PR. SERAFIM ROSE
LOCUL fericitului AUGUSTIN ÎN BISERICA ORTODOXĂ
PR. SERAFIM ROSE
Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă
PR. SERAFIM ROSE
Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă
ediţia a doua
Traducere din limba engleză Constantin Făgeţan
Bucureşti
Redactor: Irina Floarea
Coperta: Mona Velciov
Traducere după originalul în limba engleză: The Place of Blessed Augustine în the Orthodox Church, by Fr. Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, Second Printing (Revised Edition), Platina, California, USA, 1996.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SERAFIM ROSE, ieromonah
Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă
pr. Serafim Rose; trad, din lb. engleză: Constantin Făgeţan – ed. a 2-a Bucureşti: Editura Sophia, 2026
ISBN 978-630-346-062-8
I. Făgeţan, Constantin (trad.)
2
în ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor „corecţi intelectual” decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la „teologia corectă”!); simt la Augustin dragostea lui Hristos.
Părintele Serafim Rose, fragment dintr-o scrisoare din 1981
O, Adevăr, Care eşti Veşnicie! Şi Dragoste, Care eşti Adevăr! Şi Veşnicie, Care eşti Dragoste! Tu eşti Dumnezeul meu, către Tine suspin noaptea şi ziua.
Fericitul Augustin, Mărturisiri
Prefaţă la prima ediţie engleză
Răposatul Ieromonah Serafim a fost un om de o neîntrecută blândeţe, cu o fire extrem de retrasă. Deşi era un excelent vorbitor în public, un ardent sprijinitor şi insuflător al lucrării de propovăduire, totuşi prefera, în adevăratul duh monahal, pacea chilioarei sale din pădurea din munţii Californiei de Nord. Acolo, lucrând la lumina lumânării la o veche şi uzată maşină de scris, a tradus şi a compus unele dintre cele mai importante scrieri ortodoxe ce se găsesc în limba engleză. Dobândise duhul nelumescului în aşa măsură încât nu o dată, când i se cerea să vorbească la vreo adunare importantă, îl auzeam zicând: „Asta chiar că nu e de mine”. Cu toate acestea, se silea întotdeauna „să spună un cuvânt”, iar „cuvântul” său atingea inimi şi schimba vieţi.
în viaţa personală se ferea de orice controversă sau tulburare. Ori de câte ori patimile păreau gata să se dezlănţuie, dorea să fie cât mai departe. Este deci o ironie că acest călugăr paşnic a găsit necesar nu o dată să se pronunţe răspicat (prin cuvântul tipărit) întru apărarea vreunui
7
„dezmoştenit al sorţii”. „Dezmoştenit al sorţii” era orice persoană sau orice lucru din Biserică ce îi părea că este tratat nedrept, fără milostivire, cu aroganţă sau în mod necinstit, sau pus să slujească interesele unei politici meschine.
îmi aduc bine aminte ziua aceea de vară din 1978 când Părintele Serafim mi-a cerut să-l ascult citindu-mi cu voce tare un lung eseu pe care-l pregătea despre Fericitul Augustin. în unele publicaţii apăruseră comentarii tocmai despre acest Părinte al Bisericii, scrise adeseori pe un ton foarte pătimaş. Nimeni în Biserică nu mai vorbise vreodată în acest fel despre un Sfânt Părinte. Părintele Serafim a fost alarmat văzând un asemenea ton lumesc şi necinstitor; el a văzut aici semnul unei adânci imaturităţi a vieţii bisericeşti de azi: „Noi, creştinii cei de pe urmă, nu suntem vrednici de moştenirea pe care ei (adică Sfinţii Părinţi) ne-au lăsat-o; (…) îi cităm pe marii Părinţi, fără a fi noi înşine în duhul lor”. El cerea ca apropierea de Părinţii Bisericii să se facă în duh de smerenie, dragoste şi iertare, iar nu să fie „folosiţi” în chip dur şi rece, lucru ce arată lipsă de cinstire şi de înţelegere. „Să ne dovedim continuitatea cu neîntrerupta tradiţie creştină a trecutului nu numai prin încercarea de a fi precişi în dogmă, ci şi prin dragostea noastră pentru oamenii ce au făcut-o să ajungă până la noi.” După spusele Sfântului Fotie al Constantinopolului, citate de Părintele Serafim, trebuie să lepădăm
8
greşelile, dar „să îmbrăţişăm oamenii”. Toate discuţiile despre Părinţii Bisericii trebuie să fie pătrunse de cunoştinţa acestui principiu.
„întrebarea este”, mi-a spus Părintele Serafim pe când îl studia pe Fericitul Augustin, „care ar trebui să fie atitudinea ortodoxă faţă de controverse?” căci controversele apar în viaţa Bisericii din timp în timp, îngăduite de Dumnezeu pentru sporirea noastră şi pentru înţelepţirea noastră. Aşa cum cititorul însuşi va vedea, Părintele Serafim a găsit răspunsul la întrebare şi l-a dat în chip limpede, în echilibratul şi mai ales onestul studiu despre Fericitul Augustin care urmează. Sunt cercetate tăria şi slăbiciunile Sfântului, sunt consultate şi înfăţişate părerile altor Sfinţi Părinţi despre Augustin, şi mai ales duhul omului pe care Părintele Serafim îl privea ca pe un adevărat „Părinte al evlaviei ortodoxe… ce avea o sinceră şi adâncă inimă creştinească şi suflet creştinesc” este zugrăvit cu limpezime, poate pentru prima dată în limba engleză.
Părintele Serafim şi-a intitulat eseul „Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă”. L-a numit astfel, fiindcă sunt unii astăzi ce ar dori să-l excludă cu totul pe Augustin din compania Părinţilor Bisericii tendinţă stranie, ca să nu zicem mai mult. Unii scriitori, cu cutezanţă şi fără vreo îndreptăţire (alta decât propria părere) îl numesc „eretic” şi în chip nedrept îi pun în seamă aproape toate rătăcirile ulterioare
9
ale creştinătăţii latine şi protestante. Părintele Serafim, pe de altă parte, nu dorea nimic altceva decât să dea un simţământ al perspectivei ortodoxe asupra subiectului, explicând celor ce păreau a nu şti, că Fericitul Augustin îşi are într-adevăr „locul” cuvenit în Biserică cu siguranţă, nu între marii Părinţi, dar totuşi un loc cu o bine-meritată recunoaştere din partea celorlalţi Sfinţi Părinţi.
în 1980, într-un articol comemorativ despre unul dintre dascălii săi duhovniceşti, Ivan Konţevici. Părintele Serafim scria că „sărăcia mărturisirii adevăratului creştinism sporeşte, lumea se face tot mai întunecată, iar uneori necinstirea biruieşte făţiş. Bunele porniri ale sufletului se veştejesc, uneori chiar înainte de a se naşte”. Dar în Fericitul Augustin putem afla un Părinte Ortodox „înrudit cu toţi cei ce rămân credincioşi adevăratului creştinism, Sfânta Ortodoxie, chiar şi în zilele noastre”.
Eseul acesta despre Fericitul Augustin este atât de însemnat, încât atunci când duhovnicul Părintelui Serafim, stareţul Gherman, a vizitat Muntele Athos, a primit mulţumiri pentru publicarea lucrării Părintelui Serafim din partea călugărilor athoniţi, dornici ca creştinii ortodocşi de astăzi să ştie că Augustin are un loc însemnat în teologia ortodoxă.
Fericitul Augustin s-a născut în Numidia din Africa de Nord în 354 d.hr. Mama sa, Sfânta Monica,
10
a încercat să-i insufle iubirea de virtute, dar el rămânea nesimţitor la orice în afară de propriile dorinţe. La maturitate a căzut în rătăcirea maniheilor, dar mai târziu a fost întors la Ortodoxie de către un alt Sfânt Părinte, Sfântul Ambrozie al Mediolanului. Hirotonit preot, a fost sfinţit episcop al Ipponiei în 395. Vreme de treizeci şi cinci de ani a cârmuit această eparhie africană cu înţelepciune, luând parte la marile probleme ale vremii sale şi la sinoadele ierarhilor africani.
A scris cel puţin 1000 de cărţi, dintre care Mărturisirile şi Cetatea lui Dumnezeu sunt pe drept cuvânt renumite şi citite încă şi astăzi.
Părintele Serafim recomanda adesea fiilor săi duhovniceşti Mărturisirile pentru a fi citite mai ales în Postul Mare -, el însuşi recitind cartea cel puţin o dată pe an. Odată mi-a spus că atunci când a citit-o pentru prima oară a plâns, fiind aşa de pătruns de adânca zdrobire şi curăţie a inimii lui Augustin.
Cu mult înainte de recentele critici aduse lui Augustin, Părintele Serafim a simţit că Mărturisirile puteau vorbi creştinilor ortodocşi contemporani, ajutându-i să-şi „înmoaie inimile” răcite de mândrie şi patimi. Augustin a vorbit cu adâncă simţire, aşa cum puţini au făcut-o, despre nevoia sufletului de a se slobozi din ispitele lumii înainte de a putea nădăjdui să priceapă cele duhovniceşti. Tocmai acesta era şi mesajul necontenit al Părintelui Serafim către ceilalţi,
11
pe care l-a înţeles experiindu-l el însuşi prin mult-pătimitoarele sale nevoinţe monahiceşti.
Studiul despre „locul” Fericitului Augustin în Ortodoxie face parte din moştenirea lăsată de Părintele Serafim creştinilor ortodocşi de astăzi, moştenire ce include foarte multe cărţi şi articole scrise de-a lungul anilor, ca şi multe alte cărţi şi traduceri ce încă îşi aşteaptă publicarea. Dar mai mult decât orice altceva, eseul de faţă întruchipează principiul cinstirii pentru cele sfinte principiu ce dispare cu repeziciune din Ortodoxia secolului al XX-lea. Fie ca publicarea acestui eseu să zidească şi să lămurească multe mii de oameni cu inimă bună, mulţi căutători ce înţeleg câte ceva din calea pe care a umblat Fericitul Augustin şi care au auzit cuvintele lui şi au fost schimbaţi: „Strâmt e lăcaşul sufletului meu; lărgeşte-l Tu, ca să poţi intra înăuntrul său… Căci ce sunt eu afară de Tine, fără numai călăuză către propria-mi cădere?”
Părintele Alexei Young Adormirea Sfântului Serghie din Radonej 25 septembrie8 octombrie 1982
Prefaţă la a doua ediţie engleză
Părintele Serafim era din fire un om inimos. Spunea adeseori: „E un lucru nobil să-i aperi pe dezmoşteniţii sorţii”. Se simţea obligat să-i apere pe toţi cei socotiţi de societate a nu fi aşa cum se cuvine. Credea că Dumnezeu nu este neapărat de partea celor socotiţi a avea dreptate şi că cei lepădaţi şi puşi într-o lumină proastă sunt îndreptăţiţi la milostivire. Cei mai de pe urmă, zicea Părintele Serafim, sunt cei pe care Iisus Hristos a venit să-i mântuiască; prin urmare, când vedea că aceştia sunt priviţi de sus, le lua partea.
în anii 1960, pe când vieţuiam la San Francisco şi lucram în Frăţia noastră misionară, având abia cu ce să ne hrănim, vedeam cum mereu şi mereu ieşea în stradă şi se abătea din cale spre a da câţiva bănuţi vreunui nevoiaş. Mai târziu, pe când vieţuiam în mănăstirea noastră din pustie şi corespondam cu oamenii pe diferite teme, a auzit despre faptul că Fericitul Augustin era atacat şi a simţit aceeaşi milă faţă de el, un „dezmoştenit”, cum simţea pentru acei sărmani. Deşi
13
nu-i plăceau în mod deosebit învăţăturile lui Augustin, a simţit că el trebuie apărat.
în zilele de început ale pocăinţei Părintelui Serafim, în vremea când începea să descopere ce este creştinismul cu adevărat, sufletul său plin de căinţă a fost adânc mişcat de Mărturisirile Fericitului Augustin. Adesea, în ultimii săi ani, pomenea iarăşi de acea lucrare. Totuşi dintre operele lui Augustin iubea cel mai mult Cetatea lui Dumnezeu; de fapt, ea a fost cartea ce l-a inspirat să pornească la scrierea acelui magnum opus al primilor săi ani, The Kingdom of Man and the Kingdom of God (împărăţia Omului şi împărăţia lui Dumnezeu).
îmi aduc aminte cum odată, pe când eram încă mireni şi locuiam la San Francisco, discutam despre Sfinţii Părinţi ai patrologiei ortodoxe. îi înşiram pe câţiva dintre marii Sfinţi Părinţi Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Petru Damaschin, Grigorie Sinaitul când Părintele Serafim m-a întrerupt şi a zis, „Augustin”. Când am făcut o figură dezaprobatoare şi am spus că Biserica nu-i dă numirea deplină de „Sfânt”, ci îl numeşte doar „Fericit”, el a răspuns: „Arată-mi un alt Părinte ce vorbeşte mai puternic ca Augustin despre pocăinţă”. Aceasta m-a făcut să mă gândesc că, în acele zile de demult, Augustin mişcase o anume faţă a sufletului apusean al Părintelui Serafim. Pentru mine era o taină, căci proveneam dintr-un mediu ortodox răsăritean.
14
În lumea ortodoxă răsăriteană, când se vorbeşte despre Sfinţii Părinţi, de obicei, nimeni nu se gândeşte la Părinţii apuseni.
Dragostea Părintelui Serafim pentru sfinţii apuseni de dinainte de schismă a fost blagoslovită şi insuflată de Fericitul Arhiepiscop Ioan Maximovici, care şi el îi cinstea în chip deosebit. Timp de mai mulţi ani, Arhiepiscopul Ioan s-a trudit să reînvie cinstirea Părinţilor apuseni după tipicul Ortodoxiei Răsăritene, aşa cum s-a scris în altă parte1.
Curând după odihna Arhiepiscopului Ioan, am cercetat documentele sale de la Orfelinatul Sfântul Tihon din San Francisco, unde am descoperit dosare cu texte liturgice scrise în cinstea sfinţilor apuseni: tropare, condace etc. între ele am descoperit o slujbă ortodoxă răsăriteană a Fericitului Augustin (Vecernie şi Utrenie), ce fusese scrisă de Părintele Ambrozie Pogodin la cererea Arhiepiscopului Ioan. Faptul l-a făcut pe Părintele Serafim să se simtă obligat să săvârşească slujba Fericitului Augustin în fiecare an. îmi aduc aminte cum odată, când mergeam cu maşina în ziua pomenirii Fericitului Augustin şi seara aproape că trecuse, el a scos slujba şi a spus: „Trebuie să facem slujba Fericitului Augustin!” Aşa că am făcut-o în timp ce mergeam cu maşina pe şosea.
1 Vezi Blessed John the Wonderworker (Platina, California, 1987), pp. 97-102, şi Not of this World: The Life and Teaching of Fr. Seraphim Rose (Forestville, California, 1993), pp. 293-301.
15
Prima încercare a Părintelui Serafim de a susţine cinstirea sfinţilor ortodocşi apuseni a fost un articol pe care l-a scris pentru revista The Orthodox Word şi pe care l-a dedicat Arhiepiscopului Ioan: „Sfântul Ioan Casian şi monahismul ortodox apusean”1. Articolul evoca indignarea unui seminarist ortodox, care ne-a spus: „Nu există ceva care să se poată numi monahism ortodox apusean”. Reacţia studentului l-a îndemnat pe Părintele Serafim să studieze mai mult această temă şi să continue să-i apere pe Părinţii ortodocşi apuseni, şi îndeosebi pe Fericitul Augustin.
Dragostea Părintelui Serafim pentru sfinţii apuseni s-a manifestat din nou când l-am pus să se aşeze şi să scrie un Acatist pentru Arhiepiscopul Ioan, iar el a dedicat unul din icoasele slujbei unor Părinţi apuseni ce au fost ţinta admiraţiei Arhiepiscopului Ioan. Iar mai târziu, când am descoperit că una din cărţile Vieţilor sfinţilor francezi din vechime Vita Patrum, a Sfântului Grigorie din Tours nu fusese tradusă în engleză, atunci, spre marea mea surprindere, Părintele Serafim s-a arătat neobişnuit de interesat să pună cartea la dispoziţia cititorilor obişnuiţi, în special a convertiţilor noştri ortodocşi. Când eu am protestat zicând că sunt multe alte cărţi mai importante de tradus şi publicat pentru convertiţii noştri, aceasta l-a insuflat
1 The Orthodox Word, nr. 25, 1969.
16
şi mai mult şi îndată s-a aşezat şi a scris o Introducere de o sută de pagini referitoare la Galia (Franţa) ortodoxă a veacului al VI-lea.
Pe vremea când locuiam împreună cu Părintele Serafim în mănăstirea noastră de la pustie era o oarecare „întrecere” între noi în privinţa sfântului pe care să-l pomenim îndeosebi în fiecare zi: Părintele Serafim înclina în favoarea sfinţilorapuseni, iar eu în favoarea celor răsăriteni. Era hotărât să readucă sfinţii apuseni în rânduiala liturgică răsăriteană de azi.
în rânduiala liturgică ortodoxă răsăriteană, Fericitul Augustin şi aproape toţi ceilalţi sfinţi apuseni sunt trataţi ca nişte „dezmoşteniţi”, fiind nevoie de geniul Arhiepiscopului Ioan spre a-i introduce în slujbele ortodoxe. Astăzi moştenirea lucrării Arhiepiscopului Ioan a prins rădăcini în anumite locuri, mai ales printre convertiţii ortodocşi din ţinuturile apusene. De asemenea, în sanctuarele din Europa Apuseană ce adăpostesc moaşte ale vechilor sfinţi apuseni (precum Biserica Sf. Alban din Anglia şi mănăstirea Sfântului Ioan Casian din Franţa) se pot acum vedea icoane bizantine ale sfinţilor, pe când înainte nu existau imagini pictate.
Apărarea Fericitului Augustin de către Părintele Serafim este continuarea directă a rodnicei lucrări a Arhiepiscopului Ioan. Prin ea, Părintele Serafim nădăjduia ca măcar convertiţii apuseni să se roage acestui Sfânt apusean deosebit şi să
17
nu-l treacă cu vederea. Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă este contribuţia la Ortodoxia Răsăriteană a unui convertit apusean. Apărarea lui Augustin este apărarea autenticei Ortodoxii Apusene în ceea ce are mai de preţ, căreia atât Arhiepiscopul Ioan, cât şi Părintele Serafim s-au dedicat cu toată fiinţa lor.
Părintele Gherman
Viaţa Fericitului Augustin al Ipponiei (354-430 d.H.)
Nespus de instructiva şi rodnica viaţă a acestui Părinte apusean al Bisericii a început la 13 noiembrie 354, într-un orăşel din Numidia (Algeria de azi), în Nordul Africii. Tatăl său, Patricius, nu a devenit creştin până spre sfârşitul vieţii, dar mama sa, Sfânta Monica, şi-a binecuvântat fiul cu semnul Crucii la naştere şi, vreme de mulţi ani, a plâns şi s-a rugat cu credinţă pentru venirea sa la Hristos.
Ca tânăr, Augustin a căzut într-o vieţuire cu totul păcătoasă, urmând chipul senzualităţii păgâne a vremii sale. La vârsta de doar 17 ani şi-a luat o ţiitoare şi a devenit tatăl unui băiat. Avea însă o minte strălucită şi a deprins cu uşurinţă învăţătura păgână a vremii. La 19 ani l-a descoperit pe Cicero şi îndată a simţit un dor puternic pentru adevăr. Dar era şi foarte ambiţios, încercând să-şi facă un nume în lumea academică. A devenit profesor de retorică în oraşul natal, apoi s-a mutat la Cartagina şi, în final, a ocupat un post la Roma, capitala Imperiului Apusean.
19
în timpul şederii la Cartagina, Augustin s-a alăturat sectei eretice a maniheilor (ucenicii babilonianului Mani, ce întemeiase un fel de religie dualistă gnostică), aducând cu el în sectă şi pe câţiva dintre prietenii săi. Maniheii l-au făcut să dispreţuiască Scripturile creştine şi să le privească ca pe nişte poveşti pentru copii, ce nu pot fi luate în serios. însă, când a devenit profesor la Roma, a început să ia seama la manihei, a căror imoralitate o depăşea chiar şi pe a sa. Dezamăgit, s-a retras din sectă. începuse să simtă că va eşua în căutarea adevărului când, în 384, a plecat la Mediolan (Milano) spre a solicita un post în conducerea provinciei. Era de-acum pregătit pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze asupra lui. în acea vreme episcopul Mediolanului era marele Sfânt Părinte Ambrozie. El fusese odinioară guvernatorul Italiei de Nord şi fusese ales episcop prin aclamaţiile poporului. Sfânta lui moarte din 397 a provocat o asemenea revărsare de credinţă, încât cinci episcopi nu au fost de ajuns spre a boteza pe numeroşii convertiţi apăruţi a doua zi, dorind apele vieţii.
Sfântul Ambrozie era un înzestrat orator şi cuvânta în mod obişnuit în catedrală. Prin Pronia lui Dumnezeu, Augustin a fost de faţă în cursul unui şir de cuvântări pe tema Sfintei Scripturi, ceea ce l-a îndemnat să cerceteze cu seriozitate creştinismul adevărat răspuns la rugăciunile mamei sale. Acest lucru, ca şi aproape simultana
20
descoperire a aleselor Dialoguri ale lui Platon, l-au făcut să înceapă să ducă o viaţă de celibat. Până la urmă a venit la Sfântul Ambrozie pentru Botez, împreună cu fiul său, în Sâmbăta Mare a anului 387. în cei patruzeci şi trei de ani ce i-au rămas, a trudit cu răbdare în via Domnului şi a avut grijă şi de îndreptarea propriului suflet. Povestea convertirii sale, mişcător relatată în Mărturisiri (scrise la zece ani după Botez), e socotită „o capodoperă de autobiografie introspectivă, exprimată sub forma unei lungi rugăciuni către Dumnezeu… povestită în chip minunat”1.
în 388, Augustin s-a întors în Africa unde curând a fost hirotonit preot, la cererea poporului, iar apoi, în 395, a fost sfinţit episcop. Toate scrierile pe care le-a alcătuit din acest moment arată o deosebită dragoste şi preocupare pentru Scriptură, dar a mai compus şi lucrări filosofice, poeme şi scrieri polemice, dogmatice, morale şi pastorale, precum şi vreo 363 de predici şi 270 de scrisori un imens corpus de opere, egalat doar de Sfântul Ioan Hrisostom în Răsărit.
Ca episcop, Augustin a înfruntat şi efectiv a pus capăt schismei donatiene, ce dura de 85 de ani, prin intermediul câtorva sinoade locale ale Bisericii. Sinodul de la Cartagina din 411 a osândit şi erezia pelagianismului, Augustin fiind recunoscut ca principalul apărător al poziţiei ortodoxe.
1 Henry Chadwick, The Early Church, Penguin Books, 1967, p. 219.
21
Apoi, el şi-a îndreptat atenţia spre tot mai grava problemă a destrămării Imperiului Roman, rezultată din jefuirea Romei de către goţi. Cei mai mulţi cetăţeni păgâni ca şi unii creştini credeau că această cădere a Imperiului se datora ignorării de către creştini a zeilor păgâni care se mâniaseră. Spre a combate ispita, Augustin a petrecut 14 ani scriind monumentala lucrare Cetatea lui Dumnezeu, dovedind că Biserica nu există pentru imperii şi guverne, ci pentru mântuire şi pentru împărăţia lui Dumnezeu.
în 426, Augustin s-a retras din episcopie, dar şi-a petrecut ultimii ani în lupta cu arienii. A murit la 28 august 430, înconjurat de o mare mulţime de ucenici. Acest om a avut o asemenea măreţie a inimii şi cugetului şi a fost aşa de sârguincios în apărarea Ortodoxiei, încât înainte de a muri, nu s-a temut să-şi revadă toate lucrările scrise, făcând îndreptări ale greşelilor ce-i fuseseră aduse la cunoştinţă şi supunând totul viitoarei judecăţi a Bisericii, implorându-şi cu smerenie cititorii: „Fie ca cei ce vor citi această lucrare să nu urmeze mie în greşelile mele”.
