Alexandru, fiindcă era fidel în prietenie. Câtă vreme avea să mai îndure firea mea nestăpânită?
Barnaba şi Pavel au plecat către valea Melasului. Saul nu şi-a luat rămas-bun de la noi. Barnaba m-a salutat ca un tată care ştie că fiul său regretă deja o decizie pe care doar orgoliul îl împiedică să şi-o retragă. Şi îmi respecta lupta interioară.
înfrângerea era usturătoare. Şi astăzi încă mai cred că aveam dreptate cu privire la strategia care trebuia adoptată. Dar era oare de ajuns pentru a-i părăsi pe cei doi oameni care aveau încredere în mine? Abandonul meu îmi amintea de o altă trădare, când un Bărbat mergea mai departe în timp ce eu îi întorceam spatele şi o luam la fugă. Cicatricea rănii se redeschidea. O tristeţe copleşitoare m-a cuprins.
Mi-era prea ruşine să mă întorc în Antiohia fără tovarăşii mei de misiune. Trecuseră trei ani. Trebuia să mă întorc acasă. În astfel de momente grele, aveam nevoie de mama. De asemenea, aveam nevoie să-mi cercetez din nou rana de la început. Iar pentru această operaţiune dureroasă, aveam nevoie şi de un tată. Nădăjduiam ca Petru să se fi întors la Ierusalim…
9
înfruntarea
cheamă-i înăuntru!
Vocea lui Iacov a răsunat sec. Discuţia aprinsă nu mai contenea. După intervenţia sa, Petru şi-a reluat locul lângă Ioan73. S-a aplecat către Alexandru, Sila şi către mine ca să ne întrebe, iar noi, unul după altul, am dat din cap în semn de încuviinţare. Un slujitor a deschis uşa şi trei bărbaţi au intrat în încăperea cea mare, prea strâmtă totuşi pentru a adăposti tot Sfatul Ierusalimului. Atmosfera părea mai curând cea a unui tribunal decât a unei adunări de credincioşi. Barnaba trecuse cu o seară înainte pe la noi, dar pe Pavel nu-l mai revăzusem de la Perga. Erau însoţiţi de Tit, pe care-l cunoscusem în Siria.
Intrarea celor trei misionari a stârnit murmure. Apariţia tânărului necunoscut intriga. Iar fariseii deveniţi ucenici nu-şi ascundeau neîncrederea faţă de cei doi emisari din Antiohia. Mulţi dintre cei de aici, de la Ierusalim, le considerau poziţiile ca fiind în afara legii. Iacov, fratele Domnului, s-a ridicat în picioare din locul de unde prezida.
iubiţi fraţi, tăcere, vă rog! Petru ne-a împărtăşit poziţia sa. Să-i ascultăm acum pe Saul şi pe Barnaba explicându-ne părerile lor şi atitudinea faţă de cei netăiaţi împrejur.
73 Fapte 15 şi Galateni 2, 1-10.
147
Preşedintele s-a aşezat, iar cei doi bărbaţi au rămas în picioare să vorbească adunării. Barnaba a luat cuvântul. A relatat misiunea lor în Pisidia şi în Licaonia74. Istorisirea sa însufleţită mi-a trezit tot atâta admiraţie, cât şi frustrare. Încă mai regretam retragerea mea de la debarcarea în Pamfilia. Eram conştient că-mi trădasem fraţii pe care-i admiram. Mă temeam de momentul în care aveam să dau ochii cu Pavel.
Barnaba a povestit în amănunt felul în care cei din Neamuri se interesaseră de propovăduirea din sinagogi. Nişte circumcişi geloşi puseseră la cale persecuţii, îi urmăriseră şi-i hărţuiseră pe cei doi din oraş în oraş. Ba chiar l-au lovit cu pietre pe Pavel, crezând că l-au ucis. Aceste peripeţii nu-i împiedicaseră însă pe cei doi martori să treacă iarăşi prin Listra, Iconiu şi Antiohia Pisidiei pentru a întări comunităţile şi a alege nişte bătrâni care să le conducă. Adunarea urmărea cu sufletul la gură cuvintele lui Barnaba. Acesta şi-a încheiat istorisirea într-o tăcere de sinagogă. Pavel a făcut doi paşi în faţă. Întrunirea se anunţa încordată. El a ridicat mâna şi a început să vorbească în aramaică:
fraţilor, suntem aici în faţa voastră pentru a da seama de o atitudine pe care doar evlavia faţă de Domnul nostru Ieşua ne-a impus-o. Barnaba v-a vorbit despre semnele şi minunile pe care Dumnezeu le-a înfăptuit prin mâinile noastre printre cei care vin din Neamuri. Aceştia au venit la Hristos prin credinţă. De ce unii aşa-zişi fraţi ar vrea să-i supună Torei, obligându-i astfel la tăierea împrejur?
Un bărbat cu filacterii, din partida fariseilor, şi-a pierdut răbdarea şi s-a ridicat:
tu, care eşti fariseu, fiu de fariseu, tu, care ai învăţat chiar aici, la picioarele lui Gamaliil, cum poţi să susţii asemenea blestemăţii? Doar fidelitatea faţă de Tora ne va face liberi.
74 Această misiune este relatată în Fapte 13-14.
148
făţarnicule! Crezi că Tora te eliberează de păcat? Pentru a fi liber este nevoie de Cel Care, numai El, ne-a eliberat prin moartea Sa.
Ieşua era tăiat împrejur. El a spus că nici o iotă din Tora nu va trece. Cum ai putea să fii mântuit dacă nu eşti tăiat împrejur, aşa cum cere Tora lui Moise?
n-ai înţeles că prin Tora nu se va îndrepta nimeni? Nu ne învaţă oare Scriptura că părintele nostru Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate? Or, Avraam a trăit cu mult timp înainte ca Moise să dea Tora.
avraam a fost şi el tăiat împrejur.
da, dar Dumnezeu l-a socotit drept înainte de a fi fost circumcis.
Dezbaterea era furtunoasă. Dar această primă înfruntare teologică nu era nimic faţă de ceea ce avea să urmeze. Adresându-se întregii adunări, Pavel a continuat în greceşte, ca o sfidare, dar şi ca să înţeleagă şi Tit.
iubiţi fraţi, l-am adus aici la voi pe acest tânăr, a spus el arătând cu mâna spre tovarăşul său. Numele lui e Tit. Viaţa i-a fost schimbată din temelii în ziua în care a recunoscut că Ieşua era Mântuitorul său. L-am născut întru credinţă prin botez. Din acea zi, nu are pereche în felul în care vesteşte Evanghelia în Antiohia. Învăţătura sa este sigură şi purtarea, ireproşabilă. Vă întreb, trebuie oare să-i impun să se taie împrejur şi să poarte jugul pe care nici unul dintre noi nu a fost vreodată în stare să-l poarte?
Când fraţii din partida iudaică au înţeles că Tit nu era circumcis, au început să murmure din ce în ce mai tare. Unii, care nu ştiau prea bine greceşte, credeau că nu au înţeles bine. Alţii s-au înfuriat de-a dreptul. Jumătate din adunare se ridicase în picioare, fiecare întorcându-se la dreapta şi la stânga, ca pentru a căuta un sprijin în consternarea care-l cuprinsese.
149
v-am spus-o de când ne-am întors din inspecţia făcută în Antiohia şi Listra, a zbierat un fariseu scos din fire, folosind din nou ebraica şi acoperindu-se ostentativ cu talit-ul. Oamenii ăştia nu dau doi bani pe tăierea împrejur!
Neînţelegerea atinsese o culme nemaiîntâlnită în comunitate. Iacov a trebuit să se ridice din nou şi a fost nevoie de mai multe minute ca să se facă linişte. Toţi îi aşteptau cu înfrigurare intervenţia: cărei tabere avea să-i acorde greutatea autorităţii sale morale?
iubiţi fraţi, potoliţi-vă! Noi nu suntem nici greci în agora, nici romani în forum! Trebuie să cercetăm această chestiune în linişte şi pace. Simeon75 ne-a amintit de sutaşul din Cezareea. Fără îndoială, Dumnezeu i-a arătat în ziua aceea că netăiaţii împrejur pot primi botezul. Există aşadar un popor venit din păgânism, sfinţit în numele lui Dumnezeu, potrivit prorocului Amos. Părerea mea este că nu putem să îndepărtăm acest popor impunându-i tăierea împrejur. Le vom cere doar să se ferească să mănânce din cele jertfite idolilor, de sânge, de (animale) sugrumate şi de desfrânare. Aştept să fim toţi de acord cu această hotărâre. E cineva împotrivă?
Vocea lui Iacov era fermă. Nimeni nu a reacţionat. Oare din pricina prestigiului său de conducător al comunităţii? Sau a poziţiei sale nuanţate? Petru şi Pavel păreau destul de mulţumiţi, altfel ar fi luat atitudine cumva. Fariseii, la rândul lor, nu se puteau împotrivi celui care de obicei le susţinea punctul de vedere. Considerau poate că au păstrat lucrurile esenţiale câştigate? în ceea ce mă priveşte, eram convins că această înţelegere nu rezolva disputele decât în aparenţă: era şubredă, fragilă, sursă de confuzii şi de neînţelegeri dureroase, sămânţă a schismei. În faţa muţeniei adunării, şi înainte ca vreunul dintre membri să-şi vină în fire, Iacov a
75 Varianta aramaică a lui Simon, numele celui dintâi dintre apostoli înainte ca Iisus să-l numească Petru.
150
încheiat, precizând fără întârziere hotărârile luate şi urmările acestora:
îi vom lăsa lui Saul posibilitatea de a se duce la goyimi. Fraţii din Iudeea vor merge la cei tăiaţi împrejur. Cât despre Tit, îl lăsăm pe Saul să se îngrijească de situaţia sa şi de misiunea care-i revine. Le voi alcătui o scrisoare fraţilor din Antiohia. Dacă Simeon o îngăduie, Sila, a cărui fidelitate nu este pusă la îndoială de nimeni, îi va însoţi pe Barnaba şi pe Saul. Va pleca cât de curând împreună cu Iehuda. Amândoi vor citi această scrisoare în public. Întrunirea s-a încheiat.
Iacov s-a îndreptat către Pavel şi Barnaba. I-a salutat ostentativ, apoi, nebăgându-l în seamă pe Tit, le-a întors spatele. Petru şi Ioan s-au alăturat celor trei tovarăşi. Cei cinci se felicitau reciproc în timp ce Sila se pregătea să primească instrucţiuni de la conducătorul comunităţii din Ierusalim. Pavel nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Ranchiuna era încă vie.
M-am strecurat afară cu Alexandru. Barnaba ne-a zărit şi ni s-a alăturat. Am coborât o ulicioară spre răsărit pentru a ajunge la bazinul din Siloam. Fierbând în sinea mea, i-am împărtăşit îndoielile mele lui Barnaba.
câtă făţărnicie! Nu s-a rezolvat nimic!
am obţinut ca goyimii să nu fie tăiaţi împrejur, a spus Barnaba. Acesta era scopul.
aici e problema. Dezbaterea nu s-a ocupat decât de treburi legate de ritual. Desigur că tăierea împrejur nu a fost pretinsă. Dar se impun celelalte patru porunci pe care Cartea Leviţilor le dă străinilor care locuiesc în hotarele lor. Este un mod viclean, dar umilitor, de a-i pune totuşi pe aceştia sub jugul Torei. Or, adevărata problemă nu se referă la ritual, ci dacă sunt pregătiţi sau nu iudeii să alcătuiască un singur popor cu acei goyim.
hai, recunoaşte că un astfel de gest de comuniune este totuşi un bun început, a spus Alexandru.
151
este mai curând o pace scoasă la mezat pe altarul unui aparent consens. Iacov nici măcar nu l-a salutat pe Tit. Şi amintiţi-vă ce cuvinte a folosit. A evocat un popor venit din păgânism, ca pentru a-l deosebi mai bine de poporul ales. În acest fel, îi tratează pe fraţii noştri care vin din Neamuri drept nişte „sălăşluitori străini”. Iată o denumire prea puţin măgulitoare, ca de altfel şi cea de obrezuiţi76… Nu întâmplător l-a citat pe Amos, unul dintre cei mai naţionalişti proroci. Separă slujirea lui Petru la cei tăiaţi împrejur de slujirea lui Pavel la goyim. Lui Petru îi spune Simon, numele său mai mult decât ebraic. După părerea voastră, de ce fariseii nu au protestat? Credeţi că ar fi reacţionat aşa dacă nu ar fi obţinut ceea ce voiau: separarea dintre cei tăiaţi împrejur şi cei netăiaţi? Ruptura este evidentă şi nu înţeleg cum de Pavel a îngăduit aşa ceva. O fi renunţat la îndrăzneala lui legendară?
cred mai ales că acţionează ca un strateg, a spus Barnaba, îşi scoate pionii la înaintare treptat. Asta hotărâserăm înainte de Sfatul înţelepţilor, ca Petru să-i ia în sarcina sa pe cei tăiaţi împrejur pentru ca Pavel să aibă mâinile libere pentru ceilalţi.
sfatul înţelepţilor? Cu Iacov care se impune, cu fariseii care fac calcule, Petru care se face una cu pământul şi Pavel care se joacă de-a unitatea de ochii lumii şi nici măcar nu mă salută…
asta e, Marcu… De fapt, tu te simţi jignit.
deloc, am spus eu cu rea credinţă. Sunt doar înfuriat din pricina acestui acord amăgitor care ne bagă într-o fundătură.
Viitorul avea să-mi dea dreptate. Mergeam, posomorât, alături de ceilalţi, într-o tăcere apăsătoare. Ajunşi lângă cetate, am intrat pe poartă către Chedron. Am mers de-a lungul
76 „Obrezuiţi (incirconcis)”, termenul folosit de Iacov, este peiorativ, spre deosebire de „necircumcizaţinetăiaţi împrejur (non-circoncis), care e neutru (n. red.).
152
zidului de incintă al oraşului de jos, pe care-l finanţase Elena din Adiabene. Ierusalimul îi era dator acestei regine convertite la religia lui Israel, căci ea se îngrijise de nevoile cetăţii în cei trei ani de foamete care se abătuseră asupra regiunii. Cum oare prietenii lui Iacov puteau să nu recunoască binefacerile pe care o străină, ca o nouă regină din Saba, le făcuse poporului ales? Am ajuns în grădina noastră. Salomon ne aştepta să ne ia la întrebări: voia să ştie cum a decurs consiliul. A fost uimit de deosebirile existente între versiunile noastre.
Tulburat de cele petrecute de-a lungul zilei, m-am retras în camera mea după o masă frugală. M-am lungit pe pat. Mă gândeam la istorisirea călătoriei relatată cu atâta entuziasm de Barnaba. Ce făcusem eu în tot acel timp? Ce construisem după ruptura de la Perga? întorcându-mă în Cetatea sfântă cu trei ani înainte, eram convins că eşuasem definitiv. Revenirea la punctul de plecare mă făcuse să disper. Resimţeam, cu durere reînnoită, cumplita rană originară. Şi totuşi, nu mă puteam împiedica să recunosc că acei ani la Ierusalim se dovediseră a fi rodnici din multe puncte de vedere.
A fost nevoie de privirea blândă şi plină de încredere a unei mame ca să înţeleg că drumul străbătut nu fusese zadarnic. Întoarcerea în locurile familiare mă liniştise. Regăseam obişnuinţa gesturilor din copilărie. Îl însoţeam pe Salomon, care se ocupa cu multă seriozitate de administrarea măslinilor. O parte a comunităţii, cea mai legată de cei Doisprezece, se aduna şi acum la noi acasă. Mărturia frăţească a ucenicilor îl determinase pe Salomon să ceară botezul. După moartea lui Irod Agrippa, se întorseseră şi Petru, şi Sila.
Andrei a stat şi el, o scurtă perioadă, după întoarcerea din Mesopotamia. Fusesem bucuros să petrec câteva momente privilegiate cu el, care rămânea pentru totdeauna primul
153
meu rabbi. Am privit împreună, îndelung, zidurile Templului, de pe terasa livezii de măslini. Mi-a relatat cuvintele învăţătorului de pe când erau doar ei patru alături de Iisus şi priveau Templul, aşezaţi ca şi noi pe Muntele Măslinilor77: Petru, Iacov, Ioan şi el. Iisus îi prevenise: veţi fi daţi pe mâna sinagogilor, a Sinedriului, veţi sta înaintea conducătorilor şi a regilor… Aceste preziceri păreau a se împlini. În chip mai tainic, vestise de asemenea că din Templu nu va rămâne piatră pe piatră… greu de imaginat aşa ceva!
împreună cu Andrei, am cutreierat locurile ultimelor zile ale lui Iisus. M-a condus pe urmele tuturor venirilor şi plecărilor Sale… cel puţin cele de dinainte de arestare. Împreună, am reconstituit evenimentele din acea vineri. Pentru a o face, ne-am slujit de o istorisire care circula în comunitate şi pe care o rosteam în sinagogă la fiecare octavă78 a Pesahului79. Această istorisire reunea mărturiile diferiţilor martori la moartea lui Iisus: Simon, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, care-L ajutase pe Iisus să-Şi poarte patibulumul, Maria din Magdala, cele câteva femei care fuseseră de faţă pe Golgota şi a doua zi după sabat, Longinus, un soldat care stătuse la picioarele Crucii şi, profund impresionat, povestise procesul cu Pilat, răstignirea şi ultimele cuvinte ale lui Iisus, preluate din Psalmi, care mi s-au întipărit pentru totdeauna în memorie: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?” Ioan, fiul preotului Onia, care-i găzduise pe
77 Această cuvântare a lui Iisus se află la Marcu 13.
78 în spaţiul catolic perioada de opt zile alcătuită din Duminica Paştelui şi Săptămâna Luminată, care include şi Duminica Tomei (Antipascha), poartă numele de „Octava Paştelui”. Termenul „octavă” este, de asemenea, folosit uneori pentru a indica a opta zi a acestui ciclu, adică Duminica Tomei (n. red.).
79 Relatarea în scris a Patimilor este probabil secvenţa (stil. pericopa n. red.) cea mai veche, folosită în cateheză şi în Liturghie. La alcătuirea Evangheliei sale, Marcu foloseşte fără îndoială o relatare mai veche. Termenul Patimi nu va fi utilizat decât mai târziu.
154
cei Doisprezece pentru cina din ajun, fusese de faţă la interogatoriul luat de Anna, socrul marelui arhiereu. Petru, de asemenea, dar mai de departe… şi nu până la capăt. De la Nicodim, devenit unul dintre fraţii noştri, am aflat amănunte despre condamnarea în faţa Sinedriului. Iosif, un demnitar devenit şi el fratele nostru, luase trupul înainte de sabat şi-l depusese în propriul său mormânt. Fusesem surprins de asemănarea dintre ultimele momente ale vieţii lui Iisus şi anumite scene din Scriptură, îndeosebi din Psalmi şi din cartea lui Isaia.
Cercetarea noastră se apropia de sfârşit când, pe neaşteptate, mama mea a murit. Andrei, care se pregătea să plece în Bitinia, era încă la Ierusalim. Prezenţa sa a fost preţioasă în aceste momente dureroase. Nimic nu dădea de bănuit că această femeie, mereu disponibilă şi generoasă, ne va părăsi atât de brusc. A plecat din această viaţă aşa cum a şi trăit-o: cu discreţie şi demnitate. Într-o dimineaţă, am găsit-o cufundată în somnul morţii, cu chipul senin şi împăcat. Lovitura a fost puternică, dar mi-am dat totodată seama cât de mult se întărise credinţa mea după pierderea Talitei… şi poate şi după recentele noastre vizite la mormântul lui Iisus. Pentru prima dată, am avut certitudinea absolută că existenţa pe acest pământ este o pregătire pentru veşnicie. Pentru mama mea, continuitatea vieţii devenea evidentă. Petru rostise rugăciunea de rămas-bun cu multă afecţiune, ca şi cum mama mea ar fi fost şi mama lui. Am fost profund mişcat de această frăţietate care nu se manifesta doar în vorbe, ci şi în clipe de durere. Cu sobrietate şi încredere, am încredinţat-o pe mama milostivirii lui Iisus.
Devenisem capul familiei. Fără îndoială, ar fi trebuit să fiu încă demult. Fiul cel mare, care pe deasupra este şi unicul fiu, trebuie să o ia în grijă pe mama sa în văduvie. Mai multe împrejurări m-au împiedicat să iau asupra mea această răspundere.
155
În momentul în care aş fi putut prelua administrarea proprietăţii noastre, am fost nevoit să fug din Ierusalim. De atunci, nu mai trecusem pe acolo decât cu singurul gând de a pleca spre alte zări. În realitate, mama se dovedise a fi la înălţime în asumarea îndatoririlor legate de văduvia sa. Această femeie, cu blânda ei autoritate, administra proprietatea cu multă pricepere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să pretind eu administrarea ei. Cel mult avusesem de gând s-o scutesc pe mama de grija măslinilor, dar Salomon luase în seama sa această îndatorire spre mulţumirea mea.
în seara aceea, în culcuşul meu, m-am gândit la moartea mamei mele. Am devenit conştient de faptul că şi Cetatea sfântă îmi era mamă şi mi-am dat seama deodată ce privilegiu era faptul de a avea rădăcinile acolo. Mă născusem, crescusem în acest loc al cărui întemeietor şi arhitect era Dumnezeu însuşi. Înţelegeam, de asemenea, meditând asupra Psalmilor, că, într-adevăr, pe acest munte al Sionului, fiecare om se năştea într-un fel sau altul. Aici a început totul şi tot aici se va încheia. Îmi imaginam toate Neamurile îndreptându-se către Ierusalim… Isaia o prorocise cu sute de ani înainte.
După întrunirea atât de dezamăgitoare, vedeam mai limpede cum trebuie privită legătura dintre Cetatea sfântă şi Neamuri, dintre poporul ales şi celelalte popoare, dintre iudei şi cei netăiaţi împrejur. Nimeni nu s-ar putea lipsi de acest oraş în care Cel de Sus a ales să-I sălăşluiască Numele.
Toţi se vor regăsi acolo ca un singur popor. Divergenţele de la întrunire mi se păreau ca o revenire a învârtoşării lui Israel pe care o relata Scriptura, atunci când i se amintea că trebuie să primească celelalte Neamuri pentru a alcătui un unic popor. Ierusalim rămânea oraşul ales şi oraşul învârtoşat. Îmi aminteam prorocia lui Zaharia:
„Şi în zilele acelea, zece oameni dintre limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi vor zice: «Mergem
156
şi noi cu tine, la Ierusalim80, căci am aflat că Dumnezeu este cu voi! Iudeul acela este Iisus!
Am înţeles atunci că, chiar dacă Iisus venise de mai multe ori în Cetatea sfântă, viaţa Sa nu fusese decât un urcuş unic către acest oraş unde I s-a pecetluit destinul81: împreună cu El, orice om urcă la Ierusalim, şi iudeul care a refuzat să-L recunoască, şi netăiatul împrejur care L-a dat morţii. Din aceste două realităţi, El a voit să alcătuiască un singur popor, dărâmând bariera care le despărţea. De aceea, chiar în acest loc, S-a lăsat răstignit. Aici, taina învârtoşării oamenilor nu va putea fi niciodată despărţită de taina reconcilierii lor. Din nou mă gândeam că istoria lui Iisus ar trebui scrisă. Ca prolog la ultimele Sale zile, ar fi potrivit să se povestească drumul care L-a purtat până aici. Dacă cineva I-ar desfăşura viaţa, ar fi bine să pună în scenă într-un fel special ultima urcare a învăţătorului la Ierusalim. Am adormit gândindu-mă la privilegiul de a fi fost eu însumi în preajma acestor evenimente cruciale…
Trecuseră mai multe săptămâni. Măslinele coapte vesteau apropierea toamnei. Tocmai vizitasem pe unul dintre producătorii noştri. Îmi pregăteam traista pentru a doua zi. Am pus în ea fragmente de ceramică şi cărbune. După o zi istovitoare, Alexandru curăţa presa împreună cu Salomon. Sfârşitul lunii Tişre era întotdeauna o perioadă cu multă muncă, atunci culegându-se cea mai mare parte din recoltă.
Petru şi Sila au sosit la noi chiar înainte de primele lumini ale sabatului. Rodi le-a deschis poarta.
sila, prietene, te-ai întors din Siria? l-am întrebat, bucuros să-mi revăd tovarăşul.
80 în versiunea românească nu se precizează „la Ierusalim” (n. trad.).
81 Marcu, cel dintâi, povesteşte viaţa lui Iisus ca pe un urcuş unic către Ierusalim. Această opţiune va fi preluată de Matei şi de Luca (vezi Marcu 8, 27-10, 52).
157
da, un vapor ne-a debarcat, cu Iehuda, acum şapte zile, la Cezareea. Cât am trecut să salutăm comunitatea din Lida şi aseară am ajuns la Petru.
cum au primit cei din Antiohia scrisoarea lui Iacov?
destul de bine. Au desluşit în ea şi unele încurajări din partea comunităţii din Ierusalim. Totuşi, am avut nevoie de mai multe ore ca să explicăm tot ce ţine de hotărârile luate. Ba chiar era cât p-aci să mai rămân şi să-l las pe Iehuda să se întoarcă singur.
dar, în cele din urmă, iată-te!
da. De fapt, am venit să-l caut pe Petru. Cred că ar fi potrivit să viziteze comunitatea siriană. Le-ar putea mulţumi personal pentru ajutorul financiar trimis prin Pavel. Ar putea de asemenea să-I susţină pe Barnaba în dificila sa misiune de conciliere între tăiaţi şi netăiaţi împrejur.
nu a fost prea greu să mă convingă, a adăugat Petru. Sunt sigur că în acest oraş sunt temeiuri considerabile pentru răspândirea Evangheliei. Antiohia constituie o etapă de neocolit înainte de a merge la Roma.
de fapt, am venit să vă întrebăm dacă Alexandru şi cu tine aţi vrea să ne însoţiţi. Barnaba şi-a exprimat această dorinţă, ar vrea să-i fiţi alături în viitoarele sale călătorii misionare.
Mă schimbasem. Perspectiva unor noi aventuri nu mai trezea în mine acelaşi entuziasm debordant. Primisem destule lovituri în Antiohia. În ciuda propunerii lui Barnaba, nu eram sigur că doresc să mă alătur lui Pavel. La Ierusalim ajunsesem la o oarecare pace lăuntrică. Am ocolit răspunsul:
să vorbesc cu Alexandru.
Câteva săptămâni mai târziu, părăseam ţinutul Tirului şi Sidonului. M-am oprit pe marginea drumului, să-mi repar cât de cât vechile sandale. Probabil că erau ultimele cărări pe care le mai străbăteau. Mă vor ţine oare măcar până la Laodiceea?
158
Navigaţia fiind închisă în acel sezon, am trecut prin Samaria înainte de a ajunge pe coastă. La începutul iernii, am putut să îmbărbătăm comunităţile de acolo, bucuroase de a-l primi pe cel dintâi dintre cei Doisprezece. Hotărât lucru, Filip făcuse o treabă remarcabilă în această regiune unde se decidea unitatea poporului lui Israel, dar şi deschiderea sa către Neamuri.
La Tir, Petru ne-a dus la o femeie care nu era iudee82 şi căreia Iisus îi vindecase fiica. Am stăruit ca s-o întâlnesc pe această mamă a cărei poveste o aflasem de la Andrei. Iisus nu petrecuse multă vreme în teritorii ne-iudaice. În Decapole avusese loc tămăduirea lui Antoniu. Presimţisem că şi acest gest al lui Hristos făcut printre cei care veneau dintre Neamuri avea să capete o importanţă deosebită pentru dezbaterile care agitau comunitatea. Căutam acolo cheia pentru a înţelege planul învăţătorului. Nu am fost dezamăgit.
Am găsit adresa cu dificultate. A fost nevoie să întrebăm mai mulţi trecători. Casa se afla în partea continentală a oraşului, în faţa portului nord, numit „sidonian”. Femeia ne-a primit singură, fiica sa plecase de acasă ca să se mărite. Cu tenul său închis, părul negru, câteva riduri abia văzute care sporesc frumuseţea femeilor, această văduvă nu se deosebea cu nimic de o fiică a lui Israel. Întrevederea a durat doar o oră, dar am plecat de acolo cu o mărturisire care nu avea să mă mai părăsească. Într-adevăr, atunci când Iisus refuzase să intervină pentru a o tămădui pe fiica acestei străine, o afirmaţie a femeii a izbutit să-I câştige bunăvoinţa, ca şi cum cuvintele ei ar fi produs declicul pe care-l aştepta Iisus pentru a acţiona: „şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Tainic cuvânt! Ea îi punea alături astfel pe cei tăiaţi împrejur cu cei netăiaţi împrejur, adunaţi în jurul aceleiaşi mese. Petru, Alexandru şi Sila îşi dăduseră oare seama de implicaţiile unei astfel de mărturii?
Atunci ne-am reluat drumul spre nord.
Stând să-mi leg sandalele, am rămas în urma grupului. Încheiam şirul singur. Mă gândeam la ceea ce se petrecuse în ultimele săptămâni. Curiozitatea pentru lumea imperiului mi-a influenţat în cele din urmă decizia luată, iar Alexandru a jucat un rol însemnat în opţiunea mea. Cântărisem împreună felul în care, într-o comunitate ca cea din Ierusalim, închistată în obiceiurile şi modul secular de a gândi şi de a judeca, viitorul nostru nu avea nici o ieşire. Nu puteam încă să ne imaginăm violenţa confruntărilor care aveau să zguduie şi comunitatea din Antiohia.
82 A se vedea episodul la Marcu 5, 24-30.
159
Salomon cumpărase de la mine administrarea proprietăţii noastre pentru şapte ani şi îi acordasem credit pentru mai bine de jumătate din sumă. Părăsisem Oraşul sfânt mai puţin entuziast decât data trecută, dar mai lucid. Mi s-a părut că de data asta puteam pleca de-a binelea.
Ceea ce făcuse Pavel era de neacceptat83. L-a înfruntat pe Petru! în public! La ieşirea din trapeza noastră improvizată, nu ne reveneam din şoc.
într-adevăr, de mai multe zile căzusem de acord cu Sila şi Nicolae că soluţia aleasă nu era corectă. Ni se părea făţarnică, chiar dacă Petru, Barnaba şi Alexandru o considerau prudentă. Dar nici unul dintre noi nu-şi putea închipui scandalul provocat de Pavel, care dojenise comunitatea din Daphne şi-l acuzase pe Petru de prefăcătorie. Firea sa irascibilă îl făcuse să depăşească orice limită. Nu numai că îndrăznise să-l critice pe cel dintâi dintre cei Doisprezece, dar îl şi pusese la îndoială de-a dreptul, în public.
83 Galateni 2, 11-14 (în anexă).
160
Ce se întâmplase? De obicei, la Antiohia luam masa cu toţii după frângerea pâinii. Dar, de când sosiseră unii fraţi din Iudeea, Petru şi Barnaba mâncau separat. Printre aceştia din urmă se afla tocmai cel care i se opusese lui Pavel la întrunirea din Ierusalim. În Ziua Domnului, când ne adunaserăm toţi la Daphne, Pavel era acolo. Din nou, la masa lui Petru şi a lui Barnaba nu fuseseră poftiţi decât israeliţii. Eu slujeam la masă. Era modalitatea de a nu lua partea uneia sau alteia dintre tabere: în felul acesta, nici nu eram de acord cu decizia de a despărţi mesele, nici nu mă opuneam conducătorului celor Doisprezece, căruia îi datoram atât de mult.
Pavel, care lua masa cu Tit, Nicolae, Sila şi mulţi alţi ucenici, când şi-a dat seama de separarea făcută, s-a ridicat de la masă. Din celălalt capăt al sălii comune, i s-a adresat lui Petru cu glas puternic:
petru, de ce te-ai răzgândit? înainte de venirea aşa-zişilor noştri fraţi din Iudeea, te aşezai la masă cu noi. Acum, refuzi ca cei netăiaţi împrejur să-ţi fie comeseni? Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca goyim, cum poţi să-i sileşti acum pe goyim să se iudaizeze? N-ai înţeles că în Hristos nu mai este nici grec, nici iudeu? Toţi trebuie să fim una. Masa luată împreună este semnul de netăgăduit.
O tăcere teribilă s-a aşternut după acest afront. Apoi, revenindu-şi din stupoare, fraţii iudei au început să scoată strigăte de mânie. Disputa se înteţea. Petru şi Barnaba au părăsit masa obştească. Împreună cu Alexandru şi cu Nicolae, i-am urmat. Am aruncat o privire către falşii fraţi din Iudeea, înfăşuraţi în filactere: păreau încântaţi de situaţia creată, care slujea politicii lor. Puteau de acum înainte să pună întreaga răspundere a disputelor pe seama atitudinii provocatoare a lui Pavel. L-am zărit şi pe Sila, lângă Pavel. Părea descumpănit, parcă paralizat, nemaiştiind ce ar trebui să facă. Pe drumul de întoarcere de la Daphne la Antiohia, tristeţea
161
ni se amesteca cu mânia. Petru nu scotea nici un cuvânt, tulburat de felul în care fusese înfruntat. În urma lui, mergeam şi noi în tăcere. Fiecare dintre noi analiza situaţia: cum de s-a putut ajunge la o asemenea răbufnire de ciudă? Care vor fi urmările acestei violenţe verbale şi ale acestor acuzaţii? Cine va avea curajul să facă un gest de împăcare fără a-şi trăda convingerile?
Fierbeam. Totul plecase de la acei oameni veniţi de la Ierusalim, câteva săptămâni după noi. Ce făceau ei la Antiohia, în afară de a-l spiona pe Petru şi a ne înrobi Torei? Vicleni, experţi în dezbateri teologice, au întins o cursă în care Pavel a căzut. Acum, pentru a păstra comuniunea, avea oare Petru altă cale decât să-l excludă din comunitate? Omul din Tars s-a pus în mod public într-o situaţie dificilă, urma să suporte consecinţele.
Ajunşi acasă, Petru ne-a adunat pentru un mic sfat. Vocea sa, blândă şi liniştită, ne-a surprins.
mulţumim, Nicolae, că te-ai întors cu noi şi ne-ai primit la tine acasă!
îmi pare rău, Petru, de întorsătura pe care au luat-o lucrurile.
ai avut dreptate, fără îndoială, la fel ca Marcu şi Sila, a continuat Petru: atitudinea noastră nu a fost clară. Am vrut să întindem mâna fraţilor noştri din Iudeea, dar ar fi trebuit să-l prevenim pe Pavel.
totul a plecat de la fariseii ăştia! am izbucnit eu. Ne bagă într-o fundătură cu tradiţiile lor, cu spălatul paharelor şi urcioarelor, cu obiceiul de a-şi spăla mâinile până la cot84… N-ar fi trebuit să cedăm şi să separăm mesele. Am zis eu bine că marele sfat de la Ierusalim nu a hotărât nimic. La urma urmei, totul este din pricina lor!
84Marcu 7,3-4.
162
marcule, fiule, linişteşte-te! a spus Petru, coborând şi mai mult tonul. Venirea celor netăiaţi împrejur în comunitate nu este uşor de acceptat de către unii iudei. Trebuie să avem grijă de cei tăiaţi împrejur, căci ei alcătuiesc poporul făgăduinţei. Ei sunt de neînlocuit în sfatul cel tainic al Celui de Sus. Mă tem că trebuie să-mi folosesc cea mai mare parte din energie învăţându-i pe fraţii noştri de sânge care este rolul pe care Dumnezeu li l-a atribuit faţă de Neamuri.
se poate, dar aceşti aşa-zis fraţi din Iudeea nu îmbrăţişează învăţătura lui Ieşua. Par a uita felul Său de a proceda. Vouă, celor Doisprezece, nu v-a impus învăţătorul o a doua împărţire a pâinilor la goyim pentru a vă arăta că toţi avem loc la aceeaşi masă? Atâta timp cât nu vom mânca toţi împreună, nu vom alcătui un singur popor. Aminteşte-ţi mărturia femeii din Sidon.
desigur, dar această pâine pe care o împărţim este pâinea comuniunii. Chiar şi cu fraţii noştri farisei trebuie să căutăm neîncetat unitatea.
fără îndoială, nu asta era ceea ce căuta Pavel. Era oare nevoie să ne umilească în public? a întrebat Barnaba, rănit, îl putem păstra în comunitate?
barnaba, nu putem răspunde insultei cu insultă, altfel nu am mai fi ucenicii învăţătorului. Tu stai alături de Pavel de mai mulţi ani şi îi ştii excesele şi slăbiciunea de a se controla. El rămâne totuşi un adevărat dar pentru comunitatea noastră. Ieşua l-a ales. Cuvintele sale, chiar şi jignitoare, au un sens pe care trebuie să-l desluşim în rugăciune şi dialog. Trebuie să găsim căile reconcilierii, fie acum, fie peste zece ani.
dar Sila, secretarul tău credincios? a continuat Barnaba. Cum a putut să te trădeze în felul ăsta şi să rămână cu el?
mai domol, mai domol, prieteni! Sila ne prevenise că nu era de acord cu alegerea noastră de a lua masa cu iudeii. Este foarte bine că în comunitate îşi pot găsi loc mai multe
163
opinii. Îl cunosc pe Sila şi îmi dau seama cât de mult l-au întristat cele petrecute.
Cum putea oare Petru să rămână atât de binevoitor? îl priveam cu o admiraţie amestecată cu neînţelegere. Avea să mă surprindă în continuare.
chiar mă gândesc, a reluat Petru, cât de bine este că Sila a rămas alături de Pavel. Va fi o punte între noi, un ferment al unităţii. Veţi vedea, Pavel se va întoarce către noi şi vom putea din nou să ne gândim la viitor împreună.
Această profeţie a lui Petru nu avea să întârzie să se împlinească… cel puţin în parte. Va fi nevoie de timp ca rănile să se închidă deplin. Mi-am luat desaga din cameră. Mai mult ca de obicei, simţeam nevoia să petrec această Zi a Domnului desenând.
în seara următoare a sabatului luam cina la Nicolae85. Pavel a apărut în prag. Chipul îi era de nepătruns. Barnaba nu se întorsese să lucreze în atelierul din Daphne, rămăsese ca Pavel să facă primul pas, şi el ştia unde să ne găsească. Era acolo, prezent. Capul lui Sila se iţea de după umărul său. Aveam să aflăm mai târziu că tânărul misionar făcuse tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l convinge pe Pavel să facă acest demers. Partida nu era câştigată, dar era un început.
petru nu e aici? a întrebat Pavel, proptindu-se în prag, în faţa Mezuzei.
a plecat azi dimineaţă devreme spre Seleucia ca să-i însoţească pe farisei la corabie, a răspuns Barnaba, ca şi cum între cei doi oameni nu ar fi fost nici un conflict.
fariseii de abia au ajuns şi deja părăsesc oraşul?
petru nu prea le-a dat de ales… Un cabotaj de sfârşit de iarnă până la Cezareea ar trebui să le pună ideile în ordine…
85Fapte 15, 36-40.
164
Gândul la fariseii legănaţi din port în port de o mare agitată i-a amuzat pe toţi şi atmosfera s-a destins.
aş vrea să plec şi eu. Nu-mi mai aflu locul în Antiohia. Este timpul să revin în locurile unde am vestit Evanghelia. Am putea astfel să întărim comunităţile.
noi? Contezi pe noi?
dacă eşti gata de plecare.
S-a făcut tăcere. Barnaba cântărea o astfel de cerere.
şi când am pleca?
cât mai repede!
eşti sigur că navigaţia către Cipru s-a deschis deja?
nu am trece prin Cipru.
Barnaba a fost surprins. Dintotdeauna a dorit să se întoarcă în Cipru, să-i revadă pe ai săi. Cu toate acestea, nu voia să pericliteze această fragilă reconciliere.
de ce?
la prima noastră călătorie n-am ales cel mai bun traseu, ci ne-am tot întors înapoi cu mai multe prilejuri.
Am remarcat în trecere concesia făcută părerii mele de la sosirea la Perga. Credeam, în mod greşit, că era un semn bun. Pavel a continuat:
de data asta aş vrea să mergem de la răsărit la apus. Am începe cu Cilicia, pentru a-mi vizita fraţii în Tars. Apoi, am continua prin Galatia şi Frigia. De data asta, ne-am duce până în Asia, ba chiar în Misia şi Bitinia. Vreau să mă îndepărtez cât mai repede de aceste pieze rele, care ne urmăresc ca să-i îndepărteze pe fraţi de propovăduirea noastră şi să-i lege de o învăţătură obtuză.
Mică înţepătură la adresa purtării lui Petru şi Barnaba… Acesta din urmă nu a lăsat să se întrevadă nici un resentiment. Dimpotrivă, era, ca noi toţi, fermecat de acest om mereu gata să-şi ia din nou avânt. Pavel se însufleţea pe măsură ce descria misiunea. Câtă vigoare! Avea dreptate, fariseismul era cel mai
165
mare duşman al nostru. Trebuia plecat departe pentru a vesti oamenilor Evanghelia cea una. Tonul şi cuvintele sale te vrăjeau. Ascultându-l, eram atât de entuziasmat, încât aproape uitasem disputa de săptămâna trecută. Decepţia mea avea să fie cu atât mai cruntă. Barnaba s-a întors către noi.
marcu şi Alexandru, voi sunteţi gata de plecare? înainte ca noi să putem răspunde, Pavel a intervenit:
nu-i iau cu noi. Cel puţin, nu pe Marcu.
Ce lovitură! Ca un cuţit înfipt adânc în măruntaiele mele. Barnaba a rămas cu gura căscată. O tăcere apăsătoare s-a lăsat, care a părut că durează o veşnicie. Pavel mă privea fără mânie, dar cu hotărâre. Alexandru părea uluit şi privirea îi trecea de la Pavel la mine. Barnaba a continuat, cântărindu-şi cuvintele, dar vădit scos din fire:
am putea şti de ce?
nu plec la drum cu cineva care ne-a lăsat baltă în plină misiune.
marcu şi-a dovedit fidelitatea în multe alte împrejurări. Nu s-ar putea să-i oferim o a doua şansă?
nu vreau aşa ceva, l-am întrerupt eu, ca un leu rănit care-şi scoate ghearele la rândul său. Nu vreau să fiu tovarăşul unui om care se crede superior lui Petru, care nu-şi recunoaşte greşelile, care îşi impune planul de călătorie fără să consulte pe nimeni… Se crede oare Dumnezeu ca să decreteze cine merită şi cine nu?
pavel, a reluat Barnaba, Marcu nu a greşit. Sunt dispus să renunţ la Cipru, dar la el nu renunţ.
Din nou, o tăcere apăsătoare… Îi eram recunoscător vărului meu că-mi luase astfel apărarea. Acum, să vedem cum va înclina balanţa. Se aştepta oare Pavel la un asemenea ultimatum?
bine, a spus Pavel, care a reacţionat imediat. Barnaba, nu voi uita niciodată lucrarea pe care am îndeplinit-o împreună!
166
Văd că acum Duhul ne trimite pe căi diferite. Dumnezeu să te binecuvânteze! Nicolae, Alexandru şi Marcu, Dumnezeu să vă dăruiască har şi pace şi să fie mereu alături de voi!
Pavel, rămas în colţul uşii, a intrat de-a binelea în casă. Barnaba s-a ridicat, şi cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat îndelung, cu emoţie. Omul din Tars s-a apropiat de fiecare dintre noi pe rând. Stingherit, l-am lăsat să-mi pună mâna pe umăr. A şoptit, cu un fir de voce:
ne vom întâlni din nou. Până atunci, te vei mai fi întărit.
Apoi s-a întors pe călcâie. Trecând prin faţa lui Sila, aflat tot la poartă, i-a spus:
tinere, îţi redau libertatea. Voi pleca mâine, după frângerea pâinii.
Apoi a dispărut în noaptea care se lăsase. Sila a rămas acolo, perplex ca noi toţi. Eu, unul, eram sfâşiat. Mi-era greu să cântăresc cât era resentiment şi cât era admiraţie faţă de Pavel. Cât era impulsul de a scoate ghearele şi cât, zadarnica mea pretenţie la comuniune.
N-a trecut mai mult de o clepsidră până când a apărut Petru. Ne-a găsit încă în picioare, descumpăniţi de vizita lui Pavel şi de despărţirea de el.
ei bine, prieteni, ce se petrece? S-ar zice că v-a căzut cerul în cap!
Barnaba a relatat discuţia care tocmai se încheiase. Cu ochii mijiţi, Petru asculta cu atenţie. Îşi făcea deja planuri cu privire la plecare. Apoi, ne-a întrebat pe fiecare:
barnaba, ce părere ai?
cred că Pavel are dreptate cu privire la întărirea comunităţilor pe care le-am întemeiat. Voi pleca spre Cipru.
dar tu, Marcule?
îl voi însoţi pe Barnaba, iar apoi… nu ştiu.
167
ba da, sigur că ştim! a spus Alexandru cu faţa luminată. Dacă eşti de acord, Petru, îl vom însoţi pe Barnaba în Cipru şi, deîndată ce condiţiile vor îngădui o traversare mai lungă, ne vom îndrepta spre Alexandria. Acolo suntem chemaţi.
