SFINTII CATACOMBELOR RUSIEI

Această carte

este dedicată

mucenicilor creştini

„Azi în Rusia, mâine în America!"

Foto coperta 1: Procesiunea de la parohia iosefită a Schimbării la

Faţă, 1920, după primul arest al părintelui Ismail Rojdestvenski

Traducerea s-a făcut după volumul Russia's Catacomb Saints,

de Ivan Andreev, apărută la Saint Herman of Alaska Press,

Platina, 1982.

Cartea se distribuie gratuit.

Comercializarea sa este interzisă.

Ivan Andreev

SFINŢII

CATACOMBELOR

RUSIEI

Vieţile noilor mucenici

Traducere din limba engleză de Alina Aursulesei

Bucureşti, 2015

Prefaţă la ediţia în limba engleză 1

Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum

împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi

cei ce se silesc pun mâna pe ea.

(Matei 11: 12)

Cine are urechi de auzit să audă.

(Matei 11: 15)

Cartea de faţă este un dar din experienţa profundă a Rusiei ortodoxe

din secolul al XX-lea pentru toţi cunoscătorii limbii engleze. Această

experienţă i-a atins cumva pe toţi ruşii ortodocşi, de acasă sau din exil,

dar este aproape imposibil de redat în întregime celor care nu au trăit-o

în mod direct.

În aceste pagini s-a făcut încercarea de a oferi şi o istorie exterioară

a tragicelor evenimente ale vieţii Bisericii Ruse din anii '20-'30, punându-se

accentul în principal pe prezentarea cât se poate de directă a

mărturiei pătimitorilor creştini. Această mărturie, care adesea ne prezintă

deschis experienţa vieţii în Hristos, este cel mai bun dar pe care Rusia

ortodoxă îl poate oferi Occidentului. Aceasta nu va opri ca lucruri similare

să se întâmple şi în Vest – se poate deja simţi cum vin spre noi –, dar

ne va ajuta să facem faţă suferinţelor veacului nostru necredincios cu

tărie şi cu convingere creştină adevărată. Fie ca această mărturie să ne

ajute să ne trezim din somnul nostru de auto-mulţumire şi de creştinism

prea adesea fals (sau cel puţin necercat)!

Deşi întreaga carte a fost inspirată de profesorul Andreev, doar partea

I, la drept vorbind, a fost scrisă de el. Pentru restul textului, editorul

poartă întreaga responsabilitate.

Majoritatea materialului a fost compilat din articole care au apărut

în diferite perioade, din 1965 până în prezent, în periodicul The Orthodox

Word. Faptul că întregul material a fost scris sau tradus înainte

de canonizarea Noilor Mucenici, în 1981, explică şi de ce, în paginile cărţii,

aceştia nu sunt numiţi „sfinţi" – titlu care li se dă acum de către Biserica

rusă credincioasă.

Stareţul Gherman,

Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska,

Sfintele Paşti, 1982

1 Notele din această carte cu excepţia celor ale traducătorului, care

sunt menţionate

ca atare aparţin editorilor americani. O parte dintre notele ediţiei

originale, care

precizau sursele unor materiale greu accesibile cititorilor români, nu

au mai fost

reproduse, întrucât titlurile respective se regăsesc în bibliografia

de la sfârşitul

volumului (n.ed.rom.).

O, voi, flori ale păşunii Rusiei, care minunat aţi înflorit în

anii de cumplite persecuţii, noilor nenumăraţi mucenici şi

mărturisitori, împărăteşti purtători de chinuri, ierarhi şi

păstori, monahi şi mireni, bărbaţi, femei şi copii, care cu

răbdare aţi adus roadă bună în Hristos, rugaţi-L stăruitor, ca

pe Unul care v-a sădit, să izbăvească poporul Său de oamenii

cei răi şi ca Biserica Rusiei să fie întărită prin sângele şi

suferinţele voastre, pentru mântuirea sufletelor noastre.

(Tropar din slujba Sfinţilor Noi Mucenici ai Rusiei, glasul al 4-lea)

Act de canonizare a noilor mucenici ai Rusiei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, reprezentând

singura parte liberă a Bisericii Ortodoxe Ruse, a discutat cu

veneraţie despre eroismul muceniciei şi al mărturisirii nenumăraţilor

credincioşi din pământul rus care au suferit din cauza celor necredincioşi

– prigonitorii credinţei lui Hristos.

Din zilele marelui cneaz Vladimir, poporul rus a primit din toată

inima sfânta credinţă ortodoxă. Această credinţă i-a inspirat pe mulţi

sfinţi cneji, ierarhi şi asceţi, sfinţind categoria creştinilor din

cultura rusă.

Aceştia au avut ca temei al vieţii lor Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

a Bisericii Ortodoxe. Fiind realizate în viaţa naţională rusă în diferite

grade, în diferite perioade ale istoriei, aceste principii au continuat să

existe în toate straturile sociale ale poporului rus, de la ţar până la ultimul

sărac, pe parcursul a mai bine de 900 de ani. Cu toate acestea, în ultimele

două secole, instigat de duşmanul mântuirii noastre, principiul

anti-creştin al ateismului revoluţionar şi-a îndreptat întreaga putere

spre anihilarea acestor principii în poporul rus.

Din 1917, începând cu păcatul întregului popor de încălcare a jurământului

de loialitate faţă de credinţă, faţă de ţar şi faţă de patrie, dat

înaintea crucii şi Evangheliei, a început să fie pusă în practică de către

atei dezrădăcinarea întregului duh ortodox din guvern şi din modul de

viaţă al poporului, care – şi unul, şi celălalt – se întorseseră de la Dumnezeu.

Acest rău a fost pus în practică prin mijloace barbare de persecutare

a credinţei şi a modului ortodox de vieţuire; toate categoriile populaţiei

au fost victime ale acestui proces, de la ţar şi ierarhie, până la cei

mai simpli credincioşi.

Imediat, chiar de la începutul Revoluţiei, a început o persecutare şi

o batjocorire a ţarului închis şi a familiei lui şi, aproape simultan, un

asalt împotriva reprezentanţilor Bisericii: episcopi, păstori şi credincioşi.

Chiar în primul an al Revoluţiei, Biserica noastră a fost înroşită cu sângele

ţarului răsturnat de la putere, cu toată familia sa, şi cu sângele

membrilor familiei ţariste care se aflau între graniţele Rusiei, precum şi

al multor credincioşi. Mai târziu, lor li s-au adăugat victimele persecuţiei

datorate schismei renovaţioniste şi mărturisitorii care nu au fost de

acord cu niciun compromis faţă de autoritatea anticreştină, din care

făceau

parte liderii patriarhiei moscovite de atunci, în încercarea lor de a

sluji atât pe Hristos, cât şi pe Veliar. S-a format un sobor de milioane de

mucenici şi mărturisitori. În timpul celor 64 de ani de stăpânire sovietică,

zeci de mii de biserici şi mănăstiri au fost distruse şi milioane de

oameni au suferit martiriul, deoarece şi-au păstrat credinţa ortodoxă şi

nu s-au plecat idolului materialismului.

Plecându-ne în rugăciune înaintea tuturor acestora, Sinodul episcopilor

hotărăşte că ar trebui să fie alăturaţi soborului sfinţilor toţi mucenicii

şi mărturisitorii care au suferit în Rusia necredincioasă: ierarhi,

clerici, monahi, monahii şi toţi ortodocşii care au fost torturaţi şi omorâţi

pentru credinţa ortodoxă şi pentru principiile Sfintei Rusii.

Numele acestor sfinţi sunt atât de numeroase, încât pot fi ştiute

deplin doar de Atotştiutorul Dumnezeu, şi Sinodul episcopilor va trebui

să suplimenteze lista numelor cu cele ale altor oameni care s-au luptat

pentru credinţa şi slava lui Dumnezeu.

Un loc aparte în soborul sfinţilor noi mucenici este ocupat de către

Ţarul Mucenic Nicolae al II-lea, ca uns al lui Dumnezeu, purtătorul ideii

de stat ortodox, şi de familia sa. Prin urmare, o slujbă specială li se va

dedica în ziua uciderii lor, ziua de tristeţe, 4/17 iulie, împreună cu citirea

la Liturghie a unei rugăciuni de dezlegare care fusese mai înainte stabilită

a se citi la panahide.

Tuturor acestor sfinţi mucenici şi mărturisitori trebuie să le aducem

laudă, rugându-i stăruitor ca, prin mijlocirea lor la tronul lui Dumnezeu,

să dobândească pentru Rusia izbăvirea de necredinţă şi renaşterea

vieţii ortodoxe, şi ca prin exemplul lor să îi inspire şi pe alţi fii ai

Bisericii Ruse să intre şi ei pe calea luptei pentru credinţă şi evlavie.

Sărbătoarea generală a noilor mucenici şi mărturisitori ruşi se va

celebra în duminica dintre 22 şi 28 ianuarie, conform calendarului ortodox

(vechi). Pomenirea individuală a mucenicilor şi mărturisitorilor se

va săvârşi în ziua binecuvântatei lor adormiri, atunci când este cunoscută,

iar altfel, în ziua sărbătorii generale a sfinţilor mucenici.

Preşedintele Sinodului Episcopilor,

† Mitropolitul Filaret (Vosnejenski),

şi membrii Sinodului

Introducere

La 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod, atunci

locţiitorul scaunului patriarhal al Moscovei, a emis infama lui

Declaraţie

despre loialitatea Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic

şi solidaritatea faţă de „bucuriile" şi „tristeţile" lui. Acest document a

fost publicat în ziarul sovietic oficial Izvestia la 6/19 august, în acelaşi

an, şi a fost cauza publică a diviziunii fundamentale care s-a petrecut

atunci în Biserica rusă şi care durează până în prezent. În cuvintele unui

istoric al Bisericii despre această perioadă (el însuşi „serghianist"), anul

Declaraţiei a fost „un punct de cotitură. Până acum, întreaga viaţă bisericească

continuă sub semnul acestui an" (A. Krasnov-Levitin, Memoirs,

YMCA Press, 1977, p. 91, în limba rusă).

Această diviziune nu este pur şi simplu între două organizaţii bisericeşti

diferite (deşi este şi aceasta); mai exact, este o diviziune între

două perspective total diferite asupra a ceea ce este Biserica lui Hristos

şi asupra modului în care ar trebui să acţioneze în această lume păcătoasă,

în timp ce îşi conduce fiii la limanul vieţii veşnice, fără de păcat, în

împărăţia cerurilor.

Din perspectiva patriarhiei moscovite de astăzi, căreia numele de

„serghianism" i se potriveşte cel mai bine, Biserica este văzută, mai întâi

de toate, ca o organizaţie a cărei formă exterioară trebuie menţinută cu

orice preţ; neascultarea sau separarea de această organizaţie este privită

ca un act de „schismă" sau chiar de „sectarism". Apologeţii serghianismului

– atât în Rusia, cât şi în afara ei – subliniază permanent că politica

Mitropolitului

Serghie „a menţinut" ierarhia, organizaţia bisericească, slujbele

Bisericii, posibilitatea primirii Sfintelor Taine, şi că aceasta este

activitatea principală a Bisericii sau chiar întreaga ei raţiune de a exista.

Astfel de apologii, produse ale declinului general al conştiinţei bisericeşti

ortodoxe în vremurile noastre, sunt ele însele simptome ale maladiei

ecleziale a serghianismului, ale lipsei de contact cu rădăcinile creştinismului

ortodox şi ale înlocuirii trăirii şi întregii ortodoxii cu forme exterioare

şi „canonice". Această mentalitate este, poate, cauza principală a

răspândirii sectelor protestante în Rusia zilelor noastre: simpla aparenţă

a întâietăţii chestiunilor duhovniceşti (chiar dacă golite de adevăratul

conţinut creştin) este suficientă pentru a copleşi simplul ataşament

faţă de formele exterioare printre multe milioane de ruşi care sunt convinşi

că biserica serghianistă (pentru că este singura vizibilă) este ortodoxie.

Cealaltă perspectivă, cea a Bisericii Ruse din catacombe, cu adevărat

ortodoxă, vede ca primă responsabilitate a Bisericii Ortodoxe

credincioşia faţă de Hristos şi faţă de adevăratul duh al ortodoxiei,

cu orice

preţ exterior. Această mentalitate nu dispreţuieşte deloc formele exterioare;

ştim că Biserica din catacombe a păstrat sfintele slujbe şi ierarhia

bisericească până în prezent. Preţul plătit de Biserica din catacombe

pentru credincioşia faţă de adevărata ortodoxie a fost pierderea apropierii

de oamenii din popor, mulţi neştiind deloc de existenţa ei, majoritatea

neştiind nici unde şi nici cum să ia legătura cu membrii ei. Însă

această pierdere are drept contrapondere o autoritate duhovnicească şi

morală care nu poate fi apreciată de cei care judecă aceste probleme din

exterior, dar care va deveni evidentă când libertatea se va întoarce în

Rusia.

Mentalitatea Bisericii din catacombe în URSS este cel mai bine

descrisă de propriii săi membri. Iată cum descrie I.M. Andreev, un participant

activ la evenimentele bisericeşti din 1927 şi de mai târziu, formarea

Bisericii din catacombe în acei ani.

„Conform mărturiei prietenului apropiat al Patriarhului Tihon,

profesorul şi doctorul în medicină M.A. Zizilenko (fostul medic şef al

închisorii Taganka din Moscova), patriarhul, nu mult înainte de moartea

sa, devenind convins, cu mare teamă, de faptul că graniţa cererilor «politice»

ale regimului sovietic va merge dincolo de graniţele credincioşiei

faţă de Biserică şi faţă de Hristos, a exprimat ideea că, probabil, singura

modalitate pentru Biserica Ortodoxă Rusă de a-şi păstra credincioşia faţă

de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să intre în catacombe. Prin urmare,

Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe profesorul Zizilenko să accepte

tunderea în taină şi apoi, în viitorul apropiat, în cazul în care ierarhii

conducători ai Bisericii Îl vor trăda pe Hristos şi vor preda regimului

sovietic libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.

În 1927, când Mitropolitul Serghie a emis Declaraţia sa, după care

s-a petrecut schisma bisericească, profesorul Zizilenko a împlinit voia

Patriarhului Tihon şi a devenit primul episcop secret, Maxim de Serpuhov.

