ULTIMA NOAPTE A SFINŢILOR BRÂNCOVENI
Sava BOGASIU
Alpha MDN
Buzău 2014
corectura: Lidia Dinu tehnoredactare: Valentina Bucur
1
Romanul “ULTIMA NOAPTE A SFINŢILOR BRÂNCOVENI” îl dedic cu bucurie P.S. Sebastian Paşcanu, episcopul Slatinei şi Romanaţilor,
în eparhia căruia s-a născut Sfântul voievod Constantin Brâncoveanu, la Brâncoveni, un sat străvechi de pe malul Oltului, aproape de Slatina.
2
precuvântare
Cartea „ULTIMA NOAPTE A SFINŢILOR BRÂNCOVENI” este prinosul meu de recunoştinţă pentru jertfa lor măreaţă pe altarul sfânt al BISERICII şi al PATRIEI noastre străbune, ROMÂNIA.
Oricât s-a scris şi se va mai scrie despre martiriul Sfinţilor Brâncoveni, nimeni nu poate cuprinde în cuvinte omeneşti eroismul credinţei şi al iubirii lor de neam. în acest roman istorico-religios, m-am străduit cu ajutorul bunului DUMNEZEU, Care este mare, să mă transpun pentru douăzeci şi patru de ore în situaţia Brâncovenilor.
M-am dus la închisoarea lor din Edicule (Istanbul) „în duh” ca să-mi eliberez sufletul meu, gândindu-mă la cuvintele Fericitului Augustin: „neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni la Tine, Doamne”.
Am venit la ei în temniţă ca să descopăr că singura cale de mântuire este trecerea prin suferinţă aici pe pământ. Am coborât cu ei în acea groapă adâncă şi întunecată ca să pot urca tot cu ei pe scara raiului, vorba marelui poet contemporan Ioan Alexandru rapsodul Sfinţilor Brâncoveni -, care zicea aşa: „nu poţi urca fără ca mai întâi să te cobori în adâncul sufletului tău”.
M-am furişat în taină în temniţa cea mai înfricoşătoare
3
a Sfinţilor Brâncoveni, pentru ca prin rănile lor să-mi vindec durerile sufletului meu însângerat de toate răutăţile din jurul meu.
M-am apropiat de trupurile lor îngheţate de răceala închisorii ca să-mi încălzesc inima cu dragostea lor fierbinte pentru Biserică şi Patrie.
Doamne, cât de frumoase au fost clipele mele împreună cu Sfinţii Brâncoveni în temniţă, dar mai ales în ziua martirajului lor pascal, când i-am văzut ca pe nişte miei pregătiţi de jertfă, cu sufletul lor albit de credinţă şi iubire faţă de Mielul cel veşnic, Hristos, Care a luat asupra Lui toate păcatele noastre!
Am văzut în duh încoronarea lor cu coroane cereşti pe frunţile lor strălucitoare, chiar de către îngerii din ceruri veniţi la Istanbul pe data de 15 august 1714 ca să le ridice sufletele la DUMNEZEU.
în acest roman am pus mult suflet, ca de altfel în tot ce am scris. Nu pot scrie decât cu inima mea.
La sfârşitul acestei cărţi am înţeles că cel mai important lucru în această viaţă pământească este să-L iubeşti şi să-L mărturiseşti pe HRISTOS ca „DUMNEZEU ADEVĂRAT DIN DUMNEZEU ADEVĂRAT, LUMINĂ DIN LUMINĂ”.
Binecuvântare şi bucurie sfântă tuturor celor care vor găsi răgaz să îngenuncheze în faţa acestei măreţe icoane a neamului nostru: Martiriul Sfinţilor Brâncoveni.
MARE ESTE DUMNEZEU!
Sava Bogasiu
4
14 august 1714
După încă o zi de chinuri şi torturi de tot felul, puse la cale de mai-marele temnicerilor, voievodul Constantin Brâncoveanu, domnul Valahiei, dimpreună cu cel mai bun sfetnic al său, Ianache Văcărescu şi cu cei patru fii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, au fost aruncaţi din nou în aceeaşi groapă adâncă din beciurile întunecate ale închisorii Edicule din Istanbul.
Sultanul Ahmed al III-lea şi vizirul Alin Paşa, ginerele său, timp de aproape cinci luni, prin toate metodele şi mijloacele s-au străduit din răsputeri să scoată de la ei cât mai multe informaţii cu privire la bogăţiile lor din Valahia, cât şi despre sumele de bani depuse în băncile străine de la Viena şi Veneţia.
Capugiul Mustafa-aga, trimis de sultan cu firman ca să-l mazilească pe Măria Sa voievodul Constantin Brâncoveanu în ajunul praznicului Bunei Vestiri, pe 24 martie 1714, a reuşit în mare grabă ca, o dată cu arestarea întregii familii voievodale, să ia ca
5
pradă peste trei sute de care trase de boi, în care a pus tot tezaurul din vistieria Valahiei, la care s-au adăugat şi toate bunurile de preţ ale familiei domnitorului valah.
Aici, în închisoare, atât sultanul, cât şi vizirul, s-au năpustit asupra Brâncovenilor asemenea unor lupi flămânzi, cuprinşi de patima lăcomiei, ca să-i sfâşie de vii, pentru a scoate aur chiar din firele lor de păr, pe care le-au smuls cu carne cu tot.
Ienicerii i-au scos voievodului Constantin Brâncoveanu şi unghiile din carnea însângerată.
înfometaţi de atâta vreme, lipsiţi de „pâinea cea de toate zilele” şi fără apă, cu buzele umflate de sete, desculţi, fără niciun fel de încălţăminte pe pietrele colţuroase, cu lanţuri grele la picioare, ei au fost puşi pe fundul gropii întunecate din cea mai temută închisoare a Imperiului Otoman.
în acea noapte de vară, printr-o spărtură a închisorii de deasupra gropii, luna plină şi luminoasă şi-a revărsat lumina ei caldă şi sfântă peste Brâncoveni. Pe chipurile lor însângerate, la lumina vie a lunii, se vedea atâta strălucire, de parcă era aureola sfinţilor din icoanele bisericii.
Ochii lor erau plini de strălucire, deoarece Golgota suferinţei lor se transformase în acea noapte
6
într-un Tabor luminos.
Bătrânul tată, care tocmai în această noapte de priveghere împlinea onorabila vârstă de 60 de ani, cu privirea lui pătrunzătoare şi cu vocea în şoaptă, de frica ienicerilor de pază, s-a adresat aşa fiilor săi:
dragii mei, în viaţă tot omul trece prin bune, dar şi prin rele. Aici, pe pământ, viaţa omului este făcută din întuneric şi lumină, după cum avem şi noapte, şi zi, şi în curând vom trece din noapte la ziua cea mare care se apropie pentru noi toţi, atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu cel plin de lumină şi de slavă cerească.
Nu vă speriaţi de aceste chinuri şi necazuri prin care trecem acum noi toţi; să ştiţi o vorbă veche din strămoşi: „necazurile nu cad pe pietre, ci pe bieţii oameni”, ca, prin ele, oamenii să devină mai puternici şi mai strălucitori prin a lor răbdare îndelungată.
Acele scoici frumoase şi minunate pe care le vedem pe ţărmul mării sunt fructul suferinţei lor.
Nu vă temeţi de niciun chin, oricât de mare ar fi, căci toate sunt trecătoare; puţin mai este şi vom intra în lumina lui Dumnezeu, Care este mare.
-Tată, zice Mateiaş, feciorul cel mic de doar doisprezece ani, de ce necazurile pică şi pe noi, copiii?
7
puiul meu, ai observat că ploaia cade peste tot, şi peste florile mari, dar şi peste cele mici. Ce ai zice tu dacă ploaia din ceruri nu ar cădea şi peste floricele, ar mai creşte ele, ar mai înflori?
Necazurile, suferinţele din viaţă sunt ca apa de ploaie, care pe de-o parte spală tot ce este murdar, iar pe de altă parte ajută la creştere. La fel şi necazurile, durerile, când vin din voia Celui de Sus, au darul de a ne curăţa sufletele şi de a face să crească în noi roadele credinţei şi ale răbdării îndelungate.
Deodată, Ştefan, al doilea fiu al voievodului Constantin Brâncoveanu, intervine şi el în această discuţie aprinsă, legată de problema răului în lume şi de existenţa suferinţei umane.
Dintre toţi fiii domnitorului, Ştefan era cel mai cult; a studiat în ţară chiar la Academia „Sfântul Sava” de la Bucureşti şi apoi peste hotare în Constantinopol (Istanbul). El este autorul a două cărţi tipărite în limba greacă: „Cuvânt panegiric la marele Constantin” şi „Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului”, apărute în 1702.
Pentru orice tânăr de atunci, dar şi de astăzi, problema suferinţei este un subiect des întâlnit în discuţiile cu ceilalţi. Mereu ne întrebăm: de ce există suferinţă? De unde porneşte şi cum trebuie să
8
reacţionăm în faţa ei? Cum este mai bine: să ne apărăm de ea sau să o tratăm cu indiferenţă?
Ştefan încearcă să dea o explicaţie filozofică legată de suferinţă. Tocmai îl studiase pe Leibniz (1646-1716) şi pe Toma dAquino (1225-1274). Prin cuvinte simple, se străduieşte să-l convingă pe frăţiorul lui mai mic, Mateiaş, dar şi pe ceilalţi fraţi, că Dumnezeu nu este autorul răului şi al suferinţei. Răul nu există în sine; el este doar lipsa binelui. Dumnezeu se identifică cu binele, deoarece El este binele absolut.
Răul vine de la diavol, care în mod liber şi-a folosit voinţa pentru a păcătui. Ca şi omul, diavolul are voinţa liberă de a face bine sau rău.
Deoarece diavolul a căzut din harul lui Dumnezeu, el face mereu numai rău; mai mult, el îi îndeamnă pe toţi oamenii să facă şi ei tot felul de rele, care produc atâta suferinţă în lume.
Ştefan voia să le argumenteze că: răul este întotdeauna o distorsionare a unui lucru bun. Răul nu poate exista de unul singur, ci este doar o corupere a binelui. în acest sens, existenţa răului este asemănătoare cu existenţa parazitului; în spatele oricărui rău există influenţa diavolului, care urăşte mereu binele. El îi face pe oameni răi, îi determină
9
să se lupte între ei şi să distrugă tot ce e frumos, îi convinge să creeze haos în lume.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu asculta cu mare atenţie explicaţiile filozofice şi dogmatice ale lui Ştefan şi a intervenit şi el cu aceste cuvinte convingătoare:
Dumnezeu acceptă suferinţa în lume din două motive: în primul rând, ca plată pentru păcatele noastre de tot felul, pe care le facem din pruncie, după cum spune Psalmul 50: „întru păcate m-a născut maica mea”; în al doilea rând pentru a ne încerca, a ne verifica în astfel de situaţii credinţa.
Avem un frumos exemplu în Biblie, cazul lui Iov, care a suferit foarte mult, fără să fi făcut păcate mari pe pământ. Dimpotrivă, el era credincios şi ascultător lui Dumnezeu. Cu toate acestea, a fost foarte greu lovit din toate părţile, aşa cum am păţit şi noi acum. Hoţii i-au luat toate bogăţiile pământeşti, a rămas fără copii şi pe deasupra s-a ales şi cu o boală de nevindecat, urât mirositoare: lepra.
Dumnezeu a vrut să vadă cum reacţionează în astfel de momente: blestemă, înjură, se leapădă de credinţă sau, dimpotrivă, îşi pune nădejdea în Dumnezeu şi merge mai departe în viaţă tot cu Dumnezeu?
10
…
Iov a luat cu bine acest examen. în acele clipe de durere, de suferinţă, a rostit cuvintele memorabile: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!”.
Aşa am păţit şi noi acum: am pierdut tronul Valahiei, am pierdut familia, ni s-au luat toate bogăţiile, şi acum ne-am ales cu atâtea răni pe trupurile noastre şi cu închisoare grea.
Ce trebuie să facem? Ce ne-a mai rămas de făcut? La fel ca Iov, să zicem: „Dumnezeu ne-a dăruit atâtea daruri şi bucurii nesperate şi bună înţelegere în familia noastră, bunăstare din belşug, încât am putut să ajutăm mulţi săraci şi să ridicăm atâtea biserici şi mănăstiri în toată ţara, chiar şi peste hotare, la Sfântul Munte Athos, la Ierusalim etc.
Acum însă le-am pierdut pe toate. Atât ne-a mai rămas: comoara sufletelor noastre. Pe acestea să nu le pierdem!”
în continuare, Măria Sa voievodul Constantin Brâncoveanu le-a zis:
să binecuvântăm pe bunul Dumnezeu şi pentru acest pahar al suferinţei, pe care ni l-a dat să-l bem acum! A sosit momentul să înţelegem mai bine taina suferinţei prin care trecem, să ne-o asumăm
11
aşa cum este şi să nu căutăm prea multe argumente raţionale, de dezvinovăţire. Să nu uităm un lucru foarte important: suferinţa trece mai uşor dacă ne gândim la iubirea lui Hristos faţă de noi, oamenii, mai ales atunci când El a fost răstignit şi a zis cu glas tare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”.
Radu, al treilea fiu al voievodului Brâncoveanu, care se logodise cu Smărăndiţa, fiica lui Antiohie Cantemir Vodă, având gândul şi inima fierbinte la logodnica lui dragă, a grăit aşa către toţi cei de faţă:
Iubirea este unicul răspuns la suferinţă. Taina Crucii Mântuitorului Iisus Hristos este pentru noi manifestarea iubirii lui Dumnezeu, după cum citim în Evanghelie: „Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu, încât a trimis pe Unicul Său Fiu Iisus Hristos” (Ioan 3,16), ca să moară pentru noi pe Cruce.
O mamă, când naşte, trece prin durere şi suferinţă multă, dar apoi se bucură nespus că s-a născut pruncul ei. Mama suferă durerea naşterii pentru că îl iubeşte pe copilul care se naşte în familia ei. în iubire orice suferinţă este uşoară. Eu sunt convins că Dumnezeu ne iubeşte acum în această durere şi că El vrea să ne nască pe noi toţi la o nouă viaţă.
radule, îmi place tare mult cum gândeşti, spuse tatăl său, domnitorul Constantin Brâncoveanu.
12
Suferim pentru că-L iubim pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care este plin de iubire. Dacă acum ne lepădăm de Hristos, suferinţa noastră încetează prin schimbarea Ortodoxiei cu religia otomanilor, şi imediat vom fi eliberaţi din închisoarea aceasta, unde mult ne chinuim.
mai bine să murim creştineşte, decât să ne facem musulmani!, exclamă sfetnicul Ianache Văcărescu, omul de încredere al domnitorului. Religia musulmană nu este o cale de a ieşi din suferinţă. Coranul, cartea religioasă a musulmanilor, spune că răul vine din partea lui Allah: „toate sunt din partea lui Allah” (Coran 4, 78). Mulţi adepţi ai religiei musulmane îi urăsc de moarte pe creştini şi îi chinuie în fel şi chip.
în Ortodoxie descoperim iubirea ca formă religioasă, în timp ce religia musulmană promovează „războiul sfânt” (jihadul), împotriva tuturor celor care nu se închină lui Allah şi profetului său Mohamed.
eu unul vreau să rămân până la moarte ortodox, pentru că numai în această credinţă poţi muri iubind chiar şi pe cel care te omoară, spune Constantin, cel mai mare dintre fiii voievodului.
suferinţa noastră devine mai uşoară dacă
13
acum ne vom ruga mai mult la Dumnezeu; ea este un calmant. Rugăciunea în suferinţă este ca un pansament care fereşte rănile de infecţie. Rugăciunea ne dă putere şi forţă să trecem şi peste aceste momente grele, adaugă bătrânul tată Brâncoveanu, care şi-a ridicat fruntea spre cer, rostind în şoaptă rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Această rugăciune rostită încontinuu în adâncul sufletului nostru ne aduce multă alinare în suferinţele noastre, continuă el. Necazurile nu trebuie să ne sperie. Ele sunt inevitabile; le întâlnim la tot pasul; nu putem sări peste ele. Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, ne spune aşa: „în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Dumnezeu ne mângâie mereu în necazuri şi dureri.
Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul mângâierii, Cel care ne mângâie pe noi în tot necazul, spre a putea să mângâiem şi noi pe cei care se află în necazuri prin mângâierea cu care noi înşine suntem
14
mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc suferinţele lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”
(II Corinteni 1, 3-5).
Deodată, în toiul acestor discuţii foarte interesante, se aude un scârţâit puternic provocat de ridicarea uşii. Doi dintre paznicii temniţei au fost trimişi noaptea târziu de către vizirul Alin Paşa să tulbure liniştea familiei voievodale cu tot felul de insulte şi loviri peste trupurile întemniţaţilor, deja istoviţi de răni şi de foame.
ghiaurilor blestemaţi, ce tot vorbiţi între voi?, li se adresează pe un ton brutal unul dintre temniceri. Vreţi să puneţi ţara la cale? Sau vreţi să evadaţi? N-aveţi nicio şansă. Din această închisoare se iese doar prin moarte, altă scăpare nu aveţi. Chiar mâine se va pecetlui soarta voastră, care stă în mâinile sultanului Ahmed al III-lea, pe care marele Allah l-a pus în slujba profetului nostru Mohamed.
Vi s-a propus de atâtea ori să treceţi la religia musulmană şi n-aţi făcut-o. Altă scăpare nu aveţi!
Voievodul Brâncoveanu, cu multă stăpânire de sine şi curaj, le spune temnicerilor:
cu ce drept ne faceţi ghiauri blestemaţi, de vreme ce eu, ca domnitor al Valah iei, cu întregul meu
15
popor valah, timp de un sfert de secol v-am susţinut financiar înalta Poartă Otomană, care ne-a obligat să plătim biruri mari, tot mai mari de la an la an?! Avem o ţară bogată cu oameni săraci, din cauza haraciului care a devenit insuportabil. Nu vă mai săturaţi să luaţi cu japca atâtea bogăţii…
Ne-a aşezat bunul Dumnezeu între Dunăre şi Munţii Carpaţi, în bătaia popoarelor migratoare, începând cu romanii şi continuând cu goţii, slavii şi apoi cu invazia voastră. Aici ne-au găsit toţi, în această ţară numită pe vremea buneilor noştri DACIA, deoarece noi am fost mereu aici, de la apariţia primilor oameni pe acest pământ blagoslovit de Dumnezeu. De altfel, acest cuvânt sacru: „Dacia” vine de la „Daci”, adică de aici.
Noi daci nu vom pleca, chiar de ne veţi omorî; din sângele nostru se vor ridica alţi viteji care, cu puterea Crucii şi a săbiei biruitoare, îl vor alunga de pe aceste meleaguri strămoşeşti pe orice străin venit cu gânduri viclene de stăpânire într-o ţară care nu este a voastră, nici a străinilor.
Suntem un popor dreptcredincios, cu frică de Dumnezeu. Mereu ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, Căruia voi îi spuneţi în limba voastră Allah. Ţara noastră se numeşte şi V-alah-ia, care în traducere
16
înseamnă: „în Dumnezeu”. La noi a coborât Dumnezeu în carne şi oase, prin IISUS HRISTOS, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Mahomed al vostru este doar un om, căruia voi îi spuneţi prooroc. El a fost însurat cu mai multe femei, a avut mulţi copii, a condus războaie de cucerire, a făcut jafuri şi a produs teamă între oameni şi popoare.
Pentru noi, creştinii, Iisus Hristos este Iubirea întrupată”, căci El s-a jertfit pentru noi, ne-a spălat păcatele cu Sângele Său pe Cruce; nu a purtat niciun război, a propovăduit mereu pacea, iertarea, bucuria. A biruit moartea prin învierea Sa din Morţi. Cu adevărat este Dumnezeu; or Mahomed, după moarte, a putrezit, după cum dovedesc oasele sale păstrate într-un cavou.
Ce argument mai mare vreţi pentru a crede şi voi că Iisus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat? învierea este argumentul decisiv. Mahomed nu este fiul lui Allah, e doar un prooroc; pentru noi, Iisus Hristos este FIUL LUI DUMNEZEU, prin Care s-a creat Universul şi s-a mântuit neamul omenesc. El a venit pentru toate popoarele, chemându-le la bună vieţuire între ele, la armonie. Evanghelia lui Iisus este cartea iubirii lui Dumnezeu pe pământ.
17
Biserica Ortodoxă nu a declanşat niciodată războaie religioase. A respectat libertatea fiecărui popor, de aceea în Valahia noastră sunt şi oameni de alte religii: evrei, budişti, musulmani în Dobrogea şi alţii de alte credinţe, pe care noi, românii, nu i-am persecutat, ci i-am lăsat în pace, să-L caute ei singuri pe Dumnezeu şi să aleagă liberi cărui Dumnezeu vor să-I slujească.
Istoria voastră este plină de războaie sfinte, pe care le-aţi numit în arabă „jihaduri” şi l-aţi transformat pe Allah într-un zeu războinic. Ce fel de religie este aceasta, care aduce vărsare de sânge, robie şi frică?!
Cine v-a îndemnat pe voi să cuceriţi atâtea popoare, venind din stepele Asiei şi ajungând în Europa, la gurile Bosforului, trecând prin foc şi sabie cetatea sfântă a Constantinopolului în anul 1453?! Aţi înroşit Marea Mediterană cu sângele creştinilor omorâţi în acele zile de asediu al cetăţii sfinte, căreia i-aţi schimbat numele în Istanbul.
Vai de mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, care seva năpusti asupra poporului vostru! Blestemaţi să fiţi voi, care asupriţi popoarele în numele lui Allah, omorând atâtea mii de oameni doar din motive religioase, deoarece creştinii nu-l socotesc pe Mohamed
18
drept cel mai mare profet din istoria omenirii! Câtă tiranie!!!
Unul din ienicerii de pază, pe nume Osman, care era de faţă, simţindu-se ofensat de aceste cuvinte îndrăzneţe, l-a lovit peste gură pe domnitorul Brâncoveanu şi l-a trântit de mai multe ori cu capul de zidul temniţei, până când sărmanul voievod se umplu de sânge.
Copiii s-au strâns îndată în jurul tatălui, ajutându-l să se ridice de jos. Acesta le spune:
dragii mei copii, nu vă temeţi! Mântuitorul Iisus Hristos m-a întărit ca să nu simt aceste răni şi lovituri grele. Mă gândesc la cât de mult a suferit Mântuitorul nostru pe Cruce pentru păcatele noastre…
După plecarea paznicilor, la miezul nopţii s-a făcut linişte profundă; fiecare se ruga în taină Maicii Domnului, cea grabnic-ajutătoare în tot felul de necazuri şi supărări.
Deodată, o cucuvea se aşează pe capacul gropii ce servea ca temniţă şi începe să se tânguie.
ce o fi cu acest vaiet noaptea târziu?, zice speriat Mateiaş, copilul cel mai mic.
acesta este un semn urât; sultanul ne-a pus gând rău la toţi, să ne omoare în zorii zilei, adaugă
19
timid Radu.
dragii mei copii, îi linişteşte voievodul, nu vă temeţi! Cucuveaua este o pasăre de noapte pe care bunul Dumnezeu a pus-o să cânte. Aceasta e menirea ei. Atunci când oamenii dorm noaptea, multe vieţuitoare de tot felul se trezesc şi aleargă după hrana lor cea de toate zilele. La fel face şi această cucuvea.
Nu trebuie să fim superstiţioşi, zice şi fiul cel mare, Constantin. Să nu confundăm adevărata credinţă ortodoxă cu tot felul de superstiţii şi lucruri băbeşti. Orice superstiţie arată de fapt necredinţa, adică neîncrederea în puterea lui Dumnezeu.
Nu vă temeţi de păsările de noapte, îi încurajează şi sfetnicul Ianache Văcărescu. Mai bine să ne fie frică de oameni, şi nu de vieţuitoarele lui Dumnezeu.
Omul este cel mai schimbător: aci este ca un miel, aci se face fioros ca un lup; acum e blând ca un porumbel, acum ia chipul fioros al unui leu din pădure, cum zice Sfântul Apostol Petru despre diavol, că este: „ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Pentru a îndepărta din suflet orice teamă şi îndoială, Ştefan Brâncoveanu, care avea talent nu
20
numai la lectură, ci şi la muzică, dădu tonul la o frumoasă cântare veche bisericească: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi popoare şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Apoi ei au continuat cu o altă cântare religioasă mişcătoare: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu noi, robii tăi…”.
dragii mei, cât de liniştitoare este muzica religioasă din Biserica Ortodoxă! Te înalţă până la ceruri şi-ţi alină sufletul, zice voievodul Constantin Brâncoveanu, mare admirator al muzicii bizantine.
La Academia „Sfântul Sava” din Bucureşti, domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat şi o catedră de muzică psaltică, unde l-a pus profesor pe Macarie, un mare protopsalt grec, bun cunoscător al muzicii psaltice, care diferă foarte mult de cea liniară, venită la noi pe filieră occidentală.
Armonia muzicii psaltice te face să te simţi în al treilea cer, vorba Sfântului Apostol Pavel (II Corinteni 12, 3).
Muzica este de origine divină, deoarece în ceruri îngerii îi cântă neîncetat lui Dumnezeu: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot” (Isaia 6, 3). De la acest imn îngeresc, Biserica a formulat Trisaghionul:
21
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”.
Sfântul Ioan Damaschin spunea: „cea mai plăcută modalitate de a-L cinsti pe Dumnezeu este cântarea religioasă”.
Primul manual de muzică psaltică de origine bizantină a fost întocmit pentru Valahia de Filotei sin Aga Jipa şi s-a numit „psaltichie valahă”.
Muzica bisericească are mult har, ne aduce linişte, bucurie şi încredere în bunul Dumnezeu. Din Cărţile Regilor aflăm că tânărul David era un mare iubitor de muzică religioasă; el ştia să cânte psalmii acompaniat de un instrument muzical numit „psaltirion”. Atunci când regele Saul era tulburat, supărat, David, prin această muzică religioasă, îl liniştea imediat.
iubiţii mei, continuă domnitorul Constantin Brâncoveanu, cele mai frumoase cântări bisericeşti le-am auzit la Sfântul Munte Athos, unde toate slujbele se fac la miezul nopţii. Acolo toţi monahii cântă ca îngerii din ceruri. Am avut senzaţia că într-adevăr eram în ceruri. O veche cântare bizantină glăsuieşte aşa: „În Biserica slavei Tale stând, în ceruri ni se pare a sta, Doamne”. Ar fi bine dacă am cânta acum împreună „HRISTOS A ÎNVIAT”. Mai frumos
22
ca acest cântec nu există altul. Doamne, ce frumos răsună imnul pascal în această groapă a închisorii!
tată, de ce ne pui să cântăm „Hristos a înviat”?, întreabă Mateiaş, cel mai mic fiu al voievodului Brâncoveanu. Oare ai vreo presimţire că vom muri aici, în această noapte? Cu siguranţă că paznicii otomani vor reveni la noi ca să ne chinuie şi apoi să ne omoare pe toţi, pentru că le-am stricat liniştea cântând.
dragul tatii, nu te speria deloc! E bine să cântăm mereu „Hristos a înviat”, în orice zi a anului şi oriunde ne-am afla. Să nu vă fie frică de moarte, deoarece Hristos a biruit moartea noastră cu învierea Sa din morţi şi otomanii nu pot să omoare sufletul din noi. Trupul este ca o cârpă: îl poţi tăia în bucăţi, îl poţi pune pe foc, îl poţi arunca în apă. Sufletul din noi este „chipul lui Dumnezeu” şi el a fost creat pentru veşnicie. Prin moarte noi intrăm cu sufletul în veşnicie, ne ducem la Dumnezeu, Părintele ceresc, Care ne ia în braţele Sale sfinte.
tată, cum poate un mort să învieze dacă i se taie capul şi i se aruncă în mare?
la Dumnezeu totul e posibil, scump copil, deoarece El este mare, atotputernic şi bun. Aşa cum un magnet atrage toate metalele din pământ, inclusiv
23
din gunoaie, la fel şi forţa magnetică a lui Dumnezeu atrage toate părţile corpului omenesc, oriunde ar fi ele aruncate.
Dragul meu, ce este mai uşor: să faci ceva din nimic sau să faci ceva din ceva? Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, nu exista nimic. Dumnezeu Şi-a arătat marea Sa putere când a zis: „Să fie pământ!”; şi imediat s-a făcut pământul. A zis: „Să fie animale!”, şi îndată au apărut cu miile, de tot felul.
Dacă bunul Dumnezeu a făcut toate acestea „din nimic”, cu atât mai uşor îi este să zică câtorva oase rămase: „Umpleţi-vă cu carne şi piele şi deveniţi iar om, aşa cum aţi trăit pe pământ!”. La Dumnezeu totul este posibil.
matei, tata are dreptate, îi spune Ştefan Brâncoveanu, deoarece am citit eu personal în Biblie, la cartea profetului Iezechiel, aşa: „Fiul omului, vor putea oare aceste oase să prindă viaţă? Eu i-am răspuns: Doamne, Tu ştii! Atunci El mi-a zis: Profeţeşte despre oasele acestea şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Stăpânul Dumnezeu cu privire la oasele acestea. Iată, voi face să intre suflare în voi şi veţi prinde viaţă. Vă voi da tendoane, voi
24
face să crească carne pe voi şi vă veţi acoperi cu piele, voi pune suflare în voi şi veţi prinde viaţă şi veţi şti atunci că Eu sunt Domnul Dumnezeu.
Am profeţit aşa cum mi se poruncise. în timp ce profeţeam, s-a auzit un zgomot ca un huruit. Şi iată că s-au apropiat oasele unele de celelalte. M-am uitat şi am văzut că aveau deja tendoane, carnea crescuse pe ele şi erau acoperite cu piele, dar încă nu era suflare în ele.
Atunci El mi-a zis: Profeţeşte cu privire la suflete! Profeţeşte, fiul omului, şi spune-i suflării că aşa vorbeşte Stăpânul Dumnezeu: vino, suflare, din cele patru vânturi şi suflă peste aceşti morţi ca să învie.
Am profeţit aşa cum mi-a poruncit şi suflarea a intrat în ei. Ei au înviat şi s-au ridicat în picioare. Era o oştire foarte, foarte mare” (Iezechiel 37, 3-10).
frăţioare, ce memorie ai! Ce cuvinte minunate! Câtă putere are Dumnezeu! Cu adevărat, MARE ESTE DUMNEZEU! Pot să mor, de acum nu-mi mai este frică de moarte, grăieşte fiul cel mare, Constantin.
25
Un cântec pascal a făcut o mare minune în sufletele tuturor Brâncovenilor; le-a dispărut teama de moarte. Erau deja pregătiţi pentru jertfa învierii pascale ce urma cât de curând, a doua zi, chiar de Adormirea Maicii Domnului.
Epuizaţi fizic, Brâncovenii s-au hotărât să se hodinească un pic, căci deja trecuseră câteva ceasuri după miezul nopţii. Lumina lunii dispăru din cauza unor nori mari ce roiau în jurul ei. Şi natura anticipa, prin semne vizibile, necazurile care vor veni ca o vijelie cumplită peste această familie domnească.
Deodată, câteva picături de ploaie şi-au făcut prezenţa prin fereastra îngustă care era deasupra lor. Aceste picături erau lacrimile Maicii Domnului, care cădeau peste groapa deja însângerată de atâtea răni pe care le purtau cu toţii pe trupurile lor slăbănogite de atâta cruzime din partea turcilor.
Voievodul Constantin Brâncoveanu l-a luat pe micuţul Mateiaş lângă pieptul lui, să-l încălzească cu cămaşa jerpelită şi plină de sânge.
dragul tatii, stai oleacă lângă inima mea, ca şi când ai fi în braţele mamei, care mult a plâns după tine.
Mi-e dor de mama mea, dar şi de surorile mele. Oare unde sunt ele acum, ce mai ştii, tată, despre
26
ele?
ultima ştire despre ele am aflat-o în urmă cu două zile, când m-a scos la judecată marele vizir Alin Paşa. Şi ele se află închise tot aici în Istanbul, într-o clădire păzită de mulţi ieniceri. în timpul Postului Mare, anul acesta, mama ta a avut un vis ciudat pe care mi l-a povestit, dar atunci nu i-am dat nicio crezare; i-am spus să stea liniştită, că nu e nimic rău, că visele sunt fie de la gândurile de dinainte de culcare, fie de la cel rău, ca să ne sperie.
tată, te rog, spune-ne şi nouă visul, pentru că mama nu ne-a spus nimic nouă, copiilor.
mai bine haideţi să dormim puţin, şi apoi vă povestesc visul mamei, dimineaţa.
ba nu, tată, nu pot dormi; îmi este tare dor de mama noastră; o simt cum plânge după noi şi cât suferă ea din cauza noastră. Te rog, povesteşte-ne, ca să-mi treacă dorul de mama. Arată-ne taina visului din Postul Mare!
dragii mei, îmi cereţi un lucru greu, căci acum încep să pun cap la cap tot ce era în visul mamei. Visul a devenit realitate.
hai, tată, mai repede, spune-ne visul acela, căci vin otomanii peste noi acum!
păi tocmai despre ei era vorba în visul mamei.