Uluit, l-am privit pe Alexandru. Avea dreptate. După Cipru, va trebui să plecăm spre Alexandria, să zburăm cu propriile noastre aripi. Să ne luăm misiunea în primire, să vestim mesajul lui Iisus. Refuzul lui Pavel căpăta sens. Era un fel de poruncă, un semn. Ne-am întors privirile către Petru. Cu o privire afectuoasă şi un zâmbet şiret, a spus:
da, într-adevăr, cred că e bine. Vă încredinţez misiunea de a vă alătura fraţilor care sunt deja în Egipt şi în Libia, să-i încurajaţi şi să-i întăriţi. Voiam să-i trimit acolo pe Niger, pe Manain şi pe Luciu. Niger visa să-şi regăsească locurile sale, Manain este preţios pentru sprijinul politic de care dispune, iar Luciu voia să revadă Cirene. Vă veţi alătura lor. Veţi participa la organizarea comunităţii. Veţi afla acolo o situaţie asemănătoare celei de aici, cu israeliţi mai numeroşi, mai organizaţi, mai intelectuali… Va fi mult de lucru… Dacă Alexandru vrea să-l însoţească pe Luciu la el acasă, la Cirene, să nu ezite. Dar tu, Sila?
nu ştiu. Fără îndoială că aştepţi de la mine să te însoţesc la Ierusalim sau în altă parte. Săptămâna asta, Pavel mi-a propus să-l urmez… dar, mai e şi prietenia mea pentru Marcu şi Alexandru. Sunt împărţit…
Fără să ezit, i-am propus:
oh, da, vino cu noi… cel puţin, Petru nu are nevoie de tine. Iar Pavel, la urma urmei, ţi-a redat libertatea.
Entuziasmul mi-a fost domolit pe loc.
nu cred că e nici bine, nici drept aşa, a spus Petru. Nu cei doi prieteni ai tăi, nici eu, ci Pavel va avea nevoie de tine, Sila. Ca misionar, ca cetăţean roman şi ca tovarăş. Mi-ai vorbit despre apropierea ta de el după întrunirea de la Ierusalim.
168
Ştiu cât eşti de puternic şi de demn de încredere. Dacă Pavel ţi-a cerut să-l însoţeşti, a făcut-o tocmai pentru că a văzut la tine aceste calităţi preţioase pentru misiune. Aş fi împăcat să te ştiu alături de el. Pavel este un lucrător unic şi ales de Domnul, e bine să fie sprijinit.
Petru era o căpetenie. Înţelegeam de ce Iisus îl formase şi îl alesese călăuză a comunităţii. Fostul pescar din Galileea vedea departe. A conchis:
sila, înainte de a te întâlni cu Pavel, îţi voi dicta o scrisoare pe care Marcu, Alexandru, Niger, Manain şi Luciu i-o vor înmâna lui Beniamin. El conduce comunitatea din Alexandria. Cât despre noi, vă propun să mergem în noaptea asta la Daphne pentru frângerea pâinii86. La sfârşitul slujbei, îl vom încredinţa pe Pavel harului lui Dumnezeu.
86 Potrivit Fapte 20,7-12, se pare că primele comunităţi săvârşeau Euharistia în noaptea de sâmbătă spre duminică.
PARTEA A TREIA
JUNGLA
EGIPT
Câteva adăugiri personale la harta Imperiului Roman, copiată după Strabon la Biblioteca din Alexandria în anul al nouălea al lui Claudiu
10
Iniţierea
Am părăsit Ciprul ca să ajungem la Alexandria înainte de sărbătoarea Paştelui. Fără îndoială că ar fi trebuit să-l ascultăm pe Barnaba, care stăruise să aşteptăm cel puţin octava sărbătorii87. Condiţiile favorabile de care păreau că se bucură marinarii anul acela, cu mult înainte de Navigium Isidid88, învinseseră prudenţa cipriotului.
Am stat doar trei săptămâni la Salamina, de ajuns pentru a întâlni mulţi iudei pe care-i cunoscusem în Antiohia sau chiar la Gherasa. Negoţul cu măsline, cu ulei şi mai ales cu ţesături beneficia de reţele pe cât de întinse, pe atât de frăţeşti. Puţini erau producătorii şi comercianţii din insulă cu care să nu fi făcut şi noi comerţ. Or, comerţ înseamnă încredere, negociere, împrumut, urmat de mărfuri, ospăţ pentru a pecetlui târgul încheiat, împărţire a riscurilor, a îndrăznelilor, a păcălelilor… La această complicitate care-i lega pe producători, pe distribuitori, pe furnizori, pe cămătari, pe comercianţi, pe clienţi, se adăuga şi comunitatea fraţilor. Una dintre sinagogile cetăţii devenise creştină, ca urmare a primei noastre treceri pe acolo. Întărit de toate aceste puncte de sprijin în Salamina, Barnaba plănuia să trimită o misiune
87 Scil. Duminica Tomei (n. red.).
88 Sărbătoare egipteană în cinstea lui Isis. La 5 martie zeiţa era urcată pe un vas ce era lăsat să plutească în derivă. Cultul lui Isis se răspândise în tot bazinul mediteranean.
172
la Soloi. De când Augustus îi cedase lui Irod minele de cupru ale cetăţii în nordul insulei, numeroşi iudei emigraseră pentru a se instala în cartierele muncitoreşti. Aşa cum constataserăm deja în Antiohia, cei din popor primeau Evanghelia cu entuziasm.
Barnaba era ocupat cu pregătirea acestei misiuni. Nu voiam să-l stânjenim cu prezenţa noastră, aşa că am început să căutăm o ambarcaţiune pentru Alexandria. Ne-a fost greu să alegem, căci marea tocmai se deschisese. Perioada de hibernare era pe sfârşite. Portul Salaminei era un refugiu sigur şi numeroşi armatori profitaseră de sezonul rece pentru a carena. În acest timp, marinarii nu pierduseră prilejul de a se duce la marele sanctuar al lui Zeus pentru a implora divinitatea să-i apere de furia lui Poseidon. Începând de la sfârşitul iernii, se putea constata că traficul între Salamina şi Alexandria îşi reintra în drepturi faţă de capriciile zeităţilor…
Am optat pentru un cargobot rotund şi impunător, ancorat în portul local. Pânzele îi erau din in, iar Luciu ştia că un astfel de greement ajută corăbiile să profite din plin de imboldurile date de Eol. Nostromul (gr. vavxXyjo<;) ca un armator conştiincios se afla pe chei înainte de plecare pentru a supraveghea încărcarea unui transport de cupru. Bărbatul, scund şi rotofei, inspira încredere. Ne-am târguit cu el pentru traversarea noastră. A pretins o sumă rezonabilă, bucuros, desigur, că echipajul va beneficia de încă cinci bărbaţi în putere. Desigur, traversarea nu depăşea patru mii de stadii, iar primăvara, regimul de navigaţie în largul mării era socotit stabil. Dar, cine ştie? Prudenţa lui nu avea să fie zadarnică.
Corabia a făcut manevrele de ieşire din port sub comanda căpitanului cu nume predestinat: Ulise. Ochii acestuia, de un albastru pe care părea a-l fi răpit de la valuri, erau deja aţintiţi la orizont. A fost de ajuns o zi pentru ca Afrodita
173
Urania să părăsească Marea Feniciei şi să ajungă în apele Mării Egiptului89. Părea că viteza va fi uşor de menţinut mulţumită vântului constant care bătea pe la tribord dinspre apus. Aşezaţi în cerc şi sprijinindu-ne de parâme, micul nostru grup stătea de vorbă pe punte. Nemărginirea mării prefigura aventura alexandrină: nimic limitat, nimic previzibil! Voiam să imortalizez acel moment. Scoţându-mi cele necesare pentru desen, mi-am dat seama că îmi lăsasem schiţele la Barnaba. Ba chiar şi ruloul lui Iair. Acest lucru m-a necăjit şi a fost nevoie de discuţiile pasionante care au urmat ca să încetez să mă mai gândesc. În timp ce ascultam, schiţam în cărbune oamenii pe care mi-i încredinţase Petru pe durata călătoriei.
Mai întâi, am evocat Alexandria, unde doar Niger şi Luciu, amândoi din diaspora, fuseseră deja. Am aflat că Niger90 era nubian după mamă şi că numele său israelit era Simeon. Făcuse escală în Alexandria, coborând pe Nil pentru a ajunge la Ierusalim. Luciu, la rândul său, ne-a mărturisit că la Alexandria fusese eliberat şi că nutrea mult respect pentru acea cetate. De-a lungul discuţiilor, mi-am dat seama că Alexandru, căruia bunicul său patern îi povestise multe, cunoştea mai bine cetatea decât metisul sau cirineul, deşi nu fusese niciodată acolo. Nerăbdarea mea de a ajunge în metropolă sporea pe măsură ce ascultam povestirile celor trei tovarăşi.
M-am întors către Manain. Omul se arăta binevoitor dacă îţi luai răgazul să-l cercetezi. Gesturile şi vorbele sale dezvăluiau o rară nobleţe sufletească. Ochii limpezi exprimau siguranţa calmă a celui care a găsit pacea lăuntrică. Părul alb ne amintea că era cel mai vârstnic dintre noi, şi nu cu puţin: aproape şaptezeci de ani! în ciuda originii sale ilustre
89 Marea Mediterană (Mare Nostrum sau Intemurn) era împărţită în zone maritime: aici Mare Phoenicium şi Mare Aegyptiacum.
90 înseamnă „negru” în latină. Vezi Fapte 13, 1.
174
şi a înţelepciunii, nu arăta nicidecum vreo superioritate dispreţuitoare. Dimpotrivă, idealismul nostru tineresc îl entuziasma. Bunăvoinţa sa îmi susţinea autoritatea încă lipsită de pricepere. Eram bucuros să-l pot cunoaşte mai bine. În Antiohia, discreţia sa nu-mi oferise prilejul să-i pun întrebări. Acum, orele îndelungate pe puntea unui vas în aşteptarea vântului erau propice confidenţelor.
dar tu, Manain, ce ne povesteşti? Se spune că eşti prieten din copilărie cu An tipa?
adevărat, mamele noastre erau apropiate. Mama mea era din Ierihon şi a ajuns doică pentru Malthace, mama lui Antipa.
cum ai ajuns ucenic? L-ai cunoscut pe Domnul nostru?
da, puţin. La început, l-am cunoscut pe Ioan, pe Botezătorul... În nişte împrejurări sumbre.
vrei să ne povesteşti?
în vremea aceea, eram încă pe lângă Antipa, făceam parte din curtea sa. Hai s-o spunem, eram unul dintre apropiaţii săi, confidentul... Tetrarhul îmi cerea să-l însoţesc când cobora să vorbească cu Botezătorul în închisoarea de la Maherus. Eram fascinaţi de acel proroc care, totuşi, nu-i cruţa nici pe rege, nici curtea sa. Dar cuvintele sale erau înflăcărate, prorocirile, uimitoare. Totul s-a schimbat când i-am văzut capul adus pe tipsie, în toiul unui ospăţ91, din pricina unei făgăduinţe stupide pe care nici un rege n-ar trebui s-o facă vreodată: până la jumătate din regatul său. Această făgăduinţă o mai făcuse un altul înaintea lui, dar nu pentru o destrăbălată, ci pentru mărita regină Ester. Atunci nu era vorba de un capriciu, ci de adevărul şi mântuirea poporului ales. Ce nebunie! Ce ruşine! L-am convins pe jalnicul Antipa să le dea gratuit ucenicilor trupul Botezătorului. Apoi,
91 Vezi Marcu 6, 17-29. Iosif Flavius localizează decapitarea lui Ioan Botezătorul în fortăreaţa Maherus.
175
am părăsit curtea. Nu l-am revăzut niciodată pe rege, în ciuda mesagerilor trimişi, a invitaţiilor şi chemărilor sale stăruitoare. M-am apropiat de Cel despre Care Ioan Botezătorul vorbea neîncetat. L-am ascultat pe Iisus92 şi L-am urmat. Chiar m-a trimis, împreună cu Luciu, în oraşele unde urma să se ducă. Mai mult de treizeci şi doi de ucenici au plecat astfel în misiune. Am văzut cu ochii noştri minuni. Am ascultat un cuvânt adevărat.
L-am privit pe Luciu. Aşadar, şi el îl cunoscuse pe învăţător. Voi îndrăzni oare vreodată să le spun în ce împrejurări L-am întâlnit eu? Manain a continuat:
vezi, Marcu, cămaşa aceasta... este cea pe care o purtam pe atunci! „Să nu aveţi două haine, ne-a spus El... doar nişte sandale.”
M-am gândit atunci la sandalele mele, pe care tot nu le schimbasem. Deodată, m-am hotărât să le duc mai degrabă la reparat la un cizmar priceput.
vedeţi voi, prieteni, a reluat bătrânul, acel ospăţ funest la care am luat parte m-a învăţat un lucru: pâinea pe care o frângem, şi ea rod al unei morţi umilitoare, trebuie să fie pâinea vieţii, nu a morţii. Ne aminteşte că puterile luminii sunt mai tari decât puterile întunericului.
Chiar în clipa aceea, o pală rece de vânt ne-a pătruns veşmintele. S-a auzit vocea unui marinar:
Meltem93 la apus!
în picioare într-o clipită, ne-am întors către apus de unde, din depărtare, nişte nori negri se apropiau cu repeziciune. De la pupă, căpitanul a dat comenzile cu precizie şi fără panică:
92 în această a treia parte, ajungem în lumea helenistică. Nu vom mai folosi numele proprii din dialogurile în aramaică. Vom considera că israeliţii vorbeau greceşte chiar şi între ei.
93 Meltemi (gr. ) sau etesian (lat. etesiae), vânt puternic de nord care bate în estul Mediteranei, mai ales în timpul verii (n. trad.).
176
timonier, ia-o în direcţia vântului! Caius, ia gabierii şi câţiva oameni ca să dai jos velele! Trebuie strânse bine. Iason şi Tales, căutaţi trei bărbaţi ca să ridicaţi barca la bord şi fixaţi-o bine! Iulius cu Ares, cu restul echipajului, cercuiţi coca! Luaţi cu voi şi câţiva dintre pasageri. Ceilalţi, asiguraţi încărcătura de la bord şi bagajele!
Cârmaciul a tras de cârmă pentru a urca în vânt şi a înlesni manevrele. Pânza a fâlfâit uşor şi a coborât. Etrava despica apa în hula tot mai puternică. Puntea era un adevărat furnicar. Femeile puneau lucrurile la adăpost de zdruncinături şi de primii stropi. Luciu şi Niger au ridicat barca. Alexandru şi cu mine am încercat să cercuim vasul: funiile erau deja pregătite pentru o astfel de operaţiune. Faptul că era vorba de o manevră obişnuită m-a liniştit. Mai mulţi am apucat funiile şi le-am strâns cu putere. În timp ce trebăluiam, m-am uitat spre apus; furtuna care se apropia devenea tot mai ameninţătoare. Îmi părea rău că nu-l ascultasem pe Barnaba, dar totodată îl binecuvântam pe Luciu că alesese un cargobot mare, cu un căpitan care părea priceput. În momentul în care prima aversă s-a abătut asupra noastră, marea era încă plată, dar de un negru abisal. În depărtare, se vedea spuma valurilor, asemenea unor eflorescenţe de opal ce se înmulţeau spontan pe întinsul unei câmpii întunecate. Valurile se apropiau spărgându-se rând pe rând. Deşi eram în miezul zilei, părea că dintr-odată s-a înnoptat.
Marea şi-a schimbat înfăţişarea în câteva minute. Furtuna căpătase forţă de uragan şi ridica apele. Manain ne asigurase boccelele şi ne poruncise să ne ţinem desagii în bandulieră. Odată îndeplinite primele măsuri, în timp ce talazurile se învârtejeau, echipajul le-a arătat pasagerilor cum să se asigure cu ajutorul fungelor şi scotelor. Valurile alcătuiau acum munţi uriaşi, gata să ne înghită. Purtaţi până pe creastă, dintr-odată ne prăbuşeam ca într-o prăpastie. Şi iarăşi, ca prin
177
farmec, urcam din nou în vârf, pentru a descoperi următoarea barieră de spumă, încă şi mai înaltă. Lui Alexandru, lui Manain şi mie ne-a fost cumplit de rău, de credeam că ne dăm sufletul. Disconfortul era atât de puternic încât biruia până şi spaima. Doream din toată fiinţa mea ca această clătinare a valurilor furioase să înceteze odată, cât mai curând, chiar dacă ar fi fost să ne înghită.
Infernul a durat ore întregi.
O noapte întunecată, deosebindu-se cu greu de sfârşitul unei zile, ne-a învăluit în tenebre. Uraganul dacă aşa ceva era cu putinţă! şi-a dublat intensitatea. Ghemuit pe punte, nu-i vedeam nici măcar pe pasagerii cei mai apropiaţi. Cu vocea sa puternică, Niger, cel mai temerar, ne încuraja. Alterna cuvintele de întărire cu versete din Psalmii la vreme de primejdie. „Au strigat către Domnul în necazurile lor şi din nevoile lor i-a izbăvit. Şi i-a poruncit furtunii şi s-a liniştit şi au tăcut valurile mării. şi s-au veselit ei că s-au liniştit valurile şi Domnul i-a povăţuit pe ei la limanul dorit de ei.” Noi nu ajunsesem încă la limanul dorit... Valurile se dezlănţuiau împotriva noastră, adevărate ziduri de apă luau cu asalt corabia, care se legăna primejdios. S-a auzit din nou glasul căpitanului:
caius, Iason şi Tales, să uşurăm corabia! Să coboare cât mai mulţi pasageri în cala cu amfore! Nimeni să nu-şi lase legăturile. Aveţi grijă să deschideţi tambuchiurile rapid şi împotriva curentului. Hector, Iulius, luaţi trei marinari şi faceţi o ancoră plutitoare! Înnodaţi şi aruncaţi velele prin spate în urma vasului, dar nu şi vela mare. Cordaj lung şi aruncare departe de cocă. Ares, sondaj din oră în oră şi la raport! Aruncaţi apoi încărcătura de peşte uscat şi baloturile peste bord.
Autoritatea sa nefiind egalată decât de spaima noastră, nici un pasager nu s-a opus acestei măsuri. Agăţându-ne cât de bine am putut, ne-am împleticit către trape. Între două valuri
178
înspumate, trei marinari m-au înşfăcat ca să mă bage înăuntru. M-am apucat de scară. Coborând către ceea ce ar fi putut fi ultima mea locuinţă, mă bucuram că-mi lăsasem schiţele în Cipru. Mi-am făcut loc cu chiu, cu vai între două amfore cu vin bine fixate. Călăuzit de glasuri, în întunericul la fel de nepătruns ca cel de afară, micul nostru grup s-a strâns.
Ruliu necontenit şi ameţitor. Valurile izbindu-se de carenă. Clătinare îngrijorătoare a amforelor la fiecare şoc. Strigăte înăbuşite ale echipajului pe punte. Scârţâit al osaturii. Urlete ale unor pasageri la câte un val mai violent. Miasme greţoase şi amestecate în spaţiul îngust... Totul sporea sentimentul infernal al claustrării, iar groaza nu ne lăsa o clipă de răgaz.
Ceasuri de-a rândul, la fiecare zgâlţâială, cargobotul ameninţa să se răstoarne. Raportul sondorului strigat cu voce tare străbătea pereţii vasului şi marca timpul, fără ca vreun semn de acalmie să vină să ne liniştească temerile. Luciu a părăsit treptat conversaţia pe care o întreţineam în încercarea de a alunga frica. Adormise. Ca Iona... sau ca Iisus în timpul furtunii despre care-mi povestise Andrei94. Acest gând m-a liniştit... deşi nici nu mai ştiam dacă suntem încă la bord sau ne aflam deja în pântecul vreunui peşte care ne înghiţise.
La capătul unei perioade care ni s-a părut o veşnicie, dar care, la urma urmei, nu a depăşit o zi şi o noapte, zgomotele s-au potolit. Rămăşiţa unei tălăzuiri încă ne mai scutura, dar valurile păreau a fi încetat să mai treacă peste bord. O oră mai târziu, echipajul ne-a chemat să urcăm pe o punte mai puţin devastată decât ne-am fi aşteptat. Arborada fusese solid ancorată încă de la prevestirea uraganului... iar absenţa mărfurilor şi a baloturilor lăsa liber un spaţiu care înainte semăna mai curând cu un bazar. Vântul se potolise brusc.
94 Vezi Iona 1 şi Marcu 4, 35-41. Legăturile literare dintre aceste două episoade sunt reale.
179
Soarele se ivea printre norii risipiţi. Pasagerii buimaci reveneau uşuraţi pe punte. Cinci marinari readuceau pe corabie piesele arboradei care pluteau în urma noastră, cel puţin cele care nu se desprinseseră. Apoi lăsară din nou barca la apă. Căpitanul părea a nu fi renunţat nici o clipă la siguranţa calmă pe care o afişa încă de la apariţia primelor rafale. A trebuit să verifice sonda maritimă pentru o ultimă dată. Corabia nu atinsese fundul mării, deci adâncimea ei era de cel puţin douăzeci de braţe95. Eram încă în plină mare. Ulise trebuia să aştepte ivirea stelelor pentru a determina mai precis poziţia vasului. A dat comenzile de desfacere şi înălţare a velei celei mari. În chip miraculos, verga nu suferise nici o stricăciune, ca de altfel nici vela din pânză de in.
După-amiază, Luciu, cel mai priceput marinar dintre noi, s-a urcat pe teuga din spate pentru a discuta cu căpitanul. S-a întors cu multe informaţii; aşa am aflat că acest fel de furtună nu putea fi prevăzută şi că ne-am descurcat bine. Au fost în favoarea noastră dimensiunile corăbiei, lestul alcătuit din pietrele de moară din chilă, coca din pin de Alep, faptul că era încărcată cu amfore grele, durata restrânsă a cataclismului, depărtarea de coaste şi hula, violentă într-adevăr, dar regulată spre apus. Dacă ne-am fi aflat mai spre sud, ne-am fi putut teme de marea Syrtă: în largul Libiei, ţărmul este nisipos şi lagunar, modificându-se în funcţie de curenţi. Formaţiuni stâncoase înaintează în apă, până departe de coaste. Din fericire, navigam încă la miazănoapte de Marea Egiptului. Iar priceperea de care a dat dovadă căpitanul a fost providenţială. După spusele lui Luciu, se pare că pilotul nostru regreta totuşi pierderea lădiţelor cu peşte uscat pe care le încărcase în Rhodos, provenite din Marea Neagră.
95 Braţ (fr. brasse) sau stânjen marin unitate de măsură a distanţei, egală cu 1,83 m (n. trad.).
180
Când s-au ivit luminile serii, m-am retras să meditez singur, sprijinit de bordaj la tribord, în bătaia vântului. M-am rugat. Hula slăbise şi nu depăşea doi-trei coţi. Am simţit chiar în acea clipă că furtuna prin care trecusem fusese un punct de cotitură, un fel de ritual iniţiatic. Conştientizând puterea Celui Căruia I se supuneau marea şi vânturile, înţelegeam că totul se afla în mâinile Sale. În fundul calei, simţisem aripa morţii, dar şi redobândirea vieţii. Un soi de mică înviere. Un nou început îmi era oferit. Totul se potrivea. Înainte de a începe misiunea în Alexandria, trebuia să mă scutur de trecut şi de certitudinile mele. Începusem, fără voia mea, prin a mă despărţi de bagajul meu, aruncat în mare în timpul uraganului. Acum trebuia să zbor cu propriile aripi. Nu mai depindeam de Petru, nici de Pavel, nici de Barnaba. Primisem răspunderea acestei noi aventuri. Eram plin de admiraţie şi chiar fericit de felul în care cei patru tovarăşi ai mei se purtaseră în momentele grele, cu altruism şi curaj. Era de bun augur. Aveam convingerea că această încercare comună va întări legăturile din micul nostru grup... aş spune chiar mica noastră trupă, întrucât acum urma să cucerim Alexandria.
pharos. pământ la babord!
Vocea omului de veghe a trezit toată puntea. Era încă noapte, şi răcoarea celei de-a patra străji îi zgribulea pe pasageri. Mulţi se înfăşuraseră în pânzeturi, dar inul nu ne putea apăra de frig cum ar fi făcut-o hainele noastre groase aruncate peste bord. M-am ridicat. Fremătam la gândul că voi zări luminile farului din Alexandria, la şase zile după furtună. L-am întâlnit pe dunetă pe căpitan, treaz şi el. Mi-au trebuit mai multe minute până să desluşesc în noapte licăritul îndepărtat. Ce emoţie! Acea lumină strălucind în întuneric ne călăuzea prin tenebrele nopţii.
181
Ulise dădea comenzi. Descoperise că, în timpul furtunii, vasul deviase spre răsărit mai puţin decât crezuse.
trebuie să orientăm cursul ca să avem Farul la tribord, la nevoie chiar cu vântul în spate. Vom descărca în Portul cel mare, cel aflat la răsărit. Vom fi la adăpost de vânturile din apus.
Timonierul a tras spre el cârma, în timp ce gabierii eliberau scotele pentru a scutura pânzele şi a le regla cât mai bine, în cea mai frumoasă greacă pe care o ştiam, m-am amestecat în conversaţie:
credeam că Barnaba ţi-a încredinţat nişte materiale textile să le descarci în portul bazinului interior.
nu sunt sigur că a mai rămas mare lucru din încărcătura aceea. Îmi amintesc că administratorul a aşezat-o între cale şi punte... tot ce s-a aflat afară a fost aruncat în mare. În orice caz, după ce vinul va fi descărcat, o să dau un ocol ca să recuperez grâul din acest bazin, care aici este numit „Lacul Mareotis”. Voi profita de prilej ca să descarc restul de textile şi să încarc papirusurile.
papirusuri?
da. Egiptul este neîndoielnic cel mai mare exportator din imperiu. Papirusul este cultivat în delta Nilului. Cum nu poate fi prelucrat decât proaspăt, sunt o mulţime de ateliere în apropierea culturilor. Cantităţi considerabile sunt transportate pe canale, între deltă şi Alexandria.
deci se găsesc uşor în oraş?
da... Dacă vrei să-ţi procuri, du-te la Cleon, chiar în spatele templului lui Poseidon. Ţi-l arăt când ajungem, dă în port. Te vei duce din partea mea.
Trandafiriul zorilor invadase cerul drept în faţa noastră. Licărirea turnului din Pharos şi-a pierdut claritatea, până s-a stins deodată. Marinarii puteau acum să se orienteze cu ochiul liber, chiar dacă coasta era atât de joasă şi lagunară încât nici un promontoriu nu era în măsură să servească drept
182
reper. Doar uriaşul luminător din Pharos veghea la siguranţa marinarilor. Paradoxal, era mai simplu să te orientezi noaptea decât ziua. Puntea se deştepta încet, şi Alexandru ni s-a alăturat la pupă. Ne-am sprijinit de tribord ca să admirăm limba de pământ cafenie şi strălucitoare care, strecurându-se între mare şi cer, le despărţea tot mai mult. Tăcerea noastră complice exprima bucuria comună. În sfârşit, Alexandria! Cetatea de aur! Cea despre care vorbeam când eram copii. Am scos un ostracon din desaga de care nu mă despărţisem şi o bucată de cărbune încă umed...
Planul Alexandriei după propriile mele relevee. Anul al şaptelea al lui Claudiu.
Cu vântul în spate, împinşi de o briză regulată venită dinspre soare-apune, am avut nevoie doar de câteva ore pentru a ajunge în insula Pharos: paralelă cu coasta, aceasta asigura
183
o protecţie naturală celor două porturi pe care le delimita. Homer exagerase lăudând dimensiunile acestui dig prelung. Lăsând insula la tribord ca să intrăm în portul de la răsărit, am trecut pe la poalele faimosului far. Ce minunăţie! Monumentalul far se înălţa ca un semn, sfidând valurile, pe o stâncă legată de extremitatea răsăriteană a insulei printr-o cale îngustă.
Odată depăşit impresionantul far, căpitanul a ordonat ca vasul să cârmească înainte de a se coborî velele. Câţiva marinari s-au urcat în barcă pentru a remorca greoiul cargobot. Farul trebuia ocolit cât mai de aproape, fiindcă stânci periculoase se iveau la babord, dinspre capul Lochias, care închidea golful spre răsărit. Portul mare era străjuit de nişte jetele96 magnifice. În interiorul bazinului, cel mai frumos era incontestabil Heptastadiul97, pe care ni La arătat căpitanul nostru, asumându-şi rolul de ghid local. Acest dig despărţea Portul mare de Portul Eunostos, la apus, unind totodată insula Pharos de uscat şi de cetate.
Intrarea în golful grandios mi s-a întipărit pentru totdeauna în minte. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, pe care am căutat să le ascund de Alexandru. Nici nu pusesem încă piciorul pe acel pământ, şi deja simţeam o familiaritate tulburătoare, de parcă aş fi trăit acolo dintotdeauna. Ajunsesem acasă. Ce sentiment ciudat! Niger, Luciu şi Manain ni s-au alăturat pe teugă. Eram fascinaţi de acel port, infinit mai mare decât Cezareea, ba chiar şi decât Seleucia din Pieria. Contemplând acea cetate opulentă şi în necontenită forfotă, am fost copleşiţi de emoţie. Albul său mediteranean amestecat cu ocrul african o făcuse să fie pe bună dreptate numită clarissima.
96Jetelă =dig cu secţiune mai mică, la gura unui fluviu sau la intrarea într-un port maritim, pentru evitarea înnisipării (n. trad.).
97 Heptastadiu = dig cu o lungime de şapte stadii, care lega Alexandria de insula Pharos (n. trad.).
184
în timp ce echipajul strângea velele şi pregătea parâmele, barca ne-a tras în capătul bazinului.
vedeţi acolo, în fund, la babord, Portul mic, ne spuse Ulise, deosebit de cordial în pofida manevrelor delicate pe care le conducea. Mic ca dimensiune, căci de fapt este Portul imperial: stânca mare din mijloc se numeşte „Antirhodos”... o mică aluzie la rivalitatea dintre Alexandria şi Rhodos, concurentul său egean.
şi în capătul acestui port?
chiar palatele imperiale. În spate, se află cartierul însemnat cu litera A delta -, nume dat cartierului iudeilor. Noi ceilalţi, vapoarele comerciale, trebuie să depăşim această micuţă peninsulă care delimitează partea comercială a Portului mare. Această extremitate se numeşte Timonion, loc pe care Marc-Antoniu şi-l păstrase ca refugiu la bătrâneţe. Spunea că vrea să se retragă acolo pentru a-l imita pe Timon, căci fusese şi el victima aceleiaşi perfidii.
Cu acest Timonion, mă întâmpina aici amintirea stăpânului căzut al Orientului. Nu puteam uita că, indirect, lui îi datoram numele meu. Mă gândeam la Antoniu, la Gherasa. Ce de drum străbătut de atunci!
marcu, la începutul acestei peninsule îl vei găsi pe Cleon, pentru papirusurile tale. Poţi zări de aici templul lui Poseidon.
Ulise s-a concentrat apoi asupra dificilei sarcini de a evita cheiul. Am acostat în faţa antrepozitelor emporionului, agenţia de comerţ maritim, după o manevră perfectă de evitare. Îmbrăcat cu o tunică simplă, cu sandale vechi, o desagă cu câteva monede, trei bucăţi de amforă şi câteva bucăţi de cărbune, dar mai ales cu patru tovarăşi de aventură, am coborât pasarela şi am pus piciorul în Alexandria. Un necunoscut s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
salutare, prietene, ştii când şi încotro va pleca acest cargobot?
185
pleacă spre Grecia. Cel puţin spre Rhodos, poate chiar Atena. Cel mai simplu e să-l întrebi pe căpitan. Se numeşte Ulise. Este acolo sus, cercetează parâmele.
De pe chei, bărbatul a strigat către Ulise. Căpitanul i-a răspuns peste bord, fără să-şi ia privirea de la ceea ce inspecta.
ulise, spune-mi, aş vrea să merg la Efes. Dacă pleci spre Rhodos, m-ai putea lua şi pe mine?
vino peste şapte zile la portul Lacului Mareotis. Doar să încarc, să obţin dimissoria de la autorităţile portuare şi să găsesc nişte piese pentru arboradă. Facem treaba. Cum te numeşti?
mă cheamă Apollo. Mulţumesc! Voi fi aici, în afară de cazul că găsesc o corabie care să plece mai devreme.
Apollo. Un nume grecesc frumos, m-am gândit în sinea mea. Nu ştiam că tocmai îl întâlnisem pe acela care în Grecia avea să devină preţiosul colaborator al lui Pavel... Aveam să-l recunosc mult mai târziu, la Efes.
pentru numele lui Dumnezeu, nu intră odată firul ăsta!
Pantofarul se chinuia cu un capăt de aţă prea gros pentru urechea acului. Mă bucuram că găsisem acest meşter. Micuţul său atelier se afla la poalele muntelui artificial pe care se înălţa Serapeumul. După ce cumpărasem de la Cleon papirusuri de calitate şi mult mai ieftine decât la Ierusalim, mă întorsesem pe bulevardul Tyche şi o luasem la dreapta pe calea Canopică, cele două axe având o lărgime de cel puţin treizeci de coţi. Fraţii din cartierul A mă îndrumaseră spre cartierul popular, în partea de vest a cetăţii, unde puteam găsi cei mai pricepuţi cizmari.
ştii, ai face mai bine să-ţi cumperi altele... astea, săracele, sunt terminate.
ţin la sandalele astea...
dar sunt ferfeniţă, Doamne Dumnezeule!
186
spune-mi, prietene, eşti cumva iudeu?
nu, deloc, de ce?
pentru că de obicei cei care nu sunt tăiaţi împrejur se jură pe Zeus, pe Hermes, Poseidon sau pe ceilalţi zei... chiar şi pe Serapis, din moment ce ne aflăm lângă sanctuarul lui...
eu nu cred în toate balivernele astea. Dacă există ceva sau Cineva peste capetele noastre, apoi Acela e unul singur şi prea mare ca să-L putem noi cunoaşte.
eşti un om de bun-simţ şi ai dreptate. Dacă vrei, pot să-ţi vorbesc eu despre Cel pe Care nu-L cunoşti98.
oi fi tu mai isteţ decât ceilalţi? Sau poate eşti oracol... Cum L-ai putea cunoaşte?
pentru că sunt iudeu, iar marele tău Dumnezeu din cer a vorbit poporului meu şi L-a trimis la noi pe Fiul Său, un om numit Iisus, pentru a Se face cunoscut.
un Dumnezeu Care are un Fiu om! Atunci şi eu sunt nepotul Cleopatrei... Alte înşelătorii de-ale mitologiei!
lasă-mă să-ţi spun o poveste. Într-o zi, acum douăzeci de ani, mergând pe ţărmul Mării Galileii, Iisus i-a zărit pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, care-şi aruncau năvodul în apă. Erau pescari. Le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face să fiţi pescari de oameni”. Şi îndată lăsând mrejele au mers după El.99...
De necrezut! Pentru prima oară în viaţa mea aveam curajul să vorbesc despre Iisus unui necunoscut... şi instinctiv, firesc, am început, să povestesc mai degrabă decât să explic. Am relatat totul: povestea Suzanei soacra lui Petru -, vindecarea slăbănogului petrecută în casa acesteia, pilda semănătorului, furtuna de pe mare, povestea lui Antoniu
98 Tradiţia l-a considerat pe Anianos, cizmarul din Alexandria, ca fiind păgân, apoi a făcut din el primul creştin din Alexandria (ceea ce este puţin probabil...) şi ulterior episcopul Alexandriei care i-a urmat lui Marcu (potrivit lui Eusebiu din Cezareea).
99 Relatarea lui Marcu 1,16-20.
187
din Gherasa, readucerea la viaţă a Talitei, tăierea capului lui Ioan, cele două episoade cu înmulţirea pâinilor, femeia cananeancă şi firimiturile de la masa stăpânilor, povestea lui Bartimeu. În sfârşit, ultimele zile la Ierusalim. Desigur, am sărit peste unele detalii ale arestării... Am vorbit şi despre ajunul sabatului, când Iisus a fost osândit şi răstignit. Şi despre descoperirea mormântului gol de către Maria din Magdala şi însoţitoarele sale, în prima zi a săptămânii următoare.
Cizmarul îşi pusese jos uneltele şi mă asculta fascinat. Alexandrinii adoră istorisirile. Fără să ştiu, alesesem metoda cea bună. Simţeam că vorbele mele stârniseră o mişcare profundă în inima acestui om. Nu doar curiozitate în faţa unei istorii nemaiauzite, ci şi fervoare pentru viaţa lui Iisus, pentru cuvintele şi gesturile Sale care răspundeau unei tainice aşteptări.
Se opreau şi trecători, unii după alţii se aşezau de-a dreptul pe pământ sau pe nişte scăunele improvizate. Vorbeam de mai bine de o oră. Îndelunga anamneză a evenimentelor astfel povestite însemna pentru mine o dublă revelaţie: îmi îngăduia să înţeleg profunda coerenţă a întregii existenţe a lui Iisus şi, mai ales, pentru prima oară deveneam conştient de puterea istorisirii. Am înţeles că nu era un alt procedeu mai potrivit pentru a vesti Evanghelia decât istorisirea vieţii lui Iisus.
Cizmarul mi-a oferit de băut şi mi-a spus:
mă numesc Anianos. Dacă Stăpânul tău a intrat aşa la cei mai sărmani şi i-a încurajat pe cei din neamul Său să întâlnească oameni din celelalte neamuri, n-ai vrea să-mi faci cinstea să vii diseară să iei cina cu noi? Aş vrea ca soţia şi copiii mei să te poată asculta şi ei. Aş vrea să ne iniţiezi în această nouă religie.
pe mine mă cheamă Marcu. Aş fi încântat să vin la tine acasă.
188
haide, închid taraba, a spus Anianos, ridicându-se brusc.
Câteva femei care auziseră istorisirea m-au întrebat dacă aş putea să revin şi a doua zi ca să le povestesc din nou. Doreau să mai aducă şi pe alţii dintre apropiaţii lor. Am acceptat, impresionat, uimit de succesul cuvintelor mele. Mi-am amintit o frază rostită de Iisus pe care mi-o relatase Andrei, cam aşa: „Nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt100...”
Câteva săptămâni mai târziu, Alexandru şi cu mine ne-am mutat la Emilia, cumnata lui Anianos. La sosirea noastră, Beniamin, căruia ne recomandase Petru, ne primise la el acasă, în cartierul A. Dar locul era strâmt, nepotrivit pentru o şedere de durată. Manain făcuse apel la relaţiile lui pentru a ne găsi o gazdă în acelaşi cartier. O anume Domitilla, o văduvă înstărită, propusese să ne găzduiască, iar Niger şi Luciu au acceptat. Aşa că ei locuiau în partea de est, chiar în spatele palatului imperial, într-unul din cartierele selecte ale oraşului. Populaţia iudaică era atât de numeroasă acolo, încât cartierul fusese numit „cartierul iudaic”101.
Eu cu Alexandru am preferat Dealul Cioburilor102, în partea de vest. Acolo locuia Anianos care, de la întâlnirea noastră, ne introdusese în grupul meşteşugarilor din cartier. Dealul se înălţa în spatele Serapeumului, dominând în sud Lacul Mareotis, la care se ajungea prin Portul interior, dincolo de apeductul meridional. Pentru noi, cartierul avea două avantaje, chiar dacă aveam parte de o locuinţă mult mai
100 Marcu 13,11.
101 Expresia îi aparţine lui Philon din Alexandria, autorul iudeu cel mai ilustru din cetate în sec. I d.Hr. (In Flaccum 8, 55).
102Dealul Cioburilor, la Colline des Tessons, Kom-el-Chouqafa: numele provine de la cioburile de ceramică ale vaselor sparte cu prilejul ospeţelor de înmormântare care aveau loc acolo (n. trad.).
189
modestă decât ceilalţi trei fraţi de la A. Dintre cele trei porturi majore ale oraşului, cel al lacului era cel mai activ din punct de vedere comercial, cu un emporion fără margini. Lui Alexandru nu-i fusese greu să găsească de lucru în cetate, în negoţul cu textile: verifica calitatea mărfii provenită îndeosebi din Grecia şi din Anatolia. La rândul meu, eram în slujba unui mare importator de ulei de măsline şi de fructe uscate, căruia îi ţineam registrul de socoteli. Toate aceste produse treceau prin Portul interior înainte de a fi trimise către Nil, mai ales prin canalul occidental. În felul acesta, puteam primi un salariu, ne puteam plăti chiria şi nu eram în grija nimănui.
Al doilea avantaj se referea la populaţia din cartierul nostru. În cel de la A, cei trei fraţi ai noştri stăteau într-un mediu esenţialmente iudaic, dar şi de expatriaţi macedoneni, întâlnirea cu Anianos şi interesul crescând al celor din jurul său faţă de Evanghelie ni se păreau un semn al proniei: Alexandru şi cu mine am ales acest cartier popular mărginaş, cu populaţie în cea mai mare parte indigenă. Se îngrămădeau acolo, în nişte barăci şubrede, numeroşi egipteni, neluaţi în seamă nici de greci, ba chiar nici de iudei. Astfel că seara, după muncă, puteam vorbi despre Evanghelie în pragul porţii. Cei din păturile sărace erau mai deschişi, iar cuvântul nostru ajungea lesne la aceşti oameni. Chiar mai înainte de a ne muta noi acolo, cizmarul cu întreaga lui familie primiseră botezul. În prima zi din săptămână, o comunitate pestriţă se aduna, încă din zori, în apropiere de hipodrom, în casa mai mare pe care o aveam la dispoziţie. Începeam prin a istorisi minunile făcute de Iisus. Apoi, urma frângerea pâinii. În săptămânile care au urmat, am desfăşurat o iniţiere în credinţa în Iisus. Anianos lua şi el parte la predică. În ziua de Paşti, am citit un manuscris despre ultimele zile ale lui Iisus la Ierusalim. mulţi au cerut să fie botezaţi.
190
în sânul comunităţii, sau poate ar trebui să spun comunităţilor, ne-am împărţit sarcinile, cam în felul lui Petru şi Pavel. În timp ce eu şi Alexandru mergeam către cei netăiaţi împrejur, Manain, Luciu şi Niger îl ajutau pe Beniamin în numeroasele sinagogi din cetate.
Ei şi-au început lucrarea pe lângă ioaniţi, acei iudei care auziseră vorbindu-se de Iisus, dar nu primiseră decât botezul lui Ioan Botezătorul. Aveam să descopăr la Efes că unul dintre aceştia era Apollo, cel pe care-l întâlnisem la debarcarea de pe Afrodita Urania. Manain era, evident, cel mai nimerit pentru a le spune că Ioan vestise un alt botez, botezul cu Duhul Sfânt. Mulţi dintre ei au fost convinşi şi, astfel, numeroşi oameni s-au botezat în numele lui Iisus. Aceşti ioaniţi, prezenţi de multă vreme în Alexandria, deţineau un sistem solid de legături, o bază pe care puteau să se sprijine pentru a ajunge la ceilalţi iudei.
Cel de-al doilea proiect al celor trei tovarăşi din cartierul A se anunţa mai complex. Într-adevăr, iudeii erau acolo încă de la întemeierea cetăţii, făcând parte din clasele sociale de mijloc recunoscute în multe cetăţi. Ca atare, dispuneau de opoliteuma, adică de o reprezentare politică, desigur, mai puţin puternică decât cea a grecilor clasă superioară căreia îi aparţineau doar câţiva iudei -, dar mult mai puternică decât cea a egiptenilor. În Alexandria, iudeii erau foarte bine organizaţi: erau conduşi de un sfat al bătrânilor alcătuit din şaptezeci şi unu de magistraţi, care-şi avea sediul în cea mai mare sinagogă a oraşului. Nu avea să fie uşor de pătruns în această structură pentru a vorbi de Mesia: acceptarea acestei noutăţi incredibile ameninţa unitatea politică a iudeilor. Ca şi la Ierusalim, cei mai mulţi dintre ei se opuneau unei schimbări care le zdruncina certitudinile şi le şubrezea temeiurile comune. Manain avea totuşi o idee: câţiva dintre intelectualii lor de frunte puteau constitui nişte interlocutori oneşti şi influenţi. Cu ei avea să înceapă.
191
Fie că era vorba de cartierele egiptene, fie de cele iudaice, era mult de lucru. Împărţirea slujirilor nu ne împiedica să ne întâlnim toţi cinci, de fiecare sabat, la sinagogă. După slujbă, Beniamin şi soţia sa Debora ne însoţeau uneori când mergeam să prânzim într-o tavernă de pe calea Canopică, lângă Agora.
în ziua aceea, ne plănuiserăm pentru după-amiază o plimbare până la Pharos. Peninsula aceea ne este dragă nouă, iudeilor: acolo s-au retras, odinioară, cărturarii noştri, la adăpost de zgomotele cetăţii, pentru a traduce Scripturile noastre în greceşte, Septanta. De atunci, Tora purta numele de Pentateuh.