După schisma din 1927, cei care l-au urmat pe Mitropolitul Serghie,

acceptând Declaraţia sa, au început să fie numiţi «serghianişti», în timp

ce aceia care au rămas credincioşi Bisericii Ortodoxe, care nu au acceptat

declaraţia şi s-au separat de Mitropolitul Serghie, au început să fie numiţi

«iozefiţi» (după Mitropolitul Iosif al Petrogradului). Acest din urmă nume,

dat de către serghianişti, nu definea poziţia celor care protestau, nici

în esenţă şi nici formal. În afară de Mitropolitul Iosif, şi alţi ierarhi de

seamă, împreună cu credincioşii lor, s-au despărţit de comuniunea cu

Mitropolitul Serghie. Autoritatea religios-morală a celor care au protestat

şi s-au separat era atât de mare şi virtutea lor era atât de evidentă, încât,

pentru viitorul istoric al Bisericii, nu poate fi nicio îndoială cu privire la

corectitudinea oponenţilor Mitropolitului Serghie. Aceştia din urmă ar

putea fi numiţi mai corect credincioşi «tihoniţi». Iar activităţile

Mitropolitului

Serghie şi ale celor dimpreună cu dânsul trebuie caracterizate ca o

schismă neo-renovaţionistă.

Toţi cei care au protestat împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie

au fost arestaţi de către regimul sovietic ca fiind «contrarevoluţionari»;

ei au fost împuşcaţi sau au fost trimişi în lagăre ori în exil. La

interogatorii,

cei care interogau, cu sarcasm şi cu maliţiozitate, dovedeau

«canonicitatea strictă» a Mitropolitului Serghie şi a Declaraţiei sale, care

«nu a alterat nici canoanele şi nici dogmele». Execuţiile în masă, persecuţiile

şi torturile la care au fost supuşi credincioşii Bisericii lui Hristos

rămân dincolo de orice închipuire.

Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă

decât intrarea în catacombe.

Părintele duhovnicesc care a dat naştere ideii de Biserică în catacombe

a fost Patriarhul Tihon. În primii ani ai existenţei sale, Biserica

din catacombe nu avea nici organizare şi nici administraţie, era dispersată

fizic şi geografic, şi era unită numai prin numele Mitropolitului

Petru. Primul episcop din catacombe, Maxim, a fost arestat în 1928 şi a

fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki; în 1930, el a fost trimis

din lagăr la Moscova şi a fost împuşcat.

Începând din 1928, în lagărele de concentrare de la Solovki şi Svir,

la «Belbaltlag», şi în multe alte lagăre din Siberia, au început să se facă

multe hirotonii secrete. (În lagărul de la Solovki, unde eram eu, se făceau

de către episcopii Maxim, Victor, Ilarion şi Nectarie.)

După moartea Mitropoliţilor Petru şi Chiril (amândoi morţi în exil,

în 1936), conducătorul administrativ şi duhovnicesc al Bisericii din catacombe

– care până atunci dobândise un anumit grad de organizare – a

devenit Mitropolitul Iosif (chiar dacă se afla în exil).

La sfârşitul lui 1938, din cauza faptului că s-a ocupat de conducerea

şi îndrumarea Bisericii secrete din catacombe, Mitropolitul Iosif a

fost executat.

După moartea lui, Biserica din catacombe a început cu şi mai mare

stricteţe să-şi păzească secretele, în special numele şi locaţiile

conducătorilor

ei duhovniceşti.

Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta – cu acest motto au apărut,

din când în când, scurte informaţii despre viaţa acestei Biserici secrete"

(I.M. Andreev, Brief Review of the History of the Russian Church from

the Revolution to our Days, Jordanville, 1951, pp. 70-72).

Există o mulţime de materiale documentare privitoare la această

primă perioadă din istoria Bisericii din catacombe, atât în epistolele

episcopilor şi ale altora care s-au separat de Mitropolitul Serghie, cât şi

în memoriile şi relatările unor membri individuali ai Bisericii din catacombe,

care au scăpat din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea

Război Mondial. Multe din aceste documente sunt conţinute în cele două

volume ale cărţii Noii martiri ai Rusiei, alcătuită de către protopopul

Mihail Polski (Jordanville, 1949 şi 1957); cele mai importante dintre

acestea şi o parte din alte surse sunt prezentate în părţile a II-a şi

a III-a

ale acestei cărţi, multe dintre ele pentru prima oară în limba engleză.

În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, persecutarea

creştinilor în Uniunea Sovietică a atins punctul cel mai dramatic,

când chiar şi organizaţia bisericească „serghianistă" a ajuns la lichidare

şi de Biserica din catacombe nu se mai auzea nimic. Doar puţini

dintre cei mai de seamă colaboratori ai sovieticilor, cum ar fi însuşi

Mitropolitul

Serghie, au scăpat de închisoare sau de exil, fapt care, treizeci

de ani mai târziu, a dus la acuzaţia lui Boris Talantov cum că „Mitropolitul

Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic,

cu excepţia propriei sale persoane".

Când Stalin, pentru a profita de sentimentele patriotice şi religioase

ale poporului rus în războiul împotriva germanilor, a deschis o parte

dintre bisericile închise şi a permis alegerea unui „patriarh", în 1943, a

început o nouă perioadă în relaţia Biserică-Stat, moment în care patriarhia

moscovită a devenit în fapt „Biserica de stat" a guvernului sovietic,

răspândind propaganda comunistă în toată lumea în numele religiei şi

negând categoric existenţa vreunei persecuţii religioase în Uniunea Sovietică.

Simpla existenţă a Bisericii Ortodoxe din catacombe, opuse acestei

politici, bineînţeles, putea să aibă un efect dezastruos, în special dacă

devenea larg cunoscută în străinătate. Toate grupurile Bisericii din catacombe

erau dezrădăcinate fără milă de către autorităţile sovietice atunci

când erau descoperite, iar membrii ei erau condamnaţi la lungi perioade

de detenţie. Majoritatea informaţiilor, puţine de altfel, pe care le avem

din această perioadă a istoriei Bisericii din catacombe din Rusia provin

din presa sovietică; dar nici până astăzi nu se cunoaşte aproape nimic

despre organizarea şi conducerea Bisericii din catacombe în această perioadă.

Sub Hruşciov, în 1959, a început o nouă şi intensă persecuţie a religiei

de către conducerea URSS, inaugurând cea mai recentă perioadă a istoriei

Bisericii ruse, o perioadă în care însăşi organizarea bisericească

serghianist-marionetă

este folosită pentru lichidarea ortodoxiei în Rusia, în

timp ce peste hotare a continuat propaganda comunistă şi incredibilele

aserţiuni despre absenţa oricărei persecuţii a religiei în URSS. Majoritatea

bisericilor, mănăstirilor şi seminarelor serghianiste rămase au fost închise

în această perioadă şi o persecuţie deosebit de feroce a fost purtată împotriva

comunităţilor bisericeşti „neînregistrate", cum ar fi Biserica Ortodoxă

din catacombe, care este cunoscută autorităţilor sovietice sub numele de

„iozefiţi", „tihoniţi" sau „Biserica Ortodoxă adevărată". Persecuţia a fost

deosebit de feroce între anii 1959-1964; de la căderea lui Hruşciov a fost

mai puţin intensă, dar a continuat fără întrerupere, îndeosebi împotriva

comunităţilor „neînregistrate".

În perioada cea mai recentă, un nou suflu de curaj a pătruns în viaţa

bisericească din Rusia; acesta, unit cu o mult mai mare libertate de comunicare

între URSS şi lumea liberă, a produs ceea ce, începând cu puţinele

proteste izolate de la începutul anilor '60, a devenit acum un val de protest

şi de indignare a credincioşilor din Rusia împotriva persecuţiilor guvernului

sovietic şi împotriva explicaţiilor jalnice ale organizaţiei bisericeşti

oficiale. Scrisoarea deschisă către Patriarhul Alexei a preoţilor moscoviţi

Gleb Yakunin şi Nicolae Eşliman în 1965, articolele despre „serghianism"

ale lui Boris Talantov în 1968, protestele îndreptăţite împotriva

politicii bisericeşti duse de patriarhia moscovită ale unor creştini ortodocşi,

precum arhiepiscopul Ermoghen şi Alexandr Soljeniţîn, şi, mai

recent, disperatele strigăte de conştiinţă ale părintelui Dimitrie Dudko şi

noua istorie bisericească a lui Lev Regelson (care a oferit prima relatare

simpatetică despre „iozefiţi" din interiorul patriarhiei moscovite) au condus

la o veritabilă „criză a serghianismului" în Rusia; factorul principal

care acum împiedică o nouă ruptură de patriarhia moscovită la scara mişcării

„iozefite" din 1927 pare să fie o anumită frică de fantasma „schismei"

şi a „sectarismului", unite cu o ignoranţă larg răspândită despre starea

actuală şi mentalitatea Bisericii din catacombe din ziua de astăzi. Cele mai

izbitoare mărturii cu privire la înţelesul „serghianismului" din

cadrul patriarhiei

moscovite de astăzi sunt incluse în partea a IV-a a cărţii.

În sfârşit, ultimii câţiva ani, începând cu moartea Patriarhului Alexei

în 1971, au generat o anumită reapariţie a Bisericii din catacombe în

Rusia. În special cele două „documente despre catacombe" din 1971

ne-au oferit prima perspectivă reală în patruzeci de ani despre mentalitatea

Bisericii din catacombe din zilele noastre, care pare să fie destul de

sobră şi deloc „sectară" sau „fanatică" (o impresie care este întărită de

epistola din 1962, de curând publicată, a cărei existenţă a fost cunoscută

până acum doar de câteva persoane din Uniunea Sovietică); mărturia lui

A. Krasnov-Levitin, după ce a fost exilat din Uniunea Sovietică în 1974,

ne-a oferit prima informaţie reală din 1938 cu privire la episcopat şi la

ierarhul conducător al Bisericii din catacombe; iar informaţiile din presa

sovietică din 1976 privind procesul arhimandritului Ghenadie constituie

cea mai izbitoare dovadă anterioară celui de-al Doilea Război Mondial

despre activitatea reală a Bisericii din catacombe şi despre uimitorul

ei scop. Aceste documente sunt conţinute în partea a V-a a cărţii.

Această carte nu ar trebui privită ca o simplă „apologie" a Bisericii

din catacombe; am încercat să fim ceva mai „obiectivi" decât atât. De

fapt, momentul istoric actual, chiar după a 50-a aniversare a Declaraţiei

care a divizat ortodoxia Rusiei în secolul al XX-lea, ne oferă o incomparabilă

oportunitate a unei perspective „obiective" asupra vieţii bisericeşti

din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, nouă, celor care aparţinem

singurei părţi libere şi necompromise a Bisericii Ruse. Sufletul Rusiei

vorbeşte astăzi mai clar decât oricând de la începutul serghianismului;

dar durerea şi dificultatea de a vorbi fac aproape imposibilă pentru cei

din Uniunea Sovietică înţelegerea pe deplin a mesajului.

În special, cei din patriarhia moscovită se găsesc încă închişi într-un

„cerc vrăjit" de idei moştenite despre organizarea Bisericii, care

probabil nu va fi spart până când nu vor conştientiza în cele din urmă că

Biserica rusă din catacombe nu este în primul rând „o organizaţie bisericească"

rivală care cere o schimbare a credinţei episcopale, ci este, mai

înainte de toate, purtătoarea stindardului credincioşiei faţă de Hristos,

fapt care inspiră o altă atitudine faţă de Biserică şi faţă de organizarea ei

decât cea care predomină acum în mare parte în lumea ortodoxă. Această

conştientizare probabil nu va apărea înainte de căderea regimului

ateu; dar când se va întâmpla aceasta, de organizarea bisericească serghianistă

şi de întreaga ei raţiune de a fi se va alege praful. În această

lumină, cu siguranţă nu este o exagerare a spune că viitorul Rusiei, dacă

este să fie ortodox, aparţine Bisericii din catacombe.

În anexa care conţine sursele pentru istoria Bisericii din catacombe

s-a încercat intenţionat să se arate „înclinaţia" autorilor, fie ei

„serghianişti"

sau „iozefiţi". Desigur că au fost exagerări de ambele părţi. Pentru

viitorul istoric al Bisericii Ruse, într-adevăr nu va exista nicio îndoială

(de fapt, istoria bisericească a lui Lev Regelson dovedeşte deja acest lucru)

că iozefiţii au fost corecţi şi că serghianiştii au fost în fatală eroare.

Dar semnificaţia Bisericii din catacombe nu constă în „corectitudinea"

ei, ci în păstrarea adevăratului duh al ortodoxiei, duhul libertăţii în

Hristos.

Serghianismul nu a fost pur şi simplu greşit prin alegerea politicii

bisericeşti, a fost ceva mult mai rău: a fost o trădare a lui Hristos bazată

pe învoirea cu duhul acestei lumi. Este rezultatul inevitabil atunci când

politica bisericească se conduce după logica lumească şi nu după înţelepciunea

lui Hristos.

I.M. Andreev

O CONVERTIRE ADEVĂRATĂ LA ORTODOXIE

ÎN INTELECTUALITATEA RUSĂ

La începutul secolului al XX-lea, clasa intelectuală rusă – intelectualitatea

se depărtase de rădăcinile creştin-ortodoxe ale vieţii ruse.

Începuturile promiţătoare de la jumătatea secolului al XIX-lea ale unei

filosofii autentic ortodoxe, capabile să întâmpine provocarea ideilor

occidentale

(Kireievski, Homiakov), aveau puţini aderenţi. Cu câteva excepţii

(cum este Constantin Leontiev), intelectualitatea rusă din a doua

jumătate a secolului al XIX-lea s-a îndepărtat mult de Biserica Ortodoxă,

apropiindu-se ca niciodată de ideile revoluţionare occidentale şi sfârşind

în materialism şi marxism.

Reacţia naturală împotriva materialismului la sfârşitul secolului al

XIX-lea nu a luat o formă ortodoxă. Filosofia religioasă puternică a lui

Vladimir Soloviov i-a influenţat pe mulţi să revină la un fel de religie,

dar la o religie „liberă", nu la ortodoxia tradiţiei bizantine sau ruseşti. Ca

rezultat, „renaşterea" religioasă rusă de la începutul secolului al XX-lea

era străină de ortodoxie; era un curent de „liberă cugetare" religioasă care

pregătea terenul pentru „renovaţionism" în Rusia şi pentru „liberalism"

religios şi erezie evidentă în Diaspora.