27
Tot despre otomani vreţi să vă vorbesc? Nu v-aţi săturat de atâţia ieniceri veniţi în Valahia să ne răpească?; şi apoi aici, în Istanbul, vezi numai musulmani la tot pasul, cu acele turbane roşii care inspiră spaimă şi groază.
îţi promit că nu mă sperii; după câte lovituri mi-au dat şi după atâtea vorbe aruncate asupra mea şi a familiei mele, nu mă mai tem. M-am obişnuit cu sălbăticia lor. Nici de moarte nu-mi este frică, căci fratele meu Ştefan ne-a vorbit acum, de curând, despre învierea morţilor din Biblie, Cartea lui Dumnezeu.
păi visul mamei se încheie chiar cu slujba Paştilor, pe care noi n-am putut să le prăznuim anul acesta, deoarece otomanii ne-au luat ostatici chiar în Săptămâna Mare, cu câteva zile înainte de Paşti.
haide, tată, începe odată visul mamei, căci suntem tare curioşi să aflăm ce a visat draga noastră mămucă.
A oftat bătrânul tată, a tras aer în piept şi a început cu ochii înlăcrimaţi să povestească:
visul mamei s-a petrecut undeva, departe, în curtea străbunilor ei: Antonie şi Ilinca din Popeşti, Prahova, mari iubitori de animăluţe de tot felul, iar curtea lor era o adevărată grădină zoologică.
28
Dintre toate vieţuitoarele care umpleau curtea cea bogată, cea mai frumoasă era o turmă de miei: patru berbecuţi tare frumoşi şi şapte mioare cu o lână albă, catifelată şi cu picioarele în două culori: negru şi alb, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti. Erau tare blânde. Toată turma aceasta păştea în linişte pe o pajişte unde se vedeau nişte cireşi primăvăratici înfloriţi, ce răspândeau o bună mireasmă.
în apropierea turmei aceleia era un berbec mare, cu ochii foarte ageri şi tot timpul grijuliu cu toţi mieii ce zburdau în poiană.
Deodată, cei patru berbecuţi cu chef de joacă s-au dus mai la vale, alergându-se unul pe celălalt şi făcând tot felul de salturi, până ce s-au apropiat de o râpă periculoasă.
Berbecul cel mare, simţind pericolul, a alergat îndată cu coarnele fluturându-le ca pe un mare trofeu, să vadă ce se întâmplă.
Deodată, o ceată de ieniceri răzleţi, aflaţi în trecere, văzându-i pe cei patru miei frumoşi şi rotofei, au alergat să-i prindă pe toţi.
Berbecul, ca un viteaz fără teamă, începu să-i apere pe miei lovind cu coarnele pe ienicerul care pusese deja mâna pe cel mai mic mieluşel.
în acea încăierare, otomanul reuşi să-l prindă
29
pe berbec, târându-l de coarne, până când îi umplu botul de sânge. După scurt timp, doi dintre ieniceri reuşiră să-i prindă şi pe ceilalţi miei, ducându-i târâş prin mărăcini şi rupându-le picioarele, de-ţi era tare milă de ei să-i auzi cum plângeau cu ochii înlăcrimaţi după mama lor.
Apoi i-au aruncat într-o caleaşcă, legaţi la picioare, şi au plecat la vale, pe un drum pietruit.
Behăitul mieilor a produs multă zarvă, şi toate mieluţele rămase au început să plângă, fiecare pe limba ei, pierderea frăţiorilor.
Toată noaptea, mieii au fost lăsaţi legaţi cu frânghii la picioare, pentru ca a doua zi să fie înjunghiaţi, iar la urmă şi berbecul a fost sfârtecat în două. Imediat s-a auzit un clopot cu un dangăt prelung, şi o toacă a dat de veste învierea lui Iisus. În acea zi erau Paştile, când toată lumea creştină servea ouă roşii şi carne de miel pascal.
Iată că aceşti păgâni sălbatici, asemenea lupilor din pustie, s-au năpustit asupra unor miei nevinovaţi, care se bucurau de libertate şi de păşunea înflorită a lui Dumnezeu.
Acesta a fost visul mamei. Mi l-a povestit cu lux de amănunte, în timp ce veneam cu ea de la Târgovişte la Bucureşti, la Casa Domnească, chiar
30
anul acesta, în ajunul praznicului de Florii. Atunci mi s-a părut că este o poveste din cărţile voastre de copii.
Mama povestea şi plângea. Am liniştit-o, spunându-i că este doar un vis de noapte, deoarece în Săptămâna Mare toată lumea taie miei de Paşti, cum şi noi am făcut în fiecare an, de aceste sfinte sărbători pascale. La Curtea Domnească, noi sacrificăm sute de miei, pentru că avem mulţi oaspeţi, şi apoi dăm de pomană tuturor celor ce stau pe uliţa noastră.
aşa este, Măria Ta, zice Ianache Sfetnicul, la fel făceam şi eu acasă cu tatăl meu, Negoiţă Văcărescu din Târgovişte. Alegeam personal cei mai frumoşi miei, îi sărutam pe bot, le mângâiam lâna dantelată, apoi venea un vecin şi-i sacrifica pe rând.
tată, zice Mateiaş, de ce trebuie tăiaţi mieii de Paşte, sunt prea frumoşi! Eu unul nu aş avea tăria să-i tai, nici când voi fi mare. Nu pot înţelege de ce li se taie capetele. Ce rău au făcut, să sfârşească aşa, sacrificaţi?
dragul tatii, aşa este rânduiala dată de Dumnezeu din timpurile străvechi ale omenirii, de pe timpul lui Moise, eliberatorul poporului evreu din robia egipteană.
31
cum adică, Dumnezeu este de acord cu această vărsare de sânge?
toate au o rânduială de Sus. în cartea lui Dumnezeu, Biblia, la „Ieşire” scrie că în noaptea de Paşte, fiecare familie de evrei trebuie să sacrifice câte un miel (de parte bărbătească), pe care să-l consume cu ierburi amare (cap. 12).
ce legătură are mielul evreilor cu mielul creştinilor? Noi suntem valahi, iar ei sunt evrei.
mielul la poporul evreu a fost un simbol, o preînchipuire a Mielului celui Mare, care este Hristos în Noul Testament.
Ştefan, cel cu multă carte, interveni şi se adresă în special lui Mateiaş, dar vorbi ca să-l audă şi ceilalţi:
în Evanghelia după Ioan, se menţionează că într-o zi, când Sfântul Ioan Botezătorul boteza mulţime multă de oameni, a venit Iisus Hristos la râul Iordan şi îndată arătând spre El, Ioan a zis oamenilor care erau de faţă: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Aşa cum un miel este foarte blând, chiar şi la tăiere, la fel a fost şi Iisus pe Cruce, când a fost răstignit. El nu s-a opus deloc împotriva ucigaşilor.
în Vechiul Testament prima parte a Bibliei -, proorocul Isaia spune despre Iisus că „a fost ca un miel dus la tăiere, şi ca o oaie care tace înaintea
32
celui ce o tunde; tot aşa nici El nu şi-a deschis gura. A fost luat cu forţa şi condamnat la moarte pe Cruce prin răstignire” (Isaia 53,7-8).
dragii mei, a continuat domnitorul, nu poate exista Paşte fără miel pascal.
Ferice de mieii care merg de bunăvoie la Hristos, Mielul cel Mare şi drag nouă, creştinilor.
Aşa cum morcovii se bucură tare mult când sunt ronţăiţi de iepuraşi, la fel se bucură şi mieii pascali ce se oferă de dragul lui Hristos spre mâncare sfântă.
Mai bine este să te laşi sacrificat, decât să faci vărsare de sânge. Mai bine este să te laşi mâncat, decât să mănânci pe altul. Mai bine este să fii sacrificat pentru credinţă, adevăr şi Dumnezeu, decât să te lepezi de cel mai frumos şi curat Miel din istoria omenirii, care este Hristos. Mai bine este să fii miel, decât lup flămând. Mai bine este să intri în rai flămând, dar plin de bucurie sfântă, decât să intri în iad sătul, cu gândul la munţii de pilaf şi la palatele cu femei goale, cum visează unii otomani. Mai bine este să mori creştin, în legea strămoşească, decât să te lepezi de Hristos, Pâinea cea Vie. Mai bine să ne dăm viaţa apărând Ortodoxia, decât să îmbrăţişăm religia musulmană. Mai bine e în rai prin jertfă, asemenea
33
mieilor pascali, decât a sta de ocară într-o geamie otomană. Mai bine să mor tăiat de un călău păgân, decât să-mi trăiesc restul vieţii ca un păgân, departe de Biserică.
Mi-aş dori ca visul mamei, pe care abia acum îl înţeleg, să devină o realitate prin noi. Va fi cea mai frumoasă icoană de jertfă a neamului nostru român.
Mai bine o cunună cerească pe frunte, decât un turban otoman pe cap. Mai bine să rămânem cu toţii uniţi în sfânta credinţă, decât să ne împărţim credinţa.
Ortodoxia nu se negociază, nu se vinde. Eu unul sunt gata să mor pentru Hristos.
Tată, şi noi suntem pregătiţi de moarte, au strigat într-un glas toţi copiii, spre bucuria domnitorului care a lăcrimat.
După ce au auzit visul mamei şi au ascultat foarte atenţi cuvântarea înflăcărată a tatălui lor, toţi copiii, fiind obosiţi, s-au strâns laolaltă în partea dreaptă a gropii pentru a se odihni puţin. Cu toţii se gândeau la cei patru miei din visul mamei şi la acel berbec pe care-l asemănau cu tatăl lor, gata să-şi dea viaţa pentru ei, apărându-i de fiecare dată de sălbăticia ienicerilor de gardă.
Domnitorul, târându-şi greu lanţurile de la picioare,
34
s-a lăsat într-o parte, oftând. Adeseori tresărea, auzind de departe ecoul acestui cuvânt: trădare, trădare…
Deodată, Ianache, sfetnicul lui de mare încredere, se apropie de domnitor şi-l întreabă încet, pentru a nu trezi copiii:
măria Ta, ce se întâmplă de oftezi adânc?
iubitul meu, îţi mulţumesc că mi-ai rămas credincios la bine şi la rău. Puteai şi tu să fii asemenea Cantacuzinilor şi a altor boieri şi să te lepezi de mine prin trădare.
Nu pot dormi deloc, deşi aş vrea; mereu aud ecoul acestui cuvânt sinistru: trădare, trădare…
da, Măria Ta, ţi-am spus de mai multe ori că o mare parte din neamul Cantacuzinilor pune la cale vinderea Domniei Tale către înalta Poartă Otomană. De fiecare dată mi-ai zis că aşa ceva nu se poate, că neamurile ni le dă Dumnezeu, de aceea ele nu-ţi pot face rău, asemenea străinilor.
Dar, Măria Ta, şi la Psaltire se spune: „cei de aproape ai mei, departe au stat”, iar o vorbă bătrânească zice: „duşmanii omului sunt casnicii lui”.
Nici eu nu mă gândeam vreodată ca rudele mele apropiate, aşa cum este familia Cantacuzino, să
35
mă trădeze atât de uşor în faţa sultanului Ahmed al III-lea şi a vizirului Alin Paşa. Ştefan Cantacuzino, căsătorit cu Păuna, rubedeniile mele, ajutate şi de alţi boieri, au dus tot felul de reclamaţii la înalta Curte, oferind daruri şi bani.
N-am crezut că mi se poate întâmpla aşa ceva, chiar din partea celor apropiaţi, pe care eu i-am ajutat foarte mult, aşa cum este cazul cu Ştefan Cantacuzino. La orice mă aşteptam, dar la o aşa de mare trădare, niciodată nu m-am gândit. Şi apoi, nu concepeam să fiu mazilit atât de repede, de vreme ce sultanul Mustafa al II-lea la Adrianopol mi-a dat firman de domnie pe toată viaţa.
măria Ta, oamenii sunt foarte schimbători în viaţă. Mai stabilă este vremea, decât omul în sine. Aci e miel, aci devine lup, pe când vremea bună ţine toată ziua.
de ce crezi tu, Ianache, că Ştefan Cantacuzino m-a trădat?
măria Ta, a vrut cu orice preţ să ajungă şi el domn al Valahiei, şi iată că Allah l-a ajutat să-şi vadă visul împlinit. Unde este el acum?! Şi unde te afli tu, Măria Ta, acum?! El este domnitor pe tronul Valahiei, iar Măria Ta, dimpreună cu fiii tăi şi cu mine suferim pe nedrept în această grea închisoare din Edicule.
36
Unde este dreptatea lui Dumnezeu?!
ianache, stai liniştit, Dumnezeu nu doarme, El vede şi aude totul. Cu siguranţă va face dreptate şi cu noi.
în ziua arestării mele, i-am spus aşa lui Ştefan Cantacuzino, care mi-a luat tronul: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine!”
măria ta, am sperat totuşi că aici la Istanbul, unde aveai mulţi prieteni, aceştia vor sări în apărarea ta, dar m-am convins că ei sunt prieteni de formă, şi nu cu sufletul.
ai dreptate, Ianache: prietenul adevărat se cunoaşte la nevoie. Mă aşteptam ca secretarul şef al cancelariei mele domneşti, Anton Maria Del Chiaro, cu multele lui relaţii internaţionale, să facă ceva pe linie diplomatică, dar constat cu durere că n-a făcut nimic, dimpotrivă, ca francmason, a pus paie pe foc şi sare pe rană. El este un evreu italian, trecut la catolicism. L-am pus în această funcţie, de mare secretar al Curţii Domneşti, din obligaţie către înalta
37
Poartă Otomană, care dorea să aibă în punctele-cheie ale Cancelariei Domneşti oameni de-ai lor de nădejde. El ştie multe limbi străine.
Dar la ce foloseşte să fii cult, dacă nu ai în tine omenie?! La ce foloseşte să ştii multe limbi, dacă nu poţi vorbi cu inima limba dragostei, care poate fi înţeleasă de oricine, fără a fi nevoie de grămătici şi dieci?! La ce foloseşte să ai funcţii mari, dacă nu poţi face lucruri bune, demne de răsplată veşnică?! La ce foloseşte să ai bogăţii, dar să trăieşti în spaimă ca trădător?!
Mai bine curat la inimă şi culcat în paie, decât bogat şi lăfăit în paturi de fildeş.
măria Ta, zarurile au fost aruncate pentru noi, nimic nu va schimba sentinţa sultanului Ahmed al III-lea de a ne omorî pe toţi. Eu n-am ce pierde. M-am resemnat. Mi-e milă de mama mea, Neacşa din Bucşani, când va afla de moartea mea. Vai de ea, abia îşi mai duce bătrâneţile, de azi pe mâine. Sunt convins că bunul Dumnezeu o va întări, la fel şi pe tătucul meu, Negoiţă Văcărescu. Cel mai mult mi-e milă de Măria Ta, care suferi enorm, eşti un al doilea Iov din Biblie: cei patru băieţi, cu Domnia Ta în aceeaşi celulă a închisorii, soţia Domniei Voastre, Maria, cu cele şapte fiice, frumoase ca nişte flori, şi
38
ele închise într-o altă închisoare, tot aici, la Istanbul; eşti fără tron, fără nicio avere pe pământ, bătut, rănit, scuipat, terfelit de otomani.
Nimeni în istoria poporului nostru nu a suferit o aşa grozăvenie ca Domnia Ta, crede-mă! Doar în Vechiul Testament am auzit de omorârea celor şapte fraţi Macabei, care au murit pentru ţară şi credinţă, asemenea nouă.
ianache, nu ne mai plânge de milă, nici mie, nici copiilor mei! Nu-mi este teamă de moarte; sunt pregătit sufleteşte pentru această mare trecere în lumea de dincolo. Am căutat în această noapte lungă să-i pregătesc sufleteşte pe fiii mei, ca pe nişte miei de jertfă, prin tot ce le-am vorbit din inimă.
Mă bucur că ei nu sunt plângăreţi, că şi-au asumat Golgota suferinţei până la capăt, cu demnitate. Această închisoare i-a maturizat, chiar şi pe Mateiaş, de 12 anişori, care a prins curaj pentru jertfa cea sfântă ce-l aşteaptă.
Sunt convins că Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, va avea grijă şi de soţia mea, Maria, precum şi de fiicele mele, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda, toate căsătorite, din care primele două sunt deja văduve. Dar am mari speranţe în ginerii mei, care vor duce greul familiei mele mai departe.
39
I-am lăsat pe copiii mei să se căsătorească fiecare cu cine a vrut. Doar aceste căsătorii sunt durabile şi dătătoare de fericire.
Căsătoria mea cu Maria a fost o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Ea a născut unsprezece copii, toţi în viaţă. Ce bucurie poate exista în lume mai mare ca aceasta?!
Ca soţie, a fost mereu alături de mine şi la bine, şi la rău. Deşi face parte din neamul Cantacuzino, nu seamănă deloc cu ei; ea are alte trăsături. Mi-a fost mereu fidelă şi în căsnicie, dar şi în problemele de stat şi de politică. Mi-a dat mereu sfaturi bune, în interesul ţării noastre. Şi-a văzut de casa şi familia ei, dar m-a sprijinit şi în toate problemele de administraţie ale ţării noastre.
Am simţit-o mereu alături în orice problemă. Sunt convins că moartea nu mă va despărţi de ea, pentru că o iubesc foarte mult.
aşa este, Măria Ta, căci am citit eu undeva în Biblie: „iubirea este mai tare decât moartea” (Cântarea Cântărilor). Iubirea este veşnică, pentru că ea se identifică cu Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).
abia aştept să se facă ziuă, ca să mă rog pentru
40
ea, căci astăzi este ziua Sfintei Fecioare Maria: Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare care în popor se numeşte şi „Sfântă Măria Mare”, pentru a o deosebi de „Sfântă Măria Mică”, care înseamnă Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie).
ştii de ce există această diferenţă de numire: „Sfântă Măria Mare”şi „Sfântă Măria Mică? Ea scoate în evidenţă că taina morţii este mai mare decât taina naşterii.
Moartea este ca o nuntă, o mare sărbătoare. Dacii, buneii noştri, se bucurau la înmormântare, iar când se năştea un copilaş plângeau, deoarece viaţa copilului este însoţită de multe necazuri.
Afară începe să se lumineze. Primele raze de soare, calde, deja se furişează uşor pe spărtura capacului de la intrarea închisorii de forma unei gropi adânci. Aceste raze au darul de a-i mângâia pe toţi şi de a le da speranţă de viaţă.
Se află o strânsă legătură de suflet între viaţă şi lumină. S-a constatat ştiinţific că nu există viaţă fără lumină. Acolo unde este întuneric total, nu creşte nicio vegetaţie.
Ce mare dar este lumina! Poţi avea de toate în viaţă, dar dacă pierzi lumina ochilor, cazi în deznădejde, deoarece nu ai cum să mai vezi
41
frumuseţile fizice de afară.
Lumina este de origine divină, deoarece însuşi Dumnezeu este lumină (Ioan 8,12). Dumnezeu a început creaţia Universului cu această lumină cosmică: „Şi a zis Dumnezeu: să fie lumină!” (Facere 1, 14).
Viaţa, ca şi lumina, sunt daruri sfinte, de la Dumnezeu. Lumea în care trăim noi, oamenii, este un mare ocean de lumină. Cu toţii ne mişcăm în lumină, cunoaştem lumea din jurul nostru în toată splendoarea ei prin intermediul luminii şi fiecare din vietăţile existente: plante, animale, păsări, insecte, trăiesc de pe urma luminii.
în afară de această lumină fizică, care provine gratuit de la aştrii cereşti creaţi de bunul Dumnezeu: soarele, luna, stelele şi alte planete luminoase din aceste măreţe galaxii, mai există şi o altă lumină, invizibilă, pe care ochiul uman nu o poate percepe, dar care străbate întreg ambientul terestru şi spaţiul cosmic.
Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre o lumină duhovnicească, de natură spirituală.
Ştefan Brâncoveanu, care tocmai se trezise, asculta atent aceste discuţii, după care interveni şi el, ca unul care a citit mult:
42
etimologic, cuvântul „lumină” vine de la latinescul „lumen”, care are înţelesul de lume, viaţă.
Lumea este făcută din lumină, iar Cel ce este Lumina lumii, Hristos, este şi viaţa ei.
Lumina şi viaţa: aceste două denumiri se pot înţelege mai bine dacă ne gândim şi la alte cuvinte asemănătoare ca înţeles: făclie, lumina ochilor, ochi, vedere, deschizătură, claritate, podoabă strălucitoare, candelabru, policandru, sfeşnic etc.
Mie îmi place mult lumina şi iubesc viaţa, pentru că ambele vin de la Hristos, Care este: „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi „Lumina lumii”.
tată, ce bine că s-a făcut lumină şi la noi, în această încăpere atât de adâncă, încât am crezut că este o fântână părăsită!, zice Mateiaş.
chiar a fost un mare rezervor de apă pe fundul acestei închisori şi de când a secat, otomanii îl folosesc ca loc de carceră pentru a-i putea chinui şi mai mult pe deţinuţi în această închisoare.
Dragii mei, omul sfinţeşte locul. Eu cred cu convingere că acest loc, unde a curs sângele Ortodoxiei noastre şi lacrimile credinţei adevărate, a devenit cea mai frumoasă catedrală de jertfă a neamului nostru românesc.
Aşa cum Peştera de la Betleem este cel mai
43
mare sanctuar din acest Univers, deoarece în acel staul S-a născut Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu -, tot la fel orice loc din lume unde oamenii suferă pentru Dumnezeu se sfinţeşte prin puterea Duhului Sfânt, Care pe toate le binecuvântează.
tată, zice Constantin, fiul cel mare, astăzi avem două mari evenimente: ziua ta de naştere şi ziua de nume a mamei noastre. Pe amândoi noi vă iubim şi vă îmbrăţişăm cu dragoste.
Deodată, toţi s-au umplut de lumină, de viaţă. Teama de moarte, frica de închisoare dispăruseră pe moment. Era parcă o altă lume, o altă atmosferă.
Se spune că după o zi toridă vine o vijelie mare. Nimeni dintre ei nu credea că li se poate întâmpla chiar în acea zi ceva rău, în ziua în care ei se gândeau la cele două sărbători din familie.
dragii mei, le-a zis tatăl, vă mulţumesc că vă gândiţi la mine azi, cu prilejul împlinirii a şaizeci de ani de viaţă, din mila Domnului. Mă iertaţi că această prăznuire o facem aici, în închisoare. Este poate şi vina mea, că n-am făcut toate plăcerile sultanului şi ale vizirului, care tot timpul sunt flămânzi după bani şi aur. Am refuzat în ultima vreme să le mai plătesc haraciul pe care ei l-au mărit de la an la an, de parcă ţara noastră este o fabrică de bani şi o mină de aur
44
la cheremul străinilor care ne-au bătătorit pământul străbunilor noştri. îmi este milă de poporul meu, care nu mai face faţă la toate birurile şi taxele pe care unii boieri de pe anumite moşii de la noi le-au tot adăugat, ceea ce face viaţa insuportabilă pentru atâtea familii de ţărani.
tată, ai făcut bine că ai ţinut cu poporul nostru, zice Radu, care avea o simpatie deosebită faţă de ţăranii de pe moşiile familiei, deoarece fusese numit de tatăl lui administrator pe aceste domenii voievodale.
de la urcarea mea pe tronul Valahiei, în octombrie 1688, continuă voievodul, unul din obiectivele mele prioritare a fost acesta: să îmbunătăţesc, pe de-o parte, economia, şi să fac mai uşoară, pe de altă parte, viaţa populaţiei de la ţară. Timp de douăzeci şi cinci de ani de domnie m-am străduit, după putere, să menţin acest echilibru social şi economic. A fost o misiune grea pentru mine. Pus să aleg între pretenţiile nesăbuite ale otomanilor şi durerile poporului nostru, am ales să sufăr alături de el. Eu nu mi-am dorit deloc domnia ţării. De tânăr am avut tot ce-mi trebuie, deoarece părinţii mei, Papa Brâncoveanu şi Stanca, au fost înstăriţi şi mi-au lăsat o mare avere ca moştenire în satul Brâncoveni şi în
45
zona Târgoviştei. Boierii din Sfatul Domnesc m-au luat pe sus şi m-au pus cu forţa pe tronul ţării, căci erau multe certuri mari în acea vreme pentru scaunul de domnie între diverse familii boiereşti: Cantacuzinii, Bălenii, Leurdenii etc.
Ca să se facă pace între ei, Divanul Domnesc m-a sacrificat pe mine, care eram atât de fericit să stau toată ziua acasă cu familia mea…. A fi conducătorul unei ţări nu este o fericire, ci o grijă şi o stare de nelinişte continuă.
măria Ta, zice sfetnicul Ianache Văcărescu, cel mai important om de stat al domnitorului, la această vârstă venerabilă de şaizeci de ani, vă aducem o urare de sănătate, de închinăciune şi vă dorim să scăpaţi cât mai repede şi cu bine din această temută închisoare otomană.
în cei douăzeci şi cinci de ani şi câteva luni, cât aţi domnit ca voievod al Valahiei, până să fiţi mazilit, nu aţi trăit degeaba: a fost o domnie cu folos din toate punctele de vedere pentru ţara noastră.
în primul rând, ne-aţi ferit ţara de război, a fost un sfert de secol de pace, cu mari sacrificii financiare, este adevărat, dar a însemnat mult pentru poporul nostru. Războiul, oricare ar fi el, nu este în sine nicio bucurie şi nicio plăcere. El aduce pagube de o parte
46
sau de alta, pierderi de vieţi omeneşti, stări de groază, răzbunări, ură, pierderi economice, probleme sociale. Pacea în ţara noastră a fost consecinţa bunei diplomaţii internaţionale pe care aţi întreţinut-o cu succes.
O altă mare realizare cu care puteţi să fiţi mulţumit şi care vă dă multă satisfacţie spirituală sunt zecile de ctitorii bisericeşti, mănăstireşti din Valahia, Transilvania, dar şi de la Locurile Sfinte, la Ierusalim şi la Muntele Athos. Peste tot sunteţi pomenit. Nu este slujbă la care să nu vă pomenească preoţii, stareţii, mitropoliţii şi chiar patriarhii de Ierusalim, Constantinopol, Antiohia, pe care mult i-aţi preţuit şi i-aţi miluit.
Mai frumoasă mănăstire ca Hurezi nu există în Valahia; mai impunătoare biserică în Bucureşti ca „Sfântul Gheorghe cel Nou”, aşezată la kilometrul 0 al ţării noastre, de asemenea nu există!
Aţi ridicat şcoli şi o Academie în care numele Domniei Voastre va fi pomenit în veci, ca mare ctitor de şcoală pe pământul ţării noastre. în artă aţi creat un stil nou, care vă poartă numele: „stilul brâncovenesc”. Iată că nu aţi trăit degeaba în cei şaizeci de ani pe care i-aţi împlinit în această închisoare.
Ianache, prea multă laudă strică. Nu este meritul
47
meu; eu văd lucrarea lui Dumnezeu şi munca poporului meu, care a dus greul în aceste realizări, spre binele ţării noastre.
Este mare păcat să deţii o funcţie sau să ai o moştenire mare, cum am avut eu, şi să nu faci nimic pentru ţară şi pentru cei nevoiaşi. Dumnezeu mi-a dat mai mult decât am sperat, a fost milostiv cu mine, de aceea am căutat şi eu să-i miluiesc pe alţii.
Acum, dacă m-aş întoarce la tronul Valahiei, aş căuta să fac cât mai multe milostenii şi cât mai mult bine pentru poporul meu. în afara faptelor bune făcute în viaţă, nu luăm cu noi absolut nimic. Totul este deşertăciune în viaţa aceasta, dacă o priveşti ca plăcere. Aici în închisoare am înţeles ce trebuie să facem în viaţa aceasta pământească şi de ce trebuie să ne ferim.
De ce ar trebui să ne ferim? în primul rând de păcatul lăcomiei, care distruge omenia. îi fericesc pe cei care au puţin, deoarece şi grijile lor sunt mici. Cu cât ai mai mult, cu atât şi grijile sunt mai mari, şi nu mai ai linişte nici ziua, nici noaptea.
Aici în închisoare am înţeles ce importante sunt simplitatea şi apropierea de Dumnezeu. în necazuri orice om aleargă la Dumnezeu, îl caută disperat, doreşte să fie cu El pentru totdeauna.
48
Am suportat uşor închisoarea pentru că am apucat să mă spovedesc chiar cu o zi înainte de condamnare, la începutul Săptămânii Mari. Atunci când eşti spovedit, simţi o eliberare deplină. Lanţurile, oricât de grele ar fi, nu pot lega sufletul din noi. Deşi acum sunt în temniţă, mă simt liber. Cu gândul pot zbura în lume, mă pot întâlni cu soţia mea, Maria, pe care mult o iubesc.
Da, chiar astăzi este ziua ei; ce frumos era dacă eram împreună! Anul acesta, de ziua ei, 15 august 1714, aveam de gând să-i fac o mare sărbătoare a bucuriei, să chem mulţi oaspeţi şi să ne veselim cu toţii, cu voi, copiii, cu ginerii, nurorile, nepoţii şi alte rubedenii.
Am observat că dorinţele omului nu sunt ca ale lui Dumnezeu. Am înţeles că bietul om este sub vrere, adică sub vrerea lui Dumnezeu.
Tată, să ne rugăm pentru mama noastră, spuseră copiii într-un glas, să le dea drumul cât mai repede din captivitate, şi ei, şi surorilor noastre;
măcar ele să fie libere…
Aveţi dreptate, fiilor, să zicem un Tatăl nostru” şi apoi să cântăm „Apărătoare, Doamnă”, prin care să implorăm mila Maicii Domnului peste familia noastră!
49
Bosfor, închisoarea BostangiPaşa, 14 august 1714
În Istanbul, în apropiere de apele Bosforului, pe o colină însorită, se afla o clădire veche, construită în stil oriental, şi care era folosită ca domiciliu forţat pentru acele persoane care erau bănuite de fapte deosebit de grave la adresa înaltei Porţi Otomane. Aici suspecţii rămâneau o vreme, cât durau toate cercetările şi anchetele cu privire la faptele reclamate, după care unii erau eliberaţi, dacă nu prezentau pericol pentru siguranţa Imperiului Otoman, iar alţii, găsiţi vinovaţi, erau mutaţi la închisoarea Edicule, care se traduce din limba otomană: „cele şapte turnuri”. Aici erau condamnaţi la ani grei de închisoare, iar unii dintre ei sfârşeau prin pedeapsa capitală: moarte prin decapitare sau spânzurare în piaţa publică a cetăţii Consta ntinopol.
În această clădire bine păzită de ieniceri, a fost adusă şi doamna Maria Brâncoveanu, pe data de 18 aprilie 1714, împreună cu cele şapte fiice şi ginerii ei.
Soţul ei, voievodul Constantin Brâncoveanu, dimpreună cu cei patru băieţi şi sfetnicul său Ianache,
50
erau deja condamnaţi la închisoarea Edicule pentru trădare faţă de înalta Poartă Otomană.
Condiţiile de „cazare” în această clădire folosită ca domiciliu forţat lăsau mult de dorit: camerele erau foarte mici, păianjenii se legănau în voie pe deasupra deţinuţilor. Ici-colo mişunau tot felul de insecte stânjenite de prezenţa musafirilor, în acele încăperi cu iz de mucegai. Prin podul camerelor se auzea din când în când ronţăitul unor şobolani.
în aceste condiţii mizerabile au fost aduşi membrii familiei voievodale a Brâncovenilor, spre a fi cercetaţi de anchetatorii turci, la propunerea sultanului Ahmed al III-lea.
Doamna Maria Brâncoveanu, o femeie modestă, care provenea de la ţară, de pe moşia Cantacuzinilor, s-a acomodat repede în acest imobil. Din prima zi, împreună cu fetele ei, a făcut curăţenie în camerele unde au fost puse să locuiască.