Am ajuns pe insulă străbătând digul artificial, Heptastadiul, pe care îl zărisem încă de pe mare, când am pătruns în Portul mare. Digul despărţea acest port de Portul Eunostos, din stânga noastră. Înaintând până la far, am descoperit această inscripţie la picioarele monumentului:
Sostrate din Cnida,fiul lui Dextriphan, Zeilor Mântuitori pentru salvarea navigatorilor.
Nu ne rămânea decât să arătăm acestei cetăţi că Dumnezeul Mântuitor este unul singur şi că nu e vorba de Dioscuri, Castor şi Polux...
După un sabat, eu şi Alexandru am renunţat la plimbarea obişnuită pentru a ne duce la mausoleul lui Alexandru cel Mare. Aşezat lângă un zid, în faţa grandiosului monument al omonimului său, prietenul meu mă învăţa. Acum, chiar şi între noi, vorbeam greceşte.
marele Alexandru a ales locul pentru edificarea acestei cetăţi urmând sfaturile preceptorului său Aristotel. Pare a fi urmat întocmai descrierea statului ideal din lucrarea filosofului, Politica.
ai citit-o? l-am întrebat mirat.
192
da, mulţumită lui Manain. Închipuie-ţi că a izbutit să-mi înlesnească intrarea la Bibliotecă.
credeam că a ars.
da, aşa e, nu se ştie cum. Bunicul povestea că Cezar ar fi fost răspunzător fără voia lui de această crimă. Dăduse foc flotei egiptene şi arsenalelor cu prilejul războiului împotriva ptolemeilor. Focul s-ar fi propagat la antrepozitele alăturate, unde se păstrau sulurile pentru export.
biblioteca este pe malul apei?
nu, tocmai că nu. Nu a ars Biblioteca cea mare, ci anexa sa din port. După incendiu, o mare cantitate de suluri au fost aduse de la Biblioteca din Pergam şi de la Gimnaziul din Atena.
şi atunci, ai putut intra acolo? Cum e?
incredibil! E plin de suluri, bine rânduite. Sunt toate textele greceşti, găseşti până şi Pentateuhul şi celelalte texte din traducerea Septantei. Metoda de a le cataloga după alfabet a fost iniţiată de unul dintre ai mei, Calimah cirineul. N-a fost nevoie decât de cincisprezece minute ca să-mi aducă un sul de Aristotel!
impresionant... Şi ce spune despre întemeierea cetăţii?
expune caracteristicile unei cetăţi ideale: să fie aşezată lângă mare pentru comerţ şi industrie, dar şi pentru avantajul militar; să fie fortificată pe toate laturile şi înconjurată de un lanţ de canale; să fie uşor de evacuat în caz de asediu; să-şi poată asigura necesarul propriu, prin echilibrul dintre numărul de locuitori şi resursele agricole, asigurate de terenurile fertile din apropiere. Este de necrezut! S-a gândit la toate. Enumeră şi funcţiile publice neapărat necesare: aprovizionare, meşteşuguri, arme, finanţe, justiţie, chiar şi chestiunile religioase.
lui i se datorează această împărţire a cetăţii în insuliţe?
da. Alexandru s-a inspirat tot din Aristotel în organizarea urbanistică: străzi perpendiculare, asemănătoare planului
193
din Milet, dar mai largi pentru a înlesni circulaţia... cu excepţia câtorva locuri strategice ale oraşului, concepute ca nişte gâtuiri sau obstacole pentru a-i încetini pe eventualii duşmani.
extraordinar! Te-aş însoţi cu plăcere când te mai duci la Bibliotecă. Visez să văd dacă au planuri ale oraşului şi hărţi cu alte locuri din imperiu.
vom negocia vizita cu Manain.
Am ajuns pe Dealul Cioburilor. Marea cetate a Alexandriei ne fascina. Resursele sale, comorile, originalitatea sa ni se arătau pe zi ce trece mai bogate şi mai uimitoare. Să vestim Evanghelia acolo ni se părea pe cât de ameţitor, pe atât de exaltant. Nu bănuiam pe atunci cât ne va costa propovăduirea...
11
Haita
Câtă abundenţă! Era forfotă mare în cetate, care strălucea prin toate podoabele ei, asemenea unei hlamide103 a cărei ţesătură sclipea în mii de scântei. Întreg Orientul pe o singură fâşie de pământ. Acolo, viaţa nu se oprea niciodată, nici măcar când soarele se ascundea. Greci, iudei, egipteni se amestecau într-un negoţ neîntrerupt, în care fiecare nu-şi invoca naţionalitatea decât pentru a înlesni comunicarea. Creştinii erau cantitate neglijabilă... dar aveau ceva special: ei aparţineau tuturor neamurilor. Manain izbutise în sfârşit să ajungă la eleni, Niger, la nubieni, Luciu, la cei câţiva latini, Alexandru şi cu mine, la cei locali. Beniamin se ocupa de iudei. Avea mult de lucru, căci cu fraţii de acelaşi neam cu noi totul era mai complicat. Comunitatea creştină din cartierul A se lovea de o opoziţie adesea violentă în sinagogi.
în schimb, în cartierul nostru popular, vestirea Evangheliei trezea un adevărat entuziasm. Încă din primele luni petrecute în Alexandria, fusesem impresionat de vitalitatea şi de înflorirea frăţiei noastre din Dealul Cioburilor. De-abia la apusul soarelui, odată lucrul încheiat, găseam timp, Alexandru şi cu mine, să adunăm comunităţile în casele care ne puteau găzdui. Trebuia să iniţiem, să consolidăm, să organizăm
103 Plutarh numeşte oraşul „Hlamida” după numele hainei de soldat a lui Alexandru şi a macedonenilor.
195
misiunea. Pentru predica în public, evitând remarcile batjocoritoare, am părăsit locul din spatele hipodromului. Jucătorii, pariorii, cei împătimiţi de jocuri nu erau auditoriul nostru cel mai potrivit. Pentru a celebra frângerea pâinii seara după sabat, am găsit o casă mai încăpătoare... care curând s-a umplut până la refuz. Mulţimea se aduna afară. O bucurie profundă se revărsa din această viaţă a noastră în comunitate. O pace autentică îi unea pe cei care luau numele de creştini.
Ceea ce îi uimea cel mai mult pe străini era deschiderea noastră către cei din afara comunităţii. Nici o atitudine de retragere în grup nu împiedica primirea pregătită contemporanilor noştri. În acest cartier al Cioburilor era viaţă, viaţă adevărată. Nu cea a castelor şi a aristocraţilor. Evanghelia ajungea lesne la cei sărmani. Iisus petrecuse mult timp cu săracii, cu vameşii, cu păcătoşii. Aici înţelegeam de ce. Cei simpli, cei loviţi de soartă, cei nevoiaşi ne primeau şi milostenia, şi cuvântul ca şi cum ar fi fost unul şi acelaşi lucru.
Pornisem într-o misiune ale cărei consecinţe tragice pentru mine nici nu mi-ar fi trecut atunci prin minte: după câţiva ani petrecuţi în Alexandria, am alcătuit un mic grup pentru a merge să le vorbim prostituatelor despre Iisus. Mă impresionau în mod deosebit acele pornai, tinere sclave cărora proxeneţii le puneau trupul la vânzare. Erau multe prin preajma portului, marinarii fiind principala clientelă.
La început, împreună cu Alexandru, Anianos şi câţiva creştini din cartier, străbăteam străduţele înguste la sud de Dealul Cioburilor, cele care se cufundau în întuneric, pornind de la Lacul Mareotis. La căderea nopţii, le duceam turte acelor femei fără vârstă. Primele contacte au fost dure. Fetele ne măsurau cu privirea, cu vulgaritate, dar şi cu orgoliu, cu sfidare şi neîncredere. Tonul lor ridicat şi vocea
196
batjocoritoare ne-ar fi putut descuraja. Dar am stăruit. Nu eram mânaţi nici de vreo milă moralizatoare, nici de un simţ încăpăţânat al datoriei. Având Evanghelia, ştiam că dispunem de o comoară. Voiam s-o împărtăşim destinatarilor săi cei mai vizaţi. Trăisem eu însumi experienţa slăbiciunii omeneşti asumate de Iisus. Cine mai mult decât prostituatele puteau fi atinse de cuvântul învăţătorului? Cine se putea simţi mai vizat decât ele de prietenia Sa cu Maria din Magdala? Nimeni nu este prea nevrednic pentru Cel Care a venit în primul rând pentru bolnavi şi pentru păcătoşi.
Mulţumită lui Nekbet, hoinăreala noastră s-a preschimbat în plimbări obişnuite. Această femeie cu vocea răguşită îmbătrânise înainte de vreme. Avea deja vechime în muncă. Cu toate acestea, cât ai clipi din ochi chipul i se lumina, pasiunile sale o înflăcărau cu un entuziasm molipsitor, ca şi cum activitatea nocturnă nu avea nici o putere asupra sufletului său. În mica lume a străzii şi a portului, vechimea, autoritatea şi felul ei zeflemitor o făceau să fie respectată de cele cu care împărţea aceeaşi soartă. Juca un rol pe care nimeni nu i l-ar fi disputat. Le ocrotea pe femeile de stradă de abuzurile proxeneţilor şi marinarilor. Deşi era cu câţiva ani mai tânără decât noi, ea a fost cea care ne-a adoptat, pe Alexandru şi pe mine. Cu acel bun-simţ venit din negura timpului, Nekbet ne-a primit în lumea ei, ca pe doi inocenţi pe cât de naivi, pe atât de simpatici. Nu era pregătită să ne asculte cuvântările religioase, dar ne dăruia prietenia sa cu o simplitate şi o bunăvoinţă care, în cele din urmă, ne-au făcut să fim primiţi călduros de toate tovarăşele sale. După câteva săptămâni, o consideram sora mea, şi ea îmi răspundea în acelaşi fel. La rolul de mijlocitoare al lui Nekbet se adăuga simplitatea jovială a lui Anianos, care dezarma orice agresivitate faţă de noi. Era îndrăgit de toate fetele, ca şi cum ar fi
197
făcut dintotdeauna parte din peisaj. Puseserăm piciorul în uşa întredeschisă!
Alexandru se pregătea să plece pentru câteva luni în misiune în Cirenaica. De mult dorea să descopere oraşul de unde se trăgea neamul său. Aşa că avea să-l însoţească pe Luciu, care urma să se stabilească definitiv acolo. În ultima Zi a Domnului dinaintea plecării, am făcut o excursie până la Nicopolis, câteva stadii depărtare de Alexandria, înspre partea de est. Am vorbit îndelung despre scrisoarea primită de la Sila cu câteva zile în urmă. Sau, mai bine zis, de la Silvan: într-adevăr, şi el îşi alesese o poreclă104 pentru a se integra mai bine în imperiu. Ne dădea veşti despre călătoriile sale cu Pavel: trecuseră în Macedonia, apoi în Ahaia; rămăseseră în Corint mai mulţi ani, printre muncitorii din acea cetate. După plecarea lui Pavel, Silvan îl primise acolo pe un anume Apollo, care venea din Efes, deşi era de loc din Alexandria... Câteva luni mai târziu, traversase Marea Egee şi ajunsese la Troa, ca să întărească comunitatea locală pe lângă numitul Carp. Toate aceste veşti ne-au bucurat. Pe drumul de întoarcere, Alexandru mi-a arătat o tăbliţă de lut pe post de scrisoare şi mi-a spus:
manain mi-a trimis un pugillaris. Ne propune să mergem mâine la Bibliotecă.
credeam că nu se mai poate intra atât de uşor.
comunitatea iudaică este mâine la mare cinste, se inaugurează cu mult fast un fond de copii după manuscrisele lui Philon.
a murit de abia de câţiva ani, şi opera îi este deja recunoscută de imperiu?
104 Silvan (lat. Sylvanus), nume latinesc pe care Petru îl foloseşte laPetru 5,12. Cu acest nume îşi pune Silvan semnătura alături de Pavel pe prima epistolă către Tesaloniceni, în jurul anului 49.
198
da. Familia lui Philon este bine introdusă în cercurile romane. Fratele lui, Alexandru, era înalt funcţionar fiscal în Alexandria, unul dintre cei mai bogaţi oameni din cetate. El a oferit aurul şi argintul pentru porţile Templului nostru restaurat de Irod. Fiul lui Alexandru, Tiberiu, a fost epistrateg al Tebaidei cu câţiva ani în urmă, înainte de a fi promovat ca procurator al iudeei de către împăratul Claudiu. Cât despre Philon, el ne-a pledat victorios cauza la Roma, în faţa lui Caligula, acum vreo zece ani. Se poate presupune că sprijinul de care se bucură la Roma a înlesnit acceptarea operei sale în Bibliotecă. Oricum, consider că este destul de măgulitor pentru noi, iudeii.
ce a făcut Philon ca să-şi câştige astfel bunăvoinţa Romei?
a susţinut nişte idei care, dacă ne uităm mai bine, sunt şi ale noastre, a recunoscut măreţia imperiului, legitimitatea sa universală, legislaţia echilibrată, rolul de ordonator printre Neamuri. Totodată, elogiază caracteristicile culturii sale elenistice: pietatea105, mecenatul... Şi, mai presus de toate, scrierile sale vorbesc despre loialitatea poporului iudeu faţă de Roma.
are dreptate! Roma! Ce civilizaţie! Constituie un extraordinar mijloc de propovăduire a Evangheliei. Augustus a întreprins o lucrare pregătitoare providenţială promovând Pax Romana. Faptul că se pot folosi drumurile şi căile maritime fără teamă de tâlhari sau de piraţi înlesneşte enorm comunicarea, aşadar răspândirea Veştii celei Bune. Mulţumită imperiului, mentalităţile cer o lume întemeiată pe înţelegerea dintre popoare, nu pe invazii şi jafuri ca până acum.
desigur, dar nu sunt de acord nici cu pretenţia de universalitate a Romei, nici cu pretenţia împăraţilor de a fi divinizaţi.
105 Vezi în Flaccum de Philon din Alexandria. Virtutea pietăţii este o atitudine socială care constă în a întreţine relaţii cuvenite cu divinitatea şi cu anturajul, în special cu familia.
199
Este marea minciună romană, să te facă să crezi că pentru a fi fericit este de ajuns o societate organizată şi paşnică. Pe de altă parte, mecenatul nu este dictat atât de grija pentru cei sărmani, cât de o dorinţă de recunoaştere socială. În ciuda admiraţiei sale pentru Roma, Philon judeca şi el cu asprime rătăcirile celor netăiaţi împrejur.
Ajunşi în cămăruţa noastră, aşa cum eram prinşi în discuţie, am continuat la lumina lumânării:
atunci ce ne deosebeşte pe noi de ideile lui Philon? am spus eu.
mi se pare că-i scapă un lucru esenţial. Aminteşte-ţi. Noi am aflat de ideile lui Philon mulţumită vindecătorilor de la Lacul Mareotis.
a, da! înţelepţii ăia ezoterici la care m-ai dus tu anul trecut?
exact. Ne-au prezentat ideile lui Philon, arătându-ne cum leagă el filosofia lui Platon şi cea a stoicilor de Scriptura noastră. Interpretarea pe care o face Torei este alegorică, teoretică. Iată adevărata diferenţă dintre noi şi ei: Iisus, în schimb, a venit să dea un sens tangibil, palpabil Scripturilor. Când îl citează pe profetul Isaia spunând că şchiopii merg, El înfăptuieşte imediat ceea ce spune.
desigur. Dacă e un moment în care Iisus a împlinit Scripturile106, acesta este moartea Sa pe Golgota. Prin experienţa pe care o căpătam cu femeile de stradă, am constatat această dimensiune existenţială a mesajului lui Iisus: El nu Se joacă cu cuvintele!
abia aştept să merg la Bibliotecă mâine dimineaţă!
Ne-am culcat târziu, deşi urma să ne trezim devreme ca să ne întâlnim cu Manain. Aşa că deşteptarea a fost grea.
Am ajuns în zori şi l-am căutat pe Manain în mulţime. mulţi fraţi de-un neam cu noi, îndeosebi oameni de familie
106 în Evanghelia după Marcu, singurul moment când Iisus vorbeşte explicit despre împlinirea Scripturilor este la arestarea Sa (Marcu 14,49).
200
bună, se înghesuiau să asiste la ceremonie. Autorităţile cetăţii erau prezente în număr mare. Manain, venit de undeva din spate, ne-a luat pe după umeri fără ca noi să-l fi văzut apropiindu-se.
veniţi după mine, am un plan bun!
Făcând cale-ntoarsă, ne-a condus pe o străduţă lăturalnică, mergând în sens opus cu mulţimea, care nu înceta să crească. Trecând pe lângă marea Bibliotecă, i-am regăsit pe Luciu şi pe Niger în partea de sus a unor scări care duceau la o ieşire mascată a clădirii. Manain a ciocănit în uşă de câteva ori, după o înţelegere prestabilită. Abia am avut timp să ne salutăm fraţii, că s-a şi întredeschis partea din stânga a uşii, iar un omuleţ ciudat a strecurat prin deschizătură o faţă rotundă şi îngrijorată. A privit de jur-împrejur, ne-a băgat înăuntru în mare grabă şi a închis repede uşa.
vi-l prezint pe Agapie, a spus Manain, odată trase zăvoarele. Ne-am întâlnit săptămâna trecută în apropiere de poarta canopică şi am descoperit că suntem veri prin alianţă. Agapie lucrează aici. Mi-a propus să urmărim ceremonia de sus, din galerie.
bun venit, într-adevăr, eu răspund de departamentul de cosmografie.
atunci eşti îndepărtatul urmaş al faimosului Eratostene, care e din părţile noastre? a întrebat Alexandru.
acest învăţat din Cirene a fost efectiv cel dintâi care a adunat documentaţie cu privire la toate popoarele cunoscute. Şi asta acum două sute de ani. Eu studiez în special imensa Geografie a lui Strabon; la capătul a numeroase călătorii, a publicat aici şi ne-a lăsat şaptesprezece volume pasionante. Acum lucrez pentru a adnota şi arhiva opera sa monumentală.
Omul era pe cât de mândru de postul pe care-l ocupa, pe atât de pasionat de munca sa. Vorbea plin de exaltare, şi entuziasmul lui m-a încurajat:
201
i-am putea vedea hărţile?
desigur... dar suntem aici mai curând pentru a asista la ceremonia în cinstea lui Philon, nu?
sunt mult mai pasionat de hărţi decât de discursuri protocolare.
sala hărţilor dă în galerie. Cine vrea, poate asista la cuvântări de acolo de sus. Vă conduc în sala lui Strabon.
Am urcat treptele care duceau la galerie, în timp ce mulţimea începea să intre în hala cea mare prin poarta principală. De acolo, vedeam perfect estrada oficială. Prietenii mei s-au instalat lângă balustradă. Agapie m-a condus într-o încăpere imensă ca să-mi arate numeroasele suluri aşezate pe rafturi.
Pe o masă, în mijlocul încăperii era desfăşurat un sul. O schiţă lunguiaţă, asemănătoare cu o stridie. Apropiindu-mă, am descifrat inscripţiile... din interiorul schiţei, în stânga, primul nume pe care l-am recunoscut a fost cel de Mare Nostrum. Dedesubt, mai mic, cel al Alexandriei. Am parcurs papirusul cu privirea fără să mi-o pot dezlipi de el. Eram pe cât de descumpănit, pe atât de fermecat: descopeream o hartă a lumii locuite. De necrezut! Aveam sub ochii mei reprezentarea tuturor Neamurilor. Iată, Ierusalimul, Antiohia, Efes, Corint... şi Roma. Cu nesaţ, m-am întors spre Cipru, Seleucia, Susa... până la parţi... şi mai departe, în Orient.
Manain intrase fără zgomot în sală. Exultam.
ai văzut? Lumea întreagă sub ochii noştri!
Apropiindu-se, mi-a spus cu vocea lui caldă şi liniştită:
da, am admirat deja acest plan magnific, când am venit aici, acum câţiva ani.
nu e doar frumos, ci fascinant! Avem sub ochii noştri întreaga lume, toţi locuitorii pământului. Cei cărora li se adresează Evanghelia. Ce păcat că nu mi-am luat ustensilele pentru desen!
202
te-ai putea întoarce aici, a spus Agapie. Sunt fericit să întâlnesc pe cineva atât de entuziasmat de cartografierea lumii. Ai putea să cercetezi şi alte documente care se ocupă de acelaşi subiect şi încearcă să recapituleze universalitatea popoarelor şi ţărilor. Unele hărţi ale Alexandriei sunt de o precizie remarcabilă.
ar fi cumva cu putinţă să copiez această hartă?
vino într-o zi după ce se închide, vom fi mai liniştiţi.
mulţumesc, mulţumesc mult!
După discursuri, am ieşit pe aceeaşi poartă din spate. Mergând prin oraş cu tovarăşii mei, fremătam de bucurie. Mă simţeam atât de bine în Alexandria... Gustam măreţia acestei civilizaţii. Cetatea egipteană cuprindea la fel de bine filosofi proveniţi din religia lui Israel, cât şi operele celui mai mare dintre geografi, pe care le adunase aici.
Alexandria. Turnul din Pharos, văzut de pe Heptastadiu.
203
Aici totul fremăta, într-o atmosferă încântătoare. Întâlneai miresme venite din Africa în timp ce măsurai geniul întemeietorului macedonean. Oraşul era vast ca hotarele imperiului şi plăcut ca ocrul Orientului. Urban în straturile amestecate ale populaţiei sale, marin sub paza farului, agricol prin convoaiele care transportau grâul şi orzul pe Lacul Mareotis. Grânar al imperiului, bijuterie a deltei, uşă a Nilului... Pe limba sa de pământ asemenea hărţii lui Strabon, cuprinsă între apele interioare şi marea cea mare, Alexandria era lumea în miniatură.
Potrivit recentului nostru obicei, am urcat pe Heptastadiu către Pharos. Lumina de iarnă filtra strălucirea portului oriental.
I-am împărtăşit entuziasmul meu lui Manain. Pentru câteva clipe, am reluat aramaica.
văd că eşti fericit aici, a spus bătrânul.
da, aşa e, şi aş vrea ca fericirea asta să nu se termine niciodată.
atunci va trebui să fii mai prudent.
ce vrei să spui?
cu câţiva ani în urmă, v-aţi stabilit pe Dealul Cioburilor, şi unii iudei influenţi nu au privit asta cu ochi buni. Dintre fraţi, chiar şi Beniamin a considerat alegerea voastră prea temerară.
se poate, dar am creat o adevărată comunitate în acest cartier.
tocmai izbânda voastră stârneşte invidii. Înfăptuirea unor proiecte neobişnuite şi îndrăzneţe e privită cu reavoinţă. Cu femeile astea de stradă, daţi apă la moară criticilor... Oamenii bârfesc. Se spune că Nekbet vă este foarte apropiată, or, este o femeie renumită în lumea prostituţiei...
ce mai e şi cu povestea asta? Ne purtăm cum se cuvine cu femeia.
204
nu mă îndoiesc... dar alţii se folosesc de familiarităţile voastre în cartierele rău famate pentru a vă vorbi de rău. Iată de ce e bine să fii prudent, să nu oferiţi subiecte de bârfă.
nu am de gând să renunţ la vestirea Evangheliei pe motiv că unii văd răul acolo unde nu există.
marcu, păstrează-ţi calmul... Stai şi gândeşte-te la ce ţi-am spus. Firea ta năvalnică, felul de a fi mai cordial şi bucuria slujirii nu trebuie să te orbească.
Din păcate, în ziua aceea, nu am ascultat avertismentul binevoitor al prietenului mai vârstnic. Iritat de îndemnurile spre prudenţă, am dat din umeri şi mi-am continuat misiunea în strălucitoarea cetate...
De mai multe ori, în săptămânile următoare, Agapie mi-a îngăduit să mă duc în sala hărţilor. Seara, după încheierea socotelilor la piaţa de măsline, mă duceam, cu papirusuri noi la subţioară, de la emporionul din Mareotis la marea Bibliotecă. Şi făceam asta cu mai multă plăcere de când Alexandru plecase spre Cirene. Aşadar, vara aceea mi-am petrecut ultimele ore din zi copiind hărţile şi schemele lui Strabon. Mă entuziasmau totodată şi numeroasele descrieri făcute de el Europei, Asiei, Orientului şi, în ultimul său volum, Africii. Răsfoind această documentaţie, te plimbai prin Alexandria, de la Serapeum la Pharos, din portul Eunostos la mormântul lui Alexandru cel Mare...
Interesul meu pentru geografie era sporit de o altă descoperire, şi mai pasionantă. într-o seară, de curiozitate, l-am rugat pe Agapie să mă ducă în sala unde erau păstrate noile copii ale lui Philon. Am dat peste istorisirea despre viaţa lui Moise. Autorul alexandrin alcătuise o Viaţă, pornind de la Tora. A fost nevoie de câteva seri ca să citesc toată scrierea. Eram captivat de această reinterpretare a vieţii marelui proroc. Philon arăta armonia dintre faptele şi vorbele acestuia,
205
comparând-o chiar cu melodia care s-ar putea obţine cu un instrument muzical. Moise apărea acolo ca un model de virtute într-o asemenea măsură, încât până şi moartea sa era descrisă ca o plecare în slavă către cer, ca un schimb minunat între condiţia de muritor şi nemurire. Oare pentru Iisus cum ar fi? I s-ar putea vreodată scrie Viaţa107! Fără îndoială, ar fi foarte necesar, pentru ca toţi să înţeleagă că a fost un om cu totul extraordinar... Dar moartea Sa? Oh, atât de puţin glorioasă faţă de cea a lui Moise... Moartea oamenilor iluştri le confirmă acestora calitatea şi sensul existenţei. E nevoie de o moarte glorioasă pentru a fi recunoscut ca erou. Va putea vreodată Iisus să Se numere printre cei cărora li se scrie Viaţa? în timp ce Viaţa lui Moise constituia o remarcabilă apologie a religiei lui Israel în faţa Neamurilor, ar putea fi tot aşa Viaţa unui răstignit? Şi totuşi, lumea greacă şi romană avea atât de multă nevoie să-L cunoască, să-L recunoască pe Nazarinean...
Eram pe cât de incitat, pe atât de nedumerit la ideea unei Vieţi a lui Iisus. I-am vorbit despre asta şi lui Agapie, pe care Manain îl iniţiase în învăţăturile Evangheliei. M-a ascultat, apoi, fără să spună nimic, m-a condus într-o altă sală a Bibliotecii şi mi-a dat un sul.
uite, citeşte asta. Este începutul Vieţii lui Esop.
dar nu e deloc acelaşi gen de Viaţă ca cea a lui Moise. Viaţa lui Esop este mai degrabă hazlie!
nu te lăsa amăgit, s-ar putea să te intereseze. Mi-ai vorbit despre Iisus al tău, Acel om apropiat de oamenii din popor Care a fost tratat ca un sclav. Esop era şi el sclav. A fost învinuit pe nedrept şi trimis la moarte de către locuitorii din Delfi. Relatarea execuţiei sale nu a împiedicat ca scrierea să
107 Mai mulţi autori (R. Burridge, H. Bond, J.-N. Aletti) arată că Evanghelia după Marcu adoptă genul „biografie”, în greceşte Bios (Viaţă), căruia îi aparţine şi Viaţa lui Moise de Philon al Alexandriei.
206
aibă un mare succes popular, ba dimpotrivă! Mi-ai mărturisit că te-a stingherit aspectul prea virtuos, prea didactic al Vieţii lui Moise scrise de Philon. Sunt sigur că aici vei găsi un erou din popor care să te inspire.
se pare că pe alocuri e chiar deocheat...
aşa e, dar este vorba de o satiră a societăţii şi o critică a instituţiilor... aşa cum a făcut şi Iisus al tău. Şi mai ales e plin de viaţă: greaca, koine, este uşoară. Istorisirea foloseşte limbajul vorbit de toţi. Episoadele şi frazele se succed rapid: procedeu de parataxă, cum îl defineşte Aristotel. Acest stil obişnuit este adaptat la cei care nu sunt învăţaţi... toată lumea se regăseşte.
M-am cufundat în lectura vieţii lui Esop, pe care o reluam cu nerăbdare în fiecare seară. Nu atât pentru umorul grosolan al eroului, cât pentru stilul viu, simplu, care făcuse din această istorisire una dintre cele mai răspândite în imperiu. Păstram în minte această alegere a unui stil vioi şi direct.
Într-o seară, după mai multe săptămâni de lecturi pasionate, întorcându-mă acasă, am găsit-o pe Nekbet. Mă aştepta pe treptele scăriţei exterioare care urca spre locul pe care TEmilia ni-l pusese la dispoziţie.
marcu, trebuie să-ţi vorbesc.
vrei să intri, să mâncăm ceva?
dacă mă primeşti...
îmi rămăseseră puţină pâine şi câteva măsline. Ne-am aşezat pe scaune. Nekbet mi-a relatat necazurile pe care le avea cu fiul unui proxenet, Adjib, care era violent cu fetele, încercase să vorbească cu el, dar era agresiv şi cu ea. Ba devenise chiar primejdios. O ascultam pe această femeie disperată şi-i admiram solicitudinea faţă de femeile de stradă. N-aveam nici o idee cum aş fi putut s-o ajut. I-am propus să înnopteze în baraca mea, la adăpost, şi i-am făgăduit că mă voi duce să vorbesc cu omul acela.
207
A doua zi, luam masa înainte de căderea nopţii cu Anianos. Plănuisem să mă duc la fetele din port. Emilia ne pregătise linte, pe care ne-a servit-o cu turte de grâu. I-am povestit lui Anianos despre necazurile lui Nekbet.
El mi-a spus:
tocmai voiam să vorbesc cu tine frăţeşte despre Nekbet.
ţi-a spus ceva şi ţie?
nu, dar Siluan şi Nicodim mi-au zis că au văzut-o pe Nekbet plecând de la tine azi dimineaţă în zori.
da, venise să-mi vorbească de un anume Adjib.
nu cred că e prudent să primeşti o prostituată la tine, noaptea.
sper că nu mă învinuieşti de... Eşti cumva gelos că a venit să mă vadă?
nu te învinuiesc de nimic... şi nu sunt gelos. Ştiu doar că Siluan şi Nicodim nu te cunosc la fel de bine ca mine... şi că sunt vorbăreţi.
ar face mai bine să-şi ţină gura.
desigur; dar, purtându-te aşa, dai motiv de suspiciuni.
până şi Iisus a fost criticat pentru că lua masa cu vameşi, cu păcătoşi, cu prostituate... Purtarea Lui scandaliza, dar nu Şi-a schimbat niciodată felul de a fi în funcţie de gura lumii şi de mirarea indignată a celor care dau lecţii, modele de virtute.
marcu, ţi-o spun cu toată prietenia şi cu toată încrederea. Ştiu că eşti curat ca un porumbel. Trebuie să fii şi prudent ca un şarpe.
Aveam un nod în stomac. Îmi închipuiam bârfa. Deja creştea, mă devora încă dinainte, îmi bântuia rugăciunea, mă ucidea. Mi-am amintit cuvintele de avertisment ale lui Manain. Cum aveau să se sfârşească toate astea? în seara aceea, cu nodul în stomac l-am însoţit pe Anianos la misiunea noastră pe stradă.
208
De abia după câteva zile am reuşit să ne apropiem de Adjib. Stătea la masă într-o tavernă întunecoasă din Portul interior. Era tânăr, părea să nu aibă nici douăzeci de ani. Şi era înalt, chiar şi stând jos. Doi bărbaţi vorbeau cu el, iar o femeie tânără stătea pe genunchiul unuia dintre ei. În clipa în care am ajuns în faţa lui Adjib, mi-am dat seama că nu mă gândisem ce să-i spun. Spre marea mea mirare, el a deschis discuţia:
tu eşti Marcu, nu-i aşa?
hm... da.
atunci te rog, prietene, să faci bine să-mi laşi fetele în pace şi să nu le mai bagi în cap tot felul de idei. Ştiu că ai primit-o pe Nekbet la tine acasă... şi, din cât se pare, nu plăteşti nimic. Aşa că, dacă nu doreşti să sfârşeşti îmbălsămat ca un faraon, piei din faţa mea şi să nu te mai întorci pe aici!
Am rămas fără grai. Anianos de asemenea. Insultele m-au atins în plin, mai rău decât nişte lovituri. Nici unul dintre noi nu a putut scoate un cuvânt. Descurajaţi, uluiţi, înspăimântaţi, am făcut stânga-mprejur, ruşinaţi şi amuţiţi.
Gândurile mi se învălmăşeau în timp ce ne întorceam acasă. Eşuasem jalnic în sarcina pe care mi-o încredinţase Nekbet. Fusesem stupid, nevolnic, ba chiar laş de-a dreptul. Dar de ce nu primisem nici un ajutor de Sus? Mă simţeam rănit nu doar pentru faptul că cel mai tare face legea, ci mai ales pentru slăbiciunea Evangheliei. Ce arme puteam folosi noi, creştinii, pentru a-i doborî pe cei puternici, pe cei răi, pe hulitori? Eram supărat pe Dumnezeu cât eram şi pe mine însumi. Bine, eu eram fricos... dar El era slab! Pasivitatea lui Iisus în faţa duşmanilor Săi mi se părea mai insuportabilă ca niciodată. Eu, eu trebuia să-mi suport delăsarea febrilă. Dar Iisus însuşi o alesese. Şi-mi aminteam de Chedron, privirea Osânditului Care refuza să Se împotrivească călăilor Săi...
Indispus, i-am povestit întreaga tărăşenie lui Nekbet când a trecut pe la mine. M-a privit cu duioşie şi recunoştinţă. Nu meritam bunăvoinţa ei. Mă învinovăţeam. Prostituata a înţeles mai bine decât oricine. Ar fi putut căuta să mă consoleze... cu tandrele mijloace de care dispunea. Nu şi-a îngăduit s-o facă, din respect. Şi din fericire, fiindcă nu sunt sigur că, la cât eram de abătut, aş fi respins-o. În acel moment, pentru prima oară mi-am dat seama de lipsa mea de prudenţă. Femeia a plecat. Am rămas singur, şi fără umărul fratelui Alexandru, aflat încă la Cirene. Rana îmi sângera din nou, a nu ştiu câta replică a unui cutremur despre care nu aveam habar când avea să înceteze
209
să mă mai zguduie. Scurta confruntare cu Adjib mă rănise adânc.
O altă întâmplare avea să mă rănească şi mai tare. În prima zi a săptămânii următoare, după frângerea pâinii, Beniamin m-a chemat să ne întâlnim pe calea Canopică, dinspre Poarta Soarelui. Voia să mă vadă singur. Conducător al comunităţii iudaizante, era un om binevoitor. Am început prin a face schimb de păreri asupra misiunilor noastre. I-am dat veşti despre netăiaţii împrejur din deal, el, despre iudeii din cartierul A. De şase ani de când sosisem în Egipt, cu Alexandru, Manain, Luciu şi Niger, făceam regulat astfel de evaluări pentru a ne încuraja reciproc şi a ne împărtăşi ideile în materie de misiune. Presimţeam însă că nu mă chemase doar pentru a discuta despre evenimentele creştine recente din Alexandria. Cu delicateţe, a dezvăluit motivul întâlnirii noastre.
marcu, comunitatea din cartierul A se bucură văzând dinamismul creştinilor de pe deal, dar este îngrijorată în ceea ce te priveşte.
te referi la ameninţările lui Adjib?
nu doar la asta. Este limpede că viaţa ta e în primejdie şi nu mai ai libertatea de a vesti Evanghelia.
210
nu voi îngădui ca un tânăr proxenet agresiv să-mi impună ce să fac.
bănuiam că vei răspunde în felul acesta. Dar mai e ceva.
ce anume?
purtarea ta cu Nekbet. Manain mi-a spus că te-a prevenit, dar se pare că nu ai ţinut seama.
Turbam de furie.
ce e cu toate aluziile astea? Relaţia noastră este foarte sănătoasă!
în ceea ce mă priveşte, eu nu mă îndoiesc. Dar unii din comunitatea ta au venit să mă vadă şi păreau mai puţin convinşi.
să vină la mine şi le explic.
treburile sunt mai complicate. Dintr-un motiv pe care nu-l ştiu, poate pur şi simplu din invidie, oamenii aceia sunt porniţi împotriva ta şi sunt gata să dea peste cap toată comunitatea. Adună o adevărată haită.
ce vor? Despre cine e vorba? Siluan? Nicodim?
nu contează numele. Aceşti oameni au adunat un grup activ împotriva ta. Dacă i-aş asculta, ar urma să fii exclus din comunitate.
trebuie chemaţi şi ameninţaţi. Ceea ce fac este josnic.
ştiu, merg pe şantaj. Au izbutit să întoarcă împotriva ta şi pe câţiva din cartierul A. Din fericire, Manain şi Niger sunt acolo să te apere. Dar ameninţă totodată şi că vor alerta autorităţile cetăţii pentru tulburarea ordinii publice. Nu vei putea conta pe puternicul politeuma iudeu ca să te apere... Nu avem acolo decât prea puţini prieteni influenţi, şi tot ceea ce-i poate lovi pe creştini îi bucură.
dar este un adevărat complot! Nu-i puteţi lăsa să facă asta!
pe tine vrem să te protejăm, Marcule. Pe de o parte, proxeneţi, pe de altă parte, bârfe sordide. Eşti în primejdie. Oamenii ăştia te pot distruge.
211
ce aveţi de gând?
nu se vor potoli atâta timp cât vor considera că revendicarea lor nu e luată în seamă. O susţinere publică din partea noastră în favoarea ta i-ar face să se dezlănţuie pentru a se răzbuna. Trebuie să te retragi şi să slujeşti Evanghelia în altă parte.
să plec? Cu neputinţă! Sunt făcut pentru Alexandria. Alexandria e oraşul meu. Simt asta până în străfundul inimii. În Alexandria sunt fericit şi pot da roade. Aici m-a trimis Petru. Aici mă trimite Hristos.
Iisus însuşi a fost mereu în mişcare şi le-a spus întotdeauna ucenicilor să plece în altă parte: fără îndoială, acum a venit momentul pentru tine.
Mă zbăteam:
dar dacă plec, această dezertare din post va fi ca o recunoaştere a vinovăţiei. Fugind, voi da dreptate duşmanilor mei.
înainte de toate, vei îngădui comunităţii să-şi regăsească pacea.
Era ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Propria mea comunitate mă abandona. Eram jertfit pe altarul ipocriziei şi al relei voinţe. M-am auzit spunând cu o voce transparentă, care parcă nu era a mea:
când trebuie să plec?
cât mai repede cu putinţă.
unde?
unde vrei tu. Ne-am gândit că ar fi mai bine să nu te întorci nici în Iudeea, nici în Siria. Niger a găsit o corabie macedoneană care tocmai şi-a obţinut dimissoria. Pleacă din port peste două zile. Va face escală în Cipru. După trecerea iernii, va pleca spre Mysia. Se prevede şi o escală la Troa, unde te poţi întâlni cu Silvan.
peste două zile? Dar Alexandru nu s-a întors din Cirene.
212
ştiu. E mai bine aşa. Oricum, nu trebuie amânat: marea se va închide fără îndoială destul de repede după sărbătoarea Corturilor.
— Şi cine va avea grijă de comunitatea de pe Dealul Cioburilor?
anianos o va face foarte bine, nu? Va putea fi ajutat de Alexandru, când se întoarce.
Deci totul era deja pregătit. Mult prea repede. Începeam să-mi dau seama de tot ce urma să părăsesc în câteva ceasuri. Începând cu tovarăşul meu dintotdeauna. Totul mă revolta în această decizie. Şi de ce trebuia să mă supun acestei hotărâri nedrepte şi umilitoare? Aveam dreptul şi dreptatea de partea mea. Şi mulţi care să mă sprijine. Fără îndoială, cea mai mare parte din comunitatea populară: fetele străzii, Anianos şi Emilia... De ce să fug şi să nu mă răzvrătesc împotriva acestei provocări? Dar aveam oare altă alternativă decât să mă supun?
Nu eram încă în stare să-mi dau seama de partea mea de răspundere în această tărăşenie: da, într-adevăr, fusesem lipsit de prudenţă cu Nekbet. Dar era foarte dureros să constat diferenţa uriaşă dintre neglijenţa mea şi ura care se dezlănţuise împotriva mea. Principiul ţapului ispăşitor... Fără să fi cerut nimic nimănui, este împovărat cu toate relele înainte de a fi alungat afară din cetate. Toţi se grăbesc să uite că el nu poartă povara propriilor păcate, ci a păcatelor celor care-l alungă... Alungarea mea dezvăluia nu atât propria-mi inconsecvenţă, cât meschinăria, prostia, ura şi laşitatea celor care mă izgoneau. Găsiseră până şi corabia exilului meu... şi cât mai curând posibil. Nici o ezitare. Îl facem să dispară pe nepriceput şi, hop! Viaţa îşi reia cursul firesc.
Puteam totuşi să ghicesc: bârfa avea să se împrăştie şi să acţioneze mai dihai decât o molimă. În jurul meu...şi în mine. Această calomnie va rămâne agăţată de mine ca spinii de
213
haină pe un drum prea strâmt. Voi fi pentru totdeauna cel care a trebuit să fie îndepărtat... Încă îi mai aud: „Iese vreodată fum fără foc?”
După această ieşire ruşinoasă, până şi astăzi încă mă mai îndoiesc că privirea cuiva îndreptată asupra mea poate fi pe deplin binevoitoare. Am ajuns chiar să mă îndoiesc că merit să mi se acorde încredere. Plecarea pe care mi-au impus-o fraţii mi-a distrus definitiv spontaneitatea legăturilor, transparenţa prieteniilor, entuziasmul proiectelor.
Până şi gândul de a-l revedea pe Barnaba în Cipru mă înspăimânta. Desigur, în acele momente în care căutam afecţiune, doream să-i revăd pe ai mei. Dar ce va crede vărul meu? Versiunea mea sau pe cea a câtorva răuvoitori? Cum mă va judeca? Rana se mărea... tot mai adâncă, mai conturată, mereu sângerândă, chiar purulentă...
M-am despărţit de Beniamin scârbit de lipsa de curaj a ierarhiei noastre. Nu-i găseam atunci nici o scuză pentru felul în care se lepăda de mine... Ca să mă ocrotească! De fapt, pe cine ocrotea?
Turnul din Pharos era atât de frumos în ziua sosirii mele acolo, simbolul unui viitor de construit. Şase ani mai târziu, la acest sfârşit de vară, devenise simbolul unui eşec. Unul mai mult. Chedron, Perga, Antiohia, Alexandria... Voi avea oare vreodată şi alte perspective, nu numai pe aceea a eşecului?
Pe înserat, Odiseea pleca din portul oriental către Cipru. Niger, Manain, Anianos şi Emilia mă însoţiseră la debarcader. Rămaşi pe mal, nu mai erau acum decât nişte siluete familiare. Doar îndelungata prietenie îmi îngăduia să le mai desluşesc. Nekbet nu era acolo. Încă nu aflase. Nici Alexandru. Eram singur. Cuprins de o imensă amărăciune. Ca şi cum povestea se oprea acolo, cu un dezastru ireversibil.
„Fericit eşti, Marcule, să treci printr-o asemenea încercare în floarea vârstei...”
214
Ultimele cuvinte ale lui Manain, rostite în aramaică, m-au atins până în străfundul sufletului. Nu izbuteam să scap de ele, erau de o vehemenţă neaşteptată. Şi totuşi, încă din clipa în care bătrânul, cu nemărginită afecţiune, mi le-a şoptit la ureche, presimţeam cât sunt de adevărate. Apoi, mi-a strecurat în desagă câteva papirusuri noi pe care fusese să le cumpere de la Cleon.
Pierdeam totul. Cetatea mea. Prietenul dintotdeauna. Reputaţia. Bărbaţi şi femei pe care-i îndrăgeam. Roadele slujirii mele. Iluziile, fără îndoială... şi mai ales cele legate de Biserică! Nu era o simplă renunţare, cedare, ci o prădare. În spatele dunetei, Alexandria dispărea în noapte, singurul reper rămânând luminile Pharosului. O lumină strălucea în întuneric... şi strălucirea îi tot scădea.
înainte de a mă prăbuşi pe bocceaua mea, am aruncat-o lângă bastingaj, la babord. Să mă apere de vânt. De acolo, nu aş mai vedea lumina farului. Noaptea era întunecată. Nu-mi găseam somnul. Ascultam pânzele fâlfâind uşor, ca aripa unei păsări care caută văzduhul ca să scape de păsărar...
Mi-a venit în minte un psalm. În ebraică...
Miluieşte-mă, Doamne, că mă necăjesc!
Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, sufletul meu şi inima mea.
Că s-a stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri; Slăbit-a întru sărăcie tăria mea şi oasele mele s-au tulburat.
La toţi vrăjmaşii mei m-am făcut de ocară
Şi vecinilor mei foarte, şifrică cunoscuţilor mei;
Cei ce mă vedeau afară fugeau de mine,
Uitat am fost ca un mort din inima lor, ajuns-am ca un vas stricat. Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur!
Când se adunau ei împreună împotriva mea, ca să ia sufletul meu s-au sjatuit108.
