SF. NICODIM AGHIORITUL CALEA LACRIMILOR SI A RASCUMPARARII. TALCUIRE LA CANOANELE DENIILOR

CALEA LACRIMILOA şi a Răscumpărării
tâlcuire la canoanele Deniilor
Sf. Nicodim Aghioritul
Colecţia Música Hymnographica
SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL
Calea lacrimilor şi a Răscumpărării
Tâlcuire la canoanele Deniilor
Traducere din limba greacă veche protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă şi dr. Laura Mândrilă
Sophia Metafraze Bucureşti
Coperta: Cathisma Graphics
© Editura Sophia şi Metafraze, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NICODIM AGHIORITUL, sfânt
Calea lacrimilor şi a Răscumpărării. Tâlcuire la canoanele
Deniilor Sfântul Nicodim Aghioritul; trad. din lb. greacă veche: protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă şi dr. Laura Mândrilă bucureşti:
Editura Sophia: Metafraze, 2020
ISBN 978-973-136-725-5
ISBN 978-606-8997-07-0
I Mândrilă, Gabriel (trad.)
II. Mândrilă, Laura (trad.)
2
PROLOG LA CANOANELE SĂPTĂMÂNII MARI
Haideţi, iubitii mei cititori, să trecem de la tâlcuirea canoanelor de mai înainte ale dumnezeiescului ierarh Cosma, închinate Buneivestiri şi întâmpinării Domnului, cu menirea de a fi cântate1, la tâlcuirea canoanelor alcătuite [atât de] melodic în cinstea Sfintei Săptămâni Mari ale aceluiaşi. S-ar putea spune că urmează să trecem de la o simplă cântare la însăşi Cântarea Cântărilor (cum şi cartea de taină a lui Solomon se numeşte Cântarea Cântărilor); că ne-am muta dintr-un simplu altar în partea cea mai adâncă a altarului, în însăşi Sfânta Sfintelor, şi dintr-un oarecare Cer primul sau al doilea la însuşi cel de-al treilea şi cel mai înalt Cer; sau, spre a folosi un alt termen de comparaţie, urmează să ne mutăm de la glasurile îngereşti şi heruvimice la înseşi cuvintele lui Dumnezeu. Aşa că cine nu ar vrea să asculte cu plăcere şi desfătare cuvântul
1 Scil. psalmodiate.
5
lui Dumnezeu? Sau, mai bine spus, cine n-ar vrea să i se îndulcească cu asemenea cuvinte glasul cugetului, astfel încât să strige în extaz dimpreună cu Profetul David: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”1
îmbelşugată este zicerea Sfântului Cosma şi iscusit este melurgul acesta în alcătuirea canoanelor; şi nu se află om căruia, la citirea canoanelor asmatice2, să nu i se lase inima cucerită de preadulcile intonări. însă canoanele asmatice, alcătuite din trei (triade3) şi din două cântări (diode), pe care le-a compus pentru Săptămâna Mare, par a urma o altă armonie, mai dumnezeiască şi mai duhovnicească, decât aceea a canoanelor de mai înainte, închinate Buneivestiri şi întâmpinării Domnului. Aşa că, judecând aceste lucruri, ai putea spune foarte nimerit că în canoanele anterioare grăieşte Cosma dimpreună cu Duhul Sfânt, pe când în privinţa canoanelor diode şi triode ale Săptămânii Mari grăieşte mai degrabă însuşi Duhul Sfânt dimpreună cu Cosma. Căci a cânta o Cântare a Cântărilor se cuvine numai preaînţeleptului Solomon, şi nu nouă, celor
1 Ps. 118,113.
2 Menite a fi cântate, psalmodiate; canoanele nu sunt simple creaţii poetice, ci forma lor metrică a fost alcătuită în scopul cântării, psalmodierii vocalice.
3 De aici vine şi numele cărţii liturgice a Triodului, care acoperă perioada de zece săptămâni dinaintea Săptămânii Mari şi cuprinde la Utrenie canoane alcătuite din trei ode.
6
neînţelepţi şi neînvăţaţi; la fel, a intra în Sfânta Sfintelor se cuvine celor curaţi şi sfinţiţi, şi nu nouă celor necuraţi, cărora nu doar nu ne e îngăduit să intrăm în adâncul altarului, ci nici măcar până la propileele lui; de asemenea, a fi răpit până la cel de-al treilea cer e cuvenit numai marelui Pavel şi minţii sale înalte nu nouă celor pământeşti şi îngreuiaţi, care, împovăraţi de greutatea materiei, ne prăbuşim în adâncul cel mai de jos. Numai că, deşi strădania ne este peste puteri, voim a cuteza, întăriţi de rugăciunile lor, care ne-au îndemnat la aceasta.
8
TÂLCUIRE LA CANONUL TRIOD AL SFINTEI ŞI MARII LUNI1
ALCĂTUIRE A SFÂNTULUI COSMA, ÎNCEPĂTORUL ACESTUI ACROSTIH
Acrostih: „[Zilei] de luni [cânta-voi]”
Tâlcuire
Trebuie să ştim, fraţilor, că sfântul melod a compus un singur stih iambic pentru toate acrostihurile închinate: canonului triod al Lunii Mari, canonului diod al Marţii Mari şi canonului triod al Miercurii Mari, care sună aşa: „[Zilelor] de luni, de marţi şi de miercuri cânta-voi.” Acest stih este în întregime iambic. Acrostihul aparte al zilei de luni e „[zilei] de luni”, al zilei de marţi –
1 Ia aminte la faptul că despre Lunea cea Mare au scris următorii Părinţi: Ioan Hrisostom un cuvânt, al cărui început e „Străbătut-am călătoria pe mare a postului”, Ioan Damaschin două cuvinte, dintre care începutul celui dintâi e „Cuvântul cel enipostaziat al lui Dumnezeu şi al Tatălui ne îndeamnă a grăi”, iar cel de-al doilea e „Văzând ochiul” (cel din urmă e atribuit într-un manuscris al Mănăstirii Ivir lui Ioan Hrisostom) şi Efrem Sirul. Acestea se păstrează în mănăstirea chinovială Dionisiu, dar şi în altele.
9
„de marţi” şi al celei de miercuri – „şi de miercuri cânta-voi”. însă pentru fiecare dintre acestea se subînţelege „cânta-voi”, adică „[zilei] de luni cânta-voi”, „[zilei] de marţi cânta-voi”, de aceea se şi scrie concret la acrostihul zilei de miercuri „şi [zilei] de miercuri cânta-voi”. Ia aminte că la cântările acestea ale Săptămânii Mari, voind să le arate mai de cinste decât cele cuprinse în alte canoane asmatice, dumnezeiescul Cosma le-a înţesat într-o mare măsură cu ziceri din scrierea cea nouă a Evangheliei, şi nu cu cele din Scriptura cea veche şi din profeţi, dat fiind că a umplut cu asemenea ziceri celelalte canoane asmatice ale sale. A făcut aceasta pentru a încununa cu premiul şi răsplata cele mai însemnate Săptămâna Mare, dat fiind că aceasta se află deasupra celorlalte săptămâni ale anului într-un chip regesc; astfel, şi spusele Evangheliei, cu care aceasta se încununează, depăşesc la toate măsurile împărăteşti, după proverbul cunoscut, zicerile Vechiului Testament şi ale profeţilor, cu care sunt împodobite mai ales celelalte canoane de peste an.
Că Săptămâna Mare este deasupra celorlalte săptămâni ale anului o mărturiseşte şi Hrisostom: „O numim pe aceasta Săptămâna Mare nu fiindcă lungimea tuturor zilelor ei este mai mare decât a celorlalte [săptămâni] (căci şi altele sunt la fel de lungi), nici fiindcă numărul lor e mai mare (căci sunt egale cu celelalte), ci fiindcă pentru noi s-au săvârşit izbânzile cele mari ale Stăpânului;
10
căci, într-adevăr, în această Săptămână Mare tirania cea de mulţi ani a diavolului a fost nimicită; moartea s-a stins; cel tare a fost legat; vasele i-au fost răpite; păcatul a fost omorât; blestemului i s-a pus capăt; Raiul s-a înnoit; Cerul ne îngăduie să ajungem la el; oamenii s-au amestecat cu îngerii; peretele cel din mijloc al vrajbei s-a surpat; streaşină zidului a fost dărâmată, Dumnezeul păcii a împăcat cele de sus cu cele de jos şi de pe pământ; de aceea e numită Săptămâna Mare” („Cuvânt la Săptămâna Mare”).
CÂNTAREA ÎNTÂI, GL. AL II-LEA, IRMOSUL:
„Domnului, Celui Ce marea cea neumblată şi tălăzuită cu dumnezeiască porunca Sa a uscat-o din nou şi a călăuzit poporul israelit a trece pedestru prin ea, să-I cântăm, căci în chip slăvit S-a preamărit.”
Tâlcuire
Sfântul melod se referă în irmosul de faţă la prima cântare, alcătuită de Moise, şi la cuvintele ei: Să cântăm, zice, Domnului, Care prin porunca Sa dumnezeiască i-a rânduit lui Moise astfel: „Spune fiilor lui Israel să pornească, iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării, ca pe uscat” (Ieş. 14, 15-16). Domnul însuşi, prin porunca Sa, a uscat Marea Roşie, care
11
era de nestrăbătut şi de neumblat cu picioarele goale. Iar apoi melodul adaugă şi de ce era de nestrăbătut; căci, zice, era învolburată de valurile pe care în chip firesc le ridică marea; e limpede că din pricina freamătului ei era de netrecut. Şi Domnul nu doar a uscat marea, ci a şi călăuzit pe poporul lui Israel să treacă prin ea ca pe uscat pe jos şi cu picioarele goale. Aşa că Domnului, Celui Ce face asemenea minuni, să-I cântăm şi noi cântarea de biruinţă, pe care i-au cântat-o israeliţii, „căci în chip slăvit S-a preamărit”.
Surprinzător este cum poetul n-a folosit aici în chip simplu cuvântul „lbppăvavTi cel Ce a uscat”, ci „ăvaE,T]pâvavTi cel Ce a uscat din nou”. Spre dezlegarea nedumeririi vom spune că prepoziţia „ăvă” face trimitere la a doua uscare de apă a pământului; căci el s-a uscat şi mai înainte, la facerea Lumii, când pământul a fost cu totul acoperit de ape, iar la porunca lui Dumnezeu apele s-au adunat în văile pământului şi s-a arătat uscatul. „Căci”, zice, „să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” (Fac. 1, 9). Aşadar, precum atunci pământul s-a uscat pentru întâia oară prin despărţirea apelor, aşa şi acum pământul ce se afla sub Marea Roşie s-a uscat pentru a doua oară, în urma despărţirii apei săvârşite de Moise; pentru aceea melodul n-a spus „uscat”, ci „uscat din nou”. Căci prepoziţia „avă” are două înţelesuri: arată direcţia şi avântul spre cele de sus, ca în cazul
12
[unui verb ca] „ăvfAipv şi-a ridicat ochii, privirea, a privit în sus”, sau „dvÂi 0q s-a înălţat”, adică a fost răpit sus, la cele de sus. Totodată înseamnă şi duplicarea şi repetarea aceluiaşi lucru, după exemplul „să reluăm cuvântul”, „am rememorat”, adică mi-am amintit din nou. Căci rememorarea nu e altceva decât o a doua amintire a aceluiaşi lucru. Acesta e sensul prepoziţiei „ava” în cuvântul „ăvaţppâvavTi” şi se referă la o a doua uscare a pământului, care a avut loc odată cu despărţirea apelor Mării Roşii.
TROPARUL:
„Negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul, Care e Hristos însuşi, Dumnezeu şi om, vădeşte ucenicilor, că nu e nici o uzurpare în a se socoti că Dumnezeu ia chip de rob: căci în chip slăvit S-a preamărit.”
Tâlcuire
Troparul de faţă a fost preluat în întregime de melod din cuvântul Apostolului, despre Iisus Hristos: „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fil. 2, 6-7). Dumnezeiescul Hrisostom şi Teofilact tâlcuiesc acest verset, spunând că, atunci când îţi însuşeşti prin răpire puterea sau oarecare altă demnitate, îţi e teamă
13
să o laşi din mână, ca nu cumva s-o preia altcineva, iar tu însuţi s-o pierzi. Asta pentru că nu a fost dintru început a ta, ci ai răpit-o prin nedreptate şi tiranie. Dar, când ai puterea şi demnitatea prin fire, de la Tatăl, atunci o laşi uşor, ştiind bine că nu vrei să o pierzi; căci, cu toate că ar părea că o laşi pentru moment, urmează să o iei din nou. Astfel, zice, şi Fiului lui Dumnezeu nu I-a fost teamă să coboare din vrednicia Sa dumnezeiască, de la faptul de a fi în chip: altfel spus, în firea şi fiinţa lui Dumnezeu, egal fiind cu Tatăl după fire, şi nu pentru că Şi-ar fi însuşit pe nedrept demnitatea aceasta dumnezeiască, asemenea zeilor cu nume mincinos ellin, ci în chip fiinţial; de aceea a şi voit să Se pogoare şi să ia chip de rob: firea omului rob, cu alte cuvinte, să devină un om smerit; căci şi întru smerenia firii omeneşti fiind, Şi-a păstrat întreaga înălţime şi vrednicie ale Dumnezeirii Sale, chiar dacă o avea pe aceasta sub înfăţişarea smerită a omenimii, fapt pe care însuşi Pavel îl numeşte chenoză.
Acelaşi înţeles voieşte şi sfântul melod să-l vădească în troparul de faţă: Negrăita pogorâre şi chenoză ale lui Dumnezeu-cuvântul, Care este Hristos şi totodată şi Dumnezeu, şi om (căci poetul a exprimat aici abstractul prin concret, recurgând la sineocă: prin coborâre înţelege pe Cel Ce S-a pogorât), însuşi Dumnezeu-Cuvântul prin luarea chipului de rob, adică prin firea omului rob, le arată ucenicilor Săi că nu a socotit
14
răpire să fie El întocmai cu Tatăl şi de aceea S-a deşertat pe Sine şi S-a pogorât de la demnitatea Dumnezeirii; şi, pogorându-Se, a făcut-o în chip desăvârşit, nu prin schimbare, ci, îmbrăcând prin asumare chipul de rob, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu, a devenit ceea ce nu era, adică om, spre a-l îndumnezei pe om. Aşa a tâlcuit troparul de faţă şi un tâlcuitor anonim al canoanelor. însă Teodor, un alt tâlcuitor, nu ştiu de ce nu a interpretat în felul acesta, ci a afirmat că poetul, prin „arată ucenicilor”, s-a exprimat eliptic. Şi ce arată? Iubirea şi smerenia. Unde? în troparele următoare. „Aşa că, fiind înţelept, mie nu mi-a dat de înţeles în ce sens a spus aceasta; căci sensul acesta este anacolut şi nepotrivit.”
Iscă mirare şi pricina pentru care melodul a spus „Negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul”, însă aceasta este limpede chiar şi pentru cei mai neştiutori şi mai puţin credincioşi. Aşadar, spre dezlegarea nedumeririi spunem că nenumărate sunt pogorârile lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură: „Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul” (turnul pe care-l zideau fiii oamenilor) (Fac. 11, 5); S-a pogorât în Sodoma: „Pogorî-Mă-voi, deci”, zice, „să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor” (Fac. 18, 21); Se pogoară în Egipt: „M-am pogorât dar”, zice, „să-i izbăvesc (pe israeliţi) din mâna Egiptenilor” (Ieş. 3, 8); Se pogoară în Sinai: „S-a pogorât
15
Domnul pe Muntele Sinai” (Ieş. 19,20); S-a pogorât îngerul Domnului, adică îngerul Sfatului celui Mare, la cei trei tineri în cuptor: „Iar îngerul Domnului s-a coborât la Azaria şi la cei trei prieteni ai lui în cuptor” (3 Tineri 1, 25); Domnul S-a coborât la Moise în „stâlpul cel de nor” (Num. 12, 5) şi la Ilie. în dumnezeiasca Scriptură se găsesc încă multe alte pogorâri ale lui Dumnezeu. Iar în anii cei mai de pe urmă Cuvântul lui Dumnezeu cel enipostaziat Se pogoară printr-o coborâre mai după cuviinţa dumnezeirii şi Se face, pentru mântuirea mea, om desăvârşit, adică ceea ce sunt şi eu, afară de păcat.
Pentru că în Scriptură se arată atâtea pogorâri ale lui Dumnezeu, melodul a fost silit să tâlcuiască la care se referă această „Negrăita pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul” şi ne spune că este înomenirea Sa, care nu este altceva decât împreunarea, adică unirea celor două firi cea dumnezeiască şi cea omenească într-un singur ipostas, [unire] neamestecată şi nedespărţită, ce se regăseşte în Hristos, Cela Ce e totodată şi Dumnezeu şi om. Negrăită şi necuprinsă de orice minte şi cuvânt este pogorârea aceasta a lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea şi Dionisie Areopagitul a afirmat: „Dar ceea ce este cel mai deosebit şi aparte din întreaga teologie e plăsmuirea dumnezeiască a lui Iisus după firea noastră [scil. întruparea Sa], care e de negrăit pentru orice cuvânt şi tuturor minţilor de necunoscut,
16
chiar şi întâiului dintre cei mai presus dintre îngeri” (Despre numirile dumnezeieşti, 2). Vrednice de amintit sunt şi cele spuse de Zonaras, în tâlcuirea sa la glasul întâi al Octoihului, despre pogorârea Lui: „Pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul nu se înţelege ca o mişcare din sânurile lui Dumnezeu-Tatăl şi din Ceruri spre firea noastră, şi spre pământ, la nivel terestru; fiind pretutindeni şi umplându-le pe toate în chip necircumscris, şi în sânurile Tatălui este de-a pururea, şi în toată lumea materială şi spirituală, trecând prin părţile Lumii curat, într-un chip anume negrăit şi inexprimabil; alta sunt unirea Cuvântului cu firea omenească, adică întruparea, şi împreună-lucrarea într-un singur ipostas a omenirii şi a Dumnezeirii Sale, care pentru noi sunt înţelese şi numite pogorâre.” Această pogorâre a lui Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut pentru noi ridicare. Căci zice Marele Atanasie: „îndată ce Cuvântul S-a făcut trup care nu e nimic altceva decât pogorârea Cuvântului şi trupul S-a făcut Logos, prin împreună-lucrarea lor într-un singur ipostas, care nu e nimic altceva decât ridicarea trupului.”
17
TROPARUL:
„însumi am venit să slujesc1 lui Adam celui ce sărăcise, cu al căruia chip M-am îmbrăcat, Eu, Cel Ce l-am zidit, de bunăvoie, bogat fiind cu Dumnezeirea, şi să-Mi pun sufletul Meu mântuire pentru dânsul, Eu, Cel nepătimitor după Dumnezeire.”
Tâlcuire
Cu toate că în troparul anterior cuviosul Cosma a înfăţişat smerenia nemărginită pe care Dumnezeu-Cuvântul a arătat-o, pogorându-Se şi înomenindu-Se în chip negrăit, după cum spune Vasile cel Mare: „Cea mai mare dovadă a puterii este aceea ca Dumnezeu să poată să ia firea omului; căci nu ne pot înfăţişa puterea lui Dumnezeu-Cuvântul alcătuirea pământului şi geneza mării şi a aerului şi a celor mai importante elemente, fie că e socotită supralumească, fie subpământeană, pe cât iconomia întrupării şi pogorârea [Sa] către partea smerită şi neputincioasă a umanităţii”2 („Tâlcuirea la Psalmul 44″, şi cap. al VIII-lea al scrierii Despre Sfântul Duh).
1 în alte manuscrise în loc de „dtaKovpoai” şi „Oelvatlblb se află „biaKOvriocov” şi „6r]ocov”f ceea ce e mai acurat, dat fiind că verbele de acţiune, între care se numără şi „a veni”, se construiesc mai degrabă cu participiul viitor decât cu infinitivul, întrucât Evanghelistul foloseşte în versetul respectiv infinitivul, i-am urmat acestuia.
2 Din acelaşi motiv şi comentatorul anonim, plecând de la acest lucru, a definit ce e „iconomia”: „Iconomia (olKovopia) este pogorârea de bunăvoie de la înălţimea proprie (OIKEÎCM;), pe care Dumnezeu-Cuvântul a lucrat-o spre mântuirea noastră.” Iar înţeleptul Nichita al Serresului: „Iconomia este, cât îl priveşte pe om, întrebuinţarea lucrurilor în folos propriu, iar, privitor la Dumnezeu, este pogorârea de bunăvoie de la înălţimea proprie.”
18
Cu toate că în troparul anterior, zic, sfântul melod a întruchipat smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, acelaşi lucru face şi în troparul de faţă; căci Logosul cel mai presus de fiinţă nu doar S-a pogorât şi S-a făcut om pentru noi, ci cu mâinile Sale o, pogorâre nemărginită! a primit să ne slujească nouă, robilor Săi, după cum însuşi zice: „Căci cine este mai mare dintre voi: cel care stă la masă sau cel care slujeşte? Oare nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujeşte” (Lc. 22,27); şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească” (Mt. 20,28).
Iar melodul nu aminteşte în acest tropar doar smerenia lui Dumnezeu-Cuvântul, ci şi iubirea Sa neasemănată şi preaîmbelşugată faţă de noi, în virtutea căreia Şi-a dat morţii pentru noi sufletul. Căci El însuşi a spus: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). Şi tot El: „După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (ceea ce înseamnă «pentru toţi)” (Mt. 20, 28). Dar şi Pavel: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi” (I Tim. 2,5-6). Melodul aşadar ni-L aduce
19
înainte pe Stăpânul Hristos, Care mai întâi le vorbeşte ucenicilor Săi aşa: „Eu am venit în lume ca să slujesc lui Adam, făpturii Mele, adică omului, în al cărui chip Eu, Făcătorul său, M-am îmbrăcat de bunăvoie; şi Eu, bogat fiind cu Dumnezeirea, am venit să-i slujesc lui Adam cel ce a sărăcit din pricina neascultării.” Melodul s-a inspirat din cuvântul lui Pavel: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor. 8, 9).
Apoi ni-L înfăţişează pentru a doua oară pe Domnul, Care Se adresează iarăşi ucenicilor Săi: „Eu n-am venit doar ca să-i slujesc omului, ci şi ca să-Mi pun sufletul, să-l dau ca izbăvire şi răscumpărare în locul omului”, ceea ce înseamnă că „Am venit să pătimesc şi să Mă răstignesc şi să mor pentru el, Eu Cel nepătimitor după Dumnezeire; căci acesta este hotarul cel mai de sus al iubirii a muri pentru cei iubiţi, cum s-a spus mai sus. şi de ce le-a zis sfinţilor Săi ucenici Iisus, Cel dulce şi cu numele şi prin faptă? Nu din altă pricină, desigur, decât pentru a-i îndemna şi pe ei la urmarea şi asemănarea cu învăţătorul lor, aşa cum a spus foarte lămurit. Căci după acea înfricoşătoare spălare a picioarelor, când Făcătorul şi Monarhul desăvârşit al Universului a spălat cu propria mână picioarele umilelor Lui făpturi, până şi pe cele ale trădătorului Său, după aceea, zic, le-a spus celor spălaţi de El: „După ce
20
le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (In. 13, 12-15). Şi dacă Eu, zice, Cel bogat, am slujit lui Adam care a sărăcit, atunci şi voi sunteţi datori să slujiţi fraţilor voştri săraci asemenea vouă; şi, dacă eu Mi-am pus sufletul pentru iubirea voastră, şi voi sunteţi datori să aveţi o atare iubire unul faţă de altul.” A se vedea şi cele pe care le-am spus despre izbăvire în comentariul la Epistola întâi către Timotei.
CÂNTAREA A OPTA, IRMOSUL:
„înfricoşatu-s-a de trupul, neîntinat [şi] într-o podoabă cu sufletul, al tinerilor celor neprihăniţi1 focul cel neistovit şi hrănit cu materia-i2 la nesfârşit şi a dat înapoi; şi, văpaia cea pururi vieţuitoare ofilindu-se, cântare pururea-vecuitoare s-a auzit cântându-se: pe
1 în textul de faţă şi cel al catavasiilor Buneivestiri termenul evayfji; e tradus prin „cu bună-credinţă”. Sensul trimite la noţiunile de puritate, curăţie, sfinţenie, nicidecum la cel de „dreaptă, bună-credinţă”.
2 Ad literam, alimentat continuu cu lemne de foc, material inflamabil; a se vedea mai jos explicaţiile Sfântului Nicodim.
21
Domnul toate făpturile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Acest irmos relatează minunea petrecută în cuptorul din Babilon, anume că focul, ca şi cum s-ar fi speriat şi ruşinat de virtutea acelor trei sfinţi tineri şi de curăţia sufletului şi a trupului lor, nu s-a atins de ei defel, nu le-a vătămat nici măcar un fir de păr, ci li s-a supus şi s-a stins; şi că, răcorindu-se în mijlocul focului, tinerii au cântat acel minunat imn a toată lumea: „pe Domnul toate făpturile lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
E bine de ştiut că acest irmos este plin de metafore şi hiperbole, de aceste două figuri de stil proprii retoricii. Metafora este atunci când un cuvânt care se potriveşte unui lucru în mod propriu prin el însuşi se transferă asupra altui lucru nu în mod propriu, ci impropriu; astfel, spre exemplu, numim picioare în mod propriu membrele animalelor, dar metaforic spunem „picioarele muntelui”. Hiperbola este cuvântul prin care se exagerează limitele lucrurilor, provocând surpriza şi uimirea celor ce ascultă; aşa, de pildă, David afirmă în chip hiperbolic despre valurile mării: „Se urcau până la ceruri şi se coborau până în adâncuri” (Ps. 106,26), deşi acestea nu ajung niciodată până la ceruri.
Când melodul spune aşadar aici că „focul s-a înfricoşat”, adică s-a speriat, recurge la o metaforă;
22
căci frica este proprie fiinţelor însufleţite şi simţitoare, care se tem şi le este frică când din pricina unui lucru înspăimântător inima, prin natura ei caldă, îngheaţă şi li se zbârleşte părul; or focul, o fiinţă neînsufleţită şi nesimţitoare, de care frică sau teamă poate avea parte? Fireşte, de nici una; aşa că frica şi teama se folosesc privitor la acesta metaforic. La fel, a folosit figura literară a hiperbolei tot în legătură cu focul; melodul, ca să arate nefirească ţinere pe loc a focului, a spus că „a dat înapoi”, adică s-a supus şi n-a îndrăznit să vatăme trupurile celor trei tineri.
La fel şi faptul că poetul a afirmat că trupurile celor trei tineri erau „neîntinate [şi] într-o podoabă cu sufletul” arată exprimarea tot sub forma hiperbolei; căci ce suflet poate deveni neîntinat cu totul, de vreme ce Scriptura zice „Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni! Nici chiar de-ar vieţui o zi pe pământ”, după cum spune Iov (Iov 14, 4); sau cum poate trupul să fie „într-o podoabă cu sufletul”, cum poate fi imaterialul asemenea materiei, ţărâna şi lutul asemenea „suflării de viaţă” (Fac. 2, 7) date lor de la Dumnezeu? Aşadar, toate acestea s-au spus, recurgându-se la figura de stil a hiperbolei. S-ar putea susţine însă că melodul a afirmat că trupul celor trei tineri e „neîntinat şi într-o podoabă cu sufletul”, adică împodobit cu puritatea şi virtutea sufletului, dat fiind că acei tineri întreit fericiţi s-au arătat evlavioşi înaintea lui Dumnezeu
23
nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul; că nu au primit nici cu sufletul a-L tăgădui pe Dumnezeu, nici după trup nu şi-au plecat genunchii ca să se închine chipului ridicat de Nabucodonosor (cf. Dan. 3), nici cu limba nu au recunoscut idolul ca dumnezeu, nici mâinile nu şi le-au întinat, aducându-i jertfă sau tămâie.
Se mai spune şi în alt sens că trupul e „într-o podoabă cu sufletul”, întrucât harul lui Dumnezeu, care luminează, împodobeşte sufletul pe dinăuntru, se transmite şi se revarsă afară, peste trup, luminându-l şi împodobindu-l. De aceea şi Grigorie al Tessalonicului, scriind Xeniei, zice: „Mintea (vov;) fiind părtaşă acestor (harisme dumnezeieşti) transmite trupului de care este legată multe însuşiri ale frumuseţii dumnezeieşti. De aceea şi feţele, (cu alte cuvinte) chipurile celor trei tineri s-au înfăţişat frumoase, după cum stă scris (Dan. 1, 4 şi 15), nu doar în virtutea abstinenţei de la mâncărurile cele necurate, ci cu mult mai mult mulţumită harului lui Dumnezeu, sălăşluit înăuntrul sufletelor lor, din care s-a revărsat o parte şi asupra trupurilor.”
Dar şi faptul că melodul a spus că focul din cuptor era neistovit, ceea ce înseamnă că nu suferea istovire, nu obosea, nu se domolea, şi că se hrănea necurmat cu materia numită naftă (şi în mod comun, naft), şi cu smoală, şi câlţi, şi ramuri de viţă-de-vie, acestea, zic, sunt hiperbole şi metafore; fiindcă focul în mod firesc
24
se consumă şi încetează, chiar dacă e vorba de o materie consistentă; căci a nu istovi este trăsătură ce aparţine numai lui Dumnezeu. Iar, în sens propriu, focul nu se hrăneşte, ca un lucru neînsufleţit ce este. Căci hrănirea e o trăsătură numai a fiinţelor însufleţite şi simţitoare şi a plantelor. Dar nici materia aceea aruncată în cuptorul din Babilon nu era nesfârşită, ci mărginită. La fel, şi faptul de a spune că flacăra cuptorului era „pururi vieţuitoare” este o hiperbolă, deopotrivă cu cea a „focului neistovit”; căci acestea, aşa cum am zis, se spun în mod propriu despre Dumnezeu, sau, în virtutea participării la El, despre fiinţele duhovniceşti şi imateriale, precum şi despre mintea cea cu adevărat omenească prin lucrarea ei. Şi faptul de a se spune că flacăra „s-a ofilit” este atât metaforă, cât şi hiperbolă, fiindcă vorbim despre „ofilire” în cazul plantelor şi al ierburilor; despre ele se spune că se ofilesc. Numai dacă ar voi cineva să spună că focul poate fi numit „pururi vieţuitor şi neistovit” în virtutea faptului că, oricâtă materie i s-ar da, o arde pe toată, şi mulţumită materiei ar putea să nu se stingă, ci să rămână mereu aprins.
însă unii (printre care şi tâlcuitorul anonim), neînţelegând că melodul foloseşte aici figurile de stil ale metaforei şi hiperbolei, după cum am spus, s-au gândit că e nepotrivit ca focul să fie numit „pururi vieţuitor”; astfel că au corectat cuvântul şi au înlocuit genitivul cu dativul, cu scopul
25
de a-l atribui lui Dumnezeu: adică i-au cântat lui Dumnezeu, Celui pururi vieţuitor, fiitor. însă n-au înţeles şi nici n-au corectat, deoarece, în cazul în care sunt de acord că focul este „neistovit”, de ce n-ar fi de acord că e şi „pururi vieţuitor”? Căci ambele înseamnă acelaşi lucru. „Pururea-vecuitoare” se numeşte cântarea celor trei tineri deoarece, din clipa în care a fost glăsuită de ei, rămâne în întreg veacul acesta, cântată fiind în mod repetat, de la o generaţie de oameni la alta.
TROPARUL:
„Atuncea vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, de veţi păzi poruncile Mele, zis-a Mântuitorul prietenilor Săi, mergând la Patimă; pace să aveţi între voi şi cu toţi, şi gândind la cele smerite vă veţi înălţa şi Domn pe Mine cunoscându-Mă, lăudaţi-Mă şi Mă preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Şi în troparul acesta melodul ni-L înfăţişează pe Domnul învăţându-i pe prietenii şi sfinţii Săi ucenici, în timp ce Se îndrepta de bunăvoie spre Patimă, şi îndemnându-i să păzească poruncile Sale dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare. Chiar dacă Domnul a vorbit în mod particular doar despre iubire („întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” [In. 13,35]), ierarhul Cosma
26
s-a gândit că iubirea este culmea tuturor poruncilor şi prin urmare în ea sunt cuprinse toate poruncile Legii Vechi şi ale noului Har. De aceea a spus Pavel: „Că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. Pentru că (poruncile): Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Rm. 13, 8-9). Având în vedere aceasta, dumnezeiescul melurg, după cum am spus, se referă la toate poruncile în genere şi ni se adresează în numele Domnului astfel: „O, prieteni şi ucenici ai Mei, dacă voi veţi păzi poruncile Mele, a căror însumare este iubirea, neîndoielnic toţi oamenii vor cunoaşte din aceasta că sunteţi ucenicii Mei.” Melodul tâlcuieşte aşadar care sunt celelalte porunci pe care trebuie să le păzească, adică iubirea unuia faţă de altul, smerenia, credinţa puternică şi până la sfârşit în Hristos şi evlavia. Drept aceea, ne aduce înainte pe Domnul, Care îi învaţă pe ucenicii Săi, vorbindu-le mai întâi despre pace: „Să aveţi pace, o, ucenicii Mei, şi cu voi înşivă, şi cu toţi oamenii.” Aceasta a fost preluat din Evanghelistul Marcu: „Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii” (Mc. 9,50), şi din Ioan: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14,27).
De unde a preluat melodul „pace să aveţi în voi”? Că nu aşa stă scris în Evanghelie. Poate a
27
împrumutat asta din versetul lui Marcu de mai sus, adică din „Aveţi sare întru voi”. Şi de ce a spus să aibă pace în sinea lor? Pentru că omul este îndoit, alcătuit din suflet şi trup, care stau unul împotriva celuilalt, între ele aflându-se un război continuu, după Apostolul: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia” (Gal. 5,17). Astfel, fie că mânia se aprinde, fie dorinţa e cuprinsă de aprindere, fie celelalte patimi intră în neorânduială, trupul se răscoală şi luptă împotriva raţiunii şi a minţii. Aşa că, înfăţişând acest război, Vasile cel Mare zice: „Acum să socoteşti că sufletu-ţi stă ca pe o balanţă, dintr-o parte fiind tras de îngeri şi din cealaltă de demoni. Oare cui vei da aplecarea inimii tale? Cine va birui în tine? Plăcerea cărnii sau sfinţenia Duhului?” De aceea şi Sfântul Martir Eustratie spune înţelept tiranului Agricola: „Noi ştim care e veşnicul război neîmpăcat între sufletul şi trupul nostru.” Aşadar, Domnul porunceşte ucenicilor ca mai întâi acest război înrădăcinat al patimilor să fie potolit, şi fiecare să se păzească pe sine în pace. Apoi le porunceşte să se împace cu toţi ceilalţi oameni; căci cel ce nu are pace cu sine, cum poate fi în pace cu ceilalţi? Aceasta n-ar fi decât o contradicţie. Şi de unde a preluat melodul „să aveţi pace cu toţi”? Poate de la Apostolul Pavel, care scrie în Epistola către Evrei: „Aveţi pace cu toţi” (Evr. 12, 14), la fel şi în Epistola către
28
Romanii „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, aveţi pace cu toţi oamenii” (Rm. 12,18).
în continuare, Domnul îi învaţă pe ucenici să se poarte smerit şi să nu se mândrească; căci, dacă vor cugeta smerit, vor fi înălţaţi de Dumnezeu, Care spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 14, 11), iar Apostolul: „Nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de cele smerite” (Rm. 12, 16) şi: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip. 2, 3). Şi, de vreme ce Domnul i-a învăţat pe ucenici să aibă pace şi smerenie, la sfârşit îi învaţă să aibă şi credinţă statornică în El şi evlavie; iar aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe El ca Domn şi Dumnezeu adevărat şi, prin urmare, să-I cânte cu dumnezeiască cuviinţă şi să-L preaînalţe întru toţi vecii dimpreună, cu cântarea celor trei tineri. Din pricina aceasta grăia Tatălui Domnul: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3) şi le spunea, de asemenea, şi ucenicilor: „credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine” (In. 14, 1). Dar şi Solomon: „Că a Te cunoaşte pe Tine este dreptate desăvârşită şi a şti puterea Ta este rădăcina nemuririi” (înţel. 15, 3). Bună este, aşadar, şi pacea, bună şi smerenia, cele mai de culme dintre virtuţi; dacă însă aceste virtuţi nu sunt întemeiate
29
pe evlavie şi pe credinţa în Dumnezeu şi dacă nu e chivernisită de credinţă perechea aceasta sfântă de virtuţi, nu se aduce nici un folos sufletului de pe urma lor. Aceasta i-a învăţat pe ucenici Domnul; căci a rămâne cineva până la sfârşit statornic şi neclintit în evlavie şi credinţă e lucru anevoios şi rar; aşa că e trebuinţă de ajutorul de sus şi de har spre a se împlini. De aceea şi Apostolii, chiar şi după multele minuni pe care le-au săvârşit, îl rugau pe Domnul să le adauge mai multă credinţă: „Şi au zis Apostolii către Domnul: Sporeşte-ne credinţa” (Lc. 17, 5), iar Domnul, mirându-Se de puţinătatea credinţei, zicea: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Lc. 18,8). Din pricina asta şi Teofilact a spus: „Venind Domnul pe nori nu va afla credinţă pe pământ decât la puţini.”
De aceea şi dumnezeieştii Părinţi laudă credinţa şi o definesc în diferite chipuri; dumnezeiescul Vasile zice: „Credinţa este învoirea, mai presus de osebire, cu cele auzite, spre întărirea adevărului celor propovăduite prin harul lui Dumnezeu” („Cuvântul despre credinţă”); după Chiril al Alexandriei „Credinţa este uşă şi cale spre viaţă şi întoarcerea de la stricăciune înapoi spre nestricăciune” (Cartea a IV-a, cap. 6 din Tâlcuire la Evanghelia după Ioan), iar altundeva: „Felul credinţei e îndoit: unul dogmatic, care priveşte învoirea sufletului cu privire la ceva, precum în cazul înfăţişat de versetul] «Cel ce crede în Fiul
30
nu este judecat1, iar celălalt e partea harului care ne e dăruit de Hristos. Printr-unul”, zice, „se dă cuvântul înţelepciunii prin Duhul, prin celălalt credinţa care nu e doar dogmatică, ci lucrătoare mai presus de om, încât poate muta chiar şi munţii2.” Iar Ioan Damaschin afirmă: „Credinţa este adeverirea mai presus de şovăială şi nădejdea nepregetată în cele făgăduite de Dumnezeu nouă şi în izbândirea celor cerute de noi” (cartea a patra, „Despre credinţă”, cap. 73). După Isidor Pelusiotul, „Judecata e ceva dumnezeiesc, ceva mai dumnezeiesc, virtutea, dar cel mai dumnezeiesc, evlavia. Aşadar, cel împodobit cu judecată, făptuire şi credinţă este neînvins, vrednic de laudă şi de fericirea cea mai înaltă; iar cela ce e lipsit de una dintre acestea va fi micşorat într-atâta pe cât se cade părţii care lipseşte” (Epistola 118 „Către Isidor Diaconul”). De asemenea, scriindu-i lui Ofelios Grămăticul, zice: „Noi definim adevărata filosofie ca una ce nu trece cu vederea nimic dintre cele privitoare la evlavie şi credinţă.”
TROPARUL:
„Stăpânirea asupra celor de un neam cu voi să fie neasemenea orânduirii neamurilor [păgâne]; că hotărârea cea samavolnică nu este sorţ al Meu, ci tiranie. Deci, cel ce voieşte între voi să fie cel dintâi, să se facă mai mic
1Cf. In. 3,18.
2 Cf. Mt. 17,20.
31
decât toţi ceilalţi; şi cunoscându-Mă pe Mine Domn, lăudaţi-Mă şi Mă preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Pentru troparul acesta melodul s-a inspirat din Evanghelistul Marcu; căci, după ce acesta a istorisit cazul fiilor lui Zevedeu, mă refer la Iacov şi la Ioan, care voiau să ocupe locurile cele dintâi, mai apoi menţionează cuvintele adresate celor zece Apostoli de Domnul spre a şterge din inima lor iubirea de slavă. Căci aşa le-a zis: „Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc (după Luca, «Regii neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători [Lc. 22, 45]). Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Mc. 10, 42-44). Aşadar, sfântul melod zice că Stăpânul Hristos, îndemnându-i pe sfinţii Săi ucenici la virtutea smereniei, le-a spus că în orânduirile şi tiraniile neamurilor şi regilor pământeni cel ce e mai mare domneşte asupra celor ce sunt mai mici şi cel mai puternic îi stăpâneşte pe cei mai slabi; dar între voi, ucenicii Mei, stăpânirea şi puterea asupra celor de un neam cu voi trebuie să fie altfel: potrivnică orânduirii şi obiceiului păgânilor; fiindcă puterea tiranică nu este nici moştenirea, nici partea, nici porunca, nici legea Mea, ci voia, care are libertatea
32
de a alege şi a se determina, cu care a fost cinstit dintru început neamul omenesc, adică trebuie să stăpâniţi cu smerenie şi blândeţe asupra celorlalţi, care îşi dau acordul şi vor de bunăvoie, [să-i chivernisiţi] nu sub impulsul mândriei şi prin impunerea tiranică a puterii, fără acordul lor. Aşa că acela dintre voi, care vrea să fie primul şi să domnească, să nu iubească locul cel dintâi, nici să stăpânească asupra celorlalţi tiranic şi cu mândrie, ci să fie cel mai mic dintre toţi şi să se smerească slujind prin iubire celorlalţi, îmbrăţişând smerenia care înalţă; căci aşa sunt Eu în mijlocul vostru ca Cel Ce slujeşte.
Prin urmare, Petru verhovnicul aşa le scrie arhiereilor şi păstorilor: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos (…): păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Pt. 5,1-3). Iar Pavel le scria galatenilor să trudească şi să slujească unul pentru altul, atât cei mai mici pentru cei mai mari, cât şi cei mai mari pentru cei mai mici. Iată cum grăieşte: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Gal. 5, 13). Căci popoarele ce se supun prin tiranie foarte uşor îşi reneagă stăpânii. De aceea
33
şi Grigorie Teologul a spus: „Cel supus prin violenţă se revoltă cum prinde prilejul”; iar Sinesie: „E de admirat stăpânul nu de care, ci pentru care le este frică supuşilor săi.”
Aşa a tâlcuit exegetul anonim fraza „că hotărârea cea samavolnică nu este sorţ al Meu, ci tiranie”, însă Teodor o tâlcuieşte în felul următor: „Hotărârea samavolnică”, adică faptul de a le făptui pe toate ale tale după voia şi bunul plac, ca un stăpân şi despot, fără să te laşi convins sau să asculţi de nimeni, nu este nici sorţ, nici legiuire, nici poruncă a Stăpânului Hristos, ci tiranie barbară, crudă şi neumană. în acord cu acestea se află şi Zonaras, care spune la glasul al VIII-lea al Octoihului: „împărăţia legiuită este chivernisire, pe când tirania, hotărâre samavolnică, care îşi împlineşte voile proprii silind şi făcând din acestea legi.”
CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL:
„Mărit-ai, Hristoase, pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a născut pe Tine, dintru care, Ziditorul nostru, în trup asemenea nouă pătimitor Te-ai îmbrăcat, dezlegătorul greşelilor1 noastre. Pe aceasta fericindu-o toate neamurile, pe Tine Te slăvim.”
1 Ambii comentatori ai acestui canon (şi Teodor, şi tâlcuitorul anonim) folosesc termenul „AyvoripâTaiv (greşeală din neştiinţă, nebăgare de seamă)” şi îl tâlcuiesc în consecinţă; alţii folosesc termenul „ăpnAaKwăraw (greşeală, vină, osândă)” [în sens poetic].
34
Tâlcuire
întrucât cântarea a noua a fost alcătuită de Sfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoarea Maria, de aceea şi Sfântul Cosma se inspiră aici din înseşi cuvintele ei: „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Lc. 1,46) şi din profeţia rostită de însăşi gura împărătesei a toate, „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic” (Lc. 1, 49). Adresându-şi cuvântul, aşadar, Mântuitorului Hristos, melodul zice: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, Tu ai mărit-o pe Născătoarea de Dumnezeu, care Te-a născut, după cum şi ea, la rândul ei, Te-a mărit pe Tine întru începutul Odei ei de dumnezeiască cuviinţă şi preadulce, precum s-a zis; Tu ai mărit-o pe ea, fiindcă ai făcut cu aceasta nenumărate minuni, pe ale căror înălţime şi adâncime, lăţime şi lărgime nu poate mintea să le priceapă, limba să le grăiască, peniţa să le zugrăvească în scris; că acestea sunt de necuprins, de nespus şi de neînţeles. Aşa că se cuvine să fie cinstite şi mărite numai prin minunare şi tăcere; fiindcă ai arătat-o, Doamne, mai cinstită decât heruvimii cei cu ochi mulţi şi mai slăvită decât serafimii cei cu şase aripi.
„Dintru care”, adică din preacuratele ei sângiuiri Făcătorul şi Dumnezeul nostru S-a îmbrăcat cu trupul cel „pătimitor asemenea nouă”; iar faptul că trupul dumnezeiesc-ipostatic al Domnului nostru e pătimitor asemenea trupului nostru se înţelege numai în relaţie cu patimile cele
35
fireşti şi necesare, care ne alcătuiesc trupul şi se numesc nepăcătoase şi ireproşabile; iar acestea sunt foamea, setea, frigul, căldura, somnul, truda, lovirea, împungerea, suferinţa, răstignirea, moartea şi cele asemenea1; însă Domnul nu a luat asupra Sa şi păcatul, dat fiind că păcatul este împotriva firii şi străin de ea. Iar Domnul n-a avut nici puterile seminală şi de reproducere; despre aceasta ne adevereşte Ioan Damaschin: „[Domnul] n-a avut puterile seminală şi de reproducere, fiindcă trăsăturile idiomatice ale ipostaselor dumnezeieşti sunt netransferabile şi este cu neputinţă ca Tatăl sau Duhul să devină Fiul. Căci nu S-a făcut Fiu al omului decât Fiul lui Dumnezeu, pentru ca trăsătura idiomatică să rămână neschimbată. Apoi, un ipostas nu se poate uni decât cu un alt ipostas de aceeaşi fire; aşijderea, nici un alt ipostas nu poate fi asemenea ipostasului Lui (cum spune undeva şi Isaia: «Nu există un alt ipostas asemenea), care să
1 Să se ia aminte că, după Sfântul Chiril, umanitatea Domnului a avut toate trăsăturile ipostatice pe care le au şi ipostasele celorlalţi oameni, cu excepţia celei de a fi neatârnată (TO OALKOV), care reprezintă faptul de a nu fi de sine stătătoare, asemenea celorlalte ipostasuri, ci de a-şi primi existenţa întru Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul. Această proprietate a ipostaselor este asemenea unei baze şi temelii a celorlalte trăsături idiomatice ale lor, şi din pricina aceasta se numeşte neatârnată. Numai că celelalte trăsături idiomatice ale umanităţii Domnului sunt supuse simţurilor, în timp ce această trăsătură idiomatică nu e supusă simţurilor, ci doar minţii a fost şi este perceptibilă; dar cel mai probabil e ascunsă chiar minţii şi imperceptibilă întregii firi create, fiind cu putinţă de perceput doar de Dumnezeu-Cuvântul.
36
fie şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Fiu al omului: căci Unul este Fiul Unul-Născut dintr-un singur Tată şi [Acelaşi] Unul [este Fiul] cel dintr-o singură Maică, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, Dumnezeu şi om” (Despre cele două voinţe şi lucrări în Hristos). Şi, după ce a spus că Domnul a asumat un trup „pătimitor asemenea nouă”, afirmă deopotrivă că acesta este şi „dezlegător al greşelilor noastre” pentru ca prin faptul că e asemenea nouă să arate că trupul Domnului este după fire omenesc cu adevărat, iar prin faptul că e „dezlegător al greşelilor noastre” să arate harul pe care l-a primit de la Dumnezeirea, care l-a asumat, prin unirea ipostatică şi perihoreza reciprocă ale celor două firi.
Mărturisim însă faptul că patimile fireşti şi ireproşabile, de care am amintit, nu au fost, cât priveşte persoana lui Hristos, constrângătoare, aşa cum sunt în cazul nostru, ci toate au fost volitive şi voluntare. De aceea a spus Ioan Damaschin în capitolul 54 („Despre patimile fireşti şi despre patimile ireproşabile”) din cartea a treia a scrierii Despre credinţă: „Mărturisim că Domnul a asumat patimile fireşti şi ireproşabile afară de păcat; că acesta nu este firesc (…). Aşadar, le-a asumat pe toate, ca pe toate să le sfinţească; a fost ispitit şi a biruit pentru ca să ne facă izbânda şi nouă cu putinţă (…). Desigur, patimile noastre fireşti se aflau în Hristos în acord cu firea şi în chip mai presus de fire; căci se mişcau după
37
fire în El, fiindcă El îngăduia trupului să pătimească cele ale sale; şi erau mai presus de fire pentru că în Domnul cele fireşti nu au avut întâietate în detrimentul voinţei, căci nimic nu s-a făcut din constrângere în ceea ce-L priveşte, ci toate au fost de bunăvoie: a flămânzit, a însetat, a fost cuprins de teamă, a murit fiindcă aceasta I-a fost voia.” Şi aşa a grăit şi dumnezeiescul Ierotei în învăţăturile teologice cuprinse în capitolul al doilea al scrierii lui Dionisie Areopagitul Despre numirile dumnezeieşti: „Căci (Fiul lui Dumnezeu) a venit până la firea [omenească] din iubire de oameni şi a luat fiinţă [scil. S-a întrupat] şi Cel Ce este mai presus de dumnezeire (vnepOsot;) a fost şi bărbat (…), chiar dacă este mai presus de fire şi fiinţă.” Dar şi Zonaras, tâlcuind troparul „Omorâre ai suferit pentru mine” (Octoih, glasul întâi), afirmă acelaşi principiu general: „Toate cele omeneşti au fost în Hristos după fire şi mai presus de fire; şi zămislirea Sa s-a petrecut în pântecele Preasfintei Fecioare şi, întrucât a fost din sângiuirile ei, a fost după fire, dar pentru că nu s-a petrecut din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, a fost mai presus de fire. Şi foamea, şi setea, şi truda şi moartea au lucrat în acord cu starea noastră şi pentru noi, şi în chip firesc, şi mai presus de fire. Şi, aşa cum prin fire şi adevăr s-au făcut acestea în trupul Său, având loc totodată şi în acord cu firea noastră, tot aşa, atunci când, după a Lui hotărâre, voia un alt lucru,
38
acela se petrecea, de asemenea, şi în chip suprafiresc şi mai presus de noi; căci trăsătura idiomatică şi mişcarea firii omeneşti urmau întotdeauna voii şi îngăduirii Dumnezeirii Sale, fără a I se opune câtuşi de puţin.”
Dar s-ar putea pune întrebarea: dacă unele păcate se petrec cu ştiinţă, altele din neştiinţă, de ce melodul zice aici că trupul Domnului este „dezlegătorul” nu simplu al păcatelor noastre, ci al greşelilor noastre? S-ar putea ca unii oameni mai simpli să susţină că trupul Domnului este dezlegătorul numai al păcatelor săvârşite din neştiinţă, nu şi al celor cu ştiinţă. Spre dezlegarea acestei nelămuriri vom spune că păcatele se împart în păcate săvârşite cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Dar toate păcatele se mai numesc şi greşeli dintr-o altă pricină: în momentul în care omul săvârşeşte păcatul, e amăgit de plăcerea provocată de el, fiind orbit de patimă şi de diavolul. Aşadar, s-ar părea că omul, deşi cunoaşte în chip lămurit păcatele pe care le săvârşeşte, cum ar fi desfrânarea sau furtul, le nesocoteşte, întrucât mintea şi puterea conducătoare a sufletului i se întunecă. De aceea şi Prorocul David îşi plânge de milă, spunând că din necugetare şi necunoştinţă a păcătuit: „împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele, de la faţa nebuniei mele” (Ps. 37, 5). Iată cum tâlcuieşte Vasile cel Mare aceste cuvinte: „Numeşte nebunie fapta necugetată săvârşită din nechibzuinţă; căci tot păcatul se face din necugetare,
39
virtutea fiind buna-chibzuinţă, şi toate cele săvârşite din buna-chibzuinţă sunt judecate drept vrednice de laudă şi virtute.” De aceea şi cei vechi defineau buna-chibzuinţă drept împărăteasa tuturor virtuţilor, fără de care nici o altă virtute nu poate fiinţa sau nu se poate numi [virtute]; de aceea şi Socrate a numit toate virtuţile bune-chibzuinţe, întrucât o cuprind pe aceasta.
TROPARUL:
„Toată întinăciunea cea din patimi lepădând, cunoştinţă curată vrednică de dumnezeiasca împărăţie luaţi, zis-ai mai înainte Apostolilor Tăi, Cela Ce eşti înţelepciunea cea adevărată; întru care vă veţi preaslăvi, strălucind mai luminat decât soarele.”
Tâlcuire
Se pare că pentru acest tropar melodul s-a inspirat dintr-o parabolă a Domnului întâlnită la Evanghelistul Matei: „împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt. 22, 2) şi „Intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă” (Mt. 22,11) şi „L-au legat de picioare şi de mâini şi l-au aruncat în întunericul cel mai din afară” (cf. Mt. 22,13). Având ca pretext această parabolă, poetul [imnograf ] zice: O, Doamne, Tu, însăşi înţelepciunea cea adevărată a Tatălui, prin care toate s-au făcut, le-ai
40
spus Sfinţilor Tăi Apostoli următoarele: „O, Ucenicii şi Apostolii Mei, lepădaţi-vă şi dezbrăcaţi-vă sufletul de orice întinăciune pătimaşă ca de o haină întinată şi necurată şi, dimpotrivă, căutaţi şi vă îmbrăcaţi întru cunoştinţa cea virtuoasă şi înţeleaptă, care e veşmântul vrednic de nunta şi împărăţia Mea, în care veţi fi slăviţi în chip măreţ, întrucât veţi străluci mai mult decât soarele”, aşa cum şi în altă parte Domnul a spus: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt. 13,43), unde „ca (albc)” nu are înţeles comparativ, ci imperativ, ţinând locul lui „deasupra, mai presus de (vnep)”. Ia aminte că tâlcuitorul anonim a înţeles cuvântul „vrednică” în sens adverbial, cu alte cuvinte, „luaţi cunoştinţă curată, purtându-vă în chip vrednic de dumnezeiasca împărăţie”.
TROPARUL:
„Zis-ai, Doamne, ucenicilor Tăi: uitându-vă la Mine, să nu gândiţi la cele înalte, ci să vă plecaţi spre cele smerite. Beţi paharul Meu, pe care Eu îl beau, şi vă veţi slăvi cu Mine întru împărăţia Tatălui Meu.”
Tâlcuire
Şi acest tropar îi îndeamnă la smerenie pe Apostolii Domnului, Căruia melodul I se adresează: O, iubitorule de oameni, Hristoase, Tu le-ai spus sfinţilor Tăi ucenici: Voi, o, ucenicii Mei, luând
41
aminte la Mine şi la pogorârea şi smerenia Mea, luaţi-le pildă pentru voi înşivă; şi învăţând de la Mine „că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29), nu cugetaţi înalt, ci pogorâţi-vă la cele smerite. A luat aceasta de la Apostolul Pavel, care le scrie romanilor: „Nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Rm. 12,16). Apoi le prezice că vor ajunge părtaşi patimilor şi morţii Sale; ceea ce e vădit de cuvântul adresat lor, anume că voi veţi bea paharul morţii Mele, pe care şi El îl va bea. Aceasta a fost preluat de la Evanghelistul Matei şi trimite la mama fiilor lui Zevedeu, care i-a cerut Domnului să le dea fiilor ei, adică lui Iacov şi lui Ioan, locul cel mai din faţă; domolindu-i şi îndemnându-i la smerenie, Domnul le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi? Ei i-au zis: Putem” (Mt. 20, 22).
Apoi Domnul le-a spus Apostolilor că nu doar că vor fi părtaşi Patimii şi morţii Sale, ci vor fi şi slăviţi dimpreună cu El întru împărăţia Tatălui; şi, ca şi cum i-ar îmbărbăta, le zice: o, ucenicii Mei, nu doar veţi bea împreună cu Mine paharul acesta de necinste şi dureros al Patimii şi al morţii Mele, ci veţi bea şi paharul cel dulce şi de cinste pe care Eu îl voi bea nou şi nestricat împreună cu voi întru împărăţia Tatălui Meu, după cum v-am făgăduit: „Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în
42
ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Mt. 26,29), fiindcă ar fi un lucru nedrept ca voi, care v-aţi făcut părtaşi paharului Meu celui lipsit de slavă să nu vă faceţi părtaşi şi paharului slavei Mele; drept e mai degrabă ca cei ce au pătimit cu Mine să fie slăviţi dimpreună cu Mine; astfel că şi Apostolul a spus: „dacă pătimim împreună cu El, [e] ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rm. 8,17).
Iar Teodor adaugă că aproape toate troparele acestui canon triod au fost preluate din acea pericopă evanghelică sfântă pe care am menţionat-o mai sus, cu referire la mama fiilor lui Zevedeu, care s-a rugat Domnului şi I-a spus: „ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta” (Mt. 20, 22); şi auzind ceilalţi zece ucenici s-au umplut de indignare faţă de cei doi fraţi, însă Domnul, rugându-i pe aceştia (adică pe cei doisprezece), le-a spus cele de mai sus, cuprinse în aceste tropare. Numai că înţelesurile acestor tropare au fost luate şi din alte locuri, nu doar din acea pericopă, aşa cum le este vădit şi cititorilor.
Nădăjduim ca şi noi, cei ce psalmodiem, citim şi ascultăm acest canon triod, să ajungem împlinitorii înţelesurilor cereşti şi foarte morale aflate în el, adică să ajungem smeriţi şi să nu cugetăm semeţ (cf. Rm. 12,16). Să avem pacea cu noi înşine şi cu ceilalţi; să fim păzitorii poruncilor de viaţă făcătoare şi luminoase ale Domnului; că
43
paza lor este semnul şi trăsătura distinctivă ale ucenicilor lui Hristos; să rămânem statornici şi nestrămutaţi în credinţa şi cunoştinţa preadulcelui nostru Dascăl Hristos, cunoscându-L şi mărturisindu-L pe El ca Domn şi Dumnezeu adevărat, şi să fim, mai presus de toate, osârduitori, dacă nevoia şi vremea ne vor chema să bem şi noi paharul cel crâncen al morţii pentru iubirea Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru; căci, dacă vom ajunge dimpreună părtaşi Patimilor şi morţii Sale, neîndoielnic vom ajunge dimpreună părtaşi şi slavei şi împărăţiei Sale, de care fie să-avem parte prin harul şi iubirea de oameni ale Sale, ale Celui Ce vine de bunăvoie spre Patimă pentru a noastră mântuire, Iisus Hristos, ale Căruia sunt slava şi stăpânirea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
TÂLCUIRE LA CANONUL DIOD AL SFINTEI şi MARII MARŢI1
ALCĂTUIRE A SFÂNTULUI COSMA, AL CĂRUI ACROSTIH ESTE „[Zilei] de marţi [cânta-voi]”
Din acest acrostih lipseşte, prin omisiune, verbul „cânta-voi”, aşa cum am lămurit la acrostihul Lunii Mari; a se vedea explicaţiile de acolo.
CÂNTAREA A OPTA, IRMOSUL:
„Poruncii tiranice cei trei cuvioşi tineri nesupunându-se [şi] în cuptor fiind aruncaţi, au mărturisit pe Dumnezeu cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pre Domnul.”
1 Ia aminte la faptul că despre Lunea cea Mare au scris următorii Părinţi: Ioan Hrisostom două cuvinte, unul al cărui început e „Atunci când vremea grabnic irositoare a vieţii”, iar altul, al cărui început e „Aşadar, văzut-aţi când nouă”. S-au păstrat şi în Mănăstirea chinovială a Sfântului Dionisie (Dionisiu). Şi Proclu are un cuvânt în cinstea aceleiaşi zile.
45
Tâlcuire
Netrebuincios şi lipsit de măsură se va socoti comentatorul cu intenţia de a lămuri cele prea clare şi evidente prin raţiunea lor; căci va fi în primejdia de a înfăţişa ceea ce e clar prin cuvinte neclare; bunăoară, dacă cineva ar încerca să explice ce e omul, numindu-l nu „ăv6palbnoc, (om)”, ci „pepoif (fiinţă cu vorbire articulată)”, oare nu ar înfăţişa printr-un cuvânt şi nume greu de înţeles ceea ce e clar? Cuvântul „om” va fi înţeles de toţi cei care-l vor auzi, dar „fiinţă cu vorbire articulată” („pepoip”) nu va fi înţeles de toţi, ci doar de cei educaţi şi buni cunoscători ai limbii. Astfel că, nu-i vom aduce alte lămuriri irmosului de faţă, de vreme ce nu prezintă vreo dificultate nici cât priveşte cuvintele, nici sintaxa, nici sensul; vom arăta doar din ce pricină cei trei tineri sunt numiţi aici „cuvioşi”.
Multe dintre cetele care au bineplăcut lui Dumnezeu se întâlnesc în Vechiul Testament cu diferite nume; unii sunt numiţi Drepţi, alţii Cuvioşi, alţii Martiri, alţii Mărturisitori şi alţii Sfinţi. Drepţi sunt numiţi cu precădere cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu înainte de Lege, ca Iov: „Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept” (Iov 1, 1), ca Avraam: „Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” (Fac. 15, 6). Cuvioşi sunt cei ce şi-au înrobit trupul prin abstinenţă, nevoinţă şi chin până la moarte; căci
46
„oaia1″ înseamnă moarte, şi prin acest cuvânt sunt numite toate câte se pregătesc pentru îngropăciunea mortului. Asemenea „cuvioşi” au fost Ilie, Elisei, fiii lui Aminadav, cu o viaţă ascetică. Martirii sunt cei ce, mărturisind înaintea tiranilor şi a prigonitorilor credinţei, şi-au încheiat viaţa în chinuri, ca Eleazar, cei şapte Macabei şi mama lor Solomoni. Mărturisitorii sunt cei ce au mărturisit dreapta credinţă şi învăţăturile dreptei credinţe înaintea tiranilor şi au fost supuşi chinurilor, dar nu au murit în urma acestora, ci au rămas în viaţă. Sfinţii sunt cei ce s-au afierosit lui Dumnezeu din pântecele maicii lor, precum Samson şi Profetul Samuel; de aceea şi îngerul i-a spus lui Manoe cu privire la Samson: „şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu” (Jud. 13, 5).
Odată cunoscute aceste lucruri, putem afirma că cei trei tineri sunt cinstiţi cu toate numele de mai sus. Drepţi sunt fiindcă, cumpănind între suflet şi trup, între Dumnezeu şi lume, au judecat cu dreaptă judecată şi au ales sufletul şi pe Dumnezeu, dispreţuind trupul şi lumea. Sunt şi Cuvioşi nu numai fiindcă au dat dovadă de înfrânare şi nu au mâncat din bucatele necurate ale lui Nabucodonosor, ci şi fiindcă şi-au păzit iubirea faţă de Dumnezeu până la cuviosul lor sfârşit, adică până la moarte. Sunt Mărturisitori fiindcă
1 De la care provine şi cuvântul „cuvios (potop)” (n. trad.).
47
au mărturisit numele lui Dumnezeu înaintea împăratului Nabucodonosor şi înaintea întregului neam al preanecredincioşilor haldei; astfel că şi melodul îi numeşte aici Cuvioşi şi Mărturisitori: Cuvioşi când zice: „Poruncii tiranice cei trei cuvioşi tineri nesupunându-se” şi Mărturisitori când zice: „au mărturisit pe Dumnezeu cântând”. Iar cei trei tineri sunt şi Sfinţi, fiindcă întreaga viaţă le-a fost afierosită lui Dumnezeu. Iar dacă am căuta mai în profunzime, cei trei tineri sunt şi Martiri prin mucenicia voinţei, căci, după Hrisostom, martiriul nu se judecă doar prin cum şi-au aflat sfârşitul, ci şi prin predispoziţie, dat fiind că ei au ales evlavia faţă de Dumnezeu în detrimentul vieţii lor. Chiar dacă Dumnezeu i-a slobozit din cuptorul de foc, ei s-au aruncat în el ca şi când Dumnezeu nu avea să-i izbăvească; de aceea i-au şi spus regelui: „Şi chiar dacă nu ne va scăpa (cu alte cuvinte, chiar dacă nu ne va izbăvi Dumnezeu din cuptorul de foc), ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” (Dan. 3,18).
De aceea şi înţeleptul Teodor a spus că nu trebuie să fie micşorate lauda şi nevoinţele celor trei sfinţi tineri, la vederea îngerului trimis de Dumnezeu care a răcorit cuptorul, nu; de aceea să se ia aminte la cuvintele de bărbăţie adresate împăratului la cele de mai sus adică. Să se ia aminte că, în acord cu tâlcuitorul anonim, melodul
48
foloseşte în acest tropar figura de stil numită „asindet”, prin urmare nu foloseşte aici nici o conjuncţie copulativă.
TROPARUL:
„Să lepădăm lenea de la noi şi să întâmpinăm pe Hristos, mirele Cel fără de moarte, cu făclii luminoase şi cu imnuri, strigând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pre Domnul.”
Tâlcuire
Canonul diod de faţă reuneşte trei teme evanghelice: a celor zece fecioare, dintre care cinci înţelepte, iar celelalte cinci nebune, a robilor cărora li s-au încredinţat talanţii Domnului lor şi a despărţirii oilor de capre la Judecata viitoare. La acestea se face referinţă pe rând, dat fiind că şi la Evanghelistul Matei sunt consemnate în acelaşi mod. Prin intermediul acestor trei teme sufletele ascultătorilor sunt rugate să rămână în trezvie, fiindcă nu e lămurit ceasul venirii Domnului, fie spre a intra în cămara de nuntă împreună cu fecioarele purtătoare de candele, fie spre a le cere robilor socoteală pentru talanţii încredinţaţi, pentru munca şi sporirea lor, fie spre a-i despărţi pe cei buni de cei răi, precum desparte păstorul oile de capre.
în primul rând, în troparul de faţă sfântul melod se referă la parabola celor zece fecioare, cu îndemnul faţă de noi, de toţi creştinii evlavioşi,
49
de a alunga din preajma noastră, de fapt departe de mintea noastră, lenea şi nepăsarea; că acestea sunt un păcat de moarte şi una dintre cele trei mari rele, care le zămislesc pe celelalte păcate şi se fac piedică tuturor virtuţilor. Cele trei mari patimi sunt lenea, uitarea şi ignoranţa, după dumnezeiescul şi preacuviosul Marcu, cel plin de discernământ duhovnicesc. De aceea zice şi Hrisostom: „Dacă am veghea şi noi, diavolul, aşa cum n-a putut pe Iov, nici pe noi nu poate să ne vatăme; dacă nu veghem, ci lenevim, nu ne vom bucura de pe urma celor ce aduc folos, ci vom avea parte de paguba cea mai covârşitoare, într-atât de mare e răul lenei” („Cuvânt la Căci trebuie să fie între voi şi eresuri”); iarăşi: „Odată cunoscute acestea, să nu deznădăjduim, dar nici să lenevim; că acestea sunt cu adevărat aducătoare de pieire; că deznădejdea nu-l lasă pe cel aşezat să se ridice, în timp ce lenea şi pe cel ce stă îl face să cadă jos; cea dintâi obişnuieşte să te lipsească de bunurile la îndemână, iar cea din urmă nu te lasă să te dezbari de relele avute asupră-ţi” („Cuvântul I despre pocăinţă”, al cărui început e „Oare v-aţi amintit de noi?”). Acelaşi cuvânt în întregimea lui arată că răutatea, viciul se nasc din lene, iar virtutea, din silinţă. Aşadar, poetul a ne sili ne sfătuieşte spre a ne aprinde candelele cele cugetătoare ale sufletului asemenea fecioarelor înţelepte. în ce scop? Pentru a întâmpina cu lumina cea strălucitoare a candelelor şi cu
50
imnuri duhovniceşti pe Mirele nemuritor al sufletelor noastre, pe Stăpânul Iisus Hristos, Care urmează să vină la sfârşitul lumii spre a conduce sufletele înţelepte în cămara cerească a desfătării celei veşnice şi a împărăţiei. Şi cum se poate aprinde lumina candelelor sufleteşti? Cu untdelemnul cel bogat dăruit celor săraci; însă despre aceasta urmează să vorbim în troparul asupra căruia vom zăbovi în cuvântul nostru1.
TROPARUL:
„Să avem din destul în vasele sufletului nostru untdelemn de împărtăşire, ca, nefăcând vremea răsplătirilor vreme de cumpărare, să cântăm: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul.”
1 Zice Gură de Aur: „Erau, se spune, cinci înţelepte, iar cinci nebune. Şi care e trăsătura specifică celor înţelepte? Au adăugat cumpătării milostenia; şi-au împodobit fecioria cu binefacerile; au priceput că fără de fapte credinţa moartă este; au înţeles prin vieţuirea lor că un lucru singur nu e de ajuns pentru câştigarea mântuirii: căci cu o singură aripă vulturul nu poate ajunge [să zboare] la înălţime; n-au dat uitării glasul Milă voiesc, iar nu jertfă (Mt. 9,13) şi, de asemenea, Şi mila biruieşte în faţa judecăţii (Iac. 2,13); luând bine aminte la toate acestea şi-au umplut vasele cu untdelemn. Care vase? Pântecele celor săraci; sufletele celor lipsiţi; răpit-au de la sine cele de trebuinţă îndurărilor; cei săraci primeau hrană, iar candelele lor se luminau; milostenia se semăna şi cămara, care-i aştepta, se împodobea; astfel că cele înţelepte strigau cuvântul lui David: Gătitu-ne-am şi nu ne-am tulburat (Ps. 118, 60). Dar cele nebune, ţinându-şi candelele fără untdelemn, s-au văzut departe de Mântuitorul. Cum au luat aminte doar la o singură izbândire? Cum au reuşit să atingă fecioria, dar au lepădat iubirea de oameni? Cum şi-au îmbrăcat trupul în nepătimire, dar nu au arătat dragoste celor în nevoi? Cum oare au iubit cumpătarea, întorcând iubirii de străini spatele?” („Cuvânt la cele zece fecioare”).
