Tinereţea doctorului LUTHER
un adevărat roman al Veşniciei…
CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU
Tinereţea doctorului Luther
CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU
Tinereţea doctorului Luther
Traducere din limba franceză Gheorghiţă Ciocioi
Bucureşti
Venerabilului meu prieten, pastorului Charles Westphal, preşedintele Federaţiei Protestante din Franţa
Redactor: Diana-Cristina Vlad
Coperta: Mona Velciov
Traducerea s-a realizat după originalul în limba franceză: Constantin Virgil Gheorghiu, La jeunesse du docteur Luther, Librairie Pion, Paris, 1965.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, CONSTANTIN VIRGIL
Tinereţea doctorului Luther Constantin Virgil Gheorghiu; trad, din 1b. franceză: Gheorghiţă Ciocioi bucureşti: Editura Sophia, 2024
ISBN 978-973-136-974-7 929
I. Ciocioi, Gheorghiţă (trad.)
2
Prefaţă
Nu i-a păsat niciodată de data naşterii sale, dar, oricare ar fi fost aceasta, ar ţine de Evul Mediu în faza lui finală. Contemporanii săi se numeau Leonardo da Vinci, Michelangelo, Griinewald, Durer, Bosch, Rabelais, Borgia, Cristofor Columb, Magellan, Ivan cel Groaznic, Bayard şi Henric al VIII-lea… Este secolul lui Faust, una dintre perioadele cele mai strălucite şi mai întunecate totodată ale istoriei omeneşti. Marx situează fondarea capitalismului chiar în această epocă. Diavolul se plimbă pe pământ răspândind setea de aur şi patima descoperirilor. Tânărul Martin Luther vede de foarte aproape această revoluţie pentru că tatăl său, mai întâi un simplu miner, face avere în minele metalifere de la Mansfeld, în apropiere de muntele Brocken, unde, după cum se ştie, Satana îşi ţine lucrurile. În 1496, tânărul, scholarul călător, conform tradiţiei medievale, părăseşte oraşul natal şi apucă drumul Magdeburgului. Biblia, Esop şi Caton sunt cei trei stâlpi ai unui învăţământ pentru care Luther nu va afla cuvinte destul de dure când îi va judeca pe foştii săi dascăli. Acolo, ca mai târziu la Eisenach, scholarul trebuie, în mod tradiţional, să cerşească pentru a trăi. Dar la Eisenach, acest tânăr studios, care nu cunoscuse decât lovituri şi foame, descoperă tandreţea feminină şi muzica. Dascălii de la Erfurt îi vor inocula
6
totuşi că diavolul nu are un mai bun complice decât femeia şi că cele mai bune remedii sunt postul, flagelarea şi rugăciunea.
Şi, totuşi, un alt avatar al demonului va decide destinul tânărului monah: aurul şi cumplita corupţie ce cuprindea Biserica până în capitala romană.
Fiind el însuşi preot, Constantin Virgil Gheorghiu a ştiut să ne facă să pătrundem, ca nicicând altcândva, în sufletul frământat al unui om al lui Dumnezeu, ieşind din umbra sfântă a Evului Mediu şi răzbătând în tumultul Renaşterii. Fiind romancierul fără egal al Orei 25 şi Nemuritorilor de la Agapia, a ştiut să evoce cu somptuozitate acest secol al lui Faust, în care aurul, sângele şi ideile fierb ca într-un cazan de vrăjitoare.
„Luther, de felul său, nu era, desigur, un om modern, tot aşa cum nu era protestant. Aceasta nu-l opreşte să se afle la originile lumii moderne, după cum este la originile protestantismului. Iată, fără doar şi poate, ce stârneşte un uriaş interes în ceea ce-l priveşte!”
Jacques MARITAIN
I
A te naşte fără o dată de naştere
Doctorul Luther nu cunoştea anul naşterii sale. Când a murit, trecuse de şaizeci de ani. În decursul acestei existenţe relativ lungi, n-a reuşit să-şi afle data venirii pe lume. De altfel, nici măcar nu încercase să o facă.
Doctorul Martin Luther nu era un oarecare. Duşmanii săi cei mai îndârjiţi se puseseră de acord în privinţa asta. A fost profesor universitar, un mare scriitor, teolog, muzician, orator, traducător din greacă şi latină. E fondatorul limbii germane literare, fondatorul teologiei protestante, unul dintre întemeietorii muzicii moderne. Dar, mai cu seamă, unul dintre părinţii societăţii moderne. Societatea modernă occidentală începe cu strălucirea societăţii Orbis Christianus, în luna octombrie 1517, în momentul în care Luther face publice tezele sale la Wittenberg. Iar această perioadă se încheie sute de ani mai târziu, aproape în aceeaşi zi, în luna octombrie 1917, odată cu spulberarea societăţii capitaliste occidentale prin revoluţia rusă, numită „din Octombrie”.
Doctorul Luther cunoştea o mulţime de lucruri pe care marea majoritate a oamenilor le ignoră. Dar habar nu avea de data propriei naşteri. Inscripţia gravată pe piatra sa de mormânt e inexactă şi ea (1).
Doctorul Luther nu era o excepţie: în secolul în care a trăit, oamenii se năşteau fără dată de naştere. Nu
10
există secol în care să fi trăit, unul alături de altul, atât de multe, atât de mari, atât de felurite personalităţi, genii şi somităţi admirabile ori execrabile ale speciei umane. Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael, Perugino, Bramante, Veronese, Memling, Correggio, Matthias Grünewald, Tiţian, Dürer, Hieronymus Bosch, Bruegel, Holbein, Schongauer, Cranach, Rabelais, Ronsard, Benvenuto Cellini, Camoens, Ariosto, Erasmus, Copernic, Machiavelli, familiile Borgia, de Medici, Ignaţiu de Loyola, Sfânta Tereza de Ávila, Sfântul Francisc de Xavier, Thomas Morus, Cristofor Columb, Magellan, Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Hernán Cortés, Ivan cel Groaznic, Solimán Magnificul, Frédéric Barbarossa, Ulrich von Hutten, Franz von Sickingen, Götz von Berlichingen, cavalerul de Bayard, Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Thomas Müntzer, marii bogătaşi Fugger, Calvin, Zwingli, Ioan din Leyden, Nostradamus, Paracelsus, Agrippa von Nettesheim, Valentin Weigel, Carol Quintul, Francisc I, Isabela I a Castiliei, Henric al VIII-lea şi chiar celebrul doctor Faust, dacă a existat cu adevărat cu toţii au fost contemporani ai doctorului Luther.
Printre aceşti oameni, care sunt consideraţi întru bine ori întru rău vârfuri ale umanităţii, cea mai mare parte dintre ei habar nu avea, asemeni doctorului Luther, de anul în care se născuse.
Erasmus din Rotterdam, de exemplu, oricât de mare literat a fost, parcurgea călare sute de kilometri prin regiuni infestate cu pestă, printre tâlhari de drumul mare ori pe vreme de război, pentru a corecta o greşeală de tipar, un text latin ori pentru a supraveghea imprimarea unei cărţi. Acest om pedant şi meticulos până la manie
11
nu se jena deloc să mărturisească că nu-şi cunoştea data naşterii. Nu-i păsa ce vârstă are. Şi această ignoranţă i se părea lucrul cel mai firesc din lume. A scris unuia dintre prietenii săi: „Sunt la vreo cincizeci de ani ori mai degrabă cam în al cincizeci şi treilea an al vieţii.” într-o altă scrisoare declară: „Cred că am vârsta la care a murit Cicero” (64 de ani) (2).
Aceşti oameni, născuţi fără dată de naştere, sunt copiii Evului Mediu. E toamna Evului Mediu, dar e încă Evul Mediu. Unităţile moderne de măsură nu pot fi folosite în această epocă, tot aşa cum un cântar nu e de nici un folos unui astronaut în cabina spaţială, odată lipsit de greutate. Omul Evului Mediu nu are simţul timpului, aşa cum un astronaut, în cabină, eliberat de greutate, nu are simţul greutăţii.
în epoca modernă, timpul este o valoare independentă de om. Timpul se măsoară, se pierde, se câştigă, e pus în valoare. În epoca modernă timpul se foloseşte, se raţionalizează, se plăteşte. Timpul este astăzi o valoare autonomă; limitat şi neutru, el se supune exclusiv legilor mecanicii, ale orologiului care îl distribuie. Astăzi, timpul este o materie primă: o marfă.
În Evul Mediu era ignorat complet acest timp care costă bani. Timpul era viaţă. Timpul nu era mecanic şi independent de om. Era organic. Era naştere, creştere, moarte. Ca timpul plantelor. Viaţa nu era nici ea o valoare independentă de cel care o trăia. Se spune: „Astăzi, viaţa noastră este o afacere. Cea de odinioară era o existenţă” (3).
Se poate spune: timpul de astăzi e o marfă, cel de altădată era o împreună-existenţă. Timpul exista împreună
12
cu omul. Timpul modern se scurge indiferent şi autonom alături de om. În perioada în care a trăit doctorul Luther timpul nu era limitat, eternitatea era unitatea lui de măsură. Orele erau bătute de clopotele a nenumărate biserici, paraclise şi mănăstiri. Nu de orologii. Dar clopotele bisericilor nu-l invitau pe creştin să ia cunoştinţă de timp, ele îl invitau să-l ignore. Să se ridice deasupra timpului, să ia cunoştinţă de eternitate.
Când auzea clopotul, omul îşi ridica ochii către cer: cerni era unitatea de măsură a spaţiului.
în Evul Mediu exista, desigur, un timp istoric, dar era o altă unitate de măsură: istoria începea cu crearea lui Adam, continua cu ruşinoasa poveste a fructului oprit, cu izgonirea primilor oameni din Rai şi cu viaţa păcătoasă a omului pe pământ. Punctul culminant al istoriei universale este răstignirea lui Iisus Hristos. În viaţa unui om a fiecărui om -, evenimentul cel mai important nu este propria viaţă, ci moartea sa, adică momentul în care existenţa pământească şi provizorie încetează şi în care el se prezintă înaintea Creatorului, în ceasul Judecăţii, pentru a fi trimis în Paradis, în infern ori în purgatoriu.
Timpul istoric se confundă şi el cu veşnicia. Localităţile istorice sunt în parte pământeşti; dar, înainte de toate, sunt locuri cereşti. Obiceiul de a sparge timpul, de a-l fărâmiţa şi de a-l reduce la unităţi finite este recent. Ceasul a fost pentru prima oară împărţit în şaizeci de minute în anul 1345 (4). Primele pendule mecanice perfecţionate au apărut în 1370 la Nürnberg şi Paris (5), construite de Heinrich von Wick. Dar ele erau considerate mai degrabă curiozităţi. Nimeni nu le socotea instrumente utilitare, căci timpul nu era nicicum un articol utilitar.
13
Chiar ideea de a construi un ceas era străină spiritului omului medieval. Legenda povesteşte că primul orologiu a fost construit de papa Silvestru al II-lea, care văzuse modelul la arabi. Înainte de a deveni papă, Silvestru se numea Gerbert. Era un monah din Auvergne; primul papă francez şi din Auvergne. El a învăţat în timpul vieţii monahale tot ceea ce un om putea să înveţe în anul 1000. A studiat mai ales în universităţile din Spania. Ştia atâtea lucruri, încât contemporanii îl vor acuza de vrăjitorie (6). Invenţia orologiului prin acest papă pare totuşi să ţină de legendă. Ceea ce Silvestru al II-lea a imitat, luându-se după arabi, era un cadran solar. De altfel, în acea epocă, orologiul ar fi fost o invenţie inutilă.
Timpul calendarului era şi el infinit. Calendarul religios nu se schimba în fiecare an. Era folosit pe durata unei întregi vieţi şi de mai multe generaţii succesive. Căci un calendar indica ordinea anotimpurilor, adică timpul organic, şi numele sfinţilor, timpul veşniciei, din care fac parte omul şi anotimpurile, îngerii, Paradisul şi infernul. Cu un astfel de calendar, cu o astfel de istorie şi cu unităţi de măsură precum cele ale cerului şi veşniciei, felul omului de a privi lucrurile, evenimentele şi viaţa era total diferit de cel al omului modern. Totul era privit sub specie aeternitas, din perspective veşniciei. În această lumină oamenii şi evenimentele păreau stranii, precum mişcările corpurilor sub apă ori asemenea filmelor proiectate cu încetinitorul.
Orice om care venea pe lume în Occident era creştin. Orice om se năştea în mod automat creştin. Nu exista o altă viaţă (7). Creştinismul nu era o credinţă religioasă ca în timpurile moderne. „Căci Biserica nu este un
14
exemplu de adevăruri speculative, asupra cărora credinţa şi raţiunea pot să fie de acord ori în conflict cu acestea. Ea se impune precum o constituţie politică ori asemenea unor reguli juridice” (8).
Nu există registre de stare civilă: omul nu are o existenţă civilă, ci religioasă. Numele principal al fiecărui individ e numele de botez. Unul dintre primele cataloage literare compus în Franţa de către Gessner în secolul lui Luther clasează autorii în ordine alfabetică, după numele de botez, nu după numele lor de familie (9).
Unicul mod de a cunoaşte astăzi datele de stare civilă pentru aceşti oameni născuţi fără dată de naştere e de a căuta care este sfântul ce se prăznuia în ziua venirii lor pe lume. În cele mai multe dintre cazuri, noul născut primea numele sfântului din calendar. Cu toate că nu-şi cunoştea data naşterii, ştia cu precizie că era născut în ziua Sfinţilor Simon şi Iuda, aşadar, pe 28 octombrie (10), ziua în care cade sărbătoarea acestor sfinţi. Martin Luther este născut pe data de 10 noiembrie, care se află în ajunul Sfântului Martin.
Mai mult de o sută de zile din an sunt desemnate în actele oficiale după numele sfinţilor.
Dacă individul omite să spună în ce zi de sărbătoare e născut, e dificil să afli această dată. În afară de obiceiul de a da nou-născutului numele sfântului serbat în acea zi, obiceiul cerea să i se dea uneori copilului numele naşului. Tatăl doctorului Luther se numea Hans pentru că naşul său purta acest nume. Dar avea un frate al cărui naş se numea Hans şi el, frate care în consecinţă a primit acelaşi nume: Hans. Existau, aşadar, doi fraţi Luther, născuţi unul după altul, şi care se numeau Hans
15
Luther (11). Prin urmare, au fost porecliţi „Hans cel mare” şi „Hans cel mic”. Pentru că trăiau în afara orologiilor, în afara calendarelor, registrelor civile şi istoriei laice, aceşti oameni aveau din punct de vedere civil o existenţă în afara timpului.
Faptele şi comportamentul acestor oameni în afara timpului, care cunoşteau ca limite cerul şi epiderma, sunt total diferite de cele ale omului modern. Societatea acestor oameni este edificată şi ea după principii care sunt în exclusivitate doar ale ei. Relaţiile dintre oameni nu sunt impuse aici de exigenţe umane, ci de exigenţe divine. Oamenii moderni, asemenea grecilor şi romanilor, „au reglat mai degrabă morala lor după exigenţele vieţii social-umane, considerată ca sfârşitul a toate, în timp ce creştinii îşi rânduiesc viaţa după o societate mai înaltă decât cea care îi leagă de alţi oameni, pe care creaturile dotate cu raţiune pot să o fondeze împreună cu Creatorul lor” (12).
Din această societate fac parte în mod automat nu doar oamenii, ci şi Dumnezeu şi îngerii, sfinţii, diavolul şi cei morţi.
Pentru un cetăţean din acel secol, a nu-i păsa de data naşterii sale nu era un lucru bizar. Ceea ce era bizar era de a căuta să o cunoşti.
Doctorul Martin Luther nu era un extravagant: nu s-a întrebat niciodată cu seriozitate în ce an se născuse.
Totuşi, chestiunea datei exacte a naşterii doctorului Martin Luther a fost pusă deschis şi cu insistenţă chiar din timpul vieţii sale. Doctorul Martin Luther avea un prieten, un colaborator, un vecin de care nu s-a despărţit niciodată. Acest prieten se numea Philipp Melanchthon.
16
Maestrul Philipp aşa cum îl numea doctorul Luther era profesor la Universitate şi atât de savant pentru epoca sa, încât contemporanii îl supranumiseră Praeceptor Germaniae (13). Melanchthon, mai tânăr decât doctorul Luther, studiase matematicile, medicina, dreptul, teologia, greaca şi o mulţime de alte lucruri. În ciuda insistenţei prietenilor săi, maestrul Philipp n-a vrut niciodată să-şi ia gradul de doctor. Era un om nespus de modest. Nu se considera demn să poarte acest titlu. Afirma, vorbind de vastele sale studii teologice: „Pot să dau mărturie că am studiat mereu Teologia doar cu scopul de a deveni mai bun.”
Manualele didactice ale lui Philipp Melanchthon erau folosite chiar şi de duşmanii săi. Opera publicată de el e colosală (14).
Acest om serios, modest şi calm a venit într-o zi la doctorul Luther şi l-a întrebat despre data sa de naştere. Pentru această lume ce trăia în afara timpului, întrebarea era extravagantă, mai ales că era pusă de un reputat şi serios savant. Doctorul Martin Luther, care era prin fire opus întru totul lui Philipp Melanchthon, nu s-a supărat. Luther era pătimaş. Dar de această dată, în mod excepţional, el nu a reacţionat energic. Ştia că motivul pentru care maestrul Philipp îl întreba despre data sa de naştere era foarte serios: Melanchthon voia să cunoască anul, ziua şi ora precise ale naşterii doctorului Luther pentru a-i face horoscopul.
Nu era nimic mai serios decât horoscopul pentru un contemporan al doctorului Faust.
Astrologia nu era o superstiţie, ci o ştiinţă considerată la fel de exactă ca geometria şi aritmetica. Însuşi
17
Toma de Aquino nu o dispreţuia (15). Teologii cei mai renumiţi ai Evului Mediu apreciau ghicirea prin cercetarea astrelor (16). De altfel, aveau dreptate. Înaintea fondării astronomiei, astrologia era o ştiinţă serioasă. „Astrologia era un sistem rezonabil şi raţional, iar a crede în influenţa astrelor era inevitabil pentru cei care căutau şi admiteau un determinism ştiinţific în natură. Cosmologia lui Aristotel, pentru a nu lua decât acest exemplu, a condus în mod necesar la astrologie” (17).
Astfel că doctorul Luther n-a fost surprins că maestrul Philipp dorea să îi facă horoscopul. Era o problemă cât se poate de serioasă!
împăraţi, papi şi prinţi aveau în acele timpuri astrologii lor personali. Împăratul Frederic al II-lea era însoţit în permanenţă de astrologul personal, care se numea Teodor. Nu erau aici decât celebrităţi. Oraşele importante îşi aveau astrologii lor municipali. Florenţa era primul oraş ce a introdus un astrolog în consiliul municipal.
Universitatea din Bologna, care s-a născut oficial în 1158, deţinea încă din 1125 o catedră de astrologie. Pius al II-lea şi toţi ceilalţi papi îşi au astrologii personali, care vor determina zilele faste ori nefaste pentru decizii ecleziastice. Astrologul papei Alexandru al VI-lea era cardinal (18). Iulius al II-lea fixează ziua încoronării sale cu întreita coroană de conducător al Orbis Christianus după indicaţiile astrologului său (19). Papa Leon al X-lea e mândru că în timpul pontificatului său astrologia se afla în plină dezvoltare. Papa Paul al III-lea n-a ţinut niciodată un consiliu fără să-şi fi consultat mai înainte astrologii; şi chiar audienţele importante nu erau acordate decât după un aviz astrologic (20).
18
Dar doctorul Luther nu credea în asta: „Maestrul Philipp ţine mult la astrologie, dar n-a putut să mă convingă… O ştiinţă care are ca obiect materia este inexactă, căci materia e fără formă şi lipsită de calităţi şi proprietăţi. Or, astrologia are ca obiect materia” (21).
Aici e Luther cel dintotdeauna. Nici un teolog veritabil al Evului Mediu nu poate crede legile materiei. A accepta faptul că materia posedă legi proprii înseamnă a nega puterea divină. Un vestit teolog francez scrie: „E o imbecilitate să aşezi natura înaintea puterii divine, ca şi când Dumnezeu nu ar putea să schimbe natura după cum voieşte!” (22). Un alt celebru teolog spune: „Puterea divină îşi bate joc de principiul non-contradicţiei” (23). Un contemporan al lui Luther exprimă şi mai limpede neîncrederea oamenilor faţă de legile naturii: „Ştiinţele sunt inexacte şi inutile pentru că doar religia ne învaţă calea către fericire.” Opera se numeşte Expunere asupra deşertăciunii şi incertitudinii ştiinţei (24).
Astfel, Luther nu crede în astrologie pentru că astrologia este o ştiinţă, la fel ca botanica şi anatomia, care se ocupă doar de materie. Or, materia nu poate să aibă legi proprii şi precise, deoarece materia nu este decât un simplu aliaj în mâinile lui Dumnezeu, Care face din ea ce vrea şi când vrea. „Materia împrumută forma pe care o vrea Creatorul ei” (25). Ştiinţele naturale nu sunt ştiinţe independente, ci vasale teologiei, singura care poate indica intenţiile lui Dumnezeu. Căutarea adevărului se confundă cu interpretarea Scripturii.
în ciuda neîncrederii personale pe care o nutrea faţă de ştiinţele naturale şi, în consecinţă, faţă de astrologie, doctorul Luther e dispus să ofere datele necesare redactării
19
horoscopului pentru a face pe placul prietenului său, maestrul Philipp. So Lass ich Damit Spielen – „ÎI las să se joace cu aceste lucruri, dar arta lor este o mizerie” (26).
Luther nu-şi cunoştea data de naştere. Bineînţeles, avea o idee vagă, însă nimic mai mult. Un timp, doctorul Luther crezuse că se născuse în 1484 (27). În 1540, el afirmă că avea cincizeci şi şapte de ani (28). Altă dată afirmă că era născut cu 16 ani înaintea lui Carol Quintul
(29). Cel mai adesea, dă anul 1484 ca an al naşterii sale
(30). În realitate, această chestiune nu l-a preocupat nicicând la modul serios. Cum nu voia să-l inducă în eroare pe maestrul Philipp furnizând o dată ipotetică, doctorul Luther l-a invitat pe colegul său să afle data naşterii de la persoana cea mai indicată: mama sa. Philipp Melanchthon a profitat de prima lui călătorie la Münster pentru a o întreba pe Margareta mama doctorului Luther în ce an era născut fiul ei. Doamna Luther, mama, nu ştia. Melanchthon ne relatează conversaţia: „Ea însăşi, la întrebarea repetată privitoare la data naşterii fiului său, mi-a răspuns că îşi amintea bine ziua şi ora, dar că era nesigură în privinţa anului. Totuşi, m-a asigurat că era născut pe data de 10 noiembrie, noaptea, spre ora 11, şi că numele Martin îi fusese dat copilului deoarece a doua zi după naştere, ziua în care trebuia să fie primit prin botez în Biserica lui Dumnezeu, era ziua Sfântului Martin” (31).
Mama doctorului Luther era sigură de oră – 11 seara -, cu toate că nu avea ceas. În timpul orelor de veghe, când se aşteaptă un copil, când se veghează un bolnav, noaptea se măsura. Pe front, în timpul cruciadei, Sfântul
20
Ludovic aştepta zorii cu teamă şi măsura întunericul nopţii arzând lumânări. După numărul de lumânări arse ştia câte ceasuri din noapte se scurseseră şi cât timp mai trebuia să aştepte. În ţara care va deveni patria mondială a ceasului şi a orologiului elveţia în timpul doctorului Luther, orele nopţilor de veghe erau indicate de cocoş. Celebrul pastor Pierre Viret din Lausanne povesteşte că jandarmii elveţieni, când mergeau în campanie, duceau cu ei, în afară de arme şi provizii, câţiva cocoşi ca să le dea ora în timpul nopţii: „Cocoşi care în noapte le serveau drept orologii” (32). Mama doctorului Luther avea, aşadar, posibilitatea să cunoască ora exactă a naşterii fiului ei după cântatul cocoşilor. Însă îi era cu neputinţă să indice anul naşterii.
Philipp Melanchthon, care ţinea neapărat să-i facă horoscopul lui Luther, a continuat ancheta. L-a întrebat pe Jacob Luther, fratele doctorului. Jacob rămăsese stăpânul casei părinteşti. Acest Jacob, după spusele maestrului Philipp Melanchthon, era un om agreabil şi cinstit. Melanchthon raportează că Jacob dicebat avea obiceiul să spună că, după o tradiţie a familiei, fratele său ar fi fost născut în 1483.
în 1546, anul morţii lui Luther, Melanchthon a publicat bibliografia acestuia. El afirmă că Luther s-a născut în 1483. Avansează ca probă opinia lui Jacob.
Din punct de vedere istoric, nu e sigur că Luther s-a născut în 1483. Dar calendarul, istoria nu aveau importanţă pentru creştinul Evului Mediu, care ştia că omul poate să noteze date şi să alcătuiască calendare, dar că singur Dumnezeu poate să facă să plouă şi să facă timp frumos (33). În Ziua Judecăţii de Apoi, nici un om, când
21
va apărea înaintea Domnului pentru a fi judecat, nu va fi întrebat despre data naşterii sale. Atunci la ce bun să o ştii? Omul Evului Mediu se pregăteşte de cele esenţiale, de şederea înaintea Judecătorului. Are mereu în suflet quatro hominum novissima, cele patru sfârşituri de pe urmă ale omului: moartea, Judecata, infernul şi Paradisul. Celelalte preocupări nu sunt serioase. Examinată cu această gândire, data naşterii omului n-are nici un fel de importanţă. Nu merită să fie reţinută. Pe pământ, omul nu este decât un călător, un pelerin care aşteaptă ca drumul său să se încheie cât mai curând şi care are un cumplit „rău de ţară, nostalgia patriei sale”, aşa cum spune poetul: „Ah, aş vrea să fiu acasă, în adevărata mea locuinţă, în împărăţia cerurilor…” (34).
A nu-ţi păsa de timp, de istorie, de natură şi de viaţa pământească pentru dragostea de Dumnezeu e o lipsă de măsură. Dar oamenii Evului Mediu nu aveau de ales pentru că îl iubeau pe Dumnezeu, iar măsura de a-L iubi pe Dumnezeu „este de a-L iubi fără măsură” (35).
Chiar în dragostea pământească, ce bărbat şi ce femeie s-ar mulţumi cu o dragoste măsurată? Nici unul. Căci măsura oricărei iubiri e de a iubi fără măsură.
Toţi oamenii Evului Mediu au fost lipsiţi de măsură. Lipsiţi de măsură în toate. Mai cu seamă în veacul lui Faust, în care a trăit doctorul Luther. Pretutindenea, doar lipsa de măsură…
II
Möhra: leagănul ţărănesc al doctorului Luther
Doctorul Luther este născut în localitatea Eisleben, în Turingia, din părinţi ţărani. Dar nici aceste date nu sunt limpezi. În ceea ce priveşte locul şi originea, când e vorba de omul medieval, apar aceleaşi complicaţii ca în cazul timpului şi al datelor.
Doctorul Luther s-a născut la sfârşitul Evului Mediu. Această epocă ce a durat o mie de ani poate fi numită Orbis Christianus (1) sau universul creştin. Efortul principal al clasei conducătoare clasa ecleziastică era de a uniformiza planeta. Cuvântul de ordine era: reducere ad urnim. Un singur conducător: reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. O singură limbă: latina. O singură lege: legea Bisericii. Idealul era de a face ca toate formele de viaţă, cu toate valorile şi virtuţile lor, nu negate, ci vasalizate, să ţină de Biserică.
Economia, arta, filosofia, politica, viaţa privată nu erau deloc independente şi nu se dezvoltau conform legilor lor economice, artistice, filosofice, politice sau omeneşti, ci după legile Bisericii. Această sete de sistematizare, de unificare, de nivelare, naşte celebrele Sentinţe ori Sommes un soi de enciclopedii în care se încearcă să se adune, într-un singur corpus, tot ceea ce se referea la viaţa creştină, ce ţinea de viaţă, pur şi simplu.
24
A codifica totul devenea o necesitate politică dacă se voia ca creştinătatea adică lumea să păstreze o unitate spirituală. S-au reunit toate datele dispersate: canoane, decrete şi decretalii, păreri ale părinţilor, reguli de morală, de politică şi de viaţă religioasă toate acestea „de aspect contradictoriu şi despre care era vorba peste tot de a le unifica” (2). Pentru aceşti oameni care voiau să planifice planeta în Evul Mediu universul era un mecanism. Chiar şi la Descartes, care e născut în pragul epocii moderne, „lumea e considerată ca fiind o piesă, ca formând un întreg din care nimic nu poate fi retras şi unde nimic nu ar putea fi schimbat”. Descartes însuşi, când renunţă la procedeele sale geometrice şi priveşte lumea aşa cum este, concepe că multe dintre lucrurile care nu sunt aici ar fi putut să fie „dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu de a le aşeza aici” (3).
Omul medieval consideră universul ca o maşină creată de Dumnezeu, o maşină care funcţionează perfect şi care nu se va opri, căci „printr-un straniu paradox, vârsta pe care noi o numim medie, adică în care vedem în principal o tranziţie, n-a avut nici cel mai mic sentiment din caracterul tranzitoriu al lucrurilor omeneşti. Dimpotrivă, ceea ce o caracterizează cel mai profund e ideea sa de imuabilitate a lucrurilor… Pentru oamenii acestor timpuri, lumea era aşa cum o vedeau, şi Judecata de Apoi o va afla astfel” (4).
în acest univers mecanic, inflexibil, părinţii doctorului Luther au rolul de laboratores, adică muncitori. Toţi oamenii planetei acţionează în teorie — în vederea unui singur scop: să-şi salveze sufletul şi, după moarte, să meargă în Paradis.
25
Toate activităţile omeneşti sunt în funcţie de acest scop final şi unic. Unicum Heilsapparatunicul mijloc de mântuire a omului este Biserica. Singura cale pe care omul poate merge în Paradis sunt treptele Bisericii. Cel care le va urca îl va întâlni pe Dumnezeu. Pentru a facilita opera de mântuire a planetei, „aparatul de salvare a sufletelor” a divizat populaţia pământului în trei categorii, la fel de distincte precum ziua şi noaptea ori pământul şi marea. Cele trei categorii sunt: Bellatores ori cei care luptă, Oratores ori cei care se roagă şi Laboratores, cei care muncesc pentru a hrăni, îmbrăca şi sluji primele două categorii.
Orbis Christianus era divizată în parohii. Parohia în care s-a născut doctorul Luther, în noaptea de 10 noiembrie, cu o oră înainte de cântatul cocoşilor la miezul nopţii, se numea Eisleben. Ea se află în Germania între provinciile Saxonia şi Turingia.
Părinţii lui Luther erau agricultori, lucrători ai pământului, adică Laboratores.
în momentul naşterii doctorului Luther, ţărănimea, Orbis Christianus, şi mai ales ţărănimea Europei Centrale se afla într-o stare de cumplită sărăcie. Ţăranii au avut întotdeauna o viaţă mizerabilă. Dar în secolul lui Faust, ţăranii occidentali au fost mai săraci ca niciodată. Şi totuşi, în Evul Mediu, clasele oprimate nu se vor revolta. Oricât de mari au fost nedreptăţile şi suferinţele, oamenii le vor îndura şi nu se vor ridica niciodată de-a lungul acestei mii de ani, cât a durat Orbis Christianus. Oprimaţii, spoliaţii, persecutaţii, cei care zdrobesc greutatea nedreptăţii, nu s-au ridicat niciodată pentru a-şi ameliora soarta. Nu a fost suficient pentru conducătorii
26
Bisericii să nu recunoască nedreptăţile existente. Mai mult, ei se îngrijeau să le explice. Nedreptatea socială era prezentată ca o consecinţă a păcatului săvârşit de Eva. Nedreptatea e o consecinţă normală a păcatului originar. Iar a suporta nedreptatea şi opresiunea e o virtute. Cei care suportă, ca Iov, toate loviturile împlinesc voia lui Dumnezeu. Şi cel care împlineşte voia lui Dumnezeu are şanse să meargă în Paradis. Nici o ameliorare de ordin social oricare ar fi aceasta nu valorează cât sălăşluirea veşnică în Paradis. Şi oamenii sufereau fără să protesteze. Vedeau aproape o plăcere să sufere asemenea lui Iov.
Biserica vestea limpede că cei ce se asemănau lui Iov care fusese scos din mizerie şi, înainte de a primi răsplata aşezării în Paradis, fusese recompensat în cursul vieţii pământeşti -, cei care sufereau nedreptăţile vor dobândi răsplata pentru suferinţele lor în chiar viaţa de aici, de pe pământ. Totuşi, îi chemau pe oameni să dea dovadă de răbdare.
Papa Bonifaciu al VIII-lea, într-o celebră bulă, spune: „Obişnuinţa religiei este de a aduce lucrurile care sunt aici pe pământ până la cele de sus, trecând prin cele intermediare. Urmând legea universului, nu toate lucrurile sunt aşezate în ordine în mod egal şi imediat, ci cele de jos, prin cele care sunt intermediare şi cele intermediare, prin cele care sunt în înalt” (5). Dreptatea pământească vine, dar ea vine foarte încet. Principalul lucru este de a nu ne grăbi ca să beneficiem de ea. Şi dacă omul moare înainte de a i se face dreptate, nu trebuie să se neliniştească: el va fi răsplătit în Paradis. De altfel, negarea dreptăţii nu există pe pământ: toţi oamenii primesc
27
ca părtăşie harul ceresc dar într-o cantitate variabilă. Harul ceresc este răspândit peste tot în lume, însă cantitatea diferă.
De-a lungul întregului Ev Mediu, societatea omenească a fost comparată cu trupul omenesc. Fiecare clasă, ca fiecare membru al corpului omenesc, are misiunea ei specială. Există membre şi organe ale corpului omenesc care au funcţii inferioare, ruşinoase, chiar degradante. Aşa stau lucrurile şi cu clasele sociale. În ciuda acestui fapt, fiecare trebuie să rămână la locul său, cu funcţia sa, pentru că nici o schimbare nu este posibilă, nici firească, după cum partea dorsală nu poate să înlocuiască creierul, şi intestinul nu poate să ia locul ochilor ori limbii. Oricât de josnică ar fi funcţia pe care omul o exersează, ea face parte din corpul superb al universului şi împlineşte voinţa lui Dumnezeu acolo unde se află şi suferă.
Ţăranii exersau una dintre aceste funcţii inferioare. Dar, pentru că făceau parte din opera lui Dumnezeu şi pentru că, suferind nedreptatea şi răbdând de foame, îndeplineau legea universului, ei erau mândri de nefericirea lor. Niciodată nu se vor revolta. Nici ei, nici alte categorii ale funcţiilor degradante. A voi să ocupe o stare diferită era un act împotriva naturii şi împotriva lui Dumnezeu atât de împotriva naturii şi de monstruos, ca şi când degetele de la picioare ar fi luat locul nasului ori s-ar fi fixat pe frunte. Fiecare trebuia să rămână la locul său. Şi oamenii rămâneau la locul lor. Mulţumită acestei doctrine, contrastele care în lumea modernă sunt considerate în antiteze ireconciliabile se prezentau în lumea medievală sub aspectul unei armonii perfecte.
28
Strămoşii doctorului Luther trăiau sărăcăcios, asemenea unei minuscule rotiţe în marea uzină a universului. Nu şi-au imaginat vreodată că se vor putea revolta şi cere o ameliorare a condiţiei lor, o reparaţie a nedreptăţilor. N-ar fi cerut nici minimul necesarul pentru a trăi. Ar fi fost un act monstruos, un act împotriva naturii şi împotriva lui Dumnezeu.
Toţi strămoşii doctorului Luther au fost agricultori (6), dar agricultorul Evului Mediu nu poseda pământul pe care lucra. Nu deţinea casa în care locuia. Nu deţinea nimic.
Pământul cultivat de ţăran aparţinea domnului, care era un Bellator, adică un cavaler, un luptător ori un Orator un om al Bisericii.
Ţăranul deţine în univers acelaşi rol ca o unealtă de muncă, dar o unealtă vie, un animal de povară. Ţăranul este o fiinţă vie care cultivă pământul. Pentru a hrăni cu produsele câmpului pe cei care se roagă şi pe cei care luptă. Viaţa ţăranului se identifică cu anotimpurile. În ianuarie, cel smerit rămâne în casa sa în vilette, cuvânt care înseamnă „cătun”, ori în mesnilul său, adică în gospodăria sa izolată.
Ţăranul trăieşte într-o colibă, într-o casă cu acoperiş de paie. Februarie, pentru el, la fel ca ianuarie, e o lună întunecată. Sărmanul rămâne acasă şi e ostoit după muncă. În martie, îngrijeşte viile. În aprilie, le taie. În iunie, se ocupă de fân. Iulie este luna secerişului. Septembrie, cea a culesului de vii. În octombrie se face vinul. În noiembrie, săracul duce porcii după jir şi face provizii de lemne pentru iarnă. Sărmanul are braţe enorme şi picioare butucănoase… etc. (7).
29
Acesta este portretul ţăranului francez în Evul Mediu. Ţăranul german nu era nici el diferit. Cât despre utilitatea lor în univers: „A procura tuturor aur, hrană şi haine, aceasta este obligaţia clasei servile” (8). Ţăranii din satul Möhra, strămoşii doctorului Martin Luther, nu erau nici ei proprietari ai pământului pe care îl cultivau, nici ai caselor în care locuiau. Dar foloseau aceste pământuri şi aceste case ca şi cum ar fi fost proprietari şi le transmiteau din tată în fiu. Totuşi, roadele muncii lor aparţineau în cea mai mare parte seniorului. Astfel, seniorului îi vor fi datorate un număr tot mai crescut de zile de corvoadă. La moartea unui ţăran, obiectul cel mai important al curţii sale besthaupt revenea de asemenea nobilului.
Ţăranii saxoni din regiunea în care se născuse doctorul Luther iubeau pământul pe care îl lucrau şi casele în care locuiau; le iubeau cu totul aparte. Orice ţăran din această lume este şi va fi ataşat în chip pătimaş de pământul şi de satul său. Strămoşii doctorului Luther nu acceptau să se despartă de Bauerhof, de casa lor ţărănească nici măcar la moarte. Construiau căsuţe, ce reproduceau în miniatură locuinţele în care se născuseră, unde trăiseră; iar când mureau, în aceste căsuţe erau înmormântaţi. Trupurile lor erau înmormântate în sicrie care aveau forma propriilor case. Astfel, erau înmormântaţi în casele lor şi împreună cu ele.
Hausurnen umele-colibe, case-sicriu ale epocii de bronz germane au fost descoperite în Saxonia nu departe de satul natal al lui Luther la Ascherleben (9).
Ţăranii Luther din Möhra făceau parte din această familie de saxoni care, chiar după moarte, refuză să se
30
despartă de locuinţele lor ţărăneşti, pentru că sunt îndrăgostiţi pătimaş de pământ. Şi totuşi, tatăl doctorului Luther a fost condamnat să se despartă chiar în cursul vieţii sale de casa şi de satul său şi să plece în lume. Pământul are legile sale. Pentru a-i putea hrăni pe ţăranii care-l cultivă, pământul cere să nu fie împărţit în parcele prea mici. Pământul cere să fie păstrat în integritatea sa. Refuză fărâmiţarea. Din această cauză saxonii au făcut ca aproape toţi ţăranii chibzuiţi legea succesiunii das Erbrecht care, pentru a salva unitatea câmpului, îl lasă moştenire ultimului dintre fiii născuţi. Ceilalţi copii ai ţăranului nu moştenesc nimic. Ei trebuie să trăiască ca servitori ai fratelui care moşteneşte în întregime ogoarele.
Dar pământul fraţilor Luther din Mohra era foarte pretenţios zgârcit pentru a-i hrăni pe toţi fraţii, chiar dacă ei nu erau decât slujitori ai ultimului născut. O parte dintre fii trebuia să părăsească ogoarele şi casa părintească. Hans, tatăl doctorului Luther, a fost obligat să părăsească die Bauerhof casa ţărănească a tatălui său, la douăzeci şi trei de ani, şi să meargă în altă parte pentru a-şi câştiga traiul. Pământul nu putea să-l hrănească.
în acest mod, cu inima sfâşiată de a se vedea smuls din satul său, Hans Luther a plecat la oraş pentru a-şi câştiga pâinea. Pământul cerea asta.
Durerea acestei despărţiri, care pentru un ţăran saxon echivala cu sfâşierea propriului corp, e atât de mare pentru Hans Luther, că subzistă, de asemenea, în fiul său. Căci doctorul Luther, deşi născut departe de Mohra, suferă şi el să fie despărţit de sat şi de pământ. Doctorul Luther este născut într-un oraş, dar declară că este
31
ţăran (10). Adevăratul său leagăn este satul Möhra, de unde tatăl său a fost silit să plece. „Dacă se vrea să fie stabilit locul naşterii lui Luther cu adevărat, acesta nu este Eisleben, unde a trebuit să meargă, ci Möhra. Möhra este un sătuc pe malul Turingiei, la câteva ceasuri de Eisenach. Ţinutul este mai puţin pitoresc ca împrejurimile Wartburgului ori Coburgului. E mai degrabă un vast platou deschis, cu câteva ridicături de teren care nu opresc un vânt adesea puternic şi rece. Puţin mai departe sunt pădurile şi încă mai departe, munţii. Locuitorii nu sunt, aşadar, tăietori de lemne. Sunt adevăraţi ţărani, obligaţi să lucreze, să sape.
După câteva ceasuri ajung în sat. E mic, foarte modest în aparenţă; aproape toate casele sunt din lemn şi de pământ. Strada e un drum simplu pe unde trec mai mult cai decât oameni. La capătul satului, pe un loc în spatele căruia se înalţă biserica înconjurată de cimitir, se vede o statuie mediocră a lui Luther. Alături, casa părintească Stammhaus, adică „casa care a succedat acestei case”. Intru în curte: totul e sărăcăcios. Probabil că toate acestea nu şi-au schimbat deloc înfăţişarea din secolul al XVI-lea. În 1536, într-adevăr, ştim că nu era decât un sat de 59 de familii. Gospodării ţărăneşti cu casă, curte, ogoare, animale şi cai. Obişnuită cu o muncă grea, această populaţie era ea însăşi nespus de aspră. Familia lui Luther, care era foarte numeroasă şi dintre cele mai stăruitoare, nu a dat însă înapoi. În anul de pe urmă (1882), ultimul descendent pe linie bărbătească al unchiului lui Luther a părăsit satul. Acum, în fapt, rudele lui Luther nu mai sunt decât cele care odihnesc în cimitir. Acolo nu este prea greu să afli numele lor pe crucile vechi…
32
Acolo, şi nu la Eisleben, unde tatăl şi mama sa nu au rămas decât pentru câteva luni şi unde, în consecinţă, s-a născut din întâmplare, la Möhra, Luther îşi adună influenţele erditare ale pământului, ale familiei, ale vieţii părinţilor, de îndelungi generaţii: „Sunt ţăran, spunea el. Tatăl meu, bunicul meu, strămoşii mei au fost buni ţărani.” Şi adaugă: „Noi, ţăranii din Möhra”. Voioşia, asprimea, uneori violenţa sa sunt o dovadă vie a sângelui ce-i curgea prin vine. Dar dragostea de ogoare nu este probă în cazul dat. În grădina sa, cultura ridichilor îi ia timp, îl preocupă. Cere seminţe prietenului său Lange. „Ţin mult la asta” îi spune el. Urmează cu luare-aminte creşterea celor patru dovlecei şi patru dovleci. Odată, ca şi cum natura lui primitivă s-ar fi deşteptat, strigă râzând: „Dacă mai trăiesc, am să devin grădinar!” Altădată, adună o gulie una dintre acele gulii pe care le-am aflat încă îngrămădite în curtea „casei părinteşti” din Möhra. O mănâncă şi spune: „Bunii noştri înaintaşi trebuie să fi fost oameni foarte modeşti, căci mâncau fructe şi rădăcini, trăiau din ele. Cred că Adam n-a dorit niciodată să mănânce potârnichi, ci ar fi preferat fructele tuturor fripturilor.” Iată, nu e copilul din Eisleben, ci din Möhra! „Tatăl şi mama sa părăsiseră satul lor îndată după căsătorie şi, după ce rămăseseră doar câteva luni la Eisleben, se vor stabili definitiv la Mansfeld” (11).
Doar sărăcia cruntă l-a smuls pe Hans Luther din satul natal şi din pământul său. Fiul exilatului, doctorul Luther, are parte şi el de durerea tatălui său şi se simte până la moartea sa un ţăran. Doctorul Luther proclamă: Ego sum rusticus et durus saxo. „Sunt un ţăran şi un saxon aspru” (12). Când afirmă că este saxon, Luther se
33
gândeşte, desigur, la satul Möhra. Acest sat cu 59 de familii, ce se află pe frontiera dintre Saxonia şi Turingia. Amândouă provinciile sunt germane. Un străin nu vede nici o diferenţă între un sat situat de o parte şi unul de cealaltă parte a frontierei. Dar locuitorii acestor ţinuturi au o conştiinţă clară a diferenţelor dintre ele. Doctorul Luther se consideră saxon pentru că e din Möhra, şi totuşi cetăţenii din Möhra nu par deloc diferiţi faţă de turingieni. „Nu ştiu pentru ce motiv Luther se consideră saxon”, scrie unul dintre biografi (13).
Alţii au vrut să-l prezinte ca prototip al omului din Turingia (14), dar Luther afirmă că nu există pe pământ o naţiune mai diferită ca cea turingiană (15). „Nu sunt turingian, sunt saxon.”
Unii dintre biografi au văzut o trăsătură dezagreabilă a caracterului său în această încăpăţânare de a susţine un fapt nemotivat (16). Nu este însă o chestiune de caracter rău, nu este decât o dragoste pătimaşă pentru pământul natal. O dragoste pătimaşă pentru parohia strămoşilor săi, care erau înmormântaţi în sicrie având forma caselor lor pământeşti. Nu făceau asta pentru vreo fantezie, asemenea faraonilor ori prinţilor sciţi. Era pur şi simplu o dovadă a dragostei fără margini pe care ţăranul o purta pământului. Încăpăţânarea lui Luther de a se considera saxon atunci când ar fi putut la fel de bine să fie turingian este, în acelaşi timp, o trăsătură a originii sale ţărăneşti. Căci nu e nimeni mai încăpăţânat ca un ţăran.
Tatăl lui Luther a părăsit satul natal probabil în 1482, imediat după căsătoria sa, cu un an înainte de naşterea lui Martin. Hans Luther tatăl era născut în 1459.
34
Avea atunci douăzeci şi trei de ani. Mama se numea Margareta şi avea douăzeci de ani. Era primul lor copil.
La câteva luni, părinţii lui Martin îl vor lua în braţe şi vor părăsi Eislebenul. Hans căuta un loc unde ar putea trăi şi munci. Nu mai era loc pentru ei pe pământ. Iată pentru ce tatăl lui Luther a coborât sub pământ pentru a munci. În mină. Pater factus est metallicus, spune Luther. „Tatăl meu a devenit metallicus, miner” (17).
III
Valul marilor revolte ţărăneşti în Occident
Dacă tatăl lui Martin Luther ar fi fost născut cu o jumătate de secol mai înainte, n-ar fi părăsit satul Möhra. Nu ar fi plecat să-şi câştige pâinea lucrând în subteran. E adevărat că pământul era mult prea puţin şi nu-i putea hrăni pe toţi fiii săi, dar, într-o altă perioadă, ar fi îndurat sărăcia şi foamea alături de fraţii săi pentru a rămâne aproape de pământ. Ţăranul nu este aventuros din fire. În zorii secolului lui Faust, situaţia era diferită. Hans Luther a părăsit satul natal, dar nu-i păsa că, plecând, se supunea unui mare curent care făcea ravagii în Occident şi îl smulgea din rădăcini. Tatăl lui Martin Luther ştia că gospodăria revenea fratelui său mai mic. Că nu se afla loc pentru el în casa părintească. Atâta tot. E adevărat, dar este incomplet. Cazul lui Hans Luther din Möhra era unul generalizat. În acelaşi timp cu el, milioane de ţărani îşi părăseau gospodăriile împinşi de foame şi de mizerie ca de un ciclon şi porneau la drum. Doar mai târziu va fi înţeleasă semnificaţia acestor fenomene. Când se declanşează un mare eveniment, nu este înţeles de cei care îl trăiesc şi sunt actanţii săi.
La naşterea lui Martin Luther, Evul Mediu era în agonie. Când o societate moare, contemporanii nu-şi dau seama. O civilizaţie, o epocă nu sunt lăsate să moară, să
36
devină un cadavru, asemenea oamenilor şi animalelor. Decesul unei societăţi nu poate fi constatat asemenea decesului unei fiinţe omeneşti a cărei inimă se opreşte, care închide ochii şi apoi îngheaţă. La naşterea lui Luther, Evul Mediu era pe moarte.
însă mult mai târziu s-a constatat decesul. Societatea compusă din aceste trei clase rigide, Oratores, Bellatores şi Laboratores, se prăbuşise. Era moartă. Trăise sub felurite forme timp de o mie de ani. Acum era sfârşitul.
Primele victime ale acestei prăbuşiri au fost ţăranii. Cele dintâi jertfe în cazul unei prăbuşiri sunt întotdeauna cei săraci. Orice bulversare socială, chiar în favoarea lor, îi face mereu să sufere. Ţăranii erau cei mai săraci din clasa Laboratores. Acum, la moartea Evului Mediu, iată-i plecaţi pe drumuri, înfometaţi, ca smulşi, dezrădăcinaţi de un ciclon. Nu era pe drumuri doar Hans, tatăl lui Martin Luther, în căutarea unei bucăţi de pâine, ci milioane şi milioane de ţărani din întreg Occidentul. Niciodată atât de mulţi subproletari nu vor vagabonda pe drumurile Europei ca în acest secol (1).
Avea loc o descompunere a tuturor claselor sociale. Dar nici o alta nu atinsese mizeria ţăranilor occidentali. „Ţăranul duce o viaţă aspră şi mizerabilă, scrie un cronicar contemporan. Casele lor sunt sărăcăcioase, colibe de lut şi de lemn, aşezate pe pământul gol şi acoperite cu paie. Se hrănesc cu pâine de secară, cu fiertură de ovăz, mazăre, linte şi beau numai zer. O haină de bumbac, o pălărie de pâslă, încălţăminte pingelită, iată toată averea lor. Seniorii cer de la ei nespus de multe zile de corvoadă pe an. Sunt obligaţi să are, să semene, să secere, să
37
adune grâul în hambare, să taie lemnele, să sape şanţuri pentru seniori. Nici o nevoie de care sărmanul om să nu fie silit să se achite şi nici n-ar putea refuza, chiar dacă s-ar pocăi”… (2).
„Ţăranii din Occident căzuseră în veacul în care s-a născut Luther într-o stare care nu diferă esenţial de cea a sclavilor societăţii antice” (3). Ţăranii nu erau reduşi doar la sclavie, ci şi înfometaţi: „Sunt asemenea câinelui când nu are altceva decât iarbă să mănânce” (4), spune o jalbă ţărănească. Mai înainte, ţăranul era tratat ca un măgar: Cibus, onus et virgam asino. „Hrană, paie şi bătaie, iată ceea ce-i trebuie măgarului.” Acum ţăranul nu era tratat mai bine decât un măgar. Primea doar paie şi bătaie, dar nu şi hrană.
în afară de persecuţiile claselor dominante ale Orbis Christianus Oratores, cei care se roagă, şi Bellatores, luptătorii, clasa ţărănească avea acum un al treilea persecutor: capitaliştii. O clasă nou-creată. În plină expansiune. Pe cale de a-şi aroga dominaţia lumii. Una dintre cele mai spectaculoase apariţii ale secolului lui Faust. Capitalismul s-a născut în timpul doctorului Luther. Karl Marx este categoric: „Era capitalismului datează din secolul al XVI-lea” (5). Capitalismul este unul dintre ultimii monştri pe care Evul Mediu i-a născut mai înainte de a expira. În timpurile moderne, capitalistul este un concetăţean îmblânzit. În secolele lui Faust, era un vampir care se hrănea cu sângele oamenilor.
Oprimaţi de toate clasele, înfometaţi, disperaţi, ţăranii din Occident îşi vor abandona casele şi ogoarele şi vor începe să cutreiere de-a lungul şi de-a latul Europei, asemenea unor lupi înfometaţi pe timp de iarnă. Revolta
38
împotriva ordinii stabilite era considerată în acele timpuri ca o revoltă împotriva divinităţii şi a naturii. Ţăranii credeau în Dumnezeu şi le era teamă de iad. În consecinţă, nu îndrăzneau să se revolte, dar nu puteau nici să suporte mai mult starea de disperare în care se aflau. În loc să se revolte, se adunau şi începeau să se roage lui Dumnezeu ca El să-i scoată din mizerie şi nedreptate, să le amelioreze soarta. Pe toate stindardele ţăranilor era scris: „Nimic în afara dreptăţii lui Dumnezeu!” Cei care vor organiza pentru prima oară răscoalele ţărănimii sub sloganul Crucii şi Evangheliei au fost preoţii de ţară, clerul inferior din Occident, care constituiau un proletariat la fel de nefericit ca cel al ţăranilor înfometaţi.
Preotul satului era nemulţumit:
Nu avea nici măcar o îmbucătură,
Mizeria era întreaga lui zare,
Astfel, când a sosit războiul,
Şi-a luat armele, armura sa
Şi a pornit să apere Evanghelia (6).
Primul care s-a aşezat în fruntea unei revolte ţărăneşti, din primele valuri de revolte care vor mătura Occidentul vreme de un secol, este preotul Johann Drăndorf din regiunea Worms, în 1431. Preotul proletar şi şeful proletarilor a murit ars de viu, pe rug, pentru dreptatea divină şi umană (7).
Dar preotul Drăndorf nu a fost singurul. Mii de preoţi vor muri arşi de vii, traşi pe roată, spânzuraţi, decapitaţi, pentru că i-au condus pe ţărani în revolta lor pentru dreptate: „în doar domeniul prinţului abatele de Kempten —,
39
vedem nouă preoţi luând parte la insurecţii. Mai numeroşi sunt preoţii revoluţionari din TiroL” „în principatele din Margrave, Casimir de Magdeburg, preoţii au condus toate insurecţiile…” „Sunt preoţi, înarmaţi până în dinţi, care merg împreună cu revoltaţii împotriva episcopului de Augsburg… În împrejurimile Eischstadtului, mai mulţi preoţi sunt în fruntea ţăranilor a căror armată e alcătuită în mare parte din oameni fără vreo credinţă, înşelători, servitori izgoniţi de stăpânii lor, ţărani fără cămin şi vatră, vagabonzi etc.” (8).
Cu cât mizeria claselor ţărăneşti era mai cumplită, cu atât opresiunea claselor dominante devenea mai apăsătoare. Dintotdeauna nobilii aveau dispreţ şi ură faţă de ţărani.
„Ar fi bun spune un aristocrat din secolul lui Faust
ca la anumite intervale, în jur de cincizeci de ani, să fie distruse bunurile şi casele ţăranilor, pentru a împiedica ramurile orgolioase să nască şi mai mândre ramuri” (9). Anul în care Hans Luther, tatăl lui Martin, avea şaptesprezece ani, în provincia Franconia, s-a produs una dintre cele mai importante insurecţii ale ţăranilor din Occident. Exasperaţi de opresiunea ecleziaştilor, nobililor şi capitaliştilor, ţăranii din Franconia erau la capătul puterilor. Aşteptau un semn. Semnul nu putea să vină decât de la Dumnezeu. Şi toţi ţăranii priveau cerul în care după cum ştie fiecare se află locuinţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Într-o zi, în satul Niklashausen, în apropiere de Wurzburg, un tânăr cioban înfometat şi evlavios în sărăcia sa a auzit o voce pe când se ruga Cerului să-l scoată din mizerie. O voce care venea din cer. Ciobanul se numea Hans Bohm. Era cel mai bun cântăreţ de flaut
40
din toată regiunea. Hans era un artist. Era supranumit Pauker ori „chimvalistul”, căci cânta la toate instrumentele. Alţii îl numeau Pfeiferhânslein ori „Hânslein flautistul”. Cântăreţul de flaut, fluier, cimpoi, chimval din satul Niklashausen este unul dintre cei mai curaţi martiri ai istoriei ţărănimii. Pe 24 martie 1476, într-o duminică, Hans, micuţul muzician, i-a adunat pe ţăranii care ieşeau de la biserică şi, după ce a cântat pentru ei, le-a vestit că primise un mesaj din cer. Maica Domnului îi făcuse cunoscut lui Hans, cântăreţul din flaut, că ea, Maica lui Hristos, în mila sa pentru suferinţele ţăranilor, va mijloci pentru ei pe lângă Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului. Fecioara Maria promisese să-i scoată pe ţărani din mizerie. Locul unde Maica Domnului îi vorbise micului Hans se numea Taubergrund — „pământul porumbelului”. Sfânta Fecioară Maria îi poruncise lui Hans să-i adune pe ţărani şi să le spună din partea sa că într-o scurtă perioadă de timp nu vor mai exista pe pământ nici bogaţi, nici opresori, nici oprimaţi, ci toţi oamenii vor fi egali între ei şi fraţi. E cel mai vechi dintre visele oamenilor: egalitatea. Sfânta Fecioară îi promisese astfel lui Hans să interzică Carolina. Carolina era Codul Penal ori, mai precis, lista pedepselor şi torturilor pe care nobilii aveau dreptul să le administreze ţăranilor. Între altele, după Carolina, nobilii aveau dreptul să le taie ţăranilor o mână, amândouă braţele, un picior, ambele picioare. Carolina dădea nobililor dreptul să judece şi să aplice judecata. Căci nobilul avea în mâini toate puterile. El era, în acelaşi timp, pârâş, judecător şi călău. Avea dreptul să taie capul ţăranului, să-l tragă pe roată, să-i scoată unul ori amândoi ochii, să-i smulgă
41
limba, să-i taie nasul şi urechile. Torturile cu fierul încins în foc şi altele erau monedă curentă. Carolina era lista torturilor infernului. Şi Sfânta Fecioară îi făgăduise micului cântăreţ din flaut să o suprime. Iar ţăranii care ieşeau de la biserică vor cădea în genunchi şi vor plânge, mulţumind cerului pentru această fericire.
„Printre altele, Maica Domnului îi poruncise să predice că nu vor mai fi de aici înainte nici prinţi, nici împăraţi, nici alte autorităţi…, că oameni vor fi fraţi unul cu celălalt, că fiecare va trebui să-şi câştige pâinea prin munca mâinilor sale şi că nimeni nu va avea mai mult decât aproapele său…” (10).
Hănslein, micul cântăreţ din flaut, chimval şi cimpoi a repetat sublimele cuvinte ale Fecioarei ţăranilor, adunaţi în faţa bisericii, în fiecare duminică. De pe 24 martie 1476 până la Sfântul Kilian, adică până pe data de 8 iulie în acelaşi an.
Cuvintele dulcissime, încredinţate de Fecioara lui Hans Bohm din Niklashausen, se vor răspândi în întreaga Germanie până la Carpaţi, de-a lungul Dunării şi până în Pădurea Neagră. Zeci şi zeci de mii de ţărani, plecaţi cu câteva zile mai devreme din toate colţurile Germaniei, veneau duminicile şi în zilele de sărbătoare la Niklashausen ca să audă cuvintele Fecioarei repetate de gura muzicianului Pfeiferhănslein.
„Cea mai mare parte a pelerinilor nu avea ce să mănânce, dar cei la care soseau se însărcinau cu ospătarea lor. Toţi cei care veneau să-l asculte pe Hănslein îşi dădeau între ei numele de fraţi şi de surori… Purtau înaintea coloanei lor steaguri şi mergeau cântând imnuri inspirate de visul lor” (11).
42
în aceste pelerinaje în care ţăranii aduceau tot ceea ce deţineau ca să-i ajute pe cei mai nefericiţi dintre ei, domnea o atmosferă de credinţă fierbinte şi răsunau rugăciuni care implorau cerul:
„Ne-om plânge lui Dumnezeu Din ceruri.
Doamne, ai milă de noi!”
Prin aceste cuvinte de implorare se încheiau toate întâlnirile insurgenţilor. Duminică, 7 iulie 1476, mai mult de cincizeci de mii de ţărani se aflau adunaţi la Niklashausen, veniţi să asculte pe micul Hans Bohm. Ca de obicei, Hănslein le-a repetat făgăduinţele Maicii Domnului. Le-a vorbit de societatea viitoare, unde toţi oamenii vor fi ca fraţii şi unde nu va mai fi nedreptate. Apoi le-a spus:
„Şi acum întoarceţi-vă acasă şi cugetaţi la ceea ce Preasfânta Născătoare de Dumnezeu v-a vestit. Iar data viitoare lăsaţi acasă soţiile, copiii şi bătrânii, iar voi, bărbaţii, întoarceţi-vă aici la Niklashausen, în ziua Sfintei Margherita. Aduceţi cu voi pe fraţii şi prietenii voştri. Cât se poate de mulţi. Totuşi, nu veniţi cu toiagul de pelerin, ci înarmaţi: într-o mână făclia, în altă mână suliţa, spada ori halebarda. Şi Sfânta Fecioară vă va spune ce trebuie să faceţi” (12).