În multe minţi rămâne impresia că intelectualitatea rusă, chiar şi

atunci când este religioasă, este în esenţă liber cugetătoare, modernistă,

renovaţionistă, chiar şi atunci când membrii ei se regăsesc în rândurile

clerului ortodox, în timp ce aceia care li se opun reprezintă doar „cercurile

bisericeşti strâmte" care nu au „creativitate", ci păstrează pur şi simplu

tradiţia bisericească a trecutului, fără niciun răspuns la „problemele

timpului".

O astfel de viziune supra-simplificată nu arată integritatea adevăraţilor

purtători ai tradiţiei, care transmit filosofia patristică ortodoxă a

vieţii fără marea criză, „conversiunile" şi fanfara intelectualităţii,

şi îndeplinesc

într-adevăr o sarcină dificilă şi creativă în trăirea şi transmiterea

tradiţiei, în ciuda tuturor atacurilor lumii moderne; nici nu acordă

suficientă atenţie acelor membri ai intelectualităţii a căror convertire de

la materialism şi de la ideile occidentale este completă şi nu parţială şi

care, prin urmare, se alătură păstrătorilor tradiţiei şi încetează de a fi o

parte a intelectualităţii rebele.

Aceşti din urmă „convertiţi" sunt în mod invariabil şi îndeosebi renegaţi

de către intelectualitatea liberală, iar opiniile lor sunt văzute ca

nemeritând respect. Dar experienţa lor de creştere filosofică şi

duhovnicească este de mare valoare, atât pentru tinerii ruşi cât şi

pentru convertiţii

occidentali, a căror experienţă în vremurile noastre (atât de ostile

tradiţiei) este mult mai apropiată de a lor decât de a celor care nu s-au

revoltat niciodată. Un astfel de convertit, un exemplu care produce entuziasm

în vremurile noastre, a fost I.M. Andreev, a cărui convertire şi

creştere duhovnicească poate fi urmărită în cea mai mare parte în fragmentele

din propriile sale scrieri.

Ivan Mihailovici Andreevski (Andreev fiind pseudonimul său literar)

s-a născut la 14 martie 1894, din părinţi înstăriţi, în Petersburg şi a

urmat şcoala secundară în acest oraş. A avut cel puţin o soră (poetesa

Maria Şakapskaia) şi un frate. Bineînţeles că a fost crescut în credinţa

ortodoxă (chiar s-a întâlnit de două ori cu Sfântul Ioan de Kronstadt),

dar spre sfârşitul adolescenţei a intrat într-o perioadă de „revoltă". Concepţia

sa despre viaţă la sfârşitul şcolii secundare poate fi văzută în următoarea

relatare a cuiva care îl cunoştea atunci, Nicolae Sergheev (scrisoare

personală din 7 februarie 1977):

„Ivan Mihailovici a venit în clasa a VI-a la Gimnaziul Viedenski, în

1911-1912; unde fusese înainte de aceasta, nu ştiu. El stătea la o distanţă

de două scaune de mine; era un băiat serios, nu glumea niciodată, era un

elev destul de bun… Eu cântam în corul bisericii, dar nu l-am văzut niciodată

pe I. M. în biserică. În clasa a VII-a, cred că în noiembrie 1912,

am fost cu toţii uimiţi când am aflat din ziar că se descoperise un grup

revoluţionar (în şcoala noastră şi în Gimnaziul Wideman) – I. M. şi un

elev dintr-o clasă mai mare, în a cărui cameră fuseseră găsite o maşină

de litografiere şi proclamaţii (cel din urmă s-a sinucis). Nu l-am mai văzut

pe I. M. la gimnaziu după aceea. Nu pot să scriu decât ceea ce se spunea:

a fost un proces; membrii grupului au fost luaţi sub protecţia milionarului

Shacht şi au fost trimişi la studii în Elveţia."

Prin urmare, începutul căii intelectuale şi spirituale a lui Andreev

este clar: nu frecventa biserica, era un tânăr cu vederi revoluţionare, aşa

cum se obişnuia în Rusia la începutul secolului al XX-lea.

Se pare că a terminat şcoala secundară în Elveţia, şi auzim despre

el după aceea la Paris. „În 1914 eram tânăr student la secţia de filosofie

de la Sorbona şi aveam dreptul de a asista la cursuri la College-de-

France. Apoi i-am ascultat pe Lalande şi Bergson." El a asistat şi la

cursurile lui Émile Durkheim, Lévy Bruhl şi la ale altor filosofi şi oameni

de ştiinţă renumiţi şi şi-a terminat studiile la secţia de filosofie de la

Sorbona. Cel mai mult era sub influenţa lui Bergson: „Bergson conferenţia

cu inspiraţie, improviza, gândea cu voce tare, crea la catedră, şi conducea

minţile tinerei generaţii, în special ale ruşilor. Eu eram printre cei

din urmă" („The Path of Prof. S.A. Askoldov", în Orthodox Way, 1955,

Jordanville, p. 55; toate sursele traduse din rusă).

Aici, din nou, nu este dificil de înţeles cursul creşterii intelectuale a

lui Andreev. Tânărul „revoluţionar", lărgindu-şi orizontul datorită expunerii

la unele dintre principalele minţi ştiinţifice şi filosofice din Europa,

a făcut acelaşi salt de la „marxism la idealism" care a fost făcut atunci de

Bulgakov, Berdiaev şi de alţi membri celebri ai intelectualităţii

ruse. Filosofia

lui Bergson a fost o reacţie împotriva materialismului şi ateismului

secolului al XIX-lea, care se străduia să obţină o realitate superioară

prin intermediul „intuiţiei", făcând uz de filosofia ştiinţifică la

modă atunci pentru a crea o nouă filosofie de „evoluţie creatoare", în

care lumea

este văzută ca o realitate care se schimbă constant, care este constant

creată şi care se luptă constant pentru ceva dincolo de ea însăşi. „Dumnezeu"

Însuşi, conform lui Bergson, este în continuă mişcare şi schimbare,

iar „lumile" pe care le creează sunt într-un continuu proces de „evoluţie",

fiinţele inferioare fiind transformate în fiinţe superioare, virtual

fără nicio limită de creştere a acestui proces ireversibil: „Există un centru

din care lumile sunt lansate ca nişte rachete din dispozitivul lor de

lansare… Dumnezeu, astfel definit, nu are nimic din pre-existent; el este

neîncetată viaţă, acţiune, libertate… Toate fiinţele sunt împreună şi toate

cedează în faţa aceluiaşi teribil impuls. Animalul este dependent de

plantă, omul trece peste animalitate şi peste întreaga umanitate, în spaţiu

şi în timp, este o singură armată imensă care galopează pe lângă şi

înaintea şi în spatele fiecăruia dintre noi cu o încărcătură copleşitoare, în

stare să doboare orice rezistenţă şi să înlăture cele mai formidabile obstacole,

poate chiar şi moartea" (Bergson, Creative Evolution). O astfel

de filosofie trebuie să fi fost într-adevăr ispititoare pentru un „filosof" de

20 de ani, de curând trezit din insuficienţa unei filosofii materialiste şi

de absoluta stupiditate a ateismului, dar încă nepregătit pentru a vedea

vreo altă cale de ieşire din criza filosofiei moderne europene, afară de un

vag iraţionalism romantic. Filosofia lui Bergson nu a lăsat o urmă adâncă

asupra concepţiei mature despre lume a lui Andreev; a fost, mai degrabă,

o etapă importantă în asimilarea a ceea ce era mai bun din „înţelepciunea"

modernă, care l-a ajutat mai târziu să fie un apologet strălucit

pentru înţelepciunea mai înaltă a ortodoxiei. Contemporanul său mai în

vârstă, Berdiaev, nu a părăsit niciodată această etapă imatură a „idealismului

romantic"; dar Andreev a avansat, pas cu pas, pe o cale care avea

să-l ducă spre adevărata ortodoxie.

Bergson a fost cel care i-a recomandat lui Andreev un filosof mai

matur decât el însuşi. În înseşi cuvintele lui Andreev: „Odată, după unul

din cursurile sale inspirate, strălucitor ca formă, Bergson i-a întrebat pe

cei care îl înconjurau pe coridor: cine, în opinia lor, era cel mai remarcabil

gânditor din lume în acel moment? Văzând perplexitatea ascultătorilor

săi, el a spus clar şi distinct: «Este un modest filosof rus, pe nume

Askoldov ». Era extrem de măgulitor pentru mine, un student rus, să

aud o astfel de opinie despre un filosof rus; dar, spre ruşinea mea, a trebuit

să recunosc că atunci am auzit numele lui Askoldov pentru prima

oară şi nu ştiam absolut nimic despre el" (Ibidem, p. 55). Câţiva ani mai

târziu, avea să-l întâlnească pe acest remarcabil şi puţin cunoscut filosof

rus şi să devină discipolul său.

Andreev s-a întors în Rusia după izbucnirea Revoluţiei, deja mult

schimbat faţă de cum era atunci când plecase. Nu mai era sub vraja ideilor

revoluţionare şi nu a luat parte la Revoluţia care se învolbura în jurul

lui. El a început studii aprofundate de medicină şi psihiatrie la Institutul

Behterev din Petrograd, iar aceste studii l-au ajutat şi la dezvoltarea sa

intelectuală şi filosofică. Mai târziu avea să spună: „Am ajuns la Dumnezeu

prin ştiinţă", şi această afirmaţie arată clar calea vieţii sale spirituale:

printr-o arzătoare iubire de adevăr (ca fiind opusă opiniilor şi prejudecăţilor

care adesea uzurpă numele de ştiinţă), a ajuns în cele din urmă

la Adevărul însuşi.

În primii ani ai regimului sovietic, el studia, de asemenea, şi literatura

la Universitatea din Petersburg; într-adevăr, interesul său pentru

psihiatrie fusese iniţial trezit de adâncimile sufletului omenesc pe care le

găsise revelate în romanele lui Dostoievski. Şi în literatură căuta în

primul rând adevărul.

Vigoarea intelectuală şi profunzimea anilor de studenţie ai lui Andreev

sunt cu adevărat uimitoare. Fiind evident un om de geniu, el a primit

în trei ani trei doctorate: în medicină, în literatură şi în filosofie;

câţiva ani mai târziu avea să adauge un al patrulea: în teologie.

Din punct de vedere filosofic, Andreev a ajuns în această perioadă

sub influenţa lui N. Losski, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ruşi ai

timpului, un „idealist" şi un „intuiţionist" (dar destul de „liberal"

în ortodoxia

lui), care l-a adus pe Andreev un pic mai aproape de rădăcinile ortodoxe.

Dar cel mai important eveniment din viaţa lui intelectuală a fost

întâlnirea, la Universitatea din Petersburg, în 1919, cu S.A. Askoldov,

filosoful rus care îi fusese indicat la Paris de către Bergson.

Natura influenţei lui Askoldov asupra lui Andreev nu poate fi înţeleasă

de către jalnica lume academică de astăzi, care este orientată către

predarea unor cunoştinţe şi a unor opinii „fragmentate", iar nu spre o

concepţie holistică asupra lumii. „Pentru prima oară după Bergson",

scrie Andreev, „am experimentat o teamă duhovnicească la contactul cu

un om de geniu. Am simţit că am găsit, în sfârşit, un adevărat învăţător"

(Ibidem, p. 56). „Am învăţat de la el adevărata filosofare" (Outlines of

the History of Russian Literature, p. 305). Askoldov l-a învăţat multe

despre filosofie şi i-a făcut cunoştinţă cu prietenii săi filosofi, printre care

părintele Pavel Florenski şi părintele Teodor Andreev; dar, mai important,

Andreev a preluat de la învăţătorul său o întreagă atitudine a

minţii şi a sufletului, care era exact ceea ce avea nevoie el pentru

viitoarea lui creştere intelectuală şi duhovnicească. „Tot ceea ce am

ajuns să

cunosc din ceea ce a scris Askoldov a produs asupra mea o impresie extraordinar

de puternică, deoarece răspundea direct şi clar la cele mai

profunde întrebări ale sufletului meu" (Orthodox Way, 1950, p. 57).

Askoldov avea o permanentă „voinţă pentru dreptate şi adevăr…

Necinstea intelectuală trezea în el o explozie de nemulţumire" (Ibidem,

p. 62). Andreev însuşi a moştenit de la învăţătorul său această dreptate

intelectuală, care nu putea să tolereze nici cea mai mică necinste sau

falsitate, fie în filosofie, fie în viaţa bisericească.

De la Askoldov, Andreev a învăţat, de asemenea, despre legătura

organică, adesea complexă, dintre bine şi rău şi despre necesitatea de a

alege în viaţa reală „binele principal", chiar dacă este legat de un

„rău secundar".

De exemplu, ordinea politică şi socială a Rusiei imperiale a fost

un bine principal (deoarece era întemeiată pe Dumnezeu şi pe ortodoxie)

legat de rele secundare (defectele morale ale unora dintre reprezentanţii

ei, nedreptăţi sociale etc.), în timp ce Revoluţia, chiar şi în ceea ce

avea ea mai bun, oferea un bine secundar (corectarea nedreptăţilor) legat

de un rău principal (eliminarea ordinii rânduite de Dumnezeu, instalarea

ateismului). Din perspectiva lui Andreev, aceasta este, de asemenea,

cheia de înţelegere a lui Antihrist, care va părea „bun" celor care au

pierdut ierarhia valorică creştină şi nu văd războiul împotriva lui Hristos

şi a Bisericii Sale ascuns sub masca „umanitarismului".

Askoldov i-a arătat lui Andreev cum poate omul modern să creadă

în minuni şi în nemurirea sufletului, şi i-a dat „cheia unei adevărate

înţelegeri

a evenimentelor contemporane din lume: recunoaşterea vremurilor

noastre ca fiind apocaliptice" (Ibidem, p. 64). Când i se amintea

despre greşelile acelor gânditori creştini din trecut care au crezut

că vremurile

lor erau şi ele apocaliptice, „Askoldov răspundea de obicei că nu

greşiseră atunci; şi dădea un exemplu: se întâmplă ca oamenii să fie

aproape de moarte, şi acest lucru este ştiut şi simţit de ei, precum şi de

medicii care îi tratează şi de rudele lor apropiate. Dar, atunci când un

astfel de om îşi revine, nu se poate spune că nu a fost la un pas de moarte;

el a fost la un pas de moarte, şi cei care sunt sensibili la chestiuni

religioase au simţit acest lucru, şi nu a fost nicio greşeală în aceasta. La

fel şi acum: lumea este «la un pas de moarte»" (Ibidem, p. 64).