51
Tâlcuire
în troparul de mai înainte sfântul melod ne-a îndrumat să ne asemănăm celor cinci fecioare înţelepte spre a putea intra împreună cu ele în cămara cerească; dimpotrivă, în troparul de faţă ne sfătuieşte să nu ne asemănăm celor cinci fecioare nebune, ci să avem în vasele sufletelor noastre îndeajuns şi suficient „untdelemn de împărtăşire”, untdelemnul milosteniei, ce poate fi dat săracilor. Căci a împărtăşi [scil. comuniunea] înseamnă a face parte şi celorlalţi în chip iubitor de oameni din bunurile dăruite de Dumnezeu şi a da fraţilor aflaţi în nevoi, astfel încât să nu le păstrăm pe acestea doar pentru noi înşine, nici să ne însuşim bunurile obşteşti în chip neomenos; că, precum lumina candelei şi a lămpii cu ce se întreţine dacă nu cu untdelemnul material, aşa şi lumina harului cu ce altceva se păstrează în candelele duhovniceşti ale sufletelor noastre dacă nu cu virtuţile şi în chip cu totul aparte prin milostenie, după cum şi Hrisostom ne aduce un exemplu asemănător: „Precum lumina candelei se întreţine cu ajutorul untdelemnului şi, când acesta se termină, aceea se stinge, la fel, într-adevăr, şi Harul lui Dumnezeu, prin faptele noastre bune şi revărsarea îmbelşugată a milosteniei asupra sufletului rămâne în suflet asemenea flăcării celei întreţinute de untdelemn; când milostenia lipseşte, pleacă şi Harul” (Cuvântul 55). De aceea în vremea lui Gură de Aur mulţi oameni
52
obişnuiau să-i numească pe cei neînduraţi şi nemilostivi „întunecaţi”1, deoarece, în pofida faptului că aleg fecioria şi alte virtuţi, în lipsa milosteniei, candelele li se sting, lăsându-i în întuneric; că aşa zice: „Nimic nu e mai întunecat decât fecioria cea lipsită de untdelemn [scil. de milostenii]; astfel mulţi îi numesc pe cei nemilostivi întunecaţi.” Altundeva tot Hrisostom zice: „Fecioria fără milostenie nici măcar până la uşa cămării de nuntă n-a fost în stare să ajungă; milostenia însă lipsită de feciorie i-a îndrumat cu multe cuvinte de laudă pe cei ce o săvârşesc la împărăţia cea gătită de dinainte de facerea lumii şi asta foarte pe drept; căci cel ce vieţuieşte în feciorie şi în post le face spre propriul folos, pe când cel cu milostenie este limanul de obşte al celor ce se împotmolesc, ridicându-l drept pe cel sărac şi aducându-le scăpare altora în nevoi” (Cuvânt la „Având acest Duh”).
După ce mai întâi dumnezeiescul Cosma ne-a îndemnat prin cele de mai sus să adunăm îndeajuns untdelemn în candelele sufletelor noastre, acum ne arată că răsplata va fi aceea de a cânta cu veselie imnuri şi encomii Mirelui Hristos,
1 Iar cei vechi obişnuiau să-i numească pe cei foarte zgârciţi „tăietori de seminţe de chimen cu fierăstrăul (KV pivon p i- (jTfp;)”, ştiindu-se că seminţele acestea sunt foarte mărunte (cf. Aristofan). De asemenea, îi mai numeau „cleioşi (yMcxpoţ)” (etimologic, termenul provine, după Varfnos, de la cel ce are foarte mult (Amv Exdpevoc;), prin [contopirea cuvintelor] adăugarea unui „g (y)”, şi „scumpi”, de la KÎplbtlb ce desemnează pe cel care dă dovadă de foarte multă scrupulozitate când e vorba de bani.
53
intrând apoi împreună cu El în Cămara cerească, asemenea fecioarelor înţelepte, şi nu de a ne asemăna fecioarelor nebune, astfel încât să prefacem vremea recompenselor, a cununilor şi a răsplătirilor în vreme de nevoinţă, de trudă pentru aflarea şi cumpărarea untdelemnului1 ceea ce numai nişte nebuni şi necugetaţi ar face. De acest lucru ne încredinţează şi Grigorie Teologul: „Vremea de faţă e a muncii, cea viitoare, a răsplăţii” („Cuvânt în faţa funcţionarului imperial perceptor de taxe”)2. Iar Sfântul Teofilact zice: „Vremea ce urmează morţii noastre nu e una a pocăinţei şi a lucrului.” Aşa că fecioarele nebune, cerând untdelemn de la cele înţelepte, n-au avut parte de ceea ce-şi doreau, fiindcă au cerut la vreme nepotrivită. Iar fecioarele înţelepte le-au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Mt. 25, 29), fiindcă, după dumnezeiescul Chiril, „E îndoielnic că până
1 Oare de ce fecioarele acestea au fost numite „nebune”? Să auzim motivul pe care ni-l înfăţişează Hrisostom: „Fecioarele acestea au fost numite cum se cuvine fiindcă, biruindu-şi pofta care e atât de puternică, s-au lăsat învinse de un lucru mai slab. Ia aminte: au învins tirania firii, şi-au ţinut în frâu pornirea turbată, valurile poftei şi le-au adormit, petrecând pe pământ, au dus o viaţă îngerească, purtând trup, s-au luat la întrecere cu puterile netrupeşti, şi după atâta durere nu şi-au putut stăpâni pofta de avere; cu adevărat nebune şi necugetate; din pricina asta nici de iertare nu s-au învrednicit; n-au ajuns decât pradă trândăviei” (Cuvânt la „Având acelaşi Duh”).
2 Spus-a Teologul şi într-unul dintre poemele sale iambice: „Socoteşte că viaţa aceasta-i o sărbătoare Iar, de te foloseşti de ea, avea-vei parte de răsplată, câştigând Cu lucruri mici altele mari şi-n locul celor trecătoare, pe cele pururi-fiitoare. Dar de-o să treacă timpu-acesta altul nu vei mai avea”.
54
şi virtuţile noastre ne vor fi îndeajuns [la Judecată], din pricină că până şi cei mai înaintaţi în virtute au săvârşit foarte multe greşeli [şi cu atât mai mult noi]”. Iar după Sfântul Teofilact, „Virtutea aproapelui de-abia dacă-i va fi lui de ajuns spre a da răspuns [la Judecată]; în nici un chip nu va fi îndeajuns şi pentru mine [şi pentru cuvântul meu de răspuns]”.
TROPARUL:
„Câţi aţi luat talantul de la Dumnezeu, înmulţiţi-vă darul încă pe atâta, cu ajutorul lui Hristos, Celui Ce l-a dat, cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pre Domnul.”
Tâlcuire
în troparul de faţă melodul se referă la parabola celor care au primit talanţii de la stăpânul lor, aşa cum o înfăţişează Evanghelistul Matei în cap. 25, imediat după pilda celor zece fecioare, întorcându-se spre noi, ierarhul Cosma ne spune: veniţi, aşadar, voi toţi, care aţi primit talanţi de la Dumnezeu, orice harismă trupească sau sufletească, duhovnicească sau obştească, fie slujirea după caz a cuvântului, fie bogăţia banilor1, fie împărăţie şi slavă, artă şi filosofie, fie puterea firească a sufletului sau a trupului; cu toţii, zic, să
1 Ia aminte că după Augustin Kalmetis, Dicţionar al Scripturii, talantul este o unitate de măsură care echivalează cu aproape patru sute optzeci de monede veneţiene.
55
nu ascundeţi harismele primite, bucurându-vă singuri de ele; ci să le folosiţi spre binele tuturor. Şi aşa, cu ajutorul şi sprijinul lui Hristos, Cel Care v-a dat asemenea harisme, să le sporiţi la măsura harului primit: să dublaţi harismele care v-au fost dăruite. De pildă, dacă tu, frate, ai primit cinci harisme de la Dumnezeu, sporeşte-le şi fă-le zece; dacă ai primit două, dublează-le şi fă-le patru; dacă ai primit una, îndoieşte-o ca să faci două. Ascultă şi tâlcuirea lui Eftimie Zigaben: „îşi dublează harismele încredinţate lor toţi cei ce lucrează mântuirea ucenicilor, făcându-i şi pe aceştia să ajungă dascăli; dar şi cel ce bine făptuieşte şi drept învaţă îşi îndoieşte talanţii” (Tâlcuire la Matei). Să nu te asemeni, aşadar, iubite, slugii celei viclene şi leneşe, care a săpat în pământ, adică doar în sinea sa, după Eftimie, şi a îngropat acolo harismele pe care i le-a dat stăpânul său, fără să le împartă şi celorlalţi, ca să nu ajungi şi tu vrednic de osândă asemenea lui şi să auzi cuvântul acela îngrozitor: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 25, 30).
Cine este cel ce şi-a îngropat talantul? Cel ce se îngrijeşte doar de propriul folos, nu şi de al celorlalţi; cei cu o minte isteaţă şi pricepută, care îşi pun isteţimea şi priceperea nu în slujba lucrurilor duhovniceşti de obşte, ci în slujba treburilor şi chestiunilor lumeşti: aceştia sunt cei ce şi-au îngropat talantul primit de la Domnul în
56
pământ, adică în lucruri pământeşti, după tâlcuirea Sfântului Teofilact. Dascăle şi înţelepte, de ce oare ai primit tu de la Dumnezeu învăţătura şi înţelepciunea? Ca să o îngropi în pământ doar pentru sine, fără să dobândească folos de pe urma ei şi aproapele? Rău faci, deci te îndreaptă! Meştere făurar şi dibaci, oare tu de ce ai primit talantul meşteşugului? Ca să te bucuri de el singur şi să nu-l dai şi celorlalţi? Eşti pizmaş, deci îndreaptă-te. Tu, cel bogat şi nobil, oare de ce ai primit de la Dumnezeu avuţii şi putere? Spre a le cheltui doar spre odihna ta şi a-i lăsa pe fraţii tăi săraci şi lipsiţi să n-aibă parte de cele de trebuinţă? Rău faci, deci te îndreaptă. Aţi auzit toţi câţi aţi primit talantul de la Dumnezeu porunca lui Petru, verhovnicul Apostolilor: „După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos” (1 Pt. 4, 10-11). Ai auzit cum este slăvit Dumnezeu când tu, frate, nu pizmuieşti, ci le împărtăşeşti şi altora harisma pe care ai primit-o? Iar a te face pricina pentru care e slăvit Dumnezeu este şi spre slava ta, căci te va slăvi în schimb şi Dumnezeu, aşa cum a făgăduit: „Căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine, iar cei ce Mă necinstesc
57
vor fi ruşinaţi” (I Reg. 2, 30). Dar ce spun? Dacă tu le împărtăşeşti şi celorlalţi din harisma pe care ai primit-o, vei primi şi alte harisme de la Dumnezeu şi vei ajunge să auzi şi tu acel mare cuvânt de laudă pe care o să-l rostească împăratul a toate în faţa a toată lumea: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Mt. 25, 21), iar prin cuvântul „bucurie” se înţelege fericirea desăvârşită, în acord cu tâlcuirea lui Eftimie. Dacă vei ascunde însă talantul şi harisma primite de la Dumnezeu şi nu te vei face folositor fraţilor, nici creştin nu vei fi, potrivit cuvântului dumnezeiescului Hrisostom: „Unul ca acesta a îngropat talantul, ducând o viaţă de neîngăduit, fără a se face defel folositor fratelui. Spune-mi, oare mai e unul ca el creştin?” („Cuvântul al XX-lea la Faptele Apostolilor”)
CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL:
„Ceea ce pe Dumnezeu Cel neîncăput în pântece L-ai încăput şi bucurie lumii ai născut, pe tine te lăudăm, Preasfântă Fecioară.”
Tâlcuire
Unii, printre care şi tâlcuitorul anonim, au socotit că irmosul acesta prezintă greşeli de sintaxă şi nu respectă regulile gramaticale; de aceea au
58
încercat să-l corecteze, fără să ţină cont cu adevărat de sens: „Pe tine, care pe Dumnezeu Cel neîncăput în pântece L-ai încăput şi născut, te lăudăm.” Fireşte că nu suntem de acord cu cei ce susţin că aici e vorba de solecism şi de lipsă de măiestrie literară. Căci irmosul este plin de măiestrie artistică dacă vom aşeza la început ultimele cuvinte ale sale: „O, Preasfântă Fecioară, ceea ce pe Dumnezeu Cel neîncăput L-ai încăput trupeşte şi ai născut lumii bucuria cea de obşte, toate neamurile te fericim.”
Cu acest tropar se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Epifanie, rostite în lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu: „Într-adevăr, mare e Mariam. Sfânta Fecioară, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor; şi cum să nu spunem că aceasta e mare de vreme ce L-a încăput pe Cel neîncăput, pe Care Cerul şi pământul nu pot a-L încăpea, iar El fiind de neîncăput, prin bunăvoia Sa, şi nu din constrângere a fost încăput” („Erezia a X-a, contra ebioneilor”)?!
TROPARUL:
„Zis-ai ucenicilor, Bunule, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul întru carele va veni Domnul să răsplătească fiecăruia.”
Tâlcuire
înţelesul acestui tropar, precum şi locul de unde a fost preluat sunt clare; căci, după ce Domnul
59
le-a istorisit ucenicilor parabola celor zece fecioare, anume că, odată cu plecarea fecioarelor nebune să cumpere untdelemn, a venit şi Mirele, iar cele înţelepte, pregătite fiind, au intrat împreună cu El în cămară; după ce le-a istorisit acestea, Domnul le-a spus şi acest lucru, sub formă de învăţătură, sau concluzie, sau apologie: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt. 25, 13). Cu un asemenea verset, sfântul melod alcătuieşte acest tropar melodic, spunând: Tu, Cel Ce eşti după fire Dumnezeu, le-ai zis Sfinţilor Tăi Ucenici şi Apostoli Privegheaţi, adică fiţi pururi treji şi pregătiţi, că nu ştiţi în care ceas va veni Domnul ca să-i răsplătească fiecăruia după faptele lui.
Vezi, aşadar, iubite cititorule, înţelepciunea sfântului melod, care, deşi putea să-L numească pe Domnul Mântuitor şi Izbăvitor şi într-o mie de alte feluri, le-a lăsat pe toate la o parte şi L-a numit Bun1 şi pe drept a făcut aceasta.
Astfel că foarte plastică este şi tâlcuirea pe care o face Teofan Kerameul, Episcopul Tavromeniei, cuvintelor „bun” şi „Dumnezeu”; lămureşte că în versetul „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Mt. 19, 17), acelaşi lucru înseamnă a zice „bun” şi a zice „Dumnezeu”, deoarece Cel Ce e Dumnezeu prin fire este şi bun; şi invers, cel bun prin fire este şi Dumnezeu prin fire; aşa că, dacă se calculează suma numerică a literelor care alcătuiesc cuvântul „bun” [pentru că în limba greacă literele au şi valoare numerică], obţinem numărul două sute optzeci şi patru, aceeaşi fiind şi suma numerică a literelor care alcătuiesc cuvântul „Dumnezeu”. Astfel că şi Ioan Damaschin spune: „S-ar părea că cel mai important nume dintre toate numele ce se pot atribui lui Dumnezeu este «Cel Ce este (b Ov)” (Expunere exactă, (cartea I, capitolul al nouălea), aşa cum zice Sfântul Dionisie: „Nu numele de bun e cel ce se atribuie mai întâi lui Dumnezeu, ci cel de a fi, apoi cel de Bun” (a se vedea cartea întâi, cap. I, „Despre cele ce se afirmă privitor la Dumnezeu”). Iar Ioan Zonaras aşază în preajma numelui de „Bun” pe cel de „Dumnezeu” şi pe cel de „Sfânt”: „Că şi acest nume se atribuie prin fire lui Dumnezeu, că nu este, zice [Prorociţa] Ana, Sfânt afară de Tine; şi suma literelor acestui cuvânt e numărul două sute optzeci şi patru” (Tâlcuire la Octoih).
60
Căci trăsătura stăpânului bun, care nu vrea să lovească şi să-şi bată robii, e faptul de a-i înştiinţa şi de a-i atenţiona să privegheze, de a-i sfătui să facă un lucru sau altul, ca să nu aibă parte de cutare rău sau pedeapsă. Şi chiar prin faptul că Domnul îi preînştiinţează pe ucenici şi îi sperie, înfăţişându-li-Se înfricoşător, cu pedepsele şi chinurile pe care le au de primit dacă se vor lăsa pradă somnului şi vor fi neprevăzători, I se vădeşte bunătatea. Că îi sperie mai dinainte pentru că nu vrea ca robii şi ucenicii Săi să fie bătuţi, ci încearcă să-i prevină astfel încât, fiind cuprinşi de teamă, să nu aibă de suferit din pricina faptelor lor pedepsele prezise, ci să rămână departe de toată osânda şi chinul. De aceea a spus şi Gură de Aur: „Bună este, Stăpâne, împărăţia aşteptată, ca şi gheena cu care suntem ameninţaţi; că în chip bun suntem îndemnaţi la împărăţie şi de folos este ameninţarea gheenei; că Dumnezeu ne ameninţă cu gheena nu ca să ne arunce în ea, ci ca să ne izbăvească de ea; că de-ar fi vrut să ne pedepsească, nu ne-ar fi ameninţat mai întâi, ci [ne-a ameninţat] ca să fugim
61
de grozăvie, rămânând în afara oricărei primejdii. Ne sperie cu vorba, spre a nu ne pedepsi cu fapta” („Cuvântul al doilea la pocăinţă”). Potrivit cu acestea, a tâlcuit şi Teodoret capitolul al II-lea din cartea lui Iona: „Dacă Dumnezeu ar fi vrut să ne dea chinurilor, nu ar fi slobozit ameninţarea, ci ar fi adus direct pedeapsa, însă El nu Se bucură decât de mântuire; ameninţă cu cele aducătoare de supărare ca să nu aducă asupra noastră pe acestea.”
Să cercetăm şi noi pururea, fraţilor, acest cuvânt al Domnului, „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”, că cercetarea lui este de mult folos şi aducătoare sufletului de mântuire. Că acest cuvânt ne îndeamnă adesea la mărturisire, la împărtăşanie, la îndreptarea celor ale noastre, a tuturor catastifelor şi socotelilor şi, nici mai mult, nici mai puţin, cercetarea acestuia ne îndeamnă să nu adormim, astfel încât să nu putem purta grijă de mântuire, ci să fim întotdeauna pregătiţi, asemenea fecioarelor înţelepte, spre a întâmpina moartea, la oricare ceas ar veni, lepădând toată răutatea şi viciul şi punând în lucrare virtutea; că aşa şi Solomon ne sfătuieşte: „Pregăteşte-ţi faptele de ieşire (adică pregăteşte-te pentru moarte)” (Pild. 24, 27).
Că dacă ne vom lăsa biruiţi de somn şi nu ne vom purta de grijă, mi-e teamă, mi-e teamă să nu păţim şi noi ca fecioarele acelea nebune, care au rămas în afara Cămării şi, cu toate că au bătut
62
la uşă şi au spus „Deschide-ne nouă!”, nu au fost auzite fapt, cu adevărat, destul de vrednic de milă şi lacrimi, după cum îl descrie şi Grigorie Teologul: „Văd fapta lor ca fiind destul de jalnică; căci El (Mirele) a ajuns, în timp ce glasul ne va chema în întâmpinarea Lui, iar cele câte vor fi înţelepte îl vor întâmpina cu candelele aprinse şi cu îndeajuns untdelemn în ele, pe când celelalte (cele nebune) vor fi lăsate afară, de vreme ce şi-au cheltuit vremea de trebuinţă spre a-şi pregăti intrarea, şi vor plânge îndelung după aceea, când vor afla păgubirea pe care le-a adus-o lenevirea, când în Cămara aceea nu le va mai fi cu putinţă să intre, chiar dacă se vor ruga mult, pentru că singure şi-au zădărnicit intrarea în ea” („Cuvânt la Botezul Domnului”).
Că şi Gură de Aur a arătat: „Lucru vrednic de milă: o nevoie de nestăpânit le-a încolţit pe femei, că, în timp ce s-au dus ele să cumpere, Mirele veni! O, durere fără de alinare! O, pagubă de nepotolit! O, cernire de nemângâiat! în timp ce s-au dus ele să cumpere, Mirele veni! Bucuria cea aşteptată veni! Lauda Drepţilor veni! Lumina în miezul nopţii veni! Şi cele înţelepte ieşiră întru întâmpinare; şi dimpreună cu Mirele intrară şi uşile închise au fost. Mă cutremur numai la gândul celor petrecute! Tremur chiar şi numai când povestesc şi-mi amintesc de cele de care femeile [fecioarele] acelea au avut parte! Că îşi doreau mult Cămara şi de toate desfătările lumii
63
se lepădaseră: nu i-au lăsat loc vieţii uşoare, trecut-au cu vederea orice slavă, căi aspre păzit-au, biruitoare asupra patimilor s-au arătat. Dar pentru că untdelemn n-au adunat, nici încuietorile împărăţiei n-au putut desfereca” (cuvânt la cele zece fecioare”).
TROPARUL:
„întru a doua Ta înfricoşată venire, Stăpâne, cu oile cele de-a dreapta să mă rânduieşti, trecând cu vederea mulţimea greşelilor mele.”
Tâlcuire
După ce sfântul melod a vorbit în troparul anterior despre porunca, dată de Domnul ucenicilor Săi de a priveghea, acum, în troparul de faţă, se referă la a doua Parusie, la fel ca Matei în Evanghelia sa. Aşadar, în chip rugător, dumnezeiescul Cosma zice către Hristos: O, Stăpâne Hristoase, la înfricoşata şi cea de-a doua Parusie a Ta, când se vor aduna înaintea Ta toate popoarele şi îi vei despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum păstorul desparte oile de capre, şi când vei aşeza oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga, aşa cum ne arată Evanghelistul Matei (Mt. 25, 31), atunci pe mine, cel ajuns ţap din pricina răutăţii şi vrednic de partea cea de-a stânga, numără-mă împreună cu oile cele aflate de-a dreapta Ta, adică cu drepţii. în ce chip aşadar vei
64
voi să mă numeri împreună cu ei? Nicidecum prin altul decât prin cel de a-mi trece cu vederea mulţimea păcatelor; că, de vei lua aminte şi le vei ţine socoteala, cine se va putea mântui? Nimeni, bineînţeles, după profetul care spune „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps. 129, 4).
Dar şi noi, cei ce cântăm şi ascultăm canonul diod de faţă, să ajungem cuvioşi asemenea celor trei tineri, chinuindu-ne trupul prin toată asceza şi înfrânarea până la cuviosul [sfârşit], până la moartea noastră: să alungăm din suflet toată lenea şi nepurtarea de grijă; să ne împodobim candelele sufletelor asemenea fecioarelor înţelepte prin milostenia cea bogată faţă de cei săraci şi să nu le lăsăm să se stingă din pricina neîndurării şi a nemilostivirii, luând aminte la Pavel: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tes. 5,19); cuvânt pe care Gură de Aur îl tâlcuieşte astfel: „Duhul să nu-l stingeţi, cu alte cuvinte harisma să n-o stingeţi; că aşa obişnuieşte el (adică Pavel) a numi harismele date de Duhul; că pe acestea le stinge viaţa necurată”; şi iarăşi: „Se stinge atunci când nu are untdelemn; la un tremur mai tare decât la acela al vântului; când e luat în stăpânire şi e strâmtorat (că focul se stinge şi aşa); se stinge când e ţinut de griji lumeşti şi din pricina poftei rele; şi nimic nu-l stinge aşa tare decât neomenia şi cruzimea şi luarea cu de-a sila” („Omilia a 1-a la Ioan”); şi tot el: „Dacă ne vom duce cu candelele
65
luminoase, vom intra în Cămară; iar dacă vor fi stinse, nicidecum”. Deci să-şi sporească fiecare dintre noi şi să-şi îndoaie talantul şi darul primite de la Dumnezeu; să ne aflăm pururi treji şi gata, spre a nu rămâne în afara Cămării, asemenea fecioarelor nebune.
S-ajungem şi noi oi blânde, călcând pe căile cele drepte ale virtuţii, şi nu ţapi sălbatici, care alergăm prin prăpăstiile alunecoase şi locurile greu de străbătut ale păcatului. Şi mai presus de toate să fim milostivi, ca drepţii cei aflaţi de-a dreapta, şi nu nemilostivi, asemenea celor aflaţi de-a stânga care, deşi vor fi judecaţi pentru tot gândul rău, tot cuvântul rău, toată fapta rea, vor fi judecaţi mai mult pentru nemilostenia lor. De ce? Ascultă tâlcuirea lui Zigaben: „După cuviinţă cel milostiv moşteneşte împărăţia: fiindcă a ajuns la împlinirea iubirii, culmea tuturor virtuţilor; că milostenia e o parte a acesteia. Iar nemilostivul e aruncat în foc, fiindcă n-a ajuns să dobândească în locul iubirii decât ura, capul răutăţilor şi al viciilor; şi, de asemenea, nemilostivirea este o parte a acesteia. Iar dacă unul s-a asemănat lui Dumnezeu Celui milostiv şi iubitor de oameni, celălalt, diavolului celui nemilostiv şi urâtor de oameni.” Iată ce spune şi Ioan, cel cu grai de aur: „«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic (Mt. 25,41). De ce? Şi pentru ce? «Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. N-a spus pentru că aţi desfrânat,
66
pentru că aţi furat, pentru că aţi jurat strâmb, pentru că nu v-aţi ţinut făgăduinţele; neîndoielnic, acestea sunt rele, dar sunt mai puţin rele decât neomenia şi nemilostivirea. De ce, Doamne, nu ne faci cunoscute şi alte căi? Nu judec, zice, păcatul, ci neomenia; vă condamn pentru neomenia voastră. Osândesc, aşadar, neomenia, că e rădăcina a toată răutatea şi necuvioşia; laud iubirea de oameni, că e rădăcina tuturor virtuţilor şi bunătăţilor” (Cuvântul al doilea „Despre pocăinţă”). Dacă vom face şi noi aşa, şi iubirea de oameni ne-o vom însuşi, şi de împărăţia cerurilor ne vom învrednici, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, dimpreună şi Tatălui şi Duhului Sfânt în veci. Amin.
TÂLCUIRE LA CANONUL TRIOD AL SFINTEI ŞI MARII MIERCURI1
ALCĂTUIRE A SFÂNTULUI COSMA, AL CĂRUI ACROSTIH ESTE „[Zilei] de miercuri cânta-voi”
Privitor la acrostihul acesta, să se vadă explicaţiile de la acrostihul Lunii Mari.
CÂNTAREA A TREIA, IRMOSUL:
„Pe piatra credinţei întărindu-mă, lărgit-ai gura mea asupra vrăjmaşilor mei; că s-a veselit duhul meu a cânta: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.”
1 Ia aminte la faptul că despre Miercurea Mare Ioan Hrisostom a scris câteva cuvinte, dintre care unul începe aşa: „Femeia aceasta îmi pare că e”, altul: „Într-adevăr, Dumnezeu întotdeauna”, iar un altul: „Aşadar, toată vremea”. S-au păstrat şi la mănăstirea chinovială a Sfântului Dionisie (Dionisiu), dar şi în alte mănăstiri.
69
Tâlcuire
Sfântul melod compune această cântare din înseşi cuvintele Prorociţei Ana, alcătuitoarea odei a treia. Căci ale Anei sunt cuvintele „întăritu-s-a1 inima întru Domnul, înălţatu-s-a cornul2 întru Domnul Dumnezeul meu şi gura mi s-a deschis larg asupra vrăjmaşilor mei, căci m-am bucurat de mântuirea Ta; că nu este Sfânt ca Domnul, căci nu e drept nimeni altul afară de Tine, nu este Sfânt afară de Tine” (I Reg. 2,1-2)3. însă inima acestei Ana s-a întărit în Domnul fiindcă era slăbită şi tulburată din pricina supărării de a nu avea copii, după Procopie şi Eftimie; însă inima mea, tulburată de gândurile necredinţei, Tu, Doamne, ai întărit-o pe piatra credinţei Tale şi a mărturisirii. Iar Ana şi-a deschis larg gura, adică a început să grăiască slobod cu vrăjmaşii ei, cu Penina şi cu rudele aceleia, după Eftimie; însă Tu, Doamne, mi-ai deschis larg gura asupra vrăjmaşilor mei, demonii, care pururea uneltesc în ascuns cum să-mi facă rău. Iar Ana s-a bucurat de mântuirea adusă ei de Dumnezeu, de faptul
1 „Bucuratu-s-a” în ediţia românească oficială a Sfintei Scripturi (n. trad.).
2 Scil. fruntea.
3 Diferenţele dintre textul Septuagintei şi textul masoretic, care stă la baza ediţiei în limba română a Vechiului Testament sunt semnificative; în consecinţă, textul imnografic din limba română, tradus din limba greacă, este lipsit în puncte esenţiale de rezonanţa şi referinţele scripturistice, aflate la baza întregii imnografii bisericeşti ortodoxe; cazul irmosului de faţă e elocvent pentru situaţia la care ne referim (n. trad.).
70
că a fost mântuită şi eliberată de întristarea lipsei pruncilor, când l-a născut pe Prorocul Samuel; eu m-am bucurat cu duhul, anume cu sufletul fiindcă îţi cânt Ţie şi spun că nu e nimeni Sfânt ca Tine, Dumnezeul nostru, şi nu se află altcineva Drept afară de Tine. Sfânt pentru că Tu eşti izvorul şi pricina a toată sfinţenia, şi Drept pentru că judecata şi hotărârea Ta sunt preadrepte şi mai presus de greşeală.
După ce melodul a spus mai întâi că s-a lărgit gura sa, mai apoi aduce şi pricina pentru care s-a lărgit, adică mulţumită faptului că i s-a bucurat sufletul cântându-I lui Dumnezeu şi slăvindu-L; că desfătarea sufletească, ce însoţeşte imnurile dumnezeieşti, îl face să-şi deschidă gura larg şi să i se înmulţească graiul. Aceasta vrea să scoată în evidenţă şi împăratul-profet prin cuvintele: „Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu (iată ideea de desfătare a sufletului) şi cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea” (Ps. 62, 6) (iată şi ideea de lărgire a gurii). Aşa cum o inimă, care se înveseleşte firesc, înseninează faţa (Pild. 15,14), tot aşa şi, atunci când inima se veseleşte duhovniceşte, gura se deschide spre slăvirea lui Dumnezeu. Că desfătarea duhovnicească, ce inundă inima, îşi revarsă de acolo preaplinul asupra limbii, făcând-o instrument al cântării lui Dumnezeu; „Căci din prisosul inimii grăieşte gura”, după cuvântul Domnului (Mt. 12, 34).
71
TROPARUL:
„În deşert şi cu judecată vicleană se adună sinedriul celor fărădelege, ca să Te dovedească vrednic de pierzare pe Tine, Hristoase Mântuitorule, Căruia-ţi cântăm: Tu eşti Dumnezeul nostru -şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.”
Tâlcuire
După parabola celor zece fecioare, după împărţirea talanţilor şi după înfăţişarea celei de-a doua Parusii, Evanghelistul Matei se referă la sinedriul întrunit de iudei împotriva lui Iisus cu două zile înainte de Paşte, într-o miercuri asemenea celei de astăzi. Şi spune aşa: „Ştiţi că peste două zile va fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit. Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă” (Mt. 26, 2-4). Urmând aceeaşi ordine şi Sfântul Cosma, după ce a amintit în canonul diod al Marţii Mari de pilda celor zece fecioare, de aceea a talanţilor şi de a doua Parusie, acum se referă la sinedriul iudeilor, de care am pomenit mai sus: „O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, sinedriul celor fără de lege în zadar se adună împotriva Ta, mânat de o voie rea şi vicleană, fără nici o pricină întemeiată.”
De dragul cui şi din ce pricină se adună sinedriul? Ca să Te arate vinovat pe Tine, Cel Ce ne-ai izbăvit de străvechiul blestem şi de judecata
72
de demult, sub care am ajuns în urma încălcării de poruncă a lui Adam; pe Tine, Dumnezeul nostru, Căruia cei binecredincioşi îţi cântăm ca unui Dumnezeu adevărat. Şi ce-Ţi cântăm? „Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este Sfânt afară de Tine, Doamne.” O, şi ce altceva trebuia să facă acest sinedriu ce cugetă cele zadarnice? Sau ce altceva ar fi putut fi mai rău şi viclean decât această judecată a celor fărădelege? Fireşte că nimic altceva. Ia aminte că, după Sfântul Teofilact şi Eftimie, în vreme ce Legea poruncea să existe numai un singur arhiereu pe an, ajungeau mai mulţi, schimbându-se în fiecare an; din pricina asta s-au adunat la Caiafa, arhiereul acelui an, ca să pună la cale uciderea. Şi ce ucidere? Cea mai nedreaptă dintre ucideri. Unde? Acolo unde trebuia ca ucigaşii să fie pedepsiţi. O, neam de oameni răi, aspru şi viclean!
TROPARUL:
„Sfatul cel cumplit al celor fărădelege cu suflet luptător împotriva lui Dumnezeu cugetă să ucidă ca pe un stingheritor pe Hristos Cel drept, Căruia-I cântăm: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.”
Tâlcuire
Fiindcă Evanghelistul Matei a spus de două ori despre arhierei, cărturari şi bătrânii poporului că
73
s-au adunat în curtea lui Caiafa şi s-au sfătuit ca să-L prindă pe Iisus prin vicleşug (pe ascuns şi hoţeşte, după Eftimie) şi, după cum s-a spus mai sus, ca să-L ucidă (Mt. 26, 3), Sfântul Cosma a explicat alegoric înţelesul cuvântului, s-au adunat” în troparul anterior, folosind cuvintele „sinedriul celor fără de lege” şi „cu judecată vicleană se adună (ovva6poiC,Tca)”, că reunirea şi convocarea [sinedriului] exprimă sensul cuvântului din Evanghelia după Matei „s-au adunat (ovvpxpdoav)” (Mt. 26, 3). Căci „adunarea în sinedriu (owEdpiaou;)” şi „strângerea la un loc (Gvvâdpoiou;)” înseamnă „s-au adunat (avviix6i]acw)” (Mt. 26, 3)1. De asemenea, [sensul termenului] „împreună s-au sfătuit (ovvEŞovAevoavzo)” l-a lămurit în troparul de faţă, fiindcă nu mai numeşte adunarea iudeilor „sinedriu”, ci „sfat (jSovÂfUTqptov)”; astfel că preia aici cuvântul acela din Prorocul Isaia: „Să-l legăm pe cel drept că e stingheritor” (Is. 3, 9)2 şi pe acela din Solomon: „Să-l legăm pe cel drept, fiindcă ne e stingheritor şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se numeşte: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre
1 De la verbul owăya) provine cuvântul „sinagogă”; după cum se observă, termenii folosiţi de imnograf exprimă ideea de simplă adunare, nu sensul religios al reuniunii sinagogale (n. trad.).
2După textul Septuagintei.
74
şi ne este greu chiar când ne uităm la el” (Înţel. 2,12-14).
Preluând aceste spuse [evanghelice], sfântul melod numeşte „sfatul (fovAevTpptov)” arhiereilor şi al cărturarilor şi al bătrânilor celor fărădelege cumplit şi viclean şi atotrău prin aceea că e cu totul luptător cu sufletul împotriva lui Dumnezeu, după cum şi învăţătorul de Lege Gamaliel a spus despre el: „Ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (F. A.. 5, 39), întrucât cugetă şi se sfătuieşte nu ca să apere şi să păzească dumnezeiasca Lege, nu ca să înfăptuiască vreun lucru spre folosul obştesc al poporului şi mântuitor, ci ca să-L omoare pe Hristos cel Drept, despre Care a prezis şi Profetul Amos: „fiindcă ei (iudeii) au vândut pe cel drept pentru argint” (Am. 2, 6), iar verhovnicul Petru a spus iudeilor: „Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş” (F.A. 3,14). Chiar şi Isaia a zis: „Vedeţi cum a pierit omul drept şi cum nimeni n-o pune la inimă, cum oameni drepţi sunt ridicaţi şi nimeni nu ia aminte: că din pricina nedreptăţii pierit-a dreptul. înmormântarea lui fi-va în pace; ridicatu-s-a din mijlocul nostru” (Is. 57, 1-2). Teodoret tâlcuieşte asta astfel: „Aici e vestită Crucea Domnului, căci pe Hristos, Care n-a săvârşit nici un păcat şi în a Cărui gură nu s-a aflat vicleşug, îl numeşte Drept.” Arată totodată şi împietrirea inimii celor ce L-au răstignit [pe Hristos]; „că
75
nici unul dintre ei nu a voit, zice, să-şi priceapă îndrăzneala necugetată. Iar bărbaţii drepţi sunt ridicaţi; că după Stăpânul Hristos numaidecât s-au aprins de turbare împotriva Sfinţilor Apostoli; iar cuvintele «pierit-a dreptul. înmormântarea lui fi-va în pace le spune Isaia despre Stăpânul Hristos şi arată în acelaşi chip faptul că junghierea Sa a fost nedreaptă şi biruinţa următoare morţii Sale; că moartea Sa ne-a dăruit împăcarea cu Dumnezeu, iar El, lăsând în urmă mormântul, S-a înălţat la Ceruri.” în continuare melodul adaugă de ce s-au sfătuit iudeii să-L omoare pe Hristos; pentru că, zic ei, e stingheritor; stingheritor e numit şi grăitorul de cele viitoare, de la verbul ypâv, adică de la „a ghici”.
Căci unii obişnuiesc să spună că le-a mers rău de câte ori au întâlnit pe drum un anume om; din pricina asta îl urăsc pe acel om ca pe cineva care le aduce ghinion şi nenoroc. Aşa li se părea iudeilor a fi şi Domnul, un ghicitor rău, care nu le grăia, nici prezicea ceva bun, fiindcă le plângea de milă şi le certa pe faţă ipocrizia: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!” (Mt. 23,13), că faceţi atâtea şi atâtea. „Vai vouă, călăuze oarbe!” (Mt. 23, 16). Şi le prezicea relele care aveau să-i ajungă. „Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 38). Şi despre cetatea Ierusalimului zicea: „Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Şi te vor face una
76
cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră” (Lc. 19, 43-44). însă noi, creştinii evlavioşi, credem în Stăpânul Hristos nu ca într-un „stingheritor”, ci ca în Cel Ce ne-a vestit nouă binele şi mântuirea şi-I cântăm: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.”
CÂNTAREA A OPTA,
IRMOSUL:
„Fiindcă zicerea tiranului s-a arătat necruţătoare1, cuptorul a fost ars atunci de şapte ori, însă tinerii, care au călcat porunca împăratului, nu s-au ars întru acesta, ci au strigat: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Irmosul acesta a fost inspirat din Profetul Daniel, care ne istoriseşte cele petrecute cu cei trei tineri; iată ce scrie: „Fiindcă porunca regelui s-a arătat neînduplecată şi cuptorul era foarte înfierbântat (…). Şi aceşti trei bărbaţi, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului cu foc arzător (…); şi umblau în mijlocul focului, lăudându-L pe Dumnezeu” (Dan. 3, 22 ş.urm.2). Aceleaşi cuvinte foloseşte aici şi sfântul melod: căci porunca şi cuvântul tiranului Nabucodonosor
1 „Era grabnică” în traducerea românească (Dan. 3, 20).
2 În Septuaginta.
77
nu a fost cu putinţă să fie încălcate, şi cuptorul acela babilonic a fost înşeptit încălzit, adică de şapte ori mai mult decât celelalte cuptoare, şi în el au fost aruncaţi fericiţii trei tineri pentru că n-au dat ascultare poruncii împăratului. Aruncaţi în cuptor, nu s-au ars, ci au fost păziţi nevătămaţi; iar îngerul s-a pogorât, suflând un aer răcoros în mijlocul cuptorului, domolindu-l, şi tinerii cântau: „Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe El în veci.”
De amintit că unii, printre care şi Teodor, având ca temei afirmaţia lui Daniel şi a melodului cum că „Porunca tiranului Nabucodonosor s-a arătat neînduplecată” susţin că de asemenea fel sunt poruncile tiranilor, ale celor ce ajung prin încălcarea legii împăraţi; căci chiar dacă sunt foarte nelegiuite şi nedrepte, se impun prin aceştia, pentru că puterea lor nu e următoare legii, ci devine lege, după cum stă scris. „Puterea să fie legea dreptăţii” (Pild. 2,11). însă poruncile şi legile adevăraţilor împăraţi nu sunt aşa; pentru că acestea, fiind pururea în acord cu dreptatea şi cu legea dumnezeiască, au de suferit pentru a se impune şi a birui, iar uneori chiar sunt învinse. De aceea a spus şi Vasile cel Mare în introducerea sa la Pildele lui Solomon: „Căci dacă împărăţia este chivernisire în acord cu legea [dumnezeiască], este limpede că legile date sunt cu adevărat vrednice de a fi numite juste, de vreme ce sunt
78
în acord cu legea [eternă], având ca scop binele de obşte, şi nu folosul regelui; în asta constă diferenţa dintre tiran şi împărat, că unul în tot ce face are ca scop cele ale sale, pe când celălalt lucrează spre folosul celor pe care îi conduce.”
TROPARUL:
„Vărsând femeia mir scump [pe] stăpânescul Tău creştet1, dumnezeiesc şi înfricoşat, Hristoase, a cuprins tălpile Tale cele nespurcate cu mâini spurcate şi a strigat: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Precum Evanghelistul Matei, după ce a istorisit despre sinedriul iudeilor întrunit împotriva lui Iisus, care a fost totodată şi sfat, a amintit de femeia desfrânată şi de ungerea lui Iisus [cu mir de mult preţ] (şi „Fiind”, zice, Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă” [Mt. 26, 6-7]), aşa şi ierarhul Cosma, după ce a vorbit în troparele anterioare despre sinedriul,
1 Se pare că aici avem figura de stil a omisiunii; căci e omisă prepoziţia „ev (în)” dinaintea lui „becrnoTiKfi Kai Oda (ţjQiKTfi KOQV()f) (stăpânescul Tău creştet, dumnezeiesc şi înfricoşat)”; că aşa şi tâlcuitorul anonim adaugă fie „ev (în)”, fie „erd”, care are sensul lui „deasupra, pe”; astfel avem „eni deonoTiKfi Kai Oeia )QiKTf) KOQVlbrj (pe stăpânescul Tău creştet, dumnezeiesc şi înfricoşat)”.
79
totodată şi sfat, al iudeilor, acum, în troparul acesta vorbeşte şi el despre femeia desfrânată; astfel că îşi îndreaptă cuvântul către Mântuitorul Hristos: „O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, femeia aceea păcătoasă, după ce a adus mirul cel preţios (care era un fel de nard aparte şi se numea «pistikos (molbtiicoc;), după cum ne spune Marcu [Mc. 14, 3], dar mai degrabă ar trebui să se numească «opistikos (dmoTtKOt;), prin afereza lui «o, de la oraşul Opis (Omţ), aflat aproape de Babilon, unde se făcea acest mir minunat1, ţinut într-un vas de alabastru, special pentru mir, făcut din marmură sau piatră, numit aşa de la cuvântul ăXafaoTOVTt care, prin adăugarea lui «r, devine «alabastru, ceea ce înseamnă că nu se putea apuca uşor fie din pricina netezimii sale, după cum se menţionează, fie din cauza faptului că nu avea mâner, după cum spune Teofilact [al Bulgariei]. Femeia aceea, zic, după ce a vărsat asupra capului domnesc şi dumnezeiesc şi înfricoşător mirul cel de mult preţ, nu a lăsat nici picioarele fără a le unge, ci le-a prins şi pe ele ca o roabă cu mâini «folosite, adică «pătate de păcate. Şi femeia cinsti după cuviinţă sfântă capul cel nepreţuit cu mirul acesta de mult preţ; poate că a învăţat aceasta de la David care zice: «Ca mirul pe cap, care se coboară
1 Vezi privitor la cuvântul „pistikds (TUOTIKOQ [în limba greacă veche cuvântul acesta înseamnă şi autentic, de încredere, adevărat n. trad.])” şi Dicţionarul lui Gheorghiou; astfel, după Dioscoride, se numea şi mir indic şi siriac şi celtic.
80
pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veşmintelor lui (Ps. 132, 2) sau de la Solomon: «Mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc (Cânt. 1, 2). Iar preacuratele Lui picioare le-a prins cu mâinile ei ca să arate felul de a cere şi implora îndurare propriu slugilor care şi-au necinstit Stăpânii; că acelea se ating de genunchii stăpânilor, le sărută picioarele, cad şi se prăbuşesc înaintea lor, sărută pământul şi urmele acelora, cuvinte de implorare rostesc şi prin toate acestea caută să primească iertarea pentru necinstirea adusă stăpânilor lor; la fel se ruga şi femeia aceasta: «Toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.
Iar Stăpânul a dat glas unei mari laude la adresa acestei femei: «Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Mt. 26,12-13), ceea ce Teofilact tâlcuieşte astfel: «Domnul ne învaţă că femeia a făcut asta în virtutea unui imbold dumnezeiesc, preînchipuind moartea şi îngroparea Sa cu trupul; căci Domnul n-ar fi îngăduit să fie uns cu mir dacă nu s-ar fi vădit o anume taină (…). Şi cum s-ar fi aflat aceasta în legătură cu punerea Sa în mormânt? Prin faptul că şi la evrei, şi la egipteni exista obiceiul ca trupurile să fie îngropate după ce erau miruite atât pentru
81
a se păstra nestricate, cât şi pentru a nu mirosi urât. Aşadar, femeia arată prin turnarea mirului că «Trupul Meu avea să fie îngropat. De asemenea de vreme ce femeile mirofore, uceniţele Domnului, aveau să se ducă la mormânt cu miruri spre a unge trupul îngropat al Preadulcelui Iisus, dar nu aveau să-l găsească (pentru că înviase din mormânt) asta arată că ele nu aveau să apuce să-L miruiască după cum s-ar fi cuvenit: pentru aceea femeia asta le-o ia înainte acelor femei purtătoare de miruri şi unge cu mir pe Domnul cât e încă în viaţă; astfel că şi Evanghelistul Marcu, arătând acest lucru, a spus despre ea: «Ea a făcut ceea ce avea de făcut (anume, după Teofilact, ceea ce a putut): mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare (Mc. 14, 8).”
Şi Hrisostom a spus: „Ai văzut că desfrânata s-a mântuit pentru că a ajuns la trezvie, în timp ce ucenicul cel trândav a căzut cu totul? Să nu deznădăjduieşti, luând aminte la desfrânată, nici să capeţi îndrăzneală peste măsură, uitându-te la Iuda; căci amândouă sunt nimicitoare, şi deznădejdea, şi îndrăzneala peste măsură. Căci îndrăzneala peste măsură îl face pe cel ce stă să cadă, iar deznădejdea îl face pe cel ce a căzut să nu se poată ridica. De asta şi Pavel ne sfătuieşte: «Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (I Cor. 10, 12). Ai la îndemână amândouă pildele: pe ucenicul care, părându-i-se că stă neclintit, a căzut, dar şi pe
82
desfrânata care, deşi căzută, s-a ridicat” („Cuvânt la trădarea lui Iuda”). La fel şi în altă parte („Cuvânt la versetul Căci trebuie să fie între voi şi eresuri” [PG 54, 254]) spune: „Iuda, fiindcă a fost delăsător, trândav şi trădător, n-a câştigat nimic de pe urma şederii sale în preajma lui Hristos, în ciuda multor sfaturi şi îndrumări ale Aceluia; iar pricina stă în faptul că Dumnezeu nu sileşte, nu constrânge pe nimeni care nu vrea [ceva] de bunăvoie; prin urmare tot aşa nici El nu poate fi silit sau constrâns.”
Şi ia aminte că numărul femeilor care au uns pe Domnul cu mir e diferit. Teofilact, Eftimie şi alţii spun mai precis că trei au fost femeile care L-au uns pe Domnul. Una, amintită de Ioan în cap. al XII-lea: Maria, sora lui Lazăr, a uns picioarele Domnului cu acelaşi mir de nard curat şi le-a şters cu părul [capului] ei cu şase zile mai înainte de Paşti. Alta, amintită de Luca la mijlocul Evangheliei sale, a uns cu mir picioarele Domnului şi le-a udat cu lacrimile ei, iar apoi le-a şters cu părul [capului] ei (Lc. 7). Iar cea de-a treia, amintită de Matei (Mt. 26) şi de Marcu (Mc. 14). Alţii socotesc că sunt numai două, una amintită de Matei, Marcu şi Luca, iar cealaltă, de Ioan. însă Sfântul Cosma e de părere că sunt trei, căci în troparul acesta se referă la cea amintită de Matei şi Marcu, iar în troparul următor o pomeneşte pe cea de la Luca, fără a o aminti deloc pe cea de-a treia, despre care vorbeşte Ioan.
83
Unii susţin că tustrei Evangheliştii (Matei, Marcu şi Ioan) vorbesc de una şi aceeaşi femeie, întrucât tustrei femeile au uns pe Domnul în Betania, tustrei par a fi numite în Evanghelii „desfrânate”, toate L-au uns cu mir de nard de mare preţ, şi cuvintele pe care Hristos i le-a adresat mariei le-a adresat şi celorlalte. Cu toate că în Evanghelia după Ioan Maria a uns cu mir picioarele Domnului, susţin că mai probabil este să fi vărsat mirul mai întâi pe capul Domnului, după cum menţionează Matei şi Marcu, apoi să-l fi vărsat pe picioarele Lui. Trag concluzia aceasta pe temeiul indignării vădite de ucenici, după Matei şi Marcu, de Iuda, după Ioan; astfel că după părerea lor Simon Leprosul ar fi tatăl lui Lazăr, al mariei şi al Martei.
TROPARUL:
„CU lacrimi a spălat picioarele Ziditorului cea vinovată întru păcate şi cu părul său le-a şters; pentru aceea n-a greşit [pierzându-şi] izbăvirea faptelor ei din viaţă, ci a strigat: toate lucrurile Domnului, pe Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Alta s-ar părea că e femeia aceasta şi alta, cea amintită în troparul anterior şi menţionată de Luca în capitolul al VII-lea, după cum am spus deja; şi asta pentru că [femeia din troparul de faţă] a
84
uns cu mir nu capul Domnului, ca cea de mai sus, ci picioarele: şi cu lacrimi I-a udat picioarele şi cu părul capului I le-a şters, şi, sărutându-I-le, I le-a uns cu mir pe când femeia amintită anterior n-a făcut nici unul dintre aceste lucruri drept pentru care a şi auzit de la Domnul cuvinte de iertare: „Iertate îţi sunt păcatele” (Lc. 7,48). Referindu-se, aşadar, în troparul acesta la femeia păcătoasă, de care aminteşte Evanghelistul Luca, Sfântul Cosma spune: femeia cea vinovată de multe păcate spală cu lacrimile sale picioarele lui Hristos, Făcătorul ei; şi cu părul capului, ca şi cu un ştergar, I-a şters şi uscat picioarele; astfel, ca urmare a credinţei multe arătate Stăpânului Hristos, a primit de la El o mare răsplată, dat fiind că a izbutit să nu-şi piardă izbăvirea şi să-şi câştige iertarea păcatelor săvârşite în viaţă; căci a auzit glasul acela mult-dorit al Preadulcelui [nostru] Mântuitor, Care i-a spus: „Iertate îţi sunt păcatele.”1
Şi Teodor zice că spre lauda acestei femei s-ar putea afirma că, întrucât Domnul avea să spele şi El picioarele Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, pentru ca să nu ridice Crucea şi moartea cu picioarele
1 De aceea şi Iosif Vryennios a spus foarte bine că la Dumnezeu lacrima e socotită asemenea sângelui martiric; mulţumită lacrimii, pe care desfrânata a vărsat-o, a avut parte de iertarea păcatelor: „Aşa cum orice păcat pe care l-ar săvârşi omul este în afara trupului, însă desfrânarea e ca şi cum s-ar aduce jertfă celui viclean sămânţa din propriul trup, tot aşa, oricâte lucruri bune ar face omul, sunt în afara trupului lui; lacrima însă este chiar din însăşi fiinţa noastră, după cum e şi sângele martirilor” („Cuvânt la Teofanie”).
85
nespălate, de aceea a şi apucat mai înainte femeia aceasta să facă un asemenea lucru; şi, folosindu-şi lacrimile drept apă şi părul capului drept ştergar şi şervet, I-a spălat Mântuitorului picioarele şi apoi I le-a uscat. De aceea şi dumnezeiescul Hrisostom ne atrage atenţia: „Cea mai înainte desfrânată a ajuns mai sfioasă şi nevinovată decât o fecioară. Căci acolo [scil. în iad] multă întristare şi durere li se fac desfrânatelor; fiindu-i teamă de acestea, desfrânata s-a schimbat şi n-a mai rămas desfrânată, ci pe dată s-a făcut mai sfioasă şi nevinovată decât o fecioară” („Cuvânt în Miercurea Mare la femeia desfrânată şi la fariseu”). Iarăşi: „în câteva clipe desfrânata, venind la Hristos, s-a spălat de toate lucrurile de ruşine; şi, cu toate că iudeii îi aduceau învinuirea că a primit-o şi că i-a arătat o aşa îndrăzneală, Hristos le-a închis gura şi, primindu-i râvna şi slobozind-o de povara tuturor relelor, a lăsat-o să plece în pace” („Către Filogonios”). Şi dumnezeiescul Ioan Scărarul a afirmat că arareori se întâlnesc printre noi stări şi dispoziţii sufleteşti ca cele vădite de această femeie, care a prefăcut numaidecât iubirea de mai înainte faţă de patimile trupeşti în dragoste faţă de cele duhovniceşti; de aceea şi Domnul i-a spus fariseului Simon despre ea: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Lc. 7,47).
Astfel că şi Grigorie de Nyssa1 susţine că păcătosul care vrea să se pocăiască trebuie să imite
1 Fragmentul citat este din omilia a XIII-a („Despre pocăinţă”, PG 40,355-362), aparţinând lui Asterie al Amasiei (n. trad.).
86
pilda acestei desfrânate: „Ia aminte la femeia păcătoasă de la Luca, despre care ni s-a citit acum, şi râvneşte la cugetul ei smerit şi lesne de priceput şi primeşte canonul pocăinţei foarte precis rânduit: că venind la casa fariseului nici nu s-a ruşinat de mulţimea celor ce şedeau la masă, nici n-a fugit de vremea ospăţului ca de una neprielnică mărturisirii (spovedaniei), ci, stăpânită de întristare şi căindu-se adânc din pricina greşelilor ei, nu pregetă defel să se ducă la Doctorul Cel tămăduitor al păcatelor; că venind n-a început să se roage stăruitor în faţa [Domnului], ci simţind, din pricina purtărilor ei, că e nevrednică şi că n-are dreptul de a cuteza, s-a dus în spatele (Domnului), unde n-a rămas în picioare, ci, agăţându-se de picioarele Lui şi dezlegându-şi părul capului, dându-şi pe faţă întristarea sufletului şi vărsând lacrimi asupra picioarelor lui Iisus, a cerut cu multă jale să fie miluită; şi a vărsat atâtea lacrimi că I-a udat picioarele; şi, ştergându-le, a vădit toată evlavia cu putinţă; şi, ca să fiu succint, şi-a arătat pocăinţa prin toate simţurile mădularelor cu care păcătuise. Şi cea care, fără a fi silită de nimeni, s-a tânguit pentru păcatele ei în faţa lumii, câte [lucruri] oare [de pocăinţă] n-a făcut şi în ascuns? La toate acestea trebuie să luăm foarte bine aminte.”
87
TROPARUL:
„[Iată cum] se săvârşeşte hier urgie izbăvirea celei cu bună simţire: prin mântuitoarele milostiviri şi mulţumită izvorului lacrimilor, cu care, spălându-se prin mărturisire, nu s-a ruşinat, ci a strigat: toate lucrurile Domnului, pre Domnul lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Fiindcă în troparul anterior melodul a spus că femeia, amintită de Luca, care a spălat picioarele Domnului, a primit iertarea păcatelor, în troparul de faţă el adaugă şi pricinile pentru care a primit această iertare. Şi acestea sunt două: cea dintâi şi cea mai importantă şi prin acest fapt anterioară celeilalte e iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi milostivirea, iar cea de a doua, secundară şi dimpreună-lucrătoare (sinergică), e pocăinţa şi lacrimile, care au fost atât de multe, încât din vărsarea lor peste măsură s-au făcut asemenea unui izvor întreg, ce a udat preacuratele picioare ale Domnului şi a spălat-o şi pe ea de păcate. Şi poetul [imnograf ] ne spune că răscumpărarea păcatelor acestei femei, pe care n-o mai numeşte „desfrânată”, ci cu bună simţire şi recunoscătoare, s-a săvârşit ierurgic şi într-un chip deloc simplu. De ce? Pentru că leagă izbăvirea ei de jertfele şi ierurgiile Legii, prin care sunt curăţaţi cei necuraţi. Fiindcă în jertfele Legii vechi se lua animalul, juninca sau oaia sau ţapul sau orice altceva
88
era menit spre jertfire şi se junghia. Iar după junghiere preoţii curăţau cu atenţie măruntaiele animalului jertfit şi le spălau cu apă sfinţită (o asemenea apă era şi cea din scăldătoarea oilor de asta şi se numea scăldătoarea aceasta „a oilor”, pentru că în ea se spălau măruntaiele animalelor jertfite, mai ales ale oilor).
Şi, după ce curăţau măruntaiele animalului jertfit, le ardeau şi cenuşa rămasă o stropeau cu apă şi cu aceasta, pe cei ce păcătuiau, şi aşa se dădea iertare păcatelor lor; aşa că iertarea se dădea prin două mijloace: prin cenuşa rămasă din măruntaiele animalului şi prin apa cu care cenuşa se amesteca. Aceasta citim în cartea Numerilor, la cap. al XIX-lea, unde Dumnezeu porunceşte să se junghie o junincă roşie şi fără meteahnă afară din tabără şi să se ardă deopotrivă şi pielea (împreună cu măruntaiele şi celelalte), iar cenuşa să se păstreze într-un loc curat spre curăţirea celor ajunşi necuraţi dintr-o pricină sau alta; şi fiind stropiţi cu cenuşă şi apă se curăţau. De aceea şi Pavel a spus: „cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr. 9, 13). Aşadar, la fel s-a petrecut şi cu desfrânata. Iertarea păcatelor ei s-a săvârşit ierurgic prin două lucruri: mai întâi prin milostivirea mântuitoare de lume a Mielului lui Dumnezeu, Care prin îndurările milei Sale a voit să Se jertfească pentru noi şi să ridice din mijloc păcatul lumii; apoi, prin izvorul lacrimilor ei, cu care s-a
89
spălat prin mărturisirea făcută; pentru că fericita aceasta nu doar plângea şi se tânguia, ci şi îşi mărturisea păcatele şi nu se ruşina ca mulţi dintre noi din care pricină nici nu primim iertarea păcatelor.
Pentru aceea ne sfătuieşte Grigorie Teologul să ne cercetăm mai întâi cugetul şi aşa să ne mărturisim păcatele spre a primi şi iertarea lor: „Să nu aşteptăm mustrarea din partea altora; să ne facem propriii noştri judecători. Căci mărturisirea este marele leac al relelor şi totodată cea care ne îndepărtează de greşeli” („Cuvânt despre grindină”). Şi Hrisostom adaugă: „Chiar de-ai greşit de mii de ori, vindecarea e cu putinţă; cât suntem aici, nu întârzia întoarcerea la Domnul şi nu amâna de pe o zi pe alta” („Omilia XXII-a la Epistola a doua către Corinteni”); şi iarăşi: „Spune-mi cum vei fi vrednic de iertarea păcatelor dacă nu le-ai mărturisit niciodată?, dacă niciodată nu te-ai putut convinge pe tine însuţi că ai păcătuit, cum o să te învredniceşti de a fi miluit? Mărturiseşte-le pe acestea înaintea lui Dumnezeu. Căci, de vei uita acum s-o faci, atunci, [la Judecata de Apoi], o să-ţi aduci aminte de ele fără de voie înaintea întregii lumi.” („Omilia a XXXI-a la Epistola către Evrei”).
90
CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL:
„Cu suflete curate şi cu buze nepătate, veniţi să mărim pe Maica cea neîntinată şi preacurată a lui Emanuil, prin ea aducând rugăciuni Celui Care S-a născut dintr-însa: Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase, Dumnezeule, şi ne mântuieşte pe noi.”
Tâlcuire
Acest tropar este pentru sfântul melod un îndemn spre lauda şi bunul renume ale Pururea Fecioarei Maria; ne cheamă să fim curaţi şi nepătaţi cu sufletele: neîntinaţi cu buzele, ca astfel să ne aducem şi noi după cuviinţă imnul şi lauda închinate Maicii lui Emanuil, Hristosul lui Dumnezeu, care este cu totul fără pată, pe deplin curată trupeşte şi preaneprihănită, deasupra a toată neprihănirea şi curăţia sufletească. Şi cum putem dobândi suflete curate? Prin păzirea minţii curate de împreunarea şi învoirea cu gândurile urâte, viclene şi hulitoare; prin curăţarea inimii de mândrie, necuviinţă, pizmă, ură, viclenie, desfrânare, preadesfrânare şi de toate celelalte lucruri ascunse în inimă, după cuvântul Domnului: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om” (Mt. 15, 19-20). De aceea a spus şi Macarie cel Mare: „Sunt unii care susţin că Domnul cere de la oameni numai roade văzute, pe cele nevăzute
91
împlinindu-le El. însă nu e aşa. Precum trebuie să ne avem în pază omul cel dinafară, la fel suntem datori a ne lupta şi a ne sili şi cu gândurile; că Domnul ne cere să ne mâniem pe noi înşine şi să luptăm cu boala noastră, fără a cădea la învoială cu ea şi fără a ne îndulci cu gândurile răutăţii” (Omilia a III-a, cap. 3). Căci, după Sfântul Maxim, câţi îşi întinează de bunăvoie mintea şi inima cu gânduri murdare şi viclene pierd îndrăznirea şi apropierea faţă de Dumnezeu. „în clipa în care mintea intră în vorbire cu gândurile murdare şi viclene, cade de la îndrăznirea faţă de Dumnezeu” (Capete despre iubire, prima centurie, cap. 50). Şi, bineînţeles, cel ce are astfel de gânduri murdare pierde deopotrivă şi îndrăznirea, şi apropierea faţă de El.
Cum putem însă dobândi buze nepătate? Dacă stăm departe de cuvinte mincinoase, jurăminte şi încălcări de jurăminte, judecări şi învinovăţiri ale aproapelui, ocări, vorbe de necinste, cuvinte urâte, hule şi de toate celelalte rele lucrătoare prin mijlocirea limbii şi a buzelor. De aceea a spus şi Profetul David: „Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug” (Ps. 33, 12). Iar Vasile cel Mare tâlcuieşte versetul acesta astfel: „Căci păcatul cel foarte felurit şi pus în orice clipă pe treabă se înfăptuieşte cu precădere prin mijlocirea limbii”; de asemenea: „Ca să n-o lungesc, nenumăratele rele ale limbii sunt săvârşite de nestatornicie, cum cele bune,
92
de prevedere. Putem dobândi totuşi buze curate dacă le vom îndulci cu imnuri închinate lui Dumnezeu, cu doxologii, cuvinte de suflet folositoare, istorisiri ale sfinţilor, vorbe de duh din dumnezeieştile Scripturi, din scrierile şi vieţile sfinţilor. Cu acestea buzele noastre se sfinţesc şi se fac neîntinate. Cu asemenea suflete curate şi buze neîntinate putem după vrednicie pe cât cu putinţă să o mărim pe preaneîntinata şi prealăudata Născătoare de Dumnezeu; căci mai întâi să ne curăţim, după cuviinţă, pe noi înşine, apoi să ne apropiem şi să o mărim pe curata Născătoare de Dumnezeu. „Pentru aceasta întâi vine curăţarea sinelui, apoi putinţa de a vorbi cu Cel Curat”, după cum zice Grigorie Teologul („Cuvântul al doilea teologic”).
Sfântul melod ne îndeamnă nu numai să o mărim pe Născătoarea de Dumnezeu, ci prin mijlocirea ei să-I aducem cereri şi rugăciuni Celui Născut din ea, lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu; iar, pentru că şi noi am păcătuit faţă de Dumnezeu şi Tatăl prin încălcarea poruncii de către Adam, nu ne-am aflat împăcarea cu El prin nimeni altcineva decât prin Fiul Său şi Domnul nostru Iisus Hristos. „Căci vrăjmaşi fiind”, zice, „ne-am împăcat cu Dumnezeu (adică cu Tatăl), prin moartea Fiului Său” (Rm. 5,10); de aceea şi Isaia a spus: „Şi nu un trimis, nici un înger, ci Domnul i-a mântuit pe ei” (Is. 63, 9). Căci Domnul însuşi, dezlegând peretele cel din mijloc al vrajbei, ne-a împăcat
93
cu Dumnezeu şi Tatăl; la fel, când păcătuim şi noi faţă de Fiul Tatălui şi ne facem vrăjmaşi Lui, nu putem pe altă cale să avem parte de iertarea păcatelor şi să ne împăcăm cu El decât prin mijlocirea Preacuratei şi iubitei Sale Maici; precum nu există altă mijlocire mai puternică la Tatăl în afara Fiului Său, aşa şi faţă de Fiul nu există altă mijlocire mai puternică decât Preasfânta Sa Maică, prin care îi doborâm şi pe demoni, vrăjmaşii noştri. Astfel că şi dumnezeiescul Ieronim, tâlcuind alegoric acel „Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!”, rostit de Iisus al lui Navi (Iosua 10,12), zice că nu e cu putinţă să-i doborâm pe vrăjmaşii nevăzuţi, a căror prefigurare sunt ghibeoniţii, dacă nu avem nădejdea neclintită şi nestrămutată în revărsarea luminii Soarelui şi a Lunii, în ajutorul lui Iisus şi al preasfintei Sale Maici.
După aceste cuvinte, dumnezeiescul Cosma ne învaţă în continuare ce rugăciune şi cerere să-I aducem lui Hristos prin Sfânta Sa Maică, luând ca pildă pe Domnul, Care ne-a învăţat cererile la Dumnezeu în rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Şi ce ne învaţă întâistătătorul pe scaunul episcopal de Maiuma să cerem de la Stăpânul Hristos prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu? Nu bogăţie, nici slavă, sănătate sau plăceri căci toate sunt umbră şi vis şi odată cu lumea se distrug şi se nimicesc; ci cruţarea şi mântuirea sufletelor noastre, alături de rugăciunea scurtă
94
ca număr de cuvinte, dar foarte pătrunzătoare ca sens – „Milostiveşte-Te de sufletele noastre (cu alte cuvinte, cruţă-le), Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pre noi.”
Că aşa şi Prorocul Ioil a rostit acelaşi cuvânt smerit şi plin de înduplecare în rugăciunea lui faţă de Dumnezeu împreună cu preoţii iudeilor: „Milostiveşte-Te, Doamne, către poporul Tău” (Ioil 2, 17). Au rostit acest cuvânt plin de înduplecare „milostiveşte-te” care, după Chiril al Alexandriei, vădeşte şi iubire. Pentru că cel ce iubeşte un lucru este cu milă faţă de el şi prin urmare nu-l lasă să se piardă. Rugăciunea „Milostiveşte-Te de sufletele noastre” înseamnă: „O, mult-iubitorule de suflete Hristoase, Tu, Care iubeşti atât de mult sufletele noastre, fie-Ţi milă de ele şi ne mântuieşte!” Prin această rugă, fraţilor, nu cerem nimic altceva decât împărăţia lui Dumnezeu; iar dacă cerem, de asemenea, împărăţia lui Dumnezeu, ni se vor adăuga şi toate celelalte cereri spre împlinire, după cum şi Domnul ne-a adeverit: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).
TROPARUL:
„Arătându-se nemulţumitor, viclean şi pizmuitor, Iuda cel rău a vândut darul cel de vrednicie dumnezeiască, prin carele s-a dezlegat datoria păcatelor,
95
precupeţind harul cel iubit de Dumnezeu. Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte.”
Tâlcuire
În troparul de faţă Sfântul Cosma arată indignarea şi mânia ucenicilor faţă de Domnul, mai cu seamă ale lui Iuda, când femeia de mai înainte a vărsat mirul pe capul Domnului. „Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor”, spune Sfântul Matei (Mt. 26, 8-9). Acelaşi lucru relatează şi Marcu (Mc. 14, 3 ş. urm.). Numai Ioan menţionează într-un fel cu totul aparte că Iuda, văzând-o pe Maria, sora lui Lazăr, vărsând mirul asupra picioarelor Domnului, a spus: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” (In. 12, 5). Reunindu-le dumnezeiescul melod pe toate acestea, şi pe femeia păcătoasă amintită de Matei şi Marcu (Teofilact şi alţii au socotit că e una şi aceeaşi, deşi textul evanghelic sugerează altceva), spune aşa: Iuda cel rău şi nesincer şi viclean s-a arătat nerecunoscător faţă de învăţătorul Hristos1. Oare faptul de a nu primi
1 Filosofii morali definesc astfel nerecunoştinţa: „Nerecunoştinţa este lipsa gratitudinii faţă de binefăcător sau chiar vătămarea lui.” Nerecunoscătorul este cel mai ticălos dintre oameni; iar dacă îi aduce şi vătămare binefăcătorului, nu o fiară sălbatică, ci un avorton al naturii este. De aceea şi Zoroastru, legiuitorul perşilor, a rânduit ca cei nerecunoscători să bea urină de juncă; după Xenofon, perşii îi pedepseau pe cei ce ar fi putut să-şi arate recunoştinţa, dar n-o făceau. Iată ce spune: „Sunt condamnaţi aspru din pricina lipsei de recunoştinţă; şi pe acela, despre care se află că putea să întoarcă favoarea făcută, dar nu o făcea, îl pedepsea rău; căci socotesc că nerecunoscătorii se arată foarte nepăsători atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de părinţi, patrie şi prieteni” (Ciropedia, cap. II). Aşadar, aproape toţi oamenii mari au avut parte de nerecunoştinţă din partea patriei lor: Miltiade, în urma marii victorii asupra barbarilor, şi-a aflat sfârşitul în închisoare unde patria îl aruncase; Kimon, fiul său, a fost ostracizat de patrie. La fel şi Temistocle şi Aristide, şi Hanibal şi Scipio [Africanul] au fost alungaţi din pricina virtuţii lor. Fokion a băut cucuta dată lui de patrie; la fel şi Socrate. Cicero a fost alungat din Roma. Carterius a fost exilat în Gallia. Galileu a fost pedepsit de cler. Datoria noastră însă este de a face bine şi celor nerecunoscători. De aceea şi Augustus nu doar că nu l-a pedepsit pe [Lucius Cornelius] Cinna, care a complotat împotriva lui, ci l-a făcut şi părtaş unor noi binefaceri. De aici se vede limpede că a face bine celor nerecunoscători nu este ceva mai presus de fire. Iată că unii au izbândit acest lucru urmând legilor naturii.