108 Psalmul 30, 9-13.
215
Recitând aceste versuri, o convingere pe cât de subită, pe atât de ciudată m-a cuprins. De ce? Cum? Nu se poate spune... dar, chiar în acel moment, am ştiut că Iisus însuşi rostise aceste cuvinte ale Psalmului pe când Se afla în Chedron109. La mine. Chiar înainte să-mi întâlnească privirea. În seara aceea, pe puntea Odiseei, în noaptea fugii, era ca şi cum le-ar fi spus din nou. Cu mine. În mine... Se făcea părtaş tulburării mele. Sau, mai curând, eu mă făceam părtaş tulburării Sale. El, nevinovatul. El, singurul ţap ispăşitor. Niciodată nu mai resimţisem astfel apropierea de El. Nu-mi mai rămânea nimic... doar prezenţa interioară şi de netăgăduit a Celui Căruia nu-I mai rămăsese nici Lui nimic. Cel a Cărui viaţă nu fusese decât eşec, înlănţuire de necazuri, trădarea celor apropiaţi, urletele mulţimii, respingere, nedreptate, proces calomnios, violenţă fără margini... Cel Care-Şi încheiase viaţa cu „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit...” începutul unui alt psalm, rugăciunea dreptului prigonit.
Alături în încercare!
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie...”
Niciodată Cel Răstignit nu mi S-a arătat atât de pregnant... atât de înviat...
Mă gândeam la ultimele cuvinte ale lui Manain. Şi am fost atunci cuprins de o euforie de nestăpânit şi de neînţeles.
109 La Marcu, modelul dreptului prigonit din Psalmi este cheia interpretării principale a Patimilor Mântuitorului.
12
Răgetul leului
portul este artificial, construit de Antigonos Monophtalmos, unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare. De aici, de pe chei, ne-am îmbarcat acum şase ani pentru marea traversare.
Timotei se înflăcărase. Cu spatele la antrepozitele din Troa, tânărul cu ochii verzi scânteietori stătea aşezat pe un bolard de acostare. Entuziasmul său era amuzant şi înviorător.
marea traversare? Să nu exagerăm, Macedonia nu e atât de departe, i-am răspuns. De fapt, dacă vântul ajută, între Troa şi Samotracia poate fi de ajuns o noapte de navigat.
desigur, dar treceam Hellespontul. Treceam în altă lume, era tot imperiul, însă un alt imperiu. Evanghelia debarca în Europa. Ieşeam din Orient. Asta înseamnă ceva. Un eveniment prin definiţie evreiesc, semitic, oriental găsea ecou în Grecia lui Aristotel şi a lui Platon, a lui Pericle şi a lui Filip Macedoneanul.
sila, sau mai curând Silvan, mai era ajutorul lui Pavel?
da, bineînţeles. Rolul său era important pe lângă omul din Tars, îndeosebi în Corint, unde înfiinţaserăm o comunitate care devenise numeroasă. În furnicarul acelui megalopolis am dus vestea cea bună a Evangheliei110. Scriam regulat
110 Fapte 16,1-20, 5.
217
epistole Bisericilor pe care le întemeiaserăm111. Alcătuiserăm un adevărat trio. Eram găzduiţi la o pereche, Acvila şi Priscila, care fugiseră din Roma din pricina Edictului lui Claudiu. Nu te-ai mira dacă ţi-aş spune că ei făceau corturi, şi ne-au angajat şi pe noi... reţeaua lui Beniamin, chiar dacă în Corint afacerile nu au fost tot atât de înfloritoare ca mai târziu în Efes.
acolo şi-a luat Sila noul nume, nu?
exact. Iubea atât de mult cetatea aceea grecească... Când, după mai bine de un an, împreună cu Pavel şi cu încă câţiva am traversat Marea Egee întorcându-ne în Asia112, Silvan a rămas în Ahaia ca să conducă comunitatea din Corint. Acum doi ani, Apollo a venit din Efes şi a luat în mâinile sale Biserica din Corint. S-a hotărât atunci ca Silvan să vină aici, în Troa, ca să-l ajute pe Carp.
şi în cele din urmă a plecat în Bitinia?
aşa cum ţi-a spus Carp ieri seară, nu era prevăzut. La ultimul sucot, a primit o scrisoare stăruitoare de la Andrei, care dorea să fie înlocuit în Nicomidia pentru a putea merge să evanghelizeze ţinuturile din nord, în Scythia Minor113. Carp l-a lăsat să plece acum câteva săptămâni.
şi în tot acest du-te-vino, tu când te-ai alăturat lui Pavel şi lui Silvan?
în urmă cu aproape şapte ani, curând după ce au plecat din Antiohia. Îndemnat de bunica mea, am fost botezat odată cu mama, atunci când Pavel şi Barnaba au venit pentru prima oară la Listra.
Mi-am dat astfel seama că l-aş fi putut cunoaşte pe Timotei încă de pe atunci, dacă nu aş fi părăsit misiunea la Perga.
111 Anume, epistolele către Tesaloniceni, cele două scrieri cele mai vechi din Noul Testament sunt semnate de Pavel, Silvan şi Timotei.
112 Asia, în sensul roman al termenului (Asia Mică), adică vestul actualei Turcii: Efes, Colose, Filadelfia, Laodiceea, Hierapolis.
113 Regiune care cuprinde parţial Bulgaria, România şi Ucraina.
218
Am simţit o strângere de inimă la amintirea acelui eşec. Hotărât lucru, greşelile făcute nu-mi vor da niciodată pace. Timotei va fi observat poate tulburarea mea, dar a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat:
timp de câţiva ani, am vestit Evanghelia acolo şi la Iconium. Când Pavel a trecut din nou pe aici, împreună cu Silvan, mi-a propus să plec cu ei. Mulţumită bunicii mele, cunosc bine Scripturile. De asemenea, vorbesc şi scriu bine greceşte. Pavel a vrut să mă facă secretarul lui. M-a tăiat împrejur şi m-a luat cu el.
dar tu nu erai israelit? De ce te-a tăiat împrejur? Botezul nu era de ajuns?
e ceva mai complicat... Mama e israelită. Nu e deloc practicantă... iar cum tata e grec, nu am fost niciodată tăiat împrejur. Pentru ca Pavel să mă poată lua cu el, creştinii de origine iudaică au cerut să fiu tăiat împrejur.
ăştia n-au leac! Mă surprinde că Pavel le-a făcut pe plac.
vei vedea, a devenit mai chibzuit, dar şi cu mai mult tact...
îl voi vedea? Vine aici?
da. Ni se va alătura, venind din Ahaia, peste câteva zile. Vrea să ajungă la Ierusalim ca să ducă acolo ajutoarele de la diferitele Biserici. Cu câteva săptămâni în urmă, pe când ne aflam la Chenhreea, gata să ne îmbarcăm pentru Siria, am fost avertizaţi de un complot urzit împotriva lui. Aşa că, în loc să traversăm pe mare, am făcut marele ocol pe jos, prin Macedonia. Pavel m-a trimis în cercetare, împreună cu Gaius, Tihic şi Trofim, pe care i-ai întâlnit aseară. Ne-a cerut să-l aşteptăm aici, la Troa. Ar urma să vină şi el după Paşti, cu Luca, Aristarh şi alţi câţiva fraţi.
Nu mă temeam să-l revăd pe Pavel după toţi aceşti ani. Mă simţeam pregătit. Şi eu devenisem mai chibzuit. Timpul deschide inima celor care nu se încrâncenează în resentimente.
219
Şi apoi, Timotei mă liniştea. Era un tânăr senin, cu o voce calmă şi cristalină. Prietenia care lua naştere între noi era simplă. După câteva ceasuri, ai fi zis că eram prieteni din copilărie... Maturitatea sa, caracteristică celor de neam bun, suplinea diferenţa de vârstă dintre noi. Nu era în acest tânăr apostol nici o urmă de duplicitate. Sosise la Troa cu câteva zile înaintea mea. Era găzduit la Carp, în aşteptarea lui Pavel şi a însoţitorilor acestuia. Îl întâlnisem în ajun, când sosisem din Cipru. Încă din primele momente, şi el, şi tovarăşii săi m-au întâmpinat ca pe un frate, îndeajuns ca să ne încheiem seara într-o tavernă, la Skaphos...
în acea dimineaţă, a doua zi după sosirea mea, profitam de atmosfera primăvăratică de pe chei, în Troa, pentru a ne cunoaşte mai bine. Soarele învăpăia insula Tenedos care, chiar în faţa noastră, se arăta în lumina zorilor.
să ne întoarcem la plecarea voastră spre Macedonia, acum şase ani. Ce v-a determinat să treceţi în Europa? Nu-mi amintesc ca traversarea Dardanelelor să fi făcut parte din planul lui Pavel pe când pleca din Antiohia...
voia să se ducă în provincia Asiei. Dar în acele ţinuturi erau deja stabilite comunităţile ucenicului Ioan, fiul lui Onia. Apoi, ne-am gândit la Bitinia, dar de data asta, aşa cum îţi spuneam, a intervenit Andrei şi a ales-o ca să întemeieze Biserici pentru fratele lui, Petru114.
presupun că v-a fost dificil să vă daţi seama ce era mai potrivit să faceţi.
întâlnirea neaşteptată cu Luca a fost soluţia. Ne aflam la taverna Skaphos unde te-am dus aseară. Vorbeam despre lupta lui Ahile şi Hector din Iliada, care avusese loc chiar
114 În Fapte 17, 6-7 se spune simplu că Duhul lui Iisus nu i-a lăsat să meargă în Bitinia. Probabil că alţi misionari erau deja stabiliţi acolo. Din Apocalipsă şi Epistolele lui Petru, ştim de comunităţile ioaneice şi petrine. Pavel considera o chestiune de onoare să nu meargă acolo unde alţii vestiseră deja Evanghelia.
220
acolo.115 îmi amintesc foarte bine, pentru că sosirea acelui om mi s-a părut deosebit de oportună: chiar în momentul în care Silvan evoca revenirea lui Ahile în luptă, pentru a răzbuna moartea lui Patrocle, a apărut Luca de nicăieri şi a venit la noi, pe terasă. Desigur, spre deosebire de eroul lui Homer, el nu este aheu, dar ca macedonean vine tot din Grecia. Auzise că Pavel era la Troa116. A debarcat chiar în seara când ajunseserăm noi în cetate. Şi a stat acolo, în picioare, în spatele mesei, să ne convingă că misiunea noastră era în Grecia. Convorbirea a durat o bună parte din noapte. Pavel s-a întors: a considerat această întâlnire drept o chemare. A doua zi, găseam deja o corabie către Neapoli. Au urmat Filipi, Tesalonic, Bereea, un an şi jumătate la Corint pentru Pavel, o scurtă şedere în Orient, la Ierusalim, în Siria şi în Frigia şi apoi adunarea generală la Efes. Momente de necrezut în cetatea lui Artemis, o să-ţi povestesc.
de ce aţi plecat din Efes?
— Am stat acolo mai bine de doi ani, dar situaţia devenise încordată. Aşa că anul trecut am plecat iar în Ahaia.
şi iată-vă din nou întorşi pe malul ăsta al Mării Egee!
am plecat din Corint după trei luni, cât să recuperăm colecta făcută. Pavel nu poate sta locului... După Ierusalim, visează să plece la Roma şi chiar în Spania... A şi scris de altfel comunităţii romane, ca să-şi anunţe sosirea. La Corint, Apollo ţine bine în mână comunitatea, şi Pavel nu-şi mai putea găsi loc. Cred că ai avut deja experienţa asta: doi masculi dominanţi nu-şi pot împărţi autoritatea vocal pe acelaşi teritoriu.
115 Troa este locul care sub Imperiul Roman este identificat ca situl războiului din Troia, descris în versuri de Homer.
116 Sunt de părere că Luca este macedoneanul din Fapte 16, 9. Această identificare ar explica începutul pericopei cu „noi” din relatarea de la Fapte pornind de la versetul următor. La Troa, Luca, autorul Faptelor, s-a întâlnit cu Pavel, Silvan şi Timotei.
221
în mod hotărât, băiatul ăsta nu era lipsit nici de sinceritate, nici de subtilitate.
înainte de a ajunge la Troa, petrecusem aproape şase luni în Cipru. Debarcând din Alexandria, m-am instalat la Barnaba, în Salamina. Săptămânile de iarnă petrecute alături de el au fost doar aparent liniştite. Culesul măslinelor de toamnă la prietenii lui, lungile noastre plimbări prin vântul de la malul mării, orele petrecute schiţând scene şi peisaje mai mult mi-au ascuns rănile decât să le cicatrizeze. Aşezat pe câmp, am citit şi recitit sulul cu parabolele de la Iair pe care-l regăsisem la Barnaba, îndeosebi aceea cu sămânţa care rodeşte şi creşte fără să ştim cum.
Defăimarea mă lovise mai rău decât doliul după Talita... Rănirea iniţială, cea în care, de la Chedron încoace, se amestecau duşmănia şi fragilitatea, săpase mai adânc şi-şi continua lucrarea funestă. Adevăratul doliu este întotdeauna îndelungat, uneori interminabil... Mă străduisem să reiau gesturile vieţii obişnuite sau să contemplu frumuseţile creaţiei. Dacă ar fi fost cu putinţă, amândouă, unul pentru a-mi orândui traiul zilnic, celălalt pentru a-mi distrage atenţia de la suferinţă. Cu o delicateţe pe care nu o egala decât afecţiunea pentru mine, vărul meu dăduse dovadă de o grijă discretă faţă de mine. Legătura noastră familială făcuse şi mai puternic sprijinul său reconfortant. Barnaba îşi merita din plin numele. Fiecare misivă pe care Alexandru mi-o transmisese de la întoarcerea sa în Alexandria fusese de asemenea un balsam pentru suflet. Balsam... Îmbălsămare... În funcţie de dispoziţia mea, termenul oscila între cele două înţelesuri ale sale.
De-a lungul iernii, dorinţa de a mă duce să mă alătur misiunii lui Silvan în Troa a tot sporit. Barnaba a încercat să mă convingă să nu plec pe mare prea devreme.
222
ar trebui să aştepţi sărbătoarea Azimelor. N-ai tras nici o învăţătură din furtuna care v-a lovit la prima voastră traversare? Plecând atât de devreme ca anotimp, rişti acelaşi lucru.
am tras o singură învăţătură, şi anume că Pronia veghează asupra mea... Uite! Din fericire, mi-am uitat la tine schiţele... şi le-am regăsit aici. Mi-am şi completat între timp colecţia cu papirusuri din Alexandria. De data asta, plec cu ele.
Barnaba a înţeles că nimic nu m-ar putea opri. A schimbat tonul cu umor.
ştii că faptul de a importa în felul acesta papirusuri în Troa ar fi fost un delict grav pe vremea regatului din Pergam? în Alexandria, Ptolemeu al V-lea, furios de concurenţa Bibliotecii din Pergam, interzisese exportul de papirusuri egiptene către nordul Asiei Mici. Pentru a evita cenzura, locuitorii din Pergam au inventat un nou suport pentru scris, din piele uscată de vită, căreia i-au dat numele cetăţii lor: de la ei vine denumirea pergamentului.
nici o furtună şi nici o interdicţie, nimic nu mă va împiedica să-mi iau biblioteca cu mine. Şi cât mai repede. Doresc atât de mult să-l revăd pe Silvan!
încă nu ştiam, dar nu pe Silvan aveam să-l găsesc la Troa. O altă prietenie, nespus de preţioasă, avea să ia naştere acolo.
încăpăţânat, am vrut să profit de Odiseea. Numele corăbiei mi s-a părut cu atât mai providenţial cu cât mă duceam în cetatea Iliadei. Stabilisem o relaţie de încredere cu căpitanul pe când venisem din Alexandria. Rămas în Cipru pe timpul iernii, el fusese printre primii care părăsiseră Salamina după deschiderea navigaţiei. Mă îmbarcasem încă de la sfârşitul lunii şevat. Din fericire, marea s-a arătat îngăduitoare. Chiar favorabilă. Au fost de ajuns mai puţin de patru săptămâni de la plecarea din Cipru, cu două escale pe traseu, la Patara şi la Halicarnas. Am ajuns la Troa înainte de Paşti. Oficial, cetatea purta numele de Alexandria Troadei de când regele Lisimah
223
o numise aşa, în cinstea lui Alexandru cel Mare. Hotărât lucru, războinicul macedonean nu mă părăsea deloc... de la o Alexandrie la alta, amintirile fugii mele ieşeau din nou la suprafaţă. Iar prietenul meu Alexandru îmi lipsea...
Debarcând la Troa, am întrebat un ţesător încotro trebuia s-o apuc pentru a ajunge la cel pe care mi-l evocase Silvan în scrisoarea sa, aşa-numitul Carp. Acesta locuia în partea de sus a străzii Drepte. într-o locuinţă elegantă, fiul acestuia, Eutihie, m-a primit de parcă mă cunoştea de când lumea. Surâsul deschis şi ochii căprui ai adolescentului dezvăluiau un suflet frumos, a cărui cale către maturitate părea ferită de obişnuitele furtuni. M-a informat din capul locului că Silvan plecase din oraş spre Propontida. Ce decepţie! Iarăşi trebuia să aştept până să-mi revăd prietenul.
Seara, Carp s-a întors acasă ostenit, dar disponibil. Mi-a dat mai multe amănunte despre plecarea lui Silvan. Circe, fermecătoarea sa soţie, ne-a pregătit o cină excelentă. Casa lor părea o casă de oaspeţi: Timotei, Gaius, Tihic şi Trofim se bucurau de ospitalitatea lor de o săptămână. Eu eram ultimul venit, aşadar obiectul tuturor curiozităţilor. Am povestit despre Alexandria ca şi cum acolo totul era sublim. Eşecurile puteau să mai aştepte... Pentru a-mi sărbători sosirea, am încheiat seara în vestita tavernă Skaphos unde, cu şase ani înainte, Luca venise să-l smulgă pe Pavel din Orient.
Pavel, Luca şi Aristarh, împreună cu Sosipatru şi Secundus, au debarcat la Carp câteva zile după Azime. Veneau direct de la Filipi. Vântul le fusese prielnic, astfel că traversarea nu a durat decât cinci zile. Fapt pozitiv, pentru că Pavel intenţiona să ajungă la Ierusalim înainte de Cincizecime. Nu avea de gând să stea acolo decât o săptămână. Acasă la Carp, şi-a lăsat la loc sigur colecta care i se încredinţase şi a adunat şi numeroase pergamente într-o magazie a gazdei din Troa.
224
în virtutea prieteniei noastre din ce în ce mai strânse, Timotei mi-a înlesnit revederea cu Pavel. În seara aceea, coboram dealul care străjuia cetatea. Îl urcasem încă din zori ca să schiţez zidurile cetăţii, cu portul încă adormit în plan secund şi cu munţii din insula Tenedos în fundal. Timotei îl avertizase de prezenţa mea, iar bărbatul din Tars s-a arătat afabil. Nu aveam să mai evocăm vreodată conflictele noastre din Perga şi din Antiohia: cursese destulă apă pe gârlă de atunci... Şi unul, şi celălalt ne domoliserăm resentimentele.
Insula Tenedos, marea şi portul, văzute de pe înălţimile din Troa
încă din prima seară, pe terasa lui Carp, împreună cu Luca şi cu Timotei, amândoi tăcuţi fie din discreţie, fie din fascinaţie pentru mentorul lor, am petrecut mai multe ceasuri vorbind despre misiunile noastre. Pavel le povestea tovarăşilor noştri cum ne întâlniserăm la Gherasa, la Antonie, în momentul în care aflasem de moartea Talitei. Apoi, plin de curiozitate, mi-a pus întrebări despre Alexandria. Era nespus de bucuros să afle veşti despre Manain, Niger, Luciu
225
şi Alexandru. I-am arătat numeroasele mele schiţe: farul din Pharos, Biblioteca, Heptastadiul, Lacul Mareotis. L-au interesat îndeosebi cele câteva schiţe ale străduţelor înguste de pe Dealul Cioburilor. I-am povestit întâlnirea mea cu Anianos cizmarul şi felul în care am descoperit cât de rodnice erau istorisirile pentru oamenii cei mai simpli.
Pavel găsea multe asemănări între ce-i povesteam eu despre Alexandria şi ceea ce trăise el în cartierele populare ale Corintului. Constatase acelaşi fenomen: în Iisus, Dumnezeu a ales ceea ce era slab, dispreţuit, de origine modestă, pentru a-i reduce la tăcere pe puternicii şi înţelepţii acestei lumi. Cu pasiune, evocam amândoi ceea ce era de fapt o experienţă identică, de parcă am fi lucrat pe acelaşi teren timp de şase ani. Alexandria, ca şi Corintul, desfăşura un negoţ neîntrerupt, dezvoltându-se într-o activitate opulentă. Megalopolisurile, dispunând fiecare de câte două porturi, asigurau amândouă tranzitul între două lumi: capitala egipteană unea Africa cu Mare Nostrum, proconsulatul Ahaiei lega lumea egeeană cu peninsula italică. Tot aşa cum, împreună cu Alexandru, activitatea noastră se concentrase pe Dealul Cioburilor şi pe portul interior al Lacului Mareotis, Pavel şi tovarăşii săi îşi desfăşuraseră misiunea în centrul cetăţii şi în portul din Chenhreea. Asemănările nu se opreau aici: în Alexandria, noi luaserăm distanţă faţă de Sinagogă. În Corint, Pavel, iritat de îngustimea vederilor unor iudaizanţi, se stabilise la un frate romanizat, un anume Justus.
Blândeţea nopţii ne-a îngăduit să ne prelungim conversaţia. Pavel nu contenea să ne vorbească despre prima sa şedere pe istm. Nu stătuse decât optsprezece luni la Corint, până să vină şi Silvan, apoi Apollo, dar îşi lăsase acolo o parte din sufletul său. Cum se făcuse târziu, mi-a povestit pe scurt anii din Efes. Mi-a împărtăşit cu o anume discreţie duşmăniile şi înfrângerile întâlnite în cetatea Artemizei. La
226
rândul meu, am evocat pe scurt motivele care m-au făcut să părăsesc Alexandria, invocând mai ales dorinţa de a-l revedea pe Silvan. Pavel, care cunoştea situaţia, din delicateţe nu a mai continuat cu întrebările.
În câteva ceasuri, această seară binecuvântată de vară a reînnodat legăturile pe care evenimentele de odinioară le destrămaseră. Firele vieţilor noastre se împleteau din nou cu mai multă trăinicie şi iuţeală decât ar fi izbutit s-o facă, ţesând la război, suveica ţesătorului... În materie de ţesături, Pavel era maestru! Grija faţă de cei sărmani şi râvna pentru misiune erau punctele în care ne întâlneam amândoi. Cetăţean roman încă de la naştere, Pavel nutrea profunda convingere, la care eu am ajuns de abia după multe încercări, şi anume că Evanghelia reprezenta un eveniment care, deşi iudaic prin rădăcinile sale scripturistice, istorice şi geografice, se adeverea a fi în realitate destinat tuturor Neamurilor.
A doua zi, seara, pe când Pavel coborâse spre port împreună cu Carp şi cu alţi câţiva, eu şi cu Timotei stăteam de vorbă pe terasă. Apusul de soare se reflecta în apa mării, calmă ca oglinda. Tocmai îi împărtăşeam prietenului meu cât eram de bucuros pentru discuţia de cu o zi înainte, când sosiră să ni se alăture Luca şi Aristarh. În timp ce Aristarh şi Timotei stăteau mai retraşi, după cum le era obiceiul, Luca m-a supus unui interogatoriu intens.
Discuţia purtată în seara aceea a fost hotărâtoare pentru deşteptarea conştiinţei mele literare. Desigur, în Alexandria experimentasem deja foloasele relatării vieţii lui Iisus. Eram din ce în ce mai convins, după ce citisem Viaţa lui Moise şi pe cea a lui Esop, că Iisus merita să I se scrie şi Viaţa Sa, ca celorlalţi oameni de seamă. Dar particularitatea protagonistului era de asemenea natură, încât nu prea vedeam cum ar putea să procedeze un narator. Şi, mai presus de toate, nu-mi
227
trecuse niciodată prin cap gândul că m-aş putea angaja eu însumi la o asemenea lucrare. Începând din ziua aceea însă, proiectul nu mi-a mai dat pace.
pavel mi-a spus că la ultima sa şedere la Ierusalim a locuit la vechea ta proprietate, la un anume Salomon, mi-a spus Luca. Deci, eşti din Ierusalim?
da. Cei Doisprezece obişnuiau să se întrunească la mama mea. Salomon, care a preluat livada de măslini, este în continuare o gazdă primitoare pentru misionarii în trecere... Chiar şi Iisus Şi-a petrecut ultima săptămână la noi.
deci L-ai cunoscut?
oh, da, pe furiş! Totuşi este un privilegiu de care puţini dintre noi s-au bucurat.
ţinutul acela îmi este străin şi va trebui să ajung acolo, într-o bună zi... ca să înţeleg. Din păcate, pentru mine relatarea evenimentelor va fi mereu din surse secundare.
în realitate, aşa e şi în cazul meu. Despre Iisus, despre viaţa Lui, întâlnirile Sale am aflat prin intermediul lui Petru, Andrei şi celor Doisprezece. Mulţumită lor, am reţinut sau notat multe dintre spusele Sale şi o parte din învăţătura Sa. Apoi, am trăit o vreme pe malul lacului şi am întâlnit oameni care-L cunoscuseră pe Domnul.
având toate aceste mărturii, deţii o adevărată comoară! Am aruncat o privire şi peste desenele pe care i le-ai arătat lui Pavel. Am fost interesat în mod special de cele din Iudeea şi din Galileea. Eşti înzestrat în a reda locuri vii.
mulţumesc. Dar nu prea ştiu ce să fac cu toate acestea.
le-ai putea scrie?
relatări ale ultimelor clipe de viaţă ale lui Hristos până la înmormântare, pe care le citim de Paşti, sunt deja în circulaţie...
da, dar ar trebui propus ceva mai mult. Să se arate felul în care toate faptele şi toate cuvintele lui Iisus au pregătit ultimele Sale zile. Altminteri, sfârşitul e de neînţeles.
228
am avut aceeaşi intuiţie în Alexandria... cumva, ca şi cum ar trebui revăzută toată lucrarea lui Iisus în lumina tragicelor evenimente de la Ierusalim.
nu-ţi rămâne decât să te apuci de asta...
eu desenez, nu scriu. Nu stăpânesc prea bine greaca. Şi apoi, cum să fac? în ce fel să scriu o Viaţă a lui Iisus! El nu seamănă cu nici unul dintre cei cărora marii autori le-au înfăţişat viaţa!
nu mi se pare că stilul ar fi o piedică. Ba chiar o mărturie mai simplă ar fi mult mai potrivită pentru mulţimi decât o Viaţă minuţios şlefuită. Stilul îţi poate oglindi caracterul. Şi totodată va arăta o autenticitate a mesajului lui Iisus: cuvântul ca tăişul săbiei...
ştiu eu... Citind mult, am înţeles că genul biografic îşi are propriile canoane în lumea elenistică. Ceea ce aş scrie eu nu ar avea nimic academic. Şi totuşi, aşa ceva ar trebui pentru ca lucrarea să fie acceptată.
tu scrie ce poţi. De aspectul academic se vor ocupa alţii, mai târziu117...
Eutihie a apărut cu o tavă şi trei boluri de ceramică cu apă infuzată.
Serviabil şi vesel, mi-l amintea pe Ignatie, băiatul din Antiohia atât de entuziast la predica lui Pavel. Ne-am servit cu recunoştinţă, şi adolescentul s-a retras. Mi-au venit în minte reticenţele avute pe când citeam Viaţa lui Moise de Philon, în Biblioteca din Alexandria.
dar recunoaşterea eroului nostru? Cum e cu putinţă? La capătul călătoriei sale iniţiatice, plecând chiar de aici şi ajungând în Ithaca, Ulise este recunoscut de Argos, de Eurycleia şi de Telemac. Este un temerar care a trecut cu bine de toate încercările. Dar Iisus... un Om Care moare pe cruce,
117 Douăzeci de ani după Marcu, Luca însuşi va avea grijă să respecte canoanele literaturii greceşti (vezi prologul la Luca 1, 1-4).
229
părăsit de cei doisprezece tovarăşi ai Săi, dintre care unul L-a trădat, altul s-a lepădat de El? Cine L-ar putea recunoaşte? Cine I s-ar alătura?
dar tu, tu cum ai fost cucerit?
nu ştiu... pentru că în mai multe rânduri, şi sub diferite forme, Omul Acesta mi-a fost alături în înfrângerile mele... şi apoi, pentru că este în El ceva nemaiîntâlnit. Ceva care nu poate fi redus la omenesc.
iată ce ar trebui să relatezi. Experienţa ta personală, ceea ce te-a impresionat, ce te-a uimit, furtunile tale, crucile purtate. Drumul străbătut de martorii pe care i-ai întâlnit şi despre care ne-a vorbit ieri Pavel... Talita, Antoniu. Ca şi tine, au resimţit personal acel ceva nemaiîntâlnit la Cel Care le-a fost alături în încercările lor, în moarte. Fără îndoială, pe cruce se poate recunoaşte cel mai bine că este Fiul lui Dumnezeu...
vorbeşti de recunoaştere... moartea cea mai umilitoare... nimeni nu L-a recunoscut în acele momente...
nu-i chiar aşa... erau femeile de la picioarele Crucii. Precum şi acel faimos sutaş evocat în scrierile despre ultimele clipe ale lui Iisus... Şi apoi, în cea dintâi zi a săptămânii, cei doi călători pe drumul spre Emaus.
este de ajuns? Oare câteva mărturii răzleţe despre un om întors din mormânt ar fi de ajuns ca să crezi în El? Câteva femei speriate şi nişte călători orbiţi ar putea să redea legitimitatea unui răstignit? Să fim serioşi! Pe de altă parte, îţi mai poţi recâştiga onoarea după ce ai fost supus unei asemenea batjocuri?
M-am gândit la felul în care părăsisem Egiptul... la efectul pe care l-a avut asupra mea rugăciunea din anumiţi psalmi. Mi-am revenit.
dacă e vorba de o cale posibilă, aceea ar fi profeţiile... Dreptul prigonit din Psalmi, Omul durerilor de la prorocul
230
Isaia11... În Chedron, la arestarea Lui, L-am auzit eu însumi pe Iisus spunând că toate acestea se întâmplă pentru a se împlini Scripturile. Ne dădea desigur o cheie de interpretare.
ai dreptate, fără îndoială. Asta confirmă spusele lui Cleopa la întoarcerea de la Emaus. Va trebui aprofundat faptul că Scriptura avusese în vedere moartea violentă a unui Drept pe Care nimeni nu L-a recunoscut pe moment... Finalul istorisirii nu va fi simplu de alcătuit.
începeam să îmbrăţişez proiectul.
va trebui relatat în aşa fel încât să se evite alunecarea în mitologie. Altă problemă este începutul. Cu ce să încep? O Viaţă ne lămureşte, de obicei, în privinţa genealogiei118, naşterii şi anilor copilăriei eroului119. Or, cei Doisprezece nu mi-au spus nimic despre naşterea şi copilăria învăţătorului. De altfel, nici ei nu ştiu probabil nimic din cele petrecute la Nazaret. S-ar putea începe relatarea vieţii Sale de la anii maturităţii?
de ce nu? Totul începe cu botezul Său de către Ioan Botezătorul, când Iisus li Se descoperă pentru prima oară celor care-I vor deveni ucenici. Dacă cineva are prilejul şi răgazul, ar putea să se intereseze de copilăria Lui la cei din comunitatea ucenicului Ioan, fiul lui Onia, cel care a luat-o în casa lui pe Maria, mama lui Iisus. Dar, la urma urmei, e nevoie de aşa ceva?
nu neapărat, ai dreptate. A scrie viaţa lui Iisus nu înseamnă în primul rând a-I stabili o cronologie exhaustivă. Este vorba mai curând de a îngădui celor care nu L-au urmat la vremea
118 în relatarea Evangheliei după Marcu, spre deosebire de Luca, nimeni nu-L recunoaşte pe Cel înviat. Marcu foloseşte modelele Vechiului Testament pentru a arăta că Mesia nu trebuia să fie recunoscut... şi că acesta este felul în care El ajunge să fie recunoscut.
119 Genos şi paideia în biografia antică permit să se menţioneze însuşirile şi menirea eroului. Marcu nu relatează nici una, nici alta. Matei şi Luca vor adăuga relatări din copilărie pentru a corespunde mai bine canoanelor biografiilor antice.
231
aceea să-L urmeze acum... da, asta e... o istorisire care să-l determine pe cititor să-şi rânduiască viaţa după eroul cărţii. Ca noi, astăzi, care nu doar credem în Iisus, ci îl şi urmăm.
începeam să intuiesc ce aveam de făcut. Trebuia să mă gândesc la alcătuirea unei istorisiri a vieţii lui Iisus. Oh, va fi nevoie de ceva timp! Va trebui să adun şi să rânduiesc nenumăratele relatări care circulau, cele pe care comunităţile le strânseseră deja. Va trebui, de asemenea, să scotocesc şi în propria mea memorie cât priveşte evenimentele. Să-i caut pe Andrei sau pe Petru, sau un altul dintre cei Doisprezece, amintirile lor sunt absolut necesare. Totul începea să se aşeze, chiar dacă scrierea propriu-zisă se anunţa lungă şi dificilă.
Totuşi, chiar în acel moment, am avut sentimentul că din acel puzzle îmi lipsea o piesă esenţială...
Săptămâna a trecut repede. Pavel cobora în oraş sau în port să-şi viziteze cunoştinţele din Troa. Aristarh, Luca, Sosipatru, Secundus, Tihic, Trofim şi Timotei îl însoţeau. Cât despre mine, eu aveam de gând să plec spre Bitinia să mă întâlnesc cu Silvan şi, de ce nu, să-l ajut cu câte ceva în misiunea lui. Poate că Andrei era încă acolo? Ar fi fost folositor pentru proiectul meu literar dacă i-aş fi putut pune din nou unele întrebări apostolului. Îmi făceam aceste planuri pe când, de sabat, mă întorceam de la sinagogă discutând în linişte cu Timotei, în ajunul plecării programate de Pavel către Asson. Drumul şerpuia din oraşul de jos până la Carp, aceeaşi cale pe care o străbătusem în ziua sosirii mele.
marcule, Pavel mi-a cerut să rămân în Efes pentru a continua misiunea. Vrea să preiau pastoraţia comunităţii. Deci, nu voi merge cu el la Ierusalim.
ţi se încredinţează o frumoasă responsabilitate. De când ai aflat?
mi-a vorbit despre asta când plecam din Chenhreea spre Macedonia. Împreună cu alţi bătrâni, şi-a pus mâinile
232
asupra mea, înainte de a mă trimite aici în recunoaştere, împreună cu Gaius, cu Tihic şi Trofim.
ce aşteaptă de la tine?
când eram în Corint, a primit veşti din Efes. Îl îngrijorează învăţăturile care se înmulţesc. Noutatea fulgerătoare a mesajului lui Iisus îi atrage pe ciudaţi şi pe bizari. El ar vrea să întărească prezenţa misionară. Le-a scris şi lui Acvila şi Priscila, care plecaseră să ajute comunitatea din Roma, să se întoarcă pentru a mă ajuta. Ei cunosc bine cetatea şi capcanele acesteia. Dar nu ştiu dacă vor putea s-o facă şi nu mă văd asigurând conducerea comunităţii fără nici un sprijin.
dar Tihic şi Trofim?
pavel are nevoie de ei pentru misiunea la Ierusalim.
încep să ghicesc unde vrei să ajungi...
marcule, am într-adevăr nevoie de tine.
nu ştii ce spui. Nu mai sunt în stare să te ajut.
chiar aşa? De ce?
Fără să vreau, aşa cum se petrecuse odinioară cu Iair, am început să-mi descarc sufletul. Timotei mă asculta cu o atenţie care încuraja confidenţele. Fără a mă fi gândit dinainte, i-am vorbit de plecarea mea din Alexandria. I-am povestit tot: Nekbet, Adjib, Beniamin... Mă învinovăţeam pentru lipsa mea de prudenţă, pentru faptul de a nu fi ascultat avertismentele. I-am descris povara privirilor dezaprobatoare, a bârfelor răuvoitoare... I-am spus mai ales în ce măsură acea plecare ruşinoasă îmi tăiase elanul apostolic. Cât de dezamăgit fusesem de laşitatea celor care conduceau comunitatea: mai ales, fără să stârnească valuri! Amărăciunea imensă de a fi suferit mai mult din pricina Bisericii decât pentru Biserică. Nu aveam să mai fiu niciodată în stare să vestesc Evanghelia. Plângeam. Timotei s-a oprit. Ne-am aşezat pe ghizdul unui puţ, la umbra unui bătrân măslin.
marcule, am cu adevărat nevoie de tine.
233
n-ai auzit, deci, ce ţi-am spus?
ba da, şi am cu atât mai mult nevoie de tine. Tu eşti mai mare decât mine, ai fost supus încercării. Pentru tine, Evanghelia nu mai este doar un discurs frumos. A trecut prin tine. Cine ar putea fi mai cu adevărat creştin decât cel care a cunoscut crucea? Aceeaşi cu cea a lui Hristos. Ponegrirea, oprobriul, laşitatea...
timotei, n-aş putea decât să fiu o povară. Dacă cei care mă ponegresc debarcă la Efes, întreaga comunitate ar avea de suferit. Nu mai pot fi în linia întâi...Nu mai vreau să fiu.
nu avem nevoie de tine în avanposturi. Avem nevoie de un om înţelept, dintre cei care şi-au probat limitele, care au renunţat să schimbe lumea prin propriile lor puteri, care i-au simţit prezenţa lui Iisus în însuşi eşecul lor. Te-am auzit aseară vorbind cu Luca despre proiectul tău literar: iată o slujire care ar fi de folos comunităţii, o adevărată binefacere pentru fraţi.
Ezitam. Acest tânăr îmi vorbea cu o maturitate duhovnicească surprinzătoare. Mai ales, îmi arăta încredere. În cunoştinţă de cauză. Îmi deschidea nişte perspective la care nu mai îndrăznisem să sper după plecarea din Alexandria, înţelegeam prea bine de ce Pavel îl alesese pentru asemenea misiune.
timotei, sunt profund impresionat de propunerea ta. Trebuie să mă gândesc.
Ne-am reluat drumul. Tovarăşii noştri ajunseseră deja la Carp şi pregăteau încăperea de sus pentru frângerea pâinii.
La căderea serii, ne-am adunat pentru frângerea pâinii, înghesuiţi ca lăncierii unei falange macedonene. Încăperea comună cu greu făcea faţă persoanelor în plus. Nu eram doar noi, tovarăşii lui Pavel şi cu mine, care ne adăugaserăm comunităţii obişnuite, ci părea că stăpânul casei poftise întreaga
234
Troa să ia parte la ultima predică a omului din Tars înainte de plecarea sa. M-am aşezat direct pe jos, între canaturile uşii. îl auzeam pe Pavel fără să-l văd. După lectura din Scriptură, a predicat îndelung. Toţi îi sorbeau fiecare cuvânt. Toţi, în afară de tânărul Eutihie, pe care, fiind în raza mea vizuală, îl zăream pe pervazul ferestrei pe cale de a se lăsa în braţele lui Morfeu. Aşadar, nici cea mai izbutită predică nu poate avea unanimitate...
Apostolul - aşa se desemna el însuşi - îşi ţinea auditoriul captiv. Cu o măiestrie fără egal în tâlcuirea Scripturilor, se slujea de subtilităţile retoricii greceşti pentru a-şi desfăşură luminoasele interpretări midraşice. De la Avraam la Moise, de la Samuel la Saul al lui Beniamin120, desigur, de la David la Psalmi, Pavel lua la rând profeţiile şi arăta în ce mod ajungeau toate la Iisus.
Totul s-a desfăşurat foarte repede. Atenţia mi-a fost atrasă de o mişcare neaşteptată. De abia am ridicat capul, şi am zărit două picioare în aer, dispărând în gol. Eutihie! Până să înţeleg, un zgomot înăbuşit şi sec m-a îngheţat. Circe a scos un ţipăt. Am coborât în goană scările. în partea mai înălţată a casei, de la fereastră până în grădină erau trei caturi. Am descoperit trupul fără viaţă al copilului. Luca, venit în urma mea, a îngenuncheat lângă capul copilului, pe care l-a ridicat cu blândeţe în palma lui mare. Lumea se aduna în jurul scenei tragice. Ca un doctor competent, Luca, cu cealaltă mână, i-a prins încheietura. închizând ochii ca să numere mai bine bătăile inimii, a rămas aplecat pentru o clipă. Apoi, a ridicat capul şi l-a căutat pe Carp cu privirea. Când a întâlnit privirea tatălui, în fruntea mulţimii siderate, a făcut un semn de tăgăduire, Carp a înţeles. Cu multă nobleţe, fără să rostească nici un cuvânt, s-a întors
120 Pavel este din seminţia lui Veniamin şi avea acelaşi nume cu primul rege al lui Israel (scil. Saul).
235
către scară pentru a se alătura soţiei sale, pe care câţiva ucenici o reţinuseră la etaj. în prag, s-a întâlnit cu Pavel. Apostolul a trecut prin mulţime şi s-a apropiat de tânărul mort. L-a luat în braţe.
- Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el. Căutaţi-i pe părinţi şi pregătiţi-i un pat.
Nimeni nu a îndrăznit să se mişte. Pavel îşi pierduse minţile? Timotei a reacţionat cel dintâi. A dat câteva directive cu atâta autoritate, încât toţi s-au dat la o parte.
- Lăsaţi-l să treacă. Este un pat la picioarele scării.
Mulţimea care se îmbulzea i-a făcut loc lui Timotei, urmat de Pavel. Ajuns în casă, Pavel a aşezat trupul pe pat. Timotei a urcat scara, ducându-se la cei doi părinţi ca să-i anunţe că nu era pierdută orice speranţă. Pavel a ieşit în prag şi ne-a apostrofat:
- De ce mai staţi aici să vă holbaţi ? Acum trebuie să frângem pâinea. Şi aşa am predicat prea mult...
Am rămas în grădină câteva minute, uluit. Eram descumpănit de gestul lui Pavel şi de atitudinea sa. Se purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi ce să mai spui de credinţa lui Timotei? îmi revenea în minte duioasa amintire a Talitei. Ea îmi povestise cum, atunci când toţi o credeau moartă, Iisus a ridicat-o pentru a o reda părinţilor. Luca s-a apropiat de mine. îmi ghicise oare gândurile ?
- Vezi tu, Marcu, ceea ce a făcut Iisus pot face şi ucenicii Săi.
- Silvan mi-a povestit că, într-o zi, la Iope, Petru a sculat din morţi o tânără adormită.
Luca mi-a aruncat o privire complice şi încântată.
— Iar acum e rândul lui Pavel. Poate că la Viaţa lui Iisus ar trebui adăugată şi cea a trimişilor Săi121...
Ne-am dus în încăperea de sus. Pavel aşeza pâinea şi vinul.
121 Luca nu este doar autorul Evangheliei sale, ci şi al Faptelor Apostolilor.
236
După frângerea pâinii, Pavel a rămas acolo pentru a discuta cu câţiva oaspeţi. Ne-a vorbit despre drumul la Ierusalim şi ne-a împărtăşit presimţirile sale, convingerea că va avea parte de multe necazuri şi multă ostilitate. Avea să fie oare şi el pus în lanţuri şi osândit? Aristarh spunea că e o adevărată nebunie să te duci în Iudeea în asemenea condiţii. Pavel i-a replicat că pune prea puţin preţ pe propria viaţă. Era gata să îndure tot ceea ce îndurase Iisus. Şi mai ales, nu voia să ocolească Cetatea sfântă. Acolo trebuia să mărturisească Evanghelia. Ascultându-l pe Pavel cum îşi evoca viitoarea călătorie, mi-am amintit de itinerarul lui Iisus. Cu prilejul ultimei mele şederi la Chedron, intuisem deja că viaţa învăţătorului nu fusese decât o unică şi dramatică înaintare către Ierusalim. Fascinant pentru mine era felul în care anticipase şi anunţase evenimentele. Andrei îmi mărturisise că Hristos prezisese în trei rânduri ceea ce avea să se petreacă la Ierusalim. Pavel făcea acum la fel. Cum putea presimţi lanţurile, ba chiar moartea care-l aştepta? Această dispoziţie lăuntrică era dovada unei libertăţi suverane. Ar fi putut fi luată drept fanatism, dar era detaşare şi acceptare. Unii oameni îşi traversează destinul cu asemenea generozitate şi libertate, încât nimic din această lume nu mai are putere asupra lor.
De această măreţie a lui Pavel aveam să mă conving în zori, când a plecat fără să fi întrebat măcar care e starea lui Eutihie. Îl ştia viu... nu mai era nevoie să verifice. Întreaga sa existenţă se întemeia pe certitudinea că viaţa e mai puternică decât moartea, orice formă ar avea. După noaptea de discuţii, fără să doarmă nici o clipă, Pavel şi-a lăsat mantia la Carp şi le-a dat întâlnire alor săi la Asson. Voia să înceapă călătoria pe jos, de unul singur. Corabia tocmită de Aristarh urma să părăsească Troa peste două zile122. Îl vom lua noi în trecere, de pe coastă, mai spre sud.