Askoldov l-a influenţat mai departe pe Andreev în cele religioase

prin „perspectiva sa religioasă asupra sufletului, prin setea de puritate şi

prin darul lacrimilor de pocăinţă" (Ortodox Way, 1950, p. 61). Odată, în

timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când cei doi erau împreună

într-o căsuţă de lemn şi nu aveau unde să fugă în timpul unui groaznic

bombardament, Andreev a fost uimit când Askoldov, în absenţa unui

preot, i-a cerut voie să-şi mărturisească păcatele în faţa sa în clipa

morţii. „Nu voi uita niciodată această mărturisire: o căinţă mai

sinceră ar fi

greu de imaginat" (loc. cit.).

Într-un cuvânt, Askoldov l-a adus pe Andreev, prin influenţa sa intelectuală,

morală şi religioasă, la pragul unei adevărate conştiinţe creştin

ortodoxe. Dar, curând, discipolul avea să-l depăşească pe învăţător.

Askoldov, deşi era de religie ortodoxă, avea câteva opinii eretice, şi Andreev

a început să discute cu dânsul despre ele, încercând să-l convingă

pe învăţătorul său să devină deplin ortodox şi să nu mai persiste în opiniile

sale greşite. Profunda iubire şi prietenie a acestor doi oameni, care

aveau să împărtăşească împreună ani de viaţă sovietică, de exil şi de

război, a produs cel mai remarcabil rod pe patul de moarte al lui Askoldov,

în Germania, în 1945, de unde i-a scris lui Andreev că se hotărâse în

sfârşit să-şi ardă lucrarea sa Despre reîncarnare, împăcându-se deplin

cu tot ceea ce era bisericesc, în mare măsură sub influenţa lui Andreev

(Ibidem, p. 60).

Askoldov a fost cel care i-a făcut cunoscute lui Andreev primele influenţe

bisericeşti în viaţa sa intelectuală şi duhovnicească, prin intermediul

profesorului (mai târziu, preotul) Teodor K. Andreev, al cărui

nume avea să-l preia datorită marelui respect pentru el. Andreev scrie

astfel despre prima sa impresie despre acest strălucit tânăr profesor: „În

1921-1922, profesorul T.K. Andreev ţinea uneori cursuri sau, mai adesea,

dezbateri. Deosebit de uimitor a fost discursul său la «Sala oamenilor de

ştiinţă», în discuţia de după cursul profesorului N.O. Losski, în 1921,

Despre natura diabolicului, când tânărul profesor, cu profundă simţire

şi bogată erudiţie, l-a criticat pe renumitul filosof Losski, citind ca un fel

de contra-lectură pe tema Originii răului (Pr. M. Polski, Noii martiri ai

Rusiei, Jordanville, 1957, vol. II, p. 134). Aceasta a fost probabil prima

ciocnire la care Andreev a fost martor în anii de maturitate, dintre

înţelepciunea

lumii acesteia, pe care o urmase până atunci, şi înţelepciunea

Bisericii, care acum începea să-i cucerească mintea şi sufletul.

Mai târziu, în 1924, după ce a lucrat pentru scurt timp ca medic la

Spitalul Militar din Nikolaevski, ca profesor la Universitatea din Petersburg

şi ca profesor de literatură la un liceu din Petrograd, Andreev a locuit

într-un sanatoriu lângă Ţarskoie Selo (împărţind aceeaşi cameră cu

Askoldov), unde mulţi dintre locuitori erau fii duhovniceşti ai părintelui

Teodor Andreev, care fusese hirotonit de curând. Aici se purtau adesea

discuţii filosofice şi religioase, şi părintele Teodor însuşi (şi Andreev

după dânsul) îşi desăvârşea în mod evident partea strict ortodoxă a filosofiei

sale, găsindu-l pe fostul său profesor şi prieten, părintele Pavel

Florenski, mai degrabă ne-ortodox şi chiar într-o stare subtilă de înşelare

duhovnicească. Părintele Teodor preda teologia dogmatică şi liturgica

la „Cursurile pastorale" care fuseseră înfiinţate în Petrograd de un număr

de profesori de teologie ca replică la alte două şcoli teologice rămase

în oraş, un institut teologic „renovaţionist" şi unul „liberal". Andreev a

studiat în această „academie teologică" din 1924 până în 1928 şi aici şi-a

primit licenţa sa teologică din „catacombe". O altă influenţă bisericească

asupra lui Andreev a fost părintele Serghie Tikhomirov, duhovnicul său

şi al lui Askoldov, care era un vizitator obişnuit al Mănăstirii Optina şi

avea legături duhovniceşti cu stareţii ei. De asemenea, în aceşti ani, după

ce Andreev şi Askoldov şi-au pierdut calitatea de profesori la Universitate

şi predau la colegii tehnice şi licee, ambii au început să formeze

grupuri religios-filosofice cu cei mai buni dintre elevii lor, împărtăşindu-le

matura lor perspectivă ortodoxă asupra lumii, cărţi din bibliotecile

lor şi entuziasmul lor pentru chestiunile religioase importante. Din aceste

grupuri s-a format în 1926 o „Frăţie a Sfântului Serafim de Sarov" –

un indiciu al direcţiei în care îi ducea creşterea lor duhovnicească.

Până în 1926, Andreev citise un număr mare de surse patristice

ortodoxe, sub a căror influenţă a ajuns la maturitate intelectuală în ortodoxie,

şi vizitase câteva mănăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata ortodoxie

pusă în practică. „Bergson, Losski, Askoldov: acestea sunt trei etape

ale dezvoltării mele filosofice. Filosofice, iar nu religioase. Pentru cea

din urmă cale am avut învăţători cu totul diferiţi: episcopul Teofan Zăvorâtul,

episcopul Ignatie Briancianinov, stareţii de la Optina şi vrednicul

de pomenire părinte Ioan de Kronstadt; apoi, Filocalia şi, în general,

literatura patristică ortodoxă. Cu stareţul Nectarie de la Optina am avut

o corespondenţă lungă, iar cu stareţul Dositei am avut legături personale.

De asemenea, de două ori am avut contact personal cu părintele

Ioan de Kronstadt. Fiind învăţat de către ei metoda duhovnicească strict

ortodoxă (dacă se poate să te exprimi astfel), mi-am fixat-o bine cu ajutorul

impresiilor de neuitat ale vizitelor la remarcabilele mănăstiri ruse

(Valaam, Solovki, Lavra Pecerska de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mănăstirea

Optina şi altele). Ca rezultat, a devenit clară pentru mine alegerea între

ortodoxia conservatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia

«modernizată» a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără să şovăi, am ales calea

dintâi" (Outlines of the History of Russian Literature, p. 304).

Venind la adevărata ortodoxie, Andreev a avut parte în cele din urmă,

într-un pelerinaj la Mănăstirea Diveevo a Sfântului Serafim, de o experienţă

pe care a descris-o ca fiind „naşterea lui duhovnicească". Era

obiceiul ca pelerinii la Diveevo să rămână cel puţin 24 de ore în mănăstire

şi să împlinească rânduiala scrisă de însuşi Sfântul Serafim: să

meargă de trei ori în jurul „canafcăi" Maicii lui Dumnezeu (cărarea din

jurul mănăstirii) spunând o rugăciune specială cu metaniile, rugându-se

pentru toţi cunoscuţii şi apropiaţii, şi, la sfârşit, să-şi pună o

dorinţă sinceră

şi presantă, a cărei împlinire era garantată neîndoielnic, în funcţie

de rugăciunea fiecăruia. Andreev descrie astfel experienţa lui:

„Când, la sfârşitul celui de-al treilea circuit în jurul «canafcăi», împlinind

întreaga rânduială, am vrut să-mi exprim cele mai profunde dorinţe,

mi s-a întâmplat ceva minunat, bineînţeles prin marea milă a

Sfântului Serafim. Am fost dintr-odată cuprins de o bucurie cu totul deosebită,

liniştită, călduroasă şi încântătoare – o convingere neîndoielnică

a întregii mele fiinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi a unei comuniuni

de rugăciune cu El, deplin reale. Şi mi-a devenit cu totul evident şi clar

că orice rugăciune pentru orice lucru pământesc ar fi echivalentă cu rugăciunea:

«Doamne, depărtează de la mine şi lipseşte-mă de darul Tău

minunat…». Şi, din interior, m-am adresat cu înfocare lui Dumnezeu:

«Doamne, nu-mi da nimic, ia de la mine toată bogăţia pământească, dar

nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, dacă este posibil să păstrăm

aceasta întotdeauna în viaţa noastră, atunci dă-mi aducerea aminte

a inimii, dă-mi posibilitatea de a păstra până la moarte amintirea acestui

moment binecuvântat de vedere a Duhului Tău cel Sfânt!»

A doua zi am plecat la Sarov. Am cinstit moaştele Sfântului Serafim

cu mare emoţie, cu teamă duhovnicească şi cu veneraţie. Am simţit

că fusesem născut duhovniceşte ziua anterioară la Diveevo. Totul devenise

nou în mine. Mai înainte nu înţelesesem un adevăr atât de simplu:

lucrurile duhovniceşti sunt mai diferite de cele ale sufletului decât sunt

cele din urmă faţă de lucrurile trupeşti. Dar acum am înţeles bine aceasta.

Înlăuntru, în adâncurile sufletului meu, era linişte, calm, bucurie. Minunile

din afară, de la racla Sfântului Serafim, care se petreceau înaintea

ochilor mei, nu mă uimeau. Totul părea simplu şi natural…

Întreaga mea viaţă s-a schimbat după pelerinajul la Mănăstirea Sarov.

Domnul a luat de la mine, conform rugăciunii mele de la «canafcă»,

toate bunurile pământeşti, dar a păstrat în mine pentru totdeauna amintirea

acelui moment în care, în bunătatea Lui fără margini, prin mila

Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfântului Serafim,

mie, păcătosului, cu desăvârşită nevrednicie, mi s-a dat să experiez în

mine însumi adierea liniştită, înveselitoare, blândă şi înmiresmată a Duhului

celui Sfânt al Domnului" („A Pilgrimage to Sarov and Diveyevo in

1926", în Orthodox Way, 1953, pp. 20-21, 25).

Astfel a ajuns Andreev, după maturitatea sa intelectuală, la maturitatea

duhovnicească. El însuşi avea să le descrie mai târziu studenţilor

săi aceşti ani din formarea sa intelectuală şi duhovnicească şi creşterea

sa desăvârşită de la „trup" (ştiinţă, medicină) la „suflet"

(literatură, filosofie)

şi la „duh" (teologie, adevărata ortodoxie), folosind această împărţire

triplă a personalităţii umane discutată de Sfântul Serafim, de episcopul

Teofan Zăvorâtul şi de mulţi alţi Părinţi, pe baza cuvintelor Sfântului

Pavel (I Cor. 2: 14-15 etc.). Prin „duh", bineînţeles, nu se înţelege o

componentă separată a naturii umane, aşa cum au învăţat unii eretici, ci

doar partea superioară a sufletului, unde se deschide contactul cu

Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească, ca fiind opusă părţii inferioare a

sufletului,

care se ocupă cu îndeletniciri omeneşti normale – artă şi ştiinţă, filosofie

şi cultură. Conştientizarea – experienţa personală – acestei distincţii

critice între suflet şi duh avea să dea mai târziu învăţăturii sale o

adâncime şi o precizie pe care puţini filosofi şi gânditori o dobândesc.

În 1926, Andreev a ajuns la maturitatea filosofică şi duhovnicească;

în 1927 a început perioada lui de testare. În acest din urmă an, Mitropolitul

Serghie şi-a prezentat infama sa Declaraţie, iar credincioşii ortodocşi

erau împărţiţi în două tabere. Andreev împreună cu majoritatea

celor din cercul său de prieteni – Askoldov, părintele Teodor Andreev,

părintele Serghie Tikhomirov, chiar şi părintele Pavel Florenski – au

protestat împotriva Declaraţiei şi s-au alăturat opozanţilor acesteia, opoziţie

din care s-a format Biserica din catacombe de astăzi. În această alegere

importantă, temeinicia şi justeţea formaţiei duhovniceşti a lui Andreev

au fost confirmate.

Activităţile lui Andreev, mai întâi de protest împotriva Declaraţiei

şi apoi suferirea detenţiei (la Solovki, între 1929-1931) şi a exilului pentru

opiniile sale religioase, sunt descrise în câteva din articolele sale care

sunt redate mai jos. În timpul anilor 1930, a fost un participant activ la

mişcarea „iozefită" din catacombe, în timp ce activa ca medic şi psihiatru

oriunde putea să facă aceasta; este cunoscut faptul că participa la slujbele

din catacombă ale părintelui Ismail Rojdestvenski şi a fost pentru o

perioadă fiul său duhovnicesc. Cu puţin înainte de cel de-al Doilea Război

Mondial, el a fost şef de secţie la Spitalul Regional de Psihiatrie din

Novgorod. Când germanii au avansat, el se găsea în zona ocupată, iar

când s-au retras, a plecat în Germania, stabilindu-se în cele din urmă (în

1950) la Mănăstirea Sfânta Treime, lângă Jordanville, New York. Aici s-a

alăturat corpului profesoral al Seminarului Sfânta Treime, care în timpul

său (anii 1950 şi 1960) includea câteva din minţile remarcabile ale Diasporei

ruse, care erau într-adevăr un grup de gânditori ortodocşi tradiţionalişti,

fără rivali în întreaga lume ortodoxă pentru adâncimea şi rafinamentul

gândirii lor în teologie, filosofie şi literatură, şi pentru holismul

şi echilibrul perspectivei asupra situaţiei bisericeşti de la acea dată.

(În afară de cei doi rectori teologi, arhiepiscopii Vitalie şi Averchie, pot fi

enumeraţi şi arhimandritul Constantin, părintele M. Pomazanski, I.M.

Konţevici, N. Talberg şi alţii).