96
cinstea şi afecţiunea arătate învăţătorului său, ci de a cârti şi a te indigna, nu e trăsătura proprie ucenicului nerecunoscător? într-adevăr, şi ceilalţi ucenici s-au indignat, dar, după Teofilact, din dragostea lor compătimitoare faţă de săraci şi de milostenie; însă Iuda s-a indignat şi a cârtit din pricina lipsei de recunoştinţă faţă de Stăpânul Hristos, precum şi a arghirofiliei lui nemăsurate: „Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (In. 12, 6).1
1 O pildă desăvârşită şi foarte folositoare ne oferă Isidor Pelusiotul privitor la arghirofilia lui Iuda: „Căci piratul cel cumplit (adică diavolul) nu se năpusteşte în chip simplu asupra celor ce plutesc pe marea cea plină de furtuni, ci mai întâi află aplecările sufletului şi mai apoi îşi întinde capcanele. Căci de ce oare nu l-a împins pe Iuda la desfrânare, ci la trădare? Pentru că a văzut că în privinţa ispitei desfrânării se afla sub pavăză, dar, cât priveşte arghirofilia, avea înclinaţii spre acest păcat, fiind pe jumătate putred; căci văzând că fură din pungă l-a împins pe acesta foarte uşor şi la trădare. Căci cercetându-ne şi învăţându-ne pornirile şi aplecările şi învoielile [la păcat] (…), el vine şi ne aduce dinafară materia [împlinirii lor]. Aşadar, cel onest trebuie să se păzească din toate părţile; că de multe ori vieţuirea cuiva, fiind asemenea unei cetăţi înconjurate de fortificaţii invincibile, a fost cucerită printr-un singur loc putred, făcând inutilă straja oferită de toate celelalte fortificaţii” (Epistola 1165, „Către prezbiterul Teodosie”). Şi ia aminte, cititorule, că Iuda în primul rând a fost iubitor de arginţi, sau doritor şi iubitor de bani; apoi s-a făcut fur şi în cele din urmă trădător, de la cele mici înaintând spre cele mai mari. De ce? Ca să învăţăm şi noi a nu le dispreţui pe cele mici spre a nu cădea în [greşelile] cele mari. Astfel că acelaşi Isidor a spus: „Să ştii că răul care pare doar a se strecura un pic [adică e aparent neînsemnat] sfârşeşte prin a ajunge un mare rău; că a grăi [de rău] nu rămâne doar o simplă vorbă, ci face ca răutatea din viaţă să sporească şi să lovească cu şi mai mare tărie” (Epistola 1233, „Către Cir Scolasticul”).
97
Aşadar, zic, Iuda s-a arătat nu numai nerecunoscător faţă de învăţătorul său, ci şi un pizmaş viclean. Căci pizmuirea e de două feluri: în privinţa binelui, bunăoară atunci când vedem un frate lucrând virtuţile, pizmuim, adică cu râvnă dumnezeiască ne biciuim conştiinţa, zicând: „De ce el poate să împlinească virtuţile şi eu nu le pot împlini?”; şi în privinţa răului, bunăoară atunci când vedem un bogat împărţind bani săracilor, noi pizmuim şi ne întristăm din pricină că nu ne-a dat nouă banii aceia. Dar pizmuim şi ne întristăm nu pentru că nu ne-a dat nouă banii aceia spre a-i împărţi săracilor căci aceasta ar fi o pizmuire bună -, ci spre a-i cheltui în desfătări şi petreceri sau spre a-i pune la păstrare şi
98
a-i îngropa în pământ. Această pizmuire atotrea a avut-o sărmanul Iuda în inima sa.
Văzând, aşadar, acesta mirul de mult preţ vărsat pe preacuratele mădulare ale Mântuitorului, s-a umplut de pizmă; dar nu pentru că ar fi voit ca el să cumpere de la femeie şi să ungă pe Domnul [cu mir] departe de sufletul nerecunoscător al lui Iuda acest gând! -, ci pentru că stăpânit de obsesia aurului şi a iubirii foarte de arginţi se gândea că ar fi putut vinde mirul spre a fura banii luaţi pe el şi a-i păstra pentru sine, dat fiind că el fura şi din banii păstraţi de Apostoli la un loc după cum evanghelistul a afirmat mai sus -, anume că „având punga, lua din ce se punea în ea”, fura din ea.
Arătându-se nerecunoscător şi plin de nemulţumire, Iuda, după cum am spus, pizmuitor viclean, socoteşte şi cântăreşte mirul acestei femei pe temeiul acestor două patimi ale sale, lipsa de recunoştinţă şi pizma: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” (In. 12,5). în aşa fel cântăreşte darul acesta vrednic de Dumnezeu. Căci darul acesta este vrednic de Dumnezeu nu atâta datorită preţului său mare, cât datorită stării sufleteşti atât de pline de evlavie cu care femeia l-a adus [lui Hristos]. Şi cum să nu fie vrednic de Dumnezeu darul acesta, pe care Dumnezeu însuşi şi Mântuitorul l-a primit, spunându-i lui Iuda: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat” (In. 12,7), iar
99
celorlalţi Apostoli: „Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”(Mt. 26,10-11).
în chip necugetat a socotit Iuda preţul acelui mir, fără a se gândi, nechibzuitul, că prin mirul acela s-a dat dezlegare unei datorii foarte grele a păcatelor acelei femei pe care nu două sau trei sute de dinari, nu mii şi zeci de mii, dar nici măcar milioane de galbeni nu i-ar fi putut-o aduce, dat fiind că păcatul este din punct de vedere moral un rău infinit, drept o insultă şi necinstire aduse unui Dumnezeu nesfârşit în virtutea a toată desăvârşirea Sa firească.
Prin urmare, ucenicul cel arghirofil nu se îngrijea de cei săraci; dar „Lui Hippoclide nu-i pasă de nimic”, după cum zice cunoscutul proverb1;
1 După cum istoriseşte Herodot (cartea a VI-a, „Erato”, 126-130), Klisthene, tiranul care domnea în cetatea Sikyonei (aflată undeva în apropierea Corintului), a hotărât, după ce câştigase la jocurile olimpice din 572 î.Hr. proba carului de luptă cu patru cai, să-şi mărite unica fiică cu cel mai bun dintre greci. S-au prezentat 13 cândidaţi, aparţinând celor mai de seamă familii şi case regale ale vremii, care au fost puşi la încercare vreme de un an întreg. în final, după ce tiranul cheltui timp şi avere însemnate, alegerea sa înclina spre fermecătorul Hippoclide, cel mai curajos şi arătos dintre pretendenţi. însă la ultimul banchet, dat cu o zi înainte de anunţarea numelui viitorului ginere, Hippoclide, ameţit şi necumpătat, s-a apucat să danseze diferite dansuri (specifice diferitor zone, precum Lakonia şi Attica), dar de unul singur. Şi nu numai; la un moment dat a cerut o masă şi urcându-se pe ea a început să danseze cu picioarele în aer, neavând, desigur, nici un veşmânt pe el. Rezervat la început, Klisthene s-a răzgândit în privinţa alegerii lui Hippoclide ca ginere. Văzând însă până unde mersese cu dansul său deşănţat, nu s-a putut abţine şi chiar în acea clipă i-a spus: „Fiule al lui Tisăndru, tocmai ai dat cu piciorul nunţii”, la care Hippoclide, vorbind despre sine ca despre o altă persoană, a dat răspunsul care i-a asigurat celebritatea deloc demnă de invidiat: „Lui Hippoclide nu-i pasă de nimic.”
Ironia istoriei face că Hippoclide avea să devină unul dintre căpeteniile de seamă ale Atenei, rămânând celebru prin ridicarea unei statui în cinstea zeiţei Athena Apărătoarea şi instituirea marii sărbători panatenaice, care era celebrată din patru în patru ani la sfârşitul lunii iulie şi dura 12 zile. Pe de altă parte, Klisthene şi-a ales ca ginere pe Megaklis, al cărui fiu, care a primit numele bunicului, nu este altul decât Klisthene, reformatorul structurii statului atenian (i-a împărţit pe atenieni în ginte) şi întemeietorul democraţiei ateniene, dar, mai ales, străbunicul lui Pericle, cel mai de seamă om politic al veacului de aur elin (n. trad.).
100
că nu pentru săraci se gândise la preţul mirului, nu; ci voia să pună mâna pe harul cel iubitor de Dumnezeu al femeii, altfel spus nu voia să îngăduie ca darul ei să fie integru, nefăţarnic şi curat; ci, aşa cum unii amestecă vinul cu apă şi-l fac foarte slab şi respingător [la gust], la fel şi acest trădător încerca să slăbească şi să răcească râvna femeii cu aceste cuvinte, anume că ar fi fost mai bine să se fi vândut mirul şi [banii] să se fi dat săracilor decât să se fi vărsat pe Trupul lui Iisus. Iar, pentru că precupeţi se numesc vânzătorii mincinoşi şi necinstiţi, care de dragul câştigului urât fac şi spun orice, acesta este sensul pe care îl primeşte şi în troparul de faţă. Cu alte cuvinte, arghirofirul de Iuda voia să precupeţească harul iubitor de Dumnezeu al femeii, recurgând la orice chip viclean spre a câştiga urât arginţii de pe urma vânzării mirului. Iar „Milostiveşte-te de
101
sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte” a fost adăugată de melod fie în virtutea obiceiului său de a încheia mai multe [tropare şi] cântări în acelaşi fel, cum am spus şi în diferite alte locuri, fie, după Teodor, care dă o tâlcuire mai în amănunt, fiindcă [melodul] voieşte să sublinieze prin aceasta caracterul penibil şi respingător [al faptei lui Iuda]; căci şi noi, la vederea sau auzul săvârşirii unui mare rău, care nu e de văzut sau auzit, zicem: „Milostiveşte-te, Doamne, şi nu ne lăsa altă dată să vedem sau să auzim un asemenea lucru rău.” La fel şi sfântul melod, fiindcă în fiecare dintre tropare scoate în evidenţă nerecunoştinţa fără măsură şi neomenia nemaiauzită ale lui Iuda, urâte de toţi oamenii, fiindu-i cu totul dezgustător gândul [vădit de Iuda], la sfârşitul fiecărui tropar adaugă: „Milostiveşte-Te, Doamne”, ca şi cum ar spune: „Fie să nu mai vedem niciodată, Hristoase Dumnezeule, şi nici să ne fie dat să auzim o asemenea neomenie ca cea săvârşită de Iuda!
TROPARUL:
„Iuda lepădându-se de prieteşugul lui Hristos pentru aur, mergând a zis cârmuitorilor celor fărădelege: ce-mi veţi da mie şi eu voi da vouă precum voiţi pe Hristos, pe Carele căutaţi? Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte.”
102
Tâlcuire
Şi în acest tropar sfântul melod se referă la nemernicul de Iuda, urmând rânduiala şi tonul Evanghelistului Matei, care, după vărsarea mirului de către femeie şi cârtirea lui Iuda, spune: „Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi dati şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Mt. 26, 14-16). Cu aceste cuvinte drept temă pentru troparul de faţă, Sfântul Cosma zice: Iubitorul de arginţi Iuda s-a dus la căpeteniile celor fărădelege, la arhiereii, cărturarii şi bătrânii poporului, şi le-a spus: Ce-mi daţi ca să-L trădez pe Hristos, pe Care-L căutaţi? Astfel că pentru aur, pentru niscaiva arginţi (nu erau decât treizeci), a respins şi s-a lepădat de iubirea şi legătura strânsă cu învăţătorul său Hristos.
De asta şi dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului spune despre el: „Iuda Iscarioteanul nu a fost doar dintre cei chemaţi, ci şi dintre Apostoli; şi nu doar dintre Apostoli, ci din ceata celor doisprezece, a verhovnicilor; dar, fiind străin de înrudirea [duhovnicească] cu El, s-a făcut cel mai străin dintre toţi şi de numele dat lor de această înrudire. De ce? Pentru că el nu se silea spre împărăţia propovăduită a Cerurilor, nici nu privea la faptele şi învăţăturile minunate ale Mântuitorului, nici nu era doritor de ele, ci cu
103
privirea îndreptată spre pământ, la hoţie, la cele pământeşti, la câştigurile scârboase şi la foloasele aduse lui de acestea pentru trup, fiind iubitor de asemenea lucruri interzise de multe ori şi în multe chipuri de Tatăl şi Stăpânul a toate şi de învăţătorul. Aşadar, nu era al lui Hristos, nici unul dintre Apostoli, ci se înrudea cu cei cărora Domnul le-a spus: «Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat» (In. 6, 26); asemenea acelora, care, deşi au văzut minunile şi au mâncat din pâini şi au auzit vorbindu-le Cuvântul cel enipostatic Care S-a făcut om, mai apoi i-au strigat lui Pilat: «Ia-l! Ia-l! Răstigneşte-L!» (In. 19,15); şi acesta, deşi a văzut cu ochii săi, părtaş fiind mai mult decât alţii măreţiei Domnului şi dumnezeirii Sale, mai apoi L-a trădat, dându-L celor ce cugetau cele potrivnice Lui” („Omilia la Duminica Strămoşilor”).
Să ne aplecăm asupra felului în care melodul ne spune aici că Iisus era căutat de iudei. Cu scop bun sau rău? înţelesul căutării e unul, dar intenţiile celor ce-L caută nu sunt aceleaşi. Biserica neamurilor îl caută pe Hristos, precum mireasa, pe mire, râvnind la frumuseţea Lui duhovnicească şi din iubire pentru El; căci şi în Cântarea Cântărilor mireasa, care e prefigurare a Bisericii, strigă: „L-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat” (Cânt. 3, 1). îl caută şi sinagoga iudaică, însă nu în chip iubitor,
104
ci furibund, cu gând ucigaş şi dintr-o pornire aducătoare de moarte, precum lupul, oaia ca să o sfâşie şi leul, prada; iudeii îl caută pe Domnul ca să-L ucidă, după cum şi El însuşi le vorbea despre acest lucru: „De ce Mă căutaţi ca să Mă ucideţi?” (In. 7,19).
Aşadar, Iuda le spune iudeilor: „Eu vreau să-L dau pe mâinile voastre pe Hristos, pe Care voiţi să-L ucideţi.” Nelegiuite şi mişelule! Măcar dacă Cel trădat de tine n-ar fi fost învăţătorul tău; măcar de n-ar fi fost binefăcătorul tău; măcar de n-ai fi mâncat cu El pâine şi sare. Şi totuşi, trebuia să te ruşinezi din pricina firii omeneşti de obşte, chiar dacă era om de aceeaşi fire cu tine, şi să nu-L trădezi, dându-L în mâinile celor ce căutau să-L omoare. Dar tu, netrebnicule, te-ai prefăcut în fiară, uitând că eşti un simplu om. O, milostiveşte-Te, Doamne, de sufletele noastre şi să nu mai avem parte de priveliştea unei aşa lipse de omenie nemaiîntâlnite! Spre mustrare a fost, de asemenea, alcătuit şi finalul acestui tropar.
TROPARUL:
„O, iubirea ta de argint cea oarbă, încălcător al prieteniei, din care ai luat uitare de cele ce ai învăţat! Că nici toată lumea nu este de acelaşi preţ cu sufletul şi din deznădăjduire te-ai atârnat în laţ pe tine însuţi, trădătorule. Milostiveşte-Te de sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte.”
105
Tâlcuire
Acest tropar a fost alcătuit de melod ca o certare adusă lui Iuda, care orbit într-atât de iubirea de arginţi a uitat cuvintele mântuitoare ale învăţătorului Hristos, Care a spus: „La ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Mc. 8, 36). Făcând din versetul de mai sus subiectul acestui tropar, ierarhul Cosma îl ceartă astfel pe ucenicul arghirofil: „O, Iuda fără de omenie şi neprietene, vai şi amar de tine! Din pricina arghirofiliei tale pierzătoare, care a orbit ochii duhovniceşti ai sufletului tău, din pricina acestei iubiri de arginţi ai avut parte de uitare, ai uitat, sărmane, de cuvintele mântuitoare ale învăţătorului Hristos, Care a spus că nici măcar întreaga lume de-ai câştiga nu e asemenea unui suflet nemuritor şi raţional şi de aceeaşi vrednicie cu el; în uitare faţă de acestea şi din deznădejde, te-ai atârnat [în laţ], adică te-ai spânzurat de un copac şi te-ai sugrumat. Iar copacul acela se numea meriki1, după cum spune Vryennios în «Cuvântul întâi la înviere.” „Şi el, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Mt. 27, 5). Faptul că Iuda a căzut în deznădejde e adeverit şi de dumnezeiescul Grigorie de Nyssa: „Eu socotesc că şi Iuda Iscarioteanul, dacă nu s-ar fi făcut aşa de
1 MEpÎKî] în limba greacă, în textul de faţă. Alteori este numit poipLXZţ, alteori GVKr), sicomor, însă Sfânta Scriptură nu dă nici un nume concret, ci spune simplu „un copac” (n. trad.).
106
grabnic propriul său gâde, judecându-şi păcatul fără a se ierta, ci, căzând [înaintea lui Dumnezeu], şi-ar fi cerut iertare, nu s-ar fi lipsit pe sine de îndurările revărsate asupra întregii lumi” („Cuvânt îndrumător la pocăinţă”). De aceea şi Hrisostom îndeamnă să nu deznădăjduiască de mântuirea sa nimeni: „Nimeni, dragii mei, să nu deznădăjduiască de mântuirea sa; că cele ale răutăţii [păcatele] nu aparţin firii noastre, cinstită cu libertatea şi putinţa de a se autodetermina. Eşti vameş? Ai putinţa de a te face Evanghelist. Hulitor eşti? îţi stă la îndemână să ajungi Apostol. Tâlhar eşti? Poţi să câştigi Raiul. Mag eşti? Ai şansa de a ajunge printre închinătorii Stăpânului. Nu există răutate, păcat, care să nu fie dezlegat prin pocăinţă” („Cuvânt la dezlegarea cananeencii”). Şi, dacă acela care alege să câştige întreaga lume îşi dispreţuieşte sufletul, e un om de nici un folos şi nechibzuit. Iar tu, necugetate Iuda, care numai pentru treizeci de arginţi ţi-ai trădat mântuirea sufletului şi L-ai tăgăduit pe Izbăvitorul şi Mântuitorul, tu, zic, oare nu eşti mai necugetat şi ticălos decât toţi oamenii? De aceea bine a spus purtătorul de Dumnezeu Maxim, asemănând pe fiecare iubitor de arginţi cu Iuda astfel: «Tot iubitorul de arginţi se preface a fi credincios sub aparenţa evlaviei, aşa că, dacă va ajunge să-şi împlinească pofta, se dezice numaidecât de calea urmată, potrivit căreia mai devreme fusese ucenic al Cuvântului” (Capete teologice, prima
107
centurie, cap. 64). Şi dumnezeiescul Hrisostom a remarcat: „Să ştii că, deşi îi stătea în putinţă să se schimbe, Iuda n-a voit asta, ci trădarea şi toate celelalte au avut loc din pricina nepăsării sale, iar necugetarea i-a grăbit sfârşitul. De-abia după ce păcatul s-a săvârşit şi l-a înţeles. Şi de aici ne dăm seama că, atunci când suntem nepăsători, nici sfatul şi nici îndrumarea nu ne sunt de folos. însă atunci când ne silim de la noi înşine e cu putinţă să ne ridicăm” („Cuvânt despre trădarea lui Iuda”). Şi melodul adaugă: „Milostiveşte-te, Doamne, de sufletele noastre ca să nu mai fim de faţă la o aşa lipsă de omenie ca aceea pusă la cale de atotnetrebnicul Iuda!” Spre mustrare a fost, de asemenea, alcătuit şi finalul acestui tropar.
Dar fie ca noi, cei ce cântăm sau citim şi ascultăm acest canon de pocăinţă triod (alcătuit din trei cântări), să fim întăriţi pe piatra credinţei lui Iisus Hristos şi să ne veselim cu duhul când psalmodiem şi-I aducem slavă! Fie ca niciodată să nu ajungem a face adunare şi sfat împotriva celor drepţi şi nevinovaţi, trecând cu vederea pe cel drept, apărând nedreptatea din părtinire şi lăsându-ne cumpăraţi! Fie ca şi noi să vărsăm [drept ofrandă] pe capul lui Hristos, ca acea femeie, mir, adică să-I aducem credinţa noastră în dumnezeirea Sa. Căci, după cum spune Sfântul Teofilact, „Tot cel ce crede că Hristos este Dumnezeu varsă mir pe capul Lui. Fie să nu ne asemănăm trădătorului Iuda, ci să ne dezicem cu totul de cugetul
108
său stricat! Asemenea lui Iuda sunt toţi arhiereii care pentru arginţi trădează harismele Sfântului Duh, dându-le celor nevrednici. Asemenea lui Iuda sunt toţi duhovnicii care iartă păcatele oamenilor la spovedanie pentru bani. Asemenea lui Iuda sunt toţi câţi de frica oamenilor tăgăduiesc dogmele credinţei, încalcă canoanele apostolice, sinodale şi patristice şi tradiţiile Bisericii; şi, ca să vorbesc fără înconjur, asemenea lui Iuda sunt toţi care tăgăduiesc adevărul pe faţă şi cu pizmă. Căci adevărul e Hristos, Cel Ce a spus «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6).” în încheiere, spun dimpreună cu purtătorul de Dumnezeu Maxim că asemenea lui Iuda e cel ce trădează cuvântul raţional predându-l patimilor celor neraţionale şi păcătuind prin lucrarea lor; căci aşa zice: „Dacă ne dorim a fi ai lui Dumnezeu şi a-I purta numele, să ne luptăm pentru a nu trăda cuvântul raţional dându-l patimilor ca Iuda; căci înclinarea de a pune în lucrare păcatul şi pornirea spre săvârşirea lui sunt trădare” (Capete teologice, a treia centurie, cap. 43). Dacă, aşadar, voim a ne asemăna celor virtuoşi, ne vom scârbi de cei răi, neruşinaţi şi de pervertirile, răutăţile lor şi neîndoielnic ne vom izbăvi de focul gheenei gătit ticălosului Iuda şi vom avea parte de împărăţia cerurilor prin harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit pentru noi spre Patima Sa cea de bunăvoie: ale Lui sunt slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
109
TÂLCUIRE LA CANONUL SFINTEI ŞI MARII JOI ALCĂTUIRE A SFÂNTULUI COSMA, ŞI CEA DINTÂI ÎN ACROSTIH[UL EI]
Acrostih: „Joii celei Mari imn mare cânta-voi”
Tâlcuire
E lesne de înţeles scopul acestui acrostih: întrucât sfântul melod a scris pentru Lunea, Marţea şi Miercurea Mari canoane diode (alcătuite din două ode) şi triode (alcătuite din trei ode), pentru Joia Mare a compus un canon întreg (alcătuit din opt ode), de aceea şi antepune un asemenea acrostih, numindu-l, cu alte cuvinte, canonul „mare”. Dar de ce oare poetul a alcătuit pentru celelalte zile, adică pentru Lunea, Marţea şi Miercurea Mari, canoane mici, din două ode (diode) şi din trei ode (triode), iar pentru Joia Mare a alcătuit un canon întreg? Pentru că acelea sunt parte a [rânduielilor liturgice ale] unor zile de post, în care nu se săvârşeşte o Liturghie desăvârşită, ci doar aceea a Darurilor mai înainte sfinţite; precum şi celelalte zile ale Postului Mare au fost cinstite
111
de sfinţi poeţi ca Teodor Studitul şi Iosif al Thessalonicului, fratele său duhovnicesc, aşa şi zilele acestea, fiind de post, au fost cinstite de ierarhul Cosma doar cu canoane triode. însă Joia Mare, întrucât se află deasupra zilelor de post şi se numără printre cele praznicale (fiindcă, aşa cum în restul zilelor se săvârşeşte Liturghia întreagă, la fel e şi în această zi), mulţumită acestei întâietăţi, zic, a avut parte de un canon întreg. Sau, întrucât în Joia Mare s-au petrecut Cina cea de Taină şi dumnezeiasca spălare a picioarelor ucenicilor, al căror conţinut [teologic] e foarte bogat, neîncăpând în limitele înguste ale unui canon triod, melodul a alcătuit un canon întreg, cu destule tropare care să cuprindă în sine toate cele ale sărbătorii, nelăsând nimic fără a fi cântat.
Cât priveşte însă metrica versului iambic al acrostihului, specialiştii au anumite îndoieli, fiindcă unii socotesc acest iamb ca nefiind foarte reuşit, deoarece cât priveşte al doilea picior metric, alcătuit din silabele Kpa şi mp, Kpa este folosit ca silabă scurtă, deşi prin natura sa este lungă; la fel şi în ceea ce priveşte cel de-al şaselea picior metric abat, a este folosit ca silabă scurtă, deşi este lungă, în felul acesta cele două picioare metrice fiind spondaice, şi nu iambice, ceea ce nu se întâmplă niciodată în cazul canoanelor în vers iambic, unde al doilea şi al şaselea picior metric nu sunt niciodată spondaice, ci fie iambice, fie pirice. Alţii, de asemenea, printre care
112
se numără şi Teodor, iau apărarea poetului afirmând că e doar o licenţă poetică.
Aşa cum poetul Homer şi bucolicul Teocrit Sicilianul folosesc silabele lungi ca scurte şi pe cele scurte ca lungi, tot aşa şi Sfântul Cosma, poet fiind, are dreptul de a folosi aceste silabe ca lungi, Kpa şi a, şi nu scurte; le-a folosit astfel fiindcă a simţit nevoia de a reda în acest vers iambic înţelesul următor: „Voi cinsti Joia Mare cu un imn mare”; şi, fiindcă şi-a dat seama că nu putea totodată să păstreze întregul sens şi exactitatea piciorului metric, a preferat ceea ce e mai important [scil. sensul] şi a lăsat la o parte ceea ce e secundar, adică exactitatea piciorului metric. De altfel, şi a din „abco (a cânta)” poate fi scurt, dacă se renunţă la iota subscris, care face ca diftongul să fie lung; şi în cazul cuvântului aci, dacă se renunţă la t, a devine scurt, aşa cum se întâlneşte de nenumărate ori la poeţii metrici (care au alcătuit versuri sub criterii metrice austere).
CÂNTAREA ÎNTÂI, GL. AL VI-LEA, IRMOSUL:
„Cu despicătura s-a despărţit Marea Roşie şi adâncul ei cel hrănit cu valuri s-a uscat, aceeaşi deopotrivă făcându-se celor neînarmaţi loc uşor de trecut, iar celor atotîntrarmaţi, mormânt. Şi cântare lui Dumnezeu cuvioasă s-a cântat: cu slavă S-a preaslăvit Hristos, Dumnezeul nostru.”
113
Tâlcuire
Sfântul Melod se referă în acest irmos al primei ode la minunea [trecerii] Mării Roşii, aşa cum obişnuiesc scriitorii de cântări, în irmosul cântării întâi. Aşadar, ne istoriseşte minunea: Largul Mării Roşii nedespicat vreodată a fost tăiat cu despicătură, adică cu toiagul lui Moise, despicat dintr-un copac; căci toiegele se taie şi se fac din copaci şi vlăstare. Iar Marea Roşie, care până atunci fusese nedespicată şi nedespărţită, atunci s-a despicat şi despărţit. Iar adâncul, mijlocul mării, care de-a pururi iscă valuri, a secat şi s-a făcut asemenea uscatului, odată cu despărţirea apelor, ce s-au făcut ca un zid în stânga şi în dreapta, după cum stă scris (Ieş. 14); astfel că adâncul mijlocul mării însuşi după despărţirea şi secarea apei li s-a făcut israeliţilor, care nu aveau care de luptă, drum uscat, pe care picioarele lor au păşit, iar egiptenilor, aflaţi în care de luptă, mormânt, fiindcă marea s-a întors şi i-a înecat. Irmosul acesta se poate înţelege şi privitor la preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului şi Cuvântului şi la Patima Sa; căci prin despicătură, adică prin Trupul divino-ipostatic al Domnului Care a pătimit şi a fost răstignit de toiagul Crucii, s-a tăiat şi despărţit marea cea roşie şi sângeroasă a păcatului, şi adâncul morţii s-a separat în două şi s-a făcut pentru cei bine-credincioşi uşor de trecut, iar pentru demonii egipteni, mormânt, nimicire şi pierzanie. Mai adăugăm că în anumite ediţii
114
în loc de Tprieten] [participiu, feminin, singular, dativ] apare [participiu, masculin, nominativ], ceea ce, evident, e greşit.
TROPARUL:
„Cea pricinuitoare a toate şi dătătoare de viaţă, înţelepciunea lui Dumnezeu cea nemăsurată Şi-a zidit Sieşi casă din Maică curată, care nu ştie de bărbat; că îmbrăcându-Se cu locaş trupesc, cu mărire S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru.”
Tâkuire
înţeleptul Solomon, pentru că a cerut înţelepciune şi cunoaştere de la Dumnezeu, a primit mai mult decât toţi oamenii, care au trăit din veac în lume, precum o spune şi el însuşi, şi de aceea în toate scrierile sale laudă înţelepciunea, propovăduieşte lucrările ei şi multa folosinţă pe care o aduce în viaţa aceasta; toţi cei ce au încercat să-i citească scrierile cunosc acest lucru. însă ceea ce spune în Pilde (9, 1-5): „înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă rezemată pe şapte stâlpi, a înjunghiat din vitele sale pentru ospăţ, a pregătit vinul în vasul de ospăţ (cratir). A întins masă şi şi-a trimis slujnicele să cheme, strigând cu glas înalt şi zicând: (…) «Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am pregătit pentru voi”, dumnezeieştii Părinţi, mai ales Grigorie Teologul (Cuvântul al doilea, „Despre
115
Fiul”), şi Grigorie de Nyssa („Cuvântul al treilea împotriva lui Eunomie”) susţin că nu se referă la înţelepciunea de jos, contemplată în cele zidite, care este lucrarea lui Dumnezeu aparţinând fiinţei Sale (dar care nu e ipostaziată şi tot una cu fiinţa lui Dumnezeu1), ci la înţelepciunea cea enipostatică şi atoatefăcătoare, care este însuşi Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, vorbind şi profeţind despre aceasta.
Aşa că şi acest Cosma, mare cunoscător al celor dumnezeieşti şi ierarh [al Bisericii], urmând dumnezeieştilor Părinţi, a împrumutat spusa înţeleptului Solomon, adaptând-o desăvârşit
1 De mirare e faptul că marii Părinţi şi Teologi vorbesc sub aspect dogmatic despre o singură natură, fiinţă a lui Dumnezeu şi despre trei Ipostase, însă nu socotesc lucrările lui Dumnezeu nici lucrări, nici enipostaziate. Iar dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului, în cuvântul său către [mitropolitul de] Enos, le numeşte pe acestea fiinţe (ovaiac;), exprimându-se astfel: „într-adevăr, după mintea cea multă, pusă în mişcare de Duhul Sfânt, a Sfinţilor Părinţi, am putea numi în chip evlavios fiecare dintre lucrările lui Dumnezeu fiinţa” Aşadar, ce-am putea spune noi spre dezlegarea nedumeririi şi spre evidenţierea acordului existent între sfinţii teologi? Ori că unii dintre teologi nu au numit fiinţe lucrările lui Dumnezeu, întrucât le-au comparat cu fiinţa cea mai presus de fiinţă (suprafiinţială) a lui Dumnezeu, din care acestea izvorăsc, ca lucrări fiinţiale şi nedespărţite; iar dumnezeiescul Grigorie compară lucrările acestea nu cu fiinţa mai presus de fiinţă a lui Dumnezeu, din care izvorăsc, ci cu cele zidite, care sunt roadele lucrărilor dumnezeieşti; căci dacă cele zidite sunt şi se numesc fiinţe (ovaiai), cu atât mai mult lucrările lui Dumnezeu, care dau fiinţă celor zidite. Ori că sunt numite fiinţe lucrările lui Dumnezeu pentru că sunt fiinţiale şi nedespărţite de fiinţa dumnezeiască, dat fiind că fiinţele fiinţiale (ovaicodri ovaiai) se numesc şi cele fireşti, firea, aşa cum, de pildă, spunem „Bunătatea este pentru Dumnezeu fire (adică firească)”.
116
la ziua de faţă, în care adevărata şi nesfârşita înţelepciune a lui Dumnezeu, adică Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, a săvârşit Cina cea de Taină, împărtăşindu-le credincioşilor Preasfântul Său Trup şi Sânge, cu care hrăneşte sufletele şi trupurile lor. Ia aminte, cititorule, la înţelepciunea melodului; întrucât fragmentul din cartea lui Solomon din pricina întinderii nu putea fi cuprins într-un singur tropar sau două, l-a împărţit cu multă pricepere în mai multe părţi; şi numaidecât în troparul de faţă foloseşte această propoziţie: înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă” şi spune: „Pricina creatoare şi susţinătoare a toate făpturile care se fac părtaşe vieţii şi înţelepciunea, Care este infinită în relaţie cu începutul şi cu sfârşitul timpului (căci e fără de început şi fără de sfârşit), înţelepciunea aceasta enipostaziată, zic, a Tatălui, Fiul Cel Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Şi-a zidit Sieşi casă, adică neîntinatul trup, pe care l-a luat din neîntinatele sângiuri ale preacuratei Maicii Sale ce n-a ştiut de bărbat.
Apoi, pentru că a numit „casă” trupul cel de Dumnezeu alcătuit al Domnului, după spusa lui Solomon, s-a gândit că termenul de „locuinţă” nu e potrivit mai ales cât îl priveşte pe Dumnezeu căci oamenilor le e propriu să se sălăşluiască în locuinţe, pe când Dumnezeu, chiar dacă s-ar spune că locuieşte, sălăşluieşte în templu, nu doar, simplu, locuieşte; aşadar, zic, pentru că
117
melodul a numit „casă” trupul cel de Dumnezeu alcătuit al Domnului, ceea ce mai sus a numit „casă”, mai jos numeşte „templu”, urmând Domnului, Care spune despre Trupul Său: „Pot dărâma locaşul (scil. templul) acesta şi în trei zile îl voi ridica (…). Iar El vorbea despre locaşul (scil. templul) trupului Său” (In. 2, 19-21). De aceea şi scriitorul de cântări zice că „S-a îmbrăcat cu locaş”, adică purtând trup Hristos Dumnezeul nostru „cu mărire S-a preaslăvit” căci aşa spuneau cei trei tineri: „Binecuvântat eşti în locaşul sfintei Tale slave” (Tin. 30), adică în firea omenească asumată de Tine şi unită cu slăvita Ta dumnezeire.
TROPARUL:
„Taine învăţând1 pe prietenii Săi, găteşte masă hrănitoare de suflete cea cu adevărat înţelepciunea lui Dumnezeu şi drege paharul nemuriri? celor credincioşi. Să ne apropiem cu bună credinţă şi să strigăm: cu mărire S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru.”
Tâlcuire
în troparul de mai sus melodul a arătat cum înţelepciunea lui Dumnezeu cea enipostaziată (care a luat ipostas omenesc) Şi-a zidit Sieşi casă; acum, în troparul de faţă, arată cum aceeaşi
1 Ad litteram învăţând în sens mistagogic, iniţiind în taine (n. trad.).
2Ad litteram „paharul ambroziei” (n. trad.).
118
înţelepciune a pregătit o masă, după cuvintele lui Solomon deja amintite; de aceea şi spune că adevărata şi enipostaziata înţelepciune a lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, găteşte masa, care hrăneşte sufletele credincioşilor; şi pâinea Sa, adică Preasfântul Său Trup, se aduce ca mâncare, iar Sângele Său cel preacurat şi de viaţă aducător, potirul (paharul) ambroziei (al nemuririi), este oferit credincioşilor creştini ca băutură. Dar de ce găteşte Domnul masa care hrăneşte sufletele? Pentru a-i iniţia pe prietenii Săi, pentru a-i ridica la o contemplare şi cunoştinţă înalte prin mijlocirea Tainelor văzute, petrecute [atunci]. Oare nu este o lucrare mistagogică deosebită să dea Domnul artosul (pâinea) şi să le spună: „Acesta este Trupul Meu” şi, de asemenea, să le dea să bea vin, zicându-le: „Acesta este Sângele Meu”? Bineînţeles că da. Aşadar, să ne apropiem şi noi, câţi nu avem nici o oprelişte din partea sfintelor canoane, de masa hrănitoare de suflete pe care ne-a pregătit-o adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi dulcele, în cuvânt şi în faptă, Iisus Hristos; să ne apropiem cu evlavie şi cu credinţă, şi nu, precum Iuda, necuvios şi fără credinţă şi să strigăm: „Cu mărire S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru.”
Spune şi dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului: „Să ne facem, aşadar, vrednici, prin pocăinţă, ba mai degrabă să ne aducem pe noi înşine, prin fapte de pocăinţă, Celui Ce ne poate
119
preface din nevrednici în vrednici; şi aşa să ne apropiem cu nădejde şi credinţă neruşinate, luând aminte nu doar la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se văd [cu ochii trupeşti]; că artosul acesta este asemenea unei catapetesme, care ascunde înăuntru dumnezeirea. Aceasta voind Pavel să arate, spunea că «a înnoit pentru noi prin catapeteasmă, adică prin trupul Său, calea cea nouă şi vie (cf. Evr. 10,20) şi prin aceasta vieţuirea noastră este mutată la Ceruri; fiindcă acolo se află artosul acesta; şi să intrăm în cea cu adevărat Sfânta Sfintelor prin ofranda (jertfa) întru curăţie a Trupului lui Hristos. Să ne apropiem, fraţilor, cu inimă adevărată, întru adeverirea credinţei. De aceea sunt numite taine: căci nu e doar ceea ce se vede, ci altceva, duhovnicesc şi ascuns, despre care Domnul a spus: «Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic (In. 6, 63). Dacă te uiţi doar la ceea ce se vede, nu vei trage nici un folos; dar dacă vei lua aminte la Duhul, la artosul (pâinea) duhovnicesc care se pune înainte (se aduce ca ofrandă), vei fi adus la viaţă prin împărtăşirea din el. Drept aceea, să ne curăţim mai întâi şi trupul şi gura şi cugetul, şi cu cuget curat şi bun să ne apropiem. Şi dacă arămarii şi fierarii şi aurarii, când topesc în jurul arămii aurul sau argintul sau altceva asemenea şi urmează ca prin poleire să-i adauge ornamente înflorate, mai întâi răzuiesc [bine], curăţând toată murdăria; cu cât mai mult nu trebuie ca noi,
120
care urmează să ne aurim, ba mai degrabă să ne îndumnezeim, să ne curăţim mai întâi de toată murdăria trupească şi sufletească? Căci nu facem să strălucească doar cele dinafară, precum în ce priveşte alama patinată, ci şi toate cele dinăuntru; astfel că trebuie să ne apucăm să ne curăţăm mai întâi petele dintru adâncul sufletului; căci aşa vom putea să ajungem la mântuire” („Omilia la dumnezeieştile Taine”, rostită cu patru zile înainte de Crăciun).
TROPARUL:
„Să auzim toţi credincioşii înţelepciunea lui Dumnezeu cea nezidită şi înnăscută Lui, propovăduind cu glas înalt. Că strigă: gustaţi şi, cunoscând că Eu sunt bun, ziceţi: cu mărire S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru.”
Tâlcuire
Şi în troparul acesta minunatul melod se referă la cuvântul lui Solomon, pe care el l-a gândit cu pricepere privitor la înţelepciunea lui Dumnezeu cea înnăscută Lui; astfel, preluând doar versetul „A întins masă şi şi-a trimis slujnicele să cheme, strigând cu glas înalt în jurul vasului de ospăţ (cratir)” (Pild. 9, 2-3), se întoarce spre popor şi zice: să ascultăm toţi creştinii credincioşi înţelepciunea cea înnăscută Lui şi nezidită, pe Fiul Său cel Unul-Născut, Care ne cheamă la ospăţul
121
cel duhovnicesc şi nemuritor al dumnezeieştilor Taine; căci ne strigă ca şi cum s-ar afla pe un loc înalt, văzut de pretutindeni şi zice: „Gustaţi mâncarea şi băutura pe care v-o pun în faţă şi cunoaşteţi din gustare şi din cercare cât sunt de bun şi dulce şi strigaţi: cu mărire S-a preaslăvit Hristos Dumnezeul nostru.” Iar aceste cuvinte au fost preluate din psalmul lui David: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. 33, 8).
Şi Grigorie al Thessalonicului învaţă următoarele: „O, lucru minunat! Vai cât de mare este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o din belşug asupra noastră! Ne-a renăscut în Duhul şi am fost făcuţi un singur duh cu el, după cuvântul lui Pavel «Cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6,17). Dar ca să nu fim doar un duh cu El, ci şi după trup una cu El, carne din carnea Sa şi os din oasele Sale, ne-a dăruit unirea cu El prin mijlocirea pâinii (artosului). Căci se spune undeva că «(bărbatul şi femeia) vor fi amândoi un trup, dar nu şi un duh; însă noi nu doar ne unim, ci ne şi amestecăm cu Trupul lui Hristos prin împărtăşirea cu pâinea (artosul) Sa dumnezeiască; şi nu ne facem doar un trup, ci şi un Duh. Vezi, aşadar, că mărimea nemăsurată a iubirii lui Dumnezeu, prin împărtăşirea cu pâinea (artosul) şi paharul acesta, se arată şi se înfăptuieşte.” Iarăşi: „Ne-a legat împreună cu el şi ne-a unit ca mirele cu mireasa prin împărtăşirea acestui sânge, făcându-Se un trup cu noi; dar şi Tată al nostru
122
ni S-a făcut prin dumnezeiescul Botez şi ne hrăneşte la pieptul Său, ca o mamă iubitoare pe pruncii săi: cel mai important şi mai minunat e că nu doar ne hrăneşte cu sângele Său în loc de lapte, ci şi cu însuşi trupul Său, şi nu doar cu trupul, ci şi cu Duhul” („Cuvânt despre dumnezeieştile Taine”).
CÂNTAREA A TREIA, IRMOSUL:
„Domn fiind a toate şi Dumnezeu Ziditor, Cel fără de patimă S-a unit cu zidirea Sa sărăcind; şi însuşi El fiind Paştile, urmând să moară, întru acestea mai înainte S-a jertfit1 pe Sine, strigând: mâncaţi trupul Meu şi întru credinţă vă întăriţi.”
Tâlcuire
După ce mai sus sfântul melod a făcut referire la propovăduirea înţelepciunii lui Dumnezeu enipostaziate, prin care ne-a chemat la ospăţul duhovnicesc al Tainelor, acum prezintă aici cuvintele însele ale acestei propovăduiri: „«Cine este neînţelept să intre la mine!; iar celor lipsiţi de buna-chibzuinţă le zice: «Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am
1 Şi la Teodor, şi la tâlcuitorul anonim troparul acesta este scris la persoana a doua singular, pe când ediţia tipărită a Triodului e la persoana a treia singular astfel: „Domn fiind a toate şi Dumnezeu, pe cel zidit (adică pe Adam sau pe om), Cel fără de patimă l-a unit cu El sărăcind; şi însuşi El fiind Paştile, S-a jertfit pe Sine pentru cei ce erau să moară…”
123
pregătit pentru voi” (Pild. 9, 4). Alătură de asemenea lui Solomon şi cuvintele Evangheliei, rostite de Domnul către Apostoli la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu” (Mt. 26,26-28). Şi, prin adăugarea acestor cuvinte în troparul de faţă, iată ce spune: O, împărate Hristoase, Tu, Cel Ce eşti Stăpânul şi Domnul a toate câte sunt, Dumnezeu Ziditorul tuturor celor create de Tine, materiale şi imateriale, fiind nepătimitor şi bogat, cât priveşte Dumnezeirea, în zilele de pe urmă, din iubirea Ta de oameni fără de măsură ai sărăcit cu plămada aceasta zidită, adică cu firea noastră omenească, unind-o cu Tine, în Ipostasul Tău dumnezeiesc în chip neschimbat şi neamestecat.
Aşa că Tu, Cel Ce eşti Paştile adevărate (după cum şi Apostolul strigă: „căci Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi”[I Cor. 5, 7]), Te-ai pus înainte, Tu însuţi Te-ai oferit pe Tine ca masă Apostolilor şi tuturor oamenilor pentru care aveai să mori, tuturor celor de dragul cărora urma să mori. De aceea Te numeşti şi Dumnezeu, şi Ziditor, Jertfitor şi Preot, întrucât Te-ai pus înainte pe Tine însuţi [ca hrană]. Pentru aceea Te numeşti şi om şi făptură, jertfă şi ofrandă, întrucât Tu eşti Cel Ce Te aduci înainte [drept mâncare]. Oare nu spuneai: „Mâncaţi Trupul şi prin gustarea din El vi se va întări credinţa în Mine şi iubirea şi apropierea faţă de Mine? Şi ce este mai
124
îmbietor la credinţă, la dragostea faţă de Dumnezeu decât să ne împărtăşim, neîncetat şi cu îndrumarea cuvenită, cu preasfântul Trup al preadulcelui nostru Mântuitor?” Melodul, prin folosirea verbului „vă întăriţi”, a arătat că oda aceasta aparţine Prorociţei Ana, care a zis: „întăritu-s-a inima mea în Domnul” (I Reg. 2,1 [LXXX]). Şi ia aminte că în acest tropar se referă doar la oferirea pâinii, a Trupului Domnului care se dă [ucenicilor], nu şi la aceea a paharului, a Sângelui Său; de aceea verbul „vă întăriţi” se referă firesc şi cuvenit la oferirea pâinii (artosului). Iar dacă David afirmă despre simpla pâine că „inima omului o întăreşte” (Ps. 103, 15), cu cât mai mult nu întăreşte pâinea aceasta, care s-a prefăcut în însuşi preacuratul şi de viaţă făcătorul Trup al Domnului, inima şi sufletul celui ce se împărtăşeşte din ea?
Iată ce lucruri pline de gingăşie ne încredinţează dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului cu privire la împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine: „Călăuză spre dorul cel mai înalt, Domnul ne-a dăruit nu doar prin vedere, ci şi prin atingere, desfătare, apropiere strânsă şi însuşire lăuntrică împlinirea lui. Căci de asta a spus: Luaţi, mâncaţi trupul Meu, beţi din sângele Meu voi, cei ce aveţi dorinţa [de a vă face părtaşi] vieţii veşnice; ca să nu fiţi doar după chipul lui Dumnezeu, ci şi dumnezei şi împăraţi veşnici şi cereşti, care veţi sta împrejurul Meu, împăratul şi Dumnezeul Cerului, înfricoşători pentru demoni, de mirare
125
pentru îngeri, fiii iubiţi ai Tatălui Ceresc, veşnic vii şi «mai frumoşi decât fiii oamenilor (cf. Ps. 44, 3), locaşuri de desfătare ale Treimii Celei de Sus; căci în Sângele acesta e mult şi negrăit folos: acesta ne face din vechi [cum suntem noi şi din trecători, nepieritori; ne înnemureşte şi ne face veşnic verzi, asemenea unor «pomi răsădiţi de Duhul Sfânt «lângă izvoarele apelor (cf. Ps. 1, 3), din care se culege rod spre viaţa de veci; că, într-adevăr, din Rai ţâşnea la suprafaţă un izvor, materialnic, şi uda faţa pământului, care se împărţea în mai multe râuri materialnice (cf. Fac. 2,10). Şi de la masa aceasta sacră, pe care Hristos ne-a pregătit-o, după cuvântul lui David, «împotriva demonilor şi a patimilor «ce ne necăjesc (cf. Ps. 1,3), iese un izvor care se împarte în multe alte izvoare noetice (duhovniceşti), ce adapă sufletele şi se înalţă până la cer, făcându-i pe îngeri să-şi îndrepte privirile spre frumuseţea întru care se oglindeşte înţelepciunea lui Dumnezeu cea de nenumărate feluri ce atrage la ea pe cei doritori [de bunăvoie] şi-i apropie de cele ce ne-au fost dăruite prin acest Sânge.”
TROPARUL:
„Cu paharul Tău cel de veselie, Bunule, şi răscumpărător a tot neamul omenesc, ai adăpat pe ucenicii Tăi; că Singur Te-ai jertfit pe Tine însuţi, strigând: Beţi sângele Meu şi întru credinţă vă întăriţi.”
126
Tâlcuire
Fiindcă în troparul de mai sus melodul s-a referit doar la darea artosului (pâinii), a Trupului Domnului, e firesc să se refere în troparul de faţă şi la darea vinului, a Sângelui celui de viaţă dătător al Domnului; despre aceasta Solomon a vorbit în chip profetic: „Veniţi (…) şi beţi din vinul pe care eu l-am pregătit pentru voi” (Pild. 9, 4) şi Domnul, în chip real: „Beţi dintru acesta (din pahar) toţi, că acesta este Sângele Meu (…), care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 27-28), astfel încât [melodul] numeşte paharul preacuratului Lui Sânge „răscumpărător”, spre izbăvirea întregului neam omenesc; cuvântul acesta l-a împrumutat de la Grigorie Teologul, care în stihurile sale în ritm eroic1 spune despre Sângele Domnului: „Răscumpărător e al patimilor străvechi ale întregului neam omenesc.” Preluând de acolo melurgul acest cuvânt, se adresează Mântuitorului Hristos astfel:
O, Stăpâne, Cel Ce eşti prin fire bun şi mai presus de bunătate, Tu ai adăpat cu paharul cel răscumpărător, cu Sângele Tău cel aducător de viaţă, neamul omenesc, căci prin pahar se înţelege sângele aflat înăuntru, întrucât în virtutea [figurii de stil a] sineocei prin vasul care conţine (scil. pahar) se înţelege conţinutul lui. Şi pe cine ai adăpat? Pe ucenicii Tăi, la Cina cea de Taină,
1 Picior metric format dintr-un hexametru, cu precădere dactilic (n. trad.).
127
umplându-i pe ei de bucurie şi veselie căci veselia e firească paharului şi cinstirii, întrucât cel ce bea vin cu măsură primeşte în inimă veselie, după cum şi David spune: „Şi vinul veseleşte inima omului” (Ps. 103,16); de aceea Solomon porunceşte să li se dea celor întristaţi vin, întrucât acesta poate să le redea veselia: „Daţi băutură îmbătătoare celui ce este gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet” (Pild. 31, 6) ceea ce susţine şi Sirah: „Vinul şi muzica veselesc inima” (Sir. 40,22). Şi, precum despre pâine (artos) a spus melodul [în troparul] anterior că „Pe Tine însuţi Te-ai oferit ca masă”, aşa şi aici spune, cum e firesc, despre Sângele Lui că „Singur Te-ai jertfit pe Tine însuţi”, fiindcă Tu însuţi ai fost şi preot şi jertfă, şi Cel Ce ai cinstit, dar şi băutura cu care i-ai cinstit [pe ucenicii Tăi], vărsându-Ţi Sângele şi strigând ucenicilor: „Beţi sângele Meu şi întru credinţă vă întăriţi.”1
1 Pe drept aici se poate pune întrebarea de ce dumnezeiasca Scriptură aşază uneori pâinea înaintea vinului, iar alteori vinul înaintea pâinii; căci Matei aşază pâinea înaintea vinului, însă Luca, după cum se vede, aşază vinul înaintea pâinii. Iată ce spune: „Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi”, iar apoi vorbeşte despre pâine: „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt-o” (Lc. 22, 17 şi 19), cu toate că alţii au tâlcuit diferit privitor la acest pahar. Iar Pavel zice: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (I Cor. 10, 16); iar mai apoi: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor” (I Cor. 10, 21). Spre dezlegarea acestei nelămuriri Fotie cel foarte plin de discernământ aduce ca martor în cartea sa Myriovivlos (CCXXII) pe lovios Monahul, bărbatul acela înţelept şi iubitor de contemplaţii, care ne oferă şi pricina acestei ordini diferite, zicând: „Pentru că în noi mai întâi se alcătuieşte sângele, care se preface apoi în carne, Scriptura, în mod firesc, respectă rânduiala aceasta şi în ceea ce priveşte istorisirea Tainelor, şi aşază sângele înaintea trupului; iar cealaltă ordine (după care pâinea se consumă înaintea vinului) urmează rânduiala mesei de obşte: căci mai întâi se serveşte pâinea şi apoi, vinul.”
însă unii ar putea spune că felul în care acestea au fost înţelese de Luca şi Pavel nu prezintă nici o însemnătate, fiindcă Luca, după ce a spus „Şi luând pâinea şi mulţumind”, a adăugat „Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând” (Lc. 22, 20); la fel şi Pavel, după ce aşază paharul deasupra pâinii, mai apoi face invers: „Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, şi, mulţumind, a frânt (…). Asemenea şi paharul după Cină, zicând (…)” (I Cor. 11, 23-25). Iar rânduiala aceasta conform căreia gustarea pâinii premerge celei a vinului este comună întregii Biserici soborniceşti şi nimeni n-o poate modifica.
128
TROPARUL:
„Zis-ai mai înainte ucenicilor Tăi, Cel Ce nu ţii minte răul: Bărbatul cel fără de minte, care va fi între voi vânzător, nu va cunoaşte acestea şi acelaşi, nepriceput fiind, nu va pricepe; însă voi rămâneţi întru Mine1 şi întru credinţă vă întăriţi.”
Tâlcuire
Cuvântul „fără de minte” are două înţelesuri; „fără de minte” e cel simplu şi sincer, fără răutate, pe care de obicei îl numim neprefăcut şi inocent; şi, pentru că sufletul său este asemenea unei foi de hârtie nescrise, se vor însemna mai târziu pe ea învăţămintele dumnezeieşti ale Duhului, şi din „fără de minte” va ajunge „cuminte”.
1 Nn. 15, 4 şi 7.
129
Pe acest soi de om „fără de minte” îl caută Solomon la începutul Pildelor: „Pentru a da celor lipsiţi de răutate (celor fără de minte) isteţime (minte)” (Pild. 1, 4), fiindcă, după cum afirmă altundeva şi Vasile cel Mare, cuvântul, isteţime” are şi sensul de viclenie.
„Fără de minte” se numeşte şi cel cu gând rău, viclean şi meşteşugit în răutate, care nu primeşte defel nici buna-socotinţă, nici înţelepciunea, nici virtutea. Despre acesta însuşi Solomon a grăit: „înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului” (înţel. 1, 4). La fel a fost şi bogatul acela necugetat care şi-a stricat jitniţele şi le-a zidit din nou, despre care s-a spus: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12,20). Asemenea lui e şi cel ce se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, despre care aminteşte Prorocul David: „Zis-a cel fără de minte în inima sa: «Nu este Dumnezeu!” (Ps. 13,1). Atât de fără de minte s-a arătat în cele din urmă şi trădătorul Iuda; aşa că David despre el a arătat: „Bărbatul fără de minte nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea” (Ps. 91, 6).
împrumutând de la Prorocul David versetul acesta şi ştiind că Iuda a fost şi fără de minte, şi viclean, Melodul spune în felul următor: O, Hristoase. Care nu ţii minte răul şi îndelung-rabzi răutăţile tuturor, Tu ai spus mai înainte ucenicilor Tăi: voi, o, prea-bunii Mei ucenici, fiind
130
înţelepţi şi cuminţi, aţi cunoscut şi aţi crezut în faptul că pâinea (artosul) pe care o mâncaţi şi paharul de vin pe care îl beţi sunt cu adevărat Trupul şi Sângele Meu; însă un om cu totul fără de minte, aflat în mijlocul vostru, e cel ce Mă va trăda. „Şi pe când mâncau”, spune Evanghelistul Matei, „Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde” (Mt. 26, 21), şi acesta, nepriceput fiind, nu va pricepe ce sunt aceste Taine; pentru că răutatea i-a orbit mintea. Aşadar, dacă el se desparte de Mine şi nu rămâne cu Mine, Viţa cea adevărată, din care vi s-a dat vinul acesta, să se despartă! însă voi, ucenicii Mei adevăraţi şi credincioşi, să nu vă despărţiţi de Mine, ci să rămâneţi cu Mine, spre a aduce rod mult şi a vă întări prin credinţa cea nezdruncinată în Mine. Aceste cuvinte melodul le-a preluat din Evanghelia după Ioan: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine (…) Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (In. 15, 4).
131
CÂNTAREA A PATRA, IRMOSUL:
„Mai-nainte văzând profetul adâncimea tainei1 Tale, Hristoase, a strigat: pus-ai o dragoste mare, asemenea puterii [Tale], Părinte îndurate, că pe Fiul Unul Născut, Bunule, ispăşire în lume L-ai trimis.”
Tâlcuire
Sfântul melod face referire în irmosul acestei cântări la Prorocul Avacum, alcătuitorul celei de-a patra ode, care profeţeşte şi spune despre Hristos: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, Profetul Avacum, văzând de mai înainte adâncimea Tainei (a Patimii şi a Crucii şi a morţii Tale), s-a întors spre Dumnezeu-Tatăl, Căruia I-a grăit astfel: O, Părinte preaiubitorule de oameni, ai pus, într-adevăr, o „dragoste mare, asemenea puterii [Tale]”, adică ne-ai arătat nouă, oamenilor, o dragoste deosebit de mare şi la măsura puterii [Tale], fiindcă n-ai cruţat pe Fiul Tău Unul-Născut, nici nu Te-ai îndurat de El, ci L-ai trimis drept ispăşire al lumii, drept jertfă şi ofrandă spre curăţirea şi ispăşirea păcatelor noastre, aşa cum şi Apostolul Pavel, minunându-se de dragostea lui Dumnezeu-Tatăl pentru noi, a grăit: „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat (morţii) pentru noi toţi” (Rm. 8, 32).
Foarte alese şi deosebite sunt şi cuvintele lui Ioan Zonaras, în Tâlcuirea [sa la irmosul cântării
1 Ad litteram, inefabilitatea Tainei Tale.
132
a patra a] glasului al treilea din Octoih [al cărui început e] „Avut-ai dragoste tare (cu adevărat mare şi puternică) faţă de noi”; iată ce zice: „Atâta a fost iubirea Ta faţă de noi, nemărginită şi mai presus de orice măsură, încât nu Te-ai îndurat nici de Fiul Tău; şi, cu toate că era Fiul Tău Cel Unul-Născut, L-ai dat morţii pentru noi. Căci ce Părinte, chiar de-ar avea mii de fii, ar da pe unul dintre ei la moarte pentru ceilalţi, care i-au fost şi vrăjmaşi, şi l-au supărat neîncetat? Iar dacă cel ce-ar avea mii de fii nu l-ar da nici măcar pe unul dintre ei, cum să-Şi fi dat [Părintele Ceresc] Fiul Unul-Născut, de Care, prin firea lucrurilor, trebuia să Se îngrijească fiindcă-I era Fiu şi, mai mult decât atât, Căruia trebuia să-I arate o şi mai mare iubire părintească, datorită faptului că nu-L avea decât pe EL? Aşadar, şi marele Apostol Pavel, uimit de aceasta, le-a scris romanilor în Epistola sa: «Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rm. 5, 6-8).” Astfel, se umple de uimire şi mirare tot sufletul care ajunge la înţelegerea acestor lucruri.
Ispăşire se numea, potrivit cu prescripţiile Legii vechi (mozaice), jertfa aceea care se aducea pentru iertarea păcatelor, spre îmblânzirea şi potolirea
133
mâniei lui Dumnezeu. Iar dacă jertfa aceea necuvântătoare se numea „ispăşire”, care altă jertfă e mai potrivit să se numească „ispăşire”, dacă nu însuşi Acest Miel al lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii? Căci numai pe El L-a trimis Tatăl în lume ca [jertfă de] ispăşire şi răscumpărare; şi nu numai pentru un om sau altul, nu pentru câteva mii sau milioane de suflete, ci pentru fiinţa întreagă a umanităţii. Astfel că şi Pavel, încredinţându-ne de aceasta, a spus despre Hristos că „Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispăşire, prin credinţa în sângele Lui” (Rm. 3, 25)
Iar tu, cititorule, auzind aici despre trimiterea Fiului, să nu socoteşti că micşorarea cinstirii Sale dumnezeieşti ar fi o necuviinţă. Nu!, departe de noi aceasta! Căci arienii îl hulesc susţinând asta, precum şi toţi câţi nu socotesc că Fiul e deofiinţă cu Tatăl, ci de altă natură, esenţă. Ci tu să socoteşti în chip drept că trimiterea Fiului este bunăvoinţa şi voia cea de mai înainte ale Tatălui, după cum ne-a învăţat Grigorie cel mare în teologhisire: „Să pricepi că trimiterea este bunăvoinţa Tatălui” (Cuvânt la Naşterea lui Hristos).
Ia aminte că în cartea lui Avacum versetul de mai sus se află la persoana a treia [la aorist indicativ],
1 La argumentele teologice ale Sfântului Nicodim nu trebuie uitat ceea ce susţine şi Ioan Evanghelistul, de la care melodul a preluat ca atare ideea trimiterii Fiului în lume ca „jertfă de ispăşire”: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său [jertfă de] ispăşire (subl. n.) pentru păcatele noastre” (I In. 4,10) (n. trad.)
134
după cum urmează: „pus-a o dragoste mare, asemenea puterii [Sale]”; şi aceasta se aplică, după Teofilact şi Teodoret, Fiului; căci Fiul, prin moartea pentru noi şi prin desfiinţarea morţii prin moarte, Şi-a vădit dragostea puternică şi mare faţă de noi, după cum a spus El însuşi: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15,13). însă dumnezeiescul Chiril al Alexandriei, asemenea Sfântului Cosma, leagă acest verset de Tatăl; căci aici ar trebui să se subînţeleagă prepoziţia „prin (box)”, astfel încât sensul să fie următorul: prin (6m) puterea Sa (prin Fiul, Care este puterea lui Dumnezeu, după cum afirmă Pavel [I Cor. 1, 24]), Tatăl Şi-a arătat marea iubire faţă de noi; iar cuvântul „putere”, în cazul genitiv (loxvof), se înţelege fie perifrastic ţinând locul propoziţiei „Şi-a arătat iubirea mare şi puternică”, fie, după alţii, în felul următor: „Şi-a arătat marea iubire, care n-a fost un semn de slăbiciune, ci de tărie şi putere”, astfel încât expresia în întregime ar fi aşa: „Şi-a arătat marea iubire, semn al puterii Sale”; că Hristos n-a pătimit fiind slab şi neputincios, ci fiind tare şi cu o mare putere. Căci El însuşi spunea: „Putere am Eu ca să-Mi pun sufletul şi putere am iarăşi ca să-l iau” (cf. In. 10,18).1
1 însă Zonaras, în Tâlcuirea [la irmosul cântării a patra a] glasului al treilea din Octoih, prin cuvântul „putere” subînţelege, în virtutea unei alte adaptări [de sens], omul; întrucât omul arată mai mult decât toate celelalte făpturi materialnice şi nematerialnice înţelepciunea şi puterea creatoare ale Ziditorului; de aceea şi Grigorie Teologul numeşte omul drept „Semnul distinctiv al marii înţelepciuni a lui Dumnezeu” şi „un univers mare în miniatură”, întrucât el e amestec şi îmbinare, alcătuit din firea invizibilă a sufletului şi din cea vizibilă a trupului; căci se îmbină partea noetică a sufletului cu trupul material în virtutea faptului că în viaţa aceasta sunt de nedespărţit; se spune, de asemenea, că sunt amestecate şi în virtutea faptului că abia în urma morţii se despart, ca grâul de ovăz, unul de altul. „Aşadar, zice, «Pus-a dragostea cea mare a puterii, adică a neamului omenesc [scil. faţă de neamul omenesc], prin care puterea şi înţelepciunea mai presus de cuvânt ale Sale s-au făcut, mai mult decât prin toate celelalte, creaţii (făpturi) ale Sale, cunoscute.”
135
TROPARUL:
„Spre patima, ce izvorî nepătimire tuturor celor din Adam, venind, Hristoase, ai zis prietenilor Tăi: Mult Mi-am dorit să mănânc Paştile acestea cu voi; că pe Mine, cel Unul-Născut, ispăşire în lume Tatăl M-a trimis.”
Tâlcuire
Ierarhul Cosma aşază sub o formă muzicală şi poetică versetul din Evanghelia după Luca, pe care învăţătorul lumii întregi l-a adresat foarte dulce ucenicilor Săi: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea” (Lc. 22, 15). Astfel că, îndreptându-şi cuvântul spre Stăpânul Hristos, spune aşa: Hristoase, Tu Care iubeşti atât de mult sufletele, Te-ai dus de bunăvoie şi de la Tine însuţi spre Patima cea mântuitoare, ce a izvorât nepătimirea tuturor oamenilor care se trag din Adam (melodul a folosit cuvântul
136
„venind [poAcov]” ca să arate că Domnul de bunăvoie, şi nu silit de altcineva S-a dat pe Sine spre a pătimi); şi ducându-Te de bunăvoie, zic, spre pătimire, Tu, dulcele Iisus, le-ai spus prietenilor şi Apostolilor Tăi iubiţi: acest Paşti, cel mistic, duhovnicesc şi cel de pe urmă, Mi-am dorit să mănânc împreună cu voi; iar apoi a adăugat şi din ce pricină a dorit aceasta: Mi-am dorit, o, ucenicii Mei, să mănânc Paştile acesta împreună cu voi întrucât acum Mă duc de bunăvoie la moarte şi nu voi mai putea fi mult împreună cu voi, căci Tatăl M-a trimis pe Mine, Fiul Unul-Născut, să mor spre ispăşirea şi izbăvirea întregii lumi.
TROPARUL:
„Bând din pahar, strigat-ai ucenicilor Tăi, Cel Ce eşti fără de moarte: nu voi mai bea din rodul viţei, până când voi vieţui [iar] împreună cu voi; pentru că pe Mine, cel Unul-Născut, ispăşire în lume Tatăl M-a trimis.”
Tâlcuire
Tema acestui tropar e preluată de către dumnezeiescul scriitor de cântări, de asemenea, dintr-un cuvânt evanghelic rostit de Domnul către Sfinţii Săi Apostoli: „Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Mt. 26, 29). Aşadar, adresându-se
137
Mântuitorului şi privindu-L ca pe Cel Ce este şi oferă vinul, dar şi ca pe Cel Ce este însăşi băutura, zice: O, Stăpâne, Care eşti fără de moarte după dumnezeirea Ta, gustând la Cina cea de Taină din pahar, le-ai spus ucenicilor tăi: Eu nu voi mai bea vreodată în viaţa aceasta din rodul viţei, adică din vin, fiindcă nu voi mai fi în viaţă alături de voi; fiindcă mor şi Mă jertfesc pentru voi şi pentru mântuirea de obşte a oamenilor; căci pentru aceea Părintele Cel fără de început M-a trimis pe Mine, Fiul Unul-Născut, ca să mor spre ispăşirea şi izbăvirea întregii lumi.
TROPARUL:
„Băutură nouă, mai presus de cuvânt, voi bea întru împărăţia Mea, zis-ai, Hristoase1, prietenilor Tăi, căci ca un Dumnezeu cu voi, ca şi cu nişte dumnezei, voi fi. Pentru că pe Mine, cel Unul-Născut, ispăşire în lume Tatăl M-a trimis.”
Tâlcuire
Acelaşi verset din Evanghelia după Matei, menţionat în troparul anterior de Sfântul Cosma, este folosit şi în troparul de faţă: „Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Mt. 26, 29). Adresându-se
1 în Triodul tipărit este „Hristos” (la nominativ), la Teodor şi la tâlcuitorul anonim întâlnim „Hristoase” (la vocativ).
138
aşadar Stăpânului Hristos, Cel Ce este atât Cel Ce oferă băutura aceasta, cât şi băutura însăşi, zice: „O, Dumnezeu-Omule Hristoase, Tu le-ai spus prietenilor şi iubiţilor Tăi Apostoli că în viaţa de aici nu voi mai bea din rodul acesta al viei, ci îl voi bea nou, în împărăţia Tatălui Meu, adică în viaţa viitoare, când «cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Mt. 13,43). Căci atunci voi fi pentru totdeauna cu voi, ca un Dumnezeu printre dumnezei, ca un Dumnezeu după fire alături de cei ce sunt dumnezei după har.” Aceasta a susţinut mai înainte şi David, când a spus: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor şi în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81, 1), cu alte cuvinte, se vor împărţi şi separa cinstirile cuvenite fiecăruia, în acord cu Grigorie Teologul: „Strălucirea de acolo este pentru cei ce s-au curăţit [din viaţa] de aici lumină, când «cei drepţi vor străluci ca soarele şi Dumnezeu va sta în mijlocul celor ce simt dumnezei şi împăraţi, făcând deosebire între unul şi altul şi împărţind cinstirile proprii fericirii de acolo” („Cuvânt la Botez”).
Ce se înţelege prin „băutura nouă” pe care o vom bea în împărăţia Tatălui? Ia aminte: dumnezeiescul Gură de Aur şi alţi Părinţi socotesc că împărăţia e învierea, iar băutura nouă, mâncarea pe care a mâncat-o şi băutura pe care a băut-o Domnul după înviere. Şi au fost cu adevărat noi mâncarea şi băutura prin felul în care s-a împărtăşit din ele Stăpânul Hristos după înviere,
139
întrucât nu avea nici o nevoie firească de mâncare sau băutură după înviere, având un trup nestricăcios, ci a făcut aceasta din iconomie dumnezeiască, ca să le adeverească ucenicilor că trupul Său era adevărat, dar nestricăcios; de aceea şi Petru i-a spus lui Corneliu: „care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (F.A. 10,41).
însă Grigorie Teologul socoteşte că împărăţia e starea viitoare din ceruri, iar băutura nouă – învăţătura mai desăvârşită [la care vom ajunge]; iată ce spune: „După puţin ne vom împărtăşi de Paşti mai desăvârşit şi mai curat, atunci când îl va bea nou, împreună cu noi, Cuvântul întru împărăţia lui Dumnezeu, descoperindu-ne şi învăţându-ne ceea ce [până acum] ne-a arătat în parte; căci nouă e de-a pururi învăţătura din clipa prezentă. Care sunt băutura şi desfătarea? Pentru noi sunt faptul de a învăţa, iar pentru El faptul de a ne învăţa pe noi şi de a împărtăşi ucenicilor Săi cuvântul. Căci a învăţa [pe ceilalţi] e hrană şi celui ce-i învaţă” („Cuvânt la Paşti”). Pe aceleaşi Nichita Scoliastul le tâlcuieşte astfel: „Acesta este Paştile pe care Domnul ni l-a împărtăşit, adică a transmis celor vrednici Tainele cele mai adânci, atât ale dumnezeirii, cât şi ale întrupării Sale. Şi numeşte «nouă băutura aceea pentru că e ceva nou, care ne va fi făcut cunoscut atunci. Şi Hristos o bea împreună cu noi pentru că nu doar cel învăţat, ci şi cel ce învaţă pe altul se hrăneşte cu acele învăţături pe care le împărtăşeşte celorlalţi.
140
Şi Domnul a numit aceasta «băutură, nu mâncare, fiindcă sub aspect practic mâncarea e ceva mai tare şi mai greu de digerat; pe când ceea ce aparţine contemplaţiei este şi se numeşte mai degrabă «băutură. Pentru că partea practică se încheie aici, numai partea contemplativă rămâne să fie împlinită, atunci când celor sfinţi li se vor descoperi mai temeinic Tainele care aici ne-au fost descoperite de Domnul doar puţin şi în parte.
CÂNTAREA A CINCEA, IRMOSUL:
„Cu legătura dragostei fiind legaţi Apostolii şi dându-se pe sine lui Hristos, Celui Ce stăpâneşte toate, li s-au spălat picioarele cele frumoase, ca celor ce binevestesc pace tuturor.”