Mesajul Fericitului Augustin mesajul adevăratei evlavii ortodoxe este unul pentru vremea noastră, cum însuşi scria în Mărturisiri: „întârziam să mă întorc la Domnul. Amânam zi de zi vieţuirea întru Tine, ci nu amânam murirea ce zi de zi întru mine o muream. Iubeam gândul unei vieţi fericite, dar mă temeam s-o aflu în chiar lăcaşul
22
ei, şi departe de ea fugind o căutam. Socoteam că de m-aş fi lipsit de îmbrăţişările unei femei aş fi fost nespus de nefericit, dar nu cugetasem nicicând la mila Ta ca la un leac pentru tămăduirea slăbiciunii mele, căci nu îl încercasem niciodată… Şi am rostit cuvintele acestea pline de jale: Oare cât încă, cât încă? (…) De ce nu acum?”
Cuvintele citate sunt parcă scrise pentru noi, cei mai slabi dintre creştinii ortodocşi, căci şi noi iubim „gândul unei vieţi fericite” şi nu cugetăm la mila lui Dumnezeu, care e leacul slăbiciunii noastre. Fie ca şi noi, insuflaţi de bunul şi adevăratul Părinte al Bisericii, să păşim cu îndrăznire pe calea ce duce către mântuire, zicând şi noi cuvintele Fericitului Augustin: „De ce nu acum?”
Introducere
Micul studiu de faţă despre Fericitul Augustin e prezentat sub formă de carte la cererea mai multor creştini ortodocşi ce l-au citit în forma iniţială în revista The Orthodox Word (Cuvântul Ortodox) (nr. 79-80, 1978) şi au găsit că are ceva de spus creştinilor ortodocşi de azi. El nu poate avea pretenţia de a fi un studiu complet al teologiei Fericitului Augustin; un singur subiect teologic (harul şi voia liberă) este tratat aici în amănunt, pe când restul studiului este în principal istoric. De are cumva vreo valoare, aceasta stă în dezvăluirea atitudinii Bisericii Ortodoxe faţă de Fericitul Augustin de-a lungul veacurilor; şi, încercând să definim locul său în Biserica Ortodoxă, am aruncat poate puţină lumină şi asupra problemei existenţei ca ortodox în lumea contemporană, unde simţământul şi gustul adevăratului creştinism ortodox se întâlnesc aşa de rar printre teologii ortodocşi. înfăţişând atitudinea ortodoxă faţă de Fericitul Augustin, autorul şi-a propus de asemenea să-l scoată din starea
25
de „ţap ispăşitor” pentru teologii academici de azi, ajutându-ne astfel pe noi toţi să vedem slăbiciunile sale şi ale noastre într-o lumină ceva mai limpede căci, într-o măsură surprinzător de mare, slăbiciunile sale sunt foarte apropiate de ale noastre.
Pomenitele noastre slăbiciuni i-au fost dezvăluite foarte clar autorului la scurt timp după publicarea studiului iniţial, când a întâlnit un rus emigrat recent din Uniunea Sovietică, care se convertise la Ortodoxie în Rusia, dar încă o înţelegea în mare parte în termenii concepţiilor religioase orientale pe care le ţinuse multă vreme. Şi pentru el, Fericitul Augustin era un fel de ţap ispăşitor, acuzat de a fi tradus şi înţeles greşit termenii ebraici, de a fi învăţat greşit despre „păcatul strămoşesc” etc. Ei bine, nu se poate tăgădui că Fericitul Augustin şi-a aplicat supraraţionalismul şi la această dogmă şi a învăţat o concepţie deformată asupra dogmei ortodoxe despre păcatul strămoşesc concepţie, iarăşi, nu atât „ne-ortodoxă”, cât îngustă şi incompletă. Augustin a negat efectiv că omul are orice fel de bunătate sau libertate în sine şi a crezut că fiecare om este răspunzător de vina păcatului lui Adam, pe lângă părtăşia la urmările ei; teologia ortodoxă vede aceste păreri ca exagerări unilaterale ale adevăratei învăţături ortodoxe.
însă, defectele învăţăturii lui Augustin erau luate de emigrantul rus drept pretext pentru
26
a emite o învăţătură cât se poate de neortodoxă despre totala libertate a omului faţă de păcatul strămoşesc. O anumită critică unilaterală a învăţăturii lui Augustin despre păcatul strămoşesc a dus chiar şi printre gânditorii cei mai ortodocşi la exagerări similare, având ca urmare inutile confuzii în rândul credincioşilor ortodocşi: unii scriitori sunt aşa de mult „împotriva” lui Augustin, încât lasă impresia că Pelagiu era poate, la urma urmei, un învăţător ortodox (în ciuda osândirii sale de către Biserică); alţii se distrează, şocându-şi cititorii cu declaraţia că învăţătura lui Augustin despre păcatul strămoşesc este o „erezie”.
Asemenea reacţii pripite la exagerările lui Augustin sunt mai rele decât greşelile pe care ei cred că le îndreaptă. în asemenea cazuri Fericitul Augustin devine nu doar un „ţap ispăşitor” în spatele căruia se pun toate erorile teologice cu putinţă, pe drept sau pe nedrept, ci şi ceva mult mai primejdios: pretextul pentru o filosofie elitistă a superiorităţii „înţelepciunii răsăritene” asupra a tot ce este „apusean”. Conform acestei filosofii, nu doar Augustin însuşi, ci oricine s-a aflat sub un fel de „influenţă apuseană”, inclusiv mulţi dintre eminenţii teologi ortodocşi din ultimele secole, nu „înţelege cu adevărat” învăţătura ortodoxă şi trebuie învăţat de către exponenţii de azi ai „renaşterii patristice”. Episcopul Teofan Zăvorâtul, marele Părinte rus
27
al veacului al XIX-lea, este adeseori scos în evidenţă în mod special pentru excesele în această privinţă: fiindcă a folosit câteva expresii împrumutate din Apus, şi chiar a tradus câteva cărţi apusene (deşi le-a modificat, spre a elimina toate ideile neortodoxe), căci a văzut că poporul ortodox sărăcit duhovniceşte ar putea trage un oarecare folos din asemenea cărţi (şi prin acesta nu făcea decât să urmeze pilda de mai înainte a Sfântului Nicodim Aghioritul), „elitiştii” noştri de azi încearcă să-l defaime, murdărindu-l cu numele de „scolastic”. Implicaţiile pomenitelor critici sunt limpezi: dacă nu putem avea încredere în asemenea mari învăţători ortodocşi precum Fericitul Augustin şi Episcopul Teofan, cum am putea noi, ceilalţi, creştinii ortodocşi obişnuiţi, să înţelegem complexitatea învăţăturii ortodoxe? „Adevărata învăţătură” a Bisericii trebuie să fie atât de subtilă, încât nu poate fi „cu adevărat” înţeleasă decât de cei câţiva ce au diplome în teologie de la academiile ortodoxe moderniste, unde „renaşterea patristică” este în plină înflorire sau diferite alte atestate de „autentici gânditori patristici”.
însă, asupra numitei „elite patristice” apasă o ciudată autocontradicţie: limbajul, tonul şi întreaga abordare a unor astfel de probleme sunt atât de apusene (uneori chiar „iezuite”!), încât te şi miri de orbirea lor atunci când încearcă să critice ceea ce le aparţine şi lor în mare măsură.
28
Abordarea „apuseană” a teologiei, supra-raţionalismul de care într-adevăr a suferit Fericitul Augustin (dar nu şi Episcopul Teofan), excesul de încredere în deducţiile minţii noastre supuse greşelii toate fac parte în aşa măsură din fiecare dintre oamenii de astăzi, încât e adevărată prostie să pretinzi că ar fi o problemă ce aparţine altcuiva, şi nu în primul rând nouă înşine. De am avea măcar o părticică din adânca şi adevărata Ortodoxie a inimii (spre a împrumuta un cuvânt al Sfântului Tihon din Zadonsk), pe care atât Fericitul Augustin, cât şi Episcopul Teofan o aveau din plin, am fi mult mai puţin înclinaţi să le exagerăm erorile şi vinile, reale sau închipuite.
îndreptătorii învăţăturii lui Augustin nu au decât să-şi continue lucrarea, dacă aşa doresc; dar să o facă cu mai multă dragoste, mai multă milă, mai multă ortodoxie, mai multă înţelegere a adevărului că Fericitul Augustin se află în acelaşi cer spre care toţi năzuim, de nu voim cumva să tăgăduim ortodoxia tuturor Părinţilor ce l-au socotit un Sfânt ortodox, începând cu primii Părinţi din Galia, trecând prin Sfinţii Fotie al Constantinopolului, Marcu al Efesului, Dimitrie al Rostovului, şi până la recenţii şi prezenţii dascăli ai Ortodoxiei, în frunte cu Arhiepiscopul Ioan Maximovici. Şi este cel puţin un lucru necuviincios şi îndrăzneţ a vorbi în chip necinstitor despre un Părinte pe care Biserica şi Părinţii ei l-au iubit şi proslăvit. „Corectitudinea” noastră chiar când
29
este într-adevăr aşa de „corectă” cum credem că este nu poate scuza o asemenea lipsă de respect. Creştinii ortodocşi ce continuă să-şi exprime şi acum înţelegerea harului şi a păcatului strămoşesc într-un limbaj influenţat de Fericitul Augustin nu se lipsesc de harul Bisericii; fie ca aceia ce sunt mai „corecţi” în înţelegerea lor să se teamă să nu piardă harul din pricina mândriei.
De la prima publicare a studiului de faţă a apărut o replică romano-catolică: am fost acuzaţi că încercăm să-l „furăm” pe Fericitul Augustin de la latini! Nu: Fericitul Augustin a aparţinut întotdeauna Bisericii Ortodoxe, singura care i-a evaluat cum se cuvine atât greşelile, cât şi măreţia. Romano-catolicii nu au decât să gândească ce doresc despre el; noi am încercat doar să scoatem în evidenţă locul pe care l-a ocupat întotdeauna în Biserica Ortodoxă şi în inimile credincioşilor ortodocşi.
Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Augustin şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, Doamne Iisuse Hristoase. Dumnezeul nostru, miluieşte şi mântuieşte pe noi! Amin!
Ieromonahul Serafim
Sfintele Paşti, 1980
I
Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă
Prin Dumnezeiasca Pronie, în vremea noastră creştinismul ortodox s-a întors iarăşi în Apusul ce se despărţise de el acum vreo 900 de ani. Mişcarea aceasta, care la început era în cea mai mare parte lucrarea inconştientă a emigranţilor din ţinuturile ortodoxe, a fost recunoscută mai apoi ca o mare favoare pentru locuitorii Apusului însuşi; vreme de câteva decenii mişcarea convertiţilor apuseni la Ortodoxie a sporit mereu, devenind astăzi un fenomen obişnuit.
Astfel, pe măsură ce Ortodoxia prindea noi rădăcini în Apus, devenind din nou „băştinaşă” în aceste ţinuturi, printre convertiţii apuseni a avut loc o firească sporire a conştientizării fostei moşteniri ortodoxe a Apusului, îndeosebi cea a Sfinţilor şi Părinţilor primelor veacuri creştine, mulţi dintre ei cu nimic inferiori contemporanilor lor răsăriteni, care cu toţii respiraseră şi răspândiseră mireasma adevăratului creştinism ce s-a pierdut în chip atât de tragic în Apusul
31
de mai târziu. Dragostea şi cinstirea arătată de Arhiepiscopul Ioan Maximovici (+1966) Sfinţilor apuseni a slujit în mod deosebit la trezirea interesului faţă de ei şi a uşurat aşa-zisa lor „reabsorbţie” în curentul principal al Ortodoxiei.
Pentru majoritatea Sfinţilor apuseni nu au existat nici un fel de probleme; pe măsură ce vieţile şi scrierile lor erau redescoperite, creştinii ortodocşi se bucurau tot mai mult să afle că duhul deplin al creştinismului răsăritean fusese cândva în mare măsură şi al Apusului. Într-adevăr, această redescoperire prevesteşte numai lucruri bune pentru continua dezvoltare a unei sănătoase şi echilibrate Ortodoxii în Apus.
Dar, în privinţa câtorva Părinţi apuseni au apărut „complicaţii” datorate în special unor dispute dogmatice din primele veacuri creştine; evaluarea acelor Părinţi fusese diferită în Răsărit şi în Apus, iar pentru creştinii ortodocşi era esenţial să cunoască semnificaţia lor în ochii ortodocşilor, iar nu în cei ai romano-catolicilor.
Cel mai însemnat dintre Părinţii „controversaţi” din Apus este, fără îndoială, Fericitul Augustin, Episcopul Ipponiei din Africa de Nord. Socotit în Apus ca unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii, ca un suprem „Doctor al Harului”, el a fost întotdeauna privit cu oarecare rezervă în Răsărit. în zilele noastre, mai ales printre convertiţii apuseni la Ortodoxie, au apărut două păreri opuse şi extreme despre el. Una
32
dintre ele, influenţată de părerile romano-catolice, îi dă ceva mai multă importanţă ca Părinte al Bisericii decât i-a dat Biserica Ortodoxă în trecut, pe când cealaltă părere tinde să subestimeze importanţa sa ortodoxă, unii mergând chiar până acolo încât să-l numească „eretic”. Ambele păreri sunt apusene, neînrădăcinate în tradiţia ortodoxă. Pe de altă parte, părerea ortodoxă despre el, susţinută permanent de-a lungul timpului atât de către Sfinţii Părinţi răsăriteni, cât şi de cei apuseni (din primele veacuri), nu se îndreaptă spre nici una din extreme, fiind o echilibrată preţuire a sa, dimpreună cu recunoaşterea cuvenită atât a indiscutabilei sale măreţii, cât şi a greşelilor sale.
în cele ce urmează, vom da un scurt rezumat istoric al evaluării ortodoxe a Fericitului Augustin, subliniind atitudinea feluriţilor Sfinţi Părinţi faţă de el şi intrând în amănuntele învăţăturilor sale controversate doar atunci când este necesar spre a lămuri atitudinea ortodoxă faţă de el. Investigaţia istorică va sluji şi pentru a aduce la lumină abordarea ortodoxă a unor asemenea figuri „controversate” în general. Când dogmele ortodoxe au fost atacate direct, Biserica Ortodoxă şi Părinţii ei au răspuns întotdeauna îndată şi în chip hotărâtor prin definiţii dogmatice corecte şi prin anatematizarea celor ce credeau în chip greşit; dar, când era vorba de abordări diferite (chiar ale unor subiecte dogmatice), sau
33
chiar de deformări, exagerări sau greşeli făcute cu intenţii bune, Biserica avea întotdeauna o atitudine reţinută şi împăciuitoare. Una este atitudinea Bisericii faţă de eretici, şi cu totul altceva atitudinea ei faţă de unii Sfinţi Părinţi ce au greşit întâmplător într-un anumit loc.
Vom vedea aceasta în mod ceva mai amănunţit în continuare.
II
Disputa asupra harului şi voii libere
Cea mai aprinsă dintre disputele din jurul Fericitului Augustin, atât în timpul vieţii sale cât şi după aceea, a fost cea despre har şi voia liberă. Fără îndoială, Fericitul Augustin a alunecat într-o deformare a dogmei ortodoxe despre har printr-un anume supra-raţionalism pe care-l avea în comun cu mentalitatea latină căreia ii aparţinea prin cultură, dacă nu prin sânge. (Prin sânge era african, având ceva din „căldura” emoţională a popoarelor sudice.) Ivan Kireievski, filosof ortodox rus din secolul al XIX-lea, a rezumat foarte bine poziţia ortodoxă asupra problemei, dând seamă de cele mai multe dintre lipsurile teologiei Fericitului Augustin. „Nici un Părinte al Bisericii, vechi sau modern, nu a arătat o asemenea dragoste faţă de înlănţuirea logică a adevărurilor precum Fericitul Augustin… Unele dintre operele sale sunt parcă un unic lanţ oţelit de silogisme, prinse inseparabil verigă cu verigă. Poate din această pricină a mers uneori prea departe, neluând în seamă unilateralitatea lăuntrică a gândirii sale datorită ordinii ei exterioare; şi
35
aceasta în asemenea măsură încât în ultimii ani ai vieţii sale a trebuit să scrie el însuşi respingeri ale unora dintre afirmaţiile sale anterioare.”1
Referitor la învăţătura asupra harului în particular, cea mai concisă evaluare a învăţăturii lui Augustin şi a lipsurilor ei este poate cea a Arhiepiscopului Filaret al Cernigovului, din manualul său de Patrologie: „Când călugării de la Hadrumetum (din Africa) i-au arătat lui Augustin că, după învăţătura sa, nu erau datori să facă nevoinţă şi să-şi omoare patimile, Augustin a simţit îndreptăţirea observaţiei şi a început să repete mai des că harul nu nimiceşte libertatea; dar o asemenea exprimare a învăţăturii sale nu schimba aproape nimic din teoria lui Augustin, iar ultimele sale cuvinte nu au fost pe potriva acestui gând. Încrezându-se în propria experienţă a unei grele renaşteri prin mijlocirea harului, s-a lăsat purtat de simţământul consecinţelor sale mai îndepărtate. Astfel, ca osânditor al lui Pelagiu, Augustin este neîndoielnic un mare dascăl al Bisericii; dar apărând adevărul, el însuşi nu a fost pe deplin şi întotdeauna credincios adevărului.”2
Istoricii de mai târziu au subliniat adesea dezacordurile dintre Fericitul Augustin şi Sfântul
1 „Despre caracterul civilizaţiei europene”, în I. V. Kireievski, Opere complete, vol. 1, Moscova, 1911, pp. 188-189 (în limba rusă).
2 Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului, Istoria învăţăturii Părinţilor Bisericii, vol. 3, St. Petersourg, 1882, pp. 33-34 (în limba rusă).
36
Ioan Casian (contemporanul lui Augustin din Galia, care în vestitele sale Aşezăminte şi Convorbiri a dat pentru prima dată în latineşte deplina şi autentica învăţătură răsăriteană despre monahism şi viaţa duhovnicească; el a fost cel dintâi care a criticat în Apus învăţătura despre har a lui Augustin); dar adeseori istoricii cu pricina nu au văzut îndeajuns mai profunda conformitate de principiu dintre ei. Unii istorici moderni (A. Harnack, O. Chadwick) au încercat să îndrepte această miopie arătând presupusa „influenţă” a lui Augustin asupra lui Casian; iar observaţia lor, deşi este şi ea exagerată, ne îndreaptă ceva mai mult către adevăr. Probabil că Sfântul Casian nu ar fi vorbit aşa de elocvent şi aşa de amănunţit pe tema harului lui Dumnezeu dacă Augustin nu ar fi învăţat mai înainte propria doctrină unilaterală. Dar, ceea ce este important să ţinem minte aici este faptul că dezacordul dintre Casian şi Augustin nu era unul dintre un Părinte Ortodox şi un eretic (cum era, de pildă, dezacordul dintre Augustin şi Pelagiu), ci mai curând unul dintre doi Părinţi Ortodocşi ce erau în dezacord doar în privinţa amănuntelor prezentării uneia şi aceleiaşi învăţături. Atât Sfântul Casian cât şi Fericitul Augustin încercau să înveţe dogma ortodoxă despre har şi voia liberă în opoziţie cu erezia lui Pelagiu; dar unul a făcut-o cu deplina profunzime a tradiţiei teologice răsăritene, pe când celălalt a alunecat într-o oarecare deformare
37
a aceleiaşi învăţături datorită abordării sale prea raţionaliste.
Oricine ştie că Fericitul Augustin a fost cel mai făţiş oponent din Apus al ereziei lui Pelagiu, care tăgăduia necesitatea harului lui Dumnezeu pentru mântuire; dar se pare că puţini sunt conştienţi că Sfântul Casian (a cărui învăţătură a fost desemnată de către învăţaţii romano-catolici moderni cu numele cu totul nedrept de „semi-pelagianism”) era el însuşi un duşman nu mai puţin aprig al lui Pelagiu şi al învăţăturii sale.
în ultima sa lucrare, împotriva lui Nestorie, Sfântul Casian leagă strâns învăţăturile lui Nestorie şi Pelagiu (amândoi osândiţi de către al Treilea Sinod Ecumenic de la Efes din 431) şi îi critică vehement pe amândoi împreună, învinovăţind pe Nestorie de a fi „căzut în asemenea viclene şi hulitoare necinstiri, încât se pare că, în nebunia ta, ai întrecut pe însuşi Pelagiu, cel ce a întrecut aproape pe oricine cu necinstirea” (împotriva lui Nestorie, V, 2). Tot în cartea menţionată Sfântul Casian citează pe larg documentul presviterului pelagian Leporie din Ipponia, în care acesta se lepăda în mod public de erezia sa; acest document care, afirmă Sfântul Casian, cuprinde „mărturisirea de credinţă a tuturor catholicilor1″ împotriva ereziei
1 în contextul vremii, cuvântul „catholic” (=universal, sobornicesc, sau chiar „drept-credincios”, în opoziţie cu ereticii), nu avea înţelesul cuvântului „romano-catolic” de astăzi, de aceea am preferat să-l ortografiem în româneşte cu „th” (n. trad.).
38
pelagiene, a fost încuviinţat de către episcopii din Africa (inclusiv Augustin) şi a fost probabil scris de Augustin însuşi, care era personal răspunzător de întoarcerea lui Leporie (împotriva lui Nestor ie, I, 5-6). Într-un alt pasaj al aceleiaşi cărţi (VII, 27), Sfântul Casian îl citează pe Fericitul Augustin ca pe una dintre principalele autorităţi patristice în ceea ce priveşte dogma întrupării (dar, cu o rezervă ce va fi menţionată mai jos). Este limpede că în apărarea Ortodoxiei, şi îndeosebi împotriva ereziei pelagiene, Casian şi Augustin se aflau de aceeaşi parte, deosebindu-se în apărarea lor doar în privinţa amănuntelor.
Greşeala fundamentală a lui Augustin era supraevaluarea locului harului în viaţa creştinească şi subevaluarea locului ocupat de voia liberă. El a fost împins către această exagerare, cum bine spunea Arhiepiscopul Filaret, de propria experienţă a convertirii, dimpreună cu supra-raţionalismul cugetului său latinesc ce l-a făcut să încerce să definească chestiunea mult prea precis. Totuşi Augustin nu a tăgăduit niciodată voia liberă; într-adevăr, de câte ori era întrebat, o apăra întotdeauna şi-i critica pe cei ce „preamăresc harul în aşa măsură încât tăgăduiesc libertatea voii omeneşti şi, ceea ce este şi mai grav, susţin că în ziua judecăţii Dumnezeu nu va da fiecărui om după faptele sale” (Scrisoarea 214, către Egumenul Valentin de la Hadrumetum). în câteva din scrierile sale, apărarea voii libere nu este cu nimic mai
39
prejos decât cea a Sfântului Casian. De pildă, în tâlcuirea la Psalmul 102 („Pe Cel ce vindecă toate bolile tale”), Augustin scrie: „El te vindecă, dar tu trebuie să doreşti să te vindeci. El vindecă cu totul pe orice neputincios, dar nu pe cel ce nu primeşte vindecarea”. Chiar faptul că Augustin însuşi era un Părinte apusean călugăr, că şi-a întemeiat propriile obşti monahale atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei şi a scris pravile de mare autoritate pentru monahi, arată în mod sigur că în practică a înţeles însemnătatea nevoinţei ascetice, care e de negândit fără voia liberă. Deci, în general, şi mai ales atunci când trebuie să dea sfaturi practice nevoitorilor creştini, Augustin învaţă într-adevăr dogma ortodoxă despre har şi voia liberă atât cât îi îngăduie limitele concepţiei sale teologice.
însă în tratatele sale teoretice, în special cele anti-pelagiene, care i-au ocupat ultimii ani ai vieţii, atunci când intră în discutarea logică a întregii problematici a harului şi voii libere alunecă adesea într-o exagerată apărare a harului ce pare a lăsa prea puţin loc libertăţii omeneşti. Haideţi deci să punem în paralel unele aspecte ale învăţăturii sale cu învăţătura deplin ortodoxă a Sfântului Ioan Casian.
