SF. TEODOR STUDITUL, CUVANTARI DUHOVNICESTI

SFÂNTUL TEODOR STUDITUL

CUVÂNTĂRI DUHOVNICEŞTI

Text reprodus după ediţia tipărită de Episcopia Alba Iulia

Alba Iulia, 1994

APOLOGETICUM

2004

2

Dascăli şi învăţăcei

Oamenii vremurilor actuale sunt în general neconformişti. Doritori

de a se elibera de orice încorsetare, adeseori depăşesc măsura şi, din dorinţa

de a deveni liberi, devin de-a dreptul libertini. Socotind depăşite raporturile

de ascultare şi bună cuviinţă pe care tradiţia religioasă le-a stabilit între

copii şi părinţi, între fiii duhovniceşti şi preoţi, contemporanii noştri vor să

ne dea de înţeles că sunt emancipaţi de orice tutelă. Se înşală însă amarnic.

Avva Siluan, de la Sfântul Munte Athos, afirma, pe bună dreptate, că

cea mai mare pedeapsă pe care i-o poate da Dumnezeu omului este să-l lase

să facă de capul lui. Un savant afirmă că în codul nostru genetic este

înscrisă nevoia imperioasă de a sta sub ascultarea cuiva, de a avea un

mentor. Sunt doar două posibilităţi: ori rămânem sub ascultarea unui

părinte spiritual, şi implicit sub ascultarea lui Dumnezeu, ori, fără a ne da

seama, ajungem sub ascultarea diavolului.

Domnul Iisus Hristos, având o dispută cu iudeii, le-a spus că numai

El le poate garanta libertatea. La obiecţiunea că ei niciodată n-au fost robii

nimănui, le răspunde: „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului… voi

sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru…

Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei, şi

veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (Ioan 8, 31, 34; 44).

"Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă şi el: „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca

şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii", (I Petru 2, 16).

Tradiţia părinţilor Bisericii este unanimă în a ne sfătui să ne căutăm

un povăţuitor duhovnicesc, un părinte spiritual, „înainte de toate, alege-ţi…

potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută şi desăvârşită; adică, caută

cu toată silinţa, să afli un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor… Iar aflându-l

pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu iubitor de părintele

adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu -l ca pe Hristos

însuşi…" (Calist şi Ignatie Xantopol, Filocalia 8, p. 32).

Din păcate duhul de neconformism, de spirit voluntar, de libertinaj,

în ultima vreme îi cuprinde nu numai pe laici, ci şi pe unii preoţi şi

călugări. De aceea vom întâlni adesea călugări mutându-se dintr-un loc

într-altul şi nu arareori ratându-şi vocaţia. Cartea pe care o tipărim

Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, ne pune în situaţia de a redescoperi

adevăratele raporturi dintre părintele duhovnicesc şi fiu, dintre dascăl şi

3

învăţăcel. Mai mult decât atât, presupunând că n-am avea mereu

duhovnicul lângă noi, în această lucrare vom vedea dezlegate multe din

problemele ce ne frământă. „Cuvintele" le-a adresat Sfântul Teodor

mulţimii de călugări ucenici pe care i-a povăţuit, dar ele se potrivesc foarte

bine atât preoţilor de mir cât şi credincioşilor.

Stareţ al mănăstirilor Saccudion din Bithinia (Asia Mică) şi Studion

din Constantinopol, Sfântul Teodor Studitul a avut sub ocârmuirea şi

chivernisirea sa uneori şi o mie de călugări, la care se adăugau nenumăraţii

săi ucenici din lavrele împărăţiei bizantine şi chiar din mănăstirile Italiei.

Cuvintele sale şi le-a redactat aproximativ între anii 821 – 826.

în limba română au fost traduse de Filaret, episcopul Râmnicului, şi

tipărite la 1784. Arhimandritul Athanasie Dincă le-a diortosit şi retipărit la

Căldăruşani în anul 1940. De această ediţie ne-am folosit şi noi acum, cu

foarte mici intervenţii atunci când a fost vorba de cuvinte ieşite astăzi din

uz, sau de reguli ortografice.

Lucrarea se încadrează foarte bine în colecţia de „Izvoare

duhovniceşti" din care au ieşit până acum, în editura Episcopiei de Alba

Iulia: „Patericul", „Limonariul", „Sbornicul", şi „Lavsaiconul", fără a

pomeni alte cărticele mai mici.

Scopul ei este limpede proclamat de către Sfântul Teodor Studitul:

„părinţi şi fraţi şi fiii mei prea iubiţi, sufleteşte doresc şi foarte

poftesc… să vă mântuiţi şi să umblaţi pe calea adevărului, şi

nădăjduiesc din zi în zi să

sporiţi spre fapte bune…"

Postul Mare, 1994

ANDREI Episcopul Alba Iuliei

4

ARĂTARE CĂ VIAŢA CEA DE OBŞTE, ESTE

CEA MAI CU LESNIRE MÂNTUITOARE. ALCĂTUITĂ DIN

ÎNVĂŢĂTURILE SFINŢILOR PĂRINŢI ŞI DASCĂLI.1

Fraţilor şi părinţilor, de vreme ce am ieşit din lume dorind viaţa cea

îngerească, se cuvine după orânduiala acestei vieţi să petrecem viaţa

noastră: că de vom avea numai numele şi portul călugăriei şi ne vom făli

numai întru anii ce am petrecut în zadar întru această viaţă, iar faptele

călugăriei nu le vom urma, nici un folos nu avem. Noi pentru aceea ne-am

lepădat de lume şi am lăsat odihna şi desfătarea trupului, ca să facem

faptele cinului călugăriei. Iar de ne are lumea ca pe nişte sfinţi şi ne

socoteşte că săvârşim cele plăcute lui Dumnezeu, şi noi facem cele

împotrivă, mai multă osândă şi mai mare păcat pricinuim sufletelor noastre,

după cum zice şi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie: „ Vai

vouă de va prisosi numele vostru mai mult decât faptele voastre". Deci

fraţilor, de vreme ce adevărul aşa este, nu se cuvine să ne lenevim spre

împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre urmarea vieţii călugăreşti, însă

să ştiţi fraţilor, că această viaţă are trei stări: una este a celor

din obşte, alta

este a celor de sineşi , şi cea de a treia este a pustnicilor. Deci cu puţine

cuvinte vă voi arăta cele cuviincioase la fiecare viaţă dintre aceste trei.

Şi întâi vom începe cuvântul pentru cei din obşte. Aceia, dar, se

numesc cu adevărat şi sunt cu fapta călugări de obşte, care lăsând lumea

(adecă voile lor cele lumeşti) primesc sărăcia de bună voie şi se gătesc spre

toată scârba a o suferi, pentru mântuirea sufletelor lor, şi pentru dragostea

lui Hristos se dau spre supunere până la moarte şi se duc într-o mănăstire,

care are toate lucrurile ei de obşte: şi mâncarea şi băutura şi haina şi toate

celelalte; şi nu zice nimeni că acest lucru este al meu, sau acesta al tău, ci

toate sunt de obşte ale tuturor, însă nici însăşi voia sa n-o are cineva

slobodă, ci au un povăţuitor şi dascăl a cărui voie şi poruncă toţi urmează şi

nu îndrăzneşte nimeni nici să mănânce când vrea, nici să facă altceva fără

de blagoslovenie; oriunde se va trimite merge fără cârtire şi fără de a mai

îndoi cuvântul şi fără de a se împotrivi sau a se lenevi, ci punându-şi

nădejdea în rugăciunea stareţului şi a celorlalţi părinţi, se supune cu osârdie

la toată slujba mănăstirii: măcar şi în cale depărtată de se va trimite, măcar

1 Acest cuvânt a fost lăsat întocmai ca în tipăritura din 1784,

schimbându-se numai ortografia – ici, colo –

înlocuindu-se doar unele cuvinte prea vechi.

5

pe mare de i se va porunci să călătorească, măcar şi prin locuri de primejdii

de va fi orânduit să treacă, fără nici o îndoială săvârşeşte porunca,

netemându-se nici de fiare, nici de foc, nici de apă, nici de vrăjmaşii văzuţi

nici de cei nevăzuţi, nici chiar de moarte. Că precum cei morţi nu se mai

tem de moarte, aşa şi călugărul ca un mort este întru Hristos, cu toate

simţirile sale. Şi precum pe un trup mort îl poartă cineva cum îi este voia,

neavând putere de a se împotrivi, aşa şi călugărul toate voile sale le are

omorâte şi nu se povăţuieşte de altă voie, fără numai de a stareţului său,

supunându-se întru toate ca lutul sub mâinile olarului şi ca fierul în mâna

fierarului.

Această orânduială a vieţii de obşte este cea mai bună decât toate

celelalte, că aceasta urmează vieţii îngereşti. Fiindcă şi îngerii aşa petrec în

cer: nimeni voia sa nu are, ci toţi sunt supuşi poruncii lui Dumnezeu, şi

nimeni nu zice că eu sunt mai mare şi tu eşti mai mic. Această orânduială

au avut-o şi Sfinţii Apostoli, când vieţuiau cu Domnul nostru Iisus Hristos

pe pământ, încă şi după înălţarea Mântuitorului la ceruri, rămânând ei pe

pământ, tot această orânduială au ţinut-o după cum ne adeverează Faptele

Sfinţilor Apostoli, zicând: „Că era inima celor ce au crezut, una, aşijderea

şi toate averile lor împreună le aveau şi nedespărţite". După această

orânduială au vieţuit şi toţi sfinţii părinţi cei vechi, adică, sfântul Teodosie

începătorul obştei, sfântul Eftimie, sfântul Sava, sfântul Marcu, sfântul

Isaiia, sfântul Varsanufie, sfântul Doroftei şi sfântul Teodor Studitul şi alţi

mulţi sfinţi părinţi. Pentru aceea şi până astăzi cine doreşte mântuirea

sufletului său, această viaţă să urmeze, după cum şi însuşi Marele Vasilie

arată, că aceasta este calea cea mai umblată a mântuirii. Că măcar că s-au

mântuit mulţi sfinţi şi cu celelalte două vieţi ce am zis, dar atunci alte vremi

erau, altă râvnă, altă fierbinţeală. Iar acum fiind lumea cu totul pornită spre

rău şi oamenii puţini întru credinţă şi slabi întru vitejia sufletească şi

prisosiţi întru răutate, cu anevoie se va mântui cineva cu celelalte două căi.

Pentru aceea pe fiecare sfătuim şi îndemnăm la obştile cele alcătuite

întru frica Domnului să alerge, întru carele nu este neorânduială şi tulburare

şi neascultare şi nesupunere şi mai vârtos pungă deosebită, cea izvodită de

diavolul, întru care orice se pune este din furti şag, din viclenie şi din

înşelăciune adunată, spre pierzarea sufletească şi trupească; de care se

bucură vrăjmaşul diavol şi se mâhneşte milostivul Dumnezeu şi se scârbesc

sfinţii lui îngeri şi vai şi chin şi blestem şi urgie dumnezeiască va fi unora

ca acestora. Că pentru aceea se numeşte obştejitie, adică viaţă de obşte, ca

toate să fie de obşte şi nedespărţite, nu numai lucrurile, ci şi însăşi voile

alcătuite spre plăcerea lui Dumnezeu. Iar unde lucrurile cele de trebuinţă nu

sunt de obşte şi nu este un cuget şi o unire, după voia lui Dumnezeu, acolo

nu trebuie să se numească sobor de fraţi, ci adunare de tâlhari. Şi unii ca

aceştia nu sunt sub pronia lui Dumnezeu, ci, părăsire despre cel înalt; se

6

chivernisesc şi se povăţuiesc de satana, după cum zice proorocul David: „Şi

va trimite Domnul pe dânşii, ca să umble după izvodirile inimilor lor". Şi

sfântul Marele Vasilie zice: „Că cel ce are lucru deosebit întru viaţa de

obşte, s-a despărţit pe sine de Biserica lui Hristos şi de dragostea Domnului

s-a înstrăinat, şi să fie neîmpărtăşit până se va îndrepta". Iar de se

obrăzniceşte a se împărtăşi sfintelor şi înfricoşatelor Taine, să ştie unul ca

acela că spre osândă mănâncă şi bea trupul şi Sângele Domnului şi va avea

partea lui cu bubosul Gheezi şi cu vânzătorul Iuda şi cu ceilalţi asemenea

lor.

Iar de slobozesc cineva din episcopi sau egumeni, să se facă unele ca

acestea şi orânduiesc învăţături împotriva sfinţilor Părinţi, vor da seamă în

ziua judecăţii, întocmai ca ucigaşii şi ca pierzătorii tâlhari, fiindcă dau

pricină, prin nebăgarea lor de seamă şi prin lene şi prin călcarea pravilei, de

a se vătăma multe suflete şi a se răpi de diavolul. Că oricine pune gând ca

să aibă ceva deosebit, ori înlăuntru în mănăstire, ori afară spre neguţătorie

sau oriunde ar fi, acela se face fur şi tâlhar de ale sale, precum Anania şi

Safira. Că de vreme ce s-a lepădat de sine la primirea cinului şi şi-a

închinat şi sufletul şi trupul cu totul lui Dumnezeu şi s-a făgăduit înaintea

îngerilor şi a sfinţilor a petrece întru sărăcie şi întru scârbe, cum

nu se arată

mincinos înaintea lui Dumnezeu şi înşelător lui însuşi şi fur de cele sfinte?

Pentru aceea, cela ce cu adevărat pofteşte mântuirea sufletului său, nimic al

său să nu aibă fără de blagoslovenie, nici voii lui să urmeze şi cu lesnire se

va mântui întru viaţa cea îngerească, a obştei.

Iar cei de a doua treaptă, care sunt cei ce vieţuiesc de sineşi, au multă

osteneală şi mare grijă; căci precum de toţi sfinţii Părinţi cu un glas este

mărturisit că rădăcina tuturor faptelor bune este tăierea voii, aşijderea a

tuturor răutăţilor izvor şi pricină este sloboda voie a fiecăruia; adică a nu te

stăpâni altul, ci orice ţi se va părea, să faci. Această voie slobodă au cei ce

trăiesc de capul lor, deosebit, pentru că de nimeni nu se sfieşte, de nimeni

nu-i este grijă, nădăjduieşte în banii săi şi în averea sa (multă sau puţină ce

va avea), ce i se pare aceea face, când vrea şi cât vrea, mănâncă, când vrea

şi cât vrea, bea. De nu se va scula spre rugăciune, nimeni nu are să-l

mustre; de nu-şi va săvârşi canonul, nimeni nu-l ceartă; de va veni

ispita, n-are

cine să-l sfătuiască; de i se va întâmpla scârbă, nu este cine să-l

mângâie; de va cădea, nu este cine să-i întindă mâna după Dumnezeu să-l

ridice; că nu are pe cineva să-i fie milă de sufletul lui, nici să-i

poarte grijă

de mântuirea lui, şi aşa toate răutăţile se strâng la cei ce trăiesc

de capul lor.

Pentru aceea, cum am zis, viaţă mai bună şi cale mai cu înlesnire este la

obşte.

Iar cel ce pofteşte să petreacă calea cea de a treia, trebuie să-i

prisosească osteneala mai mult de cât a tuturor, adică să vieţuiască la un loc

singuratec, liniştindu-se numai însuşi, îndrăznim a zice că în vremea de

7

acum este cu neputinţă a săvârşi cineva această viaţă. Au fost, adevărat, în

vremea de demult unii din sfinţi, care au săvârşit această călătorie, precum

marele Antonie, marele Onufrie, şi alţii, dar cu mari strădanii şi-au petrecut

viaţa; unii săptămâni întregi nu gustau nimic, alţii în toată viaţa lor vin n-au

băut, untdelemn sau peşte nici cu ochii n-au văzut; cu buruieni numai se

hrăneau; şi nicidecum faţă de femeie, şi nici obraz de om nu vedeau.

Rugăciunea lor era necontenită, trupul lor era numai cu o vechitură învelită

şi alte multe şi negrăite osteneli sufereau, fiind cu totul înfocaţi de

dragostea lui Dumnezeu şi umbriţi de darul Duhului Sfânt, cărora în ziua de

astăzi nimeni nu poate să le urmeze.

Iar viaţa cea de obşte este calea cea umblată, pe care mulţi au trecut

şi s-au mântuit cu ajutorul lui Dumnezeu, după cum sfinţii părinţi ne

adeverează. Dar ni se pare că întru această viaţă nu se cuvine a se face

adunare de număr peste măsură, încât nici purtarea de grijă cea sufletească

a stareţului să nu-i poată cuprinde cu cuvenita duhovnicească cercetare, nici

hrana cea trupească a se câştiga cu lesnire, nici haina «cea trebuincioasă

spre acoperirea trupului a se putea agonisi fără de tulburare. Că şi munca

trebuie să fie cu măsură: una pentru ca să aibă osebire viaţa cea sfântă de

cea lumească, adică să nu supunem toată viaţa noastră spre a sluji numai

pentru cele trupeşti, şi alta pentru ca să ne prisosească vreme şi pentru

cugetarea celor dumnezeieşti şi pentru rugăciuni şi pentru oarecare repaus

trupesc, ca să nu slăbănogim de tot şi să ne bolnăvim. Şi iarăşi să nu fie

numărul celor adunaţi în obşte mai puţin de 12, ca nu cumva prisosinţa

bunătăţilor pământului, ce din mila lui Dumnezeu ni se dă, să se oprească

spre desfătarea la mai puţini, şi să nu se hrănească mai mult săracii şi

lipsiţii. Că aşa de vom face şi cu acest gând de vom opri adunarea, spre

osândă ne va fi viaţa şi în zadar osteneala. Ci mai vârtos pentru ca să poată

hrăni mai mulţi, să fie slabă hrana; şi pentru ca să se îmbrace şi

alţi fraţi, să

ne fie haina nu numai de puţin preţ, ci şi ponosită şi ruptă. Că aşa de vom

vieţui, ni se va cunoaşte dragostea cea întru Hristos, şi arătând noi îndurare

către vecinul nostru şi fratele cel întru Hristos, şi Dumnezeu va revărsa

milele sale cele bogate spre noi mai cu prisos.

Deci, acestei vieţi de obşte fiind dascălul cel mai iscusit şi cel mai în urma

celorlalţi sfinţi părinţi de demult, sfântul părintele nostru Teodor Studitul,

de mare folos am socotit a fi şi la adunarea voastră fraţilor poruncile sfinţiei

sale, fiind şi de Biserica noastră a Răsăritului primite, a se citi

peste an întru

auzul tuturor. Pentru aceea ne-am îndemnat de le-am tălmăcit numai pentru

dragostea voastră, iar nu spre folosul de obşte, însă nu din cuvânt în cuvânt:

una pentru că fiecare limbă are harul său, alta pentru că nu am găsit cartea

sfântului cea elinească; ci am făcut tălmăcirea după cea tălmăcită pe limba

cea slabă grecească. Şi spre mai bună înţelegere şi spre mai multă

îndemnare a osârdiei voastre, unele din cuvinte le-am scurtat, altele le-am

8

prefăcut, ferindu-ne la prescurtări şi la adăugiri numai de cele împotriva

sfinţilor Părinţi şi a sfintei Biserici. Şi aceasta nu am făcut-o spre a ne făli

cineva de iscusirea tălmăcirii. Că a tălmăci cineva după limba cea slabă

grecească pe limba iarăşi slabă românească, nu este lucru de a se lăuda

cineva; ci numai pentru mai bună înţelegere, cum am zis, şi îndemnarea

spre buna cuviinţă a dragostei voastre.

Deci vă poftesc să primiţi cu dragoste osteneala noastră şi să vă

rugaţi Domnului pentru mântuirea celui întru multe şi grozave păcate

învăluit ticălosul nostru suflet, ca şi voi să dobândiţi dela Domnul aceeaşi

milă. A cărui puternică dreaptă să vă păzească de toată ispita şi de toată

scârba întunericului şi să vă povăţuiască la pământul făgăduinţei. Pentru

rugăciunile Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioarei şi ale

sfântului marelui Mucenic Dimitrie şi ale prea cuviosului şi mărturisitorului

şi marelui dascăl sfântului Teodor Studitul, şi ale tuturor sfinţilor, celor ce

bine i-au plăcut din veci, Amin.

Al dragostei voastre părinte sufletesc şi către Domnul nevrednic dar

fierbinte rugător şi slugă, smeritul Episcop al Râmnicului,

FILARET.

9

CUVÂNTUL 1

CANONARHUL, APRINZĂTORUL DE CANDELE

ŞI TIPICARUL TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ

LUI DUMNEZEU CU FRICĂ

Fraţilor şi părinţilor, precum când eram împreună cu voi, aşa şi

acum, vă cercetez printr-acest al meu smerit şi slab cuvânt. Ascultaţi dar şi

înţelegeţi şi să nu fie graiul nostru în zadar, ci după cum am povestit prin

viu grai, să câştigăm şi mai mult folosul vostru cu această învăţătură. De

scurtă vreme lipsesc dela voi şi nu ştiu de sunteţi tot aşa cum v-am lăsat;

căci ştiu că diavolul nu doarme nici nu se leneveşte, spre pierzarea

sufletelor voastre; ci se nevoieşte şi priveghiază şi seamănă neghină în

holda celor ce dorm sufleteşte, precum zice sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie.

Ci voi, o fiii mei cei chemaţi de Dumnezeu, priveghiaţi şi vă păziţi,

ca să nu cadă cineva din voi în cursa diavolului.

Doresc să aud sporul fiecăruia dintre voi: pe cât mă bucur de

ascultarea unuia, de smerenia altuia şi de slujba celuilalt, pe atât mă

întristez de tulburările şi de neorânduielile voastre. Nu iubeşte sufletul meu

pe fiul neascultării, urăşte pe cel bârfitor şi mândru, iară de cel leneş se

scârbeşte inima mea, ca şi cum n-ar fi vrednic nici pâine să mănânce; mai

ales pe cel spornic la cuvinte şi pe cel trândav nu-l poate suferi nicidecum.

Oare socotiţi că eu nu pătimesc acestea? Dar cine sunt eu ticălosul, care în

toate zilele sunt biruit de patimi asemănătoare? Ci numai Domnul

Dumnezeul nostru să ne izbăvească de toată răutatea şi patima, prin

dumnezeieştile

lui Scripturi, şi să ne îndemne spre toată fapta bună. Eu mai mult

mă nevoiesc şi mă grijesc de lucrul mare şi primejduitor al sufletelor

voastre. Căci sunt păstor deşi sunt rău, dar sunt (şi nu ştiu cum s-a

întâmplat să fiu) şi voi sunteţi oile mele cele ascultătoare şi adunate de

Dumnezeu, care în toate zilele umblaţi pe calea cea împărătească, în

cuvântul Domnului. Deci dar, o fiii mei, paşteţi după vrerea lui Dumnezeu,

nu ca oile care, din lăcomie, rămânând de oile ce se îndestulează cu hrana

de obşte, se răpesc de lupi şi pier pentru puţină verdeaţă. Aşa şi voi, pentru

o mică desfătare a poftei, să nu fiţi răpiţi de vrăjmaşul sufletelor noastre

diavolul, care de-a pururea păzeşte vremea, ca un lup, pentru pierzarea

voastră. Ascultaţi glasul păstorului vostru şi nu defăimaţi cuvintele mele,

pentru că orice oaie care rămâne de turmă, se rătăceşte, se pierde şi se strică

în multe chipuri. Pricepeţi ce vă grăiesc, pentru că ştiu că sunteţi înţelepţi.

Greu lucru este a se mântui cineva: calea este strâmtă şi cu scârbe şi cu

multă trudă; şi trebuie să ne oţelim şi să priveghiem, să postim şi să ne

10

înfrânăm pofta, să sărăcim de bună voie, ca să ne învrednicim a dobândi

faptele cele bune şi să ne veselim în veci.

Vedeţi, fiii mei, că din toţi fraţii voştri numai voi sunteţi de faţă şi

toţi ceilalţi vă laudă, fiindcă vă aflaţi la loc deosebit şi vă socotesc pe voi

plinirea lipsei faptelor lor celor bune. Ci, cu cale este vouă să faceţi slujba

voastră mai cu dinadinsul, ca să împliniţi toată ascultarea şi toată buna

cuviinţă. Că după osteneala fiecăruia dă şi Domnul Dumnezeul nostru plata

şi în toate zilele se "gătesc în cer cununi pentru cei ce se nevoiesc.

Tu dar, fiul meu, canonarhe, priveghiază şi chibzuieşte, ca unul ce

eşti cel mai întâi la slujba şi la cântarea dumnezeiască. Să deştepţi pe

cântăreţi, să împlineşti toate sedelnele şi stihirile, după cum ţi s-a poruncit,

şi să cauţi ca să nu sminteşti pe cineva; ci oricare va fi vrednic să cânte,

întru auzul tuturor, să nu fie oprit pentru pizmă, ci să cânte. Şi oricare este

vrednic să citească la Scripturi, să-l pui adesea să citească, că vai de

canonarhul acela ce se leneveşte, şi nepăzind a sa orânduială, sminteşte pe

cineva. O, de n-ai pătimi şi tu aceasta fiul meu, pentru că o să dai greu

răspuns lui Dumnezeu. Ascultă şi chibzuieşte ca să tocmeşti orânduielile

slujbelor, atât cele din toate zilele cât şi cele de sărbătoare. Şi socoteşte ca

din fraţii cei vrednici: într-o zi să porunceşti unuia să citească,

iar într-altă

zi altuia, luând aminte şi la glasul cel bun al cântăreţului, şi la claritatea

cuvântului citeţului; căci prin aceasta vei folosi foarte şi obştea şi

pe străinii

ce se vor întâmpla să vie. în scurt, toate să se facă cu bună rânduială, pentru

ca să dănţuieşti în ceruri dimpreună cu îngerii şi cu sfinţii. De te vei

învrednici să ai acest fel de stare, socoteşte ca să se facă şi cântarea

psalmilor fără de amestecare, adică să-i aşezi şi să-i orânduieşti după starea

lor. Toţi cei ce cântă, să cânte într-un glas, după rânduiala cântării; nici să

suie, nici să coboare afară din cale, ci să cânte deopotrivă, pentru că aşa ne

învaţă şi dumnezeieştii Părinţi. Să te sileşti ca să înveţi pe fraţi stihira şi

sedelnele ce s-au aşezat; şi, mai vârtos, pe cei ce poftesc şi vin la tine

pentru învăţătură să-i înveţi, ca să se înmulţească talantul pe care ţi l-a dat

Dumnezeu şi să auzi glasul cel blagoslovit al Domnului: „Bine slugă bună

şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune".

Iar tu, aprinzătorule de candele, cu frică şi cu multă grijă să faci

slujba ce ţi s-a încredinţat, căci dela Dumnezeu ţi s-a dat şi dumnezeiască

ascultare este. Păzeşte luminile bisericii, ca luminile ochilor tăi, căci sunt

lumini ce se pun înaintea lui Dumnezeu. Căci de vreme ce cel ce aprinde

sfeşnicul înaintea împăratului pământesc are mare grijă ca să placă

împăratului, cu atât mai mult, o fiul meu, trebuie să te sileşti ca să placi lui

Dumnezeu, împăratul tuturor, Căruia se închină toată făptura şi pe care-L

slăveşte toată firea îngerească. Eşti dator să aprinzi candele cu frică şi cu

luare aminte, să le curăţeşti şi să le grijeşti adesea, să le dai

lumină tot de o

măsură şi feştila să fie la mijlocul candelei, ca să nu crape candela.

11

Rămăşiţa de untdelemn de prin candele să o păstrezi şi de va fi cu putinţă,

iar să o pui să ardă; iar de nu, să o pui la altă trebuinţă curată. Mai mult

decât toate candelele, să ai grijă de cele care ard necontenit, căci acestea

sunt închipuirea luminii celei nestinse, a legii celei vechi, precum era

lumina aceea în jertfelnic în Sfânta Sfintelor, ce arde de-a pururea. Grije şte

biserica de două ori pe săptămână totdeauna şi păzeşte zugrăveala bisericii

ca să nu se prăfuiască, nici să se strice ceva, oricât de mic, al bisericii.

Luaţi aminte, fraţilor, ca să nu iasă din gura voastră nici un cuvânt

urât. Mâinile mele sunt cei ce se ostenesc; lucraţi dar, o mâinile mele, şi nu

conteniţi slujba cuvioasă, căci mâna Domnului vă întăreşte şi dintr-o parte

şi din alta. Şi nu vă împotriviţi, de vreme ce împreună ajutându-vă,

împliniţi toată trebuinţa trupului vostru. Voi, purtătorii de grijă, sunteţi

ochii mei. Deci căutaţi bine, uitându-vă cu băgare de seamă şi mai înainte

spuind greşala celor ce pot să se poticnească, ca să vă faceţi vrednici de

paza lui Dumnezeu. Am şi picioare: acestea sunt cei ce ţin greutăţile fraţilor

cu vitejie şi cu bucurie. Şi să ştiţi, că de veţi răbda în această

stare bună, vă

veţi odihni în veci. Nu fac această mustrare, ca să vă veselesc, ci ca să vă

deştept silinţa, când vă leneviţi şi când nu vă gândiţi la osteneli.

Dar pentru ce nu ne grijim, o iubiţilor? Au doară nu trebuie să

mergem de aici peste puţină vreme? Au nu vom lăsa chipul nostru, precum

zice marele Vasilie, în puţine oase? Bucuraţi-vă dar şi vă veseliţi în orice

silinţă şi nu vă leneviţi în nici o trudă, nici sufletească, nici

trupească; căci

şi truda noastră trupească, când este pentru Dumnezeu, e socotită

duhovnicească. Iată dar că a venit vremea ca să se adune rodurile. Domnul

ne-a dăruit îndestulare: să n-o lăsăm dar să se strice, căci cel ce este

ostenitor în cele trupeşti, vădeşte că este silitor şi în cele

duhovniceşti. Unul

pe altul îmbărbătaţi-vă şi vă îndemnaţi spre rugăciune spre ascultare şi spre

smerenie; lucrând, şi ostenindu-vă cu toţii, vă siliţi împreună după puterea

fiecăruia, adunând cu toţii rodurile, purtând grijă şi de cei mai slabi, ca să

apuce şi ei împreună cu voi. Cel ce la ascultare este leneş şi fără de silinţă

şi din lene rămâne mai pe urma altora, acela şi la cele duhovniceşti este fără

de osârdie2 şi nepricopsit.

Voi, lucrători de pământ, sunteţi mângâierea mea. Deci toţi împreună

tăiaţi brazdele drepte şi nu lăsaţi petecele netăiate cu plugul, ci faceţi

brazdele dese, aproape una de alta, ca să intre lesne sămânţa de grâu

înlăuntru, în inima pământului, şi să dea roadă multă, Siliţi-vă şi vă

îndemnaţi spre bine făcându-le toate cu înţelepciune şi după rânduială,

urmând plugarului celui mai mare ce merge înainte; aşijderea şi el să poarte

grijă de ceilalţi. Urmând unul altuia, să vă ajutoraţi unul pe altul şi aşa veţi

fi şi mădulare ale lui Hristos (după cum zic dumnezeieştile cuvinte) şi

2 în textul tipărit este scris: osândire , dar ni se pare nepotrivit

cu contextul.

12

Hristos vă va fi cap, şi având cap pe Hristos de cine vă veţi teme? Sau ce

lucru nu veţi dobândi? Pământul şi cerul, cu adevărat, veţi stăpâni şi veţi

moşteni toate bunătăţile cele făgăduite.

Asemenea tu, fiul meu, bucătarule, care în toate zilele te dogoreşti la

foc şi te osteneşti, despici lemnele şi fierbi bucatele, aduci apă şi cureţi

verdeţurile, ţi se afumă obrazul şi ţi se înnegresc hainele, tot trupul tău se

umple de cenuşă şi te oboseşti, când găteşti bucatele şi pui masă fraţilor. Să

ştii că cu sfinţii vei avea partea ta şi în sânul lui Avraam te vei odihni, de

suferi cu răbdare, petreci zilele tale cu bucurie şi fără cârtire. Atât de mult

să fii silitor în lucrul tău, încât şi în somn să te gândeşti la

slujba ta. Vasele

tale să nu se prea ardă având apă puţină, capacele asemenea să fie păzite,

pirostriile să nu stea pe foc fără rost. După ce fierbi bucatele, îndată spală

vasele tale, ca să nu ia miros şi să pricinuiască scârbă fraţilor, iar bucatele

să fie fierte bine şi ierburile de asemenea. Ceapa să se topească în fiertură,

ca să nu fie bucata fără de nici un gust şi fără de nici o dulceaţă. Dis-de

dimineaţă, ca focul, aleargă la slujba ta, ca să-ţi săvârşeşti ascultarea la

vreme, şi aşa vei birui toate patimile tale.

în scurtă vorbă, cu toţii să umblaţi în aceeaşi cale şi într-un cuget

dumnezeiesc, pe drumul cel bun şi eu pururea sunt cu voi împreună cu

cugetul, măcar de sunt osebit cu trupul, fiindcă aşa este trebuinţa locului.

Iar Domnul Dumnezeul Tatălui meu, care mă scoate şi în toate zilele mă

ridică din groapa păcatelor, prin sfintele voastre rugăciuni, acela să vă

acopere, să vă păzească, să vă întărească cu darul Său şi să vă tămăduiască

şi sufleteşte şi trupeşte, dăruindu-vă împărăţia cerurilor, în Hristos Domnul

nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu prea Sfântul Duh, acum

şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

CUVÂNTUL 2

DESPRE SPOVEDANIA PURUREA LUMINĂTOARE

ŞI CUM SĂ NE OSTENIM SPRE TOATĂ FAPTA

BUNĂ, PRIN SMERENIE

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei sufleteşti. După obicei, iarăşi încep să

vă grăiesc cuvântul smereniei mele, cu toate că şi acesta este rece, căci nu

are căldura faptelor bune. Voi, însă, împliniţi lipsa cu faptele voastre cele

bune. Căci să mă credeţi, fiilor, precum am zis de multe ori şi chiar şi acum

zic, frică şi cutremur mă cuprinde, socotind nevrednicia mea şi că mă

numesc părintele vostru, eu care nu sunt vrednic nici ucenic a mă chema.

13

Voi sunteţi părinţii mei şi iubiţii mei fraţi şi prin voi nădăjduiesc să mă

mântuiesc. Drept aceea, măcar că sunt aşa ticălos, dar pentru că vă doresc

mântuirea , mă silesc a grăi către voi cu dragoste şi cu sfătuire.

Iată zile bune şi vreme de lucrare, ca să cercetăm pe Dumnezeu. Cine

este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele lui Dumnezeu cele din

veacul viitor. Să nu pierdem, iubiţilor mei fraţi, nici vremea, nici ziua.

Lupta şi silinţa voastră să fie neîncetată, şi ajutând unul altuia şi râvnind

spre faptele cele bune, să sporim întru cele ce sunt de folos. Iară de vom

vedea la cineva vreo faptă bună săvârşindu-se, adică: blândeţe, evlavie,

smerenie, ascultare sau altceva din cele ce sunt de laudă, să ne silim prin

bună râvnă, până ce vom ajunge şi noi la acea cale. Căci din aceasta se

naşte legătura păcii şi starea cea bună a dragostei.

Deasemenea, să nu râvnim spre lucruri protivnice şi rele, adică:

văzând pe cineva lenevindu-se, să ne lenevim; pe altul lăcomindu-se, să ne

lăcomim; pe altul vorbăreţ, să sporim şi noi în vorbe. Ci ca nişte înţelepţi şi

învăţaţi de Dumnezeu, să cercetăm întru noi bunătatea şi să o păzim, să

ţinem ancora credinţei noastre să întindem vela nădejdii noastre şi cu toată

puterea cârmuind corabia noastră cea sufletească, să călătorim spre noianul

cel mare al vieţii acesteia. Ca unii ce avem îndelungată călătorie pe marea

acestei vieţi, nu e cu putinţă de a nu ne supăra vânturi protivnice, adică

războaiele trupului. Căci se vor ridica furtuni, poftele trupeşti, şi valuri se

vor înălţa din adâncimea inimii, gândurile, şi altele câte se întâmplă la cei

ce umblă pe mare, precum jefuitorii care sunt diavolii cei prea vicleni.

Smârcuri, adică orbirea necunoştinţei; pietre acoperite sub apa mării, adică

negătirea sufletelor noastre. Iară înmulţirea apei în corabie, nemărturisirea

păcatelor însemnează, că de multe ori se întâmplă, din lenevirea

corăbierilor; dacă nu scoate apa din corabie şi, dorm, se îneacă şi ei şi

corabia. Pentru aceea şi noi, iubiţii mei fraţi, de toate acestea să ne păzim

cu nevoinţă şi să umblăm cu priveghiere în calea lui Dumnezeu. Iară mai

vârtos să ne mărturisim gândul inimilor noastre adesea, ca să nu se adune

apa multă a cugetelor în sufletele noastre şi să ne împresoare adâncimea cea

de apoi, după glasul cel proorocesc. Ci voi numai apa să o scoateţi şi noi cu

ajutorul lui Dumnezeu (deşi suntem păcătoşi), ajutându-ne cu rugăciunile

părintelui nostru, vă vom chivernisi şi vă vom face fără de grijă.

Cel ce este sârguitor între fraţi şi la ostenelele sufleteşti şi la trudele

trupeşti, este ca o stea pe cer, ce străluceşte şi luminează pe mulţi. Cel

înţelept şi cu evlavie care nu se împotriveşte, nici nu râde, ci este tăcut,

acela este ca un înger ce slujeşte pe pământ lui Dumnezeu şi Stăpânului

făpturii, ce şade pe scaunul Heruvimilor. Cel ce împărtăşeşte din ostenelele

sale şi pe alţii, îi foloseşte cu faptele sale şi-i îndeamnă spre slujba

sufletească, se aseamănă soarelui; că precum acela trimite razele sale,

luminează şi încălzeşte toată lumea, aşa şi această adunare fraţilor

14

foloseşte. Cine este întunecat şi înbeznat, fără numai cel ce se aseamănă cu

satana, carele a căzut din cer prin mândrie şi prin iubirea de pofte? Prin

întărâtarea râsului şi prin lene, prin murdare, deşarte şi urâte vorbe, prin

grăiri de rău şi prin obrăznicii, prin necurăţie trupească şi gânduri

necuvioase, acela se face diavolului slujitor, spre pierzare sufletească.

Trebuie să nu ascultăm de unii ca aceştia, nici să urmăm lor, nici dela ei să

auzim sfat. Fraţilor, nu vă asemănaţi cu cei răi, ci râvniţi celor buni, precum

se cade sfinţilor. Că osteneala voastră este puţină, iară plata veşnică.

Mâhnirea voastră este scurtă, iar veselia va fi nemărginită. Ispita voastră

este trecătoare, iar odihna fără de sfârşit. Pentru că acolo în locaşul celor ce

se veselesc, acolo vă veţi bucura, unde nu este amărăciune, nici întristare,

nici suspin; acolo unde nu este plângere, ci veselie. Oare în zadar alerga ţi?

Oare în deşert vă osteniţi? Ba, să nu dea Dumnezeu!

Ci cu înţelepciunea apostolească, cu vitejia mucenicească, cu

fericirea cuvioasă şi vrednicia îngerească, cu ajutorul ceresc şi cu dar de

Dumnezeu dăruit, aţi ieşit din lume şi aţi intrat în staulul lui Hristos.

Făcându-vă nouă naştere sufletească, aţi crescut, v-aţi nevoit, v-aţi

întrarmat cu arme duhovniceşti şi aţi biruit pe Amaleciţi, pe Amorei pe

Cananei şi pe celelalte neamuri ale patimilor, şi aţi trecut marea cea

lumească, povăţuindu-vă Moisi, tatăl vostru, şi aţi trecut Iordanul cu

luminarea cea de a doua a botezului. Iar de acum înainte aţi început a

împărăţi şi moşteni pământul făgăduinţei, ce v-a arătat Dumnezeul

nostru

cel adevărat, pământul din care curge mierea şi laptele nemuririi şi al vieţii

veşnice. Pentru că la Evrei s-au dat făgăduinţele cu închipuire, fiindcă încă

erau prunci. Iar la noi, care suntem bărbaţi desăvârşiţi ai împlinirii lui

Hristos, se vor împlini cu adevărat toate aievea. începutul nostru este însuşi

Domnul şi Dumnezeul nostru, carele s-a împărtăşit cu noi prin Trup şi prin

Sânge, S-a făcut asemenea cu noi, Cap nouă, frate mai întâiu născut,

arhiereu, povăţuitor şi împăciuitor vrăjmăşiei cea cu dreptate pornită dela

Dumnezeu Tatăl nostru, pentru neascultarea şi greşala cea strămoşească.

Deci, făcându-se om Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru

Cel deplin desăvârşit, a împlinit toată datoria noastră şi s-a înălţat la ceruri

şi ne-a dat pacea Lui zicând: „Pacea mea dau vouă" care pace nu numai

apostolilor s-a dat, căci dătătorul de viaţă Dumnezeul nostru a zis, că nu

numai pentru aceştia mă rog Părinte, ci şi pentru cei ce vor crede printrînşii

în Mine, ca toţi să fie una precum şi noi una suntem. Pentru aceasta,

fraţii mei prea cinstiţi, se cuvine să strigăm glasul cel apostolesc: ce ne va

despărţi pe noi de dragostea lui Hristos: întristarea sau scârba sau prigoana

sau foametea sau sabia sau primejdia (şi mai adaogă) sau pofta trupului (ce

se aprinde ca focul, dar nu arde pe cei ce se luptă cu ea în toate zilele) sau

ocara, sau mustrarea, sau necinstea sau truda sau lipsa hainelor sau

osteneala cântării de toată noaptea, sau priveghierea la rugăciune sau orice

15

supărare mică sau mare, ce ni se va întâmpla, trupului sau sufletului?

Nicidecum să nu fie. Că scris este, pentru Tine ne omorâm în toate zilele,

socotitu-ne-am ca nişte oi spre junghiere. Bucuraţi-vă dar, fraţii mei, şi vă

veseliţi, simţind asupra voastră iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Viaţa

voastră este înaintea voastră, bucuria voastră în faţa voastră, la picioarele

voastre este fericirea. S-a deschis uşa, nu pierdeţi vremea; alergaţi degrab,

apucaţi mai înainte. Cine este acela care să se lenevească? Cine nu se va sili

la acestea? încă şi cu mai mare osârdie, întrecându-se unul cu altul ca să

apuce mai înainte, ca la nişte comori nemuritoare, nu pământeşti.

Eu dar, prea desfrânatul şi ticălosul, mult am grăit şi am bârfit,

neavând nici o bunătate dintru acestea, afară de dragostea voastră. Domnul

Dumnezeu să vă dea vouă tuturor darul său şi blagoslovenia părintelui meu,

să vă întemeiaţi spre bine şi să vă întăriţi pe calea mântuirii, ca să vă

învredniciţi a vă lupta bărbăteşte şi biruind, să luaţi cununile

răsplătirii cele

împodobite cu toate bunătăţile; pe care noi toţi să le câştigăm cu darul şi cu

iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos dimpreună al său Părinte

şi cu Duhul Sfânt, a Căruia este slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 3

DESPRE DESPĂRŢIREA SUFLETULUI DE TRUP

ŞI DESPRE AJUTORUL LACRIMILOR

Fiii mei şi prea cinstiţi fraţi, iarăşi deschid gura mea şi vă împărtăşesc

cuvântul povăţuirii, cu toate că sunt nevrednic şi cuvântul meu nu are nici o

putere. Dar fiind voi şi la înţelepciune iscusiţi şi la pricepere întregi, nu vă

trebuie multe cuvinte de îndemn, că destoinici sunteţi singuri să vă învăţaţi,

pentru că s-a revărsat peste voi cunoştinţa lui Dumnezeu şi frica Domnului

a luminat cugetele voastre, prin Sfintele Scripturi, prin propovăduirea

Evangheliei şi prin învăţăturile cele duhovniceşti.

Eu nu îndrăznesc să mă socotesc vrednic de aceste daruri, că sunt

întunecat de întinăciunea faptelor şi a cuvintelor; mă sârguiesc dar şi eu cu

voi; îndrăznind, mă silesc a urma vouă; sculându-mă, umblu şi eu în urma

voastră şi vă îndemn spre calea dreaptă şi fără de primejdie, faptele bune, şi

vă învăţ ca să vă păziţi de calea rea şi primejdioasă, ce duce spre pierzare,

adică de răutăţile patimilor. Deci nu vă supăraţi ascultând, fraţilor, nici nu

vă leneviţi slujind lui Dumnezeu, nici nu conteniţi osteneala şi truda

aceasta, ca să nu pierdeţi câştigul cel viitor. Ci toate să le

suferiţi cu vitejie:

şi cuvintele de mustrare şi de ocară, şi lucrurile pricinuitoare de scârbă,

16

suferind unul altuia în dragostea lui Dumnezeu, ajutorându -vă unul pe altul

la ascultările mai grele. Pentru că chiar o sută de ani de veţi petrece în trudă

şi osteneală, nici cât un ceas nu se socotesc pe lângă mulţimea nemărginită

a veacurilor nemuririi, pe care fericiţi sunt cei ce o vor câştiga. Pătimiţi

puţin rău ca într-un vis, ca să câştigaţi viaţa cea fără de sfârşit.

Să nu ne fie

milă de trupul nostru, care este vrăjmaşul înfrânării poftelor noastre. Să

răbdăm puţină vreme, căci scăpăm de această viaţă, după cum vedem în

toate zilele pe unul câte unul dintre fraţi mergând spre îngropare. Ziua

trecută zece au murit deodată, fiindcă s-au înecat în apă. Mai înainte iarăşi

au murit doi deodată şi lasă nouă numai dragostea lor, şi pomenirea lor,

nimic altceva din cele trupeşti. Aşa că, nici noi nu vom rămâne aici,

fraţilor, nicidecum. Vai de noi, vai de noi fraţilor, cât de înfricoşată este

taina morţii şi cum avem datoria să fim pururea deştepţi, curaţi, îngrijiţi,

socotind că într-o clipă putem muri. Cum va fi oare despărţirea sufletului

de trup? Şi venirea îngerilor lui Dumnezeu, nu zic şi arătarea dracilor,

pentru că la cei ce se supun patimilor şi aceştia se arată? Cum va fi, apoi,

văzând faţa lor cea grozavă şi auzind glasul lor înfricoşat: vino suflete, ieşi?

O! ce cumplită muncă va fi atunci; o ce durere vom suferi la despărţire!

Atunci faptele bune şi ştiinţa neprihănită vor fi de mare ajutor, mângâiere şi

bucurie celor ce se despart de trup. Atunci supunerea are mare îndrăznire,

smerenia mare mângâiere, lacrimile mult ajutor, faptele cele bune izgonesc

pe demoni şi răbdarea foloseşte desăvârşit la tot lucrul. Atunci diavolii se

întorc ruşinaţi, iară sufletele care s-au ostenit cu săvârşirea faptelor bune

vor merge cu îngerii la Mântuitorul, cu mare bucurie. Atunci mare frică va

cuprinde sufletele care sunt obişnuite cu patimi şi sunt robite de păcat; că

atunci biruiesc diavolii şi pogoară sufletul ticălos în iadul cel mai de jos,

dimpreună cu dânşii, în întunerecul şi tartarul muncii, şi va fi ticăloşia

acelui suflet fără de sfârşit.

Drept aceea, să ne curăţim, o fraţilor. Să vărsăm sângele nostru prin

strădanie. Nici un lucru să nu ne despartă de porunca lui Dumnezeu: nici

osteneala, nici durerea, nici mâncarea, nici băutura, nici odihna, nici

desfătarea. De va fi trebuinţă să murim în toate zilele, să suferim

bucurându-ne, să vieţuim afară de grijile lumii, şi de nimic nu ne vom teme,

afară de Dumnezeu: nici de om, nici de fiare, nici de foc, nici de mare, nici

de altceva ce pare în ochii noştri înfricoşat. Pentru că omul fiind zidit după

chipul lui Dumnezeu, este stăpânul tuturor. Deci, avem datoria să ne

întoarcem iarăşi la locul de unde am ieşit şi să ne facem una cu îngerii.

Pentru voi am nădejdea aceasta, iar nu pentru mine. Ştiind lenea vieţii mele

şi nevrednicia stării şi patimile sufletului meu, numai grăiesc, doar

sfătuiesc, vă trezesc şi vă îndemn, urmez vouă şi vă ajut şi pe cât îmi este

cu putinţă, vă povestesc bucuria şi câştigul bunătăţilor viitoare ce vă

aşteaptă. Şi vă arăt, cât pot, folosul vostru, numai de veţi răbda, de vă veţi

17

îmbărbăta, de nu vă veţi împotrivi, de veţi tăia voia voastră de tot, pentru că

în această tăiere a voii voastre trăind, nu veţi trăi să mâncaţi, ci veţi mânca

şi veţi vieţui; nu vă socotiţi a fi în lumea aceasta. Astfel, ca un nevrednic

mă rog lui Dumnezeu ca să fiţi păziţi şi fericiţi şi să vă mântuiţi, pentru

rugăciunile părintelui nostru. Trimiteţi-mi, vă rog, şi voi mie rugăciunile

voastre. Fiţi ucenici aleşi ai lui Dumnezeu şi ascultători nemincinoşi,

vieţuind ca părinţii noştri cei mai dinainte, ca să dănţuiţi dimpreună cu

Dosoftei, să vă proslăviţi cu Acachie, să vă veseliţi cu Zaharia şi cu toţi

aceia pe a căror cale umblaţi şi a căror viaţă vieţuiţi. Căci cred, că vă vor

primi în locaşurile lor, ca pe nişte prieteni şi cetăţeni ai lor, în

Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 4

DESPRE DRAGOSTEA ÎN HRISTOS ŞI

DESPRE SÂRGUINŢA LA CÂNTĂRILE ŞI

SLUJBELE BISERICEŞTI

Fiii mei prea iubiţi şi fraţilor, cu cât eu smeritul şi netrebnicul, care

nu sunt vrednic să mă chem părintele vostru, mă silesc din toată puterea, ca

să vă sfătuiesc pentru mântuirea sufletelor voastre, cu atât şi voi deschideţi

urechile voastre şi ascultaţi învăţătura Domnului şi auziţi cuvintele mele, ca

să nu grăim în zadar şi să aruncăm sămânţa în pământ înţelenit; pentru că

nici noi nu vom secera nimic şi nici voi nu veţi rodi, ca un pământ rău,

înţelenit şi plin de spini, din care numai patimi răsar, iar nu fapte bune.

Deci, trebuie să ascultaţi toţi şi să vă gândiţi pururea şi în tot ceasul şi mai

ales în ziua învăţăturii că acum este: ori vremea pierzării, dacă nu ascultaţi,

ori zile de sârguinţă, pentru ca viaţa noastră să fie roditoare, iar calea

dreaptă. Deci să alergăm, să ne sârguim ca să plăcem Domnului pentru

toate; iată în mâna noastră este şi viaţa şi moartea. Să ne ajutăm unul pe

altul de-a pururea la slujbele cele orânduite, că în faptele mâinilor voastre

este mântuirea şi pierzarea, în petrecerea voastră bună este mântuirea

voastră, în dragostea curată a unuia către altul, este odihna sufletească.

Pentru că unde este dragostea, acolo este şi legătura păcii şi toată răutatea

se izgoneşte, iar unde nu este dragostea, acolo este urâciunea şi diavolul şi

vorbele în zadar şi toate patimile. Deci, să păzim hotărârile, canoanele şi

poruncile Mântuitorului, să umblăm după pravilă şi nu afară de canoane în

voile noastre, mâncând şi bând rău şi ca cei fărădelege vieţuind. Drept

aceea, trăind cu toţii aici să vă faceţi toţi un suflet, o inimă şi o

voie, ca să

18

fiţi la toate în orânduială. Dar oare cum vieţuiţi? Răspundeţi. Şi cum

petreceţi? Ce supunere aveţi? Oare după voia Domnului, nelucrând cu

patimă, sau de silă faceţi poruncile, ca şi când nu ar fi dela Dumnezeu? De

este aşa, vai de noi, că pentru puţină dulceaţă, gătim nouă pierzarea.

Vedeţi că este vreme de priveghiere şi de sârguire, vreme de

nevoinţă şi atât de multă, încât sânge să pice, precum au arătat unii din

cuvioşii părinţi, care au scuipat sânge de multă trudă. Trebuie, o fraţilor, să

punem mare silinţă pentru că a celor ce se nevoiesc este împărăţia cerurilor.

Mai vârtos să vă nevoiţi spre rugăciune, ca îndată ce loveşte toaca, cu toţii

dimpreună să vă adunaţi ca o turmă, ca şi cum aţi fi chemaţi de îngeri să

vorbiţi cu Dumnezeu şi să slujiţi cu cântări duhovniceşti, şi nu veţi lua

daruri şi răsplătiri vremelnice şi trecătoare, ci dumnezeieşti şi veşnice

daruri, care luminează şi înviază sufletele. Grăbindu-vă, strigaţi cu un glas

şi cu o cântare, trâmbiţând spre slava Domnului Dumnezeu. La sedelne cu

toţi împreună cântaţi, la citiri fiţi în stare de veghe, treji la pesne şi cu

umilinţă la cântări, luminându-vă cu bucurie sufletească, şi cu atâta silinţă

să cântăm încât să ruşinăm pe diavolul. Făcând dimpotrivă, înseamnă că-l

veselim. Mai vârtos, să fim cu luare aminte la rugăciuni, ca rugându-ne cu

curăţie prea curatului Dumnezeu, să ne luminăm mai mult, iar să nu ne

întunecăm.

După otpustul slujbei, ieşind cu linişte, unul să meargă la învăţătură

ca să nu piardă câştigul ce l-a adunat prin cântare, cu vorbe deşarte; altul la

altă folositoare treabă; iar cel ce vrea să se odihnească puţin (nu oriunde),

să meargă la patul său şi acolo întâi să se întărească cu rugăciunea,

însemnându-se cu semnul crucii, şi să se culce cu grijă citind în gândul său

şi vreun psalm, pentru ca să nu fie necăjit de vicleanul. Că obicei au

diavolii, cu deosebire, după rugăciune să ne tulbure sufletele; şi pentru că

prin rugăciune ne-am luptat cu ei, drept aceea se silesc şi ei cu tot

dinadinsul ca rău să risipească ceea ce bine am adunat; ne întunecă gândul

şi bat război cu noi, mai vârtos în vremea când este trupul ostenit de truda

cântărilor sfinte şi de slujbe; şi ne aduce gânduri rele şi întinate, ne pleacă

spre pofte şi de multe ori ne face să şi visăm. Aşa că mai lăudat este acela

carele după slujbă priveghează şi se îndeletniceşte cu psalmi sau citeşte

dumnezeieştile Scripturi, decât să cadă îndată în aşternut, căci unul ca acela

scapă din ispită. Iar de este cineva împovărat de greutatea somnului (pentru

ca să nu-şi piardă plata sa cârtind în ştiinţa sa), de se va odihni puţin, nu va

fi sub vină. După plinirea rugăciunilor, aflându-vă toţi într-o osârdie, să

alergaţi la ascultarea voastră obişnuită şi să vă rugaţi Domnului ca să

petreceţi toată ziua în fapte bune. Mergând fiecare la ascultarea sa, sau

împreună de va fi trebuinţă, nici acolo să nu vă lipsească rugăciunea din

gură, ca să se săvârşească tot lucrul nostru cu rugăciune şi cu cuget curat.

Chiar la sapă de veţi fi, la lucrul viei de veţi lucra, sau bucate de veţi face,

19

sau pâine sau orice altă ascultare veţi săvârşi, să o faceţi cu înţelepciune, cu

tăcere şi la vremea orânduită, cu mulţumire şi cu citiri.

Vorbele voastre, precum am zis de multe ori, să fie despre lucruri

cuvioase, de vor fi acestea trupeşti; iar de vor fi duhovniceşti, să fie sau

despre tropare bisericeşti, sau despre alt lucru sufletesc, râvnind unul darul

altuia; căci fiecare are darul său deosebit şi ce lipseşte unuia, poate câştiga

dela altul, urmând albinelor mult sârguitoare, bine ostenitoare şi adunătoare

de flori.

Toţi sunteţi prietenii mei, toţi fiii mei, toţi iubiţi, toţi o inimă, un

gând, o bucurie, o laudă, o putere, un trup. Măcar că nu sunt vrednic să vă

grăiesc cuvintele acestea, dar doresc ca să vă mântuiţi toţi; deşi sunt prea

desfrânat eu, voiesc să fiţi voi curaţi şi înţelepţi. Şi mare nădejde am la

marele Domnul Dumnezeul nostru cel mult îndurat şi milostiv, pentru care

ne-am adunat toţi în locaşul acesta, că vă îndreptaţi şi vă veţi face

desăvârşit curaţi, pentru rugăciunile sfântului părintelui nostru. Numai

lenea să lipsească, trândăvia să se izgonească şi să fim fierbinţi spre cele

dumnezeieşti, suferitori la osteneli şi nimic să nu ne despartă de dragostea

lui Dumnezeu: nici postul, nici privegherea, nici frigul, nici ar şiţa

zilei, nici

ocara, nici lipsa hranei sau a hainelor, toate acestea să le suferim numai

pentru mântuirea noastră. Să nu ţinem mânie asupra cuiva, care ne va zice

sau ne va face rău; ci să socotim că Dumnezeul şi Stăpânul nostru toate câte

am zis şi altele mai grele le-a suferit, şi toată amărăciunea şi toată necinstea

a pătimit pentru noi păcătoşii. Prin ce se potriveşte o slugă cu Stăpânul său?

Şi cu toate acestea El primeşte din bunătate şi cea mai mică osârdie a

noastră, ca o mare slujbă, şi se află de-a pururea lângă noi ca să nu ne

smintim sau să se clătească picioarele noastre, după cum este scris. Deci să

batem la uşa milostivirii Sale şi ne-o va deschide; să petrecem în răbdare,

aşteptând mângâierea Sa; şi ni se va arăta nouă şi ne va învrednici de

bucuria Sa cerească şi de cămara împărăţiei cerurilor, cea nefăcută de

mâini.

Graiul meu este slab şi ticălos şi nu pot povesti măririle lui

Dumnezeu, nici să spun bunătatea Lui cea peste măsură, cu care ne acopere

pe noi; nici nu îndrăznesc să vă spun cum va proslăvi pe cei ce vor plăcea

Lui într-acest veac. Dar va şi pedepsi fără milă şi va chinui în veci pe cei ce

nu vor crede într-însul şi nu vor urma poruncile Sale.

Atât numai vă zic, şi vă aduc mărturie cerul şi pământul şi pe sfinţii

îngeri, că de nu vă veţi lenevi pentru mântuirea voastră şi de nu veţi călca

nici o poruncă oricât de mică; de nu veţi umbla în întunerecul

nespovedaniei, ci veţi mărturisi adesea nu numai faptele voastre, ci şi

cugetele, fără de făţărnicie şi fără de a ascunde ceva; şi de nu veţi mânca

sau veţi bea ceva în ascuns; şi de vă veţi feri de neruşinata îndrăzneală nu

numai a unuia către altul, ci chiar către însuşi mădulările voastre (din care

20

se naşte desfrânarea şi toată pofta şi spurcăciunea) ca să le întinaţi căci sunt

mădulare ale lui Hristos cinstite, să ştiţi şi bine să fiţi încredinţaţi că veţi

moşteni împărăţia Tatălui şi vă veţi desfăta de toate bunătăţile ce sunt gătite

tuturor drepţilor din veac. Aşa dar, vă rog şi vă sfătuiesc, nu vă grăiţi de rău

unul pe altul, nu ţineţi mânie unul asupra altuia, nu pismuiţi, nu răsplătiţi

rău pentru rău. Nu poftiţi proorocii, nu cereţi fără de vreme dregătorii din

care pricină să se tulbure inimile voastre, ci vă mărturisiţi gândurile

voastre, ca să afle odihnă sufletele voastre. Arătaţi în toate supunere şi

ascultare, fără împotrivire de cuvinte, pentru Domnul. Aceasta făcând,

preoţie veţi săvârşi, liturghie şi sfinţenie.

Mulţi dintre preoţi, jertfitori, ierarhi, prooroci şi făcători de minuni,

poate că se vor trimite în munca iadului, auzind pe Domnul zicând: „mulţi

îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! dar n-am făcut cutare minune

şi cutare arătare întru numele Tău? şi vor auzi: nu vă ştiu pre voi, duceţi-vă

dela Mine blestemaţilor în focul cel veşnic ce este gătit diavolului şi

slugilor lui". Al meu preot, al meu dascăl, al meu Dumnezeu (că până

într-atâta îndrăzneşte cuvântul, de veţi lua aminte ceea ce este scris: eu am

zis, sunteţi toţi fiii celui înalt,) este cel supus şi smerit, cel ce

mărturiseşte

curat toate neputinţele sale către ticăloşia mea şi cel ce nu cere mai mult

decât ce a luat dela nevrednicia mea, nici iscodeşte pentru ce am orânduit

pe cutare a fi econom şi pe celălalt socotitor, sau pentru ce cutare s-a

rânduit la cutare ascultare, iar cutare la celelalte sau că nu se cuvenea

cutăruia, acea dregătorie, nici cutăruia acea slujbă. Nu vi se cade nici vă

este de folos acest fel de iscodiri şi de cercetări, nici a le grăi şi nici a le

gândi pentru că din aceasta se naşte cârtirea, grăirea de rău, nerăbdarea,

hula, mândria şi pierzarea cea desăvârşită a sufletului. Iar Domnul

Dumnezeu, care face vrednici din nevrednici şi înalţă pe sărac din gunoi,

Cel ce dă dar şi înţelegere celor smeriţi, să vă întărească, să vă păzească, să

vă împace întru sfânta şi dumnezeiească Sa pace, să vă dea viaţă bună şi să

vă ţie în toate cu fapte bune desăvârşit, spre plinirea poruncilor lui cu

plăcere dumnezeiească, cu urmare îngerească spre moştenirea împărăţiei

cerurilor, ca să înălţăm cu toţii laudă lui Dumnezeu cu o gură, în ziua cea

nesfârşită în care este sălăşluirea tuturor celor ce se veselesc şi

bucuria întru

Hristos Iisus Domnul nostru şi Tatălui slavă, şi Duhului Sfânt mărire, acum

şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

21

CUVÂNTUL 5

CEI CE TRĂIESC DE OBŞTE URMEAZĂ

VIAŢA APOSTOLILOR LUI HRISTOS

Părinţi şi fraţi şi fiii mei prea iubiţi sufleteşte, doresc şi foarte

poftesc, precum vă învăţ cu cuvântul, aşa să vă povăţuiesc şi cu fapta, că

doar aşa v-aş putea trage în amândouă felurile către fapte bune şi către

vieţuirea plăcută lui Dumnezeu. Dar fiindcă sunt sărac de amândouă, mă

mâhnesc şi mă întristez şi nu ştiu ce voi face. Pentru că în adevăr, fraţilor,

doreşte sufletul meu ca să vă mântuiţi şi să umblaţi pe calea adevărului, şi

nădăjduiesc din zi în zi, să sporiţi spre fapte bune. Ştiu supunerea voastră, a

tuturor, lepădarea lumii, înstrăinarea de toate ale voastre, omorârea

poftelor, tăierea voii, adunarea voastră într-un gând şi vieţuirea laolaltă, dar

mi-e frică ca nu cumva să vă smintiţi de ticăloşia mea şi de netrebnica şi

plină de patimi viaţa mea şi să vă lipsiţi de bunătăţile cele nădăjduite,

făcându-vă mie următori. Că tot cel ce se stăpâneşte de altul şi iscodeşte

faptele lui, se obişnuieşte a le urma şi a râvni la faptele stăpânului său, fie

bune, fie rele. Deci fiind eu pătimaş şi întinat, ce bunătăţi veţi putea vedea

la mine? Şi ce pildă de fapte bune pot să vă dau eu? Sau cum să vă

povăţuiesc, sau să vă înalţ cu mintea la făgăduinţa cea cerească? Numai

văzând credinţa voastră, mai mare şi mai întemeiată decât a mea, şi

făgăduinţa voastră, mai tare şi mai neclintită, şi că aveţi căldura dragostei

lui Dumnezeu, hotărâtă până la moarte, mă mângâi şi mă încredinţez că veţi

săvârşi orice veţi pofti.

Drept aceea, fiecare din voi, o iubiţii mei fraţi, să lucreze bunătatea

pentru întemeierea sa şi a vecinului său. Arătaţi-vă fără de împiedicare şi

scandal în toate zilele înaintea lui Dumnezeu şi la adunarea fraţilor, nu cu

tulburare stricătoare de pace, nu cu cârtire pierzătoare de suflet, nu cu

mândrie împrotivitoare lui Dumnezeu, nu cu poftă trupească, ci cu ascultare

şi mare linişte, fără de tulburare şi fără de scandal şi cu cuget bun, pentru

bunătatea şi pentru porunca dumnezeiască; în scurt, pentru mântuirea

voastră. Cerşiţi în toate zilele mila Domnului, spre bine îndemnându-vă,

până când va sosi vremea şi ceasul mântuirii noastre din viaţa aceasta, căci

degrab vine acel ceas, o fiii mei, şi încă pot zice că este chiar lângă noi. Să

ne cutremurăm, dar, de acea mutare, ca şi cum am vedea-o cu ochii şi,

aşteptând-o, să ne înfrâneze această frică şi să ne curăţească de toate

răutăţile şi de toate vicleşugurile, adică să vieţuiţi, cu evlavie şi

cu pace, cu

bună luare aminte şi cu citirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea curată şi

cu ascultarea, atât cât puteţi, fără cârtire.

22

Postul este o mare domolire trupească, de va fi unit cu sfânta

smerenie. Noi însă n-am ajuns la luptele părinţilor, nici nu este de folos să

poftim cele peste fire, căci precum zic înţelepţii elinilor, o mare foamete

este nesaţiul poftelor. Ci mai întâi avem nevoie să păzim cele ce am zis mai

sus, cu smerită supunere să ne folosim de ce ni se va întâmpla şi să

săvârşim canonul cel dumnezeiesc precum ne este rânduit. Să mâncăm şi să

bem, odată sau de două ori, pâine şi legume, vin şi untdelemn câte odată şi

chiar peşte şi brânză, cu cuvenita înfrânare, nu după voia sau socoteala

noastră, în care caz se socoteşte păcat, ci precum v-am învăţat, prin

blagoslovenie.

Apoi, când dormiţi şi vă odihniţi, când şedeţi şi vorbiţi, când vă

veseliţi, toate să se facă cu bună socoteală şi cu înţelepciune. Deasemenea,

când lucraţi sau ceva sădiţi, sau semănaţi, sau zidiţi, sau altceva lucraţi,

după putinţă şi după trebuinţa noastră, să fie ascultarea voastră cu bună

rânduială, şi nu vom cădea din cinstea sfinţilor părinţi.

Vi se pare, oare, că acest lucru nu face parte din minunile cele mari:

izgonirea dracilor, tămăduirea orbilor, curăţirea leproşilor, învierea

morţilor, schimbarea stihiilor, mutarea munţilor dintr-un loc într-altul,

uscarea mărilor şi ţâşnirea apelor din pământ sec; adică a se aduna oameni

din multe locuri şi oraşe, şi din multe neamuri şi state să se facă o adunare

întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să se unească într-un tot

desăvârşit şi într-o lucrare, să fie ca un trup cu multe suflete, însă nu cu

gândul cu cugetul spre rău, ci spre sfatul lui Dumnezeu şi spre

închinăciunea Sfintei Treimi? Acest fel de unime nu poate să o strice un

om, nici chiar tiranii, nici împăraţii, nici însuşi diavolul, că ştiţi

ce s-a grăit

marelui nostru Pahomie despre mănăstirea sa. Aşa dar şi ceata noastră este

mare şi vrednică de asemănat cu minunile cele mari; că avem de ce să ne

mirăm întru ale noastre fapte, numai de vom vrea să petrecem viaţa cu

cuviinţă. Oare nu se izgonesc demonii şi dintre noi? Oare nu ard în toate

zilele, oare nu strigă în tot ceasul? Au nu izgonim, prin lupta împotriva

poftelor, pe dracul desfrânării; prin strădanie, pe al lenii; prin blândeţe, pe

al mâniei; prin răbdare, pe al pismei; prin tăcere, pe al grăirii de rău şi al

altor multe patimi? Iată dar, de veţi vrea, sunteţi şi făcători de minuni. Şi să

ştiţi că acest război al vostru, pe care-l purtaţi împotriva patimilor, îl

primeşte Dumnezeu întocmai ca pe osteneala pustnicilor şi a stâlpnicilor,

care au săvârşit minuni fără de nici o scădere sau osebire.

Iar de mint eu, ca un viclean, înşelător sau izvoditor de cuvinte, nu

mint sfinţii; de laud numai eu obştea, mai bine să tac. însuşi Domnul nostru

Iisus Hristos, prin vieţuirea de obşte a celor doisprezece ucenici, iar mai pe

urmă şi dumnezeieştii Apostoli prin cetele de patru şi cinci mii luminat au

arătat şi ne-au învăţat obştea. Cum puteţi să vă împotriviţi? Şi să nu

mărturisiţi împreună adevărul cuvintelor mele? Iată dar că aşa este adevărul

23

după cum este şi fiinţa lucrului; numai să petrecem, fiii mei, viaţa noastră

în darul lui Dumnezeu, cu grijă şi cu osârdie, şi să ne silim a împlini şi lipsa

celorlalte fapte bune, spre îndreptarea noastră şi mai vârtos decât voi toţi a

mea, ticălosul, care sunt lipsit cu totul de toate. Hristos Dumnezeul nostru

să vă întărească în frica Sa, ca să vă faceţi bărbaţi desăvârşiţi. Că El este

viaţa şi puterea noastră, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 6

DESPRE SMERENIE ŞI DESPRE DATORIA

CELUI SÂRGUITOR CA SĂ STRĂLUCEASCĂ

ÎN SLUJBE, CU PLECĂCIUNE, CU SMERENIE

ŞI CU GÂND BUN

Fraţi, părinţi şi fiii mei, datoria ce vă sunt dator, adică aducerea

aminte de cele folositoare şi izbăvitoare de suflet, iată şi acum mi-o

împlinesc, prin acest smerit şi slab al meu cuvânt. Care datorie? O, de m -ar

învrednici Domnul să o pot face nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta; pe

deplin duhovnicească, iar nu numai în faţă, nici spre fala, fără de nici o

pildă de fapte bune. Că atunci nu mi s-ar mustra ticăloşenia, nici mi

s-ar ponosi necuvioasele mele fapte şi nu aş fi altora dascăl şi

povăţuitor şi

învăţător rău şi orb, iar nu următor al lor.

Deşi grăiesc, cum zic, despre împlinirea datoriei mele, ştiu că din

cuvântul meu nimic nu vă veţi folosi, însă am mare nădejde că voi ca un

pământ bun şi roditor, primind sămânţa, cu toate că este slabă, veţi da rod

însutit de fapte bune. Faceţi-vă dar, o prea iubiţilor mei fraţi şi fii, ţarină

bogată cu lumina cunoştinţei lui Hristos, ca să ajungeţi să fiţi grâu curat,

ales din pleavă şi vrednic de jitniţa Domnului, cum să ajungeţi aşa, o

fraţilor? Nu într-alt chip, să nu vă înşelaţi, ci să săvârşiţi ceea ce

aţi început:

adică să creşteţi în fapte bune, să sporiţi în toate darurile şi roadele Duhului

Sfânt, care sunt: dragostea, răbdarea, smerenia, pacea şi supunerea. Astfel

lepădând omul cel vechi, vă veţi înnoi şi vă veţi înălţa la ceruri printr-o

viaţă fără de prihană. Pentru ca să câştige rodul supunerii sale, cel supus se

cade să se supună atât celor mari, cât şi celor mici, la orice va fi chemat, şi

să fie săritor la toate.

Să nu se socotească nimeni de neam, nici că are ani mulţi în cinul

călugăresc, că ocupă o treaptă mai înaltă, că s-a trudit mai mult, că are

minte mai isteaţă sau că are talent de laudă. Să nu se mândrească, spun,

pământul, nici să se fălească cenuşa. Nici să ceară cutare sau cutare lucru,

24

crezând că i se cuvine, căci numai gândind acest lucru, este o mare

primejdie.

Sârguitorul la slujbe şi silitorul la ascultarea rânduită să se nevoiască

şi mai mult, ştiind că nu slujeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar ca să se

dovedească lucrător vrednic, să nu se împotrivească chiar la slujbe mai

grele ci, săvârşind porunca cu bucurie, să prisosească în silinţa lui şi pentru

ajutorarea altui frate. Să fie încredinţat, că plata lui este multă în împărăţia

cerurilor, în locaşul drepţilor, în desfătarea mucenicilor, în fericirea

cuvioşilor.

Mai mult chiar, să nu se lenevească sau să cârtească nici chelarul,

nici cel rânduit pentru îngrijirea bolnavilor, nici grădinarul, nici

viierul, nici

bucătarul, nici economul, nici canonarhul, nici deşteptătorul, nici

aprinzătorul de candele, nici ajutorul de bucătar, nici unul din cei cu alte

ascultări: legătorie, vrednicie sau dar. Toate să le săvârşiţi cu osteneală

neîncetată şi cu pofta nepotolită a veşnicilor bunătăţi.

Să ne sârguim, iubiţilor, suferind cu mulţumire toate şi săvârşind

orice cu bună rânduială, ca să folosim şi nouă dar şi celuilalt frate sau

vecin, atât trupeşte cât şi sufleteşte.

Urmând aşa, veţi avea mângâietor în scârbele voastre pe Fiul lui

Dumnezeu, care din supunere S-a pogorât la atât de mare smerenie, încât,

Stăpân fiind, S-a făcut slugă şi a gustat moartea cea mai amară, moartea pe

cruce.

Ce bucurie nespusă! Ce veselie nepovestită! Şi pentru mine,

păcătosul şi deznădăjduitul, şi pentru voi, cari împliniţi poruncile lui

Dumnezeu, când aud aici, că se laudă neîncetat buna voastră rânduială,

viaţa cuviincioasă şi lupta ce duceţi fără odihnă împotriva patimilor; mai

vârtos când mă gândesc la desfătarea veacului viitor, în slava feţii lui

Hristos Dumnezeu, împreună cu cetele îngereşti şi cu adunările cuvioase –

acolo, zic, unde este aşezarea tuturor celor ce se bucură.

Fraţii mei prea cinstiţi! Toată această aducere aminte, toată

învăţătura, toată osteneala şi truda ticăloşiei mele şi toată râvna dragostei

mele duhovniceşti pentru voi nu au alt rost, decât să câştig mântuirea şi

ispăşirea voastră. Adevăr grăiesc vouă, fiii mei prea iubiţi, bărbaţi ai

poftelor duhovniceşti, şi lucrători ai Domnului, oameni curaţi de toată

răutatea – întocmai ca pruncii, norod ales şi israilitean, slujitori

ai Bisericii

Domnului, fiii lui Savaot şi ai lui Merari, voi cari ridicaţi vasele prea

cinstite ale trupului cel adevărat! Hristos să vă mântuiască şi să vă

păzească, pentru ca să săvârşiţi calea şi strădania voastră.

Că Lui I se cuvine cinstea şi slava, în veci. Amin.

25

CUVÂNTUL 7

CEI CE AU LĂSAT TOATE ŞI AU URMAT LUI HRISTOS,

CHIAR DE VOR FI SĂRACI CU DUHUL,

VOR PRIMI PLATĂ

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei. Voi primiţi cuvântul meu smerit,

întocmai ca un pământ bun şi gras. Voi rodiţi pururea şi odrăsliţi ca un rai

împodobit cu frumuseţea faptelor bune, ca să văd faptele voastre, fraţilor, şi

să cunosc silinţa voastră; să mă bucur de blândeţea unuia sau de râvna

călduroasă a altuia, de liniştea cutăruia şi de cântarea celuilalt, de osteneala

unuia sau de privegherea altuia, fiindcă inima mea se bucură de orice faptă

bună. în scurt, aş vrea să găsesc la toţi sârguinţă neîncetată şi silinţă

necontenită pentru întărirea vieţii voastre de obşte. Mai ales, când văd pe

unii dintre fraţi care, luptându-se cu vitejie şi suferind bărbăteşte,

s-au silit

şi, puţin câte puţin trudindu-se pentru Domnul, şi-au schimbat viaţa, s-au

îmbunătăţit – petrecând acum ca fraţii cei sfinţi – deşi mai înainte erau robiţi

de patimi, de obiceiuri rele şi de năravuri necuvioase.

în adevăr, dragostea lui Hristos poate mult şi săvârşeşte toate cu

lesnire: smereşte pe cei mândri, face postitori din cei obişnuiţi cu mâncările

şi băuturile, înduplecă pe bogaţi să primească sărăcia de bună voie. Nu mă

mir atât de aceştia, cât, mai ales, de toţi careau lăsat toate pentru

Evanghelia lui Hristos, încât, unii au părăsit părinţii, alţii pe fraţi, alţii

soţiile, alţii rudele, patria şi casele lor, iar unii au părăsit obiceiurile,

năravurile şi patimile. Această lepădare este tot aşa de mare, ca lepădarea

de bunătăţile numite mai sus.

De multe ori, este adevărat, pe cei slabi nu-i socotim vrednici de

nimic şi nici nu-i numărăm între fraţii destoinici. Aceştia, însă, au mai

multă şi mai mare osteneală, dacă nu alta măcar aceea de a se sili să se rupă

de tirania firii, de lanţurile obiceiurilor şi de dragostea alor săi, adică: de

părinţi, rude şi prieteni. Numai acest lucru este de-ajuns, ca să li se

socotească întocmai ca o mucenicie şi să poată zice către Domnul nostru

Iisus Hristos cum a zis verhovnicul Petru: „Doamne, iată noi am lăsat toate

şi am venit după Tine; ce va fi nouă?" Şi li se va răspunde, că la a doua

venire, vor şedea pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece

seminţii ale lui Israil.