122 A se citi aceste evenimente următoare căderii lui Eutihie la Fapte 20, 7-16 (în anexă).
237
Spun „noi”, pentru că acea noapte m-a făcut să mă hotărăsc. Ceea ce am auzit de la Pavel, ceea ce am văzut cu Eutihie m-au convins să rămân în preajma apostolului. Timotei avea nevoie de mine şi se arăta gata să îşi asume trecutul meu. Intenţia mea de a-l întâlni pe Silvan nu fusese confirmată şi nici nu avusesem vreun prilej să i-o fac cunoscută, aşa că nu mă aştepta. Mai mult, probabilitatea ca Andrei să fie încă în Bitinia şi să mă ajute să-mi clarific amintirile despre viaţa Domnului era foarte mică. Voi merge aşadar în Efes. Culegerea mărturiilor celor Doisprezece avea să mai aştepte... Aveam nevoie de timp şi de reflecţie ca să scriu. Faptul de a mă angaja într-una din misiunile întreprinse de Pavel avea să mă ajute la definitivarea proiectului.
Intuiţia îmi spunea însă în continuare că, dincolo de depoziţiile martorilor oculari, îmi lipsea un element major pentru a începe să scriu.
Câteva zile mai târziu, cu mai puţin de cinci săptămâni înainte de Cincizecime, pe vasul Apollon pluteam către sud. Îl recuperaserăm pe Pavel la Asson şi făcuserăm escală la Mitilene. Vântul ne purta în larg de la Hios în direcţia Samosului. Trofim era bolnav, în partea din faţă a vasului. Sprijinit de bastingaj, am stat de vorbă îndelung cu Timotei. Contemplând continentul spre răsărit, ne-am împărtăşit încântarea în faţa frumuseţii arhipelagului care mărgineşte Asia Mică. Am evocat Efesul care, în depărtare, în meandrele coastei, urma să devină terenul viitoarei noastre colaborări. Pavel nu voia să se oprească acolo, ca să nu piardă timp. Timotei şi cu mine vom ajunge în cetate pornind de la escala făcută la Milet.
însoţitorul meu, de acum conducătorul misiunii, se dusese să se lungească pe calabalâcurile noastre, aşezate pe punte la tribord, lângă o încărcătură de lemne pentru construcţii adusă din Paflagonia. Pavel s-a apropiat.
238
marcu, Timotei mi-a spus de intenţia ta de a-l însoţi la Efes. E o treabă bună.
nu sunt sigur că-i voi putea fi de prea mult ajutor.
te înşeli. Eu cunosc inimile şi rărunchii. într-o zi, ţi-am spus că, atunci când ne vom revedea, tu te vei fi întărit. Am văzut bine, la discuţia din seara trecută, că experienţa ta va fi preţioasă, inclusiv plecarea din Alexandria.
Mă înroşisem.
ce vrei să spui?
timotei mi-a vorbit despre uneltirile cărora le-ai căzut victimă. Nu foloseşte la nimic să te tot gândeşti la cele petrecute. Când lipsa de prudenţă se întâlneşte cu defăimarea, implicaţiile sunt greu de priceput. Important este să ştii ceea ce vei construi pornind de la această rană. Ai fost străbătut nu doar o dată de taina crucii... şi ştiu ce spun! Ţi-ai dat seama cât de mult Se apropie Hristos de cei care suferă aceeaşi soartă cu El. Tu te-ai modelat neîncetat după El.
cum i-aş putea fi de folos lui Timotei? Dacă defăimarea mă ajunge din urmă, l-am prevenit pe Timotei, întreaga comunitate va avea de suferit.
Îşi va reveni dacă rămâne credincioasă adevărului. Nu e doar soarta ta, ci e soarta tuturor să îndure prigoniri. Nu te teme. Pecetea adevăratului ucenic constă în a purta în trupul său frământările, contradicţiile, prigonirile... Suntem doborâţi, dar nu învinşi. Dimpotrivă, atunci când moartea îşi săvârşeşte lucrarea în noi, în cei pe care îi evanghelizăm va lucra viaţa123.
îl ascultam, uimit de capacitatea sa de a mă „citi”.
înţeleg. Din păcate, nu îndur doar prigoniri, ci şi propriile mele greşeli, nechibzuinţe, laşităţi... Ce să fac cu rănile lăsate de acestea? Mă rod pe dinăuntru. Îmi anihilează râvna şi forţa propovăduirii.
123 Mică antologie a epistolelor lui Pavel: II Corinteni 4,7-12; 12,7-10.
239
greşeşti. Când eşti slab atunci eşti mai puternic! Noi toţi purtăm comoara Evangheliei în vase de lut. Puterea lui Hristos se arată în slăbiciunea noastră. Sfinţenia nu înseamnă să fii desăvârşit, ci să te laşi ridicat de Hristos atunci când ai căzut. Poţi chiar să te mândreşti cu slăbiciunile tale, căci sunt pecetea autenticităţii.
Culegeam cu nesaţ spusele sale. Ele îmbrăcau în cuvinte propriile mele intuiţii. Veneau de departe, ca o nouă înţelepciune pentru mine şi pentru toţi oamenii. Învăţătura lui Pavel, consolidată în toţi aceşti ani, mă dezvăluia mie însumi. Era în ea o cheie de lectură pe care nu trebuia nicidecum să o uit dacă într-o bună zi mă apucam să scriu o relatare despre viaţa învăţătorului. Puterea lui Iisus a asumat slăbiciunea ucenicilor Săi: lepădarea lui Petru, fuga celor Doisprezece în Ghetsimani, trădarea vânzătorului... propria mea greşeală... nimic nu ne putea despărţi de dragostea lui Hristos. Mă gândeam la evenimentele de la Chedron, de la Ierusalim unde Se dusese de bunăvoie, în deplină cunoştinţă de cauză. Acolo unde îi spusese lui Petru şi celorlalţi:
„Voi toţi vă veţi sminti întru Mine... dar Eu voi merge mai înainte de voi în Galileea...”124 Iisus ştia că ucenicii Săi nu aveau să fie la înălţime.
I-am întâlnit privirea lui Pavel:
de asta te duci şi tu la Ierusalim? Ca să-I urmezi lui Hristos, aşa cum ne-ai spus aseară la Troa?
nu ştiu ce mă aşteaptă la Ierusalim. Va trebui să dau mărturie, desigur, prin lanţuri... Dar nu va fi sfârşitul peregrinărilor.
de unde ştii?
o presimt. Trebuie să văd Roma. Nu ştiu cu ce prilej, din moment ce alţii au întemeiat deja comunitatea. Am eu însumi destui tovarăşi care se află acolo. Simt această chemare
124 Matei 26,31-32.
240
de a trece de la Ierusalim la Roma. Iisus S-a dus la Ierusalim, căci nu se cuvenea ca un proroc să moară în afara Cetăţii sfinte. Dar şi acolo, prin persoana lui Pilat, tot cu Roma s-a confruntat. În Hristos, Ierusalimul ţintea spre Roma. Şi dincolo de Roma, spre întreaga lume locuită. Iată de ce, după ce mă duc la Ierusalim, trebuie să ajung acolo: a te duce în Cetatea aşa-zis eternă125 este ca şi cum ai fi trimis spre marginile pământului. Căci de la Roma trebuie să se propovăduiască Evanghelia la toate Neamurile126.
Deodată, am avut o iluminare. Asta era piesa care-mi lipsea. Şi eu trebuia să merg la Roma. Ca să scriu. Ceea ce-i lipsea proiectului meu era destinatarul. Cum să publici o Viaţă a lui Iisus care să nu se adreseze tuturor? La Roma, Evanghelia se va întâlni cu lumea întreagă. Am înţeles în clipa aceea că întreaga mea existenţă începând de la Ierusalim fusese îndreptată, atrasă ca de un magnet către Cetatea eternă. La Ierusalim începuse totul, la Roma trebuia să se desfăşoare totul: Gherasa, Cezareea, Antiohia, Alexandria, Troa, tot acest itinerar nu era decât o vastă anticipare a unei călătorii către inima vie a imperiului, a lumii greceşti şi a Neamurilor. Desigur, a fost nevoie să străbat toate aceste cetăţi în care Roma reverberează pentru a-mi da mai bine seama de universalitatea ei. Dar calea mă va purta în această cetate în care se adună marginile lumii. Pronia îmi dăduse cel mai roman nume cu putinţă, cel al lui Marte, zeul războinic, ocrotitorul capitalei italice. Acolo va trebui să mă stabilesc într-o bună zi, să iau pana şi să scriu. Fără ancorarea în lumea romană, relatarea mea ar rămâne ferecată pentru cei care vin din Neamuri, le-ar rămâne străină, niciodată familiară.
125 Urbs aeterna: expresia se întâlneşte deja în literatura latină cu referire la Roma. Expresia „Roma eternă” nu avea să apară decât odată cu Hadrian. În aceşti termeni de necesitate vorbeşte Pavel despre Roma în Fapte 19, 21.
126Expresie a lui Marcu (13, 10).
241
Deci, acum am înţeles: împlinirea istorisirii înscrisă în mine nu putea fi decât rodul îndelungatului meu periplu către capitala imperiului. Călătoria este de neînlocuit pentru cel care vrea să istorisească. Peregrinările celui ce povesteşte dau viaţă naraţiunii, şlefuiesc personajele... Fără temerarul periplu care trebuie să mă poarte de la Ierusalim la Roma, Iisus nu ar fi decât protagonistul şters al unei cronici locale. Istorisirea mea nu ar avea nici suflu, nici sens, decât dacă pun în ea o parte din mine însumi, din călătoriile mele, din descoperirile pe care le-am făcut, din eşecurile şi aspiraţiile mele... toate aceste lucruri pe care le-am îndurat confruntându-mă cu lumea. Hotărât lucru, ca să pun în scenă viaţa lui Iisus va trebui s-o fac ca un rapsod.
242
13
Gheara
„Marcu, slujitor al Veştii celei Bune, prietenului său din copilărie şi dintotdeauna Alexandru, pace de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel preaiubit întru Care Tatăl a binevoit.
Cele petrecute de curând la Efes mă fac să iau condeiul mai devreme decât în anii trecuţi pentru a-ţi da de ştire. Într-adevăr, şederea mea în Asia ia sfârşit.
În urmă cu câteva săptămâni, Timotei a primit o scrisoare127. Pavel îl înştiinţa că se află încă în lanţuri la Roma128 aşteptând o a doua înfăţişare în faţa puterii împărăteşti. Acolo a primit ajutorulpreţios al lui Onisiforpe care l-am trimis la el din Efes. Dar acum este destul de singur, mulţi l-au părăsit în prigonirile lui. Numai Luca îl mai cercetează în locul unde stă retras, păzit de un soldat. Îl roagă pe Timotei să nu se ruşineze de el, cel pus în lanţuri, şi să vină la el în Italia. Ar vrea să mă ia şi pe mine în acea călătorie, căci, spune el, i-aş putea fi de folos în slujire... Hotărât lucru, chiar şi în arest la domiciliu nu-i lipsesc proiectele! Oricum, mă folosesc de prilejul care s-a ivit. Am învăţat multe în Efes şi m-am şi maturizat. Şi, aşa cum îţi spuneam încă din prima mea scrisoare, la Roma intenţionez
127 Este vorba de II Timotei.
128 Pentru itinerarul lui Pavel de la Troa până la Roma, vezi Fapte 20, 13-28, 30. După un arest la Ierusalim şi doi ani de detenţie în Cezareea, Pavel, cetăţean roman, a cerut să fie judecat de jurisdicţia romană. A stat o perioadă în arest la domiciliu.
243
să-mi pun în aplicare proiectul de a scrie o relatare a vieţii lui Iisus. Mă simt pregătit pentru marea călătorie. Sunt fericit să plec împreună cu cel care te-a înlocuit întrucâtva în viaţa mea de zi cu zi...
Peste câteva zile, Timotei şi cu mine vom părăsi cetatea Artemisei. Până la sosirea lui Tihic, care a plecat de la Roma încoace pentru a-l înlocui pe Timotei, conducerea comunităţii va fi încredinţată lui Acvila şi Priscilei. Îmi amintesc cât de primitori s-au arătat amândoi faţă de mine la sosirea mea aici, în urmă cu patru ani. De atunci câtă cale am străbătut... Anii aceştia au trecut ca fulgerul. Am o mare recunoştinţă faţă de Timotei. El mi-a oferit posibilitatea dea mă ocupa de căutarea şi adunarea de mărturii, scutindu-mă de propovăduirea nemijlocită a Evangheliei. Eram prea descumpănit de peripeţiile alexandrine pentru a mă afla în linia întâi. Aşa că m-am bucurat de răgaz şi de linişte pentru a medita. Cred că mi-am descoperit adevărata chemare în viaţa aceasta intelectuală. A scrie ar putea părea o soluţie de avarie din punct de vedere pastoral, totuşi eu sunt convins că munca mea va fi în cele din urmăfolositoare comunităţii.
Voi păstra o minunată amintire acestor ani efeseni. Ionia este un ţinut fermecător. Între superbele sale coloane şi capiteluri răsună şi acum lira lui Sapho şi versurile lui Homer. Acum, când părăsesc cetatea, mă copleşeşte o mare nostalgie. Ieri, schiţând pe un fragment de ceramică perspectiva drumului care coboară de la odeon la forum, auzeam cântăreţii şi geniile anticei Elade murmurând printre pietre.
La Efes a meditat obscurul Heraclit asupra apariţiei Fiinţei şi asupra principiului etern imanent al universului. Acolo a fost rostit pentru prima oară numele de Logos, acolo şi-a deschis Pitagora şcoala de asceză şi înţelepciune, iar Herodot a pus bazele ştiinţei istoriei. Tot acolo, Thales din Milet a afirmat că apa este principiul oricărei existenţe. La Efes, în mijlocul Mare
244
Nostrum, s-a născut gândirea grecească, mult înainte de Socrate129.
Geografia locală este o adevărată splendoare. Cetatea se desfăşoară asemenea unei cochilii scânteietoare sprijinite de munţi, cu Preonul cel abrupt la sud, cu Peion la răsărit şi cu Coressus la nord. Maifrumoase chiar decât cele din Antiohia, vile somptuoase presărate pe coline alcătuiesc un sipet strălucitor pentru bijuteria care este teatrul, la confluenţa a patru fluvii, printre care maiestuosul Meandru. Ce izvor nesecat de minunăţii şi de perspective pentru numeroasele schiţe pe care le-am făcut la fiecare colţ de stradă! Sunt destul de mulţumit de desenul pe care l-am făcut bibliotecii, privite din partea de sus a străzii Cureţilor130.
Portul şi Biblioteca din Efes văzute din partea de sus a străzii Cureţilor
Fraţii noştri desfăşoară o lucrare admirabilă în sânul primei metropole a Asiei. Cetatea eplină de mulţimea pelerinilor
129 Citez din memorie din Paul de Tarse de Holzner, un monument al literaturii despre Pavel.
130 Cureţi = preoţii care slujeau cultului zeiţei Artemis Efesiana (n. trad.).
245
veniţi să se închine Măritei Artemis în faimosul său templu. Căutarea dimensiunii religioase şi duhovniceşti este un prim pas către descoperirea Dumnezeului celui Viu. Mulţi sunt atraşi de Evanghelie şi cer să fie botezaţi. De aici, pleacă zeci de misionari către celelalte cetăţi ale Asiei, Colose, Hierapolis, Milet, Didim131... Chiar şi Timotei se întoarce dintr-o călătorie prin cetăţile de pe valea Meandrului. De când cu Efesul, conduce soarta comunităţilor locale cu o dragoste creştină şi cu o maturitate vrednică de laudă. Sunt convins că şi Tihic o va face la fel de bine.
Cât despre mine, de abia m-am întors din Nicomidia. într-adevăr, aşa cum te-am lăsat să înţelegi din scrisoarea mea de la Paştele trecut, m-am dus în Bitinia pe perioada primăverii şi începutului verii. Nădăjduiam să-l întâlnesc pe Andrei, dar el este încă în Sciţia Mică. În ciuda acestei decepţii, am petrecut trei luni extraordinare alături de Silvan, care mi-au amintit de tinereţea noastră la Ierusalim. Silvan e în largul lui în comunitatea de acolo.
în Bitinia, mi-am găsit timp, aşa cum făcusem şi la Efes, să adun testimonia despre Iisus. Acolo circulă câteva manuscrise modeste despre faptele sau învăţăturile lui Iisus, aduse de primii misionari care-l însoţeau pe Andrei. Ca şi la noi, sunt folosite la cateheza noilor convertiţi, dar şi când se celebrează frângerea pâinii. Am copiat câteva dintre ele care mi s-au părut mai interesante decât celelalte. Le voi verifica autenticitatea cu ajutorul lui Petru.
La întoarcerea mea la Efes, acum o săptămână, am aflat despre moartea lui Trofim, după o lungă suferinţă la Milet. Pavel se va întrista când va afla. Tot acolo, în urmă cu patru ani, a mai avut parte de o despărţire tristă...
131 Probabil că, în virtutea unui principiu de repartizare a teritoriilor, Pavel a evitat să întemeieze comunităţi creştine în cetăţile din sfera ioaneică (Bisericile din Apocalipsă-, Smirna, Tiatira, Filadelfia, Laodiceea...).
246
La întoarcere mă mai aştepta încă o surpriză neplăcută. Siluan şi Nicodim sosiseră în cetate de câteva săptămâni şi, profitând cu laşitate de absenţa mea, au început să împrăştie vorbe defăimătoare la adresa mea, legate de problema din Alexandria. O bârfă în toată regula.
Ştiam că povestea asta va persista şi mă va urmări ca un blestem. Făcându-mă să plec pe furiş din Egipt, Beniamin a lăsat drum liber bârfelor, zvonurilor, bănuielilor şi ponegririlor. A îngăduit să se strecoare îndoiala. Ba mai mult, să se amplifice! Fără îndoială, era o situaţie greu de stăpânit, dar Beniamin ar fi trebuit să procedeze aşa cum a făcut-o Timotei aici. Nu a cedat în faţa şantajului; cu trei zile în urmă, i-a luat deoparte pe cei doi agitatori şi le-a arătat gravitatea acuzaţiilor lor. Ori aduceau dovezi, ori încetau să mai scoată vreun cuvânt. Mărturia lui Nekbet trimisă de tine i-a redus la tăcere.
Siluan a înţeles că stăruise prea mult în învinuiri şi mi-a cerut iertare. Nicodim e încrâncenat în continuare, convins că eu mint şi caut să-i înşel. Omul acesta trebuie să sufere de o rană foarte adâncă dacă e în stare de o asemenea ură. Nu-mi ajung mie propriile slăbiciuni, să le mai port şi pe ale altora? Voi fi măcar în stare, într-o bună zi, să iert purtarea asta, ale cărei urmări le voi suporta câte zile voi avea?
Toate acestea îmi sunt o rană lăuntrică încă deschisă. Da, recunosc, în virtutea felului meu de afi apropiat, cald, prietenos am dat dovadă de lipsă de prudenţă, am fost prea îndrăzneţ, chiar trufaş, ceea ce a deschis calea smintelii publice, îmi pare nespus de rău. Totuşi, întreaga poveste a avut urmări disproporţionate şi nedrepte. De ce oare oamenii se aprind cu nesaţ pentru aparenţe mai curând decât pentru fapte? îndur zilnic puterea unei calomnii care le-a scăpat de sub control celor care o urziseră.
Ce voi găsi la Roma? Voi avea oare mereu un Timotei alături de mine, o ierarhie angajată cu curaj pe calea adevărului?
247
Ceea ce voi avea întotdeauna, ştiu, sunt prietenii adevăraţi. Orice s-ar întâmpla, orice s-ar spune, aceştia nu mă vor lăsa niciodată. Iar tu nu eşti cel mai neînsemnat dintre ei. Mai mult decât o mângâiere, aceste prietenii sunt orizontul mântuirii mele.
Dacă stăm să ne gândim, acest episod otrăvit este o replică a rănirii mele iniţiale, în care se întrepătrund generozitatea, lipsa de prudenţă, violenţa duşmanilor şi laşitatea mea... Încă îmi vin în minte rătăcirile acelei nopţi, pe când bâjbâiam despuiat prin pustia iudeei, ca un pui de leu hăituit de frică, asemenea lui David urmărit de vrăjmaşii săi.
Astăzi, am ajuns la convingerea că ar fi bine să încetez să mai stărui în eşecurile trecutului.
Singura ieşire? Să accept privirea acea privire unică şi de neuitat pe care Iisus a îndreptat-o în acea seară către slăbiciunea mea. Să fac din cicatrice loc roditor, iată răsturnarea pe care Dumnezeu este pe cale să o înfăptuiască în mine. Aşa cum în Egipt, Iosif le spunea fraţilor săi: „Răul pe care aveaţi de gând să mi-l faceţi, Dumnezeu l-a întors în bine”
Gândul acesta, presimt, constă în a aduna într-o culegere întreg evenimentul „Iisus Hristos”! De abia acum sunt în stare să mă înham la aşa ceva. Mulţumită lui Pavel, într-adevăr şi citirii zilnice a Psalmilor am înţeles că aceste încercări m-au transformat, ba chiar m-au îmbogăţit: pot să scriu pentru că mi-au dat mai multă înţelegere faţă de cei nefericiţi, mai puţină siguranţă în ce priveşte calităţile mele, mai multă detaşare încrezătoare faţă de proiectele mele. Căci această infamie m-a scăpat de trufia mea de felină invulnerabilă şi m-a apropiat de omul din Galileea. Şi El S-a amestecat printre vameşi şi păcătoşi, cum a făcut-o la Levi. Şi ştim unde L-a dus asta. Am găsit în El un tovarăş în faţa calomniilor, fără de care toate acestea nu ar avea nici un sens. Proiectul meu de a-I scrie Viaţa nu ar fi luat naştere dacă n-aş fi simţit o asemenea
248
apropiere de Iisus cel ponegrit şi batjocorit. Ţi-am explicat în ce măsură călătoria mea în imperiu îmi va confirma istorisirea. Acelaşi lucru se petrece şi cu călătoria mea lăuntrică în miezul încercărilor. Greutatea parcursului meu frământat îmi dă curajul de a scrie, fără teamă de ipocrizie sau de artificiu.
Apropo de Iosifşi de Egipt, salută-l pe fratele Anianos, de care ştiu că eşti foarte legat. A fost botezat după tine, dar originea sa populară şi vârsta fac din el un foarte bun păstor. Ştiind că cel care vrea să fie mai mare între noi se face slujitorul tuturor, vei şti să-l sprijini cu devotament. Sub îndrumarea sa, comunitatea de pe Dealul Cioburilor este o nestemată. De acolo se va răspândi Evanghelia în întreaga cetate. Biserica din Alexandria are viitor. Am convingerea că, dacă vor respecta moştenirea lăsată de înaintaşii lor întru credinţă, cei care vin din Neamuri îi vor îndemna şi pe fraţii noştri israeliţi să-L descopere pe Hristosul lor.
Salută-i de asemenea pe Niger şi chiar pe Beniamin, faţă de care nu am nici un resentiment. Transmite-i salutările mele şi lui Agapios, trecând pe la Bibliotecă. Spune-i cât de preţioase sunt pentru mine hărţile recopiate după Strabon. Salut-o... discret, pe Nekbet... Dacă te întorci la Cirene, urări de pace lui Luciu. Pune o piatră din partea mea pe mormântul lui Manain.
Siluan te salută. Timotei de asemenea, care te îndrăgeşte ca şi cum te-ar fi cunoscut, atât de mult i-am vorbit despre tine. Silvan m-a rugat şi el să te încredinţez de prietenia lui nestrămutată, ceea ce şi fac cu plăcere.
La Roma, sper să-l găsesc pe fratele tău Ruf la poalele colinei Aventine, potrivit indicaţiilor pe care mi le-a dat Priscila. Îţi voi scrie deîndată ce ajung acolo. Îmi vei recunoaşte pecetea...
Domnul Iisus să fie cu tine!
14
Savana
în scrisoarea sa, Pavel ne chemase să ajungem înainte de venirea iernii. Am plecat aşadar din Efes cu o lună înainte de sărbătoarea Corturilor. Timotei ar fi vrut să facem o escală la Corint pentru a-i saluta pe fraţi, dar, din moment ce Pavel voia să trecem pe la Carp să-i luăm felonul şi pergamentele132, un ocol prin Ahaia ne-ar fi îndepărtat prea mult. Aşa că am luat-o spre nord, pe calea spre Macedonia. La Troa, l-am revăzut cu emoţie pe Eutihie: nu avea nici un fel de urmări de la acea cădere de la fereastră. După ce l-am salutat pe Carp şi i-am luat lucrurile lui Pavel, a fost suficientă o zi de navigat pentru a ajunge la Aenus, lăsând Imbros şi Samothrace la babord. De acolo, de-a dreptul spre apus, urmând Via Egnatia până la Marea Adriatică.
în lipsa unei vizite făcute corintenilor, Timotei se bucura să revadă comunităţile macedonene. De la Neapolis, am făcut un scurt ocol la Filipi, unde fraţii ne-au primit cu entuziasm. Cu multă mândrie, ne-au citit o epistolă primită de la Pavel, care le spunea că sunt cetăţeni ai cerului. Am fost găzduiţi la Lidia: dintotdeauna, ea îi primea cu generozitate pe tovarăşii lui Pavel care treceau pe acolo. Tânărul Timotei făcuse parte din prima serie, în urmă cu zece ani. Lăsase o asemenea amintire, încât ne-a trebuit multă stăruinţă pentru
132 2 Timotei 4, 13 (vezi anexa).
250
a putea pleca a doua zi dimineaţă, încărcaţi de provizii pentru drum şi având un bilet pentru Pavel. În câteva zile, am ajuns la Amfipoli, apoi la Tesalonic. Şi acolo, comunitatea i-a făcut o primire foarte călduroasă lui Timotei. Prima sa şedere împreună cu Pavel rămăsese întipărită în amintirea fraţilor. Ce bucurie să constaţi fidelitatea şi prietenia dintre ucenicii lui Iisus! Faptul că am izbutit cu greu să ne sustragem bunăvoinţei Bisericilor l-a convins pe Timotei să nu mai facem şi un ocol prin Bereea. Am continuat direct spre Pella. După Edesa, înaintarea ne-a fost încetinită de lanţurile muntoase din nordul Epirului, pe care a trebuit să le străbatem pentru a ajunge la mare. Din fericire, calea romană era perfect întreţinută. Opririle la Heracleea şi Lychnidos au fost confortabile şi odihnitoare. Cu fiecare pas ne apropiam de Roma.
Zece zile mai târziu, traversaserăm Iliria şi ajunseserăm pe coasta Adriaticii, la Dyrrachium. Un numular, bancher zaraf convertit la creştinism, ne-a găzduit în sânul unei modeste comunităţi de câţiva iudei. Astfel că ne-am dus într-un grup restrâns la sinagogă, pentru sărbătoarea Corturilor. În timpul mesei festive, am întrebat de Tit, pe care Pavel îl trimisese mai spre nord, în Iliria. Dar nimeni nu auzise de el. Chiar a doua zi după sărbătoare, am căutat o corabie care să se îndrepte către Brindisi, înainte de Mare Clausum, mai târziu în acea regiune.
La bord, am stat de vorbă cu căpitanul micului cargou. Bucuros că a întâlnit pe cineva interesat, mi-a arătat hărţile (periploim) sale. Mi-a spus că Pompei, apoi Cezar în urmărirea lui au făcut aceeaşi traversare, dar în sens invers, înainte de bătălia de la Pharsalus. Discuţia noastră pasionantă a fost brusc întreruptă. Nasul fin al căpitanului adulmecase
133 în Antichitate, ittpiitkovţ erau traseele folosite în circumnavigaţie sau cărţile, materialele ajutătoare la care recurgeau navigatorii (n. red.).
251
schimbarea vântului. Se anunţa sirocoul. Am înfăşurat în mare grabă preţioasele pergamente, ca nu cumva să-şi ia zborul, dar şi ca praful nisipos adus de vânt să nu le deterioreze. Împreună cu Timotei, ne-am învelit bagajul în pânza noastră de cort. Ne-am aşezat la adăpostul bastingajului, la babord. Timotei a scos felonul pe care i-l duceam lui Pavel; era destul de larg ca să ne ocrotească pe amândoi, dacă stăteam ghemuiţi. Postul nostru de observaţie era ideal ca să admirăm perfecta aşezare a pânzelor, îndeosebi a supparumului, mica pânză triunghiulară din faţă, importantă pentru stabilizarea direcţiei pe care gabierul o îndreptase cu precizie, întinzând-o la maximum. Ne-am întâlnit cu un număr considerabil de vase, dar impresionantul vârtej de praf din plină mare nu te lăsa să vezi decât nişte siluete misterioase şi fantomatice. Am admirat măreţia unui quinqueremis, ale cărui vâsle spintecau valurile şi le respingeau ritmic, iar în vântul nebulos şi opac, cele cinci rânduri de vâslaşi erau cu atât mai impresionante. Trebuia neapărat evitată ciocnirea cu un alt vas, primejdia venind de la ceaţa densă şi de la navigaţia foarte intensă, întrucât canalul dintre Brindisi şi Dyrrachium este probabil cel mai frecventat din întreaga Mare Nostrum, căci asigură continuitatea drumului dintre Cetatea Eternă, Grecia şi, dincolo de ea, Asia. La Brindisi îşi are capătul Via Appia, venind de la Roma, iar la Dyrrachium începe Via Egnatia, care duce prin Macedonia până la strâmtori.
Impulsionată de Eol, traversarea a durat mai puţin de o zi. Nisipul adus de siroco colorase puntea corăbiei în nuanţe gălbui, de parcă era un coş cu şofran. Până şi părul din cap părea poleit cu aur. Gâtlejurile ni se uscaseră de praf, în ciuda pânzeturilor trase peste faţă. Un nor de praf şi-a luat zborul din veşmântul lui Pavel când am ieşit din adăpost ca să ne recuperăm bagajele.
252
După o manevră de acostare matinală, înlesnită de un remorcher uimitor de îndemânatic, am debarcat la Brindisi. Am luat-o la drum pe Via Appia. Această glorioasă arteră a imperiului trecea printre două coloane care-i marcau extremitatea. Socotiserăm că vom ajunge la Tarente a doua zi seara şi că ne vom opri acolo ca să ne spălăm şi să ne curăţăm hainele.
Văzusem deja căi romane minunate în Asia, dar cum mi-aş fi putut imagina o cale atât de grandioasă întinzându-se cât vezi cu ochii? Din bornă în bornă, până şi în plin câmp, calea era largă de opt coţi134. Prin geniul tehnic, dimensiunile şi calitatea întreţinerii, ea se înfăţişă drept ambasadorul etern al Romei şi o anticipare a prestigiului său. Primele stadii parcurse în Italia mă înflăcărau şi mă împingeau către rugăciunea itinerantă. Timotei îmi împărtăşea exaltarea cu mai multă sobrietate. Simplitatea şi profunzimea relaţiilor dintre noi scurtau drumul şi ne sporeau complicitatea. Niciodată nu am fost lipsiţi de elan în cele zece zile care ne mai despărţeau de Sinuessa, unde am ajuns la Marea Tireniană: traversaserăm peninsula italică. Am mers de-a lungul coastei până la Anxur. Splendidă, Via Appia se desfăşura dreaptă pe cinci sute cincizeci de stadii în Latium. În dimineaţa ultimei zile, silueta caracteristică a vechiului vulcan din munţii Alban ne semnala apropierea de capitala imperiului. Sandalele cârpite odinioară de Anianos încă rezistau:
-Ruf!
marcu! Ce surpriză! Ce faci aici? Cum m-ai găsit?
Fratele lui Alexandru şi-a răsturnat scăunelul, sculându-se brusc, şi m-a îmbrăţişat cu entuziasm.
priscilla şi Acvila ne spuseseră că, împreună cu câţiva fraţi, le-ai preluat locaşul închiriat de pe colinele Aventinului135.
134 Via Appia are o lărgime de 4,10 m pe toată lungimea sa de 500 de km între Roma şi Brindisi.
253
Ajungând la poarta Capena, am întrebat unde locuiesc cirineii... şi, după informaţiile primite, iată-ne. Ţi-l prezint pe Timotei.
fiţi bineveniţi! Sunteţi de mult la Roma? Hai, luaţi loc!
Ruf locuia la catul de jos al unei mici locuinţe populare, pe coline. Construcţia părea recentă, făcută fără îndoială după incendiul de pe colină, la sfârşitul domniei lui Tiberiu.
de azi dimineaţă! Nici nu am ajuns încă la Forum. Noaptea trecută am petrecut-o în viile de la poalele Albei Longa. În zori, ne-am continuat drumul pe Appia, la umbra pinilor136 şi am urcat direct până aici.
atunci, simţiţi-vă ca acasă! Şi Pavel a locuit aici câteva zile, când a sosit însoţit de un soldat, înainte de a închiria o locuinţă în cetate, sub supraveghere. Asta se petrecea înainte de moartea mamei.
îmi pare rău pentru mama ta. Când s-a întâmplat?
vara asta. S-a dus în pace. Era obosită. Ultimele sale cuvinte au fost pentru Alexandru. Vedeţi, e aproape providenţial că dispun de o încăpere în plus. Puteţi să vă instalaţi.
mulţumesc, Ruf! a spus Timotei. Este reconfortant să găseşti o locuinţă şi prieteni primitori în cetatea asta imensă unde nu întâlnim decât necunoscuţi. Cu toate acestea, vom căuta să nu te stânjenim prea multă vreme.
dimpotrivă! Casa e prea mare pentru mine acum. Dacă sunteţi de acord să vă lăsaţi aici bagajele, aţi putea eventual să mă ajutaţi preluând partea de chirie. Dar probabil că vă e foame! Să mâncăm ceva împreună, apoi vă duc în oraş. Putem chiar să-l vizităm pe Pavel.
stă aproape?
la un sfert de ceas de mers. Locuinţele sunt rare şi scumpe la Roma, dar el a găsit una prin reţeaua tarsienilor, în apropiere
135 Biserica Santa Priscilla de pe Aventin păstrează amintirea Priscillei şi a lui Acvila. Arheologia regiunii atestă că acolo au locuit iudei.
136 În original, pinsparasols = Pinus Pinea, coconari (n. trad.)
254
de staţia lor, de cealaltă parte a Palatinului, aproape de Forum. Este în arest acasă, sub pază, împreună cu Aristarh.
Primele noastre luni la Roma au fost pline de satisfacţii. Timotei a fost angajat în breasla celor din Tars, de către Andronic, o rudă a lui Pavel. Mulţumită acestuia, tovarăşul meu de drum luase cunoştinţă de multă vreme de toate mecanismele comerţului cu corturi şi nu i-a fost greu să-şi pună în valoare priceperea. În ceea ce mă priveşte, activasem puternica reţea iudeo-cipriotă. Dată fiind producţia locală, nu se punea problema de a importa ulei de măsline. În schimb, mi-am folosit cunoştinţele dobândite în portul din Alexandria şi am obţinut un post administrativ într-un collegium din Salamina. Era vorba de a gestiona cheltuielile vamale ale magazinului lui Teodor, care importa cupru pentru a-l distribui la rândul său către diferitele tabernae ale arămarilor. Staţia noastră se afla la doi paşi de cea unde lucra Timotei, la Forum.
La unele sabaturi, uneori chiar în cursul săptămânii, după închiderea pieţei, ne duceam la Pavel, care împărţea captivitatea cu Aristarh şi Epafras. Deseori, îi găseam acolo pe Luca şi pe Onisifor. Deşi sub supraveghere strictă acasă, Pavel nu-şi pierduse câtuşi de puţin ardoarea. Era din ce în ce mai înflăcărat. Sosirea noastră îl alinase, căci, după primul său proces, mulţi fraţi îl părăsiseră. Îşi petrecea zilele primind, organizând, predicând, scriind. Avea un plan pentru orice. Chiar dacă nu putea să ni se alăture în Ziua Domnului la Narcis, el era cel care ţinea frâiele, cu o măiestrie uimitoare, o autoritate necontestată şi o râvnă cuceritoare.
în aşteptarea celui de-al doilea proces în faţa instanţelor imperiale, Pavel ne ceruse să-l ajutăm la scrierea câtorva epistole. În primul rând, voia să le scrie locuitorilor din Colose. Timotei îi vorbise despre vizita pe care, plecând din Efes, o făcuse în iarna precedentă fraţilor din acea cetate, dar şi celor
255
din Laodiceea şi Hierapolis, în timp ce eu eram în Bitinia, la Silvan. Pavel se bucurase la auzul acestor veşti. El nu ajunsese niciodată acolo. Era constrâns să stea la Roma şi nu putea plănui nici o călătorie în Asia în viitorul apropiat. Dorea să le scrie o misivă colosenilor pentru a le împărtăşi bucuria sa, dar şi pentru a-i preveni asupra învăţăturilor greşite şi a-i îndemna să caute cele cereşti. Timotei şi cu el petrecuseră nopţi întregi să redacteze scrisoarea, care era minunată. Totuşi, nu mă puteam împiedica să mă gândesc că eu aş proceda altfel dacă aş vorbi despre Iisus: aş prefera să relatez, nu să explic. Pavel îşi încheia epistola cerând destinatarilor să-mi facă o bună primire dacă vreodată aş ajunge pe la ei. Timotei, când fusese acolo, le spusese deja că nu crede nici o iotă din bazaconiile care circulau pe seama mea.137
Nici nu termină bine epistola către comunitatea din Colose, că Pavel a vrut să le scrie şi fraţilor din Laodiceea138, apoi dragilor noştri fraţi din Efes. Aceasta fiindcă Tihic, care mai încercase o călătorie la Efes, urma să plece în sfârşit spre Asia, şi Pavel voia să profite de această ocazie pentru a-i încredinţa scrisorile. El urma să fie însoţit de Onisim, un sclav fugar convertit care-l urmase pe Pavel la Roma. În legătură cu el, Pavel i-a trimis o scrisoare şi lui Filimon, fostul stăpân al acestuia, căruia i-l înapoia, cu rugămintea să se poarte cu el ca şi cu un frate, nu ca şi cu un sclav. Am fost impresionat de simplitatea şi omenia acelei misive. Aparent un fleac, această scurtă scrisoare arăta felul în care comunitatea credincioşilor putea schimba societatea romană din interior...
Pentru restul activităţii sale romane, Pavel era prudent faţă de curentele iudaizante, pe care le combătuse la Ierusalim, în Antiohia, în Pisidia, în Asia... Aceşti fraţi influenţi
137 Coloseni 4, 10.
138 Coloseni 4, 16 menţionează o epistolă adresată locuitorilor din Laodiceea, care s-a pierdut.
256
căutau şi aici să impună prescripţiile Torei. Era vorba tot de aceleaşi dezacorduri, care fuseseră discutate la adunarea aceea furtunoasă de la Ierusalim. Spusesem atunci, pe bună dreptate, că hotărârile luate nu vor rezolva nimic. De fapt, Pavel se străduia ca cei veniţi din Neamuri să fie botezaţi fără a li se impune jugul preceptelor Legii israelite. El voia să elimine îngrădirile, să lărgească spaţiul cortului, să pună ţăruşii mai depărtaţi, cum scria Isaia prorocul, să primească cu braţele deschise, să îndepărteze piedicile din calea eliberării oferite de Hristos.
Colinele şi Pomeriumul Romei (incinta sacră)
257
Pavel ne îndemnase pe Timotei şi pe mine să ne familiarizăm cu megalopolisul. Să cunoaştem cetatea cu ochii închişi, să stabilim legături, să întâlnim iudei şi să legăm prietenii cu cei netăiaţi împrejur. Astfel, vom putea înţelege complexitatea cetăţii, felul în care funcţionau instituţiile, vom putea judeca şovăielile celor puternici, cunoaşte încercările celor slabi. Pavel voia să ne facă să simţim clocotul omenirii ca să înţelegem cum se poate adresa Evanghelia unei asemenea lumi. Proiectul mă pasiona şi coincidea cu propriile mele obiective. Dacă urma să scriu într-o bună zi, trebuia nu numai să ştiu ce să scriu, ci să ştiu şi cui, pentru a-mi adapta istorisirea la cititorii ei.
împreună cu Timotei, am colindat cetatea în toate direcţiile. Pentru a merge să lucrăm la Forum, treceam uneori prin partea de sud, luând-o pe strada dintre Caelius şi Palatin, lăsând în dreapta poarta Capena şi în stânga Circus Maximus. Alteori, dimpotrivă, lăsam circul în dreapta, luând-o pe la nord, pe lângă teatrul lui Marcellus, şi urcând prin Velabrum, între Capitoliu şi Palatin. Roma nu poate fi comparată cu nici una dintre cetăţile pe care le-am cunoscut. Nu are farmecul opalin al Alexandriei, nici îmbulzeala orientală a Antiohiei, ci se arată a fi ca necesară, eternă, robustă, dinamică. Zi şi noapte, este un adevărat furnicar. Întâlneşti aici arămarul şchiop, vestala semeaţă, soldatul epuizat, prostituata sâcâitoare, brutarul jovial, senatorul trufaş, puştiul hoţoman, cârciumarul necinstit... Cine nu a văzut toate aceste mulţimi înghesuindu-se către Circus Maximus nu cunoaşte cu adevărat imperiul. Mai mult, la această plebe locală zeflemitoare şi trufaşă se adaugă o mulţime colcăitoare venită din toate cele patru zări ale imperiului. Cetatea nu este latină, este universală. Aşa că, spre deosebire de primele noastre zile petrecute în capitală, niciodată nu ne-am mai fi simţit străini pe străzile sale. La Roma, fiecare este acasă.
258
De sabat, după sinagogă şi vizita la Pavel, plecam să ne plimbăm pe colinele răsăritene. Urcam pe Exquilinus, deasupra extinderii recente a Domusului imperial. Continuam până la Viminal şi Quirinal pe acele străduţe întortocheate din pricina reliefului accidentat. Ce contrast între faţadele oficiale, din piatră albă, şi amestecul de rase, de care nu s-ar dezice nici una dintre marile cetăţi ale Orientului! Cartierele oraşului erau într-o încâlceală care l-ar surprinde pe un locuitor al Alexandriei, al cărei plan este atât de clar, într-un cadrilaj precis. Mergeam uneori până la Pincius care, de curând, fusese inclus în pomerium139. Ba câteodată, ajungeam chiar pe Via Flaminia, din care străbăteam câteva stadii înainte de a face cale-ntoarsă. Când soarele era spre asfinţit, iar sabatul era aproape pe sfârşite, făceam adesea un ocol mare pe Câmpul lui Marte140. Marte! Purtam acest nume, numele zeului războiului, ocrotitorul Cetăţii Eterne. Antoniu fusese profetic atunci când, la Gherasa, îmi impusese această identitate care mă lega de cetatea unde bate inima întregii omeniri.
În faţa lui Pacis, splendid împodobit cu marmură de Carrara, sau în jurul Mausoleului lui Augustus, inspirat fără îndoială de cel al lui Alexandru, ne aşezam la discuţii. Toţi vorbeam greceşte, limba maternă a Mare Nostrum. Majoritatea interlocutorilor noştri lăudau Pax romana, instaurată de Augustus şi restabilită graţie lui Nero141, despre care, pe atunci, aveam o bună părere, după domniile furtunoase ale lui Caligula şi Claudiu. Apoi, îndreptam adesea discuţia către cel care
139Claudiu este cel care l-a inclus în hotarele sacre ale cetăţii, asemenea colinei Aventine şi malurilor Tibrului, împreună cu antrepozitele.
Pomerium = porţiune de teren împrejurul Romei, considerată limită sacră, unde nu era permis să fie înmormântat cineva, să se construiască, să se lucreze pământul sau să se poarte arme (n. trad.).
140 Câmpul lui Marte este probabil cartierul în care se află cei mai mulţi evrei, după Trastevere.
141 în 59, anul în care Marcu ajunge la Roma, Nero pune să fie asasinată Agrippina: după cinci ani virtuoşi, domnia sa alunecă spre nebunia criminală.
259
era pentru noi adevăratul Domn al păcii142. Eram surprins să văd în ce măsură această populaţie urbană şi pestriţă, într-un amestec de bună intenţie şi gândire confuză, se afla în căutarea unui sens. Chiar dacă nici eu, nici Timotei nu eram cine ştie ce mari teologi, ne plăcea să povestim episoadele în care Iisus Se adresase străinilor: cel al lui Antoniu din Gherasa, sau cel al femeii din Tir cu firimiturile care cad de la masă, sau cel cu sutaşul de pe Golgota... Puţini erau cei pe care aceste relatări să nu-i impresioneze. Aceste întâlniri cu Iisus deveneau cumva propriile lor întâlniri.
Seara, osteniţi după atâta plimbare, traversam Forumul roman până la Macellum magnum, piaţa nou-nouţă de pe Caelius ca să ne întâlnim cu Narcis, care-şi încheia ziua de lucru. Ne lua la el acasă pentru cină, căci locuia foarte aproape, spre Exquilinus. Avea o casă destul de mare ca să încapă o parte mai cu dare de mână a comunităţii. Noaptea se celebra frângerea pâinii.