în sâmbăta următoare nu au venit decât treizeci de mii de ţărani. Celorlalţi le-a fost teamă. Însă cei treizeci de mii de oameni care au sosit cu o lumânare într-o mână şi cu spada în cealaltă nu l-au mai aflat pe Hans Bohm. Prinţul-episcop Rudolf von Scherenberg, stăpânul oraşului Wurzburg, îl arestase pe micul muzician din Niklashausen şi-l tortura în închisorile castelului. Preotul din Niklashausen, care-l iubea pe Hans Bohm şi
43
credea în profeţiile sale, aşa cum credeau toţi proletarii, a fost şi el arestat. Se afla în beciurile castelului Wurzburg, unde era supus unui interogatoriu. Mii de ţărani au aflat în acelaşi timp despre Pfeiferhănslein şi sufereau împreună cu el. O parte din pelerini a fost arestată pe drum. Au pus mâna pe mulţi. Alţii au fost împrăştiaţi. Hans Bóhm a fost ars de viu. În acelaşi timp, ţăranii, cu sutele, au fost arşi, decapitaţi ori spânzuraţi.
Prinţul-episcop de Würzburg, care pusese să fie ars micuţul cântăreţ din flaut, se numea Rudolf von Scherenberg. Se poate vedea chipul său până în zilele noastre cioplit în piatră la Würzburg. E opera sculptorului Tillman Riemenschneider şi datează din 1496, la aproape douăzeci de ani după ce prinţul-episcop poruncise să fie ars micul artist, care vorbea cu Sfânta Fecioară.
Deşi în piatră şi vechi de o jumătate de mileniu, prinţul-episcop îi face pe vizitatori să se oprească cu respiraţia tăiată când îi întâlnesc privirea. E un chip care îţi taie răsuflarea, care te obligă să iei poziţie de drepţi şi să-ţi descoperi capul. Dacă copiii îl privesc, îl visează noaptea. Nici Cezar, nici Napoleon, nici Alexandru cel Mare nu pot să compare autoritatea lor cu cea care e vădită din privirea prinţului-episcop Rudolf, căci creştinismul a cizelat poate personalităţile cele mai rafinate ale societăţii omeneşti: cele ale înaltului cler catolic. Acolo, chipul omenesc sfârşeşte prin a se impregna complet de spiritualitatea pe care o cuprind fluxul şi refluxul constant al celor două feluri de fericire: sentimentul puterii şi cel al renunţării… Acolo domneşte nobilul dispreţ al fragilităţii trupului şi fericirea aşa cum o aflăm la soldatul înnăscut… (13)
44
Episcopul Rudolf înăbuşă, aşadar, revolta, arzând de vii conducătorii, trăgând pe roată pe alţii, mutilând sute de ţărani, cărora le-a scos ochii şi le-a smuls limba şi cărora le-a tăiat picioarele şi mâinile… Fiecare val de revoltă ţărănească ce se revarsă asupra pământului Occidentului în secolul lui Faust va fi în mod regulat înăbuşit în sânge. Ţăranii se revoltă ca la Niklashausen, fără să se organizeze, punându-şi credinţa în Dumnezeu şi în legitimitatea revendicărilor lor. Nobilii îi vor ucide, îi vor masacra ca pe şobolani. Cu miile şi zecile de mii. Doar în 1520, după o singură insurecţie, o sută de mii de ţărani vor fi ucişi. Nobilii vor tăia capetele ţăranilor şi se vor juca cu ele în pieţe, aşa cum s-ar fi jucat cu un balon… Un călău din Basel prezintă patronului său lista celor cinci sute de ţărani pe care i-a decapitat într-o singură repriză (14). Cavalerul Konrad de Rietheim smulge cu nobilele sale mâini la drumul mare limbile a trei ţărani. Femeile care au plâns în faţa unei asemenea barbarii vor avea şi ele limba tăiată. Doisprezece preoţi sunt arşi de vii pe teritoriul Ligii Suabilor. Raportul de serviciu, prezentat lui Casimir dAnsbach Bayreuth, margraf de Branderburg, menţionează nouăzeci de ţărani decapitaţi, şaizeci cărora le-au fost scoşi ochii şi şapte cărora le-au fost tăiate degetele de la ambele mâini (15).
Casele ţăranilor sunt incendiate. Tot ceea ce deţin este confiscat. Aurul se amestecă cu sângele. Dar, cu toate că sunt folosite împotriva ţăranilor mijloacele cele mai cumplite şi mai crude, revoltele lor, declanşate în valuri, nu vor putea fi potolite, nici stinse, şi se vor întinde din ce în ce mai mult.
45
Din când în când, istoria se amuză feroce. Maestrul sculptor Tillman Riemenschneider, care a cioplit în piatră capul prinţului Rudolf, înţelege că nu episcopul avea dreptate, ci ţăranii arşi de vii şi mutilaţi. Maestrul sculptor Riemenschneider este născut la Eichsfeld, în 1468. Avea zece ani în momentul în care a fost ars Hans, cântăreţul din flaut. În 1496, maestrul Tillman sculptează la Wurzburg mormântul şi statuia episcopului care îi arsese pe Hans păstorul şi pe ţăranii din Niklashausen. Un mormânt de marmură şi de granit cenuşiu, sub un bogat baldachin strălucitor. Prelatul este culcat, cu mitra pe cap şi purtând însemnul dublei sale puteri spirituale: sabia şi cârja. Masca acestui bătrân episcop, aproape centenar, are pielea semănată şi brăzdată de riduri adânci, cu ochii ce clipesc adeseori, cu buzele subţiri, este una dintre capodoperele portretului (16).
Maestrul Till, aşa cum îl numeau concetăţenii săi, modelase capul episcopului în granitul cenuşiu, cu admiraţie, respect şi teamă. Dar, cu timpul, maestrul Till n-a mai avut vreme să îndure amintirile. El, autorul statuii lui Rudolf von Scherenberg, era acum un om bogat, care ocupa funcţii oficiale în oraşul Wurzburg. Însă conştiinţa îl făcea să ofteze din ce în ce mai mult pentru micul cântăreţ din flaut din Niklashausen şi-l făcea să se îndepărteze tot mai mult cu oroare şi spaimă de episcopul Rudolf, care îl arsese pe tânărul păstor. La apogeul gloriei şi reuşitei sale, Tillman Riemenschneider s-a înrolat în rândul ţăranilor care continuau lupta lui Hans Bohm. A fost arestat. Noul episcop de Wurzburg avea o îndoită misiune divină şi pământească -, aceea de a face să fie ars de viu sculptorul rebel. Dar, pentru că maestrul
46
Till era foarte bogat, i s-au confiscat doar bunurile şi a fost lăsat să dispară în anonimat şi în mizerie (17).
Un alt mare artist, pictorul Matthias Grünewald, a murit şi el ascuns pentru că a luat apărarea ţăranilor. Erau adevăraţi artişti. Pictorul, la fel ca sculptorul, nu are doar misiunea de a fixa urmele materiale pe care moartea le va şterge, ci, de asemenea, urmele pe care timpul nu poate să le şteargă asemenea drepturilor omului căruia îi este foame. Ţăranii erau nespus de nefericiţi, şi „o nefericire este deasupra guvernului şi puterilor pământeşti. Ea trebuie să le vorbească precum un stăpân” (18). De altfel, revoltele ţărăneşti vor continua, indiferent de faptul că erau înăbuşite în sânge, aşa cum valurile mării continuă să lovească digurile. Ţăranilor le lipsea organizarea în revendicările lor, însă aveau tenacitatea, încăpăţânarea şi perseverenţa, precum marea care niciodată nu se lasă, nu se descurajează, nici nu oboseşte şi care continuă să lovească digurile până ce vor ceda, indiferent dacă-i va trebui un secol pentru a le sparge. Tot astfel erau evenimentele care aveau loc în timpul adolescenţei tatălui lui Luther. Hans Luther şi ţăranii din Möhra erau nefericiţi, aşa cum erau Hans Böhm şi toţi ţăranii din acea vreme. Dar Hans nu s-a revoltat, n-a devenit un insurgent, nici un deznădăjduit. Cu calm, deşi foarte nefericit, şi-a părăsit satul în căutarea unui alt mijloc corect de câştigare a pâinii de toate zilele pentru el, pentru Margareta, soţia sa, şi pentru primul lor copil, Martin. Şi dacă nu va găsi un loc pe pământ, Hans Luther nu va ezita să coboare sub pământ pentru a-şi câştiga pâinea. Hans, la fel ca fiul său Martin Luther, deţine o credinţă solidă, ca de granit. Ei vor
47
fi, bineînţeles, purtaţi de curentul epocii, pentru că nimeni nu se poate sustrage timpului său. Hans Luther şi Martin Luther, fiul său, vor crede în ordinea stabilită cu o tenacitate ţărănească, neomenească, până la limitele posibilului. Ei cred, sunt convinşi, că ordinea stabilită în lume este divină. În ochii lor, a te revolta împotriva autorităţii rânduite echivalează cu a te revolta împotriva naturii şi divinităţii. Sunt fii ai Evului Mediu, şi universul este ca un mare orologiu condus de Dumnezeu. Se consideră rotiţe lipsite de importanţă în acest mecanism al universului.
Cu o astfel de convingere, Hans Luther, plecat din Mohra, se va stabili în 1483 în primul oraş întâlnit în cale, la Eisleben. Căutând de lucru, pâine pentru el şi pentru ai săi. Aşa cum Dumnezeu a poruncit fiecărui om.
IV
Portretele lui Hans şi Margaretei, părinţii lui Luther
Hans Luther este un adevărat om din Evul Mediu. Pentru el, întreaga ordine pe care tradiţia şi legea au stabilit-o trebuie să fie respectată silit ca Lege a lui Dumnezeu şi a naturii (1). A suferit că a trebuit să abandoneze agricultura, casa şi satul natal. Dar nici măcar o singură clipă nu a fost cuprins de deznădejde ori de revoltă. Aceste două note-limită sunt absente din claviatura omului medieval. Totuşi, unde s-ar afla, se ştie în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu îi poartă de grijă. Când suferă, execută un ordin al Creatorului, căci nimic nu se petrece în univers fără voia lui Dumnezeu. Catolicul şi Hans Luther, ca orice om din Evul Mediu, era un catolic pur trăia în Biserica Sa „ca şi când avea un cont curent şi doar la sfârşitul vieţii face bilanţul a ceea ce datorează şi a ceea ce are” (2). Când s-a văzut pe drumuri, Hans n-a devenit nici un deznădăjduit al sorţii, nici un revoltat. „Este suficient să-ţi aminteşti, spune Sfântul Toma de Aquino, că dreptatea este opera lui Dumnezeu, pentru a înţelege că a înfrânge prescripţiile dreptăţii înseamnă a înfrânge prescripţiile lui Dumnezeu. A acţiona împotriva ordinelor pe care le dictează raţiunea reprezintă, în fapt, a ofensa pe cel care a creat-o… Nu există, aşadar, două definiţii ale păcatului, ci una singură, pentru că a
50
viola legile raţiunii — regulă a viitoarelor noastre fapte înseamnă a viola regula primă şi fundamentală, această lege eternă care nu este nimic altceva decât raţiunea lui Dumnezeu” (3).
Hans Luther se instalează, deci, la Eisleben cu soţia sa care aşteaptă să nască. E iarna anului 1483. Casa lui Hans Luther e situată în Lunge gas se ori Strada Lungă.
Hans are douăzeci şi trei de ani. Soţia sa Margareta are douăzeci. Biografii doctorului Luther sunt de acord în cea mai mare parte în privinţa numelui: ea este Margareta Ziegler. Dar unii susţin, chiar în zilele noastre, că numele ei de fată nu a fost Ziegler, ci Lindeann (4).
Doctorul Luther n-a povestit nimic în privinţa vieţii părinţilor săi de dinainte de căsătorie. Nu se ştie ceva precis despre locul în care s-a născut mama sa. Fără îndoială, avea întreaga familie la Eisenach (5). Nu poate fi vorba de un roman de dragoste între Hans şi Margareta. Căsătoria oamenilor în Evul Mediu era o datorie pe care bărbatul şi femeia trebuiau să o îndeplinească faţă de Dumnezeu. În viaţa lor conjugală, n-au fost nici fericiţi, nici nefericiţi: îşi făceau datoria de soţi şi creştini unul faţă de altul şi faţă de copiii lor, aşa cum le cerea Dumnezeu. Aspirau să obţină Paradisul. Calea care duce de la pământ la Paradis e cunoscută: treptele Bisericii. Doar urcându-le ajungi în Paradis. Biserica este singura scândură de salvare a omului, unicul Heilsapparat. Certitudinile pe care le oferea Biserica le asigurau oamenilor o existenţă în siguranţă în acest univers medieval, unde mişună demoni, vampiri şi tot soiul de monştri.
Margareta Luther, mama viitorului doctor, pare să fi fost o femeie taciturnă, puţin comunicativă. Nu exista
51
prietenie între ea şi vecinii săi. Toată lumea îi laudă virtutea (6). Dar cei din jur nu o iubeau (7). Margareta Luther ştia că era respectată, admirată, dată ca exemplu, dar ştia, de asemenea, că nu era iubită şi din când în când cânta:
Mir und Dir ist niemand hold,
Das ist unser beider Schuld (8).
„Pe mine şi pe tine nu ne iubeşte nimeni,
Poate că este greşeala noastră, a amândurora.”
în 1483, primul an care a urmat căsătoriei lor, când sosesc la Eisleben şi caută de lucru, soţii Luther sunt nespus de săraci. Dar, îndurând sărăcia, se supun lui Dumnezeu. Îndeplinesc datoriile impuse de Biserică şi se lasă conduşi de Cer. Chiar doctorul Luther, după ce îşi ia doctoratul, procedează exact ca tatăl său, ca orice om din Evul Mediu: „Sunt ca un cal orb, care nu ştie unde îl duce stăpânul său” (9). Avem, totuşi, ceva mai precis legat de viaţa lui Hans şi a Margaretei, părinţii doctorului Luther: portretele lor executate de Lucas Cranach. În momentul în care Cranach le pictează portretele, amândoi sunt în vârstă. Hans Luther are şaizeci şi opt de ani şi Margareta, şaizeci şi patru. Chipurile lor au toate caracteristicile artei gotice. Nici Hans, nici Margareta nu sunt frumoşi. Nu au fost, fără îndoială, niciodată, nici la tinereţe. Cele două chipuri sunt aspre. Nu s-ar spune că sunt pictate, ci sculptate în granit.
Aspri au fost şi unul, şi celălalt. După moartea lor, doctorul Luther povesteşte că îl maltrataseră când era copil. Odată, mama sa îl bătuse până la sânge pentru o nucă: Usque ad effusionem sanguinis (10). Tatăl său,
52
de asemenea, îl lovea până într-atât, că nu mai putea să-l privească fără teamă. Luther spune că părinţii săi îl băteau cu bune intenţii. Chiar când îl loveau straşnic, aveau bune intenţii, fără îndoială, dar, aşa cum reiese din portretele lor, erau duri. Nu aveau supleţea care te obligă să foloseşti, rând pe rând, mărul şi biciul (11), pedeapsa şi mângâierea. Asprimea ţinea de natura lor gotică. Al doilea caracter al unei naturi gotice e asimetria, al treilea fiind rigiditatea, iar al patrulea, obstinaţia.
Portretele lui Hans şi Margaretei, părinţii doctorului Luther, precum portretul mamei lui Dürer, par sculptate în granit cu un instrument rudimentar. Ei sunt duri, rigizi, asimetrici. Şi totuşi, o generozitate ascunsă degajă de aici. Hans şi Margareta Luther, la fel ca fiul lor, doctorul, deţin o tandeţe ascunsă, care neagă toate trăsăturile chipului lor şi toate faptele vieţii lor. Melanchthon va spune vorbind de prietenul său doctorul Luther: „Cei care-l cunosc şi-l frecventează în intimitate ştiu că este gingaş şi amabil. Nici încăpăţânat, nici certăreţ. E de un caracter grav. Celor care îl combat, le arată uneori violenţă şi răutate, nu din răutatea firii, ci din pasiunea fierbinte pentru adevăr” (12).
Hans, Margareta şi fiul lor, doctorul Luther, vor avea şi o altă trăsătură: puterea de a rezista. Melanchthon spune: „îl vezi pe doctorul Luther sănătos, petrecând patru zile întregi fără să se atingă de vreun aliment, şi adeseori se mulţumeşte întreaga zi, ca hrană, doar cu puţină pâine alături de un hering” (13).
Când în portretele asimetrice ale lui Hans şi Margaretei Luther le descoperi ochii, încerci aceeaşi impresie ca atunci când în această masă de piatră, ca a unei catedrale,
53
descoperi un vitraliu. E aceeaşi impresie pe care o încearcă cardinalul Cajetan, trimis de papă pentru a-l judeca pe Luther. Cardinalul exclamă: Ister frater habet profondis oculist („Ce ochi profunzi are acest frate!”). Trebuie ca în mintea sa să hrănească stranii fantezii (14).
Privirea descoperă în aceste portrete dimensiunea ascensională a omului Evului Mediu care nu se vrea doar pământesc. Comparabil cu catedralele gotice care par rachete gata să părăsească pământul pentru a se pierde în înălţimi, omul gotic târându-se mereu pe pământ se ridică în realitate către cer, pentru că inima şi ochii săi sunt deschişi precum ferestrele către infinit şi către cer. Şi graţie acestor viduri, ochii şi vitraliile, natura gotică capătă un ritm ascensional, un elan către înălţime. Se poate ca omul medieval să fi obţinut acest ritm ascensional, simbolizat prin săgeţile clopotniţelor, mulţumită religiei, care îl amăgea cu obstinaţia umanismului. „A nu propune omului decât umanul remarcă Aristotel înseamnă a trăda omul şi a dori nefericirea sa; prin principala lui parte, adică spiritul, omul este chemat cu adevărat la o viaţă pur omenească” (15).
Hans şi Margareta Luther făceau parte din această viaţă în afara timpului, în care existau alături, unul lângă altul, nu doar cu alţi oameni, ci, de asemenea, cu demoni, îngeri, sfinţi, vampiri şi tot soiul de monştri şi de spirite bune ori rele. În portretele lui Cranach, Hans şi Margareta Luther par două statui de piatră care aşteaptă pe un peron, cu răbdare, momentul îmbarcării pentru Eternitate. De fapt, nu ei au direcţia cerului, ci calea pe care au apucat-o este ascensională şi duce la cer ca o Scala Dei.
54
Nedesăvârşirea şi urâciunea lui Hans şi ale Margaretei nu dezgustă. „Nicăieri mai mult decât în asimetrie nu remarci cu atâta precizie căldura vieţii.” Această nedesăvârşire este în întreg corpul uman chiar semnul vieţii, adică o stare de progres şi de schimbare. Nimic din ceea ce trăieşte nu este şi nu poate fi absolut perfect. O parte cade în lumină, în timp ce o alta vine pe lume. Floarea numită „degeţel” o treime în mugur, o treime înflorit, o treime în plină înflorire este emblema vieţii în această lume de jos. În tot ceea ce trăieşte se descoperă anumite iregularităţi, defecte, care nu sunt doar semne ale vieţii, ci griji ale frumuseţii. Nici un chip omenesc nu este întru totul asemănător în liniile celor două profiluri. Nici o frunză, în lobii săi, nici o ramură, în simetria sa. Cu toţii cunoaştem iregularitatea şi schimbarea. Toate lucrurile au devenit cu adevărat mai bune, mai pline de dragoste şi mai iubite prin imperfecţiunile pe care Dumnezeu li le-a acordat, astfel că legea vieţii omeneşti să poată fi Efortul şi legea judecăţii omului, îndurarea (16).
Eticheta portretelor lui Hans şi Margaretei, părinţii doctorului Luther: două statui ale efortului şi ale resemnării umane. Asimetria, asprimea, sluţimea, rigiditatea lor sunt chipuri ale vieţii omului pe pământ. O viaţă fără fard. O viaţă aproape goală, pentru că ea nu conţine nici un artificiu. Atitudinea lor faţă de viaţă, aşteptarea ceasului în care se vor îmbarca pentru Eternitate.
Ca la doctorul Luther, secretul vieţii părinţilor săi trebuie să fie căutat în altă parte, prin comparaţie cu omul latin. Asemănător statuilor gotice din Naumburg, portretele lui Hans şi Margaretei Luther caută să împace
55
pământul şi cerul. Catedrala gotică, în ciuda masei sale enorme de piatră, nu ezită să se ridice către cer ca o pasăre care îşi ia zborul. Epiderma şi cerul sunt aproape pentru omul gotic. Pentru el, sunt două elemente interschimbabile, aşa cum spune poetul: „Cel care poate să păstreze pe Dumnezeu şi lumea este un om fericit” (17). Trec uşor de la piele la cer. Cele două limite le sunt apropiate. Familiare. Una este limita trupului: pielea; cealaltă, frontiera sufletului: eternitatea. Între cele două nu fac diferenţa. De la piele la cer, omul medieval nu ştie ce îi este mai familiar şi mai aproape. Cele două sunt învelişuri fireşti ale fiinţei lui.
V
Eisleben: parohia în care s-a născut doctorul Luther fără ca vreodată să trăiască aici
Hans şi Margareta Luther se vor instala la Eisleben. Sperau să rămână aici. Eisleben este construit într-o Mulde într-o vale, cum sunt în general oraşele şi satele pentru a fi la adăpost de vânt. Privind de departe oraşul, se vede imediat că la Eisleben, ca peste tot pe pământ, „harul lui Dumnezeu este pretutindenea, deşi el nu este răspândit în aceeaşi măsură” (1).
Anumite case sunt acoperite cu paie, altele, cu scânduri, altele, cu ţiglă şi unele dintre ele cele care deţin harul lui Dumnezeu în cea mai mare măsură sunt acoperite cu ardezie. În secolul lui Faust, acoperişurile de ardezie sunt semnele exterioare ale abundenţei şi bogăţiei.
Numele latin de Eisleben este Islebia. E un oraş asemănător tuturor oraşelor din Evul Mediu: construit ca o fortăreaţă. Înconjurat de jur-împrejur de ziduri imense de piatră, înălţate pentru a rezista asalturilor. Închis între ziduri, oraşul are forma unui patrulater. Zidurile sunt la rândul lor înconjurate de şanţuri pline cu apă, care pot fi trecute pe poduri suspendate. Din loc în loc, turnuri de veghe warttiirmer se ridică deasupra meterezelor. În afara şanţurilor pline cu apă, ziduri cu creneluri
58
şi turnuri de veghe, oraşul mai are un castel fortificat, un Schloss. Eisleben este, în consecinţă, o cetate de apărare.
E toamna Evului Mediu. Oamenii şi oraşele trăiesc sub legea celui mai puternic, sub Faustrecht, adică sub legea pumnului.
în interiorul zidurilor, locuitorii trăiesc în parohii. Zidurile Evului Mediu erau divizate în parohii aşa cum oraşele moderne sunt divizate în arondismente.
La Eisleben existau trei parohii, deşi numărul bisericilor, capelelor şi fundaţiilor de cult era mult mai mare, în sud-est, parohia Sfântul Petru. La miazănoapte, biserica Sfântul Nicolae. E situată pe o colină, apropiată de zidurile crenelate şi flancată de turnuri. Acoperişul este de ardezie, semn că e incomparabil mai bogată şi prosperă decât celelalte biserici. La apus se află biserica parohiei Sfânta Ecaterina. Şase mii de persoane trăiesc în cele trei parohii înconjurate de ziduri de citadelă. Istoricii germani, care studiază de patru secole fără întrerupere viaţa doctorului Luther, cu pasiunea şi meticulozitatea binecunoscute, caracteristice naţiunii lor, au calculat că în 1483, în momentul naşterii lui Luther, la Eisleben existau cinci sute treizeci de case. Totuşi, cercetătorii au întâmpinat o dificultate insurmontabilă. Era cu neputinţă să cazezi, chiar pe hârtie, şase mii de persoane, şase mii de suflete în cinci sute treizeci de case. Repartizând un număr maxim de persoane de fiecare casă, se ajunge să fie cazate patru mii două sute douăzeci (2).
Această operaţiune nu este satisfăcătoare. Rămân două mii de persoane necazate. Or, la Eisleben nu mai era o populaţie care să locuiască în stradă. Ca în India ori
59
la Rio de Janeiro. Existau, aşadar, în jur de două mii de persoane care locuiau la Eisleben în momentul naşterii lui Luther şi care nu aveau domiciliu. Nu era cu putinţă, prin seriozitatea cercetărilor, misterul a fost lămurit. Cele cinci sute treizeci de case care existau atunci la Eisleben nu erau toate Einfamilienhaus (o casă pentru o familie), precum erau germanii obişnuiţi să construiască. Mai multe case erau Zinshäuser ori imobile de închiriat, în care locuiau cu chirie mai multe familii. Mulţumită descoperirii acestor imobile colective, cu apartamente în locaţie, se va înţelege cum şase mii de persoane puteau trăi în cinci sute treizeci de case, lucru ce părea cu neputinţă la început. Aceste calcule nu sunt efectuate de specialişti în urbanism, administraţie ori construcţii, ci de teologi.
în centrul Eislebenului se afla Markviertel, cartierul comercial. Acolo casele erau Burgänilch aus Niedern Dächern, case burgheze cu acoperişuri joase. Acoperişurile caselor cartierului industrial erau decorate cu felurite ornamente.
Biserica Sfântul Andrei, care se afla în acest cartier, avea unul dintre turnuri legat de un altul prin acoperişuri înalte, printr-un Hausmannbrücke. În centru, faţadele şi terasele caselor erau construite după modelul italian, cu balcoane şi ornamente.
Roma era considerată centru şi capitală a universului, astfel că toate oraşele şi satele care voiau să urmeze ritmul timpului luau ca exemplu Roma. Conţii din Mansfeld, cărora le aparţinea oraşul, au adus arhitecţi şi zidari italieni pentru a construi centrul oraşului după moda timpului. Dar casele, luate în parte, erau tipic
60
germane. O stradă lungă urcă spre miazănoapte, pornind de la biserică, care se află în parohia de sud-est. Este Langegasse, literar: „Strada Lungă”. O cale strâmtă ca toate străzile medievale. Nepavată, trece pe lângă porţile caselor ornamentate şi decorate cu însemne poetice. Pe această stradă din Eisleben s-a născut Luther. Casa sa natală va fi distrusă de un incendiu două sute de ani mai târziu, fiind apoi reconstruită. Va fi refăcută după vechiul model, folosind aceleaşi fundaţii iniţiale, care existau deja în 1483 şi care există încă în zilele noastre. Aceasta dă un sentiment de mândrie cercetătorilor germani, care constată că fundaţiile casei sunt o operă solidă şi perfectă, că pot dura încă un mileniu.
După vechile fundaţii, se vede că locuinţa natală a doctorului Luther era compusă din următoarele camere: o bucătărie cu un imens şemineu, un Rauchfang aproape de bucătărie, magazia cu provizii, iar lângă magazie, o cameră mare; şi, în sfârşit, eine Diele, un vestibul. Deasupra se întindea încă un etaj.
Faţada acestei case dădea pe Strada Lungă. În spate, erau un Laube, un foişor cu verdeaţă, o curte şi o grădină. Acesta este planul-tip, modelul Familienhaus, al fiecărei „case familiale”. Din această cauză, teologilor le era greu să cazeze într-o astfel de casă mai mult de o familie.
Die Laube, curtea din spatele casei, era locul în care familia celebra în fiecare seară der Feierabend, recreerea de seară, căci deşi fiecare săptămână de lucru se încheie cu o zi de odihnă şi de sărbătoare, duminica, tot astfel, fiecare zi se încheie printr-o recreere, o mică sărbătoare, o recreere de seară. Are loc atunci când se încheie
61
munca. Când ziua se sfârşeşte. Când se apropie ora mesei. E o recreere care durează o oră sau chiar mai puţin, atât timp cât durează ora albastră, die Blauestunde ora crepusculară. E sărbătoarea reculegerii şi reîntâlnirii tuturor membrilor familiei după o zi de muncă şi de despărţire. În noiembrie, sărbătoarea serii nu se mai celebrează în foişorul cu verdeaţă, ci lângă vatră.
Martin Luther a fost primul copil al lui Hans şi al Margaretei. Anumiţi cercetători susţin că aceştia ar mai fi avut un copil înaintea lui Martin. Prin urmare, acesta ar fi fost al doilea. În orice caz, chiar dacă această ipoteză este justă, Martin Luther va fi primul care a trăit, iar celălalt a murit la o vârstă fragedă ori la naştere.
Martin Luther s-a născut pe data de 10 noiembrie, la orele 11 seara. A doua zi, Hans şi Margareta îl vor duce pe fiul lor la biserica parohială Sfântul Petru. Martin Luther va fi botezat de părintele Bartholomaeus Rennenbrecher după numele sfântului sărbătorit în acea zi.
în timpul lunilor de iarnă din 1483-1484, Hans, Margareta şi Martin vor locui în casa de pe Strada Lungă din Eisleben.
Oraşul nu satisfăcea aspiraţiile lui Hans Luther. Eisleben era un oraş bogat şi prosper. Toate oraşele germane erau prospere în secolul lui Faust. Oraşele semănau acestor oameni care, devenind dintr-odată bogaţi, se îngraşă şi nu mai încap în haine: oraşele germane nu mai încăpeau în incintele lor de ziduri crenelate, flancate de turnuri. Cea mai mare parte dintre oraşe va sparge zidurile de apărare care le sufoca precum un corset. Se vor construi alte ziduri pe un perimetru mai larg. Nici Eisleben nu mai încăpea între zidurile sale. Dar nu le-a
62
demolat. A sărit pe deasupra zidurilor şi a construit un alt oraş, cu alte ziduri de apărare, alături de cel vechi. Este die Neuestadt noul oraş, de la apus de Eisleben. Toate oraşele din lume se întind precum copacii, cresc către cer. Eisleben a constituit o nouă parohie cu o biserică închinată Sfintei Ana, patroana şi ocrotitoarea minerilor. Dar Hans şi Margareta nu mai erau acolo când a început construcţia oraşului.
În primăvara anului 1484, de îndată ce gerul s-a înmuiat şi timpul s-a îndulcit, Hans Luther, Margareta şi fiul lor se vor stabili la Mansfeld. Hans voia să devină miner: metallicus (3). La Eisleben. Nu mai erau decât două mine ori Schaechte. Una se afla la Neckendorf şi a doua la Wolfrade. Hans nu avea de ales. Nu afla la Eisleben ceea ce căuta: un câmp de lucru destul de vast. Mansfeld îi oferă lui Hans tot ceea ce căuta. Mansfeld se înălţa în centrul unei regiuni miniere, avea puţuri peste tot şi se puteau săpa mereu altele. Oamenii erau siguri că vor afla metale sub pământ. Întreaga regiune poseda minereuri ascunse în măruntaiele sale. Martin Luther este născut la Eilsleben. A părăsit oraşul pe când avea cinci luni şi jumătate. Nu a rămas aici nici o jumătate de an. Eisleben nu a fost pentru el decât locul în care a venit pe lume.
Cu câteva zile înainte să moară, doctorul Luther s-a întors la Eisleben. A murit acolo. În locul în care s-a născut. Eisleben este parohia unde s-a născut doctorul Luther, fără să fi locuit însă vreodată efectiv aici.
VI
Mansfeld: micul oraş al doctorului Luther
îndată după sosirea la Mansfeld, Hans Luther a aflat o locuinţă. Contele de Mansfeld avea nevoie de muncitori mineri. Le oferea condiţii tentante pentru a rămâne în Thalmannsfeld, în valea minieră din Mansfeld. Contele era atotputernic. Valea îi aparţinea în totalitate. Când avea nevoie de cineva îi procura o casă odihnitoare, care să-l ispitească (1). Hans Luther, la rândul său, părea mulţumit. Va rămâne toată viaţa la Mansfeld. Astfel, după cum rezumă doctorul Luther, „tatăl meu a venit din pago, din cătunul Mohra. Sunt născut la Eisleben. Patria mea este Mansfeldul” (2).
Hans Luther, încă de la plecarea din ţinutul natal, se hotărâse să-şi câştige existenţa lucrând nu pământul ca orice ţăran, ci sub pământ. Preotul din Mansfeld, confesorul lui Hans şi al Margaretei, părintele Coelius, spune că Hans Luther a venit la Mansfeld pentru că nu găsise în minele din Eisleben ceea ce căuta (3). La început, Hans şi Margareta au fost foarte săraci. Doctorul Luther este categoric: „La început, tatăl meu a fost un miner sărac, un Berghauer, un metallicus (4). Faptul că aflase de lucru l-a legat de acest oraş. Doctorul Luther va vorbi mereu cu tandreţe de mica localitate Mansfeld, Parvo oppido Mansfeldia qui mihi patria est („micul oraş Mansfeld care este patria mea”) (5).
64
Drumul parcurs în primăvara lui 1484 de către Hans, de douăzeci şi patru de ani, Margareta, de douăzeci şi unu de ani, şi Martin Luther, de şase luni, plecând din Eisleben, este descris astfel de biograful iezuit al doctorului Luther: „Călătorul care urmează drumul de la Eisleben până la Mansfeld traversează sate încântătoare, unde adesea, după obicei, casele, multifamiliale, au un etaj superior, întregind cumva parterul. În curând, ajunge în deluşoare de zgură şi de piatră şi zăreşte fumul topitoriilor de cupru, acum încă o trăsătură caracteristică a oraşului Mansfeld, care se întinde între grămezi de zgură şi verdeaţa câmpurilor şi pădurilor. În dreapta sa, se înalţă maiestuos vechiul castel al conţilor de Mansfeld, iar la stânga, într-o mică depresiune a platoului, e chiar oraşul” (6).
Hans şi Margareta par să fi locuit la Mansfeld mereu în aceeaşi casă, cea a începuturilor lor, o căsuţă situată nu pe „Strada Lungă, ca cea din Eisleben, ci pe strada principală, Hauptstrasse strada Mare. E o cale largă mai întâi destul de abruptă, singura poate care exista pe timpul lui Luther, între un rând de case, dintre care, una, pe dreapta, ce nu are nimic în particular remarcabil, trece că ar fi servit drept locuinţă părinţilor lui Luther. O mică parte din casă a fost conservată. Deasupra porţii, într-un arc, asemenea unui umeraş, de culoare roşie, se citesc două litere JL şi data 1530, în amintirea fratelui lui Martin, Jacob Luther, care în anul morţii tatălui său a afirmat astfel dreptul său de proprietar. Pentru un timp, în această casă, părinţii lui Luther au cunoscut grijile vieţii (7).
Hans Luther a avut parte de mari dificultăţi, dar nu era omul care să deznădăjduiască. Era un om plin de viaţă,
65
cu o morală solidă. Hans Luther, cum o va repeta fiul său, ştia că ţăranii pot să devină nu doar mineri, aşa cum voia el, cât şi papi şi împăraţi (8). A început munca în subteran cu deviza fiecărui german: Strebe Viel und Hoffe Wenig – „Munceşte mult şi nădăjduieşte puţin”. Peste puţin timp, a ieşit din subteran. Devine Hüttenmeister, adică maistru forjor. În curând, va închiria câteva forje şi va lucra pe cont propriu. Relaţiile între mineri şi maistrul forjor Hans Luther şi patronul şi seniorul conte de Mansfeld sunt relaţii feudale şi patriarhale (9). Patronul maistru şi senior este reprezentantul ordinii, deci al lui Dumnezeu. A se supune patronului echivala cu a se supune ordinii naturale şi ordinii divine.
Primii ani au fost foarte duri pentru tânărul miner, dar a reuşit să depăşească toate dificultăţile. Doctorul Luther spune despre tatăl său: „Tata a fost sărac” (10). Die Mutter hat ihr Holz auf den Rücken Eingetragen, „mama căra lemne în spate” (11). Confesorul lui Hans şi al Margaretei povesteşte că încă de la început au fost foarte respectaţi. Munceau fără murmur de revoltă ori nemulţumire, ca orice om medieval care ştie că virtutea consistă în a-şi face treaba şi a tăcea îndurând totul. Lasse Recht Haben und Schweige, „îndură totul şi taci”. Aceasta este onoarea (12). Hans Luther nu devine doar forjor şi proprietar a două cuptoare ori topitorii —, el este ales ca reprezentant al cartierului său în consiliul comunal. Hans Luther era unul dintre consilierii oraşului Mansfeld, unul dintre Vier von der Gemein, unul dintre Vier Herren, unul dintre cei patru domni ai comunităţii. În organizarea din acele vremuri, acest titlu era diferit de cel modern, de consilier municipal.
66
Cei 4 Vier Herren reprezentau interesele comunităţii pe lângă autorităţi. Pentru a ocupa această funcţie, nu era necesar să fii bogat. Dar trebuia să te bucuri de încre¬derea absolută a concetăţenilor tăi. Deşi străin de oraş, Hans Luther îşi va câştiga stima concetăţenilor. Va păs¬tra demnitatea de reprezentant al comunităţii atât timp cât va trăi. Fără întrerupere. Va fi reales în mod regulat. Prima oară s-a petrecut în 1496 (13). Margareta Luther, mama viitorului doctor, deşi o femeie puţin comunicati¬vă şi puţin iubită (14), a fost, în schimb, respectată şi un model de virtute aleasă (15). Margareta muncea alături de soţul ei cu aceeaşi îndârjire. în acest fel îşi îndepli¬nea datoria faţă de Dumnezeu, executând muncile cele mai penibile, fără să cârtească. Preotul şi învăţătorul din Mansfeld frecventau casa lui Hans Luther. E o cinste cu totul aparte (16). în arhivele oraşului Mansfeld, apare din când în când numele lui Hans Luther, tatăl doctoru¬lui, documentele epocii păstrate în arhive fiind o oglindă a vieţii oraşului. în cincisprezece documente, unul sin¬gur are un conţinut Weltlich — profan -, restul se referă la chestiuni religioase. E vorba adesea de cetăţeni care îşi dau bunurile Bisericii ori unei fundaţii religioase, ca¬re colaborează la construcţia unui altar, a unei biserici, a unui paraclis. Toate acestea sunt legate de viaţa spiritu¬ală. Viaţa omului nu se derulează decât parţial în lumea de aici. De altfel, frontierele între fizic şi metafizic, între pământesc şi suprapământesc nu erau fixe.
Hans Luther a participat şi el, asemenea concetăţenilor săi, la viaţa religioasă. Numele său este citat în importan¬te acte de donaţie, întemeieri de altare şi în fapte carita¬bile. Din când în când, este menţionat pentru asociaţiile
67
pe care le fondează cu doctorul Dragstedt, ori cu prietenul său apropiat Peter Reinke, ori cu alţii, pentru locaţia unui „foc”, pentru parteneriatul şi exploatarea unui teren ori forajul unui puţ. Hans Luther este astfel activ în afacerile sale pământeşti, la fel ca în chestiunile religioase (17). Într-unul dintre aceste acte nu este menţionat doar Luther, ci şi unul dintre caii săi (18). Calul este cedat pentru a coborî în mină şi a munci în subteran. Transportul în galeriile subterane se făcea cu ajutorul cailor. Primele căi ferate în galerii vor fi introduse în Germania în anul morţii doctorului Luther, în 1546 (19). Deja din timpul vieţii sale, minele germane vor deveni cele mai moderne, iar minerii germani, cei mai iscusiţi din lume (20). Proba că Hans Luther este un adevărat saxon, un descendent al saxonilor care erau înmormântaţi în sicrie ce semănau cu casele în care locuiseră pe pământ, rezidă din faptul că îndată ce i-a dat mâna, unul din primele lucruri cumpărate este casa în care locuieşte. Un saxon nu se simte bine dacă casa nu este a lui. Când moare, vrea să moară între zidurile şi sub acoperişul care îi aparţin. Din acte reiese că Hans Luther a achitat fostului proprietar tot ceea ce îi datora (21). După ce a plătit tot, Hans Luther s-a simţit bine în casa sa. Die Hauptstrasse, Strada Mare, care trecea prin faţa casei lui Luther, urcă, traversând oraşul, până în piaţa centrală, unde se află şcoala şi biserica Sfântul Gheorghe. La această şcoală a mers doctorul Luther. Este pe aceeaşi stradă cu casa părintească, dar drumul care duce aici este abrupt şi dificil. Reuşita lui Hans Luther în noua sa carieră a fost una ieşită din comun. Din miner, el devine maistru topitor, apoi proprietar de topitorii, de puţuri de extracţie de minereu,
68
proprietar al casei sale şi unul dintre cei 4 Vier Herren din Mansfeld. Iuţimea cu care el trece toate aceste etape poate fi înţeleasă astăzi. Hans Luther are mai multe calităţi. E lucru sigur. Dumnezeu l-a ajutat. Şi acest fapt e de netăgăduit. Totuşi, există o explicaţie principală a reuşitei sale pe care el o ignora. Reuşita muncitorului Hans Luther şi ascensiunea sa socială sunt datorate, în cea mai mare parte, faptului că în această epocă Occidentul se află dintr-odată atins de o boală gravă: metalomania. Toată lumea voia aur, metale. Nu doar doctorul Faust voia să schimbe totul în aur. Erau mii şi mii de alchimişti care căutau aur. Şi nu doar alchimiştii. Toţi contemporanii lui Luther erau contaminaţi şi sufereau de metalomanie. De setea de aur. Ca de o febră. Cumplitul flagel a devastat întreg secolul lui Faust. Maladia a făcut mai multe pagube decât ciuma. Ea creştea în acelaşi timp cu un alt flagel, mai puţin grav decât metalomania: sifilisul, care făcea să putrezeaască carnea şi membrele tuturor soldaţilor, nobililor şi călătorilor. Metalomania, setea de a deţine aur, s-a declanşat cu violenţă în secolul lui Faust din cauza fondării capitalismului şi a durat patru secole, adică atât cât lumea modernă, care se întinde între „domnia” Sfântului Toma de Aquino şi „domnia” lui Karl Marx. Acesta a reluat sistemul medieval, acolo unde fusese întrerupt, şi a subordonat în societate toate activităţile umane după un principiu unic, declarat universal şi incontestabil.
VII
Secolul lui Faust: fondarea capitalismului
Către sfârşitul vieţii, doctorul Luther, într-o discuţie la o masă, îşi declină responsabilitatea faptelor sale. Dumnezeu e Cel Care ţine frâiele. Luther spune: „Sunt ca un cal orb care nu ştie unde îl conduce stăpânul său” (1). Tatăl lui Luther, părăsindu-şi satul şi stabilindu-se în oraş, se află fără să ştie purtat de valurile marilor revolte ţărăneşti, care îi smulgeau pe plugari de la ferma lor, aşa cum furtuna smulge şi dezrădăcinează copacii. Apoi, tatăl viitorului doctor Luther devine miner. Pentru a doua oară el este purtat ca de un ciclon de curentul care devasta secolul şi Occidentul: metalomania. Toţi oamenii mari şi mici de la un capăt la altul al Europei căutau aur, căutau cupru, argint, fier. Era o goană după aur, după metal. În laboratorul său de alchimist, Faust fabrica aur. Europa este plină de alchimişti. Faust nu este singur. Unii caută aur şi metale preţioase brăzdând mările către Indii. Alţii le caută apucând către Africa, alţii, către America, Columb, Bartolomeo Diaz, Vasco da Gama, Magellan, Cortes. Toţi caută aur. La fel ca Faust. Columb declară: „Aurul este o comoară, şi cel care îl deţine are tot ceea ce îi trebuie în această lume şi mijlocul de a răscumpăra sufletele din purgatoriu şi de a le aşeza în Paradis” (2). Dar cei mai prudenţi caută aur
70
în mine. Sunt mai siguri că vor găsi. Minele din Europa ating o dezvoltare nemaicunoscută până atunci (3). Minele din Transilvania, Austria, Saxonia, Turingia lucrează neîntrerupt. Este activitatea preţuită cel mai mult. Coborând în minele din Mansfeld, tatăl doctorului Luther urmează, fără să ştie, direcţia marelui curent al secolului: metalomania. Precum un cal orb este condus de Dumnezeu. Oamenii au iubit dintotdeauna aurul. În secolul lui Faust, în momentul în care se prăbuşeşte societatea medievală, patima oamenilor pentru aur depăşise orice închipuire, era o boală, o lipsă de măsură. O vânare nebună şi disperată a aurului.
Motivul setei de aur: fondarea capitalismului. Este evenimentul cel mai important al secolului lui Faust. Întreaga societate modernă este fondată pe acest fapt, în mod oficial, capitalismul este creat din ziua în care finanţele şi economia încetează să se dezvolte după regulile teologice, ci după legile proprii finanţelor şi economiei. Vasalitatea faţă de Biserică şi autonomia economiei au avut loc în timpul irumperii societăţii eclesiastice medievale Orbis Christianus. Această izbucnire poate fi datată în luna octombrie 1517, când Luther afişează tezele sale de la Wittenberg. Este data de naştere a lumii moderne, care îşi cucereşte autonomia. Fiecare ramură de activitate se dezvoltă după propriile sale legi. Medicina, după legile medicale, astronomia, după legile astronomice, finanţele, după legile financiare. Lumea modernă va înceta în luna octombrie tot în octombrie – 1917. În momentul prăbuşirii lumii moderne, odată cu Revoluţia rusă. Începând cu moartea societăţii moderne, toate ramurile de activitate încetează să mai fie independente.
71
Ele sunt subordonate ideii centrale absolute, considerată inviolabilă. În octombrie 1917, se reia formula de viaţă din Evul Mediu. Karl Marx este continuatorul Sfântului Toma de Aquino în privinţa concepţiei organizării sociale. La fel cum în Evul Mediu nu se concepea decât o filosofie creştină, o matematică creştină, o medicină creştină şi o dragoste creştină, pe jumătate din planetă, unde sunt aplicate regulile noii societăţi, nu există decât o filosofie marxistă, o literatură marxistă, o morală marxistă şi o armată marxistă. Tot ceea ce se dezvoltă se face după legile marxiste, şi nu după legile matematice filosofice; totul ca în Evul Mediu. Armata se dezvolta după regulile religioase şi finanţele după avizul Bisericii. Nu exista, nici înainte, ramură de activitate omenească fără avizul şi aprobarea religiei. Nu există în societatea marxistă nici un fel de activitate care să nu fie controlată şi dirijată de ideea centrală marxistă. Societatea care a apărut în octombrie 1917 este o continuare a Evului Mediu, cu Dumnezeu mai puţin şi echipament tehnic mai mult. Restul este asemănător, identic. Capitalismul a creat o societate şi o cultură care au durat patru sute de ani şi care încă rămân pe o parte a planetei. El este fondat pe o descoperire puerilă la prima vedere. Biserica, autoritatea supremă, unică, în toate activităţile şi viaţa omenească pe pământ, îi învaţă pe credincioşi că: Pecunia pecuniam non parere potest, ce vrea să spună că „o monedă nu poate face pui”.
La prima vedere, faptul este incontestabil. O monedă nu poate face pui ca o pisică. O monedă nu poate cloci ouă precum o cloşcă. Ea nu poate produce mere ca un măr, nici să dea struguri ca o vie. O monedă nu poate
72
produce flori, nu poate produce asemenea pământului
nici plante, nici flori, nici grâu, nici fructe. Moneda e ceva care nu produce. „Banii nu produc de la sine, sunt prin natură incapabili să aducă roade”, spune Biserica. „Oricine pretinde că extrage profit merge, aşadar, împotriva celor ce sunt de partea dreptului divin şi uman şi împotriva chiar a naturii lucrurilor” (4).
Fundamental, Biserica nu recunoaşte valoarea acestei lumi decât în măsura în care ea pregăteşte viaţa de dincolo. Bazată pe Biblie şi pe o sentinţă a lui Aristotel, Biserica dispreţuia aşadar banii, „orice productivitate” (5). În Orbis Christianus, moneda avea acelaşi rol cu metrul, litrul ori kilogramul. Era un instrument de măsură. Toate acestea, bineînţeles, sunt teorie, dar practica urma foarte aproape teoria. Toţi bogaţii în testamentele lor ordonau moştenitorilor ca în cazul în care vor descoperi că un singur sfanţ a fost câştigat din greşeală, prin metode monstruoase şi împotriva naturii, să-l restituie. În Orbis Christianus moneda era puţin utilizată prin comparaţie cu timpurile moderne. Chiar înainte de Evul Mediu, încă din secolul al IV-lea, în epoca lui Diocleţian
era o mare penurie de monedă în Europa. De la căderea Imperiului Roman, plata impozitelor se efectua în natură, comerţul era un troc. Orice edificiu social al Orbis Christianus în Evul Mediu se baza pe pământ. Până la sfârşitul zilelor, Luther va susţine că cea mai admirabilă activitate este cea a ţăranului, căci ea este mai puţin expusă spiritului coroziv al calculelor comerciale.
Munca — cu sudoarea frunţii luată în adevăratul ei sens era cinstită: „Munca lucrătorului este onorabilă, căci el serveşte comunitatea prin meseria sa…. Comerţul
73
eSte permis în condiţiile în care se limitează la schimbul de produse de primă necesitate şi când vânzătorul nu cere nimic mai mult decât munca şi riscurile sale” (6). Societatea, asemenea corpului omenesc, este un organism alcătuit din diferite membre. Fiecare membru are funcţia sa: apărarea, rugăciunea şi munca pământului. Fiecare trebuie să primească salariu după starea sa şi nimic mai mult” (7).
Comerţul, finanţele, economia nu sunt menţionate printre activităţile omeneşti. Chestiunile economice nu pot intra în cadrul nici uneia dintre cele trei clase: Oratores, Bellatores, Laboratores şi, cu adevărat, sunt în afara societăţii. Negustorul şi omul de finanţe, dar mai ales intermediarul care va fi rege în societatea modernă sunt în afara legii. Asta era valabil pentru societatea medievală şi e valabil pentru societatea marxistă. În Orbis Christianus comerţul este o ocupaţie plină de riscuri din punct de vedere moral. „Căci în ciuda ingeniozităţii teoreticienilor, finanţele şi negoţul, a căror esenţă pare a fi non-utilitatea, ci un pur Appetitus Divitiarum Infinitus erau dificil de tradus în termenii funcţiunilor sociale” (8). Sfântul Toma de Aquino spune că este nespus de greu să faci comerţ şi să fii un om cu o bună moralitate (9). Negustorul se frige. E bine să fii atent. Nu poţi transporta cărbune fără să fii plin de zgură. Nu poţi să faci comerţ fără să minţi, fără să înşeli şi mai ales fără să cazi în păcatul de moarte care constă în a iubi banii, a-i strânge într-o cantitate din ce în ce mai mare decât cea care îţi este necesară pentru a trăi. Biserica a stabilit legi precise ca negustorii să ştie unde se află limita între comerţ şi infern. „Cel care cumpără un lucru nu pentru
74
a-l vinde ori doar de dragul de a-l cumpăra, ci ca să îi servească pentru a fabrica altceva, acesta nu este un negustor. Dar omul care cumpără un lucru pentru a avea un beneficiu, vânzându-l aşa după cum l-a cumpărat, acel om este unul dintre acei cumpărători şi negustori care sunt alungaţi din templu de Dumnezeu” (10)
Păcat de neiertat este acela de a intermedia; cel care căuta un câştig personal exploatând necesitatea publică (11). Mai mult, cel care deţine destul pentru nevoile sale şi totuşi munceşte fără încetare pentru a dobândi bogăţii ori pentru a atinge un rang mai înalt, fie pentru putere fie cu gândul că într-o zi va trăi fără să muncească, ori ca unul dintre fin săi să devină om bogat şi important, acela şi toţi cei care îl imită sunt împinşi de avariţie, senzualitate şi un orgoliu de condamnat (12).
Aceasta era atmosfera înainte de secolul lui Faust Nimeni nu accepta o tranzacţie care l-ar fi dus în mod automat În infern ori în purgatoriu, la fel cum astăzi nici un om raţional nu ar face o afacere care l-ar duce la închisoare. Oamenii de afaceri din Orbis Christianus aveau cu toţii un consilier ecleziastic, pe care îl consultau înaintea fiecărui lucru, aşa cum oamenii de afaceri din timpurile moderne au un consilier juridic pe care îl consultă pentru a evita închisoarea. Agentul lui Fugger primul mare capitalist al timpurilor moderne care purta o bonetă de pânză aurită vorbeşte în aceşti termeni despre un negociator într-o scrisoare pe careo scrie din Genova: „Conştiinţa sa era atât de delicată, că nu făcea nici una din operaţiunile de schimb, de comerţ despre care predicatorii şi teologii scriu şi au reţineri” (13). Jakob Fugger, la rândul său, intervine pe lângă papă
75
prin intermediul celebrului inamic al lui Luther Johann Eck ca să obţină licenţă şi absolvire de anumite operaţiuni, care în mod normal îl conduc direct În infern (14) pe cel care le face. Chiar proprietatea privată este considerată în acest univers creştin ca un rău necesar dar cu speranţa că va putea fi abolită într-o zi. Proprietatea privată este o instituţie necesară. Cel puţin În lumea căzută. Căci oamenii lucrează mai mult şi se ceartă mai puţin când bunurile sunt proprietate privata decât atunci când ele sunt în comun. Dar trebuie tolerată această stare de lucruri ca o concesie a slăbiciunii omeneşti şi să nu mai fie aplaudată ca una de dorit. Idealul dacă natura umană ar putea să se ridice până la el, este comunismul: Comunis enim” scrie Graţian În Decretum usus omnium quae sunt in hoc mundo, omnibus hominibus esse debuit (15).
în rezumat, în societatea medievală, „munca este onorabilă, comerţul este necesar, dar primejdios pentru suflet. Finanţele sunt dacă nu imorale mai mult sordide, răul cel mai infam” (16). La sfârşitul Evului Mediu oamenii au putut verifica că învăţământul Bisericii era fals. Ceea ce teologii afirmau de o mie de am ca pecunia pecuniam non parere potest, adică „moneda nu poate să facă pui” era o minciună. Oamenii au văzut cu ochii lor cum banii fac pui. Nu doar că banii pot, dar nici o fiinţă vie de pe pământ nu poate să se înmulţească mai mult.
Aceasta a fost descoperirea cea mai de senzaţie pe care omul a făcut-o în secolul lui Faust. Din cauza acestei descoperiri, Orbis Christianus şi organizarea sociala a Evului Mediu s-au prăbuşit. Din cauza acestei descoperiri
76
că moneda face pui şi încă mai mult decât animalele a fost creată lumea modernă. Lumea nu putea să aibă nici cea mai mică încredere în Biserică, care îi povestise basme vreme de o mie de ani. Aşa cum copiii nu mai pot să creadă că berzele îi aduc pe nou-născuţi după ce au descoperit că au venit pe lume pe alte căi.
Totuşi, descoperirea că moneda face pui era deja veche. Primii care deprinseseră secretul acestui adevăr au fost italienii. Cu mult înainte de secolul lui Faust, dar era o descoperire locală. Devenise de notorietate publică în secolul lui Faust. Toată lumea ştia că monedele fac pui, că nu sunt sterpe. Dimpotrivă, nimic în univers nu poate egala fertilitatea unei monede. Nici valea Nilului, nici pământul Canaanului nu pot produce mai multe bunuri decât o monedă de aur, o monedă de argint, de bronz, de aluminiu şi chiar de fier.
Descoperirea era senzaţională, dar nu era suficientă să facă să se prăbuşească societatea religioasă ca un castel de cărţi în octombrie 1517. Când Luther şi-a afişat tezele pe uşa unei biserici din Germania. Era o altă cauză. Evidenţa şi adevărul nu erau îndeajuns. În materie de credinţă, evidenţa unui fapt nu joacă nici un rol. Credinţa este cu atât mai mare, când ea există cu adevărat, cu cât aceea în care se crede este mai absurdă. Oamenii foarte fericiţi ar fi continuat să creadă că moneda nu face pui şi este neproductivă dacă un nou factor nu ar fi intervenit. Un fapt decisiv. Nu doar că Biserica a încetat să mai susţină vechea afirmaţie că moneda este stearpă -, în fond, valabilă, deoarece ea a fost reluată patru sute de ani mai târziu de către marxişti, şi ea s-a integrat curentului mercantilist declanşat de descoperirea
77
că metalul este fertil. Biserica n-a combătut doctrina imorală a fecundităţii metalelor, ci şi-a însuşit-o. În curând, după descoperirea înmulţirii banilor, Biserica a început să vândă loturi şi fotolii în Paradis. Vindea Paradisul ca pe o grădină. Era îndeajuns ca un om să aibă bani pentru a cumpăra indulgenţe: evita infernul şi purgatoriul. Era asigurat de proprietate şi de o şedere veşnică în Paradis. Orice păcat era iertat celui care plătea. Cel care avea bani putea să-şi aranjeze părinţii, vecinii ori cunoştinţele defuncte din infern în Paradis, aşa cum te-ai muta dintr-un cartier insalubru într-un cartier şic. Aşa cum spunea Luther:
„De îndată ce la trompetă sună banii (17), din purgatoriul arzând sufletul se ridică.”
Căci totul este de vânzare în cer şi pe pământ. E suficient să ai bani. Un an înainte de Luther, universitatea din Paris anunţă că cel care plăteşte „şase albi” salvează orice suflet din purgatoriu (18).
Oamenii din Evul Mediu considerau viaţa pământească o simplă trecere. Ei se considerau străini pe pământ şi aşteptau să plece la cer, adevărata lor patrie. Existenţa lor pământească era o lungă pregătire pentru moarte şi viaţa de dincolo. Faptul că moneda se multiplica şi că oamenii puteau să cumpere totul pe pământ cu aur nu ar fi clintit societatea medievală. Oamenii nu plăteau preţul lucrurilor pământeşti. Dar din clipa în care Biserica vindea Paradisul, eternitatea şi fericirea, cu fotoliul aproape de Dumnezeu şi în compania îngerilor, toată lumea s-a grăbit către agenţii care vindeau indulgenţe, adică spre biletele de şedere în Paradis. Că se putea cumpăra viaţa veşnică, aceasta a provocat metalomania
78
şi goana după aur în secolul lui Faust. Căci Biserica era categorică: cu bani, cumpărând indulgenţe, erai spălat de orice păcat. Impietatea mergea atât de departe, încât se afirma că, chiar dacă un om ar fi violat-o pe Sfânta Fecioară, putea să intre în Paradis, pentru că, prin mijlocirea plăţii, păcatul lui ar fi fost iertat. Astfel s-a declanşat metalomania şi s-a fondat capitalismul, care este o instituţie unde se aşază banii în condiţii propice, ca să facă pui. Totul în această lume a deturnat vechile preocupări şi se căuta aur, argint, cupru, orice metal din care se putea bate monedă.
Căci cu moneda se poate cumpăra nu doar toată fericirea pământească, ci şi Paradisul. Veşnicia, şederea veşnică aproape de Dumnezeu şi de îngeri. Oamenii au dorit dintotdeauna să vadă Sfânta Faţă a Domnului. Cu bani, asta devenea posibil, şi ei căutau bani. Iar tatăl viitorului doctor Luther, extrăgând cupru din minele din Mansfeld, devenea prosper. Agricultorii mureau însă de foame. Preţurile vor creşte de zece, de douăzeci de ori. Toată lumea căuta aur. Peste tot.
VIII
Educaţia medievală
Una dintre predicile doctorului Luther are ca titlu Predigt von der Bereitungzum Sterben, „Predică despre pregătirea pentru moarte” (1). O bună educaţie medievală nu pregăteşte omul să trăiască, ci să moară. Un om bine crescut e cel care deţine ars moriendi, arta de a muri. E logic. Viaţa pământească nu este decât o petrecere efemeră, iar viaţa veşnică e cea adevărată, începând îndată după moarte. Toţi cei mici, copiii, încep să înveţe cum se pregăteşte omul pentru moarte. Căci moartea este actul cel mai important al vieţii.
Tatăl lui Martin Luther nu era bigot. În toată familia doctorului Luther nu erau nici oameni ai Bisericii, nici monahi, nici clerici. Rar întâlneşti în Evul Mediu o familie în care să nu fi fost cineva în slujba Bisericii. Copernic, Rabelais, Calvin, toţi contemporanii lor aveau oameni ai Bisericii înrudiţi cu ei. În familia lui Luther nu există nici o singură sutană. Metallicus, minerul Hans Luther, nu era anticlerical; ar fi fost cu neputinţă, dar, comparat cu concetăţenii săi, el era mai degrabă călduţ în privinţa religiei. Într-o zi, Hans Luther se îmbolnăveşte. Îl cheamă pe preot pentru a se pregăti de moarte. La cea mai mică indispoziţie omul se pregătea de moarte. Preotul îl sfătuieşte pe miner să cedeze o mare parte din bunurile sale Bisericii. Hans-minerul refuză.