Deci, o fraţilor, dacă se găteşte nouă plată atât de mare, cum să nu ne

silim spre fapte bune! Cum să nu suferim pentru Hristos orice scârbă şi

nevoie: post, priveghiere, defăimare, supunere, spovedanie, părtăşie la

slujbele bisericeşti şi orice osteneală, după proorocia: „Pentru Tine ne

26

omorâm în toată ziua; socotitu-ne-am ca oile spre junghiere"! Iar voi, fiii

mei, nu sunteţi departe de această proorocie, Pentru că şi voi vă junghiaţi în

toate zilele prin tăierea voinţei voastre, prin rănile mustrărilor, prin viaţă

sub ascultare, prin vărsarea sângelui inimilor voastre; dacă nu la arătare, cel

puţin prin durerea ascuţită a strădaniei voastre vă socotiţi întocmai ca

mucenicii şi veţi lua cununa neveştejită a slavei, aşa cum zice apostolul.

Nu vă spun minciuni, fiii mei, nici înşel mintea voastră – ferească

Dumnezeu. Mai degrabă, las la o parte câte ceva din adevăr, fiindcă prin

întunecimea mea abia vă dau o umbră a lucrurilor. Sunteţi, în adevăr,

vrednici de mare plată, dacă veţi asculta acestea cu bună osârdie, căci

fericit este cel ce nu numai ascultă aceste graiuri, ci le şi face.

Bine ar fi mie, o, ticălosul, să fiu ocărât, lovit cu palmele peste

obraz, batjocorit şi să sufăr toate patimile lui Hristos, ca să iau

încă de aici iertare de păcate şi să câştig cerească slavă. Pentru că

prigonirea, uciderea şi orice scârbă sunt

lucruri înfricoşate; dar mai înfricoşat lucru este iubirea lumii, care

iubeşte trupul cu patima, cu toate că sufletul este mai de preţ şi

împreună cu el

câştigă şi trupul bunătăţile cele făgăduite.

De aceea, fiii mei, doresc ca, lumina dreptei cunoştinţe să

strălucească în voi, dragostea de Dumnezeu să vă rupă de lume, pofta vieţii

veşnice să omoare dorinţele trupului vostru, Dumnezeu să vă povăţuiască şi

să vă suie la cea mai înaltă stare – plinirea făgăduinţelor creştineşti, să

întărească inimile voastre, să îndrepteze gândurile voastre şi să nu lipsească

pe nici unul din voi de partea cea bună şi de moştenirea câştigată de fraţii

voştri cari au adormit în Domnul.

în adevăr, acolo vom merge şi noi, cu toţii ne vom cunoaşte unii pe

alţii şi ne vom vedea cu altfel de cunoştinţă. Iar de se va întâmpla să

dobândim acele bunătăţi, pe care ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au

auzit şi inima omului nu le-a gustat, fericiţi vom fi în Hristos Iisus Domnul

nostru, a Căruia este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 8

VIEŢUITORII DE OBŞTE SE ÎNCUNUNEAZĂ

ÎNTOCMAI CA MUCENICII

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei. Nădăjduiesc că atunci când vă învăţ

cuvântul smereniei mele, nici eu să nu mă ostenesc în zadar, nici voi să

pierdeţi vremea, ascultând. Această osteneală nu este veşnică, ci va veni,

fiilor, vremea tăcerii desăvârşite, Pentru că nu suntem nemuritori şi în scurtă

vreme, când va voi Domnul, eu sau voi, vom ieşi din această viaţă. Iar

27

scopul nostru este să purcedem în călătoria obştească numai cu fapte bune

şi cu plinirea poruncilor ca, astfel, ieşirea noastră din lume să fie plăcută

Domnului nostru Iisus Hristos.

Care este, deci, folosul învăţăturii? Să ascultăm, să înţelegem şi să

chibzuim ca să împlinim poruncile, cu toate că în lunga noastră viaţă vom

suferi scârbe, tulburări, ispite de multe feluri, osteneli trupeşti şi lupte

sufleteşti.

Văd eu însumi, cu ochii mei, o, fraţilor, că neîncetat şi cu toţii vă

nevoiţi în, slujbele voastre: unii din voi priveghia ţi până se dospeşte pâinea,

vă trudiţi mâinile s-o frământaţi, vă dogoriţi la focul cuptorului; alţii vă

osteniţi cu săpatul viilor; alţii vă trudiţi pe drumuri, umblând pentru

împlinirea ascultărilor; alţii vă îndeletniciţi cu lucrul de mână, cu cusătura,

cu scrisul, cu spălatul rufelor; alţii la bucătărie, la masă, la vase,

la chelărie,

la îngrijirea bolnavilor. Apoi, alergaţi cu toţii la slujbele bisericii: ceasul

întâi, al treilea, al şaselea şi al nouălea, la vecernie şi

pavecerniţă, la care, stând cu evlavie, vă poftesc să vă rugaţi cu

umilinţă şi să cântaţi cu osârdie,

nu cu lene, căci cei ce se lenevesc cad sub osândă – aşa cum este scris:

blestemat, cel ce face lucrul Domnului cu lenevie, în scurt, mă gândesc

pururea la osteneala voastră, la nevoia şi scârba ce înduraţi.

Vă rog însă, fraţilor, să nu vă întristaţi, Pentru că îndurăm toate

acestea pentru Domnul care ne-a iubit – după cum zice Apostolul.

Oricât ar fi de mare osteneala, s-o îndurăm cu veselie; Pentru că din

această osteneală

răsare pentru noi bucuria veşnică şi desfătarea fără de sfârşit. Să ne sârguim

mai cu deadinsul, să ne îndemnăm unul pe altul la mai mari nevoinţe şi să

ne silim la această povară mucenicească a obştei. Să nu ne temem de nimic

şi să nu ne întoarcem înapoi, ca să ne pierdem şi trupeşte şi

sufleteşte, ca acela care, ieşind din iezer, a intrat în baie şi a

pierdut cununa, de care s-au învrednicit ceilalţi treizeci şi nouă.

Aşa vă rog, fraţilor: staţi cu vitejie, fiţi neîncetat cu grijă, luptaţi-vă

necontenit, sârguiţi-vă fără preget, pliniţi cu deadinsul toată fapta bună că

iată, Hristos a întins mâna să vă încununeze, a deschis braţele să vă înalţe la

ceruri şi să vă sălăşluiască în veşnica odihnă. întru răbdarea noastră, să

câştigăm sufletele noastre. Frica morţii să nu fie pricină de încetare a

ostenelelor voastre, ci mai de grabă, îndemn către mai multă trudă, ca unii

ce peste puţin timp vom scăpa de trup. Pentru dragostea lui Dumnezeu,

păziţi-vă în starea cea bună, cu întreaga înţelepciune, în dragoste

duhovnicească, ferindu-vă de îndrăzneală, ca de focul care arde orice faptă

bună sufletească. Smeriţi-vă unul către altul, cu dragoste şi fără cârtire, fără

pizmă şi zavistie, fiecare socotind binele vecinului, binele său. Răbdaţi,

adeseori, chiar şi cuvântul de mustrare al fratelui, iar nebăgarea în seamă

din partea celui mic, când se întâmplă scârba chiar, să le primim cu bucurie

ca pe o doctorie sufletească, învinovăţindu-ne pe noi singuri că cu dreptate

28

suferim toate, şi încă nu după cum ni se cade. Din acest fel de a gândi se

naşte smerenia, blândeţea, nefăţarnica mărturisire, adevărata supunere; cu

un cuvânt, tăierea desăvârşită a voii. Dar, de vom începe să ne îndreptăţim

singuri – anume: că am pătimit cutare ascultare degeaba, că am îndurat

cutare mustrare fără de vină, că nu eram vrednic de cutare mustrare şi încă

multe altele – aţâţăm în inima noastră văpaia cârtirii şi în suflete

focul lipsei

de răbdare. Unindu-se şi aprinzându-se şi cu altele: cu nesupunere, cu

grăirea de rău, cu nemulţumirea, ajung la sfârşit la hulă nu numai împotriva

fraţilor sau a mai marilor, ci chiar împotriva Ziditorului a toate. Şi ce lucru

este mai înfricoşat şi mai greu, decât acesta!

De aceea fraţilor, se cade să slujim Domnului în toate cu frică şi în

toate să strălucească răbdarea noastră pentru că aceasta este mucenicia. Iară

cine are râvnă să se mântuiască, o caută cu osârdie, pătimeşte muncile

obştei – ca nişte pedepse ale tiranilor, pentru Hristos – şi, luptându-se cu

vitejie împotriva ispitelor, nu îngenunche înaintea idolului Baal, nu închină

sufletul patimilor, nu se leapădă de paza celor făgăduite, atât la botez, cât şi

la călugărie; ci rămâne până la sfârşit în mucenicie. Petrecând astfel, să ştiţi

că vieţuirea noastră de obşte ni se va socoti mucenicie, cu drept cuvânt, şi

osteneala noastră va fi socotită întocmai ca vărsarea sângelui sfinţilor

mucenici – după cum mărturisesc sfinţii Părinţi.

Să nu creadă, însă, cineva că dacă a răbdat odată o mustrare, s-a

mărturisit cinstit odinioară – fără să ascundă ceva duhovnicului său – şi a

împlinit vreo ascultare cu toată smerenia şi fără cârtire, şi-a făcut datoria pe

deplin. Nu, nicidecum să nu vă înşelaţi, căci este scris: „Cine va răbda până

la sfârşit acela se va mântui". Râvnă către fapte bune şi sârguinţă către

mântuire, poţi spune că au toţi, dar dacă nu-i statornică şi până la sfârşit, e

ca focul de câlţi care se aprinde puţin şi apoi se stinge. Dumnezeu este

veşnic, împărăţia Lui nesfârşită, bunătăţile Lui nemărginite. Deci, El vrea

ca şi osteneala noastră să n-aibă sfârşit; adică, atunci să înceteze osteneala

noastră, când se va sfârşi trupul nostru. Cât vom sufla, şi cât vom mişca, tot

cu grija sufletului să fim, căci, după cum s-a zis, sfârşitul încununează viaţa

omului şi numai când iese sufletul (mai bine zis, după ce iese) se

pecetluiesc faptele ostenitorului, nescăpând de primejdie cât are suflet.

Aveţi, deci, mare grijă, fraţilor, de sufletele voastre, Pentru că nu se

pierde şi nici nu se câştigă de două ori. în iad nu-i pocăinţă. Numai

aici avem timp de fapte bune. Siliţi-vă, dar, şi deosebit şi împreună,

la

ascultările rânduite. Săvârşiţi-le cu smerenie şi cu dragoste şi veţi fi mai

câştigaţi, decât făcând fapte mari şi bune fără blagoslovenie. Căci rodul

ascultării făcută cu blagoslovenie este smerenia, iar floarea faptei pe care tu

singur o crezi bună este mândria.

Fraţilor şi părinţilor, să nu credeţi că vă silesc să vă supuneţi mie,

pentru repausul meu, pentru slujbă trupească sau pentru slavă omenească.

29

Vă jur, că nu vă învăţ pentru aşa ceva, ci vă învăţ numai pentru mântuirea

sufletelor voastre, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a vă învrednici să vă

veseliţi în împărăţia cerurilor cu părinţii noştri şi să dănţuiţi cu marele

Antonie, lumina luminilor, cu purtătorul de Dumnezeu Eftimie şi cu

străduitorul Pahomie – acolo unde este prea lăudatul Sava, prea fericitul

Teodosie, de Dumnezeu luminatul Doroftei Dometian, prea sfinţitul

Acachie, Vasile, Zaharia purtătorul de Duh şi Astref ascultătorul de

Dumnezeu. Sau, ca să nu lungesc vorba, acolo unde sunt Petru şi Pavel,

verhovnicii apostolilor, acolo unde sunt loca şurile ierarhilor,

preoţilor şi ale

sfinţilor mucenici. De nu ne-om învrednici să ne numărăm cu ei, cel puţin îi

vom vedea. Mai mult, nădăjduim să vedem faţa prea cinstită a împărătesei,

Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, şi să ne închinăm la picioarele

ei. îndrăznesc să adaug, că poate vom vedea chiar pe Stăpânul tuturor şi

Domnul nostru Iisus Hristos, căci, precum spune dumnezeiescul Pavel,

după ce ne vom răpi în nori întru întâmpinarea Domnului, pururea cu

Dânsul vom fi.

Aşadar, cine nu se va bucura de această slavă, bucurie şi viaţă, gătite

din veci pentru noi! Cine nu se va aprinde de focul dragostei pentru Hristos,

făcând cele cuvenite! Numai eu m-am depărtat de Dumnezeu, din pricina

faptelor rele. Numai eu m-am unit, ticălosul, cu demonii vicleni, ca o slugă

a lor. Pentru care, rugaţi-vă cu deadinsul şi pentru mine, fraţilor, ca să mă

mântuiesc şi eu nevrednicul – prin rugăciunile voastre – în Hristos Iisus

Domnul nostru. Căruia se cuvine slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 9

BOLNAVII SĂ ÎNDURE CU MULŢUMIRE,

CĂCI AU PLATĂ MAI MARE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei. încep să mă bucur, văzând viaţa

voastră. Aţi pornit spre bine, întocmai ca într-o călătorie neobişnuită în care

călătorul, întâi, se mâhneşte şi se întristează, apoi, începând să se deprindă

cu drumul, fiindcă se mai întăresc vinele şi se vlăguieşte trupul, nu mai

sufere atâta oboseală. Tocmai aşa se întâmplă şi cu cei ce încep să umble în

calea Domnului, mai ales acum, când ne-a ajutat Dumnezeu să biruim truda

cea dintâi, când am învăţat şi am cunoscut calea cea dreaptă şi căile

netezite, când ştim că puţin câte puţin şi încetul cu încetul ajungem la

sfârşitul ei.

Cu atât mai mult, fiii mei, să umblăm pe calea împărătească, să

30

numărăm milele – adică măsurile ei, cum zic sfinţii Părinţi, să ne ferim de

cele două prăpăstii de pe marginile drumului. Aceste prăpăstii sunt:

neîmplinirea datoriei noastre şi prisosirea nevoinţei, după mintea şi măsura

noastră – adică: ieşirea din canonul şi din porunca dată, atât la mâncare cât

şi la băutură, la priveghiere, la cântare şi la rugăciune, fără petrecerea în

tăcerea inimii, în tainica lucrare a sufletului, în desăvârşita spovedanie a

faptelor. Orice se arată nouă, chiar dacă suntem păcătoşi, este lumină; iar

acela care umblă în întunerecul nemărturisirii, neştiind unde merge, cade în

prăpastie şi crezând că face un lucru plăcut lui Dumnezeu, el atrage mânia

lui Dumnezeu asupra sa şi dă prilej de scandal şi celorlalţi fraţi. De aceea,

fiilor, mergeţi pe calea supunerii către care sunteţi chemaţi şi nu începeţi

lucruri peste puterea voastră, nici iscodiţi lucrurile necuprinse şi

nepricepute ale supunerii – chiar şi lucrurile de multe feluri ale vieţii mele,

marele povăţuitor şi egumenul vostru – ca nu cumva, prin astfel de iscodire,

văzând rău, să vă ucideţi sufletele.

Multă osteneală îndură, la început, cel ce intră în obşte, până se lasă

de obiceiurile lumeşti şi până alungă din mintea lui lucrurile învăţate şi

scrise în viaţa de dinainte. Când ajunge la limanul negrijirii şi iubirii lui

Dumnezeu, el pare scăpat din furtuna şi marea grijilor şi tulburărilor

lumeşti.

Dar mai multă trudă şi grijă are acela care, după încercarea acestui

fel de viaţă şi după izbăvirea de grijile şi faptele trecătoare ale lumii, caută

să rămână neclintit şi fără pagubă sufletească. Pentru că ne ispitesc

gândurile, necontenit, gânduri cari vin sau singure sau sunt aduse de

corsarii diavoli, care vor şi se străduiesc în toate felurile să înece în marea

grijilor lumeşti corabia sufletelor noastre, nesuferind s-o vadă încărcată cu

bunătăţi, însă, de vom lua seama la vântul subţire care tulbură smerenia

noastră şi caută să ne arunce în mândrie, de vom asculta de povăţuitorul

nostru şi nu vom umbla după voia noastră, atunci în chip sigur ajungem la

limanul împărăţiei cerurilor.

Să căutăm, deci, fraţilor, să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca

porumbeii, trudindu-ne mereu în fapte bune şi de laudă, îndeletnicindu-ne

fiecare, cu râvnă, cu lucrul mâinilor, fie că eşti scriitor, fie că eşti plugar,

zidar, lemnar, chelar, bucătar, trapezar, sau te-ai învrednicit de altă

ascultare în mănăstire. Şi ferice de aceia care se silesc, cu răbdare, la

supunere şi nu se socotesc cap între fraţi, nici nu pierd ceasul şi ziua în

zadar, în vorbe deşarte, în pricini sau în iscodiri despre unul sau despre

altul, căci cei care fac altfel nu se vor îndrepta, ticăloşii, de

greşala gurii lor

şi nu plac nici Domnului şi nici mie.

Vreau, însă, să vă grăiesc despre bolnavii, de care aud că n-ar suferi

cu mulţumire cele ce li se întâmplă dela Dumnezeu, şi vreau să arăt şi

nevoia ca să rabde. Când spun că nu este pronie dumnezeiască, mint faţă de

31

Dumnezeu care ne-a dăruit bunătatea Sa şi cele de care nu suntem vrednici.

Oare nu s-au rânduit bărbaţi cu evlavie şi cu înţelepciune la această slujbă?

Nu se dă pentru bolniţă pâine albă, într-adins făcută, vin, untdelemn,

măsline şi altele de multe feluri, pentru mângâierea lor? N-au baie şi

odihnă? Atunci de ce cârtiţi şi cu cine vreţi să vă asemănaţi, ticăloşilor şi

nebunilor? Vreţi, negreşit, să rămâie şi oasele voastre în pustie ca ale

evreilor de altădată? Ce spune cârtitorul? Ba că i-a schimbat pâinea, ba că

i-a prefăcut vinul şi nu-i dulce la băut. De unde să avem şi dulce şi vechi,

ticălosule? Ai uitat făgăduiala că vei petrece întocmai ca sfinţii părinţi,

pentru care paharul de oţet era un pahar foarte dulce şi cari primeau cea mai

amară bucăţică cu mulţumire? Nu fiţi nebuni, ci veniţi-vă în fire odată şi

răbdaţi cu smerenie, căci numai aşa pâinea goală şi puţinele verdeţuri vi se

vor părea dulci şi vor fi folositoare sănătăţii voastre, încetaţi cu

tânguiala şi

cu cârteala, căci nu vă sunt de folos. Nu mâhniţi prin vorbele voastre pe

fraţii din afară, nu le tulburaţi liniştea sufletelor, nu le zdruncinaţi pacea

inimilor, începeţi de vă sculaţi şi la slujba bisericii, cât sunt

nopţile mari, ca

să învăţaţi troparele, catismele şi sedelnele slujbei, căci prin frumoasele

cântări se luminează şi sufletul dar şi trupul se uşurează şi se subţiază. Nu

mai trândăviţi, ca nu cumva din prea multă odihnă a trupului, să se ridice

trupul împotriva sufletului.

Ştiu sila dracilor şi războiul poftelor, dar cunosc şi legătura dragostei

voastre. Deci, înarmaţi-vă şi vă uniţi cu toţii, umblând într-un duh şi într-un

suflet. Slăviţi pe Dumnezeu, pentru însănătoşirea şi întoarcerea fratelui

vostru Serapion, că mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat,

fiindcă iarăşi

a îmbrăcat cinul sfânt, pe care îl lepădase mai înainte, când greşise

împotriva lui Dumnezeu. Rugaţi-vă, aşadar, lui Dumnezeu să-l întărească şi

pe el şi pe noi şi să vă învrednicească să săvârşiţi ostenelile voastre în

Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava şi puterea împreună cu Tatăl

şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 10

DESPRE PRIETEŞUGUL ÎN ASCUNS ŞI

NECUVIOS DINTRE DOI FRAţI

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, viaţa noastră se aseamănă cu marea.

Gândiţi-vă cât este de liniştită această viaţă câte odată şi cum deodată se

dezlănţuie asupra noastră furtuna şi vântul năpraznic, tulburând traiul

nostru prin îndrăzneala deşartă şi prin obrăznicia unuia din fraţi, pe care,

din pricina răzvrătirii, prin rugăciunile părintelui meu şi al vostru,

l-a certat

32

Hristos, ca pe marea de altădată, căreia i-a zis: „ Taci, astâmpără-te" şi s-a

făcut linişte.

Eu, fraţilor, m-am înfricoşat şi atât m-am împuţinat, încât puţin a

lipsit să nu cad în deznădejde. Pentru că acei cari mi se păreau stâlpii

celorlalţi fraţi şi ochii mei sfătuitori de totdeauna s-au dovedit, atât pentru

mine cât şi pentru fraţii putreziciunea şi orbirea obştei.

Dar să nu deznădăjduim, fraţilor. Fiindcă, cu cât se afundă cineva în

desfrânare, cu atât se ridică mai mult şi cu cât se împotriveşte mai înainte

de cădere, cu atât, după aceea, sporeşte cu deadinsul în credinţă.

Acum mădularele mele s-au strâns, iarăşi, laolaltă, după cum ştiţi şi

voi. Ciudat a fost lucrul care mi s-a întâmplat, nu însă de mirare, fiind un

lucru întâmplător, cu toate că-i necuvios. Dar de vreme ce s-a petrecut, să

învăţăm din urmarea lui ca să fugim de toate pricinile care i-au dat naştere,

îndeosebi de ruperea din rânduiala fraţilor, adică, umbletul de capul tău,

care la călugări ia naştere din mândrie şi necredinţă.

Să răbdăm fiecare, fraţilor, în nevoinţa la care suntem chemaţi; să nu

ne întindem mai mult şi să nu începem lucruri peste puterea noastră, căci

vom cădea. Trebuie, mai ales, să avem în minte cuvântul smereniei şi cele

zise către apostoli: „Celce va să fie mai mare, să fie slugă tuturor,

şi cel dintâi să fie cel mai de pe urmă"

însă cunoaşterea firilor şi starea rânduielii lor, nouă ni s-a dat, nu

vouă, căci numai aşa se pot păzi hotarele bunei rânduieli. Să lipsească, deci,

dintre voi întrebările şi răspunsurile nefolositoare. De vă supără cineva,

trimiteţi-l la mine, pentru răspuns. Fiindcă eu sunt propovăduitorul, deşi

sunt mic ca un ţânţar, şi păzitorul celor hotărâte de sfântul Vasilie cel Mare.

Când greşeşte proiestosul, proiestoşii să-l îndrepteze. Şi voi ştiţi, că am

primit să sufer chiar şi luptă pentru acest lucru, nu oricum s-ar întâmpla, ci

aşa cum v-am mărturisit mai înainte, şi eu fac parte dintre voi, fra ţilor, mă

vedeţi şi vă văd, dar cu cuviinţă şi cu desăvârşită smerenie, însă a vă mustra

şi a vă astupa gurile, nu-i un mare câştig, iar a certa şi oropsi, cu vorbe

peste măsură de mustrătoare, este deasemenea lucru primejdios.

Pricina căderii, după mine, nu vine din altceva decât din prieteşugul

şi legăturile unuia cu altul, nepotrivite cu buna rânduială. Feriţi-vă de unii

ca aceştia, nici măcar nu-i ascultaţi; fugiţi ca de foc, când încep să vă spună

vorbe care slăbesc credinţa voastră pentru egumen. Pentru că, puţin câte

puţin, strecurându-se sminteala, ajunge să întineze chiar şi pe "capul

mântuirii voastre.

Afară de mine, nu puteţi avea alt dascăl sau povăţuitor, nici să

îndrăzniţi să spuneţi taina voastră la altcineva, nici să vă bateţi joc ca de

nişte basme de cuvintele grăite de mine pentru mântuirea voastră, nici să

iscodiţi ce este aceasta sau ce-i aceia; să nu faceţi aşa. Ci, îndată ce cade

cineva în necredinţă sau săvârşeşte vreo sminteală în obşte, alergaţi la mine

33

şi mi le spuneţi.

Iar dacă vreun nepricopsit sau neiscusit ar zice că voi ajunge pentru

aceasta urât şi hulit de fraţi, să nu vă înşelaţi. Că, dacă sunt

adevăraţi fii şi

fără sminteală, vor face la fel şi vă vor lăuda, iar de nu sunt

adevăraţi fii, la

ce-ţi foloseşte lauda lor?

Din nou vă aduc aminte şi vă rog pe toţi să vă spovediţi cât mai des

şi să nu ţineţi ascuns în inima voastră nimic nemărturisit, căci multă râvnă

va câştiga inima voastră. Sporiţi faptele bune de până acum şi mergeţi pe

drumul ostenelii, prea iubiţi fraţi. Răbdaţi cu vitejie orice: ocări, osteneli,

mustrări, scârbe, nevoi, gânduri întunecate, văpaia lenii şi orice altă ispită

care vine asupra voastră, având în toate nădejdea spre Domnul şi, ajutor

nebiruit, plinirea poruncii şi a faptelor bune. Mereu cu pomenirea morţii în

minte, să vă tăiaţi voia în toate zilele.

Că aşa vă veţi învrednici de cununa muceniciei şi veţi dănţui cu

îngerii în împărăţia cerurilor, întru Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia

este slava în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 11

SE CUVINE SĂ NE SUPUNEM STAREŢULUI,

CA FIERUL ÎN MÂNA FIERARULUI, PENTRU CA

SĂ VIEŢUIM FĂRĂ NICI O GRIJĂ

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, văd că din zi în zi ceata fraţilor se

înmulţeşte, ca o holdă roditoare. Mă tem aşadar, că sămânţa smeritului meu

cuvânt nu este îndestulătoare şi bună şi nu poate cuprinde toată holda, ca să

curăţească prin propoveduire, aşa cum se cuvine mărăcinii, să are şi să

semene peste tot sămânţa poruncilor dumnezeieşti, pentru o desăvârşită

curăţire. însă, mă silesc şi eu cât pot, doar de vă veţi folosi. Dar şi voi,

fraţilor, ca pământul bun, rodiţi, cum zice Domnul, şi nouă şi Lui mântuirea

sufletelor voastre.

Ne trebuie mare osteneală, după zisa proorocului David, până să

intrăm în jertfelnicul Domnului şi să cunoaştem cea din urmă hotărâre a Sa.

Deci, trebue să trudim şi să năduşim în osteneli duhovniceşti, să râvnim

după cele bune, să alergăm sufleteşte, ca să ajungem la sfârşitul ostenelilor

şi să câştigăm cununile biruinţii, prin moarte cinstită.

Voi ştiţi că osteneala naşte odihna. Foamea şi setea gâtlejului şi

scârbele au drept rod bucuria cea nemuritoare; văpaia gurii izvorăşte apa

vieţii veşnice zice Domnul, aşa cum mărturiseşte David cântăreţul celor

sfinte; „Cel ce seamănă cu lacrimi, întru bucurie va şi secera".

34

Fiindcă ştiţi aceste lucruri, fericiţi veţi fi dacă le veţi face; omul

nebun nu va cunoaşte, însă, şi neînţeleptul nu va pricepe aceste lucruri. Voi

însă, sunteţi înţelepţi, pricepuţi şi iscusiţi; aşa că unele din faptele bune

le-aţi priceput, unele le pricepeţi acum, iar altele le veţi pricepe mai târziu.

Săvârşirea poruncilor lui Dumnezeu doar, nu are hotar. Căci cu cât iubeşte

omul pe Dumnezeu, cu atât vede că este departe de desăvârşire şi se

smereşte.

Iată dar, vă învăţăm, vă povăţuim, vă oprim de la unele, vă ferim

dela altele şi vă lăsăm să faceţi numai ce trebuie. Fiţi ascultători în toate şi

vă supuneţi, ca fierul în mâna fierarului, celor ce vrem noi după voia

Domnului, şi veţi trăi fără grijă, iar viaţa voastră va fi fără

primejdie. Dar şi

voi, când aflaţi ceva bun, faceţi-l şi învăţaţi şi pe alţii. Pentru că toţi ne

sârguim către binele obştei şi suntem întocmai ca o corabie care călătoreşte

pe mare.

Datoria mea, ca ocârmuitor, este să priveghiez, mai mult, să cercetez

cerul şi să iau seama la steaua dreptăţii, ca să îndrept corabia cea

sufletească spre limanul mântuirii. Dar şi voi se cade să priveghiaţi, să vă

ţineţi cu mâinile, să alergaţi când într-o parte când în alta, grijindu-vă să nu

întâmpinăm fără de veste, vreo furtună, să nu lovim vreo piatră ascunsă,

să nu cădem în vreun smârc şi, astfel, să păţim vreun necaz. Căci de aceea

am părăsit lumea, poftele trupeşti şi voia noastră, ca să avem răbdare, să

facem fapte bune, să ne încununăm şi să ne învrednicim împărăţiei cereşti,

unde nu va mai fi osteneală, durere, întristare şi chin.

îndrăzniţi, îmbărbătaţi-vă! Făclia osârdiei voastre să se hrănească cu

untuldelemnul răbdării şi să nu se stingă,, ca să nu păţim ca fecioarele

nebune. Căutaţi, prea cinstiţii mei fraţi, liniştea şi tăcerea. Nu spun să nu

vorbiţi de loc, căci viaţa noastră nu cere aşa ceva. Dar să nu rostiţi vorbe

necuviincioase, din care porneşte râsul. Fiindcă după spusa înţelepciunii,

vorba multă este prilejul păcatului, iară de-ţi vei stăpâni limba, vei fi

înţelept şi priceput.

Băgaţi de seamă să pliniţi îndatoririle voastre cu râvnă, nu cu lene.

Luaţi aminte să nu spargeţi vreunul din vasele trebuincioase. Aveţi grijă,

când umblaţi cu sfredelul, cu toporul, cu tesla şi chiar cu strachina sau cu

orice lucru din cele ce avem, să nu le stricaţi, căci pierdem din vremea pe

care se cade s-o cheltuim pentru nevoi sufleteşti, nu zadarnic.

în ce priveşte înfrânarea, vă aduc aminte să nu postiţi mai mult decât

vi s-a poruncit, ca să nu slăbiţi. Sunt ascultări grele, când postul mult nu

foloseşte, şi apoi este scris ca să nu umblăm în dreapta şi în stânga, ci să

ţinem drumul împărătesc. Siliţi-vă la lucrul mâinilor voastre, ca să vă

deprindeţi cu sârguinţa. Şi vă rugaţi să ne trimită Domnul mila Lui,

împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, întru Hristos Iisus Domnul nostru,

Căruia se cuvine slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh,

35

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 12

SE CADE SĂ FIM DE-A PURURI TREJI ŞI SĂ PLINIM

PORUNCILE SUPUNERII DESĂVÂRŞITE

Fraţilor, părinţilor şi fiilor, încep iarăşi să vă grăiesc obişnuitele

învăţături. Lipsind, printre străini, am tăcut cam de mult. Cuvântul meu cel

dintâi, aşadar, este că ori de mă aflu departe, ori de sunt cu voi, mă rog lui

Dumnezeu, deşi sunt păcătos, să vă păstreze întregi, nestricaţi, fără

sminteală şi fără împiedecare dela sfânta voastră vieţuire şi nimeni să nu fie

înşelat de vrăjmăşiile diavolului, ci, totdeauna luând aminte şi silindu-vă la

faptele supunerii, vrednice de mirare. Căci atâta vreme cât veţi păzi acestea,

n-am nici o grijă de lucrurile care-mi pricinuiesc mâhnire, adică de

chinurile trupului meu, acum neputincios. Fiindcă mâhnirea mea o socotesc

repaus, sărăcia bogăţie, scăpătarea dobândă şi celelalte asemenea.

Povăţuirea mea este nădejdea şi cred că Domnul nu va lăsa să flămânzească

sufletele drepţilor, nici va părăsi pe cuvioşii săi, Pentru că voi

sunteţi hrăniţi

cu darul lui Hristos, adăpaţi, acoperiţi şi încălziţi de pronia cerească, nu

numai sufleteşte ci şi trupeşte. Cine ar fi putut să ne dea nouă cele

trebuincioase, dacă nu puterea lui Dumnezeu?

Drept aceea, mă rog şi vă sfătuiesc ca fiecare să vă sârguiţi, cât

puteţi, la slujba rânduită. Să fiţi silitori şi să rodiţi mult şi în cele

duhovniceşti şi în cele trupeşti. Căci o faptă bună mărturiseşte pe cealaltă,

adică cel care se sârguieşte trupeşte, se sârguieşte şi sufleteşte, după cum

cel ce se leneveşte trupeşte, nu va rodi nici sufleteşte.

în al doilea rând, vă spun că toate sunt de obşte, atât cele trupeşti,

văzute, cât şi cele sufleteşti, tăinuite. Să ne împărtăşim, dar, unul pe altul

din faptele noastre bune şi să ne veselim laolaltă atât de cele

trupeşti cât şi de cele sufleteşti, după cum zice apostolul că trupul

este unul, dar părţile lui

mai multe, însă toate părţile trupului fac un singur trup. De pătimeşte vreo

parte, toate părţile pătimesc, iar de se bucură o parte, toate

celelalte părţi se

bucură. Şi după cum dela cap la picioare lucrează fiecare parte, aşa trebuie

să ne socotim şi sufleteşte.

Cei dintâi care vom primi laudă sau pedeapsă în ziua răsplătirii, vom

fi: părintele meu, părintele vostru, apoi eu şi după aceea ceilalţi, până la

ultimul. Să nu credeţi că mă bucur sau aştept mai multă plată, fiindcă sunt

îndemnător mai mare către fapte bune. Mai degrabă, mă tem şi mă

cutremur, Pentru că după cum este răsplată pentru bunătăţi, tot aşa este şi

36

pentru răutăţi; şi pentru orice păcat chiar şi pentru greşalele voastre, eu,

ticălosul, am să dau răspuns deosebi, fiind mai mare peste voi.

Deci, fiii mei, ştiind noi toate acestea, să alergăm cu toţii şi să ne

sârguim, cu toţii să lucrăm şi nici unul să nu fie lipsit de câştig sau

împuţinat la lucrul care stă în puterea sa.

Şi să mai ştiţi că Dumnezeu nu va judeca în ziua aceea după cum

judecăm noi, Pentru că alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.

Dumnezeu va trece pe cel din rândul al treisprezecelea în rândul al treilea

sau al patrulea, pe cel din rândul al zecelea îl va pogorî între

mijlocii, iar pe

cel din urmă îl va împărtăşi cu aceiaşi cinste ca şi pe cel dintâi, după silinţa

şi fapta bună a fiecăruia. Şi cu toate că e lucru înfricoşat ce zic, vă spun că

va alunga din ceata fraţilor şi va osândi la chinuire chiar pe unii pe care-i

socotim noi desăvârşiţi, Pentru că au vieţuit totdeauna în mănăstire; adică pe

nesupuşi, pe cei ce nu-şi taie voia şi au alte gânduri, ca şi pe mine,

ticălosul, pentru lenea şi faptele mele rele. în locul lor, va rândui pe fraţii

nesocotiţi de noi. Vi se pare oare că în zadar se osteneşte cel ce face

ascultare, sapă sau găteşte bucate? Oare, cei ce se ostenesc, neavând vreme

să-şi citească slujba, psaltirea sau să cânte, nu vor fi răsplătiţi la

fel cu cei

ce şed în mănăstire, cântă şi plinesc cele zise? Adevăr grăiesc vouă, după

cum în război cei ce se bat, ca şi cei ce rămân de pază în tabără împart egal

prada între ei – cu toate că de multe ori la oameni se face greşală şi se

asupreşte dreptatea, lucru care nu se întâmplă la Dumnezeu care nu se

înşeală, tot aşa şi lucrătorii câmpului, slugile sau ascultătorii de rând se vor

împărtăşi la fel cu cei ce şed în mănăstire.

Drept aceea, fraţii mei, să luăm seama la cele ce se grăiesc şi să nu

dăm de sminteală, noi care stăm înlăuntru, adică, cei ce cântă şi se roagă, pe

cei de la alte ascultări, bolnavii, pe cei sănătoşi. Iar dacă întreabă cineva ce

lucrează un bolnav, răspund: puţin lucru este să te mulţumeşti şi să nu

cârteşti, să nu tânjeşti şi să rabzi durerile? Dumnezeu vede faptele noastre,

în cartea lui se scriu şi se vor scrie toate vorbele noastre, iar în

ziua rânduită

se vor deschide cărţile faptelor noastre, se vor vedea faptele fiecăruia şi va

lua fiecare plata faptelor sale.

Mă rog lui Dumnezeu, pentru aceasta, ca să vă odihniţi atunci cu

toţii, să vă încununaţi pentru lucrurile voastre bune pe care vă sârguiţi să le

împliniţi.

Vreau, apoi, să ştiţi că nu este altă doctorie mai bună, pentru

mântuire, decât spovedania. Dealtfel, ştiţi şi voi că Dumnezeu ne-a dat

acest dar deosebit. Pentruce, dar, unii din voi întârzia ţi să vă

spovediţi şi vă

cufundaţi în tăcere, faceţi răni şi viermi în gândurile ascunse?

Eu, fraţii mei, vă socotesc ticăloşi şi mă doare boala voastră. De ce

să ne împotrivim atâta, când putem să ne doctoricim, să ne luminăm şi să

avem înfăţişare bună? Este adevărat, că Dumnezeu ştie totul, că nu este

37

făptură pe care să n-o ştie şi totul este gol şi descoperit înaintea

ochilor lui.

Dar datoria mea este să le ştiu şi eu. De aceea, vă cer să vă

mărturisiţi, ca să-mi cunosc fiii şi să mă cunoască şi ei pe mine.

Această cunoaştere este naşterea cea bună şi duhovnicească, este supunerea

de bună voie, este calea fără de griji, este dulcea rugăciune, câştig veşnic,

creşterea şi îndumnezeirea celui ce are acest dar.

Rugaţi-vă, fiilor, să simt şi eu, aici departe, începutul izbăvirii

voastre de patimi, de mare trebuinţă pentru îndreptarea voastră şi pentru

uşurarea mea de greutatea păcatului.

Toate sunt bune. Este bună lacrima vărsată cu umilinţă; este bună

rugăciunea curată, de noapte şi de zi; este bună răbdarea sudalmelor; este

bună silinţa la lucrul mâinilor; este bună priveghierea prin citit; este bună

vorba scurtă şi sănătoasă; este bun postul potolit, mâncarea şi băutura cu

socoteală; este bună neîncetata aducere aminte de moarte, urmarea vieţii

sfinţilor; sunt bune lepădarea îndrăznelii şi sârguinţa către dumnezeiasca

smerenie; toate acestea plinindu-le, cum zice apostolul, faceţi lucruri bune.

Să vă dea Dumnezeu îndrăzneală şi putere, întărindu-vă în ostenelele

duhovniceşti şi trupeşti.

Păzindu-le din amândouă părţile, să sporească cele de trebuinţă, întru

Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 13

ÎNFRÂNAREA ŞI DATORIA DE A NE FERI

DE MULTE FELURI DE MÂNCARE

Fraţilor şi părinţilor. Chiar de voi deschide gura mea întina tă în toate

zilele ca să vă învăţ, fiii mei prea iubiţi, încă nu-i deajuns pentru dragostea

voastră, pentru grija mântuirii voastre. Fiindcă deşi sunt păcătos, dar mă

silesc ziua şi noaptea către acest lucru, pentru care sunt şi trăiesc, îl doresc

şi-l cer, care este viaţa şi moartea de laudă a mea, adică, mântuirea voastră.

Luaţi seama, fiii mei, că bunătatea este un lucru foarte anevoios: cei

ce nu se grijesc o pierd foarte lesne, şi cei care o câştigăm cu voinţă

îndelungată, o pierdem îndată prin cea mai mică nebăgare de seamă şi lene.

Feriţi-vă de vremea primăverii, căci este schimbătoare şi sângele şi trupul

vostru fiind din pământ, caută să lucreze ale pământului. Cum ajută

pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu

gunoi, tot aşa

şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe

mâncăruri şi băuturi.

38

Luaţi-i înainte şi munciţi-l, cum zice dumnezeiescul apostol, şi nu vă

grijiţi numai de dânsul, ci, hrănindu-l cât trebuie, trăiţi în duh. Aveţi măsură

la pâine şi vin. Să se dea vin numai în zilele de sărbătoare, numai celor ce

fac ascultare, bolnavilor, călătorilor şi celor necăjiţi, drept mângâiere.

Celorlalţi să se dea numai un pahar sau două cel mult, căci ştiţi bine ce

spun sfinţii Părinţi.

Nu Pentru că vreau să vă opresc dela mâncare, spun acestea, o fiii

mei, că zice apostolul Pavel: să se prăpădească bucatele, căci vreau să

cunoaşteţi adevărata hrană. De aceea aduc aminte aceste cuvinte.

Doresc să mâncaţi şi să beţi, însă cu socoteală şi după plăcerea lui

Dumnezeu, numai pentru întărirea trupului şi pentru ca să puteţi să vă

osteniţi la lucrurile trebuincioase, care vă sunt de folos.

Voi ştiţi că prin astfel de post şi prin părăsirea bucatelor gustoase ale

lumii, adică prin postirea de carne, de vin, de băi şi de alte multe mâncări,

se găteşte vouă dumnezeiescul rai, în care gustaţi rodul vieţii şi al

nemuririi, dulceaţa duhului, frumuseţea nespusă şi nesocotită a bunătăţilor

veşnice, dobânda şi mântuirea noastră. Acolo se găteşte nouă

dumnezeiescul rai, unde, ajungând peste puţin, după moarte, veţi mânca şi

veţi bea fără oprelişte, în veci.

Căci aici, fiii mei, de vom avea chiar băuturi împărăteşti, nu-s hrană,

ci dobândirea lor este pentru hrana viermilor. Ele n-aduc nici viaţă bună, ci

boală şi scurtarea vieţii. Desfătarea lor n-aduce bucurie, ci întristare.

Voi să păstraţi înfrânarea cea iubită şi făcută cu supunere. Iubiţi

fecioarele Domnului curăţia, fecioria, milostenia. Nu părăsiţi pe tinerele

cele sfinte: umilinţa şi smerenia. Căutaţi sus la cer şi aflaţi că acolo este

locaşul vostru, acolo este Hristos capul nostru şi Tatăl de obşte al tuturor,

acolo este Ierusalimul cel de sus, cetatea noastră, maica lui Petru, lui Pavel

şi a tuturor sfinţilor.

Cu adevărat, de veţi suferi, veţi birui; de veţi aştepta, vă veţi

încununa; de veţi face aşa, vi se vor deschide porţile împărăţiei cerurilor şi

atunci vă veţi aduce aminte şi de mine păcătosul şi ticălosul, văzând că nuvă

trimit la judecată ci la desfătare.

Rugaţi-vă, fiii mei, ca să mă mântuiască Dumnezeu şi pe mine dimpreună

cu voi şi să-mi dea duhul înţelegerii şi slava sufletului, ca să fiu între voi

aşa cum place lui Dumnezeu.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin.

39

CUVÂNTUL 14

ÎNTRISTĂRILE VIEŢII TREBUIESC

ÎNDURATE CU MULŢUMIRE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, când socotesc puţinătatea faptelor mele,

îmi dau seama că nu vă este de nici un folos cuvântul meu cel slab. Dar ca

să nu aud glasul sfintei Evanghelii zicându-mi lămurit: „slugă leneşă şi

vicleană, ar fi trebuit să dai argintul meu zarafilor", mă ostenesc să vă aduc

aminte cele de trebuinţă. Cred, însă, că râvna voastră cea sârguitoare pentru

împlinirea poruncilor şi pentru câştigarea înţelepciunii va arăta lucrul meu

cel slab, bun şi folositor.

Osteniţi-vă şi vă nevoiţi, fiii mei, spre întristările, pe care, după buna

sa socotinţă, Dumnezeu le trimite asupra vieţii noastre. Dar nu vă

îngrijoraţi, că acestea sunt mai multe şi mai mari, decât le-a putut mintea

voastră gândi şi socoti. Pentru că nu este lucru de îngrijorare, ci în

toate câte

le pătimiţi, împliniţi făgăduinţa voastră. Oare, când aţi ieşit din lume şi aţi

venit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui îngeri, nu aţi făgăduit că veţi

îndura orice scârbă şi nevoie pentru împărăţia cerurilor? Adică, foametea şi

setea, frigul şi lipsa de haine, ocările şi toate celelalte rele, al

căror câştig

este: moştenirea împărăţiei cerurilor, veselia bunătăţilor celor veşnice,

dobândirea nemuririi, fericirea vieţii nesfârşite, înfierea lui Dumnezeu,

vieţuirea în rai şi toate celelalte câte se spun?

Cu adevărat, suferinţele vieţii acesteia nu sunt vrednice de slava care

se va descoperi nouă atunci. Căci dacă Apostolul Pavel, care povăţuia

lumea întreagă, pentru care era aruncat leilor, urşilor, tigrilor şi lupilor

necredincioşi, iar păgânii îl târau, îl schingiuiau şi-l lăsau să se sfârşească

flămând şi însetat, trudea totuşi cu mâinile sale, ziua şi noaptea, pentru

trebuinţele lui şi ale celor cu el, pentruca să nu fie îngreunare nimănui; cum

dar nu vom osteni şi nu ne vom trudi noi pentru folosul nostru? Căci dacă

vom îndura cu mulţumire şi cu răbdare întristările vieţii acesteia, ne vom

împărtăşi de bucuriile celeilalte vieţi; însă dacă vom cârti şi ne vom

turbura, îngrijorându-ne, nu ne vom învrednici de acelea, de care s-au făcut

vrednici cei ce au luptat împotriva păcatului până la sânge.

Mai mult, vom fi de râs în ziua aceea, Pentru că, deşi dorim lucruri

atât de mari, nu am săvârşit cu osârdie lucrurile atât de mici, ca: ascultarea

fără cârtire, slujba fără mândrie, tăcerea cuviincioasă şi la vreme potrivită,

vorbirea puţină, silinţa lucrării, tăierea voii noastre, primirea defăimărilor

cu bucurie, starea îndelungată la rugăciune, cântarea de zi şi de noapte,

citirea psaltirii în toate zilele şi toate celelalte care sunt atât de

multe, că nu

40

le pot spune.

Dar dacă vom săvârşi toate cu mulţumire şi cu bucurie şi bine vom

vieţui, chiar Dumnezeu se va bucura de lucrarea noastră şi va găti nouă

cununa muceniciei. Căci atunci nu ne va mai despărţi nimic de dragostea

lui Hristos, iar de va fi trebuinţă să murim, să primim cu veselie acest lucru;

veselindu-ne că pătimim pentru Hristos. Să luăm aminte să nu ne smintim

cu ceva, pentru ca astfel să zădărnicim viaţa noastră.

Despre acestea, atâta vă scriu. Să ştiţi, însă, că ducem lipsă de grâu,

fiindcă n-au rodit ţarinile din pricina păcatelor mele, dar dacă voi vă veţi

bucura cu sufletul, nu va fi nevoie nici de acesta. Căci a zis Domnul, şi

adevărate sunt făgăduielile lui: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu

şi Dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă". Vedem lucrul acesta

în toate zilele, cu ochii noştri, în minunile şi darurile Lui, dar şi

mai înainte

l-a descoperit nouă, zicând: „Ridicaţi mâinile voastre cu sfinţenie şi cu

dreptate către ceruri şi toate celelalte le va da vouă iconomul cel bun,

Dumnezeul nostru". Lui se cade slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 15

DESPRE SĂVÂRŞIREA LUCRULUI DUHOVNICESC,

CU TIMP ŞI FĂRĂ TIMP

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, după cum fiecare dintre voi este dator

să răspundă de împlinirea slujbei sale, aşa şi eu dator sunt să nu încetez

cuvântul învăţăturii. Bine ar fi, cu darul lui Hristos, ca învăţătura mea să fie

atât de felurită, încât să vă fie tuturor de folos. Căci între voi,

fraţilor, sunt

mulţi care au nevoie de mângâiere, şi de îmbunare: unii au nevoie de

întărire, alţii de aducere aminte; unora le trebuie îndreptare, altora mustrare;

alţii au nevoie de canon, iar alţii de uşurare; unora se cade lauda, altora

necinstea şi defăimarea. Şi Pentru că neasemănate şi de multe feluri sunt

cugetele oamenilor, tot aşa se cade să fie şi cuvântul învăţăturii. De vreme

ce, cuvântul care aduce folos unuia, altuia aduce pagubă; cuvântul care

ajută pe unul, păgubeşte pe altul, iar cel prin care cineva se îndreptează,

prin acela altcineva se surpă.

Pentru aceea, nu uşoară este slujba mea, ci grea şi cu anevoie de

împlinit, dar mă sârguiesc, prin rugăciuni către părintele meu şi al vostru,

să nu mă lenevesc şi toată viaţa, ostenindu-mă, să vă aduc pururea aminte

cele de trebuinţă, părinţilor. Fiindcă toţi vă puteţi mântui cu vrerea lui

Dumnezeu, căci toţi aţi venit să vă mântuiţi şi voi nu cereţi altceva, decât

41

mântuirea voastră. Diavolul este protivnic binelui. El lucrează şi împotriva

mântuirii noastre, ispitindu-ne în multe feluri şi fără vrerea noastră.

Aprinde unuia poftele trupului, ajutându-se de înverşunarea tinereţii;

aruncă pe altul în mândrie, prin care şi el a căzut din cer; pe alţii

aruncându-i în lenevire, îi leagă cu lipsa de grijă şi-i mână încotro vrea el;

pe toţi îi duce la slăbirea credinţei şi-i face să urmeze voia lui, silindu-i să

săvârşească cele ce nu se cad. Nu pot povesti toate cu câte ne înşală în orice

zi şi cearcă să ne îndemne la răutate, urmărind pierzarea noastră, însă

Domnul Dumnezeu, care a zis mării: „pace ţie; încetează", îl va certa şi-l va

izgoni departe de noi. Dar va face acest lucru, când vom cunoaşte şi vom

ţine seamă de scopul cu care am venit în mănăstire, căci am făgăduit

înaintea lui Dumnezeu să suferim toată scârba şi nevoia, până la moarte.

Pentru aceea lepădaţi toate: cei întristaţi, lepădaţi întristarea; cei mândri,

mândria; cei leneşi, lenea; cei cu pofte, dulceaţa poftei; iubitorii de cinste,

mărirea; cei îndrăzneţi, îndrăzneala; vorbăreţii, vorbele deşarte; cei

îngâmfaţi, podoabele; iubitorii trupului să lepede iubirea trupului;

vrăjmaşii, vrăjmăşia; gâlcevitorii, gâlceava şi cârtitorii, cârtirea. Acestea şi

altele asemenea acestora sunt lucrurile întunerecului, chipurile răutăţii,

vrerile şi aflările vicleanului. Iar a prea Bunului nostru Dumnezeu este

pacea, blândeţea, smerenia, ascultarea, nepismuirea, lucrarea, sârguinţa,

dragostea, credinţa, nădejdea, buna rânduială şi rugăciunea. Ele sunt

lucrurile luminii, darurile dreptăţii şi vitejiile sfinţilor, din care purcede

orice faptă bună, orice laudă şi orice bună mulţumire.

Vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, treziţi-vă cei ce aveţi acele

patimi, deşteptaţi-vă cei ce dormiţi în acele împiedicări. De voim să trăim

viaţa cea bună şi să vedem zile bune, să ascultăm pe cel ce zice: „Fugi de

rău şi fă binele; caută pacea şi o află; căci ochii Domnului spre cei ce se

tem de El, iar faţa Domnului (cea mânioasă) spre cei ce fac răul, ca să

şteargă de pe pământ pomenirea lor". Şi tot psalmul să-l ascultăm, căci ne

dă foarte bună învăţătură.

în zilele acestea s-au îmbolnăvit mulţi dintre fraţi căci vremea este

rea. Noi, cei sănătoşi, să ajutăm celor bolnavi. Iar bolnavii să primească

cercarea Domnului ca un lucru de folos, căci se cade să îndurăm cu

mulţumire cele ce ni se dau dela Domnul. Când ne ridicăm din boală, să nu

umblăm în zadar, ci să stăm la lucrul nostru, Pentru că noi nu avem slugi

cumpărate cu bani, lucru pricinuitor de păcat, îngăduit de Apostol numai

mirenilor. Noi însă suntem şi slugi şi stăpâni, slujind şi slujindu-ni-se, încât

oricine este dator să ia aminte a sluji mai mult, decât să fie slujit de alţii.

Căci Domnul ştie lucrul fiecăruia, şi slujba tuturor; ştie cine-i mai vechi şi

cine-i mai de curând; cum era în lume şi cum este acum; cum se sileşte să

sufere şi cu cine se aseamănă; cu cine stă, vorbeşte sau doarme; ce haine

poartă şi cu ce se încalţă. Şi acestea toate bine le cumpăneşte dreptul

42

judecător şi va răsplăti, precum este scris, fiecăruia după fapta lui. Prin

urmare niciunul dintre voi să nu se întristeze, nimeni să nu gândească

altceva,, decât ceea ce trebuie să gândească, Pentru că nu numai acum

suntem sub ochiul lui Dumnezeu, ci vom sta de faţă şi înaintea

înfricoşatului şi dreptului Său scaun, când va cere fiecăruia socoteala

faptelor sale. Lui se cade slava în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 16

SĂ ASCULTĂM MUSTRĂRILE ŞI

ÎNVĂŢĂTURILE SFINŢILOR PĂRINŢI

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, Pentru că lucrul meu este cuvântul

învăţăturii, trebuie să nu fiu leneş şi delăsător faţă de slujba mea. întâi, ca

să vă aduc aminte şi să vă îndemn la grija pentru mântuirea sufletului

vostru, care sunteţi aleşii lui Dumnezeu, apoi, pentru ca şi eu, ticălosul,

să-mi păzesc sufletul de osândă, grăindu-vă cele ce vă sunt de folos.

Pentru că mi se întunecă şi mi se înfricoşează sufletul, când aud pe

dumnezeiescul Pavel, dascălul lumii, zicând: „Curat sunt eu de sângele

tuturor, Pentru că m-am nevoit să vă vestesc întregul sfat al lui Dumnezeu".

Aşadar cum voi scăpa de osândă eu ticălosul, dacă nu vă voi învăţa, după

puterea mea, şi nu vă voi arăta cele ce vă sunt de folos?

Drept aceea să am iertăciune, dacă v-am mustrat peste măsură în

cuvintele de mai înainte, căci nu pentru a vă întrista, fără pricină, am făcut

aceasta, ci ca să vă înfricoşez şi aşa să vă zidesc pe voi, eu slugă nevrednică

şi netrebnică.

Deci ascultaţi, o fiii mei, şi pricepeţi cele ce ne spun şi ne poruncesc

sfinţii Părinţi. Căci ne învaţă şi strigă în toate zilele la urechile noastre.

Deocamdată vă aduc aminte de doi: unul ne înfricoşază astfel, zicând: „Nu

vă înşelaţi, că nici desfrânaţii, nici prea desfrânaţii nici malachiştii, nici

sodomiţii, nici închinătorii la idoli, nici lacomii de avere, nici

tâlharii, nici

răpitorii, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu".

Iar în alt loc zice aşa: „ Toată amărăciunea şi mânia şi hula să se ridice dela

voi dimpreună cu toată răutatea; fiţi dar buni şi milostivi, iertând unul altuia

greşalele, precum şi Dumnezeu iartă nouă". Iar altul ne îndeamnă, astfel

zicând: Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Domnului celui ce ne-a

făcut pe noi, iar în alt loc: „Intraţi pe uşa Lui cu mărturisire şi în

curţile Lui

cu laude".

Aşa dar, fiilor şi fraţilor, să ne păzim de mustrare şi să păzim şi

învăţătura. Veniţi, deci, toţi şi să păzim şi învăţătura. Veniţi, deci, toţi şi

împreună să ne închinăm Lui, să plângem pentru petrecerea vieţii şi pentru

43

toate greşalele noastre de fiecare zi, cele cu ştiinţă, sau cu neştiinţă, cu

fapta, cu cuvântul ori cu gândul şi să intrăm în curţile Lui cu laude şi cu

slavoslovii, nu cu gânduri viclene, pismaşe, neascultători şi trufaşi,

Pentru că zice: „ Cine tânjeşte, păcătuieşte ". Să nu fim cârtitori, nici să ne

întristăm: să nu fim sfătuitori la rău, nici să ne mândrim. Căci „pământ şi

cenuşă suntem" toţi, dar mai vârtos cei ce sunt lăudaţi pentru lucrarea lor,

fie trupească, fie duhovnicească.

Fiindcă, după cât socotesc eu, chipul lumii a fost înlăturat dela noi,

căci suntem altfel decât mirenii. Străin port avem şi vieţuire aparte: trăim

necăsătoriţi, fără avere, fără moştenire şi mai ales în afară de trup, Pentru că

„cei care sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu", şi răstigniţi lumii

suntem.

Prin urmare, deîndată ce am ales acest fel de viaţă, să purtăm cu

vrednicie semnele acestui cin, ca să ne numim cu dreptate, nu în chip

mincinos, ceea ce suntem. Deasemenea, să fim ascultători, îngăduitori,

răbdători, supuşi, cu frica lui Dumnezeu, evlavioşi, iubitori de Hristos, fără

îndrăzneală; să ne iubim între noi, nefiind pizmătareţi, gâlcevitori, ci

potoliţi, ostenitori, mulţumiţi de toate cele ce ni se dau, fie bucate, fie

băutură, fie îmbrăcăminte, ori încălţăminte, sau orice altceva, ca bine

săvârşind toate, să ne chemăm moştenitori ai doritei şi mult căutatei

împărăţii a cerurilor, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava,

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 17

GÂNDURILE RELE TREBUIE DESCOPERITE

PRIN MĂRTURISIRE

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, vă grăiesc în acest cuvânt de cei trei

fraţi ticăloşi care au părăsit viaţa de obşte, ca, pe deoparte, voi să deveniţi

mai statornici, cunoscând căderea lor şi pe de altă parte să mă uşurez eu de

jalea ce mi-a pricinuit fapta lor. Pentru că deşi sunt nevrednic, sunt totuşi

tatăl şi păstorul vostru, şi dacă un părinte se întristează pentru pierderea

fiului său după trup, cu atât mai mult mă mâhneşte pe mine pierzania fiilor

duhovniceşti. Iar păstorul nu poate fi mulţumit când lupul îi răpeşte o oaie,

ci se întristează adânc şi încearcă să scape oaia pierdută.

Tot aşa acum o fiară rea, un lup nevăzut, un drac nepotolit, şarpele

viclean, care prin înşelăciune şi prin gustare a scos pe Adam şi Eva din Rai,

a răpit pe fiii mei Petroniu, Malh şi Aetie, scoţându-i prin aceeaşi

44

înşelăciune din raiul vieţii de obşte. Aşa a lucrat diavolul dela începutul

lumii şi va lucra tot aşa până la sfârşitul ei, dar despre alte răpiri

ale fraţilor

din viaţa de obşte, de aici şi din alte părţi, nu mai amintesc acum.

Plâng şi mă tânguiesc, mi se întristează inima şi se mâhneşte întru

mine duhul meu, când gândesc la răpirea acestor trei fii ai mei. Pentru că

toţi erau aproape copii, tineri, neastâmpăraţi şi necăliţi prin pedepse şi

tocmai de aceea îi va sminti satana şi-i va arunca în prăpăstii, ca să se

sfărâme oasele lor, ca nişte vase de lut. Aceasta nu înseamnă că, cei bătrâni,

dacă s-ar despărţi de viaţa de obşte, ar putea să se păzească de uneltirile

diavolului; dar mă înspăimânt pentru aceşti tineri, care după cădere, vor

ajunge la mai mare rătăcire din pricina tinereţii lor, a lipsei de sfaturi şi a

întunecării minţii.

Acelora nu mai pot face nimic şi de aceea voi îndrepta cuvântul meu

către voi care staţi neclintiţi în sânul vieţii de obşte şi prin

aceasta vă aflaţi

în siguranţă. Căci cum vom putea pofti şi noi sminteala lor şi cum vom

putea căuta singuri să ne prăpădim împreună cu ei? Nu vom urma rătăcirea

lor! Nu, nicidecum, fraţii mei!

Iar de rătăcirea acelora nu vă puteţi feri, dacă primiţi sfatul şarpelui

şi îl ascundeţi în inimă. Ci dacă simţiţi sfatul şarpelui deîndată

descoperiţi-l, mărturisiţi-vă, şi va fugi vicleanul ca de foc. Căci dacă făceau

aşijderea şi aceia, n-ar fi ajuns la rătăcirea de acum.

Dar voi, fiii mei, păziţi-vă, căci oile lui Hristos fiind, nu trebuie să vă

faceţi, de bună voia voastră, vânat diavolului, şi în raiul poruncilor lui

Hristos vieţuind, nu trebuie să vă lăsaţi înşelaţi de nici una din mijlocirile

şarpelui, ca să nu fiţi aruncaţi în locul greu mirositor al păcatului. Pentru că

în viaţa de obşte trăiţi în felul îngerilor; de aceea nu vă întunecaţi căutând

viaţa după rânduiala fiecăruia, care este stricătoare, înduraţi toate aici, dar

păziţi poruncile lui Hristos.

Nici unul din voi să nu se amestece cu viclenii şi să nu şadă

împreună cu păgânii; căci păgân şi viclean este cel care sfătuieşte pe fratele

său să fugă, sau îl îndeamnă la vreo patimă, spre pierzarea şi a unuia şi a

celuilalt. Aşadar, dacă pe oricare din voi îl va lupta un frate în acest chip,

vărsând otravă prin limba sa, tu să nu dai ascultare, ci să fugi, să te

depărtezi de el, astupându-ţi urechile, ca astfel să te mântuieşti şi pe tine şi

pe el. Căci chiar dacă te întristezi, dar îi dai ascultare, atunci mai vârtos se

va nevoi să te ispitească. Tu însă nu-i da ascultare şi nu-i primi sfatul, căci

şarpe este şi meşteşugeşte să te înşele ca să te scoată afară din obşte. Pentru

aceea când începe să defaime raiul vieţii de obşte sau să bârfească pe

oricare dintre fraţii tăi, ori să grăiască rău despre ceva, tu izgoneşte-l şi

împotriveşte-te lui cu cuvântul potrivit, ca să-l înţelepţeşti pe el şi să te

mântuieşti tu.

Iată în ce chip defăima viaţa de obşte şarpele prin mijlocirea fratelui

45

tău: „să fugim, să scăpăm frate de aici; egumenul este aspru, chelarul fără

omenie; cercetarea este mare la toate şi folosul puţintel; toţi poruncesc, toţi

sunt stăpâni; cine poate îndura greutatea lucrului? Cine te va mântui în

locul acesta? Vino dar, frate, să mergem, să fugim de aici."

Unde să vă duceţi? La anatemă desigur. Pentru că dacă ar putea

cineva privi în sufletul lor când pleacă, ar vedea cât sunt de întunecaţi şi

înfricoşaţi în cuget, îndrăzneţi şi obraznici, lipsiţi de orice îmbunătăţire,

fără sfat şi fără minte fiind; că sunt cu totul schimbaţi şi se poticnesc

încoace şi încolo, ca oile de mult rătăcite. Să nu socotiţi, fiii mei, că spun

acestea, urându-i. Eu, cu adevărat, sufăr negrăită durere pentru sufletul lor,

încât nu pot mai mult să arăt primejdia în care se află aceştia. Iar voi

rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să se afle cei pierduţi şi să se întoarcă cei

rătăciţi, fie din voia lor, fie din îndemnul vreunuia dintre noi.

Voi însă, datorie aveţi să vă întăriţi şi să vă nevoiţi în truda de obşte,

ca să vă încununaţi în ceruri, fugind de pricinuitorii căderii. Pe

care nu trebuie să-i mai numiţi: chiar cutare şi chiar cutare, cum fac

unii dintre voi

din nebăgare de seamă, pentru că nici Apostolii n-au mai numit apostol pe

vânzătorul şi tâlharul, ci Iuda şi vânzător. Şi, pe drept, pricinuitorii căderii

trebuiesc numiţi asemenea.

Fiecare dintre voi, aşadar, să se întărească cu răbdare în slujba ce are

şi să petreacă, după rânduială, la orice lucru de folos. Pentru că a căuta cele

ce nu i se cuvin, a cerceta cele oprite şi a pofti să-şi împlinească voia, este

năravul celor nestatornici, obiceiul celor prea blânzi cu ei înşişi şi răutatea

celor vicleni.

Cunoscându-vă greşalele, de acum nimeni să nu se mai lase înşelat în

acest chip, ca să nu se facă vinovat de nestatornicie. Căci ştiţi ce spune

sfântul Doroftei: „Cel ce va ajunge la tăierea voii sale, a ajuns la sfârşitul

odihnei". Prin urmare dacă cineva doreşte să se odihnească, să ţină această

cale, adică a tăierii voii şi va dobândi odihna veacului viitor. Iar

Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile

sfinţilor, să vă

învrednicească să fiţi uniţi în bunătate şi să înduraţi cu cuget curat

ostenelile vieţii de obşte, până la moarte, spre moştenirea împărăţiei cereşti,

în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava, puterea şi mărirea acum

şi în vecii vecilor. Amin.

46

CUVÂNTUL 18

SĂ NE PREGĂTIM PENTRU ZIUA

ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, nu ştiu dacă voi folosiţi ceva din

smerita mea învăţătură, dar eu, ticălosul, prin aducerea aminte ce vă fac

vouă, îmi dau seama şi mă cutremur de teama dumnezeieştilor judecăţi.

Căci port grija dregătoriei mele cunoscând nevrednicia mea, pe care nu o

tăinuiesc, ci o mărturisesc. Dar, cu toate că nu este spre folosul altuia, cel

puţin mă înţelepţesc pe mine şi de aceea nu voi înceta să vă învăţ şi să vă

sfătuiesc prin smeritul meu cuvânt.

Iar la cuprinsul învăţăturii acesteia vă sfătuiesc să luaţi aminte şi să

vă trudiţi totdeauna, căci vremea ostenelelor, a scârbelor şi a nevoinţelor

este viaţa noastră în veacul de acum, iar câştigul sau paguba ostenelilor nu

este pentru lucruri pământeşti, ci pentru cele cereşti şi dumnezeieşti. Pentru

aceea cei ce se trudesc prin îndelungă răbdare, prin suferinţă fără sfârşit,

prin păzirea poruncilor, prin înfrânarea dela toate şi prin desăvârşita

ascultare, vor câştiga împărăţia cerurilor, nemurirea şi viaţa veşnică şi vor

moşteni negrăita odihnă a veşnicelor bunătăţi. Iar cei ce petrec viaţa în lene,

în trândăvie, în odihnă, în dragostea de lume şi în dulceţile pierzătoare şi

omorâtoare de suflet, vor fi osândiţi la şederea de-a stânga, la munca

veşnică şi nesfârşita zdruncinare, prin glasul înfricoşat al Dumnezeului

tuturor, care va zice: „Duceţi-vă dela mine blestemaţilor în focul cel din

afară, care este gătit diavolului şi slugilor lui".

Facă Dumnezeu, fraţilor, ca noi să nu auzim osânda aceasta şi să nu

fim despărţiţi de sfinţii şi drepţii de totdeauna, căci aceştia vor merge în

bucuria negrăită din sânul lui Avraam, Isaac şi Iacov, precum adevereşte

Scriptura, iar noi vom merge la chin împreună cu diavolul, unde este

viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor şi multe şi negrăite alte scârbe. Iar

acestea nu se vor sfârşi peste o sută, ori o mie de ani, cum îndrăzneşte a

grăi Origen, ci vor dura în vecii vecilor, după cuvântul lui Dumnezeu. Să

nu ne înşelăm, fraţilor, că ne va putea ajuta ori mângâia tatăl sau mama,

căci scris este: „Frate pe frate nu va putea mântui".

Eu, pornind dela cele mai mici şi suindu-mă până la cele mai mari,

vă întreb pe voi: unde va fi atunci, fraţilor, lenea trândavilor, împotrivirea

celor ce se socoteau învăţaţi, îndărătnicia neascultătorilor, îngâmfarea

mândrilor, obrăznicia îndrăzneţilor, lăcomia nesăţioşilor? Unde va fi

îndreptarea în cuvinte a mincinoşilor şi mai ales lepădarea celor ce s-au

lepădat de ascultarea pentru care s-au legat cu făgăduinţă faţă de îngeri şi

47

tăria celor ce au defăimat pe Fiul lui Dumnezeu şi au nesocotit sângele legii

Lui? Au gândit că nu va fi moarte, au crezut că nu va fi nici înviere, nici

judecată, nici răsplătire; s-au despărţit de fraţii cei în Hristos, lepădându-se

de însuşi Duhul Sfânt, precum zice marele Vasilie. Şi rătăcesc ticăloşii

încoace şi încolo, ca nişte oi pierdute, umblând în adâncurile şi surpăturile

patimilor lor, neascultând glasul smereniei mele şi nesocotind înfricoşarea

cuvintelor.

Milostiveşte-te Stăpâne, îndură-te Doamne de atâta nesimţire, de

atâta nechibzuire şi de atâta întunecime. Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi

să cădem înaintea feţii Domnului care ne-a zidit şi, ca nişte fraţi iubitori, cu

lacrimi să ne rugăm pentru unii ca aceştia şi pentru întoarcerea lor. Să ne

păzim pe noi în săvârşirea celor de cuviinţă şi înălţându-ne catrenele de mai

sus, cu smerenie să cerem iertare şi pentru cele ce n-am greşit; să

mulţumim Domnului că la privelişte ne aflăm, că suntem încă în staul

povăţuiţi de un păstor; că nu ne-a înşelat satana, nu ne-a înghiţit vrăjmaşul,

nici nu ne-a vătămat fiara sălbatecă, scoţându-ne din ţarcul obştei, ca să

pună gura ei în gâtul nostru şi să lovească oasele noastre cu vicleana ei

coadă, ca să ne ducă mai degrabă spre pierzare.

Căci câtă vreme suntem înlăuntrul staulului, oile lui Hristos suntem,

chiar dacă ne umple râia, ne loveşte boala, ne mănâncă viermii sau orice

altă suferinţă îndurăm, tot ai Domnului suntem. Iar vrăjmaşul umblă să

ne scoată afară, să ne răpească din turmă, ca să ne înghită. Să luăm

aminte cu amănuntul şi cu grijă să priveghiem, ca să pricepem cursele

şi ispitele

diavolului. Pentru aceasta lucrul de folos este să se silească fiecare

să sporească cu toată osârdia şi osteneala în smerenie, în supunere şi

în adevărata mărturisire. Să nu lipsească umilinţa şi rugăciunea, să

nu

contenească vărsarea lacrimilor şi să păzim, ca o cunună a tuturor faptelor

bune, dragostea desăvârşită, ca astfel să fim vase alese ale lui Hristos şi

adevăraţi fii ai luminii.

Astfel, fraţii mei, vă rog, vă aduc aminte şi vă sfătuiesc să vă

străduiţi, căci s-a apropiat ceasul mântuirii noastre, a venit vremea

mângâierii noastre, îngerii, sfinţii şi drepţii, văzând silinţa noastră, se

bucură şi cu veselie întind în chip nevăzut mâinile să ne primească în ceata

lor, ca împreună să ne veselim, lăudând prea fericita şi Sfânta Treime,

Căreia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

48

CUVÂNTUL 19

BUNĂSTAREA ŞI MULŢUMIREA VIEŢII DE OBŞTE

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, aş dori să am cuvânt îndestulat cu tot

felul de învăţătură, ca să pot sătura sufletele voastre cu hrană

duhovnicească, dar fiindcă" sunt lipsit de această îndestulare, mă silesc cu

aceste cuvinte slabe, ca măcar cu pâine şi apă să vă cinstesc. Primiţi aşa dar

puţinătatea cuvintelor mele, în locul îndestulării pe care o doream.

Mă bucur foarte mult văzând sporirea voastră în cele duhovniceşti,

adică în osteneli şi în viaţa unită în suflet a obştei, şi mai ales în

patimile ce

înduraţi pentru ascultare, ca unii ce sunteţi adunaţi în numele Domnului

nostru Iisus Hristos, de bună voia voastră, cu multă chibzuire şi nu la

întâmplare.

Deci cu bună rânduială, să vieţuim după plăcerea lui Dumnezeu şi

după rânduielile sfinţilor Părinţilor noştri; să petrecem în dragoste, nu cu

felurite prieteşuguri trupeşti, nici cu împlinirea voii noastre în desfătarea

poftelor, nici cu despărţire a rânduielilor, fiecare având ale sale deosebite,

ci toţi în acelaşi duh adunaţi şi împreunaţi după adevăr, numai cu pofta şi

dragostea duhovnicească să slujim Domnului în această viaţă îngerească de

obşte, ca într-un rai. Căci această viaţă este pe dea-ntregul dar desăvârşit al

lui Dumnezeu şi bunăvoirea preacuratei Maicii Sale de Dumnezeu

Născătoarea, adică de a vă aduna, cu bună chibzuială, voi toţi la un loc şi de

a vă aprinde cu dragostea lui Dumnezeu, părăsind lumea şi mutându-vă

dela cele pământeşti spre cele cereşti. O, fericită a fost sfătuirea pe care aţi

făcut-o la început. O, sfântă şi de Dumnezeu povăţuită lepădarea de cele

trupeşti. O, de trei ori fericită vieţuirea pe care o petreceţi în poruncile

Domnului. Pot adăuga încă: fericiţi părinţii voştri şi pântecele care v-au

purtat, căci a răsărit sămânţa sfântă în Sion şi fiii Ierusalimului se bucură cu

duhul de bunăstarea în care vă aflaţi prin dumnezeiasca, de fapte bune

roditoarea şi prea lăudata viaţă a supunerii; fiindcă se sfinţeşte coapsa lor

prin sfânta voastră pârgă. Căci locaşurile lor primesc luminarea umilinţei,

prin aducerea aminte a rudeniei cu voi, văzând mărimea faptei voastre bune

şi darul revărsat acum asupra voastră. Nu mai vorbesc de viitoarea

desfătare şi de negrăita răsplătire, cu care veţi fi răsplătiţi în

viaţa veşnică!

Deci cum să nu mă bucur eu, smeritul şi păcătosul, ca un părinte

duhovnicesc? Cum să nu mă sârguiesc cu fapta şi cu cuvântul întreg pentru

paza bunătăţilor pe care cu multă osteneală le-aţi dobândit şi pe care le

păstraţi, ca într-o cămară, în sufletele voastre? Cu adevărat se cade să mă

49

bucur şi să mă veselesc. Chiar dacă, pe cât am bucurie pentru bunăstarea

voastră, pe tot atât mă cuprinde frică şi cutremur, ca nu cumva, din pricina

păcatelor mele fără număr, să se pricinuiască vătămare şi risipire celor ce

voi aţi adunat cu multă trudă şi aţi dobândit cu mari osteneli.

De aceea am îndreptat, la început, sfatul meu către toţi şi acum zic

iarăşi către fiecare: nici unul dintre voi să nu aibă voia sa, să nu se

lenevească în ostenelile trupului; să nu clatine piciorul său dela piatra

răbdării şi să nu slăbească nimănui încrederea către cel mai mare al

său. În nici un fel să nu primiţi şarpele cu multe capete al vreunuia

din păcatele

acestea, cu nici un chip şi pentru nici o pricină. Căci meşteşugăreţ este

diavolul, cel dintâi semănător al relelor, începătorul vicleniilor, cel care a

căzut din cer ca un fulger, care a intrat în rai ca un tâlhar spre a în şela pe

Adam, şi de atunci şi până acum, cu tot felul de înşelăciuni a despărţit

neamurile în necredinţă şi în închinare la idoli; încă şi pe creştini i-a

despărţit, în erezii pe unii, iar pe alţii în fapte nelegiuite,

silindu-se în tot

chipul să ducă neamul omenesc la pierzare.

Acelaş diavol umblă acum să ne vâneze pe noi, să ne sfarme şi să ne

ucidă cu săgeţile păcatului; şi mai vârtos asupra noastră şi asupra acestei

cete călugăreşti dă luptă necontenită şi război nepotolit, în tot chipul luptă

împotriva celor ce se silesc la fapte bune – după cum ne descoperă viaţa

părinţilor şi pustnicilor noştri, – Pentru că el socoteşte mare biruinţă şi mare

vitejie surparea şi căderea călugărului. Pentru aceea, fiilor şi

fraţilor, vă rog

şi vă sfătuiesc să umblaţi cu mare luare aminte, apărându-vă din toate

părţile; să vă înarmaţi cu armele trebuitoare şi să vă îmbrăcaţi cu zale tot

trupul, ca să nu găsească vreun loc neferit şi nepăzit şi să vă rănească de

moarte. Iar apărarea voastră o puteţi desăvârşi prin buna credinţă, prin

neştirbită nădejde, prin mărturisirea necontenită, prin smerenie şi

nefăţarnică ascultare, prin suferinţa şi îndelungata răbdare în toate.

Astfel să luptăm pentru Domnul, pentru răsplătirea ce va să fie şi

pentru viaţa şi bucuria nădăjduită, sau dacă nu pentru acestea, atunci de

frica focului cel din afară, a chinurilor nesfârşite, cumplite şi de

nespus. Să ne sârguim să petrecem acest noian al veacului acesta, ca

prin fericit sfâr şit

să dobândim cununile cele neveştejite ale nemuririi şi desfătarea vieţii

veşnice în Hristos Iisus Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, în vecii

vecilor. Amin.