Primăvara anului următor, al şaselea al domniei lui Nero, a fost plină de evenimente dătătoare de speranţă în sânul comunităţii noastre. Mai întâi, cu puţin timp înainte de Paşti, am primit o scrisoare de la Silvan, vestindu-ne că Petru îşi petrecuse iarna la el, în Bitinia, şi că acum amândoi aveau de gând să vină la Roma. Petru se simţea chemat să conducă din capitala imperiului turma lui Dumnezeu. Perspectiva venirii corifeului celor Doisprezece mă umplea de entuziasm, cu atât mai mult cu cât ştiam că este însoţit de credinciosul Silvan. Nu puteam uita în ce măsură se sprijinise Petru pe el în vremea primelor misiuni, pe când se numea Sila: îmi aminteam drumul până la Lida şi prezenţa sa plină de bucurie în Cezareea maritimă, la botezul lui Corneliu. Îmi aminteam
142 Termenul este folosit de Cicero pentru a vorbi de Augustus, promotorul Pax romana.
260
mai ales că, la Ierusalim, Petru a vrut să-l păstreze lângă el pentru a beneficia de cetăţenia sa romană şi a-l face secretarul său. Silvan putea să-l ajute din nou la scrierea misivelor. Om al comuniunii, era totodată şi o persoană de încredere. Călătorise mult cu Pavel, şi majoritatea colaboratorilor acestuia îl apreciau. Legăturile dintre cele două grupuri misionare, al lui Petru şi al lui Pavel, ar fi fără îndoială înlesnite prin prezenţa sa.
A urmat o altă surpriză, şi mai neaşteptată: într-o dimineaţă, pe când luam micul-dejun cu Ruf şi cu Timotei, înainte de a pleca la lucru în Forum, i-am văzut apărând deodată, surâzători, pe Pavel şi pe Aristarh! întâi am crezut că primiseră vreo permisie excepţională, întrucât procesul nu era încă stabilit. Dar nu, erau liberi! Un funcţionar roman venise în ajun să-i anunţe că beneficiau de o decizie de neurmărire, datorată aglomerării tribunalelor imperiale!143 Pentru a descongestiona instanţele, treburile minore se reglementau fără măcar a-i interoga pe cei în cauză. Această eliberare era cu atât mai neaşteptată, cu cât altădată Pavel îşi susţinuse apărarea fără a fi măcar ascultat. Pe atunci, nu fusese condamnat, e adevărat, dar nici nu fusese scutit de detenţie. Acum, putea să se întoarcă la treburile lui şi urma să aflăm repede ce proiecte avea.
După Cincizecime, Pavel ne-a adunat la Dima, cu care se împăcase. Noi, locotenenţii lui Pavel, eram toţi acolo: Luca, Epafras, Aristarh, Timotei, Ruf, Onisifor, Iustus şi cu mine. Febe, care nu se mai întorsese în Chenhreea, se îngrijea de primire şi ospitalitate, făcând pe fiecare să se simtă în largul său. După-amiaza se anunţa lungă: Pavel urma să ne dezvăluie planul său de bătaie.
fraţilor, voi părăsi Roma şi voi pleca în Spania.
143 Preiau aici o teorie plauzibilă a lui Marie-Francoise Basiez (Saint Paul, p. 274).
261
în afară de Luca şi de Aristarh, care păreau a fi deja la curent, restul asistenţei a rămas cu gura căscată la auzul veştii.
am avut mai multe motive ca să iau această hotărâre. Cel dintâi se bazează pe un principiu pe care l-am respectat întotdeauna. Nu pot prelua conducerea unei misiuni acolo unde alţii au ajuns înaintea mea. Să vestesc Evanghelia la Roma, unde comunităţile din Trastevere144, de pe Aventin sau de pe Caelius sunt deja organizate, nu ar face decât să împiedice eficacitatea lucrării noastre. Trebuie să-i las locul lui Petru145 pentru ca el să-i poată aduna pe creştini aici.
cetatea este destul de mare pentru a putea fi împărţită. Nu vom fi niciodată prea numeroşi pentru acest megalopolis. Cât despre Petru, el nu va vedea, desigur, nici un impediment, am afirmat eu.
ştiu. Petru ar fi cu totul de acord cu prezenţa mea aici. Dar alţii, mai puţin. Nu ne putem permite ca Roma să fie un loc de dezbinare între creştini. Încă de la începuturile propovăduirii Evangheliei, a fost o regulă tacită să nu zideşti pe temeliile puse de alţii. Pe de altă parte, de multă vreme râvnesc să ajung în Peninsula Iberică.
dar acolo nu e nici o comunitate, nici măcar iudaică146, să te primească!
tocmai, am convingerea că sunt chemat să duc Evanghelia direct la Neamuri. Refuzul din partea unor fraţi israeliţi la Roma este prilejul de a vesti mântuirea lui Dumnezeu barbarilor. Dacă ne uităm bine la itinerarul misiunii noastre, trebuie să trecem de la Răsărit la Apus, de la cei mai iudei la
144 Trastevere, cartier al Romei, la vest de Tibru.
145 Faptul că Petru n-ar fi sosit decât după plecarea lui Pavel nu este deloc sigur. Dar aşa se afirmă în relatarea Faptelor lui Petru, pe care am decis S'O urmez aici.
146 Vestigiile primelor comunităţi iudaice din Spania datează din sec. al VI-lea d.Hr.
262
cei mai îndepărtaţi. Or, Spania este graniţa Apusului, marginea pământului.
Nu puteam să nu admir viziunea acestui om, mereu gata să meargă mai departe în numele lui Hristos. Ca noi toţi, Epafras urmărea fără să clipească spusele lui Pavel. L-a întrebat:
şi unde vrei să te duci? în Hispania citerior sau în Hispania ulteriori
la Gades, desigur147, a răspuns Pavel cu un zâmbet ironic. Cum m-aş putea duce în altă parte decât în această veche colonie feniciană căreia Scripturile noastre i-au dat numele de Tarsis? Acolo se îndreptau corăbiile lui Solomon. Acolo îi desemnează Isaia, la sfârşitul marelui său tablou profetic, pe destinatarii ultimi ai Cuvântului lui Dumnezeu.
când şi cu cine ai de gând să te duci?
am nevoie de timp ca să adun fondurile necesare pentru acest proiect ambiţios. Voi porni la drum îndată după aceea. Cât despre tovarăşii mei de drum, îi voi lua pe aceia dintre voi care doresc să vină.
Aventura era ispititoare. Toţi am fost entuziasmaţi la gândul de a continua expediţia până în acele ţinuturi necunoscute... Eu, cel dintâi am fost cucerit de proiect şi mă şi vedeam de cealaltă parte a Mării Iberice. Totuşi, ceva important mă reţinea: nu-mi definitivasem proiectul legat de scris şi trebuia să profit de prilejul unic de a obţine mărturia lui Petru. De la discuţia pe care o avusesem cu Pavel, pe corabie, cu câţiva ani înainte, rămăsesem cu convingerea că Roma, cu diversitatea populaţiei sale, cu nenumăratele tensiuni existente şi cu complexitatea opţiunilor religioase pe care le adăpostea, ar fi cadrul ideal în care să capete formă povestirea mea. Era condiţia sine qua non a universalităţii sale. Itinerarul
147 Astăzi Cadix, din Hispania ulterior. Cu câţiva ani mai înainte, Pavel le scrisese deja romanilor despre intenţia sa de a se duce în Spania (Romani 15,22-29). Clement al Romei spune despre Pavel că „după ce a propovăduit dreptatea întregii lumi, a ajuns la marginile Apusului”.
263
care m-a purtat de la Ierusalim până aici m-a convins că evenimentul care avusese loc în Iudeea cu treizeci de ani înainte nu putea fi destinat doar unora. Se adresa tuturor. Era universal. Or, Roma era universul! Ar putea fi şi Gades, în aceeaşi măsură?
în timp ce, înflăcăraţi de aceste perspective îndrăzneţe, părăseam insula lui Dima împreună cu Timotei, ca să ne întoarcem pe Aventin, Pavel ni s-a alăturat.
pot să fac câţiva paşi cu voi?
bineînţeles!
Pavel îşi dăduse seama de incertitudinile, entuziasmul, dar şi reţinerea faţă de proiectul de a pleca din Urbs.
marcule, cum vezi tu lucrurile?
nu ştiu. Sunt împărţit între o propunere ispititoare şi chemarea pe care o simt de a mai rămâne la Roma pentru o perioadă.
dacă îmi pot spune părerea, eu cred că ar trebui să renunţi la expediţie pentru a-l sprijini pe Petru. Nici nu veţi fi prea mulţi, tu cu Silvan, să-l ajutaţi în ceea ce are de făcut. Totodată, e cazul să dai şi tu mai departe ceea ce ai primit într-un mod privilegiat, faptul că Iisus a trăit, a pătimit, a murit şi a înviat, după Scripturi. Este timpul să-ţi realizezi proiectul. Va trebui să aduni amintirile lui Petru şi să le aşezi într-o istorisire care va sluji tuturor pentru a garanta veridicitatea faptelor.
Era pentru a doua oară când Pavel mă trimitea lângă Petru. Dar împrejurările se schimbaseră mult de atunci. În Cezareea Maritimă, simţisem această alegere a lui Pavel ca pe o respingere. Acum, o vedeam ca pe o misiune.
Îţi mulţumesc pentru sinceritatea ta, care-mi redă pe deplin libertatea! Şi totuşi, şi o plecare la Gades mi-ar putea îmbogăţi proiectul literar. Mi-ar permite să ajung la marginile lumii pentru a fi sigur că scriu o istorisire cu adevărat
264
universală. Iar dacă aş putea, aş pleca apoi în partea cealaltă, către Orient, ca să ajung până în ţara serilor cu caravanele cu mătăsuri.
nu e nevoie. Cine a vorbit cu populaţiile prezente la Roma a întâlnit întreaga lume! în Alexandria, ai întâlnit sudul, în Antiohia, Orientul, în Efes, Grecia. Aici, totul se recapitulează.
ai dreptate. Voi rămâne aici. Dar tu, Timotei, ce vei face?
alegerea e dificilă, a răspuns cel a cărui tovărăşie mi se părea mai preţioasă decât orice altceva.
Toţi aceşti ani mă maturizaseră. Afecţiunea mea pentru Timotei, la fel de puternică, nu mai era acaparatoare, aşa cum fusese în tinereţe faţă de Alexandru. M-am auzit spunând cu multă dezinvoltură, indiferent de cât de mult mă costa:
trebuie să-l însoţeşti pe Pavel. Împreună cu Luca, tu îi eşti cel mai vechi şi mai fidel colaborator. Va avea nevoie de tine.
Privirea lui Timotei mi-a arătat întreaga sa recunoştinţă, îl scăpam de o mare dilemă. În momentul despărţirii, prietenia noastră a căpătat şi mai multă autenticitate.
Câteva săptămâni mai târziu, o adevărată caravană a străbătut cele o sută cincizeci de stadii ale Via Portuensis care despart Roma de modernul său port, săpat de Claudiu la nord de Ostia. Acolo urma să se pregătească de plecare corabia pe care aveau să călătorească Pavel, Luca, Epafras, Aristarh, Onisifor, Ruf şi Timotei. Pe chei se aflau prietenii lui Pavel, care se străduiseră pentru a înlesni călătoria apostolilor pe drumul spre Spania: din câte-mi amintesc, erau acolo Ampliat, Dionisie şi Balbus, cavaleri romani de viţă nobilă, Urban, Dima, Demetrius, magistrat din capitală, Stahie,
265
Irodion, vărul lui Pavel, Andronic, Narcis, Cleobul, Ifit, Lisimah şi Arist, Trifen şi Trihos, precum şi câteva femei, printre care Persis, Berenice, Filostrata şi Iulia. Dintre toţi aceşti oameni plecaţi în aventura spaniolă, nu aveam să-l mai revăd decât pe Timotei.
întors la Roma, m-am instalat la Fausta, la care îmi lăsasem bagajele, mai precis sacul pe care mi-l cususe Pavel ca semn de despărţire. Într-adevăr, Ruf renunţase la locuinţa de pe Aventin, iar eu nu aveam mijloace să plătesc singur chiria. Aşa că am părăsit colina îndrăgită pentru cartierul sărăcăcios de pe Trastevere. Acolo locuiau mulţi iudei; erau şi câteva case de rugăciune148, dar puţine primeau creştini. Doream să pregătesc sosirea lui Petru. Locuinţa mea era de ajuns pentru a-i adăposti şi pe Petru şi pe Silvan, când aveau să sosească.
Fausta locuia în nişte barăci chiar de cealaltă parte a Tibrului. Era o adevărată femeie romană. Voinică, vocea sa zeflemitoare încă mai răsuna şi după ce dădea colţul străzii,... mă răsfăţa ca o mamă... deşi nu mai aveam vârsta pentru a fi fiul ei. Accentul său popular îi făcea greaca greu de înţeles, vorbea atât de repede, încât înghiţea silabele care i se păreau inutile. Felul de a găti îi semăna: îmbelşugat, picant, proaspăt. Era cunoscută la Macellum-ul principal din Trastevere cum găsea pe tarabe cea mai proaspătă varză, cel mai bun bob sau, uneori, anghinarea venită din Cartagina. Reuşea să obţină chiar şi peşte la un preţ rezonabil. Îl afuma ca să se păstreze, în aşteptarea primei zile a săptămânii, pentru care îl gătea cu coriandru. Un deliciu!
Profitam de zilele de sărbătoare pentru a face ordine în diferitele documente pe care le adunasem. Îmi păstrasem obiceiul
148 Numite proseuche. Inscripţiile arheologice atestă nouă lăcaşuri de cult în timpul lui Augustus. Se ştie că pe atunci cultele străine nu se bucurau de libertate deplină, ci erau supravegheate şi uneori scoase în afara hotarelor sacre ale cetăţii (pomerium).
266
de a schiţa în cărbune scenele pitoreşti, care nu lipseau din viaţa romană. În vara aceea, mă distanţasem oarecum faţă de comunitate, ale cărei neînţelegeri mă oboseau. Atât timp cât Pavel fusese la Roma, chiar şi în arest la domiciliu, autoritatea sa permitea o comuniune, fragilă, dar reală, şi împiedica apariţia unor doctrine false. După plecarea sa însă, câţiva ciudaţi se apucaseră să răstălmăcească mesajul Evangheliei după bunul lor plac. Un anume Simon149, un impostor, a înşelat câţiva fraţi a căror credinţă era încă şovăitoare. A reuşit chiar să se instaleze la Marcellus, un senator pe care-l îmbrobodise cu teoriile lui confuze. Or, acesta fusese un binefăcător pentru fraţii cei mai sărmani. De când cu venirea lui Simon, Marcellus, altfel om drept şi înţelept, întrerupsese orice legătură cu comunitatea. Biserica romană era dată peste cap. Peripeţiile acestea mă necăjeau dar, din laşitate sau din lene, hotărâsem să nu mă amestec înainte de venirea lui Petru. Fără îndoială, mă simţeam încă prea lipsit de drepturi pentru a fi dispus s-o încasez. În mod cert, păţania alexandrină încă era activă.
La sfârşitul verii, Petru şi Silvan au sosit din sud, însoţiţi de un anume Ariston, care-i găzduise la Puteoli. Omul aparţinea aceleiaşi comunităţi care-l întâmpinase pe Pavel la sosirea sa în Peninsula Italică. La dus pe Petru şi pe Silvan la Narcis, unde au rămas câteva săptămâni. Apoi, Ariston a plecat din nou spre Campania.
Foarte curând, Petru a ajuns să ocupe un loc de frunte printre fraţi. A avut înţelepciunea să nu abuzeze niciodată de această autoritate. Dimpotrivă, îşi cunoştea slăbiciunea, şi tocmai din acest motiv părerile sale cântăreau mult în ochii tuturor. Primea zilnic creştini veniţi din toate părţile. La cererea
149 întâmplarea cu Simon magul şi Chryses se regăseşte în Faptele lui Petru, o scriere apocrifă a cărei cea mai veche parte datează din 180-190 d.Hr.
267
fraţilor, a intervenit pe lângă Marcellus pentru a-l readuce pe calea cea bună. Căci Petru îl cunoştea pe Simon de multă vreme, îl dăduse deja în vileag în Samaria, în vremea diaconului Filip150. Acum, cu şi mai multă putere, a dezvăluit tuturor înşelătoria acestui om. Lui Marcellus i s-au deschis ochii, l-a alungat pe Simon şi s-a întors la dreapta credinţă, în toamnă, mulţumită lui Marcellus, dar şi lui Narcis, care nu era nici el lipsit de influenţă, Petru a putut predica în Forum, în faţa unor senatori, prefecţi şi funcţionari nu foarte receptivi, dar şi a unor matroane şi negustori mult mai atenţi...
Cât despre mine, eu eram dezamăgit că Petru şi Silvan nu veniseră să locuiască la Fausta în Trastevere. Mi se părea mai în duhul Evangheliei să locuiască la periferia oraşului decât în comunitatea noilor îmbogăţiţi de pe Caelius. Cu toate acestea, mergeam uneori în vizită la tovarăşii mei ca să fim împreună la frângerea pâinii. Într-o seară din acea toamnă, după celebrare, Silvan şi cu mine am înţeles că Petru avea nevoie să ne vorbească. Am rămas la Narcis o bună parte din acea noapte.
marcule, cred că ai dreptate, trebuie să ne mutăm, eu şi Silvan, în Trastevere. E limpede că aici, printre bogătaşi, nu fac decât să sporesc conflictele unui oraş care numără şi aşa prea multe.
fausta va fi de acord să vă primească. Iar semnul va fi apreciat la justa sa valoare.
sunt convins. Apropierea de cei sărmani poate schimba cursul misiunii noastre romane. Câte dezbinări dureroase în oraşul ăsta... În primul rând între concetăţenii noştri iudei şi cercurile aristocratice din Roma. Narcis mi-a explicat cauza: cu mai bine de o sută de ani în urmă, pe vremea campaniilor lui Pompei, prezenţa iudaică în capitală a sporit odată cu afluxul masiv de prizonieri. În prezent, sunt
150 Vezi Fapte 8,18-24.
268
eliberaţi aproape toţi. În Forum, iudeii au devenit negustori influenţi. Au căpătat statutul de religie străină pe care Roma îl acordă membrilor unor culte venite din alte părţi. Se bucură de privilegiul de a li se îngădui să respecte preceptele Torei şi să se întrunească sâmbăta. Pot chiar să încaseze un impozit sacru pentru Templul din Ierusalim şi sunt scutiţi de închinarea la zeii cetăţii şi de practicile religiei oficiale. Pentru toate aceste motive, unii aristocraţi romani le poartă sâmbetele. Poate ai auzit vorbindu-se de faimoasa pledoarie a lui Cicero în apărarea lui Flaccus, pe care-l acuzaseră, printre alţii, şi nişte iudei că şi-ar fi însuşit dările de la Templu. Pentru a riposta la astfel de atacuri, aceştia îşi apără drepturile cu înverşunare.
am citit împreună cu Alexandru despre modul în care Philon din Alexandria le luase apărarea şi obţinuse ca drepturile lor să fie recunoscute. De fapt, este un lucru bun şi pentru noi, ceilalţi, să putem beneficia de aceste avantaje.
nu te amăgi. Şi aici, aproape în aceeaşi măsură ca la Ierusalim, unii iudei se cramponează de privilegiile lor şi nu sunt deloc dispuşi să le împartă cu aceia dintre ei care au devenit creştini. Mă tem că nu ne mai recunosc în interiorul religiei lui Israel. Şi atunci suntem în primejdia de a fi consideraţi de către instituţiile romane drept adepţii unei superstiţii nepermise. Pentru creştini, amintirea Edictului lui Claudiu de acum douăzeci de ani este asemenea unei cicatrici fratricide. Anumiţi iudei îl obţinuseră de la împărat pentru a expulza din Roma pe unii dintre ei în urma unui conflict pe tema lui Mesia151.
151 După Suetoniu, împăratul Claudiu a expulzat din Roma unii iudei care provocaseră tulburări la îndemnul unui anumit Chrestos: assidue tumultuantes impulsare Chresto. Este vorba de neînţelegeri între evrei cu privire la Mesia. Istoricii sunt astăzi de acord să dateze acel edict în anul 41, dată la care, spre deosebire de 64, romanii nu-i distingeau încă pe creştini printre evreii mesianici.
269
îmi aduc aminte, a spus Silvan, că a fost cu acel prilej când au venit în Corint Priscilla şi Acvila.
pentru noi, creştinii, e bine să nu imităm aceste atitudini faţă de autorităţi, mai bine să ne supunem decât să sfidăm. Iată de ce voi părăsi cercurile influente. Evanghelia nu-şi are locul între luptele doctrinare ale mai-marilor acestei lumi. Aceştia vor să-şi pună în valoare privilegiile, drepturile, ideile. Or, mesajul pe care-l aducem noi nu este o opinie printre multe altele, ci singura cale de mântuire a tuturor oamenilor. Doar înmulţind faptele bune îi putem convinge pe cei veniţi din Neamuri să-L slăvească pe Dumnezeu, nu purtându-ne ca o castă şi apărând poziţii pierdute dinainte.
am cunoscut şi eu un sutaş în Capernaum, Decimus, impresionat de dragostea fraţilor şi scandalizat de atitudinea sectară a unor iudei.
îmi amintesc de el, l-am întâlnit cu Iisus. Dar, vezi tu, aceste dezbinări dintre iudei, romani şi creştini nu sunt nimic faţă de ceea ce rămâne cea mai mare încercare pentru mine.
cea mai mare încercare pentru tine?!
chiar în sânul comunităţii noastre, creştinii se sfâşie între ei. Cum e cu putinţă aşa ceva? Toţi vrem să trăim după preceptele învăţătorului compasiunea, smerenia, blândeţea -, aşa că este cu atât mai dureros să vezi astfel de purtări fratricide... Neînţelegeri între fraţii mai sărmani şi fraţii mai bogaţi. Dar este vorba îndeosebi de conflicte în rândul fraţilor tăiaţi împrejur şi fraţii veniţi dinspre Neamuri. Ca în Ierusalim şi Antiohia, unii ar vrea să impună în continuare regulile Torei creştinilor veniţi dintre păgâni. Deseori, cei netăiaţi împrejur din Roma, care primesc botezul, se simt marginalizaţi. Cât aş dori ca în interiorul comunităţii atât cei circumcişi, cât şi cei necircumcişi să-şi recunoască reciproc rolurile în planul lui Dumnezeu! Unii ezită să împartă cu alţii calitatea lor de aleşi. Ceilalţi ar vrea să nu mai ţină
270
seama de chemarea irevocabilă pe care Domnul a adresat-o poporului lui Israel.
şi Pavel era tulburat de aceste dezbinări.
În loc să împărtăşesc oamenilor Vestea cea Bună, îmi petrec timpul încercând să păstrez turma unită. Şi nu izbutesc. Şi unii, şi ceilalţi se lasă mânaţi de patimă. Unii nutresc ambiţia de a avea putere în sânul comunităţii. Multă viclenie, răutate, făţărnicie, invidie, bârfă...
înţeleg prea bine ce vrei să spui...
ştiu. Am aflat de necazurile tale din Alexandria. Ponegrirea se răspândeşte întotdeauna mai repede decât elogiile. Cum se spune pe aici, stânca tarpeiană e foarte aproape de Capitoliu.152 Aceste fisuri în comunitate sunt mai rele decât orice.
crezi că vom izbuti să le depăşim?
nu. Nu vom izbuti. Dar sunt în măsură să spun că Iisus ştia asta. Îmi aduc aminte de spusele Sale în Chedron: „Toţi vă veţi sminti.
dar aşa ceva te duce la disperare! Tocmai Biserica să fie locul celor mai mari sminteli?!
acesta e paradoxul vieţii creştine, Marcu, certitudinea că nu vom fi niciodată la înălţime.
atunci la ce bun să mergi mai departe?
pentru că Iisus este la înălţime. Este fidel. Înainte să moară, ne dădea deja întâlnire în Galileea, ştiind că-L vom trăda, îl vom părăsi, ne vom lepăda de El. Ne arăta astfel că era gata să coboare să ne caute în ceea ce avea mai josnic153
152 Arx Tarpeia Capitoliproxima: Capitoliul era centrul religios şi centrul puterii din republica romană. Şi tot pe aceeaşi colină se află stânca tarpeiană de unde condamnaţii la moarte erau aruncaţi în gol. Marcus Manlius Capitolinus, care în anul 390 î.Hr a salvat Roma de atacul galilor şi a devenit eroul momentului, foarte curând după aceea a fost acuzat că vrea să ajungă rege şi a fost aruncat de pe stânca tarpeiană (n. trad.).
153 Marcu 14, 27 (n. trad.).
271
omenitatea noastră. Pentru El, nu există om prea josnic. Aminteşte-ţi cum te-a privit pe tine în valea Chedronului. Îţi dădea întâlnire. În însăşi clipa căderii tale, îţi şoptea că te poate întări, că te poate face de nezdruncinat... Iată ce a făcut din tine: un fragil mai tare decât stânca! Moartea înainte de vreme a Talitei, laşitatea ta faţă de Pavel în Perga, furtuna pe mare în Egipt, întâmplarea din Alexandria... Domnul S-a slujit de toate pentru ca tu să ai o raţiune cât se poate de întemeiată spre a nu te mai încrede doar în propriile-ţi puteri. Şi aceeaşi raţiune cât se poate de întemeiată spre a nu te încrede decât în El. Asta înseamnă întâlnirea ta din Galileea... Fiecare cu ale sale.
Silvan asculta. S-a luat hotărârea ca, în aceeaşi seară, s-o rog pe Fausta să-i primească şi pe cei doi prieteni. Mă bucuram la gândul că voi fi zilnic în preajma conducătorului celor Doisprezece. Nu doar mărturia sa va fi preţioasă pentru a înainta cu proiectul meu de scris, ci şi viziunea sa.
Câteva zile mai târziu, Silvan şi Petru s-au instalat în Trastevere, la Fausta, care s-a arătat foarte onorată, aproape intimidată, că-l găzduieşte pe cel mai renumit dintre apostolii lui Iisus. Îşi mai pierduse din limbuţie şi pregătea adevărate ospeţe. Cel mai des gătea peşte, iar Petru spunea că i se pare la fel de gustos ca cel pe care-l pescuia el odinioară pe malul lacului...
Cu Petru şi Silvan, alcătuiam un trio nedespărţit. Petru începuse să alcătuiască o scrisoare către comunităţile din diaspora pe care le întemeiase cu Andrei, cele din Capadocia, din Pont sau din Bitinia. Silvan ţinea condeiul, ca pe vremuri la Ierusalim. Era cu atât mai motivat, cu cât condusese comunitatea bitiniană din Nicomidia. Ne-am ocupat de această treabă cu multă râvnă. Faptul că lucram toţi trei împreună mă făcea să-mi retrăiesc tinereţea. Cercetam punctele
272
fundamentale ale mesajului lui Iisus. Petru căuta să transmită o învăţătură simplă şi mobilizatoare pentru cei care deveniseră creştini. Îmi amintesc câteva formule memorabile ale căpeteniei celor Doisprezece: „Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ. şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească”154; sau, adresându-se conducătorilor comunităţilor: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu”. Fiecare formulare făcea trimitere la faptele şi gesturile lui Iisus. Petru ne istorisea cum, chiar înainte să împartă pâinea pentru săturarea mulţimilor, Iisus Se arătase tulburat de lipsa păstorilor în stare să înveţe şi să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Păstram în memorie toate aceste evocări şi încercam să le înţeleg sensul. Niciodată nu mă simţisem atât de pregătit să încep alcătuirea istorisirii pe care o purtam în mine încă de la primele încercări, la colţul unei străzi din Alexandria, spre a o împărtăşi, plin de entuziasm, lumii. Mă gândeam chiar că ar fi fost mai potrivit să fie Petru cel care o scrie, cu ajutorul nostru. Silvan era de aceeaşi părere. Aşteptam un prilej pentru a ne destăinui căpeteniei celor Doisprezece.
Într-una din serile noastre de lucru la redactarea acesteia, am vrut să reiau cu Petru o discuţie care mă marcase cu câteva săptămâni înainte.
petru, îţi aminteşti că m-ai învăţat că trebuie să renunţăm la pretenţia de a ne ridica la înălţimea lui Hristos? Acum, privind înapoi, mi se pare că prin această redactare ne apropiem de tot ceea ce stă la baza vieţuirii creştine. N-ar trebui oare să-i avertizăm de acest lucru şi pe destinatarii misivei tale?
ai dreptate... nici unul dintre noi nu poate dori să trăiască Evanghelia şi totodată să nădăjduiască să scape de încercări
154 Petru 2,4-5 (n. trad.).
273
şi chiar de propriile sale eşecuri. Doar cei din vechime pot înţelege asta, ei care au trecut prin focul topitorului. Acolo îşi au rădăcina sobrietatea vieţii lor şi smerenia autentică. Marcu, tu ai purtat această luptă... ţi-a străbătut întreaga viaţă. Îmi amintesc de tânăra felină care răgea în tine. Ştiu că alte fiare te-au atacat. Astăzi, eşti leul nobil a cărui coamă şi ale cărui cicatrice impun respect tuturor atunci când umbli prin savană.
Aveam impresia că Petru vorbea mai mult despre el însuşi decât despre mine. Cunoscuse umilinţa căderii, şi astăzi inspira tuturor înţelepciune şi încredere. Împreună am alcătuit încheierea epistolei.
„Fiţi treji! Privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită. Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi! A Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!”155
A doua zi, epistola era gata. În salutările de la sfârşit Petru mă numea: „Marcu, fiul meu”! Cu asta mă mândream în sinea mea. Asta ne va lega pentru totdeauna.
155 1 Petru 5, 8-11.
15
Laba
nici vorbă de aşa ceva!
dar comunitatea are nevoie, o cere! în primul rând, creştinii din Roma. Toţi fraţii noştri de aici care s-au convertit. Amintirile tale sunt preţioase. Vezi şi tu că trebuie să evităm risipirea teoriilor, împrăştierea urmelor... Ne trebuie o relatare de bază a faptelor şi cuvintelor lui Iisus.
Silvan stăruia pe lângă Petru. Niciodată nu-l văzusem pe corifeul apostolilor atât de încăpăţânat.
nu pot scrie eu însumi o astfel de relatare. Gândiţi-vă şi voi! Dacă mi-aş scrie amintirile despre Iisus, ar deveni un text cu autoritate incontestabilă, nimeni nu ar mai putea oferi propria mărturie pentru a nu contrazice cumva pe cel pe care Hristos l-a desemnat drept păstor al oilor Sale.
tocmai asta e, că ne trebuie o mărturie de referinţă. Biserica trebuie să transmită o comoară a credinţei de neclintit.
aha, ai spus-o! Deci n-ai înţeles nimic: Vestea cea Bună nu are nimic de neclintit. Mesajul lui Iisus nu trebuie impus nimănui, niciodată, prin argumente autocratice. Autorităţile bisericeşti trebuie să fie administratori ai Evangheliei, nu pot fi sursa ei. Cuvântul lui Iisus este prea liber pentru a-l îngrădi într-un ţarc construit de ierarhie sub forma definitivă şi tranşantă a scrisului.
dar aşa mărturia ta se va pierde pentru totdeauna.
275
mai bine să se piardă amintirile mele decât să fie denaturate intenţiile învăţătorului.
petru, le voi scrie eu!
tu, Marcu?
în felul meu. Am în minte proiectul ăsta de mulţi ani. Luca şi Pavel m-au convins că aş putea izbuti. O istorisire care să asigure transmiterea mărturiei către generaţiile viitoare, pentru ca şi ele, la rândul lor, să-L poată cunoaşte, crede, urma pe Iisus. Doar că am nevoie de tine. Îmi vei încredinţa amintirile tale. Altfel nu se poate.
marcule, fiule, mă cunoşti bine, mi-a spus Petru cu afecţiune. Cum aş putea încuviinţa să mă dau în spectacol?
chiar Iisus însuşi ţi-a dat rolul principal. Aminteşte-ţi de misiunea pe care ţi-a încredinţat-o pe malul lacului, după înviere.
tocmai, nici nu se pune problema să se pomenească acest fapt. Este ceva între mine şi învăţător. Cum aş putea să fac pe eroul, eu, care nu am făcut decât să mă lepăd?
se potriveşte de minune! Asta era şi intenţia mea: să nu relatez arătările lui Iisus de a treia zi. Sunt în măsură să ştiu că şi tu, şi ucenicii aţi dat greş. Cu adevărat. O voi arăta fără să ezit. Sărutarea lui Iuda, fuga din Ghetsimani, cântatul cocoşului. Şi eu am greşit. Vreau să arăt că aceste căderi sunt ale fiecărui om. Asta este povestea pe care vreau s-o spun: căderile oamenilor.
e cam simplist, a spus Silvan. Şi nu foarte plăcut...
dimpotrivă, orice mesaj, care ar lăsa să se creadă altceva, nu ar respecta Evanghelia. Orice om, în fragilitatea sa, în greutatea sa, se va putea simţi vizat. Învierea lui Iisus nu este o victorie finală, care vine să ne şteargă slăbiciunile, ci dimpotrivă, ea face tocmai din eşecurile noastre locul de unde să ne ridicăm. La urma urmei, momentul Chedron ne-a transformat pe noi toţi. Căzuţi cum nu se poate mai jos, am sfârşit prin a înţelege că nu e totul pierdut.
276
Privirea lui Petru se schimbase. Cu un entuziasm neaşteptat, a exclamat:
asta e, Marcule, e minunat! Ai găsit uşa de intrare în istorisire. A-L istorisi pe Iisus aşa cum noi, ucenicii, nu L-am înţeles. Aşa cum noi nu L-am urmat până la capăt. Aşa cum El ne-a rămas credincios până la moarte. Asta este pecetea lui Iisus. Nu atât faptele puterii Sale, cât în primul rând fapta măreaţă a slăbiciunii Sale. A primit să fie credincios până la eşec pentru ca nici unul dintre eşecurile noastre să nu scape smereniei Sale. Vom face din cruce punctul central al istorisirii. Iisus a coborât atât de jos, încât nici unul dintre noi nu poate fi prea jos pentru El.
mă vei însoţi aşadar la scrierea cărţii?
în condiţiile astea, da. Ştii deja multe lucruri, dar îţi voi mai spune şi eu... Îţi voi vorbi despre ceea ce am văzut pe munte, despre discuţiile noastre în casa din Capernaum, de veghea din Grădina Ghetsimani... Îmi vei pune puţin în ordine amintirile156.
vom putea lucra de asemenea la mărturiile scrise care circulă deja în comunitate. Încă de la Efes, începusem să copiez numeroase texte care trec din mână în mână, îndeosebi cronica ultimelor zile de la Ierusalim, aceea care este citită la liturghiile noastre. Împreună cu Luca, ne-am gândit că ar trebui rescrisă Răstignirea din perspectiva Psalmilor despre dreptul prigonit, precum şi a profeţiilor privind Omul durerilor din cartea lui Isaia. Da, Patimile vor fi punctul culminant al istorisirii.
desigur! Va trebui probabil să folosim lumina revărsată de aceste ultime trei zile ale lui Iisus pentru a selecta şi rândui
156 Iată ce scrie Papias, episcop din sec. al II-lea: „Marcu, devenit interpretul lui Petru, a scris cu precizie tot ce îşi amintea despre cele făcute sau spuse de Domnul...” Potrivit mărturiilor lui Clement Alexandrinul, Eusebiu din Cezareea şi Fericitului Ieronim, Evanghelia a fost scrisă la cererea creştinilor din Roma.
277
evenimentele care le-au precedat. Ai strâns deja multe mărturii orale la prima mână. De la fratele meu Andrei, de la Antoniu, Iair, Bartimeu... Trebuie văzut cum să le reformulăm şi să le introducem în istorisire.
S-a stabilit că-mi voi dedica serile scrisului. Nu se punea însă problema să trăim pe spezele comunităţii. Nu doream să-mi părăsesc munca de la collegiumul ciprioţilor din Salamina. Din fericire, mă înţelegeam bine cu Teodor, şi el a fost de acord, după un pic de bombăneală din principiu, să-mi ajusteze programul de lucru. Soseam foarte devreme dimineaţa şi plecam de la muncă încă de la ceasul al nouălea. Cu ajutorul lui Silvan, uneori al lui Petru, lucram la manuscris până târziu în noapte. Fausta îmi aducea pâine caldă, de-abia scoasă din cuptor, şi puţin vin îndoit cu apă. Profitam şi de numeroasele zile de sărbătoare de la Roma pentru a înainta cu manuscrisul. Cu atâtea sărbători mobile, sărbători cu dată fixă şi sărbători excepţionale, se întâmpla deseori să mă bucur de trei zile libere pe săptămână. Când erau zile dedicate jocurilor publice, în afară de cazul când acestea aveau loc lângă noi, la naumahia lui Augustus, peste întreg cartierul se aşternea tăcerea, atât de propice scrisului: toată lumea alerga la Colosseum, la Circus Maximus sau la recent inauguratul circ al lui Nero.
Cu puţin noroc, zilele libere din cetate nu coincideau cu ziua sabatului, cu care ne bucura mereu grijuliul Teodor pe care între noi îl numeam mai curând Natanail. Plimbarea noastră cu Silvan se deosebea de cea pe care o făceam odinioară cu Timotei. Asistam la slujbă încă de la răsăritul soarelui, în casa de rugăciune a Augustensilor157, una dintre cele mai deschise netăiaţilor împrejur. Ni se alătura Clement158,
157 Fondată de Augustus însuşi, acesta fiind favorabil iudeilor.
158 Conform Tradiţiei, îndeosebi lui Irineu din Lyon, Clement este al treilea urmaş al lui Petru în fruntea Bisericii din Roma, la sfârşitul sec. I.
278
un tânăr creştin din cartierul Caelimontium regio II nu prea departe de casa lui Narcis. Ne luam bocceluţa pentru o zi întreagă, cu intenţia de a ne plimba în natură. Mergeam de-a lungul naumahiei şi canalului aqua Alsietina, urcam până la Janiculum. Hoinăream ore întregi printre mici coline pline de verdeaţă, pe lângă apeductul Palatium. Scăpam astfel de praful şi de vacarmul atelierelor din centrul cetăţii.
Discutam toţi trei despre cele mai diferite subiecte, în funcţie de impresiile fiecăruia. Adesea, evocam situaţia politică, din ce în ce mai îngrijorătoare. După plecarea lui Seneca din funcţia de consilier al lui Nero şi scandaloasa execuţie a Octaviei, izbucniseră revolte. Securitatea în acest oraş pe care Petru îl numea „Babilon” se deteriorase considerabil de când cu nebunia autocrată care-l cuprinsese pe împărat. Nu ne imaginam încă urmările dezastruoase care aveau să afecteze comunitatea.
Alteori, ne aminteam de călătoriile noastre. Silvan vorbea de Bitinia, eu, de Alexandria. Sau ne împărtăşeam impresiile despre Troa, a cărei atmosferă paşnică ne impresionase şi pe Silvan, şi pe mine. Clement, un roman adevărat, care nu ieşise niciodată din Latium mai departe de Etruria şi de Umbria, ne asculta, privindu-ne cu ochii săi limpezi care abia aşteptau să se umple de aventuri. Alteori, ne întorceam la munca de autori. Ni se întâmpla adeseori să descoperim idei noi pentru a înainta istorisirea, pentru a ne şlefui mai bine lucrarea.
Cu prilejul uneia dintre aceste plimbări de iarnă, pe când soarele apunea după colinele înlănţuite, ne-am aşezat pe un trunchi pe care probabil o furtună recentă îl despicase pe toată lungimea lui. Admiram spectacolul luminii filtrate a soarelui la asfinţit, care aprindea ocrul vilelor sub smaraldul pinilor. Până şi frunzişul acestora era străbătut de albastrul azuriu al unui cer al cărui secret nu-l ştie decât Peninsula Italică.
279
M-a tulburat: era o lumină familiară şi în acelaşi timp surprinzătoare. Parcă aş fi trăit mereu în acest loc, parcă aş fi fost la mine acasă, fiind totodată fermecat de frumuseţea neasemuită a acelui tablou. Atunci am avut intuiţia cum ar trebui să fie primele paragrafe ale istorisirii noastre. Ar trebui relatat dintr-odată, dintr-o răsuflare, ceea ce era familiar şi totodată surprinzător la Iisus. Pe de o parte, să înţelegem că Iisus venise ca să Se facă părtaş vieţii de zi cu zi a oamenilor. Pe de altă parte, să fim cuprinşi de nedumerire înaintea Lui, Care rămâne de neatins, Cel pe Care nu poţi pune mâna, Cel Care nu poate fi redus la cele omeneşti. Primele scene ar trebui înfăţişate sub forma unei singure zile159, când Iisus a împărţit cu oamenii acelaşi trai obişnuit, cu cei pe care-i întâlnisem şi eu la Capernaum. Chiar dacă în aceste episoade Iisus Se arată foarte apropiat, nu poţi să nu fii totodată subjugat de puterea Lui, de hotărârea şi libertatea de care dă dovadă, şi să fii la fel de uimit cum fuseseră Petru şi primii săi trei tovarăşi când El îi chemase, pe malul lacului.
Silvan şi Clement m-au scos din visare şi am pornit-o spre casă.
În timp ce treceam pe la sud de janiculum, vederea Romei din acea perspectivă ne-a oprit în loc, a nu ştiu câta oară. Urmăream cu privirea Tibrul, care îmbrăţişa zidurile încă de la podul Aemilius, cel mai vechi din Roma, în dreapta noastră. Îl ghiceam şerpuind până la şantierul Podului Triumfal pe care Nero îl construia în stânga noastră. Albul marmurei scotea în evidenţă măreţia celor mai frumoase edificii din centrul cetăţii. La nord şi la sud, dar şi în Trastevere-ul aflat la picioarele noastre regio XIV -, roşul cărămizilor se întindea începând din suburbium până departe, la ţară.
159 De recitit minunata zi petrecută la Capernaum, la Marcu 1, 16-39.
280
Mi-am scos cărbunele şi un ostracon ca să imortalizez Tibrul şi, dincolo de el, teatrul lui Marcellus un Marcellus diferit de prefectul adus la credinţă de Petru care se înălţa la picioarele Capitoliului.
Tibrul, podul Fabricius, Teatrul lui Marcellus şi Templul lui Jupiter de pe Capitoliu, văzute de pe colina Janiculum
Coborând, ne-am hotărât să-l răpim pe Petru de la întrevederile pe care le acorda zilnic fraţilor. L-am luat cu noi şi ne-am dus să gustăm ceva într-o tavernă, spre nemulţumirea Faustei, care ne pregătise nişte praz din Ostia. Îl vom savura a doua zi... Mai spre seară, am celebrat frângerea pâinii cu el şi cu câţiva creştini. Ce emoţie să-l asculţi pe corifeul celor Doisprezece predicând despre metamorfoza lui Iisus pe Munte160 sau să repeţi chiar gesturile lui Iisus când împărţea hrană mulţimilor şi să reiei cuvintele învăţătorului din ajunul morţii Sale!
în seara aceea, în timpul slujirii cuvântului, am fost surprins de cuvintele de origine latină introduse în acele testimonia
160 Termen folosit de Marcu pentru Schimbarea la Faţă.
281
pe care le folosea la slujbe comunitatea din Roma ieşită din păgânism. În mod deosebit, se întâlneau atunci când se rostea pasajul cu procesul lui Iisus, în legătură cu instituţiile specific romane... Se pomenea de flagello, de praetorium sau de centurio. Dar, dacă stăm să ne gândim, nu era chiar de mirare din moment ce Iisus fusese judecat şi osândit după justiţia imperială... Mi-am spus că voi păstra şi eu aceste accente romane în istorisirea mea161. Chiar dacă locuitorii Romei vorbeau mereu greceşte, cuvintele latineşti ar fi folositoare pentru a înţelege subtilităţile osândirii lui Iisus de către instanţele imperiale.
Fiindcă veni vorba de conflicte cu administraţia romană, Petru era în dispută cu prefectul Agrippa. Câteva concubine ale acestuia veneau să-l asculte pe apostol predicând. Într-o zi, Petru vorbise despre datoria de a nu avea decât o singură soţie. De atunci, Doris, Agrippina, Nicaria şi Eufimia refuzau să se mai supună plăcerilor omului de la putere. Agrippa aflase de unde i se trăgea necazul şi a hotărât să-l atace pe Petru. Acesta a fost informat de ameninţare de către una dintre ascultătoarele sale. Mai mulţi fraţi l-au sfătuit să fugă din oraş162, dar Petru a refuzat. Era pregătit să-şi asume până la capăt credinţa în Evanghelie, de acum era păstorul turmei de la Roma şi nimic nu-l putea despărţi de poporul său. Aşa că se profila un viitor ameninţător: confruntarea cu puterea romană nu se va face fără flagello, praetorium şi centurio... Acesta va fi pentru Petru prilejul de a-şi mărturisi credinţa în Evanghelie nu din sfidare, ci din încrederea în Cel Care
161 Pentru pr. Lagrange, „nu este surprinzător să întâlneşti cuvinte latineşti la Marcu, ca şi în greaca elenistică a vremii”, din moment ce latina era „limba administraţiei şi a armatei în întreaga lume romană”. Lagrange deduce de aici că Evanghelia după Marcu a putut fi scrisă la Roma.