Tâlcuire
Melodul a preluat începutul acestui irmos din Epistola către Coloseni, în care fericitul Pavel scrie: „Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,14), în timp ce versetul „li s-au spălat picioarele cele frumoase, binevestind pace tuturor” a fost preluat din Isaia: „Cât de frumoase sunt picioarele trimişilor (scil. ale Apostolilor1) care aduc vestea păcii tuturor!” (Is. 52, 7 [LXX]), pe care Apostolul Pavel îl reformulează astfel: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor
1 În limba greacă „apostol” înseamnă „trimis” (n. trad.).
141
ce vestesc cele bune!” (Rm. 10, 15). Căci iubirea este începutul şi raţiunea păcii; că fără iubire e cu neputinţă să dobândească cineva pace cu sine sau să o vestească pe aceasta celorlalţi; pacea este lucrarea şi urmarea iubirii.
Iar iubirea este căpătâiul Legii şi profeţilor şi culmea poruncilor, pe când pacea dumnezeu însuşi, dătătorul poruncilor; de aceea şi Apostolul a spus: „Căci El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Ef. 2,14), iar Isaia zice: „Doamne, dăruieşte-ne pacea; căci pe toate ni le-a dat nouă” (Is. 26,12). Prin cuvintele acestea e ca şi cum s-ar ruga lui Dumnezeu şi Tatălui întreaga fire omenească: Doamne Dumnezeul nostru, Tu ne-ai dat nouă toate cele trebuincioase mântuirii noastre, Legea naturală, Legea scrisă (mozaică), profeţii şi toate celelalte bunuri; în afară de un singur lucru: pacea Ta, cu alte cuvinte, să-L trimiţi la noi pe Fiul Tău Unul-Născut, fiindcă fără El toate câte ni le-ai dat până acum nu au fost în stare să ne dăruiască mântuirea, după cum tâlcuieşte Teodoret. Sau [s-ar mai putea înţelege] şi altfel: „Toate ni le-ai dat dacă ni L-ai dat pe Cel Ce poate totul”, după Eftimie Zigaben. Iar după Chiril al Alexandriei: „Dacă ne-ai dărui pacea, atunci am fi plini de tot binele.”
Cunoscând acestea, dar şi faptul că, dacă mai întâi nu ne vom uni cu dragostea nu vom putea fi vrednici de a vesti celorlalţi pacea, iată ce spune
142
dumnezeiescul melod despre Sfinţii Apostoli: dumnezeieştii Ucenici şi Apostoli ai Domnului, fiind legaţi de mai înainte întru legătura dragostei faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de celălalt, s-au lepădat de toate lucrurile lumii şi de voile proprii şi s-au afierosit cu toată fiinţa lor Stăpânului a toate Hristos; căci aşa I se adresa fericitul Petru preadulcelui învăţător în numele tuturor Apostolilor: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” (Mt. 19, 27). Aşadar, puţin după aceasta li s-au spălat, adică li s-au curăţat1 frumoasele lor picioare la spălarea care a urmat Cinei celei de Taină. Oare cum s-au făcut frumoase picioarele lor? în ce chip li s-au înfrumuseţat? Mulţumită trudei şi mersului pe jos spre a vesti tuturor pe Hristos, pacea adevărată, „care covârşeşte toată mintea”, după cuvântul Apostolului (Filip. 4, 7). Teodoret tâlcuieşte în felul următor spusa aceasta: „Profeţia s-a împlinit atunci când celor ce locuiau în Ierusalim li s-a vestit dezrobirea robilor2, însă în sens propriu şi autentic se referă la Sfinţii Apostoli; căci picioarele lor sunt spălate şi întărite de mâinile Stăpânului spre a străbate întreaga lume, a transmite Evangheliile (veştile cele bune) păcii dumnezeieşti şi a vesti desfătarea bunătăţilor făgăduite.”
1 Eolienii au transformat verbul „vinva) (a spăla)” în viooa), CU doi „u”; cei din Tarant (oraş din Grecia Magna sudul Italiei) l-au transformat în viţa); a se vedea şi verbul vţa) în dicţionarul lui Varinos.
2 Cf. Lc. 4,18.
143
Troparul acesta s-ar lămuri mai bine, după Teodor, cu ajutorul exemplului următor: precum, s-ar presupune, dacă cineva ar încerca să spele mănunchiuri mici de lână sau in, fără a le lega, le va spăla cu greu sau nu prea bine din pricina faptului că s-ar împrăştia în apă, însă dacă le va lega cu o sfoară, va putea să le spele uşor şi bine, aşa şi dumnezeieştilor Apostoli li s-au spălat picioarele, după Cina cea de Taină, şi li s-au albit asemenea lânii de oaie, după ce mai întâi au fost legaţi cu funia dragostei. De ce? Pentru a vesti tuturor pe Cel Ce este pacea însăşi, pe Hristos; căci participiul „cei ce binevestesc (evayyeÂtCopevoL)” poate fi înţeles şi cauzal. Iată ce spune şi Grigorie Teologul, referindu-se la aceleaşi lucruri: „Să-şi dezlege încălţămintea şi, dacă cineva e [cu adevărat] ucenic, va fi trimis la Evanghelie în chip iubitor de înţelepciune şi, fără să aibă nimic la el; acesta, pe lângă faptul de a nu avea cu sine nici bani, nici toiag, nici o a doua haină (cf Mt. 10,10), trebuie să fie şi cu picioarele goale, pentru ca aceste picioare frumoase, ale celor ce vestesc pacea şi oricare alt bun, să se vadă” („Cuvânt la Paşti”).
144
TROPARUL:
„Ceea ce ţine apa nestăvilită şi pe cea de deasupra, din văzduh1, Care înfrânează adâncurile şi opreşte mările, înţelepciunea lui Dumnezeu, a turnat apă în vasul de spălare şi a spălat picioarele slugilor, Stăpânul.”
Tâkuire
Firea apei este una, însă se împarte, după locul unde se află, în trei; căci alta e apa de sus, din tăria cerului, ceea ce se vede [cu ochiul liber] şi se numeşte „foişor [ceresc]”, alta, cea de la suprafaţa pământului, precum marea, râurile, lacurile, izvoarele, ape care se numesc generic „mări” – „Iar adunarea apelor a numit-o (Dumnezeu) mări” (Fac. 1,10) -, şi alta, apa de sub pământ, aşezată acolo ca temelie şi sprijinire, după cum spune şi David: „Cel ce a întărit pământul pe ape” (Ps. 135, 6), şi iarăşi: „Acesta pe mări l-a întemeiat pe el” (Ps. 23,2), care se numeşte abis2.
Aşadar, fiindcă apele se împart după aceste trei locuri, şi melodul, văzându-L pe Creatorul lor turnând puţină apă într-un vas mic de spălat
1 Ad litteram, eterul, al cincilea element constitutiv al universului alături de foc, apă, aer şi pământ (n. trad.).
2 Cu precădere, abis este numită apa care se află sub nisipul numit de contemporanii noştri „feciorelnic”, care, fiind asemenea unui burete, absoarbe şi înghite cea mai mare parte a apei, astfel că sub aspect cantitativ e incomparabil mai mare marea aflată sub nisipul „feciorelnic” decât cea de deasupra lui; se numeşte „feciorelnic” probabil pentru că nu a fost niciodată văzut de ochiul omenesc, dar nici soarele nu a avut parte de a lui vedere.
145
spre a le spăla ucenicilor şi robilor Săi picioarele, s-a minunat de această fără margini pogorâre a lui Dumnezeu. Astfel că strigă cu glas mare şi plin de uimire: O, ce privelişte minunată! înţelepciunea lui Dumnezeu cea enipostatică, Care ţine şi cuprinde laolaltă apa din văzduh, aflată deasupra acoperişului ceresc, de nestăvilit, prin natura ei de nestăpânit, de vreme ce e firesc ca apa din întinsul sferic şi arcuit al cerului să nu poată să stea într-un loc, ci să alunece şi să se prăvălească! O, ce privelişte minunată! înţelepciunea lui Dumnezeu cea enipostatică, Care cu frâiele puterii Sale ţine abisurile, apele de sub pământ, spre a nu-şi deschide gurile şi înghiţi pământul şi toate de pe el! O, ce privelişte minunată! înţelepciunea aceea, Care împiedică apele aflate la suprafaţa pământului, cele numite mari, şi nu le îngăduie să iasă dincolo de nisipul de pe ţărmuri şi să potopească pământul, cu toate că multe locuri se află sub nivelul mării, aşa cum se întâmplă şi în zona Alexandriei; că aşa spune Dumnezeu în Cartea lui Iov: „Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare (mării). Şi am zis: Până aici vei veni (scil. până la nisip) şi mai departe nu te vei întinde, aici se vor sfărâma valurile tale” (Iov 38,10). Iar David zice: „Hotar ai pus (scil. nisipul), pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce (apele) să acopere pământul” (Ps. 103, 10). Şi în Ieremia e scris ca din partea lui Dumnezeu: „Au doar, zice
146
Domnul, nu vă temeţi de Mine, Care am pus nisipul hotar împrejurul mării şi poruncă veşnică, peste care nu se va trece şi, chiar de se va tulbura, [marea] nu va putea face nimic şi valurile ei se vor înfuria, dar nu vor putea să-l treacă” (Ier. 5, 22 [LXX]). Această înţelepciune enipostatică a lui Dumnezeu, Care supune cele de deasupra, cele din abis şi de pe pământ, făcându-Se om, toarnă apă într-un vas de spălat şi le spală, deşi El e Stăpânul tuturor, slugilor Sale picioarele. Şi aceste două lucruri sunt uimitoare şi minunate: cum să nu fie uimitor că Ziditorul şi Cel Ce ţine în frâu firea apelor primeşte să toarne apă în vasul de spălat? Cum să nu fie minunat şi cu atât mai uimitor decât aceasta faptul că Domnul şi Stăpânul a toate a primit să spele robilor, dar mai ales celui ce avea să-L vândă, picioarele?
TROPARUL:
„Arătat-a ucenicilor Stăpânul pildă de smerenie, că Cel Ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ştergătorul şi Şi-a plecat genunchiul spre a spăla picioarele slugilor; El, întru a Căruia mână este suflarea a toate câte sunt.”
Tâlcuire
E bine de ştiut că în prima şi a patra odă a canonului de faţă melodul se referă la Cina cea de Taină; în odele V-VIII, la dumnezeiasca spălare [a
147
picioarelor] şi la trădarea lui Iuda. Aşadar, în oda a cincea ne spune că prin această spălare dumnezeiască Stăpânul a toate ne-a dat pildă şi chip de smerenie. „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (In. 13,15). Aşadar, vezi, o, cititorule, îţi zice ţie Sfântul Teofilact, vezi preaplinul smereniei Stăpânului a toate, fiindcă n-a spălat picioarele ucenicilor înainte de Cină, ci, după ce aceia s-au aşezat la Cină, El S-a ridicat şi, în timp ce ei stăteau aşezaţi şi se odihneau, El, o, smerenie de negrăit!, îşi scoate veşmintele: „S-a sculat”, zice, „de la Cină şi S-a dezbrăcat de hainele Sale” (In. 13,4): prin aceasta ne-a învăţat că pentru a sluji trebuie să fim uşori şi să nu avem nimic care să ne împiedice; iar El, Cel Ce îmbracă Cerul cu nori („Celui Ce îmbracă cerul cu nori”, zice David [Ps. 146, 8]), Se încinge cu un ştergar;1 Cel în a Cărui mână se află suflarea
1 Iar Teodor Ptohoprodromos spune că „Cel Ce îmbracă Cerul cu nori a stat gol; că nu S-a îmbrăcat cu toată cămaşa (XÎTÎDV), ci doar cu un ştergar [de in] (AEVTLOV) Iar ştergarul este jumătate de cămaşă, acoperind corpul de la mijloc în jos, până la picioare”. S-ar putea ca bărbatul acesta înţelept să fi spus aceasta, având ca reper ceea ce scrie Evanghelistul Ioan (anume că „S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de hainele Sale” [In. 13, 4]). însă eu nu pot fi de acord cu aceasta, anume că la spălarea [picioarelor] Domnul S-a dezbrăcat cu totul. Se poate ca prin veşminte (IpâTia) să se înţeleagă îmbrăcămintea exterioară, reverenda (CLBOTLKOV), şi nu haina de dedesubt, pe care a purtat-o la spălarea picioarelor [ucenicilor]; de aceea şi Eftimie Zigaben aşa tâlcuieşte expresia „S-a dezbrăcat de hainele Sale”: „Nu Şi-a scos toate hainele, ci veşmântul de deasupra, poate şi pe cel de sub el, ca să Se mişte mai uşor.” Şi mai adaugă, de asemenea, că şi ştergarul de in, şi vasul de spălat şi ulciorul de lut le-a luat de la cel ce-i găzduise spre a le folosi (Tâlcuire la Evanghelia după Ioan, cap. IV).
148
tuturor câte sunt Şi-a plecat genunchiul şi S-a aplecat ca un rob ca să spele picioarele robilor Săi. Ia aminte că pe toate le face singur: turnarea apei în vas, încingerea cu ştergarul, spălarea picioarelor, ştergerea lor, fără a porunci nimănui altcuiva să facă ceva din acestea. Astfel că toate au fost pilde şi îndemnuri privitor la faptul că şi noi trebuie să slujim cu toată râvna, să o facem de la sine, fără a avea robi şi slujitori, după cum tâlcuieşte Sfântul Teofilact, dar şi Eftimie.
Şi Ioan Gură de Aur, de la care melodul se pare că a împrumutat câteva dintre cele de mai sus, spune: „În ceasul acesta s-a arătat vederii ceva înfricoşător: că S-a ridicat şi Şi-a lepădat veşmântul Cel Ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină şi S-a încins cu un ştergar; atunci s-a adeverit cuvântul lui Pavel, anume că [Hristos], Cel în chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob1, Cel Ce îmbracă Cerul cu nori S-a învelit în ştergar şi Cel Ce a vărsat firea apelor în râuri şi izvoare şi mări a turnat apă în vasul de spălat. încearcă să-ţi închipui pe ucenic şezând şi pe Stăpânul, înaintea Căruia se pleacă genunchiul celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, aplecându-Se şi privind la genunchiul [ucenicului]. Smerenia Mântuitorului a şters din rădăcină toată mândria; acea îngăduinţă a şters toată trufia” („Cuvânt la vânzarea Mântuitorului”).
1 Cf. Fil. 2,6-7.
149
adevărată; viaţa păcătoşilor nu e cu adevărat ceea ce pretind ei că este, ci doar poartă numele [de viaţă]; că nu există o viaţă care să fie despărţită de adevărata Viaţă” (La titlurile Psalmilor, cap. al XV-lea). Şi Gură de Aur: „Lipsa de evlavie şi credinţă, precum şi viaţa în fărădelegi sunt moartea sufletului. Aşadar, viaţa sufletului este adorarea lui Dumnezeu şi vieţuirea la măsura acestei adorări” („Omilia despre rugăciune”).
TROPARUL:
„«Domn şi învăţător Mă chemaţi, o, ucenicilor, căci şi sunt, strigat-ai, Mântuitorule: drept aceea urmaţi pildei, în chipul văzut de voi întru Mine.”
Tâlcuire
întâi-stătătorul episcopiei de Maiumă se referă aici la înseşi cuvintele pe care Domnul le-a grăit ucenicilor Săi după sfânta spălare: „înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (In. 13,12-15). Aşadar melodul ni-L aduce în faţă pe Domnul şi învăţătorul, Care li Se adresează ucenicilor: Voi, iubitii Mei ucenici, Mă numiţi Domn şi învăţător, şi adevăr grăiţi, fiindcă sunt după fire
152
Domn şi învăţător. Sunt Domn ca Făcător şi Creator a toate; învăţător fiindcă v-am descoperit şi v-am învăţat toate cele câte am auzit de la Tatăl Meu; astfel, fiindcă M-aţi văzut pe Mine, Domnul şi învăţătorul vostru, spălându-vă picioarele, faceţi-vă şi voi următori acestei pilde pe care v-am dat-o şi, smerindu-vă, spălaţi-vă şi voi picioarele unul altuia, cu toate că pilda Mea este cu mult deasupra poruncii pe care v-o dau, că acolo, în exemplul Meu Stăpânul prin fire [al universului] spală picioarele celor ce prin firea lor îi sunt slugi şi, mai mult, slugi nemulţumitoare şi nerecunoscătoare. De aceea a spus şi Eftimie: „într-adevăr, smerenia Sa negrăită, de a Se da creaturilor ca pildă pe Sine, Creatorul, înseamnă să asemuiască ceea ce prin fire este neasemuit.” După porunca Mea, slugile vor spăla picioarele unor slugi asemenea lor, fapt pe care ar trebui să-l împlinească şi fără poruncă din partea Mea. Aşadar, pornind de la ceea ce e superior spre ceea ce e inferior şi folosindu-Se de acest argument, Domnul nostru Cel Atotînţelept le rânduieşte Apostolilor, într-un chip care obligă, dar care îi face să se simtă şi ruşinaţi, smerenia.
CÂNTAREA A ŞASEA
TROPARUL:
„Neavând cineva întinăciune, nu trebuie a i se spăla picioarele; şi voi, o, ucenicilor, curaţi sunteţi, dar nu toţi; că voinţa unuia din voi nebuneşte se întărâtă.”
153
Tâlcuire
Şi acest tropar e alcătuit pe temeiul spuselor evanghelice; căci Ioan aminteşte că, atunci când Petru s-a lăsat convins să-i spele Domnul picioarele, Domnul i-a mărturisit: „Cel ce-a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Şi voi sunteţi curaţi, însă nu toţi” (In. 13,10). Scriitorul de cântări înfăţişează aici aceste cuvinte ale Domnului, zicând că cel ce e spălat, fără nici o necurăţie sau murdărie a păcatului, nu are nevoie să i se cureţe picioarele. Şi voi, ucenicii Mei, sunteţi curaţi, dar nu toţi; fiindcă pornirea şi aplecarea spre rău ale unuia dintre voi (adică ale vânzătorului Iuda) şi voinţa lui pervertită sunt fără temei împotriva Mea. Aşadar, spălarea (picioarelor) n-a fost pentru voi, căci voi toţi sunteţi curaţi, ci pentru necurăţia sufletului vânzătorului, care şi după spălare a rămas neschimbat, cu alte cuvinte necurat şi înnegrit, şi ca un arap nu ia aminte la negreala şi urâciunea păcatului său, după cum şi Ieremia spune: „Poate oare să-şi schimbe etiopianul pielea sa şi leopardul petele sale? Aşa şi voi! Puteţi oare să faceţi bine, când sunteţi deprinşi a face cele rele?” (Ier. 13, 23).
Am putea să ne întrebăm, după Sfântul Teofilact, de ce Domnul le-a spus ucenicilor că sunt „curaţi” la vremea în care nu erau izbăviţi de păcat, nici nu primiseră Duhul Sfânt, fiindcă Mielul, Care ridică păcatele lumii, încă nu se înjunghiase.
154
Spre dezlegarea acestei nedumeriri noi afirmăm că erau curaţi prin faptul că primiseră cuvântul şi învăţătura Domnului, eliberându-se de rătăcirea iudaică. „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (In. 15, 3). Unii Părinţi (printre care şi Chiril al Alexandriei) susţin că Domnul le-a spălat ucenicilor picioarele nu din pricina vreunei întinăciuni, ci spre a-i face pregătiţi şi iscusiţi pentru calea Evangheliei, ca să se arate frumoşi şi mândri, după spusa lui Isaia: „Cât de frumoase sunt picioarele trimişilor care aduc vestea păcii, ale celor ce vestesc cele bune!” (Is. 52, 7 [LXX]). Astfel că Domnul le spunea de fapt: Voi, o, ucenicii Mei, sunteţi curaţi, dar pe dinăuntru; însă trebuie să fiţi trimişi spre a-i curăţi pe ceilalţi lucru care se arată prin spălarea picioarelor.
Aşadar, spălarea picioarelor nu e simbolul curăţirii de păcate a Apostolilor; căci faptul curăţiei lor este mărturisit [chiar de Evanghelii]; ci a faptului că sunt trimişi la propovăduire spre a transmite şi altora curăţia dată lor de cuvântul lui Hristos; dar şi cuvintele lui Hristos, dacă le tâlcuim cu mai multă rigoare, ne arată că cel spălat nu are nevoie de curăţire decât în privinţa picioarelor, care urmează să trudească la propovăduirea (Evangheliei), spre a fi arătate frumoase şi mândre. Iar Dionisie Areopagitul, tâlcuind în spirit anagogic (scil. pe cât cu putinţă alegoric şi duhovnicesc), înţelege prin „picioare” curăţirea
155
cea mai înaltă a sufletului, până şi de închipuirile cele mai adânci ale sufletului; iată ce susţine în capitolul al treilea al Ierarhiei bisericeşti: „Cel spălat, după cum şi cuvintele [evanghelice] o arată, nu are nevoie de alte [spălări] decât de trezvia mădularelor sale, adică ale celor mai de pe urmă [fapte] ale sale; şi prin această curăţie, dobândind deprinderea preasfântă de a fi după chipul [lui Dumnezeu] întru Preasfântul [Duh], ieşind prin lucrarea faptelor bune spre cele ce-l aşteaptă, va fi de nebiruit.” Şi tot el spune că „Cei ce se îndreaptă spre cele mai sfinte ierurgii trebuie să se cureţe şi de cea mai de pe urmă închipuire [necuvenită] din sufletul lor”.
CÂNTAREA A ŞAPTEA, IRMOSUL:
„Tinerii în Babilon de văpaia cuptorului nu s-au spăimântat, ci, în mijlocul văpăii aruncaţi, au cântat, fiind rouraţi: Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul Părinţilor noştri.”
Tâlcuire
Acest irmos, alcătuit de ierarhul Cosma în formă poetică şi muzicală, cu conţinut istoric, destul de limpede, n-are nevoie de vreo tâlcuire sau lămurire, lucru pe care, după cum spune proverbul, chiar şi un orb îl poate vedea; drept aceea să se tâlcuiască singur pe sine celor ce-l vor citi, cânta sau asculta.
156
TROPARUL:
„Clătindu-şi capul Iuda şi punând gând rău, s-a întărâtat, prilej cercând spre a-L trimite înaintea judecăţii pe Judecătorul, Care este Domnul tuturor şi Dumnezeul Părinţilor noştri.”
Tâlcuire
Precum poporului israelit, la plecarea din Egipt, i s-a poruncit de către Moise să fure de la egipteni vase de aur şi argint, cercei, brăţări şi coliere femeieşti, să le afierosească lui Dumnezeu, făcându-le prin această afierosire sfinte pe cele nesfinte, iar mai apoi să împodobească cu ele cortul lui Dumnezeu, aşa şi Sfântul Cosma, ca un adevărat israelit, nou Betaleel1 şi arhitect, după ce a împodobit mai întâi Cortul canoanelor asmatice (cu rostul de a fi cântate), atât de insuflate şi melodioase, cu diferite podoabe de cinste şi sacre, atât din Scriptura veche (Vechiul Testament), zic, cât şi din Evanghelia cea nouă (Noul Testament), acum împodobeşte acest tropar [cu lucruri] din paideia dinafara Bisericii, din Odiseea poetului Homer, căci îşi ia începutul pentru
1 Dumnezeu l-a chemat prin Moise pe Beţaleel spre a măiestri toate cele dintâi necesare cultului religios al Legii mozaice, precum Chivotul Legii, Cortul Mărturiei, cele două Jertfelnice (al tămâierii şi al arderii de tot), Masa punerii înainte, Sfeşnicul cu şapte braţe şi toate celelalte obiecte sfinte. De asemenea, el a făcut veşmintele preoţeşti ale lui Aaron şi ale fiilor săi, precum şi untdelemnul de ungere şi tămâia (Ieş. 31,7-11; 35,30; 37,20; 38,1; 38,9; 38,13; 38,18; 38,22; 38,25-26) (n. trad.).
157
acest tropar din cântul (rapsodia) al XVIII-lea (stihurile 153-154) al Odiseei de care am amintit. Aici poetul ni-l pune în faţă pe Odiseu (Ulise), care, revenit acasă asemenea unui om sărac şi străin, ocărî pe unul dintre pretendenţi la mâna Penelopei, soţia sa, pe nume Amfinomos; iar acel Amfinomos, înfuriat din pricina ocărilor, s-a retras clătinând din cap şi punându-i gând rău lui Odiseu; aşa sună versul: „Atunci începu să umble prin casa, dragă lui, cu inimă apăsată (chinuită, torturată) şi clătina din cap; căci plănuia să aducă răul [asupra lui Odiseu] plin de mânie (adică era adâncit în gânduri, punând la cale răul).”
Preluând aşadar melodul aceste cuvinte homerice şi răsădindu-le în noul Amfinomos care este Iuda, încălcătorul ambelor Legi şi al celei scrise, şi al celei a Harului -, spune aşa: Iuda, clătinând din cap (verbul VEVOTâţa) a clătina din cap se foloseşte când cineva plănuieşte în sinea sa să facă rău cuiva şi, odată cu aprobarea şi încuviinţările lăuntrice, din sufletul şi inima sa, clatină din cap, în semn că are să le facă vrăjmaşilor cel mai mare rău), Iuda, repet, mişcându-şi în felul acesta ticălosul cap, încruntându-şi sprâncenele, aruncând priviri încoace şi încolo, cu toate gesturile celor ce gândesc viclean, caută prilej să aducă rele asupra învăţătorului Hristos: Patima şi Crucea şi moartea; căuta într-adins momentul prielnic ca să-L dea judecăţii pe Judecătorul lumii: „Şi de atunci”, ne spune Evanghelistul Matei,
158
„căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Mt. 26,16).
TROPARUL:
„Strigat-a prietenilor [Săi] Hristos: Unul dintre voi Mă va vinde; iară ei, uitând veselia, au fost cuprinşi de frică şi de întristare1, zicând: Cine este acela? Spune-ne, Dumnezeul Părinţilor noştri.”
Tâlcuire
Deoarece sfântul melod şi-a propus în Canonul de faţă să dea o formă muzicală tuturor celor spuse şi petrecute la Cina cea de Taină, de data aceasta ia ca temă cuvintele următoare ale Domnului: „Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde. Şi ei, întristându-se foarte, au început să-I zică fiecare: Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Mt. 26,21-22). Ne arată aşadar cum Stăpânul Hristos, ca un Dumnezeu Care preştia cele ce aveau să fie (până şi faptul că Iuda avea să-L vândă), le-a împărtăşit prietenilor şi ucenicilor Săi că unul dintre ei avea să-L vândă. Iar ceea ce urmează s-a spus eliptic şi asindetic, trecându-se de la persoana a doua la a treia (singular); aşa că, dacă s-ar fi adăugat
1 În alte ediţii e scris „agonie şi frică”, dar mai potrivită e varianta de faţă, deoarece agonia (ăycovia) şi frica (0bfioc;) sunt sinonime pentru retori, cu alte cuvinte sunt sinonime aproape perfecte; de altfel şi întristarea (Xvnr]) se află în acord cu evanghelistul care spune: „Şi ei, întristându-se foarte…” (Mt. 26, 22).
159
o conjuncţie, precum yáp (căci) sau [o particulă auxiliară] yovv [renunţându-se la asindeton] sau o altă conjuncţie, sintaxa s-ar fi îndreptat foarte uşor astfel: Uitând de veselie (dând uitării ucenicii veselia de care au avut parte Cină), s-au mâhnit din pricina fricii şi s-au lăsat copleşiţi de teamă şi întristare, zicându-I Domnului: Spune-ne nouă, Doamne Dumnezeul Părinţilor noştri, al lui Avraam şi Isaac şi Iacov, spune-ne, cine e cel care urmează să Te vândă? Căci s-au întristat întrucât, deşi ţineau la învăţătorul lor, erau învinuiţi de trădare; şi, fiindcă nu se îndoiau de prorocirea Domnului, s-au lăsat cuprinşi de frică la gândul că diavolul va împinge pe unul dintre ei să-L vândă pe învăţătorul. Şi, cu toate că aveau conştiinţa curată, cum spune Sfântul Teofilact, aveau mai multă încredere în cuvintele lui Hristos decât în ei înşişi, fiindcă El le cunoştea mai bine inimile decât şi le ştiau ei înşişi.
TROPARUL:
„Cel ce întinge mâna împreună cu Mine în blid cu neruşinare, acestuia i-ar fi fost mai bine uşile vieţii de nu le-ar fi trecut nicicând. Pe acesta l-a arătat aşa cum era Dumnezeul părinţilor noştri.”
Tâlcuire
întrucât melodul a încheiat troparul anterior cu întrebarea pe care ucenicii i-au adresat-o
160
Domnului „Nu cumva eu sunt, Doamne?” (Mt. 26, 22), începe troparul de faţă cu răspunsul pe care Domnul li l-a dat, zicându-le: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” (Mt. 26, 23). Iar „blidul” este talgerul şi vasul în care punem mâncărurile pe masă. Melodul, exprimându-se perifrastic, ne spune că cel care (aici s-a folosit figura de stil a hiperbatului în primul rând din pricina acrostihului care impunea ca acest tropar să înceapă cu litera „M” şi în al doilea rând spre împodobirea frazei; astfel că şi cei mai lăudaţi poeţi şi retori folosesc, de obicei, acest trop; mai ales Epistolele marelui Pavel, retorul duhovnicesc al Bisericii, sunt pline de această figură de stil, aşa cum ne arată Fotie cel atât de iscusit în arta literară şi după cum şi noi, în tâlcuirea acestora, am încercat să subliniem) va întinge mâna cu Mine din neruşinare şi sfruntare în vasul cu mâncăruri ar fi fost mai câştigat dacă n-ar fi trecut niciodată porţile vieţii, adică, dacă n-ar fi ieşit din pântecele maicii sale şi nu s-ar fi născut sau venit la viaţă.
Prin aceste cuvinte Domnul arăta că despre Iuda era vorba; astfel Domnul i-a plâns de milă bietului Iuda: „Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea” (Mt. 26,23). Prin asemenea vorbe Domnul arăta că e mai bine să nu vii la viaţă decât să vieţuieşti în păcat, după cum tâlcuieşte Sfântul Teofilact; mai bine le-ar fi fost celor din
161
iad să nu fi existat deloc decât să existe şi să fie chinuiţi veşnic. Dar prin aceasta nu spune că a fi şi a exista sunt ceva rău prin sine; nu, nicidecum! Dimpotrivă, e un lucru bun, ca rod al bunătăţii lui Dumnezeu; ci a ajunge rău, prin libera alegere şi neomenie. De asta şi Ioan Damaschin a afirmat: „Deşi Domnul a spus «Bine era de omul acela dacă nu se năştea, n-a fost din pricină că zidirea, creaţia este rea, ci din pricina răutăţii la care ajunge creaţia prin libera alegere şi din pricina trândăviei sale (adică a omului); fiindcă trândăvia aleasă de bunăvoie face cu totul nefolositoare facerea de bine a Creatorului” (cf. Dogmatica, cap. XCVIII, „Despre credinţă”).
Ia aminte că, deoarece Iuda nu s-a îndreptat, vădit fiind în taină, Domnul îl dă pe faţă prin gestul întingerii mâinii în blid şi prin folosirea pronumelui „acela”; zicând „acela Mă va vinde”, l-a dat pe faţă pe Iuda nu doar prin cuvânt, ci şi din privire, dar şi cu degetul; căci dacă ar fi spus că „Iuda Mă va vinde”, n-ar fi dat pe faţă trădătorul, dat fiind că mai exista încă un alt Apostol între cei doisprezece pe nume Iuda; dar, arătându-l pe acesta cu degetul şi spunând „acela Mă va vinde”, l-a vădit neîndoielnic pe vânzător. Şi ce vrea să însemne „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid”? Unii spun că ceilalţi ucenici, din sfială şi ruşine faţă de învăţătorul Hristos, când Domnul întingea pâinea în farfurie şi mânca, nu întingeau şi ei, arătându-se plini de cucernicie faţă
162
de Domnul şi aşteptând până ce întingea El. însă Iuda, neruşinat şi neobrăzat, întindea [întruna] împreună cu Domnul; aşa că şi Sfântul Teofilact zice: „Neruşinat fiind Iuda, întingea în blid odată cu El.” Acelaşi lucru susţine şi Eftimie: „Atât de mult L-a dispreţuit pe Domnul, încât nu se dădea înapoi nici de la a întinge odată cu El.” Iar Ioan spune că Domnul, întingând pâinea (o pâine simplă, nu artosul cel mistic, după Fotie cel atât de iscusit în arta literară), i-a dat-o lui Iuda; se pare că au avut loc amândouă lucrurile, adică Iuda a întins în blid împreună cu Domnul şi, totodată, Domnul i-a dat pâinea pe care El însuşi o întinsese.
CÂNTAREA A OPTA, IRMOSUL:
„Pentru legile părinteşti, fericiţii tineri în Babilon mai înainte primejduindu-se pătimind, au scuipat porunca cea necugetată a celui ce împărăţea; şi împreunându-se cu focul în care nu s-au ars, Celui Ce stăpâneşte vrednică cântare i-au cântat: pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Dacă pentru atenieni au fost socotiţi fericiţi şi de lăudat cei ce s-au pus în primejdie spre respectarea legilor legiuitorului Solon şi dacă locuitorii cetăţii Locri au luptat pentru respectarea
163
legilor lui Zalevkos1, cu atât mai mult sunt de fericit şi de lăudat acei trei tineri cuvântători de Dumnezeu, care şi-au pus viaţa în primejdie în Babilon pentru cinstirea legilor părinţilor lor, legiuite de Dumnezeu însuşi pentru iudei prin Profetul Moise. Căci aşa porunceşte şi legiuieşte Dumnezeu: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti” (Ieş. 20, 4-5). Aşadar, cu toate că Nabucodonosor a aşezat chipul cioplit în câmpia Deiră şi a poruncit ca popoarele să se închine acestuia şi să-l adore ca pe un dumnezeu fapt nelegiuit şi împotriva Legii superioare a lui Dumnezeu -, fericiţii trei tineri au ales Legea lui Dumnezeu, scuipând necugetata poruncă a împăratului. Iar prin scuipare se înţelege dispreţuirea cea mai mare pe care o poate arăta cineva unui lucru; că aşa obişnuiesc să scuipe
1 Legiuitor antic, celebru pentru zelul său în respectarea legii; se presupune (în lipsa unei surse istorice sigure) că a trăit în sec. al VII-lea, în Locri (undeva în Grecia Magna, astăzi sudul Italiei), atribuindu-i-se primele legi scrise ale ellinilor, pe care zeiţa Athena i le-ar fi dictat în somn (printre acestea se numără retragerea dreptului judecătorilor de a rândui pedepse după bunul plac, interzicerea revinderii produselor agricole sau nerecunoaşterea actelor scrise pentru împrumuturi, ci doar a martorilor ş.a. fiind ulterior introduse în dreptul roman (în legea celor XII table lex duodecim tabularum); menţiunea în textul de faţă se referă la episodul pedepsirii fiului său pentru adulter, pentru care legea pretindea scoaterea ochilor (n. trad.).
164
oamenii pe cei pe care îi dispreţuiesc foarte tare, socotindu-i necugetaţi şi proşti.
Astfel că din pricina acestei dispreţuiri aceşti vrednici de pomenire au fost aruncaţi în cuptor; numai că, deşi s-au unit cu focul, nu au fost mistuiţi de el defel, dat fiind că n-au fost arşi aşa cum s-ar arde lemnele şi iarba şi paiele care rămân pe mirişte după secerat; nu s-au topit aşa cum se topesc plumbul şi argintul şi amalgamul, ci au rămas în foc ca şi cum firea lor n-ar fi fost una care e consumată de foc, nici nu s-au mistuit, precum salamandra (dintre animale), laricele dintre copaci, rubinul şi varul dintre pietre. Aşadar, păzindu-li-se toate întregi şi nevătămate, până şi părul – „focul nu i-a mai atins; nu le-a mai pricinuit nici dureri, nici teamă” (Tin. 26), fiind păziţi, zic, nevătămaţi, au cântat toţi trei laolaltă un imn vrednic de Dumnezeu Cel Ce ţine şi stăpâneşte şi domneşte asupra tuturor. De ce a spus melodul asta câtă vreme nici cântarea heruvimilor şi serafimilor, care sunt deasupra tuturor, nu e vrednică de Dumnezeu? Răspunsul nostru ar fi că cel ce vrea să pună în cumpănă cântarea care e cu putinţă să fie adusă de neputinţa omenească nu va putea s-o numească nevrednică, ci vrednică de Dumnezeu, întrucât a fost adusă după măsura puterii omeneşti. Căci ceea ce se aduce lui Dumnezeu, după cum s-a spus, după putere şi mai ales întrucât cheamă toate cele create, şi cereşti şi pământeşti, să cânte
165
şi să laude pe Dumnezeu, Creatorul a toate, nu poate decât să fie pe placul lui Dumnezeu.
TROPARUL:
„Fericiţii Apostoli, ospătându-se dimpreună cu Cuvântul în Sion şi rămânându-I credincioşi, au urmat Păstorului ca nişte miei şi, împreună fiind cu Hristos, de Care nu s-au despărţit, cu dumnezeiescul cuvânt hrăniţi fiind, cu mulţumită au strigat: pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Precum Domnului nostru I se atribuie diferite nume, căci e numit de dumnezeieştii Evanghelişti şi „pâine”, şi „păstor”, ca în versetele „Eu sunt pâinea vieţii” (In. 6,48) sau „ Eu sunt păstorul cel bun” (In. 10,11), aşa şi ucenicii Domnului sunt numiţi şi „oaspeţi”, şi „oi”; „oaspeţi” fiindcă au fost ospătaţi la Cina cea de Taină cu pâinea pogorâtă din cer şi au mâncat, după cuvântul din Psalmi, „pâinea îngerească” (Ps. 77, 29). Căci „ospăţ (baiC)” se numeşte petrecerea împreună cu băutură şi mâncare. De aici provin cuvintele batTVQ şi daiTvpdvEQ, ceea ce înseamnă „cei ce mănâncă, cei ce se ospătează”. Iar „oi”, fiindcă au urmat Păstorului Hristos prin simplitatea şi lipsa lor de răutate ca nişte oi. De aceea şi melodul aici măreşte şi cinsteşte pe Apostoli cu aceste
166
două nume şi spune despre ei: Fericiţii Apostoli care au petrecut la masa [de Taină] şi s-au ospătat din Cina cea mântuitoare a Trupului şi Sângelui Domnului, stăruind în Sfântul Sion, care este acropola Ierusalimului, unde Domnul le-a predat Tainele, după cum zice undeva dumnezeiescul Damaschin1, au aşteptat cu osârdie în preajma Cuvântului enipostatic al lui Dumnezeu şi L-au urmat aşa cum îşi urmează mieii păstorul; şi, fiind uniţi cu Hristos, de Care nu s-au despărţit, căci trăsătura specifică a lui Hristos este aceea de a aduna la Sine, pe când cea a diavolului e de a risipi şi împrăştia pe ceilalţi, după cum Domnul însuşi a spus: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12,30), uniţi, zic, Apostolii cu Stăpânul Hristos, au fost hrăniţi cu dumnezeiescul cuvânt al învăţăturii Sale, din care pricină au şi strigat: „pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile…” şi celelalte.
TROPARUL:
„Legea prieteniei uitând-o Iscarioteanul cel cu nume rău, şi-a gătit spre vindere picioarele cele ce i s-au spălat şi, mâncând pâinea Ta, adică Trupul cel dumnezeiesc, a ridicat călcâiul asupra Ta, Hristoase, şi n-a priceput să strige: pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
1A se vedea tâlcuirea noastră la troparul său din oda a cincea a întâiului canon al Adormirii Maicii Domnului „Ca pe un nor, Fecioară…” (n. aut.).
167
Tâlcuire
Prin acest tropar sfântul melod ceartă peste măsură de aspru neomenia lui Iuda. Nerecunoscătorului, zice, şi trădătorului nu i-a fost ruşine de Tine, o, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, cum se cuvenea să-i fie ucenicului faţă de învăţătorul său, nici nu i-a fost frică cum se cuvenea să-i fie unui rob de stăpânul său, nici n-a dat dovadă de cuvioşenie înaintea Ta, cum se cuvenea Ţie Celui Ce ai făcut atâtea semne şi minuni mai presus de fire, pe care el însuşi le-a lucrat în numele Tău dimpreună cu ceilalţi Apostoli; nu Te-a cinstit nici ca pe un prieten cu care dimpreună a mâncat pâine şi sare, ci a uitat de bunăvoie până şi legea prieteniei, care e atât de veche şi porunceşte „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18), cât şi pe cea nouă, a Evangheliei, care zice „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15,13). Uitând aceste legi necruţătorul Iuda, picioarele cele ce i-au fost spălate cu câteva clipe mai devreme de mâinile Tale preacurate, Doamne, chiar pe acestea, o, ce suflet plin de nerecunoştinţă!, le-a pregătit ca să se ducă să Te vândă; şi cel ce a mâncat pâinea-Ţi şi a fost hrănit de Tine şi-a ridicat călcâiul asupra Ta, după cum a prorocit şi Psalmistul: „Chiar omul (…) care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul” (Ps. 40, 9) ceea ce înseamnă că a pus la cale împotriva mea
168
vicleşug şi înşelăciune. Imaginea este preluată metaforic de la cei de odinioară care, în practica de luptă [corp la corp], folosesc ca procedeu piedica, punându-şi piciorul în spatele călcâiului adversarului şi doborându-l astfel la pământ.
Iuda este socotit cu „nume rău” nu pentru că numele în sine „Iuda” e unul rău, după cum unii (printre care şi tâlcuitorul anonim) susţin greşit că provine de la [cuvintele] „ide (venin)” şi „dalai (a arde)”, nici pentru că numele de „Iscariotean” e unul rău (i s-a făcut greşit etimologia tot de la [cuvintele] „loc, [venin]” şi „dalai [a arde]”,) dimpotrivă, numele Iuda este unul laudativ, însemnând „mărturisire”, iar „mărturisirea” nu e un cuvânt urât, ci dintre cele mai de laudă. Aşadar, Iuda este socotit cu „nume rău” nu din pricina numelui său, nu!, ci fiindcă, atunci când un om săvârşeşte un rău foarte mare sau când într-un loc se întâmplă fapte tragice, dăm, de obicei, un nume de rău augur şi omului, şi locului respectiv, chiar dacă numele lor prin ele însele sunt de laudă. Astfel, de pildă Simeon Samarineanul este numit din pricina ereziilor şi a vrăjilor sale Simeon cel Rău (KaKooipcov), monofizitul Eutihie (Evvvxpc), deşi numele său înseamnă „fericit (Evxvxiid)”, e numit Nefericitul (dvoTvxfid); din pricina faptelor rele şi numele lor capătă rezonanţe rele, dar şi invers, mulţumită faptelor bune, şi numele vor avea parte de un bun renume. Martirii Dioscur şi Maximian, cu
169
nume cu rezonanţe neplăcute, mulţumită martiriului lor au parte de renume. Şi invers: un nume bun nu aduce după sine renumele faptelor rele [săvârşite de omul cu nume bun]. în felul acesta şi Iuda e numit de melod, dar şi de întreaga lume, „cu nume rău” din pricina trădării lui. Căci ce poate fi de un mai rău renume decât numele de „trădător” mai ales când se săvârşeşte o asemenea trădare? Bineînţeles că nici un altul.
TROPARUL:
„Nesăbuitul a primit în dreapta sa trupul Tău cel dezlegător de păcat şi dumnezeiescul sânge care s-a vărsat pentru lume, dar nu s-a ruşinat să bea din sângele vândut la un [oarece] preţ, nici de răutatea-i nu s-a scârbit şi nici n-a priceput să strige: pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
Tâlcuire
Şi în acest tropar, asemănător celui de mai înainte, melodul ceartă nesăbuinţa (inconştienţa) fără de măsură şi nerecunoştinţa fără margini ale lui Iuda; şi ne spune că nesăbuitul Iuda a primit în mâna sa dreaptă (acesta e sensul verbului ¿Selbiovw) Trupul dumnezeiesc al Domnului izbăvirea de păcat a oamenilor. Melodul a preluat [sintagma] aceasta din cuvântul Domnului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” (Mt. 26, 26). însă nesăbuitul n-a luat în mâinile sale numai
170
trupul, ci şi sângele bineînţeles, nu în chip nemijlocit, ci din paharul care-l conţinea vărsat pentru mântuirea lumii. Şi această expresie e preluată dintr-un verset scripturistic: „Că acesta”, zice dulcele Iisus, „este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26,28).1 Şi nu i-a fost ruşine, zice,
1 Că Domnul l-a avut drept comesean pe Iuda la masa de obşte, la care a mâncat cu ucenicii în seara Joii Mari (care era începutul Vinerii Mari; căci, după rânduiala Bisericii, fiecare zi începe de seara), ne spun toţi Evangheliştii, Matei, Marcu, Luca şi Ioan; şi că l-a avut împreună-părtaş la masa duhovnicească a dumnezeieştilor Taine şi că l-a împărtăşit cu trupul şi sângele Său e mai presus de orice îndoială. Iar dumnezeiescul Hrisostom şi Isidor Pelusiotul, în parte şi Teofilact şi Cosma Melodul însuşi, sunt de acord cu faptul că şi Iuda a fost de faţă când Domnul a instituit Tainele şi că s-a împărtăşit şi el de ele. însă Constituţiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 4) susţin următoarele: „După ce ne-a predat Tainele preînchipuitoare ale preacinstitului Său trup şi sânge, Iuda n-a fost împreună cu noi, a ieşit şi s-a dus pe Muntele Măslinilor.” La fel şi Dionisie Areopagitul, cel întocmai cu Apostolii, susţine acelaşi lucru: „întrucât şi El e Creatorul celor prefigurate (scil. Hristos), îl dezmoşteneşte foarte pe drept pe cel ce nu a stat la ospăţul Său în chip cuvios şi în acelaşi fel ca noi” (Despre ierarhia bisericească, cap. 3). Iar Maxim Mărturisitorul comentează aceasta astfel: „Din următoarele se poate spune întemeiat că, după ce Iuda a ieşit de la Cina [cea de Taină], Hristos le-a predat ucenicilor Tainele.” Cu acestea e de acord şi Chiril al Alexandriei: „După ce Iuda a ieşit, Hristos le-a predat celor unsprezece Tainele cele mântuitoare” (Catene la Evanghelia după Matei). Dar şi Sfântul Teofilact e în parte de acord cu această opinie: „Unii zic că, după ce Iuda a ieşit de la Cina cea de Taină, [Hristos] le-a predat Tainele celorlalţi ucenici. Aşadar şi noi suntem datori să facem la fel şi să îndepărtăm de cei răi şi vicleni Tainele” (Tâlcuire la cap. al XXVI-lea după Matei). Când a făcut Mântuitorul Cina cea de Taină? După ce a întins pâinea în blid şi i-a dat-o lui Iuda, după Evanghelistul Ioan: „Şi întingând bucăţica, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul” (In. 13, 26). Iar pâinea aceea nu a fost trupul lui Hristos, ci o pâine obişnuită de la o masă obişnuită, după cum spune şi Fotie, cel atât de priceput în arta cuvântului ceea ce susţinem şi noi mai sus.
171
acestui ucenic cu inimă de piatră şi plin de neomenie să bea acest sânge sângele învăţătorului Său pe Care îl vânduse de mai înainte pentru treizeci de arginţi arhiereilor, care aveau să spună: „Nu se cuvine să-i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge” (Mt. 27, 6). Aşadar, nu i-a fost ruşine nesăbuitului Iuda să bea sângele pe care cu puţin înainte îl vânduse. Cine oare e atât de neruşinat încât să vândă sânge, să ia preţul pe el de la cel ce i l-a cumpărat şi din nou apoi, cu neruşinare, să bea ceea ce a vândut? Fireşte că nimeni! Aşa că netrebnicul Iuda nu s-a pocăit pentru păcatul trădării, nici n-a urât şi nici nu s-a dezis de alegerea sa, după cum ieropsaltul (sfântul cântăreţ) a spus mai devreme despre nelegiuit: „în toată calea ce nu e bună a stat şi răutatea n-a urât” (Ps. 35,4). Dar neînţeleptul nu s-a înţelepţit ca să rostească şi el cântarea aceea de cuviinţă dumnezeiască a celor Trei Tineri: „Pe Domnul lăudaţi-L, lucrurile, şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii.”
172
CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL:
„Din ospăţul Stăpânului şi din masa cea nemuritoare, veniţi, credincioşilor, la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim, pe Cuvântul Cel Ce a urcat deasupra [celor pământeşti], din cuvântul Lui cunoscându-L, pe Carele îl slăvim.”
Tâlcuire
Dacă în odele anterioare melodul ne-a vorbit sub aspect istoric despre Cina cea de Taină, în oda de faţă ne vorbeşte despre ea sub aspect moral. Şi se adresează poporului drept-credincios cu îndemnul de a se împărtăşi toţi cu dumnezeieştile Taine, recurgând la figura de stil a parenezei (îndemnului): Veniţi, o, creştini credincioşi, să ne curăţim mai întâi printr-o pregătire cuvenită, prin mărturisirea păcatelor, iertarea vrăjmaşilor, alungarea urii, împodobirea cu cuget curat, iar mai apoi să ne apropiem de dumnezeieştile Taine şi să ne bucurăm de ospăţul oferit nouă de Stăpânul, de iubirea de străini, pe care ne-o arată astăzi Stăpânul Hristos, de masa duhovnicească şi nemuritoare pe care le-o întinde celor vrednici; căci ne hrăneşte cu Trupul Său nestricăcios şi preacurat şi ne adapă cu Sângele Său nestricat şi preaplin de viaţă. La ospăţul şi masa de astăzi ale înfricoşătoarelor Taine, ca să mă exprim cât mai general, Dumnezeu ne arată şi ne pune înainte înţelepciunea, puterea, bogăţia cele mai
173
mari ale bunătăţii Sale; pentru aceea a afirmat şi Augustin cu atâta eleganţă literară: „Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ştie că cel mai înalt lucru cu putinţă de oferit este această jertfă sfântă; fiind Atotputernic, nu-I stă în putere să dea ceva mai mult; bogat fiind, nu a avut ceva mai mult decât atât să ne dea.”1 Mai prejos nu sunt nici cuvintele marelui Grigorie al Thessalonicului: „Venind la Taine, ajungem porfiră împărătească, ba mai degrabă sânge şi trup împărăteşti, şi, o, minune, ne însuşim înfierea dumnezeiască, odată ce strălucirea lui Dumnezeu se pogoară mistic asupra noastră şi ne luminează suprafiresc, dându-ne puterea, după făgăduinţa Tatălui, de a străluci asemenea soarelui” („Cuvânt despre Sfintele Taine”). Dar şi Chiril al Alexandriei, tâlcuind versetul „Cel ce mănâncă trupul Meu”, spune: „Precum, dacă primeşti un cărbune, îl vâri între paie, spre a se păstra sămânţa focului, aşa Domnul nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea trupului Său, ascunde înăuntrul nostru viaţa şi, ca pe o sămânţă a nemuririi, nimicitoare a stricăciunii, o aşază în noi întreagă.”
Şi unde să ne desfătăm de această masă? în locul înalt, în „cel mai înalt (vnEpcpov)” căci într-un asemenea loc le-a predat Domnul Apostolilor Tainele: „Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi [Paştile]” (Lc. 22, 12). Chiar dacă Domnul a primit să Se pogoare
1 Apud Voulgaris, în introducerea la Catehetica sa.
174
la adâncul decăderii şi smereniei noastre, ca un Dumnezeu totuşi petrece în locurile cele mai înalte şi deasupra celor de aici; şi ce altceva se poate înţelege prin locul de deasupra pământului (âvcoyEcov), dacă nu gândurile înalte, care urcă şi zăbovesc la contemplarea lui Dumnezeu? Să ne desfătăm în vremea de acum, fraţilor, îndoit de masa cea nemuritoare, şi materialnic şi nematerialnic, a dumnezeieştilor şi înfricoşătoarelor Taine; materialnic mâncând pâinea sfinţită şi bând vinul sfinţit, adică Trupul şi Sângele Domnului; iar nematerialnic prin desfătarea de acestea în gândurile şi contemplaţiile cele înalte despre Dumnezeu, ca şi cum ne-am afla în locul cel mai înalt de pe întreg pământul şi departe de cele terestre. Căci, după Sfântul Teofilact, locul de deasupra pământului (ăvaryscov) este înţelegerea înaltă a celor dumnezeieşti şi a celor nematerialnice (duhovniceşti), în care mintea duhovnicească petrece şi se sălăşluieşte. Şi acestea sunt „aşternute” într-o asemenea minte, care le înţelege pe toate ca fiind drepte, deoarece în ea nu se află nimic nelămurit sau strâmb, ci le înţelege până şi pe cele ce sunt aşa (nelămurite şi strâmbe) ca fiind drepte şi lămurite; de aceea a grăit şi Solomon: „Toate sunt lămurite pentru cel priceput şi drepte, pentru cei ce au aflat cunoştinţa” (Pild. 8, 9).
„Foişorul aşternut” (Lc. 22,12) poate fi înţeles, după Teofilact, într-un fel şi mai înalt. Starea şi lucrarea fireşti ale minţii se numesc „foişor aşternut”;
175
căci mintea care se adânceşte întru starea şi lucrarea ei după fire şi întru cunoştinţă este ceva înalt; căci dacă însăşi cunoaşterea naturală a Lui „se aşterne”, adică este smerită şi mai prejos, în comparaţie cu cunoaşterea Sa mai presus de fire şi minte, atunci când va fi răpită de Har şi va ajunge la cunoştinţa mai presus de minte şi dincolo de orice înălţime, nu mai lucrează de la sine şi după fire, ci este pusă în lucrare, pătimeşte, mişcată de dinafară, de lumina dumnezeiască, şi iese (în extaz) din hotarele lucrării ei fireşti; aşa cum şi profeţii, primind în mintea lor cele trimise de Harul Duhului Sfânt, ies din hotarele oricărei lucrări fireşti a minţii; de aceea şi se spune despre unii profeţi că au ajuns „pradă”, ca Avacum (Avac. 1, 1), Zaharia (Zah. 9,1), Maleahi (Mal. 1, 1).1
Mai întâi noi trebuie să pregătim „foişorul aşternut”, adică să punem în lucrare după fire energia minţii noastre, îndeletnicindu-ne mereu cu înţelegerea vederilor şi sensurilor duhovniceşti; şi după ce ne vom pregăti, până la a primi lucrarea suprafirească şi cunoştinţa cea mai presus de minte, atunci va veni la noi Hristos şi va săvârşi Tainele, ridicându-ne mintea în răpiri şi vederi [duhovniceşti] negrăite.
Iar „pe Cuvântul Cel Ce a urcat deasupra, din cuvântul Lui cunoscându-L” are două sensuri; fie se
1 Cf. textului din Septuaginta. A se vedea şi tâlcuirea noastră la troparul „Cu cuviinţă…” din oda a cincea a celui de-al doilea canon al Adormirii Maicii Domnului (n. aut.).
176
spune că noi, aflând din cuvântul Evangheliei că Dumnezeu-Cuvântul S-a urcat în foişor spre a săvârşi Paştile, îl mărim, fie, ca să ne exprimăm mai bine, aflând de la Dumnezeu-Cuvântul, Care a săvârşit în „foişor” Cina cea de Taină, pe Cuvântul urcat (ridicat) deasupra [tuturor celor pământeşti], adică la un sens anagogic şi la cel mai înalt înţeles alegoric, îl slăvim. Şi care e cuvântul cel „urcat (ridicat) deasupra”? Ia aminte la ce spune Sfântul Teofilact: când Dumnezeu-Cuvântul lucrează în noi, vom pricepe nu numai ce înseamnă să te faci părtaş Paştilor, ci şi raţiunile cele mai înalte şi profunde ale celor materiale şi duhovniceşti, după cum [ne arată versetul] „Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale [LXX]” (Ps. 8, 3); căci, după cum susţine tot Teofilact, ucenicii Cuvântului sunt de fapt toate raţiunile celor ce s-au făcut (creat).
TROPARUL:
„Zis-a ucenicilor Cuvântul: Mergeţi la locul cel înalt, unde mintea e statornicită, de gătiţi Paştile, pe care Eu îl voi săvârşi mistagogic pentru voi cu azima cuvântului adevărului, şi întărirea Harului să o măriţi.”
Tâlcuire
Pentru acest tropar melodul s-a inspirat din cuvântul adresat de Domnul Apostolilor: „Mergeţi
177
şi ne pregătiţi Paştile, ca să mâncăm (…). Şi acela vă va arăta un foişor mare, aşternut; acolo să pregătiţi” (Lc. 22,8-12). Concomitent cu relatarea sub aspect istoric a Paştilor, melodul aşază şi înţelesul duhovnicesc, adică anagogic şi alegoric, al acestuia. Şi prin foişor înţelege partea conducătoare a sufletului, în care mintea stă aşezată asemenea unui împărat; prin „Cină” se înţelege cuvântul drept-slăvitor al credinţei, care se alcătuieşte şi din aluat nedospit (azimă) şi dospit; căci în dumnezeiasca Scriptură aluatul nedospit (azimă) şi aluatul dospit au sens atât pozitiv, cât şi negativ. Aşadar, cuvântul credinţei e numit „aluat nedospit” (azimă) datorită simplităţii, curăţiei şi adevărului, întrucât nu are dospeală, prin care se înţelege ipocrizia, aşa cum a spus şi Domnul: „Luaţi aminte şi feriţi-vă de dospeala fariseilor şi a saducheilor” (Mt. 16, 6 şi 12), care e ipocrizia (prefăcătoria). Căci cuvântul adevărului e departe de orice ipocrizie (prefăcătorie) ca să nu fim una şi să facem alta, ci să nu avem dospeala cea veche (a Legii celei vechi, întunecate şi trecute, care din pricina învechirii este acră, nefiind bună de nimic), dar nici dospeala răutăţii şi a vicleniei, cum zice Pavel: „De aceea să prăznuim nu cu dospeala cea veche, nici cu dospeala răutăţii şi a vicleşugului” (I Cor. 5, 8). De asemenea, cuvântul credinţei este numit şi „aluat dospit”, întrucât acesta e tare, susţinând inima şi puterea duhovnicească a credinţei, fără a o lăsa să se clatine [şi să cadă] în
178
diferite erezii şi rătăciri; la fel şi pâinea din aluat dospit susţine şi întăreşte inima materialnică a omului, după cuvântul Psalmistului: „pâinea inima omului o întăreşte” (Ps. 103,17).
Cunoscute fiindu-i de mai înainte acestea, iată ce zice melodul: Cuvântul enipostatic al lui Dumnezeu le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici: gătiţi, o, ucenicii Mei, Paştile, de dragul popoarelor drept-credincioase şi ortodoxe, pentru care Eu pregătesc şi învăţ mistagogic Tainele credinţei adevărate. Sau altfel: Gătiţi voi, o, ucenicii Mei, pe care v-am iniţiat şi învăţat Tainele dreptei credinţe, Paştile în locul cel înalt, în foişor, nu în omul cel trupesc şi sufletesc (firesc), care cugetă trupeşte şi sufleteşte (omeneşte), fiindcă, după Apostol, omul sufletesc (firesc) nu primeşte cele ale Duhului ( Cf. I Cor. 2,14: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”), iar Paştile şi Tainele Mele sunt cu totul duhovniceşti; ci gătiţi-l în omul cel înalt, care ajunge până la cer şi cugetă cele înalte, în omul cu un cuget duhovnicesc şi contemplativ.
în ce fel să se pregătească Paştile? Cu cuvântul, din aluat nedospit, al adevărului şi simplităţii, dar nu în lipsa celui dospit, întărit, din care se face artosul; căci melodul s-a referit la (artosul) aluat dospit, vădindu-l în chip indirect prin expresia „întărirea Harului să o măriţi” că dospeala
179
e partea Harului, fiindcă şi Domnul a instituit Taina folosind pâine din aluat dospit, deoarece nu sosise încă vremea (sărbătorii) azimelor, când acestea se mănâncă cu mielul şi cu ierburile amare în noaptea Sâmbetei Mari, întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos săvârşeşte Paştile cu pâine din aluat dospit. întrucât dospeala e a Harului, în mod firesc melodul a îndemnat să mărim pâinea din aluat dospit [scil. „întărirea”]. Pentru că azimele erau folosite în Legea veche aproape în toate ceremoniile sacre, melodul nu le numeşte pe acestea „ale Harului”, nici nu le spune credincioşilor să le mărească (slăvească). De ce aici melodul foloseşte numai cuvântul „azimă”? Spre a arăta în chip mistic că Domnul a mâncat atunci Paştile cel vechi, care se făcea cu azime, aşa cum şi alţi mulţi Părinţi susţin (referitor la faptul că în acel an Domnul nu a mâncat totuşi Paştile cel vechi, se poate vedea cuvântul lui Ioan al Ierusalimului „împotriva azimelor” şi Despre Sfintele Taine al lui Eustratie Argentos).
Aşadar, prin artos (pâinea din aluat dospit) şi azime (din aluat nedospit) ni se arată că omul drept-credincios trebuie să se hrănească cu azime, adică, mai simplu, de dragul simplităţii, al adevărului dreptei slăviri şi al credinţei, iar cu artos (pâine din aluat dospit), în chip cumpătat, căci în afară de simplitate se cere şi înţelepciune, şi pricepere, după porunca Domnului: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”
180
(Mt. 10,16), dar şi a Apostolului: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă fiţi desăvârşiţi” (I Cor. 14, 20).1
TROPARUL:
„Tatăl M-a născut mai înainte de veci pe Mine, înţelepciunea cea creatoare, şi M-a zidit începătură căilor Lui, spre lucrurile ce se săvârşesc tainic acum. Cuvânt din fire nezidit fiind, primesc numirile trupului celui pe care acum l-am asumat.”
Tâlcuire
Pentru acest tropar sfântul melod s-a inspirat din capitolul al VIII-lea al Pildelor, unde înţelepciunea enipostaziată, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, zice despre Sine: „Domnul m-a
1 Despre faptul că azimele sunt de lepădat la săvârşirea Tainelor Bisericii lui Hristos, că sunt acceptate doar pâinile din aluat dospit (artosul) şi, de asemenea, despre semnificaţia lor, ia aminte la ceea ce afirmă Iosif Vryennios în primul său cuvânt adresat latinului Skarănos: „în primul rând ne deosebim de voi prin faptul că la Liturghiile voastre se aduc înainte azime (pâini din aluat nedospit). Iată ce spune despre aceasta Sinodul al VII-lea Ecumenic: «Dacă cineva nu va aduce spre a pune înainte (la Proscomidie) pâine dospită şi sare, ci azime (pâine nedospită), să fie anatema!; şi Vasile cel Mare în tâlcuirea sa la dumnezeiasca Liturghie zice: «Prin cele săvârşite aici înţelegem umanitatea desăvârşită a Domnului nostru Iisus Hristos şi-L arătăm a fi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; făina este trupul, dospeala sufletul şi sarea, mintea; şi pentru aceasta arătăm (numim) trupul Domnului ca având minte (yovc;) şi suflet. Dar [arătăm] şi cele cinci simţuri în prescuri astfel: făina [preînchipuie] vederea, dospeala mirosul, auzul focul, gustul sarea şi pipăitul apa” (tomul I).
181
zidit ca începătură a căilor Lui, spre lucrările Lui. Eu am fost mai înainte de veac întemeiată, dintru început, înainte de a se fi făcut pământul (…), de a fi fost întemeiate dealurile şi înaintea tuturor munţilor Mă naşte” (Pild. 8, 22-25 [LC]). Verbul „M-a zidit”, rostit de înţelepciunea enipostatică a Tatălui, a ajuns pentru mulţi piatră de poticnire; pentru că şi arienii au îndrăznit să numească pe Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu zidire, dumnezeiescul Cosma, printr-o remarcabilă deosebire [a sensurilor], arată ce înseamnă „a naşte” şi „a zidi”. întrucât Hristos este şi Dumnezeu, şi om, sensul verbului „a naşte” se referă la dumnezeirea cea purureafiitoare, în acord cu care S-a născut din Tatăl Cel deofiinţă, mai presus de tot cuvântul şi scopul, ad extram, iar sensul verbului „a zidi” se referă la omenitatea Sa supusă timpului, în acord cu care ceea ce a fost zidit (creat de Dumnezeu) a sărăcit. Lămurind lucrurile neclare din textul preluat din Pilde, melodul zice: Pe Mine, înţelepciunea creatoare a toate, Mă naşte Tatăl mai înainte de toţi vecii; şi Mă naşte ca început al căilor Lui, drept cauză creatoare şi început (principiu) a toate câte sunt, prin Care toate s-au făcut; în ce priveşte aceste lucruri care se săvârşesc acum în chip mistic, mântuirea şi replămădirea omului, nu Mă naşte, ci M-a zidit, a binevoit să iau trup zidit (creat). Să nu se mire nimeni dacă Eu, Cel Ce sunt Dumnezeu după firea Mea fără de început a dumnezeirii, fiind totodată
182
Cuvânt şi Fiu necreat şi mai înainte de veci, spun că Tatăl M-a zidit; nici să se piardă în prăpăstiile înţelesurilor necuvenite, sub pretextul acestor cuvinte; ci fiindcă în anii de apoi Eu am asumat în însuşi Ipostasul Meu firea zidită (creată) a omenirii, devenind o persoană şi ipostas compuse, din dumnezeire şi omenire, îmi însuşesc şi numele (numirea) atribuit firii Mele omeneşti; şi ceea ce firea Mea omenească ar trebui să spună despre ea însăşi, spun Eu, prin intermediul [cuvintelor din] Pilde, ca din partea ei (a firii omeneşti). Şi chiar dacă sunt îndoit cât priveşte firile, în ceea ce priveşte persoana şi ipostasul Unul sunt.
Aşa a tâlcuit Teodor Pródromos [cuvintele] „a naşte” şi „a zidi”. însă Grigorie Teologul, cât şi Grigorie al Nyssei leagă expresia „începătură a căilor” de verbul „M-a zidit”, cu alte cuvinte o leagă de ideea de început al căilor în vederea celor săvârşite acum în chip tainic şi propun ca sensul lor să se refere la firea omenească pe care Dumnezeu a văzut-o dinainte ca început al numirilor Sale veşnice înainte de toate cele zidite (create)1. Această variantă, probabil, ar fi mai bună, deoarece şi cuvintele autorului Pildelor s-ar reformula astfel: „Domnul M-a zidit ca începătură a căilor Lui, spre lucrările Lui; şi înaintea tuturor munţilor Mă naşte”, în care „M-a zidit” se leagă de scop şi de cauză, de începătura căilor
1A se vedea şi partea întâi a predicii la duminica a doua dinainte de Naşterea Domnului a lui I. Miniatis (n. aut.).
183
şi de cele lucrate de Dumnezeu; iar „a naşte” e exprimat fără a se afla în legătură cu ceva şi fără vreo pricină anume, aşa cum şi Grigorie Teologul afirmă: „Acest «Cel Ce este, adică Hristos (după dumnezeire), e purureafiitor, fiind din Cel Ce e purureafiitor, mai presus de orice cauză (pricină) şi cuvânt (raţiune); şi nici n-a existat un alt cuvânt (logos) deasupra Cuvântului (Logosului) (scil. cauză făcătoare (creatoare)” („Cuvânt la Naşterea lui Hristos”). Dar şi troparul acesta poate fi înţeles în acord cu opinia Părinţilor de mai sus, dacă se pune virgulă după „M-a născut” în felul acesta: „Creator mai înainte de veci Tatăl M-a născut,” aici urmează virgula, şi se continuă, ca şi cum ar începe un alt enunţ: „începătură căilor Lui M-a zidit, spre lucrurile ce se săvârşesc tainic acum”. Ia aminte că şi Vasile cel Mare, şi Grigorie de Nyssa aşa au înţeles textul: „Domnul M-a zidit”, iar la alţi copişti se întâlneşte „şi nu M-a zidit”; iar „M-a zidit” se înţelege cu sensul de „M-a născut”; aşa şi Adam a spus despre Cain: „Am dobândit [¿KTriaâpriv] (adică am născut) om prin [puterea lui] Dumnezeu” (Fac. 4, 1).1
1 Vrei, dragul meu, să asculţi şi cuvintele lui Grigorie Teologul şi ale lui Grigorie de Nyssa? Ia aminte şi la acestea spre a te informa. Iată ce scrie Teologul: „Care dintre cele ce există e fără cauză? Nimeni, cu excepţia lui Dumnezeu, nu este fără cauză. Sau ce e mai vechi decât Dumnezeu? Şi care e cauza omenirii pe care Dumnezeu a asumat-o? Mântuirea noastră, fireşte, ce altceva? Aşadar, pentru că aici avem clar şi «M-a zidit, şi «Mă naşte, sensul e simplu. Ceea ce aflăm ca având cauză, punem pe seama omenirii, ceea ce e simplu şi e fără cauză, vom socoti că aparţine Dumnezeirii. «M-a zidit începătură căilor Lui, spre lucrurile Lui, iar lucrurile mâinilor Sale sunt adevărul şi judecata, pentru care a fost uns cu dumnezeirea; căci ungerea aceasta e a firii omeneşti. Iar «Mă naşte e lipsit de cauză. Şi dacă nu e aşa, arată-mi ce [cauză] I se poate atribui! Cine poate să nu fie de acord cu faptul că înţelepciunea e numită zidire, cât priveşte naşterea de jos (pământeană) şi e rod, cât priveşte naşterea cea dintâi şi de necuprins cu mintea?” („Cuvântarea a doua „Despre Fiul”).
Iar celălalt Grigorie, luminătorul Nyssei, aşa spune: „Domnul M-a zidit; de dragul acestui lucru «am fost zidit Eu, Cel Ce pururea sunt şi nu am deloc nevoie de faptul de a fi zidit, astfel încât să ajung începătură a căilor spre aducerea la existenţă a lucrurilor lui Dumnezeu, adică a oamenilor; căci odată ce calea cea dintâi a fost stricată a trebuit din nou să se reînnoiască pentru cei rătăciţi calea cea nouă şi vie, întru Mine, Care sunt Calea. Şi pentru că e limpede că «M-a zidit mintea [oricărui dintre noi] o vede privitor la firea omenească, mult mai lămurit ne-o arată şi dumnezeiescul Apostol prin cuvintele sale, prin care ne porunceşte: «îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos (Rm. 13,14), şi la acestea adaugă acelaşi cuvânt, când zice: «îmbrăcaţi-vă în omul cel nou, zidit după Dumnezeu (Ef. 4, 24). Iar dacă există un singur veşmânt mântuitor şi acesta este Hristos, nimeni nu va putea spune că omul cel nou, zidit după Dumnezeu, e altul decât Hristos. Dar e evident că cel ce s-a îmbrăcat în Hristos, s-a îmbrăcat în omul cel nou, în omul cel zidit după Dumnezeu. Căci numai acesta e cel numit cu adevărat nou şi în sens propriu «om, care s-a arătat în viaţa oamenilor nu prin trăsăturile caracteristice şi pe căile obişnuite firii [omeneşti], ci [s-a arătat] ca zidire înnoită şi cu totul aparte, ca [fire] înnoită numai în Acesta [scil. în Persoana Sa]” (Contra lui Eunomie, III, vol. II).