50

CUVÂNTUL 20

OŞTIREA DUHOVNICEASCĂ

Fraţilor şi fiii mei, vă sfătuiesc din nou să vieţuiţi în Domnul şi să

trăiţi folosindu-vă de roadele mântuirii voastre ca de nişte comori. De

aceea, depărtaţi-vă de vicleşug şi de orice viciu; lepădaţi isteţimea vicleană

şi nu vă lăsaţi stăpâniţi de pofte; nu iubiţi păcatul şi nu vă înclinaţi către

lucrurile care aţâţă patimile; nu vă vătămaţi sufletul şi mintea şi nu vă

împodobiţi trupul cu lucruri de nimic; nu fiţi pismaşi, gâlcevitori sau

pricinuitori de scandal; nici leneşi, neascultători, mândri ori neruşinaţi; nu

fiţi lacomi la mâncare şi la somn, ca să îngrăşaţi trupul ca pe o fiară; să nu

minţiţi, nici să poftiţi sfada şi iscodirea relelor; să nu ajungeţi

vânzători, ca

Iuda, pentru sufletul vostru sau pentru fraţii voştri. Căci cei care săvârşesc

aceste fapte se îndepărtează de Dumnezeu, fug şi rătăcesc în locurile

fărădelegilor, cum au făcut mulţi şi vor mai face.

Dar cei care fug neputând îndura greutatea slujbei, nici plata slujbei

nu vor lua. Pentru că în vreme de război suntem şi ostaşi ai lui Hristos, de

aceea trebuie să luptăm cu vitejie ca să fim plăcuţi stăpânului. Iar cei care

fug de luptă nici daruri nu câştigă, ci şi de bunătăţile izbânzii sunt lipsiţi;

încă sunt ruşinaţi, căci fricoşi şi mişei au fost; sunt judecaţi şi izgoniţi în

vremea răsplătirii. şi dacă astfel se petrec lucrurile cu ostaşii unui împărat

pământesc şi vremelnic, cu atât mai mult cu ostaşii marelui şi nemuritorului

împărat al împăraţilor, Dumnezeul Dumnezeilor şi Domnul Domnilor.

După vrednicie vor fi judecaţi şi după faptele sale fiecare va lua plata.

Să nu fie aşa în oastea noastră, fraţilor. Să nu fugiţi înapoi, să nu

încetaţi ostenindu-vă, să nu părăsiţi lupta în această puţină vreme de război;

căci neamul de acum şi veacurile nemărginite sunt ca o clipă şi ca o

picătură în noianul mării. Să nu ne lenevim ca să nu fim îndepărtaţi dela

slava cea nepieritoare şi dela cinstea împărăţiei cerurilor. Deci bunilor

ostaşi, vitejilor, neînfricaţilor – căci oricum v-aş numi, toate se potrivesc

vouă – să alergăm, să ne sârguim, să batem în uşă şi să răbdăm, căci

Domnul este aproape şi va încununa truda noastră; el vede din ceruri calea

fiecăruia şi împleteşte cununi pentru cei care rabdă până la sfârşit.

Pentru aceea să fiţi curaţi prin mărturisire, împăciuitori prin blândeţe,

grabnici la slujire, râvnitori la ascultare, unul mai mult decât altul pentru

dragostea lucrării şi strălucitori prin smerenie. Toţi să vreţi să

fiţi aşa, căci

voind numai, veţi şi putea face. Luaţi aminte la slujbă cum cântaţi şi cum

citiţi, nu sărind cuvintele şi nici cu mândrie, nu pentru folosul învăţăturii

sau pentru priceperea unui cuvânt numai de cel ce cântă ori citeşte, ci spre

51

folosul obştii şi al sufletelor tuturor, ca să fiţi toţi una în cuget

şi în sfat.

Iar Domnul Dumnezeu, Părintele meu, care a împăcat toate prin

vărsarea scumpului Său sânge, să dea vouă prin Duhul Sfânt, unire spre

îndreptare în toată sporirea cea bună, că Lui I se cade toată slava, cinstea şi

închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 21

CUM SĂ FIE VIAŢA CĂLUGĂRULUI

Fraţilor şi părinţilor, în toată vremea, cu smeritul meu suflet, iau

seama la voi, dar mai ales acum când vă aflaţi în multă osteneală pentru

secerişul bucatelor. Dumnezeu să întărească în voi pe omul dinlăuntru şi pe

cel din afară, ca să puteţi îndura întâmplările şi ispitele văzute şi nevăzute,

căci multe sunt meşteşugirile, cursele şi scandalurile diavolului, şi cine le

poate pricepe! Deci, rugându-ne lui Dumnezeu, să petrecem cu vrednicie

viaţa noastră, şi în afară de lume fiind, să nu săvârşim lucrurile lumii, adică

părăsind cele ale trupului, să nu săvârşim cele trupeşti.

Iar aceasta, chiar fără învăţătura mea, voi bine o ştiţi şi aşa este: de

vom iubi poftele şi patimile, de vom face voia noastră, de vom căuta

treptele mai înalte, de ne vom sfădi din pricina îngâmfării noastre sau

pentru haine şi împodobirea chipului, ori pentru altele mai mici sau

mai mari, – trupeşti suntem noi şi lumească osteneala noastră.

Fraţilor, să nu coborâm cinul nostru sfânt la fapte de glumă şi

copilăreşti.

Slava călugărului este să fie batjocorit de alţii. Adică să fie defăimat

şi necinstit, dar să sufere pentru Dumnezeu, chiar dacă este nevinovat. Iar

dacă se va întâmpla să săvârşească el fapte de necinste, atunci pe bună

dreptate se cade lui necinstea, dar dacă va greşi şi nu va îndura necinstea,

aceasta este ceva cu totul străin de purtarea călugărului.

Iar podoaba călugărului este să fugă de orice împodobire. Căci

frumuseţea călugărului nu stă în gingăşie şi strălucire, ori în

continua

îngrijire a trupului; aceasta este grija desfrâna ţilor care se fălesc cu

îmbrăcămintea şi încălţămintea. Iar grija noastră să fie a săvârşi faptele

noastre spre folosul sufletesc, nu spre desfătarea trupească şi pentru poftele

necuviincioase. Mai degrabă să umblăm neîngrijiţi, prost îmbrăcaţi, cu

rasele roase, cu camilafcele ponosite şi la celelalte fără isteţime.

Că portul frumos şi hainele noi şi subţiri sunt podoabele desfrânării

şi necurăţiei,

după cum am spus. Şi în adevăr mare lucru este ca cineva, care a părăsit

cele trupeşti, să nu mai poarte grijă de cele ale trupului, scăpând de ispita

diavolului; dar dacă va purta mai departe grijă de trup, este cu adevărat

52

peste putinţă să nu alunece şi să se afunde în patimi.

De aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu, vă rog, fraţilor, să vă fie

milă de mine, păcătosul, să nu mă daţi focului veşnic şi să fiu osândit mai

mult pentru viaţa voastră rea. Ci, mai degrabă, să mă izbăviţi pe mine din

greutatea răutăţilor mele şi să mă scoateţi dela moarte la viaţă, prin faptele

bune ale vieţii voastre sufleteşti.

Aşadar, păziţi rânduiala, nu uitaţi poruncile Părinţilor şi nu defăimaţi

cuvintele sfinţilor; nu fiţi fără simţire, nu vă astupaţi urechile dela

ascultarea celor de folos şi nu iubiţi bunătăţile lumii acesteia, ca să nu vă

lipsiţi de cele veşnice.

Căci va veni, fiii mei, va veni şi nu va zăbovi, Cel ce va judeca toate.

Şi mai înainte de sfârşitul lumii, va veni înfricoşatul înger care va despărţi

sufletul de trup, va veni vremea slăbiciunii şi a morţii. Cât de înfricoşate

sunt acestea şi cât de anevoie de îndurat! De aceea şi murim, Pentru că nu le

putem răbda. Dar ce va fi după moarte, când vor veni îngerii să ne ridice?

Despre aceasta să vă spun o poveste, care deşi este pentru lumea din

afară, fiind însă de folos, o voi povesti totuşi: iată, un oarecare Stavrachie

trăgea să moară; la răsuflarea din urmă, năduşit foarte şi tremurând şi

scrâşnind din dinţi striga cu mare groază: „ajutaţi-mă, milostiviţi-vă

spre mine ticălosul, Doamne miluieşte-mă; vai, cât de mult norod iese

din mare

(căci el locuia la malul mării); şi norodul acesta negru, urât şi drăcesc spre

mine vine". Şi cei care erau în jurul lui nu vedeau nimic, însă el, care

năpăstuise pe foarte mulţi, vedea şi pricepea.

La noi însă, cine va birui să ne ridice? Ceata îngerilor sau a dracilor?

– căci vor veni să ne întâmpine aceia pe care i-am iubit în viaţă. Dacă am

iubit fecioria, ascultarea, smerenia şi celelalte fapte bune, îngerii ne vor

întâmpina, iar dacă am iubit trufia, îndărătnicia, râsul şi vorbele deşarte, cu

adevărat demonii ne vor întâmpina. Adică aşa cum patimile sunt dela

demoni, iar faptele bune sunt dela îngeri. Dar cine va întâmpina sufletul

meu? Fie-vă milă de mine, păcătosul, şi săvârşiţi faptele bune ca să mă

întâmpine îngerii, nu dracii. Vai mie! Bine era să nu fi fost călugăr şi mai

bine nici să nu mă fi născut, căci cei mari mai mult vor fi cercetaţi. Şi mulţi

din cinul călugăresc vor fi osândiţi, mai ales dintre cei care au fost egumeni

ori întâistătători.

Să nu vă supere cuvântul meu, fraţilor. Căci nu caut să vă

înspăimânt, ci împlinesc datoria mea şi din dragoste vă pun înainte cele de

folos. Vreau să vă ştiu, cu voia lui Dumnezeu, pe toţi sănătoşi, pe toţi bine

ascultători şi necăzuţi în lucruri necuviincioase; ori cel puţin sculaţi din

cădere prin primirea, cu bucurie, a canonului pentru orice greşală. Fie că nu

aţi împlinit datoria voastră, fie că la slujbă aţi părăsit cântarea sau citirea;

ori în nesupunere aţi căzut, ori aţi cârtit; sau aţi făcut stricăciune

la vase sau

la altele, – de veţi primi canonul cu bucurie, veţi fi iarăşi sănătoşi şi nimic

53

nu veţi suferi, nici dela Dumnezeu, nici dela noi. Să vă supuneţi însă celor

mai mari, şi voi cei mari – unul altuia, şi Dumnezeul păcii cu rugăciunile

părintelui meu şi al vostru, să fie cu voi, fiii mei iubiţi, acum şi pururea şi

în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 22

DESPRE TĂIEREA VOII

Iubite frate şi fiule, Sofronie. Plineşte slujba ta fără lene şi cu silinţă.

Sunt dator să-ţi scriu mereu despre ea şi să te îndemn la sârguinţă.

Ia aminte la toate, chiverniseşte-ţi fraţii, cercetează şi vezi

faptele şi firea

fiecăruia în parte, cum vieţuiesc şi umblă. Astfel veţi dovedi, atât nouă cât

şi celor din preajma noastră, că viaţa voastră este pentru slava lui

Dumnezeu, potrivit dreptarelor şi canoanelor rânduite de sfinţii Părinţi,

potrivit poruncii smereniei mele, potrivit certărilor orânduite. Ori unde se

lucrează aşa, acolo se cinsteşte Dumnezeu, acolo străluceşte lumina, acolo

se sălăşluieşte pacea, acolo satana nu găseşte loc, de acolo patimile se

depărtează. Iar unde nu se lucrează aşa, acolo toate sunt pe dos: în loc de

bunătăţi, răutăţi, în loc de lumină, întunerec, înlocul lui Hristos, diavolul.

Aşa că ia aminte, cercetează şi desluşeşte cugetele fraţilor, prin

mărturisire, şi le îndrumează spre fapte bune. Tu singur să fii pildă pentru

ei. Nu părăsi cu totul trebuinţele vieţii pământeşti din cauza cititului, a

rugăciunii şi a liniştii, căci vei avea pagubă şi stricăciune. Dar nici să te

ocupi peste măsură cu nevoile vieţii, să te gândeşti numai la ele şi astfel să

nu-ţi mai aduci aminte sau să nu mai priveşti cu gândul la Dumnezeu.

Acest fel de purtare este semnul adevăratei credinţe. Iar de te vei purta aşa,

fraţii se vor lua după tine, negreşit, şi-n fapte şi-n viaţă.

Nu ne-am făcut călugări numai ca să mâncăm, să bem sau să ne

împodobim. Nu stă mântuirea noastră în astfel de lucruri. Dar nici cinul

nostru nu ne opreşte să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să lucrăm. Atât numai: să

facem totul la vreme, cu bună chibzuială şi rânduială, precum zice

Apostolul, care mai spune că niciodată în viaţa lui n-a mâncat pâine în

zadar, ci din osteneala sfintelor sale mâini da şi celor cari erau cu dânsul.

Fă aşa, îndeletniceşte-te cu aşa ceva. Nu trece cu vederea lucrurile

care trebuiesc îndreptate. Chiar lucrurile mici nu le lăsa necercetate,

crezând că-s bune, căci pot aduce mare răzvrătire între fraţi. Aşa de pildă,

de mănâncă cineva în ascuns, să fie pus la canon. De are ceva deosebit, un

lucru cât de mic, ia-l dela dânsul. De nu vrea să lucreze, opreşte-l dela

mâncare. De împarte cineva mâncare sau băutură sau face schimb cu ele,

54

ceartă-l. De pârăşte sau fură, scoate-l pe poartă afară, aşa cum orânduieşte

pravila.

Voi, fraţilor şi fiii mei, auzind acestea, să nu vi se pară aspre şi să nu

credeţi că le spun fără milă. Eu le spun cu durere şi din dragoste pentru

mântuirea sufletului vostru, de care voi răspunde, precum şi pentru marele

păcat pe care l-aş avea, dacă nu vă spun acestea, nu vă întăresc şi nu vă

sfătuiesc. Căci slujba părintelui bun este să nu-şi lase feciorii nepedepsiţi,

ci să-i povăţuiască cu mici înfricoşări şi cu certări la câştigarea vieţii

veşnice. Cât de defăimat şi vrednic de urâciune a rămas Ili, precum scrie în

Scriptură, pentru că nu şi-a mustrat şi pedepsit feciorii cum trebue, atunci

când călcau legea! Din această pricină, s-a prăpădit şi el şi feciorii lui.

Drept aceea, fiţi ca nişte viteji în osteneli, fără lene la slujbă, cu

sârguinţă la lucrul bun, ca trebuinţele voastre trupeşti să fie împletite cu

faptele bune.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie pururea cu voi, prea

cinstiţii mei fii. Amin.

CUVÂNTUL 23

DRAGOSTEA DIN TOT SUFLETUL

Fraţilor şi părinţilor. Voi ştiţi, iubiţii mei, că în tot ceasul, ziua şi

noaptea, mă rog lui Dumnezeu necontenit ca să vă păzească în toate

nevătămaţi, cu ajutorul rugăciunilor părintelui meu şi al vostru.

Durerea, osteneala şi gândul meu, chiar viaţa şi moartea mea, apoi

bogăţia şi slava

mea, bucuria şi întristarea mea aceasta este: să vă câştig, să vă mântuiesc şi

să vă duc lui Dumnezeu, ca pe o jertfă curată şi fără de prihană. Nu poftesc

şi la nimic altceva nu mă silesc, fiilor.

Iubiţi-mă, fiii mei, aşa cum v-am iubit şi eu. Căci deşi sunt păcătos,

îmi pun sufletul pentru voi, fiindcă voi sunteţi dorirea, dulceaţa şi râvna

mea. Să nu vă pară că cele spuse sunt numai vorbe seci. Credeţi că

după cum îmi este vorba, aşa şi inima mea, cea întinată şi necurată.

Gândiţi-vă

bine la acestea şi, pricepându-le, puneţi-le la inimă.

Nevoiţi-vă, fiilor, mergeţi pe drumul duhovnicesc şi ridicaţi ochii

gândurilor voastre, cât mai sus: ca să priviţi cele cereşti, să cugetaţi la cele

veşnice, să cercetaţi cum şi când vine moartea – iarna sau vara, ziua sau

noaptea, la tinereţe sau la bătrâneţe, anul acesta sau anul viitor – când vin

răpitorii sufletului, când soseşte vrăjmaşul, cum se cântăresc faptele şi

cuvintele, biruim sau suntem biruiţi. Astfel întărindu-vă, nu veţi greşi cu

uşurinţă, nu veţi cădea în groapa răutăţii, ci veţi vedea bunătăţile

Ierusalimului

55

de sus, în toate zilele vieţii veşnice.

Aşadar, siliţi-vă în slujbele trupeşti şi sporiţi în cele duhovniceşti,

sârguindu-vă pentru amândouă. Cu gura lăudaţi pe Dumnezeu, iar cu limba

grăiţi adevărul. Cu mâinile lucraţi cât puteţi numai cele de folos. Cu

picioarele mergeţi pe calea păcii. Trupul vostru să fie sfânt, iar

mădularele

voastre, mădulare ale lui Hristos. Ferească Dumnezeu, să facem mădularele

lui Hristos, mădulare ale desfrânării.

Fugiţi de desfrânare, ca să nu se smintească cineva, să nu se

desmierde. Mai ales acum, vara, să nu cumva să alunecaţi în păcat, la

umbra copacilor sau în alt loc tăinuit. Căci ochii lui Dumnezeu, după cum

zice dumnezeiasca Scriptură, sunt de mii de ori mai luminoşi decât soarele,

văd toate căile oamenilor privesc orice parte ascunsă. Nu vorbiţi necuviinţe,

nu şedeţi fără sfială, nu râdeţi fără ruşine, nu vă apropiaţi unul de altul, ca

să vă încălziţi trup de trup, nu săturaţi pântecele, iar cei sănătoşi

nu beţi vin

decât numai la neputinţă şi boală. Destule sunt valurile lăuntrice ale

trupului, destul este focul firesc, destulă văpaia zburdărilor! Dacă mai pui

peste ele şi focul vinului, te aprinzi şi arzi de tot.

Trupul nu se astâmpără, ci se mişcă, se înverşunează, caută ale lui şi

năvăleşte cu silnicie spre întunerec. De aceea se aprinde omul pentru

aproapele său. Câte fac, în ascuns, astfel de oameni nici nu mai trebue să le

grăim! Ajung, ticăloşii, până la năravurile dobitoacelor, ca nişte ieşiţi din

minte sau necuvântători şi sunt întocmai ca fiarele nebune. Astfel de

oameni, cum spun, cad repede în laţul desfrânării; şi nu în cea

obişnuită, ci în cea mai mare şi mai spurcată patimă – cunoscută şi la

noi – adică desfrânarea

cu sine, fără alt trup.

Băgaţi de seamă, fiii mei. Vă spun şi vă înştiinţez, ca să vă feriţi.

Vă propoveduiesc şi vă proorocesc, că a hotărât Dumnezeu ziua

judecăţii, când

va judeca fără făţărie şi va plăti fără milostivire acestor fel de făptaşi cu

chinuri veşnice, laolaltă cu vrăjitorii.

Ca să scăpaţi, alergaţi la Domnul, prin spovedanie. Descoperiţi

gândurile aduse de vicleanul diavol. Faceţi totul cu bună chibzuială.

Dormiţi cu măsură, ca să fiţi treji în puţina vreme a slujbei bisericeşti.

Mărturisiţi-vă deseori,ca să vă curăţiţi. Aflându-vă Domnul aşa, veţi fi

fericiţi, că va dărui vouă împărăţia de veci.

Domnul Dumnezeu să vă păzească în pace şi unire, preacinstiţii mei

fraţi, că Lui se cade slava în veci. Amin»

56

CUVÂNTUL 24

DESPRE PĂSTORIREA OILOR CUVÂNTĂTOARE ALE LUI HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor. Oare poate corăbierul să se odihnească în

mijlocul mării, când are grijă de conducerea corăbiei şi ia seama în toate

părţile la vânturi? Sau poate să dormiteze păstorul cel bun, când simte că

vin lupii să-i răpească oile? Nicidecum. Şi unul şi altul priveghează,

ia aminte, sunt plini de grijă, cugetă şi aleargă în toate părţile:

corăbierul, ca

să ferească corabia de valuri, iar păstorul, oile de lupi.

Aşa-i şi stareţul sufletelor şi păstorul oilor cuvântătoare. Se

sileşte, se trudeşte şi sârguieşte, cu atât mai mult, cu cât

răspunderea lui este mai mare. Căci primejdia şi mântuirea nu vin din

lucrurile mici, ci din cele mari. De aceea şi eu, smeritul, mă

cutremur şi mă tem, oftez şi mă întristez,

văzând povara conducerii şi greutatea lucrului. Pentru că, în adevăr, greu

este pentru cineva să chivernisească suflete şi să povăţuiască mulţimi în

întâmplările de fiecare zi, pe care dacă nu le mai numesc, le ştiţi voi.

Oare nu se dezlănţuie în obşti furtuni, când suflă duhurile vicleniilor

şi dau naştere între fraţi la nestatornicii? Fiindcă, atunci când

începe cineva să devină neosârduitor la slujbe, cârtitor în ascultări,

de capul lui şi nesupus, găseşte oricând pricină şi vreme să se

desbine de obşte, prin

ajutorul diavolului. Stăpânitorul lumii acesteia dă celor stăpâniţi de el pofta,

iar când cineva a ajuns aici, nu numai pe sine, ci şi pe fratele său

îl sminteşte şi-l vatămă.

Vai, ce silnicie; cum biruie dracul, cum ruşinăm pe sfinţii îngeri,

păzitorii noştri, cum ne dăm de partea diavolului – spre întristarea marelui

nostru Dumnezeu şi bunului păstor, care S-a făcut izbăvirea noastră prin

cruce şi moarte! Cum vom putea să vedem faţa Lui? Cum vom suferi mânia

Lui? în adevăr, fără nici o vorbă de îndreptare, se cuvine să fim osândiţi la

chinuri, după adâncimea răutăţii noastre.

Alţii răpesc împărăţia cerurilor, noi suntem răpiţi de înşelători; alţii

săvârşesc fapte de mucenici, noi ne sârguim către prăpastia lepădării; alţii

se înalţă către ceruri, noi ne pogorâm în cele mai de jos ale pământului; alţii

zidesc în sufletele lor scările faptelor bune, noi izvodim în inimi coborâşul

pierzării. De ce nu ne întoarcem, odată? De ce nu ne trezim? Ca să putem

rosti cu proorocul: „întăritu-ne-ai pe noi, întărit-ai inima noastră".

Rogu-vă, dar, să ne nevoim, să ne silim, să ne sârguim a fugi de

prilejuri, plinind fapte cuvioase şi dumnezeieşti, adică: ascultarea,

neîmpotrivirea, silinţa la ascultări, smerita supunere, uşoara mărturisire a

57

tuturor cugetelor rele, dela diavolul. Aşa că, oricând ne va aţâţa cu poftele

trupeşti, ne va îndemna spre nerăbdare, ne va ispiti cu lenea, ne va trage

către cârtire şi necredinţă – laţurile, cursele şi mrejele lui fiind pururea

întinse – să-l putem certa şi să-i putem zice: ,,fugi din faţa mea, satano".

Feriţi-vă de adunările şi buruienile lui pline de moarte, că nu

isprăveşte niciodată viclenia, nici doarme, mănâncă sau bea, nici nu are altă

treabă, de cât să se silească ziua şi noaptea, ca să piardă sufletele noastre.

împotriva marei lui lupte şi vrăjmăşii avem, în afară de Dumnezeu,

un mare ajutor: adevărata mărturisire, pocăinţa unită cu înfrânarea şi

umilinţa din adâncul sufletului.

Să nu ne lenevim aşadar, să nu slăbim, să nu ne temem; căci cu toate

că te sileşte la pierzare şi este foarte viclean în răutate, s-a muiat

cerbicea şi

a slăbit puterea lui, de când Hristos Dumnezeul nostru a luat trup şi S-a

făcut om. Mai degrabă să cântăm cu bucurie: „Sabia vrăjmaşului a lipsit cu

desăvârşire".

Domnul, care l-a biruit, ne-a dat putere să călcăm peste capul lui.

Nădăjduind în credinţă, să nu-l preţuim nici cât pe o pasăre mică.

Să-l strivim, ca pe o jiganie neputincioasă, în Hristos Dumnezeul

nostru, Căruia

se cuvine slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin."

CUVÂNTUL 25

POVăŢUITORUL Să MÂNGÂIE CU TOATE CELE

CE PRICINUIESC BUCURIE PE CEI CE FAC ASCULTARE

MUCENICEASCĂ, CA SĂ POATĂ BIRUI PE VRĂJMAŞ

CU FAŢA VESELĂ şI SĂ SE POATĂ ÎNCUNUNA DE

DUMNEZEU CU CUNUNA SLAVEI DE VECI

Fraţilor şi părinţilor. Acei cari luptă în războaiele lumeşti au dascăli,

care-i învaţă cum şi unde să-şi împresoare vrăjmaşii, ca să-i biruie, şi alte

multe lucruri trebuincioase biruinţei. Aşa trebuie să facem şi noi, smeriţii,

cuvoi, cari sunteţi luptători şi ostaşii lui Hristos şi care luptaţi pe câmpul

supunerii muceniceşti. Adică, să vă spunem cu vorbe şi să facem cu fapta

tot ce aduce mângâiere, vitejie, îmbunarea inimii, răbdarea, veselia, şi tot ce

vă trebuie ca să învăţaţi buna nevoinţă, să biruiţi pe vrăjmaşii voştri şi să

luaţi dela dreptul Dumnezeu cununi veşnice, netrecătoare.

Să vedem, deci, cum se pregătesc aceia de luptă, ca să ne folosim de

pilda lor în lucrul nostru. Oamenii, când se apropie războiul şi chiar mai

înainte, nu pierd vremea în zadar. Ei se pregătesc mai dinainte prin

58

osteneală, trudă şi hrană proastă, ca să se deprindă cu reaua

pătimire. Se nevoiesc, apoi, în atâtea oprelişti, încât ajunează până

şi de plimbări, de

mâncări şi băuturi moleşitoare sau de multe alte lucruri, pentru paza şi

întărirea trupului cu hrană puţină şi puţin gustoasă. De asemenea, ziua şi

noaptea nu vorbesc de altceva decât cum să biruiască şi cum să năvălească,

când trebuie să fie prezenţi şi unde să se întoarcă sau pe care dintre

vrăjmaşi să-l doboare mai întâi. Astfel, grija şi truda lor este nespus de

mare. Pentru ce? Pentru ca să biruiască, să câştige lauri trecători şi

răsplătiri

vremelnice, să se bucure de ei cei care-i văd şi să ruşineze pe învinşi.

Deci, dacă aceştia lucrează astfel şi au mare grijă şi trudă, cât de

mare grijă credeţi că trebuie să avem noi şi câtă osârdie, băgare de seamă,

grijă şi priveghiere din toate părţile trebuie să aveţi voi! Căci protivnicul şi

vrăjmaşul nostru nu este neştiutor, prost sau leneş, ci, pornind război

împotriva noastră, el se pregăteşte din timp, pe unde să năvălească, cum să

ne atace, unde să ne răpească, cu ce meşteşug să arunce şi să înfigă suliţele,

ce curse să iscodească, cum să împiedice şi să trântească la pământ pe

smeritul monah, nevoitor al bunei credinţe. Aşadar, lupta noastră nu

trebuie

să fie tot atât de mare? Grija noastră, nu tot atât de multă? Silinţa,

nu tot aşa

de puternică? Nu trebuie ca şi noi să ridicăm mâinile spre cer şi să zicem:

„Doamne, caută din sfântul tău locaş, trimite-ne ajutorul tău şi vino ca să ne

mântuieşti pe noi?"

Avem nevoie de mare pregătire şi luare aminte, iar mintea şi gândul

nostru nu trebuie să fie decât numai la aşa ceva. Mai mult, pentru ca

vrăjmaşul să se înfricoşeze şi să fugă, să avem smerenie şi inimă

înfrântă,

nădejde şi vitejie sufletească, credinţă curată, neîndoielnică, şi desăvârşită

ascultare. Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe cel ce face fapte bune, ca să

slăbească, dacă-l cheamă în ajutor. Căci zice: spre El a nădăjduit inima mea

şi mi-a ajutat şi a înflorit trupul meu". Iar când ne ajută Domnul, cine se va

împotrivi nouă sau cine ne va învinge? Nimeni! Fiindcă de se vor ridica

împotriva noastră chiar mii şi milioane de vrăjmaşi şi va ţine oricât de mult

războiul, nu se teme nimeni, biruindu-i şi răspândindu-i cu numele

Domnului. Vrăjmaşul pândeşte cu anii, însă nu are nici un folos, ajutând

Dumnezeu şi nădăjduind în biruinţă şi izbândă.

La război, învălmăşeala ţine câteodată o singură zi: învingătorii se

încununează şi se bucură, dar bucuria lor nu ţine mult, ci numai câtva timp

şi iarăşi sunt ca şi cum n-au biruit. Nu tot aşa sunt ostenelile şi răsplătirile

noastre. De se va învrednici cineva de biruinţă, este fericit, de trei ori

fericit, Pentru că, odată încununat cu laurii nemuririi, rămâne veşnic în

bucurie, în slavă, în lumină şi veselie.

Priveliştea noastră nu va fi mărginită şi degrab trecătoare, ci, vom fi

în sobor de cete îngereşti, acolo unde este frică şi nespusă spaimă, unde se

vădesc faptele şi vorbele, unde glăsuieşte trâmbiţa de se cutremură toate, de

59

se strânge cerul ca o piele, se clătesc temeliile pământului, cad stelele, se

întunecă soarele, îşi pierde luna razele, se schimbă stihiile, se revarsă şi

năvălesc apele cu sunet, ies viermii ca să mănânce trupurile păcătoşilor, se

deschide adâncul întunerecului ca să înghită pe vinovaţi, se pregătesc

legături şi pedepse pentru toate vinele, oasele şi mădularele lor, sau se

gătesc şi alte înfricoşate ispăşiri pentru păcătoşi, pe care nimeni nu poate să

le spună. Drepţii se vor scălda în bucurie, în veselie şi veşnică desfătare.

Va fi vai de cel învins, atunci, îl vor scuipa şi-l vor ruşina puterile

îngereşti, mâhnit, cu capul în jos, cu ochii plecaţi de ruşine, legat, bătut,

batjocorit şi dăruit îngerilor nemilostivi, ca să-l ducă la pierzare

în chinurile

veşnice, împreună cu dracii.

Care-i câştigul lui, că a rătăcit şi s-a desfătat aici cu toate poftele

lumii? în adevăr, şi-a făcut cel mai mare rău, s-a înşelat, ticălosul, cu rea

înşelăciune, a făcut rea negustorie, câştigând un ban şi pierzând nenumăraţi

talanţi de aur. S-a vândut pe sine cu preţul unei table de aramă şi şi-a

cumpărat chinuri veşnice. Pentru câştigul dintr-o zi, s-a păgubit de

împărăţia cerurilor. Ca un ticălos, s-a scăldat numai în lucruri ticăloase şi

netrebnice. Mai bine ar fi fost un animal şi să piară, decât om şi să se

osândească în chinuri fără de sfârşit!

Vino, şi vezi pe ostaşul lui Hristos, care a chibzuit bine şi s-a zidit

lăuntric. El a vândut toate, ba încă şi voia cu poftele, şi a cumpărat pe

Hristos-mărgăritarul. Nu s-a înşelat cu dulceţile lumii. Cu toate că oamenii

au crezut că-i înşelat, după cuvântul apostolic, el a păzit sufletul lui nerobit

de pofte, s-a silit să ajungă slugă bună a Domnului. Nu s-a înpotmolit ca

ceilalţi oameni în lucruri netrebnice şi trecătoare. Dimpotrivă, a râs de lume

şi de vieţuitorii ei, a izgonit poftele trupului prin post, a iubit fecioria,

sărăcia, rugăciunea şi alte fapte bune, a urât păcatele şi fărădelegile.

El a socotit bine şi a chivernisit cu sănătoasă rânduială: bogat, el s-a

lepădat de toate, pentru Dumnezeu, fără nici o părere de rău de averea

pierdută, şi ca şi când ar fi pierdut niscaiva foaie sau o slavă de o zi, pentru

nenumărate comori şi neveştejită cinste, el a întâmpinat sărăcia şi necinstea

pentru Dumnezeu, cu veselie. Ia socoteşte, prin urmare, cât are să se bucure

el în cer, cum se va veseli şi se va mândri de socoteala lui neînşelată! Şi, ca

să nu mai lungim vorba, zicem: bucuria acestuia va fi nesfâr şită, după cum

întristarea şi chinul mult ruşinoase celui rău vor fi, şi de asemenea,

nesfârşite.

Aşadar, chiar dacă suntem de piatră, să simţim şi să ne mândrim cu

partea bună pe care ne-am ales-o, de vreme ce am lăsat lumea, ne-am

înstrăinat şi am trăit în curăţie. Spun aceste lucruri, ca să lungim călătoria

de până acum, să adăugăm silinţă la silinţă şi, înfierbântând inimile noastre

cu căldură cerească, să zburăm, cu aripi dobândite prin osârdie, către

Dumnezeu, prin fapte bune, fără să dăm diavolului pas ca să ne

60

stăpânească. Să ne lipsim cu atât mai mult de trufie, să fugă neascultările,

să se alunge cârtirile, obrăzniciile, sporul de multe vorbe, lenea, sfada,

împotrivirea, pisma, minciuna şi orice patimă, în locul lor să răsară faptele

bune, adică, să strălucească dorita, buna şi dumnezeiasca smerenie,

supunerea, plânsul, fecioria născătoare de Hristos, umilinţa care luminează

ochii sufleteşti şi orice lucru vrednic de săvârşit.

Acestor fapte, dea Domnul să fim părtaşi cu toţii, ca să ne

învrednicim împărăţiei cereşti în Hristos Iisus Domnul nostru Căruia se

cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 26

NU SE CADE CA FRAţII SĂ IA SAU SĂ

DEA CEVA DIN ALE MĂNĂSTIRII,

FĂRĂ BLAGOSLOVENIE

Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Israil nu voi înceta să grăiesc, zice

dumnezeiasca Scriptură. Aşa că nici eu, păcătosul, nu mă voi lăsa lenii în

ce priveşte mântuirea sufletelor voastre şi nu voi înceta să vă arăt totdeauna

învăţătura despre credinţa cea bună. Cei ce-o vor auzi, de vor asculta-o nu

vor fi osândiţi nici ei, nici eu. De nu vor asculta-o, eu îmi iau plata şi scap

de osândă, iar neascultătorii îşi vor da seama.

Nu trebuie, fraţilor, ca cineva să-şi caute numai folosul său, iar

folosul vecinului să nu-l bage în seamă. Acei care seamănă neghină în grâul

curat, sunt vrednici de mare osândă şi vătămare, însă nici râvnitorul răului

nu va scăpa de pedeapsă, după cum zice David: „Când vedeai hoţul, te

însoţeai cu el şi partea ta o puneai cu desfrânatul". Sau: „Nu va locui în

casa mea cel mândru, cel ce grăieşte nedreptăţi nu s-a îndreptat în faţa

ochilor mei".

De aceea, preacinstiţii mei fii, nu umblaţi unul împotriva altuia, ci

aveţi unul pentru altul dragostea şi cuvenita iubire frăţească. Mai mult,

dragostea voastră să prisosească chiar pentru cel rece cu mine şi

neascultător la vorbele mele. Spun aşa, pentru ca să ne mântuim toţi, după

cum zice Domnul nostru Iisus Hristos: „Aceasta este voia Părintelui Meu

ceresc, ca nimeni să nu piară ".

Deci, mântuiţi-vă toţi şi vă nevoiţi să vă înfăţişaţi lui Dumnezeu

curaţi, aşa cum aţi fost zidiţi dela început, după asemănarea chipului lui

Dumnezeu, fără ponos şi prihană. Nu vă adunaţi la râs şi glume, seara, şi să

nu faceţi acestea nici în vremea slujbei, poticnindu-vă astfel unul pe altul.

„Mă doare inima şi simţirile inimii mele mă ustură" zice Ieremia,

61

când aude cuvintele lui Dumnezeu. Aşa şi eu, necuratul şi ticălosul, tare mă

întristez şi mult mă rănesc săgeţile gândurilor, când aud că vieţuiţi rău.

Temeţi-vă de înfricoşatul Dumnezeu, fiii mei, şi să nu pierdeţi marea

voastră osteneală din pricina lenii. Am trecut noianul mării. De ce să

ne înecăm aproape de liman? Am călcat mai tot drumul fericit. De ce să

adormim înainte de a ajunge la odihna dumnezeieştilor locaşuri?

Înţelegeţi ce vă spun, căci Dumnezeu v-a dăruit pricepere,

îmbărbătaţi-vă şi întăriţi

inima voastră. Nevoiţi-vă şi creşteţi în smerenie. Nu doriţi voinţă liberă,

fiindcă nu veţi putea plini poruncile mele cu bucurie. Cel ce-şi înfrânge

voinţa, nu se împotriveşte nici unei porunci, oricât de grea, şi nu se

sminteşte. El o primeşte cu bucurie, ascultă, merge şi nu se îndărătniceşte.

El se supune la toate, întocmai ca fiinţele necuvântătoare, care nu se

împotrivesc celor ce le leagă, aşa cum grăieşte dumnezeiasca Scriptură.

Să ia aminte fiecare cum se poartă şi cum se supune, căci după

purtările şi urmările din afară se cunosc cele lăuntrice. Cel ce şi-a tăiat voia

– precum zice sfântul Doroftei – orice va săvârşi în mănăstire, ştie că a

săvârşit bine şi cu voia sa şi nu se întristează niciodată. El pururea

şi desăvârşit are întreaga pace şi odihnă. Iară cel ce-şi păstrează

voinţa,

pătimeşte şi se tulbură, scârbindu-se în diferite feluri, fiind înşelat în orice

chip de cugetul lui şi pricindu-se când pentru una, când pentru alta.

Dea Dumnezeu ca nimeni dintre voi să nu fie aşa, iar dacă pătimeşte

să nu rămâie în această stare, ci să slujim cu toţii lui Dumnezeu, în curăţie,

şi să fiţi uniţi, ca să nu voiesc eu una şi voi alta, născându-se

astfel război şi

împotrivire între noi. Dacă dovediţi că voi doriţi voia lui Dumnezeu, iar eu

a diavolului, atunci facă-se voia voastră şi a mea să piară, însă dacă aţi

cercetat şi v-aţi convins că ceea ce spun eu este bun, atunci de ce vă

împotriviţi? De ce mă mâhniţi şi mă siliţi la osteneală? Aşa că, chiar

aceia dintre voi cari vă credeţi silitori şi nevoitori, băgaţi de

seamă să nu vă

poticniţi. Căci pământul bun, multă vreme nelucrat, se umple de mărăcini,

precum zice Sfânta Scriptură.

Drept aceea, certarea unora ca acestora să vă folosească şi vouă şi

mie. Fiindcă fac toate acestea, ca să vă mântuiesc şi pe voi şi pe mine,

ticălosul. Mereu am să vi le aduc aminte şi nu voi înceta să vi le amintesc

până mi-o ieşi sufletul.

Mai am încă un lucru să vi-l spun, fraţii mei. De ce nu împliniţi, ca şi

pe celelalte, această poruncă, mică la arătare, care strică toate lucrurile

bune ale voastre? Ce zic eu: poruncă mică şi mare, căci orice poruncă a lui

Dumnezeu trebuie împlinită şi orice neascultare trebuie pedepsită!

V-am spus de multe ori şi v-am arătat că nimeni dintre voi nu are voie

să dea

cuiva din bucate sau băutură, fiindcă aceasta este treaba economului,

ajutorului de econom, a chelarului sau a celorlal ţi proiestoşi. Din

nou vă poruncesc, aşa cum v-am mai poruncit, şi hotărăsc ca de astăzi

înainte

62

nimeni să nu mai facă asemenea lucruri, căci va fi pedepsit ca unul care

mănâncă în ascuns. De ce să vă ruşinaţi unul de altul din cauza răutăţii şi să

vă fie frică acolo unde nu este frică şi să întristaţi pe Dumnezeu, iar pe

mine, nevrednicul, să mă mâhniţi; pentru ca să nu scârbiţi un frate?

Vai de evlavia, voastră. Ea este nebunie; urâciune de Dumnezeu, rupere

de obşte şi

iubire a trupului.

îndrăznesc să spun, că chiar înger de va fi, nu primi nimic dela

dânsul. Primeşte şi mănâncă numai poamele şi cele ce ţi se dă cu

blagoslovenie. Iară, dacă cineva nu le primeşte, din cauza bolii sau din altă

pricină, trebuie sau să le dea înapoi chelarului sau să spună celui ce

i le-a adus pricina şi, astfel, nu va avea osândă. Să nu le daţi

prietenilor voştri

necuraţi, când sunt alţii cari le doresc, fiindcă pe cei cărora le

daţi vi-i faceţi

prieteni prin viclenie, iar cei pe cari nu-i băgaţi în seamă se mâhnesc, ca şi

când ar fi urâţi. Voi ziceţi că nu daţi de faţă cu altul. Iată încă o grijă mai

mult: aflarea ceasului, a timpului şi a locului unde să daţi. Aşa se nasc

prieteniile ascunse şi relele adunări. Ştiţi, însă, ce Zice Marele Vasilie:

facerile cu ochiul şi şoaptele la ureche sunt ocazii de bănuială a cine ştie ce

fapte rele". De ce să fie osândită dărnicia voastră de cunoaşterea şi cugetul

altuia? Chiar eu, părintele vostru, s-ar putea să vă osândesc, cu atât mai

mult alţii!

Va răspunde, însă, unul: „Dau şi vorbesc în ascuns, prieteneşte, ca să

mă împac cu fratele meu, supărat pe mine". N-aveţi voie să faceţi nici

acest lucru. Cine nu ascultă va fi pedepsit, fără îndoială. „fiindcă

Dumnezeu

pedepseşte pe acela pe care-l iubeşte", iar Apostolul spune: „Cine mă

veseleşte, decât numai acel care primeşte dela mine întristare!"

Bucuraţi-vă, deci, de mustrările mele, fiindcă ştiţi că din dragoste

le fac – cu toate că

sunt păcătos – şi primesc ostenelile şi sudorile voastre ca pe un mir de mult

preţ, socotindu-le mireazmă dumnezeiască.

Amintiţi-vă de moarte, de despărţirea sufletului de trup, de arătarea

îngerilor de drumul cel lung, de înstrăinare, de întâmpinarea Domnului şi

Dumnezeului nostru Iisus Hristos, de înfricoşatul răspuns pentru toate

faptele, de chinul cel grozav, de împărăţia cerurilor şi de „făgăduinţele ei

nespuse şi nevăzute. Pe care să le dobândim cu toţii, cu darul şi cu iubirea

de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Tatălui şi a Sfântului Duh, a

Căruia este slava, puterea, mărirea şi închinăciunea acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

63

CUVÂNTUL 27

SĂ NE OSTENIM LA SLUJBELE MĂNĂSTIREŞTI CU SILINŢĂ ŞI LUARE AMINTE, CA

ŞI CÂND AM SLUJI DOMNULUI

Fraţilor prea cinstiţi şi fiilor duhovniceşti, mă nevoiesc cu condeiul şi

cuvântul, ca să vă învăţ. Pentru că de aceea ne-a dăruit preabunul

Dumnezeu trebuinţa cuvântului. Aşa cum zice şi Marele Vasile: „ Ca să

arătăm unul altuia sfaturile inimilor noastre ". Cu toate că sunt păcătos şi

deznădăjduit, din cauza multelor mele păcate, las însă ticăloşia şi boala mea

şi vă arăt dragostea mea pentru voi, mă grijesc cu totul de voi, mi-e frică,

mă cutremur şi chibzuiesc mereu asupra voastră.

Vorbesc ca un nebun: cine dintre voi se îmbolnăveşte şi să nu mă

îmbolnăvesc şi eu? Sau, ca un nesimţit şi plin de păcate: cine nu se

scandalizează dintre voi, şi să nu mă înfierbânt şi eu? Pentru mine, cel ce

are grijă de mântuirea lui nu este numai fiul meu, ci domn, stăpân, părinte

şi mă plec sufleteşte la picioarele lui. Sârguitorul fără de preget la slujbă,

este mântuirea mea, puterea şi îmbărbătarea mea. Cel smerit, blând şi

temător de Dumnezeu este sufletul, inima şi cugetul meu. Iar trândavul şi

leneşul mă întristează, întocmai ca unul care nu-i vrednic nici să mănânce,

aşa cum zice dumnezeiescul Pavel. Deasemenea, tânjitorul şi somnorosul,

care doarme în lucrul faptelor bune, mă scârbeşte, fiindcă cheltuieşte cea

mai mare parte din viaţa lui în zadar.

Drept aceea, siliţi-vă cu mine, fiilor, fraţilor, împreună sârguitorilor

şi tovarăşi în călătoria care ne duce la cer. înainte de toate păziţi lucrurile

duhovniceşti, cu căldură şi cu vitejie, şi ca focul să vă încingeţi, ducându-vă

la cântările de noapte şi de zi. După aceea să vă ocupaţi cu lucrul de

mână, sculându-vă de dimineaţă, ca să nu vă apuce soarele în aşternut, aşa

cum a hotărât marele nostru dascăl, dumnezeiescul Vasile. în timpul

zădufului dormiţi numai un ceas şi vă sculaţi îndată, căci ştiţi ce

zice în

sfânta Evanghelie: „Fiind încă noapte, au venit mironosiţele la mormânt şi

foarte de dimineaţă au alergat Petru şi Ioan". Deasemenea, Petru şi

Sila se sculau la rugăciune în miezul nopţii – după cuvântul

proorocului David.

Iară Pavel zice, despre el însuşi: „Ziua şi noaptea am lucrat, cu mâinile

mele, ca să nu îngreuiezpe cineva dintre voi". Aşa că însuşi Apostolul

vestitorul Evangheliei, vânătorul lumii, se apucă de lucru, după atâta

osteneală cu răspândirea cuvântului.

Fiilor, nu uitaţi scripturile, ci să ascultaţi porunca şi să lucraţi cele ce

aţi învăţat, după voinţa lui Dumnezeu. Ajutându-vă unul pe altul, mai cu

64

râvnă vă veţi îndemna la ascultare, fără să mai aşteptaţi îndemnul

proiestosului. Creşteţi în omenie, sau mai bine zis: umilindu-vă, luaţi

asupra voastră orice vină şi defăimare.

De veţi face aşa, ştiu bine că vă veţi bucura, vă veţi veseli, veţi

ajunge, cu neclătită nădejde, să nu mai pătimiţi şi vă veţi sui la cer cu

îndrăzneală. De veţi fi curaţi cu inima, nu veţi pismui şi nu veţi fi cuprinşi

de patimi, deşi vă supără şi vă aprind patimile; cu armele vitejiei sufleteşti

veţi putea izgoni dracii cari dau război împotriva voastră. Care ostaş nu-i

rănit, cu toate că-i biruitor? Cum să nu-l încununeze împăratul cerurilor, cu

toate că-i rănit, dar nu-i omorât de păcat?

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru ceresc este milostiv, căci

inimile păgânilor – după cum zice Scriptura – sunt nemilostive, iar dreptul

are milă de dobitoacele sale. întâi, se înţelege, miluiţi-vă pe voi înşivă, şi

după aceea aveţi grijă şi de dobitoace. Daţi-le hrană şi apă la vreme.

Se va cunoaşte aceasta după vitele cari nu-s murdare şi sunt mereu

gata pentru

muncă. De vor fi grase şi frumoase, atunci se cunoaşte că-s îngrijite cu

milă, iar de vor fi slabe şi urâte, nu sunt dobitoace ale călugărilor, nici ale

mănăstirilor, ci mireneşti sau mai bine zis: sunt dobitoacele stăpânilor

nemilostivi şi nechibzuiţi.

Voi, fiii mei, se cade să dovediţi buna rânduială a vieţii voastre în

toate, până şi în lucrurile mărunte. Aşa cum vă siliţi în altele, căutaţi să nu

treceţi cu vederea, nici verdeţurile, nici poamele să se piardă zadarnic, un

petec de haină chiar, o cârpă cât de mică, de orice materie, şi cu atât mai

mult haina. Căci după rânduială părintească, acea haină aruncată în drum şi

pe care timp de trei zile nu o ia nimeni se cade să o poarte

călugărul. Câtă osândă va avea cel ce nu bagă în seamă fiecare lucru

în parte!

Pe lângă acestea, să aveţi grijă de lemne şi să nu le ardeţi fără de

vreme şi nici orice lemn, care poate să fie de trebuinţă. Nu vărsaţi

pe jos vinul sau untdelemnul. Vai vouă! Părinţii spun că nici măcar să

mirosim

vinul, iar despre untdelemn, ştiţi cât a mâncat acela care a găurit vasul cu

acul. Noi, însă, nu numai că nu ne înfrânăm, dar după ce ne săturăm, din

cauza saţiului sau a nebăgării de seamă, mai vărsăm şi pe jos aceste

bunătăţi din care alţii, cari se înfrânează sau n-au, doresc numai să guste.

Aşadar, fiii mei, nu faceţi risipă, căci cu puţinul se îmbogăţeşte omul

şi-n cele duhovniceşti şi-n cele trupeşti. Nu cunosc pe nimeni dintre voi,

lacom. ştiu doar atât, că în toate zilele aşteptaţi moartea, când vă veţi

înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceea, izvorul lacrimilor voastre să

nu înceteze nici ziua, nici noaptea şi, aducându-vă aminte de ceasul din

urmă, deschideţi-vă inima lui Dumnezeu. Nădăjduiesc să ajungeţi, astfel,

până la cortul cel minunat, până la casa lui Dumnezeu, unde vă veţi îndulci

de glasul negrăitei veselii, până la locul celor ce prăznuiesc în ceruri cu

duhovniceşti cântări.

65

Deci, nu vă întristaţi, nu lăsaţi să vă tulbure patimile, cu toate

războaiele care vin asupra voastră. Desfaceţi pânzele sufletului şi plutiţi pe

noianul vieţii cu îndrăzneală, călăuziţi de rugăciunile părintelui nostru.

Scoateţi afară apa înecătoare de suflet prin mărturisire şi lacrimi, apa care

pătrunde prin găurile mici ale simţurilor, prin văz pătimaş şi chiar

nepătimaş, prin auzul desfrânat, prin mirosul trupului uns cu mir, prin

gustul îndulcit, prin pipăitul într-adins, întâmplător şi neluat în seamă,

apucarea sau atingerea trupului tău sau al altuia. Iar de te va mâna vreun

vânt pătimaş către întinăciune, strânge pânzele, lucru care se cheamă,

smerenia cea adevărată. Deasemenea, când se subţiază una din funiile

corăbiei, sufleteşti, lucru care înseamnă, răbdare, întăreşte-o îndată cu

stăpânirea minţii.

în acest chip, veţi putea duce ostenelile şi încărcătura faptelor bune

ale voastre la limanul liniştit al vieţii, neguţătorindu-le bine, îmbogăţindu-vă

cu averi veşnice şi veselindu-vă cu Domnul nostru Iisus Hristos, a

Căruia este slava, cinstea şi închinăciunea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul

Sfânt; în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL28

TREBUINŢA DE A PETRECE VIAţA NOASTRĂ

ÎN TRUDĂ ŞI NECAZ, CA SĂ DOBÂNDIM

BUNĂTĂŢILE VIEŢII VEŞNICE

Părinţii mei, fraţi şi fii. Mă dor picioarele şi nu pot să fiu împreună

cu voi, ca să vă ajut la ascultările trupeşti, în care vă osteniţi, îmi pare

foarte rău, căci cu toate că aş fi cu voi, nu v-aş folosi la nimic. Aş

vedea, doar, sârguinţa fiecăruia, ascultarea şi răbdarea, în

ostenelile trupeşti şi

m-aş bucura. Mai mult decât asta, aş dori să vă văd pe toţi sârguindu-vă şi

ajutându-vă în ostenelile duhovniceşti. De aceea mă rog cu deadinsul

lui Dumnezeu să nu piară credinţa voastră şi să nu se răcească

dragostea voastră pentru mine, smeritul, ci să vă întăriţi într-un

gând şi-n aceeaşi dragoste şi să împliniţi poruncile lui Hristos.

Ştiu că sunteţi împovăraţi de trudă, că vă osteniţi şi pătimiţi, însă,

rogu-vă, pentru dragostea Domnului, îmbărbătaţi-vă şi suferiţi în bunele

osteneli ca să primiţi cununile bucuriei în cer. Cum nu m -aş osteni şi eu, cu

voi, la treabă! Cum nu mi-aş smeri şi eu trupul în ascultare! Fericit

şi cuvios este, să se ostenească omul cu fraţii, atât cât poate şi să

se sârguiască

chiar şi în treburile din afară! Aşadar, sfinţiţi trupurile voastre şi

feriţi de patimă sufletul vostru prin aceste slujbe. Dar lucrători ai

Domnului cu

66

adevărat veţi fi, numai dacă păziţi cum se cuvine poruncile; şi faceţi aşa,

numai dacă cei mari poruncesc celor mai mici cu frica lui Dumnezeu şi cu

dragoste, iar cei mici fac poruncile cu smerenie şi supunere.

Băgaţi de seamă, tu fiul meu, ajutorule de iconom, prea iubite

Zosima, tu prea cinstite Efreme şi voi slăviţilor Pimen şi Lucian şi rânduiţi:

unul peste chelari şi altul proiestos al grădinarilor, cum porunciţi!

Nu rânduiţi lucruri grele şi peste puteri. Nu le rânduiţi fără nici o

chibzuială sau

grijă; ci cu luare aminte, cu bună socoteală şi cu dragoste frăţească, după

starea şi puterea fiecăruia. Nu toţi fraţii sunt deopotrivă, nici cu obiceiul,

nici cu vrednicia. Pentru această iscusinţă, s-a dat vouă stăpânire asupra

fraţilor. Iar de veţi lucra aşa, veţi fi fericiţi şi veţi moşteni bunătăţile

veşnice.

Băgaţi de seamă şi voi, fiilor, care vă supuneţi: tu, cinstitul meu Nil,

Dosoftei, Titon, Atres şi Tudie, căci n-am vreme să vă pomenesc pe toţi.

Gândiţi-vă, cum primiţi cuvântul mai marilor voştri, luaţi aminte cum

ascultaţi şi cum vorbiţi, nu desfrânaţi cu râsul ochii altora, căci amărâţi pe

Dumnezeu, nu vorbiţi multe, căci întristaţi pe Duhul Sfânt, aşa cum zice

Apostolul: „Toată amărăciunea şi mânia să lipsească dintre voi, odată cu

răutatea". Să nu iasă din gura voastră cuvânt putred, ci numai cuvânt pentru

zidirea, folosul şi trebuinţa celor ce ascultă. Fiţi buni unul cu altul, blânzi,

iubitori de fraţi, mai ales a celor sfinţiţi lui Dumnezeu; îngeri pământeşti,

închinătorii puterii şi slujitorii slavei, moştenitorii împărăţiei cerurilor,

locuitori cu sfinţii, sălăşluitorii Raiului şi câştigătorii

negrăitelor bunătăţi.

Drept aceea, eu nevrednicul mă rog, eu păcătosul mă cuceresc, eu

ticălosul doresc ca paşii voştri să se îndrepte necontenit către Dumnezeu, să

fiţi tari cu ajutorul lui şi să nu aibă cineva, prin mine păcătosul, sminteală

sau piedică, pierzare din pricina cârtirii, îndrăzneala urâciunii, hulire din

cauza unui lucru rău sau ceva din cele oprite şi stricăcioase, ci, şi mai mult

să lumineze lumina cunoştinţei lui Dumnezeu înaintea voastră, în orice

lucru şi drum. Să fiţi în pace şi în liniştea dragostei cu fraţii şi Domnul

Dumnezeul nostru să vă rânduiască înger credincios, povăţuitor, păzitor

sufletelor şi trupurilor voastre, ca să izgonească pe viclenii demoni, să vă

sprijine în orice faptă bună şi-n această fericită viaţă. Domnul

Dumnezeul nostru să vă deschidă uşa dreptăţii şi calea adevărului, să

vă ajute şi să aţâţe

în voi focul râvnii către fapte bune, să vă facă organ glăsuitor, psaltire

dulce a veseliei, să zidească din voi biserici însufleţite, să locuiască în voi

Domnul şi încă de aici să câştigaţi arvuna fericirii de dincolo.

Eu, ca totdeauna, şi acum n-am grăit nimicuri şi lucruri nevrednice

de luat în seamă, însă voi cei vrednici primiţi puţinul sărăciei mele, ca pe

banul văduvei, întocmai ca Hristos, şi pliniţi sfaturile ce v-am dat, căci

numai aceasta doresc, aceasta poftesc dela voi, nu lauda. Dacă vorbesc des

nu vă miraţi, Pentru că şi voi aţi auzit de atâtea ori şi totuşi n-aţi împlinit

67

nimic. Cât trăiesc şi cât voi avea suflet, nu voi înceta să vorbesc, dar şi voi

să nu încetaţi a asculta.

Iar Domnul Dumnezeul nostru să vă păzească, să vă întărească şi să

îndrepteze căile şi faptele voastre, să vă veselească şi să vă învrednicească

de împărăţia cerurilor, în Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava şi

puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 29

NU ESTE VIAţă MAI VREDNICĂ DE LAUDĂ

DECÂT VIAţA DE OBŞTE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei. Zac bolnav în pat şi nu pot să fiu între

voi, ca să vă învăţ smeritul meu cuvânt, însă, dacă sunteţi voi sănătoşi şi

neclintiţi sufleteşte şi trupeşte, nu simt durerea bolii, nici nu mă mai

întristez. în adevăr, voi sunteţi fiii mei, sănătatea mea, bucuria mea, odihna

şi cununa mea. Voi sunteţi desfătarea vieţii mele. Voi sunteţi

mângâierea mea, veselia mea, dorinţa mea, comoara şi câştigul meu. Să

nu dea

Dumnezeu să vă bolnăviţi voi sufleteşte, căci atunci boala mă apasă şi mă

cuprinde mâhnirea cu totul. Mereu mă rog pentru aceasta şi nu încetez. Vă

cer, ca un părinte nevrednic, ca un frate dorit, ca un fiu iubit, ca o slugă

sârguitoare a voastră: staţi cu vitejie, suferiţi bărbăteşte, îndrăzniţi fără

sfială, îmbărbătaţi-vă sufleteşte, suiţi-vă în Sion, înălţaţi-vă cu gândul la

cer, ca să vedeţi cu ochii sufleteşti pe Domnul nostru Iisus Hristos, care

şade pe Heruvimi; şi pe Serafimi, întocmai ca pe scaunul slavei Lui, de care

ascultă toată ceata îngerească şi-i slujesc cu frică şi cu cutremur toate

puterile de sus.

Atunci, cei ce au făcut bine în această viaţă, n-au poftit nimic lumesc

şi nu s-au înşelat cu deşertăciunea, ei vor auzi glasul cel blagoslovit şi

stăpânitor. Căci s-a zis: „Vor străluci drepţii ca soarele şi vor veni dela

răsărit şi dela apus şi dela miazănoapte şi dela mare şi se vor sălăşlui cu

Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în bucuria cea nespusă, şi va împărţi darurile

împăratul nostru şi Domnul, după vrednicia fiecăruia".

Ah! fraţii şi fiii mei, de câtă slavă se vor învrednici cei supuşi, de trei

ori fericiţii. Şi pe bună dreptate, căci fiecare va primi plată după felul în

care a slujit lui Dumnezeu. Mari sunt pustnicii, care au preaslăvit pe

Dumnezeu prin munţi, prin crăpăturile pământului şi prin peşteri, stâlpnicii

sau aceia care au slujit Domnului în orice chip. însă să ştiţi fraţilor prea

iubiţi, că Domnul nostru Iisus Hristos, împărţitorul nenumăratelor bunătăţi,

68

când a venit pe pământ n-a ales nici viaţa pustnicească şi nici pe cea a

stâlpnicilor, ci a ales canonul şi rânduiala supunerii, însuşi zice: „Nu m-am

pogorât din cer ca să fac voia mea, ci a Tatălui meu Celui ce M-a trimis".

şi: „Eu nu grăiesc dela Mine nimic, ci Tatăl cel ce M-a trimis Mi-a dat

poruncă ce să zic şi ce să grăiesc". El s-a încins cu ştergar, s-a

făcut slugă, a

spălat picioarele ucenicilor săi şi le-a şters cu ştergarul. Iar în

alt loc zice:

„Eu sunt ca o slugă în mijlocul vostru".

Vedeţi, dar, fiilor şi fraţii mei, că a primit supunerea şi vieţuirea

noastră, decât altfel de vieţuiri. Cum să nu vă bucuraţi? Cum să nu vă

veseliţi? Căci vieţuiţi întocmai ca Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa

că, nu mai este altă fericire pentru voi. Nu mai doriţi altfel de

viaţă. Nu mai fericiţi altfel de viaţă, în afară de-a voastră, dacă o

veţi trăi aşa cum se

cuvine. Chiar şi la carte scrie, că într-o vedenie s-au arătat cele

trei stări: a

pustnicului, a bolnavului şi a ascultătorului. Dintre toţi, cea mai frumoasă

cunună o avea ascultătorul.

Să ştiţi, deci, fraţii mei, că mare şi sfântă este vieţuirea voastră şi de

o veţi petrece bine, veţi fi slăviţi împreună cu Avraam, veţi dănţui cu

mucenicii şi veţi locui cu drepţii.

Alergaţi, aşadar, cu osârdie. Ungeţi picioarele voastre cu

untuldelemnul răbdării, ca să se încălzească vinele voastre sufleteşti şi să vă

întăriţi la drum. îmbrăcaţi-vă cu haina dreptăţii şi a veseliei. Adăpaţi-vă cu

apa fecioriei şi a înţelepciunii.

Nu întrebaţi: „până când"? Numai leneşii întreabă aşa. Să nu ne

înşelăm: nu trăim o mie de ani, nu. în vremea veche, oamenii trăiau câte

nouă şi şapte sute de ani, cel mai puţin, o sută de ani. Aşa au trăit: Enoh,

Noe, Abel, Avraam, Iov şi alţii care au plăcut lui Dumnezeu. în neamul

nostru, nu trăieşte cineva mai mult de şaptezeci sau optzeci de ani.

Până la atât se lungeşte viaţa. După aceea urmează sfârşitul, aşa cum

spune David:

„zilele anilor noştri: şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere:

optzeci". Acum vedem chiar şi copii mici sau prunci, murind în fragedă

vârstă şi pierind

înainte de a pătrunde bine în viaţă. La fel şi noi, fiilor, astăzi sau mâine

vom muri. Aducându-ne aminte de acest lucru în toate zilele, să facem

fapte bune, plinind pravila duhovnicească. Tot aşa au petrecut părinţii

noştri puţinele lor zile.

Siliţi-vă să câştigaţi, cu rugăciunile părintelui vostru: milă, pace,

dragoste, nepismuire, ascultare, cuvânt bun, unire, milostivire unul

pentru altul, smerenie.

Petrecând în toate acestea, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru

smerenia mea, ca să nu fiu osândit în focul nestins, din care să scăpăm cu

toţii şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus Domnul

nostru, Căruia este slava dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

69

CUVÂNTUL 30

ÎNDRĂZNIREA TRUPEASCĂ VATĂMĂ SUFLETUL

Fiii mei sufleteşti şi fraţi preacinstiţi, nu mă lenevesc grăindu-vă şi

întărindu-vă cuvintele adevărului, ca nu cumva, din neştiinţă ori din

nebăgare de seamă, vreunul dintre voi să cadă în cursa morţii, care

este păcatul, adică să calce porunca, săvârşind fapte necuvioase, la

care

îndeamnă şi ajută meşteşugăreţul diavol. Pentru că, dacă nu vă voi învăţa şi

nu vă voi întări sufletul la vreme, eu voi da socoteală de toate păcatele

voastre, în ziua când stăpânul Dumnezeu va face dreapta judecată.

Şi, vai mie, că nevrednic fiind a mă numi chiar oaie, sunt aşezat

păstor! Ce voi răspunde şi cu ce mă voi îndreptăţi atunci. Pentru că în

întunerec mă aflu şi sunt nevoit să luminez pe alţii; de patimi sunt vătămat

şi sunt aşezat să vindec pe alţi pătimaşi! însă pentru dragostea voastră şi

pentru porunca Părinţilor, primesc mai degrabă să fiu eu osândit, decât să

vă smintiţi voi. De aceea, fraţii mei, în toate zilele iau seama şi socotesc în

ce chip va fi judecata lui Dumnezeu şi cum cere Dumnezeu ca omul să fie

desăvârşit şi deplin în toată fapta bună şi mai cu seamă cere aceasta de la

începătorul cuvântului, de la care învaţă pe alţii. Dar ce să fac şi de la cine

să cer ajutor? Pe cine să iau împreună sârguitor? Că pe nimeni nu am, în

afară de rugăciunile către Stăpânul şi Părintele nostru, pe lângă care, rogu-vă,

să-mi dăruiţi şi rugăciunile voastre, ca, prin ele întărindu-mă, bine să

pot sfătui şi să mă nevoiesc împotriva patimilor mele şi să mă povăţuiesc

spre voia lui Dumnezeu. Căci este vorba de împărăţia cerurilor, fraţii mei.

Deci să nu poftim dulceţile lumii, să nu ne lenevim, să fugim de

lume şi de cele lumeşti; să înotăm împotriva furtunii patimilor, să ne

ridicăm deasupra duhurilor viclene, silindu-ne să ajungem la limanul vieţii

veşnice. O! ce chin amar aşteaptă pe păcătoşi, ce mânie va fi asupra

sufletului care săvârşeşte răutatea, fie al monahului, fie al creştinului din

afară. Dar mai vârtos asupra monahului; Pentru că pe cât am fost în cinste,

pe tot atât se va cere nouă viaţă mai neprihănită.

Dar de vreme ce trecătoare este durerea ce suferim acum din pricina

patimilor şi fără de sfârşit va fi desfătarea de acolo, să nu ne lenevim în

bunătăţi; să ne străduim în toate – înfrânându-ne dela bucate, dela somn,

dela mânie, dela gândurile rele şi dela orice alt lucru necuvios. Că

de ne vom nevoi, ne întăreşte Dumnezeu şi vom afla Cărarea dreaptă a

faptelor bune; căci calea păcatelor este strâmbă, plină de prăpăstii

şi întunecată spre stricarea celor ce călătoresc pe ea.

Veniţi, dar, fiii mei, să umblăm pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a lui

70

Dumnezeu. întăriţi-vă la vedenii, câştigaţi răbdare în toate, suflet bun şi

dragostea către fraţi. De îndrăznire însă, foarte să vă feriţi, că răutate mare

şi lucru de moarte este; iar dacă cineva nu se păzeşte, cade şi se sfărâmă,

căci diavolul cel viclean ne răneşte sufletul cu săgeata răutăţii lui,

arătându-ne

chipuri frumoase de tineri şi îndemnându-ne la pofte rele, şi prin

aprinderea patimilor din amândouă părţile ne duce în tulburare de

gânduri rele. Căci dacă amăgeşte pe unul la dragostea desfrânată,

atunci se sileşte să

supună şi pe celălalt către care are patima trupească. şi astfel îndulcindu-se

prin deasa vedere între ei, se aprinde în ei focul poftei, şi de nu va fi

grabnic ajutorul lui Dumnezeu, ca prin supărare să se îndepărteze unul

de altul, se face între ei aprinderea sodomiei şi stricarea venită

Gomorei. Să fugim aşa dar toţi de această îndrăznire! Căci eu însumi

fiind supărat de

această ispită, vă dau vouă ajutorul şi sfatul acesta: să ştiţi că

mare pază este ţinerea privirilor şi spovedania adevărată.

Dar nici către noi înşine să nu îndrăznim, căci şi aceasta duce la

moarte. Cel ce nu cunoaşte această îndrăznire, nu trebuie să o afle; însă toţi

să se păzească, pentruca să nu ajungă în marea pierzării din

neştiinţă. Cei ce s-au potrivit acesteia, pricep ce spun. Nu te atinge

de vreun mădular al

tău, să nu-ţi vezi trupul gol, ca să nu cazi sub blestemul lui Canaan.

Căci, după cum spune marele Antonie, stâlpul cel mare care a căzut în

pustie nu

s-a biruit de alt păcat, fără numai de acesta, cu toate că prea înţeleptul nu

spune în ce chip a căzut.

Desfrânarea se săvârşeşte şi fără apropierea de alt trup. Fiţi deci,

cu mare grijă şi luaţi seama cum umblaţi, ca să nu cădeţi de moarte,

în vremea

când faceţi nevoia firii voastre să şedeţi cu sfială, fără a privi la vărsatul

udului ori la udul ce cade şi fără a atinge mădularele cu mâna. Nu

ştii, ticălosule, ce zice Apostolul: „Cine mă va mântui din trupul

acesta care este însuşi moartea"? Socoteşte, prin urmare, că locuieşti

împreună cu o fiară sălbatecă şi că sălăşluieşti cu un leu; căci cu

acestea se aseamănă

trupul tău şi de nu vei ridica sabia împotriva lui, te răpeşte şi te ucide. Oare

se poate să apuci zmeul, să-l pipăi cu mâinile şi să scapi teafăr?

Milostiviţi-vă spre mine, fiii mei; biruiţi-vă şi nu adăugaţi asupra

capului meu alt foc, ci şi răutatea mea s-o risipiţi cu nevoinţa

voastră cea bună, căci zice Scriptura: „Fiul cel înţelept veseleşte pe

tatăl său şi neştiinţa

lui o îndreptează".

Aşadar acestea trebuie să grăim şi să ne învăţăm unul pe altul; să ne

ajutăm când greşim în ascuns şi să descoperim cuvântul; să nu ne

ruşinăm a le mărturisi, căci mai bine este să le spunem cu ruşine,

decât să le facem

fără ruşine. Mare ferire de ispite şi tare biruinţă asupra diavolului se naşte

din spovedania adevărată. întăriţi-vă spre slujbele voastre, îmbărbătaţi-vă la

lucrurile voastre şi purtaţi unul altuia sarcinile, cu bucuria nădejdii, cu

bunăvoinţă şi dragoste duhovnicească, ca în toate zilele să creşteţi şi să vă

71

întăriţi în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.

CUVÂNTUL 31

RĂSPLĂTIREA CELOR CE SE OSTENESC ŞI LUPTĂ ÎMPOTRIVA MEŞTEŞUGIRILOR DIAVOLULUI

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, legea dregătoriilor mă sileşte să vă arăt

în toate zilele calea lui Dumnezeu, deoarece zice că preotul şi dascălul sunt

îngeri ai atotţiitorului Dumnezeu, care cere dela ei povăţuire pentru cei ce

sunt supuşi lor. Eu, ticălosul, mă sfiesc şi nu îndrăznesc a grăi, căci inimă

spurcată şi buze necurate am şi locuiesc în mijlocul norodului cel sfânt, ba

încă sunt şi povăţuitor al acestui norod dar sunt silit pentru dragostea lui

Dumnezeu, mai întâi să vă învăţ pe voi şi apoi să mă apăr eu însumi de cele

ce mă supără. De aceea vă sfătuiesc ca un frate, vă învăţ ca un părinte şi mă

mărturisesc vouă ca un fiu smerit şi netrebnic.

Să săvârşim, fraţii mei prea cinstiţi, drumul nostru în paza poruncilor

lui Dumnezeu şi în împlinirea hotărârilor dreptăţii Lui. Căci aprig război

purtăm cu stăpânitorul lumii acesteia şi mare este amărăciunea lui

împotriva noastră, precum spune sfântul Ioan Scărarul. în adevăr, el tulbură

şi aţâţă poftele noastre, gădilă mişcările pântecelui nostru, după cum zice

Scriptura, şi mai ales în cei tineri aprinde focul poftelor şi-i

dogoreşte. Apoi prin bucatele de multe feluri înmulţeşte răutatea, iar

prin băuturi

pricinuieşte pierzarea. Tot aşa prin zavistie, care este întocmai cu uciderea,

prin iubirea de mărire, prin mâncarea în ascuns şi prin gândurile întinate,

prin toate şi prin fiecare în parte se sileşte diavolul să pricinuiască deplina

noastră stricăciune şi să ne pogoare sufletul în iad. Şi cel care va fi vânat de

diavolul prin oricare din lucrurile acestea, nu are pe Dumnezeu; nu va

vedea împărăţia cerurilor, va fi păgubit de viaţa veşnică şi va pierde bucuria

fără de sfârşit. Va moşteni, în schimb, focul cel nestins, viermele

neadormit, tartarul întunerecului şi împreuna trăire cu demonii.

Să nu fie nouă, fraţilor, lucru de acest fel, ci să fugim de cursele

diavolului, să luptăm cu vitejie împotriva lui, să îndurăm focul poftelor şi,

cu adevărat, se vor stinge. Căci nu ne lasă Dumnezeu să fim dogoriţi

multă vreme, ci ajutorul lui va schimba văpaia focului poftelor în

roua curăţeniei şi noi vom lăuda pe Dumnezeu împreună cu sfinţii trei

tineri. Să ne înarmăm, deci împotriva pismei şi împotriva zavistiei.

Şi când ne supărăm,

să treacă aceasta, să ţină câteva ceasuri sau zile, dar să se

risipească. Dar în aşternuturile noastre să nu sălăşluiască, ci chiar

lucrurile ce le avem în

inimă în timpul zilei, să ne învăţăm a le alunga din aşternuturile noastre.

72

Aşadar, fraţii mei, fiecare, ca un ostaş al lui Hristos, să poarte război

pentru a fi încununat cu lauri, nu pentru a fi osândit. Iar dacă ai fost rănit,

frate, şi duşmanii tăi au fost răniţi de tine, dacă ai căzut, să nu

fie, scoală-te

de grab. Dacă din vorbă ai fost mânat la necuvioasă faptă, dacă te-au

răpit, sau mintea te-a robit, ori ai desfrânat, întoarce-te şi te

îndreptează. Nu te lenevi! Pocăieşte-te, dă slavă lui Dumnezeu în

mărturisire, varsă lacrimi

fierbinţi, oftează din tot sufletul şi suspină din adâncul inimii,

întristează-te

şi te smereşte, că acestea toate pot aduce tămăduire sufletului tău.

Căci scris este: „Când te vei întoarce şi vei suspina, vei cunoaşte

rătăcirea ta şi te vei

mântui". Şi încă tu grăind, va zice ţie Domnul: „Iată aproape sunt de tine".

Şi după aceea va zice: „Am văzut că s-a întors şi a umblat mâhnit, şi

am tămăduit căile lui".

Vezi dar, iubite frate, cât de bun este Dumnezeu, cât de milostiv şi

iubitor de oameni, că iartă păcatele noastre. El pentru noi a sărăcit

şi pentru mântuirea noastră a pătimit; cu palme peste obraz a fost

lovit, a fost ocărât, rănit, defăimat şi batjocorit, şi-a vărsat

sfântul Său sânge şi cu ranele Lui

noi toţi ne-am vindecat, precum este scris. Veniţi dar, fraţilor, să ne

apropiem de El şi să cădem înaintea Lui şi să plângem înaintea Lui, că El

este Dumnezeul nostru şi noi norodul Lui şi oile mâinilor Lui.

Astăzi de vom auzi glasul Lui, să nu-L amărâm încă, să nu ne dăm

pierzării, ca acei ce nu s-au supus şi au cârtit, nici să ne lenevim a

merge în pământul făgăduinţei. La acest pământ se cade să mergem pe

calea cea

strâmbă şi cu chinuri, ca să nu ne rămână oasele sufletului nostru în

pustietatea iadului. De ar fi ascultat de Iisus al lui Navi şi de Caleb al lui

Eftoni, atunci şi ei ar fi moştenit făgăduinţa lui Dumnezeu. Dar de

vreme ce s-au lenevit a merge pe calea plină de trude şi, având în

ajutor puterea lui

Dumnezeu, s-au înfricoşat de împotrivirea neamurilor care le stăteau

împotrivă, s-au tăiat şi s-a stins pomenirea lor pentru totdeauna. Aşa

se va întâmpla şi vouă de nu veţi asculta de noi, nevrednicii, şi nu

vă veţi întoarce

din noroiul poftelor trupeşti, socotindu-vă, prin darul şi milostivirea lui

Dumnezeu, sloboziţi din robia egipteană a lumii acesteia.

Ridicaţi-vă dar cu bucurie şi cu inimă arzătoare, întăriţi-vă picioarele

spre gătirea Evangheliei, îmbrăcaţi-vă în zale cu adevărata credinţă şi

înarmaţi-vă cu arme duhovniceşti, ca să umblăm pe calea cea strâmtă şi să

luptăm cu neamurile străine, cu, patimile ce vin asupra noastră, pentru a

trece Iordanul prin lacrimi şi să moştenim pământul din care izvorăsc viaţa

nemuritoare şi rodurile bunătăţilor veşnice.

Cu slabe şi nevrednice cuvinte, fraţii mei, mă nevoiesc totdeauna, ca

şi acum, să vă întăresc sufletele. Primiţi-le în inimile voastre şi împreunând

cu faptele voastre cele bune puţinătatea smeritului meu cuvânt să înmulţiţi

în treizeci, în şasezeci şi în o sută rodurile. Vă rog, fraţilor, pe voi care

sunteţi inima mea, cununa şi lauda mea, norodul meu cel ales, ori mai bine

73

aş zice, latura cea aleasă a lui Dumnezeu, partea aleasă, preoţia

împărătească a lui, până într-atât îndrăznesc a vă lăuda.