în sufletul ei de mamă devotată şi harnică, cu mulţi copii, care a locuit după căsătorie la Curtea Domnească din Bucureşti, capitala Valahiei, a început să deruleze ca-ntr-un film multe imagini frumoase de la Palatul Domnesc, precum şi de la reşedinţa de vară din Târgovişte, care tocmai fusese restaurată cu un an în urmă şi împodobită cu o arhitectură deosebită
51
în stil brâncovenesc. Ambele locuinţe voievodale erau amplasate în mijlocul unor mari şi frumoase grădini, cu tot felul de flori şi pomi ornamentali, care mai de care mai dornici să dea impresia de natural, de autentic. în foişorul de primire al oaspeţilor, pe lângă ghivecele atrăgătoare, se aflau multe cusături populare făcute chiar de doamna Maria Brâncoveanu dimpreună cu fiicele ei.
în toate odăile de la Casa Domnească era câte o icoană argintată, cu câte o candelă ce ardea încontinuu. La aceste candele, adeseori se aprindea şi tămâie adusă de voievodul Constantin Brâncoveanu de la Sfântul Munte Athos. Peste tot în Palatul Domnesc era o bună mireasmă, atât de la tămâie, cât şi de la mulţimea de flori parfumate, pe care le întâlneai la tot pasul. Aici, unde se aflau acum cu domiciliul forţat, aveau pereţii goi, crăpaţi ici-colo, fără niciun fel de icoană. Peste tot plutea o atmosferă apăsătoare.
Doamna Maria Brâncoveanu, harnică din fire ca o albină, a început din prima zi de când a fost închisă în această clădire să inspire fetelor şi ginerilor o stare de optimism, de încredere în puterea lui Dumnezeu şi să se resemneze cu această situaţie de domiciliu forţat.
Ea le spunea că nu trebuie să facă o tragedie
52
din această grea întâmplare. Avea mare evlavie la Maica Domnului, Fecioara Maria, care era şi ocrotitoarea ei de familie. în orice primejdie, Sfânta Fecioară Maria este grabnic-ajutătoare pentru oricine şi oriunde este chemată.
în loc de candelă aprinsă cu ulei de măsline, doamna Maria Brâncoveanu le îndemna pe fetele ei să ţină aprinsă candela inimii şi a credinţei în Dumnezeu. în loc de tămâie mirositoare, mama le învăţa să aprindă tot timpul tămâia rugăciunii înlăcrimate de dragostea lor faţă de Mântuitorul Iisus Hristos.
Cu toţii s-au străduit, după putere, să-şi facă din fiecare cămăruţă un sanctuar de rugăciune şi de vieţuire creştină.
Din această clădire cu statut de domiciliu forţat, se vedea în zare, pe celălalt mal al Bosforului, o biserică albă, fără cruce, deoarece otomanii păgâni nu suportau amplasarea crucilor pe biserici sau la răspântii.
Aşa cum fuge diavolul de cruce, la fel turbează mahomedanii când zăresc Crucea lui Iisus Hristos. Acest semn dumnezeiesc şi steag al Ortodoxiei creştine îi săgetează în orice vreme şi oriunde s-ar afla ei. Chiar şi-n mormânt nu au linişte din cauza profanării Sfintei Cruci şi a tezaurului de credinţă
53
ortodoxă.
Oraşul Istanbul este reclădit pe vechea cetate creştină numită Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, care a fost fondată de Sfântul Constantin cel Mare, unul dintre marii împăraţi pe care i-a cunoscut istoria. Mai târziu, la începutul secolului al şaptelea, împăratul bizantin Justinian a construit în această cetate a Constantinopolului cea mai mare catedrală ortodoxă, numită „Sfânta Sofia”, una din minunile arhitecturii creştine. La terminarea acestui mare sanctuar, împăratul Justinian a exclamat: „Team întrecut, împărate Solomon!” (Solomon este cel care a făcut un templu măreţ lui Dumnezeu, în ţara evreilor, în secolul zece înainte de Hristos).
Pe lângă această impunătoare catedrală ortodoxă, în cetatea Constantinopol se aflau zeci de biserici şi de mănăstiri pe toate colinele oraşului, şi toate aveau cruci mari, aurite, care străluceau frumos în lumina soarelui. în anul 1453, însă, toate bisericile şi crucile au fost distruse, moaştele sfinţilor, profanate, iar sute de mii de creştini au fost omorâţi din motive religioase în acele zile de asediu. Pământul şi apele Bosforului au stat înroşite multă vreme. Cum pot să aibă linişte otomanii în această aşezare creştină, ce datează încă din primele secole de
54
creştinism?!
Abia când vor pleca din aceste ţinuturi bizantine în Asia, de unde au venit cu război şi jaf, vor avea linişte, spunea un sfânt părinte văzător cu duhul.
Acea biserică albă din depărtare aducea multă linişte sufletească membrilor familiei Brâncoveanu.
Cu toţii aveau mare evlavie la Sfânta Fecioară Maria şi sperau că într-o bună zi vor fi eliberaţi şi că vor putea să se întoarcă cu sănătate în Valahia, la reşedinţa lor din Bucureşti: Casa Domnească, pentru a fi din nou împreună, voievodul cu soţia, fiii şi fiicele.
Fiecare zi de închisoare trecea foarte greu şi pentru unii, şi pentru alţii.
Astăzi este 14 august 1714, o zi cu totul deosebită pentru familia voievodală a Brâncovenilor.
Cu toţii şi-au adus aminte de frumoasa sărbătoare de anul trecut: „Adormirea Maicii Domnului”, pe care au petrecut-o împreună în familie, la mănăstirea lor de suflet Hurezi, unde au luat parte seara la slujba de priveghere până aproape de miezul nopţii, iar a doua zi, 15 august 1713, au participat cu multă bucurie la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, în cadrul căreia s-au împărtăşit din Sfântul Potir ţinut în mâini de Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti.
55
Dintre toate mănăstirile zidite de voievodul Constantin Brâncoveanu, această mănăstire, Hurezi, era cea mai mare, ca o cetate sfântă, unde ziua şi noaptea se oficiau slujbe bisericeşti ca la Sfântul Munte Athos.
Biserica din mijlocul mănăstirii Hurezi era ca un crin înflorit, cu o dantelărie deosebită pe coloanele din faţa pridvorului, realizate de Vucaşin Caragea şi Manea.
Lucrările de zidire a bisericii au fost coordonate de către Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului Constantin Brâncoveanu, şi de către armaşul Cernica Ştirbei.
Pictura în stil bizantin a fost realizată între anii 1694 şi 1697, de către Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ichim. Ei au imortalizat în pronaosul bisericii chipurile celor două familii domneşti: familia Brâncoveanu şi familia Cantacuzino.
Ori de câte ori familia Brâncovenilor venea la această ctitorie de suflet de la mănăstirea Hurezi, se simţea ca „în al treilea cer”, vorba Sfântului Apostol Pavel (II Corinteni 12,2). în această mănăstire ai senzaţia că cerul se uneşte cu biserica; totul este lumină, bucurie şi multă sfinţenie. Iată de ce familia voievodală a Brâncovenilor venea mereu, la marile
56
sărbători creştine, la această biserică!
În această seară de 14 august 1714, doamna Maria Brâncoveanu dimpreună cu fiicele ei: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda, aveau gândurile şi inimile lor îndreptate spre mănăstirea Hurezi.
Cât de frumos era anul trecut, pe vremea aceasta, în timpul privegherii de la mănăstire, şi cât de trist este acum pentru toată familia Brâncovenilor, împărţită în două de apele Bosforului şi de mânia otomanilor!
La apusul soarelui, doamna Maria Brâncoveanu, împreună cu toate fetele ei, la lumina palidă a unui sfeşnic au început să cânte Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului, pe care le ştiau pe de rost.
Până noaptea târziu s-au rugat ca Dumnezeu să facă o minune: să-l elibereze pe voievod şi pe fiii lui din închisoarea Edicule.
A doua zi, domnitorul împlinea vârsta de şaizeci de ani, iar soţia sa îşi prăznuia ziua numelui. Două mari sărbători pentru două mari suflete din familia Brâncoveanu.
Printre gratiile camerei unde se afla doamna Maria Brâncoveanu se vedea, noaptea în depărtare, luna roşcată, de parcă prevestea ceva rău pentru familia
57
ei.
Cu ochii aţintiţi în zare, a văzut carul mic, format din patru stele mai mici şi în faţa lor una mai mare, plină de lumină.
în acea clipă şi-a adus aminte de cei patru băieţi ai ei: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, precum şi de soţul ei drag, voievodul Constantin Brâncoveanu. Pe toţi îi vedea acum ca pe nişte stele strălucitoare peste cerul de deasupra Istanbulului turcesc.
Şi-a adus aminte de predica părintelui patriarh Dionisie din Constantinopol, care a fost de faţă la înscăunarea domnitorului, pe data de 29 octombrie 1688, în Bucureşti: „Credinţa omului este ca o stea care se aprinde prin Taina botezului creştin şi se umple de strălucire prin lumina faptelor bune pe care omul le săvârşeşte în viaţa pământească. Măria Ta, să fii tot timpul un sfeşnic luminos pentru ţara şi pentru poporul tău, pe care bunul Dumnezeu ţi l-a încredinţat să-i porţi de grijă.”
Cărţile sfinte afirmă că sufletul omului este „o scânteie divină” care nu dispare niciodată, deoarece el este creat pentru veşnicie.
Doamna Maria Brâncoveanu şi-a adus aminte şi de învăţatul grec Sevastos Chimenitul, venit la
58
Academia „Sfântul Sava” din Bucureşti, care a ţinut un curs de astronomie, unde vorbea despre cerul înstelat şi despre stelele căzătoare, ca despre nişte fenomene uimitoare. în sinea ei, îşi punea aceste întrebări: „De ce cad oare stelele de pe cer? Unde se duc? Oare stelele mor? Lumina nu poate să moară. Iisus este lumina lumii (Ioan 8,12). Şi totuşi, ce se întâmplă cu acele stele ce cad de pe cer?”. Atâtea nedumeriri brăzdau mintea şi sufletul doamnei Maria, care avea încă ochii aţintiţi spre carul mic de stele.
în inima ei, nu concepea că acel car de stele de pe cer poate să cadă într-o zi, pentru a fi îngropate în pământ.
Deodată, nişte nori răzleţi purtaţi de vântul mării au acoperit carul mic de stele.
Inima ei s-a întristat. Era singura ei mângâiere în acea noapte rece ca niciodată, să privească micul car. „Ce să fie oare?”, se întrebă. în sufletul ei de mamă, începu să-şi strige fiecare băiat pe nume: „Constantine, Ştefane, Răducule, şi tu, Mateiaş… De ce nu vă mai văd, dragii mei copii, pe cerul speranţei mele? Oare v-au făcut ienicerii ceva rău în această noapte? Doamne, nu se poate una ca asta! Doamne, Dumnezeule,
59
du-mă şi pe mine la închisoarea lor din Edicule, să le şterg lacrimile şi să le pansez rănile de la lanţurile grele în care au fost puşi să zacă în acea groapă adâncă!”
Doamna Maria Brâncoveanu, îngenuncheată de multă vreme, a început să plângă încetişor pentru a nu trezi copilele care tocmai încercau să se odihnească un pic.
mamă, de ce plângi?, o strigă fiica cea mare, Stanca, pentru că nu putea deloc să doarmă, frământându-se din cauza văduviei sale. Soţul ei, Radu „Beizadea sin Iliaş Vodă” murise de tânăr, pe 29 martie 1705. Ce grea e văduvia! A rămâne singur pe lume este o mare tristeţe, pe care nu ţi-o poate lua nimeni din suflet.
draga mea copilă, mă gândeam la soţul tău, Radu, care a plecat de tânăr în lumea de dincolo şi tu ai rămas de atunci nemângâiată. Mă gândesc şi la soţul meu, iubitul tău tată, condamnat la închisoare grea în Edicule; mă duc cu inima la băieţii mei, care suferă împreună cu tatăl vostru. Am văzut mai devreme în astă-noapte pe cer carul mic cu cele patru stele, iar în faţa carului, o stea luminoasă, şi deodată a dispărut. Acum nu se mai văd deloc. Ce s-o fi întâmplat oare cu băieţii mei şi cu tatăl tău? Or fi păţit
60
ceva rău? Mă gândesc că nu le e deloc uşor; aceşti otomani fără milă le pot lua viaţa oricând. Mă gândesc la tine, la cât de greu îţi duci tu văduvia şi la cât de greu îmi va fi şi mie să-i cresc pe toţi copiii care au rămas în viaţă!
Stăncuţo, draga mea copilă, mi-am adus aminte în această noapte de un vis din copilăria mea, pe care nu-l pot uita deloc; deşi au trecut zeci şi zeci de ani, nu-l pot uita. îl am mereu în faţa ochilor.
mamă, ce vis ai visat, de nu-l poţi uita? Şi eu am avut foarte des multe vise, dar până dimineaţa pe aproape toate le-am şi uitat, chiar şi pe cele frumoase.
mamă, a început să zică fata mijlocie, Ilinca, şi ea o văduvă tânără, îndoliată de cinci ani, după moartea soţului ei „Scarlatake sin Alexandru Mavrocordat Dragomanul”. La fel ca şi Stanca, nici ea nu putea deloc să doarmă.
măicuţă dragă, mi-am adus aminte de sfaturile părintelui meu duhovnic de la Biserica „Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, care mi-a zis că nu trebuie să cred în visele de noapte, pentru că sunt înşelătoare; ele vin de la diavol, care vrea să ne sperie cu tot felul de ciudăţenii, ca să ne fie frică tot timpul.
61
Mi-a mai spus că visele în realitate nu sunt deloc adevărate, că la origine sunt gândurile noastre care se prelungesc în imagini. De fiecare dată când încercam să-i povestesc un vis de noapte, mă liniştea: „Măi, fato, visul tău nu este adevărat.”
ba da, zise mama; unele vise de noapte chiar sunt adevărate, atunci când Dumnezeu vrea să transmită ceva.
cum adică, întrebă mirată Stanca, sunt şi vise adevărate? Adică sunt chiar reale?
da, zise doamna Maria Brâncoveanu adresându-se celor două fete ale ei, aşezate în genunchi lângă ea. Uite ce am citit eu într-o zi în Biblia pe care unchiul vostru, Şerban Cantacuzino, a tipărit-o la Bucureşti în anul 1688 şi pe care tatăl vostru, voievodul Constantin Brâncoveanu, a dăruit-o tuturor mănăstirilor din Ţara Românească.
în cartea Facerea din Biblie am citit despre nişte vise care s-au dovedit a fi adevărate.
cum, pot să fie adevărate visele?
da, Ilincuţa, eu am citit, cu ochii mei, viaţa lui Iosif şi a fraţilor lui. Atunci când Iosif, fiul patriarhului biblic Iacob, se afla în Egipt, vândut ca sclav de către fraţii lui, a fost băgat la închisoare nevinovat de către Putifar, mai-marele dregătorilor, pus de Faraon să-l
62
ajute la bunul mers al Egiptului.
În acelaşi timp, în închisoare alături de Iosif se mai aflau doi oameni care lucrau la curtea Faraonului: mai-marele paharnic, care se ocupa, ca şi la noi, cu toate cramele şi cu vinurile cele mai bune pe care trebuia să le pună pe masa Faraonului, precum şi mai-marele pitarilor, cum aveam şi noi la Curtea Domnească din Bucureşti, care se ocupa cu brutăria, unde se face pâine şi alte produse din făină de grâu, cu care îl serveau pe Faraon la masă.
Amândoi, paharnicul şi pitarul, se aflau la închisoare deoarece au fost reclamaţi de cineva că ar fi vrut să-l otrăvească pe Faraon, fie prin băutură, fie prin pâine. Până se va convinge Faraonul cine este cu adevărat vinovat de această acuzaţie, ei au fost siliţi să stea amândoi la închisoare, aşa cum stăm şi noi aici, închise deoarece suntem bănuite, ca şi tatăl şi fraţii voştri, că vrem răul sultanului Ahmed al III-lea şi că am trădat interesele politice ale înaltei Porţi Otomane.
într-o noapte, cei doi dregători din Egipt au avut fiecare câte un vis pe care nu l-au putut înţelege.
Paharnicul i-a povestit lui Iosif următoarele: „în visul meu am văzut o viţă de vie
63
care avea trei ramuri. Imediat după ce a înmugurit, i s-a deschis floarea, iar ciorchinii s-au făcut struguri copţi. Eu aveam cupa lui Faraon în mână, am luat strugurii, apoi i-am stors în cupă şi am pus cupa (potirul) în mâna Faraonului
Iosif i-a zis:
aceasta este tâlcuirea visului tău: cele trei ramuri reprezintă trei zile; peste trei zile, Faraonul te va elibera şi te va repune în slujba ta de mare paharnic, iar tu vei pune cupa în mâna sa, aşa cum făceai înainte, când erai paharnicul lui. Dar când îţi va merge bine, adu-ţi aminte de mine, arată-ţi îndurarea faţă de mine, vorbind lui Faraon despre mine şi scoate-mă din această închisoare, pentru că am fost luat cu forţa din ţara evreilor şi nici aici nu am făcut nimic rău, încât să merit să fiu aruncat în temniţă.
Pitarul, când a auzit că Iosif a dat o interpretare frumoasă visului său, a zis şi el visul pe care l-a avut.
şi eu am avut un vis! Se făcea că pe capul meu se aflau trei coşuri de pâine. în coşul de deasupra erau tot felul de aluaturi coapte pentru Faraon, dar păsările cerului
64
mâncau din coşul de pe capul meu.
Iosif i-a răspuns:
aceasta este interpretarea visului tău: cele trei coşuri reprezintă trei zile. Peste trei zile, Faraonul îţi va tăia capul şi te va spânzura de un copac, iar carnea ţi-o vor mânca păsările.
A treia zi, Faraonul a dat poruncă ca mai-marele pitarilor să fie omorât, şi apoi trupul său să fie atârnat într-un copac, ca păsările cerului să-i mănânce carnea (Facerea, capitolul 40).
iată, fetele mele, Biblia cartea lui Dumnezeu ne arată că sunt şi vise adevărate, prin care suntem anunţaţi din vreme de fapte care se vor întâmpla întocmai, cum a fost cu pitarul şi paharnicul din ţara Egiptului. Multe din vise se împlinesc mai devreme sau mai târziu. Ele ţin de taina lui Dumnezeu.
mamă, te rugăm, spune-ne şi nouă visul tău care nu-ţi dă deloc pace.
fetelor, îmi vine foarte greu să vă povestesc visul tinereţii mele. Este noaptea târziu şi nu vreau să vă stric somnul cu acest vis ciudat, care nu-mi dă pace în sufletul meu de mamă. După această frumoasă noapte de priveghere, în care am citit împreună Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului şi
65
ne-am adus aminte de istoria lui Iosif din paginile sfinte ale Bibliei, prin care ne vorbeşte bunul Dumnezeu, nu este cazul acum sa ne tulburăm sufletul. Să lăsăm pe altă zi istorisirea visului meu de noapte.
Mâine este o zi foarte importantă: e ziua Maicii Domnului, Sfânta Fecioară Maria, mai precis Adormirea Maicii Domnului, adică înmormântarea ei de către Sfinţii Apostoli în Ierusalim la Ghetsimani.
da, mamă, e ziua Maicii Domnului, dar să nu uităm că este şi ziua ta de nume.
eu cred, zice Stanca, că nu există nume mai frumos pe lumea aceasta ca Maria. Soţul meu, Radu, Dumnezeu să-l odihnească în pace cu îngerii, mi-a zis că numele tău, Maria, este de origine ebraică şi că în traducerea noastră înseamnă: doamnă, frumoasă, aleasă, plăcută, adorată. Ce fericită sunt că Dumnezeu ţi-a hărăzit ţie, mamă, să porţi cel mai frumos nume din lumea aceasta!
Tu eşti o mare doamnă pentru ţara noastră, o mamă frumoasă, cea mai frumoasă; aleasă de Dumnezeu ca să ne dai nouă viaţă. Cu adevărat ne-ai făcut viaţa plăcută şi de aceea noi, copiii, te adorăm atât de mult, mamă! Să ne trăieşti ani mulţi acasă la noi în Ţara Românească, şi nu în această întunecată închisoare, în care ne aflăm acum cu toţii.
66
aşa este, dragele mele, şi eu doresc să fim libere, împreună cu tatăl şi frăţiorii voştri, ca să sărbătorim cu toţii eliberarea la reşedinţa de vară din Târgovişte, unde în apropiere se află o frumoasă mănăstire, cu duh de rugăciune sfântă. Acolo suntem mai feriţi de privirea mânioasă a ienicerilor stabiliţi în Bucureşti, ca să ne urmărească la tot pasul.
Fetelor, şi numele voastre sunt tare frumoase. Mie îmi plac numele pe care le purtaţi: Stanca înseamnă tărie. Eşti cu adevărat o fiinţă puternică, ai trecut prin marele necaz al văduviei şi ai mare credinţă în învierea morţilor. Te admir pentru că eşti tare ca o stâncă. La fel şi tu, Ilincuţa, ai un nume tare frumos. El vine de la Sfântul Ilie, cel mai mare sfânt din Vechiul Testament, dovadă că Dumnezeu l-a ridicat cu trupul la ceruri, unde locuiesc îngerii. Numele tău, Ilincuţa, arată ce suflet bun şi sfânt ai tu. Şi răposatul tău soţ, Scarlat, a fost un om bun, iar sufletul lui a fost luat de Dumnezeu în ceruri.
dragele mele, o vorbă veche din popor spune aşa: „omul sfinţeşte locul”, iar eu adaug că tot omul sfinţeşte şi numele pe care-l poartă de la botez. Pentru mine toate numele voastre sunt frumoase ca şi florile din grădină sau de la ferestre, pe care ni le punem iarna în ghivece.
67
Aţi văzut voi vreo floare urâtă? Indiferent de ce nume poartă floarea, ea este frumoasă, atrăgătoare şi plăcută. La fel sunteţi şi voi, dragele mele!
mamă, dar de ce stelele strălucesc diferit? Unele au mai puţină lumină, altele, mai multă. De asemenea, de ce unele flori sunt mai mici, iar altele, mai mari?
aşa e, fetelor! însă o floare, fie ea mică sau mare, e la fel de frumoasă. Frumuseţea nu stă în mărire. Tot la fel şi stelele: chiar dacă sunt mici sau mari, ele se află mereu la înălţime în candelabrul lui Dumnezeu. Ce poate fi mai frumos decât să fii aşezat într-un policandru şi să luminezi?! Bucuraţi-vă fiecare de numele voastre!
Apropo, dragele mele copile, ştiţi de ce a făcut Dumnezeu stelele, luna şi soarele de pe cer?
ca să ne lumineze pe noi, oamenii, ziua şi noaptea, au zis în acelaşi timp Stăncuţa şi Ilinca.
acum vă pun o altă întrebare: De ce a trebuit să facă Dumnezeu femeia pe pământ?
ca să nu fie Adam singur, a zis Ilinca.
dragele mele, Dumnezeu a pus femeia în casa bărbatului ei, ca ea să fie lumină, să-l lumineze şi să-l încălzească pe soţ, precum şi pe copiii ei.
Soarele, luna şi stelele de pe cer, acest lucru îl
68
fac de sute de mii de ani, de când bunul Dumnezeu, Care este mare, le-a dat lumină pe cer şi le-a aprins ca pe nişte sfeşnice cereşti.
Aceşti aştri îşi îndeplinesc rostul lor cu bucurie necontenită şi în mod necondiţionat; ele nu cer şi nu impun nimic nimănui. Atâta ştiu să facă: să lumineze şi să-i încălzească pe toţi, şi pe cei buni, şi pe cei mai puţin buni.
Voi aţi mulţumit vreodată soarelui că ne dă lumină? Care dintre voi a mulţumit lunii că ne luminează noaptea, ca să putem ieşi afară, în grădină?
Deşi nu am mulţumit pentru darul luminii, totuşi soarele, luna şi stelele nu încetează să ne lumineze şi să ne încălzească. La fel şi noi, fetelor, trebuie să fim în casele şi în familiile noastre lumină pentru toţi cei din jur; să nu aşteptăm mulţumire sau recunoştinţă de la nimeni; noi să-i luminăm şi să-i încălzim pe toţi cu sufletele şi vorbele noastre frumoase! O soţie, o mamă, când zâmbeşte în casă, este ca soarele care răsare dimineaţa, aducând multă bucurie şi speranţă.
O soţie, o mamă, când râde cu poftă în familie, arată că inima ei este făcută din lumină şi iubire, care nu pot fi întunecate de nimic. Soarele topeşte orice gheaţă, oricât de densă ar fi ea; la fel, iubirea unei
69
soţii sau a unei mame topeşte toată răutatea dintr-o familie doar printr-un zâmbet curat, sincer, din toată inima.
fetelor, toată ziua să zâmbiţi şi să aduceţi multă lumină în sufletele celor din jurul vostru! Lumina e de la Dumnezeu, şi cine aduce lumina dragostei în familie este de la Dumnezeu. Cearta în casă, în familie este de la diavol. Toată viaţa să fiţi în lumină, ca să vă bucuraţi de lumina cerească a lui Dumnezeu!
mamă dragă, ce sfaturi frumoase ne-ai dat! Noi ne-am convins cu adevărat că sfaturile tale sunt bune, deoarece noi, toţi copiii tăi, am trăit în familia noastră în lumina inimii tale; tot timpul te-am văzut cu zâmbetul pe faţă, chiar dacă uneori, seara, te-am auzit suspinând, ca în această noapte târzie.
să ştiţi de la mine: mama are doi ochi. Cu unul râde, iar cu altul plânge. Acum eu mă bucur că vă am lângă mine, că vă pot lua la pieptul meu ca să vă îmbrăţişez cu iubire, dar în acelaşi timp cu alt ochi plâng şi suspin după frăţiorii voştri, închişi în temniţă grea alături de dragul vostru tată, care mult vă duce dorul.
Te înţelegem pe deplin, mamă scumpă, au spus Stanca şi Ilinca, deoarece şi noi două am trecut
70
prin clipe fericite, dar am gustat şi clipe amare în viaţa noastră. Amândouă am fost fericite prin căsătorie, şi tot amândouă am mâncat din pâinea amară a văduviei înlăcrimate.
dragele mele, la naştere nu aţi venit căsătorite, ci singure; la fel, la moarte toţi o să plecăm singuri. Apoi să ştiţi, fetelor, că în lumea de dincolo, în ceruri, vom fi ca îngerii. Acolo nu există căsătorie; toţi vom fi ca florile în grădina lui Dumnezeu.
cum, mamă, eu nu mă mai întâlnesc cu Răducu al meu, ca să fim din nou împreună? Nici sora mea nu va fi iarăşi alături de Scarlat?
ba da, veţi fi împreună, dar nu căsătorite ca pe pământ. Acolo vom fi ca îngerii care nu au sex. Acolo totul e lumină, iubire, pace, armonie şi multă frumuseţe cerească, pe care noi, oamenii, nu putem să o descriem în cuvinte omeneşti.
mamă, cum putem să zburăm în ceruri după moarte?
cu sufletul, care este foarte uşor, transparent, foarte fin, ca o rază de lumină, ne putem ridica foarte uşor la ceruri. Aşa cum gândurile noastre zboară uşor şi iute peste tot în acest Univers, la fel şi sufletul din noi poate să călătorească repede în raiul lui Dumnezeu.
71
mamă, dar cum poate omul să învieze cu trupul? Este adevărat că trupurile soţilor noştri pot să învieze din morţi?
da, cu adevărat este înviere. Eu cred mai mult în înviere decât în această viaţă pământească. Sunt absolut convinsă de înviere. Cred cu toată tăria în ea. Când eram însărcinată cu voi, vorbeam mereu cu voi în pântecele meu. Vă spuneam ce frumoasă e lumea aceasta, cu multe flori, cu păsări colorate, cu fluturi care zboară, cu mieluşei şi iepuraşi care zburdă pe coline, cu copilaşi frumoşi care se joacă prin grădină. Vă povesteam de zor tot ce vedeam cu adevărat în jurul meu iar voi nu mă băgaţi de seamă; nu credeaţi deloc în vorbele mele, oricât de insistente erau ele.
Abia după ce v-aţi născut, la câţiva anişori, mi-aţi dat dreptate că lumea aceasta în care trăim e atât de frumoasă şi e reală!
La fel se întâmplă şi cu plecarea noastră în lumea de dincolo. Acum nu credem, cum nici voi nu aţi crezut ce vă spuneam când eraţi în burtica mea; la fel, ne vom convinge cu toţii că dincolo este o lume mult mai mare, mai frumoasă, mai bună, dând mărturie despre aceasta faptul că nimeni nu vrea să
72
se mai întoarcă pe acest pământ, unde a trăit până la moarte.
mamă, abia acum înţeleg eu de ce Răducu nu vrea să mai vină la mine pe pământ.
el nu vine pentru că te aşteaptă pe tine la el, în ceruri, a zis mama fetei sale, Stanca.
mamă, ce bună eşti şi câte sfaturi înţelepte ne-ai dat nouă în această noapte de neuitat!, a zis Ilincuţa. Eşti cea mai bună mamă din lume, şi nu există alta mai frumoasă ca tine. Ce ne făceam noi aici, la închisoare, fără tine?! Ne mâncau de vii păgânii ăştia!
aveţi dreptate cu privire la otomani; cât de răi sunt ei cu creştinii! Mi-e tare teamă de ieniceri, pentru că sunt ca lupii flămânzi tot timpul. Nişte osmani mi-au mâncat într-o noapte de vară patru mieluşei albi din visul meu, care nu-mi dă pace. Apoi nu s-au mulţumit cu carnea mieilor, ci l-au sfâşiat şi pe berbecul cel mare şi frumos, tocmai în ziua de Sfintele Paşti.
mamă, poate erau nişte musulmani botezaţi, care au devenit creştini şi le-a dat părintele şi lor pască şi carne de miel, cum şi noi mâncăm în fiecare an de învierea Domnului Iisus.
dragele mele, acei otomani din visul meu nu
73
erau încreştinaţi, deoarece aveau pe cap turbane mari, roşii şi paloşe la brâu şi au alergat iute după miei să-i sfâşie de vii; atâta răutate aveau pe feţele lor.
mamă, a zis Stăncuţa, spune-ne tot visul pe care l-ai avut în casa bunicilor noştri din neamul Cantacuzinilor!
îmi e tare greu să-l povestesc. Ori de câte ori îmi amintesc de el, mă gândesc la cei patru frăţiori ai voştri, prinşi de ieniceri şi băgaţi la închisoare împreună cu tatăl vostru, care mult vă iubeşte, dragele mele.
mamă, tocmai pentru că tata ne iubeşte atât de mult, şi tu, din iubirea ta de mamă, trebuie să ne povesteşti visul cu cei patru miei.
dragele mele, oftează îndelung Maria, în visul meu vedeam parcă un loc cunoscut, lângă casa bunicilor voştri: era o poiană mare, cu multă iarbă verde, cu floricele şi albine zumzăind vesele prin florile parfumate şi adunând polen cu mare grabă.
Pe această pajişte întinsă, cu pomi înfloriţi, şi-au făcut apariţia patru miei albi şi rotofei, care zburdau fericiţi. Se alergau unul pe celălalt. Erau ca nişte copii jucăuşi, plini de viaţă şi de bucurie, cum nu am mai văzut până la copiii mei, când erau mici la casa
74
noastră părintească.
Acei patru miei, în joaca lor liniştită, s-au apropiat de o râpă adâncă. Deodată şi-au făcut apariţia nişte osmani răzleţi, veniţi de pe un deal învecinat, cu turbane mari, roşii, şi cu iatagane gata să-i omoare pe bieţii miei.
în timp ce alergau după miei, a venit un berbec mare, cu coarne albe, răsucite de multe ori, şi s-a repezit cu iuţeală la un ienicer care tocmai îl prinsese pe cel mai mic mieluşel din acea turmă. A urmat o luptă crâncenă între berbec şi acel otoman, care pune mâna şi pe berbec şi-l trage târâş printre bolovanii colţuroşi, ca să-l ducă la caleaşca pe care o avea devale. în urma berbecului se vedea mult sânge şi rămăseseră fire de lână albă din blana mielului care zbiera de zor în mâinile ienicerului.