în tratatul său Despre certare şi har, scris în 426 sau 427 pentru călugării de la Hadrumetum, Fericitul Augustin scrie (cap. 17): „îndrăzniţi a zice că şi atunci când Hristos s-a rugat ca să nu piară
40
credinţa lui Petru, ea totuşi ar fi pierit dacă Petru ar fi voit să piară? Ca şi cum Petru ar fi । putut cumva să voiască altfel decât a dorit HrisTOS ca el să voiască.” Avem aici o vădită exagerare; simţim că lui Augustin îi scapă ceva în descrierea realităţii harului şi voii libere. Sfântul Ioan Casian, vorbind despre celălalt verhovnic al Apostolilor, Sfântul Pavel, ne furnizează această „dimensiune lipsă”: „El spune: Şi harul Lui, care este la mine, nu deşert s-a făcut; ci mai mult decât toţi aceia m-am ostenit, însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Cor. 15, 10). Când zice: m-am ostenit, arată truda propriei voinţe; când zice însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu, dă la iveală puterea dumnezeieştii ocrotiri; când zice cu mine, recunoaşte că harul lucrează împreună cu el atunci când nu este trândav ori fără de grijă, ci când lucrează şi se trudeşte” (Convorbiri, XIII, 13). Poziţia lui Casian este echilibrată, dând importanţa cuvenită atât harului, cât şi libertăţii; poziţia lui Augustin este unilaterală şi incompletă, exagerând în mod inutil harul şi dând astfel prilej speculării cuvintelor sale de către gânditorii ulteriori ce nu gândeau deloc în termeni ortodocşi şi astfel au putut ajunge (ca în jansenismul secolului XVII) la concepţia unui „har de neînvins” pe care omul trebuie să-l primească, fie că vrea sau nu.
O exagerare asemănătoare a fost făcută de Augustin în privinţa a ceea ce teologii latini de
41
mai târziu aveau să numească „harul prealabil” harul care „ premerge” sau „vine înainte” şi insuflă trezirea credinţei în om. Augustin admite că el însuşi a avut o părere greşită despre acest subiect înainte de hirotonia sa ca episcop: „Mă aflam într-o greşeală asemănătoare, gândind că credinţa prin care credem în Dumnezeu nu este darul lui Dumnezeu, ci se află în noi de la noi înşine, şi că prin ea dobândim darurile lui Dumnezeu prin care să trăim cumpătat şi drept şi cinstitor în această lume. Căci nu credeam că credinţa este precedată de harul lui Dumnezeu… ci socoteam că trebuinţa primirii Evangheliei atunci când ni se propovăduieşte este propria noastră faptă şi ne vine de la noi înşine” (Despre predestinarea Sfinţilor, cap. 7). Greşeala de tinereţe a lui Augustin este într-adevăr pelagianism, fiind rezultatul unui exces de raţionalism în apărarea voii libere, făcând din ea ceva autonom, în loc de a o socoti împreună-lucrătoare cu harul lui Dumnezeu; dar el o atribuie incorect Sfântului Casian (care a mai fost pe nedrept acuzat în Apus de a fi învăţat că harul se dă în funcţie de meritul omului), iar apoi Augustin însuşi a căzut în exagerarea opusă, atribuind tot ce ţine de trezirea credinţei harului Dumnezeiesc.
Pe de altă parte, adevărata învăţătură a Sfântului Casian, care este învăţătura Bisericii Ortodoxe, era ca un fel de mistificare pentru cugetul latin. Putem vedea acest lucru la unul dintre
42
ucenicii Fericitului Augustin din Galia, anume Prosper din Acvitania, cel dintâi care l-a atacat pe Sfântul Casian în mod direct.
Acestui Prosper, ca şi unui anume Ilarie (nu Sfântul Ilarie din Arles, care era de acord cu Sfântul Casian), le-a trimis Augustin ultimele două tratate anti-pelagiene, „Despre predestinarea sfinţilor” şi „Despre darul stăruinţei” lucrări unde Augustin critica ideile Sfântului Casian aşa cum i-au fost înfăţişate într-un rezumat făcut de Prosper. După moartea lui Augustin în 430, Prosper a ieşit în faţă ca apărătorul învăţăturii sale în Galia, iar prima sa acţiune importantă a fost scrierea unui tratat, „împotriva autorului Convorbirilor” (Contra Collatorum), cunoscut şi sub titlul Despre har şi voia liberă. Tratatul nu este altceva decât o respingere pas cu pas a faimoasei Convorbiri a XIII-a a Sfântului Casian, unde tratează în chipul cel mai amănunţit problema harului.
încă din primele rânduri se vede foarte clar că Prosper este adânc jignit de faptul că învăţătorul său a fost criticat deschis în Galia: „Sunt unii destul de îndrăzneţi spre a susţine că harul lui Dumnezeu, prin care suntem creştini, nu a fost apărat cum se cuvine de către Episcopul Augustin, de sfântă pomenire; nici nu încetează să lovească cu neînfrânate ponegriri cărţile sale alcătuite împotriva ereziei pelagiene” (cap I). Mai presus de toate, Prosper este exasperat de
43
ceea ce găseşte a fi o ruşinoasă „contradicţie” în învăţătura lui Casian; iar perplexitatea lui (întrucât este un credincios ucenic al lui Augustin) ne dezvăluie natura greşelii lui Augustin.
Prosper găseşte că într-una din părţile celei de-a XIII-a Convorbiri, Casian învaţă „corect” despre har (şi îndeosebi despre „harul premergător”) adică exact ca Fericitul Augustin. „La începutul convorbirii, învăţătura sa nu se deosebea de adevărata evlavie, şi ar fi meritat o dreaptă şi onorabilă recunoaştere, de nu s-ar fi abătut, în primejdioasa şi vătămătoarea ei înaintare, de la îndreptăţirea sa de început. Căci, după asemuirea cu plugarul, cu care asemăna pe cel ce trăieşte sub har şi credinţă şi a cărui lucrare, zicea el, este fără de roadă până ce e ajutat în toate de către Dumnezeiasca întărire, aducea o foarte catholică propoziţie, zicând: De unde urmează cu limpezime că începutul nu doar al faptelor noastre, ci şi al gândurilor bune, este de la Dumnezeu; El este cel ce insuflă în noi începutul voirii sfinte şi ne dă puterea şi iscusinţa de a plini acele lucruri pe care cu dreptate le dorim (…) Iar mai apoi, după ce învăţa că toată sârguinţa întru virtute cere harul lui Dumnezeu, adăuga pe bună dreptate: Aşa cum toate aceste lucruri nu pot fi necontenit dorite de noi fără Dumnezeiasca insuflare, tot aşa fără ajutorul Lui ele nu pot fi nicidecum aduse la îndeplinire” (Contra Collatorum, 2, 2).
44
Dar apoi, după aceste citate şi altele similare care, într-adevăr, îl arată pe Sfântul Casian ca pe un dascăl al universalităţii harului nu mai puţin elocvent decât Fericitul Augustin (şi tocmai de aceea unii cred că a fost „influenţat” de Augustin), Prosper urmează: „în acest loc, printr-un fel de neînţeleasă contrazicere, se aduce o propoziţie în care se învaţă că mulţi vin la har fără har şi, de asemenea, că unii, din înzestrările voii libere, au această dorinţă de a căuta, a întreba şi a bate…” (cap. 2, 4). (Adică îl acuză pe Sfântul Casian de aceeaşi eroare pe care Fericitul Augustin admite că a făcut-o el însuşi în anii de început.) „O, învăţătorule catholic, de ce îţi lepezi spusele, de ce te întorci la înceţoşatul întuneric al minciunii şi te depărtezi de lumina prealimpedelui adevăr? (…) în ce te priveşte, tu nu eşti cu totul într-un gând nici cu ereticii, nici cu catholicii. Cei dintâi privesc începutul oricărei drepte lucrări a omului ca ţinând de voia slobodă; pe când noi (catholicii) credem necontenit că începutul gândurilor bune îşi are obârşia la Dumnezeu. Tu ai găsit o a treia nepovestită cale, de neprimit pentru amândouă părţile, prin care nici nu ajungi la vreo înţelegere cu duşmanii, nici nu rămâi într-un cuget cu noi” (cap. 2,5 şi 3, 1).
Tocmai această „a treia nepovestită cale” este învăţătura ortodoxă despre har şi voia liberă, avea să fie cunoscută mai târziu ca sinergia sau împreună-lucrarea harului dumnezeiesc şi a libertăţii
45
omeneşti, nici una dintre părţi nelucrând independent sau autonom. Sfântul Casian, credincios plinătăţii adevărului, înfăţişează uneori una din părţi (libertatea omenească), alteori cealaltă (harul Dumnezeiesc); pentru cugetul supraraţionalist al lui Prosper, aceasta este o „neînţeleasă contrazicere”. Sfântul Casian învaţă: „Despre ce altceva ni se vorbeşte în toate aceste [citate din Scriptură], dacă nu despre harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre? Căci omul poate chiar şi prin propria lucrare să ajungă să caute virtutea, dar are întotdeauna nevoie de ajutorul Domnului” (Convorbiri, XIII, 9). „Este o mare problemă a şti care din care se trage: adică dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi pentru că noi am arătat mai întâi un început de bunăvoinţă, sau primim începutul bunăvoinţei pentru că Dumnezeu este milostiv. mulţi, crezând acestea în parte, şi spunând mai mult decât este drept, au fost prinşi în multe şi potrivnice rătăciri” (Convorbiri, XIII, 11). „Căci acestea două, harul şi voia slobodă, par a fi cu adevărat potrivnice una faţă de cealaltă; dar şi una, şi cealaltă sunt în armonie. Iar noi tragem încheierea că, pentru evlavie, trebuie să le primim deopotrivă pe amândouă, căci de am îndepărta de la om pe vreuna din ele ne-am arăta stricători ai rânduielii şi credinţei Bisericii” (Convorbiri, XIII, 11).
Ce răspuns profund şi senin la o problemă la care teologii apuseni (şi nu numai Fericitul Augustin)
46
nu au fost nicicând în stare să dea un răspuns potrivit! Pentru experienţa creştină, şi îndeosebi pentru experienţa monahală în numele căreia vorbeşte Sfântul Casian, nu există nici o „contradicţie” în împreună-lucrarea libertăţii şi harului; numai logica omenească găseşte „contradicţie” atunci când încearcă să înţeleagă problema în chip mult prea abstract şi rupt de viaţă, însuşi felul cum Fericitul Augustin, în opoziţie cu Sfântul Casian, înfăţişează dificultatea problemei, dezvăluie deosebirea profunzimii răspunsurilor lor. Augustin nu face decât să recunoască că este „o problemă care e foarte anevoioasă şi pe care puţini o pot înţelege” (Scrisoarea 214, către egumenul Valentin de la Hadrumetum), arătând astfel că pentru el este vorba doar de o încuietoare problemă intelectuală; pe când, pentru Sfântul Casian este vorba de o taină adâncă, al cărei adevăr se cunoaşte prin experiere. La sfârşitul celei de-a XIII-a Convorbiri, Sfântul Casian arată că în învăţătura sa urmează „tuturor Părinţilor soborniceşti care au învăţat desăvârşirea inimii nu prin deşarte certuri de cuvinte, ci cu fapta şi cu lucrarea” (asemenea referiri la „deşarte certuri” sunt punctul cel mai apropiat de o critică efectivă a eminentului Episcop al Ipponiei la care îşi îngăduie să ajungă); şi îşi încheie întreaga Convorbire asupra „sinergiei” harului şi libertăţii cu următoarele cuvinte: „De este vreo altă subţire înţelegere a dovedirii
47
şi judecăţii omeneşti ce pare a se împotrivi acestei tâlcuiri, ea trebuie mai degrabă ocolită, decât adusă înainte întru nimicirea credinţei; fiindcă în ce chip lucrează Dumnezeu toate în noi, şi în acelaşi timp toate se pot pune pe seama voii slobode, nu poate pricepe pe deplin nici cugetul, nici judecata omenească” (Convorbiri, XIII, 18).
III
învăţătura despre predestinare
Cea mai gravă dintre exagerările în care a căzut Fericitul Augustin prin învăţătura sa despre har se află în ideea sa despre predestinare. Este ideea pentru care e atacat cel mai des şi este singura idee din operele sale care, grosolan răstălmăcită, a produs cele mai înspăimântătoare urmări în cugetele necumpătate ce nu mai erau ţinute în frâu de ortodoxia gândirii sale în general. Trebuie totuşi să fim conştienţi că pentru cei mai mulţi oameni de azi cuvântul „predestinare” e înţeles de obicei în sensul său calvinist de mai târziu (vezi mai jos), iar cei ce nu au studiat problema sunt uneori înclinaţi să-l învinovăţească pe Augustin însuşi de o asemenea monstruoasă erezie. Trebuie deci spus de la începutul discuţiei că Fericitul Augustin nu a învăţat cu siguranţă despre „predestinare” în felul cum o înţeleg astăzi majoritatea oamenilor; ceea ce a făcut el la fel ca şi în restul învăţăturii SAle despre har a fost să înfăţişeze învăţătura ortodoxă despre predestinare într-un mod exagerat şi uşor predispus la răstălmăcire.
49
Concepţia ortodoxă despre predestinare se găseşte în învăţătura Sfântului Pavel: Că pe cei ce mai înainte i-a cunoscut, mai înainte i-a şi rânduit să fie asemenea chipului Fiului Său… Iar pe cei ce mai înainte i-a rânduit, pe aceştia i-a şi chemat; iar pe cei ce i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei ce i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi proslăvit (Romani 8, 29-30). Aici Sfântul Pavel vorbeşte despre cei mai înainte cunoscuţi şi mai înainte rânduiţi (predestinaţi) de către Dumnezeu pentru slava veşnică, înţelegându-se, în întregul context al învăţăturii creştine, că predestinarea cuprinde şi alegerea liberă a cuiva de a fi mântuit; aici vedem din nou taina sinergiei, a împreună-lucrării lui Dumnezeu cu omul. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie în Tâlcuirea sa la acest pasaj (Cuvântul 15 la Romani): „Apostolul vorbeşte aici despre înainte-cunoştinţă, pentru ca nu totul să se pună pe seama chemării… Că de ar fi fost de ajuns chemarea singură, atunci de ce nu s-au mântuit toţi? Pentru aceea zice că mântuirea celor chemaţi se săvârşeşte nu prin singură chemarea, ci şi prin înainte-cunoştinţă, iar chemarea însăşi nu este de neocolit sau silnică. Aşadar toţi au fost chemaţi, ci nu toţi au ascultat”. Iar Episcopul Teofan Zăvorâtul desluşeşte încă şi mai mult: „Privitor la făpturile libere [predestinarea lui Dumnezeu] nu le împiedică libertatea şi nu le face săvârşitoare fără voie ale hotărârilor sale. Faptele libere sunt mai înainte văzute de Dumnezeu
50
ca libere; El vede întregul drum al unei persoane libere şi însumarea de obşte a tuturor faptelor sale. Şi văzând aceasta, hotărăşte ca şi cum ele s-ar fi şi împlinit… Nu faptele unui om liber sunt urmarea predestinării, ci predestinarea însăşi este urmarea făptuirii libere” (Tâlcuire la Romani, cap. 1-8, Moscova, 1890, p. 532, în limba rusă).
însă, supra-raţionalismul lui Augustin îi cerea să încerce să cerceteze taina mai îndeaproape şi să „explice” aparentele ei dificultăţi pentru logica obişnuită. (Dacă cineva se numără printre cei „predestinaţi”, mai trebuie să se străduiască pentru mântuirea sa? Dacă nu se numără printre ei, poate să renunţe la orice fel de strădanie?) Nu e nevoie să îl urmăm în felul său de a gândi, ci doar să observăm că el însuşi a simţit dificultatea poziţiei sale şi adeseori a găsit că e nevoie să se justifice şi să-şi amendeze învăţătura astfel încât să nu fie „răstălmăcită”. într-adevăr, în tratatul său Despre darul stăruinţei notează: „Şi totuşi învăţătura aceasta nu trebuie propovăduită credincioşilor în asemenea chip încât să pară unei mulţimi neiscusite sau oamenilor cu o înţelegere mai zăbavnică a fi într-o oarecare măsură tăgăduită chiar de către propovăduirea ei” (cap. 57) cu siguranţă o remarcabilă recunoaştere a „complexităţii” fundamentalei învăţături creştine! „Complexitatea” acestei învăţături (complexitate care, în treacăt fie spus, e
51
adesea resimţită de către convertiţii apuseni la credinţa ortodoxă până ce dobândesc o anume experienţă în trăirea efectivă în chip ortodox) apare doar la cei ce au încercat s-o „rezolve” în mod intelectual; învăţătura ortodoxă despre împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, despre trebuinţa nevoinţei ascetice şi despre nestrămutata voie a lui Dumnezeu ca toţi să se mântuiască (I Tim. 2, 4) este de-ajuns spre a destrăma inutilele complicaţii pe care logica omenească le introduce în problema cu pricina.
Concepţia intelectualistă a lui Augustin despre predestinare, cum şi-a dat seama el însuşi, tindea să producă păreri greşite în privinţa harului şi voii libere în cugetele unora dintre ascultătorii săi. Se pare că părerile cu pricina deveniseră obişnuite la puţini ani după moartea lui Augustin, iar unul dintre marii Părinţi din Galia a găsit că este nevoie să le combată. Sfântul Vincenţiu din Lerin, teolog de la marea mănăstire din insula de pe coasta de sud a Galiei, renumit pentru credincioşia sa faţă de învăţăturile răsăritene în general şi îndeosebi faţă de învăţătura despre har a Sfântului Casian, a scris în 434 Commonitoria, spre a combate „lumeştile înnoiri” ale feluritelor erezii ce atacaseră Biserica. Printre pomenitele noutăţi el critica concepţia unui anumit grup de oameni ce „îndrăzneau să tăgăduiască în învăţătura lor că în biserica lor adică cercul lor restrâns se găseşte o mare şi
52
deosebită şi cu totul personală formă a harului dumnezeiesc; că acesta este dat în chip dumnezeiesc, fără vreun chin, sârguinţă sau trudă din partea lor, tuturor oamenilor ce aparţin adunării lor, chiar dacă nu-l cer, nu-l caută sau nu bat. Astfel, născuţi de mâini îngereşti adică păziţi de îngereasca ocrotire ei nu pot nicicând să poticnească de piatră piciorul lor, adică nu se pot sminti niciodată” (Commonitoria, cap. 26).
Există încă o lucrare din aceeaşi perioadă, ce cuprinde critici similare: întâmpinările lui Vincenţiu (Obiectiones), ce este probabil opera aceluiaşi Sfânt Vincenţiu din Lerin. Este o culegere de „deducţii logice” din afirmaţiile Fericitului Augustin la care, neîndoielnic, orice creştin drept-credincios ar fi trebuit să se împotrivească: „Dumnezeu este pricina păcatelor noastre”, „pocăinţa este nefolositoare celui predestinat să moară”, „Dumnezeu a făcut cea mai mare parte a neamului omenesc pentru osânda veşnică” etc.
Dacă criticile celor două cărţi s-ar îndrepta împotriva lui Augustin personal (pe care Sfântul Vincenţiu nu-l pomeneşte cu numele în Commonitoria), ele ar fi cu totul nedrepte. Augustin nu a propovăduit niciodată o astfel de învăţătură despre predestinare, care pur şi simplu desfiinţează tot rostul nevoinţei ascetice; el însuşi, aşa cum am văzut, a găsit că este nevoie să se ridice împotriva celor ce „preamăresc harul în aşa măsură încât tăgăduiesc libertatea voii omeneşti” (Scrisoarea
53
214), şi cu siguranţă s-ar fi aflat de partea Sfântului Vincenţiu împotriva celor pe care acesta din urmă i-a criticat. Totuşi, criticile Sfântului Vincenţiu sunt într-adevăr valabile atunci când se îndreaptă (cu îndreptăţire) împotriva urmaşilor necumpătaţi ai lui Augustin cei ce au deformat învăţătura lui într-o direcţie neortodoxă şi, neglijând toate explicaţiile lui Augustin, au învăţat că harul lui Dumnezeu este lucrător fără efortul omenesc.
Din nefericire însă, există un loc din învăţătura lui Augustin despre har, şi în particular despre predestinare, unde el cade într-o greşeală gravă, ce a dat apă la moară „deducţiilor logice” făcute de eretici pornind de la învăţătura lui. în concepţia lui Augustin despre har şi libertate afirmaţia Apostolului că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) nu poate fi literal adevărată; dacă Dumnezeu „predestinează” doar pe unii spre a fi mântuiţi, atunci El trebuie să voiască ca numai unii să se mântuiască. Aici, logica omenească eşuează din nou în înţelegerea tainei adevărului creştinătăţii. Dar Augustin, credincios logicii sale, trebuie să „explice” pasajul din Scriptură în chip consecvent cu întreaga sa învăţătură despre har, astfel că zice: „El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască se spune astfel ca prin aceasta să se înţeleagă toţi cei predestinaţi, căci între ei se află tot felul de oameni” (Despre certare şi har, cap. 44). Astfel, el
54
tăgăduieşte de fapt că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. Mai rău, consecvenţa logică a gândirii sale îl duce până acolo încât ajunge să înveţe o predestinare „negativă” (deşi doar în câteva locuri) o predestinare la osânda veşnică, lucru cu totul străin Scripturilor. El vorbeşte clar de un „soi de oameni predestinaţi pieirii” (Despre desăvârşirea omului întru dreptate, cap. 13), iar mai apoi zice: „Celor pe care i-a rânduit mai dinainte morţii celei veşnice le este şi cel mai drept răsplătitor cu pedeapsă” (Despre suflet şi obârşia lui, cap. 16).
Dar şi aici trebuie să avem grijă să nu citim în cuvintele lui Augustin interpretările ulterioare date lor de către Calvin. în învăţătura sa, Augustin nu susţine defel că Dumnezeu determină sau voieşte ca vreun om să facă rău; întregul context al gândirii lui arată limpede că nu a crezut un asemenea lucru şi adesea a tăgăduit o astfel de învinuire, uneori cu vădită exasperare. Astfel, la întâmpinarea că „atunci când cineva se leapădă de credinţă greşeala este numai a lui dacă cedează şi se învoieşte cu ispita care este pricina lepădării sale de credinţă” (ca obiecţie la învăţătura că Dumnezeu determină pe om să se lepede de credinţă), Augustin a găsit că nu e nevoie să dea alt răspuns decât „Cine o tăgăduieşte?” (Despre darul stăruinţei, cap. 46). Câteva decenii mai târziu, un ucenic al Fericitului Augustin, Fulgentius din Ruspe, interpretând învăţătura menţionată, zice:
55
„Presupun că pasajul Sfântului Augustin în care afirmă că sunt anumiţi oameni predestinaţi pieirii nu trebuie luat în nici un alt înţeles, fără numai în privinţa pedepsirii lor, iar nu a păcatului: nu a răului pe care cu nedreptate îl săvârşesc, ci a pedepsei pe care cu dreptate o vor suferi” (Ad Monimum, I, 1). Deci, doctrina lui Augustin despre „predestinarea la moartea veşnică” nu afirmă că Dumnezeu voieşte sau determină pe vreun om să se lepede de credinţă sau să facă rău, nici să fie osândit la iad de către voinţa arbitrară a lui Dumnezeu, fără nici o legătură cu libera alegere de către om a binelui sau răului; ci, mai curând, afirmă că Dumnezeu voieşte osândirea celor ce fac răul liberi şi de bunăvoie. Dar, aceasta nu este totuşi învăţătura ortodoxă, iar doctrina lui Augustin despre predestinare, chiar cu toate amendamentele, rămâne încă mult prea predispusă să rătăcească oamenii.