184
TROPARUL:
„Precum sunt om după fiinţă, şi nu în aparenţă, aşa şi firea ce s-a unit cu Mine este Dumnezeu, prin comunicarea însuşirilor. Pentru aceasta să Mă cunoaşteţi pe Mine, Hristos, Care, deşi sunt Unul, sunt doi [scil. din două firi], păstrând cele din care sunt şi cele întru care sunt şi cele care sunt.”
185
Tâlcuire
Mulţi eretici şi susţinători ai unor învăţături greşite au încercat să murdărească, pe cât le-a stat în putinţă, iconomia lui Dumnezeu-Cuvântul; că unii L-au hulit, susţinând că Dumnezeu-Cuvântul nu a asumat o fire umană adevărată şi după fiinţă, ci în aparenţă (docetism); capul acestora a fost sărmanul Eutihie monofizitul; alţii L-au hulit, susţinând că firea omenească asumată de Dumnezeu-Cuvântul nu a fost îndumnezeită în chip nemijlocit, odată cu asumarea ei, nici nu s-a petrecut, asemenea unei ungeri, potrivit lui Grigorie Teologul capul lor este Apolinarie cel fără minte; iar alţii au cugetat că există doi fii, unul născut din Tatăl, altul născut din Maria capul lor este antropolatrul Nestorie.
Aşadar, voind să răstoarne şi să nimicească toate aceste erezii, ierarhul Cosma nu s-a înfăţişat pe sine discutând cu ereticii de mai sus, nici pe cutare Apostol, sau cutare învăţător, sau cutare profet, ci pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care teologhiseşte aşa despre Sine şi spune: O, oamenilor, prin asumarea firii omeneşti în chip adevărat, după fiinţă, nu în aparenţă, sunt om adevărat; astfel şi firea omenească pe care Eu am asumat-o şi care s-a unit cu Mine întru adevăr am îndumnezeit-o în virtutea comunicării însuşirilor, adică luând în Ipostasul Meu realitatea creată şi pătimitoare a firii omeneşti, i-am dat în schimb, cum era drept, dumnezeirea; iar
186
comunicarea însuşirilor înseamnă, după Ioan cel din Damasc, ca fiecare fire să-i dea celeilalte, în schimb, cele ce-i aparţin, în virtutea fiinţării într-un singur Ipostas şi a perihorezei reciproce şi neamestecate a [ambelor] firi; în felul acesta Hristos e numit „Dumnezeu pătimitor”, iar Domnul slavei, „Răstignit”, întrucât primeşte trăsăturile idiomatice ale firii pătimitoare care s-a unit cu El în chip ipostatic; şi invers, totodată, întrucât Hristos e alcătuit din două firi, din cea dumnezeiască şi din cea omenească, uneori e numit după numele trăsăturilor la gradul superlativ cuvenite lui Dumnezeu, iar alteori după cele smerite la măsura firii omeneşti.
De asemenea, melodul pune în gura Domnului următoarele cuvinte: Pentru aceea, o, oamenilor, să Mă cunoaşteţi pe Mine că sunt un singur Hristos, după Ipostas şi Persoană, fără a Mă despărţi în doi Fii, păstrând ambele firi, dumnezeiască şi omenească, în deplinătatea lor, dimpreună cu toate lucrările şi trăsăturile lor idiomatice fireşti, din care şi întru care, ba, mai degrabă, care Eu, Hristosul1, sunt (cu alte cuvinte, Eu sunt aceste două firi).
Am afirmat că ultima formulare e mai bună şi mai riguroasă deoarece, după Teodor, prima „din care” nu e într-atât de precisă; căci, deşi e numit Dumnezeu-Omul, fiind din două firi, aşa cum susţine şi Grigorie Teologul, „Arătându-Se
1 Cf. Mt 16,10; Mc. 8, 29; Lc. 2, 26; In. 4, 42.
187
[în lume] Dumnezeu, după asumarea firilor, şi, totodată, fiind din două [firi] potrivnice, din carne şi din Duh, una [dintre cele două] s-a îndumnezeit, iar cealaltă îndumnezeieşte” („Cuvânt la Naşterea lui Hristos”); nu e cu totul potrivit să vorbim despre Hristos în felul acesta, întrucât cel ce susţine că Hristos este din dumnezeire şi din omenire pare a introduce ideea de „materie” şi de „formă” şi a sugera că ţine credinţa într-un Hristos alcătuit din „materie” (din firea omenească) şi din „forma” divinităţii, ceea ce nu se cuvine a se crede despre Hristos, fiindcă omul asumat de Hristos, alcătuit din trup şi minte şi suflet, n-a fost o materie amorfă, iar dumnezeirea n-a fost o asemenea „formă”, care să dea un chip acestei materii.
Cea de-a doua formulare „întru care”, ce înseamnă că Hristos este „în două firi”, nu e nici ea întru totul precisă, fiindcă prin aceasta se introduc ideile de parte şi întreg, căci întregul e din părţi; or Dumnezeu-Omul Hristos nu este un fel de „întreg”, ale cărui părţi ar fi firea dumnezeiască şi cea omenească spre a se sugera că e alcătuit din ele. Căci ce e mai lipsit de evlavie decât a socoti că dumnezeirea, care e infinită, este „o parte”? Aşadar, e mai firesc şi potrivit, când se teologhiseşte despre cele două firi ale lui Hristos, să lăsăm la o parte primele două formulări („din care” şi „întru care”) şi să o preferăm pe a treia („cele care sunt”), întrucât, cu toate că mulţi teologi
188
par să susţină în chip evlavios prin aceste formulări că Hristos este „din şi în fire dumnezeiască şi omenească”, mai exact şi acurat e să se spună că Hristos este două firi, adică este Dumnezeu şi om; de aceea şi Ioan Damaschinul a afirmat: „Cele două firi sunt Hristos şi Hristos cel Unul este două firi” (Dogmatica, cartea a III-a, cap. 14).1
Melodul a preluat aceste trei formulări din scrierile lui Grigorie cel mare în grăirea de Dumnezeu, pe care l-a parafrazat. Şi precum acela, teologhisind privitor la cele trei Ipostase ale fericitei Treimi şi la Dumnezeirea cea una a Acestora, a spus „în trei [scil. Ipostase] e Dumnezeirea şi Cele Trei sunt Una şi în ele e Dumnezeirea, sau, ca să fim mai riguroşi, Dumnezeirea e acestea” („Cuvânt la Bobotează”), aşa şi dumnezeiescul Cosma aici, teologhisind despre cele două
1 Susţinem şi noi alături de Damaschin însuşi următoarele: „Când spunem sau auzim că Hristos este din fire dumnezeiască şi din fire omenească, nu trebuie să ne gândim că din cele două realităţi diferite El ajunge altceva [scil. o a treia realitate], după cum omul e din suflet şi trup [scil. omul nu e nici doar trup, nici doar suflet, ci e o a treia realitate, alcătuit din ambele] sau trupul este din cele patru elemente constitutive, ci Acesta e din cele diferite [scil. e Unul şi Acelaşi]. Mărturisim că e din două firi şi în două firi: este şi Se numeşte Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, fiind din fire dumnezeiască şi din fire omenească” (Dogmatica, cartea a III-a, cap. 3). La fel, când spunem că pe Hristos îl contemplăm şi cunoaştem în fire dumnezeiască şi în fire omenească, nu-L gândim [ca Persoană, ca Ipostas] ca pe ceva diferit de acestea două [scil. ca pe o sinteză a acestora], ci ca fiind El însuşi în fiecare [dintre cele două firi]; şi astfel aceste formulări [„din” şi „în”] se pot afirma despre El în mod adecvat. Şi totuşi, mai potrivită este cea de-a treia formulare.
189
firi ale lui Hristos şi zicând „din cele care sunt şi cele întru care sunt şi cele care sunt [Eu, Hristos Dumnezeu]”, susţine, de fapt, că formularea „cele care sunt” e mai precisă, mai adecvată decât „din cele care sunt” şi „cele întru care sunt”. Iată ce scrie Teologul, mai sus amintit, şi în „Epistola către Klidonios”: „Dacă ar trebui să ne exprimăm cât mai concis, cele din care e [alcătuit] Mântuitorul [adică cele două firi ale Sale] sunt diferite (de vreme ce invizibilul nu e totuna cu vizibilul şi nici ceea ce e în afara timpului [scil. veşnic] cu ceea ce e supus timpului), dar nu e şi una, şi alta [în mod separat] (adică nu avem două Ipostase şi două Persoane) doamne, fereşte!, ci amândouă într-o sinteză/amestecare (avyKpaailb), fiind Dumnezeu întrupat şi om îndumnezeit; sau oricum ar voi cineva să-L numească.”
Fie ca şi noi, cei ce cântăm şi citim sau ascultăm Canonul de faţă, să ne pregătim dinainte în trezvia minţii şi prin îndepărtarea de gândurile cele viclene, urâte şi hulitoare, lepădând ura şi ţinerea de minte a răului, întru curăţia cugetului, cu postul şi înfrânarea după putinţă şi cu mărturisirea celor ascunse; şi aşa, printr-o atare pregătire, să ne apropiem de dumnezeieştile Taine şi să ne facem părtaşi Cinei celei de Taină, aşa cum întreg Canonul acesta, în cea mai mare parte, rânduieşte. Fie ca nici unul dintre noi să nu se facă asemenea lui Iuda trădătorul, săvârşind păcate de moarte, iar apoi îndrăznind
190
să se împărtăşească în chip nevrednic cu Trupul şi Sângele Domnului. Vai şi amar de unul ca el! Că nu se va lumina cu Tainele cele dătătoare de lumină, ci mai degrabă se va întuneca şi se va arde; unul ca acesta nu va primi iertare de păcate, ci, fireşte, judecată şi osândă, după cum şi Pavel ne atrage atenţia: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie (Trupul şi Sângele Domnului), osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. 11, 29).
De aceea şi Grigorie al Thessalonicului a zis: „Căci, dacă fără spovedanie şi fără pocăinţă continuă nu ne vom învrednici să primim nici măcar cuvintele dumnezeieşti, atunci cum vom primi Trupul şi Sângele Domnului în noi, dacă nu ne vom lepăda de greşeli printr-o mărturisire şi pocăinţă pe măsură? Căci, dacă nici mâinile nu ni le putem întinde la Hristos spre a ne ruga Lui, dacă acestea nu sunt curate de păcate şi de toată ura (la fel trebuie să ne fie şi gândurile noastre asta ne arată Pavel, zicând: «Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire [I Tim. 2,8]), cum vom primi pe Hristos în noi şi vom deveni un trup cu El, fără a ne lepăda de mai dinainte de păcate prin mărturisire, fără a ne curăţi mai dinainte de murdăria adusă nouă de noi înşine 9 prin milostenii, şi curăţie, şi înfrânare, şi rugăciune, şi străpungerea inimii şi prin celelalte lucrări ale pocăinţei?” Şi nu trebuie să ne curăţim de
191
acestea doar înainte de împărtăşanie, ci şi după împărtăşire să fim cu luare-aminte la sinea noastră şi să ne păzim, după cum zice acelaşi Grigorie: „Drept aceea nu doar să ne curăţim dinainte, ci şi după ce vom avea parte de daruldumnezeiesc să fim cu luare-aminte la noi şi să veghem, astfel încât să rămânem deasupra patimilor şi să propovăduim virtuţile Celui Care a binevoit să Se sălăşluiască în noi mulţumită şi asemănării noastre cu El înfăptuite prin toate aceste virtuţi” („Cuvânt despre dumnezeieştile Taine”).
Fie ca şi noi să fim luminaţi de dumnezeiescul Har spre a pricepe sensurile de cuviinţă dumnezeiască, înalte şi teologice, cuprinse în aceste tropare, aşa cum au fost vădite, pe cât a fost cu putinţă, în tâlcuirea fiecăruia în parte; şi, curăţiţi prin faptă şi luminaţi prin înţelegerea duhovnicească, să ne unim cu Hristos Dumnezeu, Cel Care a venit pentru mântuirea noastră spre a pătimi de bunăvoie până la Cruce şi la moarte: Acestuia sunt slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
TÂLCUIRE LA CANONUL TRIOD AL SFINTEI şi MARII VINERI
ALCĂTUIRE A SFÂNTULUI IERARH COSMA, CEA DINTÂI ÎN ACROSTIHUL SĂU
Acrostih: „Ajunului zilei de odihnă”
Tâlcuire
Asa cum acest Sfânt Cosma a alcătuit un iamb desăvârşit pentru Lunea, Marţea şi Miercurea Mari, cu un stih iambic la fel de desăvârşit din numele fiecăreia dintre zile „[Zilelor] de luni, de marţi şi de miercuri cânta-voi”, tot aşa şi în ce priveşte aceste două zile, a Vinerii şi a Sâmbetei Mari, a alcătuit, de asemenea, un stih iambic perfect: „Ajunului zilei de odihnă şi zilei de odihnă cânta-voi”; cu alte cuvinte, acrostihul fiecărei zile [a Săptămânii Mari] în parte a fost alcătuit din numele zilei respective. Aşadar a alcătuit acrostihul zilei de faţă astfel: Ajunului zilei de odihnă1.
Aşa cum a folosit pentru acrostihul celorlalte două zile ale Săptămânii Mari verbul „a cânta
1 Ziua de odihnă este sabatul, adică ziua de sâmbătă (n. trad.).
193
(ilbhAiu)”, la fel şi pentru acesta, al Vinerii Mari, foloseşte la sfârşitul stihului [un sinonim al verbului] „a cânta (peAnco)”. Astfel că acrostihul zilei de astăzi e „Ajunului zilei de odihnă voi cânta”. Iar „Sâmbăta dinaintea [Sâmbetelb” (Presâmbăta) este ziua de Vineri, dat fiind că aceasta e aşezată numaidecât şi pusă la socoteală înaintea Sâmbetei. Că aşa scrie şi în Cartea luditei, celei cu cuget bărbătesc: „Şi postea (ludita) în toate zilele văduviei sale, afară de ajunul zilelor de odihnă, şi de zilele de odihnă” (ludita 8,6), ceea ce Evanghelistul Marcu arată şi mai clar: „Fiindcă era vineri, care este ajunul sâmbetei” (Mc. 15, 42).1
CÂNTAREA A CINCEA, GL. AL VI-LEA, IRMOSUL:
„La Tine mânec, Cel Ce pentru milostivire Te-af deşertat pe Tine în chip neschimbat, pentru [omul] cel căzut, şi până la patimă Te-ai plecat, Cel Ce eşti fără de patimă, Cuvinte al lui Dumnezeu; pacea dă-mi mie, iubitorule de oameni.”
1 E bine de ştiut că în cinstea acestei Vineri Mari au cuvinte următorii Părinţi: Hrisostom cu un cuvânt al cărui început e „Astăzi Domnul nostru”, cu un al doilea, al cărui început e „Aşadar, am ajuns la capătul nevoinţei postului, care şi-a aflat încheierea în Cruce”, cu un al treilea, al cărui început e „Făgăduinţei de ieri”; Proclu al Constantinopolului cu un cuvânt al cărui început e „înfricoşătoare sunt Tainele înfăţişate în ziua aceasta”; Atanasie cu un cuvânt al cărui început e „Mare zidire e Cerul”. Gheorghe al Nicomidiei cu un cuvânt al cărui început e „Urcuşul nostru spre cea mai înaltă [dintre zile]”. Unele cuvinte se păstrează la Marea Lavră, altele la Vatoped, Ivir, Dionisiu şi Protaton.
194
Tâlcuire
Sfântul melod preia irmosul de faţă din Profetul Isaia, după cuviinţă; şi fiindcă şi oda aceasta, a cincea, este alcătuire a Profetului Isaia, era firesc să se preia de la acest profet şi irmosul de faţă. Şi ce spune Isaia? „De noapte mânecă duhul meu spre Tine, Dumnezeule” (Is. 26, 9 [LXX]). Iată cum ierarhul adaptează cu măiestrie cuvintele Profetului Isaia la ziua de faţă, în care Domnul a fost răstignit. „La Tine mânec”, zice, dar nu la Tine, Cel Ce ai făcut Cerul şi pământul; nu la Tine, Care ai făcut soarele spre stăpânirea zilei, şi luna, spre stăpânirea nopţii; nu la Tine, Cel Ce ai sădit Raiul în partea de răsărit sau Care l-ai plăsmuit pe om cu mâinile Tale şi ai făcut atâtea minuni; ci, lăsându-le la o parte pe toate acestea, zice: La Tine mânec, Doamne, Cel Care pentru îndurarea şi iubirea Ta de oameni negrăită Te-ai deşertat în chip neschimbat şi Te-ai pogorât la noi. A adăugat „în chip neschimbat” fiindcă, deşi, făcându-Se om, S-a deşertat pe Sine, a rămas după dumnezeire neschimbat şi imutabil; rămânând ceea ce era dumnezeu, a asumat ceea ce nu era omul. De dragul cui şi din ce pricină Te-ai deşertat pe Tine, Doamne? De dragul lui Adam care, din pricina neascultării, a căzut din desfătarea Raiului. La fel, mânec spre Tine, Doamne, Care Te-ai smerit până la patimă şi Cruce de dragul omului. însă în chip nepătimitor, fără a pătimi ceva cu dumnezeirea; căci Hristos,
195
pentru că a fost Unul după Ipostas şi Doi după firi, în virtutea trăsăturilor idiomatice ale firilor unite mă refer la cea dumnezeiască şi la cea omenească -, după cea dumnezeiască a fost nepătimitor, iar după cea omeneasslbpătimitor; astfel că Hristos cel pătimitor S-a supus patimilor în chip nepătimitor.1
1 Şi, pentru că aici se vorbeşte de Patima Domnului, vom consemna în cele ce urmează felurile în care a pătimit El şi cauzele acestora, spre ştiinţa iubitorilor de lectură. Domnul a primit pe capul Său cununa de spini şi astfel a vădit că a lepădat, după Grigorie Teologul, cununa pe care diavolul o avea pe capul său ca biruitor asupra noastră; după Atanasie, cununa de spini vădeşte că Domnul a şters blestemul căzut asupra pământului de a rodi spini şi mărăcini; cununa de spini a vădit, de asemenea, că Stăpânul Hristos a nimicit grijile şi durerile vieţii de aici, care se numesc spini, după acelaşi Atanasie; a vădit, de asemenea, că Domnul a devenit împăratul şi biruitorul stăpânitorului acestei lumi, ale cărnii şi ale păcatului; căci, după cum spune Atanasie însuşi: „Cunună poartă împăraţii.” A fost dezbrăcat de hainele Sale şi îmbrăcat în porfiră pentru a lepăda veşmintele de piele în care s-a îmbrăcat Adam, care sunt semnul omorârii. De asemenea, S-a îmbrăcat [în porfiră], ca să-l îmbrace pe om în nestricăciunea de dinainte de neascultarea faţă de Sine. A luat în mâna Sa trestia ca pe un sceptru, pentru a omorî pe balaurul şi şarpele cel de demult, fiindcă trestiei, prin natura ei, nu-i plac şerpii, care sunt omorâţi, după Atanasie, cu [lovituri de] trestie. A luat trestia pentru a opri puterea şi stăpânia avute de diavolul asupra oamenilor, după cum spune Grigorie Teologul. A luat trestia ca să şteargă zapisul păcatelor noastre, după Atanasie. A luat trestia ca să semneze în chip împărătesc, cu sângele Său roşu, epistola iertării păcatelor noastre căci şi împăraţii se semnează cu cerneală roşie (chinovar). De aceea a spus şi Teodor Studitul în Slava la Vecernia celei de-a treia duminici din Postul Mare: „Hristoase Dumnezeule, Cel Ce, însângerându-Ţi degetele, ai iscălit, din iubire de oameni, cu trestia şi cernelurile cele roşii ale Crucii, ca un împărat, [zapisurile] cele aducătoare de iertare (scil. înscrisurile oficiale prin care se oferă iertarea).” Pe lemn a fost răstignit din pricina lemnului (scil. pomului) cunoştinţei binelui şi răului. I s-a dat să guste fierea şi oţetul întru amintirea gustului rodului pomului cunoştinţei, după Grigorie Teologul. A primit piroanele pentru a pironi păcatul. Şi-a întins mâinile pe Cruce pentru a tămădui întinderea mâinilor lui Adam şi ale Evei spre pomul cunoştinţei şi pentru a uni cele despărţite, pe îngeri şi pe oameni, cele cereşti şi cele pământeşti. A primit să moară pentru a omorî moartea. A fost îngropat pentru ca noi să nu ne mai întoarcem în pământ ca până atunci (cf. Fac. 3, 19). A înviat morţii care au intrat în cetatea Ierusalimului spre a arăta că şi noi când vom învia vom intra în Ierusalimul de sus. Sângele şi apa care au curs din coasta Sa au vădit: apa botezul, sângele părtăşia sângelui, şi peste toate acestea Botezul a fost adeverit prin martiriu. S-au întunecat luminătorii ca să arate că sunt îndoliaţi după Cel Răstignit. Pietrele s-au crăpat pentru că Piatra vieţii a pătimit. S-a urcat la înălţimea Crucii din pricina căderii lui Adam. Şi în cele din urmă a înviat spre învierea noastră. Pe toate acestea le vei găsi în Catena alcătuită de Nichita la Evanghelia după Matei; majoritatea acestora sunt adeverite şi de Grigorie Teologul în stihurile de acolo.
De aceea şi dumnezeiescul Proclu al Constantinopolului pe drept a strigat, plin de preţuire şi laudă, la adresa felurilor în care Domnul a pătimit: „O, Patimă curăţitoare a lumii! O, moarte, prilej de nemurire, ce răsări viaţă! O, Pogorâre la iad, pod care-i readuci la viaţă pe cei morţi din veac! O, miez de zi ce revoci osândirea de la apusul soarelui în Rai! O, Cruce, vindecarea pomului [cunoştinţei]! O, piroane, care aţi pironit cu cunoştinţa de Dumnezeu lumea şi aţi împuns moartea! O, spini ciorchini din via iudaică! O, burete, ce ai şters şi ai curăţat [ca şi cu buretele] păcatul lumesc! O, trestie, care i-ai făcut pe cei credincioşi cetăţeni ai cerului, iar pe şarpele, începătorul răului, l-ai zdrobit! O, Taină, necrezută de necredincioşi, dar închinată fără de oprire de cei credincioşi! O, Taină (a Crucii), sminteală pentru iudei, dar pentru noi, după cum spune Apostolul Pavel, e Hristos, «Puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 24)” (Cuvânt la Patima lui Hristos, al cărui început e „înfricoşătoare sunt Tainele înfăţişate de ziua aceasta”.
196
Iar după ce a înfăţişat toate acestea, tot de la Isaia ia şi încheierea irmosului, ca şi începutul. Iar dacă acela a spus „Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne pacea” (Is. 26,12 [LXX]), acesta spune:
197
„Dăruieşte-mi, Doamne, pacea Ta”. Prin „pace” înţelege pacea dumnezeiască şi mântuitoare, de sus, despre care şi Domnul a grăit: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14, 27), pentru care şi Biserica se roagă: „Penţru pacea de sus (…) Domnului să ne rugăm”. Căci există şi o pace lumească, legată de aspecte lumeşti, care adeseori duce la luptă, război şi pierderi. Despre aceasta Domnul a afirmat: „nu precum dă lumea vă dau Eu” (In. 14, 27), iar Ieremia scrie „«Pace! Pace! Şi numai pace nu este!” (Ier. 6,14).
De ce spune Isaia „De noapte mânecă duhul meu spre Tine, Dumnezeule” (Is. 26, 9 [LXX])? Căci, aşa cum iubirea trupească şi dragostea carnală nu-i lasă pe iubiţi să doarmă liniştiţi, ci îi scoală din somn noaptea, la fel şi dragostea dumnezeiască nu-i lasă pe cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să doarmă noaptea, ci îi trezeşte spre a-L slăvi şi a-I mulţumi lui Dumnezeu, Iubitul lor. La fel şi pe profetul acesta iubirea dumnezeiască l-a trezit spre a-L slăvi şi a aduce mulţumire lui Dumnezeu, aşa cum el însuşi scrie: „Am nădăjduit întru numele Tău, chiar şi în aducerea-aminte de Tine, pe care o pofteşte sufletul nostru; de noapte mânecă duhul meu spre Tine, Dumnezeule” (Is. 26,8-9 [LXX]); la fel şi pe Profetul David iubirea aceasta dumnezeiască l-a trezit; de aceea şi spune: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă. însetat-a de Tine sufletul meu” (Ps. 63,1-2).
198
TROPARUL:
„Spălându-şi picioarele şi dinainte curăţindu-le prin împărtăşirea de dumnezeiasca Taină, Hristoase, slugile Tale urcă acum din Sion împreună cu Tine pe muntele cel mare al Măslinilor, lăudându-Te pe Tine, iubitorule de oameni.”
Tâlcuire
După ce a pus capăt relatărilor despre Cina cea de Taină şi despre dumnezeiasca Spălare [a picioarelor ucenicilor] în Canonul Joii Mari, acum, în canonul triod al Vinerii Mari, se referă la cele petrecute ulterior, după cum le istoriseşte Evanghelistul Matei: „Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor” (Mt. 26, 30). Inspirându-se din acest verset, zice: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, mai înainte ca ucenicilor şi slugilor Tale să li se spele picioarele cu dumnezeiasca Ta spălare, li s-a curăţit şi sufletul prin părtăşia şi împărtăşirea cu dumnezeiască Taina Ta, adică prin împărtăşirea cu Preacuratul Tău Trup şi Cinstitul Tău Sânge; şi, cum spuneam, după ce s-au curăţit, au urcat împreună cu Tine din Sion (din Ierusalim) pe Muntele cel mare al Măslinilor, cântându-Ţi şi aducându-Ţi ţie, Iubitorule de oameni, mulţumire.
Iar cuvântul acesta are, de asemenea, şi un sens mai duhovnicesc (anagogic): prin picioarele sufletului [prin analogie cu picioarele trupeşti
199
spălate de Hristos ucenicilor Săi] se înţeleg puterile purtătoare ale acestuia, adică simţirea, închipuirea, părerea şi cugetarea. Cel ce şi le va spăla şi curăţa pe acestea prin virtuţile practice (ale făptuirii) şi teoretice (ale cunoaşterii) ca şi cu nişte mâini dumnezeieşti, îşi va păstra simţurile curate (neatinse de uneltele satisfacerii plăcerilor) şi închipuirea neîntinată (de imaginile murdare şi de toate formele păcatelor), îşi va feri părerea de opinii şi prolepsele (ideile) mincinoase şi perfide, cugetarea – pasărea cu zborul cel mai iute – o va prinde în laţ prin mijlocirea atenţiei şi a întoarcerii în inimă, iar mintea (vov<;) - puterea cea mai înaltă a sufletului - o va curăţi prin rugăciunea minţii şi prin unirea cu Dumnezeu; unul ca acesta urcă de aici în Muntele vederii (contemplaţiei duhovniceşti) înalte, ajunge la măsura luminării, răpit fiind la descoperirile negrăite ale Duhului, se ia la întrecere cu minţile cele netrupeşti [ale îngerilor] şi dimpreună cu aceştia laudă pe Dumnezeu. TROPARUL: „Zis-ai: Luaţi seama, prietenilor, nu vă speriaţi; acum s-a apropiat ceasul prinderii şi omorârii Mele de mâinile celor fără de lege; şi toţi vă veţi risipi, lăsându-Mă pe Mine. însă vă voi aduna iarăşi, spre a Mă vesti Iubitor de oameni." 200 Tâlcuire Troparul de faţă e preluat din mai multe versete ale Evangheliştilor şi mai ales ale lui Matei; că „Luaţi seama să nu vă speriaţi" e preluat de la Matei (Mt. 24, 6); tot lui aparţine şi următorul: „Iată s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoşilor" (Mt. 26, 45); iar „toţi vă veţi risipi" a fost preluat de la Ioan: „Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur" (In. 16, 32), dar şi de la Matei şi Zaharia „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei" (Mt. 26, 31, Zah. 13, 7). „Vă voi aduna" a fost preluat de la Matei; căci acelaşi lucru spune şi Matei în versetul: „Dar după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea" (Mt. 26, 32). Ştiind aceste lucruri, melodul ni-L aduce în faţă pe Domnul, Care li Se adresează ucenicilor în numele Său: Luaţi seama, prieteni şi ucenici, şi nu vă fie teamă - ceea ce şi Evanghelistul Ioan a spus cu cuvinte diferite: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze" (In. 14, 27). Şi de ce vă spun să nu vă fie teamă? Fiindcă aceasta e vremea bărbăţiei şi a mărinimiei; acum s-a apropiat ceasul şi Fiul omului se va da în mâinile păcătoşilor, care Mă vor omorî; şi voi toţi, de frica morţii, o să vă împrăştiaţi fiecare la ale sale, după cum, atunci când păstorul e ucis, oile sale se împrăştie care încotro; dar după ce voi învia, vă voi aduna pe toţi la un loc, adică în Galileea, 201 unde veţi propovădui că sunt Iubitor de oameni. CÂNTAREA A OPTA, IRMOSUL: „Stâlpul răutăţii potrivnice lui Dumnezeu dumnezeieştii tineri l-au batjocorit; însă asupra lui Hristos întărâtându-se sinedriul celor fărădelege, sfătuieşte cele deşarte şi gândeşte să ucidă pe Cel Ce ţine viaţa în mână. Pe Cel pe Care toată făptura bine-L cuvântează, slăvindu-L în veci." Tâlcuire Preacuvioşii şi de Dumnezeu cinstitorii trei Tineri s-au arătat drept pildă, adică au umilit şi au dispreţuit ca pe ceva de nimic sau au batjocorit pe faţă şi ruşinat chipul cioplit al împăratului Nabucodonosor care, pentru că a fost ridicat spre a i se închina popoarele din Babilon ca unui Dumnezeu, s-a arătat a fi asemenea unui stâlp al răutăţii potrivnice lui Dumnezeu, adică al necedincioşiei tiranului. Aşadar, acei Sfinţi trei Tineri au batjocorit şi ruşinat1 chipul cioplit în felul acela, însă 1 în acest sens foloseşte şi Sfânta Scriptură verbul „a ridiculiza pe faţă (napadeLypaTÎQa))"; astfel stă scris: „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească (adică s-o batjocorească pe faţă, public), a voit s-o lase în ascuns (pe Fecioara)" (Mt. 1, 19). La fel spune şi Pavel: „fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură" (Evr. 6, 6); la fel şi în Numeri: „Ia pe toate căpeteniile poporului şi dă-i pe faţă [spre pilduire] pentru Domnul înainte de asfinţitul soarelui" (Num. 25, 4), care e tâlcuit de Chiril al Alexandriei astfel: „Aşadar, când zice «dă-i pe faţă [spre pilduire] pentru Domnul înainte de asfinţitul soarelui cere să-i supună pedepselor pe faţă, ca şi cum s-ar petrece înaintea ochilor lui Dumnezeu". 202 sinedriul nelegiuit al iudeilor fărădelege, care s-a tulburat şi s-a pornit asupra lui Hristos, nu a făcut de batjocură, nici nu a umilit (cum au făcut cei trei Tineri) stâlpul, columna pizmei şi a gândului profanator, împotriva Stăpânului Hristos, ridicat [de sinedriu] în sufletul său, nu! Dar ce face? Ia o hotărâre zadarnică şi pervertită: pune la cale omorârea acelui Stăpân Care ţine în mâna Sa viaţa a toate. Şi ce altă hotărâre poate fi mai deşartă decât aceasta? Sau care alt lucru al acestei sfătuiri a lor este mai în van? Nimic, desigur! De aceea şi sfântul cântăreţ David, văzând dinainte sfătuirile acestui sinedriu nelegiuit, spunea înfierând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni?" (Ps. 2,1). Astfel că în continuare melodul adaugă: „Pe Cel pe Care toată făptura bine-L cuvântează, slăvindu-L în veci", pentru a arăta că e vorba de oda a opta, pe care acest cuvânt o caracterizează. Merită amintit aici, ca un adaos, şi următorul 7 7 9 lucru: din vremurile străvechi şi până de curând copiii şi cei mai tineri s-au arătat mai evlavioşi decât cei mai în vârstă; la fel şi în anii când iudeii erau captivi în Babilon, cei trei Tineri au dispreţuit stâlpul şi chipul cioplit ale lipsei de evlavie, binecuvântându-L şi lăudându-L pe Dumnezeu, 203 pe când bătrânii şi vârstnicii din Babilon s-au închinat idolului necredinţei, hulindu-L pe Dumnezeu; la fel şi în vremea Domnului, copiii şi tinerii L-au lăudat şi slăvit după cuviinţă dumnezeiască la intrarea Sa în cetatea Ierusalimului, aşezat fiind pe fiul asinei, pe când cărturarii şi fariseii, preoţii şi bătrânii poporului L-au hulit ca pe un vrăjmaş; de aceea şi Profetul David cinsteşte copiii: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă" (Ps. 8, 2), dar şi Domnul le-a primit pe acestea, spunând despre copii: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt. 18, 3). TROPARUL: „Zis-ai, Hristoase: Ucenicilor1, scuturaţi-vă acum somnul de pe pleoape şi privegheaţi în rugăciune, ca să nu pieriţi în ispită cu atât mai mult tu, Simone, că ispita celui mai tare este mai mare; cunoaşte-Mă, Petre, pe Mine pe Care toată făptura Mă binecuvântează, slăvindu-Mă în veci." Tâlcuire Troparul de faţă este inspirat din diferite stihuri evanghelice; că Matei spune: „Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine! 1 în alte variante se întâlneşte la dativ, nu la vocativ, ca în cazul de faţă. 204 Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" (Mt. 26, 41), iar Luca menţionează: „Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta" (Lc. 22, 31-32); iar Marcu: „Ochii lor (adică ai Apostolilor) erau îngreuiaţi (de somn)" (Mc. 14, 40). îmbinând aceste versete, sfântul melod se adresează Domnului astfel: O, Dumnezeu-Omule Iisuse Hristoase, Tu ai spus Sfinţilor Apostoli: O, preaiubiţii Mei ucenici, acum, în noaptea trădării Mêle, scuturaţi de pe pleoape (de pe ochii voştri) somnul şi nu lăsaţi să vi se îngreuneze ochii; căci somnul nu împovărează numai ochii trupeşti, fireşte, ci şi mintea, care este ochiul sufletului, şi celelalte puteri ale lui, înţepenind întreg trupul. Şi ia aminte cum melodul a folosit foarte potrivit cuvântul „scuturaţi", fiindcă, atunci când somnul [scil. nesimţirea] pune stăpânire pe inimă, nu poate fi alungat în nici un alt fel decât prin scuturarea mâinilor, picioarelor şi a celorlalte mădulare ale trupului, dar şi atunci cu greutate. Dar după ce Domnul le-a spus ucenicilor să scuture somnul de pe pleoapele lor, le-a cerut şi să privegheze, să fie treji cu mintea şi cu sufletul; căci mai întâi trebuie să te fereşti de rău şi abia apoi să faci binele, după îndemnul psalmic: „Fereşte-te de rău şi fă bine" (Ps. 33,13). 205 Şi pentru care lucru le cere să fie treji? Nu pentru istorioare din viaţa de zi cu zi, nefolositoare, nu pentru poveşti şi basme; nicidecum! Căci acolo unde privegherile se irosesc cu asemenea treburi deşarte, ce îndeamnă la pă t, sunt mult mai rele şi mai de prisos decât somnul; ba dimpotrivă, somnul este mult mai bun şi folositor decât astfel de „privegheri". Dar pentru ce anume îi învaţă Domnul pe ucenici să fie treji? Pentru sfânta rugăciune, ca să nu fie daţi pierzării de ispita diavolului; căci cuvintele melodului nu sunt nimic altceva decât o lămurire a acelor ale Domnului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită." Apoi melodul aminteşte cuvintele de mai sus ale Evanghelistului Luca, pe care Domnul i le-a spus în parte lui Petru, dar şi pe cele menţionate de Marcu: „Simone, dormi? N-aţi avut tărie ca să vegheaţi un ceas?" (Mc. 14, 37); aşa că, de fapt, i se adresează oarecum lui Petru: O, Simone Petre, într-un chip aparte şi mai mult decât ceilalţi ucenici ai Mei trebuie 9 9 să priveghezi rugându-te lui Dumnezeu, ca să te întăreşti şi să biruieşti pe vrăjmaşul mai ales tu, care eşti războit de el mai mult decât ceilalţi; căci pe voi pe toţi şi pe tine cel mai mult satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu. De ce? Pentru că tu eşti deasupra, eşti verhovnicul lor şi mai fierbinte în credinţă decât ei. Aşa că vrăjmaşii se silesc să răstoarne mai întâi turnurile de pază ale cetăţilor, pe care le 206 văd mai puternice şi mai întărite decât celelalte, ştiind că odată cu acestea le vor dărâma şi pe cele mai slabe, după cum şi [lupul] ce va ucide pe cel mai curajos dintre câinii paznici la stână va putea mult mai uşor să omoare întreaga turmă. La fel şi diavolul, ştiind că fericitul Petru era deasupra celorlalţi în credinţă şi mai curajos decât ei, întreaga luptă şi tot războiul le-a îndreptat spre el, [ştiind] că, după ce avea să-l învingă pe el, avea să-i învingă mai uşor şi pe ceilalţi, în felul acesta risipind şi nimicind turma lui Hristos; precum [proverbul]: „încercarea asupra celui puternic e mai mare" (adică cel ce e mai puternic sufleteşte are parte de un război mai crunt din partea vrăjmaşului). De aceea şi Solomon arată undeva: „Căci pentru cei ce sunt deasupra [celorlalţi] judecata va fi pe neaşteptate (...) şi cei puternici vor fi pedepsiţi cu asprime" (înţel. 6, 5-6). Eftimie Zigaben tâlcuieşte versetul de mai sus din Luca: „Căci obiceiul diavolului este de a căuta să se lupte cu cei mai încercaţi, precum în cazul lui Iov"; iar Grigorie Teologul: „Armata se aliniază de luptă în dreptul celui ce opune rezistenţă" („Cuvânt către Atanasie"). Iar în ce priveşte ultima formulare „Cunoaşte-Mă, Petre", care pare preluată dinafară, nu din cuvintele Evangheliei, şi adăugată de melod spre a completa sub aspect metric troparul; lucrurile nu stau aşa. Voind dumnezeiescul Cosma să arate că Domnul preştiuse nu doar lepădarea 207 lui Petru, ci până şi vorbele tăgăduirii sale, anume „Nu cunosc pe omul acesta" (Mt. 26, 72), preia aceste cuvinte şi ni-L arată pe Domnul adresându-Se lui Petru: O, Simone Petre, tu care din descoperirea Tatălui Meu M-ai cunoscut şi ai mărturisit că sunt Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, cunoaşte că Eu sunt Acelaşi, chiar şi acum când sunt dat morţii, şi nu te lepăda de Mine zicând „Nu cunosc pe omul acesta". TROPARUL: „Cuvânt pângăritor buzele mele nicicând nu vor scoate, Stăpâne; cu Tine voi muri ca un mulţumitor, chiar de s-ar şi lepăda de Tine toţi, strigat-a Petru. Că nu trup şi sânge, ci Tatăl Tău Te-a descoperit mie pe Tine, pe Care toată făptura Te binecuvântează, slăvindu-Te în veci." Tâlcuire Fiindcă în troparul de mai sus melodul ni L-a înfăţişat pe Domnul adresându-Se lui Petru „Cunoaşte-Mă, Petre, pe Mine, Fiul lui Dumnezeu şi nu Mă tăgădui zicând «Nu cunosc pe omul acesta", în troparul de acum, ni-l înfăţişează pe Petru care răspunde Domnului: O, Stăpâne a toate, eu nu voi rosti niciodată cu buzele mele cuvânt necurat, nu Te voi tăgădui chiar dacă voi fi în primejdie de moarte: „Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine" (Mt. 208 26, 35); iarăşi: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti" (Mt. 26, 35). Iar „cuvântul spurcat" nu e altceva decât „Nu cunosc pe omul acesta"; căci ce e mai pângăritor şi necurat decât tăgăduirea? Nu Te voi tăgădui, Doamne, ci împreună cu Tine voi muri ca un rob şi ucenic mulţumitor şi foarte recunoscător, chiar dacă ceilalţi dimpreună-Apostoli şi ucenici Te vor tăgădui. Apoi, voind să adeverească mărturia adusă de Domnul: „Fericit eşti, Simone, fiul lui tona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri" (Mt. 16,17), o arată aici, spre adeverirea credinţei sale: Cum e cu putinţă, Doamne, să Te tăgăduiesc şi să spun că nu Te cunosc pe Tine, pe Care nu trup şi sânge (adică un om muritor), ci Părintele Tău cel Ceresc mi Te-a descoperit? Aceasta va fi cu neputinţă. După Teodor, Petru rosteşte aceste cuvinte, recurgând, poate, la figura de stil a întristării şi a reproşului ca şi cum nu ar avea, de fapt, încredere în credinţa şi nobleţea inimii sale. Aşa cum, mai târziu, când Domnul l-a întrebat pe Petru de trei ori: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?", Petru s-a întristat, aducându-L ca mărturie a iubirii pe Domnul însuşi, Care îl întrebase: „Doamne, Tu ştii toate; Tu ştii că Te iubesc" (In. 21, 17), la fel a făcut şi aici. Aşa că la cuvintele Domnului „Cunoaşte-Mă, Petre, şi nu Mă tăgădui", fericitul Petru, întristându-se din 209 pricina acestui cuvânt, i-a răspuns cu reproş: Dar Tu ai spus, Doamne, că nu trup şi sânge, ci Părintele Tău Cel fără de început Te-a descoperit mie. Cum, aşadar, îmi zici acum „Cunoaşte-Mă, Petre, pe Mine, Cel cunoscut şi descoperit ţie de Părintele Meu", fără nici o potrivire cu cele de mai înainte? TROPARUL: „N-ai cercetat întreg adâncul înţelepciunii dumnezeieşti şi al ştiinţei, şi noianul judecăţilor Mele nu l-ai priceput, omule, zisu-i-a Domnul. Deci, trup fiind, nu te lăuda, căci de trei ori te vei lepăda de Mine, pe Care toată făptura Mă binecuvântează, slăvindu-Mă în veci." Tâlcuire Troparul de faţă este un răspuns la cel de mai înainte. Dacă în troparul anterior Petru a afirmat că nu e cu putinţă să-L tăgăduiască pe învăţătorul său, în cel de faţă Stăpânul Hristos ne este înfăţişat răspunzându-i lui Petru: O, Petre, pentru că eşti om (îl numeşte „om" nicidecum spre lauda lui Petru, ci pentru a-i domoli mândria şi înfumurarea), de ce te încăpăţânezi şi spui că nu Mă vei tăgădui şi că nu te vei sminti întru Mine? Da, într-adevăr, Părintele Meu ţi-a descoperit că Eu sunt după fire Fiul Său; însă El ştia că tu n-ai cercetat întreg adâncul înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu, nici n-ai înţeles adâncul 210 judecăţilor Mele, chipurile şi pricinile pentru care ţi se va îngădui să Mă tăgăduieşti; acestea sunt fie pentru a ţi se domoli mândria, fie pentru a fi o pildă de pocăinţă prin lacrimile tale faţă de cei de după tine, fie şi pentru a ajunge mai înţelegător cu fraţii tăi păcătoşi, devenind mai înţelept prin căderea şi păcatul tăgăduirii tale. Aşadar, pentru că eşti carne (ai trup), nu te lăuda atât de uşor; căci dacă nici lui Lucifer, care e [o fiinţă] cu totul duhovnicească (noetică), nu i-au fost de folos mândria şi trufia, ci s-a prăvălit pe sine din Cer în cele mai de jos ale pământului, cum crezi că-ţi va fi de folos aceasta ţie, Petre, care eşti trup şi ţărână? Nu te lăuda, fiindcă nu peste multă vreme, ci chiar în noaptea de faţă, îţi vei vădi vorbele ca neadevărate; că înainte să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori; că aşa spune Evanghelistul Marcu: „înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine" (Mc. 14, 72). Şi ia aminte că spusele „N-ai cercetat întreg adâncul înţelepciunii dumnezeieşti şi al ştiinţei" şi „noianul judecăţilor Mele nu l-ai priceput, omule" au fost preluate de la Apostolul Pavel, care aşa grăieşte: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui!" (Rm. 11, 33). Iar cuvântul „Nu te lăuda" a fost preluat de la Prorociţa Ana: „Nu vă lăudaţi şi cuvinte trufaşe să nu iasă din gura voastră" (I Reg. 2, 3). 211 Cu adevărat, cuvintele acestea se potrivesc cu trufia fericitului Petru, care, spunând „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti" (Mt. 26, 33) şi „De ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine" (Mt. 26, 35), s-a lăudat ca un om, deşi verhovnic al Apostolilor, şi a vorbit cu trufie, îndoindu-se de adevărul cuvintelor Domnului. Aşa că Gură de Aur susţine că trei au fost pricinile lepădării lui Petru: tăgăduirea cuvintelor Domnului, întâietatea propriei persoane în detrimentul celorlalţi ucenici şi încrederea peste măsură în sine şi în puterea sa: „Că două i-au fost vinile: aceea de a tăgădui şi de a se pune pe sine deasupra altora, ba mai degrabă şi o a treia de a pune totul pe seama sa" (Catene la Evanghelia după Matei). De aceea a spus foarte potrivit şi Ioan Scărarul: „Acolo unde a avut loc căderea, şi mândria s-a sălăşluit de mai înainte") („Cuvântul XXII").1 1 Şi ce anume e mândria? Ascultă cum o defineşte Sfântul Teofilact al Bulgariei: „Mândria este dispreţuirea lui Dumnezeu; căci cel ce pune pe seama sa şi nu a lui Dumnezeu izbânzile, ce altceva face decât tăgăduieşte şi se opune lui Dumnezeu? Acestei patimi potrivnice lui Dumnezeu Domnul i Se opune cu tăria cu care trebuie înfruntat un duşman şi voieşte ca prin pilda aceasta să o vindece atât pentru că unii ca aceştia cred în ei înşişi, şi nu în Dumnezeu, dar şi pentru că în felul acesta îi socotesc pe ceilalţi buni de nimic" (Tâlcuirea la cap. al XVIII-lea din Evanghelia după Luca); „Mândria este", după Avvă Issac, „nu atunci când un gând trufaş intră în cugetul nostru, nici când eşti biruit de ea din vreme în vreme, ci când se statorniceşte în om; căci în primul caz acestui gând îi urmează zdrobirea inimii; dar în cazul în care cugetul nostru o va iubi, acesta nu va cunoaşte ce este zdrobirea inimii" („Cuvântul XXXVII", p. 239). 212 TROPARUL: „Vei tăgădui, Simone Petre, ceea ce ai să faci curând, precum s-a spus: că o slujnică, venind la tine, îndată te va spăimânta, a zis Domnul. Dar plângând amarnic, Mă vei afla milostiv pe Mine, pe Care toată făptura Mă binecuvântează, slăvindu-Mă în veci." Tâlcuire Şi acest tropar, asemenea celui de mai înainte, e alcătuit ca şi cum Domnul i S-ar adresa direct lui Petru; melodul a procedat aşa ca să întregească scena tragică referitoare la Petru; căci în aceste două tropare se face referire la mândria şi lauda lui Petru, la răspunsul Domnului faţă de acestea şi la prezicerea tăgăduirii lui Petru; iar în troparul de faţă se iau în discuţie şi pocăinţa lui Petru de după tăgăduire, şi lacrimile sale, şi iertarea dată lui de Domnul. Aşadar, melodul ne spune că Domnul i-a vorbit fericitului Petru astfel: O, Simone Petre, tu refuzi să accepţi (adică tăgăduieşti) şi nu vrei să recunoşti ceea ce în scurt timp, chiar în noaptea asta, ţi se va întâmpla, anume faptul că o să Mă tăgăduieşti; şi cel mai amarnic nu e că tu Mă vei tăgădui înfruntând puterea împăraţilor sau cruzimea tiranilor sau ameninţările celor puternici sau torturi de nenumărate feluri; nu!, nimic din toate astea nu te va face să Mă tăgăduieşti. Dar ce anume [te va face]? O singură slujnică sărmană şi ca vai de ea, ce se va apropia de tine, te va face numaidecât să 213 SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL te sperii atât de tare, încât Mă vei tăgădui zicând că nu Mă cunoşti; şi n-o să te opreşti aici, ci Mă vei tăgădui de două şi de trei ori; şi nu cu cuvinte simple, ci cu jurăminte şi anateme. „Iar Petru şedea afară, în curte. Şi o slujnică s-a apropiat de el, zicând: Şi tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu ştiu ce zici. Şi ieşind el la poartă, l-a văzut alta şi a zis celor de acolo: Şi acesta era cu Iisus Nazarineanul Şi iarăşi s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta" (Mt. 26,69-72); iarăşi: „Atunci el a început a se blestema şi a se jura: Nu cunosc pe omul acesta" (Mt. 26, 74). Cu toate acestea, nu te descuraja, nici nu te duce, din deznădejde, ca Iuda, să te spânzuri; fiindcă nici un păcat nu poate birui iubirea Mea de oameni; iar tu, la vremea potrivită, cu lacrimi amare, în întristare şi pocăință fierbinte, vei câştiga îngăduința Mea şi Eu te voi ierta uşor; „Şi Petru şi-a adus aminte", zice, „de cuvântul lui Iisus (...) şi ieşind afară, a plâns cu amar" (Mt. 26, 75). Astfel că bine a spus Gură de Aur: „Vremea tristeții e şi atunci când pățim ceva rău, dar şi atunci când săvârşim ceva rău." Şi Pa vel a scris: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău" (II Cor. 7, 10). Iar Grigorie Teologul: „Există o tristețe mai de cinste decât plăcerea, o mohorâre mai potrivită decât voioşia şi distracția şi o lacrimă mai de lăudat decât râsul care nu apare din săvârşirea binelui" 214 („Cuvânt despre iubirea de săraci"). Iar Grigorie de Nyssa: „Iertarea e legată de amnistie (scutirea de pedeapsă), iar lacrima vărsată e deopotrivă cu baia (Botezului) şi suspinul osârdnic aduce înapoi Harul de curând pierdut. Dacă n-ai încredere în cuvântul meu, întreabă-l pe Petru, aflat în casa arhiereului, care-ți va spune că greşeala tăgăduirii a fost curățită odată cu plânsul amarnic şi că Petru nu s-a întors la Simon [scil. numele de dinainte de a fi cu Hristos], ci a rămas Apostol" („Cuvânt despre pocăință"). Şi dumnezeiescul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte cap. al II-lea din Ioil: „Că e adevărat ceea ce a spus unul dintre înțelepți: «Cântecul şi danțul sunt nepotrivite cu totul vremii de doliu.» Când mânia dumnezeiască se ridică asupra noastră, avem trebuință de cernire, nu de înfruptarea cu mâncăruri şi băuturi din belşug. Când mânia se află deasupra noastră, trebuie căutate lacrimile şi tânguirile, iar băutura, lepădată"; şi tot el: „Ia aminte, aşadar, la rana care-şi ia tălpăşița: socotesc că cernirii îi urmează înseninarea şi lacrimii pentru lucrurile pocăinței, Harul Celui bogat în îndurări". Drept aceea bine a spus şi Ioan din Karpathos: „Mai greu decât păcatul e deznădejdea; căci trădătorul Iuda, mic la suflet şi fără ştiinţa războiului duhovnicesc, când, după căderea în deznădejde, vrăjmaşul s-a aruncat asupra lui, s-a aruncat în ştreang; iar Petru - piatra cea tare -, deşi a avut o cădere cumplită, ca un priceput în ale războiului 215 duhovnicesc, nu s-a pierdut cu totul, nici n-a deznădăjduit, lăsându-se pradă disperării, ci, ridicându-se din nou, a vărsat lacrimi prea amare din inima sa întristată şi smerită şi numaidecât vrăjmaşul nostru, la vederea acestora, ca şi cum ar fi fost pârjolit pe față cu vâlvătăi foarte puternice, s-a dat înapoi, fugind departe şi tânguindu-se cumplit" (Filocalia, cap. LV). CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pre Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te slăvim. ” Tâlcuire După cum se ştie, nici mintea, cugetând despre Dumnezeu Cel peste toate, nici cuvântul, voind să vorbească despre El, nu au îndrăzneala de a gândi sau a grăi ceva despre viața Sa ad intram, cu alte cuvinte, despre ființa Sa supraființială, fiindcă e infinită şi cu totul incomprehensibilă (cu neputință de înțeles) şi, prin urmare, imposibil de exprimat prin cuvânt; în acord cu acestea şi Grigorie Teologul învață: „Nici aerul tot n-a putut nimeni vreodată să-l respire şi cu atât mai mult nu se poate nici mintea să înțeleagă pe deplin ființa lui Dumnezeu, nici graiul s-o cuprindă, ci, prin 216 schițarea [câtorva lucruri] despre El pe temeiul celor din jurul Său, culegem de aici şi din alte părți câteva închipuiri (presupoziții) deloc clare" („Cuvântul al II-lea despre Fiul"). Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Când mintea se apropie de Dumnezeu, mai întâi caută, mânată de dor [dumnezeiesc], rațiunile privitoare la ființa Lui, dar fără a găsi vreo mângâiere (răspuns) printre cele de acolo [scil. din ceea ce e Dumnezeu] - că pentru orice fire creată aceasta este cu neputință şi deopotrivă de neizbutit -, se mulțumeşte cu cele despre El [scil. cu lucrările şi energiile Sale ad extram], mă refer la cele despre veşnicie, nemărginire şi nehotărnicie, bunătate şi înțelepciune, precum şi la puterea Sa de a crea, pronia şi judeca toate câte există; în ceea ce-L priveşte, numai acestea e cu putință să se înțeleagă desăvârşit, anume că Dumnezeu e infinit (nemărginit) şi că nouă ne e cu totul imposibil să-L cunoaştem [în ființa Sa] - ceea ce afirmă şi adevărații bărbați teologhisitori, precum Grigorie şi Dionisie" („Prima centurie despre iubire", cap. 100). Aşadar, zic, privitor la Dumnezeu, nu e cu putință să înțelegem ceva despre ființa Sa incomprehensibilă sau să afirmăm ceva decât în ceea ce priveşte lucrările (energiile) ființiale şi necreate ale lui Dumnezeu; putem să vorbim doar pe temeiul celor create, care sunt rodul lucrărilor (energiilor) necreate ale lui Dumnezeu, pentru a ajunge să pricepem în cele din urmă măreția lui 217 Dumnezeu, Care pe unele le-a săvârşit, iar pe altele le-a zidit (creat). De aceasta ne încredinţează şi Solomon: „Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel Care le-a zidit" (înţel. 13, 5), şi Pavel: „Cele nevăzute ale Lui (adică lucrările Sale necreate) se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire" (Rm. 1, 20). în felul acesta şi ierarhul Cosma, voind să cânte lauda neasemănată (incomparabilă) a Maicii Domnului şi neputând s-o înfăţişeze din pricina sfinţirii la măsura cuvenită Maicii lui Dumnezeu şi din pricina harismelor mai presus de fire şi preaminunate, care sunt legate fiinţial şi lăuntric de purureafecioria ei, depăşind toată mintea şi tot cuvântul atât prin înălţime, cât şi prin mulţime, s-a simţit silit să ia [pildă] din afară, de la heruvimi şi serafimi, cele dintâi cete de îngeri din preajma lui Dumnezeu, ca prin faptul asemănării celor cu neputinţă de asemănat, sau, ca să mă exprim altfel, prin imposibilitatea de a le compara şi prin asemănarea lor de neasemănat1, să vădească o fărâmă din slava cu totul peste măsură, 1 Am spus „imposibilitatea de a le compara" şi „asemănare de neasemănat" pentru că, după specialiştii în litere, comparaţia/asemănarea se poate face doar între lucruri de aceeaşi fire, gen, natură; astfel, o comparaţie/asemănare între cele de altă fire, gen, natură s-ar numi mai degrabă distincţie, şi nu comparaţie/asemănare, scoţându-se în evidenţă ceea ce e cel mai bun şi ceea ce e cel mai rău, iar nu ceea ce e mai bun sau mai rău; cu alte cuvinte, şi în troparul acesta comparaţia/asemănarea de care vorbim e mai degrabă distincţie. 218 după cum zice Apostolul, şi mai presus de toată cinstirea a Purureafecioarei şi a Maicii Domnului; căci, după dumnezeiescul Hrisostom, nimic altcineva sau altceva din creaţie nu este deopotrivă sau deasupra Născătoarei de Dumnezeu; iată ce spune limba de retor: „Nimic, aşadar, în viaţa aceasta nu e asemenea Născătoarei de Dumnezeu; străbate cu gândul tău întreaga zidire şi vezi, omule, dacă există ceva deopotrivă sau deasupra Născătoarei de Dumnezeu; cercetează pământul, priveşte cu ochii marea, ia în amănunt văzduhul, cercetează cu mintea Cerurile; adu-ţi aminte de toate puterile cele nevăzute şi vezi dacă există o altă minune, în toată Creaţia, asemenea ei" („Cuvânt la Sfânta Fecioară"). Şi Ioan Zonaras a spus: „(Născătoarea de Dumnezeu) se cuvine să fie numită şi slăvită întrucât s-a făcut sălaş a toată virtutea; că din veac nu s-a aflat cineva mai curat decât ea în toate neamurile [pământului]." Dumnezeiescul melod, aşadar, se adresează ei: Pe tine te mărim, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, care eşti mai cinstită; mai cinstită nu prin comparaţie/asemănare cu cineva, [ci mai presus de orice comparaţie/asemănare], ci mai cinstită fără de asemănare decât heruvimii cei preaplini de cunoştinţă şi înţelepciune; căci, după Dionisie Areopagitul, „heruvim" înseamnă mulţime de cunoştinţă sau revărsare de înţelepciune; şi aici se impune să se subînţeleagă „fără de asemănare (mai presus de orice comparaţie/asemănare)", 219 căci nu se referă doar la serafimi, ci şi la heruvimi; de asemenea, eşti mai slăvită nu prin comparaţie/asemănare cu cineva, [ci mai presus de orice comparaţie/asemănare], fără de asemănare decât serafimii; astfel că imnul trebuie înţeles aşa: „Ceea ce eşti mai cinstită fără de asemănare decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii". Iar „serafim", după acelaşi Dionisie, înseamnă „cel ce aprinde" sau „cel ce încălzeşte"1. Şi foarte cuvenit Născătoarea de Dumnezeu e într-un chip fără de asemănare deasupra tuturor Puterilor Cereşti, pentru că ele, primind anumite străluciri de la Dumnezeu, sunt luminate prin acestea şi fiinţează, însă tu, Fecioară Maria, L-ai încăput fiinţial pe Dumnezeu-Cuvântul în pântecele tău, fără sămânţă, fără a cunoaşte bărbat, pe Care L-ai purtat fără trudă şi fără de durere L-ai născut fără de stricăciune, fără a ţi se strica fecioria; şi toate aceste patru lucruri 1 Avem aici două lucruri demne de reţinut. Mai întâi, referindu-se Sfântul Cosma la cele două cete de sus, care fac parte din prima ierarhie de îngeri, mă refer la heruvimi şi serafimi, şi numind-o pe Născătoarea de Dumnezeu mai cinstită fără de asemănare şi mai slăvită decât aceştia, a arătat-o, de fapt, mai cinstită şi mai slăvită decât toate celelalte cete, inferioare acestora; căci aceea ce e deasupra celor mai mari, e cu atât mai mult deasupra şi celor mai mici. Apoi, intenţionat nu s-a referit la tronuri, ceata aflată deasupra heruvimilor şi serafimilor în prima ierarhie, cu scopul de a ne face să înţelegem că tronul însufleţit al lui Dumnezeu, împăratul a toate, este Născătoarea de Dumnezeu, care în pântecele ei a încăput pe Cel neîncăput de nimic şi că îl ţine pe Acesta ca pe un tron; cu referire la acesta a spus Isaia că L-a văzut pe Domnul pe un tron înalt şi mândru şi că în jurul lui se aflau serafimii. 220 sunt cu totul mai presus de fire, minunate, nemaiauzite şi uimitoare. Te mărim pe tine, cea cu adevărat şi întru totul Născătoare de Dumnezeu. De aceea a spus şi Grigorie Teologul în prima sa „Epistolă către Klidonios": „Dacă cineva nu primeşte că Maria este Născătoare de Dumnezeu, este fără Dumnezeire [scil. ateu]"; şi tot el: „Dacă cineva spune că (Dumnezeu-Cuvântul) a trecut ca printr-un canal prin Fecioară, fără a Se plăsmui în ea atât dumnezeieşte, cât şi omeneşte - dumnezeieşte prin aceea că [S-a zămislit] fără bărbat, şi omeneşte prin aceea că a urmat legilor zămislirii este asemenea unui ateu"1. Şi Ioan Damaschin: „Propovăduim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu în sens propriu şi în chip adevărat; că precum Cel născut din ea este cu adevărat Dumnezeu, aşa şi aceea care a născut din ea pe Dumnezeu Cel adevărat este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu" (Dogmatica, cartea a treia, cap. 45, „Contra Nestorienilor"). în câteva manuscrise întâlnim şi expresia „singura Născătoare de Dumnezeu", dar în ambele variante sensul este corect şi nealterat; căci prin [expresia] „cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu" este înfierată hula antropolatrului Nestorie, care o numea pe Sfânta Fecioară Maria „Născătoare de Om", şi nu „Născătoare de Dumnezeu"; prin expresia „singura Născătoare 1 Valentinienii susţineau hula aceasta, anume că Hristos a venit din Cer cu trup şi a trecut prin Fecioară ca printr-un tub (a se vedea Nicolae Vulgaris, Sfânta Cateheză). 221 de Dumnezeu" se respinge rătăcirea elină, care susţine că multe femei au născut zei cu nume mincinos, precum Semeli pe Dionis, Alcmini pe Hercule, Lito pe Apolo şi altele pe alţii. Ia aminte că Sfânta Fecioară e numită Născătoare de Dumnezeu în chip dinamic, nu pasiv, ca ceea ce L-a născut pe Dumnezeu cu adevărat, şi nu ca ceea ce a fost născută de Dumnezeu în chip duhovnicesc, aşa cum o numeşte necredinciosul cu cuget iudeu Nestorie; căci aşa se nasc toţi creştinii prin Botez. Preasfânta e numită Născătoare de Dumnezeu în două feluri: mai întâi, pentru Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul născut din ea, Care a asumat firea umană, iar apoi, pentru omenirea asumată din ea, care, în urma acestei asumări şi uniri, a fost îndumnezeită şi a devenit asemenea lui Dumnezeu (6/id0fo<;), după cum afirmă Ioan Damaschin (Dogmatica, cartea a treia, cap. 12, dar şi în alte locuri).1 A se vedea şi tâlcuirea troparului 1 Menţionăm aici că un anume Neofit, eclesiarh şi ieromonah al Mănăstirii Hodegetria, l-a rugat pe Nichifor Calist Xanthopol să tâlcuiască irmosul „Ceea ce eşti mai cinstită"; acesta i-a dat ascultare şi a alcătuit o tâlcuire foarte amănunţită, aşa că şi noi, rezumând, prezentăm aici aspectele cele mai importante de dragul celor ce o iubesc cu înflăcărare pe Născătoarea de Dumnezeu. Mai întâi trebuie spus că Sfântul Cosma a compus dinadins acest irmos atât de înalt şi luminos şi de dumnezeiască cuviinţă pentru a aduce mângâiere Maicii lui Dumnezeu, care era întristată în ziua aceasta [de vineri] din pricina Patimii Fiului ei Unul-Născut şi Preadulce. Apoi, că Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, s-a dus plină de veselie la Sfântul Cosma, după ce a alcătuit cuvintele şi melodia acestui irmos, şi i-a mulţumit, zicându-i că acest imn îi aduce mai multă pace, împăcare decât toate celelalte 222 imnuri şi că se află de faţă oriunde e cântat acesta, binecuvântându-i pe cei ce o binecuvântează. Iar faptul că Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat binecuvântând pe mulţi dintre cei ce au cântat acest imn e neîndoielnic, după cum foarte mulţi, care au avut parte de vederea ei, ne adeveresc. Din această pricină s-a rânduit ca acest imn să se cânte cu capetele descoperite. S-a rânduit, de asemenea, să se cânte acest imn la cântarea a noua în cinstea Sfintei Treimi, întrucât Născătoarea de Dumnezeu a născut pe Unul din Treime. Căci numărul „nouă" are în sine pe trei de trei ori. Şi ar fi trebuit să se spună „Ceea ce eşti cea mai cinstită decât heruvimii", dar dacă ar fi spus aşa, i-ar fi micşorat probabil Născătoarei de Dumnezeu cinstea; însă zicând „ceea ce eşti mai cinstită" şi adăugând „fără de asemănare", a arătat că cinstea Născătoarei de Dumnezeu e mai mare decât cea arătată prin gradul superlativ; iar, după cum a spus şi Teodor, „fără de asemănare" trebuie să se subînţeleagă şi aici, „Ceea ce eşti cea mai cinstită fără de asemănare decât heruvimii". Dar de ce melodul a început troparul acesta cu cazul acuzativ? Pentru că Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, a ajuns cauza (pricina) mântuirii noastre. Aşa cum cei doi heruvimi erau înfăţişaţi în Altarul făcut de Moise în Cortul Sfinţilor [pe capacul Chivotului Legii, fiind făcuţi din aur], la fel şi heruvimii se înfăţişează înaintea Născătoarei de Dumnezeu tremurând: de aceea Născătoarea de Dumnezeu îi întrece pe aceştia, ca şi pe serafimi, în cinstiri, întrucât Născătoarea de Dumnezeu este fără de asemănare mai cinstită [ad litteram este mai preacinstită - vne- pev6oE,OTEpa] faţă de ei. Cu adevărat a numit-o „Născătoare de Dumnezeu" melodul pe ceea ce L-a născut pe Dumnezeu cel adevărat şi desăvârşit, că în aceste două cuvinte stă cuprinsă întreaga Taină a Iconomiei [dumnezeieşti]; că li se astupă gurile lui Apolinarie cel fără minte, lui Nestorie cel cu cuget iudaic şi lui Diodor şi Teodor, care s-au pornit ca turbaţi împotriva Sfintei Fecioare. A se vedea cum în tâlcuirea la irmosul odei a treia („Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu") de la Canonul Buneivestiri, în cuvântul „Născătoarea de Dumnezeu" stă cuprinsă întreaga Taină a Iconomiei [dumnezeieşti] a întrupării. A spus „te mărim", fără să folosească „te cântăm", „te binecuvântăm" sau alt verb, spre a scoate în evidenţă începutul imnului Născătoarei de Dumnezeu, care spune „Măreşte sufletul meu pe Domnul" (Lc. 1,46). Ascultă cum interpretează Zonaras cuvântul „măreşte" în tâlcuirea sa la glasul al treilea din Octoih: „Cum e cu putinţă să o mărească cineva neîncetat pe Născătoarea de Dumnezeu? întorcându-ne mintea cu totul spre Taina petrecută cu ea şi prin ea spre mântuirea noastră, aducem mulţumire Celui Ce a lucrat-o [scil. mântuirea] şi celei ce a mijlocit la împlinirea acelei Taine negrăite; că nu doar atunci când cântăm imnuri sau istorisim celorlalţi măreţiile lui Dumnezeu o mărim pe ea, ci şi când în sinea noastră cugetăm la ele şi ne minunăm de purtarea de grijă, de bunătatea Lui negrăită şi îi aducem mulţumire pentru venirea Sa la noi." 223 „Ceea ce eşti mai cinstită", în Sfânta Cateheză a lui Nicolae Voulgaris şi câte opinii eretice înfierează cuvântul „pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu". Toate acestea sunt susţinute şi de cuvântul lui Epifanie la tâlcuirea stihului: „Bucură-te, împărăteasă, slava maicilor şi a fecioarelor!" TROPARUL: „Cohorta1 nimicitoare a urâtorilor de Dumnezeu [dimpreună cu] adunarea celor plini de vicleşug şi ucigaşă de Dumnezeu năpustitu-s-au asupra Ta, Hristoase, şi Te-au târât ca pe un nedrept pe Tine, Ziditorul a toate, pe Care Te mărim." 1 În sens propriu, onelpa (manipulus) definea un corp din armata romană, alcătuit dintr-un număr de soldaţi care variază atât de la o zonă geografică la alta, cât şi cronologic, cuprinzând între 30 şi 1000 de soldaţi (Iosif Flaviu, De bello iudaica 3, 67); după Polibiu (200-118 î.Hr.), anelpa se numea şi tagma, având în alcătuire 200 de oameni, sub conducerea a doi centurioni (sutaşi); astfel, în virtutea acestor fluctuaţii numerice, uneori se identifica cu termenul „cohortă", fiind folosit în locul acestuia (motiv pentru care probabil atât în Mt. 27, 27, cât şi F.A. 10,1 şi 21,31 termenul ancipa e tradus în limba română prin „cohortă"). Textul din F.A. 21, 31 aminteşte de xDaâpXcp Tfc, oneipac,, „hiliarhul" fiind cel ce avea sub conducerea sa 1000 de soldaţi (n. trad.). 224 Tâlcuire Şi în acest tropar, ca şi în următoarele trei, sfântul melod se referă la trădarea Domnului şi la Patimile Sale mântuitoare. Preluând câteva versete de la Evanghelistul Ioan - „Deci Iuda, luând oaste (anEÎpa) şi slujitori de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme" (In. 18, 3) şi „Deci ostaşii (cmslpa) şi comandantul şi slujitorii iudeilor au prins pe Iisus şi L-au legat. Şi L-au dus întâi la Anna" (In. 18, 12-13) -, dar şi din Psalmii lui David - „Adunarea celor vicleni m-a împresurat" (Ps. 21, 17) - şi, îmbinându-le, Ierarhul Cosma zice: cohorta, aducătoare de pierzanie şi nimicire a romanilor idolatri urâtori de Dumnezeu sau urâţi de Dumnezeu1, dimpreună cu adunarea iudeilor celor plini de vicleşug şi ucigaşi de Dumnezeu, amândouă aceste neamuri s-au năpustit asupra Ta, Doamne, şi Te-au [apucat şi] târât ca pe un om nedrept şi făcător de rele pe Tine, vai, vai!, Ziditorul şi Creatorul a toate, pe Care noi creştinii Te adorăm ca pe un Dumnezeu cu doxologii şi imnuri de dumnezeiască cuviinţă. A folosit verbul „mărim", şi nu un altul, pentru a arăta că troparul face parte din Oda a IX-a, al cărei început este „Măreşte sufletul meu pe Domnul" (Lc. 1, 46). Ia aminte că ansîpa este un cuvânt latin şi înseamnă grupul, tagma care cuprinde 300 de 1 Cuvântul OEOH 'LGTITOC; are ambele sensuri, atât cel de „urâtor de Dumnezeu", cât şi cel de „urât lui Dumnezeu" (n. trad.). 