Din nefericire, din cauza lipsei de profunzime şi de rafinament a

majorităţii creştinilor ortodocşi de astăzi şi, de asemenea, datorită absolutei

modestii şi smerenii a acestor superbe roade ale autenticei tradiţii

ortodoxe, aceşti gânditori ortodocşi – printre care şi Andreev au fost

rareori apreciaţi la deplina lor valoare, şi chiar şi cei în mijlocul cărora

au trăit şi au studiat rareori au realizat comorile pe care le-ar fi

putut exploata

şi bogăţia lor de cunoştinţe şi experienţă ortodoxă. Maturitatea

lor duhovnicească şi intelectuală, rafinamentul lor clasic, cu arta lor subtilă

de a nuanţa, precum şi holismul perspectivei lor ortodoxe asupra lumii

– toate acestea au trecut în mare parte nebăgate în seamă de o generaţie

tânără (fie rusă, greacă sau convertită) care prea adesea caută răspunsuri

simple la întrebări supra-simplificate, care este atât de uşor

scandalizată de mici defecte, încât ratează sensul unei munci de o viaţă

profund ortodoxă, generaţie a cărei imaturitate duhovnicească şi lipsă

de cultură intelectuală pur şi simplu nu poate urma procesul de gândire

al unui gânditor ortodox matur, generaţie a cărei lipsă de sensibilitate

artistică şi literară poate duce la o falsă duhovnicie, făcându-i pe unii

nesimţitori faţă de elementele părţii inferioare a „sufletului", care poate

uzurpa locul superior al „duhului" dacă cineva nu este antrenat pentru a

le distinge, generaţie a cărei incapacitate de a simţi ortodox o face să fie

oarbă faţă de uriaşii ortodocşi din mijlocul ei. Noi toţi suferim de aceasta.

Deci, cu atât mai mult, trebuie să ne străduim să-i înţelegem pe aceşti

uriaşi care acum au răposat, lăsându-i pe toţi eventualii apărători ai

ortodoxiei

într-o poziţie foarte precară împotriva ispitelor din ce în ce mai

subtile ale unei epoci anti-creştine. Fără o lărgire şi o aprofundare

a perspectivei

ortodoxe despre lume, fără a asimila cel puţin o parte din învăţătura

autentic ortodoxă a marilor oameni care ne-au transmis ortodoxia,

cu greu vom supravieţui.

Arhiepiscopul Vitalie de Jordanville l-a preţuit foarte mult pe Andreev

ca fiind un gânditor şi mărturisitor ortodox; cu numeroase ocazii

l-a binecuvântat să-şi pună stiharul de predicator şi să ţină predici în

biserica mănăstirii. Elevii săi şi-l amintesc ca pe un conferenţiar foarte

entuziast, elocvent şi captivant (la un nivel de Sorbona mai degrabă decât

la nivel de seminar), predând subiecte în care credea cu toată inima

şi faţă de care era profund devotat. Era absolut intolerant faţă de un

singur lucru: falsul, fie în viaţa duhovnicească, fie în cea intelectuală.

În America, Andreev a fost un participant activ la viaţa bisericească,

precum şi în cercurile de studiu şi ştiinţifice. Era director al Societăţii

Pirogov (organizaţie de medici ruşi în Statele Unite), unde ţinea adesea

discursuri pe teme medicale, şi participa şi susţinea cursuri la Societatea

Literară Puşkin. În afara Seminarului, cea mai îndrăgită îndeletnicire

bisericească a sa era legată de Societatea Sfântul Vladimir, fondată de

către arhiepiscopul Vitalie cu scopul de a construi o biserică-memorial a

Sfântului Vladimir în Cassville, New Jersey (unde este acum înmormântat),

şi pentru a le aminti în mod constant ruşilor din America despre

rădăcinile lor ortodoxe în Sfânta Rusie. Andreev era editorul anuarului

St. Vladimir Calendar, unde publica propriile sale articole teologice şi

filosofice şi ale multor altora, în apărarea adevăratei ortodoxii şi conţinând

materiale despre originea şi istoria Bisericii din catacombe din Rusia.

În fiecare an de sărbătoarea Sfântului Vladimir, când ruşii din toate

părţile Statelor Unite veneau în pelerinaj la biserica memorial, Andreev

susţinea discursuri înflăcărate despre adevărata ortodoxie, despre combaterea

lumescului şi a ateismului, despre viitoarea reînviere a Rusiei

ortodoxe, şi despre principiile monarhiei ortodoxe (fără de care găsea

viitorul Rusiei de negândit).

I.M. Andreev nu este uşor de clasificat ca gânditor ortodox. Aşa

cum arată cele patru doctorate ale sale, el era medic şi psihiatru calificat,

istoric al literaturii, filosof şi teolog. Scrierile sale descoperă simultan

elemente din toate aceste direcţii intelectuale, şi acest fapt este

ceea ce le dă o calitate şi o valoare unică.

Filonul principal al învăţăturii sale ortodoxe este apărarea adevăratei

ortodoxii. La nivelul cel mai evident („jurisdicţional"), acest lucru

înseamnă o apărare a Bisericii cu adevărat ortodoxe a Rusiei (cea din

catacombe),

de care a aparţinut şi pentru care a devenit unul dintre principalii

apologeţi din lumea liberă. Printre „jurisdicţiile" ruse ale Diasporei,

el a considerat că doar Biserica Ortodoxă rusă din afara Rusiei are duhul

Bisericii din catacombe din Rusia, ceilalţi fiind separatişti modernizatori,

înrudiţi duhovniceşte cu patriarhia moscovită, pe care în diferite

momente au recunoscut-o ca având autoritate duhovnicească asupra lor.

Apărarea Bisericii din catacombe era întotdeauna la un nivel foarte înalt,

întotdeauna pe temeiuri teologice şi duhovniceşti, şi chiar la înălţimea

disputelor polemice, şi, după propria sa experienţă amară în Uniunea

Sovietică, el nu a apelat la extreme care nu erau necesare în condamnarea

trădării ortodoxiei făcute de patriarhia moscovită. Chiar şi în articolul

său comemorativ şi provocator, „Are Patriarhia Moscovei har?" (Orthodox

Russia, 1948, nr. 17, 18, 19), după ce a enumerat motivele pentru

care este îndoielnic faptul că Tainele patriarhiei moscovite sunt pline de

har, el se dă cu grijă înapoi de la orice afirmaţie imprudentă cu observaţia

foarte înţeleaptă că „depărtarea unei Biserici de la Dumnezeu şi

transformarea ei într-o «sinagogă a satanei» este un proces. Dar Biserica

sovietică a intrat pe calea care o va duce la această «sinagogă» – despre

aceasta nu poate fi nicio îndoială". Fără a avea îndrăzneala de a face el

însuşi orice judecată asupra acestei chestiuni, el lasă aceasta unui viitor

sinod al întregii Biserici Ortodoxe Ruse. Acest articol, în general, este

destul de profund filosofic şi teologic, prezentând aceeaşi idee ca în

„documentele

de catacombă" din 1971: că autoritatea sovietică nu este o autoritate

adevărată care să ceară ascultare, conform Sfântului Pavel

(Rom. 13, 1), ci o autoritate nelegitimă anti-creştină. Cu mare pătrundere

vorbeşte despre „puterea mistică" a comunismului, pe care îl vede ca

pe un nou fenomen în istoria omenirii, o pregătire directă pentru împărăţia

lui Antihrist. În alte articole, el supune însuşi comunismul unei

critici ştiinţifice şi filosofice implacabile, arătând că, în timp ce a fost

lipsit de putere în dovedirea adevărului ateismului şi materialismului, el

a dovedit (prin uciderile, torturile, crimele fără număr şi prin distrugere)

existenţa răului obiectiv şi a întemeietorului lui, diavolul. (A se vedea

„On the Character of Scientific-Atheistic Propaganda in Soviet Russia" –

„Despre caracterul propagandei ştiinţific-ateiste a Rusiei sovietice" –,

Orthodox Way, 1956; „Christianity and Bolshevism" – „Creştinism şi

bolşevism" –, St. Vladimir Calendar, 1955). Datele generale oferite de el

despre istoria Bisericii Ruse de la Revoluţie până în prezent (The History

of the Russian Church from the Revolution to the Present Day, Jordanville,

1952) reprezintă de fapt singura carte de acest fel care examinează

istoria „jurisdicţională" a ortodoxiei ruse din secolul al XX-lea din

punctul de vedere al credincioşiei faţă de Hristos şi faţă de tradiţia

bisericească.

Pentru Andreev, conceptul de ortodoxie adevărată este în întregime

pătruns de experienţa noilor catacombe ale secolului nostru: tot

ceea ce a scris are o încărcătură de urgenţă, de seriozitate şi de adâncă

angajare, care adesea nu este de înţeles pentru cei care nu au trăit în

condiţii de persecuţie, de trădare şi de întâlniri bisericeşti secrete (adesea,

literalmente, în catacombe). Învăţătura sa constituie o teologie şi o filosofie

de catacombă pentru ortodocşii creştini de astăzi, departe de exerciţiile

academice zadarnice ale majorităţii „teologilor ortodocşi" din secolul

al XX-lea.

Toate scrierile lui Andreev reflectă instrucţia sa filosofică, dar el

şi-a folosit probabil cel mai bine mintea sa filosofică în articolele despre

utilităţile şi limitele ştiinţei. Oamenii de ştiinţă pregătiţi sunt arareori

capabili să privească suficient de departe din afara specialităţii lor pentru

a plasa ştiinţa într-un context filosofic mai larg şi mai profund; iar

cei care încearcă să evalueze ştiinţa din punctul de vedere al teologiei

sau al filosofiei academice sunt adesea prea generali şi imprecişi în

concluziile lor. Andreev, cu toate acestea, fiind atât om de ştiinţă

pregătit,

cât şi filosof şi teolog, s-a aflat într-o poziţie avantajoasă unică pentru a

vedea toate cele trei domenii în perspectiva potrivită. Articolul său,

„Christian Truth and Scientific Knowledge" – „Adevărul creştin şi cunoaşterea

ştiinţifică" – (Orthodox Way, 1961), defineşte remarcabil sferele

şi metodele acestor două moduri de cunoaştere şi evidenţiază cum

se poate să nu existe niciun conflict între adevărata ştiinţă şi adevăratul

creştinism. „Doar cu o cunoaştere superficială apar false contradicţii între

credinţă şi cunoaştere, între religie şi ştiinţă… O educaţie ştiinţifică şi

filosofică bogată şi profundă nu doar că nu împiedică credinţa în Dumnezeu,

ci o face mai uşoară, pentru că întregul arsenal al aptitudinilor

autentice ale gândirii ştiinţifico-filosofice reprezintă un material apologetic

natural pentru credinţa religioasă. Mai mult decât atât, cunoaşterea

onestă adesea are o oportunitate metodică de a descoperi coruperile

credinţei şi superstiţiilor periculoase, fie că sunt religioase sau

ştiinţifico-filosofice"

(p. 72).

În cazul lui Andreev, cunoştinţele sale ştiinţifice şi filosofice au fost

deosebit de valoroase în apărarea creştinismului ortodox împotriva atacatorilor

contemporani. În cartea sa Teologia apologetică ortodoxă –

(singura lui carte care a fost tradusă în engleză, Jordanville, 1957),

el încearcă

să ofere „o bază pentru o concepţie ortodoxă asupra lumii organic

holistică" (p. 5). În această carte, el face uz de date ştiinţifice,

dar nu supraestimează

valoarea lor, realizând că, „în utilizarea datelor ştiinţifice,

este necesară o precauţie deosebită pentru a nu deveni prea absorbit de

demonstraţia strict ştiinţifică, aşa cum fac romano-catolicii, ţinând minte

că toate ştiinţele oferă doar o cunoaştere ipotetică temporară, în timp

ce obiectul apologeticii este eternul şi imuabilul adevăr" (p. 7). El rezistă

şi în faţa ispitei de a accentua prea mult critica perspectivelor anti-creştine

„la care sunt expuşi apologeţii creştini neexperimentaţi", văzând

faptul că apologetica „nu ar trebui să-şi risipească eforturile într-o critică

inutilă a erorilor personale, de îngustime de minte", ci ar trebui să accentueze

„imaginea radiant-strălucitoare a adevărului creştin", prezentat

în modul cel mai inteligibil, care să „convingă mult mai mult decât cele

mai exacte dovezi logice" (p. 6). Credincioasă acestor principii, cartea

are un ton calm şi moderat, amplă ca domeniu de acţiune (făcând uz

maxim de surse non-ortodoxe atunci când sunt relevante) şi destul de

precisă în concluzii, chiar şi în sferele pe care unii apologeţi ortodocşi,

mai puţin echipaţi ştiinţific, ar prefera să le lase nedeterminate sau confuze.

Astfel, de exemplu, el nu evită chestiunea „evoluţiei" acolo unde se

referă la originea omului, şi ajunge la concluzii pe baza unor dovezi

ştiinţifice şi patristice, destul de diferite faţă de credinţa sa tinerească în

evoluţionismul lui Bergson: „regnul animal ca strămoş al omenirii există

doar în invenţia darwiniştilor; el nu există nicăieri în natură şi nu a

existat niciodată… A nega faptul că omul a existat doar de 8000 de ani

este aproape imposibil" (pp. 66-67). Critica sa legată de „uniformitarianism"

şi ideile sale despre „evoluţia legilor naturii" oferă material

pentru o investigare patristică mai detaliată a unora dintre cele mai importante

întrebări ridicate de teoria evoluţiei.

Interesant este faptul că Teologia apologetică ortodoxă a pătruns

Cortina de fier şi a fost folosită foarte mult de preotul moscovit Dimitrie

Dudko în predicile către comunitatea sa, în 1974 (publicate în engleză

sub numele Our Hope, Crestwood, N.Y., 1977), dovedindu-şi astfel valoarea

apologetică în Rusia sovietică de astăzi. În tonul moral imperios

al părintelui Dimitrie, în accentul pus pe importanţa suferinţei şi în

abilitatea

de a ajunge repede la subiectul unei chestiuni intelectuale, el se

înrudeşte cu Andreev; dar îi lipseşte precizia în chestiunile bisericeşti, pe

care Andreev a dobândit-o prin experienţa sa din catacombe. În ciuda

faptului că părintele Dimitrie citează în cartea sa mai mult din Andreev

(pp. 68-72, 95-99) decât din oricare altă sursă şi că dă numele lui, titlul

şi data publicării Teologiei apologetice ortodoxe, totuşi, traducătorul

(care dă informaţii în note de subsol despre alte eventuale surse citate)

nu oferă nicio informaţie despre cine ar putea fi „I.M. Andreev". Un comentariu

trist dar simptomatic despre vremurile noastre: că una din cele

mai profunde minţi ruse ale secolului este un nume „necunoscut" erudiţilor,

deoarece el a respins înţelepciunea acestei lumi şi a ales calea

„conservatorilor", a veritabilei ortodoxii.