învăţătura lui Augustin a fost înfăţişată cu destul de mult timp înainte ca Sfântul Casian să-şi fi scris Convorbirile, şi este vădit la cine se gândeşte acesta din urmă când, în cea de-a XIII-a Convorbire, dă răspunsul ortodox clar la eroarea cu pricina: „Căci de voieşte ca nici măcar unul din cei mici ai Săi să nu piară, cum ne-am putea închipui fără cumplită hulă că nu voieşte îndeobşte ca toţi oamenii să se mântuiască, ci numai câţiva în loc de toţi? Deci cei ce pier, împotriva voii Lui pier” (Convorbiri XIII, 7). Augustin
56
nu ar fi putut să primească o asemenea învăţătură, fiindcă absolutizase în chip fals harul, neputând concepe că ceva s-ar putea întâmpla împotriva voii lui Dumnezeu; dar în învăţătura ortodoxă despre sinergie se dă un loc mai adevărat tainei libertăţii omeneşti, care poate alege Într-adevăr să nu primească ceea ce Dumnezeu ar voit pentru ea şi la care necontenit o cheamă.
Doctrina predestinării (nu în înţelesul limitat al lui Augustin, ci în înţelesul fatalist dat ei de către ereticii de mai târziu) a avut un viitor jalnic în Apus. Ea a avut cel puţin trei răbufniri: la mijlocul veacului al V-lea presviterul Lucidus a propovăduit o predestinare absolută, atât la mântuire cât şi la osândire, puterea lui Dumnezeu împingând în mod irezistibil pe unii la bine, iar pe alţii la rău deşi s-a pocăit de învăţătura sa după ce a fost combătut de Sfântul Faust, Episcopul de Rhegium (Riez), vrednic ucenic al lui Vincenţiu de Lerin şi al Sfântului Casian, şi după ce a fost osândit de Sinodul local din Arles pe la anul 475; în veacul al IX-lea călugărul saxon Gottschalk a reaprins disputa, afirmând două predestinări „absolut asemănătoare” (una la mântuire şi alta la osândire), tăgăduind libertatea omenească ca şi voinţa lui Dumnezeu de a mântui pe toţi oamenii şi stârnind astfel o violentă dispută în imperiul francilor; iar în timpurile moderne, Luther, Zwingli şi, îndeosebi, Calvin, au propovăduit cea mai
57
extremă formă de predestinare: că Dumnezeu a zidit pe unii oameni ca „vase ale mâniei” pentru păcat şi osândă veşnică, şi că mântuirea şi osândirea sunt date de Dumnezeu după bunul Său plac, fără a ţine seama de faptele oamenilor. Deşi Augustin însuşi nu a propovăduit nimic de felul acestor sumbre şi cu totul necreştineşti doctrine, totuşi obârşia lor ultimă este clară, şi chiar Enciclopedia Catolică (ediţia 1911, foarte grijulie în apărarea ortodoxiei lui Augustin) o recunoaşte: „Obârşia predestinaţiei eretice poate fi regăsită în neînţelegerea şi răstălmăcirea părerilor Sfântului Augustin legate de veşnica alegere şi condamnare. Însă numai după moartea sa s-a ivit această erezie în Biserica din Apus, pe când cea din Răsărit a fost ferită în mod remarcabil de extravaganţele menţionate” (vol. XII, p. 376). Este, deci, cât se poate de limpede că Răsăritul a fost ferit de ereziile cu pricina tocmai de către învăţătura Sfântului Casian şi a Părinţilor Răsăriteni care au învăţat drept despre har şi libertate, nelăsând loc „răstălmăcirilor” învăţăturii.
Iată deci că exagerările Fericitului Augustin din învăţătura sa despre har au fost destul de serioase şi au avut urmări jalnice. Dar să nu exagerăm şi noi şi să-l găsim vinovat de părerile extreme pe care ereticii notorii şi duşmanii săi i le-au atribuit, nici să aruncăm asupra lui toată vina pentru ivirea acestor erezii; o asemenea concepţie nu ţine seama de natura reală a desfăşurării
58
istoriei intelectuale. Nici cel mai mare dintre gânditori nu-şi poate exercita influenţa într-un vacuum intelectual; motivul răbufnirii periodice a predestinaţionismului extrem în Apus (şi nu în Răsărit) nu a fost, în primul rând, învăţătura lui Augustin (care era doar un pretext şi o justificare aparentă), ci mai curând mentalitatea hiper-raţionalistă ce a fost întotdeauna prezentă la popoarele din Apus: în cazul lui Augustin, ea a produs exagerări la un gânditor fundamental ortodox, pe când în cazul lui Calvin, ■ de pildă, ea a produs o dezgustătoare erezie la un om ce era cu adevărat departe de Ortodoxie în gândire şi simţire. Dacă Augustin şi-ar fi propovăduit învăţătura în Răsărit şi în greceşte, erezia predestinaţionismului nu ar fi existat, sau cel puţin nu ar fi avut vastele consecinţe ale ereziilor apusene; caracterul neraţionalist al cugetului răsăritean nu ar fi tras nici un fel de concluzii din exagerările lui Augustin şi îndeobşte le-ar fi acordat mai puţină atenţie decât a făcut-o Apusul, văzând în el ceea ce Biserica Ortodoxă de azi continuă să vadă: un preacinstit Părinte al Bisericii, nu fără greşeli, ce se numără mai degrabă în urma marilor Părinţi ai Răsăritului şi ai Apusului.
Dar spre a vedea mai limpede acest lucru, acum, după ce am cercetat oarecum amănunţit natura celei mai controversate dintre învăţăturile sale, să ne întoarcem către părerile Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului şi Apusului despre Fericitul Augustin.
59
IV
Părerile din Galia veacului al V-lea
Punctul de plecare al cercetării noastre trebuie să fie părerea Părinţilor din Galia veacului al V-lea, căci acolo învăţătura sa despre har a cunoscut cea dintâi şi cea mai aprigă contestare. Am văzut cât de ascuţit a fost criticată învăţătura lui Augustin (sau cea a ucenicilor săi) de către Sfântul Casian şi Sfântul Vincenţiu; însă cum a fost privit Augustin în acea vreme de către ei şi de către ceilalţi? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să ne ocupăm încă puţin de învăţătura despre har ca atare şi de asemenea să vedem cum au fost siliţi s-o modifice ucenicii lui Augustin ca răspuns la criticile Sfântului Casian şi ale adepţilor săi.
Istoricii controversei asupra harului din Galia veacului al V-lea au observat foarte bine cât de blândă a fost ea în comparaţie cu disputele împotriva lui Nestorie, Pelagiu şi alţi eretici notorii; ea a fost privită întotdeauna ca o dispută din interiorul Bisericii, iar nu ca o dispută a Bisericii cu ereticii. Nimeni nu-l numeşte vreodată
61
pe Augustin eretic, şi nici Augustin nu aplică acest nume celor ce l-au criticat. Tratatele scrise „împotriva lui Augustin” sunt exclusiv opera ereticilor (precum dascălul pelagian Iulian), iar nu a Părinţilor Ortodocşi.
Prosper din Acvitania şi Ilarie, în scrisorile lor către Augustin, în care îl înştiinţează despre părerile Sfântului Casian şi ale altora (publicate ca Scrisorile 225 şi 226 din operele lui Augustin), observă că, deşi aceştia îi critică învăţătura despre har şi predestinare, în alte lucruri sunt în întregime de acord cu el şi sunt mari admiratori ai săi. La rândul său, Augustin, publicându-şi cele două tratate de răspuns la criticile respective, se referă la criticii săi ca la „acei fraţi ai noştri pentru folosul cărora poartă de grijă evlavioasa voastră dragoste”, ale căror păreri despre har „îi deosebesc din plin de rătăcirea pelagienilor” (Despre predestinarea sfinţilor, cap. 2). Iar în încheierea ultimului său tratat, cu smerenie, el îşi oferă părerile judecăţii Bisericii: „Fie ca aceia ce socotesc că mă aflu în greşeală să cerceteze iarăşi şi iarăşi cu grijă cele spuse aici, ca nu cumva să greşească ei înşişi. Iar dacă cu ajutorul celor ce citesc scrierile mele mă fac nu doar mai înţelept, ci şi mai desăvârşit, recunosc îndurarea lui Dumnezeu faţă de mine” (Despre darul stăruinţei, cap. 68). Cu siguranţă că Fericitul Augustin nu a fost nicicând un „fanatic” în exprimarea dezacordurilor doctrinare cu fraţii săi creştini ortodocşi; iar
62
în problema harului, tonul său gingaş şi generos a fost îndeobşte împărtăşit şi de potrivnicii săi.
Chiar Sfântul Casian, în cartea sa împotriva lui Calorie, îl foloseşte pe Augustin ca pe una dintre cele opt autorităţi patristice ale sale asupra dogmei întrupării lui Hristos, citând două din lucrările lui (VII, 27). Este adevărat că nu se referă la Augustin cu cuvintele de mare laudă pe care le rezervă Sfântului Ilarie din Poitiers („bărbat înzestrat cu toate virtuţile şi harurile”, cap. 24), Sfântului Ambrozie („vestitul preot al lui I Dumnezeu care, nelăsând vreodată mâna Domnului, a strălucit pururea ca un giuvaer pe degetul lui Dumnezeu”, cap. 25), sau Fericitului Ieronim („dascălul catholicilor, ale cărui scrieri ca dumnezeieşti luminători în toată lumea strălucesc”, cap. 26). El îl numeşte doar „Augustin preotul (sacerdos) din Ipponia Regiensis” şi, neîndoielnic, face astfel fiindcă îl priveşte pe Augustin ca pe un Părinte cu o autoritate mai mică decât ceilalţi. Ceva similar se poate vedea la Părinţii Răsăriteni de mai târziu, care deosebesc între „dumnezeiescul” Ambrozie şi „fericitul” Augustin, şi tocmai de aceea Augustin e numit de obicei în Răsărit „fericitul” până în ziua de azi (denumire ce va fi explicată mai jos). Rămâne, însă, faptul că Sfântul Casian l-a privit pe Augustin ca pe o autoritate într-o problemă unde nu erau implicate părerile sale despre har adică ca pe un Părinte Ortodox, iar nu ca pe un eretic
63
sau o persoană a cărei învăţătură este îndoielnică sau poate fi dispreţuită. Tot aşa, există o culegere de învăţături ale lui Augustin asupra Treimii şi întrupării ce au ajuns până la noi sub numele Sfântului Vincenţiu din Lerin ceea ce arată din nou că în alte domenii Augustin era acceptat ca dascăl ortodox chiar de către cei ce s-au împotrivit învăţăturii sale despre har.
La scurt timp după moartea Fericitului Augustin (nu mult după 430), Prosper din Acvitania a făcut o călătorie la Roma şi a cerut o părere autorizată de la Papa Celestin împotriva celor ce îl criticau pe Augustin. Papa nu s-a pronunţat asupra problemelor dogmatice implicate, dar a trimis o scrisoare episcopilor din Galia de sud cu ceea ce pare a fi fost părerea predominantă şi, în acelaşi timp, „oficială” despre Augustin în Apus în acea vreme: „Cu Augustin, pe care toţi oamenii de pretutindeni l-au iubit şi cinstit, am fost întotdeauna întru părtăşie. Să înceteze dar acest duh de defăimare care, din nefericire, este în creştere”.
însă, învăţătura despre har a lui Augustin a continuat într-adevăr să pricinuiască tulburare în Biserica Galiei de-a lungul veacului al V-lea. Totuşi, cele mai înţelepte minţi din ambele părţi ale controversei au vorbit cu cumpătare. Astfel, chiar Prosper din Acvitania, principalul ucenic al lui Augustin în primii ani de după moartea celui din urmă, admite într-una din lucrările sale
64
scrise în apărarea lui („Răspunsuri la Capitula (mllorum”, VIII) că Augustin a vorbit prea aspru lilurius) când a spus că Dumnezeu nu a voit ca toţi oamenii să se mântuiască. Iar lucrarea sa mai târzie (cam de pe la 450), Chemarea tuturor neamurilor (De vocatione omnium gentium), dezvăluie faptul că propria învăţătură s-a cuminţit considerabil înainte de moartea sa. (Unii s-au îndoit de tradiţionala atribuire a cărţii lui Prosper, dar erudiţia mai recentă a confirmat că el este autorul vezi traducerea lui Prosper făcută de P. de Letter.) Cartea îşi propune ca ţintă „să cerceteze ce înfrânare şi cumpătare se cuvine să păstrăm în vederile noastre asupra acestor păreri potrivnice” (Cartea 1,1), iar autorul încearcă cu adevărat să exprime adevărul despre har şi mântuire în aşa fel încât să mulţumească amândouă părţile şi, de este cu putinţă, să pună capăt disputei. în particular, el subliniază că harul nu-l sileşte pe om, ci lucrează în armonie cu voia liberă a omului. Exprimând esenţa învăţăturii sale, el scrie: „Dacă lăsăm cu totul deoparte orice gâlceavă ce se iveşte în focul certurilor necumpătate, este limpede că trebuie să păstrăm ca sigure trei lucruri din această problemă. întâi, trebuie să mărturisim că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Al doilea, nu poate fi îndoială că toţi cei ce ajung cu adevărat la cunoştinţa adevărului şi la mântuire o fac nu în virtutea propriilor merite, ci cu
65
ajutorul lucrător al dumnezeiescului har. Al treilea, trebuie să recunoaştem că înţelegerea omenească nu e în stare să pătrundă adâncurile judecăţilor lui Dumnezeu” (Cartea a Il-a, 1). Aceasta e în esenţă versiunea „reformulată” (şi considerabil îmbunătăţită) a doctrinei lui Augustin care până la urmă a ieşit biruitoare la Sinodul de la Orange, 75 de ani mai târziu, şi a pus capăt controversei1.
Cel mai important dintre Părinţii Galiei după Sfântul Casian, care a susţinut învăţătura ortodoxă despre sinergie, a fost Sfântul Faust din Lerin, mai apoi episcop de Rhegium (Riez). El a scris un tratat „Despre harul lui Dumnezeu şi voia liberă” în care a atacat atât pe vătămătorul dascăl Pelagiu” pe de-o parte, şi „rătăcirea predestinaţionismului” (avându-l în minte pe presviterul Lucidus) pe de altă parte. Asemeni Sfântului Casian, el a văzut harul şi libertatea ca fiind paralele, harul lucrând întotdeauna împreună cu voia omenească pentru mântuirea omului. El compara voia liberă cu „un fel de cârlig micuţ” ce atinge şi agaţă harul imagine ce nu avea darul să-i împace pe augustinienii rigizi ce insistau asupra unui „har premergător” absolut. Scriind despre cărţile lui Augustin într-o scrisoare către diaconul Graecus el observă că până şi „la cel mai învăţat om se află lucruri ce pot fi socotite
1 Vezi Prosper din Acvitania, Chemarea tuturor neamurilor, The Newman Press, Westminster, Maryland, SUA, 1952.
66
a fi îndoielnice”; dar este întotdeauna respectuos cu persoana lui Augustin şi îl numeşte beatissimus pontifex Augustinus, „preafericitul ierarh Augustin”. Sfântul Faust ţinea şi prăznuirea zilei adormirii Fericitului Augustin, iar scrierile lui cuprind şi o omilie pentru această sărbătoare.
Însă, chiar şi blândele exprimări ale marelui Părinte au fost socotite supărătoare de către augustinienii stricţi, precum africanul Fulgenţiu din Ruspe care a scris tratate despre har şi predestinare împotriva Sfântului Faust, iar îndelung mocnita controversă a continuat. Putem vedea concepţia ortodoxă asupra controversei la sfârşitul veacului al V-lea, în culegerea de biografii a presviterului Ghenadie din Marsilia, Vieţile oamenilor iluştri (continuarea cărţii Fericitului Ieronim cu acelaşi nume). Ghenadie, în tratatul său Despre dogmele bisericeşti, se arată a fi ucenic al Sfântului Casian în problema harului şi voii libere, iar comentariile sale asupra principalilor participanţi ne dă o idee destul de exactă asupra felului cum au privit problema apărătorii Sfântului Casian din Apus la peste cincizeci de ani de la moartea lui Augustin şi a lui Casian.
Despre Sfântul Casian, Ghenadie spune (cap. 62): „El a scris din experiere şi a vorbit cu putere, sau, ca să zic mai limpede, cu înţeles în spatele cuvintelor şi cu lucrare în spatele vorbirii. El a acoperit întreg câmpul poveţelor făptuitoare. pentru călugării de toate felurile.” Urmează o
67
listă a lucrărilor sale, cu fiecare Convorbire pomenită pe nume, ceea ce face ca acest capitol să fie unul dintre cele mai lungi din carte. Nu se spune nimic în mod special despre învăţătura sa despre har, dar Sfântul Casian este limpede înfăţişat ca un Părinte Ortodox.
Despre Prosper, pe de altă parte, Ghenadie scrie: (cap. 85): „Socotesc a fi a sa o carte anonimă împotriva anumitor lucrări ale lui Casian pe care Biserica lui Dumnezeu le găseşte folositoare, dar pe care el le stigmatizează ca vătămătoare; şi de fapt unele dintre părerile lui Casian şi Prosper despre harul lui Dumnezeu şi voia liberă se deosebesc unele de altele”. Aici este afirmată în mod special ortodoxia învăţăturii despre har a lui Casian, iar învăţătura lui Prosper e aflată a fi deosebită de ea; cu toate acestea, critica aplicată lui Prosper este blândă.
Despre Sfântul Faust, Ghenadie scrie (cap. 86): „Acesta a scos o minunată carte, Despre harul lui Dumnezeu prin care ne mântuim, unde învaţă că harul lui Dumnezeu întotdeauna pofteşte, premerge şi ajută voia noastră şi orice câştig ar putea dobândi libertatea voii, căci evlavioasa ei lucrare nu este propriul ei merit, ci darul harului.” Iar mai încolo, după ce comentează alte cărţi ale sale: „Acest preaminunat învăţător este crezut cu înflăcărare şi admirat.” E limpede că Ghenadie îl apără pe Sfântul Faust ca pe un Părinte Ortodox, şi îl apără îndeosebi de învinuirea
68
adusă adesea şi împotriva Sfântului Casian) CĂ tăgăduieşte „harul premergător”. Adepţii lui Augustin nu puteau înţelege că învăţătura ortodoxă a sinergiei nu tăgăduieşte defel „harul premergător”, ci învaţă doar despre împreună-lucrarea sa cu voia liberă. Ghenadie (şi însuşi Sfântul Faust) au avut grijă să afirme în chip deosebit ACEAstă credinţă în „harul premergător”.
Să vedem acum ce are de spus Ghenadie despre Augustin însuşi. Trebuie reamintit că lucrarea sa a fost scrisă în anii 480 sau 490, când controversa în jurul învăţăturii despre har a lui Augustin era veche de vreo şaizeci de ani, când exagerările doctrinei sale fuseseră înfăţişate şi discutate din plin şi când dureroasele urmări ale exagerărilor sale se vădeau în deja osânditul predestinaţionism al lui Lucidus.
„Augustin al Ipponiei, Episcop din Ipponia Regiensis, bărbat vestit în întreaga lume pentru învăţătura sa atât sacră cât şi lumească, neprihănit în credinţă, curat cu vieţuirea, a scris lucrări atât de numeroase încât nici nu se pot aduna toate. Căci cine este acela ce se poate lăuda că are toate scrierile sale, ori cine citeşte cu atâta răbdare încât să citească tot ceea ce a scris el?” La această laudă adusă lui Augustin, unele manuscrise adaugă aici o critică: „Pentru aceea, din pricina multei sale vorbiri, s-a adeverit zisa lui Solomon, „Din vorba multă nu vei scăpa de păcat” (cap. 39). Critica adusă lui Augustin (fie că
69
aparţine lui Ghenadie însuşi ori unui copist de mai târziu) nu e mai puţin blândă decât cea a Sfinţilor Casian şi Faust, arătând doar că învăţătura lui Augustin nu a fost desăvârşită. E limpede că purtătorii de cuvânt ai deplinei învăţături ortodoxe asupra harului din Galia veacului al cincilea nu l-au privit pe Augustin decât ca pe un mare dascăl şi Părinte, deşi au găsit necesar să-i scoată în evidenţă greşelile. Aceasta a continuat să fie atitudinea ortodoxă faţă de Augustin până în ziua de azi.
Pe la începutul veacului al VI-lea controversa despre har s-a concentrat asupra criticării învăţăturii Sfântului Faust, al cărui „mic cârlig” al voii libere continua să tulbure pe supra-raţionaliştii urmaşi ai lui Augustin. Până la urmă, întreaga controversă a luat sfârşit, în mare parte prin eforturile unui bărbat a cărui poziţie deosebită favoriza o împăcare definitivă a celor două tabere. Sfântul Chesarie, Mitropolitul din Arles, era un vlăstar al mănăstirii din Lerin, unde era cel mai aspru nevoitor şi următor al învăţăturii monahiceşti a Sfântului Faust, pe care nu a încetat vreodată a-l numi sfânt; dar în acelaşi timp, îl admira şi îndrăgea mult pe Fericitul Augustin, şi la sfârşit avea să-şi dobândească cererea pe care o făcuse lui Dumnezeu, ca să moară în ziua adormirii lui Augustin (a murit în ajun, la 27 august 543). Sub cârmuirea sa, în 529 s-a convocat Sinodul de la Orange, cu 14 episcopi prezenţi,
70
care a aprobat 25 de canoane ce dădeau o versiune oarecum modificată a învăţăturii Fericitului Augustin asupra harului. Expresiile exagerate ale lui Augustin despre natura aproape irezistibilă a harului au fost ocolite cu grijă, nespunându-se absolut nimic despre învăţătura sa despre predestinare. în mod semnificativ, doctrina „predestinării la rău” (pe care unii au dedus-o ca pe o „concluzie logică” din „predestinarea spre moarte” a lui Augustin) a fost osândită în chip deosebit, iar adepţii ei („de este vreunul care voieşte a crede un atât de rău lucru”) au fost afurisiţi.
învăţătura ortodoxă a Sfântului Casian şi a Sfântului Faust nu a fost citată la Sinod, dar nici nu a fost osândită; învăţătura lor despre sinergie a rămas pur şi simplu neînţeleasă. Libertatea voinţei omeneşti a fost desigur păstrată, dar în cadrul supra-raţionalistei concepţii apusene despre har şi natură. învăţătura lui Augustin a fost corectată, dar deplinătatea mai profundei învăţături răsăritene nu a fost recunoscută. Iată de ce învăţătura Sfântului Casian apare astăzi ca o mare descoperire pentru căutătorii apuseni ai adevărului creştinesc nu fiindcă învăţătura lui Augustin, în forma sa modificată, este „greşită” (căci ea învaţă adevărul atât cât se poate de bine în cadrul ei limitat), ci fiindcă învăţătura Sfântului Casian este o mai profundă şi mai deplină înfăţişare a adevărului.
71
V
Părerile veacului al VI-lea în Răsărit şi în Apus
De îndată ce controversa asupra harului a încetat să mai tulbure Apusul (căci Răsăritul i-a dat prea puţină atenţie, învăţătura sa fiind sigură şi nesupusă atacurilor), reputaţia lui Augustin a rămas statornicită: era un mare Părinte al Bisericii, bine cunoscut şi respectat în întregul Apus, şi mai puţin cunoscut, dar totuşi respectat în Răsărit.
Părerea despre el în Apus se poate vedea din referirile făcute de Sfântul Grigorie Dialogul, Papă al Romei, un Părinte Ortodox recunoscut în Răsărit la fel ca în Apus. într-o scrisoare către Innochentie. Prefect al Africii, Sfântul Grigorie scrie (având în minte îndeosebi tâlcuirile lui Augustin la Scriptură): „De voiţi a vă sătura cu hrană aleasă, citiţi scrierile fericitului Augustin, compatriotul vostru, şi nu cereţi pleava noastră în locul grânelor sale celor alese” (Epistole, Cartea a X-a, 37). Altundeva, Sfântul Grigorie îl numeşte „Sfântul Augustin” (Epistole, Cartea a XI-a, 54).