înduraţi ostenelile vieţii voastre la slujbele ce vi s-au dat: chelarul să

fie bucuros "totdeauna, ajutorul de econom treaz şi cu bărbăţie; voi

grădinarilor şi săditorilor să fiţi fără preget, lemnarii necârtitori,

ajutorii de

chelari credincioşi, morarii fără vicleşug. Cu toţi să vă mângâiaţi şi să vă

bucuraţi că pururea aveţi pe Dumnezeu şi pe smerenia noastră cu voi.

Mult se cade să se bucure bucătarul, că odihneşte pe fiii mei cu munca

lui.

Veseleşte-te canonarhule, că eşti începătorul slujbei lui Dumnezeu. Nu

amărî pe Dumnezeu, ci ia seama cum umbli şi cu multă smerenie către

fraţi să fii. O, ce mare plată are dela Dumnezeu cercetătorul

bolnavilor! Să ne mângâie totdeauna împreună cu tovarăşul său.

întăriţi-vă şi voi scriitorilor spre slujba voastră, că sunteţi

însemnători ai pravilelor dumnezeieşti şi scriitori ai cuvintelor

Duhului, spre folosul nu numai al celor de acum, ci şi

al celor ce vor fi după noi. Păziţi şi punctele şi virgulele şi

desluşirea slovei şi frumuseţea scrierii, Aşijderea tu aprinzătorul

candelelor dumnezeieştii lumini slujeşte lui Dumnezeu cu plăcere şi cu

multă smerenie, ca să se împodobească cu acestea sufletul tău şi să

dobândească darul Duhului Sfânt. Iar tu hartofilaxule, poartă grijă de

sfintele cărţi, ca de tablele lui Dumnezeu. Adună-le dela cei ce

citesc, cercetează să nu fie pline de praf

sau murdărite şi aşează-le pe toate la locul lor după rânduială. Tu

păzitorule al bisericii, să împlineşti cu frică şi cu cutremur slujba

ce ţi s-a dat. Cu mâini curate şi cu suflet neîntinat să apuci cele

sfinte, nu cu necurăţie, ca să

nu te arzi. Vistierule, păzeşte hainele fraţilor şi fiecăruia să le

împarţi cu socoteală, după cum ţi s-a poruncit. Argaţi, păzitori de

vite, portari şi toţi ceilalţi fraţi, bucuraţi-vă. Toţi împreună cu

mine şi cu înţelepciune să umblaţi. Nimeni să nu tânjească, niciunul

să nu se întristeze.

Să nu se mândrească cineva faţă de fratele său, că pe unul ca acela îl

urăşte şi Dumnezeu şi-l urăsc şi oamenii. Niciunul să nu săvârşească lucruri

necuvioase, sufleteşti ori trupeşti; să nu mănânce în ascuns, ori să spună

minciuni; să nu vorbească pe cineva de rău, ori să-l certe fără rost.

Nimeni să nu stea fără lucru şi să caute pricini de îndreptăţire. Să

nu fie nimeni cu două limbi, şoptitor, învrăjbitor, tulburător,

spornic la cuvinte, făţarnic,

urâtor de fraţi, ori leneş, ci dimpotrivă, fiii mei, umblaţi bine pe calea lui

Dumnezeu. Fiţi smeriţi şi buni chivernisitori de cele bune, plecându-vă

grumazul spre supunere. Fiţi ascultători, veseli, urând îndrăznirea şi

iubindu-vă unul pe altul, fără vicleşug. Ca astfel vieţuind şi trăind, să

săvârşim calea noastră, plăcând lui Dumnezeu, şi să câştigăm bunătăţile

cele veşnice. Pe acestea să le dobândim noi toţi, cu darul lui Dumnezeu şi

cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci.

Amin.

74

CUVÂNTUL 32

DESPRE TRAIUL CĂLUGĂRILOR ŞI MILOSTENIA

FAŢĂ DE SĂRACI

Părinţilor şi fraţilor, datorie având să vă grăiesc totdeauna cuvânt de

mângâiere, vă sfătuiesc să faceţi mădulările voastre slujitoare dreptăţii spre

sfinţire, după cum zice Apostolul. Să câştigaţi cu prisosinţă dumnezeiasca

înţelepciune, ca să puteţi pătrunde tainele cinului nostru îngeresc, cu toate

că, pricepându-le, v-aţi dăruit cu totul lui Dumnezeu şi cu smerenie, în

toate zilele, înduraţi pătimire, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, căci şi

ale sufletului şi ale trupului în acelaşi chip, sunt primite de Dumnezeu.

Pentru că unul se nevoieşte la citire, altul la rugăciune; unii stau

înlăuntru şi

lucrează cu mâinile, alţii au însărcinare afară, unul sapă via, altul ară

pământul, iar altul ciopleşte; nimeni nu stă fără lucru şi toţi se nevoiesc

după putinţa lor. Şi după cum se pare mie, nici cel ce şade la uşă, să

ia aminte la cei ce intră şi la cei ce ies, nici cel ce izgoneşte

păsările dela

roduri, nu stau degeaba fără lucru. Căci şi ei împlinesc trebuinţa cea de

obşte pentru întreg trupul, şi dacă săvârşesc un lucru mic, se socotesc însă

ca picior sau deget al trupului. Aşadar dacă ne socotim toţi un suflet şi o

voie, aşa să ne arătăm totdeauna.

Să nu vă smintiţi cu îndărătnicia şi să luaţi parte la munca obştească

numai pentru a fi văzuţi acolo, ci să împliniţi porunca cu bunăvoinţă.

Sfinţiţi-vă mâinile cu slujba ce vi s-a dat, ca să aduceţi lui Dumnezeu jertfă

bine primită. Căci cu adevărat jertfă este. Oare nu sunt hrăniţi cei pe care îi

primim în orice zi? Nu săturăm zilnic pe bătrâni? Nu dăm străinilor pâine,

legume, vin şi orice are mănăstirea? Nu primiţi pe prietenii care vin la voi?

Şi nu sunteţi hrăniţi voi toţi? Toate acestea sunt prinosuri aduse lui

Dumnezeu, căci zice: „Milă voiesc, nu jertfă". Adică să fim milostivi, însă

tot ce se dă, nu dau numai eu, ci toţi dăm, fie argint, fie veşminte, fie orice

altceva, căci fiii mei sunteţi voi şi împreună împărtăşim şi cele sufleteşti şi

cele trupeşti. Inima mea arde pentru voi toţi, măcar că păcătos sunt; pe

fiecare îl îmbrăţişez cu dragoste duhovnicească şi pe toţi vă ţin la sânul

meu, dorind să vă feresc de orice ispită şi să vă mângâi în orice clipă.

Aşa dar niciunul să nu se împotrivească altuia şi nimeni să nu

defaime pe cineva, chiar dacă este el iconom şi celălalt este cel mai mic

dintre toţi, după rânduiala dată. Pentru că împotrivitorul mie se

împotriveşte, căci eu sunt cel care porunceşte, iar defăimătorul pe

mine mă defaimă, căci eu sunt cel care am aşezat pe fiecare. Pentru

aceea trăiţi în

75

pace şi iubiţi-vă între voi cu dragoste duhovnicească, cinstiţi-vă şi

ajutaţi-vă unul pe altul. Cei mai mici să cinstească pe întâistătători

ca pe mine,

dându-le ascultare în toate. Iar dacă vreunul nu se supune cuvântului meu,

acela nu-mi este fiu.

Nevoiţi-vă să dobândiţi câştigurile sufleteşti, fiind cu priveghiere la

slujbe şi cu luare aminte la rugăciuni. Nevoiţi-vă şi trupeşte, trudindu-vă la

lucru, ca să aveţi îndestulare de pâine şi de legume şi puţin vin pentru cei

bolnavi de stomac. Care vor să se înfrâneze, aceia să postească, însă în

săptămâna luminată m-au supărat unii, care n-au voit cu niciun chip să bea

vin. Am spus lor că şi înfrânarea se porunceşte să fie cu socoteală.

Acum însă de obşte poruncesc vouă ca în vremea când se mănâncă de două

ori în zi, să aveţi răsuflare şi de metaniile cu genunchii la pământ,

chiar şi la ceasuri, iar dacă vrea careva să adauge înfrânării sale,

să se îndestuleze numai cu pâine şi apă, în afară de sâmbete şi

dumineci. Dacă va lua seama că slăbeşte, să bea puţin vin pentru

întărire şi să mănânce de două ori în zi.

Cei neputincioşi însă, totdeauna să bea câte puţin vin; tot aşa cei care din

neam sunt învăţaţi cu mângâierea. Dar să nu se smintească nici cel

care bea, socotindu-se osândit, nici cel care nu bea, mândrindu-se ca

şi cum ar

face mare lucru. Căci pentru mâncare sau băutură, când se face cu socoteală

şi cu blagoslovenie, nu ne osândim, nici nu ne îndreptăm înaintea lui

Dumnezeu, când se face pentru întărirea firii. De folos este însă celor tineri

să nu bea vin, pentru că au poruncit, atât dumnezeiescul şi marele Vasile

cât şi sfântul Marcu şi alţi Părinţi, să nu bem vin, în afară de cei slabi şi

bolnavi. Cu toate acestea mai bună este înfrânarea. De aceea când este

dezlegare la vin, să vă mulţumiţi cu un singur pahar, şi acela numai de

patru uncii, iar dacă unii doresc, se pot lipsi cu totul de vin.

Slava şi cinstea cerească să vă încununeze; mila, pacea şi darul lui

Dumnezeu să vă ajute şi în al treilea rând, rugăciunea părintelui nostru să

vă întărească şi să vă păstreze nevătămaţi.

Ştiţi, iarăşi, fraţii mei, că în fiecare zi vin mulţi mireni să se

călugărească şi, după cum v-am mai spus, nu-i primesc. Nu Pentru că nu

aş dori să fiţi mai mulţi decât în celelalte mănăstiri şi să mă

mândresc cu acest

lucru, ci pentru că doresc să vă înmulţiţi voi în slava şi în voia lui

Dumnezeu. Căci nu prin mulţimea numărului se aduce mai multă slavă lui

Dumnezeu, ci prin cei ce trăiesc în numele Domnului. Iar dacă Dumnezeu

se bucură pentru îndreptarea unui păcătos şi cu atât mai vârtos pentru

pocăinţa a cât mai mulţi, eu, văzând slăbiciunea şi patimile mele multe şi

ştiindu-mă nevrednic să mă stăpânesc pe mine însumi, socotesc că nu pot

stăpâni şi pe alţii în afară de voi.

Cât despre, porunca ce zice: „Pe oricine vine către mine, nu-l voi

scoate afară " şi „Lăsaţi copiii să vină la mine, că a acestora este

împărăţia cerurilor", mă supun ei şi primesc şi pe copii şi pe bătrâni

şi pe tineri,

76

neînsuraţi ori însuraţi, sănătoşi ori sluţi, ciungi ori şchiopi. Şi aceasta nu o

fac dela mine, socotind că fac ceva bun, ci ca un supus şi ascultător ucenic

al dumnezeieştilor Părinţi; căci dacă nu aş face aşa, m-aş socoti călcător al

dumnezeieştilor porunci. De aceea vă întreb: primiţi şi voi să ajutăm pe

aceştia sau nu? Răspundeţi fiecare, căci ostenelile voastre sunt, sau mai

degrabă ale lui Dumnezeu care îndestulează pe orice dobitoc de bună

vrerea sa şi dă hrană fiarelor şi puilor de corb, care năzuiesc spre

el. Căci zice: „Căutaţi la păsările cerului, care nici nu seamănă,

nici nu seceră şi

Tatăl nostru cel ceresc le hrăneşte pe ele".

Pentru aceea, nădăjduind la sfatul vostru, socotesc să putem păzi

poruncile, să nu fim osândiţi pentru niciun lucru şi să nu rămână nici o

poruncă neîmplinită. Iar dacă nu vom primi pe şchiopi şi nu vom odihni pe

bătrâni, călcători ai poruncilor ne vom arăta. Căci păzirea poruncilor este ca

un rotocol, adică, una de alta se ţin. Aşa că dacă vom călca o poruncă, mai

mici în împărăţia cerurilor ne vom chema, iar prin mai mic în împărăţia

cerurilor, după cum tălmăceşte marele Gură de Aur, înseamnă vinovat

chinurilor. Să primim aşa dar, iubiţilor, pe copii şi pe bătrâni, pe ologi şi pe

ciungi. Căci nu ne va lăsa bunul Dumnezeu să ajungem lipsiţi şi scăpătaţi,

ci va ajuta să dobândim toate cele de trebuinţă şi sufletului şi trupului, aşa

cum le-am dobândit din ziua dintâi şi până acum.

Mă întristez din pricina despărţirii mele de voi pentru puţină vreme.

Voi însă nu vă întristaţi fiii mei, căci sunt păcătos. Darul nostru cu

rugăciunea părintelui nostru să vă păzească întregi şi iar vă voi vedea şi mă

voi bucura, aflându-vă sănătoşi şi sufleteşte şi trupeşte, cum nădăjduiesc eu

cel fără nădejde. Iar Hristos şi milostivul Dumnezeu să vă sporească la tot

lucrul bun, să vă umple de toată bucuria duhovnicească şi să vă

desăvârşească în Duhul Sfânt, Căruia este slava în veci. Amin.

CUVÂNTUL 33

DESPRE TĂRIA LUPTEI CĂLUGĂRILOR

ŞI DESPRE LEGĂTURA STAREŢULUI

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, poruncă am eu să grăiesc smeritul meu

cuvânt către voi, care în fiecare zi vă sârguiţi în ascultare, să vă mângâi cu

sfatul, să vă trezesc cu îndemnul şi să vă fac mai silitori cu povestiri de

taină. Iar voi trudiţi-vă şi nu vă leneviţi şi ascultaţi cu bucurie ca

să primiţi

şi să înţelegeţi cele ce vă grăiesc. Ştiţi, fiii mei, că greu şi cumplit război

purtăm, după cum zice Apostolul: „Lupta noastră nu este împotriva

sângelui sau a trupului, ci împotriva căpeteniei şi puterilor, împotriva

77

stăpânului întunerecului veacului acesta şi împotriva duhurilor viclene".

Aşadar, după cum voievodul de oaste, când taberele stau gata de luptă,

îndeamnă şi îmbărbătează pe ostaşi cu povestirile vitejiilor de demult, tot

aşa şi eu, ticălosul, vă îndemn şi vă îmbărbătez pe voi ostaşii Domnului, să

vă străduiţi şi să biruiţi pe vrăjmaş, căci chiar dacă sunt nevrednic eu, vă

îndemn însă şi vă silesc ca să nu slăbiţi voi, ci să fiţi viteji în războiul

împotriva oştilor drăceşti şi împotriva patimilor de multe feluri ale

păcatului.

Osteneala voastră, iubiţilor, nu este mică, nici puţine sudorile

nevoinţelor voastre sufleteşti, după cum adeverează cuvântul, ci mari,

muceniceşti şi minunate, şi mai presus de lumea aceasta. Căci suferiţi

tăierea voii, care este întocmai ca o vărsare de sânge, şi înduraţi sudalmele

ca pe nişte răni aducătoare de moarte, iar ostenelile slujbelor voastre se

socotesc lupte grele şi fără sfârşit. Pe toate le săvârşiţi fără

cârtire şi fără a

avea voie să ieşiţi din luptă decât după rânduială şi la poruncă.

Luptaţi deci şi vă nevoiţi, înduraţi toate scârbele, silindu-vă în

tinda vieţii acesteia şi cu foamea şi cu setea, cu frigul şi cu

golătatea, cu necinstea şi cu toate

celelalte pe care însuşi lăudatul Apostol le-a îndurat. Bucuraţi-vă însă, fiii

mei, şi veseliţi-vă, privind nu la cele ce se văd, căci sunt trecătoare, ci la

cele ce nu se văd, căci sunt veşnice. Iar viaţa voastră chiar dacă acum este

ascunsă în Hristos, dar când se va arăta viaţa noastră, Hristos, prin a doua

naştere şi înnoire, atunci şi voi vă veţi arăta în slava Lui şi vă

veţi bucura în

veci, căci va răsplăti Stăpânul nevoinţele voastre trupeşti cu bunătăţi

veşnice.

Dar încă puţin mai suferiţi, iubiţilor, în dragostea lui Dumnezeu. Şi

precum Stăpânul ne-a iubit şi S-a dat pe Sine spre osânda morţii şi

moarte

pe cruce a suferit, aşa şi noi să ne dăm spre moarte pentru Dânsul. Să

mulţumim preamilostivului şi iubitorului de oameni Dumnezeu că ne-a

învrednicit pentru numele Lui să ne depărtăm de părinţi şi de rude, de

prieteni, de vecini şi de cunoscuţi, de patria ce ne-a hrănit şi ne-a

instruit, de oraşe şi de târguri; de zboruri şi de jocuri; de vederile

cele lumeşti şi de obiceiurile rele, de râsete şi de glume, de

plimbări pe uliţe şi de lucruri de

nimic, de fapte necuvioase şi de prieteşugul cel trupesc şi de toate

câte sunt ale lumii. Dacă înainte eram orăşeni sau ţărani, slavă

Domnului că acum

toţi în Hristos Iisus una suntem şi eu v-am născut duhovniceşte. Ce,

dar, altă răsplătire vom da lui Dumnezeu cel ce ne-a întărit pe noi,

în afară de

grija să nu pierdem prin lene şi prin nesimţire cele ce am agonisit prin

osteneală? Nici pe cele îndreptătoare să le defăimăm, nici cele viitoare să

ne sperie. Ci de va fi trebuinţă să ne vărsăm sângele ca să mucenicim, cu

bucurie şi cu mulţumită să primim. Că pentru acestea mă nevoiesc să vă

învăţ şi să vă sfătuiesc spre buna credinţă. Să dea Dumnezeu să vă

întemeiaţi şi să vă îmbărbătaţi încă şi mai mult cu vitejie, de acum şi până

78

în veci.

De vreme ce am trimis pe oarecare fraţi din cei făcători de minuni de

la mănăstirea de aici la egumen, ca să afle de a mers acolo ticălosul şi

înşelatul Talasie, de mare folos va fi vouă, ca să vă întemeiaţi şi să vă

întăriţi, ascultarea acestei istorii foarte trebuincioasă şi minunată.

S-a dus ticălosul la bătrânul sicheot şi a cerut iertare şi slobozenie

de legătura lui

cea nedezlegată. Şi fiindcă bătrânul îi zicea că nu poate nici el, nici altul

să-l ierte, ci să se întoarcă iarăşi la smerenia mea, el l-a supărat

şi a răspuns

cu multă îndrăznire: „Dar de nu mă va dezlega acela, să rămân toată

vremea neîmpărtăşit"? Iar bătrânul i-a povestit povestea aceasta pe care a

spus-o şi către fraţii ce au mers acolo.

„Ascultă, fiul meu, ceea ce am auzit dela părintele meu, şi este

adevărat; că el a auzit-o din gura celui ce a pătimit. Nu de mulţi ani era un

bătrân ce şedea într-un loc şi avea un ucenic foarte evlavios. Şi

fiindcă vitele mănăstirii stricau ţarinile vecinilor şi ţăranii certau

pe bătrân pentru

aceasta, s-a mâniat bătrânul asupra ucenicului şi l-a canonisit să nu

mănânce pâine de nu va ajunge mai curând să întoarcă vitele şi să facă

mijlocire să nu mai strice ţarinile. Şi ducându-se ucenicul ca să facă acea

ascultare, a murit bătrânul.

Mai apoi întorcându-se şi aflându-l mort, s-a întristat foarte şi

plângea şi se văita şi mult se chinuia. Mai întâi pentru că pierduse

pe părintele său şi, lipsit de lumina povăţuirii lui, a rămas sărman

de mângâiere, apoi se mâhnea pentru că rămăsese sub canon, să nu

mănânce

pâine.

Deci când l-au îngropat a spus pricina la cei vrednici cu iscusirea şi a

cerut slobozenie de canon. Dar nici unul nu s-a aflat să-i tămăduiască

rana şi să-i deslege legătura, că fiecare se apăra şi-l trimitea la

cel mai mare.

Şi de vreme ce de la cei ce erau acolo nu şi-a putut afla îndreptarea,

după sfatul celor mai mulţi, s-a sculat de acolo şi a venit la

Ţarigrad, unde era atunci patriarh sfântul Gherman. I-a arătat pricina

şi ca de la un cap al

Bisericii a cerut ajutor. Dar n-a putut afla deslegare nici acolo. Că

adunându-se soborul, s-a făcut cercetare de această pricină şi punând pe

ucenic la mijloc şi făcându-se sfat, o minune mare! Nici Patriarhul, nici

soborul ce s-a adunat, n-au putut să deslege canonul bătrânului.

Şi măcar că această legătură se făcuse vremelnică, dar fiindcă se

legase de acela pe pământ şi era legat şi în ceruri, n-a putut să-l ajute, sau

să-l dezlege nici soborul, cu toate că bătrânul nu avusese darul preoţiei şi

era un călugăr simplu, dar el era stareţul ucenicului. Şi aşa a rămas fratele

acela sub canon până la moartea sa, fără să mănânce pâine".

Aceasta auzind eu ticălosul m-am minunat şi am fericit pe arhiereul

cel adevărat şi pe înţeleptul ucenic şi m-am spăimântat de pravilele cele

părinteşti, cât sunt de tari şi neclintite şi nemişcate.

79

Deci o fiii mei, temeţi-vă şi voi şi păziţi cuvântul în sufletele voastre

până la moarte, că aşa veţi săvârşi supunerea şi ascultarea în Iisus Hristos

Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul

Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 34

TOATE NECAZURILE TREBUIESC

ÎNDURATE CU BUCURIE, ÎN NĂDEJDEA

BUNĂTĂŢILOR VIITOARE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, fiindcă pe zi ce trece creşteţi şi vă

înmulţiţi iar prin strădania îndelungată v-aţi deprins cu faptele bune, cu

priceperea şi cu lucrarea, mă îndemn şi eu, păcătosul, spre bine, şi vă spun

că în adevăr mă înspăimânt, credeţi-mă, văzând că din putere în putere mă

urc şi mă înalţ la cea mai de sus privelişte şi văd la ce stare de stăpânire am

ajuns eu, ticălosul. Pe deoparte socotind mărimea şi lărgimea măririi vieţii

acesteia şi ştiind că limanul mântuirii noastre nu este pe pământ, ci sus în

ceruri, şi de altă parte ţinând seama cât de multe sunt întâmplările, furtunile

şi valurile duhurilor necurate, tulburările şi smintelele omeneşti, mă

cutremur cum voi putea eu, ticălosul, să vă înalţ de pe pământ la ceruri şi

de la cele văzute la cele dumnezeieşti şi veşnice. Fiţi purtători de

grijă, fiii mei, şi voi cu mine împreună şi siliţi-vă la osteneli cu

sârguire şi înarmaţi-vă duhovniceşte, ca unii să fie cu luare aminte

mai-nainte, iar alţii să-mi fie de ajutor. Unul să privegheze, altul

să se străduiască, iar altul să socotească

adâncimea greşelilor, ca nu cumva să cădem în prăpăstiile primejdiilor ce

sunt puse înainte, după cum bine ştiţi şi vedeţi în toate zilele. Ca

într-o pildă vă spun acestea, pentru ca să ne mântuim toţi cu ajutorul

lui

Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui nostru şi să ajungem la limanul dorit.

Oare socotiţi, fraţilor, că este lucru mic a câştiga cineva împărăţia

cerurilor? Dar nu ştiţi că pentru această împărăţie, precum este scris, sfinţii

Părinţi au petrecut în piei de capre, lipsiţi fiind, pătimind rău, scârbindu-se,

rătăciţi prin pustii şi prin munţi, prin crăpăturile pământului şi prin peşteri

şi că socoteau lumea ca nimic? Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, Ieremia a

fost aruncat în lac adânc şi mocirlos şi Iona a fost aruncat în mare şi înghiţit

de chit. Daniil a fost dat leilor să fie sfărâmat de ei şi trei

săptămâni a postit

şi pâine n-a mâncat. Cei trei tineri au fost închişi în cuptorul cel

de şapte ori

ars. Zaharia, tatăl Mergătorului-înainte, prin ucidere de sabie a murit şi

chiar înainte Mergătorului i s-a tăiat capul: Şi nu ar ajunge vremea să

povestim despre Pavel, care zice că cu foamete şi sete, cu frig şi goliciune,

80

cu osteneală şi trudă a petrecut viaţa sa, nemaiadăugând celelalte pătimiri

fără de număr ce a suferit. întâiul mucenic Ştefan a fost ucis cu pietre,

Iacob fratele Domnului a fost omorât. Dar patimile Apostolilor, trudele

sfinţilor mucenici, nevoinţele cuvioşilor părinţi unde le puneţi? Dar,

fraţilor, cu aceste pătimiri ei au dobândit bunătăţile făgăduite,

precum am

zis, şi veselia nespusă şi veşnică. Aşadar şi noi smeriţii să ne nevoim,

fraţilor. Căci precum zice Marele Vasile, cei ce se ostenesc se şi cinstesc şi

cununile sunt ale celor ce biruiesc. Să ne luptăm aşadar, să ne nevoim

pururea în această lume; să batem război cu vrăjmaşul, să ne ostenim cu

luptele; să nu ne lenevim, să nu slăbim, să nu ne întoarcem îndată, ci să

aţâţăm sârguinţa în inimile noastre cu focul dragostei şi nimic nu va sta

înaintea ochilor noştri, chiar şi dracii vor fugi, căci scris este că

se topesc ca

ceara de acest foc duhovnicesc, iar oamenii se vor înfrico şa şi vor fi cuceriţi

de voi. Şi trecându-le toate ne vom sui acolo unde este viaţa şi odihna cea

nespusă.

Dar, o ticăloşii de noi, de ce aşa de lesne ne biruim? De ce nu putem

răbda şi îndura? De ce nu luăm pildă de la osârduitoarea furnică? Sau,

mai bine, de ce nu vedem, fraţilor, cum rabdă cineva toate când este

stăpânit de

pofta cea rea? Cum suferă toate şi cum gândeşte numai la chipul de

care este robit prin dragoste diavolească. Nici mâncarea nu îi

prieşte, nici

băutura, nici de somn nu se satură, nici odihnă nu are, nici cu altă poftă nu

se îndulceşte. Mai mult, orice fel de osteneli şi chinuri i se

întâmplă, le suferă cu bucurie şi este gata să-şi verse şi sângele, nu

pentru ca să

dobândească ceva, sau să câştige vreun lucru scump, ci numai ca să nu-şi

piarză sufletul în chinul focului nestins. Dar noi, pentru dragostea prea

bunului şi prea iubitului Hristos Dumnezeul nostru, să nu suferim, ca nişte

înţelepţi, această fericită şi sfântă supunere până la bătrâneţe? Să nu răbdăm

toată scârba, şi să cârtim pentru supărarea gândurilor? Să ne mâhnim pentru

sudălmi şi supărări? Să primim foamea şi setea, sărăcia şi batjocura ce se

întâmplă, sau orice asemenea? O fiii mei, avem datorie să nu râvnim

dobitoacelor şi să nu ne asemănăm cu ele, ci, precum am început, ne-am

ostenit, ne-am deprins şi am ajuns la jumătate de cale, să ne nevoim şi de

acum încă puţin şi la cealaltă jumătate şi să nu încetăm a săvârşi

drumul nostru în Domnul. Să ne bucurăm dar, fraţilor, şi să fim cu

inimă bună. Să fim viteji şi să ne întărim, să ne îmbrăţişăm în

dragoste şi sărutare sfântă, să

ne îngrădim şi să ne înarmăm împotriva patimilor. Şi fiţi bine încredinţaţi

că ne vom mântui în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia este slava şi puterea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

81

CUVÂNTUL 35

SĂ NU FIM TRIŞTI PENTRU FRAŢII, CARE SE

DESPART DE OBŞTE, DIN CAUZA LIPSEI DE

SFĂTUIRE ŞI A NEASCULTĂRII, CI SĂ NE RUGĂM

LUI DUMNEZEU, CU DE-ADINSUL, PENTRU DÂNŞII

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, treapta noastră se aseamănă, precum zic

dumnezeieştile Scripturi, cu, dregătoria corăbierului. Şi precum

corăbierului i se întâmplă multe când umblă în noianul mării, aşa se

întâmplă şi nouă pe marea vieţii furtuni, vânturi, adică duhuri necurate,

multe feluri de valuri şi tulburări nenumărate. Iar sunetele valurilor ei, după

cum, zice proorocul, cine le va suferi? Căci suie până la cer şi

coboară până la iad corăbiile noastre sufleteşti. Aşadar, de vreme ce

aşa sunt şi ştim că de

multe ori se întâmplă de ne acoperă valurile, ne udă apa, se clăteşte corabia,

se rup funiile şi ne izbim de stâncile ascunse ale mării, nu trebuie să ne

întristăm, nici să deznădăjduim, ori să slăbim, ci mai vârtos, cu mai multă

silinţă, să ne sârguim. Căci de se va înfricoşa corăbierul de vânturi

şi de valurile care lovesc corabia, sau de-şi va pierde cumpătul, se

primejduieşte şi pe el şi pe ceilalţi, ducându-i la deznădăjduire.

Drept aceea fiilor, de ne vom înfricoşa noi ticăloşii când se va

tulbura cineva din fraţi ca apa mării, sau de se va clătina cineva ca

funiile corăbiei, ori când se vor împotrivi unii şi vor cârti alţii,

întocmai ca

vânturile protivnice care suflă pierzare, ne prăpădim cu totul şi pe noi şi pe

alţii şi ajungem în primejdie, tocmai ca şi cum n-am avea corăbier. Nu

este lucru puţin înfricoşat, fiii mei, să se despartă cineva din fraţi

fără sfadă,

precum s-a întâmplat acum ticălosului Talasie. Căci dacă aduce mare

mâhnire tulburarea unui frate sau nebunia lui, cu atât mai vârtos desăvârşita

lui despărţire de obşte. Pentru că datorie are fiecare să se sârguiască să

adune pe cei risipiţi şi să înveţe pe cei răzvrătiţi şi toate să le facă

nevoindu-se spre folosul şi mântuirea sufletească de obşte. Dar nu să

se vatăme şi pe sine şi să smintească şi pe alţii. Pentru aceea

pururea ne rugăm

pentru cei ce greşesc şi mai vârtos pentru ticălosul Talasie. Căci nu

urăşte Dumnezeu altceva mai rău, decât pe "cel mândru, precum zice şi

fratele Domnului: "Domnul stă împotriva mândrilor, iar smeriţilor dă

dar".

Să ne păzim, fraţilor, ca să scăpăm de gura dracului, cel ce caută să

ne înghită prin despărţirea de obşte. Să rămânem în curţile poruncilor lui

Dumnezeu, acolo slujind şi acolo umblând unde nu este nici o buruiană

amară şi vătămătoare de moarte, ci "mai de grabă dătătoare de viaţă, care

hrăneşte, îngraşă şi întăreşte sufletele noastre. Acolo să vă adăpaţi, unde nu

82

sunt ape amare şi cu gust de păcat, ci dulci şi de Dumnezeu dăruite.

Şi pentru ca să nu lungesc cuvântul, toate acestea să păziţi, de tot

lucrul rău să

vă feriţi, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 36

DESPRE PURTAREA DE GRIJĂ A STAREŢULUI

PENTRU VIAţA DE OBŞTE

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, nici dela puterea cuvântului meu am

nădăjduit, că precum mă vedeţi sunt neputincios, nici dela vieţuirea mea, că

bine mă ştiţi că sunt leneş, ci numai de la mila lui Dumnezeu. Având

şi oarecare bună râvnă şi ajutându-mi şi rugăciunea părintelui nostru

şi al

vostru, am îndrăznit şi cutez să vă fiu egumen şi întâistătător. însă

ştiu ce lucru mare este stăpânirea şi că numai aceia pot stăpâni, cu

adevărat, care

au scăpat de patimi şi strălucesc prin lipsă de patimi, care au cuvânt deajuns

şi înţelepciune desăvârşită, care au pricepere înaltă, cunoştinţă iscusită şi

îndelungată milosârdie şi care pot să îndure greutăţile neputincioşilor, după

cum zice Apostolul. Iar eu sunt un nimic şi slab, fiii mei, şi încă nu

pot însumi să-mi îndreptez viaţa după plăcerea lui Dumnezeu, însă

doresc ca să vă arăt fără de vicleşug cuvântul cel mântuitor al lui

Dumnezeu şi să pun

sufletul meu ticălos pentru voi. Dar nu ştiu de va fi osteneala mea bine

primită de Dumnezeu. Cu toate acestea, voi mă veţi ajuta cu râvnă şi cu

osârdie şi veţi face poruncile lui Dumnezeu şi pot să mă mângâi că nu voi

pierde ostenelile mele în zadar.

Măcar că de multe ori mi se întâmplă scârbe şi supărări, precum ştiţi,

nu mă întristez, nici nu socotesc că pătimesc ceva ciudat şi negândit.

Că spre aceasta, în aceasta şi pentru aceasta sunt eu ceea ce sunt.

Apoi, am datorie să priveghiez pentru sufletele voastre, să fiu treaz

toata noaptea, să

mânec de dimineaţă, să mă ostenesc şi să alerg şi cu lucrul şi cu cuvântul ca

să vă fac desăvârşiţi. Deci nici voi să nu încetaţi fraţilor. Căci dacă sufăr eu

nevrednicul dascăl al vostru atâta pentru voi, datori sunteţi şi voi să vă

osteniţi pentru mine şi pentru voi toţi. Să pătimiţi răul cu toţii,

neîndărătnicindu-vă şi neîntristându-vă, nici să deznădăjduiţi,

spăimântându-vă de scârbele ce vi se întâmplă. Căci, o fiii mei, dacă

nu ne-am

împotrivit păcatului până la sânge, dacă n-am trecut prin foc şi apă, precum

au trecut sfinţii mucenici, şi sufletul nostru n-a ajuns până la fier, ca al lui

Iosif, dacă încă nu ne-am rănit precum cuvioşii şi drepţii, atunci prin ce

nădăjduim dobândirea celor viitoare? Putem zice că am pătimit pentru

83

Hristos, când nici o sudalmă cât de mică n-am suferit, nici necinste n-am

îndurat, nici post n-am săvârşit, nici înfrânare n-am păzit, nici haine proaste

n-am purtat, nici osteneala lucrului, nici silin ţa rugăciunii, nici cântările,

nici altele nu le-am primit cu bucurie? Deci vă rog, fiii mei, să suferiţi şi să

răbdaţi toate ca să cântăm cu David: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi

m-a ascultat, rugându-mă".

Prinos de roduri aduse de alţii spre nădejdea veacurilor viitoare sunt:

ale mucenicilor – sângiurile cuvioşilor părinţi, strădaniile cele mari, iar ale

noastre, ale păcătoşilor, sunt cele ce am zis. Şi ştiu bine, că nu vom

fi lipsiţi

de împărtăşirea acelora, precum zice dumnezeiescul Antonie. Dar, fiii

mei, cercetaţi pe Dumnezeu mai cu deadinsul şi va fi viu sufletul

vostru. Doriţi faţa Lui pururea şi o veţi vedea cu inimă curată.

Aduceţi-vă aminte de minunile pe care le-a făcut pentru noi în

vremile cele de demult. Chiar şi acum, precum văd eu, orbul, face minuni,

în mijlocul cetăţii, căci mulţi sunt împotrivitorii noştri şi nimeni nu ne

însoţeşte pe noi la cele dumnezeieşti. Şi totuşi ne păzeşte sănătoşi şi întregi,

ne înmulţeşte, ne creşte, ne hrăneşte şi nu ne lipseşte de niciun lucru

trebuincios vieţii acesteia. Pentru aceasta, dar, mai mult se cade să-I

mulţumim pentru bunătăţile cu care ne-a îndatorat. Că nu cere altă

răsplătire dela noi, fără numai a ne teme de El, a-L iubi din toată

inima şi

din tot cugetul nostru şi să râvnim, după putinţă, viaţa ce a petrecut, în trup

fiind.

El s-a pogorât din ceruri pe pământ, ca şi noi să ne înstrăinăm de aici

prin tăierea voii noastre. El a ascultat pe Tatăl Său, ca şi voi să mă ascultaţi

pe mine, nevrednicul, cu bucurie. El S-a smerit până la moarte, ca şi voi,

ţinând seamă de aceasta, să fiţi smeriţi şi la fapte şi la gânduri şi

la cuvinte.

Căci slava adevărată şi dumnezeiască este a fi necinstit de oameni pentru

Dumnezeu. Şi pentru monah cinstea cuviincioasă este să fie defăimat

pentru Dumnezeu şi să fie batjocorit.

Că Dumnezeu şi Mântuitorul meu, cât a purtat trup, a ales cele mai

smerite şi mai lepădate ale lumii, ca să ruşineze pe cele slăvite şi bogate ale

oamenilor. Pentru aceasta S-a născut în peşteră şi în iesle S-a culcat, S-a

numit fiul lemnarului, nazarinean S-a chemat, în haină a fost îmbrăcat, pe

jos a umblat şi S-a ostenit, cu pietre de iudei a fost lovit defăimat, legat,

răstignit şi împuns cu suliţa în coaste, a murit şi apoi a înviat, ca să ne

încredinţeze pe noi să suferim toate acestea, şi să ne încununăm în

împărăţia cerurilor în Hristos Domnul nostru, Căruia se cade slava şi

puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

84

CUVÂNTUL 37

SE CADE SĂ FII MAI MIC DECÂT TOŢI ŞI SĂ SUFERI

CU MULŢUMIRE OROPSIREA ŞI NECINSTEA

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, ofiţerii învaţă pe soldaţi, dascălii pe

copii, meşterii pe ucenici, iar noi avem datoria să vă învăţăm pe voi şi să vă

sfătuim la cele trebuincioase ca, pe fiii noştri sufleteşti. Deci

staţi fiilor la

osteneli, la supuneri şi la ascultări şi, zi de zi nevoiţi-vă în vremea vieţii,

acesteia, împodobindu-vă sufletele cu fapte bune. Arvuniţi împărăţia

cerurilor şi aşteptaţi fără îndoială bunătăţile făgăduinţelor dumnezeieşti.

Strâmtă şi anevoioasă este calea lui Dumnezeu, dar şi odihna viitoare mare

şi nemărginită este. Ispitele dracilor sunt dese, ca să arză casa sufletului

vostru, dar roua duhului le stinge şi vă găteşte băutură bună în viaţa

veşnică. Atâtea scârbe, osteneli şi priveghieri, lene şi trândăvie, scăpătare,

goliciune şi mulţime de păduchi, trude şi dureri, sudori, defăimări şi

sudălmi ne ispitesc şi ne mâhnesc, dar pentru toate acestea ne

aşteaptă

bucurie nespusă şi veselie negrăită. Deci, o fiilor, să suferim aceste puţine

zile, ca să purtăm cununa dreptăţii. Cât s-au ostenit părinţii noştri cu

posturi, cu denii, cu lacrimi, cu rugăciuni şi cu tot felul de chinuri

pustniceşti! Acum însă nu simt nici o durere din ostenelile lor cele

trecute,

căci au primit bucuria cea nespusă. Deci şi noi asemenea să nu ne

înfricoşăm de scârbe, fiindcă sunt vremelnice şi în puţină vreme trec ca un

vis şi ca o umbră. Nici să ne lenevim, ci să săvârşim poruncile lui

Dumnezeu cu bucurie.

Nu vă întristaţi, iubiţilor, de înjurături, nu vă ruşinaţi de necinstiri, nu

vă scandalizaţi de mânii. Să nu vă supună mândria, ci să plecăm ochii în

jos, iar sufletul sus să-l avem. Să fim între noi blânzi, răbdători, milostivi.

De ţi-a zis cineva un cuvânt rău, de ce te tulburi fiul meu? Domnul nostru

Iisus Hristos a auzit: „drac ai" şi a tăcut, şi „cu Beelzebut scoate dracii" şi

nu S-a tulburat. Şi noi care suntem din fire ticăloşi şi vrednici de necinste,

ne înverşunăm ca fiarele sălbatice. De ce să nu culegem dulceaţa

smereniei? De ce să nu învăţăm meşteşugul ascultării? De ce să nu

deprindem jugul călugăriei?

însă călugăria nu stă în scrierea frumoasă, sau în cântarea dulce, în

spălarea deasă a mâinilor, ori în înălţimea sfatului nostru, nici în

podoaba hainelor frumoase, nici în sporirea vorbei, sau în îndrăznire

şi împotrivire, sau în altceva asemănător. Ci mai vârtos în acestea să

cunoaştem adevăratul

călugăr, adică în a se socoti pe sine mai mic decât toţi, a nu-i ieşi

lesne cuvântul din gură, mai ales cel simplu şi cu iuţime, a nu fi

mândru, ci

85

smerit, a se spovedi curat şi a avea dragoste curată spre fraţii săi, a nu

pismui şi a nu zavistui. Acestea, zic, sunt semnele celui ce doreşte

mântuirea sa. Toate acestea le-a învăţat şi vi le-a poruncit însuşi

Dumnezeu, Deci faceţi acestea şi să suferiţi toate cu vitejie încă puţină

vreme. Chiar şi pentru slăbiciunea trupească să daţi slavă Domnului, că

ştim că mulţi sunteţi bolnavi, şi cele ce vi se pun înainte să le primiţi cu

mulţumită. Iar de vă trebuie şi altceva, cereţi cu smerenie şi cu toată

blândeţea, fără de viclenie şi plini de bucurie, ca să fiţi toţi una în nădejdea

nemuririi în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea,

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 38

SE CUVINE SĂ RĂBDĂM ORICE FEL DE SCÂRBĂ,

ÎNTOCMAI CA HRISTOS CARE A SUFERIT PENTRU

NOI AMĂRĂCIUNEA RELEI PĂTIMIRI

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, dacă oamenii, când sunt chemaţi de

împăratul pământesc la slavă şi bogăţie, la ospeţe şi desfătări, aleargă cu

sârguinţă, fără lene şi cu bucurie, cu cât mai mult suntem noi datori să

lăsăm lenea când ne cheamă împăratul tuturor, Dumnezeu? Căci nu ne

cheamă la bunătăţi trecătoare, ci la împărăţia cerurilor, la lumina

neapusă şi

la viaţa fără de sfârşit, la moştenirea bunătăţilor veşnice. Să

alergăm cu bucurie şi cu mare sârguinţă în toată ziua şi în tot

ceasul, să ne luptăm şi să

ne silim cu scârbe şi cu nevoi, cu foamete şi cu sete şi cu orice fel de

primejdii. Să nu ne înfricoşăm nici de sabie, nici de moarte, ci să

umblăm pe cale cu bărbăţie, fără de temere şi cu bucurie. Toate să le

suferim ca şi cum ar fi uşor şi lesne de câştigat, pentru nădejdea

noastră fericită. Că de va fi cineva leneş şi trândav în osteneli,

sufletul aceluia nu este treaz, ci îngreuiat cu somnul, Drept aceea vă

rog, fiii mei şi fraţi prea iubiţi, de vreme ce ştiţi că săvârşirea

lucrării acesteia este mare, dumnezeiască şi

fericită, să suferim supunerea cea bună şi să săvârşim vitejiile ei, adică:

tăierea voii noastre, ascultarea şi supunerea şi să fugim de mult rănitoarea

defăimare a fraţilor. Atunci, cu adevărat, vom putea rosti şi pentru

noi graiul apostolesc „că până în ceasul de acum flămânzim şi

însetoşăm, goi

suntem şi ne defăimăm şi ne muncim, dar toate acestea le biruim în

Dumnezeu carele ne-a iubit", întăriţi-vă şi voi, fiii mei, în tăria

puterii lui şi

la ostenelile voastre trecute adăugaţi pe cele de acum, ba chiar şi pe cele

viitoare, având desăvârşita bucurie că v-aţi învrednicit să pătimiţi acestea

86

pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Aduceţi-vă aminte câte a pătimit el pentru mântuirea noastră. Nu S-a

făcut prunc cu trupul? N-a fugit de mânia lui Irod? Nu S-a supus

părinţilor

Săi? De doisprezece ani fiind, n-a învăţat în Biserică, fără să fi învăţat

carte, ca să se mângâie cei ce sunt neînvăţaţi? N-a umblat de multe ori şi a

ostenit? N-a flămânzit şi cerea de mâncare de la smochin? N-a fost necinstit

de iudei? Nu-i ziceau că are drac şi că cu Beelzebut, domnul dracilor,

scoate dracii? N-a fost lovit cu pietre şi a fugit de dânşii? N-a postit

patruzeci de zile şi a fost ispitit de diavolul, ca un om, când îi zicea acela:

„Îţi voi da ţie toate acestea de vei cădea să te închini mie", şi a

auzit de la El: „Fugi dinaintea Mea satano"? N-a spălat picioarele

ucenicilor ca o

slugă? N-a fost vândut de Iuda şi n-a fost prins de iudei? N-a fost judecat

de Ana şi Caiafa? N-a fost lovit cu mâna de slugile lor? N-a fost bătut de

Pilat şi de mâinile pe care le-a făcut El? Nu S-a încununat cu cunună de

spini spre batjocură? N-a fost înălţat pe cruce şi I s-au pironit cu piroane

mâinile şi picioarele? N-a fost necinstit pe cruce, fiind lovit cu suliţa în

coaste şi adăpat cu fiere? N-a fost îngropat şi a înviat ca un Dumnezeu a

treia zi?

Cum putem spune noi că am suferit ceva? O frate, arată-mi spinarea

ta rănită, cum a arătat Hristos obrazul lovit cu palme şi alte batjocuri şi

ocări ce a suferit El, dar nu aici să-mi arăţi, însă toate mădulările tale s-au

sfinţit prin patimile lui Hristos. Deci măcar cele mai mici le primeşte cu

bucurie şi te va slăvi Dumnezeu pentru bunătatea lui cea multă la a doua

venire, prin acest cin. Căci cinul acesta nu este altceva decât o făgăduinţă

de răstignire şi de îngropare. Acestea v-am adus aminte în scurt, măcar că

noi nici una din cele ce v-am arătat nu am făcut. Ci pentru ca să ne nevoim

şi noi şi voi toţi, prin aducere aminte să ne îmbărbătăm, să ne îndemnăm şi

să ne silim la supunerile noastre, făcându-le cu bucurie şi împlinind fiecare

orice lucru ce i s-a încredinţat în Hristos Domnul nostru Căruia este slava şi

puterea în veci. Amin.

CUVÂNTUL39

TRĂIND UNIŢI, ÎN PACE ŞI CU DRAGOSTE,

VOM FI ADEVĂRAŢI UCENICI AI LUI HRISTOS

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, cu darul lui Hristos adevăratul

Dumnezeul nostru, Care dă viaţă la toată făptura, şi cu ajutorul rugăciunii

părintelui nostru vă văd într-o stare vrednică de laudă. Căci s-a uscat

rădăcina ce răsărise între voi din pricina păcatelor mele, adică rădăcina

87

sfăzii, a pismuirii şi a mândriei deşarte. Iar lucrul acesta, după cum v-am

mai spus, este un dar al lui Dumnezeu şi o lucrare a nevoinţelor voastre, nu

a smereniei mele; că eu nu pot face altceva, decât să vă port de grijă, să vă

îndemn şi să vă ajut să lucraţi cele dumnezeieşti şi cuvioase. Deci,

fiii mei, Pentru că aţi arătat ascultare şi supunere şi Pentru că

v-aţi nevoit câte puţin,

iată aţi ajuns în stare să dobândiţi pacea, bucuria, credinţa curată,

unirea nedespărţită, întristarea mântuitoare, răspuns bineprimit,

umilinţă dumnezeiască, smerenie întemeiată, dragoste frăţească,

dorinţă de patria

voastră adevărată şi de pocăinţă. Şi în toate, precum zice Apostolul, v-aţi

tocmit şi v-aţi alcătuit curaţi spre lucrurile cele cuvioase. Bine este cuvântat

Domnul că ne-a cercetat pe noi şi mântuire a făcut norodului său, că voi

sunteţi norodul său, norod ales, şi a ridicat cornul mântuirii

noastre, prin starea cea bună, care de curând s-a zidit între voi.

Aceasta este bucuria voastră, fiii mei, este slava şi cinstea voastră.

Se socoteşte înţelepciune, bucurie, ştiinţă şi cunoştinţă desăvârşită,

să ai viaţă

lăudată şi curată spre plăcerea lui Dumnezeu, precum zice şi un oarecare

filozof elin (folosesc uneori şi zisele elinilor): „Pe acela numesc înţelept,

care are viaţă curată şi neîntinată, măcar de ar fi şi neînvăţat".

Dar, de vreme ce ei nu se sileau decât să grăiască ceva iscusit sau să

asculte ceva

ciudat, şi totuşi laudă viaţa cea bună ca fiind mai de cinste, cu atât mai

vârtos se cade nouă să urmăm acest canon. Deci o fiilor,

înţelepţiţi-vă, ca să vă temeţi de Dumnezeu şi să păziţi poruncile

Lui, ca darul Lui să vă arate

vase alese ale Duhului Sfânt, alcătuite, spre tot lucrul bun. Că

oriunde va locui Tatăl, Fiul şi Sfânt Duhul prin curăţenia sufletului,

acolo vor fi şi

bunătatea, înţelepciunea, dragostea, învăţătura şi ştiinţa. Iar unde

nu locuieşte Dumnezeu, acolo este mozaviria, înşelăciunea, minciuna,

nebunia

şi toate celelalte răutăţi. Aşadar luaţi aminte la citiri şi la cuvântul

Scripturii. Citiţi, nu ca să vă mândriţi, ci pentru mântuirea voastră, nu spre

călcare, ci spre paza poruncilor. Pricepeţi ce vă zic, că aveţi înţelegere.

Păziţi limba voastră de rău, mai ales cei tineri cari sunteţi plecaţi către

cuvinte de ruşine, grăitori de rău şi mai cu seamă nu vă puteţi stăpâni limba

plină de otravă omorâtoare, prin care mulţi deseori şi lesne cad în păcat.

Deci nu faceţi între voi adunări rele, nu faceţi prieteşuguri viclene.

Să nu se facă hoţii şi răpiri pentru punga fiecăruia din slujbele la

care sunteţi

orânduiţi, precum au făcut Anania şi Safira. Nu faceţi sfaturi rele şi

vicleşuguri în ascuns, ca fariseii şi saducheii. Nu mai ziceţi: al meu şi al

tău, că din aceasta curge toată răutatea. Cele, vechi au trecut, iată s-au făcut

toate nouă. Pentru aceea să nu mai pomenim cele vechi, ca să scăpăm de

patimile de atunci, nu să aţâţăm focul gândurilor între noi.

Eu, fiii mei, cred despre voi cele mai bune lucruri mântuitoare de

suflet. Pentru aceasta am spus prin grai cele de mai înainte. Cu mare

osârdie să ne silim şi să ajungem la limanul lin şi paşnic, scăpând

adică din

88

noianul mării plin de primejdii şi de înfricoşate furtuni, să nu ne mai

întoarcem cu pofta la cele trecute, ci să ne odihnim cu pace la limanul

smereniei, în toate zilele vieţii noastre, în Hristos Iisus Domnul nostru

Căruia este slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi

în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 40

ÎNAINTEA CRĂCIUNULUI: DESPRE

NAŞTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU

IISUS HRISTOS ŞI DESPRE STRĂDUINŢA

VITEJEASCĂ ÎN VIAŢA CĂLUGĂREASCĂ

Fraţilor şi părinţilor, arătarea lui Dumnezeu s-a apropiat pentru toată

lumea şi ziua bucuriei a ajuns la uşile noastre. Bucurie ca aceasta nu s-a

făcut de când este lumea, căci Fiul lui Dumnezeu a venit la noi, nu ca în

vremea veche prin prooroci, care prooroceau părinţilor noştri cu pilde, ci

prin naşterea cea din Fecioară venind, S-a arătat nouă faţă către

faţă. Nu este nici un lucru mai fericit şi mai mântuitor în neamurile

neamurilor,

decât acesta. Aceasta este minunea cea mai înaltă, decât toate minunile pe

care Le-a făcut Dumnezeu de la începutul lumii. Drept aceea îngerii

propovăduiesc taina şi steaua cerească vesteşte pământului pe împăratul

ceresc. Pentru aceea păstorii aleargă să vadă pe pruncul ce li s-a

propovăduit. Magii cu daruri împărăteşti I se închină, iar îngerii laudă pe

Dumnezeu care se slăveşte de cei de sus şi pe pământ se vesteşte pacea.

Mărturiseşte şi Apostolul: „că acesta este pacea noastră, care a împreunat

pe îngeri cu oamenii, amândouă cetele le-au făcut una, făcând pace prin

cruce, omorând vrăjmăşia în sine".

Pe acesta au dorit proorocii şi drepţii să-l vadă, dar nu L-au văzut,

decât prin credinţă, iar noi şi cu ochii L-am văzut şi cu mâinile L-am pipăit,

precum este scris despre cuvântul vieţii: „Şi viaţa S-a arătat la noi şi fii lui

Dumnezeu ne-am făcut". Dar ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte

ne-a dat nouă? Astfel sfântul David a zis cu mulţi ani înainte: „paharul

mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema". Deci, fraţilor, să ne

veselim că şi noi ne-am învrednicit ca să răsplătim Domnului pentru toate

câte ne-a dat. Iar răsplătirea este viaţa călugărească, cea cu strădanie, pe

care am iubit-o şi făgăduinţa ce am dat în aceasta (şi ne fălim în nădejdea

slavei lui Dumnezeu), care este adevărată mucenicie. însă, fraţilor, acest

praznic nu se cade să-l prăznuim într-o singură zi, ci în toată viaţa.

Dar cei ce sunt ţinuţi de patimi trupeşti nu pot să prăznuiască, deşi

89

gândesc că prăznuiesc. Ei nu sunt slobozi să prăznuiască, fiindcă sunt

robi patimilor şi vânduţi păcatelor. Iar cel ce face păcatul este rob

păcatului şi

robul niciodată nu locuieşte în casă. Fiul însă rămâne în casă în

veci. Şi de vreme ce şi noi ne-am învrednicit să ne chemăm fii lui

Dumnezeu după har,

să rămânem pururea în casa Părintelui şi Dumnezeului nostru. Starea

noastră cea din început să o ţinem până în sfârşit şi în Duhul Sfânt

întărindu-ne, mai cu prisos să ne ostenim la viaţa noastră cea

călugărească

şi să ne îndemnăm unul pe altul spre dragostea cea desăvârşită a faptelor

bune: spre ascultare, spre smerenie, spre blândeţe şi spre orice fel de lucrare

bună. Să nu ne lenevim la silinţă, şi să ne întărim cu atât mai mult, cu cât

vedem că se apropie ziua Domnului cea mare şi vestită. Atunci se va arăta

cu slava multă, cu care S-a arătat Apostolilor când S-a schimbat la faţă,

aducând înaintea Sa şi judecând toată zidirea, şi va da fiecăruia după

faptele sale. Să dea Dumnezeu ca şi noi împreună cu toţi sfinţii să vedem

pe stăpânul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeul nostru, cu faţă blândă

privindu-ne, şi să ne primească întru împărăţia cerurilor. Cu darul şi

cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, că Lui se cade

slava,

cinstea şi închinăciunea; împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 41

LA DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI:

DESPRE PĂZIREA PORUNCILOR DUMNEZEIEŞTI

ŞI DESPRE GROAZA PĂCĂTOŞILOR ŞI A CELOR

CE ÎŞI TREC VIAţA ÎN LENEVIRE

Fraţilor şi părinţilor, prea Bunul Dumnezeu care a vrut şi ne-a zidit

din nefiinţă în fiinţă, ne-a aşezat în lume, ca într-o şcoală ca să învăţăm şi

să facem poruncile Lui dumnezeieşti. Pentru aceea Domnul nostru Iisus

Hristos când a trimis pe sfinţii Săi Apostoli şi ucenici în lume, ca să

propovăduiască Evanghelia împărăţiei cerului, le-a poruncit zicând:

„Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, şi botezaţi în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pe ei să păzească şi să facă toate câte

v-am poruncit".

Care dar să fie poruncile Lui, pe care ne-a poruncit să le păzim?

După vremea şi legea veche, vom pomeni câteva: „Să nu ucizi, să nu faci

desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb" şi celelalte ce sunt scrise.

Iar după legea nouă, adică după Evanghelie, poruncile sunt mai înalte şi

mai adânci decât cele vechi. Că legea lui Moisi zice: să ne păzim de

90

ucidere. Iară Evanghelia porunceşte: nu numai să nu ucidem, dar nici să ne

mâniem, nici cuvânt rău să zicem unul altuia; numai asupra diavolului să ne

mâniem şi să avem pururea vrăjmăşie asupra lui. Iarăşi legea cea veche

porunceşte să nu faci desfrânare: iar Hristos opreşte şi vederea, după

cum

este scris: „Cel ce va căuta spre femeie şi o va râvni, iată că a desfrânat în

inima sa". Iarăşi zice legea: Să nu jure cineva strâmb, iar Hristos zice:

„Nicidecum să nu ne jurăm, nici pe adevăr, nici altfel". Legea iarăşi zice:

Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău; iar Domnul zice:

Să iubim pe vrăjmaşii noştri; încă şi pe cei ce ne năpăstuiesc şi ne grăiesc

de rău şi ne blesteamă să-i iertăm şi să le facem bine. Vedeţi, iubiţilor, câtă

deosebire este între legea veche şi între Evanghelie? Căci legea veche face

pe om să taie numai pofta păcatului, iar Evanghelia opreşte nu numai

lucrarea păcatului, ci şi pricinile şi rădăcinile, din care răsar şi se fac

păcatele, le taie şi le scoate cu rădăcină cu tot din lăuntrul inimii noastre.

Deci, fraţilor, noi călugării de nu vom face nici precum porunceşte

legea veche, nici vom urma precum zice Evanghelia, ci vom petrece ca

neamurile cele fărădelege, ce vom face, ticăloşii, în ziua cea

înfricoşată a

judecăţii? „Dar nu vă înşelaţi, zice Apostolul, că nici desfrânaţii,

nici idolatrii, nici prea desfrânaţii, nici malahiştii, nici

sodomiţii, nici nesăţioşii,

nici hoţii, nici beţivii, nici grăitorii de rău, nici răpitorii, nici

iubitorii de

argint, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu". Pentru aceea am zis de

multe ori şi acum vă zic din nou: să nu umble cineva de capul său, în

voia

sa deosebită; să nu petreceţi viaţa în lene, adică fără pravila cea obişnuită a

rugăciunii şi fără de canonul cel orânduit; să nu strângă cineva din voi bani;

să nu aibă slugă; să nu hrănească cal şi să spună că este al lui, nici

alt lucru să nu facă al său; sau să facă negustorie, care nicidecum nu

se cuvine în viaţa călugărească, nici cei ce sunt în obştii, nici

fraţii ce petrec osebiţi în linişte, că fărădelege lucru este şi din

acestea izvodesc păcatele cele mai mari şi mai grele.

Iar dacă unii din voi nu ascultaţi porunca lui Dumnezeu şi nu vă

supuneţi, ci vă împotriviţi adevărului, eu ticălosul, nevinovat sunt de

sângele vostru. Că n-am încetat arătându-vă dreptatea lui Dumnezeu, nici

n-am tăcut, vestindu-vă sabia lui Dumnezeu ce se coboară asupra celor

nesupuşi şi asupra celor neascultători. Ascultă ce zice şi cinstitul

Mergător-înainte despre cei ce nu se îndreptează, dacă nu se pocăiesc:

„Iată securea zace la rădăcina copacilor, pentru că tot pomul ce nu

face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc". Adică tot omul ce nu

face bine sufletului său, nici

nu rodeşte roadă faptelor bune şi a pocăinţii, ci se află neroditor şi nepocăit,

se taie de moarte şi merge în focul cel veşnic. Cum nu vă este dar frică de

pilda cuvântului? Cum nu vă cutremuraţi de înfricoşarea lui Dumnezeu?

Cum nu vă temeţi de moartea pe care o aşteptăm astăzi sau mâine să vină la

noi? Oare cum vom vedea atunci pe îngerii înfricoşaţi, care vor veni să ne

91

ia din această lume? Ce cutremur va fi la despărţirea sufletului de

trup şi cum vom călători pe calea aceea depărtată, neavând pregătite

cele

trebuincioase spre pază, care sunt faptele cele bune? Cu ce obraz,vom putea

sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Hristos, căruia I se va închina toată

lumea, fiind împilaţi de ocara faptelor rele? Vai, ce chin, ce amar va fi nouă

ticăloşilor, atunci când vom fi osândi ţi de înfricoşatul glas al

Stăpânului. Şi ce trist este acolo unde focul nu se stinge şi viermele

nu doarme, acolo

unde este plângerea cea fără de mângâiere şi multă scrâşnire a dinţilor!

Dar pentru ca să nu fie nouă aceasta, de vreme ce ne-am lepădat de

lume şi de toate ale lumii, o iubiţilor mei fraţi şi fii în Domnul, veniţi,

măcar acum în aceste sfinte zile, cu care ne-a dăruit Domnul, să cădem şi să

plângem la Dumnezeul nostru Cel bun. Să apucăm mai-nainte până nu va

sosi ceasul după urmă al morţii şi până nu ajunge ziua înfricoşată a

judecăţii, să îmblânzim faţa Domnului nostru Iisus Hristos cu spovedania,

cu rugăciunea, cu postul, cu curăţenia, cu ascultarea şi mai ales cu pacea şi

dragostea între noi şi cu alte fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu. Şi

mult milostivul stăpân, Domnul nostru Iisus Hristos este gata, de vom

face aşa,

să ne ierte păcatele. Că ne aşteaptă în toată ziua şi în tot ceasul să

ne pocăim şi să ne întoarcem către El. Căci nu scârbeşte pe păcătos,

nu-l izgoneşte, nu-l mâhneşte, ci îl primeşte cu bucurie multă, îl

îmbrăţişează

şi-l sărută ca pe fiul cel prea desfrânat şi se veseleşte de întoarcerea lui,

după cum s-a arătat către păcătos şi către tâlhar.

Aşadar, iubiţilor mei fraţi, să ne deşteptăm din somnul cel greu al

lenii şi al păcatului. Să ne nevoim în aceste puţine zile ale vieţii

noastre, pentru ca şi noi când va veni ceasul să ne despărţim cu

bucurie de această viaţă trecătoare, întocmai ca ucenicii cei buni

care, sfârşind învăţătura,

merg la părinţii şi la rudele lor cu multă bucurie şi veselie. Aşa să

facem şi noi, ca nişte ucenici adevăraţi ai Evangheliei. Să ieşim cu

bucurie din

această viaţă şi să mergem să locuim în viaţa veşnică, în patria noastră cea

dintâi, adică în împărăţia cerurilor spre bucuria îngerilor, în strălucirea

sfinţilor, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

92

CUVÂNTUL 42

LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR:

DESPRE ÎNFRÂNARE ŞI DESPRE ÎNTĂRIRE ÎN MĂRTURISIREA SFINTELOR ICOANE

Fraţilor şi părinţilor, mulţi oameni numesc aceste zile sărbători şi zile

de veselie, pentru că mănâncă mult şi beau peste măsură şi tot atunci se

îmbată, nepricepând că aceste zile nu-s făcute pentru mâncare multă şi

pentru beţie, ci mai mult pentru vestire şi pentru o pregătire mai înainte a

sfântului post care vine. Având pildă ostaşii, cari când vor să meargă

la război, dându-li-se cuvânt şi veste înainte de vremea luptei, se

gătesc cu silinţă, îşi îngrijesc cu osârdie armele şi poartă grijă de

cele trebuincioase,

ca să nu fie împiedicaţi pe drum sau să le lipsească ceva în ceasul când vor

pleca, din nepregătire, aşa şi noi să ştim că pentru aceea s-au orânduit acele

zile, nu pentru mâncări, băuturi şi petreceri, precum am zis, ci pentru

pregătire sufletească.

A mânca şi a bea mult, este obiceiul păgânilor, iar creştinii adevăraţi

se cuvine să mănânce şi să bea cu bună socoteală, mulţumind lui

Dumnezeu, şi să nu facă din pântecele lor un Dumnezeu, slujind lui şi

săturându-l peste măsură, precum fac păgânii. Aşa ne învaţă şi Apostolul,

zicând: „Grija trupului să n-o faceţi spre pofte". Măcar că obiceiul cel rău a

devenit lege şi duce lumea cum voieşte, dar noi, o fraţii mei, de vreme ce

Dumnezeu ne-a învrednicit de am ieşit şi am scăpat de răutăţile şi tulburările

lumii, să ne păzim cât putem de multa mâncare şi băutură, căci ştim

bine, că mâncarea multă, îndestularea cu vin şi somnul mult este mama a

tot felul de păcate.

Strămoşul nostru Adam, cât se înfrâna şi nu mânca din rodul cel

oprit, a rămas în frumuseţile Raiului, bucurându-se şi veselindu-se, iar după

ce a călcat porunca lui Dumnezeu şi a mâncat, îndată s-a izgonit din Raiul

veseliei, iar neascultarea şi pofta cea rea au fost pentru el mama morţii.

Aşijderea şi cele cinci cetăţi ale sodomenilor, fiindcă mâncau mult şi beau

fără de măsură şi fiindcă vieţuiau în desfrânări şi făceau păcatul cel mai urît

al sodomiei, au fost pedepsite de Dumnezeu foarte rău, şi-n această lume şi

în iad: a plouat cu foc şi le-a ars. Tot astfel, a pătimit şi Isav,

fiul mai mare

al Patriarhului Isaac. Din cauza lăcomiei şi-a dat cinstea naşterii sale celei

dintâi lui Iacov, fratele său, pentru mâncare, şi a fost urât şi izgonit de

Dumnezeu, „încă şi norodul lui Dumnezeu, zice Scriptura, a şezut să

mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace şi să strige şi a venit urgia lui

Dumnezeu şi i-au cuprins fără de veste".

La fel sunt şi acelea care se fac acum în lume, o iubiţilor: beţii, jocuri

93

diavoleşti, cântece desfrânate, strigări nebuneşti, desfrânări şi

preadesfrânări.

Nu le ajunge ziua, ci până la miezul nopţii nu încetează cu

aceste lucruri satanice, însă mare răutate este, fraţilor, lipsa de cumpătare şi

dintr-însa, precum am zis, a venit moartea în lume.

Noi smeriţii călugări avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a

mântuit de această răzvrătire mincinoasă şi de înşelătoarea vieţuire

şi

ne-a învrednicit unei vieţi fericite, în ea nu este necumpătata voie a

mâncării, ci măsura; nici beţii, ci postire; nici tulburare, ci pace; nici

strigare, ci linişte; nici lene, ci trudă; nici vorbe în zadar, ci laudă şi

mulţumită către Domnul; nici desfrânare şi poftă de sine, ci feciorie,

înţelepciune şi curăţie.

în această vieţuire şi petrecere au strălucit dumnezeieştii noştri

Părinţi şi pustnici, care cu ajutorul lui Dumnezeu au călcat patimile

trupului, au izgonit dracii, au făcut minuni, au câştigat slava şi împărăţia

cerurilor şi au fost vestiţi în toată lumea. Unul din ei este marele Antonie, a

cărui viaţă o ştim şi cât l-a cinstit Dumnezeu în toată lumea ştim; căci înşişi

împăraţii îl aveau în mare evlavie, încât îi scriau cărţi şi mare cinste

socoteau răspunsul dela dânsul.

Deci povara acestor sfinţi şi viaţa lor o petrecem şi noi smeriţii şi nu

numai că poftim, dar avem datoria ca să urmăm lor şi să facem faptele lor.

Fiindcă aceasta însemnează chipul ce purtăm, pentru aceasta am lăsat

lumea şi patria noastră, ne-am lepădat de prieteni şi de rude, am venit să ne

supunem în sfânta mănăstire la ascultare de părinte, proiestos şi sfânt stareţ,

pentru Hristos, ca să ne mântuim prin ascultare. De această mântuire ne

încredinţează şi închinarea la sfintele icoane, pentru care suntem izgoni ţi

din mănăstirea noastră.

Deci să ne bucurăm în Hristos. Să ne veselim, că ne-a dăruit Domnul

darul de a petrece viaţă duhovnicească, în care viaţă de vom vrea, în toate

zilele avem bucurie şi sărbătoare.

Drept aceea vă rog pe toţi, o fraţilor, cât putem cu mai multă silinţă

să ne ostenim în strădania noastră, în pravoslavia noastră şi la mărturisirea

sfintelor icoane. Cu toate că iar s-a auzit că voieşte împăratul să ne supere

şi poate să vină şi vreun om împărătesc fără de veste, să nu ne temem de

vorbele ce auzim, că de avem pe Dumnezeu în ajutor, cine va putea să ne

vatăme? Dacă ne-a ajutat în cele trecute, cum nu ne va păzi până în sfârşit?

Numai noi să stăm cu vitejie şi să ne păzim fără de sminteală şi Dumnezeu

ne va da putere, mângâiere şi răbdare în scârbele şi ispitele care ne vor veni

după vrerea Lui.

Ca să plăcem Lui până la sfârşitul vieţii noastre şi aşa să aflăm

împărăţia cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava

şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în

vecii

vecilor. Amin.

94

CUVÂNTUL 43

LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE: DESPRE

ZIUA CEA MARE ŞI ÎNFRICOŞATĂ A ARĂTĂRII A

DOUA A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor. Astăzi este poruncă de obşte la mireni, ca să

lase sec de carne. Să poată să-i vadă cineva cât se silesc la mâncare de

carne, la băutură de vin şi la jocuri urâte, pe care şi a le grăi cineva este

ruşine, precum zice Apostolul! în loc să petreacă cu multă evlavie această

zi, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile ce ne dăruieşte, şi să

se gătească pentru întâmpinarea sfântului post, din îndemnul diavolului, ei

fac dimpotrivă; iar aceasta, Pentru că nu ascultă cuvintele şi poruncile

Bisericii şi mai vârtos cele ce se cântă şi se citesc în aceste zile.

Aceasta o zic, iubiţilor, pentru ca să avem noi călugării mai multă

grijă şi luare aminte, ca unii ce ne-am osebit de lume, să nu lăsăm mintea

robită de poftele lumeşti, pe care nu numai că nu se cade a le pofti cineva,

ci mai vârtos să le urască şi să le osândească, să plângă şi să se întristeze de

cei ce le fac, cu luare aminte şi cu frică să ne gândim şi să pricepem

înţelesul dumnezeieştii Evanghelii ce se citeşte astăzi, pricina pentru care

se cântă canonul Triodului şi să ne grijim de ziua cea mare şi înfricoşată a

arătării Domnului nostru Iisus Hristos, când va şedea cu slavă mare pe

scaunul înfricoşat.

Câtă spaimă şi ce cutremur va fi atunci! însăşi puterile cereşti se vor

spăimânta şi se vor clăti, precum zice Evanghelia. Atunci se vor cerceta nu

numai faptele noastre, ci şi vorbele, bune sau rele, ce am vorbit

aici. De asemenea şi gândurile şi poftele inimii noastre vor fi

ispitite. Va pune Dreptul Judecător pe drepţi la dreapta, iar pe

păcătoşi la stânga, şi va zice

celor de-a dreapta, cu glas dulce şi blând: „Veniţi blagosloviţii Părintelui

meu, de moşteniţi împărăţia ce s-a gătit vouă mai înainte de facerea lumii".

Iară celor ce vor sta de-a stânga va striga cu mânie hotărârea cea

înfricoşată: „Duceţi-vă dela mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic ce s-a

gătit diavolului şi slugilor lui".

La acestea ar trebui să ne gândim pururea, şi noi călugării şi mirenii,

şi să cădem la Dumnezeu, pocăindu-ne şi plângând, ca să ne ierte păcatele

noastre, până nu soseşte sfârşitul, şi să ne izbăvească de chinurile

înfricoşate.

Dar de vreme ce în lume se află această înşelăciune şi orbire, vă rog

să ascultăm cuvintele Evangheliei, cu înţelegere, şi să ne gătim a sluji

95

Domnului cu frică şi cu cutremur, izgonind şi lepădând din sufletul nostru

toată fapta rea a păcatului, tot gândul rău şi spurcat şi să săvârşim tot lucrul

bun şi tot felul de faptă lăudată. Să fim cu milosârdie şi cu inimă milostivă

către fraţii noştri. Să ne arătăm cu îndurare, dulci în cuvinte unul

către altul,

fără de făţărie, smeriţi, îndelung răbdători şi suferitori. Nu numai

în ostenelile duhovniceşti să fim cu grijă şi silitori ci şi slujbele

mănăstirii să

le facem fără de împotrivire, ştiind că ascultarea şi lucrarea ce o facem nu

este omenească, ci dumnezeiască.

Pentru aceea trebuie să fim cu mare grijă şi luare aminte, ca nu

cumva, din lene sau din mândrie sau din nebăgare de seamă, să se

pricinuiască vreo stricăciune lucrurilor ce ni se încredinţează, ca să

nu ne

păgubim sufleteşte.

Deci, acestea şi orice altă bunătate ar fi sau lucru ce place lui

Dumnezeu, să ne nevoim ca să le câştigăm acum, până când avem vreme,

ca vieţuind cu vrednicie, după cum porunceşte Evanghelia lui Hristos, să ne

facem moşteni împărăţiei cereşti în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia

este slava şi puterea, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea

şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 44

ÎN MIERCUREA DIN SĂPTĂMÂNA BRÂNZEI:

SĂ NE ADUCEM AMINTE DE DARURILE LUI

DUMNEZEU ŞI SĂ NE SILIM SĂ-I PLĂCEM

Fraţilor şi părinţilor. Cu darul şi cu iubirea de oameni a lui

Dumnezeu, ne-am învrednicit şi-n acest an să ajungem la zilele, care sunt

ca nişte uşi ale sfântului post. Deci trebuie să lăsăm toată lenea şi cu mare

bucurie să primim grija mântuirii noastre. Destulă este vremea pe care am

petrecut-o în lene şi în voile trupeşti. Destule sunt zilele ce le-am cheltuit

fără de nici un folos, fără săvârşirea dumnezeieştilor fapte bune. Măcar

acum să ne silim a împodobi biserica sufletului, aducându -ne aminte câtă

dragoste şi îndelungată răbdare are Domnul, iubitorul de oameni, pentru

noi.

Să ne aducem aminte de darurile cele nenumărate şi de bunătăţile

cele negrăite ce a făcut şi face în toate zilele cu noi. Să ne aducem aminte

că nu-i minte, sau limbă omenească să povestească, cum trebuie, bunătăţile

şi darurile lui Dumnezeu. O, fraţi prea iubiţi, luaţi aminte cu ochii

sufletului, adică cu mintea, înţelegeţi şi cunoaşteţi dragostea cea multă pe

care o are Dumnezeu către noi şi cinstea cea mare cu care a cinstit neamul

96

omenesc. Pentru că mai înainte de facerea omului, a făcut lumea şi a

împodobit-o cu podoaba frumoasă şi minunată, pentru slujba şi trebuinţa

omului. Iar mai pe urmă de toate l-a zidit pe el şi l-a făcut împărat ca să

stăpânească toate dobitoacele pământului, ale mării şi ale cerului (adică ale

văzduhului), precum proorocul, mărindu-l zice: „ Toate le-ai supus sub

picioarele lui"; adică, toate lucrurile şi dobitoacele lumii le-ai pus sub

stăpânirea omului.

Dumnezeu numai din nemărginita Sa bunătate fiind pornit, ne-a zidit

după chipul şi asemănarea Lui, ne-a dat minte cerească, ca să deosebim

binele de rău. Noi, însă, ca nişte nemulţumitori şi fără de minte, am călcat

porunca Lui cea sfântă şi ne-am depărtat de Dânsul. Dar El iarăşi, ca

un milostiv ce este, nu ne-a părăsit, ci a venit, căutându-ne, şi a

suferit pentru

noi ocări şi bătăi. Chiar moarte fără vină a pătimit şi ne-a răscumpărat cu

cinstitul Său sânge din robia diavolului şi din iadul cel veşnic. Apoi ne-a

suit la cer, la patria noastră, la împărăţia cerurilor, adică acolo unde este şi

El.

O, ce mare milă ne-a arătat! O, ce mare dar ne-a dăruit! Ne-a lăsat

încă şi Sfântul Botez, care ne slobozeşte din tot felul de păcate. Şi

ce este mai mare şi mai luminat, ne-a hărăzit Pocăinţa şi Spovedania,

încât de se va întâmpla să-şi întineze cineva, din slăbiciunea firii

şi a slăbiciunii minţii,

Botezul prin păcat, iarăşi să se curăţească şi să se lumineze. în

scurt, pentru noi a gătit moştenirea cea veşnică, de vom păzi

poruncile Lui, şi bunătăţile

acelea, precum zice Apostolul: „Că ochi omenesc n-a văzut, nici urechi au

auzit, nici mintea n-a socotit, câte a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe

El". De câtă fericire a învrednicit Hristos pe om!

Pe lângă acestea să socotim cu mintea noastră prisosinţa darului Său

către noi. Oare de câte ori n-am căzut în primejdii sufleteşti şi trupeşti şi

acest Domn nu ne-a izbăvit! De câte ori n-am ascultat dracii vicleni şi am

făcut voia diavolului, iar a lui Dumnezeu am călcat-o de bună voia noastră!

Acesta nu ne-a părăsit, nici nu ne-a dat spre stricăciune vrăjmaşului.

El ne-a păzit, ne-a hrănit şi ne-a chivernisit viaţa, răbdând şi

aşteptând din zi în zi să ne pocăim, să ne întoarcem şi să alergăm

către El. Mai mult decât atât,

ne-a arătat acest chip al vieţii călugăreşti şi dragostea vieţii pustniceşti şi

ne-a întărit inima ca să urâm lumea şi înşelăciunea ei, să lăsăm patria,

rudele şi prietenii şi să ne învrednicim a veni la acest sobor sfânt al frăţiei.