162 Aici plasează Faptele lui Petru legenda din Quo Vadis, potrivit căreia Petru, fugind din Roma, L-ar fi întâlnit pe Hristos Care Se ducea să Se răstignească a doua oară, în locul fugarului.
282
scoală din morţi. Cu smerenie, dar cu fermitate, spre deosebire de mulţi oameni, noi eram siguri de perenitatea vieţii viitoare. Convingerea că moartea nu este definitivă ne dădea o libertate suverană faţă de cele ale lumii acesteia. Cei care-şi puneau toată nădejdea doar în viaţa de aici erau probabil cei mai de plâns dintre toţi oamenii.
în seara aceea, după celebrare, Clement a deschis un subiect care privea legătura noastră cu poporul din Roma163. Era mirat că atât de puţini creştini necircumcişi veneau alături de noi la frângerea pâinii.
la părinţii mei, ba chiar şi la Narcis, când primim comunitatea, aceasta este mult mai diversificată.
aşa e, a spus Petru. Asta şi din pricină că în Trastevere se află un număr mare de iudei.
dar şi pentru că cei circumcişi se deschid cu greutate faţă de necircumcişi, a adăugat Clement.
şi invers! Am vorbit despre asta acum câteva zile cu Marcu şi Silvan. Faptul că nu izbutesc să-i adun la un loc îmi este ca un ghimpe în slujire. Or, buna înţelegere dintre comunităţi se manifestă prin gesturi concrete, iar frângerea pâinii împreună se află în centrul vieţii noastre.
nu ai mai făcut progrese pe tema asta, de când cu disputa cu Pavel, în Antiohia? a intervenit Silvan.
nu, recunosc. Cred că asta este una dintre cele mai mari greutăţi din misiunea mea, care vizează atât unitatea, cât şi universalitatea Bisericii. Chestiunea frângerii pâinii va trebui să fie plasată în centrul istorisirii noastre.
încă din ziua în care am întâlnit-o pe femeia din Sidon, am spus eu, sunt convins că netăiaţii împrejur sunt chemaţi să împartă mana cu israeliţii. Asta voia Iisus, din moment ce
163 Clement al Romei este probabil iudeo-creştin, potrivit câtorva ebraisme din Scrisoarea sa către Corinteni, unde vorbeşte despre „părintele nostru Avraam”. Dar metafora sa inspirată de jocurile din arenă, între altele, arată o integrare în cultura apuseană.
283
i-a hrănit pe cei din Neamuri în aceleaşi împrejurări cu cei tăiaţi împrejur.
iată de ce vor trebui relatate ambele evenimente164.
am adunat multe mărturii privind desfăşurarea lor. Se stăruie asupra faptului că Iisus a voit să împartă pâinile prima dată pe malul acesta al lacului, pentru iudeii care-L urmau: în jur de cinci mii de persoane, pe care Iisus le aşezase în cete de câte o sută sau de câte cincizeci, aşa cum făcuse şi Moise cu poporul. S-au strâns douăsprezece coşuri pline cu firimituri, cât numărul seminţiilor lui Israel. Când a împărţit a doua oară, pe malul profan al lacului, nu mai erau coşuri, ci panere, ca în lumea greacă. Au rămas şapte cu firimituri după ce s-au hrănit aproape patru mii de oameni, cifre semnificând sobornicitatea. Cei care s-au convertit la Hristos venind dintre Neamuri se vor recunoaşte în această a doua mulţime.
deci cifrele nu erau puse la întâmplare? a spus Silvan.
îndată după acest episod ne-am urcat în corabie cu Iisus, a continuat Petru. Ne-a întrebat tocmai despre cifrele astea, şi noi nu am înţeles de ce stăruia atâta asupra acestui punct. Voia să ne facă să pricepem că nu este decât o singură pâine pentru toţi.
crezi că Iisus a vrut să anticipeze frângerea pâinii aşa cum o celebrăm noi astăzi?
sunt convins. Lăsându-ne ceea ce prisosise, câte un coş pentru fiecare apostol, ne dezvăluia că vom avea de împărţit şi pe viitor. Dar mai ales, îndată după această primă împărţire, Iisus a venit la noi mergând pe apă. Ne arăta astfel că Se putea apropia de noi depăşind separarea produsă de
164 De recitit cele două episoade cu săturarea mulţimilor (Marcu 6,36-44; 8, 1-20). În versiunea rom. a Sfintei Scripturi, în ambele pasaje este folosit acelaşi termen, „coşuri”, fără să se facă diferenţa ca în versiunea franceză între couffin” şi „panier” sau între „panier” şi „corbeille” (TOB) (n. trad.).
284
moartea Sa, şi anume în pâinea euharistică. Cele două semne sunt legate. Pâinea pe care o frângem este Iisus Care ni Se arată, prezent pentru noi dincolo de moarte. Acea pâine i-a îngăduit să ţină mulţimile lângă El. Iar noi, noi îi propuneam să le spună mulţimilor să plece! Pentru că nu am înţeles sensul minunii cu înmulţirea pâinilor, am rămas muţi de uimire când a venit mergând pe apă.
Discuţia s-a prelungit până târziu în noapte. Întrucât a doua zi, Ziua Domnului, cădea într-o zi de sărbătoare, Clement nu era obligat să se întoarcă la el acasă, aşa că i s-a dat o rogojină până în zori. Devenise primejdios să străbaţi Roma înainte de ivirea zorilor, ieşirile pe străzile întunecate fiind de evitat.
Istorisirea înainta anevoie. Deşi adeseori scriam singur pe tăbliţe de ceară, nu copiam nimic cu cerneală fără să fi convenit asupra textului cu Petru şi cu Silvan. Nu puteam povesti totul, trebuia să alegem: am decis să păstrăm elementele cele mai bine întipărite în memoria comunităţii, cele pe care Petru le considera esenţiale, cele care puteau cel mai bine să inspire viaţa creştinilor şi, în sfârşit, cele la care meditasem eu însumi, în felul meu de a-L înţelege pe Iisus. Mai aveam încă papirusul cu câteva parabole pe care Iair mi-l dăruise la Capernaum. Doream să păstrez amintirile mele personale, şi anume readucerea la viaţă a Talitei şi exorcizarea lui Antonie, care mi se păreau din ce în ce mai mult a fi legate între ele165: puterea lui Iisus de a reda viaţa unei fiice a lui Israel şi, în paralel, autoritatea Sa asupra puterilor morţii prezente în Neamuri.
Trebuia, pe de o parte, să lucrăm fiecare pasaj cu multă precizie, iar, pe de altă parte, să organizăm ansamblul istorisirii. Alegeam episoadele astfel încât intriga generală să păstreze
165 Cap. 5 de la Marcu (vezi anexele biblice ale cap. 4 şi 5).
285
o dinamică unificată. Conveniserăm asupra unei intuiţii avute de mine cu mult timp în urmă: să istorisim viaţa lui Iisus sub forma unui unic urcuş către Ierusalim, chiar dacă Se dusese cu mai multe prilejuri în Oraşul sfânt. Astfel, Ierusalimul va apărea limpede ca locul unic al destinaţiei lui Hristos, trecerea Sa ultimă, Paştele Său. Pentru aceasta, era nevoie să reorganizăm naraţiunea câtorva evenimente. Mai precis, dat fiind că se desfăşoară la Ierusalim, trebuia să decalăm marele semn profetic al Templului166: momentul în care, la începutul lucrării Sale, Iisus i-a alungat pe neguţători nu putea fi relatat decât mai târziu în istorisirea noastră. De asemenea, trebuia să dăm de înţeles că Iisus anticipase ultima Sa cină ca pe un seder pascal, deşi se petrecea în ajunul sărbătorii.
Astfel, voiam ca faptele şi cuvintele lui Iisus să se rânduiască în funcţie de înţelegerea pe care o avem noi despre existenţa lui Hristos. Mai trebuia, totodată, să şlefuim şi să punem în valoare diferitele etape ale vieţii publice ale lui Iisus, acestea corespunzând unui itinerar care nu-i privea numai pe contemporanii Săi, ci şi pe oamenii din epocile viitoare, care ar dori să-L urmeze.
În legătură cu acest subiect, Silvan, care lua parte la redactare, a venit cu o idee strălucită, astfel încât, graţie lui, am găsit articulaţia istorisirii: trebuia să derulăm cu precizie evenimentele plasate în Cezareea lui Filip167. Acolo le adresase Iisus ucenicilor întrebarea crucială privind identitatea Sa. Mărturia lui Petru era decisivă. Silvan l-a întrebat:
de ce a aşteptat Iisus atât de mult până să vă întrebe: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?”?
pentru că înainte nu eram în stare să răspundem.
ce s-a schimbat după ce ai răspuns că El era Hristosul?
166 Marcu 11, 15-19. Putem presupune, plecând de la Evanghelia după Ioan, că acest gest a avut loc la începutul activităţii lui Iisus.
167Marcu 8,27-9,9.
286
totul! Ne-a vorbit pentru prima oară despre suferinţa şi moartea spre care Se îndrepta.
or, aşa ceva nu aţi suportat să ascultaţi. Ne-ai spus că I te-ai opus cu violenţă. Cum a reacţionat atunci?
destul de aspru faţă de mine... Apoi ne-a spus că eram liberi să-L urmăm sau nu, dar că, dacă-L urmăm, să fim gata să ne luăm crucea.
de ce ai continuat să-L urmezi, dacă învăţătura Sa ţi se părea nebunească?
nu ştiam către cine altcineva să mă duc. Şi apoi, după câteva zile, m-a luat împreună cu Iacov şi Ioan pe munte, chiar deasupra168. Am auzit glasul lui Dumnezeu care ne spunea că Iisus nu era doar Hristosul, ci şi Fiul lui Dumnezeu şi că trebuia să-L ascultăm.
cum ai reacţionat la asemenea revelaţie?
am înţeles că Iisus ştia ce face. Am început să înţeleg că va trebui să murim împreună cu El şi credeam chiar că sunt pregătit pentru asta... În orice caz, am înţeles această soartă tainică mai bine decât Iacov şi Ioan. Ei, văzându-L pe Iisus în slavă pe munte, au început să viseze la cele mai bune locuri lângă Iisus...
cred, a spus Silvan, că avem acum punctul de îmbinare al povestirii. Până la momentul Cezareea, întrebarea era: Cine este Acest Om? După răspunsul tău, Petru, perspectiva se schimbă: suntem oare pregătiţi să-L urmăm?
în acel moment, totul ar fi trebuit să se schimbe pentru noi, a adăugat Petru. În realitate, la Cezareea eram credincios... dar eram oare cu adevărat ucenic? De crezut, credeam, desigur, dar de urmat... de urmat până la capăt?
aşadar, acolo, în nordul ţării, începe drumul către Ierusalim: pentru Iisus, pentru tine, dar şi pentru orice ucenic.
168 Cred şi eu, alături de alţi comentatori, că muntele Schimbării la Faţă este muntele Hermon, nu muntele Tabor... Biblia nu insistă asupra exactităţii locurilor.
287
Aceasta va fi a doua parte a istorisirii noastre, până la punerea în mormânt.
ai dreptate, a spus Petru, gânditor. A fi ucenic înseamnă a-L urma pe Iisus până la cruce. Nu e nici trufie, nici fanatism, înseamnă tocmai a-L alege ca tovarăş pentru a-I încredinţa slăbiciunile şi încercările noastre. Numai El Se poate şi ne poate ridica din toate morţile noastre. Asta am învăţat treptat, din toate înfrângerile şi necazurile. O mică frântură din vieţile noastre, pe care o vom include în miezul povestirii.
aşadar, a spus Silvan, trebuie să avem grijă la scrierea acestui pasaj din Cezareea şi de pe munte, şase zile mai târziu. Aici este punctul de cotitură în care este în joc libertatea lui Iisus când îşi dă viaţa. Şi tot aici este în joc şi libertatea ucenicului dacă vrea să se angajeze în a-L urma pe Iisus.
Marcasem o etapă decisivă în structurarea istorisirii. Începeam să redactez pasajul nostru. Memoria lui Petru şi intuiţia lui Silvan mi-au îndrumat compoziţia: „Şi a ieşit Iisus şi ucenicii Lui prin satele din preajma Cezareei lui Filip şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: «Cine zic oamenii că sunt?”.
O anumită grabă ne călăuzea munca. Presimţeam că nu trebuie să amânăm. Într-adevăr, Roma trepida. În cartiere era zilnic agitaţie. Autorităţile păreau ezitante. Noutatea dezbaterilor şi a ideilor incendia Forumul. Tensiunile dintre comunităţi, rumoarea crescândă împotriva creştinilor, toate aceste simptome dădeau naştere unei nelinişti permanente. Trebuia să finalizăm şi să răspândim scrierea noastră cât mai repede. Nu doar din dorinţa de a vesti Evanghelia, ci şi din preocuparea de a garanta o temeinicie a memoriei în faţa numeroaselor teorii care circulau despre Iisus. Nici nu ştiam pe atunci câtă dreptate aveam să ne grăbim. Evenimentele dramatice erau iminente.
288
Am lucrat pe brânci luni întregi. Istorisirea căpătase formă. Dispuneam în prezent de toate episoadele, integral, majoritatea gravate cu stiletul pe tăbliţe de ceară. Acest mod de a scrie facilita mult corecturile. Mai aveam şi câteva papirusuri cu cerneală, acestea îngăduind o lectură mai fluidă a secvenţelor lungi, cum erau evenimentele care culminau cu moartea lui Iisus.
începutul şi concluziile au fost părţile cele mai delicate. Aproape ajunsesem la sfârşit, când Petru m-a susţinut împotriva lui Silvan, care voia să relateze momentele în care Cel înviat Se arătase ucenicilor.169
cum am putea trece sub tăcere învierea lui Iisus? Este punctul culminant al credinţei noastre, începutul aventurii celei noi!
silvan, a spus Petru, am discutat deja acest subiect şi am pus o condiţie sine qua non pentru participarea mea. Dacă relatăm învierea, riscăm să creăm o confuzie cu marile poeme din mitologia greacă sau egipteană...
nu este vorba să o trecem sub tăcere, am adăugat eu. Ci doar să o sugerăm prin mormântul gol. Trebuie neapărat să menţionăm apariţiile lui Iisus afară din mormânt pentru a ne da seama că a înviat? Din moment ce Şi-a vestit învierea şi le-a dat întâlnire ucenicilor în Galileea, aşa cum aminteşte tânărul de la mormânt, nu e nevoie să povestim întâlnirea.
dar atunci cum se va şti că această întâlnire a avut loc?
este o problemă de credinţă. Ştim că întâlnirea a avut loc. Pe ea se întemeiază mărturia apostolilor. Dar, pentru a se duce în Galileea, ucenicilor şi lui Petru le-a fost de ajuns să-şi amintească cuvintele spuse de Iisus înainte de moarte şi să creadă în ele. Tot aşa, şi cel care ne va citi scrierea nu are
169 Lipsa relatării învierii este o alegere îndrăzneaţă a lui Marcu, care a tulburat atât de mult tradiţia, încât s-a adăugat ulterior. Marcu 16,9-20 după Marcu 16,1-8.
289
nevoie să i se povestească întâlnirea cu Cel înviat pentru a porni la drum. Ba mai bine, întâlnirea ultimă se petrece în afara istorisirii, din moment ce, la urma urmei, nu este doar a ucenicilor, ci a fiecărui om cu Iisus.
şi totuşi, relatări ale arătărilor Celui înviat circulă în diferite comunităţi, începând cu cele ale lui Ioan sau Pavel... mărturia lui Toma, cea a călătorilor pe drumul spre Emaus... Toate întăresc adevărul învierii.
da, dar aceste relatări sunt de fapt în acord cu alegerea noastră, stăruind asupra faptului că întâlnirea cu Cel înviat presupune credinţă. Desigur, constituie mărturii elocvente, dar eu rămân la părerea mea.
îţi dai seama că, din pricină că lipseşte concluzia, textul se va încheia cu eşecul ucenicilor? Ceea ce ar fi incoerent şi stângaci. Petru, ultimele tale cuvinte vor fi astfel cele scrise: „Nu cunosc pe omul acesta...”
tocmai! Acestea sunt ultimele mele cuvinte. Dar nu cuvintele mele sunt cele care rămân la sfârşit. Cele care îl vor marca pe ascultătorul acestor istorisiri sunt cuvintele lui Iisus, Care a avut bunătatea să mă prevină că voi cădea:
„Mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine...” Mă făcea să înţeleg că, încă de când Se îndrepta către Golgota, căderea mea era prevăzută. În faţa mormântului gol, tânărul le-a amintit femeilor tot spusele lui Iisus: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi, acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.”
da, dar pentru prima oară în relatarea noastră, te pomeneşte după ceilalţi: „ucenicilor şi lui Petru...” Ca şi cum ţi-ai fi pierdut statutul de corifeu. Trebuie relatată arătarea de pe malul lacului, unde Iisus ţi-a redat întâietatea.
nu va fi nevoie. Iisus m-a aşezat în fruntea turmei Sale nu ca să mă aflu pe culmea onorurilor, ci pentru că poate
290
mai mult decât ceilalţi am trăit experienţa neputinţei mele de a-L urma până la capăt. Aşa că sunt foarte bine pe ultimul loc.
tocmai această răsturnare de situaţie, am reluat eu, trebuie s-o înţeleagă toţi la sfârşitul povestirii. Desigur, renunţăm la anumite părţi din evenimentele legate de înviere, dar această cădere abruptă îl trimite pe fiecare la statutul de ucenic. Fiecare ucenic trebuie să aibă aceeaşi experienţă ca Petru: nu să caute dovezile palpabile ale învierii, ci, aşa plăpând cum este, să aibă încredere cu smerenie în cuvântul celorlalţi şi, în cele din urmă, în cuvântul lui Iisus. El a înviat nu pentru că aşa se povesteşte, ci pentru că a prezis asta.
Silvan nu a fost convins. Dar eu şi Petru am rămas fermi şi am încheiat relatarea cu fuga femeilor ieşind din mormânt, cuprinse de frică şi de uimire, şi nespunând nimic nimănui. Această încheiere enigmatică va determina pe fiecare să cugete la modul în care a primit vestea învierii... şi la poziţia sa faţă de această veste de necrezut şi faţă de cei care o aduc.
Istorisirea era aproape gata şi nu ne mai rămânea decât să scriem primele cuvinte pe post de titlu şi de prolog. Pentru a evita noi dezacorduri, am hotărât să petrecem mai înainte o noapte în rugăciune. A doua zi, am ajuns la un consens. Petru a sugerat să menţionăm încă de la primele rânduri o legătură între vechile Scripturi, textul pe care-l înfăţişam şi mărturia lui Ioan Botezătorul. În ceea ce mă priveşte, eu eram preocupat să păstrez dimensiunea transmiterii orale, aşa cum făcuse învăţătorul nostru: titlul va fi Evanghelia170 lui Iisus. Silvan a obiectat că ar fi fost potrivit să înfăţişăm de la bun început credinţa autorilor, dar şi obiectivul lor: să arate cititorului că acest Iisus de Care a auzit vorbindu-se
170 Termenul „Evanghelie”, care înseamnă ad litteram „veste bună”, face trimitere în primul rând la oralitate.
291
este cu adevărat Hristosul aşteptat de Israel şi totodată că S-a manifestat ca Fiul însuşi al lui Dumnezeu: botezul lui Iisus ar fi trebuit relatat mai devreme. Prin aceşti doi termeni - „Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu” se pregătea ceea ce avea să fie confirmat la punctul de articulare al istorisirii. La Cezareea, Petru mărturiseşte că Iisus este Hristosul; pe muntele Schimbării la Faţă, Dumnezeu confirmă că este Fiul Său.
Aşa se prezenta primul rând din sulul nostru:
începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, potrivit celor scrise de Isaia prorocul.
Ultima noastră sarcină era de a copia textul în întregime pe un suport solid. Am fi putut alege pergamentul, aşa cum am văzut atâtea la Efes. Pielea de animal era în mod cert mai rezistentă, dar dintotdeauna folosisem papirusul. Acest suport, relativ accesibil, ne-a permis realizarea mai multor copii. Mulţi binefăcători deveniţi creştini ne-au furnizat sulurile.
Câteva zile mai târziu, după o muncă susţinută de transcriere, un prim sul a fost terminat. În seara aceea, n-am izbutit să adorm. Un exemplar iniţial complet... rodul muncii noastre. Istorisirea pe care o intitulaserăm Evanghelie era încărcată de sudoare şi de sânge. Ale personajului principal al istorisirii, dar şi ale autorilor acesteia, ale autorului. Întâlnire misterioasă... Sentinţa enigmatică a lui Manain pe cheiul exilului meu alexandrin îşi căpăta sensul deplin: „Eşti fericit, Marcule, că ai trecut atât de timpuriu printr-o asemenea încercare.” încercarea mă formase, făcându-mă un căutător privilegiat, care a avut şi prilejurile, şi stăruinţa de a aduna mărturiile de la cei care trăiseră evenimentele. Fără să fi ştiut dinainte, am întreprins o întreită cercetare: a inconsistenţei fiinţei mele, a marginilor imperiului şi a existenţei lui Iisus.
292
Aşa a luat naştere istorisirea... Aşa fusesem instrumentul ales pentru a deveni, în sensul propriu al cuvântului, inventatorul Evangheliei. O nouă formă de literatură lua naştere. Care se va încheia, desigur, la moartea martorilor oculari... Un gen literar ad-hoc care să insereze statornicia lui Dumnezeu în miezul istoriei oamenilor.
16
Prada
La începutul verii, sosirea lui Timotei la Trastevere a precipitat lucrurile. Venea de la Gades. Pe când era în Spania şi tocmai îl trimisese pe Luca în Galia171, Pavel primise o scrisoare de la Tihic, care îi mărturisea dificultăţile întâmpinate în conducerea comunităţii din Efes, după moartea Priscillei şi a lui Acvila. Omul din Tars îi propusese deîndată lui Timotei să se întoarcă în Asia, şi atunci acesta a vrut să facă un ocol pe la Roma, să vadă dacă Petru mai avea nevoie de mine; dacă nu, m-ar fi luat bucuros cu el, să-i fiu însoţitor în Colose, Filadelfia şi Hierapolis.
Petru s-a hotărât pe loc. Păstrându-l pe Silvan cu el, m-a îndemnat să plec cu Timotei. Pretindea că nu ar mai fi avut nevoie de mine din moment ce amintirile sale fuseseră preluate şi transcrise. Ştiam că această decizie îi sfâşia inima de părinte, dar râvna sa misionară era mai puternică: acum era nevoie să fie distribuită istorisirea pe o arie cât mai largă. Îl voi însoţi aşadar pe Timotei, luând un sul cu textul pentru Efes. Iar acolo va fi copiat pentru celelalte cetăţi asiatice. Ideea de a-mi relua tovărăşia cu credinciosul colaborator al lui Pavel mă încânta. Cât despre cea de a răspândi mărturia scrisă a lui Petru, mă copleşea!
Mai multe copii erau în curs de realizare. Un tânăr scrib din administraţia romană, convertit de elanul lui Clement,
171 Vezi Faptele lui Pavel, apocrifă.
294
muncea noapte de noapte ca să facă mai multe exemplare. Când ne-a adus primul sul, Clement ne-a mărturisit dorinţa lui tainică: să ne însoţească în Asia. Voia să cunoască şi alte orizonturi în afară de Latium. Propunerea a fost primită cu bucurie, şi Clement s-a alăturat echipei noastre.
Am avut presentimentul că nu voi mai revedea Roma, cel puţin nu în acelaşi mod. Aşa că am hotărât, înainte de a o părăsi, s-o mai imortalizez pentru o ultimă oară. M-am dus în Forum cu cărbunele meu, încercând să-i prind încă o dată splendoarea. Un mic templu aşteptându-L pe Dumnezeul lui Iisus Hristos mi-a reţinut atenţia.
O ultimă schiţă a Templului din Forumul roman
La o săptămână după venirea lui Timotei, bagajele noastre erau pregătite. Urma să mergem mai întâi până la Puteoli. Acolo, Timotei trebuia să înmâneze o scrisoare din
295
partea lui Pavel lui Ariston172, tânărul conducător al acestei comunităţi care-l primise şi pe el, dar şi pe Petru, la sosirea lor în Italia.
Fausta, Petru, Silvan, Narcis, părinţii lui Clement şi câţiva membri ai comunităţii din Trastevere ne-au însoţit până la Aventin. De acolo, de sus, am putut arunca o privire pe care o credeam ultima asupra Cetăţii Eterne. Lacrimile Faustei ne-au tulburat. Petru m-a strâns în braţe cu o emoţie pe care i-o trăda şi vocea răguşită. Cu ochii roşii, mi-a recomandat să-l salut pe Ariston, ca pentru a schimba subiectul. Chiar dacă nu bănuiam drama care avea să lovească comunitatea romană, presimţeam că nu-i vom mai revedea niciodată. Părinţii lui Clement i-au încredinţat un al doilea sul, de abia uscat şi recitit. Date fiind toate peripeţiile unei călătorii, două copii sunt mai bune decât una singură. Evanghelia se răspândea de acum prin scris. Eram mândru şi mă treceau fiorii.
Am luat-o pe Via Appia, în direcţia munţilor Alban, la fel de vizibili pentru drumeţ ca şi farul din Pharos pentru marinar. Odată depăşite cartierele mărginaşe şi locul catacombelor, drumul era mai liber. Pinii ne străjuiau drumul. Mi-am dat seama că de luni întregi nu mă mai îndepărtasem de creuzetul roman, atât fusesem de captivat de redactarea Evangheliei. Porneam din nou la drum... dar nu ca înainte. Aveam impresia că îndeplinisem o misiune. Încheierea romană a istorisirii ar fi articulaţia centrală a existenţei mele. Până atunci, dusesem o viaţă în slujba căutărilor, de acum înainte trăiam ca un semănător, asemenea celui din parabole. Încă nu ştiam că viitorul mă va determina să trec la o altă relatare: cea a vicisitudinilor propriei mele vieţi.
După o săptămână de drum, am fost primiţi de fraţii din Puteoli. Nu mai văzusem niciodată până atunci o panoramă
'172 Vezi Faptele lui Petru.
296
atât de uimitoare ca acest golf maiestuos173 pe Marea Tireniană. La orizont, la poalele Vezuviului, se întindea Pompeiul. La fel ca Pavel înainte de sosirea sa la Roma, nici noi timotei, Clement şi cu mine nu ne-am lăsat rugaţi pentru a zăbovi în aceste locuri încântătoare. Ariston ne convinsese să rămânem, timp în care mai mulţi scribi de-ai lor lucrau împreună la copierea unui exemplar al istorisirii. Comunităţile fremătau: toate voiau să aibă istorisirea pentru a o citi la întruniri, pentru a învăţa anumite pasaje pe dinafară şi astfel a putea împărtăşi Vestea cea Bună celor care nu o cunoşteau.
în cea de a şasea zi, ne pregăteam de drum, când am primit teribila veste: un incendiu uriaş devastase Roma174. Cetatea cunoscuse adesea astfel de nenorociri, incendiile erau frecvente în cartierele în care multe construcţii erau din lemn; totuşi, de data asta, amploarea pagubelor părea deosebit de îngrijorătoare. Fără a se şti de unde apăreau informaţiile, Campania fierbea dintr-un capăt în celălalt. În câteva ore, au venit puhoaie de refugiaţi, cu nenumărate versiuni, care se amplificau cu fiecare nou-venit. Era greu să-ţi faci o părere despre amploarea distrugerii, dar era limpede că mai multe cartiere ale capitalei fuseseră făcute scrum. După spusele refugiaţilor, mândra cetate nu cunoscuse niciodată un asemenea dezastru. Nimeni nu era în măsură să ne lămurească soarta fraţilor noştri. Se spunea că oraşul se aprinsese dinspre Circus Maximus şi că focul se împrăştiase către nord, prin colina Palatină, fără a ajunge pe malul drept al fluviului. Poate că fraţii noştri din Trastevere nu au fost atinşi, dar era foarte posibil ca cei de pe Aventin şi mai ales de la Caelius să se numere printre victime. Clement era tulburat şi neliniştit pentru ai lui...
173 Golful din Napoli. Puteoli se numeşte astăzi Pozzuoli. Este menţionat că Pavel a trecut pe acolo în Fapte 28, 13.
174 Marele incendiu din Roma de la începutul lunii iulie 64 este descris cu precizie de Tacit şi de Suetoniu ca fiind cel mai grav şi mai violent pe care l-a suferit cetatea.
297
Am hotărât pe loc să ne întoarcem. Trebuia să dăm o mână de ajutor neîntârziat comunităţilor romane. Ariston s-a ocupat de organizare. Era nevoie de cinci zile ca să ajungem în capitală, cu atât mai mult cu cât urma să mergem în sens invers cu puhoiul de oameni provocat de dezastru.
Pe drumul spre nord întâlneam familii disperate. Nu-şi luaseră decât câteva lucruşoare în boccele legate sumar. Grăbeam pasul şi evitam să mai punem întrebări fugarilor buimăciţi, pentru a nu mai întârzia. Doar opririle de noapte, de scurtă durată, dat fiind că soarele răsărea devreme şi apunea târziu, ne îngăduiau să mai vorbim cu unii romani fugari. Unii afirmau că incendiul avea o origine criminală. Se spunea că însuşi Nero, în nebunia lui, ar fi pornit focul. Tot mai mulţi erau cei care, pe măsură ce ne apropiam de Roma, declarau că împăratul caută vinovaţi. Îngrijorarea noastră în special a lui Clement a sporit la auzul zvonurilor că ar fi fost vorba fără îndoială de iudeii care se închinau unuia numit Hristos... Auzeam versiuni contradictorii. Se spunea că presupuşii vinovaţi erau supuşi supliciului rezervat incendiatorilor, adică erau pedepsiţi cu propria lor vină, deci arşi de vii. Îngroziţi de aceste ştiri, am hotărât să nu ne mai oprim deloc ultima noapte. Pentru a ajunge direct în Trastevere fără a străbate alte cartiere, ne-am îndreptat către malul drept al Tibrului, trecând de la Via Laurentina la Via Camţana. Până şi acolo se simţea mirosul de fum.
o, Marcu, Clement, Timotei, v-aţi întors! V-aţi întâlnit cu Narcis?
-Nu!
a plecat în Campania, să vă caute.
Ne ciocniserăm de multă lume pe drumul de întoarcere, dar nu întâlniserăm nici un frate. Ajungând la Petru prin străzile agitate şi încă neatinse din Trastevere, Fausta a fost
298
prima figură familiară care ne-a ieşit înainte. Avea privirea înceţoşată.
aţi... aţi aflat veştile?
incendiul?
petru... Silvan... au fost arestaţi... şi executaţi... apoi...
Femeia nu îndrăznea să-l privească pe Clement. Tânărul a tresărit.
părinţii tăi, Clement... pe Esquilin... Alaltăieri... Îmi pare rău!
Fausta l-a luat în braţe pe tânăr. Noi eram consternaţi, îngroziţi. De abia am izbutit să îngaim:
spune-ne...
de mai multe zile, soldaţii fac descinderi la creştini... Alaltăieri, s-au luat de comunitatea de la Caelius. Din fericire, Narcis plecase deja să vă caute. Dar i-au luat pe părinţii lui Clement... Au primit pedeapsa incendiatorilor... Îmi pare... Îmi pare nespus de rău, Clement!
Băiatul s-a dovedit a fi puternic şi demn în încercarea suferită. A întrebat:
şi Petru? Dar Silvan?
în ajun. Cu trei zile în urmă, la frângerea pâinii. Au apărut patru corpuri de câte patru soldaţi, comandantul lor a arătat un mandat dat de Agrippa175. A întrebat de Petru, care s-a prezentat de bunăvoie, ca o pradă uşoară şi resemnată. L-au prins şi pe Silvan şi...
-Şi...?
şi pe Alexandru.
alexandru?!
175 Despre responsabilitatea creştinilor în incendiul de la Roma, a se vedea C. Reynier, Vie et mort de Paul â Rome, pp. 112-121. Nici o sursă sigură nu face vreo legătură între incendierea Romei şi martiriul lui Petru. Totuşi, această legătură este menţionată în tradiţia creştină şi este considerată o versiune plauzibilă de către unii. Clement precizează că Petru, asemenea lui Pavel, a suferit moarte martirică „ca urmare a unei gelozii nedrepte”, adică în urma unor lupte între facţiuni. Despre Silvan nu se ştie nimic.
299
prietenul tău Alexandru... fratele lui Ruf.
dar... e cu neputinţă! Alexandru este în Alexandria.
tocmai sosise la noi. Vă căuta pe tine şi pe Ruf. Petru i-a explicat că Ruf plecase cu Pavel în Hispania şi că tu erai în drum spre Asia. Voia să meargă mâine la mormântul mamei lui înainte de a pleca să te ajungă din urmă. Intenţiona să te ia cu el în Alexandria.
unde este acum?
a avut aceeaşi soartă ca Petru şi Silvan. Când au fost arestaţi, am urmat plutonul de departe. Soldaţii i-au dus în partea de nord, până la Circus Vaticanus. Şi i-au răstignit imediat...
pe toţi trei...? Nu se poate, Silvan era cetăţean roman... Şi Marcellus? Nu a putut face nimic pentru Petru?
cred că au fost nevoiţi să-şi treacă sub tăcere relaţiile şi privilegiile. Soldaţii l-au răstignit pe Silvan alături de Petru. Alexandru era de partea cealaltă. Mai erau şi alţi fraţi.
simt că înnebunesc! Alexandru, fratele meu, fratele meu... Nu l-am mai văzut de la plecarea mea grăbită din Alexandria... Nu-l voi revedea niciodată! Se afla la Roma din pricina mea, şi iată că mi-a luat locul. Eu ar fi trebuit să fiu lângă Petru... De ce Domnul a îngăduit asemenea masacru şi torturile astea? De ce am plecat din Roma chiar înainte de incendiu? De ce Alexandru a sosit în momentul nepotrivit? De ce Silvan nu a spus nimic?
unde le sunt trupurile? a întrebat Timotei.
plecând de la faţa locului, m-am dus să-l caut pe Marcellus şi, împreună cu câteva femei, le-am coborât în noaptea următoare. Erau aproape de spina circului, nu departe de obelisc. Le-am scăldat trupurile în lapte şi vin şi le-am uns cu mir şi cu aloe, apoi le-am înmormântat chiar de cealaltă parte a Via Cornelia, cea care desparte circul de catacombe. Marcellus a plătit totul.
300
Zilele următoare au fost ireale. Cu prudenţă, l-am însoţit pe Clement în locul de pe ViaAppia unde creştinii depuseseră rămăşiţele părinţilor săi. Aceştia împărţeau acelaşi loculus pe care nu-l acoperea încă nici o lespede. Doar puţin var peste osemintele calcinate. Ne-am rugat. Apoi, ocolind câmpul cu ruine arse şi pline de miasme îngreţoşătoare, ne-am dus la Narcis să recuperăm două copii suplimentare ale manuscrisului. Ne temeam ca nu cumva şi casa sa, ca multe altele de-a lungul zonei incendiate, să fie jefuită în lipsa lui. Pretorienii lui Nero nu aveau nici o reţinere.
Mai târziu, după ce am ocolit prin partea de nord mormanul de jăratec încă fumegând, am urcat pe costişa domoală a colinei Vaticanului. Stând la distanţă şi fără talit, de frica soldaţilor, am murmurat câţiva psalmi în apropierea mormintelor lui Petru, Alexandru şi Silvan. Aveam în faţa ochilor pământul sub care odihneau trei dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei. Pierdusem dintr-odată un tată, un frate şi un tovarăş. Nici măcar n-am putut fi de faţă la înmormântarea lor. Cel puţin aş fi putut juca rolul lui Iosif, omul din Arimateea... Ei fuseseră statornici până la capăt. Îmi tot venea în minte acea spusă a lui Iisus la Ierusalim am relatat-o în istorisire: „Când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi”176. Prezenţa blândă a lui Timotei m-a liniştit puţin.
Căutam să înţeleg. Faptul că Petru murise în acest fel mă îndurera profund, dar nu mă smintea. El ştia că mulţi oameni nu aveau nici un scrupul în materie de justiţie. Ba mai mult, se aştepta la o moarte violentă. Iisus îi prezisese că la bătrâneţe altcineva îl va încinge şi-l va purta... Era pregătit pentru asta şi ne vorbise de multe ori, împăcat cu gândul, pe când alcătuiam istorisirea. În fond, asemenea lui Moise cu Tora, Petru murea în clipa în care cartea era încheiată. Moartea sa
176 Marcu 13,11.
301
pecetluia autenticitatea mesajului din relatarea evanghelică. Aceasta mi-a întărit convingerea că, în ziua în care ultimul dintre cei Doisprezece va dispărea, nimeni nu va mai putea scrie o mărturie de o asemenea valoare. Aveam conştiinţa că slujisem ca scrib la întocmirea testamentului primar.
în schimb, nu izbuteam să înţeleg soarta lui Alexandru. De abia sosise la Roma, urma să plece din nou... Petrecuse aici mai puţin de două zile, atât cât să-mi ia mie locul în această tragedie. Cu mult timp în urmă, scăpasem de arestare fugind şi lăsând un Om să urce singur către crucea Sa... Dar, de atunci, nu mă întărisem? De ce nu îngăduise Domnul ca împreună cu Silvan să-l fi însoţit eu pe Petru la martiriu? Oare chiar nu eram pregătit? Aş fi fugit din nou, ca la Chedron? E limpede că rana mea de început nu-mi va da pace niciodată.
într-o seară, ne pregăteam să înnoptăm pe Gianicolo împreună cu câţiva dintre cei scăpaţi din incendiu. Devenise prea primejdios să mai stăm în casa Faustei. I-am împărtăşit lui Timotei nedumeririle mele. Şi de data asta, a privit evenimentele dintr-o perspectivă pe cât de realistă, pe atât de suprafirească.
marcu, prietene, de data asta nu din laşitate ai scăpat de cruce. Absenţa ta de la Roma în momentul tragediei are un înţeles anume.
crezi?
eşti mai aşezat şi mai puternic decât în trecut pentru a face faţă unei astfel de încercări.
şi atunci, ce-ar trebui să fac?
petru, Silvan şi Alexandru partea cea bună au primit. Tu trebuie să munceşti din greu aici, a spus tovarăşul meu cu un zâmbet blând şi complice. Fără îndoială, acum ai şi tu întâlnire în Galileea ta, asemenea celor Doisprezece după înviere.
302
ce înţelegi prin asta?
nu trebuie să mă însoţeşti în Asia. Alexandru avea nevoie de tine în Alexandria. Sigur eşti aşteptat acolo. Trebuie să te întorci, Alexandria este locul tău.
dar, în mod cert, nu sunt binevenit acolo, e vorba mereu de bârfele acelea...
dacă Alexandru venise să te caute, înseamnă că a curs destulă apă pe gârlă.
oricum ar fi, misiunea e primejdioasă, risc din nou un eşec. Oare Domnul mă va trimite mereu în locuri şi în situaţii în care să nu fiu în stare să aduc Vestea cea Bună fără piedici şi fără slăbiciuni?
- „Evanghelia” ta se afirmă neîncetat, şi până şi Petru a făcut dureroasa experienţă: ucenic lui Iisus nu-I poate fi decât cel care se ştie nepotrivit şi nevrednic să-L urmeze.
Timotei avea dreptate. Şi într-un fel îmi „plătea” cu aceeaşi monedă. Odinioară, îl lăsasem să plece la Gades. Cu aceeaşi detaşare, trei săptămâni după ce venise să mă caute pentru o misiune comună, îmi reda libertatea. Îmi dădea avântul necesar ca să trec din nou de turnul Pharos-ului şi să mă ancorez în cetatea mea. Mă îndemna să-L vestesc acolo pe Hristos pornind de la istorisire. Nu este Alexandria adevăratul centru al Pământului, mai mult decât Roma? în această cetate, în care toată înţelepciunea lumii a fost adunată într-o singură bibliotecă, era aşteptată o scriere nouă, o scriere vie, o Veste Bună! înţelepciunea Evangheliei ar fi mai vrednică de cinstire decât înţelepciunea greacă pentru că este a celor mici şi a celor slabi. Da, Timotei a presimţit că Egiptul mă cheamă, prietenii mei sărmani, prostituatele... Trebuia să mă întorc în cartierul Cioburilor. De acord, nu sunt pregătit pentru misiune. Va fi Domnul pentru mine, El merge înaintea mea în Alexandria.
Haos: iată singurul termen care-mi venea în minte pentru a descrie străzile pe trei sferturi distruse şi îngrămădite
303
ale capitalei. Grămezile de moloz, murdăria, miasmele, lacrimile, ura... Am mai stat cincisprezece zile pentru a-i ajuta pe fraţi să se reorganizeze în acest oraş care nu mai avea nimic etern. Narcis s-a întors de la Puteoli, unde Ariston îl informase de întoarcerea noastră în Trastevere. Alături de Lin, se arăta de folos în coordonarea acţiunilor caritabile, coeziunea comunităţii şi organizarea vieţii în clandestinitate. Clement se hotărâse să rămână la Roma pentru a-l ajuta, dar şi pentru a se îngriji de fraţii şi surorile sale.
Vara înainta. Venise vremea pentru Timotei şi pentru mine să pornim la drum. La Ostia, la un armator din Piaţa breslelor, ne-am tocmit pentru o traversare pe Poseidon, o corabie care pleca spre Alexandria. Avea în plan să descarce o parte din încărcătură în Creta. Asta ne-ar fi îngăduit să fim împreună în prima parte a expediţiei, ba chiar, în funcţie de capriciile vânturilor „Meltemi”, să facem o lungă escală comună, pe timpul iernii, la Gortina. Nu eram deloc grăbiţi să ne despărţim. Desigur, cea mai mare dintre insulele greceşti era un ocol pentru Timotei în drumul său spre Efes, dar, după părerea lui, am fi poate răsplătiţi cu prezenţa acolo a lui Tit177. Potrivit ultimelor ştiri, neobositul ucenic puse bazele unei comunităţi creştine.
Într-o seară din luna Av, sub razele blânde ale apusului de soare estival, Poseidon a ridicat ancora. De pe chei, îşi luau rămas-bun de la noi doar Clement, Narcis şi Fausta. Era cu trei săptămâni înainte de Sucot. Vasul transporta o încărcătură de grâu şi amfore cu vin. Căpitanul obţinuse dimissoria şi nu a vrut să aştepte să-şi umple vasul de la cală până la catarg pentru a porni la drum. Într-adevăr, nădăjduia să acosteze destul de curând în Creta pentru a ridica din nou pânzele înainte de închiderea mării, în drum spre escala următoare, Cipru.
177 Potrivit epistolei lui Pavel către Tit (1, 5; 3, 13).
304
Aveam de gând să-l salut acolo pe Barnaba178 înainte de a ajunge în Alexandria.
Pe chei, nauklerosul îmi explicase că, în Egipt, corabia va încărca mărfuri din Marea Eritreei... pânzeturi de in cu ornamente, stirax, corali şi topaze, chiar şi tămâie... Închideam ochii. Vedeam culorile şi simţeam mirosurile portului interior al Lacului Mareotis, ca şi cum m-aş fi aflat acolo. Îmi închipuiam albul faţadelor văruite contrastând cu paleta policromă a târgurilor Africii septentrionale... Voi fi acasă. Alexandria, obiect constant al dorinţei mele...
Marfa noastră erau manuscrisele. Pentru orice eventualitate, ne gândiserăm să luăm un exemplar şi pentru Tit. Împreună cu cele destinate Efesului şi Alexandriei, reprezentau un bagaj preţios. Istorisirea despre Iisus... Iisus în persoană... Viaţa Lui... Se întrupase în acest text. Era pregătit să Se întâlnească cu vameşii şi desfrânatele din cartierul Cioburilor. Părăsind Roma, treceam pe malul celălalt.
178 Actele lui Barnaba, scriere apocrifă, aşază plecarea lui Marcu spre Alexandria după moartea vărului său.
Epilog
Şi în ziua aceea, când s-a înserat, a zis către ei: „Să trecem pe ţărmul celălalt”. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii.
Şi s-a pornit ofurtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi i-au zis:
„învăţătorule, nu-ţi este grijă că pierim?” Şi El sculându-Se a certat vântul şi a poruncit mării: „Taci! încetează!” Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a zis lor: „Pentru ce sunteţi aşa defricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?”
Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul:
„Cineeste, oare, acesta...?”