80
Răspunde că în cazul în care ar muri, copiii ar avea o mai mare şi urgentă nevoie de bani decât Biserica: Bedürfen Besser (2). Era mult prea mult curaj. Exista în calendar o Sfânta Varvara, pe care fiecare om o implora zilnic ca să nu moară fără a primi Sfintele Taine: Sakramentlosen Tode Beware, ea apăra împotriva unei morţi fără împărtăşanie (3). Din arhivele oraşului Mansfeld reiese clar că, deşi creştin căldicel, Hans Luther cheltuise o mare parte din avere în opere de binefacere, donaţii şi diverse fundaţii. Ca toţi contemporanii săi, el se pregătea de marele eveniment, adică sfârşitul, încetarea din viaţă. Wenn wir Fahren aus Diesem Elend, „când noi ieşim din această mizerie” (4). Dürer, Holbein, Grünewald sunt obsedaţi de moarte. În opera pictorilor secolului lui Faust moartea ocupă locul cel dintâi. Cartea cea mai citită în această epocă este Ars moriendi arta de a muri de Jean Gerson, rectorul universităţii din Paris, tradusă în germană de Geiler von Kaisenberg, predicator din Strasbourg, sub titlul: Wie Man Sich Halten Soll Bei, ein Sterbenden Mensch ori Cum trebuie să te porţi alături de un muribund.
Deşi nu era un fanatic în chestiunile eclesiastice, Hans Luther duce o viaţă creştină. De altfel, nici nu era o alta. În Evul Mediu nu existau atei. Thomas Morus, sfântul contemporan cu Luther, mort decapitat, a scris în Utopia (5) că în republica ideală nu afli decât o singură categorie de cetăţeni în afara legii şi privaţi de drepturile lor: ateii. Dar, dimpotrivă, Evul Mediu colcăie de erezii. Ele cresc, se înmulţesc, se răspândesc ca vegetaţia pădurilor tropicale. Erezia nu este nici o lipsă, nici un exces de credinţă. „Ereticii sunt mari spirite, căci sufletele
81
mediocre sunt indiferente la bine şi la rău. Dar marile spirite sunt, în acelaşi timp, spirite înflăcărate şi impetuoase, care se raportează la religie cu o ardoare nechibzuită” (6). Omul Evului Mediu nu are un suflet mediocru. Nicicând, cu nici o ocazie. Un suflet mediocru aflăm la omul modern.
Primul lucru pe care Martin Luther l-a învăţat în cadrul educaţiei medievale este, aşadar, modul de a se pregăti de moarte. Una dintre primele amintiri ale copilăriei doctorului Luther priveşte moartea contelui Gunther de Mansfeld, survenită în 1498. Minerul Hans Luther, la întoarcerea de la castel, povestise copiilor cum stăpânul lor murise, declarând că nimic nu este mai important în viaţa omului pe pământ decât clipa când o părăseşte. Minerul a fost impresionat. Văzuse în declaraţia seniorului muribund o nouă dovadă a adevărului creştin. Dacă un conte de Mansfeld, care are parte de toate plăcerile din lume, afirmă că cea mai importantă este plăcerea morţii, trebuie să fie adevărat. Şi oamenii se dedicau mai mult morţii. Semnele exterioare ale pietăţii, pelerinajele, sărbătorile, procesiunile, lucrările de binefacere erau cotidiene şi nenumărate. Orice artizan, conform statutelor breslelor cărora aparţinea, consacra acelaşi număr de ore Bisericii şi atelierului. Ceremoniile şi practica erau mecanice, bineînţeles, nu conduceau nici la cel mai mic efect. Sufletul omenesc se înălţa spre cele de sus cu adevărat. Omul se bucura să slujească lui Dumnezeu şi să sufere pentru cer. Patronul oraşului Mansfeld, Sfântul Gheorghe, era în mod automat şi cel al familiei Luther, pentru că locuia în oraş. Patroana minerilor era Sfânta Ana. Era venerată, se bucura de o aleasă evlavie.
82
Nu doar minerii, ci şi celelalte bresle o aveau la mare evlavie (7). După încheierea reformei, Luther va avea nostalgia sfinţilor veneraţi încă din tinereţe. El se declară împotriva cultului lor (8), dar chiar după ce devine conducătorul Bisericii protestante va continua, ca un bun fiu de miner ce era, să o venereze pe Sfânta Ana. Asemenea tuturor minerilor din Mansfeld. El va declara că sfânta este Abgott-ul, idolul său, sfânta şi superstiţia sa (9). Hans şi Margareta i-au transmis primului lor fiu, odată cu noţiunile despre viaţă care constituie baza educaţiei medievale, teama de Dumnezeu. Căci fără teamă nu există educaţie. Copiii sunt învăţaţi să se roage la Dumnezeu cu teamă, după cuvintele psalmistului: „Slujiţi Domnului cu teamă şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (10). Copilul a învăţat că îndată după moarte se va prezenta înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecătorului suprem şi implacabil. Aproape de tronul lui Dumnezeu se află o balanţă. Pe unul dintre talgere Dumnezeu pune faptele bune, împlinite de om în timpul existenţei sale pământeşti, şi pe celălalt aşază păcatele. Păcatele sunt mai grele. Oricât de sfântă ar putea fi viaţa omului pe pământ, păcatele vor fi întotdeauna mai grele decât faptele sale bune, pentru că omul poartă greutatea păcatelor moştenite, ereditare ca de pildă mărul luat de Eva în grădina Paradisului. Omul este în mod automat condamnat. El este, după dreptate şi conform a ceea ce arată balanţa, destinat să fie aruncat în cuptorul crematoriului infernului, unde va fi ars şi calcinat pe veşnicie. Mânia lui Dumnezeu este îndreptăţită. Pedeapsa focului veşnic este meritată de om. Şi totuşi acesta, cu toate că talgerul păcatelor sale e mai greu, păstrează o şansă de a fi salvat:
83
face apel la Sfânta Fecioară Maria maica Domnului. Ea intervine la Judecata de Apoi în favoarea oricărui om. Veghează pentru fiecare condamnat la focul veşnic. Dacă păcatele omului sunt nespus de numeroase şi de grele, pledoaria Sfintei Fecioare nu este îndeajuns. Atunci omul deznădăjduit apelează la ajutorul sfinţilor pe care i-a cinstit de-a lungul existenţei sale şi-i imploră să pledeze pentru cauza sa înaintea cumplitului Judecător, Dumnezeu. Luther spune: Undwo unser Liebe Frâu nicht Genug war, Nahmen wir zur Hulfe die Apostel und andere Heiligen, „şi acolo unde Maica Domnului preaiubită nu este îndeajuns, îi vom chema în ajutor pe apostoli şi pe ceilalţi sfinţi” (11).
Orizonturile oferite copiilor prin educaţia medievală sunt puţin spus foarte întunecate. Nici o bucurie în vreun lucru. Copilul învaţă că toate bucuriile oferite de existenţa pământească sunt înşelătoare şi efemere. În consecinţă, nu trebuie să se oprească asupra lor. Moartea trebuie să fie preocuparea de căpătâi. Îndată după moarte, omul este condus înaintea tronului lui Dumnezeu pentru a fi judecat. Dar judecata nu este decât o formalitate, omul nu poate să se sustragă infernului celui veşnic decât implorând îndurarea sfinţilor. Cum acestea sunt perspectivele de viitor, copilul este învăţat încă de la cea mai fragedă vârstă să stabilească relaţii cât mai cordiale cu sfinţii la care va face apel în Ziua Judecăţii. Existenţa omului va fi, aşadar, dacă are o bună educaţie medievală, o serie continuă de acte care îl vor pune în excelente relaţii cu sfinţii din calendar. Contele de Mansfeld a construit şi a întreţinut douăsprezece mănăstiri dedicate unor sfinţi diferiţi, pe care îi va chema în ajutor
84
în ziua cea înfricoşătoare. Fiecare casă are un sfânt protector, un Hausgott care este cinstit în mod special (12). Există sfinţi vestiţi ca buni avocaţi şi apărători şi mai mult decât alţii: „cei paisprezece sfinţi salvatori”, die Vierzehn Nothelfer (13). Aşteptând viaţa veşnică, omul este condamnat să ducă o viaţă pământească. Deloc plăcut. În această existenţă mizerabilă, omul cunoaşte durerea, boala şi felurite calamităţi. Învaţă, copil fiind, la ce sfânt trebuie să facă apel în fiecare necaz şi suferinţă. De exemplu, în caz de dureri de dinţi se adresează Sfântului Wolfgang, a cărui harismă este a tămădui durerile de dinţi. Are un paraclis la Wippra. Un copil trebuie să ştie asta. În viaţă va avea, fără nici o îndoială, parte de dureri de dinţi. Iar dacă părinţii nu-i spun ce trebuie să facă într-un astfel de caz, înseamnă că i-au dat o proastă educaţie. Toţi părinţii, fie mineri, fie prinţi, doresc să-şi crească copiii aşa cum se cuvine.
Luther este învăţat că dangătul cântat al clopotelor din Wimmelburg este făcător de minuni. Tămăduieşte toate bolile, atât pe cele sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Bolnavul care stă aproape de biserică şi se scaldă în muzica clopotelor este tămăduit. Dangătul clopotelor îi izgoneşte mai cu seamă pe demonii care intră în om şi care-i torturează trupul şi sufletul. Doctorul Luther afirmă că a asistat la o scenă de exorcism, în care demonii au fost izgoniţi din trupul posedaţilor mulţumită clopotelor (14). Luther era un mare muzician. Nici un meloman din lume nu va contesta că muzica vindecă durerea şi te face să o uiţi. Sunt primele elemente ale unei educaţii medievale. Luther le-a primit în familie. Ca orice alt copil. Sistemul unei bune educaţii medievale se
85
rezumă la patru cuvinte: Gebet, Arbeit, Zucht şi Gottesfurcht, adică rugăciunea, munca, disciplina şi teama de Dumnezeu.
Asta în teorie. Dar există şi practică. Practica ori modul de a-l face pe copil să înveţe aceste calităţi este unică: Die Rute, cuvânt care înseamnă „biciuşcă”. Hans şi Margareta, în calitate de oameni temători de Dumnezeu, şi-au crescut copilul cât mai bine cu putinţă. Au folosit la maximum Die Rute. Se conduceau după porunca lui Dumnezeu: „Cel care îşi cruţă biciul îl urăşte pe fiul său, iar cel care îl iubeşte caută să-l îndrepte” (15). Dacă dragostea pentru copil se măsoară în numărul loviturilor şi palmelor pe care le primeşte, se poate spune că n-a fost un copil mai adorat de părinţii săi ca Martin Luther. Hans şi Margareta l-au bătut pe fiul lor cu şi fără vreun motiv anume, ori de câte ori au avut ocazia. L-au bătut amândoi. Cât mai mult. Până la sânge. Pentru că după Vechiul Testament dragostea se măsoară în lovituri de vergea.
Câtă vreme părinţii au trăit, doctorul Luther nu a mărturisit niciodată că îl maltrataseră, din respect faţă de ei. Educaţia medievală îl învaţă pe copil să sufere fără să protesteze. În linişte. Stillschweigen. Aceasta este o cinste! (16). Nu doar copilul, dar şi muncitorul, servitorul, subalternul, toţi trebuiau să sufere în linişte, fără murmur şi fără să protesteze, toate loviturile, drepte ori nedrepte, chinurile şi tortura. Martin Luther a îndurat şi a tăcut. Bineînţeles, el i-a iubit şi i-a respectat pe părinţi, aşa cum o cere Evanghelia. Martin Luther a fost un copil modern. Dumnezeu nu-ţi porunceşte să-i iubeşti şi să-i respecţi pe părinţi după meritele lor, ci pentru faptul
86
că îţi sunt părinţi. Martin Luther a mărturisit întotdeauna recunoştinţa pe care le-o datora. Fără să ţină seama de faptul că îl maltrataseră. A căutat întotdeauna să-i scuze şi să-i îndreptăţească. „Prin tatăl meu, Dumnezeu mi-a dat totul”, afirmă Luther (17). Părinţii săi au fost brutali, violenţi, nedrepţi faţă de el. Dar Martin Luther e un copil din Evul Mediu. Iar pentru un copil din Evul Mediu, „faptele grosolane de ordin social (şi altele) sunt acceptate în toată asprimea lor. Şi cu foarte rare excepţii nu este vorba de schimbare” (18).
Copiii suportau, toţi ceilalţi făcând asemenea lor. Toţi oamenii îndurau nedreptăţile, brutalităţile, torturile şi întreaga violenţă a sistemului medieval. Priveau la modul ideal societatea. Omul ştia că ordinea socială era stabilită de Dumnezeu. Dacă această ordine este imperfectă, se datora păcatelor lui. A suporta lumea aşa cum este înseamnă a respecta voinţa lui Dumnezeu. Şi omul ţinea mai mult să facă pe plac lui Dumnezeu ca să fie recompensat după moarte. Îşi pierdea viaţa pământească, care nu era decât suferinţă, dar nu avea intenţia să-şi piardă viaţa veşnică.
După moartea părinţilor săi, doctorul Luther a povestit că aceştia îl maltrataseră doar în scop educativ. Doctorul Luther îi sfătuia pe oameni să nu-şi tortureze copiii aşa cum o făcuseră părinţii săi. Declară că mama sa îl bătuse odată până la sânge, că îl zvântase în bătaie. Iar toate acestea pentru o nucă (19). Povesteşte că tatăl său îl bătea într-atâta, că aproape nu putea să-l mai socotească drept tată; când îl vedea pe tatăl său fugea. Doctorul Luther spune că părinţii săi nu erau răi, nici bolnavi de cruzime. Le lipsea discernământul: nonpoterant discernere
87
ingenia (20) nu ştiau să folosească mărul şi biciul adică duritatea şi mângâierea, tandreţea şi severitatea, în toată copilăria sa, doctorul Luther nu a cunoscut decât biciul şi niciodată mărul pe care mama îl oferă copilului ei după ce l-a bătut.
Copilăria lui Martin Luther e pătată de sânge, de violenţă şi lacrimi. La fel ca secolul lui Faust. Căci tot acest secol are un iz de violenţă, de sânge şi lacrimi.
IX
Cel mai vestit cetăţean al Evului Mediu: diavolul
Sentimentul care domină întreaga copilărie a doctorului Luther e teama. Îi este teamă, întâi de toate, de mama sa. Apoi îi este teamă de tatăl său. Îi este teamă de Dumnezeu. Îi este teamă de infern, de păcat. Credinţa se confundă cu un fel de catalog de interdicţii şi penalităţi, pe măsura lipsurilor fiecăruia. Viaţa zilnică include întreaga şi adevărata îndrumare religioasă, se reduce la aplicarea cvasiautomată a unui tarif (1).
Desigur, religia a devenit un cumplit sistem penitenciar. Omul este informat că în Ziua Judecăţii pe talgerele balanţei faptele sale bune vor cântări mai puţin decât păcatele pe care le-a săvârşit. Şi aceasta în ciuda luării-aminte vădite. Singurul mijloc de mântuire este ajutorul dat de sfinţi. Singurul aparat de salvare, unicul Heilsapparat este Biserica. Astfel, omul se consacră pe de-a-ntregul Bisericii pentru a obţine mântuirea.
Omul medieval pe de altă parte ştie că în spatele lui se află în permanenţă diavolul. Diavolul îl întoarce pe om de la fapta cea bună şi îl îndeamnă la păcat. Teama omului faţă de diavol atinge nebunia. Teama de diavolul care este peste tot, sub milioane de chipuri, adăugată altor temeri, preface viaţa pământească într-un infern. Omul secolului lui Faust poate să afirme: Infernul
90
nu are limite şi nu este circumscris într-un singur şi unic loc. Căci unde ne aflăm noi este infernul, şi acolo unde este infernul trebuie să fim noi întotdeauna (2).
Satana, în secolul lui Faust, nu este doar un spirit al răului. El nu duce o existenţă cvasifantomatică precum în timpurile moderne. Satan, în secolul lui Faust, are un trup. Există în carne şi oase. Poate fi întâlnit pe stradă, la cabaret, peste tot. Ca orice alt cetăţean al secolului lui Faust, „Satan este un ucigaş de oameni!”, exclamă Luther (3). Satan „te loveşte cu pumnii” (4). Diavolul comite tot felul de fapte rele (5): fură ouăle găinilor şi bea laptele vacilor (6). Diavolul joacă feste minerilor din fundul galeriilor, arătându-le false filoane de aur pentru a-i rătăci (7). într-o noapte, diavolul intră în casa minerului Hans Luther, de pe Hauptstrasse din Mansfeld. Diavolul îi spune lui Hans că unul dintre prietenii săi este pe moarte. Tatăl lui Martin Luther se îmbracă şi pleacă. Dar constată, îndată, că nu era decât o farsă a diavolului pentru a-l face să se dea noaptea jos din pat, spre a-şi bate joc de el. Doctorul Luther povesteşte aventura cu toată seriozitatea pe care o cer faptele autentice la care a fost martor ocular (8). În comitatul Mansfeld există diavoli prizonieri închişi în lacul Pubelsberg. Cel care aruncă o piatră în lac îl întărâtă pe diavol, care declanşează furtuna (9). Diavolul a ucis un tânăr preot (10). Diavolul o tulbură pe mama lui Martin Luther printr-o vrăjitoare ani de-a rândul (11). Un frate tânăr al lui Martin a fost ucis de diavol (12): Fraier mihi occisus per veneficia ingenu cogebatur mori (13). Diavolul poate să ia milioane de forme. Să se prefacă chiar în înger (14). Nu există doar diavol, ci şi diavoliţe,
91
ca Frâu Hulda ori doamna Hulda. În Renaştere, Frâu Hulda devine Frâu Venus, luând un nume latin, ca toţi umaniştii din secolul lui Faust. Uneori, diavolii iau forma bărbaţilor tineri şi virili, violează femeile şi le lasă gravide. Alteori, iau forma femeilor frumoase şi voluptuoase şi-i seduc pe bărbaţi. Înţelepciunea populară învaţă cum poate omul să se păzească de legături amoroase cu diavolii şi cu diavoliţele. Dacă seducătorul este un bărbat, femeia trebuie ca mai întâi să-i privească cu luare-aminte picioarele desculţe: în loc de picior, diavolul are o copită-furculiţă. Diavoliţele poartă de obicei o coadă asemănătoare cozii de vulpe. Faptele rele ale diavolului sunt infinite. Luther vorbeşte despre aceasta de nenumărate ori. Diavolul este una dintre preocupările sale esenţiale (15).
Aşa cum fiecare casă avea sfântul său ocrotitor, Hausgott-ul său, avea, de asemenea, şi Hausteufel-ul său, diavolul ei casnic, care îi făcea rău. În vreme ce sfântul îi făcea bine (16). Uneori, omul deznădăjduieşte, asaltat şi înspăimântat fiind din toate părţile. Luther exclamă: „Sfântului Augustin şi Sfântului Ambrozie le-a fost teamă de sabie. Dar toate acestea nu sunt nimic pe lângă acest înger al satanei care te loveşte cu pumnii lui!” (17). Luther şi contemporanii săi îl numesc pe diavol: Herr Teufel, „domnul diavol”. Trăiesc cu el în aceeaşi societate; diavolul este cel mai vestit contemporan al lor. E un lucru firesc să-l numeşti „domn”. Toţi creştinii îl întâlnesc pe diavol în decursul vieţii. Că doctorul Faust i-a vândut sufletul nu reprezintă nimic surprinzător în epocă. Din moment ce poate să violeze femeile şi să le facă copii, poate să fure ouăle găinilor, să-i bată cu lovituri de
92
funie pe cetăţenii cinstiţi, să ucidă ca un bandit de drumul mare, nu este surprinzător să-l vezi făcând comerţ. Că a cumpărat sufletul doctorului Faust este un lucru banal. Din secolul al XIII-lea se juca o piesă în care un om îşi vinde sufletul satanei (18). Un cavaler nobil din acel timp îşi vinde soţia diavolului. Luther se scoală noaptea acoperit de sudoare pentru că diavolul îl tulbură în timpul somnului. În plină zi, îi aruncă diavolului o călimară în cap pentru că nu-l lasă în pace. Pata de cerneală făcută în ziua în care Luther a aruncat cu călimara în capul diavolului a fost privită vreme de veacuri de vizitatorii castelului Wartburg. Ne putem întreba: aceşti oameni erau nebuni de se băteau cu diavolul aşa cum se băteau cu un vecin, cu un om în carne şi oase? Nebunie? Acest cuvânt n-are sens. Modul lor de a gândi nu era al nostru. Atâta tot… Într-adevăr, nimeni nu avea atunci simţul lucrurilor imposibile. Ni se spune că un decapitat şi-a luat capul în mâini şi a început să meargă pe stradă. Ridicăm din umeri fără să ne mai întrebăm: o să fim ridicoli? Oamenii de atunci… nu spuneau „imposibil”, nu ştiau să se îndoiască de posibilitatea unui fapt. Nici o lege, nici o tiranie, nimic la modul absolut, nimic constrângător, nu le îngrădea puterea fără limite a firii creatoare şi producătoare. Critica nu va începe cu precizie decât în ziua în care această noţiune de „lege” va intra în vigoare peste tot, în ziua în care prin aceeaşi noţiunea de imposibil, atât de fecundă în ciuda aparenţelor sale negative, va căpăta un sens. În ziua în care, pentru toate spiritele, non posse îl va cuprinde pe non esse (19).
Pentru oamenii din secolul lui Faust, concetăţeanul cel mai vestit, cel mai de temut era Herr Teufel, domnul
93
diavol. Pentru omul modern, diavolul este o fiinţă supranaturală. Pentru cei care îi acceptă existenţa. Pentru omul Evului Mediu nu există frontieră între natural şi supranatural. Diavolul făcea parte din societatea umană, la fel îngerii, sfinţii. Oamenii secolului al XVI-lea nu distingeau noţiunea naturalului care s-ar opune supranaturalului. Or, mai degrabă, pentru ei comunicarea rămâne normală şi continuă între natural şi supranatural (20).
În trama vieţii, natura şi supranatura se întrepătrund perpetuu fără ca asta să mire pe cineva şi să-i creeze probleme. Ca în tablourile lui Hieronymus Bosch, Schongauer, Griinewald, unde animalele reale se află alături de animale fantastice… Pentru aceşti oameni, boala este un blestem. Ei cred că un cadavru sângerează dacă asasinul său se apropie de el. Cred în proba focului… „Ceea ce noi numim mister este în limbajul nostru neputinţa de a raporta un fapt la o lege. Pentru ei, nu există nici un mister. O voinţă a unei fiinţe bune ori rele, o voinţă binefăcătoare ori răufăcătoare, se explică cu ajutorul a ceea ce nu se explică deloc” (21).
Cel mai vestit cetăţean al Evului Mediu este, aşadar, Herr Teufel. El rămâne la originea faptei rele. Este instigatorul la păcat. Şi oamenii luptă cu toate puterile împotriva acestui inamic redutabil. Căci scopul vieţii pământeşti este pentru concetăţenii diavolului să dobândească Paradisul. Diavolul, la rândul său, n-are decât un scop: să-i întoarcă pe oameni de pe Via Domini, de pe calea ce duce la cer. Vrea să-i arunce pe oameni în infern. Lupta omului împotriva diavolului a căpătat în Evul Mediu proporţii fantastice. Războaiele homerice
94
sunt simple jocuri de copii prin comparaţie cu asalturile şi luptele duse de umanitate împotriva diavolului. E normal: în lupta omului împotriva demonului miza era alta şi cu atât mai importantă faţă de celelalte lupte. Nu mai e vorba de cucerirea ori de pierderea Eladei, a Troiei sau a unei alte cetăţi. E vorba de cucerirea ori de pierderea veşniciei. Miza este Paradisul sau infernul. De înfrângerea diavolului depinde cucerirea Paradisului şi a unei vieţi veşnice pline de fericire.
Astfel că existenţa unui creştin este o luptă neîntreruptă, îndârjită împotriva diavolului. Locul în care s-a născut Luther este din punct de vedere geografic foarte rău plasat pentru o luptă împotriva lui Satan. Fiecare cetăţean are domiciliul său. Diavolul, ca toate personajele celebre şi puternice, avea mai multe locuri pe pământ. Una dintre localităţile în care el şi subalternii săi adăstau în mod obişnuit se afla în Italia, în regiunea Nurcia. „Pe teritoriul statelor Bisericii, în înalţii Apenini, chiar în patria Sfântului Benedict, exista un adevărat cuib de vrăjitori şi de magicieni. Faptul era de notorietate publică” (22). În Germania, cartierul general al diavolului era în provincia natală a doctorului Luther. Cel care voia să se întâlnească cu Satana era sigur că-l află pe muntele Broken ori Blockberg. E un munte înalt de 1142 de metri, misterios. Cum se cuvine unei proprietăţi cumva private a lui Herr Teufel. Pe acest munte, diavolul convoacă, din când în când, fie în sesiuni extraordinare, fie regulate, pe toţi fermecătorii, magicienii, vrăjitorii ori alte persoane aflate în slujba lui. Aceste reuniuni sunt celebrele Hexensabbat („sabatul vrăjitoarelor”). Invitaţii diavolului ies noaptea din
95
case pe coş pentru a nu fi auziţi de cineva familie sau vecini fără să deschidă uşile ori pentru a merge pe străzi. Şemineul e de preferat. Invitaţii diavolului decolează de pe acoperişurile lor şi călătoresc până la Brocken călare pe o coadă de mătură. Aterizează în munţii Harz, la Brocken. Acolo, în afara sfatului propriu-zis, au loc orgii care durează până în zori. După aceea, fiecare invitat ori invitată se întoarce la casa sa cu acelaşi mijloc de transport, adică prin aer ori călărind pe o mătură. Aterizează pe acoperiş şi intră în camerele lor, pe coş, unde se duc la culcare. Soţii, soţiile şi părinţii nu ştiu nimic despre asta. Dimineaţa, fiecare invitat al diavolului se află în patul său, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Doar mai târziu are loc drama. Femeile care au participat la Hexensabbat au fost fecundate de demon; după nouă luni nasc copii al căror tată este diavolul. Dacă aceşti copii sunt băieţi, ei vor avea în loc de călcâi o copită precum caprele. Fetele concepute noaptea, pe Brocken, au fie o coadă de vulpe, fie o coadă de veveriţă. Oamenii vigilenţi sunt mereu în gardă faţă de ei. Caută ocazia să-i facă să se descalţe pe interlocutorii lor. Dacă e vorba de bărbaţi, să se asigure că nu au copite. Dacă e vorba de femei bănuite de a fi copii ai diavolului, oamenii cumsecade au datoria de a le determina să se dezbrace complet. Trebuie să le vadă goale pentru a verifica dacă nu cumva au coadă de vulpe.
Pe întreg parcursul Evului Mediu, oamenii au primit un ajutor imens din partea Bisericii şi autorităţilor ecleziastice în această luptă împotriva diavolului. Doar sărmanii creştini care se îndârjeau să-şi mântuiască sufletul şi să dobândească Paradisul ar fi putut fi învinşi, dar
96
în cadrul Bisericii bătălia era organizată. Vrăjitorii erau daţi autorităţii pentru a fi arşi. Numai în localitatea Come au fost arse într-un singur an 41 de femei care avuseseră relaţii amoroase cu diavolul, inamicul suprem al rasei umane (23).
Dificultatea venea din faptul că diavolul era mult prea puternic. Celebritatea şi autoritatea sa erau nespus de mari. Oamenii, la necaz, deşi ştiau că se pierd, făceau apel la el pentru a-i scoate din încurcătură. Şi se înţelege de la sine că, de îndată ce aceşti oameni erau prinşi, erau daţi flăcărilor.
Uneori, acest apel la ajutorul diavolului căpăta proporţii nebănuite. Cu zece ani înainte de naşterea lui Luther, carmelitele din Bologna au avut dificultăţi pe care n-ar fi putut să le depăşească prin propriile mijloace. Carmelitele din Bologna au făcut apel la diavol, pentru ca el să le scoată din acest necaz. Aşa cum s-ar face apel la un avocat despre care se ştie bine că este necinstit, dar abil şi extrem de talentat. Se pare că diavolul a dat satisfacţie carmelitelor. Ele vor continua să-l cheme în mod regulat, aşa cum este convocat un consilier. Făceau apel la el în Biserică. Papa, aflând că surorile carmelite bologneze îl angajaseră pe diavol ca avocat-consilier, s-a supărat şi a formulat o scrisoare, interzicând să fie solicitate sfaturile diavolului chiar şi cu titlu gratuit (24).
Doctorul Luther crede la fel ca toţi contemporanii săi în prezenţa efectivă, materială a diavolului pe pământ. Într-o zi, un pastor protestant înmormântează, cu întregul fast religios, o tânără din parohia sa care se sinucisese. Mai apoi, pastorul a fost cuprins de remuşcări pentru că sinucigaşii nu au dreptul la slujbe religioase.
97
I-a scris doctorului Luther şi i-a mărturisit greşeala. Doctorul Luther îi răspunde pastorului să aibă conştiinţa împăcată: „Acest pastor să nu fie tulburat că a înmormântat-o pe femeia care s-a sinucis. Dacă ea s-a sinucis. Cunosc multe exemple asemănătoare, dar judec de obicei că oamenii au fost ucişi pur şi simplu de diavol, aşa cum ar fi ucis un călător” (25). Satana nu este doar ucigaş de oameni, tâlhar, satir, seducător, el este, de asemenea, aducător al tuturor infirmităţilor corporale (26).
Doctorul Luther s-a supărat pentru că nu avea o credinţă destul de solidă după părerea sa. Du bist nicht Fromm. „Tu nu ai credinţă”, îi spune Luther lui Erasmus. Iar a nu avea credinţă era o mare insultă în acele timpuri. Mai târziu, doctorul Luther susţine că Erasmus era mai rău decât calamităţile un ateu (27). Că Erasmus murise fără preot şi fără Taine şi că se afla în infern (28). Şi totuşi Erasmus credea în diavol. Descrie detaliat cum diavolul incendiase un sat de la frontiera elveţiană. „Oraşul în care s-a petrecut fapta se numeşte Schiltach, în Germania. Se află la opt mile de Fribourg… Ceea ce este mai mult decât adevărat e că într-o clipită oraşul a fost pe de-a-ntregul devorat de foc. Incendiul a izbucnit în joia de dinaintea Paştilor anului 1533… Diavolul a început într-o zi să fluiere ca pentru a da un semnal într-un cabaret al oraşului. Proprietarul, crezând că e un hoţ, urcă imediat, dar nu află pe nimeni. Acelaşi fluierat se aude şi în camera de sus. Cabaretierul urcă încă o dată să-l afle pe hoţ. Nimeni. Şi iată că fluieratul răsună pe acoperişul casei. Un gând îi trece atunci prin cap cabaretierului: e o treabă demonică. Spune celor din jurul lui să nu se tulbure. Trimite după doi preoţi. Se face o exorcizare.
98
«da, răspunde duhul, sunt un demon.
ce faci aici?
vreau să ard oraşul.
Preoţii îl ameninţă.
dispreţuiesc ameninţările voastre, spune diavolul, pentru că unul dintre voi este libertin, şi celălalt, un hoţ.
După o vreme, demonul ridică în aer şi aşază pe fereastra casei o femeie cu care el avusese relaţii amoroase de paisprezece ani şi pe care n-o lăsa să se spovedească niciodată şi să primească Euharistia. I-a pus în mână un cazan de încălzit şi i-a poruncit să-l verse. Ea a făcut asta, şi într-o oră întreg oraşul era ars. Demonul a fost gelos să aibă un rival îndrăgit în fiul cabaretierului şi pentru a se răzbuna a vrut el să piardă oraşul şi pe femeie însăşi? Nu ştiu sigur, dar aceasta nu este de crezut” (29). Zvonul acestei poveşti care s-a petrecut atât de aproape de noi a căpătat atâta consistenţă, că nu poate să fi fost născocit.
Iată povestea lui Erasmus: A murit poate fără credinţă, fără preot şi fără sacramente (30). Şi poate s-a dus direct în infern (31). Dar avusese această credinţă pe care nimeni nu putea să o dezlege, credinţa în diavol, cel mai vestit cetăţean al secolului lui Faust. Biserica, care din toate timpurile l-a ajutat pe om în cumplita lui luptă împotriva diavolului, declanşează în pragul secolului lui Faust o adevărată cruciadă împotriva acestui inamic al speciei umane. Lupta contra diavolului a fost organizată şi declanşată cu toate mijloacele de care dispunea Biserica în această epocă, aşa cum s-au organizat cruciadele împotriva necredincioşilor şi albigenzilor. Diavolul era cel puţin la fel de puternic ca musulmanii şi catarii.
99
Cruciada lumii creştine pentru înfrângerea diavolului pe întreg teritoriul Occidentului a fost declanşată pe când Luther avea un an în 1484 printr-o bulă a papei Inocenţiu al VIII-lea. Bula se numeşte Summis desiderantes affectibus, şi întreaga lume creştină s-a mobilizat pentru a participa la cruciada împotriva diavolului şi a celor care erau acuzaţi că întreţin legături cu el: vrăjitorii, magicienii, ereticii, infirmii etc. (32).
înainte de orice altceva, s-au creat un stat major şi brigăzi speciale pentru a-l detecta pe diavol. În această brigadă se aflau doctori în demonologie. Căci lupta era organizată şi studiată în profunzime. Direcţia statului major al cruciadei lumii creştine împotriva diavolului a fost încredinţată inchizitorilor demonologi Heinrich Kramer şi Jakob Sprenger (33).
Aceşti doi mari savanţi, specialişti în materie, au scris un tratat în care sunt expuse teoria şi practica luptei împotriva diavolului. În luna în care Luther are patru ani în noiembrie 1487 -, războiul sfânt pentru exterminarea demonului de pe pământul Occidentului a fost declanşat de papa Inocenţiu al VIII-lea. Un alt important personaj susţine această luptă: Maximian I, conducătorul Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Maximian ordonă supuşilor săi să se înroleze în brigăzile antidemonice ale Inchiziţiei. Manualul luptătorului creştin împotriva diavolului şi a complicilor săi redactat de Sprenger şi Krammer apare în 1489, sub titlul Malleus Maleficarum ori Ciocanul vrăjitorilor. În loc de prefaţă, „ciocanul” publică bula papei Inocenţiu al VIII-lea, care începe cu cuvintele Summis desiderantes affectibus şi brevetul împăratului Maximian. „Cine
100
erau complicii diavolului pe pământ? Orice păcătos, orice om poate fi complice al diavolului. Diavolul este inspiratorul răului. Cel ce face rău ori care a încetat să-l facă poate fi considerat un complice al demonului şi trebuie să fie exterminat.” Era un obicei să se adune laolaltă toate ereziile sub influenţa diavolului. Din acest punct de vedere, vrăjitorii şi ereticii se confundau. Se acuzau unii pe alţii de negoţ cu spiritele infernului. Aceste imputaţii furnizau pretexte comode pentru a se debarasa de inamici…. În Malleus Maleficarum se demonstrează că vrăjitoria e mai primejdioasă decât ereziile, un păcat mai mare ca al lui Adam ori Lucifer însuşi, şi că merită pedepsele cele mai grave. Autorii enumeră faptele rele atribuite vrăjitorilor şi descriu procedura de urmat împotriva lor. Crima acestora după ei nu are doar un caracter ecleziastic, ci şi un caracter civil, din cauza pagubelor pe care pot să le cauzeze lucrurilor materiale; ei angajează judecători seculari ca să-i urmărească fără vreun avertisment. Malleus Maleficarum devine cartea cea mai răspândită (34). Ea îngloba toate superstiţiile relative la diavol. A declanşat multe patimi. Brigăzile antidemonice ale Inchiziţiei erau atât de bine specializate, încât descopereau diavolul ori legăturile cu el peste tot. Mulţimile erau aţâţate.
Fiecare nou-născut era studiat, observat cu minuţiozitate, pentru a se stabili dacă mama nu-l concepuse cu diavolul. Cele mai frumoase femei erau arse de vii pe rug, căci frumuseţea lor reprezenta un cadou al satanei. Diavolul era descris de papă, de Biserică şi de împărat ca o persoană reală, care face rău. Diavolul se vădea mai real decât musulmanii. În fiecare zi, în toate pieţele,
101
erau arse de vii femei care avuseseră legături cu demonul. Prin urmare, nimeni nu mai putea să pună la îndoială prezenţa acestui inamic. Tribunalele judecau necontenit şi interogau sute şi sute de martori care povesteau cum văzuseră cu ochii lor pe acuzat ori pe acuzată întâlnindu-se cu diavolul. Mii de persoane supuse probei apei ori focului vor povesti detaliat că îl întâlniseră pe diavol, că vorbiseră cu el, complotaseră, păcătuiseră cu el. Îl vor descrie pe demon cu minuţiozitate. Aceste procese publice se petreceau în toate oraşele Occidentului. După toate acestea, nimeni nu se mai putea îndoi de prezenţa reală în carne şi oase a diavolilor. Când îi aruncă o călimară în cap, Luther face un gest pe care sub o formă sau alta toţi contemporanii săi l-au făcut.
Când Luther deschide ochii asupra lumii şi începe să înţeleagă ce se petrece în jur, era în plin război, o cruciadă împotriva lui Satana. Primele lucruri din lume pe care le-a auzit au fost poveşti despre diavol. El ştie că diavolul l-a ucis pe fratele lui mai tânăr. Că diavolul îi tortura mama. Că diavolul îi juca feste tatălui său în mină şi acasă. Printre primele povestiri pe care Luther le-a auzit despre crimele diavolului se află moartea unui tânăr preot din Mansfeld.
Foarte mic fiind, Luther are, aşadar, o teamă cumplită de diavol, care este semnalat peste tot şi care îi conduce pe oameni în cazane pline cu smoală, în foc, în infern. Lui Luther îi e inoculată o teamă cumplită. Aceasta îl va tortura întreaga viaţă. În acelaşi timp cu teama de mama şi tatăl său, teama de diavol completează educaţia primară a copilului Martin Luther. O astfel de educaţie trebuie să fie continuă. La şcoală i se vor inocula alte temeri.
102
Din ce în ce mai cumplite. Căci omul trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu cu teamă şi cutremur.
Martin Luther are în curând şapte ani, e un copil sensibil. Va arăta mai târziu, în poeziile şi în cântările sale, că teama inoculată în numele bunei educaţii medievale era de-a dreptul infernală. Luther nu îndrăzneşte să se gândească la Dumnezeu. Doar numele lui Iisus îl face să pălească de groază. Mai târziu, Luther va scrie: „Uimirea ne cuprinde la gândul tuturor abuzurilor ce au fost comise în numele Tău, Doamne, Bunule Dumnezeu!” (35). Căci teroarea inoculată copiilor, miile şi miile de femei arse de vii, miile şi miile de femei torturate până la moarte sub acuzaţia că ar fi făcut dragoste cu diavolul şi ar fi avut copii cu acesta, toate aceste lucruri se împlineau în numele lui Iisus. Nu era cruzime nici o răutate bolnavă -, totul era săvârşit în numele credinţei. Pentru Herr Gott, pentru Domnul, Bunul Dumnezeu.
X
Bătaia cu vergile, cutremurul, teama şi lamentaţia: şcoala…
Educaţia în sânul familiei s-a încheiat. Martin Luther a învăţat să se teamă de mama şi de tatăl său, de diavol şi de Bunul Dumnezeu. Cunoaşte cele patru teme principale. A învăţat astfel că cinstea constă în a încasa loviturile, a lăsa să curgă sânge şi a suporta totul în linişte: Die Ehre Steht Dar in… Stillschweigen (1). Acum e timpul şcolii. Continuarea educaţiei familiale. Luther este trimis la şcoală la vârsta de şapte ani (2). Oamenii vin pe lume şi nu îşi trec în registre data naşterii. Din moment ce este ignorată data naşterii, în mod automat e ignorată, de asemenea, şi vremea la care copilul împlineşte şapte ani. Biografii sunt totuşi precişi. Martin s-a dus la şcoală la şapte ani. Nu este luată ca bază de calcul data de naştere. Biserica nu se ocupă de ani, ci de eternitate. Biserica se conduce după principiile lui Toma de Aquino care, la rândul său, se ghidează după principiile lui Aristotel şi după Biblie. Aristotel spune că atunci când copilul discerne binele de rău a atins vârsta raţiunii. Şi acelaşi Aristotel afirmă că această „vârstă a raţiunii” se manifestă la şapte ani. Luther a fost, aşadar, trimis la şcoală când a atins „anii raţiunii” (3). Astfel, conform lui Aristotel şi Sfântului Toma de Aquino, avea şapte ani pe când discernea binele de rău (4). E o manieră ca oricare
104
alta de a calcula vârsta fără a cunoaşte data naşterii. După alte izvoare, se ştie că nici un copil nu era trimis la şcoală înainte de „vârsta raţiuni”. Ca profesorii să nu se afle în postura de doici (5)… Un părinte iezuit (6) descrie şcoala la care mergea Luther astfel: „Prima şcoală a fost cea din Mansfeld, situată pe aceeaşi stradă cu casa părintească, dar puţin mai sus, la dreapta, retrasă ca într-un fel de piaţă. Ea există încă şi astăzi. Era una din acele şcoli elementare, numite «şcoli latine ori Trivium. Strada se numeşte Hauptstrasse. E strada principală. Ea traversează oraşul de la un capăt la altul. Pentru a merge de la casa minerului Hans Luther la şcoală, trebuia să urci. Când te întorceai, se cobora. În primele luni, Martin Luther a trebuit să fie condus la şcoală, cărat în braţe, mai ales iarna, căci zăpada era mai înaltă decât el. Cel care îl ducea în braţe se numea Nicklaus Semler (7).” Inamicii doctorului Luther au scris ulterior că trebuia să-l ducă pe braţe pentru a-l conduce la şcoală deoarece, deja de foarte mic, manifesta un caracter recalcitrant. Trebuia dus cu forţa. În realitate era un eine Pussile, ein Kind un mic copil, un foarte mic pui pentru a face singur acest drum până la şcoală (8).
Şcoala se afla în piaţă, în faţa bisericii Sfântul Gheorghe. O şcoală unde Luther va scrie că era eine Holle und Fegfeuer (9), un infern şi un purgatoriu. Aproape de fiecare dată când îşi amintea de şcoala sa latină din Mansfeld asta până la moarte -, Luther era cuprins de mânie. Pentru el nu era o şcoală ci, ein Unendliche Elend, o dezolare fără sfârşit (10). Profesorii erau Tyranen und Stockmeister, tirani şi maeştri ai bastonului (11). Şcoala latină din Trivium era anexa Bisericii; şcoala era în general
105
considerată ca un vestibul al teologiei şi al Bisericii. într-o şcoală elementară ca cea din Mansfeld nu se învăţa în Evul Mediu decât ceea ce era necesar pentru a-ţi mântui sufletul şi a dobândi Paradisul. În afară de mântuirea sufletului, nimic nu avea importanţă. Primul lucru pe care Luther l-a învăţat la şcoala din Mansfeld a fost să nu mai spună Herr Gott, „Domnul Bun Dumnezeu” în germană, ci Dominus, în latină. În Biserică se discută cu Dumnezeu în limba oficială, adică limba latină, limba Domnului.
A te dezobişnui de limba maternă şi a o înlocui cu latina este un lucru nespus de dificil, cu toate că persoanele cărora li se cerea aceasta erau copiii „de vârsta raţiunii”, adică tocmai care împliniseră şapte ani. Învăţătorul Stockmeister, stăpânul bastonului, i-a prevenit pe elevi încă de la intrarea în şcoală că nu trebuie să vorbească decât limba lui Dumnezeu, latina. Pentru fiecare cuvânt german pronunţat, elevul primea o pedeapsă, căci şcoala era un imens sistem penitenciar. Educaţia avea la bază un registru de greşeli cu pedepsele corespunzătoare. Pentru aplicarea acestui sistem penitenciar era nevoie de o poliţie eficace. Profesorul nu putea să urmărească fiecare elev şi să se asigure că nu pronunţa din întâmplare un cuvânt german, că spune Herr Gott zn loc de Dominus. Pentru aplicarea regimului era nevoie de a avea o poliţie bună. Pentru a avea o poliţie eficace exista un singur mijloc: spionajul. Şcoala era un adevărat sistem de spionaj. La începutul fiecărei săptămâni, profesorul aducea în mare secret unul, doi ori mai mulţi elevi care primeau numele de lupus, lup. Aceşti elevi aveau misiunea lor secretă. Nici unul dintre colegii lor nu trebuia
106
să ştie că erau lupi. Aveau o listă pe care notau numele fiecărui elev care pronunţase un cuvânt german ori care săvârşise o greşeală. Aceste liste ale lupilor ori Lupi Zettel erau numite şi Sunden-Register ori „registre cu păcate”. Erau prezentate întotdeauna în secret, la sfârşitul săptămânii, profesorului care împărţea pedepse pentru fiecare greşeală (12). JA Mit dem Lupus! (13) — „Ah, lupul ăsta!”, scrie Luther uimit, doar amintindu-şi aceste scene. Căci o dată pe săptămână avea loc ziua pedepselor. Fiecare elev căci nu exista nici măcar unul care să nu fi păcătuit era chemat aproape de catedră, şi „maestrul bastonului”, învăţătorul, îl bătea. Elevul era bătut pentru fiecare greşeală. Separat. Luther afirmă că în cursul unei singure dimineţi a fost bătut de cincisprezece ori (14). Învăţătorul era literalmente un maestru al bastonului. În timp ce ploua cu pedepse, toate micile victime plângeau de durere, în cor. Elevii jucau rolul de denunţători, de „lupi”, pe rând. Toţi trebuiau să spioneze şi să denunţe. Şi, la rândul lor, erau spionaţi de alţi „lupi”. Dacă nu denunţau, erau acuzaţi de jurământ fals înaintea lui Dumnezeu alt păcat grav. Astfel, toţi denunţau. Şi toţi erau bătuţi.
Die Elende Leutel, strigă Luther vorbind de învăţători mizerabili oameni -, sinistre personaje, ce ne-au transformat în adevărate animale pe noi, elevii, care nu mai ştiam, din cauza lor, să vorbim nici germana, nici latina şi, mai mult, ne pierdusem bunul simţ natural (15). Altfel, Luther spune că la şcoală, în acest infern şi purgatoriu, unde au fost maltrataţi cu casualibus şi temporalibus cu declinările şi conjugările -, n-au învăţat nimic valabil: Nichts den Eitel, Nichts Gelernt, în afară de
107
Staupern, Zittern, Angst und Gammer bătaia cu vergile, cutremurare, angoasă şi lamentaţie (16). Învăţătorii trebuiau, în principiu, să fie Magister, diplomaţi. În fapt, nu erau suficienţi pentru ca fiecare şcoală să fie condusă de un Magister. Învăţătorul era, aşadar, un Bechante, un Lokaten, un Geselle. Profesorii erau, în consecinţă, în cel mai bun caz, candidaţi bacalaureaţi, foşti studenţi ori, pur şi simplu, elevi mai mari. Despre dascălii săi de la Mansfeld, Luther relatează lucruri foarte dure. Spune că ei erau proşti: „şi aşa cum un porumbel nu poate să aducă pe lume un vultur, un profesor prost nu poate să facă un elev inteligent” (17).
în afară de lupi, erau şi alte sisteme de pedepse (18). Era sistemul Asinus.
Luther consideră că a maltrata un elev şi a-l priva de o educaţie normală este o crimă: „Nu este o crimă mai mică a neglija un copil decât violarea unei fecioare”, non minus est negligere scholarem quam corrumpere virginem (19).
Obişnuinţa bătăii copiilor, de a-i maltrata era generală. Erasmus scrie: La plug trebuie trimişi asemenea dascăli îngrozitori, cu vocile lor tunătoare, de boi şi asini, îndrăzneşti să-i înveţi pe alţii tu care n-ai învăţat nimic? îndrăzneşti, stupid călău, să sfâşii cu lovituri de bici pe cei tineri cu spiritul şi dintr-o bună familie, tu care eşti mai mult în stare să ucizi decât să instruieşti? (20).
Trivium în limba germană se spune Trivialschull. „Se numea Trivium pentru că aici se învăţau trei materii: gramatica, logica şi retorica.” Adevăratul nume ar fi trebuit să fie Divium, căci în realitate nu se învăţa decât gramatică şi limba latină. Existau, în germană, câteva
108
şcoli Trivium, dar erau foarte rare. Se cunoaşte un Trivium autentic la Nümberg (21).
Când Nikolas Semler îl lua pe Martin Luther în braţe şi îl ducea la şcoală, pentru că Luther era foarte mic, şi „un mic pui” trebuia să se grăbească: cursurile începeau la ora cinci dimineaţa cu recitarea Oratio Matutina şi Deus Creator spiritus. După rugăciune, începea martiriul, cu casualibus, temporalibus şi pedepsele. Elevii erau împărţiţi în trei categorii: prima era Pussile und Kind, a celor mai mici, unde intrase Luther. Erau nou-veniţii. Clasa lor era numită Fibulisten ori Tabuilisten. Pentru că erau la abecedar. Fíbula înseamnă „literă”. Erau numiţi, de asemenea, Tabulisten pentru că scriau pe o tablă tabula. A doua categorie cuprindea donatiştii, mai avansaţi decât fibuliştii şi tabuliştii. Ei terminaseră de învăţat abecedarul şi abordau acum primele noţiuni de gramatică. Manualul după care Luther învaţă gramatica se numea Donatus, după numele autorului său. E o gramatică veche de o mie de ani. Elevii Orbis Christianus o vor folosi timp de o mie de ani. Căci principiul unificării reducere ad unum era aplicat cu precădere în învăţământ. Luther, ca bun cetăţean al Evului Mediu, declară şi el că Donatus este cel mai bun gramatician din lume (22).
A treia clasă îi cuprindea pe elevii care, în afară de Donatus, învăţau puţină sintaxă. Erau numiţi alexandrişti, după numele autorului cărţii de sintaxă, Alexandru de Villedieu. Cărţile conţineau regulile de credinţă, poruncile, rugăciunile, sacramentele Botezului şi Mărturisirii şi Puterea cheilor. Clasa se încheia prin Vespertina ori imnul lui Iisus Răscumpărătorul. Ora la care se încheiau
109
cursurile era, bineînţeles, cea la care se spunea rugăciunea Vespertina.
Tiparul tocmai fusese inventat. Dar în epoca în care Luther era elev la şcoala Trivium, cărţile imprimate erau foarte rare. Principalul instrument de învăţare era memoria. Memoria ţinea loc de caiet de notiţe, de creion şi de carte tipărită. Cum totul se învăţa pe de rost cu voce tare şi în cor -, toate lecţiile erau în versuri. Gramatica era în versuri, cele zece porunci erau în versuri, rugăciunile erau în versuri şi tot calendarul creştin care era învăţat pe de rost era şi el în versuri. Se numea Cisio-Janus, după numele primei sărbători a anului circoncision, care este pe 1 ianuarie.
Vreme de şapte ani. Martin Luther învaţă la şcoala Trivium din Mansfeld limba, gramatica şi sintaxa latine. Cele trei materii nu formează decât o parte din activitatea şcolară. Obligaţiile practice ale creştinului ocupa o mare parte din program. Timp de şapte ani, Martin Luther a învăţat la Mansfeld cele zece porunci, credinţa copiilor, „Tatăl nostru”, gramatica lui Donatus, gramatica simplă şi cântări creştine. Toate acestea, Luther le-a învăţat Fein Fleissig und Schleuning-, bine, aplicat şi prompt (23).
Astfel, Luther a dezvoltat educaţia începută în familie. Îi era teamă de Dumnezeu. A învăţat atât de bine să-i fie teamă de Dumnezeu, că repetă aceasta adesea doar auzind numele lui Iisus devenea palid şi tremura de frică. Căci la şcoală, la fel ca în familie, i se spunea că Dumnezeu este un Judecător cumplit şi implacabil. Elevii şi învăţătorul purtau aproape constant haine de corişti, pentru că, în calitate de anexă a Bisericii, şcoala participa cu membrii clerului la toate ceremoniile
110
civile care erau în acelaşi timp religioase, precum instalarea primului consiliu comunal, vizita unei personalităţi ecleziastice ori a unui prinţ etc. Şcolarii nu erau singurii ce luau parte la procesiunile religioase, ci participau, de asemenea, toate breslele, bucătarii, croitorii, băcanii, căci toate activităţile aveau, mai ales, un caracter religios şi abia după aceea unul economic. Un brutar era, în primul rând, un creştin care îşi îndeplinea datoria faţă de Dumnezeu făcând pâine şi abia după aceea era un om care lucra ca să-şi câştige propria pâine. Toate activităţile erau marcate de un ideal religios. Şcolarii învăţau mai întâi pentru slava lui Dumnezeu, pe care se forţau să o înţeleagă cât mai bine. O dată pe an, elevii şi dascălul mergeau la pădure pentru a tăia ramuri de copac. Le aduceau la şcoală pentru a avea cu ce să fie bătuţi cei vinovaţi. Alegerea, transportul crengilor şi confecţionarea nuielelor erau, de asemenea, o sărbătoare. Căci păcatul trebuie să fie pedepsit. Luther a învăţat, de altfel, la şcoala din Mansfeld diverse fabule şi istorioare morale. Catholicon, Florista, Graecista, Labyrinthus şi, cum spunea, „alte nimicuri asemănătoare, introduse în programa şcolilor de diavol” (24). Luther afirmă că în douăzeci de ani un elev nu reuşea în cel mai fericit caz să înveţe să citească mesa (25). E nedrept. Sunt cuvintele unui om mânios. Proba că se învăţa bine în aceste şcoli este latina scrisă şi vorbită chiar de Luther. O latină perfectă. Nu este latina literară a lui Erasmus şi a umaniştilor. Latina lui Luther este un Munchlatein o latină a monahilor. Dar o latină bună, solidă.
XI
Şcolarii călători ai Evului Mediu
După şapte ani de studiu, Martin Luther părăseşte şcoala din Mansfeld. El are probabil paisprezece ani. Metallicus, minerul Hans Luther, hotărăşte că fiul său îşi va continua studiile în oraşul Magdeburg. Să mergi de la o şcoală la alta era un obicei curent în Evul Mediu. Toţi elevii, în acele timpuri, erau călători. În Germania erau numiţi Fahrenden Scholaren şi timpul studiilor era numit Schulfahrt, „călătorie de studii”. În şcoli se plătea în avans, căci dacă elevul ştie când îşi începe cursurile, nu ştie niciodată când le va termina. Timpul studiilor era transformat în timp de călătorie, nu doar din cauza setei de a hoinări, cât mai ales din cauza ciumei. Era un eveniment la fel de obişnuit ca anotimpurile. Uneori epidemia căpăta proporţii enorme, şi atunci mai mult de jumătate din populaţie murea. Alteori, ciuma putea fi îngrădită. Pentru a evita moartea neagră, de îndată ce se declara epidemie de ciumă, cea mai mare parte a locuitorilor, cei care nu erau obligaţi să rămână în oraş, plecau în mare grabă, fără să-şi ia rămas-bun. Se cunosc plecările lui Erasmus de Rotterdam, ale lui Christopher Marlowe, ale atâtor altora. Studenţii erau primii ce părăseau oraşul infestat de ciumă. Mergeau într-un alt oraş, la o altă şcoală. Erau gata să plece în orice clipă dacă ar fi izbucnit o nouă epidemie.
112
Hans Luther nu l-a trimis la şcoala din Magdeburg pentru a-l pune la adăpost de ciumă. Biografii sunt categorici: minerul Luther l-a trimis pe fiul său la Magdeburg pentru că şcoala din acest oraş era vestită pretutindenea ca fiind cea mai bună dintre şcolile latine (1).
Martin Luther părăseşte oraşul natal şi ia drumul Magdeburgului în 1496. E însoţit de Hans Reinicke, un alt fiu de miner din Mansfeld. Numele de Johannes Reinicke ne este cunoscut din arhivele oraşului Mansfeld, unde apare în mod regulat alături de tatăl lui Martin Luther în acte de donaţie pentru opere de caritate, ctitorii de altare şi asociaţii în vederea exploatării de noi terenuri, de creare de noi forje. Johannes a fost, la început, un simplu miner ca şi Hans Luther, apoi a devenit Bergvogt, administrator de mine, aşa cum Hans Luther a devenit Hüttenmeister — maistru-miner. Au fost prieteni şi colaboratori nedespărţiţi până la moarte. Acum, că ei aveau o situaţie materială foarte bună, amândoi şi-au trimis copiii să studieze la celebra şcoală din Magdeburg. Cei doi mineri erau convinşi ca toţi oamenii din Evul Mediu că nu se intră în cer prin ştiinţă şi prin filosofie: Nemo intrat În caelum nisi per philosophiam (2). Scopul principal al omului era dobândirea Paradisului, iar calea către cer, netrecând prin ştiinţă la prima vedere, părea inutil să o studiezi. Dar şcoala era un mijloc de a aborda teologia. Şcoala era o anexă a Bisericii şi Biserica era unicul Heilsapparat. Unicul instrument de mântuire. Frecventând o şcoală bună, elevul nu avea ca scop să acumuleze cunoştinţe, ci să-şi croiască un drum către cer.
Şcoala din Magdeburg era un Trivium, o şcoală latină, asemenea celei din Mansfeld. Totuşi, profesorii erau mai
113
buni. Materiile şi programa analitică erau aceleaşi. Hans Reinicke şi Martin Luther erau convinşi, la fel ca părinţii lor, că la Magdeburg vor învăţa mai bine gramatica latină. Şi gramatica latină îl ajută pe om să-şi mântuiască sufletul. Întâi de toate, pentru că e latină, adică limba oficială în care omul poate să se adreseze lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel care ştie gramatica perfect are mai multe şanse să-şi mântuiască sufletul şi să ajungă în Paradis, pentru că gramatica conţine o parte metrica care este indispensabilă pentru înţelegerea psalmilor (3).
Omul care cunoaşte gramatica înţelege mai bine mesa decât cel care o ignoră ori nu o cunoaşte decât la modul superficial. Sunt apoi şi alte discipline: „Dialectica învaţă regulile de conexiune a adevărurilor, care vor permite să se ştie ce poate fi dedus corect din adevărurile învăţate de Scriptură” (4). Elevul care încheie cu succes Trivium abordează Quadrivium, unde va învăţa patru noi materii care şi ele vor facilita mântuirea sufletului: aritmetica, astronomia, geometria şi muzica. „Aritmetica, mulţumită cunoştinţei numerelor, ne ajută să descoperim sensul ascuns al Scripturii, sens care rămâne închis celor ignoranţi” (5). Sfântul Augustin demonstrează explicit că astronomia este şi ea o ştiinţă importantă pentru mântuirea sufletului, pentru că îi ajută pe teologi în calculul timpului şi alcătuirea calendarului. „Geometria, a cărei importanţă a fost observată la construcţia tabernacolului şi a Templului, ne va ajuta să pătrundem sensul spiritual.” „Muzica, în sfârşit, ne ajută în celebrarea Liturghiei şi a serviciilor divine.”
Din fiecare ştiinţă ni se arată în şcolile medievale doar ceea ce este cu adevărat folositor; în speţă, ceea ce
114
este folositor teologiei şi mântuirii sufletului. A învăţa alte lucruri, străine teologiei, este o pierdere de timp. Adulţii nu au dreptul să piardă timpul cu inutilităţi, cum fac copiii când se joacă. Toate ştiinţele există în măsura în care ele pot să slujească teologiei — doar ca vasale şi servitoare ale acesteia.
Hans Reinicke şi Martin Luther, intrând într-o şcoală mai bună, se apropie de Paradis.
A învăţa înseamnă, întâi de toate, a crede: Nisi credideritis, non intelligetis – „cel ce nu ar crede nu va înţelege”. Fără credinţă, nu este nici o şansă de a învăţa aşa cum trebuie la şcoală, oricare ar fi eforturile făcute de cel studios. (6)
Părăsind Mansfeldul pentru Magdeburg, cei doi adolescenţi se înarmează aşadar cu credinţă, singurul mod de a deveni savanţi, adică de a câştiga Paradisul. La Magdeburg, mai întâi sunt primiţi şi protejaţi de un om din Mansfeld, o relaţie a părinţilor lor, care se numeşte Paul Moskauer (7). Are o situaţie nespus de bună, e un funcţionar al episcopului de Magdeburg. Episcopul era stăpânul oraşului. Era un funcţionar cu mult mai mic decât Paul Moshauer. În ciuda acestui fapt, e un personaj foarte important. Cel care reuşea să se apropie puţin contează în ce calitate de episcopul de Magdeburg ieşea din rândurile muritorilor obişnuiţi. Era o personalitate. Un privilegiat al sorţii.
E greu de ştiut exact ce bagaj de cunoştinţe poseda Martin Luther după şapte ani de şcoală când a sosit la Magdeburg. Dar aici el va învăţa aceleaşi lucruri: Donatus, Alexandru de Villedieu şi câteva istorioare morale. Esop, de pildă, despre care Luther scrie: „După Biblie,
115
Cato şi Esop sunt, după părerea mea, cele mai bune cărţi” (8). Esop este fabulist. Cato era un ecleziastic care pusese în versuri cele zece porunci şi cele şapte păcate capitale, plus alte câteva sentinţe. Distihurile lui Cato erau învăţate pe de rost de toţi elevii din Orbis Christianus. Aşa cum elevii din societatea modernă învaţă tabla înmulţirii. Lucrurile noi, atât de vaste, care erau studiate de omul Evului Mediu, nu se învăţau aici. „Există în tradiţie o creştere organică a cunoştinţelor, dar ea nu recurge niciodată la inovaţie ori adaos, ci doar prin dezvoltarea problemelor şi clarificări” (9).
În anul 1496, când Martin Luther şi colegul său Reinicke vor debarca la Magdeburg, oraşul era celebru. În secolul lui Faust, Magdeburgul era un oraş mai mare decât Parisul.