Gândiţi-vă că, fără să facem nici un bine lui Dumnezeu, ci mai vârtos

mii de păcate, acesta iarăşi în tot chipul şi în tot felul ne iubeşte şi ne

păzeşte de toată răutatea. Dar când vom vrea să ne pocăim din toată inima

şi să ne silim a-I plăcea în lucrurile duhovniceşti, câte bunătăţi şi

câte daruri

duhovniceşti nu ne va, dărui! Cu cel mai mult ne va întări şi ne va ajuta pe

calea faptelor bune!

Aşadar, o fraţilor, la aceste lucruri să ne gândim ziua şi noaptea,

97

acestea să le lucrăm pururea, adică la darurile lui Dumnezeu şi facerile lui

de bine, şi să strigăm neîncetat cu proorocul David: „Ce vom răsplăti

Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ? " Sau cum zice alt prooroc:

„Cine sunt eu Doamne, Doamne, şi ce este casa Tatălui meu, că m-a iubit?"

Când ne vom gândi la acestea cu adevărat, ne vom îndemna spre

dragostea lui Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut, şi ne vom nevoi ca să facem

poruncile Lui sfinte, ca să nu mâhnim pe acela Care ne-a mântuit.

Atunci şi El va revărsa cu prisosinţă darul şi ajutorul asupra noastră,

ca să-I plăcem până în sfârşit, întru slava şi cinstea sfântului Său nume, că

Lui I se cade toată slava, cinstea şi închinăciunea, în veci. Amin.

CUVÂNTUL 45

ÎN VINEREA DIN SĂPTĂMÂNA BRÂNZEI:

DESPRE MÂNGÂIEREA SĂRBĂTORILOR ŞI

DESPRE DATORIA DE A NE RUGA PENTRU

CEI DIN LUME

Fraţilor şi părinţilor. De multe ori am lăudat şi laud cinul şi rânduiala

vieţii călugăreşti. Nu fac aceasta pentru ademenire şi pentru înşelăciune, ci

grăiesc adevărul şi zic că este un lucru lăudat călugăria sau, mai bine zis, un

lucru îngeresc. Dar nici pe mireni nu-i voi defăima, ci vreau să vă îndemn

către faptele bune ale vieţii adevărate.

Ştiţi ce tulburări, ce strigări, ce jocuri, ce beţii se fac astăzi în lume.

Ele sunt lucruri şi fapte diavoleşti pentru care, de nu se vor pocăi, rău se

vor chinui cei ce le fac. Vieţuirea noastră însă nu înseamnă să mâncăm şi să

bem mult, să sărim şi să aruncăm cu piatra. Oricine le face, după pravilă nu

se poate cumineca nici la Paşti.

Dar ce să facem? Să cântăm ziua şi noaptea şi să slăvim pe Domnul

după rânduiala slujbei bisericeşti, dată nouă de sfinţii Părinţi.

Adică să mergem din cântare în cântare, din citire în citire, din

rugăciune în rugăciune şi adesea să luăm aminte şi să ne păzim mintea,

ca să nu ne înşele diavolul şi să semene în inima noastră gândurile

rele, aducerea

aminte de relele trecute, de mândrie, de desfrânare sau de alt păcat.

Alteori să spunem în gând psalmi şi alte cuvinte dumnezeieşti. Când va

fi vremea, să ne odihnim în chilia noastră, apoi iar să lucrăm sau să

vorbim despre folosul sufletului. Unul pe altul să ne ajutăm, fiecare

la slujba sa. Unul pe altul să ne iubim şi să ne fie milă unul de

altul, ca de nişte fraţi. Fiindcă toţi suntem un trup, precum zice

Apostolul: „ Un trup şi un Duh, într-o nădejde a chemării noastre".

Toate să se chivernisească cu măsură şi cu bună

98

rânduială.

Iar de va fi trebuinţă şi de ceva mângâiere pentru trup la sărbători,

nici aceasta să nu fie afară din cale, ci cu rânduială şi aşa cum se

cade

călugărilor, căci avem mărturie în sfânta Evanghelie. Ascultaţi ce zice

Hristos lui Iuda: „Ce ai să faci, fă curând". Nimeni din cei ce şedeau

n-au înţeles de ce a zis aşa; După Scriptură, unii cred că s-a zis aşa

fiindcă Iuda ţinea punga şi cheltuia: adică i-ar fi zis Iisus să

cumpere cele trebuincioase

pentru sărbătoare şi să dea milostenie săracilor.

Vedeţi, fraţilor, că şi Domnul şi Apostolii aveau grija sărbătorii şi

a săracilor; pe care şi noi, smeriţii, precum vedeţi, ne nevoim, după

putinţă, să-i urmăm.

Blagoslovit este Dumnezeu, care ne-a învrednicit de această vieţuire,

nu pentru niscaiva fapte bune, Pentru că nici un lucru bun n-am făcut

pe

pământ înaintea lui Dumnezeu, ci numai pentru nemărginita Lui bunătate.

De aceea avem datorie fiecare să mulţumim foarte, cu inimă frântă şi

smerită, lui Dumnezeu făcătorul nostru de bine.

Deci în viaţa călugărească trebuie, precum am zis, să se săvârşească

mângâierea praznicelor, în lume foarte rare fiind aceste fapte. Căci

toată ziua şi toată noaptea au numai grija bogăţiilor şi oamenii sunt

prididiţi de patimi lumeşti, adică de: desfrânare, preadesfrânare,

furtişaguri, nedreptăţi, minciuni, blestemuri, înjurături. Unul pe

altul vrăjmăşeşte, unul pe altul dă

în judecată nedreaptă şi alte multe răutăţi se fac în lume, aşa cum zice Sf.

Ioan Gură de Aur: „Puţini din lume se vor mântui".

Acest cuvânt este înfricoşat, dar este adevărat. De aceea trebuie să

plângem, nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru hotărârea aceasta

asupra celor din lume. Nu suntem noi şi mirenii fraţi? Nu suntem

zidiţi dintr-un pământ? Nu ne-am botezat într-o cristelniţă toţi?

Chiar un dobitoc de vom vedea alunecând în râpă, nu ne întristăm? Cu

atât mai mult să ne

întristăm şi să plângem pe fraţii noştri creştini.

Aşa şi fericitul Pavel plângea pe vrăjmaşii crucii lui Hristos,

rugându-se cu inima întristată. Aşijderea, proorocul Ieremia plângea

pierzarea evreilor; şi nu numai că i-a plâns, ci plângerile le-a scris şi le-a

lăsat ca să se citească. Moise, văzătorul de Dumnezeu, striga la Dumnezeu

şi zicea: „De vei lăsa lor păcatul, lasă-l, iară de nu, şi pe mine mă şterge din

cartea ta ". în scurtă vorbă, fiecare sfânt se mâhnea pentru păcătoşi şi se

ruga lui Dumnezeu pentru dânşii.

Deci de poftim să umblăm şi noi pe urma sfinţilor, să nu ne grijim

numai de mântuirea noastră, ci să ne rugăm şi pentru lume,

întristându-ne

de păcătoşi, de eretici, chiar şi de limbile păgâne, care se află în întunerecul

necredinţei. Cu un cuvânt, pentru toţi oamenii, precum porunceşte apostolul

Pavel, să facem rugăciuni şi mulţumite. Folosul nostru va fi mai mare

decât al acelora pe care-i pomenim şi pentru care ne rugăm. Vom

dobândi

99

curăţirea şi iertarea păcatelor noastre şi vom câştiga viaţa cea

veşnică a împărăţiei cereşti, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia

este slava şi

puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 46

LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ:

TĂIEREA VOII ESTE, PENTRU CEI SUPUŞI ŞI

ASCULTĂTORI, ADEVĂRATUL POST

Fraţilor şi părinţilor, Bun este Dumnezeul nostru care ne dă viaţă, ne

ţine din an în an şi ne-a adus, cu iubirea Sa de oameni, până la acest sfânt

post, în care fiecare silitor se sârguieşte în felurite chipuri şi se osteneşte

pentru mântuirea sufletului său. Unul posteşte două şi trei zile; altul

priveghiază şi stă la rugăciune atâtea ceasuri; altul se osteneşte prin

plecarea genunchilor, făcând atâtea şi atâtea metanii, după putinţă; altul se

sârguieşte cu oricare din faptele bune în aceste zile.

Călugărul care face ascultare şi este adevărat ascultător nu se

osteneşte numai pentru o vreme, ci pentru toată viaţa lui. Care este

osteneala ascultătorului supus şi care este fapta cea mare şi cununa

lui cea

luminată? Să nu nădăjduiască în gândurile lui şi niciodată să nu facă

voia lui. Ci orice va face, să fie cu întrebarea egumenului sau a

stareţului şi a economului. Acestea-s mai mari decât toate faptele

bune. în scurt, supunerea şi ascultarea se încununează cu cununa

muceniciei. Căci a-şi tăia cineva voia sa şi a face voia

proiestosului, are atâta preţ înaintea lui

Dumnezeu, ca şi când şi-ar vărsa sângele pentru Hristos.

Să mai ştiţi, fraţilor, că în aceste sfinte zile se schimbă bucatele şi se

înmulţesc metaniile şi rugăciunile, se lungesc cântările şi slujbele

bisericeşti, după cum ne-au lăsat sfinţii Părinţi. De aceea şi noi să primim

darul postului cu cinste şi cu bucurie, să nu ne întristăm de reaua pătimire şi

de slăbiciunea trupului nostru, ci să ne bucurăm că-i pentru sănătatea şi

mântuirea sufletului nostru.

Aşadar să petrecem aceste sfinte zile cu blândeţea inimii, fără

răutate, fără osândă, fără mânie, fără vicleşug, fără pismă, împăcaţi

unul cu altul, cu dragoste, blânzi, ascultători. Când este vremea, să

ne odihnim cu

grijă, când va fi nevoie de vorbă, să răspundem cu smerenie şi cu evlavie.

Să fugim de vorba multă şi de tulburarea mulţimilor pentru ca să plinim

slujbele în linişte şi cu pace, ca nişte slugi ale lui Hristos, căci tulburarea

aduce multă stricăciune în obşte şi-n soborul fraţilor.

100

Mai presus de toate să punem strajă, să nu deschidem uşa gândurilor

rele, care vin şi ne dezmiardă sufletul, nici să dăm loc diavolului, precum

ne învaţă dumnezeiasca Scriptură când zice: „De va veni duhul cel

pierzător, asupră-ţi, să nu afle loc întru tine". Diavolul, vrăjmaşul nostru, nu

are putere să ne silească, ci numai aruncă gânduri rele, precum aruncă

pescarul undiţa cu viermele. De primim gândurile, atunci ne vânează şi ne

stăpâneşte, iar când le izgonim cu ruga şi cu chemarea cinstitului nume al

Domnului nostru Iisus Hristos, atunci diavolul fuge de la noi ru şinat.

Să punem osteneală şi silinţă, ca să ne păzim sufletul neîntinat şi

curat de orice gând spurcat. Să-l păzim nerănit de săgeţile lor, ca pe o

mireasă a lui Hristos şi aşa ne vom învrednici să ne facem locaşul Duhului

Sfânt şi să auzim: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe

Dumnezeu " sau precum zice Apostolul: „ Câte sunt adevărate, câte sunt

cinstite, câte drepte, câte curate, câte lăudate, orice fel de faptă bună, orice

laudă, acestea să le facem, acestea să le urmăm şi Dumnezeu va fi cu noi".

Drept aceea, fraţilor, să fugim de mâncare multă şi de beţie, din care

se nasc toate păcatele. Să mâncăm şi să bem cu evlavie şi cu frica lui

Dumnezeu şi să-I dăm slavă că ne-a izbăvit de înşelăciunea şi de tulburarea

lumii.

De este cineva, printre noi, nu călugăr adevărat, care în aceste zile

cântă cântece drăceşti, adică lumeşti, şi se joacă ca copiii cei mici, lucru

neîngăduit nici mirenilor şi cu atât mai mult monahilor celor aleşi şi fii ai

lui Dumnezeu, să asculte ce arată Scriptura veche: Dumnezeu s-a mâniat pe

evrei şi într-o zi au murit douăzecişitrei de mii de evrei, pentru că mâncau,

se îmbătau şi jucau. Şi dacă S-a mâniat pe evrei, ce vom pătimi noi,

călugării, care facem acestea?

Aşa că luaţi aminte fraţilor şi umblaţi ca nişte fii ai lui Dumnezeu.

Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Nu vedeţi că

se cutremură de dânsul pământul şi se clătesc munţii? Iar voi vă

jucaţi, glumiţi şi faceţi nebunii.

Ascultaţi şi voi, care jucaţi şi cântaţi lumeşte, ce zice Scriptura: „Cei

ce cântă cântece mireneşti li se umple inima de duh necurat, iar cei ce cântă

bisericească cântare, cu smerenie, li se umple inima de Duh Sfânt".

Tot aşa zice şi Apostolul: „De va avea cineva mângâiere, să cânte, cu

înţelepciune,

psalmi şi tropare, iar nu să ne îmbătăm şi să vărsăm".

Vă mărturisesc fraţilor, înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, că

monahul care face acest lucru nu este vrednic să se împărtăşească, nici să ia

anaforă în tot postul, afară de cazul că are duhovnic ca şi el şi-l va ierta.

Pentru aceea ascultaţi şi păziţi cuvintele sfinţilor şi mâncaţi şi beţi cu

măsură, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, şi daţi şi la săracii care n-au cu ce să

se mângâie în această sfântă zi. De vom face aşa, aici, ne vom învrednici să

ajungem ziua învierii, iar în veacul viitor (la învierea morţilor), vom câştiga

101

împărăţia cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi

puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 47

ÎN MIERCUREA DIN SĂPTĂMÂNA ÎNTÂIA A POSTULUI MARE: DESPRE POST, DESPRE

CURĂŢENIE ŞI DESPRE FERIREA DE PATIMI

Fraţilor şi părinţilor. Aceste zile ale postului, între celelalte zile ale

anului, sunt întocmai ca un liman lin, la care aleargă toţi şi află linişte

duhovnicească; nu numai monahii, ci şi mirenii, mici şi mari, boieri şi

săraci, împăraţi şi preoţi. Căci pentru orice neam şi pentru orice vârstă,

această vreme este foarte folositoare şi mântuitoare. La oraşe şi sate se

potolesc toate tulburările şi prisosesc laudele către Dumnezeu, cântările

sfinte, milosteniile şi rugăciunile. Astfel, Dumnezeu se face blând, lesne

iertător, dăruieşte pace sufletelor noastre şi iertare păcatelor, bineînţeles

numai de ne vom întoarce către El din toată inima, căzând la El cu frică şi

cu cutremur.

Creştinii din lume au dascălii lor, adică arhierei şi păstori care îi

povăţuiesc şi-i învaţă. Căci după cum cei ce se luptă au nevoie de

îndemnători, aşa şi cei ce postesc au nevoie de mângâierea lacrimilor.

Aşa şi eu de vreme ce prin dragostea voastră sunt proiestos şi egumen,

am

datoria să vă spun cuvinte folositoare pentru postul care este hrana

sufletului.

Zice Apostolul: „Cu cât trupul slăbeşte şi se vestejeşte de osteneala

postirii, cu atât sufletul întinereşte din zi în zi, se luminează şi

se face foarte

frumos, după podoaba ce ne-a dat Dumnezeu dintru început". Iar când se

face curat şi frumos prin post şi pocăinţă, şi Dumnezeu îl iubeşte şi

locuieşte într-însul, precum zice Domnul: „Că eu şi Tatăl vom veni şi locaş

vom face în el".

Deci, de vreme ce atât de mare este darul postului şi are puterea şi

harul de a ne face locaş al lui Dumnezeu, trebuie să-l primim cu multă

bucurie şi să nu ne îmbuibăm cu bucate, ştiind că Domnul nostru Iisus

Hristos a săturat în pustie cinci mii de oameni numai cu pâine şi cu apă,

prin binecuvântarea celor cinci pâini. Căci dacă ar fi vrut, putea să

poruncească şi să aibă acolo tot felul de bucate, dar într-adins a

făcut

aceasta, ca să ne dea nouă pildă de înfrânare şi să căutăm numai cele

trebuincioase.

102

Cu toate că lucrul este greu la început, dar de vom pune silin ţă şi

osteneală zi de zi, cu ajutorul lui Dumnezeu ne va veni mai uşor.

De voim însă ca postul nostru să fie adevărat şi primit de Dumnezeu,

cum postim de bucate tot aşa se cade să ne păzim de orice păcat sufletesc şi

trupesc, precum ne învaţă şi troparul ce zice: „Postul nu înseamnă numai

părăsirea de bucate, ci şi înstrăinarea de toată patima păcatului". Să

ne păzim dar de lene la canonul şi slujba noastră şi mai ales decât

toate să ne

ferim de mândrie, de pismuire, de vrăjmăşie, patimi ascunse care omoară

sufletul, de viaţa de sine, adică să nu avem pungă osebită şi să urmăm voile

noastre. Căci diavolul nu iubeşte altceva, decât numai să afle pe om că nu

întreabă pe altul, nici se sfătuieşte cu cel ce poate să-l povăţuiască spre

bunătate. Atunci cu uşurinţă îl înşeală şi-l împiedecă de la bunătăţile pe

care le are şi le face.

Să luăm aminte bine, mai ales la pofta trupească. Chiar acum, când

postim, ne luptă cu gânduri rele şarpele cel cu multe chipuri,

diavolul.

Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul păcatului, dar nu este cu

adevărat bun, ci numai la vedere, ca rodia umflată: pe dinafară e

frumoasă

şi după ce o tai găseşti înlăuntru numai fum. Aşa este şi pofta păcatului.

Pare că are dulceaţă, dar după ce se săvârşeşte, păcatul e mai amar

decât fierea şi decât sabia cu două ascuţişuri. După cum a pătimit

strămoşul nostru Adam şi, înşelat de diavolul, a mâncat din rodul

neascultării, iar în

loc de viaţă el a aflat moarte, tot aşa de atunci până astăzi pătimesc toţi şi

sunt înşelaţi de şarpele cel vechi cu poftele rele ale patimilor trupeşti.

Fiindcă diavolul este întunerec, se schimbă şi se arată înger luminos.

La fel, răutatea o face bună la arătare, amărăciunii îi dă gust dulce,

întunerecului îi dă chip de lumină, urâciunea o spoieşte cu frumuseţe,

moartea o arată drept viaţă şi cu acestea înşeală lumea şi o duce în

chinurile viitoare, iscoditorul

de rele diavolul.

Noi, fraţilor, să luăm aminte să nu ne înşele cu meşteşugirile lui

multe şi viclene, nici să pătimim ca păsările prinse cu laţul şi cu cursa,

pentru mâncare. Să cercetăm bine, cu mintea noastră, înfricoşările răutăţii

şi, fără de nici o osteneală, vom pricepe ascunsa răutate şi ne vom păzi de

ea.

Pe lângă acestea, să ascultăm necontenit cântările bisericeşti şi

slujbele, fără de lene şi cu sârguinţă. Să ascultăm cu mare luare aminte

citirile, că precum trupul se hrăneşte şi creşte cu hrana pâinii, aşa

şi sufletul

se hrăneşte cu cuvintele dumnezeieşti. Să facem metanii după putinţa

fiecăruia în tot ceasul, după măsura dată. Să lucrăm cu mâinile noastre, căci

cei ce nu lucrează nimic nu este vrednic să mănânce, precum zice

Apostolul. Unul pe altul să ne chivernisim, căci unul este neputincios şi

altul puternic. Să nu ne certăm, ci numai binele să săvârşim. Să fim

dulci la vorbă, împăciuitori în cuvânt, milostivi, blânzi,

ascultători, plini de îndurare

103

şi de roduri bune. Pacea lui Dumnezeu să umbrească gândurile şi inimile

noastre şi să ne învrednicească împărăţiei cerurilor în Hristos Iisus Domnul

nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 48

ÎN VINEREA ACELEIAŞI SĂPTĂMÂNI: DESPRE

ÎMPODOBIREA LOCAŞULUI NOSTRU

SUFLETESC CU FAPTE BUNE

Fraţilor şi părinţilor, când un mire vrea să-şi zidească casă mare şi

luminoasă, n-are odihnă nici ziua nici noaptea, trudind, îngrijindu -se şi

nevoindu-se până termină casa. Şi atât îl munceşte grija şi silinţa la lucru,

încât mintea şi cugetul lui nu încetează mereu socotind cât de frumos şi de

bun să fie acoperământul, cât de plăcute şi frumoase să fie tencuiala şi

celelalte, încât oricine va vedea zidirea s-o râvnească şi s-o laude.

De-l împiedică cineva dela lucru, îi pare foarte rău şi se tulbură, ca

şi cum i s-ar

face o mare nedreptate.

Scopul cuvântului, preacinstiţii mei fraţi, este acesta: de vreme ce şi

noi, fiecare, zidim locaş pentru sufletul nostru – nu casă văzută şi

stricăcioasă făcută din pietre şi lemne, ci locaş ceresc nestricat şi veşnic

făcut din fapte bune şi din darurile Duhului Sfânt – spuneţi-mi, nu se cade

să ne silim în tot chipul? Să ne arătăm noi mai leneşi decât cei ce-şi

zidesc case stricăcioase? N-ar fi o nedreptate?

O casă stricăcioasă e locuită de oameni ce-şi iubesc numai trupurile

lor şi după ce schimbă mulţime de stăpâni, învechindu-se, se năruie şi

cade,

pentru ca iarăşi să se refacă cu trudă. Locaşul nostru nematerialnic se

zideşte cu fapte bune şi primeşte într-însul locuitor pe însuşi Duhul Sfânt,

precum zice Apostolul: „Voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu celui viu;

Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi". Apoi, când ieşim din această lume,

merge cu noi în ceruri unde îl avem veşnic. Oare e drept să se

zidească cu lene şi cu trândăvie? Cu adevărat, mare nedreptate şi

înfruntare va fi.

Zidirea faptelor bune începe cu frica de Dumnezeu, precum zice

dumnezeiasca Scriptură: „începătura înţelepciunii este frica

Domnului".

Apoi vin cele patru mari fapte bune, adică: înţelepciunea, vitejia, curăţia şi

dreptatea. Unite cu altele şi legate cu legătura dragostei, ele alcătuiesc

Biserică sfântă şi locaş bine primit Domnului. Acest locaş să-l zidim,

fraţilor, şi să-l împodobim cu fapte bune, ca să ne învrednicim să

avem locuitor în noi pe Duhul Sfânt, şi astfel şi pe îngeri să-i

veselim şi pe

104

oameni să-i folosim cu faptele bune.

Iar pentru că între celelalte fapte bune înfrânarea, întru care acum

ne aflăm, este foarte mare, să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a

învrednicit şi

am isprăvit zilele acestei sfinte săptămâni după plăcerea lui Dumnezeu.

Feţele noastre s-au schimbat, s-au ofilit, dar strălucesc prin darul

postului. Ura noastră a devenit amară prin scormonirea veninului ce se

naşte din postire, dar sufletele noastre s-au îndulcit cu nădejdea şi cu

bucuria mântuirii. Aceste două alcătuiri, sufletul şi trupul, din fire se

împotrivesc şi când se întăreşte o parte, cealaltă slăbeşte. Deci şi

noi, fraţilor, să ne bucurăm că am făcut partea sufletului nostru mai

tare.

De spune cineva că a mânca în toate zilele câte odată, vom micşora

înfrânarea, să nu se teamă. Că de ar fi fost aşa, nu ne-ar fi poruncit

Dumnezeu, să cerem la Tatăl nostru hrana trebuincioasă de toate zilele sau

corbul n-ar fi mers la proorocul Ilie cu hrană în toate zilele, nici

la dumnezeiescul Pavel cel de la Tibe3 nici marele Antonie nu ar fi

găsit cu cale să mănânce în toate zilele câte puţin. Mi se pare că, de

vreme ce trupul

nostru slăbeşte de osteneala zilei, Dumnezeu, care ne-a zidit, a vrut ca să fie

întărit cu hrana cea din toate zilele, ca să poată lucra poruncile lui

Dumnezeu. Aşadar să nu fie omul ca un slăbănog, aşa cum sunt cei ce

postesc două zile sau chiar trei, încât de multe ori nu pot să facă nici

metanii, să cânte sau să citească la vreme, cum se cade, nici celelalte slujbe

nu pot să le săvârşească. A mânca în toate zilele, nu este un lucru

pentru cei ce n-au ajuns la o stare desăvârşită, ci mai degrabă,

desăvârşiţii şi marii bărbaţi au urmat canonul şi rânduiala ce am

arătat şi pentru ei toate rânduielile noastre sunt bune, după plăcerea

lui Dumnezeu alcătuite şi de sfinţii Părinţi îndreptate.

De ne-ar dărui Dumnezeu şi nouă mai multă sănătate şi putere

trupească şi sufletească, ca să putem sluji lui Dumnezeu cel viu şi adevărat

şi să aşteptăm ziua răsplătirii de apoi, în care să dea Dumnezeu să străluciţi

ca soarele între sfinţii cei din veci, moştenind împărăţia cerurilor în Hristos

Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

3 Tebaida (n. ed.).

105

CUVÂNTUL 49

LA DUMINECA ORTODOXIEI: SĂ NU NE SILIM LA

SĂVÂRŞIREA FAPTELOR BUNE PESTE PUTINŢA

NOASTRĂ ŞI SĂ HRĂNIM SUFLETUL

CU CUGETĂRI DUHOVNICEŞTI.

Părinţilor şi fraţilor, după cum orice lucru bun este greu la început,

aşa şi începutul sfântului post ne-a pricinuit oarecare greutate din cauza

schimbării bucatelor şi a slujbei. Dar cu cât trece vremea, prin obişnuinţă,

lucrul va fi mai uşor cu ajutorul lui Dumnezeu, precum zice dumnezeiasca

Scriptură: „ Toată truda vremelnică, la început, aduce întristare, iar pe urmă

aduce rodul dreptăţii şi al păcii". Aşa şi nouă: osteneala ni se pare grea, însă

osteneala trece şi se duce. Pe urmă, când vom simţi folosul sufletesc adus

de înfrânare, ne vom veseli foarte.

De vreme ce ne-am învrednicit, cu ajutorul şi darul lui Dumnezeu, ca

să trecem o săptămână din post, să înmulţim sârguinţa în celelalte

zile ale postului, ştiind că osârdia dă putere sufletului şi trupului,

pe cele grele le face uşoare şi pe cele anevoioase le face

lesnicioase, după cum lenea pe

cele uşoare le face grele şi pe cele lesnicioase le face anevoioase.

însă în osteneala şi strădania noastră, să avem măsură şi cu bună

socoteală să ne

chivernisim, ca să păzim şi sănătatea trupului. Ce folos să se sârguiască

cineva, la început, peste puterea sa, apoi să se ostenească şi să

înceteze? De aceea au zis Părinţii, că mai bine este câte puţin şi

pururea să se ostenească

omul, decât mult şi puţină vreme. Aşa să fie şi silinţa noastră cea după

Dumnezeu.

Iar pentru că ziua este mare şi aduce omului greutate, noi să

petrecem vremea zilei în gânduri duhovniceşti neîncetate şi să ne

îndeletnicim cu acelea, prin care se hrăneşte şi se mângâie sufletul.

Să nu lăsăm mintea învăluită de lucruri lumeşti, cu pilde de tulburare

şi

amărăciune, ci să cugetăm la cele dumnezeieşti, pline de dulceaţă şi de

bucurie. Mintea noastră, fraţilor, să fie pururea la Dumnezeu şi la cele

cereşti, la frumuseţile raiului, la locaşurile veşnice, la cetele

îngerilor. Să cugetăm şi să gândim: oare unde se află sufletele

drepţilor şi unde ale

păcătoşilor? Ce frică şi cutremur va cuprinde pe toţi, când se va arăta

Hristos? Când, precum zice dumnezeiasca Scriptură, ,,cerurile cu mare

sunet se vor strânge şi ca o hârtie se vor înfăşura, cele patru stihii

şi mai

ales pământul şi cele ce sunt într-însul se vor arde, marea aceasta se va usca

de acel mare foc, sufletul se va împreuna cu trupul său, cu care a trăit în

această lume " şi câtă mulţime de oameni va fi atunci dela Adam până la

106

sfârşitul lumii. Oare cât va fi de înfricoşată faţa Domnului cea slăvită, care

va străluci şi va trimite raze mai multe decât ale soarelui? Ce glas

vom auzi oare dela El? Glasul cel blând care zice: „ Veniţi,

binecuvântaţii Părintelui

Meu?" Sau glasul cel înfricoşat care zice: „Duceţi-vă dela Mine

blestemaţilor?" în scurt, cum va fi sfârşitul, când drepţii vor fi

chemaţi, cu slavă multă şi cinste, la împărăţia cerurilor şi cum vor

fi osândiţi păcătoşii, trimişi cu multă ocară în chinurile veşnice? Să

ne gândim, fraţilor, şi să ne

îngrijim pururea de acestea, fiindcă suntem străini în lumea aceasta, iar

vieţuirea noastră este în cer. Numai prin aceste bune socotin ţe vin lacrimile

şi luminarea sufletului şi petrece omul viaţa în pace, fără tulburare, având

bucurie duhovnicească şi nădejde ca să câştige bunătăţile cele viitoare, în

Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea dimpreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 50

ÎN MIERCUREA SĂPTĂMÂNEI A DOUA DIN POST:

DESPRE PĂZIREA SUFLETULUI

DE PATIMILE PIERZĂTOARE

Fraţilor şi părinţilor, după postul din întâia săptămână ne-am

schimbat oarecum: faţa noastră a slăbit şi s-a ofilit. S-a stricat însă numai

omul cel din afară, precum zice Apostolul, iar cel dinlăuntru, adică sufletul,

creşte şi se înnoieşte din zi în zi. Căci, după cum traiul bun îngraşă

trupul şi-l face frumos, aşa şi sufletul prin înfrânare se face mai

luminat şi mai viteaz. La fel şi noi, prin pătimirea cea rea a

trupului, am sporit frumuseţea

şi podoaba sufletului, frumuseţe pe care o dorea proorocul David şi pentru

care ruga pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, întru vrerea Ta dăruieşte

frumuseţii mele putere".

Deci, prin această frumuseţe a înfrânării se logodesc sufletele noastre

cu Mirele ceresc, Hristos, precum zice fericitul Pavel: „V-am unit pe voi,

ca pe o fecioară curată, cu un bărbat, ca să vă pun înaintea lui Hristos,

mireasă fără de prihană". Mi-e frică însă ca nu cumva, după cum

şarpele a înşelat oarecând pe Eva cu meşteşugirea lui, la fel să

vatăme, cu viclenie,

toată slăbiciunea în Hristos a gândurilor voastre.

Socotiţi dar cât de mare este darul că ne-am învrednicit să avem Mire

pe Hristos. Vedeţi pe marele apostol Pavel, cum se spăimântă şi se

cutremură pentru noi, ca nu cumva să ne înşele vrăjmaşul şi să ne facă să

cădem din această mare vrednicie. Sufletul nostru se aseamănă cu o

fecioară logodită, care-i ascunsă şi păzită de ochii tinerilor, ca să nu fie

văzută, şi care pune mare silinţă ca să-şi păstreze curată fecioria, până la

107

vremea nunţii şi a unirii ei. Tot aşa sufletul are datoria să se păzească curat

de păcat, până în ceasul morţii şi atunci, ieşind din trup ca dintr-un palat

împărătesc, de va fi frumos şi împodobit cu paza fecioriei avută în această

lume, atunci se vor bucura sfinţii îngeri văzându-l împodobit cu fapte bune.

Iară de va fi urât şi înegrit de păcate, se vor bucura dracii. O, ce

lucru de jale şi de plângere, să spună cineva sau să audă aceasta!

Drept aceea, să primim ca trupul nostru să aibă acum pătimire rea, să

se smerească şi să

stăpânească mintea sufletească în noi, iar nu voia rea a trupului. Nu

numai acum, ci totdeauna să avem această pază şi această nevoinţă a

înfrânării,

căci viaţa monahului nu este decât o înfrânare a patimilor, pază a

gândurilor şi război necontenit împotriva duhurilor nevăzute. Cu toate

că acestea sunt grele şi ostenitoare pentru trup, dar mult folos aduc

sufletului;

căci osteneala este trecătoare, iar plata veşnică. Pentru aceea zice

Apostolul: „Uşurinţa scârbei noastre ne găteşte greutatea slavei

veşnice".

Deci o fraţilor, să nu ne îngrijim de cele văzute, ci de cele

nevăzute, că cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute, veşnice.

Aceste bunătăţi poftesc

şi îngerii să le privească, adică să vadă pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu

care sufletele noastre sunt unite. Mă rog dragostei voastre fraţilor, să păzim

sufletul nostru curat de fapte rele, de gânduri necurate, care întinează

sufletul, precum a zis Domnul. Să nu primim în niciun chip gândul

păcatului, că din gândire şi din aducerea aminte a păcatului, se aprinde

pofta ca un foc mare şi arde sufletul şi îl face urât şi negru. De

aceea departe să fugim de patimi şi de gândul pe care ni-l pune

diavolul înainte.

Să ne depărtăm cu mare grăbire de ispitele viclene, ca să luminăm

sufletul nostru cu fapte bune, sârguindu-ne şi ostenindu-ne în acest

post cu înfrânarea, ca atunci când va veni ceasul despărţirii

sufletului să fim gătiţi şi curaţi, să ne învrednicim bucuriei cereşti

şi să câştigăm bunătăţile veşnice în Hristos Iisus Domnul nostru a

Căruia este slava şi stăpânirea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 51

ÎN VINEREA SĂPTĂMÂNII A DOUA: DESPRE UNIRE ŞI DRAGOSTE ŞI TREBUINŢA DE

A SUFERI CU VITEJIE OSTENELILE FAPTELOR BUNE, CA SĂ CÂŞTIGĂM ÎMPĂRĂŢIA

CERURILOR

Fraţilor şi părinţilor, mult mă veselesc eu smeritul, văzând

petrecerea voastră cu pace, întărirea voastră în faptele bune şi mai

ales unirea dragostei dintre voi, şi că petreceţi vremea postului în

răbdare şi faceţi

108

aceasta pentru mântuirea sufletului vostru şi pentru nădejdea cea bună

a vieţii veşnice. Din toate bunătăţile, alt lucru mai bun nu este ca

pacea şi unirea între fraţi şi acestea odrăslesc din înfrânare. Că

oriunde se va arăta şi se va afla înfrânarea de acolo toată răutatea

şi vicleşugul fug. Aşa au lipsit acum şi de la noi nestatornicia,

neorânduiala, împotrivirea, viclenia,

clevetirea, neascultarea, mândria şi toată răutatea.

Deci, fraţii care sunt sârguitori să priceapă că nu numai pe ei se

folosesc, ci şi pe ceilalţi fraţi îi îndeamnă spre bine cu pilda lor

bună, pentru

care mare plată vor lua de la Dumnezeu, iar cei ce fac scandal, aduc şi lor şi

altora multă osândă prin pilda rea. Prieteni ai lui Dumnezeu şi ai

îngerilor sunt cei care povăţuiesc cu cuvântul şi îndeamnă pe fraţi

spre poruncile lui Dumnezeu. Să dea Dumnezeu să ne aflăm totdeauna în

această stare şi

vieţuire lăudată şi să nu încetăm, nici să lipsim vreodată de la dragostea lui

Dumnezeu. Că zice Hristos: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot

sufletul tău şi din toată inima ta şi din tot cugetul tău". Dar cel ce

iubeşte pe

Dumnezeu astfel, niciodată nu se satură de dragostea lui, nu osteneşte şi nu

se leneveşte; ci mai mult îşi sporeşte căldura, crescând în inima lui faptele

bune, şi merge din putere în putere, lucru pe care se cade să nu-l

contenească niciodată.

Nu vedeţi pe oamenii mireni cum se ostenesc şi se nevoiesc ziua şi

noaptea pentru cele trecătoare? Nu vă uitaţi la ce fac corăbiile aici înaintea

noastră, cum lucrează toată ziua şi nicidecum nu se odihnesc? Pentru

care pricină? Ca să câştige ceva de cheltuială, să se chivernisească.

Iar noi să nu suferim osteneli şi nevoi cu bucurie, pentru ca să

câştigăm bogăţie

dumnezeiască, să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, să câştigăm cele

veşnice şi să ne izbăvim de chinurile cumplite? Dimpotrivă, fraţilor, aşa să

facem şi de va fi trebuinţă să ne vărsăm şi sângele pentru numele şi

dragostea lui Dumnezeu, să stăm cu bărbăţie bucurându-ne cu nădejde,

suferind toată scârba cu mulţumire.

Să căutăm prin rugăciune, psalmi şi citiri să unim mintea noastră cu

Domnul prin această silinţă şi să o izbăvim de gândurile

nefolositoare. De vreme ce şederea şi lenea pricinuiesc tot lucrul

rău, iar lucrarea şi sârguirea sunt paza minţii noastre. Pe lângă

toate acestea să ne îngrijim de ascultare şi fiecare să-şi facă treaba

sa cu frică de Dumnezeu. Să fie faptele noastre cu bună orânduială şi

cu bună evlavie şi să iubim odihna fratelui nostru, că toate acestea

sunt folositoare şi ajută la mântuirea sufletului, însă pe lângă

acestea să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru fraţii noştri care sunt la slujbe

în multe locuri, ca să-i acopere Dumnezeu, pentru că de aceştia am grijă,

fiindcă nu-i am înaintea mea ca să văd cum vieţuiesc, încă şi pentru mine

smeritul să vă rugaţi, ca să mi se dea cuvântul de folos în gura mea şi

vieţuirea dreaptă şi mântuitoare, ca prin dragostea voastră şi eu cel mai mic

să aflu mântuire sufletului meu în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia

109

este slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 52

LA DUMINICA A DOUA DIN POST: ÎN NĂDEJDEA

VIEŢII VEŞNICE, SĂ PETRECEM ZILELE

POSTULUI CU LINIŞTE ŞI BLÂNDEŢE

Fraţilor şi părinţilor, bun lucru este postul, unit însă cu faptele bune

care i se cuvin: cu pacea, cugetul bun, ascultarea, blândeţea, milostivirea şi

alte bunătăţi ce sunt folositoare. Dar diavolul, ca un vrăjmaş şi protivnic al

mântuirii noastre, meşteşugeşte şi lucrează împotriva celor ce postesc toate

cele împotrivitoare. îi face îndrăzneţi, împotrivitori la cuvinte, răi, mânioşi,

trufaşi, pizmătăreţi, vorbitori de rău, ca să le pricinuiască mai multă

stricăciune şi pagubă cu aceste patimi, decât folosul pe care-l pot câştiga

prin post. Noi, însă, înşelăciunile şi meşteşugurile lui cunoscându-le, să

petrecem aceste sfinte zile pururea cu pace, cu blândeţe şi cu linişte şi să ne

purtăm unul faţă de altul cu dragoste, cunoscând că acest fel de post este

bine primit la Dumnezeu. Iar dacă ne lipsesc acestea, orice osteneală vom

face este pierdută şi în zadar ne trudim. De trebuinţă, aşadar, este să postim,

că postul veştejeşte trupul, dar întăreşte sufletul şi-l înoieşte.

Căci cu cât omul din afară se strică, cu atât cel din lăuntru se

înoieşte, precum zice Apostolul.

Din zi în zi, vremelnica uşurinţă a scârbelor multă slavă ne găteşte în

ceruri. Aşa că, socotind şi aducându-ne aminte de plata şi răsplătirea

viitoare, să suferim ostenelile faptelor bune cu bucurie, mulţumind lui

Dumnezeu că ne-a învrednicit a fi părtaşi moştenirii sfinţilor săi din lumina

cea neînserată, şi că ne-a izbăvit de stăpânirea întunerecului şi ne-a făgăduit

împărăţia Fiului său.

Dar împărtăşirea cu preacuratul Său trup şi sânge, cu care în toate

zilele ne învrednicim, puţin lucru vi se pare? Ce poate fi mai dulce şi mai

de folos decât sfânta împărtăşanie, care dăruieşte viaţă veşnică celor ce se

cuminecă cu vrednicie? Noi vorbim în toate zilele şi nopţile cu

dumnezeiescul David şi cu alţi sfinţi Părinţi şi luminători ai

bisericii, şi altă

mângâiere pentru suflet nu aflăm. Căci ne-am osebit de rudele noastre şi

am rupt cu prieteşugul acestei lumi mincinoase, pentru Domnul, şi nici o

altă viaţă nu este fericită sau mai înaltă, decât aceasta. Căci viaţa noastră

este în ceruri, aşteptând de acolo pe Domnul nostru Iisus Hristos,

Mântuitorul, care va preface smeritul nostru trup asemenea cu trupul slavei

110

Lui, după lucrarea puterii de a supune Lui toate. Pentru aceea, fra ţii mei, se

cade să avem bucurie defăimând şi călcând toată pofta rea a trupului.

„Că tot trupul, ca iarba câmpului şi toată slava omului, ca o floare

este; s-a uscat

iarba şi floarea ei s-a scuturat", dar lucrarea faptelor bune rămâne în veac.

Dacă cineva dintre noi pătimeşte rău, să se roage, zice Scriptura; de

are cineva bucurie, să cânte, de se supără de patima rea a păcatului,

de vreme ce diavolul niciodată nu încetează a purta război cu noi, să

sufere, auzind pe cel ce zice: „Fericit este cel care suferă

supărarea, că fiind cercetat va

lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe dânsul.

De veţi cunoaşte acestea, zice Domnul, fericiţi veţi fi dacă le veţi face", că

a Lui este slava în veci. Amin.

CUVÂNTUL 53

ÎN MIERCUREA SĂPTĂMÂNII A TREIA DIN POST:

DESPRE MOARTEA FĂRĂ DE VESTE ŞI NEÎNTINAREA

GÂNDURILOR CU POFTE TRUPEŞTI

Fraţilor şi părinţilor, aflându-se aici la noi sfântul părinte şi dascăl,

nu se cade să vă învăţ eu. însă pentru a păstra obiceiul şi rânduiala vă voi

grăi puţin despre viaţa noastră trecătoare. Din zi în zi, în curgerea vremii,

ne apropiem de sfârşitul vieţii noastre şi peste putinţă este cuiva să înlăture

ceasul sfârşitului, fiindcă trebuie să ieşim din lumea aceasta şi să mergem

acolo unde sunt părinţii noştri. Drept aceea trebuie să avem multă grijă ca

să ne aflăm gata în acel ceas. Auzim doar sfânta Scriptură vorbind

despre potop şi pe Domnul care zice: „Că precum în vremea lui Noe

oamenii nu se grijeau cu nimic de potop, ci mâncau şi beau, se însurau

şi se veseleau,

vindeau şi cumpărau şi fără de veste a venit potopul şi pe toţi i-a înecat",

aşa va fi şi la a doua venire a lui Hristos. Poate că ne mirăm de orbirea şi

nesimţirea oamenilor din acea vreme. Căci vedeau corabia pe care o făcea

dreptul Noe în o sută de ani şi-l auzeau zicând că Dumnezeu va să dea

potop, ca să-i înece şi să-i prăpădească pentru răutăţile ce făceau, dar ei

nicidecum nu băgau în seamă cuvintele lui ca să se pocăiască.

Dar ia să luăm şi noi aminte. Nu cumva ne aflăm în aceeaşi nesimţire

pentru care-i osândim pe ei? Că şi acum, chiar dacă nu vedem corabie

cioplindu-se în o sută de ani, dar vedem în toate zilele morminte pline de

oase, în care astăzi sau mâine vom intra şi noi, căci unul câte unul se duc

dela noi. Şi noi ne lenevim şi nu băgăm în seamă mântuirea sufletului

nostru, nici nu o socotim. Ci o fraţilor, să ne gătim ca să nu vie acel ceas

fără de veste. Căci vai de cel ce nu va fi gata, că se va primejdui şi mult se

111

va amărî, văzând că nimeni nu poate să-l ajute, şi va căuta fiecare vremea şi

zilele ce au petrecut şi nu le va afla, şi va plânge după ele, fără de

mângâiere. Deci fiind întâmplarea noastră mai înfricoşată decât potopul ce

a fost atunci, trebuie să fim foarte cu luare aminte până nu ne cuprinde

ceasul morţii. Dar nu zic să nu mâncăm, să nu bem, sau să nu purtăm

haine, nu zic aceasta; ci zic, că de mâncăm şi bem, sau altceva de

facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu, după porunca Apostolului,

precum se cade

călugărilor. Ca să nu fim noi pricină pentru defăimarea şi necinstirea

cinului călugăresc de credincioşi şi necredincioşi, precum grăieşte

Apostolul: „Nu fiţi pricină de sminteală iudeilor şi elinilor şi Bisericii lui

Hristos ".

Cu adevărat mă rog vouă şi mă cuceresc, fraţii mei, urmaţi porunca

Apostolului, ca să mă bucur şi eu. Fiţi în dragoste uniţi, într-un suflet

alcătuiţi, nici o slujbă să nu faceţi cu gâlceavă sau cu mândrie. Ci

unul altuia să vă supuneţi ca nişte slugi ascultătoare ale lui

Hristos.

Păziţi-vă cu mare luare aminte şi cele cinci simţuri ale voastre, adică

ochii să nu se uite la cele necuvioase, urechile să nu asculte cele ce nu

folosesc, gustul să nu caute să dea pântecelui poftele pe care le cere,

pipăirea să nu ne apropie de ceea ce nu se cade. Căci din nepaza

simţurilor vine moartea şi prăpădirea sufletelor noastre. Mintea

iarăşi să o stăpânim să

nu se rătăcească în lucruri zadarnice şi fără de folos; nici să gândească

înfăţişări şi chipuri ale poftelor trupeşti, din care nu avem bucurie ci multă

amărăciune, durere şi vătămarea binelui nostru sufletesc. O, fraţilor!

Bucuria şi veselia sufletului una este, adică, a se păzi cineva curat

de patimile trupeşti şi de gândurile rele, ca prin nevoinţă să ajungă

la

nepătimire, nevătămându-se nici prin fapte, nici prin cuvinte. Deci să

nu ne îngreunăm, nici să ne lenevim a merge la bucuria nepătimirii şi

a curăţeniei,

ci să ne sârguim pururea cu multă osteneală, ca să ne îndreptăm de orice

păcat şi greşală. Iar Dumnezeu este gata spre ajutor, că aproape este de cei

ce se pocăiesc şi de vom vieţui aşa, vom dobândi împărăţia cerurilor în

Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

112

CUVÂNTUL 54

ÎN VINEREA SĂPTĂMÂNII A TREIA:

POSTIREA ŞI DESPRE ÎNDEMNUL

CĂTRE TOATE BUNĂTĂŢILE

Fraţilor şi părinţilor, ieri ne-am turburat puţin, iar astăzi avem linişte

şi pace. Ieri am avut pravilă şi poruncă, iar astăzi, odihnă. Blagoslovit să fie

Domnul, care a risipit ispitirile şi ne-a întărit, ca fără temere să stăm întru

întâmpinarea înfricoşărilor. Aceasta este fapta creştinilor adevăraţi

şi amonahilor desăvârşiţi, ca pururea să fie gata să sufere tot felul

de primejdii

pentru fapta bună, încât de alt lucru să nu ne grijim fără numai de porunca

lui Dumnezeu.

Că cei ce au fost trimişi de împăratul şi au spus cele ce ne-au spus

(că împăratul va să ne izgonească de nu vom asculta), s-au dus mai mult ei

cuceriţi de evlavie, decât noi spăimântaţi prin înfricoşare. însă

Domnul vă va da plată pentru hotărârea ce-aţi luat ca să primiţi

izgonirea pentru binele

Domnului şi pentru sfintele Lui icoane. Vă va da plata desăvârşirii, că

bogat este în milostivire. Şi dacă numai pentru gândul bun ce pune

cineva pentru bine se încununează, cu atât mai vârtos de va săvârşi şi

cu fapta acel gând. Deci şi noi ceea ce am hotărât, avem vreme să şi

săvârşim, pentru că

încă ispita nu s-a potolit, ci a rămas. Şi nu numai la noi s-a dat acest fel de

porunci împărăteşti, ci la toată lumea, ca să nu scape nimeni neîmpărtăşit

de aluatul ereticilor. Pentru aceea să ascultăm pe Apostolul ce zice: „Cu

înţelepciune umblaţi către cei din afară, adică, cei necredincioşi,

răscumpărând vremea; cuvântul vostru să fie pururea dulce şi cu stare

potrivit, adică bine chibzuit, ca să daţi răspunsuri cuviincioase la fiecare".

Şi ne învaţă Apostolul, ca nu fără socoteală să ne dăm pe noi ispitelor nici

să trecem cuvântul lui Dumnezeu, căci în sufletul celui ce se va sfii şi nu va

grăi adevărul, zice Scriptura, nu va rămânea Duhul lui Dumnezeu într-însul

şi despre aceasta destule sunt câte v-am grăit.

Iată dar, cu ajutorul lui Dumnezeu vremea postului merge înainte şi

ne apropiem de mijlocul căii. Deci să punem silinţă, nevoindu-ne la cele

dinainte cu orice mijloc pofteşte fiecare, fără întristare şi greutate.

Dumnezeu iubeşte pe postitorul osârduitor şi smerit, însă canonul şi

rânduiala vieţii de obşte nu sloboade ca să postească fiecare după voia sa şi

să umble unde vrea, ci postul de obşte şi adevărat pentru ucenicii adevăraţi

este să-şi taie fiecare voia sa.

Deci bun lucru este postul, că smereşte patimile trupului şi-l supune

sufletului. Bun lucru sunt lacrimile, că spală şi curăţesc întinăciunile

113

păcatelor şi arată sufletul curat lui Dumnezeu. Bun lucru este rugăciunea,

căci înalţă mintea omului dela stricăciunea lumii şi o învredniceşte să

vorbească cu Dumnezeu. Bun lucru este dragostea, mai bună decât toate

faptele bune, că face pe om să voiască folosul fratelui său, mai mult decât

pe al lui. Bun lucru este silinţa, că uşurează ostenelile faptelor bune.

Deci să ne bucurăm fraţilor, să fim nevoitori şi cu sufletul şi cu

trupul. De a sosit ceasul cântării şi al slujbei, să alergăm degrab toţi cu

osârdie. Este vremea să lucrăm cu mâinile, să lucrăm cu bucurie ca şi cum

am sluji Domnului, nu oamenilor. Este vremea de vorbă, să grăim cu

smerenie şi cu frică de Dumnezeu. Toate faptele şi mişcările noastre

să fie

plăcute lui Dumnezeu şi cu bună rânduială, precum zice Apostolul: „ Toate

să se facă cu cucernicie şi cu cuviinţă, fără nici o tulburare sau

împotrivire". Să fie măsură şi metanii şi să se împlinească obiceiul

stihologhiei, psaltirii, după puterea fiecăruia. Să grijim şi de

sănătatea

trupului nostru şi Dumnezeul păcii să ne învrednicească să ajungem la ziua

plină de lumină a învierii lui Hristos. Apoi să ne dăruiască şi împărăţia

cerurilor, unde hrană şi băutură nu este, ci dreptate şi sfinţenie, pace şi

bucurie, precum este scris de Duhul Sfânt. Aceste bunătăţi să le câştigăm în

Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 55

ÎN DUMINICA A TREIA A POSTULUI: DESPRE CREŞTINii BULGARI, CARE AU

ÎNDURAT CHINURI DE MUCENICI, PENTRU CĂ N-AU VRUT SĂ MĂNÂNCE CARNE ÎN

POSTUL MARE

Fraţilor şi părinţilor, vreau să îndemn dragostea voastră spre fapte

bune cu o istorioară folositoare. Povestirea este aceasta: în ţara Bulgariei

s-a dat poruncă aspră dela domnul locului, precum ne-am încredinţat dela

mulţi, pentru creştinii şi fraţii noştri ce sunt robiţi, că de vor vrea să

mănânce carne în sfântul şi marele post, îşi câştigă viaţa, iar de nu vor vrea,

pe toţi osă-i treacă prin sabie. Deci acel păgân a pus toată puterea ca să se

plinească cuvântul lui. Atunci s-au adunat la un loc mulţimea robilor, copiii

şi femeile. Şi mare jale era între ei, căci pe de o parte socotind cum să calce

legea creştinească şi să mănânce carne, se întristau şi plângeau, iar

pe de altă parte vedeau primejdia morţii şi se tânguiau cu amar. în

scurt s-au

supus şi au hotărât cei mai mulţi să se supună poruncii tiranului. Dar

dintre ei s-au osebit patrusprezece familii, zicând că nicidecum nu

vor face

114

porunca păgânului, ca să mănânce carne în sfântul post. Ceilalţi creştini se

rugau de ei şi-i îndemnau să nu piară pentru atâta greşeală, ci deocamdată

să facă voia tiranului şi pe urmă se vor îndrepta prin spovedanie şi pocăinţă,

însă aceştia nicidecum n-au vrut, ci nădăjduiau la Dumnezeu şi la câştigul

bunătăţilor veşnice,

Iar domnul cel barbar, dacă a văzut tăria minţii lor, s-a sfătuit să

omoare pe unul din ei şi să-i împartă femeia şi pe copiii lui robi

tătarilor, socotind că doar şi ceilalţi se vor înfricoşa şi vor face

voia lui. Şi după cum a poruncit îndată s-a făcut. Dar ceilalţi nu

s-au înfricoşat, ci mai mult s-au întristat şi ziceau: „creştini

suntem şi un cuget avem cu fratele nostru ce a mărturisit". Deci

pentru această bună mărturisire li s-au tăiat şi lor capetele

şi s-au săvârşit în Domnul.

Vedeţi fraţilor că şi până astăzi se împlineşte Evanghelia împărăţiei

lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe Tatăl său şi pe mama

sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cine nu ia crucea sa

şi să vie după Mine nu este Mie vrednic!" Şi iarăşi zice: nu vă temeţi de cei

ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare, ci mai vârtos să vă fie

frică de Dumnezeu care poate şi sufletul şi trupul să-l chinuiască în gheena

focului". Aşa şi aceştia au ascultat poruncile Evangheliei şi săvârşind

porunca lui Dumnezeu au câştigat, fericiţii, cununa muceniciei. S-au

numărat cu sfinţii Macabei, îndoindu-li-se numărul, că aceia erau

şapte, iar

aceştia patrusprezece. Aceia au mărturisit să nu mănânce carne de porc,

după legea lui Moisi, iar aceştia să nu guste nicicum carne în sfântul şi

marele post. Cu mult mai de cinste este lauda acestora, decât a sfin ţilor

Macabei, că legea atunci oprea pe evrei să nu mănânce carne de porc, iar

acestora era cu putinţă să guste deocamdată, şi păcat nu ar fi avut, precum

zice marele Vasile. Dar, de vreme ce scopul acestor păgâni era batjocura

credinţei creştineşti, pentru aceea aceşti fericiţi n-au vrut să defaime legea

lui Hristos, pentru dragostea lui. O lucru minunat! O fericiţilor bărbaţi!

într-un ceas au câştigat împărăţia cerurilor. Ce vor răspunde despre

aceasta cei ce se întovărăşesc cu ereticii şi cu iconomahii, deşi spun

că nu smintesc

credinţa? Unde sunt cei ce zic, că nu se socoteşte mucenicie de va muri

cineva pentru icoana lui Hristos? Că de vreme ce aceia nevrând să

mănânce carne în post, s-au învrednicit să fie mucenici, cu atât mai

mult se vor învrednici de cunună strălucitoare cei ce se vor da spre

moarte pentru ca să

nu se lepede de icoana lui Hristos, Dumnezeul nostru. Dar iconomahii ca

nişte întunecaţi ce sunt voiesc să facă şi pe alţii să cadă în adâncul

pierzării.

Iar noi, fraţilor, să slăvim pe Dumnezeu, Care cinsteşte pe cei care-L

cinstesc, şi care şi acum în vremurile noastre face mucenici. Dar să

socotim, că dacă aceia, fiind oameni simpli şi neînvăţaţi, având femei

şi

copii, toate le-au lăsat pentru dragostea lui Hristos, cu atât mai vârtos noi

care păzim fecioria, ne trudim şi lumea am părăsit cu toate ale ei (trebuinţa

115

vremii întâmplându-se) să4 ne facem următori sfinţilor mucenici, iar aceasta

se va face în ziua, când ne va chema Hristos. Acum să stăm cu răbdare, cu

bărbăţie, la cercarea cugetului nostru, să nu ne închinăm lui Baal, adică

iconomahilor, precum se închinau evreii lui Baal, idolul. Să nu fugim

de războiul gândurilor, ci mai vârtos când diavolul ne săgetează cu

săgeţile

aprinse ale poftelor trupeşti, să ne îmbărbătăm şi să le stingem cu lacrimi,

cu pocăinţă, cu rugăciuni şi cu alte pătimiri rele ale trupului, ca şi noi să

putem zice cu Apostolul: „în toate zilele mă omor spre lauda voastră, pe

care o am în Hristos Iisus Domnul nostru". Şi cu sfântul David: „Că pentru

Tine, Domnul meu, ne omorâm în toată ziua, ca nişte oi spre junghiere

ne-am socotit". Cu care să ne învrednicim a ne face moşteni împărăţiei

cerurilor, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea,

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 56

LA SFINŢII PATRUZECI DE MUCENICI:

SĂ ÎNDURĂM PATIMILE, ÎNTOCMAI

CA HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor, mult ne-am folosit cu strămutarea noastră din

mănăstirea cea dintâi. Şi aşa se cădea să facem. Pentru ce să smintim noi pe

alţii, când nouă nu ni se pricinuieşte nici o sminteală? Şi pentruce când nici

noi, nici alţii nu folosim nimic să ne şi vătămăm. Noi am chivernisit lucrul,

cât a fost cu putinţă şi cât ne-a ajutat vremea. Dar, de vreme ce prilej fiind

n-au primit ca să plece pentru Hristos, precum au făcut alţii, altădată,

trebuia să ascultăm pe proorocul ce zice: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă

osebiţi, zice Domnul". Iar de fac alţii în alt chip, aceia vor da răspunsul lui

Dumnezeu în ziua judecăţii. Că, după socoteala mea, mi se pare, că a se

împărtăşi cineva cu ei, este întocmai ca şi când s-ar amesteca cu ereticii.

Numai vedeţi că această strămutare ne depărtează de lume şi va să ne aducă

scârbă, strâmtorare, foamete, şi sete, izgoniri, închisori, poate încă şi

moarte. Dar în acestea toate vom birui prin ajutorul Dumnezeului

nostru, Care ne-a iubit, Care când vede sufletul însetat şi dornic de

El, îl întăreşte, ca să poată suferi patimile ce vin asupra lui.

Aceasta, luminat, o vădesc şi o mărturisesc împreună cu ceilalţi

sfinţi şi sfinţii patruzeci de mucenici, a cărora pomenire o prăznuim

astăzi. Nu putem zice că sfinţii au avut altă fire decât noi. Dar

Pentru că au iubit pe

4 în textul tipărit apare un "nu" care nu-şi are sensul.

116

Dumnezeu cu inimă curată, i-a întărit pe ei şi au biruit pe diavolul,

vrăjmaşul nevăzut, cu toată neputinţa trupului lor. Şi au săvârşit o lucrare

atât de luminată şi vestită, încât în toată lumea s-au proslăvit şi toată gura

creştinească o laudă şi o fericeşte, în adevăr, fericit este acela care se va

învrednici, oricât de puţin, de patimile lui Hristos. Cel ce va fi

izgonit, va fi

fericit, că şi Hristos a fost izgonit. Cine va fi legat, va fi

fericit, că şi Hristos

a fost legat. Cel ce va fi bătut, va fi fericit, căci şi Hristos a

fost bătut. Cel ce va fi defăimat, va fi fericit, căci şi Hristos a

fost necinstit şi scuipat. Cel ce va fi osândit la temniţă, va fi

fericit, căci şi Hristos a fost închis. Dacă voieşti să auzi vrednicia

şi răsplătirea acestor scârbe, ascultă pe dumnezeiescul Pavel,

trâmbiţa cea mare, care zice: „De vom muri pentru Hristos,

vom trăi în veci cu El; de vom suferi scârbe pentru El, vom petrece cu El în

împărăţia cerurilor, iar de ne vom lepăda de El şi El se va lepăda de noi; şi

de vom fi necredincioşi, El credincios rămâne, că a se lepăda pe Sine nu

poate". Vedeţi dar făgăduinţele darurilor şi înfricoşările chinurilor, câte şi

cât sunt de cumplite.

Drept aceea, fraţilor, să ne sârguim, să ne nevoim, ca să nu pierdem

ostenelile făcute mai înainte cu darul lui Hristos, adică: izgonirile,

închisorile, bătăile şi alte scârbe ce le-am suferit pentru dragostea

lui

Hristos. Cu toate că nu am fost închişi toţi, nici alte scârbe n-am pătimit

toţi, dar Pentru că vieţuirea noastră este de obşte, se socotesc şi

patimile a fi

de obşte, precum zice Pavel: „De te doare un mădular pătimesc şi celelalte

mădulare ale trupului, iar când se cinsteşte şi se slăveşte un mădular, se

veselesc împreună şi celelalte mădulare". Să dea Dumnezeu, fraţilor, ca şi

mai multă dragoste şi unire să avem, că toţi un duh suntem, precum suntem

şi chemaţi într-o nădejde a chemării noastre, având cap pe Domnul nostru

Iisus Hristos, să plăcem lui Dumnezeu şi să câştigăm împărăţia cerurilor, în

Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 57

LA BUNA VESTIRE A PREA SFINTEI NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU: DESPRE TAINA

ÎNTRUPĂRII DOMNULUI ŞI DESPRE PRĂZNUIREA DUHOVNICEASCĂ

Fraţilor şi părinţilor, iată cu ajutorul lui Dumnezeu a sosit

preacinstitul şi preaslăvitul praznic al Bunei Vestiri, care este cel

dintâi

între praznicile împărăteşti. Avem datoria să-l prăznuim, nu oricum se va

117

întâmpla, cum fac cei neînvăţaţi şi fără evlavie, ci cu evlavie multă,

cu înţelegere şi cu multă luare aminte la puterea tainei, care este

aceasta: Fiul lui Dumnezeu bine a voit să fie Fiu al omului şi, spre

mijlocirea şi lucrarea acestei taine negrăite, a fost primit de Prea

Sfânta Fecioară, S-a sălăşluit în ea, din ea S-a zidit şi S-a făcut

prea curatul Său trup, şi S-a făcut om deplin.

Pentru ce? Pentru ca să răscumpere pe om din blestemul legii,

precum este scris, ca să ne facă pe noi fiii lui Dumnezeu, să nu mai fim

robii diavolului, ci slobozi; nici pătimaşi şi spurcaţi, ci fără de patimă şi

curaţi; nici iubitori de trup ca să umblăm în voile trupului, ci după duh, ca

nişte prieteni şi fii ai lui Dumnezeu. Căci voia trupului este moarte, iar voia

sufletului este viaţă, şi este moarte voia trupului, Pentru că nu se supune

legii lui Dumnezeu.

Aceasta este tâlcuirea tainei şi pricina praznicului. Drept aceea

trebuie şi noi să prăznuim duhovniceşte şi duhovniceşte să vieţuim în

dreptate şi cuviinţă, în dragoste şi blândeţe, în pace şi îndelungă răbdare, în

bunătăţi şi în Duhul Sfânt, ca să nu defăimăm întruparea Domnului. Dar

nu numai aceasta, ci avem datorie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să ne

întristăm

pentru lume. Căci neamurile şi limbile, barbarii şi păgânii nu-L ascultă,

lepădându-se de El şi necinstindu-L. De asemenea, să ne rugăm pentru

mulţimea creştinilor care-L defăima, unii cu necredinţa cea rea şi alţii cu

faptele necuvioase.

Deci ce se cuvenea să facă Domnul pentru mântuirea lumii şi a

omului şi nu a făcut? Dumnezeu era şi om S-a făcut. S-a smerit pe Sine

până la moarte de cruce. Ne-a dat nouă să mâncăm şi să bem trupul şi

sângele Lui. Ne-a învrednicit să-I zicem părinte şi fratele nostru, cap,

dascăl, pace şi împreună moştean şi altele, pe care acum nu le putem spune.

După acestea toate noi Îl amărâm, iar El rabdă, că zice: „Eu n-am venit să

judec lumea, ci să mântuiesc lumea". Deci, fraţilor, ce vom zice şi ce vom

face, decât să urmăm ucenicilor adevăraţi. Precum aceia se scârbesc şi se

întristează, când văd că tovarăşii lor nu se supun şi nu ascultă, aşa şi noi ca

nişte slugi credincioase, văzând pe tovarăşii noştri că nu ascultă pe

Domnul, să ne întristăm şi să ne rugăm cu tot dinadinsul pentru ei, după

cum porunceşte Apostolul Pavel: să facă creştinii rugăciuni şi mulţumiri

pentru toţi oamenii, încă şi pentru împăraţi şi domni. Căci dacă aceştia se

află în pace, şi lumea petrece cu pace. Şi iarăşi zice despre sine, că se roagă

lui Dumnezeu Hristos ca să se mântuiască evreii, rudele lui: „Şi adevăr zic

în Hristos şi nu spun minciuni, ci mărturisesc în Duhul Sfânt, că întristare

mare am în inima mea pururea, şi mă rog şi mă cuceresc în Hristos Iisus, ca

anatema să fiu, adică osebit să fiu de Hristos pentru folosul rudelor mele

cele trupeşti". Vezi ce dragoste mare, vezi înălţimea iubirii sale de oameni?

Asemenea şi proorocul Moisi a zis, când Dumnezeu vrea să prăpădească pe

evrei: „O Doamne, de vei ierta păcatele lor şi nu-i vei strica, bine, iar de nu,

118

şterge-mă şi pe mine din cartea în care m-ai scris".

Aşadar, fraţilor, şi noi trebuie să fim adevăraţi ucenici ai lui Hristos,

iar nu mincinoşi. Nu numai pentru noi să grijim, ci pentru toţi creştinii şi

pentru toată lumea să ne rugăm şi să ne întristăm.

Şi de vom face aşa, noi mai întâi ne vom folosi făcând cele plăcute

lui Dumnezeu, că aşa vrea Dumnezeu, să dorim binele fraţilor noştri şi

mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră. Aşa să facem,

fraţilor, şi aşa vieţuind să ne facem moşteni vieţii veşnice în

Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 58

ÎN MIERCUREA ÎNJUMĂTĂŢIRII POSTULUI:

ACESTE PAŞTI TRECĂTOARE SUNT PILDĂ

ŞI ÎNCHIPUIRE A CELOR VIITOARE ŞI

VEŞNICE. DESPRE RĂBDARE

Fraţilor şi părinţilor, iată că cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la

înjumătăţirea postului şi sufletul fiecărui creştin se veseleşte că se apropie

Sfintele Paşti, căci se odihneşte atunci de multele lui osteneli. Am

zis aceasta, pentru că toată vremea vieţii noastre se aseamănă cu

sfântul post,

aşteptând Paştile veşnice, căci Paştile acestea, măcar de sunt şi mari şi

cinstite, dar precum învaţă sfinţii Părinţi sunt închipuirea Paştilor

celorlalte.

Zic a celor cereşti, că Paştile acestea într-o zi se prăznuiesc şi trec, iar

acelea sunt veşnice şi fără de sfârşit. Aici sărbătorile şi praznicile sunt

amestecate cu ispite şi întristări lumeşti, iar Paştile acelea nu au nici o

întristare, nici durere, ci bucurie şi veselie veşnică. Acolo este cântarea

neîncetată şi dulce şi tocmirea glasurilor celor ce îngereşte prăznuiesc.

Acolo este masa cea bogată şi plină de bunătăţile veşnice. Acolo este

băutura cea nouă, pentru care a zis Hristos la Cina cea de Taină către

Apostolii săi: „ Că de acum nu voi mai bea din rodul viţei acesteia, până

când voi bea din nou împreună cu voi în împărăţia Părintelui Meu".

Despre această dobândă împărătească a bunătăţilor celor veşnice,

înainte de a Se

înălţa la ceruri a zis ucenicilor Săi:„Eu Mă duc ca să vă gătesc loc de

odihnă, şi iarăş viu ca să vă iau cu Mine, ca unde voi fi Eu, să fiţi

şi voi". Şi iarăşi zice: „în acea zi veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl

şi voi întru Mine şi

Eu întru voi". De asemenea zice: „Părinte vreau ca unde voi fi Eu să

fie şi aceştia cu Mine, ca să vadă slava mea, pe care Mi-ai dat-o, că

mult M-ai

iubit mai-nainte de facerea lumii". Aceste cuvinte nu le-a zis Hristos numai

119

pentru apostoli, ci pentru toţi creştinii. Ascultă ce zice mai jos: „Că nu

pentru aceştia numai Mă rog, ci pentru toţi ce vor crede în Mine prin ei, ca

să fie toţi una, precum Tu Părinte eşti în Mine şi Eu în Tine". Ce

mângâiere mai mare şi ce dragoste mai desăvârşită poate să fie pentru

noi, decât aceste

cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos? Cum să nu umilească

răutatea sufletului, cum să nu deschidă inima? Mie mi se pare că

aceste cuvinte ale lui Hristos nu numai inima omenească, ci şi firea

pietrelor o va face să dea lacrimi. De acestea aducându-şi aminte

sfinţii cei ce au plăcut lui

Dumnezeu, au răbdat cele ce au pătimit. Scârbele le socoteau ca nişte

bucurii, muceniciile ca nişte veselii, posturile şi pătimirile rele ca

odihnă, iar moartea ca viaţă. Deci şi noi fraţilor, de vreme ce avem

tot aceeaşi dorinţă, să dobândim împărăţia cerurilor, şi tot aceleaşi

Paşti cereşti aşteptăm, să urmăm dar viaţa sfinţilor Părinţilor noştri

cei mai dinainte şi, pe cât ne este cu putinţă, să suferim cu bărbăţie

greutăţile şi ispitele vremii acesteia. Să nu ne biruim de întristare

şi de lene, ci mai vârtos cu mult mai

multă nevoinţă îndemnându-ne la lucrarea faptelor bune şi spre poruncile

lui Dumnezeu, să avem pururea grijă şi pază de şarpele, adică de diavolul,

„care tot felul de meşteşug face ca să ne otrăvească sufletele cu veninul

omorâtor al păcatului". Se preface în închipuire de înger luminat şi lucrurile

le preface şi le arată într-alt chip, nu după cum sunt, şi întunericul îl face

lumină şi amărăciunea dulceaţă. Aşa a înşelat şi pe strămoşul nostru Adam,

arătând rodul neascultării foarte frumos şi vrednic de poftit, şi l-a amăgit de

a mâncat din rodul cel amar şi de moarte pricinuitor, fiind apoi izgonit din

Rai. Dar noi, de vreme ce am cunoscut faptele lui cele viclene, să avem

multă pază şi luare aminte, căci ne arată păcatul şi neascultarea ca pe un

lucru bun. Atunci îndată să întoarcem ochiul sufletului şi al trupului şi să ne

uităm la Dumnezeu, ca să nu ne lase înşelaţi de diavolul cel viclean şi să ne

scoată din Rai, adică din poruncile lui Dumnezeu. Dar care este rodul

neascultării pe care îl arată frumos şi poftitor? Pofta rea a trupului şi

patimile acestea urâte, de la care fraţilor să ne depărtăm cât vom putea, ca

să ne slobozim şi aici din cursele vrăjmaşului şi acolo să dobândim Paştile

veşnice, împreună cu toţi sfinţii, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia

este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea

şi în vecii vecilor. Amin.

120

CUVÂNTUL 59

ÎN VINEREA ÎNJUMĂTĂŢIRII POSTULUI: PRIN UCIDEREA PATIMILOR TRUPEŞTI ŞI PRIN

ÎNVIEREA FAPTELOR BUNE, PRĂZNUIM CU

ADEVĂRAT PAŞTILE DOMNULUI

Fraţilor şi părinţilor, ziua Paştilor s-a apropiat, căci cu ajutorul lui

Dumnezeu am trecut jumătate din post. Dar pentru ce să ne sârguim ca să

ajungem la aceste Paşti trecătoare? Oare nu le-am prăznuit în mulţi

ani? Tot aşa şi acum Paştile vor trece, că nici un lucru al veacului

acestuia nu este

statornic, ci toate sunt vremelnice şi trecătoare. Zilele şi vremea vieţii

noastre trec ca umbra şi ca visul şi aleargă ca un călăreţ, până când ne va

duce la sfârşitul vieţii pe fiecare.

Dar nu Paştile acestea sunt cu adevărat râvnite de noi, ci Paştile care

nu sunt numai odată în an, ci totdeauna şi în toate zilele, sunt mai dorite.

Aceste Paşti sunt: curăţirea de păcate, zdruncinarea şi smerenia inimii,

lacrimile umilinţii, curăţenia simţirilor, izgonirea patimilor, adică a

desfrânării, a necurăţeniei, a poftei rele şi a tot păcatul. Cel ce se

va învrednici să săvârşească aceste lucruri ale faptelor bune, acela

face Paştile Domnului şi prăznuieşte sărbătoarea fericită şi mult

dorită, nu odată în an, precum am zis, ci în toată viaţa. Iar cel ce

nu are acestea, ci mai vârtos este slugă patimilor şi poftelor

trupeşti, acela nu poate să prăznuiască după cum se cade. Căci cum

poate prăznui cu adevărat cel ce-şi are pântecele,

Dumnezeu? Cum să se veselească duhovniceşte cel ce arde de pofta

trupului? Cum să prăznuiască după plăcerea lui Dumnezeu cel căruia

pisma şi ţinerea mâniei îi rod inima? Cum să priceapă bucuria

sufletească a

sărbătorii, cel ce este afundat în iubirea de argint, sau este robit de trufie,

sau învăluit în patimi? Nu pot unii ca aceştia să prăznuiască. După

cum nu putem zice de cel bolnav care zace în pat, că se odihneşte,

nici de cel

primejduit cu corabia, că a călătorit bine, aşa nu poate nici cel ce se află în

întuneric să aibă lumină, nici cel ce face păcatul, să prăznuiască.

însă pentru noi, fraţilor, nădăjduiesc în Dumnezeu că veţi fi la mai

bună şi mântuitoare stare, că şi vieţuirea voastră nu este decât pregătire

pentru praznic, căci văd osârdia voastră: cântarea, cântare primeşte; citirea,

citire; rugăciunea, rugăciune. Astfel învăluindu-ne cu faptele bune ca o

roată, ne împreunăm cu Domnul. Ce viaţă este mai fericită, decât viaţa

noastră? Nici una, cu adevărat.

Căci, de vreme ce am aflat ce sunt Paştile veşnice să ne nevoim ca să

le câştigăm, fraţilor. Pe acestea să le prăznuim cu toată puterea, adică cu

121

omorârea patimilor, cu învierea faptelor bune. Să ne aducem aminte de

Domnul nostru Iisus Hristos, că şi El a pătimit pentru noi, lăsând nouă

pildă, ca şi noi să urmăm Lui. Şi acestea le-am zis, nu ca să cercetăm

păcatele altora şi să-i osândim, că aceasta este un păcat foarte greu, ci mai

vârtos fiecare să se judece pe sine şi să se defaime, şi nu pe altul.

Căci zice Apostolul: „Sarcina sa şi greutatea păcatelor sale să ridice

fiecare". Am zis acestea numai ca să cunoaştem darul lui Dumnezeu, şi

pururea să-I mulţumim şi să-L slăvim ca pe un făcător de bine. Căci nu

numai aceste

bunătăţi ne dăruieşte, ci încă va adăuga harul slugilor Sale până în sfârşit,

ca să dobândească bunătăţile cereşti şi Paştile cele veşnice. Pe care

noi toţi să le câştigăm cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului

nostru Iisus

Hristos, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 60

ÎN DUMINICA A PATRA A POSTULUI MARE:

PRIMĂVARA, SĂ ÎNNOIM SILINŢA NOASTRĂ

SPRE FAPTE BUNE, SUFERIND ISPITELE

VĂZUTE ŞI NEVĂZUTE

Fraţilor şi părinţilor, de vreme ce iarna a trecut şi a venit

primăvara şi vedem toate lucrurile lumii că întineresc, copacii şi

pomii înverzesc,

pământul se împodobeşte cu iarbă verde şi cu flori, pasările cerurilor

bucurându-se, cântă şi laudă pe Hristos dătătorul de viaţă, şi toate

celelalte împodobite văzându-le, să ne bucurăm şi să slăvim pe

Dumnezeu, care

înnoieşte lumea în tot anul. Iar aceasta cu cuviinţă să o facem, căci zice

Apostolul: „Cele nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii se văd prin lucrările

mâinilor Sale". Adică, din lucrurile cele văzute ale lui Dumnezeu şi

din frumuseţea lumii, pricepem şi vedem cu ochiul sufletului (care

este mintea) lumea cealaltă, cea nepricepută şi nespusă şi puterea lui

Dumnezeu cea mare. Pentru aceea trebuie, când vedem înnoirea lumii să

ne veselim, să nu

stăm numai până aici cu gândul, ci să mergem mai înainte cu luarea aminte,

adică, această înnoire şi podoabă a lumii, care se produce primăvara, din

iarnă se pricinuieşte; căci de nu va veni mai întâi iarna ca să cadă zăpadă şi

ploi, vânturi şi îngheţuri să amărască şi să îngheţe pământul, primăvara nu

dobândeşte frumuseţea aceasta. Asemenea este şi cu sufletele, adică de nu

va cădea asupră-le ninsoarea scârbelor, a nevoilor, a ostenelilor şi a

patimilor cele rele, nu înverzesc, nu înfloresc, nu fac rod, nici nu se

învrednicesc a primi blagoslovenie de la Dumnezeu, precum zice

122

Apostolul.