Dintre scrierile teologice ale lui Andreev trebuie citată în special

Teologia morală creştin ortodoxă (Orthodox Christian Moral Theology,

Jordanville, 1966), unde exprimă principiile generale ale comportamentului

creştin conform învăţăturii patristice, cu aderenţă strictă la ierarhia

valorică ortodoxă, conform căreia conduita morală este în întregime dependentă

de principiile religioase şi nu poate niciodată să fie despărţită

de ele pentru a forma o „moralitate autonomă". El dedică, de asemenea,

numeroase articole Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, punând în contrast

cinstirea ortodoxă care i se aduce cu ideile protestante şi romano-catolice,

descriind „slăvita sărbătoare" dragă lui – Bunavestire.

Poate că cele mai pătrunzătoare scrieri ale lui Andreev sunt cele

dedicate literaturii ruse. Cartea sa Schiţe ale istoriei literaturii ruse în

secolul al XIX-lea (Outlines of the History of Russian Literature in the

19th Century, Jordanville, 1968) este o colecţie de eseuri care sunt realmente

unice în critica literară. Sunt scrise cu o dimensiune şi cu o profunzime

teologică, plinătate filosofică a concepţiei asupra lumii şi cu o

pătrundere psihologică pe care nu le mai găsim împreună la niciun alt

gânditor. Eseul său despre Soloviov din această colecţie este o capodoperă

care analizează sensibil „experienţele spirituale" ale acestui filosof

religios şi le prezintă, pe baza scrierilor patristice ortodoxe, ca fiind

exemple clasice de prelest, înşelare duhovnicească. Fără a-şi pierde simpatia

pentru Soloviov (în special, în ultimii ani de viaţă, când acesta a

venit mai aproape de ortodoxie), Andreev foloseşte acest articol pentru a

pune în opoziţie clară creştinismul „renovaţionist" al lui Soloviov şi al

adepţilor săi şi ortodoxia „conservatoare" a Sfinţilor Părinţi.

„Renovaţioniştii"

au atacat în special Biserica rusă a ultimelor două secole, acuzând-o

de o stare de „paralizie" (sau, mai recent, de a fi „prizonieră a

Occidentului"),

de orbire faţă de mulţimea de sfinţi asceţi şi mărturisitori

cărora acea Biserică le-a dat naştere în special în aceste secole. „Nu

avem nevoie de nicio «renaştere» a creştinismului, de nicio

«conştiinţă

de sine religioasă», deoarece creştinismul ortodox nu a murit niciodată

şi nu poate să moară vreodată, şi nu există nicio conştiinţă religioasă

«nouă» care să ducă la mântuire!" (p. 279).

Eseul despre Dostoievski din aceeaşi carte este un remarcabil

exemplu de critică literară profund creştină. Cu o pătrundere psihologică

adâncă, el caută realitatea creşterii lui Dostoievski în creştinism, judecând

mesajul său creştin matur în lumina ierarhiei valorice ortodoxe,

fără a trece cu vederea minusurile care au fost şi ele prezente. Deosebit

de uimitor în acest eseu este răspunsul lui Andreev faţă de preocuparea

umanitară a lui Ivan Karamazov cu privire la suferinţele copiilor; el citează

Vieţile Sfinţilor ortodocşi care descriu cununile cereşti obţinute de

copii pentru suferinţele lor nevinovate.

Alte scrieri ale lui Andreev (de exemplu „On the Orthodox Christian

Moral Upbringing of Pre-school Children" – „Despre creşterea în

morala creştin-ortodoxă a copiilor preşcolari", Orthodox Way, 1959;

despre Sfântul Ioan de Kronstadt, Orthodox Way, 1958; despre principiile

monarhiei ortodoxe, Orthodox Way, 1951; despre mucenicii din familia

imperială şi despre nevoia poporului rus de a se căi pentru regicidul

lor şi pentru apostazie, St. Vladimir Calendar, 1972) l-au arătat a fi

un convertit meticulos la ortodoxia „conservatoare" adevărată, fără

acele

multe „rezerve" prin care numeroşi convertiţi – atât noi, cât şi vechi –

şi-au arătat neputinţa de a înţelege plenitudinea perspectivei ortodoxe

asupra lumii.

În toate aceste scrieri, precum şi în viaţa sa, Andreev a fost un om

cu inimă mare. A suferit groaznic din cauza conştiinţei bisericeşti şi morale

scăzute din vremurile noastre, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în lumea

liberă. Este foarte probabil că anii săi de creativitate ar fi fost mult

mai rodnici dacă nu ar fi fost tras în jos de sentimentul că sunt prea puţini

cei cărora le pasă de Dumnezeu, de ortodoxie, de aproapele lor. Un

articol în mod special (tipărit ca anexă la Teologia sa morală) ne descoperă

preocuparea sa profund creştină, ceva ce acum pare să dispară cu

desăvârşire de pe faţa pământului.

Acest articol, intitulat simplu „Plângeţi!" – „Weep!" – şi dedicat comemorării

lui Dostoievski (care mai mult decât oricare altă figură din literatura

rusă a descris suferinţa omenească şi sensul ei), relatează simplu

despre una din recile şi „absurdele" crime ale unui mare oraş american.

O mamă în vârstă de 29 de ani din New York, într-o criză de furie,

îşi omoară în bătaie fiul de două luni, lăsându-l inimaginabil de deformat;

şi nu-şi exprimă niciun fel de regret faţă de crimă. Andreev descrie

rănile suferite de băieţel, cu detalii clinice înfiorătoare, şi apoi se opreşte,

ştiind că mulţi cititori vor protesta împotriva unor astfel de detalii

„inutile". „Oamenii au devenit surzi faţă de suferinţe. Ei fie că nu aud, fie

nu vor să audă despre ceea ce se petrece, nu într-un coşmar, ci în realitate."

El face apel la conştiinţa ortodoxă a cititorilor săi. „Toţi pentru unul

şi unul pentru toţi suntem vinovaţi: aceasta este esenţa eticii sociale a

creştinismului… Toţi suntem vinovaţi, pentru că toţi suntem păcătoşi;

facem rele, contribuim cu răul nostru la «magazia universală a răului».

Şi acest rău se acumulează într-o imensă energie universală a răului şi îşi

caută întruparea în vasele trupurilor lipsite de har, şi, atunci când le

găseşte, se întrupează în ele, şi ele fac mari fapte rele… Să ne gândim

fiecare la noi înşine… Ce făceai în acea seară când această faptă rea, de

necrezut, dar reală, a fost făcută? Poate că a fost păcatul tău, fapta ta

imorală, maliţia ta, care s-a dovedit a fi ultima mică picătură care a făcut

ca vasul răutăţii să dea pe dinafară. Acesta este modul în care trebuie să

reflectăm, dacă suntem creştini…

Plângeţi, fraţi şi surori! Nu vă fie ruşine de aceste lacrimi! Plângeţi!…

Lăsaţi ca aceste lacrimi să-i trezească şi pe mulţi dintre cei indiferenţi…

Nu vă fie ruşine să plângeţi cu lacrimi de supărare, de compasiune

şi de pocăinţă."

Aceste cuvinte sunt testamentul lui Andreev pentru noi, strigătul

înflăcărat al sufletului său. Un om de mare erudiţie şi sensibilitate, el

şi-a pus toate darurile în slujba lui Dumnezeu, cu întreaga sa inimă înflăcărată

şi cu sufletul său. Pentru el, adevărata ortodoxie nu era un

simplu slogan şi nu era doar un simplu mijloc de a se feri pe el însuşi de

apostazia unei lumi stricate. El a realizat profund faptul că cine va voi

să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru

Mine, îl va afla (Matei 16: 25); prin urmare, adânc înrădăcinat în adevărata

ortodoxie, el şi-a cheltuit viaţa pierzându-şi sufletul, sacrificându-se

pentru alţii, din iubire pentru Hristos.

Adevăratul creştinism a devenit atât de slab astăzi, încât toate

acestea ar putea să pară ciudate pentru mulţi care se privesc pe ei

înşişi ca perfect ortodocşi. Puţini l-au înţeles pe Andreev în timpul

vieţii sale; era

prea profund, prea arzător pentru ei. Într-un anumit fel, el era un semn

al viitoarei învieri a Sfintei Rusii, pe care o nădăjduia cu fervoare.

Experimentând profund şi deplin atracţia faţă de ce era mai bun din

înţelepciunea

modernă, el a sfârşit nu pur şi simplu renunţând la ea, ci depăşind-o

prin însuşirea înţelepciunii celei mai înalte a Sfinţilor Părinţi.

Experienţa lui de „convertit" este de nepreţuit pentru noi şi ne oferă o

cheie a înţelegerii esenţei adevăratei ortodoxii, Biserica din catacombe,

în Rusia de astăzi.

În ultima parte a vieţii sale, Andreev însuşi a suferit o lovitură nemiloasă

din partea răcelii lumii moderne: a fost atacat şi bătut de huligani

într-un ascensor din New York. Nu şi-a revenit niciodată deplin de

pe urma acestui incident, şi în ultimii săi ani creativitatea sa intelectuală

dispăruse. În ultimele luni din viaţa sa a fost în mare parte inconştient.

Dar chiar şi astfel, rugăciunea sa către Dumnezeu de la „canafca" din Diveevo

a primit răspuns: „O, Doamne, ia de la mine toată bogăţia pământească…"

Fiind lipsit de cel mai mare dar pământesc al său, intelectul

său strălucit, el a trăit din capitalul duhovnicesc dobândit până atunci.

În discursul lui cu privire la „Psihologia şi psihopatia bătrâneţii" („The

Psychology and Psychopaty of Old Age", St. Vladimir Calendar, 1970),

iniţial susţinut înaintea Societăţii Pirogov, Andreev a accentuat că „o

mare consolare a tuturor necazurilor din viaţă în anii de maturitate, şi în

special la bătrâneţe, este sentimentul religios care a fost păstrat. Această

consolare poate să dea o bătrâneţe liniştită şi calmă şi poate ajuta

la acceptarea

calmă a morţii ca un somn în speranţa că viaţa veşnică există

într-o altă lume mai bună".

Nu putem crede decât că Dumnezeu, fiind credincios celor care Îl

slujesc cu adevărat, a răspuns, în aceşti ultimi ani, şi la a doua jumătate

a cererii lui Andreev de la Diveevo: „Nu mă lipsi de bucuria comuniunii

cu Tine, dă-mi să păstrez până la moarte amintirea acestei binecuvântate

clipe de acum de simţire a Duhului Tău cel Sfânt".

Adevărata experiere a Duhului Sfânt, credincioşia faţă de adevărata

ortodoxie cu toată inima şi cu tot sufletul: acesta este mesajul lui I.M.

Andreev pentru cei care nu au devenit prea reci la inimă pentru a-l auzi.

I.M. Andreev

I. Biserica din catacombe

Pentru adevărata Biserică Ortodoxă nu mai

rămăsese nicio alternativă în afară de aceea de a

merge în catacombe…

Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a mers

în catacombe, unde a rămas până în prezent ca

un oraş invizibil al Kitej-ului, păstrându-se ca

Mireasă neprihănită a lui Hristos.

I.M. Andreev

1. Biserica din catacombe

Realitatea vieţii din Uniunea Sovietică este un coşmar înfricoşător

care nu poate nici să fie înţeles, nici să fie crezut de cei care nu l-au trăit.

Şi cel mai înfricoşător lucru nu este privarea de cele necesare, aresturile

şi exilările, ci mai degrabă faptul că se duce o bătălie conştientă, sistematică

şi ingenios de diabolică împotriva lui Dumnezeu, pentru posedarea

sufletului omenesc. Aceasta este ţinta principală, iar toate celelalte îi

sunt subordonate.

Din punct de vedere calitativ, precursorii lui Antihrist au făcut deja

din împărăţia sa o realitate acolo. Antihrist nu va inventa nimic nou: nu

îi va rămâne decât să popularizeze metodele NKVD-ului sovietic (Poliţia

secretă) în celelalte cinci şesimi din suprafaţa pământului. Singurul fenomen

luminos, bucuros şi încurajator de acolo este existenţa Bisericii

din catacombe, Biserica din pustietate. Aceasta ne permite să evaluăm

optimist bătălia sufletului rus cu ateismul: acolo a fost menţinută Biserica

infailibilă, pe care, aşa cum ne-a promis Hristos, porţile iadului nu o

vor birui.

Nu pot da multe nume şi evenimente. Din motive uşor de înţeles,

nu pot descrie multe în detaliu. Nu pot să spun decât foarte pe scurt sau

să las să se înţeleagă. Dar nici nu pot păstra tăcerea; nu am acest drept şi

nici nu îmi doresc aceasta, de vreme ce prin tăcerea mea aş trăda Adevărul

şi memoria preoţilor mucenici pe care i-am văzut, cu care am vorbit

şi împreună cu care mi-am petrecut cinci ani înfricoşători de închisoare

în lagărul de concentrare de la Solovki.

Patriarhul Tihon a condus cu înţelepciune corabia Bisericii pe marea

vieţii, care devenise agitată din cauza Revoluţiei. Situaţia sa era deosebit

de dificilă, nu doar din cauză că era în permanenţă ameninţat de

pericole fizice, nici măcar din cauza faptului că, pe parcursul celor şapte

ani ca patriarh, el a trecut în fiecare zi prin torturi morale, ci în

primul rând deoarece nu mai fusese niciodată o astfel de situaţie în

istoria

Bisericii. El trebuia să pregătească un drum cu totul nou într-un ţinut

neumblat. De aceea erorile sale sunt de înţeles şi demne de iertare. Iar

meritul său este cu atât mai mare, pentru că el a prevăzut şi a pregătit

bazele Bisericii din catacombe. Mai târziu, profesorul Zizilenko, lucrând

ca medic sub sovietici, a primit hirotonia în secret şi a devenit unul dintre

episcopii Bisericii din catacombe, fiind ulterior arestat, închis şi, în

1930, împuşcat.

După moartea patriarhului, succesorii săi, unul după altul, au fost

exilaţi. Şi apoi, când Mitropolitul Serghie a ajuns capul Bisericii, a publicat

Declaraţia cunoscută tuturor, care recunoştea bucuriile şi tristeţile

sovieticilor ca fiind şi ale lui proprii şi îi declara pe toţi

mucenicii criminali

politici.

