PATRIARHIA ROMÂNĂ
FERICITUL IERONIM
EPISTOLE
Volumul al II-lea
COLECŢIA
PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI INIŢIATĂ ÎN ANUL 1977 DE PATRIARHUL IUSTIN (Ţ 1986)
ŞI RELUATĂ, ÎN SERIE NOUĂ, ÎN ANUL 2007 CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE
DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
COMISIA PATRISTICĂ
Preşedinte: DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Vicepreşedinţi: VARLAAM,Episcop Vicar Patriarhal; Acad, prof. univ. dr. Emilian POPESCU; Membri: Prof. univ. dr. Florica BECHET; Prof. univ. dr. Ioana COSTA;Prof. univ. dr. Ana-Cristina HALICHIAS;Leet. dr. Maria-Luiza OANCEA;Prof. univ. dr. Traian DIACONESCU; Pr. prof. univ. dr. Vasile RĂDUCĂ;Prof, univ. dr. Nicolae-Şerban TANAŞOCA;Prof univ. dr. Tudor TEOTEOI; Secretari: Ierom. dr. Policarp PÎRVULOIU, Adrian BAICULESCU
PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
SERIE NOUĂ
10
FERICITUL IERONIM
EPISTOLE
Volumul al II-lea
CARTE PUBLICATĂ CU BINECUVÂNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Traduceri din limba latină de Maria-Luiza OANCEA,Ana-Cristina HALICHIAS,Traian DIACONESCU, Constantin RĂCHITĂ, Florentina NICOLAE, Ştefan Cucu, Florin FILIMON, Dan NEGRESCU,Diana Maria DIACONESCU, Claudiu ARIEŞAN
Ediţie îngrijită de Ana-Cristina HALICHIAS
BASILICA BUCUREŞTI – 2018
Ediţie îngrijită de către Departamentul „Carte patristică” al Editurilor Patriarhiei Române
Redactori: Mircea adrian BĂICULESCU, Alin bogdan MIHĂILESCU Petru MOLODEŢ, Mihai GRIGORAŞ
Tehnoredactare: Laura raluca CRISTEA
Viziune grafică: Maria COMAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IERONIM, sfânt
Epistole Fericitul Ieronim. bucureşti: Basilica, 2013-
3 vol.
ISBN 978-606-8495-50-7
Vol. 2 I trad, din lb. latină de Maria-Luiza Oancea, Ana-Cristina Halichias, Traian Diaconescu,…; ed. Îngrij. de Ana-Cristina Halichias. – 2018.
iSBN 978-606-29-0289-6
I. Halichias, Ana-Cristina (ed.; trad.)
II. Oancea, Maria-Luiza (trad.)
III. Diaconescu, Traian (trad.)
227
© BASILICA
ISBN 978-606-29-0289-6
CUVÂNT ÎNAINTE
Epistolele cuprinse în cel de-al doilea volum dedicat corespondenţei Fericitului Ieronim se întind pe o perioadă de un deceniu (394-404 d.Hr.), interval istoric de intensă activitate pastorală, exegetică şi polemică şi poate cel mai interesant din biografia părintelui latin, cu implicaţii vaste, până în contemporaneitate. Stabilit în 386 la Betleem, unde întemeiase propria sa comunitate monastică, Ieronim munceşte asiduu vreme de cincisprezece ani (390-405) la traducerea integrală în latină a cărţilor Vechiului Testament, desăvârşind ceea ce se va numi Vulgata, cea mai de preţ moştenire teologică şi lingvistică lăsată de el culturii europene. În paralel alcătuieşte mari comentarii biblice pentru educarea teologică a creştinătăţii apusene, distribuite prin prieteni în întreaga Europă, din Pannonia până în Spania.
Preocuparea Fericitului Ieronim pentru exegeză se prelungeşte şi în multe dintre scrisorile acestor ani: unele oferă răspunsuri scurte la probleme de înţelegere a textului biblic, dezlegări ale sensului literal sau spiritual ale unor pasaje dificile sau obscure, altele dezvoltă interpretări extinse sub formă de tratat.
Ca exeget, Ieronim se foloseşte de moştenirea superioară a teologiei greceşti, mai cu seamă de Origen: îi traduce unele omilii, învaţă ebraica, apelează la Hexapla ca instrument filologic, preia învăţătura celor trei sensuri ale Scripturii, se inspiră din comentariile acestuia. Dar anul 393 este şi anul despărţirii sale de teologia alexandrinului. Ieronim se implică într-o polemică teologică de proporţii, rămasă în istoria Bisericii drept „prima controversă origenistă”. Iată de ce scrisorile păstrate reprezintă documente deosebit de valoroase, oferind cercetătorului izvoarele necesare pentru reconstituirea subiectelor de dispută şi a evoluţiei evenimentelor, într-o primă etapă (394-397), Ieronim subscrie cererii Sfântului Epifanie al Salaminei de a condamna ideile teologice incompatibile cu credinţa creştină prezente în sistemul origenian, intrând
6
astfel în conflict cu episcopul Ioan al Ierusalimului şi cu Rufin de Aquileea, admiratori fervenţi ai lui Origen. Împăcarea survine abia prin medierea puternicului episcop Teofil al Alexandriei, Ioan cedând în faţa lui Epifanie şi reprimindu-l în comuniune pe Ieronim. În a doua etapă (398-402), Rufin revine în Apus, unde se dedică reabilitării lui Origen. Traduce Despre principii într-o formă din care elimină pasajele heterodoxe, susţinând că ele ar fi fost interpolate de eretici şi că intervenţia sa în textul original era o metodă folosită anterior şi de Ieronim în traducerile din Origen. Ieronim îi dă replica într-o scrisoare acidă, demolând teoria interpolării. Între timp, un sinod ţinut în 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamnă ideile origeniste, urmat în acelaşi an de sinoade similare în Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea. Dar polemica dintre Rufin şi Ieronim va mai continua pe un ton foarte personal încă doi ani, ambii compunând Apologii în care mărturisesc credinţa ortodoxă, dar se acuză reciproc de origenism. În cele din urmă Chromatius, episcop de Aquileea şi prieten al lui Rufin, pune capăt disputei, interzicându-i acestuia orice atac public ulterior asupra lui Ieronim.
Un interes teologic şi literar aparte îl constituie şi schimbul de scrisori dintre Fericiţii Augustin şi Ieronim. Cu întreruperi, ei au corespondat vreme de 25 de ani, până la noi ajungând doar 19 piese epistolare. Iniţiativa i-a aparţinut lui Augustin, învestit deja cu demnitatea episcopală, dar mai tânăr şi dornic de comuniune sufletească şi dialog intelectual. Prima scrisoare, datată în 394, lansează şi temele acestui dialog: Augustin îl sfătuieşte pe Ieronim să acorde prioritate Septuagintei în traducerile sale biblice, cere informaţii despre controversa origenistă şi îşi arată dezacordul faţă de interpretarea oferită de Ieronim în Comentariul la Epistola către galateni incidentului de la Antiohia, dintre Sfinţii Pavel şi Petru, unde, paradoxal, Ieronim se inspirase din Origen, susţinând că apostolii s-ar fi prefăcut, pentru a oferi ucenicilor pe viu o lecţie despre inutilitatea circumciziei în vederea mântuirii. Iniţial, Ieronim va evita un răspuns elaborat, dar îşi va apăra ulterior punctul de vedere în mai multe epistole. Dosarul epistolar ni-i dezvăluie pe cei doi mari teologi într-o dezbatere exegetică subtilă şi elevată stilistic. Deşi despărţiţi în metoda hermeneutică, mai târziu ei îşi vor uni eforturile în combaterea ereziei pelagiene.
7
Nu în ultimul rând, merită amintite scrisorile de factură personală, intimă, mai ales cele consolatoare la moartea unor persoane dragi, rude sau prieteni. Pe lângă incontestabila lor valoare literară, în continuitatea speciei consolaţiei latine, cu nimic mai prejos decât cele ale lui Cicero sau Seneca, ele ne dezvăluie umanitatea profundă a lui Ieronim. Dincolo de polemistul acerb din disputa origenistă, regăsim aici solidaritatea autentic creştină a marelui părinte duhovnicesc, compasiunea sa faţă de slăbiciunea condiţiei omeneşti.
Editura Basilica
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Volumul de faţă reprezintă partea a doua a proiectului unei traduceri integrale în limba română a corespondenţei Fericitului Ieronim, conceput în trei volume distincte. Întâia parte a acestui amplu efort traductologic s-a concretizat în tomul PSB 9, FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. I, apărut la Editura Basilica a Patriarhiei Române în anul 2013, care cuprindea primele 52 de piese din corpusul epistolar ieronimian. Volumul al doilea oferă în continuare cititorului român epistolele 53-105. Textul latin utilizat ca sursă a traducerilor româneşti rămâne şi aici cel din ediţia critică bilingvă a lui Jérôme LABOURT (ed.), Saint Jérôme, Lettres, vol. I-VIII, Les Belles Lettres, Paris, 1949-1963. În alcătuirea prezentei ediţii româneşti, dată fiind compoziţia eterogenă a echipei de traducători, s-a respectat pe cât posibil aceeaşi metodologie utilizată în volumul anterior, în scopul unei uniformizări terminologice şi stilistice adecvate stilului literar şi gândirii teologice proprii marelui părinte bisericesc latin. În plus, o serie de note explicative au fost adăugate de editori şi semnalate ca atare în infrapagină, acolo unde contextul istoric şi ideatic cerea lămuriri suplimentare.
FERICITUL IERONIM
EPISTOLE (53-105)
EPISTOLA LIII
Către preotul Paulin1
1. Fratele Ambrozie, aducându-ne micile tale daruri, a dus [cu sine] şi o scrisoare deosebit de plăcută, care oferea, la începutul unor noi relaţii de prietenie, buna credinţă a unei prietenii deja încercate şi vechi. Căci aceea este adevărata prietenie, cea unită şi legată de Hristos, pe care o prilejuiesc nu interesele de avere sau simpla prezenţă fizică, nici linguşirea vicleană şi dezmierdătoare, ci frica de Domnul şi cercetarea Sfintelor Scripturi. Citim în povestirile de odinioară că unii au străbătut provinciile, s-au dus la neamuri nemaiîntâlnite, au trecut peste mări, ca să-i vadă în carne şi oase pe cei pe care îi cunoscuseră doar din cărţi. Aşa [au făcut] Pitagora2 şi ghicitorii de la Memfis; tot aşa, Platon a vizitat cu foarte mare osteneală Egiptul, şi pe Archytas din Tarent3, şi ţărmul acesta al Italiei, care odinioară se numea Magna Graecia, încât el, care la Atena era maestru şi [se bucura de] o mare trecere, a cărui învăţătură răsuna în gimnaziile Academiei, s-a făcut drumeţ şi învăţăcel, preferând cu modestie să înveţe de unul singur învăţăturile străinilor decât să le vâre pe gât altora propriile sale învăţături. În sfârşit, pe când urmărea cu stăruinţă învăţătura, care părea să fugă de el în întreaga lume, el a căzut în captivitate şi a fost vândut unui tiran de o cruzime nemaivăzută, sub a cărui stăpânire a ajuns: astfel, deşi ajuns captiv, învins şi sclav, întrucât era totuşi filosof, a fost mai mare decât cel care l-a cumpărat4. Pentru a-l vedea pe Titus Livius,
1 Destinatarul acestei epistole este Sfântul Paulin de Nola. Data scrierii este aproximativ 394-396, iar locul scrierii, Betleem. Fericitul Ieronim pledează aici pentru necesitatea călătoriilor şi a relaţiilor culturale în formarea omului de litere. Dar omul de litere al vremii începe să se identifice cu preotul, deci şi această epistolă devine o anexă la precedenta, care tratase despre formarea morală şi culturală a preotului, (n.ed.)
2 înainte de a se stabili la Crotona, în Magna Graecia, Pitagora a făcut lungi călătorii în Asia Mică, Grecia şi Egipt.
3 Prieten al lui Platon şi filosof pitagorician.
4 O tradiţie antică afirma că Dionysios cel Bătrân, tiranul Siracuzei, l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie.
14
care revarsă din izvorul de lapte al elocinţei, citim că un anume om din Gades5 a venit [tocmai] de la marginile pământului; pe acest om Roma nu reuşise să-l atragă ca să o admire, dar faima unui singur om l-a condus [într-acolo]. Epoca aceea a avut parte de o minune nemaiauzită în toate timpurile şi vrednică să fie cunoscută, anume ca, odată pătruns într-o cetate atât de măreaţă, un om să caute pe un altul în loc de oraşul însuşi.
Apollonios6 fie el mag, aşa cum spune mulţimea, sau filosof, după tradiţia pitagoreicilor a pătruns în ţinutul perşilor, a trecut Caucazul, ţinuturile albanezilor7, sciţilor şi massageţilor8, a ajuns în regatele opulente ale Indiei şi, în cele din urmă, după ce a trecut fluviul Phison, care e foarte lat, a ajuns la brahmani, pentru a-l asculta pe Hiarcas, care şedea pe un jilţ de aur, adăpându-se din izvorul lui Tantal şi, [aşezat] în mijlocul câtorva învăţăcei, învăţându-i pe aceştia despre natură, despre morală şi despre mersul aştrilor. De acolo, a trecut pe la elamiţi, babilonieni, caldeeni, mezi, asirieni, parţi, sirieni, fenicieni, arabi şi, întorcându-se în Palestina, a mers mai departe în Alexandria, a ajuns în Etiopia, ca să-i vadă pe gimnosofişti9 şi mult faimoasa masă a Soarelui10 de pe nisip. Bărbatul acela a găsit pretutindeni ce să înveţe, încât, progresând neîncetat, devenea mereu mai iscusit. (Philostrat a scris cu asupra de măsură despre această chestiune în cele opt volume [ale sale].)11
5 Legenda aceasta ne este transmisă încă de PLINIUS CEL TÂNĂR, Epistole, II, 3, 8. Gades este o cetate fondată de fenicieni pe coasta atlantică a Spaniei. În vremea lui Strabon (sec. I î.Hr.) era depăşită în măreţie doar de Roma.
6 Despre Apollonios din Tyana şi despre istoricul său, Philostratus, cf. P. DE LABRIOLLE, La réaction païenne, Paris, 1934, p. 170 şi urm. Apollonios a fost un mag şi un taumaturg (potrivit multor contemporani, mai curând un impostor) născut în Capadocia şi mort la Efes în 97 d.Hr. Philostratus a povestit cu lux de amănunte viaţa şi faptele sale extravagante. Credea în metempsihoză şi în doctrina pitagoreică. A fost considerat un contra-Hristos. Călătoria la care se face menţiune aici a avut loc în anul 19 d.Hr. Romanul întocmit de Philostrat cuprindea valoroase elemente topografice şi istorice, demonstrând recentele descoperiri arheologice de la Taxila (India) făcute de Marschall şi de alţi arheologi englezi.
7 în Antichitate, Albania desemna regiunea asiatică a Caucazului, iar locuitorii ei, numiţi albani sau alani, erau nomazi.
8 Veche populaţie iraniană, menţionată de HERODOT (Istorii, I, 215-216).
9 Nume dat de greci filosofilor indieni care umblau aproape goi (cf FERICITUL AUGUSTIN, Despre cetatea lui Dumnezeu, 14, 17). Acelaşi nume a fost dat şi urmaşilor acestora care locuiau în Egipt şi Etiopia.
10 Această masă era faimoasă fiindcă ziua era aprovizionată de etiopieni, iar noaptea se umplea singură de merinde.
11 Fraza apare între paranteze întrucât a fost considerată o glosă. Philostratus va fi tradus la Roma de către Virius Nicomachus Flavianus.
15
2. Dar de ce să vorbesc despre oamenii acestui veac, când Apostolul Pavel, vas al alegerii şi învăţător al neamurilor, fiind conştient de oaspetele de seamă [care sălăşluieşte în el], spune: „Oare căutaţi o dovadă a lui Hristos, Care grăieşte întru mine?”12 Acesta, după ce a străbătut Damascul şi Arabia cea purificată, a urcat la Ierusalim ca să-l vadă pe Petru şi a rămas la el timp de 15 zile semnificaţia acestui timp fiind aceea că viitorul predicator al neamurilor trebuia să fie instruit în învăţătura hebdomadei şi a ogdoadei13; apoi, iarăşi, după 14 ani, luându-i cu el pe Barnaba şi pe Tit, le-a expus apostolilor Evanghelia [pe care o predica], pentru ca nu cumva să alerge sau să fi alergat în deşert. Vocea vie deţine o nu ştiu ce activitate14 ascunsă şi, odată răspândită în urechile discipolului din gura maestrului, răsună şi mai puternic. Acesta este motivul pentru care Eschine, în vreme ce se afla exilat la Rhodos şi se citea acea cuvântare a lui Demostene pe care acesta o ţinuse împotriva lui, în timp ce cu toţii îşi exprimau admiraţia şi îi adresau laude, zice, oftând: „Ce-ar fi fost dacă aţi fi auzit o fiară care-şi răgea cuvintele?”15
3. Şi nu spun acest lucru pentru că ar fi înlăuntrul meu o asemenea [ştiinţă] pe care fie ai putea, fie ai vrea să o deprinzi, ci pentru că ardoarea şi preocuparea ta de a învăţa trebuie să se vădească prin ea însăşi şi chiar dincolo de noi; darul înnăscut de a putea învăţa cu uşurinţă în lipsa unui maestru este un lucru vrednic de lăudat. Nu ceea ce vei găsi, ci ceea ce cauţi, la aceasta luăm seama. O ceară moale şi uşor de modelat, chiar dacă mâna meşterului artizan se opreşte [din activitatea de modelare a ei],
12 Cf. 2 Corinteni 13, 3.
13…magisterio ebdomadis et ogdoadis […] instruendus erat. Fericitul Ieronim aplică aici o lectură simbolică a versetului din Galateni 1, 18, folosind o terminologie numerologică comună în greaca veche încă din secolul al II-lea d.Hr. În Cartea I, capitolul 1.18b, din Comentariul la Epistola către galateni, Fericitul Ieronim menţionează că cele 15 zile petrecute de Pavel cu Petru pot simboliza cunoaşterea deplină şi doctrina perfectă. În această epistolă însă el vorbeşte şi de învăţătura hebdomadei (grup de şapte) şi a ogdoadei (grup de opt), probabil cu semnificaţia de cele şapte zile ale creaţiei, în care aceasta a fost realizată de Dumnezeu, cele opt zile fiind simbolul împărăţiei cerurilor. Prin urmare, cele 15 zile devin aici simbolul faptului că cel care urma să fie învăţătorul neamurilor va deţine cunoaşterea deplină a celor de pe pământ şi din cer.
14 în original termenul apare în greceşte, EVEpyEÎotţ, ca o evidentă trimitere la terminologia aristotelică, deja integrată de Părinţii Bisericii în teologia lor, termen a cărui semnificaţie nu avea cum să scape unui lector avizat.
15 PLINIUS CEL TÂNĂR, Epistole, II, 3,10; CICERO, Despre orator, III, 213.
16
este totuşi în potenţă16 tot ceea ce poate fi. Apostolul Pavel se mândreşte că a învăţat Legea şi Profeţii la picioarele lui Gamaliel17, pentru ca, întărit cu astfel de arme duhovniceşti, să poată spune fără frică: „Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos şi gata suntem să pedepsim toată neascultarea”18. Cel pe care Pavel îl instruieşte în acest fel este Timotei19, cel învăţat din copilărie cu scrierile sfinte, pe care îl îndeamnă la cercetarea Scripturii, ca să nu nesocotească harul ce i-a fost dat prin punerea mâinilor preotului. Pe Tit îl sfătuieşte ca, printre celelalte virtuţi ale unui episcop, pe care le-a descris pe scurt, să aleagă şi cunoaşterea Scripturilor, pe care acesta o deţine, pentru că spune episcopul trebuie „să nu se îndepărteze de cuvântul credincios al învăţăturii, ca să poată îndemna în învăţătura cea sănătoasă şi să-i poată combate pe cei care vorbesc împotriva ei”20. De bună seamă, sfânta simplitate îşi este doar sieşi de folos: în măsura în care clădeşte Biserica lui Hristos printr-o viaţă vrednică, în aceeaşi măsură şi dăunează dacă nu ţine piept celor care dărâmă [credinţa].
De altfel, prorocul Maleahi spune (sau, mai bine zis, Domnul spune prin Maleahi): „întreabă-i pe preoţi despre Lege”21 într-atât de mare este slujba preotului încât, atunci când este întrebat, să poată răspunde în privinţa Legii. Iar în Deuteronom citim: „întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire, întreabă-i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune”22. La fel şi în Psalmul 118: „Cântate erau de mine îndreptările Tale, în locul pribegiei mele”23. Iar în portretul bărbatului celui drept, David, în vreme ce îl asemuia pe acesta cu pomul vieţii din Rai, la celelalte virtuţi ale lui adaugă chiar acest
16 în original termenul apare în greceşte: SuvcqiEi. Avem de-a face în mod evident cu dubletul termenului VEpycia, un alt termen celebru al filosofiei aristotelice. Astfel, dynamis este forţa pe care o deţine în potenţă o natură şi care o face capabilă de acţiune sau de manifestare, în vreme ce energeia este forţa în acţiune a naturii, este activitatea ei concretă.
17 Cf. Faptele 22, 3.
18 2 Corinteni 10, 4-6.
19 Cf. 1 Timotei 4,13-16.
20 Tit 1, 9.
21 Agheu 2,12. O eroare de atribuire a Fericitului Ieronim.
22 Deuteronomul 32, 7.
23 Psalmul 118, 54.
17
fapt: „în legea Domnului a fost voia Lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”24. Daniel, la sfârşitul preasfintei sale vedenii, spune că cei drepţi strălucesc ca stelele, iar cei înţelepţi, adică cei învăţaţi, aidoma bolţii cereşti25. Vezi tu câtă deosebire există între ele, adică între dreapta simplitate şi savanta dreptate26? Unii sunt comparaţi cu stelele, iar alţii cu cerul, deşi, după sensul etimologic ebraic, ambele sensuri sunt cu putinţă; căci aşa citim la ei: şi cei care vor fi fost înţelepţi vor lumina ca strălucirea bolţii cereşti, iar cei care îi vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii [vor lumina] ca stelele în vecii vecilor.
De ce este numit Apostolul Pavel vas al alegerii? Cu siguranţă pentru că era vas al Legii şi cufăr al Sfintelor Scripturi. Fariseii rămân uluiţi în faţa învăţăturii Domnului, se minunează în privinţa lui Petru şi Ioan, întrebându-se cum de cunosc Legea câtă vreme nu au învăţat carte. Căci ceea ce reflecţia şi meditarea zilnică asupra Legii obişnuiesc să le acorde altora, Duhul Sfânt le oferea apostolilor. Ei erau, după cum stă scris, 0Eo8(8ctKTOi27. Mântuitorul împlinise deja 12 ani şi, atunci când îi întreba pe bătrâni despre probleme privitoare la Lege, mai degrabă îi învăţa în timp ce le punea cu înţelepciune întrebările.
4. În afară poate numai de cazul în care îi numim pe Petru şi pe Ioan oameni simpli, în condiţiile în care fiecare dintre ei putea să afirme: „Chiar dacă sunt nepriceput la vorbă, nu sunt şi în cunoaştere”. Ioan un om simplu, pescar, neşcolit? Dar atunci de unde vine, rogu-te, acea frază: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”28? Cuvântul Adyoq are multe sensuri în limba greacă, căci înseamnă şi „cuvânt” şi „raţiune” şi „calcul contabil” şi „principiu” al fiecărui lucru (prin care există entităţile singulare care subzistă). Noi avem o înţelegere corectă a tuturor acestor sensuri. Dar Platon nu a avut cunoaşterea unui sens, iar Demostene, marele orator, a fost ignorant în privinţa altuia. Spune, de altfel, Scriptura: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor
24 Psalmul 1, 2.
25 Cf. Daniel 12, 3.
26 Pentru Fericitul Ieronim studiul nu este o îndeletnicire facultativă subsumată idealului ascetic. În Prefaţa la cartea Iov îi critică foarte aspru pe călugării care îşi petrec ziua confecţionând coşuri din frunze de palmier. Ieronim afirmă adeseori că monahul se cade a fi un om foarte cultivat (cf. Epistolele 22,17; 52, 7 etc.)
27 „învăţaţi de Dumnezeu.”
28 Ioan 1,1.
18
şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”29. Adevărata înţelepciune distruge falsa înţelepciune şi, cu toate că există „nebunia propovăduirii” Crucii, totuşi Pavel vorbeşte de „înţelepciune între cei desăvârşiţi, dar nu de înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci” vorbeşte de „înţelepciunea lui Dumnezeu ascunsă în taină, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci”30. Înţelepciunea lui Dumnezeu este Hristos; căci Hristos este tăria lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Această înţelepciune a fost ascunsă în taină, iar de la numele ei îşi primeşte titlul Psalmul al nouălea: „Pentru tainele Fiului”, Fiu „întru Care se află toate comorile ascunse ale înţelepciunii şi cunoaşterii”, Fiu Care, ascuns în taină, a fost predeterminat înainte de veacuri, dar Care a fost predeterminat şi prefigurat şi în Lege şi proroci. De aceea erau numiţi prorocii „văzători”, fiindcă îl vedeau pe Cel pe care ceilalţi nu îl vedeau. „Avraam a văzut ziua Lui şi s-a veselit.”31 Lui Iezechiel îi erau deschise cerurile, care, pentru norodul păcătos, fuseseră închise. „Deschide”, spune David, „ochii mei şi voi cunoaşte minunile din Legea Ta”32. Căci Legea este duhovnicească şi are nevoie să fie dezvăluită, ca să fie înţeleasă şi, cu chipul descoperit, să putem contempla slava Lui Dumnezeu.
5. În Apocalipsă [ni] se arată o carte pecetluită cu şapte peceţi, pe care, dacă o vei da unui om ştiutor de carte să o citească, îţi va răspunde: „Nu pot, căci este pecetluită”. Câţi în ziua de azi, cei care se cred ştiutori de carte, ţin [în mână] o carte pecetluită şi nu o pot deschide dacă El nu o va fi deschis, [El] „Care are cheia lui David, Care deschide şi nimeni nu închide, Care închide şi nimeni nu deschide”33! în Faptele Apostolilor sfântul eunuc, mai bine zis un om34 căci aşa îl numeşte Scriptura -, pe când citea Isaia, întrebat fiind de Filip: „Socoteşti că înţelegi ce citeşti?”, a răspuns: „Cum pot [să pricep] dacă nimeni nu m-a învăţat?”35
Eu unul, ca să vorbesc despre mine deocamdată, nu sunt nici mai sfânt decât acest eunuc, nici mai studios [decât el], care a venit
29 1 Corinteni 1, 19.
30 1 Corinteni 2, 6-7.
31 Ioan 8, 56.
32 Psalmul 118,18.
33 Apocalipsa 3, 7.
34 Eunucul era „păzitorul patului”, nu neapărat un bărbat evirat, ci termenul desemna o funcţie în ierarhia orientală.
35 Faptele 8, 30-31.
19
la templul din Etiopia, adică de la marginile lumii, a părăsit curtea regească şi atât de mare i-a fost dorinţa de cunoaştere dumnezeiască, încât citea scrierile sfinte chiar şi în car, şi totuşi, cum ţinea el cartea şi încerca să cuprindă cu mintea cuvintele Domnului, cu limba le articula, cu buzele le rostea, însă nu-L cunoştea pe Cel pe care îl adora în carte fără să ştie. Vine Filip, i-L arată pe Iisus, Care, închis, sta ascuns în literă, şi o minunată putere a învăţătorului! în aceeaşi clipă crede, este botezat, este credincios şi sfinţit şi, din ucenic, devine învăţător: a descoperit mai mult în izvorul din deşert36 al Bisericii decât în templul împodobit cu aur al Sinagogii.
6. Am expus aceste lucruri pe scurt, în câteva cuvinte căci nici spaţiul strâmt al scrisorii nu ne îngăduie să rătăcim prea multă vreme ca să pricepi că nu poţi să pătrunzi în Sfintele Scripturi fără un înaintemergător care să-ţi arate calea. Nu spun nimic despre grămătici, despre oratori, filosofi, geometri, dialecticieni, muzicieni, astrologi, medici, a căror cunoaştere este, dacă vrei, deosebit de folositoare pentru muritori şi se împarte în trei părţi: TO Sdypa37, Trjv peGoSov38, Tiţv EgTTEipiav39. Voi veni la profesiile mai puţin importante, care se folosesc nu atât de cuvânt, cât de mâini. Ţăranii, zidarii, meşteşugarii, tăietorii în metale şi în lemn, ţesătorii de lână, chiar şi piuarii, precum şi ceilalţi care îşi făuresc diferite tipuri de mobilier şi sărmane obiecte ieftine, fără un dascăl nu pot fi ceea ce îşi doresc. „în domeniul medicinei, medicii fac pronosticuri, lucrările fierăriei fierarii le fac.”40
7. Este doar un meşteşug, cel al Scripturilor, pe care şi-l revendică cu toţii de-a valma: „Pricepuţi ori nepricepuţi, talmeş-balmeş scriem poeme”41. Pe acesta baba trăncănitoare, moşul smintit, provincialul flecar, absolut toţi şi-l însuşesc, îl bârfesc, îl fac cunoscut, mai înainte de a-l deprinde ei înşişi. Unii, încruntând din sprânceană, cântărind vorbe mari, filosofează în mijlocul unor femeiuşti pe marginea scrierilor sfinte, alţii ce ruşine! învaţă de la femei ce să-i înveţe pe bărbaţi şi, de parcă asta n-ar fi îndeajuns, cu
36 Izvorul în care a fost botezat eunucul este numit in deserto („din deşert”) pentru că se găsea pe drumul Gazei într-un spaţiu nepopulat. În Scriptură „pustiu” nu are sensul modern de „deşert”, ci acela de „loc nelocuit, nepopulat”.
37 „Teoria.”
38 „Metoda.”
39 „Experienţa.”
40 HORATIUS, Epistole, 2,1,115 şi urm.
41 HORATIUS, Epistole, 2,1,117.
20
o anume uşurinţă în vorbire, ba chiar cu neruşinare, discută cu alţii despre ceea ce ei înşişi nu pricep. Nu mai zic nimic despre semenii mei42, care, dacă din întâmplare au ajuns la Sfintele Scripturi, după ce au cultivat literatura profană, şi, prin limbajul [lor] îngrijit, au gâdilat urechile lumii, îşi închipuie că, orice spun, asta e Legea lui Dumnezeu şi nu cred de cuviinţă să afle ce cred prorocii sau apostolii, ci adaptează la propria lor pricepere texte care nu se potrivesc, ca şi când deformarea mesajului şi târârea Scripturii la cheremul lor, chiar dacă ea se împotriveşte, ar fi un fel de exprimare măreţ şi câtuşi de puţin greşit.
Ca şi cum nu am fi citit compilaţiile43 din Homer şi din Vergilius, şi totuşi nu îl putem numi pe Maro, chiar aşa, creştin fără Hristos pentru faptul că a scris: „în sfârşit se întoarce şi Fecioara, se întoarce domnia lui Saturn în sfârşit o nouă odraslă este trimisă din înaltul cerului”44, iar Tatăl adresându-Se Fiului [zice]: „Fiule, tu-mi eşti tăria, puterea-mi cea mare, tu singur”45, şi, potrivit cuvintelor Mântuitorului pe Cruce: “Astfel vorbind, stăruia neclintit ca de piatră în locu-i”46. Aceste [apropieri] sunt copilăreşti şi seamănă cu un joc de şarlatani să îi înveţi [pe alţii] ceea ce nu cunoşti, ba chiar, ca să fiu răutăcios, să nu ştii nici măcar că nu ştii asta.
8. Facerea este, fără îndoială, o carte extrem de clară, în cuprinsul căreia se scrie despre facerea lumii, despre începuturile neamului omenesc, despre împărţirea pământului, despre încurcarea limbilor şi despre stirpea evreilor, [care merge] până la intrarea în Egipt.
Ieşirea se deschide cu cele zece plăgi, cu decalogul, cu tainicele şi dumnezeieştile legi.
La îndemână este [şi] Cartea Leviticului, în care fiece jertfă, ba chiar aproape fiecare silabă, veşmintele lui Aaron şi întreaga rânduială levitică respiră tainele cereşti.
Dar oare Cartea Numerii nu cuprinde la rândul ei tainele întregii aritmetici şi ale profeţiei lui Balaam, precum şi cele 42 de popasuri prin pustie?
42 Aluzie la cei care îmbrăţişaseră viaţa ascetică.
43 Literal: centonele compilaţii alcătuite din pasaje.
44 VERGILIUS, Bucolice, IV, 6 şi urm.
45 VERGILIUS, Eneida, I, 664, trad. rom. de D. MURĂRAŞU, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956.
46 VERGILIUS, Eneida, II, 650.
21
Chiar şi Deuteronomul, cea de-a doua Lege şi o prefigurare a Legii evanghelice, nu deţine oare cele dintâi [legi], astfel încât toate ar putea fi totuşi noi, [deşi se trag] din cele vechi? Până aici [a fost] Moise, până aici [a fost] Pentateuhul, cu aceste cinci discursuri se mândreşte apostolul că vrea să vorbească în Biserică.
Iov, o pildă de răbdare, ce taine nu cuprinde în limbajul său? El începe în proză, lunecă în poezie, iar sfârşitul este într-un stil prozaic; el formulează regulile oricărei dialectici [şi] le determină după premisa majoră, premisa minoră47, demonstraţie şi concluzie. La el fiecare cuvânt este înţesat de sensuri şi, că să nu mai vorbesc de restul, profeţeşte despre învierea trupului aşa cum niciunul nu va fi scris despre aceasta mai limpede sau cu o mai mare înţelepciune: „Ştiu”, zice, „că Răscumpărătorul meu este viu şi că, în ziua de pe urmă, mă voi ridica din ţărână. Şi voi fi din nou înfăşurat în propria mea piele şi din trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu, pe Care sunt gata să-L văd eu însumi, iar ochii mei gata sunt să-L privească, nu altul. Nădejdea aceasta a mea îmi stăruie vie în inimă”48.
Am să ajung la Isus, fiul lui Navi, un chip al Domnului nu doar după faptele sale, ci şi după nume: trece Iordanul, răstoarnă împărăţiile duşmanilor, împarte poporului învingător pământul şi hotărniceşte împărăţiile spirituale ale Bisericii şi ale Ierusalimului ceresc de-a lungul fiecărei cetăţi, sătuc, munte, fluviu, puhoi sau hotar.
în Cartea Judecătorilor câte căpetenii de noroade, tot atâtea chipuri [ale Domnului] aflăm.
Moabita Rut împlineşte, privitor la ţara Moabului, profeţia lui Isaia, care zice: „Trimite, Doamne, un miel, cârmuitor al pământului, din Petra, din pustie, la muntele fiicei Sionului!”49
Samuel, cu prilejul morţii lui Ilie şi al uciderii lui Saul, mărturiseşte despre desfiinţarea vechii Legi şi apoi, la Sadoc şi la David, proclamă tainele noii preoţii şi ale împărăţiei celei noi.
Malachim, adică a treia şi a patra carte a Regilor, de la Solomon până la Iehonia şi de la Ieroboam, fiul lui Nabat, până la Osea, care a fost dus la asirieni, înfăţişează regatul lui Iuda şi regatul lui Israel. Dacă te uiţi înapoi la istorie, cuvintele sunt simple; dacă [ai
47 în logica aristotelică, premisa majoră şi premisa minoră sunt cele două judecăţi fundamentale ale unui silogism pe baza cărora se ajunge la concluzie.
48 Iov 19, 25-27.
49 Isaia 16,1.
22
în vedere] sensul ascuns în măduva literei, se povesteşte despre puţinătatea Bisericii şi despre războaiele ereticilor împotriva Bisericii.
Cei 12 proroci, adunaţi între limitele strâmte ale unui singur volum, prefigurează cu mult altceva decât lasă să transpară în litera [textului], Osea aminteşte adeseori de Efraim, de Samaria, de Iosif, de Israel, apoi de soţia desfrânată şi de odraslele desfrânării [ei], apoi că ibovnica, închisă în iatacul soţului, şade văduvă multă vreme şi că, înveşmântată în haine de doliu, aşteaptă să i se întoarcă soţul.
Ioil, fiul lui Petuel, înfăţişează ţara celor 12 triburi răpusă de omizi, de lăcuste mici, de lăcuste mari50, mâncată de rugină, şi [prezice] că, după distrugerea vechiului popor, Se va revărsa Duhul Sfânt asupra robilor lui Dumnezeu şi asupra roabelor [Sale], adică asupra celor 120 de neamuri ale credincioşilor, şi Se va revărsa pe înălţimea Sionului51; cele 120 [de neamuri], crescând puţin câte puţin şi treptat de la 1 până la 15, fac în total un număr de 15 trepte, care sunt cuprinse tainic în Psaltire52.
Amos, cioban şi ţăran care culegea mure din rugi, nu poate fi explicat în câteva cuvinte. Căci cine înfăţişează cum se cuvine cele trei sau patru nelegiuiri ale Damascului, ale Gazei, Tyrului, Idumeei, ale fiilor lui Amon şi Moab şi, la al şaptelea şi al optulea grad, ale lui Iuda şi ale lui Israel? Acesta vorbeşte vacilor îngrăşate, care se află pe muntele Samariei, şi mărturiseşte despre ruinarea casei mai mari şi a celei mai mici53. El însuşi îl desluşeşte cu ochii pe Plăsmuitorul lăcustei şi pe Domnul, Care stă în picioare deasupra zidului tencuit sau oţelit, precum şi cârligul poamelor54 care le atrage păcătoşilor chinurile şi foametea pe pământ: nu foamea după pâine, nici însetarea după apă, ci de a auzi cuvântul Domnului55.
Avdie, care se tălmăceşte „robul Domnului”, tună împotriva Edomului şi străpunge cu lancea-i duhovnicească [acest popor] sângeros şi pământesc, mereu potrivnic fratelui [său], Iacov.
50 Cf. Ioil 1, 4.
51 Cf. Faptele i şi 2; Ioil 2, 25 şi urm.
52 Cf. Psalmii 119-133 (Cântări ale treptelor).
53 Probabil două dintre palatele Samariei (6,11).
54 Cf. Amos 8,1.
55 Cf. Amos 8,11.
23
Iona, preafrumos porumbel, prefigurând, prin naufragiul său, pătimirea Domnului, cheamă omenirea la pocăinţă şi, sub numele cetăţii Ninive, le vesteşte neamurilor mântuirea.
Miheia din Moreşet, împreună-moştenitor al lui Hristos, îi vesteşte fiicei de tâlhar distrugerea şi pune un obstacol în faţa ei, pentru că lovise peste gură un jude al lui Israel.
Naum, împăciuitorul lumii, umple de sudălmi cetatea vărsării de sânge şi, după distrugerea acesteia, spune: „Iată deasupra munţilor picioarele Celui care binevesteşte şi anunţă pacea”.
Avacum, viteaz şi straşnic luptător, stă de strajă şi îşi înfige picioarele deasupra fortăreţei ca să-L vadă pe Hristos pe Cruce şi să spună: „Puterea Lui a acoperit cerurile şi pământul este plin de slava Lui, iar strălucirea Lui ca lumina va fi; raze vii din mâinile Lui [pornesc]; acolo stă ascunsă puterea Lui”56.
Sofonie57, cercetaşul şi cunoscătorul tainelor Domnului, aude strigătul dinspre Poarta Peştilor, un vaier din cea de-a doua [cetate] şi larmă dinspre înălţimi58.
Agheu59, cel plăcut şi vesel, care printre lacrimi a semănat ca întru bucurie să secere, a înălţat templul distrus şi L-a făcut să intre pe Dumnezeu-Tatăl, Care zice: „încă puţină vreme şi Eu însumi voi cutremura cerul şi pământul, marea şi uscatul, şi voi zgudui toate neamurile; şi va veni Cel mult dorit de toate neamurile”60.
Zaharia61, cel care îşi aduce aminte de Domnul său, cu multe înţelesuri în profeţia sa, îl desluşeşte pe Iisus îmbrăcat în veşminte sărăcăcioase, precum şi piatra cea cu şapte ochi, candelabrul din aur cu tot atâtea candele câţi ochi, chiar şi cele două braţe de măslin de-a stânga şi de-a dreapta candelei, pentru ca, după caii cei roşii, bălţaţi, albi şi negri, după cvadrigele lui Efraim risipite şi calul din Ierusalim, să profeţească şi să propovăduiască un rege sărac, şezând pe fiul cel negru al asinei înjugate.
Maleahi, făţiş şi la urma tuturor prorocilor, zice privitor la căderea lui Israel şi la chemarea neamurilor: „Nu găsesc nicio vrere în voi, zice Domnul oştirilor, iar prinosul nu-l voi primi din mâinile
56 Avacum 3, 3-4.
57 Numele său este pus în legătură cu radicalul „a ascunde, a tăinui, a fi secret” (cf. Sofonie 1,1,10-12).
58 Sofonie 1,10.
59 Numele „Agheu” trimite la radicalul „bobului”.
60 Agheu 2, 6-8.
61 Numele „Zaharia” este tălmăcit „Dumnezeu îşi aduce aminte”.
24
voastre. Căci, de la răsăritul soarelui şi până la asfinţit, mare este numele Meu între neamuri şi în tot locul numelui Meu i se aduce jertfă şi ofrandă curată”62.
Pe Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel cine ar putea fie să-i înţeleagă, fie să-i explice? Cel dintâi dintre ei mi se pare că a compus nu o prorocire, ci o evanghelie. Cel de-al doilea îmbină ramura de migdal şi cazanul clocotind dinspre miazănoapte şi leopardul care îşi pierde petele şi împătritul alfabet cu metri diferiţi. Al treilea începe şi se sfârşeşte atât de obscur, încât, la evrei, aceste părţi împreună cu începutul Facerii nu se citesc înaintea vârstei de treizeci de ani. Cât despre al patrulea, care este în acelaşi timp ultimul dintre cei patru proroci, cunoscător al vremurilor şi cultivând istoria întregului univers, vesteşte cu grai limpede piatra tăiată din munte fără mâini [omeneşti] care răstoarnă toate domniile.
David, care este pentru noi Simonide, Pindar şi Alceu, Horatius chiar, Catullus şi Serenus, din lira sa îl cântă pe Hristos şi cu psalterion-ul decacord preamăreşte învierea Lui din lumea morţii.
Solomon, pacificatorul şi cel iubit de Domnul, îndreaptă obiceiurile, ne învaţă ce e natura, uneşte pe Hristos cu Biserica şi cântă dulcele epitalam al nunţii sfinte.
Estera, imagine a Bisericii, îşi mântuieşte poporul de primejdie şi, după uciderea lui Aman, al cărui nume se traduce „nedreptate”, lasă urmaşilor părţi din ospăţul ei şi o zi de sărbătoare.
Cartea Paralipomenelor, adică rezumatul Vechiului Testament, este atât de mare şi atât de importantă, încât, dacă cineva vrea să îşi însuşească învăţătura Scripturilor fără să se [folosească de ea], îşi râde de el însuşi. Prin menţionarea fiecărui nume şi prin înlănţuirea cuvintelor sunt atinse părţi care sunt lipsă în Cărţile Regilor şi sunt explicate nenumăratele probleme aflate în Evanghelie.
Ezdra şi Neemia adică ajutor şi alinare de la Domnul sunt adunaţi într-o singură carte: refac templul, ridică zidurile cetăţii; toată îmbulzeala aceea de norod care se întoarce în patrie, orânduirea preoţilor (leviţi, preoţi ai lui Israel, prozeliţi), precum şi lucrările de refacere a zidurilor şi a turlelor împărţite pe la fiecare familie în parte, una prezintă la suprafaţă, dar alta ţin ascuns înlăuntrul miezului63.
62 Maleahi 1,10-11.
63 în latină: aliud in cortice praeferunt, aliud retinent in medulla. Referinţa este aici la sensul literal şi la cel spiritual al evenimentelor Vechiului Testament.
25
9. Îţi dai seama că am trecut deja dincolo de dimensiunile unei scrisori, furat de dragostea pentru Scripturi, şi, cu toate astea, n-am dus la îndeplinire ceea ce am vrut. Am reuşit doar să înţelegem ceea ce suntem datori să ştim, ceea ce suntem datori să dorim, pentru ca noi înşine să putem spune: „Sufletul meu a râvnit să cerceteze judecăţile Tale în toată vremea”64. Altminteri, îşi află împlinirea în noi înşine binecunoscutul dicton socratic: „Doar atât ştiu, că nu ştiu!”65 Voi atinge pe scurt şi chestiunea Noului Testament: Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt cele patru roţi la carul Domnului şi un adevărat heruvim, care se tălmăceşte „mulţimea cunoaşterii”; ei au ochi deschişi pe toată suprafaţa trupului, scapără scântei, răspândesc pretutindeni sclipiri de lumină, au picioare drepte ce se avântă spre înălţimi şi spate înaripat ce zboară orişiunde; se ţin unii pe alţii, sunt ţesuţi unii într-alţii, se rotesc împreună ca o roată ce se roteşte într-alta şi purced oriîncotro i-a mânat suflarea Duhului Sfânt.
Apostolul Pavel scrie celor şapte biserici căci cea de-a opta [epistolă], către evrei, este plasată de cei mai mulţi în afara seriei66 -, îi învaţă pe Timotei şi pe Tit, se roagă stăruitor de Filimon pentru sclavul fugar. Despre acest subiect socotesc că-i mai bine să tac decât să spun câte ceva.
Faptele Apostolilor dau impresia că sună, de fapt, a simplă istorie şi că alcătuiesc copilăria Bisericii ce stă să se nască, dar, dacă am aflat deja că scriitorul lor este medicul Luca, al cărui elogiu se află în Evanghelie67, ne dăm seama, totodată, că toate cuvintele lui sunt leacuri pentru un suflet vlăguit.
Iacov, Petru, Ioan şi Iuda au editat şapte scrisori, pe cât de tainice, pe atât de succinte, deopotrivă de scurte şi de lungi: scurte în cuvinte, îndelungi în idei, încât rar se găseşte un om căruia să nu i se tulbure vederea la citirea lor.
Apocalipsa lui Ioan conţine tot atâtea taine câte cuvinte. Am spus prea puţin, iar faţă de meritul cărţii întregul elogiu este cu mult mai prejos. În fiece cuvânt stau ascunse nenumărate înţelesuri.
10. Rogu-te, preaiubite frate, să vieţuieşti în mijlocul acestor [texte], să reflectezi Ia acestea, să nu ştii nimic altceva, să nu cauţi
64 Psalmul 118, 20.
65 CICERO, Academica, II, 74.
66 Este vorba despre seria cărţilor canonice acceptate de Biserica Apuseană.
67 Cf. 2 Corinteni 8,18.
26
defel, [căci] oare nu ţi se pare că deja aici, pe pământ, [îşi află] sălaş împărăţia cerească? Nu vreau să te simţi ofensat de simplitatea întâlnită în Sfintele Scripturi şi de ceea ce s-ar putea numi aproape o vulgaritate a limbajului, care, fie din pricina unei greşeli a traducătorilor, fie dinadins au fost astfel prezentate, pentru ca mai lesne să instruiască adunările de oameni simpli şi, dintr-una şi aceeaşi frază, una să priceapă înţeleptul, alta, cel neinstruit. Nu sunt aşa de neobrăzat şi de prost ca să arăt că am ştiinţă de aceste lucruri şi să culeg de pe pământ roadele lor, ale căror rădăcini sunt înfipte în cer; ci mărturisesc că vreau, ci dau dovadă că mă străduiesc: refuzând să-ţi fiu învăţător, făgăduiesc să-ţi fiu însoţitor. Celui care cere, i se dă; celui care bate, i se deschide; cel care caută găseşte68. Vom învăţa pe pământ [de la cei] a căror cunoaştere să ne poată folosi nouă pe mai departe în cer.
11. Am să te primesc cu braţele deschise şi, ca să îndrug ceva prostesc şi exagerat, pe gustul lui Hermagoras69, orice mă vei întreba, mă voi strădui să aflu dimpreună cu tine. Îl ai aici pe preaiubitul tău frate, Eusebius70, care mi-a sporit bucuria scrisorii tale când a adus vorba despre demnitatea vieţii tale, despre dispreţul [tău] faţă de lume, despre buna [ta] credinţă faţă de prietenie sau despre dragostea [ta] de Hristos. De fapt, chiar şi fără el, scrisoarea însăşi vădeşte echilibrul şi eleganţa stilului [tău]. Grăbeşte-te, rogu-te, şi, mai curând, taie decât să dezlegi odgonul luntrei aţinute în largul mării! Cel care va renunţa la lume nu poate vinde avantajos acele lucruri pe care le-a dispreţuit [într-atât] încât să le vândă. Orice ai luat de cheltuială din avutul tău, socoteşte-l drept câştig. Există un vechi dicton: „Lacomului îi lipseşte atât ceea ce are, cât şi ceea ce nu are”71. Cel credincios are o întreagă lume drept avere, însă cel necredincios tânjeşte chiar şi după un bănuţ. Aşa să trăim, precum cei care nu au nimic şi totuşi le stăpânesc pe toate72. Hrana şi îmbrăcămintea sunt avuţiile creştinilor.
Dacă ai la îndemână un lucru de-al tău, vinde-l! Dacă nu ai, aruncă-l! Celui care îţi ia haina trebuie să-i laşi şi mantaua73.
68 Matei 7, 7 şi urm.
69 Cf. CICERO, De inventione, I, 8.
70 Eusebius din Cremona, avocat devenit călugăr la Betleem, discipol al Fericitului Ieronim. (n.ed.)
71 PUBLILIUS SYRUS, Sententiae, 628, Woelfflin (ed.), Teubner, Leipzig, 1869.
72 Cf. 2 Corinteni 6,10.
73 Cf. Matei 5, 40.
27
închipuie-ţi, dacă tu, amânând-o mereu pe a doua zi şi tărăgănând-o zi după zi, ţi-ai vândut cu băgare de seamă şi puţin câte puţin bruma de avere, Hristos nu are de unde să-Şi hrănească săracii. A dat totul lui Dumnezeu cel care s-a dat pe sine. Apostolii şi-au lăsat doar corabia şi năvoadele; văduva aruncă în sala tezaurului doi bănuţi74 şi se socoteşte mai presus de bogăţiile lui Cresus. Cu mai multă uşurinţă le dispreţuieşte pe toate cel care se gândeşte că va să moară.
EPISTOLA LIV
Către Furia75
Despre respectarea văduviei
1. Mă implori, mă rogi, mă conjuri să îţi răspund sau mai degrabă să îţi scriu cum trebuie să trăieşti şi să îţi păstrezi cununa văduviei fără a aduce atingere bunului nume al neprihănirii. Sufletul mi se bucură, inima îmi tresaltă, sunt peste măsură de încântat că tu doreşti să fii, după ce ţi-ai pierdut bărbatul, aşa cum a fost mama ta, de sfântă pomenire, de-a lungul multor ani în timpul căsătoriei sale. Rugăciunile ei au fost împlinite. A dobândit pentru singura sa fiică ceea ce avusese ea însăşi în timpul vieţii, în plus, tu ai marele privilegiu al neamului tău că, începând din vremea lui Camillus76, după spusele istoricilor, niciuna sau aproape niciuna dintre femeile familiei voastre nu a cunoscut o a doua căsătorie; astfel încât ar trebui nu atât să fii lăudată dacă ai stărui în văduvie, cât să fii blestemată dacă tu, creştină, nu ai respecta ceea ce vreme de atâtea secole au păstrat nişte femei păgâne.
2. Nu spun nimic despre Paula şi Eustochia, aceste flori ale spiţei voastre, ca să nu pară că într-o exortaţie care îţi este adresată ţie le aduc lor laude, şi o trec sub tăcere pe Blesilla, care, înainte de
74 Cf. Marcu 12, 42-44.
75 Fiica Titianei, una dintre venerabilele prietene ale Fericitului Ieronim. În această scrisoare, datând din anul 394/5, o îndeamnă pe Furia să nu se recăsătorească, (n.ed.)
76 M. Furius Camillus (cca. 446-365 î.Hr.) a înfrânt cetatea etruscă Veii (396 î.Hr.), i-a alungat pe gali din Roma (386 î.Hr.), a obţinut de patru ori triumful, a fost de cinci ori dictator şi a fost considerat al doilea întemeietor al Romei (alter conditor Romae).
28
a-l urma [în moarte] pe soţul ei, care a fost fratele tău, a adunat în scurta sa viaţă virtuţile unei existenţe îndelungate. O, dacă bărbaţii ar urma pilda faptelor vrednice ale femeilor şi dacă bătrâneţea cea zbârcită ar împlini ceea ce tinereţea oferă de la sine! O ştiu şi o văd, îmi bag mâna în foc: sprâncenele se vor încrunta, braţul se va întinde şi „pornit, Chremes se va dezlănţui cu vorbe mânioase”77. Mai-marii se vor ridica. Mulţimea de patricieni va tuna împotriva epistolei mele, strigând că sunt un vrăjitor, un corupător care trebuie dus la capătul lumii. Să adauge, dacă vor, şi „samaritean”78, ca să recunosc porecla dată Domnului meu. Cu siguranţă, nu o despart pe fiică de părintele său, nici nu rostesc acele vorbe din Evanghelie: „Lasă mortul să-şi îngroape morţii săi”79. Căci este viu cel care crede în Hristos80, iar cel care crede în El „este dator, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble”81.
3. Duşmănia pe care dintele defăimătorilor o înfige în numele de „creştin” face ca acesta, temându-se de ocară, să nu cuteze să îndemne la practicarea virtuţii. Cu excepţia scrisorilor noastre, nu ne ştim unul pe celălalt şi nu există decât temeiul credinţei câtă vreme nu ne cunoaştem în carne şi oase. „Cinsteşte-l pe tatăl tău”82, dar numai dacă nu te desparte de Tatăl cel adevărat. Recunoaşte-ţi legătura de sânge atâta timp cât tatăl tău îşi va cunoaşte Creatorul. Altminteri David îţi va cânta de îndată: „Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă-ţi urechea şi uită poporul tău şi casa tatălui tău; şi Regele îţi va pofti frumuseţea, pentru că El este Domnul Dumnezeul Tău”83, însemnată răsplată pentru că ţi-ai uitat tatăl: „Regele îţi va pofti frumuseţea”. Pentru că ai ascultat, pentru că ai văzut, pentru că ţi-ai plecat urechea şi ai uitat de poporul tău şi de casa tatălui tău, de aceea „Regele îţi va pofti frumuseţea” şi îţi va zice: „Eşti frumoasă de tot, iubita mea, şi eşti fără de cusur”84. Ce este mai frumos decât un suflet care se numeşte „fiica lui Dumnezeu” şi nu doreşte nicio podoabă străină? Ea crede în Hristos şi, având această mândrie, porneşte către Mirele ei, căci Domnul său este şi soţul său.
77 HORATIUS, Ars poetica, v. 94.
78 Ioan 8, 48.
79 Matei 8, 22; Luca 9, 60.
80 Cf. Ioan 11, 25.
81 1 Ioan 2, 6.
82 Ieşirea 20,12.
83 Psalmul 44,12-13.
84 Cântarea Cântărilor 4, 7.
29
4. Ai aflat în propria ta căsătorie ce frământări sunt într-o căsătorie şi eşti scârbită de ele ca de carnea de prepeliţă85. Gâtlejul tău a simţit amăreala fierii, ai dat afară mâncăruri stricate şi vătămătoare, ţi-ai uşurat stomacul zbuciumat; de ce vrei să înghiţi din nou ceea ce ţi-a făcut rău? „Câinele se înapoiază la ce a vărsat şi porcul la mocirlă.”86 Nici măcar animalele lipsite de judecată şi păsările care zboară de colo-colo nu cad din nou în aceleaşi laţuri şi plase.
Te temi poate ca spiţa lui Furius să nu se stingă şi ca tatăl tău să nu aibă de la tine un nepot care să i se târască pe piept şi să-i mânjească grumazul de murdării? De ce nu? Au fii toate cele care au fost căsătorite? Şi, dacă unele au născut copii, au fost aceştia pe potriva neamului lor? Fiul lui Cicero s-a dovedit asemeni tatălui său în elocinţă? Cornelia voastră87, deopotrivă pildă de pudoare şi fecunditate, a fost bucuroasă că i-a născut pe fiii săi, [cei doi fraţi] Gracchi? Este ridicol să ai nădejde sigură într-un urmaş pe care vezi că mulţi nu îl au şi, când l-au avut, l-au pierdut. Cui îi laşi atâta bogăţie? Lui Hristos, Care nu poate muri. Pe cine vei avea moştenitor? Chiar pe El, Care este şi Domnul tău. Tatăl tău va fi mâhnit, dar Hristos Se va bucura; familia ta va plânge, dar îngerii se vor ferici. Tatăl tău să facă ce vrea cu avutul său; tu nu eşti a celui din care te-ai născut, ci a Celui pentru care ai renăscut şi care te-a răscumpărat cu un preţ însemnat, cu sângele Său.
5. Fereşte-te de doici şi de dădace88, fiinţe ameţite de vin, care doresc ca pe pielea ta să-şi sature pântecele. Sfaturile lor nu îţi sunt ţie de folos, ci lor înşile, şi adeseori îngână acest distih:
„Anii cei tineri socoteşti să-i treci singuratică-n jale,
Fără de dulci copii şi fără dulceaţa iubirii?”89
Unde există castitate şi sfinţenie, acolo există şi cumpătare. Unde există cumpătare, acolo sunt şi pagube pentru sclavi. Tot ceea ce nu iau, socotesc că le-a fost luat şi nu ţin seama din cât primesc,
85 Cf. Numerii 11, 31.
86 2 Petru 2, 22.
87 Soţia lui Sempronius Gracchus; a avut doi fii, pe Tiberius şi pe Gaius, care au fost ucişi pentru că au luat partea poporului contra senatului roman.
88 în original: gerulas. În primii şapte ani de viaţă, vârstă la care se încheia educaţia primară, copiii erau lăsaţi în grija femeilor din casă. Mama era ajutată de o doică (gerula), care se ocupa de copil. Aceasta era asistată de un sclav de încredere, educator sau nutricius sau nutritor, care o ajuta să prepare hrana copilului. Influenţa lor asupra copilului aflat în primii săi ani de viaţă era hotărâtoare.
89 VERGILIUS, Eneida, IV, 32-33, traducere de George COŞBUC, ediţie îngrijită de Stella Petecel, Bucureşti, Ed. Univers, 1980, p. 121.
30
ci cât90. Oriunde ar vedea un creştin, pe dată îi strigă acele vorbe de ocară: „Grecul! Şarlatanul!” Aceştia răspândesc zvonurile cele mai josnice şi, tot ceea ce a pornit de la ei, se prefac că au auzit de la alţii; ei sunt, totodată, şi autorii şi cei care înteţesc [zvonurile]. Din minciună se naşte bârfa, care, de îndată ce a ajuns la matroane şi a fost vânturată de limbile lor, pătrunde până în inima provinciilor. Să le vezi pe multe dintre ele mâniindu-se, cu gura spumegând de turbare, cu chip spoit, cu ochi de viperă, cu dinţi ascuţiţi sfâşiindu-i pe creştini. Iat-o pe una „cu umerii încinşi de o mantie vineţie,
vorbe scârbave pe nas gângăvind, gălăgie făcând, stâlceşte cuvinte în fleşcăita ei gură”91.
Corul răsună la unison şi scaunele toate latră. Li se alătură [reprezentanţi] ai ordinului nostru, care şi muşcă, se şi lasă muşcaţi, guralivi împotriva noastră, muţi când e vorba despre ei. Ca şi cum ei nu ar fi tot călugări, ca şi cum orice se spune împotriva călugărilor nu s-ar revărsa şi asupra clericilor, care sunt părinţii călugărilor. Stricăciunea adusă turmei este o ocară pentru păstor, aşa cum, dimpotrivă, este lăudată viaţa călugărului care îi venerează pe preoţii lui Hristos şi nu defăimează tagma prin care a devenit creştin.
6. Ţi-am spus aceste lucruri, o fiica mea întru Hristos, nu pentru că mă îndoiesc de hotărârea ta căci niciodată nu ai cere o scrisoare de încurajare dacă te-ai îndoi de foloasele monogamiei -, ci pentru ca să înţelegi ticăloşia slujitorimii care te scoate la vânzare şi tertipurile rubedeniilor tale şi greşeala izvorâtă din iubire a tatălui tău, căruia, chiar dacă îi accept dragostea faţă de tine, nu îi admit că ştie cum să te iubească! Voi spune împreună cu apostolul: „Mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără cunoştinţă”92.
Ia pildă mai degrabă căci îţi voi repeta adeseori acelaşi lucru de la sfânta ta mamă! De câte ori îmi amintesc de ea, îmi vine în minte fervoarea ei pentru Hristos, paloarea de pe urma posturilor, milostivirea faţă de cei sărmani, cinstirea adusă slujitorilor lui Dumnezeu, smerenia şi a inimii şi a veşmintelor şi vorba ei măsurată în toate împrejurările. Fie ca tatăl tău pe care îl numesc spre a-l cinsti, nu pentru că este fost consul şi patriciu, ci pentru că este creştin să-şi împlinească numele şi să se bucure că a dat viaţă unei
90 Adică nu proporţia, ci cantitatea pe care o primesc.
91 PERSIUS, Satire, I, 32-33, 35 (trad, noastră).
92 Romani 10, 2.
31
fiice pentru Hristos, nu pentru lume; ba mai degrabă să regrete că te-ai lipsit zadarnic de fecioria ta şi că ai pierdut roadele căsătoriei. Unde este bărbatul pe care ţi l-a dat? Chiar de-a fost vrednic să fie iubit, chiar de-a fost bun, moartea lui a pus capăt la toate şi pieirea lui a desfăcut legătura cărnii.
Foloseşte-te de acest prilej şi fă din nevoie virtute! La creştini nu se cercetează cum au început, ci cum au sfârşit: Sfântul Apostol Pavel a început rău şi a sfârşit bine. Începuturile lui Iuda sunt lăudate, dar sfârşitul este condamnabil din pricina trădării făcute. Citeşte-l pe Iezechiel: „Dreptatea celui drept nu îl va mântui în oricare zi va fi păcătuit şi nelegiuirea celui nelegiuit nu îl va lovi în oricare zi se va fi întors de la nelegiuirea sa”93.
Aceasta este scara lui Iacov94, pe care îngerii se suie şi se pogoară, de care Se sprijină Domnul, întinzându-le mâna celor sleiţi de puteri şi îmbărbătându-i, prin îngăduinţa de a-L contempla, pe cei cu pasul ostenit de urcuş. Dar, aşa cum nu voieşte moartea păcătosului, ci doar să se convertească şi să trăiască, tot aşa nu-i suferă pe cei slabi şi degrabă îi fac silă. Cel căruia i se iartă mai mult iubeşte mai mult95.
7. Acea femeie stricată din Evanghelie s-a mântuit, botezându-se cu lacrimile sale şi ştergând picioarele Domnului cu părul ei care odinioară pe mulţi îi ispitise96. Ea nu a mai avut mitre cutate, nici încălţări scârţâitoare, nici ochi înnegriţi cu sulemeneli; cu cât era mai urâtă, cu atât era mai frumoasă. Ce fac pe chipul unei creştine fardul purpuriu şi ceruza97? Unul imită roşeaţa obrajilor şi a buzelor, celălalt albeaţa feţei şi a gâtului: patimă pentru tineri, hrană pentru poftele desfrânate, semne ale unei firi neruşinate.
Cum poate să plângă pentru păcatele sale cea ale cărei lacrimi îi scot la iveală chipul şi îi lasă dâre pe faţă? Aceasta nu este podoaba lui Hristos, aceasta este vălul Antihristului. Cum cutează să înalţe spre cer un chip pe care Creatorul nu l-ar putea recunoaşte? în zadar se aduce ca motiv tinereţea şi se pune pe seama vârstei fragede; o văduvă care a încetat să-i mai placă unui soţ şi, potrivit apostolului, este văduvă cu adevărat nu are nevoie de nimic decât de perseverenţă. Ea îşi aminteşte de plăcerea de altădată, ştie ce a
93 Iezechiel 33,12.
94 Cf. Facerea 28,12-13.
95 Cf. Luca 7, 47.
96 Cf. Luca 7, 37-38.
97 Fard alb care se dă pe obraz.
32
pierdut şi cu ce s-a desfătat: săgeţile arzătoare ale diavolului trebuie stinse cu frigul postului şi al veghii. Trebuie fie să vorbim după cum ne sunt veşmintele, fie să ne înveşmântăm după cum ne sunt vorbele. De ce să făgăduim una şi să lăsăm să se vadă alta? Limba cântă neprihănirea, iar tot trupul lasă să i se vadă neruşinarea.
8. Atât despre veşminte şi podoabe. De altfel, o văduvă „care trăieşte în plăceri” nu sunt vorbele mele, ci ale apostolului – „deşi vie, este moartă”98. Ce înseamnă vorbele „deşi vie, este moartă”? Neştiutorilor li se pare că trăieşte şi nu este moartă pentru păcat, dar pentru Hristos, Care nu Se lasă amăgit de lucrurile tăinuite, este moartă99. „Căci sufletul care a păcătuit, acela va muri.”100 „Păcatele unor oameni sunt vădite, mergând înaintea lor la Judecată, ale altora însă vin în urma lor. La fel şi faptele cele bune sunt vădite, iar cele care sunt altfel nu se pot ascunde.”101 Iată ce înseamnă ceea ce a spus: unii păcătuiesc atât de liber şi sub ochii tuturor, încât, după ce îi vezi, pe dată îţi dai seama că sunt păcătoşi; pe alţii însă, care îşi ascund cu dibăcie păcatele, îi cunoaştem mai târziu după purtarea lor. Tot aşa, la unii lucrurile bune sunt la vedere, la alţii le băgăm de seamă după ce am avut cu ei legături îndelungate. Prin urmare, de ce este nevoie să vorbim despre neprihănire, care, în lipsa însoţitorilor şi tovarăşilor săi, cumpătarea şi moderaţia, nu poate fi convingătoare? Apostolul îşi chinuie trupul şi îl supune cârmuirii sufletului pentru ca nu cumva să încalce ceea ce a propovăduit altora102, iar o fată tânără este sigură de curăţia ei când trupul îi este încins de [ispita] bucatelor?
9. Dar, spunând acestea, nu osândesc bucatele „pe care Dumnezeu le-a făcut să fie folosite aducându-se mulţumire”103, ci afirm că pe tineri şi tinere îi îmbie la desfătări. Nici flăcările Etnei, nici ţara lui Vulcan104, nici Vezuviul şi nici Olimpul105 nu clocotesc de atâta foc pe cât clocotesc trupurile tinere ghiftuite de vin, încinse
98 1 Timotei 5, 6.
99 Cf. Romani 6,11.
100 Iezechiel 18, 4.
101 1 Timotei 5, 24-25.
102 cf. 1 Corinteni 9, 27.
103 1 Timotei 4, 3.
104 în original: Vulcania tellus. Este vorba despre insulele eoliene vulcanice, cunoscute şi sub numele de „Cele şapte surori” sau Arhipelagul Lipari. Ele sunt împrăştiate în Marea Tireniană, în nordul Siciliei. În Antichitate se credea că ar fi casa zeului vânturilor, Eol, şi a zeului focului, Vulcan.
105 în Antichitate, Olimpul era citat printre vulcani.
33
de ospeţe. Cei mai mulţi dintre oameni îşi înfrânează lăcomia şi o dau la o parte, deodată cu punga cu bani; tăcerea impusă îndreaptă o limbă clevetitoare; grija faţă de trup şi cochetăria veşmintelor se pot schimba în răstimp de o oră; toate celelalte păcate sunt exterioare [omului], iar ceea ce se află în afară este uşor de înlăturat. Numai dorinţa [trupească] sădită de Dumnezeu pentru a procrea copii, dacă şi-a depăşit limitele, prisoseşte [transformându-se] în păcat şi, potrivit unei legi a firii, arde să răbufnească întru împreunare. Este nevoie de o mare virtute şi de o grijă stăruitoare pentru a birui ceea ce este născut în carnea ta, pentru a nu trăi carnal, pentru a lupta cu tine însuţi în fiecare zi şi pentru a străjui vrăjmaşul închis în tine cu cei o sută de ochi ai lui Argus, după cum spune legenda. Aceasta este ceea ce apostolul ne înfăţişa cu alte cuvinte: „Orice păcat pe care îl face omul este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său”106.
Medicii şi cei care au scris despre natura trupului omenesc, şi mai ales Galenus în lucrările sale intitulate Despre igienă, spun că trupurile copiilor şi ale tinerilor şi ale bărbaţilor şi femeilor de vârstă adultă clocotesc de o căldură înnăscută şi că, la aceste vârste, alimentele care ar spori căldura sunt dăunătoare, iar pentru sănătate sunt mai potrivite mâncărurile şi băuturile reci, faţă de bătrâni, care suferă din pricina guturaiului şi a frigului şi cărora le priesc mâncărurile calde şi vinurile vechi. Despre aceste lucruri şi Mântuitorul a spus: „Luaţi seama la voi înşivă să nu vi se îngreuneze inimile de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii acesteia”107. Iar apostolul zice: „…vinul, în care este destrăbălarea”108. Şi nu este de mirare că olarul a avut acest simţământ cu privire la vasul pe care el însuşi l-a făurit, de vreme ce chiar un poet comic109, al cărui ţel este să cunoască şi să descrie moravurile omeneşti, a spus: „Fără Ceres şi Liber, Venus îngheaţă”110.
10. În primul rând, deci, dacă sănătatea stomacului îţi îngăduie, cât timp te mai afli în anii tinereţii bea numai apă, care este, prin însăşi natura ei, foarte rece; dacă sănătatea şubredă nu îţi îngăduie aceasta, ascultă împreună cu Timotei: „Să iei şi câte puţin
106 1 Corinteni 6,18.
107 Luca 21, 34.
108 Efeseni 5,18.
109 TERENTIUS, în Eunucul, v. 732.
110 Adică: fără mâncare şi băutură, dragostea nu valorează nimic.
34
vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”111. Apoi, la mâncăruri, fereşte-te de orice este cald; nu mă refer doar la carne, despre care Vasul ales rosteşte următorul învăţământ: „Bine este să nu bei vin şi să nu mănânci carne”112, ci şi la legume113, dintre care trebuie să dai la o parte pe cele care te umflă şi te îngreunează aşa să ştii că nimic nu le este mai de folos creştinilor tineri decât să mănânce verdeţuri114; de aceea [Sfântul Apostol Pavel] spune în alt pasaj: „Cine este slab să mănânce verdeţuri”115. Dacă însă cei trei tineri şi Daniel se hrăneau cu legume este pentru că erau tineri şi încă nu veniseră la cuptorul cu foc arzător116, în care regele Babilonului i-a ars pe bătrânii judecători117. Noi nu căutăm frumuseţea trupului, care, lăsând la o parte privilegiul darului lui Dumnezeu, la cei trei tineri se arăta în toată strălucirea ei datorită acestui fel de a se hrăni, ci tăria sufletului, care devine mai puternic atunci când trupul slăbeşte.
Aşa se face că unii care năzuiesc la o viaţă neprihănită se prăbuşesc la jumătatea drumului; ei cred că abstinenţa este doar la carne şi îşi îngreunează pântecele cu legume, care, dacă sunt mâncate cu măsură şi reţinere, sunt nevătămătoare. Şi, ca să spun tot ceea ce gândesc, nimic nu aţâţă trupurile şi nu gâdilă simţurile ca hrana indigestă şi râgâielile spasmodice. (Prefer, fata mea, să risc să-mi pierd în ochii tăi din pudoare decât să-mi compromit demonstraţia!) Orice este răsadniţă de plăceri socoteşte că este otravă. O hrană cumpătată şi un pântece mereu flămând sunt de preferat unor posturi care ţin trei zile; este cu mult mai bine să mănânci în fiecare zi câte puţin decât să te îndestulezi din când în când. Ploaia cea mai bună este cea care cade picătură cu picătură; o aversă venită pe neaşteptate şi căzând prea repede distruge ogoarele.
11. Când mănânci, gândeşte-te că de îndată va trebui să te rogi, că imediat va trebui să citeşti. Fixează-ţi un anumit număr de versete din Scripturi; împlineşte-ţi această îndatorire faţă de Domnul tău şi nu-ţi da odihnei mădularele mai înainte de a umple
111i Timotei 5, 23.
112 Romani 14, 21.
113 Lat. legumen – „legumă uscată cu păstăi, cu seminţe”.
114 Lat. holus – „plantă ierbacee sau rădăcină, verdeţuri, salată, varză”.
115 Romani 14, 2.
116 Cf. Daniel 3,19, 25.
117 Care o judecaseră pe Susana.
35
cu această urzeală coşuleţul118 inimii tale. După Sfintele Scripturi citeşte tratatele învăţaţilor, dar numai pe ale celor a căror credinţă este reputată. Nu ai nevoie să cauţi aur în noroi. Cu preţul a multor mărgăritare cumpără mărgăritarul unic. Cum spune Ieremia: „Stai la capătul mai multor drumuri ca să ajungi la calea care duce la Tatăl”119. Schimbă dragostea pentru coliere, pentru nestemate şi veşminte de mătase în cunoaştere a Scripturilor. Păşeşte pe Tărâmul Făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, mănâncă făină albă şi ulei, îmbracă-te precum Iosif în veşminte alese, urechile tale, laolaltă cu Ierusalimul, să fie străpunse de cuvântul Domnului, pentru ca preţioasele boabe ale noilor recolte să stea atârnate de ele. Îl ai pe sfântul Exuperius120, aflat la o vârstă şi o credinţă vrednice de respect, care te-ar putea învăţa multe cu sfaturile sale.
12. Fă-ţi prieteni [folosindu-te] de nedreptul Mamona121 ca să fii primită în corturile veşnice122. Împarte bogăţiile tale nu celor care cumpără fazani, ci celor care cumpără pâine neagră ca să-şi alunge foamea, nu ca să-şi sporească fastul. Gândeşte-te la cel sărac şi fără de avere123. „Oricui îţi cere, dă-i”124, dar mai cu seamă celor care ne împărtăşesc credinţa: îmbracă-l pe cel gol, hrăneşte-l pe cel flămând, vizitează-l pe cel bolnav. Ori de câte ori întinzi mâna [ca să dai], gândeşte-te la Hristos. Fereşte-te să sporeşti bogăţiile altora când Domnul tău cerşeşte.
13. Fugi de reuniunile tinerilor. Acoperişul casei tale să nu-i vadă pe cei frizaţi, eleganţi şi dezmăţaţi. Pe cântăreţ să îl alungi ca pe un aducător de stricăciune. Izgoneşte din căminul tău cântăreţele din liră şi din ţiteră şi acest cor al diavolului cu cântecele sale ucigătoare, ca de sirenă. Nu te arăta prea des în public şi, cu o armată de eunuci în frunte, nu te lăsa purtată de colo-colo cu acea libertate [pe care şi-o iau] văduvele. Este un obicei foarte rău faptul că sexul slab, [pe deasupra aflat] şi la o vârstă fragedă, profită
118 Lat. calathus – „coşuleţ cu marginile răsfrânte, din răchită împletită, în care se puneau flori, fructe, lână”.
119 Ieremia 6,16.
120 Este vorba despre viitorul episcop de Toulouse, prieten apropiat al Fericitului Ieronim.
121 în original: de iniquo mammona („cu nedreptul Mamona”), cuvânt care desemnează în Biblie un câştig nedrept, o bogăţie necinstită.
122 Cf. Luca 16, 9.
123 Cf. Psalmul 40,1.
124 Luca 6, 30.
36
de capriciile sale şi socoteşte că îi este îngăduit tot ceea ce îi place. Fără îndoială, „toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos”125. Nici intendentul cu păr ondulat, nici frumosul frate de lapte, nici însoţitorul tău [cu chip] alb-rozaliu să nu se mai ţină de tine; uneori caracterul stăpânelor este judecat după portul slujnicelor. Caută tovărăşia fecioarelor şi a văduvelor şi, dacă este neapărată nevoie să stai de vorbă cu bărbaţi, nu ocoli martorii, iar convorbirea să aibă atâta bună-credinţă încât, dacă intră altcineva, nici să nu te tulburi, nici să nu roşeşti. Chipul este oglinda sufletului şi ochii, oricât de tăcuţi ar fi, dau în vileag tainele inimii. Am văzut de curând un alai ruşinos alergând de colo-colo prin tot Orientul. Şi vârsta, şi eleganţa, şi îmbrăcămintea, şi mersul, alaiul pestriţ de însoţitori, ospeţele rafinate, pompa regală, toate aminteau de nunţile lui Nero şi Sardanapal.
Rana altuia este paza noastră; „de-l loveşti pe cel care batjocoreşte, cel fără minte va deveni mai înţelept”126. Iubirea sfântă nu cunoaşte nerăbdarea, un zvon mincinos degrabă este înăbuşit şi viaţa care urmează o judecă pe cea de mai înainte. Fără îndoială, nu este cu putinţă să străbaţi cursul acestei vieţi [ocolind] împunsăturile oamenilor; căci mângâierea celor răi este să-i blameze pe cei buni, socotind că, dacă înmulţesc numărul păcătoşilor, se micşorează vina păcatelor. Dar, orice-ar fi, un foc de paie se domoleşte degrabă, iar flacăra care ţâşneşte cu putere se stinge puţin câte puţin dacă nu e nimic care s-o înteţească. [Nu ştiu] dacă anul trecut zvonul a fost mincinos sau, dimpotrivă, a spus adevărul, [dar,] dacă greşelii i s-ar pune capăt, va înceta şi clevetirea. Spun aceasta nu pentru că m-aş teme de vreo vorbă rea spusă pe seama ta, ci pentru că, mânat de o pioasă afecţiune, mă îngrijorează până şi siguranţa ta.
O, dacă ai putea să o vezi pe sora ta127 şi dacă ai avea parte să auzi tu însăţi cuvintele care îi ies din sfânta ei gură, ai vedea un suflet foarte mare într-un trupuşor firav128, din inima ei plină de fervoare ai auzi toate învăţămintele Vechiului şi Noului Testament. Posturile le ţine ca pe o joacă, rugăciunea ca pe o plăcere. Mânuieşte timpanul după exemplul lui Mariam şi, odată înghiţit Faraon [de
125 1 Corinteni 6,12.
126 Pildele 19, 25.
127 Eustochia nu era „sora” Furiei decât în sens spiritual; în realitate, cele două erau cumnate.
128 Cf. VERGILIUS, Georgice, IV, 83: ingentes animos angusto in pectore…
37
apele mării], intonează pentru corul fecioarelor: „Să-I cântăm Domnului, căci Şi-a arătat slava, a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ”129. Iată cântăreţele din ţiteră pe care le învaţă pentru Hristos, iată cântăreţele din liră pe care le instruieşte pentru Mântuitor. Aşa se trece ziua, aşa se trece noaptea şi, după ce a fost pregătit uleiul pentru lămpi, se aşteaptă sosirea Soţului. Urmează, aşadar, exemplul rudei tale: să aibă Roma ceea ce posedă deja Betleemul, deşi e mai mic decât Oraşul roman!
14. Ai averi, îţi vine uşor să împarţi ajutoare de hrană celor nevoiaşi. Ceea ce era orânduit pentru lux, să cheltuiască virtutea; nicio femeie care are de gând să dispreţuiască măritişul să nu se teamă de sărăcie. Răscumpără fecioare, pe care le vei putea duce în iatacul Mântuitorului; ia sub aripa ta văduve, pe care să le amesteci ca pe nişte viorele printre crinii fecioarelor şi rozele martirilor. În locul cununii de spini, sub care Hristos a purtat păcatele lumii, împleteşte asemenea ghirlande de flori. Să se veselească şi să te sprijine preanobilul bărbat care este tatăl tău; să înveţe de la fiică ceea ce [odinioară] învăţase de la soaţa sa. De-acum capul i-a albit, genunchii îi tremură, dinţii îi cad, „iar fruntea-i pocită este brăzdată de riduri”130, moartea îi bate la uşă, [locul pentru] rug este statornicit în apropiere. Fie că vrem, fie că nu vrem, suntem bătrâni. Să-şi pregătească banii de drum, care îi sunt de trebuinţă pentru călătoria cea lungă. Să poarte cu sine ceea ce va trebui să părăsească fără de voia sa ori, mai bine, să trimită mai dinainte la cer ceea ce, dacă nu ia seama, îi va lua pământul.
15. Văduve foarte tinere, dintre care unele, deşi sunt creştine, s-au întors la Satana, dedându-se dezmăţului, încinse de păcat, au obiceiul de a spune: „Mica mea avere se micşorează pe zi ce trece, moştenirea strămoşilor se risipeşte, un sclav mi-a vorbit în chip jignitor, o sclavă mi-a nesocotit porunca. Cine va merge în continuare la fisc? Cine va răspunde pentru impozitele agricole? Cine îmi va instrui copiii? Cine îmi va educa sclavii cei mici?” Şi aduc drept temei în sprijinul unei noi căsătorii ce sacrilegiu! singurul motiv care ar trebui să o împiedice. Mama le impune copiilor nu un tată vitreg, ci un vrăjmaş, nu un părinte, ci un tiran. Aţâţată de pofte, uită de rodul pântecelui său şi, printre micuţii care nu au cunoştinţă de nenorocirea lor, cea care până nu de mult jelea,
129 Ieşirea 15,1.
130 VERGILIUS, Eneida, VII, 417.
38
se împopoţonează iarăşi ca mireasă. De ce aduci ca motiv patrimoniul sau necuviinţa slugilor? Mărturiseşte-ţi neruşinarea! Nicio femeie nu îşi ia un soţ ca să nu doarmă cu soţul său. Sau, fie, dacă nu dorinţa te îmboldeşte, există o nebunie mai mare decât aceea de a-ţi vinde neprihănirea, precum femeile stricate, numai ca să-ţi sporeşti averea şi să-ţi spurci neprihănirea, care este şi de preţ şi veşnică, pentru un lucru fără valoare şi pieritor? Dacă ai copii, pentru ce simţi lipsa căsătoriei? Dacă nu ai, de ce nu te temi de sterpăciunea pe care ai încercat-o deja şi de ce preferi un lucru nesigur neprihănirii, care este sigură?
Eşti pusă acum să semnezi un contract de căsătorie pentru ca, după scurtă vreme, să fii silită să faci un testament. Soţul se va preface că este bolnav şi, ceea ce va voi ca tu să faci, în caz că vei muri înaintea lui, va face şi el, care însă îţi va supravieţui. Sau, dacă s-ar întâmpla să ai copii şi de la al doilea bărbat, vor fi război şi lupte lăuntrice în familie. Nu ţi se va îngădui să îţi iubeşti copiii, nici să îi priveşti cu aceiaşi ochi pe [toţi] pe care i-ai născut. Le vei da mâncare pe ascuns, [soţul tău] va fi gelos pe cel mort şi, dacă nu îi vei urî pe fiii avuţi mai înainte, vei părea că încă îl iubeşti pe tatăl lor. Iar dacă te-ar primi în casa lui, având odrasle de la prima sa nevastă, chiar dacă ai fi cum nu se poate mai blândă, toate comediile şi mimografii şi citatele retorilor te vor proclama drept cea mai crudă dintre toate maşterele. Dacă fiul vitreg ar boli, dacă l-ar durea capul, vei fi ponegrită că eşti o otrăvitoare. Dacă nu i-ai da de mâncare, te vor numi crudă, dacă i-ai da, te vor numi vrăjitoare. Rogu-te, ce are atât de bun o a doua căsătorie încât să poată răscumpăra aceste rele?
16. Vrem să ştim cum trebuie să se comporte văduvele? Să citim Evanghelia după Luca: „Şi era”, zice el, „o prorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţa lui Aşer”131. Ana se tălmăceşte prin cuvântul „har”132, Fanuel înseamnă în limba noastră „chipul lui Dumnezeu”133, Aşer se traduce fie „beatitudine”134, fie „bogăţie”135. Aşadar, pentru că din tinereţe până la vârsta de 84 de ani dusese povara văduviei şi nu se depărtase de templul Domnului nici zi, nici noapte, stăruind
131 Luca 2, 36.
132 Lat. gratia.
133 Lat. uultus Dei.
134 Lat. beatitudo.
135 Lat. diuitiae.
39
în posturi şi rugăciuni, pentru acest motiv a meritat harul spiritual şi este numită „fiica chipului lui Dumnezeu” şi este trecută în rândul celor care se bucură de fericirea şi bogăţia strămoşească.
Să ne amintim de văduva din Sarepta136, care a pus foamea lui Ilie mai presus de salvarea sa şi a fiilor săi; această văduvă, care urma să moară împreună cu fiul ei chiar în acea noapte, lăsa în urma ei un oaspete supravieţuitor, preferând să îşi piardă viaţa decât prilejul unei milostenii; şi cu un pumn de făină şi-a pregătit răsadniţa recoltei Domnului. Numai ce este presărată făina şi ulciorul cu ulei se arată. În Iudeea era lipsă de grâne căci bobul de grâu murise137 acolo şi pentru o văduvă din rândul păgânilor şiroiau şuvoaie de ulei.
Citim despre Iudita dacă socotim că e bine să acceptăm această carte [printre cărţile canonice] că era o văduvă slăbită de posturi, îmbrăcată în veşminte de doliu ponosite, care nu îşi jelea bărbatul mort, ci, prin înfăţişarea mizeră a trupului ei, căuta să [merite] venirea Mirelui. Îi văd mâna înarmată cu sabia, [îi văd] dreapta însângerată, recunosc capul lui Olofern138, pe care îl aduce din mijlocul duşmanilor. O femeie îi înfrânge pe bărbaţi şi neprihănirea retează patima. Dintr-odată, schimbându-şi veşmintele, se întoarce la zdrenţele ei victorioase, mai elegante decât toate podoabele lumeşti.
17. Unii, din neştiinţă, o numără şi pe Debora printre văduve şi o socotesc pe căpetenia Barac drept fiu al Deborei, cu toate că Scriptura aminteşte altceva139. Ea va fi pomenită pentru că a fost prorociţă şi pentru că este trecută în rândul judecătorilor. Şi, pentru că putea spune: „Cât de dulci pentru gâtlejul meu sunt vorbele Tale, mai mult decât mierea şi fagurele în gura mea”140, a primit numele de „albină”, căci se hrănea cu florile Scripturilor, se pătrundea de mireasma Sfântului Duh şi îngemăna sucurile dulci ale ambroziei în gura sa prorocească.
136 3 Regi 17, 8-24.
137 Aluzie la Ioan 12, 24.
138 Generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene, a asediat oraşul Betulia din Regatul de Nord. Iudita, făcând uz de tinereţea şi de farmecul ei, câştigă încrederea generalului. Acesta dă o petrecere în timpul căreia, turmentat fiind, Iudita îi taie capul. Dimineaţa, soldaţii lui îl găsesc mort şi se risipesc îngroziţi. Astfel, Betulia şi Ierusalimul, care ar fi urmat după ea, au scăpat de asediu.
139 Cf. Judecătorii 4.
140 Psalmul 118,103.
40
Noemina141, care pentru noi înseamnă TiapaKEKAr]pEvr şi se poate traduce prin „consolată”, după ce i-au murit soţul şi copiii departe de ţară, şi-a înturnat acasă neprihănirea şi, hrănindu-se din această hrană142, a ţinut pe lângă ea o noră moabită, ca să se împlinească prorocia lui Isaia: „Trimite, Doamne, un miel, cârmuitor al pământului, din Petra, din pustie!”143
Ajung la văduva din Evanghelie, acea văduvă sărmană mai avută decât tot poporul lui Israel, care, primind un grăunte de muştar şi punând plămădeală în trei măsuri144 de făină, a amestecat145 mărturisirea în Tatăl şi în Fiul cu harul Sfântului Duh şi a trimis doi oboli în cutia templului şi a oferit tot avutul său, tot ceea ce avea, prin credinţa sa în cele două Testamente. Cei doi oboli sunt cei doi Serafimi146 care preamăresc de trei ori Sfânta Treime şi sunt închişi în tezaurul Bisericii, de unde este apucat cu cleştele celor două Testamente cărbunele aprins care izbăveşte buzele păcătosului.
18. Dar de ce să repet vechile istorii, de ce să iau din cărţi pilde de virtute ale unor femei [de odinioară], când ai putea să ai în faţa ochilor tăi [asemenea pilde] din oraşul în care trăieşti, al căror exemplu ar trebui să îl urmezi? Şi, ca să nu pară că sunt un linguşitor dacă le pomenesc pe fiecare în parte, îţi este de ajuns sfânta Marcella, care, fiind pe măsura neamului său, ne-a pus [sub ochi] unele fapte din Evanghelie: Ana a trăit cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei; ea şapte luni; Ana aştepta venirea lui Hristos, ea îl păstrează pe Cel pe care Ana îl primise; Ana cânta Copilul care scâncea, ea îl slăveşte pe Cel Biruitor; Ana vorbea despre El tuturor celor care aşteptau mântuirea la Ierusalim, ea strigă laolaltă cu păgânii mântuiţi: „Un frate nu răscumpără, va răscumpăra un om?”147 şi din alt psalm: „Un om s-a născut în el şi însuşi Cel Preaînalt l-a întemeiat”148.
Ştiu că acum aproape doi ani am publicat cărţile împotriva
141 Cf. Rut i.
142 în original: uiaticum – „provizii de drum”; aici cu sensul de hrană spirituală.
143 Isaia 16,1.
144 în original: saturn măsură evreiască de capacitate.
145 Mărturisirea în Tatăl şi în Fiul este comparată cu un vin tare care trebuie amestecat (în lat. temperare) cu apă pentru a putea fi băut.
146 Cf. Isaia 6,1-7.
147 Psalmul 48, 8.
148 Psalmul 86, 4.
41
lui lovinianus, în care am spulberat, prin autoritatea Scripturilor, tezele potrivnice în care [se arăta că] apostolul îngăduie a doua căsătorie. Şi nu este necesar să transcriu din nou întregul text, de vreme ce ai putea lua de acolo ceea ce am scris deja. Atâta doar vreau să te sfătuiesc, ca să nu depăşesc lungimea unei scrisori: gândeşte-te că ai putea muri în fiecare zi şi niciodată nu vei mai cugeta să te căsătoreşti a doua oară.
EPISTOLA LV
Către preotul Amandus149
1. O scrisoare scurtă nu poate să lămurească probleme de mare întindere şi, reunind într-un [text] restrâns idei numeroase, să rezume în cuvinte ceea ce este cuprinzător prin înţelesuri. Întrebi ce înseamnă acel pasaj din Evanghelia după Matei: „Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine (crastino); ajunge zilei răutatea ei”150. În Sfintele Scripturi crastinus înseamnă „viitor”, aşa cum spune Iacov în Geneză: „Mâine (cras) mă va auzi credincioşia mea”151; iar atunci când altarul este ridicat de către cele două triburi, al lui Ruben şi al lui Gad, şi de către o jumătate din tribul lui Manase şi când este trimisă o solie înaintea lor de către întregul Israel, ele îi răspund marelui preot Finees că din acest motiv au construit altarul, ca nu cumva mâine (cras) să le fie refuzat fiilor lor dreptul de a-L cinsti pe Dumnezeu152. Şi multe pasaje de acest fel vei găsi în Vechiul Testament. Aşadar, Cel care ne-a interzis să cugetăm cu privire la cele viitoare ne-a îngăduit [să ne gândim] la cele prezente, din pricina slăbiciunii vieţii omeneşti. Cât despre aceste vorbe: „Ajunge zilei răutatea ei”, să le înţelegi astfel: ne ajunge să ne gândim la strâmtorările prezente ale lumii acesteia. De ce este nevoie să ne extindem putinţa de înţelegere către lucruri nesigure şi viitoare, pe care fie că nu le putem urmări, fie că, odată aflate întâmplător,
149 Nu se ştie precis cine este acest preot Amandus, se presupune că ar fi viitorul episcop de Bordeaux. Data compunerii: între 393 şi 397. (n.ed.)
150 Matei 6, 34.
151 Facerea 30, 33.
152 Cf. Iosua 22, 9-30.
42
le irosim cu repeziciune. Căci KOIKÎOC, cuvânt pe care latinul îl traduce prin maliţia („răutate”), are, la greci, două înţelesuri: şi pe cel de „răutate”, şi pe acela de „zbucium” (adflictio), căruia grecii îi spun KCÎKWOK;, şi mai degrabă acest sens trebuie să fie redat în traducere în loc de „răutate” (maliţia). Iar dacă cineva judecă cu încăpăţânare, nevoind ca acel KotKÎct să însemne „zbucium” şi „strâmtorare”, ci „răutate”, trebuie să-l explicăm în sensul că lumea se află aşezată în ticăloşie, adică în rău (iar în predica duminicală spunem: „Izbăveşte-ne de rău”). Ajungă-ne nouă să ne luptăm în clipa de faţă împotriva răutăţii veacului acestuia!
2. În al doilea rând, ne-ai propus un pasaj din Cea dintâi epistolă către corinteni a fericitului Apostol Pavel, în care se spune: „Orice păcat pe care l-a făptuit omul este în afara trupului, dar cel care desfrânează păcătuieşte în trupul său”153. Deci să citim puţintel mai sus, pentru ca apoi să ajungem la aceste cuvinte, pentru ca nu cumva să dorim a cunoaşte întregul mod de a gândi [al apostolului] plecând de la partea finală sau, ca să zic aşa, de la coada capitolului. „Trupul” spune el – „nu este pentru desfrânare, ci pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este pentru trup. Dar Dumnezeu, Care L-a înviat pe Domnul, ne-a înviat odată cu El şi pe noi prin puterea Sa. Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând, aşadar, mădularele lui Hristos, le voi face mădulare ale desfrânatei? Să nu fie! Oare nu ştiţi că cel care se însoţeşte cu o desfrânată este un trup [cu ea]? «Vor fi zice [Domnul] – «doi într-un singur trup. Însă cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh [cu El]. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care l-a făptuit omul este în afara trupului. Însă cel care se desfrânează păcătuieşte în trupul său”154 şi aşa mai departe. Sfântul Apostol, care a vorbit împotriva dezmăţului şi a spus ceva mai sus: „Hrana este pentru pântece şi pântecele este pentru hrană, dar Dumnezeu le va distruge şi pe acela şi pe aceasta”155, ajunge în mod logic să vorbească despre desfrânare.
într-adevăr, dezmăţul este maica poftei, iar atunci când un pântece a fost îmbuibat cu mâncare şi udat cu băutul vinului, vine pe urmă plăcerea şi, ca să spun aşa, ordinea viciilor trebuie să ia locul ordinii mădularelor. Şi, astfel, orice păcat de pildă furtul, omorul,
153 1 Corinteni 6,18.
154 1 Corinteni 6,13-18.
155 1 Corinteni 6,13.
43
jaful, sperjurul şi celelalte aidoma acestora lasă în urmă părerea de rău şi, deşi te îmbie câştigul, totuşi conştiinţa te muşcă. Numai plăcerea şi pofta, în chiar clipa pocăinţei, suferă după îmboldirile trecute, după zgândăririle trupului şi aţâţarea păcatului, astfel încât chiar lucrurile la care cugetăm, dorind să le îndreptăm, devin iarăşi pricină de greşeală.
Un alt sens este acela că celelalte păcate sunt exterioare căci toate acţiunile noastre sunt îndreptate împotriva altora -, dar desfrânarea nu întinează doar conştiinţa desfrânatului, ci însuşi trupul lui şi, după zisa Domnului în care spune: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”156, el însuşi se face un singur trup cu desfrânata şi păcătuieşte în trupul său, câtă vreme face ca templul lui Hristos să fie trupul unei desfrânate.
Să luăm în discuţie şi un alt sens, ca să nu dăm impresia că nesocotim vreuna dintre părerile grecilor: una este să păcătuieşti prin intermediul trupului, iar alta, în trup. Furtul, omorul şi celelalte păcate, în afara desfrânării, le săvârşim cu ajutorul mâinilor în afară; doar desfrânarea este pusă în act de către noi în trupul nostru, iar nu prin trup împotriva altora căci prepoziţia „prin” are un sens activ, pe când prepoziţia „în”, unul pasiv. Sunt şi unii care tratează această chestiune după cum urmează: potrivit Sfintei Scripturi, soţia ar fi trupul bărbatului şi oricine se va fi desfrânat va păcătui în trupul său, adică în soţia sa, câtă vreme o întinează cu desfrânarea sa şi, chiar dacă ea nu păcătuieşte, o face să păcătuiască prin unirea cu ea.
3. (5). Cea de-a treia, adică ultima chestiune, a derivat din aceeaşi epistolă a apostolului, unde, în contextul discuţiei despre înviere, ajunge la acel pasaj unde s-a scris: „Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. La urmă va distruge vrăjmaşa moarte. Dar, când a spus că toate i-au fost supuse, nu este nicio îndoială că în afară de Cel care I le-a supus Lui pe toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui care I-a supus Lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie toate în toţi”157. Şi mă mir că tu ai vrut să afli asta de la mine, de vreme ce sfântul Ilarie, episcop de Poitiers, a consacrat
156 Facerea 2, 24; Efeseni 5, 31.
157 1 Corinteni 15, 25-28.
44
cea de-a unsprezecea carte a sa împotriva arienilor punerii şi rezolvării acestei probleme. Totuşi să spunem măcar câteva cuvinte. Toată poticneala stă într-aceasta: pentru ce se spune că Fiul este supus Tatălui? Ce este mai ruşinos sau mai prejos: să fii supus Tatălui expresie care adeseori ţine de pioşenie şi [se regăseşte] scrisă în psalm: „Oare inima mea nu va fi supusă lui Dumnezeu?”158 sau să fii ţintuit pe cruce şi să te faci blestemat al crucii? Căci „blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”159. Prin urmare, te miră faptul că Cel care S-a făcut blestemat pentru noi pentru ca pe noi să ne elibereze din blestem S-a supus ca să ne facă pe noi să fim supuşi Tatălui, El Care spune în Evanghelie: „Nimeni nu se duce la Tatăl decât prin Mine”160 sau: „Iar Eu, când voi fi înălţat, pe toate le voi trage la Mine”161? Hristos S-a supus Tatălui întru aceştia care sunt credincioşi, fiindcă toţi cei care cred, ba chiar întreaga stirpe a oamenilor, se numără printre mădularele trupului Său. Însă pentru cei care nu cred, adică pentru iudei, pentru păgâni, pentru eretici, este numit „nesupus”, fiindcă o parte a mădularelor Sale nu s-a supus credinţei. Iar la sfârşitul lumii, când toate mădularele îl vor fi văzut pe Cel care domneşte, pe Hristos, adică trupul Său, chiar şi ele vor fi supuse lui Hristos, adică trupului Său, pentru ca întregul trup al lui Hristos să se supună lui Dumnezeu şi Tatălui, iar Dumnezeu să fie toate în toţi. Nu zice: „Ca Tatăl să fie toate în toţi”, ci: „Pentru ca Dumnezeu”, fiindcă numele Său propriu este acela de Treime şi se poate referi atât la Tatăl, cât şi la Fiul sau la Duhul Sfânt, astfel încât umanitatea să se supună divinităţii. Numim umanitate162 în acest pasaj nu bunătatea sau generozitatea, căreia grecii îi spun (jnAavOpwTria, ci întreaga stirpe omenească. Mai departe, afirmaţia: „Pentru ca Dumnezeu să fie toate în toţi” trebuie luată în acest sens: Domnul şi Mântuitorul nu este acum toate întru toţi, ci o parte în fiecare de exemplu: în Solomon este înţelepciune, în David, bunătate, în Iov, răbdare, în Daniel, cunoaşterea viitorului, în Petru, credinţă, în Finees şi în Pavel, ardoare, în Ioan, feciorie, în ceilalţi [sfinţi], celelalte -, iar când va fi sosit sfârşitul tuturor lucrurilor, atunci va fi toate în toţi, pentru ca fiecare dintre sfinţi să aibă toate virtuţile şi pentru ca Hristos să fie totul în toţi.
158 Psalmul 61,1.
159 Galateni 3,13.
160 Ioan 14, 6.
161 Ioan 12, 32.
162 Humanitas.
45
4. (3). Am găsit o scurtă scrisorică ataşată la epistolă şi o mică însemnare163 de-a ta, în care se aduceau următoarele adăugiri: „Trebuie să-l întrebi” adică pe mine – „dacă o femeie, odată ce a părăsit-o bărbatul, adulter şi sodomist, şi după ce a luat-o altul cu forţa, poate să participe la comunitatea Bisericii fără pocăinţă, aflându-se încă în viaţă cel pe care îl părăsise”. În timp ce citeam aceasta, mi-am adus aminte de acel verset: „Dezvinovăţiri pentru dezvinovăţirea întru păcate”164. Căci noi oamenii cu toţii suntem îngăduitori cu viciile noastre, iar ceea ce facem din propria noastră voie o punem pe seama nevoii firii. Este ca şi cum un tânăr ar zice: „Pătimesc un asalt al trupului meu, o ardoare îmi dă ghes la poftă, înseşi organele mădularelor mele sexuale şi alcătuirea trupului [meu] caută îmbrăţişările unei femei”; iar ucigaşul [ar putea spune] la rândul său: „Mă aflam în sărăcie”, zice [el], „eram lipsit de ale gurii, nu aveam o velinţă [cu care să-mi acopăr] trupul; de aceea am vărsat sângele altuia, ca să nu mor eu însumi de foame şi de frig”. Prin urmare, răspunde-i creştinei care ne-a întrebat în legătură cu situaţia ei nu cu părerea noastră, ci cu aceea a apostolului: „Oare nu ştiţi, fraţilor le vorbesc celor care cunosc Legea -, că Legea are putere asupra omului atâta timp cât el trăieşte? Căci femeia aflată sub autoritatea bărbatului e legată de Lege cu bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, va fi adulteră dacă va aduce un alt bărbat”165. Iar într-un alt pasaj: „Femeia este legată cât timp trăieşte bărbatul ei. Însă, dacă bărbatul a închis ochii, este eliberată; să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul”166. Apostolul, aşadar, retezând orice pretext, a definit în chipul cel mai limpede că femeia care s-a măritat cu altul, câtă vreme bărbatul ei este în viaţă, este adulteră. Nu voiesc să-mi dai ca exemplu furul şi violenţa, convingerea mamei, autoritatea tatălui, droaia de rude, capcanele sau dispreţul slugilor, lipsa avuţiei: cât timp trăieşte bărbatul, chiar de-i adulter ori sodomit, chiar de-i acoperit până peste cap de tot soiul de ticăloşii şi părăsit de soţie din pricina nelegiuirilor acestora, este socotit tot soţul celei căreia nu i se îngăduie
163 Codicilul se referă, desigur, la o problemă diferită de restul epistolei. Se pare că un copist stângaci a introdus-o între filele acesteia.
164 Psalmul 140, 4.
165 Romani 7,1-3.
166 1 Corinteni 7, 39.
46
să ia un alt bărbat. Iar apostolul nu hotărăşte asta cu propria-i autoritate, ci prin Hristosul Care grăieşte într-însul cuvintele lui Hristos, Care spune în Evanghelie: „Oricine îşi lasă soţia sa, în afară de pricina desfrânării, o face să săvârşească adulter; iar cel care o va fi luat pe cea lăsată este adulter”167. Ia aminte ce spune: „Cel care o va fi luat pe cea lăsată este adulter”; fie că ea însăşi şi-a părăsit soţul, fie că a fost părăsită de el, este adulter cel care o va lua. De aceea şi apostolii, pricepând greutatea poverii căsniciei, zic: „Dacă-i aşa, e mai bine pentru bărbat să nu-şi ia soţie”168. Acestora Domnul le răspunde: „Cine poate înţelege să înţeleagă”169; şi pe dată, luând pilda celor trei eunuci, le înfăţişează fericirea fecioriei, care nu este ţintuită de vreo lege a cărnii.
5. (4). Dar n-am putut să iau aminte îndestul la ce înseamnă ceea ce a vrut să spună prin: „După ce a luat-o un alt bărbat cu forţa”. Cum adică „a luat-o cu forţa”? Cu alte cuvinte, o gloată adunată a răpit-o, deşi nu voia? Şi pentru ce, dacă a fost răpită, nu l-a părăsit apoi pe răpitor? Să se uite în cărţile lui Moise şi va găsi că cea logodită cu un bărbat, dacă va fi fost siluită în cetate şi nu a strigat, este pedepsită ca adulteră, iar dacă a fost siluită în câmp, e nevinovată de nelegiuire. Aşadar, creştina asta care, cum spune ea, a suferit silnicie ca să se unească cu altul, dacă doreşte să primească trupul lui Hristos şi să nu fie socotită adulteră, să facă pocăinţă cu această condiţie, şi anume, din momentul [începerii] pocăinţei, să nu se împreuneze cu cel de-al doilea bărbat, care nu se numeşte soţ, ci adulter. Iar de-i pare aspră [hotărârea] şi nu poate să-l părăsească şi nici să-L prefere plăcerii pe Domnul, să-l asculte pe apostolul care zice: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor”170, iar într-alt pasaj: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?”171
Am să-ţi spun ceva nou, sau mai degrabă nu nou, ci vechi, pentru că se întăreşte prin autoritatea Vechiului Testament. Dacă l-a părăsit pe cel de-al doilea bărbat şi a vrut să se împace cu primul, nu-i cu putinţă. Căci este scris în Deuteronom: „Dacă un bărbat îşi
167 Matei 5, 32.
168 Matei 19,10.
169 Matei 19,12.
170 1 Corinteni 10, 21.
171 2 Corinteni 6,14-15.
47
va fi luat soţie şi o va fi avut, iar ea nu va fi găsit trecere în ochii lui din pricina vreunei anume urâţenii, îi va scrie o carte de despărţire şi i-o va da în mână şi o va slobozi din casa sa. Şi, odată ieşită, fiindcă a adus un alt soţ şi chiar şi acesta a urât-o şi i-a dat o carte de despărţire şi a slobozit-o din casa sa ori a mai şi murit, soţul nu o poate lua înapoi de soţie, fiindcă este întinată şi s-a făcut urâciune înaintea Domnului; să nu faci să ţi se spurce ţarina pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-a dat-o în stăpânire”172.
De aceea, te rog să o consolezi, ba chiar s-o îndemni să se mântuiască. Carnea putredă are nevoie de fier [roşu] şi de arsură. De vină nu e leacul, ci rana, deoarece, printr-o blândă cruzime, medicul nu cruţă ca să cruţe [şi] acţionează cu asprime din compasiune.
EPISTOLA LVI
Augustin către Ieronim173
Preaiubitului Domn, fratelui vrednic de respect şi îmbrăţişare, cu preasinceră veneraţie şi afecţiune, tovarăşului întru preoţie, lui Ieronim [de la] Augustin.
1. Nimeni nicicând nu a cunoscut mai îndeaproape decât mine bucuria tăcută a studiilor tale întru Domnul şi nobila îndeletnicire cu ele. Aşadar, cu toate că doresc foarte mult să te cunosc întru totul, totuşi gândesc că ceva din tine îmi lipseşte, adică prezenţa ta fizică. După ce fratele meu Alypius174, acum preafericit episcop (dar încă de pe atunci vrednic de episcopat), te-a văzut şi, la întoarcerea sa, m-a întâlnit pe mine, nu pot să nu spun că din relatarea lui mi-am făcut o impresie puternică [despre tine] şi, înaintea întoarcerii sale, când el te vedea acolo, te vedeam şi eu, dar prin ochii lui. Căci cine ne-a cunoscut a spus că eu şi cu el suntem un suflet cu două trupuri, bineînţeles prin concordia şi prietenia foarte fidelă, nu prin merite, prin care acela mă întrece.
172 Deuteronomul 24,1-4.
173 Fericitul Augustin este nemulţumit că Fericitul Ieronim a tradus Sfânta Scriptură din ebraică şi consideră că argumentele traducătorului nu sunt convingătoare. Data scrierii: 394-395.
174 Episcop de Thagaste (în prezent, Algeria), prieten al Fericitului Augustin. (n.ed.)
48
Aşadar, pentru că tu mă îndrăgeşti, mai întâi datorită comuniunii Duhului, prin Care noi ne străduim ca unul singur, apoi prin ceea ce el ţi-a spus despre mine, nu este nicidecum o lipsă de ruşine – [cum ar fi] dacă aş fi un necunoscut să recomand Fraternităţii Tale pe fratele Profuturus, care, prin sprijinul nostru şi, apoi, prin ajutorul tău, sperăm să devină, într-adevăr, folositor175. Doar că, fără îndoială, situaţia este de aşa natură încât mai degrabă eu voi fi prin el recomandat ţie, iar nu el prin mine. Poate că ar fi trebuit să scriu doar până aici dacă aş fi vrut să mă mulţumesc cu tradiţia epistolelor solemne; dar sufletul meu se avântă în dorinţa de a discuta cu tine despre studiile noastre pe care le urmăm întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Care, chiar prin iubirea ta, binevoieşte să ne dăruiască din belşug multe foloase şi provizii de călătorie pe drumul arătat de El.
2. Cerem, aşadar, şi împreună cu noi o cere toată comunitatea studioasă a Bisericilor Africii, ca tu, traducând cărţile acelora care au tratat strălucitor, în greacă, despre Scripturile noastre, să nu te laşi istovit de grijă şi trudă. Căci tu poţi să faci ca şi noi să avem astfel de bărbaţi, şi mai ales pe cel pe care tu-l aminteşti cu plăcere în scrierile tale. Însă, despre traducerea în latină a sfintelor scrieri canonice, noi vrem ca tu să lucrezi în felul în care ai tradus pe Iov, ca să apară, prin siglele potrivite, diferenţa care există între traducerea ta şi a Septuagintei, a cărei autoritate este foarte importantă.
Dar nu pot să mă mir îndeajuns dacă se găseşte încă ceva, în exemplarele ebraice, care să fi scăpat interpreţilor foarte experimentaţi în acea limbă. Îi las la o parte pe cei şaptezeci (oare judecata proprie traducătorilor, sau Duhul este Cel prin care s-a realizat o mai mare armonie decât dacă traducerea ar fi fost făcută de un singur om? nu îndrăznesc să-mi exprim o părere certă în favoarea niciunei alternative), însă consider, fără tăgadă, că trebuie să le atribui lor o autoritate deasupra celorlalţi; mă tulbură mai mult autorii traducerilor posterioare, care, respectând morţiş, cum se zice, mijloacele şi regulile cuvintelor şi locuţiunilor ebraice, nu numai că nu s-au înţeles între ei, ci chiar au lăsat multe care au rămas să fie descoperite şi publicate la atâta vreme după ei. Căci, dacă sunt obscure, se crede că tu însuţi ai
175 Joc de cuvinte în limba latină. Numele propriu „Profuturus” este identic cu participiul viitor al verbului prosum, prodesse, profiii – „a fi de folos” (part. viit. profuturus – „care va fi de folos”).
49
putea să te înşeli, dar, dacă sunt clare, se pare că acei traducători n-au putut să se înşele. Aşadar, după prezentarea cauzelor acestor fapte, în numele afecţiunii tale, te rog să mă faci să le înţeleg cu certitudine176.
3. Am citit câteva scrieri despre care se spune că sunt ale tale referitoare la epistolele Apostolului Pavel; pe când voiai să explici [Epistola] către galateni, mi-a căzut în mână acel pasaj în care Apostolul Petru este întors de la o primejdioasă prefăcătorie. Acolo a fost luată apărarea minciunii fie de către tine, un bărbat atât de ilustru, fie de vreun altul, dacă vreun altul este autorul acelei scrieri; şi mărturisesc că durerea nu mă va apăsa într-o mică măsură până ce nu vor fi dezminţite dacă vor putea fi dezminţite lucrurile care mă tulbură. Căci mie mi se pare foarte primejdios să crezi că se află ceva mincinos în Cărţile Sfinte, adică [să crezi că] acei oameni prin care Scriptura a fost îngrijită şi scrisă ar fi falsificat ceva în cărţile ei. Căci una este dacă un om de bine a minţit cândva, şi alta dacă un scriitor al sfintelor Scripturi a trebuit să mintă. De fapt, aceasta nu este altă problemă, ci nici măcar nu se pune problema. Căci, admiţând o singură dată o minciună utilă în acest vârf al autorităţii, nu va rămâne nici cea mai mică parte din acele cărţi care să nu pară pentru orişicine fie dificilă pentru conduita morală, fie de necrezut pentru credinţă, şi care, urmând aceeaşi regulă extrem de primejdioasă, să nu fie atribuită judecăţii şi funcţiei unui autor care minte. Căci, dacă Apostolul Pavel minţea atunci când, mustrându-l pe Apostolul Petru, spunea: „Dacă tu, de neam iudeu, trăieşti ca un neiudeu, în ce mod gândeşti să iudaizezi neamurile?”177 şi credea că Petru a acţionat bine, cu toate că a spus şi a scris că el nu a acţionat bine, ca să liniştească vezi bine! sufletele cuprinse de revoltă, ce vom răspunde când se vor ridica oameni perverşi care interzic căsătoria178 (el însuşi prevestise că vor apărea) şi vor zice că tot ceea ce a spus acelaşi apostol despre întărirea dreptului de căsătorie nu a fost decât o minciună din pricina oamenilor care, din iubire faţă de soţii, puteau să se revolte, adică [a minţit nespunând] ceea ce a gândit, ci ca să liniştească adversităţile? Nu e necesar să amintesc mai multe.
176 Cf. FERICITUL IERONIM, Comentariul la Epistola Sfântului Pavel către galateni, II, 11 şi urm. (PL XXVI, 338, 31-342,16).
177 Galateni 2,14.
178 Cf. 1 Timotei 4, 3.
50
Căci, chiar dacă pot părea să existe minciuni utile spre lauda lui Dumnezeu ca să aprindă iubirea pentru El în oameni mai trândavi, chiar şi într-un astfel de caz autoritatea adevărului curat nu va fi nicicând sigură în sfintele cărţi. Să ne îndreptăm atenţia către acelaşi apostol, care ne recomanda adevărul cu mare grijă, spunând: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Şi vom apărea şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am rostit mărturie împotriva lui Dumnezeu că L-ar fi înviat pe Hristos pe Care nu L-a înviat”179. Dacă cineva i-ar fi spus lui Pavel: „De ce te îngrozeşte această minciună, dacă ceea ce ai spus, deşi este fals, contribuie foarte mult la lauda Domnului?”, oare Pavel n-ar fi respins nebunia interlocutorului prin vorbe şi explicaţii care ar fi dezvăluit tainele inimii sale, strigând că nu e mic, ba poate e chiar mai mare sacrilegiul de a lăuda în Dumnezeu minciuna decât să blamezi adevărul? Aşadar, trebuie să facem în aşa fel ca un astfel de om să ajungă la cunoaşterea Scripturilor dumnezeieşti, iar el să ajungă la o apreciere a sfintelor cărţi atât de sfântă şi adevărată, încât să nu vrea să se lase desfătat de vreo parte a lor, [considerând-o] o minciună utilă, şi, mai degrabă, să treacă peste ceea ce nu înţelege în loc să prefere sentimentul său adevărului divin. Căci, desigur, când spune acest lucru, el se aşteaptă să fie crezut, ceea ce face ca noi să nu dăm crezare garanţiilor cu autoritate ale dumnezeieştilor Scripturi.
4. În ceea ce mă priveşte, eu aş arăta cu toate puterile cu care mă înzestrează Domnul că toate aceste mărturii care au fost aduse pentru a stabili utilitatea minciunii trebuie înţelese altfel, pentru ca din orice parte le-am cerceta să se înveţe că adevărul este trainic; căci, în măsura în care mărturiile nu trebuie să fie mincinoase, în aceeaşi măsură ele nu trebuie să favorizeze minciuna. Dar las acest lucru înţelegerii tale. Căci, aplicând lecturii o cercetare mai grijulie, vei vedea acest fapt, poate, mai lesne decât mine. La această cercetare te va constrânge pietatea prin care afli că autoritatea Scripturilor dumnezeieşti oscilează, astfel încât fiecare să creadă ceea ce vrea în ele şi să nu creadă ceea ce nu vrea, dacă a fost convins o singură dată că acei bărbaţi prin care ne-au fost transmise nouă aceste documente au putut să mintă util în scrierile lor; în afară
179 1 Corinteni 15,14-15.
51
poate de cazul în care tu ne vei da unele reguli prin care noi să ştim unde ar trebui să minţim şi unde nu ar trebui să o facem. Iar dacă acest lucru este posibil, te rog să mi-l explici, dar în niciun caz folosind argumente mincinoase şi îndoielnice, fără a mă judeca drept un om sâcâitor sau neruşinat, şi te rog acest lucru pe prea-adevărata fire omenească a Domnului nostru! Căci vina mea cu siguranţă nu e o vină mare, ca să nu spun că nu există; greşeala mea ocroteşte adevărul, dacă, după tine, poate să fie drept ca adevărul să favorizeze minciuna.
5. Aş dori să vorbesc multe alte lucruri cu inima ta preacurată şi să discutăm despre doctrina creştină, dar nicio epistolă nu este de ajuns pentru a potoli această dorinţă. Dar voi putea să o împlinesc în mai mare măsură prin fratele [Profuturus], pe care mă bucur că l-am trimis la tine pentru a se adăpa şi a se hrăni cu convorbirile tale plăcute şi folositoare. Şi totuşi poate că nici el o spun cu îngăduinţa lui nu va cuprinde din tine pe cât mi-aş dori, cu toate că nu mă pun pe mine întru nimic mai presus de el. De altfel, o spun deschis, dorinţa mea de a conversa cu tine este mai cuprinzătoare [în ardoarea ei], dar îmi dau seama că el va ajunge mai plin de tine, motiv pentru care, fără îndoială, mă întrece. Iar după ce el va fi revenit ceea ce, cu ajutorul Domnului, sper că se va şi împlini -, iar eu mă voi fi împărtăşit de ceea ce în inima lui s-a umplut de la tine, nu se va umple ceea ce în mine va rămâne în continuare gol şi avid de gândurile tale. Aşa se face că eu voi fi şi atunci mai sărac, iar el mai bogat.
Desigur, acelaşi frate poartă cu sine scrieri ale noastre; dacă tu le faci onoarea de a le citi, te rog să ai o sinceră şi frăţească severitate. Nu înţeleg altfel ceea ce s-a scris: „Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătosului nu va unge capul meu”180, întrucât iubeşte mai mult un critic care vindecă decât un adulator care unge capul. Căci îmi este extrem de dificil să fiu un bun judecător atunci când citesc ceea ce am scris, [căci sunt] sau mai temător decât este drept, sau prea înflăcărat. Văd chiar greşelile mele ici şi colo, dar prefer să le aud de la cei mai buni, ca nu cumva, după ce mă voi dojeni poate pe drept, iarăşi să mă măgulesc şi să mi se pară că am arătat împotriva mea o judecată mai degrabă meticuloasă decât dreaptă.
180 Psalmul 140, 5.
52
EPISTOLA LVII
Către Pammachius181.
Despre cel mai bun mod de a traduce
1. Aflându-se înaintea regelui Agrippa, Apostolul Pavel trebuia să răspundă învinuirilor [care i s-au adus], astfel încât să poată fi înţeles de către cei care îl ascultau. Încrezător în biruinţa cauzei [sale], încă de la început s-a bucurat, zicând: „O rege Agrippa, mă socotesc fericit că astăzi trebuie să mă apăr, înaintea ta, de toate câte mă învinuiesc iudeii, căci le-ai cunoscut toate obiceiurile şi neînţelegerile!”182 într-adevăr, citise această [cugetare] a lui Isaia183: „Fericit este cel care vorbeşte la urechile celui care [ştie] să asculte” şi ştiuse că vorbele oratorului conving în măsura în care înţelepciunea judecătorului le-a înţeles. De aceea şi eu mă socotesc fericit, cel puţin în această împrejurare, pentru că înaintea unui auditoriu învăţat trebuie să-i răspund unei voci neştiutoare, care mă acuză fie de necunoaştere, fie de minciună, ba că nu am ştiut să tălmăcesc cu adevărat limbile altora184, ba că nu am vrut; ori greşeală, ori vinovăţie, una din două [trebuia] să fie. Şi, ca nu cumva acuzatorul meu185, cu uşurinţa cu care vorbeşte despre toate [lucrurile] şi cu neruşinarea cu care crede că îi este îngăduit orice, să mă acuze şi pe mine în faţa voastră, aşa cum l-a învinuit pe episcopul Epifanie186, ţi-am trimis această epistolă, care să-ţi facă cunoscut şirul faptelor şi prin tine [să-i înştiinţeze şi] pe ceilalţi care găsesc de cuviinţă să ne iubească.
2. În urmă cu aproape doi ani, cel amintit mai sus, episcopul Epifanie, i-a trimis o scrisoare episcopului Ioan, în care îl acuza pe acesta de câteva învăţături [greşite] şi apoi îl chema cu blândeţe
181 Senator născut într-o familie romană, Pammachius i-a fost coleg Fericitului Ieronim la unele dintre şcolile de retorică ale vremii. După moartea soţiei sale Paulina, Pammachius se călugăreşte în 397. Alături de Oceanus, el este cel care îl roagă în 399 pe Fericitul Ieronim să traducă De Principiis a lui Origen. Scrisoarea aceasta este datată în jurul anilor 395396. (n.ed.)
182 Faptele 26, 2.
183 Este o confuzie a Fericitului Ieronim. Textul este din înţelepciunea lui Isus Sirah 25,12.
184 Este vorba despre scrisoarea în limba greacă a Sfântului Epifanie.
185 Rufin din Aquileea.
186 Sfântul Epifanie, episcop de Salamina (Cipru).
53
la căinţă. În Palestina se procurau pe întrecute copii ale acestei scrisori, fie datorită rangului autorului, fie datorită eleganţei scrierii. În mica noastră mănăstire era un bărbat, nu tocmai necunoscut la ei187, Eusebius din Cremona. Fiindcă această epistolă era pe buzele tuturor şi era apreciată pentru învăţătura de credinţă şi pentru stilul ei ales, atât de către cei învăţaţi, cât şi de cei fără ştiinţă de carte, [Eusebius]188 a început să mă roage stăruitor să o traduc în latină şi, pentru a-i uşura înţelegerea, să o explic mai limpede. Limba greacă îi era cu totul necunoscută. Am făcut ceea ce şi-a dorit. După ce a fost chemat un copist, am dictat în grabă; în marginea paginii, am însemnat pe scurt înţelesul pe care îl avea conţinutul fiecărui paragraf fiindcă, într-adevăr, a stăruit să fac şi acest lucru doar pentru el şi i-am cerut, în schimb, să păstreze [acest] exemplar la el acasă şi să nu-l facă cu uşurinţă cunoscut în popor. Lucrurile s-au petrecut astfel vreme de un an şi şase luni, până când traducerea în cauză, printr-o nemaivăzută scamatorie, s-a strămutat din biblioteca sa la Ierusalim. Aşadar, un oarecare călugăr închipuit187, fie primind bani, după cum limpede mi-a fost dat să înţeleg, fie dintr-o răutate fără motiv după cum se străduieşte zadarnic să ne convingă [persoana] care l-a ademenit -, după ce a furat scrisoarea şi economiile [lui Eusebius], s-a făcut trădător asemenea lui Iuda. Prin urmare, [o asemenea întâmplare] a dat duşmanilor mei prilej să latre contra mea, să proclame printre necunoscători că sunt un înşelător, că nu am tradus cuvânt cu cuvânt, că în loc de „slăvit” am spus „preaiubit” şi că, printr-o traducere răuvoitoare ceea ce ar fi fost un sacrilegiu! -, nu am vrut să traduc [cuvântul] „aiSEaipcÎTaTov”189. [Toate] acestea şi [alte] nimicuri asemănătoare sunt învinuirile ce mi se aduc.
3. În primul rând, înainte să dau un răspuns cu privire la traducerea [mea], vreau să-i întreb pe cei care numesc ştiinţa [de a traduce] „viclenie”: de unde [a ajuns] la voi o copie a epistolei? Cine v-a dat-o? Cu ce obraz daţi la iveală ceea ce aţi cumpărat oferind mită? Ce fel de încredere poţi să mai ai în oameni, dacă nici măcar în spatele pereţilor sau în biblioteci nu ne mai putem ascunde
187 în Biserica Orientală.
188 Partizan al lui Rufin.
189 în limba latină: reverendissime, un calc gramatical după limba greacă, însemnând: „preavenerabile”.
54
tainele? Dacă v-aş aduce această învinuire în faţa tribunalelor provinciale [şi] v-aş dovedi vinovăţia în faţa legilor? Pentru folosul statului, [aceste tribunale] stabilesc o pedeapsă chiar şi acuzatorilor şi, [atunci] când înfruntă o trădare, îl osândesc pe trădător. Este învederat că le place câştigul; sentinţa nu le este pe plac. Nu de mult Hesychius, un [fost] magistrat pe care patriarhul Gamaliel190 l-a urmărit aprig în judecată, a fost condamnat la moarte de împăratul Teodosie pentru că, după ce a mituit un copist, s-a făcut stăpân pe documentele lui Gamaliel. Citim în vechile istorii191 că un dascăl, care îi trădase pe copiii faliscilor, după ce a fost legat, a fost predat şi trimis înapoi la cei pe care i-a trădat; pentru că poporul roman nu a admis o biruinţă pângărită. Fabricius a socotit [drept] o nelegiuire ca Pyrrhus, regele epiroţilor, să fie ucis prin trădarea medicului său, în timp ce era îngrijit în tabără din pricina unei răni; ba mai mult, [Fabricius] l-a trimis [pe trădător] înlănţuit la stăpânul [său], neîngăduind o crimă nici măcar împotriva unui adversar. Ceea ce este respectat de legile statului, ceea ce respectă duşmanii, ceea ce rămâne sfânt printre războaie şi săbii, acest lucru nu a fost păzit de noi, monahii şi slujitorii lui Hristos. Iar unul dintre ei, pocnind din degete şi încruntându-şi sprâncenele, cutează să scuipe [aceste vorbe]: „Şi ce dacă a cumpărat [scrisoarea], dacă l-a ispitit? A făcut ceea ce i-a fost de folos”. Minunată apărare a ticăloşiei! Ca şi cum tâlharii, hoţii şi piraţii nu ar face ceea ce le foloseşte. De bună seamă, Ana şi Caiafa, cei care l-au ispitit pe nefericitul Iuda, au făcut ce credeau că le este de folos.
4. Aş vrea ca în notiţele mele să scriu orice fleac, să explic Scripturile, să-i muşc, la rândul meu, pe cei care mă jignesc, să-mi descarc mânia, să mă îngrijesc de „locurile comune” şi, ca să zic aşa, să-mi ascut săgeţile pentru luptă. Cât timp nu-mi fac cunoscute gândurile, vorbele de rău nu sunt motiv de acuzare; ba mai mult decât atât, nici nu sunt vorbe de rău cele pe care mulţimea le ignoră. Tu ai putea să-i cumperi pe sclavi, să îţi aduni clienţi şi, după cum citim în poveşti, să te strecori, cu preţul aurului, la Danae192, apoi, tăinuind ceea ce ai făcut, să mă numeşti şarlatan,
190 Patriarhul de aici este şeful religios al evreilor din Palestina. O perioadă de timp, în Imperiul Roman, conducătorul religiei mozaice a purtat acest nume.
191 TITUS LIVIUS, Ab urbe condita, V, 22.
192 Danae, personaj mitologic, fiica lui Acrisios, regele din Argos, şi a Eurydicei. Temându-se de împlinirea unui oracol care-i prezisese că va muri de mâna fiului lui Danae, Acrisios îşi închide fata într-un turn înalt, la care niciun muritor nu putea ajunge. Transformat în ploaie de aur, Zeus reuşeşte însă să se strecoare până în iatacul fetei. Din dragostea lui cu Danae se naşte Perseus.
55
deşi, acuzându-mă pe mine, tu recunoşti o nelegiuire mai mare decât aceea pentru care tu mă acuzi? Unul [spune] că eşti eretic, altul te bănuieşte de învăţături greşite; tu taci, nu îndrăzneşti să-i răspunzi, [dar] îl sfâşii pe traducător, îl critici pentru fiecare silabă şi îţi pregăteşti întreaga ta apărare ca şi cum ai ponegri un mut. Închipuie-ţi că, în tălmăcirea mea, fie am greşit, fie am omis ceva – [căci] aici se află punctul de plecare al învinuirii tale, aceasta este apărarea ta; nu cumva tu eşti eretic dacă eu sunt un traducător nepriceput? Şi nu spun acest lucru fiindcă te-aş socoti eretic să ia aminte cel care a acuzat, să fie descoperit cel care a scris! -, dar este cu totul lipsit de minte cel care, acuzat fiind de cineva, condamnă pe altcineva şi, fiind încolţit din toate părţile, caută ajutor în a-i vătăma pe cei care dorm.
5. Până aici am vorbit ca şi cum aş fi modificat vreun [cuvânt] din epistolă, [susţinând că] o traducere obişnuită ar putea să conţină o greşeală, nu o crimă. Dar, de vreme ce însăşi epistola dovedeşte că înţelesul nu a fost schimbat cu nimic, că nu a fost adăugat vreun lucru şi nici nu a fost născocită vreo învăţătură [nouă], „se silesc oare să înţeleagă, încât nu mai înţeleg nimic?”193 şi, în timp ce vor să arate neştiinţa altuia, şi-o trădează pe a lor. Căci eu nu doar recunosc, ci şi mărturisesc fără sfială că în traducerile [mele] din greceşte, afară de Sfintele Scripturi unde chiar şi ordinea cuvintelor este o taină -, nu am tradus cuvânt cu cuvânt, ci idee cu idee. Şi pentru acest lucru îl am dascăl pe Cicero, care a tradus Protagoras al lui Platon, Economia lui Xenofon şi cele două strălucite discursuri ale lui Eschine şi Demostene, [rostite] unul împotriva celuilalt. Câte [cuvinte] a trecut cu vederea, câte a adăugat sau câte a schimbat în traducere, astfel încât să transpună caracteristicile celeilalte limbi prin caracteristicile [graiului] său, nu este momentul să le spun acum194. Îmi este de ajuns însuşi prestigiul traducătorului, care în prologul aceloraşi discursuri a vorbit astfel: „M-am gândit că trebuie să iau asupră-mi o trudă folositoare celor care studiază, cu toate că mie nu mi-a fost de trebuinţă. Căci am tradus discursurile cele mai remarcabile a
193 Fericitul Ieronim citează din prologul comediei Andria a lui Terentius.
194 Conceptul de brevitas din tratatele de stilistică ale vremii, referitor în acest caz la dimensiunea redusă a unei epistole, se întâlneşte frecvent în epistolele ieronimiene.
56
doi oratori foarte înzestraţi din Attica, Eschine şi Demostene, îndreptate unul împotriva celuilalt; şi nu le-am tradus ca un simplu traducător, ci ca un orator, adaptând frazele, formele şi figurile de stil ale acelora, prin cuvinte potrivite uzului nostru. Prin urmare, nu am socotit necesar să traduc cuvânt cu cuvânt, ci am păstrat în întregime stilul195 şi forţa cuvintelor. Căci am socotit că nu trebuie să-i [dau] cititorului [acelaşi] număr de [cuvinte], ci, ca să zic aşa, să i le cântăresc”. Şi apoi, la sfârşitul tratatului, adaugă: „Dacă eu voi fi tradus discursurile acelora196, după cum nădăjduiesc, păstrând toate virtuţile lor, [adică] ideile, figurile şi ordinea faptelor, căutând până într-atât cuvintele încât ele să nu fie străine de uzul nostru şi, deşi aceste cuvinte nu au fost traduse toate din greceşte, totuşi ne-am străduit să fie asemănătoare…”197. Dar şi Horatius, om pătrunzător şi înţelept, în Arta sa poetică, dă acelaşi sfat traducătorului desăvârşit: „Tu nu vei căuta să traduci cuvânt cu cuvânt, [rămânând] un traducător fidel…”198. Terentius l-a tradus pe Menandru, iar Plautus şi Caecilius, pe vechii comici. Oare se agaţă ei de cuvinte? Nu păstrează ei mai mult frumuseţea199 şi eleganţa [originalului] în traducerea lor? Ceea ce voi [socotiţi] adevărul traducerii, erudiţii numesc KctKoqAia200.
195 Expresiei ciceroniene genus verborum îi corespunde, în epistolele Fericitului Ieronim, expresia sinonimă ordo verborum („ordinea cuvintelor”, fig. „stilul discursului”), utilizată de cele mai multe ori cu sensul ei figurat.
196 Traducerile lui Cicero au fost realizate în timpul polemicii referitoare la aticism. Direcţia rhodiană impusă de Cicero, ca sinteză fericită între asianism şi aticism, nu a fost acceptată de adversarii săi aticizanţi. Şcoala retorică asianică promova un stil înflorit, patetic, amplu ritmat şi afectat, cultivând sentenţiozitatea, frazele scurte, abundenţa figurilor de stil, antitezele şi paralelismele. Stilul „aticist” este clasicizant prin excelenţă, centrat pe hipotaxă, mai puţin retoric şi mai moderat în utilizarea tropilor.
197 Fraza lui Cicero nu este citată în întregime şi devine confuză. Fericitul Ieronim preia doar ideea traducerii oratorice şi omite deliberat partea didactică şi apologetică a citatului.
198 HORATIUS, Arta poetică: „Şi nu redai un model copiind tot cuvântul întocmai, Nici imitând, nu te-arunci în ce-i mult încurcat şi de unde Greu îţi mai afli scăparea din tema sau planul poemei”, traducere de Ionel MARINESCU în Opera omnia, Ed. Univers, Bucureşti, 1980.
199 Am preferat să traducem prin „frumuseţe” latinescul decorum (în limba greacă TO npETTOv). Termenul este unul specializat în tratatele de retorică antice şi se referă la calităţile stilului (proprietatea expresiei, armonia şi măsura).
200 KaKoţrAia este aici denumirea generală a defectului de stil care poate fi caracterizat prin folosirea cuvintelor improprii, lipsă de naturaleţe, artificialitate, lipsă de sens, prolixitate, banalitate, inutilitate etc. QUINTILIAN (Institutio oratoria, VIII, 3, 56-58) explică întreaga arie semantică a termenului. Se poate traduce prin „prost gust”.
57
De aceea şi eu, învăţând de la astfel de [dascăli], în urmă cu aproape douăzeci de ani, am căzut pe atunci într-o greşeală asemănătoare201; deşi, fără îndoială, nu cunoşteam acest lucru de care voi mă veţi învinui, când am tradus Cronica lui Eusebius în latină202, printre multe altele, m-am folosit de o astfel de prefaţă: „Este greu să nu te îndepărtezi uneori de calea urmată de alţii; este greu ca lucrurile care au fost bine gândite într-o altă limbă să îşi păstreze şi în traducere acelaşi farmec. [O idee] a fost exprimată printr-un singur cuvânt potrivit203; [dar] eu nu am [în limba mea un termen] cu care să o traduc şi, în timp ce caut să redau [acelaşi] sens, străbat, printr-un lung ocol, distanţa unui drum scurt. Ei recurg la ocolişurile hiperbatului204, la deosebirile dintre cazuri, la varietatea figurilor de stil şi, în cele din urmă, la ceea ce este al lor, ca să spun aşa, la caracterul specific al limbii [greceşti]; dacă traduc cuvânt cu cuvânt, sună nepotrivit; dacă, de nevoie, voi schimba ceva în ordinea [cuvintelor] sau în stilul [scrierii], voi părea că m-am depărtat de sarcina traducătorului”. Şi, după multe [alte lucruri] pe care ar fi de prisos să le amintesc acum, am adăugat şi acest lucru: „Dacă vreunuia nu i se pare că prin traducere s-a schimbat ceva din farmecul unei limbi, să-l traducă pe Homer cuvânt cu cuvânt în latină; şi, mai mult, să-l transpună pe acelaşi [autor] în limba sa, dar în proză; va vedea că stilul [său devine] caraghios şi că cel mai iscusit poet n-are nicio noimă”.
6. Însă, pentru ca autoritatea vorbelor mele să nu fie prea neînsemnată deşi numai un [singur] lucru am vrut să dovedesc: că eu, întotdeauna, încă din tinereţe, nu am tradus cuvinte, ci idei -, caută să afli ce fel de judecată poartă cele de mai sus, într-o scurtă prefaţă a cărţii în care este povestită viaţa Sfântului Antonie. Iată fragmentul: „Traducerea dintr-o limbă în alta, dacă este făcută cuvânt cu cuvânt, ascunde înţelesul şi îl înăbuşă, precum buruienile
201 Fericitul Ieronim se referă la exerciţiile de retorică studiate în şcoală. Într-adevăr, creaţia literară din primii ani este impregnată de numeroase figuri de stil şi este caracterizată de expresia căutată.
202 Această traducere datează din timpul călătoriei sale la Constantinopol (379-381).
203 Venius verbi proprietate. Proprietatea este acea calitate a termenilor de a reda întocmai noţiunea sau ideea exprimată. Vezi QUINTILIAN, Institutio oratoria, VIII, 2,1-8.
204 Hiperbatul (dislocarea sintactică) reprezintă separarea elementelor unui grup sintactic prin intercalarea unuia sau mai multor cuvinte care fac parte dintr-un alt grup sintactic. De exemplu: „Moartea întru ale sale te va legături strânge” (Dimitrie CANTEMIR, Divanul, ediţia Cândea, 1969, p. 261).
58
stufoase înăbuşă semănăturile. Căci, atunci când ţine seama de cazuri [gramaticale] şi de figuri, stilul cu greu exprimă, prin lungi perifraze, ceea ce putea [fi spus] pe scurt. Aşadar, ferindu-mă de această [greşeală], la cererea ta, l-am tradus pe Sfântul Antonie205 în aşa fel încât să nu lipsească nimic din înţeles, chiar dacă lipsesc poate unele cuvinte. Alţii să vâneze206 silabe şi litere, tu caută ideile!” Nu-mi va fi de ajuns o zi întreagă să înşirui mărturiile tuturor celor care au tradus după sens. Este de ajuns să îl amintesc acum pe Ilarie mărturisitorul207, cel care a tradus din greacă în latină predici la Cartea Iov şi foarte multe scrieri despre psalmi; nu a aşternut [în scris] opere care te fac să aţipeşti şi nu s-a torturat cu o traducere necizelată, precum cea a oamenilor simpli, ci a transpus, urmând dreptul învingătorului, ideile în limba sa, asemenea unor captivi208.
7. O astfel de traducere nu este de mirare nici la alţi [autori], păgâni sau oameni ai Bisericii, fiindcă cei şaptezeci de traducători209, evangheliştii şi apostolii s-au folosit de aceeaşi [metodă] în [traducerea] cărţilor sfinte.
Citim la Marcu că Domnul a spus: „Thalita cumi” şi pe dată a adăugat: „Ceea ce se traduce: «Copilă, zic ţie, ridică-te!”210 învinuiţi-l pe evanghelist de minciună, că a adăugat: „Zic ţie”, de vreme ce în ebraică se găseşte numai: „Copilă, ridică-te!”; dar, ca să-i confere prestanţă211 şi să exprime nuanţa de îndemn şi poruncă, a adăugat: „Zic ţie”.
Apoi la Matei, când cei treizeci de arginţi au fost înapoiaţi de Iuda trădătorul şi s-a cumpărat cu ei ţarina olarului, este scris: „Atunci s-a împlinit ceea ce s-a scris la prorocul Ieremia, care spune: «Şi au primit treizeci de arginţi, cântărind preţul pe care l-au socotit fiii lui Israel, şi i-au dat pentru ţarina olarului, aşa cum
205 Se face aluzie la traducerea latină a Vieţii Sfântului Antonie cel Mare scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, traducere realizată de Fericitul Ieronim.
206 Verbul aucupare („a căuta să prindă, a vâna, a pândi, a spiona, a căuta să prindă păsări”) este întâlnit cu acelaşi sens şi la CICERO, în Pro Caecina, XVIII, 52: şi verba aucupabimur…
207 Sfântul Ilarie de Pictavium.
208 Ideea că în traducere doar litera se schimbă, iar spiritul este capturat şi transportat din limba sursă în limba ţintă apare la fel de plastic exprimată şi în prefaţa Cărţii Estera din Vulgata.
209 Evident, este vorba despre traducătorii Septuagintei.
210 Marcu 5, 41.
211 Fericitul Ieronim preia din limba greacă termenul Ep()aTiK(ji)TEpov pentru a explica tonul emfatic utilizat de Sfântul Evanghelist Marcu.
59
mi-a arătat mie Domnul”212. Acest [text] nu se găseşte în întregime la Ieremia, ci la Zaharia, cu termeni mult diferiţi şi într-o cu totul altă ordine; negreşit, aşa stau lucrurile şi în Septuaginta: „Şi voi spune către ei: «Dacă este un lucru bun în faţa voastră, daţi-Mi simbria, sau împotriviţi-vă! Şi au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: «Pune acei [arginţi] în vistierie şi cercetează dacă au fost preţuiţi aşa cum Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am pus în vistieria casei Domnului”213. Este limpede cât de depărtată este traducerea Septuagintei de mărturia evanghelistului. Dar şi în ebraică, deşi înţelesul este acelaşi, cuvintele sunt aşezate invers şi aproape diferite: „Şi am spus, zice, către ei: «Dacă este un lucru bun în ochii voştri, aduceţi-Mi simbria; şi, dacă nu, fiţi pe pace. Şi au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Şi a grăit Domnul către Mine: «Aruncă olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei. Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în casa Domnului pentru olar”. Să-l învinuiască pe apostol de înşelăciune, pentru că nu se potriveşte nici cu textul ebraic, nici cu cei şaptezeci de traducători şi ceea ce este mai grav fiindcă încurcă numele, căci în loc de Zaharia a spus Ieremia; însă nu se cade să spunem acest lucru despre slujitorul lui Hristos, a cărui grijă a fost nu să vâneze cuvinte şi silabe, ci să pună ideile [în slujba dreptelor] învăţături.