Deci şi noi fraţilor, să suferim orice scârbă, orice nevoie şi orice

ispită, văzută şi nevăzută, ce ni se întâmplă; încă şi osteneala postului,

flămânzind şi însetoşând şi suferind răul, ca să rodim şi să luăm

blagoslovenie de la Dumnezeu şi mai ales să hrănim şi să ospătăm pe

Domnul nostru Iisus Hristos. Că precum noi ne bucurăm văzând

frumuseţea lucrurilor Lui, tot aşa se bucură El de frumuseţea şi de rodirea

sufletelor noastre. Iar roadele sufletului sunt: dragostea, bucuria, pacea,

îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi în frânarea

poftelor. Cu, aceste roade se hrăneşte Hristos. Fericit cel ce va

ospăta aici pe Hristos cu

fapte bune, cum am zis, că va fi ospătat şi el în împărăţia cerurilor.

Dacă se învredniceşte cineva să primească pe împărat în casa lui,

mare bucurie şi veselie are pentru că a fost socotit vrednic de această cinste

şi îndrăznire; cu cât mai mult însă cel ce va fi vrednic să primească pe

împăratul împăraţilor în casa sa. Iar cum locuieşte Hristos la cei vrednici,

adevereşte în sfânta Evanghelie, zicând: „Eu şi Tatăl meu vom veni şi vom

locui la el". Şi mai jos zice: „ Cel ce păzeşte poruncile Mele, acela Mă

iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu". Deci, de

vreme ce Hristos ne-a făgăduit aceste mari daruri, să suferim cu

bucurie pentru

numele Lui orice scârbe şi amărăciuni, auzind ce zice şi Apostolul: „Acum

mă bucur de patimile mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile

scârbelor lui Hristos". Zice despre trupul lui, care este Biserica, adică noi

care credem în El. Iar apostolul Iacob zice: „ Toată bucuria, o fraţii mei, să

aveţi în întâmplarea ispitelor voastre cele de multe feluri, pricepând că

cercarea credinţei noastre săvârşeşte răbdarea, însă răbdarea să aibă faptă

deplină ca să fiţi desăvârşiţi în toate". Vedeţi fraţilor, că în ispite este

bucuria şi în scârbe veselia, căci toate acestea ni se întâmplă prin voia lui

Dumnezeu, în acest chip vieţuind cu cuviinţă, să moştenim împărăţia

cerurilor în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 61

MIERCURI ÎN A CINCEA SĂPTĂMÂNĂ DIN POST: DESPRE PURTAREA DE GRIJĂ LA

ÎMPĂRTĂŞIREA CU SFINTELE TAINE

Fraţilor şi părinţilor, ieri când a venit la mănăstirea noastră omul

împăratului, îndată ne-am turburat cu toţii şi la multe gânduri am intrat din

123

pricina venirii lui fără de veste, şi tocmai după ce am aflat că n-a venit

pentru noi, am scăpat de frică şi de cutremur. Deci, vă întreb pentru care

pricină ne-am înfricoşat atâta şi ne-am tulburat când am văzut pe trimisul

împăratului? Este lucru arătat că, ştiind noi că nu suntem prieteni

împăratului, ci vrăjmaşi mari, pentru că nu facem voia şi porunca lui ca să

ne unim cu eresul iconomahiei, de aceea ne-am spăimântat. Căci de am

fi fost prietenii şi iubiţii lui ne-am fi bucurat foarte, cunoscând că

trimisul lui

a venit pentru vreo facere de bine şi folosul nostru.

Iată acum pentru ce v-am spus aceasta. Orice suflet ce se va

învrednici prin bună vieţuire să aibă pe Dumnezeu milostiv la vremea

ieşirii din trup, când va veni îngerul trimis de Dumnezeu să-l ia, nu

se va

tulbura nici nu se va teme, ci-l va primi cu dragoste şi cu bucurie îl va urma

la stăpânul lui. Iar sufletul care nu se va afla gătit în acel ceas,

se va tulbura

şi va plânge fără mângâiere, văzând că de la, nimeni n-are ajutor.

Căci în viaţa de aici poate să ajute prietenul şi fratele pe om în

luptele lui şi să-l

facă fără frică, dar atunci nici un ajutor n-are, căci cu hotărâre şi fără milă

îngerul răpeşte degrab sufletul ticălos. O, ce grijă şi ce cutremur va fi

atunci! Deci, fraţilor, dacă ne înfricoşăm numai la aducerea aminte de acel

ceas, ce vom face când va veni vremea, şi cum va sta sufletul înaintea

înfricoşatului scaun al lui Hristos? Ascultaţi ce zice proorocul Daniil despre

această judecată: „Râu de foc curge înaintea Lui, mii de mii stau împrejurul

Lui şi milioane de milioane îi slujesc Lui; judecătorul este înfricoşător şi

nimic nu se poate ascunde de ştiinţa Lui; cercetează cu amănuntul, până şi

pentru cuvântul deşert, precum zice şi Evanghelia". Cum va putea îndura

sufletul aceasta? în adevăr înfricoşat lucru este să ajungă muritorul în

mâinile Dumnezeului cel viu şi de trei ori înfricoşat pentru cel care va auzi

hotărârea, prin care va fi osândit la chinul veşnic.

Drept aceea, fraţilor, să ne îndreptăm şi să ne pregătim înainte de

moarte, să îmblânzim pe Dumnezeu prin pocăinţă, ca să fie milostiv

către noi; să câştigăm prieteni pe îngerii, care vor veni să ne ia, ca

să privegheze

totdeauna ochii gândului nostru şi mintea noastră şi să stea cu vitejie

împotriva patimilor şi a păcatelor, nicidecum să nu ne lase să fim supuşi de

ele. Iar de se va întâmpla să ne clătească cineva, degrab să ne ridice, şi

potolind noi cu lacrimi săgeţile aprinse ale diavolului, să îmbrăţişăm

dragostea lui Hristos. Iată ce zice apostolul Iacob: „Mult poate rugăciunea

ce se face de către omul drept". Pentru aceasta avem trebuinţă fiecare de

rugăciunea altuia şi mai ales de a preoţilor şi de învăţăturile dascălilor

Bisericii care sunt arhiereii, că ne sunt de mare folos. Tot aşa lacrimile de

umilinţă mult ajutor aduc, iar peste toate acestea, sfânta împărtăşanie este

cel mai mare dar dumnezeiesc. Cu toate acestea noi nu purtăm grijă să ne

împărtăşim destul de des, şi mult mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai

duminica, iar în altă zi, când se întâmplă Liturghie, nu. Căci se cuvine mai

124

ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se

împărtăşească, însă aceasta o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul,

dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare aminte, să nu

îndrăznească cineva. Că zice Apostolul Iacob: „Să se cerceteze omul pe

sine de este vrednic şi atunci să se cuminece; căci cel ce mănâncă şi

bea trupul şi sângele lui Hristos cu nevrednicie, păcat şi osândă mare

pricinuieşte sufletului său". Că sfânta cuminecătură este pâinea vieţii.

Această pâine dă viaţă veşnică şi fericit este cel care o mănâncă,

ştiind că este fără prihană. Adică fără poftă rea sau vrăjmăşie,

beţie, lăcomie, iubire

de argint, sau orice altă necurăţie. Şi iată ce zice Hristos: „Eu sunt

pâinea vieţii, care M-am pogorât din cer şi cel ce va mânca trupul Meu

şi va bea

sângele Meu este împreună cu Mine şi Eu împreună cu el".

Vedeţi fraţilor ce dar nespus şi milă nemărginită, că nu numai a murit

pentru noi Hristos, dar încă şi trupul şi sângele Său ni L-a dat să-L mâncăm

şi să-L bem. Oare ce semn poate fi mai mare, decât acesta, despre

dragostea lui către noi, şi ce altă dovadă, că doreşte mântuirea

noastră a tuturor, poate

fi mai luminată decât aceasta? Şi dacă cel ce este oprit de la masa de obşte

se mâhneşte şi-i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să

plângă şi să se tânguie cel ce se opreşte el însuşi de la masa dumnezeiască,

fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare, sau

pentru orice altă patimă. Căci nu se lipseşte de hrană proastă şi trecătoare,

ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de însuşi

Hristos; că de este în Hristos cel ce se împărtăşeşte cu sfintele taine şi

Hristos este în el. Iată dar că, cel ce nu se împreună cu sfintele taine, este

despărţit de Hristos. Iar de n-am urmat până acum aceasta, de acum înainte

să ne îndreptăm. Cunoscând puterea darului şi curăţindu-ne, când ne este cu

putinţă, să ne împărtăşim cu preacuratele taine, spre sănătatea trupului şi a

sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice.

De se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom

auzi toaca bisericii, să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne

cuminecăm, şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind

de-a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna, iar

dacă nu avem grija de a ne împărtăşi cădem în multele patimi ale

păcatelor. Aşa dar se cade fraţilor totdeauna să ne gătim, ca să ne

facem părtaşi vieţii veşnice,

învrednicindu-ne să o câştigăm cu darul şi cu iubirea de oameni a

Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea,

împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

125

CUVÂNTUL 62

ÎN VINEREA SĂPTĂMÂNII A CINCEA:

DESPRE LUCRAREA CU OSÂRDIE A FAPTELOR BUNE

Fraţilor şi părinţilor, fapta bună este lucrarea ce nu încetează nici

conteneşte vreodată, ci totdeauna merge înainte, în acest chip bărbaţii drepţi

se înalţă la măsurile cele mai de sus ale faptelor bune. De aceea zice

Apostolul: „Nu cunosc că am luat dar şi nu cunosc care este săvârşirea

faptei bune, ci alerg să ajung la cea cu care m-a liberat şi m-a

miluit pe

mine Hristos Iisus". Şi iarăşi zice: „Faptele bune cele trecute pe

care le-am făcut, le-am uitat şi la cele dinainte mă nevoiesc; cu

nădejdea alerg către

darul chemării de sus a lui Dumnezeu în Hristos Iisus". Adică bunătatea nu

are niciodată sfârşit, că după ce încetează bunătatea, începe răutatea să

lucreze.

Deci şi noi fraţilor, să nu rămânem înapoi, nici să nu încetăm a

merge pe calea faptelor bune, ci totdeauna să fim lesne porniţi şi întăriţi în

osârdie, ca să mergem din putere în putere, până vom ajunge bărbaţi

desăvârşiţi şi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Şi nu vom putea săvârşi

aceasta prin alt mijloc, decât petrecând toată ziua şi tot ceasul cu osârdie.

Adică la ceasul utreniei, să ne sculăm îndată din somn şi să ne aflăm la

rugăciune; la sfârşitul utreniei, să începem cu bucurie lucrul obişnuit şi în

inima noastră să zicem dumnezeieştile cuvinte ale citirii, împreună lucrând

şi mâinile şi gândul. A venit seara, să ne culcăm cu cuvenită mulţumire şi

cu umilinţă, săvârşind canoanele, fără tulburare, cu plecarea genunchilor la

pământ şi apoi să dormim, păzindu-ne de nălucirile şi arătările

viclene. Cu această gătire şi petrecere a zilei şi nopţii, se

împlineşte ceea ce zice

dumnezeiescul David: „Ziua zilei vesteşte graiul, şi noaptea, nopţii,

priceperea". Să nu treacă ziua cu vorbe netrebnice, cu râsete şi cu leneviri,

nici noaptea cu gânduri de desfrânare şi de necurăţie. Şi nu numai trupul, ci

şi sufletul să-l păzim, că Domnul voieşte ca amândouă să fie curate de

gândurile viclene.

De va zice cineva că-l supără patima poftei, apoi ce este mai dulce

decât fapta bună. Pe aceasta să o poftească şi la ea să râvnească, pentru că

dulceaţa ei este foarte poftită şi fără saţiu. Dacă ne ispiteşte dragostea

frumuseţii şi podoaba ei, apoi ce este mai frumos decât Domnul nostru

Iisus Hristos, cu a Cărui frumuseţe toate lucrurile se împodobesc şi se

înfrumuseţează. Iar poftele rele sălbăticesc sufletul şi-l urzesc mai rău decât

al fiarelor necuvântătoare, căci nu pricinuiesc veselie sau bucurie, ci tiranie,

scârbă şi viaţă amărâtă. „Nu vă înşelaţi, zice Scriptura, că trup şi sânge,

126

împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni, nici stricăciunea nestricăciune".

Pe care om nu l-a necinstit păcatul şi nu l-a dat morţii, şi dimpotrivă, pe

care om nu l-a înălţat fapta bună şi nu l-a arătat minunat în lume! Să

lăsăm pe cei mulţi şi să vorbim numai de doi, de Iosif cel frumos şi

de fiul cel

întâi născut al lui David. Amon pentru că a desfrânat cu sora sa, a fost

omorât. Iar Iosif a ajuns ca şi împărat al Egiptului pentru că a iubit mult

fecioria.

în adevăr fapta bună este râvnitoare şi mântuitoare, iar răutatea este

rea şi urâtă. Dar, cu tot adevărul, noi oamenii ne amăgim cu mare

înşelăciune şi alegem mai bine moartea, decât viaţa, mai mult iubim

întunerecul, decât lumina şi stricăciunea, decât nestricăciunea. Şi

zic unii, că şi noi am pofti să iubim binele, dar nu putem. Nu este

adevărat, ci pentru că nu voim, pentru aceea nu-l iubim; dar să nu ni

se pară că voim, ci din

toată inima să voim. Căci fiind singurii stăpânitori ai minţii şi voii noastre,

ceea ce voim, aceea facem. Precum se vede, obiceiul rău din tinereţe a

întărit patimile în noi şi pentru aceea ni se pare că foarte greu ne putem

izbăvi de ele. Dar iată ce zice Apostolul: „Omenesc lucru vă grăiesc, pentru

neputinţa trupului vostru, că precum aţi făcut mădularele voastre a fi supuse

necurăţiei şi nelegiuirii spre pierzare, aşa faceţi-le acum, faceţi-le

zic, mădulare supuse dreptăţii spre sfinţenie". Drept aceea, fraţilor,

trebuie cu

răbdare şi cu rugăciune să batem la uşă şi în adevăr ne va deschide uşa

Dumnezeul nostru cel bun, făcând în noi cele plăcute înaintea Lui şi dându-ne

nouă viaţa veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi

puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 63

DUMINICA A CINCEA DIN POST: DESPRE NEGRĂITUL DAR CE VOR DOBÂNDI CEI CE

SUFERĂ, FĂRĂ ÎNTRISTARE, SCÂRBELE VIEŢII ŞI DESPRE POMENIREA SFÂNTULUI

PLATON

Fraţilor şi părinţilor, orice fel de slujbă va începe omul, lucrează la

început cu greutate, dar după ce o săvârşeşte, află bucurie şi

veselie. Aşa face şi lucrătorul ţarinei, seamănă cu lacrimi şi seceră

cu bucurie. Şi ostaşul când pleacă la război merge mâhnit, dar când se

întoarce, vine vesel. Deci şi noi, fraţilor, fiindcă am ajuns la

sfârşitul sfântului post, să nu ne mai aducem aminte de pătimirea ce

am petrecut, ci să ne bucurăm de bunătăţile făgăduite şi să slăvim pe

stăpânul Hristos, rugând pe Dumnezeu ca şi de acum înainte să ne

învrednicească a ne împodobi viaţa cu astfel de

127

nevoinţe. Şi iată, înaintea lui Dumnezeu mărturisesc, că aţi petrecut vremea

postului cu pace, cu răbdare şi cu umilinţă. Fiecare, slujba sa a făcut-o

deplin şi fără greşală. Şi slavă sfântului Dumnezeu, că ne-a întărit să

săvârşim bine calea sfântului post.

Deci să luăm această pildă fraţilor şi pentru sfârşitul acestei vieţi

vremelnice, când fiecare va înceta lucrurile sale, când se va arăta Hristos,

viaţa noastră, şi va da lui Dumnezeu şi Tatălui împărăţia, precum este scris,

când va strica toate stăpânirile şi puterile lumii. Atunci sfinţii nu-şi vor mai

aduce aminte de ostenelile şi de patimile rele pe care le-au răbdat aici, căci

vor câştiga bunătăţile veşnice. Şi aceştia sunt drepţii cei mai înainte de lege,

adică Abel, Set, Enoh, Noe, Avraam şi ceilalţi: cei din lege, adică slăviţii

prooroci Moisi, Ilie şi ceilalţi toţi, cei ce sunt din darul cel nou,

adică sfinţii

Apostoli, Mucenicii şi toată ceata sfinţilor şi îndeosebi marele Mergător

înainte Ioan, căruia a urmat şi cuviosul Părintele nostru Platon, care s-a

învrednicit a dobândi vitejia sufletească şi a mustrat pe împăratul cel

desfrânat şi a căruia zi o prăznuim astăzi.

Dar de vreme ce ucenicii dascălului bun voiesc să fie şi ei buni, ca

să se cunoască pomul după rodul său, pentru aceea vă rog fraţilor ca

în faptele în care au umblat el şi ceilalţi părinţi, în acelea să

umblăm şi noi. Să nu ne lenevim la osteneli, ori să ne sfiim la

mărturisirea sfintelor icoane; pentru

că aţi auzit de ticălosul Alexandru, cum s-a lepădat de ascultare şi de

mărturisire şi ştiţi pentru ce a pătimit aceasta. Nu din altceva, numai pentru

că umbla singur, după voia lui şi pentru că şi-a robit sufletul său iubirii de

argint, şi s-a făcut vânzător ca Iuda; căci acela a vândut pe Hristos evreilor,

iar Alexandru, iconomahilor, care se aseamănă cu evreii. De aceea vă

poruncesc tuturor să nu vă amăgiţi şi să urmaţi lui. Cu toată

dreptatea strigă

şi zice Apostolul, că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint", prin

care unii au căzut în mari ispite şi scârbe. Şi asupra acestui lucru vreau să

vă înfrunt şi eu cu cuviinţă, pentru că ştiţi bine că acel ticălos

iubea slava şi

şederea mai sus şi vrând să glumiţi cu dânsul îi ziceaţi, că este vrednic să se

facă şi preot, iar el a socotit gluma adevăr şi l-a orbit trufia

diavolului. O, ce a pătimit ticălosul! S-a afundat şi s-a lepădat de

credinţă, a pierdut dreapta

mărturisire, s-a păgubit de bogăţia faptelor bune, ne-a întristat şi pe noi

smeriţii şi însăşi Biserica lui Hristos.

Dar Dumnezeul cel bun Care nu voieşte moartea păcătosului, ci

doreşte întoarcerea lui ca să fie viu, să-i dea şi lui luminare să vadă în ce

adâncime a pierzării a căzut şi să-şi vie în cunoştinţă. Şi pe voi să vă ierte

pentru cuvintele nepricepute şi pentru glumele ce aţi grăit, şi pe toţi să ne

învrednicească împărăţiei lui cereşti, în Hristos Iisus Domnul nostru, a

Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

128

CUVÂNTUL 64

ÎN MIERCUREA A ŞASEA: DESPRE SĂVÂRŞIREA POSTULUI ŞI ÎNVĂŢĂTURĂ ÎNAINTE

DE DESCHIDEREA MĂNĂSTIRII

Fraţilor şi părinţilor, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la săvârşirea

sfântului post. După cum ne învaţă dumnezeieştile istorii, sfinţii

părinţi de demult, astăzi se adunau de prin pustietăţile unde locuiau,

se strângeau la Ierusalim şi, ca un prea cinstit rod sufletesc,

aduceau prinos marelui Dumnezeu şi stăpân pe desăvârşirea vieţii şi

faptelor bune. Aşa şi voi, aţi adus ca daruri bune şi cinstite lui

Dumnezeu faptele voastre bune şi mă

bucur de ele, ca şi când ar fi ale mele. Căci cinstea ce se face fiului se

socoteşte a tatălui. Unul din voi a adus împărăteasa faptelor bune, adică

dragostea, altul smerenia, altul ascultarea, altul răbdarea în priveghieri şi

rugăciuni şi cântări, iar altul osteneala spre slujbele fraţilor.

Eu încă vă laud şi pentru înfrânarea râsului, de paza ochilor, de

umbletul cu cuviinţă, de înţelepciunea cuvântului şi a răspunsului cu

smerenie, de postirea multei mâncări, de părăsirea somnului peste

măsură, de îndeletnicirea întru citirea psaltirii şi, în scurt să

zicem, de fericita tăiere

a voii voastre, pe care Dumnezeu o cere de la noi ca jertfă apostolească şi

adevărată. Pentru că pe oricare din aceste fapte bune Domnul le

primeşte ca pe un dar bun, am nădejde că nimeni nu va fi fără rod şi

cu mâinile goale înaintea lui Dumnezeu, însă prin mine smeritul aţi

încrustat deasupra ostenelilor voastre, aur, argint, pietre scumpe,

adică lucrarea faptelor bune care nu vor arde, când vor fi cercate

prin focul veşnic; însă faptele rele, adică lucrarea păcatului şi a

răutăţii, vor arde atunci ca lemnele, ca paiele şi

ca trestia.

Şi de vreme ce cu ajutorul lui Dumnezeu, în aceste puţine zile am

câştigat fapte bune şi vrednice de laudă şi de suflet folositoare, să întărim

paza – căci zilele se vor schimba – şi să nu pierdem ceva din ostenelile

noastre şi să ne fie truda în zadar. Dar vremea şi zilele se schimbă după

hotărârea lui Dumnezeu. Voi însă, după cum zice Domnul către Apostoli,

„să rămâneţi în dragostea mea şi să nu vă prefaceţi", ci să ne silim

totdeauna spre mai bine, ca din scânteia cea mică a faptei bune să aprindem

făclia luminoasă şi din stea să ne schimbăm în soare. Să nu încetăm

niciodată a umbla pe calea faptelor bune, nici să poftim cele ale

lumii, care

ne îndulcesc puţină vreme, dar ne chinuiesc în veci.

Aş dori să am dar de la Dumnezeu ca să vă pot povesti grija ce arde

smeritul meu suflet pentru sporirea voastră în cele sufleteşti şi pentru

129

nepoticnita mergere înainte spre lucrurile lui Dumnezeu. însă ştiu că

sunteţi înţelepţi şi pricepuţi şi puteţi să vă învăţaţi şi pe voi şi

pe alţii.

Mult m-am depărtat cu cuvântul, dar să venim iar la vorba noastră şi

să isprăvim. Rânduiala ce am avut în trecutele zile să o urmăm şi la

praznicul sărbătorii Floriilor, deschizând mănăstirea, să primim pe cei ce

vor veni, cinstindu-i şi vorbind cu dânşii cele plăcute lui Dumnezeu, ca

toate să fie spre slava Lui, ca şi cei ce ne vor vedea să spună că în adevăr

Dumnezeu este cu aceşti părinţi. Iar când este trebuinţă să ieşim afară

pentru vreo nevoie, tot asemenea să ne păzim! De vom face aşa, şi

Paştile cele mari şi sfinte le vom prăznui după plăcerea lui Dumnezeu,

patimilor lui Hristos ne vom face părtaşi şi cu lumina învierii ne vom

lumina, în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea

împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 65

ÎN VINEREA FLORIILOR: CUM SĂ NE FERIM DE MEŞTEŞUGIRILE DIAVOLULUI

Fraţilor şi părinţilor, Domnul zice în sfânta Evanghelie către Petru

verhovnicul Apostolilor: „Simone, Simone, iată diavolul a cerut ca să vă

cearnă pe voi ca grâul, iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu ţi se

împuţineze credinţa: adică să nu-ţi pierzi credinţa ce ai către Mine".

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu noi, smeriţii. Dar preabunul

Dumnezeu n-a lăsat ca să fim tulburaţi şi să ne întristăm peste

puterea noastră, ci după scârba ispitei, ne-a dat răbdare şi a trecut

tulburarea.

Ştiţi ceea ce zic şi am lăudat socotinţa voastră iubitoare de oameni,

căci toţi v-aţi mâhnit, v-aţi scârbit şi aţi arătat astfel fapta care,

cu adevărat,

luminează dragostea voastră cea către fraţi, precum zice Apostolul: „Că de

va pătimi un mădular toate celelalte mădulare împreună pătimesc, şi de se

slăveşte un mădular, toate se veselesc". Numai, fraţilor, vedeţi câtă

silinţă şi grijă are vrăjmaşul de pierzarea oamenilor şi cum umblă ca

un leu flămând, căutând pe cine să înghită, pe cine să vâneze, cu

totul sau măcar din partea din care va putea să-l prindă în cursa lui.

Căci când va înşela pe

om şi-l va prinde în mreaja lui, oricât de puţin, nu se mulţumeşte

pierzătorul numai cu atâta, ci se sileşte ca să aducă pe acel ticălos spre mai

rău, până când îl va surpa cu totul întru pierzarea păcatului, ca să-l poată

trage în chinul cel veşnic.

Şi pentru ca să pricepeţi mai curat cele zise, să vă arătăm mai pe larg.

Diavolul întâi încearcă ca să primim înlăuntrul nostru gândul cel rău, apoi

130

să ne însoţim cu dânsul şi să grăim în inima noastră vreun cuvânt spurcat şi

într-acest chip, după ce dezmiardă şi înşeală sufletul cu gândurile cele rele

şi cu spurcatele aduceri aminte, îl scoate din starea lui cea

firească, şi-l face

ca să fie nebun, orb şi fără de pricepere şi să poftească cele ce sunt pentru

el stricătoare şi rele. în loc de lumină întunerec, în loc de dulceaţă

amărăciune, în loc de viaţă moarte, şi acestea toate sunt meşteşugirile şi

cursele diavolului. Dar noi fraţilor, cu mare luare aminte să ne păzim

sufletele noastre ca să nu găsească loc în noi, ci îndată ce ne va veni în

minte gândul cel rău, să-l izgonim prin rugăciune şi să-i închidem uşile

inimii noastre. Iar de vom fi biruiţi şi-l vom primi cumva, mintea noastră să

nu o lăsăm să se plece lui, iar de vom pătimi şi aceasta, să nu-l mai lăsăm

să zăbovească, şi să ne aducă la făptuirea păcatului. Aceasta ni se întâmplă

din răul obicei cel vechi al răutăţilor noastre, pentru că nu le-am şters cu

totul din mintea noastră. Să fugim o iubiţilor, de obiceiurile noastre cele

urâte şi să dăm uitării desăvârşit toate faptele noastre cele din tinereţe; că

de ne vom lăsa mintea să umble în acele fapte necuvioase, ce vom auzi,

decât că iar ne-am întors înapoi la lume, precum evreii s-au întors cu pofta

lor înapoi la Egipt.

Ci cu tot dinadinsul să ne păzim sufletul de aducerea aminte a celor

trecute, iar trupul de spurcăciunea lor, pomenind în inima noastră porunca

Apostolului care zice: „Nici un cuvânt prost din gura noastră să nu iasă, ci

numai cel bun şi cel ce este spre folosul şi spre îndreptarea celor ce ascultă

să-l grăim, ca să nu întristaţi pe Duhul Sfânt, în care v-aţi pecetluit cu

sfântul Botez spre ziua izbăvirii. Şi după cum am zis, cuvânt bun, cuvânt

folositor, cuvânt cinstit să iasă din buzele noastre, pentru ca să ia dar cei ce

ne aud şi să nu se amărască Duhul lui Dumnezeu". Şi iarăşi zice: „Toată

amărăciunea, mânia, strigarea şi hula, să lipsească de la noi, împreună cu

toată răutatea". Vedeţi ce viaţă curată cere dumnezeiescul Pavel de la

oamenii mireni, cu cât mai mult de la noi călugării. Apoi pe urmă zice: „ Şi

să fiţi între voi buni, adică dulci la cuvinte, milostivi, înduraţi spre

aproapele vostru, precum şi Hristos a arătat mare îndurare către noi.

Să arătăm dragoste şi milostivire unul către altul, având mare pildă

de la

Dumnezeu, care pentru dragostea noastră a trimis în lume pe Unul născut

Fiul Său şi moarte a primit pentru mântuirea oamenilor".

De toate acestea să ne păzim şi să nu ne despărţim de obştea fraţilor,

ca să umblăm după voia noastră, căci din aceasta ni se pricinuieşte toată

răutatea şi păcatele grozave din aceasta se izvodesc. Poate cineva

mustră pe unul ca acesta, zicând: ce faci omule? Cum ceilalţi fraţi ai

tăi se află în

linişte, iar tu te învăluieşti în vorbe mincinoase? Pentru ce nu te astâmperi

odihnindu-te cu fraţii tăi împreună, ci rătăceşti ici şi colo prin prăpăstii şi

prin locuri vătămătoare de suflet. Că precum oaia când se desparte de turmă

este răpită de lupi, aşa şi călugărul ce se desparte de adunarea fraţilor, în

131

multe feluri de răutăţi cade şi până la sfârşit ajunge la osânda chinurilor

veşnice. Aceasta să nu fie la noi, ci, precum zice Apostolul, toate faptele

noastre, cuvintele şi gândurile să fie cuviincioase. Toate cu luare aminte, ca

înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse şi nevăzute ale noastre,

faptele de zi şi de noapte ale trupului şi gândurile sufletului, toate

le ştie, şi

bunătăţile şi răutăţile, şi nu-L înşeală nimic. Aşa să petrecem viaţa noastră

cu frică şi cu luare aminte, ca să nu fim scandal nici pentru păgâni, nici

pentru creştini. Şi destul este de acestea până aici.

Deci, fiindcă cu ajutorul lui Dumnezeu şi postul s-a sfârşit, să dăm

slavă Celui ce ne-a învrednicit pe noi ca să-l săvârşim şi ne-a întărit în

ostenelile postului. Că iată osteneala a trecut, iar plata rămâne în veci;

trupul s-a slăbit şi s-a uscat, iar sufletul s-a întărit şi s-a

îmbărbătat. Şi încă, şi mai mult se va întări, se va sfinţi şi se va

afla întreg şi sufletul şi trupul

cu curăţie la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi

puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 66

ÎN DUMINICA FLORIILOR: DESPRE BUCURIA SÂRGUINŢEI ŞI VITEJIA SILINŢEI

LA LUCRUL DUHOVNICESC

Fraţilor şi părinţilor, vrând dumnezeiescul Pavel să ne deştepte din

lene la sârguire, zice: „Fraţilor bucuraţi-vă în Domnul cu toţii şi iar zic

bucuraţi-vă şi aveţi pururea bucurie duhovnicească ce nu se opreşte nici se

strică cu întristările lumii". Pentru aceea zice în Domnul, ca după cum

place lui Dumnezeu, vieţuind şi petrecând, să câştigaţi şi darul lui

Dumnezeu. Blândeţea şi smerenia voastră să fie de toţi cunoscută.

Domnul vă este aproape, de nimic să nu vă îngrijiţi, adică Domnul este

lângă voi ca

să vă izbăvească de toată ispita. Drept aceea nu vă temeţi, ci pururea

cererile voastre la rugăciune să fie către Dumnezeu cu mulţumită, că este

gata totdeauna să ajute celor ce-L cheamă în adevăr. Deci să nu ne lenevim

la lucrurile duhovniceşti; ci cu dinadinsul întărindu-ne cu bucurie să le

săvârşim, pentru că suntem chemaţi de Dumnezeul nostru din lume şi aduşi

la ceata călugărească, sau mai bine zis îngerească viaţă. El ne-a îmbrăcat cu

haina mântuirii, a nestricăciunii şi a veseliei. El ne-a răscumpărat din

blestemul legii, făcându-se pentru noi, blestem. Deci în slobozirea ce

ne-a dăruit Hristos să ne aflăm, şi să nu ne facem iar robi păcatului.

Să nu ne robim de patimile trupului. Căci dacă cineva a căzut rob la

vreun păgân şi

132

făcător de rău şi apoi a scăpat într-un fel, oare va mai pofti să se dea rob, de

voia lui, la acelaş barbar? Sau, cât ar putea s-ar feri în tot chipul,

să nu mai cadă în robie, bucurându-se că a scăpat de greutatea robiei.

însă a fi cineva rob la om, nu este atât de rău lucru, că zice

Apostolul: „ Slugă te-ai făcut;

nu te tulbura, socotind că slujba îţi va fi împotrivitoare la credinţă

şi la mântuirea sufletului tău, ci mai degrabă, deşi poţi să te

izbăveşti din robie, tu de voia ta primeşte a sluji şi a suferi

supunerea, pentru ca să se slăvească

numele lui Dumnezeu prin tine", căci cel ce este slugă la om şi este cu

credinţă bună şi evlavie la Dumnezeu, acela este slobod şi fiind slobod iată

este robul lui Hristos. Iar a fi cineva rob de voia sa păcatului, sau mai bine

zis diavolului, este foarte rău şi pierzător lucru şi pentru trup şi pentru

suflet, căci însuşi Domnul a arătat că a sluji şi diavolului şi lui Dumnezeu

este cu neputinţă.

Deci fiind noi izbăviţi, prin Hristos, de păcat şi de robia diavolului,

trebuie să fugim în tot chipul ca să nu cădem iar robi. Au nu ştiţi ce răutăţi

ne-a făcut păcatul? Oare nu păcatul ne-a făcut ca să murim, fiind

nemuritori? Nu ne-a surpat din cer în această viaţă pământească şi necăjită?

Nu s-a născut şi se naşte toată răutatea din păcat? Pentru aceea să fugim de

el ca de foc. Să-l urâm şi să îmbrăţişăm fapta bună, care atrage

dragostea îngerilor spre oameni şi-i preface în îngeri luminaţi, şi nu

numai îngeri, ci şi

dumnezei, precum zice psalmul: „Eu am zis dumnezei veţi fi şi fii ai Celui

prea înalt, toţi". Iar puterea faptelor bune este înstrăinarea de lume

şi dragostea către Dumnezeu, căci nu poate cineva să slujească la doi

domni,

precum zice Hristos: Să slujească lui Dumnezeu şi lui Mamona, adică

iubirii de argint şi faptelor bune. Nu putem fi prieteni şi faptelor bune şi

răutăţii, căci ce împărtăşire are lumina cu întunerecul, sau Hristos cu

diavolul? Drept aceea este peste putinţă ca să iubească omul poftele

trupului şi să facă şi lucrurile faptelor bune. Iar de am ajuns la măsura

desăvârşită a bunătăţilor, să slăvim pe Dumnezeu, de la care vine tot darul

cel bun şi tot darul desăvârşit şi să stăm nesmintiţi şi neclintiţi în frica de

Dumnezeu. Iar de nu am ajuns încă la măsura săvârşirii, să ne nevoim până

mai avem vreme, întărindu-ne cu credinţa, înălţându-ne cu nădejdea,

legându-ne cu dragostea, strălucind cu ascultarea, luminându-ne cu

spovedania şi cu celelalte fapte bune, împodobindu-ne. Ca să fim cu fapta

monahi şi fii adevăraţi ai ascultării şi ai supunerii, ca nişte încercaţi în

Hristos, ca nişte slugi ale lui Dumnezeu, ca să petrecem şi viaţa aceasta

bine şi cu pace şi să dobândim şi bunătăţile veşnice, în Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

133

CUVÂNTUL 67

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI: DESPRE

MÂNTUITOARELE PATIMI ALE LUI HRISTOS ŞI

DESPRE SMERENIE ŞI RĂBDARE

Fraţilor şi părinţilor, această zi este sfântă şi cinstită, căci din

ea încep sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, Care a

suferit pentru mântuirea lumii, precum şi proorocul David a

propovăduit în

psalmul al doilea zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele

au căutat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pământului şi boierii s-au

adunat asupra Domnului şi asupra unsului său", căci s-au adunat boierii

călcători de lege, evreii, şi sfat rău şi pierzător au sfătuit împotriva lui

Hristos Dumnezeul nostru. Şi Iuda ucenicul viclean s-a lepădat de dascălul

său şi cu sărutare vicleană L-a vândut vrăjmaşilor evrei. Aceştia L-au

legat şi L-au adus înaintea divanului pe Domnul lumii şi l-au întrebat

şi L-au cercetat, iar El cu multă smerenie răspunzând (o auzire

înfricoşată!) una din

slugile ce sta înainte l-a lovit cu palma peste obraz, zicându-i: „Aşa

răspunzi Arhiereului?" Dar El a suferit, zicând: „De am vorbit rău,

mărturiseşte de rău, iar de am grăit bine de ce mă baţi?" Apoi a fost

necinstit de nelegiuiţi, batjocorit, scuipat, bătut şi apoi, pironit

pe cruce.

însă nici atunci nu S-a tulburat asupra ucigaşilor, ci Se ruga pentru ei

zicând: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac", însă ei nu

s-au îndestulat cu câte necinstiri îi făcuseră, ci au adăugat şi

altele, adică cu

fiere şi cu oţet L-au adăpat şi nici cu omorârea Celui fără de moarte n-au

încetat mânia ce-I purta, ci L-au împuns în coastă cu suliţa. Acestea

sunt, pe scurt, înfricoşatele patimi ale lui Hristos.

însă cine le ascultă cu luare aminte şi cu tot sufletul, nu se aprinde

de mânie, nu se sminteşte, nu se mândreşte, nu pismuieşte, nici

vrăjmăşeşte pe

fratele său. Nu pofteşte să fie slăvit, ci se smereşte şi se numeşte pe sine

pământ şi cenuşă, doreşte să se împărtăşească de patimile lui Hristos, se

nevoieşte să moară pentru Hristos, ca să dobândească slava învierii Lui.

De aceea şi noi să avem îndrăznire fraţilor, într-un fel ne-am

împărtăşit de patimile stăpânului: că vedeţi unde suntem, fiind

izgoniţi

pentru mărturisirea pravoslavnicei credinţe, iar mai înainte am fost închişi

şi a curs sânge din noi din pricina multelor bătăi, şi unii din fraţi au murit

cu mucenicie în Domnul. Deci în aceasta să ne lăudăm, în acest dar, al

Domnului, însă pentru om fericirea nu este adevărată, fiindcă mintea

oamenilor lesne se întoarce şi se preface, şi fiindcă nu ştim ce va fi

până mâine, precum zice Solomon. Pentru aceea vă rog ca să staţi

neclintiţi şi

134

întăriţi în reaua pătimire pentru credinţa Evangheliei, ca şi cum am avea un

duh şi un suflet şi nu vă temeţi de înfricoşările vrăjmaşilor credinţei, nici să

fiţi stânjeniţi de la vreo faptă bună.

Ci mai vârtos să fiţi gata şi sârguitori la tot lucrul bun, ca nişte

slujitori ai lui Dumnezeu, în ascultare, în smerenie şi în răbdare, că mult se

cade a suferi ca să săvârşiţi voia lui Dumnezeu şi să câştigaţi viaţa de veci.

încă puţin, şi vine Domnul să odihnească şi să slăvească pe cei ce

s-au ostenit şi au pătimit mult pentru numele Lui cel sfânt. Vine şi

nu va zăbovi. De ce ne mâhnim pentru ispitele ce ne vin şi nu ne

mâhnim mai

degrabă, prin dragoste, pentru Domnul în toate zilele? Că zice Apostolul:

„De vom muri pentru numele Lui, vom vieţui în veci cu El şi de vom

suferi, vom împărăţi cu El în veci, iar de ne vom lepăda de El şi El

se va

lepăda de noi; de ne vom face necredincioşi, El rămâne de-a pururea

credincios, căci a se lepăda de Sine, nu poate". Să socotim, fraţilor, câtă

bucurie vor avea sfinţii, când vor vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos

venind din cer cu mulţime de sfinţi şi de îngeri şi-i va chema pe ei şi-i va

încununa cu bucurie nespusă, ca să fie împreună cu El în veci. Şi

dimpotrivă, câtă ruşine vor avea cei ce n-au ascultat Evanghelia şi

cei ce au defăimat sfintele Lui porunci, căci vor fi osândiţi la

chinul veşnic împreună

cu diavolul.

Deci socotind acestea totdeauna şi încă şi altele multe, cât timp

vieţuim aici, să curăţim sufletul nostru şi să-l luminăm cu lacrimile

pocăinţii de toată întinăciunea trupului şi a sufletului, făcând sfinţenie în

frica lui Dumnezeu, punând silinţă şi la alte fapte bune, urând toată fapta

rea şi săvârşind tot lucrul bun.

Să avem între noi dragoste frăţească, unul pe altul cinstind. La

săvârşirea pravilei noastre să fim cu osârdie şi după cum grăieşte

Apostolul,

să petrecem cu râvna Duhului aprinşi fiind, Domnului slujind, cu

nădejdea bucurându-ne, scârba suferind, cu rugăciunea

îndeletnicindu-ne, ca în această bună alcătuire şi viaţă bine plăcută,

să prăznuim şi Paştile de aici şi să ne învrednicim şi bunătăţilor

veşnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, a

Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

135

CUVÂNTUL 68

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA VINERI: DESPRE

ÎNFRICOŞATELE PATIMI ALE DOMNULUI

NOSTRU IISUS HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor, omul cu evlavie totdeauna când îşi aduce aminte

de sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se umile şte şi

lăcrimează, iar sufletul la mare smerenie se înalţă. Mai ales în aceste sfinte

zile poate cineva mai mult să se umilească, fiindcă în ele toate patimile lui

Hristos s-au săvârşit. Dar care sunt acestea? Sfatul cel omorâtor

făcut asupra Lui, când L-au prins, L-au legat şi L-au dus la judecată,

ca pe un om vinovat, starea înaintea lui Pilat judecătorul, cercetarea

şi întrebarea ce I s-au făcut la celelalte judecăţi – la Irod, la Ana

şi la Caiafa, bătăile de peste noapte, scuipările, sudălmile,

batjocurile, răstignirea pe cruce, pironirea

mâinilor şi picioarelor, gustarea fierii şi a oţetului, împungerea în coastă şi

celelalte câte a suferit Mântuitorul nostru, pe care lumea întreagă nu le

poate povesti, nici nu le poate spune cineva cum se cade, nu numai limba

omenească, dar nici măcar cea îngerească.

Să cugetăm, fraţilor, la această mare şi negrăită taină. Pe Cel ce

descopere ascunsurile inimilor şi nici un cuget omenesc nu-L înşeală,

pe El se sfătuiesc să-L omoare. Cel ce ţine lumea întreagă cu puterea

şi cu porunca Lui dumnezeiască se dă în mâinile păcătoşilor. Cel ce

porunceşte norilor să plouă pe pământ, se duce legat la judecată. Cel

ce a măsurat cerul cu palma şi pământul cu latul mâinii şi a alcătuit

munţii cu măsură şi

plaiurile cu cumpănă, este lovit cu palma peste obraz de o slugă. Cel

ce a împodobit pământul cu ierburi şi cu flori, cu tot felul de copaci

şi pomi,

poartă pe cap cunună de spini. Cel ce a răsădit în Rai pomul vieţii,

spânzură acum pe lemnul pierzării, îmbrăcat cu haină mohorâtă. O

vederi mari şi peste fire! Soarele le-a văzut şi şi-a pierdut razele.

Luna le-a văzut şi s-a

întunecat. A simţit pământul şi de frică cu totul s-a cutremurat şi s-a clătit.

Au simţit pietrele nesimţitoare şi s-au despicat. Toată lumea s-a tulburat şi

toată făptura s-a strămutat de patimile Ziditorului său.

Dar noi, ce vom face, fraţilor, dacă stihiile fără suflet şi fără simţire

s-au spăimântat, ca şi cum ar fi avut simţire, şi s-a prefăcut orânduiala lor

de frica Domnului, înaintea celor văzute. Noi oamenii cuvântători, care am

primit atâtea faceri de bine de la Dumnezeu şi pentru care Hristos a murit,

cum să nu ne umilim, cum să nu lăcrimăm în aceste zile; cum vom fi mai

nesimţitori decât dobitoacele şi mai neumiliţi decât pietrele! Nu aşa,

fraţilor, nu aşa, ci, mai de grabă noi, cu frică şi cu cutremur,, să

lăudăm şi

să slăvim dumnezeieştile patimi ale Mântuitorului Hristos şi Dumnezeul

136

nostru, schimbându-ne cu lăudată schimbare şi împreună cu stăpânul

suferind, întâi prin supunere şi prin tăierea voii, apoi prin omorârea poftelor

trupeşti. De vom socoti cu amănuntul, putem pricepe că datorie avem ca să

dăm toată dragostea lui Dumnezeu. Căci cine din noi pentru dragostea

vreunui prieten a fost închis, sau a murit pentru iubitul său? Dar

Dumnezeul nostru Cel bun, n-a pătimit una sau două, ci multe şi

nenumărate patimi a suferit numai pentru noi păcătoşii.

De aceea fericitul Pavel cu cuviinţă a grăit, aducând aminte de

acestea: „M-am încredinţat că nici însăşi moartea, nici viaţa, nici îngerii,

nici începătoriile, nici puterile, nici lucrurile acestui veac, nici

cele viitoare,

nici înălţimea, nici adâncimea, nici altceva, poate să mă despartă de

dragostea lui Dumnezeu cea în Hristos Iisus". Că Dumnezeu atâta dragoste

a arătat faţă de noi, încât pe Fiul său Cel unul născut L-a dat spre moarte, ca

nimeni să nu piară din cei ce cred în El, ci să aibă viaţă veşnică.

Pentru aceea şi sfinţii pofteau ca să dovedească oarecare răsplătire

lui Dumnezeu,

pentru atâta dragoste ce are către noi. Neavând ce să dea, unii şi-au dat

sângele lor, cum au făcut ucenicii, alţii îşi trudeau şi îşi istoveau trupurile

lor cu postul şi cu alte osteneli, cuvioşii şi drepţii, iar alţii au împărţit

bogăţia lor prin milostenie, cântând cu dumnezeiescul David: „Ce vom

răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă"? Deci, şi noi fraţilor să

rostim neîncetat această spusă cu dragoste şi cu tot sufletul nostru în toate

zilele adăugând osârdia şi nevoinţa spre lucrarea mântuirii noastre, ca

împreună cu sfinţii să ne facem moşteni bunătăţilor veşnice în Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Aimn.

CUVÂNTUL 69

ÎN SFÂNTA ŞI MAREA DUMINICĂ A PAŞTILOR:

CUVÂNT ÎNAINTE LA PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Părinţilor şi fraţilor iubitori de Hristos, ce este aceasta? Ce mare

strălucire luminează astăzi lumea şi împodobeşte astfel Biserica? Ce

s-a întâmplat de ne-am schimbat starea? Ieri eram posomorâţi şi

întristaţi, iar

astăzi în lumină şi bucurie suntem; ieri în scârbă şi astăzi în veselie; ieri în

suspinuri şi astăzi întru cântări de bucurie, întreb care este

pricina, care ne-a

adus această lumină şi bucurie? Hristos a înviat din mor ţi şi a dăruit tuturor

oamenilor înălţare la cer, a deschis Raiul şi a slobozit intrarea tuturor care

vor crede în El.

137

O, adâncime nemăsurată. O, înălţime, nesocotită. O, taină nouă ce

covârşeşte toată priceperea minţii, îngerii laudă mântuirea noastră

bucurându-se, proorocii dănţuiesc văzând împlinirea proorociilor lor; toată

lumea se bucură şi saltă duhovniceşte, căci a strălucit această zi

mântuitoare, a strălucit soarele în dreptate.

Cine poate lăuda cu vrednicie darul zilei, cine altul în afară de

Părintele nostru, vestitorul cel cu mare glas al milostivirii lui Dumnezeu,

din al cărui rost izvorăsc dumnezeieştile cuvinte ale Duhului, mai mult

decât râul Nilului, cel ce are mintea şi limba cu totul de aur, Hrisostom?

Numai el poate să mărească, să laude, să plesnească cu mâinile şi să

proslăvească învierea Domnului. Eu puţine cuvinte grăiesc, dar dascălul

este gata, să grăiască întocmai ca un ritor mare ce este şi iscusit la cuvinte

şi ca un clopot cu mare sunet al Sfântului Duh. Noi să fim gata să-l

ascultăm, ca şi noi să vedem astăzi, ce fel de daruri şi vrednicii făgăduieşte

să ne dea vestitorul pocăinţii, al doilea Mergător înainte Ioan.

„De este cineva creştin bun, şi iubitor de Dumnezeu, să se

îndulcească de acest praznic bun şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă,

să intre bucurându-se în bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva

postindu-se, să-şi ia acum dinarul. De a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi

ia astăzi dreapta plată. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind

să prăznuiască. De a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, nimic să nu

se îndoiască că de nimic nu se va păgubi. De s-a lipsit cineva şi de ceasul al

nouălea, să se apropie, cu nimic îndoindu-se. De a ajuns cineva numai în

ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, căci milostiv fiind

stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi. Odihneşte pe cel

din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi.

Pe cel de pe urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie. Aceluia plăteşte

şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde, lucrul îl

cinsteşte şi îndemnarea o laudă. Pentru aceasta intraţi toţi întru bucuria

Domnului nostru şi cel dintâi şi cei de al doilea luaţi plată.

Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi

cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit veseliţi-vă

astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni

să nu iasă flămând.

Toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţii. Toţi să luaţi bogăţia bunătăţii, nimeni

să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia de obşte. Nimeni

să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit;

nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a slobozit pe noi moartea

Mântuitorului. A stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a

iadul cel ce S-a pogorât la iad;

Amărâtu-l-a pe el, gustând trupul Lui. Şi aceasta mai nainte apucând

Isaia a strigat: „Iadul s-a amărât, întâmpinându-te pe tine jos;

amărâtu-s-a, că s-a stricat; amărâtu-s-a, că s-a batjocorit;

amărâtu-s-a, că s-a omorât; amărâtu-s-a, că s-a surpat; amărâtu-s-a,

că s-a legat". Luat-a trup şi de Dumnezeu

138

s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ce a văzut

şi a căzut în ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este

iadule

biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii, înviat-a Hristos şi se bucură

îngerii, înviat-a Hristos şi viaţa vieţuieşte, înviat-a Hristos şi nici un mort

nu este în groapă. Că Hristos sculându-se din morţi, începătorul celor

adormiţi S-a făcut; Aceluia este mărirea şi stăpânirea, în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 70

DESPRE ÎNĂLŢAREA MÂNTUITORULUI HRISTOS ŞI

DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA CU SFINTELE TAINE

Fraţilor şi părinţilor, astăzi a venit ziua cea prea luminată a

înălţării şi aceasta este sfârşitul iconomiei Domnului nostru Iisus

Hristos. Căci după ce toată voia părintească a împlinit şi a săvârşit,

atunci S-a înălţat în slavă,

de îngeri şi de oameni fiind proslăvit şi ne-a ridicat şi pe noi cu trup

omenesc, adică prin prea curatul Său trup, şezând în cele mai presus de

ceruri. Şi este bogăţia slavei Sale şi mărirea puterii Lui, că firea noastră

smerită şi de nimic a suit-o la scaunul împărătesc şi este închinată de toate

puterile cereşti şi îngereşti. Deci, fraţilor, aceasta socotind cu mintea

noastră, să ne cutremurăm şi să ne cucerim de mărimea darului lui

Dumnezeu şi să vieţuim cu vrednicie, ca să nu necinstim capul nostru, care

este Hristos. Fiind noi mădulare şi trup al Lui, ca într-un trup să fim şi să ne

facem împreună cu dânsul moştenitori în curăţenie, cu pricepere, cu

înţelepciune, cu îndelungă răbdare, cu suferinţă şi cu bunătate, în Duhul

Sfânt, în dragoste adevărată, în cuvântul adevărului şi în puterea lui

Dumnezeu, prin ascultare şi smerenie, prin silinţă şi pază. Nici un

cuvânt necuvios să nu grăim, ci fiind sfinţiţi în Domnul, nici un grai

să nu ne iasă

din gură împotriva poruncii, măcar de ar fi bun şi de trebuinţă. Că

acela ce spurcă trupul său, nu este mădular lui Hristos şi cel ce ţine

mânie nu este

mădular lui Hristos, nici vrednic de a se împărtăşi. Şi orice altă patimă de

va avea cineva, nu poate fi mădular lui Hristos.

Drept aceea trebuie fiecare să se cerceteze pe sine mai înainte ca să

nu fie necurat sau ţiitor de mânie; şi cunoscându-se pe sine curat şi

îndreptat prin spovedanie, aşa să se împărtăşească cu trupul şi cu sângele

lui Hristos. Pentru că cel ce se cuminecă cu nevrednicie mare păcat are,

fiindcă nu bagă în seamă trupul Domnului. De aceea şi mor mulţi, Pentru că

îndrăznesc cu nevrednicie să se împărtăşească şi pentru că nici în

slăbiciunea bolii lor nu se mărturisesc. De ne vom judeca noi înşine, nu ne

139

vor osândi, dar fiind judecaţi de Domnul, ne pedepsim, ca să nu ne

osândim împreună cu lumea. Deci trebuie să fim curaţi şi drepţi, ca să

ne numim cu vrednicie mădulare ale lui Hristos şi să ne împărtăşim

fără de osândă cu sfintele taine. Iar de se va întâmpla prin neluare

aminte să fim luptaţi ori de pofte rele, de mânie, de zavistie, de

ţinere de pismă, sau de ori ce alt păcat ce urăşte Dumnezeu (nu e de

mirare aceasta fiindcă suntem oameni, iar nu îngeri), îndată să ne

pocăim. Şi să venim iarăşi în starea cea bună, căci dacă

rămânem în răutate nu ne sfinţim, iar cel ce rămâne în păcat are osândă fără

milostivire şi dacă nu luăm aminte, moartea vine fără de veste şi ne răpeşte.

Iată ieri am mers să vedem pe episcopul bolnav şi l-am aflat în mare

întristare. Era cu totul aprins de căldura frigurilor şi de tot părăsit, căutând

încoace şi încolo şi nu avea de la nimeni nici un ajutor, fără numai ştiinţa şi

conştiinţa sa, bună sau rea. Oare nu vom pătimi şi noi asemenea? Şi

ceea ce am văzut este vis şi umbră pe lângă chinurile viitoare, pe

lângă focul

înfricoşat, care niciodată nu se stinge; pe lângă viermele care nu doarme,

întunericul care nu se risipeşte, legăturile care nu se desleagă, tartarul care

nu are margine, scrâşnirea dinţilor ce nu încetează şi celelalte pedepse,

toate fără de sfârşit. Deci, fraţilor acestea dacă le-am socoti şi nu

am voi să se defăimeze trupul nostru, nici n-am urî pe nimeni, nici

n-am întrista, nici

nu ne-am mânia, nici nu ne-am gâlcevi, nici n-am osândi, nici n-am

spune minciuni, nici altă răutate n-am face, ci am fi totdeauna în

pace şi umiliţi, cu lacrimi, blânzi şi cu dragoste unul către altul şi

am face cu bucurie toate

cele ce ni s-au poruncit ca să scăpăm de chinul veşnic şi să câştigăm viaţa

veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 71

ÎN DUMINICA CINCIZECIMII: DESPRE

POGORÂREA DUHULUI SFÂNT ŞI DESPRE

MOARTEA TICĂLOSULUI EUTROPIANOS

Fraţilor şi părinţilor, cu darul Duhului Sfânt ne-am învrednicit să

prăznuim şi această sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt, care e după cum

a zis Hristos către ucenici: „De folos este nu numai vouă, ci şi la toată

lumea, ca să vie Duhul Sfânt, că de nu voi merge Eu, Mângâietorul (adică

Duhul Sfânt) nu va veni la voi, iară de voi merge Eu, voi trimite pe El

vouă, şi venind Acela, vă va povăţui pe voi spre tot adevărul". O,

mare minune a făgăduinţei şi a vredniciei! Nu a făgăduit să trimită

înger sau om,

ci pe însuşi Duhul Sfânt, cel de o fiinţă (că Tatăl a odrăslit şi pe Fiul şi pe

140

Duhul Sfânt). Deci S-a suit la ceruri Unul născut Fiul şi Cuvântul lui

Dumnezeu, împlinind voia părintească a lui Dumnezeu şi Tatăl şi atunci

S-a pogorât Duhul Sfânt, nu alt Dumnezeu, ci alt Mângâietor, precum este

scris. O, prietenie nespusă! O, dragoste negrăită a lui Dumnezeu către

oameni! Dumnezeu se face nouă mângâiere.

Duhul Sfânt mângâie sufletul scârbit şi amărât, ca să nu se îngreuieze

de întâmplările ce vin, precum mărturiseşte Apostolul zicând: „Din

afară

vrajbă şi război, dinlăuntru frică şi spaimă, dar Dumnezeu cel ce mângâie

pe cei smeriţi ne-a mângâiat pe noi cu venirea Apostolului Tit".

Mângâie şi întăreşte inima înfricoşată de draci, umplând-o de

bărbăţie, vitejie şi îndrăznire ca să nu se biruiască, precum zice

David: "Tu Doamne mi-ai

ajutat şi m-ai mângâiat". Mângâie gândul vrăjmaş, ca să se împace şi să se

astâmpere, precum mărturiseşte Apostolul, zicând: „Ne rugăm pentru

Hristos cel ce S-a rugat lui Dumnezeu pentru noi, rugămu-ne, pentru

Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu": Văzut-aţi bunătate şi smerenie

negrăită şi necercetată? Văzut-aţi dar nemăsurat şi neîncăput? Sus în

ceruri se roagă şi îmblânzeşte pe Tatăl pentru noi, precum este scris,

însuşi unul născut Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos Cel ce este de-a

dreapta Lui.

Aşijderea şi Duhul Sfânt jos pe pământ se roagă lui Dumnezeu şi-L

îmblânzeşte şi pe noi ne mângâie în multe chipuri. Deci ce vom

răsplăti

Domnului pentru aceste multe daruri ce ne-a dăruit, încă şi pentru ceea ce

adaugă Proorocul David în psalmul său: „ Toate oasele mele strigă şi zic,

Doamne, Doamne, cine poate vreodată să fie asemenea Ţie care izbăveşti

pe sărac din mâinile celor mai tari decât el şi pe cel scăpătat şi sărman de la

cei ce-l răpesc pre el". Şi iar zice: „Ajutorul meu dela Domnul care a făcut

cerul şi pământul". Apoi: „De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, întru puţin

s-ar fi pogorât sufletul meu în Iad". Şi iarăşi, „Domnul este mie ajutor şi nu

mă voi teme că va putea omul să-mi strice ceva".

Deci, de vreme ce avem pe Duhul Sfânt mângâietor şi ajutor, puterea

cea nebiruită, pe marele Dumnezeu care bate război tare pentru noi şi ne

ajută, să nu ne temem, nici să ne speriem fraţilor, de frica

vrăjmaşului. Să nu ne spăimântăm de vrăjmaşii noştri diavoli, ci

fiindcă avem pe însuşi

Dumnezeu ajutor nouă, se cuvine să suferim ostenelile noastre pustniceşti

mai cu bărbăţie şi din zi în zi să le sporim. Să nu ne temem de înşelăciunea

diavolului, nici să ne înfricoşăm de meşteşugurile lui cele de

totdeauna. Să stingem aţâţarea trupului, care dogoreşte şi arde casa

sufletului. Că pofta păcatului nu este bucurie, ci durere şi

întristare rea, nu este veselie, ci schimbare rea şi nebunie. Aceasta

o ştiu cei cari au căzut în tulburarea

dragostei trupeşti şi pocăindu-se şi-au întors dragostea către Dumnezeu.

Oare ce este mai dulce şi mai sfânt, decât dragostea dumnezeiască?

Omul acela este în trup, dar ca un om fără trup trăieşte în această

lume, vieţuind mai presus de cele văzute, aceluia valurile darului

Duhului Sfânt cu

141

blândeţe şi cu linişte îi saltă sufletul cu foarte mare bucurie.

Dar pentru ce ne biruieşte pe noi totdeauna dragostea poftei, încât

prefăcându-ne cu totul ne împilează cu faţa spre pământ, ne face numai trup

şi sânge şi ne înstrăinează cu totul de Dumnezeu? Au n-aţi auzit ce a

pătimit ticălosul Eutropian, de care acum auzim că a murit şi s-a îngropat?

Vai de ticăloşia noastră, că n-a luat moarte trecătoare, ci veşnică.

Căci împreunându-se cu Eva, împreună cu ea şi-a pierdut viaţa, şi

călcând pravila, s-a însurat. O, ce a pătimit ticălosul şi cum s-a

întunecat lumina minţii lui şi s-a ridicat darul lui Dumnezeu de pe

capul lui. Spuneţi-mi, nu a fost închis şi a pătimit şi el multe

împreună cu noi pentru mărturisirea sfintelor icoane? Nu s-a

învrednicit de dregătoria iconomiei în mănăstirea Sacudion? Nu a fost

bătut şi chinuit pentru credinţă, arătând atunci nevoinţă

prea lăudată şi răbdare minunată? Dar pe urmă, fiindcă era iconom şi

ţinea punga mănăstirii şi cele ce se punea în ea, înşelându-se cu

aurul şi

mândrindu-se cu iubirea de argint, a vândut pe Hristos, ca Iuda. Şi

dezbrăcându-se de făgăduinţa fecioriei, a cumpărat bubele lui Gheezi,

de

vreme ce şi-a cumpărat vii şi moşii, boi şi oi şi astfel a moştenit nu numai

bubele aceluia, ci şi chinul Iadului.

Vedeţi dar, fraţii mei, ce face iubirea de argint. Să fugim de această

patimă rea, de rădăcina tuturor răutăţilor, să fugiţi ca de un lucru

stricător şi

vânzător de suflet. Vedeţi ce a făcut necredinţa. Să fugim de întunerecul

care risipeşte unimea şi prietenia cu stăpânul Hristos Dumnezeul

nostru. Să fugim şi de toată patima rea, care se luptă cu sufletul; de

mânie zic, de

zavistie şi de iuţime. Acela, fiindcă se iubea pe sine şi credea cugetului său

şi fiindcă nu primea sfat de la nimeni, ci umbla de capul său, şi nu băga în

seamă nici nu se supunea altui frate, a pătimit aceasta. Fugiţi de

singurătate, de voiţi să scăpaţi de mânia lui Dumnezeu, căci zice

dumnezeiasca

Scriptură: „ Vai de cel ce este singur, că de va cădea în vreun păcat, n-are

cine să-l ridice". Aşa a pătimit şi ticălosul Eutropian, că de ar fi

avut pe cineva cu el, n-ar fi căzut, sau l-ar fi ridicat din cădere,

s-ar fi pocăit şi şi-ar

fi plâns păcatul. Dar neavând pe nimeni s-a pierdut şi sufleteşte şi trupeşte

şi a mers la locul pe care l-a iubit.

De plângere şi de întristare este povestirea, fraţilor, de frică şi

cutremur este pilda. Drept aceea zice Scriptura: „Cel ce se socoteşte că şade

bine şi se află în feciorie şi sfinţenie, să ia aminte ca să nu cadă".

Cel ce aleargă, cu luare aminte să fie ca să nu se împiedice şi să

cadă; că şi acela

mai-nainte alerga, dar pe urmă a dat de prăpastie. Mai înainte toţi îl

socoteau ca un înger zburând, iar pe urmă dormitând şi slăbind, din

osteneală a căzut. Şi pricina este, iubirea de argint. Deci, fraţilor,

de n-ar fi

fost izgonirea asupra noastră, nici eu n-aş vorbi despre iubirea de argint.

Dar pentru că ne-a risipit pe unul aici şi pe altul acolo, fiindcă

avem purtarea de grijă de ale vieţii noastre, pentru aceea trebuie să

ne păzim bine,

142

să nu cădem în înşelăciunea iubirii de argint. Pentru aceasta nu vrea

iubitorul de argint să dobândească viaţa de obşte, ca să înmulţească

argintul. Cu această pătimire orbindu-se, nu vrea să aibă dragoste pentru

fraţii lui. Pentru aceea nici picioarele lui n-au odihnă, ci înconjură şi umblă

ici şi colo ca şi căţeluşii cei mici, doar de vor câştiga vreun ban de la vreun

creştin. Din aceasta unii şi-au câştigat slugi pentru desfătarea patimilor şi

au pierdut vrednicia şederii de-a dreapta stăpânului. Iar alţii adună şi pun la

păstrare haine şi îmbrăcăminte peste trebuinţa lor; alţii se fac cumpărători şi

vânzători, se bucură de câştig şi dobânzi necuvioase.

Vedeţi, fraţilor, judecata lui Dumnezeu, vedeţi ochiul neadormit al

lui Dumnezeu pe care nu-L înşeală nici un lucru, fie că se săvârşeşte

în lăuntrul inimii, fie pe dinafară. Vedeţi întâmplarea morţii,

fraţilor, că şi

acum au murit doi, Timil şi Varnava şi mai înainte alţii, şi se duc unul, câte

unul. Drept aceea vă rog, să nu vă găsească moartea şi pe voi negătiţi şi

neîndreptaţi; că lucru mai înfricoşat şi mai cu amar, decât să se depărteze

cineva de dragostea lui Dumnezeu şi să se lipsească de împărăţia cerurilor,

nu este. Osândă şi pedeapsă veşnică este pe care nu o va putea suferi omul,

şi numai să socotească cineva pedeapsa până nu ajunge s-o cerce (de nu va

avea fapte bune plăcute lui Dumnezeu) şi simţi iuţimea chinurilor viitoare.

Deci ca să putem şi noi smeriţii să scăpăm de mânia lui Dumnezeu,

care vine asupra fiilor neascultători, să facem lucruri bune, ca să se bucure

Dumnezeu de faptele noastre. Măcar de acum înainte să ne curăţim,

întinerindu-ne sufletul cu vrerea lui Dumnezeu căci aproape este

Dumnezeu de cei ce-L cheamă în adevăr, în toate zilele să ne pocăim şi

Dumnezeu iartă greşalele noastre şi ne dăruieşte viaţa veşnică, pe care să ne

învrednicim a o dobândi în Hristos Domnul nostru, a Căruia este slava şi

puterea împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 72

LA ÎNAINTE PRĂZNUIREA SCHIMBĂRII LA FAŢĂ A DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

SĂ PĂZIM NEÎNTINATE FRUMUSEŢEA SUFLETULUI ŞI FECIORIA. DESPRE POCĂINŢĂ

Fraţilor şi părinţilor, mai înainte prăznuirea Schimbării la Faţă

învrednicindu-ne a o săvârşi astăzi, să facem începătura învăţăturii de la

acest sfânt praznic, cu puţine cuvinte împlinind datoria ce avem. Dar

să ştiţi că toate praznicile împărăteşti şi tainele venirii în trup şi

descoperirii lui

Hristos Mântuitorul nostru se săvârşesc pentru aducerea aminte a vremii

143

când S-a născut, când S-a botezat, când S-a îngropat, când a înviat a treia

zi, când S-a înălţat în slavă. Iar sărbătoarea Schimbării la Faţă însemnează

starea de apoi a veacului viitor. Căci precum acum a strălucit faţa Lui ca

soarele şi hainele Lui s-au făcut albe ca lumina zilei, aşa se va pogorî din

ceruri, ca un fulger, cu putere multă şi cu slavă înfricoşată să judece toată

lumea.

Şi după cum erau cu El la Schimbarea la Faţă, în muntele Taborului,

Petru, Ioan şi Iacob, aşa vor fi atunci cu Hristos sfinţii în împărăţia

cerurilor, ca să moştenească pururea bunătăţile cele nespuse.

Cine este atât de harnic, iscusit şi vrednic, ca să ajungă la acea

bucurie, fără numai cel ce are viaţă curată şi neîntinată. Căci

Dumnezeul nostru fiind curat şi lumină necuprinsă şi necovârşită,

primeşte pe cei curaţi

şi sfinţi. Şi cum ne-a dăruit sufletul curat din început, aşa îl cere de la noi,

curat. Iar fiindcă l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, ştiut lucru este că

l-a alcătuit cu frumuseţea desăvârşit, ca o împărăteasă a podoabei

dumnezeieşti. Acest lucru cunoscând proorocul zice: „Doamne în voia Ta

dăruieşte sufletului meu putere şi frumuseţe", adică să nu se întoarcă

spre

patimile rele ale păcatului şi făcându-se urât să se lipsească de câştigarea

darurilor dumnezeieşti. Deci, de vreme ce de la Dumnezeu ni s-a

încredinţat sufletul frumos şi bun şi îl avem ca un zălog şi odor, trebuie să-l

întoarcem lui Dumnezeu cinstit şi fără prihană, în ziua judecăţii.

De aceea, fraţii mei, vă aduc aminte, ca frumuseţea fecioriei să o

iubim şi să o păzim, şi să nu dăruim mintea şi dragostea inimii noastre

frumuseţii lumii, nici frumuseţii trupului şi a sângelui, că acestea nu sunt

frumuseţi adevărate, ci idoli ai frumuseţii, şi mai ales stricăciune şi

putreziciune.

De asemenea, dacă ne gândim la sfârşitul lucrurilor, ştim că cel ce

este astăzi luminat şi frumos la faţă, mâine se pune în mormânt şi miroase

şi toţi fug de dânsul. Tot aşa nici o bunătate nu are firea omenească, afară

de fapta bună pe care trebuie să o iubim cu tot sufletul. Fiindcă de multe ori

se întâmplă să alunece sufletul în păcate, şi atunci se face negru şi urât cu

gândurile rele, căci peste putinţă este să nu se rănească cineva, Pentru că

cine poate să se laude că atunci are inima curată. Dar, deşi greşim, să ne

îndreptăm şi iar să ne întoarcem la starea dintâi, ca nu cumva zăbovirea

răutăţii să nască moarte. Nimeni să nu zică vreodată: multe păcate am făcut

şi nu pot ca să mă curăţ, ci să asculte ce zice proorocul: „De va fi păcatul

vostru roşu ca sângele, îl voi albi ca lâna". Vedeţi, fraţilor, iubirea de

oameni a lui Dumnezeu! Nu numai curăţeşte pe păcătos, ci îl şi

înfrumuseţează, de se va pocăi, lucru despre care avem multe pilde.

întâi avem pe David proorocul, care căzuse în păcatul desfrânării şi

al uciderii şi n-a căzut în deznădăjduire, ci îndată s-a pocăit şi mult a plâns.

Drept aceea a luat iar darul proorocirii ce avusese mai înainte. Manase,

144

împăratul evreilor, multe răutăţi a făcut, că cinci zeci şi doi de ani

a fost închinător la idoli, şi fiindcă s-a pocăit, a aflat mântuire.

Mai marele apostolilor, Petru, după a treia lepădare, fiindcă a plâns

cu amar, iarăşi a

luat darul apostolesc. Maria egipteanca (lăsând pe alţii, mulţi) n-a întrecut

toate muierile în desfrânare? Dar fiindcă s-a pocăit din toată inima, atât s-a

învrednicit darului dumnezeiesc, încât umbla pe deasupra apelor ca pe

pământ.

în scurt, nu este nici o îndreptare pentru cel ce vrea să se mântuiască,

fără numai de nu va dori mântuirea şi din bună voia lui va vrea ca să se

osândească. Dar pentru ce să murim cu moarte veşnică şi să nu iubim viaţa?

Stăpânul nostru cel bun pururea strigă şi zice tuturor, veniţi către mine toţi

cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi, iar noi nu voim să

lepădăm greutatea păcatelor de deasupra noastră. Acelaş Domn zice: „Eu

sunt lumina lumii, cel ce urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea

lumina vieţii", şi noi umblăm pe drumul cel întunecat. Faptele noastre

vădesc că pe căile lui Dumnezeu nu voim să umblăm. Deci cu dreptate

vom auzi: „Fugiţi de la mine şi vă duceţi în văpaia focului, în văpaia

ce aţi aprins-o înşi-vă, că cei ce fac acestea nu vor moşteni

împărăţia lui Dumnezeu". Dar să nu dea Dumnezeu să fie la noi, căci

voi sunteţi prietenii

mei, zice Domnul, de veţi face câte vă poruncesc eu. Pentru aceea toate

cele poruncite nouă, cu toată voia noastră, trebuie să le împlinim ca să ne

învrednicim a fi prieteni lui Dumnezeu şi să moştenim împărăţia cerurilor,

în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 73

LA ADORMIREA NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU:

SĂ PRĂZNUIM DUHOVNICEŞTE ŞI SĂ DORIM

ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

Fraţilor şi părinţilor, târguri se fac în multe părţi după vremi, cum se

fac acum în Nicomidia. Oamenii se duc la acestea ca să vândă şi să

cumpere, şi apoi se risipeşte adunarea şi se strică târgul în puţină vreme.

Tot aşa şi viaţa fiecărui om este vremelnică. Dar bâlciul sufletesc unul şi

nestricat este, iar neguţătoria nu se face cu aur, cu argint, cu haine

şi cu alte

lucruri pământeşti, ci cu mântuirea sufletului, cu viaţa veşnică, cu împărăţia

cerească. Pentru acesta s-ar cădea să avem mai multă grijă, fiind

marea noastră datorie, însă oamenii puţin grijesc de aceasta, ci se

îndeletnicesc cu

toată osârdia de cele trecătoare şi vremelnice ale lumii şi îşi cheltuiesc toată

145

viaţa fără de folos.

Dar noi, fraţilor, să nu pierdem neguţătoria cea bună, adică mântuirea

sufletului, ci auzind pe Domnul zicând: „că împărăţia cerurilor este în

inima voastră ", să ne nevoim în toate zilele ca să o câştigăm. Nu cu

argint sau cu aur, ci cu credinţă dreaptă şi cu viaţă curată, cu

ascultare şi cu

răbdare, cu smerenie şi cu blândeţe şi peste toate, cu dragostea care adună

şi leagă toate gândurile într-o unime desăvârşită. Acest lucru L-a zis Hristos

în Evanghelie: „Că asemenea este împărăţia cerurilor cu omul neguţător,

care căutând mărgăritare bune şi aflând un mărgăritar de mult preţ, a mers

de şi-a vândut toată avuţia sa şi a cumpărat acel mărgăritar

nepreţuit". Deci, fraţilor, pricepeţi bine, că voi sunteţi neguţătorii

buni, care aţi lăsat toate

lucrurile voastre, bucuria lumii şi toate celelalte din lume şi în locul lor aţi

cumpărat binele nepreţuit, mărgăritarul de mult preţ, pe Iisus Hristos

Dumnezeul nostru, fiindcă aţi primit crucea şi aţi venit pe urma Lui, în

sfinţenie şi dreptate.

Deci, fiindcă la orice ţară se face bucurie şi veselie, să fim şi noi

veseli, treji, cu priveghere la acest praznic dumnezeiesc, agoni sind

mântuirea noastră. Iar neguţătorul iscusit toate le dă pentru mântuire şi

niciodată nu se îndărătniceşte. Bunul cumpărător primeşte necinstea în

locul laudei. Bun câştig are cel care face acest lăudat schimb, adică dă

sângele său şi primeşte Duh dumnezeiesc prin răbdare şi prin supunere.

Dar fiind cuvântul nostru pentru slujbe, vă sfătuiesc să nu ne arătăm

cu nebăgare de seamă către fraţii care se află în slujba bucătăriei,

că mult se ostenesc, nici să mâhnim cumva pe ceilalţi care poartă

greutatea altora, ci întocmai cu noi să-i socotim şi astfel împlinind

legea lui Hristos prin dragoste, să mângâiem şi pe cei ce grijesc de

cele trebuincioase mânăstirii, socotindu-i ca nişte buni iconomi în

Domnul, încă să cinstim şi pe cei ce se ostenesc, cu smerenie, la

cântările bisericii, că au plată mai multă decât toţi.

Aţi văzut şi aţi priceput ce este viaţa călugărească, neguţătoria fericită, cu

care au neguţătorit sfinţii noştri părinţi cu multă bucurie. Şi noi

neguţătorind bine, cu bucurie ne vom întoarce la locaşul nostru,

precum

cântă fericitul David: „întoarce-te suflete al meu la odihna ta, că Domnul

te-a miluit". Acest glas, toţi să ne învrednicim a-l zice la ceasul morţii şi să

câştigăm viaţă veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava

şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum, şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin.

146

CUVÂNTUL 74

DESPRE HARUL ŞI MAREA DRAGOSTE A LUI

DUMNEZEU PENTRU NOI, DESPRE VRĂJMĂŞIA

DIAVOLULUI ŞI DESPRE SMERENIE

Fraţilor şi părinţilor, astăzi este începutul anului şi Evanghelia ce

se citeşte, zice aşa: „Duhul Domnului este asupra mea, prin care M-a

uns şi M-a trimis să binevestesc săracilor, să tămăduiesc pe cei

zdrobiţi cu inima,

să vestesc robilor slobozenie şi orbilor vedere, celor zdrobiţi, tămăduire şi

să vestesc an primit Domnului". Adică Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a

fost trimis de Tatăl pentru iertarea şi mântuirea lumii, ca noi orbii să

vedem, noi robiţii să ne slobozim, noi smintiţii să ne îndreptăm. Iar

orb este cel ce caută veselia şi petrecerea lumii acesteia, rob este

cel supus gândurilor netrebnice şi stricat este cel sfărâmat de

păcate. Pe aceştia toţi

Domnul îi vindecă nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte şi nu numai atunci

când era cu trupul pe pământ, ci şi acum, fiind cu noi în chip nevăzut, El ne

învaţă şi ne iartă păcatele şi tămăduieşte orice boală şi neputinţă.

Deci cel ce vine cu credinţă va lua blagoslovenie de la Domnul şi

milostenie de la

Dumnezeu Mântuitorul lumii.

O, nemărginită iubire de oameni a lui Dumnezeu. Din ceea ce nu era,

ne-a făcut, iar căzând prin călcarea poruncii, ne-a ridicat şi ne-a dat ca al

treilea dar, viaţa călugărească. Şi încă ne-a mai adăugat pocăinţa.