225 soldaţi, despre care Hrisostom zice: „onEÎpa e ceea ce astăzi numim număr (yovpEpov)" („Cuvântul al XXII-lea la Fapte"). Iar adunarea (sinagoga, awaycoyrf) se referă în primul rând la iudeii, ucigaşi de Dumnezeu şi de proroci; căci ea i-a ucis pe dumnezeieştii profeţi, după care şi-a întins mâna ucigaşă şi asupra Dumnezeului profeţilor, răstignindu-L pe El trupeşte. Ia aminte, o, cititorule, că melodul, voind să-i arate pe iudei ca fiind mai răi decât romanii cei necredincioşi, a numit cohorta romană „urătoare de Dumnezeu", pe când adunarea (sinagoga) iudeilor - „ucigaşă de Dumnezeu". Pe cât e mai rău să ucizi un om decât să-l urăşti pur şi simplu, pe atât şi iudeii au fost mai răi decât romanii. Căci pe Acest Dumnezeu romanii doar îl urau, pe când iudeii L-au şi omorât. TROPARUL: „Neînţelegând necredincioşii Legea şi cercetând în zadar glasurile prorocilor, ca pe o oaie Te-au târât pe Tine, Stăpânul a toate, să Te junghie pe nedrept; pe Tine Te mărim." Tâlcuire Şi în acest tropar Sfântul Cosma ne arată cum iudeii L-au prins pe Hristos, L-au legat şi L-au târât ca pe o oaie: necredincioşii şi necugetaţii de iudei, cu toate că citeau Legea lui Moise, nu 226 înţelegeau că în multe locuri Legea profeţea despre Hristos, cercetând cuvintele şi cărţile în van şi fără nici un folos (fiindcă profeţii proroceau despre Hristos, însă iudeii, cu mintea oloagă şi inima împietrită, nesimţitoare asemenea pietrei care se numeşte travertin, nu voiau să înţeleagă cele profeţite), de aceea Te-au târât la judecată ca pe o oaie o, soare, spăimântă-te! pe Tine, Domnul a toate. Şi de ce? Ca să Te junghie o, pământule, suspină! -, nedrept şi absurd, pe Cruce. Iar iudeii, deşi citeau Legea, nu înţelegeau cele ale Legii din pricina vălului ce le acoperea inimile, despre care şi Pavel, cel suit la ceruri, mărturiseşte: „Dar minţile lor (ale iudeilor) s-au învârtoşat; căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se" (II Cor. 3, 14); şi iarăşi: „Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor" (II Cor. 3,15); că dacă iudeii ar fi înţeles Legea, ar fi cunoscut neîndoielnic că mielul acela, pe care Legea rânduia să fie junghiat de Paşti, şi Profetul acela, despre care Moise a spus că Domnul L-a înviat, îl prefigurează pe Stăpânul Hristos, şi din acest motiv nu L-ar fi răstignit. Că iudeii în zadar au cercetat profeţii e foarte limpede; şi, ca să-i las la o parte pe ceilalţi profeţi, ar fi trebuit ca numai de la Profetul Isaia să cunoască, necugetaţii, că e Hristos şi să nu-L răstignească; căci a profeţit despre Acesta: „ca un miel spre junghiere S-a adus 227 şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa" (Is. 53, 7). TROPARUL: „Preoţii dimpreună cu cărturarii, fiind răniţi de răutatea întru totul pizmuitoare, dat-au păgânilor, spre a ucide, Viaţa pe Cel din fire Dătător de viaţă: pe Acesta îl mărim." Tâlcuire în troparul de faţă sfinţitul Cosma arată cum preoţii şi cărturarii iudeilor L-au dat pe Domnul neamurilor (păgânilor), lui Pilat şi romanilor săi. Preia acestea de la Evanghelistul Matei, care ni-L înfăţişează pe Domnul: „Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor, şi-l vor osândi la moarte; şi îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia" (Mt. 20, 18); şi: „Iar făcându-se dimineaţă, toţi arhiereii şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. Şi, legându-L, L-au dus şi L-au predat dregătorului Ponţiu Pilat" (Mt. 27,1-2). Dumnezeiescul melod ceartă aşa nebunia iudeilor: Preoţii şi cărturarii iudeilor L-au predat autorităţilor, adică neamurilor, lui Ponţiu Pilat, care era de neam roman, latin şi necredincios, după obârşie din insula Pontia1. Şi pe cine au predat 1 Pontia numită în prezent Ponza, este cea mai mare insulă din arhipelagul insulelor Pontine, aflat în marea Tireniană (n. trad.). 228 autorităţilor? Pe Iisus Hristos, pe Cel Ce este viaţa şi Dătătorul prin fire al vieţii. De ce L-au predat? Ca să-L nimicească, anume, ca să-L ucidă. Şi din ce pricină s-au întărâtat să-L predea? Pentru că erau sufleteşte răniţi de răutatea cea întru totul pizmuitoare; iar „răutatea cea întru totul pizmuitoare (av3o(p0ovo; KaKÎa)" e numită răutatea ce are multă, peste măsură de multă pizmă, care nu e decât pizmă întruchipată; astfel şi multa minte, mintea în sine e numită avzcMppovrioLQ, iar pentru dreptatea adevărată, dreptatea în sine se foloseşte cuvântul avTobiKaioovvrp Şi cum să nu fie pizmuitori şi necugetaţi atare preoţi şi cărturari, care au dat morţii Viaţa? Sau oare nu au fost foarte nechibzuiţi că Cel Ce e prin fire Viaţa avea să moară? Că Dătător de viaţă prin firea Sa nu e decât Hristos. Căci deşi Ilie şi Elisei şi alţii au adus la viaţă morţi şi i-au înviat, fapt pentru care pot fi pe drept numiţi şi ei „dătători de viaţă", sunt totuşi numiţi aşa indirect şi după Har, nu după fire, pentru că au adus morţii la viaţă prin puterea şi Harul lui Dumnezeu, nu prin puterea lor. Iisus Hristos însă, fiindcă e Dumnezeu adevărat şi Însăşi-Viaţa, e şi Dătător de viaţă prin firea Sa şi aşa este şi numit, ca Cel Ce dăruieşte viaţa de la Sine şi prin puterea Sa atotstăpânitoare. Ia aminte, aşadar, cât de necugetaţi au fost iudeii: căci ei şi-au luat loruşi viaţa: altfel spus, L-au predat neamurilor pe Dătătorul vieţii şi, 229 lipsindu-se pe ei înşişi de slavă, au dat-o singuri celorlalţi, fără să asculte de Profetul Baruh, care le-a poruncit: „Nu da altuia slava ta şi cele de folos ţie, celui de alt neam" (Bar. 4, 3); că predarea Domnului la neamuri a fost tip şi prefigurare ale faptului că Hristos şi Harul aveau să plece de la iudei şi să se ducă la neamurile cele necredincioase care, prin credinţa în El, s-au mântuit, iar iudeii, prin necredinţa lor în El, s-au osândit; şi s-a împlinit cuvântul Domnului către ei: „Iată, casa vi se lasă pustie" (Mt. 23,38). TROPARUL: „Înconjuratu-Te-au ca nişte câini mulţi şi Te-au lovit, împărate, cu palme peste obraz şi Te-au întrebat, mărturisind lucruri mincinoase împotriva Ta, dar Tu, toate răbdând, pe toţi i-ai mântuit." Tâlcuire în acest tropar melodul ne înfăţişează pătimirile cele de multe feluri ale Domnului: încercuirile câinilor iudei, pălmuirile, întrebările, mărturiile mincinoase şi, într-un cuvânt, toate pătimirile pe care Dumnezeu cel nepătimitor le-a îndurat pentru noi cu trupul. Cuvintele troparului au fost preluate din diferite locuri din dumnezeiasca Scriptură: „Înconjuratu-Te-au ca nişte câini mulţi" de la Sfântul Psalmist David, care spune în numele Domnului: „m-au înconjurat câini 230 mulţi" (Ps. 21, 17); „Te-au lovit cu palme peste obraz" de la Isaia: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor" (Is. 50, 6); „Te-au întrebat, mărturisind lucruri mincinoase împotriva Ta" de la David: „Că s-au ridicat împotriva mea martori nedrepţi şi m-au întrebat lucruri de care nu ştiam" (Ps. 26,12 [LXX]). Şi toate acestea sunt adeverite în chip duhovnicesc de Sfintele Evanghelii. Astfel că şi Ierarhul Cosma se adresează prin cuvântul său Stăpânului Hristos: O, împărate a toate, pe Tine Te-au înconjurat iudeii necredincioşi şi impii asemenea unei mulţimi de câini; dar nu asemenea unor câini, care-şi iubesc stăpânul şi-şi gudură fericiţi coada, lingându-şi stăpânul, ci asemenea unora sălbatici şi întărâtaţi, asemenea unor câini care rânjesc, asemenea unora turbaţi şi porniţi asupra Ta, a unora care vor să Te muşte şi să Te sfâşie în tot felul; şi, cu toate că Tu nu i-ai numit niciodată pe iudei câini, încât să aibă vreun motiv de reproş, ci fii, copii, iar pe păgâni, pe idolatri „câini", ca atunci când ai vorbit cu femeia canaaneancă, „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor (păgânilor, idolatrilor)" (Mt. 15, 26), iudeii, copiii Tăi atât de dragi, Te-au înconjurat, vai!, ca nişte nenumăraţi câini turbaţi şi însetaţi de sânge. Aceiaşi iudei, o, împărate nevăzute, au lovit obrazul şi faţa Ta cu foarte multe lovituri, de care 231 s-ar cuveni să aibă parte doar robii neobrăzaţi; iar asupra Ta, Care eşti împăratul, şi nu doar un împărat, ci, mai mult decât atât, împăratul împăraţilor, cine ar putea îndrăzni să ridice mâna şi să Te pălmuiască? Nimeni, fireşte. Or Tu, Stăpâne Îndelung-Răbdătorule, biruit fiind de negrăita Ta neţinere de minte a răului, ai îngăduit să fii până şi pălmuit, o, pământule, o, soare, nu de unul sau de doi sau de trei, ci de întreaga mulţime: „Şi zicând El acestea, unul din slujitori, care era de faţă, i-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului?" (In. 18, 22), iar Matei: „Şi au scuipat în obrazul Lui, bătându-L cu pumnii (adică loveau cu palmele peste grumaz ca să se amuze de zgomotul acestei lovituri), iar unii îi dădeau palme" (Mt. 26, 67); după Marcu, „Şi slugile îl băteau cu palmele" (Mc. 14, 65). Şi aceşti iudei Te-au luat la întrebări nu ca să afle adevărul, ci ca să Te acuze; de aceea a spus şi Ioan: „Deci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui" (In. 18, 19), iar Marcu: „Şi, sculându-se în mijlocul lor, arhiereul L-a întrebat pe Iisus, zicând: Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia? Iar El tăcea şi nu răspundea nimic" (Mc. 14, 60-61). Aceşti iudei mărturiseau mincinos împotriva Ta; aceasta adevereşte Matei: „Şi n-au găsit [nici o mărturie împotriva Domnului], deşi veniseră mulţi martori mincinoşi. Mai 232 pe urmă însă au venit doi şi au spus: Acesta a zis: Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l clădesc" (Mt. 26, 60-61). Apoi melodul a adăugat: îndurând toate Pătimirile de care am amintit, ai mântuit pe toţi oamenii; şi dacă nu ne mântuim cu toţii, e fiindcă ne prăbuşim de bunăvoie în groapa pierzaniei, din pricina nenumăratelor noastre păcate; dar Tu, iubitorule de oameni Doamne, Ţi-ai vărsat preacuratul Tău sânge pentru toţi; astfel că după [cele săvârşite de] Tine, ai adus mântuire de obşte întreg neamului omenesc. Fie ca şi noi, cântând sau citind sau ascultând Canonul Triod de faţă, să lăudăm pe Dumnezeu şi, stând la masă şi cinând, să-I mulţumim, ridicându-ne la vederea (contemplarea) Sa duhovnicească asemenea ucenicilor la Cina [cea de Taină] care, „după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor" (Mt. 26,30)1. Fie ca şi noi să ne arătăm în ispite şi primejdii nu mici la suflet şi laşi ca Petru, ci curajoşi şi mărinimoşi, netăgăduind cuvântul adevărului, predaniile Bisericii şi împlinirea virtuţii de frica oamenilor; că aşa ne porunceşte şi purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Dacă ne numim ai lui Dumnezeu şi voim 1 De aceea şi Gură de Aur a spus: „După ce Apostolii s-au împărtăşit de acea sfântă Cină, ce-au făcut? Nu au început să înalţe rugăciuni şi imnuri? Nu s-au apucat de privegheri sfinte şi de învăţătura aceea îndelungă şi atât de plină de iubirea de înţelepciune?" (Omilia XXVII la Epistola întâi către Corinteni). 233 să fim aşa, să ne luptăm să nu-L tăgăduim ca Petru; că tăgăduirea Cuvântului este atunci când renunţăm de frică la a săvârşi binele" (Capetele teologice, centuria a treia, cap. 43). Fie ca noi să nu ne punem încrederea în noi înşine, ci să nădăjduim cu totul numai în puterea lui Dumnezeu; căci cea dintâi e lucrarea mândriei, pe când cea din urmă, a smereniei. Şi, în general, fie să ne facem cu toţii dimpreună-lucrători şi părtaşi Pătimirilor Domnului, îndurând ocări, primind necinstiri, răbdând dispreţuiri, când va veni vremea lor, ba chiar suferind bătăi şi moartea de dragul adevăratei credinţe, al adevărului, al dreptăţii; că, de ne vom face părtaşi Patimilor Domnului, ne vom face dimpreună-moştenitori ai slavei şi ai împărăţiei Sale, după cuvântul fericitului Pavel: „Dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim" (Rm. 8,17). Cu Harul şi iubirea de oameni ale Celui Ce a pătimit pentru noi, Iisus Hristos, Căruia se cuvine stăpânirea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin. PROLEGOMENE LA CANONUL SÂMBETEI MARI1 Alcătuitorii acestui canon sunt trei: monahia Casia irmoasele primelor cinci Ode, atât stihurile, cât şi muzica, aşa cum vom vedea în continuare; Marcu, Episcop de Idroun2 troparele acestor Ode; ierarhul Cosma - [irmoasele şi troparele] 1 Menţionăm că la Sâmbăta Mare cuvântări au alcătuit următorii Părinţi: Ioan Damaschin, un cuvânt al cărui început este „Cine va spune puterile Domnului?", Gheorghe al Nicomidiei, un cuvânt al cărui început e „Înălţându-Se Cuvântul spre locurile cele mai de sus de dragul nostru"; Epifanie al Ciprului, un cuvânt cu începutul „Ce e această tăcere adâncă astăzi pe pământ?"; Grigorie Episcopul Antiohiei, un cuvânt cu începutul „De laudă este şi această legiuire a Bisericii" care e aproape întocmai cu cel al lui Epifanie. Şi Hrisostom, un cuvânt la îngroparea cea aducătoare de viaţă, al cărui început e „Văzut-aţi ieri recunoştinţa tâlharului?". Să se ia aminte că Sâmbăta Mare este deasupra celorlalte zile ale Săptămânii Mari; şi ne încredinţează de aceasta şi Gură de Aur: „Aşa cum Săptămâna Mare este capul celorlalte săptămâni, la fel capul acesteia este Sâmbăta Mare; de aceea mulţi în ziua aceasta îşi sporesc râvna: unii prin postiri, alţii prin sfintele privegheri, alţii prin milostenii cât mai mari, adeverind prin râvna spre fapte bune şi înălţimea aparte a binefacerilor dăruite nouă de Dumnezeu" (Cuvânt la Săptămâna Mare al cărui început e „încheiat-am călătoria pe marea postului"). 2Oranto italia (n. trad.). 235 de la Oda a şasea până la a noua. Se poate ca unii, ştiind de mai înainte acestea, să se întrebe de ce canoanelor triode ale Lunii, Marţii şi Vinerii Mari nu li s-a adus nici o completare din partea nimănui, iar canonul tetraod a] Sâmbetei Mari a fost completat şi transformat într-un canon întreg, deşi Sâmbăta Mare este zi de post ca cele mai înainte menţionate? Spre dezlegarea acestei nelămuriri vom spune că dumnezeiescul Cosma şi în Săptămâna Mare a păstrat şi a urmat rânduiala săptămânilor Postului Mare1; căci, aşa cum poeţii [imnografi], care au alcătuit Triodul, şi mă refer la Teodor Studitul şi fratele său Iosif al Thessalonicului, au aşezat spre citire: în fiecare luni a Postului Mare întrucât e prima zi de post (căci prima zi [a săptămânii], adică duminica, nu e zi de post) oda întâi, a lui Moise (din cartea Ieşirii) dimpreună cu Odele a opta şi a noua; în fiecare zi de marţi, Oda a doua (din cartea Deuteronomului) a aceluiaşi Moise („Ia aminte, Cerule") dimpreună cu Odele a opta şi a noua; în fiecare miercuri, Oda a treia (a Anei) dimpreună cu Odele a opta şi a noua; în fiecare zi de joi, Oda a patra (a lui Avacum) dimpreună, de asemenea, cu Odele a opta şi a noua; în fiecare zi de vineri, oda a cincea (a lui Isaia) dimpreună cu Odele a opta şi a noua; şi aşa cum, fiindcă mai rămăsese o zi din săptămână, adică 1 Care se încheie în Sâmbăta lui Lazăr, şi nu în Sâmbăta Mare (n. trad.). 236 sâmbăta, iar din cele nouă ode două, a şasea şi a şaptea, care nu fuseseră citite în celelalte zile, se impunea să fie citite în ziua sâmbetei; iar celelalte două, a opta şi a noua, se citesc şi ele sâmbăta, ca în fiecare zi a săptămânii de aceea fiecare zi de sâmbătă are un [canon] tetraod, din patru ode: a şasea, a şaptea, a opta şi a noua. La fel, şi dumnezeiescul Cosma a procedat cu zilele Săptămânii Mari, precum şi ceilalţi poeţi, alcătuitori ai imnelor Triodului, în privinţa celorlalte zile ale săptămânilor Postului Mare; astfel că, pe lângă canoanele triode pentru Lunea, Miercurea şi Vinerea Mari (pentru ziua de Marţi a alcătuit doar un canon diod, constrâns de insuficienţa acrostihului), la această Sâmbătă Mare a alcătuit un canon tetraod, care de-a lungul multor ani a fost cinstit [cum se cuvine] cântându-se numai acesta în Biserica lui Hristos [a Constantinopolului], dar, mai târziu, pentru privegherea din Sâmbăta Mare, întrucât a început să se săvârşească şi dumnezeiasca Liturghie, a urmat nevoia firească de a fi sporit şi numărul troparelor care se cântă la priveghere, canonul tetraod să fie extins la un canon întreg, care se întinde pe toată durata nopţii, cântat fiind, după cuviinţă, rar şi cu evlavie. Şi cum s-a rânduit această sporire a canonului tetraod? Ia aminte cum. Patriarhul Constantinopolului de atunci şi învăţaţii Bisericii, căutând să afle pe cineva îndeajuns de vrednic spre a completa 237 şi întregi canonul tetraod, au ales un bărbat preasfinţit şi preaînvăţat, pe chir Marcu, Episcop de Idroun, înţelept în cele dumnezeieşti şi deloc mai prejos de Cosma, ierarh ca şi dânsul, după cum reiese chiar din troparele sale, care a adaptat minunat şi a adăugat la acrostihul dumnezeiescului Cosma, „Sâmbăta cea Mare cânta-voi", un acrostih propriu: „Şi astăzi de asemenea". Aşadar, la canonul tetraod al dumnezeiescului Cosma a adăugat patru ode ale sale, în locul celor ce lipseau, compunându-le foarte melodios prin întregirea canonului. Şi a armonizat atât de bine [odele între ele], încât par a fi opera aceluiaşi poet, şi nu a doi. Mai adăugăm aici că melosul şi irmoasele acestor patru Ode ale lui chir Marcu se cântau de multă vreme în Biserică, cu melodia lor. Tradiţia nescrisă socoteşte drept alcătuitoare a lor o femeie, înţeleaptă şi feciorelnică, de origine nobilă, pe nume Casia; cărturarii de atunci ai Bisericii au încredinţat irmoasele şi melodiile lui Marcu, cu îngăduinţa de a compune după modelul irmoaselor doar troparele primelor patru Ode; şi s-ar părea că asta e adevărat, întrucât dumnezeiescul Marcu n-a folosit în Odele sale irmoasele de mai sus, cu toate că l-au ajutat la întocmirea acrostihului „Kai oijpspov 5E (Şi astăzi de asemenea)"; a lăsat la o parte irmoasele „KvpatI duAdaorji; ([Pe Cel ce a acoperit] cu valul mării", care începe cu litera „K" şi „LE TOV ¿ni vdâzcov 238 (Pre Tine, Cel Ce [ai spânzurat] pe ape)", care începe cu litera „E", fără a le folosi în acrostihul său, de vreme ce sunt creaţii străine, şi nu proprii; în locul lor a alcătuit alte tropare, care îi aparţin şi încep cu aceleaşi litere, precum „KvpiE EE pov (Doamne, Dumnezeul meu)", care începe cu litera „K" şi „EvpfoXa Tflbc, TacppQ oov (închipuirile îngropării Tale)", care începe cu litera „E". De aici e evident că melosul şi irmoasele celor patru Ode nu sunt ale lui chir Marcu, ci ale monahiei Casia. Acest lucru se vădeşte şi din faptul că în primul irmos se foloseşte expresia „AW ijpEu; cb; ai VEâvibEc; (Dar noi ca nişte tinere)" căci poeta alcătuitoare a acestora, fiind şi ea o tânără, a voit să ne arate faptul că aceste creaţii aparţin unei femei, nu unui bărbat; şi, pentru că în cartea Ieşirii e scris că bărbaţii au alcătuit un cor şi femeile alt cor, şi aşa au cântat dimpreună prima Odă, de aceea şi această Casia, lăsând la o parte corul bărbaţilor, ca una ce nu era bărbat, s-a inclus pe sine în corul femeilor şi al tinerelor, zicând: „Şi au ieşit după Mariam toate femeile cu timpane, dănţuind. Şi Mariam stătea în fruntea lor, zicând: «Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit!" (Ieş. 15, 20-21).1 1 Să se ia aminte la faptul că am descoperit în manuscrisele mai vechi ale Theotokarionului un canon închinat Maicii Domnului, alcătuit de Andrei Criteanul (care a trăit cu mult înainte de Casia), având ca irmoase „KvpaTL OaAâaarp; ([Pe Cel ce a acoperit] cu valul mării” şi celelalte ceea ce m-a pus pe gânduri. 239 TÂLCUIRE LA CANONUL [SFINTEI ŞI] MARII SÂMBETE, CEL DINTÂI ÎN ACROSTIHUL SĂU Acrostih: „Şi astăzi de asemenea Sâmbăta cea Mare cânta-voi" Tâlcuire Precum Muntele Athos şi Muntele Parnas au câte două vârfuri, aşa şi acrostihul acesta are doi alcătuitori, pe sfinţitul Marcu şi pe dumnezeiescul Cosma; căci acrostihul „Şi astăzi de asemenea" e adăugat de chir Marcu spre completarea [stihului] iambic perfect şi a întregului canon, după cum am spus; iar acrostihul „Sâmbăta cea Mare cânta-voi" aparţine lui Cosma, ca parte a acelui stih iambic perfect, alcătuit de el atât pentru canonul triod al Vinerii Mari, cât şi pentru canonul tetraod al acestei Sâmbete Mari. Şi care e stihul iambic perfect? „Ajunului zilei de odihnă şi zilei de odihnă cânta-voi." Aşadar, pentru că „Ajunului zilei de odihnă şi" a ajuns acrostihul Vinerii Mari, aşa cum am menţionat la locul potrivit, stihul 241 iambic, devenit acrostihul canonului tetraod al Sâmbetei Mari, a avut de suferit. De asemenea, întrucât acest canon tetraod a trebuit să fie completat de către înţeleptul Marcu, prin adăugarea părţii din urmă, stihul iambic trunchiat a fost întregit, devenind acrostihul unui canon, de asemenea, întregit: „Şi astăzi de asemenea Sâmbăta cea Mare cânta-voi." CÂNTAREA ÎNTÂI, GL. AL VI-LEA, IRMOSUL: „Pe Cel Ce demult a acoperit cu valul mării pe prigonitorul tiran, sub pământ L-au îngropat odraslele celor mântuiţi. Iar noi, ca nişte tinere fecioare, să cântăm Domnului; căci cu slavă S-a preaslăvit." Tâlcuire Irmosul de faţă îi mustră pe nesocotiţii iudei pentru că s-au arătat nerecunoscători faţă de Domnul, Binefăcătorul lor; căci Domnul a acoperit în întregime sub valul Mării Roşii, demult, ca într-un mormânt, pe tiranul şi prigonitorul acela pe [nume] Faraon; şi i-a izbăvit pe strămoşii acestor iudei de tirania şi prigonirea aceluia; însă acum fiii şi urmaşii acelor iudei, izbăviţi de Domnul, în loc să se arate recunoscători în tot chipul faţă de El, Binefăcătorul lor, dimpotrivă, l-au răsplătit cu rele în schimbul celor bune, arătându-se asemenea unor pui de vipere (cf Mt. 3, 242 7; 12, 34; 23,23; Lc. 3, 7) şi, după cunoscutul proverb, asemenea „unor urmaşi mult mai răi decât răii lor strămoşi"1; căci, răstignindu-L pe Domnul slavei şi omorându-L, L-au ascuns şi L-au îngropat nu sub valul mării, aşa cum făcu El cu Faraon, prigonitorul, ci dedesubt, în pământ, în mormântul întunecat şi urât. De aceea, sfântul melod, punându-ne înainte acest irmos, prin folosirea figurii de stil a amărăciunii şi întristării, şi aducând ca martori, într-un anume chip, Cerul şi pământul, dimpreună cu Moise, care zice: „Chem ca martori împotriva lor cerul şi pământul" (Deut. 31,28 [LXX]), şi strigând odată cu Isaia: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, 1 Autorul face trimitere la proverbul antic „KaKov KOpaKOţ, KaKov coov" (care, ad litteram, înseamnă „Vlăstarul cel rău al lui Kdrax cel rău"), modificat astfel „KaKiOTa KaKlbv KOpâKcov coâ" (scil. „Cele mai rele vlăstare ale Korax-ilor celor răi"). Cine a fost Korax? Un renumit profesor de retorică din Atena secolului al V-lea î.Hr., căruia i s-a adresat Teisias cu rugămintea de a-l lua ca elev. S-au înţeles ca elevul să-şi plătească profesorul numai în cazul în care avea să câştige primul proces la care avea să pledeze după încheierea uceniciei (retorii fiind la momentul respectiv şi avocaţi). După patru ani alături de Korax, Teisias a ajuns un foarte bun retor, însă refuza mereu să ia parte la vreun proces. În cele din urmă Korax l-a adus în faţa tribunalului, spre a-l sili pe Teisias să-i achite banii datoraţi. în pledoaria sa, Teisias a explicat foarte simplu şi spre surprinderea judecătorilor că în nici una dintre situaţii el nu va plăti: fiind primul lui proces, dacă tribunalul îi va da dreptate, nu va plăti, în pofida înţelegerii cu Korax de a plăti dacă va câştiga, deoarece va respecta hotărârea tribunalului (şi nu înţelegerea cu Korax); dar nu va plăti nici dacă avea să piardă procesul, în virtutea înţelegerii iniţiale cu Korax, de a nu plăti în cazul în care nu va câştiga primul său proces. Uimiţi, judecătorii i-au dat dreptate, iar verdictul a fost „KaKov KopaKoc,, KaKov cbov" (n. trad.). 243 pământule" (Deut. 1,2), aşa grăieşte: O, minune înfricoşătoare!, pe împăratul a toate Dumnezeu, Care demult a acoperit sub valul Mării Roşii pe prigonitorul poporului israelit, pe atot-tiranul Faraon şi pe călăreţii dimpreunlbcu el şi cu căpeteniile sale, că aşa e scris în prima Odă: „Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a acoperit" (Ieş. 15,10); tocmai pe Acesta, zic, L-au acoperit mort, sub pământ, nu urmaşii acelor egipteni înecaţi, pentru că învinuirea lor nu era atât de mare, ci înşişi urmaşii şi odraslele iudeilor izbăviţi atunci, care nu au fost deloc udaţi de apa mării. Numai că iudeii de atunci s-au arătat nerecunoscători faţă de Binefăcătorul lor; dar noi, credincioşii, urmând acelor tinere, care cântau din timpane, a căror întâi-stătătoare a fost Mariam, sora lui Moise („Şi a ieşit înaintea tuturor femeilor Mariam" [Ieş. 15,20], despre care şi David zice „în mijlocul tinerelor (fecioarelor) bătând din timpane" [Ps. 67,26]), să-I cântăm Domnului cântarea de biruinţă; căci cu slavă S-a preaslăvit; că El a murit şi a fost îngropat din dragostea Sa pentru noi; a luat iadul ca prizonier şi l-a omorât pe diavolul, omorâtorul nostru. Neaşteptat este felul în care se spune aici că iudeii L-au îngropat în pământ pe Domnul; căci aceia doar L-au răstignit şi au cerut să fie coborât de pe Cruce trupul Său: „Au cerut lui Pilat (adică l-au rugat) să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice (scil. de acolo)" (In. 19, 31); şi 244 totuşi nu L-au coborât de pe Cruce, nici nu L-au înmormântat; doar Iosif singur, sfetnic ales, acel ucenic plin de har şi recunoştinţă, a cerut preacuratul trup al preadulcelui Iisus şi, coborându-L [de pe Cruce], L-a înfăşurat într-un giulgiu curat; apoi împreună cu Nicodim L-au uns cu miresme şi L-au îngropat într-un mormânt nou; căci dacă acel întreit fericit n-ar fi îngropat trupul mort al preaiubitului Mântuitor răstignit, iudeii care L-au răstignit şi-ar fi dorit, din pricina inimii lor împietrite, ca El să nu se învrednicească de îngropare, ci să rămână neîngropat spre a fi mâncat, după gândul lor zadarnic, de păsările cerului şi de fiarele pământului spre a fi necinstit şi mai tare. Ce putem spune aşadar spre dezlegarea acestei nelămuriri? Că iudeii au pus în lucrare începutul şi pricina îngropării Domnului, anume moartea Sa, şi de aceea se spune şi că „L-au îngropat"; că cel ce omoară pe cineva şi-l face bun de îngropare, chiar dacă nu el e cel ce-l va îngropa, întrucât e pricina îngropării celui omorât, se poate spune şi despre el că „l-a îngropat". TROPARUL: „Doamne, Dumnezeul meu, cântarea ieşirii şi imn de îngropare îţi voi cânta Ţie, Celui Ce mi-ai deschis intrările vieţii cu îngroparea Ta şi moartea şi iadul cu moartea ai omorât." 245 Tâlcuire Sfânta Scriptură numeşte „cântarea ieşirii" (cântarea de pe urmă, de plecare) acel imn cântat de poporul israelit când a ieşit din Egipt; străbătând Marea Roşie ca pe uscat [scil. fără a se uda], L-au lăudat cu o asemenea cântare de ieşire, de plecare, pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit, în acest sens, şi cartea a doua a lui Moise se numeşte Ieşirea, fiindcă în ea se relatează plecarea israeliţilor din Egipt; şi dumnezeiescul David a spus: „La ieşirea lui Israel din Egipt" (Ps. 113, 1); dar îndeobşte moartea fiecărui om e numită „ieşire"; căci, atunci când oamenii mor, ies din viaţa aceasta şi se mută dincolo; astfel că, atunci când se duc la înmormântarea cuiva, întrebati fiind „Unde-aţi fost?", răspund „La ieşire". Aşadar, sfinţitul Marcu, voind să arate pe de o parte că troparul acesta aparţine Odei întâi, care a fost cântată cu ocazia ieşirii fiilor lui Israel din Egipt, după cum am spus mai sus, iar, pe de alta, că tema sărbătorii de astăzi e moartea ca om a Fiului Celui Unuia-Născut al lui Dumnezeu şi ieşirea din viaţa de aici, de jos şi îngroparea Sa în mormânt, începe Oda întâi, cu începutul [în forma iniţială] „Să cântăm Domnului", aşa: O, Doamne, Dumnezeul meu, eu voiesc să-ţi cânt Ţie o cântare şi un imn ale ieşirii: de îngropăciune şi cuvenite ieşirii din lumea aceasta. Apoi, ca să nu socotească cineva că „ieşire" are sensul de străbatere, de trecere de-a lungul a ceva, adaugă 246 „imn de îngropare", lămurind într-un anume fel cuvântul „ieşire" prin „îngropare". Şi pentru că ieşirea e opusă intrării [de care aminteşte în continuare], spune că eu voiesc să-Ţi cânt un „imn de îngropare" Ţie, Dumnezeul meu, Care prin îngroparea şi ieşirea Ta din viaţa de jos mi-ai dăruit mie intrarea în viaţa de sus; şi prin moartea Ta nu doar mi-ai deschis mie porţile Raiului, odată ce „sabia de flacără" (Fac. 3, 24) s-a întors îndărăt şi serafimul cel înfricoşător a fost supus, ci ai ucis moartea şi iadul l-ai omorât; astfel că noi putem zice pentru amândouă izbânzile Tale cuvintele lui Osea: „Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, iadule, boldul tău?" (Os. 13,14 [LXX]). Se pare că sfinţitul Marcu a preluat cuvintele „intrare" şi „ieşire" din aceeaşi Odă întâi a lui Moise; „ieşire", prin faptul că Oda aceasta se află în cartea Ieşirii, fiind rostită la ieşirea israeliţilor [din Egipt], cum am spus deja; iar „intrare", prin faptul că spune „Tu îl vei duce (adică îl vei face să intre [ficmyayaiv]) şi-l vei sădi în muntele moştenirii Tale" (Ieş. 15, 17), căci Dumnezeu nu doar i-a scos din Egipt, ci i-a şi dus în pământul făgăduinţei. Preluând aşadar ierarhul Marcu cuvintele „ieşire" şi „intrare", zice: „Cânta-voi cântarea ieşirii ţie, Doamne, Celui Ce ne-ai dăruit intrarea în viaţă şi în Rai." 247 TROPARUL: „Sus pe tron şi jos în mormânt, cunoscându-Te cele mai presus de lume şi cele de sub pământ, Mântuitorul meu, s-au cutremurat de moartea Ta; că mai presus de gând Te-ai văzut mort, Atotîncepătorule al vieţii." Tâlcuire Toate făpturile sunt zidite, fie trupeşti, fie duhovniceşti (noetice), circumscrise în spaţiu şi limitate, fără să se poată afla în acelaşi timp în locuri diferite, şi aici şi acolo, şi în Cer şi pe pământ; că e cu neputinţă ca Pavel însuşi să se afle totodată în Corint, predicând, dar şi în Roma, în faţa lui Nero; la fel şi Arhanghelul Gavriil e cu neputinţă să stea înaintea tronului lui Dumnezeu în Ceruri şi în acelaşi timp să ducă Fecioarei, în Nazaret, vestea cea bună a bucuriei; însă Dumnezeu, prin faptul că e necreat şi imaterial, este şi întru totul necircumscris şi nehotărnicit; astfel că El se află pretutindeni, pe toate plinindu-le şi fiind deasupra a toate. Aşadar şi Stăpânul Hristos, prin faptul că e şi Dumnezeu, şi om, se afla ca Dumnezeu sus pe tronul Tatălui, ca om, jos, în mormânt, mort cu trupul Său divino-ipostatic, iar în iad cu sufletul Său divino-ipostatic, dar şi în Raiul cel duhovnicesc (noetic) împreună cu tâlharul, căruia i-a făgăduit: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai" (Lc. 23, 43). 248 Ştiind toate acestea, minunatul nostru melod îşi îndreaptă cuvântul spre Stăpânul Hristos: O, Mântuitorul sufletelor noastre, văzându-Te pe Tine cetele cele mai presus de Ceruri ale îngerilor şezând Sus, de-a dreapta Tatălui şi pe tronul măreţiei ca un Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl şi cu Duhul, la fel şi cele de jos, adică sufletele aflate în iad, că Tu însuţi erai în acelaşi timp şi cu trupul Tău cel mort în mormânt, cu alte cuvinte, văzându-Te cu toţii şi Sus, şi jos, şi pe Tron, şi în mormânt, au tremurat, adică s-au tulburat de frica şi de mirarea pricinuite de priveliştea [duhovnicească a] morţii Tale. Numai că fiecare se cutremura şi se minuna în felul său: cetele cele mai presus de Ceruri se cutremurau şi se minunau cum Tu, Cel Ce stai de-a dreapta Tronului măririi, ai fost omorât şi îngropat, iar cele de sub pământ se cutremurau şi se minunau cum Tu, Cel Ce ai murit şi ai fost îngropat şi Te-ai pogorât la iad, desfiinţezi prin moartea şi îngroparea Ta moartea însăşi şi îi ridici pe morţii îngropaţi în morminte, iei prizonier prin pogorârea Ta la iad iadul şi eliberezi din iad sufletele morţilor ţinute acolo din veac; căci toate acestea sunt minunate şi vrednice de admirat. Apoi, conchide: Căci Tu, Doamne, Te-ai arătat cu adevărat prin înfăptuiri mai presus nu doar de mintea omenească, ci şi de cea îngerească, drept mort atotîncepător de viaţă, adică, pe de o parte, mort, dar, pe de alta, începător al vieţii şi al învierii. 249 Ia aminte la înţelepciunea şi arta retorică ale acestui sfinţit Marcu; căci a înzestrat acest tropar cu figurile de stil ale antitezei şi chiasmului, care se fac dimpreună făptuitoare ale frumuseţii, dulceţii şi măreţiei cuvântului său; căfilb cuvintele „sus" şi „jos", „pe tron" şi „în mormânt", „cele mai presus de lume" şi „cele de sub pământ", dar şi „mort" şi „Atotîncepător al vieţii" sunt antitetice. Chiasm sunt „sus pe tron" cu „jos în mormânt", dar şi „cele mai presus de lume" cu „cele de sub pământ", care se leagă prin încrucişare (X), după cum arată mai elocvent schemele de mai jos: Sus pe tron şi jos în mormânt, cele mai presus de lume — şi cele de sub pământ Sus pe tron vs cele mai presus de lume şi cele de sub pământ -Aşi jos în mormânt TROPARUL: „Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorât întru cele de dedesubtul pământului; că nu s-a ascuns de Tine ipostasul meu cel din Adam şi îngropându-Te m-ai înnoit pe mine cel stricat, iubitorule de oameni." Tâlcuire Miturile elinilor învaţă nu doar politeismul, ci şi existenţa mai multor principii [guvernatoare ale lumii]; de aceea, susţineau întruna că trei sunt 250 împărăţiile care le guvernează pe toate câte sunt, împărţite fiind în trei: în cele cereşti, pământeşti şi în cele de sub pământ, după cum şi Homer, poetul mitic al acestora, adevereşte: „Toate sunt în trei împărţite."1 Şi, după cum spune mitul, cele cereşti şi pământeşti sunt guvernate împreună de Zeus, cele maritime, de Poseidon şi cele de sub pământ, de Pluton. Şi, cu toate că susţineau această poliarhie, au fost contrazişi de însuşi Homer, poetul de care am amintit deja: „Nu e bine să existe poliarhia; [mai bine e] să fie o singură domnie."2 Dar cuvântul adevărului şi al dreptei-credinţe, ştiind că unul este Făcătorul şi Creatorul a toate, învaţă că El este Singur şi împărat, şi Chivernisitor a toate; astfel că nici un creştin drept-credincios nu va îngădui să restrângă slava lui Dumnezeu şi a Hristosului Său numai la Cer sau numai la pământ; nici nu poate accepta că Hristos este Chivernisitorul şi împăratul doar al aerului, nu şi al iadului; căci toate acestea sunt necuvioase şi străine de dumnezeieştile Scripturi şi de credinţa creştinilor. Că Hristos, fiind Dumnezeu şi om, este ca Dumnezeu împărat şi al Cerului, şi al pământului; căci Cerul este tronul Său, iar pământul, aşternutul picioarelor Sale, după cum El însuşi a zis (Mt. 5, 34-36); şi este împărat al văzduhului nu doar că-Şi aşază, ca un Dumnezeu, „norii suire" (Ps. 103,4), ci şi pentru că, ridicându-Se în 1 Iliada, cartea a Il-a, 189. 2lbidem, cartea a XV-a, 204. 251 văzduh şi pe nor, S-a înălţat [la Ceruri]; este de asemenea Domn al apei nu doar pentru că a despicat mai demult Marea Roşie şi a despărţit Iordanul ca un Dumnezeu, dar şi întrucât, om fiind, păşeşte pe apele mării şi se botează în Iordan şi preface apa în vin şi-i redă orbului vederea la scăldătoarea Siloamului; este Domn al morţii şi al iadului nu doar pentru că a înviat fiicele iair-ilor şi a ridicat din moarte Lazăr-ii, şi aduce la viaţă pe fiii văduvelor şi, după Răstignire, goleşte morminte, ci şi pentru că El însuşi, omorât fiind ca om şi pogorându-Se întru cele mai de jos ale iadului, a nimicit pe de-a-ntregul moartea şi iadul cu puterea Sa dumnezeiască; astfel că Hristos este împăratul a toate şi prin urmare slava Sa se revarsă pretutindeni. Având cunoştinţa acestora ierarhul Marcu şi văzând pe Domnul coborându-Se întru cele mai de jos ale pământului, în mormânt, cu trupul, după omorârea Lui, şi în iad, cu sufletul Său cel fără de moarte, aşa îi grăieşte: O, iubitorule de oameni, Doamne, Tu, Cel Ce eşti slăvit în Cer şi pe pământ şi în toate celelalte stihii, Te-ai pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului. Dar în ce scop? Mai întâi, ca să le umpli pe toate de slava Ta, până şi pe cele mai de jos şi de sub pământ, ca apoi să nu mai rămână nici un loc din lume lipsit de slava Ta; căci se cuvenea, întrucât Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta, după cum cântarea de serafimi o spune cu glas înalt: 252 „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Is. 6,3); se cuvenea, zic, ca nici iadul, nici cele de sub pământ să nu rămână străine de slava Ta, Doamne, ci să fii şi acolo slăvit, ca un biruitor şi Dumnezeu de către sufletele drepţilor şi ale profeţilor aflate în iad, şi aşa să se umple toate de slava Ta, după cum şi Apostolul, şi Grigorie, cel mare în cuvântarea de Dumnezeu, arată. Căci Pavel zice: „Iar aceea că «S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel Ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple" (Ef. 4, 9-10), iar Grigorie aşa lămureşte: „Se cuvenea ca închinarea să se facă înţeleasă nu doar pentru cei de sus, căci există şi jos [scil. în cele de dedesubt] câţiva închinători, pentru ca toate să se umple de slava lui Dumnezeu; că [şi acestea] sunt ale lui Dumnezeu" („Cuvânt la Bobotează"). A doua pricină a pogorârii Tale în mormânt şi la iad, Doamne, a fost ipostasul şi persoana lui Adam; căci ipostasul lui Adam altui om i-ar fi putut rămâne ascuns, aşa cum, după trup, era risipit în ţărână şi, după suflet, ascuns în locurile cele mai de jos ale iadului; însă Ţie, Care le vezi pe toate cele ascunse, nu-Ţi putea rămâne ascuns şi nici să scape ochilor Tăi care scrutează totul, nu după cum şi David, profeţind din partea lui Adam, a strigat: „Nu s-au ascuns de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ipostasa mea 253 [nu s-a ascuns] în cele mai de jos ale pământului" (Ps. 137,15 [LXX]), cu toate că alţii tâlcuiesc diferit acest verset1. Aşa că, văzând Tu ipostasul lui Adam, pentru care ai murit şi ai fost îngropat, cum zace întru cele mai de jos ale iadului, Te-ai pogorât la el şi aşa l-ai înnoit pe el, cel stricat de păcat; şi în felul acesta ai înnoit şi ipostasul meu cel din Adam [scil. cel asemenea lui şi moştenit de la el], care a încălcat îndeobşte porunca Ta şi a fost dat stricăciunii, după cuvântul apostolic: „în el (în Adam) toţi au păcătuit" (Rm. 5,12). CÂNTAREA A III-A, IRMOSUL: „Pe Tine, Cel Ce ai spânzurat pe ape tot pământul fără a fi ţinut de ceva, văzându-Te făptura spânzurat în locul Căpăţânei, de multă spaimă s-a cuprins, strigând: nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne." Tâlcuire Profetul David a spus cu referire la pământ: „Acesta (Dumnezeu) pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el" (Ps. 23, 2); şi tot el: „Mărturisiţi-vă Domnului, Celui Ce a întărit pământul pe ape" (Ps. 135, 2); aşadar, ne învaţă că pământul nu e spânzurat, ci întemeiat, întărit pe ape, şi în felul acesta aşază ca bază şi temelie ale pământului apa. Dar cum poate să fie firea cea 1 A se vedea tâlcuirea noastră la Psaltire. 254 lichidă şi alunecoasă temelie pământului, care e şi greu şi compact şi solid? După legile naturale, aceasta este cu totul imposibil. Numai că Logosul Creator a făcut cu putinţă aceasta în detrimentul legilor naturale, şi întemeiază pământul pe ape spre a arăta măreţia puterii Sale. Iar înţeleptul Marcu nu învaţă aici că pământul e întărit pe ape, precum David, ci ni-l înfăţişează ca suspendat pe ape într-un chip tainic, motiv pentru care se adresează Domnului cu căinţă: „Pe Tine, Cel Ce ai spânzurat pe ape tot pământul fără a fi ţinut de ceva"; căci pământul, din pricină că nu are altă temelie, pe care să se sprijine, mai solidă decât el, este suspendat la mijloc fără a fi ţinut sau legat cu nimic, cu alte cuvinte fără nici o legătură sau prindere vizibilă, fără a se abate la stânga sau la dreapta, în sus sau în jos, dincolo de porunca Celui Ce l-a făcut, imitând într-un anume fel acea statuie de fier a egiptenilor, despre care se spune că se afla suspendată într-un templu de jur-împrejur construit din pietre (roci) de magnet1, ce atrăgeau statuia 1 Dar şi în geamia prorocului mincinos Mahomed, după istorisirile unora, atârnă în aer, la mijlocul ei, o semilună de fier, la primul pătrar, fără a fi agăţată de ceva, mulţumită unor pietre-magneţi zidite în cele patru părţi ale ei în pereţi, tainic şi disimulat; şi pentru că puterea de atracţie este egală din toate părţile, aceasta face ca luna să stea suspendată în mijloc, fără a se înclina nici spre stânga, nici spre dreapta, şi fără a fi trasă în sus sau în jos. Astfel că adepţii rătăciţi ai acestuia, necunoscând cauza naturală, o propovăduiesc drept minune a pseudoprofetului. Iar, după cum zic unii, cineva din Apus, inginer, ducându-se acolo şi prefăcându-se a fi de religia lor, a căutat şi a dat de unul dintre magneţi [pe care l-a îndepărtat]; şi din pricina dezechilibrului provocat luna a căzut şi ceea ce până atunci era mărturisit ca o minune s-a făcut de batjocură. 255 deopotrivă din toate părţile, nelăsând-o să se încline în nici o parte. Iar dacă vrem să fim mai riguroşi, pământul nu se sprijină pe ape, nici pe aer, ci atârnă deasupra golului, cum a spus şi Iov: „El spânzură pământul pe nimic (Iov 26, 7), iar aceasta nu e nimic altceva decât voia şi porunca lui Dumnezeu Cel Atotputernic, nu e decât faptul că, potrivit lui Grigorie de Nyssa, voia Sa devine fire şi realitate1. Foarte potrivit s-a exprimat sfinţitul melod, recurgând la expresia „spânzurarea pământului", spre a arăta prin aceasta spânzurarea pe Cruce a Domnului; iată cum I se adresează: Zidirea, creată de Tine, iubitorule de oameni, Doamne, văzându-Te pe Tine spânzurat pe Cruce în locul Căpăţânii2, a fost cuprinsă de spaimă, adică inima 1 Sau legea gravitaţiei, în limbajul ştiinţelor naturale (n. trad.). 2 Din două motive Muntele Golgota a fost numit „Locul Căpăţânii"; mai întâi dintr-un motiv mai mistic pentru că, după părerile Sfinţilor Vasile, Gură de Aur şi Teofilact, acolo era îngropat trupul lui Adam; ne lămureşte şi Epifanie în capitolul dedicat ereziei a XXVI-a, „Contra Taţienilor", de unde vine numele de „Locul Căpăţânii": „Pentru că acolo se afla ţeasta celui dintâi om creat de Dumnezeu, fiind păstrat acolo şi restul trupului său, zona a fost numită «Locul Căpăţânii; iar Domnul nostru Iisus Hristos fiind răstignit deasupra acelui loc, prin apa şi sângele scurse din coasta sa împunsă cu suliţa, a vădit în chip tainic mântuirea noastră, începând să stropească din începătura dospelii (adică din Trupul Domnului) rămăşiţele pământeşti ale strămoşului Adam." De aceea şi Vasile cel Mare spune: „Cercetând pentru aceasta începuturile morţii omeneşti, [Hristos] a primit Patimile [şi moartea] în aşa-numitul «Loc al Căpăţânii, pentru ca din locul, unde a început stricăciunea oamenilor, să înceapă şi viţa împărăţiei" (tom. al II-lea, Tâlcuire la Isaia, cap. 5). De aceea, despre versetul din Psalmi „Iar Tu, Doamne, (...) eşti slava mea şi Cel Ce înalţi capul meu" (Ps. 3, 3), unii tâlcuitori sunt de părere că a fost spus ca din partea lui Adam care se adresează lui Hristos cel Răstignit; astfel şi monahul Epifanie în scrierea sa despre Siria şi Ierusalim zice: „Sub Golgota există un locaş (cu alte cuvinte, o casă) mic al lui Adam şi în acesta, în crăpătura Golgotei, s-a aflat ţeasta sa; de aceea a şi primit numele de «Locul Căpăţânii." Apoi (dintr-un motiv mai neînsemnat), după părerea lui Gheorghe Coresi, dar şi a altora, în locul acela s-au aflat dintotdeauna risipite icilo craniile răufăcătorilor decapitaţi acolo, şi din această pricină a primit numele de „Loc al Căpăţânii" (a se vedea cartea, de curând tipărită, Trofeul Credinţei Ortodoxe, p. 259). 256 ei a trăit o stare puternică de tulburare şi extaziere; fiindcă „s-a cuprins (OWLBÎXEZO)” ceea ce înseamnă era ţinută şi susţinută, după cum se spune despre Dumnezeu că e Susţinătorul (Proniatorul) a toate -, dar era şi stăpânită de „puţinătate de suflet" şi de strâmtorarea pricinuite de boala peste măsură sau de întristarea, uimirea, frica ce cuprind omul pe neaşteptate; că, atunci când îl cuprind pe om asemenea pătimiri, duhul şi sângele dătător de viaţă se retrag din mădularele de mai dinafară în inimă ca într-un castru întărit, spre a se apăra; aşa că retrăgându-se acolo îl fac pe cel ce suferă acestea să trăiască numai cu inima, în care are loc adunarea şi retragerea sângelui, iar celelalte părţi ale trupului par a nu se deosebi de cele ale unui mort. într-adevăr, văzând Zidirea pe Domnul răstignit, stăpânită de uimire şi mirare amestecate cu frică, „s-a cuprins": o anume înfricoşare firească 257 a pus stăpânirea pe ea. Şi, cu toate că „a se cuprinde" şi „a vedea" nu se atribuie zidirii neînsufleţite şi nesimţitoare, care nu e înzestrată nici cu inimă, nici cu frică, nici cu sânge, nici cu boală, nici cu ochi, puterea retorilor şi a poeţilor le personifică pe cele ce nu sunt persoane, atribuind suflet celor neînsufleţite; însă şi dumnezeiasca Scriptură foloseşte, de obicei, asemenea personificări şi atribuie cuvânt celor necuvântătoare, precum în versetele: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18,1), „Râurile vor bate din palme atunci" (Ps. 97,8), şi în alte mii de locuri; astfel că şi aici, ca şi mai sus, s-a atribuit firii neînsufleţite descurajare şi puţinătate de suflet şi ochi (putinţa de a vedea). Aceasta se mai poate înţelege încă într-un fel, anume că Patima Domnului a fost atât de nemăsurată şi mirabilă, încât şi natura nesimţitoare a ajuns atunci să simtă, într-un chip minunat şi neobişnuit, spaima (puţinătatea de suflet). Căci, dacă n-ar fi fost aceasta pricina, atunci de ce soarele s-a întunecat1? Şi de ce s-a 1 Ia aminte că nu doar soarele s-a întunecat, ci şi luna, în vremea Pătimirilor, s-a înroşit asemenea sângelui; că pentru aceasta mărturie ne dă Chiril al Alexandriei. Tâlcuind versetul din Ioil „Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele" (Ioil 3, 4), zice următoarele: „Faţă de necredinţa şi suspiciunea iudeilor cât priveşte cele săvârşite de Hristos şi-a arătat tristeţea, nemulţumirea şi natura; căci părea să se tânguiască asemenea unui om, văzându-L pe Ziditorul ei ocărât peste măsură; şi dumnezeiescul templu, cuprins de indignare, şi-a sfâşiat hainele, aşa cum se cuvenea celor aflaţi în doliu căci, după cum e scris, «Catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos (MT 27, 51); iar soarele, tăindu-şi strălucirea, n-a socotit că merită să se arate pământului, lăsându-l în întuneric de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Chiar şi pietrele s-au sfărâmat; şi nu numai ele, ci şi lunii i s-a tulburat mersul, ca şi cum s-ar fi prefăcut în sânge. Aceasta a fost trecut sub tăcere de Evanghelişti, dar profeţia este într-adevăr vrednică de credinţă. Căci, cu îngăduinţa Creatorului, s-au arătat semne nu doar în soare, ci şi luna şi-a schimbat firea, înfăţişându-se cu totul neobişnuită şi lipsită de frumuseţe, spre a lămuri cât mai grăitor ceea ce s-a spus prin glasul lui Isaia: «Eu îmbrac cerul cu întuneric şi îl înveesc în sac (Is. 50, 3 [LXX]). Şi când spune «cer se referă la faptul că toate cele din el s-au înveşmântat în întuneric ca într-un sac, cuprinse de jale şi durere, tânguindu-se greu." 258 rupt în două catapeteasma templului? De ce pământul a fost lovit de cutremur? De ce pietrele s-au despicat? De ce trupurile multor sfinţi adormiţi s-au ridicat? Şi, întrucât s-au petrecut aceste lucruri minunate, de ce să ne mirăm că Zidirea cea fără simţire şi necuvântătoare a pătimit asemenea unei fiinţe simţitoare şi, asemenea uneia cuvântătoare, a strigat: „Nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne, iubitorule de oameni"1? 1 Dar eu aş adăuga ceva şi mai impresionant. Oare nu e minunat, fraţilor, că Zidirea, deşi necuvântătoare şi fără simţire, văzând Patima şi moartea Ziditorului ei, „de multă spaimă s-a cuprins" şi s-a înfricoşat, suferind asemenea unei fiinţe simţitoare şi cuvântătoare? De mirare e faptul că Zidirea nu s-a nimicit şi nu s-a prăvălit în nefiinţă, neîndurând priveliştea Creatorului ei Care a pătimit într-un chip atât de umilitor şi a fost omorât pe Cruce. Şi, bineînţeles, dacă Ziditorul şi Creatorul nu ar fi susţinut fiinţa Zidirii Sale prin puterea Lui proniatoare, aceasta s-ar fi risipit în nefiinţă; astfel că dumnezeiescul Ioan Damaschin a dat, într-adevăr, dovadă de geniu când a compus în canonul duminical al învierii la glasul al şaselea din Octoih troparul următor [din oda a treia]: „Văzându-L Zidirea pe Dumnezeu răstignit cu trupul, prin frica [de care a fost cuprinsă] începu să se surpe în nefiinţă; dar a fost cuprinsă [şi ocrotită] cu tărie în palma proniatoare a Celui Ce S-a răstignit pentru noi." Iată ce spune înţeleptul Zonaras, tâlcuindu-l: „Aşadar, aici s-a spus de părintele acesta de Dumnezeu insuflat (cu alte cuvinte, de Damaschin) că «Văzând Zidirea [cele petrecute], începu, de frică, să se surpe în nefiinţă»; din pricina spaimei care pusese stăpânirea pe ea, începu să se afunde în nefiinţă; dar «a fost cuprinsă şi [ocrotită] cu putere în palma proniatoare a Celui Ce S-a răstignit pentru noi»; căci, dacă n-ar fi fost cuprinsă şi prinsă în mâna proniatoare a Celui Ce S-a răstignit, s-ar fi afundat în nefiinţă. Şi a folosit cuvântul «în chip tare, cu tărie (Kpaiatcdc;)» pentru a arăta puterea nemăsurată a lui Dumnezeu; căci acest cuvânt se foloseşte mai ales în ceea ce-i priveşte pe împăraţi, pe care-i numim «tari, puternici» spre a scoate în evidenţă stăpânirea şi autoritatea de care dispun." Privitor la Patima Domnului şi la frica şi tulburarea de care a fost cuprinsă Zidirea, e foarte potrivit fragmentul acesta, scris cu foarte multă măiestrie, dintr-un cuvânt aflat în manuscris, aparţinând unuia dintre retorii mai recenţi, pe nume Zakynthios, care spune aşa: „Iată soarele, văzându-Te pe Cruce pe Tine, Creatorul Lui şi Soarele duhovnicesc (noetic), e cuprins de atâta frică, încât în miezul luminos al zilei Vinerii Mari îşi pierde cu totul lumina şi le lasă pe cele de sub lună într-un întuneric cumplit, asemenea celui de la miezul nopţii. Iată că pământul, crezând că i-a venit sfârşitul, cu totul înfricoşat îşi lasă pradă tulburării marele glob [pământesc]; şi pus pe fugă, pietrele i se crapă la răspântiile drumurilor; înalţă flăcări până la cer; doboară la pământ plante şi copaci; face să-şi iasă din matcă apele râurilor şi izvoarelor; face mările să iasă din hotarele lor; toate zidirile îşi pierd echilibrul; toată suflarea se înfricoşează şi suspinările ei ajung până la cer. Iată că trupurile sfinţilor adormiţi se trezesc speriate din crăpăturile pământului; catapeteasma se arată sfâşiată de sus până jos; popoarele din toate părţile lumii se tânguiesc, gândindu-se că a venit sfârşitul; tremură judecătorii Tăi cei nedrepţi; se pun pe fugă slujitorii omorârii Tale; ucenicii şi trădătorii Tăi se spânzură." 259 Căci formularea aceasta este caracteristică celei de-a treia Ode (a Profetesei Ana). Pe acestea le adevereşte şi Gură de Aur: „Toate au fost cuprinse de spaimă doar la vederea răbdării (Domnului); atunci Cerurile s-au cutremurat, începătoriile s-au clătinat mai presus de lume [dimpreună 260 Cu] Tronurile şi Minţile Cereşti, văzându-L pe Arhistrategul Puterii celei Mari Răstignit; încă puţin, şi ar fi căzut şi stelele din Cer văzând pe Cel de dinaintea lui Lucifer prăvălit [la pământ], încă puţin, şi întreg pământul ar fi fost cuprins de tulburare şi frică din pricina Patimei" („Cuvântul al VI-lea la Paşti din cele opt"). TROPARUL: „Semnele îngropării Tale le-ai arătat, vedeniile înmulţind, iar acum, cele ascunse ale Tale, văzute le-ai făcut teandric şi celor din iad, Stăpâne, care strigă: nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne." Tâlcuire în trecut, zice, o, Stăpâne a toate, prin mijlocirea multor profeţi ai înmulţit vedeniile, anume prorocirile şi prezicerile, cum ai spus şi prin gura Prorocului Oseea: „Eu (...) am înmulţit vedeniile şi prin mâinile prorocilor M-am asemănat" (Os. 12,11 [LXX]), adică ai arătat grăitor prin prorociile şi profeţiile lor: treptat, „ca în ghicitură" (I Cor. 13,12), ai arătat semnele (simbolurile), prefigurările îngropării Tale. Şi care au fost aceste preziceri şi semne (ovpfoĂ.ov') ale îngropării Tale? Semnul Prorocului Iona, care a fost „îngropat" în pântecele chitului, unde a rămas trei zile; apoi a fost aruncat afară din chit întreg şi nevătămat; acesta a fost unul dintre semnele şi asemănările vădite 261 ale îngropării şi învierii Tale; de aceea şi în Sfintele Evanghelii ai dat ca pildă pe Iona: „Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi" (Mt. 12,10). Semn (simbol) al îngropării Tale sunt şi cuvintele Profetului Isaia: „Din pricina răutăţii cel drept a fost nimicit; îngroparea sa va fi în pace, a fost nimicit din mijlocul [lumii]" (Is. 57,1-2 [LXX]), căci „dreptul" la care se referă versetul este Hristos, după tâlcuirea sfinţitului Teodoret. Simbol al îngropării Tale a fost şi Profetul Elisei, care, mort fiind în mormânt, a înviat pe acel mort (fără de nimeni) când acela a fost îngropat acolo mai târziu, după cum stă scris „Şi au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale" (IV Reg. 13, 21). Simbol al îngropării Domnului a fost şi Profetul Daniel, care, aruncat în groapa [leilor] ca într-un mormânt, a ieşit de acolo întreg şi nevătămat. Simbol al îngropării Domnului şi totodată al învierii Sale, după cei doi alcătuitori ai canoanelor, au fost şi oasele a căror vedenie a avut-o Iezechiel pe câmp, care au înviat de aceea se şi citeşte profeţia cu privire la ele în ziua de astăzi [a Sâmbetei Mari]. Aşadar, ierarhul Marcu zice către Domnul: în vechime ai preînchipuit îngroparea Ta, o, Hristoase împărate, cu semne şi prefigurări prin mijlocirea multor profeţi; acum, în ziua de astăzi, 262 a Sâmbetei celei Mari, ai făcut cunoscut cu glas înalt şi lămurit că îngroparea Ta este aceea despre care au vorbit profeţii de demult; ai vestit-o cu glas mare, dar nu prin semne enigmatice şi obscure, nu cu vedenii şi prefigurări, ci prin împlinirea acelor semne şi simboluri, ai înfăţişat-o prin însăşi adevărată îngroparea Ta în chip materialnic nu doar pentru oamenii de pe pământ aflaţi în viaţă, ci până şi pentru cei din iad, la care Te-ai coborât şi Te-ai arătat teandric (Te-ai arătat, după Zonaras, deopotrivă ca Dumnezeu şi om), adică, pe cele ascunse ale Tale, care odinioară fuseseră prefigurate prin semne şi preînchipuiri de către profeţi, acum le-ai vădit materialnic. Melodul a preluat acest stih de la Profetul David: „Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie" (Ps. 50, 7). Ia aminte cum tâlcuieşte versetul de mai sus, din Osea, sfinţitul Teofilact al Bulgariei: „«Eu am înmulţit vedeniile: prin aceasta Dumnezeu învaţă că S-a folosit de diferite descoperiri, arătând nu firea Sa adevărată căci aceasta e nevăzută -, ci, pentru nevoia fiecăruia, prefigurări şi asemănări ale firii şi lucrărilor dumnezeieşti; căci altfel (s-a arătat) lui Daniil, altfel lui Iezechiel, altfel lui Isaia şi altfel lui Miheia." Iar „prin mâinile prorocilor M-am asemănat" se tâlcuieşte aşa: „Pe acele oarecare asemănări ale arătării Mele în trup le-am prefigurat în profeţii cei de după Legea [lui Moise], pe care i-am îndrumat 263 prin multe vedenii de tot felul; căci, dacă acum vedem ca prin oglindă şi în închipuire, în mod firesc toată cunoştinţa noastră dobândită aici este mai mult o «asemănare [decât cunoaştere]; şi toată vederea nu este de un singur feli simplă, ci închipuită şi înmulţită prin mijlocirea unor reprezentări materiale; astfel şi lui Dumnezeu îi atribuim numele şi de soare, şi de foc, şi de viaţă, precum şi multe alte [nume] asemenea." Se poate ca „prin mâinile prorocilor M-am asemănat" să se înţeleagă şi ca o sineocă, adică „prin mijlocirea profeţilor", partea folosindu-se cu sensul de întreg. însă Chiril al Alexandriei şi sfinţitul Teofilact tâlcuiesc diferit versetul „prin mâinile prorocilor M-am asemănat": Dumnezeu a fost înfăţişat în chip părtinitor prin mijlocirea profeţilor mincinoşi, întrucât aceia, amăgind popoarele, plăsmuiau prin cuvinte şi fapte, în chip mincinos, pe cele ale lui Dumnezeu, fără ca ele să fie ale lui Dumnezeu. De ce oare a spus melodul nu numai la sfârşitul acestui tropar, dar şi al altora „Şi cei din iad au strigat"? Că ar fi fost suficient „[Şi cei din iad] au spus". La aceasta ne răspunde Ioan Zonaras în tâlcuirea sa la glasul trei al Octoihului: „Strigătul este un glas înteţit şi prelung, slobozit cu înflăcărare. Aşadar, cei luaţi prin surprindere slobozesc glasuri mai puternice decât cele obişnuite, scoţând strigăte de frică. Şi cei din iad, la vederea Domnului pogorându-Se la ei, spre 264 a-i izbăvi pe cei din iad, minunându-se de o asemenea mântuire hărăzită lor, au strigat «Nu este sfânt...." TROPARUL: „întinsu-Ţi-ai palmele şi ai împreunat cele despărţite de demult, dar prin aşezarea în giulgiu, Mântuitorule, şi în mormânt ai dezlegat pe cei legaţi, care strigau: Nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne." Tâlcuire în chip alegoric înţelege în acest tropar sfinţitul melod întinderea mâinilor Domnului pe Cruce şi aşezarea în mormânt a trupului Său domnesc, învelit, într-adevăr, în giulgiu; de aceea şi zice: O, Hristoase, Mântuitorul lumii, Tu Ţi-ai întins palmele pe Cruce mâinile Tale (fie pentru că prin mâini [se înţelege] întregul, fie pentru că palmele, după Ioan Zonaras, au fost locul pironirii pe Cruce). Şi din ce pricină le-ai întins? Pentru a aduna laolaltă, într-o unire, cele de mai înainte despărţite şi separate între ele. Şi care erau acestea? Cele două popoare, cel israelit şi cel păgân, pe care Domnul le-a unit, sub o singură Biserică, adunându-le într-un singur staul, cum a spus şi El însuşi, întâi-stătătorul păstorilor: „Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor" (In. 10,16). Dar mai 265 degrabă s-ar potrivi acestui cuvânt al melodului acela al lui Ioan: „(...) Că Iisus avea să moară pentru neam (scil. pentru neamul evreilor), şi nu numai pentru neam, ci şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi (scil. neamurile păgâne)" (In. 11, 51-52). Hristos a unit prin întinderea pe Cruce a mâinilor Sale şi pe îngeri, şi pe oameni deopotrivă, care erau separaţi între ei; de aceea şi Grigorie Teologul a zis: „Astăzi e mântuirea lumii, şi a celei văzute, şi a celei nevăzute" („Cuvânt la Paşti"). Iar, pentru o mai bună lămurire a sensului acestora, ia aminte: precum un făcător de pace, când vrea să unească sau să împace doi oameni, în vrăjmăşie şi despărţiţi unul de altul, îşi întinde mâinile şi cu mâna dreaptă prinde pe unul dintre ei, iar cu stânga, pe celălalt, şi astfel îl aduce pe unul lângă celălalt şi îi împacă, aşa ai făcut şi Tu, Mântuitorule al nostru; căci, întinzându-Ţi preasfintele Tale mâini şi unindu-i pe cei mai înainte despărţiţi, i-ai dus la împăcare şi i-ai împrietenit din nou; că lucrarea Ta, Doamne, este a adunării laolaltă şi a unirii şi a împăcării; aşa cum cea a diavolului e potrivnica lucrare a împrăştierii, despărţirii şi învrăjmăşirii, după cum Tu singur ai zis în Evanghelii: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte" (Mt. 12, 30). Sau Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce şi pentru ca să prindă pe fiii Săi aflaţi departe de 266 El, şi aşa să-i îmbrăţişeze ca un părinte iubitor şi să-i sărute cu dulcea sărutare a iubirii, cum l-a îmbrăţişat şi pe fiul risipitor şi l-a sărutat: „Şi, alergând", zice, „a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat" (Lc. 15, 20). Sau, după Zonaras, Şi-a întins mâinile pe Cruce, rugându-Se Tatălui pentru lume sau rugând poporul cel neascultător să se întoarcă şi să cunoască puterea (înţelesul) Patimii celei mântuitoare şi, prin credinţa în Hristos, să aibă parte de mântuire, după cum stă scris la Isaia: „Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor neascultător şi răzvrătit" (Is. 65, 2). Aşadar, Ţi-ai întins mâinile pe Cruce din [pricinile] acestea. Dar, totodată, ai fost înfăşurat în giulgiu şi aşa ai fost pus în mormânt, ca prin legarea Ta să dezlegi din legăturile iadului pe cei prinşi în acestea de el, după cum şi Te-ai pogorât din Ceruri pentru a înălţa şi Te-ai deşertat pentru a plini şi ai sărăcit pentru a Te îmbogăţi. Astfel, Te-ai învelit în giulgiu şi în linţoliu spre a-i dezlega de păcat pe cei ţinuţi în legături, după David: „Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi" (Ps. 145,7). Prin cele potrivnice ai vindecat pe cele potrivnice lor, ceea ce este o regulă a artei medicinii; şi lipsurile Tale ni s-au făcut nouă prisos, după cum Maxim, cel ce poartă cu adevărat numele iubitorului de înţelepciune, a spus1. 1A se vedea şi tâlcuirea troparului „Cu robii [Te-ai înscris] poruncii Cezarului" al Odei a V-a din canonul Naşterii Domnului; acolo vei găsi şi citatul respectiv al sfântului. 267 TROPARUL: „în mormânt şi sub peceţi Te-ai cuprins de bunăvoie, Cel Ce eşti neîncăput1; că puterea Ta Ţi-ai arătat prin lucrările Tale în chip dumnezeiesc celor ce cântă: nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne, iubitorule de oameni." Tâlcuire Dacă în troparul anterior sfinţitul melod a înfăţişat în chip alegoric întinderea mâinilor Domnului pe Cruce şi înfăşurarea lor în giulgiu, acum, în troparul de faţă, se referă la mormânt şi la peceţile mormântului; de aceea şi zice: O, Doamne, pe Tine, pe Care nici un loc nu Te poate încăpea, Te-ai lăsat închis într-un mormânt şi ai fost pus sub peceţi; „Iar ei", zice, „ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra" (Mt. 27, 66). Tu, zic, nu Te-ai retras, închizându-Te în mormânt din pricina unei silinţe şi puteri, ci de la Sine ai primit aceasta pentru un scop şi rost mai înalte, spre a arăta puterea nemărginită şi necuprinsă a dumnezeirii Tale prin mijlocirea „lucrărilor": a minunilor săvârşite în urma îngropării Tale. Că, dacă Tu nu ai fi voit să Te închizi în mormânt şi dacă n-ai fi îngăduit pecetluirea mormântului Tău, nu s-ar fi arătat atât de limpede puterea dumnezeirii Tale, nici nu s-ar fi adeverit prin diferite lucrări învierea 1 în alte manuscrise „Nemuritorule", dar, după tâlcuitorul anonim, mai potrivit este „Cel Ce eşti neîncăput". 