Apoi am văzut alţi doi osmani care i-au prins îndată şi pe ceilalţi trei miei, deşi aceştia fugeau cât îi ţineau picioruşele lor plăpânde. Ienicerii i-au legat pe miei cu lanţuri strânse, încât sângele picura din picioarele lor frânte. Toată noaptea i-au ţinut legaţi, aruncaţi într-o încăpere întunecoasă. A doua zi, când la noi în sat se prăznuia Paştele, otomanii i-au tăiat pe rând, pe fiecare miel, iar la urmă l-au sfâşiat şi pe berbecul cel mare.
75
Imediat în sat a început să bată toaca şi s-au auzit clopotele învierii în biserica satului meu.
vai, mamă, ce vis urât ai avut! Nu trebuie să plângi, pentru că visul tău de noapte nu are nicio legătură cu cei patru frăţiori ai noştri. Tata are mare grijă de ei. Visul tău este doar o simplă coincidenţă, a zis Ilincuţa, care, discret, îşi ştersese lacrimile ce-i curgeau din ochişori.
Ginerele doamnei Maria Brâncoveanu, pe nume Iordache Creţulescu, căsătorit cu Safta, a patra fiică a voievodului Brâncoveanu, atent la tot ce se discuta în acea noapte, a intervenit şi ele în discuţiile cu privire la acel vis de noapte al mamei-soacre.
în primul rând, mamă-soacră, visul nu are nicio legătură cu cumnaţii şi cu socrul meu din închisoarea Edicule. Nu are nicio doză de adevăr pentru noi. Mâine nu sunt Paştile, ci aşteptăm o altă sărbătoare, Sfântă Măria Mare, când nu se taie miei. în al doilea rând, în Istanbul, în această cetate otomană nu există turme de miei, cu atât mai puţin berbeci.
Aşa cum nu orice pasăre se mănâncă, de exemplu, noi nu mâncăm pui de cioară, doar pui de găină -, la fel, nu orice miel pe care îl visăm sau îl vedem se mănâncă. Dacă toţii mieii s-ar tăia de
76
Paşte, ar dispărea neamul oilor de pe pământ.
haide să schimbăm discuţiile acestea despre miei şi berbeci, a zis Iordache Creţulescu, care avea multe moşii în ţara Românească, una dintre ele chiar la Bădenii Miluiţi, în judeţul Buzău.
Convingerea mea este că a fost vorba doar de un vis de noapte, interesant de povestit ca orice basm. Noi ştim că mintea omului născoceşte multe poveşti, care în realitate nu sunt adevărate.
şi dacă o fi adevărat visul, ce ne facem?, a zis mama Maria Brâncoveanu.
cum adică adevărat? Va putea oare sultanul Ahmed al III-lea să taie capul domnitorului Valahiei şi să-i decapiteze pe cei patru băieţi pentru nişte calomnii şi vorbe mincinoase, spuse de boieri lacomi şi dornici să urce pe tronul ţării? Eu nu cred că ar fi în stare, doar are şi el copii, ca şi tata, şi apoi înţelege şi el ce mare este durerea sufletului unui tată când i se omoară copiii.
vai de tine, cât de naiv poţi fi tu, ginere plin de bunătate, de-ţi dai şi cămaşa de pe tine ca să-i ajuţi pe toţi, chiar şi pe duşmanii tăi, a zis doamna Maria Brâncoveanu.
Tu crezi că toţi sunt buni la suflet ca tine. Nu uita că sultanul nu are inimă bună, de vreme ce a
77
omorât atâta lume, câtă frunză prin copacii din pădure pe unde a trecut el cu hoardele de ieniceri. Un om bun stă în ţara lui, şi nu sare gardul la vecini să-i prade, aşa cum au făcut osmanii în ţara noastră; ori de câte ori au venit, au pârjolit totul şi au lăsat sânge şi doliu în urmă. Mânca-i-ar lupii de vii!
Aceşti ieniceri din armata sultanului Ahmed al III-lea nu sunt oameni, ci fiare sălbatice, care sfâşie tot ce întâlnesc în calea lor. Tare mi-e frică, fetelor, că acest vis este adevărat!
mamă, te rog, nu te mai gândi aşa departe, a zis Bălaşa, penultima fiică a familiei Brâncoveanu, care era căsătorită cu Manolache Lambrino, ajuns o vreme şi ban al Craiovei. Mai bine ar fi să ne rugăm la bunul Dumnezeu să schimbe gândul cel rău al sultanului Ahmed al III-lea.
Ginerele doamnei Maria Brâncoveanu, pe nume Constantin Postelnicu, care era căsătorit cu mezina familiei Brâncoveanu, Smaranda, şi-a adus aminte de o întâmplare scrisă într-o carte bisericească, pe care patriarhul Hrisant al Ierusalimului i-a dat-o de Sfintele Paşti, când a fost în trecere pe la Curtea Domnească, unde s-a bucurat de o frumoasă şi caldă primire din partea familiei voievodului Constantin Brâncoveanu.
Ginerele Constantin Postelnicu, preocupat de
78
suferinţa familiei Brâncoveanu, a căutat să explice că în viaţa aceasta pământească ne întâlnim cu necazurile şi cu durerile de mici copii şi le ducem toată viaţa, până la moarte. Nu le putem ocoli. Ca şi umbra, ele ne urmăresc toată viaţa.
A citit el într-o carte veche despre un rege care a suferit multe necazuri în viaţă. Aflându-se regele într-o zi lângă leagănul copilului său, i-a jurat acestuia că va face tot ce îi stă în putinţă să-l ferească de orice suferinţă şi să-i asigure tot timpul o fericire desăvârşită. Pentru aceasta, i-a chemat pe toţi înţelepţii lumii de atunci ca să-i spună în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: în plăceri, alţii: în virtute, iar alţii au avut altă părere: nu există fericire deplină pe acest pământ; acolo unde sunt bucurii, apar şi necazuri de tot felul.
Regele i-a spus copilului aşa: „Pentru a fi fericit pe deplin, îţi voi zidi un castel în care voi aduce toate frumuseţile pământului, ca tu să fii ferit de orice tristeţe şi necaz”. Apoi, după ce a zidit acel castel mare şi frumos, l-a adus acolo pe feciorul său şi i-a pus la dispoziţie foarte multe jucării, fel de fel.
într-o bună zi s-a stricat una dintre jucării, şi copilul a început a plânge. Regele a încercat în zadar
79
să o repare, iar copilul plângea mereu pentru că era legat de acea jucărie stricată. Bietul copil, deşi avea câţiva anişori, ştia deja ce este durerea şi ce e plânsul.
Regele a dat poruncă să dubleze paza la castel, ca nimeni să nu poată intra în el şi să-l facă să sufere cu ceva. Sufletul copilului era tot timpul neliniştit, deoarece nu ştia ce se întâmplă dincolo de zidurile castelului său, unde era închis chiar de tatăl lui.
într-o noapte, după ce s-a făcut el mai mare, a reuşit să fugă în lume pentru a cunoaşte ce se întâmplă în afara zidurilor. La prima casă pe care a întâlnit-o în drum a dat peste o familie îmbătrânită: soţ şi soţie, care erau săraci şi neputincioşi. Până atunci acest mic prinţ nu ştia ce e bătrâneţea şi sărăcia.
Trist şi foarte tăcut în inima lui, a plecat mai departe şi a dat de un spital unde erau tot felul de bolnavi, începând cu copii şi până la vârstnici, care mergeau sprijinindu-se de câte un toiag. A mers mai departe şi a văzut o înmormântare: mulţime multă de oameni duceau un tânăr într-un sicriu ca să-l îngroape la cimitir. Până atunci nu ştia că orice om va muri într-o bună zi, apoi urmează înmormântarea.
Abia acum acel prinţ a înţeles că viaţa aceasta pe care o trăim noi pe pământ este plină de tot felul
80
de suferinţe, necazuri, încercări pe care le întâlnim la tot pasul. Viaţa noastră are mai mulţi nori grei, întunecaţi decât cerul însuşi. Dacă trecem în lumea plantelor şi a animalelor şi le privim cum cresc, cum se ofilesc şi mor, întâlnim şi aici durere şi suferinţă, deoarece şi ele suferă ca nişte copii. Toate lucrurile din natură îşi au lacrămile lor; pretutindeni există suferinţă multă, durere şi lacrimi; pretutindeni, acelaşi cântec de tânguire a suferinţei universale. Toate plâng, toate suferă şi suspină, aşteptând mântuirea, eliberarea din mizerie şi moarte. Toate acestea sunt o adeverire a cuvintelor rostite de Sfântul Apostol Pavel: „Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”.
Toată cultura, toată civilizaţia şi progresul sunt o permanentă luptă cu suferinţa, o strădanie necontenită de a înlocui durerea cu fericirea. Suferinţa este izvorul sfinţeniei şi al credinţei trainice. Faptele cele mari se nasc în suferinţă, după cum florile cele mai frumoase se nasc printre spini. Suferinţa este izvorul sublimului, leagănul vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă ne bucurăm de viaţa viitoare. Suferinţa e bărbatul, iar fericirea este femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele înalte către patria cerească, apar copiii virtuţilor. Copiii nu se simt bine
81
dacă rămân doar cu unul din părinţii lor; ei sunt fericiţi doar când trăiesc alături de ambii părinţi. De aceea suferinţa şi fericirea trebuie să fie mereu împreună.
faptul că ne aflăm acum şi aici împreună, a spus în concluzie ginerele Postelnicu, şi trecem printr-o mare suferinţă nu este o întâmplare, ci face parte din planul lui Dumnezeu. Să ne păstrăm credinţa curată şi vie până vom fi eliberaţi de aici!
Doamna Maria Brâncoveanu este atentă la toate discuţiile purtate în această noapte albă. Pe moment a dispărut somnul de la cei întemniţaţi. Abia aşteptau cu toţii să se lumineze de ziuă, ca să poată face Pravila dimineţii, după cum i-a învăţat vlădica Antim Ivireanul în cartea sa, Didahiile, pe care o tipărise la tiparniţa de la Snagov.
Această noapte a fost cea mai lungă, cumplit de lungă, de parcă nu se mai termina. Atât în jurul doamnei Maria Brâncoveanu, cât şi în jurul voievodului Constantin Brâncoveanu exista multă viaţă, era iubire, speranţă şi mai ales dorinţa de a lupta cu suferinţele şi necazurile din temniţă.
Cu fiecare zi care trecea, familia Brâncovenilor devenea mai puternică şi mai încrezătoare în Dumnezeu. Dispăruse frica de moarte de la membrii familiei
82
domneşti. Deşi pierduseră toată averea şi libertatea de mişcare, ei erau foarte bogaţi în credinţa ortodoxă.
Rugăciunea, credinţa şi iubirea lor sfântă i-au apropiat şi mai mult unii de alţii. Ar fi vrut să se viziteze reciproc, dar n-au reuşit, pentru că otomanii în mod special îi separaseră, crezând că în felul acesta îi vor birui pe vecie. Familia Brâncovenilor nu numai că nu voia să dispară, ci s-a aprins şi mai mult cu lumina speranţei şi a credinţei, ca o torţă vie, luminând cerul patriei noastre străbune, Valahia.
Noaptea de pe data de 14-15 august 1714 era la fel şi pentru Maria Brâncoveanu dimpreună cu fiicele ei, şi pentru voievodul Constantin Brâncoveanu şi fiii lui, la închisoarea Edicule. Şi colo, şi colo: rugăciune, lacrămi, credinţă şi iubire, cuvânt de învăţătură şi de mărturisire a Ortodoxiei româneşti.
Mănăstirea “Dintr-un lemn”, Valahia, 14 august 1714
Sin Vinerea Mare a anului de mântuire 1714, cu două zile înainte de Sfintele Paşti, la Bucureşti şi în toată Valahia s-a lăsat o mare
83
tristeţe, o dată cu mazilirea voievodului Constantin Brâncoveanu. Prin trădare şi jocuri politice, la tronul Valahiei a fost pus domnitor Ştefan Cantacuzino (1714-1716) de către înalta Poartă Otomană. El a fost ultimul domnitor valah înainte de instaurarea domniilor fanariote, numite direct de la Istanbul.
Ca domnitor, Ştefan Cantacuzino s-a purtat foarte rău şi răzbunător cu toate neamurile familiei Brâncovenilor. O mare parte dintre Brâncoveni erau deja arestaţi la Istanbul.
Pentru a-l înlătura de la tronul Valahiei pe Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, împreună cu soţia lui, Păuna, l-a denunţat pe voievod la înalta Poartă Otomană că are legături secrete cu Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi i-a adus şi alte acuzaţii, care s-au dovedit a fi false pe parcursul procesului de la Istanbul.
Urcarea pe cadavrele Brâncovenilor a voievodului Ştefan Cantacuzino a atras blestemul cel mare din partea lui Dumnezeu, Care nu doarme. Dreptatea o face numai Dumnezeu.
În toate aceste jocuri murdare de înlăturare a voievodului Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino a fost ajutat foarte mult de răutatea şi mândria soţiei sale, Păuna Greceanu Cantacuzino, care
84
voia cu orice preţ să devină prima doamnă a Valahiei. Ea provenea din marea familie de boieri valahi Greceanu. Soţul ei, Ştefan Cantacuzino, era considerat de contemporanii lui „ginecolatru”, adică un bărbat care nu ieşea deloc din vorba soţiei lui. Ea dicta totul şi în familie, dar mai ales în viaţa politică a ţării. Vai de bărbaţii care sunt conduşi de femeile lor! Soţia adevărată şi smerită îşi vede întotdeauna de treburile casei, de educaţia şi creşterea copiilor, de primirea musafirilor. Atunci când soţia îi dă libertate soţului în toate activităţile lui administrative, ea devine cea mai puternică femeie din lume. Orice femeie măritată trebuie să-şi înţeleagă rostul ei de soţie şi mamă pentru copii, precum şi de bună gazdă pentru toţi musafirii care vin în casă la invitaţia soţului. într-o astfel de familie domneşte pacea, bucuria şi binecuvântarea bunului Dumnezeu.
în ajunul Adormirii Maicii Domnului din 14 august 1714, Doamna Păuna, soţia domnitorului Ştefan Cantacuzino, se afla la mănăstirea „Dintr-un Lemn”, pentru sărbătorirea marelui praznic în cinstea Maicii Domnului. Ea a venit însoţită de copiii ei şi de garda personală, pusă de domnul Valahiei ca să o păzească la orice primejdie.
în acea noapte de priveghere la mănăstire,
85
Marea Doamnă a avut o stare foarte ciudată. În biserică fiind, în timpul slujbei, a cutremurat-o o vedenie înfricoşătoare: a văzut cum otomanii îi decapitau pe Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii lui, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul de taină Ianache Văcărescu, chiar în acea noapte, la Istanbul. în timpul vedeniei, Păuna se afla în acea baltă mare de sânge a Brâncovenilor, gata să se înece. îndată a început să urle cât o ţinea gura; în acea clipă multe duhuri rele au intrat în ea, şi a devenit o femeie îndrăcită în aşa hal, încât i-a speriat pe toţi.
Ţipa în gura mare, încât toată slujba de noapte s-a întrerupt. Spunea mereu: „Văleu, vă leu, ard; am luat foc, ce mă fac, am vândut sânge nevinovat înaltei Porţi Otomane! I-au tăiat pe Brâncoveni din cauza mea! Ard, nu mai suport focul ce mă pârjoleşte! Mă înec în sânge!”.
în acea clipă, mitropolitul Valahiei, Antim Ivireanul, care se afla în altar pentru a lua parte la hramul mănăstirii, a început să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ca să o poată îmblânzi pe Doamna Păuna, pentru că aceasta se manifesta ca o fiară sălbatică:
„Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul luminilor, Dumnezeul îngerilor celor de sub tăria
86
Ta, Dumnezeul arhanghelilor celor de sub stăpânirea Ta, Dumnezeul slăvitelor domnii, Dumnezeul sfinţilor, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; cela ce ai dezlegat sufletele cele legate cu moartea, şi prin Unulnăscut Fiul Tău ai luminat pe omul cel pătruns de întuneric; cela ce ai slăbit durerile noastre şi toată greutatea ai uşurat-o şi toată nălucirea vrăjmaşului de la noi ai depărtat-o; şi Tu, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, carele cu moartea Ta ne-ai făcut pe noi nemuritori şi ne-ai slăvit cu slava Ta; cela ce cu învierea Ta ne-ai dăruit nouă să ne ridicăm de la oameni la Dumnezeu, şi ai purtat pe crucea Ta toată sarcina păcatelor noastre; cela ce ai luat asupră-Ţi sfărâmarea noastră şi ai tămăduit-o; Doamne, care ne-ai făcut nouă cale la ceruri şi stricăciunea întru nestricăciune ai prefăcut-o, auzi-mă pe mine, care cu dragoste şi cu frică strig către Tine, cel de a cărui frică se topesc munţii, suspinând, dimpreună cu tăria de sub cer; de a cărui putere duhurile necuvântătoare ale stihiilor se cutremură, păzind hotarele lor; de a cărui poruncă focul răsplătirii nu va trece hotarele ce i s-au pus, ci suspinând aşteaptă
87
porunca Ta; de a cărui frică toată făptura se chinuie oftând cu suspinuri negrăite, şi având poruncă să aştepte vremea sa; de care toată firea cea protivnică a fugit şi oastea vrăjmaşului s-a domolit, iar diavolul a căzut, şarpele s-a călcat, şi balaurul s-a strivit; prin care neamurile ce te-au mărturisit s-au luminat şi s-au întărit întru Tine, Doamne; prin care viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit întru Tine. Căci cine este ca Tine, Dumnezeule cel Atotputernic?…
Pentru aceasta Te rugăm pe Tine, Dumnezeule al Părinţilor şi Doamne al milei, cela ce eşti mai înainte de veci şi mai presus de fire:
Primeşte pe aceasta ce a venit la Tine pentru numele Tău Cel sfânt şi al iubitului Tău Fiu, Iisus Hristos şi al Sfântului şi Prea Puternicului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh,
Izgoneşte din sufletul ei toată neputinţa, tot duhul necurat, scuturător, de sub pământ, din foc, împuţit, poftitor, iubitor de aur, iubitor de argint, turbat, desfrânat, tot diavolul necurat,
88
întunecat, fără de chip, fără de ruşine.
Aşa, Dumnezeule, depărtează de la roaba Ta, domniţa Păuna, toată lucrarea diavolului, toată vraja, toată fermecătura, slujirea idolească, căutarea în stele, vraja cu mort, vraja cu pasăre, patima desfătării, iubirea trupească, iubirea de argint, beţia, desfrânarea, neruşinarea, mânia, iubirea de ceartă, neastâmpărul, şi tot cugetul viclean.
Aşa, Doamne, Dumnezeul nostru, insuflă într-însa Duhul Tău cel paşnic, ca, păzită fiind de el, să facă roade de credinţă, de fapte bune, de înţelepciune, de curăţie, de înfrânare, de dragoste, de bunătate, de nădejde, de blândeţe, deîndelungă-răbdare, de îngăduinţă, de smerenie, de pricepere.
Că aceasta se mărturiseşte a fi roaba Ta, întru numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, crezând în Treimea cea de o fiinţă şi mărturisind-o împreună cu îngerii, Arhanghelii, Domniile cele mărite şi cu toată oastea cerească. Păzeşte împreună cu dânsa şi inimile noastre, că puternic eşti, Doamne, şi Ţie mărire înălţăm, împreună cu Unul-Născut Fiul Tău şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă
89
Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Pe măsură ce părintele mitropolit Antim Ivireanul citea, Păuna începea să se liniştească. Era udă leoarcă de transpiraţie, patru călugăriţe abia puteau să o ţină strâns cu mâinile, căci din când în când se sălta sus de la pământ, din cauza duhurilor rele care o stăpâneau. La urmă a fost stropită cu aghiazmă mare de la Bobotează, şi apoi unsă cu untdelemn sfinţit de la Maslu, luat din candela de la Sfântul Altar care ardea zi şi noapte.
în acea noapte, Doamna Păuna a venit cu o mare rugăminte la mitropolitul Antim Ivireanul: să o spovedească pentru fapta pe care a făcut-o împreună cu soţul ei, Ştefan Cantacuzino, trădând pe nevinovatul domnitor Constantin Brâncoveanu la înalta Poartă Otomană, pentru ca ea să devină doamna numărul unu a Valahiei. Pentru această funcţie s-a plătit un mare preţ de sânge: omorârea a şase persoane, voievodul cu cei patru fii, precum şi sfetnicul (dregătorul) de încredere Ianache Văcărescu.
Părintele mitropolit Antim Ivireanul i-a citit molitfa de dinainte de spovedanie, a închis uşa chiliei sale şi a ascultat cu mare atenţie, cu ochii înlăcrimaţi, mărturisirea doamnei Păuna, pe care aceasta o făcea
90
cu durere şi cu părere de rău. Ea îşi smulgea părul din cap şi bătea cu mâinile în podea.
Preasfinţite, am făcut un mare păcat, pe care nu mi-l pot ierta deloc. Am vândut sânge nevinovat la înalta Poartă Otomană. Mi-am vândut rudele de sânge osmanilor. Mai bine era dacă mă omorau pe mine ienicerii, decât pe Măria Sa, voievodul Constantin Brâncoveanu, cu cei patru coconi şi sfetnicul său de taină Ianache Văcărescu. Ce mă fac, că mă arde focul lăuntric?
Din Vinerea cea Mare, eu n-am odihnă şi nici linişte în suflet. Noaptea şi ziua aud fără încetare: trădare, trădare, trădare. Mi-am trădat rudele de sânge, m-am vândut otomanilor! Ce rost mai are viaţa mea acum? Am început să ard, în faţa ochilor văd numai flăcări mari, părinte mitropolit!
Atunci vlădica Antim Ivireanul a început să-i citească molitfe, după care, cu multă atenţie, a spovedit-o după pravilă aproape trei ceasuri din acea noapte.
în chilia unde se afla Doamna Păuna se auzeau din când în când suspine, iar lacrimile ei picurau ca ploaia de vară, căzând greu pe piatra rece a mănăstirii „Dintr-un Lemn”.
Totul se iartă în această viaţă prin deasă
91
spovedanie. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice păcat, oricât de mare ar fi, a zis părintele mitropolit Antim Ivireanul. Aşa cum ploaia spală orice necurăţenie, la fel şi lacrimile spovedaniei adevărate curăţă orice suflet. Iată canonul tău: cincisprezece ani să nu te împărtăşeşti, să spui mereu rugăciunea lui Iisus, să citeşti Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului în fiecare zi, să rosteşti zi şi noapte Psalmul 50, să te spovedeşti des şi cu lacrimi de pocăinţă, care vindecă tot sufletul încărcat de păcate. Să ţii toate posturile de peste an, cu ajunare în zilele de miercuri şi vineri, la care să adaugi multe metanii, rostind numele de botez al fiecărei persoane pe care ai omorât-o indirect. Să faci acte de milostenie la săraci! Să citeşti în fiecare zi din Psaltire, pentru sufletele Brâncovenilor!
preasfinţite, este prea puţin pentru ticăloşia faptelor mele! Am trădat şase suflete nevinovate, care au murit şi din cauza mea. Simt că Dumnezeu nu mă poate ierta. A curs prea mult sânge din cauza mea, părinte! Roagă-te să-mi dea Domnul vreme de pocăinţă, ca să pot face ceva pentru liniştirea sufletului meu ce se chinuie în flăcări. Ce pot să fac să nu mai ard, părinte mitropolit?
pocăinţă ca tâlharul de pe Cruce şi smerenie
92
ca a vameşului din Evanghelie, a încurajat-o mitropolitul Antim pe doamna Păuna, care era la un pas de sinucidere. E adevărat că păcatul tău este strigător la ceruri, dar, printr-o pocăinţă sinceră şi printr-o schimbare totală a vieţii personale, este încă nădejde de iertare şi de mântuire. Acolo unde este pocăinţă mare, vine şi iertarea lui Dumnezeu. Sinuciderea nu este o soluţie, ci complică şi mai mult răul. A te sinucide înseamnă a te da în mâinile diavolului. A face pocăinţă, adică a te căi cu sinceră părere de rău şi a compensa răul făcut cu multe milostenii şi lacrimi de pocăinţă, înseamnă a te lăsa în braţele iubitoare ale lui Dumnezeu.
Atunci când te sinucizi nu mai este nădejde de mântuire, totul s-a pecetluit în iad; însă când omul manifestă pocăinţă pentru păcatele săvârşite în viaţă, mai are nădejde de mântuire, adică de salvare de la mânia lui Dumnezeu.
Părintele mitropolit Antim Ivireanul era hărăzit de bunul Dumnezeu cu multă înţelepciune şi tact pastoral, aşa încât a liniştit-o pe doamna Păuna Greceanu Cantacuzino, care ajunsese depresivă din cauza păcatelor ei strigătoare la ceruri.
Au stat mult de vorbă în acea noapte de după spovedanie:
93
valahia nu a avut niciodată un aşa de mare domnitor ca Brâncoveanu Constantin, iubitor de Dumnezeu, de credinţă, de cultură, ziditor de mănăstiri şi biserici şi cu mulţi copii, a zis mitropolitul Antim Ivireanul, care fusese adus în Bucureşti din Iviria (Georgia) chiar de către voievod.
aşa este, părinte mitropolit, pe unde am mers în ţară am văzut atâtea locuri sfinte zidite de domnia sa; de pe urma mea şi a bărbatului meu ce rămâne? O amintire urâtă şi jalnică pentru toată lumea.
ce n-ai reuşit să faci până acum pentru suflet şi pentru Dumnezeu, să începi din această noapte! în primul rând trebuie să dăruieşti-I lui Iisus Hristos inima ta, aşa cum a făcut voievodul Constantin Brâncoveanu dimpreună cu toată familia lui.
-Mă bucur că ţi-ai adus şi copiii la această mănăstire; păcat de bărbatul tău că nu a venit şi el să se pocăiască pentru faptele rele pe care le-a făcut, vânzând sânge nevinovat la înalta Poartă Otomană.
aşa este, părinte mitropolit; a rămas să prăznuiască în Bucureşti la Casa Domnească cu capugiul Mustafa, sosit de la Istanbul ca să vadă cum merg treburile ţării noastre de când nu mai este la tron voievodul Constantin Brâncoveanu.
în viaţă trebuie să-L slujim mai întâi pe Dumnezeu.
94
Acesta este motivul pentru care bunul Dumnezeu ne-a lăsat sărbătorile religioase, ca să venim măcar atunci aproape de El. Una este să stai cu otomanii la o masă păgânească, şi alta este să stai în casa lui Dumnezeu, cum ai făcut tu acum împreună cu copiii tăi, în ajunul acestei mari sărbători religioase, Adormirea Maicii Domnului sfânta Fecioară Maria, care L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu.
părinte mitropolit, Dumnezeu v-a trimis la această mănăstire, „Dintr-un Lemn”, deşi am aflat că eraţi invitat în această seară la mănăstirea Hurezi, ctitorie brâncovenească. Am auzit multe lucruri frumoase pe care le-aţi făcut. Aţi tipărit multe cărţi bisericeşti la Bucureşti, Snagov şi Târgovişte pentru creştinii din Valahia, Antiohia, Constantinopol şi Transilvania. Are cine să vă pomenească tot timpul. De fiecare dată când va citi cineva din cărţile tipărite de Sfinţia voastră, vă va rosti cu respect numele. Dar pe al meu, cine îl va mai pomeni? Sunt o femeie blestemată, care am căutat plăceri; m-am cocoţat sus pe un tron care nu trebuia să fie al nostru. Nu pot să uit fapta urâtă pe care am făcut-o împreună cu bărbatul meu. Eu l-am instigat la acest mare păcat. Am fost de multe ori cu boierii din Sfatul Domnesc
95
ca să pun paie pe foc la înalta Poartă Otomană. Mă simt vinovată şi umilită.
a-ţi recunoaşte greşeala este cel dintâi pas spre pocăinţă; a abandona total păcatul este al doilea pas; a te căi toată viaţa şi a face mereu fapte bune este al treilea pas, a zis Antim Ivireanul.
aşa voi face şi eu, părinte mitropolit, a făgăduit doamna Păuna şi a început să plângă.
Bucureşti — Valahia, 14 august 1714
Ştefan Cantacuzino, noul domnitor al Valahiei (1714-1716), era un om vesel, dar superficial în activităţile administrative ale ţării, cheltuia pe nimicuri şi se lăsa dominat de soţia lui, Păuna. Atunci când se certa cu ea, alerga repede la crama din Drăgăşani, pentru a uita de certurile soţiei sale, care era foarte gălăgioasă, ca o gâscă năucă.
Tatăl lui Ştefan era marele stolnic Constantin Cantacuzino; om cu multă carte şi foarte apreciat de către domnitorul Brâncoveanu Constantin. Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, a făcut mereu tot felul
96
de presiuni, ca soţul ei să ajungă domnitor al Valahiei. Acest lucru s-a împlinit pe data de 5 aprilie 1714, prin semnarea firmanului de numire ca domnitor al Munteniei, de către sultanul Ahmed al III-lea. Acest firman a fost adus de la Istanbul de către Mustafa, care a convocat Sfatul Domnesc al boierilor şi a dat citire acestui document. A urmat un mic ceremonial de întronizare, în prezenţa trimisului special de la înalta Poartă Otomană, Mustafa.
Paralel cu numirea în grabă a noului domnitor, de cealaltă parte era multă tristeţe şi agitaţie, deoarece Constantin Brâncoveanu fusese mazilit, încarcerat şi deposedat de toate bunurile personale de mare preţ, precum şi de tot aurul din vistieria ţării sale, pe care a slujit-o cu dăruire şi credinţă aproape 26 de ani.
Ca domnitor, Ştefan Cantacuzino nu are realizări deosebite, care să fie consemnate în istorie. Atât a reuşit şi el să facă: a desfiinţat taxa de văcărit, care însemna un impozit pe cap de animal. Din căsătoria lui cu Păuna au rezultat doi copii, Radu şi Constantin, care erau foarte mămoşi, adică foarte legaţi de mamă.
în timpul domniei lui a început războiul dintre otomani şi creştinii europeni, conduşi de principele
97
Eugen de Savoia. Ştefan Cantacuzino simpatiza în taină cu Imperiul Habsburgic. în timpul războiului dintre Imperiul Otoman şi armatele Veneţiei, Ştefan Cantacuzino a trebuit să ajute armata otomană cu 1000 de care cu câte 4 boi şi cu 1250 de cai buni de război.
Capugiul Mustafa-aga Hambar Emini a fost prezent de mai multe ori la Bucureşti, după mazilirea domnitorului Constantin Brâncoveanu. El era trimisul special al sultanului Ahmed al III-lea pentru a superviza activitatea de conducere a ţării de către noul domnitor Ştefan Cantacuzino.
în ajunul zilei de 15 august 1714, Mustafa a sosit în vizită la Casa Domnească din Bucureşti ca să petreacă împreună câteva zile cu domnitorul Ştefan Cantacuzino.
Doamna Păuna, împreună cu cei doi fii, Radu şi Constantin, erau plecaţi la mănăstirea „Dintr-un Lemn” din judeţul Vâlcea pentru a lua parte la slujba hramului: „Adormirea Maicii Domnului”. Era
tare deprimată de când domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost mazilit prin contribuţia ei deosebită. Acum avea mari remuşcări; nu-şi mai găsea deloc liniştea sufletească, motiv pentru care pleca mereu de acasă pe la mănăstiri, ca să i se facă slujbe de
98
liniştire.
în Bucureşti, Mustafa, însoţit de câţiva ieniceri, a fost bine primit de către domnitorul Ştefan Cantacuzino:
bine aţi venit, înălţimea voastră, pe la noi, ca să ne cercetaţi treburile şi să ne ajutaţi să fim mereu pe placul sultanului, de Allah păzit, Ahmed al III-lea, pe care-l pomenesc mereu în rugăciuni şi-i doresc sănătate multă.
e bine că te rogi, căci are probleme de sănătate; este tare tulburat pentru că armatele austriece se pregătesc acum de război împotriva noastră.
doamne, fereşte! N-o să vă lăsăm singuri! Contaţi pe noi, vă suntem alături cu orice porunciţi! Allah e mare!
cum merg treburile ţării de când nu mai e pe tron hainul Brâncoveanu, care nici măcar acum nu e sincer cu Măria Sa Sultanul, ca să-i spună unde a depus sumele mari de bani luaţi de la truditorul vostru popor?
ce bine că l-aţi luat la închisoare! Din cauza lui ţara noastră a ajuns tare săracă, pentru că taxa cu văcăritul a îngreunat mult poporul nostru. Primul lucru pe care l-am făcut de când m-aţi pus domnitor, cu ajutorul dumneavoastră, a fost să desfiinţez
99
această taxă greu de suportat.
dar cât era taxa?
un bănuţ de argint şi, dacă omul avea mai multe vaci, trebuia să dea mai mulţi bănuţi.
aşa este; se adunau câţiva bănuţi de la fiecare familie valahă cu care putea cumpăra un ciur de mălai. Ai făcut o treabă bună! Uite aşa ridicăm din sărăcie o ţară! Fiecare trebuie să dea acum câte o strachină de făină Sultanului, deoarece acum aveţi de unde da! în felul acesta stăpânul vostru va fi tare satisfăcut de chibzuinţa ta de a chivernisi avuţia poporului tău, spre binele înaltei Porţi Otomane.