Căci după ce greşim, nu se mânie pe noi, nici ne urăşte, ci ne

primeşte cu sărutare şi

cu bucurie, ca pe fiul prea desfrânat. Şi fiind amărâţi de diavolul, ne

mângâie, alergând, ne îmbrăţişează, ostenind, ne ajută şi răniţi fiind, ne

vindecă. Iar când suntem în primejdie de a cădea în adâncimea iadului,

apucă mai înainte şi ne mântuieşte cu iubirea Sa de oameni. Deci, cu

dreptul se cade să zicem: de nu ne-ar fi ajutat Domnul, curând s-ar fi

cufundat sufletul nostru în iad. Dar întinzând mâna ne-a întors din

cădere şi

ne-a ajutat. Fiecare cunoaşte în câte ispite, păcate şi morţi am căzut

şi cum îndată am aflat pe Dumnezeu ca Mântuitor al scârbelor noastre.

Că aşa păcătoşi cum suntem, se milostiveşte de sufletele noastre şi ne

hrăneşte

prea Bunul Dumnezeu şi trupeşte, cu rodurile pământului de peste an, şi

sufleteşte, cu preacuratele lui taine. El ne chiverniseşte mai mult

decât mama şi tatăl. Căci mama hrăneşte cu lapte pruncul până la o

vreme, dar Dumnezeul adevărat şi Părintele milostiv ne dă de mâncare

şi băutură Trupul său şi Sângele său, şi aceasta de-a pururea.

O, mărime negrăită a darurilor Sale către noi. Pe Domnul care are

atâta dragoste către noi, cum să nu-L iubim şi noi, cum să nu facem

voia

147

Lui; cum să nu ne lipim de El pururea! Căci de nu vom face aşa, oare

nu va striga cerul? Pământul nu va suspina? Şi chiar pietrele ne vor

mustra pentru neomenia şi nesimţirea ce avem către făcătorul de bine

Dumnezeu. Ca să nu fie aceasta, fraţii mei, să avem şi să păstrăm

dragostea Lui pururea şi s-o

urmărim. Să fugim de diavolul, că precum făcătorul de bine pentru facerile

de bine trebuie iubit, aşa vicleanul pentru răutatea lui trebuie urât.

Că acest diavol strică şi prăpădeşte viaţa noastră. El este ucigător

de oameni din

început, precum a zis Hristos. El a împărţit neamul omenesc în milioane de

cugete şi eresuri. El ne-a vânat cu multe feluri de păcate şi pofteşte să

înghită toată lumea. Pe acesta de nu-l vom urî cu vrăjmăşie, nu se va afla

mai mare pedeapsă decât să ne chinuiască şi să ne pedepsească precum ni

se cade, pentru că pe vrăjmaşul nostru, îl avem prieten şi pe ucigătorul

nostru, îl iubim. Deci să fugim cât este cu putinţă de el. Iar fuga de el stă în

oprirea de a mai face lucrurile lui rele şi a nu primi gândurile spurcate,

după cum prieteşugul cu Dumnezeu stă în lucrarea faptelor bune.

Drept aceea, binele sufletului nostru îl vrem, slujind lui Dumnezeu

cu toată smerenia şi blândeţea, ştiind că orice faptă bună care se face fără

smerenie, este pierdută. Deci cei ce au cuget mândru, să se smerească sub

mâna puternică a lui Dumnezeu; cei ce fac binele, încă şi mai mult să se

nevoiască. Şi aşa alergând toţi să ajungem la limanul mântuirii, să ne facem

moştenitori împărăţiei cereşti, în Hristos Iisus Domnul nostru a Căruia este

slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 75

Să FLĂMÂNZIM, SĂ ÎNSETĂM ŞI SĂ

SUFERIM, PÂNĂ LA MOARTE, ORICE

SCÂRBĂ, AŞA CUM AM FĂGĂDUIT

Fraţilor şi părinţilor, din pricina bolii ce am suferit, pentru păcatele

mele, am încetat să vă învăţ, după obicei. Dar, de vreme ce acum mi

s-a însănătoşit trupul ticălos, măcar că nu s-a îndreptat bine de

friguri, am

socotit de trebuinţă să încep iar slujba mea. Adică să vă aduc aminte cele

trebuitoare şi să vă învăţ cele de folos, ca pe nişte iubiţi fii, născuţi prin

Duhul Sfânt, să deştept şi să înnoiesc în toate zilele mintea înţelegătoare a

sufletelor voastre, măcar că încă n-am dobândit acest dar.

Lucraţi aşadar, precum zice Domnul, nu lucrare stricătoare, ci ceea

ce rămâne în viaţa veşnică, adică poruncile şi dreptăţile Lui, „cugetând în

legea Sa ziua şi noaptea, aşa ca să vă faceţi ca pomul răsădit lângă

148

izvoarele apelor, precum zice David, care îşi va da rodul lui la

vremea sa şi frunza lui nu va cădea (în veacul viitor); însă nu aşa

păcătoşii, nu aşa; ci ca

praful pe care-l spulberă vântul după faţa pământului". Deci păcătoşi sunt

nu numai păgânii, ci şi călcătorii de poruncile lui Dumnezeu. Şi ca să

întoarcem cuvântul spre noi cari petrecem viaţă de obşte, păcătoşii

sunt neascultătorii, mândrii, trufaşii, îndrăzneţii, încă şi cei ce

mănâncă întru ascuns, nemulţumitorii, cei ce se împodobesc,

ispititorii, leneşii, beţivii; cei

ce urmează voilor lor cu osârdie şi încă cei ce caută cele netrebnice.

Căci nu sunt destoinici darurilor ce le-au dat Dumnezeu, ci stăruie în

păcate şi se

îndreptează către patimile lor. în scurt, încetând a se nevoi pentru suflet,

iubesc patimile trupeşti. Se fac robi diavolului şi se îngrijesc numai

de băuturi şi de bucate, pe care în zadar le mănâncă, căci defaimă

vinul şi bucatele, socotind ca mijloc de îndreptare firea, obiceiul şi

boala.

O, de s-ar fi îmbolnăvit aceştia de splină, de idropică ori de

umflătura pântecelui, ca să moară şi să scape de cea mai rea boală, a

nemulţumirii şi a cârtirii. Fiindcă cei care cer în tot timpul bucate

şi băuturi,

gustări şi rachiu au uitat, ticăloşii, că s-au făgăduit lui Dumnezeu, în ziua

cea dintâi când au venit şi s-au legat înaintea mărturiilor văzute şi nevăzute,

să flămânzească, să înseteze şi să sufere scârba şi nevoia, boala şi

izgonirea, pedeapsa şi moartea, iar acum se ceartă la alegerea vinului şi

bucatelor. Dar pentru că şi-au bătut joc, vor fi necinstiţi, şi pentru

că au socotit că Hristos nu vede şi nu ţine seamă de cuvintele şi

mărturiile lor, teamă îmi este că-i va lăsa să cadă în nebunie, şi

atunci vor face toate faptele rele şi stricătoare.

Cei care sunteţi în acest fel de patimă, întoarceţi-vă, sau mai bine

zis, deşteptaţi-vă din somnul adormirii sufletului, din nebăgarea de

seamă a

celor dumnezeieşti şi din slăbiciunea voastră şi vă înfierbântaţi cu dragostea

lui Dumnezeu, ca să risipiţi răceala sufletelor voastre, îmbrăcaţi-vă cu frica

Domnului, primiţi învăţătura şi vă înarmaţi cu pavăza dreptăţii împotriva

desfătărilor. Primiţi cu cuvenita mulţumire orice vi se va pune

înainte, fie bucate, sau peşte, sau lapte, fie chiar numai pâine şi

buruieni, sau orice altă legumă ce se va întâmpla; fie fără de

untdelemn, fie fără de îndulcire, toate cu bucurie să le primiţi. Iar

când se va întâmpla un pahar de vin sau cel

mult două, să le socotiţi drept mare mângâiere, măcar că cel smerit şi cu

frica Domnului şi acestea le socoteşte drept desfătare şi se teme ca nu

cumva prin hrana aceasta să se lipsească de bunătăţile veşnice.

Cât despre mine, socotesc că hrana şi băutura ce mi s-a dat la

neputinţa mea îmi va fi spre osândă şi, credeţi-mă (deşi grăiesc nebuneşte),

că de nu m-ar supăra marele bold al ascultării obştei şi datoria

purtării de grijă şi a chiverniselii voastre după cuvenita socotinţă,

niciodată n-aş schimba hrana şi obiceiul meu, până când s-ar pogorâ în

iad sufletul meu.

Dar am mâncat şi am băut şi încă din multe feluri. Şi ca să grăiesc iarăşi ca

149

un nebun, cu durere, cu suspin şi cu amărăciune mâncăm, întâi din pricina

nevredniciei mele şi apoi pentru grija neputinţelor voastre şi pentru lipsă,

măcar că prin darul lui Hristos, avem şi aveţi cele de trebuinţă.

în adevăr, daţi slavă lui Dumnezeu că şi vin am băut şi untdelemn şi

peşte am mâncat şi de boală ne-am căutat şi ne-am vindecat, nu odată

sau

de două ori, ci în toate zilele. Pentru acestea toate, o nerecunoscătorilor, să

nu mulţumim şi să nu dăm slavă lui Dumnezeu? Nu socotiţi, că n-am adus

nimic în mănăstire şi nici din slujba noastră nu câştigăm nimic? Căci

suntem ca nişte sfecle fierte, sau ca nişte cepe îmbrăcate, ori ca

nişte coşuri

goale care se poartă de colo până colo numai spre vedere. Iar cât

despre slujbă, nici de paza nopţii nu suntem harnici, nici de slujba

mesii vrednici,

nici măcar pentru orice altă treabă, pe care ar putea să o facă un copil mic,

ori unul cât de bătrân, nu suntem destoinici. Şi încă nu socotim că

poate suntem noi cei mai mici şi că sunt alţi fraţi mai cinstiţi decât

noi. Iar părinţii cu adevărat, unii afară, alţii înlăuntru, iarna în

răceală, vara în dogoreală,

supuindu-se ca nişte slugi: sapă, ară, răsădesc, pun în grădină, taie lemne,

cioplesc, macină la moară, fac bucate, înălbesc pânze, spală rufe, se

ostenesc la toate, slujesc orice slujbă, merg pe jos prin oraşe, la metoace

sau la munte, cumpărând şi vânzând. Şi fac acestea suferind orice scârbă şi

orice greutate cu bucurie. Cu adevărat a acestora este împărăţia cerurilor.

Iară tu, orbule, vicleanule şi deznădăjduitule, ia seama să nu auzi în ziua

aceea: „Legându-i lui mâinile şi picioarele, aruncaţi-l în focul cel dinafară".

Vai de voi, vai de voi, că defăimaţi pe Dumnezeu, pentru că nu vă

pedepseşte degrab.

Cu adevărat pentru voi grăieşte David: „Zis-a nebunul în inima sa nu

este Dumnezeu", pentru că vă stricaţi şi vă întinaţi cu fapte necuvioase şi

nu faceţi nici o bunătate. Dar Domnul din cer vede în toate zilele cine este

înţelept şi cine îl cercetează pe El, pe unii îi scrie în cartea vieţii, iar pe

ceilalţi îi şterge.

Frică îmi este să nu vie sfântul David, ca să cânte şi pentru noi ceea

ce vi se cuvine, deosebeşte-i pe ei în viaţa lor, adică pe cei răi de cei buni.

înţelegeţi acestea cei ce nu vă aduceţi aminte de Dumnezeu, ca nu cumva

să vă răpiţi fără de veste şi nu va fi cine să vă izbăvească.

Iar pe mine, nebunul, iertaţi-mă prea iubiţi fii, pentru că fiindu-mi

milă de voi am grăit acestea din dragoste, socotind că mai de folos este să

vă mustru cu vorba, decât să cercaţi bătăile veşnice ale chinurilor fără de

sfârşit. Din care toţi să ne izbăvim, cu darul lui Dumnezeu a Căruia este

slava şi puterea în veci. Amin.

150

CUVÂNTUL 76

DESPRE ADUNĂRILE RELE ŞI DESPRE VORBELE

CARE ADUC PIERZAREA SUFLETELOR

Fraţilor şi părinţilor, iarăşi ispită, iarăşi supărare! Iar eu, smeritul, în

plâns şi mâhnire. Căci iubiţii mei s-au smintit, au lovit cu piciorul şi au

căzut jos cei ce zburau pe sus; cei ce păreau a fi înţelepţi s-au întunecat; cei

ce prin îndelungată vreme cu nevoinţă şi sudori câştigaseră multe bunătăţi,

într-un ceas s-au păgubit de toate. Şi au răsărit mie în loc de vie, mărăcini;

în loc de bucurie, amărăciune şi în loc de câştig, pagubă. Nu ştiu ce să zic,

sau ce să grăiesc pentru căderea şi sfărâmarea fraţilor mei, sau numai să şed

şi să plâng şi să zic ceea ce s-a grăit (de vreme ce lucrurile se aseamănă)

„oare cine se va mântui Doamne".

în adevăr nu se cade a lăuda pe om mai-nainte de moarte, că nu cu

lesnire poate săvârşi calea mântuirii, nici scăpa de meşteşugurile diavolului,

ca să se îngrijească până la ceasul morţii. Acest lucru ştiindu-l sfântul

părinte care ajunsese la ceasul morţii, când îi zicea diavolul, acum ai scăpat

de mine, a răspuns: „încă nu ştiu bine". Atâta era de înfricoşat, că nici în

acel ceas nu se încredinţa că este afară de primejdie, măcar că ajunsese la

mari măsuri prin lăudatele lui osteneli şi strădanii. Iar noi dacă şedem cinci

sau zece ani în mănăstire, dacă învăţăm ceva din orânduielile mănăstirii,

sau deprindem pe de rost puţine cuvinte din Scriptură, dacă facem câtva

metanii, dacă postim câtva, sau ne rugăm cândva, socotim că toate le-am

săvârşit, ne trufim şi ne mândrim. Pentru aceea cădem ca nişte frunze şi

oasele noastre se sfărâmă în iad, şi până nu ne dezrădăcinăm, ne uscăm.

Suntem înţelepţi în necunoştinţă şi cuvântători în cele ale cuvântului, ne

facem dascăli râvnitori şi cucernici şi gândim că numai noi ştim tot

adevărul. Pentru aceea ni se întâmplă unele ca acestea; pentru aceea primim

întunerecul în loc de lumină; pentru aceea ca din Rai ne izgonim din curtea

lui Hristos şi din turma lui.

Deci fraţilor, luaţi aminte şi nu pierdeţi strădania voastră puţin câte

puţin şi risipind bogăţia sufletului vostru să ajungeţi la mare sărăcie. De

aceea cădeţi în patima mutării din loc în loc şi a nestatorniciei, şi acestea le

pătimiţi pentru că vorbiţi între voi şi ascultaţi unul de altul şi vă învoiţi

între voi, nesilindu-vă să vă îndreptaţi, fie singuri, fie spunându-mi mie

pricinile, ca să luaţi îndată cuvenita datorie. Pentru aceea, cădeţi şi vă

sfărâmaţi, şi nu ştiu ce va fi până în sfârşit vouă care umblaţi astfel. Bune

sunt acestea? Vă adunaţi şi vă sfătuiţi ca să vă stricaţi sufletul. Pentru ce

când auziţi acestea nu fugiţi ca de foc şi ca de şarpe de cel ce le grăieşte? Ci

151

cu părere de bunătate, adică pentru ca să nu smintiţi frăţia, pârându-l la noi

pe unul ca acela, vă faceţi ucigaşi şi vărsaţi sânge nevinovat, care se va cere

sufletelor voastre.

Iată dar, fraţilor, iar vă poruncesc precum v-am mai poruncit cu

durere şi cu mâhnire: auzi, zice, cerule şi ascultă pământule. Să nu vă mai

îndreptăţiţi de acum, să nu vă mai căutaţi pricini; să nu zică cineva că n-a

ştiut, pentru că aţi învăţat şi aţi ştiut, şi aţi auzit că toate sunt

curate la cei

curaţi. Voi spre pierzarea mea vă sârguiţi, cum văd. Fiindcă vă rupeţi şi vă

despărţiţi de Dumnezeu, prin lepădarea făgăduinţei voastre din început.

Dacă socotiţi, că rămâneţi nepedepsiţi în ziua judecăţii, vă înşelaţi, căci

Dumnezeu este drept judecător. Şi pe mine de mă va pedepsi, pe bună

dreptate mă va pedepsi, dar nici ei nu vor scăpa de osânda chinului, căci

vor da răspuns pentru călcarea poruncilor, căci s-au făcut călcători de lege

şi n-au păzit cele ce au făgăduit înaintea scaunului său. Prin acea

mărturisire s-a făcut şi tunderea şi iertarea păcatelor lor, adică prin sfântul

şi curăţitorul botez al pocăinţei.

Astfel, ce vor zice ticălosul Evstratie şi nevrednicul de milă Epifanie.

Din ce pricină, cum şi pentru ce au căzut? N-au îndreptăţire să spună orice,

căci zice Scriptura: „ Vai de cei ce sunt înţelepţi în ochii lor şi învăţaţi

înaintea lor". Şi iarăşi zice: „Iar păcătosului a zis Domnul: pentru ce

povesteşti îndreptările mele, şi porţi în gura ta tocmirea mea?". Nu este

trebuinţă să arătăm noi că au socotit ei aceasta mai spre bine, sau că s-au

înşelat de s-au lepădat şi au fugit în taină. Numai aceasta voi zice: fuga lor

este pierzătoare şi smintită. Deci să ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu pentru

aceşti fraţi amăgiţi, ca să se întoarcă, să se vădească şi vor dobândi milă. Şi

iarăşi zicem: că nu ceea ce voim noi, ci ceea ce va voi Dumnezeu va fi lor.

Acum, sau după aceasta, că doară să-i câştigăm iarăşi nevătămaţi, că atunci

se va arăta în ce chip a fost lucrarea lor, dumnezeiască sau satanică. Iar pe

voi, fiii mei, vă întăresc cu sfătuire spre spovedanie, spre răbdare, spre

smerenie, ca să suferiţi unul pentru altul, iertând unul altuia gre şala, ca să

fiţi cu pace în Hristos Iisus Domnul nostru a Căruia este slava şi puterea

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

152

CUVÂNTUL 77

SUFERIND TOATE ÎNTRISTĂRILE CE SE

ÎNTÂMPLĂ ÎN viaţA DE OBŞTE,

CÂŞTIGĂM ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

Părinţilor şi fraţilor, în toate zilele mulţumesc lui Dumnezeu, că vă

întăreşte în lupta strădalnică a supunerii voastre. Smerita mea rugăciune

este, ca Domnul să deschidă ochii cugetelor voastre mai luminat, ca să

vedeţi toate căile Lui, să câştigaţi râvnă spre dragostea dumnezeiască, să vă

potolească orice poftă trupească, să biruiţi pururea patimile şi să ajungeţi cu

desăvârşire plini de toată fapta bună. Iar aceasta, precum ştiţi, fiii mei, nu

se face fără osteneală, nici pe scurt, ci cu multă trudă şi strădanie. Fiindcă

trebuie să vă siliţi ziua şi noaptea împotriva firii şi să suferiţi toate

întristările ce vă vin, fie de la oameni, fie de la diavolul, în viaţa de obşte.

Cel ce nu încetează, rabdă cu darul lui Dumnezeu şi suferă orice

cuvânt mustrător, orice poruncă şi orice canon ce i s-a dat, precum: a nu se

aduna cu altul, înfrânarea de la fiertură, neieşirea din chilie, sudalma sau

altceva, acesta va lua blagoslovenie de la Domnul şi milă de la Dumnezeu

Mântuitorul nostru şi se va învrednici împărăţiei cereşti. Deci, bun lucru şi

fericit este a suferi aceste patimi cu vitejie, ca să vă faceţi purtătorii de

chinuri ai Domnului. Să nu vă îngreuiaţi, nici să fugiţi de lucrurile care

întristează. Să nu vă mâniaţi, nici să vă certaţi. Să nu fiţi îndrăzneţi şi

mândri. Să nu fiţi hrăpăreţi. Să nu vă vrăjmăşiţi. Să nu fiţi nesupuşi şi

bârfitori, amărâţi în cuvânt şi ticăloşi, mincinoşi, pismătăreţi, neascultători,

pricinuitori de râs. Mai mult, nici la lupte nici la sărituri să nu vă

obişnuiţi.

Căci precum aud, unii din voi se îndeletnicesc şi cu această nebunie.

Cum pot unii ca aceştia să se numească fiii lui Hristos? Mai degrabă ei sunt

fiii urgiei, fiii neascultării şi moştenitorii chinurilor veşnice.

Nu este chipul vostru chip îngeresc? Nu este sfântă vieţuirea voastră?

Nu este calea voastră dată de la Dumnezeu? Ascultă ce zice marele

Apostol: „De voi zidi iară cele ce le-am surpat, mă fac pe mine

călcător de lege".

Ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, care a căzut prin înşelăciunea

şarpelui. Ne-am lepădat de gustarea amară a primei neascultări, prin

care a intrat în lume moartea cea cu multe patimi. Am lepădat odată

pricinile

naşterii noastre celei rele, prin apa sfântului Botez şi a Sfântului

Duh. Apoi după marea milă a lui Dumnezeu, şi la al doilea Botez ne-am

luminat prin

pocăinţă, iar făgăduinţele voastre le are Dumnezeu scrise prin mărturia

sfinţilor săi îngeri. Chiar şi eu, ticălosul, le am însemnate. Când v-aţi tuns,

153

v-aţi luminat, v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, zidit după Dumnezeu, în

sfinţenie şi dreptate.

De ce dar vă întoarceţi iarăşi la cele dintâi? Pentru ce vă întoarceţi

ca şi câinii la vărsătură? Pentru ce vă faceţi nevrednici de împărăţia

cerească,

după cuvântul Domnului? Fiindcă puneţi mâna pe plug şi vă uitaţi înapoi.

Martor îmi este Domnul că pentru că vă iubesc, vă mustru cu întristare, cu

frică şi cu mângâiere. Ce zice în Biblie despre israeliteni? S-au

întors cu inima lor la Egipt, îşi aduceau aminte de ceapă, de cărnuri,

de cazanele

Egiptului şi de viaţa ticăloşită ce o duceau acolo.

Aşadar ne-am întors şi noi în lume, la cele din lume şi cele ce făceam

acolo le facem şi aici. Vai, noi care trebuia să fim ca îngerii, nu suntem

măcar nici ca mirenii cei milostivi! Din lene nesimţită venim la păcatele

cele de moarte. Cei ce n-au căzut să asculte această smerită

învăţătură, pentru întărire, iar cei ce au păcătuit să o primească ca

doctorie, cei leneşi ca înfricoşare, cei sârguitori, ca îndemnare, cei

ce se luptă, ca ajutătoare, cei fără de grijă, ca deşteptătoare că

pentru voi am şi graiul şi răsuflarea,

căci slăbiciunea şi ticăloşia mea o cunosc. Dar Dumnezeu şi Părintele

Domnului nostru Iisus Hristos să îndrepteze cele greşite, să întărească cele

îndreptate şi să împlinească cele ce lipsesc. Şi precum v-a scos din

Egiptul lumesc şi v-a trecut prin pustietatea păcatului, aşa să vă

izbăvească din marea cea rea a patimilor, despărţind-o în două şi

uscând-o, să o facă lesne

trecătoare spre fapta bună. Şi precum ne-a chemat, aşa să ne şi

numească popor al său ales şi neam sfânt. Să ne sălăşluiască în

pământul faptelor

bune şi mai vârtos prin moarte să ne odihnească în pământul celor blânzi.

Că Lui I se cade slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 78

PRIN SILINŢĂ ŞI ÎMBĂRBĂTARE SPRE NEVOINŢELE DUHOVNICEŞTI SE CÂŞTIGĂ

CUNUNA RĂBDĂRII

Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, bine este ca să nu se ascundă facerea de

bine a lui Dumnezeu, ci la vreme cuviincioasă să fie povestită.

De aceea văzând-o acum revărsată asupra noastră, se cade a grăi

despre ea, pentru ca să ne facem încă şi mai sârguitori. Fiindcă, cu darul lui

Hristos, prin deasa vestire şi auz şi prin povăţuirea din toate

zilele, aţi ajuns

la propăşire duhovnicească, la bunăstarea dorită şi la sârguirea plăcută lui

Dumnezeu. Că este adevărat ceea ce zic, voi înşivă puteţi mărturisi.

Dar chiar adevărul o dovedeşte şi o mărturisesc şi eu ticălosul,

fiindcă am aflat uşurare de dureri şi am ajuns la liniştire, prin

paşnica voastră viaţă

154

veselindu-mă cu sufletul.

Cu adevărat, nemincinos este cuvântul ce zice că toată învăţătura, în

vremea când se face, se pare a nu aduce bucurie, ci întristare, dar în

urmă

odrăsleşte rodul de pace al dreptăţii celor ce se sârguiesc. însă

isprava nu este a mea, nici din silinţa mea s-a făcut, ci al lui

Dumnezeu este darul şi a voastră silinţa, iar de la mine ajutorul

părintesc. Deci pentru ce eu ticălosul să intru în osteneli străine şi

să mă bucur, când noi toţi una suntem, eu întru voi şi voi întru mine,

iar săvârşirea isprăvii se socoteşte a amândorora părţilor? Domnul cel

înfricoşat în putere şi tărie să-mi dea putere şi de aici înainte, să

pot cu bărbăţie să iscodesc şi să cercetez sfintele lui porunci, ca să

vi le povestesc. Şi să vă dea şi vouă, fraţii mei, supunere curată,

ascultare

fără de făţărie şi credinţă neclătită, şi să vă păzească şi să vă ţie în râvna

duhovnicească, ca să propăşiţi şi mai mult în faptele bune; să vă adauge

Domnul sârguinţă, ca să sporiţi înainte la toată osteneala, cu vitejie, şi să vă

dăruiască răbdare în orice scârbă. Adică spre mustrare şi spre slujbe, spre

foame şi spre sete şi spre toate fericitele osteneli ca, arătându-vă nebiruiţi

întru toate, să primiţi cununa răbdării în ziua răsplătirii Dreptului Judecător.

Cu adevărat bună este neguţătoria voastră, fraţilor, că lăsând cele

stricătoare, aţi câştigat cele veşnice. Lepădându-vă de rudenii, aţi

câştigat Tată pe Domnul; înstrăinându-vă de fraţi, v-aţi făcut părtaşi

cu sfinţii, neam ales, preoţie împărătească, în locul patriei care v-a

născut, vi s-a dat Ierusalimul cel de sus, al cărui ziditor este

Dumnezeu, în loc de casă stricătoare, vi s-au dat locaşurile

cuvioşilor şi ale drepţilor; în loc de slavă deşartă, aţi luat

vrednicia dumnezeiască şi îngerească; în loc de supunere şi tăierea

voii, bucuria împreună cu mucenicii.

Pentru ce dar să ne lenevim? De ce să ne îngreuiem? De ce ne pare rău?

Veniţi, să zicem toţi împreună cu David: „Pentru ce eşti întristat

suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte spre Domnul, că mă

voi mărturisi Lui". Căci măcar că pătimim prin osteneală, dar vom împărăţi

împreună cu El. Cununi de mucenicie împletesc patimile ce suferim,

fiindcă adunarea obştească, loc de privelişte şi de trude s-a numit.

O, cât de fericit este cel supus, cât de minunat este cel ce se

spovede şte şi mult

blagoslovit de Dumnezeu cel credincios şi nesmintit de la porunci.

Drept aceea fraţii mei, să nu încetăm, să nu ne răsvrătim, nici să ne

întoarcem înapoi. O, împreună sârguitorilor, o, tovarăşilor, să nu ne

fie milă de

trupurile noastre precum zice cuvântul că scurtă este vremea, scurtă este

viaţa noastră, măcar că trăim aici şaptezeci sau optzeci de ani, dar nimic se

socotesc numărându-se cu veacurile acelea.

Deci să trimitem spre păstrare acolo cât de puţină avuţie şi cu puţini

bani vom câştiga milioane de galbeni. Să trimitem puţini ani şi vom câştiga

veacuri nenumărate. Să suferim ostenelile trecătoare şi vom dobândi odihna

în veacuri fără de sfârşit; să plângem puţin aici, ca să râdem acolo neîncetat

155

râsul fericit. Să plângem pentru dragostea lui Hristos, ca să ne veselim cu

bucurie nesfârşită. Aşa, fraţii mei, aşa vă rog, să ne arătăm cu faţă veselă

înaintea Domnului Atotţiitorul. Să ne facem vestiţi şi pe pământ şi în

cer, urmând părinţilor noştri. Să ne aducem aminte unul altuia de

veacul viitor,

nu spre osândă şi tânguire, ci spre bucurie, veselie, spre desfătare

şi fericire,

socotind că va fi (şi nu cu zăbavă) răsplătirea faptelor de aici. Când

va şedea Judecătorul pe scaunul slavei Lui cu mii de mii de îngeri

împrejurul

Lui, toată făptura de faţă va sta. Atunci se vor da hotărârile cele înfricoşate.

Atunci starea de-a dreapta va arăta pe drepţi intrând, cu cinste şi

slavă, în împărăţia cerurilor, iar cea de-a stânga pe păcătoşi, cu

ruşine, aruncaţi în

chinurile veşnice, acolo unde focul nu se stinge şi viermele nu adoarme.

Vai de auzirea aceea! Amar de vestea aceea, căreia numai eu voi fi osândit

după păcatele mele, iar voi umblând pe calea bună, bucuraţi-vă socotind

plata de sus, până ce veţi ajunge la vremea săvârşirii, ca să vă mutaţi din

această viaţă trecătoare în cea veşnică, în Hristos Iisus Domnul nostru, a

Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 79

DESPRE MULŢUMIRE ŞI RĂBDARE

Fraţilor şi părinţilor, de vreme ce avem lumina dragostei Domnului

aprinsă şi dorinţa bunătăţilor veşnice aţâţată, avem şi datorie să

punem în toate zilele untdelemnul de trebuinţă, ca nu cumva să se

stingă şi să rămânem în întunerec, umblând ici şi colo ca în noapte,

primejduindu-ne de

patimi. Iar untuldelemn este aducerea aminte, grija, depărtarea de păcatele

ce am făcut şi încă le facem şi acum.

Să ne aducem aminte dar de zilele tinereţelor noastre, când umblam

în întunerecul neştiinţei, ca pe o mare, primejduindu-ne de valurile grijilor

lumeşti, cufundându-ne în noianul poftelor, cum ne-a chemat Dumnezeu,

de unde ne-a scăpat şi din câte patimi ne-a scos şi ne-a întins mâna Sa, ne-a

sculat, ne-a povăţuit pe calea curată şi ne-a îndemnat să alergăm la acest cin

luminat şi sfânt. Şi părăsind rudele şi prietenii, am scăpat ca din robia

Egiptului şi ne-am suit în muntele înalt al acestei vie ţuiri, iar de aici vedem

pe oameni ca într-o groapă adâncă, cum se împletesc unii cu alţii,

ostenindu-se în zadar cu lucruri pierzătoare şi trecătoare şi cum asudă şi se

ostenesc neîncetat. Şi măcar de ar fi numai cu această osteneală păgubiţi şi

nu şi cu răsplătirea chinurilor veşnice.

Deci numai pentru această scăpare, câtă datorie avem către

Dumnezeu şi ce răsplătire să-i răsplătim, pentru toate câte ne-a dat nouă.

156

Cu adevărat, nu suntem în stare altă răsplătire să-i aducem, decât lepădarea

de noi şi fuga din lume, înstrăinarea de rudenii şi viaţa fericită în supunere.

Astfel, cunoscând darul lui Dumnezeu, să-i mulţumim, şi ca şi cum am

prăznui, să petrecem zilele acestei vieţi, lăudând ca israelitenii şi zicând:

„Să cântăm Domnului, căci cu mărire S-a proslăvit; calul şi pe călăreţ

i-a aruncat în marea pierzării". Şi de vreme ce ne-am mântuit, acum

avem

trebuinţă să petrecem bine în pustietatea vieţii acesteia, să fim ascultători,

supuşi şi cu răbdare, să ne ferim curaţi de păcate şi să păzim

poruncile. Să nu fim ca norodul cel vechi, tânjitori şi neascultători,

iubitori de trup şi de pofte, îndrăzneţi, sporitori la cuvinte şi

asupra povăţuitorului împotrivitori.

Să nu ne mai aducem aminte de cărnuri şi de cazane, de ceapa şi de

usturoiul Egiptului pe care le-am lăsat, cu puterea lui Dumnezeu. Nu

aşa, ci ca un popor sfânt al Domnului să fim. Să nu-l amărâm, ci să-i

fim bine

plăcuţi, să-l ascultăm şi să mergem oriunde şi oricând.

Şi în orice ne va porunci şi va vrea proiestosul, să ne purtăm după

poruncile lui ori încotro va socoti el şi să suferim întristările

drumului. Şi ori bucate, ori băutură de ne va lipsi, să nu cârtim.

Căci de ne vom supune

aşa, îngerul lui Dumnezeu va umbla înaintea noastră şi Domnul va da

război în locul nostru împotriva patimilor noastre. Ne va abate ca pe nişte

neamuri şi vom ajunge nu la pământul amoreilor, ci la pământul celor

blânzi şi drepţi, la pământul în care curge lapte şi miere. Acolo, în pământul

sfânt şi nemuritor şi fără de saţiu vom moşteni toate bunătăţile făgăduite,

împărăţind împreună cu stăpânul Hristos. Vedeţi dar, fraţilor, bunătăţile

care ne aşteaptă, pricepeţi câştigurile ce ni se gătesc şi socotiţi şi

chinurile,

care sunt orânduite pentru cei ce petrec cu lenevire, şi ferindu-vă de cele ce

a pătimit poporul cel neascultător, să râvniţi bunătăţile în care intră cei

ascultători. Şi astfel să alergăm cu multă bucurie, cu multă răbdare

păzindu-ne slujbele noastre cu sfinţenie, ca nişte fii ai lui Caar, ca

vasele lui Merari şi să ridicăm cortul făgăduinţei Domnului, legea lui

cea evanghelicească, fără lenevire. Nimeni să nu fie fără de

ascultare, nimeni

tânjitor, nimeni grăitor de rău, nimeni pismătăreţ, nimeni fără de lucru,

nimeni mozavir, nimeni să defaime sfânta cetate, adică locaşul nostru de

obşte, ci făcând toţi toate cele plăcute lui Dumnezeu, săvârşind lucrul cel

bun, să ne împodobim cu cununa dreptăţii lui Hristos Iisus Domnul nostru,

a Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

157

CUVÂNTUL 80

DESPRE SUPUNERE, UNIRE ŞI PACE

Fraţilor şi părinţilor, iarăşi mă întorc la aceleaşi învăţături, mai ales

auzind pe apostolul că zice: „întărindu-te pe tine, nu conteni învăţătura, că

aceasta făcând şi pe tine te vei mântui şi pe cei ce ascultă". Deci eu

am datorie să grăiesc, iar voi să deschideţi urechile şi învăţăturile

să le împliniţi

cu fapte.

Trebuie dar iconomul să fie înţelept şi sârguitor ca un iconom al lui

Dumnezeu, însă aceasta nimic nu foloseşte de nu va avea iconomul şi pe

chelar întru ajutor. Aşijderea şi ceilalţi, se cuvine să fie într-o unire.

întocmai ca la un trup, sunt multe mădulare, dar toate între ele una pe alta

se îngrijesc. Căci de pătimeşte unul, pătimesc toate împreună sau de este

slăvit un mădular, se bucură toate împreună, aşa este şi la frăţie. De

nu se va păzi acest cuvânt, nu se socoteşte viaţă de obşte, nu este

pace şi unire, ci

tulburare şi învrăjbire. Iar de sunt păzite, oare cum poate îndrăzni cineva să

umble în voia sa? Sau cine este cel care, făcându-se ziuă, şade la citirea sa

sau la vreun lucru al său şi nu vine la ascultarea de obşte? Sau cum

poate cineva fiind chemat la vreo slujbă să nu meargă şi să nu se

supuie chiar şi la

cele peste putinţă? Iar de este cineva în acest chip, acela nu este sub

ascultare, ci împotrivitor, nu este frate, ci străin. De a fost cineva aşa, de

acum înainte să se păzească, să nu cadă sub vinovăţia canoanelor

neorânduielii. Oare nu auziţi ce porunceşte Apostolul: „Fiţi între voi

folositori, milostivi, îndurători precum şi Hristos a revărsat îndurarea Sa

către noi".

Deci, fraţilor, şi noi să fim între noi cu dragoste, purtând greutăţile

unul altuia şi astfel să împlinim legea lui Hristos, precum este

scris. V-am rugat mai deunăzi şi iată că iar vă rog şi acum, nu vă

întristaţi de scârbele gândurilor, ci să petrecem osteneala strădaniei

cu bucuria Duhului Sfânt, căutând la începătorul credinţii, Iisus,

care dă cerurile celor ce se roagă cu

dinadinsul şi biruinţă dăruieşte celui ce vrea să biruiască.

Ştiţi cum s-a turburat vremea deunăzi fără de veste şi apoi iar s-a

liniştit aerul. Aşa fac şi gândurile, ne tulbură puţin şi iar se duc.

Numai să ne ferească Dumnezeu să nu fim stăpâniţi de ele, ca să avem

linişte în

suflete. Nu este cu putinţă să nu vină peste noi tulburarea, căci suntem

necredincioşi şi măcar numai o zi de ne va fi viaţa, nu putem scăpa fără

sminteală, cu atât mai mult în mai îndelungată vreme. Că obrăznicia

diavolului este mare, izgonită fiind de multe ori, iarăşi se întoarce,

şi întuneric fiind, de multe ori se preface în înger luminat ca să ne

înşele prin

158

meşteşugul său. Dar noi să-l oropsim şi să zicem către el: fugi de la noi

diavole, iar către Hristos să grăim: nu ne lepădăm de tine Hristoase, nici nu

vom minţi în făgăduinţele noastre.

Nu ştiţi, fraţilor, din câte am fost schimbaţi? Din neştiinţă în ştiinţă,

din nepricepere la cunoştinţă, din necinste la cinste; învăţătură am câştigat,

înţelepciune am dobândit, slavă avem şi cu iscusinţa la vorbă şi la lucru

suntem împodobiţi. Cu adevărat voi sunteţi fiii cei cinstiţi şi mai scumpi

decât aurul, pentru supunerea voastră cea aurită. Deci ce alta ne

lipseşte în afară de răbdare? Că zice: „De răbdare aveţi trebuinţă, ca

făcând voia lui

Dumnezeu să câştigaţi cele făgăduite". Care sunt acelea? Domnul însuşi

a spus: „Merg ca să vă gătesc loc, şi de voi merge şi vă voi găti

locaş, iarăşi

voi veni şi vă voi lua la Mine, ca şi voi să fiţi acolo unde sunt Eu şi acolo

unde merg Eu ştiţi şi calea o cunoaşteţi şi bucuria voastră nu o va lua de la

voi nimenea". Deci socotind slava negrăită şi nepovestită ce se va arăta la

cei sfinţi şi aducându-ne aminte, să suferim, fraţilor, toate cu

bucurie. De va fi trebuinţă să flămânzim, să flămânzim cu supunere. De

va fi trebuinţă să

murim, să murim cu bucurie, ca să moştenim viaţa veşnică în Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.

CUVÂNTUL 81

DESPRE CÂŞTIGAREA VIEŢII CURATE ŞI DESPRE FUGA DE CEI VICLENI

Părinţilor şi fraţilor, iată că, precum vedeţi, mergem din slavă în

slavă şi din praznic în praznic. Căci sărbătorind ieri Naşterea prea

sfintei Născătoare şi Maicii lui Dumnezeu, prăznuim astăzi înălţarea

cinstitei şi de

viaţă făcătoarei Cruci. Şi fericit lucru este ca să prăznuim, petrecând cu

sfinţenie. Căci cel ce vieţuieşte cu sfinţenie, în toate zilele prăznuieşte,

fiindcă se sfinţeşte, se luminează, se curăţeşte, căci din nou se naşte şi este

păzit de Dumnezeu şi în adevăr se îndumnezeieşte.

Eu, cinstiţilor fraţi, nu sunt vrednic să ţin cuvântări sau să dau

învăţături. Dar multă râvnă am şi inima mi se aprinde pentru dragostea

mântuirii voastre şi mă sârguiesc în tot chipul ca să aflaţi din toate părţile

calea izbăvirii voastre. Deci, vă rog, să fiţi isteţi şi învăţaţi, cu bunăvoinţă

să alergaţi spre bine, să plăceţi lui Dumnezeu şi să ridicaţi ochii gândului

vostru ca să vedeţi bunătăţile veşnice şi pentru ele să suferiţi

toate. Pătimiţi şi cu răbdare suferiţi scârbele, nevoile, necazurile,

sudălmile, vorbele urâte,

supunerea, ostenelile şi ori ce se va întâmpla, numai să câştigaţi ceea ce

doriţi şi să dobândiţi mântuirea pentru care aţi lăsat lumea. O, ce

lucru fericit este, fraţilor, a vieţui bine, cu sfinţenie şi cu

sârguire. O,ce bunătate

159

este să petreacă cineva cu umilinţă, cu smerenie şi cu evlavie, totdeauna

gata pentru moarte şi pentru răspunsul cel bun la înfricoşata judecată a lui

Dumnezeu.

Pentru aceea zice cuvântul cel sfânt şi mântuitor: pentru ce ai ieşit

din lume, Arsenie? Deci şi noi să ne socotim şi să pricepem pentru ce am

ieşit. Şi mai înainte de aceasta să ne silim ca să ne împodobim viaţa cu

frumuseţea faptelor bune, fiindcă suntem biserici ale lui Dumnezeu şi pe

cel ce strică biserica lui Dumnezeu, zice, îl va strica Dumnezeu. De

aceea să ne gătim ca să facem sufletele noastre mirese lui Hristos,

prin curăţia

fecioriei, însă plâng şi mă tânguiesc pentru unii care au cercat să priceapă

pe Dumnezeu spre mântuirea lor. Căci au fost lăsaţi a cădea în nesimţirea

minţii lor, ca să facă cele necuviincioase. Şi-mi este ruşine să spun că şi voi

fiind îngâmfaţi nu aţi plâns cu amar, ca să lipsească dintre noi cel ce a făcut

această faptă. Pentru aceea urmează defăimarea şi osândirea pentru aceeaşi

patimă, pentru că nu v-aţi întors, nici nu v-aţi pocăit cum se cuvenea.

însă nu vă tulburaţi căci vă mustru, nici vă mâniaţi atâta pe acela.

Căci mai degrabă trebuie să-l mângâiaţi pe el, ca să nu deznădăjduiască din

multă întristare. Dar nu vă amestecaţi cu el spre pierzarea voastră,

precum zice proorocul, că de ai văzut hoţ te-ai însoţit cu el împreună

şi partea ta ai pus-o cu desfrânatul. Aceasta făcând, nu aţi priceput.

Iar eu, păcătosul, mă

aprind şi ştiu pe cei ce-mi ajută, că nu defaim pe toţi, dar mă mâhnesc

pentru că nu iubiţi binele aproapelui şi pentru că nu vă sârguiţi împreună

spre mântuirea şi folosul de obşte. Vai de mine ticălosul de nu vă voi certa

şi nu vă voi spune îndreptările lui Dumnezeu. Şi vai de voi de nu vă veţi

părăsi împărtăşirea cu cei ce umblă rău.

Cine sunt eu, ticălosul şi necuratul, ca să locuiesc între voi şi să vă

numesc fii? însă caut vreme de pocăinţă şi poftesc mijlocire de îndreptare.

Dar nu ştiu de mi-o va da Domnul şi de mă va învrednici la starea de

nepărtinire spre folosul mântuirii voastre. Că păcatele mele fiind

ştiute înaintea voastră, pot să vă smintească pe voi, ca unii ce-mi

sunteţi următori.

Dar sfârşit cuvântului făcând, vă poftesc să vă rugaţi lui Dumnezeu, fiii

mei, ca să mă mântuiască şi pe mine şi pe voi cu iubirea Sa de oameni, că

Lui I se cade toată slava, cinstea şi închinăciunea acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

160

CUVÂNTUL 82

LA CULESUL VIILOR: DESPRE MĂRĂCINII ŞI SPINII PATIMILOR DIN VIA

SUFLETEASCĂ ŞI DESPRE STRUGURELE FAPTELOR BUNE

Fraţilor şi părinţilor, mă gândesc ce să vă spun şi ce să vă grăiesc mai

nou, că nu mai am ce să vă povestesc, afară de cele ce v-am învăţat

totdeauna. Căci de sfinţii Părinţi au fost tocmite şi alcătuite, iar acum vi le

grăiesc ca povăţuire de folos. Drept aceea, astăzi să vă spun puţine cuvinte

despre dragostea voastră şi, de va fi cu cale, să începem cuvântul din

această vreme a culesului, în care ne aflăm.

Deci precum viaţa care este plină de rod, bucurie aduce la culesul ei,

iar cea care nu are rod, întristare şi amărăciune pricinuieşte stăpânului, aşa

şi noi cei sădiţi de Domnul ca o vie, după peasna ce se cântă la tundere şi

după cum zice proorocul David: „Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi

cercetează via aceasta şi o desăvârşeşte pe ea, fiindcă a sădit-o dreapta ta",

încă şi Domnul a zis în sfânta Evanghelie: „Eu sunt viţa, iar voi mlădiţele;

şi cel ce va rămâne întru Mine şi Eu întru el acela aduce rod mult, că

fără de Mine nu puteţi face nimic". Să fim dar, fraţilor, cu stăpânul

nostru cel

bun împreună, ca să rodim strugurii faptelor bune, să câştigăm

blagoslovenia Lui. Să nu-I aducem spinii şi mărăcinii patimilor noastre

rele, păcatele, ca să nu fim vinovaţi osândirii glasului ce zice: „ Tot pomul

ce nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc şi arde", adică moare cu

moarte veşnică şi se trimite în focul Gheenii ca să se ardă în veci.

în acest foc intră cei ce fac rele, cei ce se leapădă şi defaimă

făgăduinţele lor şi se fac păgâni şi necredincioşi, cei ce-şi dau

trupurile spre

stricăciune şi spre pierzare, precum zice Scriptura: „Nori fără de apă ce se

izgonesc de vânturi, copacii iernatici şi neroditori ce se taie şi în foc se

aruncă din pricina nerodirii; valuri sălbatece ale mării ce fac spumă de

ruşinile lor, stele rătăcite cărora urmează întunericul în veci. Drept

aceea strigă cu glas mare Apostolul şi zice: „Fugiţi de desfrânare, că

orice păcat

va face omul, este afară de trup; dar cel ce desfrânează, păcătuieşte în

trupul său ", căci le întinează toate mădularele şi ajung cu totul necuraţi.

Pentru aceea, aceştia aleargă la baie ca să se curăţească de întinăciunea

trupească, iar cei ce se spurcă cu celelalte păcate dinafară de trup, adică

ucigaşii şi alţii nu-şi spală trupul, fiind păcatele lor în afară de

trup. Cu toate acestea baia curăţeşte numai spurcăciunea trupească,

iar pe cea sufletească numai spovedania adevărată şi lacrimile de

umilinţă o pot curăţi.

Dar nu ştiţi că trupurile voastre sunt casa lui Dumnezeu şi că în voi

161

locuieşte Duhul Sfânt? Şi că fiind noi răscumpăraţi cu prea cinstitul sânge

al Lui Hristos, nici o stăpânire nu avem asupra trupului nostru? Deci

cum nu ne ruşinăm înaintea cerului şi a pământului, ci ne întoarcem

iarăşi la cele

dinapoi şi nici măcar de noi înşine nu ne ruşinăm, ca să nu ne fie viaţa

mincinoasă? Adică pe dinafară ne arătăm sfinţi, iar pe dinăuntru suntem

plini de necurăţie. Până când şchiopătăm cu amândouă picioarele, până

când nu stăm la o cale? Căci zice: vai de cel ce umblă pe două căi, adică pe

calea răutăţilor şi a bunătăţilor, că aceste două căi între ele nu au prieteşug

şi nici o slugă înţeleaptă nu voieşte uneori să slujească stăpânului şi alte ori

vrăjmaşului stăpânului.

Drept aceea cu totul să ne alcătuim cu Dumnezeu prea iubiţii mei fii.

Aşa vom putea petrece viaţa cea după Dumnezeu şi nu ne vom lipi de

pământ cu simţire, ca nişte dobitoace, ci ne vom ridica puterile sufletului

către cer. Să ne întoarcem poftele de la cele trecătoare, spre cele stătătoare,

de la cele stricăcioase, spre cele veşnice şi să nu ne lăsăm de voia noastră

ca să fim otrăviţi de diavolul cu meşteşugirile gândurilor rele. Iar

atunci, când ne va semăna dulceaţa poftei şi pofta păcatului sau altă

răutate, degrab

să-l izgonim pe vicleanul diavol; să-l izgonim, cu rugăciuni, cu lacrimi şi

suspinuri şi cu înfrângerea inimii, că într-acest chip se face războiul

nevăzut al diavolului şi în acest chip este lupta cea neînfrântă.

Deci, după asemănarea războiului trupesc, prin inimă fierbinte şi

vitejie, să biruim pe

nevăzuţii noştri vrăjmaşi. Şi precum ostaşii în nădejdea prăzilor, deşi sunt

răniţi, nu fug de la război, în acest chip şi noi, fraţilor, de vom fi răniţi de

mii de ori, să nu fugim, ci încă să stăm cu bărbăţie, să ne luptăm cu

vrăjmaşii noştri nevăzuţi, întărindu-ne cu ajutorul lui Dumnezeu.

Aşa vă rog, fraţilor, că pentru acesta mă ostenesc cu aceste puţine

cuvinte ca să vă întâlniţi, şi mă bucur de cei ce umblă bine pe calea

strădaniei şi oftez de cei ce se împiedică adesea şi mă întristez. Să

dea Dumnezeu ca toţi să umblăm pe calea dreaptă, făcând cele bune şi

fiind cu toţii la cântările bisericeşti, la rugăciuni, la slujbe, la

ascultări, la smerenie.

Dumnezeul păcii să fie cu noi pururea, în Hristos Iisus Domnul nostru, a

Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.

162

CUVÂNTUL 83

DESPRE ÎNŞELĂCIUNEA POFTELOR, DESFĂTAREA

TRUPULUI ŞI ÎNTOARCEREA LA POCĂINŢĂ

Fraţilor şi părinţilor, nici o oprire nu are cel ce vrea să se mântuiască.

Nici o îndreptare nu-l ţine să nu se izbăvească, măcar de va cădea în

păcatele cele mai mari şi grele. Şi că este cuvântul acesta adevărat, am

multe mărturii de spus.

Una din cele multe este aceea a lui David, căpetenia tâlharilor, care

s-a citit în ziua Vinerii, la noi. Că s-a arătat, în ce chip era mai

înainte ucigaş de oameni şi cu alte răutăţi grele însărcinat şi cum

căindu-se şi venind spre pocăinţa lui Dumnezeu prin cinul călugăresc,

atât s-a

îmbunătăţit, încât şi pe cei care îi avea diavolul supuşi şi osândiţi spre

chinuri i-a mântuit. Căci a zis către el îngerul: Davide, Davide, Dumnezeu

a iertat păcatele tale şi de astăzi înainte vei fi făcător de minuni.

Marea milostivire de oameni a lui Dumnezeu s-a arătat asupra lui, că

nu numai că

l-a iertat de atâtea ucideri mari ce făcuse, ci făcător de minuni l-a arătat.

Voieşti să vezi şi altul? Află de Manase, care cincizeci şi doi de ani

a făcut pe evrei să se închine idolilor şi apoi, pocăindu-se din toată

inima, nu

numai că s-a mântuit, ci şi peasnă a scris şi a cântat-o lui Dumnezeu, care şi

până în ziua de astăzi se cântă în biserica lui Dumnezeu. Aşijderea şi cei ce

au căzut în patima dragostei trupului şi s-au căit. Câţi şi câţi au fost, că nu

au număr. Unul din ei a fost şi proorocul David, că şi el a căzut în păcat de

desfrânare şi de ucidere, dar pocăindu-se a luat iarăşi darul proorociei.

Aşijderea şi Maria Egipteanca din patima fără de saţiu a desfrânării a

ajuns la vieţuire îngerească şi s-a învrednicit şi de darul

proorociei. Pentru aceea nici o piedică nu poate găsi omul ca să se

pocăiască, ci numai de va vrea să

se pocăiască, află mântuire.

Deci şi noi de acum înainte, fraţilor, să fim sârguitori, fiind

încredinţaţi că dacă Dumnezeu ca un mult milostiv a mântuit pe cei ce au

căzut în adâncul răutăţilor, cu cât mai vârtos nu ne va mântui pe noi care

ziua şi noaptea pentru aceasta ne rugăm Lui cu deadinsul.

însă auzind noi pocăinţa acelora ce am arătat mai sus, să nu zică

cineva că iată ei au câştigat şi aici voia trupului şi vor câştiga şi acolo

desfătarea, ci să zică mai vârtos şi să creadă că pătimaşul nu va câştiga nici

cele trupeşti de aici, nici bunătăţile de acolo. Pentru că cel ce se

biruieşte de

păcate, cum poate să se desfăteze? Căci ce câştig va avea aici păcătosul?

decât: desfrânarea, lăcomia, iubirea de argint, răpirea sau alte patimi rele.

Şi ştiţi că ei se dogoresc ca de văpaia iadului de poftele cele necuviincioase

163

şi se aprinde inima ticăloşilor ca o văpaie de foc, tocmai ca a celor ce sunt

bolnavi şi ard de sete. Aşadar drept este să se spună că aceştia şi aici sunt

osândiţi şi ticăloşi şi că în veacul viitor se vor osândi spre chinuri, în veci,

fiindcă au iubit poftele trecătoare. Unii ca aceştia trebuie să suspine şi să

lăcrimeze, pentru că păcătuiesc şi desfrânează. Cineva trebuie să aibă milă

de ei, iar nu să creadă că dobândesc vreo dulceaţă. Cel ce petrece în fapte

bune, cu adevărat câştigă amândouă părţile, iar prin nepătimire şi curăţenie

dobândeşte bucurie negrăită întocmai ca Sfinţii, bucurându-se în Domnul.

Şi toate le socotesc după dragostea lui Dumnezeu, căci sfinţilor se cade să

urmăm în toate, cu bucurie.

Deci să ne ostenim, fraţilor, pentru mântuirea noastră, adică cu

răbdare, supunere şi tăierea voii, care este mărturia tuturor faptelor bune şi

ostenelilor lăudate. Şi aşa vieţuind, să ne facem moşteni vieţii veşnice, în

Hristos Iisus Domnul nostru a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 84

DESPRE ÎNDURAREA OSTENELILOR VIEŢII DE OBŞTE, ÎN NĂDEJDEA BUNĂTĂŢILOR CEREŞTI

Fraţilor şi părinţilor, este adevărat că viaţa călugărilor este

strâmtorată şi plină cu scârbe, după cum zice Hristos: „Cel ce vrea să vină

după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie", însă şi

viaţa mirenilor este foarte amărâtă şi plină de întristări, după cum ne spun şi

ne dovedesc toate cele văzute de noi, dar, fiind atât de multe, nu pot fi

povestite una câte una.

Să vă povestesc totuşi despre ce s-a întâmplat celor ce au fugit din

război. Aproape toţi şi-au pierdut averile şi, goi scăpând, abia s-au izbăvit

din mâinile vrăjmaşilor. Unii dintre ei erau boieri şi dregători şi au fost

bătuţi, izgoniţi şi lipsiţi de dregătorii. Alţii, de frică, umblă ascunşi ici şi

colo, şi până la sfârşit nu vor scăpa de moarte. Iar vina lor nu este decât că

n-au stătut la război, să moară acolo. Că acest fel de supunere cer împăraţii

de la ostaşii lor, încât nici de trupul lor să nu se grijească, nici milă de

sufletul lor să nu aibă, când se află în slujba împărătească.

Iată dar că la mireni sunt scârbe nu numai spre pierzare trupească, ci

şi sufletească. Iar la noi, fraţilor, scârba este unită cu bucuria

Duhului Sfânt,

întru cât şi ceea ce ni se pare a fi cu întristare, este cu bucurie pentru

nădejdea ce avem la cele cereşti. Şi apoi este ruşine a fi mai slabi decât

mirenii. Când acei ticăloşi ostaşi pentru puţina slavă şi cinste suferă atâtea

164

scârbe şi nu cutează nici un cuvânt măcar să grăiască împotriva celor ce-i

stăpânesc, ci pătimesc cu răbdare, noi pentru atâtea daruri cereşti şi mari,

nici puţina scârbă să nu suferim? Iar scârba aceasta stă în faptul că slujba o

facem fără voia noastră. Porunca ce se dă pentru bucate, sau pentru băutură,

pentru rasă, sau pentru cămaşă, pentru îmbrăcăminte, sau pentru

încălţăminte, pentru supunere, sau pentru altceva asemenea, se face

împotriva socotelii voii noastre, însă acestea oricât ar fi de întristate, nu

sunt aşa de mari, încât să ne lipsim de bunătăţile nădăjduite. Căci

pătimirile vremii acesteia nu sunt vrednice de slava viitoare care se

va descoperi

nouă. Pentru acele bunătăţi de ne-am şi arde în toate zilele, se cade să

suferim, măcar că, nici o poruncă peste putinţă nu ni se dă. însă am

zis acestea, nu pentru ca să ne întristăm, ci pentru ca să cunoaştem

dragostea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu şi ne-a ales din lume

spre această sfântă

şi dumnezeiască chemare. Căci nici acestea pe care le cere de la noi,

nu le cere pentru trebuinţa Sa, căci este desăvârşit întru toate

bunătăţile, ci numai

pentru noi, ca să ne miluim ticăloşii şi să ne mântuim. Drept aceea să

lăsăm, fraţilor, toată temerea inimii şi în răbdare să dobândim

sufletele noastre şi orice ispită întâmplătoare să o călcăm,

nelăsându-ne, stăpâniţi de vreun gând, chiar şi pentru încercare şi

ispită de se va trimite şi ne va întrista viaţa, ci să zicem şi noi cu

Apostolii: „în toate necaz pătimind, ci nu ne pare rău; lipsiţi fiind,

dar nu de tot deznădăjduindu-ne; izgoniţi, dar nu suntem părăsiţi;

supăraţi fiind, dar nu pierim, în toată vremea omorârea Domnului Iisus

în trup purtându-o", ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul

nostru. Că pururea noi cei vii spre moarte ne dăm pentru Iisus, ca să

ne facem moşteni împărăţiei cereşti şi vieţii veşnice, în Hristos

Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl

şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 85

DESPRE CALEA STRÂMTĂ ŞI CU SCÂRBE CARE DUCE LA ODIHNA VIEŢII VEŞNICE

Fraţilor şi părinţilor, tot omul ce umblă pe cale îndelungată şi

strădalnică simte multă trudă de greutatea călătoriei, dar pentru nădejdea

bunei odihne a poposirii, îndură toată pătimirea rea a călătoriei şi se sileşte

în tot chipul şi cu toată osârdia ca să ajungă la acel loc. Iată ce însemnează

această pildă: că şi noi călugării călătorim în această viaţă şi umblăm pe

calea strâmtă şi cu scârbe, îndelungă şi plină de dureri. Fiindcă în

toată viaţa noastră se cuvine să ne păzim fecioria şi să fim

înţelepţi, să păzim

165

supunerea şi ascultarea; încă să ne curăţim de gândurile rele şi de orice

mândrie şi slavă deşartă să fugim, după porunca lui Dumnezeu. Să

supunem toată priceperea noastră spre ascultarea lui Hristos şi toate

celelalte ale vieţii călugăreşti să le păzim. Iar sfârşitul pentru care se cade

să suferim acestea este viaţa veşnică, pe care cu adevărat ne-a făgăduit-o

Dumnezeul nostru. Deci pentru această viaţă veşnică să suferim şi noi cu

mulţumită şi cu răbdare toate întristările vieţii trecătoare, slăvind pe

Dumnezeu şi în trupurile şi în sufletele noastre.

însă din o altă pildă ce vă voi spune, veţi pricepe cum se slăveşte

Dumnezeu prin faptele noastre. Mai alaltăieri, ştiţi că au venit la noi unii

mireni ca să ne vadă şi fiindcă ne-au aflat pe toţi şezând împreună, cu

mâinile curăţind ceapă şi cu gura cântând psalmii lui David, au slăvit ei pe

Dumnezeu, I-au mulţumit şi s-au folosit şi aşa s-a împlinit ceea ce s-a zis

de Domnul: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând

faptele voastre cele bune să proslăvească pe Tatăl vostru din ceruri".

Iată dar că aţi slăvit pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru cu

această faptă,

însă şi de acum înainte să-l slăviţi totdeauna, vieţuind după plăcerea

lui Dumnezeu, ca să râvnească vieţii noastre bune şi cei ce ne vor

vedea. Căci oamenii mai de multe ori se îndeamnă cu râvna spre urmarea

binelui ori a răului, căci zice dumnezeiasca Scriptură: „Nu râvniţi

celor ce umblă în răutăţi, nici urmaţi celor ce le fac, căci ca iarba

degrab se vor usca şi ca floarea câmpului se vor vesteji, ci râvniţi

mai vârtos celor ce fac binele, că drepţii rămân în veac".

Deci precum în această viaţă trecătoare, cei ce vor să înveţe meşteşug

nu merg la meşter neiscusit, ci cercetează mai înainte şi află pe cel

mai priceput şi învăţat meşter şi de la acela se silesc să înveţe

meşteşugul, fie al zidirii, sau al zugrăvelii, fie oricare altul. Iar

de la cel neînvăţat nimeni nu pofteşte a primi învăţătură. Dacă în

cele trecătoare

facem aşa, cu cât mai mult avem datoria ca în meşteşugul meşteşugurilor şi

în ştiinţa ştiinţelor, adică la fapta bună, să ne alcătuim viaţa după pilda

sfinţilor bărbaţi. Deci, fraţilor, pentru a câştiga ştiinţa supunerii, să urmăm

celor ce au păzit ascultarea din copilărie până la bătrâneţe, nu zic a sfinţilor

celor vechi, ci a fraţilor care în vremea noastră au strălucit. Să

urmăm celor ce cu simplitatea au biruit prieteşugurile diavolului. Să

urmăm celor ce fără

nici o îndoire a socotelii lor au vieţuit în ascultare, bine sporind pe calea

strădalnicei vieţi, încât au întrecut pe toţi. Sau, de voiţi, să urmăm

celui ce ne porunceşte şi ne zice: „Fiţi următori mie, precum şi eu

lui Hristos". Şi iarăşi zice: „Fiţi dar următori lui Dumnezeu, ca

nişte fii iubiţi, şi în dragoste

umblaţi; precum şi Hristos ne-a iubit şi pe Sine S-a dat jertfă pentru noi lui

Dumnezeu spre bună mireasmă". Hristos a suferit ocări pentru noi, precum

zice Scriptura: „Că sudălmile celor ce te ocărăsc au căzut peste mine", şi

noi nici măcar un cuvânt rău sau o mică necinste a fratelui nu suferim.

166

Dar ce împărtăşire putem avea cu sfinţii dacă nu vom umbla nici

vom urma lor? Cum vom împărăţi împreună cu Hristos, de nu ne vom

preface în moartea Lui, împărtăşindu-ne patimilor Lui prea curate? Ci

de vreme ce Scriptura zice – că dreptul cu anevoie se mântuieşte, iar

păgânul şi

păcătosul unde vor fi?, vedeţi scumpetea sfintei noastre credinţe, căci

dreptul abia se mântuieşte. Dar cum se va chema dreptul cel ce nu suferă

durerile pustniciei. Cum va fi drept cel ce -şi aduce aminte de vrajba trecută

şi de mâhnirea veche şi se aprinde cu tulburare, neavând pace în sine şi

dragoste spre Dumnezeu? Iar cel ce pătimeşte acestea şi le face, este de

trebuinţă ca, sau el să se despartă din împreunarea obştei, sau să cădem cu

toţii sub veşnică osândă, fiind traşi spre aceasta din nebunia noastră.

însă ceea ce v-am mai spus, iarăşi vă zic: şi eu am fost supus, am

avut egumen şi iconom; am avut duhovnicesc şi trupesc părinte şi am avut

fraţi sufleteşti şi trupeşti, cu care petreceam ca în foc, arzându-mă flăcările

şi dintr-o parte şi din alta şi în amândouă părţile ostenindu-mă luptam, după

osebirea vieţii. Şi n-am putut petrece acestea toate în alt chip, decât cu

răbdare şi prin adevărata şi cu amănuntul spovedanie, toate greşalele

socotindu-le că sunt ale mele, neînvinovăţind niciodată pe altul, căci nimic

nu poate linişti sufletul scârbit, fraţilor, decât răbdarea.

Dar voi sunteţi cum sunteţi, aşa că este destul ceea ce v-am spus.

Iscodiţi învăţătura ce vă fac şi o treceţi cu nebăgare de seamă, socotindu-mă

ca pe un barbar şi neînvăţat, ca şi cum voi aţi fi învăţaţi şi iscusiţi din

copilărie.

însă aceasta o pătimiţi din îndemnare diavolească, şi pentru aceea nu

vă supuneţi sub mâna lui Dumnezeu cea puternică, în care este odihnă,

linişte şi lipsă de grijă.

Vouă vi se pare că vă spovediţi, dar lucrul şi cugetul nu sunt

adevărate, nici mărturisirea voastră curată, ci vă aflaţi în împotrivire de

cuvinte şi nu primiţi mustrările.

Căci la mărturisire vă sfădiţi ca la o judecată lumească, spre

pierzarea şi a sufletului vostru şi al meu, ticălosul, şi al tuturor celor ce

ascultă.

Şi mi se pare că vă tulburaţi pentru cele ce vă zic şi vă mâniaţi şi

cunosc că vă întristaţi, însă eu grăiesc fiindcă mă doare inima de voi şi

pentru că am să dau răspuns în ziua judecăţii lui Dumnezeu pentru fiecare

din voi. Dar de vreme ce scris este: acum este vremea cea bună şi

mântuitoare, să scoatem, fraţilor, vicleşugurile din sufletele

noastre, să ne deprindem a face binele, să ne facem curaţi lui

Dumnezeu cel ce ne-a sfinţit, până nu va veni ziua Domnului cea

înfricoşată, când vom da răspuns şi pentru cuvântul grăit în zadar.

Căci moartea este lângă noi totdeauna şi

vine după noi ca umbra după trup. Aşadar prin silinţă să câştigăm viaţa

veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea,

167

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 86

LA ÎNĂLŢAREA CRUCII: DESPRE ÎNŞELĂCIUNEA DULCEŢII PĂCATULUI ŞI DESPRE

CĂDEREA ÎN PATIMI NECINSTITE

Fraţilor şi părinţilor, fiecare praznic împărătesc este pricinuitor de

mare bucurie, pentru luminarea ce primim prin el şi pentru luarea aminte şi

priceperea tainei ce se cuprinde în el. Aşa este şi înălţarea cinstitei şi de

viaţă făcătoarei Cruci, a cărei taină este pricinuitoare de cea mai mare şi

nemăsurată bucurie. Fiindcă lemnul pe care s-au pironit picioarele

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care S-a răstignit şi S-a

vărsat scumpul de viaţă făcătorul Său sânge, astăzi ne-am învrednicit

nu numai

să-L vedem, ci să-L şi sărutăm. Deci, socotind cât ne ostenim pentru a

câştiga argint, sau aur, lucruri materialnice şi stricătoare, şi ne bucurăm

după ce, prin mare trudă şi osteneală, dobândim un lucru vremelnic, oare

câtă veselie şi bucurie se cade să avem acum. Mai întâi că fără osteneală şi

în dar, apoi pentru că nu un lucru pierzător şi stricător am dobândit prin

sărutarea prea cinstitei Cruci, ci ceresc şi dumnezeiesc câştig, adică,

sfinţenie, luminare şi iertarea păcatelor noastre.

Dumnezeul cel mare şi bogat în milă revarsă darurile Sale fără plată

şi fără osteneală celor ce se apropie de El cu credinţă, însă pentru o mare

facere de bine ca aceasta, se cade nu numai să mulţumim Domnului, ci şi să

ne rugăm din tot sufletul, ca să rămânem totdeauna în această sfinţire şi

luminare sufletească şi să nu lipsească de la noi niciodată. Dar

pentru că, cu atâta îndurare dumnezeiască, fără osteneală şi cu

lesnire am dobândit darul,

să nu ajungem la nebăgarea lui de seamă, ci mai vârtos cu toată luarea

aminte să păzim, fraţilor, darul dobândit.

De acum înainte să nu mai spurcăm cu cuvinte mincinoase, de ocară

şi deşarte buzele ce s-au sfinţit prin sărutarea cinstitei Cruci, nici ochii ce

s-au luminat cu vederea scumpului lemn, să nu-i întunecăm cu vederi

desfrânate şi necuvioase, nici inima ce a strălucit de razele mântuirii să nu o

înegrim cu gândurile rele şi cugete întinate. Să nu mai împărăţească

moartea în trupul nostru muritor, grăieşte Apostolul, prin supunerea lui la

pofte pământeşti. Să nu mai facem mădulările sfinţite prin sângele

Mântuitorului, mădulări desfrânării, necurăţiei şi nedreptăţii, ci să ne

arătăm Domnului Dumnezeului nostru ca nişte morţi după trup şi vii după

168

suflet, vieţuind după plăcerea Lui. Să facem armele noastre, adică toate

puterile noastre trupeşti şi sufleteşti, arme ale dreptăţii.

Astfel nu ne va stăpâni păcatul, căci nu mai suntem supuşi sub legea

veche, ci a strălucit darul Domnului nostru Iisus Hristos asupră-ne.

Căci mai înainte stăpânea păcatul, iar acum darul Evangheliei lui

Hristos

împărăţind în toată dreptatea, ne izbăveşte de orice păcat, după cum zice

sfânta Scriptură. Că de vreme ce ne-am botezat şi ne-am sfinţit, şi

ne-am îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în darul Duhului

Sfânt, să ne

sfiim a călca această sfinţenie şi curăţie, ca să nu ne mai surpăm în

prăpastia necinstei şi a ocării, fiind cinstiţi şi proslăviţi de Mântuitorul

nostru Iisus Hristos.

Pentru trupurile noastre, fraţilor, nu se cade a avea mai multă purtare

de grijă, decât a le păzi în sănătate; nu să le înverşunăm spre desfătări, căci

ca mâine trebuie să le lăsăm în mormânt. Să nu ne înşelăm cu dulceaţa

poftelor, că, în adevăr, aduc scârbă, întristare şi primejdie de

moarte. Că toată dulceaţa lumii este undiţa diavolului prin care

vânează sufletele spre

pierzare şi spre aţâţarea focului nestins al Gheenii. De aceea să nu

ne aruncăm de voia noastră în văpaia lui spre chinuri veşnice. Aşadar

se cade să ne sârguim cu mare osteneală, ca să scăpăm de stăpânia

patimilor, până

nu suntem robiţi de ele. Eu am auzit zicând, pe un pătimaş de acest fel, că

mai bine se lasă pus în ţeapă sau omorât cu cea mai năprasnică moarte,

decât să părăsească păcatul.

Precum un stăpân cumplit tiranizează pe robi după răutatea sa şi

porunceşte unuia, mergi colo şi merge, şi-i zice, vino şi vine, tot

aşa şi încă

şi mai rău se poartă păcatul cu cel robit de el. îi porunceşte să grăiască

lucruri de ocară şi le zice, şi-i zice să facă fapte necuvioase şi le

face. Şi ajunge acela asemenea lui Cain, gemând şi tremurând

totdeauna. Dacă umblă pe mare, îi este frică să nu se înece; dacă

trece prin pustie se

spăimântează de tâlhari să nu-l prindă; când tună, se îngrozeşte că pentru el

s-a făcut tunetul; când fulgeră, îi este frică să nu-l ardă; când se uită, nu

vede şi ascultă dar nu aude, pentru că simţirile lui sunt cu totul smintite de

păcat. Decât această viaţă, mi se pare că omului aceluia mai bine i-ar fi fost

să fie dat fiarelor, decât patimilor stricătoare, căci fiarele mănâncă numai

trupul, dar patimile prăpădesc şi trupul şi sufletul.

însă cel ce are fapte bune nu este aşa, ci este slobod de păcat, de

pofte şi de orice patimă. Pentru că el se bucură şi se veseleşte, împărăţeşte

cu dreptate şi este fără de frică, şi pe mare, ori pe uscat de călătoreşte este

fără de temere, căci are pe Dumnezeu cu sine, către care strigă: „Nu mă voi

teme de rele, nu mă voi teme de mii de popoare ce mă împresoară, nu mă

voi teme când se va tulbura pământul şi se vor muta munţii în inimile mării,

că tu Doamne eşti cu mine". Aceasta este viaţa fericită, pe care

trebuie s-o dobândim cu mila lui Dumnezeu, dar să ne sârguim s-o

câştigăm şi să

169

vieţuim în ea.

Toată ascultarea să avem, toată curăţia sufletului şi a trupului să

păzim, căci iată şi moartea în faţa noastră este. Iată ne-a lăsat

duhovnicescul nostru Părinte, pentru prea sfinţitul Mitropolit al

Niceei, căruia fericit îi este sfârşitul, fiindcă s-a săvârşit în

izgonire, cu care împreună să ne învrednicim şi noi să moştenim

împărăţia cerurilor în

Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 87

ÎN DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ ÎNĂLŢAREA

CRUCII: DESPRE SFÂRŞITUL VIEŢII DE AICI ŞI

ODIHNA ÎN LOCAŞURILE CEREŞTI

Fraţilor şi părinţilor vedeţi cum trec anii, vremea şi sărbătorile, în

nici un chip curgerea vieţii noastre trecătoare nu se opreşte, ci mai

degrab ne trage şi pe noi spre sfârşit, ca să plătim obşteasca datorie

şi să ne

sălăşluim în odihna noastră, încetând strădania şi slujba de aici. Iar

odihna noastră este împărăţia cerurilor, către care ne îndeamnă

Apostolul, zicând:

„Siliţi-vă să intraţi în odihna voastră, ca să nu cădeţi sub osânda

neascultării", ca evreii când voia Dumnezeu să-i ducă la pământul

făgăduinţii, iar ei n-au ascultat, ci au cârtit şi au amărât pe Dumnezeu şi

pentru aceea niciunul nu s-a învrednicit să ajungă la Ierusalim. Deci

şi noi vom pătimi, de nu vom asculta şi nu vom urma poruncile lui

Dumnezeu.

Adică ne vom lipsi de Ierusalimul cel de sus, care este împărăţia cerurilor.

Şi iarăşi zice: „Patruzeci de ani m-am îngreuiat de neamul acesta şi am zis,

pururea se înşeală cu inima şi n-au cunoscut căile Mele, pentru care

M-am jurat în mânia Mea, că nu vor intra întru odihna Mea".

Aşadar de nu ne vom nevoi să facem poruncile lui Dumnezeu, va

zice şi despre noi: nu vor intra în împărăţia mea. Acelora, neajungând la

Ierusalim, le-au rămas oasele în pustie, iar noi, neintrând în odihna

Domnului, ne vom orândui în Gheena focului, şi trupeşte şi sufleteşte, care

este mai rea decât pedeapsa acelora. Căci, de vreme ce scris este, că oricine

va călca legea lui Moisi, prin două sau trei mărturii, să se omoare fără milă,

oare cu cât se vor pedepsi mai greu cei ce calcă pe Fiul lui Dumnezeu şi

sângele Lui, cu care ne-am sfinţit, îl socotesc sânge rău, iar darul Duhului

Sfânt îl batjocoresc? Cu adevărat, nu vor scăpa de urgia lui Dumnezeu fiii

neascultării. Şi precum pe evrei necredinţa, cârteala, grăirea de rău,

împotrivirea şi împietrirea inimii, i-au zăticnit din cale şi i-au prăpădit în

170

pustie, asemenea şi pe noi ticăloşii, de nu ne vom părăsi nici nu ne vom

pocăi, aceleaşi patimi ne vor prăpădi.

Drept aceea, fraţilor, să fugim ca de faţa focului de aceste patimi rele

şi să nu ne împotrivim lui Dumnezeu la orice ne-a poruncit, ci să

credem, că ceeace a hotărât, putere are să şi facă. Nici să cârtim,

nici să grăim de rău, nici să ne împotrivim, nici să ne împietrim

inima, ci mai de grabă să fim paşnici între noi, blânzi, milostivi,

îndurându -ne unul spre altul, precum şi Dumnezeu s-a îndurat spre noi

prin Hristos Iisus Fiul său cel

iubit. Şi purtând pururea moartea Domnului nostru Iisus în trupurile

noastre, să ne înnoim cu rugăciunile şi cu lacrimile să ne luminăm,

ridicându-ne ochii minţii spre privirea puterilor cereşti. Căci aşa

vieţuind, vom intra, nu în pământul în care curge miere şi lapte, ca

evreii, ci în pământul bunătăţilor, unde este izvorul vieţii şi al

nemuririi, unde este

frumuseţea Ierusalimului de sus, unde este bucurie şi veselie, şi strălucirea

fericitei dătătoarei de viaţă Treimi, în Hristos Domnul nostru a Căruia este

slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 88

ÎN DUMINICA A DOUA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

SFINTELE SCRIPTURI TREBUIESC ASCULTATE

CU MARE LUARE AMINTE ŞI CU ÎNŢELEGERE

Fraţilor şi părinţilor, toţi oamenii au ochi şi urechi, dar nu toţi au

vederea şi auzirea, ci numai unii au urechea bine ascultătoare şi ochiul bine

văzător. Pentru aceea şi Domnul a zis în Evanghelie: „Cel ce are urechi de

auzit, să audă". Iar despre cei ce nu aud, zice proorocul: „Le-a dat lor

(Duhul umilinţii) ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă".