268 Ta din mormânt; iar acum, fiindcă Tu Te-ai închis în mormânt, ai fost pecetluit cu peceţi, atâţia soldaţi au păzit mormântul Tău pe dinafară, iar Tu după acestea ai înviat fără nici o oprelişte, fără ca mormântul să Te împiedice, fără ca soldaţii să priceapă şi fără ca peceţile mormântului Tău să fie stricate, ai vădit prin toate aceste lucruri ale Tale de dumnezeiască cuviinţă cât de nemăsurată e puterea Ta. Şi cui ai vădit-o pe ea? Celor cu credinţă care, pentru aceea, cântă cuvântul acela al Anei: „Nu este sfânt, fără numai Tu, Doamne, iubitorule de oameni." CÂNTAREA AIV-A, IRMOSUL: „Golirea Ta cea dumnezeiască pe Cruce mai înainte văzând-o Avacum, spăimântându-se, a strigat: Tu ai tăiat tăria celor puternici, Bunule, grăind cu cei din iad, ca un Atotputernic." Tâlcuire Golirea şi, de asemenea, plinirea sunt substantive cu înţelesuri diferite, opuse unul altuia; folosim „plinirea" atunci când ipotetic spunem că urciorul este plin cu apă; iar „golirea", când urciorul este gol, lipsit de apă; numim „golire" şi întruparea Cuvântului Unuia-Născut, precum şi pogorârea Sa până la Cruce, la moarte şi la iad; fiindcă El, deşi S-a pogorât la noi, nu 269 a părăsit sânurile părinteşti, cu toate că se spune despre El că S-a golit din pricina pogorârii la noi; şi aceasta mărturiseşte şi Pavel, când zice despre El: „N-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând" (Filip. 2, 6). La fel şi „plinirea" se foloseşte tot despre Fiul cel Unul-Născut; şi mărturie aduce Ioan, marele tunet al lui Dumnezeu-Cuvântul: „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har" (In. 1, 16). Unindu-le aşadar Grigorie Teologul pe amândouă acestea, şi golirea şi plinirea, aşa spune în „Cuvântul la Naşterea Domnului": „Şi cel plin Se goleşte; că Se goleşte de slava Sa pentru puţină vreme, ca eu să mă fac părtaş plinirii Lui." Cu ştiinţa acestor lucruri, ca un mare cunoscător al Scripturilor, vestitul Marcu, auzindu-l pe Avacum: „Tăiat-ai întru uimire capetele celor puternici" (Avac. 3, 14), ia aceasta ca temă pentru irmosul de faţă, făcând trimitere la moartea, îngroparea, pogorârea Domnului la iad, şi spune: O, Bunule şi preaiubitorule de oameni Iisuse Profetul Avacum, văzând de mai înainte cu ochii noetici (duhovniceşti) ai sufletului său golirea şi pogorârea Ta până la Cruce şi la moarte, de asemenea, că Tu, pogorându-Te la iad vei tăia capetele, începătoriile şi puterile, după Eftimie, ale demonilor, stăpânitori acolo, vei jefui iadul, slobozind sufletele drepţilor ţinute acolo; pe acestea, zic, văzându-le de mai înainte Avacum, şi-a 270 ieşit cu totul din sine din pricina acestei vedenii minunate; şi cum să nu fie un lucru uimitor ca cel omorât să-l biruiască pe omorâtorul său? Şi cum să nu fie o minune ca cel prins să-l taie pe cel pe care l-a prins? Astfel că a dat glas acelei mult-vestite ziceri: Tu, Stăpâne, ai tăiat capetele stăpânitorilor nematerialnici, adică stăpânirea şi puterea lor. Lămurind apoi melodul şi momentul când le-a tăiat acestora capetele, adaugă în continuare acel „Grăind cu cei din iad", spre a arăta că, prin pogorârea Domnului la iad, s-a petrecut şi biruinţa desăvârşită asupra demonilor, a morţii, a iadului; căci atunci l-a legat pe puternicul satana şi i-a prădat casa, iadul, după cum El însuşi a spus: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?" (Mt. 12, 29). Iar prin adăugarea la sfârşit „ca un Atotputernic" arată modul în care cel mort, aflat în mormânt şi în iad, a tăiat capetele puternicilor de [care am amintit] mai sus; şi într-un fel anume zice: O, oamenilor, de ce vă miraţi că Domnul, mort fiind, a înviat morţi? că a fost pus în groapă şi a golit mormintele? că, deşi a părut biruit de moarte, El a învins-o şi pe ea, şi pe diavolul, pricinuitorul morţii? Aflaţi şi înţelegeţi că le-a făcut pe toate ca un Dumnezeu Atotputernic, deşi a şi pătimit ca un om. Căci ce poate fi cu neputinţă Celui Atotputernic? Fireşte că nimic! 271 TROPARUL: „Astăzi ai sfinţit ziua a şaptea, pe care o ai binecuvântat mai înainte prin încetarea lucrului; că pe toate le faci şi le înnoieşti, ţinând ziua de odihnă, Mântuitorul meu, şi iarăşi zidindu-ne. " Tâlcuire Dumnezeiasca Scriptură ne învaţă că cele zidite au un început, în acord cu care Dumnezeu a făcut din nimic toate [câte sunt]; căci în şase zile Dumnezeu-Cuvântul, Cel enipostatic şi iscusit, a creat toate; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale şi S-a liniştit; „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care a început să le facă" (Fac. 2, 3 [LXX]). Din acest motiv [ziua aceasta] e numită de Scriptură „sfântă": „Numita zi a şaptea va fi sfântă" (Ieş. 12,16 [LXX]).1 Şi că cele zidite s-au făcut părtaşe 1 Mulţi sugerează nenumărate motive cu privire la faptul că Dumnezeu nu a binecuvântat celelalte zile, nici nu le-a sfinţit, ci doar pe a şaptea; astfel că Grigorie de Nyssa şi Grigorie al Thessalonicului, gândind înalt, afirmă că ziua aceasta a binecuvântat-o şi a sfinţit-o Dumnezeu fiindcă, ieşindu-Şi din Sine din pricina multei iubiri faţă de cele zidite, după ce le-a creat în şase zile, a prăznuit în Sine în cea de-a şaptea zi; Iosif Kalothetul, bărbat înţelept în cele dumnezeieşti şi sporit în virtuţi, spune că, după ce Dumnezeu a creat toate în şase zile, a sfinţit-o pe a şaptea, adică a afierosit-o spre adorarea şi închinarea Sa, ca prin aceasta să ne înveţe că, după fiecare lucrare şi lucru bun pe care-l primim de la Dumnezeu, trebuie să aducem doxologie şi mulţumire Lui, Care ne-a întărit spre încheierea acelui lucru şi ne-a dăruit bunul respectiv. Acelaşi Iosif aminteşte şi o a doua pricină: pentru că Fiul Său avea să vină pe pământ şi să Se facă om pentru mântuirea oamenilor, de dragul Lui a afierosit această a şaptea zi de odihnă spre citirea Legii şi a Profeţilor şi a celor care au fost prorocite despre El, ca, atunci când Domnul va veni, să nu fie neluat în seamă de oameni. Acelaşi mai adaugă şi o a treia cauză, spunând că ziua a şaptea s-a binecuvântat şi sfinţit fiindcă în anii cei mai de pe urmă Fiul lui Dumnezeu urma să Se pogoare la iad şi să-l prade; astfel că dinadins s-a lăsat cea de-a şaptea zi lipsită de orice lucrare materială, spre a se vădi că lucrarea acesteia e cu totul duhovnicească şi nevăzută, fiind împlinita de Stăpânul Hristos, prin pogorârea la iad şi prin zdrobirea zăvoarelor şi porţilor celor nematerialnice. Şi mai adaugă şi o a patra pricină, predată nouă de Părinţii din vechime, anume că celelalte şase zile s-au binecuvântat prin cele făptuite şi binecuvântate de către Dumnezeu, dar în ziua a şaptea nu s-a săvârşit nici o lucrare; astfel, spre a nu rămâne aceasta ciuntită şi mai mică înaintea celorlalte zile, a fost binecuvântată într-un chip cu totul aparte, şi prin această binecuvântare s-a făcut egală celorlalte zile (aceste răspunsuri, adresate cuiva care avea astfel de nedumeriri, se află într-un manuscris aflat la Mănăstirea Pantocrator). Aproape este întru totul de acord cu cea de-a treia pricina a binecuvântării zilei celei de-a şaptea şi Grigorie al Thessalonicului, care zice că în cea de-a şaptea zi urma să se pregătească reînnoirea firii noastre celei învechite, şi pentru aceea Dumnezeu a învrednicit-o de o asemenea binecuvântare: „Ci s-a pregătit în chip tainic aceasta (scil. înnoirea zidirii) în ziua a şaptea (în ziua sâmbetei), însă pe urmă s-a vădit şi s-a săvârşit totul în chip clar, şi trupul a fost chemat la nestricăciune în ziua a opta prin mijlocirea învierii domneşti motiv pentru care această zi e numită foarte elocvent „duminica [scil. ziua Domnului]. Aşadar, orice ar spune cineva spre lauda celei de-a şaptea (zile), o face îndestulat pentru ziua a opta, căci aceasta este plinirea aceleia" („Cuvânt la Duminica Noua ). 272 renaşterii şi reînnoirii, lucrate de Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu prin venirea Sa în trup învăţăm, de asemenea, din dumnezeiasca Scriptură, lucru adeverit de Pavel: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi" (II Cor. 5,17). Şi la prima facere, adică la crearea făpturilor, s-a binecuvântat şi sfinţit cea de-a şaptea zi, 273 anume sâmbăta, şi prin binecuvântare şi sfinţire Dumnezeu a arătat că în ea s-au încheiat cele făcute şi că nu mai creează altele; iar la a doua renaştere şi reînnoire a făpturilor s-a binecuvântat, într-adevăr, şi s-a sfinţit a şaptea zi], care e Sâmbăta Mare, în care Dumnezeu-Cuvântul, fiind pus cu trupul în mormânt, a sabatizat, adică S-a odihnit; însă reînnoirea Zidirii n-a luat aici sfârşit, ci început, dar nu materialnic, ci mistic. în ce chip? Prin mijlocirea omului care acum s-a îngropat dimpreună cu Hristos în chip duhovnicesc prin Sfântul Botez, a înviat dimpreună cu El, s-a reînnoit tainic, şi, mai apoi, la sfârşitul lumii, va fi înviat şi făcut nestricăcios. Şi dacă omul va ajunge la nestricăciune, e lămurit că însăşi zidirea se va slobozi din robia stricăciunii la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu, după cuvântul lui Pavel (Rm. 8, 21), astfel că a şaptea zi se deosebeşte de cea dintâi prin faptul că cea dintâi face dovada că geneza celor create a încetat, iar aceasta [a şaptea] este, dimpotrivă, dovada că renaşterea celor zidite şi-a primit începutul tainic şi noetic (duhovnicesc); apoi [ziua a şaptea] e începutul tainic şi noetic (duhovnicesc) întrucât începutul vădit şi materialnic al renaşterii fiinţelor şi, mai ales, al credincioşilor, s-a făcut în ziua duminicii; căci, înviind atunci din mormânt materialnic Domnul, ne-a dăruit nouă, celor ce credem în El, o înviere în parte; de aceea şi Vasile cel Mare a spus: „în ziua duminicii 274 noi suntem înviaţi dimpreună cu Hristos (prin credinţă)" (canonul XCI). Aşadar, cu gândul de a dezvălui aceasta în chip tainic şi dumnezeiescul Marcu, se întoarce spre Mântuitorul şi zice: O, Mântuitorul meu preadulce, Tu ziua a şaptea, adică sâmbăta, ai binecuvântat-o mai demult cu încetarea tuturor lucruri lor Tale, iar acum ai sfinţit-o fiindcă sabatizezi (Te odihneşti) în mormânt trupeşte. Şi, cu toate că sabatizezi (Te odihneşti) cu trupul, duhovniceşte şi mistic refaci toată zidirea, o reînnoieşti şi iar o câştigi de la stricăciune la nestricăciune, chemând-o de la o existenţă rea la una înaltă. Şi, mai pe scurt, sâmbăta este sfârşitul real al primei geneze a toate câte sunt şi, totodată, începutul mis tic şi noetic (duhovnicesc), cum am spus, al celei de-a doua renaşteri şi reînnoiri. TROPARUL: „Biruind Tu prin puterea a ceea ce e mai puternic1, sufletul Tău s-a despărţit de trup; că a rupt amândouă legăturile, şi ale morţii, şi ale iadului, cu puterea Ta, Cuvântule." Tâlcuire Asupra celorlalţi oameni, zice, moartea se aruncă samavolnic şi tiranic; aşa că biruită fiind firea [omenească] de moarte prin puterea căpătată 1 Scil. a dumnezeirii. 275 de ea asupra oamenilor, din pricina păcatului strămoşesc, care de aceea este numit de către Apostolul „bold al morţii", sufletul se desparte de trup; dar în privinţa Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu, nu s-a petrecut aşa despărţirea preacuratului Tău suflet de trupul unit cu ipostasul dumnezeiesc; căci n-ai săvârşit nici un păcat, nici în gura Ta nu s-a aflat vreun vicleşug, după Isaia (Is. 53, 9), de aceea moartea nu a primit nici o putere spre a se putea apropia de Tine; dar sufletul Tău dumnezeiesc şi preasfânt s-a despărţit de preacuratul Tău trup nu prin biruinţa morţii asupra Ta, ci prin biruinţa Ta asupra morţii cu puterea a ceea ce e mai puternic (adică a dumnezeirii); că, atunci când dumnezeirea a poruncit să vină, din iconomie dumnezeiască, moartea, pentru ca moartea să fie desfiinţată prin moarte, şi moartea, făcând, asemenea unui rob, ascultare de porunca Ta dumnezeiască, s-a apropiat, cu teamă şi groază, de Tine, cum şi Ioan cel din Damasc într-un oarecare tropar din Octoih zice: „Cu teamă, ca o roabă la poruncă, apropiatu-s-a moartea de Tine, Stăpânul vieţii."1 Ceea ce a fost vădit şi prin înclinarea capului Domnului pe 1 Zonaras spune la tâlcuirea troparului de mai sus din Octoih că Ioan ar putea fi acuzat de erezie; căci cei ce împărtăşesc învăţăturile [eretice] ale lui Arie, supunându-L Fiului pe Tatăl, susţin că a fost trimis ca o slugă şi asemenea unui slujitor şi că fără de voia Sa altcineva i-a poruncit morţii să vină asupra Lui; astfel că, după Zonaras, Iisus, strigând cu glas mare, Şi-a dat duhul; şi, după Luca, a strigat „în mâinile Tale îmi voi da duhul Meu"; aşadar, în urma acestui strigăt [al lui Hristos] a venit moartea [asupra Lui], neîndrăznind să se apropie de El sau să vină decât la chemarea Sa. 276 Cruce; că, prin plecarea capului, a chemat moartea să vină aproape, fiindcă ei îi era teamă să se apropie cu de la sine putere, după cum tâlcuieşte Atanasie cel Mare. Iar plecarea capului Domnului n-a fost firească, ci mai presus de fire şi minunată; de aceea şi Evanghelistul Ioan o arată ca pe o minune, şi nu ca pe o trăsătură firească: „Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul" (In. 19,30); iar ceilalţi oameni, când, la suflarea cea mai de pe urmă, sunt gata să-şi dea duhul, nu-şi pleacă capul, ci îşi ridică în sus şi privirile, şi capul; şi asta pentru că astfel sufletul iese mai uşor; şi abia după ce-şi dau duhul îşi înclină capul. Domnul nostru însă a făcut invers; mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat duhul, ceea ce e nefiresc şi minunat. De aceea şi sfinţitul Teofilact a spus: „în ce ne priveşte se petrece altcumva: mai întâi expirăm, şi apoi ne plecăm capul. Dar El mai întâi Şi-a plecat capul, apoi Şi-a dat sufletul. Prin acestea se vădeşte că El era Domn şi al morţii şi că pe toate le-a făcut având putere asupra lor. Şi Zigaben a zis: „Nu pentru că Şi-a dat duhul Şi-a plecat capul ceea ce se petrece cu noi, ci pentru că Şi-a plecat capul, Şi-a dat duhul, ca să învăţăm că a murit atunci când a ales El." Astfel, sfântul Său suflet s-a despărţit, prin puterea Lui, de preacuratul Său trup. După ce s-au despărţit unul de altul, trupul, aşezat fiind 277 în mormânt, a sfâşiat legăturile morţii, care ţinea în morminte trupurile descompuse ale oamenilor; iar sufletul Tău, pogorându-se la iad, a sfâşiat legăturile celui ce ţinea în sine sufletele oamenilor din veac; şi sufletul Tău a eliberat sufletele celor din iad care au crezut, iar trupul Tău a înviat trupurile ce zăceau în morminte. Şi cum s-au petrecut acestea? Prin stăpânirea şi puterea dumnezeirii Tale. Prin adăugarea cuvântului acesta, melodul a spus celor cuprinşi de mirare: Nu vă miraţi, o, oamenilor, cum s-au petrecut acestea; căci trupul şi sufletul Domnului, chiar de s-au despărţit unul de altul cu moartea cea de trei zile, nu s-au despărţit de dumnezeirea unită cu ele ipostatic; şi prin aceasta au sfâşiat: trupul moartea, iar sufletul iadul, cu puterea dumnezeirii aflate în ele; de aceea şi Ioan Damaschin, în canonul închinat învierii, pe glasul al IV-lea, înfăţişează acestea şi mai clar: „Desfăcând locaşul trupului Tău, iubitorule de oameni, Te-ai împărţit între mormânt şi iad: şi amândouă sunt date judecăţii, unul, pentru sufletele sfinţilor Tăi, iar celălalt, pentru trimiterea afară a trupurilor, Cel Ce eşti fără de moarte." Dar şi în cartea a III-a a Dogmaticii sale, la cap. 74, aşa scrie [Ioan Damaschin]: „Cu toate că (Hristos) a murit ca om şi sfântul Său suflet s-a despărţit de preacuratul trup, dumnezeirea a rămas nedespărţită de amândouă, şi de suflet, zic, şi de trup; astfel ipostasul Său cel unul nu s-a 278 împărţit în două ipostasuri; că trupul şi sufletul îşi au concomitent existenţa în Ipostasul Cuvântului; şi în moarte, deşi se despart unul de altul, Ipostasul Cuvântului a rămas Unul; că ipostasul Cuvântului a fost unul, şi al sufletului, şi al trupului; că niciodată, nici sufletul, nici trupul nu au avut un ipostas propriu, ci doar pe cel al Cuvântului: unul, nicidecum două, este Ipostasul Cuvântului; şi, chiar dacă sub aspectul locului, trupul şi sufletul s-au despărţit, au rămas unite ipostatic prin Cuvântul." TROPARUL: „Iadul, întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit, plin de vânătăi, dar Atotputernic, şi din pricina înfricoşatului Tău chip glasul i-a pierit." Tâlcuire Melodul preia cuvântul acesta de la Profetul Isaia: „Iadulîntâlnindu-Te jos s-a amărât" (Is. 14,9 [LXX]). Căci, aşa cum noi, când avem în faţa noastră o mâncare delicioasă, o gustăm şi o înghiţim cu plăcere, iar, când se întâmplă să mâncăm ceva neplăcut şi otrăvitor, ni se amărăşte gustul şi ne vătămăm stomacul, şi oricâte mâncăruri plăcute am apucat să fi mâncat până atunci, le vomităm şi ne dăm duhul, tot aşa şi iadul ii mânca cu plăcere pe ceilalţi oameni, stricaţi de păcat, dar, fiindcă pe Tine, Doamne, Te-a întâlnit fără de păcat 279 şi Te-a găsit drept nepotrivit spre mâncare, s-a amărât în sinea sa, deoarece vedea un om care nu era asemenea celor pe care îi înghiţise până atunci, ci un om îndumnezeit, plin pe trup de semne (de pătimirile Patimilor celor mântuitoare ale lumii), care, după dumnezeire, era atotputernic şi în stare să săvârşească orice voia. Astfel că nu doar s-a amărât, ci, de pe urma vederii celei înfricoşătoare şi a nedumeririi, a amuţit, a rămas fără glas, cu gura deschisă; că cei ce se miră şi sunt nedumeriţi peste măsură rămân, de obicei, cu gura căscată, din pricină că nu au nici un cuvânt de spus. Iadul nu doar s-a amărât şi a rămas mut, dar şi pe toţi cei pe care apucase să-i înghită până atunci i-a dat afară şi el a fost dat pierzării. Cuvântul acesta, după Teodor, ascunde o nelămurire: de ce s-a spus că iadul a întâlnit aici pe Hristos plin de semnele rănilor şi patimilor? Că semnele pătimirilor sunt caracteristice trupurilor, iar iadul e locul sufletelor, şi nu al trupurilor. Aşadar, de ce se spune că iadul L-a văzut pe Domnul plin de vânătăi şi răni? Fiindcă dumnezeirea era dimpreună cu sufletul Său în iad, nu poate urma decât că iadul a văzut fie dumnezeirea lui Hristos plină de răni, fie sufletul Lui. Dar faptul ca dumnezeirea cea cu totul nepătimitoare să pătimească o asemenea suferinţă nu e decât un gând eretic, propriu teopashiţilor. Nu ne rămâne decât să credem că sufletul Domnului avea stigmatele şi semnele pătimirilor Sale; de aceea, 280 atunci când iadul l-a văzut aşa de plin de semne, s-a amărât. Cu toate acestea, nedumerirea rămâne, fiindcă avea stigmatele, semnele rănilor fiind specifice, cum am spus, trupurilor, şi nu sufletelor. Aşa că trebuie să încercăm a dezlega nedumerirea mai în profunzime. Dintre puterile şi lucrările (energiile) sufletului, unele lucrează fără nici un ajutor şi părtăşie din partea trupului, însă altele au nevoie de dimpreună-lucrarea trupului; că mintea, cugetu şi părerea lucrează şi atunci când trupul nu e în stare de tulburare; închipuirea şi simţirea sufletului fără conlucrarea trupului nu au cum sa activeze, deoarece, fiind de altă grosime, sunt mai apropiate de trup şi pătimesc sau lucrează dimpreună cu el. Aşadar, pentru că stigmatele Domnului de pe urma Pătimirilor au fost materiale (sensibile), au fost comune atât trupului, cât şi sufletului, astfel că, atunci când trupul Domnului era biciuit, suferea: „Deci atunci", zice, „Pilat a luat pe Iisus şi L-a biciuit" (In. 19,1); însă anumite imagini, forme şi închipuiri mai neclare ale biciuirilor şi pătimirilor se imprimau şi în suf etul Lui; de aceea auzim că sufletele păcătoşilor care se duc în iad poartă stigmatele şi semnele păcatelor lor1; tot aşa şi sufletele drepţilor şi martirilor 1 „muncile cele veşnice în care vor petrecenecurmat păcătoşii, pururea având în ochi urmele păcatelor săvârşite în trup, asemenea unei vopsele de neşters, care va rămâne etern în memoria sufletului lor" (Tâlcuire la versetul din psalmul 33 „Apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi"). 281 poartă în ele stigmatele nu ale păcatelor, ci ale martiriului lor sfânt. Prin urmare, şi în ceea ce-L priveşte pe Domnul, trupul Său a fost stigmatizat de biciuiri şi pătimiri, dar semnele lor au trecut şi asupra sufletului Domnului, din pricina căruia iadul, întâlnindu-l, s-a amărât. 1 CÂNTAREA A V-A, IRMOSUL: „Lumina cea neinserată a dumnezeieştii Tale arătări, Hristoase, care s-a făcut spre noi, pentru milostivirea Ta, Isaia văzând-o, de noapte mânecând a strigat: învia-vor morţii şi cei din mormânturi se vor scula şi toţi cei de pe pământ se vor bucura." Tâlcuire Irmosul acesta e adaptat minunat de sfinţitul melod la tema îngropării Domnului, fiind totodată 1 Nedumerirea se poate lămuri şi în felul acesta, fiindcă melodul zice că iadul a văzut nu un suflet, ci un muritor plin de vânătăi, iar muritorul este alcătuit şi din suflet, şi din trup; astfel că uneori este numit trup: „Se va arăta", zice, „tot trupul (adică tot omul)", alteori suflet: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri"; din această pricină cuvântul „muritor" folosit aici se poate referi la trupul Domnului, care a primit stigmatele şi a fost aşezat în mormânt. Iar dacă cineva va spune că iadul vede şi pune stăpânire pe suflet, nu pe trup, îi vom răspunde că în acelaşi tropar stă scris că iadul a văzut şi „om mort"; mort a fost trupul Domnului aşezat în mormânt, nu sufletul care era în iad; aşa că, după părerea mea, această tâlcuire e mai potrivită. 282 şi propriu Odei a cincea a lui Isaia, de la care se şi inspiră. îndreptându-şi, aşadar, cuvântul spre Domnul, aşa grăieşte: O, Dumnezeu-Omule, Iisuse Hristoase, profetul Tău, marele glăsuitor Isaia, văzând de mai înainte, cu ochi duhovniceşti (noetici) lumina cea mare şi neînserată a teofaniei Tale, în care Tu, Dumnezeule, Te-ai arătat nouă cu trup mulţumită milostivirii şi milosârdiei Tale nemărginite, a căror culme sunt Crucea şi pogorârea la iad; aşadar, pe aceasta, după cum am spus, văzând-o de mai înainte, a mânecat de noapte, cum el însuşi zice: „De noapte mânecă sufletul meu" (Is. 26, 9 [LXX]), şi, cuprins oarecum de extaz şi de bucurie, a strigat cele ce au urmat în vremea morţii şi îngropării Tale, „Morţn vor învia şi cei din mormânturi se vor ridica şi se vor bucura cei de pe pământ" (Is. 26,9 [LXX]), că, atunci când Tu ai murit pe Cruce, pe lângă celelalte minuni, s-au deschis morminte şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au ridicat, după cum istoriseşte Evanghelistul Matei; iar, odată cu pogorârea Ta la iad, cei ce se aflau morţi din veac în pământul întunecat al iadului că aşa numeşte Iov „pământul întunecat şi înnegurat, pământul întunericului veşnic, unde nu este lumină nici nu se vede viaţă de om" (Iov 10, 21-22) aceia, zic, s-au bucurat, văzându-Te pe Tine, Cel Care i-ai luminat pe ei şi i-ai slobozit de acolo. „ Şi „toţi cei de pe pământ se vor bucura" se poate referi şi la cei ce au văzut pe drepţii care 283 au înviat în vremea Patimilor şi au intrat în Sfânta Cetate. Că învierea lor a fost prilej de bucurie. Iar alţii tâlcuiesc că „învia-vor morţii şi cei din mormânturi se vor scula" se referă la învierea cea de obşte a morţilor, în care drepţii se vor veseli după înviere, iar păcătoşii se vor ruşina şi întrista, după cum a spus şi Daniil: «Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii (adică drepţii) la viaţă veşnică, iar alţii (adică păcătoşii) spre ocară şi ruşine veşnică" (Dan. 12, 2). TROPARUL: „înnoieşti pe pământeni, Ziditorule, făcându-Te de ţărână, şi giulgiul şi mormântul arată taina ce este întru Tine, Cuvinte; că sfetnicul cel cuviincios însemnează sfatul Celui Ce Te-a născut, Carele m-a înnoit întru Tine cu mare cuviincioşie.” Tâlcuire Troparul de faţă se prezintă ca o alegorie a lucrurilor săvârşite la punerea în mormânt a Domnului, anume venirea lui Iosif din Arimateea, care a îngropat într-un giulgiu curat şi în mormântul cel nou trupul cel mort al preadulcelui Iisus. Astfel că, îndreptându-se spre Mântuitorul, sfinţitul melod aşa Ii grăieşte: O, Fiule şi Cuvinte enipostatic al Tatălui, Tu, voind să desăvârşeşti şi să împlineşti marea taină a sfatului (voii) celui 284 ascuns şi dumnezeiesc al Părintelui Tău Celui fără de început, Care este întru Tine, cu alte cuvinte, ceea ce s-a binevoit de dinainte de veci întru Tine şi a fost pus în lucrare în anii cei mai de pe urmă de Tine iar aceasta era reînnoirea şi replămădirea oamenilor; că pe aceasta a voit-o Dumnezeu şi Tatăl chiar dinainte de veci, iar mai apoi Tu ai înfăptuit-o prin lucrările Tale; acest sfat (voire) părintesc dorind să-l duci la împlinire, îi reîntinereşti şi renaşti pe muritori, pe oamenii cei plăsmuiţi din ţărână. Cum şi în ce chip? Pentru că Tu, Făcătorul oamenilor, o, minune!, Te-ai plămădit, ca să spun aşa, din aceeaşi ţărână cu vasul de lut care a fost plăsmuit de Tine, anume cu omul, şi Te-ai făcut om de ţărână pentru noi şi mai presus de noi (dincolo de puterea noastră de înţelegere), şi Te răstigneşti şi mori şi Te înveleşti în giulgiu nou şi curat şi Te acoperi [de pământ] în mormântul cel nou. Acestea două, giulgiul cel nou şi mormântul cel nou, vădesc taina înnoirii oamenilor, lucrată de Tine, Cel Ce Te-ai învelit în giulgiul cel nou şi Te-ai aşezat în mormântul cel nou; sau vădesc taina sfatului (voii) Părintelui Tău, care a fost pusă în lucrare de Tine şi care e înnoirea oamenilor; sfatului acestuia al Tatălui, Care Te-a născut, dă chip Iosif, cuviosul sfetnic, închipuindu-l pe acesta ca şi prin nişte însemne (simboluri) cu ajutorul giulgiului celui nou şi curat şi al mormântului celui nou. Cu mult talent retoric 285 şi foarte potrivit sfinţitul Marcu şi-a alcătuit cuvântul aici, spunând „sfetnicul cel cuvios", adăugând apoi, în relaţie cu cuvântul „cuvios „însemnează şi, în relaţie cu cuvântul „sfetnic ];)", „sfat (fiovArf)". Ia aminte şi la faptul că Domnul în chip real şi adevărat a renăscut şi S-a reînnoit; că, învelit fiind în giulgiul cel nou şi îngropat în mormântul cel nou, a înviat din el; iar mormântul cel nou a fost tip (simbol) al pântecelui sau al mitrei; iar giulgiul cel nou tip (simbol) al scutecelor în care sunt înfăşaţi nou-născuţii; iar învierea din mormânt tip (simbol) al renaşterii Sale din pântece. Ia aminte şi la asemănările [dintre lucrurile] de după naşterea cu trupul a Domnului din Fecioara Maria şi cele de după renaşterea Sa din mormânt, aşa cum le înfăţişează cu mult talent literar Epifanie al Ciprului în cuvântul său la îngroparea trupului dumnezeiesc [al Domnului]1. Atunci Fecioara, care nu ştia de bărbat, L-a primit 1 Acestea sunt cuvintele dumnezeiescului Epifanie: „Eu spun că a fost o viaţă îndoită, o naştere îndoită şi, de asemenea, o renaştere îndoită; şi ascultă cele privitoare la naşterea îndoită a lui Hristos şi bate din palme în cinstea minunilor, îngerul a binevestit mariei, Maicii Sale, naşterea lui Hristos. îngerul a binevestit mariei Magdalena renaşterea lui Hristos din mormânt; Hristos Se naşte într-o noapte în Betleem, de asemenea tot într-o noapte renaşte din morţi în Sion; o peşteră din piatră e locul în care Se naşte Hristos, o peşteră din piatră e locul în care renaşte Hristos; la naşterea Sa primeşte scutece, şi aici tot în scutece e învelit; acolo e Iosif, bărbatul care n-a fost bărbat Mariei, aici avem pe Iosif, cel din Arimateea." 286 pe El în pântecele său, acum mormântul feciorelnic, în care nimeni nu a fost pus, L-a primit pe El [înlăuntrul său]; atunci S-a născut în peştera din Betleem, acum a renăscut în peştera mormântului; atunci, la naşterea Sa, a fost de faţă Iosif, logodnicul ei, acum, la renaşterea Sa, a fost de faţă o altă persoană cu acelaşi nume, cuviosul Iosif; atunci, la naşterea Sa, a fost învelit în scutece, iar acum, la renaşterea Sa, a fost învelit în giulgiu. Astfel că şi Domnul, asemănându-Şi învierea cu naşterea unui copil, Şi-a mângâiat ucenicii vorbindu-le despre pilda femeii cu dureri în pântece: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In. 16, 21-22). Aşadar, Domnul, după cum am spus, în chip adevărat a renăscut şi S-a reînnoit prin învierea Sa din mormânt, dăruind nemurire şi nestricăciune trupului Său dumnezeiesc-ipostatic, care până atunci fusese stricăcios şi muritor. Iar noi, cu credinţă în El, ne înnoim şi renaştem în chip tainic şi duhovnicesc prin Sfântul Botez, adică prin puterea morţii, a îngropării şi a învierii Domnului, al căror tip (prefigurare) este Botezul, după fericitul Pavel: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui 287 ne-am botezat? (...) Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui" (Rm. 6,3-5). Că scufundându-ne şi noi de trei ori în sfânta colimvitră, ca într-un mormânt nou, şi ridicându-ne din ea, prin acele trei scufundări şi ridicări ne înnoim tainic şi ne învelim în Hristos ca într-un giulgiu curat şi nou, aşa cum tot Pavel ne spune: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). De aceea, după ce ies din dumnezeiasca colimvitră cei ce s-au botezat, se îmbracă în veşmânt alb şi în cămaşă nouă şi curată, pe care Grigorie Teologul o numeşte „veşmânt luminos" („Cuvânt la Botez")1. Astfel, acum ne înnoim tainic şi prin credinţă, iar atunci, la sfârşitul lumii, ne vom înnoi şi ne vom îmbrăca în nestricăciune în chip vădit şi real, în urma învierii din morţi. TROPARUL: „Prin moarte ai prefăcut pieirea, prin îngropare, stricăciunea; că trupul, pe care l-ai luat, nestricăcios l-ai făcut cu dumnezeiască cuviinţă, făcându-l nemuritor; că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut stricăciune; 1 Despre acest veşmânt luminos şi alb scrie şi sfântul predicator Procopie în cuvântul său la Teofanie, zicând că primii creştini, prin faptul că se botezau la o vârstă înaintată, obişnuiau să păstreze cu cinste cămaşa albă pe care o îmbrăcau când ieşeau din sfânta colimvitră a Botezului. Şi dacă se întâmpla vreodată să-şi tăgăduiască credinţa cineva dintre ei de frica tiranilor, rudele şi prietenii credincioşi îi arătau acea cămaşă de cinste spre ruşinarea sa, pentru a vedea în ea făgăduinţa pe care a făcut-o lui Dumnezeu, când s-a botezat. 288 nici sufletul Tău n-a rămas în iad1 lucru cu totul necuvenit." Tâlcuire Medicii vindecă bolile cu cele potrivnice [bolilor]: usucă maladiile umede, le umezesc pe cele uscate, pe cele reci le încălzesc, le răcesc pe cele fierbinţi. Dar Hristos, medicul atotînţelept, nu vindecă aşa bolile, ci într-un chip cu totul opus, prin remedii asemănătoare lor: că prin sărăcia Sa a tămăduit sărăcia lui Adam; prin ocara Sa tămăduieşte ocara aceluia; prin moartea Lui tămăduieşte moartea strămoşului; prin îngroparea Lui vindecă stricăciunea aceluia. Şi precum, de pildă, unui om milostiv, care vede pe altcineva încărcat cu o povară peste măsură de grea, căzut într-o groapă, i se face milă din pricina căderii lui şi îl slobozeşte de povară, luând-o asupra sa şi ridicând-o pe umerii lui, aşa şi Mântuitorul nostru cel preaiubitor de oameni şi atotmilostiv, văzând povara nemărginită care împovăra pe Adam şi căderea sa în groapa cea mai de jos a morţii şi a iadului, S-a milostivit de necazul şi chinurile lui. Astfel că pentru cel căzut pogoară Cerurile; pentru cel omorât, e dat şi El morţii, pentru cel pus în mormânt, Se îngroapă şi El; pentru cel coborât în iad, Se pogoară şi El acolo; 1 în dialectul attic (purist); aici s-a scris, de fapt, „într-ale iadului (EU A5OV [cazul genitiv])", în loc de „în locul unde se află iadul"; în alte locuri „în (e tj Adrjv [cazul acuzativ]). 289 şi aşa îl slobozeşte pe Adam de povara păcatului, luând asupra Sa neputinţele lui. Cu cunoştinţa acestor lucruri, înţeleptul Marcu, fiind uimit de ştiinţa minunată şi ascunsă a Dumnezeului medicinii, zice O, Stăpâne a toate, ce minunat e adâncul judecăţii Tale de neurmat! Că Tu, prin îngroparea Ta, ceea ce e totuna cu a spune prin stricăciunea Ta, pe care ai asumat-o odată cu despărţirea sufletului Tău de trup, ai mutat la nestricăciune, într-un chip cu totul de dumnezeiască cuviinţă, întreg neamul omenesc; că ce altceva e mai cuvenit şi potrivit pentru Dumnezeu cel preabun şi iubitor de oameni decât să dea nestricăciune celor stricăcioase şi nemurire celor muritoare? Şi că omenirii asumate de Tine, Doamne, i-ai dăruit nestricăciune şi nemurire se vede lămurit şi din faptul că, pe de o parte, Sfântul Tău trup a suferit stricăciune (0opd), adică despărţirea şi separarea de suflet, cum am spus mai înainte, dar nu şi corupere (6ia0opd), adică descompunere în părţile din care a fost alcătuit, asemenea celorlalte trupuri ale oamenilor care mor; pe de altă parte, preacuratul Tău suflet, pogorându-se la iad, nu a rămas în el, asemenea celorlalte suflete ale oamenilor, spre a se împlini profeţia lui David: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea (diacpQopâ)" (Ps. 15, 10). Aşadar, dacă nici sufletul Tău, Stăpâne, nu a fost lăsat în iad, nici 290 trupul Tău nu a văzut stricăciunea, ci prin unire amândouă au înviat, atunci a fost adusă la nemurire întreaga fire umană asumată de Tine: şi Adam, Şi întreaga omenire au ajuns deopotrivă la nemurire. TROPARUL: Ieşind din ceea ce n-a cunoscut durerile naşterii şi împuns fiind cu suliţa în coastă, Ziditorul meu, ai făcut dintru ea înnoirea Evei, făcându-Te Adam, adormind mai presus de fire cu somn de viaţă făcător şi ridicând viaţa, ca un Atotputernic, din somn şi din trup." Tâlcuire în troparul de faţă ierarhul Marcu se referă la cele istorisite în cartea Facerii despre Adam cel creat nu din căsătorie şi, în urma naşterii [dintr-o femeie], ci din aceea ce nu ştie de durerile naşterii [scil. de bărbat], cu alte cuvinte, din ţărână, adică din huma cea mai fină şi mai curată: „A făcut, zice, „Dumnezeu pe Adam, luând ţărână din pământ" (cf. Fac. 2,7). De asemenea aminteşte şi de 1 Ia aminte că în pofida faptului că în primul rând trupu¬lui, şi nu sufletului Domnului i s-a dat nemurirea, fiindcă acesta din urmă este nemuritor, cu toate că se subînţelege că şi el face parte din firea asumată de Domnul; că atât sufletul, cât şi trupul desemnează, recurgându-se la figura de stil a si¬necdocei, omul în întregimea lui, cu excepţia cazului de faţă când s-ar putea susţine că firea asumată de Domnul se referă în mod special doar la trup. 291 cele relatate privitor la somn şi la ieşirea din sine (extazul, EKcnacni;) ale lui Adam, pe care Dumnezeu le-a adus asupra lui, la zidirea Evei, femeia lui Adam, plăsmuită din coasta lui: „Atunci l-a dus Domnul Dumnezeu pe Adam într-o stare de ieşire din sine; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie" (Fac. 2, 21-22). De asemenea se istoriseşte acolo şi că „a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă1, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii" (Fac. 3, 20). Aşadar, pe toate acestea sfinţitul melod le leagă în chip preaînţelept şi minunat de taina [privitoare la persoana] lui Hristos şi spune aşa: O, Hristoase, Făcătorul meu, Tu ai venit (adică Te-ai născut) din Fecioara care n-a cunoscut ce înseamnă a fi însărcinată când Te-a născut pe Tine (căci, după Zonaras, „însărcinarea (Aoxem)" semnifică durerile de pântece ale femeilor la naştere, cărora Fecioara li s-a arătat a fi, în chip mai presus de fire, nepărtaşă). Iar melodul foloseşte aici figura de stil a corespondenţei retorice; căci, zicând că Hristos S-a născut dintr-o maică care n-a cunoscut durerile naşterii (ăXoxcvToq), adaugă, spunând că El a fost înjunghiat cu suliţa2. Şi ce ai 1 La Hrisostom stă scris: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, ceea ce este viaţă", în sensul că Eva înseamnă viaţă. 2 Joc de cuvinte paronimic: lohevo-hoxeva) (durerile naşterii din timpul purtării în pântece, ale purtării sarcinii) şi lonhevo-hoyxevco (a fi junghiat cu suliţa) (n. trad.). 292 izbutit cu coasta Ta care a fost împunsă cu suliţa? Să o replămădeşti pe Eva, strămoaşa cea dintâi, care a fost luată din coasta lui Adam, făcându-Se Adam cel Nou. Aşa cum Adam cel vechi a fost plăsmuit din pământ virgin (căci Adam înseamnă în ebraică „pământ virgin"), aşa şi Tu Te-ai născut din Fecioara Maria; şi precum acela a adormit, fiindcă Tu ai adus asupra lui o stare de ieşire din sine (EKoraai aşa şi Tu ai adormit pe Cruce în chip suprafiresc un somn aducător şi dătător de viaţă, şi, precum, în timp ce el dormea, a fost luată din coasta sa Eva, care înseamnă „viaţă", aşa şi Tu, adormind somnul cel aducător de viaţă, ai înviat-o pe Eva cea căzută şi omorâtă de păcat, pe adevărata maică a tuturor celor vii în credinţă. Şi cum ai înviat-o? Prin somnul Tău şi din coasta Ta. în alte manuscrise întâlnim „din somn şi din trup", numai că ambii termeni au acelaşi sens, dat fiind că „trupul" e numit „coastă", în acord cu [versetul] „A luat Dumnezeu una din coastele lui (Adam) şi a plinit locul ei cu carne" (Fac. 2, 21-22). La fel şi în ce priveşte [termenul] „viaţă", unii înţeleg prin el pe Eva, alţii, viaţa duhovnicească, pe care Hristos le-a dăruit-o oamenilor din preacurata Sa coastă. Dar mai înalt şi mai potrivit e primul (sens), care îl conţine şi pe cel de-al doilea; căci, înviind Stăpânul Hristos viaţa cea omorâtă, adică pe Eva, prin Eva a dăruit viaţă tuturor urmaşilor ei, care au fost omorâţi prin ea. 293 CÂNTAREA A VI-A, IRMOSUL: „Prins a fost, dar nu şi ferecat1 în pântecele chitului Iona; că purtând chipul Tău, al Celui Ce ai pătimit şi ai fost dat îngropării, ca dintr-o cămară aieşit cu salt înalt din fiară şi străjerilor a strigat: «Cei ce păziţi cele deşarte şi mincinoase, mila aţi lepădat-o de la voi." Tâlcuire Odată ce înţeleptul Marcu a pus capăt adaosului noului său tetraod, [canonul] se continuă cu vechiul tetraod al sfinţitului Cosma. întrucât oda de faţă este a lui Iona, scriitorul de cântări preia istoria aceluiaşi Iona şi o adaptează minunat şi foarte iscusit la praznicul de faţă. Aşa că spune: Iona a fost prins şi închis în bazinul (în măruntaiele) chitului marin2, dar nu a fost ţinut acolo până la urmă, fiindcă după trei zile a fost lepădat afară din chit, ieşind nevătămat şi întreg. Astfel, Iona a fost o prefigurare a Mântuitorului Hristos, iar chitul care l-a înghiţit pe Iona tip (preînchipuire) al îngropării şi pogorârii la iad ale Domnului, iar înghiţirea de către chit a lui Iona tip (prefigurare) al îngropării şi pogorârii la iad ale Domnului. După cum Iona a ieşit vesel 1 EvJX0i; = prindere, reţinere, arestare temporară, în timp ce KaTâoxOL; = prindere, reţinere, arestare definitivă, pe viaţă (n. trad.). 2 Ioan Damaschin numeşte chitul care l-a înghiţit pe Iona „leu de mare" [într-un tropar al cărui început e]: „Din leul cel de mare, cel ce a stat trei zile (adică Iona)." 294 şi bucuros din chit, ca dintr-o cămară de nuntă, aşa şi Iisus Hristos a ieşit după trei zile din iad şi din mormânt ca mirele din cămara de nuntă, fără a purta pe chipul Său nici un semn de întristare; de aceea şi David, nu doar despre soarele cel materialnic, dar şi despre Soarele noetic (duhovnicesc) al dreptăţii, Hristos, a spus: „Şi el este ca un mire ce iese din cămara sa (Ps. 18, 6). Şi Iona nu a fost tip (prefigurare) doar al îngropării Domnului, ci şi al învierii Lui, de aceea şi spune aici dumnezeiescul Cosma că el a fost prins, dar nu şi ţinut [definitiv, pe viaţă] de chit; că prinderea (ovaxEOtif) înseamnă o ţinere pentru un timp mai scurt, cu nădejdea ca cel prins să fie eliberat; însă KaTâ(JXE0L; înseamnă ferecarea, încătuşarea definitivă, fără speranţă de libertate. Să luăm ca pildă pentru cuvântul nostru pe pescari: când se întâmplă să cadă în plasele lor câte un chefal, atunci se spune că l-au prins, fără să-l aibă deplin sub stăpânirea lor (ferecat), fiindcă există teama ca acest chefal să sfâşie mrejele şi să scape; dar, când îl apucă cu mâinile lor şi îl aruncă în interiorul bărcii, atunci e ferecat fără speranţă, fără putinţa de a mai scăpa de acolo. Asta spune şi Iona: a fost prins în măruntaiele chitului, dar n-a fost ferecat, nici n-a rămas acolo definitiv. Apoi ne spune şi pricina pentru care nu a rămas în chit: pentru că acela era o prefigurare a Ta, Stăpâne Hristoase, Care ai pătimit cu trupul şi ai fost predat mormântului ca unui chit 295 şi ai fost prins de el, dar nu ai rămas ferecat acolo, căci după trei zile Te-ai ridicat. Şi, fiindcă Iona era tip (prefigurare) al Tău, cum ar fi fost cu putinţă să fie ţinut definitiv de chit? Deci aceasta nu e deloc nefiresc, fiindcă tipul se aseamănă celui pe care îl prefigurează. Aşadar, Iona, prins de chit, dar neferecat acolo, a ieşit nevătămat cu un salt neînfricat (căci acesta e sensul cuvântului âvsdops) şi a spus profetic către strajă (către paznici): O, soldaţi necugetaţi, care păziţi mormântul Dătătorului de viaţă în zadar şi fără rost, părăsiţi (lepădaţi) mila voastră, adică pe Hristos, Care S-a întrupat şi S-a îngropat ca să-i miluiască şi să mântuiască pe toţi. Cuvintele: „cei ce păziţi cele deşarte şi mincinoase" sunt, după Teodor, de mustrare; pentru că profetul îi mustră pe soldaţi că s-au arătat atât de delăsători şi au dormit pe săturate încât, deşi piatra fusese deasupra mormântului cu toate peceţile ei şi soldaţii de strajă fuseseră atât de mulţi, nimic din toate acestea nu L-a împiedicat pe Domnul, Care a înviat ca un Dumnezeu, fără să clintească piatra sau să strice peceţile sau să simtă soldaţii ceva; căci piatra mormântului a fost răsturnată ulterior, când îngerul (care, aşa cum susţin unii şi mai ales Grigorie al Thessalonicului în cuvântul său la Mirofore, a fost Gavriil) s-a pogorât, iar paznicii de frică au fugit. Şi nu doar Iona îi mustră pe străjerii mormântului, ci 296 şi Profetul Isaia: „Iată că sunt orbi cu toţii, ei nu înţeleg nimic, ca nişte câini muţi nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă (Is. 56,10 [LXX]). Ia aminte că în loc de „voastră s-a spus „de la voi", ca şi cum s-ar spune „aţi lepădat mila voastră" în loc de „mila aţi lepădat-o de la voi. Căci după sfinţitul Teofilact prin „milă" se înţelege şi taina învierii, care, dat fiind că s-a petrecut pentru toţi oamenii, a fost şi pentru soldaţii aceia. şi au lepădat-o pentru că nu au voit să mărturisească faptul că Domnul, Cel păzit de ei, înviase. Plină de gingăşie e şi tâlcuirea lui Eftimie Zigaben, care spune că soldaţii s-au lepădat de mântuirea lor; că în loc să mărturisească adevărul cum că Domnul a înviat, şi prin aceasta să se mântuiască, primind arginţii şi darurile, au preferat minciuna şi au zis că „ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam după cum ne mărturiseşte Evanghelistul Matei (Mt 28, 13). şi nu uita, cititorule, nici de faptul că dumnezeiescul Cosma introduce, respectând o anumită ordine cât priveşte cadenţa finala a irmosului în raport cu toate celelalte tropare ale Odei a şasea două lucruri, despre unul spunând că s-a petrecut, iar despre celălalt că nu s-a petrecut şi, prin urmare, prezentând şi pricina pentru care nu s-a petrecut ceea ce e o figură retorică ce iscă frumuseţe şi conferă cuvântului o dinamică aparte. 297 TROPARUL: „Omorât ai fost, dar nu Te-ai despărţit, Cuvinte, de trupul pe care l-ai luat1; că de s-a şi stricat templul Tău în vremea Pătimirii, dar şi aşa ipostasul dumnezeirii şi trupului Tău unul a rămas că întru amândouă unul eşti ca Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi om." Tâlcuire Melodul foloseşte acum şi aici aceeaşi figură de stil a antitezei, ca şi în troparul de mai sus; introduce două elemente omorârea Domnului şi unitatea inseparabilă dintre Dumnezeirea Sa şi trupul dimpreună cu sufletul asumate de ea; trebuie să se adauge aici şi „sufletul" în mod necesar fiindcă unii eretici susţineau în van că în moartea de trei zile a Domnului Dumnezeirea s-a despărţit de sufletul şi trupul Său. Astfel că acceptă omorârea, fiindcă Unul-Născut a fost ucis (dat morţii) trupeşte şi preacuratul Său sânge s-a vărsat spre mântuirea noastră; iar despărţirea Dumnezeirii de trupul şi sufletul Său o tăgăduieşte şi o respinge ca pe ceva necuvios şi hulitor; mărturiseşte, de asemenea, că unirea ipostatică, petrecută o singură dată, într-un chip mai presus de fire, în privinţa [Persoanei lui] Hristos, dintre Dumnezeu-Cuvântul, Care a asumat [omenitatea], şi trupul şi sufletul [scil. firea umană], odată cu zămislirea Sa, 1 Scil. asumat (n. trad.). 298 atât în timpul Patimii, cât şi al morţii de trei zile, dar şi în veacul veacului, este neîmpărţită şi nedespărţită.1. De aceea se adresează Unului-Născut: Ai fost omorât, o, Cuvinte al lui Dumnezeu; şi, omorât fiind, nu ai fost despărţit (separat) cu dumnezeirea de trupul Căruia Te-ai făcut părtaş (adică de trupul pe care l-ai asumat) în ipostasul Tău şi pe care l-ai purtat pentru noi. S-ar putea să te mire faptul că melodul spune aici despre Dumnezeu-Cuvântul că a fost omorât. Că El este nepătimitor şi nemuritor. Trupul lui Dumnezeu-Cuvântul însă a pătimit şi a fost omorât, dar Dumnezeu-Cuvântul nu a suferit (pătimit) nimic. Departe de noi o asemenea blasfemie! Spre dezlegarea acestei nelămuriri spunem că din clipa în care Dumnezeu-Cuvântul a primit să Se unească cu firea omenească în ipostasul dumnezeirii Sale, de atunci a acceptat să primească trăsăturile idiomatice ale acesteia; astfel, afirmăm că s-a vărsat sângele lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu este netrupesc şi nu are sânge. La fel, îl auzim pe Pavel susţinând că S-a răstignit Domnul slavei (Rm. 2, 8), cu toate că e cu 1 1A se citi şi tâlcuirea troparului întâi al Odei a VI-a a canonului întâi al Teofaniei: „Născându-Se fără stricăciune din Dumnezeu şi Tatăl, Hristos Se întrupează şi fără necurăţie din Fecioară, pe a cărei curea - legătura Cuvântului cu noi - înaintemergătorul învaţă, strâmtorat, a o dezlega", unde vei afla destule lucruri despre aceasta. Citeşte, de asemenea, şi tâlcuirea la troparul „Biruind Tu cu puterea a ceea ce e mai puternic" al Odei a IV-a a canonului de faţă. 299 neputinţă să fie răstignit Cel nevăzut şi cu totul imaterial; şi totuşi, omenirea unită ipostatic cu Dumnezeu-Cuvântul e cea care suferă acestea, de aceea se afirmă că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit (suferit) în virtutea unirii ipostatice şi a perihorezei reciproce a firilor, care e cu neputinţă de înţeles şi care se mai numeşte şi comunicarea însuşirilor, fiecare dintre firi comunicându-i celeilalte trăsăturile proprii, după Ioan Damaschin. Din această pricină şi marele Cosma a afirmat aici că Dumnezeu-Cuvântul a fost omorât în virtutea faptului că omul asumat ipostatic [de Dumnezeu-Cuvântul] a fost omorât. Acceptând, aşadar, omorârea Cuvântului, dumnezeiescul melod nu acceptă şi despărţirea lui Dumnezeu-Cuvântul de trupul [asumat] în timpul morţii de trei zile, explicându-ne şi pricina pentru care S-a omorât, dar nu S-a despărţit; căci, zice, chiar dacă în vremea morţii şi a Pătimirilor s-a doborât templul (trupul asumat), după cuvântul Tău din Evanghelii „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (In. 2, 19), şi, pentru o mai mare claritate, chiar dacă sfântul Tău suflet s-a despărţit în moartea cea de trei zile de trup şi s-a pogorât la iad, iar trupul a fost aşezat în mormânt, cu toate acestea, ipostasul dumnezeirii a fost unul, nedespărţit şi de suflet, şi de trup; aşa că [ipostasul dumnezeirii], fiind împreună cu trupul în mormânt, a sfâşiat moartea; şi, cât a fost cu sufletul în iad, l-a prădat pe acesta şi a slobozit sufletele de acolo. 300 Dumnezeirea fiind infinită şi cu totul imateria lă, este, în consecinţă, şi nemărginită; căci din materie provine ceea ce e limitat şi circumscris, fiind necircumscrisă, nu e prezentă doar într-un singur loc, ci le cuprinde şi le plineşte pe toate, fiinţând în toate şi dincolo de toate acestea; căci, dacă vom afirma că există numai în tot [ce există], nu şi dincolo de toate acestea, o limităm la toate acestea şi aşa o arătăm circumscrisă şi limitată, după cum spune Grigorie al Thessalonicului, ceea ce e cu totul nepotrivit; de aceea şi Ioan din Damasc e de acord şi zice: „Aşadar, Dumnezeu, fiind imaterial şi necircumscris, nu e în vreun loc, căci El însuşi e Sieşi loc, pe toate plinindu-le şi mai presus de toate fiind şi pe toate susţinându-le" (Cartea întâi, cap. al XIII-lea, „Despre locul lui Dumnezeu")de aceasta ne asigură şi celălalt scriitor de cântări: „în mormânt, trupeşte (cu trupul Tău cel mort), în iad, cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai, cu tâlharul şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate plinindu-le, Cel Ce eşti necuprins." Astfel că Unul-Născut e omorât, dar nu despărţit de firea umană unită ipostatic cu El. De aceea şi spune: „Că Tu întru amândouă (în ambele firi) unul eşti ca Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu şi om." TROPARUL: „Ucigătoare de om, dar nu ucigătoare de Dumnezeu a fost greşeala lui Adam. Că de a şi pătimit firea 301 trupului Tău de ţărână, Dumnezeirea a rămas fără pătimire; că stricăciunea cea din Tine o ai prefăcut-o întru nestricăciune şi dintru înviere ai arătat1 izvorul vieţii celei nestricăcioase." Tâlcuire Pentru că în troparul anterior ierarhul Cosma a spus „Omorât ai fost, dar nu Te-ai despărţit", cu referire la omorârea lui Dumnezeu în virtutea comunicării însuşirilor, aşa cum am explicat, acum, fiindu-i teamă ca nu cumva cuvântul acesta să ajungă piatră de poticnire pentru cei mulţi şi să fie bănuit că şi el suferă de boala cugetului eretic theopashit, în troparul de faţă dezleagă nelămurirea şi închide gurile defăimătorilor, arătând care dintre firile lui Hristos era firesc să sufere şi care nu; astfel că, prin două cuvinte corespondente, ce rimează între ele, aduce în discuţie „uciderea de om" şi „uciderea de Dumnezeu" şi, acceptând că „uciderea de om" s-a petrecut într-adevăr din pricina păcatului lui Adam, întrucât acesta e, după Apostolul, boldul morţii, „uciderea de Dumnezeu" n-o acceptă în nici un chip, ferească Dumnezeu! Şi, pentru că cel ce a greşit era om, cu alte cuvinte Adam, împotriva păcatului aceluia s-a dat pedeapsa morţii, „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" (Fac. 2,17); de aceea 1 în alte manuscrise prefăcut şi ai arătat", fiindcă aceste verbe se atribuie lui Hristos în privinţa ambelor firi. 302 omul trebuia să moară din nou, spre a se dezlega păcatul şi moartea aceluia; astfel firea umană a Stăpânului Hristos a avut de îndurat Patima şi moartea; căci, deşi Domnul nu a făcut păcatul, care este boldul morţii, după cum am spus, întrucât a luat asupra Sa păcatele oamenilor şi le-a purtat slăbiciunile, a primit să fie numit pentru noi şi blestem, şi păcat Atotbinecuvântatul şi fără de păcat Fiu al lui Dumnezeu; şi, din pricina asta, S-a dat suferinţei şi morţii şi îngropării pentru firea omenească, care prin natura sa e pătimitoare şi muritoare şi e firesc să fie îngropată. Dar, deşi firea umană asumată moare, nu moare odată cu ea şi firea dumnezeirii care o asumă [pe cea omenească]; nicidecum! Căci păcatul lui Adam, prin care moartea a venit în lume, a ajuns ucigaş de oameni, după cuvântul Apostolului (Rm. 5,12), dat fiind că şi Adam, cel care a Păcătuit, era om, însă nu ucigător de Dumnezeu; căci cine poate gândi că moartea e cu putinţă pentru ceea ce e prin firea sa nemuritor? De aceea şi adaugă melodul că, deşi fiinţa trupului Tău de ţărână a pătimit, spânzurată pe cruce, pironită şi străpunsă cu suliţa, fiind omorâtă şi îngropată, totuşi Dumnezeirea a rămas nepătimitoare. Şi nu doar ea a rămas nepătimitoare, ci şi pe trupul Tău, care până atunci era pătimitor, stricăcios şi muritor, prin iconomia negrăită şi pogorârea Sa (pentru ca, prin patima şi stricăciunea şi moartea Sa, să nimicească patima şi stricăciunea 303 şi moartea), l-a prefăcut spre nepătimire, nestricăciune şi nemurire, astfel încât să nu mai poată pătimi şi cădea pradă stricăciunii şi morţii, ci să fie şi după aceea nepătimitor, nestricăcios şi nemuritor. Şi nu numai aceasta, ci pe trupul Tău cel nestricăcios Dumnezeirea l-a făcut să poată transmite nestricăciunea şi celorlalte trupuri muritoare ale oamenilor, arătându-l izvor al vieţii nestricăcioase dintru înviere (adică după înviere), sau Dumnezeirea a arătat trupul Tău, mulţumită învierii Tale, izvor al vieţii nestricăcioase. Aşa cum izvorul care se împarte în mai multe pârâiaşe adapă mai mulţi oameni şi animale şi pământ mult şi aduce viaţă tuturor, tot aşa şi învierea trupului Domnului dumnezeiesc-ipostatic a ajuns izvorul vieţii nestricăcioase pentru noi toţi. Căci zice Pavel despre Hristos că „este începutul, întâiul născut din morţi" (Col. 1, 18) şi, odată cu învierea Lui, a înviat întreaga fire a oamenilor. Aşadar, după înviere trupul cel mort şi stricăcios al Unuia-Născut a ajuns izvorul vieţii nestricăcioase. TROPARUL: „Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dară nu dăinuieşte în veac; că Tu, Puternice, punându-Te în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai sfărâmat încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac izbăvire nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, întâiul-născut din morţi." 304 Tâlcuire Şi în troparul de faţă scriitorul de cântări introduce două lucruri, anume că iadul a domnit peste firea omenească prin neascultarea lui Adam, dar împărăţia sa n-a dăinuit la nesfârşit asupra noastră. Astfel că melodul nu tăgăduieşte că iadul a împărăţit asupra noastră, dând ascultare lui Pavel, care zice: „Ci a impărăţit moartea de la Adam până la Moise" (Rm. 5,14) (chiar dacă împărăţia morţii s-a micşorat mulţumită Legii mozaice, pedepsitoare a păcatului, care e boldul şi pricina morţii; totuşi moartea a tiranizat neamul omenesc nu doar până la Moise, ci până la Hristos), ci refuză să accepte că împărăţia sa va dăinui veşnic, fiindcă ştie că există un singur împărat veşnic, Hristos, prin Care Dumnezeu şi Tatăl a făcut şi veacurile (Evr. 1, 2): că cine cu mintea întreagă ar putea numi veşnică o împărăţie care a început cu Adam, dar şi-a aflat sfârşitul odată cu venirea Domnului, Cel Care a surpat împărăţia acestuia? Iadul, aşadar, a împărăţit asupra neamului omenesc şi i-a supus pe toţi sub tirania lui, dar n-a dăinuit, împărăţia sa n-a rămas în veci; căci, dacă împărăţia sa ar fi fost veşnică, ar fi ajuns să creadă, bineînţeles, că e şi dumnezeu; că împărăţia veşnică e numai a lui Dumnezeu. Astfel, scriitorul de cântări adaugă, ca de obicei, şi pricina pentru care împărăţia sa n-a putut să dăinuiască veşnic. Fiindcă, zice, Tu, singurul împărat puternic, pus fiind, ca om, în mormânt, ai sfărâmat şi 305 zdrobit încuietorile iadului şi ale morţii cu palma Ta cea începătoare de viaţă. Ceea ce şi David spune: „că a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a frânt" (Ps. 106, 6), şi Isaia: „voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma" (Is. 45,2). Nu doar ai sfărâmat încuietorile morţii, ci ai şi propovăduit celor adormiţi sub pământ răscumpărarea şi eliberarea de rele; căci Tu fiind, prin înviere, „întâiul născut din morţi", după cuvântul lui Pavel (Col. 1,18), le-ai dăruit şi celor morţi din veac înviere.1 1 Ascultă şi tâlcuirea de aur a lui Ioan cel cu limba de aur la cuvintele de mai sus ale lui David şi Isaia: „Astăzi Stăpânul nostru face înconjurul tuturor celor din iad; astăzi a sfărâmat porţile de aramă; astăzi a zdrobit zăvoarele cele de fier. Ia aminte la acribia cuvântului: n-a spus «a deschis porţile cele de aramă, ci le-a zdrobit, pentru ca închisoarea să nu mai fie de nici un folos; nu a tras zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca temniţa să slăbească; căci unde nu există nici poartă, nici zăvoare, chiar dacă intră cineva, nu poate fi ţinut acolo. Şi, atunci când Hristos le va zdrobi, cine altcineva va putea să le refacă? Numeşte porţile «de aramă nu pentru că erau din aramă, ci pentru a arăta neîndurarea şi certitudinea morţii." Apoi adaugă şi un exemplu deosebit: „Aşa cum un împărat, punând mâna pe căpetenia tâlharilor, care bântuia cetăţile, răpea de peste tot, ascunzându-se în peşteri, unde lua cu sine şi bogăţia [furată], îl leagă, dându-l pedepsei, luându-i tezaurul şi ducându-l în cămările sale domneşti, tot aşa şi Hristos a făcut cu căpetenia de tâlhari şi temnicerul diavol, legându-i moartea prin moartea Sa şi toată bogăţia, adică neamul omenesc, mutând-o în cămările Sale împărăteşti. Aceasta arată şi Pavel: «El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1,13). Şi minunat e că acest împărat a venit El însuşi, că nici un împărat n-ar fi primit să facă asta niciodată, ci i-ar fi slobozit pe cei legaţi prin intermediul uneia dintre slugile sale. Dar aici nu s-a întâmplat aşa, ci împăratul însuşi a venit la cei legaţi şi nu S-a ruşinat de temniţă" („Despre înţelesul cuvântului cimitir şi despre Cruce"). 306 Te-ai putea întreba, în primul rând, de ce a spus sfinţitul melod că iadul „nu dăinuieşte"; şi, mai jos, lăsând iadul la o parte, zice că Tu, pus fiind în mormânt, ai sfărâmat încuietorile morţii; dar ar fi trebuit să spună că Tu, pogorându-Te la iad, ai sfărâmat încuietorile iadului, spre a fi în acord cu ideea de mai sus, şi nu „încuietorile morţii"; că altceva e moartea, altceva, mormântul şi altceva, iadul; că moartea şi mormântul sunt locul văzut care conţine trupurile văzute ale oamenilor; iar iadul locul fără formă (nevăzut), precum şi numele o vădeşte, care ţine în sine sufletele nevăzute ale oamenilor morţi.1 Iar, în al doilea rând, te-ai mira de ce melodul afirmă mai jos că Hristos a propovăduit celor ce dorm din veac acolo (în morminte şi în moarte) răscumpărarea cea nemincinoasă; că nu a propovăduit celor ce dormeau în morminte, trupurilor moarte şi îngropate, că acestea sunt nesimţitoare şi nu pot auzi propovăduirea, ci a propovăduit sufletelor aflate în iad, care trăiesc şi sunt după firea lor nemuritoare, care ar fi putut auzi propovăduirea Domnului. 1 însă Zonaras [în Tâlcuirea sa], la glasul varis al Octoihului, spune despre iad acestea: „Iar cel ce aude atribuindu-se iadului gură, fălci şi dinţi întrucât nu e o fiinţă vie -, se va mira; căci iadul e locul în cele mai de jos ale pământului, unde sunt ţinute sufletele tuturor celor morţi, însă, după moartea lui Hristos, doar ale celor răi; căci sufletele celor drepţi se aşază în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după cum Scriptura personifică şi vorbeşte, de obicei, despre ele ca şi cum ar fi persoane, tot aşa foloseşte şi în cazul iadului ideea de gură şi suflete." Aproape aceleaşi lucruri spune şi Vasile cel Mare în Tâlcuirea la Isaia. 307 Ce vom spune noi spre dezlegarea acestei nelămuriri? Că, după melod, şi mormântul şi moartea şi iadul sunt preluate unul în locul celuilalt fără o regulă anume; întrucât unul este slujitorul şi sluga celuilalt, după Nichita, tâlcpitorul lui Grigorie Teologul; că diavolul, împungând pe oameni cu boldul, adică cu plăcerea păcatului, îi dădea pe aceştia morţii; iar moartea, luându-i pe cei morţi, îi trimitea în iad; ba mai degrabă prin iad şi moarte se înţelege diavolul, ca cel ce este cauza primă a amândurora, aşa cum şi Grigorie Teologul în cuvântul său la Paşti numeşte pe diavolul „moarte şi iad". Căci iadul şi moartea sunt fiinţe privative, neavând nici o lucrare energie, nici nu împărăţesc asupra oamenilor, ci diavolul, ca fiinţă activă (lucrătoare), a fost cel ce a împărăţit asupra acelora. Cât priveşte cea de-a doua nelămurire, noi credem că melodul a spus că Domnul a propovăduit morţilor ce dormeau din veac, urmând verhovnicului Petru: „Că spre aceasta s-a binevestit morţilor" (I Pt. 4, 6). Verhovnicul numeşte „morţi" sufletele celor care au murit înainte de împlinirea Iconomiei dumnezeieşti a întrupării, după Teofilact şi Ecumenios. A numit sufletele „morţi" nu pentru că acestea mor (căci ele sunt nemuritoare), ci pentru a face deosebire între ele şi cele unite cu trupurile celor vii, după sfinţitul Mitrofan, sau pentru a vădi, recurgând la figura de stil a sinecdocei, sufletul nemuritor din trupul 308 mort; căci sufletul şi trupul, fiind părţi unite în chip firesc în ipostasul omului întregit, primesc pe rând unul numele celuilalt. CÂNTAREA A VII-A, IRMOSUL: „Negrăită minune! Cel Ce a izbăvit în cuptor pe cuvioşii tineri din văpaie, în mormânt se pune mort fără suflare, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm. Mântuitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat." Tâlcuire Apostolul Pavel, în decursul acelei răpiri minunate în Rai, a ascultat cuvinte negrăite, după cum mărturiseşte el însuşi (II Cor. 12,2); iar Cosma Melodul, răpit şi el într-un chip anume la îngroparea cu trupul a Domnului şi văzându-L cu ochii minţii (noetic) pe Stăpânul a toate, strigă uimit „Negrăită minune", adică văd o minune negrăită şi nespusă. Şi care e această minune negrăită, pe care o vede divinul melod? Gândiţi-vă, o, cititorilor, la măiestria şi înţelepciunea melodului; că în Oda aceasta a şaptea, în care poeţii, alcătuitorii ei, fac amintire de istoria celor trei Tineri, [melodul nostru] n-a dat uitării nici îngroparea, ci într-un singur loc se referă la amândouă: şi la Oda a şaptea [biblică], a celor trei Tineri, şi la ziua a şaptea, adică la această Mare Sâmbătă, în care Domnul a sabatizat, cu alte cuvinte, 309 S-a odihnit în mormânt, urmând legile naturale ale celor ce mor; căci cei ce mor se îngroapă. Aşadar, acest irmos începe cu semnul mirării şi al exclamării, repet, şi zice: Minunea aceasta, pe care o vedem astăzi, este negrăită şi de neînchipuit; fiindcă Acelaşi Dumnezeu, Care i-a păzit pe Tinerii, aruncaţi în cuptorul caldeean, ca într-un mormânt, şi i-a eliberat nevătămaţi de flacăra de neîndurat a cuptorului, este acum îngropat mort şi fără suflare; astăzi Se arată mort Cel Ce i-a păzit vii pe Tinerii aceia; stă în faţa lor fără suflare Cel Care a suflat asupra lor ca o răcoare de adiere şi de rouă (Tin. 26); se pune în mormânt Cel Care S-a pogorât la ei în cuptor în chip de înger. Apoi dezleagă înălţimea peste măsură a negrăitei minuni, dând glas şi pricinii pentru care s-a pus în mormânt „Cel neîncăput nicăieri". Nu a fost silit, zice, o, oamenilor, Stăpânul Hristos să moară şi să fie pus în mormânt, nu; nici nu a cedat, ca ceilalţi oameni, în faţa morţii şi a îngropării din pricina păcatului Său; nicidecum! Că am fi avut parte cu adevărat de altă minune nouă şi negrăită, dacă Cel fără de păcat Şi-ar fi găsit moartea ca o epitimie şi pedeapsă pentru păcat; însă El a murit şi S-a îngropat de bunăvoie, prin manifestarea libertăţii de voinţă. Şi pentru ce? Pentru mântuirea noastră, a creştinilor care credem în El şi cântăm imnul celor trei Tineri: O, Izbăvitorule şi Dumnezeule, Tu eşti binecuvântat în veci.1 1 După Dionisie, descoperitorul tainelor dumnezeieşti, voia lui Dumnezeu este mântuirea raţională a oamenilor şi a îngerilor; şi această mântuire nu se poate săvârşi în alt chip decât dacă cei mântuiţi se vor îndumnezei; iar îndumnezeirea înseamnă, de asemenea, unirea şi asemănarea cu Dumnezeu, căci aşa zice: „Pentru această fericită fiinţă, dincolo de toate şi atotdumnezeiască, în trei [Ipostasuri] şi într-o [fiinţă], voia este mântuirea [pe cale] raţională a naturilor asemenea nouă şi a celor mai presus de noi; căci fără îndumnezeirea celor mântuiţi nu se poate săvârşi mântuirea lor; iar îndumnezeirea este asemănarea şi unirea, pe cât cu putinţă, cu Dumnezeu (Despre ierarhia bisericească, cap. I). Concluzia care ar fi. Că cel ce voieşte să se mântuiască în chip sigur trebuie mai întâi să se îndumnezeiască cu mintea, să se asemene şi să se unească cu Dumnezeu; că altfel nu se poate, fireşte, mântui. De aceasta ne încredinţează şi mintea aceea, cugetătoare de cele înalte, a lui Kalist Katafighiotul: „Fără mântuirea minţii nu e cu putinţă mântuirea omului, după cum ne-au făcut cunoscut grăitorii de Dumnezeu" (Filocalia, cap. 101, p. 1150). Şi „grăitori de Dumnezeu" numeşte, repet, pe Dionisie Areopagitul Orice om chibzuit poate gândi cât de înfricoşător e acest cuvânt; iar noi, cu toate că auzim acestea, nu ne îngrijim deloc şi stăm în toropeală, socotind că mântuirea ne este la îndemână. 