Să trecem la o altă mărturie a aceluiaşi Zaharia, pe care evanghelistul Ioan a preluat-o potrivit cu originalul ebraic: „îşi vor îndrepta privirile spre Cel pe care L-au străpuns”214, pentru care în Septuaginta citim: „Kcti £nt3ĂEipovTai Tip 6 c; pE dv9 wv EvwpxnoavTo”215, ceea ce latinii au tradus: „Şi îşi vor îndrepta privirile spre Mine, Cel pe care L-au batjocorit” sau „[pe care] L-au ocărât”216. Este deosebire între evanghelist, Septuaginta şi traducerea noastră, şi totuşi varietatea cuvintelor este în armonie cu unitatea simţirii.
La Matei, de asemenea, citim că Domnul le-a prorocit apostolilor fuga [lor] şi că acest lucru este întărit de mărturia lui Zaharia: „Scris este”, zice el, „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”217. Dar în
212 Matei 27, 9-10.
213 Zaharia 11,12-13 (după Septuaginta).
214 Ioan 19, 37; Zaharia 12,10.
215 Traducerea din greacă a fragmentului este următoarea: „Şi îşi vor îndrepta privirile spre Mine, Cel în faţa Căruia au dansat”.
216 în loc de vcopxfpavTO, latinii au tradus KaTU)pxT]cravTO.
217 Matei 26, 31; Zaharia 13, 7.
60
Septuaginta şi în ebraică este cu totul altfel; căci [aceste cuvinte] nu sunt rostite de Dumnezeu, aşa cum vrea evanghelistul, ci de proroc, care îi cere lui Dumnezeu-Tatăl: „Bate păstorul şi se vor risipi oile”. După cum socotesc, în acest fragment, potrivit cu priceperea unora, evanghelistul se face vinovat de sacrilegiu, fiindcă a îndrăznit să pună pe seama lui Dumnezeu cuvintele prorocului.
Evanghelistul mai sus amintit scrie că Iosif, la sfatul îngerului, a luat Pruncul şi pe Maica Sa şi au intrat în Egipt, unde au rămas până la moartea lui Irod, pentru a se împlini ceea ce a zis Domnul prin prorocul [Său]: „Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”218. Acest [text] nu se află în cărţile noastre219, dar, la prorocul Osea, el este scris potrivit cu originalul ebraic: „Pentru că Israel era copil, l-am iubit şi din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu”220. În loc de aceasta cei şaptezeci au tradus: „Pentru că Israel era copil, l-am iubit şi din Egipt i-am chemat pe fiii săi”. Oare ar trebui respinşi în întregime cei care au tradus altfel acest fragment fiindcă se referă îndeosebi la taina lui Hristos -, sau mai degrabă [ar trebui] iertaţi, dat fiind că [sunt doar nişte] oameni, potrivit înţelepciunii lui Iacov, care spune că „toţi greşim în multe [chipuri]; şi, dacă cineva nu greşeşte prin cuvânt, acela este un bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze tot trupul”221.
[Iată] însă un alt [fragment] al aceluiaşi evanghelist, unde este scris: „Şi, venind, a locuit în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că nazarinean Se va chema”222. Să răspundă [acei] artişti ai cuvântului223 şi critici dispreţuitori ai tuturor scrierilor unde au citit [aceste cuvinte] şi să afle că ele se găsesc în Isaia. Căci în acel loc unde noi224 am citit şi am tradus: „O Mlădiţă va ieşi din rădăcina lui Iesei şi o Floare din rădăcină Se va înălţa”, în ebraică, potrivit specificului acestei limbi, este scris astfel: „O Mlădiţă va ieşi din rădăcina lui Iesei şi un Nazarinean din rădăcina lui va creşte”. De ce traducătorii Septuagintei au trecut cu vederea
218 Matei 2,15.
219 în vechile traduceri latine ale Sfintei Scripturi.
220 Osea 11,1.
221 Iacov 3, 2.
222 Matei 2, 23.
223 Termenul logodaedali reprezintă o calchiere a grecescului AoyoSai 8aAo 1 („artişti care prelucrează cuvântul”). Cu acest cuvânt compus (Adyoq – „cuvânt” şi Aai8ctAEioq – „Dedal”, eroul mitologic care personifica, în spaţiul elen, îndemânarea meşteşugărească a prelucrării lemnului şi metalelor), Platon îl elogiază pe Gorgias ca AoyoSaiSaAoq, primul scriitor care a adus inovaţii fundamentale în cadrul prozei greceşti.
224 Exegeţii latini.
61
acest lucru? Dacă nu este îngăduit să se traducă cuvânt cu cuvânt, au săvârşit un sacrilegiu fie că au tăinuit, fie că nu au recunoscut taina.
8. Să trecem la celelalte [citate biblice], căci concizia epistolei nu ne îngăduie să ne oprim mai mult timp asupra amănuntelor; acelaşi Matei spune: „însă toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de către Domnul prin prorocul, care grăieşte: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel”225, iar Septuaginta a tradus: „Iată, Fecioara va primi în pântece şi va naşte fiu şi veţi chema numele Lui Emanuel”. Dacă vina ar fi pusă pe seama cuvintelor, în orice caz nu există [în text verbe] precum „va avea” sau „va primi”, nici „vor chema” sau „veţi chema”. Căci în ebraică citim o astfel de formulare: „Iată, Fecioara va zămisli şi va naşte Fiu şi va chema numele Lui Emanuel”. Nu Ahaz, care va fi acuzat de rea-credinţă, nici iudeii, care urmau să-L renege pe Domnul, ci îl va numi spune [profeţia] însăşi cea care va zămisli, Fecioara însăşi care va naşte.
La acelaşi evanghelist mai citim că Irod a fost tulburat de sosirea magilor şi, adunând scribi şi preoţi, a căutat să afle de la ei unde S-a născut Hristos, iar aceia i-au răspuns: „în Betleemul iudeei; că aşa este scris de proroc: «Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi Conducătorul Care va paşte pe poporul Meu, Israel”226. Acest exemplu este înfăţişat astfel în Septuaginta: „Şi tu, Betleeme, casa Efratei, eşti neînsemnat ca să fii printre miile lui Iuda; din tine îmi va ieşi [Cineva], Care să fie conducător în Israel”. Cât de mare este nepotrivirea între Matei şi Septuaginta în ceea ce priveşte cuvintele şi ordinea lor îţi va fi de mirare cu atât mai mult dacă vei vedea că în ebraică s-a scris: „Şi tu, Betleeme, Efrata, eşti cel mai mic între miile lui Iuda; din tine va ieşi Cel care o să fie Stăpân peste Israel”. Cercetează pas cu pas [expresiile] care au fost întrebuinţate de evanghelist: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda”; pentru „pământul lui Iuda”, în ebraică se află „Efrata”227, în Septuaginta, „casa Efratei”. „Nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda” în Septuaginta se găseşte: „Eşti neînsemnat ca să fii între miile lui Iuda”, în ebraică: „Eşti cel mai mic între
225 Matei 1, 22-23.
226 Matei 2, 5-6; Miheia 5,1.
227 Denumire antică, atribuită Betleemului, care în ebraică însemna „casa pâinii, cetate roditoare”; cf. Facerea 35,16; Rut 1, 2.
62
miile lui Iuda” şi [astfel] înţelesul [dat de evanghelist] este diferit, Septuaginta potrivindu-se, cel puţin în acest loc, cu [originalul] ebraic. Căci evanghelistul a spus că [Betleem] nu este cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, în timp ce, dimpotrivă, s-a scris: „Fără îndoială, eşti cel mai mic şi neînsemnat; dar totuşi, din tine, deşi eşti cel mai mic şi neînsemnat, îmi va ieşi Conducător în Israel”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu a ales cele slabe din lume ca să le ruşineze pe cele puternice”228. Mai departe, ceea ce urmează: „Careva conduce” sau: „Carevapaşte” – „poporul Meu, Israel” este limpede că apare diferit la proroc.
9. Reiau [toate] acestea nu ca să-i învinuiesc pe evanghelişti de neadevăr căci aceasta este [isprava] necredincioşilor Celsus, Porphyrius, Iulian229 -, ci ca să dovedesc nepriceperea criticilor mei şi să obţin de la ei îngăduinţă, [astfel] încât să-mi recunoască mie, în privinţa unei simple scrisori, ceea ce, vrând nevrând, le-au recunoscut apostolilor230 în ceea ce priveşte Sfintele Scripturi. Marcu, ucenicul lui Petru, îşi începe astfel Evanghelia sa: „începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, precum este scris la prorocul Isaia: «Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, cel care va pregăti calea Ta. Glasul celui care strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”231. Acest citat a fost scris de către doi proroci: de Maleahi, desigur, şi de Isaia. Însă prima [parte], în care s-a spus: „Iată, trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, cel care va pregăti calea Ta”, se găseşte spre sfârşitul [Cărţii] lui Maleahi; pe de altă parte, ceea ce urmează: „Glasul celui care strigă în pustie” şi celelalte [cuvinte] le citim la Isaia. Şi de ce a pomenit îndată Marcu la începutul cărţii sale: „Precum s-a scris la prorocul Isaia: «Iată, trimit îngerul Meu”? Fiindcă nu este scris la Isaia, după cum am mai zis, ci la Maleahi, ultimul dintre cei doisprezece proroci232. Nepriceperea lor să dezlege această mică problemă, iar eu îmi voi cere iertare pentru greşeală233!
228 1 Corinteni 1, 27.
229 Celebri autori de scrieri anticreştine.
230 Meritele şi valoarea traducerilor sale.
231 Marcu 1, 2-3; textele paralele se găsesc la Maleahi 3,1, pentru prima parte a citatului, respectiv Isaia 40, 3, pentru cea de-a doua.
232 Fericitul Ieronim se referă la „prorocii mici”.
233 Presupunerea criticilor săi că prin traducere a falsificat epistola Sfântului Epifanie este ironizată la fiecare pas de către Fericitul Ieronim. Aici ironia se transformă în sarcasm, atât prin expresia inperita praesumptio, cât mai ales prin disimularea unei posibile erori.
63
Acelaşi Marcu îl aduce înaintea fariseilor pe Mântuitorul, Care le vorbeşte: „Niciodată nu aţi citit ce a făcut David când a avut neajunsuri şi a flămânzit, el şi însoţitorii săi? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu în zilele lui Abiatar arhiereul şi a mâncat pâinile punerii înainte, pe care se cuvenea să le mănânce numai preoţii?”234 Să citim în [Cartea] lui Samuel sau, după cum este numită în popor, în Cărţile Regilor şi acolo vom descoperi că nu s-a scris „Abiatar”, ci „Ahimelec”235 arhiereul, care mai apoi a fost ucis, împreună cu ceilalţi preoţi, de către Doeg, din porunca lui Saul236.
Să continuăm cu Apostolul Pavel. El scrie către corinteni: „Căci, dacă ei ar fi cunoscut [înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu], niciodată nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, precum este scris: cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au înălţat, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc pe El”237. În ceea ce priveşte acest fragment, unii au obiceiul să umble după nebuniile apocrifelor şi să spună că a fost împrumutat din Apocalipsa lui Ilie238, în timp ce la Isaia, potrivit cu [originalul] ebraic, se găseşte astfel: „Niciodată nu au auzit, nici nu au înţeles urechile lor. Ochiul nu a văzut, Doamne, afară de Tine, ce ai pregătit celor care nădăjduiesc în Tine”. Tălmăcitorii Septuagintei au tradus cu totul altfel acest [pasaj]: „Niciodată nu am auzit, nici ochii noştri nu au văzut un dumnezeu afară de Tine, şi lucrarea Ta adevărată este, şi vei avea milă de cei care nădăjduiesc în Tine”. [Acum] înţelegem de unde a împrumutat apostolul mărturia sa239, şi totuşi el nu a tălmăcit cuvânt cu cuvânt, ci, parafrazând240, a redat acelaşi sens, dar [folosind] cuvinte diferite. În Epistola către romani, acelaşi Sfânt Apostol spune, împrumutând textul de la prorocul Isaia: „Iată voi pune în Sion piatră de poticnire şi piatră de sminteală”241. [Citatul] este diferit de vechea traducere şi totuşi
234 Marcu 2, 25-26.
235 1 Regi 21.
236 1 Regi 22,18.
237 1 Corinteni 2, 8-9.
238 Apocalipsa lui Ilie este o scriere creştină apocrifă din secolele I-II d.Hr., din care se cunosc doar fragmente păstrate în operele lui Origen, Epifanie şi alţi scriitori bisericeşti. În Comentariul său la Matei, Origen o invocă drept sursă a textului biblic de la 1 Corinteni 2, 9.
239 Cu sensul de text lăsat urmaşilor.
240 Autorul foloseşte din nou un termen grecesc (TTOtpct()pacrriKd(;) nu atât pentru a substitui insuficienţa limbii latine din sec. al IV-lea, cât mai degrabă cu scop apologetic, pentru a-şi demonstra cunoştinţele de limbă greacă.
241 Romani 9, 33.
64
se potriveşte cu originalul ebraic. În Septuaginta însă înţelesul este opus: „Ca să nu întâlniţi piatră de poticnire, nici piatră spre rătăcire”, în timp ce Apostolul Petru, fiind de aceeaşi părere cu evreii şi cu Pavel, a spus astfel: „însă pentru necredincioşi este o piatră de poticnire şi o piatră de sminteală”242. Din toate acestea, este limpede că la traducerea vechilor scrieri243 apostolii şi evangheliştii au căutat sensul, nu cuvintele, şi nu s-au îngrijit foarte mult de ordinea cuvintelor, de vreme ce ideile sunt clare.
10. Apostolul şi evanghelistul Luca scrie despre Ştefan, cel dintâi martir al lui Hristos, care, povestind despre conflictul său cu iudeii, spune: „Cu şaptezeci şi cinci de suflete s-a coborât Iacov în Egipt; şi au murit şi el şi părinţii noştri; şi au fost strămutaţi la Sichem şi au fost aşezaţi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint de la fiii lui Emor, fiii Sichemului”244.
Acest fragment se întâlneşte sub o altă formă în [Cartea] Facerii245, şi anume că Avraam a cumpărat lângă Hebron, cu patru sute de didrahme de argint, de la Efron Heteeanul, fiul lui Ţohar, o peşteră despărţită în două şi un ogor de jur împrejurul ei şi a înmormântat-o acolo pe Sarra, soţia sa. Apoi, în aceeaşi carte citim că, la întoarcerea din Mesopotamia, Iacov, împreună cu soţiile şi fiii săi, şi-a aşezat cortul înainte de Salem, oraşul sichemiţilor, care se află în ţinutul Canaan, şi a locuit acolo; şi a cumpărat cu o sută de oi de la Emor, părintele Sichemului, o parte din pământul în care îşi avea corturile; [apoi] a aşezat acolo un altar şi s-a închinat la Dumnezeul lui Israel. Avraam nu a cumpărat peştera de la Emor, părintele Sichemului, ci de la Efron, fiul lui Ţohar; el nu a fost înmormântat la Sichem, ci la Hebron, [cetate] al cărei nume greşit este Arboc. Iar cei doisprezece patriarhi nu au fost înmormântaţi la Arboc, ci la Sichem, pământ care nu a fost cumpărat de Avraam, ci de Iacov. Fac cunoscută şi dezlegarea acestei mici neînţelegeri ca să cerceteze defăimătorii mei şi să înţeleagă că în Scripturi nu trebuie avute în vedere cuvintele, ci înţelesul.
Potrivit evreilor, Psalmul 21 începe tocmai [prin cuvintele] pe care le-a rostit Domnul pe cruce: Heli, heli, lama zabtani, care se traduc: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”246
242 1 Petru 2, 7.
243 Cărţile Vechiului Testament.
244 Faptele 7,14-16.
245 Facerea 23.
246 Matei 27, 46.
65
Să dea un răspuns [defăimătorii mei] de ce traducătorii Septuagintei au intercalat: „Priveşte-Mă”. Căci au tradus astfel: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, priveşte-Mă, de ce M-ai părăsit?” Vor răspunde, negreşit, că nu s-a schimbat nimic din înţeles dacă s-au adăugat două cuvinte. Să audă şi de la mine [aceia] că nu a fost ameninţată statornicia bisericilor dacă, dictând în grabă, am omis câteva cuvinte.
11. Mi-ar lua mult timp să înşirui acum câte [cuvinte] au adăugat traducătorii Septuagintei sau câte au trecut cu vederea; acestea au fost însemnate în copiile [păstrate] de Biserică cu obele247 şi asteriscuri248. Cuvintele pe care le citim la Isaia: „Fericit cel care îşi are obârşia în Sion şi rudele în Ierusalim”249 de obicei îi amuză pe evrei atunci când le aud; de asemenea, şi cele de la Amos [care urmează] după descrierea luxului: „Pe acelea le-am socotit veşnice, şi nu trecătoare”250. În realitate, [aceasta este] o frază retorică, o declamaţie ciceroniană; însă ce facem cu cărţile originale, în care nu se găsesc astfel de adnotări şi alte [însemnări] de acest fel? Dacă am căuta să înfăţişăm [toate acestea], am avea nevoie de nenumărate cărţi. Aşadar, pentru tot ce au trecut cu vederea [traducătorii], stau mărturie fie asteriscurile, după cum am mai spus, fie traducerea noastră, dacă vreun cititor sârguincios a comparat-o cu o traducere mai veche; şi totuşi versiunea Septuagintei a obţinut întâietatea în Biserici, fie pentru că este cea dintâi şi a fost făcută înainte de venirea lui Hristos, fie pentru că a fost întrebuinţată de apostoli, cel puţin atunci când nu se deosebea de [originalul] ebraic.
Din contră, pe Aquila251, prozelit şi traducător meticulos, care s-a silit să traducă nu doar cuvintele, ci şi etimologia lor, noi l-am respins pe bună dreptate. Căci cine ar putea în loc de grâu, vin şi ulei să citească sau să înţeleagă x£bpa, oncopiopov, OTiAnoTqTa, [cuvinte] pe care noi putem să le traducem prin „împrăştiere”, „cules de fructe” şi „strălucire”?
247 Obelă – „semn care servea la marcarea pasajelor interpolate pe manuscrisele vechi”.
248 Semne grafice care serveau la marcarea pasajelor interpolate pe manuscrisele vechi ale Sfintei Scripturi.
249 Isaia 31, 9.
250 Amos 6, 5; citatul respectiv urmează imediat după ce prorocul condamnă luxul.
251 Aquila (sec. al II-lea), păgân de origine, se converteşte la creştinism; vine însă în conflict cu Biserica şi trece la iudaism. Îmbrăţişând această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă până la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei.
66
Oare faptul că evreii nu au doar articole, ci şi pre-articole252, l-a făcut pe acela să traducă, cu o osârdie supărătoare, silabele şi cuvintele, spunând: „împreună cu cerul şi cu pământul”253? Pentru că [o astfel de traducere] nu este acceptată nici de limba greacă, nici de cea latină. Am putea să luăm un exemplu din limba noastră. Căci atât de multe [expresii] care sună bine în greacă, dacă le traducem cuvânt cu cuvânt, nu se potrivesc deloc în limba latină254! Şi invers, [expresiile] care nouă ne plac, dacă vor fi traduse ad litteram, lor nu le vor fi pe plac.
12. Dar, ca să trec peste [aceste exemple] nenumărate şi să-ţi arăt ţie o, cel mai credincios dintre toţi oamenii de seamă şi cel mai de seamă dintre creştini! ce fel de falsificări sunt cele pentru care ei mă critică în traducerea epistolei, voi cita în limba greacă chiar începutul acesteia, ca dintr-o singură acuzaţie să fie înţelese şi celelalte: E5EI fpSq dyctTTrTE LE Tţj OÎTÎOEI TWV KArjpwv ()EpEO0Oii255, ceea ce eu îmi amintesc că am tradus astfel: „Preaiubite, se cuvenea ca noi să nu abuzăm din trufie de cinstea preoţiei”. „Iată” zic [cei care mă acuză] – „câte minciuni sunt într-un singur rând! Mai întâi, dyaTTrTdg înseamnă «drag, nu «preaiubit; apoi, oîrpu; înseamnă «părere, nu «trufie căci nu a zis oîrjpaTt, ci OÎTÎOEI, unul însemnând «îngâmfare, celălalt, «judecată; şi tot ceea ce urmează: «Să nu abuzăm din trufie de cinstea preoţiei este [născocirea] ta”. O, ce spui tu, culme a literaturii şi Aristarh256 al vremurilor noastre, tu, care porţi judecăţi critice despre toţi scriitorii? Aşadar, în zadar am învăţat atât amar de vreme şi „de multe ori ne-am ferit mâna de nuia”257? De-abia am ieşit din port, şi ne-am şi izbit [de-o stâncă]! Prin urmare, fiindcă a greşi este omeneşte şi a mărturisi greşeala [ţine de] înţelepciune, oricine ai fi tu, o, critic
252 Fericitul Ieronim împrumută termeni greceşti.
253 Textul tradus de Aquila se află la Facerea 1,1.
254 Este vorba despre expresiile idiomatice.
255 Acesta este începutul scrisorii adresate de către episcopul Epifanie lui Ioan din Ierusalim (cf. Epistola 51).
256 Aristarh din Samotrace (cca. 217-145 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai renumiţi filologi şi critici literari ai Antichităţii. Succesor al lui Aristofan din Bizanţ la conducerea Bibliotecii din Alexandria, Aristarh a scris peste 800 de comentarii la autori precum Homer, Hesiod, Anacreon, Eschil, Sofocle, Pindar, Arhiloh, Alceu şi alţii. Studiile sale gramaticale, etimologice, critice şi literare reprezintă un adevărat punct de referinţă pentru ştiinţele umaniste.
257 Expresie latină utilizată pentru a desemna o perioadă îndelungată de studii; cf. QUINTILIAN, Institutio oratoria, IV, 1, 61.
67
al meu, corectează-mă te rog, profesore, şi tălmăceşte cuvânt cu cuvânt! „Tu trebuia” spune el – „să zici: «Dragul meu, se cuvenea ca noi să nu ne lăsăm duşi de părerea clericilor”. Iată o elocinţă [demnă de] Plautus, iată farmecul atic, pe potriva, cum se zice, graiului Muzelor! în ceea ce mă priveşte, se împlineşte binecunoscutul proverb popular: „îşi risipeşte uleiul şi economiile cel care îşi trimite boul la ceromă258”. Vina nu este a aceluia sub a cărui mască altcineva joacă tragedia, ci a dascălilor săi, care, bine plătiţi fiind, l-au învăţat să nu ştie nimic. Şi nu critic necunoaşterea limbii la un creştin oarecare o, dacă am avea şi noi acea [maximă] socratică: „Ştiu că nu ştiu [nimic]”, sau cea a unui alt înţelept: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” -, căci eu întotdeauna am preţuit nu vorbăria necioplită, ci sfânta simplitate; cel care spune că îi imită pe apostoli în felul de a vorbi să îi imite mai întâi în felul de a trăi!
în vorbirea apostolilor simplitatea era iertată de măreţia sfinţeniei; iar silogismele lui Aristotel şi subtilităţile încurcate ale lui Chrysippos259 erau respinse de Cel înviat din morţi. Este de râs dacă vreunul dintre noi, înconjurat fiind de bogăţiile lui Cresus260 şi de desfătările lui Sardanapal261, se făleşte numai cu rusticitatea sa; e ca şi cum toţi tâlharii şi tot felul de nelegiuiţi ar trece drept învăţaţi şi şi-ar ascunde săbiile însângerate în spatele cărţilor de filosofie, şi nu în spatele trunchiurilor de copaci.
13. Am depăşit întinderea unei epistole, dar nu am întrecut limita suferinţei mele. Căci sunt numit falsificator şi sunt sfâşiat de femeiuşti, printre suveici şi ţesături262; mă mulţumesc să mă spăl de învinuire, nu să o întorc [asupra altuia]. De aceea, las totul pe
258 în latină, cuvântul ceroma însemna unguentul pe care îl foloseau atleţii; prin extensie, termenul desemna locul în care aceştia îşi acopereau corpul cu ulei înainte de a intra în palestră. Expresia ironică a Fericitului Ieronim, similară cu proverbul românesc „a strica orzul pe gâşte”, este o aluzie exagerată la eforturile materiale inutile ale părinţilor lui Rufin de a-i oferi adversarului său o educaţie aleasă.
259 Chrysippos (280-207 î.Hr.) a fost un filosof grec convertit la stoicism de către Cleanthes, pe care l-a urmat la conducerea Şcolii stoice din 232. A sistematizat învăţăturile stoice, însă se spune că avea un stil prolix şi bombastic, fapt care a complicat înţelegerea preceptelor filosofice.
260 Cresus (cca. 595-546 î.Hr.), ultimul rege al Lidiei, a devenit legendar prin bogăţia pe care a dobândit-o în urma exploatării resurselor naturale ale Asiei Mici şi a tributului plătit de oraşele ionice greceşti.
261 Sardanapal a fost ultimul rege asirian (secolul al VII-lea î.Hr.) şi a rămas celebru în istorie pentru viaţa sa luxoasă.
262 Aluzie directă la Rufin din Aquileea, fostul său prieten, care a întemeiat, alături de Sfânta Melania Romana, o mănăstire de călugăriţe pe Muntele Măslinilor.
68
seama judecăţii tale, să citeşti acea epistolă, atât în greacă, cât şi în latină, şi să înţelegi numaidecât fleacurile şi plângerile pretenţioase ale acuzatorilor mei. Aşadar, îmi este de ajuns că l-am înştiinţat pe un prieten foarte drag şi că, ascunzându-mă în chilia [mea], aştept doar ziua Judecăţii. Aş mai vrea, dacă se poate, deşi se vor înfuria adversarii mei, să scriu mai degrabă comentarii la Scriptură decât Filipice [după modelul] lui Demostene şi Cicero!
EPISTOLA LVIII
Către preotul Paulin263
1. „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune”264, iar după roadele sale cunoaştem pomul. Tu ne măsori după propriile-ţi calităţi, pe cei mărunţi tu, cel măreţ, îi ridici şi stai pe cel din urmă loc la ospeţe, pentru ca stăpânul casei să te ridice în rang prin judecata lui. Căci ce se află în noi oricât de mic ar fi acel ceva încât să merităm elogiul unui glas învăţat, să fim lăudaţi, noi cei smeriţi şi modeşti, de acel glas care apără un împărat foarte religios? Preaiubite frate, nu ne aprecia după numărul anilor şi nici nu socoti înţelepciunea după perii cei albi, ci, dimpotrivă, înţelepciunea face părul alb, după mărturia lui Solomon: „Perii albi ai omului sunt înţelepciunea lui”265. Căci şi lui Moise i se porunceşte să aleagă şaptezeci de bătrâni pe care el însuşi îi ştia că sunt bătrâni, [dar pe care] trebuia să-i judece îndeosebi nu după vârstă, ci după înţelepciune; Daniel, încă tânăr, îi judecă şi pe cei înaintaţi în vârstă, iar pe bătrânii neruşinaţi vârsta lor dezmăţată îi condamnă. Să nu cântăreşti, zic eu, credinţa după durata ei, nici să nu mă socoteşti mai vrednic pentru aceea că eu am început să lupt în oastea lui Hristos înaintea ta. Apostolul Pavel, preschimbat în vasul ales din persecutor ce era, deşi ultimul în ordine cronologică, este primul întru merite, fiindcă, deşi cel din urmă, a trudit mai mult ca toţi. Iuda, care auzise odinioară
263 Pentru preotul Paulin, vezi nota 1 la scrisoarea LIII. Scrisoarea este datată la începutul anului 395. (n.ed.)
264 Luca 6, 45.
265 înţelepciunea lui Solomon 4, 9.
69
[aceste cuvinte]: „Tu însă, omule, stăpânul şi prietenul meu; am umblat în casa lui Dumnezeu cu învoire”266, este acuzat în calitate de trădător al prietenului, al stăpânului şi al Mântuitorului său:
„Prinde de-o grindă înaltă un laţ al pieirii urâte”267.
Dimpotrivă, tâlharul dă crucea în schimbul Paradisului, iar pedeapsa omorului face din el un martir. Câţi dintre cei din ziua de astăzi care vieţuiesc de multă vreme îşi duc cu sine moartea, aidoma mormintelor albite, pline de oasele morţilor! O ardoare neaşteptată biruieşte îndelunga lâncezeală.
2. În sfârşit, şi tu ai auzit cuvintele Mântuitorului: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vino după mine!”268 Tu transformi vorbele în fapte şi, urmând gol crucea cea goală, urci mai liber şi mai uşor scara lui Iacov. Mantaua o schimbi odată cu sufletul şi nu râvneşti la nimicuri deşarte cu buzunarul plin, ci, cu mâinile curate şi cu sufletul neîntinat, te lauzi că eşti sărac atât cu duhul, cât şi în averi. Căci nu este nimic nobil în a te preface sau a te arăta că posteşti cu o faţă tristă şi vineţie, în a da pe afară de venituri de pe urma proprietăţilor şi în a te făli cu măntăluţa fără valoare. Crates din Theba, pe vremuri un om putred de bogat, pe când mergea la Atena pentru a deprinde filosofia, a aruncat o cantitate mare de aur şi nu credea că poate să aibă în stăpânire simultan şi virtuţi şi avuţii. Noi însă, îndesaţi cu aur, îl urmăm pe Hristos cel sărac şi, chipurile, de milă, clocim averile de altădată; cum putem [atunci] împărţi cu bună-credinţă bunuri străine, noi care cu frică le punem la popreală pe ale noastre? Un pântece îndestulat lesne discută despre post. Merită lăudat nu faptul că a fost la Ierusalim, ci că a trăit bine la Ierusalim. Aceea, aceea este cetatea la care trebuie să râvnim, nu cea care i-a ucis pe proroci şi a vărsat sângele lui Hristos, ci aceea pe care şuvoiul fluviului o înveseleşte, cea care, aşezată pe munte, nu poate fi ţinută ascunsă, cea pe care apostolul o numeşte „Maica sfinţilor”, înlăuntrul căreia se bucură să aibă drept de cetăţenie dimpreună cu drepţii.
3. Însă, zicând aceasta, nu mă învinovăţesc pe mine însumi de nestatornicie, nici nu condamn ceea ce fac, ca fără de rost să dau impresia că, urmând pilda lui Avraam, i-am părăsit şi pe cei dragi şi patria; dar nu îndrăznesc să îngrădesc într-un hotar îngust
266 Psalmul 54,14-15.
267 VERGILIUS, Eneida, XII, 603 (ed. 1956).
268 Matei 19, 21.
70
atotputernicia lui Dumnezeu şi să-L hotărnicesc într-un locaş meschin de pe pământ pe Cel pe care cerul nu-L încape. Fiecare în parte dintre credincioşi este apreciat nu după felurimea ţinuturilor în care trăieşte, ci după valoarea credinţei. Iar adevăraţii adoratori nu-L venerează pe Tatăl nici în Ierusalim, nici pe muntele Garizim, fiindcă Dumnezeu este Duh, iar adoratorii Săi trebuie să-L venereze în duh şi în adevăr. Iar Duhul suflă unde vrea. Al Domnului este pământul în toată plinătatea lui. După ce lâna din Iudeea s-a uscat269, după ce lumea întreagă a fost scăldată în roua cerului şi mulţi care au venit dinspre răsărit şi dinspre apus s-au culcat în sânul lui Avraam, Dumnezeu a încetat să-Şi facă cunoscut marele Său nume doar în Iudeea şi în Israel, ci glasul apostolilor s-a înălţat pe întreg pământul şi până la marginile pământului [au străbătut] cuvintele lor. Vorbindu-le ucenicilor Săi pe când Se afla în templu, Mântuitorul le spune: „Sculaţi-vă, să plecăm de aici”270; iar iudeilor: „Vi seva lăsa deşartă casa voastră”271. De vor trece cerul şi pământul, cu siguranţă vor trece toate cele ce sunt pământeşti. Şi deci locurile Crucii şi al învierii le sunt de folos celor care duc cu ei Crucea Sa, care înviază în fiece zi odată cu Hristos şi care se dovedesc vrednici de un aşa deosebit sălaş. De altminteri, cei care tot spun: „Templul lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu” să audă de la apostol: „Voi sunteţi templul Domnului, iar Duhul Sfânt sălăşluieşte în voi”272. Şi din Ierusalim şi din Britannia se deschide deopotrivă curtea cerească; căci împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru.
Antonie şi întreaga mulţime a monahilor din Egipt şi din Mesopotamia, din Pont, din Capadocia şi din Armenia nu au văzut Ierusalimul şi [totuşi] li se deschid porţile Paradisului fără această cetate. Fericitul Ilarion, pe când era palestinian şi trăia în Palestina, a văzut Ierusalimul într-o singură zi, pentru ca nici să nu nesocotească locurile sfinte din pricina vecinătăţii, nici să nu dea impresia că-L închide, la rândul său, pe Dumnezeu într-un loc [anume]. De pe vremea lui Hadrian şi până în cea a domniei lui Constantin, pe parcursul a aproape 180 de ani, pe locul învierii era cinstită o statuie a lui Jupiter, în râpa Crucii era cultivată o statuie din marmură a
269 Aluzie la Judecători 6, 37 şi urm.
270 Ioan 14, 31.
271 Matei 23, 38.
272 1 Corinteni 3,16.
71
Venerei, aşezată [acolo] de către păgâni, deoarece autorii persecuţiei socoteau că ne luau credinţa în înviere şi în Cruce dacă au spurcat locurile sfinte, folosindu-se de idoli. Betleemul, acum al nostru, şi locaşul cel mai sfânt de pe faţa pământului, despre care cântă în versuri psalmistul: „Adevărul din pământ a răsărit”273, îl umbrea dumbrava Thamuz, adică a lui Adonis, iar în peştera în care odinioară scâncea micuţul Hristos, era jelit iubitul Venerei.
4. „La ce bun”, vei spune, „aceste reluări izvodite dintr-un aşa de lung început?” De bună seamă ca să nu-ţi închipui că, într-un anume fel, îţi lipseşte credinţa pentru că nu ai văzut Ierusalimul şi nici să ne socoteşti mai buni pentru că ne bucurăm de sălăşluirea în acest loc [sfânt], ci că, fie aici, fie altundeva, ai în schimbul faptelor tale [bune] o răsplată pe măsură înaintea Dumnezeului nostru. De fapt, ca să spun fără înconjur încotro se îndreaptă gândurile mele când iau seama la intenţia ta, la înfocarea cu care ai renunţat la lume, socotesc că există deosebiri în privinţa [alegerii] locurilor [în care să te stabileşti], dacă, părăsind cetăţile şi tumultul lor, te-ai aşeza pe-o bucăţică de pământ, L-ai urma pe Hristos în singurătate, te-ai ruga de unul singur pe munte împreună cu Iisus şi te-ai bucura numai de vecinătatea locurilor sfinte, adică şi să te lipseşti de cetate, dar nici să nu renunţi la practica vieţii monahale. Ceea ce spun nu o spun nici despre episcopi, nici despre preoţi, nici despre clerici, a căror treabă este alta, ci despre un monah, despre monahul cândva nobil în faţa lumii, care pentru asta şi-a pus preţul averilor sale la picioarele apostolilor, învăţându-i [pe alţii] că averea trebuie călcată în picioare, pentru ca, ducându-şi zilele în umilinţă şi în taină, să dispreţuiască întotdeauna ceea ce dispreţuise la început.
Dacă locurile Crucii şi al învierii nu s-ar fi aflat într-o cetate atât de plină de lume, în care se găsesc o clădire a senatului, un corp de cavalerie, prostituate, pantomimi, pierde-vară şi toate cele pe care le aflăm de obicei în celelalte cetăţi, sau dacă ar fi populată doar de o ceată de călugări, o aşezare de acest fel ar fi fost într-adevăr de dorit pentru toţi călugării; acum însă cea mai mare prostie este să renunţi la lume, să-ţi părăseşti ţara, să pleci din cetăţi, să te declari monah şi să trăieşti pe meleaguri străine printre neamuri mai numeroase decât [cei printre care] trăiseşi în ţara [ta]. Într-aici dau
273 Psalmul 84,12.
72
fuga de pe tot cuprinsul pământului; cetatea este plină de oameni de tot felul şi de o atât de mare mulţime de oameni de ambele sexe, încât te afli silit acum să suporţi în totalitate lucrul de care fugeai altundeva doar în parte.
5. Deci, fiindcă mă întrebi frăţeşte pe ce cale trebuie să o apuci, voi vorbi cu tine deschis. Dacă vrei să practici slujba preoţiei, dacă te încântă poate episcopatul fie ca îndatorire, fie ca cinste, trăieşte în cetăţi şi în castele, iar mântuirea altora fă-o câştig al sufletului tău! Dacă însă îţi doreşti să fii aşa cum eşti numit, monah, adică singur, ce faci tu în cetăţile care oricum nu sunt lăcaşuri ale celor singuri, ci ale celor mulţi? Fiecare profesie îşi are căpeteniile sale: comandanţii romani să-şi ia drept model pe cei de felul lui Camillus, al lui Fabricius, al lui Regulus sau al Scipionilor; filosofii să şi-i pună în faţa ochilor pe Pitagora, pe Socrate, pe Platon sau pe Aristotel; poeţii să caute să-l egaleze pe Homer, pe Vergilius, pe Menandru sau pe Terentius; istoricii, pe Tucidide, pe Sallustius, pe Herodot sau pe [Titus] Livius; oratorii, pe Lysias, pe Gracchi, pe Demostene sau pe Tullius [Cicero]; şi, ca să revenim la ale noastre, episcopii şi preoţii să-i aibă drept model pe apostoli şi pe bărbaţii apostolici, a căror cinstire posedând-o, se străduiesc să deţină şi meritul. Noi însă avem drept căpetenii ale profesiunii noastre pe cei ca Pavel, Antonie, Iulian, Ilarion sau Macarie. Şi, ca să ne întoarcem la autoritatea Scripturilor, primul [dintre noi] este Ilie, al nostru [este] Elisei, călăuzele noastre [sunt] fii ai prorocilor, care locuiau pe câmpuri şi în pustie şi îşi făceau corturi în preajma apei Iordanului. Din ei se trag şi acei fii ai lui Rechab, care nu beau vin şi tărie, care zăboveau în corturi, care, prin Ieremia, sunt lăudaţi de glasul lui Dumnezeu şi li se făgăduieşte că nu va lipsi din stirpea lor omul care stă drept în faţa Domnului. Asta socotesc eu că semnifică şi titlul celui de-al şaptezecilea psalm: „Din rândul fiilor lui Ionadab şi dintre cei care cei dintâi au fost duşi în robie”. Acesta este Ionadab, fiul lui Rechab, despre care stă scris în Cartea Regilor că a urcat într-un car împreună cu Iehu274. Iar fiii acestuia sunt cei despre care, locuind mereu în corturi, în cele din urmă, siliţi să intre în Ierusalim din pricina năvălirii armatei chaldeene, se spune că au îndurat această cea dintâi robie, pentru că, după libertatea pustiei, au fost închişi în cetate ca într-o temniţă.
274 Despre „fiii prorocilor”, vezi Ieremia 42; despre rechabiţi, vezi 4 Regi, 10-17.
73
6. Deci rogu-te ca, fiindcă eşti legat cu lanţul sfintei tale surori275 şi nu mergi cu pas slobod până la capăt, fie [că eşti] ici sau colo, să fugi de mulţimea oamenilor, de îndatoriri, de vizite şi de ospeţe ca de un soi de lanţuri ale desfătărilor. Hrană ieftină, pe care o vei mânca seara, să-ţi fie legumele verzi şi cele uscate şi, din când în când, ca o culme a plăcerilor, să iei peştişori. Cel care râvneşte la Hristos şi se hrăneşte cu pâinea aceea [cerească] nu caută cu tot dinadinsul să producă excremente din mâncăruri costisitoare. Orice [fel de hrană care], odată trecută de gâtlej, nu se [mai] simte să fie pentru tine la fel ca pâinea şi legumele. Ai cărţile împotriva lui lovinianus, [cărţi] care tratează din plin despre dispreţuirea pântecelui şi despre gâtlejuri. Să ai mereu în mână sfânta învăţătură; deseori trebuie să te rogi şi, cu trupul plecat, trebuie să-ţi înalţi duhul spre Domnul. Ore de veghe numeroase şi cât mai adesea să dormim cu stomacul gol. Fugi ca de duşmani de flecăreli, de slava deşartă, de linguşitorii dezmierdători. Celor săraci şi fraţilor împarte-le cu propria-ţi mână uşurarea cheltuielilor; rară este buna-credinţă la oameni. Nu crezi că ceea ce spun este adevărat? Gândeşte-te la cutia lui Iuda! Să nu râvneşti cu gând trufaş la veşminte sărăcăcioase, scapă de tovărăşia oamenilor de lume, şi mai ales a celor puternici. De ce ai trebuinţă să vezi prea des aceste lucruri pe care ai început să le dispreţuieşti făcându-te călugăr? Sora ta mai ales să se ţină departe de taifasurile matroanelor, iar printre veşmintele de mătase şi nestematele femeilor care o împresoară să nu sufere sau să se admire pe sine [că este] înveşmântată în zdrenţe, fiindcă primul este [sentimentul] regretului faţă de hotărârea sa, iar celălalt răsadniţa lăudăroşeniei. Fereşte-te să primeşti banii altuia, fie şi pentru a-i împărţi, pe motiv că odinioară erai un administrator de bună-credinţă şi vestit al propriei tale averi. Pricepi ce-am să-ţi spun; căci Domnul ţi-a dat putere de înţelegere întru toate. Să ai candoarea porumbelului, ca să nu pui la cale vreun vicleşug împotriva nimănui, şi isteţimea şarpelui, ca să nu te poticneşti în capcanele altora. Pentru un creştin, faptul de a putea amăgi sau de a fi amăgit nu diferă mult în vinovăţie. Pe acela pe care l-ai simţit că îţi vorbeşte despre bani mereu sau adeseori, în afară de milostenia care stă la îndemâna tuturor fără deosebire, să-l ţii mai curând de neguţător decât de monah. În afară de hrană, de îmbrăcăminte şi de
275 Therasia, soţia lui Paulin, care trăia în curăţie alături de el.
74
nevoile de netăgăduit, să nu dai nimic nimănui, ca să nu mănânce câinii pâinea fiilor.
7. Adevăratul templu al lui Hristos este sufletul credinciosului: pe el împodobeşte-l, pe el îmbracă-l, lui adu-i daruri, în el primeşte-L pe Hristos! Ce folos că scânteiază pereţii de nestemate, iar Hristos moare de foame în cel sărac? Nu îţi mai aparţin cele pe care le ai; împărţeala îţi este încredinţată. Adu-ţi aminte de Anania şi de Safira276. Ei şi-au păstrat cu teamă averile; tu gândeşte-te bine, ca să nu prăpădeşti în chip necugetat averea lui Hristos, adică, în urma unei judecăţi nechibzuite, ca nu cumva să dai celor care nu sunt săraci un bun destinat săracilor şi, după spusa unui om foarte priceput277, să piară dărnicia din pricina dărniciei. „Să nu te uiţi la zorzoane sau la titlurile deşarte ale Catonilor278. Eu unul”, zice [autorul], „te cunosc şi pe dinăuntru, şi pe dinafară”279. E mare lucru să fii creştin, nu să pari [că eşti]. Şi nu ştiu cum lumii îi plac mai mult cele ce nu-I plac lui Hristos. Nu porcul îi dă aceste lecţii Minervei280, cum se zice, ci ca prieten l-am avertizat pe prietenul care porneşte în largul mării, preferând ca tu să cauţi posibilităţile mele mai degrabă decât intenţia mea, ca să mergi cu pas hotărât [pe drumul] pe care eu unul am dat greş.
8. Cartea ta pe care mi-ai trimis-o, alcătuită cu înţelepciune şi stil în cinstea împăratului Teodosie, am citit-o cu plăcere. Şi mi-a plăcut în mod deosebit la ea subîmpărţirea; şi, cu toate că, în prima parte, îi întreci pe unii, spre sfârşit eşti mai presus de tine însuţi. Dar chiar şi stilul limbii este concis şi strălucitor şi, chiar dacă străluminează cu o limpezime tulliană281, abundă în sentenţe. Căci, cum ar spune cineva, e fără valoare discursul în care sunt lăudate doar cuvintele. Pe lângă aceasta, este remarcabilă înlănţuirea logică a ideilor şi faptul că una depinde de cealaltă. Orice propoziţie vei fi asumat, [ea] reprezintă fie o concluzie a celor de mai înainte, fie un început al celor următoare. Fericit Teodosie, care este apărat de un aşa orator al lui Hristos! Ai pus în lumină puterea regală a acestuia şi ai făcut nemuritoare avantajele
276 Cf. Faptele 5,1-5.
277 Cf. CICERO, De officiis, II, 52.
278 Cf. LUCANUS, Pharsalia, I, 313.
279 PERSIUS, Satire, III, 30.
280 Expresia, întâlnită şi la Cicero, este: sus Minervam (docet) – „porcul îi dă lecţii Minervei” sau „ignorantul îi dă lecţii învăţatului”
281 Se referă la stilul ciceronian.
75
legilor pentru generaţiile viitoare. Cinste ţie, care debutezi astfel, ce soldat iscusit vei fi! O, dacă mi-ar fi îngăduit să călăuzesc un talent de acest fel nu prin munţii Aonieni sau pe vârfurile Heliconului, aşa cum cântă în versuri poeţii, ci prin Sion, Tabor şi Sinai sau pe culmile Scripturilor, dacă mi-ar fi dat să îl învăţ ceea ce am deprins şi să-i încredinţez, ca să zic aşa, din mâinile mele tainele prorocilor, ni s-ar naşte o operă pe care învăţata Grecie nu ar putea-o deţine!
9. Ascultă-mă deci, tovarăşe [al meu de lucru], prietene, frate, ascultă-mă puţin pe ce cale să o apuci în Sfintele Scripturi! Absolut tot ce citim în Cărţile Sfinte străluceşte fără îndoială şi scânteiază chiar la suprafaţă, dar este atât de dulce la miez. Cel care vrea să mănânce miezul sparge nuca282. „Deschide ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea ta”283, spune David. Dacă un proroc atât de mare mărturiseşte despre întunericul neştiinţei [sale], ce noapte de necunoaştere socoteşti că ne împresoară pe noi, cei mititei şi aproape prunci? Iar acest văl a fost pus nu doar pe faţa lui Moise, ci şi asupra evangheliştilor şi a apostolilor. Mulţimilor li Se adresa Mântuitorul în parabole şi, depunând mărturie că ceea ce le spunea era tainic, zicea: „Cine are urechi de auzit să audă”284. Dacă nu vor fi fost descoperite toate cele care s-au scris de către „Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide şi care închide şi nimeni nu va deschide”285, nu vor fi desfăcute de niciun alt descuietor. Dacă ai putea avea acest temei, ba chiar dacă acesta te-ar conduce să dai o ultimă formă operei tale, nu am putea avea nimic mai frumos, mai învăţat şi mai latin ca volumele tale.
10. Tertulian este bogat în idei, dar greoi în exprimare. Fericitul Ciprian se răspândeşte plăcut şi molcom ca un izvor deosebit de limpede şi, pentru ca totul să fie un îndemn la virtute, preocupat de criza persecuţiei, cu niciun chip nu a discutat despre Sfintele Scripturi. Victorin, deşi încoronat de un faimos martiriu, nu poate exprima ceea ce pricepe. Lactantius e ca un soi de fluviu al elocinţei ciceroniene; o, de-ar fi putut susţine cu tot atâta putere [învăţăturile] noastre pe cât de uşor le-a distrus pe ale altora! Arnobius este
282 Cf. PLAUTUS, Curculio, 55.
283 Psalmul 118,18.
284 Luca 8, 8.
285 Apocalipsa 3, 7.
76
inegal, exagerat şi confuz încă de la împărţirea operei sale. Sfântul Ilarie se ridică pe un coturn galic286 şi, fiindcă se împopoţonează cu înfloriturile Greciei, se încâlceşte uneori în fraze lungi şi e departe de a fi citit de fraţii mai simpli. Păstrez tăcerea în legătură cu ceilalţi [autori], fie ei răposaţi sau încă în viaţă, cu privire la care alţii după noi vor judeca într-un sens sau altul.
11. Voi ajunge chiar la tine, iniţiat deolaltă cu mine, tovarăşul şi prietenul meu, al meu, zic, prieten mai înainte de a te fi cunoscut, şi te voi ruga să nu bănuieşti că acordul [meu este] din prietenie; dimpotrivă, mai curând să socoteşti fie că greşesc, fie că m-am înşelat din afecţiune, decât să amăgesc un prieten cu linguşeli. Ai un talent mare, [dispui de] un nesfârşit bagaj al limbii. Te exprimi cu uşurinţă şi curat, iar uşurinţa însăşi şi puritatea se îmbină cu inteligenţa. De bună seamă, când capul este sănătos, toate simţurile prind puteri. Dacă acestei inteligenţe şi elocinţe i s-ar adăuga fie studiul, fie priceperea Scripturilor, te-aş vedea în scurtă vreme că între [toţi autorii] noştri ocupi Capitoliul şi că, urcând împreună cu Ioab acoperişul Sionului, cânţi pe terase ceea ce ai învăţat în iatac. La treabă, rogu-te, la treabă! „Viaţa nu a dat nimic muritorilor fără o trudă mare.”287 Biserica să aibă în tine un nobil, după cum mai înainte l-a avut senatul. Pregăteşte-ţi o avere pe care să o cheltuieşti zi de zi şi [care] să nu-ţi lipsească niciodată, câtă vreme eşti în floarea vârstei, cât timp capul tău încă nu este acoperit de peri albi, mai înainte de a-şi face apariţia bolile, trista bătrâneţe şi osteneala, şi mai înainte de a te răpi cruzimea neîmblânzitei morţi. În ceea ce te priveşte, nu mă mulţumesc cu nimic mediocru; totul să fie excepţional, totul să fie perfect, [aceasta o] doresc.
Cu ce nesaţ l-am primit pe sfântul preot Vigilantius, e mai bine să afli din vorbele lui decât din scrisoarea mea; nu pot spune de ce a plecat atât de repede şi ne-a părăsit, ca să nu par că jignesc pe cineva. Totuşi, deşi era doar ca un trecător grăbit, l-am reţinut puţintel şi i-am dat să guste din prietenia noastră, ca, prin el, să afli ce anume nu-ţi lipseşte în ce ne priveşte. Vreau să o saluţi pe sfânta ta tovarăşă întru slujire, care militează cu tine întru Domnul.
286 Cothurnus sau coturnul era o încălţăminte înaltă, cu talpă groasă şi cu şireturi de piele, pe care o purtau actorii de tragedie ca să pară mai înalţi.
287 HORATIUS, Satirae, I, IX, 59 şi urm.
77
EPISTOLA LIX
Către Marcella288
Despre cinci chestiuni ale Noului Testament
1. Ne stârneşti cu probleme importante şi, în vreme ce ne descoşi, ne pui la treabă mintea care lâncezeşte-n lenevire. Cea dintâi curiozitate a ta a fost ce înseamnă acele cuvinte: „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe El”289. Cum, la rându-i, apostolul trage aceeaşi concluzie: „însă nouă Dumnezeu ne-a revelat prin Duhul Său”290? Iar dacă i s-a descoperit apostolului, ar trebui să înţelegem în ce fel le-a descoperit el altora. La acestea există un răspuns scurt: anume că nu-i nevoie să iscodim la ce se referă „pe care nici ochiul nu l-a văzut şi urechea nu l-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit”. Căci, dacă nu este cunoscut, în ce fel poate fi ştiut? Ceea ce este făgăduit în viitor nu se desluşeşte în prezent. Într-adevăr, „nădejdea care se lasă văzută nu-i nădejde”291, ci este deja un bun neîndoios, ca şi când cineva ar vrea să spună: „Arată-mi ceea ce nu se poate vedea, spune-mi ceea ce nu se poate auzi, fă-ne cunoscut ceea ce mintea omenească nu cuprinde”. Aşadar, în sensul acesta e de crezut că a vorbit apostolul, şi anume că cele duhovniceşti nu pot fi pricepute cu ochii trupeşti, cu urechea trupească sau cu o minte de muritor. Căci, „chiar dacă îl cunoşteam odinioară pe Iisus după trup, acum însă nu-L mai cunoaştem”292. Iar în Epistola lui Ioan se va scrie: „Preaiubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi încă nu s-a arătat ce vom fi, fiindcă îl vom vedea aşa cum este”293. Cât despre ceea ce mărturiseşte că i s-a revelat
288 Cunoscută drept una dintre fondatoarele monahismului, Sfânta Marcella a trăit între anii 325-410. Cele mai multe informaţii despre Sfântă le deţinem chiar din epistolele Fericitului Ieronim. După moartea soţului ei, se pare că aceasta a urmat o viaţă de înfrânare, multe femei din Roma urmându-i exemplul. Data scrisorii este incertă, probabil 393. (n.ed.)
289 1 Corinteni 2, 9.
290 1 Corinteni 2,10.
291 Romani 8, 24.
292 2 Corinteni 5,16.
293 1 Ioan 3, 2.
78
lui şi sfinţilor prin Duh, nu înseamnă că el însuşi le-a revelat altora. De altminteri, a auzit şi în Rai cuvinte de nespus, pe care nu le putea povesti altora; iar dacă le-a povestit, cu niciun chip nu mai sunt de nespus.
2. Cea de-a doua chestiune a fost [aceea] în care spui că ai citit în treacăt prin scrierile mele că mieii care stau de-a dreapta şi iezii care stau de-a stânga sunt creştinii şi păgânii, iar nu atât cei buni şi cei răi. Nu-mi aduc aminte să fi spus asta vreodată şi, dacă aş fi spus, nu mă încăpăţânam în greşeală. Însă, cât timp dictez, [iată ce îmi] vine în minte pe loc: în cel de-al doilea volum împotriva lui lovinianus am găsit că am discutat despre acest subiect, însă nu doar despre acesta, ci şi despre unul care ajunge la aceeaşi chestiune, când peştii cei răi sunt despărţiţi de peştii cei buni. Deci ceea ce s-a spus acolo pe larg se pare că acum trebuie trecut cu vederea.
3. În al treilea rând ai întrebat despre ceea ce spune apostolul, anume că, la venirea Domnului şi Mântuitorului, unii sunt răpiţi din viaţă în nori în întâmpinarea [Lui], astfel încât să nu fie întrecuţi de cei care au adormit în Hristos, şi vrei să ştii dacă îl întâmpină în trupuri şi nu mor mai înainte, în timp ce Domnul nostru a murit, iar Enoh şi Ilie potrivit Apocalipsei lui Ioan vor muri pentru ca, de fapt, să nu fie niciunul care să nu fi gustat moartea294. Aceasta se poate afla chiar din cuprinsul pasajului, anume că sfinţii care, la venirea Mântuitorului, se vor fi aflat în trup îl vor întâmpina în chiar trupurile lor, astfel încât să se preschimbe totuşi partea lipsită de slavă, stricată şi muritoare, în slavă, nestricăciune şi nemurire, pentru ca trupurile de acest fel, care vor fi în viaţă, să se transforme într-o astfel de materie, chiar şi trupurile celor vii. De aceea zice apostolul într-un alt pasaj: „Pentru că nu vrem să fie despuiate, ci să fie înveşmântate pe deasupra, ca să se răpească de la viaţă acest element muritor”295, ca nu cumva trupul să fie, de fapt, lipsit de suflet, ci, sălăşluind suflare în trup, să se facă slăvit ceea ce mai înainte a fost lipsit de slavă. Însă despre Enoh şi Ilie, la care se referă Apocalipsa, cum că vor veni şi că vor fi muritori, discuţia nu-şi are locul acum, de vreme ce întreagă acea carte trebuie înţeleasă fie în chip duhovnicesc, după cum socotim noi, fie, dacă ne luăm după o tălmăcire a trupului, trebuie să dăm dreptate poveştilor iudaice,
294 Cf. Apocalipsa 11, 3-7.
295 2 Corinteni 5, 4.
79
cum că Ierusalimul va fi reclădit şi că vor fi aduse jertfe la templu, iar cultul duhovnicesc, odată slăbit, va păstra cultul trupului.
4. Cea de-a patra chestiune este că ai întrebat pentru ce i se spune, după înviere, mariei Magdalena în Evanghelia lui Ioan: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am ridicat la Tatăl Meu”296, iar la Matei stă scris că femeile s-au prosternat pe urmele paşilor Mântuitorului, de vreme ce, într-adevăr, nu este acelaşi lucru a-I atinge Mântuitorului picioarele după înviere cu a nu I le atinge.
Maria Magdalena este chiar aceea din care se alungaseră şapte demoni, pentru ca, acolo unde prisosise păcatul, să prisosească cu asupra de măsură harul; aceasta, fiindcă îl luase pe Domnul drept grădinar şi vorbea ca şi cu un om obişnuit şi-L căuta pe Cel viu printre morţi, pe drept aude: „Nu Mă atinge”; iar înţelesul este: „Nu eşti vrednică să-Mi stărui pe urme, nici să Mă adori ca Domn şi să-I îmbrăţişezi picioarele Celui despre care nu crezi că a înviat. Căci pentru tine Eu încă nu am fost ridicat la Tatăl Meu”. Iar celelalte femei care îi ating picioarele îl mărturisesc pe Domnul şi se învrednicesc să stăruie pe urmele Celui despre care mărturisesc că S-a suit la Tatăl. Cu toate acestea, chiar dacă aceeaşi femeie în diferite Evanghelii se spune că I-a îmbrăţişat sau nu picioarele, există o soluţie simplă, de vreme ce, la început, a putut fi mustrată ca o necredincioasă, iar apoi nu a mai putut fi respinsă, ca una care îşi preschimbase greşeala în mărturisire [de credinţă]; lucru care poate fi priceput şi în cazul tâlharilor, când unul dintre cei doi evanghelişti relatează că amândoi au hulit, iar celălalt spune că unul dintre cei doi şi-a mărturisit [credinţa].
5. Cea din urmă păginuţă conţinea [următoarea nelămurire]: dacă, după înviere, Domnul a petrecut timp de patruzeci de zile cu ucenicii şi nu a fost vreodată altundeva, ori S-a urcat la cer şi a coborât în taină şi, cu toate acestea, nu le-a refuzat apostolilor prezenţa Sa. Dacă îl consideri Fiul lui Dumnezeu pe Cel despre care vorbim şi El este Cel care spune: „Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul”297 şi despre Care un alt proroc mărturiseşte: „Cerul îmi este tronul, iar pământul, aşternutul picioarelor mele”298, apoi din nou în alt pasaj: „Cel care ţine cerul în palmă şi pământul în pumn”299, despre Care David cântă: „încotro
296 Ioan 20,17.
297 Ieremia 23, 24.
298 Isaia 66,1.
299 Cf. Isaia 40,12.
80
mă voi duce de la Duhul Tău şi încotro voi fugi de la faţa Ta? De mă voi fi suit la cer, acolo eşti Tu; de mă voi fi coborât la iad şi voi fi sălăşluit la marginile mării, chiar şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”300, de bună seamă n-ai să stai la îndoială că şi mai înainte de înviere Dumnezeu-Cuvântul astfel a sălăşluit în trupul Domnului, încât Se afla şi în Tatăl şi încingea orbita cerului, şi S-a revărsat întru toate şi de jur împrejurul lor, adică pentru a le pătrunde pe toate pe dinăuntru şi pentru a le cuprinde pe-afară. Deci este o neghiobie să hotărniceşti în nemernicia unui trupuşor puterea Aceluia pe care cerul nu-L încape. Şi totuşi Cel care era pretutindeni Se afla în întregime şi în Fiul Omului; pentru că firea dumnezeiască şi Dumnezeu-Cuvântul nu se pot fragmenta în părţi, nici nu se pot împărţi în spaţiu, ci, de vreme ce se află pretutindeni, se află în întregime peste tot. Aşadar, Se afla într-unul şi acelaşi timp şi împreună cu apostolii timp de patruzeci de zile, şi dimpreună cu îngerii, şi era şi în Tatăl şi la marginile mării. Se găsea în toate locurile: împreună cu Toma în India, cu Petru la Roma, cu Pavel în Iliria, cu Tit în Creta, cu Andrei în Ahaia, cu fiecare apostol în parte şi cu bărbaţii apostolici [în acelaşi timp], în fiecare ţinut şi în toate ţinuturile în parte. Cât despre ceea ce se spune, anume că îi părăseşte sau nu pe unii, nu este statornicită o limită a naturii Sale, ci se înfăţişează meritele celor pe lângă care binevoieşte a fi.
EPISTOLA LX
Către Heliodor301
Discursul funebru pentru Nepotianus
1. Talentele mici nu suportă marile subiecte şi, în însăşi sforţarea [care le depăşeşte] puterile, cutezanţa lor se lasă învinsă; cu cât mai important va fi ceea ce trebuie să se spună, cu atât mai mult este copleşit cel care nu poate ilustra prin cuvinte măreţia
300 Psalmul 138, 7-10.
301 Prieten şi compatriot din Dalmaţia al Fericitului Ieronim, Sfântul Heliodor a fost episcop de Altinum, nu departe de Aquileea, în nord-estul Italiei. Epistola a fost scrisă în jurul anului 396.
81
faptelor. Nepotianus al meu, al tău, al nostru, ba chiar al lui Hristos şi, pentru că este al lui Hristos, de aceea e şi mai mult al nostru, ne-a părăsit [pe noi, care suntem] bătrâni, copleşiţi de o durere de neîndurat şi răniţi de lancea dorului de el. Îi îmbrăţişăm trupul celui pe care l-am considerat moştenitor. De acum, pentru cine se va mai osteni spiritul meu? Pentru cine vor dori arzător să placă scrisorelele mele? Unde este acel EpyoSiuÎKTric;302 al nostru şi acel glas mai dulce decât cântecul de lebădă? Sufletul îmi este încremenit, mâna îmi tremură, ochii îmi sunt înceţoşaţi, limba mi se împleticeşte. Orice voi zice va părea mut, pentru că el nu va mai auzi. Condeiul însuşi parcă este simţitor şi tăbliţa cerată, cam tristă, este acoperită sau de rugină, sau de mucegai. Ori de câte ori mă străduiesc să mă năpustesc în cuvinte şi să presar florile acestui epitaf peste mormântul lui, de tot atâtea ori mi se umplu ochii de lacrimi şi mă aflu cu totul la înmormântare, cu durerea reînviată. Odinioară a existat obiceiul ca, peste trupurile celor morţi, copiii să rostească laude într-un discurs public, ţinut în faţa rostrelor, şi, ca nişte cântece funebre, să mişte sufletele auditorilor până la plânsete şi vaiete; iată, ordinea lucrurilor s-a schimbat în privinţa noastră şi, întru nenorocirea noastră, natura şi-a pierdut drepturile: ceea ce un tânăr a trebuit să le arate bătrânilor, acest lucru noi, bătrânii, i-l arătăm tânărului.
2. Aşadar, ce să fac? Să-mi unesc lacrimile cu tine? Dar apostolul o interzice, numindu-i pe morţii creştinilor „adormiţi”, iar Dumnezeu spune în Evanghelie: „Copila nu a murit, ci doarme”303. Chiar şi Lazăr a fost trezit, pentru că dormea. Să mă bucur şi să mă veselesc pentru că „a fost răpit, pentru ca răutatea să nu-i schimbe mintea”304, pentru că sufletul aceluia I-a plăcut Domnului? Dar, deşi mă împotrivesc, lacrimile mi se scurg fără voie pe obraji şi, între învăţămintele virtuţilor şi nădejdea învierii, mintea, păstrându-şi credinţa, e înfrântă de sentimentul de iubire. O moarte, care îi desparţi pe fraţi şi, crudă şi aspră, îi separi pe cei uniţi prin iubire! Domnul a adus un vânt arzător, ce urca din pustiu, care ţi-a secat venele şi ţi-a pustiit izvorul305. Desigur, l-ai înghiţit pe Iona, dar
302 „Supraveghetor.” Termenul îl desemna pe supraveghetorul care îi biciuia pe sclavi ca să muncească mai bine. Aici este folosit metaforic.
303 Matei 9, 24.
304 înţelepciunea lui Solomon 4,11.
305 Cf. Osea 13,15.
82
şi în pântecele tău a fost viu. L-ai purtat ca pe un mort, ca să se potolească furtuna lumii şi ca să se salveze Ninive a noastră prin prevestirea lui. Acela, acela te-a învins, acela te-a înjunghiat, prorocul fugar, care şi-a părăsit casa, a renunţat la moştenirea sa, şi-a pus viaţa scumpă în mâinile celor care o căutau. Domnul te ameninţa odinioară, neînduplecat, prin Osea: „Voi fi moartea ta, o moarte! Voi fi muşcătura ta, iadule!”306 Prin moartea Lui, tu ai murit, prin moartea Lui, noi trăim. Ai înghiţit şi ai fost înghiţită şi, cât timp eşti ispitită de momeala trupului dobândit, cât timp cu fălci lacome îţi imaginezi o pradă, măruntaiele tale au fost străpunse de cârligul undiţei.
3. Îţi mulţumim, Hristoase, Mântuitorule, noi, creaturile Tale, îţi mulţumim pentru că l-ai ucis pe duşmanul nostru cel atât de puternic, în timp ce erai ucis! Cine, înaintea Ta, era mai nefericit decât omul care, doborât sub groaza veşnicei morţi, acceptase sentimentul de a fi viu, doar pentru atât, ca să piară? Căci „a domnit moartea de la Adam până la Moise, chiar şi peste cei care nu au păcătuit, întru asemănarea neascultării lui Adam”307. Dacă Avraam, Isaac şi Iacov sunt în iad, cine stă în împărăţia cerurilor? Dacă prietenii Tăi, [care se află] sub pedeapsa păcatului lui Adam şi care nu au păcătuit, sunt consideraţi răspunzători pentru păcatele altora, ce trebuie să credem despre cei care şi-au spus în inimile lor: „«Nu există Dumnezeu, care s-au făcut stricaţi şi urâţi în vrerile lor, care s-au abătut, toţi împreună netrebnici s-au făcut. Nu există nimeni care să facă binele, nu este nici măcar unul singur”308? Iar dacă Lazăr este văzut în sânul lui Avraam şi în locul consolării, ce asemănare mai este între iad şi împărăţia cerurilor? înainte de Hristos, Avraam a fost în iad; după Hristos, tâlharul s-a dus în Rai. Şi din acest motiv, la învierea Lui, multe trupuri ale celor adormiţi s-au sculat şi au fost văzute în Ierusalimul ceresc. Şi atunci s-a împlinit cuvântul acela: „Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te şi Hristos te va lumina!”309 Ioan Botezătorul striga în pustie: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!”310 Căci din zilele lui Ioan Botezătorul împărăţia cerurilor a îndurat silnicia şi cei silnici au vrut să o sfâşie. Acea sabie
306 Osea 13,14.
307 Romani 5,14.
308 Psalmul 13,1.
309 Efeseni 5,14.
310 Matei 3, 2.
83
de foc, păzitoarea Raiului, şi heruvimii, apărători ai porţilor311 cea dintâi a fost stinsă, cei din urmă au fost înlăturaţi prin sângele lui Hristos. Şi să nu ne mire că ni s-a promis acest lucru în momentul învierii, pentru că noi toţi, cei care trăim în trup, nu după trup, vom avea drept de cetăţenie în cer şi, stând încă aici, pe pământ, ni se va spune: „împărăţia Domnului este în mijlocul vostru”312.
4. Mai adaugă faptul că, înainte de învierea lui Hristos, Dumnezeu era cunoscut numai „în Iudeea, în Israel era mare numele Lui”313, iar cei care îl cunoşteau erau totuşi duşi în iad. Unde erau atunci oamenii din lumea toată, din India până în Britannia, de la ţinutul îngheţat al nordului până la arşiţa Oceanului Atlantic, atâta populaţie nenumărată şi mulţimi de atâtea neamuri, „pe atât de diferite prin limbă, pe cât prin aspectul portului şi al armelor”314? Erau zdrobiţi în felul peştilor şi al lăcustelor şi precum muştele şi ţânţarii. Căci, fără cunoaşterea Făcătorului său, tot omul este ca oaia. Însă acum pătimirea lui Hristos şi învierea Lui le celebrează vocile şi scrierile tuturor neamurilor. Nu vorbesc despre evrei, greci şi latini, popoare pe care Domnul, pe înscrisul de pe cruce, le-a dedicat credinţei Sale315. Nemurirea sufletului şi continuarea existenţei sale după dispariţia trupului sunt ceea ce a visat Pitagora, ceea ce Democrit nu a crezut, ceea ce Socrate a analizat în închisoare, drept mângâiere pentru condamnarea lui, ceea ce filosofează indianul, persanul, gotul, egipteanul. Bessii cei sălbatici şi gloata de populaţii îmbrăcate în piei de animale, care odinioară jertfeau oameni pentru zeii infernali ai morţilor, îşi sugrumau mormăiala pentru [a intona] dulcele cânt al crucii, iar Hristos este singura voce a lumii întregi.
5. Ce să facem, suflete? încotro să ne îndreptăm? De ce să ne apucăm mai întâi? Ce să trecem sub tăcere? Preceptele retorilor îţi scapă şi, ocupat cu jelitul, sufocat de lacrimi, împiedicat de hohotele [de plâns], nu-ţi respecţi norma în vorbire! Unde este preocuparea din copilărie pentru literatură, unde este maxima mereu lăudată a lui Anaxagora şi Telamon: „Ştiam că m-am născut muritor”316?
311 Cf. Facerea 3, 24.
312 Luca 17, 21.
313 Psalmul 75, 2.
314 VERGILIUS, Eneida, VIII, 723.
315 Cf. Ioan 19, 20.
316 Cf. CICERO, Tusculanae Disputationes, III, 28, 30, 58.
84
L-am citit pe Crantor, al cărui volum l-a imitat şi Cicero pentru a-şi alina durerea; am citit în întregime, pentru a ne potoli jalea, operele lui Platon, Diogenes, Clitomah, Carneades, Posidonius, care, în diverse epoci, s-au străduit să atenueze, fie prin cărţi, fie prin scrisori, bocetele diverşilor oameni; s-ar fi uscat talentul nostru dacă nu s-ar fi adăpat de la izvoarele acelora. Ei ne aduc în faţa ochilor nenumăraţi bărbaţi, şi mai ales pe Pericle şi pe Xenofon, discipolul lui Socrate, dintre care unul, deşi îşi pierduse doi fii, şi-a ţinut discursul încununat în faţa adunării poporului, iar celălalt, după ce a auzit, în timp ce aducea sacrificii, că fiul său a fost ucis în război, şi-a dat jos cununa şi a pus-o înapoi pe cap după ce a aflat că a pierit pe când se bă tea cu vitejie în luptă. Ce să mai spun despre generalii romani, prin ale căror virtuţi, asemenea unor astre, străluceşte istoria latină. Pulvillus, când a fost anunţat că fiul său a murit pe neaşteptate, în timp ce el sfinţea Capitoliul, a poruncit să-l îngroape în absenţa lui; Lucius Paullus de-a lungul a şapte zile, în timp ce se ocupa cu funeraliile celor doi fii ai săi, a intrat triumfător în Roma. Îi las la o parte pe cei precum Maximus, Cato, Gallus, Piso, Brutus, Scaevola, Meteîlus, Scaurus, Marius, Crassus, Marcellus şi Aufidius, a căror bărbăţie a fost nu mai mică în jale pe cât în lupte şi ale căror pierderi de cei dragi le-a prezentat Tullius în cartea „Consolării”317, ca să nu dau impresia că am căutat lucrări păgâne mai degrabă decât de-ale noastre; de altfel, şi acestea au fost pomenite pe scurt ca să râdem de noi, în cazul în care credinţa nu ne garantează ceea ce oferă necredinţa.
6. Aşadar, să ajungem la ale noastre. Nu-i voi jeli, împreună cu Iacov şi cu David, pe fiii lor morţi după Lege, ci îi voi sprijini, împreună cu Hristos întru Evanghelie, pe cei care înviază. Mâhnirea iudeilor este bucuria creştinilor. „Seara va rămâne plânsul, iar dimineaţa, bucuria.”318 „Noaptea s-a scurs mai înainte, dar s-a apropiat ziua.”319 De aceea Moise este plâns când moare, iar Iisus este înmormântat în munte fără funeralii şi fără lacrimi. Orice se poate spune din Scripturi despre bocet, am explicat pe scurt în lucrarea în care am consolat-o pe Paula320, la Roma. Acum trebuie să ajungem pe altă cărare în acelaşi loc, ca să nu părem că păşim pe urme din trecut şi de mult timp depăşite.
317 Carte pierdută a lui Cicero, scrisă la moartea fiicei sale, Tullia. (n.ed.)
318 Psalmul 29, 5.
319 Romani 13,12.
320 Epistola XXXIX, Către Paula, despre moartea Blesillei.
85
7. Ştim, desigur, că dragul nostru Nepotianus se află împreună cu Hristos şi s-a amestecat în corurile de sfinţi; ceea ce el cerceta pe pământ, de la distanţă, împreună cu noi şi cântărea cu mintea, acolo, văzându-le de aproape, zice: „Precum am auzit, tot astfel am şi văzut în cetatea Domnului virtuţilor, în cetatea Dumnezeului nostru”321; dar noi nu putem suporta durerea absenţei acestuia, deplângând nu soarta lui, ci a noastră. Cu cât mai fericit este el, cu atât mai mult noi trăim în durere, pentru că suntem lipsiţi de un asemenea bine. Şi surorile îl jeleau pe Lazăr, despre care ştiau că va învia şi, ca să îşi exprime sentimentele adevărate de om, Mântuitorul însuşi l-a plâns pe cel pe care avea de gând să îl învieze. Chiar şi apostolul Lui, care spusese: „Vreau să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos”322 şi în altă parte: „Pentru mine, a trăi înseamnă Hristos şi a muri înseamnă un câştig”323, mulţumeşte că Epafras i-a fost întors din apropierea morţii, ca să nu aibă tristeţe peste tristeţe, nu de frica dată de necredinţă, ci din regretul pornit din iubire. Cu atât mai mult tu, unchi şi episcop, ceea ce înseamnă părinte şi trupesc şi sufletesc, doreşti inima ta şi oftezi de parcă ar fi fost smulsă din tine! Dar mă rog ca tu să arăţi măsură în durere324, amintindu-ţi de celebra maximă: „Ce-i mult strică” şi, după ce-ţi vei obloji, câtva timp, rana, să asculţi laudele acestuia, de a cărui virtute mereu te-ai bucurat, şi să nu suferi pentru că ai fost lipsit de un asemenea om, ci să te veseleşti că ai avut un asemenea om şi, precum cei care pictează harta pământurilor pe o tăbliţă mică, tot aşa să priveşti în acest scurt volum semnele schiţate, nu bine reliefate, ale virtuţilor şi să iei de la noi nu forţa cuvântului, ci spiritul lui.
8. Preceptele retorilor ne învaţă să urcăm până la înaintaşii celui care trebuie lăudat şi la faptele lor de vitejie şi, astfel, relatarea să ajungă la el treptat, încât să devină mai vestit, fireşte, prin virtuţile strămoşeşti şi părinteşti şi să pară sau că nu s-a arătat nedemn faţă de cei buni, sau că el însuşi îi înalţă pe cei mediocri. Eu nu voi căuta avantaje carnale pe care şi el le-a dispreţuit în laudele sufletului şi nu îmi voi face fală din neamul lui, adică din bunuri străine, de vreme ce şi Avraam şi Isaac, bărbaţi sfinţi, i-au zămislit pe Ismael şi pe Isav, nişte păcătoşi, şi, dimpotrivă, Ieftae,
321 Psalmul 47, 7.
322 Filipeni 1, 23.
323 Filipeni 1, 21.
324 Cf. Epistola XXXIX, 5.
86
socotit de glasul apostolului în catalogul celor drepţi325, s-a născut dintr-o curtezană. „Sufletul”, zice, „care a păcătuit, el însuşi va muri”326; aşadar, cel care nu a păcătuit, el însuşi va trăi. Nici virtuţile, nici viciile părinţilor nu le sunt socotite copiilor; suntem judecaţi din momentul în care renaştem în Hristos. Pavel, persecutor al Bisericii, dimineaţa lup lacom din neamul lui Veniamin, seara a dat de mâncare, înclinându-şi capul în faţă unei oi, [adică] Anania. Tot astfel şi dragul nostru Nepotianus, ca un bebeluş care scânceşte şi ca un copil necopt, să ni se nască dintr-odată din Iordan.
9. Un altul ar scrie, poate, că pentru salvarea lui ai părăsit Răsăritul şi pustia, iar pe mine, preaiubitul tău camarad, mă amăgeai cu speranţa reîntoarcerii, ca mai întâi, dacă ar fi fost cu putinţă, să ai grijă de sora ta rămasă văduvă cu un copil mic, iar apoi, dacă ea ţi-ar fi respins cu dispreţ sfatul, să ai grijă măcar de preadulcele tău nepot. Căci acesta este cel despre care ţi-am prezis odinioară: „Deşi abia un copilaş, nepotul ţi s-a atârnat de gât”. Un altul ar povesti zic că în serviciul militar de la palat, pe sub hlamidă şi pe sub haina albă de in, corpul lui era învăţat cu ciliciul, că în faţa mărimilor vremii îşi purta chipul îngălbenit din cauza posturilor, că, sub îmbrăcămintea unuia, lupta pentru altul şi că pentru aceasta purta cureaua de militar, ca să vină în ajutorul văduvelor, orfanilor, al celor oprimaţi şi nefericiţi: mie nu-mi plac amânările acestea imperfecte ale slujirii lui Dumnezeu şi aud că centurionul Cornelius, unul [dintre cei] drepţi, după cum citesc [în Scripturi], a fost botezat imediat327.
10. Dar totuşi să adeverim [aceste lucruri] ca pe un fel de leagăn al credinţei care stă să se nască, pentru ca aceluia, care a fost un militar devotat sub stindard străin, să trebuiască a-i fi dată cununa de lauri după ce a început să îi slujească regelui său. După ce a depus sabia şi şi-a schimbat portul, le-a lăsat celor săraci toate economiile făcute în timpul serviciului militar. Căci citise: „Cine vrea să fie desăvârşit să vândă tot ceea ce are, să dea săracilor şi să Mă urmeze”328; şi iarăşi: „Nu puteţi sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona”329. În afară de o tunică ieftină şi de o
325 cf. Evrei 11, 32.
326 Iezechiel 18, 4.
327 Cf. Faptele 10.
328 Matei 19, 21.
329 Matei 6, 24.
87
pătură la fel, care doar îi acoperea trupul ca să-l apere de frig, nu mai păstrase nimic pentru sine. Urmând obiceiul provinciei sale în privinţa hainelor, nu se făcea recunoscut nici prin haine elegante, nici prin haine ponosite. Şi, pe când ardea în fiecare zi sau să meargă la mănăstirile din Egipt, sau să viziteze grupul [asceţilor] din Mesopotamia, sau cel puţin să ocupe pustietăţile din insulele dalmate, pe care le separă de Altinum330 doar un braţ de mare, nu îndrăznea să îl părăsească pe unchiul său arhiereu, văzând în el toate exemplele de virtute şi având acasă de unde să înveţe. În una şi aceeaşi persoană imita un monah şi slăvea un episcop. Faţă de cum se întâmplă de obicei în cele mai multe cazuri, asiduitatea nu genera familiaritate, nici familiaritatea dispreţuirea aceluia, ci astfel îl respecta de parcă îi era părinte, astfel îl admira de parcă în fiece zi observa ceva nou [la el]. Ce să mai adaug? Devine cleric şi, trecând prin treptele obişnuite, este rânduit preot. Bunule Iisuse, ce gemete, ce văicăreli, ce oprire de la mâncare, ce fugă din ochii tuturor! Atunci s-a supărat pe unchiul său, pentru prima şi singura dată. Se plângea că nu poate suporta şi pretexta că vârsta sa fragedă nu e potrivită cu preoţia. Dar, cu cât mai mult se împotrivea, cu atât mai mult atrăgea spre el afecţiunea tuturor şi, negând, el merita ceea ce nu voia să fie şi se arăta mai vrednic prin aceea că se declara nevrednic. Am văzut un Timotei331 al vremii noastre şi cărunteţea din Cartea înţelepciunii332 şi pe preotul ales de Moise, despre care el însuşi ştia că este preot.
Aşadar, înţelegând că preoţia nu este o onoare, ci o povară, s-a îngrijit în primul rând să depăşească invidia prin smerenie, apoi să nu dea motiv de vorbe urâte contra sa, încât cei care cârteau despre vârsta lui să se uluiască de cumpătarea lui. Venea în ajutorul celor săraci, îi vizita pe cei bolnavi, îndemna la găzduire, potolea cu vorbe blânde, „se bucura cu cei care se bucurau, plângea cu cei care plângeau”333; a fost toiagul orbilor, hrana celor flămânzi, speranţa nefericirilor, mângâierea celor îndoliaţi. Astfel, el se remarca în fiecare virtute în parte ca şi cum nu le-ar fi avut pe celelalte. Între preoţi şi cei de vârsta lui era primul la datorie, ultimul la coadă. Orice bine făcea, îl punea pe seama unchiului său; dacă se întâmpla
330 Altinum este un oraş portuar din Italia de Nord, azi Altino.
331 Cf. 1 Timotei 4,12.
332 înţelepciunea lui Solomon 4, 9.
333 Romani 12,15.
88
cumva să fie altfel decât crezuse, spunea că acela334 nu a ştiut despre acel lucru, ci că el însuşi a greşit. În public, îl ştia de episcop; acasă, de tată. Seriozitatea conduitei o atenua prin voioşia chipului. Pricepeai bucuria lui din surâs, nu din hohot. Pe văduvele şi fecioarele lui Hristos le cinstea ca pe nişte mame, le sfătuia ca pe nişte surori, în deplină curăţie. Însă, după ce ajungea acasă şi după ce îl lăsa afară pe preot, se încredinţa vieţii aspre a călugărilor, cu multe rugăciuni, [şi], veghind în rugă, îi oferea lacrimi lui Dumnezeu, nu oamenilor; potrivea postirile, precum conducătorii de care, cu oboseala şi cu puterile trupului.
Stătea la masa unchiului său şi gusta din fiecare fel adus, astfel încât să se ferească de scrupule şi să îşi păstreze cumpătarea. Conversaţia lui, de la începutul până la sfârşitul mesei, [consta în a] expune câte un pasaj din Scripturi; asculta cu plăcere, răspundea cu smerenie, admitea părerile drepte, pe cele greşite le contrazicea fără îndârjire, căuta mai degrabă să îl înveţe decât să îl învingă pe cel care discuta cu el în contradictoriu şi, cu o nobilă sfială, care făcea podoaba vârstei sale, recunoştea cu simplitate ce îi aparţine fiecăruia; şi, declinându-şi gloria în acel tip de erudiţie, era considerat foarte erudit. „Acel [pasaj]”, zicea, „este din Tertulian, acesta din Ciprian, acesta din Lactantius, acela din Ilarie. Aşa a spus Minucius Félix, astfel Victorin, în acest fel a vorbit Arnobius”. Chiar şi pe mine mă aducea uneori în discuţie, pentru că mă iubea, datorită camaraderiei mele cu unchiul său. În plus, prin lectura stăruitoare şi îndelunga meditaţie făcuse din inima sa biblioteca lui Hristos.
11. De câte ori m-a rugat el stăruitor, prin scrisori trimise peste mare, ca să scriu ceva pentru sine! De câte ori mi-a prezentat un nocturn cerşetor din Evanghelie sau o văduvă care se adresează unui judecător fără inimă! Şi, pentru că eu refuzam prin tăcere, mai mult decât prin scrieri, şi acopeream sfiala solicitantului cu sfiala celui care tace, mi l-a pus în faţă pe unchiul său, ca să mă roage, ca unul care putea cere mai liber pentru o altă persoană şi care obţinea ceva mai uşor, prin respectul faţă de funcţia episcopală. Aşadar, am făcut ceea ce a vrut şi am închinat veşnicei amintiri prietenia noastră, într-un scurt opuscul; după ce l-a primit, se lăuda că a întrecut puterea lui Cresus şi averile lui Darius. Îl ţinea în faţa ochilor, la piept, în mâini, pe buze; şi, pentru că îl citea adesea în
334 Este vorba despre unchiul său.
89
pat, iubita pagină zăcea pe pieptul celui adormit. Însă, dacă venea vreun străin sau vreunul dintre prieteni, era încântat de mărturia noastră în privinţa lui şi, orice minus era în opuscul, îl compensa cu o cadenţă ritmată şi cu varietatea declamării, astfel încât, recitând acelaşi fragment zilnic, părea când că îi place, când că nu îi place. De unde această fervoare, dacă nu din iubirea pentru Hristos? De unde această meditaţie neobosită asupra legii lui Hristos, dacă nu din dorul de Cel care a dat legea? Să pună unii ban peste ban şi să vâneze prin servilism bogăţiile care gâtuie pungile cucoanelor, să fie mai bogaţi ca monahi decât fuseseră ca laici, să stăpânească averi sub Hristos cel sărac, pe care nu le avuseseră sub diavolul cel bogat, şi Biserica să ofteze că sunt bogaţi cei pe care lumea i-a considerat mai înainte sărmani; dragul nostru Nepotianus, călcând în picioare aurul, se ţine aproape de paginile cărţii, dar, aşa cum îşi dispreţuieşte trupul şi păşeşte mai împodobit de sărăcie, tot aşa descoperă întreaga împodobire a Bisericii.
12. Desigur, în comparaţie cu cele de mai sus, sunt modeste cele pe care le vom spune, dar şi în lucrurile mărunte se dezvăluie acelaşi suflet. Căci, precum îl admirăm pe Creator nu doar în cer şi pe pământ, în soare şi în ocean, în elefanţi, cămile, cai, boi, pantere, urşi, lei, ci chiar şi în vietăţile micuţe, furnică, purice, muşte, viermişori şi altele de acest fel, cărora le cunoaştem mai degrabă corpurile decât denumirea, şi slăvim în toate fiinţele aceeaşi iscusinţă, tot astfel un suflet dăruit lui Hristos este preocupat în mod egal atât de lucrurile mai mari, cât şi de cele mai mici, ştiind că trebuie să se dea socoteală chiar şi pentru o vorbă inutilă. Era deci preocupat dacă altarul străluceşte de neprihănire, dacă pereţii sunt fără funingine, dacă podelele sunt curăţate, dacă portarul e la uşă, dacă perdelele sunt mereu la intrare, dacă sacristia e curată, dacă vasele de cult strălucesc; şi evlavioasa lui hărnicie, care ţinea în ordine toate ceremoniile, nu neglija nicio îndatorire, mai mică sau mai mare. Când îl căutai în biserică, îl găseai peste tot. Antichitatea îl admira pe vestitul Quintus Fabius, care este de asemenea un scriitor al istoriei romane, dar el şi-a făcut un renume mai mult din pictură decât din literatură; Scriptura îi atestă şi pe Beţaleel al nostru, plin de înţelepciune şi de Duhul Domnului, şi pe Hiram, fiul unei femei din Tyr, pentru că au făurit unul mobila Cortului335,
335 Cf. Ieşirea 36, 37, 38.
90
celălalt mobila Templului336. Căci, precum holdele bogate şi ogoarele mănoase abundă uneori în spice şi ierburi, tot astfel talentele excepţionale şi inima plină de virtuţi revarsă eleganţă în practicarea diverselor arte. De aceea şi la greci este lăudat filosoful acela care se mândrea că tot ceea ce folosea, până la manta şi la inel, a fost făcut cu mâna lui. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre acesta, care împodobea lăcaşurile Bisericii şi bisericile numite cu nume de martiri337 cu diverse flori, frunze de arbori şi cu lăstari de viţă de vie, încât orice făcea plăcere în biserică, atât prin aranjament, cât şi prin aspect, mărturisea râvna şi preocuparea preotului.
13. Curaj! Cel care a început aşa de bine de ce sfârşit va avea parte? O, nefericită condiţie umană, deşertăciune a întregii noastre vieţi pe care o trăim fără Hristos! De ce te fereşti, de ce te codeşti, cuvântare? De parcă am putea să-i amânăm moartea şi să-i facem viaţa mai lungă, aşa ne temem să ajungem la capăt. „Tot trupul este iarbă şi toată slava lui e ca floarea ierbii.”338 Unde este acum acel chip frumos, unde este demnitatea întregii staturi, prin care frumuseţea sufletului era îmbrăcată ca de un frumos veşmânt? Se veştejea vai, ce durere! Acest crin în suflul austrului şi această purpură de viorea se schimba, pe nesimţite, în paloare. Şi, când ardea de febră şi fierbinţeala îi sugea izvoarele venelor, îl consola pe tristul lui unchi, abia mai respirând. Chipul îi era vesel şi, deşi toţi plângeau în jurul lui, numai el râdea. Dă la o parte învelitoarea, întinde mâinile, vede ceea ce alţii nu vedeau şi, ridicându-se, ca şi cum ar veni în întâmpinare, îi salută pe vizitatori; ai crede că acela nu se stinge, ci pleacă, nu că îşi părăseşte prietenii, ci că îi schimbă. Lacrimile se rostogolesc pe obraji şi nu sunt în stare să ascund, cu inima îmbărbătată, durerea pe care o îndur. Cine ar fi crezut că, într-un asemenea moment, el îşi va aminti de prietenia noastră şi, pe când sufletul i se zbate, el va cunoaşte farmecul afecţiunii? Luând mâna unchiului, zice: „Această tunică, de care mă foloseam în slujirea lui Hristos, trimite-o preaiubitului meu prieten, părintelui meu întru vârstă, fratelui meu întru preoţie, şi, orice sentiment i-l datorai nepotului, trece-l asupra celui pe care îl îndrăgeai
336 Cf. 2 Paralipomena 2,13-14.
337 Pentru traducerea sintagmei martyrum conciliabula („biserici numite cu nume de martiri”), vezi Joseph BINGHAM, The Antiquities of the Christian Church, vol. I, London, 1861, p. 272.
338 Isaia 40, 6; 1 Petru 1, 24.
91
la fel ca şi mine”. Şi cu aceste vorbe a murit, căutându-l cu mâna pe unchi şi cu amintirea, pe mine.
14. Ştiu că nu ai fi vrut să dovedeşti aşa iubirea cetăţenilor pentru tine şi că ai căutat afecţiunea locului natal mai mult în situaţii fericite. Dar o îndatorire de acest fel este mai plăcută la bine, mai preţioasă la rău. Toată cetatea, toată Italia l-a plâns pe acesta. Ţărâna i-a primit trupul, dar sufletul s-a întors la Hristos. Tu îl regretai pe nepot; Biserica, pe preot. Te-a precedat succesorul tău. După părerea tuturor, ceea ce erai tu merita şi el să ajungă, după tine. Şi, astfel, dintr-o singură familie a ieşit o dublă demnitate a funcţiei de preot: pe când în privinţa unuia se aduc mulţumiri publice pentru că a deţinut-o, în privinţa celuilalt este tristeţe adâncă pentru că i s-a răpit şansa de a o deţine. Este o vorbă a lui Platon că, pentru un om înţelept, toată viaţa este o meditaţie asupra morţii339. Filosofii laudă acest lucru şi îl ridică în slăvi, dar apostolul zice, mult mai puternic: „în fiecare zi eu mor v-o jur pe slava voastră!”340 Una este să te străduieşti, alta e să acţionezi. Una este să trăieşti pentru a muri, alta este să mori pentru a învinge. Acela care va muri este din slavă, acesta moare mereu pentru slavă. Aşadar, şi noi suntem datori să medităm dinainte în sufletul nostru ce vom deveni cândva şi că vrem, nu vrem acel lucru nu poate fi prea departe. Căci, chiar dacă am trece de nouă sute de ani, cum trăia înainte de potop neamul omenesc, şi am primi în dar vremurile lui Matusalem, tot n-ar însemna nimic longevitatea scursă, de vreme ce a încetat să existe. De altminteri, între cel care a trăit zece ani şi cel care a trăit o mie, după ce a venit acelaşi sfârşit al vieţii şi nevoia de nerefuzat a morţii, tot trecutul înseamnă tot atâta, decât că cel bătrân pleacă mai încărcat de povara păcatelor.
„…Căci orice zi-nsorită,
în biata noastră viaţă trecătoare, A şi fugit: ne-mpresur beteşuguri Şi mâhnicioasa bătrâneţe, greul;
Cruzia morţii maştere ne-nşfacă.”341
339 Cf. PLATON, Phaidon, 64 a. De fapt, Platon se referă la filosof în general; ideea se regăseşte şi la CICERO, în Tusculanae Disputationes, I, 74: Tota enim philosophorum vita, ut ait idem, commentatio mortis est.
340 1 Corinteni 15, 31.
341 VERGILIUS, Georgice, III, 66-68, traducere de G.I. TOHĂNEANU, Ed. Amarcord, Timişoara, 1997, p. 191.
92
Şi poetul Naevius spune: „Este nevoie ca muritorul să îndure multe rele”342. De aceea Antichitatea şi-a imaginat-o pe Niobe, fiindcă a plâns mult, transformată într-o piatră şi [altele] în diverse sălbăticiuni343, iar Hesiod, deplângând naşterea oamenilor, se bucură de moartea lor şi Ennius afirmă cu sfială:
„în această privinţă poporul stă mai bine decât cel din poziţia de rege:
Poporului i se permite să plângă, regelui, prin nobleţe, nu i se permite”344.
[Ce s-a spus] pentru rege, la fel [se poate spune] şi pentru episcop, ba chiar mai puţin pentru rege decât pentru episcop. Căci regele stă în fruntea celor care nu îl vor, dar episcopul, în fruntea celor care îl vor; regele îi supune prin teroare, episcopul domneşte prin smerenie; regele le păzeşte trupurile până la moarte, episcopul le păstrează sufletele pentru viaţă. Ochii tuturor se îndreaptă către tine; casa şi raporturile tale cu oamenii, orânduite parcă sub forma unui post de observaţie, sunt profesoare de educaţie publică. Orice ai face, toţi cred că şi ei trebuie să facă. Ai grijă să nu faci [vreun pas greşit] astfel încât cei care vor să critice să pară că au ponegrit pe drept, iar cei care vor să imite să fie obligaţi să renunţe, învinge cât poţi, ba chiar mai mult decât poţi, slăbiciunea inimii tale şi reprimă-ţi lacrimile care curg din belşug, pentru ca marea afecţiune pentru nepotul tău să nu treacă în minţile necredincioase drept disperare împotriva lui Dumnezeu. Tu trebuie să îl regreţi ca şi când ar fi absent, nu mort, astfel încât să pari că îl aştepţi, nu că l-ai pierdut.
15. Dar ce fac, vindecând o durere despre care deja cred că a fost potolită de timp şi de raţiune, şi mai degrabă de ce nu-ţi povestesc din nou despre nenorocirile recente ale regilor şi despre dezastrele din vremea noastră, astfel încât să trebuiască nu atât să-l plângi pe cel care este lipsit de lumina zilei, cât să-l fericeşti că a scăpat de rele aşa de mari? Constantius, susţinătorul ereziei ariene, pe când se pregăteşte contra inamicului său şi, înfierbântat, se duce la război, murind în cătunul lui Mopsus, cu mare durere îi lasă
342 CNAEUS NAEVIUS, EX tragoediis?, fr. 37, în: Remains of Old Latin, II, ed. T.E. Page E. Capps W. Rouse, Harvard University Press, 1936, p. 150.
343 De exemplu, Hecuba, soţia regelui Priam al Troiei, care a fost transformată în căţea.
344QUINTUS ENNIUS, Tragoediae, 1, 388-389.
93
imperiul duşmanului său. Iulian, distrugător al propriului său suflet şi ucigaş al armatei creştine, L-a simţit în Media pe Hristos, de Care se lepădase iniţial în Gallia; şi, când a vrut să extindă hotarele romane, le-a pierdut şi pe cele extinse. Iovianus, după ce abia începuse să guste din deliciile regalităţii, a murit sufocat de [fumul înecăcios al] cărbunilor, arătând tuturor ce înseamnă puterea omenească. Valentinian, după ce i-a fost pustiit pământul natal şi părăsind o patrie nerăzbunată, a murit vomitând sânge. Fratele acestuia, Valens, învins în Tracia, în războiul cu goţii, şi-a găsit în acelaşi loc şi moartea, şi mormântul. Gratianus, trădat de propria armată şi nefiind primit de cetăţile care îi erau în cale, i-a devenit duşmanului bătaia de joc; zidurile tale, Lugdunum, mărturisesc urmele mâinii însângerate! Tânărul Valentinian, aproape un copil, după fugă, după refugieri, după recuperarea imperiului cu mult sânge, a fost omorât nu departe de oraşul martor al morţii fratelui său şi, după ce şi-a dat sufletul, cadavrul său a fost dezonorat, fiind pus în ştreang. Ce să mai spun despre Procopius, Maximus, Eugenius, care, mai ales pe când erau la putere, erau teroarea popoarelor? Toţi au stat capturaţi în faţa învingătorilor şi ceea ce a fost amarnic – [nişte oameni] odinioară atotputernici au fost loviţi de dezonoarea sclaviei înainte de a fi străpunşi de sabia vrăjmaşă.
16. Cineva ar putea spune: „Aşa este condiţia regilor”, iar „fulgerele lovesc munţii cei mai înalţi”345. Voi trece la demnităţile particularilor şi nu voi vorbi despre cele care depăşesc ultimii doi ani; şi, fără a mai vorbi de alţii, pentru noi este suficient să scriem despre sfârşitul diferit a trei persoane, până de curând de rang consular. Abundantius, redus la sărăcie, este exilat la Pytius346; capul lui Rufinus a fost purtat în suliţă, la Constantinopol, iar mâna lui dreaptă, tăiată ca dezonoare pentru nesătula lui lăcomie, a cerşit bani din poartă în poartă; Timasius347, aruncat deodată din cel mai înalt rang al demnităţilor, socoteşte că a scăpat fiindcă trăieşte în anonimat la Oasis.
Povestesc acum nu despre tragediile celor nefericiţi, ci despre fragila stare a condiţiei umane sufletul meu se îngrozeşte în a
345 HORATIUS, Carmina, II, 10-11.
346 Pytius este localitatea georgiană numită actualmente Pitsunda, iar în Evul Mediu, Bichvinta.
347 Flavius Rufinus şi Flavius Timasius au fost doi puternici oameni de stat, generali şi rivali politici, în timpul împăraţilor Teodosie I şi Arcadius.
94
urmări ruinele vremurilor noastre sunt douăzeci de ani, şi mai mult decât atât, de când se varsă sânge roman în fiecare zi între Constantinopol şi Alpii iulieni. Sciţia, Tracia, Macedonia, Thessalia, Dardania, Dacia, Epirul, Dalmaţia şi toate Pannoniile le pustiesc, le jefuiesc, le înşfacă gotul, sarmatul, quadul348, alanul, hunii, vandalii, marcomanii349. Câte matroane, câte fecioare ale Domnului şi câte fiinţe libere şi nobile au fost bătaie de joc pentru aceşti monştri! Au fost luaţi prizonieri episcopi, au fost ucişi preoţi şi clerici de orice rang, au fost distruse biserici, caii au fost puşi în staul în altarele lui Hristos, relicvele de sfinţi au fost dezgropate – „peste tot jale, peste tot geamăt şi cea mai teribilă imagine a morţii”350. Lumea romană se prăvăleşte şi totuşi capul nostru ridicat nu se pleacă. Ce suflet crezi că au acum corintenii, atenienii, lacedemonienii, arcadienii şi toată Grecia, asupra cărora comandă barbarii? Şi cu siguranţă am numit doar câteva oraşe în care au existat odinioară regate nu mici.
Răsăritul părea neatins de aceste rele şi înspăimântat numai de veşti. Iată, anul trecut, nişte lupi, nu arabi, ci de la miazănoapte, trimişi asupra noastră din cele mai îndepărtate stânci ale Caucazului, au străbătut atâtea provincii în scurt timp. Câte mănăstiri au fost cucerite, câte ape de râuri nu şi-au schimbat culoarea sub valurile de sânge omenesc! Au fost asediate Antiohia şi celelalte oraşe pe care le străbat Halys, Cydnus, Orontes şi Eufrat. Au fost duse cu sila turme de prizonieri; Arabia, Fenicia, Palestina, Egipt sunt prizoniere prin teroare.
„Nu, nici de-aş avea o sută de limbi şi o sută de chipuri,
Şi-o voce de fier, […]
Toate numele de pedepse nu aş putea să le parcurg.”351
Căci nu mi-am propus să scriu o istorie, ci să deplâng, pe scurt, necazurile noastre. De altminteri, pentru a explica aceste lucruri cum se cuvine, şi Tucidide şi Sallustius stau muţi.
17. Fericit este Nepotianus fiindcă nu vede aceste lucruri; fericit fiindcă nu le aude. Noi suntem nenorociţi pentru că fie îndurăm, fie îi vedem pe fraţii noştri răbdând atâtea; şi totuşi vrem să trăim şi socotim că cei care n-au parte de aceste lucruri trebuie să fie plânşi mai degrabă decât fericiţi. De multă vreme îl simţim pe Dumnezeu
348 Quazi trib germanic, stabilit în secolul I d.Hr. În estul Europei, (n.ed.)
349 Trib germanic, (n.ed.)
350 VERGILIUS, Eneida, II, 368-369.
351 VERGILIUS, Eneida, VI, 625-627.
95
jignit şi nu îl împăcăm. Pentru păcatele noastre barbarii sunt puternici, pentru viciile noastre armata romană este învinsă; şi, ca şi cum asta n-ar fi de ajuns pentru dezastre, războaiele civile aproape că au făcut mai mult rău decât sabia inamică. Nenorociţi sunt israeliţii, prin comparaţie cu care Nabucodonosor este descris ca slujitor al Domnului; nefericiţi suntem noi, care îi suntem atât de neplăcuţi Domnului, încât dezlănţuie mânia Lui asupra noastră, sub forma furiei barbarilor. Iezechia a făcut penitenţă şi 185.000 de asirieni au fost nimiciţi de un singur înger, într-o singură noapte; Iosafat îi cânta laude lui Dumnezeu şi Dumnezeu învingea în locul celui care lăuda352; Moise s-a luptat cu Amalec nu cu sabia, ci cu rugăciunea353. Dacă vrem să ne ridicăm, atunci să ne prosternăm. Vai, ce ruşine, vai, ce minte proastă, aproape de necrezut! Armata romană, învingătoarea şi stăpâna lumii, e învinsă, e speriată, e îngrozită de înfăţişarea acestora care nu sunt în stare să meargă354, care, dacă ar atinge pământul, s-ar socoti morţi, iar noi nu înţelegem cuvintele prorocilor: „O mie vor fugi când îi va urmări un singur om”355. Nu amputăm cauzele bolii ca să fie alungată în acelaşi timp şi boala şi nu zărim pe dată că săgeţile lor cedează suliţelor noastre, tiarele lor, coifurilor noastre, şi mârţoagele lor, armăsarilor noştri?
18. Am depăşit măsura consolării şi, în vreme ce nu ne îngăduim să deplângem moartea unuia singur, am jelit morţii întregii lumi. Xerxes, acel rege preaputernic care a răsturnat munţii, a croit drum peste mări, se zice că a plâns după ce a privit de pe o ridicătură de teren o infinită mulţime de oameni şi o nenumărată oştire, deoarece, după o sută de ani, niciunul dintre cei pe care îi vedea atunci nu va mai fi fost în viaţă. O, dacă am putea urca până la un asemenea post de observaţie, din care să privim tot pământul la picioarele noastre! Ţi-aş arăta atunci ruinele lumii întregi, neamurile în luptă cu neamuri, regatele în luptă cu regate; unii sunt torturaţi, alţii sunt ucişi, unii sunt acoperiţi de ape, alţii sunt târâţi în robie; aici e o nuntă, dincolo un bocet; aceia se nasc, aceştia mor; unii sunt plini de bogăţii, alţii cerşesc; şi nu numai armata lui Xerxes, ci oamenii din lumea toată, care trăiesc acum, vor dispărea
352 Cf. 2 Paralipomena 18, 31.
353 Cf. Ieşirea 17,14-16.
354 Se referă la faptul că nu au infanterie, ci luptă doar călare. Este vorba mai ales despre huni, care, odată azvârliţi de pe cal, ajung la discreţia duşmanului.
355 Isaia 30,17.
96
în scurt timp. Vorba este depăşită de măreţia subiectului şi tot ceea ce spunem îi este inferior.
19. Aşadar, să revenim la noi şi, coborând parcă din cer, să le vedem puţin câte puţin pe ale noastre. Oare simţi, rogu-te, când ai devenit prunc, când copil, când tânăr, când de vârstă matură, când bătrân? în fiecare zi murim, în fiecare zi ne transformăm şi totuşi ne credem veşnici. Tot ceea ce dictez, ceea ce se scrie, ceea ce recitesc şi revizuiesc este scos din viaţa mea. Câte puncte sunt trasate de secretar, tot atâtea pierderi pentru anii mei. Scriem şi rescriem, scrisorile traversează mările şi, în timp ce corabia despică apele, clipele vieţii noastre sunt înlăturate cu fiecare val. Avem un singur avantaj, că ne întovărăşim prin iubirea lui Hristos. „Dragostea este răbdătoare, este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu face rău, nu se trufeşte; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată.”356 Ea trăieşte mereu în sufletul meu. Din cauza ei, dragul nostru Nepotianus, deşi absent, este prezent şi ne îmbrăţişează cu ambele mâini pe noi, cei pe care îi despart atâtea întinderi de pământ. Îl avem chezaş al iubirii reciproce. Să fim uniţi în duh, să ne strângem laolaltă prin afecţiune şi tăria de spirit pe care fericitul papă Chromatius a arătat-o la moartea fratelui său. Să o imităm pentru fiul nostru. Foiţa noastră de hârtie să îl cânte întruna; pe el să îl omagieze toate scrierile noastre. Pe cel pe care nu îl putem [avea] în trup, să-l păstrăm în amintire şi, pentru că nu îi putem vorbi, să nu încetăm a vorbi despre el niciodată.
EPISTOLA LXI
Către Vigilantius357
1. Ar fi fost, de fapt, drept să nu-ţi răspund deloc la scrisoare, ţie, care nu ţi-ai crezut propriilor urechi căci nu poţi să dai crezare unui simplu petec de hârtie, tu, care nu ai acordat încredere nici
356 1 Corinteni 13, 4, 7-8.
357 Vigilantius, preot originar din Calaguris (azi Calahorra, Spania), îl acuzase pe Fericitul Ieronim de origenism. Data scrierii epistolei: 396. (n.ed.)
97
chiar viului grai dar, fiindcă Hristos ne-a oferit prin Sine însuşi modelul unei depline umilinţe, dând o sărutare trădătorului şi primind căinţa tâlharului răstignit pe cruce, eu îţi semnalez ţie, care nu eşti de faţă, aceleaşi lucruri pe care le-am spus chiar şi în prezenţa ta, anume că eu l-am citit sau îl citesc pe Origen, ca şi pe Apolinarie, precum şi pe ceilalţi exegeţi cu care Biserica nu a fost de acord în privinţa câtorva scrieri; nu ca să spun că trebuie condamnate toate lucrurile care se află în volumele lor, ci spre a mărturisi că trebuie respinse câteva. Este adevărat că, deoarece ţine de modul meu de a lucra şi de pasiunea mea faptul de a citi mulţi autori, pentru ca din foarte mulţi să culeg flori variate, fără să am de gând atât să le aprob pe toate, cât să le aleg pe cele care sunt bune, iau în mâna mea multe cărţi, pentru ca din multe să învăţ multe, după cum s-a scris: „Să le citeşti pe toate, să le reţii pe cele bune”358. De aceea mă mir destul de mult că tu ai vrut să-mi reproşezi interesul pentru învăţătura lui Origen, a cărui eroare, în cele mai multe cazuri, tu o ignori cu totul, până la această vârstă. Oare sunt eu eretic? Şi atunci, mă rog, de ce ereticii nu mă iubesc? Tu eşti pe calea cea dreaptă? Tu, care ai predicat alte învăţături, contrare conştiinţei şi limbii tale, fie ai aderat fără voie la acestea, şi atunci eşti un trădător, fie de bunăvoie, şi atunci eşti un eretic. Ai părăsit Egiptul, ai lăsat toate provinciile, în care cei mai mulţi îşi apără secta religioasă cu fruntea sus, şi m-ai ales tocmai pe mine pentru a mă persecuta, pe mine, care condamn în mod public toate învăţăturile care sunt contrare Bisericii.
2. Origen eretic? Ce mă interesează pe mine, care nu neg că acela este, în cele mai multe scrieri, eretic? A greşit în privinţa învierii trupului; a greşit în privinţa stării sufletelor, în privinţa căinţei diavolului şi ceea ce este mult mai grav faţă de acestea a afirmat că Fiul şi Sfântul Duh sunt serafimi. Dacă nu aş spune că a greşit şi nu aş excomunica zilnic aceste învăţături, aş fi părtaş al greşelii lui. Căci nu trebuie să primim ceea ce e bun la el până într-atât încât să fim siliţi să le acceptăm chiar şi pe cele rele.
Dar tot el a comentat bine Scripturile în privinţa multor aspecte, a explicat pasajele obscure ale prorocilor şi a dezvăluit cele mai adânci taine, atât ale Noului, cât şi ale Vechiului Testament.
358 Fericitul Ieronim alterează aici uşor pasajul din 1 Tesaloniceni 5, 21, în care citim: „Toate să le încercaţi (SoKtpdţETE), ţineţi ce este bun”.
98
Aşadar, dacă pe cele care sunt bune le-am tradus, iar pe cele care sunt rele sau le-am tăiat, sau le-am îndreptat, sau le-am trecut sub tăcere, oare trebuie să mi se reproşeze că, prin intermediul meu, latinii pot să le aibă pe cele bune şi să le ignore pe cele rele? Dacă asta este o crimă, atunci să fie acuzat Ilarie mărturisitorul, care a luat din cărţile lui [Origen] comentariul psalmilor şi omiliile cu privire la Iov, adică le-a transpus din greacă în latină; să fie considerat vinovat cel deopotrivă mărturisitor, Eusebius din Vercelli, care a transpus în graiul nostru comentariile cu privire la toţi psalmii ale acestui om eretic, chiar dacă, lăsând la o parte pasajele eretice, a tălmăcit tot ce avea el mai bun. Îl trec sub tăcere pe Victorin de Pettau, precum şi pe ceilalţi care l-au urmat şi l-au reprodus pe Origen numai în explicarea Scripturilor, ca să nu par nu atât că mă apăr, cât că îmi caut părtaşi la crimă. Să ajung acum la tine însuţi: de ce deţii copii ale tratatelor lui despre Iov, în care, făcând o dezbatere împotriva diavolului şi despre stele şi cer, a spus câteva lucruri pe care Biserica nu le acceptă? Numai ţie îţi este permis ţie, cel mai înţelept dintre capete să-ţi exprimi părerea asupra tuturor autorilor de cărţi, atât greci, cât şi latini, şi, ca şi cum ai avea o vărguţă de cenzor, pe unii să-i arunci din biblioteci, pe alţii să-i accepţi şi, după cum îţi este ţie pe plac, să mă declari fie dreptcredincios, fie eretic? Oare nouă nu ne este îngăduit să scuipăm în afară ceea ce este stricat şi să condamnăm ceea ce adesea am condamnat? Citeşte cărţile către efeseni, citeşte celelalte mici tratate ale mele şi, în mod cu totul deosebit, comentariile asupra Ecclesiastului şi vei vedea limpede că eu, încă din fragedă tinereţe, nefiind forţat de niciun fel de autoritate, nu am încuviinţat stricăciunea eretică.
3. Nu este puţin lucru să ştii ceea ce nu ştii; trăsătura unui om înţelept este faptul de a-şi cunoaşte măsura şi de a nu face din toată lumea, mânat de un zel diavolesc, un martor al nepriceperii sale. Doreşti, desigur, să te făleşti, încât în patria ta arunci în dreapta şi în stânga, în public, că eu nu am putut fi pe măsura elocinţei tale şi că m-am temut de ascuţimea spiritului lui Chrysippos, prezentă în tine. Sunt oprit de sfiala creştină şi nu vreau să deschid, printr-un limbaj muşcător, tainiţele chiliei mele. Altfel, aş da la iveală că „vitejia ta universală şi purtătoare de trofee”359 este cântată chiar
359 Expresia încadrată de ghilimele este redată în greacă de Fericitul Ieronim: iraaav Trjv âpiOTEÎav aou KCII Tponaio)dpov.
99
şi de glasul pruncilor. Dar las altora aceste lucruri potrivite pentru pălăvrăgeală sau de care trebuie să râzi. Eu, ca un creştin care vorbeşte cu alt creştin, te implor, frate, să nu vrei să pari mai înţelept decât eşti şi să nu-ţi expui prin scris fie naivitatea sau simplitatea ta, fie, desigur, acele lucruri în privinţa cărora eu păstrez tăcere şi pe care ceilalţi le observă, chiar dacă tu nu le observi, şi să nu oferi astfel tuturor ocazia unui hohot de râs pentru inepţiile tale.
Una ai învăţat de la cea mai fragedă vârstă, cu alte discipline te-ai deprins după aceea. Nu ţine de acelaşi om să devină expert în bani de aur şi în Scripturi, să deguste vinurile şi să-i înţeleagă, totodată, pe proroci sau pe apostoli. Pe mine mă sfâşii, pe sfântul frate Oceanus îl acuzi de erezie, judecata preoţilor Vincentius şi Paulinianus şi a fratelui Eusebius nu îţi este pe plac. Numai tu eşti Cato, cel mai bun vorbitor al neamului roman, tu, care ai vrea să se dea crezare numai mărturiei tale şi înţelepciunii tale. Aminteşte-ţi, te rog, de acea zi când, în timp ce eu predicam despre înviere şi despre adevărul trupului înviat, tu săreai în sus de bucurie pe lângă mine, băteai din picior pentru a aplauda şi strigai că eu sunt dreptcredincios. După ce ai început să călătoreşti pe mare şi putreziciunea apei murdare de pe fundul corăbiei a ajuns la partea cea mai profundă a creierului tău, atunci ţi-ai reamintit că noi suntem, de fapt, eretici.
Ce să-ţi fac? Am dat crezare epistolelor sfântului preot Paulin şi nu am socotit că el se află în eroare în privinţa persoanei tale şi, cu toate că, imediat după primirea scrisorii, am înţeles că vorbirea ta era foarte incoerentă, socoteam totuşi că la tine este vorba mai degrabă de rusticitate şi de simplitate decât de sminteală. Nu-l dojenesc pe sfântul om căci a preferat să-mi ascundă ceea ce ştia decât să-l defăimeze, în scrisoarea sa, pe micul său client mesager -, ci mă învinuiesc pe mine însumi că m-am încrezut mai mult în judecata altuia decât în a mea şi nu am dat crezare ochilor mei care vedeau altceva, ci acelei mici pagini de epistolă, în care lucrurile apăreau altfel decât le vedeam eu.
4. De aceea, încetează să mă mai hărţuieşti şi să mă îngropi sub greutatea volumelor tale. Cruţă-ţi măcar banii, cu ajutorul cărora, tocmindu-ţi secretari şi copişti, te foloseşti de aceiaşi oameni şi ca scriitori, şi ca susţinători, care, poate, de aceea te şi laudă, ca să obţină un profit prin scris. Dacă îţi face plăcere să-ţi exersezi spiritul, lasă-te în seama grămăticilor şi retorilor, învaţă dialectica,
100
iniţiază-te în şcolile filosofice şi, după ce le vei fi învăţat pe toate, atunci să începi măcar să taci; deşi voi face ceva prostesc să caut magiştri unui magistru care se pricepe la toate şi să-i impun o măsură celui care nu ştie să vorbească şi nu poate să tacă. Adevărat este acel proverb al grecilor: „Să dai lira unui măgar!”
Eu socotesc că şi numele ţi-a fost pus prin antifrază. Căci dormitezi cu întreaga ta minte şi sforăi nu atât într-un somn foarte profund, cât într-unul letargic. Căci, între celelalte blasfemii pe care le-ai proferat cu gura ta profanatoare, ai îndrăznit să spui că muntele din care în cartea lui Daniel a fost smulsă o piatră fără ajutorul vreunei mâini este diavolul, iar piatra este Hristos, Care a luat asupra Sa trupul lui Adam, cel care mai înainte se lipise de diavol prin viciile sale; S-a născut din Fecioară, pentru a separa omul de munte, adică de diavol. O, limbă care trebuie tăiată şi care trebuie sfârtecată şi în părţi şi în bucăţele! Oare există un singur creştin care să considere că Dumnezeu-Tatăl Atotputernic joacă rolul diavolului şi să pângărească urechile întregii lumi printr-o atât de mare blasfemie? Dacă cineva să nu spun dintre credincioşi, dar dintre eretici sau dintre păgâni a fost vreodată de acord cu interpretarea ta, ceea ce ai spus să fie considerat sacru. Dacă însă Biserica lui Hristos nu a auzit niciodată un atât de mare sacrilegiu şi prin gura ta s-a interpretat pentru prima dată că este munte însuşi acela care spusese: „Voi fi asemănător Celui Preaînalt!”360, fă penitenţă, răsuceşte-te în sac şi în cenuşă şi şterge o nelegiuire atât de mare prin lacrimi necontenite, dacă îţi va fi iertată totuşi această impietate, dacă, potrivit erorii lui Origen, tu obţii iertarea atunci când o va obţine şi diavolul, despre care nu s-a aflat că a hulit vreodată mai mult decât a făcut-o prin gura ta!
Am suportat cu răbdare insulta pe care mi-ai adus-o, nu am putut însă să suport lipsa ta de pietate faţă de Dumnezeu, de aceea am şi părut, în ultima parte a epistolei, că scriu într-un fel mai muşcător decât promisesem; totuşi, după penitenţa dintâi, prin care ai cerut iertare de la mine, să fi comis din nou o nelegiuire, în urma căreia să faci iar penitenţă, este ceva cu totul absurd. Să-ţi ajute Hristos să asculţi şi să taci, ca să înţelegi mai întâi şi astfel să vorbeşti apoi!
360 Isaia 14,14.
101
EPISTOLA LXII
Către Tranquillinus361 în ce fel trebuie să-l citim pe Origen
1. Legăturile spiritului sunt mai trainice decât cele ale trupului şi, dacă odinioară stăteai la îndoială în această privinţă, acum tocmai am dovedit aceasta, de vreme ce şi Sfinţia Ta eşti legat sufleteşte de mine şi eu sunt unit prin iubirea faţă de Hristos. Căci, într-adevăr, şi eu vorbesc cu simplitate sufletului tău foarte curat, dar însăşi pagina şi mutele caractere ale scrisorii respiră afecţiunea sufletului tău faţă de noi.
2. Pentru că îmi spui că mulţi au fost amăgiţi de eroarea lui Origen, dar că sfântul fiu al meu Oceanus se împotriveşte smintelii lor, eu mă şi întristez, dar mă şi bucur totodată, după cum fie au fost înşelate sufletele simple, fie un om erudit le vine în ajutor celor care greşesc. Şi, întrucât ceri părerea umilei mele persoane, dacă, potrivit opiniei fratelui Faustinus, Origen trebuie să fie respins în totalitate, sau dacă, potrivit părerii altora şi printre aceştia mă număr şi eu trebuie citit, eu consider că trebuie să-l citim din când în când pe Origen, datorită erudiţiei sale, aşa cum îi citim pe Tertulian şi pe Novatus, pe Arnobius şi pe Apolinarie şi pe câţiva alţi scriitori bisericeşti, greci şi latini deopotrivă, ca să alegem pe cele bune ale lor şi să le evităm pe cele opuse, după cum spune Apostolul Pavel: „încercaţi-le pe toate; ţineţi-le pe cele bune!”362
De altfel, cei care sunt împinşi de strâmbătatea [minţii lor] fie spre prea multă iubire faţă de acesta, fie spre prea multă ură, îmi par că se supun blestemului profetic: „Vai de cei care numesc binele rău şi răul bine, care fac amarul dulce şi dulcele amar!”363 Căci nici nu trebuie acceptate, datorită ştiinţei pe care o cuprind, învăţăturile sale greşite, nici nu trebuie respinse cu totul, din cauza incorectitudinii ideilor sale, acele comentarii utile pe care le-a elaborat cu privire la Sfintele Scripturi. Iar dacă admiratorii
361 Tranquillinus este necunoscut din alte surse. Data probabilă a epistolei: 397 sau 398. (n.ed.)
362 1 Tesaloniceni 5, 21.
363 Isaia 5, 20.
102
şi detractorii lui trag înspre ei o funie învrăjbită, încât nu doresc nicio cale de mijloc şi nu păstrează măsura, ci sau aprobă, sau resping totul, eu aş alege cu mai mare plăcere evlavioasa rusticitate decât docta blasfemie. Sfântul frate Taţian te salută iarăşi din toată inima.
EPISTOLA LXIII
Către Teofil364
Ieronim către Preafericitul papă Teofil
1. Fericirea Ta ştie că şi în acea vreme când păstrai tăcere cuvântul meu nu a lipsit niciodată de la îndatoririle sale şi nici nu am socotit că ceea ce tu nu ai făcut, date fiind împrejurările, era potrivit să fac eu. Dar acum, primind scrisorile Demnităţii Tale, văd că am început să culeg un anumit fruct al lecţiei evanghelice. Căci, dacă rugămintea repetată a unei femei a înduplecat sentinţa unui judecător neîndurător, cu atât mai mult inima unui părinte se înmoaie la o stăruitoare chemare!
2. Mulţumim pentru faptul că ne sfătuieşti prin cuvinte scoase din canoanele bisericeşti: „Căci, pe acela pe care Dumnezeu îl iubeşte, îl şi dojeneşte; îl pedepseşte pe orice fiu pe care îl primeşte la Sine”365. Totuşi să ştii că pentru noi nu există de multă vreme nimic mai presus decât faptul de a păstra drepturile creştineşti, de a nu muta hotarele statornicite de Părinţi şi de a ne aminti mereu de credinţa romană, care a fost lăudată prin gura apostolică şi la care Biserica din Alexandria se făleşte că este părtaşă.
3. În legătură cu nelegiuita erezie, faţă de care manifeşti multă răbdare şi socoteşti că prin blândeţea ta pot fi îndreptaţi cei care stau pitulaţi în inima Bisericii, acest lucru nu este pe placul multor
364 Episcop al Alexandriei între anii 385 şi 412, Teofil este cunoscut pentru virulenţa cu care a contestat rămăşiţele culturii păgâne. Rămâne celebră în istorie distrugerea, la insistenţele lui, a templelor păgâne ale lui Mithra, Dionysos şi Serapis în anul 391, cu permisiunea împăratului Teodosie I. Simpatizant al origenismului într-o primă fază, el devine spre sfârşitul secolului al IV-lea un înverşunat opozant al curentelor origeniste ale vremii. Data scrierii epistolei: aproximativ 399. (n.ed.)
365 Pildele 3,12.
103
credincioşi, [care se tem] ca nu cumva, în timp ce aştepţi căinţa câtorva, îndrăzneala acestor oameni pierduţi să crească şi facţiunea lor să devină mai puternică.
EPISTOLA LXIV Către Fabiola366
1. Până astăzi, în lectura Vechiului Testament un văl a fost pus peste chipul lui Moise367. El vorbeşte cu faţa strălucitoare, dar poporul nu e în stare să suporte strălucirea vorbitorului368. Dar, după ce ne vom fi întors la Domnul, se va ridica şi vălul; litera ucigătoare moare şi duhul însufleţitor înviază369. Căci Dumnezeu Duh este şi legea duhovnicească. De aceea şi David se ruga într-un psalm: „Ia-mi vălul de pe ochi şi voi cerceta minunile din legea Ta”370. „Căci oare Domnul Se îngrijeşte de boi?”371 Bineînţeles că nu. Cu atât mai mult despre ficatul de bou, de berbec, de ţapi372, despre piciorul drept din faţă şi vintrele unde e mistuit bălegarul, dintre care două sunt primite ca hrană de către preoţi, al treilea Finees373 îl merită drept răsplată. În privinţa jertfelor de ispăşire374, grăsimea în care este învelit pieptul şi seul de pe ficat sunt oferite pe altar; însă pieptul însuşi şi piciorul drept din faţă le sunt date de fiii lui Israel lui Aaron şi fiilor acestuia, ca un drept legiuit pe veci375. Simţământul se află în inimă, sălaşul inimii este în piept.
366 Aristocrată romană, ucenică a Fericitului Ieronim. Începută în 395, epistola a fost finalizată în primăvara anului 397. (n.ed.)
367 Cf. Ieşirea 34, 33.
368 Cf. Ieşirea 34, 30.
369 Cf. 2 Corinteni 3, 6.
370 Psalmul 118,18.
371 1 Corinteni 9, 9.
372 Cf. Leviticul 7, 23.
373 Cf. Numerii 25, 7.
374 Calificativul „de ispăşire” corespunde lat. salutaribus şi a fost preluat din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 120.
375 Cf. Leviticul 7, 30-31.
104
Se pune întrebarea unde se află centrul sufletului. Platon spune că e în creier376, Hristos arată că e în inimă: „Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”377 şi: „Din inimă pornesc gândurile rele”378 şi: „De ce gândiţi urât în inimile voastre?”379 Plăcerea şi pofta, după părerea celor care discută despre cele naturale, sunt situate în ficat. Preoţii îi oferă lui Dumnezeu seul acestuia, care se leagănă în toate părţile380 şi ţâşneşte afară prin ferestrele ochilor381, pentru ca, după această treabă, ei să spună: „Arderea ta de tot să fie din plin”382 şi pofta, răsadniţa desfrâului, să o ardă cu focul [Sfântului] Duh şi să merite să primească pieptul şi piciorul din faţă, ca răsplată383; în piept sunt gândurile curate, cunoaşterea Legii, adevărul dogmelor, în piciorul din faţă sunt faptele bune, lupta contra diavolului şi mâna înarmată, pentru ca ceea ce au conceput cu mintea să dovedească prin exemplu. Căci Iisus „a început să facă şi să povăţuiască”384. Chiar şi pieptul însuşi este numit ETTi0EpctTO;, adică „parte a sporirii”, sau partea cea mai de seamă şi aleasă – „thenufa” exprimă desigur acest lucru -, după vorba lui Maleahi: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere Legea”385. Din aceste cuvinte înţelegem că la preoţi cea mai de seamă trebuie să fie cunoaşterea Legii şi a învăţăturii şi că prin sporirea harului duhovnicesc s-a format un asemenea bărbat care să poată ţine piept oponenţilor şi care nu are în el nicio faptă rea386 care să-l ducă la iad, ci braţul său [trebuie să fie] drept şi separat, ca să se separe faptele preotului, prin compararea calităţilor, de cele ale tuturor celorlalţi oameni. Acestea sunt despre jertfe şi despre cele ce sunt oferite la altar; ele le sunt date preoţilor de către Dumnezeu.
376 PLATON, Tirrtaios, 69 D.
377 Matei 5, 8.
378 Matei 15,19.
379 Matei 9, 4.
380 Cf. Leviticul 7, 30.
381 Pentru ochi ca organe ale cunoaşterii, prin contactul nemijlocit cu Legea, cf. Deuteronomul 4, 9: Custodi igitur temet ipsum et animam tuam sollicite, ne oblivis caris verborum, quae viderunt oculi tui, et ne excidant de corde tuo cunctis diebus vitae tuae (Vulgata).
382 Psalmul 19, 3.
383 Leviticul 7, 30-33.
384 Faptele 1,1.
385 Maleahi 2, 7.
386 Joc de cuvinte. Adjectivul sinister înseamnă şi „stâng”, şi „rău, stricat, nefericit”.
105
2. Pe de altă parte, exceptând primele produse ale jertfelor, alte trei membre sunt atribuite preoţilor387 de la animale tăiate acasă şi de la cele din piaţă, unde nu religia, ci hrana reprezintă trebuinţa: piciorul din faţă, falca şi pântecele. Despre piciorul din faţă am vorbit deja; falca simbolizează [preotul] cu darul vorbirii şi educat, astfel încât ceea ce am conceput în suflet388 să scoatem pe gură; pântecele, sălaşul mâncării, străpuns de cuţitul sacerdotal în prostituata madianită389, condamnă toate ostenelile oamenilor şi plăcerile vremelnice ale gurii, care se termină în scârnă, şi arată sufletelor închinate lui Dumnezeu că tot ceea ce gustăm, ceea ce înfulecăm este aruncat la latrină. De aceea şi apostolul spune: „Mâncarea e a pântecelui şi pântecele al mâncării; însă Dumnezeu le va distruge şi pe aceasta, şi pe acela”390; şi, dimpotrivă, referitor la desfrânaţi: „Al căror dumnezeu este pântecele şi slava lor e întru ruşinare”391. Pulberea viţelului pe care îl slăvea Israel, poporul a primit să o bea, în dispreţ faţă de superstiţie, ca să înveţe dispreţuirea a ceea ce vedea că este aruncat la latrină392. Preoţilor li se ordonă ca cei care vor sluji în templu să nu bea vin şi băuturi ameţitoare393, ca să nu li se îngreuneze inimile din cauza beţiei, a îndestulării şi a grijilor din această viaţă, ca să nu aibă parte pe pământ decât de Dumnezeu394; ca să nu se remarce prin nicio slăbiciune, prin urechi tăiate, ochi scoşi, nas crestat, picior şchiop, pete pe piele, care toate sunt legate de viciile sufletului. Căci voinţa din om, nu firea lui este condamnată395. Dacă vreunuia dintre preoţi i-a curs sămânţa, i se interzice să se urce la masa sacerdotală; în schimb, văduva căreia îi lipseau puterile femeieşti, ca şi Sarrei396, datorită abţinerii şi a curăţiei este şi primită în casa Tatălui, şi hrănită din rezerva templului. Căci, dacă a avut fii, este dată înapoi urmaşilor săi, pentru ca de îndată, după cum spune apostolul, „cele care sunt într-adevăr văduve”397
387 Cf. Deuteronomul 18, 3 (după Septuaginta).
388 în original: pectore.
389 Cf. Numerii 25, 7-8.
390 1 Corinteni 6,13.
391 Filipeni 3,19.
392 Cf. Ieşirea 32, 20.
393 Cf. Luca 1,15.
394 Cf. Psalmul 72, 24.
395 Cf. FERICITUL AUGUSTIN, De natura et gratia, 53, 61.
396 Este vorba despre văduvele care nu aveau copii, fiind sterpe, aşa cum fusese iniţial şi Sarra, soţia lui Avraam.
397 1 Timotei 3,16.
106
să fie ajutate şi ca aceea care este hrănită cu mâncare de la preoţi să nu fie reţinută de iubirea pentru nimeni altcineva. Vecinul şi mercenarul sunt excluşi de la masa preoţilor, resturile de mâncare le sunt lăsate slujitorilor; încă de atunci erau respinşi Fighel şi Ermoghen398 şi era acceptat Onisim399. Primele împărţeli din toate mâncărurile, roadele pământului şi fructe sunt oferite marelui preot400, pentru ca cel care are hrană şi îmbrăcăminte să-L slujească fără nicio oprelişte, liniştit şi liber, pe Domnul. Preoţii primesc primii născuţi din animalele curate şi preţul celor necurate401. Chiar şi în privinţa oamenilor, primii copii sunt răscumpăraţi şi, pentru că starea socială în momentul naşterii e una singură, toţi oferă un preţ în mod egal, aşa de măsurat şi de neînsemnat ca nici bogatul să nu se umple de trufie, nici săracul să nu fie prea îngreunat. Păzitorii templului şi portarii primesc zeciuiala şi apoi a zecea parte din zeciuială o oferă preoţilor; ea este cu atât mai mică pentru ei cu cât ei înşişi sunt mai mari decât poporul. Patruzeci şi opt de cetăţi sunt separate pentru a fi locuite de leviţi şi de preoţi, şase oraşe sunt alese dincolo şi dincoace de Iordan pentru transfugi şi [doar] moartea marelui preot înseamnă sfârşitul exilului lor. Toate cele spuse în câteva cuvinte grăbite şi ale căror mistere religioase doar le-am atins, însă nu le-am dezvăluit, se referă la toţi preoţii; însă de câte privilegii se bucură marele preot, voi spune pe scurt.
3. „Capul său”, spune [Sfânta Scriptură], „să nu şi-l descopere”402. Are o tiară şi poartă numele Domnului în frunte, este împodobit cu o diademă regală, [căci] a ajuns la vârsta perfectă a lui Hristos, mereu trebuie să fie ocrotit de slava Lui şi să nu îşi sfâşie hainele, deoarece sunt albe, deoarece sunt pure, deoarece merg după Miel403 şi sunt făcute din blană de oaie tunsă. Tamara, după ce şi-a pierdut fecioria, şi-a scos haina404; Caiafa, pierzând preoţia, şi-a rupt veşmintele în public405. „De niciun suflet care a murit nu se va apropia.”406 Oriunde s-a comis un păcat sau moartea este în păcat,
398 Cf. 2 Timotei 1,15.
399 Cf. Filimon 1,10.
400 cf. Leviticul 27, 30.
401 cf. Leviticul 27, 9,12.
402 Leviticul 21,10.
403 cf. Apocalipsa 14, 4.
404 cf. Facerea 38,19.
405 cf. Matei 26, 65.
406 Leviticul 21,11.
107
acolo preotul să nu se apropie. „Sufletul care a păcătuit, el însuşi va muri.”407 Chiar dacă cineva e bogat, chiar dacă e puternic şi oferă o mulţime de jertfe, dacă a murit, nu este atins, nici privit de către marele preot. Iar dacă înviază şi iese din mormântul său la glasul Mântuitorului şi merge dezlegat de feşele păcatelor408, preotul va intra la acesta şi va poposi acolo şi va mânca împreună cu cel înviat.
4. „Nu se va pângări nici pentru tatăl său, nici pentru mama sa.”409 Afecţiunea ne obligă să facem multe şi, câtă vreme noi ne gândim la rudele după trup, îl jignim pe Creatorul trupului şi al sufletului. Cel care îşi iubeşte tatăl şi mama mai presus de Hristos nu este vrednic de Acesta410. Ucenicul care doreşte să meargă la mormântul tatălui său este oprit prin porunca Mântuitorului411. Câţi dintre călugări şi-au pierdut sufletul fiindcă s-au înduioşat de tatăl lor! Nu ni se permite să ne pângărim pentru tată şi mamă, cu atât mai mult pentru un frate, pentru surori, veri, familie, sclavi! Suntem o seminţie regească şi preoţească412. Să luăm seama la Acel Tată Care nu moare niciodată sau Care moare pentru noi şi Care, trăind, de aceea a murit, pentru ca noi, morţi, să ne însufleţim. Dacă avem ceva din Egipt pe care stăpânitorul lumii413 să îl poată recunoaşte ca al său, să-l lepădăm împreună cu mantaua egiptencei care ţine de el414. Un tânăr înfăşurat într-o pânză îl urma pe Domnul încătuşat: ar fi căzut în capcană dacă n-ar fi fugit de furia urmăritorilor, despovărat [de pânză] şi gol415. Să dăm părinţilor cele cuvenite părinţilor, dar numai dacă sunt vii, dacă, slujindu-L pe Domnul, se mândresc că fiii sunt preferaţi ai Domnului.
5. „Şi nu se va depărta de cele sfinte şi nu va necinsti locaşul sfinţeniei Dumnezeului său.”416 Chiar şi de o vorbă fără rost va trebui să ţinem cont şi tot ceea ce nu-i edifică pe ascultători se întoarce spre primejduirea vorbitorilor. Eu, dacă voi face, dacă voi
407 Iezechiel 18, 4.
408 Cf. Ioan 11, 44.
409 Leviticul 21,11.
410 Cf. Matei 10, 37.
411 Cf. Matei 8, 21-22.
412 Cf. 1 Petru 2, 9.
413 Cf. Ioan 14, 30.
414 Cf. Facerea 39,12-13. Este vorba despre soţia lui Putifar, în mâinile căreia Iosif şi-a lăsat haina atunci când i-a respins avansurile, fugind.
415 cf. Marcu 14, 51-52.
416 Leviticul 21,12.
108
spune ceva care e vrednic de reproş, mă depărtez de cele sfinte şi necinstesc cuvântul lui Hristos, în care am mângâiere: cu atât mai mult un preot şi un episcop, care se cuvine să fie fără vreo vină şi plin de mari virtuţi, ca să zăbovească mereu în cele sfinte şi să fie pregătit să ofere jertfe pentru popor, ca mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, care din gura lui sfântă oferă Trupul Mielului, „pentru că sfântul mir al lui Hristos, Dumnezeul său, este asupra lui”417! El nu iese din templu, ca să nu necinstească veşmântul pe care îl poartă; căci toţi câţi am fost botezaţi în Hristos ne-am îmbrăcat în Hristos418. Să păstrăm haina pe care am primit-o, să păzim sfinţenia în locul sfânt. Acel locuitor al muntelui care cobora din Ierusalim la Ierihon a fost rănit nu înainte de a fi fost dezbrăcat419. Se varsă peste el untdelemn, un leac uşor şi combinat cu milostenia; şi, pentru că a fost obligat să simtă chinul din pricina neglijenţei, e muşcat de acreala vinului, ca prin untdelemn să fie îndemnat la căinţă, iar prin vin să simtă severitatea judecătorului420.
6. „Ca soţie va lua o fecioară; şi nu va lua o văduvă, o femeie alungată şi o prostituată, ci o fecioară din neamul său, şi nu îşi va spurca sămânţa în popor. Eu sunt Domnul, Care îl sfinţeşte pe acesta.”421 Eu ştiu că ierarhul de către care sunt date acum aceste învăţături este înţeles de cei mai mulţi ca Hristos şi că ceea ce s-a spus: „Nu seva pângări nici pentru tatăl său, nici pentru mama sa”422 este explicat cu referire la naşterea feciorelnică a mariei. Şi cu mult mai uşoară este interpretarea asupra Domnului a celui care aude în Psalm: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”423 şi în Zaharia: „Ascultă, Iosua, mare preot!”424 şi căruia îi sunt ridicate veşmintele murdare ale păcatelor noastre, ca să primească slava pe care a avut-o în faţa Tatălui, înainte ca lumea să fie.
7. Dar, ca să nu creadă cineva că eu vreau să forţez Scriptura şi că îl iubesc pe Hristos astfel încât îndepărtez adevărul istoric, voi explica ceea ce s-ar putea referi la trup prin intermediul membrelor. Voi gândi despre robi, ca să se împlinească în stăpân deşi slava
417 Leviticul 21,12.
418 Cf. Galateni 3, 27.
419 cf. Luca 10, 30.
420 cf. Luca 10, 34.
421 Leviticul 21,13-15.
422 Leviticul 21,11.
423 Psalmul 109, 4.
424 Zaharia 3, 8.
109
stăpânului este slava slujitorilor şi, oriunde se va oferi oportunitatea în text, voi vorbi despre lumina cea adevărată, cum se abate către cei cărora Hristos le-a dăruit să fie lumină425.
Preotul acesta pe care îl descrie textul mozaic nu-şi va lua de soţie o văduvă, o femeie alungată şi o prostituată văduva este cea al cărei soţ a murit, femeia alungată este părăsită de soţul în viaţă, prostituata este cea care stă la cheremul poftei multora -, dar va primi, zice, de soţie „o fecioară din neamul său”426, nu o străină, ca să nu se strice grânele din seminţe nobile într-un pământ străin, nu o prostituată care a fost cunoscută de mulţi afemeiaţi, nu o femeie alungată, care nu a fost vrednică nici chiar de prima căsătorie, nu o văduvă, ca să nu-şi amintească de plăcerile de altădată, ci acel suflet care nu are nicio pată, nicio cută, care, renăscut împreună cu Hristos, se reînnoieşte din zi în zi, despre care apostolul spune: „V-am logodit cu un singur Bărbat, pentru a-I arăta lui Hristos o fecioară sfântă”427. Nu vreau ca ucenica şi soţia Marelui Preot să aibă ceva din vechiul om. Dacă am înviat întru Hristos, să gustăm din cele care se află sus, uitând de cele vechi, lacomi de cele viitoare. Nefericitul Simon, fiindcă după botez se gândea la vechea căsătorie428 şi nu ajunsese la neprihănirea feciorelnică, a fost nedemn de comuniunea cu Petru.
8. Mi-ai transmis în scrisoarea ta, Fabiola, să-ţi scriu despre veşmintele lui Aaron. Eu ţi-am oferit mai mult: ţi-am întocmit un scurt preambul despre hrana şi răsplăţile pentru preoţi429, precum şi despre respectarea Legii de către marele preot. Ieşind din Sodoma şi grăbindu-te către regiunile montane, nu vrei să locuieşti în micul oraş Ţoar430. Mergând dincolo de prozeliţi, pe lângă israeliţi, părăsind demnitatea de levit431, zburând peste preoţi cu o iute aripă, ajungi la marele preot şi, câtă vreme cercetezi cu atenţie straiul acestuia şi hoşenul de pe piept432, nu îţi place tovărăşia noastră. Şi tu, desigur, te bucuri de tihna dorită şi, [aflându-te] în apropiere de Babilon, suspini, poate, după ogoarele Betleemului; noi,
425 Cf. Matei 5,14.
426 Leviticul 21,14.
427 2 Corinteni 11, 2.
428 Este vorba de căsătoria sa cu magia. cf. Faptele 8, 9-24.
429 Produsele oferite preoţilor au fost descrise în capitolul 2.
430 Cf. Facerea 19, 22-30. Ţoar în ebraică Segor.
431 Levitul era slujitorul templului din Ierusalim.
432 Cf. Ieşirea 28, 22; 39,15.
110
în Efrata433, după ce pacea s-a arătat în sfârşit, L-am ascultat pe Prunc cum scâncea din iesle şi dorim ca tânguirile şi glăsciorul Lui să ajungă la urechile tale.