înălţimea voastră, uite, avem aici pe alese: vin de Drăgăşani, de Călugăreni, ba şi tămâioasă de Pietroasele, tot ce doriţi! Aveţi vin la discreţie, haideţi să-l bem, că noaptea este mică şi până la ziuă trebuie să terminăm aceste damigene.
pe stomacul gol nu merge vinul, şi apoi Coranul nostru ne interzice alcoolul.
însă această interdicţie este valabilă doar în ţara dumneavoastră; aici este o altă ţară, unde Allah nu este acasă, căci Valahia este ţara lui Hristos, Care a binecuvântat vinul; ba, mai mult, din apă a făcut cel mai bun vin în Cana Galileii, iar acesta se bea până în vremea noastră în Biserică la slujba cununiei religioase.
100
domnitorule, Allah este mare, şi el este peste tot, chiar şi în Valahia, care ne aparţine. De ea are grijă acum sultanul nostru Ahmed al III-lea; Mahomed Profetul să-i dea sănătate, căci el m-a trimis aici să văd cum mai stai cu haraciul. Avem mare nevoie de bani acum la înalta Poartă Otomană.
Nu am putut deloc să aflăm de banii ascunşi de acest ghiaur, Constantin Brâncoveanu, care se face că nu ştie nimic. Cred că sultanul îi va lua viaţa chiar în aceste zile, mâine are loc un nou proces de judecată.
după ce îl omorâţi pe Brâncoveanu, aveţi grijă să nu rămână în viaţă copiii lui, căci cei mai mari pot revendica tronul meu, iar eu voi rămâne pe dinafară. Ce-o să mă fac atunci cu Păuniţa mea, căreia îi stă foarte bine pe tronul Valahiei?!… Să aveţi grijă şi de soţia lui Brâncoveanu, ea nu trebuie să se mai întoarcă din Istanbul. Dacă va veni din nou în Valahia, îmi va strica liniştea, pentru că are multe rubedenii şi cunoştinţe apropiate care o pot ajuta. Dintre acestea, pe unele le-am omorât deja, iar pe altele le-am băgat la grea temniţă pentru complicitate.
stai liniştit! înălţimea Sa, Sultanul are grijă de toate, ca tu să nu păţeşti nimic. Trebuie doar să
101
plăteşti cât mai repede haraciul şi, dacă se poate, să măreşti suma, deoarece Sultanul e sensibil la bani şi recunoscător. Am să mă ocup personal de această problemă a ta când mă voi reîntoarce la Istanbul, peste câteva zile.
vă mulţumesc că mi-aţi luat o piatră de pe inimă; acum am să beau în cinstea Măriei tale; uite, tocmai a sosit şi pastrama de oaie care vă place tare mult, şi câteva plăcinte răsucite care se topesc în gură.
Aproape de miezul nopţii se aud toaca şi clopotul de la biserica din curtea Palatului Domnesc. A început miezonoptica în cinstea sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai mari sărbători consacrate Sfintei Fecioare Maria.
Aici, la această biserică voievodală, familia domnitorului Constantin Brâncoveanu era mereu prezentă, uneori în fiecare zi voievodul îngenunchea dimineaţa în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, la care avea multă evlavie, deoarece a primit adesea ajutor de la bunul Dumnezeu. Uneori, la vecernie, când era mai liber cu treburile domneşti şi nu avea musafiri, îi plăcea să zică tare, cu voce timbrată, Psalmul 103, pe care-l învăţase pe de rost:
102
„Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.
întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină;
Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor;
Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc;
Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului.
Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape.
De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa.
Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul
munţilor vor trece ape;
Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului,
103
asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas.
Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul.
Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor;
Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului;
Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.
Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib.
Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile scăpare iepurilor.
Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.
Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în
104
culcuşurile lor se vor culca.
Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari.
Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea.
Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme.
Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.
Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.
Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale.
Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.
105
Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cântavoi Dumnezeului meu cât voi fi.
Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul.
Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege, ca să nu mai fie. Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul.”
Doamne, câtă diferenţă este acum între aceşti doi voievozi: Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino; ca de la cer la pământ!
Domnitorul Constantin Brâncoveanu era tot timpul cu sufletul în ceruri, aproape de Dumnezeu, prezent la slujbele Sfintei Biserici, apărător al Ortodoxiei, grabnic la orice faptă bună, bun familist, cu copii credincioşi, cinstit şi harnic, cu bun simţ şi departe de anturajele rele ale păgânilor.
Domnitorul Ştefan Cantacuzino, în această noapte de ajunare în cinstea marii sărbători praznicale a Maicii Domnului, se află la distracţie cu Mustafa, trimisul special al sultanului, ponegrindu-l pe înaintaşul său, Brâncoveanu, care în aceste clipe este în cea mai grea închisoare: Edicule, din Imperiul Otoman. îşi trăieşte ultimele clipe de viaţă.
Ce ironie a sorţii! Unul în temniţă, nevinovat, iar altul pe tronul ţării prin trădare! Un voievod plin de
106
credinţă şi cultură, condamnat la închisoare grea, iar altul liber, fără credinţă şi cultură, iubitor de bairam, de vinuri grase de Drăgăşani şi de pastramă de oaie!
Un voievod flămând de cinci luni, fără apă, şi altul dormind pe damigene, în dangăt de vioară! Un voievod care-şi face pravila miezonopticii în temniţă, iar altul, chefuind cu păgânii în Palatul Domnesc!
Doamne, fă Tu dreptate în ţara asta minunată, Valahia, călcată şi acum de străinii care ne-au furat totul, chiar şi sufletul din noi!
închisoarea Edicule, Istambul, 15 august 1714
Dimineaţa aceasta de 15 august 1714 începuse bine pentru toţi Brâncovenii din temniţă. Noaptea de dinaintea ei fusese sfântă, cu linişte, ca slujba miezonopticii de la Muntele Athos, cu priveghere, rugăciuni, cântări bisericeşti, cuvânt de folos pentru suflet, meditaţie, voie bună, aducereaminte de cele mai frumoase momente din viaţă, cu mărturii de respect faţă de înaintaşi şi de familie, de dragoste de ţară, de mărturisire a credinţei ortodoxe şi iubire faţă de Hristos şi de Biserică.
107
Apoi ei s-au bucurat din plin de lumina soarelui ce şi-a făcut loc prin capacul spart, aflat deasupra gropii unde zăceau. Deşi cu răni multe, erau plini de viaţă, optimişti. Se resemnaseră cu condamnarea la închisoare, dar încrezători erau în eliberarea lor. Sperau cu toţii să li se dea drumul şi să ajungă cât mai repede acasă, în Valahia.
Voievodul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, avea mulţi prieteni la Istanbul, cunoştea foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la înalta Poartă Otomană: pe ambasadorul polonez Goltz, pe ambasadorul francez Des Alleurs şi chiar pe regele Franţei, Ludovic al XIV-lea. De asemenea, avea relaţii diplomatice bune cu Austria, cu Veneţia şi chiar cu Rusia. în mintea lui, voievodul credea sincer într-o solidaritate din partea ţărilor creştine. în inima lui spunea aşa: „Chiar dacă unii diplomaţi sunt catolici sau protestanţi, Iisus Hristos este acelaşi în toate bisericile, şi nu vor lăsa un voievod creştin să fie omorât din motive religioase de către un sultan păgân, cum e Ahmed al III-lea. Este dureros că de-a lungul istoriei umane au existat războaie religioase între creştini de confesiuni diferite. Un lucru este cert: Biserica Ortodoxă din Valahia nu a
108
declanşat şi nici nu a încurajat vreodată un război religios.”
Toţi copiii sperau că se va găsi o soluţie, fie financiară, fie prin presiunea unor armate europene, fie o cale diplomatică sau chiar un miracol divin, ca să scape cu toţii teferi din această încarcerare. în sufletele lor predominau încă lumina, viaţa, speranţa, credinţa şi iubirea.
Această stare de optimism nu a durat mult, căci deodată se auzi tropăitul vijelios al unor temniceri, trimişi de urgenţă de către vizirul Alin Paşa ca să-i înduplece pe Brâncoveni să accepte religia musulmană.
I-au tras de lanţuri cu brutalitate din acea groapă la suprafaţă, şi acum se văzură cămăşile lor înroşite şi roase de şobolanii din fundul gropii, care mişunau în toate părţile din cauza umezelii.
I-au băgat pe rând în sala de judecată, unde erau de faţă vizirul, imamul şi câţiva turci cu turbane roşii pe cap, care o făceau pe procurorii.
I-au luat pe rând pe fiecare, începând cu voievodul Constantin Brâncoveanu, căruia din nou i s-au adresat într-un mod jignitor:
ghiaur afurisit, te-ai răzgândit în astă noapte ca să treci la legea noastră, să-l mărturiseşti pe Allah
109
şi să-i slujeşti toată viaţa lui Mohamed, marele profet al lumii?
nu sunt ghiaur, ci voievod al Valahiei. Chiar dacă mi-aţi luat coroana de pe cap, n-aţi reuşit să-mi luaţi de pe frunte Sfântul Mir cu care am fost uns pe vecie de Biserică în calitate de Domn al Valahiei. M-am născut creştin, am trăit ca un creştin şi vreau să mor creştin, cu orice risc.
mai bine treci la religia mahomedană, măcar de dragul copiilor tăi, pentru a-i cruţa de moarte. Arată-le iubirea ta de tată, lăsându-i în viaţă pentru Mahomed.
nici pomeneală, o, vizire! Tocmai pentru că-mi iubesc mult copiii, nu accept ca ei să-şi spurce sufletul cu a voastră păgânească credinţă! Mahomed nu este Dumnezeu şi nici omul lui Dumnezeu, deoarece instigă lumea la război.
ghiaur blestemat, cum îţi permiţi să ne batjocoreşti a noastră veche credinţă, de Mahomed vestită şi de la Avraam cunoscută? Luaţi-I îndată şi-l struniţi cu bice din piele de bou şi cu bile de plumb să-l loviţi, până va curge sânge!
să trăiţi, înălţimea Voastră, întocmai aşa vom face şi porunca la îndeplinire o vom aduce îndată!
Imediat domnitorul Brâncoveanu a fost lovit
110
fără milă de nişte ieniceri, care l-au desfigurat şi i-au înroşit trupulprovocându-i atâtea răni, de-ţi era milă să-l priveşti. în timp ce-l loveau cu picioarele, îi aruncau vorbe foarte urâte, defăimătoare.
Cu toate acestea, voievodul rămase dârz şi nu ceda sub nicio formă. Dimpotrivă, deveni mai puternic în credinţă şi fu hotărât să meargă până la jertfa supremă, dacă era cazul.
de ce să cedez tocmai acum? La ce-mi foloseşte un turban roşu, otoman, pe cap, când pot primi chiar astăzi de la Dumnezeu o coroană cerească pentru veşnicie?, îşi spunea el.
la ce-mi foloseşte să trădez credinţa sfântă a părinţilor mei, a neamului meu, pentru câţiva ani de libertate? Cu ce ochi mă voi uita la poporul meu valah şi creştin de un mileniu şi jumătate? Voi mai putea eu să-mi ridic ochii la ceruri, de unde mi-a venit atâta ajutor dumnezeiesc, dacă voi schimba cerul cu pământul, raiul cu iadul şi religia creştină cu credinţa musulmană?
ce le voi spune copiilor mei despre lepădarea mea de credinţă, când ei au jurat în temniţă că sunt gata să moară pentru Hristos, iar eu, să mă duc la Mahomed? Aşa ceva… niciodată!
mai bine mort de o mie de ori, decât un boier
111
mahomedan în Istanbul!
Vizirul, înfuriat de încrâncenarea voievodului în crezul lui religios, l-a luat la întrebări, fel de fel, ca să-l înfricoşeze, să-l facă să cedeze sub orice formă:
am aflat că ai mulţi bani, pe care i-ai luat de la bieţii ţărani, punând tot felul de taxe pe văcărit, pe fum şi pe alte scorniri boiereşti şi, în loc să-i ţii în vistieria ţării tale, i-ai dus în străinătate, la Viena, ca să finanţezi armatele austriece să lupte împotriva noastră; eşti un lacom şi, pe deasupra, şi spionul austriecilor împotriva înaltei Porţi Otomane!
dacă am luat bani de la ţărani, a fost tot vina voastră, ca să vă plătesc haraciul, care de la 280 de saci de aur a crescut la 520, o cantitate uriaşă pentru economia Valahiei noastre.
în calitate de voievod, şi eu am plătit văcăritul şi celelalte taxe, ca să dau un bun exemplu celor din jurul meu. întotdeauna când cer de la cineva ceva, mai întâi fac eu ceea ce aştept de la un supus al meu.
atunci când eşti cu poporul şi la bine, şi la greu, şi poporul te sprijină în tot ce faci. Fără norodul meu dreptcredincios nu puteam plăti până anul trecut haraciul vostru.
Cât priveşte acuzaţia că am bani în Viena, este doar o speculaţie şi o minciună diplomatică, pentru a
112
mă discredita în faţa înaltei Porţi Otomane. în calitatea mea de voievod, pot vorbi şi pot ajuta pe oricine la nevoie, deoarece Hristos mă obligă să fiu om cu omenie faţă de oricine. Omenia este cea mai mare roadă a Evangheliei lui Iisus Hristos. Omenia este credinţa adevărată.
ghiaure, nu eşti voievod; eşti un simplu deţinut, acuzat de multe lucruri chiar de către boierii tăi şi de funcţionarii de la Curtea Domnească şi din Sfatul Domnesc.
ghiaur sunt pentru tine, vizirule, însă pentru poporul meu tot voievod rămân în veac. Ce acuze mi-au adus cei din Divanul Domnesc? Ei m-au pus domn; eu n-am cerut să fiu voievod.
De când m-au pus domnitor al Valah iei, le-am cerut tuturor să facă jurământ sfânt că vor fi cu mine şi că împreună vom duce tot greul ţării. Unde sunt ei acum? Şi care sunt acuzaţiile pe care mi le aduc ei?
vinovaţii la închisoare şi drepţii în libertate, zice vizirul, mângâindu-şi mustaţa lungă ca doi ardei usturaţi.
mai bine în temniţă nevinovat, decât în libertate ca trădător de ţară şi de neam! Am fost bun cu înalta Poartă Otomană cât timp v-am dat haraci peste haraci, iar când nu am mai putut să plătesc,
113
din cauza lăcomiei voastre, care este un sac fără fund, nu am mai fost bun şi imediat am fost schimbat cu cel care m-a trădat.
în Evanghelia lui Iisus se spune: „Cine scoate sabia, de sabie va muri” şi cine trădează, moare tot prin trădare. De asemenea, un proverb românesc spune aşa: „Cine sapă groapa altuia, cade în ea”. Eu cred că aşa se va întâmpla cu Ştefan Cantacuzino, care m-a vândut, împreună cu rudele şi boierii lui.
dreptatea o face Dumnezeul vostru; important e că Allah al meu, care este un Dumnezeu mare, mi te-a dat în mâinile mele cu toate bogăţiile tale şi vreau să descopăr acum şi restul banilor pe care i-ai ascuns; n-o să scapi până nu-mi spui adevărul!
adevărul vi l-am spus de la început şi în fiecare zi, de câte ori m-aţi chemat la judecată ca pe un tâlhar. Adevărul este unul singur şi Acela este Hristos. Eu sunt creştin, cred cu tărie în Hristos, Care a spus aşa: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6).
Nu Allah m-a dat în mâinile tale, ci rudele mele care m-au trădat, îndemnate de diavolul care vă stăpâneşte şi pe voi.
cum adică Allah nu e mare, ce vrei să spui?
114
atât am zis, că boierii şi rudele mele m-au trădat la înalta Poartă Otomană.
noi ştim tot ce se întâmplă în ţara voastră, peste tot avem oameni pe care i-am cumpărat, ca să ne spună tot ce se mişcă la voi împotriva noastră, spune Alin Paşa.
toate au o limită, zice voievodul Brâncoveanu, şi totul se va sfârşi într-o bună zi, şi apoi Adevărul, precum uleiul de măsline, iese la suprafaţă. Eu cred în judecata dreaptă a lui Dumnezeu.
Un procuror otoman din completul de judecată i se adresează imediat domnitorului Brâncoveanu:
în conformitate cu Tratatul dintre înalta Poartă Otomană şi Valahia, nu aveai voie să baţi monezi naţionale cu chipul tău, totuşi avem câteva astfel de monezi, ca probă de judecată. Mai poţi zice ceva? Mărturia pe care o avem este grăitoare, n-ai ce zice. Iată, una din monezi o am chiar în mâna mea.
vreau să o văd, pentru a da o explicaţie.
Şi voievodul priveşte cu atenţie moneda, apoi argumentează astfel:
aceasta nu este o monedă, ci o medalie jubiliară pe care am făcut-o într-o turnătorie din Transilvania, pentru a marca două evenimente deosebite: 25 de ani de domnie şi 60 de ani, pe care chiar astăzi
115
i-am împlinit. Pe aceste medalii sub forma unor bani de aur, astăzi trebuia să le împart ca dar tuturor celor care în tot acest timp au fost cinstiţi în munca lor şi ca răsplată pentru tot binele făcut în folosul Ţării mele.
dar acele instrumente muzicale, făcute tot din metale preţioase şi cumpărate de la Viena pentru Casa Domnească, despre ele ce ne poţi spune?
acele instrumente nu au fost cumpărate din vistieria ţării, ci sunt bunuri personale cumpărate din veniturile de pe moşiile pe care le am ca moştenire de la părinţii mei. Cu trei tobe şi zece goarne de argint, nu am sărăcit ţara.
aceste acuzaţii gratuite sunt o dovadă a răutăţii voastre, care speculaţi orice.
A cânta o muzică frumoasă, cu nişte instrumente care să aibă o bună rezonanţă muzicală, nu este ceva rău. Cu banii mei pot să-mi cumpăr ce vreau. Nimeni nu-mi poate cere socoteală. Fac ce vreau în casa familiei mele.
dar a avea instrumente muzicale de mare preţ este o sfidare la adresa sultanului, care nu şi-a permis acest lux la înalta Poartă Otomană.
ce sunt mai scumpe: zece goarne de argint şi trei tobe, sau 520 de saci de bani de aur, pe care în
116
fiecare an i-aţi primit gratuit la înalta Poartă Otomană din Ţara noastră?
Procurorul se înfurie de această comparaţie financiară şi îl lăsă pe celălalt osman, tot procuror, să continue cu investigarea domnitorului Brâncoveanu.
este adevărat că ai o bună relaţie diplomatică cu Austria, care este duşmanul nostru numărul unu?
eu, ca voievod al Valahiei, am vorbit şi voi vorbi cu toată lumea şi cu toate ţările din jurul meu. Omenia mea nu are graniţe. Eu vorbesc acum şi cu tine, şi cu oricine din ţara voastră.
împăratul Leopold al Austriei mi-a dat, pe data de 30 ianuarie 1695, o Diplomă de onoare de bună vecinătate şi conlucrare diplomatică, dar aceasta nu este un document juridic, un contract de război dus de mine alături de Imperiul Austriac împotriva Imperiului Otoman. Timp de 25 de ani de domnie am avut o bună cooperare cu toate statele, chiar şi cu înalta Poartă Otomană.
dar ce ne poţi spune despre fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova în 1711, care s-a făcut cu aprobarea ta?
faptul că eu am o bună relaţie cu Ţarul Rusiei, Petru I, nu înseamnă că am contribuit la fuga la Moscova a lui Toma Cantacuzino. Fiecare fuge pe
117
răspunderea lui. Eu nu sunt pus voievod ca să păzesc oamenii, ci trebuie să apăr ţara de străini, aşa cum sunteţi voi, de fiecare dată când veniţi în ţara noastră.
eşti obraznic, te faci că plouă, că nu ştii nimic de fuga lui Toma Cantacuzino, oare el nu este neam cu tine?
o fi, dar cu nevasta mea, că ea se trage din neamul Cantacuzino.
văd că mă iei peste picior, neamurile soţiei nu sunt oare şi ale tale?
aşa o fi!
Procurorul otoman deveni turbat de mânie, auzind aceste replici scurte, dar tăioase, pe care le da cu nonşalanţă voievodul Brâncoveanu.
Din ordinul vizirului, domnitorul Constantin Brâncoveanu fu luat pe sus şi dus într-o încăpere întunecată, legat în lanţuri, apoi bătut crunt, pentru că nu spusese nicio informaţie cu privire la restul de bani pe care îi ţinea ascunşi, după spusele celor ce îl pârâseră.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu abia se mai ţinea pe picioare; a fost lăsat acolo jos, legat ca un animal hăituit din toate părţile de mişei fără milă.
Avea faţa desfigurată, iar prin firele de barbă albite de atâtea necazuri se prelingea sângele din nas
118
şi din gură.
Totuşi, ochii îi străluceau de lumina credinţei ortodoxe. De aceea privirea lui te fascina. Din ochi deja începuseră să se vadă razele sfinţeniei.
El nu mai simţea nicio durere. Îl chinuia însă dorul după familia lui: soţia, fetele, ginerii, nepoţii şi grija faţă de fiii lui, care urmau acum să fie anchetaţi fiecare în parte, ca astfel să fie împinşi să cedeze.
Doi ieniceri îl aduseră cu brutalitate la judecată pe cel mai bun şi apropiat sfetnic (ministru) al domnitorului, şi anume pe Ianache Văcărescu, care provenea dintr-o familie de boieri munteni, cu multe proprietăţi în satul Văcăreşti de lângă Târgovişte.
De numele acestui sfetnic sunt legate două biserici: una cu hramul: „Sfântul Nicolae” din Văcăreşti (judeţul Dâmboviţa), şi alta la mănăstirea Nucet, refăcută pe cheltuiala lui.
Marele vizir Alin Paşa începu să-l ancheteze pe un ton violent:
ghiaur mincinos, cum ai îndrăznit să mă minţi timp de cinci luni, spunând că nu ştii nimic despre banii din Valahia, pe care voievodul i-a ascuns? E adevărat că v-aţi dus la Viena şi Veneţia, să ascundeţi banii din tezaurul Valahiei?
nu este adevărată această acuzaţie, pe care nici nu o puteţi demonstra; e doar o presupunere, o
119
ipoteză, pe care boierii din Ţara noastră v-au servit-o pe tavă, ca voi să o credeţi de bună. Domnitorul meu a ascuns toţi banii în ceruri.
cum adică, e vreo bancă în ceruri?
cu siguranţă, acolo sus în ceruri se află banca cea mai mare din lume, unde fiecare dintre noi ne putem duce faptele cele bune ale milosteniei şi ale zidirii de locaşuri sfinte. Voievodul meu a investit foarte mult în credinţă şi în arta creştină, sporindu-şi astfel dobânda la banca cerească.
eu am nevoie de bani aici pe pământ, zice furios vizirul Alin Paşa, şi nu în ceruri. Este adevărat că Brâncoveanu a început să clădească un nou palat domnesc?
da, este adevărat, l-a şi terminat, şi este foarte mare şi frumos.
cum adică, fără ştirea noastră, fără ca înalta Poartă Otomană să aprobe această construcţie monumentală, este deja terminat? E ceva sfidător la adresa sultanului nostru Ahmed al III-lea.
sultanul poate şi el să-şi facă palate câte voieşte, la fel şi înălţimea Voastră, vizi re!
chiar aşa, unde e palatul cel nou al voievodului, în ce localitate, la Târgovişte sau în Transilvania?
a găsit un loc departe, acolo în ceruri are un
120
palat grandios, unde şi-a pus tot tezaurul credinţei şi mulţimea de fapte bune, de ctitorii bisericeşti şi mănăstireşti, şi atâtea alte lucruri bune, consemnate chiar de cronicarii români şi străini.
Tu eşti vizir, ca oricare alt vizir care s-a perindat pe la înalta Poartă Otomană: Ahmed Calaili, Tebendar Mehmed sau alţii, iar eu sunt creştin-ortodox şi nu mă tem de moarte.
Tu ca vizir eşti pentru o vreme, cât vrea sultanul să te ţină în această funcţie, pe când eu sunt creştin pentru toată viaţa. Eu sunt cu Hristos pentru veşnicie.
opreşte-te, ghiaure, aici în ţara mea toţi ne închinăm doar lui Mahomed şi în afară de Allah nu e alt dumnezeu. Cum îţi permiţi să vorbeşti despre Hristos, în loc să ne spui unde sunt banii voievodului, ca să-ţi dăm drumul din închisoare?
banii noştri sunt în vistieria cerească a lui Hristos, şi fără botezul creştin nu poţi ajunge să te îmbogăţeşti cu aurul credinţei şi al faptelor bune. Făte creştin şi vei fi cel mai bogat în ceruri!
luaţi-l îndată, zice vizirul, căci face blasfemie; noi l-am chemat să-l judecăm, şi văd că el ne judecă credinţa noastră, pe care marele nostru Allah a descoperit-o lui Mahomed.
în sala de judecată a închisorii l-au adus legat
121
pe primul fecior al voievodului Brâncoveanu, pe nume Constantin, cu care vizirul s-a purtat frumos la începutul anchetei. I-au desfăcut lanţurile şi l-au pus să stea în picioare în faţa completului de judecată.
te-am poftit aici în acest salon ca să-ţi spunem că avem nevoie de tine pe tronul Valahiei. împreună cu sultanul Ahmed al III-lea ne-am sfătuit ieri în cerdacul de la înalta Poartă Otomană şi ne-am gândit că, dintre toţi feciorii tatălui tău, eşti cel mai nimerit să ocupi tronul Valahiei din două motive: în primul rând, eşti cel mai mare dintre toţi fraţii tăi şi, în al doilea rând, porţi chiar numele tatălui tău, Constantin.
Pentru această favoare pe care ţi-o acordă înalta Poartă Otomană, trebuie să faci şi tu ceva important: să te lepezi de religia creştină. La fel a făcut mai devreme şi bătrânul vostru tată, pe care îl vom elibera din închisoare singur, dacă voi, fiii lui, nu veţi trece la mahomedanism; este singura religie care ne poate confirma şi întări loialitatea voastră faţă de înalta Poartă Otomană.
aşa cum tatăl meu nu şi-a dorit deloc tronul, la fel nici eu nu-l doresc sub nicio formă, deoarece nu este o mare bucurie să fii voievodul unei ţări supuse înaltei Porţi Otomane, cum este poporul nostru la ora
122
actuală.
Cât priveşte lepădarea mea de credinţa ortodoxă, nici poveste! Să vă luaţi gândul de la această vicleană ofertă, deoarece nu mă încântă religia voastră musulmană şi nici istoria voastră plină de jafuri. Mai bine legat în temniţă pentru Hristos, decât liber în slujba lui Mahomed!
Mai bine să mi se taie capul ca ortodox creştin, decât să mi se pună pe cap turbanul vostru otoman.
Cât priveşte lepădarea tatălui meu de credinţa creştină, este o mare minciună, o cursă pe care mi-o puneţi în faţă. îl cunosc cel mai bine pe tatăl meu; îi ştiu crezul şi tăria lui în credinţa ortodoxă, pe care o are în sânge. Mai repede aş crede că sultanul vostru s-a făcut creştin, decât tatăl meu, păgân.
cum poţi râde de sultanul nostru, că vrea să se facă creştin peste noapte?! Tocmai el, care a jurat credinţă pe viaţă lui Mahomed!
dar voi cum puteţi crede o aşa mare nebunie, că tatăl meu, din neam în neam creştin ortodox, să se facă musulman în câteva ceasuri, prin judecata voastră înşelătoare?! Tatăl meu a făcut legământ veşnic de credinţă ortodoxă în faţa lui Dumnezeu, singurul Care deţine Adevărul. Doar El poate oferi mântuire tuturor popoarelor prin Iisus Hristos, în Care
123
eu cred cu tărie. Nimic nu mă poate abate de la crezul meu ortodox.
acest tânăr ghiaur aduce blasfemie sultanului nostru Ahmed al III-lea, care a vrut să-i ofere o mare şansă: libertatea, şi o mare onoare: să devină musulman. Şi acum, tocmai el să râdă de împăratul nostru! Aşa faptă nu se iartă!
n-am nevoie de iertarea voastră, doar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, are putere să ne ierte păcatele noastre.
ba şi sultanul nostru are putere să te ierte, dacă te faci musulman!
nu cer milă de la sultan, deoarece îmi este silă de a voastră nebunie.
cum adică, mă faci nebun în ţara mea?!
tu ai zis, nu eu!
băgaţi-l din nou la închisoare, până îl vom decapita pe acest tânăr ghiaur, care îşi face de cap.
îndată doi ieniceri i-au pus din nou lanţurile, apoi, mai mult târâş, l-au aruncat într-o încăpere din apropiere, după ce l-au bătut mai întâi cu picioarele peste pieptul dezbrăcat, plin de cicatrice.
Constantin avea ochii pierduţi în zare, dar inima îi bătea cu putere pentru că el îl mărturisea cu bucurie sfântă pe Hristos. Repeta cu arzătoare convingere
124
cuvintele: „Sunt creştin şi rămân creştin. Mai bine cu Hristos decât musulman!”.
în acest timp, voievodul Constantin Brâncoveanu se afla într-o altă încăpere, întins pe podeaua pietruită şi plin de sânge.
A urmat la interogatoriu Ştefan, al doilea fiu, căsătorit cu Bălaşa, fiica lui Ilie Cantacuzino. Din această familie binecuvântată s-a născut Maria, singurul lor copil.
Soţia lui a murit de tânără, în anul 1712.
Dintre toţi copiii voievodului Constantin Brâncoveanu, Ştefan era cel mai învăţat, cu studii multe şi tare în credinţă. Deţinea multe cunoştinţe teologice şi o bogată cultură enciclopedică. În orice discuţie, făcea faţă la orice provocare. Tatăl lui, voievodul Constantin Brâncoveanu, se mândrea foarte mult cu el, deoarece ştia foarte bine patru limbi străine: arabă, greacă, latină şi slavonă. în taină, tatăl lui îl pregătea pentru domnie, ca să poată urca, la nevoie, pe tronul Valahiei. Ştefan însă nu dorea să fie domnitor. Cea mai mare bucurie pentru el era să citească cărţi din toate domeniile, să asculte muzică bizantină şi să facă plimbări prin ţară şi în lume.
însoţit de doi ieniceri, înarmaţi până-n dinţi, Ştefan a fost adus tot în lanţuri, de parcă ar fi fost un
125
mare tâlhar.
Marele vizir Alin Paşa, fiind foarte agitat de la discuţiile aprinse pe care tocmai le-a avut cu Constantin, primul fecior al voievodului Brâncoveanu, a încercat acum să schimbe tonul discuţiilor cu inculpatul Ştefan Brâncoveanu.
am înţeles că ştii foarte bine limba noastră arabă şi ne-am gândit că ar fi minunat să devii reprezentant al Valahiei la înalta Poartă Otomană, unde avem acreditaţi atâţia ambasadori din Italia, Franţa, Olanda, Austria, Rusia, Polonia şi din alte ţări.
sultanul nostru s-ar bucura foarte mult să te aibă în preajmă. însă, după cum ştii limba noastră, trebuie să ai şi credinţa noastră musulmană.
aşa ceva nu se poate! Este o mare diferenţă între limba vorbită de un om şi credinţa lui religioasă, cu atât mai mult în cazul unui popor! Nu trebuie să confundăm aceste două realităţi distincte, separate una de alta: limba şi religia.
A învăţa o limbă străină este un act de cultură; a adopta o religie, alta decât cea a neamului tău, este un act de trădare. Aşa ceva nu se poate! Dacă ştii multe limbi străine, nu înseamnă că trebuie să aderi la multe religii.