310 TROPARUL: „Rănitu-s-a iadul, primind în inima sa pe Cel Ce s-a rănit cu suliţa în coastă, şi a suspinat, mistuindu-se de focul cel dumnezeiesc, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm: Mântuitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat." Tâlcuire Legile naturii rânduiesc că cele opuse unele altora sunt şi nimicitoare (stricătoare) ale celor cărora se opun; astfel, spre exemplu, viaţa strică moartea, ziua, noaptea şi invers; astfel, facerea nimiceşte stricarea şi stricarea, facerea; asta e valabil şi în cazul celorlalte; însă Dumnezeu, Creatorul naturii, venind în firea noastră şi făcându-Se 311 om, nu chiverniseşte după legile firii, ci în chip suprafiresc; de aceea şi purtătorul de Dumnezeu Maxim a spus: „Că Dumnezeu, fiind mai presus de fiinţă, este de asemenea mai presus de orice fiinţialitate şi, voind să vină la fiinţă, a luat fiinţă în chip suprafiinţial" (A treia sută a capetelor teologice, cap. 12). Drept aceea nu strică cele contrare prin cele ce li se opun lor, ci cele asemănătoare prin cele ce li se aseamănă: prin Patima Sa nimiceşte patima, cu moartea Sa calcă moartea, cu gustarea din fierea cea amară biruie gustarea cea amară a lui Adam şi prin rana din preacurata Sa coastă răneşte inima iadului. Cu cunoştinţa acestora, ierarhul Cosma zice: Iadul a fost rănit drept în inimă, când a primit în sine pe Stăpânul Hristos, Cel rănit cu suliţa în coastă, căci inima se află în mijlocul trupului, înspre partea stângă; de aceea, când te loveşte boala de pleură, mai ales la [plămânul] stâng, care se numeşte şi pleurită, numaidecât urmează moartea, din pricină că [infecţia] e foarte aproape de inimă; aşa că rănile şi vătămările s-au petrecut şi în inima iadului, precum în coasta Domnului; sau, mai degrabă, rana a fost mai rea şi mai puternică în inima iadului decât în coasta Domnului; căci rana din coasta Domnului nu a adus atâta întristare Domnului, chiar dacă rana [în coasta Sa] a fost făcută după ce a murit; iar rana asupra iadului L-a rănit şi L-a durut într-atât, încât a suspinat de durere, mistuit fiind cu totul de focul cel nematerial al 312 dumnezeirii. Iar prin iad se poate subînţelege diavolul, pricinuitorul iadului, cum s-a spus mai sus, fiindcă iadul, fără suflet şi simţire, nu are inimă, nu poate fi rănit, nici nu suspină. Aşadar, oricâte războaie a pornit diavolul asupra Domnului, toate s-au întors asupra capului său; aşa încât şi Crucea, pe care Domnul a fost spânzurat, a ajuns armă asupra diavolului, iar oţetul şi fierea, cu care L-au adăpat pe Domnul, au ajuns pentru diavol otrăvitoare şi aducătoare de moarte, după cum şi împungerea şi rănirea în coasta Domnului au ajuns împungere şi rănire în inima iadului, ba mai mult, în inima pricinuitorului iadului care e diavolul. S-au plinit cuvintele împăratului proroc: „Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare" (Ps. 7,16-17). TROPARUL: „Bogat şi fericit este mormântul că, primind în sine pe Creatorul ca pe un adormit, s-a arătat dumnezeiască vistierie de viaţă, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm: Mântuitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat." Tâlcuire Celelalte morminte din lume ale oamenilor sunt foarte nefericite şi sărăcăcioase, fiindcă ele, 313 chiar dacă în afară sunt văruite, împodobite cu diferite culori, cu marmură frumoasă şi inscripţii meşteşugite, înăuntru sunt murdare şi urât mirositoare, întrucât conţin corpuri moarte şi oase respingătoare, ajunse hrană viermilor, născu ţi din umezeală şi putreziciunea trupurilor; însă mormântul Mântuitorului Hristos nu este ca celelalte, nefericit şi sărăcăcios, ci, dimpotrivă, e atât de fericit, aducător de bine şi bogat încât, în loc de a fi un chivot care păzeşte în sine un trup mort, e chivotul ce ascunde un tezaur, întrucât în sinea sa are Trupul cel îndumnezeit şi asumat ipostatic de Dumnezeu şi de Stăpânul Hristos ca pe un mărgăritar strălucitor, de culoare albă, asemenea unui antracit, safir sau diamant, asemenea unui odor bătut cu pietre scumpe. Astfel, foarte cuvenit a numit melodul mormântul Domnului „vistierie", fiindcă şi împăraţii cei arghirofili de demult îşi ascundeau tezaurele lor în stânci şi în peşteri şi morminte, ca în cele mai bune ascunzători, după cum şi în mormântul regelui Solomon s-au aflat mai târziu atâţia talanţi de aur1. 1 De aceea spune şi Alexandru Mavrocordat în Iudaicele, la p. 121: „Se zice că arhiereul Hircan, mulţi ani mai târziu, la asediul Ierusalimului de către parţi, a dezgropat bogăţia îngropată împreună cu Solomon, a aflat cam la 3000 de talanţi, cu care a răscumpărat libertatea cetăţii; bineînţeles, nu pot fi sigur că acestea sunt adevărate; dar dacă e adevărat, aceasta arată nu doar avariţia lui Solomon, din pricina căreia şi-a sporit tezaurele prin câştiguri nedrepte, dar şi zgârcenia fără de asemănare, din pricina căreia nu s-a despărţit de iubirea de arginţi nici după moarte." Talantul a fost o unitate de măsură care diferea de la un loc la altul. în Attica, spre exemplu, un talant era egal cu aproximativ 1080 de talere, adică cu 5400 de groşi (în jurul anului 1815). 314 Ţinând seama de aceste lucruri, ierarhul Cosma numeşte mormântul Domnului, primitor de Dumnezeu, dXfiiot; (ceea ce înseamnă bogat şi fericit). Din ce pricină? Fiindcă a primit în sine pe Creatorul a toate, Care S-a îngropat de bunăvoie pentru noi sau, mai degrabă, S-a culcat (a adormit); şi foarte potrivit melodul L-a numit pe Domnul „adormit"; căci, dacă şi moartea drepţilor e numită „somn" (iar uneori moartea lor e succedată de înviere ca de o trezire, cum s-a petrecut cu cei şapte Tineri din Efes care, adormind, au înviat din nou), cu atât mai mult şi, fără a exista putinţa de a fi comparată cu ceva, moartea Mântuitorului nostru Celui fără de păcat e numită „somn"; astfel şi patriarhul Iacov a spus în chip profetic despre El: „S-a culcat ca un leu, ca un pui de leu... Cine-L va deştepta? (Fac. 49, 9). întrucât mormântul L-a primit pe Domnul ca şi cum ar fi adormit somnul cel de viaţă aducător, de aceea s-a şi arătat cu adevărat drept tezaurul fericit şi de mult preţ al vieţii veşnice. Şi cum să nu fie fericit şi mai bogat decât toate vistieriile (spun aceasta, şi în sinea mea inima saltă şi duhul se veseleşte şi sufletul se bucură) mormântul care L-a primit pe Cel Ce a spus: „Al Meu este argintul, al Meu este aurul" (Ag. 2, 8)? De aceea şi pana retorică a lui Ioan a scris cu litere de aur: „N-aţi ştiut că îngerii stăteau de 315 faţă la mormântul ce nu avea nici un trup, la mormântul gol? Dar, pentru că a primit întreg trupul Stăpânului, îngerii, care sunt cu mult deasupra firii noastre [materiale], aduc multă cinstire şi locului, stând la mormânt cu multă evlavie şi sfiiciune" („Despre înţelesul cuvântului cimitir"). Şi de ce a spus mai sus Iacov că Domnul S-a culcat ca un leu? Ascultă cum tâlcuieşte Hrisostom, că a numit moartea Lui (a lui Hristos) somn şi adormire, legând învierea de moarte şi zicând: „Şi cine-L va ridica pe El? Nimeni altcineva decât El însuşi! Care e înţelesul lui «întinzându-Se, S-a culcat ca un leu, ca un pui de leu? Căci, aşa cum leul e înfricoşător nu doar când e treaz, ci şi când doarme, tot aşa şi Hristos nu doar înainte de Cruce, ci şi acolo, pe Cruce, chiar şi la sfârşitul Său a fost înfricoşător şi a lucrat atunci minuni mari, făcând pietrele să crape, pământul să se cutremure, catapeteasma să se despice şi ridicând trupurile multor sfinţi adormiţi; împreună cu acestea de mai sus patriarhul Iacov a arătat că şi răstignit e înfricoşător, «întinzându-Se, S-a culcat ca un leu, ca un pui de leu. Căci n-a zis «Se va culca, ci «S-a culcat pentru a sublinia faptul că lucrurile se vor fi petrecut întocmai; că profeţii au de multe ori obiceiul de a prezenta cele ce se vor petrece ca şi cum s-au petrecut deja, ca şi cum nu e cu putinţă să nu se petreacă cele ce deja s-au petrecut. La fel şi aici, chiar dacă [cele profeţite] încă nu se petrecuseră; 316 de aceea prezintă cele viitoare, folosindu-se de forma verbală a preteritului, arătând certitudinea cu care se vor petrece" (Cuvânt la „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!"). Acelaşi lucru vrea să arate şi cuvântul Domnului adresat iudeilor: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt" (In. 8, 28), atunci, când Mă veţi înălţa pe Cruce şi omorî, veţi cunoaşte, prin minunile care se vor face şi prin învierea Mea, că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, după Teofilact. TROPARUL: „După legea celor ce mor, Viaţa tuturor a primit punerea în mormânt şi l-a arătat izvor învierii, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm: Mântuitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat." Tâlcuire Fiindcă Stăpânul Hristos a fost după firi îndoit (şi Dumnezeu, şi om), ca Dumnezeu era viaţa tuturor fiinţelor câte sunt primitoare de viaţă de aceea şi spunea: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14,6) -, iar ca om a murit şi după legile fireşti ale muritorilor a primit să fie pus în mormânt; căci aceasta este legea firească, de când oamenii mor, ca ei să nu rămână nemgropaţi, ci să se îngroape. Ştiind acestea, sfinţitul melod spune aici că Viaţa tuturor a primit să fie îngropată 317 în mormânt, după legea firească a muritorilor.1 Apoi laudă şi înalţă mormântul care s-a făcut 1 Mi-ar fi părut rău să-i las pe fraţii iubitori de Hristos lipsiţi de cuvintele pline de străpungere a inimii pe care dumnezeiescul Epifanie le adresează lui Ioan şi Nicodim, vorbind în omilia sa la îngroparea după trup a lui Dumnezeu despre chipul în care trupul mort al Mântuitorului a fost îngropat; „Aşadar, spune-mi, Iosife, cum înmormântezi spre răsărit ca pe un mort pe Răsăritul răsăriturilor? Oare cu vârfurile degetelor tale închizi, cum se cuvine unui mort, ochii lui Iisus, ai Celui Care cu vârful degetului Său preacurat a deschis orbului ochii? Oare zăvorăşti şi gura Celui Care a deschis gura celui mut? Oare prinzi în legături şi mâinile Celui Care a vindecat pe cel cu mâinile uscate? Sau oare legi, cum se cuvine unui mort, picioarele Celui Care a dat picioarelor nemişcate putinţa de a merge? Aşezi oare în pat pe Cel Care l-a ridicat pe slăbănog zicându-i: «ia-ţi patul tău şi umblă? Verşi oare mir asupra Mirului ceresc, Care S-a vărsat pe Sine şi asfinţit lumea? Oare chiar îndrăzneşti să cureţi cu buretele coasta din care sângele curge încă? Vei spăla oare cu apă trupul lui Dumnezeu? Ce fel de candele oare vei aprinde Luminii celei adevărate, care luminează pe tot omul? Şi ce ode de îngropăciune vei cânta Celui lăudat de toată oştirea cerească? îl vei plânge oare ca pe un mort pe Cel Ce a plâns pentru Lazăr şi l-a înviat? Vei tocmi oare jeliri pentru Cel Care a dăruit bucurie tuturor şi întristarea Evei a risipit? Şi cu toate acestea fericesc mâinile tale, o, Iosife, cu care ai slujit şi ai pipăit mâinile şi picioarele îndumnezeite ale lui Iisus, din care sângele se revărsa încă. îţi fericesc mâinile ce s-au apropiat de coasta lui Dumnezeu înainte de Toma, credinciosul cel necredincios, lăudat într-un chip atât de neobişnuit [pentru asta]. îţi fericesc gura care, umplută în chip neumplut, s-a unit cu gura lui Iisus şi a fost covârşită de Duh Sfânt. îţi fericesc ochii, care s-au aţintit asupra ochilor lui Iisus, primind în sinea lor lumina cea adevărată. îţi fericesc faţa care s-a apropiat de faţa lui Dumnezeu. îţi fericesc umerii, care au purtat pe Cel Care poartă toate îţi fericesc capul, de care S-a apropiat Iisus, capul a toate. Îi fericesc pe Iosif şi Nicodim, căci s-au făcut mai presus de heruvimi, înălţându-L şi purtându-L pe Dumnezeu. Căci s-au făcut slujitori ai lui Dumnezeu, înaintea serafimilor celor cu şase aripi, înfăşurându-L pe Dumnezeu nu în aripi, ci în giulgiuri, cinstindu-L şi acoperindu-L. Pe Acesta, de Care heruvimii tremură, îl poartă Iosif şi Nicodim pe umeri, adunând dimpreună cu ei cetele celor netrupeşti, că acolo unde sunt Iosif şi Nicodim, a alergat dimpreună întreg soborul îngerilor lui Dumnezeu, venind din urmă şi heruvimii; şi îl poartă tronurile, şi îl acoperă puterile, şi îi cântă începătoriile, şi se înfricoşează stăpâniile, şi se cutremură cetele nematerialnice, cuprinse în sinea lor de spaimă şi uimire. 318 primitor de Dumnezeu şi zice că în loc de mormânt l-a arătat izvor al învierii Iisus Cel îngropat în el, Care este mai mult decât începătorul vieţii. Ia aminte la encomionul pe care-l aduce mormântului celui primitor de Dumnezeu al Domnului; că, aşa cum fântânile şi izvoarele de apă curg din vârfurile munţilor şi ale stâncilor, tot aşa şi din mormântul primitor de viaţă al Domnului, aflat pe muntele Golgota şi săpat în stâncă, au curs izvoarele învierii, şi apele izvorâtoare de viaţă ale învierii a toată lumea de acolo s-au revărsat. Căci întru puterea învierii lui Hristos, Cel ridicat din mormântul primitor de Dumnezeu, vor învia la sfârşitul lumii toţi cei morţi din veac, credincioşi şi necredincioşi. De aceea şi Ioan Damaschin cel inspirat asemenea dumnezeiescului Cosma zice în Octoih: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre." Această mare laudă şi atât de multă slavă cerească, o asemenea mărire negrăită şi nespusă a dobândit mormântul cel bogat şi atotfericit şi de viaţă purtător al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a înălţat, slăvit, mărit şi a făcut cetatea Ierusalimului mult-dorită şi, de asemenea, mult-vestită; 319 de aceea din cele patru părţi ale lumii creştinii evlavioşi aleargă şi se duc să se închine cu cucernicie şi credinţă la mormântul preaslăvit al Dătătorului de viaţă şi Preadulcelui, cu adevărat, Iisus, izvorul învierii soborniceşti a tuturor oamenilor. Pentru aceasta locaşul preavestit al katholikon-ului sfintei cetăţi a Ierusalimului a fost numit „Biserica şi Locaşul Sfintei învieri a Domnului". Şi dacă mai înainte Domnul spunea „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat" (Mt. 5, 34-35), acum „Nici pe Ierusalim [să nu vă juraţi], fiindcă în el există mormântul Meu de viaţă făcător, izvorul învierii şi biserica şi locaşul Sfintei Mele învieri". Cum să nu fie izvor al învierii mormântul Celui Care oarecând prin piatra, care a deschis [gura mormântului], a făcut să se reverse lacuri şi izvoare de ape, iar altă dată i-a spus samarinencei că voieşte să dea celor ce vor crede o apă care „se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (c. In. 4,14)? TROPARUL: „Una a fost dumnezeirea lui Hristos nedespărţită în iad şi în mormânt şi în Eden, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul, spre mântuirea noastră a celor ce cântăm: Mântuitorule, Dumnezeule, bine eşti cuvântat." 320 Tâlcuire Fiindcă e firesc ca oamenii cu mintea mai puţin ascuţită să aibă nedumeriri privitor la dumnezeirea Unuia-Născut şi la felul în care în moartea şi îngroparea Sa de trei zile sufletul Său s-a despărţit de trup, iar dumnezeirea a rămas nedespărţită [de el], la chipul în care S-a pogorât la iad şi l-a prădat, dar a rămas împreună cu trupul în mormânt, spre a-l păzi pe acesta nestricăcios şi a călca moartea, fiind totodată cu tâlharul în Eden (în Raiul desfătării, căci Eden înseamnă „desfătare"); şi din pricina acestei îndoieli ajung să creadă că firea neîmpărţită a dumnezeirii s-a împărţit, şi o parte a ei s-a coborât la iad împreună cu sufletul Domnului, o altă parte se afla cu trupul în mormânt, o alta cu tâlharul în Rai şi o altă parte cu Cei deofiinţă cu ea, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Astfel, din această cauză melodul respinge aici asemenea învăţături mincinoasepseudologii şi arată că dumnezeirea Unuia-Născut este una şi nedespărţită, prin urmare, nedespărţită de sfântul Său suflet şi de preacuratul Său trup, fiind în toate fără a se împărţi, pe toate plinindu-le, pe toate depăşindu-le, fiindu-le superioară în chip absolut, şi zice: O, necugetaţilor şi clevetitorilor, ce gânduri viclene şi hulitoare urcă în inimile voastre şi de ce împărţiţi dumnezeirea de neîmpărţit a Domnului şi tăiaţi fiinţa de netăiat şi despărţiţi firea cea una în sine? Aflaţi că a existat o singură dumnezeire a lui Hristos, care în vremea 321 morţii celei de trei zile şi a îngropării era şi în mormânt de faţă, dar şi în Eden cu tâlharul, şi în înălţime cu Cei deofiinţă cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt; că împărţirea e o trăsătură a trupurilor, fiindcă ele sunt compuse, nu a fiinţei netrupeşti şi de o simplitate absolută a lui Dumnezeu; că Ea în acelaşi „acum" [perpetuu] este pretutindeni şi pe toate le plineşte (a se vedea şi tâlcuirea troparului întâi al Odei a şasea, „Omorât ai fost, dar nu Te-ai despărţit", din canonul de faţă). CÂNTAREA A VIII-A, IRMOSUL: „Spăimântează-te, înfricoşându-te, cerule, şi să se clatine temeliile pământului. Că iată, se socoteşte între cei morţi Cel Ce locuieşte întru înălţime, şi în mormânt mic ca un străin se primeşte. Pe Acesta, tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii." Tâkuire Şi Moise cheamă în Deuteronom Cerul şi pământul şi stihiile cele fără de simţire să ia aminte la cuvintele pe care urma să le rostească împotriva iudeilor: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!" (Deut. 32, 1); şi Isaia cheamă Cerul şi pământul, ca să se facă auzite cele ce avea să spună împotriva iudeilor, care s-au dezis de Dumnezeu şi s-au închinat 322 idolilor: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Is. 1, 2). Astăzi ierarhul Cosma cheamă Cerul şi pământul, dar din pricina omorârii şi îngropării neobişnuite ale Stăpânului tuturor; şi Cerului nu i se adresează [simplu] ca Moise şi Isaia, ci: „Spăimântează-te, înfricoşându-te, cerule", adică „să te cuprindă frica, Cerule, la vederea minunilor şi lucrurilor neobişnuite săvârşite astăzi"; iar pământului nu-i zice ca Moise „ia aminte", nici ca Isaia „ascultă", ci: „să se clatine temeliile pământului". Iar expresia a fost preluată din Prorocul David: „Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; să se clatine toate temeliile pământului" (Ps. 81, 5 [LXX]), şi de la Iov: „El zguduie pământul din temelia lui, aşa încât stâlpii lui se clatină" (Iov 9, 6). Apoi melodul ne arată şi de ce a spus cerului să se spăimânte şi să se clatine temeliile pământului; căci iată, zice, Dumnezeu, Cel Ce locuieşte întru cele de Sus, fiind, după trup, omorât, e socotit asemenea unui mort, după cum a profeţit despre El David: „Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă" (Ps. 87, 5); Acel Dumnezeu, despre Care cei trei Tineri au teologhisit în cuptor, pe Care preoţii îl cântă cu imnuri de dumnezeiască cuviinţă şi toate popoarele îl preaînalţă întru toţi vecii, astăzi a fost primit, ca un străin, într-un mormânt neîncăpător; Cel nemuritor după dumnezeire 323 e pus în mormânt, într-un loc strâmt a fost aşezat Cel mai presus de orice măsură, nemărginit şi neîncăput nicăieri; a fost primit ca un străin Cel Ce le are pe toate în stăpânirea Sa, Care a venit la cele ale Sale, dar n-a fost primit,, Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit" (In. 1,11). Şi, precum, petrecând printre noi, în viaţa Sa [pământească], Domnul nu a avut un sălaş al Său, o casă vremelnică (de aceea şi spunea „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul" [Mt. 8, 20]), aşa şi la moartea Sa o, negrăită îngăduinţă şi pogorâre ale preadulcelui Iisus! -, a primit să nu aibă un mormânt al Său, ci s-a îngropat într-unul străin al celui al lui Iosif, care L-a primit. A făcut asta, mai întâi, pentru a ne învăţa să urmăm sărăcia desăvârşită şi să nu ne ataşăm defel de lumea aceasta; în al doilea rând, pentru a nu ne preocupa cu împodobirea mormintelor noastre murdare; apoi, pentru ca Iosif, [„găzduitorul"] şi primitorul trupului mort al Lui, să asculte glasul atât de dorit al Domnului: „Vino, binecuvântatul Tatălui Meu, moşteneşte împărăţia cea pregătită ţie: străin am fost şi M-ai primit în mormântul tău!" Dar oare de ce la sfârşitul troparelor Odei de faţă melodul zice: „Tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L"? Vom răspunde pe scurt că aceste cuvinte sunt caracteristice Odei a opta, a celor trei Tineri; iar, după 324 Ioan Zonaras în Tâlcuirea la glasul al optulea al Octoihului, acestea s-ar explica mai bine în felul următor: „tineri, binecuvântaţi" le-a poruncit tinerilor, ca unora aflaţi la o vârstă la care n-au cunoscut răul şi n-au săvârşit păcate prea multe; de altfel, din gura copiilor şi a celor ce sug I se aduce lui Dumnezeu laudă. Pe preoţi i-a chemat ca pe unii care au ca slujire cântarea lui Dumnezeu. Alături de aceştia, „popoare, preaînălţaţi" - [a chemat] şi poporul, ca prin aceste trei cete să-i aducă laolaltă pe toţi credincioşii spre cântarea Stăpânului şi a lucrurilor Sale despre care s-a vorbit până acum. TROPARUL: „Stricatu-s-a templul cel preacurat, dar se ridică dimpreună cortul cel căzut, că al doilea Adam, Cel Ce locuieşte întru înălţime, S-a pogorât la [Adam] cel dintâi, până la cămările iadului. Pe Acesta tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii." Tâlcuire în Cer Dumnezeu e lăudat de-a pururi de îngerii cereşti, astfel că întreg Cerul e locaşul, templul lui Dumnezeu; însă, pe pământ, lui Dumnezeu i-au fost afierosite de drepţii cei de demult, de dinainte de Lege, câteva locuri de rugăciune şi închinare; patriarhul Iacov a afierosit lui Dumnezeu, 325 ridicând acolo un fel de locaş, locul Betel (ce înseamnă „Casa lui Dumnezeu"), unde, adormind o dată, a văzut în vedenie scara aceea, al cărei vârf ajungea până la Cer; aşa că a pus o piatră, a uns-o cu untdelemn, după cum stă scris: „Apoi s-a sculat Iacov dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn" (Fac. 28,18); după ce Legea s-a scris pe plăcile [de piatră] de degetul lui Dumnezeu şi Moise a ajuns capul şi conducătorul poporului evreilor şi israeliţii au ieşit din Egipt şi au rătăcit prin pustie patruzeci de ani, s-a construit la porunca lui Dumnezeu Cortul [Legii], spre a fi casă lui Dumnezeu spre închinare ce I se va aduce, mulţumită meşteşugului lui Beţaleel (Veseleil în LXX). Iar Cortul acesta era un sălaş mişcător, alcătuit din pânză de in, lemne şi piele şi din alte materiale, ca toate corturile pe care le au cu ei regii când se duc la război. Şi câtă vreme israeliţii s-au aflat în pustie şi au rătăcit din loc în loc patruzeci de ani, I se aduceau lui Dumnezeu închinare şi slujbe în Cort; dar, după ce israeliţii au intrat în pământul făgăduinţei (în Palestina) şi l-au împărţit pe acesta, măsurându-l cu frânghia de măsurat moştenirea, sub Iisus al lui Navi, de când au încetat să se mai mute din loc în loc, Cortul a fost desfiinţat şi în locul lui a fost construit templul de către preaînţeleptul Solomon cel mare şi mult-vestit, fiind afierosit de acesta lui Dumnezeu. 326 Şi acest templu, deşi a fost ulterior Cortului sub aspect temporal, cât priveşte frumuseţea, mărimea, calitatea materialelor şi arhitectura construcţiei, a fost cu mult deasupra Cortului. Iar acestea două (scil. Cortul şi Templul) au fost prefigurări şi preînchipuiri ale unor lucruri mai înalte; căci Cortul a fost simbol al firii omeneşti, începând cu Adam până la David, desăvârşite, prin David, în Iisus Hristos; că, aşa cum Cortul nu rămânea într-un singur loc, ci se muta dintr-unul într-altul, de pildă, acum în Mossifa, acum în Salem, tot aşa şi firea lui Adam nu avea un loc al ei, statornic, ci se muta şi rătăcea dintr-un loc într-altul: acum cădea, acum se ridica; uneori era evlavioasă faţă de Dumnezeu, alteori cădea în idolatrie; şi, pe scurt, din pricina schimbărilor, la care grabnic era predispusă, se afla în dezordine. în schimb, templul lui Solomon a fost tip (simbol) al trupului asumat ipostatic de Domnul, pe care înţelepciunea cea enipostatică a lui Dumnezeu-Cuvântul l-a zidit, sprijinindu-l pe şapte stâlpi, după cum se spune în Pildele lui Solomon (9,1). Cu referire la acest templu a zis Domnul iudeilor: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (In. 2,19). Ştiind foarte bine toate acestea ierarhul Cosma şi văzând că în ziua de astăzi (a Sâmbetei Mari) locaşul, templul cel cu dumnezeiesc ipostas al Domnului, s-a stricat, odată ce preasfântul Său suflet a fost despărţit de trup, zice: Iată, 327 a ajuns să se împlinească prezicerea Stăpânului şi, după cuvântul Lui, s-a stricat templul, locaşul cel preacurat (adică firea omenească asumată), în care ca într-un templu, locaş al Său, S-a sălăşluit dumnezeirea. Dar, cu toate că acesta s-a stricat, nu a trecut prin aceleaşi ca templul lui Solomon, care, după ce a fost dărâmat de romani în vremea împăratului Tit, la patruzeci de ani după înălţarea Domnului, n-a putut să mai fie reconstruit; căci şi locaşul cel cu dumnezeiesc ipostas al Domnului s-a stricat, numai că după trei zile a fost ridicat, după cum a prezis Domnul, ridicându-se odată cu acesta şi firea cea căzută şi prăbuşită a lui Adam. Apoi, tâlcuind taina şi arătând ce anume numeşte el templulocaş şi ce anume Cort, şi cum împreună cu locaşul a înviat şi cortul, ne spune că Hristos, al doilea Adam, Cel Ce sălăşluieşte, după dumnezeire, în cele de Sus, S-a pogorât, după firea Sa omenească, nu doar pe pământ, ci şi în cămările cele mai de jos ale iadului. în ce scop? Ca să-l mântuiască pe Adam cel vechi, care a încălcat porunca lui Dumnezeu, pricină din care a murit şi S-a pogorât la iad. Că Hristos a înviat cu Sine şi cortul (firea) lui David sau al lui Adam (căci amândouă înseamnă unul şi acelaşi lucru, întrucât Cortul lui Adam e acelaşi cu al lui David, din care avea să Se nască Hristos) mărturiseşte Profetul Amos: „în ziua aceea voi ridica cortul cel căzut al lui David şi voi drege spărturile lui şi dărâmăturile 328 le voi ridica la loc şi-l voi zidi ca până în veac" (Am. 9, 11); cuvântul acesta a fost adus ca mărturie şi de Apostoli în capitolul al XV-lea al Faptelor (F.A. 15,16); iar că Hristos este al doilea Adam, ascultă-l pe Pavel: „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea (Domnul) este din cer" (I Cor. 15, 47). TROPARUL: „încetat-a îndrăzneala ucenicilor, ci Iosif cel din Arimateea s-a arătat cel mai inimos: că, văzând mort şi gol pe Dumnezeul Cel peste toate, L-a cerut şi L-a îngropat, strigând: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii." Tâlcuire în troparul acesta melodul alcătuieşte un encomion Sfântului Iosif, cel ce L-a îngropat pe Domnul; căci nici Petru, zice, cel mai râvnitor dintre toţi Apostolii, nici Ioan, mai iubit decât ceilalţi, nici altcineva dintre ei n-a îndrăznit să ceară de la Pilat trupul mort al preadulcelui Iisus spre a-l îngropa; iar Petru n-a îndrăznit nimic altceva decât să taie urechea slugii pe nume Malhus; iar Ioan n-a îndrăznit mai mult decât să intre împreună cu învăţătorul, dat judecăţii, în casa arhiereului, zicând portăresei să-l lase şi pe Petru înăuntru; până aici le-a fost curajul. însă, după ce Domnul a fost răstignit, rămânând spânzurat pe Cruce, 329 fără a fi îngropat, atunci curajul li s-a risipit cu totul, şi cei ce până atunci erau plini de râvnă s-au potolit de-a binelea nu fiindcă atunci n-ar fi iubit pe învăţătorul lor, nu, nicidecum!, ci fiindcă le era frică de pornirea iudeilor. Aşadar, toată îndrăzneala celorlalţi ucenici ai Domnului s-a stins; numai Iosif cel din Arimateea, bogat la suflet şi la trup, dar şi în toate cele, ca ucenic al lui Iisus, „dar într-ascuns, de frica iudeilor", după cum spune Ioan (19,38), a izbândit ca nimeni altul acest mare act de curaj. Căci, văzându-L pe Dascălul şi Dumnezeu Cel peste toate spânzurat mort şi gol, a îndrăznit şi a intrat în pretoriul lui Filat şi a cerut preacuratul trup al preadulcelui Iisus, spre a-L înfăşură în giulgiu curat ca să-L îngroape în mormântul cel nou pregătit pentru el însuşi; căci, dacă acest întreit fericit om n-ar fi voit să-L îngroape, probabil că iudeii, în neomenia lor, n-ar fi învrednicit pe nimeni de acest lucru. Această mare izbândă şi act de curaj ale fericitului Iosif sunt propovăduite deopotrivă de toţi cei patru Evanghelişti, mai ales de sfinţitul Marcu: „Şi făcându-se seară (...) şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus" (Mc. 15, 42-43). Prin prezenţa insistentă a cuvântului „îndrăznind", se arată că binecuvântatul Iosif era stăpânit de două sentimente, opuse unul altuia de frică şi de 330 iubire: de frica iudeilor, pentru că era om şi, cum e firesc, îi era teamă de moarte, dar şi de iubirea faţă de Preadulcele învăţător. Numai că iubirea a biruit frica. Astfel că, lepădând din inimă frica şi aprinzându-se de iubirea dumnezeiască, a îndrăznit fără teamă să meargă la Pilat. Iar cuvintele folosite de fericitul Iosif înaintea lui Pilat sunt alese şi în acelaşi timp tânguitoare spre a-l convinge să-i dea trupul lui Iisus, după cum ne mărturiseşte dumnezeiescul Epifanie în cuvântul la îngroparea cu trupul a lui Dumnezeu. „O rugăminte", zicea el, „o rugăminte plină de jale, o, judecătorule, din partea tuturor am venit să-ţi fac: dă-mi mie spre îngropare trupul Celui judecat de tine, al lui Iisus Nazarineanul, al lui Iisus Celui sărac, Celui fără sălaş, Celui spânzurat gol, al lui Iisus, fiul teslarului, al lui Iisus Celui prins fără nici o vină, al lui Iisus Celui străin şi aflat în ţară străină; dă-mi mie pe Străinul Acesta; căci la ce-ţi va fi de folos trupul Acestui Străin? Dă-mi mie pe Străinul Acesta; că a venit dintr-o ţară îndepărtată spre a mântui pe cel străin. Dă-mi mie pe Străinul Acesta; căci S-a pogorât pe tărâmul cel întunecat spre a-l ridica de acolo pe cel străin. Dă-mi mie pe Străinul Acesta, pe Cel Ce a trăit viaţă străină în ţară străină. Dă-mi mie, o, puternice conducător, pe [Străinul] Acesta aflat gol pe Cruce, spre a-L acoperi pe Cel Ce a acoperit goliciunea firii mele; mă rog ţie pentru Cel mort şi de toţi nedreptăţit, 331 pentru Cel prigonit de fraţi, pălmuit de robii Săi; mijlocesc pentru Cel mort, judecat de cei pe care i-a eliberat, vândut de prieten, trădat de ucenic; pentru Cel mort, te rog, Pilate, pe Cruce spânzurat; căci El n-are pe pământ nici tată nici prieten, nici ucenic, nici rudă, nici măcar cine să-L îngroape." Şi nu s-au arătat mai prejos îndrăzneala şi bărbăţia fericitului Nicodim, ucenicul de noapte al lui Iisus, care a îngropat împreună cu Iosif plin de râvnă şi bunăvoinţă trupul cel mort al Domnului; căci şi el, chiar dacă era unul dintre fariseii şi mai-marii iudeilor, ştiut de toţi şi, prin urmare, stăpânit de frica de a nu fi omorât, a lepădat de dragul preadulcelui învăţător toată frica din sufletul său şi împreună cu Iosif au îngropat trupul mort al lui Iisus1, fiindcă evanghelistul Ioan 1 Menţionăm aici cele scrise de Nichita Retorul despre Sfântul Nicodim în cuvântul său în care istoriseşte descoperirea moaştelor Sfântului Ştefan. Acest ucenic al Domnului, care a venit noaptea la El, pe nume Nicodim, era nepotul lui Gamaliel, bun cunoscător al Legii, şi dascălul Sfântului Apostol Pavel. Astfel că, atunci când Sfântul Ştefan a fost omorât de iudei, Gamaliel, care era rudă cu Sfântul Ştefan (unii spun că acesta fusese dascălul lui Barnaba şi al Sfântului Ştefan), a luat rămăşiţele pământeşti, rugat fiind pentru aceasta de către Sfinţii Apostoli, şi l-a îngropat în mormântul său, departe de Ierusalim; şi pentru îngropare s-au dus împreună cu el şi Apostolii. Atunci, zdrobit cu inima la îngroparea întâiului-Mucenic, Nicodim l-a rugat pe verhovnicul Petru să-l boteze, ceea ce s-a şi petrecut; aflând iudeii aceasta, l-au anatemizat pe Nicodim şi l-au bătut, provocându-i multe răni amare şi răpindu-i averea; pentru că era foarte grav rănit, dumnezeiescul Gamaliel l-a luat acasă, însă el nu şi-a putut reveni de pe urma acestor răni şi astfel şi-a aflat sfârşitul, ca martir pentru Iisus; rămăşiţele sale pământeşti au fost îngropate de Gamaliel în preajma celor ale Sfântului Ştefan. Şi, la vremea când moaştele Sfântului Ştefan au fost descoperite, s-a arătat şi dumnezeiescul Ştefan preotului Lucian, căruia i-a vorbit despre moaştele sale şi a adăugat că în preajma lor se află îngropate şi moaştele lui Nicodim, Gamaliel, unchiul său, şi ale lui Avelvul, fiul lui Gamaliel. Şi că Sfântul Nicodim şi-a aflat sfârşitul ajungând martir al lui Iisus e adeverit şi de Eustratie, Iconomul Bisericii celei Mari, într-un tropar închinat Duminicii Ortodoxiei. 332 îi prezintă pe amândoi ca fiind cei ce L-au îngropat: „Şi a venit şi Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci (cu alte cuvinte amândoi) trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei" (In. 19, 39-40). TROPARUL: „O, minune nouă! O, bunătate! O, nespusă răbdare! Că de bunăvoie Se pecetluieşte sub pământ Cel Ce locuieşte întru cele de Sus, şi este hulit Dumnezeu ca un înşelător. Pe Acesta, tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii." Tâlcuire în troparul de mai sus melodul face encomionul faptei de bărbăţie săvârşite de Iosif, care a cerut de la Pilat trupul lui Iisus spre a-l îngropa; din acest motiv acuză turbarea iudeilor, care nici măcar după moartea Domnului n-a încetat; fiindcă ei, după Evanghelistul Matei, s-au dus la Pilat 333 şi au cerut ca mormântul să fie păzit şi pecetluit, zicând: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra" (Mt. 27, 63-66). Manifestându-şi uimirea melodul faţă de îngăduinţa arătată de Stăpânul a toate, a grăit astfel: O, lucruri noi (scil. nemaiîntâlnite) şi minunate! O, îngăduinţă de negrăit! O, răbdare mai presus de cuvânt!, că Acel Dumnezeu, Care sălăşluieşte întru înălţime, fiind necircumscris şi nemărginit, El însuşi prin voia Sa Se înmormântează astăzi sub pământ şi Se îngrădeşte cu peceţile oamenilor muritori. Ce altă minune poate fi mai mare decât aceasta? într-adevăr, niciuna. El, Care este Dumnezeul adevărului şi nu numai, ci Adevărul însuşi, după cum zice: „Eu sunt Adevărul şi Viaţa" (In. 14, 6), este defăimat şi numit „înşelător". De aceea şi Hrisostom, râzând de defăimătorii Lui, zice: „Şi dacă e un înşelător, un lăudăros mincinos, de ce vă e atât de frică şi alergaţi în jurul Lui cu atâta zbucium?" („Cuvânt la îngroparea cea aducătoare de viaţă"). La cuvântul „0o; (Dumnezeu)" trebuie să se subînţeleagă articolul „o", 334 astfel încât sensul să fie „Dumnezeu este hulit drept înşelător", pentru că cei pătaţi cu sânge nevinovat nu-L numeau „Dumnezeu înşelător", ci doar „înşelător". De aceea şi purtătorul de Dumnezeu Maxim pe drept acuză pe iudeii din vremea aceea: „După ce au pus peceţile la mormânt şi au aşezat pe ostaşi, au ajuns vrednici de a fi urâţi din pricina încercării lor de a-L defăima pe Cuvântul înviat, zicând că [trupul Său] a fost furat, încercând să-i cumpere pe soldaţi cu arginţi, ca şi pe ucenicul bastard (chipul cel aparent şi prefăcut al virtuţii), spre a-L trăda" (Capete teologice, a doua centurie, cap. 63). Alese şi pilduitoare sunt şi cuvintele lui Ioan Gură de Aur: „Rătăcirea, oriunde s-ar petrece ea, cade de la sine şi fără de voia ei luptă în favoarea adevărului. Şi ia aminte cum: trebuia să se ajungă să se creadă că [Hristos] a murit şi a fost îngropat şi a înviat, şi toate acestea devin credibile pretutindeni mulţumită vrăjmaşilor. Uite, aşadar, cuvintele lor ce mărturisesc tuturor: «Ne-am adus aminte, zic ei, «că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă era mort [în clipa când evreii spuneau aceste lucruri] - «După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit -, reiese chiar din cuvintele lor că fusese şi îngropat -, «ca nu cumva ucenicii Lui să vină noaptea şi să-L fure -, astfel că, dacă mormântul se va pecetlui, credeau ei, nu mai există primejdia nici unei înşelăciuni. Cu alte cuvinte, ceea ce voi 335 aţi pus la cale a ajuns să fie un argument de nezdruncinat în favoarea învierii: dat fiind că mormântul a fost pecetluit, nu s-a putut petrece nici o înşelăciune [din partea ucenicilor]. E limpede că a înviat mai presus de îndoială şi de-orice tăgadă. Vezi cum până şi fără voia lor luptă spre vădirea adevărului?" („Cuvânt la îngroparea cea aducătoare de viaţă", al cărui început e „Ai văzut care e recunoştinţa tâlharului?"). CÂNTAREA A NOUA, IRMOSUL: „Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă pe Mine, Fiul tău, pe Care M-ai zămislit în pântece fără sămânţă; că Mă voi scula şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa întru slavă ca un Dumnezeu pe cei ce, cu credinţă şi cu dragoste, pe tine neîncetat te măresc." Tâlcuire în această Odă sfinţitul Cosma face, pe de o parte, un encomion îngropării Domnului, pe de alta, aduce mângâiere celei ce a compus Oda a noua, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, care e întristată şi lăcrimează din pricina morţii şi îngropării preaiubitului ei Fiu; de aceea alcătuieşte aceste tropare sub formă de dialog între preadulcele Fiu şi preadulcea Sa Maică. Irmosul a fost inspirat din cuvintele Stăpânului 336 Hristos, adresate femeilor care-L urmau şi se tânguiau din pricina Patimilor Sale: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri!" (Lc. 23, 28). Scriitorul de cântări se foloseşte aici de aceeaşi figură de stil şi ni-L prezintă pe Domnul vorbind cu Maica Sa şi încercând să-i aducă alinare. Nu te tângui, preadulcea Mea Maică, nu te tângui văzându-Mă pe Mine, Fiul tău iubit, pe Care L-ai născut fără sămânţă bărbătească, cum zac mort în mormânt, fiindcă nu voi fi ţinut aici pentru multă vreme, ci după trei zile voi învia, după profeţia de Dumnezeu insuflată a lui David: „Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul" (Ps. 81, 8), şi voi fi slăvit, după firea Mea omenească, cum am spus înainte de Patimă: „Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El" (In. 13,31); şi, după ce voi învia şi voi fi slăvit neîncetat, voi înălţa ca Dumnezeu pe cei ce te măresc pe tine, Preasfânta Mea Maică, cu sârg şi credinţă; şi fiindcă slava ta este slava Mea şi cinstirea Maicii este şi cinstirea Fiului, mai ales când vorbim de un asemenea Fiu şi de o asemenea Maică, a cărei iubire nu se împarte între mai mulţi fii, care are doar un singur Fiu Unul-Născut, şi prin urmare o iubire neîmpărţită. Ia aminte că melodul n-a folosit în acest tropar alt verb decât „măresc", spre a arăta că troparul aparţine Odei a noua, al cărei început este „Măreşte sufletul meu pe Domnul" (Lc. 1,46). 337 TROPARUL: „întru streină naşterea Ta, scăpând de dureri în chip mai presus de fire, m-am fericit, Fiul meu cel fără de început; iar acum, Dumnezeul meu, văzându-Te mort fără suflare, sunt sfâşiată cumplit de sabia întristării: ci Te scoală, ca să fiu mărită." Tâlcuire Troparul acesta se prezintă ca un răspuns al Născătoarei de Dumnezeu la troparul anterior al Fiului ei; şi, pentru că mai sus preadulcele Fiu a spus „Nu te tângui pentru Mine, Maică", preadulcea Maică răspunde astfel: Da, o, Fiul meu, eu cu adevărat am fost fericită de toate neamurile, după cum am şi zis: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile" (Lc. 1, 48), fiindcă, atunci când Te-am născut în chip cu totul neobişnuit şi minunat, fără sămânţă şi împreunare bărbătească, am scăpat şi n-am avut parte de suferinţele şi durerile naşterii trupeşti, biruind hotarele firii; căci cu mine s-a dezlegat blestemul strămoaşei Eva: „în dureri vei naşte copii" (Fac. 3, 16). însă acum, o, Fiul şi Dumnezeul meu, văzându-Te pe Tine mort şi fără suflare ca om, nu pot să nu lăcrimez şi să nu jelesc, ci, potrivit profeţiei Sfântului Simeon cel bătrân: „Şi prin sufletul tău va trece sabie" (Lc. 2, 35), sunt răscolită cumplit de sabia întristării din pricina Ta; şi prin această întristare arăt că sunt cu adevărat şi neîndoielnic Maica Ta, risipind din inimile multora gândurile 338 îndoielnice şi bănuielile că eu n-aş fi adevărata Ta Maică (că aşa tâlcuieşte dumnezeiescul Grigorie al Tessalonicului versetul „ca să se descopere gândurile din multe inimi" [Lc. 2, 35])1. Pentru aceasta împlineşte-Ţi făgăduinţa, o, Fiul meu, şi înviază, ca să fiu şi eu mărită prin învierea Ta. Astfel că şi Gheorghe al Nicomidieiîn cuvântul său închinat Născătoarei de Dumnezeu şi îngropării cu trupul a lui Dumnezeu descrie suferinţele cumplite prin vorbele pe care Născătoarea de Dumnezeu le adresează Fiului: „Vai, de-aş putea ca Patimile Tale să le iau asupra-mi! Vai, de-aş putea ca piroanele să-mi străpungă mie mădularele! Vai, de-ar fi fost cu putinţă ca durerile rănilor Tale să le sufere trupul meu! De-aş fi putut să port eu durerea inimii Tale! însă acum nu pot să sufăr săgeţile înfipte în ea; e cu neputinţă să port durerea Ta sufletească; căci durerea Ta o simt în măruntaiele 1 Iată şi cuvintele lui: „Apoi (Simeon) s-a adresat Fecioarei şi Maicii Pruncului, vorbindu-i despre durerea pe care o va trăi ea la picioarele Crucii Fiului ei şi arătând că ea se va vădi prin aceasta că este după fire [scil. cu adevărat] Maica Dumnezeu-Omului prunc acum şi că, descoperind gândurile îndoielnice legate de aceasta, le va şterge din inimi; fiindcă şi Simeon a socotit-o în chip lămurit drept Maică a Pruncului Celui Care avea să stârnească atâtea împotriviri prin durerea puternică şi compătimirea pe care avea să le trăiască pentru Fiul ei în timpul Patimii Acestuia" („Cuvânt la întâmpinarea Domnului"). A se vedea şi istoria privitoare la regele Solomon, la cele două femei desfrânate şi la pruncul născut de una dintre ele (III Reg. 3,16-27), precum şi tâlcuirea noastră la troparul din Oda a şaptea a canonului întâmpinării Domnului, al cărui început e „Şi prin inima ta, Preacurată, sabie va trece". 339 mele; căci tu [îngropare] îmi iei rodul ce îmi ţine suflarea; tu [îngropare] îmi înjunghii Fiul Cel Unul-Născut; o, îndrăzneală rea şi vicleană! Soare, apune, văzând Lumina mea şi a lumii cum apune cu trupul! înfricoşează-te cerule, şi ia parte la tânguirea-mi cu chipul tău cel întunecat! Jeleşte în cernire adâncă, odată ce vei pricepe junghierea Stăpânului! O, sălaş al sufletului meu! Cât de mult sufăr singură acum pentru Patimile Tale cele Preacinstite! Că focul aprins în mine e mai presus de fire, flăcările mistuitoare sunt mai presus de durerile naşterii, sabia Pătimirilor Tale se împlântă şi mai adânc în inima mea. Şi cu mine ce va fi? Cum voi putea îndura oare această privelişte? Cum voi putea vedea ochii care au făcut lumina închizându-se? Cum voi putea fi martoră la ferecarea deplină a limbii şi a buzelor dulci ca mierea care cu puţin timp în urmă înviau morţi? Dar du-Te, Stăpâne, împlineşte iconomia aceasta tainică; du-Te, Fiule, mai dulce decât orice bunătate spre a Te slăvi cu cinstea cuvenită." Iată ce a spus şi Simeon Metafrastul în „Tânguirea Maicii Domnului": „Mi s-a întâmplat să fiu fericită (atunci când Te-am născut), fiindcă m-am arătat în chip străin şi minunat Născătoare a Făcătorului meu; dar acum iată stârnesc mila tuturor fiindcă am ajuns să fiu ceea ce-şi îngroapă Fiul; atunci am scăpat de durerile naşterii, acum primesc durerile îngropăciunii; aşa cum e firesc, ca un prunc de multe ori Te-ai trezit în 340 măruntaiele mele, dar acum adormi cum se cade unui mort în aceleaşi [măruntaie], Îl fericesc pe Simeon, care la Templu Te-a întâmpinat din braţele mele; căci prorocii au profeţit cele aducătoare de bucurie şi slavă, însă el singur a prezis cele de mâhnire şi întristare." TROPARUL: „Mă acoperă pământul, cu voia-Mi, dar se înfricoşează portarii iadului văzându-Mă înveşmântat, Maică, în haina sângerândă a răzbunării; că, ucigând pe Cruce, ca un Dumnezeu, pe vrăjmaşi, iarăşi voi învia şi te voi mări." Tâlcuire Şi acest tropar este, de asemenea, un răspuns la troparul de mai sus; întrucât în acela Preasfânta Maică i-a spus Fiului „ci Te scoală, ca să fiu mărită", acum îi răspunde Fiul Cel Unul-Născut şi o înştiinţează că neîndoielnic va învia. O, preadulcea Mea Maică, să ştii că pământul Mă va acoperi în mormânt nu fără voia Mea, cum a acoperit trupurile moarte ale egiptenilor, despre care s-a scris în cântarea lui Moise „şi i-a înghiţit pământul" (Ieş. 15,12), ci cu voia Mea şi prin libera Mea alegere. Dar, cu toate că sunt acoperit în mormânt, portarii iadului, diavolii, se înfricoşează1 1 Dar oare ce înseamnă „se înfricoşează"? Iată cum tâlcuieşte Ioan Zonaras aceasta la glasul al treilea al Octoihului: „A se înfricoşa înseamnă a ţi se zbârli părul ceea ce se întâmplă cu oamenii şi cu celelalte animale din pricina fricii; şi aceasta se poate observa mai ales la fiinţele necuvântătoare; că iată, atunci când oamenii atacă pisicile sau porcii, acestora, cuprinse de frică, în încercarea de a se apăra, li se ridică părul pe şira spinării asemenea unor ţepi; la alte animale aceasta se observă cu părul de pe coadă sau chiar cu toată blana lor. Aşa că cei ce păţesc acest lucru se spune că sunt înfricoşaţi, iar de la «a înfricoşa avem cuvintele «înfricoşare şi «înfricoşător." 341 din pricina Mea, după cum a profeţit despre Mine Iov: „Ţi se vor deschide cu frică porţile morţii şi portarii iadului, văzându-Te, se vor înfricoşa" (Iov 38,17 [LXX]). Se înfricoşează din pricina Mea portarii iadului întrucât văd că sunt îmbrăcat în veşmântul pedepsirii, impregnat de sângele Meu (acesta e sensul cuvântului î)jUayjUV7]v [„însângerat"]), pe care l-am vărsat luptând şi ucigându-Mi vrăjmaşii, adică pe demoni, patimile şi pe iudei, având ca sabie sau toiag Crucea. Şi care e „haina sângerândă a răzbunării"? Este trupul Domnului, care a fost înroşit de preasfântul Său sânge; aşa că Profetul Isaia a strigat, văzând de mai înainte acestea: „S-a îmbrăcat în haina răzbunării şi S-a înfăşurat ca cel ce va răsplăti vrăjmaşilor cu răsplata ruşinării" (Is. 59, 17-18 [LXX]); şi tot el: „Cine este Cel Ce vine din Edom (adică de pe pământ, din cele pământeşti), iar roşeaţa veşmintelor Sale (scil. carnea Sa) din Bosor? Acesta e frumos întru îmbrăcămintea Lui (...). Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc?" (Is. 63,1-2 [LXX]). 342 Precum cei ce calcă în teasc strugurii îşi înroşesc veşmintele de la roşeaţa mustului, aşa şi Domnul, călcându-i pe demoni şi pe iudei, Şi-a înroşit veşmintele, făcându-Şi-le roşii; astfel că din pricina culorii trupul Domnului s-a făcut frumos, slăvindu-se prin Patimă; de aceea şi Iacov, pe de o parte, zice despre aceasta: „Spăla-va în vin haina Sa (cu alte cuvinte, Hristos îşi va slăvi trupul prin sângele Său) şi în sânge de strugure veşmântul Său" (Fac. 49,11), iar, pe de alta, Isaia: „Acesta e frumos întru îmbrăcămintea Lui" (Is. 63, 1 [LXX]); dar şi Grigorie Teologul zice: „Chiar dacă se miră (îngerii la înălţarea Domnului) şi zic, după cum ne spune Isaia în cuvântul său, recurgând la figura de stil a personificării: «Cine este Cel Ce vine din Edom şi din cele pământeşti?1, şi «De ce sunt roşii veşmintele Celui fără de sânge şi netrupesc şi plin de must?, tu, [cel credincios], copleşeşte cu laude frumuseţea podoabei trupului care a pătimit şi a fost înfrumuseţat prin Patimă şi luminat prin Dumnezeirea Sa, [frumuseţea] în afară de care nimic nu e mai de dorit şi nici mai frumos" („Cuvânt la Paşti").2 1 în acord cu aceasta dumnezeiescul Chiril tâlcuieşte Edom astfel: „S-a chemat numele său Edom, adică pământesc"; iar Andrei Criteanul tâlcuieşte în Canonul cel Mare Edom ca „aprinderea sufletului iubitor de păcate"; iar Teodoret: „Edom are înţelesul de «pământ roşu" (Tâlcuire la Isaia). 2 Iar Zonaras, tâlcuind troparul glasului al doilea „Cu sângele Tău, Hristoase", explică „îşi spală în vin veşmântul Său": „Trupul Domnului este numit şi îmbrăcăminte, veşmânt, pe care l-a spălat cu sângele Său, udarea [fiind numită] împurpurare, adică vopsire, înroşire; şi în loc de curăţire se spune spălare fiindcă prin trupul Său Hristos a curăţit firea omenească de murdăria păcatului cu care s-a uns. Căci, aşa cum S-a botezat, neavând El nevoie de curăţire deoarece a fost fără de păcat, şi prin botezul Său a spălat întreaga fire omenească murdărită de păcat tot aşa, prin înroşirea trupului cu Sângele Său, a curăţit întreaga natură omenească." Aproape acelaşi lucru susţine şi Ioan Damaschin, cel de un suflet cu Cosma, într-un tropar al glasului al doilea al Octoihului: „Văzându-Te îmbrăcat în haina răzbunării, s-au înfricoşat portarii iadului, Hristoase", pe care Zonaras îl tâlcuieşte: „Aşadar, s-a înveşmântat în trup pentru a scăpa de sub urmărirea celui care l-a înşelat pe om (adică de diavolul) şi ca să o răzbune pe făptura Sa, asuprită de acela; de aceea şi profetul (adică Isaia) a numit [firea omenească] «haina răzbunării şi veşmântul răsplătirii." 343 TROPARUL: „Să se bucure făptura, să se veselească toţi muritorii: că vrăjmaşul, iadul, e prădat; femeile cu miruri să iasă întru întâmpinare, că izbăvesc pe Adam şi pe Eva cu tot neamul şi că a treia zi voi învia." Tâlcuire Troparul acesta a fost inspirat din salutul de întâmpinare şi de cuvântul aducător de bucurie adresate miroforelor de Domnul: „Iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: «Bucuraţi-vă!" (Mt. 28, 9). Prin schimbarea atmosferei de tânguire şi întristare într-una aducătoare de bucurie şi prăznuitoare, ni-L înfăţişează pe Domnul zicând: Să se bucure făptura; să se veselească toţi oamenii plăsmuiţi din ţărână. Apoi ne arată în continuare şi pricina bucuriei şi a veseliei: că iadul, zice, vrăjmaşul oamenilor, şi diavolul, pricina iadului, au fost prădate 344 de Mine, pierzându-şi toate prăzile nematerialnice, ţinând ca prizonieri în sine sufletele cele moarte din veac. Aşadar, cu toţii trebuie să cânte cântarea de biruinţă a lui Osea: „Unde este, moarte, boldul tău? Unde ţi-e biruinţa ta?" (Os. 13,14 [LXX])1 şi să-i spună, dimpreună cu Grigorie Teologul, diavolului: „Prin Cruce ai fost rănit; prin Cel de viaţă Făcător ai fost omorât; eşti fără de suflare, mort, nemişcat, fără lucrare, şi, chiar de ai chip de şarpe, eşti pironit la înălţime pe un stâlp (cf. Num. 21,9)" („Cuvânt la Paşti"). Să-şi pregătească şi femeile mirofore mirurile şi aromele şi să vină pentru a Mă întâmpina la mormânt spre a primi vestea învierii Mele; căci acolo Mă vor afla şi vor auzi „Bucură-te" din gura Mea, acolo vor crede că am înviat din morţi. Iar scriitorul de cântări ne oferă încă un prilej de bucurie: căci, zice, acum izbăvesc şi slobozesc de moarte şi de iad pe Adam şi pe Eva cu tot neamul lor (că acesta este sensul cuvântului navyyEvij [la acuzativ], în loc de nayyEvâ) [la dativ]). Şi a spus-o pentru a arăta că Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut nu S-a întrupat şi a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat doar pentru strămoşii Săi, ci a suferit acestea pentru tot neamul omenesc. Slavă iconomiei Tale, Doamne; slavă iubirii Tale de oameni, Stăpâne; slavă pogorârii Tale, Sfinte, că ai suferit toate acestea cu voia Ta! 1 Ad litteram, „Unde este, moarte, judecata ta? Unde ţi-e boldul tău?" 345 Fie ca şi noi, ori cântând, ori citind, ori ascultând Canonul acesta atât de plin de pocăinţă şi zdrobitor de inimă al îngropării cu trupul a Domnului, să ne învrednicim a ne răstigni dimpreună cu Hristos, adică a ne ţine departe atât de făptuirea, cât şi de lucrarea păcatului (după cum a spus şi purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Toate cele văzute au trebuinţă de Cruce, adică de deprinderea care ţine în frâu cele lucrate prin ataşamentul nostru faţă de simţire" [scil. prin intermediul simţurilor] [Capete teologice, prima centurie, cap. 67]), şi a muri dimpreună cu El, domolindu-ne până şi aplecările şi pornirile lăuntrice ale patimilor şi gândurilor, şi a ne îngropa dimpreună cu Domnul, lăsând în urmă toată contemplarea păcătoasă a lucrurilor lumeşti şi purtându-ne în lume ca şi cum nu am fi, după cum a spus tot Maxim, undeva mai sus: „Toate gândurile au nevoie de îngropare, adică de ţinerea în desăvârşită nemişcare a celor lucrate [de noi] cu mintea cât priveşte toate [lucrurile şi fenomenele lumii]." Haideţi să murim împreună cu Hristos ca în schimbul omorârii să înviem împreună cu El căci omorârea e potrivnică vieţii şi învierii; ca în schimbul răstignirii să fim slăviţi împreună cu Hristos căci răstignirea pare mai de necinste şi mai lipsită de slavă decât omorârea; ca în schimbul îngropării să împărăţim dimpreună cu El căci îngroparea e potrivnică împărăţiei; iar 346 îngroparea face pe om să părăsească pământul şi toate cele de pe pământ, şi lumea şi toate cele din lume, şi să se îndepărteze de vederea oamenilor prin isihie şi prin întoarcerea minţii în inimă odată cu aflarea isihiei prin lucrarea rugăciunii minţii; iar împărăţia şi împăratul a toate sunt Domnul şi Stăpânul; aşa comentează înţeleptul Nichita cuvintele lui Grigorie Teologul: „La sfârşit, răstigneşte-te cu Hristos; îngroapă-te de bunăvoie cu El ca să înviezi dimpreună (cu Hristos) şi să te slăveşti şi să domneşti dimpreună (cu El)" („Cuvânt la Naşterea Domnului"). Fie ca şi noi să ajungem următori binecuvântatului Iosif Arimateianul şi Sfântului Nicodim, cei ce L-au îngropat pe Domnul. Dar cum ne vom face şi noi asemenea lui Iosif Arimateianul? Ascultă: Iosif vrea să însemne adăugare şi creştere, iar arimateian înseamnă „cel ce ridică pe acela". Aşadar, atunci când noi adăugăm şi sporim întruna pe drumul virtuţii, „uitând cele ce sunt în urma noastră şi tinzând către cele dinainte", după cum spune Pavel (Filip. 3, 14), când ridicăm, apucăm binele, ne asemănăm fericitului Iosif; dar şi când luăm Trupul lui Iisus prin comuniune şi împărtăşire şi-l aşezăm în inima noastră, ca într-un mormânt făcut din piatră (ceea ce vrea să însemne un suflet cu ţinere de minte, care nu lasă pe Dumnezeu pradă uitării), când învelim Trupul Domnului ca într-un giulgiu curat, adică îl primim în trupul nostru curat (căci trupul este 347 giulgiul şi îmbrăcămintea sufletului), după cum alegoric tâlcuieşte sfinţitul Teofilact al Bulgariei în „Tâlcuirea la Evanghelia după Marcu", cap. al XVI-lea, şi atunci ne asemănăm lui Iosif. Şi, ca să fiu succint, cel ce este făptuitor şi contemplativ alungă din cuvântul său pe calea făptuirii orice aplecare [scil. ataşament] faţă de materie, iar prin contemplaţie adaugă şi sporeşte în cunoaşterea duhovnicească şi poartă cu evlavie şi bună-credinţă Trupul lui Iisus, se împărtăşeşte cu vrednicie de el, cerându-l de la cel ce-L răstigneşte, adică de la cel ce se împărtăşeşte cu nevrednicie [de el] şi se face „vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului", după Pa vel (I Cor. 11, 27) aşa cum zice Nichita Scoliastul cu privire la cuvintele acestea ale lui Grigorie Teologul: „Chiar de-ai fi Arimateianul, cere trupul de la cel ce L-a răstignit, ca ceea ce dă curăţire lumii să se facă al tău" („Cuvânt la Paşti"). Toţi cei ce fac aşa ajung să fie asemenea lui Iosif Arimateianul. Dar cum ajungem asemenea fericitului Nicodim? Ascultă cum: Nicodim este cel sănătos în cuget şi contemplaţie, statornic în credinţa lui Hristos, dar a lepădat, de dragul iubirii faţă de trup, adică din pricina atacurilor patimilor şi demonilor, „de frica iudeilor", făptuirea poruncilor; dar şi cel ce îngroapă Trupul lui Hristos şi se foloseşte cu evlavie de cuvintele despre Hristos, dobândind buna mireasmă duhovnicească, este şi el, zic eu, un alt Nicodim, prin asemănarea 348 cu el după cum comentează mai sus înţeleptul Nichita cuvintele lui Grigorie Teologul: „Şi dacă eşti Nicodim, [ucenicul] cel plin de evlavie, care a venit noaptea [la Hristos], îngroapă-L pe El cu miruri" („Cuvânt la Paşti"). Aşadar, de vom face în aşa fel încât să ne asemănăm celor care L-au îngropat pe Domnul, nu ne vor împiedica de la virtute şi mântuirea noastră nici bogăţia, nici rangurile, nici dregătoriile; că Iosif era bogat, „cu bun chip" (evlavios, cuvios) şi sfetnic (ceea ce era o dregătorie civică, iar cei ce o dobândeau erau obligaţi să se preocupe de lucrurile publice spre a lupta împotriva neorânduielilor), iar Nicodim era dregător dintre farisei. Astfel ne vom învrednici să ne facem împreună-părtaşi şi slavei, şi stării de fericire ale acestora; iar dacă aceasta e mult pentru noi, atunci, cel puţin, să ne învrednicim a vedea în Ceruri slava şi strălucirea lor ceea ce nu e deloc puţin lucru. Şi ce spun? Dacă noi îngropăm cu cinste pe Domnul în inima noastră şi îl învelim în giulgiuri adică în cuvintele şi chipurile virtuţii, dar şi cu mahrama cunoştinţa ce cuvântează despre Dumnezeu simplu şi fără prea multe nuanţe, atunci neîndoielnic îl vom vedea cu ochii mintii pe Hristos, Care pentru toţi ceilalţi rămâne nevăzut, devenind cinstiţi şi respectaţi de iubitorii de Dumnezeu, pentru că îl ferim pe Domnul de pângărirea şi ocara de care are parte rămânând neîngropat şi gol pe Cruce şi nu-i lăsăm pe 349 necredincioşi să-L hulească din pricina pironirii Sale [pe lemn]. Alegoric şi anagogic le înţelege pe acestea şi purtătorul de Dumnezeu Maxim: „Mormântul Stăpânului este fie lumea aceasta, fie inima fiecăruia dintre credincioşi; iar giulgiurile sunt cuvintele (raţiunile) fiecărui lucru material (sensibil), dimpreună cu chipurile [săvârşirii] virtuţilor; iar mahrama este cunoştinţa simplă şi fără prea multe nuanţe a celor duhovniceşti (noetice) care e însoţită, pe cât cu putinţă, de grăirea de Dumnezeu" (Capete teologice, prima centurie, cap. 61); de asemenea: „Cei ce-L îngroapă pe Domnul cu cinste şi în chip slăvit îl vor vedea înviat pe El, Care pentru toţi ceilalţi, care nu sunt asemenea lor, rămâne nevăzut" (ibid., cap 62); iarăşi: „Cel ce îngroapă cu cinste pe Domnul este pentru toţi iubitor de Dumnezeu şi cucernic, fiindcă unul ca acesta L-a izbăvit pe El după cuviinţă de pângărire şi ocară, nelăsând spânzurarea Sa pe lemn drept pricină de hulire pentru cei necredincioşi" (ibid., cap 63). Fie, aşadar, să ne învrednicim de toate acestea noi toţi, care prăznuim îngroparea cu trupul a lui Dumnezeu, prin harul şi iubirea de oameni ale Celui Care S-a îngropat pentru noi, Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvin slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în veci. Amin. Cuprins Prolog la Canoanele Săptămânii Mari 5 Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Luni... 9 Tâlcuire la canonul diod al Sfintei şi Marii Marţi. 45 Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Miercuri 69 Tâlcuire la canonul Sfintei şi Marii Joi 111 Tâlcuire la canonul triod al Sfintei şi Marii Vineri 193 Prolegomene la canonul Sâmbetei Mari 235 Tâlcuire la canonul Sfintei şi Marii Sâmbete.... 241 Comenzi: www.librariasophia.ro Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.Î84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro Cea mai înaltă şi nobilă cale de a-I aduce închinare lui Dumnezeu e imnul şi cântarea bisericească, în ale căror forme noi a fost modelată întreaga învăţătură a Sfintei Scripturi, după ce a trecut prin „topitoarele" simţirii dumnezeieşti a Sfinţilor Părinţi, pentru a ni se descoperi toate sensurile şi învăţăturile trebuincioase mântuirii: Căci fără mântuirea mintii nu e cu putinţă mântuirea omului, după cum grăitorii de Dumnezeu ne-au făcut cunoscut. Fie ca şi noi, cântând sau citind sau ascultând aceste Canoane, în care grăieşte nu poetul bisericesc, ci mai degrabă însuşi Duhul Sfânt, să ne lăsăm inima cucerită de preadulcile intonări, spre a glăsui dimpreună „Cântarea Cântărilor şi a intra în „Sfânta Sfintelor", ajungând împlinitori şi liturghisitori ai înţelesurilor cereşti din ele! Să ne învrednicim a ne răstigni împreună cu El, adică a ne ţine departe atât de făptuirea, cât şi de lucrarea păcatului ca, sporind întruna pe drumul virtuţii şi murind cu Domnul nostru, să înviem, să ne slăvim şi să domnim în veci, dimpreună cu Acesta, întru învierea Lui. Amin!