De aceea când citim din sfintele Scripturi trebuie să ascultăm cu

înţelegere, nu oricum se va întâmpla, pentru ca să nu cădem sub urgia lui

Dumnezeu. Dar mai vârtos să putem zice, după cum este scris: „învăţătura

Domnului îmi deschide urechile", căci cela ce ascultă cu luare aminte,

acela înţelege psalmul lui David: „Bucuraţi-vă drepţi în Domnul", adică

numai în Domnul să ne fie bucuria, nu întru cele zadarnice.

Că toate lucrurile acestei vieţi sunt umbră şi trec, nu rămân. Şi

toate să le socotim drept nimic, ca să câştigăm pe Hristos, precum

auzim pe

Domnul zicând către ucenicii Lui: „Nu vă voi lăsa pe voi săraci, că iarăşi

vin la voi peste puţin şi lumea nu Mă va vedea, dar voi Mă veţi vedea, căci

Eu petrec întru voi şi voi întru Mine". Şi iarăşi zice: „Eu sunt via cea

171

adevărată şi voi viţele". De asemenea: „ Voi sunteţi prietenii Mei,

(de veţi face câte vă poruncesc) şi încă de acum nu vă mai zic slugi,

că sluga nu ştie

ce face Domnul său, ci vă numesc prieteni, căci toate câte am auzit de la

Tatăl Meu am spus vouă". Şi încă: „ Vouă ucenicii Mei care aţi petrecut cu

Mine în ispitele Mele vă voi da lege veşnică, pentru ca pururea să vă

desfătaţi în împărăţia Mea".

Acestea şi altele asemenea auzim despre omul cel iubitor de Dumnezeu,

care nu numai se bucură cu nespusă veselie, ci primeşte să şi moară în

orice zi pentru dragostea lui Hristos. Aşa au vieţuit toţi sfinţii şi

acest fel de dragoste au arătat către Dumnezeu. De aceea proorocul Ieremia

zice: „Eu nu m-am nevoit ca să urmez ţie Dumnezeul meu", iar David

zicea: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ". De

asemenea zice: „ Că nouă este dat de la Dumnezeu nu numai să purtăm

numele lui pentru Hristos, ci să şi credem într-însul şi să pătimim pentru

Dânsul". Aşijderea şi Apostolii se bucurau şi ziceau, că de mare dar s-au

învrednicit, ca să fie bătuţi şi necinstiţi pentru numele lui Hristos.

Asemenea şi fiecare din sfinţi tot aşa ziceau şi arătau dragostea ce

aveau către Hristos.

Deci şi noi, fraţilor, să fim ascultători, cu luare aminte la sfintele

Scripturi şi să iubim pe Cel ce ne-a iubit, mulţumind lui Dumnezeu

totdeauna pentru toate bunătăţile ce ne-a făcut; şi pentru că bine a voit din

început să ne miluiască pe noi cu acest sfânt cin, spre mântuire şi sfinţenie,

şi ne-a dăruit drept măritoarea credinţă, să-l cinstim, să ne închinăm Lui şi

să nu umblăm în înşelăciune. Mulţi s-au amăgit cu vicleşugul oamenilor,

s-au abătut de la calea dreptăţii şi au căzut în prăpăstiile

pierzării. Acum flămânzesc şi însetoşează, nu de pâine, nici de apă,

ci de setea şi de foamea

lipsei cuvântului Domnului, precum zice Sfânta Scriptură. Iar nouă

creştinilor ni s-a pus masă plină cu tot felul de bucate alese, adică

învăţătura sfinţilor, şi uneori auzim o citire, alteori alta, îndulcindu-ne cu

învăţătura lor şi cu povestiri aurite din sfintele şi dumnezeieştile Scripturi

ne desfătăm sufletul.

Bine este să zicem cu Apostolul, că de vreme ce Dumnezeu este cu

noi şi pentru mântuirea noastră pe însuşi unul născut Fiul său L-a dat spre

moarte pentru lume, ne va adăuga şi celelalte toate bunătăţi. Şi dacă

Dumnezeu pe cei aleşi ai Săi i-a îndreptat prin moarte şi prin

învierea Sa

din morţi şi prin şederea de-a dreapta a Fiului Său, cine poate să-i

osândească? Căci El mijloceşte către Dumnezeu şi Tatăl pentru iubiţii Săi

şi El va să judece toată lumea; El să ne învrednicească de împărăţia

cerurilor, că Lui I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.

172

CUVÂNTUL 89

ÎN DUMINICA A TREIA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

TREBUIE SĂ NE SMERIM ŞI SĂ NE ÎMBRĂCĂM CU

FRICA LUI DUMNEZEU, CA SĂ SCĂPĂM DE

VĂTĂMAREA VRĂJMAŞULUI DIAVOL

Fraţilor şi părinţilor, de vrăjmăşia păgânilor şi de grija năvălirilor

asupra noastră, toţi ne-am spăimântat şi ne-am tulburat, ca nu cumva să

cădem sub robia celor fără de lege şi sub sabia ucigătorilor

ismailiteni. Şi măcar că sunt departe de noi şi are vreme cineva să

fugă de urgia lor şi loc

poate găsi să scape de stricăciunea lor şi în sfârşit poate socoti oricine că

răutatea lor nu poate bântui decât cele trupeşti şi trecătoare, totuşi suntem

cuprinşi de atâta frică şi cu atâta temere îngrijoraţi de vrăjmaşi, care cum

zic, numai trupul şi cele trupeşti pot vătăma, iar nu mai mult.

Dar de vrăjmaşul diavol nu ne temem, deşi este mai mare decât toţi

vrăjmaşii lumii şi este totdeauna lângă noi. Ziua şi noaptea ne

pândeşte ca un leu şi caută să robească nu numai trupul, ci şi

sufletul nostru, şi

robindu-l nu-l va tirăni numai puţină vreme, ci în vecii vecilor, în matca

focului şi văpaia Gheenii fără de sfârşit. Oare nu s-ar cădea să avem mai

multă grijă de acest vrăjmaş? Şi să fim cu grijă necontenită şi cu priveghere

neadormită, ca să nu cădem sub robia şi sub sabia lui întinsă, pentru

pierzarea sufletelor noastre? Dar ce va zice cineva de nesimţirea

noastră şi de orbirea minţii noastre, că ne temem de unde nu este

temere, după cum zice proorocul David. Iar de acela, de care se cade

să ne spăimântăm şi se

cuvine să ne cutremurăm, nu avem nici o grijă. Fraţilor, de vrăjmaşul

diavol să ne îngrijim şi de stricăciunea lui să fugim. Iar scăparea noastră nu

este alta, fără numai Domnul nostru, după cum zice dumnezeiasca

Scriptură: „Dumnezeul nostru scăpare şi putere este, ajutor în scârbele ce

ne-au cuprins foarte". Şi dacă vom năzui către el, tabără va pune pe îngerii

săi împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei din tot

necazul. Căci cei ce se tem de Domnul nu se vor clăti, ca muntele

Sionului, şi cel ce

locuieşte în nădejdea ajutorului Celui prea înalt, nu se va clăti în

veci. Deci de ne vom îmbrăca întocmai ca într-o pavăză cu frica

Domnului, nu ne vom

teme de faţa vrăjmaşului.

însă să ştiţi, iubiţilor, că precum la cetate împresurată vrăjmaşii în tot

chipul meşteşugesc mai întâi ca să lipsească pâinea şi să taie apa celor

dinlăuntru şi apoi să poată înşela pe cineva dinlăuntrul cetăţii ca să le

deschidă porţile sau să le descopere vreun loc ascuns, prin care să

năvălească, tot aşa şi la cetatea noastră sufletească, vrăjmaşul diavol se

173

sileşte în tot chipul, întâi pentru lipsa hranei noastre, care este cuvântul lui

Dumnezeu şi pentru tăierea apei, care este contenirea lacrimilor şi apoi să

se întovărăşească cu noi la vânzarea sufletului, prin patimile trupeşti şi prin

gândurile spurcate.

Dar noi să nu slăbim adăugirea cuvântului lui Dumnezeu şi a

cântărilor sfinte, nici să contenim izvorul lacrimilor, nici să ne lenevim spre

paza gândurilor şi spre înfrânarea poftelor.

însă fiindcă pentru cântare v-am mustrat ieri, acum mă rog şi mă

cuceresc ca să lipsească neorânduiala şi tulburarea din biserică. Să cântaţi

cu bună orânduială şi cu chibzuită tocmire, iar nu cu amestecare şi fără nici

o alcătuire. Căci aceasta nu numai pe mine, ticălosul, ci şi pe Sfântul Duh

mâhneşte. Căci aceasta porunceşte cântătorul de psalm, David: „Cântaţi

Domnului cu înţelepciune".

Aşadar orânduiala să se ţie la străni, ca totdeauna să se păzească

liniştea bisericii, ştiind mai înainte cei ce vor să cânte, atât la o

strană, cât şi

la alta, troparele, stihurile, condacele şi celelalte, ca să nu se

facă tulburare.

Şi să potriviţi ca până nu va sfârşi o strană, să nu înceapă cealaltă.

Nici cu strigări necuvioase, ca păgânii, să se facă cântarea, nici

atât de încet, încât

să nu audă cei ce ascultă. De asemenea, nici rar, fără de măsură, nici

repede, afară din socoteală, ci cu măsură şi potrivită să fie

cântarea. Să nu se facă contenire şi slăbire cântării, din pricina

ostenelii şi a pregetării, ci să

se ajute unul pe altul. Că de vreme ce şi la celelalte lucrări este lăudată buna

orânduială, cu cât mai vârtos la cele dumnezeieşti. Se cuvine ca la

rugăciuni şi cântări, care sunt vorbiri cu Dumnezeu, să fim cu multă

grijă,

luare aminte şi dragoste, ca să fie, în gâtlejul nostru, dulci cuvintele

Domnului şi ca mierea, în gura noastră, graiurile lui după cum zice David.

Drept aceea vă rog fraţilor, cu toată osârdia să ne silim a săvârşi

această faptă bună cu cuviinţă, ajutându-ne unul pe altul şi între noi

îndreptându-ne la cântări, că de vom cânta cu pricepere şi cu înţelegere,

vom afla odihnă sufletelor noastre şi vom fi şi altora pildă spre bine.

Aşa slujind lui Dumnezeu ne vom face moşteni vieţii veşnice, în Iisus

Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu

Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

174

CUVÂNTUL 90

ÎN DUMINICA A PATRA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

SĂ NU RĂTĂCEASCĂMINTEA NOASTRĂ ÎN CELE

NETREBNICE, CI SĂ PRIVEASCĂ FRUMUSEŢILE

NEGRĂITE ALE ZIDIRII LUI DUMNEZEU

Fraţilor şi părinţilor, fiindcă mintea omului din fire se află în mişcare

şi necontenită gândire, se cade nouă, care am ales partea cea bună şi viaţa

călugărească, să nu o lăsăm să fie robită de alte gânduri şi socoteli

netrebnice, ci totdeauna cugetarea inimii noastre să fie pentru lucrurile

minunate ale lui Dumnezeu, care pot să ne aducă folos în strădalnica

noastră viaţă. Să nu alunecăm cu gândul la cele ce pot să ne împiedice şi să

ne oprească de la folosul sufletesc. Şi să nu zică cineva că se îngreunează

mintea omului; îndeletnicindu-se totdeauna cu cugetarea aceloraşi lucruri.

Căci precum nu va lipsi apa din mare, nici vântul din lume, oricât de mulţi

ar bea sau ar răsufla, tot aşa şi minunatele lucruri ale lui Dumnezeu nu se

pot cuprinde cu totul de mintea omenească, de ar tot gândi omul la

ele. Dar fiindcă mintea omenească zboară şi nu se astâmpără niciodată,

fiind din fire

iscoditoare, trebuie să o cârmuim nu spre cele rele, deşarte şi stricătoare, ca

să pricinuim tulburare spre sminteala şi pierzarea sufletului, ci să ne

tânguim cu David, zicând: „întors-ai Doamne faţa Ta dela mine şi m-am

turburat, că de a scăpat cineva cu gândul său la cele rele, pricinuieşte

întoarcerea feţii Domnului de la noi".

Să povăţuim şi mai mult puterea minţii spre privirea celor bune şi

fericite, adică spre puterile îngereşti. Să socotim frumuseţea negrăită a

Raiului şi locaşurile prea luminate ale sfinţilor. Să privim cu mintea

nemărginita adâncime şi lăţime a cerului, razele soarelui, lumina lunii,

podoaba stelelor şi celelalte ce se pot pricepe de simţirea gândului nostru; şi

prin ele să cunoaştem puterea cea mare a ziditorului Dumnezeu şi să

proslăvim prea înalta înţelepciune a stăpânului tuturor, pentru nesmintita şi

neclătita frumuseţe şi împodobire a tuturor acestora.

Apoi să venim cu cugetarea şi la firea cea omenească. Să ne aducem

aminte cu ce har a fost împodobit, cât era în rai, şi ce vrednicie i-a

dăruit

ziditorul ca să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în acea

strălucire, în care S-a arătat Hristos când S-a schimbat la faţă şi când a

înviat. Să lăudăm marea bunătate a lui Dumnezeu, care îndemnat fiind,

din nefiinţă în fiinţă ne-a alcătuit. Apoi să socotim cum am căzut

prin călcarea

poruncii, ne-am smintit şi ne-am stricat. Am pierdut darul dintâi, dar iarăşi

ne-a înfrumuseţat şi ne-a împodobit prin darul Domnului nostru Iisus

175

Hristos, prin baia naşterii de a doua, adică prin Botez. Iar prin

înnoirea Sfântului Duh, a revărsat bogatele Sale mile spre noi, ca să

mărim iubirea

lui de oameni cea nemărginită.

Să cugetăm că, întinându-ne podoaba sufletească prin păcat, iarăşi

ne-a luminat prin chipul îngeresc al fecioriei, iertând greşalele noastre şi

rupând zapisul păcatelor noastre, cel scris de diavolul, prin această

călugărească viaţă, ca prin al doilea botez, ca să proslăvim negrăita lui

îndelungă răbdare. Să păzim sufletele noastre în această frumuseţe, ca să

auzim glasul mirelui Iisus Hristos: „Cu totul eşti frumoasă ceea ce eşti

aproape de mine şi întinăciune nu este în tine". Iar de se va întâmpla să ne

întinăm din nou prin păcate, căci suntem lesne porniţi spre greşale – că

nimeni nu poate fi curat de întinăciune, nici nu poate să se laude că are

sufletul şi inima curată – iarăşi să ne curăţim prin lacrimi, după cum este

scris: „ Spăla-mă-vei şi mai mult decât zăpada mă voi albi". Şi: „Spălaţi-vă

şi vă curăţiţi, scoateţi răutăţile din sufletele voastre".

Ce fericit va fi sufletul care prin pocăinţă şi prin lacrimi se va curăţi!

Căci dezlipindu-se de orice prieteşug lumesc şi de orice dragoste trupească,

va iubi numai pe Dumnezeu şi de El se va lipi cu tot sufletul. Că

sufletul acela socotind trupul ca o închisoare, în orice zi şi în

orice ceas îşi aşteaptă

dezlegarea cu bucurie, încă se şi roagă lui Dumnezeu cu David, zicând:

„Doamne scoate din temniţă sufletul meu". Deci, dea Domnul ca toţi să

ne aflăm gata în acel ceas, care va veni şi nu va zăbovi, ca să plătim

obşteasca datorie şi să se învrednicească trupul nostru, ca un vas

ales şi ca o armă a

dreptăţii, de cinstea şi sărutarea celor ce ne vor vedea şi ne vor cânta

cântarea cea mai de pe urmă a îngropării. Iar sufletul, primindu-se de sfinţii

îngeri, să fie mutat la viaţa veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia

I se cuvine slava şi puterea în veci. Amin.

CUVÂNTUL 91

ÎN DUMINICA A CINCEA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

SĂ URMĂM VIAţA VECHILOR NOŞTRI PĂRINŢI

Fraţilor şi părinţilor, nu este lucru mai fericit în viaţa noastră şi mai

înalt, decât vieţuirea călugărească. Pentru aceea trebuie, dacă ne numim

călugări, să şi vieţuim călugăreşte, ca să nu avem numele împotriva vieţii.

Adevăratul călugăr este cel care caută numai spre Dumnezeu, iubeşte

numai pe Dumnezeu, este lipit numai de Dumnezeu, slujeşte numai lui

Dumnezeu cu bun cuget ziua şi noaptea, are pace cu Dumnezeu şi se face şi

el altora pace şi dragoste. Iar cei ce sunt împotrivă, nu numai că nu sunt

176

călugări buni, dar nici mireni simpli, nici faptă bună nu au în sufletul lor, ci

toate relele, adică, pizmuirea, vrajba, duşmănia, cârtirea, grăirea de rău,

lăcomia, orbirea spre cele căzute, uitarea păcatelor lor şi iscodirea celor

străine şi osânda altora, ei înşişi în toată necurăţenia şi vinovăţia fiind.

însă am grăit aceasta nu ca să întristez pe cei greşiţi, ci pentru ca să

se păzească de acum înainte şi să nu mai cadă în aceleaşi păcate.

Ştiţi, fraţilor, că părinţii noştri nu primeau nicidecum să asculte

grăire de rău, sau hulă despre cineva, ci îşi astupau urechile ca să

nu audă defăimarea altuia,

iar grăirea de rău ce se întâmpla să audă, o întorceau spre bine. Noi

însă ascultăm foarte cu dragoste ponosirea altuia şi cu mai mare

bucurie şi cu

mai multă luare aminte ascultăm osânda fratelui, decât citirea ce se face

spre folos. Pentru aceea nici nu auzim, nici nu pricepem cele ce se citesc.

Părinţii noştri nu se tulburau, nici grăiau vreodată cuvânt cu mânie, ci

vorbeau totdeauna cu blândeţe şi cu înţelepciune, iar noi cu mânie, cu

strigare şi cu întoarcerea feţii clevetim. Ce lucru oare este mai rău şi mai

urât decât acesta? La fericiţii aceia nu era cârtire, ci fiecare făcea

slujba sa cu mulţumită, şi chiar dacă era grea şi cu scârbe

ascultarea, o săvârşeau cu bucurie, iar noi cârtim şi defăimăm, zicem

una şi alta şi nu numai către noi înşine, ci şi către toţi ceilalţi ne

tânguim, pentru ca să avem mulţi cârtitori în ajutor şi ca să amărâm

mai mult pe Dumnezeu.

Drept aceea vă sfătuiesc, fraţilor, să vă părăsiţi de acestea, că nu sunt

cuviincioase la noi monahii. Nici să vi se pară că este păcat mic grăirea de

rău şi hula, căci scris este, că grăitorii de rău şi hulitorii nu vor moşteni

împărăţia cerurilor. Nici cârtirea nu este păcat mic, ci mare, căci zice: „Nu

cârtiţi ca evreii care s-au prăpădit de urgia lui Dumnezeu". Nici

vorba simplă nu este păcat mic, căci zice Apostolul: „Tot cuvântul

putred şi rău să

nu iasă din gura voastră, ci cel ce este bun spre zidire şi spre folos, pentru

ca să se dea dar celor ce ascultă şi nu amărîţi Duhul lui Dumnezeu cel sfânt,

în care v-aţi însemnat în ziua mântuirii". Nu vedeţi ce înfricoşare şi

ce urgie a lui Dumnezeu ne cuprinde pentru aceasta, de vreme ce pe

însuşi Dumnezeu îl pomenim spre urgia noastră cu cuvintele rele pe

care le grăim? Nu ne este frică că vom da răspuns în ziua judecăţii

până şi pentru

cuvântul simplu, precum ne-a înfricoşat însuşi Hristos? Pentru ce nu

ne păzim? Cum de nu ne gătim spre cele viitoare, ca să fim găsiţi

drepţi?

Frate, s-a întâmplat şi te-ai necinstit, suferă cu răbdare ocara, căci zice,

m-am tulburat şi n-am vorbit şi ocara a trecut, iar fapta cea bună rămâne în

veci. Ai mâncat vreodată la masă şi nu ţi-a plăcut, nu cârti. Au nu

ştii că mâncarea pe care o socoteşti tu rea şi greţoasă, alţii doresc

să o mănânce?

Dar de nu vom suferi acestea, apoi ce supunere vom avea şi în ce ne vom

lăuda?

Nu aţi auzit ce ne învaţă sfinţii Părinţi, că mai mare decât postul şi

decât orice faptă bună, este tăierea voii? Fiindcă se socoteşte ca o

177

mucenicie în viaţa de obşte. Deci, să lăsăm toată răutatea şi minciuna,

urâciunea şi vicleşugul, osânda, grăirea de rău şi făţărnicia. Adică

să nu zicem unele cu gura şi altele cu gândul, ci precum grăieşte

fericitul Petru

Apostolul şi porunceşte, să poftim laptele cuvântului, adică hrana

învăţăturii ca nişte prunci, şi cu el să creştem şi să gustăm că bun este

Domnul, dacă vom dori viaţa de veci. Să nu ne supărăm de mustrare,

nici să ne pară rău când suntem chemaţi de la rău spre bine, că

îmbunătăţindu-ne astfel vom câştiga viaţa veşnică în Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu

Duhul Sfânt, acum şi pururea

şi în vecii vecilor. Amin.

CUVÂNTUL 92

ÎN DUMINICA A ŞASEA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

DESPRE SFADĂ ŞI MÂNIE ŞI DESPRE PACE ŞI FECIORIE

Fraţilor şi părinţilor, nici eu nu trebuie să încetez cu învăţătura

mântuirii voastre, nici voi să nu încetaţi dorinţa ori să potoliţi

setea de a

asculta folosul cuvântului. Căci acesta este semnul îmbunătăţirii, aceasta

este pricina mântuirii, iar cuvintele ne5 povăţuiesc spre fapte.

Oamenii buni vorbesc cuvinte bune şi cuvânt slab nu scot din gura lor,

ca să nu greşească,

precum zice Apostolul Pavel: cuvânt putred să nu iasă din gura noastră, ci

cuvântul cel bun spre zidirea celor ce ascultă, ca să nu amărâm Duhul lui

Dumnezeu. Şi iar zice: „Toată amărăciunea şi mânia, strigarea şi hula să

lipsească de la noi împreună cu toată răutatea, ca să fim între noi buni,

milostivi, precum şi Hristos spre noi".

Vedeţi, fraţilor ce porunceşte Apostolul? Şi nu numai monahilor

porunceşte, ci şi tuturor mirenilor. Despre călugări numai aceea se cuvine

să zicem, că ei fiind ai lui Hristos şi-au răstignit trupul lor împreună cu

patimile şi cu poftele, adică s-au făcut ca nişte morţi şi sunt fără putere a

mai face păcatul. Şi dacă sunt astfel lucrurile, cum nu sunt vrednici de mare

osândă cei ce se mânie şi se ceartă între dânşii? Dar am auzit că unii dintre

voi nu numai s-au certat ci şi mâna au ridicat. Oare un monah care ridică

mâna să lovească pe alt monah, poate să se mai numească monah?

Nicidecum, căci se află acela tot în numărul mirenilor. Căci tu fiind monah,

cum îndrăzneşti să apuci toiagul şi să loveşti pe fratele tău cel asemenea

ţie? Tu nu eşti monah, ci eşti războinic, nu pustnic, ci tâlhar, nu fiul păcii,

ci fiul urgiei. Căci rănile sunt din certuri făcute şi de multe ori din acestea

5 în textul tipărit apare "nu", dar din context credem că este "ne",

căci cuvintele învăţăturii celei bune ne

povăţuiesc spre fapte.

178

se întâmplă şi ucideri. Deci cei ce au făcut acestea trebuie să se

canonisească mai greu, pentru ca să nu mai facă altădată.

Iar noi, fraţilor, ca nişte ucenici ai stăpânului Celui blând, să vieţuim

cu blândeţe, cu pace şi cu sfinţenie, căci fără curăţie nimeni nu va vedea pe

Domnul. Trebuie să ne sfiim şi să ne cucerim, fraţilor, de trupul şi sângele

Domnului nostru Iisus Hristos, pe care ne-am învrednicit să-l primim.

Şi în sufletul nostru care primeşte aceste prea curate daruri, să nu

mai

sălăşluiască tulburarea, mânia, nici poftele necuvioase. Şi gura care a primit

izvorul nemuritor al vieţii, să nu mai scoată cuvinte urâte şi

putrede. Nici ochii care s-au curăţit cu cinstitul sânge al lui

Hristos să nu caute grozav,

nici să vadă vederi desfrânate şi sataniceşti. Nici mâna ce se atinge

de sfintele taine, să nu pipăie mădulări necuvioase şi spurcate, ci să

păzim

toate mădularele noastre curate ca nişte mădulare ale lui Hristos.

însă, să ştiţi, fraţilor, că toate faptele bune sunt mari şi cu

ajutorul lui Dumnezeu le câştigăm, dar ca fecioria nu este alta. Că

fecioria este bunătatea cea dintâi care a strălucit în Rai, înainte de

a fi înşelat şarpele pe

strămoşi. Fecioria este cea care a făcut pe Maica lui Hristos.

Fecioria este care face pe oameni îngeri. Că nunta se începe din

stricăciune şi se

isprăveşte în stricăciune, iar fecioria înalţă numai spre nemurire.

Dar nu va putea nimeni să o câştige în alt chip, decât cu multe

dureri, osteneli şi

sudori. Că unde este lucrarea mare, acolo trebuie să fie şi silinţa mare.

Deci precum sabia ascuţită taie pe vrăjmaşi, aşa şi sufletul alcătuit cu

frica lui Dumnezeu taie îndată gândurile drăceşti. Şi de se va strica sabia la

gură, iarăşi să se dreagă, şi va tăia nu numai mii, ci şi milioane de draci,

precum cântă David. Fiţi cu grijă, iubiţilor, că mulţi sunt cei ce se luptă cu

noi toată ziua. Milioane de duhuri bat război cu noi, împotriva cărora se

cade să luptăm, până în sfârşit, ca nişte ostaşi nebiruiţi ai lui

Hristos. Iar mila lui Dumnezeu să adauge celor ce se nevoiesc bine,

osârdie, ca să

sporească fapta bună şi să câştige împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus

Domnul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.

CUVÂNTUL 93

ÎN DUMINICA A ŞAPTEA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

CĂLUGĂRII NU TREBUIE SĂ POARTE GRIJĂ DE CELE

LUMEŞTI ŞI DEŞARTE, CI DE CELE VEŞNICE

Fraţilor şi părinţilor, zilele noastre se aseamănă cu ceasurile ce

trec, săptămânile cu zilele, lunile cu săptămânile şi anii cu lunile.

Şi astfel curgerea vremii ne duce pe toţi spre moarte şi spre ziua de

apoi a arătării

179

Domnului nostru Iisus Hristos, spre ziua judecăţii când faptele noastre se

vor arăta goale şi vădite înaintea ochilor săi, precum zice dumnezeiasca

Scriptură.

Pentru ce dar, se tulbură omul în deşert? Pentru ce nădăjduieşte

împăratul în bogăţie şi aur? De ce se mândreşte nedreptul şi silnicul cu

câştigurile şi prăzile lor? De ce iubitorul de argint se întemeiază pe bogăţie?

De ce iubitorul de pofte se bucură de păcat? Ar trebui să plângă şi să se

tânguie omul în toate zilele vieţii, ca să se curăţească până nu-l cuprinde

osânda morţii, ca să scape din mânia viitoare a fiilor neascultării.

Dar ei nu vor să audă de nici un fel de îmbunătăţiri şi nici de la

alţii nu vor să le

deprindă, ci le hulesc. Iar cu câte ştiu din fire, ca dobitoacele

necuvântătoare, cu ele se strică şi se prăpădesc. Vai de ei, că au umblat pe

calea lui Cain şi în înşelăciunea lui Valaam, şi s-au făcut părtaşi cârtirii lui

Core şi s-au prăpădit.

Frică-mi este să nu vă întristeze cuvântul şi pe voi, fiindcă vi se pare

că sunteţi aşa. Pentru că unul din voi călătoreşte îndelungată cale pentru

moştenirea pământească, altul se trudeşte, se osteneşte, şi ajunge chiar până

la primejdie de moarte, ca să-şi mărească averea, iar altul pentru ca să

câştige una şi alta, se sileşte şi se nevoieşte suferind orice trudă.

Deci cum să nu se osândească aceştia împreună cu mirenii cu toate că

ei au oarecare

îndreptare, căci se trudesc pentru purtarea de grijă a soţiilor şi a copiilor.

Dar voi călugării, care v-aţi lepădat de lume şi de ale lumii şi aţi primit

crucea lui Hristos, adică orice pătimire rea, ce răspuns puteţi da? Cu

adevărat nu aveţi nimic de răspuns. Sunteţi vrednici de mai mare

pedeapsă

şi osândă, fiindcă faceţi şi voi cele ce fac mirenii, căci Scriptura

zice, că cei

tari, tare se vor certa, iar celor ce au luat mult dar de la Dumnezeu (cum

sunt preoţii şi arhiereii) mai mult li se va cere.

Deci nu trebuie să găsim pricină de îndreptare în păcate, căci zice

prin proorocul David Dumnezeu: „O, fiii oamenilor până când veţi fi

învârtoşaţi la inimă şi nepocăiţi; pentru ce iubiţi vorba deşartă şi grăiţi

minciuni în toată viaţa voastră"? Pentru aceea iarăşi grăieşte David: că va

pierde Domnul pe toţi cei ce spun minciuni. Pentru ce dar şi noi iscodim

cuvinte de pricini pentru patimile noastre, iar izgonirea din loc în loc pentru

numele Domnului, cu toate că nu pricinuieşte nici o stricăciune, o punem

înainte şi o socotim ca pricină a patimilor noastre?

Cum nu vă gândiţi la neamurile vechi, ca să vedeţi cum sună

cuvântul şi zice: Cine a nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat? Cine a

stătut în frica lui Dumnezeu şi a fost trecut cu vederea? N-a fost

Patriarhul

Avraam înstrăinat de patria lui prin porunca lui Dumnezeu şi pentru aceea a

ajuns Părinte neamurilor? Nu s-a pogorât Patriarhul Iacob, numai cu toiagul

în Mesopotamia, şi de acolo s-a întors bogat? Nu s-a dus în Egipt, vândut

fiind, Iosif cel frumos şi din rob s-a făcut întocmai cu împăratul? Nu a fost

180

izgonit Ilie proorocul de Izabela, neavând nici măcar traistă cu el ca să-şi

ţie pâinea vieţii, şi era hrănit de corbi? N-au ieşit la propovăduire Apostolii

goi şi fără arme, ca la un război înfricoşat, şi au supus toată lumea?

N-aţi suferit şi voi fraţilor în anii trecuţi izgoniri şi răpiri şi

apoi v-aţi încredinţat

de făgăduinţele lui Dumnezeu că sunt adevărate?

De unde ne-a venit răutatea şi ce este această racilă? După cum

socotesc, am uitat facerile de bine ale lui Dumnezeu, ca oarecând

evreii, şi

supărăm pe Dumnezeu ca şi ei. Dar ce zice Dumnezeu pentru ei:

„Patruzeci de ani am urât neamul acela, şi am zis totdeauna că sunt

înşelaţi în inima lor". Vedeţi fraţilor, ca nu cumva să auzim şi noi

de la Dumnezeu acestea,

pentru nemulţumirea ce arătăm, ca şi evreii. Căci nu suntem mulţumiţi cu

cele ce avem spre îndestulare peste tot anul şi pentru aceste rele socoteli

n-au picioarele noastre odihnă, ci umblăm ici şi colo, ca egiptencele.

Din pricina aceasta unul cu altul ne învrăjbim, întocmai ca şi

neamurile. Din aceeaşi pricină uneori ne despărţim de fraţi şi umblăm

singurateci. Iar când ne adunăm împreună, umblăm cu minciuni şi cu

vicleşug. Cum poate cineva să-şi taie voia şi să fie sărac, având

iubita agoniseală cu el, adică

iubirea de argint? Pentru aceasta nu poate vreodată să câştige tovarăş, nici

nu poate să se însoţească cu frate. Vai de aceştia, că se vor chinui în focul

cel veşnic, ca nişte răzvrătiţi.

însă cele ce am zis, nu sunt pentru voi fraţilor, nici pentru cei ce

aici şi acolo vieţuiesc, ci pentru cei ce petrec rău şi în fărădelege.

Pentru care să ne rugăm lui Dumnezeu din tot sufletul, ca vreodată să

se întoarcă şi să se îndrepte pe cale dreaptă, ca să nu piară vreo

slugă a lui Dumnezeu, ci toţi să ne mântuim în HristosIisus Domnul

nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul

Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

CUVÂNTUL 94

ÎN DUMINICA A OPTA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII:

DESPRE ADUCEREA AMINTE DE MOARTE

ŞI DESPRE FECIORIE

Fraţilor şi părinţilor, pentru toate lucrurile vremile sunt orânduite.

Pentru că nu se pot săvârşi toate oricând, adică una este vremea

semănăturii şi alta a secerişului, una este vremea păcii şi alta a

războiului, alta este

vremea de neguţătorii şi alta de odihnă.

însă pentru mântuirea sufletului orice vreme este potrivită, toate

zilele sunt bun prilej şi orice ceas este bine primit numai de vom vrea. Căci

181

semănătura cuvântului învăţăturii cu secerişul faptelor bune, de-a pururea

este în mâna noastră şi totdeauna putem să ne folosim, numai de veţi vrea

să fiţi dornici de săvârşirea poruncilor; făcând cu lucrul cele ce grăim cu

cuvântul. Căci scris este că nu se vor îndrepta înaintea lui Dumnezeu cei ce

ascultă legea, ci cei ce fac ale legii. Veţi secera secerişul duhovnicesc,

aducând în cămările sufletelor voastre, posturi, privegheri, metanii şi alte

lucrări duhovniceşti, ca să nu flămânziţi în veci. Aşijderea şi războiul şi

pacea de-a pururea să fie între voi, că nu încetează a se lupta cu noi

nevăzutul vrăjmaş, diavolul, ca să ne arunce în patimi necuvioase şi să ne

robească sufletul cu întinarea gândurilor necurate. Dar de vom sta cu vitejie

şi nu vom slăbi, vom birui, şi săvârşind pacea cea lăudată înlăuntrul

inimilor noastre, vom lua cununi de biruin ţă din mâna stăpânului tuturor.

Asemenea şi vremea de neguţătorie şi de odihnă în cele sufleteşti totdeauna

este gata, numai dacă dorim să neguţătorim neguţătoria cea lăudată, ca să

câştigăm odihna veşnică, adică să dăm cele stricătoare şi să cumpărăm cele

statornice, să vindem cele trupeşti, ca să câştigăm sufletul, să dăm

desfătările acestei vieţi, ca să dobândim veselia celei viitoare.

Iată dar fraţilor, după cum v-am zis, că pentru mântuirea sufletului

orice vreme este cuviincioasă, totdeauna este vreme de rugăciune, în orice

ceas vreme de lacrimi, totdeauna vreme pentru iertarea greşalelor; în toate

zilele vreme de înfrânare a poftelor şi, cu un cuvânt, oricând este vreme

pentru a câştiga împărăţia cerurilor.

Apoi ce aşteptăm, de ce zăbovim şi pentru ce prelungim vremea

pocăinţii şi tot înmulţim păcatele şi îngroşăm patimile? Pentru ce ne

înşelăm şi ne amăgim din zi în zi? Ba astăzi, ba mâine o să facem

îndreptare sufletului nostru. Cum nu vă uitaţi să vedeţi mormânturile

deschise şi firea noastră cum se strică şi se preface în miros greu, în viermi

şi în ţărână? Oare nu va trece această lume, sau noi vom rămâne nemuritori

până în sfârşit? Nu socotim câtă mulţime de fraţi s-a dus de aici?

Unde sunt părinţii noştri, unde sunt fraţii duhovniceşti sau trupeşti,

unde sunt cei din

acelaşi cin, cunoscuţii prietenii, cântăreţii? N-am rămas săraci de toată

prietenia lor?

Dar după cum se vede, am uitat ceea ce le-am făgăduit, căci numai

când se întâmplă moartea vreunui frate sau părinte, ne aducem aminte, ne

umilim, ne întristăm şi oarecum ne îndreptăm fiind în simţire. Trecând

însă puţină vreme, uităm tocmeala ce am făcut, adică să lăcrimăm şi să

ne

umilim de-a pururea. însă sfinţii lui Dumnezeu n-au făcut ca noi; adică

uneori să lăcrimeze şi alte ori să râdă, ci în toată viaţa se grijeau de moarte

şi în toate zilele mureau cu cugetul şi se răstigneau ca Apostolii.

Cum nu ne este frică de pilda celor zece fecioare? căci zice

Evanghelia: Iată Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui. Şi cele înţelepte

l-au întâmpinat cu făclii aprinse şi au intrat la nuntă împreună cu mirele

182

Hristos, iar cele nebune au zăbovit ca să vie, fiind pustii de fapte bune şi

strigau pe urmă şi ziceau: Doamne deschide nouă uşa milostivirii Tale.

Dar Domnul răspunzând, a zis: adevăr vă zic, nu vă ştiu. Apoi zice:

„priveghiaţi

dar, că nu ştiţi ziua nici ceasul". Drept aceea trebuie şi noi să priveghem şi

să ne deşteptăm sufletul adormit şi leneş, ca să lăcrimeze, să se umilească,

să se pocăiască, să se curăţească, să se lumineze, ca să nu vie moartea fără

de veste şi să ni se închidă uşa, căci nu va fi cine să o mai deschidă sau să

ne ajute.

Pentru aceea să apucăm mai înainte, fraţilor, să ne gătim cele ale

îngropării după plăcerea lui Dumnezeu. Cel leneş, să fie cu osârdie, cel

neascultător, să se supuie, cel trufaş şi mândru, să se smerească, cel ce este

împietrit la inimă, să se umilească şi să fie blând, cel ce n-are lacrimi, să se

silească a plânge, cel nespovedit, să se mărturisească, cel ce şade în zadar,

să lucreze, toţi şi toate să le faceţi, însă şi aceasta adăugăm: cel ce iubeşte

femeie sau copil cu acest fel de feţe să nu vorbească, că i se aţâţă focul

păcatului. Să ascultăm Scriptura ce zice: că nu poate băga cineva cărbuni

aprinşi în sânul său şi să nu i se ardă hainele, sau să umble cineva pe

deasupra focului cu picioarele goale şi să nu se ardă. Aşa şi cel ce se

apropie de orice fel de femeie, fie măritată, fie nemăritată, fie fecioară, fie

călugăriţă, sau văduvă, care a făgăduit să aibe mire pe Domnul slavei, nu se

poate să nu aţâţe văpaie de piericiune în sufletul său.

însă acestea le-am zis pentru cei ce sunt împrăştiaţi ici şi colo şi

voiesc să trăiască mireneşte şi să ne pricinuiască pricini de păcate pentru

sminteala lor. însă aduceţi-vă aminte ce zice Domnul: „De te sminteşte

ochiul tău, scoate-l". Iară vouă aceasta vă zic: noi cei putincioşi avem

datorie să purtăm slăbiciunea celor neputincioşi şi să fim pildă spre fapte

bune, din care să se folosească şi cei nesupuşi şi împotrivitori. Şi

precum până acum v-aţi sârguit cu darul lui Hristos, încă să vă siliţi

şi să vă mai străduiţi cu mila lui Dumnezeu, ca să vă mântuiţi în

Hristos Iisus, Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună

cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

183

CUVÂNTUL 95

ÎN DUMINICA A NOUA DUPĂ ÎNĂLŢAREA CRUCII: DESPRE SUPUNEREA ŞI OSÂRDIA

CU INIMĂ CURATĂ LA ORICE ASCULTARE

Fraţilor şi părinţilor, mă tem de osânda celui ce a ascuns talantul în

pământ, către care a zis Domnul: „Slugă rea, trebuia să fi dat argintul meu

zarafilor şi venind eu aş fi luat al meu cu dobândă". Pentru această grijă şi

frică, iată vă grăiesc aceste puţine cuvinte şi vă dau vouă, zarafilor, talantul

Domnului, ca să i-L daţi cu dobândă, pe care, cu darul lui Dumnezeu, sunt

încredinţat că l-aţi înmulţit şi încă îl adăugaţi prin supunerea voastră cea

bună.

Sunt însă unii din voi care nu numai că nu se silesc să înmulţească

darul ce li s-a dat de la Dumnezeu, ci încă vor să-l piardă prin lene.

Şi aceştia sunt cei ce se leapădă de ascultare şi nu mai cer iertare

ca şi cum ar

avea vreo mare îndreptare. Ce zici frate? Până la moarte ai făgăduit ca să ai

ascultare şi acum laşi slujba pe care o ai din darul lui Dumnezeu.

Iată dar s-a stricat supunerea, căci zice leneşul şi împotrivitorul:

mă tem de mare, să

umblu cu corăbii. Dar şi aceasta vine din necredinţă, căci ne temem, unde

nu este temere. Că de vei avea credinţă la ascultare, nu numai marea vei

trece cu corabia, ci şi gol poţi să treci nevătămat, aducându-ţi aminte de

acel ucenic ascultător al unui bătrân, care întărit prin porunca părintelui

său, nu i-a fost frică de apa Nilului, ci a trecut-o fără să se ude şi

n-a suferit

nici o primejdie, încât se mirau cei ce-l vedeau.

Fraţilor, ascultarea a supus şi fiarele. Dovedesc aceasta cu un frate,

care a legat un leu numai cu cuvântul stareţului său. Ascultarea face

minuni chiar cu morţii, aşa cum s-a întâmplat cu Acachie, care fiind

strigat a

răspuns din mormânt. Şi ce să mai vorbim de una sau de alta: însuşi

Fiul lui Dumnezeu S-a supus la moarte pe Cruce şi a dăruit mântuire

lumii. Astfel de lucruri face ascultarea.

Dacă vreţi să aflaţi greşealele nesupunerii şi ascultării, gândiţi-vă la

Adam: pentru că n-a ascultat pe Dumnezeu şi a mâncat din pomul

cunoaşterii, a adus în lume moartea obştească; gândiţi-vă la împăratul Saul:

fiindcă n-a ascultat pe proorocul Samuil, şi-a pierdut împărăţia împreună cu

viaţa, în munţii Ghelboa. Cugetaţi şi la acel om al lui Dumnezeu, care fiind

amăgit şi înşelat de un prooroc mincinos, a căzut în păcatul neascultării şi a

fost omorât de un leu. Aduceţi-vă aminte chiar şi de Apostolul Petru, cât a

pătimit din cauza neascultării, când n-a vrut să-şi lase picioarele spălate de

Hristos, din pricina evlaviei, auzind aceste cuvinte: „De nu te voi spăla, nu

184

ai parte cu Mine". Dar fratele în care a intrat dracul şi a început să

spumege, pentru că n-a ascultat pe marele Eftimie, nevrând cu nici un chip

să poarte grijă de vitele mănăstirii! Iată păcatele neascultării.

Răul ascultător se împotriveşte necontenit. Domnul, însă, trimite

împotriva lui înger nemilostiv. Şi, cu bună dreptate, fiindcă toţi suntem un

trup, iar fiecare dintre noi, mădulare: unul ţine loc de ochi altul de ureche;

unul de nas, altul de limbă; unul de mână, altul de picior. Dacă

mădularele nu vor asculta după rânduială, ci vor începe să se certe –

adică, ochiul să zică: eu vreau să aud; urechea: eu vreau să miros;

nasul: eu vreau să

grăiesc; limba: eu vreau să pipăi şi mâna: eu vreau să umblu – nu se

prăpădeşte astfel trupul?

De vreme ce aşa este cu mădularele, fiecare să-şi împlinească slujba

sa, ca pe una pe care a primit-o ca dar de la Dumnezeu pentru folosul

obştii. Să socotească în mintea lui că toate ale noastre sunt în mâna lui

Dumnezeu şi deci nici pe mare, nici pe pământ nu trebuie să aibă frică.

Căci, după cum Dumnezeul nostru, înainte de facerea lumii, a rânduit şi

vremurile şi locul, aşa va face şi cu sfârşitul fiecăruia.

N-am spus acestea numai pentru cei neascultători, despre care am

vorbit, ci şi pentru voi toţi care ascultaţi, ca să fim cu luare aminte, pentru

că suntem datori să plinim făgăduinţele date înaintea lui Dumnezeu şi a

sfinţilor săi îngeri. Să nu fim neascultători, chiar dacă porunca ce ni s-a dat

este primejdioasă, căci aşa poruncesc Părinţii şi mai ales marele Vasile.

în acest chip vieţuind, nu vom muri de moartea neascultării, ci vom

trăi în dreptate şi vom câştiga împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus Domnul

nostru, a Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

TESTAMENTUL SFÂNTULUI PĂRINTELUI NOSTRU ŞI MĂRTURISITORUL,

TEODOR STUDITUL,

PRIN CARE A ORÂNDUIT CUM SĂ VIEŢUIASCĂ

MONAHII ÎN TOATE OBŞTILE

Auzind dumnezeieştile cuvinte ale psalmistului David: „Gătitu-m-am

şi nu m-am tulburat. Sau: „Gata este inima mea, Dumnezeule".

De vreme ce ticălosul meu trup este bolnav fără leac şi nu vă pot

aduna pe toţi la mine, fiilor, fraţilor şi părinţilor, în ziua sfârşitului meu,

fiindcă mănăstirile sunt risipite prin locuri depărtate şi, apropiindu-se

ceasul ca să mă duc din viaţă, nu mai este nici vreme, m-am apucat să scriu

185

acest testament, pe care vi-l las tuturora.

Am socotit dumnezeiesc şi cuviincios lucru, ca toţi să audă cuvântul

meu cel mai de pe urmă şi, auzind, să priceapă cum cred, ce mărturisesc şi

pe cine las egumen după moartea mea, ca să rămână între voi unirea şi

pacea lui Hristos, pe care a lăsat-o Domnul sfinţilor Săi ucenici şi apostoli,

când a fost să se despartă de pământ pentru cer şi să şeadă pe scaunul din

dreapta lui Dumnezeu.

Cred în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi

începătoare – aşa cum m-am botezat, m-am născut de sus şi apoi m-am

săvârşit.

Mărturisesc Dumnezeu pe Tatăl, Dumnezeu pe Fiul, Dumnezeu pe

Duhul Sfânt, unul în trei după dumnezeire, şi trei în unul după ipostasuri;

pentru că, după fiinţă, Dumnezeu este unul în Sfânta Treime, cu toate că,

după chipuri, este despărţit în trei ipostasuri.

De asemenea, mărturisesc pe unul din Treime Domnul nostru Iisus

Hristos că s-a întrupat pentru noi şi S-a făcut om asemenea cu noi – adică,

fără de sămânţa bărbătească, a luat trup din sfânta şi fără de prihană

Născătoarea de Dumnezeu şi S-a născut din sfântul şi feciorescul ei

pântece, după cum mărturisesc sfintele Scripturi. Pe acesta Îl cunosc unul

după ipostas, precum în cele două firi aşa şi în cele două vreri şi lucrări, cu

care lucrări asemenea a făcut şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti.

Mă depărtez şi fug, mai ales, de toată meşteşugirea înşelătoare a

ereticilor şi mă supun celor şase soboare precum şi celui de al

şaptelea sobor, care s-a ţinut acum de curând în Niceea împotriva

duşmanilor

creştinătăţii, închinându-mă şi primind sfintele şi cinstitele icoane, atât a

Domnului nostru Iisus Hristos, a Apostolilor, Proorocilor, Mucenicilor, cât

şi a tuturor Cuvioşilor şi Drepţilor. Nu numai atât. Dar cerşesc şi sfintele

lor rugăciuni, ca să primesc prin mijlocirea lor, iertarea păcatelor mele.

Mai mult, mă închin cu credinţă şi cu evlavie prea sfintelor lor

moaşte pentru că sunt pline de dar dumnezeiesc.

Primesc toate cărţile insuflate de Dumnezeu, Legea nouă şi veche,

împreună cu ale tuturor sfinţilor Părinţi, cu vieţile dascălilor, pustnicilor şi

cu scrierile lor. Adaug aceasta din cauza lui Pamfil, cel smintit la minte şi

nebun, venit aici din răsărit, care a defăimat pe cuvioşii: Marcu, Isaia,

Varsanufie, Doroftei şi Isihie, nu Varsanufie, Isaia şi Doroftei molipsiţi de

eresul lui Sever împreună cu ceilalţi eretici sau cu alţi mulţi eretici daţi

anatema de sfântul Sofronie prin cartea sa, ci pe ceilalţi, cu acelaşi nume,

pe care ni i-au lăsat Părinţii, despre care m-am încredinţat din întrebarea

prea sfinţitului Patriarh Tarasie, păstor în acel an, şi de la alte

feţe vrednice

de credinţă, atât din apus cât şi din răsărit, precum şi din faptul că icoana

lui Varsanufie este aşezată în Biserica cea mare împreună cu celelalte sfinte

icoane: a sfântului Antonie, a lui Efrem şi a multor altora – întrucât n-am

186

găsit în învăţăturile lor nici o păgânătate.

Şi dimpotrivă, pentru multul folos sufletesc, de se va ivi vreo

bănuială chiar şi împotriva acestora, prin statornicire sobornicească, că

aceştia sunt daţi anatemii sau alţii au fost caterisiţi din cauza

eresului lor, să

fie anatema de tot şi cu totul anatema de Tatăl, de Fiul şi de Sfântul Duh.

Pe lângă acestea, mărturisesc că cinul monahal este înalt, prea înălţat

şi îngeresc şi, prin viaţa lui desăvârşită şi curată după pravila dată

pustnicilor de marele Vasile, curăţă orice păcat, însă, nu după cum fac unii,

care primesc numai o parte din rânduieli iar pe altele le îndepărtează, ca şi

cum n-ar putea să trăiască fără de cele trei stări ale bunătăţilor: sărăcia,

înţelepciunea şi ascultarea, arătate în scara dumnezeiască, dar să aibă şi

slugă sau dobitoc de parte femeiască, care smintesc vieţuirea noastră şi ne

primejduiesc sufletele.

Am grăit despre aceste lucruri pe scurt, căci vremea nu-mi îngăduie

să stărui mai mult asupra lor. Am grăit despre ele, chiar aşa pe

scurt, ca să nu gândească cineva că cred şi cuget altceva decât ceea

ce cred şi mărturisesc.

Fiindcă şi aşa este destul ce am mărturisit, este timpul să vorbim şi

despre egumeni.

Acum, las ca părinte, luminător şi dascăl al vostru pe domnul şi

părintele meu şi părintele vostru al tuturor, prea cuviosul Egliston.

în taină, el este mai aproape de Hristos şi decât mine şi decât voi

toţi, pentru că s-a

înălţat prin smerenia lui asemănătoare cu a lui Hristos. Cu toate că el este

împăcat aşa cum se găseşte, cred şi nădăjduiesc ca, prin povăţuirile şi

rugăciunile lui către Dumnezeu, să vă mântuiţi toţi, dacă îi veţi fi

ascultători şi supuşi.

Mai apoi, după moartea lui (las) pe cel care îl veţi alege voi, prin

obştească sfătuire, după voia lui Dumnezeu, după placul fraţilor şi după

dorinţa mea.

Aşadar, ascultă Părinte şi frate, tu care vei fi (egumen)! Iată,

înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi cei aleşi, îţi încredinţez

toată frăţimea în Hristos. Cum să o primeşti? Cum s-o ai? Cu ce fel de

poveţe? Şi cum s-o păzeşti? întocmai ca pe nişte miei ai lui Hristos,

ca pe mădularele

tale prea iubite, apropiind şi ocrotind pe fiecare după dreapta măsură a

dragostei, pentru că dragostea pentru mădularele trupului omenesc trebuie

să fie cumpănită în orice om.

Deschide-le, dar, milostivirile iertării tale, primeşte pe toţi fraţii,

hrăneşte-i cu milă, întocmeşte-i şi-i du la Domnul. Cugetul tău să fie ascuţit

la înţelegere, deşteaptă sârguinţa sufletului tău prin vitejie, întăreşte inima

ta prin credinţă şi nădejde. Fii povăţuitorul fraţilor în orice lucru

bun al lor.

Fii, mai întâi, sprijinitorul lor împotriva nevăzuţilor războinici.

Fii luptătorul şi chivernisitorul tuturor. Cârmuieşte-i către fapta

bună şi-i fă

187

moştenitori ai pământului nepărtinirii.

Pentru aceea, îţi las aceste porunci, pe care porunci eşti dator să le

păstrezi şi să le păzeşti neclintite. Caută, aşadar, să nu schimbi

felul şi

rânduiala ce ai primit de la smerenia mea în ce priveşte obştea, afară de

mare trebuinţă. Să nu agoniseşti nimic din lucrurile lumii, nici să vă

strângeţi comori deosebite, chiar şi de un argint. Să nu-ţi împovărezi

sufletul şi inima cu vreo putere sau grijă, afară de cele date ţie de

Dumnezeu şi de mine: fiii şi fraţii duhovniceşti. Să nu te

îndeletniceşti cu rudele şi cu prietenii tăi şi nici să ceri de la ei

vreo moştenire, în viaţă sau după moarte – pentru că nu eşti din lume,

ca să te împărtăşeşti din ale lumii – afară de cazul când cineva din

lume îmbrăţişează viaţa noastră, dar şi

atunci să faci cum au făcut sfinţii Părinţi.

Slugă să nu ai, nici pentru trebuinţa ta, nici pentru a mănăstirii

încredinţată ţie şi nici la ţarine, căci şi sluga este chip al lui

Dumnezeu şi au

numai mirenii, precum au şi nunta. Lăuntric tu să fii sluga fraţilor, cu toate

că în afară eşti socotit stăpânul şi dascălul lor.

Să nu foloseşti pentru nevoile obştii dobitoc de parte femeiască,

pentru că partea femeiască a fost izgonită din cuprinsul nostru, din

mănăstire, ţarini şi orice loc, aşa cum au făcut sfinţii Părinţi dinainte de noi

şi după cum nu suferă nici firea.

De asemenea, să nu încaleci pe catâri sau pe cai, dacă n-ai nevoie,

mai degrabă, să umbli pe jos, asemenea lui Hristos. Dar şi atunci, ai voie

numai când catârul este de parte bărbătească.

Totdeauna, ai grijă ca toate lucrurile să fie de obşte şi fratele să

n-aibă nimic al său, de la aţă până la ac.

împarte sufletul şi trupul tău cu dreptatea dragostei între toţi fiii tăi

duhovniceşti şi între fraţi.

Să nu te faci, frate cu mirenii şi nici să ai cu ei legături de cuscrie,

fiindcă ai fugit din lume. Părinţii n-au făcut asemenea lucruri, iar de se va

găsi la cineva, nu este lege.

Nu mânca împreună cu femeile, afară de mama ta cea bună şi de sora

ta, însă, şi cu acestea, nu cred că este nevoie, după cum poruncesc sfinţii

Părinţi.

Nu pleca departe, dacă nu-i nevoie, lăsând turma singură, datoria ta

fiind să te nevoieşti a mântui oile cele cuvântătoare ale lui Hristos.

Nu tunde pe nimeni în chipul cel mic al călugăriei şi după aceea în

cel mare, pentru că chipul este unul singur, ca şi Botezul, şi aşa au făcut şi

sfinţii Părinţi.

Să nu calci legile sau canoanele sfin ţilor Părinţi, mai ales ale marelui

Vasile, ci să lucrezi şi să vorbeşti, ca şi când ai avea mărturii din sfintele

Scripturi.

Să nu-ţi părăseşti turma ta pentru alta şi să nu alergi după vrednicie

188

mai mare, fără voia fraţilor.

Să nu faci prietenie cu vreo călugăriţă şi să nu dormi în mânăstire de

maici.

în afară de spovedanie, să nu vorbeşti în taină cu vreo femeie, dar şi

atunci să fii însoţit de doi martori, de parte bărbătească şi femeiască, care să

stea de faţă, puţin mai deoparte.

Să nu deschizi oricărui fel de femeie poarta mănăstirii, afară de mare

trebuinţă, însă dacă împrejurările cer, lucrul acesta să nu fie cunoscut de

toţi.

Când va trebui să dormi afară de casa ta, să nu rămâi în case

femeieşti, nici tu nici fraţii tăi duhovniceşti, ci alege case ale bărbaţilor

evlavioşi.

Nu ţine în chilia ta ucenic tânăr, din pricina scandalului, ci caută pe

cineva care să nu fie bănuit. Mai bine să ai în slujba ta mai mulţi fraţi.

Să nu-ţi faci haine de mult preţ, afară de odăjdii, îmbracă-te

asemenea Părinţilor cu haine simple, aşa cum am făgăduit.

Nu mânca bucate scumpe, cu lăcomie, nici la tine acasă, nici la

ospeţe întâmplătoare, pentru că astfel de bucate sunt ale lumii acesteia, nu

ale lumii viitoare.

Nu strânge averi în mănăstirea ta, ci orice prisos împarte-l celor ce au

nevoie, după porunca sfinţilor Părinţi.

Să nu ţii închis nici unul din locurile mănăstirii, nici să faci din

aceasta o grijă pentru iconomi, ci grija sufletului nostru să fie încuierea cea

mare a lucrurilor: a lega şi a dezlega, după cuvintele dumnezeieşti.

Banii să fie încredinţaţi iconomilor şi chelarilor, pentru plata

lucrului, tu având numai stăpânire să cercetezi cum s-au cheltuit.

Să nu dai nimănui mai multă stăpânire, decât trebuie fraţilor. Nici

sufletul tău să nu-l desparţi de legile şi poruncile dumnezeieşti,

chiar dacă

vei fi închis până la sânge.

Nici un lucru să nu-l faci numai după părerea ta; ci la orice lucru

făcut, sufletesc sau trupesc, să ai sfatul şi rugăciunea părintelui tău

duhovnicesc.

Iar pentru trebuinţele mănăstirii, fie că este nevoie de unul, fie de doi

sau de mai mulţi, alege pe cei mai înţelepţi, aşa cum am poruncit părinteşte,

mai sus.

Păzeşte cu scumpătate acestea şi toate cele ce ai mai primit de la

mine, ca să-ţi fie ţie bine şi să te uneşti cu Domnul. Ridicându-te, însă, cu

vorba sau cu sfatul, împotriva celor poruncite, te depărtezi de Domnul, atât

pe tine cât şi pe alţii.

Apropiaţi-vă şi voi, fiii mei şi fraţi în Domnul, şi ascultaţi sufletescul

meu cuvânt.

Primiţi egumenul, aşa cum l-aţi ales toţi, pentru că nimeni n-are voie

189

să aleagă altă viaţă şi alt trai în afară de obştea frăţească, care vă leagă de

Domnul.

Sărutaţi-l ca pe un moştenitor al meu, dându-i toată cinstea şi

evlavia.

Supuneţi-vă lui, ca mie, fără teamă că va pune lege nouă şi nici să-i

cereţi mai mult decât darurile pe care i le-a dat Duhul Sfânt. Este deajuns să

păzească ce i-am poruncit eu, smeritul. Iar de mă iubiţi, fiii mei, păziţi

poruncile mele şi pacea va fi cu voi.

Păziţi, fără de sminteală, îngereasca făgăduinţă pe care aţi făcut-o,

vieţuind în chip ceresc. Aţi urât lumea, nu vă mai întoarceţi la

lucrurile ei;

v-aţi izbăvit de lanţurile patimilor trupeşti, nu vă mai legaţi iarăşi cu ele;

v-aţi lepădat de bucuriile şi lucrurile zadarnice ale acestei vieţi, nu vă

întoarceţi înapoi, ca să fugiţi de supunerea noastră plină de trudă şi să

ajungeţi jucării ale dracilor.

Răbdaţi, aşadar, până la sfârşit pe drumul ascultării, ca să luaţi

cununa neveştejită a dreptăţii.

De asemenea, păzind smerenia, lepădaţi-vă de voinţa voastră şi

întipăriţi în inima voastră numai cele orânduite de egumenul vostru.

Dacă veţi săvârşi acestea până la sfârşitul vieţii voastre, veţi fi

fericiţi, pentru că veţi fi primiţi în ceata mucenicilor şi, încununaţi în

împărăţia cerurilor, veţi câştiga şi bunătăţile veşnice.

Fiţi sănătoşi, fiii mei, eu plec acum pe calea neîntoarsă, adică

niciodată nu mă voi mai întoarce, cale pe care au purces toţi de la zidirea

lumii şi pe care şi voi toţi veţi purcede, după trecerea acestei vieţi.

Nu ştiu, fraţii mei, unde voi merge, la ce judecată mă voi înfăţişa, ce

locuinţă mă aşteaptă.

N-am făcut nici un lucru bun înaintea lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit

de orice păcat.

Mă bucur numai că mă duc din lume în cer, de la întunerec la lumină,

din robie la libertate, din pământ străin la cel adevărat şi al

nostru, precum zice proorocul: „nemernic sunt eu şi străin, întocmai

ca părinţii mei

în locaşurile mele".

Cu multă îndrăzneală, de asemeni zic: merg către Stăpânul, către

Domnul şi Dumnezeul meu, pe care L-a iubit sufletul meu, care mi-a fost

Părinte şi, ca un fiu, nu L-am ascultat, care a fost pentru mine totul, de şi nu

L-am slujit ca o slugă curată.

Am scris acestea, rugându-vă să fiţi îndrăzneţi. Le-am scris şi pentru

ca să vă rugaţi pentru mântuirea mea, de care dacă mă voi învrednici, să

ştiţi, că nu voi conteni să mă rog pentru voi, cu îndrăzneală, să vă mântuiţi,

bine să petreceţi şi să vă înmulţiţi şi în slava lui Dumnezeu.

Nădăjduind, vă aştept pe fiecare, după moarte, să vă primesc, să vă

sărut după cum poftesc şi cred.

190

Bunătatea lui Dumnezeu să vă păzească pe toţi în această credinţă,

până în veacul viitor, pentru că aţi păzit poruncile Lui.

Aduceţi-vă aminte, fiii mei, de smeritele mele cuvinte şi păstraţi

predania mea în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea,

împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.

191

CUPRINSUL

CUVINTELE SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL

ARĂTARE că viaţa cea de obşte este cea mai cu lesnire mântuitoare,

alcătuită din învăţăturile sfinţilor părinţi şi dascăli. 4

CUVÂNTUL 1. Canonarhul, aprinzătorul de candele şi tipicarul

trebuie să slujească lui Dumnezeu cu frică……………………… 9

CUVÂNTUL 2. Despre spovedania pururea luminătoare şi cum

să ne ostenim spre toată fapta bună, prin smerenie………….. 12

CUVÂNTUL 3. Despre despărţirea sufletului de trup şi despre

ajutorul lacrimilor………………………………………………………

15

CUVÂNTUL 4. Despre dragostea în Hristos şi despre sârguinţa la

cântările şi slujbele

bisericeşti………………………………………. 17

CUVÂNTUL 5. Cei ce trăiesc de obşte urmează viaţa Apostolilor

lui Hristos ………………………………………………………………..

20

CUVÂNTUL 6. Despre smerenie şi despre datoria celui sârguitor ca să

strălucească în slujbe, cu plecăciune, cu smerenie şi cu gând

bun ………………………………………………………………………..

23

CUVÂNTUL 7. Cei ce au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, chiar

de vor fi săraci cu duhul, vor primi plată ………………………. 25

CUVÂNTUL 8. Vieţuitorii de obşte se încununează întocmai ca

mucenicii . . …………………………………………………………….

26

CUVÂNTUL 9. Bolnavii să îndure cu mulţumire, căci au plată mai

mare ………………………………………………………………………..

29

CUVÂNTUL 10. Despre prieteşugul în ascuns şi necuvios dintre

doi fraţi……………………………………………………………………..

31

CUVÂNTUL 11. Se cuvine să ne supunem stareţului, ca fierul în

mâna fierarului, pentru ca să vieţuim fără nici o grijă…………. 33

CUVÂNTUL 12 Se cade să fim de-a pururi treji şi să plinim poruncile

Supunerii desăvârşite

…………………………………………………… 35

CUVÂNTUL 13. îfrânarea şi datoria de a ne feri de multe feluri

de mâncare…………………………………………………………………

37

CUVÂNTUL 14. întristările vieţii trebuiesc îndurate cu mulţumire 39

CUVÂNTUL 15. Despre săvârşirea lucrului duhovnicesc, cu timp

şi fără timp ………………………………………………………………..

40

CUVÂNTUL 16. Să ascultăm mustrările şi învăţăturile Sf. Părinţi 42

CUVÂNTUL 17. Gândurile rele trebuiesc descoperite prin

mărturisire …………………………………………………………………

43

CUVÂNTUL 18. Să ne pregătim pentru ziua înfricoşatei judecăţi 46

CUVÂNTUL 19. Bunăstarea şi mulţumirea vieţii de obşte 48

CUVÂNTUL 20. Oştirea duhovnicească………………………… 50

192

CU VÂNTUL 21. Cum să fie viaţa călugărului……………….. 51

CUVÂNTUL 22. Despre tăierea voii……………………………… 53

CUVÂNTUL 23. Dragostea din tot sufletul……………………. 54

CUVÂNTUL 24. Despre păstorirea oilor cuvântătoare ale lui Hristos 56

CUVÂNTUL 25. Povăţuitorul să mângâie cu toate cele ce pricinuiesc

bucurie pe cei ce fac ascultare mucenicească, ca să poată birui pe vrăjmaş

cu faţă veselă şi să se poată încununa de Dumnezeu cu cununa slavei de

veci …………………………………………………………………………

57

CUVÂNTUL 26. Nu se cade ca fraţii să ia sau să dea ceva din ale

mănăstirii, fără blagoslovenie

……………………………………….. 60

CUVÂNTUL 27. Să ne ostenim la slujbele mănăstireşti cu silinţă

şi luare aminte, ca şi când am sluji Domnului ……….. 63

CUVÂNTUL 28. Trebuinţa de a petrece viaţa noastră în trude şi

scârbe, ca să dobândim bunătăţile vieţii veşnice ………………… 65

CUVÂNTUL 29. Nu este viaţă mai vrednică de laudă decât viaţa

de obşte ……………………………………………………………………..

67

CU VÂNTUL 30. îndrăznirea trupească vătăma sufletul …… 69

CUVÂNTUL 31. Răsplătirea celor ce se ostenesc şi luptă împotriva

meşteşugirilor diavolului

……………………………………………. 71

CUVÂNTUL 32. Despre traiul călugărilor şi milostenia faţă de

săraci…………………………………………………………………………

74

CUVÂNTUL 33. Despre tăria luptei călugărilor şi despre legătura

stareţului …………………………………………………………………….

76

CUVÂNTUL 34. Toate necazurile trebuiesc îndurate cu bucurie,

în nădejdea bunătăţilor

viitoare……………………………………….. 79

CUVÂNTUL 35. Să nu fim trişti pentru fraţii, care se despart de obşte, din

cauza lipsei de sfătuire şi a neascultării, ci să ne rugăm lui Dumnezeu, cu

deadinsul pentru dânşii

…………………………………………………. 81

CUVÂNTUL 36. Despre purtarea de grijă a stareţului pentru viaţa

de obşte………………………………………………………………………

82

CUVÂNTUL 37. Se cade să fii mai mic decât toţi şi să suferi cu

mulţumire oropsirea şi necinstea …………………………………….. 84

CUVÂNTUL 38. Se cuvine să răbdăm orice fel de scârbă, întocmai

ca Hristos care a suferit pentru noi amărăciunea relei pătimiri 85

CUVÂNTUL 39. Trăind uniţi, în pace şi cu dragoste, vom fi

adevăraţii ucenici ai lui Hristos

………………………………………. 86

CUVÂNTUL 40. înaintea Crăciunului: despre Naşterea Mântuitorului

nostru Iisus Hristos şi despre străduinţa vitejească în viaţa

călugărească ………………………………………………………………..

88

CUVÂNTUL 41. La Duminica Vameşului şi a Fariseului: despre păzirea

poruncilor dumnezeieşti şi despre groaza păcătoşilor şi a

celor ce îşi trec viaţa în lenevire

………………………………………. 89

193

CU VÂNTUL 42. La Duminica Fiului risipitor: despre înfrânare şi

despre întărire în mărturisirea sfintelor icoane ……………………. 92

CUVÂNTUL 43. La Duminica lăsatului sec de carne: despre ziua cea mare

şi înfricoşată a arătării a doua a Domnului nostru Iisus Hristos 94

CUVÂNTUL 44. în Miercurea din săptămâna brânzei: să ne aducem

aminte de darurile lui Dumnezeu şi să ne silim ca să-i plăcem 95

CUVÂNTUL 45. în Vinerea din săptămâna brânzei: despre mângâierea

sărbătorilor şi despre datoria de a ne ruga pentru cei din 97

CUVÂNTUL 46. La Duminica lăsatului sec de brânză: tăierea voii

este, pentru cei supuşi şi ascultători, adevăratul post ……….. 99

CUVÂNTUL 47. în Miercurea din săptămâna întâia a Postului

Mare: despre post, despre curăţenie şi despre ferirea de patimi 101

CUVÂNTUL 48. în Vinerea aceleiaşi săptămâni: despre

împodobirea locaşului nostru sufletesc cu fapte bune ……… 103

CUVÂNTUL 49. La Duminica Ortodoxiei: să nu ne silim la săvârşirea

faptelor bune peste putinţa noastră şi să hrănim sufletul

cu cugetări duhovniceşti……………………………………………..

105

CUVÂNTUL50. în Miercurea săptămânei a doua din Post: despre

păzirea sufletului de patimile pierzătoare ………………………. 106

CUVÂNTUL 51. în Vinerea săptămânii a doua: despre unire şi dragoste şi

trebuinţa de a suferi cu vitejie ostenelele faptelor bune, ca să câştigăm

împărăţia cerurilor .

………………………………………………….. 107

CUVÂNTUL 52. La Duminica a doua din Post: în nădejdea vieţii veşnice,

să petrecem zilele postului cu linişte şi blândeţe …………… 109

CUVÂNTUL 53. în Miercurea săptămânii a treia din Post: despre moartea

fără de veste şi neîntinarea gândurilor cu pofte trupeşti …. 110

CUVÂNTUL 54. în Vinerea săptămânii a treia: postirea şi despre

îndemnul către toate bunătăţile ………………………………… 112

CUVÂNTUL 55. în Duminica a treia a Postului: despre creştinii bulgari,

care au îndurat chinuri de mucenici, pentru că n-au vrut să

mănânce carne în Postul Mare ………………………………….. 113

CUVÂNTUL 56. La Sfinţii Patruzeci de Mucenici: să îndurăm

patimile, întocmai ca Iisus ………………………………………… 115

CUVÂNTUL 57. La Buna Vestire a Prea Sfintei Născătoarei de

Dumnezeu: despre Taina întrupării Domnului şi despre

prăznuirea duhovnicească ……………………………………….. 116

CUVÂNTUL 58. în Miercurea înjumătăţirii Postului: aceste Paşti

trecătoare sunt pildă şi închipuire a celor viitoare şi veşnice. Despre

răbdare ………………………………………………………………..

1118

CUVÂNTUL 59. în Vinerea înjumătăţirii Postului: prin uciderea

patimilor trupeşti şi prin învierea faptelor bune prăznuim cu

adevărat Paştile Domnului ………………………………………. 120

194

CUVÂNTUL 60. în Duminica a patra a Postului Mare: primăvara, să înoim

silinţa noastră spre fapte bune, suferind ispitele văzute şi nevăzute 121

CUVÂNTUL 61. Miercuri în a cincea săptămână din Post: despre

purtarea de grijă la împărtăşirea cu Sfintele Taine ……….. 122

CUVÂNTUL 62. în Vinerea săptămânii a cincea: despre lucrarea

cu osârdie a faptelor bune ………………………………………. 125

CUVÂNTUL 63. Duminica a cincea din Post: despre negrăitul dar ce vor

dobândi cei ce suferă, fără întristare, scârbele vieţii şi despre

pomenirea sfântului Platon ……………………………………… 126

CUVÂNTUL 64. în Miercurea a şasea: despre săvârşirea postului

şi învăţătură înainte de deschiderea mănăstirii …………….. 128

CUVÂNTUL 65. în Vinerea Floriilor: cum să ne ferim de meşteşugirile

diavolului …………………………………………………. 129

CUVÂNTUL 66. în Duminica Floriilor: despre bucuria sârguinţei

şi vitejia silinţei la lucrul duhovnicesc ………………………. 131

CUVÂNTUL 67. în sfânta şi marea Miercuri: despre mântuitoarele patimi

ale lui Hristos şi despre smerenie şi răbdare ……………….. 133

CUVÂNTUL 68. în sfânta şi marea Vineri: despre înfricoşatele patimi ale

Domnului nostru Iisus Hristos …………………………………. 135

CUVÂNTUL 69. în sfânta şi marea Duminică a Paştilor: cuvânt

înainte la predica sfântului Ioan Gură-de-Aur ……………. 136

CUVÂNTUL 70. Despre înălţarea Mântuitorului Hristos şi despre

împărtăşirea cu Sfintele Taine …………………………………. 138

CUVÂNTUL 71. în Duminica Cincizecimei: despre Pogorârea Duhului

Sfânt şi despre moartea ticălosului Eutropianos ………….. 139

CUVÂNTUL 72. La înainte prăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului

nostru Iisus Hristos: să păzim neîntinate frumuseţea sufletului şi fecioria.

Despre pocăinţă

……………………………………………………. 142

CUVÂNTUL 73. La Adormirea Născătoarei de Dumnezeu: să

prăznuim duhovniceşte şi să dorim împărăţia cerurilor … 144

CUVÂNTUL 74. Despre harul şi marea dragoste a lui Dumnezeu

pentru noi, despre vrăjmăşia diavolului şi despre smerenie 146

CUVÂNTUL 75. Să flămânzim, să însetăm şi să suferim, până la

moarte, orice scârbă, aşa cum am făgăduit ………………… 147

CUVÂNTUL 76. Despre adunările rele şi despre vorbele care

aduc pierderea sufletelor ………………………………………… 150

CUVÂNTUL 77. Suferind toate întristările ce se întâmplă în viaţa

de obşte, câştigăm împărăţia cerurilor ………………………… 152

CUVÂNTUL 78. Prin silinţă şi îmbărbătare spre nevoinţele

duhovniceşti, se câştigă cununa răbdării ……………………. 153

CU VÂNTUL 79. Despre mulţumire şi răbdare ………… 155

CU VÂNTUL 80. Despre supunere, unire şi pace ………. 157

195

CUVÂNTUL 81. Despre câştigarea vieţii curate şi despre fuga de

cei vicleni …………………………………………………………….

158

CUVÂNTUL 82. La culesul viilor: despre mărăcinii şi spinii patimilor din

via sufletească şi despre strugurii faptelor bune ………….. 160

CUVÂNTUL 83. Despre înşelăciunea poftelor, desfătarea trupului şi

întoarcerea la pocăinţă ………………………………………….. 162

CUVÂNTUL 84. Despre îndurarea ostenelilor vieţii de obşte în

nădejdea bunătăţilor cereşti ……………………………………. 163

CUVÂNTUL 85. Despre calea strâmtă şi cu scârbe care duce la

odihna vieţii veşnice ……………………………………………… 164

CU VÂNTUL 86. La înălţarea Crucii: despre înşelăciunea dulceţii

păcatului şi despre căderea în patimi necinstite ……………. 167

CU VÂNTUL 87. în Duminica întâia după înălţarea Crucii: despre

sfârşitul vieţii de aici şi odihna în locaşurile cereşti ………. 169

CUVÂNTUL 88. în Duminica a doua după înălţarea Crucii: Sfintele

Scripturi trebuiesc ascultate cu mare luare aminte şi cu înţelegere 170

CUVÂNTUL 89. în Duminica a treia după înălţarea Crucii: trebuie să ne

smerim şi să ne îmbrăcăm cu frica lui Dumnezeu, ca să scăpăm de

vătămarea vrăjmaşului diavol …………………………………. 172

CUVÂNTUL 90. în Duminica a patra după înălţarea Crucii: să nu

rătăcească mintea noastră în cele netrebnice, ci să privească frumuseţile

negrăite ale zidirii lui Dumnezeu ……………………………… 174

CUVÂNTUL 91. în Duminica a cincea după înălţarea Crucii: să

urmăm viaţa vechilor noştri Părinţi ………………………… 175

CUVÂNTUL 92. în Duminica a şasea după înălţarea Crucii: despre ceartă

şi mânie şi despre pace şi feciorie ……………………………. 177

CUVÂNTUL 93. în Duminica a şaptea după înălţarea Crucii: călugării nu

trebuie să poarte grijă de cele lumeşti şi deşarte, ci de cele veşnice 178

CUVÂNTUL 94. în Duminica a opta după înălţarea Crucii: despre

aducerea aminte de moarte şi despre feciorie …………… 180

CUVÂNTUL 95. în Duminica a noua după înălţarea Crucii: despre

supunerea şi osârdia cu inimă curată la orice ascultare 183

TESTAMENTUL sfântului părintelui nostru şi mărturisitorul, Teodor

Studitul, prin care a orânduit cum să vieţuiască monahii în toate

Obştile ……………………………………………………………….

184

196

FOLOSIţI TEXTUL DOAR DACă AVEţI CERTITUDINEA Că ESTE CONFORM

CU ORIGINALUL ROMÂNESC EDITAT EDITURA ARHIEPISCOPIEI ALBAIULIA,

ALBA IULIA, 1994.

PENTRU ACEASTA PROCURAŢI-Vă LUCRAREA DOAR DE LA PERSOANE

DE ÎNCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA TEXTULUI, SAU

DESCăRCAţI-O DE PE SITEURILE

http://www.angelfire.com/space2/carti/

http://www.megaone.com/patristica/carti/

Rugaţi-vă pentru cei ce au trudit la realizarea

acestei versiuni digitale.

APOLOGETICUM

2004