Credinţa religioasă în care te naşti îţi dă identitate
126
spirituală, la fel ca şi limba maternă, pe care o primeşti de la părinţi. Eu sunt ceea ce sunt acum în faţa voastră: valah şi creştin. aşa cum un trandafir rămâne tot trandafir, în orice ţară s-ar afla, iar un porumbel rămâne tot porumbel, şi în Valahia, şi în Imperiul Otoman, şi în orice altă ţară ar zbura el, la fel sunt şi eu. Oriunde aş merge, nu pot renunţa la identitatea mea de creştin şi valah. Aşa m-am născut şi aşa trebuie să rămân tot timpul. Credinţa şi naţionalitatea nu mi le poate schimba nimeni, deoarece nu le-am ales eu, ci mi-au fost dăruite din veşnicie de bunul Dumnezeu.
Identitatea mea naţională şi spirituală nu pot fi cumpărate cu tot aurul din lume.
îmi place limba arabă, dar nu-mi place religia voastră omenească. Orice limbă este din voinţa lui Dumnezeu, pe când religia voastră este omenească, îi aparţine lui Mahomed, care a fost un om însurat cu mai multe femei, având şi copii legitimi, şi nelegitimi. Iisus Hristos nu a fost căsătorit şi nici nu a avut copii. A trăit în mare sfinţenie şi aşa a plecat la ceruri.
O limbă străină învăţată este pentru mine o fereastră deschisă spre lume. Cu cât ştii mai multe limbi străine, cu atât devii un om mai luminat, mai învăţat. O grădină unde sunt flori multe, diverse ca
127
formă, culoare, parfum, este un loc minunat. Tot la fel, un om care cunoaşte multe limbi străine devine o persoană minunată.
văd că ştii multe lucruri, zise vizirul Alin Paşa, doar un lucru nu l-ai învăţat încă: cel care nu i se închină lui Allah şi lui Mahomed este un nimeni, după cum şi tu la fel eşti, un nimeni, care nu meriţi să trăieşti pe acest pământ şi să te bucuri de viaţă. Nu avem ce să mai discutăm; eşti un nimeni!
ba sunt valah şi creştin, care înseamnă totul, cât cuprinde Universul. Cine îl are pe Hristos, acela are în el lumea întreagă. Valah este omul care trăieşte în Dumnezeu, cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
luaţi-l pe acest ghiaur de aici, căci nu pot face nimic din el! Este un nimeni şi aşa va rămâne!
Al treilea fiu al voievodului Constantin Brâncoveanu se numeşte Radu şi are douăzeci şi patru de ani. Este logodit cu Smărăndiţa, fiica lui Antiohie Cantemir Vodă de puţină vreme, înainte de a fi arestat şi dus la Istanbul. Are mari planuri de nuntă. Doreşte să facă o nuntă ca-n poveştile cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana. între Radu şi Smărăndiţa este o iubire curată; nu s-au cunoscut trupeşte unul cu altul. Se întâlneau adeseori ziua în grădina Casei Domneşti, admirând
128
frumuseţea florilor şi cântecul păsărilor.
Starea de logodnă este cea mai frumoasă perioadă din viaţa unei familii. în această perioadă de curată prietenie, cei doi se iubesc doar sufleteşte; au doruri şi vise frumoase, devin propriii lor poeţi. îşi vorbesc cu cuvinte alese, fac gesturi minunate unul faţă de celălalt, se roagă mult unul pentru celălalt şi se poartă cu multă îngăduinţă. Au ochi frumoşi, deoarece văd totul frumos în jurul lor şi fiecare vede frumuseţea celuilalt. Cât de frumoasă este iubirea dintre doi logodnici! Nu pot trăi despărţiţi. Se caută în vis tot timpul.
Gândurile lor se întrepătrund. Inimile lor sunt deja una singură, ce bate cu putere. Cu fiecare zi ce se apropie de marea lor nuntă, se aprinde mai multă dragoste în trupurile lor. Trăiesc intens ceasul nupţial, abia aşteaptă să fie doar ei doi împreună, într-un cearceaf alb, cu trupurile lor curate prin sfânta feciorie la care au ţinut atât de mult amândoi. După cununia religioasă din Biserică, cel mai solemn moment este această unire trupească prin care se nasc cei mai frumoşi copii, primiţi cu bucurie sfântă.
Tot timpul cât a stat în această închisoare din Edicule, care se traduce şi: „loc întunecos”, Radu a trăit din plin lumina iubirii. Atunci când eşti
129
îndrăgostit de cineva, nu-ţi pasă de ce se întâmplă cu tine, unde te afli. Când iubeşti curat, din suflet pe cineva, devii fericit. Greutăţile, necazurile, lipsurile şi orice durere dispar, se uşurează.
Radu o iubea nespus de mult pe Smărăndiţa, o visa şi-i rostea adeseori numele în temniţă. Ori de câte ori vedea noaptea o stea pe cer, se gândea la logodnica lui, care-i lumina inima.
între Radu şi Smărăndiţa este o iubire curată, amândoi având fecioria ca o virtute la care ţin foarte mult, pentru a nu fi întinat patul nunţii lor. Mai sfânt ca virginitatea până-n ziua nunţii religioase nu există altceva; acest lucru îl mărturisesc amândoi.
Tot timpul, ei se caută în visele lor frumoase şi sunt neîncetat într-un dialog al iubirii, asemenea celor doi îndrăgostiţi, Solomon şi Sulamita, din cartea Cântarea Cântărilor:
– „Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă ai, umbriri de negrele-ţi sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară.
Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură.
130
Cordeluţe purpurii sunt ale tale buze şi gura ta-i încântătoare. Două jumătăţi de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu.
Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo şi toate scuturi de viteji.
Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.
Cât de frumoasă eşti tu, draga mea, şi fără nici o pată.
Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Senir şi din Hermon, din culcuşul leilor şi din munţi cu leoparzi!
Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta şi cu colanu-ţi de la sân.
Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu, sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta, şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir.
Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere
131
curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.
Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit.
Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci şi minunate, având pe margini arbuşti care revarsă miresme:
Nard, şofran şi scorţişoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt şi cu aloe şi cu arbuşti mirositori.
în grădină-i o fântână, un izvor de apă vie şi pâraie din Liban.
Scoală, vânt de miazănoapte, vino, vânt de miazăzi, suflaţi prin grădina mea şi miresmele-i stârniţi; iar iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.” (capitolul 4).
Tot în aceeaşi noapte tainică, din Valahia, pământ blagoslovit de bunul Dumnezeu, se aude în şoaptă ecoul gândurilor de iubire din inima Smărăndiţei, care tot timpul suspină după Radu, precum o turturea când rămâne singură.
Inima este singurul organ care nu doarme noaptea: stă de veghe mereu şi mişcă în corpul nostru
132
căldura sângelui dătător de viaţă. Cu buzele închise, Smărăndiţa începe să murmure duios şi tainic, asemenea izvorului de munte cu apă cristalină:
– „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii.
Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-ombrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?
Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit.
Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.
Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.
întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.
133
Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.” (capitolul 5, versetele 2-8).
Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul.
Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb.
Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupuşi scaldă, la izvor stând mulţumiţi.
Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate.
Brâiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat.
Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. înfăţişarea lui e ca Libanul şi el e măreţ ca cedrul.
Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!” (capitolul 5, versetele 10-16).
Ce frumoasă declaraţie de dragoste sfântă între amândoi: Radu şi Smărăndiţa!
Iubirea curată este de la Dumnezeu, Care se
134
defineşte în Biblie ca iubire, după cum spune Evanghelistul Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Acolo unde este dragoste sfântă, acolo este şi Dumnezeu.
Iubirea nu are de-a face cu poftele carnale; ea nu stă în trup, ci în suflet. Inima sufletului este sanctuarul iubirii divine. Dragostea este jertfelnică; ea caută fericirea celor din jur, pe care-i preţuieşte aşa cum sunt.
Cel mai greu în dragoste este să iubeşti şi să nu fii iubit. Aceasta este marea tristeţe a lui Dumnezeu, Care ne-a dăruit nouă, oamenilor, totul: şi cerul, şi pământul. Iar noi, ce I-am dăruit până acum? Răceală şi indiferenţă…
Sfântul Apostol Ioan ne spune aşa în Evanghelie: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
Lumea a fost creată de Dumnezeu din dragoste, şi ea va fi transfigurată la sfârşitul veacurilor tot prin dragoste, care spală şi şterge toată răutatea. Un om preţuieşte în măsura în care are iubire, care de fapt înseamnă bunătate.
A fi bun cu cei din jur înseamnă a avea
135
dragoste. Poţi să ai toate calităţile din lume, să fii geniu, să ai bogăţii imense, dar dacă nu ai bunătatea iubirii, nu ai nimic şi eşti un nimeni. Iubirea este cea care rezistă până la urmă şi doar ea intră în raiul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel are un frumos elogiu al dragostei celei adevărate:
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre
136
proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”(I Corinteni 13).
Nicăieri în literatura universală nu există un text care să egaleze frumuseţea şi profunzimea iubirii în lumina Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum l-a redactat Sfântul Apostol Pavel în acest imn al dragostei. Cu adevărat este o legătură fiinţială între iubire şi fericire.
Unde-i iubire, acolo este şi fericire. Iubirea de Dumnezeu aduce fericire, iar iubirea aproapelui nostru
137
menţine fericirea noastră. Fără Dumnezeu nu există iubire:
„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.
întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.
în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.”(I Ioan 4, 7-11).
Iubirea este fericire. Devenim fericiţi în măsura în care iubim cu adevărat, din tot sufletul; în primul
138
rând, pe Dumnezeu, şi apoi pe cei din jurul nostru, cu aceeaşi dăruire.
Dragostea din inimă te face fericit. în limba greacă, o persoană fericită se traduce prin:”macarios”. în calendarul ortodox există un sfânt fericit, pe nume Macarie, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 19 ianuarie, în fiecare an.
în sufletul lui Radu s-a aprins torţa iubirii care-l face să fie fericit, chiar aici, în închisoare. O simte pe Smărăndiţa prezentă în temniţă la orice pas.
Acum la judecată, în faţa vizirului, Radu o vede „în duh” pe Smărăndiţa că-l ţine de mână, asigurându-l că nu trebuie să-i fie frică, deoarece „iubirea este mai tare decât moartea”. Acolo unde este iubire dispare frica.
Adus de doi ieniceri, Radu îşi face semnul Sfintei Cruci, rosteşte din suflet, cu toată inima, câteva rugăciuni: „Doamne, ajută!”, „Mare eşti, Dumnezeule, dă-mi cuvânt şi putere, ca să pot răspunde la orice întrebare a vizirului Alin Paşa!”
Am auzit că eşti logodit cu o fată şi că vrei să faci cât mai repede nunta cu ea. Astăzi îţi pot împlini visul acesta de aur dacă tu te hotărăşti în clipa de faţă să devii musulman, şi apoi te ajutăm să-ţi faci,
139
aici în Istanbul, o petrecere mare, ca un bairam, care să ţină multe zile, după cum e la noi tradiţia musulmană.
Allah Preaînaltul vă oferă căsătoria ca un semn al înţelepciunii Sale nemărginite: „şi printre semnele Lui că El v-a creat din voi înşivă soţii, ca voi să trăiţi în linişte împreună” (Coran 30, 21).
Conform Coranului, bărbatul poate avea mai multe soţii, până la patru, ca şi Profetul Mahomed, cu condiţia să le asigure condiţii foarte bune de trai (Coran 4, 3). Iată cât de fericit poţi fi ca bărbat în religia noastră musulmană!
Căsătoria este un dar special pe care Allah vi-l oferă cu generozitate. Cei mai buni oameni sunt cei care se căsătoresc şi pot să-şi aleagă singuri femeile, aşa cum vrei şi tu. Coranul este împotriva monahismului şi a stării de celibatar. De aceea eu vreau să te eliberez astăzi, ca tu să devii musulman prin căsătorie. Te poţi căsători în numele lui Allah cel Preaînalt, ca tu să fii cu adevărat fericit, având credinţă în El. Fericire în afara căsătoriei musulmane nu există.
vizire, nu poţi limita fericirea doar la religia voastră; ea este universală, lăsată de Dumnezeu pentru toată lumea. Aşa cum lumina soarelui este
140
pentru toţi, la fel este şi fericirea, deschisă tuturor oamenilor de pe pământul acesta.
Atât eu, cât şi logodnica mea, Smărăndiţa din Valahia, am jurat să ne păstrăm credinţa creştină chiar cu preţul vieţii. Mai bine să facem o nuntă mică în toată sărăcia noastră în Valahia, decât o nuntă mare în Istanbul. Mai bine mă logodesc cu moartea spre înviere, decât să mă însor într-o geamie păgânească spre a noastră pierzare veşnică!
cum adică, zise furios vizirul, noi suntem păgâni, iar voi, sfinţi prin trădarea sentimentelor faţă de înalta Poartă Otomană? Pe aceasta voi trebuie să o iubiţi cu sinceritate, ca pe o soţie devotată!
nimeni nu mă poate forţa să mă căsătoresc cu înalta Poartă Otomană. Dumnezeu a pus credinţa sfântă în sufletele noastre încă de la zămislire. Aşa cum „floarea-soarelui” se uită tot timpul după soare, la fel şi creştinul îl caută şi se uită după Hristos, „Soarele dreptăţii”. Nu poţi să-mi iei ceea ce Dumnezeu mi-a dat din neam în neam: credinţa ortodoxă.
Aşa cum nu poţi opri floarea-soarelui să privească soarele decât prin tăierea ei, la fel, nici pe mine nu mă poţi opri de la credinţa ortodoxă, chiar dacă-mi tai capul în clipa de faţă!
141
chiar aşa se va întâmpla cu tine, ghiaurule blestemat, care, în loc să te căsătoreşti cu înalta Poartă Otomană, te vei uni pe vecie cu moartea chiar astăzi, în văzul lumii, spre a voastră ruşine!
nu-mi pasă de moarte, căci nu poţi omorî iubirea din mine faţă de Hristos şi faţă de Smărăndiţa! Sunt gata de jertfă. Acolo în rai este atâta lumină şi iubire sfântă, în care voi trăi veşnic cu Smărăndiţa mea creştină! Peste tot în jurul meu văd miei albi, gata de jertfă. Oriunde privesc, cerul este deschis. Din toate părţile pământului se aude ecoul paradisului. Şi vântul a încetat să mai bată astăzi! Şi marea Bosforului s-a liniştit! Cerul astăzi este mai luminos ca niciodată. Aşa cum mirii aşteaptă cu nerăbdare ceasul nunţii lor, la fel aştept şi eu cu bucurie ceasul jertfei mele pentru Hristos. Văd deja îngerii lui Dumnezeu cum coboară din ceruri, asemenea cocorilor ce vin din zări.
acest ghiaur aiurează, vorbeşte cu capul în nori, a luat-o razna! Un alt duh grăieşte din el. Luaţi-l cât mai repede şi-l aruncaţi din nou în temniţă, deoarece astăzi i-a venit ceasul să primească pedeapsa lui Allah cel Preaînalt, pentru nesupunere faţă de legea islamică.
Doi ieniceri, bruscându-l cu mânie, l-au târât
142
într-o cameră din apropierea completului de judecată.
în faţa completului de judecată apare imediat Mateiaş, cel mai mic fecior al voievodului Constantin Brâncoveanu, într-o cămaşă albă, lungă, de părea un prinţ; avea părul blond şi ochii albaştri. Aşa cum mielul de jertfă nu se teme de omul cel rău care se apropie să-i taie capul, la fel se comporta acest copil. El l-a uimit şi pe vizirul Alin Paşa, care a început să-l întrebe pe un ton prietenos:
cum te cheamă, copile?
mă cheamă creştin.
eu te-am întrebat care-ţi este numele.
creştin este numele meu.
tu nu înţelegi? Fiecare dintre noi avem câte un nume; pe mine mă cheamă Alin Paşa.
şi pe mine mă cheamă creştin.
văd că eşti copil la minte, degeaba ai doisprezece ani! Nu ştii nici care-ţi este numele dat de părinţii tăi.
eu îmi cunosc bine numele meu de creştin; trist este că voi vă aflaţi în întuneric. Dacă aţi avea lumină în suflet, aţi vedea lumina credinţei mele şi aţi citi uşor pe fruntea mea ce scrie: creştin.
cum adică, tu mă faci orb?
143
aşa este; nu vedeţi lumina credinţei mele pe care mi-au dat-o părinţii încă din leagăn. Mi-au pus-o în inimă şi pe piept. Mi-au dat de mic laptele credinţei creştine. Mereu beau din apa vie a ei. în toţi cei doisprezece ani de viaţă, mereu m-am hrănit din cuvintele credinţei creştine şi mă îmbrac mereu în lumina ei.
-Iată de ce numele meu este creştin!
cum adică eşti creştin?
da, sunt creştin; aşa m-au învăţat de mic părinţii mei să zic oriunde şi oricui: sunt creştin pentru că sunt botezat în apa sfântă a credinţei creştine pe care ne-a dăruit-o Iisus Hristos.
tu eşti prea mic ca să te numeşti creştin!
degeaba, vizire, sunteţi mare, dacă nu înţelegeţi acest mic cuvânt format din şapte litere: creştin. Nu există în tot Universul un nume mai frumos şi mai sfânt ca acesta!
copile, ai văzut noaptea pe cer luna? Care este mai mare, luna sau stelele?
da, luna este mai mare decât stelele, pentru că este mai aproape de noi, de pământul de unde privim.
aşa este şi cu religia noastră musulmană, care are ca semn luna, iar voi, creştinii, aveţi crucea.
144
copile, vezi tu, luna este mai mare decât stelele de noapte. La fel şi religia noastră musulmană este mai mare decât credinţa voastră creştină.
Într-un fel se vede noaptea, şi în alt fel, ziua, vizire. Voi aţi rămas în noaptea credinţei voastre, închinându-vă la lună, pe care aţi pus-o pe clădiri şi pe steagurile voastre. Noi, creştinii, ne bucurăm din plin de lumina zilei sfinte de la „Soarele dreptăţii”, care este Hristos. El aduce lumină multă peste tot pământul lui Dumnezeu.
Pe mine m-a născut mama în timpul zilei, când soarele era sus pe cerul luminat. Eu iubesc lumina credinţei creştine şi peste tot văd numai lumină.
Un om noaptea nu poate vedea ce observ eu ziua. Noaptea vezi puţin şi-ţi este teamă la orice pas, pe când ziua vezi departe şi nu ai nicio teamă, căci lumina răzbate pretutindeni. Iată de ce îmi place lumina credinţei şi de ce sunt atât de fericit că port numele de creştin! Voi, musulmanii, aţi rămas încă în întunericul necredinţei voastre. Aţi rămas ca luna. Noi, creştinii, avem soarele, care este mai mare decât luna. Noi purtăm soarele credinţei în noi.
mi-e milă de tine, copile, că nu-ţi place viaţa şi nu vrei să trăieşti şi tu mult pe acest pământ, a zis vizirul Alin Paşa.
145
ba da, îmi place viaţa, dar de creştin pe acest pământ.
dacă nu te faci musulman, vei muri chiar astăzi!
mie nu-mi este frică de moarte, căci merg împreună cu tatăl meu oriunde, să le spun tuturor: eu sunt creştin şi vreau să mor creştin.
tu nu înţelegi că eşti doar un copil şi ai mulţi ani de trăit în faţa ta? închină-te acum lui Allah, care este Preaînalt, şi vei fi liber. Matei, chiar astăzi poţi pleca liber cu fraţii tăi şi tatăl tău, care tocmai s-au lepădat de credinţa creştină!
nu cred vorbele voastre mincinoase! Tata şi fraţii mei sunt creştini buni; la fel vreau să fiu şi eu alături de ei: un creştin curajos!
luaţi-l de aici, poate până la amiază se mai răzgândeşte!, a zis mânios vizirul Alin Paşa.
După ce au fost cercetaţi toţi membrii familiei voievodale, completul de judecată s-a întrunit după o mică pauză în marea sală otomană, pentru a se da sentinţa definitivă în cazul Brâncovenilor.
Pe tot parcursul procesului, s-au urmărit cu mare atenţie toate acuzaţiile care au dus la mazilirea domnitorului Constantin Brâncoveanu de pe tronul Valahiei.
146
Pentru comisia de judecată de la Istanbul, care apăra cu sfinţenie interesele politice ale înaltei Porţi Otomane, lucrurile s-au clarificat: toţi cei şase puteau fi iertaţi dacă ar fi îmbrăţişat religia musulmană.
La dosarul lor erau multe reclamaţii, venite din partea unor boieri, a unor rude apropiate şi chiar de la Ştefan Cantacuzino, care a urcat pe tronul ţării după mazilirea voievodului Brâncoveanu. De asemenea, procesul de judecată a fost mult influenţat şi de unii ambasadori europeni acreditaţi la înalta Poartă Otomană, care au contribuit politic la jocurile francmasoneriei europene de a înlătura de la conducerea Valahiei un apărător al Ortodoxiei şi al culturii creştine. Europa, din punct de vedere duhovnicesc, era în mare criză.
Realizările spirituale şi culturale ale domnitorului Constantin Brâncoveanu timp de douăzeci şi cinci de ani au produs multă invidie şi răutate din partea înaltei Porţi Otomane şi a ţărilor străine europene de religie catolică şi protestantă.
în toate ţinuturile de la Dunăre, Valahia era singura ţară ortodoxă care a avut un rol important în ajutorarea Sfântului Munte Athos, precum şi a Patriarhiilor ortodoxe de la Ierusalim, Antiohia şi Constantinopol. Acestea au suferit mult din cauza invaziei
147
musulmane şi nu numai. Valahia, prin lucrarea bunului Dumnezeu, a devenit „Bizanţ după Bizanţ”; ea a apărat şi a promovat toată moştenirea creştină bizantină aflată în mare pericol după Căderea Constantinopolului din anul 1453.
Ienicerii care au avut ca misiune specială să apere securitatea procesului de judecată, la porunca marelui vizir Alin Paşa, i-au adus pe toţi cei şase inculpaţi desculţi, cu capetele goale, cu mâinile legate la spate şi i-au aşezat în marea sală de judecată pentru a li se da sentinţa definitivă, fără drept de recurs.
Marele judecător otoman, avându-l în dreapta sa pe imamul de la „Moscheea Albastră” din Istanbul, stând în picioare, cu faţa spre Mecca, locul sacru al Profetului Mahomed, a rostit cu voce tare hotărârea judecătorească:
” în numele lui Allah celui Preaînalt şi spre slava marelui Său Profet Mahomed, am hotărât împreună spre binele înaltei Porţi Otomane ca tuturor celor şase inculpaţi: Constantin Brâncoveanu, fost voievod al Valahiei, Ianache sfetnicul, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei Brâncoveanu, să li se taie astăzi capetele, pentru trădare a intereselor politice şi economice ale Imperiului Otoman şi pentru
148
blasfemie la adresa religiei noastre musulmane, descoperite nouă de Cel de Sus. Sentinţa este definitivă, fără drept de recurs, din porunca marelui nostru sultan Ahmed al III-lea, trimisul lui Allah pe pământul nostru.
Astăzi, 15 august 1714, Istanbul.”
în marea sală de judecată se aflau toate oficialităţile capitalei, mai-marele ienicerilor şi reprezentanţi ai multor ţări europene invitaţi de către sultan. S-a făcut o tăcere mormântală şi în acea clipă toţi cei şase inculpaţi au ridicat ochii în sus, cu lacrimile sfinte ale bucuriei jertfelnice, dând slavă Mântuitorului Iisus Hristos pe Care, în tot timpul detenţiei şi pe parcursul procesului de judecată, L-au mărturisit cu multă putere şi curaj, spre disperarea şi ura otomanilor. Undeva, în spatele sălii de judecată, s-au auzit câteva suspine de la unele persoane care au început să plângă de mila celor condamnaţi la moarte. Şi lespezile de piatră albă de pe pardoseala sălii mari de judecată s-au umezit la auzul acestei crunte şi neaşteptate sentinţe: decapitarea întregii familii voievodale.
Cu puţin timp înainte circulau diverse zvonuri în Istanbul, cum că măcar copiii vor fi iertaţi de această pedeapsă capitală şi vor fi lăsaţi pe viaţă în temniţă,
149
până când se va găsi restul de bani ascunşi de către voievodul Valahiei, Constantin Brâncoveanu.
Cei şase inculpaţi nu au fost deloc surprinşi de această sentinţă capitală, la care se gândiseră deja toată noaptea. Au primit cu seninătate şi demnitate această hotărâre judecătorească, ceea ce i-a uimit şi mai mult pe toţi cei care erau prezenţi la pronunţarea sentinţei.
Pe buzele lor se citeau aceste cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Mare este Dumnezeul creştinilor!” Din gurile şi din sufletele lor se auzea cântarea: „Hristos a înviat” Se simţeau eliberaţi şi pregătiţi pentru zborul ceresc către Mielul Hristos cel înviat.
Istanbul 14 august 1714
După detronarea sultanului Mustafa al IIl-lea, fiul lui Ibrahim I, a urmat la conducerea Imperiului Otoman Ahmed al III-lea, care era fiul lui Mehmed al III-lea.
Sultanul Ahmed al III-lea are o domnie lungă (1703-1730), asemenea voievodului valah Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Pe timpul acestui
150
sultan armata otomană a învins la Stănileşti, peste apa Prutului, armata ţarului Petru I şi a domnitorului Dimitrie Cantemir, în anul 1711. De asemenea, trebuie menţionat faptul că sultanul Ahmed al III-lea a pierdut războiul cu Austria şi a fost nevoit să încheie Pacea de la Passarowitz, în anul 1718, prin care Austria anexa Banatul şi Oltenia Imperiului Habsburgic.
în anul 1703, o dată cu urcarea pe tronul Imperiului Otoman, sultanul i-a cerut voievodului Constantin Brâncoveanu să-i plătească personal, la Istanbul, mucarelul, adică taxa anuală. An de an a făcut presiuni asupra voievodului Brâncoveanu să mărească dajdia către înalta Poartă Otomană şi să-l sprijine în toate acţiunile politice ale Imperiului Otoman. Peste tot în Valahia, în toate instituţiile ţării, sultanul a pus oamenii lui de încredere ca, în felul acesta, să poată controla toate mişcările voievodului Constantin Brâncoveanu. îi era frică să nu uneltească cumva ţările vecine: Austria, Rusia, Polonia, ca să atace Imperiul Otoman.
Una dintre persoanele-cheie de la Palatul Domnesc din Bucureşti, pe care sultanul a pus-o chiar în coasta domnitorului, a fost Antonio Maria del Chiaro, desemnat secretar-şef al cancelariei voievodale. Acest secretar controla totul şi permanent îl informa,
151
în cele mai mici amănunte, pe sultanul Ahmed al III-lea, despre planurile, activităţile şi intenţiile domnitorului Valahiei, Constantin Brâncoveanu.
Antonio Maria del Chiaro provenea dintr-o familie de evrei foarte bogaţi, din Livorno. La vârsta de 14 ani a fost convertit, din interese oculte, la catolicism, schimbându-şi numele David Taglia şi adoptându-l pe al naşului său, nobilul florentin Leon Battista del Chiaro, care făcea parte dintr-o importantă lojă masonică de la Roma.
Şi-a făcut studiile la colegiul toscan „San Salvatore” şi la Universitatea din Padova. El era un mare poliglot (vorbea bine italiana, ebraica, latina, greaca, franceza şi româna). A fost secretar-şef pe timpul a trei voievozi valahi: Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. Cât a stat în Valahia s-a documentat bine şi a scris o carte: Storia delle moderne rivoluzioni della Valahia, con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religioni degli abitanti, con la tavola topografica di quela provincia. Cartea sa este bogată în informaţii etnografice, culturale, religioase şi chiar politice.
Antonio Maria del Chiaro avea mare trecere la sultanul Ahmed al III-lea, pe care-l vizita foarte des
152
la Istanbul, unde era bine primit, ca o personalitate deosebită şi de mare ajutor pentru înalta Poartă Otomană.
Acest secretar mason, care, prin menirea serviciului său şi a jurământului de credinţă, trebuia să păstreze toate secretele domnitorului Constantin Brâncoveanu, dimpotrivă, spunea totul sultanului. Ce tristeţe! Străinii de neam şi de credinţă să ne administreze punctele-cheie ale conducerii ţării noastre până în vremea de azi!… Un străin, tot străin rămâne. El nu ne poate iubi sincer. Cei mai mulţi dintre ei sunt duplicitari. Nu poţi avea încredere într-un străin, de vreme ce uneori eşti trădat chiar de rude ori de apropiaţii tăi, aşa cum s-a întâmplat şi cu familia voievodului valah Constantin Brâncoveanu. Dacă te sapă o rudă apropiată, cu atât mai mult te afundă în mocirlă un străin.
La mazilirea domnitorului Brâncoveanu, un rol deosebit l-a avut secretarul-şef Antonio del Chiaro, care îi arăta sultanului de multe ori copii ale corespondenţei voievodale cu Austria, Rusia şi alte ţări rivale Imperiului Otoman.
La sosirea capugiului Alin Mustafa, trimis de sultanul Ahmed al III-lea ca să-l mazilească pe domnitorul Brâncoveanu, acest secretar nu a luat deloc
153
apărarea voievodului, deoarece era complice la actul trădării.
în timp ce domnitorul Constantin Brâncoveanu se afla cu familia sa în temniţa de la Istanbul, Antonio Maria del Chiaro a venit în vizită de mai multe ori la sultan, aducând tot felul de dovezi şi documente cu privire la vinovăţia domnitorului, care era acuzat de înaltă trădare faţă de interesele politice ale înaltei Porţi Otomane.
în ajunul praznicului Adormirea Maicii Domnului, pe data de 14 august 1714, Antonio Maria del Chiaro era invitat ca oaspete de seamă la curtea sultanului Ahmed al III-lea, care l-a primit cu mare bucurie la sultanatul din Istanbul.
bine ai venit la noi, amice Antonio! Ce veşti ne mai aduci din Valahia?
măria ta, slavă lui Allah! Lucrurile merg bine, spre bucuria marelui Profet Mohamed, care are grijă de toate. M-am întâlnit pe drum, în timp ce veneam la Istanbul, cu trimisul dumneavoastră, capugiul Mustafa-aga Hambar Emini, care a mers în Valahia la domnitorul Ştefan Cantacuzino ca să grăbească strângerea haraciului pentru înalta Poartă Otomană. Ştefan Cantacuzino este de-al nostru, face tot ce-i porunciţi Măria Voastră. A desfiinţat văcăritul ca să
154
poată strânge mai uşor haraciul cu care vă e dator. Pe acest domnitor îl poţi cumpăra uşor cu un vin bun şi mâncăruri alese.
apropo, Antonio, ai mâncat ceva astăzi?
măria ta, nu prea am avut timp; a fost o călătorie lungă, istovitoare şi din cauza ploilor din ultima vreme.
te poftesc la masa de seară, apoi vom sta toată noaptea la un chef. Iată, avem de toate, înfruptă-te după plac; serveşte-te din friptura de miei aduşi ca plocon tot din Valahia. Pe cealaltă tavă avem Kebab. Uite şi o tavă cu pilaf oriental, cum nu ai mai mâncat de mult. Ai apoi tot felul de dulciuri: baklavale, halva, biscuiţi umpluţi cu miere de albine. Poţi bea cât vrei Kaymak, ceai sau cafea cu zahăr sau fără zahăr. La noi, musulmanii, există un proverb care spune aşa: „Cafeaua trebuie să fie neagră ca iadul, tare ca moartea şi dulce ca dragostea”.
înălţimea voastră, m-aţi copleşit cu atâta generozitate, aproape că nu ştiu cu ce să încep. Aveţi o bucătărie excepţională. Eu am călătorit foarte mult în Europa, dar n-am întâlnit nicăieri atâtea meniuri diversificate şi atâta abundenţă gastronomică. Să ştiţi însă că şi în Valahia se mănâncă bine.
apropo, Antonio, ce mai spun boierii din
155
Valahia despre detronarea voievodului Constantin Brâncoveanu?
unii sunt bucuroşi că au scăpat de el, pentru că prea mult a domnit, aproape 26 de ani, şi era cazul să lase şi pe altul la domnie, iar alţii şi acum îl aşteaptă să revină pe tronul Valahiei.
antonio, nici poveste! Să-şi ia gândul de la el, deoarece am hotărât deja ca mâine să-l decapităm pe el, pe sfetnicul său, Ianache Văcărescu, precum şi pe copiii voievodului, ca nu cumva din sângele lui să se mai ridice cineva la domnie.
Pentru noi este un mare hain, un ghiaur ce trebuie să moară. Am încercat să-i cruţ viaţa dacă se va converti la religia islamică, dar n-a făcut-o sub niciun chip, ba, mai mult, ne-a defăimat credinţa noastră strămoşească, pe care marele Allah ne-a dat-o prin slăvitul nostru Profet Mahomed.