XII
împăratul n-are ce să mai mănânce: caută o slujbă mai bine remunerată
Martin Luther soseşte la Magdeburg în toamna anului 1496. Are paisprezece ani. E însoţit de Hans Reinicke. Magdeburgul se află la o sută şaizeci de kilometri sud-vest de Berlin. E un oraş nordic, construit în inima Saxoniei. A fost edificat în secolul al VI-lea pentru a servi drept loc fortificat. Oraşul este o fortăreaţă pe malurile Elbei. Cronicarii ne asigură că în secolul lui Faust, când Luther a sosit la Magdeburg, Elba era mai lată decât astăzi. Nu era strânsă în corsetul digurilor ca în timpurile moderne. De aceea părea probabil mai lată. Când cei doi fii de mineri din Mansfeld vor sosi la Magdeburg, acesta era un oraş mai mare decât Parisul sau Kölnul (1). Un oraş superb. Toate oraşele germane erau superbe în acest secol. Oraşele germane în pragul veacului al XVI-lea erau o splendoare. Şi într-atât îi uluiesc pe străinii care le văd atunci când vizitează Germania, de parcă strălucirea lor i-ar orbi. Douăzeci de capitale, posedând fiecare propriile ei instituţii, industriile, artele, costumele, spiritul propriu (2). În aceste cetăţi populate, zgomotoase, pline de glorie, cu o prosperitate nemaiauzită alimentându-se din toate izvoarele. O burghezie de o activitate şi de o robusteţe incomparabile cu cele din alte părţi…, colosale averi edificându-se în voie. Cu sutele,
118
oameni, mari negustori robuşti, plini de îndrăzneală şi încredere, care se bucură fără vreo remuşcare şi gustă bucuriile vieţii. La ei afli cele mai de seamă argintării semne vădite şi tangibile ale bogăţiei -, mese abundente şi grase, mobilier masiv de lemn sculptat, tapiţerii de Flandra, piei maro-auriu din Italia, pe un colţ de masă o vază de Murano; şi uneori, pe etajeră, alături de un glob, câteva cărţi… Aceşti oameni sunt regii unei lumi noi, care a răsturnat scara vechilor valori. Oraşele de unde provin, mândria Germaniei. Dar şi slăbiciunea ei (3).
Magdeburg, ca majoritatea oraşelor germane, era de o frumuseţe necunoscută până atunci. Cronicarul francez spune: „Germanii au un adevărat geniu în a-şi înmulţi bogăţiile. Prosperitatea oraşelor lor, măreţia edificiilor publice şi a caselor private, preţioasele comori care împodobesc interiorul locuinţelor lor, o arată şi ele. E o plăcere să locuieşti printre ei şi să iei parte la divertismentele burghezilor” (4).
Un italian scrie după ce a vizitat Germania în secolul lui Faust: „Nici o ţară din Europa nu are oraşe mai plăcute decât Germania. Sunt vesele, pline de prospeţime şi par că au fost ridicate ieri. Nicăieri la alte popoare nu afli atâta libertate ca în oraşele Germaniei… Locuitorii aşa-ziselor oraşe libere ale Italiei sunt adevăraţi sclavi în comparaţie cu burghezii germani. În Germania totul este vesel, totul este la-ndemână. Multe case ecleziastice şi burgheze sunt atât de frumoase, că nici un rege nu s-ar simţi neînlargul său aici” (5). Machiavelli vorbeşte cu acelaşi entuziasm de aceste oraşe, pe care le numeşte „nervii Germaniei” (6). Erasmus, vizitând casele canonicului Botzheim din Constance, scrie: „Casa
119
sa ar putea fi cea a muzelor. Peste tot se arată strălucitoare, elegantă, vie, ornată cu picturi elocvente şi odihnitoare pentru ochi” (7). Oraşul cel mai vesel din Europa în această epocă era Basel. Un oraş în care oamenii se amuzau ca în nici un alt loc. Casele din Basel aveau faţade de marmură colorată, grădini cu cascade de apă, iar acoperişurile, din ţigle multicolore.
Locuitorii oraşelor, burghezii adică locuitorii burgurilor erau noii regi ai universului. Deţineau toate bogăţiile pământului. Unul dintre regii societăţii noi, primul mare capitalist, apare în secolul lui Faust. Se numeşte Jakob Fugger cel Bogat. Bogăţia sa îi uimea pe muritorii de rând. Pentru a încălzi camera unde va dormi împăratul, poate să-şi permită să ardă chitanţele datoriilor subscrise şi biletele de bancă. Cronicarul scrie despre Fugger cel Bogat, primul capitalist al timpurilor moderne: „Numele lui Jakob Fugger şi al nepoţilor săi a devenit celebru în toate ţările, până la popoarele păgâne. Împăraţii, regii, prinţii şi seniorii i-au trimis reprezentanţe. Papa l-a salutat şi l-a primit ca pe fiu al său, cardinalii s-au ridicat în picioare în faţa lui. Toţi negustorii din lume au spus despre el că era un om luminat, iar păgânii l-au admirat. E ilustrarea întregii ţări germane” (8). Jakob Fugger era cel mai bogat dintre capitaliştii germani, dar nu era singurul. Existau câteva zeci bune de capitalişti, adică oameni care se ocupau să plaseze banii în condiţii propice să se înmulţească de la sine, să facă pui. Printre cele mai bogate şi mai vestite din Germania erau familiile Welser, Höchstetter, Herwart, Seiler, Neidhart, Männlich Adler, Rem, Haug, Herbrot, Tücher, Imhoff, Wolf Haller, von Hallesteirn şi altele.
120
Deţinătorii de aur erau stăpânii lumii noi. Societatea medievală, cu trei clase rigide luptătorii, preoţii şi muncitorii -, se prăbuşise. Ţăranii erau reduşi la ultima treaptă a sărăciei şi obligaţi să se revolte. Nobilii erau în şomaj. Asemenea ţăranilor, erau declasaţi, se integraseră proletariatului. Printre ţăranii revoltaţi se aflau întotdeauna nobili. Bellatores deveniseră şi ei proletari. Oratores clerul de jos se afla în aceeaşi mizerie şi revoltă, alături de ceilalţi proletari şi declasaţi. O singură clasă era puternică: cea care locuia în oraşe, în burguri: burghezia. Burghezii posedau aurul şi metalele pământului. Descoperiseră că aurul se înmulţea urmând legile speciale ale finanţelor şi economiei, şi nu după legile ecleziastice ori după regulile teologice. Capitaliştii vor rămâne multă vreme între capital şi Paradis. Vor fi numeroşi aceia care vor alege Paradisul. Biserica a lămurit această dilemă anunţând că cel care are bani poate să comită orice fel de păcat, căci păcatele omului pot fi răscumpărate cu aur. Chiar oamenii care se află deja în infern ori în purgatoriu pot fi duşi în Paradis dacă cineva ar fi destul de bogat pentru a plăti deplasarea. Încă din clipa în care negustorii, cămătarii, bogaţii într-un cuvânt, noua clasă vor avea certitudinea că păcatele se răscumpără cu aur, nu vor mai ţine cont de nici o lege morală şi religioasă. Ei, care mai demult îi consultau pe teologi înaintea oricărui lucru, pentru a nu risca să ajungă în infern erau liberi acum. Cei care deţineau aur nu mai ocoleau păcatul: mulţumită unui tarif fixat de Biserică, puteau să-şi răscumpere toate păcatele; economia, finanţele, comerţul, viaţa privată vor deveni independente de Biserică. Independente de religie. Absenţa
121
moralităţii, lipsa scrupulelor au depăşit toate stadiile cunoscute în istorie. Imoralitatea afacerilor care nu cunoşteau decât o lege, reuşita, şi care a fost principiul de bază al societăţii moderne devine generală. Lumea înspăimântată, care stătuse la umbra Bisericii vreme de o mie de ani de teamă de a nu merge în infern, ştia acum că Paradisul era o chestiune de bani, că se plătea. Teama de Dumnezeu, de păcat şi de infern a dispărut. Omul care avea bani se deda tuturor plăcerilor pământeşti. Cei care aveau bani aveau totul. Dar bani aveau doar locuitorii burgurilor, noua clasă, capitaliştii.
în acest timp, clasa burgheză se consolida în exercitarea dominaţiei mondiale, iar celelalte clase dispăreau, reduse la mizerie. Cronicarul citează cazul câtorva familii de nobili germani: „Hirschauer din Deresdorf e văduv, având în grijă copii mici şi, mai mult, cuprins de mulţime de boli. Nu are decât paisprezece florini redevenţa pe an. Jakob Tanner din Tann şi cei doi fraţi nu mai deţin decât locuinţa din Tann. Iar acest mic bun aparţine celor trei nepoţi. Erasmus Reigher Lankwart locuieşte într-o casă ţărănească, sărac, cu paisprezece florini redevenţă anuală. El, menajera sa şi alte trei persoane sunt obligate să caute şi alte mijloace de trai, în afara celor de subzistenţă. Wolfgang Aurer din Straubing are o mică proprietate, cultivă el însuşi ferma împreună cu soţia sa şi copiii. Ulrich Kaslangkrent n-are nici servitori, nici cai. Balthasar Kollenbeck de Thumthenning nu are mijloace să întreţină un servitor. Toate bunurile sunt ipotecate. Guy Rohrbeck din Rohrbach nu mai deţine decât a zecea parte din domeniul său, care înseamnă zece livre în pfeningi ca venit. Cu aceştia, sărmanul gentilom trebuie să trăiască el, soţia şi numeroşii lor copii…” (9).
122
Nu mai erau profesii rentabile în Orbis Christianus. Ordinea socială era complet răsturnată. Chiar şi cea mai înaltă profesie pe care putea să o exercite un om în Occident, cea unică, de împărat al Sfântului Imperiu Romano-German nu putea să-l hrănească pe cel care o deţinea. Împăratul Maximilian era obligat să cerşească bani pe lângă Fugger şi alţi capitalişti germani pentru a avea ce mânca. Cronicarii sunt precişi: „Penuria de bani de care suferea împăratul Maximilian la sfârşitul domniei sale era de nedescris. Jakob Fugger a trebuit să verse în 1518 suma de două mii de florini, apoi o mie de florini, în reprize repetate, fără de care împăratul nu mai avea ce să mănânce.” Predecesorul său stătea la fel de rău în privinţa finanţelor. Profesiunea de împărat nu mai era rentabilă. Împăraţi, regi şi nobili nu mai erau decât cei care aveau bani. Pentru a ilustra starea de mizerie şi de sărăcie a împăratului, cronicarul povesteşte: „în luna aprilie 1473, cu zece ani înaintea naşterii lui Luther, împăratul Frédéric a venit la Ausburg. El va rămâne aici până în iunie. În miercurea după Rusalii, francezii vor ocupa câteva oraşe şi vor asedia Neuss. Împăratul a fost chemat să preia comanda trupelor împotriva inamicului care pătrunsese în teritoriul imperial. Aceasta făcea parte din atribuţiile sale. Frédéric se pregătea, aşadar, să plece pe front. Cel care pleacă pe front visează la victorii şi la fapte nemuritoare! Chiar şi împăraţii.
îndată după transmiterea ordinului de plecare, reşedinţa lui Frédéric, şeful Sfântului Imperiu Romano-German, a fost înconjurată de brutari, măcelari, fierari, forjori, fermieri, grădinari, pescari, croitori şi o mulţime de alţi negustori, furnizori ai Curţii. Împăratul devenise prizonierul
123
furnizorilor săi, care îl vor sechestra şi îi vor interzice să meargă să lupte înainte de a le achita facturile, împăratul nu avea bani pentru a-i plăti pe bucătari, măcelari şi pe toţi ceilalţi. A încercat să le explice că inamicul invadase imperiul. În zadar! Cronicarul povesteşte că împăratul a vrut totuşi să pornească la drum, dar potcovarul a luat de hăţuri caii trăsurii imperiale şi l-a împiedicat pe împărat să plece timp de mai multe ceasuri.”
Suma totală datorată de Frederic furnizorilor săi se ridica la o mie şapte sute treizeci de florini. Oraşul Koln, ameninţat de Carol Temerarul şi de trupele franceze, care avea nevoie urgentă de prezenţa împăratului în fruntea operaţiunilor militare, a promis să plătească nota, împăratul şi-a dat bineînţeles cuvântul de onoare că datoriile hotelierului şi băcanului vor fi achitate. Dar, când era vorba de bani, nimeni nu lua în serios cuvântul de onoare al unui împărat ori al unui nobil. Singurul cuvânt valabil era cel al burghezilor oamenii burgurilor. Ei aveau bani; în ei se putea avea încredere. Împăratul a făcut, aşadar, apel la burghezii din Augsburg. După îndelungi ezitări, burghezii din Ausburg îi vor împrumuta împăratului suma de o mie cinci sute de florini… Cerând garanţii ferme. Creditorii, totuşi, nu-l vor lăsa să plece la război: era un rest de două sute cincizeci de florini, negarantaţi de burghezi, iar oraşul nu voia să-l crediteze pe împărat. Nici pentru două sute cincizeci de florini. Ca să poată pleca, împăratul a lăsat drept gaj măcelarilor, hotelierilor, fierarilor şi grădinarilor din Ausburg o parte din preţioasa lui veselă de aur (10).
E normal ca un împărat, când ajunge într-o asemenea situaţie, să caute o profesiune mai rentabilă. O profesiune
124
care poate cel puţin să-l hrănească. Cu ceea ce câştiga împăratul în acel secol nu putea nici măcar plăti ceea ce mânca. Maximilian a decis atunci să îmbrăţişeze o altă carieră. A decis să devină papă. „în 1511, împăratul a avut ideea aproape nebunească de a deveni papă. L-a însărcinat pe consilierul său, Paul de Lichtenstein, să-i corupă pe cardinali, să împrumute trei sute de mii de ducaţi de la Jakob Fugger, aducând ca garanţie cele patru mai de seamă cufere cu bijuteriile noastre şi hainele senioriale. Consimţea la o sută de mii de ducaţi în acest scop şi era de acord cu Jakob Fugger pentru toate: darul generos pe care noi îl vom cere statelor imperiului la viitoarea Dietă, ajutoarele şi impozitele viitoarelor pământuri ereditare ale Austriei, subsidia anuală a Spaniei.
în fine, dacă aceasta nu ne este îndeajuns, împăratul va angaja la rambursare o treime din toate veniturile cu care demnitatea pontificală îl va învrednici. Promitea, de altfel, să ia ca trezorier şi şambelan imperial un om de încredere desemnat de Jakob Fugger” (11).
Dacă se face cu atenţie bilanţul, împăratul vânduse astfel ori angajase întreg imperiul, inclusiv propria sa veselă, hainele şi reşedinţele imperiale care aparţineau acum lui Fugger şi altor burghezi capitalişti. Dar noua clasă burghezia nu cumpărase doar imperiul, regatele, ducatele, ea deţinea, de asemenea, noi continente. Cu trei ani înainte de sosirea lui Luther şi a colegului său la Magdeburg, Columb descoperise America. Antrepriza fusese finanţată în mare parte de bancherii germani. Minele de aur şi toate comorile continentului nou-descoperit erau ipotecate, la fel ca vesela şi hainele împăratului.
Burghezia capitalistă descoperise o nouă instituţie pentru a produce din bani alţi bani: aceasta era Bursa.
125
Bursa este o instalaţie, un aparat în care banii fac pui cât ai clipi. Un sistem cum niciodată un alchimist ori magician nu a reuşit să inventeze. Dacă pui o monedă aici, ea se transformă în zece, în o sută şi un milion de monede. Nu e vorba de loterie, e o maşină de multiplicat bani. Această instalaţie urma să schimbe faţa universului. Pe principiile Bursei e construită societatea modernă occidentală, care trebuia să dureze patru secole, după scufundarea societăţii Sfântului Toma de Aquino şi până la construcţia societăţii lui Karl Marx care amândouă neagă fecunditatea metalului. Numele de „bursă” vine de la piaţa din Bruges (12). Acolo, pentru prima oară, a funcţionat o astfel de seră ce făcea să fie reprodusă moneda. Instituţia numită Bursă este de fapt foarte simplă: „Sunt considerate Burse toate adunările periodice ori aproape cotidiene de negustori, reuniţi pentru a încheia afaceri, fără prezentări, livrări ori plăţi imediate de mărfuri.” La origine, s-a căutat să se adune cel mai mare număr cu putinţă de negustori, să se apropie astfel mai mult oferta şi cererea. La această nevoie vor răspunde întâi de toate Bursele, pieţele şi târgurile. Doar acestea de pe urmă vor avea o influenţă internaţională, dar ele aveau loc mult mai rar decât reuniunile bursiere. Pe de altă parte, la pieţe şi târguri era regula de a livra mărfurile pe loc şi de a le depozita, de a verifica calitatea şi cantitatea lor înainte de a ajunge la destinatar. Această practică nu era benefică unei acumulări. Aceste târguri, chiar rare, erau semn al unei dezvoltări foarte slabe.
Bursele vor constitui o nouă etapă a progresului economic. Ele cereau pentru a se dezvolta anumite condiţii: un trafic internaţional ce depăşea posibilităţile târgurilor, iar mărfurile, atât de clar definite, nu era necesar
126
să fie văzute înainte de a fi achiziţionate. În sfârşit, mai ales o atmosferă de mare libertate comercială. Acolo unde această libertate nu a fost decât o excepţie nu a putut exista o bursă zilnică, ci doar târguri. Pentru o tranzacţie prin scrisori de schimb cele două părţi trebuiau să cunoască bine moneda tranzacţiei şi creditul celuilalt. În schimb, toate necesităţile obişnuite ale negoţului dispăreau: schimbul nu cere nici transport, nici antepozitarea mărfurilor. Singura obligaţie consta, la început, în confirmare, prin prezentarea înaintea notarului a unui acord prealabil (13).
La Bursă, acest târg în care vânzătorii nu erau obligaţi să-şi prezinte marfa de vânzare, negustorii eliberaţi de teama infernului, de legile morale, umane, de milă, de umanitate, începeau să vândă şi să cumpere orice. La Bursă au fost vândute minele din Peru, fără ca ele să fi fost văzute nici de vânzător, nici de cumpărător. La Bursă au fost vândute şi cumpărate bogăţiile Mexicului, Cubei, cât şi sclavi încă necapturaţi din Africa. Căci totul putea fi vândut şi cumpărat: luna, soarele, Paradisul, sufletul omului, tiara Sfântului Părinte de la Roma, totul era de vânzare. Nu se supuneau decât noilor reuşite, legilor înmulţirii banilor.
Magdeburgul era la venirea lui Luther unul dintre oraşele cele mai înfloritoare datorită Bursei, portului şi bogăţiilor sale. Dar Martin Luther nu avea decât paisprezece ani. El nu vedea nimic din aceste lucruri extraordinare. Tot ceea ce ştie despre Magdeburg este că e vorba de un oraş în care a frecventat şcoala latină a Nullbruder, „fraţii vieţii de obşte” (14). Aceşti fraţi care se considerau ca inexistenţi zero, nuli în faţa lui Dumnezeu.
XIII
Luther la discipolii lui Gerhard cel Mare
Magdeburg der Vbrnelmsten Stadt der Welt, „Magdeburg, oraşul cel mai distins din lume” (1), scrie cronicarul din secolul lui Faust. Mai mare decât Parisul, Kolnul şi Gentul, oraşul cuprinde înjur de treizeci de mii de locuitori (2). Este alcătuit din patru cartiere, foarte diferite unul de celălalt, care par patru oraşe aşezate aproape unele de altele pe malurile Elbei. Primul cartier este bătrânul Magdeburg cu fortăreaţa sa. Este un port strict comercial. Portul de aici este cel mai bine echipat dintre toate porturile hanseatice. Industria cea mai renumită este ţesătoria. Aici, artizanatul înflorea de asemenea. Dar principala ocupaţie a cartierului este comerţul. Bătrânul Magdeburg nu doarme niciodată… Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, aici se vinde şi se cumpără tot ceea ce în Orient şi în Occident, în nord şi în sud, e de vânzare şi de cumpărat. Căci toate mărfurile care există trec prin portul Magdeburg. Este în permanenţă un Handel und Wandel, afaceri şi comerţ forfota perpetuă a centrelor comerciale.
Vechiul Magdeburg capătă proporţii din cauza prosperităţii lui. Ca toate oraşele comerciale, Magdeburgul nu mai rămâne între zidurile sale, care îl strângeau ca o centură neîncăpătoare. Elba a fost şi ea prinsă între diguri, şi silueta sa a fost ajustată. Totuşi, oraşul se sufoca.
128
A sărit pe deasupra bătrânelor ziduri de apărare, către câmpie şi a început să se întindă în toate direcţiile, peste tot pe unde putea. E singurul oraş care nu s-a întins spre apus, aşa cum este de obicei în natura oraşelor. Căci proprietăţile dinspre apus aparţineau bisericilor. Magdeburgul ca orice oraş împiedicat să crească către apus a căutat alte direcţii şi s-a întins către sud, către est şi către nord. Noile cartiere formează noul Magdeburg, noul târg, Neuermarkt, şi oraşul dinspre sud, Sildenburg.
Martin Luther, care a sosit în toamna anului 1496, nu a spus nimic despre vechiul Magdeburg, cu viaţa de oraş portuar şi de mare oraş comercial, care nu doarme niciodată şi ceasuri întregi cântăreşte întruna mărfuri pentru a le încărca pe nave ori pentru a le descărca, pentru a le vinde ori pentru a le cumpăra. Luther are paisprezece ani. E normal ca el să nu arunce o privire asupra locului unde se face comerţ, unde se negociază, se vinde, se cumpără. Martin Luther se instalează încă de la început în Neuermarkt, în Târgul Nou. E un cartier situat în incinta vechilor ziduri, dar complet separat de vulgaritatea şi vuietul activităţii comerciale. Magdeburg-Neuermarkt este cartierul rezidenţial al oraşului. În centru se află o piaţă, iar în piaţă, Domul, catedrala. Domul are patruzeci de altare (3). Tot la fel de important ca Domul este Mosshaus, palatul arhiepiscopului de Magdeburg (4). La puţină distanţă de Dom şi de palatul arhiepiscopal, se află Mbllenvogte, palatul administrativ al arhiepiscopiei (5).
De la palatul arhiepiscopiei până la Elba se întinde parcul personal al arhiepiscopiei de Magdeburg. Acolo sunt plante exotice, aduse pe nave din ţări îndepărtate. Dar marea atracţie este parcul zoologic al monseniorului
129
arhiepiscop. Cuprinde un număr considerabil de animale, ce nu fuseseră văzute niciodată până atunci şi care sunt expuse pentru amuzamentul prelatului şi pentru a satisface curiozitatea trecătorilor. Grădina zoologică a arhiepiscopului se numeşte Lustgarten, grădină de distracţie, şi, de asemenea, Wildgarten, grădina animalelor sălbatice.
Aleea care merge de la palatul arhiepiscopiei până pe malurile Elbei trece printr-o poartă numită Poarta Roşie. Nu departe de această Poartă Roşie se află cartierul numit Hieronimenthal, Valea ieronimiţilor ori Trilimănnchen. Acolo se stabiliseră celebrii „fraţi ai vieţii de obşte”. Discipolii lui Gerard Groote, Gerhard cel Mare. Poartă nume diverse. Uneori, sunt numiţi Troilmunchen, alteori „ieronimieni”, iar în alte rânduri li se spune Nullbruder, ori Nollbruder, ori Breiessenden Kugelherren oameni care mănâncă supa în comun -, ori Frater-Herren, ori pur şi simplu Noii, ori Loll…
Autorităţile ecleziastice fac tot felul de şicane şi mizerii „fraţilor vieţii de obşte” pentru a-i împiedica să se stabilească în oraş. Erau acolo deja mult prea multe ordine monastice şi ecleziastice. Biserica, ordinele şi fundaţiile religioase aveau aproape aceleaşi drepturi ca ambasadele şi legaţiile. În speţă, doar drepturi şi nici o datorie. Erau scutite de impozite, de taxe, de corvezi şi de tot ceea ce constituie parte a neajunsurilor, care incumbă unui cetăţean de la oraş. În primul rând, ordinele monastice nu plăteau nici o taxă vamală. Puteau să vândă şi să cumpere. Deţineau atelierele şi magazinele lor. Când un oraş are mai multe ordine religioase, nu are nici un profit după ele, nimic în afară de neplăceri. Magdeburg
130
n-a putut să se extindă în mod natural către apus atunci când n-a mai putut rămâne între zidurile sale. Un oraş se întinde mereu nu se ştie de ce către apus, aşa cum un copac creşte mereu către cer. Dar la apus nu erau decât proprietăţi ecleziastice. Şi oraşul trebuia să se întindă către alte puncte cardinale. Biserica nu accepta să lase urbanismul să se dezvolte în detrimentul proprietăţilor ecleziastice. Rechiziţia, exproprierea erau valabile pentru alţi cetăţeni, dar nu pentru fundaţiile ecleziastice. Prin urmare, sosirea unui nou ordin, cel al „fraţilor vieţii de obşte”, n-a fost văzută cu ochi buni de oraş. Cu atât mai mult, Magdeburgul nu ducea lipsă de comunităţi religioase, de fundaţii, de ordine şi biserici. În afară de monumentalul Dom cu patruzeci de altare, mai erau trei biserici principale: a Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Nicolae şi a Sfântului Gangolf. Urmau apoi nenumărate biserici, capele şi fundaţii. Patronul Magdeburgului era Sfântul Mauriciu. El era, de asemenea, patronul Domului. Sfântul Mauriciu ofiţer roman martirizat pentru credinţa sa în Hristos fusese masacrat în Elveţia cu soldaţii lui, la ordinul împăratului roman, pentru că nu a vrut să participe la o ceremonie păgână. Trupul tăiat în bucăţi al sfântului ofiţer roman Mauriciu a fost adus la Magdeburg şi se află în Domul de aici, într-o raclă de argint masiv. Domul nu este singurul care deţine moaştele unui sfânt. Fiecare biserică importantă are relicve. Pentru un simplu creştin, e imposibil să se roage şi să venereze toate moaştele care se află la Magdeburg. Astfel, autorităţile au stabilit un catalog al relicvelor sfinte din oraş şi locurile unde pot fi venerate. Fără catalog, e cu neputinţă să nu omiţi unele
131
dintre ele. Ghidul relicvelor din Magdeburg pentru folosul bunului creştin şi pelerinului se numeşte Libellus de Sanctis Reliquiis (6). Există, de asemenea, diverse ghiduri de ritualuri, procesiuni şi festivităţi (7).
Dorinţa de a avea relicve, sfinte moaşte, care erau semnul exterior al credinţei şi al evlaviei pentru individ, ca şi pentru colectivitate – „punea uneori în primejdie viaţa sfinţilor”. Către anul 1000, muntenii din Ombria au vrut să-l ucidă pe sfântul eremit Romuald pentru a nu pierde osemintele sale. Animaţi de acelaşi zel, monahii din Fossanuova, unde murise Sfântul Toma de Aquino, „vor decapita, vor fierbe şi vor prepara trupul maestrului şi-l vor pune literalmente la conservat” (8).
Magdeburg, oraşul cel mai distins din lume, putea să se mândrească cu abundenţa relicvelor sale: fără catalog era cu neputinţă să le vizitezi pe toate. Cartierul din Magdeburg -Neumarkt-, unde s-a stabilit elevul Martin Luther, este traversat de o stradă cu aspect rustic, ca toate străzile din cartierele rezidenţiale. Cea mai mare atracţie din acest loc nu era nici Domul cu cele patruzeci de altare, nici mulţimea de relicve sfinte, ci parcul de animale bizare al episcopului Albert. Toată lumea voia să le vadă. Nu se mai sătura să contemple aceste animale exotice, care nu fuseseră niciodată văzute în Europa. Oamenii erau într-atâta de interesaţi de animalele episcopului, încât uitau esenţialul: mântuirea sufletului. A pierde Paradisul şi viaţa veşnică din cauza unei girafe ori a unui cercopitec era de neconceput. Din această cauză, stricta regulă monastică interzicea monahilor să facă ceea ce făcuse episcopul din Magdeburg, adică să crească animale bizare. „Este permis monahilor să deţină animale
132
spune regula monahală în afara celor care provoacă curiozitatea, fiind mai degrabă ceva de fală decât de folos, precum cerbii, cocorii şi alte vieţuitoare de acest fel” (9). Animalele episcopului de Magdeburg nu aveau alt scop decât să atragă atenţia. Lângă grădina zoologică a episcopului se afla reşedinţa „fraţilor vieţii de obşte”, în scrierile sale, Luther nu vorbeşte de ei, ci de Magdeburg, o singură dată: „Am fost la Nullbrüder la Magdeburg” (10). Faptul că fraţii au putut să se instaleze la Magdeburg era o reuşită. Arhivele menţionează toate procesele şi toate şicanele la care au fost supuşi înainte de a intra în oraş şi de a avea o casă aici. Cu toate că Luther nu a rămas la ei decât un an, Nullbrüder a avut o mare influenţă asupra destinului său.
„Fraţii vieţii de obşte” sunt o organizaţie fondată de Gerhard cel Mare, Gerhard Magnus ori Groote, care a murit în 1384, la aproape o sută de ani, chiar în ziua de dinainte de naşterea lui Luther. Gerhard cel Mare este unul dintre demolatorii societăţii medievale şi se află printre precursorii societăţii moderne. Printre elevii „fraţilor vieţii de obşte” se află Erasmus, Thomas de Kempis, Copernic, Luther.
Născut la Deventer în 1340, Gerhard a murit la vârsta de patruzeci şi patru de ani. Este fiul consulului acestui oraş. După ce a studiat la Paris şi la Köln, obţine atestatele canonice la Aix-la-Chapelle şi la Utrecht. Preocuparea acestui tânăr frumos, inteligent şi pasionat este de a se bucura de viaţă. Deodată e cuprins de remuşcări. Renunţă la bunurile moştenite. Revine, asemenea tuturor contemporanilor săi, la cele patru preocupări esenţiale, la cele patru scopuri de pe urmă: moartea, Judecata, infernul, Paradisul.
133
Gerhard intră într-o mănăstire pentru a-şi mântui sufletul. Viaţa monahală nu îi este îndeajuns, caută o altă vie a Domnului, o altă cale care duce la cer. Nu vrea să se salveze singur. Vrea să-i salveze şi pe semenii săi. Devine predicator al pocăinţei (11). Predicatorii itineranţi erau oamenii cei mai ascultaţi în acest secol. Când un astfel de om sosea într-un oraş pentru a vorbi despre infern, Judecata de Apoi, purgatoriu şi păcatele omeneşti, toţi cetăţenii, de orice vârstă sau sex, îşi lăsau treburile şi se grăbeau să-l asculte. Veneau mulţimi de oameni, îmbrâncindu-se. Cronicarul spune: „Mai rare decât procesiunile şi execuţiile judiciare, cuvintele predicatorilor itineranţi veneau uneori să zguduie poporul mulţumită elocvenţei lor… Predicatorul popular, fratele Richard, care a asistat-o pe Ioana dArc ca spiritual, a predicat la Paris, în 1429, timp de zece zile consecutiv. Începea dimineaţa la orele cinci şi termina între orele zece şi unsprezece, predicând mai ales în cimitirul Inocenţilor, pe zidurile căruia era pictura celebrului dans macabru, şi cu spatele întors către groapa comună, unde craniile erau îngrămădite la vedere. La sfârşitul celei de-a şasea zile, când a anunţat că va fi ultima, pentru că nu avea licenţă să predice mai mult, oamenii, cu mic, cu mare, plângeau atât de umilincios, încât ai fi zis că tocmai îi îngropaseră pe cei mai buni prieteni ai lor şi chiar pe el. Aşteptând să predice duminica următoare la Saint Denis, o mulţime de şase mii de persoane a petrecut noaptea afară” (12). Când faimosul dominican Vincent Ferrier a sosit pentru a predica la Paris, poporul, magistraţii, clerul, episcopii şi prelaţii vor părăsi oraşul şi vor merge în întâmpinarea sa cântând imnuri (13). Oamenii nu se săturau să asculte
134
predici. Unii se flagelau. Alţii îşi ardeau podoabele, iar alţii se converteau.
Geert Groote devenise, aşadar, un predicator itinerant. Peste tot pe unde trecea vorbea mult, mişcându-i pe oameni. Biserica a interzis turneele sale. S-a supus şi a hotărât să înveţe masele. Mai cu seamă pe tineri. A adunat la Deventer un grup de tineri care se pregăteau să devină monahi şi le-a dat să copieze manuscrise. Astfel, au luat naştere celebrele ateliere de copişti ale „fraţilor vieţii de obşte”. Unul dintre tineri, îndrumat de Geert Groote, este Florens Radewijns, care i-a devenit colaborator direct şi apoi succesor al său. Ei vor fonda o asociaţie numită „Fraţii vieţii de obşte” şi vor pune în comun tot ceea ce deţineau. Vor face jurământ să trăiască din munca braţelor lor şi în virtute. Munca manuală, îndeplinită de fraţi, era copierea manuscriselor. Scopul: prin exemplul vieţii lor virtuoase să-i atragă pe oameni pe calea Evangheliei. În curând, vor începe şicanele şi persecuţiile. Pentru a avea un statut legal şi pentru a fi la adăpost de lovituri, „fraţii vieţii de obşte” se vor afilia ordinelor augustinilor. După moartea lui Gerhard cel Mare, prietenul său Radewijns a fondat mănăstirea din Windesheim din apropiere de Zwolle.
în casa din Deventer, deşi fraţii duc o viaţă monahală exemplară, nu fac legăminte… precum monahii. Fundaţiile şi casele asociaţiei se înmulţesc. În momentul naşterii lui Luther, adică cu o sută de ani după moartea lui Gerhard, „fraţii vieţii de obşte” au sute de case şi fundaţii, mai cu seamă pe valea Rinului, în Belgia şi în Olanda. Principala lor îndeletnicire: caligrafia. Dar încă din 1476, instalează, de asemenea, imprimerii. Prima
135
imprimerie a fraţilor este instalată la Bruxelles, puţin după invenţia lui Gutenberg, iar a doua, la fel de importantă, la Gouda, oraşul lui Erasmus (14). Aproape de aceste imprimerii, ei au, de asemenea, şcoli. Principiile acestor instructori benevoli fuseseră stabilite de Gerhard cel Mare: să nu cauţi niciodată nici un beneficiu, să nu te dedai niciodată la studii sterpe. Să te ocupi în special de Biblie şi de Părinţii Bisericii şi să-ţi îndrepţi întreaga atenţie către educaţie şi către instrucţia creştină a poporului. Ţineau reuniuni unde explicau Scriptura în limba flamandă. Unul din primii fraţi, Gerard Zerbolt, a scris o carte intitulată De libris teutonicalibus, în care afirmă că a deţine şi a citi cărţi religioase în limba maternă nu este un păcat. „Biserica tolerează ca laicii să se distreze cu romane frivole, de ce le-ar refuza dreptul să citească scrieri care pot să-i îmbunătăţească şi să-i consoleze?” (15). Biserica nu acceptă inovaţiile aduse de discipolii lui Gerhard cel Mare. În 1398, „fraţii vieţii de obşte” sunt acuzaţi înaintea universităţii din Koln că duc o viaţă monahală fără a fi monahi. Acuzaţia este de o gravitate extremă, şi fraţii riscă rugul, riscă să fie arşi de vii, precum ereticii, cu toate că la prima vedere acuzaţia pare fantezistă. Dominicanul Mathieu Grabow, care prezintă acuzaţia, îi califică pe „fraţii vieţii de obşte” a fi „vinovaţi de erezie flagrantă, pentru că duc o viaţă de virtute monastică: el îi acuză de erezie pentru că au renunţat la posesia de bunuri vremelnice extra religionem, adică în afara unui ordin monastic, de a se priva de ceea ce este necesar vieţii şi, în consecinţă, de a săvârşi omucidere. Renunţarea nu este permisă şi posibilă decât în ordine. Deţinerea, dimpotrivă, este inerentă
136
stării seculare. Cei care pretind că trăiesc în comunitate extra religionem sunt vinovaţi de un păcat de moarte. Sunt eretici” (16).
„Fraţii vieţii de obşte” nu au fost arşi; ei vor afla câţiva buni avocaţi care le vor apăra cauza. Printre apărători erau doi mari teologi francezi, Pierre dAilly şi Jehan Gerson. Mulţumită lor, discipolilor lui Gerhard cel Mare le-a fost salvată viaţa, ei continuând să copieze şi să tipărească cărţi; şi mai ales nu vor uita să înveţe. Astfel, Luther, Erasmus, Copernic vor putea deveni elevii lor.
„Fraţii vieţii de obşte” respectau toate regulile Bisericii oficiale, dar ei introduseseră ceva nou: pietatea ori devotio moderna. Învăţau că religia nu este doar o chestiune de fapte bune mecanice. Fraţii cereau credinţă, şi nu o tehnică a credinţei, fraţii cereau creştinului să se ocupe de sensul, şi nu de litera textului: „Ei citesc Scriptura, dar nu o înţeleg, păzesc pergamentele, şi pe Hristos, Care este scris pe aceste pergamente, L-au pierdut” (17). Fraţii aveau aceeaşi doctrină ca a Bisericii. Aşa spune Sfântul Ieronim: „Nimeni nu se va îndoi că moştenirea neamurilor şi poporului evreilor este aceeaşi… Evreii au litera şi legea, iar noi avem spiritul. Ei deţin hârtia (membrana) şi noi pe Cel Care este pe hârtie” (18).
Prin urmare, Biserica oficială şi „fraţii vieţii de obşte”, cu toate că aceştia au riscat rugul în mai multe rânduri, aveau aceeaşi credinţă. Ceea ce fraţii deţineau în plus era osârdia credinţei. În afara literei, ei deţineau focul care se degaja de aici.
„Fraţii vieţii de obşte”, cu toate că nu afirmaseră vreodată cu voce tare, de teama de a nu fi arşi de vii, erau convinşi că pentru a fi cu adevărat creştin era nevoie
137
să ai o credinţă fierbinte. Credinţa fără căldură nu este credinţă. Cereau ardoare, flacără.
Luther a fost elev la „fraţii vieţii de obşte” doar un an. Lucrurile trăite la cincisprezece ani nu se şterg, precum cele ce sunt trăite mai târziu. Învăţătura primită în adolescenţă nu se scrie în memorie, ci se gravează profund în suflet. Luther va fi marcat întreaga viaţă de învăţătura fraţilor. Prima oară când a luat o Biblie în mână, privirea doctorului Luther a căzut asupra unui capitol semnificativ. Era vorba de o femeie care se roagă cu atâta ardoare, încât preotul o întreabă dacă nu era beată. Căci această femeie în timpul rugăciunii e beată de Dumnezeu, beată de credinţă. Acest pasaj al Bibliei, primul pe care l-a citit Luther, este povestea Anei, mama lui Samuel. Poate l-a citit el în Scriptuaris, în atelierul din Magdeburg în care „fraţii vieţii de obşte” copiau cărţi. Poate l-a citit după indicaţiile lor (19). Dar este o ipoteză (20). Luther afirmă că este prima povestire din Biblie pe care a citit-o şi că impresia a fost una cumplită (21). Adevărul e că Ana era o femeie deznădăjduită şi că ea îl roagă pe Dumnezeu plină de osârdie. Aşa cum cer „fraţii vieţii de obşte”. Pentru ea, rugăciunea nu este un Lippenspiel, un joc al buzelor. Rugăciunea sa are cuvinte incandescente, cuvinte de jăratic, ce ard buzele care se roagă. Şi Ana este beată de credinţă şi de Dumnezeu (22). E o rugăciune din străfundul sufletului omenesc, care merge direct la Dumnezeu, fără aparat ecleziastic. Ana îi spune preotului: „Nu, Doamne, sunt o femeie zdrobită cu inima. N-am băut nici vin, nici băutură îmbătătoare. Mi-am deschis inima înaintea lui Dumnezeu.” Toată viaţa sa, doctorul Luther va avea nostalgia
138
acestei fericiri, a acestei beţii. Tot ceea ce el va împlini în decursul vieţii sale va scandaliza. Cum Ana scandalizase pe marele preot care o crezuse beată. În toate momentele vieţii sale, doctorul Luther a acţionat bizar, ca un om beat, căci întreaga sa existenţă va fi beat de Dumnezeu. Ca mama lui Samuel din Biblie. Luther recunoaşte că este beat şi că este ca un cal orb ce se lasă condus de Dumnezeu. Nu se conduce după raţiune. „Cel ce vrea să fie înţelept trebuie să fie nebun” (23), spune Luther citând din Sfântul Pavel în momentul cel mai dramatic al vieţii sale, când se adresează Sfântului Părinte. Adaugă: „De altfel, deoarece nu sunt doar nebun, ci, de asemenea, doctor sub jurământ al Sfintei Scripturi, sunt fericit să am ocazia ce mi se oferă, fie aceasta sub forma unui act de nebunie, de a fi credincios jurământului meu” (24).
La Magdeburg, educatorii săi de la cincisprezece ani îl învăţaseră pe Luther să fie în legătură directă cu Dumnezeu. Este, de altfel, dispoziţia naturală a omului cu adevărat religios. Luther a văzut Scriptuaris, atelierele în care fraţii copiau cărţi. Aceşti „fraţi ai vieţii de obşte” nu erau intelectuali, deşi îşi petreceau zilele în atelierele lor transcriind cărţi. Pentru ei, a scrie era o muncă manuală. Nu erau savanţi. Aceste cărţi nu le scriau într-un plan cultural, ci într-un plan de propagandă creştină şi spre folosul maselor. Luther n-a avut niciodată, nici el, intenţia de a deveni un intelectual ca Erasmus şi umaniştii. El voia să aibă credinţă, atâta tot. În timpul şederii lui Luther la Magdeburg, industria copierii de manuscrise a continuat, în ciuda invenţiei imprimeriei. Tiparul, lucru cu totul recent, costa nespus de mult. Tiparul
139
fusese inventat-în momentul naşterii lui Hans Luther de un alt Hans: Hans Gensfleisch, zis Gutenberg, şi de prietenul său Hans Fust. Dar cărţile se copiau încă de mână pe când Luther se afla la Magdeburg.
De exemplu, la Paris, sub Ludovic al XI-lea, parlamentul ordonase confiscarea tuturor cărţilor tipărite şi interzisese să fie tipărite altele, pentru că noua invenţie aducea prejudicii corporaţiei copiştilor şi caligrafilor (25). Cu toate că „fraţii vieţii de obşte” deţineau imprimerii, ei continuau să copieze texte cu peniţa, cărţile tipărite costând foarte scump. Una din primele Biblii imprimate la Strasbourg costa cât trei boi (26). Era Biblia lui Mendel, publicată în 1466. Prima Biblie tipărită a apărut în 1455, când tatăl lui Luther avea doi ani. Avea o mie două sute de pagini de câte patruzeci de rânduri fiecare, şi tirajul a fost de o sută de exemplare. Psaltirea a apărut doi ani mai târziu. S-a anunţat, ca şi cum ar fi vorba de un miracol, că în toată cartea nu era nici un singur cuvânt scris de mână. Era Psaltirea de la Maenza. Şi colofonul ei, formula finală, ne înştiinţează că „această Psaltire este stabilită mulţumită artei de imprimare şi fasonare a caracterelor, fără nici o scriere de-o pană, pentru preamărită glorie a lui Dumnezeu prin purtarea de grijă a lui Hans Fust, burghez din Maenza, şi Pierre Schaeffer de Geisenheim, în anul 1457, în ajunul Adormirii Maicii Domnului”. Primele cărţi tipărite, adică toate cele care au fost publicate în timpul în care Luther era elev, sunt numite astăzi incunabule, cuvântul cunabulum însemnând leagăn. Căci tipografia era abia născută şi era încă în „leagăn”. Primul best-seller din lume va fi Noul Testament al doctorului Luther. Fiecare
140
tiraj a fost epuizat imediat după apariţie. Toate cărţile doctorului Luther îşi vor lua astfel avânt şi vor avea parte de succes în rândul maselor. Dar autorul a avut ocazia să vadă încă în plină activitate ultimele Scriptuaris, atelierele de copişti cu quadratio al lor cei care pregăteau filele pe care trebuia să se scrie cu caligraful, care avea două călimări, una cu cerneală neagră şi alta cu cerneală roşie, un toc şi mai multe pene; în sfârşit, rubricatorul, cel care scria titlurile. Exista o înaltă caligrafie, cum există astăzi o modă de lux; adică chrisografii, cei care scriau cu o cerneală de aur, aşa cum spune Sfântul Ieronim: „Ei ating pergamentul cu culoarea purpurei, ori trasează literele cu aur lichid, ori îmbracă cu pietre preţioase cărţile, dar cu totul gol, înaintea uşilor lor, Hristos este pe cale să moară” (27).
„Fraţii vieţii de obşte”, profesorii lui Luther, nu doar copiau cărţi, ci le şi difuzau. Mai mult, îi învăţau pe copii să citească şi le dădeau cărţi religioase. Ca să poată predica Evanghelia fără a fi tulburaţi de autorităţi, fraţii nu vor fonda şcoli: ei se angajau ca profesori în şcolile oficiale, era un mod abil de a educa tineretul fără a risca persecuţiile. O şcoală fondată şi condusă de fraţi ar fi fost închisă de autorităţi, care ar fi confiscat totul. Astfel, nu vor mai deschide o alta. Cum era nevoie de profesori, ei veneau şi-şi ofereau serviciile. La Magdeburg, fraţii predau în principalele şcoli ale oraşului; în special în cele situate în apropierea catedralei. Bine pregătiţi, modeşti şi serioşi, fraţii vor ocupa toate locurile de profesori. Se vor înmulţi. Pentru a continua educaţia tineretului în afara orelor de curs, fraţii vor deschide câteva cămine unde ofereau elevilor lor adăpost şi masă,
141
pentru o sumă de-a dreptul modică, uneori chiar gratuit. În acest fel, puteau să-i educe pe copii În devotio moderna: practica religioasă, mai multă pietate. Încă de la sosirea lui Luther la Magdeburg, erau în jur de douăzeci de fraţi, cu toţii copişti, profesori şi educatori (28). Deţineau mai multe imobile pe care le cumpăraseră după o mulţime de greutăţi şi împotriva voinţei poporului şi autorităţilor, care le erau ostile şi încercau prin toate mijloacele să-i împiedice de a se aşeza la Magdeburg. La un moment dat, tensiunea între ei şi oraş a fost atât de mare, că fraţii vor face apel la papă prin intermediul cardinalului Berthold von Castillo, care va ajunge celebru mai târziu. Cardinalul se afla în inspecţie la Magdeburg, când fraţii vor veni să-l caute şi să-i ceară ajutorul. Cardinalul le-a luat apărarea, şi fraţii vor putea prinde rădăcini în oraş. Principala lor casă se afla pe Mbllenvogte, pe Diebhorn ori „Aleea hoţilor”, aşa cum era numită, căci pe aici treceau rău-făcătorii cu pancarte atârnate la gât, pentru a fi daţi drept exemplu (29). Dar fraţii deţineau şi alte case.
Erasmus, care a fost elevul lor, afirmă că fraţii insistau tot timpul să devină monah (30). Pentru fraţi, educaţia religioasă era mai importantă decât instrucţia. Scopul lor era grija ce se cuvenea să o aibă faţă de suflete.
E dificil de ştiut ceea ce Luther a învăţat nou la Magdeburg. Cărţile erau aceleaşi ca la Mansfeld. Donatus, Alexandru de Villedieu, Esop, Cato şi Cisio Janus, adică calendarul în versuri. Mare parte a timpului era petrecută în mese, vigilii, procesiuni, litanii, festivităţi religioase etc. Pentru copii, se folosea muzica, pentru că se estima că puteau fi educaţi mai uşor prin cântece decât prin
142
pledoarii. Pedepsele erau aceleaşi ca la Mansfeld: Asinus, Lupus, Wolfzettel…
N-a fost cu putinţă să se identifice casa în care a trăit Luther la Mansfeld. Fraţii aveau aici cămine, şi Luther, fără îndoială, a locuit într-unul dintre ele. Totuşi biografii săi avansează un argument extrem de serios pentru a demonstra că Luther n-a locuit într-un cămin al fraţilor, ci într-o casă particulară. Iată argumentul: în cursul anului şcolar la Magdeburg, Luther s-a îmbolnăvit grav, avea febră şi a trebuit să rămână la pat. Un medic contemporan şi prieten, Ratzeberger, povesteşte că într-o vineri după-amiază, în timp ce toţi oamenii din casă erau la biserică, Luther s-a ridicat, s-a târât în genunchi pentru că nu putea să stea în picioare, a mers la bucătărie şi a băut apă rece până ce şi-a potolit setea. Cu multă greutate s-a întors în cameră şi s-a aşezat pe pat. Când se vor întoarce de la biserică, oamenii vor afla găleata cu apă aproape goală şi pe Luther, bolnavul căruia îi era interzis să bea apă, gata să adoarmă. Vor crede cu toţii că copilul urma să moară. Luther a dormit până a doua zi fără să dea vreun semn de viaţă. Când s-a deşteptat, era vindecat (31).
Din această istorisire, cei care îi cunosc pe „fraţii vieţii de obşte” şi moravurile din Evul Mediu deduc că Luther nu se afla la fraţi. Era exclus ca aceştia să abandoneze un bolnav cu febră, deci o fiinţă omenească ce putea să moară. În acel timp, la cea mai mică boală, omul era asistat de un preot pentru a nu risca să-şi dea sufletul fără ajutorul clerului. Moartea era evenimentul cel mai important al vieţii. Şi când exista şansa una la o mie ca cineva să fie la un pas de moarte, oricare
143
ar fi fost aceasta, toată lumea era în jurul lui. Dacă Luther ar fi locuit la cămin, fraţii n-ar fi plecat la biserică lăsându-l singur. Ar fi stat cu toţii lângă bolnav, i-ar fi citit întreg ritualul care se face când cineva este în primejdie de moarte. Ca să aibă un sfârşit creştinesc. Chiar şi pentru o migrenă, şi pentru boala cea mai anodină, se declanşa marele ceremonial al pregătirii omului pentru moarte, cu litanii, suhvenite şi toate celelalte, ca îngerii să vină să-i ia sufletul după moarte, cu commendationes animarum şi o mulţime de alte rugăciuni, la Sfântul Florian, la Sfântul Anselm… Cei care erau perfect sănătoşi trăiau şi ei conformându-se artei de a muri. Nu putea fi vorba de a lăsa un bolnav fără ceremonialul ante-mortem. De aici se poate concluziona că Luther trebuia să fi locuit într-o casă particulară, unde oamenii nu aveau conştiinţa creştină a fraţilor. Poate a locuit cu compatriotul său Hans Reinicke într-o cameră pusă la dispoziţie de concetăţeanul lor Paul Moshauer, care era un om smerit. Dacă se ignoră unde a locuit şi ce a învăţat în afară de pietate, se ştie totuşi cu certitudine că, la Magdeburg, Martin Luther a cerşit din poartă în poartă pâinea pe care a mâncat-o. E una dintre cele mai dure experienţe ale copiilor din Evul Mediu: cerşetoria.
XIV
Partekenhengst: cruciada copiilor cerşetori
Iarna anilor 1496-1497. O iarnă aspră. O iarnă saxonă. Martin Luther, având cinsprezece ani, este elev la „fraţii vieţii de obşte”. La Magdeburg. Oraşul se ocupă de perfecţionarea ultimelor creaţii din secolul lui Faust: tiparul, bursa, burghezia, capitalismul, marile descoperiri teritoriale. La Mansfeld, tatăl lui Luther lucrează în adâncul minelor la extracţia de metale. Cuprul din Mansfeld este cunoscut în toate pieţele (1). Europenii descoperiseră America de cinci ani şi aduceau nave pline cu aur de pe acest continent. În ciuda acestui aur cu care îşi cumpărau bucuriile vieţii pământeşti şi şederea în Paradis, ei erau nespus de săraci în metale preţioase, în secolul lui Faust, tot aurul planetei se afla în străfundul pământului, în râuri ori în poezie. Europa a avut nevoie de secole pentru a aduna aurul planetei între frontierele sale ca într-un seif. Atunci când Luther se afla la şcoala din Magdeburg, Occidentul nu deţinea aur decât într-o cantitate infimă. „Topit într-un singur lingou, tot aurul Europei n-ar fi format deloc decât un cub cu lateralele de doi metri” (2). Totuşi, aurul şi metalele erau mai cerute pe piaţa europeană decât pâinea. Din acest motiv, minerul Hans din Mansfeld, tatăl viitorului doctor Luther, a prosperat atât de rapid. Lucra în ritmul şi în sensul
146
istoriei fără să ştie. În timp ce minerul devenea tot mai prosper şi primea vizitele preotului şi învăţătorului ori era ales în Vier Herren, fiul său cerşea pe străzile Magdeburgului din poartă în poartă. Îşi cerşea pâinea de zi cu zi, cântând înfometat: Panem, propter Deum – „O bucată de pâine din dragoste de Dumnezeu”.
Chiar în oraşul său, la Mansfeld, deşi nu era decât un Pussile, ein Kind (3), Luther îşi cerşise pâinea din poartă în poartă. Dar la Mansfeld, când cerşetoria nu-i aducea o coajă de pâine, nădăjduia să afle ceva de mâncare în casa părintească. În timp ce la Magdeburg, dacă cineva nu-i dădea de milă o coajă de pâine, trebuia să rabde de foame. Căci singurul său mod de subzistenţă era cerşetoria. Părinţii lui Luther nu erau călăi de copii, nu voiau să-l ucidă pe fiul lor, dar erau părinţii Evului Mediu. Voiau ca fiul lor să intre în Paradis. Şi una din ideile lor ferme era că drumul către Paradis, Via Domini, şi scara care duce la cer trec prin cerşetorie. Orice monah, încă de la intrarea sa în mănăstire, era trimis saccum per dorsum et cum sacco per civitatem (4) cu sacul în spate, cu sacul prin cetate pentru a cerşi în oraş. Cel care voia Paradisul punea saccum per naccum (5) sacul la ceafă. Toată lumea călătorea, dar a călători însemna a cerşi. O călătorie era un vagabondaj. Omul Evului Mediu credea că cel pios trebuia să cerşească pe drum hrana şi adăpostul de peste noapte când mergea la Roma, la vreo icoană făcătoare de minuni ori în orice alt pelerinaj. Mănăstirile erau hoteluri ale lui Dumnezeu. Hanuri ale Bunului Dumnezeu, care procurau pâinea şi patul vagabonzilor lui Dumnezeu, se aflau pe toate drumurile. Aceste hanuri ale Bunului Dumnezeu erau deschise
147
zi şi noapte, în toate anotimpurile, pentru toţi purtătorii de desagi şi de relicve sfinte. Cerşetoria era considerată ca unul dintre actele care îi plăceau mult lui Dumnezeu. Copiii de îndată ce puteau să facă câţiva paşi învăţau să cerşească pe drumuri. Luther, asemenea fiilor de oameni temători de Dumnezeu, a fost trimis şi el, din cea mai fragedă copilărie, să-şi cerşească hrana din poartă în poartă. Biograful său scrie: „Acolo, la Magdeburg, acest tânăr băiat s-a dus ca mulţi dintre copiii unor părinţi cinstiţi să cerşească din poartă în poartă pâinea din dragoste de Dumnezeu” (6).
Văzând cetele de cerşetori minori ori majori, bătând fără încetare la porţi şi cerând de mâncare, oamenii, în ciuda evlaviei lor, erau uneori disperaţi şi ieşeau cu un baston în loc să iasă cu pâine. Luther povesteşte că oamenii îi primeau mai cu seamă cu un baston pe cerşetorii care mergeau din poartă în poartă. Odată, cu toate că un om cumsecade ieşise cu pâine şi cârnaţi, copiii au fugit, crezând că voia să-i întâmpine cu lovituri de toiag (7).
Raţionamentul pe care îl aveau oamenii din Evul Mediu când aşezau cerşetoria în fruntea tuturor celorlalte virtuţi creştine era simplu: un copil trebuie să cunoască umilinţa, durerea şi foamea pentru a le putea înţelege la aproapele său. În consecinţă, copilul, pentru a fi bine crescut, pentru a şti ce este foamea, umilinţa, deznădejdea, trebuie să devină Partekenhengst (8) un cerşetor de firimituri. După ce a trăit personal experienţa mizeriei, nu o va uita toată viaţa şi nu va rămâne indiferent la suferinţele semenilor săi (9). Scopul este atins: Luther nu va uita niciodată suferinţa pe care o îndurase când a fost cerşetor în numele lui Dumnezeu. Nu este revoltat.
148
Doctorul Luther este un om din Evul Mediu. Imploră mila pentru Partenkemhengst, pentru cruciada copiilor cerşetori. Le poartă acelaşi respect şi admiraţie. „Ştim de la Luther în ce măsură sufletul său a fost edificat printr-una din întâlnirile avute pe străzile din Magdeburg. Era un prinţ din Anhalt-Zerbst wilhelm franciscan, cu numele de frate Ludovic. Sleit de posturi, de privegheri şi nevoinţe, înainta împovărat cu sacul pentru a strânge pomeni. Un frate din acelaşi ordin, mare, puternic şi mult mai capabil să ducă sacul, îl însoţea pe fratele Ludovic care, din smerenie, ceruse să poarte greutăţi” (10). Fratele solid îi cere prinţului să-i dea sacul. Prinţul înaintează zdrobit sub povară. Luther descrie scena cât se poate de limpede: „Prinţul din Anhalt purta sacul ca un măgar gata să cadă” (11) şi, deşi gata să cadă ca un măgar nespus de împovărat, prinţul nu vrea să se elibereze de povara sa. Se credea atunci cu fermitate că asta îi făcea plăcere lui Dumnezeu. De altfel, prinţul urma să moară de foame la vârsta de patruzeci şi opt de ani, după o viaţă călugărească de treizeci de ani. A murit ca portar la mănăstirea din Magdeburg. Avea încă trei fraţi care deşi prinţi domnitori intraseră în ordine şi cerşeau pe străzi cu saccum per naccum (12).
Spectacolul cetelor de copii înfometaţi şi cerşetori, al oamenilor bogaţi şi prinţilor care se umileau pentru a fi pe placul lui Dumnezeu este unul dintre caracteristicile Evului Mediu. Se înscrie în aceeaşi categorie cu cei care se flagelau. După ce se declanşează un cataclism, oamenii, pentru a îmblânzi mânia divină şi pentru a-şi spăla păcatele, încep să se tortureze şi să-l tortureze pe aproapele lor, inclusiv pe copii. „Ciuma neagră, de exemplu,
149
începând cu 1342, provoacă mari epidemii din pricina acestei febre de pocăinţă. Germania, Ungaria, Olanda, Flandra, tot estul Franţei, apoi Italia, văd rătăcind cete de penitenţi care merg prin oraşe şi sate cântând şi flagelându-se unul pe altul timp de treizeci şi trei de zile şi jumătate: e timpul dedicat purificării sufletului” (13).
Epidemiile de pocăinţă, flagelările, unde se văd cerşind şi copii înfometaţi şi bătuţi, sunt descrise astfel de cronicarul contemporan: „Puţin câte puţin, la începutul epidemiilor de ciumă, în Germania, grupuri de oameni vor începe să se răspândească pe drumuri şi să se flageleze. Vin şapte sute din Suabia la Strasbourg, în anul 1349, în miez de iunie. Ei îşi desemnaseră un conducător şi alţi doi stăpâni cărora le executau toate consemnele. La prima oră traversează Rinul, şi mulţimea îngrămădindu-se formează un cerc uriaş. În mijlocul acestuia, scoţându-şi hainele de deasupra şi încălţămintea, purtând drept pantaloni lenjeria, de la brâu până la călcâie, încep să formeze un rond şi unul după altul să se arunce la pământ cu braţele încrucişate. Vor trece unii pe deasupra altora cu picioarele, atimgându-i încet cu biciuşcile pe cei dintre ei care se aflau culcaţi la pământ. Ultimii din rând care se ghemuiseră primii se sculau pentru a se flagela cu biciuşcele de piele ce aveau noduri cu patru bile de fier. Treceau cântând un cântec popular prin care II invocau pe Domnul. Trei dintre cei ce se vor reaşeza în mijlocul cercului vor intona un cântec nespus de strident, propriu îmboldirii la flagelare, după care vor cânta altele. Vor rămâne un moment astfel. La un semnal precis al unui cântec, toţi vor cădea în genunchi cu braţele încrucişate şi cu faţa la pământ rugându-se cu lacrimi
150
mari” (14). Convingerea acestor oameni din Evul Mediu era că suferinţa îi face plăcere lui Dumnezeu. Şi ei îşi trimiteau copiii să sângereze, să plângă, să sufere mii de umilinţe, cerşind în cete.
La şcoala din Magdeburg, ca pe întreaga întindere a Orbis Christianus, cursurile începeau la ora 5 dimineaţa. Se spunea rugăciunea, se asista la mesă, apoi elevii intrau în clasă unde învăţau totul pe de rost. Urmau bătăile zilnice cu bastonul, căci învăţătorul este, în acelaşi timp, un „maestru al bastonului”. După şcoală începeau cutreierările prin oraş cu cântece jeluitoare şi rugăminţi înaintea porţilor unde copii înfometaţi îşi cerşeau pâinea de fiecare zi. Viaţa unui şcolar medieval nu era una roz. Mai târziu, doctorul Luther va spune: „Nu dispreţuiţi pe aceşti copii cerşetori, am fost unul dintre ei, am fost un Partekenhengst. Un cerşetor de coji de pâine” (15). Uneori vorbea despre aceasta cu milă şi cu duioşie. S-ar putea spune că voia să-i consoleze de toate câte au îndurat: „Nu-i dispreţuiţi pe aceşti copii cerşetori care poartă paltoane şi încălţăminte ruptă şi care îşi cerşesc pâinea din poartă în poartă. Ei vor deveni poate oameni iluştri, savanţi şi eminenţi” (16).