Întreaga Rusie ortodoxă a fost zguduită, iar delegaţii cu proteste au

ajuns la Mitropolitul Serghie din toate colţurile ţării.

Ca membru al unei astfel de delegaţii din eparhia Petrogradului,

am venit şi eu la Moscova. În camera de recepţie a mitropolitului aşteptau

patruzeci de persoane, şi toţi cei pe care i-am întrebat despre motivul

pentru care veniseră au răspuns că veniseră ca delegaţi pentru a-l

vedea pe mitropolit. Rusia nu acceptase Declaraţia!

Mitropolitul ne-a primit. Descoperind motivul pentru care veniserăm,

el a reafirmat tot ceea ce scrisese în Declaraţie şi, ca răspuns la convingerile

noastre, ne-a numit „contra-revoluţionari" şi „schismatici". Neluând

binecuvântarea lui, am plecat fără să fi obţinut ceva.

Curând, bisericile care nu acceptaseră Declaraţia au început să fie

închise. În Petrograd nu a rămas decât una, dar toţi cei care intrau în ea

erau înregistraţi şi apoi erau arestaţi. Aceasta a fost perioada în care puterea

ateistă sovietică le cerea credincioşilor să meargă la bisericile Bisericii

oficiale.

Eu, de asemenea, am fost arestat şi am fost exilat pentru cinci ani.

La Solovki am întâlnit mulţi ierarhi din Biserica adevărată. Şi acolo chiar

am avut propria noastră biserică în catacombe.

În lagărele de concentrare, persecuţiile împotriva credinţei erau fireşti:

preoţii erau tunşi şi bărbieriţi, li se interzicea să poarte reverende şi

cruci. Pentru cel care îşi făcea semnul crucii se dădea un nou termen de

condamnare. Desigur, nici nu se punea problema să se ţină slujbe. Moaştele

sfinţilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu anti-religios cu

inscripţii blasfemiatoare – până şi sfinţii pătimeau cu noi! Călugărilor din

Solovki, care rămăseseră acolo ca muncitori calificaţi, li se interzicea să

aibă legături cu deţinuţii, sub pedeapsa cu moartea. Era deosebit de dificil

înaintea marilor sărbători: era imposibil să se adune doi, nimănui nu i se

permitea să meargă nicăieri fără permisii speciale, raidurile de noapte erau

mai frecvente, santinelele se dublau. Pentru ca cineva să se roage, trebuia

în fiecare moment să fie gata pentru o moarte de mucenic. Şi eram gata

pentru aceasta, purtând întotdeauna cu noi, ca primii creştini, o părticică

din Sfintele Taine. Am adus o astfel de părticică peste hotare şi i-am dat-o

Mitropolitului Anastasie.

Şi nu doar că eram gata să murim, ci mulţi chiar au murit, încrezători

că undeva acolo, departe de autorităţile sovietice, unde este libertate,

acolo Adevărul străluceşte în toată puritatea lui. Acolo oamenii trăiesc

prin ea şi se supun ei. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist. Şi

ce teroare m-a copleşit atunci când, destul de recent, am reuşit să vin

peste hotare şi am descoperit că unii oameni recunosc aici în mod „duhovnicesc"

Biserica sovietică. Duhovnicesc! Mulţi dintre noi cad acolo,

„de teama iudeilor", sau cedând în faţa ispitei cooperării exterioare cu

autorităţile. Ştiam preoţi ai Bisericii oficiale care, acasă, îşi

smulgeau părul,

îşi izbeau capul prosternându-se, implorând iertare pentru apostazia

lor, numindu-se pe ei înşişi Caini, dar, cu toate acestea, nu aveau puterea

să se hotărască pentru mucenicie. Dar nici chiar ei nu recunoşteau

duhovniceşte Biserica roşie. Dar cei de peste hotare se supun ei tocmai

în mod duhovnicesc. Ce bine că preoţii noştri mucenici, murind, nu au

aflat despre această trădare! 2

Când m-am întors din exil (în Leningrad), am găsit Biserica din catacombe.

Eu personal ştiam aproximativ două sute de locuri în care se săvârşeau

slujbe. Douăzeci de preoţi itineranţi şi doi episcopi slujeau aici.

Aceste locuri erau destul de diverse: de la bordeie de ţărani până la instituţii

sovietice, în care erai admis doar prin permis. Dar pe atunci Biserica

din catacombe nu avea nicio organizare generală de interconectare.

Ajungând peste hotare, în mod firesc am început să caut oameni

care aparţinuseră Bisericii din catacombe. Cei mai mulţi dintre refugiaţi

nu ştiau nimic despre ea. Dar aproape în fiecare an am întâlnit cel puţin

un reprezentant al ei, chiar şi preoţi, şi ţineam legătura în scris cu un

episcop.

După informaţiile mele, Biserica din catacombe acum nu doar că a

devenit mai puternică, dar a ajuns şi la anumite forme de organizare.

După unul din episcopi, deşi sunt comparativ puţini membri activi ai

Bisericii din catacombe, marea majoritate a oamenilor simpatizează cu

ei şi îi ajută. Fără această susţinere, în condiţiile sovietice, Biserica din

catacombe nu ar putea să existe deloc.

Peste hotare am fost uluit de faptul că majoritatea clerului Bisericii

din catacombe care a venit aici continuă să rămână în secret, neintrând

nici măcar în adevărata Biserică sinodală. Acest lucru m-a tulburat mult:

greşisem oare că am intrat în Biserica rusă din afara Rusiei? Şi dacă nu,

atunci de ce rămân ei în secret? Şi apoi, de curând, am primit un răspuns

la uimirea mea: un episcop al Bisericii din catacombe, necunoscut

mie, care locuieşte în străinătate, mi-a trimis printr-o a treia persoană o

scrisoare. El vorbeşte în principal despre articolele mele, pe care le citise

în Rusia ortodoxă, şi în general despre corectitudinea poziţiei mele.

Apoi el îmi oferă un răspuns la îndoielile mele. El spune că personalul

clerical al Bisericii din catacombe adesea nu intră în Biserica rusă din

2 Sovieticii, în legătură cu recenta victorie a Bisericii serghianiste

de a fi câştigat recunoaşterea

de către Mitropolia Americană, au încercat să îi lipsească pe credincioşi

chiar şi de această consolare. Doi tineri ierarhi ai Mitropoliei,

episcopul Vladimir de

Tokyo şi Teodosie de Sitka, au vizitat „Biserica mamă" din URSS, cel

din urmă după

cum raportează presa Mitropoliei fiind urmat pretutindeni de mulţimi mari de

oameni, deşi el se purta de parcă le-ar fi spus credincioşilor:

„Abandonaţi nădejdea în

vreo Biserică Rusă liberă peste hotare ierarhii ei sunt cu opresorii voştri!"

afara Rusiei – care nu a greşit în ceea ce priveşte relaţia ei cu comunismul

ateist – deoarece lupta continuă încă şi cine poate spune dacă nu va

fi necesar ca ei să aplice experienţa pe care o au şi aici, în Vest.

Precursorii

lui Antihrist au apărut deja şi nimeni nu ştie când va veni timpul

ca fiecare credincios, fără a intra în casă, va trebui să fugă în munţi,

adică să meargă în catacombe. Şi el are dreptate: nu sunt aceştia cei care

doresc să anihileze Biserica rusă din afara Rusiei? Cu privire la aceasta,

cei care au plecat din ea au rostit deja primul cuvânt. Şi, dacă ar fi

să se întâmple

astfel – ne rugăm Domnului să nu permită aceasta! – unde vom

găsi atunci refugiu, unde vom găsi Biserica infailibilă? Deja aproape toate

Bisericile ortodoxe locale fie s-au plecat în faţa precursorilor lui Antihrist,

fie îi „îmbrăţişează frăţeşte" pe servitorii săi loiali!

Astăzi nu este şi nu poate fi nicio separare între problemele ecleziale

şi politică. Politica se pretinde universală, adică doreşte să ia în mâinile

ei şi rezolvarea chestiunilor privind viaţa duhovnicească. Acest lucru

înseamnă că acţiunile politice nu pot fi indiferente nici pentru Biserică.

Mai mult decât atât, când Antihrist va avea putere pe pământ, el va fi în

mod firesc o figură politică. Acest lucru înseamnă că Biserica va trebui să

se opună şi persecuţiei sale politice. Şi, pentru a slăbi această opoziţie,

chiar şi acum, precursorii lui, profitând de ideea că Biserica ar trebui să

fie deasupra politicii, îşi ascund războiul lor împotriva lui Dumnezeu sub

o mască politică: mucenicii sunt „criminali politici". Cu siguranţă, Biserica

nu ar trebui să discute acestea, dar atunci când politica atinge chestiuni

de viaţă duhovnicească, Biserica nu poate să închidă ochii.

De aceea, chestiunea despre lupta împotriva comunismului este o

chestiune a duhului, iar nu a politicii. De aceea, chestiunea despre diviziunile

noastre jurisdicţionale nu este o chestiune de „certuri între episcopi

asupra tronurilor arhiereşti". Nu, este o chestiune de cooperare (sau

de acord tacit) cu precursorii lui Antihrist, sau a unei bătălii fără compromis

împotriva lor. Doar aceasta ne separă de cei care s-au rupt de

Adevăr; dar nu ne separă de poporul rus, deoarece sufletul, chiar dacă

este invizibil, şi chiar dacă s-a retras în sine însuşi, încă este viu, nu este

înrobit duhovniceşte; este împins spre lumina Adevărului. Iar o mărturie

despre aceasta este existenţa Bisericii din catacombe, care nu a

căzut, în condiţiile înfricoşătoare ale Uniunii Sovietice, unde sunt mulţi

Iuda din frică, iar alţii din inconştienţă.

2. Episcopul Maxim al Serpuhovului

PRIMUL EPISCOP AL BISERICII DIN CATACOMBE

Pomenit la 6 iulie (†1930)

„Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu

patriarhul (eretic), eu nu voi intra."

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s-a numit în

lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s-a născut la 2 martie 1885. Părinţii

săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era procurator

al Curţii de circuit din Kalişa de 25 de ani şi se bucura de mare respect

printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei

nouă copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i-a crescut pe toţi într-un

duh religios, inspirându-le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică

şi de aproapele.

El era fratele mai tânăr al bine cunoscutului profesor de drept criminalistic

de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko,

care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces

al Mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu

era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor

bisericeşti", a declarat

la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant

al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a

aflat despre tunderea secretă în monahism a fratelui său mai tânăr,

Alexandru Alexandrovici a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea

sa. În cuvintele văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând

după tunderea fratelui său), acest eveniment (tunderea secretă şi hirotonia

întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când

murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este niciun Dumnezeu, dar până la

urmă El există".

După ce a terminat şcoala preparatoare, Mihail Alexandrovici a intrat

la Universitatea din Moscova, la departamentul de medicină. Rudele

lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei fraţi erau avocaţi. Acest

lucru se întâmpla prin anul 1908. Prin 1911, fiind student, el s-a căsătorit

cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la

părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei

sarcină. Cuplul nu a dorit sub nicio formă ca această sarcină să fie dusă

la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că era în pericol de moarte.

Vlădica şi-a numit soţia răposată „o dreaptă". În acelaşi timp, şi el era

foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât

de rău, încât oamenilor le era frică să îi spună despre moartea soţiei sale.

Atunci când a început să-şi revină, mare a fost durerea şi disperarea

pentru pierderea suferită.

După cum a relatat sora lui, în acest moment fratele ei a avut un

vis care i-a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut-o pe mama

sa răposată, care i-a spus să se roage Sfântului Pantelimon tămăduitorul,

pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail

a mers la paraclisul Sfântul Pantelimon din Moscova, a cumpărat o

icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat-o nimănui, iar rugăciunile

către Sfântul Pantelimon tămăduitorul l-au ajutat mai târziu în viaţă. El

a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi

şi ajutător

al celor săraci.

Dumnezeu i-a dat un mare talent muzical. El cânta la pian minunat,

compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor

săi.

După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki,

districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în

Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a

murit de tifos, infectându-se de la prizonierii austrieci.

Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o

universitate de provincie şi apoi a devenit doctor terapeut practicant.

Pentru următorii ani, a fost medic şef de secţie la închisoarea Taganka,

în Moscova.

În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de

la fratele ei. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el scria

că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că

trebuie să ne rugăm Domnului şi să-I cerem iertarea şi ajutorul. Un an

sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într-o

manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a-şi fi abandonat

prima poziţie, adică cea de doctor de închisoare. Astfel, el a devenit

doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu

aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea a fost de asemenea informată că el

fusese trimis pentru trei ani „în unul din centrele nordice" (adică într-un

lagăr de concentrare).

Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care

erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în

primul rând cu delincvenţi, dar într-o măsură considerabilă şi cu

deţinuţi

politici; toţi îl ştiau şi şi-l aminteau pe cel care fusese cunoscut pentru

multă vreme ca îngerul păzitor al închisorii.

În acest post dificil el nu era doar doctor, ci şi un mare maestru al

inimii, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai

puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai

incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci

adesea şi o revenire la o viaţă onestă. Mulţi din Moscova ştiau că el

dormea adesea pe scânduri goale, că mânca hrană de închisoare şi că

împărţea

tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar sub bolşevici,

ci şi înainte de ei, sub guvernarea imperială.

Fiind un om profund religios, vlădică, pe când încă era laic, a făcut

cunoştinţă cu Preafericitul Patriarh Tihon, pe care l-a preţuit profund.

Acest patriarh îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de

sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai intime prietenii. După

spusele Vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri

şi sentimente. Astfel, de exemplu, într-una din conversaţiile lor,

Preafericirea Sa şi-a exprimat către Vlădica Maxim (pe atunci încă simplu

doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor

concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din

ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii

sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică.

Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi-a exprimat gândul că

în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să-şi păstreze

credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe.

Prin urmare, Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe doctorul Zizilenko

să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat

înalta ierarhie bisericească avea să-L trădeze pe Hristos şi să cedeze

puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.