înălţimea voastră, aţi luat cea mai bună hotărâre din viaţă! Trebuie să terminaţi odată cu astfel de domnitori care zidesc lucruri măreţe pe seama bietului popor; care ridică mănăstiri ortodoxe la tot pasul, în loc să dea ultimul bănuţ înaltei Porţi Otomane. Aceasta poartă de grijă atâtor suflete, câte fire de nisip se află pe ţărmul mării, şi ele trebuie hrănite.
156
Chiar ieri discutam şi cu vizirul Alin Paşa, care avea la el multe documente din corespondenţa secretă a voievodului Brâncoveanu cu ţarul Rusiei Petru I, dusă prin intermediul mitropolitului Antim Ivireanul de la Bucureşti.
cât de curând îşi va da obştescul sfârşit şi acest mitropolit, avem noi grijă! El se crede învăţat şi poliglot, dar nu aduce cinstire unicului şi marelui Allah din ceruri, care ni l-a trimis nouă pe pământ pe Profetul Mahomed. După ce-l vom decapita pe voievodul Brâncoveanu dimpreună cu familia lui, chiar mâine, de ziua lui de naştere, vom trece îndată la cercetarea acestui mitropolit, Antim Ivireanul.
sunt fericit că gândiţi cum trebuie, înălţimea voastră. împreună luptăm astfel împotriva Ortodoxiei şi celor care încă o mai apără.
în anul 1453, Allah ne-a ajutat să dăm cea mai mare lupta împotriva Imperiului Bizantin ortodox, pe care l-am pus la picioarele noastre. Aşa vom face şi cu Valahia, şi cu orice ţinut care nesocoteşte religia noastră islamică.
Mă bucur că mâine vei fi prezent la decapitarea voievodului ortodox Constantin Brâncoveanu cu fiii lui.
157
Pelerinajul mucenicilor de la închisoare la Piaţa centrală din Istanbul
Imediat după pronunţarea sentinţei pentru decapitarea voievodului, a fiilor şi a sfetnicului Ianache, a început organizarea traseului de ducere a inculpaţilor la locul de execuţie, din piaţa centrală a oraşului Istanbul. Această piaţă era foarte aproape de serai, reşedinţa sultanului Ahmed al III-lea, unde el se distra cu femeile din haremul lui.
Aici, adeseori, sultanul se aşeza într-un foişor imens, cu faţa la mare, pe care otomanii îl numesc „Jaly-Kioskiu”.
Drumul de la închisoarea Iedi-Kule, unde Brâncovenii au stat peste cinci luni, şi până la locul unde urma să li se taie capetele, a fost lung; el şerpuia pe o şosea pietruită ce urca în pantă şi semăna cu Golgota Mântuitorului Hristos.
Toţi erau îmbrăcaţi în cămăşi albe, lungi, date de otomani ca să vadă mai bine călăul unde să lovească la gât cu paloşul. Acolo, pe gâtul gol, unde se termina cămaşa albă şi începea zona capului, era locul cel mai bun pentru a da lovitura de graţie, ca sufletul inculpatului să meargă direct la Allah. Otomanii le-au dat aceste cămăşi albe nu pentru preţuire, ci ca să se vadă mai bine pe culoarea albă sângele
158
vărsat în numele lui Mahomed.
Aceşti prinţi valahi osândiţi la moarte cruntă se vedeau, acum, de la coasta unui deal din apropiere, ca o turmă albă: în faţă un berbec mare, altul un pic mai mic, şi apoi urmau în şir indian patru mieluşei; deşi mâinile le erau legate la spate, sufletele lor erau sprintene, alergând de bunăvoie spre locul de jertfă, unde să-şi poată dărui îndată sângele curat Mântuitorului Iisus Hristos, Mielul cel mare şi sfânt din ceruri. Toţi aveau părul lung, care flutura în bătaia vântului adiind dinspre Marea Bosforului. Părul voievodului Brâncoveanu era asemenea unui patriarh albit de grijile şi durerile poporului său. Cămaşa era albă, părul, tot alb, dar mai alb decât toate era sufletul lui curat ca zăpada. De asemenea, inima voievodului era albă, strălucitoare, ca un potir ce poartă în el Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu care s-a împărtăşit de multe ori în viaţă la Sfânta Liturghie.
Şi pe chipul sfetnicului său, Ianache Văcărescu, se vedea o lumină albă, lucitoare, iar sufletul lui, albit de duhul credincioşiei pe care l-a avut tot timpul vieţii era acum plin de pace.
Lacrimile spovedaniei dese spală orice pată de pe suflet. Ianache era un mare rugător în taină,
159
strigându-L neîncetat pe Iisus Hristos.
însă cei mai drăgălaşi şi scumpi la vedere erau fiii lui Constantin Brâncoveanu, toţi unul şi unul; albi şi credincioşi, cu ochii senini, ce oglindeau sufletul lor curat.
Cu adevărat, toţi erau asemenea unor crini neprihăniţi, cu atâta mireasmă de jertfă şi de sfinţenie, încât şi păgânii au simţit-o în preajma lor.
De o parte şi de alta a drumului erau mulţi locuitori din Istanbul, de toate vârstele. Erau chiar şi copii, alături de părinţii lor. Pe străzile oraşului, încă de dimineaţă au început să se audă nişte otomani bătând în tobe şi chemându-i pe toţi la spectacolul în aer liber, când va fi decapitată o întreagă familie din Valahia.
Majoritatea persoanelor în vârstă se adresau aşa copiilor de lângă ei: „Vedeţi, luaţi aminte, aceşti copii în alb nu l-au cinstit pe Allah, şi acum sunt osândiţi cu cea mai grea pedeapsă: decapitarea. Aşa puteţi păţi şi voi dacă-l părăsiţi pe Allah”.
Unii dintre otomanii aflaţi pe marginea drumului au început să insulte acest convoi de martiri, se aruncau chiar pietre asupra lor. Spre deosebire de mulţimea cuprinsă de ură, două tinere fete musulmane
160
aruncau spre fiii lui Brâncoveanu cu flori albe de crizanteme. Fetele plângeau, iar lacrimile lor se prelingeau pe obrăjorii ca nişte bujori.
ce frumoşi sunt aceşti tineri! Aş fi în stare să mă fac creştină, dacă unul din aceşti prinţi m-ar cere acum în căsătorie, a zis una către cealaltă.
ba şi eu aş fi în stare de acest lucru; eu nu am înţeles deloc de ce există atâtea diferenţe între religii. Mă gândesc aşa: dacă pe cer e doar un soare, la fel trebuie să fie un singur Dumnezeu pentru toată lumea. De ce musulmanii noştri cinstesc numai luna de pe cer? Mie mi se pare normal să slujim soarelui, care este plin de lumină şi dă multă căldură. Cred că nu degeaba creştinii îl socotesc pe Hristos „Soarele dreptăţii” şi „Lumina lumii”.
soro, mai încet cu aceste vorbe despre credinţa creştină, ca să nu ne facă şi pe noi mioare de jertfă. Ai noştri nu ştiu multe; nu eşti cu Allah, capul jos pe tăietor!
asta nu-mi place deloc la religia noastră musulmană; este prea mare vărsare de sânge şi nu ai libertate să alegi singur în viaţă Dumnezeul pe care vrei să-L slujeşti. Eu caut în sufletul meu o religie în care Dumnezeu să fie ca un Tată, Care să aibă un Fiu, cum au creştinii pe Hristos. Aş dori tare mult să
161
avem în ceruri şi o mamă bună, aşa cum au creştinii în rai pe Fecioara Maria. Eu văd credinţa ca pe o stare de bucurie, înţelegere, încredere şi sfinţenie.
în dreapta şi în stânga convoiului de martiri era câte un şir de ieniceri, bine înarmaţi, ca nu cumva cineva din mulţime să-i salveze de la decapitare.
La intersecţiile mari, convoiul se oprea, pe de-o parte ca mulţimea de oameni, adunată ca la circ, să-i ocărască, iar pe de altă parte, ca osândiţii la moarte să-şi tragă un pic sufletul. Mai-marele ienicerilor stătea cu grijă ca nu cumva vreunul dintre inculpaţi să moară pe drum de sete sau din cauza rănilor adânci lăsate pe trupurile lor plăpânde de către torţionarii otomani.
Aceşti păgâni doreau tare mult să-i ducă pe toţi vii în faţa sultanului, ca să-i poată oferi acest mare trofeu: şase valahi de viţă nobilă, aduşi pentru a fi decapitaţi în faţa unei mulţimi imense de oameni care aşteptau cu sufletul la gură măreţul spectacol.
Aşa cum în ritualul de înmormântare a creştinilor convoiul funebru se opreşte deseori pe drum, la fel şi acum se făceau aceste opriri, prilej cu care îngerii veniţi din ceruri îl mângâiau pe fiecare martir în parte cu multă rugăciune.
Afară era lumină din belşug, deoarece soarele
162
îşi făcuse loc printre norii ce veneau dinspre mare. Cămăşile lor albe s-au unit cu razele strălucitoare ale soarelui. Deasupra fiecăruia se vedea câte o coroană de flori ce venea de sus. Cu paşi mărunţi şi mişcări uşoare ale corpului, fiecare din cei şase inculpaţi avea lacrămi în ochii senini. Nu se plângeau pe ei înşişi pentru că nu aveau ce pierde; mai scump ca sufletul nu există nimic în acest Univers. Lacrimile veneau din inima lor, unde erau prezente mama şi surorile îndoliate. Se gândeau la ele în acele clipe: oare cum îşi vor duce crucea vieţii pe Golgota suferinţei?
„Doamne, Dumnezeule, ai Tu grijă de buna mea soţie, Maria şi de fiicele mele, care de astăzi vor fi orfane de tată!”, se ruga voievodul.
După ultima intersecţie apare în faţă o mare piaţă, ca o tribună în care sultanul Ahmed al III-lea, cu tot haremul lui, aştepta spectacolul decapitării.
Lângă sultan şi-a făcut apariţia un corp de ieniceri foarte ageri în mişcări şi cu ochi de vulturi.
Harem înseamnă în limba arabă „loc ascuns, interzis”. în Istanbul se afla palatul Topkapî, care timp de multe secole a slujit ca reşedinţă haremurilor sultanilor otomani. Aici trăiau cele mai frumoase femei din multe ţări, unele răpite de ieniceri, care le
163
făceau cadou sultanului, iar altele oferite ca dar din partea conducătorilor unor ţări cum ar fi: Rusia, Serbia, Bulgaria, Georgia, Ungaria, Persia. Conducătorii urmăreau astfel să se pună bine cu înalta Poartă Otomană. Chiar şi din Valahia au fost furate multe fete frumoase şi duse la haremul sultanului. De asemenea, majoritatea ienicerilor proveneau din copiii furaţi de otomani în timpul războaielor pe care le purtau cu diverse ţări. Li se schimba imediat religia de naştere cu crezul islamic şi erau instruiţi după o disciplină militară feroce. Aceşti ieniceri nu aveau tată, nici mamă; nu cunoşteau deci mila şi bunătatea. Erau nişte fiare sălbatice şi răspundeau doar la comenzile stăpânului care îi hrănea.
Ce ironie a sorţii! De multe ori unii ieniceri, de fel din Valahia, după zeci de ani, fără să ştie, ajungeau cu armatele otomane în ţara noastră, unde se întâmpla ca ei să fie puşi să-şi omoare propria mamă, pe tatăl lui sau chiar să-şi violeze sora lui de sânge. Se întâmplau asemenea grozăvii deoarece ei aveau creierul spălat şi nu mai cunoşteau pe nimeni. Erau programaţi doar să prade şi să omoare la poruncă. Aceşti ieniceri nu mai ştiau din ce ţară provin şi care este familia lor.
Haremul era păzit de nişte bărbaţi numiţi eunuci,
164
mulţi dintre ei provenind din prizonierii de război sau trădătorii degradaţi din drepturi. Erau şi unii eunuci trimişi special din unele ţări străine care proveneau din familii bune. Pentru a face parte din ordinul eunucilor trebuie mai întâi ca persoana respectivă să fie castrată, ca să nu poată întreţine nicio relaţie sexuală cu vreo femeie din haremul sultanului.
Aceşti eunuci administrau tot palatul, având pe mâinile lor de multe ori tot tezaurul sultanului. Unii dintre eunuci au ajuns să se îmbogăţească foarte mult, cum este cazul lui Wei Zhangxian, care a devenit conducătorul Chinei, după ce l-a închis pe împărat pe viaţă în propriul harem. Eunucii aveau o mare influenţă asupra sultanului şi de multe ori trăgeau sforile în legătură cu diverse probleme de la înalta Poartă Otomană.
Femeile din harem erau bine păzite, iar întreţinerea lor însemna cheltuieli mari din vistieria sultanului.
Aici, în acest harem, sultanul Ahmed al III-lea petrecea mult timp. Astăzi le-a promis tuturor femeilor din harem că le va scoate în piaţă în aer liber să asiste la decapitarea unei familii de bărbaţi valahi de viţă nobilă, care, dacă se făceau musulmani, se puteau înfrupta şi ei din plăcerile haremului.
165
Istanbul, Piaţa Idi-Kioşkiu 15 august 1714
Locul de execuţie al Sfinţilor Brâncoveni a fost desemnat de către sultanul Ahmed al III-lea să fie Piaţa Iali-Kioşkiu, deoarece era foarte întinsă şi acolo puteau să asiste în aer liber la spectacol mii de oameni.
Pe timpul acestui sultan, priceput în administraţie, s-a pietruit această piaţă şi a fost împodobită cu mulţi palmieri. Din loc în loc se puteau vedea băncuţe din piatră şi din lemn masiv.
într-o parte a pieţei cu vedere bună spre mare, aproape de serai, se afla un foişor mare, foarte încăpător, unde sultanul adeseori primea oficialităţile la o cafea, însoţită de felurite dulciuri din bucătăria orientală.
Astăzi, 15 august 1714, este o zi deosebită atât pentru sultan şi suita lui, cât şi pentru Sfinţii Brâncoveni, aduşi acum pentru a fi decapitaţi cu toţii.
În centrul foişorului, pe un covor persan cu multe perne de jur împrejur, împodobite cu şnururi de mătase vişinie, stătea sultanul Ahmed al III-lea, care este fiul sultanului Mehmed al IV-lea. El s-a
166
născut în localitatea Hajioglupazari, situată actualmente în Bulgaria. Mama lui era o grecoaică, pe nume Valide Sultan Amina Mihri Shah.
Ahmed al III-lea l-a succedat la conducerea înaltei Porţi Otomane pe fratele său, Mustafa al II-lea, care a abdicat în favoarea lui. Iată de ce sultanul Ahmed al III-lea era stăpân pe sine, călca ţanţoş, ca un curcan pe covoarele persane, ştiind că se trage dintr-o viţă nobilă, cu rude care au marcat istoria Imperiului Otoman. Era foarte autoritar, sever şi răzbunător pe oricine îi pica.
Toţi ienicerii îi ştiau de frică. în faţa lui şi firele de iarbă stăteau în poziţie de drepţi. Această severitate l-a costat mult, deoarece ienicerii care formau cea mai temută armată a Imperiului Otoman, după douăzeci şi şapte de ani de domnie, l-au detronat.
Astăzi, 15 august 1714, sultanul Ahmed al III-lea se simţea un conducător puternic, stăpân pe sine şi, mai ales, sadic atunci când trebuia ca să pedepsească exemplar pe cineva.
Aici, în foişor, sultanul a invitat tot corpul diplomatic acreditat la Istanbul să asiste la acest sinistru spectacol în aer liber: decapitarea unei familii de valahi, alcătuită din voievodul Constantin Brâncoveanu, supranumit de otomani „Altîn Bey” (Prinţul
167
aurului), dimpreună cu cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş precum şi cel mai bun sfetnic (dregător) de la Curtea Domnească, Ianache Văcărescu.
Miza acestei decapitări monstruoase era să introducă groaza atât în întregul corp diplomatic acreditat la înalta Poartă Otomană, cât şi în populaţia cetăţii Istanbul, venită cu miile să asiste la acest grotesc şi sălbatic spectacol: moartea unei familii voievodale din Valahia, ţară ortodoxă din Europa.
Din corpul diplomatic, în acea zi la Istanbul chiar la locul execuţiei erau prezente multe persoane importante. Merită menţionat Puchot Pierre, conte al ţinutului des Alleurs, ambasador din august 1711 la Istanbul. Este al 24-lea ambasador francez în Imperiul Otoman. Primele relaţii diplomatice dintre Franţa şi Turcia au început după lupta de la Pavia, 24 februarie 1525. în timpul domniei lui Ahmed al III-lea, regele Franţei era Ludovic al XIV-lea, care a fost informat imediat despre măcelul familiei voievodale de către ambasadorul lui, contele Puchot Pierre.
Alături de ambasadorul Franţei se afla în trecere în acea zi un francez călător, pe nume Paul Lucas, care a scris o cronică de jurnal despre decimarea
168
fără milă a familiei voievodale din Valahia.
în partea dreaptă a ambasadorului Franţei era Stanislav Chometowski, ambasador al Poloniei şi voievod al Mazoviei. El avea ca însoţitor un iezuit capelan, Francis Gosciecki, de religie catolică.
în rând cu ambasadorul Poloniei putea fi observat Jean Louis dUsson, marchiz de Bonnac (1672- 1738), reprezentant acreditat la Istanbul de patruzeci şi doi de ani, cu o bogată carieră diplomatică. El ştia foarte bine limba arabă care se vorbea la Istanbul.
Tot în partea dreaptă a ambasadorului Franţei se afla ambasadorul Rusiei, P. A. Tolstoi. Rusia era condusă în acea vreme de ţarul Petru cel Mare. între Turcia şi Rusia au existat multe dispute, care au stricat uneori relaţiile diplomatice.
Lângă ambasadorul Rusiei stătea Andrea Memmo, ambasadorul Republicii Veneţia. Aici, în Istanbul, el se afla de ceva vreme în calitate de diplomat, având o bună relaţie cu sultanul Ahmed al III-lea. La Veneţia, voievodul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, a pus la adăpost o parte din banii pe care îi ascundea de frica otomanilor.
Prezent la decapitarea Sfinţilor Brâncoveni era şi Aubry de la Motraye (1674-1743), diplomat al Suediei, în slujba regelui Carol al XII-lea. Martiriul
169
voievodului valah l-a marcat definitiv, încât multă vreme nu şi-a revenit din această stare.
Olanda,”ţara lalelelor”, a fost şi ea reprezentată la acest martiriu brâncovenesc de Jakob Colyer, care se bucura de multă trecere în faţa sultanului Ahmed al III-lea.
într-o margine, pe partea dreaptă se afla şi baronul George Louis de Hochpied-Larpent. Nelipsit era şi ambasadorul Angliei, care a jucat un mare rol în îmbunătăţirea relaţiilor cu înalta Poartă Otomană, precum şi ambasadorul Ungariei.
în faţa corpului diplomatic se aflau câteva măsuţe rotunde cu multe ceşti de cafea şi de ceai oriental foarte dulce, cu baclavale, rahat de fructe şi cofere cu apă rece de izvor.
Până să sosească deţinuţii valahi, multe persoane din corpul diplomatic au servit deja din toate bunătăţile oferite de către sultan cu scopul de a câştiga bunăvoinţa celor din jurul lui.
Mai în faţă, la câteva sute de metri, era multă agitaţie, se apropia convoiul de inculpaţi valahi pentru a fi decapitaţi în văzul lumii, fără nicio reţinere din partea sultanului Ahmed al III-lea.
Pentru a linişti mulţimea de oameni agitaţi, au sosit în mare grabă câteva sute de ieniceri, chemaţi
170
de sultan să facă ordine numaidecât.
Marea Bosforului, până atunci liniştită, la sosirea martirilor Brâncoveni în faţa foişorului unde stătea sultanul a început deodată să se agite, prevestind ceva rău.
Parcă ar fi vrut să zică: „nu sunt vrednică să primesc trupurile sfinţilor Brâncoveni în apele mele, deoarece ele sunt cele mai frumoase moaşte din lume”.
Nu s-a mai întâmplat în vreo ţară din Europa un aşa de mare măcel: să fie decapitată o întreagă familie voievodală!
Cu capetele acoperite de turbane, şi-au făcut apariţia şi câţiva slujitori musulmani de la Moscheea Albastră şi de la Aghia Sofia, pregătiţi special în caz că vreunul dintre Brâncoveni ar fi vrut să primească religia islamică, unica posibilitate de cruţare a vieţii lor pământeşti.
La polul opus, de cealaltă parte a pieţei Ialikioşkiu, se vedea un călugăr cu barbă lungă lângă doamna Maria Brâncoveanu cu fiicele sale, aduse în mod special la această ucidere sadică, fără precedent în istoria Imperiului Otoman.
Astăzi, 15 august 1714, doamna Maria şi fiicele ei au venit sub escortă de la închisoarea din Bostangibaşa,
171
un cartier din Istanbul, unde stătuseră închise. Ele erau nevoite să asiste la cel mai odios şi macabru spectacol: omorârea copiilor şi a bărbatului ei, voievodul Constantin Brâncoveanu.
Ce cruzime sadică din partea sultanului! Numai diavolul poate concepe o asemenea monstruozitate!
Suferinţa martiriului era dublă: pe de-o parte, durerea usturătoare a mamei Maria Brâncoveanu, văzându-i pe copiii şi pe soţul ei plini de sânge după decapitare, iar, pe de altă parte, greutatea insuportabilă din sufletele copiilor de a-şi vedea mama şi surorile chinuindu-se de întristarea înlăcrimată produsă de această moarte cruntă.
Un stol de cocori albi a început, deodată, să zboare în cercuri mari deasupra pieţei, ca şi cum ar forma o mare coroană cerească, care să cuprindă toată familia sfinţilor Brâncoveni.
în centrul pieţei, pe o scenă înaltă, se afla o buturugă mare, de la un stejar secular, iar în dreapta sta drept ca un leu aşteptând prada călăul cu mânecile suflecate şi cu părul vâlvoi de atâta cruzime. într-o mână ţinea un paloş mare, bine ascuţit, iar cu cealaltă îşi neteza mustaţa lungă şi răsucită. I se vedeau dinţii rânjind. îi era tare sete de sânge omenesc, pe care-l folosea la băut în loc de
172
apă.
Deodată, câteva viespi l-au înţepat amarnic pe mâinile care vibrau de atâta energie malefică. A început în zadar să alerge pe acea scenă după aceste gâze sălbatice, cu ace de oţel înveninate.
Bietele viespi au presimţit că acea mână ucigaşă a călăului va lua în curând viaţa curată a unor mieluşei drăguţi şi blânzi: Constantin Brâncoveanu, Ianache Văcărescu, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, pe care bunul Dumnezeu „să-i ierte de tot ce au greşit ca fiinţe omeneşti: cu cuvântul, cu lucrul, cu fapta, cu voia sau fără voia lor”.
Decapitarea
Apariţia celor şase inculpaţi, condamnaţi la moarte în piaţa cea mare a cetăţii Istanbul, chiar în faţa foişorului unde sta sultanul dimpreună cu tot corpul diplomatic acreditat şi cu o parte din femeile din harem, a produs o rumoare şi a dat naştere multor discuţii, unele cu voce tare, altele în şoaptă.
Dintre cei de faţă, nu toţi agreau această situaţie oribilă, gravă, fără precedent în istoria Europei şi nu numai: să fie decapitată o întreagă familie,
173
nu s-a mai auzit!
Doar la poporul evreu, în urmă cu două mii de ani, a fost decimată familia Macabeilor din cauză că aceştia L-au mărturisit cu putere pe Dumnezeu în faţa păgânilor, precum şi pentru iubirea lor de Patrie, pe care au plătit-o cu preţul vieţii lor.
O parte din cei prezenţi în foişor au venit din plăcere să asiste la acest spectacol al morţii: decapitarea celor şase valahi din porunca sultanului, iar unii au asistat de teamă, ca să nu păţească şi ei la fel. Femeile din harem au venit din curiozitate, ca să vadă cum arată nişte bărbaţi din Valahia care au refuzat căsătoria cu femei musulmane.
Sultanul s-a adresat cu voce tare către toţii oaspeţii aflaţi în stânga şi în dreapta lui:
aceştia sunt ticăloşii şi trădătorii care mi-au întors spatele şi au uneltit împotriva înaltei Porţi Otomane! O astfel de faptă nu o poate ierta nici Allah cel Preaînalt, darămite eu, care mă aflu în slujba lui Mahomed aici pe pământ! Vreau să ofer astăzi o lecţie, pe viu, tuturor celor care de acum încolo vor încerca, asemenea acestor ghiauri de Brâncoveni, să mă trădeze. Aşa ceva nu se iartă! La propunerea imamului de la Moscheea Albastră le-am dat totuşi o ultimă şansă de a rămâne în viaţă: să îmbrăţişeze religia
174
noastră musulmană, singura care ne duce în rai la Allah.
înălţimea Voastră, aveţi dreptate, trădarea nu se iartă, a intervenit iezuitul Francisc Gosciecki, care l-a însoţit în această zi memorabilă pe ambasadorul Chometovski. Şi noi, catolicii, am fi procedat la fel dacă aceşti Brâncoveni ar fi îmbrăţişat religia catolică: cu siguranţă că papa le-ar fi trimis un hrisov de graţiere. Eu nu înţeleg de ce aceşti valahi sunt ataşaţi atât de mult de religia lor ortodoxă şi nu aleg crezul islamic şi libertatea ca mod natural de viaţă!
mă aşteptam ca acest principe Constantin Brâncoveanu să aibă milă măcar de copiii lui şi să-i îndemne să treacă la religia musulmană, a zis ambasadorul Olandei, Colyer, către Stanislav Chometowski, ambasadorul Poloniei la Istanbul.
şi totuşi este o mare tragedie a trece imediat la decapitarea lor fără a mai face o încercare să renunţe la crezul lor religios ortodox, a zis cu voce tare diplomatul Aubry de la Motraye, aflat în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei.
Sultanul, auzind aceste cuvinte din partea diplomatului aflat de zeci de ani în Istanbul şi acreditat încă de pe vremea lui Mehmed al IV-lea, s-a arătat binevoitor şi a dat poruncă marelui vizir Alin Paşa să
175
mai facă o ultimă încercare de a-i determina pe toţi cei şase să treacă de bunăvoie la religia musulmană.
Cu toate insistenţele şi ameninţările adresate voievodului Constantin Brâncoveanu de către vizir, nu au reuşit cu nimic să-l înduplece.
Hotărârea a rămas aceeaşi: decapitarea lor imediat şi fără nicio milă.
Două dintre femeile de la haremul sultanului Ahmed al III-lea, aflate într-o parte a pieţei, au început să zică una către alta:
ce înalţi şi frumoşi sunt aceşti tineri! Le-ar sta tare bine în haremul sultanului nostru, ca să aibă grijă de noi!
aşa ceva nu se poate, pentru că nu e pe placul sultanului, a zis cealaltă femeie.
Un pic mai departe se vedea o femeie din harem plângând de mila celor ce urmau să fie omorâţi prin tăierea capetelor. Coranul spune că femeia este inima bună a lui Allah pe pământ.
Sultanul Ahmed al III-lea tocmai terminase de sorbit cafeaua cu kaimac şi a făcut semn călăului să purceadă imediat la aplicarea pedepsei capitale, potrivit sentinţei judecătoreşti islamice.
Primul dintre cei şase a fost Ianache Văcărescu, sfetnicul cel mai credincios şi devotat tot timpul
176
voievodului Brâncoveanu. Era legat la ochi cu o banderolă neagră, ca să nu vadă momentul decapitării; însă el a insistat să i se lase faţa liberă, deoarece nu se temea de moarte. S-a uitat către cer, cu ochii înlăcrimaţi, apoi l-a privit pe sultan şi pe cei din jurul lui. A făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a aşezat cu capul pe tăietor, ca să primească pedeapsa.
Ultimile cuvinte rostite de el au fost acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte în mâinile Tale curate şi sfinte sufletul meu, căci Tu eşti Calea, Adevărul şi Viaţa veşnică”.
Călăul, care era un zdrahon hidos şi foarte înalt, cu amândouă mâinile ţinând paloşul cel mare, a reuşit dintr-o singură lovitură să taie capul sfetnicului Ianache, din care a ţâşnit mult sânge. Nişte otomani, aflaţi în spatele primului rând de ieniceri, au aplaudat ca la circ această oribilă crimă.
Singura vină a acestui sfetnic a fost că tot timpul şi până la moarte i-a rămas credincios voievodului său Constantin Brâncoveanu. Dacă acest dregător valah nu-L avea pe Dumnezeu, cu siguranţă că l-ar fi trădat de multe ori pe domnitor, aşa cum a făcut secretarul Antonio Maria del Chiaro şi alţii ca el.
Mai rar persoane în viaţă, cum a fost sfetnicul Ianache Văcărescu, să rămână credincioase stăpânilor
177
lor până la moarte, cu orice risc. Doar cele cu frică de Dumnezeu pot urma pilda sfetnicului Ianache, care a devenit sfânt martir-mărturisitor.
Voievodul Constantin Brâncoveanu l-a privit cu ochii înlăcrimaţi pe Ianache sfetnicul, spunându-i în şoaptă: Te voi urma şi eu cu fiii mei, cât de repede, în împărăţia luminii şi a învierii veşnice, îţi mulţumesc pentru curajul şi fidelitatea pe care mi le-ai arătat tot timpul, de când te-am pus dregător în Divanul Domnesc”.
Lângă trupul lui Ianache se făcuse o baltă mare de sânge, în care se reflectau razele soarelui, încât aveai impresia că locul acela din faţa foişorului era pardosit cu marmură roşie de mare preţ.
O muscă mare s-a aşezat pe trupul însângerat al lui Ianache Văcărescu, după care a zburat şi s-a pus pe furiş pe plăcintele albe de pe tava sultanului, lăsând urme vizibile de sânge.
Sultanul, cu faţa rânjind a ură împlinită, i-a invitat pe cei din personalul diplomatic care se aflau în jurul lui să servească din acele plăcinte atrăgătoare la vedere.
ce plăcinte bune! Aşa delicatese n-am mai servit de multă vreme, înălţimea Voastră!
aceste bunătăţi numai la Istanbul se găsesc,
178
unde vă aştept cu nerăbdare, ori de câte ori avem astfel de spectacole ca acesta de azi, a zis sultanul.
Toţi copiii domnitorului erau aşezaţi în şir indian, unul după altul, aşteptând la rând cu ochii legaţi.
acum, în ceasul morţii noastre, lăsaţi-ne măcar lumina, ca să vă putem privi în ochi, a zis Constantin, fiul cel mare.
Speriat de curajul acestui tânăr valah, călăul l-a înşfăcat primul, i-a luat banderola neagră de pe ochi, l-a privit cu mare dispreţ şi i-a făcut semn cu mâna, să-şi pună capul singur pe acea buturugă plină de sânge.
Fără să şovăie, tânărul Constantin a înaintat cu demnitate, având ochii plini de lumina credinţei, şi s-a aşezat în genunchi, cu capul pe tăietor, aşteptând lovitura grea a gâdelui.
doamne, Dumnezeule, primeşte sufletul copilului meu Constantin în rai, a şoptit tatăl lui, înlăcrimat de atâta durere. El dorea să-şi vadă fiul cel mare pe tronul Valahiei, aşa cum îl visase cu un an în urmă, însă acum îl vedea îngenuncheat, cu capul întins pe o buturugă dintr-un lemn furat de otomani tot din Valahia.
Capul lui Constantin s-a răsucit cu faţa spre tatăl lui, spunându-i din priviri aceste cuvinte:
179
tată, nu mă doare deloc, sunt bine, parcă plutesc ca un fluture spre lumina soarelui.
cu bine, dragul tatii, te vom prinde şi noi din urmă.
A urmat la rând Ştefan, care avea faţa luminoasă; o căuta cu privirea pe mama lui, aflată în apropiere, alături de surorile lui îndoliate.
Fără să i se spună ce să facă, Ştefan, al cărui nume se traduce prin „cunună”, înaintează spre tăietor, unde deasupra plutea o coroană de lumină. Ca un miel blând, se lasă tăiat de călăul însetat de sângele valahilor.
Orice suferinţă pe care o îndurăm în numele lui Hristos cu dragoste şi demnitate atrage din ceruri o cunună strălucitoare. Aceasta este mărturia şi explicaţia faptului că fiecare sfânt din icoană are o aureolă în jurul capului, iradiind multă lumină sfântă.