Unii vor deveni cunoscuţi, fără îndoială, vor fi savanţi, oameni eminenţi, cum spune doctorul Luther. Cum a devenit el însuşi. Dar cea mai mare parte vor muri, şi moartea lor este o crimă. Căci cerşetoria e la fel ca prostituţia: sunt fiinţe care nu pot să o suporte. Există copii sensibili pentru care faptul de a cerşi ucide mai uşor decât o lovitură de târnăcop în creştetul capului. Pentru a cerşi, pentru a fi hoţ ori criminal, ori pentru a te prostitua trebuie o anumită doză de sensibilitate.
151
De degradare. Şi copiii sunt uneori sensibili ca o mimoză. Fragili. Proba umilinţei şi a cerşetoriei îi ucide, întru totul sau în parte. Copiii organizaţi în cruciade de cerşetori înfometaţi şi lăsaţi în frig şi în noroi, expuşi loviturilor, pentru a-şi câştiga pâinea, aveau şanse să ajungă în Paradis cu o viteză fulgerătoare. Ori dacă rămâneau pe pământ, de a primi lovituri. Pentru a fi fost supuşi la asemenea practici în numele Domnului. Luther pălea şi începea să tremure de emoţie doar la auzul rostirii numelui lui Hristos (17). Oamenii Evului Mediu nu aveau dreptate să creadă că Dumnezeu era un călău de copii, că era un înfometător de copii. Că Dumnezeu era un sadic, Căruia îi făcea plăcere să asiste la flagelări. Că era un torţionar. Dumnezeu, în numele Căruia plângeau şi cerşeau pe străzi copiii înfometaţi, era un Dumnezeu creat de tirani pentru a-i ţine pe oameni în sclavie. Dumnezeu nu este conducătorul unui lagăr penitenciar, Iisus nu învaţă şi nu i-a învăţat aceasta pe creştini.
XV
Eisenach oraşul drag doctorului Luther
După un an, Luther se desparte de oraşul Magdeburg, domul celor patruzeci de altare şi şcoala unde îi avusese ca profesori pe discipolii lui Gerhard cel Mare. De fraţii, dascălii săi, de grădina zoologică a episcopului, atelierele unde se copiau manuscrise şi portul care nu doarme niciodată, Luther nu rosteşte nici un cuvânt. Are cincisprezece ani. Vârstă la care nu priveşti decât către interior. Şi în toate lucrurile din exterior pe care le priveşti nu te vezi decât pe tine. Ca într-o oglindă.
Nu se ştie de ce Luther a părăsit Magdeburgul. Nu din cauza ciumei, nici din cauza gustului vagabondajului elevilor itineranţi. Şcoala unde învăţau fraţii era în plină reorganizare (1). Dar nici acesta nu pare un motiv suficient pentru a schimba şcoala şi oraşul. Luther a părăsit Magdeburgul de Paşti în anul 1497. Ratzenberger (care se înşală cu un an) scrie: „Anno 1498, Martin Luther este trimis de părinţii săi la şcoală în oraşul Eisenach, unde ei aveau familia” (2). Johann Mathesius scrie: „Martin Luther a fost trimis de părinţii săi în anul următor la şcoala din Eisenach unde se afla familia mamei sale” (3). Luther însuşi afirmă că la Eisenach se aflau toate rudele pe linie maternă (4).
Luther a fost trimis la Eisenach de părinţii săi. Nu era alegerea lui. În acest oraş, mama sa îşi avea familia. Toţi
154
cronicarii sunt de acord. Eisenach era al patrulea oraş din Turingia. Venea, în ordinea importanţei, după Erfurt, Nordhausen şi Mühlhausen (5). Eisenach a fost multă vreme reşedinţa conţilor de Turingia. Oraşul e construit în câmpie. Doar în sud-vest se află un mic deal.
Eisenach este unicul oraş german care nu se dezvoltă în acest secol, în care burghezii locuitorii burgurilor erau în plină prosperitate şi-şi asiguraseră dominaţia asupra lumii, unde capitalismul, bursa, comerţul se aflau în plină dezvoltare o dezvoltare fulgerătoare descătuşată de legile Bisericii şi de regulile teologice.
Nu doar că Eisenahul nu progresa, dar el abia se menţinea în viaţă. Gebrechen, Notdurft und Schulden, Bedrückten die Stadt, infirmităţile, sărăcia şi datoriile oprimau oraşul, scrie cronicarul (6).
în afara castelelor şi bisericilor care erau de piatră, restul caselor erau de lemn şi pământ. Străzile nu erau pavate. Fuseseră, dar cu două secole mai înainte. Două drumuri principale cel care merge de la est la vest, de la Leipzig la Frankfurt, şi cel care merge de la nord la sud, de la Hanovra la Nürnberg trec prin Eisenach. Oraşul se află la răscruce de drumuri. Şi, în ciuda acestui fapt, nu este comercial. Eisenach are aceeaşi populaţie ca Eisleben, târgul natal al lui Luther. Cel mult şase mii de locuitori. Dar oraşul era sufocat de nenumărate instituţii religioase, care atârnau pe viaţa cetăţii şi o zdrobeau ca nişte şape grele de plumb. Luther spune de „dragul său oraş Eisenach” că era un Pfarrenest (7), un cuib de preoţi.
Eisenach, situat la câmpie, este dominat de Wartburg muntele şi celebrul castel cu acelaşi nume. Warburg înseamnă „castel de pândă”. Şi, cu adevărat, el domină
155
oraşul şi câmpia înconjurătoare până în depărtare, ca un mirador, ca un turn de veghe. Din oraş până la castelul de pândă sunt doi kilometri. În acest castel care domină Eisenahul a avut loc unul dintre cele mai cunoscute turnee poetice din Evul Mediu, în anul 1202, turneu la care au participat cei mai vestiţi Minnesinger (trubaduri) din Europa şi din Occident. Castelul din Wartburg aparţinea Langrafilor din Turingia-Weimar. Landgraf înseamnă literalmente „stăpân al ţinutului” (Land – „ ţinut”, graf- „conte”): aşa cum Burggraf înseamnă „stăpân al oraşului” şi Malgraf – „stăpân al ţinutului de frontieră” mărcile (mărcile erau provincii de frontieră). În acest castel au trăit, aşadar, stăpânii ţinutului Turingia-Weimar. Dar Warburgul e la fel de vestit datorită Sfintei Elisabeta, care a trăit între zidurile sale. În timpurile moderne, va deveni celebru pentru că a servit ca închisoare lui Luther. Aici el va lupta cu diavolul şi îi va arunca cu o călimară în cap. Tot din acest loc va traduce Biblia.
Dar, cu secole înainte de Luther, Warburgul a fost reşedinţă a Sfintei Elisabeta. Era fiica regelui Andrei al Ungariei. La paisprezece ani s-a căsătorit cu Ludovic al IV-lea, Landgraful Turingiei, şi a venit să locuiască în acest castel. La puţină vreme după căsătorie, landgraful Ludovic a plecat în cruciadă. Elisabeta a închis tot în valizele sale şi s-a hotărât să nu le scoată decât în ziua în care soţul său se va întoarce. Landgraful a murit în cruciadă. Familia sa a persecutat-o pe Elisabeta care, devenită văduvă, în 1227, s-a retras la Marbourg, unde a dus o viaţă de sfinţenie şi evlavie. Deja din timpul vieţii Elisabeta a Ungariei era considerată sfântă şi venerată. Moare în 1231. Mulţimea s-a grăbit şi a vrut
156
să-i ciopârţească trupul pentru a apuca moaşte. Trupul sfintei a fost salvat de la tăiere. „Dar, înainte de înmormântarea Elisabetei a Ungariei, oamenii pioşi tăiaseră şi rupseseră lenjeria care îi acoperea faţa. I-au tăiat părul, unghiile şi chiar sfârcurile sânilor” (8).
Drumul care duce la castelul Warburg celebru prin Minnesinger, prin şederea Sfintei Elisabeta şi mai târziu prin captivitatea doctorului Luther e scurt şi poetic. Cu un sfert de oră înainte de a ajunge la Eisenach, când vii dinspre Erfurt, se zăreşte o bucată de vreme un castel în munte. E Warburgul. Urcăm pantele de la Eisenach care duc la Warburg. O jumătate de oră e îndeajuns. Mai întâi, ascuns în spatele primei coline, castelul se arată pe vârful muntelui ce urmează, ale cărui flancuri abrupte sunt totuşi acoperite de păduri verzi şi întunecoase. Câţiva paşi doar pe poteca săpată în sânul stâncii, şi iată vechea intrare. Se trece pe un pod mobil şi se apucă pe un fel de culoar strâmt, care conduce în prima curte… (9). De la castel se văd întreg oraşul şi câmpia ca dintr-un adevărat turn de veghe. Oraşul Eisenach este şi el o citadelă. Înconjurat de ziduri imense. Sunt puţine oraşe în lume ale căror ziduri de incintă sunt mai groase decât cele de la Eisenach. Au înălţimea de şase metri şi sunt late de opt metri. Pe ziduri se merge ca pe un drum. Din loc în loc, douăzeci de turnuri rotunde ori hexagonale se ridică deasupra zidurilor. Mai mult, există încă şase Wachtturmen, ori turnuri de veghe, plus cinci Torturmen ori turnuri-poartă. În oraş se află altele, auxiliare, de apărare şi de pază. De-a lungul zidurilor de opt metri lăţime se află un şanţ adânc, care se umplea cu apă.
157
„Un zid încercuia oraşul şi îi făcea o incintă din turnurile sale în forme diverse, rotunde, pătrate, hexagonale, care se profilau în apa şanţurilor. În secolul al XVI-lea scrie biograful iezuit al doctorului Luther -, în această incintă mult prea mare, oraşul nu mai era reşedinţă de prinţi. Ca la Warburg, odinioară atât de viu, domneau calmul şi liniştea, dar cultul religios, slujbele, rămâneau aici în plină activitate, în particular, în trei mari biserici parohiale, fiecare deţinând în afară de aceasta o şcoală: biserica din nord-est, cea a Maicii Domnului dinspre sud şi biserica Sfântul Gheorghe” (10). În afară de aceste biserici parohiale, existau multe altele şi, de altfel, o mulţime de capele publice ori private de mănăstiri şi de fundaţii…
Biserica Frauenkirche ori a Maici Domnului era foarte bogată. Acest edificiu monumental avea douăzeci de altare şi era proprietara unei mari părţi a teritoriului şi caselor oraşului, plus a unei uriaşe întinderi de teren din jurul Eisenahului. Biserica dinspre nord era proprietara tuturor caselor din cartierul ei. Avea şaisprezece altare şi optsprezece vicari. Mai mult de a zecea parte din populaţia oraşului era formată din cler, monahi ori preoţi. Oraşul, care în timpul Sfintei Elisabeta era înfloritor, pavat superb, era acum o ruină (11). Luther s-a înscris la şcoala care funcţiona în apropiere de biserica parohială Sfântul Gheorghe. Alături se afla mănăstirea Barfüssern (12) a franciscanilor desculţi. S-a crezut mult timp că Luther fusese printre elevii lor, dar cronicarii vor stabili că Barfüssern, franciscanii cu picioarele goale, nu deţineau şcoală (13). Luther şi-a făcut, aşadar, şcoala la Trivium-ul Bisericii Sfântul Gheorghe. Rectorul
158
acestei şcoli latine era Jodocus Trebonius, „savant şi poet” (14). Şcoala latină din Eisenach care nu a fost vestită nici înainte, nici după era când Luther şi-a făcut studiile aici o şcoală excelentă, mulţumită lui Trebonius. Profesorii purtau ţinută de Magister şi baretă. Când intra în clasă, Trebonius îşi lăsa bareta şi rămânea cu capul descoperit, din respect, spunea el, pentru elevii săi. Îi onora astfel pe viitorii consuli, cancelari şi doctori aşa cum vor deveni unii dintre elevii săi. Îi onora mai dinainte şi stătea descoperit în faţa lor cât îşi ţinea cursul (15). De acest profesor îşi va aminti cu plăcere toată viaţa sa. Un dascăl precum Trebonius întâlneai destul de rar. Dar în secolul lui Faust era rarisim. Un alt profesor era Wigand Guldennapf, didasculus Wigandus (16). Luther va interveni mai târziu în favoarea acestui didasculus pe lângă prinţ şi îl va pomeni adeseori (17). În afară de Wigand şi de Trebonius, ceilalţi profesori de la Eisenach nu au contur, istoriceşte vorbind. Este amintit uneori un al treilea, numit Johannes Schlothauer (18). Dar un fapt este cert: dascălii lui Luther de la Eisenach nu au fost „dascăli ai nuielei”, nici brute capabile să ucidă, dar nici să-i instruiască pe copii (19). Melanchthon afirmă că la şcoala din Eisenach Luther a fost primul din clasa sa în redactare şi versificare şi că i-a ajutat pe alţi elevi la pregătirea temelor (20). La această şcoală se pare că a învăţat puţin Ars dicendi et poesim şi că a legat cunoştinţe cu câţiva clasici latini. Totuşi, baza învăţământului este mereu Donatus, Alexandru de Villedieu şi Priscian. Dar acesta de pe urmă cita de nenumărate ori pe Virgiliu, care era ţinut la mare cinste în Evul Mediu (21). La Eisenach se remarcă pentru prima
159
oară calităţile intelectuale ale lui Luther. El învaţă furnehmlich artes dicendi undpoesim (22), afirmă Melanchthon. Ştie pe de rost gramatica şi sintaxa latină. Şi-a vădit talentul de compunere oratorică şi poetică. Personalitatea sa este trasată. La Eisenach, Luther s-a arătat aşa cum va fi cunoscut mai târziu: plin de talent, extrem de pios şi de tenace. Cei care îl înconjurau şi-au dat seama că Luther avea aptitudini pentru studiu. Părinţii, profesorii şi camarazii săi erau de acord: natura îl dotase cu calităţi care îl vor ajuta să înveţe.
XVI
Trei descoperiri: muzica, femeia şi erezia
La Eisenah, Luther soseşte în 1497. Are cincisprezece ani. Va rămâne în acest loc până în 1501. Vreme de patru ani. A venit în acest oraş pentru a asculta de părinţi. Pentru că familia mamei sale locuia în acest ţinut (1). Se poate ca mama doctorului Luther să se fi născut la Eisenach. Un fapt e sigur însă: familia maternă a lui Luther nu l-a ajutat (2). Se scoală înainte de zori, aşa cum a făcut de la vârsta de 7 ani, pentru a fi prezent la şcoală la 5 dimineaţa oră la care încep cursurile. Continuă să înveţe pe de rost regulile gramaticii şi istorioare morale. Are parte de bătăi zilnice cu nuiaua de la dascăli, cum e în ordinea lucrurilor pentru un şcolar. După cursuri, Luther merge cu colegii săi în grupuri de sărmani ca să-şi cerşească pâinea în fiecare zi, din poartă în poartă, căci a făcut parte din cetele de copii cerşetori şi înfometaţi, sonderlich. Mai cu seamă în dragul său oraş Eisenach
(3).
Mai târziu, se va descoperi în cuvintele doctorului Luther o durere şi o amărăciune, dar niciodată un protest împotriva celor care îl obligaseră să cerşească. Dimpotrivă, spune că tatăl său a oferit lui Dumnezeu, în persoana fiului său, un Holzhein o mică bucată de lemn pentru ca Dumnezeu să fasoneze de aici un domn
(4). Luther este recunoscător familiei de a-l fi trimis la
162
şcoală. Tot ceea ce a îndurat nu sunt decât mici dureri. Marea durere, marea suferinţă e cea a păcatului ereditar. Problema esenţială este mântuirea sufletului, prin comparaţie cu care foamea, cerşetoria, umilinţele şi loviturile nu sunt decât nişte bagatele.
în mâinile diavolului şi morţii,
robi fără apărare;
Păcatului, printr-o tristă soartă,
Vândut încă de la naşterea mea (5).
Luther locuieşte la Heinrich Schalbe henricianus. Gazda are un copil de şapte ani. Când Luther pleacă dimineaţa, ia copilul în braţe pentru a-l duce la şcoală, deoarece este Pussile und Kind. Tot la fel ca el, când era mic şi când Nikolas Semler îl ducea în braţe la şcoala din Mansfeld, pentru că era „prea pui şi prea copil” (6).
După câteva luni de cumplită sărăcie, de cerşetorie şi umilinţe, Luther face la Eisenach o descoperire uluitoare: duioşia maternă. Nu ştia că aceasta exista pe pământ; mama sa era o femeie aspră. Luther nu ştia că două braţe materne pot fi binefăcătoare ca un balsam. Că două braţe de femeie pot fi ca două lumini care izgonesc toate tenebrele vieţii. Nu ştia că o mână de femeie putea să mângâie o frunte, un obraz. Cunoştea doar loviturile, într-o zi, întâlneşte o nobilă patriciană din Eisenach, care îi face semn să se apropie, nu pentru a-l lovi, ci pentru a-l mângâia. E buna doamnă Ursula Cotta, soţia unui bogat negustor din Eisenach. Întâlnirea lui Luther cu zâna bună este descrisă de biografii tradiţionali:
„Viaţa penibilă a reînceput la Eisenach, la fel ca la Magdeburg. Tânărul şcolar şi-a reluat cântările şi cerşea
163
cu colegii săi de care îl unea mizeria comună. Mila unei femei îl va salva din această deznădejde şi-i va schimba destinul. Toată lumea cunoştea graţioasa tradiţie pe care o aduc Ratzberger şi Mathesius: într-o zi în care Luther suportase refuzurile dure la trei porţi diferite, a mers să bată la cea a unui bogat burghez, numit Conrad Cotta. Soţia acestuia, «buna doamnă Ursula, avea de multă vreme o tandră compasiune pentru copilul amărât… Când duminica la biserică îl privea rugându-se cu evlavie, nu putea să-şi stăpânească lacrimile. În acea zi, a cuprins-o pe neaşteptate mila. L-a chemat în casă, l-a copleşit cu daruri, şi după câtva timp l-a primit la masa şi în căminul ei familial. Familia Cotta era o familie de nobili originari din Italia. Avea la Eisenach o puternică casă de comerţ. Ursula Cotta (care a murit în 1511) aparţinea bogatei famili Schalbe, în care Luther a fost primit cu mare afecţiune. Acolo, s-a împrietenit cu vicarul Braun, căruia i-a adresat prima scrisoare pe care o avem de la el. Din acea zi viaţa i s-a schimbat. Studiul cel mai plin de bucurie, recunoştinţa, inima deschisă, contactul cu o existenţă mai rafinată, cu moravuri distinse, au făcut să înflorească, pentru o vreme cel puţin, laturile serene, iubitoare ale firii sale, pe care o educaţie rigidă, împreunată cu mizeria, le respinsese până atunci. Erau în natura simplă şi modestă a acestei femei comori de indulgenţă şi de bunătate” (7). E verificat din punct de vedere istoric că familia Cotta e una de negustori italieni (8). Că ei erau de origine nobilă (9), că Ursula era născută Schalbe. Că ea l-a ajutat pe Luther e un lucru sigur. Acesta va scrie mai târziu: „Es ist keine lieber Eing auf Erden, den Frauenlieb, wenn sie În Gottesfurcht
164
mag werden” (10). „Nu este mai de iubit lucru pe pământ decât dragostea unei femei când aceasta se teme de Dumnezeu.”
Este una dintre cele mai importante descoperiri ale lui Luther: tandreţea feminină, care este un presentiment al Paradisului pe pământ. Mulţumită acestei tandreţi a bunei doamne Ursula, Luther vede lumea ca printr-un vitraliu de culoarea cerului.
A doua mare descoperire la Eisenach este muzica. Una dintre relaţiile bunei doamnei Ursula este vicarul Johannes Braun, din biserica Maicii Domnului din Eisenach. Era muzician. Avea prieteni muzicieni. Aceasta reiese din corespondenţa cu Opilio, un prieten la fel de pios şi muzician (11). Schimbă scrisori în care abundă cântările, poeziile religioase, toate acestea puse pe note. Vicarul Johannes Braun, pe care Luther îl numeşte der fromme Mann (12) – „omul pios” -, avea o soră, Catherine. Luther o numea Cantarína, deoarece cânta minunat. Aportul doctorului Luther în domeniul muzicii este colosal. De aceeaşi importanţă ca aportul teologic. De-a lungul Evului Mediu, muzica a fost privilegiu al nobleţii. Muzicienii erau Minnesinger — trubaduri. Acum, că societatea medievală s-a prăbuşit, nobleţea şi artele privilegii ale nobililor se vor prăbuşi şi ele. Minnessinger au dispărut. Noua clasă, burghezia, îşi fondează propria muzică, executată de Meistersanger. În această fază de transformare, Luther vine cu un aport considerabil: simplificarea. Simplificând muzica, el o pune la dispoziţia maselor, a mulţimii, care pentru prima oară în istorie va cânta. Muzica pe care mulţimile o vor cânta este creată de doctorul Luther. Va compune atmosfera
165
şi cuvintele, şi când nu va putea să facă aceasta singur va apela la poeţi şi la Meistersanger, la Henri Isaac, la Ludwig Senil, la Konrad Rufus şi la mulţi alţii. Va aduna compoziţii originale, compoziţii ale colaboratorilor, imnuri husite, imnuri catolice, vechi cântece religioase germane, cântecele fraţilor moravi şi simplificate le va oferi poporului, iar poporul le va cânta. Muzica cântată de popor este un limbaj muzical creat de Luther.
Muzica modernă n-a fost creată, precum literatura, teatrul şi arhitectura modernă, printr-o imitaţie a artelor greceşti şi romane. Muzica nu are strămoşi. Ea a fost creată în secolul lui Faust şi Luther. Este unul dintre fondatorii ei. Muzica modernă a fost creată ex-nihilo – „din nimic”. Totul a fost creat în acest secol, inclusiv notaţia muzicală. Alături de Luther, un singur nume: Palestrina (13). Luther este, prin muzica pe care o descoperă în acest moment, la Eisenach, unul dintre spiritele cele mai puternice. O inteligenţă muzicală aparte. La moartea sa, va avea mii de compoziţii muzicale. Elanul provocat de el va atinge culmea muzicală cu alt fiu al Eisenachului, cu Johann Sebastian Bach. Întreaga viaţă Luther va fi îndrăgostit de muzică. Afirmă că puţinătatea darului muzical pe care-l deţine este singurul lucru pe care nu voia să-l piardă. Şi, pentru el, ar fi dispus să renunţe la tot (14). Muzica este pentru Luther egala teologiei (15). Nimic nu poate să îndepărteze cu mai multă eficacitate pe diavol ca muzica.
Un secol după moartea lui Luther, melodiile corale pot fi numărate cu sutele de mii (16). Calea către marea muzică germană este deschisă. Şi Luther e cel care a deschis-o.
166
A treia descoperire făcută de Luther în aceşti patru ani de şedere la Eisenach este erezia. În Evul Mediu au fost erezii fără număr. Erezia îşi ia izvorul dintr-un preaplin de credinţă şi, de asemenea, din ignoranţă. Acum un nou motiv de a crea erezii se adaugă celor vechi. Este vorba de prăbuşirea societăţii medievale. Biserica şi Teologia nu mai controlau eficace universul creştin. Disciplina se diminua. Şi fără rigida disciplină a Bisericii ereziile treceau ca apa printr-un acoperiş spart. Vor apărea nenumăraţi teosofi în secolul lui Faust. Teosofi care, după definiţia lui Immanuel Kant, veneau „cu concepţii exuberante care tulbură raţiunea”. Erau erezii demonologice, „maniera antropomorfică de a-şi reprezenta fiinţa supremă”, dar erau, mai cu seamă, sectele teurgice. Teurgia este „iluzie romanescă, ce consistă în a crede în prezenţa altor fiinţe suprasensibile şi că, pe de altă parte, se poate exersa asupra lor o influenţă” (17).
Universul din Eisenach, în timpul celor patru ani de şedere a lui Luther aici, este acelaşi univers medieval, bântuit de diavol şi de spiritele malefice. Secolul Iui Faust a sporit în nechibzuinţă. A sporit în angoasă. Luther învaţă cum s-au desfăşurat noile miracole. Căci miracolele sunt fapte cotidiene. Doctorul Luther va vorbi despre aceasta ca de lucrurile cele mai fireşti. Se va afla la castelul din Warburg un pat despre care se spunea că în el dormise Sfânta Elisabeta. Credincioşii îşi vor împărţi lemnul. Aşchiile din acest lemn de pat vor vindeca durerile de dinţi (18). Exista o lingură cu care se spunea că a mâncat Sfânta Elisabeta. Era purtată în procesiune. Luther şi alţi elevi vor participa la aceste procesiuni. Căci ele făceau parte din programa şcolară. Dar
167
obiectul cel mai important, relicva cea mai preţioasă a Sfintei Elisabeta era brâul. Femeia care purta unul dintre brâurile sfintei se vindeca de sterilitate. Sidonia din Dresda a cerut să-i fie împrumutat brâul. Sidonia era stearpă şi voia cu orice preţ copii, dar nu l-a primit. Arhivele secrete fac mare caz de aceasta (19). Luther crede cu tot sufletul său în miracole. Ca orice om din această perioadă. Afirmă, nu fără duioşie, că dacă Sfânta Elisabeta ar fi trăit în acel timp, Biserica ar fi ars-o ca pe o vrăjitoare (20).
Miracolele îndeplinite de sfinţi şi de relicvele sfinte nu sunt decât o infimă parte din miracolele cotidiene. Luther ne povesteşte că în timpul şederii sale la şcoala din Eisenach o femeie din acest oraş născuse un şobolan (21). Nimeni nu se îndoia de asta. Nimănui nu i se părea ceva extraordinar. Şi mai cu seamă nimeni nu a dezminţit acest fapt. Femeia care născuse şobolanul făcea parte din înalta societate a Eisenachului. O vecină a patricienei, o femeie sărmană, avea o cocioabă plină cu şobolani. Pentru a scăpa de ei, nefericita a prins unul şi i-a agăţat un clopoţel de gât. S-a gândit că şobolanul cu clopoţel va semăna panica printre ai săi şi că aceştia vor pleca. Şi a ajuns la aceasta. Toţi şobolanii vor fugi terorizaţi de confratele lor cu clopoţel. Doar acest şobolan nefericit a rămas. Se târa pe stradă prin faţa casei, părăsit şi disperat. Bogata vecină l-a văzut. Şi impresia produsă de acest şobolan purtând clopoţel a fost atât de mare, că femeia a dat la rândul ei naştere unui şobolan. Nimeni, la Eisenach, nu se îndoia de adevărul acestei poveşti. Şi nimeni n-a încercat să se convingă de asta cu ochii săi. Din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi
168
poate să facă totul, de ce nu ar putea să facă şi ca o femeie din Eisenach să nască un şobolan?
în acest univers al spaimei, cumplit, de teamă şi de superstiţie, Luther a trăit vreme de patru ani. În cursul acestei şederi la Eisenach el a aflat că în oraş era un eretic, zidit de viu într-o celulă a închisorii. Era un monah şi se numea Johannes Hilten. Vestise că în ordinul augustinienilor se afla un credincios care foarte curând îl va detrona pe papă. Şi o mulţime de alte erezii asemănătoare. Fapte pentru care va fi zidit de viu (22). Toată lumea vorbea cu teamă de acest monah eretic, zidit undeva într-un subteran al oraşului. Luther va fi şi el, de asemenea, obsedat de erezia lui Johannes Hilten (23). „Johannes Hilten În Eisenach qui etiam nostre tempore occisus est” („Johannes Hilten care în vremea noastră chiar a fost ucis la Eisenach”) (24). Prezenţa unui eretic în incinta oraşului, chiar zidit de viu, provoacă teama. Mai mult decât diavolul. Oamenilor le este teamă de Dumnezeu. Un eretic atrage nefericirea. Luther spune că doar la numele unui eretic i se pare că universul se cutremură. Odată, vorbind despre Hus, Luther scrie: „Atât de mare era teama pe care mi-o inspira condamnarea lui, că mi se părea că la un singur gând al numelui său zidurile sălii se vor înnegri şi soarele îşi va pierde strălucirea şi claritatea” (25). Luther are o teamă imensă de erezie. Erezia este diavolul. Erezia este infernul. Istoria lui Johannes Hilten îl bulversează. Cea mai mare nefericire care i se poate întâmpla unui om pe pământ e de a cădea în erezie. „Nimeni mai mult decât mine… n-a avut vreodată o atât de profundă veneraţie pentru decretele papei şi tradiţiile Părinţilor. Eram plin de zel şi întru
169
totul o flacără, şi consideram aceasta ca sfinţenia însăşi, ca lucrul de trebuinţă mântuirii… Aveam o atât de mare veneraţie pentru papă, că mi se părea că a fi altfel decât el în cel mai mic articol era un păcat vrednic de damnare veşnică… Pentru a apăra onoarea sa, aş fi aprins focul destinat să-l ardă pe eretic şi aş fi crezut că astfel îi mărturisesc lui Dumnezeu cea mai înaltă ascultare a mea… Dacă cineva ar fi învăţat contrariul, l-aş fi sfâşiat cu dinţii” (26).
Erezia e tot ceea ce Biserica condamnă. E Johannes Hilten (27).
La Eisenach, timp de patru ani, Luther şi-a îmbogăţit viaţa cu noi cunoştinţe de gramatică latină, descoperă muzica, tandreţea maternă a unei femei şi îi este teamă de erezie. După aceşti patru ani, în primăvara anului 1501, Martin Luther părăseşte Eisenachul, oraşul său drag. Merge să-şi continue studiile la universitate. Luther are optsprezece ani. E mijlociu ca talie, nespus de slab, are o credinţă uriaşă, iubeşte muzica şi îi este teamă de diavol, de erezie şi de infern…
Iubeşte societatea. Dar cunoaşte un proverb: Bleibt Geme Allein, so Bleibt Ewig Hertz rein: „Rămâi de bunăvoie singur, şi inima ta va rămâne întotdeauna curată…” (28). Din viaţă, el nu cunoaşte nimic. Nici acum, nici în anii ce vor urma… Nu se amestecă în viaţa pământească. Ca şi cum asemenea îngerilor nu ar fi avut trup.
XVII
Hungerbergîn Alsacia: muntele marii foamete ţărăneşti
în luna aprilie a anului 1501, Martin Luther, în vârstă de optsprezece ani, se prezintă la Universitatea din Erfurt. Hans Luther, minerul, se bucura acum de o bună situaţie materială. Dobândită prin multă muncă. Una îndârjită. El are, de asemenea, mulţi copii. Astfel, familia din Mansfeld sporeşte subit cu un nou Luther. Fratele mai mic al lui Hans, minerul. Un frate mai mic, fugit din Mohra, cum fugeau mii de ţărani din Occident, abandonându-şi pământurile şi casele. Cu toţii alungaţi de mizerie, de foamete. Ţăranii pornesc la drum şi caută pâine, de lucru, condiţii omeneşti de viaţă. Un om când moare devine rece, nemişcat, apoi se descompune. Când o societate moare, se ajunge la inflaţie, şomaj, foamete, revoltă. Acum murea societatea care trăise cel mai mult timp în istorie: lumea medievală. Şi primul val care se revărsa pe drumuri era format din ţărani care mergeau înfometaţi, bâjbâind ca somnambulii. Preţurile crescuseră de douăzeci de ori. Nobilimea care se agăţa de prerogativele trecute cu disperarea muribunzilor, dar care era şi ea redusă la inutilitate îi oprima pe ţărani. Noua clasă burghezia îi oprima şi ea pe ţărani. Clerul îi oprima, de asemenea. Armatele învinse ori victorioase în timpul războiului, ori pe timp de pace, îi jefuiau.
172
Deznădăjduiţi, ţăranii mergeau pe drumuri, ieşeau din cocioabele lor, precum furnicile din pământ. Precum lupii care ies din păduri în timpul iernilor aspre. Printre aceşti ţărani, izgoniţi din satul lor, fusese tatăl lui Martin Luther. Acum el îşi câştiga viaţa sub pământ, în mină. Reuşise. Iată că apărea fratele său, vânat şi el. Minerul îl primeşte pe frate în casă, la masă şi îi află de lucru la Mansfeld. Acest frate al lui Hans Luther, care apare la Mansfeld şi devine miner, se numea tot Hans. Era obiceiul de a se da copiilor numele sfântului celebrat în ziua naşterii lor. Uneori, era cu neputinţă. Nu i se putea da numele unei sfinte unui copil de parte bărbătească. Alteori, sărbătoarea nu purta numele vreunui sfânt. Cum este cazul pentru Naşterea Domnului, Tăierea împrejur, înălţarea etc. Atunci nou-născutul primea numele naşului. Tatăl lui Martin Luther avea un naş numit Hans. A fost, aşadar, numit Hans. Fratele său avea şi el un naş numit Hans. Cei doi fraţi vor purta, prin urmare, acelaşi nume: Hans Luther. Doi băieţi, născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, cu aceeaşi biografie şi acelaşi nume! Pentru a nu-i confunda, în actele oraşului Mansfeld au fost desemnaţi cu o singură diferenţă: vârsta. Tatăl lui Martin este numit în documentele arhivelor din Mansfeld Hans Luther cel mare, iar fratele lui, Hans Luther cel mic (1). Foarte curând, Hans cel Mic îşi va crea o bună situaţie. Nu la fel de bună ca cea a fratelui său, dar suficient de bună. Cel care abandona pământul şi accepta să muncească în mină îşi făcea rapid o situaţie convenabilă. Aducea metalele la lumină.
Setea de a deţine metal atinsese paroxismul în acest secol al lui Faust. Este secolul alchimiştilor, care vor să
173
facă aur din orice. Toţi oamenii visează la aur. Nimic nu este mai preţios decât metalul: aur, argint, cupru… Întotdeauna se întâmplă astfel când e vorba de sfârşitul unei lumi. Şi de fiecare dată când se vorbeşte de prăbuşirea omului ori a lumii se vorbeşte de metal. În Biblie, Cain, care îl ucide pe fratele său Abel, este fierar. Cain în arabă înseamnă „fierar” (2). Iuda îl vinde pe Fiul lui Dumnezeu pentru metal, pentru treizeci de arginţi. Metalul a fost întotdeauna legat de căderea omului şi de căderea lumii. Spartanii care voiau să păstreze virtutea cetăţenilor îi vor împiedica, întâi de toate, să deţină metale. Vor face monede atât de mari, că era cu neputinţă unui om să le adune şi să le transporte; cum nu se pot transporta şi ascunde roţile de trăsură. Căci acumularea de metale este invers proporţională cu acumularea de virtuţi. Cu cât stocul de metal este mai mare, cu atât virtutea este mai mică. De altfel, de-a lungul întregului Ev Mediu, metalele au fost considerate ca proprietate a diavolului. Minerii care lucrează în adâncul pământului pentru a extrage aur şi argint ştiau că munceau pe proprietatea demonului. Urcau la lumină şi aduceau în lume ceea ce aparţinea diavolului: aurul, argintul, cuprul… Şi meseria de miner era plină de riscuri din punct de vedere moral.
Acum, această pasiune a metalului şi valoarea acordată aurului îi făceau pe mineri să uite de riscurile pe care le întâmpinau, aducând la lumină şi oferind oamenilor materii aparţinând diavolului. Ceea ce amplifica drumul către aur şi setea de metale preţioase era, de asemenea, războiul. Până la această dată, războiul era treaba clasei numită Bellatores, nobilii şi cavalerii purtători
174
de armură. Invenţia tunului, a prafului de puşcă şi a unei noi tehnici de luptă a făcut ca Bellatores să devină o clasă inutilă. Nobilimea devenea încă şi mai de nefolos decât alţii. Ea a fost cu adevărat declasată. Redusă la şomaj. Armurile, castelele, lăncile, scrima şi duelul nu mai aveau trecere în secolul în care se foloseau tunul şi praful de puşcă. Nobilii cu glorioase castele vor deveni şomeri şi subproletari. Nu vor mai putea să se menţină decât devenind tâlhari de drumul mare, Raubritter cavaleri jefuitori. Şi, totuşi, în acest secol în care soldaţii de meserie erau îndepărtaţi, eliminaţi din societate şi declaraţi inutili, războinicii vor fi cei mai numeroşi: dintr-o sută de ani, doar douăzeci şi cinci sunt scutiţi de războaie de mare anvergură. Timp de şaptezeci şi cinci de ani, luptele se vor succeda în Occident precum marile incendii. Secolul lui Faust a fost un secol de războaie continue, căci chiar în timpul celor douăzeci şi cinci de ani, în care nu au existat ostilităţi propriu-zise, au fost revoluţii, insurecţii, conflicte locale. (3) Armata secolului lui Faust e o armată de mercenari. Soldaţii şi ofiţerii se tranzacţionează aşa cum se cumpără azi un cal, o armă şi cartuşe. Cu archebuze şi tunuri, armata şi războiul se vor transforma într-o mare industrie, necesitând o tehnică savantă şi mai ales capitaluri. Ludovic al XII-lea, regele Franţei, cu doi ani înainte de sosirea lui Luther la Erfurt, lupta în Italia. Înainte de a ataca oraşul Milan, regele Franţei l-a chemat pe condotierul Gian Giacomo şi l-a întrebat cum putea să asigure succesul operaţiunii. Mercenarul i-a răspuns: „Preagraţioase rege, trei lucruri sunt necesare pentru a dobândi victoria: bani, bani şi iarăşi bani” (4).
175
Pecunia nervus belii (banii sunt nervul războiului) este deviza secolului. „Hrana armatei înseamnă, fără îndoială, bani”, spune cronicarul. Banii se convertesc în orice şi dau valoare oricărui lucru. Pentru acest motiv, un înţelept de demult spunea că soldaţii, caii şi artileria fără bani erau asemănătoare unui trup care ar fi avut cap, gât, piept, picioare, dar care n-ar fi avut stomac. Cum stomacul hrăneşte trupul, banii dau materia vitală armatei. Un înţelept rege al Spartei a numit banii nervus belii, „nervul războiului”, căci aşa cum nervii comandă mişcările trupului, tot astfel banii comandă mişcările armatei. (5).
Traficul de sânge omenesc era înfloritor. Şefii statelor şi naţiunilor cumpărau soldaţi aşa cum se cumpărau cai. Unul dintre „mecanismele” care furnizau oameni pentru bani era Elveţia. Se spunea: „Nu sunt bani, nu sunt elveţieni.” Căci oamenii carnea de tun nu puteau fi cumpăraţi decât contra unor bani număraţi. Nu era îndeajuns să cumperi soldaţi, să-i echipezi şi să-i duci pe câmpul de bătălie. Soldaţii trebuiau să fie plătiţi cu ziua, cu ora, altfel nu luptau; toată activitatea înceta în plin război. „Toate cronicile timpului ne arată cum care întregi de bani urmau armata. Trebuia să fii în gardă că aceste fonduri nu se epuizează, căci atunci mercenarii se vor retrage cu toţii. Aşa vor face elveţienii cu o nobilă ocazie” (6). Sânge contra bani este deviza militară a secolului. Cum toată lumea se afla în război şi cum toţi voiau să obţină victoria, era nevoie de mercenari. Şi cel care are nevoie de mercenari are nevoie de aur. Atunci, toată lumea în Occident căuta aur. Cu aur se obţinea orice victorie, împotriva oricărei naţiuni. Cu
176
aur se obţinea Paradisul. Cu aur se puteau comite păcatele cele mai odioase şi totuşi să rămâi curat ca un prunc nou-născut. Păcatul se răscumpăra cu aur. Faust şi miile de alchimişti contemporani cu Luther căutau, aşadar, aur în laboratoare. Hans Luther cel mare şi Hans Luther cel mic căutau cupru în minele din Mansfeld. Afacerile lor erau prospere.
Cei doi fraţi mineri, cei doi Hans Luther din Mansfeld, sunt atât de diferiţi unul de celălalt, precum negrul de alb.
Hans Luther cel mare, tatăl lui Martin, e un om serios, pios, fără a fi bigot, muncitor, echilibrat, sever, uneori vesel.
Fratele său mai mic, Hans Luther cel mic, este muncitor şi el, dar este un om violent. Hans cel mic e pătimaş şi expansiv. Arhivele din Mansfeld au păstrat până astăzi procesele verbale întocmite împotriva lui Hans cel mic şi reclamaţiile care le-a avut. „Unchiul lui Martin Luther nu fură şi nu ucide, dar este iute la mânie” (7). Nu se bate pentru interese materiale, ci pentru onoare. E un om mândru, care nu acceptă să fie ofensat. Începând cu anul 1498, arhivele din Mansfeld vorbesc de Hans Luther cel mic, vinovat de a fi „spart gura” unui cetăţean, ori de a fi lovit pe un altul în cap, sau de a fi dat o lovitură probabil de cuţit unui al treilea. Într-un alt rând, Hans „i-a însângerat capul unui alt concetăţean” etc.
Hans cel mic nu era un resemnat, aşa cum era Hans cel mare. De multe ori doctorul Luther va fi atacat şi el violent, căci viaţa sa va fi o luptă permanentă. O luptă fără sfârşit, atât lăuntrică, cât şi în afară. Cel mai adesea Luther va răspunde cu pace, aşa cum o făcea tatăl
177
lui. Dar în alte rânduri va răspunde adversarilor la fel ca Hans cel mic, unchiul său, care nu ezita să-i spargă nasul adversarului, ori capul, ori să-i rupă oasele şi să-l rănească cu lovituri de cuţit.
Hans cel mic era un exilat, un ţăran căruia i se luase posibilitatea de a trăi pe pământul din Mohra. Oamenii, la fel ca arborii, la fel ca tot ceea ce trăieşte pe pământ, rezistă rar la transplantări. Doar oamenii care trăiesc ca şi când ar fi morţi, doar sufletele mici, sufletele mediocre, rezistă la transplantare, căci doar un obiect se poate deplasa fără a-i produce stricăciuni. Dar cu cât o fiinţă este mai vie, cu atât mai puţin rezistă la dezrădăcinare. Un suflet mare, în exil, moare ori devine un suflet care le întrece pe toate celelalte în grandoare, cum a făcut Dante, acest mare exilat.
Situaţia lui Hans cel mic nu este unică. Cei mai mulţi ţărani nu pot, la fel ca Hans Luther cel mare, să se acomodeze şi nu pot suporta în linişte loviturile soartei, nici înstrăinarea de locurile natale. Masa ţărănească se revoltă aproape în tot Occidentul. Valurile de insurecţie ţărănească se succed unul după altul, precum valurile mării. Ele se revarsă din toate direcţiile, din toate punctele cardinale şi din toate provinciile.
Insurecţia ţărănească cea mai importantă a fost cea din Hungerberg, nume care înseamnă literal „Muntele foamei”. Revolta din Muntele foamei a izbucnit în timpul Săptămânii Patimilor, în anul 1493. Acest munte al foamei ţărăneşti se află la nord-vest de Selestat, în Alsacia, în apropiere de Andlau. Ţăranii insurgenţi aveau ca emblemă un Bundschuh, „un pantof butucănos ţărănesc” (8) şi un drapel pe care se citea „Nimic decât dreptatea
178
lui Dumnezeu”. Curierii ţăranilor, cei care purtau consemnele insurecţiei, care dădeau semnalul de alarmă şi transmiteau ordinele de revoltă, erau infirmi. Un infirm poate să se deplaseze fără a fi suspectat. Erau infirmi care, pentru a-şi putea îndeplini misiunea lor de furieri ai dreptei revolte a ţăranilor, îşi întărâtau ei înşişi plăgile. Astfel nu puteau fi bănuiţi. Toată plebea pământului, toţi oprimaţii, înfometaţii şi declasaţii se vor aduna sub stindardul unui mare pantof ţărănesc, Bundschuhul. Erau aici, ca de obicei, printre proletarii revoltaţi, nobili şi preoţi, căci locul lor era alături de infirmi, vagabonzi şi de toţi hărţuiţii şi spoliaţii societăţii. Dar ţăranii au fost trădaţi. Armatele de seniori îi vor surprinde în plină concentrare pe Muntele foamei, pe Hungerberg, în Alsacia. A urmat unul dintre cele mai neomeneşti şi cele mai sadice masacre care s-au petrecut vreodată în decursul istoriei. Ţăranii au fost decapitaţi cu miile. Nu doar în Alsacia, ci în întreaga Suabie şi pe toată Valea Rinului. Cei care nu vor fi decapitaţi, arşi de vii ori traşi pe roată vor fi mutilaţi. Nu exista un ţăran pe sute de kilometri căruia nobilii să nu-i fi tăiat un braţ ori amândouă, un picior ori amândouă, căruia să nu i se fi scos ochii ori tăiate limba, nasul sau urechile. Toţi ţăranii, pe de-a-ntregul ori în parte, erau ciuntiţi sau mutilaţi.
Dar viforul nu poate fi oprit. Revolta nu poate fi înăbuşită; nu poate fi înăbuşită marea. Imediat după cumplita represiune, care s-a soldat cu zeci şi zeci de mii de morţi şi mutilaţi, a izbucnit insurecţia de la Speyer, în Pădurea Neagră. Apoi a urmat o alta, în Elveţia. Apoi la Harz şi îndată în Erzgebirge, în Carpaţi. În Anglia, în Franţa. Şi, de-a lungul secolului, revoltele vor continua
179
sub semnul marelui bocanc ţărănesc şi al Crucii sub deviza: „Nimic decât dreptatea lui Dumnezeu”. Căci ţăranii nu puteau să se mai împace cu soarta lor. Ajunseseră la capătul puterilor. Şi nu era loc pentru toţi să intre sub pământ pentru a extrage minereu, aşa cum făceau Hans Luther cel mare şi Hans Luther cel mic în minele lor din Mansfeld. Cel care avea şansa să poată coborî în adânc putea să scape de foame, de persecuţie şi de teroarea care devastau pământul Occidentului. Familia minerului din Mansfeld n-a scăpat doar de foame mergând să lucreze în subteran, ci a avut un reprezentant, pe acest Martin Luther, student la Erfurt. Şi care în visele tatălui său era destinat să devină un mare jurist. Căci juriştii trăiau bine în acest secol unde murea o lume şi o altă lume era pe cale de a se naşte.
XVIII
Marele oraş: loc bogat în aur, sărac în înţelepciune
Luther soseşte la Erfurt primăvara. E prima oară când se află cu adevărat într-un mare oraş. La optsprezece ani, Luther începe să-şi dezvăluie personalitatea sub care va fi cunoscut mai târziu. Apropiindu-se de Erfurt şi privindu-l de departe, ascuns între coline, ca în fundul unei cuve, plin de forfotă ca orice mare oraş, care dă impresia de roi, de mişcare şi de fierbere, Luther spune în acest limbaj colorat, care-l va face celebru: „Erfurt e un Schmaltzgrube un creuzet, precum forjele tatălui meu din Mansfeld” (1). Creuzet în care, în locul metalelor, au fost aruncaţi oameni. Ca ei să fie topiţi asemenea metalelor. Tânărul pătrunde plin de emoţie în acest creuzet unde fierbe arzând ca un metal topit această mulţime de oameni. Oraşul este eingebettettolănit între coline. Către sud şi către est se vede foarte departe valea Gera. O vale bogată, fertilă.
Prin Erfurt trec drumurile de la Rin la Dunăre şi de la Elba la Main. Opulenţa citadinilor şi bogăţiile îl uluiesc pe Luther, aşa cum marele oraş îi uluieşte pe toţi cei care vin din afară.
El exclamă: „De Erfordia… Bethleem fertilissima! erfurt este cel mai fertil Bethleem!” (2). Suprema bogăţie pentru Luther este Bethleemul. Nici un istoric, nici
182
un economist, nici un enciclopedist nu ar da Bethleemul ca exemplu de oraş bogat. Luther nu vede universul decât creştineşte, prin Biblie, în legătură cu Hristos. De aici înainte şi până la moartea sa, Luther nu va judeca faptele şi oamenii decât prin Biblie. Apoi priveşte oraşul şi valea unde este situat cu ochii unui ţăran din Möhra şi exclamă: „Die Taler Tunen den Bauer so Vöhl! văile fac atât de bine ţăranilor!” Möhra este aridă. Contemplând valea roditoare de la Gera, Luther afirmă că ea „face bine ţăranilor”, ca şi cum ar afirma că un pansament face bine unei plăgi, că o haină de blană îţi face bine atunci când îţi este frig, că o mângâiere face bine când sufletul este căzut în deznădejde. Luther fiul de ţăran din Möhra simte carnal fertilitatea pământurilor din văi aşa cum ar simţi carnal cuvintele din Evanghelie. Căci, citând pe Sfântul Pavel, va exclama ca un copil care are gura plină de bomboane: „Dulcissima vocabula! cele mai dulci (date cu zahăr) cuvinte!” Apoi: „Schmeckt mir der Psalter! am gustat psalmii!” şi el dă la Schmeckt simţul de a degusta, de a gusta la modul lacom, ca şi cum ar fi savurat o hrană plăcută, suculentă (3).
Valea Gera este cu adevărat fertilă. Ochiul ţăranului vede de departe calitatea pământului. Un ţăran care traversează, călătorind într-o regiune fertilă, se simte în voie, se simte bine, ca şi cum ar fi îmbrăcat în catifea, în hermină şi blănuri scumpe. Fertilitatea pământului provoacă ţăranului o plăcere epidermică, olfactivă, vizuală. Luther vede în valea din jurul Erfurtului fructe, cereale, livezi, grădini, heleşteuri pline cu peşte… Toate bogăţiile pământului, în plus, vii, cât vezi cu ochii. „Dacă n-ar fi avut decât vin, ar fi fost deja extrem de bogaţi”
183
essent ditissimi, spune Luther (4), Dar ei nu au doar vie, au tot ceea ce poate produce pământul. Viticultorii din Erfurt exportă o sută de mii de Eimers („măsuri”) de vin pe an. Sunt viticultori care au în beciurile lor mai mult de două sute de Eimers de vin (5). În afară de aceste daruri ale pământului, cetăţenii din Erfurt posedă un altul care e considerat ca cea mai mare bogăţie a oraşului: der Waidfloarea-pastel. După această enumerare, îi poţi înţelege bine pe cronicarii care afirmă că Erfurt este „cel mai bogat grădinar din Sfântul Imperiu Romano-german!” (6).
Waid este o plantă cu o floare galbenă din care se extrage o tinctură de un albastru închis. În secolul lui Faust, culorile, tincturile, erau la fel de căutate ca aurul. Eliberaţi de sub legi şi de sub tutela eclesiastică şi pe cale de a deveni autocefali (adică liberi de a se conduce după propriul lor cap, după propriul lor gând), oamenii începeau să se bucure de viaţă. Bucătăria devenea rafinată, casele, confortabile. Castiglione, contemporan cu Luther, a redactat primul cod al bunelor maniere, al artei comportamentului. Oamenii purtau haine frumoase, mai ales foarte colorate. Fiecare prinţ avea pictori personali care făceau uniforme de soldaţi, drapele, toalete de mireasă şi de copii, forma armelor şi ornamentelor lor, pălării de bărbaţi şi de femei. Fiecare rochie, fiecare uniformă ori fiecare haină era ca un tablou multicolor şi operă a unui pictor. O idee a uniformelor în Evul Mediu ne este furnizată de gărzile elveţiene de la Vatican. Orice uniformă civilă sau militară era un tablou impresionist cu mii de culori tari, contrastante, violente, ca viaţa de atunci şi ca cheful de vitalitate al celui care
184
crease acest tablou. Pictorul era unul dintre personajele cele mai utile. Făcea parte din aceeaşi breaslă cu croitorii. Căci pictorul desena modelele pe care le încredinţa pentru execuţie croitorilor, cizmarilor, armurierilor şi altor artizani. Consultând istoria „tribului” decoratorilor de scuturi şi pictorilor din Strassbourg în 1352 numită mai apoi „Pe catalige” şi istoria „tribului” din Basel, numit „La cer”, se observă că sculptorii în lemn, afiliaţi mai înainte rotarilor, sunt în prezent acceptaţi în tribul „pictorilor, argintarilor, la care se vor adăuga mai apoi corporaţiile tipografilor, croitorilor, legătorilor, tapiţerilor, gravorilor”… (7). În această societate, pictorul joacă un rol utilitar şi de mare importanţă. El este şeful decoratorilor, croitorilor, fabricanţilor de blazoane. Croitorii şi atelierele de confecţii militare lucrează după indicaţiile sale. Pictorul creează modele pentru toţi furnizorii curţilor, oricare ar fi natura furniturilor, fie că este vorba de archebuze, de produse de patiserie pentru banchete ori dantele pentru lenjeria doamnelor.
Pictorii germani făcuseră cu toţii călătoria în Italia, unde se afla capitala universului. La întoarcere în patria lor, ar fi vrut să picteze nuduri. Dar era cu neputinţă. În Germania e frig, şi frumuseţea nudului e mereu ascunsă. Din cauza temperaturii. Pictorii germani şi flamanzi, pentru că nu puteau să reprezinte trupuri goale de femei, asemenea confraţilor lor italieni, au început să le împodobească cu cele mai frumoase culori. Să le îmbrace cu veşminte în culori sclipitoare. Era un mod de a se consola că nu puteau să picteze nuduri.
Hainele purtate de modelele din această epocă constituie tot ceea ce e mai frumos în tablou. Astfel că asistăm
185
la o dezlănţuire a culorilor. Industria coloranţilor, care avea să facă avere Germaniei moderne, celebrele consorţii ale Farbenindustrie debutează în secolul lui Faust. Niciodată nu s-au consumat atâtea culori ca în această epocă. Primii fabricanţi la scară industrială în Germania au fost cetăţenii din Erfurt. Ei cultivau Waid, această plantă care o aduseseră din Orient. Câmpuri întregi din jurul Erfurtului au fost lipsite de alte culturi pentru a fi semănate cu Waid. Morile de Waid, piaţa de Waid, numită Waidmarkt ori forum glastrium din Erfurt, erau celebre (8). Consiliul municipal din Erfurt a făcut din Waid un monopol. Doar cetăţenii oraşului, burghezii din Erfurt aveau dreptul de a o cumpăra şi de a face comerţ cu ea (9). Când ei vor vedea că floarea-pastel, din care se extrăgea culoarea albastră, devenise un adevărat fluviu de aur pentru Erfurt, căci doar ea producea mai multe bogăţii decât celelalte activităţi, cetăţenii din Erfurt vor căuta alte plante colorante în jurul oraşului lor, în fertilissima vale a Gerei.
Nici o altă plantă nu reuşea să atingă dezvoltarea florii-pastel. Se cultiva cu un anumit succes floarea de Carthamus Didistel. Era o plantă spinoasă, un fel de mărăcine din care se extrăgea culoarea roşie. Grădinarii bogaţi ai Sfântului Imperiu Romano-german vor smulge legumele ogoarelor lor şi viile din podgorii pentru a le înlocui cu plante colorante. Luther era indignat de asta. El afirmă că aceste plante au rădăcini puternice şi secătuiesc pământul. Că rădăcinile acestor plante industriale sunt ca vampirii care sug măduva pământului ce moare. Ca orice ţăran, Luther se umple de ură împotriva celor care preferă plantei hrănitoare o plantă industrială. E
186
şi revolta teologului (10). Căci via este sfântă. Via este sângele Domnului. De altfel, după o credinţă populară, via este născută din picăturile sângelui lui Hristos Cel Răstignit. Aşa cum spune poezia populară românească:
Tot cuie de fier,
ţinte de oţel…
Ş-undle ţintuia,
Sânge că curgea,
Vin bun picura.
La muzeul din München se află un Hristos pe Cruce Care este în acelaşi timp storcător şi strugure (11). În consecinţă, era o suferinţă pentru un creştin să vadă smulsă via pentru a pune în locul ei diabolica plantă Waid.
Dar Waid făcea oraşul bogat. Căci Erfurtul era bogat cu adevărat. Era avangarda progresului; şi să nu se reţină aici ca probă decât acest fapt: în epoca în care Luther a venit ca student la Erfurt, casele au burlane, ceea ce era revoluţionar şi un semn exterior al progresului (12). Bineînţeles, clădirile nu aveau burlane decât pe partea dinspre stradă şi doar cele care se aflau de-a lungul străzii principale, în cartierele din centru. Străzile erau pavate. Erau strâmte şi întortocheate. Erfurtul, care traversează Gera, este primul oraş din Turingia ce a obţinut licenţa portuară, Stapelrecht, în 1805. Tot nordul Europei, inclusiv ţările scandinave, negociind cu cele din sudul Europei, făceau să treacă mărfurile prin Erfurt.
Deşi bogat şi prosper, oraşul nu a reuşit să-şi obţină independenţa. El depindea de arhiepiscop prinţul episcop
187
de Maenza şi prinţul de Saxonia. Erfurtul, ca toate oraşele medievale, era înconjurat de ziduri groase cu creneluri, ziduri apărate de două mii de oameni.
în primăvara anului 1501, data la care Luther a intrat la universitatea din Erfurt, oraşul trecea printr-o criză severă (13). Impozitele erau excesive. Revolta pătrunsese în toate clasele sociale. Nu a întârziat de altfel să izbucnească.
Luther nu sesiza starea de criză pe care o traversa oraşul. Era uimit de bogăţia burghezilor, de confortul caselor şi de risipa care domnea aici. Din cauza impresiilor sale din tinereţe, Luther a considerat întotdeauna că Erfurtul era cu mult mai mare decât toate celelalte oraşe pe care le va vedea mai târziu. Ochii tineri văd întotdeauna lucrurile mărindu-le. Nürnbergul, pe care Luther îl va vizita la maturitate, i s-a părut mai mic. Nu va înţelege că Nürnberg era mai important decât Erfurtul (14). I se părea mai puţin mare pentru că ochii săi de adolescent fuseseră uluiţi de Erfurt. În secolul lui Faust, sentimentul servea ca unitate de măsură. Nu se cunoştea exact numărul locuitorilor oraşului. Nimeni nu avusese ideea de a-i număra. Simţul istoric şi simţul statistic lipseau. Cifrele relative la populaţia Erfurtului, în perioada în care Luther se afla aici, variau între optsprezece mii şi şaptezeci de mii de locuitori. Din moment ce cifrele erau văzute cu ochii inimii, distanţa nu este mai mare (15). În realitate, Erfurtul nu era decât pe locul al cincisprezecelea în ordinea mărimii după Nürnberg, Strassbourg, Köln şi Lübeck. Ceea ce caracteriza mai degrabă oraşul pentru cel care venea aici pentru prima oară erau turnurile. Luther era uluit de frumoasele şi nenumăratele
188
turnuri ale Erfurtului. L-a botezat Erfordia turrita. Erfurt, oraşul turnurilor (16). După această constatare vizuală, el a ajuns la o alta, morală, aşa cum se cuvenea unui fiu al Evului Mediu şi unui specialist în Biblie: „Erfurt bogat în aur, dar sărac în înţelepciune”. Această definiţie a Erfurtului dată de Luther se aplică oricărui mare oraş din lume.
XIX
Universitatea din Erfurt: cel mai vestit loc de îmbarcare pentru Paradis
în secolul lui Faust, Erfurtul deţinea cea mai vestită universitate din Europa (1). Pe lângă ea, celelalte universităţi păreau nişte simple şi mărunte şcoli private. Proverbul spune: Wer Recht Studieren Will, der Ziehe nach Erfurt – „Cel care vrea să studieze cu adevărat se duce la Erfurt” (2). Luther numeşte Erfurt „noua Pragă” (3). Se poate spune că era mai mult decât un oraş. Este cel mai frumos compliment. Praga nu era doar prima universitate din Europa Centrală, Praga era die Goldene Stadt oraşul de aur -, atât era de frumoasă. Acum Erfurtul voia să-i ia locul. Deşi trecută, gloria Pragăi subzista.