9. Am citit în Ieşire despre cort, masă, sfeşnic, altar, coloane, perdele, stacojiu, pânza de in, hiacint, purpură, diverse vase din aur, argint şi aramă, cortul împărţit în trei părţi, despre cele douăsprezece pâini puse pe masă în fiecare săptămână, cele şapte lămpi cu ulei din sfeşnic, altarul aranjat pentru animale de jertfă şi arderi de tot, cazane, cupe, cădelniţe, căţui, piuliţe, ţăruşi, pieile roşii, părul de capră şi lemnele care nu putrezesc. Atât de multe lucruri sunt oferite în cortul Domnului, ca nimeni să nu-şi piardă speranţa în mântuire; unul să ofere aurul gândurilor, altul argintul elocinţei, altul glasul de aramă.
Toată lumea este descrisă în legământul cortului. Prima şi a doua încăpere sunt deschise pentru toţi căci apa şi pământul le-au fost date tuturor muritorilor -, însă în Sfânta Sfintelor intră puţini, aşa cum spre văzduh sau cer zboară puţini; cele douăsprezece pâini înseamnă cercul celor douăsprezece luni; cele şapte lămpi cu ulei arată cele şapte astre rătăcitoare. Şi, ca să nu lungesc vorba căci nu am intenţia să vorbesc acum despre cort -, voi ajunge la veşmintele preoţeşti şi, mai înainte să cercetez sensul mistic, voi prezenta pur şi simplu, după rânduiala iudaică, cele ce au fost scrise, astfel ca, după ce l-ai văzut pe preot îmbrăcat şi după ce tot veşmântul acestuia s-a dezvăluit ochilor tăi, atunci să căutăm tot aşa rostul fiecăruia în parte.
10. Să învăţăm mai întâi despre straiele comune preoţilor şi marilor preoţi. Părţile ruşinoase sunt acoperite cu nişte pantaloni de in, care ajung până la genunchi434 şi la încheietura lui din spate şi partea de mai sus, de sub buric, este legată strâns, pentru ca, dacă vreodată aduc cinstire prin jertfe, îmbrăcaţi lejer, trag taurii şi berbecii, poartă greutăţile şi îndeplinesc îndatoriri de slujitor, chiar dacă, alunecând, ar cădea şi şi-ar dezveli coapsele, să nu se vadă ceea ce a fost acoperit după aceea şi treapta altarului împiedică să se întâmple acest lucru, pentru ca poporul aflat mai jos să nu observe părţile ruşinoase ale preoţilor care urcă -, şi acest gen de veşminte este numit machnase în limba ebraică, TTEptOKEĂrj în greacă, iar de
433 Efrata era numele mai vechi al Betleemului. Cf. Miheia 5,1.
434 Cf. Ieşirea 28, 42.
111
ai noştri, pantaloni435 sau iţari436. Relatează Iosephus437 căci, pe vremea acestuia, templul stătea încă în picioare, iar Vespasian şi Titus încă nu distruseseră Ierusalimul, şi era el însuşi din neam preoţesc, şi cu mult mai mult se înţelege ceea ce se vede cu ochii decât ceea ce se prinde cu urechea că aceşti pantaloni sunt ţesuţi de obicei din pânză de in reţesută, ca să fie mai rezistenţi şi, după ce au fost croiţi, sunt cusuţi cu acul; căci nu poate să ajungă la această calitate cu războiul de ţesut.
11. A doua este o tunică de in, poderes, adică haina lungă până la călcâie, din muselină dublă, chiar cea pe care Iosephus o numeşte „de in” şi se cheamă „cotonat”, adică XITWV438, care în limba ebraică se traduce „de in”. Aceasta se lipeşte de corp şi este atât de strâmtă şi cu mânecile fixe, încât să nu fie nicio cută pe haină, şi coboară până la gambe. Pentru captarea cititorului, vreau să mă folosesc de o expresie populară: soldaţii obişnuiesc să poarte haine de in pe care le numesc „cămăşi”, aşa de potrivite la mâneci şi strâmte pe corp ca să se mişte liber fie în alergare, fie în lupte, fixând lancea, ţinând scutul, cumpănind sabia şi oriunde i-ar purta nevoia. Deci şi preoţii, când sunt pregătiţi pentru slujirea lui Dumnezeu, se folosesc de această haină, astfel încât, deşi au eleganţa unor oameni îmbrăcaţi, să se mişte repede peste tot, cu iuţeala unora dezbrăcaţi.
12. Al treilea fel de îmbrăcăminte, pe care aceia îl numesc „abaneth”, noi îl putem denumi „cingătoare” sau „curea” sau „brâu”; babilonienii, cu un cuvânt nou, îi spun „hemian”. Oferim diverse cuvinte ca să nu greşească cineva asupra numelui. Această cingătoare, asemănătoare cu pielea lăsată de un şarpe bătrân, a fost ţesută în cerc, încât ai crede că e o pungă mai alungită. Însă a fost ţesută dintr-o pânză stacojie, purpurie, violetă şi urzeală de in răsucit439, pentru frumuseţe şi rezistenţă, şi aşa de împodobită cu ţesături în diverse culori, încât variatele flori şi nestemate ai crede nu că au fost ţesute de o mână de artist, ci aplicate manual. Tunica de in despre care am vorbit mai sus, ei o strâng între buric şi piept cu acest brâu, care, având patru degete în lăţime şi atârnând în bună
435 Lat. feminalia – „feşe de înfăşurat coapsele, pantalonaşi”.
436 Lat. braca un fel de iţari la mezi şi la gali.
437 FLAVIUS IOSEPHUS, Antichităţi iudaice, III, 7,1.
438 Cf. Ieşirea 28, 39.
439 Cf. Ieşirea 28, 8; 39, 5, 29.
112
parte până la gambe, când e nevoie, pentru sacrificii, de alergare sau de o mişcare degajată, este aruncat peste umărul stâng.
13. Al patrulea fel de îmbrăcăminte este o bonetă rotundă, cum observăm că e pictată la Ulise, ca şi cum o sferă a fost tăiată pe mijloc şi o singură parte e pusă pe cap; grecii şi ai noştri o numesc „tiară”, unii, „galerus”. Nu este ascuţită, nici nu acoperă tot capul până la plete, ci lasă descoperită a treia parte de la frunte încolo şi la ceafă este fixată cu o bentiţă, ca să nu alunece uşor de pe cap. Dar este făcută din in şi aşa de meşteşugit acoperită cu o pânză, încât pe din afară să nu apară nicio urmă de ac.
14. De aceste patru feluri de îmbrăcăminte, adică pantalonii, tunica de in, cingătoarea, care e ţesută din pânza purpurie, stacojie, violetă şi din in răsucit, şi boneta despre care tocmai am discutat, se folosesc atât preoţii, cât şi marii preoţi. Celelalte patru sunt specifice marilor preoţi, dintre care primul este „meii”, adică tunica lungă până la călcâie, toată violetă440, având mânecile cusute la margini cu aceeaşi culoare şi, în partea de sus, prin care intră gâtul, este deschisă, de aceea se numeşte în mod obişnuit deschizătură, cu marginile foarte bine întărite şi ţesute separat, ca să nu se deşire cu uşurinţă441. Iar în extremitatea de jos, adică la picioare, sunt şaptezeci şi doi de clopoţei şi tot atâţia ciucuri442 ţesuţi cu aceleaşi culori ca cele ale brâului. Între doi clopoţei este un singur ciucure şi între doi ciucuri, un singur clopoţel, altfel încât să se afle pe rând unul în mijlocul celorlalte443, iar motivul care se dă este următorul: clopoţeii au fost prinşi de haină pentru ca, atunci când marele preot intră în Sfânta Sfintelor, să păşească în întregime răsunător. Va muri pe dată dacă nu va proceda astfel444.
15. Al şaselea strai, care în ebraică se cheamă „efod”, în Septuaginta îl numesc irupiSct, adică superumeral, Aquila [îi spune] EiTEvSupa, ceea ce înseamnă „vestă”; noi vom folosi acest nume special, „efod”. Şi, oriunde se citeşte în Ieşire sau în Levitic „superumeral”, să ştim că acesta se numeşte la evrei „efod”. Iar acesta este straiul marelui preot şi îmi amintesc că am scris într-o
440 Cf. Ieşirea 28, 31; 39, 22.
441 cf. Ieşirea 28, 32; 39, 23.
442 în original: mala punica, adică „rodii”, ceea ce înseamnă că ciucurii arătau ca aceste fructe.
443 Cf. Ieşirea 28, 33-34; 39, 24-26.
444 Cf. Ieşirea 28, 35.
113
scrisoare445 şi toată Scriptura mărturiseşte că este un anume obiect sfânt şi hotărât numai pentru marii preoţi. Şi să nu se obiecteze imediat că în Cartea întâi a Regilor se scrie că Samuel, care a fost levit, a avut la o vârstă încă fragedă „efod bad”446, adică un efod din in, de vreme ce se spune că şi David a purtat acelaşi lucru înaintea chivotului lui Dumnezeu447. Căci una este să ai un obiect ţesut cu fir de aur, din cele patru culori menţionate mai sus, adică violet, in răsucit, stacojiu, purpuriu, şi alta este să ai un obiect simplu şi făcut din in, asemenea preoţilor [de rând]. Nişte bucăţi din aur, adică plăcuţe, sunt bătute cu o uimitoare fineţe; din ele se despart nişte fire de aur care sunt toarse cu stofa în trei culori, violetă, stacojie şi purpurie, şi cu urzeala din in răsucit şi rezultă o îmbrăcăminte cu un frumos mozaic, care atrage privirile prin strălucire; seamănă cu mantaua galeză, dar fără glugă. În dreptul pieptului nu s-a ţesut nimic şi locul s-a păstrat pentru viitorul hoşen. Pe fiecare umăr are câte o piatră strânsă bine de jur împrejur în aur, care este numită „soom” în ebraică, „onix” de către Aquila, Symmachus şi Theodotion, „smarald” în Septuaginta448; Iosephus449 îi spune „sardonix”, în acord cu varianta ebraică şi cu Aquila, ca să arate fie culoarea, fie patria pietrelor. Pe fiecare dintre pietre se află numele a câte şase patriarhi, între care se împarte poporul israelit: pe umărul drept au fost scrişi fiii mai mari ai lui Iacov, pe cel stâng, fiii mai mici, pentru ca marele preot, intrând în Sfânta Sfintelor, să poarte pe umeri poporul pentru care se va ruga la Dumnezeu450.
16. Al şaptelea strai451 este micuţ ca dimensiuni, dar mai sfânt decât toate cele discutate mai sus. Îndreaptă-ţi atenţia, te rog, ca să înţelegi cele ce se spun! în ebraică este numit „hosen”, în greacă Ady 1 ov, noi îi putem spune raţionale, casă pricepi imediat, din însăşi denumirea lui, că este un obiect mistic cel despre care se vorbeşte.
445 Epistola a XXIX-a (Către Marcella).
446 1 Regi 2,18.
447 Cf. 1 Paralipomena 15, 27.
448 Referirile la versiunea ebraică, Aquila din Sinope, Symmachus şi Theodotion sunt preluate din Hexapla lui Origen. Cf. Megan HALLE WILLIAMS, The Monk and the Book. Jerome and the Making of Christian Scholarship, The University of Chicago Press, Chicago, 2006, p. 151, nota 36.
449 FLAVIUS IOSEPHUS, Antichităţi iudaice, III, 7, 5.
450 Cf. Ieşirea 28, 6-12.
451 Despre hoşen şi obiectele din nestemate şi aur care îl alcătuiesc, vezi Ieşirea 28, 15-28; 39, 8-21.
114
Este o bucată de material scurtă, ţesută din aur şi din cele patru culori, aceleaşi ca la efod, având mărimea unei palme în pătrat şi cu ţesătura dublă, ca să nu se rupă uşor. În aceasta au fost ţesute douăsprezece pietre uimitoare ca mărime şi valoare, [dispuse] în patru şiruri, astfel încât în fiecare rând să fie plasate câte trei pietre: pe primul şir se pun un sardiu452, un topaz şi un smarald symmachus nu e de acord asupra smaraldului, pe care îl înlocuieşte cu [piatra numită] „ochi de pisică”453 -, pe rândul al doilea un rubin, un safir, un jasp, pe al treilea un rubelit454, un agat, un ametist, pe al patrulea un crisolit, un onix, un beril. Şi sunt destul de uimit că hiacintul, o piatră foarte preţioasă, nu este pus în rândul acestora; poate dacă nu cumva este de fapt rubelitul, cu altă denumire. Cercetându-i pe cei care au scris despre pietre şi nestemate, nu am putut găsi rubelitul. În fiecare piatră în parte au fost încrustate numele celor douăsprezece triburi, în funcţie de vârstă455, despre aceste pietre am citit [în Scripturi] cu privire la coroana căpeteniei din Tyr şi în Apocalipsa lui Ioan, [unde se spune că] din ele se construieşte Ierusalimul ceresc -, şi sub ale căror nume şi aspect se indică fie rangul, fie diversitatea virtuţilor.
în cele patru colţuri ale hoşenului se află patru inele de aur, cărora le corespund pe efod alte patru, astfel încât, după ce a fost adăugat Adytov în locul despre care am spus că a fost lăsat în efod, să vină un inel în faţa altuia şi să se împreuneze în bentiţe violete. Apoi, pentru ca nu cumva mărimea şi greutatea pietrelor să rupă ţesătura, au fost legate şi încastrate în aur. Şi aceasta nu era de ajuns ca întăritură, dacă nu ar fi făcut şi nişte lănţişoare de aur, care sunt acoperite, pentru frumuseţe, cu fire de aur şi au în partea de sus a hoşenului două inele mai mari, care să se poată lega de cârligele de aur ale efodului, şi alte două în partea de jos. Căci pe spate, la efod, în dreptul pieptului şi stomacului, pe ambele laturi erau inele de aur care se uneau prin lănţişoare de inelele din partea de jos a hoşenului şi aşa se făcea că hoşenul era strâns de efod şi efodul de hoşen, iar privitorii din faţă puteau să creadă că e o singură ţesătură.
452 Piatră semipreţioasă transparentă, de culoare roşie sau brună.
453 în original: ceraunium. Vezi Theodor IORDĂNESCU, Mariana DIACONESCU, Ana-Cristina HALICHIAS, Dicţionar latin-român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003, p. 97.
454 în original: ligurius. Vezi Félix GAFFIOT, Dictionnaire latin-français, Hachette, Paris, 1934 (2000), p. 932.
455 Le. după vârsta celor doisprezece patriarhi eponimi.
115
17. A opta este o placă de aur, adică „sis zaab”, pe care a fost inscripţionat numele lui Dumnezeu cu patru litere ebraice: ioth, he, uau, he, ceea ce înseamnă, la ei, „de nerostit”. Această placă se adaugă în plus la marele preot, în partea de sus a bonetei de in456, care este comună tuturor preoţilor, ca să fie strânsă pe frunte cu o bentiţă viorie şi cuvântul lui Dumnezeu să încununeze şi să protejeze toată splendoarea marelui preot.
18. Am învăţat care straie ale marelui preot sunt comune cu ale preoţilor şi care sunt speciale; şi, dacă a fost o aşa de mare dificultate pentru vasele de lut, cât de mare va fi măreţia pentru comoara care se ascunde înăuntru! Să spunem mai întâi ceea ce am primit de la evrei şi, după obiceiul nostru, să desfăşurăm pânzele către cunoaşterea spirituală. Cele patru culori se referă la cele patru elemente din care sunt alcătuite toate inul se referă la pământ, deoarece se naşte din pământ, purpura la mare, deoarece se obţine culoarea din melcişorii acesteia, violetul la aer, din cauza asemănării de culoare, stacojiul la foc şi la înaltul cerului, care în ebraică se numeşte „sâni”, ceea ce Aquila a interpretat ca Sict()opoc;457, Symmachus, SiŞoov458 (în loc de „stacojiu”, după limba latină, „tolath” la evrei, adică „coşenilă”459) aceste culori amintesc că este drept ca marele preot al Creatorului să se roage nu numai pentru Israel, ci pentru toată lumea, dacă într-adevăr lumea aceasta este alcătuită din pământ, aer, apă şi foc şi aceste elemente sunt ale tuturor [lucrurilor]. De aceea primul este veşmântul de in, care semnifică pământul, al doilea este violet, arătând aerul prin culoare, pentru că, puţin câte puţin, de la pământ suntem ridicaţi către cele înalte şi însăşi haina viorie, care ajunge de la cap până la călcâie, arată aerul răspândit din cer până pe pământ. Iar ciucurii şi clopoţeii puşi în părţile de jos semnifică fulgerele şi tunetele sau pământul şi apa şi acordul tuturor elementelor între ele şi aşa se împletesc toate, încât se regăsesc toate în fiecare în parte. Şi, în ceea ce priveşte faptul că mai sus menţionatele culori au fost ţesute cu aur, aceasta vrea să semnifice că văpaia dătătoare de viaţă şi providenţa înţelepciunii dumnezeieşti pătrund în toate.
456 Vezi capitolul 13.
457 Le. „variat”.
458 Le. „vopsit de două ori”.
459 Insectă din care se extrage carminul.
116
Efodul şi cele două pietre fie ca smaraldele, fie ca onixul, care se află deasupra şi acoperă ambii umeri, înseamnă cele două emisfere, dintre care una este peste pământ, alta este sub pământ, sau soarele şi luna care strălucesc deasupra. Brâul460 acela în care este prins bine pieptul preotului şi cu care este strânsă tunica de in461, adică pământul, înseamnă oceanul. Hoşenul pus în mijloc explică pământul, care, asemenea unui punct, deşi le cuprinde pe toate în el, totuşi este întărit de toate elementele. Cele douăsprezece pietre sunt interpretate fie drept cercul zodiacal, fie drept cele douăsprezece luni, şi fiecare şir în parte este atribuit fiecărui anotimp şi pentru acestea ei consideră câte trei luni.
Şi nimănui această prezentare să nu i se pară păgână. Căci, chiar dacă au dezonorat lucrurile cereşti şi rânduiala făcută de Dumnezeu, [atribuindu-le] nume de idoli, nu trebuie negată, din această cauză, providenţa care le străbate, le poartă şi le dirijează pe toate, după o lege prestabilită. Căci şi în Cartea lui Iov462 citim despre Arcturus463, Orion şi Mazuroth464, adică cercul zodiacal şi celelalte nume de astre, nu pentru că ar fi aceleaşi cuvinte la evrei, ci pentru că noi nu putem înţelege cele ce se spun decât prin cuvinte obişnuite. Însă frumos se numeşte „hoşen”465 ceea ce se află în mijloc. Căci toate sunt pline de raţiune şi cele pământeşti sunt legate de cele cereşti; mai mult, raţiunea [de a fi] a celor pământeşti şi a anotimpurilor, a căldurii şi a frigului şi dublul amestec între ele provin din cursul şi raţiunea [de a fi] a cerului; de aceea şi hoşenul este strâns aşa de tare de efod. Mai departe, când se spune că în hoşenul însuşi se află SfjAwoig şi dAr)0Eia, adică revelaţia şi învăţătura sau adevărul, aceasta înseamnă că niciodată în raţiunea lui Dumnezeu nu există minciună, ci şi adevărul însuşi le este arătat oamenilor şi ajunge până la muritori prin multe semne şi dovezi. De aici s-a făcut ca noi să cunoaştem raţiunea soarelui şi lunii, a anului, a lunilor, a anotimpurilor şi orelor, chiar a furtunilor, a seninătăţii, a vânturilor şi a tuturor lucrurilor, primind înţelepciunea semănată
460 Vezi capitolul 12.
461 Vezi capitolul 11.
462 Iov 9, 9; 38, 31-32.
463 Le. Constelaţia Boarului.
464 Le. Constelaţia Pleiadelor. În Vulgata, termenul este înlocuit cu echivalentul grecesc Hyadas.
465 Fericitul Ieronim foloseşte aici termenul latinesc raţionale, ceea ce îi susţine mai explicit interpretarea.
117
de Dumnezeu, însuşi Locuitorul şi învăţătorul învăţându-ne să cunoaştem casa Lui şi arta de a construi.
Peste toate, chidarul466 şi bentiţa viorie indică cerul, iar plăcuţa de aur care se află pe fruntea marelui preot şi care are inscripţionat numele lui Dumnezeu arată că toate lucrurile care sunt dedesubt sunt conduse de voinţa Domnului; eu consider că acelaşi lucru a fost simbolizat sub alte denumiri şi la heruvimi, prin cele patru animale care au fost puse şi fixate laolaltă în aşa fel încât în unul să se regăsească şi celelalte şi să meargă impetuos înaintea lor şi să nu se întoarcă467; căci anotimpurile se scurg şi, părăsind cele trecute, se grăbesc spre cele viitoare. Faptul că mereu sunt în mişcare înseamnă ceea ce şi filosofii presupun, că lumea aleargă după regula sa proprie şi că se învârte fără încetare, ca o roată în osia ei. De aceea şi roata e în roată, adică timpul e în timp, şi anul se întoarce către sine însuşi şi roţile însele sunt înălţate spre cer şi peste bolta de cristal se află un tron din safir şi peste tron, imaginea cuiva şezând, ale cărui părţi inferioare sunt de foc şi părţile superioare din electru468, ca să arate că cele care se află în părţile inferioare au nevoie de foc şi de purificare şi cele de deasupra se menţin în puritatea condiţiei lor. Şi, precum aici, în portul preotului, plăcuţa de aur se află deasupra, tot astfel la Iezechiel electrul este pus pe piept şi pe cap. Deci era corect după cum am spus parţial mai sus ca marele preot al lui Dumnezeu, purtând reprezentarea tuturor fiinţelor pe straiele sale, să indice că toate au nevoie de mila lui Dumnezeu; întreaga creaţie să aducă jertfă împreună cu el; acesta să se roage nu pentru copii, părinţi şi rude, ci pentru toată făptura, şi cu glasul, şi cu portul.
19. Am abordat interpretarea ebraică şi, păstrând infinita pădure de semnificaţii pentru altă dată, am pus un fel de fundaţie pentru casa viitoare. Iar despre pantalonii de in se spune de obicei că au următoarea semnificaţie: principiul de existenţă al seminţei [bărbăteşti] şi al procreării carnale este, prin carnea însăşi, asociat cu pământul de aceea Dumnezeu îi spune lui Adam: „Pământ eşti şi în pământ vei merge”469 -, iar cauzele acestui lucru adică felul
466 Este singura dată în această scrisoare când autorul foloseşte termenul ebraic chidar în locul celui latin, pileolum (vezi capitolul 13).
467 Cf. Iezechiel 1, 5-12.
468 Cf. Iezechiel 1,19-28. Electrul este un aliaj din aur (patru părţi) şi argint (o parte).
469 Facerea 3,19.
118
în care dintr-o sămânţă micuţă şi din începuturi foarte respingătoare ia fiinţă o aşa de mare frumuseţe fie a oamenilor, fie a diverselor vietăţi sunt ascunse şi incesibile ochilor omeneşti.
Am citit în Levitic că, după învăţătura lui Dumnezeu, Moise i-a spălat pe Aaron şi pe fiii acestuia470; deja atunci tainele botezului simbolizau purificarea lumii şi sfinţenia tuturor lucrurilor. Ei nu primesc haine decât dacă s-au spălat de murdării mai înainte şi nu se împodobesc pentru cele sfinte decât dacă renasc întru Hristos ca oameni noi; căci vinul nou se pune în burdufuri noi471. Şi faptul că Moise spală este o dovadă a Legii: „îi au pe Moise şi pe proroci, să-i asculte pe aceştia”472, însă de la Adam până la Moise toţi au păcătuit. Trebuie să ne spălăm cu învăţăturile lui Dumnezeu, iar atunci când, pregătiţi pentru a ne îmbrăca în Hristos, vom fi renunţat la tunicile trupeşti, atunci ne vom îmbrăca în haina de in, care nu are în ea nimic care ţine de moarte, ci este toată de un alb strălucitor, astfel încât, înălţându-ne din cristelniţă, să ne încingem coapsele cu Adevărul şi toată ruşinea vechilor păcate să fie ascunsă. De aceea şi David [spune]: „Fericiţi cei ale căror fărădelegi au fost iertate şi ale căror păcate au fost ascunse”473.
20. După pantalonii şi tunica de in, ne îmbrăcăm într-un veşmânt vioriu şi începem să urcăm de la pământ spre înălţimi, însăşi această tunică viorie este numită UTTOSUTI-]«; în Septuaginta, adică o cămaşă este specifică marelui preot, însemnând că raţiunea celor sublime nu li se dezvăluie tuturor, ci celor mai mari şi desăvârşiţi. Aceasta au avut-o prorocii, aceasta [au avut-o] Moise şi Aaron şi toţi cei de către care se spune: „Urcă în muntele cel înalt, tu, care binevesteşti Sionului”474.
Nu sunt suficiente pentru noi spălarea de păcatele mai vechi prin harul botezului, nici învăţătura mai tainică, dacă nu am avea şi lucrările. De aceea se uneşte şi efodul, adică superumeralul, care se îmbină cu hoşenul, ca să nu fie larg şi să nu se desfacă, ci să stea uniţi unul cu altul şi să îşi fie de ajutor. Căci şi gândirea are nevoie de fapte, şi faptele de gândire, încât ceea ce concepem în minte să săvârşim în faptă. Şi cele două pietre de pe efod îi simbolizează
470 Leviticul 8, 6.
471 Cf. Matei 9,17; Marcu 2, 22; Luca 5, 38.
472 Luca 16, 29.
473 Psalmul 31, 1.
474 Isaia 40, 9.
119
fie pe Hristos şi Biserica ele conţinând numele celor doisprezece apostoli trimişi la propovăduire fie litera şi duhul în care sunt cuprinse tainele universale ale Legii. Duhul este pe partea dreaptă, litera pe cea stângă; prin litere coborâm spre cuvinte, prin cuvinte ajungem la sens. Ce ordine frumoasă, care arată tainele prin straiul însuşi! Pe umeri se află lucrările, pe piept este gândirea; de aceea şi preoţii mănâncă pieptul475.
însă acest hoşen este dublu, vădit şi ascuns, simplu şi tainic, având în el douăsprezece pietre şi patru şiruri, care cred că sunt cele patru virtuţi: înţelepciunea, tăria, dreptatea, cumpătarea, care sunt legate unele de altele şi, când se amestecă reciproc, alcătuiesc numărul doisprezece. Sau cele patru Evanghelii care sunt descrise în Apocalipsă476 pline de ochi şi, strălucind de lumina lui Dumnezeu, luminează asupra lumii, patru în una singură şi fiecare în cele patru; de aici şi SrjAwou; şi dtAriOeia, adică învăţătura şi adevărul, se află pe pieptul preotului477. Căci, atunci când cineva s-a îmbrăcat în straiul din mai multe părţi, urmează să dezvăluie, prin cuvinte, adevărul pe care îl păstrează în inimă. Şi de aceea adevărul se află în hoşen, adică cunoaşterea, pentru ca preotul să ştie cele despre care trebuie să înveţe, şi revelaţia, şi învăţătura, ca să poată să-i instruiască pe alţii despre ceea ce a conceput în mintea sa. Unde sunt cei care spun că nevinovăţia preotului poate fi îndestulătoare? Vechea Lege se acordă cu cea nouă: Moise [spune] acelaşi lucru pe care îl [spune] şi apostolul478. Acela concepe ştiinţa preotului prin veşminte, acesta îi instruieşte pe Tit479 şi Timotei480 prin învăţăminte.
Dar însăşi rânduiala veşmintelor este specială. Să citim în Levitic: nu mai întâi hoşenul şi apoi efodul, ci înainte efodul şi după aceea hoşenul481. „Din poruncile Tale”, zice, „am înţeles”482: mai întâi acţionăm, apoi instruim, pentru ca autoritatea învăţăturii să nu fie distrusă de fapte fără rost. Aceasta este ceea ce citim la proroc: „Semănaţi pentru voi în dreptate şi culegeţi fructul vieţii;
475 Cf. Leviticul 7, 31-34.
476 Apocalipsa 4, 6.
477 Cf. Ieşirea 28, 29.
478 Cf. Evrei 3,1-6.
479 Cf. Tit 1, 9; 2, 7.
480 cf. 1 Timotei 4, 6,16; 2 Timotei 2, 24; 3,10,14-16.
481 Cf. Leviticul 8, 7.
482 Psalmul 118,104.
120
iluminaţi-vă cu lumina cunoaşterii”483. Mai întâi semănaţi în dreptate şi culegeţi fructul vieţii veşnice şi după aceea revendicaţi-vă ştiinţa. Dacă cineva are efod şi hoşen, nu înseamnă că perfecţiunea este absolută, decât dacă acestea se întăresc între ele printr-o îmbinare puternică şi se împletesc unul cu altul, astfel încât faptele să se lipească de gândire şi gândirea de fapte şi, după aceste premise, să urmeze doctrina şi adevărul.
21. În ceea ce priveşte cele patru elemente despre care am vorbit mai sus şi cele două pietre, fie de onix, fie de smarald, şi cele douăsprezece nestemate care se pun pe hoşen, dacă ar fi timp, aş discuta natura fiecăreia în parte şi ţi-aş prezenta cauzele şi ce valorează fiecare şi cum se compară cu fiecare virtute – [chiar] şi sfântul episcop Epifanie a publicat un volum484 despre acest subiect, care, dacă ai vrea să-l citeşti, ţi-ar aduce cunoaşterea cea mai deplină. În ceea ce mă priveşte, îmi dau seama că deja am depăşit dimensiunile unei scrisori şi văd că au fost completate tăbliţele de ceară ale copistului; de aceea trec la cele rămase, ca să-mi închei, în sfârşit, discursul. Placa de aur străluceşte pe frunte; căci nu ne foloseşte la nimic erudiţia în toate domeniile dacă nu suntem încoronaţi de ştiinţa lui Dumnezeu. Suntem îmbrăcaţi în haine de in, suntem împodobiţi cu violet, suntem încinşi cu brâul sfinţit, adică ne sunt date faptele; hoşenul ni se pune pe piept, adică primim adevărul, iar cuvântul nostru face cunoscută doctrina; dar toate rămân lipsite de desăvârşire dacă nu se caută un vizitiu vrednic de un car atât de frumos, adică dacă nu există mai presus de creaturi un Creator, Care să domnească peste cele zidite de El. Ceea ce odinioară se arăta pe plăcuţa [de aur] se arată astăzi în semnul Crucii. Sângele Evangheliei este mai preţios decât aurul Legii. Atunci, după Iezechiel485, celor care gemeau li se punea semnul pe frunte, acum, purtând Crucea, spunem: „S-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne”486. De două ori citim în Ieşire487 despre cele opt feluri de veşminte ale marelui preot, după cum învaţă Dumnezeu, iar Moise împlineşte poruncile. În Levitic488 s-a scris doar despre şapte şi se relatează
483 Osea 10,12; cf. şi Osea 6, 6.
484 Cf. Epiphanii Episcopi Constantiae Opera. Vol. IV, „De gemmis”, ed. G. DINDORF, pp. 141-236.
485 Iezechiel 9, 4.
486 Psalmul 4, 6.
487 Ieşirea 28; 39.
488 Leviticul 8, 7-9.
121
cum Moise l-a îmbrăcat cu ele pe fratele său, Aaron; doar despre pantalonii de in nu se spune nimic, deoarece, cred eu, Legea nu-şi pune mâna peste organele noastre genitale şi cele ruşinoase, ci noi înşine trebuie să ne acoperim şi să ne învelim părţile mai ascunse şi bune să ne tulbure şi să păstrăm conştiinţa curăţiei şi a generării, pentru judecata lui Dumnezeu. Despre celelalte virtuţi, de pildă înţelepciunea, tăria, dreptatea, smerenia, blândeţea, bunătatea, pot să judece şi alţii; ruşinea o cunoaşte doar conştiinţa şi ochii omeneşti nu pot fi judecători ai acestui lucru, cu excepţia celor care s-au dedat poftelor, după obiceiul dobitoacelor. De aceea şi apostolul zice: „Despre fecioare nu am învăţătură de la Domnul”489, precum vorbeşte şi Moise: „Eu nu îmbrac [pe nimeni] în pantaloni de in şi nu impun nimănui aceasta ca pe o necesitate; cine vrea să fie preot să se îmbrace el însuşi”. O, câte fecioare şi curăţia aşteptată a câtor oameni vor fi ruşinate în ziua Judecăţii, curăţia defăimată a câtor oameni va fi încununată de Dumnezeu Judecătorul! Aşadar, să ne luăm noi înşine pantalonii de in, noi înşine să ne acoperim părţile ruşinoase, ca să nu atragem priviri străine. Aşa să fie acoperite organele genitale, încât să nu se dezvăluie ochilor nimănui, pentru ca, atunci când intrăm în Sfânta Sfintelor, dacă s-ar vedea vreo ruşine, să nu fim daţi morţii490.
22. Discursul mi se apropie de final şi revin la cele de mai sus. Ştiinţa şi erudiţia marelui preot al lui Dumnezeu trebuie să fie atât de mari, încât şi apariţiile publice şi mişcările şi toate să fie grăitoare. Adevărul să îl cuprindă în minte şi pe acesta să-l facă să răsune prin întregul său port şi veşmânt, pentru ca orice face, orice vorbeşte să fie pentru învăţarea popoarelor. Căci fără clopoţei şi fără diferitele culori, fără nestematele şi florile virtuţilor nici nu ar putea să intre în Sfânta şi nici să fie posesorul numelui de „mare preot”.
într-o singură noapte de lucru, pe când deja se desfăcea funia de la ţărm şi marinarii strigau tot mai des, am dictat cu vorbă grăbită aceste lucruri pe care le puteam ţine minte şi pe care le adunasem printr-o cercetare îndelungată în „hoşenul” pieptului, înţelegând prea bine că ele curg mai degrabă din avântul vorbirii
489 1 Corinteni 7, 25.
490 Cf. Ieşirea 28, 43. În original este folosită sintagma morte moriamur. Această figură etimologică apare frecvent în Vechiul Testament: Facerea 2, 17; 3, 4; 20, 7; 26, 11; Ieşirea 19,12; 21,12,15-17 etc.
122
decât din judecata scriitorului şi că oferă un discurs învolburat ca un torent. În catalogul operelor lui Tertulian se vorbeşte că există o carte despre veşmintele lui Aaron, carte care deocamdată nu a fost descoperită de mine nici până în ziua de azi. Dacă o veţi găsi datorită reputaţiei, [totul se adună la] Roma -, vă rog să nu comparaţi picătura mea cu fluviul aceluia. Căci eu nu trebuie să fiu apreciat după talentul marilor bărbaţi, ci după propriile mele puteri.
EPISTOLA LXV491
Către fecioara Principia Tâlcuirea Psalmului 44
1. Ştiu, Principia, fiică în Hristos, că sunt criticat de către mulţi cum că le scriam câteodată femeilor şi că preferam sexul slab celui bărbătesc492. Şi, din acest motiv, mai întâi trebuie să le răspund celor care mă defăimează şi astfel să ajung la scurta discuţie pe care mi-ai cerut-o. Dacă bărbaţii ar căuta să afle despre Scripturi, nu le-aş vorbi femeilor. Dacă Barac ar fi vrut să meargă la război, Debora nu ar fi triumfat asupra duşmanilor învinşi493. Ieremia e închis într-o temniţă şi, pentru că Israel, care urma să piară, nu primise pe un bărbat care să prorocească, este ridicată o femeie, Hulda, în folosul poporului494. Preoţii şi fariseii L-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, iar Maria Magdalena [L-]a jelit lângă cruce, a pregătit miresme, a căutat în mormânt, l-a întrebat pe grădinar, L-a recunoscut pe Domnul, a pornit spre apostoli, [le-] a dat de ştire descoperirea. Ei se îndoiesc, ea este încredinţată, este cu adevărat o străjeră495, cu adevărat turnul alb-strălucitor al Libanului496, care
491 Epistola a fost scrisă în anul 397. Principia este o fecioară care îi devine discipolă Marcellei după plecarea Fericitului Ieronim şi i se alătură acesteia în disputa origenistă îndreptată împotriva lui Rufin.
492 în debutul acestei epistole, Fericitul Ieronim răspunde acuzaţiilor proferate împotriva sa, al căror obiect era faptul că auditoriul Fericitului, fie la Roma, fie la Ierusalim, era compus în marea majoritate din femei.
493 Cf. Judecătorii 4-5.
494 Cf. Ieremia 37,15-16; 4 Regi 22,14 şi urm.
495 Autorul foloseşte grecescul TTUpyÎTu; – „cea care stă în turn”, de unde, „străjeră”.
496 Etimologic, numele „Liban” înseamnă „alb”, (n.ed.)
123
priveşte spre Damasc497, adică spre sângele Mântuitorului, care îndeamnă la [îmbrăcarea] sacului pocăinţei498.
Cele femeieşti499 încetaseră pentru Sarra şi, de aceea, Avraam i s-a supus ei şi i s-a zis: „Toate câte-ţi zice Sarra, ascultă de glasul ei!”500 Cele femeieşti încetaseră pentru ea, tu niciodată nu le-ai avut! Activitatea sexuală este nimicită de către o fecioară; îl poartă în trup pe Hristos şi are deja [starea] viitoare501. Rebeca se duce să-L întrebe pe Dumnezeu şi, fiind demnă de răspunsul Lui, aude prevestirea: „Două neamuri sunt în pântecele tău şi două popoare se vor separa din pântecele tău”502. Aceea naşte doi [fii] care nu se înţeleg, tu zilnic zămisleşti Unul, te căzneşti să-I dai naştere, îl aduci pe lume: fecund prin unicitate, multiplu în măreţie, unit în Treime. Mariam, sora lui Moise, cântă biruinţele lui Dumnezeu503, Rahela, murind, a născut şi, pentru urmaşi, a pecetluit Betleemul nostru, Efrata, cu o odraslă din neamul ei. Fiicele lui Salfaad s-au învrednicit să primească drept de moştenire între fraţi504. Rut, Estera şi Iudita au fost într-atât de slăvite, încât şi-au înscris numele lor în cărţile sfinte. Prorociţa Ana a dat naştere unui fiu levit, judecător, vrednic de cinste pentru părul lui sfânt şi I l-a dăruit lui Dumnezeu în cortul Său505. Femeia din Tecoa i-a închis gura regelui David printr-o întrebare, l-a învăţat printr-o ghicitoare, l-a potolit prin exemplul lui Dumnezeu506. Citim şi despre altă femeie înţeleaptă, care, atunci când cetatea îi era asediată şi încă din cauza unui singur inamic -, [iar] armata condusă de Ioab izbea zidurile cu un berbec, a vorbit poporului cu înţelepciune şi, prin autoritatea ei de simplă femeie, a îndepărtat pericolul [care ameninţa] o atât de mare mulţime507. Ce să [mai] spun despre regina din Saba, care a venit de
497 Cf. Cântarea Cântărilor 7, 5.
498 Adică în veşmânt făcut din pânză de sac. Vezi, de pildă, 4 Regi 19,1.
499 „Cele femeieşti”, cu referire la procesele biologice fireşti, care, în lumea veche, puneau îndeobşte femeia în poziţie de inferioritate faţă de bărbat, (n.ed.)
500 Facerea 21,12.
501 Vezi Matei 22, 30: „Căci, la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”.
502 Facerea 25, 23.
503 Cf. Ieşirea 15, 20.
504 Cf. Numerii 27, 7.
505 Este vorba despre SamueL Vezi 1 Regi 1.
506 Cf. 2 Regi 14,1-20.
507 Cf. 2 Regi 20, 16-22. Cetatea asediată şi cruţată cu ajutorul femeii înţelepte este Abel-Bet-Maaca. Motivul atacului era un anume Şeba, fiul lui Bicri, care se răzvrătise împotriva lui David.
124
la capătul pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi care, după mărturia Domnului508, trebuia să-i osândească pe toţi bărbaţii lui Israel509?
Elisabeta a profeţit prin pântece şi prin glas. Ana, fiica lui Fanuel, în templu a fost făcută templu al lui Dumnezeu şi, prin post zilnic, a găsit pâinea cerească. Femei îl urmează pe Mântuitorul şi îi slujesc, din averea lor. Cel care din cinci pâini a săturat cinci mii de oameni, în afară de femei şi de copii, nu a refuzat să primească hrană de la sfintele femei. Vorbeşte cu samarineanca la fântână şi, pentru că Se îndestulase cu convertirea acestei femei credincioase, ignoră mâncărurile care fuseseră cumpărate510. Pe Apollo, bărbat apostolic şi foarte iscusit într-ale Legii, îl învaţă Acvila şi Priscila şi îl instruiesc despre calea Domnului511. Dacă nu i-a fost ruşine apostolului să fie învăţat de o femeie, de ce să-mi fie mie ruşine ca, după bărbaţi, să le învăţ şi pe femei?
2. Aceste subiecte şi altele de acest fel, preaînsemnată512 fiică, le-am menţionat pe scurt, ca să nu-ţi pară rău că eşti femeie şi nici bărbaţii să nu se înalţe cu numele lor, pentru a căror osândă viaţa femeilor este lăudată în Scripturi. Mă bucur şi îmi saltă sufletul, dănţuind de bucurie, când în Babilon pot fi găsiţi Daniel, Anania, Azaria şi Misael513. Cât de mulţi sunt bătrânii şi judecătorii din Israel, pe care regele Babilonului i-a fript în tava514 sa, cât de multe Suzane – [Suzana] se tâlcuieşte „crin” care fac cununi Mirelui din albul curăţiei [lor] şi preschimbă cununa de spini în slava Biruitorului! Le ai acolo cu tine pe Marcella şi pe Asella ca învăţătoare în studiul Scripturilor şi în curăţia minţii şi a trupului; dintre ele, una să te conducă, prin păşunile înverzite şi prin feluritele flori ale cărţilor dumnezeieşti, la Cel care spune în Cântarea [Cântărilor]: „Eu sunt floarea câmpului şi crinul din vâlcele”515; cealaltă, ea însăşi floarea Domnului, să dobândească împreună cu tine vrednicia de a auzi: „Cum e crinul între spini, aşa
508 C Matei 12, 42; Luca 11, 31.
509 3 Regi 10, 1-13.
510 Cf. Ioan 4.
511 cf. Faptele 18, 26.
512 Fericitul Ieronim foloseşte grecescul OEpvoTctTq, termen de reverenţă recurent în epistolografia greacă, (n.ed.)
513 cf. Daniel 1, 6.
514 Lat. sartago. Cf. Ieremia 29, 22.
515 Cântarea Cântărilor 2,1.
125
e însoţitoarea mea între fete”516. Şi, pentru că am început să vorbim de flori şi crini şi pentru că întotdeauna fecioria este comparată cu florile, îmi pare nimerit ca, scriindu-i unei flori a lui Hristos, să tratez despre multe flori.
3. Citind Psalmul 44, am găsit scris în titlu: „La sfârşit, pentru cei care sunt schimbaţi, spre înţelegere fiilor lui Core, cântare pentru cel drag”517. În [textul] ebraic este scris: lamanasse al sosanim labne core meschil sir ididoth, ceea ce noi traducem în latină ca: „Biruitorului, pentru crinii fiilor lui Core, cântare de învăţătură pentru cel preaiubit”. Symmachus, după obiceiul său, traduce încă şi mai clar „triumf” în loc de „flori”. Aşadar, sosanim e tradus fie ca „pentru cei care trebuie să fie schimbaţi”, fie ca „crini” şi „flori”; iar meschil înseamnă, la rându-i, şi „învăţătură” şi „preaînvăţat”; ididia este numele vechi al lui Solomon, care, în alt sens, este numit „paşnic”. Patru psalmi, chiar dacă diferă în ultima parte a titlurilor, poartă în titlu acelaşi început: [Psalmii] 44, 59, 68, 79; dintre ei, cei din mijloc poartă titlul: „David” [iar] primul şi cel mai din urmă: „Fiilor lui Core şi Asaf”. Nu e timpul potrivit să vorbesc despre toţi; îl tâlcuim pe cel pe care l-am început.
4. Cei care trebuie să fie schimbaţi la sfârşitul veacurilor despre care apostolul spune: „Toţi vom adormi, dar nu toţi vom fi schimbaţi”518 în mod corect sunt puşi în legătură cu sfârşitul. Chiar această taină pregăteşte cititorul pentru un înţeles spiritual. Şi, acolo unde sensul este simplu şi clar, oare de ce e nevoie ca ascultătorul să fie prevenit în privinţa înţelegerii şi [de ce] a zis către el: „Cine are urechi de auzit să audă”519? într-adevăr, cântarea îi este cântată Celui preaiubit şi, de asemenea, Celui drag, fiindcă mulţumită Lui le-a venit sfinţilor schimbarea promisă520. Desigur, asta se poate înţelege şi în privinţa vieţii de acum, când ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi ne îmbrăcăm în cel nou, care se reînnoieşte spre [dobândirea] cunoaşterii potrivit chipului Creatorului; şi, contemplând slava Domnului, ne preschimbăm în acelaşi chip, ca dintr-o slavă în [altă] slavă. Nici nu există vreun timp în care sfântul să nu se
516 Cântarea Cântărilor 2, 2.
517 Principial, în traducere am urmat punctuaţia editorului.
518 1 Corinteni 15, 51 (după Vulgata).
519 Matei 13, 9.
520 Comentatorul francez explică: „[Schimbarea fiind] necesară pentru a-L recunoaşte pe Hristos la vremea Parusiei” (SAINT JÉRÔME, Lettres. Tome III, tr. Jérôme Labourt, Les Belles Lettres, Paris, 1953, p. 144). (n.ed.)
126
schimbe, uitând de cele trecute şi tinzând către cele viitoare, când omul nostru lăuntric se reînnoieşte din zi în zi, iar Dumnezeu cel neschimbător care vorbeşte prin prorocul: „Eu sunt Dumnezeu şi nu Mă schimb”521 pentru noi Şi-a preschimbat înfăţişarea şi a luat asupră-Şi chip de rob şi, din Iudeea, strămutându-Se la filisteni care se tâlcuieşte: „Cei care se prăbuşesc de [atâta] băutură”, căci se îmbătaseră din pocalul aurit al Babilonului -, a fost luat în râs din cauza nebuniei Crucii522, iar mai apoi a fost ridicat pentru slava biruinţelor [Sale], „Cel preaiubit” este Cel despre care cântă Isaia: „Voi cânta cântare pentru iubitul iubitului viei mele”523; şi Evanghelia: „El este Fiul Meu cel iubit, în Care am bineplăcut, pe El să-L ascultaţi!”524; Lui nu doar un singur proroc, ci întreg corul fiilor lui Core îi cântă acum laude. Deci cine sunt fiii lui Core, adică „ai căpăţânii”525, se arată mai potrivit în Psalmul 41. Şi, ca să ştim că textul cântării concordă cu titlul [ei], [psalmistul] învaţă o schimbare dintr-o stare în alta, şi anume a fiicei căreia i se porunceşte ca, uitându-şi părinţii vechi, să se pregătească de îmbrăţişările împărăteşti526. Iar Biruitorul este Cel care zice: „Aveţi încredere, Eu am biruit lumea!”527 şi [Cel] către care este îndreptată această rugăciune a tânărului: „De la Tine [sunt] biruinţa şi înţelepciunea şi slava şi eu sunt robul Tău”528; şi, de bună seamă, [îl] ştie acela care a biruit mulţumită biruinţei Domnului şi este părtaş victoriilor Lui şi cel care I-a împletit Mântuitorului cununa slavei neveştejite din strălucirea faptelor bune şi din felurimea virtuţilor.
5. „Cuvânt bun a revărsat529 inima mea.”530 în locul a ceea ce Symmachus a tradus: „Mişcată este inima mea de un cuvânt bun”, pentru a arăta că inima celui care vorbeşte e mişcată la vorbele altuia şi că prin faptul că Duhul Sfânt [îi] face cunoscute tainele
521 Maleahi 3, 6.
522 Cf. 1 Corinteni 1,18.
523 Cf. Isaia 5,1.
524 Matei 17, 5.
525 Fericitul Ieronim asociază numele lui Core cu un cuvânt ebraic al cărui sens îl redă prin latinescul calvaria.
526 Cf. Psalmul 44,12-13.
527 Ioan 16, 33.
528 Este vorba de tânărul Zorobabel; 1 Ezdra 4, 59 (după Septuaginta).
529 Lat. eructo (ca şi corespondentul său grecesc: pEuyopai) are sensuri literale tari, ca „a voma, a vărsa pe gură, a eructa”. De multe ori însă, în scrierile creştine, sensul figurat este cel valorificat. Prin urmare, eructo descrie izbucnirea vorbelor profetice.
530 Psalmul 44,1.
127
viitoare ale lui Hristos – [psalmistul], şi el, a izbucnit în vorbire, aşa încât, după cum ceilalţi au vorbit despre venirea Lui, la fel să vorbească şi el. „Eructatul” numeşte la propriu digerarea hranei şi emanaţia de gaz din mâncărurile mistuite în pântece. Aşadar, aşa cum eructatul iese din stomac potrivit proprietăţii mâncărurilor, iar aerul [emis] este dovada mirosului plăcut sau rău, tot astfel gândurile omului lăuntric scot cuvinte şi „din belşugul inimii grăieşte gura”531. Cel drept mâncând îşi umple sufletul, iar când se va fi săturat de sfintele învăţături, scoate la iveală [cuvinte] bune din vistieria cea bună a inimii şi împreună cu apostolul spune: „Oare căutaţi o dovadă că cel care vorbeşte în mine este Hristos?”532 Unii vor să înţeleagă această spusă ca [venind] de la Persoana Tatălui, anume că din adâncurile de viaţă şi din tainele inimii [Tatăl] a scos Cuvântul Său, Care era în El, potrivit prorociei unui alt psalm: „Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”533; şi, după cum „pântece” nu înseamnă [aici] pântece căci nici Dumnezeu nu e împărţit în membre -, ci indică aceeaşi fire a Tatălui şi a Fiului, tot astfel şi „inima” şi „cuvântul” care ies din inimă îl indică pe Tatăl şi pe Fiul. Cât despre cuvintele: „Spun534 Eu lucrările Mele înaintea împăratului”535, ei le leagă de înţelesul: „El a spus şi au fost făcute, El a poruncit şi au fost create”536, adică, îndată ce Tatăl a spus, Fiul a săvârşit. Toate câte Tatăl le-a făcut, la fel Fiul le-a făcut, iar Tatăl, Care rămâne în El537, săvârşeşte toate prin Fiul.
6. „Spun eu lucrările mele înaintea împăratului.”538 Corul prorocesc care va spune tainele Bisericii lui Hristos ca nu cumva să pară nevrednic de cântare şi, din cauză că [i] se cunosc păcatele, să i se spună: „De ce povesteşti tu dreptăţile Mele şi ai legământul Meu în gura ta?”539 îşi vădeşte lucrările înaintea împăratului pe Care îl va lăuda, pentru ca, de sunt bune, El să le primească, iar de sunt
531 Matei 12, 34.
532 Cf. 2 Corinteni 13, 3 (unde fraza nu se termină ca o interogaţie).
533 Psalmul 109, 3.
534 Lat. dico, unul dintre verbele zicerii, în terminologie religioasă înseamnă „a jurui, a dedica, a consacra” (sens dezvoltat de autor la sfârşitul paragrafului 7), de unde propunem şi traducerea: „Dedic împăratului lucrările Mele”. Totuşi am redat dico prin simplul „a spune” pentru a păstra concordanţa cu versetul Psalmului 32 care urmează.
535 Psalmul 44,1.
536 Psalmul 32, 9.
537 Cf. Ioan 14,10.
538 Psalmul 44,1.
539 Psalmul 49,17.
128
rele, să le curăţească; şi [astfel] face ce [i] s-a poruncit: „Tu spune-ţi nedreptăţile ca să fii curăţit!”540 şi: „Dreptul îşi este acuzator dintru începutul cuvântării [sale]”541. Şi este o caracteristică542 nu doar a limbii ebraice, ci şi a celei latine, ca în loc de „tratate”543 şi „scrieri”544 să se spună „opuscule”545; prin urmare, şi acesta care îi va cânta laude Domnului îi închină poemul546 şi opusculul său şi invocă, în locul Muzelor păgâne, chiar pe Cel pe care îl va lăuda.
7. „Limba mea este trestia de scris a unui scrib care scrie degrab.”547 Pentru care noi traducem: „Limba mea este condeiul unui scrib rapid”. E ultima parte a prologului; iar cu precedentele trebuie să legăm ceea ce urmează: inima mea a revărsat cuvântare bună spre lauda lui Dumnezeu şi, opusculele mele prin care îl voi lăuda pe El, Lui I le-am închinat în primul rând. Aşadar, trebuie ca şi limba mea să mi-o pregătesc ca pe un condei sau o trestie de scris, ca prin ea Duhul Sfânt să scrie în inima celor care mă ascultă cu urechile. Mie îmi revine deci să-mi ofer limba ca pe un instrument; Lui, să facă să răsune cele proprii Lui ca printr-un instrument. Condeiul scrie în ceara [tăbliţei], trestia de scris, pe hârtie sau pe pergament sau pe orice material potrivit pentru scris. Iar limba mea, asemenea scribului rapid pe care îl putem înţelege ca secretar -, va trasa pe tăbliţele de carne ale inimii discursul restrâns şi prescurtat al Evangheliei, ca într-o abreviere [cu ajutorul] semnelor548. Iar dacă Legea a fost scrisă prin mâna
540 Isaia 43, 26.
541 Pildele 18,17 (după Vulgata).
542 Fericitul Ieronim foloseşte grecescul iSicupa.
543 Lat. syntagma.
544 Lat. scriptum.
545 Lat. opuscula („lucrare de mici proporţii”), diminutival lui opus („operă”, „creaţie literară”), nu denotă aici neapărat modestia auctorială. La Ieronim şi, în general, în latina postclasică formele marcate prin sufix diminutival (libellus, corpusculum, substantiola) erau adesea preferate lexemelor de bază dintr-o tendinţă comună a vorbitorilor de a întări prin sufixare anumiţi termeni vechi şi tociţi prin deasa întrebuinţare, (n.ed.)
546 Lat. carmen, la începutul paragrafului, a fost tradus prin „cântare”, pe baza ambivalenţei semantice originare „poem”„cântec”. În Antichitate, poezia era iniţial cântată cu vocea de către rapsozi şi acompaniată de liră sau de alte instrumente muzicale în faţa unui public, fiind deci un fapt comunitar; pentru lumea veche, lectura în tăcere a fost o practică destul de rară, atestată doar în rândul puţinilor literaţi ai vremii; pentru o discuţie mai amplă, vezi Bernard M.W. KNOX, „Silent Reading in Antiquity” în: Greek, Roman, and Byzantine Studies, 9 (1968), p. 421 şi urm. (n.ed.)
547 Psalmul 44, 2.
548 Cf. 2 Corinteni 3, 3.
129
mijlocitorului549 de către degetul lui Dumnezeu şi ce a fost sfărâmat a fost anterior slăvit cu atât mai mult Evanghelia, care va dăinui, va fi scrisă de către Duhul Sfânt prin limba mea, aşa încât o cuvântare rapidă să înscrie în inimile credincioşilor laudele oferite Lui, Celui pentru care s-a spus la Isaia: „Iute ia prăzile, pradă degrab”550.
8. „Plăcut la înfăţişare mai mult decât fiii oamenilor.”551 în [textul] ebraic: „Eşti mai frumos prin farmecul [Tău] decât fiii oamenilor”. Aici se încheie introducerea şi începe expunerea. Găsim o apostrofă552 către Cel preaiubit şi Cel drag şi împăratul, Căruia lucrările celui care vorbeşte îi sunt închinate. Şi trebuie cercetat în ce fel poate fi mai frumos decât fiii oamenilor Cel despre care citim în Isaia: „L-am văzut şi nu avea nici chip, nici frumuseţe, ci chipul Lui era dispreţuit şi era slăbit din cauza fiilor oamenilor; un om prăbuşit de lovituri şi care a ştiut a purta neputinţa, pentru că Şi-a întors faţa”553. Să nu se creadă numaidecât că Scriptura e în dezacord, pe motiv că în acel loc[, la isaia,] este menţionată lipsa de nobleţe a trupului pricinuită de biciuiri şi scuipări şi pălmuiri şi cuie şi jignirile de pe Cruce554, iar aici[, în Psalm, e menţionată] frumuseţea virtuţilor în trupul sfânt şi demn de cinstire. El este mai frumos nu pentru că dumnezeirea lui Hristos ar fi comparată cu [natura] oamenilor căci aceasta nu are termen de comparaţie -, ci, exceptând pătimirile Crucii, El este într-adevăr mai frumos decât toţi: Fecior din Fecioară555, Care S-a născut nu din dorinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu556. Iar dacă nu ar fi avut şi în privire şi în ochi ceva strălucitor, niciodată nu L-ar fi urmat numaidecât apostolii, nici cei care veniseră să-L prindă nu s-ar fi prăbuşit557. În
549 Desigur, Moise; vezi Ieşirea 31,18; cf. Evrei 8, 6; 9,15.
550 Isaia 8,1.
551 Psalmul 44, 3.
552 Lat. apostropha denumeşte figura retorică prin care oratorul i se adresează direct adversarului.
553 Isaia 53, 2-3.
554 Lat. patibulum folosit de Fericitul Ieronim numeşte un anume instrument de tortură: un jug prins de gâtul condamnatului, în care îi erau prinse şi mâinile. Prin generalizare, termenul este folosit şi pentru cruce, de asemenea un instrument de tortură.
555 Pentru expresia virgo de virgine, cf. FERICITUL IERONIM, Omilii la Evanghelia după Marcu. Omilii diverse, trad. Alin-Bogdan Mihăilescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2014, p. 152, n. 104. (n.ed.)
556 Cf. Ioan 1,13.
557 Cf. Ioan 18, 6.
130
cele din urmă, şi în mărturia de faţă, în care spune: „Om prăbuşit de lovituri şi care a ştiut a purta neputinţa”, el a expus cauzele pentru care a îndurat El acestea: „Pentru că Şi-a întors faţa”, adică, fiindu-I retrasă pentru puţin timp dumnezeirea, Şi-a lăsat trupul pradă nedreptăţilor. Unii leagă acest verset de cele de mai sus, aşa încât „plăcut la înfăţişare mai mult decât fiii oamenilor” nu se referă la Hristos, ci la trestia de scris.
9. „Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale, pentru aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu în veşnicie.”558 în ediţia Vulgatei, în loc de „a binecuvântat” citim „a uns”. Dar să se ştie că această eroare de copist nu trebuie pusă pe seama traducătorilor Septuagintei, care în acest loc sunt în acord cu textul ebraic559. Când citim acestea: „Iisus sporea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”560 şi în alt loc: „Se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui”561 şi: „Cuvântarea Lui era cu putere”562, putem înţelege în ce sens s-a zis: „Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”. Noe, în zilele sale, a găsit har înaintea lui Dumnezeu, la fel şi Moise şi restul prorocilor, dar plinătatea a tot harul s-a revărsat pe buzele Mântuitorului; acesta în scurt timp a umplut tot pământul: „întocmai ca un mire a ieşit din cămara Lui; de la marginea cerului [este] ieşirea Lui şi mergerea Lui, până în capătul lui”563.
Căci şi Sfânta [Fecioară] Maria, fiindcă L-a zămislit pe Cel în care sălăşluieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii564, este salutată prin „plină de har”565; iar apostolul, ştiind că propovăduirea lui a întrecut toate doctrinele lumii nu mulţumită elocinţei lumeşti, ci mulţumită puterii lui Dumnezeu, spune: „Iar cuvântarea mea şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, aşa încât credinţa noastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu”566. Şi, dojenindu-se pe sine pentru că zisese: „Am lucrat mai mult decât toţi”, îndată a adăugat: „Dar nu eu, ci harul
558 Psalmul 44, 3.
559 Lat. hebraica veritas, „adevărul ebraic”.
560 Luca 2, 52.
561 Luca 4, 22.
562 Luca 4, 32.
563 Psalmul 18, 5, 7.
564 Cf. Coloseni 2, 9.
565 cf. Luca 1, 28.
566 1 Corinteni 2, 4-5.
131
lui Dumnezeu care este cu mine”; şi iarăşi: „Pentru că harul Lui care este în mine nu a fost în zadar”567.
Iar în cazul particular al Mântuitorului, este adăugat cuvântul „revărsare” pentru a arăta largheţea harului, după [spusa] aceea: „Voi turna din Duhul Meu peste orice trup”568; şi: „Iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre”569. Şi ia seama să pui sensul tuturor celor zise în legătură cu persoana570 Aceluia care a fost asumat din Maria, astfel încât, mulţumită harului buzelor, să fie numit „binecuvântat în veac”; în acest fel şi apostolul zice: „S-a smerit pe Sine, fiind ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. De aceea, Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dat nume mai presus de orice nume”571. Şi, după cum aici, [în Isaia,] chipul de rob este pedeapsa pentru patimă, tot aşa acolo, [în pasajele din Sfântul Pavel,] revărsarea harului şi binecuvântarea pentru veşnicie trebuie puse în legătură cu Cel care Se poate smeri, [ca mai apoi] să crească.
10. „încinge[-Te] cu sabia Ta peste coapsa Ta, Preaputernice, cu strălucirea Ta şi cu frumuseţea Ta.”572 în [textul] ebraic: „încinge[-Te] cu sabia Ta peste coapsă, Preaputernice, cu slava Ta şi cu frumuseţea Ta”573. Cred că înţelegi foarte bine acest loc [biblic] şi că lupţi încinsă cu sabia lui Hristos. Ca să ştii că fecioria are mereu drept sabie curăţenia, prin care retează lucrările cărnii şi învinge plăcerile, [ia seama că] până şi religia greşită a păgânilor574 a plăsmuit zeiţe fecioare înarmate575. Şi-a încins şi Petru şoldurile lui şi a ţinut în mâini o lampă aprinsă576. Faptul că coapsa semnifică lucrările nuntirii, vei învăţa repede din aceste exemple. Când Avraam trimite să-i fie găsită soţie fiului său Isaac, îi zice mai marelui
567 1 Corinteni 15,10.
568 Ioil 3,1.
569 Romani 5, 5.
570 Comentatorul francez atrage atenţia că nu se poate vorbi în acest loc de un sens nestorian al expresiei persona eius qui adsuptus ex Maria est şi trimite la paragraful 13 (SAINT JÉRÔME, Lettres. Tome III, p. 150). (n.ed.)
571 Filipeni 2, 8-9.
572 Psalmul 44, 4-5.
573 Una dintre diferenţele dintre cele două versiuni discutate este în privinţa „frumuseţii”; în Vulgata: pulcheritudo, în vreme ce termenul ebraic este echivalat prin decus.
574 Am echivalat lat. error gentilis
575 De pildă, Atena, dar şi Artemis, Britomartis (divinitate a munţilor şi a vânătorii, venerată iniţial în Creta) ş.a. (n.ed.)
576 Cf. Luca 12, 35.
132
[slujitor] al casei: „Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură pe Domnul Dumnezeul cerului”577; fără îndoială, [acela jură] pe Cel care urma să Se nască din seminţia lui. Iacov, după ce s-a luptat cu omul care îi apăruse la râul Iaboc, când a părăsit Mesopotamia şi a pătruns în Pământul Făgăduinţei, nu a căpătat numele de „Israel” mai înainte ca tendonul coapsei lui să-şi piardă forţa578. Şi a grăit către fiul [său]: „Nu va lipsi căpetenie din Iuda, nici conducător din coapsa lui”579. Şi, din nou, însuşi Iosif, înainte de a muri, s-a jurat pe coapsa lui să nu fie îngropat în Egipt580. La fel, citim în Cartea Judecătorilor: „Şaptezeci erau fiii lui Ghedeon, care au ieşit din coapsa lui”581. În Cântarea Cântărilor se spune: „Iată patul lui Solomon, şaptezeci de puternici împrejurul lui, dintre puternicii lui Israel. Toţi poartă sabie, cunoscători într-ale războiului, forţa şi sabia [sunt] deasupra coapsei lor”582. Aşadar, prin slava şi strălucirea Lui sau prin splendoarea şi frumuseţea dumnezeirii Sale, mortificând lucrările cărnii şi născându-Se dintr-o Fecioară, le-a fost fecioarelor din viitor începător al fecioriei.
11. „Şi încordează-Ţi arcul, propăşeşte şi domneşte pentru adevăr, blândeţe şi dreptate, şi Te va călăuzi în chip minunat dreapta Ta.”583 în [textul] ebraic: „Prin strălucirea Ta, propăşeşte şi înalţă-Te pentru adevăr şi blândeţea dreptăţii, şi Te va învăţa dreapta Ta lucruri înfricoşătoare”. Pentru a doua oară, după evrei, e scris: „Prin strălucirea Ta”; să nu socotească cineva că asta-i o repetiţie dintr-o greşeală de copist, ci că este o figură de stil numită, după retori, repetiţie. Mai precis, după regula panegiricului pe care [o respectă] elogiatorii când se adresează celor pe care îi laudă -, [psalmistul] îl îndeamnă la încleştare armată, ca, odată războiul izbucnit, să nu dezerteze, ci, păşind biruitor peste leşurile duşmanilor prăbuşiţi, să îşi pregătească Sieşi împărăţie întru cei pe care, smulgându-i din puterea diavolului, îi aduce sub stăpânirea Sa şi zice: „Căci Eu sunt pus împărat de către El peste Sion, muntele Lui cel Sfânt”584. Şi nimeni nu va pune la îndoială că adevărul, dreapta-măsură şi
577 Facerea 24, 2-3.
578 Cf. Facerea 32, 22-32.
579 Facerea 49,10.
580 Cf. Facerea 50, 24-26.
581 Judecătorii 8, 30.
582 Cântarea Cântărilor 3, 7-8.
583 Psalmul 44, 4.
584 Psalmul 2, 6.
133
dreptatea îl numesc pe Hristos, Care spune: „Eu sunt Calea, Viaţa şi Adevărul”585; şi: „învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit la inimă”586; şi: „Care pentru noi S-a făcut dreptate de la Dumnezeu şi răscumpărare şi sfinţire”587. Acestea toate sunt atribuite trupului, ca să fie cerute în membrele [lui]. Victoria Domnului înseamnă izbânda robilor [Săi], erudiţia magistrului înseamnă progresul discipolilor. Şi cele ce urmează: „Te va călăuzi în chip minunat dreapta Ta” trebuie să fie înţelese cu referire fie la semnele pe care le-a împlinit în Evanghelie, fie, în sens tropologic588, la uciderea pe care a săvârşit-o între vrăjmaşi. „Inima celui ştiutor e în dreapta, iar inima celui fără-de-minte, în stânga.”589 Hristos este în dreapta, Antihristul, în stânga. Versiunea ebraică diferă în cuvinte, dar nu diferă în înţeles.
12. „Săgeţile Tale [sunt] ascuţite, Preaputernice popoare vor cădea sub Tine! -, în inima duşmanilor împăratului.”590 în [textul] ebraic, de la „Preaputernice”, celelalte sunt la fel. Şi acest verset ţi se potriveşte mai mult decât oricare, ţie care, rănită de săgeata Domnului, cânţi împreună cu mireasa din Cântarea [Cântărilor]: „Rănită de iubire [sunt] eu”591. Nici nu-i de mirare dacă Mirele tău are multe săgeţi despre care în Psalmul 119 se spune: „Săgeţile Celui puternic [sunt] ascuţite, cu cărbuni nimicitori”592; căci El însuşi este suliţa Domnului şi spune în Isaia: „M-a pus ca pe o săgeată aleasă, în tolba Lui M-a ascuns”593. De aceste săgeţi fiind rănit şi Cleopa pe cale, împreună cu celălalt, spunea: „Oare inima noastră nu era arzândă în noi, în timp ce ne vorbea pe cale şi ne descoperea Scripturile?”594 Şi în alt loc citim: „După cum sunt săgeţile în mâna celui puternic, tot astfel sunt şi fiii celor alungaţi”595. Cu aceste săgeţi tot pământul a fost rănit şi prins. Pavel a fost săgeata Domnului,
585 Ioan 14, 6.
586 Matei 11, 29.
587 1 Corinteni 1, 30.
588 Sau metaforic. În text, TponiKcjc;.
589 Ecclesiastul 10, 2. De remarcat acest curios detaliu anatomic.
590 Psalmul 44, 5.
591 Cântarea Cântărilor 2, 5.
592 Psalmul 119, 4. Lat. desolatorius („distrugător”, „devastator”), determinant pentru „cărbuni”, îi corespunde în textul Septuagintei EpripiKÓc; („din pustiu”), în vreme ce în Textul masoretic, „de ienupăr”.
593 Isaia 49, 2.
594 Luca 24, 32.
595 Psalmul 126, 4.
134
care, după ce a fost trimisă de arcul Domnului de la Ierusalim şi a zburat încoace şi încolo până în Ilyricum, s-a grăbit săgeată iute să meargă în Hispania ca să aştearnă sub picioarele Domnului Orientul şi Occidentul. Şi, pentru că mulţi împăraţi preaputernici [şi] vrăjmaşi fuseseră răniţi de săgeţile arzătoare ale diavolului, „întocmai ca un cerb străpuns în ficat de vârful săgeţii”596, săgeţile aprinse ale Domnului sunt trase deodată cu „cărbunii nimicitori”, ca să curăţească prin foc orice stricăciune din inima vrăjmaşilor împăratului şi, prin focul mântuitor, să alunge focul pierzător.
13. „Scaunul Tău, Dumnezeule, [este] în veacul veacului, toiagul dreptăţii [este] toiagul împărăţiei Tale. Ai iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei înaintea tovarăşilor Tăi.”597 în [textul] ebraic: „Tronul Tău, Dumnezeule, [este] în veac şi în veşnicie, sceptrul dreptăţii [este] sceptrul împărăţiei Tale. Ai iubit dreptatea şi ai urât fărădelegea, pentru aceasta Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te-a uns pe Tine cu untdelemnul veseliei înaintea părtaşilor Tăi”. Înţelege [că sunt] două Persoane: Cea care este unsă de Dumnezeul Său şi Cea care a uns. De aceea şi Aquila traduce cuvântul ebraic eloim nu în cazul nominativ, ci în vocativ, zicând „Dumnezeule”598; şi noi, pentru [a uşura] înţelesul, am ales [o formulă] pe care limba latină nu o permite, ca nu cumva cineva să socotească în mod greşit că Dumnezeul Celui iubit şi al Celui preaiubit şi al împăratului este numit de două ori „Tată”. Cu toate că Tatăl [este] în Fiul şi Fiul [este] în Tatăl şi fiecare dintre Ei îşi este şi locuitor şi tron, totuşi în acest loc cuvântarea îi este adresată împăratului, Care este Dumnezeu, şi I se spune că stăpânirea Lui nu va avea sfârşit căci înţeleg acest „tron” potrivit cu ceea ce s-a scris: „Din rodul pântecelui tău voi aşeza pe tronul tău”599. Desigur, şi îngerul i-a vestit mariei aceasta: „îi va da Domnul Dumnezeu tronul lui David, părintele Lui, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”600. Nici să nu socotim că acestea sunt contrare celor spuse de apostol, când le scrie corintenilor că Fiul va preda împărăţia şi Se va supune Celui „[…] care
596 Pildele 7, 22-23.
597 Psalmul 44, 6-7.
598 în text: OEE.
599 Psalmul 131,11.
600 Luca 1, 32-33.
135
a supus Sieşi toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi”601. Căci nu a zis: „O va preda Tatălui”, ca să pară că îl exclude pe Fiul, ci: „O va preda lui Dumnezeu”, adică Celui care locuieşte în trupul pe care Şi l-a asumat, „pentru ca Dumnezeu [să fie] toate în toţi” şi ca Hristos, Care mai înainte era în puţini prin puţine virtuţi, prin toate să stăruie în toţi. Iar că sceptrul şi toiagul sunt însemnele Celui care împărăţeşte, asta o arată prorocul însuşi, spunând: „Sceptrul dreptăţii este sceptrul împărăţiei Tale”.
Unii, aducând o anume mărturie din Isaia: „Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi o floare din rădăcina [lui] seva ridica”602, înţeleg că [ar fi despre] omul603 care a fost asumat, căruia îi şi este dată stăpânirea şi despre care se zice că, întrucât a iubit dreptatea şi a urât nedreptatea, a împărăţit şi a fost uns cu untdelemnul veseliei înaintea părtaşilor Lui, ca şi cum în ungere îşi va fi primit răsplata iubirii şi a urii. Să reţinem şi faptul că în noi există seminţe care [ne pot conduce] în două sensuri opuse, fie către iubire, fie către ură, de vreme ce însuşi Cel care a ridicat la ceruri pârga [materiei] grele a trupurilor noastre a iubit dreptatea şi a urât nedreptatea. De unde David [spune]: „Oare nu pe cei care Te urăsc, Doamne, i-am urât şi, din pricina vrăjmaşilor Tăi, nu mă mistuiam? Cu ură desăvârşită îi uram”604.
în ceea ce urmează: „Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău”, primul nume al lui Dumnezeu trebuie înţeles în cazul vocativ, [iar] următorul în nominativ. Mă miră destul de mult de ce Aquila nu a tradus prin cazul vocativ, aşa cum a început în primul verset, ci printr-un nominativ, numind de două ori un Dumnezeu, Care mai sus se spune că L-a uns pe Dumnezeu. În acest loc Photinus605 este doborât, dar Arie606 îşi înalţă fruntea, aducând o mărturie din Evanghelie: „Mă înalţ la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”607. Dar,
601 1 Corinteni 15, 28.
602 Isaia 11,1.
603 Sau „firea omenească”, (n.ed.)
604 Psalmul 138, 21-22.
605 Episcop de Sirmium (Pannonia), ereziarh din secolul al IV-lea, nega realitatea întrupării lui Hristos.
606 Celebrul Arie din Alexandria. Modul său de înţelegere a versetului Ioan 20, 17 este explicat şi dezvoltat în Tarmo TOOM, Classical Trinitarian Theology. A Textbook, TT Clark, New York-London, 2007, p. 80. (n.ed.)
607 Ioan 20,17.
136
când aude că este numit „cel iubit” şi că este încins cu sabie pe coapsă şi că împărăţeşte pentru adevăr şi blândeţe, că este uns fiindcă a iubit dreptatea şi a urât nedreptatea şi că este uns înaintea tovarăşilor Lui, despre care stă scris: „Ne-am făcut tovarăşi ai lui Hristos, dacă totuşi ţinem neclintit până la sfârşit începutul firii [noastre în EI]”608, mă mir că îl numeşte „Dumnezeu” doar spre a-L calomnia pe Dumnezeu, ca şi cum toate cele spuse se potrivesc dumnezeirii Cuvântului, şi nu smereniei omului. Să asculte Faptele Apostolilor. „Iisus Nazarineanul, pe Care L-a uns Duhul Sfânt”609; să audă Evanghelia: „Duhul Sfânt va veni asupra Ta şi puterea Celui Preaînalt te va adumbri; de aceea Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema”610; să-L asculte pe Dumnezeu însuşi zicând cu glas ca un tunet: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că El M-a uns”611. Iar „tovarăşi” îi desemnează pe apostoli şi pe credincioşi, cărora le-a acordat cuvântul „ungerii” Sale, aşa încât, de la „ungere”, să fie numiţi „unşi”, adică „creştini”612.
14. „Smirnă şi ulei de smirnă şi scorţişoară [emană] din veşmintele Tale, din palatele Tale de fildeş, din care fiice de împăraţi Te desfată întru cinstirea Ta.”613 în [textul] ebraic: „Smirnă şi ulei de smirnă şi scorţişoară în toate veşmintele Tale din palate de fildeş, din care fiice de împăraţi te înveselesc întru cinstirea Ta”614. Însăşi prefaţa ţi-a arătat pentru ce am vrut să tâlcuim acest psalm, anume pentru că, dorind să scriu unei fecioare, am descoperit [în Scriptură sub]titlul: „Pentru crini şi flori”615. Prin urmare, şi aceste versete le pun în legătură cu tine, cea pentru care s-a scris acest volum. Ţi-ai mortificat mădularele [trupului] pe pământ616 şi, zilnic oferindu-I
608 Evrei 3,14.
609 Faptele 10, 38.
610 Luca 1, 35.
611 Isaia 59,1.
612 Fericitul Ieronim face trimitere aici la jocul de cuvinte din limba greacă XpiOTog („Hristos”) xptCFTiavdg („creştin”) xpiciTog („uns”, adjectiv verbal de la xp iw, „a unge”), (n.ed.)
613 Psalmul 44,10 (după Vulgata). Aromatele sunt: murra („smirnă”, răşina mirtului), gutta („picătură” şi, de la acest sens, „ulei”; e.g. guttae [Arabicae] – „ulei de smirnă”) şi cassia („scorţişoară”).
614 în traducerea ieronimiană a ebraicului, cele trei aromate sunt: smyrna („smirnă”); stacte (transliterarea exactă a grecescului OTaKTrj, pe care dicţionarele îl explică prin „ulei de smirnă”); cassia („scorţişoară”). Lui stacte i se vor oferi şi alte interpretări în rândurile care urmează.
615 Vezi paragraful 3.
616 Cf. Coloseni 3, 5.
137
smirnă lui Hristos, eşti bună-mireasmă a lui Hristos617, şi de aceea îi înfăţişezi lui Dumnezeu stacta, adică uleiul de smirnă618. Şi cei care cunosc bine virtuţile aromatelor spun că stacta este floarea de mirt. Iar ce urmează este cassia, numită de alţii şi syrinx619, adică „trestie de suflat”, care face să răsune laudele Domnului, curăţind prin căldura sa toate umezelile şi răcelile plăcerilor. Acolo unde în codicii noştri este scris gutta sau stacta, în [textul] ebraic se poate citi aloth. De aici şi Nicodim a pregătit o sută de livre de smirnă şi aloe pentru înmormântarea Domnului620. Şi mirele zice către mireasă: „Smirnă şi aloe împreună cu parfumurile alese”621, iar ea răspunde: „Mâinile mele picură smirnă, degetele mele [sunt] pline de smirnă”622. Părăseşte lucrările morţii623 şi tu, care în botez te-ai îngropat împreună cu Hristos şi ai murit lumii acesteia, şi, nemaicugetând nimic altceva decât cele cereşti, spune-I Mirelui tău: „Mâinile mele picură smirnă, degetele mele [sunt] pline de smirnă”! Citim şi despre un ulei parfumat preoţesc de care aminteşte şi David: „Precum uleiul parfumat pe cap, care coboară pe barbă, barba lui Aaron, care coboară până la marginea veşmântului lui”624 -, în care se amestecă şi stacta cu celelalte aromate. Iar magii i-au oferit smirnă şi, în locul [biblic] de faţă, sensul tainic al veşmintelor lui Hristos trimite la asumarea morţii şi la dovedirea ei în carnea Sa. Pregăteşte-I Mirelui tău această îmbrăcăminte, ca să meargă împodobit cu aceste veşminte gătite de tine.
Şi, când îi vei fi ţesut veşminte de acest fel, tu însăţi te vei face templu al Domnului şi-L vei înveseli „din palate de fildeş” sau, aşa cum este scris mai corect în [textul] ebraic: „Din templul dinţilor” -, adică îi vei cânta Domnului laude şi, moartă întru totul veacului [acestuia], vei imita corurile îngerilor. Iar că marmura şi dinţii semnifică moartea şi vocea, o atestă chiar natura cuvintelor.
617 Cf. 2 Corinteni 2,15.
618 Aici Fericitul Ieronim foloseşte transliterarea formei de acuzativ a lui OTQKTT] (stacten), pe care îl echivalează semantic cu stilla şi gutta: stacten, id este stillam vel guttam.
619 Termenul grecesc oupiyâ, (în text apare cu grafie grecească) denumeşte şi instrumentul la care cântă zeul Pan, alcătuit din tulpini goale de trestie. Acelaşi sens îl poate avea şi latinescul fistula, care urmează.
620 Cf. Ioan 19, 39.
621 Cântarea Cântărilor 4,14.
622 Cântarea Cântărilor 5, 5.
623 Cf. Romani 6, 4; Coloseni 2,12.
624 Psalmul 132, 2.
138
Şi, mai departe, se adaugă: „Din care fiice de împăraţi te înveselesc întru cinstirea Ta”. Împăratul împăraţilor şi Domnul stăpânilor este mirele tău. Aceşti împăraţi, care sunt regişori sub un atât de mare împărat, sunt părinţii tăi, care te-au născut întru învăţătura evanghelică625. Tu eşti fiica lor, cinsteşte-L prin toate veşmintele şi bunele miresme şi prin templul tău de fildeş pe Cel căruia I s-a spus mai sus: „S-a revărsat harul pe buzele Tale”626, şi:,,încinge[-Te] cu sabia Ta peste coapsa Ta, Preaputernice”627, şi: „Săgeţile Tale sunt ascuţite”628, şi: „Tronul Tău, Dumnezeule, [este] în veac”629. În loc de ceea ce noi am tradus: „[Din] palate de fildeş”, pentru că în greacă este scris ano ßctpEwv, unii dintre latini, din pricina neclarităţii termenului, au tradus: „Din cele grele”630, în vreme ce ßäp iq este un cuvânt indigen631 în Palestina şi până astăzi casele închise în toate laturile şi construite în felul turnurilor şi al zidurilor publice sunt numite ßapiq.
15. „A şezut împărăteasa de-a dreapta Ta în veşmânt aurit”; cuvintele care urmează: „învăluită în broderie”632, în afară de ediţia Vulgatei, niciunul dintre traducători nu le-a tradus. În [textul] ebraic: „A stat logodnica de-a dreapta Ta, [împodobită] cu diademă de aur”. Acolo unde noi am tradus „logodnica”, în [textul] ebraic se poate citi segal, pentru care Aquila a tradus: „Cea cu care împarte patul”633, Symmachus şi ediţia a cincea634: „Concubină”635, Septuaginta şi Theodotion şi [ediţia] a şasea: „împărăteasă”. Mai apoi, acolo unde eu am pus: „[împodobită] cu diademă de aur”, Symmachus a tradus: „în cel mai de preţ aur”, Aquila, [ediţia] a cincea şi a şasea: „[împodobită] cu vopsea sau cu aur de Ophir”. Cele care sunt fiice de împăraţi şi se pregătesc pentru îmbrăţişările
625 Aşadar, părinţii de botez, fie naşii, fie preoţii care i-au mijlocit „a doua naştere”.
626 Psalmul 44, 2.
627 Psalmul 44, 3.
628 Psalmul 44, 5.
629 Psalmul 44, 6.
630 ATTO pdpEcov – „din palate”. „Neclaritatea” la care face referire Fericitul Ieronim este omonimia dintre Şâpig („corabie egipteană cu fundul plat” şi, în limbajul Septuagintei, „casă mare” sau chiar „turn”) şi adjectivul potpu;, EÎa, u („greu” şi, de aici, „important, apăsător”).
631 în text, din nou un termen grecesc: nixaipiov.
632 Psalmul 44,11.
633 în text: auyKOiTOv.
634 Versiunea grecească dată în a cincea coloană a Hexaplei lui Origen.
635 în text: TraAAaKqv.
139
Mirelui prin smirnă şi ulei de smirnă şi scorţişoară şi prin case de fildeş îl desfată pe Cel căruia tronul îi este în veacul veacului. Iar cea care este deja întemeiată pe Piatră636 hristos printr-o rădăcină de neclintit, este Biserica universală637; [ea,] o singură porumbiţă, desăvârşită şi foarte iubită, stă de-a dreapta şi nu are nimic în ea care să tindă spre stânga638, stă dreaptă, în veşminte aurite, căci trece de la cuvintele Scripturilor la înţelesul [lor] şi este plină de toate virtuţile, după cum am tradus noi: „[împodobită] cu diademă de aur”. Într-adevăr, este împărăteasă şi domneşte împreună cu împăratul, ale Cărui fiice le putem înţelege şi ca fiind, în general, sufletele credincioşilor şi, îndeosebi, corurile fecioarelor. Ophirul este un tip de aur care îşi are numele fie de la un ţinut din India, fie de la culoare, fiindcă, după evrei, şapte sunt cuvintele pentru [a exprima] „aurul”. Iar „soţie” şi „concubină” trebuie să le înţelegem din Cântarea Cântărilor: „Cea care nu poate dormi fără mirele sau soţul ei”.
16. „Ascultă, fiică, şi vezi şi apleacă-ţi urechea şi uită poporul tău şi casa părintelui tău! Şi va râvni împăratul frumuseţea ta, căci El este Domnul Tău şi îl vor adora pe EL”639 în [textul] ebraic: „Ascultă, fiică, şi vezi şi apleacă-ţi urechea şi uită poporul tău şi casa părintelui tău! Şi va râvni împăratul frumuseţea ta, pentru că El este Domnul tău şi adoră-L pe El!” Până aici, prin limba prorocului, pe care el o compară cu „trestia de scris a unui scrib care scrie degrab”, Sfântul Duh vorbeşte adresându-Se împăratului însuşi şi Războinicului şi Dumnezeului şi Mirelui. De aici înainte intervine Persoana Tatălui, Care vorbeşte către mireasa Fiului Său şi o îmbărbătează ca, odată dispreţuită greşeala păgânătăţii vechi şi idolatre, mai întâi să asculte atent cele ce au fost spuse şi de aceea să fie numită, în Ioc de străină, fiică -, mai apoi să contemple fie spusele însele, fie creaţia toată, înţelegând cele nevăzute din cele văzute640 şi cunoscându-L pe Creator din creaturi, [în fine,] să-şi plece urechea cu grijă ca să ţină minte cele spuse. Şi, când ea va fi auzit, va fi contemplat şi îşi va fi plecat urechea şi, când se va încredinţa pe sine învăţăturii [de credinţă] şi înţelegerii celor spuse [ei], mai întâi
636 Cf. Matei 16,18, unde „piatra” îl desemnează pe Sfântul Apostol Petru, (n.ed.)
637 cf. Efeseni 2,19-22.
638 Termenul sinistrum,-i, „partea stângă” (întrebuinţat de Fericitul Ieronim şi în finalul paragrafului 11), începuse să aibă conotaţii negative încă din latina clasică, (n.ed.)
639 Psalmul 44,11-12 (după Vulgata).
640 Cf. Romani 1, 20.
140
să uite de poporul ei şi, ieşind împreună cu Avraam din Caldeea641, să lase [în urmă] pământul natal şi al rudelor ei de sânge. Să nu se îndoiască nimeni că, mai înainte de a fi noi adoptaţi de către Dumnezeu, tatăl nostru fusese diavolul, despre care Mântuitorul spune: „Voi sunteţi născuţi din tatăl [vostru] diavolul”642.
Prin urmare, spune [Scriptura], când îţi vei fi uitat tatăl de demult şi când, părăsind necurăţiile tale de dinainte, te vei fi arătat atât de înălbită încât să te sprijini [curată] pe Iubitul tău643 şi Fiul Meu să te poată iubi, atunci „va râvni împăratul frumuseţea ta”. Şi să nu socoteşti că este unul din mulţime Cel de care eşti iubită, [ci] El este împăratul tău şi Domnul tău. Într-adevăr, întrucât uneori cei care sunt împăraţi şi stăpâni sunt, desigur, în virtutea stăpânirii lor împăraţi şi stăpâni, dar cu toate acestea ei sunt de aceeaşi natură cu cei pe care îi stăpânesc şi asupra cărora împărăţesc, [de aceea] îţi arăt că Acesta este şi Dumnezeul tău şi că trebuie să îl adori. Cei şaptezeci de traducători nu au spus: „îl vei adora pe El” ci: „îl vor adora pe El”, aşa încât înţelesul să fie: Cel care te va iubi, Care va preţui frumuseţea ta, este Dumnezeu şi trebuie adorat de către oameni. Toate acestea le-am înfăţişat ca referindu-se la Biserica alcătuită din neamuri; dar fiecare în parte trebuie să le raporteze la sine însuşi şi la sufletul [lui] de credincios: anume că, renunţând la patimile de mai înainte644, să fie adoptat [de El] ca fiică, să-şi aplece urechea ei, să uite vechile ei feluri de vieţuire şi, împreună cu apostolul, să-şi părăsească tatăl mort645 şi să se arate capabilă să fie iubită de împărat. Căci El este Stăpânul său, dinaintea Căruia trebuie să-şi plece genunchii şi, lăsând trufia deoparte, să ia asupră-şi jugul smereniei.
17. Să-i întrebăm pe iudei cine este această fiică căreia îi vorbeşte Dumnezeu. Nu mă-ndoiesc că vor răspunde: sinagoga. Atunci, cum i se spune sinagogii şi poporului israelit: „Părăseşte-ţi poporul şi casa tatălui tău”? Oare [pentru a] lăsa în urmă neamul iudeu şi pe Avraam, părintele de demult? Dacă vor zice că îndemnul se referă la Avraam, fiindcă i-a părăsit pe caldei646,
641 Cf. Facerea 12,1 şi urm.
642 Ioan 8, 44.
643 Literal: „Te-ai urcat pe vărul [tău] (fratruelem)”. Cf. Cântarea Cântărilor 8, 5 (după Septuaginta): „Cine-i cea care vine înălbită, sprijinită pe cel iubit al ei?”
644 Cf. Galateni 3, 24.
645 Cf. Matei 8, 22.
646 Cf. Facerea 12,1.
141
cine este atunci „împăratul” care va iubi frumuseţea lui Avraam? Desigur, unul este cel care spune: „Ascultă, fiică!”, iar altul este Cel despre care se spune: „Doreşte împăratul frumuseţea ta”. Şi acest altul nu este doar împărat, ci este şi Stăpân şi Dumnezeu, Care trebuie să fie adorat.
18. „Fiică a Tyrului, cu daruri înaintea feţei tale se vor ruga bogaţii poporului.”647 în [textul] ebraic: „Şi, o fiică a Celui preaputernic, cu daruri înaintea feţei tale se vor ruga bogaţii poporului”. Cuvântul ebraic sor, pe care îl putem citi în Iezechiel (după Septuaginta), poate fi tradus şi „Tyr” şi „zbatere” şi „preaputernic”, sau „preaputernică”, şi „silex”, adică o piatră foarte dură. De aici vine greşeala în locul [biblic] de faţă. Căci Aquila şi Septuaginta, Theodotion şi ediţia a cincea traduc „Tyr”; ediţia a şasea pune cuvântul ebraic sor. Symmachus traduce prin „KpotTCtidv”648, adică „foarte puternică”. Noi am pus acest cuvânt în legătură cu Dumnezeu, aşa încât cea căreia mai sus i s-a spus: „Ascultă, fiică, şi vezi!” să fie numită „fiică a Celui preaputernic” sau, desigur, să fie preaputernică ea însăşi, fiindcă a imitat un Tată puternic, în faţa Căruia se vor închina bogaţii poporului, [aducându-I] felurite daruri; [ei sunt] bogaţi în toate faptele bune şi în cunoştinţă; sau sunt socotiţi bogaţi în veac[ul acesta], ca nişte înţelepţi ai acestei lumi şi învăţaţi în ştiinţele filosofilor; sau cum e mai bine [de înţeles] e vorba de cei care mai înainte au fost bogaţi, pentru că aveau cuvintele lui Dumnezeu, testamentele şi pe profeţi, adică poporul lui Israel. După cum, înainte de venirea Mântuitorului, cei care erau din Tyr, adică din poporul neamurilor, şi doreau să fie prozeliţi îl rugau pe cel bogat, [adică] pe poporul lui Israel, şi prin el erau primiţi la templu, tot aşa, după venirea Mântuitorului, aceia din [poporul lui] Israel care vor vrea să creadă altădată bogaţi prin prietenia intimă şi ocrotirea lui Dumnezeu vor veni la fiica Tyrului şi, oferindu-i felurite daruri de virtuţi şi de mărturisire a credinţei în Hristos, se vor ruga înaintea ei, ca să găsească între neamuri mântuirea pe care au pierdut-o în Iudeea649.
19. „Toată slava acestei fiice a împăratului este înlăuntru, învăluită în veşminte brodate cu fire aurite.”650 în [textul] ebraic:
647 Psalmul 44,14.
648 „Puternică, tare, dură” (KpaTaioţ ĂiOoc; – „piatră dură”).
649 Adică în iudaism.
650 Psalmul 44,15.
142
„Toată slava fiicei împăratului este interioară, înveşmântată în ţesături651 aurite”. În loc de ceea ce în Septuaginta este scris ca ECRDOEV652, iar noi am tradus fie prin „înlăuntru”, fie prin „interioară”653, în unele copii654 se găseşte esebon, care înseamnă „cugetări”. Din aceasta se arată că toată slava Bisericii căreia mai sus i s-a spus: „Ascultă, fiică, şi vezi!” şi: „O, fiică a Tyrului!”, iar acum e numită „fiica împăratului” este interioară şi se găseşte în cugetări, adică în omul lăuntric şi în tăierea-împrejur făcută nu de mână [omenească], ci de Duhul, conştiinţa având credinţă în Dumnezeu; iar toată frumuseţea ei este aşezată mai degrabă în denumirea sensurilor decât în floarea cuvintelor. Şi, după cum într-o urzeală, din care atârnă fire, este întreţesută băteala, iar toată rezistenţa veşmântului stă în urzeală, tot aşa în sensurile aurite ale Scripturilor, în care este ţesut întreg veşmântul Bisericii, se întrepătrund unele lucruri care ţin de natură şi altele de morală. Şi chiar acest lucru îl simbolizează şi veşmântul lui Aaron ţesut din fire aurite, fire purpurii, fire stacojii, de in şi de violet, pe care l-au făcut femeile înzestrate de Dumnezeu cu priceperea de-a-l ţese655. Şi, ca să putem înţelege că fiecare podoabă a fiicei împăratului este înlăuntru, chiar ea spune în Cântarea [Cântărilor]: „M-a dus împăratul în camera Lui”656, în care, închizând uşa buzelor noastre, ni s-a poruncit să ne rugăm lui Dumnezeu-Tatăl657. La fel, în titlul Psalmului 9 este scris: „Pentru cele ascunse ale Fiului”. Iosif, şi el, a avut o tunică pestriţă, pe care i-a ţesut-o mama [sa] biserica658. Dintre aceste fire ale Mântuitorului, cea care suferea de hemoragie659 nu s-a atins decât de unul şi s-a însănătoşit660. Iar ce este scris în [textul] ebraic: „înveşmântată în ţesături aurite” înseamnă acelaşi lucru de mai sus: „Toată slava fiicei împăratului este înlăuntru”. Cu ţesăturile sensurilor dumnezeieşti sunt înfăşurate mădularele
6? în traducerea latină a lui Ieronim: fasceis („fâşii, panglici”).
652 „Dinăuntru”, „înăuntru”.
653 Cei doi termeni sunt ab initus şi intrinsecus.
654 Lat. exemplares.
655 Cf. Ieşirea 28, 2-6; 31. În acest loc, ţesătorii sunt doi bărbaţi.
656 Cântarea Cântărilor 1, 3.
657 Cf. Matei 6, 6.
658 Cf. Facerea 37, 23.
659 în text: aipoppouoa.
660 Cf. Matei 9, 22.
143
lăuntrice ale Bisericii şi este învelit pântecele pe toată întinderea lui661. După Ieremia662, mireasa nu poate uita aceste ţesături, fiindcă ele leagă sânii şi ocrotesc pieptul, în care stau ocrotite cugetele.
20. „îi vor fi aduse împăratului fecioare, în urma ei, prietenele ei vor fi aduse, întru bucurie şi veselie, vor fi aduse în templul împăratului.”663 După Septuaginta, prima parte a versetului încă mai cântă despre podoaba fiicei, cea de-a doua este îndreptată spre Mirele şi împăratul însuşi664. Dar, după [textul] ebraic, tot versetul îi este adresat miresei, până în acel loc unde este scris: „îi vei pune pe ei căpetenii peste întreg pământul”665, şi se poate citi: „în veşminte brodate666 va fi dusă la împărat, fecioare o vor urma, prietenele ei vor fi duse acolo. Vor fi duse întru bucurie şi veselie nemăsurată, vor intra în camera nupţială a împăratului”. Faptul că e o mare deosebire între sufletele celor care cred în Hristos îl arată Cântarea Cântărilor, în care stă scris: „Şaptezeci sunt împărătesele şi optzeci concubinele şi fetiţe nenumărate. Una singură este porumbiţa Mea, desăvârşita Mea, prietena Mea”, despre care spune: „Au văzut-o fiicele şi o fericesc, şi împărătesele şi concubinele o laudă”667. Aşadar, cea care este desăvârşită şi sfântă în trup şi în suflet şi este vrednică să fie numită „porumbiţă” şi „prietenă” este fiica despre care s-a zis mai sus: „A stat împărăteasa de-a dreapta Ta în veşmânt aurit”. Căci cele care au depăşit [această] lume creată în şase zile şi suspină după împărăţiile viitoare sunt numite „împărătese”. Iar dacă vreuna a primit tăierea-împrejur668 a celei de-a opta zi, dar nu a ajuns încă la nuntă, atunci este numită „concubină”. Iar mulţimea felurită a credincioşilor, care nu se pot uni în îmbrăţişările Mirelui şi nu îi pot naşte copii, sunt numiţi
661 în text: uteri… ambitio. Folosirea lui ambitio în loc de ambitus este frecventă la Tertulian.
662 Ieremia 2, 32.
663 Psalmul 44,15-16.
664 Psalmul 44,15: „…prietenele ei se vor aduce Ţie” („…al irApaiov auTfy; dncvcx1!oOVTCXÎ 001”). (n.ed.)
665 Psalmul 44,16.
666 Lat. scutulata litt. „veşminte ţesut în carouri”.
667 Cântarea Cântărilor 6, 8-9.
668 „Tăierea-împrejur” trebuie înţeleasă într-un sens spiritual (Faptele 7, 51; cf. Galateni 6,15), care i-a permis Fericitului Ieronim să asocieze într-o manieră insolită acest termen prin excelenţă masculin cu nişte „fecioare”, „fiice”, „împărătese”, „concubine” (metafore pentru sufletul omenesc), (n.ed.)
144
„fetiţe”. Prin urmare, socotesc că între aceste fecioare care urmează Biserica şi sunt aşezate pe treapta întâi669 tu eşti [una dintre ele, dar] şi toţi cei care rămân neclintiţi în fecioria trupului şi a sufletului; [şi socotesc] că „cele foarte apropiate” şi „prietenele” sunt văduvele şi cele care se înfrânează chiar şi în cadrul căsătoriei; acestea toate vor fi duse cu bucurie şi veselie nemăsurată în templu şi în camera împăratului: în templu întocmai ca nişte preoţi ai lui Dumnezeu, în cameră precum nişte mirese ale împăratului şi Mirelui. Acest templu şi Ioan l-a văzut în Apocalipsă670 şi prorocul îl doreşte: „Un lucru am cerut de la Domnul, aceasta am căutat să dobândesc: să locuiesc în casa Domnului meu în toate zilele vieţii mele”671. Şi iarăşi: „Doamne, am iubit frumuseţea casei Tale şi locul unde a locuit slava Ta”672. Şi în alt loc: „Fiindcă voi trece din locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu în glas de veselie nemăsurată şi de mărturisire, în sunetul celor care prăznuiesc sărbătoarea”673. Iar veşmintele brodate, în care împărăteasa este aranjată pentru Mirele ei, sunt aceleaşi pe care le citim în Septuaginta: „învăluită în broderie”674.
21. „în locul părinţilor tăi ţi s-au născut fii; pe ei îi vei pune căpetenii peste tot pământul.”675 în [textul] ebraic: „în locul părinţilor tăi vei avea fii; îi vei pune căpetenii în tot pământul”. Şi vorbele nu pot fi înţelese cu niciun chip [ca rostite] de către Persoana Tatălui cu referire la fiică, ci, din nou, [ca rostite] către fiică de către Duhul Sfânt şi de către fiii lui Core. Dacă, prin urmare, cuvântul este îndreptat către mireasă, iar mireasa este adunată dintre neamuri căreia i se spune mai sus: „Uită poporul tău şi casa părintelui tău” -, trebuie să-i cunoaştem pe părinţii miresei, ca, în consecinţă, să-i cunoaştem şi pe fii. „în locul părinţilor tăi despre care în Ierem ia s-a spus: «Cât de înşelători erau idolii părinţilor noştri!676 şi: «Nu este între ei vreunul care dă ploaie677 -, în locul lui Platon şi al altor
669 Comentatorul francez vede aici un indiciu că fecioarele consacrate lui Dumnezeu ocupau un loc onorific în cadrul ceremoniilor liturgice (SAINT JÉRÔME, Lettres. Tome III, p. 164). (n.ed.)
670 Apocalipsa 11,19; cf. 21, 22.
671 Psalmul 26, 7.
672 Psalmul 25, 8.
673 Psalmul 41, 4.
674 Psalmul 44,15.
675 Psalmul 44,19.
676 Ieremia 16,19.
677 Ieremia 14, 22.
145
magistri ai feluritelor doctrine şi rătăciri îţi sunt născuţi fii, pe care i-ai pus căpeteniile tale şi i-ai făcut învăţători între popoare.” Sau, altfel [spus]: „Biserică, fiii tăi pe care ţi i-ai născut se vor schimba în părinţii tăi, când dintre discipoli vei face pe unii magiştri şi îi vei aşeza în treapta preoţească, prin mărturia multora678”.
însă, dacă prin „părinţii Bisericii” îi înţelegem pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe ceilalţi patriarhi, atunci prin „fiii” care i s-au născut ei [şi sunt cinstiţi] în demnitatea de părinţi trebuie să-i înţelegem pe apostolii care sunt trimişi de către Domnul să predice până la capătul pământului şi să-i boteze în numele Treimii pe cei care cred. Dar [cineva] se întreabă: în ce fel Biserica [adunată] dintre neamuri îi poate avea ca părinţi pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, când mai sus i s-a spus: „Uită poporul tău şi casa părintelui tău”? Să citim Evanghelia; „Să nu spuneţi: «Părinte îl avem pe Avraam. Dumnezeu are puterea ca din pietrele acestea” adică din inima împietrită679 a neamurilor – „să îi ridice fii lui Avraam”680; şi în alt loc: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam!”681 Şi în Facerea, către Avraam însuşi vorbeşte Dumnezeu: „Prin seminţia ta vor fi binecuvântate toate neamurile”682. Aşa cum el în tăierea-împrejur a fost îndreptat prin credinţă, tot aşa şi noi vom fi îndreptaţi prin aceeaşi credinţă, dacă vom avea credinţa şi faptele părintelui nostru Avraam. Aceste cuvinte pot fi adresate de asemenea şi Mântuitorului, fie de către Tatăl, fie de către corul prorocilor şi de către Duhul Sfânt: „în locul părinţilor Tăi, de bună seamă, a stirpei iudeilor, care Te-au părăsit şi care Te-au tăgăduit, Ţi s-au născut fii apostolii şi cei care cred dintre neamuri -, pe care îi vei pune căpetenii peste întreg pământul”.
22. „îmi voi aminti de numele Tău în tot neamul şi neamul. De aceea popoarele Te vor mărturisi în veşnicie şi în veacul veacului.”683
678 Chemarea la episcopat, la preoţie sau la diaconie a presupus, de la începuturile Bisericii şi până astăzi, o validare a candidaţilor din partea comunităţii creştine, manifestată prin aclamaţia „Vrednic este!” (Dignus est) (vezi Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, trad. Pr. I. Ică jr, Deisis-Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 738). (n.ed.)
679 Literal: „dură” (de duro corde). Am forţat totuşi traducerea pentru a reda conexiunea pe care Fericitul Ieronim o face între pietrele despre care vorbeşte Hristos şi duritatea inimilor celor dintre neamuri.
680 Matei 3, 9.
681 Ioan 8, 39.
682 Facerea 22,18.
683 Psalmul 44,18 (după Vulgata).
146
în [textul] ebraic: „îmi voi aminti de numele Tău în tot neamul şi neamul. De aceea popoarele Te vor mărturisi în veac şi în veşnicie”. Ceea ce noi am tradus: „Te vor mărturisi”, Symmachus a tradus: „Te vor lăuda”. Împărăteasa care stătea de-a dreapta împăratului, în veşmânt aurit, şi căreia i s-a poruncit să-şi uite poporul şi casa părinţilor săi şi, din nou, căreia i se spunea: „în locul părinţilor ţi s-au născut fii; îi vei pune căpetenii peste tot pământul”, înţelegând cu câtă slavă va fi împodobită şi cu câte răsplăţi va fi recompensată îşi îndreaptă vorbele către Mire şi promite că îşi va aminti întotdeauna numele Mirelui, din neam în neam. Ceea ce a făgăduit vedem că s-a împlinit. Ea însăşi numindu-se „creştină”, ne-a pus nouă tuturor numele de „creştini”, nume nou, în care vor fi binecuvântate toate familiile neamurilor. Şi [acest nume] va fi ţinut minte nu într-un singur neam, ci în toate, ceea ce înseamnă fie toate neamurile, fie două neamuri: cel al iudeilor şi cel al păgânilor. Şi, fiindcă era prea puţin ca numele Domnului să fie ţinut minte doar în două generaţii, pentru acest motiv, popoarele care au intrat în Biserică „îl vor mărturisi şi îl vor lăuda pe Domnul în veşnicie şi în veacul veacului”.
Când, şi tu, fiică Principia, unindu-te în corul sfinţilor, vei fi dusă la împărat, între fecioare, şi din palatele de fildeş îl vei desfăta pe Mire, potrivit cu vrednicia ta, atunci aminteşte-ţi şi de mine, care, prin descoperire de la Domnul, ţi-am oferit înţelesurile acestui psalm, şi să spui: „îmi voi aminti de numele tău”, aşa încât, ca una care ai înţeles o parte a poemului dacă viaţa te va întovărăşi mai departe -, să înţelegi şi toată Cântarea Cântărilor.
EPISTOLA LXVI684
Către Pammachius
1. Odată vindecată o rană, dacă arta medicală ar voi să-i redea pielii cicatrizate culoarea, în timp ce caută să regăsească frumuseţea trupului, ea [doar] reînnoieşte locul durerii. La fel şi eu, alinător întârziat, care vreme de doi ani am tăcut în chip nepotrivit, mă tem
684 Data epistolei: sfârşitul anului 397primăvara anului 398. După moartea prematură a soţiei sale, Paulina (395396), nobilul Pammachius a îmbrăţişat haina monahală. Despre Pammachius vezi Epistola LVII şi nota aferentă titlului, (n.ed.)
147
ca nu cumva acum să vorbesc şi mai nepotrivit şi, atingând rana inimii tale, să nu zgândăresc cu amintirile ceea ce timpul şi raţiunea au vindecat. Căci ce urechi atât de aspre, ce inimă cioplită în piatră şi hrănită cu laptele tigrilor hircanieni ar putea auzi fără lacrimi numele Paulinei tale? Cine ar privi cu ochii liniştiţi veştejindu-se un trandafir abia deschis şi un mănunchi de flori îmbobocite secerat prea devreme, înainte ca mugurul să se desfacă în caliciu şi să îşi întindă mândru frunzele roşcate? S-a frânt cel mai preţios mărgăritar; s-a sfărâmat înverzită nestemată de smarald. Ceea ce are bun sănătatea, boala ne arată. Mai mult apreciem ce am avut după ce încetăm să mai avem.
2. În ogorul cu pământ bun citim în Scriptură sunt trei feluri de rodiri: însutit, de şaizeci şi de treizeci de ori685. În trei femei unite prin sânge şi virtuţi recunosc cele trei răsplăţi ale lui Hristos. Eustochia culege florile fecioriei; Paula686 treieră trudnicul ogor al văduviei; Paulina slujeşte neprihănitul culcuş al căsniciei. O mamă, sprijinită de o asemenea însoţire a fetelor ei, îşi cere încă de pe pământ tot ceea ce Hristos a promis în ceruri. Şi, pentru ca o singură casă să dea la iveală o cvadrigă sfinţeniei, iar bărbaţii să răspundă virtuţilor femeilor, li se adaugă un însoţitor: Pammachius, adevărat heruvim al lui Iezechiel, cumnat, ginere, soţ, chiar preaiubit frate, căci sfintele însoţiri ale duhului nu păstrează cuvintele căsătoriei. Iisus e Cel care conduce această cvadrigă. Despre aceşti cai cântă Avacum: „încalecă pe caii tăi şi călăritul va fi mântuirea ta”687. Într-o cursă inegală se năzuieşte cu egală dorire către biruinţă. Caii sunt de felurite culori, dar în armonie prin voinţa lor; ei trag la un singur jug, al vizitiului, fără să aştepte şfichiuirile biciului, ci înflăcăraţi de îndemnurile glasului acestuia.
3. Să spunem ceva şi din filosofi. Stoicii descriu patru virtuţi astfel înlănţuite una alteia şi formând un întreg, încât cineva care nu o are pe una dintre ele este lipsit de toate: înţelepciunea, dreptatea, tăria sufletească, cumpătarea. Fiecare dintre voi le aveţi pe toate, dar în aşa fel încât totuşi vă distingeţi în fiecare din ele. Înţelepciunea se vădeşte în tine, dreptatea în mamă, în fecioară tăria sufletească, iar în femeia căsătorită cumpătarea. Căci ce poate fi mai înţelept decât cel care, după ce a dispreţuit prostia lumii, L-a urmat pe
685 Cf. Matei 13, 23.
686 Paula, mama Paulinei şi a celorlalte două surori ale acesteia: Eustochia şi Blesilla.
687 Cf. Avacum 3, 8.
148
Hristos, virtutea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu? Ce e mai drept decât mama care şi-a împărţit copiilor bogăţiile şi, în dispreţul averilor, şi-a învăţat fiii ce anume trebuie să iubească? Ce e mai puternic decât Eustochia, cea care a frânt porţile nobleţei şi trufia neamului consular prin veşmânt feciorelnic, iar în oraşul cel dintâi [dintre toate] a supus castităţii cel mai înalt rang social? Ce e mai cumpătat decât Paulina, care, citind acea zicere a apostolului: „Cinstită să fie nunta şi patul neîntinat”688, neîndrăznind să dorească nici fericirea surorii, nici înfrânarea mamei, a ales să păşească mai degrabă în siguranţă pe pământ decât să se clatine cu pas şovăielnic pe înălţimi? Deşi, odată începută căsătoria, ea nu se gândea zile şi nopţi la nimic altceva decât ca, dând la rându-i rodul nunţii, să ajungă la a doua treaptă a castităţii şi, ca „femeie care conduce o atât de mare făptuire”689, să-l alăture pe bărbat năzuinţei ei, dar fără a-l părăsi pe cel care-i era tovarăş întru mântuire, ci aşteptându-l. Deşi suferise nenumărate lepădări de nenăscuţi, nu şi-a pierdut nădăjduirea pentru copii, pentru că aflase din experienţă ce e zămislirea, şi a pus dorinţa mare a soacrei şi întristarea soţului înaintea neputinţei ei; astfel, ea a pătimit ceva din pilda Rahelei şi l-a născut ca urmaş, „fiu al durerii şi al celei drepte”, pe bărbatul doririi ei690. De la nişte informatori de încredere am aflat că ea nu a voit să slujească primei porunci a lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”691, nici îndatoririi de căsătorie, ci că şi-a dorit fii spre a-i naşte neprihăniţi pentru Hristos.
4. Citim şi despre soţia preotului Finees că, de îndată ce a auzit despre luarea Chivotului Domnului, cuprinsă de o neaşteptată durere în pântece, l-a dat la lumină pe fiul Icabod692 şi şi-a dat duhul în mâinile femeilor care o ajutau deodată cu [naşterea] urmaşului. Din prima [femeie]693 s-a născut Veniamin, adică „fiul virtuţii şi al celei drepte”, dintr-a doua694, un vestit preot al lui Dumnezeu, care îşi trage numele de la Chivot695.
688 Evrei 13, 4.
689 VERGILIUS, Eneida, 1.
690 Facerea 35,18.
691 Facerea 1, 28.
692 Cf. 1 Regi 4,19.
693 Adică Rahela. (n.ed.)
694 Adică din soţia lui Finees. (n.ed.)
695 în ebraică „Icabod” poate avea şi sensul negativ de „fără slavă”, ceea ce explică de ce soţia lui Finees, la 1 Regi 4, 22, pune în legătură numele fiului ei cu faptul că „s-a luat slava lui Israel, căci s-a luat chivotul Domnului”, (n.ed.)
149
După adormirea şi somnul Paulinei, Biserica ne-a zămislit un fiu postum, pe monahul Pammachius, patrician prin nobleţea şi a tatălui şi a soţiei, bogat prin pomenile [date], măreţ prin smerenie. Apostolul le scrie corintenilor: „Priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de neam bun”696. Aceasta cereau primele învăţături ale Bisericii ce se năştea, pentru ca grăuntele de muştar să devină puţin câte puţin copac697, pentru ca, pe nesimţite, dospirea Evangheliei să ridice mai sus întregul aluat al Bisericii. În vremurile noastre Roma stăpâneşte ceea ce înainte lumea nici nu cunoştea. Odinioară erau puţini creştini înţelepţi, puternici, de neam ales; acum sunt mulţi monahi înţelepţi, puternici, de neam ales. Pammachius al meu este mai înţelept decât toţi aceştia, mai puternic, mai nobil, mare faţă de cei mari, primul dintre cei dintâi, opxi(7TP0ÎTriyo?698 monahilor. Astfel de copii ne-a dat Paulina prin moartea sa, pe care, în viaţă fiind, a râvnit să-i aibă. „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă, tu care nu te-ai zvârcolit în dureri de naştere”699, căci câţi sărmani sunt în Roma, atâţia fii ai născut pe neaşteptate!
5. Nestematele strălucitoare, cu care înainte erau împodobite gâtul şi chipul, potolesc acum pântecele celor lipsiţi. Veşmintele de mătase şi ţesăturile cu fir de aur au fost schimbate cu plăcutele straie de lână care alungă frigul, nu care arată dorinţa de mărire în goliciunea ei -; iar virtutea îşi ia asupra sa toată zestrea plăcerilor de odinioară. Orbul care întinde mâna, strigând adesea acolo unde nu se află nimeni, este moştenitor al Paulinei şi laolaltă moştenitor al lui Pammachius; pe cel cu picioare retezate, târându-se cu întregul trup, îl sprijină mâna unei copile. Porţile care odinioară revărsau mulţimile [clienţilor] veniţi să salute sunt împresurate acum de cei nenorociţi. Iată pe unul, cu pântecele umflat, pe jumătate mort700; un altul, fără limbă, mut, neavând nici cu ce să ceară, cere cu atât mai mult cu cât nu poate cere. Infirm de mic copil, al doilea nici nu cere de pomană; primul, putrezit de boala regească701, i-a supravieţuit leşului său:
696 1 Corinteni 1, 26.
697 Cf. Luca 13,19.
698 „întâiul strateg”, în limba greacă.
699 Isaia 54,1.
700 în original, expresia literală este: „îşi naşte moartea”.
701 Sensul expresiei nu este sigur; este posibil să se refere la icter.
150
„De-aş avea o sută de limbi şi guri o sută
N-aş putea străbate numele suferinţelor”702.
însoţit de această oaste păşeşte Pammachius; în ei îl întremează pe Hristos, cu murdăriile lor se înălbeşte. În acest fel se grăbeşte el, cel care îi dăruieşte pe cei săraci, el, candidatul celor lipsiţi, către cer. Ceilalţi soţi împrăştie pe mormintele soţiilor viorele, trandafiri, crini şi flori purpurii şi îşi potolesc durerea sufletului cu împlinirea acestor îndatoriri. Pammachius al nostru, cinstind cenuşa şi osemintele, le stropeşte cu balsamul pomenii. Cu aceste culori şi mirosuri se îngrijeşte de rămăşiţele trecute la linişte, ştiind că este scris: „ Focul arzătorii va stinge apa şi milostenia va curăţi păcatele”703. Cât de mari virtuţi are mila şi cu ce răsplăţi trebuie dăruite ne-o arată şi fericitul Ciprian într-un important volum; o dovedeşte însă şi sfatul lui Daniel, care ştie că, dacă mult-necredinciosul rege ar fi voit să îl asculte, el ar fi fost mântuit prin ajutorarea celor sărmani. Mama acestei fiice se bucură de un asemenea moştenitor. Ea nu e îndurerată că au ajuns la altul bogăţiile, fiindcă le vede date celor cărora ea însăşi voise să le dăruiască. Ba mai degrabă se felicită că, fără a trudi ea însăşi, juruinţele sale sunt împlinite. Căci nu e o micşorare a averii, ci o schimbare a lucrătorului.
6. Cine ar fi crezut că strănepotul consulilor şi podoaba neamului lui Furius va păşi printre purpurele senatorilor înveşmântat de doliu cu o tunică întunecată, fără să roşească sub privirile colegilor şi râzând el însuşi de cei care-l luau în derâdere? Există o tulburare ce duce la moarte; şi există o tulburare ce duce la viaţă. Întâia virtute a monahului este să nesocotească judecăţile oamenilor şi să-şi amintească veşnic de spusa apostolului: „Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos”704. La fel vorbeşte Domnul către proroci; căci a aşezat chipul acelora ca un oraş de aramă şi o stâncă de diamant şi un stâlp de fier705, spre a nu tremura la nedreptăţile poporului, ci neruşinarea batjocoritorilor să o zdrobească prin asprimea frunţii706. Sfiala învinge mai uşor decât teama spiritele care au primit o educaţie aleasă. Iar pe cei pe care nu i-au înfrânt chinurile, îi frânge în timp ruşinarea. Nu e puţin
702 VERGILIUS, Eneida, VI, 625, 627.
703 înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 29.
704 Galateni 1,10.
705 Cf. Ieremia 1,18.
706 Cf. Iezechiel 3.
151
lucru ca un bărbat de neam ales, un bărbat bun vorbitor, un bărbat bogat să ocolească alaiul celor puternici din pieţe, să se amestece în mulţime, să se ţină strâns de cei sărmani, să fie împreună cu cei simpli de la ţară, să se facă din conducător una cu gloata. Ci, cu cât e mai umil, cu atât e mai măreţ.
7. Mărgăritarul străluceşte printre murdării, iar străfulgerarea celei mai curate nestemate scapără şi în noroi. Este ceea ce a făgăduit Domnul: „Eu îi voi preamări pe cei care Mă preaslăvesc pe Mine”707. Unii ar putea înţelege că acest verset se referă la viitor, când tristeţea cea adâncă se va întoarce în veselie şi când, deşi lumea se va trece, cununa sfinţilor nu se va trece. Cât despre mine, eu văd că şi acum făgăduinţa se împlineşte.
înainte de a-I sluji lui Hristos el era cunoscut în Senat, dar şi mulţi alţii aveau însemnele708 proconsulare. Lumea întreagă e plină de onoruri de acest fel. Era cel dintâi, dar între cei dintâi. Îi întrecea pe unii în demnitate, însă pe alţii îi urma. Oricât de vestită ar fi, onoarea îşi pierde preţul în mulţime; şi, chiar şi pentru oamenii valoroşi, o demnitate devine nedemnă atunci când este deţinută de mulţi indivizi nedemni. Este ceea ce, în chip admirabil, zice şi Tullius [Cicero] despre Cezar: „Voind să-i decoreze pe unii, nu i-a înnobilat, ci a degradat decoraţiile însele”709. Însă acum toate Bisericile lui Hristos vorbesc despre Pammachius. Lumea întreagă îl admiră pe acest sărac, pe care până acum, cât timp a fost bogat, nu-l ştiuse. Ce este mai strălucitor decât rangul de consul? [Şi totuşi] e o demnitate anuală, iar când urmează cel de-al doilea [consul], primul se retrage. Laurii îşi pierd valoarea prin marele lor număr, iar triumfurile sunt mânjite de josnicia triumfătorilor. [Onoarea,] care odinioară era transmisă la patricieni din tată în fiu şi numai nobilimea o putea deţine, [onoare] de care consulul Marius, biruitorul Numidiei şi al cimbrilor şi al teutonilor, era socotit nevrednic din cauză că familia lui nu avea vechime, dar pe care Scipio a câştigat-o datorită virtuţii înainte de vârsta cuvenită, acum o are doar oştirea, iar toga cea strălucitoare, brodată
707 1 Regi 2, 30.
708 Termenul din original, infulae, desemnează panglica sfinţită din lână albă, mai rar roşie, cu care îşi încingeau fruntea, la ceremonii, preoţii, vestalele, cei care implorau mila, sau care încingeau fruntea animalelor de jertfă, sau împodobeau altarele, ori se puneau la uşile templelor. Infidel devine şi ornament al împăraţilor şi demnitarilor, ca semn sacrosanct al demnităţii.
709 Citat dintr-o operă neidentificată.
152
cu ramuri de palmier, învăluie trupuri până nu demult sălbatice. Aşadar, noi am primit mai mult decât am dat. Am părăsit lucrurile mărunte şi le avem în stăpânire pe cele măreţe. Făgăduinţele lui Hristos ne sunt îndeplinite cu dobândă însutită. Într-un asemenea ogor semănase odinioară şi Isaac, cel care, pregătit pentru moarte, a purtat, înainte de Evanghelie, crucea Evangheliei.
8. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vino de urmează Mie!”710 „Dacă vrei să fii desăvârşit.” Numai lucruri măreţe sunt puse spre alegere înaintea ascultătorilor. Şi de aceea apostolul nu porunceşte fecioria, căci Domnul, vorbind despre scopiţii care s-au scopit pentru împărăţia cerurilor, adaugă la sfârşit: „Cine poate înţelege să înţeleagă”711. „Căci nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu, Care miluieşte.”712 „Dacă vrei să fii desăvârşit.” Nu ţi se impune ca o necesitate, pentru ca voinţa să fie cea care caută răsplata. Aşadar, dacă vrei să fii desăvârşit şi doreşti să fii ceea ce sunt prorocii, apostolii şi Hristos, vinde, dar nu o parte din bunuri, ca nu cumva teama de sărăcie să fie prilej al necredinţei şi să pieri laolaltă cu Anania şi Safira, ci toate cele ce-ţi sunt în stăpânire. Şi, în orice împrejurare ai vinde, dă-le săracilor, nu celor avuţi, nu trufaşilor. Dăruieşte ca să fie sprijinită nevoia, nu ca să se sporească bogăţiile. Iar când vei citi acele cuvinte ale apostolului: „Să nu legi gura boului care treieră”713 şi: „Vrednic este lucrătorul de plata sa”714 şi: „Cei care slujesc altarului au parte de la altar”715, aminteşte-ţi şi de următoarea maximă: „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi”716.
Când vezi tigăi întinse scoţând fum şi fazani fierbând în aburi grei, vase din argint masiv, căluţi717 focoşi, băieţandri pletoşi, veşminte preţioase, învelitori brodate, când cel căruia i se dăruieşte e mai bogat decât cel care-i dăruieşte, este un sacrilegiu să dai bunul săracilor celor care nu sunt săraci. Şi totuşi nu e de ajuns pentru un bărbat desăvârşit şi împlinit să dispreţuiască bogăţiile, să risipească şi să arunce banii, care pot fi pierduţi sau câştigaţi într-o secundă. A
710 Matei 19, 21.
711 Matei 19,12.
712 Romani 9,16.
713 1 Corinteni 9, 9.
714 1 Timotei 5,18.
715 1 Corinteni 9,13.
716 1 Timotei 6, 8.
717 în original: manni, „ponei gallici”, renumiţi pentru iuţeala lor.
153
făcut aceasta Crates Tebanul, a făcut-o şi Antistene şi au săvârşit-o mai mulţi despre care aflăm din cărţi că au fost cu totul stricaţi, învăţăcelul lui Hristos e dator să dovedească mai mult decât cel al lumii; filosoful e o fiinţă lăudăroasă, un rob venal al popularităţii şi al părerii altora. Nu e suficient să dispreţuieşti averile dacă nu-L urmezi pe Hristos. Pe Hristos însă îl urmează cel care părăseşte păcatele şi este însoţitor al virtuţilor. Noi ştim că înţelepciunea e Hristos. Această comoară se naşte acolo, în ogorul Scripturilor, această nestemată e plătită cu numeroase mărgăritare. Însă, dacă ai îndrăgit femeia robită, adică înţelepciunea lumească, şi ai fost robit de frumuseţea ei, rade şi taie-i, dimpreună cu unghiile ei moarte, pletele ademenitoare adică podoabele cuvintelor. Să o speli cu silitra despre care vorbeşte prorocul şi atunci, liniştindu-te odată cu ea, să spuneţi: „Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde”718, iar femeia robită va da mulţi prunci şi din moabită se va face israelită. Hristos este sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea chipul lui Dumnezeu. Hristos este răscumpărarea, Acelaşi e răscumpărătorul şi preţul, Hristos este totul, iar cel care a părăsit totul pentru Hristos îl va găsi pe El Unul pentru toate, încât să poată zice cu glas tare: „Partea mea este Domnul”719.
9. Simt că eşti înflăcărat de sfintele învăţături şi că nu-i înveţi pe alţii, cum fac unii nechibzuiţi, ceea ce nu ştii, ci întâi înveţi tu ceea ce ai de gând să-i înveţi. Epistolele tale neprefăcute au mireasma prorocilor şi savoarea apostolilor. Nu urmăreşti o elocinţă teatrală720 şi nici nu rânduieşti, după obiceiul copiilor, mici cugetări scânteietoare la încheierea frazelor. Spuma umflată se scurge repede şi, oricât de măreaţă ar fi umflarea, e totuşi potrivnică sănătăţii. Ştim spusa lui Cato: „E de ajuns de repede dacă e de ajuns de bine”. Când eram tineri, râdeam de aceste vorbe rostite în chip de scurtă introducere de profesorul de retorică. Cred că îţi aminteşti de greşeala noastră comună, când întregul Ateneu răsuna de glasurile învăţăceilor: „E de ajuns de repede dacă e de ajuns de bine”. „Fericite ar fi meşteşugurile”, spunea Fabius721, „dacă le-ar judeca doar meşteşugarii”. Pe poet nu-l poate cunoaşte decât cel
718 Cântarea Cântărilor 2, 6.
719 Psalmul 72, 25.
720 Literal: „încălţată în coturni”. Coturnul era încălţămintea actorilor de tragedie. Aici se referă la o elocinţă grandilocventă, demnă de tragedie.
721 Nu se ştie la care Fabius se referă Fericitul Ieronim. (n.ed.)
154
care e în stare să compună un vers. Pe filosof nu-l înţelege decât cel care cunoaşte diferitele doctrine. Mai curând meşteşugarii apreciază lucrurile făcute de mână, care se oferă privirilor. Cât de aspră este nevoinţa noastră, îţi poţi da seama din faptul că trebuie să mă supun judecăţii gloatei şi că trebuie să mă tem de un individ din mulţime, pe care l-ai dispreţui numai când l-ai vedea. Am atins în treacăt acest subiect, pentru ca, mulţumindu-te cu urechile erudite, să nu te îngrijeşti prea mult de ceea ce proferează în public flecărelile nepricepuţilor despre talentul tău, ci să sorbi zi de zi din esenţa prorocilor, tu, puoTr;722 al lui Hristos, ouppuoTr;723 al patriarhilor.
10. Fie că vei citi, fie că vei scrie, fie că vei sta de veghe, fie că vei dormi, iubirea să-ţi sune veşnic în ureche ca o trompetă; această goarnă să-ţi trezească sufletul; şi, inspirat de astă iubire, când te vei afla în patul tău, caută-L pe Cel pe care-L doreşte sufletul tău şi să glăsuieşti fără teamă: „Eu dorm, iar inima mea veghează”724. După ce vei da de El şi îl vei ţine la tine, nu-L lăsa să plece. Iar dacă ţi-a lunecat dintre mâini în timp ce moţăi, să nu-ţi pierzi de îndată nădejdea. Păşeşte în pieţe725, jură-le fiicelor Ierusalimului şi-L vei găsi culcat în amiaza mare, ostenit, îmbătat, udat de roua nopţii, printre gloatele însoţitorilor, în felurimile miresmelor, printre poamele Raiului. Acolo dă-I sânii tăi, să sugă de la pieptul tău învăţat, să Se odihnească „în mijlocul moştenirilor; aripile porumbelului sunt argintate, iar înlăuntru are strălucirea aurului”726. Acest Prunc, Acest Copil, Care Se îngraşă cu unt şi miere727, Care a fost hrănit printre munţii de brânză, creşte degrabă devenind tânăr, îi despoaie cu iuţeală pe duşmanii din [sufletul] tău, pradă degrabă Damascul şi-l biruieşte pe regele asirienilor.
11. Aud că ai înălţat un sălaş pentru străini în Portul roman728 şi ai sădit o creangă din copacul lui Avraam pe ţărmul ausonian. Asemenea lui Enea, ai stabilit hotarele noilor tabere deasupra cursului Tibrului şi, acolo unde acela, silit odinioară de lipsuri,
722 „Iniţiat.”
723 „Tovarăş de iniţiere.”
724 Cântarea Cântărilor 5, 2.
725 Cf. Cântarea Cântărilor 3, 2.
726 Cf. Psalmul 67,14.
727 Cf. Isaia 7,15.
728 Portus Romanus a fost făcut de Claudius pe malul drept al Tibrului şi a căpătat o mare dezvoltare sub Traian şi Septimius Severus. Pammachius înfiinţase aici un adăpost pentru pelerinii săraci.
155
nu a lăsat nemâncate nici coji de pâine ursite, nici turtele mari729, tu înalţi sătucul nostru, casa pâinii adică730, iar foamea îndelungată o compensezi cu o neaşteptată săturare. Minunat! îţi întreci începuturile, atingi pe dată culmile, ajungi de la rădăcină în vârf; tu, cel dintâi dintre monahi în cel dintâi dintre oraşe, îl urmezi pe cel dintâi dintre patriarhi. Lot, care se tălmăceşte prin „cel care se abate”, n-are decât să aleagă locurile de câmpie şi, urmând literei lui Pitagora, să se ţină mai mult după [căile] uşoare, aflate la stânga şi sortite pieirii. Tu însă, printre înălţimile râpoase şi stâncoase, pregăteşte-ţi un monument împreună cu Sarra, astfel încât cetatea scrierilor să-ţi fie aproape, iar după dărâmarea uriaşilor, a fiilor lui Enac, râsul şi bucuria să scoată la iveală moştenirea ta.
Bogat era Avraam în aur, argint, turme, avuţii, veşminte; avea o familie atât de mare încât, la sosirea unor soli neaşteptaţi, putea să înarmeze o oaste din tineri aleşi şi să nimicească patru regi, puşi pe fugă de cinci regi, urmărindu-i până la Dan; şi totuşi, după îndeplinirea în dese rânduri a îndatoririi ospeţiei, pe când [credea că] nu alungă nişte oameni, s-a învrednicit să-L primească pe Dumnezeu. Nu le-a poruncit robilor şi slujnicelor să-i servească pe oaspeţi, nici n-a diminuat prin intervenţia celorlalţi binele pe care-l săvârşea; ci, ca şi cum ar fi dat peste o comoară, a luat asupra lui singur împreună cu Sarra lui această faptă de omenie. El însuşi a spălat picioarele, el însuşi a purtat pe umeri viţelul cel gras din cireadă. A stat precum sluga în faţa străinilor ce prânzeau şi le-a servit bucate gătite de mâinile Sarrei, el păstrându-se pentru post.
12. Asta te sfătuiesc, în numele afecţiunii cu care te preţuiesc, preaiubite frate, ca nu doar banii, ci pe tine însuţi să te dăruieşti lui Hristos, „jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, închinarea ta în cuget”731; şi îl vei urma pe Fiul Omului, Care „a venit nu spre a fi slujit, ci spre a sluji”732. Iar ceea ce patriarhul le-a dezvăluit unor străini, învăţătorul şi Domnul le-a dezvăluit ucenicilor şi slujitorilor. „Cojoc pentru cojoc. Căci toate ce le are omul poate să le dea pentru sufletul lui. Dar atinge-te de carnea lui”, zice diavolul, „şi nu te va mai lăuda în
729 Acest pasaj rezumă fragmentul din VERGILIUS, Eneida, VII, 93 şi urm., referitor la stabilirea lui Enea în Latium. Fericitul Ieronim vrea astfel să asimileze acţiunea lui Pammachius de a ridica noua construcţie pe malurile Tibrului cu celebra întemeiere făcută de Enea.
730 Sensul etimologic al toponimului Betleem.
731 Romani 12,1.
732 Matei 20, 28.
156
faţă”733. Ştie duşmanul din vechime că lupta cumpătării e mai mare decât cea a banilor. Este uşor de lepădat ceea ce e în afară; războiul dinăuntru este mai primejdios: despărţim cele împreunate, despicăm cele unite.
Zaheu era bogat, apostolii săraci. El a înapoiat împătrit ceea ce răpise, le-a împărţit săracilor jumătate din averea care îi rămăsese; L-a primit ca oaspete pe Hristos, s-a făcut mântuire casei lui; şi totuşi, pentru că era neînsemnat şi nu putea năzui la înălţimea apostolică, nu s-a numărat printre cei doisprezece apostoli. Căci în privinţa bogăţiilor, apostolii nu au avut nimic de părăsit, dar în ce priveşte voirea lor, au părăsit lumea în întregul ei. Dacă îi dăruim lui Hristos bogăţii cu sufletul nostru, El le primeşte bucuros. Însă, dacă îi vom da lui Dumnezeu cele ce sunt afară, iar diavolului cele dinăuntru, nu va fi o împărţire dreaptă şi ni se va spune: „Oare nu ai păcătuit dacă darul tău e drept, dar împărţirea nedreaptă?”
13. De vreme ce tu, care eşti dintr-un neam de patricieni, ai pornit să fii monah, primul între cei dintâi, să-ţi fie acesta prilej nu de îngâmfare, ci de smerenie, căci ştii bine că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului. Oricât de mult te vei înjosi, nu vei fi mai umil decât Hristos. De acord: păşeşti cu picioarele goale, eşti înveşmântat cu tunică neagră, eşti aşijderea celor săraci, pătrunzi binevoitor în cămăruţele celor neavuţi, eşti ochiul celor nevăzători, mâna celor neputincioşi, piciorul celor şchiopi, tu însuţi aduci apa, tai lemnele, rânduieşti vatra. [Dar] unde sunt lanţurile? Unde-s pălmuirea, scuipatul, bicele, furca734, moartea? Şi, chiar când vei trece prin tot ce-am spus, vei fi învins de Eustochia a ta şi de Paula, dacă nu prin faptă, cu siguranţă prin fire. Nu eram la Roma mă oprea pustia atunci (ah, de m-ar opri pentru totdeauna!) când socrul tău Toxotius era încă în viaţă, iar acestea erau robite lumii, însă am auzit: ele, care nu puteau suporta murdăriile pieţelor, care erau duse de eunuci în braţe şi mergeau cu greu dacă pământul nu era neted, cărora le era povară veşmântul de mătase, iar căldura soarelui un cuptor, acum, zdrenţăroase şi jalnice şi, faţă de cum erau odinioară, destul de îndrăzneţe, fie pregătesc opaiţele, fie aprind focul, mătură pardoseala, curăţă legumele, aruncă în oala fierbinte legături de zarzavat, întind masa, pun pocalele, dau din belşug
733 Iov 2, 4-5.
734 Patibulum, în latină, un jug care ţintuia gâtul şi mâinile deţinuţilor. (n. ed.)
157
bucate, aleargă încoace şi încolo. Şi că, desigur, împreună cu ele locuieşte o ceată mare de fecioare. Oare nu ar putea să le poruncească celorlalte să îndeplinească slujirile de felul acesta? însă nu vor să fie întrecute în truda trupului de femeile pe care le întrec în virtutea duhului. Spun lucrurile acestea nu fiindcă m-aş îndoi de înflăcărarea minţii tale, ci ca să te îmboldesc pe drumul tău şi să-ţi sporesc, ţie care lupţi cu îndârjire, înfocarea cu înfocare.
14. Noi, în această provincie, după ce am înălţat o mănăstire şi am rânduit alături un han, ca nu cumva, de vor veni în Betleem Iosif cu Maria, să nu găsească loc de popas, suntem copleşiţi de o atât de mare mulţime de monahi care se îndreaptă încoace din toată lumea, încât ne e peste puteri şi să ne părăsim lucrarea începută, şi să îi susţinem greutatea. De aceea dat fiind că ni se întâmplă şi nouă ca în Evanghelie, adică nu ne-am făcut socotelile înainte de ridicarea turnului am fost siliţi să-l trimitem în patrie pe fratele Paulinianus ca să vândă nişte ferme pe jumătate ruinate rămăşiţele părinţilor noştri -, care au scăpat din mâinile barbarilor, şi ca în felul acesta să nu părăsim slujirea sfinţilor, odată ce am început-o, dând prilej de râs clevetitorilor şi invidioşilor.
15. Acum, la sfârşitul scrisorii, mi-am amintit de cvadriga voastră şi de faptul că lipseşte a cincea, Blesilla; aproape că am uitat să vorbesc despre ea, cea care prima dintre voi s-a îndreptat către Domnul735. Acum, într-adevăr, vedem că cei cinci se împart în trei şi în două: Blesilla împreună cu sora sa Paulina se bucură de dulcele somn; cât despre tine, aflat la mijloc între cele două părţi, te vei ridica mai uşor la Hristos.
EPISTOLA LXVII736
A lui Augustin către Ieronim
Preaiubitului Domn, fratelui vrednic de respect şi îmbrăţişare, cu preasinceră veneraţie şi afecţiune, tovarăşului meu întru preoţie, Ieronim, [de la] Augustin.
735 Blesilla murise încă din anul 384. Cf. Epistola XXXIX.
736 Data epistolei: anii 398-399. Fericitul Augustin, după complimente protocolare, se referă la o lucrare care circulă sub numele Fericitului Ieronim. Discută apoi un text din Epistola către galateni, text pe care Ieronim îl consideră mincinos.
158
1. Îţi sunt recunoscător că la o [simplă] salutare semnată mi-ai răspuns cu o scrisoare întreagă, dar cu mult mai scurtă decât aş fi vrut să primesc de la tine, bărbat atât de distins, de la care, oricât timp mi-ar lua [să o citesc], nicio epistolă nu este prea lungă. Aşa că, deşi sunt împresurat de grijile imense ale unor afaceri străine şi profane, totuşi n-aş ierta cu uşurinţă scurtimea scrisorii tale dacă n-aş şti că vorbele mele sunt şi mai scurte. De aceea, te rog, începe această convorbire epistolară cu mine ca să nu îngăduim absenţei fizice să ne separe prea mult, cu toate că noi suntem uniţi întru Domnul prin unitatea duhului, chiar dacă lăsăm condeiul să se odihnească şi să tacă.
Desigur, cărţile pe care tu le-ai scris despre grânarul Domnului ni te-au dezvăluit aproape în întregime. Căci, dacă nu te cunoaştem fiindcă nu vedem înfăţişarea trupului tău, atunci nici tu nu te cunoşti în felul acesta, pentru că nici tu nu te vezi. Dar, dacă te cunoşti pe tine însuţi doar pentru că îţi ştii sufletul, atunci şi noi îl cunoaştem, şi nu în mică măsură, prin scrierile tale, pentru care binecuvântăm pe Domnul că ne-a dăruit şi ţie, şi nouă, şi tuturor fraţilor care îţi citesc lucrările un asemenea om.
2. Una dintre cărţile tale737 a ajuns nu demult în mâinile noastre. Care este titlul acesteia, nu ştim încă, pentru că acest codex nu avea, precum se obişnuieşte, pagina de prezentare. Dar fratele la care am găsit manuscrisul spunea că se numeşte Epitaf. Noi am putea crede că acest nume ţi-a plăcut dacă am fi citit acolo numai vieţile sau scrierile celor care decedaseră; dar, cum acolo sunt amintite lucrări ale multor autori în viaţă când era scrisă cartea şi care trăiesc chiar şi acum, ne mirăm de ce i-ai pus acest titlu sau de ce se crede că tu l-ai pus. Desigur este util că ai scris această carte şi noi o aprobăm din plin.
3. În comentariul Epistolei Apostolului Pavel738 către galateni, noi am găsit un fragment care ne-a tulburat739 mult. Într-adevăr, dacă s-ar admite că în Sfintele Scripturi există ceva de felul minciunilor utile, ce autoritate va rămâne în ele? Ce cugetare, scoasă din
737 Referire la cartea FERICITULUI IERONIM, Despre bărbaţii iluştri (De viris illustribus sive de scriptoribus ecclesiasticis), alcătuită în 392; cf. Epistola CXII, 3.
738 Cf. FERICITUL IERONIM, Comentariu la Epistola Sfântului Pavel către galateni (Hieronymi in Pauli epistolam ad Galatas), II, 11 (PL XXVI, 338, 31-342, 16), precum şi FERICITUL IERONIM, Epistola LVI, 3 şi Epistola CXII, 4.
739 Corespondenţa Ieronim-Augustin cuprinde 17 scrisori (vezi P. LABRIOLLE g. BARDY, Saint Jérôme…, p. 531 şi passim).
159
aceste Scripturi, ar putea strivi sub greutatea ei îndrăzneala unei judecăţi care persistă în eroare? Căci, îndată ce vei scoate în faţă un citat, dacă un potrivnic gândeşte altfel, va spune că scriitorul a minţit în vederea unui scop cinstit. Şi atunci unde nu va putea susţine acest lucru, dacă o va putea face [chiar şi acolo] unde apostolul îşi începe relatarea prin cuvintele: „Ceea ce vă spun, iată, spun în faţa lui Dumnezeu, că nu mint”740 şi dacă seva putea crede şi susţine că [Pavel] a minţit când a zis despre Petru şi Barnaba: „Pentru că îi vedeam că nu păşesc drept după adevărul Evangheliei”741? Căci, dacă ei păşeau drept, el este cel care a minţit; însă, dacă acolo a minţit, unde a spus adevărul? Oare va părea că a spus adevărul acolo unde a spus ceea ce e pe placul cititorului, dar, când întâlneşte un text contra opiniei cititorului, îl va atribui minciunii utile742? Nu vor lipsi nici cazurile în care să se socotească nu numai că a putut, ci şi că a trebuit să mintă, dacă i se face loc unei astfel de reguli. Nu e nevoie să pledez cu multe vorbe în acest proces, mai ales în faţa unui om ca tine, despre a cărui înţelepciune şi inteligenţă am zis destul743. N-am nicidecum pretenţia să-ţi îmbogăţesc eu cu obolii mei spiritul tău, lucrat în aur prin harul divin; şi nimeni nu este mai potrivit decât tine să corecteze această lucrare.