73
în Răsărit, unde erau prea puţine motive pentru a se discuta despre Augustin (ale cărui scrieri erau încă puţin cunoscute), părerea despre Fericitul Augustin se poate vedea cel mai limpede odată cu însemnatul prilej din acest veac, când Părinţii din Răsărit şi din Apus s-au strâns laolaltă la cel de-al Cincilea Sinod Ecumenic, adunat la Constantinopol în 553. în Actele Sinodului, numele lui Augustin e pomenit de câteva ori. Astfel, în timpul primei şedinţe a Sinodului, s-a citit în faţa Părinţilor adunaţi scrisoarea Sfântului împărat Iustinian, ce cuprindea următorul pasaj: „Mărturisim iarăşi că ţinem cu tărie hotărârile celor Patru Sinoade şi urmăm în toate sfinţilor Părinţi, Atanasie, Vasile, Grigorie al Constantinopolului, Chiril, Augustin, Proclu, Leon şi scrierilor lor despre dreapta credinţă” (Cele Şapte Sinoade Ecumenice, ediţia Eerdmans, p. 303).
Din nou, în Orosul final al Sinodului, unde Părinţii invocă autoritatea Fericitului Augustin într-o anumită chestiune, se vorbeşte despre el astfel: „S-au citit câteva epistole ale lui Augustin, de cuvioasă pomenire, cel ce a luminat cu strălucire între episcopii africani…” (ibid., p. 309).
în sfârşit, Papa Vigilius al Romei, care se afla la Constantinopol, dar refuzase să ia parte la Sinod, în „Epistola Decretală” pe care a publicat-o câteva luni mai târziu (pe când încă se afla la Constantinopol), primind până la urmă Sinodul, a luat drept pildă pentru propria retractare
74
pe Fericitul Augustin, despre care a vorbit în aceşti termeni: „Este vădit că Părinţii noştri, şi îndeosebi fericitul Augustin, cel ce cu adevărat a strălucit în Dumnezeieştile Scripturi şi a fost un maestru al elocinţei romane, a retractat unele din scrierile sale şi a îndreptat unele din spusele sale, adăugând cele ce lipseau şi pe care mai apoi le-a descoperit” (ibid., p. 322).
Se vădeşte, deci, că în veacul al VI-lea Fericitul Augustin era recunoscut ca un Părinte al Bisericii despre care se vorbea în termeni de mare laudă laudă ce nu era micşorată de recunoaşterea faptului că uneori învăţătura sa a fost imprecisă şi a trebuit să se corecteze singur.
în veacurile următoare, pasajul din epistola Sfântului împărat Iustinian, unde îl numără pe Augustin între principalii Părinţi ai Bisericii, a fost citat de scriitorii latini în disputele teologice cu Răsăritul (textul Actelor acestui Sinod păstrându-se numai în latineşte), tocmai cu intenţia de a dovedi autoritatea lui Augustin şi a altor Părinţi apuseni în Biserica Universală. Vom vedea în continuare felul cum principalii Părinţi răsăriteni ai acestor veacuri l-au primit pe Fericitul Augustin ca pe un Părinte Ortodox şi, în acelaşi timp, ne-au transmis corecta atitudine ortodoxă faţă de Părinţii de felul lui Augustin ce au căzut în felurite greşeli.
VI
Veacul al IX-lea.
Sfântul Fotie cel Mare
Teologia Fericitului Augustin (dar, de data aceasta, nu teologia harului) a ajuns a fi controversată în Răsărit pentru prima dată în veacul al IX-lea, în legătură cu faimoasa ceartă asupra lui Filioque (învăţătura despre purcederea Duhului sfânt „şi de la Fiul”, iar nu numai din Tatăl, cum Răsăritul a învăţat întotdeauna). Era pentru prima dată când vreo parte a teologiei lui Augustin era supusă unei amănunţite cercetări de către un Părinte grec (Sfântul Fotie), în Răsărit; Părinţii din Galia ce i s-au împotrivit în problema harului, deşi învăţau în duh răsăritean, au trăit cu toţii în Apus şi au scris în latină.
Controversa asupra lui Filioque în veacul al IX-lea este un subiect vast, despre care s-a publicat recent o instructivă carte1. Aici ne vom ocupa doar de atitudinea Sfântului Fotie faţă de Fericitul Augustin. Atitudinea cu pricina este în
1 Richard Haugh, Photius and the Carolingians, Nordland, Belmont, Massachusetts, 1975.
77
principiu aceeaşi ca şi a Părinţilor din Galia veacului al V-lea, dar Sfântul Fotie explică mai amănunţit care este concepţia ortodoxă în privinţa unui mare şi sfânt Părinte care a greşit.
într-una din lucrările sale, „Epistola către Patriarhul Acvileii” (care era unul dintre principalii apologeţi ai lui Filioque în Apus sub domnia lui Carol cel Mare), Sfântul Fotie răspunde la câteva întâmpinări. La afirmaţia că: „Marele Ambrozie, Augustin, Ieronim şi alţii au scris că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul”, Sfântul Fotie răspunde: „Dacă zece sau chiar douăzeci de Părinţi au spus aceasta, 600 şi încă mult mai mulţi nu au spus-o. Cine oare necinsteşte pe Părinţi? Oare nu aceia care, închizând întreaga evlavie a câtorva Părinţi în puţine cuvinte şi aşezându-i împotriva sinoadelor, îi vor mai bine pe aceştia, iar nu cinul cel fără de număr (al celorlalţi Părinţi)? Sau cei ce aleg ca apărători ai lor pe Părinţii cei mulţi? Cine îi necinsteşte pe sfinţii Augustin, Ieronim şi Ambrozie? Oare nu acela ce îi sileşte să grăiască împotriva celui de obşte Stăpân şi învăţător? Sau poate acela care, nefăcând nimic de acest fel, doreşte ca toţi să urmeze hotărârea Stăpânului de obşte?”
Apoi, Sfântul Fotie prezintă o întâmpinare tipică pentru mult prea frecventa şi îngust-logica mentalitate latină: „Dacă ei au învăţat bine, atunci oricine îi socoteşte ca Părinţi trebuie să le primească cugetele, dar de nu au vorbit în chip
78
cinstitor, trebuie să fie lepădaţi cu totul dimpreună cu ereticii”. Răspunsul Sfântului Fotie dat acestei concepţii raţionaliste este un model pentru adâncimea, sensibilitatea şi mila cu care adevărata Ortodoxie îi priveşte pe cei ce au rătăcit cu bună-credinţă: „Oare nu au fost împrejurări tulburi ce au silit pe mulţi Părinţi, în parte să se rostească în chip nedesluşit, în parte să vorbească potrivit cu împrejurările, sub loviturile duşmanilor, iar uneori şi din omenească Neştiinţă, căreia şi ei erau supuşi? (…) Dacă unii au vorbit în chip nedesluşit, sau pentru vreo pricină neştiută nouă s-au abătut chiar de la calea cea dreaptă, dar nu au fost întrebaţi şi nimeni lin i-a îndemnat să afle adevărul, îi primim în rândul Părinţilor ca şi cum nu ar fi spus acel lucru, din pricina dreptăţii vieţuirii lor şi alesei lor virtuţi şi credinţe, fără greş în alte privinţe. însă nu urmăm învăţătura lor în care se abat de la calea adevărului… Noi însă, care ştim că unii dintre Sfinţii noştri Părinţi şi dascăli s-au abătut de la credinţa dogmelor celor adevărate, nu luăm ca învăţătură acele locuri unde ei s-au abătut, ci îmbrăţişăm oamenii. La fel şi cu oricine dintre cei învinovăţiţi de învăţătura că Duhul purcede de la Fiul, nu primim ceea ce se împotriveşte cuvântului Domnului, dar nu-i lepădăm din rândul Părinţilor.”1
1 Photius and the Carolingians, ed. cit., pp. 136-137. Unele pasaje au fost adăugate din traducerea rusească a Arhiepiscopului Filaret al Cernigovului, op. cit., vol. 3, pp. 254-255.
79
în tratatul său de mai târziu pe tema purcederii Duhului Sfânt, Mystagogia, Sfântul Fotie vorbeşte în acelaşi duh despre Augustin şi ceilalţi care au rătăcit în privinţa lui Filioque şi-l apără din nou pe Augustin de cei ce în chip mincinos vor a-l face să stea împotriva predaniei Bisericii, îndemnând pe latini să acopere greşeala Părintelui lor „cu tăcere şi recunoştinţă” (Photius and the Carolingians, pp. 151-153).
învăţătura Fericitului Augustin despre Sfânta Treime, la fel ca învăţătura lui despre har, şi-a greşit ţinta nu atât fiindcă ar fi fost greşită într-un punct anume; dacă el ar fi cunoscut deplina învăţătură răsăriteană despre Sfânta Treime, probabil că nu ar fi învăţat că Duhul purcede „şi de la Fiul”.
Mai curând, el a abordat întreaga dogmă dintr-un punct de vedere diferit unul „psihologic” -, ce nu era la fel de potrivit ca abordarea răsăriteană în înfăţişarea adevărului despre cunoaşterea noastră de Dumnezeu; aici, ca şi în cazul harului şi al altor învăţături de credinţă, îngusta abordare latină nu e atât „greşită”, cât „limitată”. Câteva veacuri mai târziu, marele Părinte răsăritean, Sfântul Grigorie Palama, a fost în stare să scuze unele din formulările latine ale purcederii Duhului Sfânt (atâta vreme cât nu era vorba de purcederea Ipostasului Duhului Sfânt), adăugând: „Nu trebuie să ne purtăm cu necuviinţă, certându-ne în deşert
80
pentru cuvinte.”1 însă, chiar şi cei ce au învăţat incorect despre purcederea Ipostasului Duhului Sfânt (cum credea Sfântul Fotie că a învăţat Fericitul Augustin), dacă au învăţat astfel înainte ca subiectul să fi fost discutat amănunţit în Biserică şi învăţătura ortodoxă să le fi fost limpede înfăţişată, trebuie trataţi cu îngăduinţă şi să „nu-i lepădăm din rândul Părinţilor”.
Trebuie să adăugăm că Fericitul Augustin însuşi a meritat din plin iubitoarea îngăduinţă arătată de Sfântul Fotie faţă de greşeala sa. în concluzia la cartea sa Despre Treime, el scria: „Doamne, Unule Dumnezeu, Dumnezeu Treime, orice aş fi spus în aceste cărţi care este de la Tine, fie încuviinţat de către cei ce sunt ai Tăi; iar de este ceva de la mine, fie-mi iertat atât de Tine, cât şi de cei ce sunt ai Tăi”.
Deci în veacul al IX-lea, când o altă gravă greşeală a Fericitului Augustin a fost dată la iveală şi a devenit subiect de controversă, Răsăritul Ortodox a continuat să-l privească ca pe un Sfânt şi un Părinte.
1 Vezi J. Meyendorff, A Study of Gregory palamas, The Faith Press, Londra, 1964, pp. 231-232.
81
VII
Veacurile de mai târziu:
Sfântul Marcu al Efesului
în veacul al XV-lea, la Sinodul „Unionist” de la Florenţa, a apărut o situaţie similară cu cea din timpul Sfântului Fotie: latinii îl citau pe Augustin ca autoritate (uneori pe nedrept) în sprijinul învăţăturii lor asupra unor doctrine foarte diferite, precum Filioque şi purgatoriul, iar un mare teolog al răsăritului le-a răspuns.
în primul lor cuvânt adresat grecilor în sprijinul focului curăţitor al purgatoriului latinii, au înfăţişat textul scrisorii Sfântului împărat Iustinian către Părinţii de la al Cincilea Sinod Ecumenic (citat mai sus), spre a dovedi autoritatea ecumenică în Biserică a Fericitului Augustin şi a altor Părinţi apuseni. La aceasta, Sfântul Marcu a răspuns (în Cuvântul întâi despre focul curăţitor, cap. 7): „întâi de toate, voi aţi adus înainte anumite cuvinte de la al Cincilea Sinod Ecumenic ce statornicesc să urmăm în toate pe acei Părinţi ale căror graiuri voiţi a le aduce înainte, şi să primim deplin cele spuse de ei; între aceştia, se numără
83
Augustin şi Ambrozie care, pe cât se pare, învaţă mai desluşit decât alţii despre focul curăţitor. Dar aceste cuvinte nu ne sunt cunoscute, fiindcă noi nu avem cartea cu Actele acelui Sinod, şi iată de ce vă cerem să ne-o înfăţişaţi, de o aveţi cumva scrisă în greceşte. Căci suntem foarte miraţi că, în această scriere, Teofil este şi el numărat cu ceilalţi Dascăli; căci el este pretutindenea cunoscut nu pentru vreun fel de scriere, ci pentru faima cea rea din pricina turbării sale împotriva lui Hrisostom.”1
Deci, Sfântul Marcu protestează doar împotriva primirii lui Teofil ca dascăl al Bisericii, iar nu împotriva lui Augustin sau Ambrozie. Mai apoi, în tratatul său (cap. 8-9), Sfântul Marcu cercetează citatele din „fericitul Augustin” şi „dumnezeiescul Părinte Ambrozie” (distincţie păstrată adeseori de către Părinţii Ortodocşi din veacurile următoare), respingând pe unele şi primind pe altele. în alte scrieri ale Sfântului Marcu de la acest Sinod, el foloseşte chiar scrierile lui Augustin ca izvor ortodox (evident, din traducerea grecească a unora dintre operele sale, făcută după epoca Sfântului Fotie). în „Răspuns la locurile grele şi întrebările înfăţişate de Cardinali şi alţi dascăli latini” (cap. 3), Sfântul Marcu citează
1 Arhim. Ambrozie Pogodin, Sf. Marcu al Efesului şi unirea de la Florenţa (în limba rusă), Jordanville, N.Y., 1963, pp. 65-66. Toate trimiterile se fac la această carte ce cuprinde traducerea rusească completă a scrierilor Sfântului Marcu.
84
din Solilocvii şi din Despre Treime, numindu-l pe autor „fericitul Augustin” şi folosindu-i efectiv cuvintele împotriva latinilor de la Sinod (Pogodin, op. cit., pp. 156-158). într-una din scrieri, Capetele silogistice împotriva latinilor (cap. 34), el chiar se referă la „dumnezeiescul Augustin” când citează iarăşi în mod favorabil din lucrarea lui Despre Treime (Pogodin, p. 268). Trebuie observat că, atunci când Sfântul Marcu citează vreun învăţător al latinilor ce nu are vreo autoritate în Biserica Ortodoxă, are grijă să nu-i dea nici un titlu de laudă, fie că e vorba de „fericit” sau „dumnezeiesc”; astfel, Toma din Aquino este pentru el doar „Toma, dascălul latin” (ibid., cap. 13; Pogodin, p. 251).
Asemeni Sfântului Fotie, Sfântul Marcu, văzând că teologii latini citau erorile anumitor Părinţi împotriva învăţăturii Bisericii înseşi, a simţit nevoia de a afirma învăţătura ortodoxă privitoare la Părinţii care greşiseră într-o anume chestiune. El face acest lucru într-un fel similar cu al sfântului Fotie, dar nu cu referire la Augustin ale cărui erori încearcă să le îndreptăţească şi să le pună în cea mai bună lumină cu putinţă şi nici la vreun alt Părinte apusean, ci la un Părinte răsăritean ce căzuse într-o greşeală cu siguranţă nu mai puţin gravă decât oricare dintre cele ale lui Augustin. Iată ce scrie Sfântul Marcu:
„în ce priveşte cuvintele ce ni se aduc înainte de la fericitul Grigorie al Nyssei, ar fi mai bine să
85
le treceţi sub tăcere, şi nicidecum să ne siliţi ca, pentru apărarea noastră, să le dăm pe faţă. Căci se vede limpede că acest Dascăl a încuviinţat dogmele origeniştilor şi că statorniceşte un sfârşit al chinurilor.” După Sfântul Grigorie, continuă Marcu, „va veni o aşezare din nou a tuturor lucrurilor, şi chiar a demonilor înşişi, pentru ca Dumnezeu, zice el, să fie totul întru toate, cum zice Apostolul.
întrucât cuvintele acestea ne-au fost şi ele aduse înainte printre altele, vom răspunde întâi în privinţa lor, aşa cum am primit de la Părinţii noştri. Este cu putinţă ca ele să fie preschimbări şi adăugiri făcute de unii eretici şi origenişti… însă, dacă Sfântul a susţinut într-adevăr o asemenea părere, aceasta se întâmpla atunci când învăţătura lui era încă pricină de gâlceavă şi nu fusese osândită şi lepădată cu hotărâre de către părerea potrivnică, adusă înainte la cel de-al Cincilea Sobor a Toată Lumea; aşa încât, nu e de mirare că şi el, om fiind, a greşit în statornicirea (adevărului), când acelaşi lucru s-a întâmplat cu mulţi alţii înainte de el, precum Irineu din Lyon, Dionisie din Alexandria şi alţii…
Deci, graiurile cu pricina, dacă într-adevăr s-au rostit de către minunatul Grigorie privitor la acel foc, nu arată o curăţire aparte [cum ar fi purgatoriul n. ed.], ci statornicesc curăţirea de pe urmă şi reaşezarea de pe urmă a tuturor lucrurilor. Cu nici un chip ele nu ne încredinţează
86
pe noi, care privim judecata de obşte a Bisericii şi suntem călăuziţi de Dumnezeieştile Scripturi, şi nu ne uităm la ceea ce fiecare Dascăl a scris ca o părere a lui. Iar dacă oricine altcineva a scris altfel despre focul curăţitor, nu este de trebuinţă să primim” (Cuvântul întâi despre focul curăţitor, cap. 11; Pogodin, pp. 68-69).
Este semnificativ faptul că latinii au fost şocaţi de acest răspuns şi l-au însărcinat pe principalul lor teolog, Cardinalul spaniol Juan de Torquemada (unchiul faimosului Mare Inchizitor al Inchiziţiei Spaniole) să răspundă în numele lor, ceea ce el a făcut cu următoarele cuvinte: „Grigorie al Nyssei, cel ce a fost, fără nici o îndoială, prea mare între Dascăli, ne-a lăsat în chipul cel mai limpede învăţătura despre focul curăţitor… Dar cele spuse de tine ca răspuns la aceasta, cum că, om fiind, putea să greşească, ni se pare lucru cu totul nemaiauzit; căci Petru şi Pavel, ca şi ceilalţi Apostoli şi cei patru Evanghelişti, au fost cu toţii oameni, ca să nu mai zicem că şi Atanasie cel Mare, Vasile, Ambrozie, Ilarie şi alţii dintre cei mari în Biserică, au fost şi ei oameni şi, prin urmare, puteau greşi! Nu crezi oare că răspunsul acesta al tău întrece marginile cuviinţei? Căci atunci întregul credinţei se clatină, şi întregul Vechiului şi Noului Legământ, lăsat nouă prin oameni, este supus îndoielii fiindcă, după spusele tale, era cu neputinţă ca ei să nu greşească. Dar atunci ce mai rămâne neclintit în Dumnezeiasca
87
Scriptură? Ce mai rămâne statornic? Recunoaştem şi noi că omul poate greşi în măsura în care este om şi face ceva cu puterile sale; dar dacă este călăuzit de Duhul Sfânt şi încercat pe piatra de încercare a Bisericii în acele lucruri ce ţin de credinţa de obşte a învăţăturii dogmatice, atunci cele scrise de el, susţinem noi, sunt absolut adevărate” (Răspunsurile latinilor, cap. 4; Pogodin, pp. 94-95).
Consecinţa logică a căutării latine a „perfecţiunii” la Sfinţii Părinţi este, desigur, infailibilitatea papală. Logica poziţiei menţionate este exact aceeaşi ca şi a celor ce protestaseră faţă de Fotie, zicând că, dacă Augustin sau alţii învăţaseră incorect asupra unui punct, ei trebuie să fie „lepădaţi dimpreună cu ereticii”.
în noul său răspuns la aceste afirmaţii, Sfântul Mar cu repetă poziţia ortodoxă că „este cu putinţă ca cineva să fie un Dascăl şi în acelaşi timp nu tot ceea ce spune el să fie pe deplin adevărat, căci atunci ce nevoie ar mai fi avut Părinţii de Soboarele a Toată Lumea?”; iar asemenea învăţături particulare (spre deosebire de negreşelnicele Scripturi şi Predania Bisericii) „nu trebuie să le credem în chip desăvârşit ori să le primim fără cercetare”. Apoi, intră într-o mulţime de amănunte, cu multe citate din opera Sfântului Grigorie al Nyssei, spre a arăta că el a învăţat de fapt rătăcirea atribuită lui (nimic mai puţin decât tăgăduirea pedepsei veşnice în
88
iad şi susţinerea mântuirii de obşte), dând apoi ultimul cuvânt, ca o autoritate în materie, chiar lui Augustin.
„Că numai Scripturile canonice sunt fără de greşeală mărturiseşte Fericitul Augustin în cuvintele pe care le scrie lui Ieronim: Se cuvine a se da o asemenea cinstire şi închinare numai cărţilor Scripturii ce se numesc canonice, căci eu sunt deplin încredinţat că nici unul dintre cei ce le-au scris nu a greşit cu nimic… Cât despre celelalte scrieri, oricât de mare ar fi fost strălucirea autorilor lor în sfinţenie şi învăţătură, când le citesc, eu nu primesc învăţătura lor ca adevărată numai pe temeiul faptului că ei au fost cei ce au scris şi au gândit astfel. Apoi, într-o scrisoare către Fortunatus [continuă Sfântul Marcu, citând din Augustin], el scrie după cum urmează: Nu trebuie să socotim judecata unui om, chiar dacă acel om ar fi fost ortodox şi ar fi avut o mare faimă, ca având aceeaşi autoritate precum Scripturile canonice, până acolo, încât să socotim că nu ne este îngăduit, din pricina respectului pe care-l datorăm unor astfel de oameni, să dezaprobăm şi să lepădăm ceva din scrierile lor dacă se întâmplă să descoperim că au învăţat altceva decât adevărul care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost atins de alţii sau de noi înşine. Iată, deci, cum sunt eu în privinţa scrierilor altor oameni; şi aş dori ca cititorul să se poarte la fel şi în privinţa scrierilor mele.” (Sfântul Marcu, Cuvântul al doilea
89
despre focul curăţitor, cap. 15-16; Pogodin, pp. 127-132).
Deci, ultimul cuvânt despre Fericitul Augustin îl are Augustin însuşi; iar Biserica Ortodoxă l-a tratat într-adevăr de-a lungul veacurilor exact aşa cum şi-a dorit.
VIII
Părerea despre Fericitul Augustin în vremurile moderne
Părinţii Ortodocşi din vremurile moderne au continuat să-l privească pe Fericitul Augustin în acelaşi fel ca şi Sfântul Marcu şi nu a existat nici o controversă deosebită legată de numele său. în Rusia, cel puţin până în vremea Sfântului Dimitrie al Rostovului (începutul veacului al XVIII-lea), obiceiul de a-l numi „Fericitul Augustin” ajunsese pe deplin statornicit. Să spunem deci aici câteva cuvinte despre acest titlu.
în primele veacuri ale creştinătăţii, cuvântul „fericit”, cu referire la un om cu viaţă sfântă, era folosit aproape ca un sinonim al cuvântului „sfânt”. Acest lucru nu era urmarea unei „canonizări” oficiale care nu exista în acele veacuri -, ci se întemeia mai ales pe cinstirea poporului. Astfel, Sfântul Martin din Tours (sec. IV), un sfânt incontestabil şi făcător de minuni, e numit de către scriitorii din vechime, de pildă, de către Sfântul Grigorie din Tours (sec. VI), uneori „fericit” (beatus), alteori „sfânt” (sanctus). Şi
91
astfel, atunci când Augustin e numit în secolul al V-lea de către Sfântul Faust din Lerin, „prea fericit” (beatissimus), în secolul al VI-lea, de către Sfântul Grigorie cel Mare, „fericit” (beatus) şi „sfânt” (sanctus), iar în secolul al IX-lea, de către Sfântul Fotie, „sfânt” (agios), toate titlurile menţionate înseamnă acelaşi lucru: faptul că Augustin era recunoscut ca făcând parte dintre cei ce s-au remarcat prin sfinţenie şi învăţătură. De-a lungul acestor veacuri, ziua prăznuirii lui se ţinea în Apus, iar în Răsărit (unde nu se ţineau sărbători speciale pentru sfinţii apuseni), era privit doar ca un Părinte al Bisericii Soborniceşti.