în timpul lui Luther, Praga era ruinată de luptele religioase care durau de o sută de ani. După moartea pe rug a lui Jan Hus şi a prietenilor săi, Praga a decăzut. Totuşi, gloria universităţii sale rămânea legendară. Universitatea din Praga a fost creată în 1348 de Carol al IV-lea. Acesta îşi făcuse studiile la Paris, cu Pierre Roger, viitorul papă Clement al VI-lea. La întoarcerea în patrie, Carol al IV-lea a construit o universitate după modelul celei din Paris. Era prima din Europa Centrală. Ea a primit vizita lui Petrarca, fiind frecventată de mai bine de şapte mii de studenţi (4). Dar ea nu era decât una dintre faţadele ecleziastice ale Pragăi. Oraşul avea cincizeci de
190
biserici parohiale, douăzeci şi şapte de capele şi câteva zeci de mănăstiri şi fundaţii religioase. Catedrala din Praga număra doar ea singură opt sute de preoţi slujitori. Vişegradul nu avea decât o sută. Fiecare dintre cele mai mici biserici nu avea, în medie, decât douăzeci de preoţi (5). Tot înaltul cler al Pragăi era de origine germană. Mai târziu, după revolta lui Hus, germanii, studenţi, profesori şi preoţi, vor părăsi oraşul de aur. Şi pentru a înlocui universitatea din Praga, vor crea în 1409 universitatea din Leipzig. Nu vor reuşi însă aici. Vechea celebritate a Pragăi a revenit oraşului şi universităţii din Erfurt. În 1501, când Luther a venit să studieze la Erfurt, domnea aceeaşi atmosferă ca la Praga din timpul lui Jan Hus, care a fost ars de viu pe 6 iulie 1415 într-o pajişte de la marginea oraşului Constance. Erfurtul, la fel ca Praga, posedă lustrul uluitor al edificiilor, ceremonialului şi organizării. Sub toată această glorie, domneşte o opresiune care nu poate conduce decât la revoltă. Oraşul Erfurt nu este liber. Şi el fierbe. Catedrala din Erfurt, mai veche şi mai vestită decât cea a celor opt sute de slujitori de la Praga, a fost fondată în acelaşi timp cu sediul episcopal de câtre Sfântul Bonifaciu, în secolul al VIII-lea. Este un edificiu monumental, care se află în acelaşi timp în inima şi deasupra Erfurtului. Ea e construită în mijlocul oraşului, dar pe o înălţime ale cărei falduri ridicate sunt susţinute de ziduri şi de arcuri. Biserica este aşezată sus, pe un platou, pe o terasă, foarte aproape de o altă biserică, care văzută de departe îşi amestecă turnurile cu ale sale. O scară de şaptezeci de trepte, nespus de lată, conduce la uşa catedralei. Urcând, se vede încă în balustrada catedralei un jilţ de piatră. De acolo, Nikolaus
191
von Kues a predicat jubileul şi indulgenţa în 1451. Şi, desigur, trebuia să fie un grandios spectacol acest preot, care se desprindea de toate, acolo sus, pe chiar fondul catedralei, răspândindu-şi făgăduinţele şi ameninţările asupra mulţimii îngenuncheate pe trepte ca pe nişte bănci ale unui amfiteatru, care se întindeau până în jos în Piaţă. Ajuns sus, se face turul catedralei.
Pe terasa catedralei ai tot oraşul la picioare (6). Omul care se află pe străzile Erfurtului, dacă îşi ridică ochii spre cer, vede mai întâi catedrala, şi doar după aceea cerul. Căci la Erfurt cerul serveşte drept fundal catedralei. Aşadar, la Erfurt, cel care priveşte cerul vede catedrala. Dar chiar dacă aceasta nu ar fi existat, ceea ce oamenii ar fi văzut atunci n-ar fi fost întinderea albastră ori cenuşie pe care o vedem noi, oamenii din timpurile moderne, când privim deasupra noastră. De-a lungul Evului Mediu cerul nu era un deşert. Era locuit cu rânduială. Analistul dominicanilor din Colmar povesteşte că în 1400 mai mulţi bărbaţi şi femei au văzut apărând în momentul crepusculului, deasupra lunii, chipul lui Dumnezeu aşezat pe un tron (exact ca predicatorii de deasupra oraşului Erfurt). Pe un tron al dreptăţii… O sabie goală ieşind din fiecare parte a gurii Sale părea să ameninţe poporul (7). Acest Dumnezeu al spadelor ieşindu-I din gură este un Dumnezeu înfricoşător şi răzbunător. Oamenii care citeau îngroziţi Speculum humanae salvationis (Oglinda mântuirii omeneşti) cartea cea mai vestită în epocă erau literalmente terorizaţi de cer (8). Turnurile celor o sută de biserici din Erfurt se ridicau deasupra oraşului. Nu se vedeau decât ele. Datorită acestor turnuri, Luther numeşte oraşul Erfordia turrita (9).
192
Semnul distinctiv al Erfurtului era turnul mănăstirii benedictinilor din Petersberg aşa cum turnul Eiffel este semnul distinctiv al Parisului. Era superb, împodobit, în mijlocul turnurilor altor edificii, adică: douăzeci şi două de fundaţii monahale, douăzeci şi trei de biserici parohiale, treizeci şi şase de capele, opt case monahale, şase spitale religioase, patru mănăstiri de maici, o fundaţie a ordinului Deutschherren, o fundaţie a ordinului templierilor şi un spital aparţinând aceluiaşi ordin (10).
Dintre aceste o sută de biserici în care se celebrau slujbe în fiecare zi, cea mai renumită era catedrala ori Domul (11). Ea avea trei turnuri ce dominau oraşul. Catedrala era nespus de bogată. Printre alte proprietăţi poseda o sută de localităţi de pe valea Gera (12). Orga benedictinilor din Erfurt avea exact aceeaşi vârstă cu Luther: fusese instalată în 1483. Cu cele 2333 de tuburi ale sale ori fistulas (13), era orga cea mai mare din lume. Şi doar din respect nu s-a dorit să o depăşească pe cea de la Vatican.
Erfurtul deţine, de asemenea, cel mai mare clopot din lume. Oamenii îl numesc Die Grosse Suzanna şi Maria Gloriosa. Toate clopotele aveau nume. Oamenii le iubeau şi-şi ordonau viaţa după bătăile lor.
Pentru călătorul străin, acoperişurile şi turnurile Erfurtului sunt o adevărată dantelă de piatră profilată pe cer. Toate formaţiunile ecleziastice şi ordinele de pe pământ erau reprezentate la Erfurt. Ordinul augustinienilor, căruia îi va aparţine Luther, exista aici încă din 1135. În 1198 monahii Sfântului Augustin vor construi mănăstirea Sfântul Spirit. Cum sihăstria se afla în afara zidurilor şi fortificaţiilor, augustinienii o vor abandona
193
şi se vor instala în incinta Erfurtului, în cartierul Wassertor — poarta apei —, unde vor construi mănăstirea Kreuzkloster mănăstirea Sfintei Cruci. La sosirea lui Luther la Erfurt, augustinienii aveau o nouă clădire terminată în 1473, cu zece ani înainte de naşterea lui. În această nouă clădire, Luther se va aşeza ca monah.
Universitatea din Erfurt, care va deveni centrul Renaşterii germane, a fost fondată de papa Clement al VII-lea la 18 septembrie 1379. În această zi a fost semnată de papă Stiftungsbulle bula fondării. Imediat după semnarea acestui act, a început criza papalităţii. Universitatea din Erfurt a fost creată însă doar pe hârtie. Douăzeci de ani mai târziu, în 1392, Urban al Vi-lea reînnoieşte bula fondării. De această dată universitatea este înfiinţată cu adevărat. Ea este inaugurată în prima săptămână de după Misericordias Dei, sărbătoare care cade pe 28 aprilie. Inaugurarea a avut loc probabil în ziua de Walpurgie walpurgies Tag, aşadar, pe 1 mai.
în spaţiul geografic în care se află Erfurtul nu exista mai înainte decât universitatea din Praga, înfiinţată în 1348, şi cea din Viena, în anul 1364.
Toate aceste stabilimente aparţineau papei; el era cel care le fondase. Papa Grigore al IX-lea, prin bula Parens sciantiarum, în 1228, a organizat Universitatea. Totuşi ea exista din anul 1215. Cardinalul Robert de Courson, acţionând în numele papei Inocenţiu al III-lea, crease universitatea din Paris. Fondând universităţile, Inchiziţia şi ordinele dominicanilor şi franciscanilor, papa Inocenţiu al III-lea este omul care a construit cea mai mare parte a ceea ce noi numim astăzi patrimoniul occidental. Căci fără universităţi, fără Inchiziţie şi fără
194
dominicani, istoria Europei ar fi fost cu totul diferită de ceea ce este.
Creată de Inocenţiu al III-lea în 1215, universitatea este organizată de Grigore al IX-lea în anul 1298. În bula Parens sciantiarum scrie: „Inteligenţa teologică… trebuie să-şi exercite puterea asupra fiecărei facultăţi, la fel cum spiritul, asupra trupului, şi să o conducă pe calea cea dreaptă, ca ea să nu se rătăcească” (14). „Doar papa, fondatorul, avea autoritate asupra învăţământului şi universităţii la care regele şi împăratul sunt doar rugaţi să acorde privilegii temporare.” în toată Orbis Christianus există aceeaşi organizare a învăţământului începând cu şcoala latină şi terminând cu universitatea, cu aceeaşi programă analitică şi aceleaşi cărţi de curs. Prima parte a învăţământului Trivium cuprinde gramatica, dialectica, retorica.
Urmează Quadrivium, cu aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. După septenară vine universitatea, care se compune dintr-o facultate numită de Artă -, în care studentul era pregătit înainte de a aborda una dintre cele trei veritabile facultăţi ale universităţii sacratissima, cea mai sacră ori Facultatea de Teologie; Consultissima, cea mai plină de înţelepciune ori Facultatea de Drept; şi Saluberissima, cea mai favorabilă sănătăţii ori Facultatea de Medicină. Facultatea de Arte era antecamera celorlalte.
Universitatea din Erfurt, creată după chipul celor deja existente, a fost condusă la fel ca acestea. Erau câteva diferenţe, dar nesemnificative: în universităţile în care profesorii erau în majoritate dominicani, aceştia se aplecau asupra Sfântului Toma de Aquino, acolo unde dominau
195
franciscanii se prefera Sfântul Augustin. La Erfurt, Sfântul Augustin era la mare cinste.
Universitatea din Erfurt avea sub ascultarea sa şcolile septenare, Trivium şi Quadrivium, ale localităţii. Întreg corpusul profesoral şi studenţii erau îndrumaţi de un Oberleiter ori rector superior, care în afară de universitatea cu facultăţile şi căminele sale conducea, de asemenea, cele patru şcoli latine: Sfânta Maria, Sfântul Severin, Zu den Regeln şi Schotten (15).
învăţământul la universitate şi în şcolile latine era absolut diferit de ceea ce este astăzi. Aşa cum spune Sfântul Bonaventura: „învăţământul este itinerarul spiritului către Dumnezeu, itinerarium mentis in deum” Universitatea este un fel de pod în care sufletul omului se îmbarcă pentru itinerarul care-l va conduce aproape de Dumnezeu, la cer.
Fiind cea mai bună universitate, Erfurtul este, aşadar, cel mai cunoscut loc de îmbarcare pentru cer. Luther se consideră fericit să-şi înceapă itinerarul său către Dumnezeu în acest loc.
XX
Martin Luther la „poarta cerului”
Martin Luther n-are deloc timp să viziteze oraşul. Ajuns la Erfurt, e obligat să se înscrie în cel mai scurt timp la o Contubernia. Pentru a fi înscris la universitate trebuie ca mai întâi să fii înscris într-o Contubernie. E cea dintâi condiţie. Trebuie să fii intern. Chiar studenţii ai căror părinţi locuiesc în oraş sunt obligaţi, pentru a avea dreptul de a urma cursurile, să doarmă şi să mănânce într-unul dintre internatele universităţii, numite Contubernia. Exact cum trebuie să fii într-o cazarmă atunci când îţi faci stagiul militar.
Numărul studenţilor înscrişi în fiecare an la universitatea din Erfurt era de trei-patru sute. În total, erau câteva mii de studenţi. Din toate aceste mii de studenţi, în 1520, sub rectoratul lui Ludwig Platz von Melsungen, doar douăzeci şi trei vor obţine autorizaţia de a se caza temporar în afara Contuberniei. Succesorul acestui rector, umanistul Crotus Rubianus, a diminuat şi mai mult numărul autorizaţiilor (1). În consecinţă, pentru a putea fi student, prima condiţie era de a fi intern într-o Contubernia. Fără Contubernia nu existau studii. Dar nu era suficient pentru a fi acceptat. Trebuia să şi poţi sta în acest loc. Căci eliminările aveau loc în fiecare semestru. Comisia care decidea dacă un tânăr era demn să continue să beneficieze de internat examina o mie şi una de
198
probleme legate de fiecare student. Se verifica tot ceea ce ţinea de situaţia studiilor, asiduitate, pietate, morală, disciplină, stare materială… Mai cu seamă, se cerea o conduită exemplară. Altfel studentul era eliminat din Contubernia, aşadar din universitate. Martin Luther are de ales între mai multe internate. Cel mai vechi este Collegium Universitatis. Dar după o jumătate de secol, din 1449, Contubernia îşi schimbase numele: la sosirea lui Luther la Erfurt, Collegium Universitatis se numea Collegium Majus. Mai existau şi alte Contubernio Steinlauen ori Lauenstein, Sfântul Gheorghe, Porta Caeli etc.
Aflat înaintea acestei alegeri, Luther nu putea să ezite nici măcar o singură clipă. Avea optsprezece ani. Nu putea alege decât Porta Caeli poarta cerului. Este Contubernia care are cel mai frumos nume. Era firesc să meargă şi să bată direct la „Poarta cerului” şi să ceară să i se deschidă. Documentele nu confirmă, după cum nici nu neagă, prezenţa lui Luther în Contubernia „Poarta cerului”. Se pare că a stat aici o perioadă. Dar este absolut sigur că mai târziu Luther a fost cazat la Contubernia Sfântul Gheorghe de pe Michaelisstrasse (2). Fără îndoială, au fost motive serioase care l-au silit pe Luther să părăsească „Poarta cerului” pentru a locui la căminul Sfântul Gheorghe, fondat în 1464 şi cu mult mai modern (3). Există o scrisoare a lui Luther scrisă în această perioadă, încă de la sosirea sa la Erfurt. I se contestă autenticitatea. Această scrisoare este semnată Martin Viropolitanus, adică Martin din Mansfeld. Literalmente: Martin din Oraşul bărbaţilor (4).
în timp ce studentul locuia într-o Contubernia, greşelile pe care putea eventual să le săvârşească nu erau
199
doar ale sale: magistrul, directorul, îşi asuma de asemenea responsabilitatea. Din această cauză fiecare student încă de la înscrierea într-un cămin trebuia să fie însoţit de un Magister, care răspundea de aici înainte de faptele studentului. În timpul examenelor, magistrul se prezenta cu studentul în faţa comisiei şi jura la fel ca studentul că acesta respectase toate regulamentele Contuberniei universităţii şi ale moralei. Faptul că studentul nu fusese prins cu vreo greşeală nu era îndeajuns: trebuia să jure, de asemenea, că, deşi nu fusese prins în flagrant delict, nu săvârşise nici o greşeală (5). Jurământul nu era însă suficient. Era nevoie şi de cel al magistrului.
Contubernia nu era doar un internat ori un cămin universitar în sensul modern al termenului, ci şi o anexă a universităţii unde, în afară de adăpost şi de acoperiş, studentul urma cursuri pregătitoare, cursuri de latină, Donatus, Alexandru şi Priscillian. Toate aceste cursuri care amintesc de lucrările de seminar ale universităţilor moderne erau obligatorii şi făceau parte din programul de studii. Directorul unei Contubernia era un McgAter care locuia în cămin; şi, de asemenea, atât timp cât era şeful acestuia, nu avea dreptul să se căsătorească şi trebuia să împartă masa şi locuinţa cu studenţii săi. În aceleaşi condiţii. Se pare că Luther a rămas un an la „Poarta cerului”, scrisoarea semnată „Martin Viropolitanus” părând a fi expediată de acolo (6).
După prima operaţiune, adică înscrierea într-o Contubernia, Martin Luther se prezintă la universitate, nu pentru înscriere, cum se numeşte acest act în zilele noastre. Când se prezenta la universitate un student nu se înscria, ci primea o titulatură. A fi student era un titlu la fel ca
200
cel de medic, de profesor, de agricultor. Pentru a avea dreptul la titulatura de student, tânărul în afara înscrierii într-o Contubernia trebuia să treacă prin anumite probe spirituale, morale şi intelectuale. Se angaja să respecte riguros regulile castei, căci era o castă în care intra cu titlul de Scholar ori student. Se intitula student exact cum alţi tineri care îşi alegeau cariera armelor se numeau cavaleri. Ceremonia de iniţiere, fie că era pentru una, fie pentru alta, nu diferă deloc. Sensul este acelaşi: o iniţiere. Toate iniţierile sunt însoţite de probe, căci cel care primea titlul de Scholar urma să treacă în anii de studii prin mai multe primejdii, dintre care cea mai mare era aceea de a-şi pierde sufletul. De a nu merita Paradisul, care este scopul final al oricărui Scholar.
XXI
Complicele diavolului locuieşte aproape de universitate: e femeia
încă din cea mai fragedă copilărie, Martin Luther fusese învăţat să-i fie teamă de Dumnezeu, teamă de diavol, teamă de mama sa, teamă de tatăl său, teamă de dascălul de la şcoală, teamă de Judecata de Apoi, de păcat, de infern, de purgatoriu…
Acum, la vârsta de optsprezece ani, la intrarea în Contubernia „Poarta cerului”, i se inculcă o nouă teamă: teama de femeie. Femeia este complicele diavolului. Femeia a furat mărul cu complicitatea demonului. Ea a provocat căderea bărbatului cu complicitatea demonului. A provocat căderea omului şi izgonirea lui din Paradis. Femeile continuă să fie complicele diavolului şi provoacă zilnic căderea bărbatului.
Martin Luther şi colegii săi din Contubernia sunt avertizaţi de acest pericol care planează asupra universităţii: femeia. Ea îl conduce pe bărbat la pierderea sufletului şi la condamnarea veşnică pentru că îl face să-şi piardă curăţia! Luther este prevenit că întreg oraşul este un loc al pierzării, dar mai cu seamă marele oraş. Şi mai ales Erfurtul. Acolo, fără o veghere permanentă, orice tânăr îşi pierde sufletul. Luther îşi face profitul din lecţia cu aplicaţie, îi este o teamă cumplită de oraş. Scrie: „Erfurtul nu valorează mai mult decât un dormitor şi o casă
202
de prostituţie” (1). Repetă ceea ce i s-a spus: „La Erfurt studenţii învaţă două lucruri fără ajutorul profesorilor: beţia şi femeile.” Lui Luther, ca oricărui alt student, i se acordă tot sprijinul necesar pentru a lupta împotriva diavolului şi împotriva complicelui acestuia: femeia. La intrarea în Contubernia, Luther depune jurământul de a nu ieşi în oraş decât în caz de forţă majoră, de a face tot posibilul să fie însoţit mereu de un coleg şi de a nu vorbi cu nici o femeie. Intrarea femeilor în incinta Contuberniei este strict interzisă. Chiar magistrul, directorul, depune jurământul de a nu se căsători şi de a nu tolera intrarea nici măcar a unei singure femei în acest loc sfinţit, căminul studenţilor. Fie şi în calitate de soţie, de domina magistera
Există, totuşi, lucrări pe care bărbaţii nu pot să le facă la fel de bine ca femeile, cum ar fi spălatul, călcatul, curăţenia, aranjatul. Scholarii, studenţii şi magiştrii erau astfel obligaţi să facă apel la femei pentru aceste lucruri, împotriva voinţei lor. Trebuie mereu să eviţi relaţiile cu diavolul şi cu complicii săi. Anumite femei, spălătorese, croitorese, lenjerese, erau autorizate în unele zile să intre în Contubernia „Poarta cerului” şi în celelalte. Ele trebuiau să fie întotdeauna în grup, iar un reprezentant al marelui rector trebuia să le însoţească peste tot, să nu le scape niciodată din ochi!
Studenţii erau avertizaţi că nu departe de universitate existau case ale pierzării, pe care cronicarii le numeau Muhmenhausen, „casele ţaţelor”! Locatarele lor, femeile publice, când nu erau arse ca vrăjitoare, erau mai bine tratate în Evul Mediu decât în epoca modernă. Erau cunoscute oficial ca păcătoase. Evanghelia spune că Iisus
203
nu le-a condamnat niciodată pe păcătoase şi că le-a dat o şansă de a-şi răscumpăra păcatele. Credincioşii luau ad litteram porunca ce spune că trebuie să iubim aceste femei şi să nu le dorim moartea. Fiecare îşi făcea o datorie pioasă în a trata cu compasiune şi dragoste pe fiicele pierdute. Erau privite chiar cu invidie, căci cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi poate că li se va deschide uşa Paradisului mai uşor decât fariseilor care trăiau în virtute.
Peripateticienele, adică „cele care se plimbă” nume pe care îl purtau, de altfel, şi teologii tomişti, care se numeau peripateticieni, pentru că erau discipoli ai lui Aristotel, care se plimba în timp ce îşi făcea cursul -, aşadar femeile pierdute ori plimbăreţe nu erau ofensate, ci protejate. La fiecare procesiune importantă la care luau parte toate corporaţiile cu însemnele lor era mereu un loc pentru femeile de la Muhmenhausen (2). Ele defilau în centrul oraşului împreună cu celelalte corporaţii. Foarte adesea, când un incendiu le distrugea casa pierzaniei, creştinii îşi făceau o datorie sfântă de a le ajuta pe păcătoase şi le reconstruiau locuinţele cu banii comunităţii. Luther n-a văzut universul pierzării pentru că nu l-a privit. Pentru Luther, femeia şi tandreţea sunt lucururile cele mai importante pe pământ dacă femeia este pioasă şi trăieşte în frică de Dumnezeu. Es ist Kein Lieber Ding auf Erden, denn Frauenlieb wenn sie În Gottesfurcht Mag Werden (3). Luther declară, de altfel, că până destul de târziu, după treizeci de ani, nu-i păsa de nimic ori aproape de nimic din lume şi nici de dragostea pământească (4). Descrie viaţa ideală într-una din pledoariile sale în care îl citează pe Sfântul Bernard, care spunea de fiecare dată când merge printre oameni
204
se întoarce acasă pătat. Luther concluzionează: „Cei care sunt vizitaţi de oameni nu sunt vizitaţi de îngeri” (5). Cum reiese din toate acţiunile sale, Martin Luther optează pentru frecventarea asiduă a îngerilor, adică vrea să se ţină la distanţă de oameni. Vrea înainte şi deasupra a orice să aibă o inimă curată. Căci fără o inimă imaculată nu ai acces în Paradis. Şi Paradisul era scopul lui Luther. Dar, pentru ca inima să fie curată, trupul trebuie să fie imaculat. „Şi înţelepciunea nu va intra într-un suflet rău şi ea nu va locui într-un trup supus păcatului” (6).
XXII
Martin Luther devine „student”
înscrierea la universitate nu este un act de înmatriculare, ci face parte dintr-un ansamblu numit „titularizare”. E un act solemn. Luther se prezintă în faţa comisiei de titularizare, formată din întreg corpusul profesoral, din magiştri, şi prezidată de marele rector al universităţii din Erfurt. Actul este important: „sub minister şi prin faţa lui Jedocus Trautvetter…” (1), rectorul universităţii din Erfurt şi comisia alcătuită din toţi profesorii şi dascălii în uniformă de sărbătoare. În faţa acesteia se prezintă Martin Luther din Mansfeld, care primeşte Bürgerrecht dreptul de cetate al universităţii din Erfurt.
Teoretic, universitatea este o instituţie exteritorială care depinde direct de papă şi care nu este supusă nici unei legi a locului în care se află. Din această cauză se vorbeşte în actul de titularizare de cetăţenie de Bürgerrecht. De aici înainte studentul va asculta de legi şi de autorităţi, altele decât cele din ţara sa. Orice titlu şi mai ales cel de student este o demnitate şi se conferă prin mijlocirea unui jurământ de credinţă şi de loialitate. Martin Luther jură, aşadar, în faţa rectorului, profesorilor şi doctorilor, dascălilor care-l vor numi student, că va respecta legile şi statutele universităţii. În cazul unui conflict cu un alt membru al universităţii ori cu o persoană
206
străină de stabiliment, nu autorităţilor oraşului va cere să-i facă dreptate, ci autorităţilor universitare.
Studentul Martin Luther jură că în caz de nesupunere ori alte greşeli va suporta fără cârtire pedeapsa ce-i va fi dată de rector. Dacă va fi expulzat din universitate, studentul jură că va părăsi, fără să mai adaste, nu doar Contubernia şi universitatea, ci şi oraşul Erfurt, unde se angajează să nu mai vină atâta timp cât va dura pedeapsa (2). Între alte obligaţii, noul student sosit de curând la Erfurt trebuie să meargă direct la Contubernia sa, să nu locuiască într-un alt loc. Când vine momentul vacanţelor, studentul părăseşte Contubernia. Este obligat să pornească îndată către casă şi să nu îşi piardă timpul prin oraş. Aceasta pentru a evita relele întâlniri şi relaţiile periculoase, în marele oraş Erfurt, care este, ca orice oraş mare, un loc sărac în înţelepciune, dar bogat în curse pentru tinerii studenţi. Părăsind Erfurtul imediat, tânărul este pus la adăpost de ispitele diavolului şi ale complicilor săi, femeile. Tot cu ocazia titularizării, studentul este prevenit că universitatea, urmând în aceasta exemplul Bisericii în caz de vreo greşeală gravă şi pentru a nu-şi păta mâinile de sânge îşi rezervă dreptul de a-l aresta şi a-l da pe mâna autorităţilor civile, care îi vor aplica pedeapsa.
Faptul că studentul depune în mod solemn jurământul, infracţiunea faţă de cel mai mic articol al regulamentului se transformă în violare a jurământului şi, în consecinţă, într-un păcat de moarte, care în afara pedepselor temporare este pedepsit şi cu pedeapsa veşnică, eventual infernul şi purgatoriul.
înainte de a depune jurământul, Martin Luther şi-a achitat taxa de titularizare şi de pensiune, suma de douăzeci
207
de Groschen, care face exact o treime de Gulden pe semestru (3). Există studenţi scutiţi de această taxă. Locuiesc într-o Contubernia pentru săraci (4). Studentul are posibilitatea de a vărsa ultima treime de Gulden în mai multe rate lunare. Faptul că Martin Luther a plătit taxa integral la titularizare l-a făcut pe funcţionar să-l înscrie în registre pe Martin Luther la rubrica – „situaţie socială” cu menţiunea În habendo, care înseamnă aproape „proprietar”.
Hans Luther, minerul din Mansfeld, avea o situaţie materială care îi permitea să achite integral drepturile universitare ale fiului său student. Era metallicus. Extrăgea metale în secolul lui Faust, în care toţi oamenii sufereau de metalomanie.
După actul solemn de admitere în calitate de student la universitatea din Erfurt, în luna aprilie 1501, Martin Luther nu mai este liber. De altfel, nu fusese niciodată. Dar, de această dată, este mai mult integrat într-un sistem la fel ca soldatul care îmbracă uniforma militară şi intră în cazarmă. Nu există îndoială că Luther e mulţumit şi mândru de asta. Iată-l student. Învăţământul este calea ce duce la Dumnezeu. Luther ca orice om medieval desăvâşit are ca scop ultim Paradisul, unde va fi în compania lui Dumnezeu şi a îngerilor. Toţi oamenii se târăsc pe pământ şi încearcă să se caţăre, târându-se precum reptilele, pentru a ajunge în cer. Dar unii dintre contemporanii lui Luther căutau aurul cu pasiune: Biserica le-a spus că cel care deţine aur poate să cumpere iertarea păcatelor sale. A tuturor păcatelor. Mici şi mari. Cumpărând indulgenţe, va fi iertat şi va intra în Paradis, curat ca un serafim. Principalul lucru pentru om
208
e să aibă aur. Cu aur paradisul este asigurat. Aproape toţi vor căuta Via Domini calea către cer cu aur. Martin Luther va urma vechea cale, drumul plin de spini, care duce la cer, calea strâmtă a virtuţii. Martin Luther a ales drumul vieţii sale: vrea să merite Paradisul, nu vrea să-l cumpere cu aur, chiar dacă în timpul acestei vieţi Paradisul este de vânzare.
XXIII
Scholarul Martin Luther îşi depune dinţii, coarnele şi urechile la vestiar
înscrierea într-o Contubernia, plata taxelor şi prestaţia jurământului înaintea rectorului nu erau îndeajuns pentru ca un tânăr să poarte titlul de student ori de scholar. Urma îndată o solemnitate: depunerea urechilor, coarnelor şi dinţilor la vestiar. Era o ceremonie inspirată din riturile Bisericii. Toate ceremoniile civile imită ceremoniile ecleziastice. Ritul numit Ritus Depositionis este o imitaţie a Botezului: cel care primeşte Botezul în Hristos abandonează pe omul cel vechi cu toate păcatele sale şi devine o fiinţă nouă. Tot astfel, cel care devine scholar renunţă prin Ritus Depositionis la omul cel vechi, barbar şi animal, asemănător fiarelor, cu urechi de măgar, cu dinţi de mistreţ şi cu coarne. Renunţând la acestea, monstrosa membra (1), omul barbar devine un om instruit, un scholar, un student.
Ceremonia, „botezul ciocurilor galbene ori Beanium a fost în vigoare la universitatea din Strasbourg până la Revoluţia franceză, în 1792” (2). Ceremonialul este descris într-o carte ilustrată: „Ilustraţiile acestei mici cărţi reproduc hărţuielile simbolice care îi făceau să sufere pe elevi în momentul în care ei deveneau studioşi. Ele exprimă, sub o formă alegorică, îmbunătăţirea la care se puteau aştepta de la studiu. Pentru a arăta această
210
transformare, tinerii chemaţi să fie înmatriculaţi trebuiau să apară în faţa adunării profesorilor împodobiţi cu urechi, colţi de mistreţ şi cu coarne, simboluri ale ignoranţei şi barbariei lor. Li se adresau discursuri proprii circumstanţei” (3). Martin Luther nu ia cu uşurătate această abolire a coarnelor, urechilor şi dinţilor; crede ferm în abolirea omului barbar prin studiu, aşa cum crede în abolirea omului vechi încărcat de păcate prin Botez (4). Luther crede în viitorul unui om scolastic, civilizat, creştin. Nu doar că nu priveşte cu uşurătate ceremonia depunerii coarnelor şi dinţilor la vestiar, dar încă afirmă că întreaga viaţă a unui intelectual trebuie să fie punctată de depunerea periodică a membrelor monstruoase. Umiliţi-vă, spune Luther, învăţaţi să suferiţi. De-a lungul vieţii voastre veţi face „depoziţii” (5). Ca orice scolastic, Luther ştie că virtutea se învaţă şi că ea nu este decât o serie de încercări, de victorii şi o îndelungă răbdare.
în clipa cea mai dramatică a vieţii sale, când de răspunsurile pe care le dădea depindea viaţa ori moartea sa pe rug, Luther, în faţa împăratului şi reprezentantului papei şi în faţa tuturor demnitarilor civili şi ecleziastici adunaţi pentru a-l auzi şi a-l judeca la Worms, în 1521, îşi aminteşte de Ritus Depositionis şi îi spune împăratului: „Vă dau un răspuns neque cornatum, neque dentatum, un răspuns fără coarne şi fără dinţi” (6). Luther lua în serios abandonul coarnelor, aşa cum consimţise înainte de a deveni student. Chestiunea nu era de luat în râs. Un tânăr care devine ucenic îşi depune coarnele. Şi este serios. Un ucenic care devine muncitor îşi depune coarnele şi este serios. Un muncitor când îşi depune
211
coarnele şi devine maistru îndeplineşte un act serios. Martin Luther ia în serios această degroşare a individului. Degroşarea şi fasonarea, căci das Hobel — rindeaua este unul dintre instrumentele cele mai folosite în Ritus Depositionis.
Luther este un discipol perfect al lui Toma de Aquino, care spune clar: „Virtutea este un obicei deprins, care ne permite să acţionăm conform firii” vïrtus est habitus in modum naturae rationis consentaneus (7).
XXIV
Hainele scholarului Martin Luther
Luther n-a locuit în Contubernia „Poarta cerului” decât în primul an universitar; şi această şedere nu este sigură. Începând cu anul 1502, scholarul Martin Luther locuieşte în Contubernia Sfântul Gheorghe, situată în apropiere de Gera pe Lehmanstrasse ori Lehmanngasse. În regulamentul căminului figurează, de asemenea, obligaţia studentului de a se înscrie în cel mai scurt timp la Facultatea de Arte. Este facultatea pregătitoare, puntea care conduce la una dintre cele trei facultăţi principale: Saluberissima cea mai favorabilă sănătăţii, Facultatea de Medicină, Sacratissima, cea mai sacră facultatea de Teologie, şi Consultissima, cea mai plină de înţelepciune facultatea de Drept. Martin Luther era un scholar, adică un cetăţean cu drepturi şi datorii al republicii universitare. Printre obligaţiile unui membru al universităţii figurează şi aceea de a-şi comanda o uniformă. Dacă registrele stării civile şi cărţile de identitate nu există în Evul Mediu, există uniforme. De la distanţă ştii cu cine vei avea de-a face. Căci toţi oamenii poartă costumul profesiei lor şi al situaţiei lor materiale. Monahii îşi aveau uniforma lor. Militarii, pe a lor, fiecare breaslă îşi avea costumul propriu; negustorii purtau haine care variau după preţ şi podoabe, după natura şi prosperitatea afacerilor. Ţăranii aveau hainele lor şi niciodată nu
214
ar fi ieşit în public în haine de negustor, de bucătar ori de tăietor în piatră. Cum un soldat nu ar ieşi în zilele noastre în uniformă de ofiţer ori un marinar, în uniformă de aviator. Pelerinii îşi aveau costumul lor. Vagabonzii, de asemenea. Exista o uniformă pentru leproşi. Omul îşi arăta condiţia socială şi profesia prin haina sa. Era normal ca scholarii să deţină şi ei un costum. Există uniforme pentru intelectuali. Acestea variau după gradul de cunoaştere al celui care o purta; existau ţinute de rector, de magistru, de student. Şi natura cunoştinţelor se vedea după ţinutele lor. Teologii îşi aveau haina lor. Juriştii, pe a lor. Medicii, de asemenea. Erau uniforme de condamnaţi, uniforme de penitenţi, de judecători şi de călăi, de acuzaţi şi de acuzatori.
Capitalismul abia fusese fondat, dar primul capitalist nu s-a dat la o parte de a-şi crea un costum care să-l deosebească de alţi bogaţi, deţinători de bunuri, dar necunoscători în privinţa condiţiilor care permit banilor să facă pui şi să se multiplice precum animalele şi plantele. Primul capitalist jakob Fugger purta „o bonetă de drap de aur”. Este prima uniformă care a fost purtată de marea finanţă a secolului lui Faust.
Intelectualii şi corpusul universitar purtau ţinute care imitau pe cele ale feţelor bisericeşti. Universitatea era o anexă a Bisericii, trebuia ca cetăţenii de aici să aibă costume adecvate. Chiar copiii din şcolile triviare, care erau tot stabilimente ecleziastice, se cuvenea să se comporte cu demnitatea unor viitori oameni ai Bisericii. La şcoala latină le era interzis elevilor din motive de prestigiu să se dea pe gheaţă ori să se bată cu bulgări de zăpadă. Prima restricţie vestimentară: studentul să nu poarte haine
215
cu mâneci prea scurte. Hainele cu Schlitz ori crăpături erau strict interzise. De asemenea, îi era interzis studentului să poarte pălărie ori căciulă de blană (1).
Era strict interzis oricărui membru al universităţii să poarte pelerină, manta, tunică sau orice alt veşmânt mai scurt decât o sutană. Era vorba aici de lungimea hainelor purtate pe deasupra altora. Un student nu putea să poarte nici vestă, nici jachetă, pentru că acestea sunt mai scurte (2). Haina era, aşadar, un fel de sutană, care acoperea întreg trupul. Preţul acestei piese vestimentare era de nouăzeci de pfeningi. Ceea ce arată că uniforma trebuia să fie de calitate.
Pe cap, studentul purta eine Kappe o bonetă de formă precisă şi care costa optsprezece pfeningi (3). Pentru procesiuni, servicii divine şi alte ceremonii, studenţii aveau o bonetă care costa cincizeci de pfeningi (4). Pantalonii magistrului, doctorului şi rectorului erau mult mai scumpi. La intrarea la universitate, studentul jura să poarte în interiorul Contuberniei, ca şi în afară, în toate circumstanţele şi atât timp cât va fi membru al universităţii, uniforma prescrisă oricărei stări. Studentul jura ca pentru nimic în lume şi sub nici un pretext să nu iasă în public fără toga sa de scholar. Magistrul, directorul Contuberniei (5), jura şi el pentru fiecare student că acesta nu va ieşi din cămin fără ţinuta sa.
Nu doar hainele foarte scurte erau interzise, ci şi hainele foarte lungi. Modul de a merge pe stradă era reglementat la rându-i. De exemplu, era interzis scholarului să meargă pe străzile Erfurtului hoinărind, ca şi când nu ar fi avut nimic de făcut. Un scholar trebuia să fie mereu grăbit, pentru a nu da impresia că vagabondează ori că
216
este leneş (6). Abaterile faţă de toate punctele din regulament erau pedepsite prin expulzarea din Contubernia. Iar a fi expulzat din Contubernia însemna a fi expulzat din universitate. Pentru că nimeni nu putea fi student fără a fi intern. Şi aceasta, de fapt, însemna expulzarea din oraşul Erfurt; un student expulzat trebuia să părăsească nu doar căminul şi universitatea, ci şi Erfurtul şi periferiile sale şi să nu se mai întoarcă decât dacă pedeapsa sa ar fi fost iertată.
Toate aceste expulzări puteau surveni din cauza unui Schlitz, o crăpătură, ori a câtorva centimetri în plus sau în minus la dimensiunile unei haine.
Prin aceste restricţii riguroase, universitatea nu făcea decât să imite fidel Biserica. În orice ordin religios cum va scrie Luther mai târziu -, a părăsi chilia fără scapular constituia un păcat de moarte. Adică cel mai mare păcat pe care poate să-l comită omul pe pământ. Afirmaţia lui Luther este confirmată de scriitorul antiluteran cel mai virulent: „Pentru ieşirile în public, portul scapularului era poruncit sub pedeapsa unui păcat de moarte. În acest caz, interpretarea lui Luther este exactă” (7).
Pentru a păstra disciplina studenţilor, portul uniformei este indispensabil. Dar nu era suficient, căci tentaţiile şi ispitele diavolului sunt nenumărate. Din această cauză nu doar că studentul trebuia să iasă mereu în uniformă, dar îi era recomandat, mai mult, de a nu ieşi niciodată singur. Studenţii trebuiau să fie însoţiţi. Exact ca la ordinele religioase unde este prescris: „să nu se meargă la baie ori în orice alt loc dacă nu sunt cel puţin doi sau trei împreună” (8). Şi asta tot cu planul de a păstra fără pată virginitatea studenţească.
217
Toate aceste restricţii, privaţiuni, reguli, autoflagelări erau ordonate, organizate şi executate cu planul final de a dobândi Paradisul şi viaţa veşnică. Drama era că în secolul lui Faust viaţa veşnică putea să se cumpere cu aur. Omul cel mai bogat dintre contemporanii lui Luther jakob Fugger -, primul capitalist din univers, nu avea nevoie să poarte scapulare pentru a intra în Paradis. Acest Fugger care „era un om frumos, maiestuos, fără barbă, purtând capul sus şi părul ascuns într-o bonetă de drap de aur” (9), acest om este în Paradis. Nimeni nu putea să-şi închipuie că Fugger nu va zbura direct în sânul lui Avraam, la dreapta Domnului. Cumpărase cu mulţi bani cele mai bune locuri în Paradis pentru el şi pentru familia lui. „Papa l-a salutat şi l-a primit ca pe fiul său.” Or, locurile în Paradis erau atribuite de conducătorul Bisericii. Cine ar fi contestat aceste adevăruri era un eretic. Luther şi protestanţii au fost mai întâi condamnaţi doar pentru erezia de a fi contestat monahilor dreptul de a plăti locurile în Paradis, dreptul de a vinde ceva care nu le aparţinea, cum ar fi veşnicia şi Paradisul.
În timpul anilor săi de studiu, Martin Luther nu comite păcatul de moarte de a ieşi în timpul zilelor lucrătoare cu o bonetă care ar fi costat mai mult de optsprezece pfeningi, nici să asiste la ceremonii cu o togă care ar fi costat mai puţin de cincizeci de pfeningi. Luther a purtat o togă de scholar care nu era cu un milimetru mai scurtă, nici mai lungă decât sutana monahală. Pantalonul pe care îl purta în incinta Contuberniei era un pantalon de optsprezece pfeningi. Şi niciodată cel de Magister, de doctor ori de ţăran. Nu ieşea în oraş fără sutană, nici cu capul descoperit, nu se bătea cu bulgări de zăpadă;
218
pentru el nici o glisadă pe gheaţă, nici hoinăreli pe străzile Erfurtului. Dacă ar fi săvârşit unul dintre aceste delicte sau păcate, s-ar fi ştiut de mult, căci timp de patru secole inamicii săi i-au examinat existenţa cu răbdarea şi minuţiozitatea pe care doar savanţii germani le au. Luther n-a păcătuit împotriva regulamentului pentru că jurase să-l respecte ad litteram. Şi cel care îşi încalcă jurământul merge în infern. Viaţa lui Martin Luther, la fel ca viaţa oricărei persoane serioase din Evul Mediu, era dedicată cuceririi Paradisului. Şi el era nespus de sărac pentru a-şi cumpăra Paradisul său precum Jakob Fugger…
XXV
Cantina de la „Poarta cerului”
Hrana studenţilor era pregătită în comun la Contubernia de un bucătar calificat. Acesta primea un salariu fix. Era înconjurat de ajutoare de bucătar, care erau cu toţii dintre studenţi. Meniul studenţesc de la „Poarta cerului” a fost păstrat în arhive (1). Hrana scholarilor era cum a fost întotdeauna în Germania bună pentru cei care o iubeau. Studenţii nu aveau un meniu diferit de cel al altor locuitori. Carnea era rară. În cazărmi şi în internate carnea este mereu rară. La masa de la „Poarta cerului” era în fiecare zi o supă de legume. Leguma cea mai folosită era varza (2). Reţetele păstrate nu diferă deloc de cele de astăzi. Pentru a face o supă pentru studenţi, iată ingredientele şi tehnica: se punea apa la fiert, apoi se arunca aici o anumită cantitate de untură. Se punea sare şi se adăugau, urmând ordinea duratei de fierbere, fasole, varză şi alte legume, care variau după sezon şi preţ. Dar întotdeauna apă, sare, varză şi untură, în toate zilele. Acest amestec fierbea până când devenea breitatige dens. Cea mai bună supă era cea mai solidă, care nu se putea mânca cu lingura. Ai fi spus că era un fel de piure. E un fel care se serveşte încă în zilele noastre în comunităţile situate în acelaşi spaţiu geografic. Din când în când, aici se adăuga carne, şuncă ori cârnaţi, totul amestecat în supă. Atunci gustul se schimba total.
220
Din anumite documente reiese că era supă de carne de patru ori pe săptămână. Urmând alte izvoare, aveau carne în fiecare zi (3) sub felurite forme. Luni era omletă, marţi, miercuri, joi şi duminică carne. Dar mereu într-o cantitate mică. Peştele este absent din meniul internilor de la „Poarta cerului”. Erfurtul este un port vestit. Gera traversează oraşul. Există mai multe lacuri, dar nu se află peşte la „Poarta cerului”, nici în bucătăriile locuitorilor. Peştele este mult prea scump pentru Erfurt. E o mâncare pentru oameni bogaţi, nu pentru studenţi, nici pentru oamenii de rând, obişnuiţi. Seara li se dădea de obicei studenţilor Klosse şi Plinsen, două specialităţi locale. Un fel de bulgări de făină fierţi, uneori o farfurie rece cu şuncă şi cârnaţi. Li se servea bere, dar într-o cantitate mică. Berea era raţionalizată, iar rectorul păstra cheia de la beci. Se cântăreau raţiile de pâine.
între hrana de la „Poarta cerului” din timpul lui Luther şi hrana cantinelor de serviciu cu patru secole mai târziu nu există o diferenţă semnificativă, cu o singură excepţie: în zilele noastre elementul de bază al meselor este cartoful. Pe timpul lui Luther nu era, şi asta pare de neînchipuit. Dar doctorul Faust n-a mâncat niciodată cartofi. Nici Luther.
Masa începea şi se termina cu rugăciunea. Era interzis studenţilor să vorbească în timpul mesei. În vreme ce tinerii sorbeau supa lor groasă, unul dintre ei citea cu voce tare o predică de Nicolaus Cusanus, de Gerson ori un alt text în care se vorbea de binefacerile morţii, Judecăţii de Apoi, desfătărilor Paradisului şi chinurilor infernului. Aceste lecturi, care se obişnuiesc în mănăstiri, erau ascultate cu nesaţ. Veşnicia era o preocupare
221
zilnică şi se punea aceeaşi patimă în a asculta „vieţile sfinţilor”, cum în zilele noastre se citesc vieţile starurilor. Martirii şi sfinţii erau „vedetele” maselor din Evul Mediu. Ei erau modelele de eroi pe care fiecare voia să-i imite, exact cum în zilele noastre masele visează la cântăreţi.
Bineînţeles, lectura se făcea în latină. Întreaga discuţie dacă se angaja avea loc doar în latină. Ca nici un student să nu introducă la masă, în dormitor ori în recreaţie cuvinte vulgare adică germane, în frazele latine -, magiştrii supraveghetori se culcau în aceleaşi dormitoare cu studenţii, luau masa cu ei şi îi însoţeau în timpul recreaţiilor. Hrana, în aparenţă puţin savuroasă, era suficientă atât calitativ, cât şi cantitativ, aşa cum se cuvine într-o regiune cu climat aspru. Cu toate acestea, Luther era foarte slab. Chiar mai târziu, când va deveni doctor şi profesor, va fi la fel de uscăţiv. Unul dintre contemporanii care va asista cincisprezece ani mai târziu la universitatea din Leipzig la o dezbatere la care participa Luther povesteşte că era atât de slab, încât i se puteau număra oasele prin piele (4). Martin Luther era mijlociu de statură, avea trupul slab şi, în acelaşi timp, sleit de griji şi de studii. „Când îl priveşti, ai putea spune că i s-ar putea număra oasele pe sub piele.” Colegii săi de la universitatea de la Erfurt îşi amintesc de el ca de un student romantic, filosof şi muzician (5). Luther, cu un mic buchet de flori în mână, participă la o dezbatere serioasă între doctori. E poet. E bine clădit. Vocea sa este clară şi muzicală. E sigur pe el. Dacă e slab, asta se datorează hranei proaste. Erasmus este scandalizat de mesele ce i-au fost servite la Contubernia din
222
Paris. Luther şi colegii săi germani erau însă mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte hrana, pentru că nici el, nici ceilalţi studenţi nu s-au plâns vreodată de bucătăria Contuberniei, fie că a fost vorba de „Poarta cerului” ori de Sfântul Gheorghe.
XXVI
Descrierea zilei de rugăciune şi de lucru a studentului Martin Luther, anno domini 1501
Ziua de lucru a studentului Martin Luther, ca cea a tuturor studenţilor din Evul Mediu, începe înainte de zori (1). Deşteptarea are loc la ora 4 dimineaţa. Tinerii dorm într-o cameră comună. Fiecărui student îi este alocat nici mai mult, nici mai puţin decât spaţiul ocupat de patul său. Studentul Martin Luther se întinde pe pat în fiecare seară la ora opt. Trebuie să doarmă. E regulamentul Contuberniei, iar Martin ajurat înaintea rectorului şi a întregului corpus profesoral, înaintea doctorilor şi a magistrului în uniformă, reuniţi în şedinţă solemnă, că va respecta acest regulament. Şi îl respectă (2). Greşelile, chiar cele mai neînsemnate, dacă se acumulează, pot să conducă la expulzarea din Contubernia şi, în consecinţă, din universitate, precum şi la interdicţia şederii la Erfurt. Magiştrii împart dormitorul cu studenţii. Pentru a putea să îi împiedice să vorbească în germană. Căci latina era normă la orice oră şi în întreaga incintă a Contuberniei. Germana era interzisă chiar în timpul somnului. Într-o zi, un magistru şi-a retras patul din camera comună. Acest act, blamat de rector şi de întreg corpusul universitar reunit într-o adunare solemnă, va fi, de altfel, consemnat în analele stabilimentului
224
pentru a servi drept exemplu şi pentru a nu se mai repeta. Imediat după trezire, prima preocupare a studentului este de a cugeta la Dumnezeu. Toţi bursierii, chiar şi cei din categoriile sărace, îşi au capela lor aparte. Elevii se reunesc şi-şi fac rugăciunile în cor. În cursul acestor devoţiuni matinale, sunt rugaţi să se roage pentru cei care au dat bani pentru construcţia Contuberniei şi pentru o mie şi una de lucruri inventate de creierul omului medieval. Studenţii trebuie, de exemplu, în rugăciunile lor de dimineaţă, să-I mulţumească lui Dumnezeu că i-a creat bărbaţi şi nu femei (3).
După rugăciunea la capelă, studenţii erau împărţiţi în grupe, în divisiones. Aceste divisiones, conduse de către magistraţi, aveau două moduri de lucru care se succedau: mai întâi, dictarea şi apoi discuţiile. Dar subiectele, fie că era vorba de lectură, de dictare ori de discuţii, erau de fapt pentru toţi anii de universitate, pentru toţi studenţii, pentru toate materiile reduse la una singură: Aristotel. Uneori, un nou subiect era introdus în cursuri, cum a fost cazul pentru Poetica la universitatea din Erfurt. Dar această poetică era cea a lui Aristotel. Întotdeauna şi peste tot Aristotel. Cursuri interminabile, dictări relative la operele lui Aristotel. Magistrul citea cu voce tare şi rar, iar studenţii scriau, ore întregi, aceleaşi lucruri care fuseseră şi vor fi dictate timp de sute de ani. Elevii erau obligaţi să-şi aducă cerneala şi hârtia lor. Dar cel mai adesea, în loc să scrie după dictare, ei învăţau textele pe de rost. Memoria era un instrument mai economic decât hârtia. Se învăţau pe de rost volume întregi. Elevii repetau împreună cuvintele magistrului. Astfel, ei erau obligaţi să reţină texte precum Arsa poetica şi să ia
225
aminte la metrica lui Donatus (4). Se îngurgitau în acest chip volum după volum, o întreagă bibliotecă. Intelectualilor epocii nu le păsa de munca individuală. Niciodată un student nu citea individual o carte şi aceasta pe întreaga durată a cursurilor universitare. De altfel, nu exista loc în care un elev să fi putut citi o carte în linişte. Cel ce studia nu avea viaţă privată. Deţinea o existenţă colectivă. Mecanică. Căci mecanica deţinea rolul principal. O mecanică colectivă.
Cunoştinţele dobândite de studenţi nu sporeau niciodată ca număr, ele „se lărgeau”. Cunoştinţele asimilate ori învăţate pe de rost erau fără încetare repetate şi comentate. „Idealul omului medieval nu era să descopere noi adevăruri ori să inventeze altele, ci să aprofundeze ceea ce ştia. Idealul este o absenţă totală a originalităţii. Biblioteca unui teolog medieval cuprindea mai întâi Biblia, apoi Aristotel, apoi comentarii la Aristotel, precum cele ale lui Albert cel Mare ori Toma de Aquino. În sfârşit, dacă resursele îi permiteau, comentarii care comentau comentarii, precum cele ale lui Ioan de Jandun pentru Averroes; toate abordând o mulţime de întrebări şi dispute pentru a şti ceea ce voiau să spună toate acestea” (5).
Martin Luther nu se plângea de acest sistem de studii colectiv, mecanic şi care se baza pe memoria şi pe răbdarea sa. Dar căuta un mijloc de salvare, o uşă de scăpare. Unul dintre colegii săi, Crotus Rubianus, îi va aminti mai târziu: „în Contubernia noastră tu erai poetul şi muzicianul” (6). Totuşi, era greu să-ţi dai seama dacă un student era poet şi muzician: nu avea niciodată ocazia de a se manifesta individual. În timpul discutiones se exersa mecanic şi dialectic, aşa cum porneşti
226
un motor la manivelă. Nici un aport personal. La ora 10 dimineaţa cursurile dictate ori exerciţiile de dialectică erau întrerupte. Urma masa, compusă din supa-piure. Apoi studiile se reluau, tratând mereu acelaşi subiect: Aristotel. Şi cu aceleaşi metode: memoria şi dialectica. La căderea nopţii, elevii se opreau. Urma supa-piure de seară, de unde varza nu lipsea niciodată. Şi, în sfârşit, îndelungile devoţiuni de seară, în cor, în capelă, în care studenţii se rugau pentru persoanele indicate de regulament. Mulţumeau în cele din urmă lui Dumnezeu pentru toate celelalte, mereu indicate de regulament. Ca de exemplu mulţumirile că au fost creaţi bărbaţi şi nu femei. Se ajungea astfel la ora 8, moment în care fiecare elev jurase că va fi în pat şi va dormi. La ora 8 porţile Contuberniei „Poarta cerului” erau zăvorâte cu lanţuri şi belciuge. Dacă unul dintre studenţi trebuia să meargă în oraş, trimis de Contubernie pentru un interes comun, căci interese individuale nu existau, elevul şi colegul său ieşirile individuale fiind primejdioase trebuiau să se înarmeze cu lumânări aprinse. La fel cum în zilele noastre automobilele şi alte autovehicule trebuie să aibă în mod obligatoriu farurile aprinse dacă circulă noaptea (7).
Cu ocazia acestor ieşiri în oraş, nu doar de noapte, ci şi de zi, scholarii nu aveau dreptul odată ce juraseră să apuce pe anumite străzi, sub pedeapsa unor sancţiuni grave. Cea mai mare parte le erau, de altfel, interzise. Aşa cum le erau interzise localurile publice, hoinăreala, datul pe gheaţă…
Scholarul, omul instruit, care n-are mânecile nici prea lungi, nici prea scurte, a cărui haină nu este plină de petice, care nu se dă pe gheaţă şi care nu se bate cu
227
bulgări de zăpadă, face toate aceste lucruri pentru că este un om fără urechi de măgar, fără coarne şi fără dinţi şi al cărui singur gând este de a-şi asigura mântuirea sufletului. El este, bineînţeles, student, dar studiul este un mijloc care îl ajută să creadă mai mult. Cum spune Pierre Damien: „Viaţa creştinului nu are decât un scop: de a obţine mântuirea. Se obţine mântuirea prin credinţă. A aplica raţiunea credinţei înseamnă a o dizolva. Nu rămâne, aşadar, decât a i se interzice creştinului cercetarea cunoaşterii raţionale ca o întreprindere primejdioasă pentru opera mântuirii. În fapt, diavolul a inspirat oamenilor dorinţa de ştiinţă, adică a cauzat păcatul originar, izvor al tuturor răutăţilor” (8).
Luther a fost un scholar exemplar. Dacă ar fi comis una dintre greşelile prevăzute de regulament, s-ar fi ştiut. Astăzi, am fi cunoscut că ar fi ieşit într-o seară în oraş fără lumânare, că a luat-o pe o stradă interzisă scholarilor ori că ar fi uitat să-I mulţumească lui Dumnezeu că l-a copleşit de har, creându-l de sex masculin, cruţându-l astfel de cumplita ruşine de a fi femeie. Luther a fost un bun scholar. În afară de briceag, care făcea parte din uniformă, nu purta arme (9). Fericirile lui Luther, în primul lui an universitar, au fost cugetarea la moarte şi nostalgia Paradisului, aşa cum i se cuvine unui bun scholar. Dacă cădea în melancolie şi în gânduri sumbre, aşa cum este normal când eşti supus unui asemenea regim, spunea că diavolul îl face să fie trist. E metoda clasică a diavolului: când vrea să piardă un om, îl face melancolic, şi de fiecare dată când era melancolic, Luther cânta. Căci nimic nu-l alungă pe diavol mai grabnic. Belzebut este o creatură tristă, care nu suportă muzica (10).
XXVII
1502 martin Luther
Baccalaureus Artium
După un an de zile la universitatea din Erfurt, devine bacalaureat. E primul său titlu universitar. Examenele de bacalaureat la Erfurt au loc de două ori pe an: primăvara şi toamna (1). Pentru a obţine permisiunea de a se prezenta, studentul trebuie să facă dovada că a participat în Contubernia sa la toate cursurile de dictare şi de discutiones (2). După aceste dovezi, candidatul la bacalaureat este prezentat în faţa comisiei. Examenul este o şedinţă solemnă şi are loc în cea mai frumoasă sală a universităţii. Rectorul, în robă, înconjurat de profesori îl primeşte pe candidat. Examenul începe printr-un jurământ pe care candidatul îl depune înaintea rectorului, înaintea juriului de examen şi înaintea lui Dumnezeu. Jurământul se face în privinţa mai multor puncte. Mai cu seamă acestea:
Studentul jură că a urmat toate cursurile şi că nu-şi reproşează în sufletul şi în conştiinţa sa nici o absenţă.
Candidatul jură că a respectat pe deplin regulamentul universităţii şi cel al Contuberniei, relativ, de exemplu, la folosirea latinei în conversaţie, la ieşirile în oraş în uniformă regulamentară, la respectarea orelor de trezire şi de culcare, la mulţumirile adresate lui Dumnezeu pentru că l-a creat bărbat… Studentul jură că n-a vorbit
230
niciodată cu o femeie, acest complice al diavolului că întotdeauna a avut prezente în spirit ca preocupări majore ziua morţii şi Judecata de Apoi.
După aceste jurăminte legate de religie şi morală, studentul jură că a învăţat conştiincios toate materiile din care va fi interogat. Profesorii se vor convinge, fără îndoială, dacă elevul a muncit ori nu, pentru că răspunsurile sale vor fi o dovadă în acest sens. Dar, pentru un om medieval, a răspunde corect la o întrebare nu înseamnă a fi învăţat. Pentru a şti dacă un elev a lucrat ori nu, proba materială a examenului nu are o valoare îndestulătoare, doar jurământul este valabil.
Martin Luther jură, aşadar, în faţa comisiei şi înaintea lui Dumnezeu că a studiat gramatica lui Priscian care este în programă şi a doua parte din sintaxa lui Alexandru de Villedieu. Luther jură că a studiat logica, mai bine spus tratatul lui Hispanus ars Vetus prima şi cea de-a doua parte a Analiticii lui Aristotel, priorum şi posteriorum. Candidatul jură că a studiat la retorică pe Larinthus, apoi fizica lui Aristotel, mai mult, cartea lui Aristotel despre suflet şi Sfera materialis a aceluiaşi Aristotel.
Candidatul jură pentru fiecare materie: jură că a studiat logica veteris et novis noua şi vechea logică, bineînţeles tot de Aristotel (3). Jură, de asemenea, că a studiat cele de pe urmă materii, fizica şi psihologia. Evident, tot ale lui Aristotel.
Martin Luther se înscrie la universitate, adică a primit titlul de student, în mai 1501. Pe registrul de înscriere poartă numărul 40. Până la praznicul Sfântului Mihail din anul 1502, când se prezintă la examenul său de
231
bacalaureat, Luther a urmat, aşadar, unsprezece cursuri. Dar cercetătorii germani nu ajung să accepte această realitate în ciuda jurământului. Omeneşte vorbind, era imposibil ca Martin Luther şi alţi candidaţi să fi putut studia tot ceea ce cerea programa. Numai cursul de fizică, pe care ei jură că l-au urmat şi studiat serios, dura opt luni. Cursurile încep dimineaţa după rugăciunea la capelă până cel târziu la ora şase. Ele sunt întrerupte la ora zece pentru masă, sunt reluate imediat şi se încheie odată cu lăsarea serii. Dar sunt cursuri colective. Tot ceea ce se învaţă se învaţă în comun. La universitate nu e nici un singur moment de muncă individuală. Studenţii nu pot să citească individual şi nimeni nu are posiblitatea să stea treaz noaptea pentru a învăţa. Se poate învăţa în grup cu voce tare, cu toţii împreună. Ştiinţa nu este o chestiune individuală. Fiind colectivă, e mai uşor pentru cercetători să calculeze ce se poate dicta într-o oră, într-o lună, într-un an. Şi pentru că învăţământul era colectiv şi exerciţiile de memorie, de asemenea, după dictare, care se reluau în cor, s-a ajuns la concluzia că nu era cu putinţă să se înveţe tot ceea ce se pretindea. Luther se prezintă la examenul de bacalaureat în toamna anului 1502, în prima săptămână care urmează echinocţiului din septembrie. El primeşte titlul de Baccalaureus artium. Nu vine singur înaintea juriului care trebuie să-l examineze, vine însoţit de magistru, directorul Contuberniei. După candidat, este rândul magistrului să jure în faţa comisiei şi înaintea lui Dumnezeu că ceea ce candidatul ajurat este adevărat.
După acest dublu jurământ, candidatul rămâne singur căci examenele nu sunt publice în faţa celor cinci
232
profesori examinatori. Aceştia sunt aleşi în secret şi nimeni nu cunoaşte numele lor înainte de examen (4). Din moment ce a fost prestat jurământul, examenul nu mai este decât o formalitate. Se verifică, totuşi, dacă studentul şi-a plătit toate taxele, dacă nu sunt reclamaţii împotriva lui în dosar. Capitolul moral şi religios este capital. Căci nimeni nu intră în Paradis prin filosofie. Apoi, se examinează uniforma scholarului şi în sfârşit i se decernează titlul (5). E 29 septembrie 1502. Luther este al optulea bacalaureat din cincizeci şi nouă de candidaţi. Va rămâne în aceeaşi Contubernia. Va asista la aceleaşi cursuri: despre Aristotel, cu aceeaşi programă dictări şi discuţii. Dar el va avea mai puţin timp. Odată cu gradul de bacalaureat, primeşte o dublă misiune la Contubernia şi universitate. Dacă continuă să fie elev, este, de asemenea, profesor pentru tinerii elevi.