4. Căci nu trebuie să înveţi de la mine744 în ce fel se înţelege ceea ce spune acelaşi apostol: „M-am făcut pentru iudei ca un iudeu, ca să-i câştig pe iudei”745 şi celelalte afirmaţii, care acolo sunt făcute cu o compasiune milostivă, nu cu prefăcătorie înşelătoare. Cel care îngrijeşte un bolnav se face asemenea bolnavului, dar nu când minte că are febră, ci atunci când cugetă cu suflet compătimitor în ce mod ar vrea să fie îngrijit dacă el însuşi ar fi bolnav. Căci Pavel era iudeu746, însă, când a devenit creştin, el nu a părăsit riturile sacre ale evreilor pe care acel popor le primise, în mod potrivit şi legitim, la timpul care trebuia. Şi de aceea s-a legat să le celebreze, când deja era apostol al lui Hristos, dar numai ca să-i înveţe că nu erau primejdioase pentru cei care voiau să le păstreze aşa cum
740 Galateni 1, 20.
741 Galateni 2,14.
742 Referire la disimularea strategică a Apostolului Petru, învinuit de Apostolul Pavel pentru atitudinea sa de colaborare cu păgânii (cf. Faptele 15 şi Galateni 2,11).
743 Cf. TERENTIUS, Phormio, 541.
744 Cf. FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 12.
745 Cf. 1 Corinteni 9, 20.
746 Cf. FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 14.
160
le primiseră de la străbunii lor, prin Lege, chiar după ce au crezut în Hristos, nu ca să-şi întemeieze pe acestea speranţa mântuirii, fiindcă, prin Domnul Hristos, sosise deja mântuirea care era simbolizată prin aceste rituri. De aceea, el socotea că nu trebuie să fie impuse în niciun mod păgânilor, pentru că, neobişnuiţi cu povara grea şi deloc necesară, puteau să se depărteze de credinţă.
5. De aceea, el l-a criticat747 pe Petru, nu din cauză că păstra tradiţiile străbune pentru că, dacă ar fi vrut să o facă, n-ar fi făcut-o în chip mincinos şi nepotrivit căci, deşi aceste rituri erau deja inutile, totuşi, fiind tradiţionale, nu erau vătămătoare, ci pentru că Petru forţa păgânii să se iudaizeze, ceea ce nu putea să facă nicidecum fără a da de înţeles că [aceste tradiţii] ar fi încă necesare, chiar şi după sosirea Domnului, pentru mântuire; fapt pe care Adevărul, prin apostolatul lui Pavel, l-a respins cu tărie. Nici Apostolul Petru nu ignora acest lucru, însă îl făcea „temânduse de cei care erau circumscrişi”748. Aşa încât, şi el a fost corectat cu adevărat, şi Pavel rosteşte adevărul, pentru ca nu cumva Sfânta Scriptură, editată pentru credinţa urmaşilor, să se clatine şi să şovăie, odată ce s-ar admite autoritatea minciunii, fiindcă a devenit îndoielnică în întregul său. Căci nu se poate şi nici nu trebuie să fie explicate printr-o epistolă cât de multe şi inexplicabile rele urmează dacă am face o asemenea concesie; dar s-ar putea demonstra aceasta într-un chip potrivit şi mai puţin primejdios dacă am sta de vorbă faţă în faţă.
6. Aşadar, Pavel respinsese răul acela care era propriu iudeilor, şi în primul rând faptul că, „ignorând dreptatea lui Dumnezeu şi vrând să constituie dreptatea lor, ei nu sunt supuşi dreptăţii lui Dumnezeu”749, apoi că, după Pătimirea şi învierea lui Hristos, deşi fusese dată şi manifestată taina harului după rânduiala lui Melchisedec, încă socoteau că vechile rituri trebuie celebrate nu numai în virtutea uzului consacrat prin tradiţie, ci ca necesitate a mântuirii (să admitem totuşi că, dacă n-ar fi fost niciodată necesare, atunci în zadar şi fără sens au ajuns Macabeii martiri pentru a le apăra); în fine, că iudeii îi persecutau pe creştini, care propovăduiau harul, ca pe nişte duşmani ai Legii. Despre aceste greşeli
747 Cf. FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 15.
748 Galateni 2,12.
749 Cf. Romani 10, 8.
161
şi vicii Pavel spune că le consideră „pagube şi gunoaie”750, ca să-L câştige pe Hristos, nu despre poruncile Legii, dacă sunt celebrate după ritul străbun, aşa cum au fost celebrate de el, adică fără a fi necesare mântuirii, cum socoteau iudeii că trebuie celebrate, şi fără prefăcătorie înşelătoare, ceea ce respinsese la Petru751. Întradevăr, dacă el a celebrat acele rituri prefăcându-se a fi evreu, ca să-i câştige pe evrei, atunci de ce nu a şi sacrificat cu păgânii? Căci s-a făcut fără Lege „cu cei care erau fără Lege, ca să-i câştige”. Asta în caz că nu le-a celebrat decât pentru că era evreu din naştere.
Şi a rostit toate acestea nu ca să se prefacă, prin înşelătorie, că este ceea ce nu era, ci fiindcă din milostivire simţea că trebuie să vină în ajutorul lor, ca şi cum ar fi suferit el însuşi de aceeaşi rătăcire, altfel zis, nu cu iscusinţa minciunii, ci cu sentimentul compasiunii. Din acest motiv el a adăugat, în chiar acelaşi pasaj, formula generală: „M-am făcut slab pentru cei slabi, ca să-i câştig pe cei slabi”752, astfel încât concluzia care urmează: „M-am făcut toate pentru toţi, ca să-i câştig pe toţi”753 să fie înţeleasă tocmai în acest sens: că el se arată îndurerat de slăbiciunea fiecăruia, ca şi cum ar fi faţă de sine.
într-adevăr, chiar şi acolo unde spune: „Cine este slab şi eu nu sunt slab?”754, el nu voia să se înţeleagă că a simulat slăbiciunea altuia, ci, mai degrabă, că l-a compătimit.
7. Înarmează-te, aşadar, te rog, pe lângă iubire, cu nobila şi cu adevărat creştina severitate, pentru a corija şi a emenda această lucrare, şi cântă, cum se spune, naAivwSiav755! Căci adevărul creştinilor este, incomparabil, mai frumos decât Elena grecilor756. Pentru el au luptat martirii noştri contra acestei Sodome, mai crâncen decât s-au războit pentru Elena acei eroi contra Troiei. Şi nu zic aceasta ca să-ţi recapeţi ochii inimii departe de mine să afirm că i-ai pierdut! -, ci ca să îţi dai seama că, deşi îi aveai sănătoşi şi veghetori, nu ştiu prin ce neglijenţă ţi i-ai întors, astfel încât să
750 Cf. Filipeni 3, 8.
751 Cf. FERICITUL IERONIM, Epistola CXII, 16.
752 1 Corinteni 9, 22.
753 1 Corinteni 9, 22.
754 2 Corinteni 11, 29.
755 „Palinodia”, în original, specie literară care constă în retragerea unor afirmaţii făcute anterior, (n.ed.)
756 Referire la palinodia poetului Stesichoros (cf. ISOCRATE, Discursuri, X, 65); Fericitul Ieronim este invitat să facă un act analog.
162
nu observi pagubele care ar urma dacă s-ar acredita că un scriitor al cărţilor sacre ar putea, cu cinste şi evlavie, să nu spună adevărul într-o parte a operei lui.
8. Ţi-am scris deja mai demult, de aici, o scrisoare care nu ţi-a fost înmânată, pentru că cel căruia i-o încredinţasem să ţi-o aducă nu a mai plecat. Acea scrisoare mi-a sugerat, când dictam aceste rânduri, un lucru pe care nici aici nu îl pot omite. Dacă ai o opinie diferită şi aceasta e mai bună, atunci te rog: fii îngăduitor şi iartămi temerile! într-adevăr, dacă tu gândeşti altfel şi dacă e adevărat ceea ce gândeşti tu (pentru că, dacă nu ar fi adevărat, nu poate fi mai bun), atunci eu îţi voi zice (ca să nu zic că nu am nicio vină, ci una nu mare): eroarea mea e una care ocroteşte adevărul, în caz că adevărul ar putea să ocrotească în vreun fel minciuna.
9. În ce-l priveşte pe Origen, despre care ai binevoit să-mi scrii, ştiam deja că se cuvine şi nu numai în literatura bisericească, ci în toate împrejurările să aprobăm şi să lăudăm ceea ce este adevărat şi corect şi să dezaprobăm şi să condamnăm ceea ce este fals şi greşit. Doream însă şi încă doresc de la înţelepciunea şi învăţătura ta să ne faci cunoscute acele rătăciri ale lui prin care un atât de mare bărbat a fost convins să se depărteze de credinţa adevărului, în cartea unde i-ai menţionat pe toţi scriitorii bisericeşti despre care ai putut să-ţi aminteşti, precum şi scrierile acestora, cred că ar fi mai potrivit ca, după ce îi numeşti pe cei pe care-i ştii că sunt eretici (în caz că nu vrei să-i omiţi chiar şi pe ei), să adaugi în ce [idei] trebuie să fie evitaţi; de fapt, dacă pe unii i-ai trecut cu vederea, aş vrea să ştiu pe ce criterii ai făcut [selecţia]. Poate nu ai vrut să încarci acest volum şi, de aceea, după menţionarea ereticilor, n-ai precizat din ce motiv autoritatea universală [a Bisericii] i-a condamnat. În acest caz, te rog, dacă nu îţi împovărează munca scriitoricească prin care tu, cu harul Domnului nostru, ai aprins şi ai ajutat în nu mică măsură studiul sfinţilor în limba latină (iubirea fraternă proclamă prin umilinţa mea acest lucru) şi dacă preocupările tale o permit, să faci publice învăţăturile perverse ale tuturor ereticilor care, până în prezent, au încercat cu neruşinare şi îndărătnicie să deformeze corectitudinea credinţei creştine, tratându-le pe scurt într-o cărticică, spre informarea celor care fie nu au timp, din pricina altor activităţi, fie nu au posibilitatea, din cauză că sunt într-o limbă străină, să citească şi să cunoască aceste texte. Şi aş insista mai mult cu această rugăminte dacă nu s-ar considera de
163
obicei că ar fi un semn de mai mică încredere în iubire. Până la primirea unui răspuns, recomand călduros bunăvoinţei tale pe Pavel, fratele nostru întru Hristos, pentru a cărui preţuire în regiunile noastre depun mărturie în faţa lui Dumnezeu.
EPISTOLA LXVIII
Către Castricianus
1. Sfântul meu fiu, diaconul Heraclius, mi-a dat de veste că ai venit până la Cissa de dragul meu şi că, deşi eşti din Pannonia, adică fiinţă terestră, nu te-ai temut nici de zbuciumul Mării Adriatice, nici să înfrunţi primejdiile celei Egee şi ale celei Ionice. Şi, dacă nu te-ar fi ţinut în loc grija cea sfântă a fraţilor, ţi-ai fi împlinit cu adevărat voia. Îţi sunt deci recunoscător şi socotesc că am primit [această binefacere]. Căci între prieteni se urmăreşte nu realizarea, ci intenţia, pentru că cea dintâi îţi este oferită adesea de duşmani, însă pe cealaltă ţi-o dăruieşte numai dragostea.
Te implor, totodată, să nu socoteşti că neputinţa trupească pe care o înduri ţi-ar fi venit din păcat. Căci şi apostolilor, când erau bănuitori faţă de cel nevăzător din naştere şi L-au întrebat pe Domnul Mântuitor: „Cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”757 le-a fost dat să audă: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”758. Căci pe câţi păgâni, iudei, eretici şi pe câţi oameni de diferite credinţe îi vedem tăvălindu-se în mocirla poftelor, îmbătându-se cu sânge, biruindu-i pe lupi prin sălbăticie şi pe zburătoarele răpitoare prin lăcomie? Cu toate acestea, biciul nu se apropie de corturile lor şi nu-i bate împreună cu [restul] oamenilor, şi de aceea [îi vedem] trufindu-se împotriva lui Dumnezeu şi purtându-şi obrazul lor neruşinat până la cer. Aceasta în timp ce ştim că bărbaţii sfinţi sunt chinuiţi de boli, necazuri şi lipsuri, şi poate că spun: „Deci în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat între nevinovaţi mâinile mele”759;
757 Data epistolei: 397-398. Castricianus, un creştin din Pannonia, pornise în pelerinaj la Betleem, cu toate că era orb, pentru a-l vizita pe Ieronim, dar a fost oprit de insistenţele localnicilor pe coasta Dalmaţiei, la Cissa. (n.ed.)
758 Ioan 9, 2, 3.
759 Psalmul 72,13.
164
însă îndată, dojenindu-se pe sine, adaugă: „Dacă aş grăi aşa, aş călca legământul neamului fiilor Tăi”760. Dacă tu crezi că pricina orbirii e păcatul şi atribui mâniei lui Dumnezeu ceea ce doctorii adesea vindecă, îl vei învinui şi pe Isaac, care era atât de lipsit de lumina vederii încât, indus în eroare, l-a binecuvântat chiar şi pe cel pe care n-ar fi voit. Vei întoarce apoi acuzaţia înspre Iacov, a cărui privire pătrunzătoare se înceţoşase, iar cu ochii dinlăuntru şi cu duhul său profetic privea în depărtare, dincolo de cele viitoare, şi îl vedea pe Hristos că va veni din neam conducător, dar pe Manase şi Efraim nu putea să-i vadă. Cine este mai sfânt printre regi decât Iosia? A fost ucis de tăişul egiptean761. Ce e mai măreţ decât Petru? Decât Pavel? I-a însângerat sabia neroniană. Şi Fiul lui Dumnezeu ca să nu mai zic de oameni a îndurat ruşinea crucii; iar tu îi socoteşti împliniţi pe cei care se înfruptă din fericirea veacului acestuia şi din plăceri? Mare este mânia când Dumnezeu nu Se mâniază din pricina păcatelor. De aceea şi grăieşte El către Ierusalim, în Iezechiel: „Nu mă voi mai mânia, urgia Mea s-a depărtat de tine”762. „Căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi îl dojeneşte pe fiecare fiu pe care-l primeşte.”763 Un tată nu-l învaţă decât pe cel pe care-l iubeşte. Un dascăl nu-l dojeneşte pe învăţăcel decât dacă-l vede că are duh mai înflăcărat. Medicul, când încetează să oblojească, nu mai are nădejde. Iar tu ai fi putut răspunde: aşa cum a primit Lazăr relele în viaţa sa, [şi eu] voi îndura acum cu bucurie chinurile, spre a-mi fi păstrată slava viitoare; „căci nu-l urgiseşte Domnul de două ori pe acelaşi”764. Iov, bărbat sfânt, neprihănit şi drept din generaţia sa, ne spune de ce a răbdat atâtea [suferinţe] în cartea pe care a compus-o chiar el.
2. Şi, ca să nu o lungesc şi să depăşesc mărimea unei scrisori, amintind de vechi istorii, îţi voi povesti o scurtă întâmplare petrecută pe vremea copilăriei mele. Fericitul Antonie fusese chemat de sfântul episcop Atanasie al Alexandriei să vină în oraş, pentru a-i reduce la tăcere pe eretici. Şi s-a dus la el preaînvăţatul bărbat Didim, cel lipsit de vedere. Antonie, în miezul discuţiilor despre Sfintele Scripturi căci admira puterea talentului său şi îi acoperea
760 Psalmul 72,15.
761 Cf. 4 Regi 23, 29.
762 Iezechiel 16, 42.
763 Pildele 3,12.
764 Cf. Naum 1, 9.
165
de laude ascuţimea spiritului îi puse următoarea întrebare: „Nu eşti trist fiindcă eşti lipsit de ochii trupului?” Cum acela nu scotea o vorbă despre acest lucru, din pricina ruşinii, îl întrebă şi a doua şi a treia oară, făcându-l astfel să-şi mărturisească fără ocolişuri mâhnirea duhului. La care îi zice Antonie: „Mă miră că un bărbat înţelept e îndurerat de pierderea acelui organ pe care îl au furnicile, şi muştele, şi ţânţarii, şi nu se bucură că are în stăpânire ceea ce doar sfinţii şi apostolii s-au făcut demni să aibă”. Din aceasta îţi dai seama că e cu mult mai bine să vezi cu duhul decât cu trupul şi să ai acei ochi peste care buruiana păcatului nu poate năpădi.
Chiar dacă nu vei ajunge anul acesta, noi nu pierdem nădejdea întru venirea ta. Totuşi, dacă sfântul diacon, purtătorul scrisorii, va fi din nou ademenit de îmbrăţişările tale şi vei veni aici însoţit de el, bucuros voi accepta timpul pierdut, datorită îndoitului beneficiu.
EPISTOLA LXIX765
Către Oceanus
1. Niciodată nu aş fi crezut, Oceanus, fiule, că îngăduinţa principelui ar putea să dea prilej de acuzaţii false celor vinovaţi şi că aceştia, odată ieşiţi din temniţă şi din mizeria ei şi păstrând urmele lanţurilor, s-ar putea plânge că alţii au fost lăsaţi liberi, în Evanghelie, cel care pizmuieşte binele altuia aude spunându-i-se: „Prietene, dacă eu sunt bun, de ce ochiul tău este rău?”766 „Dumnezeu a închis totul sub păcat ca să aibă îndurare de toţi.”767 „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul.”768 Primii născuţi ai Egiptului au fost ucişi şi nu a rămas în Egipt nici măcar o singură vită a israeliţilor.
765 Data epistolei: anul 397. Oceanus, nobil roman şi prieten al Fericitului Ieronim, era indignat că episcopul spaniol Carterius se căsătorise a doua oară, deşi canoanele permiteau în epocă o singură căsătorie (obligaţia celibatului episcopal va fi stabilită abia mai târziu de canoanele 12 şi 48 ale Sinodului Trulan, numit şi „V-VI Ecumenic”). Ieronim îi răspunde însă că prima căsătorie a lui Carterius avusese loc pe când acesta încă nu era creştin botezat, prin urmare nu putea fi luată în calcul, (n.ed.)
766 Matei 20,15.
767 Galateni 3, 22; cf. şi Romani 11, 32.
768 Romani 5, 20.
166
Iată că se înalţă dinainte-mi erezia cainiţilor. Această viperă, cândva moartă, îşi înalţă capul zdrobit şi năruieşte taina lui Hristos, însă nu doar în parte, cum avusese obiceiul înainte, ci cu totul. Căci, atunci când spune că există unele păcate pe care Hristos nu le poate purifica cu sângele Său şi că unele urme ale ticăloşiilor din trecut sunt întipărite atât de adânc în trupurile şi sufletele noastre încât leacurile Lui nu ar fi în stare să le micşoreze, ce altceva face decât să presupună că Iisus Hristos a murit în zadar? Căci a murit în zadar dacă există unii pe care nu îi poate reînvia. Sfântul Ioan Botezătorul se înşală când îl arată pe Hristos cu degetul şi glasul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatele lumii”769 dacă mai există încă în veac oameni ale căror păcate nu le-a ridicat. Căci ori trebuie să fie dovediţi că nu fac parte din lumea aceasta cei care nu vor cunoaşte iertarea lui Hristos, ori, dacă sunt din lumea aceasta, trebuie să aleagă unul din două lucruri: dacă sunt mântuiţi de păcatele lor, ei adeveresc puterea lui Hristos, dacă încă sunt păcătoşi, îi dovedesc neputinţa. Dar departe de noi să credem despre Atotputernicul că este neputincios în vreo privinţă: „Toate cele pe care Tatăl le face şi Fiul le face întocmai”770. Neputinţa Fiului se răsfrânge asupra Tatălui. Toate membrele oiţei [rătăcite] au fost aduse înapoi [la stână]; toate scrisorile apostolului cântă harul lui Hristos. Şi, ca să nu pară că este prea puţin doar să pomenească harul Său, zice: „Harul şi pacea să vi se înmulţească”771. Ni se făgăduieşte înmulţirea, iar noi vorbim despre puţinătate?
2. Încotro ne îndreptăm? Tu îţi cunoşti problema: Carterius, episcop al Hispaniei, om bătrân şi ca vârstă şi în preoţie, a avut o nevastă înainte de a fi botezat şi o a doua după botez, fiindcă prima murise; iar tu socoteşti că el a încălcat hotărârea apostolului care, în catalogul virtuţilor [episcopale], a prevăzut că nu trebuie rânduit [episcop] decât „bărbatul unei singure neveste”772. Sunt uimit însă că tu ai supus judecăţii publice doar acest caz, când lumea întreagă este plină de asemenea înscăunări. Nu vorbesc despre preoţi, nici despre treptele inferioare; mă refer la episcop! pe care, dacă aş voi să îi numesc pe fiecare în parte, s-ar strânge un număr atât de mare
769 Ioan 1, 29.
770 Ioan 5,19.
771 1 Petru 1, 2.
772 1 Timotei 3, 2.
167
încât ar întrece mulţimea adunată la Conciliul de la Rimini773. Dar nu este potrivit să îl aperi pe unul singur în aşa fel încât să pară că îi acuzi pe mulţi alţii şi, dacă nu poţi să-l dezvinovăţeşti prin argumente, să o faci asociindu-i alţi păcătoşi.
La Roma am ţinut piept raţionamentului cornut774, cum se zice, al unui retor exersat, conceput astfel încât, în orice parte mă întorceam, eram strâns încolţit. „A-ţi lua o nevastă”, zicea el, „este sau nu este un păcat?” Eu, naiv şi neştiind că trebuie să evit o capcană, am consimţit că nu este un păcat. Apoi a formulat o altă premisă: „Prin botez sunt iertate faptele bune sau cele rele?” Eu i-am răspuns, la fel de naiv, că păcatele sunt cele iertate. În timp ce eu mă credeam în siguranţă, de-o parte şi de alta au început să-mi crească coarnele dilemei şi să se dezvolte confruntarea până atunci ascunsă. „Dacă a-ţi lua nevastă”, zice el, „nu este un păcat, iar botezul nu iartă decât păcatele, tot ceea ce nu este iertat rămâne”. Pe dată, ca şi cum aş fi fost lovit de un pugilist vânjos, o ceaţă începu să mi se aştearnă pe ochi şi pe dată mi-am amintit sofismul lui Chrysippos775: „Dacă minţi şi spui că acest lucru este adevărat, [atunci] minţi”. Venindu-mi în fire, i-am replicat, cu şiretenie, adversarului meu cu o altă propoziţie: „Te rog”, îi zic, „să îmi răspunzi: botezul face un om nou sau nu?” A consimţit cu greutate că face un om nou. Am mai înaintat un pas şi am adăugat: „îl face nou cu totul, sau doar în parte?” Răspunde: „Cu totul”. După care l-am întrebat: „Prin urmare, odată botezat, nu se păstrează nimic din omul cel vechi?” A dat din cap. Începui de îndată să înşirui: „Dacă botezul creează un om nou şi îl face [să fie] nou în totalitate şi nu se păstrează în el nimic din omul cel vechi, nu i se poate imputa celui nou ceea ce exista în omul de odinioară”.
773 Conciliu al episcopilor occidentali, convocat de împăratul Constantius al II-lea în vara anului 359, la care au luat parte peste 350 de membri.
774 în latină Syllogismus cornutus. Expresia este sinonimă cu dilema (în logică, ipoteză dublă sau bipartită, una dintre modalităţile concluziei formulate în schema: dacă avem A, atunci acesta este sau B, sau C; dar nu poate fi nici B, nici C; aşadar, A nu este posibil). I se spune silogism sau raţionament cornut deoarece adversarul pe care vrem să îl combatem cu ajutorul său ajunge „între coarnele” celor două posibilităţi anihilante ale tezei de mai sus. Dacă există peste două opţiuni, de pildă trei, atunci aceasta se numeşte trilemă, dacă există patru, atunci e tetralemă ş.a.m.d. Termenul este utilizat şi în viaţa de zi cu zi, în situaţia în care, dintre două eventualităţi, trebuie să alegem una, doar că amândouă sunt la fel de dificile, neplăcute ori periculoase.
775 Filosof stoic grec (cca. 279-206 î.Hr.), originar din Cilicia. A plecat de tânăr la Atena, unde a devenit discipol al lui Cleanthes, conducătorul şcolii stoice. Este autorul a 700 sau 800 de scrieri asupra doctrinei stoice, din care s-au păstrat fragmente.
168
Mai întâi, insidiosul personaj a amuţit; apoi însă, lăsându-se pradă metehnei lui Piso, deşi nu ştia ce să spună, nu a putut nici să tacă. Cu fruntea transpirată, cu obrajii palizi, cu buzele tremurânde, cu gura uscată şi limba lipită de cerul gurii, începu să se chircească, dar mai mult de teamă decât din pricina vârstei. Până la urmă izbucni: „Oare nu ai citit că Sfântul Apostol primeşte în preoţie numai pe bărbatul unei singure neveste şi că astfel este definită o situaţie, nu o epocă?” Pentru că mă provocase cu silogismele lui şi vedeam că omul meu ţinteşte către mici întrebări capcană, îi azvârleam înapoi propriile săgeţi: „Sfântul Apostol a ales pentru episcopat”, zic eu, „botezaţi sau catehumeni?” Nu voia să răspundă. Dar eu insistam asupra acestui punct şi îi puneam de două-trei ori aceeaşi întrebare. Ai fi zis că era Niobe776. Mă întorc către auditori: „Nu are nicio importanţă, o bunilor judecători, dacă îl leg fedeleş pe adversarul meu când este treaz sau când doarme, numai că este mai uşor să pui în lanţuri un om care se odihneşte decât pe unul care se împotriveşte. Dacă Sfântul Apostol a ales în rândul clerului nu catehumeni, ci credincioşi, iar cel care este hirotonit episcop este credincios, greşelile catehumenilor nu vor fi imputate credinciosului”. Astfel îmi roteam lăncile şi-mi îndreptam suliţele bine cumpănite împotriva letargicului meu [adversar]. El doar căsca gura şi, ca într-o beţie a minţii, râgâia, vărsa, scuipa aceste vorbe: „Sfântul Apostol a spuso” „Pavel ne-a învăţat acestea”.
3. Se invocă, prin urmare, două scrisori ale apostolului, una către Timotei, cealaltă către Tit. Iată textul primei scrisori: „Dacă pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş, nu doritor de câştig mârşav, ci măsurat, nu gâlcevitor, nu iubitor de arginţi, chivernisindu-şi bine casa, ţinându-şi copiii în supunere cu toată bunăcuviinţa căci, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu? -, să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfeze şi să cadă în osânda diavolului. Dar
776 Fiica lui Tantal şi soţia lui Amfion, regele Tebei. A arătat trufie necugetată faţă de zeiţa Hera, mândrindu-se cu cei şapte fii şi cele şapte fiice, faţă de cei doi ai Herei: Apollo şi Artemis. Hera a pedepsit-o, punându-i pe Apollo şi pe Artemis să îi ucidă toţi copiii într-o singură zi. De durere Niobe s-a transformat într-o stană de piatră.
169
trebuie să aibă şi o bună mărturie de la cei de afară pentru ca să nu ajungă de ocară şi să cadă în cursa diavolului”777.
Iar în Epistola către Tit, încă de la început, sunt puse aceste porunci: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială cele ce-au mai rămas de rânduit şi să aşezi preoţi în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare. Căci episcopul trebuie să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, nu neruşinat, nu mânios, nu beţiv, nu bătăuş, nu poftitor de câştig mârşav, ci să fie primitor de străini, iubitor de bine, cumpătat, drept, cuvios, înfrânat, păstrând neatinsă propovăduirea credinţei, potrivit cu doctrina, pentru ca să fie destoinic să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să-i înfrângă pe cei potrivnici ei”778.
în amândouă scrisorile, fie episcopilor, fie prezbiterilor deşi la cei din vechime episcopii şi prezbiterii erau totuna, pentru că primul titlu se referea la rang, iar cel de-al doilea la vârstă li se impunea să fie monogami ca să fie primiţi în rândul clerului. Oricum, nimeni nu se îndoieşte că apostolul vorbeşte despre cei botezaţi. Aşadar, dacă toate calităţile care se cer pentru hirotonirea unui episcop nu aduc atingere candidatului la episcopie în cazul în care nu le-a avut înainte de botezul său căci se cercetează ceea ce este, iar nu ce a fost -, atunci de ce numai cuvântul „soţie” ar fi o oprelişte, de vreme ce e singurul lucru care nu a fost [socotit] un păcat? Vei zice: „Pentru că nu a fost un păcat, de aceea nu a putut fi iertat prin botez”. Aflu un lucru nou: pentru că nu a fost un păcat, i se va reproşa drept păcat. Toate prostituatele, aceste gunoaie ale dezmăţului public, impietatea faţă de Dumnezeu, paricidul şi incestul împotriva părinţilor, poftele nefireşti ale celor două sexe sunt purificate de izvorul lui Hristos. Iar soţia va fi o pată de neşters şi lupanarele vor fi preferate patului nupţial? Eu nu îţi reproşez hoardele de ţiitoare, cârdurile de pederaşti, vărsările de sânge şi nici tăvăleala, precum porcii, în mocirla tuturor plăcerilor, iar tu îmi scoţi din mormânt pe biata mea soţie de mult moartă, pe care de aceea am luat-o de nevastă, ca să nu fac ce-ai făcut tu? Să audă asta păgânii, recoltă a Bisericii care umple în fiecare zi
777 1 Timotei 3,1-7.
778 Tit 1, 5-9.
170
hambarele noastre; să audă catehumenii, care sunt candidaţii la credinţă, să nu îşi ia nevastă înainte de a fi botezaţi, să nu încheie căsătorii cinstite, ci, după rânduiala scoţilor şi aticoţilor779 sau după Republica lui Platon, să aibă neveste şi copii de-a valma; ba chiar să se ferească de orice cuvânt care ar aminti de legătura căsătoriei pentru ca nu cumva, după ce îşi vor mărturisi credinţa întru Hristos, să le dăuneze că odinioară nu au avut nici ţiitoare şi nici curtezane, ci soţii!
4. Să-şi cerceteze fiecare conştiinţa, să-şi plângă rănile întregii vieţi şi, după ce se va fi dovedit un judecător sincer al păcatelor sale de odinioară, să asculte dojenile lui Iisus: „Făţarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”780 Chiar că, asemeni cărturarilor şi fariseilor, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila, dăm zeciuială din izmă şi mărar781 şi lăsăm deoparte judecata lui Dumnezeu. Cum să compari o nevastă şi o ţiitoare? Se reproşează nenorocirea de a-ţi fi pierdut nevasta, dar este încununată pofta de ţiitoare? Dacă i-ar fi trăit prima nevastă, acel om n-ar mai fi avut o alta; dar tu ce scuză vei putea găsi că te împreunezi la întâmplare, precum câinii? Vei spune poate că te-ai temut că nu vei putea fi cândva hirotonit dacă te-ai căsători? Acel om şi-a dorit copii cu nevasta lui, tu, cu ţiitoarea ta, ţi-ai pierdut urmaşii. Pe el, care se supunea naturii şi binecuvântării Domnului: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”782, l-au ascuns privirilor tainiţele iatacurilor; pe tine, care te tăvăleai în căldurile împreunării, te-a blestemat toată lumea; el a ascuns, din bună-cuviinţă plină de sfială, ceea ce îi era îngăduit, tu ai vârât cu neruşinare în ochii tuturor ceea ce nu-ţi era îngăduit. Pentru el s-a scris: „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul ei să fie nespurcat”783, despre tine se poate citi: „Pe desfrânaţi şi pe adulteri îi va pierde Dumnezeu”784 şi: „Cineva nimici templul lui Dumnezeu, îl va nimici pe el Dumnezeu”785.
779 Populaţii din Britannia şi Gallia septentrională. Fericitul Ieronim susţinea că aticoţii, pe care i-a vizitat, sunt antropofagi (FERICITUL IERONIM, Contra lovinianum, II, 7). Apar în trupele auxiliare ale armatei romane în Gallia, Italia şi Iliria.
780 Matei 7, 5.
781 Cf. Matei 23, 23-24.
782 Facerea 1, 28.
783 Evrei 13, 4.
784 Evrei 13, 4.
785 1 Corinteni 3,17.
171
Dar, zice adversarul meu, toate ticăloşiile noastre au fost iertate când am fost botezaţi, iar după iertarea dată de judecător nu trebuie să ne mai temem de asprimea [judecăţii]. Căci zice apostolul: „Şi aşa eraţi unii dintre voi, dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptăţit întru numele Domnului nostru Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru”786 da, ticăloşiile noastre au fost bine şi drept iertate. Dar te întreb: cum se face că murdăria ta a fost spălată, iar curăţenia mea a fost murdărită? „Nu spun”, zici tu, „că a fost murdărită, ci doar că a rămas în aceeaşi stare în care a fost mai înainte; căci, dacă ar fi fost murdărie, ar fi fost spălată precum murdăria mea”. Te întreb ce înseamnă tărăgănarea asta şi acest şiretlic grosolan787: pentru că nu este păcat, este păcat? Pentru că nu este murdar, este murdar? Dumnezeu nu a iertat pentru că nu a avut ce să ierte şi, pentru că nu a iertat, de aceea rămâne ceea ce nu a fost?
5. Câtă putere are Botezul şi cât har se află în apa sfinţită îţi voi arăta puţin mai încolo; între timp, potrivit zicalei populare, pentru nodul tare de copac îţi trebuie o pană tare. Expresia „bărbatul unei singure neveste” poate să fie explicată şi altfel. Apostolul era evreu după neam, prima Biserică a lui Hristos era adunată din „rămăşiţele” lui Israel. El ştia ceea ce era îngăduit de Lege, nu ignora faptul că, după exemplul patriarhilor şi al lui Moise, se obişnuia în popor să ai copii de la mai multe femei, ba chiar şi preoţii se foloseau de această libertate după bunul lor plac. Prin urmare, el porunceşte ca preoţii Bisericii să nu ceară pentru sine o asemenea îngăduinţă, să nu încheie două sau trei căsătorii, ci să aibă în acelaşi timp o singură soţie.
Ai putea striga că spusele noastre sunt gâlcevitoare; acceptă şi o altă explicaţie, ca să nu-ţi fie doar ţie îngăduit să potriveşti nu voinţa ta după Lege, ci Legea după voinţa ta. Unii propun o interpretare forţată: prin „soţii” ar trebui să se înţeleagă bisericile, iar prin „soţi” episcopii. La Sinodul de la Niceea788 s-a decretat ca un episcop să nu fie mutat de la o biserică la alta, pentru ca nu cumva, dispreţuind însoţirea cu o biată fecioară sărmană, să caute îmbrăţişările unei
786 1 Corinteni 6,11.
787 în original expresia literală este: Acumen omni pistillo retunsius, adică: „Vârf mai bont decât orice pisălog”.
788 Primul Conciliu de la Niceea (azi Iznik, în Turcia) a fost primul Sinod Ecumenic, convocat de împăratul Constantin cel Mare în anul 325.
172
adultere mai bogate. Şi, aşa cum vina şi păcatele fiilor trebuie să fie înţelese în sensul de Aoyiopoi789, adică „gânduri”, iar „administrarea casei” trebuie raportată la suflet şi trup, tot astfel Bisericile sunt numite „soţii ale pontifilor”. Despre ele scrie în Isaia: „Femei, veniţi degrabă de la acest spectacol, căci acesta este un popor fără de minte!”790 şi din nou: „Femei bogate, sculaţi-vă şi ascultaţi glasul Meu”791; iar în Pilde: „Cine va afla o femeie vrednică? Fiindcă una ca aceasta e mai de preţ decât nestematele. Inima bărbatului ei se încrede într-însa”792. Şi tot acolo: „Femeile înţelepte şi-au zidit casa, dar cea fără minte şi-a dărâmat-o cu mâinile ei”793. Ei spun că această aluzie nu li se pare nepotrivită pentru nişte episcopi, de vreme ce chiar şi despre Dumnezeu stă scris: „Aşa cum o femeie îşi înşală bărbatul, tot aşa M-a înşelat casa lui Israel”794. Şi în apostol: „Căci v-am logodit cu un singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos ca pe o fecioară neprihănită”795. Cât despre cuvântul „femeie”, adică yuvq796, dată fiind ambiguitatea limbii greceşti, prin el s-ar putea înţelege în toate mărturiile de mai sus „nevastă”. „Această interpretare”, vei zice, „este exagerată şi destul de rudimentară”. Recunoaşte-i atunci Scripturii simplitatea, ca să nu te combatem cu propriile tale metode.
Te-aş întreba şi altceva: dacă cineva a avut o ţiitoare înainte de a fi botezat şi dacă aceasta a murit, iar el, după botez, şi-a luat o nevastă, trebuie sau nu trebuie să devină cleric? Vei răspunde că poate deveni cleric, fiindcă a avut o ţiitoare, nu o nevastă; prin urmare, apostolul condamnă contractele de căsătorie şi dreptul dotal, iar nu împreunarea [bărbatului cu femeia]. Îi credem pe mulţi care, dintr-o prea mare sărăcie, refuză povara unei neveste şi îşi ţin slujnicele ca soţii, iar pe copiii avuţi cu ele îi socotesc şi îi cresc ca odrasle ale lor. Dacă din întâmplare ar fi îmbogăţiţi de către împărat şi le-ar dărui [slujnicelor] stola797, pe dată [adversarul meu]
789 în text, cuvântul apare la cazul dativ: Xoytapoîţ.
790 Isaia 27,11.
791 Isaia 32, 9.
792 Pildele 31,10-11.
793 Pildele 14,1.
794 Ieremia 3, 20.
795 2 Corinteni 11, 2.
796 în text cuvântul apare la cazul acuzativ: yuvaÎKa.
797 îmbrăcăminte a matroanelor romane, corespunzătoare cu toga sau pallium purtate de bărbaţi.
173
şi-ar înclina capul în faţa apostolului şi, împotriva voinţei sale, va fi silit să le accepte în rândul soţiilor. Dacă însă aceeaşi sărăcie nu va putea primi rescriptul imperial, atunci hotărârile Bisericii se vor schimba deodată cu legile romane. Ai grijă ca nu cumva expresia „bărbatul unei singure neveste” să fie înţeleasă ca „bărbatul unei singure femei”, ca şi cum s-ar referi mai degrabă la împreunarea lor decât la contractele de căsătorie! Noi invocăm toate acestea nu pentru a ne împotrivi înţelegerii simple şi exacte a lucrurilor, ci ca să te învăţăm să înţelegi Sfintele Scripturiaşa cum au fost scrise şi să nu goleşti de importanţa sa Botezul Mântuitorului şi să nu zădărniceşti toată taina Crucii.
6. Să ne ţinem acum făgăduiala făcută mai înainte. Şi, urmând pilda retorilor, să aducem laude apei şi Botezului. O lume informă, în care încă nu existau nici soarele strălucitor, nici luna cea palidă, nici stelele scânteietoare, strivea cu necuprinsul hăurilor sale şi cu întunecimile ei hâde o materie în neorânduială şi invizibilă. Singur Duhul lui Dumnezeu, asemeni unui conducător de car, plutea deasupra apelor şi crea lumea ce sta să se nască, prefigurând astfel Botezul. Între cer şi pământ El clădeşte bolta cerească, iar potrivit etimologiei limbii ebraice cuvântul „cer, adică samaim, îşi trage numele de la ape798. Pe urmă, apele care sunt deasupra cerului sunt separate de celelalte, spre a aduce laude Domnului, motiv pentru care şi în Iezechiel799 se vede întinzându-se o boltă de cristal deasupra heruvimilor, adică ape compacte şi mai dense. Din ape [Duhul] scoate, mai întâi, tot ceea ce este viu şi îi înalţă apoi pe credincioşii cei înaripaţi de la pământ la cer. Omul este plămădit din lut, iar între mâinile lui Dumnezeu se prefiră tainele apelor. În Eden Dumnezeu sădeşte o grădină; un singur izvor se împarte în patru braţe şi apoi, ieşind din templu şi îndreptându-se spre răsărit, dă viaţă unor ape amare şi moarte. Lumea păcătuieşte şi nu se purifică fără potopul apelor. După ce Noe dă drumul unei zburătoare funeste800, spre el zboară îndată porumbelul Sfântului Duh, aşa cum [zboară mai târziu] spre Hristos la apele Iordanului, vestind lumii pacea cu ramura întremării şi a luminii801. Faraon,
798 în ebraică may, maim înseamnă „apă”.
799 Iezechiel 1, 3.
800 Corbul; cf. Facerea 8, 7.
801 Aluzie la ramura de măslin adusă de porumbel pe arca lui Noe (cf. Facerea 8, 8-11). Uleiul de măsline fortifică atleţii şi este folosit la luminat.
174
pentru că nu a voit să îngăduie poporului lui Dumnezeu să iasă din Egipt, se îneacă împreună cu oastea sa802 (aceasta simbolizând Botezul). Şi în Psalmi scrie despre uciderea lui: „Tu ai întărit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din ape; Tu ai sfărâmat capul balaurului celui mare”803. De aceea şi vasiliscii şi scorpionii umblă după locuri aride şi, dacă se întâmplă să ajungă la o apă, sunt cuprinşi de o frică nebună. Merra este schimbată prin taina Crucii804, iar cei şaptezeci de palmieri ai apostolilor sunt udaţi de vâltoarea apelor îndulcite ale Legii. Avraam şi Isaac sapă fântâni, cu toată împotrivirea filistenilor805. Beer-Şeba, cetatea jurământului, unde domneşte Solomon, îşi trage numele de la izvoare806. Pe Rebeca o întâlnim la o fântână807. Lângă ape este salutată Rahela cu sărutul înşelătorului808. Moise le apără pe fiicele preotului din Madian de nedreptatea care li se făcuse, deschizându-le calea la fântână809. Înaintemergătorul Domnului pregăteşte un popor pentru Hristos810 în apele izvoarelor de lângă Salem811, care înseamnă „pace” sau „desăvârşire”.
Mântuitorul însuşi, după Botez şi după ce a sfinţit apele Iordanului botezându-Se în ele, a început să predice împărăţia cerurilor. Cu apă a făcut prima Sa minune; samariteana îşi primeşte chemarea la fântână812, cei însetaţi sunt poftiţi să bea. Nicodim învaţă pe ascuns că dacă cineva nu va renaşte din apă şi din Sfântul Duh nu va putea să intre în împărăţia cerurilor813. Ceea ce începuse din ape, [Dumnezeu] a sfârşit în ape: coasta îi este lovită de lance, iar tainele Botezului şi ale martiriului şiroiesc împreună814. După înviere îi trimite pe apostoli la păgâni şi le porunceşte să îi boteze întru taina Sfintei Treimi. Poporul iudeilor se căieşte pentru
802 Cf. Ieşirea 14, 21-30.
803 Psalmul 73,13-14.
804 Cf. Ieşirea 15, 25.
805 Cf. Facerea 26,18-22.
806 Beer-Şeba înseamnă „fântâna celor şapte [miei]” sau, potrivit unei interpretări populare, dar eronate, „fântâna jurământului”, (n.ed.)
807 Cf. Facerea 24,13-16.
808 Adică al lui Iacov; cf. Facerea 29,11.
809 cf. Ieşirea 2,16-17.
810 Adică un popor creştin, format din evrei şi păgâni.
811 Cf. Ioan 3, 23.
812 Cf. Ioan 4,1-42.
813 Cf. Ioan 3, 5.
814 Cf. Ioan 19, 34.
175
fapta sa şi îndată Sfântul Apostol Petru îl trimite să se boteze, înainte de a fi în durerile facerii, Sionul naşte şi în acelaşi timp ia naştere un popor815. Pavel, prigonitor al Bisericii şi lup răpitor precum Veniamin816, îşi lasă capul în jos dinaintea lui Anania, oaie [din turma lui Hristos], şi nu-şi recapătă vederea mai înainte de a-şi vindeca orbirea prin botez. Un famen al reginei Candachia este pregătit pentru botez după ce i s-a citit o prorocie despre Hristos817; împotriva firii îşi schimbă „etiopianul pielea şi leopardul petele”818. Cei care primiseră botezul de la Ioan, pentru că nu cunoşteau Sfântul Duh, sunt din nou botezaţi819, pentru ca niciun păgân şi niciun iudeu să nu creadă că apa singură, fără Sfântul Duh, poate fi de-ajuns pentru mântuire. „Glasul Domnului peste ape; Domnul peste ape multe, Domnul face să sălăşluiască potopul.”820 „Dinţii Săi ca o turmă de oi tunse, care au ieşit din scăldătoare, având toate gemeni şi fără rod niciuna nu este dintre ele.”821 Dacă niciuna nu este fără rod, şi nici stearpă, toate au ugerele picurând de lapte; ele ar putea spune împreună cu apostolul: „Copilaşii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile facerii până ce Hristos va lua chip în voi”822 şi: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari”823. Miheia proroceşte despre harul botezului: „El va îndepărta [fărădelegile noastre] şi iarăşi Se va milostivi de noi; va scufunda nelegiuirile noastre şi va lepăda în fundul mării toate păcatele noastre”824.
7. Cum sunt scufundate în cristelniţă toate păcatele dacă singură nevasta pluteşte deasupra? „Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul căruia nu i-a socotit Domnul păcatul.”825 Am putea, cred, să adăugăm şi noi un verset la acest imn: „Fericit cel căruia nu i-a socotit Domnul nevasta”. Să-l ascultăm şi pe Iezechiel, fiul omului, cum vesteşte despre puterea Celui care va fi Fiul Omului: „Căci vă voi scoate
815 Cf. Isaia 66, 7-8.
816 Cf. Facerea 49, 27.
817 Cf. Faptele 8, 27-38.
818 Ieremia 13, 23.
819 Cf. Faptele 19, 2-5.
820 cf. Psalmul 28, 3,10.
821 Cântarea Cântărilor 4, 2.
822 Galateni 4,19.
823 1 Corinteni 3, 2.
824 Miheia 7,19.
825 Psalmul 31,1-2.
176
de printre neamuri şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de necurăţiile voastre; şi vă voi da inimă nouă şi Duh nou”826. „Vă voi curăţi” zice, „de toate necurăţiile voastre”. În cuvântul „toate” nu este lăsat nimic la o parte. Murdăriile sunt curăţite; cu cât mai mult ceea ce e curat nu va fi mânjit? „Vă voi da o inimă nouă şi un Duh nou”; căci „în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu înseamnă ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă”827. De aceea intonăm un imn nou şi, lepădându-ne de omul cel vechi, vom merge nu după slava cea veche, ci întru înnoirea Duhului828. Aceasta este pietricica cea nouă pe care este scris un nume nou, pe care nimeni nu ştie să-l citească, decât acela care o va primi. Căci „toţi câţi am fost botezaţi întru Hristos Iisus am fost botezaţi întru moartea Lui; ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca, aşa cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii”829. De atâtea ori am citit cuvântul „înnoire”, şi totuşi numele pătat „soţie” nu poate fi şters de nicio înnoire?
„Am fost îngropaţi împreună cu Hristos prin botez” şi am reînviat „prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Care L-a înviat din morţi. Şi, deşi eram morţi în fărădelegile noastre şi în netăierea împrejur a trupului nostru, ne-a făcut vii împreună cu El, iertându-ne toate greşelile, ştergând zapisul care era asupra noastră şi ne era potrivnic cu rânduielile lui; şi l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce”830. Tot ceea ce era al nostru a murit împreună cu Hristos, toate păcatele vechiului zapis au fost şterse; numai numele de „nevastă” continuă să trăiască?
Nu-mi va fi de ajuns o zi dacă voi vrea să înfăţişez toate pasajele din Sfintele Scripturi care se referă la puterea Botezului şi să expun misterele celei de-a doua naşteri, care întru Hristos este mai degrabă cea dintâi831.
8. Mai înainte de a termina de dictat căci îmi dau seama că depăşesc limitele unei scrisori -, vreau să explic în câteva cuvinte pasajele de mai sus în care este descrisă viaţa unui viitor episcop, pentru ca să primim glasul apostolului ca învăţător al păgânilor
826 Iezechiel 36, 24-26.
827 Galateni 6,15.
828 Cf. Romani 7, 6.
829 Romani 6, 3-4.
830 Coloseni 2,12-14.
831 Pentru că numai ea dăruieşte viaţa veşnică.
177
nu numai când aduce laudă celui care nu a avut decât o singură nevastă, ci în toate celelalte învăţături ale sale. În acelaşi timp, mă rog ca nu cumva cineva să creadă că am scris ceea ce am scris pentru a-i batjocori pe episcopii din vremea noastră, ci pentru folosul Bisericii. Căci, aşa cum oratorii şi filosofii, care descriu cum vor să fie un orator şi un filosof perfect, nu îi nedreptăţesc pe Demostene şi Platon, ci doar definesc realitatea în sine, fără a avea în vedere persoanele, tot aşa, când este descris un episcop [ideal] şi când se înfăţişează ceea ce se spune în Scriptură despre acest lucru, este ca şi cum ţi se pune în faţa ochilor o oglindă a sacerdoţiului. În puterea şi în conştiinţa fiecăruia se află felul în care se priveşte [în această oglindă], pentru ca să poată fie să-şi plângă urâţenia, fie să se bucure de frumuseţea sa.
„Dacă cineva doreşte să fie episcop, bună lucrare doreşte”832: lucrare, nu rang; muncă, nu plăcere; lucrare care te face să fii mai mic prin umilinţă, iar nu să te făleşti prin mărire.
„Trebuie, aşadar, ca episcopul să fie fără de prihană.”833 Este acelaşi lucru ca în Epistola către Tit: „Dacă cineva este fără de prihană”834. Toate virtuţile sunt cuprinse într-un singur cuvânt şi se cere un lucru aproape împotriva firii. Căci, dacă orice păcat, chiar şi cel dintr-o vorbă de clacă, merită să fie mustrat, cine este cel care poate trăi fără de păcat, adică fără ocară, în această lume? însă viitorul păstor al Bisericii este ales în aşa fel încât, în comparaţie cu el, ceilalţi pe drept ar merita numele de „turmă”. Retorii îl definesc pe orator ca pe „un om de bine care ştie să vorbească”835. Mai întâi viaţa, apoi limba trebuie să fie fără de prihană, ca să fie pe drept primit ca episcop. Căci îşi pierde autoritatea de a-i învăţa pe alţii cel ale cărui vorbe sunt stricate de faptele lui. „Bărbatul unei singure neveste”836; am vorbit despre aceasta mai sus. Acum doar atragem atenţia că, dacă se cere să fie bărbatul unei singure neveste chiar şi înainte de a se fi botezat, atunci să-i cerem să respecte şi celelalte precepte. Căci nu este potrivit să-i pretindem toate calităţile după botez şi numai această singură cerinţă înainte de botez.
832 1 Timotei 3,1.
833 1 Timotei 3, 2.
834 Tit 1,6.
835 Vir bonus dicendi peritus („om de bine, priceput să vorbească”) sentinţă atribuită lui Cato cel Bătrân, reluată de Cicero şi Seneca. Cf. şi QUINTILIAN, Arta oratorică, XII, 1.
836 1 Timotei 3, 2.
178
„Cumpătat” sau „cu grijă” căci acesta este sensul cuvântului grecesc vpdAioi; „înţelept, onorabil, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii”837: preoţii care slujesc în templul lui Dumnezeu nu au voie să bea vin şi sicheră838, pentru ca inimile lor să nu se îngreuneze de mâncare şi băutură839 şi pentru ca priceperea în slujirea lui Dumnezeu să fie mereu puternică şi curată.
însă, când adaugă „înţelept”, el îi combate pe cei care, sub pretextul simplităţii, scuză prostia episcopilor. Căci, dacă creierul nu va fi sănătos, toate membrele vor lucra prost. „Onorabil” este o întregire a cuvântului de mai înainte, [însemnând] „ireproşabil”. Celui care nu are defecte i se spune „ireproşabil”; cel care străluceşte prin virtuţile sale este „onorabil”. Putem înţelege şi în alt sens acest cuvânt, după maxima lui Cicero: „Esenţialul în orice artă este să faci ceea ce se cuvine”840. Sunt unii care nu îşi cunosc măsura: sunt de o asemenea prostie şi sminteală, încât şi prin felul în care se mişcă, şi prin mers, şi prin ţinută, şi prin modul lor obişnuit de a vorbi le dau prilej de râs celor care îi privesc; înţelegând în felul lor ceea ce înseamnă „onorabil”, ei se împopoţonează cu veşminte fastuoase şi îşi îngrijesc cu rafinament trupul, pregătesc ospeţe gătite cu artă, deşi toată această dichiseală este mai urâtă decât murdăria. Că preoţilor li se cere să cunoască învăţătura, acest lucru este prevăzut şi de preceptele Legii celei vechi şi se află scris şi în Epistola către Tit841. Căci o comportare nepătată, dar fără comunicare cu ceilalţi, pe cât este de folositoare prin exemplul pe care îl dă, pe atât dăunează prin tăcerea sa. Turbarea lupilor trebuie să fie alungată şi de lătratul câinilor, şi de bâta păstorului. „Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş”842: virtuţilor [Sfântul Apostol Pavel] le opune viciile.
9. Am aflat cum trebuie să fie preoţii; să aflăm cum nu trebuie să fie. Beţia este pentru pierde-vară şi cheflii; un pântece în care fierbe vinul degrabă spumegă în desfrâu. În vin se află dezmăţul, în dezmăţ desfătarea, în desfătare neruşinarea. Cine se lasă purtat de dezmăţ este un viu mort; aşadar, cine se îmbată este şi mort şi îngropat. Noe, pentru că a fost beat timp de o oră, şi-a dezgolit
837 1 Timotei 3, 2.
838 Băutură spirtoasă la evrei; cf. Leviticul 10, 9.
839 cf. Luca 21, 34.
840 CICERO, De oratore, 1,132.
841 Tit 1, 9.
842 1 Timotei 3, 3.
179
coapsele843, pe care, în cumpătarea sa, le ascunsese vreme de şase sute de ani. Lot, în beţia lui, amestecă, fără să ştie, incestul cu poftele desfrânate844; pe cel pe care nu îl învinsese Sodoma, l-a învins vinul.
Pe episcopul bătăuş îl condamnă Cel care Şi-a dat bicelor spinarea şi care, blestemat, nu blestemă la rândul Său. „Ci cumpătat”845: la două rele [Sfântul Apostol Pavel] opune un singur bine, anume ca beţia şi mânia să fie înfrânate de cumpătare. „Nici certăreţ, nici iubitor de arginţi”846, căci nimic nu este mai netrebnic decât trufia neciopliţilor care confundă pălăvrăgeala cu autoritatea şi, fiind mereu gata de ceartă, tună cu vorbe umflate împotriva turmei de supuşi. Că un episcop trebuie să se ferească de iubirea de arginţi, ne învaţă Samuel atunci când dovedeşte în faţa poporului că el nu a luat nimic de la nimeni847; la fel [ne învaţă] şi sărăcia apostolilor, cărora fraţii lor le uşurau povara cheltuielilor şi care se mândreau că în afară de hrană şi de veşminte nu aveau şi nici nu voiau să aibă nimic altceva. Ceea ce este numit „lăcomie” în Epistola către Timotei în cea către Tit este condamnat făţiş ca poftă de câştig ruşinos.
„Să-şi chivernisească bine casa”848: [înţelegând prin aceasta] nu să-şi sporească avuţia, nu să pregătească ospeţe regeşti, nu să stivuiască vase cizelate şi să gătească fazani înăbuşiţi în aşa fel încât, potrivindu-i cu meşteşug, aburii să ajungă la oase, dar fără să topească pielea care acoperă carnea, ci în sensul că ceea ce va predica popoarelor sale să ceară mai întâi de la apropiaţii săi.
„Să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa”849: adică să nu-i imite pe fiii lui Eli, care se culcau cu femei la intrarea în templu şi, socotind că religia este prada lor, foloseau spre desfătarea lor cele mai bune părţi din jertfe850.
„Să nu fie de curând botezat, ca nu cumva să se îngâmfeze şi să cadă în osânda diavolului”851; nu mă pot minuna îndeajuns cât de mare este orbirea oamenilor ca să vorbească despre neveste
843 Cf. Facerea 9, 21.
844 Cf. Facerea 19, 31-38.
845 1 Timotei 3, 3.
846 1 Timotei 3, 3.
847 Cf. 1 Regi 12,1-5.
848 1 Timotei 3, 4.
849 1 Timotei 3, 4.
850 Cf. 1 Regi 2,12-22.
851 1 Timotei 3, 6.
180
înainte de botez şi ca să transforme în falsă acuzaţie o situaţie care dispare prin botez sau, mai degrabă, prinde viaţă odată cu Hristos, în timp ce nimeni nu ia seama la acest precept atât de limpede şi de evident. Ieri catehumen, azi episcop, ieri în amfiteatru, azi în biserică; seara la circ, dimineaţa în altar; nu de mult era plătit să îi aplaude pe histrioni, acum sfinţeşte fecioare; oare Sfântul Apostol nu cunoştea subterfugiile şi argumentele noastre prosteşti? Cel care a spus: „Bărbatul unei singure neveste” este acelaşi care a dat şi celelalte precepte: „Fără prihană, treaz, înţelept, onorabil, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, cumpătat, nu beţiv, nici bătăuş, nici certăreţ, nici iubitor de arginţi, nici de curând botezat”. La toate acestea închidem ochii, doar pe neveste le vedem. Cât despre cuvintele apostolului: „Ca nu cumva să se îngâmfeze şi să cadă sub osânda diavolului”, cine nu ar putea dovedi cu exemple adevărul acestor vorbe? Preotul hirotonit dintr-odată nu cunoaşte umilinţa şi blândeţea faţă de oamenii simpli, nu cunoaşte bunătatea creştină, nu ştie să se nesocotească pe sine, ci trece dintr-un rang în altul; nu a postit, nu a plâns, nu şi-a blamat propria purtare şi nu şi-a îndreptat-o printr-o meditaţie neîntreruptă, nu şi-a împărţit bunurile celor săraci; el trece, cum se zice, din scaun în scaun episcopal, adică din trufie în trufie. Or nu există nicio îndoială că motivul osândei diavolului şi al căderii sale este aroganţa. În ea cad cei care, într-o clipă, înainte de a fi discipoli, sunt deja magiştri.
„însă trebuie să aibă şi o bună mărturie şi din partea celor din afară”852: cum începe, aşa sfârşeşte. Cel fără de prihană este lăudat într-un glas nu numai de apropiaţii săi, ci şi de străini. Străini şi din afara Bisericii sunt şi iudeii, ereticii şi păgânii. Prin urmare, un episcop al lui Hristos trebuie să fie în aşa fel încât cei care defăimează religia să nu cuteze a defăima viaţa acestuia. Vedem că destui fie îşi cumpără, precum vizitiii [la circ]853, simpatia poporului, fie trăiesc atât de urâţi de toată lumea, încât nu reuşesc să stoarcă cu banii lor aplauzele pe care le dobândesc mimii cu gesturile lor.
10. Acestea sunt, Oceanus, fiule, lucrurile asupra cărora vor trebui să mediteze cu grijă Bisericile şi pe care vor trebui mai ales să le respecte; acestea sunt canoanele pe care trebuie să le urmeze când îşi aleg episcopii, să nu interpreteze drept legi ale lui Hristos
852 1 Timotei 3, 7.
853 Vizitiii carelor care concurau la circ reprezentau una dintre facţiuni.
181
certurile proprii şi vrajbele personale şi duşmănia care întotdeauna îl sfâşie pe cel care o pricinuieşte. Judecă ce renume are cel căsătorit de două ori (motiv pentru care şi este blamat) şi căruia nu-i poate fi nimic reproşat de către adversarii săi, în afara legământului căsătoriei (şi aceasta încheiată înainte de botez).
„Cel care a poruncit: «Să nu urăşti!, tot El a spus: «Să nu ucizi!”854 Dacă nu preacurvim, dar ucidem, încălcăm Legea. „Cine a păzit toată Legea şi a greşit într-o singură poruncă se face vinovat faţă de toate”855. Prin urmare, când ei ne pun în faţă nevasta de dinainte de botez, să le cerem şi noi lor toate virtuţile care sunt statornicite după botez. Ei trec sub tăcere ceea ce nu este îngăduit şi reproşează ceea ce este permis.
EPISTOLA LXX856
Către Magnus, oratorul Romei
1. Sebesius857 al nostru a ascultat sfaturile tale. Ne-a fost spre învăţătură nu atât scrisoarea ta, cât mai ales căinţa sa. Şi iată minunea! I-a plăcut mai mult să fie îndreptat decât dacă era lăsat să continue în păcat. S-a dus o luptă între indulgenţa părintească şi dragostea filială; în urma [acesteia], unul nu-şi mai aminteşte trecutul, celălalt făgăduieşte să-şi îndeplinească obligaţiile pe viitor. Astfel amândoi trebuie să ne bucurăm: eu că am câştigat un fiu, tu că ai dobândit un discipol.
854 Iacov 2,11.
855 Iacov 2,10.
856 Data epistolei: 397398. Destinatarul scrisorii pare să fi fost un nobil demnitar al statului roman, care, potrivit epitafului său, a fost identificat în persoana lui Flavius Magnus, rhetor Urbis Aeternae. Funcţia sa consta în a pleda în favoarea oraşului în procesele fiscale, dar probabil şi în procesele intentate unor persoane oficiale. A fost contemporan cu Symmachus şi, poate, chiar colaborator al acestuia în administraţie. Se pare că oratorul a fost influenţat de reproşurile lui Rufin din Aquileea la adresa Fericitului Ieronim, potrivit cărora stridonianul s-a folosit nestingherit în scrierile sale de literatura păgână, în pofida dezicerii sale din trecut (vezi Epistola XXII, 30).
857 Nu ni s-au păstrat informaţii precise despre această persoană. Din text putem deduce că era un discipol al Fericitului Ieronim, intrat în slujba oratorului Magnus. Nu cunoaştem nici greşeala pe care Sebesius şi-a îndreptat-o, în urma intervenţiei Fericitului Ieronim.
182
2. Pentru că m-ai întrebat în încheierea epistolei tale de ce în scrierile noastre întrebuinţăm uneori citate din literatura laică şi pângărim puritatea Bisericii cu josniciile păgânilor, îţi voi răspunde pe scurt: niciodată nu ai fi întrebat acest lucru dacă Cicero nu te-ar fi cucerit în întregime, dacă ai fi citit Sfintele Scripturi [cu atenţie] şi dacă i-ai fi răsfoit, cu excepţia lui Volcatius858, pe interpreţii lor.
De altfel, cine ar putea să ignore că în cărţile lui Moise şi ale profeţilor există câteva împrumuturi din cărţile păgânilor sau că Solomon le-a pus întrebări filosofilor din Tyr şi le-a dat şi răspunsuri? Din acest motiv, la începutul [cărţii] Pildelor, el ne avertizează să înţelegem limba înţelepciunii şi viclenia cuvintelor meşteşugite, parabolele şi limbajul obscur, dictoanele înţelepţilor şi enigmele, care le sunt proprii dialecticienilor şi filosofilor. Chiar şi Sfântul Apostol Pavel s-a folosit de un vers din Epimenide859 atunci când i-a scris lui Tit: „Cretanii sunt pururea mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”860. De unde a împrumutat apoi şi Callimah un emistih861. Nu e de mirare că în limba latină traducerea literală nu păstrează metrul [poeziei greceşti], aşa cum nici traducerea lui Homer în proză, în propria lui limbă, nu mai păstrează forţa versurilor. De asemenea, în altă epistolă, [Sfântul Apostol Pavel] citează un senar [iambic]862 din Menandru: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”863. Iar atunci când predică în Areopag, în faţa atenienilor, îl ia drept martor pe Aratus864: „Căci al Lui neam suntem”865, [vers] care în greceşte se spune: TOU ydp Koti yEvoq EopEv, fiind al doilea emistih al unui hexametru866. Şi, pentru că
858 Cel mai probabil este vorba despre Volcatius Gallicanus, care, potrivit Fericitului Ieronim, a scris un comentariu la opera lui Cicero (vezi Apologia contra Rufinum, 1,16).
859 Poet şi filosof cretan din secolul al VI-lea î.Hr.
860 Tit 1, 12. Pornind de la versul lui Epimenide s-a format celebrul paradox al mincinosului.
861 Fiecare dintre cele două jumătăţi ale unui vers, despărţite prin cezură.
862 Termenul senarius desemnează un vers alcătuit din şase picioare (de cele mai multe ori sunt iambi).
863 1 Corinteni 15, 33.
864 Autor grec de poeme didactice. A trăit între anii 315310-240 î.Hr. Opera sa fundamentală este Phaenomena, un poem scris în hexametru, în care descrie constelaţiile şi fenomenele cereşti.
865 Faptele 17, 28.
866 Vers dactilic de şase picioare, în care dactilul ocupă locul al cincilea, folosit în compoziţii epice, în special în epopei, legende eroice, satire şi scrisori.
183
nu este de ajuns acest [exemplu], comandantul oştirii creştine şi oratorul neînvins care a pledat cauza lui Hristos a transformat în argument pentru credinţă chiar şi o inscripţie [citită] din întâmplare pe un altar867. Căci a învăţat de la viteazul David să smulgă sabia din mâinile duşmanului şi să reteze capul trufaşului Goliat cu propria-i spadă. Citise în Deuteronom porunca venită din partea Domnului că trebuie să radă capul şi sprâncenele femeii captive, să înlăture părul şi unghiile trupului şi apoi să o ia în căsătorie. Aşadar, ce este de mirare dacă, la rândul meu, [însuşindu-mi] înţelepciunea profană, datorită eleganţei stilului şi frumuseţii frazelor, doresc să transform o sclavă şi o captivă într-o israelită, dacă fie tai, fie rad tot ceea ce este mort în ea: idolatria, plăcerea, eroarea, desfrânarea şi, dacă, unindu-mă cu acest trup devenit foarte curat, zămislesc sclavi crescuţi în casă pentru Domnul Savaot? De munca mea se foloseşte familia lui Hristos, adulterul meu cu o străină creşte numărul slujitorilor. Osea a primit de soţie pe fiica lui Diblaim868, adică pe fiica plăcerilor, iar desfrânata i-a născut un fiu cu numele de Izreel, care se traduce prin „sămânţa Domnului”. Isaia a ras cu un cuţit ascuţit barba şi picioarele păcătoşilor. Iezechiel, pentru a întruchipa desfrânarea din Ierusalim, şi-a tuns părul, astfel încât să îndepărteze tot ceea ce este lipsit de simţire şi de viaţă.
3. Ciprian, om apreciat pentru elocinţa şi pentru martiriul său, a fost criticat, după cum povesteşte Lactantius, că, atunci când a scris împotriva lui Demetrius, s-a folosit de mărturiile profeţilor şi apostolilor, pe care acela le socotea a fi închipuite şi false869, în loc de cele ale filosofilor şi poeţilor, a căror autoritate nu ar fi putut fi respinsă de un păgân. Împotriva noastră au scris Celsus şi Porphyrius. Le-au răspuns cu vehemenţă Origen celui dintâi, Metodiu, Eusebius şi Apolinarie, celuilalt. Origen a scris opt cărţi, Metodiu a continuat cu vreo zece mii de rânduri, iar Eusebius şi Apolinarie au compus, unul douăzeci şi cinci, iar celălalt treizeci de volume. Citeşte-le şi vei afla că, în comparaţie cu aceştia, noi nu suntem decât nişte ignoranţi care,
867 Cf. Faptele 17, 23: „Căci, străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă”.
868 Este vorba despre Gomer, fiica lui Diblaim (vezi Osea 1, 3).
869 Fericitul Ieronim se referă la operele literaturii păgâne.
184
după o lungă letargie, ne amintim cu greu, ca prin somn, ceea ce am învăţat în copilărie.
Iulian Apostatul şi-a vărsat [ura] împotriva lui Hristos în şapte cărţi [scrise] în timpul campaniei împotriva parţilor şi, potrivit versurilor poeţilor, s-a înjunghiat cu propria sabie. Dacă voi încerca să scriu împotriva acestuia, presupun că îmi vei interzice să-l lovesc pe acest câine turbat [folosindu-mă] de învăţăturile filosofilor şi istoricilor ca de măciuca lui Hercule870. Ce-i drept, în toiul luptei, a simţit imediat [puterea] Nazarineanului nostru sau a Galileeanului după cum obişnuia să-i spună şi, cu măruntaiele străpunse de o ţepuşă, şi-a primit răsplata pentru cuvintele sale sfidătoare. Ca să dovedească trecutul îndepărtat al poporului evreu, Iosephus Flavius a scris două cărţi împotriva grămăticului alexandrin Apion871 şi a citat atât de multe texte profane, încât mi s-a părut o minune că acest autor evreu, format din copilărie în spiritul Scripturilor, a răsfoit întreaga bibliotecă a grecilor. Ce să mai spun de Filon, pe care criticii l-au numit „al doilea Platon” sau „Platon al evreilor”?
4. Voi aminti în fugă pe fiecare [autor] în parte. Quadratus872, ucenicul apostolilor şi episcopul Bisericii ateniene, oare nu i-a trimis o apologie a credinţei noastre împăratului Hadrian, care tocmai vizitase sanctuarele de la Eleusis, şi nu a stârnit tuturor o asemenea admiraţie că spiritul său ales a potolit cumplitele persecuţii ale aceluia? Aristides filosoful873, un om atât de elocvent, a scris către acelaşi împărat o Apologie în favoarea creştinilor, plină de cugetări filosofice. Această [lucrare] a fost imitată mai târziu de Iustin, şi el filosof, care i-a trimis lui Antoninus Pius, fiilor acestuia şi Senatului o carte împotriva păgânilor, unde apără oprobriul Crucii şi propovăduieşte învierea lui Hristos cu o libertate deplină. Ce să mai spun de Meliton, episcop de Sardes, de Apolinarie, episcop al Bisericii din Hierapolis, de Dionisie, episcopul corintenilor, de Taţian şi Bardesan, de Irineu, succesorul mucenicului Potin, care
870 Este cunoscut faptul că în arta inspirată din mitologie Hercule era înfăţişat ţinând în mâini o măciucă, simbol al forţei fizice.
871 Apion din Alexandria (20 î.Hr. – 4548 d.Hr.), gramatician şi sofist de origine greco-egipteană, împotriva căruia Iosephus Flavius a scris opera apologetică intitulată împotriva lui Apion.
872 Este considerat primul apologet creştin. Potrivit Cronicii lui Eusebius de Cezareea, a fost ucenicul Sfinţilor Apostoli.
873 Este vorba despre Aristides Atenianul, apologet din secolul al II-lea.
185
în numeroase lucrări au înfăţişat originile fiecărei erezii în parte şi sursele filosofice din care au izvorât874?
Datorită faimei [atinse] de erudiţia sa neobişnuită, Panten, filosof al sectei stoicilor, a fost trimis în India de către Demetrius, episcopul Alexandriei, ca să-L propovăduiască pe Hristos brahmanilor şi filosofilor acelui neam. Clement, preot al Bisericii din Alexandria, care, după părerea mea, a fost cel mai erudit dintre toţi, a scris opt cărţi de Stromate; tot lui îi aparţin Hypotipozele, o carte împotriva păgânilor şi, de asemenea, cele trei volume ale Pedagogului. Ce este lipsit de erudiţie în aceste cărţi? Ba mai mult, ce nu provine din însăşi inima filosofiei? După modelul său, Origen a scris zece cărţi de Stromate, în care compară sentenţele creştinilor cu cele ale filosofilor şi întăreşte toate învăţăturile credinţei noastre cu [citate] din Platón, Aristotel, Numenius şi Cornutus. De asemenea, Miltiade a scris un volum strălucit împotriva păgânilor; Ipolit şi Apollonius, senator al Romei, au compus şi ei opuscule. Există, de asemenea, şi cărţile lui Iulius Africanus, care a scris o istorie a vremurilor trecute, ale lui Teodor, numit mai târziu Grigorie875, care a făcut minuni şi fapte nobile demne de Sfinţii Apostoli, ale lui Dionisie, episcopul Alexandriei, ale lui Anatolie, episcopul Laodiceei, cele ale preoţilor Pamfil, Pierius, Lucian, Malhion, Eusebius al Cezareei, Eustathius al Antiohiei, Atanasie al Alexandriei, Eusebius al Emesei, Triphyllius al Ciprului, Asterius Scitopolitanul, Serapion Mărturisitorul, Titus, episcopul Bostrei, ale capadocienilor Vasile, Grigorie şi Amfilohie. Toţi aceştia şi-au umplut atât de mult cărţile cu învăţăturile şi maximele filosofilor, încât nu ştii ce să admiri mai mult: erudiţia profană sau cunoaşterea Scripturilor.
5. Să revenim la autorii latini. Cine poate fi mai erudit şi mai profund decât Tertulian? Apologeticul său şi cărţile sale împotriva păgânilor cuprind întreaga ştiinţă profană. Minucius Félix, avocat în forul roman, în cartea intitulată Octavius şi într-o alta scrisă împotriva astrologilor (dacă nu cumva titlul îl indică în mod fals ca autor), nu lasă nimic neabordat din literatura păgână. Arnobius a publicat şapte cărţi împotriva păgânilor,
874 Aceste scurte referinţe la primii autori creştini reproduc aproape textual opera De viris illustribus, scrisă de Fericitul Ieronim sub influenţa lui Eusebius de Cezareea.
875 Este vorba despre Sfântul Grigorie Luminătorul, apostolul Armeniei.
186
la fel ca şi discipolul său, Lactantius, care a mai compus încă două volume Despre mânia şi Despre creaţia lui Dumnezeu. Pe acestea din urmă dacă vrei să le citeşti, vei descoperi un rezumat al dialogurilor lui Cicero. Operele mucenicului Victorin, deşi lipsite de erudiţie, nu sunt totuşi străine de dorinţa de a fi erudite. Ciprian, ca [să arate] că idolii nu sunt zei, scrie cu o concizie uimitoare! Ce cunoaştere vastă a istoriei! Ce strălucire a cuvintelor şi a gândurilor!
Ilarie, mărturisitor şi episcop din vremurile noastre, a imitat atât stilul, cât şi numărul celor douăsprezece cărţi ale lui Quintilian; într-un scurt tratat scris împotriva medicului Dioscor, [acelaşi autor] îşi arată întreaga măiestrie literară. În timpul domniei lui Constantin, preotul luvencus a înfăţişat în versuri istoria Mântuitorului şi nu s-a sfiit să supună legilor poeziei măreţia Evangheliei. Despre ceilalţi autori, morţi sau vii, nu mai spun nimic; scrierile acestora vorbesc de la sine despre virtuţile şi scopul lor.
6. Nu te lăsa, aşadar, înşelat de această părere falsă cum că [învăţătura profană] ar fi permisă numai în disputele cu păgânii şi că trebuie disimulată în alte discuţii; căci aproape toate cărţile tuturor [autorilor profani], cu excepţia acelora care, asemenea lui Epicur, nu au avut studii, sunt foarte bogate în erudiţie şi înţelepciune. De fapt, aş crede mai degrabă o idee care îmi vine în minte acum, în timp ce dictez că tu nu ai cum să ignori ceea ce s-a practicat dintotdeauna printre oamenii învăţaţi, dar că există un altul care vrea, prin intermediul tău, să-mi pună întrebarea. Poate cineva care, datorită admiraţiei pentru istoria lui Sallustius, ar putea fi supranumit „Calpurnius Lanarius”876? Pe acesta, te rog, să-l sfătuieşti să nu le poarte pică celor care au dinţi să se hrănească, doar pe motiv că lui îi lipsesc dinţii; cârtiţa dispreţuieşte ochii caprelor. După cum vezi, subiectul discuţiei este bogat, însă brevitatea stilului epistolar mă sileşte să închei.
876 Probabil aluzia este îndreptată în direcţia lui Rufin din Aquileea. Este cunoscută polemica dintre cei doi şi reproşurile lui Rufin că Fericitul Ieronim şi-ar fi încălcat promisiunea de a nu mai citi literatură profană. Numele lui Calpurnius Lanarius este legat de ideea de trădare; la Sallustius există două personaje cu acest nume: Calpurnius Bestia, care i-a trădat pe romani în timpul războiului cu Iugurtha, şi Calpurnius Lanarius, cel care l-a trădat pe Iulius Salinator (vezi PLUTARH, Vieţi paralele viaţa lui Sertorius).
187
EPISTOLA LXXI877
Către Lucinus din Baetica878
1. Pe neaşteptate, când nici nu bănuiam, mi-a fost adusă o scrisoare de la tine, pe cât de nesperată, pe atât de plină de bucurie, care mi-a înflăcărat în aşa măsură sufletul amorţit încât pe loc mi-a venit să-l îmbrăţişez cu dragoste pe cel pe care nu-l aveam sub priviri şi să murmur: „«Cine-mi va da aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc879, ca să-l găsesc pe cel dorit de sufletul meu?” Chiar că s-a împlinit acum în tine cuvântul Domnului: „Mulţi de la răsărit şi apus vor veni şi vor la masă în sânul lui Avraam”880. Cornelius881, acel centurion al cohortei italice, prefigura deja credinţa lui Lucinus al meu. Apostolul Pavel, scriindu-le romanilor, zice: „Când voi porni la drum către Spania, nădăjduiesc că vă voi vedea în treacăt şi că voi fi călăuzit de voi într-acolo”882. Prin nenumărate roade s-a vădit ceea ce aştepta el de la acea provincie. În scurt timp, din Ierusalim până în Iliria, înălţând temeliile Evangheliei, el pătrunde înlănţuit în Roma, spre a-i face liberi pe cei înlănţuiţi de rătăcirile eresului. Rămâne într-o casă închiriată vreme de doi ani, spre a ne dărui casa veşnică a celor două Testamente. După ce a aruncat năvodul apostolic, pescarul de oameni te-a tras şi pe tine către ţărm, ca pe o preafrumoasă doradă dintre nenumăratele neamuri ale peştilor. Ai părăsit valurile amare, bulboanele sărate, despicăturile munţilor, iar pe Leviatanul cel stăpânitor în ape l-ai dispreţuit, căutând pustia împreună cu Iisus, încât să poţi cânta acele spuse ale prorocului: „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă, aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie”883 şi: „Iată, m-am îndepărtat fugind şi am sălăşluit în singurătate. Îl aşteptam pe Cel care m-a mântuit de puţinătatea sufletului şi de vijelie”884.
877 Anul scrierii epistolei este 398.
878 Lucinus din Baetica (provincie în Hispania meridională), nobil hispanic, jurase împreună cu soţia sa, Teodora, să trăiască în înfrânare. Fiind bogat, el îi trimite câţiva copişti lui Ieronim, pentru a se întoarce cu lucrările acestuia, împreună cu o scrisoare în care îşi arată dorinţa de a-l vizita la Betleem şi alte daruri, (n.ed.)
879 Psalmul 54, 6.
880 Matei 8,11.
881 Cf. Faptele 10.
882 Romani 15, 24.
883 Psalmul 62, 3.
884 Psalmul 54, 7-8.
188
Aşadar, te implor şi te sfătuiesc cu părintească simţire ca tu, care ai părăsit Sodoma, mergând în grabă către munţi, să nu priveşti înapoi, pentru ca nu cumva cornul plugului, tivul veşmântului Mântuitorului şi pletele-I învălurite şi umezite de roua nopţii, pe care odată le-ai apucat, să le mai părăseşti vreodată, pentru ca nu cumva să cobori din adăpostul virtuţilor ca să cauţi veşmintele de odinioară, pentru ca nu cumva să te întorci acasă de pe câmp şi să îndrăgeşti, împreună cu Lot, locurile întinse şi încântătoare care nu sunt stropite din cer ca Ţara Sfântă, ci de curgerea cea tulbure a Iordanului, după ce acesta şi-a schimbat apele dulci amestecându-le cu ale Mării Moarte.
2. Începutul îl au mulţi, dar ajungerea la capăt e a celor puţini. „Cei care aleargă în stadion aleargă cu toţii şi totuşi cununa o primeşte unul singur.”885 Dimpotrivă, nouă ni se spune: „Astfel să alergaţi, încât să vă ţineţi de mâini”. Conducătorul jocurilor noastre publice nu e cuprins de invidie şi nici ramura de palmier a unuia nu-i pricinuieşte ruşine altuia. El doreşte ca toţi atleţii Săi să fie încununaţi. Sufletul meu se bucură, iar bucuria îmi e atât de mare încât sufăr ca de durere şi vorbele-mi izbucnesc în lacrimi. Zaheu vameşul s-a făcut demn de a-L ospeţi pe Mântuitorul nostru, la un ceas după convertire. După pregătirea ospăţului, Marta şi Maria L-au primit pe Domnul. Femeia desfrânată îi spală picioarele cu lacrimi şi cu pomada bunelor făptuiri consfinţeşte înmormântarea trupului Domnului. Simon leprosul îl pofteşte pe învăţător cu învăţăceii, şi nu este dispreţuit. Lui Avraam i se spune: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi du-te către pământul pe care ţi-l voi arăta Eu!”886 El părăseşte Caldeea, părăseşte Mesopotamia, caută ceea ce nu cunoaşte, spre a nu-L pierde pe Cel pe care îl aflase. Căci n-a socotit că poate avea deodată şi patrie şi pe Dumnezeu, ci împlinea deja cu fapta cuvântul prorocului: „Străin sunt eu la tine şi venit din străini ca toţi părinţii mei”887. Evreu, adică trecător, de vreme ce nu este mulţumit de virtutea prezentă şi, uitând de cele trecute, se avântă în viitor; căci ştie acea spusă: „Vor merge din virtute întru virtute”888. Un nume mistic i-a fost hărăzit; iar
885 1 Corinteni 9, 24.
886 Facerea 12,1.
887 Psalmul 38,17.
888 Psalmul 83, 8.
189
ţie ţi-a deschis calea, [arătându-ţi] în ce fel să nu cauţi cele ce sunt ale tale, ci pe cele străine, şi să-i socoteşti părinţi ai tăi, fraţi, apropiaţi şi neamuri pe cei care s-au legat cu tine întru Hristos. „Mama mea şi fraţii mei”, zice El, „sunt cei care împlinesc voinţa Tatălui Meu”889.
3. Ai cu tine o însoţitoare, mai întâi în trup, acum în duh, devenită din soţie soră, din femeie bărbat, din supusă egală cu tine, care sub acelaşi jug se grăbeşte împreună cu tine către împărăţiile cereşti. [Dar] o administrare prea prudentă a bunului propriu, care tot revine la socoteli, nu e uşor de lăsat din mâini. Iosif, dacă şi-ar fi păstrat veşmântul, n-ar fi putut scăpa de egipteancă. Tânărul îmbrăcat în ţesătură aleasă care îl urma pe Iisus, când a fost apucat de slujitori, şi-a azvârlit acoperământul pământesc şi a izbutit să scape despuiat. Ilie, răpit la ceruri într-un car de foc, şi-a lăsat mantia pe pământ. Elisei a schimbat boii şi jugul vechii sale îndeletniciri în ofrandă. Iar un preaînţelept bărbat spune: „Cel care se atinge de smoală se va mânji cu ea”890. Cât timp ne îndreptăm către lucrurile veacului, iar sufletul nostru este înlănţuit de îngrijirea avuţiilor şi a veniturilor, nu putem cugeta liberi despre Dumnezeu. „Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, şi ce învoire este între Hristos şi Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?”891 Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona, zice Domnul. Să-ţi laşi aurul în părăsire e potrivit pentru începători, nu pentru cei desăvârşiţi. A făcut-o aceasta Crates Tebanul, a făcut-o Antistene. Să te dai tu însuţi lui Dumnezeu li se potriveşte creştinilor şi apostolilor, care, asemenea văduvei care a aşezat în cămara tezaurului cei doi oboli ai sărăciei sale, i-au dat Domnului întreaga avere şi se fac vrednici să audă: „Veţi şedea pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”892.
4. Pricepi şi tu cu ce gând îţi reamintesc acestea: e pentru ca să te îmbii, cu alte vorbe, către lăcaşul Locurilor Sfinte. Pe mulţi belşugul tău i-a făcut să facă faţă neajutorării, aşa cum şi bogăţiile acelora s-au revărsat peste sărăcia ta. Ţi-ai făcut
889 Luca 8, 21.
890 înţelepciunea lui Isus Sirah 13,1.
891 2 Corinteni 6,14-15.
892 Matei 19, 28.
190
prieteni de la nedreptul Mamona, care te vor primi în corturile veşnice. Este un lucru demn de laudă şi asemenea virtuţilor din vremurile apostolilor, când credincioşii, după ce şi-au vândut avuţiile, şi-au adus banii şi i-au împrăştiat la picioarele apostolilor, vădind astfel că zgârcenia trebuie călcată în picioare. Dar Domnul le cere credincioşilor mai curând sufletele decât avuţiile. Citim: „Răscumpărarea sufletului bărbatului se face prin propria bogăţie”893. Putem, desigur, înţelege bogăţia proprie ca fiind ceea ce nu provine din datorii, nici din prădăciuni, potrivit cu versetul: „Cinsteşte-L pe Domnul din dreptele tale trude”894; însă sensul superior este ca prin bogăţia proprie să înţelegem acele comori tăinuite pe care nici hoţul nu le poate săpa, nici tâlharul aprig nu le poate smulge.
5. Scrierile mele, pe care mărturiseşti că vrei să le ai de bună seamă nu pentru că ar fi preţioase, ci din bunătatea ta -, le-am dat oamenilor tăi spre a le copia şi am văzut copiile în codice de papirus; apoi i-am îndemnat adesea să le colaţioneze cu mai mare grijă şi să le îndrepte. N-am putut reciti numărul atât de mare de volume din cauza necontenitelor mulţimi de trecători şi pelerini şi pentru că, aşa cum s-au convins ei înşişi când erau de faţă, am fost oprit de o îndelungată suferinţă, abia în zilele Postului Mare, când au plecat cu toţii, începând să răsuflu. De aceea, dacă vei afla grafii greşite sau unele care au fost copiate cu lipsuri şi care îl împiedică pe cititor să înţeleagă, nu mie trebuie să mi le reproşezi, ci alor tăi şi nepriceperii scribilor, dar şi neglijenţei copiştilor, care nu scriu ceea ce găsesc [în text], ci ceea ce înţeleg ei, şi care, în timp ce se străduiesc să îndrepte greşelile altora, le dau pe faţă pe ale lor. În ceea ce priveşte cărţile lui Iosephus895 şi ale sfinţilor Papias şi Policarp, e neadevărat zvonul ajuns la tine, cum că eu le-aş fi tălmăcit; căci n-am nici tihna, nici puterile să trec într-o altă limbă, cu acelaşi farmec, scrieri atât de preţioase. Am tălmăcit doar câte puţin din Origen şi din Didim, voind să le arătăm în parte alor noştri ce cuprinde învăţătura greacă. În ceea ce priveşte canonul adevărului ebraic, în afara Octateuhului, pe care îl ţin acum în mână, l-am dat slujitorilor şi copiştilor tăi
893 Pildele 13, 8.
894 Pildele 3, 9.
895 Iosephus Flavius, celebrul istoric evreu de limbă greacă, autorul Antichităţilor iudaice şi al Istoriei războiului iudeilor împotriva romanilor.
191
să îl copieze nu mă îndoiesc că ai [deja] ediţia Septuagintei, pe care, cu mulţi ani înainte, le-am oferit-o celor doritori de studiu, îndreptată cu cea mai mare grijă. Noul Testament l-am tradus după textul grecesc. Căci, după cum fidelitatea Cărţilor Vechi trebuie cercetată pornind de la volumele evreieşti, tot aşa aceea a Cărţilor Noi are nevoie de norma limbii greceşti.
6. În legătură cu întrebarea ta dacă trebuie postit în ziua de sâmbătă şi dacă împărtăşania trebuie primită zi de zi aşa cum declară că respectă Biserica din Roma şi cea din Spania a scris şi Ipolit, bărbat foarte priceput într-ale vorbirii, iar în diferite locuri, varii scriitori au extras câte ceva din alţi autori; însă eu consider că trebuie să-ţi atrag atenţia că datinile bisericeşti mai cu seamă cele care nu sunt potrivnice credinţei trebuie respectate aşa cum ne-au fost transmise de strămoşi, iar practicarea unora să nu fie distrusă de cutuma potrivnică a altora. Ce bine ar fi dacă am putea posti în orice vreme citim în Faptele Apostolilor că Apostolul Pavel şi credincioşii care erau împreună cu el o făceau şi în ziua de Rusalii şi duminica (totuşi nu trebuie să-i învinuim de erezie manihee, de vreme ce hrana trupească n-a trebuit niciodată să aibă întâietate faţă de cea a duhului) -, iar împărtăşania să o putem primi mereu, fără să ne osândim şi să ne mustre conştiinţa, şi să-l ascultăm pe psalmist, care zice: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”896, şi să cântăm cu el: „Cuvânt bun răspuns-a inima mea”897! Nu zic aceasta fiindcă aş socoti că în zilele de sărbătoare trebuie postit şi pentru că aş desfiinţa sărbătorile care se înlănţuie una după alta până la Cincizecime, ci fiecare provincie să abunde în înţelesul său şi să socotească învăţăturile strămoşilor ca pe legile apostolice.
7. Am primit cele două mantale mici şi o stofă de lână păroasă din hainele tale, fie spre a mă bucura de ele, fie spre a le da celor sfinţi. Eu v-am trimis ţie şi surorii tale însemnele sărăciei şi simbolurile căinţei de zi cu zi, patru pături din păr de capră, potrivite cu scopul şi folosinţele voastre, şi un codice, adică cele zece vedenii foarte nedesluşite ale lui Isaia, despre care am tratat de curând printr-o explicaţie istorică; aşa încât, ori de câte ori vei vedea scrierile mele, să îţi aminteşti de prietenul tău drag,
896 Psalmul 33, 8.
897 Psalmul 44,1.
192
pregătindu-ţi călătoria pe mare, pe care o tot amâni. Însă, devreme ce calea omului nu stă în puterea lui, iar paşii îi sunt conduşi de Domnul, dacă din întâmplare (dar ferească Dumnezeu!) te împiedică ceva, mă rog ca întinderea pământurilor să nu despartă ceea ce dragostea uneşte şi să-l simţim mereu prezent pe Lucinus al nostru prin schimbul de scrisori.
EPISTOLA LXXII898
Către preotul Vitalis
1. Zenon, patronul corăbiei, prin care spui că mi-ai trimis scrisoarea Sfinţiei tale, mi-a adus doar o singură şi scurtă epistolă a fericitului papă Amabilis, conţinând micile şi obişnuitele daruri. Eu mă mir totuşi de ce, odată ce s-a arătat a fi de încredere, transmiţându-mi binecuvântările tale şi ale lui Amabilis, se dovedeşte neglijent în ceea ce priveşte înmânarea epistolei tale. Nici nu cred că tu, ucenic al Adevărului, te-ai înşelat, decât dacă, poate, scrisul latin s-a rătăcit prin hârtiile grecului. Aşadar, îţi răspund la cea de-a doua epistolă pe care mi-a adus-o sfântul fiu al meu, diaconul Heraclius899; în ea mă rogi, printre altele, să-ţi explic pentru ce se spune că Solomon şi Ahaz au născut fii la unsprezece ani. Căci, dacă Solomon a început să domnească la doisprezece ani peste Israel şi a domnit patruzeci de ani la Ierusalim900 şi dacă fiul său, Roboam, i-a urmat la domnie tatălui său la vârsta de patruzeci şi unu de ani901, este evident că Solomon
898 Data şi locul scrierii epistolei: anul 398, Betleem. Vitalis, preot din regiunea pannoniei, ridică o problemă pe care Fericitul Ieronim o mai amintise în Epistola XXXVI, 10: cum e posibil ca Solomon şi Ahaz să devină părinţi la o vârstă precoce? (n.ed.)
899 Prima se referă la viziunea lui Isaia (cf. Isaia 13-23), despre care episcopul Amabilis îi ceruse o traducere literală din ebraică (vezi Epistola LXXI, 7). În anul 398, Ieronim se afla implicat în criza origenistă şi afirmă că Origen şi Eusebius de Cezareea rătăcesc în alegorii (vezi PL 34, 1054); el va realiza un comentariu literal şi mistic asupra cărţii lui Isaia peste un deceniu (408-410 d.Hr.). În cartea a V-a el se va referi la cele zece viziuni ale lui Isaia, iar cărţile a VI-a şi a VII-a vor fi consacrate anagogiei şi tropologiei.
900 Cf. 3 Regi 11, 42.
901 Cf. 3 Regi 14, 21.
193
avea unsprezece sau [chiar] zece ani, pentru că mama lui pretinde [ca au trecut] zece luni de la concepere până la naştere. La rândul său, Ahaz902, fiul lui Ioatam, când era de douăzeci de ani, a fost făcut rege peste două triburi, adică peste Iuda şi Veniamin, şi a domnit şaisprezece ani; la moartea sa, Iezechia, când mergea pe al douăzeci şi cincilea an903, i-a urmat la domnie tatălui său. De unde se înţelege că Ahaz l-a conceput pe Iezechia la unsprezece sau doisprezece ani.
2. Iar dacă în aceste naraţiuni Septuaginta ar prezenta altă lecţiune faţă de adevărul ebraic, noi am putea să ne retragem în fortăreţele [noastre] obişnuite şi să nu părăsim cetatea limbii vernaculare. Acum însă, când şi ceilalţi interpreţi consimt că textul este autentic, dificultatea se află nu în redactare, ci în sens. Cine dintre muritori crede că un copil de unsprezece ani ar putea concepe un fiu? Multe şi felurite lucruri se spun în Scripturi, care par incredibile şi totuşi sunt adevărate. Căci natura nu poate nimic contra Stăpânului naturii poate un vas să-i spună olarului: de ce m-ai făcut aşa sau aşa904? -, cu toate că nu poate să devină lege a naturii ceea ce se face prin miracol, semn sau prevestire. Pentru că în vremea noastră s-a născut la Lydda un făt cu două capete, patru mâini, un stomac şi două picioare, este necesar ca toţi oamenii să se nască astfel? Să citim vechile istorii şi îndeosebi pe cele greceşti şi latine şi vom găsi că, potrivit unei vechi rătăciri, progeniturile monstruoase, atât la oameni, cât şi la vitele mari şi mici, erau ispăşite prin jertfe purificatoare.
Am auzit domnul mi-e martor că nu mint că o muieruşcă, în timp ce creştea un copil părăsit şi-i dădea mâncare, îndeplinind rolul de doică, dormea cu acesta. Iar când copilul ajunsese la zece ani, s-a întâmplat ca ea să bea vin mai mult decât îngăduie ruşinea şi, aprinsă de poftă, cu mişcări obscene, îl învăţă pe copil copularea. Prima beţie deveni, în noaptea următoare şi în celelalte, rând pe rând, obişnuinţă. Şi nici două luni nu trecuseră, când iată că uterul femeii s-a umflat. Ce să spun mai mult? Prin voinţa Domnului, s-a făcut că femeia care abuza contra naturii de naivitatea copilului
902 Cf. 4 Regi 16, 2.
903 Cf. 4 Regi 18, 2.
904 Cf. Romani 9, 20.
194
fu dată în vileag de Stăpânul naturii, împlinind maxima în care se spune: „Nimic ascuns care nu se dezvăluie”905.
3. În acelaşi timp, am putea să considerăm că Scriptura îi acuză în secret pe Solomon şi Ahaz de voluptate şi impietate. Căci şi unul şi altul, deşi erau din stirpea lui David, s-au depărtat de Domnul. Primul a urmat atât de mult plăcerea, încât a avut şapte sute de soţii şi trei sute de concubine şi tineri sclavi şi prostituate fără număr. Neglijând pe Dumnezeul părinţilor săi, a construit altare idolilor numeroaselor neamuri. Şi a încetat să fie ca mai înainte, Ididia, adică „iubit de Domnul”, ci iubitor de femei. Al doilea906 a trimis [soli] la regele asirienilor, cerând ajutor, şi pe durata strâmtorării sale şi-a sporit dispreţul faţă de Domnul şi a făcut jertfe zeilor Damascului, vrăjmaşi ai săi, şi a construit altare pentru arderea de tămâie în toate cetăţile din Iuda. El a provocat mânia Dumnezeului părinţilor săi atât de mult, încât, jefuind şi spărgând vasele din casa Domnului, a închis porţile templului şi a făcut pentru sine altare în toate colţurile Ierusalimului; a mers pe căile regilor lui Israel şi a turnat statui lui Baal şi a sporit focul în valea fiilor lui Enom907 şi i-a purificat pe fiii săi prin foc, după ritul neamurilor pe care Domnul le-a ucis la sosirea fiilor lui Israel. De unde este evident că oamenii, dedaţi plăcerii de la o vârstă mică, dovedesc din copilăria lor că au început să păcătuiască chiar din acel timp din care natura nu îngăduie.
4. Pe scurt, pot să spun că, în vremea domniei lui David, Solomon a obţinut la doisprezece ani tronul tatălui şi că apoi (de vreme ce Scriptura a lăsat faptul incert) David a mai trăit câţiva ani în timp ce domnea fiul său, ani care sunt socotiţi pentru el, nu pentru Solomon. După moartea lui David, fiul a domnit patruzeci de ani, fără tatăl său; astfel, şi începutul domniei lui Salomon şi timpul în care a domnit singur sunt indicate de istorie; totuşi nu sunt cuprinşi toţi anii vieţii sale în acest ciclu de cinzeci şi doi de ani. Însă, dacă te îndoieşti că fiii domneau când părinţii trăiau şi că timpul domniei lor nu este socotit pentru fii, ci pentru părinţi, citeşte cartea Regilor şi vei găsi908 că Ozia, rege în Iuda, după ce a fost lovit de lepră, a locuit într-o casă separată
905 Luca 8,17.
906 Cf. 4 Regi 16.
907 Valea lui Enom este situată la sud-vest de Valea Sfântă.
908 Cf. 4 Regi 15, 5-7, 33.
195
şi fiul lui, Ioatam, a condus regatul şi a judecat poporul ţării până în ziua morţii tatălui său şi totuşi, după moartea aceluia, când era de douăzeci şi cinci de ani, se spune că a domnit şaisprezece ani909, [adică] atâţia câţi a domnit singur. Ceea ce noi am înţeles despre Solomon trebuie să fie înţeles şi despre Ahaz, fiul lui Ioatam, care a fost tatăl lui Iezechia. Am auzit un evreu povestind o istorie de felul acesta, pe baza profeţiei lui Isaia, pe care eu am explicat-o de curând între cele zece viziuni: că, la moartea lui Ahaz, toată ţara filistenilor s-a bucurat şi că, mai târziu, Scriptura ameninţă şi spune: „Să nu te bucuri tu, întreagă ţară a filistenilor, pentru că varga vrăjmaşului tău s-a frânt. Căci din stirpea şarpelui va ieşi o viperă şi seminţia acesteia va înghiţi pasărea”910, adică din [stirpea] lui Ahaz este ales rege Iezechia. Scriptura a vrut să se înţeleagă din acest fapt că nu îndată, după moartea tatălui, va fi ales fiul rege, ci că, fie din pricina răzmeriţelor poporului, fie din pricina unui şir de interregnuri911 ori din pricina urgiilor care îi copleşeau sau a războaielor care se porneau, domnia lui va fi amânată.
5. Despre aceste lucruri obscure ţi-am prezentat diverse opinii, ca şi cum nici nu ţi-aş scrie, ci aş vorbi cu tine de faţă. De altfel, mi se pare că apostolul interzice acest fel de probleme atunci când condamnă genealogiile interminabile şi poveştile iudaice. Căci la ce-ţi foloseşte să te agăţi de literă şi să critici greşeala autorului sau cronologia lui, când în Scriptură se spune: „Litera ucide, dar duhul dă viaţă”912. Citeşte cărţile Vechiului şi Noului Testament şi vei găsi atâtea discordanţe de ani şi atâtea confuzii de cifre între Iuda şi Israel, adică între cele două regate, încât a aborda asemenea probleme pare că ţine nu interesul unui cercetător, ci al unuia care se plictiseşte.
Am primit cu plăcere micile daruri trimise de tine şi te rog stăruitor să perseverezi până la capăt în prietenia care a început să ne lege. Căci virtutea înseamnă nu a începe, ci a continua. La rândul tău, primeşte epistola noastră trimisă prin Desiderius913.
909 Cf. 4 Regi 16.
910 Isaia 14, 29 (în Vulgata).
911 Tronul regal vacant din pricina neînţelegerilor, ca în regatele Iuda şi Samaria.
912 2 Corinteni 3, 6.
913 Desiderius este destinatarul Epistolei XLVII.
196
EPISTOLA LXXIII914
Către preotul Evangelus, despre Melchisedec
1. Mi-ai trimis un volum care este aSecnTOTOv915 şi nu ştiu dacă ai înlăturat tu numele din titlu ori dacă cel care a scris nu a voit să fie dezvăluit autorul, ca să evite riscul unei discuţii. După ce l-am citit, am înţeles că a fost continuată aici, cu foarte multe argumente, o binecunoscută chestiune despre preotul Melchisedec, dat fiind că [autorul] s-a străduit să lămurească faptul că acesta, care a binecuvântat un aşa de mare patriarh916, a avut o fire mai dumnezeiască şi că nu trebuie socotit din rândul oamenilor. Iar la sfârşit, a cutezat să spună că Sfântul Duh i-a ieşit în cale lui Avraam, precum şi că El însuşi este Cel care i S-a arătat în chip de om. Însă [autorul anonim] n-a voit cu niciun chip să atingă problema felului în care Duhul Sfânt i-a întins pâinea şi vinul, a felului în care a primit zeciuială din prada de război pe care Avraam a adus-o acasă după ce a biruit patru regi. Şi-mi ceri să-ţi răspund ce impresie am eu despre autor sau despre subiect. Am vrut, mărturisesc, să-mi ascund părerea personală şi să nu mă amestec într-o discuţie primejdioasă şi conflictuală în care, orice aş fi spus, aş fi dat curs criticilor. Dar, recitind scrisoarea şi descoperind că pe ultima pagină mă rugai cu o uimitoare stăruinţă să nu te dispreţuiesc pentru că mi te adresezi, am răsfoit cărţile celor din vechime, ca să vedem ce spune fiecare în parte şi să-ţi dau răspuns ca dintru chibzuiala majorităţii.
2. Şi, deodată, chiar la începutul Omiliilor la cartea Genezei ale lui Origen, am găsit că prima era scrisă despre Melchisedec şi că, tratând multiplele aspecte ale [subiectului], el ajunge să spună în aceasta că Melchisedec era un înger, vorbind cu aproape aceleaşi argumente cu care scriitorul tău a tratat despre Duhul Sfânt, despre puterile [lui] cereşti. Apoi am trecut la Didim, discipolul său, şi am observat că omul păşeşte pe urmele opiniei maestrului
914 Data scrisorii: anul 398. Preotul Evangelus, necunoscut din alte surse, îi ceruse o opinie lui Ieronim despre interpretarea (găsită într-un comentariu biblic anonim) potrivit căreia regele biblic Melchisedec ar fi Sfântul Duh. Tot Evangelus va fi şi destinatarul Epistolei CXLVI. (n.ed.)
915 „Anonim”, în greaca veche.
916 Adică pe Avraam. Cf. Facerea 14,17-19. (n.ed.)
197
său. M-am întors la Ipolit, la Irineu, la Eusebius de Cezareea şi la [Eusebius] de Emesa, şi chiar şi la Apolinarie, la dragul nostru Eustathius, care, fiind cel dintâi episcop al Bisericii din Antiohia, a sunat din strălucitoarea-i trâmbiţă semnalul de luptă împotriva lui Arie. Şi am aflat că părerile tuturor acestora au ajuns, prin tot felul de argumente şi de ocolişuri, la un singur punct comun, şi anume: ei spun că Melchisedec a fost un om din Canaan, rege al cetăţii Ierusalim, care mai întâi s-a numit Salem, apoi Iebus, iar în cele din urmă, Ierusalim. Şi că nu este de mirare dacă a fost descris ca mare preot al Dumnezeului Preaînalt, deşi era străin de circumcidere, de cultele oficiale ori de neamul lui Aaron, pentru că şi Abel, şi Enoh, şi Noe i-au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi i-au adus jertfe. Iar în Cartea lui Iov am citit că acesta a fost şi jertfitor şi mare preot şi că în fiecare zi făcea sacrificii pentru fiii săi. Şi se mai zice că nici Iov nu se trăgea din neamul lui Levi, ci din spiţa lui Isav, chiar dacă evreii susţin altceva.
3. Însă, aşa cum Noe, ameţit de băutură în propria sa casă, apoi dezbrăcat şi batjocorit de propriul său fiu mai vârstnic, ne-a înfăţişat figura Mântuitorului şi a poporului iudeilor, aşa cum şi Samson, îndrăgostit de Dalila, o curtezană săracă, a ucis în timp ce murea cu mult mai mulţi duşmani decât în timpul vieţii, ca să simbolizeze pătimirea lui Hristos, şi aşa cum aproape toţi sfinţii, patriarhii şi prorocii au închipuit, în alte împrejurări, figura Mântuitorului, la fel şi Melchisedec, prin faptul că a fost canaanean, şi nu din neamul iudeilor, a prefigurat preoţia Fiului lui Dumnezeu, despre Care se spune în cel de-al o sută nouălea Psalm: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”917. Însă rânduiala acestuia este tălmăcită în multe feluri: că numai Melchisedec a fost şi rege şi preot şi că, împlinind funcţia de preot înainte chiar de circumcizie, pentru ca neamurile să nu primească preoţia de la iudei, ci iudeii de la neamuri, şi [nefiind] uns cu untdelemn preoţesc, aşa cum stabilesc legile lui Moise, ci cu untdelemnul bucuriei918 şi al curăţiei credinţei, el nici nu a adus jertfe de carne şi de sânge şi nici nu a ţinut în mâini măruntaiele dobitoacelor fără de minte, ci a consacrat Taina lui Hristos cu pâine şi cu vin, o jertfă simplă şi curată; şi [mai sunt] multe alte aspecte, pe care scurtimea unei scrisori nu le îngăduie.
917 Psalmul 109, 4.
918 Cf. Evrei 1, 9.
198
4. În plus, [subiectul] este discutat mai pe larg în Epistola către evrei, pe care o acceptă toţi grecii şi unii latini, şi anume că acest Melchisedec, adică „regele drept”919, a fost rege al Salemului, adică „regele păcii”920, „fără tată, fără mamă”921, iar cum trebuie să înţelegem noi acest lucru, ni se tâlcuieşte pe dată într-un singur cuvânt: dyevEaAdyriToq922. Nu pentru că nu a provenit dintr-o mamă şi dintr-un tată fiindcă şi Hristos, conform îndoitei Sale firi, a avut o mamă şi un tată -, ci fiindcă, la un moment dat, se spune în Cartea Facerii923 că i-a apărut în cale lui Avraam, care se întorcea de la înfrângerea duşmanilor, şi că, nici înainte, nici după, numele său nu se găseşte scris [în Biblie]. Or apostolul susţine că preoţia lui Aaron, adică a poporului iudeilor, a avut un început şi un sfârşit, însă cea a lui Melchisedec, adică a lui Hristos şi a Bisericii, este veşnică atât în trecut, cât şi în viitor, că aceasta nu a avut niciun autor şi că, după mutarea preoţiei924, trebuie să se facă şi schimbarea Legii, pentru ca în niciun caz Cuvântul Domnului să nu purceadă din sclava Agar şi de pe Muntele Sinai, ci din femeia liberă, Sarra, şi din cetatea Sionului, iar Legea lui Dumnezeu din Ierusalim.
Iar în preambul [autorul epistolei] sporeşte dificultatea subiectului, atunci când spune: „În privinţa aceasta avem mult de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit”925. Dacă vasul alegerii rămâne fără de cuvinte în faţa tainei şi mărturiseşte că [subiectul] despre care discută e de nespus, cu cât mai mult noi, nişte viermi şi purici, trebuie să mărturisim doar că ne cunoaştem ignoranţa şi că ne purtăm ca şi cum am arăta spre un imens palat printr-o gaură minusculă; să spunem, aşadar, că cele două preoţii comparate între ele de apostol [sunt] ale celor două popoare: cel de dinainte şi cel de mai apoi. Acesta a fost şi scopul expunerii, anume de a arăta că, înainte de Levi şi de Aaron, Melchisedec a fost un preot din rândul păgânilor, al cărui merit a fost în trecut atât de mare, încât Avraam a binecuvântat în coapsele [acestuia] pe viitorii preoţi ai iudeilor. Şi tot ceea ce urmează spre lauda lui Melchisedec se referă la figura lui Hristos, a Cărui sporire sunt legămintele Bisericii.
919 Evrei 7, 2.
920 Evrei 7, 2.
921 Evrei 7, 3.
922 „Fără de obârşie.”
923 Facerea 14,17.
924 După ce s-a făcut trecerea de la preoţia iudaică la cea a Bisericii.
925 Evrei 5,11.
199
5. Aceste lucruri le-am citit în cărţile grecilor şi am voit să le descriu ca pe nişte întinse aşezări de pe pământ pe o tăbliţă mititică, fără să extind spaţiul [acordat] interpretărilor şi dezbaterilor, ci punctând şi rezumând nesfârşitele [perspective], pentru ca, dintr-o scrisorică, să poţi afla simultan părerea personală a multor [autori]. Dar, pentru că mă întrebi prieteneşte şi mă văd nevoit să-ţi picur în urechile-ţi încrezătoare tot ceea ce ştiu, voi prezenta şi ceea ce cred evreii. Şi, ca nu cumva să-i scape ceva curiozităţii tale, am să adaug şi textul ebraic: umelchisedec melec salem hosi lehem vaiain, uhu cohen lehel helion; vaibarcheu, vaiomer; baruch Abram lehel helion cone samaim vares; ubaruch hei helion eser maggen sarach biadach; vaiethen lo maaser mecchol, care, pe latineşte, se traduce în felul acesta: „Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin (căci era preot al Dumnezeului celui Preaînalt) şi l-a binecuvântat şi a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăj maşii tăi în mâinile tale; iar [Avraam] i-a dat zeciuială din toate”926. Se mai spune că acesta era Sem, cel dintâi fiu al lui Noe, şi că în vremea în care s-a născut Avraam era în vârstă de trei sute nouăzeci de ani, care s-ar socoti aşa: când Sem, în cel de-al doilea an de după potop, avea o sută de ani, l-a născut pe Arfaxad, după naşterea căruia a mai trăit cinci sute de ani, asta înseamnă cu totul şase sute de ani. Arfaxad, la vârsta de treizeci şi cinci de ani, l-a născut pe Şelah, care el însuşi, la treizeci de ani, l-a născut pe Eber, despre care citim că la treizeci şi patru de ani l-a născut pe Peleg. Iar Peleg, la treizeci de ani împliniţi, l-a născut pe Reu, care şi el, la treizeci şi doi de ani de la naşterea sa, l-a adus pe lume pe Serug, din care, după ce a ajuns la treizeci de ani, s-a născut Nahor, care la douăzeci şi nouă de ani l-a născut pe Terah, despre care citim că la şaptezeci de ani i-a născut pe Avraam, pe Nahor şi pe Haran. Socoteşte pentru fiecare generaţie numărul de ani şi vei găsi că de la naşterea lui Sem şi până la generaţia lui Avraam sunt trei sute nouăzeci de ani. Iar Avraam a murit la vârsta de o sută şaptezeci şi cinci de ani. Făcând socoteala, aflăm prin deducţie că Sem i-a supravieţuit lui Avraam, stră-strănepot de al zecelea grad, treizeci şi cinci de ani.
926 Facerea 14,18-20.
200
6. Dar există totodată şi următoarea tradiţie, anume că până la preoţia lui Aaron toţi întâi-născuţii din neamul lui Noe, a cărui înşiruire şi rânduială este deja amănunţită, au fost preoţi şi-I aduceau lui Dumnezeu jertfe de sânge şi că acesta este dreptul primului născut, pe care Isav l-a vândut fratelui său Iacov927. Şi nu e de mirare dacă Melchisedec i-a ieşit în cale victoriosului Avraam şi, ca să-i întremeze atât pe el, cât şi pe soldaţii lui, le-a adus pâine şi vin şi l-a binecuvântat [pe Avraam], de vreme ce i-o datora stră-strănepotului său prin legea aceasta, şi dacă a primit de la el zeciuială din prada de pe urma victoriei [sale] sau[, fiindcă aici sensul este ambiguu,] el însuşi i-a dat zeciuială din averea sa şi şi-a arătat dărnicia de bunic faţă de nepotul său. Căci se poate înţelege în ambele sensuri, atât după traducerea ebraică, cât şi după versiunea Septuagintei, anume şi că el însuşi a primit zeciuială din prăzile de război, dar şi că i-a dat lui Avraam zeciuială din averea sa. Asta deşi apostolul lămureşte în Epistola către evrei928 cât se poate de clar că nu Avraam a primit de la Melchisedec zeciuială din propria lui avere, ci că preotul a primit o parte din prăzile de la duşmani.
7. Iar Salem nu este, aşa cum cred Iosephus [Flavius] şi ai noştri, Ierusalimul, nume compus dintr-un cuvânt grecesc şi unul ebraic929, pentru că amestecul dintre două limbi străine se dovedeşte a fi o absurditate, ci o cetate de lângă Scythopolis, care până în ziua de astăzi se numeşte Salem. Acolo se întinde palatul lui Melchisedec, care prin dimensiunile ruinelor dovedeşte măreţia vechii construcţii, despre care stă scris şi în ultima parte a Cărţii Facerii: „A ajuns Iacov în Sucot, adică în Corturi, şi şi-a făcut acolo case şi corturi şi s-a mutat în Salem, o cetate a ţinutului Sichem, care se află în ţara Canaanului”930.
8. Să observăm şi faptul că lui Avraam, când se întorcea de la înfrângerea duşmanilor, pe care i-a urmărit până la Dan, ce astăzi poartă numele de Paneas, i-a ieşit în cale nu Ierusalimul, care se află în afara drumului, ci o fortăreaţă a cetăţii Sichem, despre care citim şi în Evanghelie: „însă Ioan se afla botezând în Enom, lângă
927 Cf. Facerea 25, 29-33.
928 Evrei 7,1-5.
929 O etimologie eronată explica numele Ierusalimului prin combinaţia dintre ÎEpdc; (hieros, „sfânt”) şi Salem sau Solyma.
930 Facerea 33,17-18.
201
Salem, fiindcă acolo erau multe ape”931. Şi nu ne interesează dacă se numea Salem ori Salim, pentru că evreii folosesc foarte rar vocale în mijlocul cuvântului, iar aceleaşi cuvinte se pronunţă în diferite tonalităţi şi cu diferite accente, în funcţie de dorinţa cititorilor şi de diferenţele dintre regiuni.
9. Acestea le-am aflat de la cei mai învăţaţi oameni ai acelui neam, care nu îngăduie faptul că Melchisedec a fost Duhul Sfânt sau un înger, ba chiar îi atribuie cu cea mai mare siguranţă statutul de om. Şi, de fapt, este o nerozie ceea ce se spune în legătură cu această prefigurare simbolică (dat fiind că preoţia lui Hristos nu are sfârşit şi că El însuşi, ca Rege şi ca Preot, ne-a dăruit ambele atribute, aşa încât să fim şi neam regesc şi preoţesc, şi că, asemeni pietrei din capul unghiului, a înjugat două ziduri, pentru ca din două turme păstorul cel bun să facă una singură), e o nerozie, spun eu, faptul că unii trimit la otvctywvrjv932, răpind istoriei adevărul şi susţinând că Melchisedec nu a fost rege, ci un înger care s-a arătat luând înfăţişare omenească; asta în timp ce evreii se căznesc atât de mult să arate că Melchisedec, regele Salemului, era Sem, fiul lui Noe, şi trimit la acest pasaj anterior din Scriptură: „Şi i-a ieşit înainte lui regele Sodomei (nu e nicio îndoială că lui Avraam), după ce [Avraam] s-a întors de la înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor care se aflau dimpreună cu el în valea Şave, adică Valea Regelui”, după care urmează imediat: „Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin”933, şi aşa mai departe. Deci, dacă aceasta este cetatea „regelui” şi „valea regelui”, aşa cum a tradus Septuaginta „câmpia” pe care palestinienii o numesc astăzi Aulon, e limpede că cel care domnise pe pământ, într-o vale şi într-o cetate, era om.
10. Iată ce am auzit şi ce am citit despre Melchisedec. Citarea martorilor a fost treaba mea, a ta este să judeci despre încrederea în martori. Or, dacă îi respingi pe toţi, desigur că nu-l vei primi nici pe acel exeget duhovnicesc lipsit de stil şi de carte, care a susţinut cu atâta aroganţă şi putere că Melchisedec e Sfântul Duh, confirmând astfel o foarte adevărată zicală a grecilor: „Ignoranţa dă naştere la încredere în sine, iar ştiinţa de carte la sfială”934. Cât
931 Ioan 3, 23; în traducerea românească a Bibliei din 1993: „Şi boteza şi Ioan în Enom, aproape de Salim, că erau acolo ape multe…”.
932 „Sens duhovnicesc.”
933 Facerea 14,17,18.
934 Cf. TUCIDIDE, Războiul peloponesiac, II, 40,3; PLINIUS CEL TÂNĂR, Epistola IV, 7,3.
202
despre mine, după o îndelungată suferinţă, abia am putut, de Păresimi935, să mă scap de febră şi, în vreme ce mă pregăteam de o altă lucrare, mi-am pierdut cele câteva zile care-mi mai rămăseseră cu o lămurire la Matei. Mi-am reluat cu atâta lăcomie preocupările lăsate deoparte, încât ceea ce i-a fost de folos practicii limbii i-a dăunat sănătăţii trupului.
EPISTOLA LXXIV936
Către preotul Rufinus937 Despre judecata lui Solomon
1. Adesea renumele minte mult şi în ambele sensuri: prin zvonuri la fel de false se răspândesc atât lucrurile rele spuse despre cei buni, cât şi lucrurile bune spuse despre cei răi. De aceea mă bucur şi eu de [sentimentele pe care] Sfinţia Ta le mărturiseşti faţă de mine şi de afecţiunea pe care mi-o poartă sfântul preot Eusebius938; şi nu am nicio îndoială că mă lăudaţi în public; mă tem însă de judecata tăcută a înţelepciunii Voastre. Prin urmare, vă rog din suflet să vă amintiţi mai mult de mine [în rugăciuni] şi să mă faceţi vrednic de laudele voastre!
Dacă tu m-ai provocat primul la această corespondenţă, iar mie mi-a venit rândul doar să îţi răspund, aceasta s-a întâmplat nu din pricina nepăsării faţă de prieteni, ci din ignoranţa mea; dacă aş fi ştiut, m-aş fi grăbit să încep eu dialogul cu tine.
2. Interpretarea judecăţii lui Solomon cu privire la cearta dintre cele două femei desfrânate este limpede, în măsura în care ne mărginim la înţelesul istoric: un copil de doisprezece ani, contrar puterii de înţelegere a vârstei sale, a judecat potrivit celor mai adânci sentimente ale naturii umane. De aceea el a umplut de uimire şi a înfricoşat tot Israelul; căci unuia care cu atâta înţelepciune a descoperit realităţile ascunse nu i-ar putea scăpa
935 Păresimi sau Postul Paştilor, care se desfăşoară pe parcursul a patruzeci de zile.
936 Scrisoarea datează din anul 398.
937 Este vorba despre Rufinus, preot de la Roma, iar nu despre Rufin din Aquileea sau Rufin Sirianul.
938 Este vorba despre Eusebius din Cremona.
203
nici cele evidente. Cât despre înţelesul tipologic al spuselor apostolului: „Toate acestea li se întâmplau lor ca pilde şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, cei peste care au venit sfârşiturile veacurilor”939, unii greci afirmă că trebuie să se înţeleagă Sinagoga şi Biserica şi că totul trebuie raportat la timpurile în care, după Cruce şi înviere, adevăratul Solomon, care înseamnă „iubitorul de pace”, a început să domnească atât asupra poporului lui Israel, cât şi asupra celui al păgânilor. Cât despre femeile adulterine şi curtezanele, în Scripturi ele simbolizează, fără îndoială, Sinagoga şi Biserica.
3. La prima vedere, aceasta pare o blasfemie. Dacă totuşi recurgem la profeţi, la Osea de exemplu, care a luat de nevastă o femeie desfrânată şi a zămislit copii din curvie940 şi apoi o adulteră941, şi la Iezechiel, care a tratat Ierusalimul ca pe o femeie desfrânată, pentru că şi-a urmat toţi ibovnicii şi a preacurvit cu orice trecător şi a înălţat o casă de curvie în loc plin de lume942, ne dăm seama că pentru aceasta a venit Hristos, ca să le dăruiască desfrânatelor măritişul şi să facă din două turme un singur staul943 şi, doborând zidul despărţitor944, să adune în acelaşi ţarc oile care mai înainte fuseseră bolnave. Acestea sunt cele două toiege care sunt împreunate în Iezechiel945 şi despre care Domnul spune prin gura lui Zaharia: „Şi mi-am luat două toiege; pe unul l-am numit «frumuseţe şi pe celălalt «funie; şi am păscut turma”946. Chiar şi femeia cea desfrânată din Evanghelie, care spală picioarele lui Iisus cu lacrimile sale şi I le şterge cu părul ei şi căreia îi sunt iertate toate păcatele947, reprezintă în chip neîndoielnic Biserica adunată din rândul păgânilor.
Am menţionat în primul rând aceste [exemple] ca nu cumva să i se pară cuiva nepotrivit faptul că sunt numite „desfrânate” acele femei, dintre care uneia judecata lui Solomon i-a înapoiat fiul. Un ascultător inteligent ar putea întreba: cum poate fi Biserica o desfrânată, ea „care nu are nici pată, nici zbârcitură”948? Noi nu spunem
939 1 Corinteni 10,11.
940 Cf. Osea 1, 2-3.
941 Cf. Osea 3,1.
942 Cf. Iezechiel 16,15-34.
943 cf. Ioan 10,16.
944 Cf. Efeseni 2,14.
945 cf. Iezechiel 37,16-20.
946 Zaharia 11, 7.
947 Cf. Luca 7, 37-38, 47.
948 Efeseni 5, 27.
204
că Biserica a rămas o desfrânată, ci [doar] că a fost. La fel stă scris că Mântuitorul a fost la un ospăţ în casa lui Simon leprosul949, care, în orice caz, nu mai era lepros în acea vreme când L-a avut ca oaspete pe Mântuitorul, ci doar fusese lepros [mai înainte]. La fel, în lista apostolilor, Matei este numit „vameş” nu pentru că ar fi fost vameş după ce a primit demnitatea apostolică, ci pentru că fusese mai înainte vameş; aşa încât, acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult950.
4. În acelaşi timp, ia seama la ce spune Biserica împotriva Sinagogii celei hulitoare: „Eu şi femeia aceasta locuiam în aceeaşi casă”951. Într-adevăr, după învierea Domnului şi Mântuitorului, din cele două popoare s-a format o singură Biserică; şi cât de nimerit a spus: „Am născut la ea, în odaie”952! Căci Biserica păgânilor, care nu avea mai înainte nici Lege, nici proroci, a născut în casa Sinagogii; ea nu a ieşit din odaie, ci, [dimpotrivă,] a intrat. De aceea se spune în Cântarea Cântărilor: „Regele m-a dus în odaia sa”953. Şi iarăşi: „Şi nu te vor dispreţui. Te voi lua şi te voi duce în casa mamei mele, în odaia celei care m-a născut”954. „A treia zi”, zice, „după ce am născut eu, a născut şi această [femeie]”955.
Dacă ţii seama de vorbele rostite de Pilat în timp ce se spăla pe mâini: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia”956, de centurionul care a mărturisit dinaintea crucii957: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta”958 sau de cei care chiar înaintea Pătimirii ceruseră, prin gura lui Filip, să-L vadă pe Domnul959, nu te-ai mai îndoi că Biserica a născut prima şi după aceea s-a născut poporul iudeilor, pentru care Se ruga Domnul: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!”960 într-o singură zi au crezut
949 Cf. Matei 26, 6.
950 Cf. Romani 3, 20.
951 3 Regi, 13,17.
952 3 Regi, 13,17.
953 Cântarea Cântărilor 1, 3.
954 Cântarea Cântărilor 8, 2.
955 3 Regi 3,18.
956 Matei 27, 24.
957 în original patibulum, „furcă patibulară”, un fel de cruce de spânzurat pentru torturarea sclavilor şi criminalilor, formată dintr-o bară transversală de lemn găurită la mijloc, prin care se introducea şi se fixa gâtul condamnatului, ale cărui mâini se legau sau se pironeau de extremităţi, şi fixată apoi de un stâlp gros.
958 Matei 27, 54.
959 Cf. Ioan 14, 8-9.
960 Luca 23, 24.
205
trei mii961 şi într-o altă zi cinci mii962: „Şi eram împreună” (căci inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut erau una963) „şi nimeni altul nu era cu noi în casă, în afară de noi amândouă”964: niciun iudeu hulitor, niciun păgân sclav al idolilor. „Peste noapte, fiul acestei femei a murit.”965 Căci ea, cât timp urmăreşte respectarea Legii şi uneşte, legându-le una de alta, învăţătura mozaică şi harul Evangheliei, este acoperită de bezna necunoaşterii. „Şi, în timp ce dormea, l-a strivit mama sa”966, care nu putea spune: „Eu dorm, dar inima mea veghează”967. „Sculându-se pe la miezul nopţii, l-a luat pe fiu” de lângă Biserica „adormită şi l-a culcat la sânul ei”968. Citeşte din nou Epistola către galateni a Sfântului Apostol Pavel şi ia aminte cum se grăbeşte Sinagoga să-i facă ai săi pe fiii Bisericii şi ce spune Sfântul Apostol: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi sufăr durerile facerii, până ce Hristos va lua chip în voi”969! Ea l-a luat viu nu ca să-l aibă, ci pentru a-l ucide. Nu a făcut aceasta din iubire faţă de fiul său, ci din ură faţă de rivală, iar pe fiul mort prin ritualurile Legii l-a pus pe ascuns la sânul Bisericii.
5. Ar dura prea mult dacă aş voi să parcurg totul în amănunţime şi să explic cum, prin Sfântul Apostol Pavel şi prin ceilalţi bărbaţi apostolici, a înţeles Biserica faptul că nu fiul său este cel care se află sub stăpânirea Legii şi cum l-a recunoscut în lumină pe cel pe care nu îl vedea în întuneric. De aici s-a iscat cearta în faţa regelui, una zicând: „Fiul tău este mort, al meu însă trăieşte”, iar cealaltă răspunzând: „Minţi, fiul meu este viu, iar fiul tău este mort”970. Şi astfel se certau ele în faţa regelui.
Atunci regele Solomon, care, în mod evident, îl înfăţişează pe Mântuitorul (potrivit Psalmului 71, al cărui titlu poartă numele lui Solomon, [dar] nu încape nicio îndoială că tot ceea ce se spune nu se referă la Solomon, care este mort, ci la măreţia lui Hristos), se face a fi neştiutor şi, potrivit iconomiei întrupării, simulează
961 Cf. Faptele 2, 41.
962 Cf. Faptele 4, 4.
963 Cf. Faptele 4, 32.
964 3 Regi 3,18.
965 3 Regi 3,19.
966 3 Regi 3,19.
967 Cântarea Cântărilor 5, 2.
968 3 Regi 3, 20.
969 Galateni 4,19.
970 3 Regi 3, 22.
206
sentimente omeneşti; aşa cum spune şi în alt pasaj: „Unde l-aţi pus pe Lazăr?”971, iar către femeia care avea scurgere de sânge: „Cine M-a atins?”972. El cere sabia, despre care spusese: „Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa; şi omul va avea vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui”973. Stăpânul firii pune la încercare firea şi voieşte, după vrerea fiecăreia dintre cele două, să împartă copilul cel viu între Lege şi har; nu pentru că ar socoti că este bine, ci pentru că, spune El, vrea să dea la iveală planul făţarnic al Sinagogii. Aceasta, care nu voia ca fiul Bisericii să trăiască întru har şi să fie slobozit prin botez, primeşte bucuroasă ca pruncul să fie împărţit, nu ca să îl aibă ea, ci pentru a-l ucide. Biserica, ştiind că pruncul este al său, îl lasă cu dragă inimă rivalei, numai să trăiască fie şi la această duşmancă, pentru a evita ca, împărţit între Lege şi har, să fie lovit de sabia Mântuitorului. De aceea zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Iată, eu, Pavel, vă spun vouă că, dacă respectaţi Legea, Hristos nu vă foloseşte la nimic”974.
6. Fie spuse toate acestea sub învelişul alegoriei! Dar înţelepciunea Ta ştie prea bine că nu aceleaşi reguli există în umbrele tropologiei975 şi în adevărul istoriei. Dacă din întâmplare ne-am poticnit pe ici pe colo, iar cititorului înţelept i s-ar părea că ceea ce am scris este fără valoare, vina îi aparţine autorului. Căci, stând întins în pat, sleit de o boală îndelungată, i-am dictat cu greu secretarului, cu poruncă să scrie repede aceste rânduri, nu ca să epuizez subiectul, ci pentru ca să nu ţi se pară că, la începutul prieteniei noastre, te refuz, indiferent ce mi-ai cere. Roagă-te la Domnul să-mi dea sănătate pentru ca, după douăsprezece luni în care am fost măcinat de o suferinţă chinuitoare, să pot scrie ceva vrednic de Bunăvoinţa Voastră şi să mă ierţi dacă vorbele care îmi ies din gură nu curg în ritmul lor obişnuit. Căci nu dictăm cu aceeaşi eleganţă cu care scriem: în ultimul caz revenim adeseori cu stilul pentru a scrie şi rescrie [fraze] vrednice a fi citite; în primul caz, debitez cu mare repeziciune tot ceea ce îmi vine pe limbă. L-am văzut cu
971 Ioan 11, 34.
972 Luca 8, 45.
973 Matei 10, 34-36.
974 Galateni 5, 2.
975 Tropologia este o formă a alegoriei care desprinde din literalismul textelor (veritas) o învăţătură religioasă sau morală (Tpoiroi).
207
plăcere pe Caninus, care ţi-ar putea povesti ce grea şi primejdioasă a fost rana de la mâna dreaptă, pe care am răbdat-o până azi, când am dictat această scrisoare.
EPISTOLA LXXV976
Către spaniola Teodora, despre moartea lui Lucinus
1. Zdruncinat de întunecata veste a morţii sfântului şi demnului de cinstire Lucinus, abia am putut să dictez o scurtă scrisoare. Nu pentru că m-ar îndurera rânduiala sorţii aceluia despre care ştiu că a trecut la cele mai bune, zicând: „Trecând, voi contempla marea viziune”977, ci pentru că sunt chinuit de părerea de rău că nu am meritat să văd chipul acelui bărbat, despre care credeam că în scurt timp va poposi aici. Adevărată e acea prezicere a prorocului despre clipa de neocolit a morţii care-i desparte pe fraţi şi, neîmblânzită şi necruţătoare, pune hotar între nume dragi unul altuia. Avem însă mângâierea că e nimicită de zicerea Domnului, Care îi spune: „Voi fi moartea ta, o moarte, voi fi muşcătură pentru tine, iadule!”, iar apoi: „Va aduce Domnul un vânt arzător ridicat din pustie şi care va usca toate puterile lui şi-i va pustii fântâna sa”978. Căci a răsărit un lăstar din rădăcina lui Iesei şi o floare s-a zămislit din feciorelnica-! tufă, care rosteşte în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea câmpului şi crinul din vâlcele”979. Floarea noastră e pieirea morţii; şi a murit pentru ca moartea să moară de moartea ei. Ceea ce se spune însă, anume că trebuie adus din pustie, e adeverit de pântecele feciorelnic, care, fără împreunare şi sămânţă bărbătească, ni l-a vădit pe copilul-Dumnezeu, care prin căldura Duhului Sfânt a pustiit izvoarele poftelor spre a cânta în psalmi: „în pământ pustiit şi neumblat şi fără apă, astfel m-am arătat ţie în locul sfânt”980.
976 Data epistolei: anul 399. Teodora este soţia lui Lucinus din Baetica, destinatarul Epistolei LXXI (despre Lucinus vezi nota aferentă titlului scrisorii LXXI, în prezentul volum.) (n.ed.)
977 Ieşirea 3, 2.
978 Osea 13,14-15.
979 Cântarea Cântărilor 2,1.
980 Psalmul 62, 3.
208
Aşadar, împotriva asprimii morţii şi prea crudei neputinţe de a o ocoli, suntem înălţaţi de mângâierea că în curând îi vom vedea pe cei a căror lipsă ne îndurerează. Căci nici nu se numeşte moarte, ci adormire şi somn. De aceea se şi împotriveşte apostolul la întristarea pentru cei adormiţi, pentru ca să credem despre cei pe care-i ştim că sunt adormiţi că pot fi treziţi şi că, după somnul despărţitor, ei veghează cu sfinţii şi glăsuiesc cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace printre oamenii de bună voire”981. În cer, unde nu se află păcat, e slavă şi necontenită laudă şi neobosită celebrare. Pe pământ însă, unde sunt războaie, vrajbă şi dezbinări, pacea trebuie implorată, iar pacea nu e în toţi, ci doar în cei de bună voire; iar ei aud mântuirea apostolică: „Harul vouă şi pacea de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos să sporească”982; pentru ca în pace să fie locul său şi sălăşluirea lui în Sion, adică „în vegherea din înălţimi”, în măreţia dogmelor şi a virtuţilor, în sufletul credinciosului al cărui înger zi de zi vede faţa lui Dumnezeu, iar după ce s-a dezvăluit chipul, priveşte cu luareaminte slava Domnului.
2. Apoi, te rog din suflet şi, cum zice o vorbă, îl împing pe alergător să-l deplângi pe Lucinus al tău ca pe un frate, dar să te bucuri pentru că stăpâneşte împreună cu Hristos: „Fiindcă a fost răpit, ca nu cumva ticăloşia să-i schimbe mintea; căci plăcut îi era lui Dumnezeu sufletul lui şi în scurtă vreme a împlinit mult timp”983. Noi suntem mai curând de plâns, căci zi de zi stăruim în lupta cu păcatele, ne mânjim cu vicii, primim răni şi vom da socoteală de cuvintele de prisos. Dar el, deja în siguranţă şi biruitor, te priveşte din înalt şi-ţi este prielnic ţie, truditorului; şi-ţi găteşte un loc lângă el, cu aceeaşi dragoste şi cu aceeaşi simţire cu care, uitând de îndatorirea căsătoriei pe pământ, a început să te socotească soră, ba chiar frate; căci o legătură curată nu cunoaşte împreunarea [care guvernează] căsătoria. Şi, dacă încă de când suntem sălăşluitori în trup şi renăscuţi în Hristos, nu mai suntem „grec sau barbar, rob sau liber, bărbat sau femeie, ci toţi suntem unul într-Unul”984, cu atât mai mult, când acest trup desfrânat seva înveşmânta în nestricăciune, iar ceea ce e muritor se va înveşmânta în nemurire, „nu se
981 Luca 2,14.
982 Romani 1, 7.
983 înţelepciunea lui Solomon 4,11,14.
984 Galateni 3, 28.
209
vor însura, nu se vor mărita, ci vor fi precum îngerii în ceruri”985. Când se spune că „nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi precum îngerii în ceruri”, nu natura şi plămada trupurilor sunt înlăturate, ci se vădeşte măreţia slavei. Căci nu s-a scris: „Vor fi îngeri”, ci: „Precum îngerii”, unde se promite asemănarea, dar e negată identitatea. „Vor fi”, se spune, „precum îngerii”, adică asemănători îngerilor: aşadar, nu vor înceta să fie oameni. Plini de faimă şi împodobiţi cu îngerească strălucire, dar totuşi oameni, după cum şi apostolul rămâne apostol, iar Maria maria; astfel se răspândeşte erezia şi făgăduieşte lucruri mari, dar nesigure, încât pe cele sigure şi cu măsură le nimiceşte.
3. Şi, pentru că tocmai am pomenit de eretici, prin ce trâmbiţă a demnei elocinţe poate fi adus la cunoştinţa lumii Lucinus al nostru? Când s-a pornit prin Spania, cu furie, erezia lui Basilide şi, asemenea ciumei şi bolii, pustia toate ţinuturile dintre Pirinei şi Ocean, acesta şi-a păstrat curăţia credinţei ecleziastice fără a-i accepta pe Armazel, Barbelo, Abraxas, Balsamus şi caraghiosul Leusibora, şi pe celelalte arătări mai curând decât nume, menite a stârni minţile nepricepuţilor şi ale femeiuştilor, care le sorb parcă din izvoare iudaice, din cauză că-i înspăimântă cu răsunetul lor barbar pe cei de rând, încât aceştia, cu cât nu înţeleg, cu atât se minunează mai mult. Căci Irineu, bărbat din vremurile apostolilor şi învăţăcel al lui Papias (auditorul evanghelistului Ioan), episcop al Bisericii din Lyon, ne informează că un oarecare Marcu, coborâtor din stirpea lui Basilide gnosticul, a venit mai întâi în Gallia şi a întinat cu învăţătura lui acele ţinuturi prin care curg Ronul şi Garronul, le-a subjugat cu această rătăcire mai cu seamă pe femeile nobile, făgăduindu-le anume mistere religioase în loc tainic şi făcându-se iubit de ele prin mijloace vrăjitoreşti şi prin ascunsa plăcere a trupurilor. De aici, trecând Pirineii, a pus stăpânire pe ţinuturile spaniole, străduindu-se să-şi atragă casele bogaţilor şi mai cu seamă femeile de acolo, „care sunt purtate de felurite pofte, mereu învăţând şi neajungând niciodată la cunoaşterea adevărului”986. Aceasta a scris-o el cu vreo trei sute de ani în urmă. Şi a scris potrivnic tuturor ereziilor în aceste cărţi pe care le-a alcătuit cu cea mai mare învăţătură şi în aleasă vorbire.
985 Matei 22, 30.
986 2 Timotei 3, 6-7
210
4. Pornind de la aceasta, înţelepciunea Ta să măsoare de ce slavă e demn Lucinus al nostru, care şi-a ferecat urechile spre a nu auzi judecata sângelui şi întregul său avut „risipit-a, dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul vecilor”987. Nemulţumit de dărnicia sa din patrie, a trimis Bisericii din Ierusalim şi celei din Alexandria atât de mult aur, cât să poată ajuta sărăciei unui mare număr de oameni. Dar, cum mulţi admiră acest lucru şi-l fac cunoscut, voi lăuda mai curând la el ardoarea şi cercetarea Scripturilor. Cu atâta dorire cerea stăruitor lucrările noastre, încât, după ce a trimis şase copişti (căci această provincie e lipsită de ştiutori ai scrierii latineşti), i-a pus să copieze tot ceea ce am dictat din tinereţe şi până acum. Nu ne-a onorat pe noi, care suntem cei mai umili şi ultimii dintre toţi creştinii şi, având conştiinţa păcatelor noastre, sălăşluim în ţinutul pietros din Betleem, ci pe Hristos, Cel slăvit de slujitorii Săi şi Care le promite apostolilor zicând: „Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine, iar cei care Mă primesc pe Mine îl primesc pe Cel care M-a trimis”988.
5. Şi astfel, preaîndrăgita mea fiică, priveşte această scrisoare a dragostei mele pentru el ca pe un epitaf; şi, orice vei crede că pot [face] întru lucrarea duhovnicească, cere-mi cu îndrăzneală, spre a şti veacurile care vor veni că Acela care spune în Isaia: „[Domnul] M-a făcut săgeată ascuţită şi în tolba Sa M-a ascuns”989 i-a rănit cu ascuţişul Său pe doi bărbaţi despărţiţi de atât de mari întinderi ale mării şi pământurilor, astfel încât, deşi în trup nu se ştiau unul pe celălalt, să se unească întru iubirea duhului.
Post scriptum
Să te ţină sfântă în trup şi duh Acel Samaritean, adică „păzitor” şi „păstrător” despre Care în Psalmi stă scris: „Nu va dormita, nici nu va adormi Cel care păzeşte pe Israel”990; aşa încât Hir, care se tălmăceşte prin „veghetor”, care coboară la Daniel, să vină chiar la tine şi să poţi zice: „Dorm, dar inima mea veghează”991.
987 Psalmul 111, 8.
988 Matei 10, 40.
989 Isaia 49, 2.
990 Psalmul 120, 4.
991 Cântarea Cântărilor 5, 2.
211
EPISTOLA LXXVI
Lui Abigaus Spaniolul992
1. Deşi sunt conştient de multe păcate, deşi în fiecare zi, cu genunchii plecaţi în rugă, spun: „Să nu-ţi aminteşti, Doamne, de păcatele tinereţii mele şi nici de greşelile mele!”993, cunoscând totuşi acea vorbă a apostolului: „Ca nu cumva, umflat de trufie, să cadă în judecata diavolului”994 şi scrisul din alt loc: „Domnul Se împotriveşte celor trufaşi, dar dăruieşte harul Său celor umili”995, încă din copilărie am încercat să nu evit nimic altceva decât îngâmfarea sufletului şi înălţarea grumazului, care provoacă mânia Domnului contra sa. Căci ştiu că Stăpânul, Domnul şi Dumnezeul meu, [trăind] în smerenia cărnii, a spus: „învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima”996 şi, mai înainte, prin gura lui David, a prezis: „Aminteşte-Ţi, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui”997. Iar în alt loc citim: „în faţa slavei sale inima omului este smerită şi înaintea căderii sale se îngâmfează”998.