Cam prin vremea Sfântului Marcu al Efesului, cuvântul „fericit” începuse a fi folosit pentru Părinţii cu ceva mai puţină autoritate decât Părinţii cei mari; astfel, el vorbeşte despre „fericitul Augustin”, dar „dumnezeiescul Ambrozie”; „fericitul Grigorie al Nyssei” şi „Grigorie Teologul, cel mare între sfinţi”; dar nu este în nici un caz consecvent în acest obicei.
Chiar în vremurile moderne, cuvântul „fericit” rămâne oarecum vag în ce priveşte aplicarea. în accepţia rusească, cuvântul „fericit” (blajennî) se poate referi atât la marii Părinţi în jurul cărora a existat o oarecare controversă (Augustin şi Ieronim în Apus, Teodoret al Cirului în Răsărit), dar şi la nebunii pentru Hristos (canonizaţi sau necanonizaţi) şi la oamenii sfinţi necanonizaţi din veacurile mai recente, în general.
92
Nici până azi nu există o definiţie precisă a ceea ce înseamnă „fericit” în Biserica Ortodoxă (spre deosebire de Romano-catolicism, unde „beatificarea” e un întreg procedeu juridic în sine), şi orice „fericit” ce are un loc recunoscut în calendarul sfinţilor ortodocşi (cum este cazul lui Augustin, Ieronim, Teodoret şi al multor nebuni pentru Hristos) poate fi numit şi „sfânt”. însă, în practica ortodoxă rusă, se aude arareori de „Sfântul Augustin”, şi aproape întotdeauna de „Fericitul Augustin”.
în vremurile moderne, s-au făcut numeroase traduceri ale scrierilor Fericitului Augustin în greceşte şi ruseşte, iar el a devenit binecunoscut în Răsăritul Ortodox. Desigur, unele din scrierile sale, cum ar fi tratatele anti-pelagiene şi Despre Treime, se citesc cu precauţie aceeaşi precauţie cu care credincioşii ortodocşi citesc lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei „Despre suflet şi înviere”, ca şi alte câteva din scrierile sale.
Marele Părinte rus de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, Sfântul Tihon din Zadonsk, citează din scrierile Fericitului Augustin (îndeosebi din Solilocvii) ca de la un Părinte Ortodox deşi, fireşte, principalele sale izvoare patristice sunt Părinţii răsăriteni, mai ales Sfântul Ioan Gură de Aur1. Mărturisirile lui Augustin ocupau un loc de cinste între cărţile duhovniceşti ortodoxe din Rusia
1 Vezi Nadejda Gorodeţki, Saint Tikhon of Zadonsk, Crestwood, N.Y., 1976, p. 118.
93
şi chiar au avut un efect decisiv în hotărârea de a părăsi lumea a marelui zăvorât de la începutul veacului al XIX-lea, Gheorghe din Zadonsk. în tinereţe, când se afla în armată şi ducea o viaţă tot mai retrasă, pregătindu-se să intre în mănăstire, a fost aşa de mult atras de fiica unui anume colonel, încât a hotărât să o ceară de nevastă. Amintindu-şi apoi de ascunsa lui dorinţă de a părăsi lumea, a ajuns într-o criză de nehotărâre şi tulburare, căreia a hotărât să-i pună capăt, apelând la scrierea patristică pe care o citea. Iată cum descrie el însuşi momentul respectiv: „Mi-a venit gândul să deschid cartea aflată pe masă, cugetând astfel: Am să fac îndată după cum scrie acolo unde se deschide. Am deschis Mărturisirile lui Augustin. Am citit: Cel ce se însoară, se îngrijeşte de femeie, cum va plăcea femeii; cel neînsurat grijeşte de ale Domnului, cum va plăcea Domnului. Câtă dreptate are! Ce deosebire! Chibzuieşte temeinic, alege calea cea mai bună; nu şovăi, hotărăşte, urmează; nimic nu te împiedică. Am hotărât. Inima mi s-a umplut de negrăită bucurie. Sufletul meu se bucura. Şi parcă cugetul meu era cu totul cuprins de cerească răpire.”1 Experienţa sa seamănă bine chiar cu experienţa convertirii Fericitului Augustin, când i-a venit în minte să deschidă Epistolele Sfântului Pavel şi să urmeze sfatul din primul verset asupra căruia
1 Episcopul Nicodim, Nevoitori ruşi din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, Moscova, 1909, vol. VII, pp. 542-543.
94
îi vor cădea ochii (Mărturisiri, VIII; 12). Trebuia observat că atmosfera duhovnicească a Fericitului Gheorghe din Zadonsk era pe deplin cea a Părinţilor ortodocşi, cum ştim din cărţile pe care le citea: Vieţile Sfinţilor, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Tihon din Zadonsk, tâlcuiri patristice la Scriptură.
în Biserica Grecească din vremurile moderne, situaţia era cam aceeaşi. Teologul grec din veacul al XVIII-lea, Evstratie Arghenti, în lucrările sale anti-latine, precum Tratatul despre pâinea nedospită, îl foloseşte pe Augustin ca autoritate patristică, dar observă totuşi că Augustin este unul dintre Părinţii ce au căzut în unele greşeli fără ca prin aceasta să înceteze a fi un Părinte al Bisericii1.
La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Sfântul Nicodim Aghioritul a inclus Viaţa Fericitului Augustin în Sinaxarion sau Culegerea Vieţilor Sfinţilor, căci înainte de vremea sa, el nu fusese cuprins în calendarele răsăritene şi în culegerile de Vieţi ale Sfinţilor. Nu era ceva ieşit din comun: Augustin era doar unul dintre multele sute de nume pe care Sfântul Nicodim le-a adăugat la foarte incompletul Calendar Ortodox al Sfinţilor, din râvna de a da mai multă slavă sfinţilor lui Dumnezeu. în veacul al XIX-lea, din aceeaşi râvnă, Biserica Rusă a luat numele lui Augustin din
1 Vezi Timothy Ware, Eustratius Argenti, Oxford, 1964, pp. 126,128.
95
Sinaxarul Sfântului Nicodim şi l-a adăugat la propriul calendar. Nu era vorba de nici un fel de „canonizare” a Fericitului Augustin, căci el nu fusese privit niciodată în Răsărit altfel decât ca un Părinte şi un Sfânt; era vorba doar de o lărgire a calendarului bisericesc, spre a-l face mai cuprinzător proces ce se desfăşoară şi astăzi.
în secolul XX, numele lui Augustin se poate găsi în Calendarele Ortodoxe obişnuite, de obicei la data de 15 iunie (împreună cu Fericitul Ieronim), dar uneori la data adormirii sale, 28 august. Biserica Greacă în întregul ei l-a privit poate cu mai puţine rezerve decât Biserica Rusă, cum se poate vedea, de pildă, în calendarul oficial al uneia din Bisericile Greceşti de azi ce ţine vechiul calendar, unde nu este numit „Fericitul Augustin”, ci „Sfântul Augustin cel Mare” (agios Augustinos o megas).
însă Biserica Rusă, chiar dacă nu-i acordă titlul de „mare”, are multă dragoste faţă de el. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, când a ajuns episcop însărcinat cu cârmuirea Europei Occidentale, a socotit ca pe o datorie să-i arate o deosebită cinstire (ca şi altor Sfinţi apuseni); astfel că a pus să se scrie o slujbă specială în cinstea sa (care nu existase până atunci în Mineiele slave), slujbă ce a fost aprobată de Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din afara Rusiei, sub cârmuirea Mitropolitului Anastasie. Arhiepiscopul Ioan săvârşea această slujbă în fiecare an, oriunde
96
se întâmpla să se afle în ziua prăznuirii Fericitului Augustin.
Poate că cea mai echilibrată apreciere critică a Fericitului Augustin din vremurile recente se află în Patrologia Arhiepiscopului Filaret al Cerni Igovului, din care am citat de mai multe ori. El a avut cea mai mare influenţă asupra epocii sale şi a celor următoare. Dar în parte nu a fost înţeles, în parte el însuşi nu şi-a înfăţişat gândurile în chip precis şi a dat prilej de dispute” (vol. III, p. 7). „Fiind înzestrat cu o gândire raţionalistă şi belşug de simţire, Dascălul din Ipponia nu avea în aceeaşi măsură şi o gândire metafizică; în lucrările sale există multă ingenuitate, dar prea puţină originalitate în gândire, multă stricteţe logică, dar nu multe idei cu adevărat înalte. De asemenea, nu i se poate atribui o erudiţie teologică prea aprofundată. Augustin a scris despre orice, întocmai ca Aristotel, pe când lucrările sale cele mai bune ar fi putut fi, şi au fost, doar cercetările sistematice asupra unor subiecte şi reflecţiile sale morale… Cea mai de seamă însuşire a lui este adânca şi sincera evlavie ce umple toate operele sale” (ibid., p. 35). între scrierile sale morale, cele pe care Arhiepiscopul Filaret le preţuia cel mai mult, erau Solilocviile, tratatele, scrisorile şi predicile despre nevoinţa monahală şi despre virtuţi, despre grija faţă de cei morţi, despre rugăciunea către sfinţi, despre cinstirea sfintelor moaşte; şi, fireşte, pe drept renumitele
97
sale Mărturisiri, „care fără îndoială pot mişca pe oricine până în adâncul sufletului prin sinceritatea zdrobirii de inimă, şi încălzesc pe oricine prin căldura evlaviei ce este aşa de însemnată pe calea mântuirii” (ibid., p. 23).
Aspectele „controversate” ale scrierilor dogmatice ale Fericitului Augustin au atras uneori atenţia în aşa măsură, încât cealaltă latură a operelor sale, cea morală, a fost mult neglijată. Dar poate că pentru noi cei de astăzi el este de folos tocmai ca Părinte al evlaviei ortodoxe a cărei plinătate stătea parcă să se reverse din el. într-adevăr, învăţaţii moderni găsesc adeseori dezamăgitor faptul că un asemenea „uriaş intelectual” a putut fi în aşa măsură „un tipic copil al vremii sale, chiar în lucruri unde nu ne-am fi aşteptat să fie astfel”, că „în chip ciudat, Augustin se încadrează bine într-un peisaj plin de vise, demoni şi duhuri” şi că acceptarea de către el a minunilor şi vedeniilor „dezvăluie o credulitate care nouă celor de azi ni se pare incredibilă”1. Aici, Fericitul Augustin se desparte de „sofisticaţii” cercetători ai teologiei din zilele noastre; dar rămâne una cu simplii credincioşi ortodocşi, ca şi cu toţi Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi Apusului care, indiferent de feluritele greşeli şi deosebiri în unele aspecte teoretice ale învăţăturii, aveau o singură şi profundă inimă creştinească şi un singur
1F. Van Der Meer, Augustine the Bishop, Sheed and Ward, New York, 1961, p. 553.
98
Millet. Aceasta îl face să fie în chip indiscutabil un Părinte Ortodox şi creează o prăpastie de netrecut între el şi toţi „discipolii” săi heterodocşi din veacurile de după el însă îl face a fi înrudit cu toţi cei ce rămân credincioşi adevăratului creştinism. Sfânta Ortodoxie, chiar şi în zilele noastre.
Dar şi în multe aspecte ale învăţăturii de credinţă, Fericitul Augustin se arată a fi un învăţător pentru ortodocşi. Trebuie pomenită în chip deosebit învăţătura sa despre milenarism. După ce în primii săi ani de creştinism a fost atras el însuşi către o formă de hiliasm destul de spiritualizat, în anii maturităţii a devenit unul dintre principalii adversari ai acestei erezii care, atât în vechime, cât şi în vremurile moderne, a dus la pierzare pe atâţia eretici ce citesc Apocalipsa Sfântului Ioan în mod absolut literal, şi nu după tradiţia Bisericii. în adevărata tâlcuire ortodoxă, pe care a învăţat-o Fericitul Augustin, cei „o mie de ani” ai Apocalipsei (cap. 20,1-6) sunt răstimpul dintre întâia Venire şi A Doua Venire a lui Hristos, când diavolul este într-adevăr „legat” (adică mult limitat în privinţa puterii sale de a ispiti pe credincioşi), iar sfinţii împărăţesc împreună cu Hristos în viaţa de har dăruită a Bisericii (Cetatea lui Dumnezeu, Cartea a XX-a, cap. 7-9).
în iconografie, trăsăturile Fericitului Augustin sunt destul de deosebite. Probabil că cea mai veche icoană a sa care s-a păstrat, o frescă din
99
secolul al VI-lea de la Biblioteca Lateran din Roma, se întemeiază fără greş pe un portret din timpul vieţii; acelaşi chip tras, ascetic, cu barbă rară apare şi într-o icoană din veacul al VII-lea ce îl înfăţişează împreună cu Fericitul Ieronim । Sfântul Grigorie cel Mare. Icoana dintr-un manuscris din secolul al XI-lea este mai stilizată, dar vădit întemeiată pe acelaşi prototip (cum s-a întâmplat cu mulţi sfinţi vechi din Apus), arătându-l doar ca pe un prelat latin medieval sau modern.
IX
Câteva observaţii despre detractorii contemporani ai Fericitului Augustin
în secolul XX, teologia ortodoxă a trecut printr-o „renaştere patristică”. Neîndoielnic, există multe lucruri pozitive în această „renaştere”. Unele dintre manualele ortodoxe din ultimele secole învăţau anumite dogme cu un vocabular şi într-un duh parţial apusean (mai ales romano-catolic), nereuşind să aprecieze cum se cuvine pe unii dintre cei mai profunzi Părinţi Ortodocşi, mai ales din vremurile mai recente (Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Sinaitul). „Renaşterea patristică” din secolul XX a corectat măcar în parte neajunsurile şi a eliberat academiile şi seminariile ortodoxe de unele dintre „influenţele apusene” nefolositoare ce erau prezente în ele. Era, de fapt, continuarea mişcării moderne de redescoperire ortodoxă începută în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea de către Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Macarie din Corint, Fericitul
101
Paisie Velicikovski, Mitropolitul Filaret al Moscovei şi alţii, atât în Grecia, cât şi în Rusia.
A existat însă şi o latură negativă a „renaşterii patristice”. în primul rând, în secolul XX, ea a fost şi a rămas în mare parte un fenomen academic: abstract, îndepărtat de viaţa reală, purtând pecetea unora dintre meschinele patimi ale lumii academice moderne superioritate, suficienţă, criticarea fără milă a părerilor altora, formarea unor tabere sau clici de „iniţiaţi” ce ştiu care concepţii sunt „la modă” şi care nu. Unii cercetători arată atâta zel în favoarea „renaşterii patristice”, încât găsesc peste tot „influenţă apuseană”, devenind extrem de critici faţă de Ortodoxia „occidentalizată” a ultimelor veacuri şi având o atitudine extrem de dispreţuitoare faţă de unii dintre cei mai respectaţi dascăli ortodocşi din acele veacuri (sau chiar de astăzi ori din vechime), datorită concepţiilor lor „apusene”. Asemenea „zeloţi” nici nu bănuiesc că ei înşişi îşi subminează temelia ortodoxă de sub picioare, reducând neîntrerupta tradiţie ortodoxă la o simplă „linie directă” pe care un mic grup dintre ei o are, chipurile, cu „marii Părinţi” din trecut. în acest caz, „renaşterea patristică” ajunge periculos de aproape de un fel de protestantism1.
1 Pentru critica unui astfel de rezultat al „renaşterii patristice”, vezi pr. M. Pomazansky, „The Liturgical Theology of Fr. A. Schmemann”, The Orthodox Word, nr. 35,1970, pp. 260-280.
102
în ultimii ani, Fericitul Augustin a devenit victima laturii negative a „renaşterii patristice”. Sporita cunoaştere teoretică a teologiei ortodoxe în vremurile noastre (spre deosebire de teologia Sfinţilor Părinţi, legată inseparabil de viaţa creştină) a produs multe critici ale Fericitului Augustin pentru erorile sale teologice. Unii dintre cei ce studiază teologia chiar s-au specializat în „a-l face bucăţi” pe Augustin şi teologia sa, lăsându-ne puţine şanse de a crede că mai poate să fie un Părinte al Bisericii. Uneori, aceşti cercetători ajung în conflict deschis cu savanţii teologi ortodocşi din „vechea şcoală”, care au învăţat în seminar despre unele din defectele teologiei lui Augustin, dar îl acceptă ca pe un Părinte între alţii, neacordându-i prea multă atenţie. Aceşti din urmă învăţaţi sunt ceva mai aproape de opinia ortodoxă despre Fericitul Augustin de-a lungul veacurilor, pe când cei dintâi se fac vinovaţi de exagerarea greşelilor lui Augustin, în loc de îndreptăţirea lor (cum făceau marii Părinţi din trecut), şi, în academica lor „corectitudine”, ei pierd adesea smerenia şi delicateţea lăuntrică ce pecetluieşte autentica predanie a tradiţiei ortodoxe de la părinte la fiu (iar nu doar de la profesor la student). Să vedem doar un singur exemplu de atitudine greşită faţă de Fericitul Augustin a unora dintre cercetătorii moderni ai teologiei.
Un preot ortodox şi profesor la o şcoală teologică, care trăise „renaşterea patristică”, ţinea o
103
conferinţă despre deosebirile dintre mentalitatea răsăriteană şi cea apuseană. Discutând „dezastruoasele deformări ale moralităţii creştine” în Apusul modern, şi în special falsul „puritanism” şi sentiment al „perfecţiunii”, el afirmă: „Nu ştiu care este originea acestei noţiuni. Ştiu doar că Augustin o punea deja în discuţie atunci când spunea, dacă nu mă înşel, în Mărturisirile sale, că după botez nu a mai avut gânduri sexuale. Nu-mi place să pun la îndoială onestitatea lui Augustin, dar îmi este absolut imposibil să-i accept afirmaţia. Bănuiesc că a făcut afirmaţia cu pricina fiindcă avea deja ideea că întrucât devenise creştin trebuia să nu mai aibă nici un fel de gânduri sexuale. Iar concepţia creştinismului răsăritean era de asemenea cu totul diferită” (The Hellenic Chronicle, 11 noiembrie 1976, p. 6). Aici, Augustin a devenit pur şi simplu un ţap ispăşitor pe seama căruia să se pună orice concepţie socotită „neortodoxă” sau „apuseană”; el este obârşia ultimă a tot ce este putred în Occident! Şi se socoteşte chiar, împotriva oricăror legi ale bunului simţ, că este cu putinţă să i se cerceteze mintea şi să i se atribuie cel mai primitiv tip de gândire, ce nu se găseşte nici la cei mai recenţi convertiţi la ortodoxia de azi.
Fireşte, în realitate Fericitul Augustin nu a făcut vreodată o asemenea afirmaţie. în Mărturisirile sale, el vorbeşte destul de deschis despre „focul poftei trupeşti” ce era încă în el şi despre
104
„cum sunt încă tulburat de acest fel de răutate (Mărturisiri X, 30); iar învăţătura sa despre moralitatea sexuală şi lupta împotriva patimilor este îndeobşte aceeaşi cu învăţătura Părinţilor răsăriteni ai vremii sale ambele fiind foarte diferite de atitudinea apuseană modernă pe care conferenţiarul o vede pe drept cuvânt ca greşită şi necreştină. (Totuşi, harul slobozirii de ispitele trupeşti a fost dat câtorva Părinţi cel puţin în Răsărit, dacă nu în Apus; vezi Istoria Lausiacă, cap. 29, unde pustnicul Ilie din Egipt, ca urmare a unei cercetări îngereşti, a primit o asemenea slobozire de poftă încât putea să spună că „Patima nu mai vine în mintea mea”.)
Nu trebuie să fim şi noi peste măsură de aspri în judecarea unor astfel de abateri ale „renaşterii patristice”; astăzi, când în numele creştinismului şi chiar al Ortodoxiei se prezintă atâtea idei nepotrivite şi potrivnice, multe din ele cu adevărat străine Bisericii, putem scuza uşor pe cei ale căror păreri şi evaluări ortodoxe sunt uneori lipsite de echilibru, atâta vreme cât caută în mod sincer un creştinism cu adevărat curat. Chiar studiul de faţă despre Fericitul Augustin ne-a arătat că tocmai aceasta este şi atitudinea Părinţilor Ortodocşi faţă de cei ce au greşit cu bună-credinţă. Avem multe de învăţat de la mărinimoasa, îngăduitoarea şi iertătoarea atitudine a Părinţilor.
Fără îndoială, când e vorba de greşeli, trebuie să ne străduim să le îndreptăm; „influenţele apusene”
105
din vremurile moderne trebuie combătute, erorile Părinţilor din vechime nu trebuie urmate. Cât despre Fericitul Augustin în particular, neîndoielnic, învăţătura sa şi-a greşit ţinta în multe privinţe: în privinţa Sfintei Treimi, a harului şi naturii, ca şi a altor învăţături; învăţătura sa nu e „eretică”, ci exagerată, iar cei ce au învăţat adevăratele şi profundele învăţături creştine în aceste probleme au fost Părinţii răsăriteni.
Într-o măsură, greşelile învăţăturii lui Augustin sunt greşelile mentalităţii apusene, care în ansamblu nu a pătruns învăţătura creştină atât de profund precum Răsăritul. Sfântul Marcu al Efesului face o observaţie deosebită faţă de teologii latini de la Ferrara-Florenţa, ce poate fi luată drept rezumatul deosebirilor dintre Răsărit şi Apus: „Nu vedeţi că dascălii voştri abia de ating înţelesul şi nu pătrund înăuntrul lui, cum fac, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul şi alţi luminători de obşte ai Bisericii?” (Cuvântul întâi despre focul curăţitor, cap. 8; Pogodin, p. 66). Cu siguranţă că unii Părinţi apuseni, precum Sfinţii Ambrozie, Ilarie din Poitiers, Casian pătrund mai adânc şi sunt mai mult în duh răsăritean; dar ca regulă generală Părinţii răsăriteni învaţă îndeobşte cel mai pătrunzător şi mai adânc învăţătura creştină.
Aceasta însă nu ne îndreptăţeşte în nici un caz la vreun „triumfalism răsăritean”. Dacă ne lăudăm cu marii noştri Părinţi, să avem grijă
106
să nu fim ca iudeii ce se lăudau chiar cu prorocii pe care îi ucideau cu pietre (Mat. 23, 29-31). Noi, creştinii cei de pe urmă, nu suntem vrednici de moştenirea pe care ei ne-au lăsat-o; nu suntem vrednici nici măcar să privim de departe înalta teologie pe care ei au învăţat-o şi au trăit-o; îi cităm pe marii Părinţi, fără a fi noi înşine în duhul lor. Ca regulă generală, se poate spune că de obicei cei care strigă cel mai tare împotriva „influenţei apusene” şi au cea mai puţină îngăduinţă faţă de cei a căror teologie nu este „pură” tocmai aceia sunt cei mai infectaţi de influenţe apusene, adeseori chiar nebănuite. Duhul discreditării tuturor celor ce nu sunt de acord cu părerile tale „corecte”, fie că e vorba de teologie, iconografie, slujbele bisericeşti, viaţa duhovnicească sau orice altceva, a devenit extrem de răspândit astăzi, mai ales printre noii convertiţi la Credinţa Ortodoxă, la care este cât se poate de nepotrivit şi are adesea rezultate dezastruoase. însă chiar şi la „popoarele ortodoxe”, duhul acesta a ajuns mult prea răspândit (evident ca rezultat al „influenţei apusene”!), cum se poate vedea din nefericita încercare recentă din Grecia de a nega sfinţenia Sfântului Nectarie al Pentapolei, un mare făcător de minuni din secolul nostru, fiindcă se presupune că ar fi învăţat incorect în anumite chestiuni dogmatice.