Dacă ştiinţa nu sporeşte deloc, în schimb teama de Dumnezeu se măreşte. Acum lui Luther îi este teamă mult mai mult de Dumnezeu decât de diavol. Este semn că progresează pe calea virtuţii. Căci adevărul şi teama merg cu acelaşi pas, direct proporţional unul cu altul.
XXVIII
Prima întâlnire cu moartea
îndată ce a primit gradul Baccalaureus artium, Martin Luther îmbracă uniforma de bacalaureat. Jură că nu va purta decât această ţinută amtskleidung des Baccalaurius (1). Haina de deasupra, Obergewand, seamănă cu o sutană care acoperă pe de-a-ntregul corpul şi gambele şi care are două fante laterale pentru a facilita mersul. Începând din acest moment, Martin Luther nu face parte doar dintre studenţi, ci şi din corpusul profesoral al universităţii din Erfurt. El ajurat că timp de doi ani va rămâne în această universitate şi că nu o va părăsi pentru a merge la alta (2). După doi ani va putea să se prezinte la examenul de magistru.
Luther beneficiază de o scurtă permisie (3). Pleacă să-şi vadă părinţii la Mansfeld. Metallicus şi soţia sa au acum opt copii în afară de Martin (4). Luther are douăzeci de ani. În marţea Paştilor anului 1503, proaspătul bacalaureat apucă drumul spre Mansfeld. Vederea văii fertile din jurul oraşului în această primăvară când pământul se trezeşte face bine ţăranilor (5). Luther este însoţit de un coleg. Este sfatul pe care îl dă regulamentul şcolar studentul trebuie să călătorească întotdeauna în compania unui codiscipol: „Să nu se meargă la baie ori în alt loc, oricare ar fi acesta, fără a fi cel puţin
234
doi sau trei împreună” (6). Aceasta pentru a se feri mai bine de diavol şi mai cu seamă de complicii săi. Luther este un băiat cu o constituţie robustă, dar este slab. Melanchthon vorbeşte de el în aceşti termeni: „Deşi nu era nici de statură măruntă, nici slab, abia se atingea de mâncare. L-am văzut fiind foarte sănătos, trecând patru zile întregi fără să mănânce ceva şi mulţumindu-se adeseori într-o zi întreagă doar cu puţină pâine şi un hering” (7). Dar Luther era un artist. Era un sentimental şi un muzician. „L-am aflat adeseori eu însumi plângând cu lacrimi calde şi rugându-se fierbinte” (8). Îl iubea pe Dumnezeu cu fervoare. Era o fiinţă virtuoasă. Erasmus vorbeşte despre el astfel: „Sunt lăudate unanim moravurile acestui om. E o mărturie uriaşă că chiar inamicii săi nu află nimic în a-l calomnia” (9). „Cei care-l cunosc şi care-l frecventează îndeaproape ştiu că el este blând şi amabil. Dacă este uneori aspru în dispute, aceasta nu se petrece din răutatea firii, ci dintr-o arzătoare pasiune pentru adevăr” (10). Luther înaintează cu o bucurie imensă pe drumul ce duce către casa părintească. Se teme de tatăl şi de mama sa, aşa cum se teme de Dumnezeu. Doar cu respect, cu admiraţie şi cu o mulţumire fără seamăn. Faptul că este în prezent bacalaureat ceea ce este un eşalon în ierarhia socială, căci e prima oară când în genealogia ţăranilor muncitori Luther, când unul dintre ei, schimbă sapa pe pană o datorează aşadar tatălui său. Amintirea corecţiilor primite, duritatea lui Hans şi a Margaretei se topesc. Luther îi iubeşte cu adevărat. Orice om în Evul Mediu îi iubeşte pe cei de care îi este teamă.
Diavolul, care este peste tot, îi întinde lui Luther o capcană pentru a-l împiedica să-şi vadă familia. Trecând
235
un şanţ, Luther cade şi se răneşte cu propriul briceag. Briceagul făcea parte din uniformă. Tânărul bacalaureat abia părăsise Erfurtul. Parcursese mai puţin de un kilometru, în general, o vânătaie nu este un lucru foarte grav, dar plaga sângera abundent. Luther îşi secţionase o arteră. Se întinde pe pământ şi încearcă să oprească sângele care îi ţâşnea din coapsă. Strânge rana cu amândouă mâinile. Colegul său vrea să-i dea ajutor, dar şi el este îngrozit. Aleargă la Erfurt să caute un sprijin, un medic. Luther rămâne întins pe spate, încercând să facă cu mâinile sale un garou pentru a împiedica sângele să mai curgă. Şi aşteaptă. Pentru prima oară în viaţă îi este teamă: întâlneşte moartea. Şi de teamă începe să se roage Fecioarei Maria ca ea să-l păzească. O, Mar ia, Hilfe! Da Wăre ich Inquit aufMariam Gestorben (11). Fără ajutorul mariei aş fi fost mort, scrie Luther şi adaugă: fuit 3 paschalis, era a treia zi după Paşti, adică 16 aprilie 1503.
Luther nu poate să-şi continue călătoria. Medicul îl aduce la Erfurt. Acolo lucru straniu plaga care era închisă se deschide din nou, şi Luther e în primejdie de moarte pentru a doua oară. Pierde prea mult sânge. Convalescenţa este lungă, mai multe săptămâni. Primăvara trece. În cursul acestei convalescenţe, Luther învaţă singur, fără ajutorul unui dascăl, să cânte la vioară. Şi cântă, curând, minunat. La fel ca David. Întâlnirea cu moartea, ajutorul dat de Maria îl vor marca pe bacalaureatul Martin Luther. Acela care întâlneşte moartea nu mai poate niciodată să fie pe de-a-ntregul prezent printre cei vii.
Luther desprinzându-se de viaţă pentru că a întâlnit moartea faţă în faţă se apropie mai mult de Dumnezeu
236
şi de muzică. Ştie că David îşi afla în muzică consolarea în tristeţe. Că singurul lucru ce poate să-i dea omului pe pământ o idee asupra a ce va fi Paradisul e doar muzica. Şi, mai ales, Martin Luther ştie că aceasta face ca diavolul să fugă, căci este un spirit total antimuzical, şi cel care se îndepărtează de diavol se apropie de Dumnezeu. Atunci Luther cântă la lăută din ce în ce mai mult (12).
XXIX
Consacrarea dascălului Martin Luther
La doi ani după întâlnirea cu moartea, în ianuarie 1505, Martin Luther se prezintă la examenul ce trebuie să-i confere titlul de Magister. Timp de doi ani, după bacalaureatul său şi până la examenul de Magister, a învăţat gramatica, logica şi retorica. Şi a învăţat, la vremea lor, fizica, astronomia, dar mai cu seamă logica lui Aristotel.
A completat Quadrivium prin cartea de muzică a lui Johannes de Muris. Prin astronomie şi aritmetică. Înaintea juriului de examen, pentru obţinerea gradului de Magister, jură că a participat la treizeci de disputationes şi că a răspuns de cel puţin cincisprezece ori (1). Jurământul candidatului se poartă asupra următoarelor puncte: a fost prezent la toate cursurile, a purtat mereu uniformă de bacalaureat, s-a achitat cu bine de datoria de profesor, nu are datorii, a dus o viaţă morală şi încă o mulţime de alte puncte (2). Decanul şi membrii juriului pun diverse întrebări candidatului, se insistă mai ales asupra celor de ordin moral. După examen urmează o anchetă. Apoi, directorul Contuberniei este chemat să jure şi el că acest candidat la titlul de Magister este fără pată, fără reproş. După formalitatea în cauză, are loc învestitura candidatului. În promoţia lui Martin Luther, şaptesprezece studenţi primesc titlul de Magister. Învestitura ori consacrarea nu
238
are loc la universitate, ci în mijlocul catedralei. Înaintea lui Dumnezeu şi a credincioşilor. Cu participarea tuturor creştinilor, din toate corporaţiile. Copii din şcoli, ostaşi călare, deschid cortegiul, căci funcţia de magistru nu este o funcţie administrativă, este o consacrare, aşa cum este consacrarea cavalerului şi a regelui.
Societatea nu era organizată în funcţie de utilitarism. Totul era idealizat. Fiecare funcţie nu era doar „utilă” în ordinea sa, ci face parte dintr-o organizare ideală, dintr-un univers condus de Dumnezeu. Consacrarea magistrului, a preotului, a regelui, a cavalerului este o problemă ce ţine de ordinea divină. Şi de aceea are loc în catedrală. La consacrarea cavalerului, tânărul nu devine un simplu recrut, care învaţă meseria armelor, ca în timpurile moderne. Cavalerul-poet Chrétien de Troyes arată cum doamnele îl pregătesc pe tânăr în vederea iniţierii în arta războiului. E dezbrăcat cu totul de haine şi îmbrăcat într-o cămaşă albă, „ceea ce semnifică că acesta trebuie să aibă trupul curat şi pur de orice murdărie, de orice mizerie”. Apoi, i se pune brâul roşu aprins, iar asta înseamnă că acum cavalerul are „aprigă dorinţă şi mare voinţă” şi jură să trăiască „în onoarea Marelui Dumnezeu suveran”. Magistrul jură şi el, de asemenea, că va trăi întru marea onoare a lui Dumnezeu suveran. Martin Luther, îmbrăcat în noua ţinută de magister artium, primeşte insigniorum magistralium, insigna de magister, baréta şi inelul. La ieşirea din biserică, magistrul are în faţă cavalerii, asemenea unui rege, şi este condus la universitate de către toţi locuitorii oraşului. În procesiune, ca un monarh. Luther îşi va aminti întreaga viaţă de această solemnitate. Wie war es Eine so Grosse
239
Majestät und Herrlichkeit… – „Era atâta maiestate şi atâta măreţie!…” Altădată se făcea un pas înapoi înaintea maeştrilor, erau onoraţi, se purtau înaintea lor torţe. „Mi se pare că n-a fost niciodată în această lume o bucurie comparabilă cu aceasta.” Era o mare sărbătoare când cineva devenea doctor. Se mergea călare în jurul oraşului. Se îmbrăcau cu multă grijă, se împodobeau. „Toate acestea nu se mai fac, dar aş vrea să se facă, să se reînvie aceste bune obiceiuri.”
Luther este promovat ca Magister al doilea dintre şaptesprezece candidaţi. E sărbătoarea Epifaniei.
Seara, noul Magister este condus în procesiune şi i se face cinstea unei procesiuni cu torţe în centrul oraşului.
Materia mulţumită Bisericii este spiritualizată. Dintr-o funcţie se face o misiune. Magister-u Luther depune jurământul în faţa lui Dumnezeu, înaintea Bisericii şi înaintea semenilor săi. Începând din acest moment, el este consacrat. Nu va uita niciodată că este învestit cu titlul de Magister, aşa cum un rege este învestit cu cel de rege (3).
în faţa acestei desfăşurări pompoase, în faţa acestei ceremonii a consacrării, imperiale şi religioase, minerul Hans Luther nu mai îndrăzneşte să-i spună fiului său pe nume, nu mai poate să-l tutuiască. Hans Luther, Margareta şi întreaga familie îi vor vorbi cu „dumneavoastră” lui Martin Luther. Consacrarea are loc în februarie. În aprilie va fi ales noul rector. Imediat după ceremonie, Luther ia gradul de Magister. Cu acest titlu poate să ocupe îndată posturile de preşedinte al disputationes, director al Contuberniei, profesor, poate să devină decan, rector al oricărei şcoli latine. Poate să se înscrie într-una dintre cele
240
trei facultăţi pentru a deveni directorul ei. Tatăl magisterului Martin Luther, minerul Hans Luther din Mansfeld, care în prezent are nouă copii, o bună situaţie şi părul cărunt, îi oferă fiului său, acestui dorit Magister, un Corpus Juris. Minerul doreşte ca fiul său să urmeze cursuri la Facultatea de Drept şi să devină jurist. Tatăl lui Calvin, de asemenea, voia să-l vadă pe fiul său jurist, „văzând că este cel mai bun mijloc de a ajunge la bunuri şi onoruri” (4). Într-o dedicaţie, Luther aminteşte de tatăl său, cum acesta dorea să-l vadă jurist şi îndată căsătorit cu o tânără bogată: du Hăttest Schon die Feste Absicht Mich Durch eine Ehrbare und Reiche Heirat zu Binden (5).
Luther a fost şi rămâne un fiu ascultător. El decide să asculte de voinţa tatălui său şi se înscrie la Consultissima, „cea mai avizată”, Facultatea de Drept din Erfurt. Era celebră. Faptul că devenise Magister şi se înscrisese la cea mai avizată facultate este o mare izbândă. Căci mulţi eşuează. Înainte de examenele de Magister, al şaptesprezecelea candidat din promoţia lui Luther, Heironimus Bunz, a murit de tuberculoză. Era un student pios şi savant. Un alt coleg al lui Luther, Albert Pattkens de Hamburg, moare de ciumă (6). Luther e nespus de afectat. La Facultatea de Drept e un celebru profesor de drept canonic: Henning Gode (7). Luther nu schimbă Contubernia, dar el dispune şi de mai puţin timp. Are din ce în ce mai puţin. Îşi asumă o nouă activitate. Şi cele de temelie? Pentru Luther esenţialul este: „îmi spuneam: o, dacă ai putea să fii cu adevărat evlavios, să-I mulţumeşti Dumnezeului tău, să meriţi harul Lui…” (8).
Continuă să-şi împartă timpul între datoria de profesor şi obligaţiile de elev. Martin Luther are douăzeci
241
şi doi de ani. Facultatea de Drept e situată în Marianischen Burse ori Scola Juris. Se învăţau pe de rost titlurile tuturor regilor. Se începea cu decretele papei, cu dreptul canonic. Semestrul la Facultatea de Drept începea pe 19 mai, în ziua Sfântului Yves, patronul juriştilor. Se învăţa dreptul la Erfurt înainte chiar ca şcoala să devină facultate (9). Se învăţau dreptul canonic şi dreptul roman, considerat ca Leges seculares. Servea la administrarea bunurilor Bisericii. Dar în Germania nu se aplicau dreptul roman şi dreptul canonic decât în cadrul Bisericii. Totuşi, juriştii erau nespus de apreciaţi. Deveneau notari, avocaţi, administratori, însărcinaţi cu misiuni pe lângă Biserici, mănăstiri şi alte instituţii ecleziastice. Aproape toţi nobilii germani îi trimiteau pe fiii lor să înveţe dreptul la Erfurt. La sosirea lui Luther erau două sute de Doctor Juris.
Dar universitatea din Erfurt se clătina, cu Facultatea de Arte şi celelalte trei cea mai sacră, cea mai salubră şi cea mai avizată, unde mergea Luther. Când o lume se clatină şi este aproape să se prăbuşească, tot ceea ce se află aici se prăbuşeşte de asemenea, inclusiv lucrurile foarte sacre, foarte salubre şi avizate.
Luther pur ca un nou cavaler -, care răspunde că este gata să lupte pentru Domnul pentru Herrgott al său -, aude lucruri incredibile pentru un om din Evul Mediu. Se spune la Erfurt că pentru a urca la cer nu e îndeajuns să urci treptele Bisericii.
Este un lucru de necrezut. O asemenea afirmaţie e cu neputinţă. Nu se merge la cer decât pe treptele Bisericii. Nu există o altă cale de acces în Paradis.
XXX
Luther este sigur că va ajunge în cer urcând treptele Bisericii
în timp ce Luther îşi face datoria de magistru, de creştin şi de fiu, la universitatea din Erfurt se petrec lucruri de necrezut. Prin fondarea ei, o universitate este o anexă a Bisericii, o instituţie creată şi condusă de papă, un vestibul al teologiei şi un loc de îmbarcare pentru Paradis, pentru că învăţământul este un itinerar al sufletului către Dumnezeu.
Biserica este casa lui Dumnezeu pe pământ. Orice creştin este de acord cu asta. Această casă pământească a lui Dumnezeu prezintă totodată particularităţile geografice, climatice şi amprenta omenească a regiunii în care ea este construită. Biserica deşi aceeaşi pretutindenea va avea o anumită formă la Polul Nord şi o alta la Tropice, şi preotul eschimoş va celebra aceleaşi slujbe, dar cumva altfel faţă de preotul negru de la Ecuator. Fără ca nimic să se schimbe în text ori în ritual, vor fi două slujbe care nu vor semăna. Biserica creştină din Occident a fost, aşadar, modelată pentru oamenii occidentali. Diferită de alte Biserici creştine. „Pătrunsă pe de-a-ntregul de spiritul roman, juridic şi practic, Biserica nu era deloc interesată de ea însăşi, ci numai de chestiunile de morală, de conduita de viaţă, de disciplină şi organizare” (1). Mulţumită organizării, disciplinei
244
şi centralizării, Biserica Occidentului înseamnă o mie de ani de victorii. Toate hoardele barbare au fost învinse şi creştinate. Oamenii vor reînvăţa civilizaţia. Principala unealtă nu a fost credinţa căci occidentalul nu este un mistic -, ci disciplina. Biserica a fost organizată după chipul armatei romane. Nimeni nu avea dreptul să judece să discute un ordin -, avea doar obligaţia de a executa. Creştinul avea calitatea de soldat. Părinţii Bisericii au fost mai întâi oameni ai disciplinei şi căpitani supuşi instituţiei pentru care îşi dădeau viaţa fără murmur: „nimeni mai mult decât Sfântul Augustin n-a contribuit la acceptarea opiniei, împotriva căreia raţiunea omenească n-are nici o calitate pentru a se revolta, că scrierile sfinte nu valorează decât prin garanţia şi după interpretarea Bisericii. El repeta de bunăvoie că nu va crede Evanghelia dacă Biserica nu i-ar garanta veridicitatea” (2).
Pentru a evita orice critică, s-a stabilit, prin condamnarea sectei donatiştilor care pretindeau că un preot trebuie să fie o persoană cu înaltă moralitate, fără care sacramentele nu au nici o valoare -, că moralitatea preotului nu era necesară. Exigenţa „era de a da Bisericii în toate întâmplările o apreciere subiectivă a moralităţii preoţilor. Cel care conferă sacramentele n-are să fie un sfânt în inima sa mai mult decât juristul roman, care spune dreptul n-are să fie drept: formalismul este condiţia stabilităţii” (3).
Cel care, de pildă, încerca să se revolte împotriva bogăţiilor pe care le posedau papii, prinţii Bisericii şi mănăstirile, pretextând că Iisus a fost sărac şi că, în consecinţă, un creştin trebuie să fie şi el asemenea, era un eretic. Biserica respinge acuzaţia: Iisus nu a fost sărac.
245
Pe 12 noiembrie 1323, papa Ioan al XXII-lea, în bula Cum inter nonnullos, comparând opulenţa cu dumnezeiasca sărăcie a lui Hristos şi a apostolilor Săi, declară ca eronată şi eretică opinia că Domnul şi apostolii Săi nu posedau nici un bun. El promulga că, dacă Hristos ca om nu poseda decât lucruri umile şi dăduse exemplu de sărăcie desăvârşită, nu rămânea mai puţin Domn şi stăpân al tuturor lucrurilor de pe pământ, câtă vreme spunea: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, trebuia doar să înţelegi că împărăţia Sa venea de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Aceste teze se înţelegeau, fără nici o dificultate, ca o justificare a întreprinderilor pontificale asupra bogăţiilor de pe pământ (4). Papa Grigorie este mai explicit încă: „Ca universul să înţeleagă şi să ştie că dacă puteţi să legaţi şi să dezlegaţi în cer, puteţi, de asemenea, pe pământ, după meritele fiecăruia, să daţi şi să luaţi împărăţii, regate, principate, comitate, ducate, marchizate şi tot ceea ce posedă oamenii. Căci dacă judecaţi lucrurile spirituale, cât de mare ar trebui să fie autoritatea voastră asupra lucrurilor vremelnice!” (5). Papa Grigorie al IX-lea afirmă şi el că „papa are conduita monarhiei universale perpetuu şi că frâiele justiţiei terestre nu pot fi legale decât în mâinile papei” (6).
Din punct de vedere juridic, autoritatea ecleziastică este perfect organizată. Durata ei este o dovadă în acest sens. Dar pentru a menţine o astfel de organizare, disciplina era indispensabilă. Nici o formaţiune cvasimilitară nu poate să fie menţinută fără disciplină. În acelaşi timp cu sistemul capitalist apare corupţia. Corupţia a existat întotdeauna pe pământ. Dar de această dată ea pătrunde în Biserică. Vânzarea Paradisului contra aur i-a eliberat
246
pe cetăţeni, pe credincioşi, de obligaţia de a respecta legile virtuţii, aşadar, de disciplina faţă de Biserică. Din clipa în care Paradisul nu se mai dobândeşte aşa cum se obţin galoanele în armată, prin răbdare, virtute şi sacrificiu, ci prin bani, prin indulgenţe, disciplina dispare.
Ea dispare, totodată, din universităţi. Fiecare disciplină încearcă să se dezvolte după legile proprii, nu după legile Bisericii. Cei care vor încerca să se conducă după ideile lor vor fi umaniştii. Ştiinţa nu mai vrea să fie vasală Bisericii. Filosofii vor să se conducă singuri. Aşa cum explică Schopenhauer: „Filosofia este actul de a te abandona doar propriilor tale puteri, raţiunii omeneşti, ca facultate de a gândi, de a medita, de a reflecta, pentru a vedea ce va rezulta de aici…” E un drept acordat raţiunii omeneşti „de a merge pe propriile căi şi în modul propriu la cercetarea adevărurilor celor mai elevate şi mai importante” (7). Umaniştii reprezentau aceasta. Voiau să meargă pe propriile picioare şi după propriul cap. Erau entuziasmaţi de această libertate care tocmai li se acorda, cum nu fusese cândva o asemenea rumoare în lume.
La Erfurt, la universitate, grupul de umanişti aceşti oameni autocefali care vor să se conducă după propriul lor cap, şi nu după capul Bisericii a apărut în anul în care Luther a primit titlul de Magister. Printre umanişti se numără Crotus Rubianus (Johann Jäger von Domheim), Maternus Pictoris, Truttveter, numit de Luther „prinţul dialecticienilor secolului său” (8). Helius Eobanus Hessus (9), pe care Erasmus îl considera cel mai mare poet al Germaniei. Baptista Muntianus (10), primul poet contemporan pe care Luther îl citise şi mulţi
247
alţii (11). Georg Burkhardt ori Georg Spalatin, Johann Lang şi, mai târziu, cel mai celebru von Hutten se vor alătura acestui grup. După modelul capitaliştilor care voiau ca finanţele să se conducă după legile economice şi financiare, umaniştii voiau ca filosofia, arta, poezia şi literatura să se conducă după legile proprii ale artelor, poeziei, filosofiei, şi nu după legile ecleziastice şi teologice. Omul voia să fie liber, să se bucure de forţele sale. Astfel, îngerul rău îl invită pe Faust în opera lui Marlowe: „înaintează Faust, fii pe pământ ceea ce Dumnezeu este în cer, Domn şi Stăpân al elementelor!”
Luther ascultă, la fel ca toată lumea, acest apel la independenţă. Faust şi contemporanii săi răspund: „prezent”. Luther refuză invitaţia îngerului rău. Nu încearcă dorinţa de a fi pe pământ ceea ce Dumnezeu este în cer. Nu este idealul său. Luther nu-l urmează pe Faust aşa cum o vor face ceilalţi contemporani. Ca oamenii de afaceri, ca umaniştii, ca progresiştii şi artiştii. Dimpotrivă, se apropie şi mai mult de Biserică. Este convins că Paradisul la care aspiră va fi dobândit de el dacă va urca cu răbdare treptele Bisericii. Omul nu poate să intre în cer decât apucând pe scara Bisericii. Nu vrea să fie stăpânul elementelor pe pământ, vrea veşnicia. Luther este creştin, nu alchimist. Alegerea lui este făcută: nu pământul, ci cerul este scopul său.
XXXI
Ultima născocire a Evului Mediu: lagărele de exterminare a raselor inferioare
Din momentul în care Biserica renunţă să-şi mai apere principiul: Pecunia pecuniam non parere potest (banii nu pot să facă pui), metalomania ori setea de bani atinge paroxismul. Serele de cultură unde cresc şi se multiplică banii, bursele, băncile, instituţiile de investiţii se dezvoltă în toate centrele din Occident. Faust şi alchimiştii caută aur în laboratoare, Hans Luther şi minerii caută metale în măruntaiele pământului, în mine. Alţi oameni colindă mările în căutarea de noi pământuri purtătoare de aur. Instrumentele de navigaţie şi hărţile erau în cea mai mare parte opera savanţilor din Nürnberg, Augsburg şi Viena. Cei mai vestiţi se numeau Martin Behaim din Nürnberg, Jean Werner, Schoener etc. (1). Fondurile pentru echipamentul expediţiilor erau furnizate de capitaliştii germani şi de Opus Dei acela care finanţase cruciada şi, de asemenea, de anumiţi monarhi. Marile descoperiri încep cu expediţiile portugheze ale lui Henry Navigatorul şi continuă cu expediţiile lui Magellan, Vasco da Gama, Cristofor Columb. Toate aceste mari descoperiri geografice se nasc din setea de aur. Aşa cum afirmă Columb: „Aurul este o comoară, şi cel care o posedă are tot ceea ce îi trebuie în această lume, având, totodată, mijlocul de a răscumpăra sufletele din
250
purgatoriu şi de a le chema în Paradis” (2). Navigatorii vor avea de trecut cumplite probe. În epocă, se credea că mările colcăie de monştri. Că existau mări care fierbeau ca apa într-o oală pusă pe foc. Că existau mări ale căror funduri magnetice făceau să se scufunde navele. Dar setea de aur învingea teama şi superstiţiile. Oamenii vor descoperi pământuri noi. Banii investiţi în echipamentul expediţiilor au făcut şi de această dată pui. S-a descoperit aurul coloniilor. Colonialismul care se fondează în această epocă este fratele siamez al capitalismului. Amândouă sunt născute simultan şi se hrănesc mutual. Cum marile descoperiri de noi pământuri aducătoare de aur sunt făcute de portughezi şi de spanioli, papa, în calitate de conducător al Orbis Christianus, împarte mărul în cazul dat, pământul în două, printr-o linie care trece pe la cei doi poli: pământurile descoperite ori care vor fi descoperite la apus de această linie aparţin spaniolilor. Cele care sunt situate la răsărit aparţin portughezilor. Papa care a împărţit astfel planeta între spanioli şi portughezi este Alejandro de Borja. Împărţirea planetei a fost pecetluită prin tratatul de la Tordesillas, în 1495. La Tordesillas, în apropiere de Valladollid, în Spania, a fost închisă Ioana cea Nebună, mama lui Carol Quintul.
Deşi nu aveau intenţia să jefuiască teritoriile nou-descoperite, primii navigatori sunt convinşi că-I slujesc lui Dumnezeu. Ei pleacă cu evlavie, ca pentru o ceremonie religioasă. În 1497, Vasco da Gama şi camarazii săi, înainte de a se îmbarca, îşi petrec noaptea în rugăciune: „în zori de zi, Vasco da Gama şi oamenii săi, îmbrăcaţi în cămaşă albă de penitenţi, cu picioarele goale, cu o lumânare
251
aprinsă în mână, merg la capela Rostello de pe Tage, unde flota era gata de plecare.” Colonii ori proprietarii de pământuri descoperite aveau puteri absolute acordate de papă asupra oamenilor din acele ţinuturi (3). Fiecare navă care pleca din Europa către India, Africa ori America avea la bord teologi şi jurişti. Teologii ştiau că „datoriile şi responsabilităţile lor îmbrăţişau un câmp atât de vast, că nici un raţionament, nici o problemă nu putea să scape teologiei” (4). Noile teritorii erau cucerite „pentru a-I sluji lui Dumnezeu şi pentru a ne îmbogăţi” (5).
învestiţi prin Decretum et indultum Alexandri Sexti, super expeditione În barbaros novi orbis, quos indos vacant, şi însoţiţi de specialişti în drept canonic ecleziastici pentru a nu comite nici o greşeală, colonii vor debarca. Iată o descriere a acestor debarcări: „Dreptul de a-i subjuga pe indieni fiind bine stabilit, s-a trimis din Spania o formulă pentru a-i soma să se predea. Primul care a folosit această formulă a fost Alonso de Ojeda, în 1510. Ea servea, spune Herrera, în toate celelalte ocazii unde castilienii au vrut să-şi deschidă intrare într-o ţară, în această formulă, aprobată şi probabil dictată de doctori în teologie, se spunea că Dumnezeu dăduse guvernarea şi suveranitatea lumii unui om numit Petru. Că lui singur îi fusese acest nume atribuit de papă, pentru că el este tată şi păzitor al tuturor oamenilor. Căci cei care trăiau în acel timp îl ascultau şi-l recunoscuseră ca stăpân al lumii. Că tot astfel, unul dintre succesori dăruise regilor Castiliei insulele şi pământurile mării-ocean. Că toate popoarele cărora această donaţie fusese notificată erau supuse puterii acestor regi şi îmbrăţişaseră creştinismul
252
de bunăvoie, fără condiţie ori recompensă. Dacă faceţi la fel, adăuga spaniolul care vorbea în această formulă, vă va fi bine… Dimpotrivă, dacă nu veţi face ori dacă din răutate veţi întârzia în a o face, vă declar şi vă asigur că cu ajutorul lui Dumnezeu vă voi face război cumplit. Că vă voi ataca din toate părţile şi cu toate forţele mele. Că vă voi supune sub jugul şi ascultarea Bisericii şi regelui. Vă voi lua femeile şi pe copiii voştri şi-i voi face sclavi, îi voi vinde şi-i voi folosi după voinţa regelui. Vă voi lua bunurile şi vă voi face toate relele închipuite ca unor supuşi rebeli şi neascultători. Şi voi crede că masacrele şi relele care vor rezulta de aici nu vor veni decât din greşeala voastră, nu din cea a regelui, nici dintr-a mea, nici de la domnii care mă însoţesc” (6).
Această populaţie necreştină care deţinea aur era dispusă să se convertească. Orice om supus torturii şi ameninţat cu moartea acceptă voinţa opresorului. Doar dacă indienii se converteau şi deveneau creştini aveau dreptul să-şi păstreze bunurile. A deposeda un creştin de acestea era o crimă. Juriştii vor descoperi atunci un mod de a-i jefui totuşi legal. Se va declara solemn că indienii nu erau oameni, şi, a spune mai bine lucrurilor pe nume, ei nu sunt decât hombrecillos, „omuleţi” (7). O rasă inferioară, care putea fi considerată mai aproape de animale decât de oameni. Acest scriitor distins Sepulveda, care aduce argumente care să demonstreze că indienii aparţin unei rase subumane, hombrecillos, indienii nu sunt economi, nu sunt prevăzători, nu posedă bănci unde să-şi depună averea. Nu au muzee. Indienii constituie, aşadar, o rasă inferioară. Argumentul suprem pentru a demonstra că locuitorii Americii precoloniale aparţin unei rase
253
inferioare este următorul: „ignoră chiar dreptul de proprietate” (8). Exterminarea animalelor a început. Au fost adunaţi în lagăre de muncă forţată, encomiendos, unde au fost trataţi ca animalele şi înfometaţi până mureau. Când noi grupe de hombrecillos — oameni de rasă inferioară — erau întâlnite, erau exterminate, şi exterminatorii nu aveau sentimentul că ucid oameni. „Spaniolii călare, pe cai frumoşi, înarmaţi cu lănci şi spade, nu aveau decât dispreţ pentru inamicii atât de rău echipaţi. Făceau oribile crime nepedepsite… Deschideau pântecele femeilor însărcinate pentru a face să piară roada lor odată cu ele. Puneau pariuri: cine ar despica un om cu cea mai mare îndemânare dintr-o singură lovitură de spadă ori cui i-ar tăia capul de deasupra umerilor cu cea mai mare graţie (9). Smulgeau copiii din braţele mamelor lor şi le crăpau capul aruncându-i de stânci. Pentru a-i ucide pe conducătorii acestor naţiuni înălţau un eşafod din stâlpi. După ce întindeau aici prizonierii, aprindeau sub eşafod un foc mărunt pentru a-i face să moară încet pe aceşti nefericiţi, care-şi dădeau sufletul în cumplite ţipete, pline de furie şi disperare. Am văzut odată patru ori cinci dintre cei mai iluştri din aceşti insulari care erau arşi în acest chip. Dar cum ţipetele înfricoşătoare pe care le scoteau în zvârcolirile lor erau supărătoare pentru un căpitan spaniol şi-l împiedicau să doarmă, a comandat să-i stranguleze îndată. Un ofiţer, căruia îi cunoşteam rudele la Sevilia, le-a pus un căluş în gură pentru a-i împiedica să ţipe şi a se bucura astfel de plăcerea de a-i arde după cum voia până ce-şi vor da sufletul în aceste zvârcoliri. Am fost martor la aceste cruzimi şi la infinite altele pe care le trec sub tăcere” (10).
254
în toate acţiunile importante de distrugere a raselor inferioare şi a grupurilor subumane de hombrecillos, exterminatorii din toate timpurile şi-au luat ca ajutoare câinii. Colonii spanioli nu se vor priva de utilizarea câinilor pentru a extermina popoarele din America. „Acolo Columb i-a învăţat pe spanioli să-i hăituiască şi să-i devoreze pe indieni cu câinii înfometaţi, pe care îi antrena la această vânătoare. Le săreau la gât, scrie Las Casas, cu cumplite urlete, îi strangulau mai întâi şi-i făceau bucăţi după ce îi puneau la pământ”… Istoricii au avut plăcerea să facă un magnific elogiu unuia dintre aceşti câini, numit Bezerillo, care, pentru ferocitatea şi sagacitatea sa ciudată de a face deosebirea între un indian şi un spaniol, primea aceeaşi porţie ca un soldat nu doar în provizii, ci şi în aur, în sclavi etc. Alţi câini nu aveau decât jumătate din plată, dar ei se hrăneau cu carnea indienilor pe care-i sugrumau ori care erau sugrumaţi pentru ei. S-au văzut spune Las Casas — spanioli nespus de lipsiţi de omenie, care dădeau să mănânce copii mici câinilor lor înfometaţi. Ei îi luau pe aceşti copii de amândouă picioarele şi îi ciopârţeau (11).
După exterminarea indigenilor şi jefuirea continentului, colonii vor descoperi minele. Nu aveau mână de lucru pentru a le exploata, şi atunci a fost creată o nouă industrie comerţul intercontinental de sclavi. Primul transport din Africa în America a avut loc în anul 1501, cu autorizarea lui Ferdinand şi Isabelei, regi profund catolici. Cel mai important transport de negri a avut loc în 1505, anul în care Luther a fost promovat ca Magister.
Pentru cultura pământului s-au creat, mai apoi, lagăre de muncă forţată, în care erau închişi indienii. Fiind
255
trataţi ca suboameni, pe jumătate animale, pe jumătate oameni, aceştia erau decimaţi. Lagărele de muncă rămâneau goale. Minele, de asemenea, transporturile de sclavi negri mai rezistenţi soseau din ce în ce mai numeroase, dar pentru ca materialul să fie eficace şi rezistent trebuie îngrijit. A trebuit, aşadar, să se purceadă la educaţia colonilor şi la a-i face să renunţe la exterminarea sclavilor lor cu uşurinţa cu care un copil îşi strică jucăriile. Acesta era planul de a conserva mâna de lucru, alcătuită din sclavi, şi de a pune capăt distrugerii ei, ceea ce echivala cu un dezastru economic. Juriştii vor interveni pe lângă Biserică. Papa va da, în 1537, o celebră bulă în care afirma că indienii erau, de asemenea, oameni. Dar mulţi dintre ei muriseră în ziua în care bula papală le recunoştea calitatea de fiinţe omeneşti, calitate care nu le fusese recunoscută oficial până atunci. Bula prin care papa şi Biserica recunoşteau că locuitorii Americilor sunt oameni a fost redactată la o jumătate de secol după cucerire (12). Ea a fost semnată de papa Paul al II-lea, pe data de 9 iunie 1537, şi este cunoscută ca toate bulele papale din primele cuvinte ale textului: Sublimis Deus. Ea proclamă între altele: „Diavolul a inspirat acoliţilor săi să proclame că indienii din vest şi din sud, ca alte popoare recent descoperite, trebuiau trataţi ca sărmane brute, create pentru a ne servi, şi că erau inapţi să devină creştini. Noi… considerăm, totuşi, că indienii sunt cu adevărat oameni.” Bula papală nu putea să învie populaţiile exterminate. Distrugerea raselor inferioare fusese declanşată. Parţial realizată. Practicată oficial. Comerţul cu sclavi a fost instituit pentru a compensa pierderile. S-au creat lagăre de muncă forţată pentru
256
rasele inferioare. Exploatarea colonială şi împărţirea oamenilor în rase create de Dumnezeu unii pentru a conduce şi alţii pentru a fi conduşi sunt fondate. Acestea sunt ultimele născociri ale Evului Mediu: doctrina colonialistă, doctrina sclavagistă, lagărele de concentrare de muncă şi de exterminare pentru hombrecillos, oamenii rasei inferioare. Lui Luther, deşi magistru, nu-i păsa de toate aceste lucruri. Nimeni nu ştie nimic. Descoperirea Americii nu face senzaţie. Primul scriitor care o pomeneşte este Sebastian Brant, în Corabia nebunilor, în 1457 dar faptul lasă publicul indiferent. Ceea ce îi interesează pe oamenii din acel timp este aurul care vine din America. Dar acest aur dezechilibrează balanţa economică. Aurul cheamă la speculaţii. Incită la corupţie. Două mari naţiuni se ridică împotriva papei: Franţa şi Anglia. Pentru că papa a împărţit universul în două, între portughezi şi spanioli. Spania revendică pentru vecie tot teritoriul Americii, aşa cum declară Carol Quintul pe 14 septembrie 1519: „Prin donaţia Sfântului Scaun Apostolic… noi suntem domnul Indiilor occidentale, insulelor şi continentelor, Mării-Ocean deja descoperite ori ce vor urma a fi descoperite” (13). Francisc I este furios pentru că Franţa n-a primit nimic la această împărţire. „Soarele străluceşte pentru mine ca pentru toată lumea. Aş vrea nespus să văd clauza testamentului lui Adam care mă exclude de la împărţirea lumii” (14). Englezii ţipă: „Cerul n-a lăsat nici o insulă, nici un tărâm, nici un deşert care să nu fie revendicat de Spania” (15).
Aurul adus în Europa, în loc să vindece plăgile sărăciei, le întărâtă. Cu cât noua clasă a burgheziei devine
257
mai bogată, cu atât mai mult ţăranii sărăcesc. Luther, Magister-ul, nu ştie nimic despre toate acestea. Dar un tânăr e ca un seismograf: el înregistrează clătinările pe care le provoacă căderea brutală a unei lumi. Când sunt cataclisme, oamenii se culcă la pământ. Pământul e o sursă. Intelectualii vor să se reîntoarcă la izvoare, adică la sursa pământ, la cultură, la clasicii greci şi romani. Pictorii se întorc şi ei la izvoare. Caută izvorul artei, adică viaţa, şi se întorc la natură. Sufletele evlavioase se întorc deznădăjduite la izvoarele credinţei lor, adică, pentru creştini, la Evanghelii. Luther, ca toţi oamenii secolului său, se întoarce la izvoare, căci lumea sa se scufundă.
XXXII
Fulgerul din Stottemheim
Martin Luther primeşte titlul de magistru de Bobotează, pe 6 ianuarie 1505. Se înscrie la Facultatea de Drept, la Consultissima. Cursurile încep pe 19 mai, după alegerea noului rector, care în acel an este Martin von Margerithen (1). Luther începe să lucreze (2). Locuieşte probabil la Contubernia „Poarta cerului” (3). La Facultatea de Drept este tot acelaşi învăţământ în comun, instrumentul principal de lucru fiind întotdeauna memoria. Totul trebuie învăţat pe de rost. Se începe prin Decretalii (4). E puţină libertate. Dar Luther nu simte nevoia de a face pe juristul. Întreaga sa viaţă nu va face decât să repete: „Un bun jurist este un monstru al naturii” (5). Dreptul nu se propune omului decât omeneşte. A nu propune omului decât umanul înseamnă a trăda omul şi a-i dori nefericirea, pentru că, prin principala parte din el însuşi, care este spiritul, omul e chemat la mai mult decât o viaţă pur omenească (6).
La sfârşitul lunii iunie 1505, Martin Luther, proaspăt ales magistru, pleacă la Mansfeld. Se va duce în vizită la părinţi. Conform regulilor monahale şi universitare, Luther călătoreşte, chiar şi acum, în compania unui prieten. Pe 2 iulie 1505, Martin Luther şi colegul său sunt pe drumul de întoarcere de la Mansfeld la Erfurt, în apropiere de Stottemheim, spune cronicarul (7). Deşi
260
timpul era frumos, a izbucnit o cumplită furtună. Fulgerul a căzut dintr-odată. După anumite izvoare, colegul lui Luther a fost rănit (8), după altele este ucis. Se pare că acest coleg ucis lângă Luther, la Stottemheim, se numea Alexis. Savanţii germani au scotocit arhivele de stat din Erfurt, dar n-au aflat nici un student ori magistru cu moarte violentă (9).
Cert e că Luther a fost trântit la pământ, paralizat de şocul fulgerului şi de moartea (în cazul în care s-a petrecut aceasta) prietenului său. Luther se adresează sfintei sale favorite, Abgott Sfânta Ana şi o roagă să-i păzească viaţa (10). Era ziua Maria Heimsuchung, Buna Vestire. Luther strigă către sfânta: Hilf, du Heilge Anna, ich will ein Mönch Werden! „Salvează-mă, Sfântă Ana, şi mă voi face monah!” Făgăduinţa de a deveni monah dacă îi va fi salvată viaţa a fost îndeplinită. Cronicarii afirmă că odată cu fulgerul a avut loc o apariţie cerească. O chemare a cerului.
Da Kommt zu ihm eine Erschreckliche Erscheinung von Himmel Welches er auf dies Zeit Deutet, er Sollt ein Mönch Werden (11). O înfricoşătoare apariţie tocmai îl va anunţa că trebuia să se facă monah. Crotus Rubianus scrie: „Un fulger din cer te-a trântit la pământ, ca odinioară pe Sfântul Pavel pe drumul Damascului, şi smulgându-te dintre prietenii tăi te-a aruncat într-o mănăstire” (12). Luther vorbeşte şi el de acest eveniment (13). Oamenii Evului Mediu nu pot să vadă fenomenele simplu: „A cunoaşte şi a explica un lucru constă mereu în a demonstra că nu este ceea ce pare a fi, că este asemănător şi semn al unei realităţi mai profunde, că anunţă ori că semnifică un alt lucru” (14).
261
Luther consideră că fulgerul este o chemare a cerului. A cerut ajutorul Sfintei Ana şi l-a primit. S-a decis, aşadar, să-şi ţină promisiunea făcută, să devină monah, să renunţe la viaţă. Şi la toate onorurile pe care i le procura cariera universitară, începută într-un mod strălucit. Fulgerul de la Stottemheim a fost o adevărată primejdie. Mai târziu, Luther spune că fulgerul i-a fracturat un picior fracto propemodumpede (15). Viaţa civilă a Magister-ului Martin Luther a luat sfârşit odată cu această lovitură de trăsnet. Luther are douăzeci şi doi de ani.
După acest fulger, chemarea cerului şi legământul de la Stottemheim, Luther se întoarce la Erfurt, în Contubernia sa. Caută o mănăstire. Nu vrea să mai rămână în lume. Dar nu este la mijloc doar fulgerul. E zguduirea lumii, a societăţii medievale, care se scufundă şi care îl aruncă pe Luther în mănăstire. În aceste momente dramatice sufletul omenesc îl caută pe Dumnezeu. Luther afirmă: „îmi aduc aminte… că ţi-am spus că o chemare cumplită mi-a fost adresată de cer… plină de teama unei morţi subite. Am făcut un legământ la care eram împins irezistibil” (16). La întoarcerea la Erfurt, în Erfordia turrita, oraşul sutelor de clopotniţe care se înalţă precum dârele ce unesc pământul şi cerul, Luther ştie că, refugiat în Biserică, va fi aproape de Dumnezeu şi va afla mântuirea pe care lumea nu poate să i-o ofere.
Mănăstiri liniştite, bolţi de mănăstiri,
Sunteţi beciuri întunecoase, voi, care ştiţi să iubiţi,
Navele reci, curţile şi pietrele voastre
Pe care niciodată buze de foc n-au sărutat fără a se topi,
Da, o iubire uriaşă, în străfundul potirurilor voastre
Veţi bea pe săturate monahi tainici.
262
Capul Mântuitorului va rătăci pe hainele voastre aspre,
Când somnul dulce va fi închis ochii voştri,
Şi când orga va cânta privirilor zorilor,
în vitraliile noastre aurite o veţi căuta încă.
Veţi iubi fierbinte, ah! Ah! Veţi fi fericiţi! (17)
Ca un suflet nobil să vrea să intre într-o mănăstire este un fapt dintre cele mai fireşti. „Gândul de a renunţa cu totul la această lume pentru a se refugia într-una dintre numeroasele mănăstiri cu care ţinutul era presărat trebuia să se prezinte cu mai multă ori mai puţină intensitate tuturor sufletelor sporite” (18).
Siguranţa este mai mare într-o mănăstire ca în tulburările ce pândesc lumea, ca în epoca lui Luther. „La fel cum un spectator de pe înălţimea unei stânci de deasupra mării îi vede pe navigatori, azvârliţi încoace şi încolo, precum nişte captivi ai furtunii, înghiţiţi de valuri ori zdrobindu-se de stânci, tot astfel omul, înrolat în slujba lui Hristos, scăpând valurilor tumultuoase ale vieţii, se odihneşte în siguranţă pe stâncă” (19).
XXXIII
Scufundarea lumii medievale: Luther se refugiază lângă Bunul Dumnezeu
Smulgerea omului din lume şi ascensiunea sa către o viaţă mistică sunt întotdeauna înfăptuite prin violenţă. Sfântul Pavel a avut parte de aceasta pe drumul Damascului. Mahomed a fost scuturat de către îngerul Gabriel şi aruncat la pământ. Chiar ascensiunea către condiţia de poet se săvârşeşte în mod violent. Un poet arab, Hassan ibn Thabib, povesteşte cum muza l-a trântit la pământ şi i-a pus genunchiul pe piept gata să-l sufoce când i-a poruncit să devină poet (1). Luther renunţă la viaţa lumească după fulgerul de la Stottemheim.
La Erfurt, în ajunul zilei de 16 iulie, adică la două săptămâni după incident, Magister-ul Luther îi adună pe prietenii săi la Contubernia „Poarta cerului”. Le oferă o masă de rămas-bun. E bucuros. Cântă. La sfârşitul mesei le spune prietenilor săi că nu-l vor revedea: „Acum, mă vedeţi, dar de aici înainte nu mă veţi mai vedea.” îi anunţă că de a doua zi intră în mănăstire. Toţi încearcă să-l facă să se răzgândească. Dar este de neînduplecat (2). Repetă: Heute Sehet Ihr mich, und Nimmermehr.
A doua zi, de Sfântul Alexie, prietenii îl însoţesc pe Luther până la poarta mănăstirii (3). Fac presiuni până în ultimul moment să-şi schimbe părerea. Luther a plătit totul la Contubernia şi a restituit universităţii bereta,
264
inelul şi însemnul de Magi ster, pe care le dobândise cu preţul atâtor suferinţe. Hotărârea sa era definitivă. Prietenii lui au lacrimi în ochi când îl conduc: Tune me cum lacrimas conduxerrut (4).
La Erfurt avea de optat între şase mănăstiri. A ales-o pe cea a cărei regulă era cea mai severă, mănăstirea ermiţilor Sfântului Augustin ori Augustiner Ermiten-kloster, care se înălţa chiar alături de Contubernia Sfântul Gheorghe, unde Luther locuise cândva, de cealaltă parte a podului de pe Lehman. Era o mănăstire cu ziduri uriaşe de piatră (5). Un teren de şapte mii cinci sute de metri pătraţi se află închis între aceste ziduri. După reforma recent săvârşită de Andreas Proles, ordinul ermiţilor Sfântului Augustin a devenit sever. Cu un an mai înainte, pe 25 mai 1504, se dăduse vieţuitorilor ei o nouă constituţie (6). Unul dintre biografi scrie că Luther a intrat în mănăstire noaptea (7). După alte mărturii, intrarea a avut loc în timpul zilei (8). Un cronicar afirmă că Luther a intrat pe o poartă mică, situată în apropiere de intrarea principală. Alţii au studiat crochiurile şi au ajuns la concluzia că nu exista nici o poartă mică. În consecinţă, Luther a intrat în mănăstire pe poarta principală care dă în Konturgasse.
Prietenii lui vor rămâne afară. Nu îl vor mai vedea. Conform noii constituţii, portarul monahilor avea ordin de a-i primi cu amabilitate pe cei care intrau în incinta sihăstriei şi de a-i conduce fără întârziere înaintea superiorului (9). Luther a fost condus într-o clădire care nu face parte din mănăstire şi care se numeşte Domus Hospitum. Acolo a fost instalat într-o chilie. A fost lăsat singur deoarece trebuia să se reculeagă. Avea libertatea
265
să plece ori să rămână. Singurătatea şi viaţa chiliei sunt apăsătoare. Grele precum plumbul. Dar Luther voia să devină ermit. El a făcut obiectul unei anchete care a durat un an. Toate pliurile vieţii sale lăuntrice şi din afară au fost despicate şi analizate. Luther persistă în hotărârea sa. Nu mai ştia nimic din ce se petrecea la Erfurt, de cealaltă parte a zidurilor. De altfel, nici nu avea intenţia şi nici dorinţa de a şti.
Dar superiorul mănăstirii nu voia să-l primească. Pentru a-l accepta printre ermiţi, Luther trebuia să obţină acordul părinţilor. Metallicus Hans Luther, care făcuse toate sacrificiile şi cheltuise o avere ca să-l vadă pe fiul său jurist un domn -, nu voia să audă de mănăstire. Nu existase nicicând un monah în familia Luther. Pe atunci erau puţine familii care să nu numere cel puţin o sutană. Dar la familia Luther nu existau, şi minerul nici nu voia să existe. Mai cu seamă când venea vorba de Martin. Nu era păcat să fi făcut atâtea sacrificii pentru studii spre a-l vedea întronizat ca magistru, pentru a privi mai apoi cum intră într-un ordin monahal? Din momentul în care minerul a aflat că fiul său se afla la mănăstire a refuzat să-i mai spună „dumneavoastră”, ca în vremea în care era magistru. Îl va tutui din nou cu dispreţ şi nu va mai voi să audă de numele său (10).
De consimţământ nici nu putea fi vorba. Or, superiorul ermiţilor nu voia să-l primească pe Luther mai înainte de a avea acordul tatălui său. El nu făcea concesii. Dar mai era şi altceva la mijloc. În acele timpuri de scufundare a Orbis Christianus monahii erau cei mai dispreţuiţi dintre clasele sociale. Erau ridiculizaţi, ofensaţi, insultaţi. Era riscant să ieşi în stradă în haină
266
monahală. Chiar în acel moment Luther alesese să intre într-un ordin monahal. Când toată lumea îi persecuta şi îi lua pe monahi în derâdere. A îmbrăca haina de monah însemna a se angaja neîntârziat pe calea martiriului. Luther însuşi spune odată: „Cred că de două sute de ani nu se mai socoteşte ca ceva de preţ a te face monah” (11). Monahii deveniseră un obiect al dispreţului pentru întreaga lume, chiar şi pentru episcopi şi preoţi. Atunci erau cel mai aproape de Cruce. „Monahii trebuie să se bucure şi să estimeze că au atins scopul indicat de voturile lor când sunt dispreţuiţi din cauza acestor legăminte pe care le-au făcut lui Dumnezeu” (12).
Luther vrea să ajungă la Dumnezeu şi de aceea se face monah: „Acela care se va face monah din dragoste va fi un bun monah, adică luând aminte la gravitatea păcatelor sale şi dorind să săvârşească ceva mare din dragoste pentru El, va renunţa de bunăvoie la libertatea sa, va îmbrăca haina simplităţii şi va consimţi la funcţii care îi vor atrage dispreţul” (13). Tatăl lui Luther, miner cu nouă copii, funcţionar municipal la Mansfeld, s-a hotărât aşadar să se opună ca fiul să devină monah în acest secol în care a fi monah provoacă mai mare batjocură ca un clovn şi mai mult dispreţ decât faţă de o fată de moravuri uşoare. Când i se spune lui Hans minerul că fiul său a avut o revelaţie, că a auzit chemarea cerului prin căderea unui fulger, răspunde că ceea ce a văzut fiul său este fără nici un fel de îndoială un semn al diavolului ein Gespenst picat dintr-o altă lume (14). Monahii erau consideraţi scursuri ale pământului, leneşi, depravaţi. Luther ştie că viaţa monahală este un stadiu al desăvârşirii omeneşti -ein Standder Vollkommenheit.
267
El trăieşte mereu în aşteptare întotdeauna între mănăstire şi lume. Monahii îl cercetează, vor să ştie dacă Luther a primit inspiraţia de a merge la mănăstire de la un înger bun ori de la unul căzut. E supus mai multor încercări (15). Superiorul augustinienilor se numeşte Pater Prior Winand von Diedenhofen. Pentru a accepta intrarea lui Luther în mănăstire i se cere reconcilierea cu părinţii săi. Este una din condiţiile sine qua non (16). Şapte luni s-au scurs de când Luther se află între zidurile mănăstirii fără să fie acceptat, căci tatăl său rămâne de neînduplecat. Dacă Hans Luther nu revine asupra opoziţiei sale, Martin va fi trimis în lume. E deznădăjduit pentru că Ruf von Hinimel chemarea cerului şi fulgerul din Stottemheim nu ajung, însă Dumnezeu trimite o altă chemare. La Mansfeld este declarată ciuma. Este luna februarie. Luther se află în mănăstirea augustinienilor, aşteaptă din iunie fie aprobarea părintească, fie expulzarea. La Erfurt este declarată, de asemenea, ciuma. Universitatea îşi închide porţile. Examenele sunt amânate. Profesorii şi studenţii fug din oraş. Poetul Eoban Hessus scrie un poem despre calamitatea care se abate asupra oraşului şi universităţii, intitulat De recessu studentum ex Erphordia tempore pestilenciae (17) (Retragerea studenţilor din Erfurt în timpul ciumei).
În Evul Mediu ciuma este comparabilă cu un cutremur de pământ. Apocaliptic. Este o pregustare a Judecăţii de Apoi. De această dată ea se abate asupra patriei lui Luther. Cronicarul descrie astfel o ciumă medievală: „Aduce atâţia morţi cum se întâmplă nespus de rar să fie. Cei vii, într-adevăr, abia pot să suporte înmormântarea morţilor ori să o evite cu oroare. O spaimă atât de
268
mare cuprinsese întreaga lume, că, dacă o ulceraţie ori o excrescenţă apărea la cineva, mai ales la vintre ori subsuoară, victima era privată de orice asistenţă ori chiar abandonată de rudele sale. Tatăl îl lăsa pe fiu pe patul lui mizerabil, iar fiul, pe tată. Nimic de mirare când într-o casă cineva era doborât de rău ori murea. Se întâmpla foarte adesea ca ceilalţi locuitori să fie contaminaţi şi să moară în acelaşi mod subit. Desigur, un lucru înfricoşător de auzit, câinii, pisicile, cocoşii, găinile şi toate celelalte animale domestice aveau aceeaşi soartă. De asemenea, şi cei care erau sănătoşi erau îngroziţi de teamă. Şi astfel mulţi mureau de nepăsare, deşi poate altfel ar fi scăpat. Iar mai mulţi chiar, cuprinşi de acest rău şi care se credeau destinaţi fără vreo urmă de îndoială că vor muri pe loc, erau duşi fără cea mai mică discriminare la groapa comună pentru a fi înhumaţi; astfel, un mare număr de oameni au fost îngropaţi de vii. Iar la acest rău s-a adăugat un altul: zvonul că anumiţi criminali aruncau otravă în râuri şi fântâni, prin care ciuma se întindea şi mai mult. Este motivul pentru care nevinovaţii au fost arşi, ucişi, iar alţii au fost maltrataţi, în timp ce, de fapt, toate acestea proveneau din constelaţii ori din răzbunarea divină” (18).
Ciuma din luna februarie 1506, care a devastat Erfurtul, Mansfeldul şi provincia Saxonia, nu a mai cunoscut o astfel de amploare. Luther se afla la ermiţi, între ziduri de netrecut. Vestea că va muri de ciumă se va răspândi în oraş. Hans Luther, tatăl lui, a fost copleşit de durere. La fel şi Margareta, mama sa. Dar, înainte să aibă timp să li se usuce lacrimile, ciuma a intrat în casa minerului Luther din Mansfeld. Doi dintre fiii săi mai mici vor
269
muri de ciumă. Doi dintre fraţii lui Martin. Unul după altul. Şi ciuma va continua să facă ravagii.
Asprul miner Hans Luther, văzând pe doi dintre fiii săi murind sub ochii lui şi aflând de moartea celui de-al treilea, se roagă lui Dumnezeu să-l lase în viaţă pe Martin. Şi făgăduieşte, în cazul în care va fi salvat, că-i va permite să se facă monah.
Ciuma ia sfârşit. Hans Luther aduce la cunoştinţă fiului său că îi îngăduie să se facă monah dacă mai trăieşte (19). Luther este acceptat în ordinul ermiţilor Sfântului Augustin mulţumită ciumei care a înduioşat inima tatălui său. Înainte de a deveni monah, el trebuie să facă o mărturisire generală, un Generalbeichte (confessio generalis) (20). În genunchi, Martin Luther, fostul magistru, îşi mărturiseşte toate gândurile şi, cu lacrimi, toate speranţele care merg din viaţă dincolo de moarte. Atunci răsună vocea superiorului:
was begehrst Du? Quid petis? Quid quaeris? Ce doreşti?
îndurarea lui Dumnezeu, răspunde Luther. Misericordiam Dei et vostram. Asta e tot. Şi indulgenţa oamenilor.
E întrebat solemn dacă nu este căsătorit, dacă nu are copii, dacă nu are amante, dacă nu are o boală ascunsă. I se pun multe, multe alte întrebări. Superiorul îi enumera solemn deşi Luther ştie tot ce-l aşteaptă toate regulile severe ale ordinului: renunţarea totală la voinţa sa personală, renunţarea la hrana bună şi îndestulătoare şi aceasta pentru toată viaţa -, renunţarea la hainele frumoase, confortabile, slujbele de noapte şi de zi, munca aspră de fiecare zi, mortificarea trupului, sărăcia,
270
cerşitul, postul, umilinţa continuă, închiderea între ziduri, Luther este întrebat în faţa altarului dacă ar putea să îndure toate acestea.
jawoll, răspunde Luther. Volo.
Cel care întreabă a încheiat. Se roagă pentru viaţa noului ermit, Martin Luther. Corul intonează imnul grosser Vater Augustin, Magne Pater Augustine… Şi în acest timp Luther este tuns, dezbrăcat de hainele lumeşti şi îmbrăcat cu haine monahale, albe ca zăpada, haine ale ermiţilor Sfântului Augustin…
Corul cântă: Komm Schöpfer, Heilige Geist veni Creator Spiritus…
Luther este întins în roba albă monahală pe pământ, în faţa altarului, iar trupul său, în forma unei cruci, e nemişcat. I se porunceşte să se ridice. Ermitul Martin Luther este condus pe culoare reci şi lungi în chilia sa: trei metri pe doi metri. Nu există şemineu. Niciodată nu va avea foc. O singură fereastră. Un scaun. O masă. Un pat. Este chilia cu numărul 15.
Luther este lăsat singur. Nu va ieşi din chilie decât atunci când i se va porunci. Visul său s-a împlinit: este monah. Prima parte a vieţii sale a luat sfârşit şi o alta va începe, aşa cum după primăvară urmează vara.
Ermitul Martin Luther are douăzeci şi doi de ani.
Povestea tinereţii sale s-a încheiat.
Paris, 1960
Note
Capitolul 1
1. H. Lietzmann, Zeitschrift für Wissenschaftliche Theologie, 1911, p. 172.
2. Érasme, Lettre du 15 octobre 1519. Cf. Gaston Feugère, Érasme. Étude sur sa vie et ses ouvrages, Paris, 1874, p. 4.
3. Jacob Burckhardt. Cf. Hermàann Kesten, Copernic et son temps. Trad. fr., Paris, 1951, p. 45.
4. L. Thorndike, A History of Magic and Experimental Science during the
first Thirteen Centuries of our Eera, 2 vol., New York, 1923.
5. Lewis Mumford, Technics and Civilization, New York, 1934.
6. Hoch, Gerbert order Silvester II und sein Jahrhundert, Vienne, 1837; Wurchsmidt, Geodätische Messinstrumente und Messmethoden bei Gerbert denAraben (Archiv des Mathematik und Physik), 1912.
7. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance au XVI-e siècle, Paris, 1942, p. 364.
8. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, Paris, 1945,1.1, fase. III, p. 533.
9. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance auXVl-e siècle, p. 364.
10. Érasme, Lettre à Guillaume Budé, Le I-er février 1523. Cf. Gaston Feugère, Érasme, p. 4.
11. J. Kostlin, Übersicht über Neue Beiträge zur Geschichte Luthers aus dem Jahre 1883. Theologische Studien und Kritiken, 1884, p. 374.