Aşadar, te rog să nu gândeşti că, după ce am primit scrisoarea ta, am tăcut şi să nu mă învinuieşti de neglijenţă sau de nestatornicie faţă de alţii. Căci ce foloseam dacă, deşi îndemnat cu gentileţe [de tine], tăceam şi respingeam, prin tăcerea mea, prietenia ta, eu care obişnuiesc să caut relaţii cu cei buni şi să cultiv prietenia lor? Pentru că „doi sunt mai buni decât unul” şi, „dacă unul stă să cadă, va fi sprijinit de celălalt”999. „O funie împletită în trei nu se rupe”1000, iar fratele care-şi ajută fratele va fi înălţat. Scrie-mi deci fără teamă şi biruieşte absenţa fizică prin dese scrisori!
2. Să nu te îndurerezi dacă nu ai ceea ce au furnicile şi muştele şi şerpii, adică ochi ai cărnii, ci bucură-te că ai acel ochi despre care
992 Data epistolei: anul 399. Fericitul Ieronim îl consolează şi încurajează pe un preot orb (Abigaus). A se compara argumentaţia cu cea din Epistola LXVIII.
993 Psalmul 24, 7.
994 1 Timotei 3, 6.
995 Iacov 4, 6.
996 Matei 11, 29.
997 Psalmul 131,1.
998 Pildele 18,12.
999 Ecclesiastul 4, 9-10.
1000 Ecclesiastul 4,12.
212
se spune în Cântarea Cântărilor: „M-ai rănit, sora mea, soţie, cu unul dintre ochii tăi”1001, [adică] acela cu care este văzut Domnul şi despre care Moise spune: „Trecând voi vedea acea mare viziune”1002, în sfârşit, am citit că unii filosofi ai lumii, ca să concentreze toată cugetarea către puritatea minţii, şi-au scos ochii1003. Şi prorocul spune: „A intrat moartea pe ferestrele voastre”1004. Şi apostolii aud: „Cel care a privit o femeie spre a o pofti a preacurvit cu aceasta în inima sa”1005. De aceea sunt îndemnaţi [apostolii] să ridice ochii şi să vadă recoltele1006 care sunt coapte pentru cules.
3. Mă rogi [să fac în aşa fel] încât, prin sfaturile noastre, Nabucodonosor şi Rapsaces şi Nebuzaradan şi Olofern să fie ucişi în tine; dar nu ai cere niciodată ajutorul nostru dacă aceştia ar trăi în tine. Însă sunt morţi, iar tu, împreună cu Zorobabel şi cu marele preot Iosua, fiul lui Iosedec, şi cu Ezdra şi Neemia, ai început să refaci ruinele din Ierusalim, nepunând simbria ta într-un săculeţ găurit, ci pregătind o comoară în ceruri; şi de aceea doreşti tu prietenia noastră, socotindu-ne slujitori ai lui Hristos. Pe sfânta mea fiică Teodora, sora lui Lucinus cel de fericită pomenire, deşi se recomandă prin ea însăşi, v-o recomand [şi] eu prin cuvântul meu, ca să nu fie, odată ce a început călătoria, doborâtă de osteneală şi să ajungă, după marea trudă prin pustie, în Ţara Sfântă1007; ca să nu creadă că virtutea desăvârşită e plecarea din Egipt, ci sosirea după nenumărate piedici, la muntele Nebo şi la Iordan; ca să primească în Ghilgal tăierea cea de-a doua împrejur1008; ca Ierihonul să se prăbuşească în faţa ei, surpat în sunetele trompetelor sacerdotale1009; ca Adoni-Ţedec să fie spânzurat1010, iar Ai şi Haţor, cetăţi odinioară frumoase, să cadă în ruine1011.
Fraţii care sunt cu noi în această mică mănăstire te salută. Pe sfinţii care binevoiesc să ne iubească îi salutăm, prin tine, cordial.
1001 Cântarea Cântărilor 4, 9.
1002 Ieşirea 3, 3.
1003 Cf. CICERO, Defibus, V, 87; Tusculanae disputationes, V, 114.
1004 Ieremia 9, 21.
1005 Matei 5, 28.
1006 Cf. Ioan 4, 35.
1007 Cf. Numerii 33.
1008 Cf. Iosua 4-5.
1009 Cf. Iosua 6.
1010 Cf. Iosua 10.
1011 Cf. Iosua 8; Iosua 11.
213
EPISTOLA LXXVII1012
Către Oceanus, despre moartea Fabiolei
1. Sunt mai mulţi ani de când am consolat-o pe Paula, venerabila femeie, pentru moartea Blesillei, pe când rana era încă proaspătă. Se roteşte cercul celei de-a patra veri de când, scriindu-i episcopului Heliodor epitaful lui Nepotianus, am consumat atunci, în durerea aceea, toate forţele pe care le-am putut avea. În urmă cu aproape doi ani i-am trimis o scurtă scrisoare prietenului Pammachius, pentru subita plecare la ceruri a Paulinei, sfiindu-mă să îi scriu mai multe unui bărbat foarte elocvent şi să-i repet propriile cuvinte, nu ca să nu pară că nu-mi consolez un prieten, ci că îl învăţ pe un om desăvârşit, cu o lăudăroşenie stupidă. Acum, fiule Oceanus, îmi impui o sarcină pe care şi eu o vreau, mai mult chiar, o cer, aceea de a transforma, pentru elogierea unor noi virtuţi, materia cea veche în una nouă. Căci în acele scrisori a trebuit să ostoiesc fie dragostea unui părinte, fie jalea unui unchi, fie dorul unui soţ şi, datorită diversităţii persoanelor, trebuie oferite leacuri variate din Scripturi.
2. În prezent mi-o aduci pe Fabiola, fală pentru creştini, minune pentru păgâni, doliu pentru săraci, mângâiere pentru călugări. De orice m-aş apuca mai întâi, îşi pierde valoarea prin comparaţie cu cele ce urmează. Să-i laud postirea? O întrec milosteniile. Să-i slăvesc smerenia? Mai mare este ardoarea credinţei. Să vorbesc despre zdrenţele voite şi portul său plebeian, pentru a condamna veşmintele de mătase şi hainele de sclavă dorite? E mai important că a renunţat la felul de a gândi decât la felul de a se îmbrăca. Este mai dificil să ne lipsim de trufie decât de aur şi de nestemate. Căci, după ce acestea au fost azvârlite, uneori ne umplem de îngâmfare pentru nişte zdrenţe vanitoase şi oferim simpatiei populare o sărăcie uşor de vândut. Virtutea ascunsă şi
1012 Data epistolei: anul 399. Fabiola, tânără aristocrată, fusese căsătorită de două ori la Roma, dar obţinuse iertarea în urma unei mărturisiri publice a păcatelor, după moartea celui de-al doilea soţ. Ca văduvă, se dedică operelor de caritate şi întemeiază tot aici un spital (nosocomeion). Călătoreşte în Italia, unde sprijină financiar varii comunităţi monastice. În 395 vine în pelerinaj cu ruda sa, Oceanus, la Betleem pentru a studia Scripturile cu Ieronim, dar ambii se întorc la Roma odată cu invazia hunilor în provinciile răsăritene. În Portus, lângă Ostia, pune bazele altui adăpost pentru pelerini şi săraci, împreună cu fostul senator Pammachius, unde activează până la moartea survenită în anul 399. Despre Oceanus vezi Epistola LXIX şi nota aferentă titlului acesteia, (n.ed.)
214
sprijinită, în secret, de conştiinţă se gândeşte doar la Dumnezeu ca singur Judecător. De aceea eu trebuie să o preamăresc cu noi elogii şi, trecând peste regula retorilor, să o prezint de la începuturile convertirii şi căinţei. Un altul poate că, amintindu-şi de şcoală, l-ar aduce în mijlocul discuţiei pe Quintus Maximus, „singurul care, manifestând prudenţă, ne-a redat statul”1013 şi toată ginta Fabiilor. Ar vorbi despre bătălii, ar descrie lupte şi ne-ar spune cu fală că pe treptele unei asemenea nobleţi a venit Fabiola, pentru ca, ceea ce nu putea demonstra în lăstar, să demonstreze în rădăcini. Eu, iubitor al hanului din Betleem şi al ieslei Domnului, în care Fecioara Născătoare L-a născut pe Dumnezeu ca Prunc, o voi prezenta public pe roaba lui Hristos, nu pentru nobleţea unei vechi istorii, ci pentru smerenia ei faţă de Biserică.
3. Şi, pentru că pe dată, de la început, apare parcă un fel de stâncă şi valurile furtunoase ale defăimătorilor acesteia îmi pun împotrivă faptul că şi-ar fi părăsit primul cămin, obţinând prin voia sorţii un al doilea, nu o voi lăuda pe convertită decât dacă o voi absolvi de vină pe acuzată. Se povesteşte că primul soţ a avut atâtea vicii, încât n-ar fi putut să le suporte nici măcar o prostituată sau o sclavă ieftină. Dacă aş vrea să le spun, voi nenoroci virtutea unei femei care a preferat să îndure răul unui divorţ decât să-şi defăimeze jumătatea şi să-i dezvăluie mizeriile. Voi afirma doar ceea ce este suficient pentru o matroană ruşinoasă şi pentru o creştină.
Dumnezeu ne-a învăţat că o femeie nu trebuie să fie alungată, exceptând motivul desfrâului, şi, dacă a fost alungată, ea trebuie să rămână necăsătorită. Orice li se porunceşte bărbaţilor, acest lucru, prin consecinţă, rezultă şi pentru femei. Căci nu trebuie ca o femeie adulteră să fie alungată, iar un bărbat afemeiat să fie păstrat. „Dacă cineva se uneşte cu o desfrânată, face un singur trup cu ea”1014. Aşadar, şi cea care se însoţeşte cu un bărbat curvar şi murdar se face un singur trup cu acesta. Una sunt legile Cezarilor, alta sunt legile lui Hristos; una ne învaţă Papinianus1015, alta Pavel1016 al nostru. La [păgâni] frâiele ruşinii sunt slăbite pentru bărbaţi şi, deşi sunt
1013 VERGILIUS, Eneida, VI, 846. Ginta Fabia era o familie străveche şi celebră; printre membrii săi s-a numărat şi Quintus Fabius Maximus Cunctator, consul în timpul celui de-al doilea război punic. Porecla „Cunctator” este un titlu de glorie care se traduce „Prudentul” şi se referă la tactica de luptă a acestuia.
1014 1 Corinteni 6,16.
1015 Aemilius Papinianus (142-212 d.Hr.) a fost un celebru jurisconsult roman.
1016 Sfântul Apostol Pavel.
215
condamnate numai violul şi adulterul, este îngăduită satisfacerea poftelor în bordeluri şi cu sclavele tinere: de parcă rangul face răul, nu plăcerea simţurilor. În schimb, la noi, ceea ce nu li se permite femeilor nu li se permite, în mod egal, nici bărbaţilor. Supunerea este considerată identică, egală fiind şi condiţia socială. Aşadar, cum se spune, l-a părăsit pe vicios, l-a părăsit pe cel vinovat de un păcat sau altul; a părăsit (tocmai am spus) ceea ce, deşi vuia toată vecinătatea, numai soţia nu a dezvăluit.
Dacă însă i se reproşează că nu a rămas necăsătorită după ce şi-a repudiat soţul, voi admite această vină, cu condiţia ca totuşi să vorbesc despre necesitatea ei. „Este mai bine”, spune apostolul, „să te căsătoreşti decât să arzi”1017. Era foarte tânără, nu putea să-şi păstreze văduvia. Vedea în membrele sale o altă lege, care respingea legea conştiinţei sale şi, învinsă şi prizonieră, era atrasă spre împreunare. A considerat că e mai bine să-şi recunoască deschis slăbiciunea şi să intre sub umbra unei căsătorii nefericite decât să practice prostituţia sub gloria de a fi femeia unui singur bărbat. Tot astfel vrea şi apostolul ca văduvele „foarte tinere să se căsătorească, să facă copii, să nu dea niciun prilej de bârfă”1018. Şi imediat explică de ce vrea acest lucru: „Căci unele s-au întors deja după satana”1019. Aşadar, şi Fabiola, pentru că se convinsese şi socotea că şi-a repudiat în mod îndreptăţit bărbatul şi nu cunoştea tăria Evangheliei, în care este tăiat orice pretext de căsătorie pentru femeile creştine cât timp soţii lor trăiesc, pe când căuta să scape de multele răni ale diavolului, a primit, fără să bănuiască, o singură rană.
4. Dar ce zăbovesc eu în fapte care au pierit şi vechi, căutând să scuz o vină a cărei căinţă ea însăşi a mărturisit-o? Cine m-ar putea crede? După moartea celui de-al doilea soţ, întoarsă în sine însăşi, într-un moment în care văduvele nepăsătoare, odată îndepărtat jugul servituţii, se comportă mai liber, merg la băi, zburdă prin pieţele publice, rotesc priviri de curtezană, ea se acoperea cu un sac, îşi mărturisea greşeala în public; şi, sub privirile Romei întregi, cu o zi înainte de Paşti, în Biserica lui Lateranus1020, care a fost decapitat de sabia Cezarului, ea stătea în rândul penitenţilor, în timp ce
1017 1 Corinteni 7, 9.
1018 1 Timotei 5,14.
1019 1 Timotei 5,15.
1020 Plautius Lateranus, ucis din ordinul împăratului Nero. Cf. TACITUS, Annales, XV, 60.
216
episcopul, preoţii şi tot poporul plângeau împreună cu ea, îşi pleca pletele despletite, faţa vineţie, mâinile murdare, gâtul nespălat. Ce păcate n-ar putea să cureţe plânsul ei? Ce ruşini învechite să nu şteargă aceste lacrimi? [Sfântul] Petru a distrus întreita lepădare printr-o întreită mărturisire. Sacrilegiul lui Aaron, acel cap de viţel făcut din aur, a fost îndreptat de rugăciunile fratelui său1021. David, acest om sfânt şi foarte blând, şi-a curăţat prin post în şapte zile atât omuciderea, cât şi adulterul. Stătea întins pe pământ, se tăvălea în cenuşă şi, uitând de puterea regală, căuta lumina în întuneric1022. Şi, privind numai spre Cel pe care îl jignise, zicea cu vocea înecată de lacrimi: „Ţie doar Ţi-am greşit şi rău am făcut în faţa Ta”1023; şi: „Dă-mi înapoi bucuria mântuirii Tale şi întăreşte-mă cu Duhul stăpânitor”1024. Şi astfel se întâmplă ca omul1025 care mă învăţase mai întâi, prin virtuţile sale, cum să nu cad când stau în picioare, să mă înveţe prin căinţă cum să mă ridic atunci când cad.
Cine între regi a fost atât de nelegiuit precum Ahab, despre care Scriptura spune: „Nu a fost un altul asemenea lui Ahab, care s-a vândut ca să facă rău sub privirea lui Dumnezeu”1026. Acesta, după ce fusese mustrat de Ilie pentru sângele lui Nabot şi după ce a auzit, prin gura prorocului, mânia lui Dumnezeu: „Ai ucis şi pe deasupra ţi-ai însuşit” şi: „Iată, Eu voi aduce asupra ta rele şi îi voi secera pe urmaşii tăi”1027 şi aşa mai departe, şi-a rupt veşmintele, şi-a învelit trupul cu ciliciul şi a postit în sac şi a umblat cu capul plecat. Atunci s-a făcut vorba lui Dumnezeu către Ilie Tesviteanul, zicând: „Nu-i aşa că l-ai văzut pe Ahab smerit înaintea Mea? Pentru că s-a smerit de teamă faţă de Mine, nu voi aduce răul în zilele sale”1028. O, fericită căinţă, care a atras ochii Domnului către sine, care a schimbat sentinţa mânioasă a Domnului, după ce şi-a mărturisit greşeala.
Am citit că acelaşi lucru l-a făcut şi Manase în Paralipomena1029, şi Ninive în Iona1030, şi vameşul în Evanghelie. Dintre aceştia,
1021 Cf. Ieşirea 32, 30-35.
1022 Cf. 2 Regi 12,16.
1023 Psalmul 50, 5.
1024 Psalmul 50,13.
1025 Regele David.
1026 3 Regi 21, 25.
1027 3 Regi 21, 21.
1028 3 Regi 21, 29.
1029 Cf. 2 Paralipomena 33,12-13.
1030 cf. Iona 3, 5; vezi şi Matei 12, 41; Luca 11, 32.
217
primul şi-a meritat nu numai iertarea, ci şi redobândirea domniei; al doilea a frânt mânia ameninţătoare a lui Dumnezeu; al treilea, bătându-se cu pumnii în piept, nu ridica ochii spre cer. Şi s-a retras cu mult mai purificat, prin smerita mărturisire a păcatelor, decât fariseul prin trufaşa paradă de virtuţi1031. Nu e aici momentul să apăr pocăinţa şi să spun, de parcă aş scrie în contra lui Montanus şi Novatus, că este jertfa cea plăcută Domnului; şi că „jertfă lui Dumnezeu e sufletul zdrobit”1032 şi: „Vreau mai degrabă căinţa păcătosului decât moartea lui”1033 şi: „Scoală-te, scoală-te, ierusalime!”1034 şi multe altele, care fac să răsune trâmbiţele prorocilor.
5. Un singur lucru voi spune, care ar putea şi să fie util cititorilor, şi să convină subiectului prezent. Ea nu s-a ruşinat de Dumnezeu pe pământ şi Acela nu Se va ruşina de ea în cer1035. A dezvăluit tuturor rana sa şi Roma, plângând, a privit cicatricea pe trupu-i palid. A avut pieptul dezvelit, capul gol, gura închisă. Nu a intrat în biserica Domnului, ci s-a aşezat deoparte aşa cum a stat Mariam, sora lui Moise, în afara taberei1036 -, ca să o cheme înapoi însuşi episcopul care o dăduse afară. A coborât din jilţul plăcerilor sale, a primit moara, a făcut făină şi, cu picioarele descălţate, a traversat valurile de lacrimi1037. A stat pe cărbuni încinşi. Aceştia i-au fost ajutorul. Chipul, pentru care o plăcuse cel de-al doilea soţ, şi-l lovea, ura pietrele preţioase, nu suporta să vadă îmbrăcămintea de in, fugea de podoabe. Aşa suferea, de parcă ar fi comis un adulter, şi dorea să îşi vindece unica rană cu o mare cantitate de leacuri.
6. Am zăbovit mult timp asupra căinţei, în care ne-am aşezat ca în nişte locuri cu vaduri multe, ca să ni se deschidă câmpul laudelor ei, mai mare şi fără nicio oprelişte. După ce a primit comuniunea sub privirile întregii biserici, ce a făcut? Adică într-o zi bună a uitat de cele rele şi după naufragiu a vrut din nou să încerce primejdiile navigatului? Chiar mai mult a făcut; toată averea pe care o putea deţine (şi era foarte mare şi corespunzătoare cu rangul său) a împrăştiat-o şi a vândut-o şi, după ce a adunat-o în bani, a pregătit-o
1031 Cf. Luca 18,13-14.
1032 Psalmul 50,18.
1033 Iezechiel 18, 23.
1034 Isaia 51,17; Baruh 5, 5.
1035 Cf. Luca 9, 26.
1036 Cf. Numerii 12,15.
1037 Cf. Isaia 47,1-2.
218
pentru foloasele celor săraci; şi, prima dintre toţi, ea a organizat un voooKoptov1038, în care să-i adune pe cei care boleau în pieţe şi să reîntărească mădularele răpuse de boli şi de foame ale acestor nenorociţi. Să descriu acum diferitele tragedii ale acestor oameni: nasuri tăiate, ochi scoşi, picioare pe jumătate arse, mâini vinete, pântece umflate, coapsa descărnată, gambele umflate şi viermi fierbând în cărnuri mâncate şi putrede? De câte ori nu a purtat ea însăşi pe umerii săi oameni sfârşiţi de icter şi de mizerie? De câte ori nu a spălat scursoarea purulentă a rănilor, la care un altul nu îndrăznea să se uite?
Oferea mâncare din propria mână şi înviora un cadavru viu cu mici înghiţituri de apă. Ştiu că mulţi oameni bogaţi şi credincioşi, din cauza nevoinţei stomacului, practică acest soi de milă prin serviciile altora şi că sunt miloşi cu banul, nu cu mâna. Bineînţeles, nu îi dezaprob şi nu interpretez nicidecum această slăbiciune a inimii ca necredinţă; însă, aşa cum le scuz slăbiciunea stomacului, tot astfel ridic în slăvi cu laude şi ardoarea unui suflet perfect. Pe acestea o credinţă mare le dispreţuieşte. Ea ştie ce nu a făcut odinioară bogatul înveşmântat în purpură pentru Lazăr1039 şi la ce răsplată s-a condamnat acel suflet trufaş. Omul acela pe care noi îl dispreţuim, pe care nu suportăm să-l privim, la vederea căruia ne vine să vomităm, este asemenea cu noi, este creat din acelaşi lut ca şi noi, alcătuit din aceleaşi elemente. Orice îndură el, şi noi putem să îndurăm. Să socotim că rănile acestuia sunt ale noastre şi orice lipsă de simţire a sufletului faţă de celălalt va fi frântă de miloasa cugetare la noi înşine.
„Nu, nici dacă aş avea o sută de limbi şi o sută de guri,
Un glas de fier,
Nu aş putea parcurge toate numele de boli”1040 pe care Fabiola le-a prefăcut într-o mare alinare a celor nefericiţi, astfel încât mulţi săraci sănătoşi îi invidiau pe cei care boleau. Cu toate acestea, a fost de o bunătate asemănătoare şi faţă de preoţi, călugări şi fecioare. Ce mănăstire nu a fost susţinută din averea ei? Pentru care [om] gol şi bolnav la pat nu a ţesut Fabiola haine? Spre ce nevoiaşi nu s-a revărsat generozitatea ei promptă şi rapidă? Pentru milostenia ei Roma deveni neîncăpătoare. Aşadar, străbătea
1038 „Spital.”
1039 Cf. Luca 16,19-31.
1040 VERGILIUS, Eneida, VI, 625-627.
219
insulele, Marea Etruscă şi provincia volscilor şi, fie în persoană, fie trimiţându-şi dărnicia prin bărbaţi credincioşi şi sfinţi, făcea înconjurul grotelor ascunse ale ţărmurilor sinuoase, în care trăiesc cete de călugări.
7. După care, pe neaşteptate şi împotriva părerii tuturor, a plecat pe mare spre Ierusalim; acolo, primită de o mulţime de oameni, s-a folosit pentru puţin timp de ospitalitatea noastră; când îmi amintesc de tovărăşia ei, mi se pare că încă o văd pe cea pe care am văzut-o [atunci]. Bunule Iisus, cu câtă ardoare, cu cât interes se concentra asupra sfintelor suluri! Şi, parcă râvnind să se sature de un anume fel de foame, parcurgea prorocii, Evangheliile şi Psalmii, punându-şi întrebări şi închizând răspunsurile în micul scrin al inimii sale! Dar nu se sătura de râvna de a asculta, ci, adăugând cunoaştere, adăuga suferinţă; şi, ca atunci când pui gaz pe foc, ea culegea vreascuri pentru un foc mai mare.
într-o zi, pe când ţineam în mâini Numerii lui Moise şi mă întreba cu sfială ce înseamnă atâtea nume adunate la un loc, de ce fiecare trib se află într-o regiune diferită, cum se face că Valaam, un ghicitor, a prorocit tainele viitoare ale lui Hristos în aşa fel încât aproape niciunul dintre profeţi nu a prevestit atât de limpede despre aceasta, i-am răspuns cum am putut şi mi s-a părut că dau satisfacţie întrebării sale. Atunci ea, desfăşurând sulul cărţii, a ajuns la punctul în care este prezentată lista tuturor poposirilor prin care a trecut poporul, după ce ieşise din Egipt, până a ajuns la apele Iordanului. Şi, întrebându-mă despre cauzele şi raţiunea fiecăreia, la unele am avut ezitări, pe altele le-am parcurs fără piedică, pentru cele mai multe însă pur şi simplu mi-am mărturisit necunoaşterea. Atunci ea începu să insiste şi mai tare şi, ca şi cum nu mi-ar fi permis să nu ştiu ceea ce nu ştiu, să ceară stăruitor şi să se numească nedemnă de taine atât de mari. Ce să mai spun? A stors de la mine făcându-mă să mă ruşinez de un refuz promisiunea de [a compune] pentru ea personal o mică disertaţie pe această temă, pe care, dezvoltând-o până astăzi, din voia Domnului, după cum înţeleg acum, o dedic amintirii sale: pentru ca, îmbrăcată cu veşmintele sacerdotale [descrise] într-un volum anterior, adresat ei1041, să se bucure, trecând prin pustietatea acestei lumi, că a ajuns în sfârşit în Pământul Făgăduinţei.
1041 Epistola LXIV, către Fabiola.
220
8. Dar să continuăm ceea ce am început. Pe când căutam o locuinţă demnă de o femeie aşa de importantă, de vreme ce râvnea la singurătate, dar nu voia să se lipsească de locul în care a poposit Maria, iată că, deodată, tot Răsăritul s-a cutremurat la răspândirea veştilor că din îndepărtata Maeotida1042, între îngheţatul râu Tanais şi barbarele triburi de massageţi, unde, între stâncile Caucazului, bastioanele lui Alexandru ţin pe loc sălbatice popoare, au năvălit puzderii de huni, care, roind încoace şi încolo pe cai iuţi, au umplut totul de sânge şi de groază. Era departe atunci armata romană, reţinută în Italia din cauza războaielor civile.
Despre neamul acesta povesteşte Herodot că în vremea lui Darius, regele perşilor, a ţinut Răsăritul prizonier timp de douăzeci de ani, încasând tribut de la egipteni şi etiopieni. Ferească Iisus lumea romană de asemenea fiare! Pe neaşteptate, erau prezenţi peste tot şi, alergând mai iute decât ştirile, nu arătau îndurare nici religiei, nici poziţiei sociale, nici vârstei, nici fragedei pruncii, îi sileau să moară pe cei care tocmai începuseră să trăiască şi, neavând habar de nenorocirea lor, râdeau între mâinile şi armele duşmanilor. Circula pretutindeni zvonul că se îndreaptă spre Ierusalim şi că dau năvală spre acest oraş din cauza lăcomiei nemăsurate după aur. Zidurile, neglijate din cauza nepăsării generate de pace, fură reparate în Antiohia. Tyrul, vrând să se rupă de pământ, căuta să-şi regăsească forma antică de insulă.
Atunci şi noi ne-am văzut constrânşi să pregătim corăbiile, să stăm la ţărm, să luăm măsuri de pază pentru venirea duşmanilor şi, deşi se dezlănţuiseră vânturile, să ne temem mai mult de barbari decât de naufragiu, veghind nu atât la salvarea proprie, cât la puritatea fecioarelor. În acea vreme, între noi se crease o anumită disensiune şi conflictele interne erau mai presus de lupta cu barbarii. Pe noi ne-au ţinut pe loc în Răsărit locaşurile deja stabilite şi iubirea nestinsă pentru Locurile Sfinte. Ea1043, pentru că tot ceea ce avea se găsea în bagaje şi peregrinase în toată lumea, s-a întors în ţară, ca să trăiască săracă acolo unde fusese bogată; poposi într-o casă străină ea, care odinioară avea mulţi oaspeţi şi care (ca să nu mai lungesc vorba) a cheltuit pentru săraci, sub privirile Romei, ceea ce (oraşul e martor) vânduse.
1042 Marea de Azov.
1043 Adică Fabiola.
221
9. Regretul nostru a fost doar că am pierdut bijuteria cea mai preţioasă din Locurile Sfinte. Roma redobândi ceea ce pierduse, iar limba cea obraznică şi bârfitoare a păgânilor fu redusă la tăcere de mărturia ochilor. Să-i laude ceilalţi mila ei, smerenia, credinţa; eu voi lăuda mai mult râvna inimii. Cartea în care odinioară, când eram tânăr, l-am îndemnat pe Heliodor către sihăstrie o ştia pe dinafară şi, privind zidurile romane, plângea că este închisă. Uitând de sexul ei, ignorându-şi fragilitatea şi dorind doar singurătatea, era acolo unde trăia cu sufletul. Nu putea fi ţinută pe loc de sfaturile prietenilor; ardea de dorinţa de a scăpa din oraş, de parcă ar fi scăpat din lanţuri. Administrarea banilor şi distribuirea lor precaută le numea un fel de necredinţă. Dorea nu să dea de pomană altora, ci, după ce şi-a împărţit dintr-odată bunurile, ea însăşi să cerşească în numele lui Hristos. Aşa se grăbea, aşa era de nerăbdătoare să nu întârzie, încât credeai că are de gând să plece. Şi astfel, pentru că era mereu pregătită, pe ea moartea nu a putut să o găsească nepregătită.
10. În timp ce o laud pe această femeie, îmi răsare brusc în minte dragul meu Pammachius. Paulina doarme pentru ca el să vegheze. A luat-o înaintea soţului ca să lase în urmă un slujitor al lui Hristos. El este moştenitorul soţiei, dar alţii sunt posesorii moştenirii. Se întreceau bărbatul şi femeia1044 cine să îşi pună cortul lui Avraam în Portul [roman] şi era între ei această rivalitate, cine să fie mai presus în omenie. Au învins şi unul, şi celălalt; au fost întrecuţi şi unul, şi celălalt. Amândoi s-au mărturisit învinşi şi învingători, câtă vreme, ceea ce dorea unul, celălalt împlinea. Îşi unesc averile, îşi întovărăşesc voinţele, pentru ca armonia să sporească ceea ce rivalitatea avea de gând să risipească. Nici nu s-a spus, că s-a şi făcut. E cumpărat un adăpost şi gloata aleargă spre adăpost. „Căci nu mai există suferinţă în Iacov, nici durere în Israel.”1045 îi aduc mările pe cei pe care pământul îi primeşte la sânul lui. Îi trimite Roma pe cei care se grăbesc, pe care ţărmul lin îi întărea, înainte să se îmbarce. Ceea ce Publius a făcut o dată, în insula Melita1046, faţă de un singur apostol sau (ca să nu ofer niciun prilej de dispută) de o singură corabie, cei doi îl fac des şi pentru mai mulţi. Sunt sprijinite
1044 Adică Pammachius şi Fabiola.
1045 Numerii 23, 21.
1046 Adică Malta. Publius, guvernatorul insulei Malta, i-a oferit găzduire Sfântului Apostol Pavel pentru trei zile; în acest răstimp, Sfântul Pavel l-a vindecat pe tatăl guvernatorului (cf. Faptele 28, 7-8).
222
nu numai nevoile săracilor, ci generozitatea lor, favorabilă tuturor, oferă ceva şi celor care mai au. Toată lumea a auzit, deodată, de azilul plasat în Portul roman. Într-o singură vară Britannia a învăţat ceea ce Egiptul şi Parthia cunoscuseră din primăvară.
11. Spusa aceea din Scriptură: „Pentru cei care se tem de Domnul, toate conlucrează întru bine”1047 am văzut-o confirmându-se la moartea acestei femei deosebite. Printr-un fel de presimţire a viitorului, le scrisese multor călugări să vină şi să o elibereze, căci o chinuia o grea povară, şi să-şi facă din bogăţia nedreaptă prieteni care să o primească în corturile veşnice1048. Au venit şi i-au devenit prieteni: ea a adormit ceea ce a şi vrut şi, după ce în sfârşit a lăsat jos poverile, a zburat mai uşoară către ceruri. Cât de mare considera Roma minunea Fabiolei vii, a demonstrat-o când aceasta a murit. Căci încă nu îşi dăduse duhul, încă nu îşi încredinţase sufletul datorat lui Hristos,
„Şi deja zvonul, luându-şi zborul, prevestitor de atâta jale”1049, aduna oamenii din Roma toată pentru funeralii. Răsunau psalmii şi, făcând să răsune acoperişurile de aur ale templelor, Aleluia răzbea către cer.
„Acest cor de tineri, acel cor de bătrâni, care prin cântec vestesc Meritele şi faptele femeii.”1050
Nu au fost sărbătorite prin triumf în acest fel nici victoria lui Furius asupra galilor, nici cea a lui Papirius asupra samniţilor, nici a lui Scipio asupra Numantiei, nici a lui Pompei asupra triburilor de la Pont. Aceia au biruit nişte trupuri, dar ea a subjugat slăbiciunile sufleteşti. Aud cum cetele merg înainte, iar mulţimea vine în valuri spre cortegiul funerar; nici pieţele, nici porticurile, nici acoperişurile care se înalţă nu au fost de ajuns ca să cuprindă spectatorii. Atunci Roma îşi văzu popoarele într-un singur tot: aplaudau toţi întru slava unei penitente. Şi nu e de mirare că oamenii săreau în sus de bucurie pentru mântuirea ei, dacă pentru convertirea ei îngerii se veseleau în cer.
Iată, pentru tine, Fabiola, un prinos târziu al talentului meu! Iată onorurile mele funebre! Am lăudat fecioare, văduve, femei măritate, cărora veşmintele le-au fost mereu albe, care „îl urmează
1047 Romani 8, 28.
1048 Cf. Luca 16, 9.
1049 VERGILIUS, Eneida, XI, 139.
1050 VERGILIUS, Eneida, VIII, 287-288.
223
pe Miel, oriunde merge”1051. Fericit elogiu acela care nu este pătat de nicio josnicie într-o viaţă întreagă! Departe însă de noi gelozia; la o parte, invidie! Dacă tatăl familiei este bun, de ce ar fi ochiul nostru rău? Cea care căzuse în mâinile tâlharilor a fost adusă acasă ca învingătoare, pe umerii lui Hristos. „Multe sălaşuri sunt în casa Tatălui.”1052 „Unde se înmulţeşte păcatul, se revarsă harul.”1053 Cel căruia i se iartă mai mult iubeşte mai mult.
EPISTOLA LXXVIII1054
Către Fabiola
Despre popasurile fiilor lui Israel prin deşert
1. În Psalmul al şaptezeci şi şaptelea, despre care credem, potrivit evanghelistului Matei, că a fost rostit de Domnul însuşi, se află povestea celor zece suferinţe îndurate în Egipt şi a ieşirii fiilor lui Israel în pustiu. Şi, deşi nu există nicio îndoială că cele ce sunt scrise au fost săvârşite, ca şi cum litera ar spune ceva, iar duhul ar ţine închis alt sens, el spune: „Voi deschide gura mea în parabole; voi rosti frazele de la început. Câte am auzit şi am văzut şi pe care ni le-au povestit părinţii noştri”1055. De aceea şi apostolul se exprimă cu aceleaşi cuvinte, fiindcă trăieşte în acelaşi spirit: „Toate li se întâmplau în chip alegoric; însă au fost scrise spre luarea-aminte a noastră, cei peste care au venit sfârşiturile veacurilor”1056. Şi: „Nu vreau, fraţilor, să ignoraţi faptul că toţi strămoşii noştri s-au aflat sub nor, şi toţi au traversat marea, şi toţi au fost botezaţi, întru Moise, în nor şi mare; şi toţi au mâncat aceeaşi hrană duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească. Însă ei sorbeau atunci din stânca duhovnicească ce venea după ei; stânca aceasta era însuşi Hristos”1057.
1051 Apocalipsa 14, 4.
1052 Ioan 14, 2.
1053 Romani 5, 20.
1054 Datarea epistolei: 398399. Despre Fabiola vezi epistola anterioară şi nota aferentă titlului acesteia, (n.ed.)
1055 Psalmul 77, 2-3.
1056 1 Corinteni 10,11.
1057 1 Corinteni 10,1-4.
224
Aşadar, dacă o parte a istorisirii călătoriei din Egipt se înţelege în chip spiritual, şi celelalte, care au fost trecute cu vederea de către apostol, din cauza lipsei de timp, se dovedesc a avea acelaşi înţeles. Căci acelaşi proroc, care în alt loc spusese: „Am locuit printre sălaşurile lui Chedar; sufletul meu a fost multă vreme locuitor în oraş străin”1058, neputând suporta absenţa din pământul sfânt, geme în lacrimi şi zice: „Mi-am reamintit de acestea şi sufletul s-a tulburat înlăuntrul meu, până să ajung în locul unui minunat cort, până la casa lui Dumnezeu, cu glasul bucuriei fără margini şi al mărturisirii, glas al celui care se veseleşte la ospăţ”1059. Şi în alt psalm: „Deschide-mi ochii şi voi contempla minunile din Legea Ta”1060. Chiar şi Pavel spune: „Legea este duhovnicească”1061; şi Domnul însuşi: „Dacă aţi crede în Moise, şi în Mine aţi crede, căci el a scris despre Mine”1062. Şi Evanghelia după Luca: „începând atunci de la Moise şi de la toţi prorocii, le explica, în toate Scripturile, cele ce fuseseră spuse despre El”1063.
Aşadar, iudeii, încă prunci, care nu pot să înghită bucate tari, ci se hrănesc până acum cu laptele copilăriei, să citească despre Faraon în sens trupesc1064 şi despre Marea Roşie, prin care se navighează spre India, şi despre mana asemănătoare coriandrului, şi să înţeleagă în sensul material toate lucrurile despre care s-a scris: despre lepra caselor şi despre lepra pielii şi a veşmântului; despre taurul ucigător de oameni şi despre dobitocul vinovat de adulter; şi despre urechea găurită cu sula a evreului care, din cauza soţiei şi a copiilor, vrea să devină sclav. Însă noi, fiindcă am părăsit Capernaumul, cândva un „câmp frumos”, şi am ieşit cu Iisus în deşert, ne hrănim cu pâinile Lui. Dacă suntem lipsiţi de minte şi asemănători dobitoacelor, ne hrănim cu orz; dar, dacă suntem fiinţe înzestrate cu raţiune, ne hrănim cu grâu şi cu acel grăunte de grâu bine măcinat, care, căzând pe pământ şi murind, a dat multe roade. Egiptul e izbit de nouă lovituri; Faraonul e zdrobit ca să elibereze poporul lui Dumnezeu. La urmă îi pierde pe întâi-născuţi,
1058 Psalmul 119, 5-6.
1059 Psalmul 41, 4-5.
1060 Psalmul 118,18.
1061 Romani 7,14.
1062 Ioan 5, 46.
1063 Luca 24, 27.
1064 Adică în sens literal. Ca de obicei, Fericitul Ieronim îşi deschide exegeza făcând distincţia între sensul literal-istoric şi cel alegorico-simbolic. (n.ed.)
225
ca să fie consacraţi lui Dumnezeu întâi-născuţii Israelului. Pe cei pe care întâi dorea să-i ţină, îi alungă în grabă. Trece pe acolo [îngerul] nimicitor, dar nu îndrăzneşte să se atingă de pământul păstoresc şi udat de ploi al Gesenului, căci stâlpii uşilor acestora erau însemnaţi cu sângele mielului şi vorbeau chiar prin acest fapt: „Lumina chipului Tău, Doamne, a fost pecetluită peste noi”1065. De unde însăşi solemnitatea este numită Phase, ceea ce noi putem denumi „trecere”, pentru că, pornind de la cele mai rele spre cele mai bune, părăsim întunecatul Egipt. Dar deja e timpul ca, pentru a împlini cele promise, să urmărim ordinea popasurilor lui Israel.
2. Stă scris în ultima parte a Cărţii Numerilor, care la evrei este numită Vaiedabber: „Acestea sunt taberele fiilor lui Israel, care au ieşit din pământul Egiptului cu cetele lor conduse de Moise şi de Aaron”1066; pe acestea grecii le numesc dnapas iţloi1067, iar noi, datorită specificului limbii noastre, le-am tradus, într-un mod mai expresiv, prin „popasuri” sau, pentru că e vorba despre o armată, prin „tabere”. Se face însă un catalog al popasurilor, de la primul până la ultimul; şi se enumeră în total patruzeci şi două, despre care Matei zice: „De la Avraam până la David, paisprezece generaţii de oameni, şi de la David până la plecarea din Babilon, paisprezece; şi de la plecarea din Babilon până la Hristos, paisprezece generaţii”1068, adică, la un loc, patruzeci şi două. Acestea sunt etapele pe care le parcurge cel cu adevărat evreu, cel care se grăbeşte să treacă de pe pământ la cer şi, părăsind Egiptul veacului, intră în Pământul Făgăduinţei. Şi nu e de mirare dacă, prin acel legământ al numărului, ajungem în împărăţia cerurilor, sub semnul căreia Stăpânul şi Mântuitorul nostru a ajuns de la primul patriarh până la Fecioară, ca şi cum ar ajunge la Iordan, care, curgând învolburat, potopea cu harul Sfântului Duh. Însă, când se scrie că ieşirea are loc „sub mâna”1069 lui Moise şi a lui Aaron, trebuie să înţelegi prin aceasta: Legea şi sacerdoţiul, lucrările şi cultul pentru Dumnezeu, fiecare dintre acestea având nevoie unul de celălalt. „Căci nu foloseşte la nimic” să cultivi virtuţile dacă nu-L cunoşti pe Creator; nici adorarea lui Dumnezeu nu va fi de folos pentru mântuire dacă nu împlineşti
1065 Psalmul 4, 6.
1066 Numerii 33,1.
1067 Lit. „puncte de plecare”.
1068 Matei 1,17.
1069 Cf. Numerii 33, 2.
226
poruncile Ziditorului. Prin aceste două mâini, ca doi Serafimi [ai chivotului], ne înălţăm până la mărturisirea Sfintei Treimi, rostind: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu Savaot!”1070
[Primul popas]
3. „Au pornit însă de la Ramses în întâia lună, în a cincisprezecea zi a primei luni, a doua zi de Paşti; au ieşit fiii lui Israel, sub mână înaltă, sub privirea tuturor egiptenilor. Şi egiptenii îi îngropau pe aceia dintre ei pe care Dumnezeu îi lovise, toţi întâii născuţi pe pământul Egiptului; şi Dumnezeu Şi-a împlinit judecata faţă de zeii lor.”1071
Numele de Ramses este tălmăcit de unii prin „zvârcolire violentă” sau „amărăciunea şi zvârcolirea viermelui”; dar noi considerăm că se poate tălmăci prin „tunet de bucurie”. În această cetate, care se afla la cele mai îndepărtate hotare ale Egiptului, s-a adunat poporul care dorea să plece în deşert, pentru că, părăsind tumultul vieţii lumeşti, se scutura de vechile vicii şi de viermele păcatelor care îl rodea mai înainte şi, schimbând toată amărăciunea în dulceaţă, asculta glasul lui Dumnezeu tunând deasupra Muntelui Sinai. Or, deoarece cuvintele divine şi spusele Sfintelor Scripturi, în roata acestui secol şi a acestei lumi, sunt numite „tunete”, psalmistul declară, spunând: „Glasul tunetului Tău în roată”1072. Iar cei care au auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl la botezul Mântuitorului au crezut că este un tunet.
După ce ne-am zvârcolit la auzirea trâmbiţei evanghelice şi am fost îmboldiţi de bucuria tunetului, ieşim [şi noi] în întâia lună, când „a trecut iarna şi s-a dus”1073, când este începutul primăverii, când pământul este gata să nască, când toate se reînnoiesc; şi ieşim „în a cincisprezecea zi a primei luni”, în ziua următoare după Paşti, în plină lumină a lunii, după ce am mâncat mielul cel neprihănit, cu picioarele încălţate, potrivit dorinţei apostolului, coapsele încinse cu sfială şi toiegele pregătite în mâini. Căci, deşi sărbătorim Paştile în Egipt, în a paisprezecea zi a lunii, mâncând mielul, totuşi
1070 Isaia 6, 3.
1071 Numerii 33, 3-4.
1072 Psalmul 76,17.
1073 Cântarea Cântărilor 2,11.
227
ni se face lună plină când părăsim Ramses, „sub mână înaltă”; acesteia i se zice „înaltă” fie pentru că [Dumnezeu] a lovit Egiptul, fie pentru că a ocrotit Israelul, sub privirile egiptenilor, care se uită cu uimire cum ieşim din viaţa lumească şi sunt chinuiţi de invidie, iar după aceea, dorind să ne oprească prin persecuţii, sunt sufocaţi; atunci şi egiptenii îşi îngroapă primii născuţi, iar părinţii morţi apasă prin faptele lor pământeşti peste fiii cei morţi. Întâii născuţi ai egiptenilor îmi pare că sunt învăţăturile filosofilor, prin care îi ţineau pe oameni amăgiţi şi prinşi ca într-o plasă. Acestea, după ce Israel a scăpat viu, îl înconjoară cu morţii lor, ca nu cumva să imite exemplul celor care pleacă. Cât despre ceea ce urmează mai departe: „Şi Şi-a împlinit judecata asupra zeilor lor”, sau, după cum au tradus „cei şaptezeci”, „răzbunările”, evreii afirmă că, în noaptea în care a ieşit poporul, în Egipt au fost nimicite toate templele, fie de cutremur, fie izbite de fulgere. Însă, în sens spiritual, învăţăm că, odată ce noi ieşim din Egipt, idolii rătăcirilor se prăbuşesc şi e sfărâmată întreaga cultură ridicată pe învăţături pervertite.
[Al doilea popas]
4. „Şi, plecând fiii lui Israel din Ramses, şi-au aşezat tabăra în Sucot.”1074
Al doilea popas. În timpul acestuia ei coc pâinile azime şi întind pentru prima dată corturile, de la care şi locul şi-a luat numele. Într-adevăr, Sucot se traduce în limba noastră prin „pavilioane” sau „corturi”. Şi de aceea, în luna a şaptea, în a cincisprezecea zi a lunii, există sărbătoarea corturilor. Aşadar, după ce am ieşit din Egipt, ne-am fixat mai întâi corturile, ştiind că trebuie să pornim spre alte locuri. Atunci nu am mâncat din aluatul Egiptului, „din aluatul răutăţii şi al ticăloşiei”, ci „ne-am hrănit din azimile curăţiei şi ale adevărului”1075, împlinind prin faptă învăţăturile Domnului: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor!”1076 La acest popas suntem povăţuiţi să ne amintim întotdeauna de ieşirea din Egipt; să sărbătorim [trecerea], adică Paştile Domnului; să consacrăm Domnului
1074 Numerii 33, 5.
1075 1 Corinteni 5, 8.
1076 Matei 16,11.
228
pârga pântecelui nostru şi a tuturor virtuţilor, în locul întâilor născuţi ai Egiptului, care au fost nimiciţi.
[Al treilea popas]
5. „Şi, plecând din Sucot, şi-au aşezat tabăra în Etam, care se află la marginea pustiului.”1077
Al treilea popas se desfăşoară după cel al corturilor; în timpul acestuia Dumnezeu e văzut mai întâi noaptea, într-o coloană de foc, iar în timpul zilei, într-o coloană de nor, ca să meargă înaintea poporului şi să devină călăuză a călătoriei. Etam înseamnă pentru noi „tărie” şi „perfecţiune”, despre care şi David cântă: „Tu ai despicat fluviile Etamului”1078, adică „pe cei tari”. Este o mare vitejie să părăseşti Egiptul şi să zăboveşti la marginile pustietăţii. Din aceasta înţelegem că locul Sucot era încă în apropiere de meleagurile Egiptului. Căci, prin spusele: „Care se află la marginile cele mai îndepărtate ale pustiului”, se arată că se află între hotarele pustiului şi cele ale Egiptului. Să ne pregătim curajul, să luăm asupra noastră tăria desăvârşită, pentru ca, între tenebrele greşelilor şi tulburarea nopţii, să apară lumina cunoaşterii lui Hristos. Chiar şi ziua noastră să aibă un nor ocrotitor, ca să putem să ajungem cu aceste călăuze în Ţara Sfântă.
[Al patrulea popas]
6. „Şi plecând din Etam, s-au întors la Pi-Hahirot, care este de partea opusă a Baal-Ţefonului, şi şi-au aşezat tabăra în faţa Migdolului.”1079
Al patrulea popas este Pi-Hahirot, care se tălmăceşte prin „gura nobililor” şi se scrie prin litera heth. Câţiva socotesc în chip eronat că hiroth înseamnă „case la ţară”; dar este în mod clar o greşeală ca, în locul elementului menţionat mai sus, să se citească litera ain. Baal-Ţefon se traduce în limba noastră „stăpânul vântului” sau „urcuşul pe loc înalt” sau „cel care
1077 Numerii 33, 6.
1078 Cf. Psalmul 73,16.
1079 Numerii 33, 7.
229
păstrează taine”. Mai departe, Migdol înseamnă „mărime” sau „turn”. Aşadar, luând asupra noastră vitejia, suntem înnobilaţi în numele Domnului şi dispreţuim tainele idolului Baal-Ţefon şi ne îndepărtăm de fastul şi de trufia născută din turnurile acestuia. Căci el nu-şi are originea nici în regiunea australă, de unde vine Domnul1080, nici în cea de miazăzi, unde logodnicul stă culcat în mijlocul florilor1081; ci este stăpânul acvilonului, al vântului atât de rece, de la care se aprind relele pe pământ: întrucât acesta este foarte rece, e „favorabil”1082 numai prin nume, luându-şi în mod fals numele virtuţii şi al părţii drepte, de vreme ce se află cu totul în partea nefavorabilă, stânga.
[Al cincilea popas]
7. „Şi, plecând din Pi-Hahirot, au trecut prin mijlocul mării în deşert şi au străbătut timp de trei zile drumul prin pustiul Etamului şi şi-au aşezat tabăra în Mara.”1083
Al cincilea popas a fost Mara, care se traduce prin „amărăciune”. Nu puteau să ajungă până la abisurile Mării Roşii şi să-l vadă pe Faraon pierind împreună cu armata sa decât după ce au avut în gură „cuvinte nobile”, adică mărturisirea minunilor Domnului, când au crezut în Dumnezeu şi în slujitorul Său, Moise, şi au auzit de la el: „Dumnezeu va lupta pentru voi şi voi veţi tăcea”1084 şi când, victorioşi, după ce Mariam1085 le-a dat tonul, au făcut să răsune, prin chimvale şi dansuri, cântecele celor triumfători: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i-a prăvălit”1086. După propovăduirea Evangheliei, după corturile pribegilor, după înarmarea cu vitejie, după nobila mărturisire a Domnului, [ne] întâmpină din nou primejdiile. De unde învăţăm că trebuie să ne păzim întotdeauna de capcane şi să invocăm mila Domnului, ca să scăpăm de Faraonul care ne urmăreşte şi acesta să ne fie scufundat în botezul spiritual.
1080 Cf. Avacum 3, 3.
1081 Cf. Cântarea Cântărilor 1, 6.
1082 Dexter, în original, adică „favorabil” sau „din dreapta”, (n.ed.)
1083 Numerii 33, 8.
1084 Ieşirea 14,14.
1085 era Moise. (n.ed.)
1086 Ieşirea 15,1, 21.
230
Ieşind din Marea Roşie, li s-a arătat pustiul Sur, care este numit şi „pustiul Etam”, în care, intrând, au fost trei zile lipsiţi de apă, şi au ajuns la Mara, care şi-a primit numele de la „amărăciune”. Izvorul avea apă, dar nu avea apă dulce. Poporul murmură când vede apele, dar nu poate să bea din ele. Trebuie să înţelegi prin Mara apele literei care ucide, în care, dacă este cufundată Crucea prin mărturisire şi sunt adăugate tainele Pătimirii Domnului, tot ceea ce părea de nebăut, întunecat şi încremenit se schimbă într-un lucru plăcut. De unde a şi rămas scris: „Dumnezeu i-a orânduit poporului Legea şi judecăţile şi l-a pus la încercare”1087. Căci, unde e mărimea harului divin, acolo e şi mărimea primejdiei. Să nu te înspăimânţi dacă după victorie ajungi la amărăciune, fiindcă cei care sărbătoresc adevăratele Paşti mănâncă azimile împreună cu lucruri amare; iar încercarea naşte dovada, dovada naşte nădejdea, nădejdea naşte mântuire. Şi pentru medici, un anumit antidot care potoleşte umorile vătămătoare este numit după amărăciunea lui; el se arată însă a fi dulce, pentru că redă sănătatea; aşa cum, dimpotrivă, plăcerea şi excesul se sfârşesc prin amărăciune, după cum se spune în Scriptură: „Ceea ce, pentru un anumit timp, răsfaţă gâtlejul tău, în cele din urmă îl vei afla mai amar decât fierea”1088.
[Al şaselea popas]
8. „Şi, plecând din Mara, au venit în Elim, unde erau douăsprezece izvoare de ape şi şaptezeci de palmieri; şi aici şi-au aşezat tabăra.”1089
Al şaselea popas1090 se traduce prin „berbeci” sau „puternici”. Cât de frumoasă este ordinea virtuţilor! După victorie, încercarea; după încercare, refacerea. De la amărăciune ajungem la berbeci, la puternicii capi ai turmei, despre care în Iezechiel Domnul spune că îi va judeca, pentru că unii dintre ei au călcat în picioare apele şi au strivit oiţele, alţii au fost blânzi şi îngăduitori. Despre aceştia vorbeşte şi Psalmul al douăzeci şi optulea: „Aduceţi Domnului,
1087 Ieşirea 15, 25.
1088 Cf. Pildele 5, 3-4 (după Septuaginta).
1089 Numerii 33, 9.
1090 Adică Elim. (n.ed.)
231
fii ai lui Dumnezeu, aduceţi Domnului fiii berbecilor!”1091 La al şaselea popas avem un loc de adăpost. Niciodată mai înainte nu ne-au întâmpinat cele mai pure izvoare, decât acolo unde ţâşneşte învăţătura maeştrilor. Fără îndoială că e vorba despre cei doisprezece apostoli, din ale căror izvoare au fost aduse apele ca să ude uscăciunea întregii lumi. Lângă aceste ape au crescut şaptezeci de palmieri, prin care înţelegem învăţătorii de al doilea rang, deoarece evanghelistul Luca depune mărturie că au existat doisprezece apostoli şi şaptezeci de discipoli de mai mică importanţă, pe care Domnul îi trimitea doi câte doi înaintea Sa. Despre ei relatează şi Pavel când spune că Domnul le-a apărut mai întâi celor doisprezece apostoli, apoi tuturor apostolilor, vrând să se înţeleagă că unii erau primii, iar alţii discipolii lui Hristos de rangul al doilea. Să bem din acest fel de izvoare şi, mistuind dulcile roade ale victoriei, să ne pregătim pentru celelalte popasuri.
[Al şaptelea popas]
9. „Şi, plecând din Elim, şi-au aşezat tabăra la Marea Roşie.”1092 Marea Roşie, care este numită în ebraică lam Suph, este al şaptelea popas. Dar se pune întrebarea de ce, după trecerea Mării Roşii şi a izvorului Marei şi Elimului, au venit din nou la Marea Roşie, decât poate pentru faptul că, pornind la drum, le-a ieşit în cale vreun golf al mării, lângă care şi-au aşezat tabăra. Căci una este să traversezi marea, alta să-ţi fixezi în apropiere corturile. Prin aceste lucruri ni se atrage atenţia, chiar şi după însuşirea învăţăturii evanghelice, că, între cele mai dulci mâncăruri ale triumfurilor, ne apare uneori marea şi în faţa ochilor ni se înfăţişează trecutele primejdii. Deşi este o mare deosebire între a trece marea şi a o privi de departe. Expresia lam Suph este compusă, la evrei, din cuvintele „mare” şi „roşu”. Însă Suph înseamnă şi „roşu”, şi „papură”. De unde putem să bănuim că au ajuns la o anumită mlaştină sau la un lac, care era plin de păpuriş şi trestii. Nu există însă nicio îndoială că Sfânta Scriptură numeşte „mare” toate întinderile de ape. Acest popas nu este amintit în Ieşire, dar în schimb s-a scris că de la Marea Roşie au ajuns „la
1091 Psalmul 28,1.
1092 Numerii 33,10.
232
deşertul Sin, care se află între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a celei de a doua luni după ieşirea lor din Egipt”, adică în a treizeci şi una după ce au plecat din Ramses.
[Al optulea popas]
10. „Şi, plecând de la Marea Roşie, şi-au aşezat tabăra în pustiul Sin.”1093
Este al optulea popas, chiar dacă, după ordinea din Ieşire, este socotit al şaptelea. Dar trebuie să se ştie că tot pustiul până la Muntele Sinai este numit „pustiul Sin” şi chiar şi locul unui singur popas şi-a luat numele de la întreaga provincie, aşa cum şi „Moab” este numele atât al oraşului, cât şi al provinciei. În această pustietate sunt cinci popasuri: lam Suph, despre care am vorbit mai sus, şi pustiul Sin, Dofca, Aluş şi Rafidim, despre care vom vorbi în pasajele următoare. Sin însă este tălmăcit prin „rug” sau „ură”, fiecare dintre acestea ducând la înţelesuri mistice, anume că, după ce ajungem în acel loc, de unde Domnul urma să ne vorbească, ne expunem la o mare ură din partea duşmanului. Atunci vom vedea cum arde rugul, dar nu este mistuit, vom vedea cum este incendiată Biserica de persecuţii, dar nu piere, pentru că Domnul vorbeşte în ea. Şi ia aminte că în al optulea popas, în care sunt şi teascurile noastre (motiv pentru care şi Psalmul al optulea este desemnat la început cu acest titlu), cucerim pustiul Rugului, fiindcă sunt „mai mulţi fiii celei părăsite decât al celei care are bărbat”1094.
[Al nouălea popas]
11. „Şi, plecând din pustiul Sin, şi-au aşezat tabăra în Dofca.”1095 Al nouălea popas. La evrei numele acesta are sensul de
Kpouopa, adică „bătaie în uşă”, după cum spune şi Domnul: „Bateţi şi vi se va deschide”1096. În schimb, în cartea Numelor ebraice am tradus prin „alipire” şi „iertare”, ceea ce nu trebuie să încurce
1093 Numerii 33,11.
1094 Isaia 54,1.
1095 Numerii 33,12.
1096 Matei 7, 7.
233
cititorul. Să nu creadă că scriem lucruri aflate în dezacord; căci acolo am dat la iveală sensul uzual, dacă în mijlocul cuvântului se scrie cu litera beth; dar aici, în textul ebraic, l-am găsit scris cu phe, element care trimite mai degrabă la „izbire” decât „alipire”; iar sensul este evident: după răspunsurile Domnului, după a opta treaptă, cea a reînvierii, începem să batem la uşa tainelor lui Hristos. Aş dori ca cititorul înţelept şi zelos să ştie că eu traduc numele după originalul ebraic1097. De altminteri, am descoperit că în textele greceşti şi latineşti, în afară de câteva, toate [numele] au fost denaturate; şi mă mir că unii învăţaţi şi oameni ai Bisericii au vrut să traducă nume care nu există în ebraică şi să caute explicaţii închipuite în legătură cu texte rău traduse, aşa încât, în situaţia de faţă, în loc de „Dofca” să citească „Rafaca”, înlocuind o literă cu alta, fiindcă res şi daleth se disting doar printr-un mic apex, şi de aceea să tălmăcească prin „vindecare”, deducând apoi de aici un limbaj figurat corespunzător.
[Al zecelea popas]
12. „Şi, plecând din Dofca, şi-au aşezat tabăra la Aluş.”1098
Al zecelea popas nu este menţionat în Ieşire, însă se consideră că este înglobat în cel din pustiul Sin, fiindcă aceeaşi carte relatează că „întreaga mulţime a fiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin prin popasurile sale, după cuvântul Domnului, şi au ajuns la Rafidim”1099. Este evident că prin acest cuvânt sunt indicate mai multe popasuri ale unui singur ţinut. Aluş se traduce prin „drojdie”, pe care, „luând-o o femeie, o amestecă îndeajuns cu trei măsuri de făină, până când dospeşte totul”1100. În acest pustiu poporul murmură din cauza foamei şi, întorcându-se, priveşte de departe slava lui Dumnezeu din nor; şi primeşte seara prepeliţe, iar în dimineaţa zilei următoare, mană. Ia deci aminte că la al zecelea popas e amintită drojdia, iar apoi, după mâncatul cărnurilor, le este dăruită mana şi se împlineşte Scriptura, [care zice]: „A mâncat omul pâinea îngerilor”1101.
1097 Veritas hebraica, în original.
1098 Numerii 33,13.
1099 Ieşirea 17,1.
1100 Matei 13, 33.
1101 Psalmul 77, 29.
234
[Al unsprezecelea popas]
13. „Şi, plecând din Aluş, şi-au aşezat tabăra în Rafidim; şi nu era acolo apă pentru popor.”1102
Este al unsprezecelea popas, despre care am găsit că în cartea Numelor ebraice este tradus forţat prin [expresia]: „A văzut o gură îndestulătoare pentru ei” sau: „Vederea gurii celor puternici”; dar mai exact se traduce prin: „Moleşire a celor puternici” sau: „însănătoşire a celor puternici” sau, potrivit normelor limbii siriace: „Slăbire a mâinilor”. Acest [popas] e menţionat şi în Ieşire, după plecarea din pustiul Sin. Poporul se plânge la acest popas de o sete arzătoare; un izvor ţâşneşte atunci din stânca Horeb şi începe să curgă; şi, pentru că L-au ispitit pe Dumnezeu, locul a primit fie numele Rafidim, „ispitire”, fie Massa. Moise urcă pe munte, Iosua luptă împotriva lui Amalec; la semnul crucii, duşmanul este înfrânt, iar după ce mâinile celui care se roagă se lasă în jos, duşmanul redevine victorios. Moise şade pe piatra despre care în Zaharia se spune că avea şapte ochi1103, iar în Cartea lui Samuel este numită Aben ezer, adică „piatra de ajutor”1104. Şi pe fiecare dintre mâinile sale le sprijină Aaron şi Ur, adică „cel de la munte” şi „cel luminos”. După ce e înfrânt duşmanul, soseşte Ietro, o aduce pe Sefora şi pe cei doi fii ai ei; [Moise] stabileşte un consiliu de şaptezeci de bătrâni, ca prefigurare a Bisericii alcătuite din [felurite] neamuri, iar scăderea Legii este complinită prin înălţarea Evangheliei. Iar Rafidim este frumos tălmăcit prin „moleşire” şi „sănătate a celor puternici”, atât din cauza înfrângerii lui Amalec, cât şi datorită însănătoşirii lui Israel. Însă, dacă traducem Rafidim după sensul siriac, prin „slăbirea mâinilor”, vom spune că e prin referinţă la revolta poporului; i s-a dat locului acest nume din cauză că acest [popor] a murmurat împotriva Domnului. Am atins mai degrabă decât expus aceste lucruri, mulţumindu-ne să arătăm pe scurt că, după drojdia Aluşului şi punerea la încercare (Massa) a Bisericii, felurite ispite ale demonilor obişnuiesc să se ridice împotriva noastră.
1102 Numerii 33,14.
1103 Cf. Zaharia 3, 9.
1104 Cf. 1 Regi 4,1.
235
[Al doisprezecelea popas]
14. „Şi, plecând din Rafidim, îşi aşezaseră tabăra în pustiul Sinai.”1105
Este al doisprezecelea popas. Îndată să-ţi vină în minte numărul apostolilor. Este unul dintre multe popasuri, dar mai mare dintre toate, nu iese din rândul lor, dar le întrece în importanţă. Au ajuns în acest loc în a patruzeci şi şaptea zi, deoarece Scriptura zice: „în a treia lună a ieşirii fiilor lui Israel din Egipt, în această zi au trecut în pustiul Sinai; după ce au plecat din Rafidim, au venit în deşertul Sinai şi şi-au aşezat tabăra în pustiu şi a rămas Israel acolo, în faţa muntelui; şi Moise s-a urcat la Dumnezeu şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând”1106 şi aşa mai departe. Şi din nou: „Mergi”, zice, „la popor, şi sfinţeşte-i azi şi mâine, şi să-şi spele veşmintele, şi să fie pregătiţi în ziua a treia, fiindcă în ziua a treia va coborî Domnul pe Muntele Sinai, în văzul întregului popor”1107. Ceea ce s-a şi făcut. Şi şi-au spălat veşmintele şi, abţinându-se de la împreunarea cu soţiile, în ziua a treia a coborât Domnul pe munte; şi, în timp ce acesta fumega, iar fulgerele, tunetele, ceaţa, sunetul de trâmbiţă înspăimântau inimile muritorilor, „Moise vorbea, iar Domnul îi răspundea”1108.
Să socotim numărul şi vom afla că Legea a fost dată pe Muntele Sinai în a cincizecea zi a ieşirii lui Israel din Egipt. De aceea se celebrează şi sărbătoarea Cincizecimii şi apoi taina Evangheliei este împlinită prin pogorârea Sfântului Duh; după cum poporului dintâi i-a fost dată Legea în cea de-a cincizecea zi, în adevăratul jubileu şi în adevăratul an al iertării şi al adevăraţilor cinci sute cincizeci de dinari, care sunt lăsaţi debitorilor1109, tot astfel şi la apostoli şi la cei care se aflau cu ei, orânduiţi în număr de o sută douăzeci, coincizând cu vârsta lui Moise, a coborât Sfântul Duh şi, dezlegându-se limbile credincioşilor, întreaga lume s-a umplut de vestirea Evangheliei.
Mi-ar trebui mult timp dacă aş vrea să povestesc ce învăţături s-au dat în Lege, în ce mod a fost construit cortul, care este
1105 Numerii 33,15.
1106 Ieşirea 19,1-3.
1107 Ieşirea 19,10-11.
1108 Ieşirea 19,19.
1109 Cf. Luca 7, 41-42.
236
felurimea animalelor de jertfă, care este varietatea vaselor, care este îmbrăcămintea marelui preot, care a preoţilor, şi ceremoniile leviţilor, ce îndeplineau, în ce fel s-a făcut recensământul poporului. Voi spune doar că partea de mijloc a Ieşirii, şi întreaga carte a Leviticului, şi nu puţinele învăţături ale Numerilor, şi împărţirea poporului în diferite triburi, şi ofrandele conducătorilor au fost descrise în cadrul acestui popas şi că o expunere în mai multe volume abia dacă ar putea fi de ajuns pentru acest pasaj. Iar Sinai se traduce prin „tufişuri de măceş”, nu la singular, ca mai înainte, în pustiul Sin, ci la plural: acolo este începutul, aici este desăvârşirea; acolo unitatea, aici multiplicitatea. Căci una este să ai un singur har, şi alta este să le ai pe toate.
[Al treisprezecelea popas]
15. „Şi, plecând din pustiul Sinai, şi-au aşezat tabăra în mormintele poftei.”1110
Al treisprezecelea popas, al cărui nume a fost dat la lumină împreună cu explicarea lui, la evrei se numeşte Chibrot-Hataava. Iată şi o semnificaţie extrasă din Evanghelie; odată botezat, Iisus a fost dus pe dată de Duh în deşert şi era ispitit de diavol. La fel şi Israel, după o legătură apropiată cu Dumnezeu, după ce a poposit lângă Muntele Sinai un an şi patru zile, printr-o uimitoare orânduire a taberelor, a ieşit în pustiul Paran, care se traduce prin „măgar” sau „sălbăticie”; iar acolo el se lasă pradă fiarei celei rele, dezgustându-se de pâinea cerească şi dorind cărnurile egiptenilor; pe neaşteptate un incendiu îi mistuie pe mulţi, dar la rugăciunile lui Moise nimicitorul fum e înghiţit de flacără. Atunci [poporul] primeşte prepeliţe şi le înfulecă cu lăcomie, până la greaţă şi vomitare. Sunt aleşi şaptezeci de preoţi; aceştia merg la uşa cortului [întâlnirii], doi însă rămân pe loc, Heldad şi Medad, nu nesocotind porunca, ci supunându-se umilinţei, de vreme ce se consideră nedemni de această onoare, dar, chiar şi absenţi, fac profeţii. Şi, după săturarea poporului, „când hrana se afla încă în gura lor, mânia lui Dumnezeu s-a dezlănţuit împotriva lor şi i-a nimicit pe cei mai îmbuibaţi dintre ei şi i-a împiedicat pe aleşii lui Israel”1111
1110 Numerii 33,16.
1111 Psalmul 77, 34-35.
237
să nu se îndrepte repede spre rău; de aceea a şi fost numit locul respectiv „mormintele poftei” sau, după cum citim în Septuaginta, „mormintele dorinţei”.
Prin toate acestea suntem învăţaţi că noi, cei care am renunţat la înţelepciunea veacului şi am dispreţuit vasele egiptene, nu trebuie să murmurăm împotriva pâinii cereşti a Sfintelor Scripturi, nici să mai căutăm mâncărurile egiptenilor, care sunt mari consumatori de carne, ci hrana simplă a manei; în caz contrar, dacă vom dori să le râvnim din nou pe acestea, le vom înfuleca până la îngreţoşare; şi pe dată vom fi chinuiţi în focul Domnului şi dorinţa noastră seva preface în morminte, încât vom fi „morminte văruite, care pe din afară par arătoase oamenilor, pe dinăuntru însă sunt pline de oasele morţilor şi de tot felul de necurăţenii”1112.
[Al paisprezecelea popas]
16. „Şi, plecând din mormintele poftei, şi-au aşezat tabăra în Haserot.”1113
Al paisprezecelea popas este în pustiul Paran, care se traduce prin „vestibule”. În timpul acestuia, Aaron şi Mariam murmură împotriva lui Moise din cauza etiopienei; în sens tipologic, ca pedeapsă a geloziei faţă de Biserica adunată din neamuri, poporul iudeilor este cuprins de o scârboasă lepră; nu se mai întoarce în cortul [întâlnirii] şi nu-şi mai recapătă vechea lui sănătate până ce nu se împlineşte timpul stabilit al deplinătăţii neamurilor. Şi observă, înţeleptule cititor, faptul că, după desăvârşirea virtuţii prin al doisprezecelea număr, fiindcă Israel s-a semeţit şi a dorit în „mormintele poftei” cărnurile egiptene, el ridică din nou o altă temelie şi pătrunde iarăşi în „atrii”, adică în „vestibulele” virtuţii, arătându-ne că şi cei care stau în picioare pot să cadă, şi cei care au căzut pot să se ridice din nou. Iisus a fost aşezat „spre căderea şi ridicarea multora”1114 şi spune chiar El prin proroc: „Oare cel care cade nu se va ridica?”1115
1112 Matei 23, 27.
1113 Numerii 33,17.
1114 Luca 2, 34.
1115 Ieremia 8, 4.
238
[Al cincisprezecelea popas]
17. „Şi, plecând din Haşerot, şi-au aşezat tabăra în Ritma.”1116; în locul acestei fraze, citim mai sus, în aceeaşi carte: „După ce poporul a plecat din Haşerot, şi-au aşezat tabăra în pustiul Paran”1117.
Acesta este deci al cincisprezecelea popas. Şi trebuie să observăm că celelalte optsprezece popasuri rămase, al căror catalog este acum enumerat pe scurt, de la Ritma până la Eţiongheber, adică până la al treizeci şi doilea popas, sunt cuprinse sub numele de „pustiul Paran”; iar tot ce s-a scris în privinţa acestora s-a petrecut în perioade diferite. Fiindcă acestea nu au fost împărţite în popasuri separate, le vom pomeni noi împreună, ca apoi să ajungem la celelalte. Ritma se traduce prin „sunet” sau „ienupăr”, deşi foarte mulţi susţin că la greci arceuthon semnifică altă specie de arbore. Dar şi în primul psalm al treptelor se spune „ienupăr”, potrivit originalului ebraic, acolo unde e scris: „Ce să ţi se dea sau ce să ţi se aşeze la limba ta vicleană?”1118, iar prorocul răspunde: „Ascuţitele săgeţi ale celui puternic, însoţite de cărbuni de ienupăr”1119. La noi, în loc de această expresie, se citeşte „[cărbunii] singurătăţii”. Se spune că acest lemn păstrează multă vreme focul, încât jăraticul rezultat din cenuşa acestuia, dacă e ţinut acoperit, rezistă un an. De unde învăţăm că, după mormintele poftei şi vestibulele [virtuţii], noi trecem la lemnul care păstrează multă vreme căldura, ca să ne aprindem în duh şi, cu sunet limpede şi cu glas înălţat până în văzduh, să propovăduim Evanghelia Domnului.
Iar de la acest popas până la cel de-al treizeci şi doilea sunt incluse următoarele povestiri: douăsprezece iscoade sunt trimise în Ţara Sfântă, ciorchinele de strugure se reîntoarce în tulpină şi este înfăţişată, pe scurt, Pătimirea lui Hristos. Poporul iudeilor murmură, temându-se de o năvală a uriaşilor. Luptă împotriva lui Amalec şi a canaanenilor, în ciuda voinţei lui Dumnezeu, şi, după ce a fost învins, înţelege ce jertfe trebuie să aducă în Ţara Sfântă. Datan, Abiron şi fiii lui Core se ridică împotriva lui Moise şi Aaron şi sunt înghiţiţi în adâncul pământului. La mijloc între morţi şi
1116 Numerii 33,18.
1117 Numerii 13,1.
1118 Psalmul 119, 3.
1119 Psalmul 119, 4.
239
vii, înarmat cu o căţuie, marele preot înaintează şi mânia stârnită a lui Dumnezeu este oprită de glasul sacerdotului. Nuiaua lui Aaron produce o floare şi frunze, iar uscăciunea care reînverzeşte este păstrată spre veşnică amintire. Încă nu exista templu, dar existau deja păzitori ai templului; încă nu existau preoţi, leviţii nu ofereau încă sacrificii, dar textul mistic descrie deja rolurile lor. O viţea roşcată este arsă în holocaust, iar cenuşa ei devine o stropire de ispăşire. Alegoriile tuturor acestor lucruri ar cere fiecare în parte câte o carte proprie şi mai bine tac decât să spun prea puţin.
[Al şaisprezecelea popas]
18. „Şi, plecânddin Ritma, şi-auaşezattabăraîn Rimon-Pereţ.”1120 Este al şaisprezecelea popas, care se traduce în limba greacă
prin poiSq SiaKOTrfj, iar în latineşte: „împărţire a mărului punic”, adică ceea ce alţii numesc „rodie”. Fructul acestui arbore are, în Sfintele Scripturi, un dublu înţeles: fie de sân al Bisericii, care adăposteşte sub învelişul său întreaga mulţime a credincioşilor, fie de diversitate şi de armonie a virtuţilor, potrivit cu versetul: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut erau una”1121, fiecare treaptă fiind separată în aşa fel încât toate să fie ţinute laolaltă în acelaşi edificiu.
[Al şaptesprezecelea popas]
19. „Şi, plecând din Rimon-Pereţ, şi-au aşezat tabăra în Libna.”1122
Este cel de-al şaptesprezecelea popas, pe care îl putem traduce prin „cărămizi”, deşi unii, redându-l prin „Lebona”, l-au tălmăcit greşit ca „alb strălucitor”. Citim în Ieşire despre cărămizile egiptene, din pricina cărora poporul, în timp ce le făcea, gemea de durere1123. Şi în Maleahi citim despre cărămizile distruse pe care Idumeea
1120 Numerii 33,19.
1121 Faptele 4, 32.
1122 Numerii 33, 20.
1123 Cf. Ieşirea 1,14.
240
se străduia să le înlocuiască cu pietre şlefuite1124. Şi în Iezechiel, despre cărămida pe care este desenată imaginea Ierusalimului asediat1125. Din toate acestea învăţăm că, pe drumul vieţii noastre şi prin trecerea dintr-un loc în altul, noi când creştem, când descreştem şi, după ce am avut un rang bisericesc, adesea coborâm la meşteşugul cărămizilor.
[Al optsprezecelea popas]
20. „Şi, plecând din Libna, şi-au aşezat tabăra în Risa.”1126
Al optsprezecelea popas se tălmăceşte prin „frâie”. Căci, dacă după plecare coborâm iarăşi la munca lutului, trebuie să fim ţinuţi în frâu şi îndreptaţi din rătăciri şi prăpăstii prin zăbalele Sfintelor Scripturi. Acest cuvânt, pe cât mă ajută memoria, nu am ştiut să-l găsesc la evrei, în Sfintele Scripturi, nicăieri altundeva în afară de cartea apocrifă care este numită de greci ĂETrrfj, adică „mica” Geneză: acolo, după ce a fost construit turnul, acesta este rânduit drept stadion, în care să se exerseze pugiliştii şi atleţii şi să fie pusă la încercare iuţeala alergătorilor. Şi psalmistul zice: „Strânge în frâu şi în botniţă fălcile celor care nu se apropie de tine”1127. Şi apostolul zice: „Nu ştiţi că cei care aleargă pe stadion aleargă cu toţii, dar unul singur primeşte premiul? Astfel alergaţi, încât să-l primiţi şi voi”1128.
[Al nouăsprezecelea popas]
21. „Şi, plecând din Risa, şi-au aşezat tabăra în Chehelata.”1129
Al nouăsprezecelea popas se traduce prin „Biserică”. Paşii rătăcitori ai alergătorilor sunt traşi înapoi spre Biserică prin frâie şi aceştia se grăbesc să intre din nou prin uşile pe care le părăsiseră mai înainte.
1124 Cf. Maleahi 1, 4.
1125 Cf. Iezechiel 4,1-2.
1126 Numerii 33, 21.
1127 Psalmul 31,10.
1128 1 Corinteni 9, 24.
1129 Numerii 33, 22.
241
[Al douăzecilea popas]
22. „Şi, plecând din Chehelata, şi-au aşezat tabăra pe Muntele Şafer.”1130
Al douăzecilea popas se tălmăceşte prin „frumuseţe”, iar [popasul] s-a orânduit pe muntele „frumuseţii”, cel despre care spune şi începutul Psalmului al paisprezecelea: „Doamne, cine va locui în cortul Tău sau cine se va odihni pe muntele Tău sfânt?”1131 Iată la ce folosesc frâiele! Ne trag înapoi de la vicii, ne duc în corurile virtuţilor şi ne fac să locuim în Hristos, neasemuit de frumosul Munte. Această Piatră, după cum citim în Daniel, scoasă din munte fără ajutorul vreunei mâini, a crescut şi a devenit un Munte mare şi a umplut întreg pământul1132. Acesta, după cum citim în Iezechiel, l-a rănit pe regele Tyrului1133. Spre El, în Isaia şi în Miheia, se îndreaptă popoarele, zicând: „Veniţi să ne urcăm pe Muntele Domnului şi la casa Dumnezeului lui Iacov; iar El ne va vesti drumurile Sale şi vom umbla pe cărările Lui”1134.
[Al douăzeci şi unulea popas]
23. „Şi, plecând de pe Muntele Şafer, şi-au aşezat tabăra în Harada.”1135
Al douăzeci şi unulea popas se traduce prin cuvântul „miracol”. Cât de frumoasă este această ordine a înaintărilor, cât de aleasă ţesătura credincioşilor! După truda la cărămizi suntem ţinuţi în frâu, după frâie suntem introduşi în Biserică; după locuirea în Biserică, urcăm la Muntele Hristos, în care, aşezându-ne, rămânem încremeniţi şi ne minunăm: atât de mult încât, în timp ce-I înălţăm laude, este învins graiul nostru, al celor care aflăm în El „cele ce nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, cele ce nici nu au urcat în inima omului”1136.
1130 Numerii 33, 23.
1131 Psalmul 14,1.
1132 Cf. Daniel 2, 34-35.
1133 Cf. Iezechiel 28,16.
1134 Isaia 2, 3; Miheia 4, 2.
1135 Numerii 33, 24.
1136 1 Corinteni 2, 9.
242
[Al douăzeci şi doilea popas]
24. „Şi, plecând din Harada, şi-au aşezat tabăra în Machelot.”1137
Al douăzeci şi doilea popas se traduce prin cuvântul „întruniri”. Căci în aceasta constă mulţimea credincioşilor: Biserica primilor născuţi, armonia tuturor virtuţilor. Atunci, într-adevăr, putem să spunem: „Iată cât de bine şi cât de plăcut este ca fraţii să locuiască laolaltă!”1138; şi: „Domnul îi face să locuiască în casă după o singură regulă”1139.
[Al douăzeci şi treilea popas]
25. „Şi, plecând din Machelot, şi-au aşezat tabăra în Tahat.”1140
Al douăzeci şi treilea popas poate să fie înţeles şi prin „dedesubt”, dar îl vom tălmăci mai bine prin „frică”. Ai venit în Biserică, ai urcat pe cel mai frumos munte, mărturiseşti cu uimire şi admiraţie măreţia lui Hristos; vezi acolo mulţi tovarăşi ai virtuţii tale: „Nu te arăta trufaş, ci teme-te!”1141 „Căci Domnul Se împotriveşte celor trufaşi, dar celor smeriţi le dă harul Său.”1142 Şi: „Cine se înalţă să aibă grijă să nu cadă”1143; „cei puternici vor fi cu putere pedepsiţi”1144. Teama este păzitoarea virtuţilor, lipsa de teamă lesne duce la greşeală. De aceea şi într-un psalm, după ce spusese: „Domnul mă călăuzeşte şi nimic nu-mi va lipsi, m-a aşezat acolo, în loc de păşune”1145, prorocul adaugă teama, care este păzitoarea fericirii, şi zice: „Nuiaua Ta şi toiagul Tău, ele m-au mângâiat”1146. Şi are următorul înţeles: „Temându-mă de chinuri, am păstrat harul pe care îl primisem”.
1137 Numerii 33, 25.
1138 Psalmul 132,1.
1139 Cf. Psalmul 67, 6.
1140 Numerii 33, 26.
1141 Romani 11, 20.
1142 Iacov 4, 6.
1143 Cf. Luca 14,11.
1144 înţelepciunea lui Solomon 6, 6.
1145 Psalmul 22,1-2.
1146 Psalmul 22, 5.
243
[Al douăzeci şi patrulea popas]
26. „Şi, plecând din Tahat, şi-au aşezat tabăra în Tarah.”1147
Este al douăzeci şi patrulea popas, pe care unii îl traduc prin „răutate” sau „hrană pentru vite” şi nu ar greşi dacă [acest cuvânt] ar fi scris cu litera ain; însă acum, fiindcă în ultima silabă există o dublă aspiraţie, e clar de ce este o greşeală. Cu acelaşi cuvânt şi cu aceleaşi litere găsesc că este desemnat părintele lui Avraam, care în cartea apocrifă a Genezei, despre care am vorbit mai înainte, fiindcă alungase corbii care devorau grânele oamenilor, a căpătat numele de „vânător” sau „izgonitor”. Aşadar, să-l imităm şi noi pe Tarah şi, plini de grijă, să ţinem departe păsările cerului, care se grăbesc să ciugulească grâul semănat lângă drum. Căci şi patriarhul Avraam, care este prefigurarea lui Israel, a tăiat mădularele animalelor de jertfă şi nu îngăduie ca jertfele să fie devorate de păsări1148; iar corbii din văi scot ochiul dispreţuitor1149. Adevăratul Moise şi Ilie1150 ia de soţie o etiopiană şi este hrănit de corbi1151. Dacă ai teamă, vei fi plin de grijă; dacă vei fi plin de grijă, leul nu va putea să intre în ţarcul oilor tale. Pune aceasta în legătură fie cu întâistătătorii Bisericilor, fie cu paznicul sufletului tău, în care diavolul se străduieşte să intre prin feluritele fisuri ale viciilor!
[Al douăzeci şi cincilea popas]
27. „Şi, plecând din Tarah, şi-au aşezat tabăra în Mitca.”1152
Al douăzeci şi cincilea popas se traduce prin cuvântul „dulceaţă”. Te-ai urcat pe înălţime, ai admirat corurile virtuţilor, te-ai temut de prăbuşire, ai izgonit pe cei care îţi întindeau curse, curând te urmează dulcele fruct al lucrării tale şi, la fel ca în studierea literaturii, savoarea fructelor va compensa amărăciunea
1147 Numerii 33, 27.
1148 Cf. Facerea 15,10-11.
1149 Cf. Pildele 30,17.
1150 Adică Mântuitorul Hristos, simbolizat de cei doi proroci.
1151 Cf. Numerii 12,1; 3 Regi 17, 4-6.
1152 Numerii 33, 28.
244
rădăcinilor şi vei zice: „Cât de dulci sunt vorbele tale pentru gâtul meu, mai mult decât mierea pentru gura mea!”1153 Şi pe logodnic îl vei auzi cântându-ţi: „Buzele tale picură miere, sora mea, logodnica mea”1154. Căci ce este mai suav decât învăţătura? Ce este mai bun decât ştiinţa? Ce e mai dulce decât Domnul? „Gustaţi şi vedeţi că Domnul este plăcut!”1155 De aceea şi Samson, care alungase păsările de la roadele sale şi legase vulpile care distrug viile şi ucisese leul care răgea, a găsit un fagure de miere în gâtlejul fiarei moarte.
[Al douăzeci şi şaselea popas]
28. „Şi, plecând din Mitca, şi-au aşezat tabăra în Haşmona.”1156
Al douăzeci şi şaselea popas înseamnă în limba noastră „grabă”, după cum e scris într-un psalm: „Vor veni trimişii din Egipt”1157, în loc de „trimişii”, în ebraică citim: „grăbiţii”; pentru ca, după ce am cules dulcile roade ale trudei, să nu ne mulţumim cu odihna şi răgazul, ci, grăbindu-ne din nou spre ţinte mai îndepărtate, să uităm de cele trecute şi să ne îndreptăm spre cele viitoare.
[Al douăzeci şi şaptelea popas]
29. „Şi, plecând din Haşmona, şi-au aşezat tabăra în Moserot.”1158 Al douăzeci şi şaptelea popas înseamnă „lanţuri” sau „învăţături”, ca să pornim cu pas grăbit spre maeştri şi să le tocim pragurile şi să considerăm preceptele virtuţilor şi tainele Scripturilor ca pe nişte veşnice lanţuri, potrivit cu ceea ce se spune în Isaia: „Şi sabeenii, bărbaţi înalţi, la tine vor trece şi ai tăi vor fi; în urma ta vor umbla, legaţi cu cătuşe”1159; şi: „Pavel, cel legat în lanţuri pentru Iisus Hristos”1160. Două sunt felurile de lanţuri, în Scripturi, pe care
1153 Cântarea Cântărilor 4,10.
1154 Cântarea Cântărilor 4,11.
1155 Psalmul 33, 8. Fericitul Ieronim traduce prin suavis, „plăcut”, acolo unde Septuaginta are xprpTÖg, „bun”, „bun la gust”, (n. ed.)
1156 Numerii 33, 29.
1157 Psalmul 67, 32.
1158 Numerii 33, 30.
1159 Isaia 45,14.
1160 Efeseni 3,1.
245
Samson le-a sfărâmat şi i-a învins pe duşmani. Şi în Ecclesiast citim, în legătură cu o curtezană: „Lanţul se află în mâinile sale”1161. Şi de către Domnul însuşi, Care zice: „Să rupem lanţurile lor şi să aruncăm departe de noi jugul lor”1162. Iar în altă parte: „Lanţul a fost zdrobit şi noi am fost eliberaţi”1163. Însă lanţurile lui Hristos sunt purtate de bunăvoie şi se prefac în îmbrăţişări. Oricine va fi înlănţuit de ele va zice: „Mâna Lui stângă se află sub capul meu, iar dreapta Lui mă va înconjura”1164.
[Al douăzeci şi optulea popas]
30. „Şi, plecând din Moserot, şi-au aşezat tabăra în Bene-Iaakan.”1165
Al douăzeci şi optulea popas se traduce prin „fiii nevoii” sau „ai scrâşnirii”. Dacă începi de la numărul unu şi aduni fiecare succesor până la şapte, rezultă numărul douăzeci şi opt. Care sunt aceşti fii ai nevoii, ne învaţă psalmul: „Aduceţi Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceţi-i Domnului pe fiii berbecilor”1166. Care este acea nevoie atât de mare, încât să fie impusă celor care i se opun? Când vei fi profund cunoscător al dumnezeieştilor Scripturi şi vei şti că legile şi mărturiile lor sunt lanţuri ale adevărului, te vei război cu potrivnicii, îi vei lega şi îi vei duce pe cei puşi în lanţuri în robie; şi vei face din foştii duşmani şi prizonieri copii ai lui Dumnezeu, pentru ca să spui dintr-odată, împreună cu Sionul: „Am fost stearpă şi lipsită de copii, surghiunită şi prizonieră, cine i-a hrănit pe aceştia? Am fost părăsită şi singură, iar aceştia unde erau?”1167 îl admiri pe Isaia; află atunci tainele aceluiaşi psalm: „Glasul Domnului cu putere, glasul Domnului cu măreţie, glasul Domnului care frânge cedrii”1168, pentru ca, după ce El îi va fi nimicit pe vrăjmaşi şi va fi izbit popoarele mai înainte părăsite ale omenirii, să se pregătească
1161 Ecclesiastul 7, 26.
1162 Psalmul 2, 3.
1163 Psalmul 123, 7.
1164 Cântarea Cântărilor 2, 6.
1165 Numerii 33, 31.
1166 Psalmul 28,1.
1167 Isaia 49, 21.
1168 Psalmul 28, 4-5.
246
cerbii în munţi şi El să fie „preaiubit ca fiul de unicorni”1169 şi fiecare să-I rostească slava în templul Său. Cât despre traducerea prin „fii ai scrâşnirii” pune-o în legătură cu următorul înţeles: că, de teama torturii şi a acelui loc unde „este jale şi scrâşnirea dinţilor”1170, părăsind lanţurile diavolului, grumazurile mulţimii credincioşilor trebuie să se supună [jugului] lui Hristos Domnul.
[Al douăzeci şi nouălea popas]
31. „Şi, plecând din Bene-Iaakan, şi-au aşezat tabăra pe muntele Hor-Haghidgad.”1171
Al douăzeci şi nouălea popas se traduce prin „veste”, sau „campanie” şi „pregătire”, sau (o traducere pe care, desigur, noi o considerăm mai aproape de adevăr) prin KotTOtKonrj, adică „măcelărire”. Noi, îndrumătorii ucenicilor şi ai credincioşilor, nu am putea nicidecum face din ei „fii ai nevoii” dacă nu i-am „omorî” pe foştii lor dascăli. Să fim cruzi în „uciderea” lor1172, mâna noastră să nu pregete să smulgă umărul sau vârful urechii din gura leului. „Blestemat să fie cel care face lucrarea Domnului cu nepăsare şi care opreşte sabia sa de la vărsarea sângelui.”1173 De aceea şi David spune: „Dimineaţa îi ucideam pe toţi păcătoşii ţării”1174. Cât despre „veste” şi „pregătire”, iată ce putem spune pe scurt: că le vom da măreţe îndemnuri spre virtute „fiilor nevoii” când le vom vesti răsplăţile viitoare şi îi vom învăţa să intre „pregătiţi” în lupte. Iar în toate cele trei situaţii învăţătorul rămâne pe munte, indiferent ce va face.
[Al treizecilea popas]
32. „Şi, plecând de pe muntele Hor-Haghidgad, şi-au aşezat tabăra în lotbata.”1175
1169 Psalmul 28, 6 (după Vulgata).
1170 Matei 8,12.
1171 Numerii 33, 32.
1172 Evident, îndemnul este unul simbolic, de abandonare a religiei şi culturii păgâne, (n.ed.)
1173 Ieremia 48,10.
1174 Cf. Psalmul 100, 8.
1175 Numerii 33, 33.
247
Al treizecilea popas se traduce prin „bunătate”; aşadar, după ce vom ajunge la starea omului desăvârşit, pe treapta sacerdotală şi la vârsta deplină a lui Hristos, la care şi Iezechiel era, pe când se afla lângă fluviul Chebar, vom putea cânta împreună cu David, în Psalmul al treizecilea: „în Tine, Doamne, am nădăjduit, nu mă voi pierde în veci”1176. Căci „păstorul cel bun îşi dă sufletul pentru oile sale”1177.
[Al treizeci şi unulea popas]
33. „Şi, plecând din lotbata, şi-au aşezat tabăra în Abrona.”1178
Al treizeci şi unulea popas este tălmăcit prin TFCIPEAEUOU;, adică „trecere” sau „tranziţie”. La aceasta ajunge adevăratul evreu, adică TTEpctTrţ, „trecătorul”, care poate să spună: „Trecând, voi vedea această măreaţă privelişte”1179; despre aceasta şi psalmistul cântă: „Şi nu au spus cei care treceau prin apropiere: «Binecuvântarea Domnului fie asupra voastră”1180. Căci „chipul lumii acesteia trece”1181 şi de aceea sfinţii doresc să treacă spre o lume mai bună şi, nemulţumiţi de starea prezentă, gem în fiecare zi: „De acestea mi-am adus aminte şi sufletul mi-am revărsat în sinea mea, căci voi merge la locul cortului celui minunat, chiar la casa lui Dumnezeu”1182. Ar fi prea mult dacă aş vrea să adun din toate Scripturile exemple cu privire la cuvântul „trecere”.
[Al treizeci şi doilea popas]
34. „Şi, plecând din Abrona, şi-au aşezat tabăra în Eţion-Gheber.”1183
Al treizeci şi doilea popas se traduce prin „lemnăriile omului” sau „ciopliturile omului” (ceea ce în greceşte se zice, într-un mod mai clar, £,uActKiopoi dvSpdq) şi se scrie cu litera ain, nu aşa cum
1176 Psalmul 30,1.
1177 Ioan 10,11.
1178 Numerii 33, 34
1179 Ieşirea 3, 3.
1180 Psalmul 128, 8.
1181 1 Corinteni 7, 31.
1182 Psalmul 41, 4.
1183 Numerii 33, 35.
248
greşesc grecii şi latinii, scriind cu ghimel. De unde în pustietate o mulţime de lemne, dacă nu spre a simboliza învăţătura unui dascăl sârguincios şi destoinic, care taie lemnele grosolane şi, cioplindu-le, face diferite vase, care sunt folositoare într-o casă mare? „Lemnăriile omului” pot să înfăţişeze toate felurile de locuri împădurite şi de copaci, iar prin aceasta mulţimea credincioşilor, după cum spune David: „Am găsit-o în întinderile pădurii”1184. Până aici, pustiul Paran cuprinde optsprezece popasuri, care au fost descrise în catalog, dar nu sunt cuprinse în itinerarul de mai sus.
[Al treizeci şi treilea popas]
35. „Şi, plecând din Eţion-Gheber, şi-au aşezat tabăra în deşertul Sin: acest popas este Cadeş.”1185
Ne întrebăm de ce al optulea popas este numit acum al treizeci şi treilea. Dar trebuie să ştim că cel dintâi se scrie cu litera samech şi se traduce prin „rug” sau „ură”; iar acesta se scrie cu litera sade şi se tălmăceşte prin „poruncă”. Iar cuvântul următor, „Cadeş”, nu înseamnă „sfântă”, cum cred cei mai mulţi, ci „schimbată” sau „mutată”. Citim în Facerea că, potrivit originalului ebraic, atunci când Iuda, care o considera pe Tamara o curtezană, îi trimite cadouri, el îl întreabă pe intermediarul darurilor: „Unde se află CadesaT, adică „prostituata” al cărei veşmânt era diferit faţă de cel al celorlalte femei1186. Şi în multe alte locuri am descoperit acelaşi lucru. Însă, dacă se tălmăceşte prin „sfântă”, atunci trebuie să înţelegem că acest cuvânt e folosit KoiTd dvTÎ)pacnv1187, aşa cum şi „Cruţătoarele”1188 sunt numite astfel pentru faptul că nu cruţă pe nimeni, „războiul”1189, pentru că nu e deloc frumos, iar „crângul sfânt”1190, pentru că nu luceşte aproape deloc.
1184 Psalmul 131, 6 (după Vulgata).
1185 Numerii 33, 36.
1186 Cf. Facerea 38, 21.
1187 „Prin antifrază”, „prin contrast” (n.ed.)
1188 Adică Parcele, zeiţe ale destinului. Fericitul Ieronim leagă în mod eronat substantivul Parcae de verbul parco („a cruţa”).
1189 Bellum, în original. Altă falsă etimologie prin care adjectivul bellus (diminutiv al lui bonus, „bun”), care înseamnă în limba latină „drăguţ, fermecător”, este pus în legătură cu bellum, înrudit cu substantivul indutiae, „amânare, armistiţiu”.
1190 Lucus, în original. Etimologie corectă de data aceasta: lucus este format din aceeaşi rădăcină ca substantivul lux („lumină”) şi verbul luceo („a străluci”).
249
în acest popas moare Mariam şi este îngropată; din cauza „apelor împotrivirii”, Moise şi Aaron îl sfidează pe Domnul şi li se interzice să treacă Iordanul; iar apoi, trimiţând soli la Edom, cer îngăduinţa de a trece, dar nu o primesc. Cine s-ar mai teme, după atâtea etape parcurse, de murmurul mulţimii şi de ofensa adusă de căpetenii şi de interzicerea trecerii unui drum? Mi se pare că în Mariam a murit profeţia, iar în Moise şi în Aaron s-a pus capăt Legii şi sacerdoţiului iudeilor, fiindcă ei nu pot nici să atingă Pământul Făgăduinţei, nici să scoată poporul credincios din pustiul acestei lumi. Şi observă faptul că, după moartea profeţiei şi după „apele împotrivirii”, ei nu pot să treacă de idumeanul carnal şi pământesc şi că, în ciuda multor rugăciuni şi a efortului, nu pot să-şi mai continue drumul; ci împotriva lor Edomul iese cu o numeroasă mulţime şi cu puternice forţe militare. Până şi tălmăcirea numelui [popasului] corespunde morţii şi ofensei şi trecerii interzise. Căci, unde este poruncă, acolo este şi păcat; unde este păcat, acolo este şi ofensă; unde este ofensă, acolo este şi moarte. Acesta este popasul despre care psalmistul cântă: „Va zgudui Domnul deşertul Cadeş”1191.
[Al treizeci şi patrulea popas]
36. „Şi, plecând din Cadeş, şi-au aşezat tabăra pe muntele Hor, la marginea ţării Edom. Şi preotul Aaron s-a urcat pe muntele Hor, la porunca Domnului, şi a murit acolo, în al patruzecilea an al ieşirii fiilor lui Israel din ţara Egiptului, în luna a cincea, în prima zi a lunii. Şi Aaron era de o sută douăzeci şi trei de ani când a murit pe muntele Hor. Şi a auzit regele canaanean din Arad, care sălăşluia în partea de miazăzi a ţării Canaan, că sosiseră acolo fiii lui Israel.”1192
Al treizeci şi patrulea popas înseamnă, după cum traduc cei mai mulţi, „lumină”. Şi nu ar greşi dacă ar fi scris cu litera aleph. Alţii traduc prin cuvântul „piele”, şi ar spune şi ei adevărul dacă ar fi pusă acolo litera ain. Câţiva traduc prin „deschizătură”, ceea ce ar putea fi acceptat dacă ar avea sunetul heth. Însă, fiindcă se citeşte cu [sunetul] he, se înţelege mai degrabă „munte” şi se poate citi:
1191 Psalmul 28, 8.
1192 Numerii 33, 37-40.
250
„S-a urcat preotul Aaron pe muntele muntelui”, adică pe vârful lui. Din aceasta ne dăm seama că pontiful a murit nu pur şi simplu pe munte, ci pe muntele muntelui, ca să se arate că locul este demn de meritele lui. Or el moare în anul în care noul popor urma să intre în Pământul Făgăduinţei, la hotarele cele mai îndepărtate ale ţării idumeilor. Şi, deşi pe munte el i-a lăsat sacerdoţiul fiului său Eleazar şi deşi Legea îi duce pe culmi pe cei care au împlinit-o, totuşi însăşi această măreţie nu trece dincolo de apele Iordanului, ci ea se află la cele mai îndepărtate hotare ale lucrărilor pământeşti. Poporul îl plânge pe acesta timp de treizeci de zile. Aaron este plâns, Iisus nu este plâns. În Lege [moartea] este o coborâre în lumea de dincolo; în Evanghelie, o trecere spre Rai. Şi aude canaaneanul că veniseră fiii lui Israel şi, în locul în care se aflau iscoade, acolo unde ştiau că poporul [lui] Israel păcătuise cândva, pornesc lupta şi îi iau prizonieri pe fiii lui Israel. Se dă din nou lupta în acelaşi loc; şi atunci, datorită jurământului sacru, învingătorul este învins şi cei învinşi se ridică deasupra lor, iar locul este numit Horma, adică „anatema”. Şi nu-mi vine greu să spun aceleaşi lucruri (este necesar pentru cei care citesc): condiţia umană e mereu schimbătoare pe drumul acestei vieţi, iar unul moare în vale, altul pe câmpii, altul pe munte; şi nu pur şi simplu pe munte, ci pe muntele muntelui, adică pe cea mai înaltă culme. Când duşmanul ne invadează, odată lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, şi ne duce prizonieri, să nu ne pierdem nădejdea în privinţa mântuirii noastre, ci să ne înarmăm din nou pentru luptă. Se poate întâmpla să învingem după ce am fost învinşi şi să triumfăm în acelaşi loc în care am fost înainte prizonieri.
[Al treizeci şi cincilea şi al treizeci şi şaselea popas]
37. „Şi, plecând de pe muntele Hor, şi-au aşezat tabăra la Ţalmona. Şi, plecând din Ţalmona, au venit la Punon.”1193
Aceste două popasuri, al treizeci şi cincilea şi al treizeci şi şaselea, nu se regăsesc în cursul istorisirii1194, ci în locul lor stă scris că „au ieşit de pe muntele Hor, pe calea Mării Roşii, ca să ocolească
1193 Numerii 33, 41-42.
1194 Capitolul 33 din Numerii rezumă punctual traseul parcurs de poporul evreu, în timp ce capitolele anterioare istorisesc pe larg întâmplările petrecute de-a lungul său. (n.ed.)
251
ţara Edom”1195. Prin acest [detaliu] se arată că respectivele [popasuri] erau aşezate la hotarele şi de jur-împrejurul ţării Edom. [Acolo] nu mai citim ca de obicei: „Plecând de pe muntele Hor, şi-au aşezat tabăra la Ţalmona” sau „la Punon”, ci că, după ocolirea ţării idumeilor, autorul ajunge la sfârşit şi spune: „Plecând fiii lui Israel, şi-au aşezat tabăra la Obot”1196. Nu a spus: „Au plecat din cutare şi cutare loc”, fiindcă a trecut sub tăcere cele două popasuri; aşadar, pentru că nu le pusese la socoteală, le-a reprodus la urmă.
Primul popas, Ţalmona, se traduce prin „mică imagine”, iar cel de-al doilea, Punon, printr-un diminutiv de la cuvântul „gură” (a se înţelege de la „gură”, nu de la „os”1197). În aceste locuri, după moartea lui Aaron, israeliţii murmură împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, resping cu dispreţ mana, sunt muşcaţi de şerpi şi, ca prefigurare a Mântuitorului, Care, aflat pe Cruce, a triumfat asupra adevăratului şi străvechiului şarpe, veninurile diavolului sunt nimicite. De aceea şi „mica imagine” a Chipului celui veritabil şi întipărit, care e Fiul lui Dumnezeu, se păstrează prin contemplarea Pătimirii Sale; şi, ceea ce ea crede din inimă, rosteşte cu gura, citind acel cuvânt al apostolului: „Cu inima se crede pentru dreptate, iar cu gura se face mărturisire spre mântuire”1198. Şi observă totodată că fiecare popas este desemnat unoKopiOTiKwq1199, fiindcă „în parte vedem şi în parte profeţim”1200 şi „acum privim în mister printr-o oglindă”1201.
[Al treizeci şi şaptelea popas]
38. „Şi, plecând din Punon, şi-au aşezat tabăra în Obot.”1202
Al treizeci şi şaptelea popas se traduce prin „vrăjitori” sau „prezicători”; sau, după cuvintele lui Elihu, „mari chiupuri”, care, după ce au fost umplute cu vin nou, fără să aibă niciun fel de răsuflătoare, pe
1195 Numerii 21, 4.
1196 Numerii 33, 43.
1197 în limba latină, formele de nominativ singular ale substantivelor „gură” (os,-ris) şi „os” (ps,-sis) sunt omonime.
1198 Romani 10,10.
1199 „Prin folosirea unor diminutive”.
1200 1 Corinteni 13, 9.
1201 1 Corinteni 13,12.
1202 Numerii 33, 43.
252
dată se sparg. Vrăjitorii au luptat împotriva lui Moise şi a lui Aaron; iar o femeie care se afla în Endor şi care avea, potrivit Septuagintei, duh „profetic”, potrivit textului ebraic, duh „vrăjitoresc” îşi bate joc de regele lui Israel. Multe sunt înşelătoriile şi numeroase laţurile în care sunt prinse sufletele omeneşti; dar noi să rostim încrezători în Dumnezeu: „Laţul a fost rupt, iar noi am fost eliberaţi”1203 şi: „Dacă voi merge prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, căci Tu eşti cu mine”1204. „Cădea-vor la stânga noastră o mie şi zece mii la dreapta noastră.”1205 Nu ne vom teme „de atac, nici de demonul amiezii”1206; ci ne vom astupa urechile, ca să nu ascultăm glasurile celor care fac farmece şi să nu luăm în seamă cântecele sirenelor. După chipul lui Dumnezeu, care se arată în raţiunea inimii, şi după mărturisirea credinţei, care se exprimă prin vorbă, se ridică şerpii şi nelegiuitele lor înşelătorii ne stârnesc spre războaie. Dar noi, care avem cea mai preţioasă comoară în vasele de lut, care pot să se spargă, astfel încât abia a mai rămas vreun ciob de oală din care s-ar putea să sorbi un pic de apă, să ne înconjurăm inima cu cea mai straşnică pază.
[Al treizeci şi optulea popas]
39. „Şi, plecând din Obot, şi-au aşezat tabăra la Iie-Abarim, la hotarele Moabului.”1207
Al treizeci şi optulea popas înseamnă „grămezi de pietre trecătoare”. Sunt pietre sacre, care se rostogolesc pe pământ, uşoare, şlefuite şi asemănătoare, prin rotunjimea lor, cu roţile care se învârt. Există şi alte astfel de pietre [în Scripturi], [cum sunt] cele cu privire la care prorocul porunceşte să fie ridicate din drum1208, ca să nu se lovească de ele picioarele drumeţilor. Cine sunt aceşti drumeţi? Desigur, călătorii şi trecătorii, care se grăbesc să treacă prin această viaţă spre alte popasuri. Cât despre cuvintele: „La hotarele Moabului” şi cele scrise mai sus: „în pustietatea care are Moabul la răsărit”1209, în sens literal, ele arată că până atunci israeliţii
1203 Psalmul 123, 7.
1204 Psalmul 22, 4.
1205 Psalmul 90, 7.
1206 Psalmul 90, 6.
1207 Numerii 33, 44.
1208 Cf. Ieremia 50, 26 (în Vulgata).
1209 Numerii 21,11.
253
s-au aflat în ţara idumeilor şi că acum vin la hotarele Moabului, trecând dintr-o provincie în alta. Căci nu trebuie să ne dăm osteneala pentru o singură virtute; ci, după cum s-a scris: „Vor merge din virtute în virtute”1210, adică trebuie să trecem de la o virtute la alta, fiindcă ele sunt legate unele de altele şi sunt înlănţuite astfel reciproc, aşa încât cine e lipsit de una este lipsit de toate. Dar să treci totuşi de la una la alta este propriu celor care contemplă răsăritul soarelui dreptăţii.
[Al treizeci şi nouălea popas]
40. „Şi plecând din Lie-Abarim” (sau, cum se spune în a doua variantă a originalului ebraic, Hihim), „şi-au aşezat tabăra la Dibon-Gad.”1211
Al treizeci şi nouălea popas se tălmăceşte prin „ispită înţeleasă cu curaj”. În relatarea istorică propriu-zisă găsim scris altceva în locul acestui popas. Căci, după ce şi-au aşezat tabăra în lie-Abarim, la hotarele Moabului, spre răsărit, se citeşte: „Au plecat de acolo şi s-au abătut din drum spre torentul Zared. Şi, plecând din acest loc, şi-au aşezat tabăra dincolo de Arnon, care se află în pustiul hotarelor Amoreei, pentru că Arnonul este la hotarele moabiţilor şi amoreenilor”1212; după acestea, au ajuns la un puţ, unde „Israel a cântat această cântare: «Ridică-te, puţule, pe care l-au săpat căpeteniile şi l-au deschis conducătorii popoarelor, în numele dătătorului de legi şi prin toiagul său! Şi din pustiu au ajuns la Matana; şi, din Matana, la „torentele lui Dumnezeu”; şi, de la „torentele lui Dumnezeu”, pe locuri înalte; şi, de pe locuri înalte, la valea care se află în regiunea Moab, pe culmea Fazga, care priveşte înainte, spre deşert”1213.
Câţiva, comentând în privinţa acestor locuri de la hotarele amoreenilor, consideră că nu sunt popasuri, ci locuri de trecere, şi că această enumerare, care e o digresiune, nu trebuie să afecteze lista popasurilor. Însă alţii, „lămurind cele duhovniceşti prin cele duhovniceşti”1214, nu admit că semnifică nişte ţinuturi; ci
1210 Psalmul 83, 8.
1211 Numerii 33, 45.
1212 Numerii 21,12-13.
1213 Numerii 21,17-20.
1214 1 Corinteni 2,13.
254
[susţin că] prin numele locurilor se exprimă progresele virtuţilor, că, după vrăjitori şi după mulţimea de pietre, ajungem adesea la torentele Zared, ceea ce se tălmăceşte prin „coborâre străină” şi că, prin această coborâre, trecem la Arnon, care se traduce prin „blestem”, aflat la hotarele „amoreenilor”, care fie sunt duşmani „amari”, fie îngâmfaţi, „pălăvrăgesc” multe. Dacă însă trecem peste hotarele Moabului, care s-a născut din incest1215 şi s-a îndepărtat de adevăratul tată, pe dată ne întâmpină un puţ, pe care nimeni din mijlocul plebei nu-l sapă, niciun om de origine umilă, ci căpetenii şi comandanţi, care dau legi popoarelor; şi, cântând un cântec de mulţumire pentru apa puţului şi darurile lui Dumnezeu, aceştia profeţesc pe unde vor trece şi în ce locuri vor ajunge, anume că din deşert vor sosi în Matana, care se traduce prin „dar”, şi de la Matana la Nahaliel, adică „torentele lui Dumnezeu”, şi de la Nahaliel la Bamot, care se tălmăceşte „locuri înalte” sau „moartea care soseşte”, atunci când ne facem asemănători morţii lui Hristos, şi de la Bamot ne întâmpină „valea smereniei”, care a fost totuşi aşezată pe vârful muntelui Fazga, ceea ce se tălmăceşte prin „cioplit”, care nu are nimic lipsit de formă şi grosolan, ci este şlefuit de mâna unui meşter; acest munte priveşte spre pustiul care în ebraică se numeşte Isimun. Adică, atunci când ne vom aşeza pe culmea virtuţilor, în acel moment vom privi prăbuşirile întregii lumi şi „pustietatea” tuturor păcatelor. Şi era să uităm, în goana discursului, să dictăm faptul că Dibon-Gad se traduce prin „ispită înţeleasă cu curaj”. După Dibon-Gad, se poartă război împotriva regelui Sihon al amoreenilor şi împotriva lui Og, regele Vasanului; şi învăţăm că, după ce vom ajunge pe culme şi vom bea din izvorul principilor şi regilor, urcându-ne pe muntele Fazga, nu trebuie să ne ridicăm în trufie, ci, dimpotrivă, vom şti că în faţa noastră se află un deşert. „Căci inima omului se ridică înainte de prăbuşire şi se smereşte înainte de slăvire.”1216
[Al patruzecilea popas]
41. „Şi, plecând din Dibon-Gad, şi-au aşezat tabăra la Almon-Diblataim.”1217
1215 Cf. Facerea 19, 36-37.
1216 Pildele 18,12.
1217 Numerii 33, 46.
255
Al patruzecilea popas se traduce prin „dispreţ faţă de marmelada de smochine” sau „faţă de insulte”. Prin aceasta învăţăm că trebuie dispreţuite toate dulcegăriile şi momelile plăcerilor acestui veac şi că nu trebuie să ne îmbătăm cu vin, în care se află desfrâul. Nu se oferă miere în jertfele aduse lui Dumnezeu şi nu ceara care conţine substanţe dulci luminează în cortul întâlnirii, ci uleiul cel mai pur, care se scoate din amarul măslinei. Căci „mierea picură de pe buzele femeii curtezane”1218; din această miere cred eu, conform înţelesului mistic, că a gustat Ionatan, fiind cu greu izbăvit de rugile poporului, după ce sorţii au căzut asupra lui1219. Cât despre faptul că „insultele” trebuie „dispreţuite” şi că, dacă sunt aruncate în faţă pe nedrept, ne procură chiar fericire, ne învaţă în chip desăvârşit Mântuitorul.
[Al patruzeci şi unulea popas]
42. „Şi, plecând din Almon-Diblataim, şi-au aşezat tabăra în munţii Abarim, în faţa lui Nebo.”1220
Al patruzeci şi unulea popas se traduce prin munţii „trecătorilor”, care se află în faţa muntelui Nebo, unde moare şi este înmormântat Moise, după ce înainte văzuse Pământul Făgăduinţei. Nebo se traduce prin „sfârşit”; aici Legea se sfârşeşte şi nu mai avem amintirea ei; de acum înainte harul Evangheliei se întinde fără de hotar. „Glasul ei s-a revărsat pe întreg pământul şi cuvintele ei au ajuns până la marginile lumii.”1221 Mai cugetă, totodată, că acum locaşul trecătorilor este în munţi şi că trebuie să înainteze mai departe. Într-adevăr, după mai mulţi munţi, coborâm în regiunile de şes ale Moabului şi la apele Iordanului, care se traduce prin „coborâre”. Căci, după cum am zis adesea, nimic nu este atât de periculos ca setea de glorie, lăudăroşenia şi un spirit care se umflă de conştiinţa virtuţilor sale.
[Al patruzeci şi doilea popas]
43. „Şi, plecând din munţii Abarim, şi-au aşezat tabăra în şesurile Moabului, deasupra Iordanului, lângă Ierihon, şi acolo
1218 Pildele 3, 3.
1219 Cf. 1 Regi 14, 24-46.
1220 Numerii 33, 47.
1221 Psalmul 18, 4.
256
şi-au fixat corturile, de la casa pustietăţii până la Abel-Şitim, în câmpia Moabului.”1222
La cel de-al patruzeci şi doilea popas, care este şi ultimul, să povestim repede faptele care s-au petrecut. Oprindu-se aici, poporul este binecuvântat, din porunca lui Dumnezeu, de către prezicătorul Valaam, pe care Balac, fiul lui Sefor, îl angajase cu plată, iar blestemul se preschimbă în laudă; [mulţimea] aude cuvintele Domnului răsunând dintr-o gură profană: „Se va ivi o stea din Iacov, şi un om se va ridica din Israel, şi va lovi căpeteniile Moabului, şi îi va nimici pe toţi fiii lui Set, şi Edomul va fi moştenirea sa”1223. [Poporul] preacurveşte cu fiicele lui Madian; iar Finees, fiul lui Eleazar, cuprins de zel pentru Domnul, îi străpunge cu pumnalul pe Zimri şi o prostituată madianită; de aceea a şi primit ca răsplată, spre veşnica amintire a acestei fapte, pântecele victimei sacrificate. Este din nou numărat poporul, pentru ca, după uciderea celor mai ticăloşi, un nou popor al lui Dumnezeu să fie recenzat. Intervin cele cinci fiice ale lui Salfaad şi, prin judecata Domnului, primesc moştenirea împreună cu fraţii lor; şi sexul feminin nu este exclus de la posesiunea lui Dumnezeu. Iosua îi urmează în munte lui Moise şi învaţă de la Lege ce jertfe trebuie să aducă, în sens duhovnicesc, în Adunare1224: mai întâi, ce trebuie să aducă în fiecare zi, apoi ce la Sabat, ce la calende, ce la Paşti, ce la Cincizecime, ce la luna nouă a celei de a şaptea luni, ce în postul aceleiaşi luni, în ziua a zecea; ce la sărbătoarea corturilor, când sunt ridicate tabernacolele, în a cincisprezecea zi a lunii menţionate mai sus. Sunt amintite legămintele soţiilor şi ale fiicelor, care sunt inutile fără autoritatea părinţilor şi soţilor; sunt amintite şi războiul împotriva madianiţilor, şi moartea prezicătorului Valaam, şi împărţirea prăzii, şi ofranda adusă din aceasta în cortul lui Dumnezeu. Mai întâi Ruben şi Gad şi jumătate din tribul lui Manase primesc pământ dincolo de Iordan, în pustiu. Căci aveau mai multe vite de povară, dar încă nu ajunseseră până acolo încât să poată locui unde era templul. Poporul este învăţat să distrugă idolii din Ţara Sfântă şi să nu păstreze pe niciunul dintre locuitorii de mai înainte. Provincia cea mult dorită odinioară este împărţită şi se separă moştenirea celor două semitriburi. Sunt număraţi şefii de triburi
1222 Numerii 33, 48-49.
1223 Numerii 24,17-18.
1224 Ecclesia, în latină, adunarea poporului, prefigurând simbolic Biserica.
257
care vor trebui să intre în Ţara Sfântă. Leviţii primesc patruzeci şi două de oraşe, împreună cu periferiile lor, până la o mie de paşi de jur-împrejur, numărul lor fiind egal cu cel al popasurilor. Iar la el se adaugă alte şase cetăţi ale fugarilor, trei dincoace şi trei dincolo de Iordan, astfel încât împreună sunt patruzeci şi opt. Se stabileşte care dintre fugari trebuie să fie primiţi, care trebuie să fie ucişi şi care trebuie să fie păstraţi până la moartea Marelui Preot.
Urmează Deuteronomul, a doua Lege, pregătirea Evangheliei; iar acolo aflăm, pe scurt, ce a grăit Moise către mulţime, între Paran, Tofel, Laban, Haşerot şi „locurile de aur”, după eşecul nefericitului Iuda, la unsprezece zile de mers pe drumul Horebului, pe calea muntelui Seir, până la Cadeş-Barnea. Apoi el cântă cea din urmă cântare, în care Sinagoga este respinsă făţiş, iar Biserica se uneşte cu Domnul: „S-a îngrăşat, şi s-a îngreunat, şi s-a lăţit, şi s-a împotrivit cel ales, şi a uitat de Dumnezeu, Mântuitorul său”1225. Şi iarăşi: „Neam nelegiuit, fii ignoranţi, M-au provocat la întrecere cu ceea ce nu era Dumnezeu. M-au umplut de mânie cu chipurile lor sculptate; îi voi face şi Eu să fie geloşi pe alte popoare şi îi voi aţâţa împotriva unui neam smintit”1226. Fiii lui Israel sunt binecuvântaţi şi nefericitul Iuda este din nou îndepărtat, în locul unde se vorbeşte despre Simeon. „Se urcă Moise pe muntele Nebo, pe vârful Fazga, care se află în faţa Ierihonului; şi Dumnezeu îi arată întreaga ţară a Galaadului, până la Dan, şi la Neftali, şi la Efraim, şi la Manase, şi întreaga ţară a lui Iuda, până la marea cea mare, în partea opusă Austrului, şi ţinutul de şes al Ierihonului, al cetăţii palmierilor, până la Segor”1227. Cine poate să cunoască taine atât de mari? Cine, aşezat la marginile Legii şi în hotarele acestei vieţi, înţelege că trebuie să lupte permanent şi că i se va acorda biruinţa deplină dacă va coborî în câmpie, dacă îşi va plânge în Abel-Şitim, care se tălmăceşte „jalea spinilor”, vechile sale păcate şi spinii care au înăbuşit sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu şi despre care zice prorocul: „Am căzut în suferinţă când spinul m-a străpuns”1228? Atunci va fi el pregătit, chiar dacă îi lipseşte mana, să treacă Iordanul, călăuzit de Iisus; tăiat împrejur cu cuţitul Evangheliei, va mânca întâia oară din pâinea cerească; şi îi va ieşi
1225 Deuteronomul 32,15.
1226 Deuteronomul 32, 20-21.
1227 Deuteronomul 34,1-3.
1228 Psalmul 31, 4.
258
înainte căpetenia oştilor lui Dumnezeu, ca să mănânce adevăratele Paşti, nu în Egipt, ci în hotarele Ţării Sfinte. „O, adânc al bogăţiei, şi al înţelepciunii, şi al ştiinţei lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt judecăţile Sale, cât de tainice sunt căile Sale! Cine e înţelept şi le va înţelege? Şi, înţelegându-le, le va şi cunoaşte?”1229 „Căci drepte sunt căile Domnului, iar cei drepţi vor merge pe ele. Însă cei păcătoşi se vor prăbuşi pe ele.”1230
EPISTOLA LXXIX1231
Către Salvina
1. Mi-e teamă ca nu cumva datoria să fie socotită ambiţie şi, urmând pilda Celui care zice: „învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”1232, să se spună că, [scriindu-ţi], urmărim slava, şi nu să-i vorbim unei văduve aflate în strâmtorare, ci să pătrundem în curtea regească şi, sub pretextul predicilor, să căutăm prieteniile celor bogaţi. E limpede că nu va socoti astfel cel care cunoaşte preceptul: „Să nu cauţi la faţa celui sărac în judecată”1233, ca nu cumva, sub scuza milei, să judecăm nedrept. Căci fiecare dintre noi trebuie judecat nu după „greutatea” oamenilor, ci după cea a faptelor. Nici bogatului nu-i sunt potrivnice avuţiile dacă se foloseşte bine de ele; nici pe sărman nu-l face sărăcia mai demn de preţuit dacă, dincolo de hainele ponosite şi lipsuri, nu se fereşte de păcate. Despre aceste două [principii] îi avem ca mărturie şi pe patriarhul Avraam şi numeroasele exemple de zi cu zi: primul, aflat în culmea bogăţiei, a fost prietenul lui Dumnezeu, ceilalţi, prinşi în nelegiuiri, îşi ispăşesc pedepsele date de legi.
Ne adresăm, aşadar, unei persoane (săracă sau bogată ea ştie ce stăpâneşte; nu vorbim despre punga ei, ci despre curăţia duhului), al cărei chip nu-l ştim, dar căreia îi ştim virtuţile, pe care faima ne-o recomandă, a cărei tinereţe îi face curăţia mai demnă
1229 Romani 11, 33.
1230 Osea 14,10.
1231 Data epistolei: anul 400-401. Salvina, o tânără aristocrată de la curtea imperială, este consolată de Fericitul Ieronim în urma morţii soţului Nebridius. (n.ed.)
1232 Matei 11, 29.
1233 Leviticul 19,15.
259
de cinstire. Care şi-a plâns moartea tânărului soţ în aşa fel încât a dat o pildă a căsniciei, care a îndurat-o în aşa fel de parcă l-ar fi crezut plecat, nu pierdut. Mărimea doliului i-a fost prilej al credinţei, îl caută pe Nebridius al ei ca şi cum ar şti că se află în Hristos. De ce îi scriem deci unei persoane pe care nu o ştim? Dintr-o întreită cauză. Prima: pentru că prin îndatorirea preoţiei îi îndrăgim pe toţi creştinii ca pe fiii noştri, iar progresul lor este slava noastră. A doua: fiindcă tatăl celui mort a fost legat de mine printr-o adâncă prietenie. A treia şi cea mai puternică: deoarece, rugat de fiul meu Avitus, nu l-am putut refuza; prin desele-i scrisori a întrecut pe văduvă, care-şi cerea judecătorul neînduplecat, şi, dându-mi ca exemplu multele persoane cărora le scrisesem înainte pe aceeaşi temă, m-a acoperit aşa de mult de ruşinea refuzului, încât mai curând am luat în seamă ceea ce dorea el decât ce-mi venea mie să fac.
2. Poate că un altul l-ar lăuda pe Nebridius fiindcă era născut din sora împărătesei şi că, hrănit la sânul mătuşii, i-a fost atât de drag cu totul neînvinsului împărat, încât acesta i-a căutat o soţie de neam foarte nobil, slujindu-se de ea ca de o ostatică pentru a readuce la ascultare Africa, dezbinată din pricina războaielor civile. Ceea ce vreau dintru început să arăt este că, parcă presimţindu-şi moartea apropiată, Nebridius a trăit în mijlocul splendorilor palatului, în culmea onorurilor, care îl copleşeau în pofida vârstei, ca şi cum era convins că va merge în curând la Hristos.
Povesteşte istoria cea sfântă despre Cornelius, centurion al cohortei italice, că într-atât I-a fost pe plac lui Dumnezeu, încât Acesta a trimis un înger şi i-a încredinţat întreaga taină (cea prin care Petru era trecut din lumea îngustă a tăierii împrejur la cea întinsă a netăierii) acestui om vrednic; fiind primul botezat de apostoli, e cel care a pornit mântuirea neamurilor. Despre el iată ce se scrie: „Iar în Cezareea era un bărbat cu numele Cornelius, sutaş, din cohorta ce se chema Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casa lui, şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna”1234. Consider că tot ce se spune despre acesta, dacă înlocuim numele cu Nebridius al meu, rămâne valabil. A fost atât de credincios şi iubitor de curăţie, încât era neprihănit când şi-a luat soţia; atât de temător de Dumnezeu era împreună cu întreaga sa casă, încât, uitând de rang, se însoţea cu monahii
1234 Faptele 10,1-2.
260
şi clericii, şi atât de mari pomeni făcea în popor, încât roiuri de săraci şi neputincioşi împresurau porţile sale. Cu siguranţă se ruga mereu lui Dumnezeu ca să i se întâmple mereu ce e mai bun. „A fost răpit ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, căci lui Dumnezeu îi era plăcut sufletul lui.”1235 De aceea şi eu pot invoca glasul apostolic care zice: „Cu adevărat, ştiu că Dumnezeu nu este părtinitor al persoanelor; ci, în fiecare mărturisire, cine se teme de Dumnezeu şi face dreptate este primit la El”1236. Nimic nu i-a adus acestui ostaş un prejudiciu, nici mantaua, nici cingătoarea, nici mulţimea de supuşi, căci, sub straiul de conducător, el lupta pentru Altcineva. Altora, dimpotrivă, la nimic nu le foloseşte mantaua sărăcăcioasă, tunica neagră, murdăria trupului şi sărăcia prefăcută, dacă prin fapte îşi nimicesc demnitatea numelui.
Citim, de asemenea, şi în Evanghelie mărturia Domnului despre un alt centurion: „Nici în Israel nu am găsit atâta credinţă”1237. Şi, ca să ne întoarcem la un timp mai vechi, Iosif, care a făcut dovada virtuţilor sale şi în sărăcie şi bogat, care şi ca slugă, şi ca stăpân i-a învăţat [pe alţii] libertatea sufletului, oare atunci când păşea în spatele lui Faraon, împodobit cu însemnele regeşti, nu i-a fost într-atât de drag lui Dumnezeu încât a ajuns, mai presus decât toţi patriarhii, tatăl a două triburi? Iar Daniel şi cei trei tineri conduceau afacerile Babilonului şi trăiau printre mai marii statului în aşa fel încât, sub straiul lui Nabucodonosor, să-I slujească în cuget lui Dumnezeu1238. Iar Mardoheu şi Estera, printre purpure, mătăsuri şi pietre preţioase, au biruit îngâmfarea prin smerenie şi atât de mare a fost vrednicia lor încât, deşi erau în robie, porunceau învingătorilor.
3. Iată scopul cuvântării mele: să arăt că tânărul meu a făcut din rudenia cu sângele regal, din belşugul averii şi din însemnele puterii materie a virtuţilor, după vorba Ecclesiastului: „Cum ocroteşte înţelepciunea, aşa ocroteşte şi banul”1239. Şi să nu credem că acestei mărturii i se opun cuvintele: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”1240. Şi iarăşi: „Zic
1235 înţelepciunea lui Solomon 4,11,14.
1236 Faptele 10, 34-35.
1237 Matei 8,10.
1238 Cf. Daniel 1-4.
1239 Ecclesiastul 7,12.
1240 Matei 19, 23.
261
vouă: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”1241. De altfel, Zaheu vameşul, despre care Scriptura menţionează că era foarte bogat, va părea mântuit contrar acestei cugetări. Or, cum anume ceea ce e cu neputinţă la oameni se face cu putinţă la Dumnezeu, ne învaţă sfatul pe care îl dă apostolul când îi scrie lui Timotei: „Bogaţilor acestui veac porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră. Să facă ce este bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul ce va să vie, ca să dobândească viaţa cea adevărată”1242.
Am învăţat în ce fel cămila poate intra prin urechea acului, în ce fel această vieţuitoare întortocheată, lepădându-şi greutatea poverilor, îşi însuşeşte penele porumbiţei şi se odihneşte printre ramurile copacului zămislit din bobul de muştar. Citim în Isaia despre cămilele din Madian, Efa şi Şeba1243, ducând aur şi tămâie către oraşul Domnului. Simbolizaţi de acele cămile, negustorii ismaeliţi le duc egiptenilor mir, tămâie şi răşină care se face în Galaad şi închide rănile; şi sunt atât de fericiţi că îl cumpără şi îl vând pe Iosif, iar neguţătoria lor este mântuirea lumii. Iar o fabulă a lui Esop ne învaţă că şoarecele cu pântecele plin nu are putere să iasă prin gaura îngustă.
4. Aşadar, Nebridius al meu, cugetând zilnic la versetul: „Cei care vor să se îmbogăţească cad în ispită şi în cursa diavolului şi în multe pofte”1244, dăruia spre folosinţă săracilor tot ce-i dăduseră dărnicia împăratului şi onorurile rangului său. Căci ştia că e de la Domnul porunca: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale şi dă-le săracilor şi vino de urmează Mie!”1245 Şi, pentru că nu putea împlini această poruncă, având soţie, copii mici şi familie numeroasă, el îşi făcu prieteni din nedreptul Mamona, care să-l primească în corturile veşnice. Şi nu a lepădat dintr-odată povara bogăţiei, cum făcuseră apostolii, părăsind părinte, năvod şi barcă; ci, dintr-un simţ de egalitate, îşi împărtăşea propria bogăţie
1241 Matei 19, 24.
1242 1 Timotei 6,17-19.
1243 Isaia 60, 6.
1244 1 Timotei 6, 9.
1245 Matei 19, 21.
262
sărăciei acelora, pentru ca mai târziu bogăţiile acelora să sprijine lipsa lui. Chiar şi cea căreia îi scriu această însemnare ştie că povestesc lucruri din auzite, nu ştiute, şi că limba mea nu va aduce mulţumiri, după obiceiul scriitorilor greci, pentru vreo binefacere primită. Departe de creştini o asemenea bănuială! „Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.”1246 Unde se găsesc câteva legume mici şi ieftine, nişte pâine neagră, hrană şi băutură cu măsură, acolo bogăţiile sunt de prisos, căci nu există linguşire care să urmărească în primul rând folosul. De unde rezultă că mărturia este de bună-credinţă, fiindcă nu are motive de a minţi.
5. Dar, ca să nu creadă cineva că laud doar pomenile lui Nebridius (deşi este un lucru mare că le-a înfăptuit, căci despre ele se spune: „După cum apa stinge focul, la fel şi pomana păcatul”1247), ajung acum la alte virtuţi, pe care le găsim la puţini oameni. Cine a intrat în cuptorul regelui Babilonului fără să se ardă? Cărui tânăr nu i-a ţinut haina stăpâna egipteană? Care soţie de eunuc n-a zămislit copii ca să-şi împlinească pofta? Pe care om nu-l înspăimântă acele vorbe: „Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”1248. Minune! Hrănit în palat, tovarăş de luptă şi coleg de şcoală al Auguştilor, cărora universul le serveşte masa, iar ţările şi mările îi slujesc, în mijlocul unor atât de abundente averi, în floarea vârstei, el era de o asemenea sfială, încât întrecea ruşinea fecioarelor şi nu dădea nici cel mai mic prilej de zvon murdar împotriva lui. Apoi, deşi apropiat al celor născuţi în purpură, tovarăş, văr după mamă, instruit împreună cu cei doi în aceleaşi studii clasice (lucru care apropie minţile celor străini unul de altul), nu s-a umplut de trufie şi nu i-a dispreţuit cu fruntea încruntată pe ceilalţi oameni; ci, îndrăgit de toţi, îi iubea pe prinţi ca pe nişte fraţi, îi cinstea ca pe nişte stăpâni şi mărturisea că în mântuirea lor era aşezată propria lui mântuire. Pe slujitorii lor şi întreaga ierarhie de la palat, în care era cuprinsă o numeroasă suită imperială, şi i-a atras cu afecţiunea sa în aşa măsură încât chiar şi cei inferiori în rang se socoteau egali cu el prin bună-cuviinţa lui. Grea înfăptuire e să biruieşti slava prin virtute şi să fii iubit de cei cărora le eşti superior. Ce văduvă nu a fost sprijinită de ajutorul lui?
1246 1 Timotei 6, 8.
1247 înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 29 (3, 33 în Vulgata).
1248 Romani 7, 23.
263
Ce orfan n-a găsit în el un tată? Episcopii întregului Răsărit strângeau la el rugăminţile nenorociţilor şi dorinţele celor în suferinţă. Orice îi cerea împăratului era pomană pentru săraci, răscumpărare pentru prizonieri, milă pentru cei doborâţi. Din acest motiv şi prinţii îi dădeau cu dragă inimă, ştiind că sunt binevoitori nu faţă de unul singur, ci faţă de mai mulţi.
6. Ce să mai vorbim? „Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui ca floarea câmpului.”1249 S-a întors pământul în pământul său; a adormit întru Domnul şi a fost aşezat lângă strămoşii săi, plin de zile şi lumină. Crescând întru frumoasă bătrâneţe (căci părul alb al omului e înţelepciunea), într-un timp scurt a împlinit mai multe epoci. În locul său ne-au rămas dulcii lui copii. Soţia, care îi e moştenitoare, este răsplata curăţiei. Un băieţel Nebridius îl întruchipează pe tatăl său celor care-l caută: „Astfel îi erau ochii, astfel mâinile, astfel chipul şi înfăţişarea”1250. Scânteia forţei tatălui luceşte în fiu, iar asemănarea obiceiurilor, ţâşnind prin oglinda trupului, „face o mare inimă să bată în acest piept mic”1251. I se alătură sora, coşuleţ de trandafiri şi crini, îmbinare de fildeş şi purpură. Îl poartă pe tată în chip în aşa fel încât acesta se apropie mai mult de frumuseţe. O oglindeşte pe mamă prin asemănare, încât le recunoşti într-un trup şi pe una şi pe alta. Atât e de suavă şi de dulce, încât este onoarea tuturor rudelor. Augustus1252 nu evită să o îmbrăţişeze, regina1253 este bucuroasă să o strângă la sân. Pe întrecute, toţi şi-o dispută. Atârnă de gâtul unuia, stă în braţele fiecăruia. Iar fiindcă este guralivă şi gânguritoare, nesiguranţa limbii o face să fie şi mai dulce.
7. Aşadar, Salvina, ai pe cine hrăni! Şi să fii convinsă că în ei îl ai pe soţul care nu mai e de faţă. „Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.”1254 în locul unui singur om ai primit doi copii, iubirea a sporit prin număr. Tot ce-i datorai soţului, dă-le copiilor. Prin iubirea faţă de cei prezenţi, astâmpără-ţi dorul pentru cel care nu mai e. Nu e de mic preţ la Dumnezeu să-ţi creşti bine copiii. Ascultă-l pe apostol sfătuind ca „să fie aleasă ca văduvă cea care are nu mai puţin de şaizeci de ani, cea care a fost femeia unui
1249 Isaia 40, 6.
1250 VERGILIUS, Eneida, III, 490.
1251 VERGILIUS, Georgice, IV, 83.
1252 Probabil împăratul Arcadius (377-408 d.Hr.).
1253 împărăteasa Eudoxia.
1254 Psalmul 126, 3.
264
singur bărbat, dovedindu-se în faptele bune, adică dacă şi-a crescut copiii, dacă a fost primitoare de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtoraţi, dacă s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun”1255.
Ai învăţat lista virtuţilor tale, ce-i datorezi numelui tău, prin ce merite vei atinge treapta a doua a curăţiei. Să nu te tulbure că e aleasă ca văduvă o femeie de şaizeci de ani şi să nu socoteşti că tinerele nu sunt recunoscute şi că apostolul, care i-a spus învăţăcelului: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta”1256, alege nu stăpânirea de sine, ci vârsta. Altminteri, toate cele care ajung la văduvie înainte de şaizeci de ani ar trebui, din cauza acestei legi, să-şi ia soţi. Dar, fiindcă apostolul rânduia Biserica încă neorânduită a lui Hristos şi se îngrijea din vreme de fiecare pătură a societăţii, mai cu seamă de cei săraci, a căror purtare de grijă i-a fost hărăzită lui împreună cu Barnaba, el voieşte ca prin donaţiile Bisericii să fie sprijinite cele care nu puteau lucra cu propriile mâini, cele care sunt realmente văduve şi pe care vârsta şi viaţa le-au supus încercărilor. Preotul Eli îl jigneşte pe Dumnezeu din pricina cusururilor copiilor săi1257. Dimpotrivă, Dumnezeu este îmbunat prin virtuţile acestora, „dacă stăruie în credinţă şi iubire şi în sfinţenie şi sfială”1258. „O Timotei, păstrează-te curat pe tine însuţi!”1259 Departe de mine de a te bănui de răutate; dar ţine de evlavie să îi dai unei vârste alunecoase numeroase sfaturi. Ceea ce am de gând să-ţi spun, să înţelegi că e zis nu pentru tine, ci pentru anii tineri. „Văduva care trăieşte în desfătări, deşi vie, este moartă.”1260 Aceasta o zice „vasul ales”, o scoate din comoara sa cel care zicea sigur pe sine: „Căutaţi o dovadă a Celui care vorbeşte prin mine, a lui Hristos?”1261 Aceasta o zice cel care mărturisea slăbiciunea trupului omenesc în chiar persoana lui: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”1262. Şi „de aceea îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva, propovăduind altora, eu însumi să mă fac nevrednic”1263.
1255 1 Timotei 5, 9-10.
1256 1 Timotei 4,12.
1257 Cf. 1 Regi 2,12-16.
1258 1 Timotei 2,15.
1259 1 Timotei 5, 22.
1260 1 Timotei 5, 6.
1261 2 Corinteni 13, 3.
1262 Romani 7,19.
1263 1 Corinteni 9, 27.
265
Dacă se teme el, care dintre noi poate fi la adăpost? Dacă şi David, prieten al Domnului, şi Solomon, care era iubit de El, au fost înfrânţi, în felul unor oameni [de rând], spre a ne da nouă pilde de prevedere şi căinţă, cine nu se va teme de cădere pe calea cea alunecoasă? înlătură de la mesele tale fazanii, turturelele grase, ierunca ionică şi toate păsările din pricina cărora îşi iau zborul cele mai întinse avuţii! Să nu crezi însă că nu te poţi hrăni cu carne, dacă vei alunga bucatele gustoase de iepure sau cerb şi alte vieţuitoare cu patru picioare. Căci le judecăm nu după numărul de picioare, ci după savoarea gustului. Cunoaştem spusele apostolului: „Orice făptură a lui Dumnezeu e bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire”1264. Dar tot el zice: „Bine este să nu bei vin şi să nu mănânci carne”1265. Iar în alt loc se referă la „vinul în care se află desfrânarea”1266. „Orice făptură a lui Dumnezeu e bună.” Să audă femeile care se îngrijesc cum să le fie pe plac bărbaţilor. Să mănânce carne acelea care slujesc trupului, al căror clocot se potoleşte în împreunare, cele care, legate de soţi, îşi dau silinţa să zămislească şi să aibă copii. Cele care poartă făt în pântece să-şi umple şi maţele cu carne. Dar tu, care ai îngropat dintr-odată în mormântul soţului toate plăcerile, tu care pe catafalcul lui ţi-ai şters cu lacrimi chipul boit de fard roşu şi ceruză, tu care ai luat pe tine tunică întunecată şi încălţări negre, punând deoparte veşmintele albe strălucitoare şi condurii auriţi, tu nu mai ai nevoie de nimic, decât de a persevera. Postul, paloarea şi haina de doliu să-ţi fie nestematele; moliciunea pufului să nu-ţi încălzească tinerele membre. Căldura băilor să nu înfierbânte sângele proaspăt de adolescentă. Ascultă ce cântă un poet păgân despre o văduvă doritoare să trăiască în curăţenie:
„Acela care primul m-a unit cu el mi-a luat iubirile;
Să le aibă pentru totdeauna, să le păstreze în mormânt”1267.
Dacă atât preţuieşte o neînsemnată sticlă, cât va preţui nepreţuitul mărgăritar? Dacă o văduvă păgână, urmând legea comună a firii, osândeşte toate plăcerile, ce să te mai aştepţi de la o văduvă creştină, care-i datorează curăţie nu doar celui care a murit, ci şi Aceluia cu care va stăpâni pe viitor?
1264 1 Timotei 4, 4.
1265 Romani 14, 21.
1266 Efeseni 5,13.
1267 VERGILIUS, Eneida, IV, 28-29.
266
8. Te rog să nu te tulbure, precum o bănuială nedreaptă, nici sfaturile acestea generale şi nici acest discurs adaptat unei tinere şi să nu socoteşti că aş scrie cu gând de dojană, şi nu temător; dorinţa mea este ca tu să nu cunoşti lucrul de care mă tem. Gingaş lucru este la femei faima curăţiei, precum preafrumoasa floare ce de îndată se ofileşte la uşoară adiere, se prăpădeşte la lină suflare, mai ales când vârsta e potrivită pentru viciu şi lipseşte autoritatea soţului, a cărui umbră e adăpostul soţiei. Ce face o văduvă în mijlocul unei familii numeroase, printre turmele de slujitori? Eu nu vreau să-i dispreţuiască pentru că sunt slugi, ci să roşească de ei fiindcă sunt bărbaţi. Desigur, dacă îndatoririle unei case cu pretenţii o cer, să fie însărcinat cu îndeplinirea lor un bătrân cu moravuri vrednice de preţuire, a cărui onoare să-i facă cinste stăpânei. Cunosc multe femei care, chiar dacă au avut porţile ferecate pentru mulţime, n-au fost lipsite de hula slujitorilor, pe care îi făceau bănuitori fie o nemăsurată cochetărie, fie strălucirea unui trup împlinit, fie o vârstă aptă de plăceri, fie îngâmfarea sigură pe sine a sufletului, izvorâtă din conştiinţa unei iubiri secrete, care, oricât de bine s-ar preface, izbucneşte adesea în public şi îi dispreţuieşte ca pe nişte robi pe tovarăşii de robie. Am repetat în mod inutil aceste lucruri, dar asta ca să îţi păzeşti cu toată grija inima şi să te fereşti de tot ce s-ar putea inventa pe seama ta.