[Evanghelia după Marcu 4, 35-41],
Dosar
O posibilă cronologie a vieţii lui Marcu în imperiu
Prea puţine elemente ne permit să determinăm o cronologie precisă a vieţii lui Marcu. Pentru a stabili câteva date, am ales să folosesc în principal cronologia vieţii lui Pavel179 de Marie-Françoise Basiez. Într-adevăr, conform Faptelor Apostolilor, cei doi se întâlnesc în mai multe rânduri, cel puţin până la Antiohia. Singura mea modificare majoră constă în plasarea adunării de la Ierusalim şi a controversei din Antiohia înainte de cea de-a doua călătorie apostolică a lui Pavel. Astfel, mă apropii mai mult de relatarea Faptelor, justificând prezenţa lui Barnaba şi cu acest prilej şi a lui Marcu la aceste diferite evenimente. Pentru a susţine această alegere, consider că cei paisprezece ani pe care Pavel îi evocă în Galateni 2, 1 trebuie socotiţi pornind de la convertirea sa pe drumul Damascului.
Pentru evenimentele romane, am combinat ceea ce aflăm din epistolele lui Pavel (Coloseni 4, 10 şi II Timotei 4, 11) şi ale lui Petru (IPetru 5,13) cu ceea ce se ştie din sursele externe, anume de la Papias, un autor din secolul al II-lea, potrivit căruia Marcu a fost interpretul lui Petru la Roma.
179 Basiez, M.-F., Saint Paul, artisan d’un monde chrétien, Paris, Fayard, 2008, pp. 441-443. Luând ca punct de plecare singura dată certă a misiunii lui Pavel (proconsulatul lui Gallion în Ahaia, în anul 51) şi lucrările unor exegeţi şi istorici, autoarea propune o cronologie argumentată.
308
În italice-, evenimente raportate de Noul Testament. Cu MAJUSCULE MICI: perioade lungi.
Date Viaţa lui Marcu Biblia Date ale Istoriei universale
Cca 15 Naşterea lui Marcu la 4 Augustus îl adoptă pe Tiberiu
6 Cezareea-Maritimă, sediu al administraţiei romane în Iudeea-Samaria
14 învestitura lui Tiberiu
Paşti 30 Ierusalim
15-30 COPILĂRIA LA IERUSALIM
Episodul de la Chedron Mc 14, 26-36 Ponţiu Pilat,
Moartea lui Iisus la 43-52 prefect al Iudeii Samaria
Paşti 33 Ierusalim
30-33 SFÂRŞITUL ADOLESCENŢEI LA IERUSALIM
Botezul de către Petru
Aşezare la malul Lacului 33 Caius (Caligula) devine chestor la Roma
Kippur 35 33-35 LA IAIR ŞI TALITA LA CAPERNAUM
Fuga la Decapole
36 Un incendiu devastează Aventinul
35-39 Vitellius, legat al Siriei cu depline puteri în Orient
Toamna 37 35-37 LA BARNABA LA GHERASA întâlnirea cu Antoniu demonizatul
Moartea Talitei. Întâlnirea cu Pavel. Întoarcerea la Ierusalim
Plecarea lui Pavel spre Tars FA 9, 30
37 Moartea lui Tiberiu şi învestitura lui Caligula
37 Cutremur în Antiohia
309
Corneliu botezat de Petru în Cezareea (prezent şi Marcu?) FA 10 Caligula construieşte termele şi apeductul la Daphne.
Plecarea lui Barnaba în Antiohia FA 11, 37-38 22-26 Marullus, prefect al Iudeii
37-41 MISIUNE LA IERUSALIM Tulburări în Alexandria între comunităţile greceşti şi iudaice. Philon din
Alexandria ca ambasador la Roma
Marcu în slujba lui Petru
39 Irod Antipa exilat în Galia
39 Pretenţia lui Caligula de a-şi ridica propria statuie în Templul din Ierusalim
Paşti 41 Moartea lui Iacob,fiul lui Zevedeu. FA 12, 1-2
Eliberarea lui Petru FA 12, 3-17. 39-42 Petroniu, legat al Siriei
Primăvara 41 Plecarea lui Barnaba, Saul şi Marcu în Antiohia FA 12, 24-25. 41 Uciderea lui Caligula.
Claudiu împărat
41-44 MISIUNE ÎN ANTIOHIA FA 13, 1-3. 41 Edictul lui Claudiu privind Expulzarea iudeilor care se agită la instigarea lui Chrestos
Vara 44 Plecarea în prima misiune cu Pavel şi Barnaba FA 13, 4-12. Epistola către Alexandrini
Abandonul de către Marcu la Perga 41-44 Claudiu îi dă Iudeea-Samaria lui Agrippa I, cu titlul de rege
Toamna 44 întoarcerea la Ierusalim FA 13, 44 (şi 46) Foamete în timpul lui Claudiu
44 Moartea lui Agrippa.
44-47 ŞEDERE LA IERUSALIM ALĂTURI DE PETRU. Iudeea-Samaria sub controlul direct al Romei
Primăvara 47 Adunarea de la Ierusalim (prezent şi Marcu?) FA 15, 5-29. 47 Cenzura lui Claudiu
310
47-48 ŞEDERE ÎN ANTIOHIA
Iarna 47-48 Controversa din Antiohia Gal. 2, 1- 10 Gal 2, 11-14 47-48 Jocurile Seculare
Primăvara 48 Plecarea spre Cipru cu Barnaba FA 16, 36-40. 49 Extinderea pomerium-lui Romei
Furtuna şi sosirea la Alexandria. De Sucot. 50 Claudiu îl adoptă pe Nero
48-54 MISIUNE ÎN ALEXANDRIA
54 Exilul din Alexandria Oct. 54 Moartea şi divinizarea lui Claudiu.
54-55 Nero împărat
Iarna 54-55 ŞEDERE ÎN CIPRU LA BARNABA
Primăvara 55 Trecere pe la Carp la Troa cu tovarăşii lui Pavel (prezent şi Marcu?) FA 20, 1-12
Plecare către Efes cu Timotei, trecere pe la Milet (prezent şi Marcu?) FA 20, 13-16. 55 Moartea lui Britannicus
55-59 CULEGEREA MĂRTURIILOR 59 La Ierusalim, procuratorul Felix dispune uciderea Marelui Preot Ionathan
FA 21-28 (Arestul lui Pavel la Ierusalim, Cezareea şi Roma)
Primăvara 59 Şedere la Silvan LA EFES şi în Bitinia 59 Uciderea şi condamnarea memoriei lui Agrippina
Vara 59 Expediţie către Roma
Toamna 59 PAVEL PRIZONIER 59-61 MISIUNE LA ROMA ALĂTURI DE
Cincizecime 61 Eliberarea lui Pavel
Vara 61 Plecarea lui Pavelîn Spania
61-64 REDACTAREA TEXTULUI LA ROMA ALĂTURI DE PETRU 62 La Ierusalim, asasinarea lui Iacov, fratele Domnului, de către Marele Preot Ana
311
62 Nero divorţează de Octavia şi o execută. începutul verii 64 Plecare spre Puteoli
Sfârşitul verii 64 Martiriul lui Petru
Plecare spre Creta, apoi Cipru şi Alexandria Lege despre lez-majestate.
64 Marele incendiu din Roma şi acuzarea creştinilor
Câteva date istorice privitoare la Marcu şi Evanghelia sa
Iată câteva elemente istorice şi literare despre Marcu şi despre iniţiativa sa de a scrie prima dintre Evanghelii180. Aceste informaţii sunt preluate dintr-un studiu al lui Charles-Antoine Fogielman, articolele din Dictionnaire de la Bible şi suplimentul acestuia.
Ce se ştie despre denumirea „Marcu”?
Prenumele Marcu, evanghelistul, nu apare în Evanghelia propriu-zisă. Titlul „după Marcu” (kata Markon) atribuit celei de-a doua Evanghelii nu se întâlneşte în manuscrise decât odată cu sfârşitul secolului al II-lea.
„Biografia celui de-al doilea evanghelist depinde de opinia privind identitatea sau neidentitatea sa cu personajul din Faptele Apostolilor. [...]. Dar majoritatea criticilor, împreună cu întreaga Antichitate care nu a cunoscut decât un singur Marcu, [...] admit identitatea evanghelistului cu Ioan-Marcu, cel asociat cu slujirea lui Pavel şi a lui Barnaba. [...] Ioan [în ebraică în romanul nostru, Iohanan] era aşadar numele ebraic al celui de-al doilea
180 în prezent, este îndeobşte acceptat faptul că Marcu este autorul primei Evanghelii.
313
evanghelist, iar Marcu era supranumele său roman, devenit mai târziu, în mediile greceşti, numele obişnuit [ca şi Pavel]. Numele de Ioan îi fusese dat de părinţi la circumcizie şi era folosit la Ierusalim. Prenumele de Marcu i-a fost dat mai târziu, fie pentru a-l deosebi de alţi Ioan, fie mai curând în virtutea obiceiului răspândit în acea epocă printre iudei de a adăuga la numele lor ebraic un nume grecesc sau latinesc. Autorul Faptelor menţionează mai întâi cele două nume ale sale (12,15.25), apoi succesiv pe unul sau pe celălalt în funcţie de obiceiurile locului, pentru a marca mai bine identitatea. În Epistole este folosit doar supranumele”181.
De aceeaşi părere este şi Marie-Françoise Basiez în studiul său despre mediul paulin182.
Ce se ştie despre istoria lui Marcu?
Dacă admitem identitatea acestui Marcu şi considerăm că relatarea de laMarcu 14, 51-52 despre tânărul care a fugit gol constituie semnătura autorului, atunci putem reconstitui următoarele elemente ale unei biografii a lui Marcu.
Citez aici din Dictionnaire de la Bible:
Marcu conform Faptelor Apostolilor: mama sa se numea Maria (Myriam) şi avea la Ierusalim o casă în care erau adunaţi ucenicii în noaptea în care Sfântul Petru a ieşit din temniţă, în anul 42 sau 44 (Fapte 12, 12). Apostolul s-a dus direct acolo, ca la locul obişnuit al adunărilor. De aici s-a tras concluzia că acea casă era spaţioasă, că familia era înstărită şi că tatăl lui Marcu, numit Aristobul în apocrife, era mort, din moment ce Maria era considerată stăpâna casei. Uneori s-a încercat să se identifice
181 Dictionnaire de la Bible, Saint Marc, col. 715.
182 Basiez, M.-E, Saint Paul, p. 454.
314
această casă cu Foişorul [Cinei celei de Taină], „încăperea de sus” (Fapte 1, 13), iar astăzi această opinie are adepţi mai ales în Germania. Pavel şi Barnaba care, în timpul foametei survenite în 46, se întorseseră la Ierusalim să aducă credincioşilor ajutoare din partea fraţilor, l-au luat cu ei pe Ioan-Marcu la întoarcerea în Antiohia (Fapte 12, 25). Întrucât Marcu nu este numit alături de prorocii şi învăţătorii Bisericii din Antiohia, la Fapte 13, 1, s-a dedus că pe atunci el nu era în slujba propovăduirii. De altfel, Pavel şi Barnaba, în timpul misiunii lor în Seleucia şi Cipru, îl aveau pe Ioan ca adică, în înţelesul simplu al termenului, ca slujitor însărcinat în special cu slujirea materială. Dar, dacă legăm această expresie de fraza precedentă, în care apostolii sunt numiţi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, Ioan le-ar fi fost colaborator în această slujire şi VTtrjpsTtji; logou (slujitor al cuvântului fapte 13, 5; vezi Luca 1,2). Când au trecut în Perga şi Pamfilia, Ioan s-a despărţit de ei şi s-a întors la mama lui (Fapte 13, 13). Nu se cunosc motivele acestei despărţiri. Să fi fost pentru a nu-şi urma tovarăşii în ţinuturi neprimitoare? Sau din opoziţie reală faţă de primirea Neamurilor în Biserică? Nu se ştie nimic precis şi nu se pot face decât presupuneri. Cu toate acestea, mai târziu, la începutul celei de a doua misiuni apostolice a lui Pavel şi a lui Barnaba, când acesta din urmă l-a primit pe Ioan-Marcu care li se alăturase în Antiohia şi era hotărât să-i urmeze de acum înainte pretutindeni, Pavel a refuzat categoric ajutorul celui care-i părăsise încă din Pamfilia şi nu mersese cu ei să-i însoţească în misiune. Apostolul îl considera deci lipsit de curaj. [...]. A avut loc în această privinţă un conflict violent între Pavel şi Barnaba, astfel încât s-au despărţit şi a mers fiecare pe drumul său. Barnaba l-a luat pe Marcu şi, împreună cu el, a plecat în Cipru (Fapte 15, 37-39). Din acel punct, Faptele nu mai pomenesc nimic de Marcu.
315
Marcu conform Epistolelor: marcu apare din nou, mai târziu, alături de Sfântul Pavel. În Epistola către Coloseni, scrisă în 61 sau 62, la începutul captivităţii apostolului la Roma, Marcu este menţionat alături de ceilalţi însoţitori ai lui Pavel şi împreună-lucrători ai săi, care erau „din tăierea împrejur”. La Coloseni 4, 10, Pavel îi salută şi din partea lui Marcu pe coloseni, ca şi pe Filimon, la Filimon 24. Marcu era, aşadar, cu apostolul la Roma. Acesta, dând uitării despărţirea anterioară, i-a făcut bună primire şi l-a recomandat călduros colosenilor: „De va veni la voi, primiţi-l”. În acest fragment, Pavel indică incidental originea iudaică a lui Marcu, confirmând astfel informaţiile din Fapte despre Ioan-Marcu. Adaugă un detaliu nou, şi anume că Marcu era vărul primar sau nepotul lui Barnaba. Să fi aparţinut oare Marcu, asemenea rudei sale, seminţiei lui Levi? Această înrudire explică ataşamentul lui Barnaba faţă de Ioan-Marcu. Mai târziu, la sfârşitul carierei sale, în timpul celei de-a doua captivităţi la Roma, Pavel îi scria lui Timotei aflat la Efes să vină să-l vadă şi să-l ia şi pe Marcu cu el: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, îmi este de folos în slujire” (II Timotei 4, 11). Dacă dorinţa lui Pavel s-a împlinit, e posibil ca Marcu să se fi aflat la Roma în vremea morţii tovarăşului său de apostolat.
Pe de altă parte, Sfântul Petru, în epistola sa către creştinii din Pont, din Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, scrisă la Babilon, adică la Roma, potrivit celei mai comune interpretări, îşi salută corespondenţii în numele lui Marcu, pe care îl numeşte fiul său (I Petru 5, 13). Această ultimă desemnare semnifică desigur filiaţia duhovnicească prin botez. Sfântul Petru, care frecventa casa mariei, îl va fi convertit şi botezat pe Ioan-Marcu (vezi Fericitul Ieronim). Totodată, din acest fragment reiese că
316
Marcu l-a însoţit pe Petru la Roma. Cu privire la data acestei şederi comune în Cetatea Eternă, criticii nu au ajuns la un acord. Unii consideră că Marcu l-a însoţit pe Petru în prima sa călătorie la Roma, în timpul domniei lui Claudiu, în anul 42. Oricare ar fi adevărul cu privire la această primă călătorie, pare mai probabil să se refere şederea lui Petru şi a lui Marcu la o dată ulterioară, din moment ce este menţionată în prima epistolă. Or, aceasta nu este anterioară anului 60 şi este considerată contemporană cu persecuţiile lui Nero. Deci, mai curând în perioada aceasta va fi fost Marcu la Roma împreună cu Petru. Iar din salutul adresat de către Petru cititorilor săi în numele lui Marcu putem deduce că Marcu le era cunoscut acestora. Când fusese el în acele ţinuturi? [...]
Marcu conform Tradiţiei: o ultimă informaţie oferită de tradiţia bisericească referitor la Sfântul Marcu face din al doilea evanghelist întemeietorul Bisericii din Alexandria. Faptul este atestat de numeroase mărturii de origini diferite şi de dată relativ recentă. Dar este dificil de stabilit data acestui eveniment. Eusebiu îl raportează la primii ani ai lui Claudiu (42 sau 43). E greu de acceptat această dată, întrucât pe atunci Ioan supranumit Marcu îi însoţea pe Pavel şi pe Barnaba. Eusebiu spune că în al optulea an al domniei lui Nero, în 62 183, Anian i-a urmat lui Marcu în scaunul din Alexandria. Fericitul Ieronim a tras de aici concluzia, în mod greşit după cât se pare, că Sfântul Marcu ar fi murit în acel an. Trebuie remarcat că Eusebiu nu afirmă acest lucru, dar mulţi critici consideră că Sfântul Marcu va fi părăsit atunci Alexandria
183 Data este prea tardivă pentru a-i fi permis lui Marcu să revină la timp în comunitatea paulină, alături de Timotei. Iată de ce am optat să-l fac pe Marcu să plece mai curând din Alexandria şi să revină după martiriul lui Petru la Roma, aşa cum spun Actele apocrife ale lui Barnaba şi ale lui Marcu.
317
pentru a se duce în altă parte, la Roma, unde i s-a alăturat Sfântului Pavel, ca apoi să se întoarcă mai târziu, după părerea unora. Actele apocrife ale Sfântului Barnaba, aşa-zis redactate chiar de el, îl fac pe Marcu să se ducă în Alexandria după moartea rudei sale în insula Cipru. Actele apocrife ale lui Marcu spun acelaşi lucru, adăugând că episcopul Alexandriei ar fi fost omorât de păgâni şi înmormântat într-un sat învecinat. [...]. De acolo i-au adus moaştele, în 828. Sfântul Marcu a devenit de atunci patronul Veneţiei; Biserica latină îl cinsteşte ca martir la 25 aprilie. Biserica Ortodoxă îl sărbătoreşte în aceeaşi zi, dar îl pomeneşte pe Ioanmarcu şi la 27 septembrie. În literatura şi arta creştine, leul este simbolul celui de-al doilea evanghelist.”184
Ce se ştie despre redactarea romană a Evangheliei după Marcu?
Numeroase mărturii patristice stăruie asupra legăturilor dintre Marcu Evanghelistul şi Sfântul Petru. Cea mai cunoscută este cea a lui Papias de Hierapolis, episcop din secolul al II-lea, din care Eusebiu din Cezareea, la începutul secolului al IV-lea, reproduce câteva citate. Relatând mărturia lui Ioan presbyterul, Papias scrie:
„Iar preotul a spus acestea: «Marcu, devenit interpretul lui Petru, a scris cu precizie tot ce îşi amintea despre cele spuse sau făcute de Domnul, dar nu într-o ordine. Căci nu-L auzise pe Domnul, nici nu-L urmase, ci, mai târziu, aşa cum am spus, l-a urmat pe Petru care-şi împărtăşea învăţătura după nevoi (sau sub formă de istorisiri). Dar nu făcea, ca să spunem aşa, alcătuiri cu cuvintele Domnului, astfel încât Marcu nu a făcut nici un rău
184Dictionnaire de la Bible, “Saint Marc”, col. 716-719.
318
scriind elemente izolate după cum îşi aducea aminte. A avut grijă de un lucru: să nu uite nimic din ceea ce auzise şi să nu facă declaraţii false”185.
Cu toate acestea, chiar dacă se ştie de altfel că Sfântul Petru şi-a sfârşit zilele la Roma, această mărturie nu confirmă explicit că la Roma ar fi primit Marcu învăţătura lui Petru. Alte fragmente patristice, independent de Eusebiu (fiindu-i anterioare), completează această lacună. Irineu de Lyon, în Contra Haereses (scris înainte de anul 200), relatează că Marcu şi-a pus la punct însemnările după moartea lui Petru şi că a făcut acest lucru la Roma:
„Matei şi-a alcătuit Evanghelia printre iudei, în propria lor limbă, în timp ce Petru şi Pavel au vestit Evanghelia la Roma şi au întemeiat comunitatea. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi interpretul lui Petru, ne-a transmis propovăduirea acestuia în formă scrisă”186.
în secolul al II-lea, Sfântul Iustin nu oferă nici o informaţie privind originea celei de-a doua Evanghelii. Relatează doar că Iisus i-a schimbat numele lui Simon în Petru şi adaugă că acest fapt este menţionat în „memoriile sale” (ale lui Petru). Este deci posibil ca, la un moment dat, Evanghelia după Marcu să se fi numit „Memoriile lui Petru”.
Fragmentul din Muratori, Clement al Alexandriei187 şi Tertulian188 confirmă această versiune, fiecare dintre ei poate în mod independent, fără a adăuga detalii suplimentare. Dar se pare că referinţa cea mai preţioasă este „Prologul anti-Marcionit”
185 Eusebiu din Cezareea, Histoire Ecclésiastique, Paris, Éd. du Cerf, coll. “Sources Chrétiennes”, n° 31,1952, pp. 56-157 (III xxxix 16).
186 Irineu din Lyon, Contre les Hérésies, Paris, Éd. du Cerf, coll. “Sources Chrétiennes”, n° 211,2002, pp. 24-26 (III I 1).
187 Clement al Alexandriei, Hypotyposes, citat de Eusebiu, Hist. Eccl., 71 (II xv 2).
188 Tertulian, Contre Marcion, Paris, Éd. du Cerf, coll. “Sources Chrétiennes”, n° 456, 2001, 84, IV, 3.
319
din Vêtus Latina, care figurează în majoritatea manuscriselor cuprinzând versiunile Evangheliilor.
„Marcu este numit kolobodaktylos, pentru că avea degete mai mici faţă de restul trupului. El era interpretul lui Petru. După moartea lui Petru, a scris această Evanghelie în ţinuturile Italiei”189.
Acest prolog este în general datat în jurul anului 180. Termenul de interpres, care coroborează indicaţiile lui Papias, sugerează că Marcu i-a slujit lui Petru drept intermediar lingvistic între aramaică şi greacă, limbă pe care apostolul, fără îndoială, nu o stăpânea atât de bine, încât să poată elabora un text literar. Pe de altă parte, amplasează textul evanghelic într-un mediu de viaţă italienesc.190
„Mai multe pasaje din cea de a doua Evanghelie sunt mai bine explicate dacă au ca sursă amintirile şi propovăduirea lui Petru: 1, 36; 8, 33; 11, 21; 13, 3; 14, 37; 14, 54.66-72. Se relatează anume împrejurările umilitoare pentru apostol, în timp ce acelea care sunt în avantajul său, cum ar fi mersul pe apă (Matei 14, 28-31) şi făgăduinţa întâietăţii (Matei 16, 17-19) [...], sunt trecute sub tăcere.191 Aşa cum ar fi relatat Petru episoadele în care jucase un rol, de aceea evanghelistul a evitat ceea ce putea părea o apologie”192.
Ipoteza unei Evanghelii după Marcu scrise la Roma se bazează, pe lângă legătura cu Sfântul Petru, pe studierea latinismelor
189 Vêtus Latina, adică „vechea (traducere) latină” sau „Biblia Părinţilor latini” este numele colectiv al vechilor versiuni latineşti ale textelor biblice, anterioare Vulgatei, realizate pornind de la textele greceşti, cele mai vechi datând din sec. al II-lea (n.trad.).
190 Sub acest pretext, am considerat, în roman, că Marcu ar fi avut degetul mare de la o mână zdrobit.
191D. de Bryune, “Les plus anciens prologues latins des Évangiles”, Revue bénédictine 40 (1928), pp. 193-214.
192 Supplément au Dictionnaire de la Bible, “Évangile selon Saint Marc”, col. 847-848.
320
care sunt redate în greaca Evangheliei după Marcu: iterfacere (a călători; 2, 23); consilium dederunt (a cădea de acord; 3, 6); satisfacere (a satisface; 15, 15)genuaponentes (a pleca genunchiul; 15, 19193). Împrumuturile din latină abundă în greaca sa: modius („obroc”, 4, 21), legio (legio; 5, 9.15), speculator (călău; 6, 27), sextarius (urcior; 7, 4), census (capitaţie, impozit; 12, 14), denarius (dinar, 12, 15),flagellare (a flagela; 15,15), centurio (centurion; 15, 39.44.45). Procentajul lor este mult mai ridicat decât în alte texte.
Ideea că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cu gândul la o comunitate anume, respectiv cea din Roma, nu este susţinută de nici un argument intern. Dar este foarte probabil ca evangheliştii să-şi fi îndreptat istorisirile către destinatarii apropiaţi şi cunoscuţi. Evanghelia după Marcu şi următoarele trei se înţeleg mai bine dacă pornim de la principiul că au fost scrise cu scopul principal de a oferi o cateheză comunităţii din care făcea parte evanghelistul. Acest lucru nu contrazice ideea că Evangheliile au fost scrise pentru a fi răspândite dincolo de limitele comunităţii evanghelistului. R. Bauckham, în mod special, a susţinut cu tărie opinia „Evangheliilor-enciclice”194. într-adevăr, Evangheliile nu-şi identifică destinatarul ca fiind comunitatea dintr-un anumit oraş, aşa cum o fac Epistolele lui Pavel, şi se poate presupune că erau scrise cu intenţia ca textul lor să se răspândească şi de-a lungul întregului Imperiu. Acesta a fost probabil şi scopul lui Marcu, care era conştient de faptul că deţinea, alături de mărturia lui Petru, o comoară care nu putea fi păstrată doar pentru locuitorii Cetăţii eterne.
193B.D. Smith, Introducing the New Testament: A Workbook, Moncton (New Brunswick), Crandall University Press, 2010, p. 58.
194R. Bauckham, “For whom were Gospels written?” HTS Teologiese Studies 55-4 (1999), pp. 865-882.
Scurtă bibliografie
Aletti, J.-N., une vie à raconter. Essai sur le genre littéraire des évangiles de Matthieu, de Marc et de Luc, Bruxelles, Lessius, coll. “Le livre et le rouleau”, n" 50,2016.
Arnould-Behar, C., La Palestine à l’époque romaine, Paris, Les Belles Lettres, 2007.
Basiez, M.-E, Saint Paul, artisan d’un monde chrétien, Paris, Fayard, 1991,2008, 2012.
Baudoz, J.-F., Prendre sa croix: Jésus et ses disciples dans l’évangile de Marc, Paris, Éd. du Cerf, coll. “Lire la Bible”, n° 154, 2009.
Bernand, A., Alexandrie la Grande, Paris, Fayard, 1998,2012.
Bovon, F.; Geoltrain, P.; Kaestli, J.-D. (éd), Écrits apocryphes chrétiens, I, II, Paris, Gallimard, coll. “Bibliothèque de la Pléiade”, 1997, 2007.
Brown, R.E.; Meier, J.-P., Antioche et Rome, berceaux du christianisme, Paris, Éd. du Cerf, coll. “Lectio Divina”, n° 131, 1988.
Cabaret, D.-M., La Topographie de la Jérusalem antique. Essais sur l’urbanisme fossile, défenses et portes, ii' s. av. ht s. apr. J.-C., Louvain-Paris-Bristol, Peeters, Cahiers de la Revue Biblique, Sériés archaeologica 2, n° 98,2020.
Cothenet, É., Communautés chrétiennes au 1er siècle, Paris, Salvator, 2015.
Colon, J.-B., “Marc (Évangile selon saint). Origine” în Pirot, L.; Robert, A. (éd.), Supplément au Dictionnaire de la Bible (fasc. XXVII) Paris, Librairie Letouzé et Ané, 1954, col. 841-848.
D’Hamonville, D.-M., Marc, l’histoire d’un choc, Paris, Éd. du Cerf, 2019.
Downey G., A History of Antioch în Syria: From Seleucus to the Arab Conquest, Literary Licensing, 2012.
Focant, C., L’évangile selon Marc, Paris, Éd. du Cerf, 2004.
Holzner J., Paul de Tarse, (reed.) Paris, Téqui, 2000. Lagrange, M.-J., Évangile selon Saint Marc, Paris, Gabalda, 1911. Léon-Dufour, X, “L’évangile selon saint Marc”, în George A.; Grelot P., Nouvelle Introduction à la Bible, Le Nouveau Testament, vol. 2., Paris, Desclée, 1977, pp. 33-72.
Mangenot, E., “Marc (saint)” în Vigoureux, F. (éd.), Dictionnaire de la Bible (t. 4.1), Paris, Librairie Letouzé et Ané, 1928, col. 715-719.
Mêla, C.; Môry, F. (éd.), Alexandrie la Divine, Genève, La Baconnière, 2014.
Murphy-O’Connor, J., Éphèse au temps de Saint Paul, Textes et Archéologie, Paris, Éd. du Cerf, 2008.
Reynier C., Saint Paul sur les routes du monde romain: infrastructures, logistique, itinéraire, Paris, Éd. du Cerf, 2009.
Câteva texte biblice care au legătură cu romanul
Capitolul I
Marcu 14, 1-3 ungerea din Betania
Şi după două zile erau Paştile şi Azimile. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L prindă cu vicleşug, ca să-L omoare. Dar ziceau: Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor. Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus.
Capitolul 2
Marcu 11, 1-10 Iisus pregăteşte şi-Şi face intrarea în Ierusalim
Şi când s-au apropiat de Ierusalim, la Betfaghe şi la Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi dintre ucenicii Săi, şi le-a zis: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi, intrând în el, îndată veţi afla un mânz legat, pe care n-a şezut până acum nici un om. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceţi aceasta?, spuneţi că Domnul are trebuinţă de el şi îndată îl va trimite aici. Deci au mers şi au găsit mânzul legat la o poartă, afară la răspântie, şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: De ce dezlegaţi mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus, şi
323
i-au lăsat. Şi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele pe el şi Iisus a şezut pe el. Şi mulţi îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii aşterneau ramuri, pe care le tăiau de prin grădini. Iar cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Şi a intrat Iisus în Ierusalim şi în templu şi, privind toate în jur şi vremea fiind spre seară, a ieşit spre Betania cu cei doisprezece.
Capitolul 4
Marcu 5,22-24.37-42 Iisus o scoală din morţi pe fiica lui Iair
Şi a venit unul din mai-marii sinagogilor, anume Iair, şi văzându-L pe Iisus, a căzut la picioarele Lui, şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile Tale peste ea, ca să scape şi să trăiască. Şi a mers cu el. Şi mulţime multă îl urma pe Iisus şi îl îmbulzea. (...) Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov. Şi au venit la casa mai-marelui sinagogii şi a văzut tulburare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult. Şi intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme. Şi-L luau în râs. Iar El, scoţându-i pe toţi afară, a luat cu Sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce îl însoţeau şi a intrat unde era copila. Şi apucând pe copilă de mână, i-a grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te! Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat îndată cu uimire mare.
Marcu 6, 1-13.18-20 Iisus vindecă un demonizat din ţinutul Gadarenilor
Şi a venit de cealaltă parte a mării în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din
324
morminte, un om cu duh necurat, care îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâmă, şi nimeni nu putea să-l potolească; Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui. Şi strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi i-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. Şi îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ţinut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Şi L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Şi El le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt, în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au înecat în mare. (...)
Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat îl ruga ca să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau.
Capitolul 6
Fapte 10,1-8,44-48
Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna. Şi a văzut în vedenie lămurit cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: ce este, Doamne?
325
Şi îngerul i-a zis: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite bărbaţi la Iope, şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru. El este găzduit la un oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îţi va spune ce să faci”. Şi după ce s-a dus îngerul care vorbea cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale de casă şi pe un ostaş cucernic din cei ce îi erau mai apropiaţi. Şi după ce le-a istorisit toate, i-a trimis la Iope.
încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul. Iar credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru au rămas uimiţi pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi şi slăvind pe Dumnezeu. Atunci a spus Petru: „Poate oare cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” Şi a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în numele lui Iisus Hristos. Atunci l-au rugat pe Petru să rămână la ei câteva zile.
Capitolul 7
Fapte 12,12-17. 25 sosirea lui Petru la casa mamei lui Marcu, după eliberare
Şi chibzuind a venit la casa mariei, mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau. După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau. Şi bătând Petru la uşa de la poartă, o slujnică cu numele Rodi s-a dus să asculte. Şi recunoscând glasul lui Petru, de bucurie nu a deschis uşa ci, alergând înăuntru a spus că Petru stă înaintea porţii. Iar ei au zis către ea: Ai înnebunit. Dar ea stăruia că este aşa. Iar ei ziceau: este îngerul
326
lui. Dar Petru bătea mereu în poartă. Şi deschizându-i, l-au văzut şi au rămas uimiţi. Şi făcându-le semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum l-a scos Domnul pe el din temniţă. Şi a zis: Vestiţi acestea lui Iacov şi fraţilor. Şi ieşind, s-a dus în alt loc.
[...]
Iar Barnaba şi Saul, după ce au îndeplinit slujba lor, s-au întors (...) luând cu ei pe Ioan, cel numit Marcu.
Capitolul 8
Fapte 13,4-7.13 misiunea lui Marcu în Cipru cu Barnaba şi Saul şi despărţirea lor
Deci, ei (Barnaba şi Saul), mânaţi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru. Şi ajungând în Salamina, au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Şi aveau şi pe Ioan slujitor. Şi străbătând toată insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare bărbat iudeu, vrăjitor, proroc mincinos, al cărui nume era Bariisus, care era în preajma proconsulului Sergius Paulus, bărbat înţelept. Acesta chemând la sine pe Barnaba şi pe Saul, dorea să audă cuvântul lui Dumnezeu.
Şi plecând cu corabia de la Pafos, Pavel şi cei împreună cu el au venit la Perga Pamfiliei. Iar Ioan, despărţindu-se de ei, s-a întors la Ierusalim.
Capitolul 9
Galateni 2,11-14 disputa cu Petru în Antiohia, relatată de Pavel
Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei,
327
încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
Fapte 15, 36-40 refuzul lui Pavel de a-l lua pe Marcu în a doua misiune
Şi după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: întorcându-ne, să cercetăm cum se află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului. Barnaba voia să ia împreună cu ei şi pe Ioan cel numit Marcu. Dar Pavel cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la care fuseseră trimişi. Deci s-a iscat neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul, şi Barnaba, luând pe Marcu, a plecat cu corabia în Cipru. Iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, fiind încredinţat de către fraţi harului Domnului.
Capitolul 12
Fapte 20, 1-16 sosirea lui Pavel la Troa de la Corint, ridicarea lui Eutihie şi plecarea spre Milet
Iar după ce a încetat tulburarea, Pavel, chemând pe ucenici şi dându-le îndemnuri, după ce şi-a luat rămas bun, a ieşit să meargă în Macedonia. Şi străbătând acele părţi şi dând ucenicilor multe sfaturi şi îndemnuri, a sosit în Grecia. şi a stat acolo trei luni. Dar când era să plece pe apă în Siria, iudeii au uneltit împotriva vieţii lui, iar el s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia. Şi mergeau împreună cu el, până în Asia, Sosipatru al lui Piru din Bereea, Aristarh şi Secundus din Tesalonic şi Gaius din Derbe şi Timotei, iar din Asia: Tihic şi Trofim. Aceştia, plecând înainte, ne-au aşteptat în Troa. Iar noi (Luca, autorul Faptelor, este împreună cu Pavel),
328
după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile. În ziua întâi a săptămânii (Duminica) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde erau adunaţi, erau multe lumini aprinse. Dar un tânăr cu numele Eutihie, şezând pe fereastră, pe când Pavel ţinea lungul său cuvânt, a adormit adânc şi, doborât de somn, a căzut jos de la catul al treilea, şi l-au ridicat mort. Iar Pavel, coborându-se, s-a plecat peste el şi, luându-l în braţe, a zis: Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el. Şi suindu-se şi frângând pâinea şi mâncând, a vorbit cu ei mult până în zori, şi atunci a plecat. Iar pe tânăr l-au adus viu şi foarte mult s-au mângâiat. Iar noi, venind la corabie, am plutit spre Asson, ca să luăm de acolo pe Pavel, căci astfel rânduise el, voind să meargă pe jos. După ce s-a întâlnit cu noi la Asson, luându-l cu noi, am venit la Mitilene. Şi de acolo, mergând cu corabia, am sosit a doua zi în faţa insulei Hios. Iar în ziua următoare, am ajuns în Samos şi, după ce am poposit la Troghilion, a doua zi am venit la Milet. Căci Pavel hotărâse să treacă pe apă pe lângă Efes, ca să nu i se întârzie în Asia, pentru că se grăbea să fie, dacă i-ar fi cu putinţă, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii.
Capitolul 13
II Timotei 4,9-13 cererea lui Pavel către Timotei să-l ia pe Marcu cu el din Efes
Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia; numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire. Pe Tihic l-am trimis la Efes. Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele.
329
Capitolul 14
Coloseni 4, 10 pavel îl recomandă pe Marcu comunităţii din Colose
Vă îmbrăţişează Aristarh, cel întemniţat împreună cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba, în privinţa căruia aţi primit porunci: de va veni la voi, primiţi-l.
IPetru 5,12-13 salutul lui Petru, împreună cu cel al lui Silvan şi al lui Marcu
V-am scris aceste puţine lucruri, prin Silvan, pe care îl socotesc frate credincios, ca să vă îndemn şi să vă mărturisesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi. Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează.
Capitolul 15
Marcu 8, 19-21 întrebarea lui Iisus cu privire la numerele de la înmulţirea pâinilor
Când am frânt cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, atunci câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Şi când cu cele şapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coşuri pline de fărâmituri aţi luat? Iar ei au zis: Şapte. Şi le zicea: Tot nu pricepeţi?
Index al termenilor tehnici sau de origine străină
Cuvinte de origine străină şi denumiri antice Traducere sau semnificaţie origine
Ahun Rugăciunea Tatăl Nostru Aram.
Agora Piaţa mare publică Greacă
Av Lunile iulie-august Ebr.
Azime Altă denumire a sărbătorii Paştelui Ebr.
Bar Miţva Celebrarea accesului la Tora pentru copilul de 12 ani Ebr.
Calamă Trestie ascuţită pentru a scrie pe papirus Greacă
Cardo Axa principală Nord-Sud a oraşelor greceşti şi romane Lat.
Hristos Unsul Greacă
Collegium Federaţie de meserii sau de religii Lat.
Temători de Dumnezeu Păgâni atraşi de religia lui Israel Fr.
Decumanus Axa principală Est-Vest a oraşelor greceşti şi romane Lat.
Dimissoria Documente care autorizează armatorul să iasă din port Lat.
Emporion Centru pentru comerţul maritim Lat.
Epistrateg Sub-prefect Greacă
331
Forum magnum (sau vetus) Astăzi, Forul roman Lat.
Goy (goyim) Păgân(i) Ebr.
Guenath (Poarta) Veche poartă din Jaffa (vestul oraşului) Ebr.
Hagada Relatarea eliberării din Egipt citită la Seder Ebr.
Hanuca Sărbătoarea luminii pentru restaurarea Templului Ebr.
caşer Conform prescripţiilor Legii iudaice Ebr.
Koine Formă populară a limbii greceşti Greacă
LoculusLoculi Loc în catacombe unde erau depuse cadavrele Lat.
Macellum Piaţă Lat.
Mană Hrană în deşert dată de Dumnezeu poporului la ieşirea din Egipt Ebr.
Mare Clausum închiderea mării Lat.
Mare Internum Nume dat Mediteranei de Pliniu cel Bătrân Lat.
Mare Nostrum Nume al Mediteranei după Iulius Cezar Lat.
Maţot Pâini azime pentru Paşti Ebr.
Mesia Unsul Ebr.
Mezuza Cutiuţă din cultul iudaic aşezată pe zid la intrarea în casă Ebr.
Midraş Interpretarea Bibliei de către rabini Ebr.
Mişne Cartier popular la poalele Templului din Ierusalim Ebr.
Naukleros Armatorul Greacă
Naumahie Bazin larg şi adânc săpat în Trastevere pentru reconstituirea bătăliilor navale Lat.
332
Navigium Isidis Sărbătoare marinărească egipteană în cinstea lui Isis. 5 martie Lat.
Navis oneraria Navă de transport comercial Lat.
Nisan Luna aprilie Ebr.
Numula Zaraf care schimbă bani Lat.
Patibulum Scândura orizontală a crucii pentru răstignire Lat.
Periploi TtspÎTtkovg circumnavigaţie Greacă
Pesah Paşti (aprilie) Ebr.
Falangă Formaţie de soldaţi în rânduri strânse. Tactică folosită de Alexandru cel Mare Greacă
Politeuma Comunitate care beneficiază de privilegii specifice în cetate Greacă
Pugillaris Tăbliţă de argilă pentru corespondenţă în interiorul aceluiaşi oraş Greacă
Quinquerem Vas de război cu cinci rânduri de vâslaşi, copiat de Roma după Cartagina Lat.
Rapsod Cântăreţ itinerant din Grecia antică Greacă
Sabat Zi de odihnă de vineri seara până sâmbătă seara Ebr.
Serapeum Templul lui Serapis, zeiţă greco-egipteană Greacă
Seder Masa pascală de seară Ebr.
Seri Chinezi Lat.
şarav Vânt numit astăzi Kamsin venind din Egipt Ebr.
Şavuot Cincizecime (mai-iunie) Ebr.
Şevat Luna ianuariefebruarie Ebr.
Şefela Câmpie de coastă Ebr.
333
Şema Israel Ascultă, Israel. Rugăciune iudaică zilnică Ebr.
şofar Trâmbiţă vestind sabatul Ebr.
Sucot Sărbătoarea corturilor (septembrie) Ebr.
Statio Loc administrativ de origine regională Lat.
Supparum Mică pânză triunghiulară din faţă, importantă pentru stabilizarea direcţiei Lat.
Taverna Local destinat vânzării produselor cu amănuntul Lat.
Talit Şal de rugăciune Ebr.
Tammuz Lunile iunieiulie Ebr.
Testimoniu Scurte mărturii scrise Lat.
Tetrapolis 4 oraşe: Antiohia, Daphne, Apameea şi Laodiceea Maritimă Greacă
Tetrapylos Patru stâlpi unde se intersectează Cardo cu Decumanus Lat.
Tevet Lunile decembrieianuarie Ebr.
Terapeuţi Monahi iudei din Alexandria cărora Philon le-a fost ucenic Greacă
Thermopolium Tavernă unde se serveau şi mâncăruri calde Greacă
Tiţre Lunile septembrieoctombrie Ebr.
Tohu-bohu Cuvânt ebraic pentru a desemna un haos Ebr.
Tora Legea iudaică Ebr.
Trastevere Trastevere Lat.
Calea Primul nume dat comunităţii creştine Fr.
Cuprins
Nota traducătorilor 6
Cuvânt înainte 7
Prolog 11
Partea întâi FIORUL
1. Felina 17
2. Momeala 29
3. Rana 45
Partea a doua VÂNĂTOAREA
4. Pânda 49
5. Răzvrătitul 72
6. Saltul 92
7. Cuşca 110
8. Ruptura 128
9. Înfruntarea 150
Partea a treia
JUNGLA
10. Iniţierea 177
11. Haita 200
12. Răgetul leului 223
13. Gheara 249
14. Savana 256
15. Laba 282
16. Prada 301
Epilog 313
Dosar
O posibilă cronologie a vieţii lui Marcu în Imperiu 317
Câteva date istorice privitoare la Marcu şi Evanghelia sa.... 323
Scurtă bibliografie 324
Câteva texte biblice care au legătură cu romanul 324
Index al termenilor tehnici sau de origine străină 330
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare:
SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT
E-mail: office@artprint.ro
Tel.: 021 336 36 33
Un roman autentic, o incursiune captivantă în trecut, o explorare în miezul genezei primelor texte creştine despre Iisus Cel înviat.
Cum ne-am putea apropia mai bine de Persoana Celui înviat, dacă nu prin ochii unui evanghelist? Şi nu doar citindu-i istorisirea, ci încercând să-i înţelegem, cât mai bine, viaţa, căutările şi traseul spiritual neobişnuit ce au dus la alcătuirea unui text nemuritor precum Evanghelia după Marcu cea mai veche dintre Evanghelii.
Neîndoielnic, în Leul din Alexandria, Jean-Philippe Fabre readuce la viaţă tensiunea primilor ani ai propovăduirii apostolice nu doar prin admirabilele descrieri geografice sau prin reunirea de informaţii inedite despre meşteşuguri antice, ci mai ales prin apropierea de adolescentul Marcu, în zbaterea puternică a descoperirii de sine şi a maturizării. Suntem atraşi în această povestire palpitantă desfăşurată în ţinuturile mediteraneene ale primului secol creştin şi purtaţi într-un periplu menit să descopere Vestea cea Bună întregii lumi, pe fondul tumultuos al veşnicelor pasiuni omeneşti trăite cu înflăcărarea şi ardoarea unui suflet şi inimi de Leu.
Am simţit o putere de neînvins. Voiam să-L urmez, să-L urmez pentru că era El, să-L urmez atunci când ceilalţi îlpărăsiseră... Înconjurat de soldaţi, El S-a întors. În lumina lunii pline, mi-a aruncat o privire pe care nu o voi uita niciodată. M-am zbătut. Am lepădat pânza... Am fugit cât am putut de repede. Am urcat Muntele Măslinilor. Am alergat către pustiul iudeei, ca David. Mi-era ruşine. Eu, leu? Ce amăgire!... Nu-L întâlnisem pe Acest Om decât pentru a fugi de El... Câteva zile mai târziu, Petru m-a botezat... S-a purtat ca un tată cu mine timp de trei ani. Dar cicatricea e tot aici, „rana”e deschisă. Sunt un leu îmblânzit..., însă un leu rănit pentru totdeauna...
www.sophia.ro
ISBN 978-973-136-963-1