Noi, creştinii ortodocşi de astăzi, din Răsărit sau din Apus de suntem destul de cinstiţi şi
107
sinceri să o recunoaştem ne aflăm într-o „robie apuseană” mai rea decât a cunoscut vreunul dintre Părinţii noştri din trecut. Poate că în veacurile de dinainte, influenţele apusene să fi dus la unele formulări teoretice ale învăţăturii de credinţă lipsite de precizie; dar, astăzi, „robia apuseană” împresoară şi adesea domină chiar atmosfera şi tonul Ortodoxiei noastre, care adesea este „corectă” teoretic, dar lipsită de adevăratul duh creştinesc şi de gustul de nedescris al adevăratului creştinism.
Să fim deci ceva mai smeriţi, mai iubitori şi iertători în felul cum ne apropiem de Sfinţii Părinţi. Să ne dovedim continuitatea cu neîntrerupta tradiţie creştină a trecutului nu numai prin încercarea de a fi precişi în dogmă, ci şi prin dragostea noastră pentru oamenii ce au făcut-o să ajungă până la noi dintre care unul a fost cu siguranţă Fericitul Augustin, aşa cum a fost şi Sfântul Grigorie al Nyssei, în ciuda greşelilor lor. Să rămânem într-un gând cu marele nostru Părinte răsăritean, Sfântul Fotie al Constantinopolului, şi să „nu luăm ca învăţătură acele locuri unde ei s-au abătut, ci să îmbrăţişăm oamenii”.
Iar Fericitul Augustin are într-adevăr ceva de spus generaţiei noastre de creştini ortodocşi „precişi” şi „corecţi”, dar reci şi fără simţire. Acum este „la modă” înalta învăţătură a Filocaliei; dar câţi dintre cei ce o citesc au trecut mai întâi prin ABC-ul adâncii pocăinţe, căldurii sufleteşti
108
şi adevăratei evlavii ortodoxe ce străluceşte din fiecare pagină a Mărturisirilor lui Augustin, pe bună dreptate renumite? Această carte, povestea convertirii Fericitului Augustin, nu şi-a pierdut defel însemnătatea astăzi; convertiţii plini de râvnă vor afla în ea mult din propria cale prin păcat şi rătăcire până în Biserica Ortodoxă şi un antidot împotriva unora dintre „ispitele convertitului” din vremurile noastre. Fără focul adevăratei râvne şi evlavii dezvăluite de Mărturisiri, duhovnicia noastră ortodoxă este făţărnicie şi bătaie de joc, făcându-se părtaşa duhului viitorului Antihrist la fel de sigur ca şi apostazia dogmatică ce ne împresoară din toate părţile.
„Gândul la Tine îl tulbură pe om aşa de adânc, încât nu-şi poate afla mulţumirea până ce nu Te laudă pe Tine; căci ne-ai făcut pe noi pentru Tine, şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine.” (Fericitul Augustin, Mărturisiri 1,1)
ANEXE
Câteva scrisori ale Părintelui Serafim Rose despre Fericitul Augustin
29 sept/12 oct. 1975, Sfântul Chiriac
Iubite Părinte Igor [Kapral]1,
(…) Iată în sfârşit ceva ce nu este o cerere, ci expresia adâncii noastre preocupări faţă de misiunea noastră ortodoxă în ziua de azi. Părintele N., în ultimul număr din „Witness”, îl atacă din nou cu multă suficienţă şi fără temei pe Fericitul Augustin. Oricine cunoaşte învăţătura greşită a Fericitului Augustin despre har; dar de ce acest „fundamentalist” încearcă să nimicească cu totul pe un om căruia nu i s-a tăgăduit niciodată în tradiţia ortodoxă un loc între Părinţii Bisericii? Părintele Teodoret, vorbind neîndoielnic în numele altor zeloţi din Grecia şi Sfântul Munte, ne scrie că fireşte că îl acceptă pe Augustin ca
1 Mai târziu Episcopul Ilarion (n. ed.).
113
sfânt, fiindcă şi Sfântul Nicodim Aghioritul îl acceptă. Vlădica Ioan1 al nostru a pus să i se scrie o slujbă şi avea mare evlavie la el. Sfântul Nicodim l-a pus în Calendarul nostru răsăritean (cam la fel cum Vlădica Ioan l-a pus pe Sfântul Patricius), iar Părinţii noştri ruşi din secolul al XIX-lea l-au urmat. Sinodul al Cincilea Ecumenic îl rânduieşte pe Augustin ca autoritate teologică la acelaşi nivel cu Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, fără reţineri. Contemporanii lui Augustin, care nu au fost de acord cu el (Sfântul Vincenţiu de Lerin, Sfântul Ioan Casian), i-au îndreptat învăţătura fără a-i pomeni numele altfel decât cu respect, şi nici vorbă să-l numească „eretic”. Restul contemporanilor săi, între care şi unii mari Părinţi, i s-au adresat întotdeauna cu cel mai mare respect.
Tradiţia ortodoxă universală îl acceptă ca pe un neîndoielnic Sfânt Părinte, deşi cu anumite scăderi în învăţătură cam ca pe Sfântul Grigorie al Nyssei în Răsărit.
De unde deci strania campanie „protestantă” pentru a-l declara pe Fericitul Augustin eretic şi de a osândi făţiş pe oricine nu este de acord cu acest lucru? E un lucru care ne tulbură mult, nu atât pentru Fericitul Augustin (care, la urma urmei, e un Părinte cu mai puţină greutate decât mulţi alţii), ci fiindcă dezvăluie un foarte nesănătos duh „partinic” ce ameninţă întreaga misiune
1 Sfântul Ioan Maximovici (n. ed.).
114
ortodoxă de limbă engleză. Părintele N. merge până acolo încât să zică: Dacă nu crezi exact cum crede Părintele P., nu eşti ortodox! Dacă recomanzi un catehism din secolul al XIX-lea (cum recomanda întotdeauna Vlădica Ioan convertiţilor), eşti latin; dacă citeşti Războiul nevăzut, eşti sub influenţă latinească; dacă refuzi să crezi în evoluţie (!), eşti sub influenţa apuseană!!!
Vă împărtăşim îngrijorarea noastră, fiindcă suntem cu adevărat descurajaţi de această atitudine nesănătoasă care este tocmai acea râvnă nu după cunoaştere [Rom. 10,2]. Şi noi, şi alţii, am încercat cu blândeţe să luăm legătura cu Părintele N. şi cu Părintele P. referitor la aceste lucruri, dar am impresia că nu putem comunica în nici un fel; în orice lucru, ei au „dreptate”, sunt „specialişti”, şi nu este cu putinţă o altă părere. (…)
Vă rugăm să ne iertaţi că vă împovărăm cu astfel de lucruri. Am dori foarte mult să vă cunoaştem gândurile în privinţa celor arătate. Este oare vreo cale prin care [ei] să poată fi convinşi să fie mai puţin cutezători? Se pare că nu este nimeni dintre „ruşi” pentru care să aibă puţin respect toţi sunt sub „influenţa apuseană”. (Asta-i schmemanism!) Cum oare ar putea fi făcuţi să vadă, până nu e prea târziu, că toţi ar trebui să fim mai smeriţi şi să nu avem o părere aşa de înaltă faţă de propria „teologie”, că poate ne aflăm toţi sub „influenţe apuseane” de tot felul (lucru foarte evident chiar în cazul Părintelui
115
N.), dar aceasta nu trebuie să ne excludă din Ortodoxie atâta vreme cât ne străduim să înţelegem adevărul.
Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Monahul Serafim
17/30 martie 1976, Sfântul Patricius al Irlandei
Iubite frate întru Hristos, Nicolae [Moreno], închinăciune întru Domnul nostru Iisus Hristos. Mă rog să petreci cu bine Postul şi să fii pregătit să întâmpini Sfânta Patimă şi înviere a Mântuitorului nostru. Pentru noi, aceasta este o parte a anului foarte bogată duhovniceşte, cu slujbe lungi, cu tonul aparte al vieţii din Postul Mare şi citirile din Sfinţii Părinţi. îmi închipui că acolo toate citirile se fac în ruseşte, dar nădăjduiesc că vei fi cumva în stare să te foloseşti de această rânduială a citirilor de la slujbe. Aici am citit Scara, Lavsaiconul, Istoria Avvei Dorothei şi Vieţuirea Părinţilor [Vita Patrum] a Sfântului Grigorie din Tours. Citirea repetată a acestor cărţi în fiecare an are darul de a le face să pătrundă şi mai adânc în conştiinţa noastră ortodoxă şi totdeauna se află lucruri „noi” în ele, indiferent cât de des le-ai fi citit lucru care, fireşte, arată cât suntem de învârtoşaţi, şi câtă nevoie avem de asemenea lucruri.
116
Nădăjduiesc că în mijlocul studiilor tale (care ne rugăm să fie foarte rodnice!) prinzi şi simţământul a ceea ce nu se poate învăţa în chip direct tonul vieţuirii şi gândirii ortodoxe ce apare „printre rânduri” parcă, respectul pentru generaţia mai vârstnică care ne predă comoara sfântă a Ortodoxiei, apropierea de învăţătura Sfinţilor Părinţi, care nu trebuie să fie una academică, ci practică, şi, dincolo de „disputele” de suprafaţă, trebuie să ia aminte la înţelesul mai adânc al învăţăturii patristice. „Specialiştilor” patrologi din noua şcoală le scapă acest lucru, ceea ce e o mare ispită în Biserica noastră în prezent, fiindcă toţi sunt afectaţi acum într-o anumită măsură de atmosfera academică lipsită de suflet din jurul nostru.
în ultima vreme, am observat cât de superficială a fost discuţia despre Fericitul Augustin o abordare rece şi precaută care fie l-ar fi „acceptat” cu îngăduinţă, fie l-ar fi „scos din calendar”, doar pe temeiul unei analize abstracte a învăţăturii sale. Dar, adevărata perspectivă ortodoxă este, întâi de toate, aceea de a nu te încrede în concepţia ta „teologică” abstractă şi a te întreba: Ce gândesc bătrânii noştri, ce gândesc Părinţii mai apropiaţi? Şi luând părerile lor cu respect, începi să îţi compui propria imagine.
Dar „noii teologi”, când aud că Părinţii noştri mai recenţi, precum Sfântul Nicodim Aghioritul sau Arhiepiscopul nostru Ioan, aveau mult respect
117
pentru Fericitul Augustin, nu pot decât să spună cu dispreţ: „erau sub influenţa apuseană”, şi îşi aruncă serioasele lor păreri cu o nesimţire şi o neînţelegere cu totul „apuseană”. Oricine a citit Mărturisirile Fericitului Augustin cu simpatie nu e chiar aşa de pornit „să-l scoată din calendar” căci vede în carte tocmai acea râvnă şi dragoste arzătoare care e tocmai lucrul ce lipseşte aşa de mult în viaţa noastră ortodoxă de azi! Apropo, ai citit cartea cu pricina? Ar trebui.
Arhiepiscopul Filaret al Cernigovului, în Patrologia sa din secolul al XIX-lea, deşi scoate în evidenţă clar greşelile Fericitului Augustin sau chiar le exagerează -, totuşi laudă foarte mult această carte pentru căldura şi evlavia sa. Şi poate că „occidentalismul” Fericitului Augustin îl face şi mai relevant pentru noi, cei de azi, care suntem aşa de cufundaţi în Apus şi în modul său de gândire; este cu siguranţă o trufie să gândim că vom citi doar marile cărţi „răsăritene” şi „mistice”.
Ei bine, nu am vrut să divaghez aşa de mult asupra acestui subiect. Dar cel puţin ştii că ne gândim la tine şi suntem foarte dornici să-ţi însuşeşti cât mai mult cu putinţă din experienţa ta de seminar şi de mănăstire. Şi mai ales ţine-ţi inima deschisă şi învaţă să fii un pic mai desprins de mulţimea disputelor intelectuale şi curentelor ce zboară prin jurul Bisericii noastre. Dă-ne de ştire cum o duci. Roagă-te pentru noi am început
118
tipărirea cărţii despre Viaţa Fericitului Paisie, care este un proiect imens pentru noi. (…)
Cu dragoste în Hristos,
Monahul Serafim
13/26 iunie 1981, Sfântul Trifilie al Ciprului
Iubite Părinte Mihail [Azkoul],
Hristos în mijlocul nostru!
Mulţumesc pentru scrisoare. Sunt sincer fericit să văd că există cineva cu asemenea păreri ca ale dumitale faţă de Fericitul Augustin, care doreşte să facă şi altceva decât să-i dea în cap (atât lui cât şi nouă, tuturor celor ce avem cât de cât respect faţă de el).
Ne ceri să lucrăm împreună la ceea ce pare a fi un „studiu amănunţit” al Fericitului Augustin. Mă întreb însă ce valoare poate avea un asemenea studiu căci pentru cineva care doreşte să înfăţişeze obârşia „influenţei apusene” în teologia ortodoxă această analiză amănunţită pare ea însăşi îngrozitor de apuseană!
Dacă încerci să afli care e locul real al lui Augustin în Biserica Ortodoxă, cred că abordarea dumitale este cu totul greşită. Ea porneşte de la părerea că „noi, modernii” suntem cei ce putem face acest lucru că noi putem „şti mai bine” decât oricine din trecutul ortodox. Eu nu prea
119
cred. Am o profundă neîncredere în toţi cei ce scriu astăzi pe teme teologice căci noi ne aflăm sub „influenţa apuseană” mai mult decât oricine înainte, şi cu cât ne dăm seama mai puţin de acest lucru, cu-atât „occidentalismul” nostru devine mai dăunător. întreaga noastră abordare a teologiei, aşa de rece, de academică, şi adesea dispreţuitoare, este atât de îndepărtată de Părinţi, atât de străină lor. Să recunoaştem acest lucru şi să încercăm să nu fim aşa de îndrăzneţi (vorbesc şi de mine).
Nu am timpul (şi, probabil, nici sursele) ca să aflu cât anume au citit Sfântul Fotie şi Sfântul Marcu din Fericitul Augustin. Bănuiesc că Sfântul Fotie a citit destul de puţin în afară de textele aflate în dispută, iar Sfântul Marcu probabil ceva mai mult (de fapt, dacă cercetezi suficient de mult, ai putea să arăţi probabil că Sfântul Marcu a fost într-un fel „influenţat” de Augustin! la urma urmei, ucenicul său, Ghennadie, a fost traducătorul lui Toma din Aquino în greceşte). Neîndoielnic, respectul lor pentru Augustin se întemeia pe respectul general faţă de el din Biserică, şi îndeosebi în Apus, încă de la început.
Ajungem astfel la singura problemă reală pe care cred că ai putea-o cerceta cu folos: Ce anume a gândit Biserica Apuseană despre Fericitul Augustin în veacurile cât a fost ortodoxă? Apusul l-a cunoscut ca pe unul dintre Părinţii săi; i-a cunoscut bine scrierile, inclusiv disputele asupra
120
lor. Ce anume au gândit despre el Părinţii apuseni care erau legaţi de Răsărit? Cunoaştem părerea Sfântului Casian el a criticat (politicos) învăţătura despre har a lui Augustin, acceptând însă autoritatea sa în alte chestiuni. Sfântul Vincenţiu de Lerin s-a certat mai mult cu discipolii necumpătaţi ai lui Augustin. în nici unul dintre cazuri nu a fost vorba de „erezie” sau despre cineva care să fie total neortodox. Dacă e cineva care ar trebui să fie un duşman al lui Augustin, acela este Sfântul Faust din Lerin, dar mărturiile par a dovedi contrariul. Sfântul Chesarie din Arles, Sfântul Grigorie cel Mare admiratori ai lui Augustin, deşi nu urmează exagerările sale în privinţa harului. Nu mai pomenesc de adepţii entuziaşti ai lui Augustin.
Este aici un domeniu de cercetare în izvoarele latine, dar nici o cercetare nu poate răsturna faptul evident că (după câte mi se pare mie), Apusul Ortodox l-a primit ca pe un Părinte. Dacă este într-adevăr un „eretic”, oare atunci nu cumva trebuie aruncat la gunoi întregul Apus odată cu el? Sunt sigur că poţi găsi destule semne de „mentalitate apuseană” la Grigorie cel Mare, de pildă, spre a-l discredita ca Părinte şi Sfânt în ochii multora dintre învăţaţii ortodocşi de azi căci şi el, este primit în Răsărit pe temeiul reputaţiei sale generale din Apus şi pe temeiul Dialogurilor sale (carte faţă de care sunt sigur că puţini s-ar îndoi că are dreptul să fie numită ortodoxă).
121
Cred că „vânarea ereziilor” lui Augustin dezvăluie cel puţin două greşeli majore la învăţaţii ortodocşi de azi care o practică:
1. O profundă nesiguranţă în privinţa propriei ortodoxii, născută din nesiguranţa vremurilor noastre, trădarea ecumenismului şi propria lor educaţie pur occidentală. Aici, Augustin este „ţapul ispăşitor” loveşte-l cât mai tare, ca să dovedeşti cât eşti de ortodox!
2. O conştiinţă sectară incipientă căci atacându-l aşa de aspru pe Augustin se atacă nu doar întregul Apus Ortodox din primele veacuri, ci şi o mare parte dintre gânditorii ortodocşi din veacurile mai apropiate şi de astăzi. Aş putea să-ţi numesc episcopi din Biserica noastră ce gândesc exact ca Augustin în destul de multe chestiuni deci, sunt şi ei „eretici”? Cred că unii dintre anti-augustinienii noştri ajung aproape de această concluzie, şi deci aproape de schismă şi de formarea unei secte „ortodoxe” ce se laudă cu corectitudinea părerilor sale intelectuale…
Nu sunt un mare admirator al doctrinelor lui Augustin. El are într-adevăr acel „supra-raţionalism” apusean pe care Părinţii răsăriteni nu îl au (acelaşi „supra-raţionalism” pe care-l manifestă din belşug criticii de azi ai lui Augustin). Principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos, ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Mărturisirile
122
(iar Părinţii Ruşi îndrăgesc şi Solilocviile). A-l distruge pe Augustin, aşa cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distrugerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos care sunt prea „simple” pentru intelectualii de azi (chiar dacă şi ei pretind a fi „evlavioşi” în felul lor). Astăzi este Augustin; mâine (şi deja a început) vor fi atacaţi „simplii” episcopi şi preoţi ai Bisericii noastre. Mişcarea anti-Augustin este primul pas către schismă şi mai mari neorânduieli în Biserica Ortodoxă.
Să presupunem că felul cum tâlcuieşte cineva versetul de la Romani 5,12 este incorect; că el crede la fel ca Augustin în privinţa transmiterii păcatului strămoşesc; că ştie prea puţin despre deosebirea între Treimea „transcendentă” şi cea „iconomică” şi uneori le confundă. Oare nu mai poate rămâne ortodox? Trebuie oare să ne strigăm în gura mare „corectitudinea” în astfel de chestiuni, ca şi dispreţul (dispreţ puternic resimţit!) faţă de cei ce cred astfel? în istoria Bisericii, păreri de acest tip, ce sunt în dezacord cu consensul Bisericii, nu au fost pricină pentru a porni o vânătoare de erezii. Recunoscând firea noastră supusă greşelii, Părinţii din trecut au păstrat cele mai bune păreri ortodoxe şi au părăsit tacit asemenea păreri private ce nu au încercat să se proclame a fi singurele păreri ortodoxe.
în ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor „corecţi intelectual” decât
123
de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la „teologia corectă”!); simt la Augustin dragostea lui Hristos.
Iartă-mă pentru sinceritatea mea, dar cred că o vei primi cu bunăvoinţă. Am vorbit din inimă şi nădăjduiesc că nu vei pune în circulaţie această scrisoare, astfel încât să poată fi pusă la diverse „dosare” şi făcută bucăţi pentru neîndoielnicele sale defecte.
Fie ca Dumnezeu să ne păstreze în harul Său! Roagă-te pentru noi.
Cu dragoste în Hristos,
Nevrednicul ieromonah Serafim
P.S. Un lucru deosebit de important pe care nu l-am specificat în scrisoarea de mai sus: extrema criticare a lui Augustin arată o mare lipsă de încredere în Părinţii şi episcopii ortodocşi din trecut care l-au primit ca Părinte (inclusiv întregul Apus Ortodox de dinainte de schismă). Această lipsă de încredere este semnul răcirii inimilor din vremea noastră.
Inima Fericitului Augustin
Dăm în continuare câteva pasaje din Mărturisirile Fericitului Augustin subliniate de Părintele Serafim în exemplarul său din această carte. Pasajele respective ne dezvăluie care anume însuşiri ale lui Augustin erau preţuite mai mult de către Părintele Serafim, arătându-ni-l pe Augustin ca pe un adevărat Părinte al evlaviei ortodoxe şi adânc dascăl al pocăinţei1.
Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine.
O, de m-aş odihni întru Tine! O, de ai intra în inima mea, şi să o îmbeţi, ca să uit de relele mele şi să te îmbrăţişez pe Tine, singurul meu bun! Ce eşti Tu pentru mine? Milostiveşte-te şi mă învaţă să o spun. Sau ce sunt eu pentru Tine, ca să îmi ceri dragostea şi, dacă nu ţi-o dau, să te mânii pe mine şi cu cumplite suferinţe să mă îngrozeşti? Oare e mică suferinţa de a nu te iubi? Vai mie! Spune-mi, pentru îndurările Tale, ce eşti Tu pentru mine? Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt
1 The Confessions of St. Augustine, trad. Edward B. Poussey, D.D., New York, Collier-Macmillan, 1961.
125
Eu. Vorbeşte-mi aşa ca să te aud. Iată, Doamne, inima mea e înaintea Ta; deschide Tu urechile ei şi zi sufletului meu: mântuirea ta sunt Eu. Lasă-mă să alerg după acest glas şi să Te prind. Nu ascunde de la mine Faţa Ta. Să mor ca să nu mor -, dar să văd Faţa Ta.
De cele ascunse ale mele curăţeşte-mă, Doamne, şi de ale străinilor cruţă pe robul Tău. Cred, pentru aceea şi grăiesc. Doamne, Tu ştii. Oare nu am mărturisit eu Ţie împotriva mea greşalele mele, Dumnezeul meu, şi nu ai lăsat Tu păgânătatea inimii mele?
M-am făcut neascultător nu fiindcă aş fi ales ceva mai bun, ci din dragoste de joacă, iubind la întreceri mândria izbânzii şi plăcându-mi ca urechile mele să fie gâdilate de poveşti mincinoase, ca să dorească cu şi mai multă ardoare aceeaşi curiozitate strălucind din ce în ce mai mult în ochii mei pentru priveliştile şi jocurile celor mai în vârstă.
Izbăveşte pe cei ce încă nu Te cheamă, ca să Te poată chema, şi Tu să-i izbăveşti.
Plăcerea ce omoară… ne îndepărtează de la Tine.
Nu vedeam prăpastia ticăloşiei în care eram lepădat de la ochii Tăi.
Săvârşeam şi furturi din cămara şi de la masa părinţilor, fie robit de lăcomie, fie ca să am ce da copiilor (…). Oare aceasta să fie nevinovăţia copilăriei? Nu este, Doamne, nu este; strig către
126
mila Ta, Dumnezeul meu. Căci chiar aceste păcate, odată cu trecerea anilor, chiar aceste păcate se mută de la pedagogi şi învăţători, de la nuci şi mingi şi vrăbii, către prefecţi şi regi, către aur şi moşii şi robi, aşa cum pedepsele cele aspre urmează nuielelor.
Căci acesta era păcatul meu, anume că nu în El, ci în zidirile Lui în mine şi în ceilalţi căutam plăcerile, măreţiile, adevărurile, şi în acest chip mă prăvăleam cu capul înainte în necazuri, în tulburări, în rătăciri.
Vreau să-mi aduc aminte acum de urâciunile mele trecute şi de spurcatele pofte trupeşti ale sufletului meu; nu pentru că pe ele le iubesc, ci pentru ca pe Tine să Te iubesc, Dumnezeul meu. Din dragoste de dragostea Ta fac aceasta, revenind pe căile mele cele cumplite întru însăşi amărăciunea aducerii-aminte, pentru ca dulce să mi Te faci Tu, dulceaţă neînşelătoare, Tu, dulceaţă fericită şi singură, adunându-mă iarăşi din risipirea mea în care am fost rupt în bucăţi cât timp, depărtându-mă de la Tine, Singurul Bun, m-am pierdut întru o mulţime de lucruri.