9. Să nu te însoţească vreun administrator care îşi ondulează părul, nici vreun actor care se leagănă ca o femeie, nici dulceaţa veninoasă a vreunui cântăreţ al diavolului, nici un tânăr epilat şi spilcuit. Nimic din ce-i al teatrului, nimic moleşit să nu ţi se alăture în suită. Să ai cu tine cete de văduve şi fecioare, să ai doar consolarea celor de acelaşi sex cu tine. Şi stăpânele sunt judecate după obiceiurile slujnicelor. Sigur, de vreme ce o ai cu tine pe sfânta-ţi mamă, iar de cealaltă parte te însoţeşte o mătuşă veşnică fecioară, nu trebuie să-ţi cauţi în chip primejdios însoţirea celor din afară, fiind la adăpost în însoţirea alor tăi. Să ai mereu în mâini sfânta lectură, iar rugăciunile să-ţi fie atât de dese, încât toate săgeţile gândurilor de care e lovită de obicei tinereţea să fie alungate de acest scut. E greu, ba chiar imposibil, pentru oricine să evite începutul tulburărilor, pe care, într-un fel mai grăitor, grecii le numesc npoTra0EÎa;1268; noi, traducând literal, i-am putea spune
1268 în sens obişnuit „anticipare”, „presimţire”
267
„pre-patimă” fiindcă scânteia viciilor aţâţă sufletele, iar judecata noastră, aflată oarecum la mijloc, trebuie fie să alunge cele cugetate, fie să le primească. De aceea şi zice în Evanghelie Domnul creaturilor: „Căci din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”1269. E limpede din aceasta, dar şi urmând mărturia altei cărţi, că inima omului e din copilărie înclinată către rău şi că sufletul oscilează între faptele trupului şi cele ale duhului înşiruite de Apostolul Pavel, aflat la mijloc şi bătut de valuri, apucând când într-o parte, când într-alta.
„Căci fără vicii nu se naşte nimeni; cel mai bun e cine-i îmboldit de cele mai puţine”1270, aşa cum şi „pe un trup falnic să deplângem existenţa unor negi răzleţi”1271. Iată ce spune, cu alte cuvinte, şi prorocul: „M-am tulburat, dar n-am vorbit”1272. Şi, în aceeaşi carte: „Mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi”1273. Iar Archytas din Tarent i-a zis unui vechi delăsător: „Te-aş fi stâlcit deja în bătaie dacă nu m-aş fi mâniat”1274. „Căci mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.”1275 Ce am zis despre o tulburare, putem aplica şi la celelalte. Aşa cum ţine de om să se mânieze, iar de creştin să nu-şi ducă la capăt mânia, tot aşa orice trup tânjeşte după cele ale trupului şi atrage cu momeli sufletul către plăcerile aducătoare de moarte, dar ţine de noi să stingem focul plăcerii prin iubirea cea superioară pentru Hristos şi să supunem lighioana pofticioasă cu frâiele foamei, astfel încât să nu vrea plăcere, ci hrană, şi să-l poarte pe cel aflat în şa, Duhul Sfânt, la pas măsurat şi potrivit.
10. Pentru ce toate aceste vorbe? Ca să ştii că eşti om şi că, dacă nu te vei feri de patimile omeneşti, ele te vor robi. Cu toţii suntem făuriţi din acelaşi lut şi alcătuiţi din aceleaşi urzeli. Aceeaşi poftă stăpâneşte sub mătase şi sub zdrenţe. Ei nici de purpura regilor nu-i este teamă, nici jegul cerşetorilor nu îi repugnă. Şi e cu mult mai bine să suferi cu pântecele decât cu mintea, să fii stăpânul, şi nu robul trupului, să oscilezi în mers, şi nu în ruşine. Să nu ne consoleze nici că avem în căinţă un aliat; căci ea e leacul celor nefericiţi. Să ne ferim de o rană care se lecuieşte prin durere. Una este să intri
1269 Matei 15,19.
1270 HORATIUS, Satire, I, 3, 68.
1271 HORATIUS, Satire, I, 6, 67.
1272 Psalmul 76, 4.
1273 Psalmul 4, 4.
1274 CICERO, De republica, I, 59.
1275 Iacov 1, 20.
268
în port teafăr, cu corabia nevătămată şi mărfurile în bună stare, şi alta gol, lipit de o scândură, izbit de stâncile cele mai aspre din cauza deselor clătinări ale valurilor. Fie ca văduva să nu ştie de îngăduinţa celei de-a doua căsătorii şi să nu afle că apostolul a zis: „Mai bine este să se căsătorească decât să ardă”1276. Dă la o parte ce este mai rău, „a arde”, şi atunci „a se căsători” nu va fi un lucru bun prin sine. Departe de noi calomniile ereticilor! Cunoaştem că există „căsătoria cinstită şi culcuşul neprihănit”. Chiar şi Adam, deşi a fost alungat din Rai, a avut o singură soţie. Lameh, acel om blestemat şi sângeros, urmaş din stirpea lui Cain, e cel care, pentru prima oară, a despicat coasta în două, dar la scurt timp răsadul bigamiei fu nimicit de pedeapsa potopului. De aceea şi apostolul, silit la indulgenţă de teama curviei, îi scrie lui Timotei: „Vreau ca văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case şi să nu dea potrivnicului niciun prilej de ocară”1277. De ce a îngăduit, o adaugă de îndată: „Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după Satana”1278. De unde înţelegem că el nu întinde o cunună celor ridicate, ci o mână celor căzute. Iată deci cum arată căsătoria de-a doua, cea preferată lupanarelor, fiindcă „unele s-au abătut, ca să se ducă după Satana”. Prin urmare, o văduvă tânără, care nu se poate stăpâni sau nu voieşte, să primească mai curând un soţ decât pe diavol.
n. Grozav de frumos şi vrednic de dorit mai e lucrul acesta, dacă ajungem să-l acceptăm [doar] fiindcă l-am comparat cu Satana! Aşa a preacurvit cândva şi cetatea Ierusalimului şi „şi-a desfăcut picioarele fiecărui trecător”1279. Întâi i-a fost luată în Egipt fecioria şi i s-au zdrobit sânii. Iar după ce a ajuns în pustie, nerăbdătoare la întârzierile conducătorului Moise şi înfuriată de poftă ca de un tăun, a zis: „Iată, Israele, dumnezeii tăi care te-au scos din ţara Egiptului”1280 [şi] a primit porunci nu bune şi îndreptările cele mai rele1281, prin care nu să trăiască, ci să fie pedepsită. Aşadar, de ce să ne mai mirăm dacă şi văduvelor dominate de poftă, despre care apostolul spusese în alt loc: „Când poftesc împotriva lui Hristos, vor să se mărite, agonisindu-şi osândă fiindcă şi-au zădărnicit
1276 1 Corinteni 7, 9.
1277 1 Timotei 5,16.
1278 1 Timotei 5,17.
1279 Iezechiel 14, 25.
1280 Ieşirea 32, 4.
1281 Cf. Iezechiel 20, 25.
269
jurământul dintâi”1282, el le îngăduie totuşi poruncile nu bune ale celei de-a doua căsătorii şi îndreptările cele mai rele, dar în aşa fel încât acestea să ştie că, prin îngăduirea unui al doilea soţ şi unui al treilea şi, dacă le place, unui al douăzecilea, nu le sunt daţi soţi, ci le sunt tăiate adulterele?
Iată, preaîndrăgita mea fiică întru Hristos, sfaturile pe care ţi le impun şi ţi le repet de mai multe ori, ca să le uiţi pe cele secundare şi să tinzi spre cele mai importante; căci ai femei din tagma ta pe care să le urmezi, pe Iudita din istoria ebraică, pe Ana, fiica lui Fanuel, din lumina Evangheliei, care zi şi noapte stăteau la templu şi păstrau prin rugăciuni şi post comoara castităţii. De aceea şi una, ca prefigurare a Bisericii, îi taie capul diavolului; iar cealaltă, cunoscătoare a tainelor ce aveau să vie, este prima care îl primeşte pe Mântuitorul lumii. La capătul acestui discurs te rog să fii încredinţată că scurtimea scrisorii se datorează nu sărăciei vorbirii sau a sterilităţii subiectului, ci marii mele sfieli; căci mă feresc să mă impun prea mult timp unor urechi necunoscute şi mă tem de judecata, chiar ascunsă, a cititorilor.
EPISTOLA LXXX1283
Prefaţa lui Rufin la cărţile Despre principii, pe care le-a tradus din greacă în latină
1. Ştiu că mulţi dintre fraţi, îndemnaţi de dorinţa de a cunoaşte Scripturile, au cerut multor bărbaţi cultivaţi şi iscusiţi în limba
1282 1 Timotei 5,11-12.
1283 Data scrisorii: anul 397398; locul: Roma. Rufin de Aquileea (344345-410411), cunoscut şi sub numele Tyrannius Rufinus, este un călugăr teolog de limbă latină, traducător din greacă şi istoric, originar din Iulia Concordia, lângă Aquileea (în nord-vestul Italiei de azi, nu departe de Stridon, oraşul natal al Fericitului Ieronim). În perioada 365-370, îl întâlneşte la Roma (în timpul studiilor) şi la Aquileea (în cadrul unei comunităţi monastice) pe Fericitul Ieronim, cu care întreţine o strânsă prietenie până în 397398, anul redactării textului de faţă. Cum observăm din subtitlu, scrisoarea LXXX reprezintă, de fapt, prefaţa lui Rufin la versiunea latină a controversatului tratat De principiis al lui Origen. Ea a fost inclusă în epistolarul ieronimian, întrucât conţine în cap. 1 anumite pasaje care l-au iritat pe Fericitul Ieronim în special cele care pun pe seama Stridonianului laude fictive la adresa lui Origen (vezi scrisoarea LXXXI, cap. 1) şi care au condus la ruptura definitivă dintre cei doi. (n.ed.)
270
greacă1284 să-l facă roman1285 pe Origen şi să-l ofere în dar „urechilor latine”. În acest scop, fratele şi colegul nostru1286 după ce, la rugămintea episcopului Damasus, a tradus cele două omilii despre Cântarea Cântărilor din limba greacă în latină a adăugat operei o prefaţă elegantă şi elogioasă, ca să-i stârnească oricui dorinţa de a-l citi pe Origen şi de a-l cerceta cu nesaţ; [în ea] spune că sufletului aceluia1287 i se potriveşte zicerea: „Pentru că împăratul m-a făcut să intru în camera Lui de dormit”1288; [mai] afirmă că, în vreme ce în celelalte cărţi ale sale Origen îi întrece pe toţi, în [Omilii la] Cântarea Cântărilor el se întrece pe sine. De bună seamă, în prefaţă, [Ieronim] promite să dăruiască urechilor romanilor [Omiliile la] Cântarea Cântărilor, dar şi multe alte cărţi ale lui Origen. Dar el, după cum văd, se complace în propriul lui stil, căutând un lucru cu mult mai ambiţios: să fie un părinte al cuvântului mai degrabă decât un traducător. Prin urmare, noi urmărim lucrul excelent început de el, deşi nu avem o elocinţă la fel de viguroasă cu care să împodobim stilistic spusele unui asemenea bărbat. Şi de aceea mi-e teamă ca nu cumva, din vina mea, [Origen] pe care [Ieronim] l-a recunoscut ca al doilea învăţător al Bisericii după apostoli, datorită cunoaşterii şi înţelepciunii sale să pară cu mult inferior aceluia, prin sărăcia cuvântării noastre.
2. De multe ori gândindu-mă eu însumi [la această muncă de traducere], o treceam sub tăcere şi nu o încuviinţam atunci când, adesea, fraţii mă rugau stăruitor [să întreprind] această lucrare. Dar forţa ta [de persuasiune] e atât de mare, preacredinciosule frate Macarie1289, încât ei nu-i poate rezista nici măcar neştiinţa; pentru a nu mai îndura cererea ta foarte apăsătoare, am cedat împotriva hotărârii mele; şi totuşi cu această condiţie şi conform acestei reguli: ca, pe cât posibil, să urmez în traducere regula înaintaşilor, în special a acelui bărbat pomenit mai înainte. El, când tradusese în latină mai mult de şaptezeci de tratate numite omiletice -,
1284 Literal: „în cele ale grecilor”.
1285 Le. să-i traducă opera în latină.
1286 Fericitul Ieronim.
1287 Origen.
1288 Cf. Cântarea Cântărilor 1, 3.
1289 Fost vicar al prefectului Romei, acum devenit ascet, avea în vedere scrierea unui tratat care combătea astrologia şi îi ceruse lui Rufin argumente (v. SAINT JÉRÔME, Lettres, vol. 4, trad. Jérôme Labourt, Les Belles Lettres, Paris, 1954, p. 108, n. 1). (n.ed.)
271
dar şi multe cărţi scrise despre Apostol1290, găsind suficiente obstacole în greacă, le-a şlefuit în traducere pe toate şi le-a curăţat în aşa măsură încât cititorul versiunii latine nu mai întâlneşte în ele nimic care să fie în dezacord cu credinţa noastră. Prin urmare, pe el l-am urmat şi noi, chiar dacă nu în forţa elocinţei, totuşi, pe cât posibil, în regulile metodei de bună seamă respectându-le; nu vom da la iveală acele [pasaje] pe care le găsim în cărţile lui Origen în dezacord sau chiar în contradicţie cu Origen însuşi.
Cauza acestei divergenţe ţi-am arătat-o pe larg în Apolog eticul, pe care Pamfil l-a scris în apărarea scrierilor lui Origen însuşi, căruia i-am adăugat un foarte scurt tratat în care am arătat, după cum cred, prin dovezi clare faptul că aceste cărţi ale lui au fost corupte în multe [locuri] de către eretici şi răuvoitori, şi mai cu seamă acele [cărţi] pe care tu îmi ceri acum să le traduc, anume IlEpi dpwv, pe care le poţi numi Despre principii sau Despre stăpâniri1291, care sunt de altminteri foarte obscure şi dificile. În acestea tratează acele chestiuni cu care toţi filosofii şi-au irosit întreaga lor viaţă, nefiind în stare să descopere nimic. Într-adevăr, acest [autor] al nostru a făcut ce a putut ca să întoarcă spre dreapta-credinţă concepţia despre Creator şi planul raţional al celor create, pe care acei [filosofi] o atrăseseră către necredinţă. Prin urmare, oriunde în cărţile lui am găsit ceva referitor la Treime contrar cu ceea ce el însuşi, în alte pasaje, definise în mod evlavios, fie l-am omis ca pe ceva falsificat şi străin, fie l-am păstrat, dar [într-o formă corectată] în acord cu regula de credinţă pe care am întâlnit-o deseori întărită chiar de el. Şi, dacă, într-adevăr, în unele locuri, ca şi cum s-ar adresa cunoscătorilor şi celor învăţaţi -, dintr-o dorinţă de concizie, s-a arătat mai obscur în exprimare, noi, ca să clarificăm pasajul, am adăugat ceea ce citiserăm mai lămurit despre acelaşi subiect în altele dintre cărţile lui, străduindu-ne să [le] explicăm. Totuşi n-am spus nimic de la noi; ci i-am redat propriile lui cuvinte, chiar dacă [extrase] din alte pasaje. De aceea, am atras atenţia asupra acestui fapt în prefaţă, ca nu cumva calomniatorii mei să creadă, din nou, că au găsit un material să mă învinuiască1292. Dar vei vedea ce [sunt capabili] să facă oamenii perfizi şi căutători de ceartă!
1290 Comentarii la scrierile pauline.
1291 De principiis şi De principatibus. Ambele versiuni ale titlului redau cele două sensuri ale grecescului dpxq.
1292 Rufin şi Ioan al Ierusalimului fuseseră deja acuzaţi de origenism (vezi Epistola LI, 2).
272
3. Între timp, mi-am luat asupră-mi un efort atât de mare dacă Dumnezeu mă va ajuta prin rugăciunile voastre! nu pentru ca să închidem gura calomniatorilor (ceea ce-i imposibil, căci numai Dumnezeu poate să facă asta!), ci ca să le oferim material celor care vor să înainteze în adevărata cunoaştere a lucrurilor. Astfel, pe oricine va copia sau va citi aceste cărţi îl conjur în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, a Fiului şi a Sfântului Duh şi îi cer, pe credinţa în împărăţia viitoare, pe taina învierii din morţi, pe focul veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui1293, ca, dacă vrea să nu moştenească veşnic acel loc „unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor1294, unde „focul lor nu se va stinge şi viermii lor nu vor muri”1295, atunci să nu adauge ceva acestui înscris, să nu scoată, să nu introducă, să nu schimbe [ceva]; în schimb, să îl compare cu exemplarele din care a copiat şi să îl corecteze la literă şi să îl separe [prin punctuaţie]1296; şi să nu aibă cu sine vreun codice necorectat sau fără punctuaţie, ca nu cumva dificultatea sensurilor în cazul în care codexul este lipsit de punctuaţie să creeze cititorilor neclarităţi mai mari.
EPISTOLA LXXXI1297
Către Rufin
1. Scrisoarea ta mi-a arătat că ai zăbovit mult timp la Roma. Nu mă îndoiesc că ai fost chemat în locul natal de dorul de a revedea
1293 Cf. Matei 25, 41.
1294 Matei 22,13.
1295 Marcu 9, 44.
1296 Rufin îi cere celui care îi copiază traducerea să colaţioneze copiile pe care le foloseşte, să emendeze textul literă cu literă şi să îi adauge punctuaţie.
1297 Data scrisorii: anul 399. Locul: Betleem. Fericitul Ieronim îl mustră pe Rufin pentru anumite pasaje din scrisoarea LXXX în care se simte atacat (vezi LXXX, cap. 1 şi nota aferentă titlului). Anterior, între cei doi avuseseră loc şi alte dispute pe teme origeniste, care se încheiaseră cu o împăcare publică în 397, în biserica învierii din Ierusalim. Tonul prietenos al scrisorii LXXXI nu anunţă ruptura definitivă a prieteniei sale cu Rufin, care totuşi va surveni, din cauza intervenţiei apropiaţilor lui Ieronim din Roma, şi anume Pammachius, Oceanus şi Marcella, care vor reţine scrisoarea LXXXI, împiedicând-o să ajungă la Rufin. Aceştia o vor substitui cu scrisoarea LXXXI V, adresată în privat prietenilor săi din Roma, în care Ieronim, deşi nu-l numeşte pe Rufin, îi atacă activităţile sale literare în detaliu, (n.ed.)
273
părinţii spirituali: doliul pentru mama ta te împiedica să mergi acolo, ca nu cumva să deplângi şi mai mult la faţa locului [o pierdere] pe care, chiar şi absent, abia ai putut s-o înduri. Te plângi că fiecare este rob dispoziţiei sale şi nu este de acord cu judecata noastră. Dumnezeu însă este martor al conştiinţei noastre. După ce ne-am împăcat, [reluându-ne] prietenia, nu a mai intervenit nicio ranchiună din pricina căreia să rănim pe cineva, ba mai mult, am luat toate prevederile, ca nu cumva împrejurarea să se întoarcă în rea-voinţă. Dar ce putem face dacă fiecare socoteşte că face drept ceea ce face şi dacă îi pare drept să muşte din nou, în loc să muşte o singură dată? Prietenia adevărată nu trebuie să ascundă ceea ce simte.
Mica prefaţă a cărţilor scrise de tine mi-a fost trimisă şi am înţeles, din stil, că este a ta; indirect, ba chiar pe faţă, sunt atacat, în ce spirit a fost scrisă, tu ştii; în ce fel este înţeleasă, este clar şi pentru proşti. Puteam şi eu, care adesea am pronunţat pledoarii plăsmuite, să recurg la artificii vechi şi să te laud după modelul tău. Dar e departe de mine să imit ceea ce îţi reproşez ţie. Ba, mai degrabă, mi-am moderat exprimarea aşa încât să scap şi de reproşul care mi se face şi, cât depinde de mine, să nu rănesc un prieten, chiar dacă el m-a rănit. Dar eu te rog, dacă în continuare vrei să urmezi pe cineva, mulţumeşte-te cu propria ta judecată. Căci fie sunt bune cele pe care le dorim, fie sunt rele. Dacă sunt bune, nu duc lipsă de ajutorul altuia, dacă sunt rele, mulţimea celor care păcătuiesc nu oferă protecţie greşelii. Am vrut mai degrabă să-ţi adresez în particular şi prieteneşte acest sfat, decât să mă las provocat şi să mă dezlănţui în public. După cum vei observa, eu cultiv cu sinceritate prieteniile şi împăcările şi nu ţin, după expresia lui Plautus, cu o mână o piatră şi cu cealaltă dăruiesc pâine.
2. Fratele meu Paulinianus nu s-a întors încă din ţara sa şi cred că l-ai văzut, la Aquileea, în preajma sfântului papă Chromatius. Cât despre sfântul preot Rufinus, l-am trimis cu o treabă la Mediolanum, trecând prin Roma, şi l-am rugat să-ţi facă o vizită în numele prieteniei şi al respectului nostru. Celorlalţi prieteni le-am recomandat aceeaşi atitudine: „Nu vă muşcaţi unii pe alţii, ca să nu vă pierdeţi reciproc”. De-acum ţine de moderaţia ta şi a celor ca tine să nu dai niciun prilej celor nerăbdători: nu-i vei găsi pe toţi asemănători mie, care să poată să se delecteze cu laude închipuite.
274
EPISTOLA LXXXII1298
Către Teofil
1. Scrisoarea ta te arată că eşti posesor al moştenirii Domnului, Cel care, înainte de a merge la Tatăl, spunea apostolilor: „Pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea v-o las vouă”1299. Scrisoarea ta a dovedit şi faptul că eşti stăpân al acelei beatitudini la care sunt chemaţi „fericiţii făcători de pace”1300. Tu mângâi ca un tată, instruieşti ca un magistru, orânduieşti ca un arhiereu. Vii la noi nu cu severitatea vergii, ci cu duhul blândeţii şi al bunătăţii1301, ca să te faci îndată, chiar din primele cuvinte, ecoul umilinţei lui Hristos, Cel care a mântuit neamul omenesc nu cu tunete şi fulgere, ci scâncind în iesle şi zăcând pe cruce. Căci citiseşi ceea ce în vechime fusese prorocit ca prefigurare a Lui: „Aminteşte-ţi, Doamne, de David şi de întreaga sa blândeţe!”1302 şi ceea ce s-a realizat mai apoi în propria Lui Persoană: „învăţaţi de la Mine, fiindcă sunt bun şi smerit la inimă!”1303 Pornind de la aceasta şi strângând multe texte din sfintele cărţi, privitoare la elogierea păcii, zburând, precum albinele, peste câmpurile Scripturilor, ai cules, printr-o iscusită vorbire, orice ai găsit dulce şi împăciuitor. Aşadar, noi, cei care alergăm către pace, am fost încurajaţi de tine; suflul mai puternic al exortaţiei tale a umflat pânzele noastre ridicate pentru navigaţie; prin urmare, am băut dulcile valuri ale păcii nu cu înghiţituri forţate şi care provoacă silă, ci [sorbindule] cu nesaţ şi deplină dorinţă.
2. Dar ce facem noi, în a căror putere stă numai dorinţa de pace, nu şi realizarea ei? Şi, cu toate că dorinţa îşi află răsplată la Dumnezeu chiar şi numai pentru intenţie, totuşi o lucrare nerealizată, în ciuda dorinţei noastre, ne umple de o adâncă tristeţe. Ceea
1298 Data scrisorii: anul 397. Locul: Betleem. După o primă scrisoare (LXIII) către Ieronim în 397, Teofil al Alexandriei îi trimite lui Ieronim o a doua scrisoare, îndemnându-l din nou să se împace cu Ioan al II-lea al Ierusalimului. Ieronim îi răspunde că nu este nimic mai de dorit decât pacea, dar că aceasta trebuie să fie una reală, nu una amestecată cu tiranie şi ipocrizie, (n.ed.)
1299 Ioan 14, 27.
1300 Matei 5, 9.
1301 Cf. 1 Corinteni 4, 21.
1302 Psalmul 131,1.
1303 Matei 11, 29.
275
ce ştiind şi apostolul, anume că o pace desăvârşită constă, fireşte, în dorinţa ambelor părţi, a spus: „Să aveţi pace cu toţi oamenii, atâta câtă există în voi”1304, iar prorocul a spus, la rândul lui: „Pace, pace. Dar unde este pacea?”1305 Căci nu-i nimic măreţ să ceri pacea prin vorbă, dar s-o distrugi prin faptă. Una este să te străduieşti, alta să dovedeşti; prin cuvinte răsună concordia, prin fapte e înfăptuită înrobirea. Şi noi dorim pacea; şi nu numai că o dorim, dar o şi cerem prin rugăminţi.
Dar pacea lui Hristos e cea pe care o dorim, pacea adevărată, pacea fără duşmănii, pacea în care să nu fie inclus războiul, pacea care nu-i supune pe adversari, ci care îi uneşte ca pe nişte prieteni. De ce să numim tirania altora pace şi să nu redăm fiecărui lucru numele său? Acolo unde este ură, se numeşte duşmănie. Acolo unde este iubire, numai acolo să se numească pace. Noi nici nu scindăm Biserica, nici nu ne separăm de comuniunea Părinţilor; încă din leagăn, ne-am hrănit de la aceştia, ca să zic aşa, cu laptele credinţei universale. Căci nimeni nu aparţine mai mult Bisericii decât cel care nu a fost niciodată eretic. Dar noi nu ştim ce înseamnă pacea fără iubire, nici comuniunea fără pace. Căci citim în Evanghelie: „Dacă vei duce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, şi mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău; şi, revenind, abia atunci oferă darul tău”1306. Dacă nu putem oferi darurile noastre fără pace, cu cât mai mult nu putem primi trupul lui Hristos! Cu ce conştiinţă voi răspunde la Euharistia lui Hristos: „Amin!” dacă mă îndoiesc de iubirea celui care mi-o oferă?
3. Te rog să mă asculţi cu răbdare şi să nu iei adevărul drept linguşire. Oare poate fi cineva în comuniune cu tine şi în acelaşi timp cu voie potrivnică? Cineva care, întinzând mâna, întoarce faţa şi, în mijlocul ospăţului sacru, dă sărutarea lui Iuda? La sosirea ta după cum cred mulţimea călugărilor nu se teme, ci se bucură; când îţi ies în întâmpinare cu mult zel, ieşind din ascunzătorile din deşert, doresc să se întreacă prin umilinţa lor. Cine îi sileşte pe aceştia să iasă? Oare nu iubirea faţă de tine? Cine îi adună la un loc pe cei despărţiţi prin deşert? Oare nu afecţiunea faţă de tine? Căci trebuie ca părintele să fie iubit. Să fie iubit ca
1304 Romani 12,18.
1305 Ieremia 6,14.
1306 Matei 5, 23-24.
276
părinte şi episcop, nu să fie temut. Există un străvechi adagiu: „Cine se teme de cineva îl urăşte; celui pe care îl urăşte îi doreşte moartea”1307. De aceea şi în Scriptura noastră sfântă deşi primii ani ai pruncilor constau în teamă se spune: „Iubirea desăvârşită alungă frica”1308.
Nu ceri ca monahii să-ţi fie supuşi şi de aceea îi ai mai mult supuşi. Tu le oferi o sărutare, ei îşi apleacă grumajii. Tu te arăţi ca un soldat şi dobândeşti să le fii general, tu eşti ca unul din mulţime şi astfel ajungi singurul care se înalţă din mulţime. Repede se indignează libertatea dacă este oprimată prin forţă. Nimeni nu domină mai mult un om liber decât cel care nu-l sileşte să devină sclav. Cunoaştem canoanele bisericeşti, nu ignorăm rangurile fiecăruia. Dar până la această vârstă, atât prin lectură, cât şi prin experienţele zilnice, am învăţat multe, am experimentat multe. Cine loveşte cu bice cu ţepi de metal şi se făleşte că are degetele mai groase decât coapsele tatălui său repede risipeşte regatul blândului David. Fără îndoială, poporul roman nu a suportat trufia nici măcar din partea unui rege. Acel comandant al armatei israelite care nimicise Egiptul cel cu zece ţinuturi şi sub a cărui stăpânire se supuneau cerul, pământul, mările, este lăudat ca cel mai blând dintre toţi oamenii pe care i-a zămislit atunci pământul. Şi de aceea a şi obţinut domnia pentru patruzeci de ani, fiindcă domolea trufia puterii prin bunătate şi blândeţe. Este lovit cu pietre de popor şi se roagă pentru cei care îl lovesc; vrea ca mai degrabă să fie şters el din cartea lui Dumnezeu, decât să piară turma care îi fusese încredinţată. Căci dorea să-L imite pe Acel Păstor pe Care îl ştia că urma să poarte pe umerii Săi chiar oile rătăcite. „Păstorul cel bun” spune Mântuitorul – „îşi dă viaţa pentru oile sale”1309. Şi ucenicul Păstorului celui bun doreşte să fie anatemizat el în locul fraţilor săi, al rudelor sale de sânge, care sunt israeliţii. Şi, dacă acela doreşte să piară ca să nu piară cei pierduţi, oare nu cu atât mai mult bunii Părinţi trebuie să se îngrijească din timp să nu-i provoace la mânie pe fiii lor şi să nu-i silească, printr-o prea mare asprime, chiar şi pe cei foarte blânzi să devină şi ei duri?
4. Specificul scrisorii mă sileşte să vorbesc mai pe scurt, durerea, mai pe larg. Scrie în acea epistolă a sa pe care o pretinde
1307 ENNIUS, apud CICERO, De Officiis, II, 23.
1308 I Ioan 4,18.
1309 Ioan 10,11.
277
paşnică, dar, după cum o simt eu, foarte muşcătoare că nu a fost rănit niciodată de mine, nici nu a fost numit eretic. Dar în ce fel mă răneşte el însuşi, vânturând faptul că sunt bolnav de o boală foarte gravă şi că sunt un rebel al Bisericii? Sfâşiat de unii, îl acuză pe un altul şi îl sileşte să vorbească pe cel care, datorită unei hotărâri foarte înţelepte, a păstrat tăcerea; prin acest fapt, el demonstrează că îi cruţă pe adversari şi că-l răneşte pe cel care nu l-a rănit. Mai înainte ca fratele meu să fie hirotonisit, spune că între el şi sfântul papă Epifanie nu a existat nicio dispută privitoare la dogme. Şi ce motiv îl silea după cum scrie totuşi chiar el să discute în public lucruri de care nimeni nu-l întreba? Căci înţelepciunea ta ştie că disputele de acest fel sunt primejdioase şi că nimic nu este mai sigur dacă nu este, poate, absolut necesar să vorbeşti decât să păstrezi tăcerea asupra unor chestiuni importante. De bună seamă, fiindcă el a avut un atât de mare talent şi un fluviu de elocvenţă, încât să spună că într-un singur tratat ecleziastic a cuprins toate subiectele, despre care ştim că, în privinţa fiecăruia, cei mai învăţaţi oameni au scris mii şi mii de rânduri? Dar ce mă priveşte asta pe mine? Să o cunoască acela care a auzit, să o ştie cel care a scris! în ce mă priveşte, el însuşi mă eliberează de vina de a-l fi acuzat. Eu nici nu am fost de faţă, nici nu am auzit. Sunt unul din mulţime, ba mai mult, nici chiar atât, fiindcă, în timp ce mulţi strigau, eu am tăcut. Să comparăm rolurile jucate de acuzator şi de cel acuzat şi să acordăm încredere mai degrabă celui care se remarcă fie prin merit personal, fie prin viaţa sa, fie prin învăţătura sa.
5. Oare nu vezi că, închizând ochii, ca să zic aşa, eu stăpânesc cele mai importante lucruri, nu atât exprimând ceea ce am conceput în minte, cât arătând ceea ce vreau să trec sub tăcere? Am înţeles şi am aprobat felul în care procedezi, faptul că, îngrijindu-te de pacea Bisericii, treci peste toate astupându-ţi urechile, ca la cântecele de sirenă. De altminteri, tu, care de la o fragedă vârstă te-ai iniţiat în literatura sfântă, ştii în ce sens este exprimată fiecare idee, în ce fel un discurs este cumpănit cu „înţelesuri ambigue”, încât nici să nu condamne învăţăturile străine, nici să nu respingă învăţăturile noastre. Dar credinţa pură şi mărturisirea deschisă nu cer întorsături şi subtilităţi verbale. Ceea ce se crede cu simplitate trebuie mărturisit tot cu simplitate. Aş fi putut fără reţinere să strig sus şi tare şi chiar şi între săbii şi focuri babiloniene să spun: „De ce se întreabă ceva şi se răspunde altceva? De ce nu există o mărturisire
278
simplă, deschisă?” El se teme de toate, atenuează toate, lasă toate în ambiguitate şi păşeşte ca pe vârfuri de suliţe. Dar, din dorinţa şi în aşteptarea păcii, nu-i pun la dispoziţie cuvinte supărării mele clocotitoare. Să se plângă alţii în chip nemăsurat, cel rănit de aceştia nu îndrăzneşte să-i rănească la rându-i. Eu voi păstra acum tăcere; în privinţa tacticii mele, voi simula fie nepriceperea, fie teama, într-adevăr, dacă l-aş acuza, oare ce nu mi-ar face el, care, după propria-i mărturisire, mă ponegreşte când îl laud?
6. Întreaga lui scrisoare este plină nu atât de expunerea credinţei, cât de insulte la adresa noastră. Numele meu, lipsit de orice formulă de politeţe cu care noi, oamenii, obişnuim să ne mângâiem unul pe altul, este în mod frecvent pus în discuţie, rupt bucată cu bucată, defăimat, ca şi cum ar trebui să fiu şters din cartea celor vii. Chiar dacă scrisoarea lui m-ar fi ofensat sau dacă m-aş fi preocupat vreodată de fleacuri de acest fel, eu, care din adolescenţă am stat închis într-o chilie de mănăstire, aş fi vrut întotdeauna mai degrabă să fiu decât să par a fi cineva. Pe câţiva dintre noi îi numeşte cu o oarecare consideraţie în aşa fel încât să-i ponegrească apoi, ca şi cum nu am putea şi noi să spunem acele lucruri despre care nimeni nu mai păstrează tăcere. Îl învinuieşte pe cel devenit cleric din sclav, deşi chiar el însuşi are câţiva clerici de aceeaşi condiţie; şi a citit că Onisim, botezat1310 pe când Sfântul Pavel se afla în lanţuri, a început să exercite funcţia de diacon fiind încă sclav. Agită mereu în public cuvântul „sicofant” şi, ca să nu fie constrâns să aducă dovada, spune că vorbeşte doar din auzite. O, dacă şi mie mi-ar fi pe plac să spun ceea ce strigă sus şi tare mulţi şi dacă aş încuviinţa clevetirile altora! Ar înţelege deja că ştim şi noi ceea ce ştiu toţi şi că am auzit şi eu ceea ce nu ignoră nimeni. Vorbeşte de răsplăţi care i-au fost acordate pentru a repara o calomnie. Cine nu s-ar teme de un spirit atât de pătrunzător şi de versat? Cine ar putea să răspundă unui atât de măreţ fluviu de elocinţă? Ce este mai rău: să înduri calomnia, sau s-o proferezi? Să-l acuzi pe cel pe care va trebui să-l iubeşti apoi, sau să acorzi iertare unui păcătos? Ce e mai greu de suportat: din sicofant să devii edil sau consul? Ştie şi el ceea ce ţin sub tăcere, ceea ce vorbesc, ceea ce am auzit eu însumi, ceea ce, poate din teamă de Hristos, refuz să cred.
7. Mi-a reproşat că l-am tradus pe Origen în latină. Acest lucru l-am făcut nu numai eu, ci şi Ilarie Mărturisitorul. Şi totuşi fiecare
1310 Literal: „renăscut” (renatum). Vezi Filimon 1,10 şi urm. (n.ed.)
279
dintre noi a tăiat toate pasajele dăunătoare şi le-a tradus pe cele folositoare. Să le citească el însuşi, dacă e în stare căci consider că, datorită conversaţiilor asidue şi legăturii sale zilnice cu romanii, nu ignoră limba latină -, sau dacă, desigur, nu s-a iniţiat în profunzime în această limbă să-i traducă cei care fac de obicei acest lucru; şi atunci va şti că eu trebuie să fiu lăudat chiar pentru acel lucru pentru care m-a acuzat.
într-adevăr, după cum i-am recunoscut întotdeauna lui Origen exegeza şi comentariul Scripturilor, în aceeaşi măsură i-am negat, cu foarte multă fermitate, adevărul dogmelor. Oare eu îl trimit pe Origen în mijlocul mulţimii? Oare îl asociez celorlalţi autori şi nu precizez că într-un fel îi consider pe apostoli, în alt fel pe ceilalţi autori? Că aceia spun întotdeauna lucruri adevărate, pe când aceştia, ca oameni obişnuiţi, greşesc în câteva privinţe. Există un nou fel de apărare, acela de a nu nega astfel defectele lui Origen, în măsura în care îi acuzi şi pe ceilalţi laolaltă cu el. De bună seamă, pentru că nu ai îndrăzni să-l aperi în mod deschis, îl protejezi prin atribuirea unei erori asemănătoare multora. Pe de altă parte, nimeni nu a putut să citească cele şase mii de tomuri ale lui Origen, pe care nici nu le-a scris el însuşi; şi mi-e mai uşor să cred că a minţit mai degrabă transmiţătorul textului decât autorul însuşi.
8. De asemenea, spune că fratele meu este pricina discordiei un om care stă retras într-o chilie de mănăstire şi consideră demnitatea de cleric nu o onoare, ci o obligaţie. Şi, după ce pe noi până astăzi ne-a hrănit prin afişarea unei păci false, a tulburat urechile prelaţilor apuseni, spunându-le că un adolescent, aproape un copil, a fost rânduit preot în dioceza sa din Betleem. Dacă acest lucru este adevărat, niciunul dintre episcopii din Palestina nu-l ignoră. Căci mănăstirea sfântului papă Epifanie, care se numeşte Becos Abacuc, în care a fost rânduit preot fratele meu, este aşezată pe teritoriul Eleutheropolisului, nu al Ierusalimului. Şi apoi vârsta sa este cunoscută de Fericirea Ta şi, deoarece a ajuns la treizeci de ani, socotesc că nu e nimic de blamat în această privinţă, căci aceasta este vârsta desăvârşită, conform misterului omului, asumat de Hristos1311. Să-şi amintească de Legea Veche şi va vedea că în tribul levitic poţi fi ales ca preot după douăzeci şi cinci de ani. Sau, dacă numai pentru acest fragment se urmăreşte adevărul din textul ebraic, să
1311 Cf. Luca 3, 23.
280
afle că preoţii se consacrau la treizeci de ani. Şi, ca nu cumva să spună: „Cele vechi au trecut; iată, toate s-au făcut noi”1312, să asculte împreună cu Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta”1313. De altfel, el însuşi, când a fost rânduit episcop, nu avea o vârstă cu mult diferită de cea la care se află acum fratele meu. Sau, dacă ceea ce este permis pentru episcopi nu este permis pentru preoţi, ca să nu pară, prin antifrază, că sunt în discrepanţă cu numele lor, de ce el însuşi a rânduit un preot sau de aceeaşi vârstă, sau de o vârstă mai mică şi, ceea ce este mai grav, slujitor al unei alte Biserici? Căci, dacă nu poate să fie în pace cu fratele meu, cu excepţia [cazului în care acesta] i se supune şi asta împotriva episcopului care l-a rânduit -, demonstrează că el nu doreşte atât pacea, cât răzbunarea cu prilejul păcii, şi că nici nu este mulţumit de liniştea altuia şi de răgazul păcii, cât timp nu obţine întregul avantaj al ameninţărilor sale. Chiar dacă el însuşi1314 l-ar fi rânduit, totuşi, dacă acesta1315, iubitor de singurătate, ar vrea să se retragă şi să nu mai exercite nicio slujire prin care să divizeze Biserica, nu i-ar datora nimic, în afară de respectul cuvenit tuturor înalţilor slujitori ai Bisericii.
9. Până acolo s-a întins apologia lui, mai bine zis, acuzaţia lui, diatriba încâlcită pe care a îndreptat-o împotriva noastră. Eu i-am răspuns printr-o scrisoare, pe scurt şi în treacăt, ca să înţeleagă din cele pe care le-am spus de ce am tăcut; şi să ştie că noi, oamenii, suntem nişte fiinţe înzestrate cu raţiune şi că putem să înţelegem gândirea sa; că nu avem spiritul atât de tocit, încât să auzim, în felul animalelor lipsite de judecată, numai sunetul cuvintelor, şi nu ideile. Acum însă te rog să fii îngăduitor cu durerea mea; şi să ştii că, dacă este o trufie să răspunzi, este o trufie mult mai mare să acuzi. Deşi eu ţi-am răspuns astfel încât să-ţi dezvălui mai degrabă tăcerea decât un discurs. De ce, de la distanţă, cer ei pacea şi, totodată, vor ca aceasta să ne fie impusă nouă de alţii? Să fie ei iubitori de pace şi pe dată pacea va veni din urmă. De ce abuzează de numele Sfinţiei Tale împotriva noastră, pentru a ne înspăimânta? De ce, în timp ce scrisoarea ta face să se audă pacea şi blândeţea, cuvintele lor exprimă, în chip ameninţător, duritatea? în fine, avem dovada despre cât de paşnică şi de armonioasă a fost scrisoarea pe
1312 2 Corinteni 5,17.
1313 1 Timotei 4,12.
1314 Ioan, episcopul Ierusalimului.
1315 Paulinianus.
281
care ne-ai trimis-o prin preotul Isidor din faptul că cei care se laudă că vor pacea, în realitate, nu vor să ne-o redea. Aşadar, să aleagă ceea ce vor: sau suntem buni, sau suntem răi. Dacă suntem buni, să ne lase în pace; dacă suntem răi, de ce doresc tovărăşia celor răi? A învăţat din experienţă cât valorează umilinţa cel care acum o disimulează. Cel care, prin propria chibzuinţă, a putut să unească lucrurile odinioară despărţite dovedeşte că, urmând dorinţa altuia, le rupe în bucăţi pe cele unite.
10. De curând, el a cerut şi a obţinut împotriva noastră exilul. O, dacă ar fi putut să împlinească acest lucru, pentru ca, după cum i se impută intenţia drept fapt împlinit, tot astfel şi noi să fi purtat cununa exilului nu numai ca dorinţă, ci şi în realitate! Mai degrabă vărsându-şi sângele şi pătimind decât adresând altuia insulte a fost întemeiată Biserica lui Hristos. A crescut prin persecuţii, a fost încununată prin morţi martirice. Or, dacă numai aceştia lângă care trăim iubesc rigoarea şi ştiu nu să suporte persecuţia, ci să o provoace, sunt şi aici iudei, precum şi eretici cu învăţături diferite şi, mai ales, preaticăloşii manihei; de ce nu îndrăznesc să-l rănească pe vreunul dintre aceştia nici măcar cu un cuvânt? Numai pe noi doresc să ne alunge? Noi singuri, care suntem în comuniune cu Biserica, suntem acuzaţi că scindăm Biserica? Te întreb, oare nu e dreaptă cererea noastră ca sau să-i alunge împreună cu noi şi pe aceia, sau să ne păstreze şi pe noi cu ei? Afară doar de cazul în care ne-ar onora mai mult prin asta, anume prin faptul că ne separă de eretici, cel puţin, prin exil. Un călugăr, vai, îi ameninţă cu exilul pe alţi călugări şi chiar îi duce în exil, iar acest călugăr se făleşte că ocupă un scaun apostolic! Dar acest soi de călugări nu ştie să cedeze în faţa spaimei şi sub sabia atârnată deasupra sa îşi pune mai degrabă grumazul decât mâinile. Căci cine dintre călugări, care au putut să se exileze din patrie, nu se simte exilat din lume? De ce mai este nevoie şi de autoritatea publică, şi de cheltuielile rescriptului, şi de alergările într-o parte şi într-alta prin întreaga lume? Să ne atingă măcar cu degetul şi vom pleca din proprie iniţiativă. „Al Domnului este pământul şi întinderea sa.”1316 Hristos nu este ţinut închis într-un loc.
11. Pe lângă aceasta, în legătură cu ceea ce scrie el, anume că noi, prin intermediul tău şi al Bisericii romane, suntem în comuniune
1316 Psalmul 23,1.
282
cu el, de care, deşi suntem foarte aproape, părem totuşi că suntem separaţi, nu este nevoie să mergem atât de departe; chiar şi aici, în Palestina, suntem legaţi de el în acelaşi fel. Şi, ca nici acest loc să nu pară departe, în micul târg Betleem suntem asociaţi prin împărtăşire cu preoţii lor, în măsura în care acest lucru ţine de noi. Din care fapt este limpede că durerea pe care el ne-o provoacă în particular nu trebuie să o considerăm drept problemă a Bisericii; căci nici furia unui singur om, ba chiar a altora, prin el, nu trebuie denumită prin cuvântul general de „Biserică”.
De aceea, ceea ce am spus la începutul scrisorii repet şi acum, că noi vrem pacea lui Hristos, că dorim adevărata armonie şi te rog să-l sfătuieşti pe acela să nu obţină pacea cu forţa, ci să o dorească. În privinţa trecutului, să fie mulţumit cu necazul pe care ni l-au pricinuit insultele sale. Să facă, cel puţin, să fie date uitării vechile răni printr-o iubire înnoită. Să fie aşa cum a fost înainte, când, conform voinţei sale, manifesta iubire faţă de noi. Cuvintele sale să nu izvorască din furia altuia. Să facă ce vrea el, nu ceea ce este silit să vrea. Fie ca arhiereu, să poruncească tuturor în mod imparţial, fie ca imitator al apostolului, să slujească, în mod egal, pentru salvarea tuturor. Dacă s-ar arăta pe sine astfel, i-am oferi din proprie iniţiativă mâinile, i-am întinde braţele; să aibă în noi prieteni şi părinţi; şi să simtă că, precum lui Hristos, şi lui însuşi îi suntem supuşi, ca şi tuturor sfinţilor.
„Iubirea este răbdătoare, iubirea este generoasă, iubirea nu este invidioasă, nu se umflă [de trufie], pe toate le suferă, pe toate le crede.”1317 Iubirea este mama tuturor virtuţilor; este ca o frânghie întărită de trei ori, după zicerea apostolului, care spune: „Credinţa, nădejdea, iubirea”1318. Credem şi nădăjduim; şi astfel, prin credinţă şi nădejde, suntem uniţi prin lanţul iubirii. Căci de aceea şi noi ne-am părăsit patriile noastre, ca să trăim în linişte şi fără duşmănii pe câmpuri şi în pustiuri; ca să-i venerăm pe arhiereii lui Hristos totuşi pe aceia care propovăduiesc adevărata credinţă -, nu prin teama faţă de stăpâni, ci prin cinstirea datorată părinţilor; ca să manifestăm deferenţă faţă de episcopi în calitatea lor de episcopi, iar nu ca să fim siliţi să slujim, în numele altuia, unor oameni cărora nu vrem să le slujim. Nu suntem cu inima atât de orgolioasă încât să nu ştim ceea ce se datorează preoţilor lui Hristos.
1317 1 Corinteni 13, 4.
1318 1 Corinteni 13,13.
283
Căci cine îi primeşte nu îi primeşte atât pe ei, cât pe Acela ai cărui episcopi sunt1319. Dar şi aceştia să fie mulţumiţi cu cinstirea de care au parte. Să ştie că sunt părinţi, nu stăpâni, mai ales faţă de cei care, dispreţuind dorinţele de înălţare ale veacului, nu pun nimic mai presus de linişte şi de răgaz.
Să dea Atotputernicul Hristos Dumnezeu ca, prin rugăciunile tale, să fim uniţi nu în numele unei păci false, ci printr-o iubire adevărată şi credincioasă; ca nu cumva, muşcându-ne unul pe altul, să ne pricinuim unul altuia pieirea!
EPISTOLA LXXXIII1320
Pammachius şi Oceanus către Ieronim
Pammachius şi Oceanus, către preotul Ieronim, salutare!
Un sfânt dintre fraţi ne-a adus papirii unui oarecare. Aceştia conţineau, tradus în limba latină, un volum cu numele lui Origen, intitulat HEpi apxwv. Şi, pentru că în aceşti papiri sunt multe lucruri care tulbură spiritele noastre slabe, expresii pe care noi le socotim mai puţin conforme cu dreapta credinţă presupunem chiar că, pentru disculparea autorului, au fost sustrase din cărţile lui multe pasaje care ar fi putut să probeze impietatea lui deschisă noi rugăm Excelenţa Ta să binevoieşti să-ţi dai osteneala, în mod special, nu atât pentru folosul nostru, cât pentru al tuturor celor care locuiesc în Roma, de a face cunoscută cartea lui Origen despre credinţă, numită mai sus, traducând-o tu însuţi în modul în care a fost editată de autor; şi să dai în vileag ceea ce a fost interpolat de apărătorul său; în sfârşit, să respingi şi să condamni [ideile] care, în aceste pagini pe care le-am trimis Sfinţiei Tale, au fost spuse fără pricepere, contrar credinţei universale. Cu mare fineţe, în prefaţa cărţii sale a făcut aluzie la Sfinţia Ta, dar neamintindu-ţi numele,
1319 Cf. Matei 10, 40.
1320 Data scrisorii: toamna anului 398. Pammachius şi Oceanus îi cer Fericitului Ieronim să facă o traducere exactă şi completă a cărţii flEpi âpxwv a lui Origen, pentru a respinge abaterile de la credinţa creştină adevărată (despre Pammachius, vezi nota aferentă titlului epistolei LVII; despre Oceanus, vezi nota aferentă titlului epistolei LXIX).
284
[spunând] că ar împlini el însuşi o lucrare făgăduită de tine [şi] invocând indirect faptul că tu împărtăşeşti sentimente similare. Risipeşte, aşadar, bănuielile oamenilor şi condamnă-l pe acuzator, ca nu cumva, dacă tu nu vorbeşti clar, să pară că eşti de acord cu el.
EPISTOLA LXXXIV1321
Către Pammachius şi Oceanus
Ieronim, către fraţii Pammachius şi Oceanus, salutare!
1. Micile pagini pe care mi le-aţi trimis mi-au pricinuit nişte ofense la adresa onoarei mele; în asemenea fel dezvăluie ele talentul [autorului lor], încât înlătură de la el buna-credinţă şi justeţea. Pentru că aceleaşi lucruri se întâmplă şi la Alexandria, şi la Roma, şi aproape pe întreg globul pământesc, unde aceşti oameni de ispravă au avut obiceiul să arunce încoace şi încolo vorbe pe seama numelui meu şi mă iubesc atât de mult, încât fără mine nu ar putea să fie eretici. Voi lăsa la o parte persoanele şi voi răspunde numai faptelor şi învinuirilor. Căci nu mi-ar fi de vreun folos ca pe cei care mă vorbesc de rău să-i vorbesc, la rândul meu, de rău şi să-i muşc pe adversari prin legea talionului, mie, căruia mi se porunceşte să nu întorc răul pentru rău, ci să înving răul prin bine, să mă las umplut de vorbe de ocară şi celui care mă loveşte să-i întorc şi celălalt obraz.
2. Mi se reproşează că odinioară l-am lăudat pe Origen. Dacă nu mă înşel, este vorba de două fragmente: mica prefaţă către Damasus, din omiliile cu privire la Cântarea Cântărilor, şi prologul la cartea Nume ebraice. Ce se spune acolo despre dogmele Bisericii? Ce se spune despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Ce se spune despre învierea trupului? Ce se spune despre natura şi esenţa sufletului? Avem de-a face cu o simplă tălmăcire şi o simplă învăţătură care,
1321 Data scrisorii: anul 399. Locul: Betleem. Pe un ton calm, Ieronim prezintă şi justifică atitudinea sa faţă de Origen, minimalizând entuziasmul său timpuriu pentru scriitorul grec. Ieronim se ocupă de erorile lui Origen, de starea textului scrierilor sale şi de autenticitatea Apologiei în favoarea lui Origen compuse de martirul Pamfil (despre Pammachius, vezi nota aferentă titlului epistolei LVII; despre Oceanus, vezi nota aferentă titlului epistolei LXIX), (n.ed.)
285
în termeni simpli, a fost lăudată. Acolo nu a fost cuprins nimic în legătură cu credinţa, nimic în legătură cu dogmele. Se dezbate numai un pasaj cu caracter moral şi se împrăştie norul alegoriei printr-o expunere senină. L-am lăudat pe exeget, nu pe dogmatist, am lăudat talentul, nu credinţa, filosoful, nu apostolul. Iar dacă oamenii vor să ştie judecata mea asupra lui Origen, să citească Comentariile la Ecclesiast, să parcurgă cele trei volume cu privire la Epistola către Efeseni şi vor înţelege că eu întotdeauna am mers împotriva doctrinei sale. Căci ce prostie este asta, să lauzi astfel învăţătura cuiva încât să-i urmezi şi blasfemia? Şi Fericitul Ciprian se foloseşte de Tertulian ca de un învăţător, după cum o dovedesc scrierile sale; şi, deşi este încântat de spiritul eruditului şi pasionatului bărbat, nu-l urmează împreună cu el pe Montanus şi pe Maximilla. Apolinarie scrie cărţi foarte puternice împotriva lui Porphyrius; Eusebius a compus în chip admirabil Istoria bisericească; unul dintre ei susţine totuşi o iconomie redusă la jumătate a lui Hristos; celălalt este un apărător foarte deschis al impietăţii lui Arie. „Vai de cei care numesc binele rău şi răul bine”, spune Isaia, „şi de cei care fac amarul dulce şi dulcele amar”1322. Nici nu trebuie să negăm lucrurile bune ale adversarilor noştri dacă există la ei ceva demn de laudă -, nici nu trebuie să lăudăm defectele prietenilor noştri; ci trebuie judecat fiecare în parte nu după importanţa persoanelor, ci a lucrurilor realizate. Şi Lucilius este criticat, pentru că aleargă cu un picior metric dezordonat; şi totuşi îi sunt lăudate vorbele de duh şi spiritul.
3. Pe când eram tânăr, eram stăpânit de o minunată pasiune de a învăţa, dar mă feream să fiu autodidact, după cum îndrăznesc să fie unii. L-am ascultat adesea, la Antiohia, pe Apolinarie din Laodiceea şi îi eram devotat; şi, în timp ce mă instruia în Sfintele Scripturi, nu am admis niciodată controversata sa dogmă cu privire la mintea raţională [a lui Hristos]. Deja capul mi se acoperise de fire albe şi se cădea să fiu mai degrabă învăţător decât ucenic. Totuşi am pornit spre Alexandria ca să-l ascult pe Didim; îi aduc mulţumiri pentru multe lucruri. Ceea ce încă nu ştiam, am învăţat de la el; iar ceea ce ştiam deja, nu am pierdut, urmând învăţătura lui. Oamenii credeau că îmi isprăvisem studiile; dar, din nou, la Ierusalim şi la Betleem, cu ce osteneală şi cu câtă cheltuială l-am avut profesor,
1322 Isaia 5, 20.
286
noaptea, pe Baranina! Căci se temea de iudei şi mi se înfăţişa ca al doilea Nicodim. Îi menţionez adesea, în micile mele scrieri, pe toţi aceşti maeştri. Desigur, învăţăturile lui Apolinarie şi ale lui Didim se opun una alteia. Aşadar, să mă răpească ambele cete, şi dintr-o parte, şi dintr-alta, pentru că mărturisesc că fiecare dintre cei doi mi-a fost profesor.
Dacă este permis să urăşti oamenii şi să deteşti vreun neam, îi resping cu o extraordinară ură pe circumcişi. Căci până azi îl prigonesc pe Domnul nostru Iisus Hristos în sinagogile Satanei. Cineva ar putea să-mi reproşeze de ce am avut ca profesor un iudeu. Dar îndrăzneşte vreunul să dea la iveală scrisoarea mea către Didim, adresată ca unui maestru? Mare vină are un discipol, dacă l-am numit „maestru” pe acest om bătrân şi atât de învăţat! Şi totuşi vreau să cercetez de aproape însăşi scrisoarea, care a fost păstrată atâta vreme cu scopul de a mă calomnia; ea nu cuprinde nimic, în afară de formule de consideraţie şi de salut. Acestea sunt lucruri prosteşti şi fără prea mare importanţă. Mai degrabă blamaţi-mi pasaje în care am apărat erezia, în care am lăudat dogma greşită a lui Origen. În acest fragment din Isaia1323 în care sunt descrişi doi Serafimi care aclamă, când acela îi interpretează drept Fiul şi Sfântul Duh, oare nu eu am schimbat exegeza lui detestabilă, [propunând înţelegerea] celor două Testamente? Am în mâini cartea publicată în urmă cu douăzeci de ani. Toate opusculele mele, şi în mod special Comentariile, rup în bucăţele, în locurile oportune, acest mod de gândire păgân.
Mi se mai obiectează, de asemenea, faptul că am adunat la un loc cărţile aceluia mai mult decât pe ale tuturor celorlalţi; o, dacă aş avea volumele tuturor comentatorilor, ca să compensez încetineala spiritului meu prin pasiunea pentru lectură! Mărturisesc că am adunat cărţile acestuia; şi de aceea nu-i urmez greşelile, pentru că îi cunosc toate operele pe care le-a scris. Credeţi în experienţa mea, căci vorbesc ca un creştin către alţi creştini: învăţăturile lui sunt pline de venin, străine de Sfintele Scripturi, producând Scripturilor un act de violenţă. L-am citit, zic, l-am citit pe Origen; şi, dacă a citi este o crimă, mărturisesc că am comis această crimă şi papirii alexandrini mi-au golit punga. Însă, dacă mă credeţi, nu am fost niciodată origenist; dacă nu mă credeţi, admiteţi măcar că acum
1323 Isaia 6.
287
am încetat să fiu. Dacă nici aşa nu vă lăsaţi convinşi, mă siliţi ca, în apărarea mea, să scriu împotriva iubitului vostru autor, ca, dacă nu mă credeţi când neg, să mă credeţi măcar când acuz. Dar se crede mai cu plăcere în eroarea mea decât în corectitudinea mea. Şi nu e de mirare; căci ei socotesc că eu sunt iniţiat în aceleaşi mistere ca şi acela şi că, din cauza fiinţelor plăsmuite din lut, nu vreau să mărturisesc pe faţă ideile mele. Căci este hotărârea lor să nu arunce cu uşurinţă mărgăritare în faţa porcilor, nici să nu dea lucrul sfânt înaintea câinilor1324, ci să zică, împreună cu David: „în inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu păcătuiesc faţă de Tine”1325. Şi în alt pasaj spune despre cel drept: „Cel care grăieşte adevărul cu aproapele său”1326, adică cu aceia care sunt casnicii săi în credinţă. Din aceste texte ei vor să se înţeleagă faptul că noi, care încă nu am fost iniţiaţi, trebuie să ascultăm doar minciuna, de teamă ca, [asemeni unor] prunci alăptaţi, să nu ne înecăm dacă suntem hrăniţi cu o mâncare mai consistentă. Însă cartea a şasea a Stromatelor (în care autorul pune laolaltă dogma noastră cu ideile lui Platon) îi învaţă foarte limpede cum să se unească între ei prin orgiile sperjururilor şi ale minciunii.
4. Aşadar, ce să fac? Să neg că eu împărtăşesc aceeaşi învăţătură? Nu vor crede. Să jur? Vor râde şi vor zice: „Astfel de lucruri ne sunt la-ndemână acasă”1327. Voi face singurul lucru de care se feresc ei: să le dau în vileag tainele şi misterele şi să pun sub ochii tuturor toată această prudenţă pentru care ne iau în râs pe noi, cei simpli, încât cei care nu cred unui glas care neagă să creadă cel puţin unui condei care acuză. Căci de acest lucru se feresc cel mai mult, ca nu cumva propriile lor scrieri să fie îndreptate împotriva autorului lor preferat. Rostesc uşor cu jurământ ceea ce după aceea au de gând să dezlege printr-o altă încălcare a jurământului. Când vine vorba să subscrie la acuzare, tergiversează lucrurile şi îşi caută subterfugii. Unul spune: „Nu pot să condamn ceea ce nimeni nu a condamnat”. Altul: „în privinţa acestui lucru nu a fost statornicit nimic de către Părinţi”. Astfel, fac apel la autoritatea întregii lumi, ca să fie amânată necesitatea subscrierii. Câţiva spun cu mai multă fermitate: „în ce fel îi vom condamna pe cei pe care Sinodul de la Niceea nici nu
1324 Cf. Matei 7, 6.
1325 Psalmul 118,11.
1326 Psalmul 14, 3 (după Vulgata).
1327 Cf. CICERO, Academica, II, 80, şi Ad Familiares, IX, 3, 2. TACITUS, Dialogus, 9.
288
i-a atins? Căci sinodul care l-a condamnat pe Arie ar fi trebuit să-l condamne neapărat şi pe Origen, dacă ar fi condamnat învăţăturile sale”. Cu alte cuvinte, printr-un singur medicament ar fi trebuit să se trateze în acelaşi timp toate bolile; atunci ar trebui negat şi caracterul divin al Sfântului Duh, pe motiv că la acel Sinod s-a păstrat tăcere în privinţa esenţei Sale. Totuşi dezbaterea era atunci în legătură cu Arie, nu cu Origen, în legătură cu Fiul, nu cu Sfântul Duh. Ei au mărturisit ceea ce se nega; au păstrat tăcere în privinţa lucrurilor care nu erau puse de nimeni în discuţie. Cu toate acestea, ei l-au lovit într-ascuns şi pe Origen, sursa lui Arie; căci, condamnându-i pe cei care neagă că Fiul este din substanţa Tatălui, l-au condamnat şi pe el împreună cu Arie. De altminteri, dacă apelăm la acest argument, nici Valentin, nici Marcion, nici catafrigienii1328, nici Mani nu trebuie să fie condamnaţi, fiindcă Sinodul de la Niceea nu-i numeşte; nu e nicio îndoială că ei au existat înainte de Sinod. Când însă aceştia au început să fie presaţi, când au fost nevoiţi fie să adere [la dreapta credinţă], fie să iasă din biserici, puteai să vezi uimitoare întoarceri. În aşa fel îşi adaptează cuvintele, în aşa fel îşi schimbă stilul şi produc atâtea ambiguităţi încât să ţină şi de confesiunea noastră, şi de cea a adversarilor, şi un lucru să înţeleagă ereticul, altul drept credinciosul. Ca şi cum nici Apollo Delficul, nici Apollo Loxias n-ar fi rostit în acelaşi spirit oracole pentru Cresus şi pentru Pyrrhus, în epoci diferite, dar înşelându-i cu acelaşi echivoc! Voi da un exemplu.
5. „Credem” spun ei – „în viitoarea înviere a corpurilor”. Dacă acest lucru este spus corect, mărturisirea [credinţei] este fără pată. Dar, întrucât corpurile sunt fie cereşti, fie pământeşti, şi întrucât acest aer şi uşoara lui adiere sunt numite, după natura lor, „corpuri”, ei folosesc cuvântul „corp”, nu „carne”; astfel că cel ortodox, auzind cuvântul „corp”, îl consideră „carne”, pe când cel eretic îl recunoaşte drept „spirit”. Aceasta este prima lor tentativă de înşelare; dacă a fost descoperită, ei construiesc alte vicleşuguri şi simulează inocenţa, şi ne numesc răutăcioşi, şi spun ca nişte simpli credincioşi: „Credem în învierea cărnii”. Dar, după ce au spus acest lucru, mulţimea neinstruită crede că aceasta îi poate fi de ajuns, deoarece acest lucru este crezut în cel mai înalt grad în Simbolul credinţei.
Dar mergi mai departe cu întrebările! Larma gloatei se porneşte, susţinătorii strigă mereu: „Ai auzit: «învierea cărnii, ce întrebi mai
1328 Eretici montanişti.
289
mult?” Şi, inversându-se rolurile, noi suntem numiţi sicofanţi, iar ei cinstiţi. Dacă vei încrunta fruntea şi vei începe să insişti, ţinându-ţi carnea cu degetele şi întrebând dacă această carne înviază, aceasta care se vede, care este atinsă, care merge şi care vorbeşte, mai întâi râd, apoi fac semne de aprobare. Şi, dacă noi întrebăm dacă această înviere cuprinde în întregime părul şi dinţii, pieptul şi pântecele, mâinile şi picioarele şi celelalte mădulare, atunci, într-adevăr, nu mai pot să se abţină şi, deschizându-şi gurile într-un hohot de râs, ne aruncă atunci în faţă bărbierii de care avem nevoie, şi plăcintele, şi doctorii, şi cizmarii. Şi ne întreabă mai departe dacă noi credem că înviază şi organele genitale ale ambelor sexe, că obrajii noştri vor fi aspri, iar ai femeilor catifelaţi şi că structura corpului va fi diferită, în funcţie de caracteristica bărbatului şi cea a femeii. Dacă noi vom aproba, îndată cer insistent [să afle despre] uter şi despre împreunare şi despre celelalte care se află în pântece şi sub pântece. Ei neagă că înviază fiecare membru în parte, în schimb zic că înviază corpul în ansamblu, care e format totuşi din membre.
6. Nu este momentul acum să rostesc un discurs pur retoric împotriva acestei dogme perverse. Nu mi-ar ajunge nici bogata limbă a lui Cicero, nici înfierbântatul discurs al lui Demostene nu ar putea să potolească clocotul din sufletul meu, dacă aş vrea să dau în vileag înşelătoriile ereticilor, care, mărturisind prin cuvinte învierea, în sufletul lor o neagă. Căci femeiuştile lor obişnuiesc să-şi apuce ţâţele, să se bată cu palma peste pântece, să-şi pipăie şoldurile şi coapsele şi obrajii netezi şi să spună: „Ce ne foloseşte dacă plăpândul nostru corp va învia? Vom fi asemănătoare îngerilor şi vom avea şi natura lor”. Ele dispreţuiesc, în chip evident, faptul de a învia în carne şi oase, cum a înviat şi Hristos.
Dar hai să zicem că eu am greşit în adolescenţă şi, iniţiindu-mă în studiile filosofilor, adică ale păgânilor, am ignorat la început dogmele creştine şi am pus pe seama apostolilor ceea ce citisem în scrierile lui Pitagora, ale lui Platon şi ale lui Empedocle: de ce aţi împărtăşi eroarea unuia [care era atunci] nou-născut şi sugar întru Hristos? De ce să învăţaţi impietatea de la cel care încă nu ştia ce e pietatea? După naufragiu există o singură scândură salvatoare: să-ţi mărturiseşti cu simplitate vina. L-aţi imitat pe cel care greşea, imitaţi-l şi pe cel care s-a îndreptat. Am greşit pe când eram tineri; ajunşi la bătrâneţe, să ne îndreptăm! Să ne unim jelirile, să ne împreunăm lacrimile, să plângem şi să ne întoarcem către
290
Dumnezeu, Care ne-a creat; să nu aşteptăm căinţa diavolului1329. Deşartă este această îndrăzneală, ducând în fundul gheenei; aici fie se câştigă viaţa, fie se pierde. Dacă nu l-am urmat niciodată pe Origen, în zadar doriţi să mă discreditaţi; dacă am fost ucenicul său, imitaţi-mi pocăinţa! Aţi crezut în mărturisirea mea, credeţi şi în lepădarea mea!
7. Se va spune: „Dacă tu ştiai acestea, de ce l-ai lăudat în opusculele tale?” Şi azi l-aş lăuda dacă nu i-aţi lăuda voi erorile; nu mi-ar displăcea spiritul său dacă nu le-ar plăcea câtorva impietatea lui. Şi apostolul ne învaţă: „Citiţi-le pe toate, reţineţi-le numai pe cele bune!”1330 Lactantius, în cărţile sale, şi în mod deosebit, în scrisorile către Demetrian, neagă în totalitate esenţa Sfântului Duh şi, căzând în greşeala iudeilor, spune că [Duhul este un nume care] trimite la Tatăl sau la Fiul şi că numele Lui doar indică sfinţenia Celor Doi. Cine poate să-mi interzică să citesc cărţile lui de învăţături, prin care a folosit cu atâta putere scrisul împotriva păgânilor, pe motiv că ideea sa prezentată mai sus e detestabilă? Apolinarie a scris împotriva lui Porphyrius remarcabile volume; apreciez munca acestui bărbat, chiar dacă, în multe privinţe, îi dispreţuiesc opiniile lui prosteşti.
Mărturisiţi şi voi că în câteva cazuri Origen a greşit şi nu voi mai bombăni. Ziceţi că a gândit rău în privinţa Fiului, mai rău în privinţa Sfântului Duh; că a prezentat fără pietate căderile sufletelor din cer; că mărturiseşte doar prin cuvinte învierea cărnii, dar o distruge printr-o altă afirmaţie: că, după multe secole şi după o unică restaurare a tuturor fiinţelor, se va întâmpla ca însuşi Gavriil să se identifice cu diavolul, Pavel cu Caiafa, fecioarele cu prostituatele. După ce veţi fi aruncat acestea şi le veţi fi separat ca prin virgula care cenzurează de credinţa Bisericii, voi citi în siguranţă celelalte lucruri; şi nici nu mă voi mai teme de-acum de veninuri, după ce voi fi băut mai întâi antidotul. Nu îmi va produce daună dacă voi fi zis: „Origen, după ce în celelalte cărţi i-a învins pe toţi, în Cântarea Cântărilor s-a învins pe sine”; nu mă voi mai teme nici de fraza prin care, cândva, pe când eram foarte tânăr, l-am numit „învăţătorul Bisericilor”. Dacă nu cumva, poate, ar fi trebuit să-l
1329 Traducătorul francez identifică aici o aluzie (ironică) laapocatastază, cu înţelesul: „Să nu aşteptăm, asemenea diavolului, restabilirea finală pentru a face penitenţă” (SAINT JÉRÔME, Lettres, vol. 4, trad. Jérôme Labourt, Les Belles Lettres, Paris, 1954, p. 132). (n.ed.)
1330 Cf. 1 Tesaloniceni 5, 21.
291
acuz pe cel ale cărui opere le traduceam, în urma unei rugăminţi, şi să spun în prolog: „Acesta, ale cărui opere le traduc, este un eretic. Fereşte-te, cititorule, să-l citeşti! Păzeşte-te de viperă! Sau, dacă vei dori neapărat să-l citeşti, să ştii că lucrările pe care le-am tradus au fost denaturate de oameni răi şi eretici; totuşi nu trebuie să te temi, căci eu le-am îndreptat pe toate care au fost denaturate”. Aceasta înseamnă a spune cu alte cuvinte: „Eu, care traduc, sunt drept-credincios; acesta, pe care îl traduc, este eretic”. Şi voi, aşadar, cu destulă simplitate şi în mod sincer şi fără răutate, nepunând, desigur, mult preţ pe preceptele retorice şi pe scamatoriile oratorilor, în timp ce declaraţi eretice cărţile sale Despre principii şi vreţi să aruncaţi vina şi asupra altora, le-aţi strecurat cititorilor grija de a discuta întreaga viaţă a autorului şi de a face interpretarea prezentei probleme prin raportare la celelalte cărţi ale lui. Eu sunt cel abil, care am corectat în tăcere tot ce am vrut şi, disimulând învinuirile, nu i-am făcut niciun reproş învinuitului. Şi medicii spun că bolile grave nu trebuie îngrijite, ci trebuie lăsate pe seama naturii, ca nu cumva leacul să înrăutăţească boala.
Sunt aproape o sută cincizeci de ani de când Origen s-a stins din viaţă la Tyr. Cine dintre scriitorii latini a îndrăznit vreodată să traducă cărţile lui despre înviere, Despre principii, Stromatele? Cine, pentru o operă hulită, a vrut să fie hulit el însuşi? Noi nu suntem nici mai buni vorbitori decât Ilarie, nici mai credincioşi decât Victorin, care i-au tălmăcit scrierile nu ca traducători, ci ca autori de opere proprii. De curând Ambrozie a compilat Hexaemeronul lui Origen în aşa fel încât a urmat mai degrabă ideile lui Ipolit şi ale lui Vasile. Eu însumi, ai cărui imitatori zeloşi vă declaraţi cârtiţe pentru ceilalţi, dar pentru mine având ochi de capre -, dacă aş fi fost cu rea intenţie faţă de Origen, aş fi tălmăcit chiar aceste cărţi pe care le-am menţionat mai sus, ca să le fac cunoscute şi latinilor defectele lui; dar nu am făcut niciodată acest lucru şi, deşi mulţi mă rugau, nu am vrut să accept. Căci n-am avut obiceiul să-mi bat joc de erorile celor ale căror calităţi le admir. Însuşi Origen, dacă trăia, s-ar fi mâniat împotriva noastră, aşa-zişi susţinători ai lui, şi ar fi exclamat, împreună cu Iacov: „M-aţi făcut odios în lume!”1331
8. Vrea vreunul să-l laude pe Origen? Să-l laude, după cum îl laud şi eu! Mare om încă din copilărie şi cu adevărat fiu de martir;
1331 Facerea 34, 30.
292
a condus o şcoală ecleziastică la Alexandria, fiind urmaş al foarte eruditului Clement preotul; a fugit atât de mult de plăceri, încât, din zel pentru Dumnezeu, dar nu în deplină cunoştinţă, şi-a tăiat cu un cuţit organele genitale; a călcat în picioare lăcomia; ştia pe de rost Scripturile şi, din dorinţa explicării lor, a asudat zile şi nopţi. A publicat mai mult de o mie de predici, pe care le ţinuse în Biserică; pe lângă acestea, nenumărate Comentarii, pe care el însuşi le numeşte „tomuri” şi pe care acum le trec cu vederea, ca să nu par că vreau să compun lista operelor lui. Cine dintre noi poate să citească atâtea cărţi câte a scris el? Cine nu ar admira spiritul său pasionat de Scripturi? Şi, chiar dacă vreun Iuda Zelotul ne-ar pune în faţă erorile lui, să audă deschis:
„Câteodată aţipeşte şi marele Homer.
Dar, când opera-i lungă, se cade să ierţi somnul”1332.
9. Să nu imităm defectele celui ale cărui virtuţi nu putem să le urmăm. Au greşit în privinţa credinţei şi alţii, atât greci, cât şi latini, ale căror nume nu este nevoie să le dau la iveală, ca să nu părem că-l apărăm nu după meritul lui, ci după eroarea altora. „Asta nu înseamnă” vei spune – „că-l scuzi pe Origen, ci că-i acuzi pe ceilalţi”. Frumos spus, dacă n-aş fi zis că el a greşit sau dacă, în mijlocul stricării credinţei, n-aş crede că trebuie să-l ascultăm cel puţin pe Apostolul Pavel sau pe-un înger din cer1333. Din contră, de vreme ce recunosc deschis eroarea lui, îl voi citi precum pe ceilalţi, fiindcă astfel a greşit precum ceilalţi. Dar ai putea spune: „Dacă eroarea este comună multora, de ce îl persecutaţi numai pe el?” Fiindcă voi îl lăudaţi numai pe el ca pe un apostol. Înlăturaţi excesul de iubire şi noi înlăturăm excesul de ură. Voi extrageţi defectele celorlalţi din cărţile lor numai pentru a apăra eroarea acestuia. Astfel, până la cer îl ridicaţi pe Origen, încât să spuneţi că el nu a greşit în nicio privinţă. Oricine ai fi tu, apărător al noilor învăţături, cruţă, te rog, urechile romanilor, cruţă-le credinţa, care a fost lăudată prin vocea apostolului. De ce te străduieşti, după patru sute de ani, să ne înveţi ceea ce n-am ştiut înainte? De ce proferezi în public ceea ce Petru şi Pavel nu au vrut să dea la iveală? Până azi lumea a fost creştină şi fără această învăţătură. Ajuns la bătrâneţe, voi păstra acea credinţă în care m-am născut a doua oară pe când eram copil. Ne numesc
1332 HORATIUS, Ars poetica, vv. 359-360.
1333 Cf. Galateni 1, 8.
293
pelusioţi1334, şi oameni nămoliţi, şi animale, şi carnali, pentru că nu acceptăm pe cele care aparţin Duhului; desigur, aceştia sunt locuitori ai Ierusalimului, a căror mamă se află în cer. Eu nu dispreţuiesc carnea în care Hristos S-a născut şi a înviat; nu dispreţuiesc lutul, care, preschimbat prin foc într-un vas foarte pur, domneşte în cer; şi totuşi mă mir de ce aceştia, care denigrează carnea, trăiesc în mod carnal, şi o protejează pe duşmanca lor, şi o hrănesc cu blândeţe, numai dacă vor, poate, să împlinească Scriptura, care grăieşte: „iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor care vă prigonesc!”1335 Eu iubesc carnea castă, feciorelnică, care posteşte; iubesc nu faptele cărnii, ci esenţa ei; iubesc carnea care ştie că trebuie să fie judecată; iubesc acea carne care, pentru Hristos, în timpul muceniciei, este lovită, sfârtecată, pârjolită.
10. Însă ceea ce ei susţin, anume că lucrările sale au fost alterate de câţiva oameni eretici şi răuvoitori, iată cum se poate dovedi cât de inept este acest lucru. Cine se poate găsi mai înţelept, mai învăţat, mai elocvent decât Eusebius şi Didim, apărătorii lui Origen? Unul dintre aceştia afirmă cu toată tăria, în cele şase volume ale Apologiei, că Origen a gândit la fel cum gândeşte şi el; celălalt se străduieşte în aşa fel să-i scuze erorile încât mărturiseşte că acestea sunt şi ale lui; el nu neagă că aceste lucruri au fost scrise, ci explică sensul a ceea ce a fost scris. Altceva ar fi dacă pe cele care au fost adăugate de eretici le-ar apăra Didim ca pe nişte afirmaţii corecte. De bună seamă, s-a găsit numai Origen, ale cărui scrieri ar fi fost falsificate în întreaga lume şi, ca şi cum ar fi vorba de scrisorile lui Mitridate, tot adevărul din volumele lui ar fi fost şters într-o zi. Dacă o singură carte a fost alterată, oare toate operele lui, pe care le-a scos la lumină în diferite locuri şi timpuri, au putut fi corupte deolaltă? însuşi Origen, în scrisoarea pe care i-o scrie lui Fabian, episcop al Romei, se căieşte că a scris asemenea lucruri şi pune pe seama lui Ambrozie motivele acestei nechibzuinţe, deoarece a difuzat în public lucrări născute în secret; şi totuşi câţiva încă pălăvrăgesc că cele care le displac nu sunt ale lui?
11. Mai departe, deoarece ei arată că Pamfil a fost elogiatorul acestuia, le aduc din partea mea mulţumiri că m-au considerat
1334 Pelusiot, locuitor al oraşului egiptean Pelusium, renumit pentru producţia de legume. Etimologia toponimului trimite la gr. TTfjĂoc; („noroi”) şi e speculată de autor în continuarea enumeraţiei: „Oameni nămoliţi” (luteos). (n.ed.)
1335 Cf. Matei 5, 44.
294
demn să fiu calomniat împreună cu un martir. Căci, dacă spuneţi că operele lui Origen au fost alterate de către duşmanii săi pentru ca acesta să fie discreditat, de ce mie nu mi s-ar permite să spun că sub numele lui Pamfil a fost compus de către prietenii şi adepţii săi un volum care să-l scape de infamie prin mărturia unui martir? Iată, voi corectaţi în cărţile lui Origen ceea ce el n-a scris şi vă miraţi oare dacă cineva dă la iveală o carte pe care el n-a compus-o? Voi, după editarea operei, puteţi fi combătuţi; acela care n-a editat nimic altceva este expus mai uşor calomniei. Daţi-ne oricare altă operă a lui Pamfil; nu o veţi găsi nicăieri, aceasta este unica. Aşadar, de unde să ştiu că este a lui Pamfil? Desigur, stilul şi gustul ar putea să mă lămurească în această privinţă. Nu voi crede niciodată că un bărbat învăţat şi-ar fi consacrat primele roade ale minţii sale controverselor şi infamiei. Însuşi numele de Apologetic vădeşte acuzaţia; căci nu te aperi decât dacă eşti acuzat.
Voi aduce un singur argument, pe care ai fi sau prost sau neruşinat să-l contrazici. Această carte, care este numită a lui Pamfil, cuprinde începutul celor şase cărţi ale lui Eusebius referitoare la apărarea lui Origen, cam o mie de rânduri. Şi în celelalte părţi ale aceleiaşi opere, autorul aduce mărturii prin care se străduieşte să afirme că Origen a fost drept-credincios. Eusebius şi Pamfil au avut o asemenea armonie între ei, încât puteai să crezi că au amândoi un singur suflet şi că unul a primit numele de la celălalt. Aşadar, în ce fel au putut să se deosebească atât de mult, încât Eusebius să dovedească în întreaga sa operă că Origen era adept al dogmei lui Arie, iar Pamfil să facă din el un apărător al Sinodului de la Niceea, care a avut loc mai târziu? Prin acest lucru se demonstrează că opusculul aparţine fie lui Didim, fie oricărui alt autor care, după ce tăiase partea de început a celor şase cărţi, a reunit între ele celelalte fragmente.
Dar să admitem, în mod excepţional, că este al lui Pamfil, al acelui Pamfil care nu era încă martir căci a scris înainte de a suferi martirajul. „Şi în ce fel” vei spune – „a fost demn să devină martir?” Desigur, ca să-şi şteargă prin mucenicie eroarea, să-şi spele singura vină prin vărsarea sângelui său. Câţi martiri n-au fost în întreaga lume, care, înainte de a fi torturaţi, au fost supuşi diferitelor păcate? Să apărăm, aşadar, păcatele pentru că cei care au fost după aceea martiri au fost mai întâi păcătoşi?
295
12. Acestea, preaiubiţi fraţi, le-am dictat ca răspuns rapid la scrisoarea voastră, încălcând hotărârea pe care o luasem, încât să scriu împotriva aceluia al cărui mare talent îl lăudasem înainte; dar am preferat să-mi sacrific prestigiul decât să-mi sacrific credinţa. Acesta este darul pe care mi l-au făcut prietenii mei, ca, dacă tac, să fiu considerat vinovat, dacă răspund, să fiu considerat duşmănos. Oricare dintre aceste situaţii este neplăcută; dar, dintre cele două, o voi alege pe cea mai uşoară: o dispută mai poate fi reparată, o blasfemie nu merită iertare. Însă cât efort mi-a trebuit pentru traducerea cărţilor Despre principii, aceasta o las în seama aprecierii voastre; fiindcă faptul de a schimba ceva din originalul grecesc nu înseamnă tălmăcire, ci nimicire; dar şi faptul de a traduce cuvânt cu cuvânt nu ţine deloc de intenţia celui care ar vrea să păstreze farmecul exprimării.
EPISTOLA LXXXV1336
Către preotul Paulin
1. Glasul tău mă provoacă să scriu, dar elocvenţa ta mă înspăimântă, căci tu, în stilul epistolar, eşti aproape de Cicero. Te plângi că ţi-am trimis nişte scrisori mici şi fără artă; aceasta nu provine din neglijenţă, ci din teama de tine, ca nu cumva, conversând cu tine pe larg, să-ţi trimit multe expresii criticabile; şi, ca să-i mărturisesc sincer sfântului tău suflet, în singura perioadă favorabilă navigaţiei spre Occident, mi se cer stăruitor atâtea scrisori că, dacă aş vrea să răspund fiecăruia la toate problemele, nu aş putea să le isprăvesc. De aceea se întâmplă să omit potrivirea cuvintelor şi, la solicitarea celor care îmi scriu, să dictez ceea ce îmi vine pe buze. Te consider prieten al cuvintelor mele, nu judecător.
2. Scrisoarea ta îmi aduce în faţă două mici probleme. Prima: de ce Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon, despre care apostolul
1336 Data epistolei: anul 400. Locul: Betleem. Ieronim îi răspunde lui Paulin la întrebările sale despre liberul arbitru şi harul divin. Despre preotul Paulin, vezi nota aferentă scrisorii LIII, (n.ed.)
296
spune: „Nu este nici de la cel care vrea, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu, Care are milă”1337 şi celelalte care par să suprime liberul arbitru. A doua: cum sunt sfinţi cei care se nasc din credincioşi, adică din botezaţi, când fără darul harului primit mai târziu şi păstrat nu pot fi mântuiţi?
3. Mai întâi, în cărţile IlEpi dpwv, pe care, de curând, la porunca lui Pammachius, am început să le traduc, Origen a răspuns foarte energic; absorbit de trudă, n-am putut să împlinesc ceea ce îţi promisesem şi am amânat iarăşi pe Daniel al nostru. Şi, deşi era [dorinţa] preaiubitului şi strălucitului meu Pammachius, totuşi aş fi amânat pentru altă dată voinţa unuia singur, dacă aproape toată comunitatea creştină din Roma n-ar fi cerut acelaşi lucru, spunând că mulţi sunt în primejdie şi se învoiesc cu dogmele perverse. De aceea, nevoia m-a silit să traduc cărţile în care răul este mai mare decât binele şi să-mi fac următorul plan, ca nici să nu adaug, nici să nu elimin ceva, ci să păstrez textul grecesc într-o versiune latină integrală. Tu vei putea să împrumuţi copiile acestora de la fratele numit mai sus, chiar dacă îţi sunt de-ajuns cele greceşti. Nu ar trebui să cauţi râurile tulburi ale talentului nostru mărunt, tu care te adăpi chiar de la izvoare.
4. De altfel, pentru că vorbesc cu un bărbat învăţat şi erudit atât în Sfintele Scripturi, cât şi în literele profane, vreau să avertizez Consideraţia Ta să nu considere că resping, precum un şarlatan de la sate, tot ceea ce a scris Origen aceasta este acuza îndreptată împotriva mea de zelatorii lui, care spun că, precum filosoful Dionisie1338, mi-am schimbat brusc părerea -, ci că resping numai dogmele sale rele. Căci ştiu că sunt supuşi aceluiaşi blestem cei care spun că cele bune sunt rele şi judecă pe cele rele drept bune, cei care fac amar din dulce şi din dulce amar. Este oare o îndărătnicie atât de mare să lauzi doctrina cuiva aşa încât să-i urmezi până şi blestemul?
5. Despre a doua problemă, Tertulian a discutat în cărţile sale despre monogamie1339, spunând că fiii credincioşilor sunt numiţi sfinţi pentru că sunt candidaţi la credinţă şi nu sunt pângăriţi
1337 Romani 9,16.
1338 Traducătorul francez notează că Dionisie din Heracleea a trecut de la stoici la epicureii lui Aristip, de unde numele de desertor pe care i-l dă Cicero, în Tusculanae disputationes, II, 60.
1339 Nu se află această problemă în textul din De monogamia transmis până la noi.
297
de nicio murdărie a idolatriei. Ţine seama, totodată, că noi citim [în Scriptură] că sunt sacre şi vasele din tabernacol şi celelalte care ţin de ritul ceremoniilor, deşi nu pot să fie sfinte decât fiinţele care îl cunosc şi îl venerează pe Dumnezeu. Aşadar, limba Scripturilor are particularitatea de a folosi câteodată numele de „sfinţi” pentru „curaţi”, „purificaţi” şi „izbăviţi”; astfel, stă scris că Batşeba a fost „sfinţită”1340 de necurăţia sa şi templul însuşi este numit „sanctuar”.
6. Te rog să nu mă acuzi prin judecata tăcută a minţii tale de deşertăciune sau de falsitate. Căci martor al conştiinţei mele este Dumnezeu: încă de la pregătirea şi începutul acestei explicaţii m-a împiedicat necesitatea pomenită mai sus; tu însuţi ştii că nu faci bine ceea ce faci dacă ai spiritul împovărat. Am primit cu plăcere acoperământul în ţesătură, scurt, totuşi prin iubirea ta foarte lung, care îmi va ocroti capul albit. Sunt bucuros atât pentru dar, cât şi pentru dăruitorul lui.
EPISTOLA LXXXVI1341
Către Teofil
Ieronim, către preafericitul papă Teofil.
De curând am primit cele scrise de Sfinţia Ta, care deopotrivă răscumpără tăcerea de până acum şi mă provoacă la obişnuita îndatorire [de a răspunde]. Cu toate că mesajul tău expediat prin fraţii Priscus şi Eubulus a întârziat pe drum, totuşi, fiindcă am văzut că, însufleţiţi de zelul credinţei, au străbătut degrabă ţinuturile Palestinei şi au urmărit şerpii veninoşi risipiţi până în ascunzişurile lor tainice, îţi vom scrie pe scurt că toată lumea exultă şi se mândreşte cu victoriile tale. Stindardul înălţat al Alexandriei şi trofeul strălucitor împotriva ereziei le contemplă cu
1340 2 Regi 11, 4 (traducerea românească ascunde originalul dyiaţopEvr] sanctificată). (n.ed.)
1341 Data scrisorii: vara anului 400. Locul: Betleem. Ieronim îl felicită pe Teofil al Alexandriei pentru victoria sa împotriva origenismului. (n.ed.)
298
bucurie mulţimea popoarelor. Cinste ţie pentru vitejia ta! Cinste ţie pentru zelul credinţei tale! Ai demonstrat că tăcerea ta de până acum a reprezentat o strategie premeditată, şi nu o aprobare bazată pe consens. Căci voi grăi deschis Reverenţei Tale: sufeream că eşti prea răbdător şi, ignorând planurile maestrului, ardeam de nerăbdarea distrugerii celor pierduţi. Însă tu ţi-ai reţinut braţul şi ai amânat lovitura doar spre a izbi mai puternic. Cât despre primirea unui anumit [personaj], nu trebuie să ţii supărare contra arhiereului acestei cetăţi: fiindcă scrisorile tale nu dădeau nicio dispoziţie preliminară şi a fost o nesocotinţă din partea lui să vină cu o părere despre ceva ce ignora; oricum, cred că el nici nu îndrăzneşte, nici nu vrea să te jignească în vreun fel.
EPISTOLA LXXXVII1342
Teofil către Ieronim
Episcopul Teofil, către mult îndrăgitul şi preaiubitulfrate Ieronim.
Sfântul episcop Agaton, împreună cu mult îndrăgitul diacon Atanasie, a fost amestecat într-un proces bisericesc: de îndată ce vei cunoaşte [cazul juridic], nu am îndoieli că vei aproba strădania noastră şi te vei mândri cu biruinţele Bisericii. Căci nişte nebuni furioşi care au vrut să împrăştie şi să înrădăcineze erezia lui Origen prin mănăstirile Nitriei au fost retezaţi de secera din profeţie, fiindcă ne-am adus aminte de apostolul ce îndeamnă: „Mustră-i cu severitate”1343. Grăbeşte-te, aşadar, şi tu căci trebuie să primeşti o parte din răsplata aceasta să-i îndrepţi prin predicile tale pe toţi cei înşelaţi! Dacă s-ar putea, am prefera să păstrăm în zilele noastre credinţa universală şi regulile Bisericii împreună cu toate popoarele ce ni s-au supus şi să potolim toate noile doctrine.
1342 Data scrisorii: vara anului 400. Locul: Alexandria. Teofil îl informează pe Ieronim că i-a expulzat pe origenişti din mănăstirile din Nitria şi îl îndeamnă să-şi arate zelul pentru credinţă scriind împotriva origenismului. (n.ed.)
1343 Tit 2,15
299
EPISTOLA LXXXVIII1344
Către Teofil
Ieronim, către preafericitul papă Teofil.
Scrisoarea Fericirii Tale mi-a făcut o îndoită favoare: căci, pe de o parte, i-a avut ca mesageri pe sfinţii şi venerabilii Agaton episcopul şi Atanasie diaconul şi, pe de altă parte, a demonstrat zelul credinţei tale în faţa celei mai ticăloase erezii. Glasul Fericirii Tale a răsunat în tot universul şi, în vreme ce Bisericile lui Hristos se bucurau la unison, [glasurile] veninoase ale diavolului amuţiră. Străvechiul şarpe nu mai şuieră defel: ci, contorsionat şi eviscerat, pitindu-se în tenebrele cavernelor, nu mai poate suporta soarele strălucitor.
în ceea ce mă priveşte, înainte de a-mi scrie tu, am expediat în Apus nişte scrisori asupra acestui subiect, pentru a le semnala oamenilor care vorbesc aceeaşi limbă cu mine care sunt şiretlicurile ereticilor. Consider un act al Providenţei divine faptul că, în acelaşi timp în care îi scriai papei Atanasie, confirmai, fără să o ştii, judecata noastră. Însă acum că am fost sfătuiţi de către tine, ne vom strădui cu un zel şi mai mare să-i aducem înapoi din greşeală pe oamenii simpli, atât aici, cât şi mai departe. Să nu ne temem a suferi ura unora sau altora fiindcă nu trebuie să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu -, chiar dacă aceia pun mai mult foc în a-şi apăra ereziile decât punem noi ca să le respingem.
Cu acelaşi prilej te rog insistent ca, dacă posezi documente sinodale, să mi le trimiţi, pentru ca, întărit de autoritatea unui atât de însemnat pontif, să pot deschide gura pentru Hristos cu şi mai multă libertate şi convingere. Preotul Vincentius a venit de la Roma cu două zile înainte de a-ţi remite această epistolă şi te salută cu smerenie şi susţine adesea în discursurile sale entuziaste că Roma şi întreaga Italie îşi datorează eliberarea, după Hristos, scrisorilor tale. Aşadar, o preafericitule papă, înmulţeşte-ţi eforturile şi scrie-le cu orice prilej episcopilor apuseni pentru ca aceştia să nu zăbovească a tăia cu o seceră
1344 Data scrisorii: vara anului 400. Locul: Betleem. Ieronim îl felicită din nou pe Teofil pentru succesul său în lupta contra origenismului şi îl informează că eforturile sale au dat deja roade la Roma şi în întreaga Italie, (n.ed.)
300
de la rădăcină buruienile cele rele şi înţepătoare, aşa cum le numeşti tu însuţi.
EPISTOLA LXXXIX1345
Teofil către Ieronim
Episcopul Teofil, către preaiubitul domn şi preaîndrăgitul frate, preotul Ieronim.
Am aflat ceea ce şi Sfinţia Ta va fi ştiind deja, că monahul Teodor (căruia i-am aprobat râvna), atunci când a plecat de la noi ca să navigheze spre Roma, nu a vrut să pornească înainte de a vă îmbrăţişa din tot sufletul pe tine şi pe sfinţii fraţi care-ţi sunt alături în mănăstire şi de a vă face o vizită: când îl vei fi primit, să te bucuri pentru liniştirea Bisericii. Căci el a văzut toate mănăstirile Nitriei şi poate da mărturie despre castitatea şi blândeţea călugărilor şi despre felul în care, după ce au fost amuţiţi şi puşi pe fugă sectanţii origenişti, Bisericii i-a fost redată pacea, iar învăţătura Domnului este păstrată. O, de şi-ar lepăda şi la voi ipocrizia cei care sunt socotiţi că subminează temelia adevărului pe ascuns! Nişte fraţi din ţinuturile noastre care nu au o părere prea bună despre ei m-au provocat să îţi transmit acest lucru. În consecinţă, păziţi-vă şi fugiţi de oameni de teapa lor şi, potrivit cu ceea ce a fost scris: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura de credinţă bisericească, aceluia să nu-i ziceţi nici măcar: „Bun venit!”1346 Chiar dacă ceea ce fac, anume faptul de a-ţi scrie aceste lucruri, este de prisos, deoarece tu poţi să-i împiedici să greşească, totuşi nu este rău ca oamenii prudenţi şi erudiţi să fie avertizaţi pentru a purta de grijă credinţei. Vreau să-i saluţi în numele meu pe toţi fraţii care sunt cu tine.
1345 Data scrisorii: anul 400. Locul: Alexandria. Teofil îi recomandă lui Ieronim pe călugărul Teodor, care, venind din Roma pentru a vesti condamnarea origenismului de către comunitatea creştină de acolo, a vizitat mănăstirile din Nitria şi a manifestat dorinţa de a-l vizita şi pe Ieronim. (n.ed.)
1346 2 Ioan 1,10.
301
EPISTOLA XC1347
Teofil către Epifanie
Teofil, către preaiubitul domn, frate şi împreună episcop Epifanie, salutare în Domnul nostru Hristos!
Domnul, Care i-a zis prorocului: „Iată, eu astăzi te-am pus peste neamuri şi peste regate ca să smulgi şi să arunci la pământ şi să nimiceşti şi din nou să zideşti şi să răsădeşti”1348, acordă în fiece timp Bisericii Sale acelaşi har pentru ca, prin răbdare, trupul ei să fie păstrat întreg, iar veninul învăţăturilor eretice să nu devină cu nimic mai puternic. Acest lucru îl vedem împlinit chiar în zilele noastre. Căci Biserica lui Hristos, „care nu are pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel”1349, a tăiat cu sabia evanghelică şerpii lui Origen, care ieşeau din grotele lor, şi a eliberat [astfel] sfântul cin al monahilor Nitriei de molima vătămătoare.
Am reunit, aşadar, câteva [întâmplări] din cele ce s-au petrecut într-o scrisoare generală, pe care am adresat-o tuturor în comun, în măsura în care mi-a permis timpul măsurat [de care dispun]. Ţine de rangul demnităţii tale, care în acelaşi fel a purtat înaintea noastră bătălii, să îi şi încurajeze pe cei aflaţi în luptă, să îi şi adune pe episcopii întregii insule, ba chiar să trimită epistole sinodale atât către noi şi către sfântul episcop al oraşului Constantinopol, cât şi către oricare alţii vei crede de cuviinţă, astfel încât să fie condamnat nominal şi Origen însuşi, dar şi nefasta lui erezie.
Căci am aflat că nişte calomniatori ai adevăratei credinţe, Ammonius, Eusebius şi Euthymius, delirând ca bacantele, cuprinşi de o nouă nebunie în slujba ereziei, au navigat până la Constantinopol atât pentru a-şi atrage, dacă vor putea, noi ucenici, cât şi pentru a se reuni cu vechi părtaşi ai impietăţii lor.
1347 Data scrisorii: anul 400. Locul: Alexandria. Teofil îi scrie Sfântului Epifaniei al Salaminei, rugându-l să convoace un sinod al Bisericii din Cipru pentru condamnarea origenismului. De asemenea, îi cere să transmită Bisericii din Constantinopol, printr-un mesager de încredere, o copie a decretelor acestui sinod, împreună cu scrisoarea sinodală a lui Teofil însuşi. Neliniştea lui Teofil era cauzată de vestea că anumiţi călugări origenişti excomunicaţi de el („fraţii lungi”) au pornit spre Constantinopol ca să îşi prezinte cazul în faţa episcopului capitalei, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta din urmă îi va găzdui, fără a intra în comuniune cu ei. (n.ed.)
1348 Ieremia 1,10.
1349 Efeseni 5, 27.
302
Să te îngrijeşti, prin urmare, să dezvălui succesiunea faptelor către toţi episcopii de prin Isauria şi Pamfilia şi de prin celelalte provincii ce se găsesc prin preajmă; şi, dacă vei socoti de cuviinţă, să le supui atenţiei şi scrisoarea noastră, astfel încât, adunaţi cu toţii în Duh, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos să-i dăm pe mâna Satanei, pentru a distruge impietatea de care sunt posedaţi. Şi, pentru ca cele scrise de voi să ajungă mai repede la Constantinopol, trimite un bărbat iscusit şi pe cineva dintre clerici, după cum şi noi am trimis părinţi ai monahilor din înseşi mănăstirile Nitriei laolaltă cu alte persoane sfinte şi foarte caste, care să-i poată edifica degrabă pe toţi în legătură cu cele întâmplate. Şi te rugăm, mai presus de toate, să înalţi rugăciuni stăruitoare la Domnul ca să reuşim să dobândim victoria chiar şi în această bătălie. Căci nu mică a fost bucuria ce a inundat inimile popoarelor şi în Alexandria şi prin tot Egiptul, de când o mână de oameni au fost alungaţi pentru ca trupul Bisericii să se păstreze neîntinat. Îi salut pe fraţii care sunt cu tine. Obştea care e cu noi te salută în Domnul.
EPISTOLA XCI1350
Epifanie către Ieronim
Epifanie, către preaiubitul meu domn, fiu şi frate, preotul Ieronim, şi către toţi fraţii care sălăşluiesc în mănăstire cu tine, salutare în Domnul!
Epistola generală, care a fost adresată tuturor drept-credincioşilor, te priveşte în mod special, fiindcă, stăpânit fiind de râvna credinţei împotriva tuturor ereziilor, te-ai împotrivit cu precădere ucenicilor lui Origen şi ai lui Apolinarie, ale căror rădăcini otrăvitoare şi a căror impietate adânc înfiptă în ei au fost silite de Atotputernicul Dumnezeu să iasă în văzul lumii, pentru ca, după ce au fost date în vileag în Alexandria, să prindă a se usca în toată lumea. Să ştii, aşadar, fiule preaiubit, că Amalec a fost distrus
1350 Data scrisorii: anul 400. Locul: Salamina. Sfântul Epifanie, plin de bucurie, îi scrie lui Ieronim despre succesul sinodului său din Salamina (convocat la sugestia lui Teofil) şi îi trimite o copie a scrisorii sinodale, (n.ed.)
303
până la stirpe şi că pe muntele Rafidim s-a înălţat trofeul crucii. Şi, aşa cum Israel învingea atunci când îşi ridica Moise mâinile spre înalturi, tot astfel Domnul l-a întărit pe slujitorul său Teofil ca să aşeze împotriva lui Origen stindardul [victoriei] deasupra altarului Bisericii din Alexandria şi, astfel, să împlinească ceea ce s-a spus: „Scrie acest semn, căci voi nimici cu totul” erezia lui Origen „de pe faţa pământului împreună cu însuşi Amalec”1351.
Ca să evit impresia că iarăşi mă repet şi alcătuiesc o scrisoare prea lungă, v-am trimis textele înseşi ca să puteţi afla ce mi-a scris [Teofil] şi ce binefacere a îngăduit Domnul către sfârşitul vieţii mele: anume, ca ceea ce eu proclamam constant să fie confirmat de mărturia unui atât de însemnat arhiereu. Oricum, cred că şi tu ai publicat deja vreo operă şi, conform scrisorii [mele] anterioare, prin care te sfătuiam în acest sens, ai cizelat nişte cărţi pe care să le citească oamenii vorbitori ai limbii tale. Căci aud că şi în Apus au avut loc naufragii ale anumitor indivizi care, nemulţumindu-se cu propria pieire, vor să aibă mai mulţi părtaşi la moartea lor ca şi cum mulţimea păcătoşilor ar micşora gravitatea crimei, ori ca şi cum numărul sporit de lemne nu ar face să crească şi mai tare flăcările gheenei. Transmitem sfinţilor fraţi care împreună cu tine îl slujesc pe Domnul în mănăstire, ţie însuţi şi prin tine cele mai sincere salutări.
EPISTOLA XCII
Epistola sinodală a lui Teofil, trimisă către episcopii din Palestina şi din Cipru
Această scrisoare generală a fost trimisă episcopilor din Palestina şi din Cipru. Am extras elementele principale din ambele [după cum urmează].1352
1351 Ieşirea 17,14.
1352 Data scrisorii: anul 400 (ante 14 septembrie). Locul: Alexandria. Această scrisoare sinodală consfinţeşte condamnarea origenismului, petrecută la sinodul convocat în Alexandria în anul 400. Scrisă iniţial în greacă, scrisoarea a fost tradusă în limba latină de Ieronim. (n.ed.)
304
Către palestinieni:
Preaiubiţilor domni, fraţi şi coepiscopi Eulogius, Ioan, Zebinnus, Auxentius, Dionisie, Ghenadie, Teodosie, Dictenius, Porphyrius, Saturnin, Alanes, Pavel, Ammonius, Helianus, celălalt Pavel, Eusebius şi tuturor episcopilor drept-credincioşi care s-au adunat cu prilejul serbărilor sfinţirii din Ierusalim, Teofil vă salută în Domnul!
Către ciprioţi:
Preaiubiţilor domni, fraţi şi coepiscopi Epifanie, Marcian, Agapet, Boethius, Helpidius, Eutasius, Norbanus, Macedonius, Ariston, Zenon, Asiaticus, Heraclide, celuilalt Zenon, Chiriac, Afroditus, Teofil: salutare în Domnul!
1. Cred că înaintea scrisorii mele a ajuns cu iuţeală până la voi zvonul că anumite persoane ar fi încercat să împrăştie erezia lui Origen prin mănăstirile Nitriei şi să îmbie preacurata comunitate de monahi să bea o băutură tulbure. Din această pricină am fost siliţi să ne îndreptăm chiar spre acele locuri, datorită rugăminţilor [adresate nouă] de sfinţi şi mai ales de părinţii şi preoţii care conduc mănăstirile, temându-ne ca nu cumva, de vom întârzia să mergem, cei care gâdilă viclean urechile să pervertească inimile oamenilor simpli. „Nobleţea” lor o constituie ticăloşia şi atât de turbată e nebunia ce-i împinge la orice [fel de] exces pe care li-l sugerează nepriceperea şi trufia lor, încât se aruncă rostogolindu-se [cu capul] înainte şi nici nu-şi dau seama de [adevărata] lor măsură, ci, socotindu-se pe ei înşişi înţelepţi ceea ce constituie originea erorii lor -, ei se cred giganţii care [în realitate] nu sunt. În fine, ei se aruncă cu capul înainte într-o atât de mare nebunie încât să ridice mâna chiar împotriva lor şi să-şi reteze cu un cuţit propriile mădulare, închipuindu-şi în delirul imaginaţiei lor prosteşti că se vor arăta încă mai religioşi şi mai smeriţi dacă apar [în public] cu fruntea scrijelită şi cu urechile crestate. Unul dintre ei a ajuns până la a-şi amputa [cu dinţii] vârful limbii, pentru a le demonstra ignoranţilor cu cât cutremur slujeşte legile lui Dumnezeu, arătându-le [în realitate], prin însăşi slăbiciunea rostirii lui împiedicate, ce mare nebunie adăposteşte în adâncul sufletului.
întrucât am descoperit că aceşti oameni, împreună cu nişte peregrini locuind în Egipt de puţină vreme, au emigrat în provincia
305
voastră oameni nu numai sărmani cu harul, ci şi însetaţi după bani, deşi s-ar fi cuvenit să îşi agonisească traiul prin truda braţelor -, astfel că în persoana lor se împlineşte ceea ce s-a scris: „Nelegiuiţii mişună pretutindeni”1353; şi întrucât am aflat că, după asemănarea iudeilor, ei ar prefera să fie răpuşi de foc decât să vadă că sunt condamnate scrierile lui Origen, proclamând oarecum: „Din minciună ne-am făcut nădejde şi de minciună fi-vom ocrotiţi”1354; pentru ca nu cumva ei să tulbure şi prin acele părţi sufletele oamenilor de rând şi ale monahilor şi pentru ca nu cumva aceşti indivizi, care ar trebuit pedepsiţi şi puşi să facă penitenţă pentru ticăloşia lor, să se întoarcă împotriva noastră şi să submineze adevărul prin înlănţuirile minciunilor am socotit foarte îndreptăţit să îi scriu Sfinţiei Voastre şi să anunţ pe scurt că episcopii din vecinătate, după ce s-au adunat într-un număr suficient pentru a se constitui într-un sinod, au pornit spre Nitria. Iar în faţa unei mulţimi de stareţi, care s-au adunat în grabă din aproape tot Egiptul, au fost citite cărţile pe care Origen a asudat scriindu-le cu o trudă lipsită de pietate şi care au fost condamnate cu acordul tuturor.
2. Căci am citit volumul Piept dpyâiv, pe care noi l-am putea numi „Despre principii”, în care stă scris că Fiul, dacă îl comparăm cu noi, este Adevărul, însă, dacă îl asemuim cu Tatăl, este minciună; în altă parte: „Cu cât se deosebesc Petru şi Pavel de Mântuitorul, cu atât este mai mic Mântuitorul faţă de Tatăl”; iarăşi: „împărăţia lui Hristos se va termina cândva; diavolul, eliberat de toate spurcăciunile păcatelor sale, va fi răsplătit cu egală onoare şi va fi adus [în faţa Tatălui] împreună cu Hristos”. Iar în altă carte, [intitulată] „Despre rugăciune”, e scris: „Nu trebuie să îl rugăm pe Fiul, ci doar pe Tatăl, şi nici pe Tatăl împreună cu Fiul”. Ne-am astupat urechile şi i-am condamnat într-un singur glas atât pe Origen, cât şi pe ucenicii săi, ca nu cumva puţină drojdie să strice întreaga frământătură. Ce să mai vorbesc despre învierea morţilor, unde în mod evident [Origen] huleşte şi spune că, după un ciclu de multe veacuri, trupurile noastre se vor transforma în neant şi se vor dizolva într-o boare uşoară şi, ca să nu socotim că acesta e un lucru de nimic, mai adaugă: „Trupul înviat va fi nu doar coruptibil, ci şi muritor” ca şi cum în zadar Domnul şi Mântuitorul nostru l-a distrus pe diavolul
1353 Psalmul 11, 8.
1354 Isaia 28,15 (după Vulgata).
306
ce stăpânea regatul morţii şi, pasă-mi-te, după înviere, nimicirea şi mortalitatea ar domni asupra trupurilor reduse la nimicnicie!
Chiar şi despre îngeri el a plămădit nişte fraze temerare: cum că toate funcţiile slujirii lui Dumnezeu ce se desfăşoară în cer nu au fost create în ceruri, ci, ca urmare a diverselor alunecări şi căderi, le-au revenit la sorţi denumirile variate ale îndatoririlor, şi că mai înainte vor fi existat împrejurări străvechi datorită cărora au avansat ori au decăzut. Şi, în această vreme, ca şi cum n-ar mai putea suporta durerea, deşi poporul proclamă: „Ierusalimul cel de sus este liber”1355, el susţine că nu se regăseşte în acesta nimic pur, nimic liber de vicii şi cu siguranţa virtuţii eterne. Disputa lui profană cu privire la îngeri nu se opreşte aici, ci, avansând în ticăloşie, [el afirmă]: „Precum demonii ce împresoară altarele păgânilor, hrănindu-se cu mirosul jertfelor, tot astfel şi îngerii, atraşi de sângele victimelor sacrificate în mod spiritual de Israel şi de fumul de tămâie, se roteau în jurul altarelor şi se hrăneau cu alimente de acest fel”1356.
Cine oare nu va considera că el nu a putut descoperi nimic mai mult, pentru a-şi dovedi prăbuşirea minţii sale smintite? Chiar şi preştiinţa lucrurilor viitoare, care e cunoscută doar Domnului, el o pune pe seama mişcării stelelor, încât din traiectoria şi din varietatea dimensiunilor acestora demonii află cele viitoare şi fie realizează ei unele acţiuni, fie le poruncesc acestora ce trebuie să facă. De unde reiese cu evidenţă că el aprobă idolatria şi astrologia şi diferitele înşelătorii care compun frauduloasa divinaţie a păgânilor.
3. Indivizi [ascunşi] sub numele de monahi circulau prin mănăstiri, având astfel de concepţii şi profesând asemenea doctrine şi altele asemănătoare cu acestea. Iar de îndată ce au aflat că autorul unei răutăţi atât de mari a fost condamnat împreună cu eroarea lui, şi-au alăturat şleahtei lor nişte cerşetori şi sclavi atraşi de nădejdea potolirii lăcomiei şi, formând o trupă de atac, au încercat să ia cu asalt sediul meu din Alexandria; ei doreau să aducă în mijlocul publicului procesul lui Isidor pe care noi, din pudoare şi din dorinţa de a respecta disciplina bisericească, îl rezervasem pentru judecata episcopilor şi să aducă la urechile păgânilor lucruri ruşinoase de rostit, aşa încât să incite la revoltă şi tulburări
1355 Galateni 4, 26.
1356 ORIGEN, Despre principii, I fragm. (trimitere identificată de editorul francez, SAINT JÉRÔME, Lettres, vol. 4, trad. Jérôme Labourt, p. 151). (n.ed.)
307
împotriva Bisericii; Dumnezeu a nimicit urzelile acestora, ca şi pe acelea ale lui Ahitofel. Căci toate strădaniile lor tânjeau la aceasta, şi anume să apere erezia sub numele lui Isidor, care fusese [deja] exclus din comuniunea sfinţilor de către numeroşi episcopi, din diferite motive.
între timp, au fost prezentaţi de către ei în mijlocul oamenilor o femeie împreună cu fiul ei adolescent şi i-au plasat într-un loc foarte vestit al cetăţii, numit „Genius”, dacă nu mă înşel. Răcneau orice credeau că ar putea trezi ura contra noastră, debitând pe seama noastră gloatelor de păgâni orice ascultă cu plăcere urechile necredincioşilor. Printre altele, vociferau reamintindu-le distrugerea Serapeum-ului şi a altor locaşuri de idoli, ca pentru a-i îndemna să fugă: „[Seaduc daune templelor] în mănăstirile Nitriei”. Căci toate acestea le făceau fiindcă socotiseră că-şi vor atrage mulţimile de păgâni şi îl vor răpi pe Isidor de la judecata episcopilor, ca nu cumva să fie ascultat împreună cu mama şi copilul şi ei să incite la ură împotriva noastră, cei care am vrut ca el să fie ascultat cu răbdare în biserică, prezenţi fiind clericii şi poporul credincios şi să se respecte în persoana lui regula bisericească, cu toată frica de Dumnezeu şi cu blândeţe. Deoarece noi nu suntem duşmanii săi şi nici nu l-am lezat câtuşi de puţin nici pe el, nici mâna de sclavi şi fugari pe care i-a făcut părtaşi la întreprinderea lui; căci am preferat familiarităţii şi amiciţiei ce ne legaseră odinioară teama de Dumnezeu şi norma rigorii evanghelice.
Când a fost citat în faţa episcopilor la interogatoriu, pentru a-şi expune cauza întregului cler, în ciuda numeroaselor convocări la tribunal, a început să uzeze de subterfugii şi să amâne zi după zi, trăgând nădejde că, după spusele multora, i-ar cumpăra tăcerea acelei femei. Şi, făcând aceasta, rănea sufletele sfinţilor fraţi. Fiindcă cine s-ar îndoi că încrederea este atributul unei conştiinţe bune, în vreme ce fuga şi disimularea ca să mă exprim mai îngăduitor şi totuşi să exprim ceea ce simt la cei mai mulţi oameni desemnează un soi de mărturisire? Peste toate, femeia îi aducea acuzaţii grave după ce dobândise certificate [doveditoare] şi se zvonea pretutindeni printre cetăţeni că el se străduieşte din toate puterile să aducă afacerea la final, oricare ar fi acela, cu excepţia judecării de către episcopi. Această femeie, fără ca eu să am ştire şi prin grija amicilor aceluia, a fost înscrisă chiar şi în registrul văduvelor, pentru ca binefacerile pomenilor să-i mai aline din durerea
308
rănii. Aflând aceasta de la un diacon oarecare, ce a publicat plin de curaj că femeia fusese înscrisă în rândul văduvelor pentru a păstra tăcerea asupra obiecţiilor sale, de îndată am făcut să ajungă la Isidor prin numeroase persoane numele denunţătorului meu şi l-am avertizat să se pregătească de judecata episcopilor, separând-o numai pe femeie de tovărăşia celorlalte până vom vedea finalizarea cauzei juridice. Căci n-ar fi fost defel îngăduit ca din resursele Bisericii să fie sprijinită cea care fie s-a temut să pronunţe, fie a ţinut sub tăcere o atât de gravă acuzaţie.
Acesta este port-drapelul facţiunii eretice. Se folosesc de el ca de un conducător, şi încă unul foarte bogat, cei pe care i-am descris la începutul scrisorii [de faţă], ca să le pună la dispoziţie hrană şi să suporte neplăcerile cauzate de peregrinările acestora. Unde sunt necesare furia brutală şi uciderile, nu au nevoie de ajutorul nimănui altul; unde e vorba de plăţi şi de felurite cheltuieli, nimic mai comod decât un atare [mituitor] generos.
4. Se plâng împotriva mea şi chiar delirează că nu am îngăduit ca locurile singuratice şi incintele monahilor, în care se duce o viaţă sfântă, să fie spurcate de dogmele lipsite de pietate ale lui Origen. Pentru a omite restul, voi cita din cărţile despre înviere, pe care le-a scris pentru Ambrozie imitând metoda dialectică a disputei, prin care el se face predicatorul artei magice cu aceste vorbe: „Arta magică nu mi se pare a fi un termen care desemnează un lucru existent, dar, dacă totuşi această artă există, ea nu este nicidecum opera răului şi nici nu poate fi obiect de dispreţ”. Zicând acestea, el îl contrazice vădit pe Domnul, Care ne grăieşte prin proroc: „Rămâi acum cu descântecele tale, cu belşugul vrăjilor tale pe care din tinereţea ta le-ai învăţat, de-ţi vor putea folosi sau dacă prin ele te poţi întări! Ostenit-ai în părerile tale; să stea acum astrologii cerului şi să te mântuiască; ei, cei care văd prin stele, ei să-ţi vestească ce va să vină asupra ta”1357.
Pe lângă acestea, în cartea sa Piept dpywv, el se chinuie să convingă şi că Cuvântul Dumnezeului celui Viu nu Şi-a asumat trupul omenesc şi, mergând contrar părerii apostolului, el a scris că cel care era în forma lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu, nu era Cuvântul lui Dumnezeu, ci suflet coborât din regiunile cereşti şi care, lepădând majestatea formei sale divine, şi-a asumat trup
1357 Isaia 47,12-13.
309
omenesc. Spunând acestea, el îl contrazice în mod deschis pe [Apostolul] Ioan, care scrie: „Şi Cuvântul trup S-a făcut”1358. Nici nu este de crezut că sufletul Mântuitorului, şi nu Cuvântul lui Dumnezeu, a avut [parte de] forma şi egalitatea maiestăţii Tatălui. Dar el exultă furibund chiar şi asupra altor impietăţi, pretinzând [de pildă] că Cel care a suferit la sfârşitul timpurilor pentru nimicirea păcatului, Domnul nostru Iisus Hristos, va trebui cândva să îndure [iarăşi] crucea şi pentru demoni şi duhurile necurate. Şi nici măcar nu şi-l aminteşte pe Pavel atunci când scrie: „Este cu neputinţă ca cei care au fost iluminaţi o dată, ba chiar au gustat darul cel ceresc şi au fost făcuţi părtaşi Duhului Sfânt, care au gustat nimic mai puţin decât Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului ce va să vină, dar apoi au căzut, să se înnoiască din nou spre pocăinţă, fiindcă îl răstignesc din nou numai în beneficiul lor pe Fiul lui Dumnezeu, făcând din El un obiect de batjocură”1359.
Dacă ar fi vrut să ştie lucrurile acestea sau, mai degrabă, dacă nu le-ar fi dispreţuit pe cele pe care le ştie, niciodată nu l-ar fi contrazis pe apostol, pretinzând că Hristos ar urma să sufere chiar şi pentru demoni, şi nici nu L-ar fi batjocorit atunci când trece, astupându-şi urechile, pe lângă textele citate de noi: „Hristos, înviind din morţi, nu mai moare; moartea nu va mai avea nicidecum stăpânire asupra Lui. Căci ceea ce a murit păcatului a murit o singură dată, iar ceea ce trăieşte pentru Dumnezeu trăieşte”1360. Aşadar, ceea ce este numit „o singură dată” nu primeşte o a doua sau a treia dată; de aceea şi apostolul, ştiind că El a fost crucificat o singură dată, afirmă cu toată îndrăzneala către evrei: „Căci El a făcut aceasta o singură dată, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi”1361.
5. Pentru aceste fapte şi multe altele, pe care cuprinsul unei scrisori nu le îngăduie, au fost condamnaţi şi alungaţi din Biserică; şi, unind trufia cu prostia, ei contrazic judecăţile episcopilor, străduindu-se să-şi apere părtaşul întru erezie prin răzvrătire şi, rătăcind ascunşi prin ţinuturile unor provincii străine, ei, condamnaţii, au un condamnat drept conducător şi prind curaj prin operele acestuia. Prin urmare, vă rog din suflet, fraţi preaiubiţi, ca, dacă vor ajunge pe acolo, să le stârniţi lacrimile cu preceptele evanghelice.
1358 Ioan 1,14.
1359 Evrei 6, 4-6.
1360 Romani 6, 9-10.
1361 Evrei 7, 27.
310
Dorinţa noastră este să îndreptăm prin pocăinţă şi aceste greşeli şi altele, pentru ca, adoptând o conduită vrednică de numele pe care-l poartă, cei care se numesc monahi dacă măcar tânjesc să fie ceea ce se pretind să iubească tăcerea şi dreapta credinţă, două lucruri cărora nu trebuie să le prefere absolut nimic. Dar, din câte aud, imitându-l pe diavol, aleargă ici şi colo şi-şi caută [victime] pe care să le devoreze cu impietăţile lor. Căci socotesc nebunia drept credinţă şi îndrăzneala sfruntată drept curaj; şi, de aceea, oţărâţi în trufie, ei preferă predicilor Bisericii doctrina lui Origen, care e amestecată cu idolatrie.
Prin urmare, dacă vor cuteza să tulbure fraţii şi poporul ce v-a fost încredinţat, voi să păziţi turma Domnului şi să respingeţi asalturile lor smintite. Nu le facem niciun rău, nu le-am răpit nimic: singurul motiv al urii lor împotriva noastră este că suntem gata să apărăm credinţa până la moarte.
6. Trec peste celelalte, cum au încercat[, de pildă,] să ne provoace moartea şi cu ce tertipuri au uneltit acest lucru şi cum au ajuns, după ce fuseseră condamnaţi, să ocupe biserica ce se află în mănăstirea Nitriei, pentru a bloca intrarea ei şi pentru noi, şi pentru mai mulţi episcopi ce erau cu noi, şi pentru stareţii monahilor venerabili şi ca viaţă şi ca vârstă folosindu-se de liberţi şi de sclavi închiriaţi, care se înarmaseră pentru [a-şi satisface] lăcomia şi pântecele lor. Şi, pe când ocupau punctele strategice ale bisericii ca la asediul unui oraş, ei se slujeau de ramuri de palmier pentru a masca bâte şi ciomege, disimulând sub însemnele păcii nişte suflete pregătite pentru crime. Şi, pentru ca facţiunea lor să devină mai puternică, iar nucleul de atac mai dispus la [fapte de] cutezanţă, au împărţit bani multor oameni de treabă, care i-au primit nu spre a consimţi la ticăloşie, ci pentru a ne descoperi uneltirile acelora şi a ne dezvălui capcanele pregătite, astfel încât să evităm căderea în ele.
Văzând acest lucru nenumăratele mulţimi de călugări, au prins cu toţii să vocifereze şi să înfricoşeze cu strigătele lor [slobozite] la unison demenţa furioasă a micii gloate, aşa încât măcar de teamă au îngăduit ca Sinaxa să aibă loc şi ca legile Bisericii să fie respectate. Iar dacă harul lui Dumnezeu n-ar fi înfrânat impulsul mulţimilor, s-ar fi petrecut un fapt ce are loc de obicei în asedii: căci aceşti indivizi nefaşti se dezlănţuiseră într-o asemenea nesocotinţă, ba chiar nebunie furioasă, încât până şi monahii ce duceau o viaţă
311
sfântă şi erau cei mai blânzi cu putinţă nu au mai putut suporta demenţa acelora. Iar toate acestea, [prin mila] lui Dumnezeu, am izbutit să le ascultăm cu propriile urechi şi să le îndurăm cu răbdare şi smerenie, gândind la mântuirea celor care ne combăteau cu ostilitate; şi asta fără a sacrifica în vreun fel regulile bisericeşti şi ortodoxia pentru niciun fel de relaţii prieteneşti, căci Domnul poate să ne îngăduie, nouă şi tuturor slujitorilor Săi, să preferăm amiciţiei oamenilor adevărul credinţei.
în acelaşi timp, cerem ca fiecare dintre voi, laolaltă cu popoarele ce v-au fost încredinţate, să vă rugaţi mai insistent şi să imploraţi milostivirea lui Dumnezeu, astfel încât, rezistând la capcanele diabolice ale ereticilor, să rămânem în [bună] pace cu cei care au luptat mereu pentru adevăr şi toţi împreună să aşteptăm coroana dreptăţii. Pe fraţii care sunt cu voi îi salută întru Domnul poporul care este alături de mine.
EPISTOLA XCIII1362
Răspunsul Sinodului din Ierusalim la scrisoarea sinodală de mai sus a lui Teofil
Eulogius, Ioan şi ceilalţi episcopi aflaţi la Ierusalim, către domnul, onorabilul şi preafericitul episcop Teofil, în sfânta zi a hramului bisericii.
Tu ştii, Stăpâne şi de toată lauda Părinte, că deja înainte de scrisoarea noastră, prin harul lui Hristos, aproape întreaga Palestină a rămas străină de scandalul ereticilor, în afara unui mic număr care, admiţând erorile lui Apolinarie, profesează scrierile nocive ale magistrului lor. Ba chiar, graţie rugăciunilor sfinţilor, nu ne îngrijorează nici şerpii iudaici, nici prostia de necrezut a samaritenilor şi nici impietăţile păgânilor care se arată în chip deschis. Gloata enormă a celor care-şi astupă complet urechile la predicarea adevărului, dând târcoale împrejurul turmei lui Hristos, ne obligă
1362 Epistola este datată în anul 400. Alcătuită la Ierusalim, ea a fost tradusă în latină de Fericitul Ieronim. (n.ed.)
312
la o străjuire şi la o trudă considerabile, dacă vrem să salvăm oiţele Domnului de la a fi sfâşiate de aceştia!
Şi, fiindcă Sfinţia Ta ne-a scris că s-au găsit unii prin Egipt care au dorit să introducă în biserici ideile vătămătoare [inspirate] din doctrinele lui Origen, pentru a înşela inimile celor simpli, am socotit necesar să semnalăm Sfinţiei Tale că acest fel de predică e străin de urechile noastre. Şi nici nu am auzit vreodată [pe cineva] predicând că împărăţia lui Hristos ar trebui să ia sfârşit într-o zi. Acest lucru să rămână cât mai departe de urechile credincioşilor, de vreme ce îngerul Gavriil, vorbindu-i mariei despre Hristosul Care urma să se nască, îi spune: „Va împărăţi peste casa lui Iacov şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”1363. Şi nici [nu am auzit predicându-se] că diavolul, eliberat de toate viciile şi păcatele, şi-ar redobândi demnitatea pe care a avut-o înainte de a cădea, astfel încât şi el însuşi şi Hristos să fie reuniţi sub unica împărăţie a lui Dumnezeu-Tatăl. Într-adevăr, cei care cred aceste lucruri vor merge în mijlocul tenebrelor care li s-au pregătit diavolului şi îngerilor săi.
Iar dacă există unii care au învăţat în tratatele lor că Fiul este adevăr în comparaţie cu noi, dar că, în comparaţie cu Tatăl, este minciună, şi care spun că „ceea ce sunt Petru şi Pavel faţă de Mântuitorul, [întocmai] aceasta este şi Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu în comparaţie cu Tatăl” (ca să ne proclamăm pe scurt opinia şi fiindcă nu este necesar să tot repeţi aceleaşi lucruri) şi care predică ceea ce Fericirea Ta a desemnat drept condamnabil şi ceea ce este în discordanţă cu această [mărturisire de] credinţă pe care Părinţii noştri au aşternut-o în scris în oraşul Niceea, [fie ca] atât persoanele lor, cât şi părerile lor să fie anatemizate împreună cu Apolinarie, cel care, mergând împotriva Sfintelor Scripturi, spune că [doar] o umanitate incompletă a fost asumată de Domnul nostru Iisus Hristos, nu că această asumare a fost deplină pentru a asigura mântuirea sufletului şi a trupului.
[Cât despre] noi, urmând stăruitor paşii Părinţilor şi instruiţi fiind de vorbele Scripturii, învăţăm şi predicăm în biserici şi mărturisim Treimea necreată, veşnică, adorând [Treimea] deofiinţă în trei Ipostasuri şi o singură dumnezeire. În cazul în care Cuvioşia Ta îi va exclude pe vreunii din comunitate, fie din cauza răutăţii învăţăturilor acestora, fie din alte motive după cum ai binevoit să ne arăţi -, află că ei nu vor fi primiţi în bisericile noastre până când
1363 Luca 1, 33.
313
nu le vei fi acordat iertarea după ce vor fi făcut penitenţă, dacă până la urmă vor admite să-şi condamne erorile. Salută-i pe toţi cei cu grad sacerdotal care sunt alături de tine.
EPISTOLA XCIV1364
Epistola lui Dionisie, episcop de Lydda, către Teofil
Dionisie, episcop de Lydda, către preafericitul domn Teofil.
1. Dumnezeul nostru cel bun, „cel preamărit în sfatul sfinţilor”1365, îşi pregăteşte şi prieteni şi proroci pentru fiecare epocă: dacă privim vremurile generaţiei noastre, [constatăm că] pe tine, Domnule şi Frate preafericit, te-a ridicat ca apărător zelos al ortodoxiei, dar şi spre a înlătura cu rigoarea unui apostol o superstiţie eretică ce provine dintr-o sursă păgână şi pentru a readuce la Păstorul său neamul omenesc care a fost atras de numeroase erori şi chiar turma împrăştiată a lui Hristos, Cel care, în momentul Pătimirii Sale, Şi-a dat viaţa pentru toţi, astfel încât acum noi să putem zice cu toată credinţa: „Dumnezeu este întradevăr întru noi”1366. Fiindcă cine ar putea fi atât de netot sau lipsit de pietate încât să nu admită că tu ai făcut cel mai mare dar universului expulzându-i pe aceşti arhiticăloşi, discipoli ai blasfemiatorului Origen, aşa încât Biserica lui Hristos să nu mai fie spurcată de [indivizii] aceştia, al căror cancer şi lepră incurabilă au invadat inimile multora atât de profund încât chiar şi cei care simulează penitenţa se alătură sperjurului ereziei şi nu încetează să ne urască deoarece îi silim să tacă?
2. Aşadar, „întăreşte-te şi acţionează cu bărbăţie”1367, o slujitor al lui Dumnezeu, şi urmăreşte până la capăt plăsmuirile lui Origen,
1364 Lydda era una dintre cele mai vechi episcopii ale Bisericii primare. Episcop de Lydda în anul 400, când este datată epistola, era Dionisie, care îşi arată aici deplina adeziune faţă de poziţia lui Teofil. Dionisie ocupă scaunul Lyddei din 381 până în 415, anul morţii sale, (n.ed)
1365 Psalmul 88, 8.
1366 Cf. 1 Corinteni 14, 25.
1367 1 Paralipomena 22,13.
314
ca nu cumva minţile celor simpli să fie copleşite, sub acoperământul ştiinţei, de farmecele lui viclene şi [astfel] să aibă loc în trupul lui Hristos tăietura unei schisme! Căci toţi cei care au cunoaşterea celor de sus te proclamă părinte şi nădejde şi coroană a credinţei, fiindcă tu l-ai străpuns cu ascuţişul evanghelic pe magistrul lui Arie, care este şi ucenicul său. Fraţii din celula mea te salută din suflet pe tine şi pe toţi fraţii care sunt cu tine.
EPISTOLA XCV1368
Epistola papei Anastasie către Simplicianus
Anastasie, către domnul şi fratele Simplicianus.
1. Un păstor iubitor este apreciat pentru că dă dovadă de o mare grijă şi pentru că veghează asupra turmei sale. În mod similar, o santinelă vigilentă veghează ziua şi noaptea dintr-un turn înalt pentru a păzi cetatea. Comandantul unei corăbii, mereu atent la momentul [dezlănţuirii] furtunii, suferă un zbucium teribil în suflet de grija pericolelor, ca nu cumva vijeliile şi valurile cumplite să-i zdrobească vasul de stânci. Cu aceleaşi sentimente, sfântul şi venerabilul bărbat Teofil, fratele şi colegul nostru întru episcopat, nu încetează a veghea asupra intereselor mântuirii, pentru a împiedica poporul din felurite biserici să cadă în blasfemii grave citindu-l pe Origen.
2. În scrisoarea mea care menţionează Sinodul, rog pe Sfinţia Ta ca asemenea nouă, care avem reşedinţa în cetatea Romei, pe care a statornicit-o şi a întărit-o prin credinţa sa gloriosul Petru nimeni, opunându-se poruncii noastre, să nu citească textele acestea pe care le-am semnalat şi condamnat; şi am mai cerut, cu rugăciuni insistente, să fie ţinute în siguranţă preceptele evanghelice pe care ni le-a propovăduit, prin chiar gura sa, cenzura lui Dumnezeu şi a lui
1368 Data scrisorii: anul 400. Simplicianus a fost episcop de Mediolanum, între anii 397-400401. Papa Anastasie a fost episcop al Romei între anii 399 şi 401. Prieten al Fericitului Ieronim, papa Anastasie condamnă la rândul său origenismul prin reunirea unui sinod în acest sens. Epistola către Simplicianus este practic o confirmare a acestei condamnări, (n.ed.)
315
Hristos (?1369)… Nu trebuie să vă îndepărtaţi defel, ci să vă reamintiţi că Pavel, apostolul venerabil, a prezis acestea şi ne-a îndemnat pe toţi: „Dacă cineva v-ar propovădui altceva decât ceea ce vi s-a propovăduit, să fie anatema”1370. Aşadar, ţinându-ne de acest precept, orice este contrar credinţei noastre şi a fost scris odinioară de Origen noi l-am arătat a fi străin de noi şi pedepsit de către noi.
3. Am scris Sfinţiei Tale această scrisoare prin intermediul preotului Eusebius1371, care, purtând în sine căldura credinţei şi având iubire faţă de Dumnezeu, ne-a prezentat câteva capitole din textul blasfemiator; pe acestea nu numai că le-am primit cu oroare, dar le-am şi condamnat, ba mai mult, dacă există şi alte teze care au fost expuse de Origen, să ştii că au fost condamnate de către noi la fel, împreună cu autorul lor. Domnul să te păzească teafăr şi nevătămat, domnul şi fratele meu, cel vrednic de cinste!
EPISTOLA XCVI1372
Scrisoarea pascală a sfântului episcop Teofil
1. Pe Iisus Hristos, Domnul slavei, să-L lăudăm iarăşi într-un glas, fraţi preaiubiţi, şi să împlinim astfel cu însufleţire vorbele prorocului care ne îndeamnă zicând: „Cântaţi-I Domnului cântare nouă”1373; noi toţi, câţi suntem părtaşi la credinţa care ne duce la împărăţia cerurilor, să întâmpinăm cu bucurie venirea sfintei ceremonii şi să celebrăm apropiatele sărbători, la care participă împreună cu noi întregul univers, proclamând cu unul dintre înţelepţi: „Vino, mănâncă-ţi pâinea cu veselie şi bea-ţi cu inimă
1369 Paragraful este marcat în ediţia franceză ca fiind corupt.
1370 Galateni 1, 8.
1371 Eusebius de Cremona, discipol şi prieten al Fericitului Ieronim, l-a însoţit pe acesta în Ţara Sfântă. Pune bazele unei mănăstiri la Betleem, căreia îi devine şi stareţ pentru o vreme. În 400 se întoarce în Italia şi în acelaşi an prezintă la Roma extrase din principala lucrare a lui Origen, Despre primele principii, în vederea condamnării acestuia, (n.ed.)
1372 Această epistolă pascală a fost redactată de episcopul Teofil în anul 401, fiind tradusă de Fericitul Ieronim în latină. Ea este o respingere mai aprofundată a doctrinelor lui Apolinarie şi Origen. (n.ed.)
1373 Psalmul 149,1.
316
bună vinul, că i-au plăcut lui Dumnezeu faptele tale”1374. Căci, într-adevăr, cei care au deprinderea faptelor bune şi, părăsind laptele copilăriei, primesc drept hrană alimente mai solide contemplă cu mai mare profunzime sensurile divine şi, îndestulaţi cu hrana spirituală, îl au pe Dumnezeu lăudător şi martor al vieţii lor. Unor asemenea convivi li se adresează Ecclesiastul: „Fie hainele tale întotdeauna albe şi untdelemn de pe capul tău să nu lipsească”1375, astfel încât, înveşmântaţi cu haina virtuţilor, ei să imite splendoarea soarelui şi, prin citirea zilnică a Sfintelor Scripturi, să-şi picure ulei în simţirea lor şi să-şi pregătească luminătorul minţii care, potrivit preceptului Evangheliei, „le luminează tuturor celor din casă”1376.
2. Încercând, aşadar, să fim pe potriva unor asemenea convivi, care celebrează în acest fel sărbătorile Pătimirii Domnului, să rostim împreună cu sfântul rege David: „Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului cât voi fi”1377; şi să ne grăbim spre metropola îngerilor, care e liberă1378 şi nicio pată a răutăţii nu o întinează, unde nu există nici învrăjbire, nici ruine şi nici pribegie dintr-un loc în altul. Călcând în picioare orice plăcere şi înfrânând valurile desfrânării, ce prea adesea se învolburează împotriva noastră, să ne amestecăm cu cereştile cete, pentru ca, înălţându-ne cu duhul într-acolo şi contemplând nişte locuri auguste, să fim ceea ce vom fi în viitor. De această fericire s-au făcut nevrednici iudeii, care, nesocotind bogăţiile Sfintei Scripturi şi dându-le dreptate unor învăţători săraci într-ale înţelepciunii, pot fi auziţi până astăzi cum „pururea rătăcesc cu inima”1379 şi refuză a-I zice lui Hristos Celui prezent în faţa lor: „Binecuvântat este cel care vine întru numele Domnului”1380. Mai ales că lucrările Sale, deasupra oricărui glas, dau mărturie că El este Dumnezeu şi niciodată nu spune: „Acestea le rosteşte Domnul”, ci: „Eu vă zic vouă” prin acestea demonstrează că El este legiuitor şi Domn şi Dumnezeu adevărat şi că nu e vreunul dintre proroci.
1374 Ecclesiastul 9, 7.
1375 Ecclesiastul 9, 8.
1376 Matei 5,15.
1377 Psalmul 103, 33.
1378 Cf. Galateni 4, 26.
1379 Psalmul 94,11.
1380 Psalmul 117, 26.
317
3. Şi nici dumnezeirea Sa, pe care nu o mărgineşte niciun loc din spaţiu, nu poate fi umbrită de luarea unui chip de slujitor şi nici strâmtorarea unui corp omenesc nu poate să îngrădească nespusa putere a majestăţii Celui pe care măreţia faptelor [Sale] îl dovedeşte pe deplin ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Căci, într-adevăr, după ce, la porunca Mântuitorului, valurile înălţate şi umflate cât munţii ale unei mări fremătânde au redevenit dintr-o dată liniştite, după ce barca apostolilor a scăpat de naufragiu, iar adâncurile apelor au simţit puterea Domnului acolo de faţă, şi după ce atâtea primejdii provocate de ciocnirea furioasă a vânturilor şi a valurilor iscate de pretutindeni au încetat, cei care navigau împreună cu El au exclamat, ca inspiraţi de Duhul divin: „Cu adevărat El este Fiul lui Dumnezeu”1381, nemaiîndoindu-se de dumnezeirea Celui ale cărui opere grăiau despre măreţia Sa. Fiindcă în privinţa Lui s-a făcut prezicerea profetică: „Tu stăpâneşti puterea mării, tumultul valurilor ei Tu îl potoleşti”1382. Şi prorocul însuşi oferă o semnificaţie cântului, cum că Cel văzut trebuia să fie Dumnezeul adevărat nu doar prin cuvinte, ci şi prin forţă, fiindcă superioritatea lucrărilor Sale îi vădea divinitatea ascunsă.
Dumnezeu cel desăvârşit, asumându-Şi prin propria voinţă tot ceea ce ţine şi de natura şi de condiţia umană, în mod evident fără de păcat şi fără de răutate răutate care nu are defel substanţă -, Se naşte prunc, este adorat ca „Emanuel”; magii vin de la Răsărit şi, plecându-şi genunchiul, îl mărturisesc pe Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu; în momentul Pătimirii, atârnând pe cruce, El întunecă razele soarelui, arătând [astfel], printr-o nouă şi nemaiauzită minune, măreţia dumnezeirii Sale, El, Cel neîmpărţit şi indivizibil, iar nu despărţit în doi mântuitori, aşa cum susţine rătăcirea unora.
De aceea le şi spunea ucenicilor: „Pe nimeni să nu numiţi învăţător pe pământ, căci învăţătorul vostru unul este, Hristos”1383. Şi, în timp ce le spunea apostolilor aceste lucruri, El nu separa nicidecum superioritatea divinităţii de trupul ce li se oferea vederii. Şi nici atunci când mărturisea că este unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu separa sufletul de carne; nefiind unul diferit de altul, ci Unul şi Acelaşi subzistând în ambele [naturi], Dumnezeu
1381 Matei 14, 33.
1382 Psalmul 88,10.
1383 Matei 23,10.
318
şi Om, în timp ce estevăzut ca slujitor, El este adorat ca Dumnezeu; cu toate că îl ascundea pe inefabilul Dumnezeu în nimicnicia unui trup omenesc, El depăşea totuşi fragilitatea cărnii prin lucrările Sale dumnezeieşti, astfel încât să nu fie socotit un oarecare dintre sfinţi (cum era considerat de către mulţi), ci Cel despre care Pavel scria, dorind să-L facă cunoscut: „Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus”1384; şi iarăşi: „Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, dar Dumnezeu este Unul”1385; fiindcă Fiul Unic, Mijlocitor al Tatălui şi al nostru, nici nu Şi-a pierdut egalitatea cu El, nici nu a fost separat de comuniunea cu noi: invizibil [ca] Dumnezeu şi vizibil [ca] om; este ascuns sub înfăţişarea robului şi [în acelaşi timp] este proclamat la unison „Dumnezeul slavei” de către mărturisirea celor credincioşi.