Trupul lui Ştefan a rămas puţină vreme în genunchi, asemenea arhidiaconului Ştefan din Biblie, care în timpul delapidării sale de cei necredincioşi a exclamat cu voce tare spre ceruri: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.
Iertarea este cea mai mare biruinţă a răului. Să poţi ierta celui ce-ţi greşeşte mult în această viaţă pământească este semnul sfinţeniei din suflet.
180
Sfinţii martiri nu au cerut răzbunare şi nici dreptate de la Dumnezeu. Ei au preferat iertarea, care izvorăşte din iubire, iar iubirea se identifică cu Mântuitorul Iisus Hristos.
Al treilea fiu, Radu, din proprie iniţiativă se apropiase de locul de execuţie, fără nicio şovăială. Se uită mai întâi spre soare, care tocmai îşi făcuse apariţia după câţiva nori răzleţi, apoi îşi roti privirea spre mulţimea de oameni veniţi cu mic, cu mare din toate părţile, ca la un spectacol. O căuta cu privirea şi cu inima pe Smărăndiţa, logodnica lui, cu care urma peste puţină vreme să facă o nuntă mare şi frumoasă, ca-n poveştile de dragoste. Ar fi vrut mai întâi să o strângă în braţe pe logodnica lui, şi apoi să plece din lumea aceasta în tărâmul de dincolo al iubirii veşnice. Avea de gând să-i şoptească la urechea inimii ei cuvinte de iubire sfântă: „Draga mea Smărăndiţa, din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tine mă jertfesc eu astăzi. N-am să te uit niciodată. Nu te pot părăsi nicidecum. Eşti în inima mea. Faci parte din sufletul meu. Nu pot trăi fără tine. Eşti respiraţia mea. Inima mea bate pentru tine. Moartea nu ne poate despărţi, deoarece Biblia spune aşa: iubirea este mai tare decât moartea. Smărăndiţo,
181
Smărăndiţo, draga mea, eu astăzi, prin acest martiriu, nu te părăsesc, nu te las singură. Acolo unde vei fi tu, şi eu voi fi alături de tine. Voi fi mereu prezent în visele tale frumoase, în fiecare floare pe care o vei întâlni pe calea vieţii tale, eu voi fi acolo. în fiecare rază de soare vei simţi şi mângâierea mea. Draga mea, te iubesc nespus de mult!”.
Cu aceste gânduri frumoase, pline de iubire sfântă, tânărul Radu a îngenuncheat în faţa jertfelnicului, şi-a ridicat mâinile spre ceruri, apoi şi-a aşezat singur capul pe buturugă. Călăul, înfierbântat de gesturile tandre, precum şi de tinereţea lui Radu, a luat degrabă paloşul cel mare şi cu multă iuţeală i-a tăiat capul, care s-a rostogolit lângă trupul fratelui celui mare, Constantin.
Tatăl lui, voievodul Brâncoveanu şi fiul cel mic, Matei, erau acum ca două stane de piatră. Se făcuseră albi la faţă. Se uitau când unul la altul, când împreună priveau la trupurile înroşite ale lui Ienăchiţă, Constantin, Ştefan şi Radu. Aceste corpuri înroşite păreau a fi o piramidă care se ridica în văzul mulţimii însetate de sânge.
Deodată, un porumbel alb, foarte blând, din zbor s-a lăsat cu o rămurică de busuioc în cioc, chiar
182
pe trupul lui Radu. Parcă era un semn de dragoste parfumată de la Smărăndiţa.
O femeie din haremul sultanului se uita speriată gândindu-se la ce va face acum călăul cu acel porumbel alb care stătea liniştit pe trupul lui Radu. îi era teamă că-l va ucide şi pe el. Acest porumbel parcă îi spunea aşa: „Opreşte-te de la aceste vărsări de sânge; tot pământul este roşu, bălteşte peste tot sângele de valah, până la înalta Poartă Otomană”.
Pentru Mateiaş a urmat un moment greu: a început să-i fie teamă de moarte. S-a speriat de atâta sânge pe care l-a văzut scurgându-se din fiecare trup în parte.
Se gândea că este prea mic. îi plăcea să mai trăiască şi să se bucure de viaţă. Cât a stat în temniţă cu ceilalţi fraţi, era puternic şi chiar el i-a întărit pe fraţii mai mari de cele mai multe ori. începu să se adreseze sultanului, dând din mâini ca şi cum ar cere ajutor.
Sultanul, neînţelegând niciun cuvânt din limba vlahă, a făcut semn unor dieci (tălmaci) să-i traducă ce spunea Mateiaş, care dorea în acele momente să se facă musulman numai ca să poată scăpa cu viaţă din acel măcel sângeros. Sultanul s-a adresat voievodului
183
Brâncoveanu, întrebându-l dacă este de acord cu această trecere la religia islamică.
Bătrânul voievod, plin de durere şi cu ochii înlăcrimaţi, a strigat către Mateiaş cât îl ţinea gura: „Din neamul nostru, nimeni niciodată nu şi-a lepădat credinţa; tu vrei să faci familia de râs? Mai bine să murim de o mie de ori creştini ortodocşi, decât să trăim în credinţa islamică”. Aceste cuvinte părinteşti rostite cu foc l-au trezit pe Mateiaş la realitate, şi el a înţeles ce mare păcat este această lepădare de credinţă.
Atunci Mateiaş s-a adresat direct călăului:
loveşte, loveşte-mă cu paloşul tău cel mare, căci şi eu vreau să mor creştin, ca şi ceilalţi fraţi ai mei. Mai bine creştin ortodox martirizat decât musulman în viaţă, cu sufletul în iad.
Cu mâinile tremurând, gâdele plin de transpiraţie a luat paloşul şi dintr-o mişcare i-a tăiat capul care prin rostogolire a venit până la picioarele tatălui său înlăcrimat.
tati, te iubesc, ţine-mă în braţe; vreau să rămân ortodox şi după moartea mea. Niciodată n-am fost mai fericit ca în aceste clipe, când am văzut atâţia îngeri albi în jurul meu!
De departe se aude un bocet de mamă
184
disperată, cu părul lung, desfăcut şi ochii plini de durere:
unde sunt mieluşeii mei din vis? Unde sunt stelele din carul de pe cer? Unde sunteţi, copiii mei pe care v-am purtat în pântece şi în care am pus atâta viaţă şi atâta iubire?
draga mea soţie, au zburat cu îngerii către ceruri la Părintele Dintre toţi cei şase inculpaţi, doar voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas ultimul în viaţă. Cămaşa lui era acum stropită de sângele fiilor lui. Rând pe rând, i-a văzut pe toţi copiii lui cum au fost decapitaţi de acest crud călău, bine plătit de sultanul Ahmed al III-lea.
Ce durere poate fi mai mare, decât să-ţi vezi copiii omorâţi înaintea ochilor tăi, şi să nu poţi face nimic pentru salvarea lor de la moarte?!
Măria sa, domnitorul Constantin Brâncoveanu, stăpân pe sine, cu sufletul împlinit că fiii săi au murit ca martiri pentru Hristos, şi nu trădători ai credinţei strămoşeşti, s-a apropiat „cu credinţă şi cu dragoste” de potirul martiriului pentru a se împărtăşi de nemurire. într-o secundă, prin sufletul lui s-a perindat tot firul vieţii sale pământeşti, de la naştere şi până-n clipa de faţă. Şi-a adus aminte de toate, cu lux de amănunte: tot ce a făcut rău, dar şi
185
bine. Şi-a dat seama că la moarte, oricâte averi ai strânge: bani, obiecte, moşii, bijuterii, case, nu le poţi lua cu tine în lumea de dincolo. Mai bine sărac, însă cu sufletul curat, decât lacom şi cu gândul mereu la avere, pe care o poţi pierde oricând şi care nu e de niciun ajutor la judecata finală.
A regretat politica sa fiscală, uneori prea apăsătoare pentru poporul sărăcit de povara haraciului otoman.
Oricâte i s-ar pune în cârcă voievodului Constantin Brâncoveanu de către persoanele răutăcioase, înnegrite de ură şi invidie, acest gest măreţ, unic, crucial: să mori apărând şi mărturisind credinţa ortodoxă cu preţul vieţii, din dragoste faţă de Hristos, şterge orice păcat, oricât de grav şi strigător ar fi el înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum tâlharul răstignit pe cruce şi-a recunoscut păcatele înaintea Mântuitorului şi a fost iertat, ba mai mult, a ajuns în rai, lucru confirmat de cuvintele lui Iisus Hristos: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”, la fel credem şi despre domnitorul Brâncoveanu.
Puterea sângelui vărsat pentru Hristos este cel mai puternic „înălbitor” pentru suflet şi are puterea harică de a scoate orice pată de pe haina sufletului pătat de păcate.
186
Cine mai moare astăzi pentru Hristos şi pentru Patrie de unul singur?! Unde mai întâlnim o familie întreagă decapitată pentru credinţă: întâi copiii cei mai frumoşi, la urmă tatăl, care îşi pune singur capul pe tăietor, aşa cum a făcut Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu?!
în balanţa judecăţii, Dumnezeu va pune pe cântarul dreptăţii sângele martiriului, faptele cele bune şi orice gând şi vorbă bună care aduc fericire celor din jurul nostru.
Prin măreţia ctitoriilor sale multe la număr, precum şi prin viaţa lui creştină de bun familist, foarte darnic, rugător, cu multă dragoste faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Constantin Brâncoveanu a devenit model şi icoană vie de urmat.
Voievodul s-a închinat, după care şi-a luat cu privirea rămas bun de la soţia şi fiicele care se uitau de departe la ultimele lui clipe pe acest pământ. S-a pus apoi în genunchi, cu capul pe acea buturugă, aşteptând lovitura gâdelui însetat de sânge omenesc. Pentru călău a fost momentul cel mai aşteptat din această zi, iar retezarea capului a făcut-o cu mare viteză şi sete de răzbunare, la îndemnul sultanului şi a vizirului Alin Paşa.
Toţi din foişor au rămas încremeniţi când l-au
187
văzut pe voievodul Constantin Brâncoveanu aşa de blând, calm, stăpân pe sine şi cu multă demnitate. O aşa scenă oribilă nu au mai văzut niciodată. Deşi s-au îngrozit pe moment de fiecare vărsare de sânge, nimeni dintre ei nu a schiţat vreun protest sau gest diplomatic în faţa sultanului Ahmed al III-lea, prin care să dezaprobe sentinţa decapitării. O puteau face cu orice risc, dar au asistat la crimă ca la circ. Această atitudine este o mare ruşine, un gest de laşitate, de trădare şi lipsă de comuniune creştină.
Toţi din corpul diplomatic acreditaţi la Istanbul erau creştini, fie ortodocşi, fie catolici sau protestanţi. Indiferent de religia lor, trebuia ca toţi să fie solidari cu voievodul Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei care era creştin.
După ce călăul i-a tăiat capul voievodului, s-au auzit aplauze prelungite, ca la teatru. Ce barbarie!
A curs foarte mult sânge din trupul domnitorului Brâncoveanu Constantin, încât a sărit şi pe faţa călăului. Acesta, ştergându-şi faţa cu mâna, a întins şi mai mult sângele, încât părea că s-a scăldat în sângele martirilor.
Sultanul Ahmed al III-lea, sălbăticit în apucăturile lui de om lacom, răzbunător, văzându-i pe toţi cei şase decapitaţi, a tresărit pe moment, a suspinat,
188
după care a poruncit ienicerilor să arunce trupurile celor ucişi în Marea Bosforului, iar capetele celor şase martiri să fie ridicate în suliţe şi plimbate în toată cetatea Istanbul, după care şi ele să fie aruncate în apele reci ale mării.
Noaptea înmormântării Sfinţilor Brâncoveni 15 august 1714 insula Halki
Afară este noapte şi s-a lăsat frigul, deoarece vântul a început să sufle. Valurile reci ale Bosforului sunt încă înroşite acolo unde zac acum, pe fundul apei pline de scoici, moaştele celor şase Sfinţi martiri: Constantin Brâncoveanu, Ianache Văcărescu, Constantin, Şerban, Radu şi Matei. Trupurile lor sunt strălucitoare, asemenea unor lingouri mari de aur.
Mult mai departe de locul acesta în care ard câteva lumânări pe ţărm se află o grămadă cu şase capete de la aceşti sfinţi martiri, aruncate în această seară de ienicerii care le-au plimbat în suliţe prin toată cetatea, ca să-i înspăimânte pe toţi cei care nu-l cinstesc pe Allah şi nu respectă înalta Poartă Otomană.
189
Doamna Maria Brâncoveanu s-a rugat de fratele patriarhului Hrisant Notara de la Ierusalim, care a fost prezent şi el la decapitarea Sfinţilor Brâncoveni, să se ocupe personal cu recuperarea moaştelor sfinte şi să le înmormânteze în această noapte într-o insulă din apropiere, Halki, pentru a putea fi strămutate mai târziu în Valahia.
Acest frate al patriarhului, călugăr într-un mic schit ascuns de lângă Istanbul, care a stat alături de doamna Maria Brâncoveanu în timpul decapitării, s-a ocupat îndeaproape de toate aceste lucruri tainice: recuperarea din apă a trupurilor şi apoi transportarea lor cu o barcă în insula Halki, unde domnitorul valah Constantin Brâncoveanu tocmai terminase de restaurat o frumoasă biserică la mănăstirea „Kamariotissa”, în „stil brâncovenesc”.
Această mănăstire a fost zidită de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a donat pentru lucrări de restaurare şase mii de bani de aur acestei mănăstiri, închinate Maicii Domnului.
Insula Halki se află în Marea Marmara, lângă Istanbul, între insulele Prinkipo şi Antigona. Capitala insulei este Chorio. în limba arabă, această insulă Halki se numeşte Heybeli. în insulă există un Seminar teologic
190
ortodox, care a dat multe personalităţi religioase şi culturale. Ocrotitorul spiritual al insulei este Sfântul Nicolae.
La scoaterea trupurilor Sfinţilor Brâncoveni au participat câţiva creştini foarte evlavioşi din Istanbul, care cunoşteau bine familia voievodului valah.
Fiecare trup în parte a fost spălat cu apă sfinţită, apoi înfăşurat într-o pânză albă şi aşezat într-un sicriu de lemn. Ele au fost tămâiate cu multă evlavie, apoi puse într-o barcă mare şi duse cu un felinar aprins tocmai în insula Halki, la mănăstirea „Kamariotissa”.
Totul s-a făcut în mare grabă, la lumina lunii care în această noapte s-a coborât foarte aproape de apa Bosforului, plină de strălucire ca o imensă oglindă.
Din clipa începerii acestui pelerinaj cu sfintele moaşte ale Brâncovenilor spre insula Halki, vântul s-a oprit şi marea s-a liniştit. în această noapte bolta s-a aprins, iar cerul era ca un imens policandru cosmic. Luna şi stelele se asemănau unui roi de albine.
Afară este atâta linişte, încât şi gândurile se aud. Din trupurile sfinte iradiază o dulce mireasmă, care te face să le săruţi cu bucurie, ca pe nişte sfinte moaşte.
191
Unul dintre cei care vâsleau la barcă avea la picior o rană de multă vreme nevindecată; în momentul în care s-a atins de aceste sfinte moaşte, rana s-a vindecat, iar el a început să se închine bunului Dumnezeu, Care a trimis harul vindecării prin Sfinţii Brâncoveni. Aceştia sunt de acum rugători şi apărători în necazuri pentru oricine cheamă numele lui Dumnezeu în ajutor.
Indiferent cărui sfânt aparţin moaştele, prin ele lucrează Duhul Sfânt, Care este izvorul sfinţeniei.
Prezenţa sfintelor moaşte, cu buna lor mireasmă asemenea florilor de crin, este dovada vie şi convingătoare că sfinţii trăiesc plenar prin înviere şi după ce au murit.
Toţi martirii Bisericii care s-au jertfit pentru credinţa creştină ortodoxă în numele lui Iisus Hristos, cu sufletul plin de iubire, au moaşte sfinte, oriunde ar fi ele. Există o vorbă veche din popor: „omul sfinţeşte locul”, pe care o putem parafraza astfel: „sfintele moaşte sfinţesc văzduhul şi pământul în care ele se află”.
Prin cinstirea sfintelor moaşte, de fapt noi îl cinstim pe însuşi Dumnezeu, Care revarsă binecuvântarea Sa cerească peste sfinţi.
Tot drumul până în insula Halki s-a cântat
192
„Hristos a înviat” şi „veşnica lor pomenire”.
Deşi este noapte, câte un pescăruş răzleţ se învârte în jurul bărcii cu sfintele moaşte, făcând o evlavioasă plecăciune ca un semn de preţuire faţă de Sfinţii Brâncoveni. De departe se aude ecoul unui clopot ce îi cheamă la rugăciunea de la miezul nopţii pe toţi iubitorii de priveghere. Călugării de la Sfântul Munte Athos spun că rugăciunea de la miezul nopţii este de aur, adică e cea mai valoroasă şi cea mai puternică.
Ferice de acele persoane care se pot scula să zică această rugăciune: „Doamne, Dumnezeule, dăruieşte-ne deşteptare şi putere ca să facem voia Ta cu bună plăcere şi desăvârşit; ca din răutatea cea din noapte întunecată, cu vederea luminii, prin credinţă şi pocăinţă să ne schimbăm şi în zi cu bun chip să umblăm şi curaţi iubirii Tale de oameni arătându-ne noi, nevrednicii, să Te lăudăm şi să Te slăvim în veci! Amin!”
După câteva ore de mers au ajuns cu barca până la ţărmul insulei Halki. Cu ajutorul unui car tras de doi cai albi cu coama neagră, au dus trupurile Sfinţilor Brâncoveni la mănăstirea „Kamariotissa”, care se află pe partea estică a insulei, pe un drum
193
pietruit şi foarte îngust, având de-o parte şi de alta mulţi molizi şi brazi cu răşină plăcut mirositoare.
Tocmai se terminaseră în biserică slujba miezonopticii şi Acatistul Adormirii Maicii Domnului. A urmat Sfânta Liturghie, timp în care toate cele şase sicrie au stat aşezate în mijlocul bisericii, apoi slujba de înmormântare, când afară era încă noapte. Şase călugări au săpat în acea noapte, la lumina lunii, câte o groapă în partea de răsărit a cimitirului, unde au fost înmormântaţi Sfinţii martiri, cu lacrimi sfinte, vărsate întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.
Se spune că pe morţi nu trebuie să-i jelim, ci pe noi trebuie să ne plângem pentru că nu avem încă sufletele curate şi nu suntem gata să murim pentru Hristos, aşa cum au făcut Sfinţii Brâncoveni. Aceşti sfinţi martiri merg acum la Dumnezeu, în lumina învierii sfinte.
Moartea este doar o simplă mutare de pe pământ în lumea de dincolo, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
Moartea se poate numi şi naşterea omului pentru viaţa viitoare. în viaţa de acum, trupul nostru este pentru suflet ceea ce este pântecele mamei pentru copil sau oul pentru pui. Copilul iese din pântecele mamei, puiul sparge coaja şi iese afară pentru o viaţă
194
nouă. La fel şi noi, în momentul morţii, ne naştem pentru o nouă viaţă, veşnică.
Aşa cum pruncul născut din mamă se simte liber, aşa cum un puşcăriaş eliberat din închisoare este fericit, la fel se întâmplă şi cu sufletul omului când iese din trup în clipa morţii: se simte foarte uşor şi eliberat.
Cimitirul este un dormitor, adică loc de odihnă pentru trup, iar sufletul merge la Dumnezeu ca să răspundă de faptele făcute pe acest pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „moartea este un somn de lungă durată”. Somnul este asemenea morţii, iar deşteptarea este chipul învierii. învierea lui Iisus Hristos este chipul învierii noastre. Şi noi vom învia. După cum cel ce doarme seara se trezeşte dimineaţa cu putere şi sete de viaţă, la fel şi noi prin înviere ne trezim pentru o nouă viaţă, având puterea învierii veşnice.
Ce sunt mormintele din cimitire? Câmpul lui Dumnezeu, unde se aruncă seminţele pentru a ieşi din pământ cu putere şi cu roadele vieţii.
Venim de la Dumnezeu, pe pământul lui Dumnezeu şi prin moarte ne întoarcem tot la Dumnezeu, învierea este totul.
Slujba de noapte a Sfintelor Paşti se încheie întotdeauna
195
cu imnul pascal: „Hristos a înviat!” La fel, şi în această slujbă de noapte când s-a făcut înmormântarea Sfinţilor Brâncoveni în insula Halki s-a cântat duios şi prelung: „Hristos a înviat!”.
Această ultimă noapte din viaţa Sfinţilor Brâncoveni pe acest pământ a fost una pascală, plină de lumină, credinţă, iubire şi bucurie a învierii.
MARE ESTE DUMNEZEU!
196
GLOSAR
AGĂ, agi, s. m. (înv.). Odinioară, comandantul general al infanteriei în rezidenţa domnului şi totodată şi şeful poliţiei, care avea ca ajutor pe căpitanul de dorobanţi (dregătorie înfiinţată în Moldova de Alexandru cel Bun). Un boier de primă clasă. Mai încoace (la începutul sec. XIX), prefect de poliţie.
BAN2, bani, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Titlu purtat de dregătorul delegat de domn la guvernarea Olteniei; (şi în forma mare ban) primul demnitar în ierarhia dregătorilor. ♦ (în Moldova) Dregător domnesc.
BOIER, boieri, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţările Române) Stăpân de moşii, beneficiind de anumite privilegii; persoană din aristocraţia feudală; nobil.
CAPUGÎU, capugii, s. m. (înv.) Trimis al sultanului în Ţările Române, împuternicit în special cu schimbarea domnilor.
CLUCER, cluceri, s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curţii domneşti
197
DOROBANŢ, dorobanţi, s. m. (înv.) 1. Soldat din infanterie (cu plată). 2. Jandarm (cu atribuţii speciale).
DIVÁN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate şedea sau dormi. II. 1. (In Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice, alcătuit din cei mai înalţi demnitari; (în Ţările Române) Sfat Domnesc.
DREGĂTOR, dregători, s. m. (în Ţara Românească şi în Moldova) Demnitar la Curtea domnească cu atribuţii în Sfatul domnesc, în administraţie, justiţie, armată; p. gener. conducător; înalt funcţionar.
EUNÚC, eunuci, s. m. (La turci) Bărbat castrat care făcea serviciul de paznic (al haremului) la curtea sultanului; hadâmb, famen.
jr
GADE, gâzi, s. m. (Pop.) Călău; gealat.
GEAMIE, geamii, s. f. Construcţie destinată celebrării cultului la musulmani, de obicei mai mare decât moscheea.
GHIAÚR, ghiauri, s. m. Denumire dispreţuitoare dată în trecut de turci persoanelor de altă religie decât cea mahomedană.
GRĂMĂTIC, grămătici, s. m. Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domnească sau boierească).
198
HATIŞERIF, hatişerifuri, (înv.) s. n. Ordin sau decret emis de sultan, de un mare demnitar otoman sau de un domn al Ţărilor Române.
HANI, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii multor ţări din Orient; persoană care avea acest titlu;
HATMAN, hatmani, s. m. (în Evul Mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oştiri, având în acelaşi timp şi funcţia de pârcălab şi portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier.
HARACIU n. od.v tribut plătit Porţii de Ţările Române. [Turc. HARAC].
HAREM, haremuri, s. n. Totalitatea cadânelor unui mahomedan poligam. ♦ Parte a casei rezervată cadânelor.
ISPRAVNIC, ispravnici, s. m. Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un judeţ sau un ţinut.
IMAM, imami, s.m 1. (în islamul sunnit) Recitator în cadrul rugăciunii colective. ♦ Conducător spiritual al unei şcoli. 2. (în islamul şiit)
199
Căpetenia comunităţii, fiind moştenitor al substanţei divine, care-l face infailibil. [Var.: imán s. m.].
ISLÁM s. n. Religie monoteistă întemeiată în sec. VII de Profetul Mahomed şi răspândită în Asia şi Africa; mahomedanism, islamism; p. ext. totalitatea mahomedanilor; totalitatea ţărilor sau popoarelor de religie mahomedană.
IMBROHOR, imbrohori, s. m. Persoană trimisă de sultan în Ţările Române cu înalte misiuni politice.
JIHÁD s. n. (la musulmani) război sfânt.
LOGOFĂT, logofeţi, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului domnesc; persoană care deţinea acest titlu.
MOSCHÉE, moschei, s. f. Edificiu în care se oficiază serviciul religios la mahomedani. [PI. şi: moschee]
MUCARÉR, mucareruri, s. n. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) 1. Firman de reînnoire a domniei sau de confirmare a domnilor români de către Poarta Otomană. 2. Sumă de bani plătită Porţii Otomane de către domnii Ţărilor
200
Române, începând din sec. XVII, pentru a obţine la fiecare trei ani reînnoirea domniei.
MUFTIU, muftii, s. m. Căpetenie religioasă a unei comunităţi musulmane având competenţa de a da sfaturi în probleme de respectare a cultului islamic.
MUNTEAN, -Ă, munteni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană originară sau locuitor din Muntenia. 2. S. m. Persoană care locuieşte la munte sau este originară de la munte. 3. Adj. Care aparţine locuitorilor de la munte, specific locuitorilor de la munte; muntenesc.
OSMAN, -Ă, osmani, -e, s. m. şi f., adj. (înv.) 1. S. m. şi f. Turc. 2. Adj. Turcesc. O Limba osmană = limba turcă.
OTOMAN1 ă (i, e) ist. Care făcea parte din populaţia de bază a statului feudal turc sau era originar de acolo
PLĂIEŞ, plăieşi, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească) Locuitor de la graniţă însărcinat cu paza frontierei ţării în părţile de munte; grănicer, străjer.
PAHARNIC, paharnici, s. m. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Titlu dat boierului de la curtea domnilor români care avea
201
grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită; boier care avea acest titlu; ceaşnic.
PAŞĂ, paşi, s. m. Funcţia de guvernator al unei provincii din Imperiul Otoman sau titlu al vizirilor şi al unor înalţi demnitari turci din trecut; persoană care deţinea funcţia sau titlul de mai sus.
POSTÉLNIC, postelnici, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al Sfatului domnesc,care avea în grijă camera de dormit a domnului şi care, mai târziu, organiza audienţele la domn; boier care avea acest titlu. Postelnicul al doilea (sau al treilea etc.) = subordonat (de grade diferite) al postelnicului (1). ♦
PRÍNCIPE, principi, s. m. Titlu purtat de conducătorul unui principat şi de membrii unor familii princiare, regale sau imperiale; persoană având acest titlu; prinţ.
ROŞIOR, -OARĂ, roşiori, -oare, adj., s. f., s. m. I. Adj. Diminutiv al lui roşu. Pere roşioare = soi de pere care se păstrează bine toată iarna. Prune roşioare = soi de prune care se coc de
202
timpuriu. II. S. f. 1. (La sg.) Soi de viţă de vie cu struguri mici de culoare roşiatică, puţin răspândit în cultură. 2. Peşte cu corpul turtit lateral şi acoperit cu solzi mari, cu ochii şi cu înotătoarele roşietice (Scardinius erythrophthalmus). III. S. m.(La pl.) Corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei române; (şi la sg.) ostaş din acest corp de cavalerie. [Pr.: -şi-or] roşu +suf. -ior.
SEIMEN, seimeni, s. m(în sec. XVII-XVIII, în Ţara Românească şi în Moldova) Soldat din corpul de ostaşi mercenari pedeştri înarmaţi cu sâneţe, a căror atribuţie era paza Curţii domneşti.
SLÚGER, slugeri, s. m. Dregător în Ţările Române însărcinat cu aprovizionarea Curţii domneşti şi a armatei (rangul şi atribuţiile variind de la o epocă la alta şi de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător.
SULTÁN, sultani, s. m. Titlu dat monarhului din Imperiul Otoman şi din alte ţări musulmane; persoană care poartă (sau purta) acest titlu.
SERÁI, seraiuri, s. n. 1. Palat al sultanului sau al marilor demnitari turci; p. restr. apartament destinat cadânelor într-un palat turcesc.
STOLNIC, stolnici, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Dregător care
203
purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor. ♦ Şef bucătar boieresc.
TĂLPAŞ, tălpaşi, s. m. (înv.) Pedestraş, infanterist
ŢAR, ţari, s. m. (în Evul Mediu şi în epoca modernă, la bulgari, sârbi şi ruşi) Titlu dat monarhului; persoană care purta acest titlu.
TĂLMACI, -CE, tălmaci, -ce, s. m. şi f. (înv.; rar la f.) Traducător, interpret. ♦ Tâlcuitor, comentator.
ŢARIGRAD n. numele slavon şi vechi românesc al oraşului Constantinopol.
VIZIR, viziri, s. m. Nume dat miniştrilor (sau înalţilor dregători) din ţările musulmane.
VORNIC, vornici, s. m. 1. (în Evul Mediu, în Ţările Române) Mare dregător din Sfatul domnesc, însărcinat cu supravegherea Curţii, conducerea treburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti
VOIEVOD, voievozi, s. m. 1. (în Evul Mediu) Titlu purtat de domnii Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi de conducătorul Transilvaniei (sec. XII- 1541); domn, vodă; p. ext. principe; persoană care avea acest titlu.
204
VIZITIU, vizitii, s. m. 1. Persoană care conduce caii la o trăsură, la o căruţă etc.
205
CĂRŢI PUBLICATE
Milea, Mihail, Sfântul Afraat Persanul „îndrumări duhovniceşti”. Bucureşti, Editura Anastasia, 1998 (1)
Milea, Mihail, Viaţa şi acatistul Sfântului Sava de la Buzău. Buzău, Editura Sf. Sava, 2002 (2)
Milea, Mihail, Viaţa şi acatistul Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Buzău, Editura Sf. Sava, 2002 (3)
Milea, Mihail, Biserica şi societatea. Buzău, Editura Mad Linotype, 2005 (4)
Milea, Mihail, Glasul Bisericii despre Uniunea Europeană. Buzău, Editura Alpha MDN, 2007 (5)
Milea, Mihail, Măreţia Bisericii Ortodoxe (pe înţelesul tinerilor). Buzău, Editura Alpha MDN, 2008 (6)
Milea, Mihail, Mare este Dumnezeu. Buzău, Editura Alpha MDN, 2008 (7)
Bogasiu, Sava (pseudonim literar), Sansalas. Buzău, Editura Alpha MDN, 2008 (8)
Bogasiu, Sava, Aşezăminte patronate de
206
Sfântul Sa va de la Buzău. Buzău, Editura Alpha MDN, 2009 (9)
Bogasiu, Sava, Convorbiri „amprentate”.
Buzău, Editura Alpha MDN, 2009 (10)
Bogasiu, Sava, Grigore Vieru, luceafărul de dincolo de Prut al limbii române. Buzău, Editura Alpha MDN, 2009 (11)
Bogasiu, Sava, Abecedarul istoric al Basarabiei. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010 (12) Bogasiu, Sava, Dialoguri non-violenţă amprentate. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010 (13)
Bogasiu, Sava, Evanghelia în eseuri duminicale. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010 (14) Bogasiu, Sava, Testamentul întru veşnicie al Părintelui Vasile. Buzău, Editura Alpha MDN, 2010 (15)
Bogasiu, Sava, O zi din viaţa unui preot.
Buzău, Editura Editgraph, 2011 (16)
Bogasiu, Sava, Basarabia în versuri. Buzău, Editura Alpha MDN, 2011 (17)
Bogasiu, Sava, Sacrul în poezia lui Grigore Vieru. Buzău, Editura Alpha MDN, 2011 (18) Bogasiu, Sava, Mărturii în lumina dreptei credinţe. Buzău, Editura Alpha MDN, 2011 (19)
207
Bogasiu, Sava, O lacrimă pentru Basarabia. Buzău, Editura Editgraph, 2012 (20)
Bogasiu, Sava, Părintele Macarie în slujba Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului.
Buzău, Editura Editgraph, 2012 (21)
Bogasiu, Sava, Duhovnicul, un devotat prieten de suflet. Buzău, Editura Alpha MDN, 2013 (22)
Bogasiu, Sava, Gânduri printre rânduri.
Buzău, Editura Editgraph, 2013 (23)
Bogasiu, Sava, Savaliada. Fundaţia „Sfântul Sava de la Buzău” în imagini şi cuvinte. Buzău, Editura Editgraph, 2013 (24)
Bogasiu, Sava, Sfinţii Brâncoveni martiri mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti. Buzău, Editura Editgraph, 2014 (25)