12. Saint Thomas dAquin, Summa Theologica I-a, Il-ae, 161, 1 ad 5.
13. Carl Schmidt, Melanchtons Leben und Ausgewählte Schriften, Elberfeld, 1861; Karl Hartfelder, Melanchton als Praeceptor Germaniæ, Berlin, 1889; C.L. Manschreck, Melanchton, the Quiet Reformer, New York, 1958.
14. Melanchtonis opera quae supersunt omnia. Corpus Reformatorum, t. I-er, XXVIII, 28 vol., Halle 1834-1860; Supplementa Melanchtoniana (Œuvres qui manquent dans le Corpus Reformatorum), 6 vol., Leipzig, 1910-1926.
15. P. Choisnard, Saint Thomas dAquin et linfluence des astres, Paris, 1926.
16. J. Gerson, Astrologia Theologizata, Anvers, 1706.
17. F. Boll, Sterneglaube und Sterndeutung, Lepzig, 1926; Duhem, Systeme du Monde, vol. II, p. 323. Cf. Alexandre Koyre, Mystiques, Spirituels, Alchimistes du XVI-e siècle Allemand, Paris, 1955, p. 47.
18. Jacob Burckhardt, Die Kultur der Renaissance În Italien, Leipzig, 1877, trad. fr., Paris, 1855, 2 vol., vol. II, p. 91.
272
19. Broch, Jules II. Gotha, 1878, pp. 97 et 232; Jacob Burckhardt, La Civilisation en Italie au temps de la Renaissance, Paris, 1885, vol. II, p. 392.
20. L. Ranke, Die Römischen Päpste, Ihre Kirche und Ihre Stadt În Sechzenten und Siebzenten Jahrhundert, Berlin, 1844, vol. I, p. 247; J. Burckhardt, vol. II, p. 292.
21. J. Michelet, Mémoires de Luther écrits par lui-même. Traduits et mis en ordre par J. Michelet. Édition définitive (Flammarion), Paris, sans date, p. 313.
22. Lanfranc, abbé de Bec archevêque de Cantorbery, Migne, t. CL, pp. 410-442.
23. Pierre Damien. Cf. Pierre Vigneau, La Pensée au Moyen Age, Paris, 1938, p. 20.
24. H.C. Agrippa de Nettesheim, De Incertitude et Vanitate Scientiarum, Anvers, 1530.
25. Étienne Gilson, L’esprit de la Philosophie Médiévale, Paris, 1948, p. 350.
26. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, 6 vol., 1912-1926, Nr. 5013 (Nachschriften von Johann Mathesius).
27. N. Ericeus, Sylvula Sententiarum… D. Martini Lutheri ac Philippi Melanchtonis, Frankfurt a. Main, 1566.
28. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 5347.
29. Félix Kuhn, Luther, sa Vie et son Œuvre, 3 vol., Paris, 1883, vol. I, p. 18.
30. G. Œrgel, Vom Jungen Luther, Erfurt, 1899, p. 1; J. Kostilin, Beiträge zu Lutherforschung. Teologische Studien und Kritiken, 1871, pp. 1-14; Henri Strohl, Luther jusquen 1520, Paris, 1692, p. 27.
31. Historia de vita et actis Reverendi viri D. Martini Lutheri bona fide conscripta a Philippo Melanchton, Wittenberg, 1546. (Biographie qui sert de préface au deuxième volume des Œuvres complètes de Luther). Réimprimé dans Corpus Reformatorum, vol. VI, pp. 158 et suiv. Trad. allem., par Fr. Th. Zimmermann, Gottingen, 1813.
32. P. Viret, Exposition Chrétienne, Genève, 1564, vol. II, p. 175. Cf. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance au XVI-e siècle, p. 427.
33. Julius Wilhelm Zinkref, Apophthegmata…, 1626.
34. Henri de Laufenberg, Le Mal du pays.
35. Saint Bernard, De diligendo Deo.
Capitolul II
1. Louis Reau, La Civilisation française au Moyen Age, Paris, 1958.
2. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, I, III, p. 569.
3. Victor Brochard, De Erreur, Paris, 1897, p. 69; Descartes, Meth, VI, 3.
4. G. Paris, La Littérature française au Moyen Age, 2-e édit., Paris, 1890, p. 30; Étienne Gilson, L’esprit de la Philosophie Médiévale, Paris, 1948, p. 365.
5. Pape Boniface VIII, Bulla «Unam Sanctam… le 18 novembre 1302.
6. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 6250.
273
7. Joan Evans, Life În Mediaeval France, Oxford, 1925. Trad, fr., Paris, 1930, p. 64.
8. Ascelin Adalberon, évêque de Laon, Historiens de France, vol. X.
9. British Museum, Copie des Hausurnen dAscherleben, Saxony (Époque de bronze allemande).
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, N, Nr. 6250.
11. Émile Doumergue, Le Vrai Luther tel qu îl mest apparu en Allemagne en 1883, lors des fêtes de son 4-e Centenaire (Journal de Genève, août 1883 et suiv.). Réimprimé à Paris, 1933, pp. 159 et suiv.
12. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 61, p. 304. Dr. Martin Luther, Sämtliche Werke, 67 vol., Erlangen, 1826-1864.
13. Otto Scheel, Martin Luther, 2 vol., Tübingen, 1917, 2-e édit., I, p. 1.
14. Kostlin, Geschichtliche Untersuchungen über Luther vor dem Ablasstreit. Theologische Studien und Kritiken, 1871, pp. 15 et suiv.
15. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 4996.
16. W. Walther, Luthers Character, 2-e édit., Leipzig, 1917, p. 205.
17. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 5362.
Capitolul III
1. Friederich Engels, La Guerre des paysans en Allemagne. Trad, fr., Paris, 1929.
2. Jean Janssen, LAllemagne et la Réforme. Trad, fr., Paris, 1889, vol. II, p. 607.
3. M.H. Martensen, Etnik. Gotha 1879, t. III, pp. 168-171. Cf. Janssen, II, p. 607; M.H. Martensen, Socialismus und Christentum, Kiel, 1875, p. 22.
4. J. von Geissel, Der Kaiserdom zu Spayer, Köln, 1876, pp. 215-216.
5. Karl Marx, Das Kapital, 2-e édit., pp. 128 et 744. Cf. Janssen, II, p. 607.
6. Lucubrationes Theologicœ. Bibliothèque franciscaine de Fulda. Cf. Janssen, II, p. 464.
7. L. Krummel, Johann Drändorf, Ein Martyr des Hussitentum În Deutschland. Theologischen Studien und Kritiken. Nr. 42, Gotha, 1869, pp. 130-144.
8. E.J. Jorg, Deutschland În der Revolutionsperiode 1512-1526, Aus den Diplomatischen Korrespondenzen und Originalakten Bayerischer Archive dargestellt, Freiburg, 1851, pp. 191-200. Cf. Janssen, II, 465.
9. Félix Hammerlin, chanoine de Zürich. Cf. Janssen, II, p. 457.
10. K. Stolle, Thuringisch-Erfurter Chronik (Herausgegeben von L.F. Hesse),Bibliothek des Literarischen Vereins in Stuttgart, vol. 32, Stuttgart, 1858.
11. K. Stolle, Erfurter Chronik. Cf. J. Janssen, II, p. 45.
12. K. Barack, Hans Böhm und die Wallfahrt nach Niklashausen În Jahre 1476, Würzburg, 1858;C. Ullmann, Reformatoren vor der Reformation, vornehmlich În Deutschland und Niederland, 2 vol., Hamburg, 1841. K. Stolle, Erfurter Chronick, Cf. J. Janssen.
13. Friederich Nietzsche, Œuvres, Édition Élisabeth Foerster-Nietzsche, vol. IV, p. 59.
274
14. Documents, cité par J. Janssen, LAllemagne et la Réforme. Trad. fr., vol. II, pp. 596 et 597.
15. Documents, cité par J. Janssen, LAllemagne et la Réforme, II, p. 597.
16. Louis Réau, Peter Vischer et la Sculpture franconienne du XlV-e au XVI-e siècles, Paris, 1909, p. 97.
17. E. Tonnies, Leben und Werke des Wurzburger Bildscnitzer Tillmann Riemenschneider, Strasbourg, 1900; A. Weber, Leben und Werke des Bildhauers Dill Riemenschneider, Würzburg, 1888.
18. Saint-Just, Institutions Républicaines. Œuvres de Saint-Just, Paris, 1946, p. 301.
Capitolul IV
1. Otto Scheel, Martin Luther, Tübingen, 1917, 2 vol., I, p. 9.
2. Max Weber, Die Protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus; M. Merleau-Ponty, Les Aventures de la Dialectique, Paris, 1955, p. 22.
3. Saint Thomas DAquin, Summa Theologica, I-a, Il-ae, 71, 6.
4. Franz Lau, Luther, Berlin, 1959, p. 26.
5. J. Mathesius, Historien von der Ehrwürdigen În Gott Seligen Theuren Mannes Gottes Doctoris Martini Luthers Anfang Lehr. Leben und Sterben, 9 vol., Prague, 1906, 2-e édit., I, p. 17; M. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte über Luther und Seine Zeit, Jena, 1850, p. 43; Luther, Briefwechsel (Enders), II, p. 293 (Lettre à Spalatin du 14-1-1520).
6. Melanchtonis Philippi vita Lutheri. Corpus Reformatorum, VI, p. 157.
7. W. Cœhler dans Theologische Rundschau, XIX, p. 338.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 38, p. 338 (Dr. Martin Luthers Werke. Kritische Gesamtausgabe. Weimar, 1883 et suiv.). Sous la direction de J. Knaake, G. Kawerau, P. Pietsch, N. Müller, K. Dreschler et W. Walther, 58 tomes dont plusieurs en deux et trois volumes.
9. Luther, Tischreden În Matheische Sammlung. Cf. Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, Paris, 1945, p. 1.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3566 (A. Lautherbach und H. Weller).
11. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3566 a.
12. Melanchton, Vita Lutheri. Texte fr. Funck-Brentano, Luther, Paris, 1934, p. 299.
13. Melanchton, Vita Lutheri. Texte fr. Funck-Brentano, Luther, Paris, 1934, p. 309.
14. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, Nr. 421.
15. Jacques Maritain, Humanisme Intégral, Paris, 1936, p. 10.
16. John Ruskin, Pierre de Venise (chapitre: La Nature du Gothique. Trad. fr., Paris, 1907, pp. 52 et 53.
17. Freidank (t 1233). Cf. Otto Stelzer, Les Sculptures de la Cathédrale de Naumburg, Baden-Baden, 1957, p. 16.
275
Capitolul V
1. Piccarda. Cf. R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, London, 1938, p. 33.
2. Georg Kutzke, Aus Luthers Heimat, 1914; H. Groessler, Das Werder und Atchbuch der Stadt Eisleben (Program der Kgl. Gymnasium zu Eisleben), 1914; K. Gelbke, Die Volkszahl der Stadt Eisleber von Mitte des 15 Jahrunderts bis zur Genenwart (Mansfelder Blätter, 1890, pp. 85-114); Kostlin, Geschichtliche Untersuchungen über Luthers Leben vor dem Ablasstreit (Theologische Studien und Kritiken, 1871, pp. 15-24); H. Boehmer, Luther im Lichte neueren Forschung, 1914; Th. Neubauer, Luthers Frühzeit (Jahrbücher der Klg. Akademie Gemeinnuziger Wissenchaften. Heft 43), Erfurt, 1917; E. Bluemel, Martin Luthers Anwesenheit În Eisleben (Mansfelder Blätter, 1895).
3. Otto Scheel, Martin Luther, I, p. 3.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 5362.
Capitolul VI
1. Franke, Historie der Grafschaft Mansfeld, p. 10. Cf. Scheel, I, 263.
2. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 623 (Aus Veit Dietrich Nachschriften).
3. E. Krumhaar, Versuch einer Geschichte von Stadt und Schloss Mansfeld, 1864, p. 33.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 6250.
5. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 43, p. 684.
6. Hartmann Grisar S.J., Martin Luther. Trad. fr., Paris, 1931, p. 3.
7. H. Grisar, Martin Luther. Trad. fr., Paris, 1931, p. 3.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 6250.
9. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XIIII, p. 684.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, Nr. 6888 a.
11. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, B, Nr. 6888 A.
12. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. I-er, p. 148 (le tome XXX est publie en trois volumes).
13. E. Krumhaar, Versuch einer Geschichte von Stadt und Schloss Mansfeld, 1864; H. Groessler, Das Werder und Atchbuch der Stadt Eisleben, 1890, p. 58.
14. E. Krumhaar, Die Grafschaft Mansfeld În Reformationzeitalter, 1855, p. 83.
15. Melanchton, Vita Lutheri.
16. K. Schlüsselburg, Oratio de Vita et Morte Lutheri, Rostock, 1610.
17. E. Krumhaar, Die Grafschaft Mansfeld În Reformationzeitalter, p. 83.
18. W. Mcellenberg, Hans Luther ein Mansfelder Bergmann und Hüttenmeister (Zeitcschrift des Harz-Vereins für Geschichte und Altertumskunde). Heft. 39.
19. Lewis Mumfor, Technics and Civilization, New York, 1938.
276
20. Friederich Engels, La Guerre des paysans en Allemagne. Trad. fr., Paris, 1929, p. 36.
21. Grœssler-Brinkmann, Beschreiben Darstellung des Mansfelder Gebirgskreise, Halle, 1893, p. 149.
Capitolul VII
1. Luther, Tischreden (Nachschriften von Mathesius, VII. Cf. Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, Paris, 1945, p. 1).
2. Sir Walter Raleigh, The English Voyages of the Sixteenth Century, London, 1910, p. 28.
3. Karl Marx, Das Kapital, 2-e édit., pp. 128 et 744. Cf. J. Janssen, LAllemagne et la Réforme. Trad, fr., Paris, 1889, vol. II, p. 607.
4. Endemann, Studien În der Römisch-Kanonist Wirtschafts und Rechtslehre, 1874, II, 1. Cf. R. Ehrenberg, Das Zeitalter der Fugger, léna, 1922. Trad, fr., Paris, 1955, p. 1.
5. E. Troeltsch, Die Soziallehren des Christlichen Kirchen und Gruppen,
Tübingen, 1912, p. 549.
6. R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, London, 1938, p. 93.
7. Tawney, p. 37.
8. Tawney, p. 38.
9. Saint Thomas DAquin, Summa Theologica, I-a, I-ae, Q 77, art. 4.
10. Gratian, Décrétâtes, I, 88, II. Cf. R. Tawney, p. 48.
11. R.H. Tawney, p. 49.
12. Henry de Langenstein, Tractorus bipartitus. De Contractibusemtionis et venditionis, I, 12. Cf. E. Schreiber, Die Volkswirtschaftlichen Anschauungen der Scholastik seit Thomas von Aquin, 1913, p. 197.
13. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, Paris, 1955, p. 16.
14. Freiherr von Pcelnitz, Die Beziehungen des Johannes Eck zum Ausburger Kapital. (Historische Jahrbuch Nr. 60, 1940); Freiherr von Poelnitz, Jakob Fugger, Kaiser, Kirche und Kapital În der Oberdeutschen Renaissance, 2 vol., Tübingen, 1949 et 1951.
15. Gratien, Decretum, part. II, Causa, XII, Q. I, c. II, Sec. I. Cf. R.H. Tawney, p. 39.
16. R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, p. 46.
17. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, I, p. 234 (Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum. Thèse 27).
18. Du Plessis DArgentre, Collectio Judiciorum de Novis Erroribus, I, 306. Cf. Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, p. 62.
Capitolul VIII
1. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, II, p. 680.
2. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, M, p. 379 (Predict überdas 21 Cap. Math.).
3. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, I, p. 415; I, 413.
277
4. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, II, p. 697 (Sermon von der Bereitung zum Sterben).
5. Thomas Morus, De optimo respublicce statu deque nova insula Utopia, Louvain, 1516.
6. Saint Gregoire de Nazianze, Orat. XXVI, t. 1, p. 444. Cf. bossuet, Histoire des variations des Eglises protestantes, livre V.
7. E. Schaumkell, Der Kultus des Heiligen Anna am Ausgang des Mittelalters, 1892.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. II, p. 644 (Sendbrief vom Dolmetschen).
9. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, I, p. 166.
10. Psaume II, II.
11. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 40, 164 (Auslesung von Ps. 110, 4).
12. E. Krumhaar, Die Grafschaft Mansfeld, 1855, p. 18; H. Grœssler, Die Grafschaft Mansfeld und ihrer nächsten Umgebungen, 1880.
13. Weber, Die Werehung der 14 Nothelfer, 1886.
14. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 37, 500; Weimarer Ausgabe Werke 32, 525; Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 830.
15. Proverbes, 13, 24.
16. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 6, 251 (Sermon von den Guten Werken).
17. Luther, Weimarer Ausgabe Briefe, V, p. 351.
18. R.H. Tawney, Religion and the Rise of Capitalism, p. 37.
19. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3566a.
20. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3666a.
Capitolul IX
1. Charles Guignebert, Le Christianisme médiéval et moderne, Paris, 1922, p. 32.
2. Christopher Marlowe, The tragical History of doctor Faust, London, 1589, scène V.
3. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 40, 164 (Auslesung von Ps. HO, 4).
4. Bindseil H.E., D. Martini Lutheri Colloquia, Meditationes, Consolationes ludicia…, 3 vol., 1863-1866. Cf. Félix Kuhn, Luther, sa vie et son œuvre, Paris, 1883, vol. I-er, p. 67.
5. Bindseil, Colloquia. Cf. Félix Kuhn, I, 67.
6. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 60, 67.
7. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, IV, 4617.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, 2370.
9. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 60, 78.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 2982.
11. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 60, 76.
12. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XL, vol. I-er, p. 315.
13. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 2982 b.
14. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, I, 410.
278
15. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, I, 410; Sur le Diable, voir aussi: Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr.: 141, 3840, 4080, 4040, 122, 469, 3814, 157, 248, 491, 550, 185, 233, 3538, 3840, 3841, 5158, 5592, 3618 a, 3739, 3932, 4080, 5451.
16. Grœssler, Die Grafschaft Mansfeld und ihrer nächsten Umgebungen, 1880; Grœssler, Mansfelder Blätter, p. 152; Mansfelder Blätter, 1892, p. 194; Mansfelder Blätter, 1893, p. 160.
17. Bindseil, Colloquia, II, p. 315; Cf. Félix Kuhn, I, p. 67.
18. Rutebeuf, Le miracle de Théophile. Œuvres complètes, 2 vol., Paris, 1840.
19. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance au XVI-e siècle, Paris, 1942, p. 476.
20. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance au XVI-e siècle, 1942, p. 478.
21. Lucien Febvre, Le Problème de l’incroyance au XVI-e siècle, 1942, p. 481.
22. Jacob Burckhardt, La Civilisation en Italie au temps de la Renaissance, Paris, 1885, vol. II, p. 315.
23. Jacob Burckhardt, La Civilisation en Italie au temps de la Renaissance, p. 318.
24. Bref du pape Sixte IV (Anno 1474). Cf. Jacob Burckhardt, La Civilisation en Italie…, vol. II, p. 321.
25. Jules Michelet, Mémoires de Luther…, p. 356; Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 222 (Veit Dietrich Nachschriften).
26. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 360 (Veit Dietrich Nachschriften).
27. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3795, 494, 468, 466, 432, 352.
279
28. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3963 et 4028.
29. Érasme, Lettre à Damien de Goes (Anno 1533). Cf. Gaston Feugère, Erasme, p. 361.
30. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3963.
31. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. II, p. 714.
32. Charles Schmidt, Précis de lhistoire de lÉglise de lOccident pendant le Moyen Age, p. 389.
33. Malleus Maleficarum, par H. Kramer et Jacques Sprenger, Cologne, 1489; Malleus Maleficarum, Lyon, 1669, 4 vol.
34. Charles Schmidt, Précis de lhistoire de Église de Occidentpendant le Moyen Age, p. 389.
35. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, VI, pp. 196-276 (von den Guten Werke).
Capitolul X
1. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. II, p. 148; Luther, Weimarer Ausgabe Werke, VI, p. 251.
2. K. Schlüsselburg, Oratio de Vita et Morte Lutheri. Rostock, 1610.
3. J. Mathesius, Ausgewählte Werke, Prag, 1906, vol. III, 13-e Predigt, p. 16.
4. Chytraeus, Sciographia, 1580. Herausgegeben von G. Timm În der Bei lage zum Programm des Gymnasium und Realschule zu Rostock, 1882, p. 6. Cf. Otto Scheel, Martin Luther, vol. I-er, p. 269.
5. G. Kutzche, Aus Luthers Heimat, 1914; F. Keil, Das Leben Hans Luthers, Leipzig, 1752, p. 26.
6. Hartmann Grisar S.J., Martin Luther, Paris, 1930, p. 3.
7. Luthers Briefe (De Wette), 5, p. 709.
8. Otto Scheel, Martin Luther, 2 vol., Tübingen, 1917,1, p. 32.
9. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 46.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 46.
11. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 38.
12. Otto Clemens, Luthers Werke În Auswahl, 8 vol., Berlin, 1962, VIII, III.
13. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3566 a.
14. K. Jurgens, Luthers Leben, I, 159.
15. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 38.
16. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 46.
17. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 51.
18. Falsch Buchwald, Luther, 1914, p. 24.
19. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 33.
20. Érasme, De Scribend, Epist. C, îl Cf. G. Feugère, Érasme, p. 402.
21. Otto Scheel, Martin Luther, I, p. 47.
22. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, Nr. 3490.
23. J. Mathesius, Werke, Prague, 1906, III, 16.
24. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. II, p. 576.
25. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 15, 50.
Capitolul XI
1. J. Mathesius, Historien von der Ehrwürdigen În Gott Seligen Theuren Mannes Gottes Doctoris Martini Luthers Anfang Lehr. Leben und Sterben, Nuremberg, 1566. Réimprimé dans: Johannes Mathesius Ausgewählte Werke, 9 vol., Prague, 1906, vol. III, p. 16.
2. Jean Scott Erigène. Cf. Paul Vigneau, La Pensée au Moyen Age, Paris,
1938.
3. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, Paris, 1945,1.1, fase. III, p. 537.
4. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, I, III, p. 537.
5. Saint Augustin, De Ordine, II, 14, Patrologie latine, t. CV1II, p. 395. Cf. E. Bréhier, I, III, 537.
6. Saint Anselme, Proslogiaon. Cf. Paul Vigneau, La Pensée au Moyen Age, p. 42.
7. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 53, 137 (Lettre à Sturm, du 15 juin 1522); A. Hausrath, Luthers Leben, Berlin, 1904, 2 vol., I, p. 5.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3490.
9. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, L III, 534.
280
Capitolul XII
1. Otto Scheel, Martin Luther, Tübingen, 1917, 2 vol., I, p. 65.
2. Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, Paris, 1945, p. 73.
3. Lucien Febvre, Un destin, Martin Luther, p. 74.
4. Froissait, Chronique. Cf. Robert Courau, Histoire pittoresque de lAllemagne, 2 vol., Paris, 1956,1, p. 285.
5. Robert Courau, Histoire pittoresque de lAllemagne, 1, 285.
6. Nicolas Machiaveli, Images sur les choses dAllemagne, 1508. Cf. Robert Courau, Histoire pittoresque de lAllemagne, I, 283.
7. Érasme, Lettre à Marc Lauriuns, I-er février 1523. Cf. Charles Moulin, Érasme, Paris, 1948, p. 50.
8. Clemens Sender, Chronique (Bibliothèque municipale dAusburg). Cf. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers. Trad. fr., Paris, 1955, p. 5.
9. Joer J.E., Deutschland În der Revolutionsperiode von 1522-1526 aus Diplomatischen Korespondenzen und Originalakten bayärischer Archive dargestellt, Freiburg, 1851. Cf. J. Janssen, LAllemagne et la Réforme. Trad. fr., Paris, 1889, vol. II, p. 243.
10. Hans Jakob Fugger, Ehrenspiegel des Erzhhauses Österreich, 1555 (Manuscrit Bibliothèque royale de Munich), I, p. 319 et Geheim Ehrenbuch des Fuggerischen Geschlechts. Cf. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, p. 36.
11. Goldast, Polit. Reichshandel, XII, 4, 428 et Geiger, p. 22. Cf. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, p. 40.
12. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers. Trad. fr., p. 27.
13. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, p. 26.
14. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 53, 137.
Capitolul XIII
1. F.W. Hoffmann, Geschichte der Magdeburg, 1855.
2. Holstein, Statistiche Nachweisungen über der Stadt Magdeburg, unmittelbar vor und nach der Zerstörung von 10 mai 1631 (dans: Geschichtblätter für Stadt und Land Magdeburg), 1876, p. 211.
3. G. Hertel, Die Nebenaltare im Dom, den anderen Stiftskirchen und den Parochialkirchen (dans: Geschichtblätter für Stadt und Land Magdeburg), 1902, p. 164.
4. G. Hertel, Geschichte des Domplatzes În Magdeburg (dans: Geschichtblätter für Stadt und Land Magdeburg), 1903, p. 211.
5. G. Hertel, Die Möllenvogte, 1901.
6. G. Sello, Domaltertumer (dans: Geschichtblätter für Stadt und Land Magdeburg), 1891, p. 109.
7. Liber de consuetudinebus divinorum ecclesiæ Magdeburgensis (Propriété du Gymnase de Magdeburg). Cf. Scheel, I, 274.
8. Acta Sanctorum, mars, I, p. 725. Cf. J. Huizinga, Le Déclin du Moyen Age. Trad. fr., Paris, 1948, p. 202.
281
9. Statuta Capitulorum generalium Ordinis cirstenciensis (Statuts de lan 1134), vol. I-er, Louvain, 1933, p. 32. Cf. J. Calmette, Textes et documents dHistoire, Moyen Age, Paris, 1953, p. 113.
10. Luther, Briefe (Enders), III, p. 402.
11. Bonet Maury, Gérard de Groote, d’après des documents inédits, Paris, 1878; Vie de Gérard de Groote, par A. Kempis; Ullmann, Reformatoren vor der Reformation, Hamburg, 1842, II, p. 62; Gerardi Magni epistolie, Amsterdam, 1857.
12. Journaldun bourgeois de Paris (Publication de la Société de lHistoire de Paris), document 3, Paris, 1881, p. 283. Cf. J. Huizinga, Le Déclin du Moyen Age, Paris, 1948, p. 13.
13. Journal de Jean de Roye, dite Chronique scandaleuse, Paris, 1894-1896, 2 vol., II, p. 70. Cf. J. Huizinga, Le Déclin du Moyen Age, p. 14.
14. Didot, Essai sur la typographie, p. 91. Cf. G. Feugère, Érasme, p. 391.
15. Gérard Zerbolt, De Libris Teutonicalibus, Publié partiellement dans Revius: Daventria Ilustrata, La Hye, 1651, p. 41
16. Charles Schmidt, Précis de lhistoire de Église de Occidentpendant le Moyen Age, Paris, 1855, p. 286.
17. Saint Jérôme, Commentaires În Issaiam Libri, 18.
18. Saint Jérôme, Commentaires În Ezech. Libri, 14.
19. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 116; Veit Dietrich von Seckendorf, Commentarius Historiáis et Apologéticas de Lutheranismo sive Reformatione Relationis Ductu D. Martini Lutheri, recepta et stabilita, Leipzig.
20. Henri Strohl, Luther jusquen 1520, Paris, 1692, p. 31.
21. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 116.
22. Samuel, I, 1, 13 et 14.
23. Saint Paul, I Cor. 3, 18.
24. Luther, A la Noblesse de la Nation allemande (Weimarer Ausgabe Werke, 6, 405). Trad. fr., Maurice Gravier, Les Grands écrits réformateurs, Paris, 1955, p. 77.
25. V. Lambinet, Histoire de limprimerie, p. 172. Cf. Gaston Feugère, Érasme, p. 4.
26. Henri Strohl, Luther, sa vie et sa pensée, Strasbourg, 1953, p. 14.
27. Saint Jérôme, Épître ad Eust., 22, 32.
28. Geschichtsquellen der Provinz Sachsen, vol. XXVIII, p. 587. Cf. Otto Scheel, I, 82.
29. G. Bœrner, Die Annalen und Akten der Brüder des Gemeinsamen Lebens În Lüchten, zu Hildesheim, 1905.
30. Érasme, Desiderii Erasmi Roterdami Opera Omnia…, Lugd. Batav., 1703,9 vol., vol. III, col. 1822.
31. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte über Luther und Seine Zeit (Herausgegeben von Chr. Neudecker, 1850, p. 41).
282
Capitolul XIV
1. W. Möllenberg, Die Eroberung des Welt Marktes durch das Mansfelder Kupfer, Gotha, 1911.
2. Bertrand de Jouvenel, LOr au temps de Charles Quint et de Philippe II, Paris, 1943. Note à la page 5, en citant Lucien Febvre.
3. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 137.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, Nr. 5375.
5. Mathäeus Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte über Luther und Seine Zeit, 1555, Herausgegeben von Chr. G. Neudecker, 1850, pp. 45-49.
6. Johann Mathesius, Historien von der ehrwürdigen În Gott seligen theuren Mannes Gottes doctoris Martini Luthers Anfang, Lehr. Leben und Sterben.
7. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 137.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 30, II, 576.
9. Zeitschrift des Berghischen Geschichtsverein (Déclaration de Bullinger), VI, p. 201. Cf. Otto Scheel. I, p. 273.
10. Hartmann Grisar S.J., Martin Luther, Paris, 1930, p. 9.
11. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 38, 105.
12. Reformationgeschichte der Stadt Zerbst, Mitteilungen des Vereins für Anhaitische, vol. XI, Dessau, 1910, p. 250.
13. Charles Guignebert, Le Christianisme médiéval et moderne, Paris, 1922, p. 100.
14. Mathias de Neunburg, Chronique ann., 1349. Monumento Germanice Histórica. Scriptores. Nova series, IV, II, 1936, p. 426. Cf. Joseph Calmette, Textes et documents dHistoire, II, le Moyen Age, Paris, 1953, p. 237.
15. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. XXX, vol. II, p. 576.
16. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, t. XX, 38.
17. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 1, 261.
Capitolul XV
1. E. Barnikol, Luther În Magdeburg und das dortige Brüderhaus (Theolog. Arbeiten aus den Rheinwissenschaftlichen Predigtverein, 1910). Cf. H. Grisar, Luther. Trad. fr., p. 374.
2. Mathaeus Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 43.
3. Johann Mathesius, Historien von der ehrwürdigen…, p. 17.
4. Luther, Briefe (Enders), II, 293 (Lettre à Spalatin du 14-1-1920).
5. Bau und Kunstdenkmaler Thüringens, 1915. Heft 39, p. 127. Cf. Otto Scheel, 1,281.
6. Otto Scheel, Luther, vol. I, p. 100.
7. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 30, II, p. 576.
8. Rapport des Commissaires Papaux (dans Historische Jarbücher, Görres Gesellschaft, XXVIII, p. 887). Cf. Huizinga, Le Déclin du Moyen Age, p. 202.
283
9. Émile Doumergue, Le Vrai Luther, p. 117.
10. Hartmann Grisar, Luther, p. 11.
11. Thüringische Chronik des Johann Rothe (Édité par R. von Liliencron dans Thüringische Gesotquellen, vol. II, p. 372, léna, 1859). Cf. Otto Scheel, Luther, vol. I, p. 100.
12. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 43.
13. Nik. Rebhan, Istoria Ecclesiœ Isenacensis (Manuscrit, dans la Bibliothèque du Gymnase dEisenach). Cf. O. Scheel, I, p. 286.
14. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 43.
15. Veit Ludwig von Seckendorf, CommentariusHistoricus et Apologeticus de Lutheranismo sive Reformatione Relationis Ductu D. Martini Lutheri… recepta et stabilita, Francofurti et Lipsiæ, p. 23.
16. H. Degering, Aus Luthers Frühzeit. Briefe aus dem Eisenache und Erfurter Luthers Kreis, 1497-1510 (dans Zentralblatt für Bibliothekwessen, Jahrgang 33, Heft 3 et 4, 1916, p. 81).
17. Luther, Briefe (Enders), I, 48 (Lettre à J. Lang); Erlangener Werke, 53, 378, Nr. 171 (14-5-1526).
18. H. Degering, Aus Luthers Frühzeit…, p. 90.
19. Érasme, De Scrib. Cf. Feugère, 402.
20. Melanchton, Vita Lutheri, p. 11.
21. D. Comparetti, Virgil În Mittelalter. Trad. allem., 1875. Cf. Scheel.
22. Melanchton, Vita Lutheri, p. 11.
Capitolul XVI
1. Johann Mathesius, Historien von der ehrwürdigen…, p. 16; Luther, Briefe (Enders), II, 293; Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 45.
2. Schneidewind, Das Lutherhaus În Eisenach, 1883, p. 12.
3. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 30, II, 576.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 30, II, 576.
5. Luther, Le Cantique: «Réjouis-toi peuple chrétien. Trad. fr. Charles Pfender, Martin Luther, Paris, 1931, p. 24.
6. Luther, Weimarer Tischreden, N, Nr. 5362.
7. Félix Kuhn, Luther, sa Vie et son œuvre, Paris, 1883, p. 31.
8. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 43.
9. Chr. Fr. Paullinus, Disertationes Historiées. Gisæ 1694. Di. XIV: De Antiqua et Nobili Familia Cottarum. Cf. Scheel, I, 284.
10. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 61, 212; 64, 113.
11. H. Degering, Aus Luthers Frühzeit..,; Math. Dresser, Martini Lutheri Historia, Leipzig, 1598.
12. H. Degering, Aus Luthers Frühzeit, p. 82.
13. Winterfeld, Johannes Perlugi von Palestrina, Breslau, 1892; Winterfeld, Der evangelische Kirkengesang und seine Verhätnisse zu Kunst des Tonätzes, Leipzig, 1843, 3 volumes.
14. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3815; Luther, Propos de table sur la musique, Nr. 194, 555, 3470, 3516, 3691, 3814, 3955, 4145, 5408, 5603,4192…
284
15. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3418.
16. G.G. Gervinus, Geschichte des Deutschen Dichtung, Leipzig, 1853.
17. Emmanuel Kant, Kritik des Urteilskraft, p. 89.
18. Otto Scheel, Martin Luther, I, III.
19. W. Rein, Kurze Geschichte um Mittelalterische Physionomie der Stadt Eisenach (dans: Zeitschrift des Vereins für Thüringische Geschichte, vol.V, 1863).
20. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 7, 217.
21. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 46, 692.
22. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte…, p. 45.
23. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 25, 325; 60, 286; article 13 de 1Apologie dAusburg.
24. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 3795.
25. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 65, 66.
26. Luther, Tischreden dans Lauterbachs Tagebuch, p. 18. Cf. O. Scheel, Dokumente zu Luthers Entwicklung, Tübingen, 1911, p. 288, Dokument Nr. 38; Luther, Erlangener Ausgabe Werke, I, 109, Dokument 54, p. 34.
27. Andr. Angeli, Bericht von Johann Hilten und seinen Weissagen, Francfort, 1595.
28. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 32, 66; Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 377.
Capitolul XVII
1. Staatsarchiv zu Magdeburg unter der Signatur: Kopiar, 427 (Documents
concernant Hans Luther-le-Petit. Cf. Scheel, I, 263).
2. Maurice Godefroy Demombines, Mahomet, Paris, 1957, p. 321; Virgil
Gheorghiu, La Vie de Mahomet, Paris, 1962.
3. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, Paris, 1955, p. 5.
4. Ludovico Guicciardini. LHore de Recreatione. Cf. Ehrenberg, p. 3.
5. Sansovitto, Concetti Politici, N. 388. Cf. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, p. 3.
6. Bertrand de Jouvenel, LOr au temps de Charles Quint et de Philippe II, Paris, 1943, p. 4.
7. W. Mollenberg, Hans Luther, ein mansfelder Bergmann und Hüttenmeister (dans Zeitschrift des Harz-Vereins für Geschichte und Altertumkunde, 1906, Jahrgang 39, p. 191); Kostlin, Übersicht über Neue Beiträge zur Geschichte Luthers aus dem Jahre 1883 (Theologischen Studien und Kritiken, 1884, p. 374).
8. W. Zimmermann, Allgemeine Geschichte des Grossen Bauerkrieges, 2 vol., Stuttgart, 1854,1, p. 141; F. Ch. von Stalin, Wittenbergische Geschichte, vol. IV, Stuttgart, 1873; Friederich Engels, La Guerre des paysans en Allemagne, Paris, 1929; Maurice Pianzola, Thomas Müntzer ou la guerre des paysans, Paris, 1958; Emst Bloch, Thomas Müntzer théologien de la révolution, 1921.
285
Capitolul XVIII
1. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 2871.
2. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, 4170 (Lauterbachs Tagebuch).
3. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 5247.
4. Luther, Weimarer Tischreden, III. 3878.
5. Mitteilungen des Vereins für Geschichte und Altertümer zu Erfurt, 1875, p. 101.
6. Otto Scheel, Martin Luther, I, 123.
7. André Girondie, Martin Schongauer et l Art du Haut-Rhin au XV-e siècle, Paris (sans date. Éditions Plon), p. 23; F. Krauss, Kunst und Altertum În Elsass-Lothringen, Strasburg, 1876.
8. Otto Scheel, Martin Luther, I, 123.
9. B. Hartung, Die Häuserchronik der Stadt, Erfurt, 1861, p. 127.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, 2344; III, 1281; IV, 4170; IV, 4419.
11. Le pressoir mystique, Musée de Munich (École bavaroise du XV-e siècle).
12. Th. Neubauer, Luthers Frühzeit. Seine Universitäts und Klosterjahre und die Grundlage seiner geistigen Entwicklung. Erfurt, 1917, p. 17.
13. Th. Neubauer, Die Soziale und Wirtschaftlichen Verhältnisse der Stadt Erfurt von Beginn der reformation (Mitteilungen des Vereins für Geschichte und Altertümer zu Erfurt, Heft, 34, p. 74).
14. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3417.
15. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3517; II, 2924 b; IV, 2994 a; H. Böhmer, Luthers Leben und Meinungen, I, p. 13; Tettau, Beschreibende Darstellung der Alteren Bau und Kunst Denkmäler der Provinz Sachsen, Heft, 18, p. 18.
16. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, 2994 a.
Capitolul XIX
1. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, 11, 2788 B.
2. G. CErgel, dans Jahrbücher des Kgl. Akademie des Gemeinnützigen Wissenchhaften zu Erfurt, Heft, 19, p. 163 (1893).
3. Luther, Erfordia Praga, Cf. Scheel, I, 135.
4. H. Jelinek, Histoire de la Littérature Tchèque, Paris, 1930, p. 37.
5. H. Jelinek, Histoire de la Littérature Tchèque, Paris, 1930, p. 52.
6. Émile Doumergue, Le Vrai Luther tel qu îl mest apparu en Allemagne en 1883, lors des fêtes de son 4-e Centenaire, Paris, 1933, p. 104.
7. André Girondie, Martin Schongauer et lArt du Haut-Rhin au XV-e siècle, p, 27.
8. Spéculum humanæ Salvationis. Édité par J. Lutz et P. Perdrizet, Paris, 1908.
9. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, 2994 A.
10. Mülverstedt, Hierographia Efordensis 1867, p. 142. Heft 3 des Mitteilungen des Vereins für Geschichte und Altertümer zu Erfurt.
286
11. Bockner, Das Peterskloster zu Erfurt, Bayer, Geschichte der Stadt Erfurt.
12. Tettau, Geschichte Darstellung des Gebietes der Stadt Erfurt und der Besitzungen der dortiger Stiftungen, 1886.
13. Nik von Siegen, Cronicon Ecclesiasticum. Édité par Fr. Wegele, 1855, dans Thüringische Geschichtquellen.
14. Émile Bréhier, Histoire de la Philosophie, Paris, 1945, t. I, fase. III, p. 635.
15. J. Biereye, Geschichte des Erfurter Gymnasium. Festschrift zum 350 Jährigen Jubileum des Erfurter Gymnasium, 1911.
Capitolul XX
1. Akten den Universität Erfurt, I, II, III, dans Geschichtquellen der Pro vinz Sachsen, Tübingen, VIII, 2, p. 152. Cf. Otto Scheel, Martin Luther, Tübingen, 1917, 2 vol.
2. H. Weissenborn, Amplonius Ratingk de Berka und Seine Stiftung, Erfurt, 1878; H. Weissenborn, Die Urkunde für die Geschichte des Amplonius Ratingk de Fago.
3. H. Bartung, Die Häuserchronik der Stadt Erfurt, p. 159.
4. H. Degering, Aus Luthers Frühzeit, lettres datant du séjour à Eisenach et à Erfurt, dans Zentralblatt für Bibliothekwesen, 1916, p. 78.
5. Akten den Universität Erfurt, VIII, Cf. Scheel, I, 136.
6. J. Biereye, Die Erfurter Lutherstaaten nach ihrer Geschichtlichen Be glaubigung, Erfurt, 1917, dans Jarbucher der Klg. Akademie der Gemeinnützigen Wissenschaften zu Erfurt, Heft, 43.
Capitolul XXI
1. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, II, 2719.
2. Tettenborn, Uber der Stellung der Obrigkeiten zu den Frauenhaussern (dans: Mitteilungen des Vereins für Geschichte und Altertümer zu Erfurt, 1885, p. 160). Postdem-Klett, Frauenhauser un Freie Frauen În Sachsen (dans: Archiv für Sachsiche Geschichte Band 12, p. 63, 1974); K. Krause, Schilderung Erfurter Zustande und Sitten aus dem Anfang des 16 Jahrhundert, nach gleichzitigen Quellen (dans: Jahrbücher der Kgl. Akademie der Gemeinnützigen, Wissenschaften zu Erfurt, Heft, 19, p. 192).
3. Luther, Erlangener Ausgabe Werke, 61, 212; 24, 361; Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 3 et 12.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 377.
5. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 32, 327.
6. Liber Sapientiæ, I, 4.
Capitolul XXII
1. Akten den Universität Erfurt (Geschichtsquellen der Provinz Sachsen). Cf. Otto Scheel, I, p. 219.
2. Akten den Universität Erfurt, I, 34; I, 14. Rub. 4, 16. Scheel, 1, 219.
287
3. Akten den Universität Erfurt, I, p. 12. Rub. 4, 3. Cf. Scheel.
4. Iten den Universität Erfurt, I, p. 12. Rub. 4, 3. Cf. Scheel.
Capitolul XXIII
1. Luther, WfeZnarerXiisgaöe Tischreden, IV, 4714; IV, 5024.
2. Henri Strohl, Luther, sa vie et sa pensée, Strasbourg, 1953. p. 152.
3. Karl Hartfelder, Heiseiberger Studentenleben În ältere (Zeitschrift für Allgemeine Geschicte, II, 1885).
4. Henri Strohl, Luther, sa vie et sa pensée, Strasbourg, 1953, p. 152.
5. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, IV, 4714; IV, 4714.
6. Luther, Werke. Ausgabe Wittenberg, 1569, IX, 108 B.
7. Saint Thomas dAquin, Summa Theologica I-a, Il-ae, 71, 2.
Capitolul XXIV
1. Theodor Neubauer, Luthers Frühzeit. Seine Universitäts und Klosterjahre: Die Grundlage seiner geistigen Entwicklung. Erfurt, 1917 (dans: Jahrbücher des Kgl. Akademie des Gemeinnützigen Wissenchhaften zu Erfurt, Heft, 43), p. 40.
2. Akten den Universität Erfurt (Geschichtquellen der Provinz Sachsen, VII, 1, 2 et 3), I, p. 21, rub. 9, 10. Cf. Scheel, I, 144.
3. Akten den Universität Erfurt I, p. 22, rub. 17. Cf. Scheel, I, 144.
4. Akten den Universität Erfurt I, p. 22, rub. 17. Cf. Scheel, I, 144.
5. Akten den Universität Erfurt I, p. 18. rub. 8, 2. Cf. Scheel, I, 144.
6. Akten den Universität Erfurt I, p. 19, rub. 8, 12. Cf. Scheel, I, 145.
7. Henri Denifle et J. Pasquier, Luther et le Luthhéranisme. Etude faite d’après les sources, Paris, 1913,1, p. 397. A.W. Muller, Luther, sa Theologische Quellen. Seine Verteidigung gegen Denifle und Grisar, 1912, p. 25.
8. Luther, Werke. Cf. Denifle et Pasquier, Luther et le Luthhéranisme, I, p. 397.
9. Clemens Sender, Chronique. Cf. R. Ehrenberg, Le Siècle des Fuggers, trad. fr. Paris, 1955, p. 51.
Capitolul XXV
1. H. Weissenborn, Handschrift În Oktav der Erfurter Stadtbücherei. Statutenbuch des Collegium Majus. Cf. Scheel, I, 145; H. Weissenborn, Amplonius Ratingk de Berka und Seine Stiftung, Erfurt, 1878; H. Weissenborn, Die Urkunde für die Geschichte des Amplonius Ratingk de Fago, Erfurt, 1879.
2. Horn, Zur Charakterisierung der Stadt Erfurt. Eine Medizinich Statisticher Beitrag, Erfurt, 1843. Cf. Scheel, I, 294.
3. H. Weissenborn, Handschrift În Oktav…, p. 24.
4. Peter Mosselanus (Peter Schade). Cf. Cristiani, Luther tel qu îl fut, Paris, 1955, p. 242.
5. Crotus Rubianus, dans: Luthers Weimarer Briefe, II, 91.
288
Capitolul XXVI
1. Akten den Universität Erfurt I, p. 19, rub. 8. 3 et 8, 12. Cf. Scheel, I, 144.
2. Akten den Universität Erfurt I, p. 19, rub. 8, 3. Cf. Scheel, I, 144.
3. H. Weissenborn, Handschrift În Oktav der Erfurter Stadtbücherei. Statutenbuch des Collegium Majus. Cf. Scheel, I, 142.
4. G. Œrgel dans Jahrbücher des Kgl. Akademie des Gemeinnützigen Wissenchhaften zu Erfurt, Heft, 19, p. 184.
5. Étienne Gilson, L’esprit de la Philosophie Médiévale, pp. 387 et 388.
6. Crotus Rubianus, dans: Hutteni Opera Editions Bœcking, 1859,1, p. 309.
7. Akten den Universität Erfurt, I, p. 21, rub. 10, 6. Cf. Scheel, I, 145.
8. Pierre Damien, De Sancta Simplicitate, I, Patr. Lat., CXLV, col. 695. Cf. Gilson, Étude de Philosophie Médiévale, Strasbourg, 1921, p. 30.
9. Otto Scheel, Martin Luther, Tübingen, 1917,1, p. 317.
10. Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte über Luther und Seine Zeit (Herausgegeben von Chr. Neudecker), 1850, p. 58.
Capitolul XXVII
1. Akten den Universität Erfurt, II, p. 135, paragr. 67. Scheel, I, 296.
2. Akten den Universität Erfurt, II, p. 143, paragr. 106. Scheel, 1, 296.
3. Akten den Universität Erfurt, II, p. 43, paragr. 106. Scheel, I, 298.
4. Akten den Universität Erfurt, II, p. 136, paragr. 75. Scheel, I, 299.
5. Akten den Universität Erfurt, II, p. 144, rubrique 22, 2. Scheel, I, 299.
Capitolul XXVIII
1. Akten den Universität Erfurt, p. 144, rubrique 22, 2. Scheel, I, 299.
2. Akten den Universität Erfurt, p. 147, paragr. 128. Scheel, I.
3. Kostlin-Kawerau, Martin Luther, 2 vol., 1903,1, p. 44.
4. H. Bomkamm, dans: Die Religion În Geschichte und Gegenwart, 3 Aufl IV, p. 480 (Heidelberg).
5. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 4170.
6. Luther. Cf. Denifle-J. Pasquier, Luther et le Luthhéranisme, I, p. 397.
7. Melanchton, La vie de Luther, cf. J. Michelet, Mémoires de Luther, p. 513.
8. Melanchton, La vie de Luther, cf. J. Michelet, Mémoires de Luther écrits par lui-même. Traduits et mis en ordre par J. Michelet. Édition définitive), Paris (sans date, Édition Flammarion), p. 513.
9. Érasme, cf. Jules Michelet, Mémoires de Luther, p. 513.
10. Melanchton, La vie de Luther. Trad. Michelet, Mémoires de Luther, p. 513.
11. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, I, 119.
12. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. III, 40; Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 4192, 194, 3470, 555, 3691, 3955, 5408, 5603…
Capitolul XXIX
1. Akten den Universität Erfurt, II, p. 13. paragr. 54. Cf. Scheel, I, 300.
2. Akten den Universität Erfurt, II, p. 138, paragr. 78. Cf. Scheel, I, 300.
289
3. Otto Scheel, Martin Luther, I, p. 138.
4. Calvin. Cf. A. Bossert, Calvin, Paris, 1906, p. 29.
5. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 8, 573.
6. G. Œrgel, Vom Jungen Luther, Erfurt, 1899, pp. 33 et 37.
7. G. Œrgel, Vom Jungen Luther, p. 39.
8. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 37, 66r (Aus den Predigten von der Heiligen Taufe).
9. Th. Muther, Zur Gescchichte der Rechtwissenschaft În Deutschland, 1876, p. 49.
CapitolulXXX
1. Charles Guignebert, Le Christianisme médiéval et moderne, Paris, 1922, p. 10.
2. Charles Guignebert, Le Christianisme médiéval et moderne, Paris, 1922, p. 14.
3. Émile Brehier, Histoire de la Philosophie, Paris, 1945,1.1, fase. III, p. 525.
4. Pape Jean XXII, La Bulle «Cum Inter Nonnulos… du 12 novembre 1323. Cf. Charles Guignebert, Le Christianisme…, p. 159.
5. Pape Grégoire VII, Aux Apôtres, Synode Romain du 7 mars 1080. Monumenta Germaniæ Histórica. Constitutiones et Acta, I, p. 538. Cf. J. Calmette, Textes et documents, vol. II, Moyen Age, Paris, 1953, p. 120.
6. Pape Grégoire IX, Lettre de Grégoire IX à Friederich II, du 23 octobre 1236, Monumenta Germaniæ Histórica. Epistolæ Sæculi XIIII. Cf. J. Calmette, Textes et documents, vol. II, Moyen Age, Paris, 1953, p. 130.
7. Arthur Schopenhauer, De la quadruple racine du principe de la raison suffisante. Trad, fr., Paris, 1882, p. 197.
8. Luther, Briejwechsel (Enders), I, p. 160 (Lettre à Spalatin du 22 février 1518). G. Pütt, Jodocus Truttveter von Eisenach, der Lehrer Luthers, În seinem Wirken geschildert, 1876.
9. K. Krause, Helius Eobanus Hessus. Seine Leben und Seine Werke, 2 vol., Gotha, 1879.
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, Nr. 256.
11. Kapschulte F. W., Die Universität Erfurt und Ihrem Verhältnisse zu dem Humanismus und der Reformation, 2 vol., Trier, 1858.
Capitolul XXXI
1. L. Gallois, Les Géographes allemands de la Renaissance, Paris, 1890.
2. Sir Walter Raleigh, The English Voyages of the Sixteenth Century, London, 1910, p. 28.
3. Manuel Fernandez Giménez, Nuevas conciderationes sobre la historia sentido y valor de las bulas alejandrinas de 1493 referentes a las indias, Sevilla, 1944; D. Venan Ció Carro, La Theologiay las theologos juristats sespanoles ante la conquista de America, 2 vol., Madrid, 1944.
290
4. James Brown Scott, The Spanish Origin of International Law. Francisco de Victoria and his Law of Nation, Oxford, 1934, p. 81.
5. Bernal Diaz Del Castillo, Historia verdadera de la conquista de la Nueva Espagna, 2 vol., Mexico, 1943,1, p. 394.
6. M. Marmontel, Les Incas ou la destruction de lEmpire du Pérou, Paris, lAn III de la République, 1.1, p. XXIX.
7. Juan de Sepulveda, Tratado sobre las justas causas de la guerra contra los indios, Mexico, 1941.
8. Juan de Sepulveda, Democrates alter (Boletín de la Real Academia de Historia, Nr. 21), Madrid, 1802. pp. 257-369.
9. Bartholome de Las Casas, Apologética Historia de las Indias, Madrid, 1909.
10. Bartholome de Las Casas. Cf. Marmontel, Les Incas ou la destruction de T Empire du Pérou, XXII.
11. Bartholome de Las Casas. Cf. Marmontel, Les Incas…, p. XXIII; Lesley B. Simpson, The Encomienda În New Spain, Berkley, 1929.
12. Lewis Hanke, Pope Paul II and the American Indian s. Harward Theological Review, Nr. 30, p. 71 (1937); Lewis Hanke, Colonisation et conscience chrétienne au XVI-e siècle, Paris, 1959, p. 101.
13. Ricardo Levene, Introducion a la Historia del Derecho Indiano, Buenos Aires, 1924, p. 56.
14. Lewis Hanke, Colonisation et conscience chrétienne au XVI-e siècle, Paris, 1959, p. 229.
15. Samuel Johnson, London, poème. Cf. Lewis Hanke, Colonisation et conscience chrétienne au XVI-e siècle, p. 229.
Capitolul XXXII
1. G. Œrgel, Vom Jungen Luther, Erfurt, 1899, p. 39.
2. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 2738A.
3. Theologische Studien und Kritiken. Cf. Scheel, I, 312; Gotlieb Olearius, Lutherum ex iuris studioso theologum, Leipzig, 1709, p. 9.
4. Akten den Universität Erfurt, II, rubrique 5,1, p. 92. Cf. Scheel, I, 312.
5. Schlusselburg, Oratio de Vita et Morte Lutheri Rostock, 1610.
6. Jacques Maritain, Humanisme intégral, Paris, 1936, p. 10.
7. Chronik de Johannes Œldecop, Herausgegeben von K. Euling, 1891, p. 18.
8. Veit Ludwig von Seckendorf, Commentarius Historiens et Apologéticas de Lutheranismo sive Reformatione Relationis Ductu D. Martini Lutheri… recepta et stabilita, Francofurti et Lipsiæ, 1792, p. 21; Ratzeberger, Handschriftliche Geschichte über Luther und Seine Zeit, Herausgegeben von Neudecker, 1850, p. 45; Valentin Bavarus, Rapsodie et dicta quedam ex ore doctoris Martini Lutheri Band, II, 1549.
9. Erfurter Stadtsarchiv AB II, Band 139. Cf. Scheel, I, 314; Valentin Bavarus, Rapsodie…, p. 139; G. Œrgel, Vom Jungen Luther, p. 30.
291
10. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, IV, 4707.
11. Justus Joanas, dans Theologische Studien und Kritiken, 1897, p. 578.
12. Crotus Rubianus, dans Colloquia (Binseil), t. III, p. 18.
13. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, t. VIII, 573; Luther, Tischreden, dans Rörresche Abschrift (Archiv für Reformation Geschichte), 1908, p. 33.
14. E. Gilson, cf. Louis Reau, La Civilisation farnçaise au Moyen Age.
15. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, V, 5378.
16. Luther, Weimarer Ausgabe Werke. 8, 573 (De Votis Monasticis).
17. Alfred de Musset, Rolla.
18. Henri Strohl, Luther jusquen 1520, Paris, 1962.
19. Saint Jean Chrysostome. Cf. Virgil Gheorghiu, Saint Jean Bouche dOr, Paris, 1957. p. 33.
Capitolul XXXIII
1. Ibn Hicham, Kitäb RasulAllah, Göttingen, 1859-1860, p. 150. Cf. Virgil Gheorghiu, La Vie de Mahomet, Paris, 1962, p. 78.
2. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, IV, 4707.
3. Gotlieb Olearius, Lutherum ex iuris studioso theologum, Leipzig, 1709, p. 12; Selneccer, Oratio de Vita Lutheri, Hildesheim, 1590.
4. Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, IV, 4707.
5. Franz Lau, Luther, Berlin, 1959, p. 45.
6. Constitutiones fratrum heremitarum sancti Augustini ad apostolicorum privilegiorum formam pro reformatione allemanie (Donné à Nuremberg en 1504 et conservé à lUniversité de Jéna). Cf. Scheel, I, 317.
7. Selneccer, Oratio de Vita Lutheri.
8. G. Œrgel, Vom Jungen Luther, p. 42.
9. Constitutiones fratrum heremitarum sancti Augustini…
10. Valentin Bavarus, Rapsodie…
11. Luther, Commentaire sur lÉpître aux Romains (Édition Ficker), fol. 274, II, 316. Cf. Henri Denifle, Luther et le Luthhéranisme. Trad. Pasquier, Paris, 1913,1, P- 66.
12. H. Denifle, Luther et le Luthhéranisme. Trad. fr. Paris, 1913, vol. I-er, p. 60.
13. Luther, Commentaire sur lÉpître aux Romains, fol. 275, II, 318 (Ficker). Cf. Denifle-Pasquier, Luther et le Luthhéranisme, vol. I-er, p. 65.
14. Valentin Bavarus, I, p. 45; Luther, Weimarer Ausgabe Tischreden, III, 3556a.
15. Constitutiones fratrum heremitarum sancti Augustini…, C. 15, p. 17. Cf. Scheel, 1,318.
16. Luther, Weimarer Ausgabe Werke, 44, p. 782; Valentin Bavarus, Rapsodie…, I, p. 45.
17. Otto Scheel, Martin Luther, I, p. 259; Valentin Bavarus, Rapsodie…, Il, 752.
292
18. Vitapaparum avenionensium (Clementis VI, Prima Vita), Paris, 1915, I, p. 252. Cf. J. Calmette, Textes et documents, vol. II, Moyen Age, Paris, 1953, p. 236.
19. Valentin Bavarus, Rapsodie et dicta quedam ex ore doctoris Martini Lutheri, 1549,1, p. 752.
20. Constitutiones fratrum heremitarum sancti Augustini…, C. 15, p. 17.
Cuprins
Prefaţă 5
I. A te naşte fără o dată de naştere 9
II. Mohra: leagănul ţărănesc al doctorului Luther 23
III. Valul marilor revolte ţărăneşti în Occident 35
IV. Portretele lui Hans şi Margaretei, părinţii lui Luther… 49
V. Eisleben: parohia în care s-a născut doctorul Luther fără ca vreodată să trăiască aici 57
VI. Mansfeld: micul oraş al doctorului Luther 63
VII. Secolul lui Faust: fondarea capitalismului 69
VIII. Educaţia medievală 79
IX. Cel mai vestit cetăţean al Evului Mediu: diavolul… 89
X. Bătaia cu vergile, cutremurul, teama şi lamentaţia: şcoala 103
XI. Şcolarii călători ai Evului Mediu 111
XII. Împăratul n-are ce să mai mănânce: caută o slujbă mai bine remunerată 117
XIII. Luther la discipolii lui Gerhard cel Mare 127
XIV. Partekenhengst: cruciada copiilor cerşetori 145
XV. Eisenach — oraşul drag doctorului Luther 153
XVI. Trei descoperiri: muzica, femeia şi erezia 161
XVII. Hungerberg în Alsacia: muntele marii foamete ţărăneşti 171
294
XVIII. Marele oraş: loc bogat în aur, sărac în înţelepciune 181
XIX. Universitatea din Erfurt: cel mai vestit loc de îmbarcare pentru Paradis 189
XX. Martin Luther la „poarta cerului” 197
XXI. Complicele diavolului locuieşte aproape de universitate: e femeia 201
XXII. Martin Luther devine „student” 205
XXIII. Scholarul Martin Luther îşi depune dinţii, coarnele şi urechile la vestiar 209
XXIV. Hainele scholarului Martin Luther 213
XXV. Cantina de la „Poarta cerului” 219
XXVI. Descrierea zilei de rugăciune şi de lucru a studentului Martin Luther, anno domini 1501 223
XXVII. 1502-Martin Luther Baccalaureus Artium… 229
XXVIII. Prima întâlnire cu moartea 233
XXIX. Consacrarea dascălului Martin Luther 237
XXX. Luther este sigur că va ajunge în cer urcând treptele Bisericii 243
XXXI. Ultima născocire a Evului Mediu: lagărele de exterminare a raselor inferioare 249
XXXII. Fulgerul din Stottemheim 259
XXXIII. Scufundarea lumii medievale: Luther se refugiază lângă Bunul Dumnezeu 263
Note 271
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992) ne propune prin Tinereţea doctorului Luther un adevărat roman al Veşniciei, în care timpul pare a fi ignorat complet.
Deloc autonom, mecanic şi independent de om, timpul ca viaţă are drept unitate de măsură Veşnicia. În Orbis Christianus, creştinul nu are conştiinţa timpului, clopotele bisericilor invitându-l să-l ignore, să se ridice deasupra lui, să ia aminte la împărăţia cea fără de sfârşit.
Punctul culminant al istoriei universale, al timpului istoric, este răstignirea lui Iisus Hristos. Singura lui măsură… În viaţa unui om a fiecărui om evenimentul cel mai important nu este propria viaţă, ci moartea sa, adică momentul în care existenţa pământească şi provizorie încetează şi în care el se prezintă înaintea Creatorului, la ceasul Judecăţii…
în fascinanta carte Tinereţea doctorului Luther, Constantin Virgil Gheorghiu se întrece pe sine însuşi, ţinând cititorul cu sufletul la gură până la ultima filă, printr-o zugrăvire măiastră a setei noastre de Veşnicie.