4. Căci Tatăl nu L-a lipsit de numele propriei Sale naturi, după ce El S-a făcut om sărac pentru noi, şi nici nu L-a chemat cu un cuvânt diferit când a fost botezat în râul Iordan, ci L-a numit Fiul Unul-Născut: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”1386. Nici asemănarea Lui cu noi nu a fost schimbată în natura divinităţii, nici divinitatea nu a fost transformată în asemănarea naturii noastre; ci, rămânând ceea ce de la început a fost, Dumnezeu Cuvântul, şi slăvindu-ne în Sine, El nu a venit potrivit lui Ieremia ca să spună: „Vai mie, mamă! De ce m-ai născut tu om care să mă judec şi să fiu în răspăr cu tot pământul? Nici eu nu i-am folosit cuiva, nici cineva nu mi-a fost mie de folos”1387, El, Care venise pentru a oferi libertatea; nici nu striga împreună cu Isaia: „Vai mie că, fiind eu un biet om şi având buze necurate şi locuind eu în mijlocul unui popor cu buze necurate, cu ochii mei L-am văzut pe Domnul Regele Savaot”1388. Căci El însuşi era „împăratul slavei”1389, după cum s-a scris în Psalmul al douăzeci şi treilea, victorios când atârna pe cruce şi potolind războaiele stârnite de vrăjmaşi, pentru a face din omul făurit din pământ un locuitor al cerului şi a-i dărui părtăşia biruinţei Sale.
1384 1 Timotei 2, 5.
1385 Galateni 3, 20.
1386 Luca 3, 22.
1387 Ieremia 15,10.
1388 Isaia 6, 5.
1389 Cf. Psalmul 23,10.
319
5. Prin urmare, chiar dacă refuză acest lucru cei care cred că El a fost transformat în altul, „Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veci”1390; împărăţia Sa nu va avea sfârşit (după cum pretindea eroarea scelerată a lui Origen), pentru ca El să nu fie lipsit chiar şi de eternitate dacă I s-ar isprăvi împărăţia; ci El le-a spus tuturor în faţă: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine”1391. Şi [apoi], dorind să ne înveţe că şi Tatăl întru Fiul şi Fiul întru Tatăl poruncesc tuturor creaturilor, adăuga, pentru a-Şi întări afirmaţia, chiar acest lucru: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”, pentru ca nimeni să nu-I separe împărăţia unică de cea a Tatălui din pricina trupului omenesc pe care Şi-l asumase. Iar dacă, potrivit nebuniei lui Origen, Hristos, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, ar urma să-Şi piardă într-o zi împărăţia, cum ar fi putut să le zică apostolilor: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”1392, de vreme ce după aceea n-ar mai putea stăpâni împărăţia ce Le este comună, adică să aibă parte aici de o glorie la care va trebui să renunţe acolo? Şi ce se va alege de afirmaţia potrivit căreia Fiul este întotdeauna întru Tatăl şi Tatăl întru Fiul, dacă împărăţia Fiului n-ar fi sigură? într-adevăr, cei care susţin că lucrurile se vor petrece în acest fel, în afară de cazul în care se vor pocăi, să piară, căci către aceştia grăieşte Moise, mişcat de zelul credinţei şi al pietăţii: „Blestemat să fii în cetate şi blestemat să fii în ţarină”1393, precum şi reproşul psalmistului: „Să piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca nicicum să nu mai fie”1394!
6. În ceea ce mă priveşte, nu pot pricepe în virtutea cărei cutezanţe Origen, inventând atât de multe lucruri şi urmând nu autoritatea Scripturilor, ci eroarea sa personală, a îndrăznit să dezvăluie în public asemenea născociri dăunătoare tuturor şi nici nu şi-a imaginat că ar exista vreun om care să-i contrazică aserţiunile şi să-i reproşeze că a amestecat subtilităţile filosofiei în propriile-i tratate; şi, avansând de la un început rău către diferite fabule şi aberaţii delirante, a luat în joacă şi în batjocură dogmele creştinilor, fără a se folosi de adevărul doctrinei divine, ci de arbitrariul minţii omeneşti; apoi, socotindu-se pe sine însuşi învăţător, a ajuns la o trufie atât de mare încât nu a mai
1390 Evrei 13, 8.
1391 Ioan 14,10,11.
1392 Ioan 10, 30.
1393 Deuteronomul 28,16.
1394 Psalmul 103, 36.
320
imitat smerenia lui Pavel cel care, deşi plin de Duhul Sfânt, şi-a confruntat Evanghelia cu aceea a mai vechilor apostoli, „pentru ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar”1395 -, fără să-şi dea seama că este un impuls demonic faptul de a da curs sofismelor minţilor omeneşti şi de a considera divin orice altceva în afara autorităţii Scripturilor.
Să se potolească, aşadar, cei care, visând că împărăţia lui Hristos va avea un sfârşit, tânjesc să fie părtaşi ai vorbăriei lui Origen şi nu călătoresc alături de credincioşi, simulând o credinţă pe care nici măcar nu o au. Mai degrabă să afle că totul nu e decât înşelăciune şi fraudă (să fii ceva şi să arăţi altceva), pentru a ascunde viciile sub înfăţişarea virtuţii. Cu adevărat, în timpul ruşinosului supliciu de pe cruce, pe care L-a îndurat pentru noi, Hristos nu Şi-a pierdut calitatea de „Domn al slavei”1396, conform fericitului apostol, pe când iudeii strigau împotriva Lui: „Tu, cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-te pe tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”1397; suferind în carne şi atârnând pe cruce, îşi vădeşte puterea propriei majestăţi, făcând soarele să se oprească din parcursul său şi, prin măreţia semnelor [miraculoase], îi smulge tâlharului strigătul plin de credinţă: „Iisuse, pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”1398
Niciodată după gloria învierii El nu va urma să îşi piardă împărăţia, în ciuda blasfemiilor pe care Origen le aruncă ca pe nişte nenumărate pietre împotriva Sa. Or, ce noimă ar fi avut să le promită ucenicilor Săi veşnicia împărăţiei Sale şi să le zică: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, stăpâniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”1399, iar El însuşi să fie lipsit de ceea ce le acordă celorlalţi? Sau, când Pavel scrie către corinteni: „Fără noi aţi ajuns regi, şi măcar de-aţi fi ajuns, ca să domnim şi noi împreună cu voi!”1400, în ce fel s-ar putea înţelege că domnia lui Hristos ar putea să se termine după lungi perioade de timp, mai ales că Ioan exclamă: „Cel care vine de sus este deasupra tuturor”1401, iar apostolul notează: „Ai cărora sunt părinţii şi din care, după
1395 Galateni 2, 2.
1396 Cf. 1 Corinteni 2, 8.
1397 Matei 27, 40.
1398 Luca 23, 42.
1399 Matei 25, 34.
1400 1 Corinteni 4, 8.
1401 Ioan 3, 31.
321
trup, e Hristos, Cel care peste toate este Dumnezeu binecuvântat în veci”1402?
7. Şi astfel nimeni nu se poate îndoi că Cel care rămâne Dumnezeu în veşnicie are în acelaşi timp şi domnia, şi încă asupra celor cărora le-a dăruit stăpânirea împărăţiei: şi este numit Rege etern, fiindcă deţine imperiul divinităţii pe deplin potrivit [cu acest nume], neavând, de altminteri, întru Sine, absolut nimic lipsit de desăvârşire sau nou, dacă nu socotim faptul asumării fragilităţii omeneşti. Or, dacă, potrivit aberaţiilor lui Origen, după scurgerea multor veacuri, împărăţia lui Hristos ar trebui să se sfârşească, atunci logica impietăţii sale ar cere ca El să înceteze într-o zi a mai fi Dumnezeu; într-adevăr, cel care pune limite domniei este obligat să judece la fel şi în privinţa dumnezeirii, care deţine în mod natural veşnicia împărăţiei. Căci, dacă domneşte Cuvântul lui Dumnezeu, El este în consecinţă Dumnezeu, iar din acest raţionament deducem că oricine îndrăzneşte să impună o limită împărăţiei Sale e silit să creadă că Hristos va înceta să mai fie şi Dumnezeu. Să lăsăm asemenea flecăreli pe seama unui învăţător neînvăţat şi a adepţilor săi lipsiţi de credinţă; în ceea ce ne priveşte, să credem că împărăţia lui Hristos este veşnică şi în ziua solemnă [a Sfintelor Paşti] să cântăm laolaltă cu îngerul şi să rostim: „împărăţia Lui nu va avea sfârşit”1403. Căci, dacă El este una cu Tatăl, niciodată nu va pierde nimic din ceea ce Le este comun şi uniunea Tatălui şi a Fiului nu se va diviza niciodată în părţi, iar Ei nu vor înceta să fie uniţi, de vreme ce se spune că „sunt Unul”.
8. Să se îndepărteze, aşadar, toţi aceşti oameni, care sunt cei mai proşti dintre muritori, ba chiar „să coboare de vii în iad”1404 după cum afirmă psalmistul şi, văzându-l acolo pe maestrul impietăţii lor, să strige: „Şi tu ai fost prins ca şi noi şi printre noi ai fost numărat; în infern a coborât slava ta”1405 şi celelalte. Un astfel de păstor al unei turme bolnave îl defăimează pretutindeni pe Hristos cu injurii; iar pe diavol îl onorează şi îl înalţă atunci când afirmă că, după ispăşirea viciilor şi a păcatelor, îşi va redobândi într-o zi slava de odinioară, când Iisus va înceta să domnească şi se va orândui împreună cu diavolul sub stăpânirea Tatălui; astfel
1402 Romani 9, 5.
1403 Luca 1, 33.
1404 Psalmul 54,16.
1405 Cf. Iezechiel 31,15; Baruh 3,11; Psalmul 48,18.
322
încât, mirat mai degrabă de blasfemiile lui Origen decât de vociferările iudeilor, prorocul să exclame: „Cerul însuşi s-a înspăimântat de acestea, cu mare înfricoşare s-a îngrozit, zice Domnul. Două lucruri, şi rele, făcut-a [poporul Meu]”1406. Afirmând că Hristos va înceta să domnească şi că diavolul va urca înapoi pe culmile de unde s-a prăbuşit, Origen a săpat o fântână atât de adâncă a nelegiuirii sale încât să nu poată ţine apă1407; atât cât ţine de el, Origen îl face pe diavol egalul Fiului lui Dumnezeu, înlăturându-I Acestuia din urmă slava eternă a domniei şi supunându-L împărăţiei Tatălui împreună cu demonii.
Fie ca o astfel de vorbire lipsită de pietate să fie călcată în picioare, astfel încât să ştim că domnia lui Hristos este perpetuă, de vreme ce El însuşi le spune ucenicilor Săi: „Voi sunteţi cei care-aţi rămas cu Mine în încercările Mele; şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, aşa cum Tatăl Meu Mi-a rânduit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi mereu la masa Mea în împărăţia Mea”1408. Cum s-ar putea împlini vorba „mereu” dacă împărăţia nu ar mai fi veşnică şi s-ar încheia printr-un sfârşit? Chiar şi magii, înţelegând aceasta, întorşi la pocăinţă, întrebau cu mare ardoare: „Unde este Cel care S-a născut rege al iudeilor? Căci i-am văzut steaua la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”1409. Magii dau mărturie că Hristos este rege, iar Origen neagă, pretinzând că nu va domni pentru totdeauna, şi nici măcar nu observă că, [prin aceasta], a devenit una cu iudeii blasfemiatori.
9. Citim în Evanghelie: atunci când Domnul şi Mântuitorul nostru, oferind exemplul puterii şi răbdării Sale, a urcat pe cruce, „Pilat a scris o inscripţie şi a pus-o deasupra capului Lui. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”1410. Mulţi dintre iudei au citit acest titlu, care era scris în ebraică, în greacă şi în latină. Prin urmare, îi spuneau lui Pilat arhiereii preoţilor şi ai iudeilor: „Nu scrie că este împăratul iudeilor, ci că El a zis: «Eu sunt împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: «Ce-am scris, am scris”1411. Aşadar, de vreme ce Pilat nici prin răzmeriţă, nici prin rugăminţi nu a putut
1406 Ieremia 2,12-13.
1407 Cf. Ieremia 2,13.
1408 Luca 22, 28-30.
1409 Matei 2, 2.
1410 Ioan 19,19.
1411 Ioan 19, 21-22.
323
fi împins a face aceasta, adică să şteargă regalitatea lui Hristos de pe inscripţie, să ştie Origen că el, fără a fi obligat de nimic, face întocmai ceea ce au făcut iudeii când consideră că împărăţia lui Hristos trebuie să ia sfârşit. Aceia negau că Cel aflat pe pământ este rege, acesta se chinuie, atât cât ţine de el, să îl defăimeze pe Cel care domneşte în ceruri; ca acuzator al crimei sale, Origen îl are pe Pilat, care le-a răspuns iudeilor: „Ce-am scris, am scris”. Fie ca şi vorbele profetice să vină în mijlocul poporului şi să predice cu toată libertatea împărăţia lui Hristos: „Bucură-te, tu, fiica Sionului, vesteşte cu glas mare, tu, fiica Ierusalimului; din toată inima te veseleşte, fii plină de încântare, tu, fiica Ierusalimului! Domnul ţi-a şters nedreptăţile şi te-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor; Domnul, Regele lui Israel, e în mijlocul tău şi rele nu vei mai vedea”1412. Fiindcă aceia care au fost o dată salvaţi nu vor mai fi rostogoliţi a doua oară din ceruri şi nu vor fi lăsaţi cum pretind aiurelile şi fabulaţiile lui Origen să se prăbuşească iarăşi din înalturi. Iar acest lucru pe care îl zice: „Rele nu vei mai vedea” este o dovadă a siguranţei veşnice, fiindcă aceia care au fost eliberaţi o dată şi s-au bucurat de stăpânirea împărăţiei cerurilor nicidecum nu vor mai fi atraşi spre pământ de păcate şi nici nu vor fi lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, Care, potrivit cuvântului profetic, „va face zidul şi meterezele”1413, înconjurându-i cu puterea Sa. De aceea şi psalmistul cântă: „Nu va fi clintit în veac cel care locuieşte în Ierusalim”1414. Şi Domnul dă mărturie: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”1415. În zadar visează [Origen] că sufletele urcă la cer şi coboară, că acum înaintează şi apoi alunecă la un nivel inferior şi chiar pier dintr-atâtea prăbuşiri succesive, făcând astfel zadarnică pătimirea lui Hristos. Căci Acela care a murit o dată pentru noi ne-a lăsat bucuria eternă a biruinţei Sale, care nu mai poate fi micşorată de mulţimea păcatelor. Niciun om nu moare de mai multe ori, cum a cutezat să scrie Origen, vrând să confirme, prin autoritatea Scripturilor, dogma lipsită de orice pietate a stoicilor.
10. Însă de ce oare să mai rememorăm aceste [rătăciri], de vreme ce el a împins sminteala, ba chiar nebunia, până la a-I arunca Mântuitorului o altă acuzaţie, zicând că El ar trebui întins pe cruce
1412 Sofonie 3,14-15.
1413 Isaia 26,1.
1414 Psalmul 124,1.
1415 Iosua 1, 5; Evrei 13, 5.
324
şi pentru demoni şi pentru păcatele spirituale comise de fiinţele superioare? Şi nici măcar nu pricepe în ce hău adânc de impietate se azvârle. Căci, dacă Hristos, pătimind pentru oameni, S-a făcut om după cum dau mărturie cuvintele Scripturilor va fi logic ca Origen să zică „şi, pentru că va suferi pentru demoni, demon se va face”: căci el ar fi silit, în mod necesar, să afirme aceasta ca să nu pară că este în dezacord cu ceea ce [a spus] la început şi ca să imite blasfemiile iudeilor, pe care le imită mereu. Pentru că aceştia îi vorbeau lui Hristos în mod similar: „Ai demon”1416; şi: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoţi demonii”1417. Dar este un lucru lipsit de sens ca Hristos să fi pătimit pentru demoni, fără ca El însuşi să devină demon. Cei care cred acest lucru îl răstignesc a doua oară şi îl batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu, Care în niciun caz nu a asumat stirpea demonilor, astfel încât să fie răstignit şi pentru ei, aşa cum a asumat neamul lui Adam. Dar nici demonii, văzându-L pe Dumnezeu pătimind pentru ei, nu vor striga împreună cu prorocul: „El a purtat păcatele noastre şi pentru noi rabdă durere”1418. Nici nu vor spune împreună cu Isaia: „Prin rana Lui ne-am vindecat”1419. Nici nu va fi dus Hristos pentru demoni, aşa cum a fost dus pentru neamul omenesc, ca să fie jertfit ca o oaie; nici nu seva spune pentru mântuirea demonilor: „Pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat”1420, deoarece nici aceia nu vor striga: „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”1421.
Pavel scrie cu adevărat în chip lămurit: „Căci înainte de toate v-am predat ceea ce şi eu am primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor”1422, invocând mărturia acestora şi vrând să întărească prin autoritatea lor ceea ce părea îndoielnic; însă Origen, fără nicio mărturie a cuvântului dumnezeiesc, se chinuie să forţeze adevărul şi, după ce a stins flacăra lămpii, pretinde că el a descoperit-o.
n. Susţinător al demonilor, şi nu al oamenilor, îl răneşte prin hulirile sale repetate pe Fiul lui Dumnezeu şi îl răstigneşte încă o dată, neînţelegând în ce adânc şi cumplit hău de impietate se
1416 Ioan 7, 20.
1417 Luca 11,15.
1418 Isaia 53, 4.
1419 Isaia 53, 5.
1420 Romani 8, 32.
1421 Romani 4, 25
1422 1 Corinteni 15, 3.
325
afundă. Este logic, într-adevăr, ca cine a acceptat premisele să admită şi concluziile acestora: cine ar zice că Hristos este răstignit pentru demoni va trebui să admită şi că urmează să li se zică acelora: „Luaţi şi mâncaţi: acesta este trupul Meu”1423 şi: „Luaţi şi beţi: acesta este sângele Meu”1424. De va trebui să fie ridicat pe cruce şi pentru demoni, precum afirmă apărătorul noilor dogme, în virtutea cărui privilegiu sau din ce pricină doar oamenii singuri s-ar împărtăşi din trupul şi sângele Său, iar demonii nu, de vreme ce îşi va fi vărsat sângele şi pentru ei în timpul pătimirii?
Dar nici demonii nu vor auzi: „Luaţi şi mâncaţi” şi apoi: „Luaţi şi beţi”, nici Domnul nu îşi va anula propriile învăţături, pe care le-a rostit ucenicilor săi [astfel]: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie”1425. Căci tot aşa scrie şi apostolul: „Eu nu vreau ca voi să deveniţi părtaşi ai demonilor. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu vă puteţi împărtăşi din masa Domnului şi din masa demonilor”1426, demonstrând că este cu neputinţă ca demonii să bea din potirul Domnului şi să participe la masa Lui. Hrana diavolului sunt cei care-L neagă pe Dumnezeu, căci Avacum grăieşte: „El şi-a făcut hrană pe alese”1427; iar hrana tuturor celor lipsiţi de pietate este însuşi diavolul blestemat, de vreme ce prezicerea prorocului răsună astfel: „Tu l-ai dat ca hrană popoarelor etiopiene”1428. Din toate acestea se dovedeşte că Hristos nu poate fi răstignit pentru demoni, pentru ca nu cumva demonii să devină părtaşi ai trupului şi sângelui Său.
12. Aşadar, de vreme ce apostolul ne arată cu privire la Mântuitor: „Căci El a făcut acest lucru o singură dată, oferindu-Se pe Sine [ca jertfă]”1429, iar Origen contrazice cu atâta îndrăzneală cugetarea acestuia, a venit momentul să prezentăm acel pasaj: „Pământule, pământule, auzi cuvântul Domnului; înscrie-l pe bărbatul acesta ca pe un om dezmoştenit!”1430 De altfel, ce infern poate primi aceste răutăţi, ce Tartar ar putea depăna asemenea gânduri? Ce nebunie
1423 Matei 26, 26.
1424 Matei 26, 27-28.
1425 Matei 7, 6.
1426 1 Corinteni 10, 20-21.
1427 Avacum 1,16.
1428 Psalmul 72,15.
1429 Evrei 1, 27.
1430 Ieremia 22, 29-30.
326
a uriaşilor a fost atât de răzvrătită ori a înălţat un astfel de turn al impietăţii? Ce poftă lascivă şi pierdută în iubirea faţă de demoni şi-a prostituat temeiurile minţii pentru orice învăţătură trecătoare? Cine s-a adăpat într-atât din viţa-de-vie a Sodomei1431 şi s-a prăbuşit din tot sufletul, îmbătat de vinul nebuniei acesteia1432? Ce [călător] stropit de valurile fluviilor babiloniene a părăsit izvoarele de apă vie ale lui Israel? Cine, ieşind din Ierusalim şi imitându-l pe Ieroboam, fiul lui Nabat, a făurit atâtea altare ale erorilor sale şi a ars tămâie profană în atâtea temple păgâne? Oare de ce Datan şi Abiron, care au păcătuit mai puţin, să nu vină înaintea tribunalului lui Hristos şi să-l condamne pe Origen, comparându-se cu el, cu Origen, care, în afara Bisericii Mântuitorului, a umplut cu foc diavolesc cădelniţele învăţăturilor pestriţe? Căci cu siguranţă nu Domnul care a grăit prin proroc: „Eu am înmulţit viziunile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănare”1433 l-a învăţat să profereze doctrinele-i false, nici „cei care au văzut ei înşişi de la început” şi au fost slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nici corul prorocilor (care odinioară erau numiţi „clarvăzători”1434) nu l-au învăţat astfel de lucruri. Ci el însuşi, prin alegerea minţii sale, slujind furiei demonilor şi fiind păcălit de vicleana linguşire a cugetărilor, a slobozit prin lumea întreagă o turmă (ba chiar, ca să zic aşa, un roi) de dogme perverse în minţile ignoranţilor. El e cel care şi-a deschis gura pentru fluviile Asiriei şi Babilonului, cel care s-a străduit să înece sub valuri corabia Bisericii, umplută cu mărfurile bune ale doctrinei mântuirii; în vreme ce se fălea cu laudele unor nepricepuţi şi explica sensurile Scripturilor altfel decât arată adevărul, se mândrea [de fapt] cu confuzia sa.
Oare cine altul a scris atâtea cărţi fără număr şi trăncănitoare, pline de flecăreli şi imprecizii, şi, printr-un studiu neobosit, a unit zilele şi nopţile pentru a lăsa după el monumente de erori şi spre a merita să audă: „în multele tale drumuri te-ai înşelat”1435? El a ales, într-adevăr, cel mai rău ghid cu putinţă, curentul favorii populare, şi, după ce a plăsmuit mai multe volume [tixite] de falsă ştiinţă şi L-a înfruntat pe Dumnezeu cu inteligenţa lui rebelă, a amestecat
1431 Cf. Deuteronomul 32, 32.
1432 Cf. Isaia 51,17.
1433 Osea 12,11.
1434 Cf. 1 Regi 9, 9.
1435 Cf. Pildele 12, 26.
327
aromele cereşti cu nu ştiu ce scursoare veninoasă şi cu infecţia împuţiciunii lui, astfel încât să se poată spune sufletului său: „Eşti impur, rău famat, încărcat de nedreptate”1436. Căci nu a dorit să-l asculte pe prorocul, care avertizează: „De ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?”1437, crucificându-L pe Hristos pentru demoni, aşa încât El să nu mai fie doar „Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni”1438, ci şi între [Dumnezeu] şi demoni. Însă, departe de noi o atât de gravă impietate, să credem că Mântuitorul îşi va fi abandonat templul trupului Său pe care a binevoit să-l învieze pentru noi ca să-Şi ataşeze un alt templu, de sorginte demonică, astfel încât, dobândind asemănarea [cu aceştia din urmă], să îndure şi pentru ei furcile crucii.
13. Vă implor, fraţi preaiubiţi, să-mi iertaţi durerea ce ţine piept doctrinelor lipsite de pietate! Străduindu-mă să resping neruşinarea celor care îl urmează pe Origen, am scos la lumină fisurile platoşei lui şi înşelătoriile inimii lui înveninate, ca să se împlinească în ceea ce-l priveşte [vorbele ce urmează]: „Dezvălui-voi ticăloşia ta ca să o arăt iubitorilor tăi”1439. Căci, printre altele, chiar şi învierea din morţi, care este speranţa credinţei noastre, într-atât o corupe şi o atacă, încât cutează a zice că trupurile noastre vor fi iarăşi supuse putrezirii şi morţii după înviere. Răspunde-mi, aşadar, tu, făptură necredincioasă, în ce fel potrivit [cuvintelor] Apostolului Pavel l-a înfrânt Hristos pe cel care deţinea împărăţia morţii, adică pe diavol, dacă trupurile [noastre] ar urma să învieze stricate şi supuse pentru a doua oară morţii? Cu ce ne-a fost de ajutor pătimirea lui Hristos dacă moartea şi putrezirea ar urma să pună iarăşi stăpânire pe corpurile noastre? Sau ce vrea să zică apostolul când scrie: „După cum toţi mor în Adam, în acelaşi fel vor trăi toţi în Hristos”1440, dacă moartea cea crâncenă îşi va întinde stăpânirea asupra celor înviaţi? Sau cum ar putea cei care cred în [ipoteza] aceasta să afirme din tot sufletul: „Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”1441, dacă pretind că moartea e mai tare decât El, de vreme ce ea ar urma să distrugă trupurile înviate de El, dovedind
1436 Iezechiel 22, 5.
1437 Psalmul 4, 2.
1438 Cf. 1 Timotei 2, 5.
1439 Iezechiel 16, 36.
1440 1 Corinteni 15, 22.
1441 1 Corinteni 1, 24.
328
[prin aceasta] că nu este dominată pe de-a-ntregul. În realitate, Hristos, Domnul nostru, l-a învins şi pe Origen care I s-a împotrivit cu atâta lipsă de pietate şi moartea; şi pe diavol, care avea stăpânire asupra morţii, l-a nimicit cu puterea Lui, pregătindu-ne în cer triumful biruinţelor Sale. Şi nu a înviat trupurile pentru ca ele să piară din nou, ci prin chiar veşnica lor integritate, nesupusă distrugerii, a nimicit moartea şi putrezirea.
14. De aceea, eliberaţi fiind de tot răul, să celebrăm sărbătorile Pătimirii Domnului şi, potrivit parabolei evanghelice, văzând cum înţelepciunea jertfeşte tauri şi păsări, să ne hrănim cu felurile mai tari, mai fibroase şi mai grase ale doctrinei, astfel încât, abandonând laptele ce se potriveşte copilăriei, să trecem la alimente mai solide; şi să fugim de ignoranţă, cauza tuturor relelor, care, după ce le-a înlănţuit picioarele multora prin felurite erezii, se bucură de Origen ca de principalul ei amant, care, printre altele, a cutezat să spună că nu trebuie să îl rugăm pe Fiul, dar nici pe Tatăl în acelaşi timp cu Fiul: [prin aceasta] a reînnoit, după multe veacuri, blasfemia lui Faraon care zice: „Cine este El ca să îi ascult glasul? Nu îl cunosc pe Domnul şi nu îl voi lăsa pe Israel să plece”1442. A spune: „Nu îl cunosc pe Domnul” nu este nimic altceva decât ceea ce spune Origen: „Nu trebuie să îl rugăm pe Fiul”, pe Care cu siguranţă îl mărturiseşte a fi Domn. Şi, chiar dacă a proferat în chip deschis o blasfemie atât de vădită, noi trebuie să ne rugăm Celui despre care prorocul a adus mărturie, spunând: „Şi Te vor adora şi Te vor implora, căci în Tine este Dumnezeu şi în afară de Tine nu este Dumnezeu”1443; şi iarăşi: „Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit”1444. Iar Pavel comenta: „Cum îl vor invoca cei care nu au crezut în El?”1445 Se impune mai întâi să credem că El este Fiul lui Dumnezeu pentru ca invocarea Lui să fie dreaptă şi consecventă. După cum nu se cuvine să te rogi la cineva care nu este Dumnezeu, tot aşa, dimpotrivă, trebuie adorat Cel care Se dovedeşte a fi Dumnezeu. Iată de ce şi Ştefan, punându-se în genunchi şi rugându-se pentru cei care se năpusteau asupră-i cu pietre, rostea către Fiul: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”1446 La fel: „în numele lui Iisus Hristos
1442 ieşirea 5, 2.
1443 Isaia 45,14.
1444 Romani 10, 13.
1445 Romani 10,14.
1446 Faptele 7, 60.
329
tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”1447.
Astfel, Origen nu crede că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu, de vreme ce nu consideră că El trebuie adorat şi îl sfâşie cu atacurile sale. Deşi se laudă că ştie Scripturile pe de rost şi îşi închipuie că le pricepe, nu îl aude pe Moise când grăieşte împotriva lui: „Omul care îl va blestema pe Dumnezeu va păcătui, iar cine va lua în deşert numele Domnului de moarte va muri; mulţimea toată îl va zdrobi cu pietre”1448. Şi cine îl atacă pe Hristos cu atâtea injurii neruşinate, dacă nu cel care a cutezat să spună: „Nu trebuie să fie rugat”, acordându-I divinitatea doar cu numele, şi-acesta gol [de conţinut]?
15. Însă, într-adevăr, de ce ar trebui să zăbovim cu astfel de impietăţi? Să trecem la altă eroare a sa. Spune că trupurile care înviază trebuie să fie reduse la nimic după multe veacuri şi nu vor fi nimic în viitor decât dacă unele suflete căzute din locuinţele cereşti în regiunile inferioare vor avea nevoie de corpuri noi, care oricum a doua oară vor fi altele, de vreme ce primele au fost complet distruse. Cine oare, auzind asemenea grozăvii, nu ar tremura şi cu mintea şi cu trupul? Căci, dacă după înviere trupurile sunt reduse la neant, cea de-a doua moarte va fi mai puternică decât prima, fiindcă va putea să anuleze pe de-a-ntregul substanţa corporală. De ce a scris Pavel: „Moartea nu îl va stăpâni, căci ceea ce a murit păcatului a murit o dată pentru totdeauna”1449, dacă trupurile ar trebui distruse în totalitate? Sau cum ar mai putea valora ceva expresia menţionată, „o dată pentru totdeauna”, atunci când carnea, fiind separată de legătura sa intimă cu sufletul, ar urma să fie redusă la nimic? Din ce motiv adaugă el apoi: „Se seamănă în stricăciune, înviază în nestricăciune; se seamănă în slăbiciune, înviază în tărie; se seamănă în necinste, înviază în slavă; se seamănă trup însufleţit, înviază trup duhovnicesc”1450? Căci, dacă nestricăciunea reduce trupurile la neant, ar fi fost logic să se spună că trupurile aparţin stricăciunii pentru totdeauna, iar stricăciunea ar fi fost mai puternică decât nestricăciunea. Dar nu se cuvine să spunem că Pavel scrie lucruri contradictorii, [cum ar fi] că natura nestricăciunii şi aceea a stricăciunii sunt una şi aceeaşi. Căci, dacă, aşa cum crede
1447 Filipeni 2,10.
1448 Leviticul 24,15-16.
1449 Romani 6, 9-10.
1450 1 Corinteni 15, 42-44.
330
Origen în mod greşit, ar urma să învieze un trup nu doar stricăcios, ci şi muritor, atunci stricăciunea şi nestricăciunea, moartea şi viaţa ar trebui să poarte unul şi acelaşi nume; ele ar urma să aibă aceeaşi putere în trupurile înviate, iar stricăciunea şi nestricăciunea, moartea şi viaţa ar fi deosebite nu în mod real, ci doar prin denumiri. Însă, dacă, dimpotrivă, corpul ar urma să învieze stricăcios şi muritor, ar fi fost mai logic ca apostolul să spună: „Se seamănă în stricăciune, înviază în stricăciune; se seamănă în slăbiciune, înviază în slăbiciune; se seamănă în necinste, înviază în necinste; se seamănă trup însufleţit, înviază trup însufleţit”. Iar dacă înlătură din trupurile înviate stricăciunea, slăbiciunea şi necinstea şi zice, dimpotrivă, că trupurile trebuie înveşmântate cu nestricăciune, cu tărie şi cu slavă şi că în locul trupului natural va fi redat un trup duhovnicesc, moartea va fi anulată şi în trupurile înviate nemurirea şi nestricăciunea vor domni în locul morţii şi al stricăciunii; deoarece şi corpul însuşi va învia nemuritor şi nestricăcios, spre a putea să dureze veşnic [laolaltă] cu sufletul.
Aşadar, şi Mântuitorul, de vreme ce acordă trupurilor noastre zălogul mântuirii în învierea trupului Său, nu se poate crede că va mai muri, de aceeaşi părere fiind şi apostolul: „Hristos, odată ce a înviat din morţi, nu va mai muri; moartea nu va avea nicidecum stăpânire asupra Lui”1451, pentru ca nu cumva, dacă moartea ar avea stăpânire asupra Lui, ea să stăpânească şi asupra noastră.
16. Să se ruşineze Origen că acordă printre celelalte soiuri de născociri scandaloase pe care le-a plăsmuit protecţia sa artelor magice. Căci în tratatele lui a folosit [în privinţa lor] următoarele cuvinte: „Arta magică nu mi se pare a fi un termen care desemnează un lucru existent, dar, dacă totuşi această artă există, ea nu este nicidecum opera răului şi nici nu poate fi obiect de dispreţ”1452. Spunând aceste lucruri, demonstrează că este partizanul magului Elimas1453, cel care i-a combătut pe apostoli, şi al lui Iannes şi Iambres1454, care i s-au împotrivit lui Moise prin artele magice. Dar apărarea lui Origen nu are mare putere, fiindcă Hristos a nimicit prin venirea Sa scamatoriile magilor. Să răspundă apărătorul
1451 Romani 6, 9.
1452 Citatul provine dintr-o lucrare a lui Origen păstrată doar fragmentar, Despre înviere.
1453 Cf. Faptele 13, 8.
1454 Cf. 2 Timotei 3, 8.
331
acestei noi impietăţi sau, mai degrabă, să asculte [când i se spune] lămurit: dacă arta magică nu este un rău, nu va fi un rău nici idolatria, care se foloseşte de puterile artei magice. Însă, dacă idolatria este un rău, un rău va fi şi arta magică din care idolatria îşi trage subzistenţa. Dar, de vreme ce idolatria a fost distrusă de maiestatea lui Hristos, acest lucru ne indică faptul că şi arta magică, înrudită cu idolatria, a fost distrusă la rândul ei împreună cu aceasta, prorocul proclamând limpede în această privinţă: „Stai acum în mijlocul incantaţiilor tale şi cu numeroasele tale licori vrăjitoreşti, pe care le-ai deprins încă din adolescenţa ta, [şi vezi] dacă-ţi vor putea fi de vreun folos”1455.
Prin urmare, de vreme ce scrierile prorocilor dau o astfel de mărturie şi nimeni niciodată nu a îndrăznit să încredinţeze memoriei faptul că artele magice ar merita să fie măcar numărate printre activităţile cele mai bune, când chiar şi legile publice îi condamnă pe magi şi pe vrăjitori, nu-mi pot da seama în baza cărui impuls Origen, care se laudă vehement că este creştin, a devenit emulul falsului proroc Sedechia1456, şi-a plămădit coarne de fier, mărşăluieşte înarmat contra dogmelor adevărului, fără a mai pricepe nimic din Ierusalimul ceresc şi fără a-i imita pe Moise, pe Daniel, pe Petru şi pe alţi sfinţi, care, stând [strânşi la un loc] ca într-o linie de bătaie împotriva magilor şi vrăjitorilor, i-au combătut într-o luptă neobosită. Cu aceştia să alcătuim corurile sărbătorii Paştilor, fiindcă, trecând prin mijlocul primejdiilor Babilonului, am evitat otrăvurile lui Origen şi am ascultat de poruncile prorocului: „Ieşi din Babilon, tu, cel care fugi din ţara chaldeenilor!”1457, ca să intrăm în Ierusalim, unde este propovăduirea adevărului.
17. Chiar dacă, pentru a ţine piept minciunilor, am suferit ceva, precum cei trei tineri care, [aruncaţi fiind] în cuptorul încins de un foc mistuitor1458, au înfrânt natura flăcărilor, totuşi focul babilonian nu ne-a biruit, nici măcar pletele noastre nu ne-au fost pârjolite (adică dogmele cele mai mărunte ale adevărului bisericesc), nici pantalonii pe care înţelepciunea i-a ţesut pentru protejarea sufletelor noastre din mărturiile Sfintelor Scripturi nu au fost schimbaţi, în noi nu este nici măcar duhoarea focului, acea flacără
1455 Isaia 47,12.
1456 Cf. 3 Regi 22,11.
1457 Isaia 48, 20.
1458 Cf. Daniel 3.
332
a ştiinţei pervertite care zboară în toate părţile. Căci nu i-am încuviinţat doctrina care presupune că din cauza căderii creaturilor raţionale s-au format trupurile şi afirmă că sufletele şi-au dobândit această denumire pentru că, potrivit etimologiei cuvântului din limba greacă, ele au pierdut căldura cugetului şi iubirea înflăcărată faţă de Dumnezeu, astfel încât să-şi fi primit numele de la ceea ce este rece1459; am refuzat să admitem că şi sufletul Mântuitorului a fost supus aceloraşi descântece caraghioase. Cât despre soare, lună şi cursul stelelor şi admirabila consonanţă a universului în diversitate, nu suntem de părere nici că ele au provenit din cauze precedente, [adică] din diferite păcate şi vicii ale sufletelor, nici că bunătatea lui Dumnezeu a fost întârziată multă vreme, [în sensul] că nu ar fi putut să creeze făpturile vizibile dacă cele invizibile nu ar fi căzut în păcat. Nici nu putem numi „deşertăciune” substanţa corporală (cum crede el, ajungând cu alte cuvinte [tot] la opiniile maniheilor), pentru a evita concluzia că şi trupul lui Hristos a fost supus deşertăciunii, trup de a cărui hrană sătui fiind, rumegăm zi de zi cuvintele Celui care spune: „Cine nu va mânca trupul Meu şi nu va bea sângele Meu nu va avea parte de Mine”1460. Căci, dacă natura trupească este deşartă şi fără substanţă, conform erorii lui Origen, de ce a mai înviat Hristos din morţi, de ce a înviat trupurile noastre? Şi ce a vrut să spună Pavel când a scris: „Dacă morţii nu înviază, nici Hristos nu a înviat; iar dacă Hristos nu a înviat, deşartă este credinţa noastră”1461?
18. De aici rezultă cu claritate: nu natura trupurilor este deşartă, ci cred în deşertăciune aceia care nu socotesc că natura înviază şi durează veşnic. El condamnă chiar şi căsătoriile onorabile atunci când neagă că trupurile pot să subziste dacă sufletele nu vor fi păcătuit mai întâi în ceruri şi, odată ce au căzut de acolo, nu vor fi fost încătuşate în trupuri ca în nişte temniţe. Să gândească el ce-o vrea şi să grăiască fără teamă; să ne audă pe noi, care îi strigăm împreună cu Pavel în urechi: „Cinstite să fie căsătoriile şi neîntinat patul conjugal”1462. Şi cum să fie neîntinat dacă sufletul nu se poate
1459 Teofil al Alexandriei face aici referire la o etimologie folosită curent în cultura de limbă greacă, etimologie potrivit căreia substantivul „suflet” (tpuxT]) ar proveni din adjectivul „rece” (tpuxpdg).
1460 Ioan 6, 54; 13, 8.
1461 1 Corinteni 15,13-14.
1462 Evrei 13, 4.
333
învălui în trup decât după ce a fost mânjit de păcate? Şi [în felul acesta] ar fi vinovată Ana1463, soţia lui Elcana, când ar cere un copil de parte bărbătească, de vreme ce, pentru a satisface dorinţa unei femeiuşti, în ceruri nişte suflete ar fi puse în pericol şi unul dintre ele, împovărat de păcate, ar cădea pe pământ şi şi-ar abandona fericirea dinainte.
Şi nici Moise, atunci când proclamă şi spune: „Domnul Dumnezeul vostru să vă înmulţească şi, iată, deja sunteţi astăzi numeroşi precum stelele cerului. Domnul Dumnezeul părinţilor voştri să vă păstreze aşa cum sunteţi şi să vă binecuvânteze după cum a promis”1464, nu cere ca nişte cohorte de suflete din ceruri să păcătuiască pentru a întemeia neamul poporului lui Israel! Este o discrepanţă cât se poate de evidentă în faptul că omul care se ruga pentru vina poporului: „Dacă ştergi păcatul poporului, şterge-l; dacă nu, atunci şterge-mă din cartea pe care ai scris-o!”1465 cere înmulţirea copiilor lui Israel; de ar fi ştiut că această înmulţire s-ar ivi din ruinarea atâtor suflete, oare nu s-ar fi rugat, dimpotrivă, să nu se creeze o natură scârnavă din pricina păcatelor unor fiinţe înzestrate cu o substanţă superioară? De ce ar invoca David în Psalmi: „Să te binecuvânteze Dumnezeu din Sion! Şi să vezi cât de bune sunt lucrurile din Ierusalim în toate zilele tale şi să-i vezi pe copiii copiilor tăi”1466, dacă prin păcatul sufletelor sporeşte seminţia celui drept? Cutează să spună: „Iată în ce fel este binecuvântat omul care se teme de Domnul”1467, când ştie că sufletele care au greşit sunt legate în lanţurile trupului şi că în acest soi de temniţă îşi ispăşesc, prin judecata lui Dumnezeu, pedepsele datorate pentru păcatele lor? în ce fel zice Domnul prin prorocul Său: „De mi-ai fi ascultat poruncile, pacea ta ar fi fost precum un fluviu şi dreptatea ca valurile mării şi seminţia ta [numeroasă] ca nisipul şi urmaşii tăi ca pulberea pământului”1468?
într-adevăr, cei care păstrează poruncile lui Dumnezeu nu trebuie să primească drept răsplată căderea din ceruri a sufletelor care, legate strâns de trupuri, să înmulţească vlăstarele seminţiei
1463 Cf. 1 Regi 1,10-11.
1464 Deuteronomul 1, 10-11.
1465 Ieşirea 32, 32.
1466 Psalmul 127, 5-6.
1467 Psalmul 127, 4.
1468 Isaia 48,18-19.
334
lor. Dacă însă vor să afle care sunt începuturile neamului omenesc, să îl asculte pe Moise spunând: „A luat Dumnezeu din pământ şi l-a plămădit pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi a devenit omul suflet viu”1469, adică nemuritor. De asemenea, Dumnezeu, binecuvântându-i pe Adam şi pe Eva, le-a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”1470.
19. Dacă sufletele, după ce au păcătuit, sunt trimise pe pământ ca să se nască în trupuri, nu avea sens să fie binecuvântaţi Adam şi Eva, de vreme ce din pricina păcatului ar fi meritat mai degrabă un blestem. În fine, după ce i-a plămădit, i-a însoţit cu vorbe de binecuvântare pe cei pe care, mai apoi, după ce au păcătuit de bunăvoia lor, i-a lovit cu blestem. De aici rezultă că natura corpurilor nu s-a constituit nicidecum din pricina păcatelor sufletelor. Să asculte iarăşi cuvintele lui Dumnezeu: „Eu am făcut pământul şi pe omul cel de pe faţa [pământului]”1471; şi pe David: „Cerul cerurilor este al Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor”1472; şi să înceteze de acum înainte a mai urma erorile deducţiilor lor şi mai degrabă să se lase călăuziţi de autoritatea Scripturilor. Căci, după cum cei care sunt tulburaţi de plăceri şi în a căror inimă stăpâneşte pofta nu mai caută, atunci când contemplă farmecul trupurilor, frumuseţea moravurilor, ci pe aceea a membrelor, iar simţurile lor împovărate de impurităţile ţărânei nu privesc după nimic mai profund, tot astfel cei care se lasă duşi de aranjarea ordonată a cuvintelor şi, seduşi de sonoritatea elocvenţei, nu mai ţin seama de adevărul dogmelor se ruşinează a-şi mărturisi greşeala anterioară şi, orbiţi de cancerul aroganţei, nu vor să devină ucenici, ca nu cumva, după ce se vor fi corectat, să pară că au greşit mai înainte.
20. Aşadar, după ce am respins relele lui Origen şi am ocolit capcanele scrierilor numite „apocrife”, adică ascunse („căci Eu nu am vorbit într-ascuns”1473 zice Domnul), iarăşi şi iarăşi să celebrăm, fraţi preaiubiţi, sărbătorile Pătimirii Domnului; împodobindu-ne credinţa prin modul de viaţă, să-L imităm, în milostivirea faţă de cei sărmani, pe Domnul, Căruia nu îi seamănă nicio formă a naturilor corporale. Să reproducem în toate [împrejurările] chipul
1469 Facerea 2, 7.
1470 Facerea 1, 28.
1471 Ieremia 27, 5.
1472 Psalmul 113, 24.
1473 Ioan 18, 20.
335
bunătăţii Sale, prin pocăinţă să ne corectăm greşelile, să ne rugăm pentru vrăjmaşi, să ne rugăm pentru defăimătorii noştri, să căutăm a fi precum Moise, care, prin rugăciune, a şters vina surorii sale, care grăise împotriva lui. Prin uleiul pomenilor să spălăm mizeria păcatelor noastre. Fie ca lanţurile prizonierilor să pară că ne strâng pe noi înşine şi să-L implorăm pe Dumnezeu să le fie prielnic. Fie ca omenia noastră zilnică să-i susţină pe cei închişi în temniţe şi fie ca pe cei ale căror trupuri au fost cuprinse de icter şi ale căror membre sunt slăbite de molimă neîntreruptă să-i slujim printr-o ajutorare plină de solicitudine, pentru răsplata ce ni se păstrează în cer. Dacă ne-ar fi dată cândva puterea de a judeca, iar procesul fraţilor [creştini] ar fi adus la tribunalul nostru, să nu luăm în considerare persoanele, ci faptele. Pe cei care cad în ruină sau se află în necazuri să dăm fuga [pentru a-i sprijini] cu dragoste. Legile să păstreze regula adevărului. Caritatea noastră să fie orientată către milostivire, fără să-i insultăm pe păcătoşi, ci să-i compătimim; căci este uşor să aluneci spre vicii, iar slăbiciunea firii omeneşti trebuie să se teamă pentru sine de orice [rău] observă la alţii. Iar dacă un altul va fi fost mustrat pentru o greşeală, îndreptarea lui să fie îndatorirea noastră.
Mai presus de toate, ca o culme şi o cunună a virtuţilor, să păstrăm cu toată temerea inimii noastre pietatea faţă de Dumnezeu şi, tăgăduindu-i pe zeii cei numeroşi, să mărturisim natura unică şi nedespărţită a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, întru care, botezaţi fiind, am primit viaţa veşnică.
Şi, dacă îndurarea Domnului ne va dărui [aceasta], vom merita să celebrăm cu îngerii Paştile Domnului, având începutul Păresimilor în ziua a opta din luna pe care egiptenii o numesc Famenoth. Şi tot El dându-ne puteri, să postim cu mai mare grijă în Săptămâna Mare, adică săptămâna Paştilor venerabile, al cărei început este dat de ziua a treisprezecea din luna Farmuthi: în aşa fel încât să terminăm postirile chiar la miezul nopţii, în ziua a optsprezecea din luna Farmuthi mai sus pomenită. Iar în ziua următoare, când are loc adunarea învierii Domnului, adică în ziua a nouăsprezecea din aceeaşi lună, vom celebra adevăratele Paşti; vom adăuga şi celelalte săptămâni rămase, din care este alcătuită perioada sărbătorească a Cincizecimii, făcându-ne vrednici de a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Doar aşa vom merita să primim împărăţia cerurilor în Iisus Hristos,
336
Domnul nostru, prin Care şi cu Care slava şi puterea să-I fie lui Dumnezeu-Tatăl, împreună cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în toţi vecii vecilor. Amin.
22. Salutaţi-vă unii pe alţii cu sărutarea sfântă! Vă salută fraţii care sunt cu mine!
EPISTOLA XCVII1474
Către Pammachius şi Marcella
1. Din nou vă îmbogăţesc cu mărfuri orientale şi trimit la Roma, la începutul primăverii, bunuri din Alexandria. „Dumnezeu va veni de la miazăzi şi Sfântul din muntele Paran, cel cu umbra deasă”1475; şi logodnica se veseleşte în Cântarea Cântărilor, spunând: „La umbra lui am dorit cu înfocare şi am stat; şi dulce este rodul lui în gura mea”1476. Cu adevărat se împlineşte acum profeţia lui Isaia, care a spus: „în acea zi, un altar al Domnului se va afla în mijlocul pământului Egiptului”1477, pentru ca, unde „s-a înmulţit păcatul, să se înmulţească şi mai mult harul”1478. Cei care îl îngrijiseră pe Hristos când era Prunc, aceia îl apără cu căldura credinţei la vremea maturităţii, astfel încât Cel care reuşise să scape cu ajutorul lor din mâna lui Irod să poată acum scăpa de ereticul hulitor. Pe cel pe care Demetrius l-a izgonit din oraşul lui Alexandru, Teofil cel pentru care Luca a scris Evanghelia şi care îşi trage numele de la iubirea lui Dumnezeu1479 îl pune pe fugă în întreaga lume. Unde este acum năpârca încolăcită? Unde
1474 Datată la începutul anului 402, epistola este îndreptată împotriva concepţiilor lui Apolinarie şi Origen. Pentru detalii cu privire la Pammachius, vezi nota dedicată acestuia la Epistola LVII; pentru Marcella, vezi nota dedicată Epistolei LIX. (n.ed.)
1475 Avacum 3, 3.
1476 Cântarea Cântărilor 2, 3.
1477 Isaia 19,19.
1478 Romani 5, 20.
1479 Este vorba despre episcopul Teofil al Alexandriei, căruia Fericitul Ieronim îi aduce o dublă laudă: o dată, prin identificarea voită cu Teofil pe care apostolul Luca îl menţionează la începutul Evangheliei sale (Luca 1, 3), deşi, în mod evident, nu este vorba despre aceeaşi persoană; a doua oară, prin etimologia pe care autorul o face numelui lui, pentru că în greacă 0EO()iĂO(; are sensul de „iubit de Dumnezeu”.
337
este vipera plină de venin? „Partea de sus a fiinţei omeneşti […] unită cu un pântece de lup”1480… Unde este erezia, care şuiera prin lume şi care mă arunca şi pe mine, şi pe papa Teofil, în propria ei rătăcire şi, prin lătratul câinilor celor mai neruşinaţi, pentru a-i atrage pe oamenii simpli, îi minţea în privinţa aderării noastre? A fost doborâtă la pământ prin autoritatea şi elocvenţa [lui Teofil] şi vorbeşte acum, în felul spiritelor demonice, numai despre lucruri pământeşti. Căci nu-L ştie pe Cel care, venind de sus, vorbeşte despre cele care se află sus.
2. O, dacă acest neam de şerpi fie ar mărturisi cu simplitate ideile noastre, fie le-ar apăra cu fermitate pe ale lor, ca să putem şti pe cine trebuie să iubim, de cine trebuie să ne ferim! însă acum (un nou fel de căinţă) ne urăsc ca pe nişte duşmani, a căror credinţă nu îndrăznesc să o nege în mod public. Te întreb: ce este această durere care nu poate fi vindecată nici de timp, nici de raţiune? între săbii care lucesc, corpuri care zac, râuri de sânge curgând, adesea mâini duşmane se strâng şi o pace neaşteptată înlocuieşte nebunia războiului.
Adepţii acestei erezii sunt singurii care nu pot să se împace prin unire cu oamenii Bisericii; pentru că ceea ce sunt siliţi să spună cu cuvântul ei condamnă cu mintea. Iar dacă o blasfemie prea evidentă a fost revelată urechilor publice şi şi-au dat seama că cei care au auzit-o freamătă împotriva lor, atunci, cu o naivitate prefăcută, spun că au auzit pentru prima dată ceea ce ştiau că le spusese învăţătorul lor. Şi, când ţinem în mână scrierile lor, ei neagă prin viu grai ceea ce mărturisesc prin scris. De ce este nevoie să asediezi Propontida, să schimbi locurile, să străbaţi diferite ţinuturi şi să sfârteci cu o gură turbată un preavestit pontif al lui Hristos, precum şi pe ucenicii săi? Dacă spuneţi adevărul, schimbaţi vechea ardoare a rătăcirii cu ardoarea credinţei. De ce coaseţi la un loc peticele vorbelor de ocară, adunate de ici şi de colo, şi blamaţi viaţa celor a căror credinţă nu-i puteţi ţine piept? Oare voi încetaţi să fiţi eretici dacă unii ne vor fi crezut păcătoşi din cauza vreunei afirmaţii pe care aţi făcut-o? Şi oare nu veţi avea o gură fetidă din cauza impietăţii dacă veţi fi putut arăta cicatricea din urechea noastră? Ce folos aduce perfidiei voastre sau la ce vă serveşte pielea etiopiană şi blana multicoloră a panterei
1480 VERGILIUS, Eneida, III, 426, 428.
338
dacă pe corpul nostru a apărut un neg? Iată, papa Teofil l-a acuzat cu toată libertatea pe Origen că a fost eretic; ei nu-i apără spusele sau inventează că au fost schimbate de eretici şi spun că în chip asemănător au fost alterate cărţile multora, ca să-l protejeze pe acela nu prin credinţa sa, ci prin erorile altora. Într-adevăr, acestea au fost spuse împotriva ereticilor, care, pornind pe nedrept cu ură împotriva noastră, îşi trădează ascunzişurile minţii şi îşi arată, prin durerea lor de nevindecat, veninurile care zac în inima lor.
3. Iar voi, lumini ale Senatului creştin, primiţi scrisoarea mea în greacă şi în latină, purtând data din acest an (pentru ca nu cumva ereticii să mintă iar că am adăugat sau am schimbat multe); mărturisesc că în ea m-am silit să păstrez, printr-o egală frumuseţe a traducerii, eleganţa cuvintelor, pentru ca, alergând între linii bine marcate, fără să ies în afara lor în vreun loc, să nu pierd valurile elocinţei şi să traduc aceleaşi lucruri prin aceleaşi cuvinte. Dacă am reuşit sau nu acest lucru, las în seama judecăţii voastre.
Să ştiţi că este împărţită în patru părţi. În preambul, îi îndeamnă pe credincioşi să celebreze Paştile Domnului; în părţile a doua şi a treia, îi desfiinţează pe Apolinarie şi pe Origen; în cea de a patra şi ultima, îi îndeamnă pe eretici la pocăinţă. Dacă însă se vorbeşte aici mai puţin împotriva lui Origen, [este şi pentru că acest lucru] se află în cuprinsul scrisorii de anul trecut, iar pentru că cea pe care o traducem acum ţinteşte să fie scurtă, a trebuit să nu spunem mai mult. Apoi, expunerea succintă a credinţei şi mărturisirea ei pur şi simplu, îndreptate împotriva lui Apolinarie, nu sunt lipsite de [o anumită] subtilitate dialectică, care, smulgându-i din mâini pumnalul, îşi străpunge adversarul.
4. Rugaţi-L, aşadar, pe Domnul ca ceea ce vă place în textul grec să nu vă displacă în cel latin şi tot ceea ce admiră şi laudă întreg Orientul Roma să primească cu bucurie în sânul ei, iar predica de la amvonul lui Marcu evanghelistul să fie întărită de predica de la amvonul Apostolului Petru. De altminteri, s-a spus şi se repetă peste tot că însuşi fericitul papă Anastasie i-a urmărit, cu aceeaşi fervoare pentru că este în acelaşi spirit, pe ereticii care stau ascunşi în vizuinile lor, iar scrisorile lui ne învaţă că în Occident este condamnat ceea ce a fost condamnat în Orient. Îi dorim mulţi ani, pentru ca vlăstarele reînviate ale ereziei, uscate multă vreme prin râvna lui, să piară.
339
EPISTOLA XCVIII
Scrisoarea pascală a lui Teofil, episcopul oraşului Alexandria, către toţi episcopii Egiptului
1. Cu ocazia acestei auguste solemnităţi pascale, Cuvântul divin, Care străluceşte din ţinuturile cereşti şi întrece prin splendoarea Lui sclipirea soarelui, răspândeşte în sufletele celor care îl doresc o lumină orbitoare. Şi, dat fiind că aceste suflete pot să păstreze razele ei în adâncul inimii lor, le atrage până la cele mai lăuntrice tainiţe ale Ierusalimului ceresc şi chiar, ca să zic aşa, până la Sfânta Sfintelor. De aceea, dacă vrem să avem parte de mântuire şi să ne alăturăm iubirii de virtuţi, să ne purificăm sufletele de vicii şi să ne spălăm de orice [urmă de] necurăţenie ar mai exista în noi, printr-o neostoită meditare asupra Scripturilor, să ne grăbim ca şi cum am contempla neumbrit şi în chip deschis cunoaşterea dogmelor a celebra această sărbătoare a bucuriei cereşti şi a ne alătura corurilor de îngeri acolo unde se află coroanele, răsplăţile, victoria sigură şi acolo unde ramura dorită de palmier este oferită celor triumfători. Să nu amânăm, odată eliberaţi de valurile tumultuoase ale cărnii, a ţine strâns cârma virtuţilor printre feluritele plăceri care ne-ar conduce, din toate părţile, la naufragiu şi, după ce am scăpat de teribilele primejdii ale mării, să intrăm în portul pe deplin sigur al cerurilor.
2. Din această pricină, trezindu-i ca dintr-un somn adânc şi pe aceia pe care grija deşartă a acestei vieţi îi chinuie, iar tulburări profunde, la fel de mari ca nişte talazuri în fierbere, îi împresoară, să îi îndemnăm la foloasele înţelepciunii şi să le arătăm adevăratele bogăţii ale înţelesurilor divine şi nesperatele bucurii ale sfintei sărbători; pentru acestea să luăm acum asupră-ne toate strădaniile: să-i pregătim pentru slava veşnică şi pe cei care sunt oarecum nepăsători, şi pe noi înşine. De aceea, înţelepciunea strigă şi în Proverbe, invitându-i pe cei mai slabi de înger la ospăţul său: „Veniţi, mâncaţi din pâinile mele şi beţi vinul pe care vi l-am
1481 Datată la începutul anului 402, epistola pascală a lui Teofil este o condamnare a concepţiilor lui Apolinarie şi Origen. Pentru o scurtă biografie a episcopului Teofil vezi nota dedicată Epistolei LXIII.
340
amestecat”1482. Căci, într-adevăr, nici cerul acesta pe care îl admirăm nu este atât de iluminat de mulţimea stelelor, nici soarele, nici luna cei doi, ca să zic aşa, ochi preastrălucitori ai lumii, a căror traiectorie derulează cursul anului şi ale căror alternări schimbă anotimpurile nu răspândesc asupra pământului o lumină atât de strălucitoare ca sărbătoarea noastră, care străluceşte şi radiază datorită corului virtuţilor. Cei care caută comorile şi bogăţiile acesteia cântă la unison cu glasul lui David: „Cine-mi va da aripi precum ale porumbiţei, ca să zbor şi [apoi] să mă odihnesc?”1483 Şi, exultând şi trepidând de fericire, cu inimile pline de o bucurie de negrăit, iarăşi strigă potrivit cu vorbele Scripturii: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să vie”1484, al cărei artizan şi constructor este Dumnezeu. Căci toţi ştiu: pentru toate suferinţele, pentru tot ce se luptă şi se chinuie în astă lume, există această speranţă pusă deoparte şi răsplăţi orânduite pentru viitor, în virtutea cărora, fără a se teme de vreun pericol, ei dirijează parcursul zilnic al vieţii lor, evitând cât mai mult impietatea ereticilor şi capcanele întinse [de aceştia], prin care orbii îi duc în prăpastie pe alţi orbi şi pângăresc inimile celor înşelaţi cu un soi de putregai învechit şi mizerabil; nemulţumindu-se cu această crustă calcaroasă, ei sorb măduva dinlăuntru a Scripturilor şi condamnă prin adevărul dogmelor profesate [de ei] o ştiinţă ce poartă în mod fals acest nume1485.
3. Înţelegând aceasta şi patriarhul Iacov, el a întrezărit în vis o scară al cărei capăt atingea cerul: pe ea se urcă în sferele superioare, prin diverse trepte ale virtuţilor, şi oamenii sunt îndemnaţi să abandoneze nemerniciile pământului pentru a celebra împreună cu Biserica întâilor-născuţi sărbătorile dumnezeieştii Pătimiri. „Aici”, spune el, „este adevărata casă a lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului”1486. David, cercetând-o mai profund şi scrutând-o cu un cuget plin de dorinţă şi desluşind cu gândurile sale etapele acestui drum, măcinându-le şi mărunţindu-le mai tare ca pe nişte aromate de preţ, pentru ca ele să-şi răspândească la depărtare preasuava esenţă a parfumului, îi cheamă pe cei care se grăbesc la festivitate, spunând: „Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi, intrând
1482 Pildele 9, 5.
1483 Psalmul 54, 6.
1484 Evrei 13,14.
1485 Cf. 1 Timotei 6, 20.
1486 Facerea 28,17.
341
prin ele, îl voi lăuda pe Domnul; aceasta este poarta Domnului, cei drepţi vor intra prin ea”1487. Nu este, aşadar, nu este o solemnitate pentru eretici; nici cei înşelaţi de rătăcire nu se pot bucura de împărtăşirea ei. Căci a fost scris: „Dacă fiara atinge muntele, fiara va fi ucisă cu pietre”1488. Nu pot primi tainele cuvintelor cereşti cei care se împotrivesc dogmelor dumnezeieşti ale Bisericii.
Şi, astfel, purificându-ne din răsputeri sufletele de orice pestilenţă, să le facem vrednice de sărbătoarea ce se apropie, spre a putea cânta laolaltă cu sfinţii: „Dumnezeu este Domnul şi a luminat pentru noi”1489. Despre aceasta, un alt proroc, cunoscând cele viitoare, mărturiseşte cu glas tainic: „Domnul va apărea printre ei şi va risipi toţi zeii popoarelor”1490. [Aşa se va întâmpla,] când cuvintele vor fi transformate în fapte şi când adevărul lucrurilor se va vădi ochilor celor şovăielnici, pentru ca, prin împlinirea celor ce au fost prezise, adevărul previziunilor să fie dovedit întru totul, Dumnezeu făcându-ne părtaşi la biruinţa Sa; astfel, noi vom putea şi să ne bucurăm de solemnitate, în comuniune cu sfinţii, şi să sărbătorim vestirea venirii Lui glorioase. De fapt, pentru că întreg pământul a fost stricat de ispite felurite, virtuţile fiind luate drept vicii şi, dimpotrivă, viciile drept virtuţi, în timp ce, odată cu trecerea timpului, trufia tiranilor a socotit cutuma drept lege a naturii, cei care au fost înaintaşi şi care au întărit minciuna prin durata ei erau socotiţi taţi şi magiştri ai adevărului; de aceea s-a întâmplat ca eroarea oamenilor să prindă a creşte; astfel, precum animalele nătânge, care nu ştiu ce este folositor [pentru ele], L-au dispreţuit pe adevăratul Păstor, pe Domnul, şi, purtaţi de sminteala lor, i-au cinstit ca pe nişte zei pe tirani şi pe principi, divinizându-şi propria slăbiciune prin oameni de aceeaşi natură cu ei. Aşa se făcea că scăpau, pentru moment, de primejdia morţii şi se împăcau cu cei a căror clemenţă le era mai de temut decât cruzimea.
4. Iată de ce, în timp ce seducţia rătăcirii îi atrăgea pe toţi, Cuvântul viu al lui Dumnezeu a venit în sprijinul nostru pe [acest] pământ care ignora cultul lui Dumnezeu şi stăruia în lipsa de adevăr. Despre acest fapt dă mărturie cel care a zis: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”1491. Şi prorocii invocă ajutorul lui
1487 Psalmul 117,19-20.
1488 Evrei 12, 20.
1489 Psalmul 117, 27.
1490 Sofonie 2,11.
1491 Romani 3,12.
342
Hristos: „Doamne, pleacă cerurile şi te pogoară!”1492, nu pentru ca El să schimbe locurile el în Care toate sunt -, ci pentru a-Şi asuma trupul omeneştii noastre slăbiciuni ca să ne mântuiască; Pavel glăsuieşte la fel: „Era bogat şi S-a făcut pentru noi sărac, ca prin sărăcia Lui să devenim noi bogaţi”1493. Şi a venit pe pământ şi, din sânul feciorelnic pe care l-a sfinţit, S-a născut om, întărind înţelesul numelui ce I s-a dat: „Emanuel” adică: „Dumnezeu este cu noi”; în chip uimitor a început să fie ceea ce suntem noi, fără a înceta să fie ceea ce El fusese, asumându-Şi în aşa fel natura noastră, încât să nu piardă ceea ce El însuşi era. Căci, chiar dacă Ioan scrie: „Cuvântul S-a făcut carne”1494 adică, cu alte cuvinte, „om” -, totuşi El nu S-a preschimbat în carne, căci nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu. Către El grăieşte un sfânt: „Dar Tu Acelaşi eşti”1495. Şi Tatăl trimite mărturie din cer şi spune: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit”1496, încât, chiar după ce S-a întrupat ca om, noi mărturisim că El a rămas ceea ce a fost înainte de a deveni om, Pavel propovăduind acelaşi lucru împreună cu noi: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi”1497. Prin faptul că spune „El însuşi”, ne arată că nu Şi-a schimbat natura originară, nici nu a micşorat bogăţia dumnezeirii Sale, [El Care], făcându-Se sărac pentru noi, Şi-a asumat deplina asemănare cu condiţia noastră. Cu atâtea şi atât de diverse [aspecte] şi l-a asumat pe om în afară doar de păcat cu câte noi toţi am fost creaţi, nu parţial, ci în întregime: „Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos”, şi nu I-a lipsit nimic din cele asemănătoare nouă, afară de păcat, care nu are substanţă.
Căci El nu a avut un trup neînsufleţit, iar Dumnezeu-Cuvântul nu a ocupat El însuşi în trup locul sufletului raţional, aşa cum îşi imaginează în reveriile lor ucenicii lui Apolinarie. Când rosteşte în Evanghelie vorbele acelea: „Acum tulburat este sufletul Meu”1498, nu atestă defel că dumnezeirea Lui a fost supusă tulburării, ceea ce ar fi fost logic pentru cei care pretind că divinitatea a ţinut loc de suflet în trupul Său; de asemenea, nu [afirmăm că], asociindu-Şi
1492 Psalmul 143, 5.
1493 2 Corinteni 8, 9.
1494 Ioan 1,14.
1495 Psalmul 101, 28.
1496 Luca 3, 22.
1497 Evrei 13, 8.
1498 Ioan 12, 27.
343
sufletul singur, a completat omul pe care l-a preluat, ca nu cumva să se creadă că, din asemănarea trupului Său [cu al nostru] şi din neasemănarea sufletului Său [cu al nostru], ar fi realizat iconomia unei „semi-asumări”, fiind similar cu noi în trup, dar în privinţa sufletului [asemănându-Se] vieţuitoarelor lipsite de raţiune: dacă totuşi, potrivit acelora, sufletul Mântuitorului ar fi iraţional, fără minte şi inteligenţă credinţă care este lipsită de pietate şi departe de legea bisericească -, El ar fi atins pe loc de vorba cu care profetul îl loveşte pe vinovat când zice: „Efraim este ca un porumbel prost ce nu are inimă”1499. Şi, la fel, [dacă ar fi] lipsit de raţiune, ar auzi: „A fost pus alături de vieţuitoarele fără minte şi a devenit asemănător cu ele”1500. Nimeni nu se îndoieşte, într-adevăr, că sufletul iraţional, fără minte şi înţelegere este pus alături cu vitele lipsite de raţiune, despre care Moise zice: „Să nu legi gura boului ce calcă în copite grânele”1501. Şi Pavel a comentat la cele scrise: „Oare Dumnezeu Se preocupă de boi? Nu cumva El grăieşte pentru noi?”1502
5. Aşadar, Mântuitorul S-a făcut om pentru noi, nu pentru vitele nătânge şi fără minte, ceea ce s-ar fi întâmplat doar dacă Şi-ar fi luat un suflet asemănător cu al animalelor, fără inteligenţă şi raţiune. Dar nici cealaltă ipoteză, pe care adepţii aceleiaşi erezii o proferează prin sofisme şi despre care trăncănesc, nu este nicidecum acceptată de Biserică, anume că „înţelepciunea cărnii” ar fi denumirea potrivită pentru sufletul Mântuitorului, fiindcă, desigur, apostolul numeşte înţelepciunea cărnii „vrăjmaşa lui Dumnezeu” şi „moarte”1503; or, ar fi lipsit de pietate să credem despre Domnul că sufletul Său ar fi „moarte” sau „vrăjmaş al lui Dumnezeu”. Căci, dacă El ne-a poruncit: „Nu vă temeţi de cei care vă pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul”1504, ei vor fi constrânşi de prosteasca lor expunere să admită că sufletele noastre sunt mai bune decât sufletul Mântuitorului, devreme ce au afirmat că El este „înţelepciunea cărnii”, „moarte” şi „vrăjmaş al lui Dumnezeu”, în timp ce sufletul nostru nu poate muri. Nu trebuie admisă [teoria] aceasta, fraţi preaiubiţi, căci înţelepciunea sufletului nu ar putea
1499 Osea 7,11.
1500 Psalmul 48,12.
1501 Deuteronomul 25, 4.
1502 1 Corinteni 9, 9-10.
1503 Romani 8, 6-7.
1504 Matei 10, 28.
344
fi socotită ca suflet, fiindcă cele două diferă cu mult. Într-adevăr, chiar dacă înţelepciunea sufletului rezidă în sufletul căruia îi aparţine înţelepciunea, totuşi unul stăpâneşte, cealaltă este stăpânită: în primul rând, sufletul există, în al doilea rând, înţelepciunea îşi are sediu în suflet. Or, dacă înţelepciunea sufletului nu este sufletul, cu cât mai mult înţelepciunea cărnii nu poate fi numit el!
A întindă oricât vor năvoadele silogismelor lor, propunând problemele sofismelor: se vor încurca ei înşişi în laţurile acestora, nemaiştiind cu ce să se laude în ştiinţa lor deşartă; şi să afle de la noi pe care ne obligă fără voie să ne angajăm într-o discuţie de soiul acesta că cel care raţionează este un lucru, raţiunea este alt lucru, iar obiectul raţiunii este iarăşi altceva; şi că aceste lucruri diferă nu doar prin denumire, ci şi prin sens. Cel care raţionează este sufletul înzestrat cu raţiune; apoi, ceea ce vine din el îi aparţine, dar nu se numeşte raţiune sufletul însuşi care raţionează; însă ceea ce este supus raţiunii este lucrul pe care îl are în vedere; din acest lucru ceea ce este zămislit de către omul care raţionează este raţiunea, iar nu însuşi omul care raţionează, nici raţiunea însăşi. Să înceteze, în sfârşit, să pervertească, prin subterfugiile metodei dialectice, dogmele simple ale credinţei bisericeşti, dându-i sufletului Mântuitorului numele de „înţelepciune a cărnii”, pe care apostolul o numeşte „moarte” şi „vrăjmaşa lui Dumnezeu”.
6. Dar iată şi alt mod prin care ni se pare că trebuie să argumentăm contra lor. Stă scris despre Cuvântul lui Dumnezeu: „Toate au fost făcute prin El”1505. Oare putem crede că înţelepciunea sau cunoaşterea cărnii, pe care aceşti oameni o consideră a fi sufletul Mântuitorului, a fost creată de Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât El însuşi să Se fi arătat ca făuritor al morţii şi al duşmăniei contra lui Dumnezeu şi să-Şi fi alipit Persoanei Sale ceea ce este o blasfemie şi să rostim pe acestea două? Căci, dacă este o nelegiuire să credem [aceasta], iar sufletul Mântuitorului prisoseşte în toate virtuţile, atunci înţelepciunea cărnii nu poate fi, prin urmare, sufletul Său; altminteri s-ar putea crede că El însuşi a legat de Sine moartea şi vrăjmăşia faţă de Dumnezeu.
Să înceteze ucenicii lui Apolinarie a apăra, din cauza celorlalte scrieri ale acestuia, tot ceea ce afirmă el contra canoanelor bisericeşti. Deşi într-adevăr a scris împotriva arienilor şi a eunomienilor şi i-a
1505 Ioan 1, 3.
345
distrus, cu argumentaţia sa, pe Origen şi pe alţi eretici, totuşi cel care îşi aminteşte acea poruncă: „Nu vei lua în considerare persoana cuiva la judecată”1506 va trebui să iubească întotdeauna adevărul, nu persoanele; şi să ştie că, în ce priveşte iconomia omului pe care, pentru mântuirea noastră, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a binevoit să Şi-o asume -, Apolinarie nu poate fi străin de vină, [el] care a şi elaborat, a şi scris lucruri profund greşite cu privire la sufletul Fiului. Căci, după cum apostolul a zis: „De-mi voi împărţi toată agoniseala, de-mi voi da trupul să fie ars, dar nu voi avea iubire, nu îmi va ajuta cu nimic”1507, tot aşa, fie acesta despre care vorbim, fie Origen sau alţi eretici, chiar dacă au scris unele lucrări ce nu se opun credinţei Bisericii, totuşi nu vor fi lipsiţi de acuzaţii dacă se opun credinţei bisericeşti în aspectele principale şi referitoare la mântuirea credincioşilor. Nu este adevărat că Mântuitorul nostru aşa cum se chinuie să dovedească el însuşi cu adepţii săi şi-a asumat un suflet fără raţiune şi fără inteligenţă sau o jumătate [de suflet] sau două treimi sau o treime, mântuind astfel în mod imperfect omenirea pe care Şi-o asumase, căci nici jumătate, nici alte fracţiuni nu merită numele de întreg. Şi, după cum ceea ce este perfect e scutit de vicierea imperfecţiunii, la fel imperfecţiunea nu poate fi numită perfecţiune. Iar dacă [Logosul] Şi-ar fi asumat asemănarea cu noi imperfect sau parţial, cum de s-ar mai spune în Evanghelie: „Nimeni nu îmi ia sufletul de la Mine; am puterea de a-Mi da sufletul şi am puterea de a-l lua”1508? [Acest suflet care] este luat şi dat nu poate fi considerat lipsit nici de raţiune, nici de minte şi de înţelepciune, ci, dimpotrivă, reprezintă un suflet raţional, inteligent, având minte şi simţire.
7. Şi astfel această înlănţuire a argumentării convinge că nimic imperfect nu a fost asumat de Domnul, ci că omul asumat de El a fost pe deplin şi cu desăvârşire mântuit. Nimeni nu se îndoieşte că sufletele vieţuitoarelor iraţionale nu pot fi „date” şi apoi „luate”, ci, dimpotrivă, pier împreună cu trupurile şi se dizolvă în pulbere. Dar Mântuitorul, luând sufletul Său şi separându-l de trupul Său în răstimpul Pătimirii, iarăşi l-a luat asupra Sa prin înviere. Şi, cu mult înainte de a fi făcut aceasta, El zicea într-un psalm: „Tu nu vei lăsa sufletul Meu în iad şi nu-L vei da pe Sfântul Tău să vadă
1506 Deuteronomul 1,17.
1507 1 Corinteni 13, 3.
1508 Ioan 10,18.
346
stricăciunea”1509. Nici nu putem crede că trupul Său a coborât în iad şi că „înţelepciunea cărnii” (ce se va fi chemat suflet) ar fi apărut prin iad, ci doar că trupul Său a fost aşezat în mormânt. De altminteri, nici despre trupul Său, nici despre înţelepciunea cărnii, nici despre dumnezeirea Sa nu a grăit atunci când a zis: „Nu vei lăsa sufletul Meu în iad”1510, ci cu adevărat despre un suflet având aceeaşi natură cu al nostru, pentru a arăta că sufletul care a coborât în iad este unul perfect şi raţional şi înţelept şi simţitor. Îi îndemnăm pe cei care judecă astfel ca, după ce abandonează erorile eretice, să-şi însuşească adevărul Bisericii şi să nu transforme festivitatea duminicii Pătimirii în ceva incomplet, negând partea principală şi majoră din umanitatea Mântuitorului prin afirmaţia că trupul Său ar fi fost lipsit de suflet şi de minte. Dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa, ce ar fi vrut să se înţeleagă despre Sine când spunea: „Păstorul bun îşi dă sufletul Său pentru oi”1511 şi, dacă nu Şi-ar fi asumat decât carnea omului, de ce zicea în timpul Pătimirii: „Duhul este osârduitor, însă carnea e neputincioasă”1512?
8. De aici trebuie ştiut că, împlinind taina condiţiei umane orânduită sub toate aspectele, El Şi-a asumat asemănarea perfectă cu condiţia noastră, asociindu-Şi nu doar carnea, nici doar un suflet iraţional şi insensibil, ci trupul întreg şi sufletul întreg, arătând în Sine însuşi omul perfect, spre a putea să dăruiască tuturor oamenilor mântuirea desăvârşită în Sine şi prin Sine; fiind în deplină comuniune cu noi, care suntem plămădiţi din ţărână, El nu Şi-a coborât carnea din ceruri, nici nu Şi-a împreunat cu trupul un suflet care să fi existat de dinainte şi să fi fost creat înaintea cărnii, după cum se străduiesc să ne înveţe ucenicii lui Origen. Dacă, într-adevăr, sufletul Mântuitorului, înainte ca El să-Şi asume trupul omenesc, ar fi zăbovit prin ţinuturile cereşti, fără a fi încă sufletul Său, ar trebui să proferăm suprema impietate că el ar fi existat înaintea corpului Domnului, acţionând şi vieţuind cumva, şi că abia apoi a fost transformat în sufletul Său. Ar fi altceva dacă [adversarii noştri] ar putea să extragă din Scripturi că, înainte de a Se naşte din Maria, Dumnezeu-Cuvântul a avut acest suflet şi că, înainte de asumarea cărnii, sufletul respectiv era socotit al Său. Iar
1509 Psalmul 15,10.
1510 Psalmul 15,10.
1511 Ioan 10,11.
1512 Matei 26, 41.
347
dacă, graţie autorităţii Scripturilor şi raţiunii înseşi, sunt siliţi să accepte că Hristos nu a avut suflet înainte de a Se naşte din Maria de vreme ce, asumându-Şi umanitatea, şi sufletul Său a fost asumat -, sunt evident confuzi când susţin că acelaşi suflet îi aparţine şi nu îi aparţine. Să renunţe, dar, la impietatea nebunească a noilor dogme!
Cât despre noi, care urmăm regula Scripturilor, să predicăm cu toată îndrăzneala inimilor că nici carnea, nici sufletul Său nu au existat înainte de a Se naşte din Maria şi că nu stăruia prin cer un suflet pe care să Şi-l fi alăturat ulterior: căci, venind din ceruri, Domnul nu a adus cu Sine nimic propriu condiţiei noastre. De aceea, retezând cu secera Evangheliei tot ceea ce este contrar adevărului, grăieşte: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu ceresc va fi smuls din rădăcină”1513. El a împlinit cuvântul prin faptă, ameninţarea prin săvârşirea ei şi puterea vorbelor [profetice] prin înfăptuirea lor, astfel încât orice făgăduinţă rostită a fost confirmată prin adevărul faptelor petrecute.
9. Să ştie, aşadar, că sunt străini de această sărbătoare şi că nu pot celebra cu noi duminica Pătimirii cei care se fălesc a-l avea învăţător şi căpetenie a rătăcirii pe Origen, acea hidră a tuturor ereziilor (ca să folosesc o expresie din fabulele poeţilor). Chiar dacă a compus nenumărate cărţi şi a lăsat moştenire lumii sporovăiala sa ca pe un bun funest, totuşi noi ţinem minte preceptul Legii: „Nu vei putea să pui [conducător] peste tine un om străin, căci nu este fratele tău”1514. Cel care s-a rătăcit de la regulile apostolilor, luând-o pe căi întortocheate, este alungat de la sărbătoarea lui Hristos ca unul nevrednic şi străin de ceata lui Hristos şi de participarea la tainele Sale; părinţii şi strămoşii noştri, care au întemeiat Biserica Mântuitorului, îl gonesc departe pe cel care se străduieşte să coasă straiele zdrenţuite ale filosofilor la veşmântul nou şi foarte trainic al Bisericii şi să asocieze falsele [doctrine] la cele adevărate, făcând ca, prin vecinătatea cu [dreapta credinţă] mai puternică, să fie dovedită şi slăbiciunea filosofilor, dar să fie pângărită şi frumuseţea Bisericii.
10. Oare ce raţionament, ce înlănţuire de argumente l-au condus pe Origen să dea la o parte adevărul Scripturilor prin umbrele alegoriei şi prin nişte imagini deşarte? Care proroc l-a învăţat să opineze că, din pricina căderii sufletelor din ceruri,
1513 Matei 15,13.
1514 Deuteronomul 17,15.
348
Dumnezeu a fost silit să făurească trupuri? Cine dintre cei care, potrivit fericitului Luca, „L-au văzut şi au fost slujitorii Cuvântului lui Dumnezeu”1515 i-a încredinţat acestuia să ne înveţe că, din cauza neglijenţei, a mobilităţii şi a incapacităţii [de a se menţine] la nivelul mai înalt al creaturilor raţionale, Dumnezeu a fost îndemnat să creeze diversitatea acestei lumi, câtă vreme Moise, explicând crearea acesteia, nici nu a precizat, nici nu a indicat că din cauza unor oarecare pricini anterioare din fiinţe raţionale au fost făcute fiinţe înzestrate cu simţuri, din creaturi invizibile, făpturi vizibile, din mai bune au apărut creaturi inferioare ceea ce Origen predică în mod deschis. Căci el afirmă că lumea a început să existe din pricina păcatelor creaturilor spirituale; de aceea nu vrea să celebreze Paştile cu sfinţii şi nici să zică împreună cu Pavel: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la crearea lumii sunt contemplate şi înţelese prin cele ce au fost create”1516, şi nici să proclame alături de proroc: „Am admirat lucrările Tale şi am încremenit de uimire”1517. De altminteri, frumuseţea lumii nu ar fi putut exista de n-ar fi fost împlinită cu podoaba feluritelor creaturi. În fine, soarele şi luna, cei doi mari luminători şi celelalte stele, înainte de a fi fost ceea ce sunt (motivul creării acestora fiind dat de îndeplinirea cursului lor cotidian), nu au fost lipsite de corp şi nici nu şi-au abandonat, din cine ştie ce cauze, simplitatea originară, fiind învelite de jur-împrejur cu trupuri, după cum delirează Origen, închipuind nişte dogme contrare credinţei. Nu este adevărat nici că sufletele, după ce vor fi comis oarece păcate prin ţinuturile cereşti, au fost, din acea pricină, alungate în trupuri.
Dacă lucrurile ar fi stat aşa, ar fi trebuit ca Mântuitorul, în loc să-Şi asume El însuşi un trup, să elibereze duhurile din trupuri; ar fi trebuit ca în chiar momentul botezului, când iartă păcatele, să-i elibereze pe dată pe cei botezaţi din lanţurile trupului, despre care Origen reaminteşte că au fost create din pricina păcatelor şi spre a condamna păcatele. Dar în van promite şi învierea trupurilor, de vreme ce ar fi mai lesne pentru suflete să se înalţe la cer fără a fi împovărate de corp. [Domnul] însuşi, când a înviat, nu ar fi trebuit să îşi învieze carnea, ci doar să îşi unească sufletul cu dumnezeirea, dacă ar fi mai bine să trăieşti fără trup decât cu trup.
1515 Luca 1, 2.
1516 Romani 1, 20.
1517 Avacum 3, 2 (Vetus Latina).
349
11. La ce bun să tot predici că sufletele sunt înlănţuite de corpuri şi apoi se despart de acestea, provocându-ne multe morţi? [Origen] ignoră că Hristos a venit nu pentru a elibera, după înviere, sufletele de trupuri, nici pentru a îmbrăca sufletele astfel eliberate cu trupuri noi, făcându-le să coboare din regiunile cereşti spre a le înveşmânta cu sânge şi carne, ci pentru a dărui corpurilor înviate deopotrivă nestricăciune şi nemurire. Căci, aşa cum Hristos, după ce a murit [şi a înviat], nu mai moare şi nu mai este sub stăpânirea morţii1518, tot astfel trupurile, trezite după înviere, nu mai mor a doua oară sau de mai multe ori în şir; şi nici moartea nu le va mai ţine sub stăpânirea ei, nici nu se vor reduce la neant, căci venirea lui Hristos a mântuit omul întreg.
12. Dar şi alt aspect îl ţine pe Origen străin de sărbătoarea lui Hristos. Conform lui, începătoriile, Stăpânirile, Puterile, Tronurile şi Domniile n-au fost create de la început pentru acest scop, ci după creaţie au făcut nişte fapte măreţe şi, după ce alte fiinţe asemănătoare au decăzut din pricina slăbiciunii lor la o condiţie inferioară, au fost numite cu aceste ilustre denumiri; astfel, potrivit erorii sale, Dumnezeu nu le-a creat ca începătorii, ca Stăpâniri şi celelalte: păcatele altora au fost motivul glorificării lor. Dar atunci cum poate să scrie Apostolul Pavel: „în Hristos au fost create toate în cer şi pe pământ, văzute şi nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie începătorii, fie Stăpâniri toate prin El şi în El au fost create, iar El însuşi este înainte de toate”1519? Dacă Origen ar pricepe forţa acestei expresii: „Prin Care au fost create toate lucrurile”, ar şti că ele au fost create încă de la început şi că nu slăbiciunea altor creaturi şi nici prăbuşirea lor la niveluri inferioare i-au dat prilejul lui Dumnezeu să le numească începătorii şi Stăpâniri şi celelalte Puteri, mai ales câtă vreme frumuseţea creaturilor constă în ierarhia demnităţilor. De asemenea, despre soare, despre lună şi despre stele s-a scris: „Dumnezeu a creat doi luminători: luminătorul mai mare, pentru a sta în fruntea zilei, luminătorul mai mic, pentru a sta în fruntea nopţii, şi stelele, şi le-a aşezat în tăriile cerului, pentru a străluci asupra pământului”1520; aşa cum ele n-au primit ca o răsplată pentru bunele lor acţiuni, după crearea lor, faptul de a străluci pe firmamentul cerului şi de a se succeda ziua şi noaptea, tot astfel şi despre
1518 Cf. Romani 6, 9.
1519 Coloseni 1,16-17.
1520 Facerea 1,16-17.
350
începătorii şi despre Stăpâniri, care au fost create în ţinuturile cerului, noi nu credem că datorită unor fapte bune au dobândit asemenea demnitate, ci că au fost create ca atare încă de la început.
într-adevăr, nu imităm greşeala lui Origen şi a ucenicilor săi, care socotesc că, după cum demonii şi diavolul, din propria lor voinţă, au obţinut numele şi funcţiile acestea, [la fel şi] începătoriile, Stăpânirile, Puterile, Tronurile şi Domniile ar fi îndeplinit niscaiva fapte bune după crearea lor, astfel încât, în replică la căderea spiritelor rele către regiunile inferioare, ele ar fi urcat spre regiunile superioare şi ar fi fost onorate cu numele pe care le poartă în prezent, obţinând astfel mai târziu ceea ce nu avuseseră de la bun început. Ei nu înţeleg că prin aceste afirmaţii merg împotriva zicerii lui Pavel, care afirmă că, în Hristos, au fost create începătoriile, Stăpânirile, Tronurile şi Domniile. Şi, când spune: „Au fost create”, nu există nicio îndoială pentru nimeni că au fost create ca atare încă de la început, şi nu că au primit ulterior demnităţi de acest fel.
13. Destul însă că am atins în trecere această chestiune; să venim la alta dintre impietăţile sale, pe care o proferează ca şi cum ar vărsa-o din fundul celor mai întunecoase tenebre şi care a lăsat lumii amintirea celei mai rele dintre blasfemiile sale. El pretinde că Duhul Sfânt nu lucrează în făpturile neînsufleţite şi nici în cele ce sunt lipsite de raţiune. Afirmând aceasta, nu îşi aminteşte că apele mistice ale Botezului au fost sfinţite de coborârea Duhului Sfânt, nici că pâinea Domnului, prin care se vădeşte Trupul Mântuitorului şi pe care o frângem spre a ne sfinţi, precum şi potirul sacru (care sunt aşezate pe masa din biserică şi fără îndoială sunt obiecte neînsufleţite) sunt sfinţite prin invocarea şi venirea Sfântului Duh. Dacă puterea Duhului Sfânt n-ar ajunge nici la creaturile lipsite de raţiune, nici la cele lipsite de suflet, de ce a mai cântat David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău”1521? Prin aceste vorbe el arată că toate sunt cuprinse de Duhul Sfânt şi înconjurate de majestatea Sa. Dacă El este totul în toate1522, desigur că şi cele lipsite de raţiune şi de suflet sunt în acest tot. Altundeva citim iarăşi: „Duhul Domnului a umplut rotundul pământului”1523, ceea ce Scriptura nu ar fi amintit nicidecum dacă fiinţele lipsite de raţiune şi de suflet nu ar fi fost cuprinse de puterea Lui.
1521 Psalmul 138, 7.
1522 Cf. 1 Corinteni 15, 28.
1523 înţelepciunea lui Solomon 1, 7.
351
Dar nu se mulţumeşte nici cu această culme a blasfemiei, ci, precum lunaticii care îşi arată furia scrâşnind din dinţi şi scuipându-şi saliva înspumată, izbucneşte încă o dată şi zice că Fiul lui Dumnezeu (adică Raţiunea, Cuvântul şi Puterea Sa) nu ajunge decât la creaturile dotate cu raţiune. Când aud aşa ceva, mă mir de unde a scos asemenea părere, sau poate nu mai ştie cum a citit: „Toate prin El s-au făcut”1524, ceea ce demonstrează cum puterea lui Dumnezeu ajunge la toate cele; probabil că a uitat şi istoria aceea în care, prin puterea lui Hristos, a fost înviat Lazăr, al cărui trup, în momentul când urma să se ridice din moarte spre a reveni la viaţă, era lipsit şi de suflet şi de raţiune1525. A ignorat şi întâmplarea că din cinci pâini s-au săturat cinci mii de oameni, fără a număra femeile şi copiii, şi au mai rămas douăsprezece coşuri cu fărâmituri1526. Cu siguranţă puterea lui Hristos a înfăptuit aceasta. Socotesc că nu şi-a adus aminte nici de acea vestită minune când, călcând cu piciorul Său divin, a readus valurile unei mări lipsite de raţiune la calmul [trebuitor] navigatorilor. Puterea lui Hristos a făcut aceasta, nu porunca altuia. Oare cum de nu se cutremură de groază din tot sufletul şi din tot trupul când zice că puterea Cuvântului lui Dumnezeu nu ajunge până la creaturile lipsite de raţiune? Şi cel care se mândreşte cu deplina cunoaştere a Scripturilor şi crede că a citit cât niciunul dintre oameni să afle că, potrivit Scrierilor Sfinte, erau aduşi bolnavi în paturi pe care-i puneau la răscruci ori în pieţe, pentru ca umbra lui Petru să-i atingă şi să îi vindece, după cum mărturiseşte sfânta [carte] a Faptelor Apostolilor1527, respingând prostiile lui Origen, prin care el este înduplecat [să creadă] că umbra apostolilor a făcut ceea ce tot el mărturiseşte că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu au putut.
14. Înşelat de o eroare similară şi neştiind ce zice, el urmează părerea celor care pretind că Providenţa nu se coboară niciodată până la toate creaturile şi la nivelurile inferioare ale lumii, ci rămâne doar în ţinuturile cerului, astfel încât umbra lui Petru să poată face ceea ce puterea Mântuitorului nu a reuşit să realizeze.
Dar să ajungem şi la acest faimos subiect. Într-adevăr, apostolul declară în mod clar cu privire la Fiul lui Dumnezeu cel
1524 Ioan 1, 3.
1525 Cf. Ioan 11,1-44.
1526 Cf. Matei 14,19-21.
1527 Cf. Faptele 5,15.
352
Unul-Născut: „Fiecare dintre noi să aibă aceeaşi atitudine cu cea a lui Hristos Iisus, Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, nu a ţinut ca la o pradă la egalitatea Lui cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine însuşi, luând chip de rob”1528; Origen a îndrăznit să afirme că sufletul Mântuitorului s-a golit şi a luat chip de rob, astfel încât ar trebui să credem că Ioan a minţit când a spus: „Cuvântul S-a făcut trup”1529, sugerând că Mântuitorul este de aceeaşi condiţie cu noi, de vreme ce nu El însuşi S-ar fi golit pe Sine şi ar fi luat chip de rob, ci sufletul Său; în acest fel, spulberă cu impietatea lui credinţa care a fost întărită prin mărturisirea tuturor. Dacă, într-adevăr, sufletul Mântuitorului a fost în chipul lui Dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, potrivit demenţei lui Origen, întrucât Fiul lui Dumnezeu era oricum egal cu Dumnezeu, iar ceea ce este egal cu Dumnezeu este fireşte din aceeaşi substanţă cu El, atunci însăşi ordinea firească a argumentaţiei ne conduce să credem că sufletul şi Dumnezeu au aceeaşi natură. Din spusele sale ar rezulta, prin urmare, că el pretinde că înseşi sufletele noastre nu au o natură diferită de cea a lui Dumnezeu (căci nu este nicio îndoială că sufletele noastre şi sufletul Mântuitorului ţin de aceeaşi substanţă), deci Creatorul şi creatura ar fi de aceeaşi natură. Şi, atunci, cum de „toate prin Hristos s-au făcut”1530, dacă sufletele oamenilor sunt de aceeaşi substanţă ca aceea a Creatorului?
Dar în realitate nu este aşa, fraţilor! Nu sufletul Mântuitorului, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu, fiind în chipul lui Dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, S-a coborât luând chip de rob. Şi Origen, scufundat în adâncurile mocirloase ale impietăţii, nu pricepe că se face părtaş cu păgânii care, adorând idoli în locul lui Dumnezeu, „zic despre sine că sunt înţelepţi, dar au devenit nebuni şi au schimbat slava incoruptibilă a lui Dumnezeu cu asemănarea imaginii unui om coruptibil”1531: căzând în această eroare, el s-a lăsat înşelat de o greşeală asemănătoare. Căci, afirmând că sufletul Mântuitorului este în chipul şi egalitatea lui Dumnezeu, după cum au amintit cuvintele noastre de mai sus, el a devenit una cu impietatea păgânilor. După cum ei au schimbat slava incoruptibilă a lui Dumnezeu într-o imagine asemănătoare a unui om coruptibil, numindu-i zei
1528 Filipeni 2, 5-7.
1529 Ioan 1,14.
1530 Cf. Ioan 1, 3.
1531 Romani 1, 22-23.
353
pe cei care nu erau, la fel acesta a alterat slava lui Dumnezeu cel incoruptibil, afirmând că sufletul Mântuitorului, deşi nu a fost decât creat, este în chipul lui Dumnezeu şi egal cu El şi că [acest suflet] s-a golit pe sine şi că nu Cuvântul lui Dumnezeu [este cel care] a venit pe pământ, după cum afirmă autoritatea apostolului.
15. Nu roşeşte defel şi dă uitării faptul că, din cauza multei lui vorbării, prin [teoriile] sale neagă că sufletul omenesc a fost numit aşa de la începutul creaţiei, ci [şi-ar fi primit numele] din cauză că, după ce la început a fost intelect şi raţiune, mai apoi şi-a asumat frigul neglijenţei şi al necredinţei (o etimologie care se înţelege mai bine în greacă decât în latină)1532. Dacă însă nu ar susţine că sufletul Mântuitorului a fost creat egal cu Dumnezeu şi în chipul Său, atunci înseamnă că şi acesta şi-a primit numele de la faptul că s-a răcit în iubirea sa şi a pierdut demnitatea denumirii iniţiale. Viziunea sa generală este că sufletele oamenilor au fost numite astfel deoarece au pierdut fervoarea căldurii anterioare. În consecinţă, dacă sufletele tuturor [oamenilor] sunt numite ca atare din pricina răcirii suferite şi dacă el mărturiseşte că Mântuitorul a avut un suflet, rezultă că şi acesta a decăzut din inteligenţă şi simţire spre o denumire [inferioară]. Deşi nu spune explicit şi, în faţa impietăţii vădite, îşi reprimă nebunia, totuşi necesitatea îl obligă să enunţe atare concluzii, impuse de înlănţuirea logică a datelor. Ar trebui fie să nege că Mântuitorul a avut un suflet, contrazicând astfel în chip vădit autoritatea Evangheliilor, fie, dacă nu poate să vină împotriva propriilor vorbe, va trebui să admită că şi acest suflet a fost numit aşa din cauza răcirii în iubire, în loc să rămână intelect şi raţiune; căci despre sufletele tuturor celor care se îndepărtează de Dumnezeu şi au pierdut căldura iubirii divine el este de părere că au fost denumite conform cu răcirea suferită. Cine n-ar crede că Origen se va fi mulţumit cu asemenea culme a sacrilegiului?
16. Altă calomnie pe care o plăsmuieşte împotriva Fiului lui Dumnezeu o exprimă cu vorbele acestea: „Precum Tatăl şi Fiul sunt una, tot astfel şi sufletul pe care Şi l-a asumat Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu fac una”1533. El nu pricepe că Tatăl şi Fiul sunt una din cauza participării la aceeaşi substanţă şi la aceeaşi dumnezeire, pe când Fiul şi sufletul Său sunt diferiţi şi între ei
1532 Vezi ORIGEN, De principiis, II, 8, 3-4, unde autorul se întreabă dacă numele de „suflet” (tpuxn), ar deriva din adjectivul „rece” (tpuxpdg).
1533 ORIGEN, De principiis, IV, 4, 4.
354
există mare deosebire de natură. Dacă, într-adevăr, după cum Tatăl şi Fiul sunt una şi sufletul Fiului cu Fiul ar fi una, atunci Tatăl şi sufletul Mântuitorului ar fi tot una şi sufletul ar putea spune: „Cine M-a văzut pe mine L-a văzut pe Tatăl”1534. Dar nu este aşa este departe de credinţa Bisericii! -, căci Fiul şi Tatăl sunt una fiindcă nu există între ei diferenţă de natură; însă sufletul lui Hristos şi Fiul lui Dumnezeu se deosebesc şi prin natură şi prin substanţă, de vreme ce sufletul, la rândul lui, a fost creat de Fiul conform condiţiei şi naturii noastre. Căci, dacă, într-adevăr, precum Tatăl şi Fiul una sunt, tot aşa sufletul Fiului lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu ar fi una, [atunci] ar fi una, precum am spus, sufletul şi Tatăl; şi sufletul Mântuitorului s-ar putea crede că este „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Sale”1535. În realitate, să afirmi aşa ceva este lipsit de pietate şi chiar blasfemator: aşadar, ar fi aceeaşi impietate să afirmi că Fiul şi sufletul Său sunt una, ca şi să negi că Tatăl şi Fiul sunt una.
Iarăşi, nemaiamintindu-şi propriile păreri, grăieşte împotriva lui însuşi când zice: „Sufletul care a fost tulburat şi întristat nu era el însuşi Fiul Unic şi întâiul Născut al creaţiei, nici Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care, depăşind condiţia sufletului Său şi [fiind] cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, spunea în Evanghelie: «Am puterea de a-l pune şi am puterea de a-l lua înapoi1536”1537. Dar, dacă Fiul lui Dumnezeu este mai bun şi mai puternic decât sufletul Său, lucru asupra căruia nu există nicio îndoială, cum ar putea sufletul Lui să fie în chipul lui Dumnezeu şi egal cu Acesta, iar când afirmă că [sufletul Lui e cel care] s-a golit pe sine şi a luat chip de rob, oare nu-i depăşeşte pe toţi ereticii prin enormitatea blasfemiei? Dacă, într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu este în chipul lui Dumnezeu şi egal cu El, iar sufletul Mântuitorului este tot în chipul lui Dumnezeu şi egal cu El, cum de între două fiinţe egale una poate să fie mai mare, iar cealaltă mai mică? Cele ce ţin de o natură inferioară dau mărturie prin condiţia lor mai joasă că există o natură şi chiar o substanţă mai înaltă.
17. Nici această blasfemie nu-i ajunge, ci, îndreptându-şi cursul neghiobiei sale „dincolo de fluviile Etiopiei”1538, se dezlănţuie iarăşi,
1534 Ioan 14, 9.
1535 Evrei 1, 3.
1536 Ioan 10,18.
1537 ORIGEN, De principiis, IV, 4, 4.
1538 Isaia 18,1.
355
ca un nebun furios, afirmând că Dumnezeu a plămădit, prin voinţa Sa, atâtea creaturi raţionale câte putea guverna, comparând astfel puterea lui Dumnezeu cu slăbiciunea oamenilor şi a altor făpturi create. Este adevărat că, în trupul uman, forţa acestuia susţine şi coordonează atâtea membre câte izbuteşte să susţină energia lui pătrunsă în ele: ea ne atribuie acea proporţie justă pe care o poate conduce prin prezenţa sa şi susţine prin forţa ei doar atât cât pot membrele unui om să suporte. Dar Dumnezeu care este mai mare decât [toate] cele făurite de El însuşi şi Care, prin creaţie, le-a conferit măsura cerută de ordinea generală şi care mergea până la limita de sus pe care o puteau ele suporta este în stare să facă încă şi mai mult, dincolo de posibilităţile creaturilor. Or el, „stâlpul adevărului”1539, afirmă că puterea lui Dumnezeu este limitată, deci inferioară abilităţii oamenilor. Zidarii şi cei care stăpânesc meşteşugul construirii de case pot să supraînalţe clădirile făcute (dacă, desigur, fundaţiile pot să susţină acele construcţii suplimentare); crearea unei lucrări nu înseamnă sfârşitul măiestriei artistice. De îndată ce au isprăvit atâtea lucrări câte cereau nevoile şi au luat cunoştinţă de limitele ce nu pot fi depăşite, evitând urâţenia şi inutilitatea, meşteşugul însuşi al artiştilor vădeşte mai multe în mintea lor decât arată opera şi finalizarea lucrărilor nu poate impune o limită ştiinţei dacă, bineînţeles, după cum am zis, toate cele concepute de minte şi grandoarea făptuirilor pe care gândirea le-a izvodit sunt susţinute de temelii puternice.
Şi cum să nu socoteşti o impietate, pe de o parte, să nu pui limite tehnicii umane şi să nu echivalezi ştiinţa artiştilor făurari strict cu realizările lor, iar pe de altă parte, să spui că Dumnezeu a creat exact atâtea creaturi raţionale câte a putut crea? Să audă şi să înveţe necucernicul: puterea lui Dumnezeu nu se limitează la numărul făpturilor raţionale pe care le-a creat; ci, impunând creaturilor o măsură pe care nu o puteau depăşi şi fixând numărul făpturilor prin meşteşugul iconomiei Sale, El însuşi nu poate fi limitat de o măsură sau de o cifră. De unde rezultă cu toată limpezimea că nu a creat atâtea făpturi câte putea, ci, câte cerea necesitatea firii, atâtea a făcut puterea Sa.
Să luăm un exemplu pentru a face mai clare vorbele noastre. Dacă un tată de familie foarte bogat ar vrea să invite la cină
1539 Trimitere ironică la 1 Timotei 3,15.
356
comeseni şi să le ofere atâtea feluri de mâncare câte le-ar potoli pofta de mâncare, asta nu înseamnă că acel domn bogat nu deţine decât cantitatea de hrană mâncată de ei şi preparată pentru aceştia, ci că le-a servit acestora cât cerea demnitatea banchetului; tot astfel şi Atotputernicul Dumnezeu (dincolo de exemplul oferit spre comparaţie) nu a făcut toate creaturile pe care era capabil să le facă, ci au fost făcute de către El atâtea câte trebuiau să se facă.
Iar Origen, cu vorbăria lui neostoită, a replicat şi a zis: „Dumnezeu a făcut atâtea fiinţe câte putea să cuprindă şi să le ţină supuse şi să le guverneze prin Providenţa Sa”1540. Şi nu îl aude pe proroc zicând: „Dacă toţi oamenii sunt socotiţi ca o picătură de apă [ce se scurge] din găleată şi ca o mică greutate pe un talger şi sunt consideraţi ca [un strop de] salivă […], cu ce L-aţi putea compara pe Dumnezeu?”1541 Şi, mai departe: „El Care măsoară apele cu mâna, ţine cerul în palmă şi pământul întreg în pumnul Său”1542. Dacă, pentru comparaţie cu puterea lui Dumnezeu, apele sunt măsurate cu mâna, cerul cu palma, întregul pământ cu pumnul toate acestea sunt exprimate prin metafore pentru a lăsa să se înţeleagă cât este de neînsemnată creaţia întreagă în raport cu măreţia neasemuită a Creatorului, căci Dumnezeu nu este compus din membre diferite -, cum s-ar putea spune că a făcut doar atâtea creaturi câte a putut cuprinde cu puterea Sa?
18. Să terminăm ce am început şi să explicăm mai pe larg gândul nostru. Dacă toate neamurile sunt socotite ca nişte picături dintr-o găleată şi precum greutatea infimă dintr-un talger şi ca [un strop de] salivă (cuvinte prin care se arată neînsemnătatea şi puţina consistenţă a tuturor creaturilor, spre a face să apară incomparabila măreţie a lui Dumnezeu), atunci şi puterea Lui ar putea fi considerată ca o picătură dintr-o găleată, infimă greutate pe un talger sau [strop de] salivă omenească dacă, potrivit lui Origen, El ar fi creat doar atâtea creaturi câte l-ar fi îngăduit forţa Lui să cuprindă; şi atunci ar fi necesar ca forţa lui Dumnezeu să fie egală ca număr şi măsură cu creaţiile Sale, dacă ar fi în imposibilitate de a face lucruri mai mari decât cele făcute. Însă eu cred că nimeni, nu zic dintre oameni, dar nici măcar dintre demoni, n-ar îndrăzni
1540 ORIGEN, De principiis, II, 9,1.
1541 Isaia 40,15,18.
1542 Cf. Isaia 40,12.
357
să plăsmuiască la adresa lui Dumnezeu ceea ce acest om a gândit şi a scris, anume că Dumnezeu a creat atâta materie câtă a putut organiza şi diviza între formele lucrurilor. Dacă astfel judecă, atunci să înveţe încă o dată de la noi: Dumnezeu nu a creat doar atât cât a putut să facă, ci a creat după măsura cerută de ordinea lucrurilor, de vreme ce are în Sine un meşteşug şi o forţă cu mult mai mari decât numărul şi dimensiunile celor create. Să mai ştie că acestea sunt demonstrate de mărturiile prorocilor, dintre care unul zice: „Puterea Lui a acoperit cerurile”1543 şi altul exclamă: „A făcut pământul ca pe nimic”1544, proclamând astfel că puterea lui Dumnezeu este superioară celor făcute de EL Mai departe, apostolul, interpretând cu referire la toate creaturile expresia: „A făcut pământul ca pe nimic”, spune: „Cel care le numeşte pe cele ce nu sunt ca şi cum ar fi”1545, pentru ca noi să învăţăm, prin aceste vorbe, că puterea lui Dumnezeu este mai mare decât lucrurile ce au fost făcute de El. Iar [acest necugetat] nu roşeşte să pretindă, când pune în discuţie puterea lui Dumnezeu, că Dumnezeu a putut crea atât cât I-a pus la dispoziţie materia spre a lucra! El nu înţelege că una este natura celor create, şi alta natura Creatorului, şi că materia din care se plămădeşte ceva nu poate tot ceea ce poate cel care a plămădit ceva din ea; diferite sunt substanţele, diferite şi puterea şi condiţia lor.
19. Din aceste pricini, dacă vor să celebreze Paştile Domnului împreună cu Biserica, aceia care preferă autorităţii Scripturilor aberaţiile delirante ale lui Origen să-L audă pe Dumnezeu strigând: „Şi nu ţi-am arătat aceste lucruri ca să mergi după ele?”1546 şi pe prorocul care îndeamnă cu stăruinţă şi în lacrimi: „O, fugiţi din ţinuturile Acvilonului, zice Domnul, căci din cele patru vânturi vă voi strânge la un loc, în Sion veţi fi salvaţi, voi care locuiţi la fiica Babilonului!”1547, pentru ca, părăsind ei tenebrele erorii şi răceala ignoranţei, să se întoarcă spre răsăritul Soarelui dreptăţii şi, uniţi cu căutările magilor şi locuind către cel mai fierbinte punct cardinal, a cărui ardoare se simte în fervoarea Scripturii, să-i întrebe pe păstorii bisericeşti, dispreţuind demenţa lui Origen, şi
1543 Avacum 3, 3 (Vulgata).
1544 Isaia 40, 23 (Vetus Latina).
1545 Romani 4,17.
1546 Osea 13, 4 (Vetus Latina).
1547 Zaharia 2,10-11.
358
să zică: „Unde este Regele iudeilor, Care S-a născut?”1548 Când L-au găsit culcat în iesle care simbolizează stilul umil al Scripturilor -, i-au oferit aur, smirnă şi tămâie, adică o credinţă încercată ce va străluci în toată splendoarea adevărului, cu parfumul unei purtări ce-şi va răspândi mireasma aleasă şi cu o cumpătare ce va seca excesele voluptăţii şi valurile aţâţătoare ale cărnii.
Cei care, după numeroase avertismente, contrazic credinţa Bisericii sunt cuprinşi de o dublă boală: răutatea şi nepriceperea; şi, întorşi cu totul spre cele pământeşti şi târându-se prin ţărână asemenea şerpilor, ei preferă relele în locul binelui şi nu mai vor să ştie care e diferenţa dintre vicii şi virtuţi. Şi dispreţuiesc leacurile pe care le-ar găsi spre îndreptarea şi vindecarea lor în Sfintele Scripturi, simţind dezgust faţă de adevăr, precum femeile însărcinate care refuză alimentele obişnuite şi le caută doar pe cele dăunătoare; şi nici nu sunt capabili să înalţe lumina limpede a conştiinţei în sens opus, către razele adevărului; dispreţuind disciplina bisericească, se rostogolesc precum porcii în noroi şi refuză aromele parfumate. Dar ar fi drept ca, măcar prin exemplele pe care le-am ales [din Scripturi], să-şi redobândească sănătatea. După cum ochiul este acoperit de urdori şi tot trupul este pustiit de febră şi înseşi arama şi fierul sunt roase puţin câte puţin de rugină, tot astfel molima primejdioasă a învăţăturilor perverse pângăreşte frumuseţea sufletelor care îşi neglijează îndatoririle şi răspândeşte peste ele paloarea diformă a minciunilor.
Vă implor, fraţilor, să iertaţi durerii mele faptul că denunţă pe faţă nişte doctrine ticăloase! Căci, deşi trebuie să traversăm râurile Babilonului pentru a-i convinge pe prizonierii care zăbovesc acolo să se îndrepte către sărbătoarea de la Ierusalim, totuşi, prin milostivirea lui Dumnezeu, noi înşine nu am îndurat captivitatea, de vreme ce ne-am întins pânzele spre vânturile prielnice ale Scripturilor. Nici valurile umflate ale unei doctrine eretice nu ne-au scufundat, nici furtuna minciunilor nu ne-a înspăimântat, nici torentele nedreptăţii nu ne-au putut atrage în adâncurile lor, acolo unde potrivit cântării Psalmistului sălăşluiesc „reptile nenumărate”1549 şi dragonul care este diavolul, fiară preaveninoasă oferită pentru joaca sfinţilor; şi, ca să închei pe scurt această discuţie, suflările uraganului stârnite de pretutindeni nu au izbutit
1548 Matei 2, 2.
1549 Psalmul 103, 25 (Vulgata).
359
nici să răstoarne corabia Bisericii, nici să acopere cu teribilul lor vârtej vâslele studiilor noastre. Iată că, navigând cu Mântuitorul nostru după exemplul ucenicilor Săi, am traversat marea înspumată şi, odată intraţi în portul liniştirii, îmbrăţişăm preafrumosul ţărm al cărţilor dumnezeieşti; culegând florile multicolore ale ştiinţei şi acoperind cu săruturile noastre mădularele albe ca zăpada ale înţelepciunii, ne prindem de îmbrăţişările ei şi dacă ne va îngădui Domnul -, vieţuind alături de ea şi perseverând în dragostea faţă de ea, cântăm: „Fost-am iubitorul frumuseţii sale”1550. Căci toţi aceia care citesc cu sporită îngrijire Sfintele Scripturi şi aleargă prin pajiştile împodobite cu vorbiri cereşti se bucură de această fericire, însă cei care, abandonând verdeaţa sărbătorii Domnului, pătrund în deşert îndură asalturile duşmănoase ale demonilor asemeni unor cetăţi rămase fără ziduri [de apărare].
20. Din aceste pricini, celebrând sărbătorile care stau să vină, să ne înţelegem şi pe noi înşine şi toate cele care sunt ale noastre; să îmbrăţişăm cu toată ardoarea, precum o mamă, şi ştiinţa şi sufletul nostru raţional; să avem ca rădăcină a exprimării noastre o cercetare logică şi exprimarea noastră să fie, ca să zicem aşa, vestibulul acţiunii. Ca urmare, alianţa dintre exprimare şi ştiinţă va desăvârşi acoperământul construcţiei şi va fi aşternut ca un acoperiş foarte solid. Căci, neînsoţite de fapte, şi limbajul, şi raţiunea, şi ştiinţa, şi credinţa rămân deşarte şi instabile. Şi ca să părem că preluăm un exemplu din respectiva ştiinţă pentru cei care au fost instruiţi cu tehnicile dialecticii – [zicem]: aşa cum, dacă alăturăm un verb unui substantiv, reiese un sens complet, iar dacă verbul este izolat sau substantivul este fără verb, nu se exprimă absolut nimic, tot astfel ştiinţa fără acţiune şi acţiunea fără credinţă sunt neputincioase şi caduce; însă, dimpotrivă, ştiinţa conjugată cu acţiunea este un semn al virtuţii desăvârşite. Or, cugetarea tăcută a sufletului reprezintă vorbirea sa ascunsă, care, răsunând în afară prin limbaj, exprimă opinia spiritului. Şi, când vorbirea va fi fost desăvârşită prin faptă, ştiinţa şi cugetarea noastră vor ajunge la finalitatea lor. Din aceste pricini, vom da socoteală la Judecată de cugetarea, de vorbele şi de faptele noastre, gândurile noastre acuzându-se ori apărându-se unele pe altele în ziua când Dumnezeu va să judece prin Iisus Hristos tainele oamenilor, după cum scrie Apostolul Pavel1551.
1550 înţelepciunea lui Solomon 8, 2.
1551 Cf. 1 Corinteni 4, 5.
360
21. Aşa stând lucrurile, în preajma sărbătorii Domnului, să le spunem celor pe care i-a învăluit eroarea lui Origen şi pe care înşelăciunea îi ţine captivi: „Fugiţi din mijlocul Babilonului şi fiecare să îşi salveze iarăşi viaţa sa”1552! Deşi Babilonul este numit de oracolul profetic „cupă de aur”1553, iar compoziţia şi farmecul cuvintelor par să vădească frumuseţea adevărului şi Origen pare transfigurat într-un înger de lumină1554, totuşi trebuie ştiut că toţi cei care beau din vinul acestuia se clatină şi cad şi, odată răpuşi, ajung vrednici de plâns. Noi însă, rezistând acestor tulburări purtătoare de moarte, să ne întărim sufletul cu zidul cumpătării şi să-i apărăm acestuia libertatea prin practicarea zilnică a virtuţilor. După cum slujitorii care au fost vânduţi sunt numiţi „sclavi” şi „buni de vargă” de către cei care i-au cumpărat, tot aşa cei care şi-au vândut sufletul diferitelor pofte merită numele de sclavi din partea celor cărora li s-au predat şi pe care îi ascultă precum pe nişte stăpâni cruzi. Şi, în vreme ce îi înfruntă cu un aer sever pe cei care încearcă să le îndrepte greşelile, protejându-şi prostia cu îndrăzneală, mi se pare că nu pricep că îndrăzneala lor nu este nimic altceva decât o gândire fără simţire şi cugetare, ce alungă un suflet capabil să le stăpânească dezordinile. Pe urmă, lipsită cu totul de atare sprijin, această cutezanţă se azvârle în hăul impietăţii şi îşi întunecă lumina conştiinţei printr-un soi de mucozitate amară ca fierea şi, conform exprimării Scripturilor, îşi împresoară ochiul cu noaptea opacă a tenebrelor.
22. Aşadar, cei care se desfată cu erorile lui Origen să nu dispreţuiască vestirea sărbătorii Domnului şi să nu mai caute în noroi parfumuri, aur şi mărgăritare; şi nici pe maica Biserică, cea care i-a născut şi i-a hrănit, să nu o mai sfâşie prin oraşe aceia odinioară dintre ai noştri care din pricina acestui om şi a învăţăceilor săi acum ne urăsc mai mult chiar decât păgânii înşişi şi, spre încântarea acelora, îşi îndesesc blestemele împotriva noastră, asediază porţile bogaţilor şi nu se tem să audă, ca şi evreii: „Am născut fii şi i-am crescut, dar ei m-au dispreţuit”1555. Îmi pare că ei ignoră faptul că orice cuvânt care nu-şi are temelia pe adevăr chiar dacă, pe moment, înşală auditoriul astfel încât acesta crede că este adevărat
1552 Ieremia 51, 6.
1553 Ieremia 51, 7.
1554 Cf. 2 Corinteni 11,14.
1555 Isaia 1, 2.
361
ceea ce nu este în scurtă vreme se dizolvă şi dispare în neant; şi apoi întreaga gândire, care, asemenea unui torent, se scurge dintr-o minte foarte bolnavă, se revarsă asupra autorului ei; şi, pierzând literele şi silabele din care fusese întreţesută, ea rămâne văduvită de sens, de sunet şi de orice imagine şi, asemenea unui şarpe foarte veninos, ea îl izbeşte pe cel care o proferează şi pe dată îşi retrage capul şi se usucă şi se nimiceşte ca într-o gaură din minte. Căci moartea este capătul minciunilor.
Cei care odinioară se făleau că iubesc solitudinea îşi clădesc măcar spre a-şi ascunde blestemăţiile pe buzele nebuniei lor o chilie, nu din sfintele pietre ale Ierusalimului, ci din stâncăria informă a Babilonului, care, neşlefuită şi inegală, abia susţine pereţii unui lăcaş ce urmează a se prăbuşi. Chiar dacă se recomandă urechilor efeminate şi urii păgânilor prin defăimarea noastră, criticând disciplina bisericească şi „abuzând de răbdarea noastră”1556, care pare a le stimula temeritatea, să tacă în fine şi să stea locului şi să-l asculte pe proroc zicând: „Opreşte-ţi limba ta de la calomnie şi buzele tale să nu rostească înşelăciune!”1557 Să-şi dorească [simţămintele] acelea care sunt demne de viaţa solitară şi să nu-L mai întristeze pe Dumnezeu, împăratul şi învăţătorul Bisericii.
23. Vă conjur, fraţii mei, să ne rugăm laolaltă pentru ei şi cu glasul prorocului să rostim: „Cine va oferi capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi? Şi voi plânge ziua şi noaptea pe răniţii fiicei poporului meu”1558, implorând milostivirea lui Dumnezeu ca să-i elibereze de greşeala de care au fost biruiţi şi ca ura, prin care în zadar delirează furioşi contra noastră, să o schimbe în iubire. Cât despre noi, uitând injuriile, nu dorim decât să-i primim cu cea mai mare îngăduinţă la sânul nostru, iar sănătatea şi reîntoarcerea lor la Dumnezeu le socotim ca pe propria noastră sănătate şi slavă. Şi, dacă nicicum altcumva nu se pot vindeca decât prin smerirea noastră, să le dăm de bunăvoie această satisfacţie: nu am luat nimic de la ei, nu le-am făcut niciun rău, şi totuşi ei sunt indignaţi, tună şi fulgeră contra leacurilor Bisericii, prin care le este redată sănătatea celor răniţi. Noi spunem ceea ce ştim şi predicăm ceea ce am învăţat;
1556 Cf. CICERO, In Catilinam, 1,1.
1557 Psalmul 33,12.
1558 Ieremia 9,1.
362
ne rugăm pentru ca aceia care dispreţuiesc canoanele bisericeşti să primească normele adevărului şi ca, din pricina tulburării oamenilor în urma căreia cu greu se corectează cei care greşesc -, să nu piardă folosul pocăinţei. Zicem şi acum, am zis şi mai înainte şi vom repeta mereu acelaşi lucru: nu vrem ca ei să vagabondeze şi să hălăduiască prin alte provincii, ci ne adresăm acestor exilaţi, acestor scoşi din minţi, strigând alături de proroc: „Salvaţi-vă din acel ţinut, reîntoarceţi-vă şi nu mai rămâneţi acolo; amintiţi-vă voi cei care sunteţi departe de Domnul şi fie ca Ierusalimul să se înalţe deasupra inimii voastre!”1559
24. Poate că, auzind aceste cuvinte, iubirea comuniunii bisericeşti îi va învălui şi, amintindu-şi de bucuria frăţească din care ne împărtăşim şi de imnurile pe care le cântau cu ceilalţi pentru Domnul, vor schimba frigul urii în căldura afecţiunii şi vor pricepe că suntem doar medici, nu duşmani, părinţi plini de înţelegere, şi nu vrăjmaşi crăpând de trufie. Nu este posibil ca noi să vrem a-i vedea pierind pe cei pe care dorim să-i salvăm şi să nu [voim] să preschimbăm vergile ecleziastice în baston [de sprijin] dacă, părăsindu-şi greşeala, vor vrea să urmeze adevărul şi să abandoneze sfruntarea de puştani obraznici. Dacă însă vor respinge adevărul, vor dispreţui disciplina bisericească1560, semeţindu-şi cornul contra canoanelor Bisericii şi, dispreţuind sfaturile mântuitoare, le vor azvârli îndărătul lor, să-L audă pe Domnul, Care avertizează: „Omul care va făptui din orgoliu ca să nu asculte de preotul care stă să slujească în numele Domnului Dumnezeu sau de judecător, oricare va fi în vremurile acelea, acel om va muri şi [astfel] vei alunga răul din Israel şi, auzind aceasta, tot poporul se va teme şi nu va mai acţiona fără pietate”1561. Dar, ca nu cumva să uităm de noi înşine, prea ocupaţi fiind cu vindecarea răniţilor, şi să le neglijăm pe ale noastre şi [să ajungem] conform cu ce s-a scris: „Predicându-le altora ne-am trezit noi înşine dezaprobaţi”1562, îi avertizăm pe „cei care stau în picioare să ia aminte să nu cadă”1563 ei înşişi atunci când le întind mâna celor care sunt la pământ, să respecte disciplina bisericească şi să se înfioare de judecata ce va să vie.
1559 Ieremia 51, 50.
1560 Cf. Psalmul 49,17 (după Vulgata).
1561 Deuteronomul 17,12-13.
1562 Cf. 1 Corinteni 9, 27.
1563 Cf. 1 Corinteni 10,12.
363
25. Aşadar, celebrând Paştile Domnului, să ne curăţim prin sfintele cuvinte ale Scripturilor şi, contemplând biruinţele Mântuitorului, să înlăturăm toate obstacolele prin care se întârzie cursa vieţii noastre. Ocolind avariţia ca pe cel mai rău cămătar, să nimicim dorinţa de slavă deşartă ca pe o fiară nesăţioasă, iar vicleanul şi desfrânatul şarpe al curviei să-l evităm cu mintea [mereu] trează. Dacă vreodată ne întâmpină licărirea unor împrejurări mai fericite, să temperăm cu smerenie şi măsură trufia sufletului [nostru]. De vor sufla vânturi potrivnice, adunându-ne tot curajul, să ne ridicăm sufletul doborât şi să ne fim noi înşine acuzatori pentru păcatele noastre şi să ştim că aceasta este pentru noi începutul mântuirii. Căci este cu neputinţă să fim vrednici de sărbătoarea Domnului dacă nu ne vom certa pe noi înşine şi dacă nu ne vom redobândi, prin neîntrerupta meditaţie asupra virtuţilor, libertatea sufletului ce este apăsat de vicii. Din această pricină, purtând bătălii şi trudind şi asudând întru cele de acum, pregătindu-ne pentru viitoarea slavă a solemnităţii cereşti, înainte de a sta în faţa tribunalului lui Hristos, să îndreptăm prin pocăinţă păcatele trecute, să dobândim prin lacrimile de acum bucuriile de mâine şi cu acul conştiinţei, precum albinele, să îndepărtăm bondarii dăunători ai păcatelor, pentru a păstra [neatinşi] fagurii plini cu ceară şi cu miere. Să vindecăm feluritele răni produse de viciile noastre, iar prădăciunile celor bogaţi (care prind în mreje îndeosebi această clasă de oameni) să le reprimăm cu dese admonestări! Şi astfel vom putea străbate calea viitoarelor postiri, începând Păresimile în a treizecea zi din luna Mechir. Iar Săptămâna Paştilor mântuitoare o vom celebra în a cincea zi a lunii Farmuthi, terminând postul conform tradiţiilor noastre evanghelice sâmbătă seara, în a zecea zi din Farmuthi; şi, de îndată ce se ivesc zorii duminicii, vom celebra sărbătorile în a unsprezecea zi a aceleiaşi luni, adăugând apoi şi celelalte şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi, aşa încât, alături de cei care mărturisesc o singură Dumnezeire în Treime, să primim răsplata în ceruri, în Iisus Hristos Domnul nostru, prin Care şi cu Care să-I fie lui Dumnezeu-Tatăl slava şi împărăţia, împreună cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
26. Salutaţi-vă unii pe alţii cu sfânta sărutare! Toţi fraţii care sunt cu mine vă salută. Trebuie să scriem neapărat şi cele ce urmează, ca să ştiţi că în locul sfinţilor şi preafericiţilor episcopi care au adormit în Domnul au fost desemnaţi succesori: la Limnodos, Mnaseas în
364
locul lui Heron; la Erythros, Pavel în locul lui Sabbatios; la Omboes, Verses în locul lui Silvanus. Scrieţi-le, aşadar, şi primiţi de la ei scrisori de pace, potrivit obiceiului bisericesc!
EPISTOLA XCIX1564
Către Teofil
Ieronim, către preafericitul papă Teofil episcopul.
1. Din acea perioadă când am primit de la Fericirea Ta scrisorile ce însoţeau cartea pascală până în ziua de astăzi, amărăciunea doliului şi preocuparea şi diversele zvonuri, de ici şi de colo, asupra stării Bisericii m-au tulburat atât de mult încât abia am fost în stare să traduc volumul tău în latină. Căci ştii foarte bine că, potrivit vechiului adagiu, „elocvenţa nu poate fi tristă”, îndeosebi dacă bolii sufletului i se adaugă şi boala trupului. Chiar şi această scrisoare am dictat-o ars de febră şi ţintuit la pat de cinci zile, cu o grabă prea mare, indicându-i pe scurt Fericirii Tale că am întreprins o muncă intensă pentru tălmăcirea ei, ca să redau toate propoziţiile cu egală eleganţă [stilistică] şi pentru ca elocvenţei greceşti să-i corespundă, măcar în parte, buna exprimare latină.
2. La început filosofezi şi, plasându-te la nivelul general, cu toate că educi pe toată lumea, îl anulezi numai pe Origen; în cele ce urmează, ceea ce este chiar mai dificil, elocvenţei retorice îi adaugi [stilul] filosofic, şi ni-i asociezi pe Demostene şi pe Platon. O, câte se rostesc împotriva luxurei, cu ce laude este glorificată cumpătarea! Şi din tainiţele înţelepciunii sunt descrise [de către tine] ziua şi noaptea, traiectoria lunii şi noima soarelui, precum şi natura acestei lumi; şi chiar în toiul acestei dispute te referi la autoritatea Scripturilor pentru ca, atunci când ai compus o carte pascală, nu cumva să pară că ai preluat ceva din surse profane. Ce [să zic] mai mult? Mi-e teamă să te laud în faţă, ca să nu cad în
1564 Datată în anul 404, epistola Fericitului Ieronim către episcopul Teofil al Alexandriei este o scrisoare de însoţire a traducerii în latină de către Fericitul Ieronim a epistolei pascale realizate de Teofil pentru acelaşi an. (n.ed.)
365
acuzaţia de flatare. Cartea este foarte bună, şi în părţile filosofice şi în susţinerea cauzei asumate, departe de orice ură personală. Apoi, te mai rog să-mi ierţi întârzierea; căci am fost atât de afectat de moartea sfintei şi venerabilei Paula încât, până în momentul de faţă, în afara traducerii acestei cărţi nu am scris nimic într-ale teologiei. Căci am pierdut-o pe neaşteptate şi tu ştii asta pe cea care ne era mângâiere: spunem aceasta luând în considerare nu doar nevoile personale (după cum Domnul ne este martor al conştiinţei), ci şi uşurarea suferinţelor sfinţilor, cărora ea le slujea cu [deplină] solicitudine. Sfânta şi venerabila ta fiică Eustochia, care nu primeşte nicio consolare pentru absenţa mamei sale, precum şi întreaga frăţietate te salută cu umilinţă. Cărţile pe care ne anunţi că le-ai scris de curând să ni le trimiţi fie pentru a le citi, fie pentru a le traduce.
EPISTOLA C1565
Epistola pascală a lui Teofil, episcopul oraşului Alexandria, către episcopii întregului Egipt
1. Chiar şi în prezent, înţelepciunea vie a lui Dumnezeu ne cheamă să celebrăm Sfintele Paşti, dorind ca toţi să participăm la ele. De aceea să ne grăbim paşii spre acestea, prin posturi şi cumpătare şi prin toate nevoinţele trupului, să zădărnicim voluptăţile ce luptă contra strădaniei virtuţilor, bazându-ne pe sprijinul Mântuitorului; şi să mărturisim deschis păcatele noastre lui Dumnezeu, Care le poate vindeca; să ne temem de dreapta judecată a conştiinţei, spre a putea striga şi rosti cu David: „Păcatele tinereţii mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni! Pomeneşte-mă după milostivirea Ta!”1566; de groaza focului veşnic să isprăvim cu viciile noastre ce sporesc; pentru a sfârşi, să luăm hotărârea de a nu
1565 Datată în anul 404, epistola pascală a episcopului Teofil este o traducere realizată din greacă în latină de către Fericitul Ieronim. Epistola este o invitaţie la post şi la mărturisirea ortodoxiei, ceea ce îi dă din nou episcopului Teofil ocazia să atace origenismul. (n.ed.)
1566 Psalmul 24, 7-8.
366
mai comite asemenea fapte şi uitarea celor trecute să ne fie începutul mântuirii. Căci, precum începutul căii celei bune este facerea faptelor drepte, tot aşa începutul renunţării la păcate înseamnă a le opri atacurile, fie că raţiunea le pune frână, fie că spaima ne opreşte să mergem în prăpastie. Şi, când amintirea legii răsare în suflet, păcătoşii fug de îndată, încetează să înainteze în direcţia rea, trec apoi în tabăra virtuţilor triumfătoare, puţin câte puţin, prin pocăinţă, se retrag şi apoi, ocolind judecata înţelepţilor, se dizolvă în neant ca şi fumul.
Relele ce n-au fost de la bun început sufocate, cu mare dificultate se vindecă; dimpotrivă, uşor este să le dezrădăcinezi atunci când cei care au păcătuit se convertesc, prin pocăinţă, la virtute şi, încetând a mai păcătui, vor fi descoperit bucuria de a face penitenţă. Căci nu putem să sufocăm atracţiile viciilor dacă nu începem să practicăm virtuţile; şi nici nu pot ceda vechile obiceiuri dacă nu sunt eliminate de noile făptuiri. Şi, după cum, dacă rezistăm cu inima tare împotriva poftelor ce ne năpădesc, păcatele trecute se vor şterge, tot astfel, dacă perseverăm în uitarea celor trecute, defectele ulterioare nu mai pot spori. Căci făptaşii răului, ca şi cum i-ar supune puterii lor pe cei care i-ar putea opri şi nu îi opresc, se aruncă nebuneşte într-o bacanală a păcatelor şi, luând tăcerea drept consimţământ, orice le dictează pofta inimii ei încearcă să traducă în fapte. Libertatea [îngăduită] viciilor prezente face să germineze viciile viitoare; şi, de le vei neglija pe primele, ai izvorul şi răsadul celor ce vor veni.
2. Aşa stând lucrurile, cei care ar putea să-i oprească pe păcătoşi şi nu o fac, fugind de osteneală şi ascunzându-se sub o tăcere inertă, şi îngăduie să sporească răul vor fi judecaţi, pe bună dreptate, ca nişte complici ai autorilor ticăloşiilor şi vor primi pedeapsa pentru neglijenţa lor, pentru a fi ales o tihnă nerezonabilă în locul sudorilor celor care pedepsesc, preferând odihna vinovată unei severităţi care retează viciile. Dacă, într-adevăr, renunţăm la vicii, ele vor pieri pe deplin, iar dulceaţa lor înşelătoare va seca; şi toată ardoarea voluptăţii va fi, ca să spun aşa, lovită de lâncezeală atunci când conştiinţa noastră va oferi găzduire virtuţii. Amintirea legii nu le permite păcatelor să se nască şi nici nu le îngăduie să crească; şi, când se vor gândi Ia tribunalul care ne aşteaptă şi la ziua înfricoşată a Judecăţii, [acest gând] va împiedica şi începutul, şi continuarea, şi sfârşitul păcatului, şi va seca valurile lui amare şi talazurile sale
367
furioase, până la izvorul şi vâna lor; întovărăşită de lege, virtutea sufocă sămânţa viciilor şi ridică sufletul din locurile joase spre înalturi. Dimpotrivă, dacă viciile nu sunt stăpânite, se semeţesc şi îi rostogolesc în infern pe cei care li se supun; şi, de îndată ce pun stăpânire pe suflete, le îngenunchează cu mrejele desfătărilor şi nu le permit să se ţină drepte şi să privească în sus (după cum e starea firească a omului), ci le încovoaie spre ţărână, precum animalele. Despre aceste lucruri psalmistul dă mărturie când zice: „Numit-au cu numele lor pământurile lor”1567.
3. Cineva ar putea spune aici: „Dacă viciile au atâta putere şi distrug atâţia [oameni] prin îndemnurile lor ademenitoare, ce ar trebui să facă aceia care, simţindu-se înclinaţi să păcătuiască, doresc totuşi să renunţe la păcate în favoarea virtuţilor şi de dragul celor mai bune le dispreţuiesc pe cele mai rele?” Auzi-l pe Moise vorbindu-le celor de acest soi: „Ai păcătuit? încetează”1568, punând capăt păcatului, schimbând starea ta de până acum şi corectând viciile prin cel mai sigur leac, încetarea viciilor. Ocoleşte ademenirile unui rău [atât de] dulce şi amăgitoarele desfătări ale trupului ca pe nişte licori vătămătoare. Să nu pătrunzi pe drumul plin de lunecuşuri şi farmece al plăcerilor, fiindcă [doar] prin posturi şi abstinenţă se ajunge la sărbătoarea Paştilor şi doar trudind şi asudând putem să schimbăm în bine ceea ce este rău în noi şi să înăbuşim plăcerile potrivnice. Şi puţini sunt aceia care, după ce şi-au călcat viciile în picioare, ţin calea adevărului, în vreme ce răul se foloseşte de nenumărate tertipuri pentru a ne vătăma şi nu poate fi biruit dacă nu suntem ajutaţi din înalturi de sprijinul înţelepciunii, Care ne strigă şi ne grăieşte: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine”1569. Pieirea răului înseamnă să nu mai comiţi răul: rădăcina viciilor este să dispreţuieşti temeiurile Legii. După cum păcatele răsar din pricina neglijenţei, tot astfel vigilenţa dă naştere virtuţilor. Legea respectată pune pe fugă ticăloşia; neglijată, dă naştere la chinuri; şi, după cum, dacă e neglijată, imită asprimea unui judecător sever, tot astfel, dacă e slujită, vădeşte dulceaţa celui mai iertător dintre taţi.
Prin urmare, încetarea păcatului este începutul virtuţii şi remediul viciilor trecute, prezente şi viitoare, este meditaţia neostenită asupra Legii: dacă îl păstrează în siguranţă pe posesorul ei, acela va
1567 Psalmul 48,11.
1568 înţelepciunea lui Iisus Sirah 21,1.
1569 Facerea 26, 24.
368
fi ferit de orice tulburări. Căci înţelepciunea făptuieşte întru noi binele, după ce i-am oferit în inima noastră o locuinţă curăţată şi am transformat hotărârile noastre în fapte. Nu există nicio îndoială că nu avem în ambele sensuri, adică a face sau a nu face binele, deplină libertate [de acţiune] şi, odată înăbuşite pornirile rele, se nasc cele drepte şi atunci corurile virtuţilor cântă la un loc, când în suflete nu mai există urmă de vicii. Căci, atunci când cumpătarea obţine întâietatea în corpul nostru, ea împiedică ivirea bolilor şi pe iubitorii săi nici nu-i slăbeşte, nici nu-i omoară, iar suferinţele trecute le transformă în sănătatea dinainte şi, respingând ceea ce este potrivnic naturii sale, le cheamă înapoi pe cele ce corespund întru totul acesteia, aşa încât să se menţină, într-un perfect echilibru, ordinea vieţii acesteia; tot astfel sufletul care respectă poruncile legilor, atât cât poate să ia asupră-şi natura umană, este scutit de contagiunea relelor. Şi din toate părţile fiind precaut şi circumspect, el nu permite să pătrundă în preajma sa nimic din ce-ar fi contrar gândurilor nobile. Mai degrabă schimbat într-un templu al lui Dumnezeu, el se bucură fără oprelişti de solemnitatea cerească, socotind respectarea legii ca pe o bogăţie a sa, care îi reînsufleţeşte pe cei care zac [în suferinţă], pedepsindu-i pe unii, corijându-i pe alţii şi strigând neîncetat: „Oare cel căzut nu se va mai ridica? Sau cel rătăcit nu se va mai întoarce?”1570, oferindu-le speranţă de mântuire penitenţilor; avertizează spre a fi folositor, ceartă pentru a îndrepta şi insuflă ruşine pentru păcatele trecute, [te] face să le cauţi pe cele mai bune, pe care nu le poţi dori dacă nu ai condamnat mai înainte rănile conştiinţei.
4. Cât despre cei care se neglijează şi s-au scufundat în greşeală, legea se grăbeşte să-i readucă la [practici] mai bune prin cele mai potrivite sfaturi, cum ar fi când le face lista păcatelor, iar pentru cei care, dimpotrivă, o ascultă, ea nu rabdă ca ei să rămână fără răsplată sau să fie chinuiţi de veşnice nelinişti; aşadar, fie ca pe noi toţi, cei care celebrăm Sfintele Paşti, abstinenţa şi posturile să ne facă prieteni cu Cel care a adus această lege, prorocul promiţându-le celor care sărbătoresc Paştile: „Vei fi o coroană de împodobit în mâna Domnului şi o diademă regală în mâna Dumnezeului tău”1571.
1570 Ieremia 8, 4.
1571 Isaia 62, 3.
369
Să căutăm, prin urmare, ospăţul îmbelşugat al virtuţilor, împodobindu-ne cu ştiinţa Scripturilor ca în nişte veşminte de ceremonie1572. Să pregătim sărutări sfinte pentru îngerii care se vor bucura cu noi în cer, alungând orice neglijenţă şi punând capăt zăbovirii, ca să ne apropiem în mare grabă de Mântuitorul precum nişte ucenici şi să-I spunem: „Unde vrei să îţi pregătim Paştile?”1573 şi, odată stabiliţi în sferele cele mai înalte ale cerului şi celebrând taina Paştilor, să putem cânta: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, o Doamne al puterilor!”1574 Acolo vom găsi, într-adevăr, corurile îngerilor şi cu ei vom celebra sărbătoarea, avându-i părtaşi la tainele lui Dumnezeu, şi vom exulta de inefabilă bucurie, învăţând împreună cu ei tainele înţelepciunii, acolo unde nu există viclenie şi înşelăciune, unde nu este lăsat să intre la ospăţ cel care nu are hainele de nuntă, chiar dacă în lumea de acum se laudă că este drept. Acolo toţi sunt precum vârstnicii, adică având o etate înaintată şi desăvârşită; şi nu va fi de găsit niciunul care să aibă înţelepciunea necoaptă, după spusa profetului: „Căci tânărul va fi ca la o sută de ani”1575, indicând prin mărimea cifrei desăvârşirea cunoaşterii. Aşadar, sfinţi fraţi şi tovarăşi cu chemare la cer [ca şi noi], să-L ascultăm pe Domnul, Care strigă prin prorocul: „Voi veni să adun toate popoarele; ele vor veni şi vor vedea slava Mea şi voi trimite asupra lor un semn pentru [întreaga] lume”1576!
5. Să înaintăm în grabă către sărbătoarea Paştilor şi să rostim: „Departe de mine să mă slăvesc întru altceva decât în crucea lui Hristos!”1577 Va da, într-adevăr, va da bucurie celor care se ostenesc şi le va grăi postitorilor, binecuvântându-i: „Vor fi spre bucurie şi veselie şi spre sărbători bune în casa lui Iuda şi vă veţi bucura; iubiţi adevărul şi pacea”1578; căci în realitate această solemnitate nu este pentru toţi, ci pentru casa lui Iuda, adică pentru Biserica lui Hristos. Aşadar, fiindcă este, cum zice psalmistul, „vremea de a făptui pentru Domnul”1579 şi Pavel a scris: „Noaptea se sfârşeşte, iar ziua se apropie; să părăsim prin urmare lucrările întunericului
1572 Cf. Matei 22,11-14.
1573 Matei 26,17.
1574 Psalmul 83,1.
1575 Isaia 65, 20.
1576 Isaia 66,18-19.
1577 Galateni 6,14.
1578 Zaharia 8,19.
1579 Psalmul 118,126.
370
şi să ne încingem cu armele luminii. Aşa ca ziua să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi fapte ruşinoase, nu în ceartă şi invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte”1580, de aceea drept este ca toţi, curăţiţi din frică de Domnul, să celebreze sfânta sărbătoare, recăpătându-şi neprihănirea prin abstinenţe şi posturi, redeşteptându-şi duhul adormit printr-o credinţă trează şi prin imitarea preaînţeleptului Daniel, despre care stă scris: „Este un bărbat în regatul tău în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu şi încă din zilele tatălui tău s-au găsit la el vigilenţă şi înţelepciune”1581. Căci cei care veghează asupra nevoilor proprii pentru a înainta spre virtuţi au Legea [alături de ei] precum o căpetenie neînfricată, ascultă de ordinele sale şi înfruntă păcatele ce mărşăluiesc împotrivă-le şi iluminează sărbătoarea Paştilor cu splendoarea faptelor lor; siguranţa conştiinţei lor le îngăduie să nu ţină seama de suliţele patimilor şi anticipează victoria cu nădejdea lor. Iar cei care îi imită pe aceştia, încă dinainte de a începe bătălia, prin dorinţa de virtute [pe care o au], deja ţin în mână ramura de palmier a triumfurilor, iar coroana pe care o vor stăpâni în ceruri ca învingători ai poftei înşelătoare, o contemplă în duh, ca şi cu faţa descoperită, şi spun cu glas ridicat şi rostesc: „Domnul Dumnezeu e puterea mea şi-mi va întări pasul să ajungă la împlinire şi mă va urca deasupra înălţimilor ca să biruiesc întru cântarea Lui”1582.