Şi ce altceva mă desfăta, fără numai a iubi şi a fi iubit? Dar nu am păstrat măsura dragostei, de la cuget la cuget, cât este hotarul luminos al prieteniei: ci din întinata poftă a cărnii şi din clocotul tinereţii se ridica o pâclă ce-mi înceţoşa şi întuneca inima, încât nu mai puteam deosebi senina strălucire a dragostei de înceţoşarea poftei.
127
Amândouă fierbeau amestecate în mine şi îmi zoreau nestatornica tinereţe spre prăpastia dorinţelor celor necuvioase. (…) Fierbeam întru desfrânările mele, iar Tu tăceai, o, târzie bucurie a mea!
Unde eram, şi cât de departe de desfătările casei Tale eram surghiunit în acel al şaisprezecelea an al vârstei trupului meu, când nebunia poftei destrăbălate (căreia neruşinarea omenească îi dă toată îngăduinţa, deşi legile Tale nu o îngăduie) a pus stăpânire pe mine, şi m-am dat cu totul în mâna ei?
Cui povestesc acestea? Nu Ţie, Dumnezeul meu; ci, stând înaintea Ta, le povestesc celor de un fel cu mine, neamului omenesc, oricât de mică ar fi partea din omenire ce ar putea da peste aceste însemnări. Şi pentru ce? Pentru ca şi eu, şi oricine le citeşte, să cugetăm din ce adânc trebuie să strigăm către Tine. Căci, ce este mai aproape de urechile Tale decât o inimă ce se mărturiseşte şi o vieţuire întru credinţă?,,,
Când acel tată m-a văzut la baie, trecând de-acum către vârsta bărbăţiei şi înveşmântat cu o neliniştită tinereţe, el, ca şi cum în aceasta şi-ar fi văzut mai dinainte urmaşii, cu bucurie i-a spus mamei; bucurându-se de acea răzvrătire a simţurilor întru care lumea a uitat de Tine, Ziditorul ei, îndrăgind zidirea Ta în locul Tău, din pricina aburilor vinului celui nevăzut al voii proprii ce se abate şi înclină spre cele mai de jos lucruri.
128
Pofteam să fur, şi am făcut-o, împins nu de foame, nici de sărăcie, ci de îmbuibarea bunăstării şi răsfăţul nedreptăţii. Căci, am furat ce avem din belşug, şi încă mult mai bun; şi nu voiam să mă bucur de ceea ce am furat, ci de furtul şi păcatul însuşi.
Iată, să-Ţi spună acum inima mea ce căuta acolo, ca să fiu rău fără pricină, pricina răutăţii mele nefiind alta decât răutatea. Eram smintit, şi îmi iubeam sminteala, iubeam pieirea mea, iubeam vinovăţia mea, nu lucrul pentru care eram vinovat, ci însăşi vinovăţia mea.
Frumoase erau acele pere, dar nu pe ele le-a dorit ticălosul meu suflet; căci aveam din belşug altele mai bune, dar pe acelea le-am cules numai ca să fur. Căci, odată culese, le-am aruncat, ospătându-mă numai cu păcatul meu, cu care îmi plăcea să mă desfăt. Căci, chiar dacă ceva din acele pere a intrat în gura mea, dulceaţa lor era păcatul.
Astfel, sufletul meu săvârşeşte preacurvie când se abate de la Tine, căutând în afara Ta lucrurile pe care nu le poate găsi curate şi neprihănite până ce se întoarce la Tine.
Tu ai topit păcatele mele precum gheaţa.
Oricine, chemat de Tine, a urmat glasul Tău şi s-a ferit de acele lucruri pe care le citeşte aici că mi le amintesc şi le mărturisesc despre mine, să nu dispreţuiască pe cel ce, bolnav fiind, a fost tămăduit de Doftorul prin care a ajuns să nu fie,
129
sau să fie mai puţin bolnav: şi de aceea să Te iubească tot atât de mult, ba încă şi mai mult; pentru că prin Acela prin care mă vede pe mine că m-am vindecat dintr-o atât de adâncă boală a păcatului, prin Acela se vede pe sine a fi fost ferit de aceeaşi boală a păcatului.
Am căzut departe de Tine şi am rătăcit, Dumnezeul meu, prea departe de Tine, sprijinitorul meu, în acele zile ale tinereţii mele, şi mie însumi loc pustiu m-am făcut.
încă nu iubeam, dar iubeam a iubi şi, mistuit de o adânc-sălăşluită lipsă, mă uram că mă simt prea puţin lipsit. Căutam ce să iubesc, iubind a iubi, şi uram siguranţa şi calea lipsită de curse, căci înlăuntru mi-era foame de hrana cea lăuntrică, de Tine, Dumnezeul meu.
Deci, dulce-mi era a iubi şi a fi iubit, ci încă şi mai mult atunci când ajungeam să mă desfăt cu fiinţa pe care o iubeam; aşadar, pângăream izvorul curat al prieteniei cu zoaiele poftelor şi întunecam strălucirea ei cu iadul poftei trupeşti; şi astfel, prostănac şi necuviincios, mi-aş fi dorit, în marea mea deşertăciune, să fiu subtil şi politicos. M-am prăvălit deci chiar în dragostea de care tânjeam să fiu prins. Dumnezeul meu, Milostivirea mea, cu câtă amărăciune Tu, pentru marea Ta bunătate, mi-ai stropit acea dulceaţă? Fiindcă am fost iubit, şi în ascuns am ajuns prins în lanţul plăcerii, şi m-am legat bucuros cu legături aducătoare de durere, ca să fiu bătut cu vergile
130
de fier înroşit ale geloziei, bănuielilor, temerilor, mâniei şi certurilor.
în rânduiala obişnuită a învăţăturii ajunsesem la o anume carte a lui Cicero, a cărui vorbire o admiră aproape toţi, dar nu la fel şi inima. Cartea sa cuprinde un îndemn la filosofie şi se cheamă Hortensius. însă, acea carte mi-a schimbat simţămintele şi mi-a întors rugăciunile către Tine, Doamne, făcându-mă să am alte ţeluri şi alte doriri.
Cum ardeam atunci, Dumnezeul meu, cum ardeam de dorul de a urca din nou de la cele pământeşti la Tine, fără să ştiu ce vei face cu mine! Că la Tine este înţelepciunea. Dar în greceşte dragostea de înţelepciune se cheamă „filosofie” tocmai lucrul care mă înflăcăra în acea carte.
Şi întrucât în acea vreme (Tu, Lumina inimii mele, ştii), Scriptura Apostolului nu-mi era cunoscută, mă desfătam cu acel îndemn, dar numai în măsura în care eram puternic stârnit, şi aţâţat, şi aprins să iubesc, şi să caut, şi să dobândesc, şi să apuc, şi să îmbrăţişez nu o sectă sau alta, ci înţelepciunea însăşi, oricare ar fi fost ea; un singur lucru îmi stăvilea înflăcărarea, anume faptul că numele lui Hristos nu era acolo. Căci acest nume, după mila Ta, Doamne, acest nume al Mântuitorului meu, Fiul Tău, inima mea fragedă îl sorbise cu evlavie o dată cu faptele mamei mele şi-l păstra în adânc ca pe o comoară; şi orice era lipsit de acest nume, oricât de savant,
131
de ales sau de adevărat, nu punea cu totul stăpânire pe mine.
Atunci am hotărât să îmi îndrept mintea spre Sfintele Scripturi, ca să văd cum erau. (…) Căci atunci când m-am aplecat asupra acelor Scripturi nu simţeam aşa cum vorbesc acum, ci mi se părea că nu sunt vrednice a se asemui cu măreţia lui Cicero: căci umflarea mândriei mele se trăgea înapoi de la simplitatea lor, iar ascuţita mea minte nu pătrundea înlăuntrul lor. Şi totuşi ele erau acelea ce puteau să crească într-unul dintre cei mici; dar eu dispreţuiam faptul de a fi unul dintre cei mici şi, umflat de îngâmfare, mă socoteam a fi unul dintre cei mari.
Ea [mama mea], cu credinţa şi duhul pe care le avea de la Tine, desluşea moartea în care zăceam, iar Tu ai auzit-o, Doamne; ai auzit-o, şi nu i-ai dispreţuit lacrimile atunci când, curgând, udau pământul de sub ochii ei în orice loc s-ar fi rugat; da, ai auzit-o. Căci de unde a venit acel vis prin care ai mângâiat-o, încât mi-a îngăduit să trăiesc împreună cu ea şi să mănânc la aceeaşi masă din casă, lucru de la care începuse să dea înapoi, scârbindu-se şi urând hulele rătăcirii mele?
Acela [un anume episcop] i-a răspuns că încă nu pot fi învăţat, umflat fiind de noutatea ereziei aceleia, şi că pe mulţi nepricepuţi îi tulburasem cu întrebări iscusite, aşa cum îi spusese ea. „Dar lasă-l în pace o vreme”, i-a zis el, „numai roagă pe Dumnezeu pentru el şi, citind, singur îşi va
132
da seama ce este acea rătăcire şi cât de mare este necinstirea. (…) Mergi în calea ta şi Dumnezeu să te blagoslovească, că nu este cu putinţă ca fiul acestor lacrimi să piară”. Care răspuns ea l-a luat (cum adesea îşi aducea aminte vorbind cu mine) ca şi cum ar fi răsunat din cer.
în acest răstimp de nouă ani (de la al nouăsprezecelea an până la al douăzeci şi optulea) am trăit ademenit şi ademenind, înşelat şi înşelând, în felurite pofte; pe faţă, prin ştiinţele pe care ei le numesc liberale; în ascuns, printr-o mincinos-numită credinţă; aici mândru, dincolo superstiţios, pretutindeni deşert.
Râdă de mine cei trufaşi, şi cei ce nu au fost încă, întru vindecarea sufletului lor, loviţi şi aruncaţi la pământ de Tine, Dumnezeul meu; ci eu încă voiesc a mărturisi Ţie ruşinea mea, întru lauda Ta.
Iar Tu, Dumnezeule, de departe ai văzut cum mă poticneam pe lunecoasa cale şi, întru acel fum gros, mi-ai trimis câteva scântei de credincioşie ce o înfăţişam celor călăuziţi de mine, care iubeau deşertăciunea şi căutau minciuna, eu însumi fiindu-le tovarăş. în acei ani aveam o femeie, dar nu întru ceea ce se numeşte căsătorie legiuită, ci pe care o găsisem într-o năbădăioasă patimă, lipsită de înţelegere; totuşi una singură, căreia îi rămâneam credincios, prin care însă experiam pe mine însumi ce deosebire este între înfrânarea de sine a legământului căsătoriei,
133
având ca ţel dobândirea de urmaşi, şi învoiala unei iubiri de plăcere, unde copiii se nasc împotriva dorinţei părinţilor, deşi, odată născuţi, silesc la iubire.
Inima mea s-a întunecat cu totul de acea durere [a morţii unui prieten drag], şi tot ce vedeam era moarte. Patria îmi era un chin iar casa părintească o ciudată nefericire; şi tot ce împărtăşisem cu el, în lipsa lui se preschimbase într-un chin cumplit. Ochii mei îl căutau pretutindeni, dar nu le era dat să-l vadă; şi uram toate locurile fiindcă nu-l aveau, nici puteau să îmi spună: „Iată va veni”, ca atunci când trăia, dar lipsea. Eu însumi ajunsesem o mare întrebare pentru mine şi întrebam sufletul meu pentru ce este întristat şi pentru ce mă tulbură aşa de rău: dar el nu ştia ce să-mi răspundă. (…) Numai lacrimile îmi erau dulci, căci ele luaseră locul prietenului meu în cel mai drag dintre simţămintele mele.
Oare aş putea afla de la Tine, cel ce eşti Adevărul, şi să îmi apropii urechea inimii mele de gura Ta, ca să-mi spui de ce plânsul este atât de dulce celor nenorociţi?
Eram nefericit; şi nefericit este orice suflet prins de prieteşugul cu lucrurile pieritoare; şi când le pierde, este sfâşiat în bucăţi, şi simte atunci nefericirea de care era cuprins încă înainte de a le fi pierdut.
însă în mine s-a ivit un simţământ de neînţeles, cu totul potrivnic acestuia, căci aveam deopotrivă
134
o grozavă silă de viaţă şi frică de moarte. La Tine, Doamne, se cuvenea să fie înălţat [sufletul meu], ca Tu să-l luminezi; ştiam aceasta, dar nici puteam, nici voiam, cu-atât mai mult cu cât, când mă gândeam la Tine, Tu nu erai pentru mine nicidecum ceva temeinic şi sigur. Căci nu erai Tu însuţi, ci o biată închipuire, şi rătăcirea mea îmi era Dumnezeu.
Fericit cel ce te iubeşte pe Tine şi pe prietenul său întru Tine şi pe vrăjmaşul său pentru Tine. Căci singurul om care nu pierde nici o fiinţă dragă este acela căruia toţi îi sunt dragi întru Cel ce nu se poate pierde. Şi cine oare este Acela, de nu Dumnezeul nostru, Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi umple pe ele, căci umplându-le le-a făcut?
Oriunde se îndreaptă sufletul omului, în afară de Tine, e pironit de suferinţe, deşi e aţintit spre lucruri frumoase.
(…) O, suflete al meu, măcar acum ai obosit de deşertăciuni. încredinţează Adevărului tot ce ai de la Adevăr, şi nimic nu vei pierde; şi vor înflori cele putrede ale tale, şi se vor tămădui toate bolile tale, şi cele muritoare ale tale se vor alcătui din nou şi se vor înnoi, şi se vor strânge la tine: şi nu te vor aşeza acolo unde ele se pogoară, ci vor rămânea cu tine şi vor dăinui pururea înaintea lui Dumnezeu, Cel ce pururea dăinuie şi rămâne.
De iubeşti cumva trupurile, laudă pe Dumnezeu pentru ele şi întoarce-ţi dragostea către Făcătorul
135
lor; ca nu cumva întru cele ce iubeşti, tu să nu fi iubit. De iubeşti cumva sufletele, iubeşte-le întru Dumnezeu: că şi ele sunt schimbătoare, dar în El se aşază statornic; altfel s-ar duce şi ar pieri. lubeşte-le dar întru El, şi du cu tine la El oricâte suflete poţi, şi spune lor: „Pe El să-l iubim, pe El să-l iubim: El a făcut acestea, şi nu este departe. (…) Pogorâţi-vă ca să vă înălţaţi, şi înălţaţi-vă la Dumnezeu, căci aţi căzut înălţându-vă împotriva lui Dumnezeu”. Spune-le aceasta, ca să plângă în valea plângerii, şi astfel du-le cu tine la Dumnezeu; căci dacă le vorbeşti astfel, numai din Duhul Lui le vorbeşti, arzând de focul dragostei.
Dar acel retor era aşa cum îmi plăcea mie, încât voiam să fiu şi eu la fel. şi rătăceam din umflarea mândriei, şi eram purtat încolo şi încoace de orice vânt, însă eram cârmuit de Tine, deşi în chip foarte ascuns.
Eram de vreo douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani când am scris acele volume, frământând înlăuntrul meu plăsmuiri trupeşti ce zumzăiau în urechile inimii mele, pe care le aţinteam, dulce adevăr, la melodia Ta lăuntrică, când cugetam la „frumos şi bine”, tânjind să stau în picioare şi să Te aud, şi cu bucurie să mă bucur la glasul Mirelui, dar nu puteam; căci eram scos afară de glasurile rătăcirilor mele şi, tras de greutatea mândriei mele, mă scufundam în cele mai de jos.
136
îmi plăcea să-mi îndreptăţesc [păcatul] şi să învinuiesc nu ştiu ce alt lucru care era la mine, dar nu eram eu. Ci cu adevărat eram chiar eu, şi necinstirea mea mă împărţise împotriva mea: iar păcatul acela era cu atât mai greu de tămăduit, cu cât nu mă socoteam a fi eu cel păcătos.
Şi am venit la Mediolan, la Episcopul Ambrozie, cunoscut în tot pământul a fi unul dintre cei mai buni oameni, credincios slujitor al Tău, ale cărui strălucite cuvântări dădeau atunci din belşug norodului Tău făina grânelor Tale, şi veselia untdelemnului Tău, şi cumpătata beţie a vinului Tău. însă la el eram adus de Tine fără să ştiu, ca prin el să fiu adus la Tine ştiind.
Şi pe când îmi deschideam inima spre a recunoaşte „cât de frumos grăia”, îmi pătrundea acolo şi [gândul] „cât de adevărat grăia”; dar numai treptat. Am hotărât deci ca să fiu catehumen în Biserica Universală, căreia îi fusesem încredinţat de părinţii mei, până ce mi se va arăta ceva sigur înspre care să îmi îndrept calea.
Mă făcuseşi mai înţelept, totuşi umblam în întuneric şi în locuri alunecoase, şi Te căutam în afara mea, şi nu aflam pe Dumnezeul inimii mele, şi ajunsesem întru adâncurile mării şi îmi pierdusem încrederea şi nădejdea de a mai afla vreodată adevărul.
Ea [mama mea] m-a găsit într-o mare primejdie, din pricina deznădejdii de a mai afla vreodată adevărul.
137
însă, pe acel bărbat [Ambrozie al Mediolanului] îl iubea ca pe un înger al lui Dumnezeu, ştiind că prin el fusesem adus la acea stare de credinţă îndoielnică în care mă aflam acum, prin care prevedea, foarte încrezătoare, că voi trece de la boală la sănătate, după o răbufnire oarecum mai ascuţită pe care doftorii o numesc „criză”.
Dar încă nu gemeam întru rugăciunile mele ca Tu să îmi vii în ajutor; ci duhul meu, tânjind mereu să afle şi să vorbească, nu-şi mai găsea liniştea.
Dar cum se întâmplă că atunci când cineva a dat de un doftor rău se teme să se încreadă în cel bun, tot aşa era şi starea sănătăţii sufletului meu, ce nu se putea face sănătos decât crezând şi care, ca nu cumva să creadă lucruri mincinoase, refuza să se lase tămăduit, împotrivindu-se mâinilor Tale, Cel ce ai făcut leacurile credinţei şi le-ai întins peste bolile întregii lumi, dându-le atâta tărie.
Nimeni nu poate fi feciorelnic de nu îi dai Tu; şi aceasta mi-ai fi dat, de aş fi bătut în auzul Tău cu geamăt lăuntric, şi cu credinţă tare aş fi aruncat asupra Ta grija mea.
[Mama mea], aşa cum zicea ea, printr-un anume simţământ pe care nu-l putea descrie în cuvinte putea să deosebească între descoperirile Tale şi visările sufletului ei.
Mulţi dintre cei ce eram prieteni, stând de vorbă şi urând tumultul cel răscolitor al vieţii
138
omeneşti, socotisem şi aproape că ne hotărâserăm să trăim despărţiţi de treburile şi zarva oamenilor; şi aceasta avea să se facă astfel: urma ca fiecare să aducă tot ce putea să găsească, făcând din toate o singură gospodărie; şi astfel, prin sinceritatea prieteniei noastre, nimic să nu aparţină îndeosebi cuiva, ci întregul adunat astfel de la fiecare să aparţină ca întreg fiecăruia şi toate tuturor. Socoteam că în obştea noastră puteau fi cam zece oameni… Dar când am început a ne gândi dacă soţiile pe care unii dintre noi le aveau, iar alţii nădăjduiau să le aibă, ar fi îngăduit acest lucru, întregul plan aşa de bine întocmit s-a rupt în mâinile noastre, a căzut la pământ şi a fost părăsit.
A Ta fie lauda, slavă Ţie, Izvorule al milei. Eu ajunsesem şi mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine. Dreapta Ta era totdeauna gata să mă scoată din noroi şi să mă curăţească.
Sinaxar
Sfântul Augustin, Episcopul Ipponiei:
„Sfântul Augustin s-a născut la Tagaste, în ţinutul Numidiei, în anul 354 după Hristos. Credincioasa lui maică Monica a încercat să-i dea o creştere creştinească. Deşi era dăruit cu o minte senină şi bine înzestrată, în tinereţe se împotrivea îndemnurilor maicii sale. Când a fost botezat de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului era de-acum la vârsta bărbăţiei. După moartea maicii sale, şi-a împărţit toată averea săracilor, a îmbrăţişat viaţa călugărească şi vreme de trei ani a trudit în singurătate, în aspre nevoinţe. în 391 d.H., Valerian, Episcopul Ipponiei, l-a hirotonit preot (împotriva voii sale), iar în 395, Valerian a stăruit ca Augustin să fie sfinţit episcop vicar al său. Murind Valerian, Augustin a urmat a fi vreme de 35 de ani păstorul cel mai lucrător al Ipponiei. El l-a biruit pe ereticul Pelagiu cu predicile şi scrierile sale.
Sfântul Augustin a murii cu pace la 28 august 430 d.H., în al 76-lea an al vieţii sale A fost un
141
mare dascăl şi rodnic scriitor al Bisericii, aşa cum a fost numit la al Şaptelea Sinod a Toată Lumea”.
(După Mineiul grecesc şi Manualul istoric al Părinţilor Bisericii al lui Filaret, Arhiepiscopul Cernigovului, partea a III-a, p. 181)
1 Myesyatsoslov of the Orthodox Church, ed. Iv. Kosolapov, ed. 2, Simbirsk: I. Anychina, 1880, mai 15, p. 227.
142
CUPRINS
Prefaţă la prima ediţie engleză 7
Prefaţă la a doua ediţie engleză 13
Viaţa Fericitului Augustin al Ipponiei 19
Introducere 25
I. Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă 31
II. Disputa asupra harului şi voii libere 35
III. învăţătura despre predestinare 49
IV. Părerile din Galia veacului al V-lea 61
V. Părerile veacului al VI-lea în Răsărit şi în Apus 73
VI. Veacul al IX-lea. Sfântul Fotie cel Mare 77
VII Veacurile de mai târziu: Sfântul Marcu al Efesului 83
VIII. Părerea despre Fericitul Augustin în vremurile moderne 91
IX. Câteva observaţii despre detractorii contemporani ai Fericitului August in.. 101
ANEXE
Câteva scrisori ale Părintelui Serafim Rose despre Fericitul Augustin 113
Inima Fericitului Augustin 120
Sinaxar: Sfântul Augustin, Episcopul Ipponiei 141
143
Comenzi: www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61 ar9; fax: 021-319 ar0.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336 ar0.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
O, Adevăr, Care eşti Veşnicie! Şi Dragoste, Care eşti Adevăr! Şi Veşnicie, Care eşti Dragoste! Tu eşti Dumnezeul meu, către Tine suspin noaptea şi ziua.
(Fericitul Augustin)
Pentru viaţa liturgică ortodoxă răsăriteană Fericitul Augustin şi aproape toţi ceilalţi sfinţi apuseni au rămas asemenea unor „dezmoşteniţi”, fiind nevoie de deschiderea duhovnicească a unui sfânt precum Arhiepiscopul Ioan Maximovici spre a-i introduce în slujbele ortodoxe. Astăzi, seminţele sădite de Arhiepiscopul Ioan au prins rădăcini în destule locuri, mai ales printre convertiţii ortodocşi de pe tărâmurile apusene. Apărarea Fericitului Augustin de către părintele Serafim Rose este semnul rodnicei lucrări duhovniceşti a Arhiepiscopului Ioan.
Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă se dovedeşte o preţioasă contribuţie la Ortodoxia Răsăriteană a unui convertit apusean. Apărarea lui Augustin scoate în evidenţă valoarea autenticei Ortodoxii Apusene în ceea ce are mai de preţ, căreia atât Arhiepiscopul Ioan, cât şi părintele Serafim s-au dedicat cu toată fiinţa lor.
(Pr. Gherman)
www.sophia.ro
ISBN 978-630-346-062-8
9 786303 460628