6. Să nu credem, fraţi preaiubiţi, că lupta va fi veşnică, încât să ostenim din pricina aceasta, ci să ştim că ea se va termina cu coroana dreptăţii, pe care niciun şir al veacurilor nu o poate veşteji. Stadiul acestei vieţi şi lupta n-au decât un timp; însă cei care vor fi alergat netulburaţi şi vor fi ajuns la capătul cursei, unde sunt premiile, vor găsi noi sălaşuri şi îşi vor vădi biruinţa prin cântări. Şi astfel, de vreme ce harul Domnului ne făgăduieşte izbânda asupra demonilor celor mai ticăloşi, să celebrăm postirile după ritual spre a deveni părtaşi, tot după ritual, la solemnitate, în răstimpul Păresimilor, să nu suspinăm precum au obiceiul bogătanii deprinşi cu luxul după cupa de vin şi nici, [aflându-ne] în focul bătăliei, unde sunt necesare osteneala şi sudoarea, să nu ne desfătăm înfulecând carne. Căci îmbuibarea, beţia şi celelalte
1580 Romani 13,12-14.
1581 Daniel 5,11.
1582 Avacum 3, 19.
371
plăceri ale vieţii acesteia sleiesc comoara atât de bogată a sufletelor şi, când se bagă, sufocă sămânţa generoasă a ştiinţei şi a învăţăturii. Din această pricină, Domnul şi Mântuitorul, îndemnându-i pe ucenici la asprimea abstinenţei, spunea: „Luaţi aminte la voi, nu cumva să se îngreuieze inimile voastre de îmbuibare şi beţie şi de grijile vieţii acesteia şi să vină peste voi fără veste ziua aceea; căci ca o mreajă va veni peste toţi cei care locuiesc pe faţa întregului pământ”1583. „Ridicaţi-vă, să mergem de aici”1584, iar pedepsele datorate nepăsării lor îi vor lovi pe aceia chiar acolo. Cât despre cei care urmează preceptele legilor, aceştia ignoră vinul pe durata postului, resping mâncărurile cu carne şi îşi stăpânesc lăcomia de neostoit din frică de Dumnezeu. De aceea Scriptura le strigă zilnic celor care se stăpânesc: „Nu vor bea nici vin, nici sicheră”1585; evreii, în schimb, vor auzi din pricina vinei: „I-aţi face şi pe sfinţi să bea vin şi le-aţi porunci profeţilor: «Nu mai prorociţi”1586.
Nu pot primi îndreptarea cei care cad pradă lipsei de măsură, iar cei care nu-şi înfrânează lăcomia pântecelui prin raţiune şi meditaţii nu vor putea îndrăgi postirile; cei care, din lene şi [din dragoste] faţă de plăcerea iute trecătoare, ponegresc preocuparea faţă de virtute nu roşesc să bea vinul pe ascuns şi nici să soarbă, în alcov, băuturi îndulcite cu miere, ocolindu-i pe martorii gâtlejurilor lor nesăţioase: astfel, abstinenţa şi posturile, pe care ar trebui să le dorească de la sine, ei le preschimbă în îmbuibare şi îmbătare chiar pe durata posturilor; ei nu ştiu că deşi pot scăpa ca oamenii să afle -, dacă se îndoapă cu carne în spatele uşilor închise şi sfâşie cu mâinile lor murdare păsări grase în zilele Păresimilor şi la apropierea Paştilor, arătând pe din afară un chip întristat de postiri, Domnul îi va mustra pe unii ca aceştia şi le va zice: „Mari nedreptăţi făptuiesc aceştia, aşa că să se dea înapoi de la cele sfinţite ale Mele”1587.
Nu se cuvine ca postitorii, în vremea luptei şi a bătăliei, să consume cărnuri, atunci când Scripturile îi avertizează: „Smeriţi-vă sufletele voastre!”1588 Nici nu trebuie să caute cu eforturi disperate
1583 Luca 21, 34-35.
1584 Ioan 14, 31.
1585 Judecătorii 13, 4.
1586 Amos 2,12.
1587 Iezechiel 8, 6.
1588 Leviticul 16, 29.
372
fazanii şi păsările gureşe sau, îngrăşându-le, să se îndoape cu ele pe cât le pofteşte inima, nici să caute bucătari scumpi, care mângâie turbarea stomacului cu sosuri complicate sau cu nişte cărnuri pe care bătătorul le face de nerecunoscut şi cu gusturi bizare şi care păcălesc furia gâtlejurilor cu oale de unde ies aburi şi miros de prăjeală, în vreme ce, spre paguba stăpânirii de sine, cer să li se aducă vinuri cu savoare şi culori diferite.
7. Istoria Sfântului Daniel şi virtutea deplină a celor trei tineri ne învaţă să dorim şi să onorăm postul: pentru a scurta lungile povestiri într-un scurt rezumat, libertatea lor fiind transformată în sclavie, deşi, sclavi fiind, ar fi trebuit să tânjească după desfătări, ei au dispreţuit mâncărurile babiloniene şi au preferat mesei regale alimentele simple. Căci regele Nabucodonosor îi ordonase şefului eunucilor să aleagă dintre fiii lui Israel de spiţă regală copii care să nu aibă nicio pată, frumoşi la trup şi capabili să deprindă înţelepciunea, pentru a fi aduşi la curtea regelui ca să studieze literatura şi limba chaldeenilor, să se hrănească cu resturile meselor sale şi să bea vinurile primite de acolo. Şi astfel au fost aleşi, din tribul lui Iuda, Daniel, Anania, Azaria şi Misael, egali prin origini şi prin credinţă, a căror nobleţe fusese preschimbată în aspră servitute. Dintre aceştia, Daniel, după mărturia Scripturilor „şi-a pus în inimă să nu se spurce cu nimic de la masa regală”1589. Chiar şi cei trei tineri, asociaţi nu doar prin religie, dar şi prin înrudire, au acceptat planul lui Daniel şi i-au recunoscut înţelepciunea; şi, implorându-l împreună pe şeful eunucilor, cu voia şi cu harul lui Dumnezeu, au obţinut ce-şi doreau şi au putut să îşi păstreze nobleţea spiţei într-o ţară a captivităţii. Temându-se şeful [eunucilor] ca feţele mai vesele ale celorlalţi copii să nu-i aducă pedeapsa capitală, ei l-au liniştit cu isteţime, spunând aceste vorbe: „Pune-i la încercare pe tinerii tăi vreme de zece zile şi nouă dă-ne doar legume şi vom mânca şi vom bea apă; şi apoi compară chipurile noastre cu chipurile tinerilor care mâncă la masa regelui şi, potrivit cu cele ce vei vedea, aşa să le faci servitorilor tăi”1590. Ei aveau încredere că dorinţa de virtute, susţinută de îndurarea lui Dumnezeu, le va păstra corpurile frumoase şi puternice, iar credinţa va birui orice urâţenie, şi că nici urmă de pată nu va schimba strălucirea frumuseţii [lor].
1589 Daniel 1, 8.
1590 Daniel 1,12-13.
373
8. V-am reamintit toate acestea, fraţi preaiubiţi, cunoscând vorbele Apostolului Pavel, care, predicând cu privire la virtuţile sfinţilor, spunea astfel: „Luând seama la sfârşitul vieţii lor, imitaţi-le credinţa”1591 -, pentru a-i îndemna pe cei care se desfată în timpul posturilor cu mâncatul cărnurilor să imite cumpătarea sfinţilor, pe care nicio violenţă nu a izbutit să-i înfrângă până la a-şi pierde rigoarea virtuţii ori, temându-se de poruncile babilonienilor, să arate că în ei se află captivă plăcerea; ei au rămas liberi, au învins prin raţiune poftele pântecelui, au biruit pofta răscolitoare a lăcomiei şi ne-au lăsat [moştenire] pildele curajului lor; trupurile lor locuiau în Babilon, dar, prin duh şi prin credinţă, au rămas alături de îngeri în Ierusalimul ceresc, ca să înveţe toate vârstele ce vor veni că, în vreme de postire, trebuie să ne abţinem de la vin şi de la carne, căutând legume ce răsar din pământ şi bând doar apă de aceste însoţitoare ale ei se foloseşte puritatea.
9. De ce să mai pomenesc însemnele victorioase ale Macabeilor? Aceştia, mai degrabă decât să consume carne interzisă şi să se atingă de mâncăruri profane şi-au oferit trupurile pentru schingiuiri şi în bisericile lui Hristos din toată lumea sunt lăudaţi în predici că au fost mai puternici decât supliciile, mai înflăcăraţi decât focul ce îi ardea. În ei a fost învinsă toată iscusinţa cruzimii, iar tot ce a născocit mânia persecutorilor a fost înfrânt de tăria sufletească a celor care îndurau. În toiul torturilor se gândeau mai degrabă la Legea părinţilor decât la dureri; măruntaiele le erau deşirate, sângele se revărsa din mădularele lor sfâşiate, şi totuşi gândul lor rămăsese de neclintit: sufletul le era liber şi dispreţuia relele actuale, cu nădejdea celor ce vor veni; călăii osteneau, dar credinţa nu ostenea; oasele se frângeau şi roata ce se învârtea sfărâma toate articulaţiile muşchilor şi mădularelor şi se ridicau ruguri enorme, respirând moartea; tigăile erau pline de ulei încins şi, frigând trupurile sfinţilor, scoteau zgomote cumplite, de neimaginat. Şi totuşi, în toiul tuturor acestor [torturi], ei se plimbau în duh prin Paradis şi nu se gândeau la ce îndură, ci la ce doreau să contemple. Căci duhul întărit cu frica de Dumnezeu triumfă asupra flăcărilor, dispreţuind feluritele dureri ale schingiuirilor. Căci, de cum s-a încredinţat virtuţii, tot ce i se întâmplă rău el calcă în picioare şi dispreţuieşte. Aşa a fost Pavel când scria: „în toate acestea am învins prin Cel
1591 Evrei 13, 7.
374
care ne-a iubit”1592. Într-adevăr, ceea ce nu poate susţine fragilitatea cărnii, dominată de slăbiciunea naturii sale, poate învinge duhul aflat în comuniune cu Dumnezeu prin credinţă.
10. Prin urmare, cei care, postind, imită pe pământ modul de viaţă al îngerilor şi îşi aduc aminte de acea vorbă: „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie”1593, prin cumpătare, într-un scurt şi minim efort, îşi asigură răsplăţi mari şi eterne; şi primesc cu mult mai mult decât oferă şi, gândindu-se la slava vremurilor ce vor veni, îşi uşurează strâmtorările prezente; căci, pentru toţi cei care luptă pentru virtute în această arenă, va veni cândva sfârşitul înfruntării. Cât despre aceia care pornesc lupta contra propriilor vicii, consacrându-şi sufletele disciplinelor înţelepciunii şi, atât cât le permite condiţia umană, râvnesc la ştiinţa lucrurilor viitoare şi apoi, printr-o oglindă şi printr-o imagine, adică prin raţiune şi prin credinţă, contemplă împărăţia cerurilor, aceia vor dobândi răsplăţi veşnice, care nu vor fi îngrădite defel de sfârşitul vremurilor.
Ziua şi noaptea se succed potrivit intervalelor [bine determinate] ale orelor şi, descrescând puţin câte puţin, câştigă ce pierd şi împart ce au câştigat, ajungând la aceeaşi măsură de două ori pe an; dar nu rămân în aceeaşi stare, ci, prin scurtimea şi lungimea orelor, deosebesc momentele ca să realizeze o diversitate a anotimpurilor utilă pentru lume. Căci şi ziua împrumută de la noapte ordinea şi ciclul său şi, la rândul său, noaptea primeşte înapoi ceea ce a oferit; şi, atâta vreme cât dau şi primesc rând pe rând, ele recâştigă ceea ce pierduseră puţin câte puţin; descrescând şi crescând gradat, ele dezvăluie înţelepciunea Creatorului.
Prin această modificare a intervalelor de timp, fie se săvârşeşte ciclul lunar al lunii, fie se împlineşte anul prin cursa soarelui ce revine pe urmele paşilor săi. Şi, în timp ce cresc şi descresc şi curgerii trecutului îi urmează viitorul, se schimbă perioade totdeauna aceleaşi şi totuşi altele. De aici [vine şi faptul că] luna, creată prin meşteşugul atotştiutor al lui Dumnezeu, îşi schimbă feluritele forme, tinde la plinătate, apoi se grăbeşte să se micşoreze, aşa încât, ceea ce a câştigat crescând, să piardă şi să înstrăineze descrescând. Şi nu rămâne în acelaşi stadiu, ci, urcând şi coborând ca pe nişte trepte,
1592 Romani 8, 37.
1593 Romani 14,17.
375
de la sărăcie urcă spre bogăţie şi dinspre bogăţie revine la sărăcie, demonstrând prin însăşi diversitatea formelor că este schimbătoare şi creată. Dar cine ar putea cu adevărat să exprime într-un limbaj demn [de acest subiect] cursul soarelui şi ciclul anual corespunzător măsurii lunilor, în timp ce evoluează prin cele patru anotimpuri şi revine întotdeauna la început, urcând şi coborând în aceeaşi măsură şi urmându-şi cursul după ordinea veşnică, astfel încât, ceea ce se realizează prin ciclul lunar pe durata a treizeci de zile şi treizeci de nopţi, traiectoria soarelui realizează într-un ciclu durând un an? Apoi, când s-a ajuns la egalitatea zilei cu noaptea şi când cursul lui se opreşte o clipă în echilibru, se grăbeşte către inegalitate, părăsind punctul la care se ajunsese. Cred că acest lucru vrea să zică în cartea sa Ecclesiastul (ca să nu împrumutăm citatele noastre din surse străine): „Vântul merge rotindu-se în rotirea sa; vântul se întoarce în cercurile sale”1594, semnificând cursul anual al soarelui, care, prin însăşi rotaţia anotimpurilor, revine în punctul de unde plecase.
11. Dar sfânta şi cereasca solemnitate, care trimite spre noi razele splendorii sale, nu este limitată de niciun spaţiu [de timp]; după ce bătăliile sfinţilor şi truda veacului de acum vor fi ajuns la un sfârşit, le vor urma o bucurie neîntreruptă şi o festivitate veşnică; de aceea, oamenii desăvârşiţi, care îşi îndepărtează sufletele de toată întunecimea greşelilor, deja de pe acum cântă sărbătorile: „Să intrăm pe porţile Sale prin mărturisire şi în încăperile Sale prin imnuri”1595, celebrând venirea Mântuitorului cu glasuri vesele. Căci, atunci când în toată lumea domnea răutatea şi demonii învăluiau cu întunecime ochii oamenilor şi nimeni nu putea să le vină în ajutor acestora, după cum stă scris: „Am privit în jur şi nu era nimeni să mă ajute; am ridicat ochii şi nu era nimeni să mă sprijine”1596, pentru ca impietatea să aibă odată şi-odată un sfârşit şi să fie distrusă înşelăciunea idolatriei, Cuvântul Viu al lui Dumnezeu, fără a părăsi nimic din asemănarea noastră, cu excepţia doar a păcatului, care nu are substanţă, a binevoit să vină la noi într-un fel nou: să devină Fiul Omului şi să rămână Fiul lui Dumnezeu; căci, fiind născut din Fecioară, minţile proştilor au crezut că El nu a fost nimic altceva decât ce se vedea cu ochii. Însă, din faptele Sale şi din măreţia semnelor, înţelepţii îl recunoşteau
1594 Ecclesiastul i, 6.
1595 Psalmul 99, 3.
1596 Isaia 63, 5.
376
pe Dumnezeul invizibil şi, pe Cel pe care chipul îl arăta a fi om, pe Acesta virtuţile îl arătau drept Dumnezeu acoperit sub micimea formei unui slujitor. Căci, chiar dacă iudeii L-au trădat şi au strigat la unison cu glasuri lipsite de pietate să fie crucificat, blasfemiindu-L pe Dumnezeu prin uciderea trupului Său, chiar prin omorârea trupului Domnului s-au făcut slujitori ai impietăţii; totuşi El, urcând către supliciu cu grăbire pentru a ne oferi un exemplu de curaj, a arătat că este Domnul slavei prin pătimirea însăşi, rămânând neclintit în majestatea Dumnezeirii şi suferind cu trupul, potrivit spuselor fericitului Petru1597. Şi iată de ce, pătimind pentru noi, nu a fugit de moarte, pentru ca nici noi, când luptăm pentru religie, să nu pierdem biruinţa din pricina fricii de moarte. Căci, dacă S-ar fi temut de cruce, purtându-Se contrar celor pe care ni le predicase, care dintre ucenicii Lui s-ar mai fi luptat de bunăvoie pentru religie?
Şi astfel e luat în derâdere doar de proşti şi de increduli Cel care a supus lumea întreagă credinţei în El şi a acordat sfinţilor demnitatea numelui de creştin. Şi, cu toate că măreţia minunilor Sale este limpede pentru toţi, ei nu încetează să blasfemieze. Însă Acela care e luat în derâdere a dovedit, prin făptuirile Sale, că este Dumnezeu, răsturnând templele demonilor, combătând impietatea multiformă a origeniştilor, al cărei autor, Origen, a înşelat urechile celor simpli şi slabi prin persuasiunea sa, la fel cum valurile ce vin din larg se zdrobesc de mal, iar culmile lor înspumate se sparg, căzând iarăşi asupra lor înseşi.
12. Cât despre noi, celui care a cutezat să scrie că trupurile au fost create din cauza ruinării făpturilor spirituale îi spunem, stimulaţi de zelul credinţei: „Dacă îţi place soiul acesta de impietate, explică-ne cum de a scris Apostolul Pavel următoarele: «Vreau ca tinerele să se căsătorească, să facă prunci1598? Dacă face din căsătorie un precept, oare e pentru ca trupurile născute din femei să pregătească nişte închisori pentru îngerii căzuţi din ceruri şi transformaţi după opinia ta în suflete? Sau pentru ca uniunea conjugală, ascultând de porunca lui Dumnezeu, să conserve neamul omenesc? Căci, dacă doreşte ca tinerele să se mărite şi să procreeze copii, ca prin ele să se nască trupuri omeneşti şi nişte duhuri rătăcitoare să fie înveşmântate în corpuri, pentru a îndura
1597 Cf. i Petru 3,18.
1598 1 Timotei 5,14.
377
chinuri şi suplicii, nimeni nu s-ar mai îndoi că legăturile nupţiale au fost date tinerelor din cauza pedepselor fixate duhurilor, şi nu pentru ordinea generaţiilor”. Or, departe de noi să credem că este aşa şi că unirea dintre soţ şi soţie a fost legată nu pentru o binecuvântare, ci pentru un păcat.
Plămădindu-i pe Adam şi pe Eva, Dumnezeu nu i-a unit din pricina duhurilor ce se prăvălesc din cer sau a lunecării creaturilor spirituale, în această binecuvântare comună: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” le-a zis El – „şi umpleţi pământul”1599. Căci, dacă din pricina păcatelor anterioare comise în cer ar fi trimise sufletele pe pământ spre a fi legate de trupuri, atunci Pavel minte când scrie: „Căsătoria este onorabilă şi patul conjugal e neîntinat”1600, însă el nu minte defel; deci nu din cauza căderii duhurilor au fost create corpurile, ci pentru ca lumea, prin succesiunea naşterilor şi morţilor, să îşi compenseze pierderile şi să învingă scurtimea vieţii omeneşti prin această succesiune perpetuă. Fiindcă, dacă sufletele căzute şi ataşate de trupuri sunt binecuvântate de Dumnezeu, vor fi într-o condiţie mai bună după ce vor fi dobândit un corp; dacă ele sunt alungate din ceruri spre a-şi lua trup pentru a le fi pedepsite păcatele, cum ar putea fi ele binecuvântate în trupurile unde au venit din pricina greşelilor? Din două lucruri, unul: ori au avut parte de binecuvântare înainte de cădere ori, când, ulterior căderii, au fost înlănţuite în trupuri, nu au mai putut fi nicidecum binecuvântate. Dacă, în realitate, binecuvântarea urmează prima viaţă, ea o abandonează pe a doua; dacă este transferată acesteia din urmă, dovedeşte că nu exista în prima. Iar dacă, înainte de cădere şi nefiind încă îmbrăcate în corpuri omeneşti, ele participau deja la binecuvântare şi dacă, după cădere şi stăpânind deja trupuri, au fost din nou binecuvântate, prima şi a doua viaţă ar fi similare în ce priveşte condiţia binecuvântării; ceea ce nu ar fi logic, de vreme ce sufletele păcătoase merită suplicii, iar cele fără păcat merită binecuvântare.
Oricare dintre cele două [posibilităţi] ar susţine ei că este adevărată, nu pot evita un viciu de gândire dacă refuză să păstreze regula doctrinei bisericeşti. Căci, dacă sufletele prăvălite din cer din cauza păcatelor [comise] sunt ataşate trupurilor după modelul închisorii şi al lanţurilor, atunci să răspundă în ce fel Adam şi Eva,
1599 Facerea 1, 28.
1600 Evrei 13, 4.
378
bărbatul şi femeia, trăind în [aceste] corpuri, au fost binecuvântaţi (căci, conform delirurilor acestora, nu se numesc bărbat şi femeie nişte simple suflete, ci nişte trupuri ce comportă distincţia celor două sexe)? Sau, dacă, înainte de a fi [ferecate] în trupuri, ele zăboveau în ceruri şi duceau atunci o viaţă imaterială fericită şi demnă de binecuvântare, atunci din ce raţiune ori au fost binecuvântate înainte de cădere, ori, după ce au căzut şi ca o pedeapsă a prăbuşirii lor au fost alipite unor trupuri grosolane, cum de au dobândit iarăşi darul binecuvântării? Căci binecuvântarea nu este acelaşi lucru cu supliciul, ambele fiind lucruri foarte îndepărtate şi prin nume şi prin efecte; şi nici nu pot fi asociate în alt mod, deoarece ele sunt despărţite de o opoziţie atât de mare. Şi, iarăşi, cum poate fi promis celor drepţi un mare număr de copii ca o binecuvântare, după zisa prorocului: „Cel mai mic va fi cu miile şi cel din urmă va deveni un mare neam”1601?
13. Aşadar, cei care vor să celebreze sărbătorile Domnului să dispreţuiască simulacrele lui Origen şi, cu ajutorul raţiunii, să înfrângă teoriile sale ruşinoase. Căci, precum cei mai lipsiţi de pietate dintre păgâni preferă eroarea şi obişnuinţa ei adevărului, plăsmuind idoli după asemănarea omului şi blasfemiindu-L pe Dumnezeu cel nevăzut, devreme ce le modelează acestora o formă, nişte membre şi organe genitale, adorându-i când ca bărbaţi, când ca femei şi „au preschimbat slava nepieritoare a lui Dumnezeu cu asemănarea imaginii omului pieritor”1602 şi în reprezentări felurite, tot astfel Origen, mulţumită uşurătăţii şi impietăţii credincioşilor, a lăsat, ca pe nişte sanctuare ale idolilor, monumentele tratatelor sale. Iar noi, vrând a le nimici prin autoritatea Scripturii şi prin zelul credinţei, ne folosim de următoarea comparaţie: când zidarii doresc să construiască o casă pătrată, ei măsoară ziduri egale în toate părţile şi le înalţă cu ajutorul echerului şi firului cu plumb; ceea ce au schiţat în minte realizează în faptă şi asamblează într-un pătrat cele patru părţi egale, adăugându-le cele patru unghiuri sus şi jos: ei păstrează nivelul de început prin adăugiri progresive, aşa încât frumuseţea operei să se adauge la varietatea materialelor şi construcţia meşteşugită să păstreze liniile unghiurilor. În acelaşi fel, cei care deţin mărturiile Scripturilor ca învăţători în Biserică
1601 Isaia 60, 22.
1602 Romani 1, 23.
379
aştern temelii solide ale doctrinei şi rămân neînfricaţi, oferindu-şi operele lui Hristos şi zicând: „întăreşte-mă pe mine întru cuvintele Tale”1603. Căci despre El însuşi stă scris: „Piatra pe care au aruncat-o constructorii, acesta a devenit piatra din capul unghiului”1604, asociindu-ne pe noi şi fiinţele care sunt în înalturi la aceeaşi solemnitate, spre care navigăm cu o cursă rapidă, fără să ţinem defel seama de turbarea dezlănţuită contra noastră de valurile ereticilor, pentru că va dispărea într-o clipită.
14. Căci, după cum cârmacii marilor corăbii, când văd venind un talaz uriaş din larg, întâmpină valurile înspumate precum fac vânătorii cu o fiară înfuriată şi rezistă la asalt, opunându-le prora şi răsucind în partea cealaltă cârmele şi, după cum comandă suflarea vânturilor şi situaţia, strâng sau desfac parâmele; când, în sfârşit, undele s-au potolit, dezleagă de o parte şi de alta legăturile ramelor ce au dus greul, astfel încât, odihnindu-se puţin, să fie pregătiţi pentru talazul următor; când acesta soseşte iarăşi, strâng capetele ramelor şi măresc latul vâslelor, astfel încât, vântoasele fiind sparte ici şi colo, efortul celor două părţi ale navei să fie egal împărţit şi ceea ce împreună nu ar fi fost suportabil să devină de suportat fiindcă este divizat; tot aşa, cei care au grijă de sine vor imita exemplul acestei comparaţii şi, slujindu-se de culegerea de vorbe dumnezeieşti ca de o cârmă, se vor opune furtunii şi valurilor ridicate de eretici, iar Legea Domnului, pe care o urmează, le va ţine loc de meşteşug, pentru ca aceia care au căzut să se ridice, cei care sunt în picioare să persevereze cu pas ferm, ca toţi împreună să fie protejaţi prin ajutorarea învăţăturii. Căci ceea ce reprezintă cârma pentru cârmaci, aceasta este pentru suflet legea lui Dumnezeu, întru care celebrând Paştile Domnului, nu trebuie să punem nimic din această lume deasupra iubirii de Dumnezeu şi de aproapele; şi nici nu trebuie, din pricina feluritelor întâmplări omeneşti, ce se rotesc încoace şi încolo, să ne schimbăm atitudinea, aşa încât, dacă există inşi pe care i-am slujit şi linguşit în chip ruşinos pe când erau puternici, atunci când vânturile ar sufla din întâmplare contra lor, iar bogăţia li s-ar schimba în sărăcie, măreţia în umilinţă, gloria în dezonoare, să ne transformăm pe dată în duşmani, opunându-ne pe faţă celor pe care îi socotisem
1603 Psalmul 118, 28.
1604 Psalmul 117, 22; Matei 21, 42.
380
vrednici de venerare, măsurându-ne prietenia după vremuri, şi nu după fidelitate; ba chiar mai mult, nu trebuie nici să manifestăm faţă de cei aflaţi în nenorociri adversităţi până atunci tăinuite şi, asemeni şerpilor ce se târăsc afară din găuri, să ne arătăm nu doar nerecunoscători faţă de cei care ne susţineau cu binefacerile lor şi cu titlul de client, pe care eram fericiţi să-l avem, ci tratându-i ca pe nişte vrăjmaşi, persecutându-i până la moarte, călcându-i în picioare pe cei căzuţi şi aşternuţi la pământ, pe cei pe care până de curând îi cinsteam din cauza bogăţiei, proclamându-i drept cei mai răi dintre toţi [oamenii] după ce avuţia li s-a preschimbat în sărăcie, lăudând puterea şi înfierând nefericirea, şi respectând sau dispreţuind persoanele nu pentru esenţa lor naturală, ci după cum li se preschimbă starea, aşa încât cei pe care anterior îi numeam stăpâni şi patroni, pe aceiaşi să îi tratăm drept nemernici şi sclavi; şi astfel, nedreptatea noastră se vădeşte din toate părţile, de vreme ce fie am lăudat nişte nevrednici, fie urmărim nişte drepţi cu denigrările noastre, imitând vorbele cu care i se adresau fericitului Iov cei care-l blamau: „Pentru câte ai păcătuit, mici sunt pedepsele tale”1605.
15. Aşadar, să nu iubim nicidecum avuţiile înşelătoare, ci virtutea de neclintit: asprimea sărăciei să nu ne umilească, bogăţia să nu ne facă să ne fălim, căci şi una şi cealaltă, de obicei, îi afundă sau îi înalţă pe proşti; ci să le ţinem în frâu pe amândouă după legile onoarei, suportând cu sufletul împăcat şi cele triste şi cele îmbucurătoare. Grija bogăţiilor întrerupe cel mai dulce somn, urzeşte acuzaţii false contra nevinovaţilor şi, după acumularea unor bogăţii nelimitate, pregăteşte materie pentru focul veşnic. După ce o furie cu adevărat nesăţioasă s-a angajat în căutarea averilor, totuşi lăcomia nu a fost satisfăcută; din contră, nesocoteşte legile, dispreţuieşte focul gheenei, socoteşte un nimic tribunalul Judecăţii ce va să vină. Nişte duşmani luptă împotriva rivalilor lor cu mai puţină ardoare decât o fac bogăţiile contra virtuţilor, dacă nu cumva sunt temperate de raţiune şi de milostivirea faţă de aproapele. În cetăţi, nobleţei îi este preferată averea, aceasta [din urmă] le conferă „oamenilor noi” o familie străveche. Niciodată setea de bogăţie nu poate fi domolită de vreo bogăţie. Zgârcitul e întotdeauna sărac. Nu cunoaşte măsură cel căruia i se pare că ceea ce are
1605 IOV 1, 6 (în versiunea ebraică).
381
îi lipseşte tot atât cât ceea ce nu are. Infernul nu dă pe din afară de morţi, ci, cu cât primeşte mai mulţi, cu atât mai mulţi vrea. Aşadar, lăcomia nesăţioasă îl imită, neputând fi potolită: cu cât are mai multe, cu atât mai multe doreşte. Tot ceea ce stăpâneşte i se pare mai neînsemnat decât cele la care pofteşte, este întotdeauna fără măsură, întotdeauna fără saţ, imensitatea bogăţiilor neostoindu-i vâlvătaia inimii: la ospeţe nu devorează alimente, ci nedreptăţi; la procese, amestecând certurile şi discordia, dă naştere urii ce duce la moarte de om; nu mai e stăpână pe sine, ci se clatină ca beată, căci mereu caută o măsură în afara măsurii. Marea e înconjurată de maluri, iar fluxul venit dinspre larg şi furia umflată a talazurilor sunt ostoite de porturile solide făcute de mâna omului sau [de cele] întărite în mod natural; dacă pasiunea pentru bogăţie nu este frânată de raţiune, atunci nici prudenţa nu o mai poate tempera, nici legea nu o mai poate domoli, nici vreo abundenţă nu o poate sătura. Lacomul nu roşeşte, nu se teme de Judecata ce va veni, ci, prin dorinţa de a poseda mai mult după cum şi desfrânaţii şi cei care se dedau plăcerilor sunt nerăbdători de îmbrăţişări şi înnebuniţi de patimă -, umple de intrigi şi neînţelegeri oraşele, satele şi gospodăriile; insule, mări, pământuri, ţărmuri, drumuri, toate devin obiect al dorinţei lacomului, când, prin pofta de a avea mai mult, negociază şi schimbă peste tot mărfuri, iar prin fraudă şi sperjur aruncă temeliile nesăţioase ale bogăţiilor sale.
16. Şi astfel, dispreţuind acest fel de turbare, bogăţie să [ne] fie cultul lui Dumnezeu şi să căutăm temeinicele proprietăţi care sunt sfinţenia şi castitatea, adorând Dumnezeirea unică a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt; să credem că învierea morţilor este nepieritoare şi veşnică. Căci nu se poate întâmpla ca moartea să o biruiască, devreme ce a fost întărită de Pătimirea lui Hristos, Care a înviat templul trupului Său nesupus stricăciunii şi statornic în veşnicie.
Să ne rugăm pentru preapioşii împăraţi şi să împodobim preceptele postirii cu respectarea Legii lui Dumnezeu, fiindcă virtutea îşi păstrează fidelii fără a avea nevoie de constrângeri şi înalţă duhul, ce pluteşte printre gânduri felurite, de la cele pământeşti spre cele foarte înalte şi nu contemplă frumuseţea trupească, ci ordinea vieţuirii şi a moravurilor, arătându-i creştinului corurile îngerilor ce se bucură în ceruri şi învăţându-l doctrinele teologice strălucitoare ca nişte fulgere, pentru ca, în vremea de acum, precum un
382
atlet plin de curaj, să suporte loviturile primite şi să aştepte pentru aceasta gloria viitoare; nesupunându-se defel viciilor, ci înălţându-l pe omul dinlăuntru prin aspiraţia sa către cele veşnice şi stăpânind prin raţiune toate asalturile voluptăţii, să se gândească la ce va să fie şi apoi, pe cât îi îngăduie fragilitatea omenească, să se îndepărteze de grija lucrurilor trupeşti, preferându-le pe cele spirituale celor trupeşti; şi, dispreţuindu-şi propriul corp şi căutarea plăcerilor de moment, să îl convingă să ducă o existenţă mai austeră, dar mai bună, aşa încât cel care până atunci slujea desfătărilor să slujească în deplină libertate curăţiei şi, retras din preajma prăpăstiilor, să accepte frâiele mai blânde ale postirilor. Într-adevăr, dacă slaba fire trupească ar fi fără cârmaci şi fără îndrumător şi nu ar dori să mai asculte de poruncile sufletului, ar stârni şi împotriva sa şi împotriva cârmaciului ei nenumărate naufragii şi l-ar târî cu sine spre cele mai ruşinoase patimi şi în hăul poftelor, încât n-ar mai lua în considerare nimic cinstit, ci, fugind de bine, s-ar rostogoli în mocirlă şi în mizerie.
însă, atunci când virtutea, asemeni unui vizitiu, ghidează sufletul şi, ca şi cum ar sta ridicată în car, înfrânează instinctele şi diferitele pofte prin frâiele doctrinei, ea îl ridică de la netrebnicie la măreţie şi, arătându-i binele nevăzut şi veşnic în locul celui văzut, îi pregăteşte o locuinţă în ceruri şi îi face prieteni lui pe cei care, dedicaţi slujirii lui Dumnezeu, se bucură de plăceri duhovniceşti; astfel, ceea ce distingea aici jos în imagine, ea contemplă acolo sus în adevăr; şi vede lumina mai strălucitoare decât razele soarelui, dintre care o parte coboară până la noi, pentru ca, de la cele mai mici să tindem la cele mai mari aşa cum prin litere şi silabe ajungem la citit; căci şi cele mici au nevoie de cele mari şi acestea din urmă de primele. Acolo sus, când vom fi alăturaţi părtăşiei celor fericiţi, vom auzi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, fiindcă ai fost credincios peste puţine, am să te pun peste multe: intră în bucuria Domnului tău!”1606
17. Începând postirile sfintelor Păresimi în ziua a unsprezecea din luna Famenoth, iar săptămâna Pătimirilor Domnului în ziua a şaisprezecea din luna Farmuthi, vom termina postul în seara de sâmbătă 21 din aceeaşi lună Farmuthi şi ziua următoare, care este o duminică, vom celebra Paştile, în a douăzeci şi doua
1606 Matei 25, 23.
383
zi a aceleiaşi luni. După acestea, să adăugăm cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi; să ne amintim de cei săraci, să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, să ne rugăm pentru duşmani, să fim îngăduitori cu prigonitorii, să uşurăm necazurile celor bolnavi prin mângâiere şi prin milostivire; limba noastră să răsune mereu de laudele lui Dumnezeu; dreptele judecăţi făcute de Biserică să nu fie distruse printr-o clemenţă iraţională şi să nu preferăm judecăţile omeneşti Legii lui Dumnezeu; dacă vom dori prietenia Acestuia, vom dobândi slava cerească în Hristos Iisus, Domnul nostru; prin Care şi cu Care lui Dumnezeu-Tatăl, slava şi împărăţia, împreună cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
18. Salutaţi-vă unii pe alţii cu sfânta sărutare! Vă salută fraţii care sunt cu mine. Trebuie să ştiţi şi aceasta: în locul episcopilor defuncţi am instituit [alţii] în localităţile respective [după cum urmează]: în oraşul Nikiu, pe Teodosie în locul lui Teopempt; la Terenuthis, pe Arsinthius; în oraşul Geras, pe Pisozus, în locul lui Eudemon; la Achaeus, pe Musaios în locul lui Apollo; la Athribis, pe Atanasie în locul lui Isidor; la Cleopatris, pe Offellius; în oraşul Laton, pe Apelles în locul lui Timotei. Scrieţi-le, aşadar, lor şi, potrivit datinii, primiţi de la ei scrisorile bisericeşti [de comuniune]!
EPISTOLA CI1607
Augustin către Ieronim
Augustin, preaiubitului şi preadoritului domn, venerabilului frate întru Hristos şi colegului în preoţie, lui Ieronim, salutare întru Domnul.
1. Am auzit că epistola mea a ajuns în mâinile tale, dar nu am pus deloc pe seama Iubirii Tale faptul că nu am meritat răspunsul tău. Neîndoielnic, ceva te-a împiedicat. De aceea, recunosc că mai bine trebuia să rog pe Domnul să dea putinţă voinţei tale să-mi trimită răspuns. Dar ţi-a dat [libertatea] de a-mi răspunde; când vei voi, o vei putea face foarte lesne.
1607 Datată în anul 402, epistola Fericitului Augustin este o dezminţire a zvonurilor potrivit cărora el ar fi scris o lucrare împotriva lui Ieronim. (n.ed.)
384
2. Într-adevăr, mi-a fost adus acest zvon, dar am şovăit să-i dau crezare; nu trebuia să stau la îndoială să-ţi scriu despre acesta. Pe scurt, situaţia stă în felul următor. Mi s-a spus că a fost strecurat Milosteniei Tale de către nu ştiu care dintre fraţi că eu aş fi scris o carte contra ta şi aş fi trimis-o la Roma. Află că acest lucru este fals. Iau martor pe Dumnezeul nostru că nu am făcut acest lucru, dar dacă, întâmplător, în unele scrieri ale mele se găsesc anumite pasaje în care vei descoperi altceva decât ai gândit tu, nu le-am spus contra ta, ci am scris numai părerea mea; consider că tu trebuie să le ştii sau, dacă e cu neputinţă să le ştii, să mă crezi. Aşa, de fapt, am scris şi nu numai că sunt foarte pregătit, dacă ceva te-a neliniştit în scrierile mele, să primesc cu frăţie ceea ce gândeşti potrivnic, şi voi fi bucuros de rectificările tale sau de bunăvoinţa ta; ba chiar acest lucru vreau să-l cer stăruitor de la tine.
3. O, dacă mi-ar fi fost îngăduit să mă bucur întru Domnul, chiar dacă nu de conlocuire, măcar de o vecinătate cu tine, pentru convorbiri dese şi plăcute! Dar, întrucât nu mi-a fost dăruit acest lucru, îţi cer să te străduieşti să perseverezi în schimbul de scrisori, care, cât mai putem, ne uneşte întru Domnul, şi să-l sporeşti şi să-l perfectezi şi să binevoieşti să-mi răspunzi oricât de rar.
Salută respectuos pe sfinţitul frate Paulinianus şi pe toţi fraţii care se bucură cu tine şi de tine întru Domnul. Aminteşte-ţi de noi şi să fii auzit de Domnul în orice sfântă dorinţă a ta, o domn preaiubit şi preadorit şi frate întru Hristos, vrednic cu adevărat de cinstire!
EPISTOLA CII1608
Ieronim către Augustin
Ieronim, domnului cu adevărat sfânt şi preafericitului episcop Augustin, salutare întru Domnul.
1. Chiar în momentul plecării sfinţitului nostru fiu, ipodiaconul Asterius, mi-au sosit rândurile Preafericirii Tale prin care
1608 Datată în anul 402, epistola este un răspuns dat de Fericitul Ieronim la epistola anterioară a Fericitului Augustin. (n.ed.)
385
îmi explici că tu nu ai trimis la Roma cartea contra micimii mele. Aici nu auzisem acest fapt, dar mi-au sosit aici prin fratele nostru, diaconul Sisinnius, exemplare ale unei oarecare epistole, zice-se scrisă către mine, în care mă îndemni să cânt o palinodie despre un capitol al apostolului şi să-l imit pe Stesichoros, oscilând între dojană şi laudă aduse Elenei, ca unul care, prin blam, îşi pierduse ochii, iar prin laudă i-a redobândit. Mărturisesc deschis Preţuirii Tale că, deşi stilul şi argumentaţia par ale tale, totuşi am socotit că nu trebuie să dau crezare, fără chibzuială, exemplarelor scrisorii, ca nu cumva, dacă îţi voi răspunde, să te declari, pe drept, rănit, întrucât ar fi trebuit, mai întâi, să probez că scrisoarea este a ta şi apoi să-ţi răspund. S-a adăugat la zăbavă boala cea lungă a sfintei şi venerabilei Paula. Cât timp, îndelung, am stat la căpătâiul bolnavei, aproape am uitat rândurile tale sau ale celui care le scrisese sub numele tău, amintindu-mi acel verset: „Muzica în întristare, ca o povestire nepotrivită”1609. Deci, dacă scrisoarea este a ta, scrie-mi deschis sau trimite-mi exemplare sigure, ca să ne întoarcem, fără nicio ranchiună a mâniei, la o dispută despre Scripturi şi fie să îndreptăm eroarea noastră, fie să arătăm că altul ne-a criticat zadarnic!
2. Ferească Domnul să îndrăznesc să ating ceva din cărţile Preafericirii Tale. Căci este destul să iau seama la ale mele şi să nu le critic pe cele străine. De altfel, înţelepciunea Ta ştie preabine că amândoi suntem de acord [cu aceasta] şi că este o trufie copilărească, pe care odinioară tinereii obişnuiau s-o cultive, ca, acuzându-i pe bărbaţii vestiţi, să dobândeşti faimă pentru propriul nume. Nu sunt atât de naiv să mă consider rănit de părerile tale diferite, fiindcă nici tu nu vei fi rănit dacă noi vom gândi altfel. Dar acela este adevăratul blam între prieteni, dacă, nevăzând propria desagă, judecăm desaga altora, cum spune Persius1610. Rămâne să îl iubeşti pe cel care te iubeşte şi, în domeniul Scripturilor, un tânăr să nu provoace un bătrân. Noi am avut timpul nostru şi am alergat cât am putut; acum, în timp ce tu alergi şi parcurgi spaţii lungi, nouă ne este sortit răgazul. Totuşi (ca să o spun cu îngăduinţa ta şi cu tot respectul), ca să nu pari că eşti singurul care mi-ai citat din poeţi, aminteşte-ţi de Dares şi Entellus1611 şi de acest proverb
1609 înţelepciunea lui Iisus Sirah 22, 6.
1610 Cf. PERSIUS, Satire, 4, 23-24. (n.ed.)
1611 Cf. VERGILIUS, Eneida, V, 368-484. (n.ed.)
386
popular că „un bou obosit înfige piciorul mai tare”. Am dictat cu tristeţe aceste [rânduri]; o, de-aş merita îmbrăţişările tale şi într-o convorbire [a unuia cu celălalt] fie să instruim, fie să învăţăm!
3. Calpurnius, supranumit Lânarul1612, mi-a trimis, cu îndrăzneala obişnuită, răutăţile sale, care, am înţeles, au sosit prin grija lui în Africa. Am răspuns pe scurt şi parţial la acestea. V-am trimis copii ale acestui opuscul; voi trimite, când voi putea, cu primul prilej, o scriere mai întinsă în care am avut grijă să nu rănesc cu nimic preţuirea creştină, ci numai să resping minciuna şi sminteala unui ignorant care delirează.
Aminteşte-ţi de mine, sfinţite şi venerabile episcop! Vezi cât te iubesc! Nici măcar provocat nu am vrut să răspund, nici să cred că este fapta ta, ceea ce, la un altul, neîndoielnic, aş fi blamat. Fratele nostru comun, smerit, te salută.
EPISTOLA CIII1613
Ieronim către Augustin
Ieronim, domnului cu adevărat sfânt şi preafericitului episcop Augustin, salutare întru Hristos.
1. Anul trecut, prin fratele nostru ipodiaconul Asterius, am trimis o scrisoare Preţuirii Tale, înapoindu-ţi neîntârziat datoria salutării. Cred că ai primit-o. Acum, de asemenea, prin sfinţitul meu frate, diaconul Praesidius, te rog, mai întâi, să-ţi aminteşti de mine! Apoi, să îl consideri recomandat pe mesagerul scrisorii şi să ştii că este pentru mine mai mult decât un frate şi să-l ocroteşti şi să-l susţii în orice împrejurare va fi necesar. Nu că ar fi în vreo nevoie slavă lui Hristos! -, ci pentru că este foarte doritor de prieteniile
1612 Este vorba de Rufin, pe care Fericitul Ieronim îl indică cu numele Calpurnius Lanarius şi în alte locuri (Apologia, II, 32, şi I, 30; SAINT JÉRÔME, Lettres, vol. 5, trad. Jérôme Labourt, Les Belles Lettres, Paris, 1955, p. 207); despre Rufin, vezi nota aferentă titlului epistolei LXXX. (n.ed.)
1613 Dificil de a fi situată în timp, se presupune că această epistolă a Fericitului Ieronim a fost trimisă între anii 397 şi 403. În cadrul ei, Fericitul Ieronim îl recomandă pe diaconul Praesidius, prin care îi şi trimite epistola, şi îi cere Fericitului Augustin să îl salute pe episcopul Alypius. (n.ed.)
387
celor buni şi socoteşte că, prin legăturile cu aceştia, ar dobândi un mare beneficiu. Despre motivul călătoriei sale în Occident, vei putea afla din propria sa relatare.
2. Noi, adunaţi în mănăstire, suntem loviţi de ambele părţi de felurite valuri şi suportăm necazurile exilării. Dar credem în Cel care a zis: „Fiţi încrezători, am biruit lumea”1614, deoarece, cu ajutorul şi sub îndrumarea Lui, vom dobândi victoria contra diavolului, vrăjmaşul nostru.
Te rog să saluţi cu supunerea mea pe venerabilul frate al nostru, episcopul Alypius. Te salută călduros sfinţii fraţi care se grăbesc să slujească pe Domnul, cu noi, în mănăstire. Hristos, Domnul nostru Atotputernic, să-ţi amintească [de mine] şi să te ţină teafăr, pe tine, Domnule, un episcop adevărat, sfânt şi vrednic [de iubire]!
EPISTOLA CIV1615
Augustin către Ieronim
Augustin, domnului venerabil şi demn de iubire, sfinţitului frate şi împreună preot, Ieronim, salutare întru Domnul.
1. Din clipa în care am început să-ţi scriu şi să doresc scrierile tale, niciodată nu mi s-a oferit un prilej mai bun să-ţi trimit epistola mea printr-un rob al Domnului, foarte fidel slujitor, preascump mie, care este fiul nostru, diaconul Ciprian. Prin acesta, fără îndoială, sper [să primesc] scrisoarea ta, mai sigur decât pot spera în asemenea împrejurări. Căci nici zelul de a cere răspuns nu va lipsi fiului nostru, nici harul pentru a-l merita, nici grija pentru a-l păzi, nici ardoarea pentru a ni-l aduce, nici credinţa că ni-l va înmâna. Aşa să mă ajute Domnul, dacă merit în vreun fel, şi să fie
1614 Ioan 16, 33.
1615 Datată în jurul anului 403, epistola Fericitului Augustin are în vedere o traducere realizată de Fericitul Ieronim exclusiv din ebraică în latină la Cartea lui Iov. Augustin îl laudă pe Ieronim pentru traducerea realizată înainte a aceleiaşi cărţi, dar din greacă în latină, traducere, aceasta, care, din spusele Fericitului Augustin, era înţesată de note explicative privind diferenţele dintre varianta greacă a Septuagintei şi varianta ebraică. Din mai multe motive, pe care Augustin le expune în epistolă, acesta îl îndeamnă pe Ieronim să rămână la tradiţia greacă a Septuagintei. (n.ed.)
388
alături de inima ta şi de năzuinţa mea, pentru ca nicio voinţă mai mare să nu împiedice dorinţa [noastră] frăţească.
2. Întrucât ţi-am trimis deja două epistole, dar nu am primit niciuna de la tine, am hotărât să-ţi trimit iarăşi aceleaşi epistole, crezând că acestea nu au ajuns la tine. Dacă ţi-au parvenit, [atunci] probabil că scrisoarea ta n-a putut să ajungă la mine; trimite-mi din nou aceleaşi rânduri pe care mi le-ai trimis, dacă, întâmplător, le-ai păstrat. Dacă nu le mai ai, dictează-le din nou ca să le citesc, cu condiţia să nu te împovărezi cu răspunsul la scrisorile mele, căci este timp îndelung de când aştept. Pregătisem prima epistolă pe care trebuia să ţi-o trimit, încă fiind preot, printr-un frate al nostru, Profuturus, care apoi ne-a devenit coleg [de episcopat], acum a părăsit această viaţă; dar acesta nu a putut să ţi-o aducă atunci, deoarece, mereu când hotăra să călătorească, îl reţinea sarcina episcopatului, iar apoi a murit la scurt timp. Am vrut să ţi-o trimit acum, ca tu să ştii cât de mult râvneam odinioară să conversez cu tine şi ce povară îndur acum, întrucât este atât de departe de mine harul trupului tău prin care sufletul meu ar putea să ajungă la sufletul tău, frate al meu preaiubit şi onorat între toţi slujitorii Domnului!
3. În această epistolă adaug însă că am aflat apoi că ai tradus [Cartea] Iov din ebraică, când deja aveam o traducere a ta din acelaşi profet, transpusă în latină din limba greacă, unde ai notat cu asterisc cele care se află în ebraică şi lipsesc în greacă şi cu obelisc cele care sunt în greacă şi nu sunt în ebraică, cu o atât de uimitoare grijă, încât vedem în anumite locuri, la fiecare cuvânt, stele care semnalează că aceste cuvinte sunt în ebraică, dar nu sunt în greacă. Totuşi, în această versiune posterioară, care este tradusă din ebraică, nu se întâlneşte aceeaşi fidelitate verbală. Şi este destul de tulburat cel care se întreabă, pe de o parte, de ce în acea primă versiune asteriscurile sunt puse cu atâta grijă, încât arată chiar particulele cele mai mici ale discursului care lipsesc din codicele greceşti, dar care sunt în cele ebraice, iar pe de altă parte, de ce în această a doua versiune, care este din ebraică, ai avut mai puţină grijă ca aceste particule să se găsească la locurile lor. Am vrut să citez un pasaj, ca exemplu, dar în acel moment mi-a lipsit codicele care este tradus din ebraică. Dar totuşi, pentru că ai un spirit superior, înţelegi destul, gândesc eu, nu numai ce am spus, ci chiar ce am vrut să spun, pentru ca, înfăţişându-ţi situaţia, să-mi explici ceea ce mă frământă.
389
4. Eu, desigur, aş alege mai degrabă să traduci Scripturile greceşti canonice care sunt atribuite celor şaptezeci de învăţaţi. Căci va fi foarte neplăcut, dacă traducerea ta ar începe să fie citită mai des în multe biserici, deoarece bisericile latine se vor deosebi astfel de cele greceşti, mai ales pentru că un necredincios va fi convins cu uşurinţă dacă i se va înfăţişa o carte grecească, adică într-o limbă foarte cunoscută. Însă, dacă cineva va fi tulburat, în această traducere din ebraică, de ceva neobişnuit şi va aduce o învinuire de fals, nu s-ar putea ajunge decât cu greu sau niciodată la textele ebraice, pentru apărare contra obiecţiei. Chiar dacă s-ar ajunge, cine ar suporta să fie condamnate atâtea autorităţi greceşti şi latine? Se adaugă la acestea că evreii, consultaţi, pot să răspundă altceva, astfel încât tu să pari că eşti indispensabil şi singurul care să-i poată combate; dar totuşi prin care arbitru? M-aş mira dacă ai putea să-l găseşti.
5. Căci un frate al nostru episcop, după ce instituise citirea traducerii tale în biserica pe care o conducea, a fost tulburat de un verset al profetului Iona, transpus de tine altfel decât era înrădăcinat în spiritul şi memoria tuturor şi cântat de atâtea generaţii succesive. S-a produs atâta tumult în popor grecii, îndeosebi, rosteau cu înflăcărare învinuirea de fals -, încât episcopul fu constrâns (era chiar în cetatea Oea1616) să ceară mărturia iudeilor. Aceia însă au răspuns, din nepricepere sau răutate, că în codicele ebraice se află ceea ce aveau şi grecii şi latinii. Ce să mai adaug? Omul care voia să îndrepte o greşeală a fost constrâns [să renunţe], după [această] mare primejdie, ca să nu rămână fără popor. De altfel, ni se pare că, uneori, chiar şi tu ai putut să te înşeli de câteva ori. Vezi, aşadar, ce consecinţe poate avea acest fapt, în aceste scrieri care nu pot să fie corectate prin confruntare cu textele din limbile folosite!
6. De aceea, să aducem multe mulţumiri Domnului pentru truda cu care ai tradus din greacă Evanghelia; într-adevăr, în aproape toate versetele, după ce am confruntat-o cu Scriptura greacă, nu se află nicio abatere. De aceea, dacă un „certăreţ” mai apără greşelile vechi, punând înainte codicele şi comparându-le, [putem] fie să-l instruim foarte lesne, fie să-l combatem. Şi dacă, foarte rar, unele pasaje ne tulbură pe drept, cine este atât de sever ca să nu fie îngăduitor faţă de o lucrare atât de utilă, căreia nu i se pot aduce îndeajuns laude? Aş vrea să te învoieşti să-mi explici, după
1616 Oraş roman în Libya (Africa), aproape de Syrtis; azi Tripoli, (n.ed.)
390
părerea ta, de ce în multe locuri una este autoritatea manuscriselor ebraice, şi alta a celor greceşti, care se numesc Septuaginta. Căci nu este mică autoritatea acestei versiuni, care a meritat să fie atât de răspândită şi de care s-au folosit apostolii; o arată nu numai realitatea, ci, îmi amintesc, chiar tu însuţi eşti mărturie. Prin această lucrare ai adus un foarte mare folos, dacă, corespunzător cu această versiune greacă la care au lucrat cei şaptezeci, ai stabilit un text latin exact. Acesta este, în diverse codice, atât de variat, încât abia poate să fie susţinut; [mulţi] îl suspectează atât de mult, [considerând] că ar putea găsi o altă lecţiune în greacă, încât ezită să-l pună înainte sau să probeze ceva cu ajutorul lui.
Socoteam că această epistolă va fi scurtă, dar, nu ştiu cum, mi-a fost atât de plăcut să o continuu, ca şi cum aş vorbi cu tine. Te rog, întru Domnul, să nu-ţi vină greu să-mi răspunzi la toate [întrebările] şi să-mi oferi, pe cât poţi, prezenţa ta!
EPISTOLA CV1617
Ieronim către Augustin
Ieronim, către domnul cu adevărat sfinţit, preafericitul episcop Augustin.
1. Îmi trimiţi epistole dese şi mă îndemni de multe ori să răspund unei scrisori, ale cărei exemplare, cum deja am scris, mi-au sosit prin fratele diacon Sisinnius, fără semnătura ta. Îmi spui că tu ai trimis-o, mai întâi, prin fratele Profuturus, apoi, printr-un oarecare altul şi că, între timp, Profuturus a renunţat la călătorie şi, îndată ce a fost numit episcop, a fost răpit de o moarte rapidă; că acel altul, al cărui nume îl ţii sub tăcere, s-a temut de primejdiile mării şi a schimbat planul navigării. În aceste situaţii, nu pot să mă mir destul cum pot mai mulţi să spună că această epistolă se află şi la Roma şi în Italia şi cum numai la mine nu a sosit, singurul destinatar la
1617 Datată în anul 403, epistola Fericitului Ieronim vizează, aşa cum am văzut şi în cazul scrisorilor CI şi CiI, existenţa unei lucrări a lui Augustin în care acesta ar fi scris împotriva lui Ieronim. (n.ed.)
391
care a fost trimisă; mai ales când fratele Sisinnius a mărturisit că a descoperit-o între celelalte scrieri ale tale, nu în Africa, nu la tine, ci într-o insulă din Adriatica, în urmă cu cinci ani.
2. Din prietenie trebuie să fie înlăturată orice bănuială şi cu un prieten trebuie să conversez precum cu sinele meu. Mulţi prieteni ai mei vase ale lui Hristos, al căror număr este foarte mare la Ierusalim şi în locurile sfinte sugerau că ai fi scris-o nu în neprihănirea sufletului tău, ci că ai fi căutat lauda şi reputaţia şi slava deşartă în ochii poporului, ca să te înalţi pe seama mea, ca să afle mulţi că tu mă provoci şi că eu mă tem, că tu scrii ca un învăţat şi că eu tac ca un nepriceput şi că, în sfârşit, s-a găsit cineva care să pună măsură pălăvrăgelii mele. Eu însă, ca să-i mărturisesc deschis Preţuirii Tale, la început n-am vrut să răspund, pentru că nu credeam cu claritate că epistola era a ta; şi nici că era, după cum sună un proverb despre unele persoane, „sabie unsă cu miere”. Apoi, mă păzeam de acest fapt, ca nu cumva să par că răspund muşcător unui episcop aflat în comuniune cu mine şi că critic unele puncte din scrisoarea criticului meu, mai ales când consider eretice unele [opinii] din această epistolă.
3. În sfârşit, [mă păzeam] ca nu cumva să te plângi pe drept şi să spui: „Cum aşa? Ai văzut tu scrisoarea mea şi, la iscălitură, semnele unei mâini cunoscute, ca să răneşti atât de lesne un amic şi să întorci răutatea altuia spre dojenirea mea?” Aşadar, cum ţi-am scris mai înainte, trimite-mi scrisoarea ta, iscălită de mâna ta, sau încetează să sfâşii un bătrân care stă ascuns în chilia sa! Dacă însă vrei fie să arăţi, fie să cultivi ştiinţa ta, caută tineri şi elocvenţi şi nobili, despre care se spune că sunt foarte mulţi la Roma, care pot şi îndrăznesc să meargă cu tine şi să ducă jugul împreună cu episcopul, în exegeza Sfintelor Scripturi. Eu am fost soldat odinioară, acum [sunt] veteran, şi trebuie să laud victoriile tale şi ale altora, nu să lupt din nou, cu trupul meu istovit; dacă mă îndemni mereu să scriu, îmi amintesc de o celebră istorie, că Quintus Maximus, prin răbdarea sa, a zdrobit pe Hanibal şi vigoarea lui tinerească.
„Timpul ia cu sine toate, şi aducerea aminte.
Zile-ntregi numa-ntr-un cântec o duceam mai înainte.
Ce de-a cântece uitat-am! Chiar şi glasul mi-a pierit.”1618
1618 VERGILius, Ecloga IX, 51-54 (trad. rom. de Teodor Naum).
392
Şi ca să citez, mai degrabă, din Sfintele Scripturi -, acel Barzilai Galaaditul, încredinţând fiului său încă tânăr binefacerile regelui David şi toate desfătările lor1619, arată că bătrâneţea nu trebuie să râvnească şi nici să respingă cele ce-i sunt oferite.
4. Juri însă că n-ai scris nicio carte împotriva mea şi că nici n-ai trimis-o întrucât nu ai scris-o; dar, dacă se găsesc, întâmplător, în scrierile tale, pasaje care se deosebesc de interpretarea mea, tu nu m-ai rănit, ci ai scris ceea ce ţi se părea corect. Te rog să mă asculţi cu răbdare! Nu ai scris cartea, dar cum mi-au fost aduse prin alţii scrierile reproşurilor tale? De ce are Italia ceea ce tu nu ai scris? Cu ce argument ceri să răspund la cele pe care tu negi că le-ai scris? Nu sunt atât de prost încât să mă socotesc rănit dacă tu ai opinii diverse. Dar, dacă tu critici minuţios cele spuse de mine, şi ceri socoteala celor scrise, şi mă îndemni să corectez ceea ce am scris, şi mă provoci la palinodie, şi [pretinzi] că îmi deschizi ochii, în acest caz, prietenia este rănită, legile legăturilor de prietenie sunt siluite. Ca să nu pară că ne războim copilăreşte şi că oferim partizanilor sau detractorilor noştri materie de dispută, scriu acestea pentru că doresc să te iubesc curat şi creştineşte şi [nu vreau] să păstrez nimic în conştiinţa mea care să difere de limba mea. Căci nu se cuvine ca, asudând cu trudă, din tinereţe până la această vârstă, în mănăstire, împreună cu fraţii sfinţi, să cutez să scriu ceva contra unui episcop din comuniunea mea, episcop pe care am început să-l iubesc înainte de a-l cunoaşte, care m-a chemat, el cel dintâi, la relaţii prieteneşti, pe care m-am bucurat [să-l văd] că a pornit după mine către cunoaşterea Scripturilor. Aşadar, sau reneagă-ţi cartea, dacă, întâmplător, nu este a ta, şi încetează să ceri un răspuns la ceea ce nu ai scris, sau, dacă este a ta, mărturiseşte deschis, pentru ca, dacă voi scrie ceva în apărarea mea, vina să fie a ta, care m-ai provocat, nu a mea, care am fost silit să răspund!
5. Adaugi, pe lângă acestea, că eşti pregătit ca, dacă mă nelinişteşte ceva în scrierile tale şi dacă voi dori să le aduc corecturi, să le primeşti frăţeşte; nu numai că te vei bucura de bunăvoinţa mea faţă de tine, ci mă rogi chiar să fac acest lucru. Spun din nou ceea ce simt: provoci un bătrân, îmi îmboldeşti tăcerea, pari că-ţi lauzi ştiinţa. Nu este însă pentru vârsta mea să fiu socotit răutăcios faţă de cel pe care trebuie, mai degrabă, să-l ocrotesc. Şi, dacă în
1619 Cf. 2 Regi 19, 37.
393
Evanghelii şi în proroci oamenii perverşi găsesc ceea ce se străduiesc să critice, te miri dacă în cărţile tale, şi îndeosebi în exegeza Scripturilor, mai ales a celor care sunt foarte obscure, unele lucruri par că se abat de la linia dreaptă? Şi spun aceasta nu pentru că socotesc că în lucrările tale sunt unele lucruri de criticat. Căci nu mi-am dat silinţa vreodată să le citesc şi nici nu există la noi multe exemplare, în afară de cărţile Solilocviilor tale şi unele scurte comentarii la Psalmi, pe care, dacă aş vrea să le discut, aş spune că sunt în dezacord nu voi spune cu mine, care sunt un nimic -, ci cu interpretările vechilor greci.
Sănătate, prietene preaiubit, fiu al meu prin etate, părinte prin demnitate! Te rog, ai grijă ca tot ceea ce îmi vei scrie să faci să ajungă, mai întâi, la mine.
INDICE SCRIPTURISTIC
Facerea
i, i p. 64
i, 16-17 p. 347
1, 28 p. 146,168, 332, 375
2, 7 p. 332
2.17 p. 119
2, 24 p. 41
3, 4 p. 119
3,19 p. 115
3, 24 p. 81
8, 7 p. 171
8, 8-11 p. 171
9, 21 p. 177
12,1 p. 138,186
14.17 p. 196
14,17,18 p. 199
14.17- 19 p. 194
14.18- 20 p. 197
15,10-11 p. 241
19, 22-30 p. 107
19, 31-38 p. 177
19, 36-37 p. 252
20, 7 p. 119
21, 12 p. 121
22, 18 p. 143
23 p. 62
24, 2-3 p. 130
24, 13-16 p. 172
25, 23 p. 121
25,29-33 p. 198
26,11 p. 119
26, 18-22 p. 172
26, 24 p. 365
28, 12-13 “ p. 29
28, 17 p. 338
29, 11 p. 172
30, 33 p. 39
32, 22-32 p. 130
33,17-18 p. 198
34, 30 p. 289
35,16 p. 59
35.18 p. 146
37, 23 p. 140
38.19 p. 104
38, 21 p. 246
39,12-13 p. 105
49,10 p. 130
49, 27 p. 173
50, 24-26 p. 130
Ieşirea
1.14 p. 237
2,16-17 p. 172
3, 2 p. 205
3, 3 p. 210, 245
5, 2 p. 326
14.14 p. 227
14, 21-30 p. 172 B, 1 p. 35
15,1, 21 p. 227
15, 20 p. 121
15, 25 p. 172, 228
17,1 p. 231
17.14 p. 301
17,14-16 p. 93
19,1-3 p. 233
19,10-11 p. 233
19.12 p. 119
19.19 p. 233
20.12 p. 26
396
21, 12 p. 119 10, 9 p. 176
21, I5-I7 p. II9 16, 29 p. 369
28 p. 118 19,15 p. 256
28, 2-6 p. 140 21, 1O p. IO4
28, 6-12 p. 111 21, 11 p. IO4-IO6
28, 8 p. 109 21, 12 p. IO5, 1O6
28, 15-28 p. 111 21, I3-I5 p. 1O6
28, 22 p. 107 21, 14 p. 107
28, 29 p. 117 24, 15-16 p. 327
28, 31 p. 11O, I40 27, 9, 12 p. IO4
28, 32 p. 11O 27, 30 p. IO4
28, 33-34 p. HO
28, 35 p. 11O Numerii
28, 39 p. 109
28, 42 p. 1O8 11, 31 p. 27
28, 43 p. 119 12,1 p. 241
31,18 p. 127 12,15 p. 215
32, 4 p. 266 13,1 p. 236
32, 20 p. 103 21, 4 p. 249
32, 3O-35 p. 214 21,11 p. 250
32, 32 p. 331 21,12-13 “ p. 25i
34, 30 p. 1O1 21,17-20 p. 251
34, 33 p. 101 23, 21 p. 219
36, 37, 38 p. 87 24,17-18 p. 254
39 p. 118 25, 7 p. 101
39, 5, 29 p. 109 25, 7-8 p. 103
39, 8-21 p. 111 27, 7 p. 121
39,15 p. 107 33 p. 210
39, 22 p. 110 33,1 p. 223
39, 23 pno 33, 2 p. 223
39, 24-26 p. 110 33, 3-4 p. 224
Leviticul 33, 5 p. 225
33, 6 p. 226
7, 23 p. 101 33, 7 p. 226
33, 8 p. 227
7, 30 p. 102 33, 9 p. 228
7, 30-31 p. 101 33,10 p. 229
7, 30-33 p. 102 33, H p. 230
7, 31-34 p. 117 33,12 p. 230
8, 6 p. 116 33,13 p. 231
8, 7 p. 117 33,14 p. 232
8, 7-9 p. 118 33,15 p. 233
397
33,16 p. 234
33, B p. 235
33,18 p. 236
33, B p. 237
33, 20 p. 237
33, 21 p. 238
33, 22 p. 238
33, 23 p. 239
33, 24 p. 239
33, 25 p. 240
33, 26 p. 240
33, 27 p. 241
33, 28 p. 242
33, 29 p. 242
33, 30 p. 242
33, 31 p. 243
33, 32 p. 244
33, 33 p. 244
33- 34 p. 245
33, 35 p. 245
33, 36 p. 246
33, 37 p. 247
33, 38 p. 248
33, 43 p. 249
33, 44 p. 250
33, 45 p. 251
33, 46 p. 252
33, 47 p. 253
33, 48-49 p. 254 32,15 p. 255
32, 20-21 p. 255
32, 32 p. 324
34,1-3 p. 255
Iosua
1, 5 ” p. 321
4-5 p. 210
6 p. 210
8 p. 210
10 p. 210
11 p. 210
22, 9-30 p. 39
398
Judecătorii
4 p. 37,120
5 p. 120
6, 37 p. 68
8, 30 p. 130
13, 4 p. 369
Rut
1 p. 38
1, 2 p. 59
1 Regi
1 p. 121
1,10-11 p. 331
Deuteronomul 2.12- 16 p. 262
2.12- 22 p. 177
1,10-11 p. 331
1, B p. 343
4, 9 p. 102
17,12-13 p. 360
17, B p. 345
18, 3 (LXX) p. 103
24,1-4 p. 45
25, 4 p. 341
28,16 p. 317
32, 7 p. 14 2.18 p. 111
2, 30 p. 149
4,1 p. 232
4.19 p. 146
4, 22 p. 146
9, 9 p. 324
12, 1-5 p. 177
14, 24-46 p. 253
21 p. 61
22,18 p. 61
399
2 Regi 18, 31 p. 93
33,12-13 p. 214
11, 4 p. 295
12, 16 p. 214
14, 1-20 p. 121
20, 16-22 p. 121 1 Ezdra
4, 59 (LXX) p. 124
3 Regi Iov
3, 17 p. 202
3, 18 p. 202, 203
3,19 p. 203
3, 20 p. 203
3, 22 p. 203
10, 1-13 p. 122
11, 42 p. 190
14, 21 p. 190
17, 4-6 p. 241
17, 8-24 p. 37
19, 37 p. 390
21, 21 p. 214
21, 25 p. 214
21, 29 p. 214
22, 11 p. 329 2, 4-5 p. 154
9, 9 p. 114
11, 6 (Versiunea ebraică) p. 378
19, 25-27 p. 19
38, 31-32 p. 114
Psalmii
1, 2 p. 15
2, 3 p. 243
2, 6 p. 130
4, 2 p. 325
4, 4 p. 265
4, 6 p. 118, 223
11, 8 p. 303
13,1 p. 80
4 Regi 14,1 p. 239
14, 3 (Vulgata) p. 285
10-17 “ p. 7
15, 5-7, 33 p. 192
16 p. 192,193
16, 2 p. 191
18, 2 p. 191
19,1 p. 121
22,14 p. 120
23, 29 p. 162 15,10 ” p. 344
18, 4 p. 253
18, 5, 7 p. 128
19, 3 p. 102
22,1-2 p. 240
22, 4 p. 250
22, 5 p. 240
23,1 p. 279
1 Paralipomena 23,10 p. 316
24, 7 p. 209
15, 27 p. 111
22,13 p. 311 24, 7-8 p. 363
25, 8 p. 142
26, 7 p. 142
2 Paralipomena 28,1 p. 229, 243
28, 3,10 p. 173
2,13-14 p. 88 28,4-5 p. 243
28, 8 p. 247 50,18 p. 215
28, 26 (Vulgata) p. 244 54, 6 p. 185, 338
29, 5 p. 82 54, 7-8 p. 185
30,1 p. 245 54,14-15 p. 67
31,1 p. 116 54,16 p. 319
31,1-2 p. 173 61,1 p. 42
31, 4 p. 255 62, 3 p. 185, 205
31,10 p. 238 67, 6 p. 240
32, 9 p. 125 67,14 p. 152
33, 8 p. 189, 242 67, 32 p. 242
33,12 p. 359 72,13 p. 161
38,17 p. 186 72,15 p. 162
40,1 p. 33 72, 24 p. 103
41 4 p. 142, 245 72, 25 p. 151
41, 4-5 p. 222 73,13-14 p. 172
44,1 p. 124,125,189 73,15 p. 323
44, 2 p. 126,136 73,16 p. 226
44, 3 p. 127,128,136 75, 2 p. 81
44, 4 p. 130 76, 4 p. 265
44, 45 p. 129 76,17 p. 224
44, 5 pbL 136 77, 2-3 p. 221
44, 6 p. 136 77- 29 p. 231
44, 6-7 p. 132 77, 34-35 p. 234
44,10 (Vulgata) p. 134 83,1 p. 367
44, n p. 136 83, 8 p. 186, 251
44,11-12 (Vulgata) p. 137 84,12 p. 69
44,12-13 “ p. 26,124 86, 4 p. 38
44,14 p. 139 88, 8 p. 311
44,15 p. 139, Ui, 142 88,10 p. 315
44,15-16 p. 141 90, 6 p. 250
44,16 p. 141 90, 7 p. 250
44,19 p. 142 94, n p. 314
47, 7 p. 83 99, 3 p. 373
48, 8 p. 38 100, 8 p. 244
48,11 p. 365 101, 28 p. 340
48,12 p. 341 103, 25 (Vulgata) p. 356
48,18 p. 319 103, 33 p. 314
44,18 (Vulgata) p. 143 103, 36 p. 317
49,17 p. 125 109, 3 p. 125
49,17 (Vulgata) p. 360 109, 4 p. 106,195
50, 5 p. 214 111, 8 p. 208
50,13 p. 214 113, 24 p. 332
400
117,19-20 p. 339
117, 22 p. 377 117, 26 p. 314
117, 27 p. 339
118.11 p. 285
118,18 p. 16, 73,101, 222
118, 20 p. 23 118, 26 p. 367 118, 28 p. 377
118, 54 p. 14
118.103 p. 37
118.104 p. 117
119, 3 p. 236 119, 4 p. 131, 236
119, 5-6 p. 222
120, 4 p. 208
123, 7 p. 243, 250
124.1 p. 321 126, 3 p. 261
126, 4 p. 131
127, 4 p. 331
127, 5-6 p.331
128, 8 p. 245
131.1 p. 209, 272
131, 6 (Vulgata) p. 246
131.11 p. 132
132.1 p. 240
132, 2 p. 135 138, 7 p. 348 138, 7-10 p. 78 138, 21-22 p. 133 140, 4 p. 43 140. 5 p. 49 143, 5 p. 340
149.1 p. 313 7, 22-23 p. 132
9,5 p. 338
12, 26 p. 324
13, 8 p. 188
14.1 p. 170
18.12 p. 209, 252
18.17 (Vulgata) p. 126
19, 25 p. 34
30.17 p. 241
31,10-11 p. 170
Ecclesiastul
1, 6 p. 373
4, 9-10 p. 209
4.12 p. 209
7.12 p. 258
7,26 p. 243
9, 7 p. 314
9, 8 p. 314
10, 2 p. 131
Cântarea Cântărilor
1, 3 p. 140, 202, 268
1, 6 p. iiq
2.1 p. 122, 205
2, 2 p. 123
2, 3 p. 334
2, 5 p. 131
2, 6 p. 151, 243
2,11 p. 224
3, 2 p. 152
3, 7-8-p. 130
4, 2 p. 173
4, 7 p. 26
4, 9 p. 210
Pildele 4.10 p. 242
4.11 p. 242
3, 9 p. 188
3,12 p. 100,162
5, 3 p. 253
5, 3-4 (LXX) p. 228 4,14 p. 135
5, 2 p. 152, 203, 208
5 5 p. 135
6, 8-9 p. 141
401
7, 5 p. 121
8, 2 p. 202
8, 5-p. 138 49, 2 p. 131, 208
49, 21 p. 243
51,17 p. 215, 324
53, 2-3 p. 127
Isaia 53, 4 p. 322
I, 2 p. 358
2, 3 p. 239
5.1 p. 124
5, 20 p. 99, 283
6 p. 284
6.1- 7 p. 38
6, 3 p. 223
6, 5 p. 316
7,15 p. 152
8.1 p. 127
II, 1 p. 133
B-23 p. 190
14.14 p. 98
14, 29 (Vulgata) p. 193
16.1 p. 19, 38
18.1 p. 352
19,19 p. 334
26.1 p. 321
27.11 p. 170
28.15 (Vulgata) p. 303
30,17 p. 93
31, 9 p. 63
32, 9 p. 170
40, 3 p. 60
40, 6 p. 88, 261
40, 9 p. 116
40.12 p. 77, 354
40,15,18 p. 354
40, 23 (Vêtus Latina) p. 355
43, 26 p. 126
45,14 p. 242, 326
47.1- 2 p. 215
47.12 p. 329
47,12-13 p. 36
48,18-19 p. 331
48, 20 p. 329 53, 5 p. 322
54.1 p. 147, 230
59.1 p. 134
60, 6 p. 259
60, 22 p. 376
62, 3 p. 366
63, 5 p. 373
65, 20 p. 367
66.1 p. 77
66, 7-8 p. 173
66,18-19 p. 367
Ieremia
1.10 p. 299
1,18 p. 148
2,12-13 “ p. 32
2, 13 p. 320
2, 32 p. 141
3, 20 p. 170
6,14 p. 273
6,16 p. 33
8, 4 p. 235, 366
9 1 “ p. 359
9, 21 p. 210
13, 23 p. 173
14, 22 p. 142
15.10 p. 316
16,19 p. 142
22, 29-30 p. 323
23, 24 p. 77
27, 5 p. 332
29, 22 p. 122
37,15-16 p. 120
42 p. 70
48.10 p. 244
50, 26 (Vulgata) p. 250
402
51, 6 p. 358
51, 7 p. 358
51, 50 p. 360 1, 3 p. 181
3,1 p. 201
6, 6 p. 118
7,11 p. 341
Iezechiel 10,12 p. 118
11,1 p. 58
1, 3 p. 171
1, 5-12 p. 115
1,19-28 p. 115
3 p. 148
4,1-2 p. 238
8, 6 p. 369
9, 4 p. 118
14, 25 p. 266
16.15- 34 p. 201
16,36 p. 325
16, 42 p. 162
18, 4 p. 30, 84,105
18, 23 p. 215
20, 25 p. 266
22, 5 p. 325
28,16 p. 239
31,15 p. 319
33,12 p. 29
36, 24-26 p. 174
37.16- 20 p. 201 12.11 p. 324
13, 4 (Vêtus Latina) p. 355
13.14 p. 80
2, 14-15 p. 205
13.15 p. 79
14,10 p. 256
Amos
2,12 p. 369
6, 5 p. 63
6.11 p. 20
8.1 p. 20
8.11 p. 20
Miheia
4, 2 p. 239
5.1 p. 59,108
7,19 p. 173
Ioil
Daniel
1-4 p. 258
1, 6 p. 122
1, 8 p. 370
1,12-13 p. 370
2, 34-35 p. 239
3 p. 329
3,19 p. 32
3, 25 p. 32
5,11 p. 368
12,13 p. 15 1, 4 p. 20
2, 25 p. 20
3,1 p. 129
Iona
3, 5 p. 214
Naum
1, 9 p. 162
Osea Avacum
1,16 p. 323
1, 2-3 p. 201 3, 2 (Vêtus Latina) p. 346
403
3, 3 p. 227, 334
3, 3 (Vulgata) p. 355
3, 3-4 p. 21
3, 8 p. 145
3,19 p. 368 4, 9 p. 66, 85
4,11 p. 79
4,11,14 p. 206, 258
6, 6 p. 240
8, 2 p. 357
Sofonie înţelepciunea lui Isus Sirah
1.10 p. 21
2.11 p. 339
3 14-15 p. 321 3, 29 p. 148, 260
13.1 p. 187
21.1 p. 365
22, 6 p. 383
Agheu 25,12 p. 50
2, 6-8 p. 21
2,12 p. 14 Matei
1,17 p. 223
Zaharia 1, 22-23 p. 59
2, 2 p. 320, 356
2,10-11 p. 355
3, 8 p. 106
3, 9 p. 232
8,19 p. 367
11, 7 p. 201
11,12-13 (LXX) p. 57
12,10 p. 57
13, 7 p. 57 2, 5-6 p. 59
2,15 p. 58
2, 23 p. 58
3, 2 p. 80
3, 9 p. 143
5, 8 p. 102
5, 9 p. 272
5.14 p. 107
5.15 p. 314
Maleahi 5, 23-24 p. 273
1, 4 p. 238
1,10-11 p. 22
2, 7 p. 102
3,1 p. 60
3, 6 p. 124 5, 28 p. 210
5, 32 p. 44
5, 40 p. 24
5, 44 p. 291
6, 6 p. 140
6, 24 p. 84
Baruh 6, 34 p. 39
7, 5 p. 168
3,11 p. 319
5, 5 p. 215 7, 6 p. 285, 323
7, 7 p. 24, 230
8,10 p. 258
înţelepciunea lui Solomon 8.11 p. 185
8.12 p. 244
1, 7 p. 348 8, 21-22 p. 105
404
8, 22 p. 2Ó, 138 25, 41 p. 270
9, 4 p. 102 26, 6 p. 202
9,17 p. 116 26,17 p. 367
9, 22 p. I40 26, 26 p. 323
9, 24 p. 79 26, 27-28 p. 323
10, 8 p. 208 26, 31 p. 57
10, 28 p. 341 26, 41 p. 344
10, 34-36 p. 204 26, 65 p. 104
10, 37 p. 105 27, 9-10 p. 57
10, 40 p. 281 27, 24 p. 202
11, 29 p. 131, 209, 256, 272 27, 40 p. 318
12, 34 p. 125 27, 46 p. 62
12, 41 p. 214 27, 54 p. 202
12, 42 p. 122
13, 9 p. 123 Marcu
2, 23 p. 145 1, 2-3 p. 60
2, 33 p. 231 2, 22 p. 116
14,19-21 p. 349 2, 25-26 p. 61
14, 33 p. 3B 5, 41 p. 56
12, 2 p. 345
15, 9 “ p. 1O2 265 9, 44 p. 270
16,11 p. 225 12, 42-44 p. 25
16,18 p. 137 14, 51-52 p. 105
17, 5 p. 124 Luca
19,10 p. 44
19,12 p. 44,150 1, 2 p. 346
19, 21 p. 67, 84,150, 259 1, 3 p. 334
19, 23 p. 258 1,15 p. 103
19, 24 p. 259 i, 28 p. 128
19, 28 p. 187 1, 32-33 ” Pb2
20,15 p. 163 1, 33 p. 310, 319
20, 28 p. 153 1, 35 pb4
21, 42 p. 377 2,14 p. 206
22,11-14 “ p. 367 2, 34 p. 235
22,13 p. 270 2, 36 p. 36
22, 30 p. 121, 207 2, 52 p. 128
23,10 p. 315 3, 22 p. 316, 340
23, 23-24 p. 168 3, 23 p. 277
23, 27 p. 235 4, 22 p. 128
23, 38 p. 68 4, 32 p. 128
25, 23 p. 380 5, 38 p. 116
25, 34 p. 318 6, 30 p. 33
405
6, 45 p. 66
7, 37-38 p. 29, 201
7, 41-42 p. 233
7, 47 p. 29, 201
8, 8 p. 73
8,17 p. 192
8, 21 p. 187
8, 45 p. 204
9, 26 p. 215
9, 60 p. 26
10, 30 p. 106
10, 34 p. 106
11,15 p. 322
11, 31 p. 122
11, 32 p. 214
12, 35 p. 129
13.19 p. 147
14,11 p. 240
16, 9 p. 220
16.19 p. 33
16,19-31 p. 216
16, 29 p. 116
17, 21 p. 81
18,13-14 p. 215
21, 34 p. 31,176
21, 34-35 p. 369
22, 28-30 p. 320
23, 24 p. 202
23, 42 p. 318
24, 27 p. 222
24, 32 p. 131 4 p. 122
4.1- 42 p. 172
4, 35 p. 210
5,19 p. 164
5, 46 p. 222
6, 54 p. 330
7, 20 p. 322
8, 39 p. 143
8, 44 p. 138
8, 48 p. 26
8, 56 p. 16
9, 2, 3 p. 161
10,11 p. 245, 274, 344
10,16 p. 201
10,18 p. 343, 352
10, 30 p. 317
11.1- 44 p. 349
11, 25 p. 26
11, 34 p. 204
11, 44 ” p. 105
12, 24 p. 37
12, ir p. 340
12, 32 p. 42
12, 8 p. 330
14, 2 p. 221
14, 6 p. 42,131
14, 8-9 p. 202
14, 9 p. 352
14, 1O p. 125
14, 1O, 11 p. 317
14, 27 p. 272
14, 30 p. 105
14, 31 p. 68, 369
Ioan 16, 33 p. 124, 385
18, 6 p. 127
1,1 p. 15
1, 3 p. 342, 349, 350
1.13 p. 127
1.14 p. 307, 340, 350
1, 29 p. 164
3, 5 ” p. 172
3, 23 p. 172,199
3, 31 p. 318 18, 20 p. 332
19,19 p. 320
19, 20 p. 81
19, 21-22 p. 320
19, 34 p. 172
19, 37 p. 57
19, 39 p. 135
20,17 p. 77,133
406
Faptele Apostolilor
1 p. 20
1, 1 p. 102
2 p. 20
2, 41 p. 203
4, 4 p. 203
4, 32 p. 203,237
5.1- 5 p. 72
5,15 p. 349
7,14-16 p. 62
7, 51 p. 141
7, 60 p. 326
8, 9-24 p. 107
8, 27-38 p. 173
10 p. 84,185
10.1- 2 p. 257
10, 34-35 p. 258
10, 38 p. 134
13, 8 p. 328
15 p. 157
17, 23 p. 181
17, 28 p. 180
18, 26 p. 122
19, 2-5 p. 173
22, 3 p. 14
26, 2 p. 50
28, 7-8 p. 219
Romani
1, 7 p. 206
1, 20 p. 137, 346
1, 22-23 “ p. 35
1, 23 p. 376
3.12 p. 339
4,17 ” p. 355
4, 25 p. 322
5, 5 p. 129
5,14 p. 80
5, 20 p. 163, 202, 221, 334
6, 3-4 p. 174
6, 4 p. 135
6, 4-6 p. 307
6, 9 p. 328, 347
6, 9-10 p. 327
6,11 p. 30
7,1-3 p. 43
7, 6 p. 174
7.14 p. 222
7,19 p. 262
7, 23 p. 260
8, 6-7 p. 341
8, 24 p. 75
8, 28 p. 220
8, 30-31 p. 16
8, 32 p. 321
8, 37 p. 372
9.15 p. 319
9.16 p. 150, 294
9, 20 p. 191
9, 33 p. 61
10, 2 p. 28
10, 8 p. 158
10,10 p. 249
10.13 p. 326
10.14 p. 326
11, 20 p. 240
11, 32 p. 163
11, 33 p. 256
12,1 p. 153
12, 15 p. 85
12.18 p. 273
13, 12 p. 82
13, 12-14 “ p. 368
14, 2 p. 32
14, 17 ” p. 372
14, 21 p. 32, 263
15,24 p. 185
1 Corinteni
1.18 p. 124
1.19 p. 16
1, 24 p. 325
407
1, 26 p. 147
1, 27 p. 60
1,30 p. 131
2, 4-5 p. 128
2, 6-7 p. 16
2, 8 p. 318
2, 8-9 p. 61
2, 9 p. 75, 239
2.10 p. 75
2,13 p. 251
3, 2 p. 173
3.16 p. 68
3.17 p. 168
4, 5 p. 357
4.18 p. 318
4, 21 p. 272
5, 8 p. 225
6.11 p. 169
6.12 p. 34
6.13 p. 103
6,13-18 p. 40
6,16 p. 212
6.18 p. 31
7, 9 p. 213, 266
7, 25 p. 119
7, 31 p. 245
7, 39 p. 43
9, 9 p. 101,150
9, 9-10 p. 341
9.13 p. 150
9.14 p. 238
9, 20 p. 157
9, 22 p. 159
9, 24 p. 186
9, 27 p. 30, 262, 360
10,1-4 p. 221
10.11 p. 201, 221
10.12 p. 360
10, 20-21 p. 323
10, 21 p. 44
2, 3 ” p. 343
13, 4 p. 94, 280
13, 7-8 p. 94
13, 9 p. 249
13,12 p. 249
13, B p. 280
14, 25 p. 311
12,3 p. 322
15.10 p. 129
12, 12-14 p. 330
15.14- 15 p. 48
15, 22 p. 325
15, 25-28 p. 41
15, 28 p. 133, 348
2, 3i ” p. 89
2, 33 p. 180
15, 42-44 p. 327
15, 51 (Vulgata) p. 123
2 Corinteni
2.15 p. 135
3, 3 p. 126
3, 6 p. 101,193
5, 4 p. 76
5.16 p. 75
5.17 p. 278
6.10 p. 24
6.14- 15 p. 44,187
8, 9 p. 340
8.18 p. 23
10, 4-6 p. 14
11, 2 p. 107,170
11,14 p. 358
11, 29 p. 159 x3 3 “ Pb, 125, 262
Galateni
1, 8 p. 290, 313
1.10 p. 148
1.18 p. 13
1, 20 p. 157
2, 2 p. 318
2.11 p. 157
408
2.12 p. 158
2,14 p. 47,157
3.13 p. 42
3, 20 p. 316
3, 22 p. 163
3, 27 p. 106
3, 28 p. 206
4,19 p. 173, 203
4, 26 p. 304, 314
5, 2 p. 204
5, 24 p. 138
6.14 p. 367
6.15 p. 141,174
Efeseni
2, 14 p. 201
2, 19-22 p. 137
3, 1 p. 242
5.13 p. 263
5.14 p. 80
5.18 p. 31
5, 27 p. 201, 299
5, 3i p. 4i
Filipeni
1, 21 p. 83
1, 23 p. 83
2, 5-7 p. 350
2, 8-9 p. 129
2, 1O p. 327
3, 8 p. 159
3.19 p. 103
Coloseni
1,16-17 p. 347
2, 9 p. 128
2,12 p. 135
2,12-14 “ p. 174
3, 5 p. 134
1 Tesaloniceni
5, 21 p. 95, 99, 288
1 Timotei
2, 5 p. 316, 325
2, 15 p. 262
3,1-7 p. 167
3,1 p. 175
3, 2 p. 164,175,176
3 3 p. 176,177
3, 4 p. 177
3, 6 p. 177, 209
3, 7 p. 178
3 15 p. 353
4, 3 ” p. 30, 47
4, 4 p. 263
4, 6,16 p. 117
4,12 p. 85, 262, 278
4,13-16 p. 14
5, 6 p. 30, 262
5, 9-10 p. 262
5,11-12 p. 267
5.14 p. 213, 374
5.15 p. 213
5.16 p. 103, 266
5.17 p. 266
5.18 p. 150
5, 22 p. 262
5, 23 p. 32
5, 24-25 p. 30
6, 8 p. 150, 260
6, 9 p. 259
6,17-19 p. 259
6, 20 p. 338
2 Timotei
1,15 p. 104
2, 24 p. 117
3, 6-7 p. 207
3, 8 p. 328
409
3,10 p. 117
3,14-16 p. 117 Iacov
1, 20 p. 265
Tit 2.10 p. 179
2.11 p. 179
1, 59 p. 167
1, 6 p. 175
1, 9 p. 14,117,176
1,12 p. 180
2, 7 p. 117
2,15 p. 296 3,2 p. 58
4, 6 p. 209, 240
1 Petru
1, 2 p. 164
1, 24 p. 88
Filimon 2, 7 p. 62
2, 9 p. 105
1,10 p. 104, 276 3,18 p. 374
Evrei 2 Petru
1, 3 p. 352
1, 9 p. 195
3.1- 6 p. 117
3 14 p. 134
5,11 p. 196
6, 4-6 p. 307
7.1- 5 p. 198
7, 2 p. 196
7, 3 p. 196
7, 27 p. 307, 323
8, 6 p. 127
9,15 p. 127
11, 32 p. 84
12, 20 p. 339
13, 4 p. 146,168, 330, 375
13, 5 p. 321
13, 7 p. 371
13, 8 p. 317, 340
13, H p. 338 2, 22 p. 27
1 Ioan
2, 6 p. 26
3 2 p. 75
4,18 p. 274
2 Ioan
1, 10 p. 298
Apocalipsa
3, 7 p. 16, 73
4, 6 p. 117
11, 3-7 p. 76
13, 19 p. 142
14, 4 p. 104, 221
21, 22 p. 142
INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC
A
Aaron, proroc, mare preot şi fratele lui Moise p. 18,101,107,116, 119, 120, 135, 140, 195, 196, 198, 214, 223, 232, 235-237, 247-250
Abarim, munţii p. 253
Abel, fiul lui Adam p. 195
Abel-Bet-Maaca, cetate p. 121
Abel-Şitim, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 254, 255
Abiatar, arhiereu p. 61
Abigaus, preot p. 209
Abiron, personaj biblic p. 236,324
Abraxas p. 207
Abrona, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 245
Abundantius, consul roman p. 91 Achaeus, cetate în Egipt p. 381
Acrisios, rege din Argos p. 52
Acvila, personaj biblic p. 122
Adam, protopărinte p. 80,98,115, 325, 332, 375
Adoni-Ţedec, rege al Ierusalimului p. 210
Adonis, personaj mitologic p. 69
Adriatică, Marea p. 161, 389
Aonieni, Munţii p. 73
Africa, provincie romană p. 46, 257, 384, 389
Afroditus, episcop cipriot p. 302 Agar, personaj biblic p. 196 Agapet, episcop cipriot p. 302 Agaton, episcop egiptean p. 296, 297
Agheu, proroc p. 21
Ahab, rege al lui Israel p. 214 Ahaia p. 78
Ahaz, rege al regatului Iuda p. 59, 190-193
Ahimelec, personaj biblic p. 61 Ahitofel, personaj biblic p. 305 Ai, cetate p. 210
Alanes, episcop din Palestina p. 302
Albania p. 12
Alceu, poet grec p. 22, 64
Alexandria, metropola egipteană – p. 64,100,133,162,182,183, 208, 282, 283, 290, 295, 296, 298-301, 304, 334, 337, 363
Alexandru cel Mare (Macedon) p. 218, 334
Almon-Diblataim, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 252, 253
Alpii iulieni p. 92
Altinum p. 78, 85
Aluş, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 230-232
Alypius, episcop de Thagaste p. 45, 384, 385
Amabilis, episcop p. 190
Amalec, personaj biblic p. 93, 232, 236, 300, 301
Aman, personaj biblic p. 22
Amandus, preot p. 39 Ambrozie, episcop de Mediolanum p. 289
412
Ambrozie, prieten al lui Origen p. 291, 306
Ambrozie, prieten al Sf. Paulin de Nola p. 11
Amfilohie, episcop de Iconiu p. 183
Amfion, rege al Tebei p. 166
Amon, trib p. 20
Ammonius, episcop din Palestina p. 302
Ammonius, monah acuzat de origenism, unul dintre „fraţii lungi” p. 299
Amoreea, ţinutul amoriţilor, la est de Edom p. 251
Amos, proroc p. 20
Ana, lider religios evreu p. 52
Ana, prorociţa p. 36, 38,121,122, 267
Ana, mama prorocului Samuel p. 33i
Anacreon, poet grec p. 64
Anania, personaj în Faptele Apostolilor p. 72,150
Anania, personaj veterotestamentar -122, 370
Anania, Sf. Apostol, episcop în Damasc p. 84,173
Anastasie I, papă al Romei p. 312, 336
Anatolie de Laodiceea, episcop p. 183
Anaxagora, filosof grec p. 81
Andrei, Sf. Apostol p. 78
Antiohia p. 92,183,195, 218, 283 Antistene p. 151,187
Antonie cel Mare, Sf. p. 55, 56, 68, 70,162,163
Antoninus Pius, împărat roman p. 182
Apelles, episcop al oraşului Laton p. 381
Apion din Alexandria, gramatician şi sofist p. 182
Apolinarie, episcop de Hierapolis, apologet de sec. II p. 182
Apolinarie, episcop de Laodiceea p. 95, 99,181,195, 283, 284, 288, 300, 309, 310, 313, 334, 336, 337, 340, 342, 343
Apollo, episcop de Achaeus p. 381 Apollo, personaj biblic p. 122 Apollo, zeu p. 166, 286 Apollonios din Tyana, filosof grec p. 12
Apollonius, senator al Romei p. 183
Aquila, traducător al V.T. p. 63, 64,110,111,132,133,136,139
Aquileea, cetate în nord-estul Italiei p. 78, 267, 271
Arabia p. 13, 92
Aratus, poet didactic grec p. 180
Arcadius, împărat roman p. 91, 261
Archytas din Tarent, filosof, matematician şi strateg grec p. n, 265
Arcturus, stea p. 114
Areopag p. 180
Arfaxad, fiul lui Sem p. 197
Argos p. 52
Argus, personaj mitologic p. 31 Arhiloh, poet grec p. 64
Arie, eretic p. 133, 195, 283, 286, 292, 312
Aristarh din Samotrace, filolog antic p. 64
Aristides Atenianul, apologet p. 182
Aristip din Cirene, filosof grec p. 294
Aristofan din Bizanţ, şef al Bibliotecii din Alexandria p. 64
Ariston, episcop cipriot p. 302
413
Aristotel, filosof grec p. 65,70,183 Armazel, înger în mitologia gnostică p. 207
Armenia p. 68
Arnobius, apologet p. 73, 86, 99, 183
Arnon, vale şi râu care se varsă în Marea Moartă p. 251, 252
Arsinthius, episcop de Terenuthis p. 381
Artemis, zeiţă -129,166 Asaf, personaj biblic p. 123 Asella, nobilă romană p. 122 Asia Mică p. 11, 65
Asiaticus, episcop cipriot p. 302 Asiria p. 324
Asterius, ipodiacon p. 382, 384 Asterius Scitopolitanul, episcop – p. 183 Aşer, personaj biblic p. 36 Atanasie, diacon p. 296, 297 Atanasie, episcop al oraşului
Athribis p. 381
Atanasie, papă al Romei p. 297 Atanasie cel Mare, al Alexandriei – p. 56,162,183 Atena p. n, 67,165 Atena, zeiţă p. 129 Athribis, oraş în Egipt p. 381 Atlantic, ocean p. 81, 207 Attica p. 54
Aufidius, Gnaeus Orestes, consul roman p. 82
Augustin, Fericitul p. 12, 45,103, 155, 156, 381, 385, 388
Aulon, Câmpia p. 199 Auxentius, episcop p. 302 Avacum, proroc p. 21,145, 323 Avdie, proroc p. 20
Avitus, prieten apropiat al Fer.
Ieronim p. 157
Avraam, patriarh p. 16,62,67,68, 80, 83,103,121,129,138,139,143, 152,153,172,185,186,194,196-199, 219, 223, 241, 256
Azaria, personaj biblic p. 122,370
B
Baal, zeu p. 192
Baal-Ţefon, cetate în Egipt p. 226
Babilon p. 32, 107, 122, 124, 223, 258, 260, 324, 329, 355,356,358, 359, 37i
Baetica p. 185, 205, 210
Balaam, personaj biblic p. 18
Balac, fiul lui Sefor, personaj biblic p. 254
Balsamus, nume de entitate divină în mitologia gnostică p. 207
Bamot, deal la est de Moab p. 252 Barac, personaj biblic p. 37,120 Baranina, savant evreu p. 284 Barbelo, entitate divină gnostică – p. 207
Bardesan p. 182
Barnaba, Sf. Apostol p. 13,157, 262
Barzilai Galaaditul, personaj biblic p. 390
Basilide, eretic gnostic p. 207
Batşeba, personaj biblic p. 295
Becos Abacuc (Besanduc), sat din provincia Siria Palestina p. 277
Beer-Şeba p. 172
Bene-Iaakan, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 243, 244
Betleem p. 11, 24, 35, 59, 60, 69, 107,108,121,153,155,161,185,190, 208, 211, 212, 270, 272, 277, 280, 282, 283, 293, 295, 297, 313
Betulia p. 37
Beţaleel, personaj biblic p. 87 Bicri, personaj biblic p. 121 Bizanţ p. 64
Blesilla, fiica Paulei p. 25, 145, 155, 211
414
Boethius, episcop cipriot p. 302 Bordeaux p. 39
Bostra, cetate în Siria p. 183 Britannia p. 68, 81,168, 220
Britomartis, zeiţă p. 129
Brutus, Lucius lunius, fondatorul Republicii romane p. 82
C
Cadeş, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 246, 247
Cadeş-Barnea, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 255
Caecilius Statius, poet comic p. 54
Caiafa, lider religios evreu p. 52, 104, 288
Cain, fiul lui Adam p. 266
Calaguris, azi Calahorra p. 94 Caldeea p. 138,186
Callimah, poet alexandrin p. 180
Calpurnius Bestia, conspirator roman p. 184
Calpurnius Lanarius, trădător în armata romană şi poreclă aplicată lui Rufin din Aquileea p. 184, 384
Canaan p. 62,195,198, 247
Candachia, regat p. 173
Caninus p. 205
Capadocia p. 12, 68
Carneades, filosof grec p. 82
Carterius, episcop al Hispaniei p. 163,164
Cato (cel Bătrân), scriitor şi om politic roman p. 82, 97,151,175
Catullus, poet latin p. 22 Caucaz, Munţii p. 12, 92, 218 Celsus, filosof păgân anticreştin p. 60,181
Ceres, zeiţă romană p. 31
Cezar (Caius Iulius Caesar) p. 149
Cezareea (Palestinei) p. 183,190, 195, 257
Chebar, fluviu p. 245 Chedar, trib p. 222
Chehelata, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 238, 239
Chibrot-Hataava, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 234
Chiriac, episcop cipriot p. 302 Chremes, personaj în Arta poetică a lui Horatius p. 26
Chromatius, episcop de Aquileea p. 94, 271
Chrysippos, filosof grec p. 65, 96,165
Cicero, scriitor şi om politic roman p. 13, 23, 24, 27, 53, 54, 56, 66,70,72,81,82,89,149,175,176, 180,184, 210, 265, 274, 285, 287, 293, 294, 359
Cilicia p. 165
Ciprian, diacon p. 385
Ciprian al Cartaginei, scriitor bisericesc, Sf. p. 73, 86,148,181, 184, 283
Cipru p. 301
Cissa, oraş în regiunea Liburnia, în nordul Dalmaţiei p. 161
Claudius, împărat roman p. 152 Cleanthes, filosof grec p. 65,165 Clement Alexandrinul p. 183, 290 Cleopa, Sf. Apostol p. 131 Cleopatris, cetate egipteană p. 381 Clitomah, filosof grec p. 82 Cnaeus Naevius, poet roman p. 90 Constantin I, cel Mare p. 68,169, 184
Constantinopol p. 55, 91,92,299, 300
Constantius al II-lea, împărat roman p. 90,165
Core, personaj biblic p. 123, 124, 142, 236
Cornelia, soţia lui Sempronius Gracchus p. 2.7
415
Cornelius, centurion roman p. 84,184, 257
Cornutus, filosof p. 183
Crantor, filosof grec p. 82 Crassus, Publius Licinius, nobil roman p. 82
Crates din Teba, filosof grec p. 67,151,187
Cresus, rege al Lidiei p. 25, 65, 86, 286
Creta p. 78,129,167
Crotona p. 11
Cydnus, fluviu p. 92
D
Dacia p. 92
Dalila, personaj biblic p. 195 Dalmaţia p. 78, 92,161 Damasc p. 13, 20,121,152,192 Damasus, papă al Romei p. 268, 282
Dan, trib şi regiune p. 153, 198, 255
Danae, personaj mitologic p. 52, 53
Daniel, proroc p. 15, 22, 32, 42, 66,98,122,258,294,329,367,370
Dardania p. 92
Dares, personaj al Eneidei p. 383 Darius I, rege al perşilor p. 86, 218 Datan, personaj biblic p. 236, 324 David, psalmistul p. 14,16,19, 22, 26, 42, 61, 73, 77, 82,101,111,116, 121,123,132,133,135,181,192,209, 214, 223, 226, 244-246, 263, 272, 274,285,314,331,332,338,363,390
Debora, prorociţă p. 37,120 Dedal, erou mitologic p. 58 Demetrian, destinatarul unor epistole ale lui Lactantius p. 288 Demetrius, episcop al Alexandriei p. 183, 334
Demetrius, scriitor păgân anti
creştin p. 181
Democrit, filosof grec p. 81 Demostene, orator grec p. 13,15, 53, 54, 66, 70,175, 287, 362 Desiderius, prieten şi curier al Fer.
Ieronim p. 193
Dibon-Gad, popas al evreilor la
ieşirea din Egipt p. 251, 252
Dictenius, episcop din Palestina –
p. 302
Didim cel Orb, scriitor bisericesc p. 162,188,194, 283, 284, 291, 292
Diogenes din Sinope, filosof grec p. 82
Dionisie, episcop de Alexandria p. 183
Dionisie, episcop de Lydda p. 302, 3u
Dionisie, episcop de Corint p. 182
Dionisie din Heracleea, filosof grec p. 294
Dionysios cel Bătrân, tiran al
Siracuzei p. 11
Dionysos, zeu p. 100
Dioscor, medic p. 184
Doeg, personaj biblic p. 61
Dofca, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 230, 231
E
Eber, fiul lui Şelah, personaj biblic p. 197
Edom vezi Idumeea
Efa, trib şi regiune p. 259
Efes p. 12
Efraim, trib şi regiune p. 20, 21, 162, 255, 341
Efrata p. 59,108,121
Efron Heteeanul, personaj biblic – p. 62
416
Egee, Marea p. 161
Egina p. 11
Egipt p. 11, 12, 18, 58, 62, 68, 85, 92, 95,105,130,163,172, 210, 217, 220-226, 233,247, 256, 266, 274, 300, 302, 303, 310, 334, 337, 363 Elcana, tatăl prorocului Samuel – p. 331
Eleazar, fiu al lui Aaron p. 248, 254
Elena, personaj mitologic p. 159, 383
Eleusis, centru religios grecesc, la
vest de Attica p. 182 Eleutheropolis, cetate din pro
vincia Siria Palestina p. 277 Eli, preot p. 177, 262 Elihu, personaj biblic p. 249 Elim, popas al evreilor la ieşirea
din Egipt p. 228-230 Elimas, personaj biblic p. 328 Elisabeta, mama Sf. Ioan Botezătorul p. 122
Elisei, proroc p. 70,187 Emesa, cetate în Siria p. 183,195 Emor, personaj biblic p. 62 Empedocle, filosof grec p. 287 Enac, personaj biblic p. 153 Endor p. 250
Enea, părintele legendar al poporului roman p. 152,153
Enoh, personaj biblic p. 76,195 Enom, personaj biblic şi nume de
regiune p. 192,198,199 Entellus, personaj al Eneidei p. 383 Eol, zeu roman p. 30 Epafras, personaj biblic p. 83 Epicur, filosof grec p. 184 Epifanie de Salamina, Sf. p. 50, 60, 61, 64,118, 275, 277, 299,300, 302
Epimenide, poet şi filosof grec – p. 180
Epir p. 92
Ermoghen, personaj biblic p. 104 Erythros, cetate egipteană p. 362 Eschil, dramaturg grec antic p. 64 Eschine, orator şi om de stat
grec p. 13, 53, 54
Esop, fabulist grec p. 259
Estera, personaj biblic p. 22,121, 258
Etam, regiune în Deşertul Egiptului, în nordul Mării Roşii p.226-228
Etiopia p. 12,17, 352
Etna, vulcan p. 30
Etruscă, Marea p. 217 Eţion-Gheber, popas al evreilor la
ieşirea din Egipt p. 236,245,246 Eubulus, crainic p. 295 Eudemon, episcop al oraşului
Geras p. 381
Eudoxia, împărăteasă romană – p. 261
Eufrat p. 92
Eugenius, uzurpator p. 91
Eulogius, episcop din Palestina – p. 302, 309
Eurydice, soţia lui Acrisios din
Argos p. 52
Eusebius, episcop palestinian – p. 302
Eusebius, monah acuzat de origenism, unul dintre „fraţii lungi” p. 299
Eusebius al Emesei p. 183,195
Eusebius de Cezareea, istoric bisericesc p. 55,181,182,183,190, 195, 283, 291, 292
Eusebius de Vercelli, episcop p. 96
Eusebius din Cremona, călugăr, preot şi discipol al Fer. leronim p. 24, 51, 97, 200, 313
417
Eustathius, arhiepiscop al Antiohiei p. 183,195
Eustochia, fiica Paulei p. 25, 34, 145,146,154, 363
Eutasius, episcop cipriot p. 302
Euthymius, monah acuzat de origenism, unul dintre „fraţii lungi” p. 299
Eva, protopărinte – 332, 375
Evangelus, preot p. 194
Exuperius, episcop de Toulouse p. 33
Ezdra, personaj biblic p. 22, 210
F
Fabian, papă al Romei p. 291
Fabiola, tânără aristocrată romană p. 101, 107, 211-213, 216-218, 220, 221
Fabricius Luscinus, Gaius, om politic şi militar roman p. 52, 70
Fanuel, personaj biblic p. 36,122, 267
Faraon p. 34, 171, 222, 227, 258, 293, 326
Faustinus, prieten al Fer. leronim p. 99
Fazga, munte p. 251, 252, 255
Fenicia p. 92
Fighel, personaj biblic p. 104 Filimon, Sf. Apostol p. 23 Filip, Sf. Apostol p. 16,17, 202 Filon din Alexandria, filosof p. 182 Finees, mare preot p. 39, 42,101, 146,254
Furia, prietenă a Fer. Ieronim p. 25, 34
Furius Camillus, Marcus, om de stat şi militar roman p. 25, 27, 70,148,220
G
Gad, trib p. 39, 254
Gades, cetate p. 12
Galaad, regiune la est de Iordan p. 255, 259
Galenus, Aelius, medic antic p. 31
Gallia p. 91,168, 207
Gallus, Lucius Caninius, om politic roman p. 82
Gamaliel, lider religios evreu p. 14, 52
Garizim, munte p. 68
Garrone, fluviu p. 207
Gavriil, arhanghel p. 288, 310 Gaza p. 17, 20
Geras, cetate în Egipt p. 381 Ghedeon, personaj biblic p. 130
Ghenadie, episcop p. 302
Ghesen (Goşen) Ramses, regiunea locuită de evrei în Egipt p. 223-225
Ghilgal, cetate p. 210
Goliat, personaj biblic p. 181
Gomer, soţia prorocului Osea p. 181
Gorgias, sofist şi retor grec p. 58
Gratianus, împărat roman p. 91 Grecia p. 73, 74, 92
Grigorie de Nyssa, Sf. p. 183
Grigorie Luminătorul (fost Teodor), Sf. p. 183
H
Hadrian, împărat roman p. 68, 182
Halys, râu p. 92
Hanibal, general cartaginez, inamic al Romei p. 389
Harada, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 239, 240
418
Haran, fiul lui Terah, personaj biblic p. 197
Haşerot, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 235, 236, 255
Haşmona, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 242
Haţor, cetate p. 210
Hebron (Arboc) p. 62
Hecuba, personaj mitologic p. 90
Heldad, preot în V.T. p. 234
Helianus, episcop din Palestina p. 302
Helicon, vârf muntos p. 73
Heliodor, episcop de Altinum p. 78, 211, 219
Helpidius, episcop cipriot p. 302 Hera, personaj mitologic p. 166 Heraclide, episcop cipriot p. 302 Heraclius, diacon p. 161,190 Hercule, personaj mitologic p. 182 Hermagoras din Temnos, retor grec p. 24
Herodot, istoriograf grec p. 12, 70, 218
Heron, episcop de Limnodos p. 362
Hesiod, poet grec p. 64, 90 Hesychius, magistrat p. 52 Hiarcas, înţelept indian p. 12 Hir, personaj biblic p. 208 Hiram, personaj biblic p. 87 Hispania Spania p. 12, 94, 132, 164,185,189, 207
Homer, poet grec p. 18, 55, 64, 70,180, 290
Hor, munte p. 247-249 Hor-Haghidgad, munte p. 244 Horatius, poet latin p. 17, 22, 26, 54, 74, 91, 265, 290
Horeb, munte p. 255
Hulda, personaj biblic p. 120
I
Iaboc, râu p. 130
Iacov, patriarh p. 20, 29, 39, 62, 66, 80, 82,111,130,132,143,162, 172,198, 219, 239, 254, 289, 310, 338
Iacov, Sf. Apostol, ruda Domnului p. 23, 58
Iam Suph, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 229, 230 tambres, mag p. 328 Iannes, mag p. 328
Icabod, personaj biblic p. 146
Idumeea Edom, trib şi regiune la sud de Marea Moartă p. 20,237, 247-249, 254
Ieftae, personaj biblic p. 83 Iehonia, rege al regatului Iuda – p. 19
Iehu, rege al lui Israel p. 70
Ieremia, proroc p. 22, 33, 56, 57, 70,120, 316
Ierihon, cetate p. 106, 210, 253, 255
Ieroboam, rege al lui Israel p. 19, 324
Ierusalim, ceresc p. 13, 19, 21, 33, 37, 38, 51, 63, 67-70, 77, 80, 1O6, 107, IO9, 112, 120, 132, I52, 162, 181,185,190,192,195,196,198,201, 2O8, 210, 215, 217, 218, 238, 266, 270, 277, 283, 302, 3O9, 321, 324, 329, 331, 337, 356, 389
Iesei, tatăl regelui David p. 58, 133, 205
Ietro, socrul lui Moise p. 232 Iezechia, rege al regatului Iuda – p. 93,191,193
Iezechiel, proroc p. 16, 22, 28,115, 118,145,173,181, 201, 245 lie-Abarim, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 250, 251
419
Ilarie, episcop de Poitiers (Pictavium) şi scriitor creştin, Sf. p. 41, 56, 74,86, 96,184, 276, 289
Ilarion, monah p. 68, 70
Ilie, proroc p. 19, 37, 70, 76, 187, 214, 241
Iliria (Illyricum), provincie romană p. 78,132,168,186
India p. 12, 78, 81,137,183, 222 Ioab, personaj biblic p. 74,121 Ioan, episcop al Ierusalimului – p. 50, 64, 269, 272, 278,302,309 Ioan, Sf. Apostol şi evanghelist – p. 15, 23, 42, 57, 75, 76,112,142, 207, 307, 318, 350
Ioan Botezătorul, Sf. p. 80, 165, 173.198
Ioan Gură de Aur, Sf. p. 299 Ioatam, rege al regatului Iuda – p. 191,193
Ioil, proroc p. 20
Iona, personaj biblic p. 21,79,387 Ionadab, personaj biblic p. 70 Ionatan, fiu al regelui Saul p. 253
Ionică, Marea p. 161
Iordan p. 19, 70, 84,104,171,172, 186,210,217,223,247,248,253-255 Iosafat, rege al regatului Iuda – P. 93
Iosedec, personaj biblic p. 210 Iosephus Flavius, istoric evreu – p. 109,111,182,188,198
Iosia p. 162
Iosif, patriarh p. 20, 33, 105, 130, 140,187, 258, 259
Iosif, logodnicul Fecioarei Maria p. 58,155
Iosua, mare preot p. 106, 210 Iosua Navi, personaj biblic p. 232, 254
Iotbata, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 244, 245
Iov, personaj biblic p. 19, 42,162, 195, 378
Iovianus, împărat roman p. 71, 91 lovinianus, eretic p. 39
Ipolit, episcop al Romei, Sf. Mucenic p. 183,189, 289
Irineu de Lyon, Sf. p. 182,195, 207 Irod Agrippa I, rege al iudeei p. 50 Irod cel Mare, rege al iudeei p. 58, 59, 334
Isaac, patriarh p. 80, 83,129,143, 150,162,172
Isaia, proroc p. 19, 22, 38, 50, 60, 61,124,181,189,190,193, 243, 283, 322
Isauria, regiune în Asia Mică p. 300
Isav, fiu a lui Isaac p. 83,195,198
Isidor, episcop al oraşului Athribis p. 381
Isidor, preot din Alexandria p. 279, 304-306
Ismael, fiu al lui Avraam p. 83
Isocrate, orator grec şi profesor de retorică p. 159
Israel, poporul lui — p. 19-22, 38, 39. 56, 58-60, 62, 68, 81,101,102, 113,120,122,130,139,187,190,192, 193, 200, 201, 208, 219, 221, 223-225, 231-235, 241, 247-251, 254, 255, 258, 266, 301, 321, 324, 326, 370
Isus, fiul lui Navi p. 19
Italia p. 78, 85, 89, 168, 211, 218, 297, 313. 388, 390
Italica, cohortă p. 257
Iuda, patriarh p. 246
Iuda, trib şi regiune (Iudeea) p. 19, 2, 37, 59,60, 68, 81,124,130,139, 191-193. 255, 367, 370
Iuda Iscarioteanul, apostolul trădător p. 51, 52, 56, 66, 71
Iuda Tadeul, Sf. Apostol p. 23
420
Iuda Zelotul, identificat cu Simon Zelotul sau cu Iuda Tadeul – p. 290
Iudita, personaj biblic p. 37,121, 267
Iulia Concordia, cetate în nord-estul Italiei p. 267
Iulian Apostatul, împărat roman p. 60, 91,182
Iulian Sava, Sf. p. 70
Iulius Africanus, istoric p. 183 Iulius Salinator, ofiţer roman p. 184
Iustin Martirul şi Filosoful, Sf. p. 182
Iuvencus, preot şi poet creştin p. 184
Izreel, cetate p. 181
J
Jupiter, zeu p. 68
K
Kedarlaomer, rege al Elamului p. 199
L
Laban, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 255
Lactantius, scriitor bisericesc p. 73, 86,181,184, 288
Lameh, fiul lui Matusal, personaj biblic p. 266
Laodiceea p. 183
Latium, regiune în Italia centrală p. 153
Laton, cetate în Egipt p. 381
Lazăr, cel înviat p. 79,83,204,349
Lazăr, săracul din parabolă p. 80, 162, 216
Levi, patriarh şi trib p. 195,196
Leusibora, nume de entitate divină în mitologia gnostică p. 207
Liban p. 120
Liber, zeu (Bacchus) p. 31
Libna, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 237, 238
Libya p. 387
Lidia p. 65
Limnodos, cetate egipteană p. 361
Lipari, arhipelag p. 30
Locurile Sfinte vezi Ţara Sfântă
Lot, nepotul lui Avraam p. 153, 177,186
Luca, Sf. Apostol şi evanghelist p. 23, 62, 229, 334, 346
Lucanus, poet roman p. 72
Lucian, preot p. 183
Lucilius, Gaius, scriitor latin p. 283
Lucinus din Baetica, nobil p. 185, 190, 205, 206, 207, 208, 210
Lugdunum (Lyon) p. 91
Lydda, cetate p. 191
Lysias, retor grec p. 70
M
Macabei, familie de evrei patrioţi din sec. II-I î.Hr. p. 158, 371
Macarie, ascet p. 268
Macarie cel Mare, Sf. p. 70 Macedonia p. 92
Macedonius, episcop cipriot p. 302
Machelot, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 240
Madian, trib şi regiune p. 172, 254, 259
Maeotida, Marea (de Azov) p. 218
Magna Graecia p. 11
Magnus, Flavius, orator p. 179
Malhion, preot p. 183
Maleahi, proroc p. 14, 21, 60,102
421
Manase, patriarh, trib şi regiune – p. 39,162, 214, 254, 255
Mani, întemeietorul maniheismului p. 286
Marcella, nobilă romană p. 38, 75,120,122, 270, 334 Marcellus, nume al mai multor
nobili romani din sec. I î.Hr. p. 82 Marcian, episcop cipriot p. 302 Marcion, eretic p. 286 Marcu, eretic p. 207 Marcu, Sf. Apostol şi evanghelist – p. 23, 56, 60, 61, 336 Mardoheu, personaj biblic p. 258 Marea Moartă p. 186
Maria, Sf. Fecioară p. 106, 128, 129,132,155,207,218,310,344,345 Maria, sora lui Lazăr p. 186 Maria Magdalena, Sf. p. 77,120 Mariam, sora prorocului Moise – p. 34,121, 215, 227, 235, 247 Marius, general şi om politic
roman p. 82,149 Marta, sora lui Lazăr p. 186 Matana, popas al evreilor la ieşi
rea din Egipt p. 251, 252 Matei, Sf. Apostol şi evanghelist – p. 23, 59, 202, 221, 223 Matusalem, personaj biblic p. 89 Maximilla, eretică p. 283 Maximus, Quintus Fabius (Cunctator), om politic şi general roman p. 82, 389
Maximus, uzurpator p. 91 Mazuroth, constelaţie p. 114 Măslinilor, Muntele p. 65 Medad, preot în V.T. p. 234 Media p. 91
Mediolanum p. 271 Melania Romana, Sf. p. 65 Melchisedec, rege al Salemului – p. 106,158,194-199
Melita, insulă (Malta) p. 219 Meliton, episcop de Sardes p. 182 Memfis p. 11
Menandru, poet dramatic grec p. 54, 70,180
Mara (fostă Merra), nume de apă şi de regiune p. 172, 227-229
Mesopotamia p. 62, 68, 85, 130, 186
Metellus, nume al mai multor nobili romani din sec. I î.Hr. p. 82
Metodiu de Olimp, scriitor bisericesc p. 181
Migdol, cetate în Egipt p. 226,227 Miheia, proroc p. 21,173
Miltiade, apologet p. 183
M inerva, zeiţă p. 72
Minucius Felix, apologet p. 86,183 Misael, personaj biblic p. 122, 370 Mitca, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 241, 242
Mithra, zeu p. 100
Mitridate, regele Pontului p. 291
Mnaseas, episcop de Limnodos p. 361
Moab, trib şi regiune la sud-est de Marea Moartă p. 19, 20, 230, 250-254
Moise, proroc p. 19, 44, 66, 73, 80, 82, 85, 93,101,116-119,121127 128,169,170,172,180,195,210,215, 217,221-223,227 232-236,241,247, 249, 250, 253-255, 266, 301, 317, 327329 331-333 34i. 346, 365
Montanus, schismatic p. 215, 283 Mopsus, întemeietor legendar al
Mopsuestiei p. 90
Moreşet p. 21
Moserot, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 242, 243
Musaios, episcop de Achaeus p. 381
422
N
Nabat, personaj biblic p. 19, 324
Nabot, personaj biblic p. 214
Nabucodonosor II, rege al Babilonului p. 93, 210, 258, 370
Nahaliel, vale la est de Moab p. 252
Nahor, fiul lui Serug, personaj biblic p. 197
Naum, proroc p. 21
Navi, personaj biblic p. 19
Nazaret p. 58
Nebo, munte p. 210, 253, 255
Nebridius, fiul lui Nebridius şi al Salvinei p. 261
Nebridius, soţul Salvinei p. 256, 257, 259, 260
Nebuzaradan, general asirian p. 210
Neemia, personaj biblic – 22, 210 Neftali, trib şi regiune p. 255 Nepotianus, nepotul episcopului Heliodor de Altinum p. 78, 79,
82, 84, 87, 92, 94, 211
Nero, împărat roman p. 34, 213
Niceea p. 169, 285, 286, 292, 310
Nicodim, membru al Sinedriului p. 135,172, 284
Nicomachus Flavianus, Virius, om politic şi literat roman p. 12
Nikiu, oraş în Egipt p. 381
Ninive p. 21, 80, 214
Niobe, personaj mitologic p. 90, 166
Nitria, aşezământ monahal în Egipt p. 296,298-300,302,303, 305,308
Noe, personaj biblic p. 128, 171, 176,195,197-199
Noemina, personaj biblic p. 38
Norbanus, episcop cipriot p. 302
Novatus din Cartagina, preot schismatic p. 99, 215
Numantia, cetate în Hispania p. 220
Numenius din Apameea, filosof p. 183
Numidia p. 149
O
Oasis p. 91
Obot, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 249, 250
Oceanus, nobil roman p. 50, 97, 99,163,178, 211, 270, 281, 282
Oea (astăzi Tripoli), cetate în Libya p. 387
Offellius, episcop al oraşului Cleopatris p. 381
Og, rege al Vasanului p. 252 Olimp, munte p. 30
Olofern, general asirian p. 37, 210 Omboes, cetate egipteană p. 362 Onisim, personaj biblic p. 104,276 Ophir p. 136
Origen, scriitor bisericesc p. 61, 95, 96, 98, 99, 111, 136, 160, 181, 183,188, 190,194, 267-269, 276, 277, 281-284, 286, 288, 289-292, 294, 296, 298-304, 306, 308, 310-313,317-330,332,334,336,337, 343-352,354,355 358,362,374,376 Orion, constelaţie p. 114 Orontes, fluviu p. 92
Osea, proroc p. 19, 20, 58, 80,181, 201
Ostia, port al Romei p. 211 Ozia, rege în Iuda p. 192
Palestina p. 12, 68, 92, 136, 277, 280, 295, 301
Pamfil de Cezareea, Sf. p. 183, 269, 282, 291, 292
423
Pamfilia, regiune în Asia Mică p. 300
Pammachius, fost senator roman, Sf. p. 50,144,145,147-149,152, 153,2u, 219,270,281,282,294,334 Pan, zeu p. 135
Paneas, un alt nume al regiunii Dan p. 198
Pannonia p. 92,133,161,190
Panten, filosof p. 183
Papias, episcop de Hierapolis, Sf. p. 188, 207
Papinianus, jurisconsult roman p. 212
Papirius, comandant şi dictator roman p. 220
Paran, pustiu p. 234-236, 246, 255, (muntele) 334
Parcele, zeiţe p. 246
Parthia p. 220
Paula, nobilă romană p. 25, 82, 145,154, 211, 363, 383
Paulin de Nola, Sf. p. 11, 66, 71, 97, 293
Paulina, fiica Paulei p. 50,144-147, 155, 211, 219
Paulinianus, preot, fratele Fericitului Ieronim p. 97, 155, 271, 278, 382
Paullus, Lucius Aemilius, om politic roman p. 82
Pavel, episcop de Erythros p. 362
Pavel, numele a doi episcopi din Palestina p. 302
Pavel, monah, curier al lui Augustin p. 161
Pavel, Sf. Apostol p. 13-16, 23, 40, 42, 47, 48, 50, 60-62, 66, 78, 84, 99,129,131,156-159,162,166,173, 176,177,180, 185,189, 203, 204, 212, 219, 222, 229, 242, 265, 276, 288, 290, 303, 307, 310, 313, 316, 318,322,325-327,330,341,346-348, 357, 367, 371, 374, 375
Pavel Tebeul, Sf., ascet p. 70
Pământul Făgăduinţei vezi Ţara Sfântă
Peleg, fiul lui Eber, personaj biblic p. 197
Pelusium, cetate în Egipt p. 291
Pericle, om politic p. 82
Perseus, personaj mitologic p. 53
Persius Flaccus, Aulus, poet latin p. 28, 72, 383
Petra p. 19, 38
Petru, Sf. Apostol p. 13,15, 23, 42, 47,60,61,78,107,129,137,157-159, 162, 173, 214, 257, 290, 303, 310, 312, 329, 336, 349, 374
Petuel, tatăl prorocului Ioil p. 20
Philostratus, sofist grec p. 12
Phison, fluviu p. 12
Photinus, episcop de Sirmium p. 133
Pi-Hahirot, cetate între Migdol şi Marea Roşie p. 226, iiq
Pierius, preot p. 183
Pilat din Pont p. 202, 320, 321
Pindar, poet grec p. 22, 64
Pirinei, Munţii p. 207
Piso, Gaius Calpurnius, consul roman p. 82,166
Pisozus, episcop al oraşului Geras p. 381
Pitagora, filosof şi matematician grec p. 11, 70, 81,153, 287
Platón, filosof grec p. 11, 15, 53, 58, 70, 82, 89,102,142,168,175, 182,183 285, 287, 362
Plautius Lateranus, senator roman p. 213
Plautus, dramaturg latin p. 54, 65, 271
424
Plinius cel Tânăr, epistolograf şi om politic roman p. 13,199
Plutarh, istoric grec p. 184 Poitiers (Pictavium) p. 41 Policarp, episcop de Smirna, Sf. p. 188
Pompei, general roman p. 220 Pont p. 68, 220
Porphyrius, episcop din Palestina p. 302
Porphyrius, filosof păgân anticreştin p. 60,181, 283, 288
Portul roman p. 152, 219, 220 Posidonius, filosof grec p. 82
Potin, Sf. Mucenic p. 183 Praesidius, diacon p. 384
Priam, personaj mitologic p. 90 Principia, fecioară p. 120,144 Priscila, personaj biblic p. 122 Priscus, crainic p. 295 Procopius, uzurpator p. 91 Profuturus, curier al Fer. Augustin p. 46, 49, 386, 387
Propontida, numele antic al Mării Marmara p. 335
Publilius Syrus, scriitor latin p. 24
Publius, guvernator al insulei Malta p. 219
Pulvillus, Marcus Horatius, consul roman p. 82
Punon, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 248, 249
Putifar, personaj biblic p. 105 Pyrrhus, rege al Epirului p. 52, 286
Pytius p. 91
Q
Quintilian, teoretician şi profesor de oratorie p. 54, 55,64,175,184
Quintus Ennius, scriitor roman – p. 90, 274
Quintus Fabius Maximus Cunctator p. 212
Quintus Fabius Pictor, istoric roman p. 87
Quadratus, apologetp. 182
R
Rafîdim, munte şi popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 230-233, 301
Rahela, personaj biblic p. 121,146, 172
Ramses vezi Ghesen
Rapsaces, mesager al lui Sanherib, regele Asiriei p. 210
Rebeca, soţia patriarhului Isaac p. 121,172
Rechab, personaj biblic p. 70
Regulus, Marcus Atilius, om politic şi militar roman p. 70
Reu, fiul lui Peleg, personaj biblic p. 197
Rhodos p. 13
Rimini, oraş în Italia p. 165
Rimon-Pereţ, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 237
Risa, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 238
Ritma, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 236, 237
Roboam, rege al lui Israel p. 190 Roma p. 12, 25,75,78, 82,120,147, 154,165,179,183,185,189,213,215, 216, 218-220, 267, 268, 270, 271, 281, 282, 294, 297, 298, 313, 334, 336, 388
Ron, fluviu p. 207
Roşie, Marea p. 222, 227-230, 248 Ruben, trib p. 39, 254
425
Rufin din Aquileea, călugăr şi istoric creştin p. 50, 51, 65,120, 179,184, 200, 267-270, 384
Rufinus, Flavius, consul roman p. 91
Rufinus, preot p. 200, 271
Rut, personaj biblic p. 19,121
S
Sabbatios, episcop de Erythros p. 362
Sadoc, personaj biblic p. 19
Safira, personaj în Faptele Apostolilor p. 72,150
Salamina, oraş grecesc p. 50, 300 Salem p. 62,172,195-199
Salfaad, personaj biblic p. 121, 254
Sallustius, istoric şi om politic roman p. 70, 92,184
Salvina, tânără aristocrată romană p. 256, 261
Samaria p. 20,193
Samson, personaj biblic p. 195, 242, 243
Samuel, proroc p. 19,111,177 Sardanapal, rege asirian p. 34, 65 Sarepta p. 37
Sarra, soţia lui Avraam p. 62,103, 121,153,196
Saturn, zeu p. 18
Saturnin, episcop din Palestina p. 302
Saul, rege a lui Israel p. 19, 61
Scaevola, Quintus Mucius Augur, om politic roman p. 82
Scaurus, Marcus Aurelius, om politic roman p. 82
Scipio (cel Bătrân) p. 149
Scipio (cel Tânăr) p. 220
Sciţia p. 92
Scythopolis p. 198
Sebesius, discipol al Fer. Ieronim p. 179
Sedechia, personaj biblic p. 329 Sefor, personaj biblic p. 254 Sefora, soţia lui Moise p. 232 Segor, cetate la sud-est de Marea Moartă p. 107, 255
Seir, munte p. 255
Sem, fiu al lui Noe p. 197,199
Sempronius Gracchus, Gaius, om politic roman, unul dintre fraţii Gracchi p. 27, 70
Sempronius Gracchus, Tiberius, consul roman, tatăl fraţilor Gracchi p. 27
Sempronius Gracchus, Tiberius, om politic roman, unul dintre fraţii Gracchi p. 27, 70
Seneca, filosof roman p. 175
Septimius Severus, împărat roman p. 152
Serapeum, templu păgân din Alexandria p. 305
Serapion Mărturisitorul, episcop de Thmuis, Egipt p. 183
Serapis, zeu egiptean p. 100
Serenus, Aulus Septimius, poet roman p. 22
Serug, fiul lui Reu, personaj biblic p. 197
Set, personaj biblic p. 254
Sichem, oraş în Canaan p. 62,198 Sicilia p. 30
Sihon, rege al amoreenilor p. 252 Silvanus, episcop de Omboes p. 362
Simeon, trib p. 255
Simon leprosul, personaj biblic p. 186, 202
Simon Magul, personaj biblic p. 107
Simonide, poet grec p. 22
426
Simplicianus, episcop de Mediolanum p. 312
Sin, regiune din Deşertul Egiptului p. 230, 231, 234
Sinai, munte p. 73,196, 224, 230, 233, 234
Sinope p. 111
Sion, munte (metaforă a Ierusalimului) p. 19, 20, 61, 63, 73, 74, 116, 130, 173, 196, 206, 243, 312, 331, 355
Siracuza p. 11
Sirmium p. 133
Sisinnius, diacon p. 383,388,389 Socrate, filosof grec p. 70, 81, 82 Sodoma p. 107,159,177,186,199, 324
Sofocle, poet grec p. 64
Sofonie, proroc p. 21
Solomon, rege al Israelului p. 19, 22, 42, 66,122,123,130,172,180, 190,192,193, 200, 201, 203, 263
Spania vezi Hispania
Stesichoros, poet grec p. 159, 383 Strabon, istoric şi geograf grec p. 12
Stridon, cetate din Dalmatia p. 267
Sucot, cetate egipteană la graniţa de nord-est p. 198, 225, 226
Susana, personaj biblic p. 32
Symmachus, traducător al V.T. p. 111,112,123,124,136, 139,144, 179
Syrtis, cetate în Africa p. 387
ş
Şafer, munte p. 239
Şave, Valea p. 199
Şeba, personaj biblic p. 121
Şeba (Saba), regat p. 121, 259
Şelah, fiul lui Arfaxad, personaj biblic p. 197
Ştefan, Sf. Arhidiacon p. 62, 326
T
Tabor, munte p. 73
Tacitus, istoriograf roman p. 213, 285
Tahat, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 240, 241
Tamara, personaj biblic p. 104, 246
Tantal, personaj mitologic p. 12, 166
Tarah, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 241
Taţian, apologet p. 182
Taţian, prieten al Fer. Ieronim p. 100
Taxila, cetate p. 12
Teba p. 67,166
Tecoa p. 121
Telamon, erou mitologic p. 81
Teodor, monah p. 298
Teodora spaniola, soţia lui Lucinus din Baetica p. 185, 205, 210
Teodosie, episcop de Nikiu p. 381
Teodosie, episcop palestinian p. 302
Teodosie I, cel Mare, împărat roman p. 52, 72, 91,100
Teofil, patriarh al Alexandriei p. 100, 272, 295-302,309,311-313, 330, 334-337, 362, 363
Teofil, prieten al Sf. Apostol şi evanghelist Luca p. 334
Teopempt, episcop de Nikiu p. 381
Terah, fiul lui Nahor, personaj biblic p. 197
Terentius, dramaturg latin p. 31, 53, 54, 70,157
427
Terenuthis, oraş în Tebaida p. 381
Tertulian, scriitor creştin p. 73, 86, 99,120,141,183, 283
Thagaste (Algeria) p. 45
Thamuz, dumbravă p. 69
Theodotion, traducător al V.T. p. 111,136,139
Therasia, soţia Sf. Paulin p. 71
Thessalia p. 92
Tibru p. 152,153
Timasius, Flavius, general roman p. 91
Timotei, episcop al oraşului Laton p. 381
Timotei, Sf. Apostol p. 14, 23, 31, 85,117, 259, 262, 266, 278
Tireniană, Marea p. 30
Tit, Sf. Apostol p. 13, 14, 23, 78, 117,180
Titiana, mama Furiei p. 25
Titus, episcopul Bostrei p. 183
Titus, împărat roman p. 109
Titus Livius, istoriograf roman p. 11, 70
Triphyllius al Ciprului p. 183
Tripoli vezi Oea
Tofel, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 255
Toma, Sf. Apostol p. 78
Toulouse p. 33
Toxotius, soţul Paulei, tatăl Paulinei şi socrul lui Pammachius p. 154
Tracia p. 91, 92
Traian, împărat roman p. 152 Tranquillinus, roman p. 99 Troia p. 90,159
Tucidide, istoriograf grec p. 70, 92,199
Tyr, oraş în Liban p. 20, 87, 112, 139,140,180, 218, 239, 289
Ţ
Ţalmona, popas al evreilor la ieşirea din Egipt p. 248, 249
Ţara Sfântă Pământul Făgăduinţei Locurile Sfinte p. 69, 186,187, 210, 217-219, 223, 226, 236, 247, 248, 253, 254, 256, 313
Ţoar vezi Segor
Ţohar, personaj biblic p. 62
U
Ulise, personaj mitologic p. 110
V
Valaam, personaj biblic p. 18, 217, 254
Valens, împărat roman p. 91
Valentin, gnosticul p. 286
Valentinian I, împărat roman p. 91
Valentinian II, împărat roman p. 91
Vasan, regat situat la sud-est de Marea Galileei p. 252
Vasile cel Mare, Sfântul p. 183, 289
Veii, cetate etruscă p. 25
Veniamin, patriarh, trib şi regiune p. 84,146,173,191
VenusVenera, zeiţă p. 31, 69
Vergilius, poet roman p. 18, 27, 35,67,70,81,89,92,146,148,153, 212, 216, 220, 335, 383, 389
Verses, episcop de Omboes p. 362
Vespasian, împărat roman p. 109
Vezuviu, vulcan p. 30
Victorin de Pettau, episcop şi scriitor creştin p. 73, 86, 86, 96,184, 289
428
Vigilantius, preot p. 74, 94
Vincentius, preot p. 97, 297
Vitalis, preot p. 190
Volcatius Gallicanus p. 180
Vulcan, zeu p. 30 Zaheu, vameş p. 154,186, 259
Zared, vale şi râu care se varsă în
Marea Moartă p. 251, 252
Zebbinus, episcop din Palestina – p. 302
Zenon, curier al Fer. Ieronim –
X p. 190
Xenofon, istoric p. 53, 82
Xerxes I, rege persan p. 93 Zenon, numele a doi episcopi ciprioţi p. 302
Zeus, zeu p. 53
Z Zimri, personaj biblic p. 254 Zorobabel, personaj biblic p. 124,
Zaharia, proroc p. 21, 57, 201 210
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE 5
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 9
Epistola LIII (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 13
Epistola LIV (trad, de Ana-Cristina Halichias) 27
Epistola LV (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 41
Epistola LVI (trad, de Traian Diaconescu) 47
Epistola LVII (trad, de Constantin Răchită) 52
Epistola LVIII (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 68
Epistola LIX (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 77
Epistola LX (trad, de Florentina Nicolae) 80
Epistola LXI (trad, de Ştefan Cucu) 96
Epistola LXII (trad, de Ştefan Cucu) 101
Epistola LXIII (trad, de Ştefan Cucu) 102
Epistola LXIV (trad, de Florentina Nicolae) 103
Epistola LXV (trad, de Florin Filimon) 122
Epistola LXVI (trad, de Dan Negrescu) 146
Epistola LXVII (trad, de Traian Diaconescu) 157
Epistola LXVIII (trad, de Dan Negrescu) 163
Epistola LXIX (trad, de Ana-Cristina Halichias) 165
Epistola LXX (trad, de Constantin Răchită) 181
Epistola LXXI (trad, de Dan Negrescu) 187
Epistola LXXII (trad, de Traian Diaconescu) 192
Epistola LXXIII (trad, de Maria-Luiza Dumitru Oancea) 196
Epistola LXXIV (trad, de Ana-Cristina Halichias) 202
Epistola LXXV (trad, de Dan Negrescu) 207
Epistola LXXVI (trad, de Diana-Maria Diaconescu) 211
Epistola LXXVII (trad, de Florentina Nicolae) 213
Epistola LXXVIII (trad, de Ştefan Cucu) 223
Epistola LXXIX (trad, de Dan Negrescu) 258
Epistola LXXX (trad, de Florin Filimon) 269
Epistola LXXXI (trad, de Diana-Maria Diaconescu) 272
Epistola LXXXII (trad, de Ştefan Cucu) 274
Epistola LXXXIII (trad, de Diana-Maria Diaconescu) 283
Epistola LXXXIV (trad, de Ştefan Cucu) 284
Epistola LXXXV (trad, de Traian Diaconescu) 295
Epistola LXXXVI (trad, de Claudiu Arieşan) 297
Epistola LXXXVII (trad, de Claudiu Arieşan) 298
Epistola LXXXVIII (trad, de Claudiu Arieşan) 299
Epistola LXXXIX (trad, de Claudiu Arieşan) 300
Epistola XC (trad, de Claudiu Arieşan) 301
Epistola XCI (trad, de Claudiu Arieşan) 302
Epistola XCII (trad, de Claudiu Arieşan) 303
Epistola XCIII (trad, de Claudiu Arieşan) 311
Epistola XC IV (trad, de Claudiu Arieşan) 313
Epistola XCV (trad, de Claudiu Arieşan) 314
Epistola XCVI (trad, de Claudiu Arieşan) 315
Epistola XCVII (trad, de Ştefan Cucu) 336
Epistola XCVIII (trad, de Claudiu Arieşan) 339
Epistola XCIX (trad, de Claudiu Arieşan) 364
Epistola C (trad, de Claudiu Arieşan) 365
Epistola CI (trad, de Traian Diaconescu) 383
Epistola CiI (trad, de Traian Diaconescu) 384
Epistola CIII (trad, de Traian Diaconescu) 386
Epistola CIV (trad, de Traian Diaconescu) 387
Epistola CV (trad, de Traian Diaconescu) 390
INDICE SCRIPTURISTIC 395
INDICE ONOMASTIC ŞI TOPONIMIC 409