În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi

„tihoniţi", despre refuzul Patriarhului Tihon de a-l binecuvânta pe unul

din participanţii la Mişcarea albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija

extremă a Patriarhului Tihon, care nu îşi arăta celor din preajma sa adevărata

sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea

acestea în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut,

şi despre imensa bucurie pe care o avea în legătură cu activitatea

Mitropolitului

Antonie peste hotare. „Cum de ei înţeleg bine totul şi nu mă judecă

după aparenţe?", s-a exprimat odată patriarhul cu lacrimi, având în

minte activitatea aşa numitului Sinod de la Karloviţ. 3

Vlădica Maxim ne-a spus în detaliu despre numeroasele încercări de

a-l omorî pe Patriarhul Tihon. Odată, un nebun închipuit s-a aruncat

asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat,

totuşi, în locul Patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar

„nebunul", fiind „surprins în mod raţional", nu i-a făcut nicio rană celui

care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât,

ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără a-l observa pe Patriarhul

Tihon stând într-un fotoliu. Numeroase încercări de a-l otrăvi pe Preafericitul

au fost făcute cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau.

3 Adică, Biserica rusă din afara Rusiei, condusă de către Mitropolitul

Antonie Hrapoviţki

până la moartea sa, în 1936.

Vlădica Maxim ne-a spus şi despre anumite neînţelegeri cu Patriarhul

Tihon. Cea mai importantă constă în faptul că Preafericitul era înclinat

spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice puteau totuşi

să treacă şi că Rusia mai putea să renască prin pocăinţă. Cu toate

acestea, Vlădica Maxim era înclinat spre o vedere pesimistă asupra evenimentelor

care aveau loc şi credea că intraserăm deja în ultimele zile

ale perioadei apocaliptice. „Aparent", a concluzionat Vlădica Maxim

zâmbind (ceea ce se întâmpla rar), „ne-am molipsit unul pe altul cu atitudinile

noastre: eu l-am molipsit de pesimism, iar el m-a molipsit de

optimism".

Preafericirea Sa, Patriarhul Tihon, a murit la 25 martie 1925, fiind,

după cum spunea Vlădica Maxim, fără îndoială otrăvit. „Testamentul"

patriarhului, după afirmaţia categorică a Vlădicăi Maxim, a fost contrafăcut.

În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni

a fratelui său, profesor de Drept criminalistic.

Mihail Alexandrovici a împlinit voia Patriarhului Tihon şi, în 1927,

când Mitropolitul Serghie a publicat bine cunoscuta sa Declaraţie, el a

primit tunderea în secret cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop

secret din catacombe.

Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit

în Petrograd de către „rebelul" şi „suspendatul din funcţie" episcop

Dimitrie Gdov, care atunci, ca succesor al Mitropolitului Iosif, conducea

întreaga opoziţie faţă de Mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din

Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe doctorul din Taganka,

acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în

foarte scurt timp, toate cele optsprezece parohii s-au supus noului episcop,

adică opoziţiei. În Kolomna vecină s-a întâmplat acelaşi lucru. În

Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr

semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov.

De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă Mitropolitului

Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov la 30 decembrie

1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau

chiar paternitatea episcopului Maxim.

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.

Nemaigăsind posibilă rămânerea noastră pe calea alunecoasă şi

ambiguă pe care Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia şi prin decretele

voastre, aţi adus întreaga Biserică Ortodoxă şi supunându-ne vocii

conştiinţei şi a datoriei înaintea lui Dumnezeu şi înaintea credincioşilor,

noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu Înaltpreasfinţia

Voastră şi cu aşa numitul «sinod patriarhal» şi refuzăm să vă

recunoaştem pe Înaltpreasfinţia Voastră ca locţiitor al scaunului patriarhal,

pentru următoarele motive:

Declaraţia Înaltpreasfinţiei Voastre din 6 iulie, ukazul din 20 octombrie

şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către

Înaltpreasfinţia Voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi poziţionat

Biserica în dependenţă faţă de autoritatea civilă şi aţi privat-o de

libertatea internă şi de independenţă, prin urmare, violând, de asemenea,

canoanele bisericeşti şi mergând şi împotriva decretelor autorităţii

civile.

1. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa numitei

mişcări «renovaţioniste» (Biserica Vie), doar într-o formă mai rafinată şi

foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de

ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi

în mod conştient ascundeţi de privirile lor prăpastia către care toate decretele

Înaltpreasfinţiei Voastre conduc în mod iminent Biserica.

2. Rezultatele politicii Înaltpreasfinţiei Voastre sunt înaintea noastră.

Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de decretele Înaltpreasfinţiei

Voastre, sunt impacientaţi şi stupefiaţi de schimbările cu privire la

destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii ei, puşi de către

Înaltpreasfinţia

Voastră pe un drum ambiguu, nu doar că nu le putem linişti minţile

şi inimile, ci mai degrabă suntem suspectaţi de trădare a lucrării ortodoxiei

şi trecerea în tabăra «renovaţionismului».

Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocile cu

curaj şi să încetăm criminala trecere sub tăcere a greşelilor Înaltpreasfinţiei

Voastre şi a acţiunilor incorecte şi, cu binecuvântarea episcopului

Dimitrie al Gdovului, să ne disociem de Înaltpreasfinţia Voastră şi de

cei care vă înconjoară. Părăsindu-vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul

legitim, Mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod.

Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu considere

curajul nostru drept vină. Fie ca el să ne judece nu ca dispreţuitori

ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar ca temători de a nu le

încălca."

Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s-a intensificat

îndeosebi atunci când a fost introdusă în Liturghia din Petrograd

celebra „rugăciune pentru Sfânta Biserică", care a primit printre

credincioşi titlul „rugăciunea cu privire la bolşevici". Zvonurile puneau

această rugăciune sub semnătura nimănui altuia decât a episcopului

Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl ştiau ca medic,

ca angajat sovietic. Apariţia sa în rasă neagră la conducerea Bisericii

mărturisitoare le părea cel mai mare scandal.

Vlădica nu a rămas mult timp în noua sa poziţie. El a fost arestat la

jumătatea lui 1929 şi, prin urmare, a petrecut doi ani întregi în închisoare,

înainte de a dobândi cununa de mucenic.

Episcopul secret s-a purtat atât de precaut, iar atunci când a fost

arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la

interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigare a

Poliţiei secrete nu a

putut să-l incrimineze de nimic, cu excepţia tunderii sale secrete, deşi, în

acelaşi timp, lucra ca medic şef de secţie la închisoarea Taganka, şi, ca

atare, ei s-au limitat la o pedeapsă de „trei ani în lagărul de concentrare

Solovki" (în acord cu art. 58, p. 10, adică pentru propagandă

contra-revoluţionară).

La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic a venit la Secţia 4 a Lagărului

de activitate specială din Solovki, pe insula Solovki din Marea Albă,

împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul taberei l-a

adus în Compania 10, unde se aflau lucrătorii diviziei sanitare, l-a condus

în celula medicilor şi l-a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru

voi, profesor, doctor în medicină, Mihail Alexandrovici Zizilenko". Noi,

medicii încarceraţi din divizia sanitară a lagărului de concentrare, am

mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne-am prezentat. Colegul

nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, cu o

barbă deasă şi gri şi sprâncene gri, care atârnau sever deasupra ochilor

albaştri şi calzi.

Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am

fost informaţi de către prietenii noştri din biroul diviziei sanitare

că nouaşteptatul

medic nu era un om obişnuit, ci că a fost închis cu un dosar

special, „secret", şi că se găsea într-o poziţie specială, sub supraveghere

specială, şi că era posibil să nu i se permită să lucreze ca medic, ci să fie

transferat la Secţia 14 specială, aşa numita secţie pentru cei „interzişi",

cărora li se interzicea să lucreze în specialitatea lor şi care trebuiau să-şi

petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa-numita muncă fizică

grea generală. Motivul pentru o astfel de poziţie „specială" era acesta:

doctorul Zizilenko, în timp ce era şef de secţie la închisoarea Taganka în

Moscova, era în acelaşi timp şi episcop secret, având numele monahal de

Maxim, episcop de Serpuhov.

După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, trei dintre

noi, care eram medici, i-am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul,

motivul arestului şi condamnării sale la Solovki, şi am mers la el

pentru binecuvântare. Chipul medicului-episcop a devenit concentrat,

sprâncenele sale gri au devenit încă şi mai unite şi ne-a binecuvântat încet

şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit încă şi mai calzi, mai blânzi şi

luminaţi de o lumină plină de bucurie.

O întreagă săptămână s-a scurs pentru noi într-o aşteptare apăsătoare,

până când, în cele din urmă, poziţia noului venit a fost clarificată.

Nu a fost transferat la secţia celor „interzişi". Conducătorul întregii divizii

sanitare din lagărele de concentrare de la Solovki, dr. V.I. Zakhontov

(un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas

să lucreze ca medic la Poliţia secretă), chiar a vrut să-l numească pe

doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şef al diviziei sanitare de la

Secţia 4 (adică pentru întreaga insulă Solovki), dar această propunere a

întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare-interogare,

cea mai groaznică secţie din lagărele de concentrare, de care depindea

soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor în întregime. Poziţia de medic al

infirmeriei

centrale i-a fost, de asemenea, interzisă doctorului Zizilenko. După

aceasta, experimentatul medic a fost numit să se ocupe de una dintre

barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr,

care avea autoritate administrativă. Totuşi, curând, au fost descoperite

talentul excepţional şi experienţa doctorului Zizilenko ca medic curant şi

au început să-l cheme pentru consulturi în toate cazurile complicate.

Chiar şi conducătorii importanţi ai lagărului, importanţi agenţi comunişti

GPU, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi

şi pentru familiile lor, şi aproape toţi doctorii – atât cei tineri, cât şi

cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul

său şi studiind metoda lui de diagnosticare.

La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în

Solovki, care curând a luat proporţii uluitoare: din 18000 de deţinuţi de

pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930 erau bolnavi 5000. Rata de mortalitate

era extrem de mare, de 20% până la 30%. Şi doar în secţia unde

era doctorul Zizilenko rata mortalităţii nu a depăşit 8-10%. Mediculepiscop

examina pe fiecare nou bolnav în detaliu şi primele informaţii

din istoria bolii sale erau întotdeauna multe. Pe lângă diagnosticarea de

bază a bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticul tuturor

bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată

asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna

precise şi fără greşeală, aşa cum se confirma la autopsiile celor morţi: nu

s-a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul

clinic şi raportul patologico-anatomic.

Prescripţiile sale medicale de cele mai multe ori erau puţine, dar

uneori medicamentului principal îi adăuga şi altele, al căror rol nu era

clar nici măcar pentru alt medic. În cazurile serioase, lipsite de speranţă

din punct de vedere medical, el prescria adesea un tratament foarte

complicat, care cerea să fie urmat fără abateri, în ciuda faptului că unele

medicamente trebuia să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe

zile. Odată, după ce a examinat cu grijă un bărbat bolnav şi i-a prescris

un tratament, la următoarea vizită, a lăsat impresia că doctorul Zizilenko

nu i-a oferit prea multă atenţie şi s-a oprit la patul său nu mai

mult de un minut, luându-i pulsul şi uitându-se intens în ochii lui. Multora

dintre cei bolnavi nu le plăcea aceasta şi erau multe plângeri în legătură

cu „neglijenţa" doctorului. Odată, doctorul Zizilenko a fost chemat

pentru această chestiune ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În

justificarea sa, medicul-episcop a indicat statisticile ratei de mortalitate

la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută în comparaţie cu alte secţii

şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor. În timp ce îşi vizita

cu „neglijenţă" bolnavii, câteodată se oprea la un anumit pat şi, ca şi

când ar fi făcut aceasta pentru prima dată, examina cu grijă pacientul

din nou, schimbându-i tratamentul. Acest lucru însemna întotdeauna că

avusese loc o înrăutăţire serioasă a condiţiei pacientului, despre

care pacientul

însuşi încă nu se plânsese.

Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Se părea că momentul

apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Chiar şi noaptea

venea dintr-odată în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte

de moartea acestuia. El închidea ochii fiecărui om mort, îi încrucişa

mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca,

timp de mai multe minute. Aparent, se ruga. În mai puţin de un an, noi,

toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu doar un medic remarcabil,

ci şi un mare om al rugăciunii.

În legăturile personale, medicul-episcop, pe care noi toţi, în celula

doctorilor, îl numeam „vlădica", era foarte rezervat, mai degrabă sec,

uneori chiar sever, închis în sine însuşi, taciturn, necomunicativ până la

extrem. În ceea ce îl privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele

conversaţiei

sale îi priveau întotdeauna fie pe bolnavi, fie (în cercul acelor

persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) situaţia Bisericii.

Venirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în

atitudinea clerului care era închis. În această perioadă, în Secţia 4

a lagărelor

de la Solovki (adică, pe insula Solovki), printre episcopii şi preoţii

închişi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc şi în „libertate"

după bine cunoscuta Declaraţie a Mitropolitului Serghie. O parte

din episcopi şi din cler rupsese complet comuniunea cu Mitropolitul Serghie,

rămânând credincioşi poziţiei neschimbătoare a Mitropoliţilor Petru,

Chiril, Agatanghel şi Iosif, a arhiepiscopilor Serafim de Uglich şi a

multor altora, care dădeau mărturie de credinţă faţă de Hristos şi faţă de

Biserică prin mărturisire şi mucenicie. Ceilalţi, deveniţi „serghianişti",

au acceptat aşa-numita „nouă politică bisericească" a Mitropolitului Serghie,

care a fondat Biserica sovietică şi a produs o schismă neo-renovaţionistă.

Dacă la început majoritatea deţinuţilor care au ajuns la Solovki

înainte de publicarea Declaraţiei Mitropolitului Serghie erau „serghianişti",

în rândul noilor deţinuţi, care au venit după Declaraţie, dimpotrivă,

predominau aşa numiţii „iozefiţi", numiţi după Mitropolitul Iosif, în

jurul căruia s-a grupat cea mai mare parte a fiilor de neclintit şi credincioşi

ai Bisericii. Odată cu sosirea unor noi deţinuţi, numărul celor din

urmă creştea din ce în ce mai mult.

Chiar înaintea sosirii Vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii

episcopi „iozefiţi": episcopul Victor Glazovski (primul care a înaintat o

epistolă de acuzare împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie), episcopul

Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski.

Aparţineau „serghianiştilor" următorii: ÎPS Antonie de Mariupol şi PS

Ioasaf

(prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar cu toate acestea „serghianist",

era ÎPS Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia Mitropolitului Serghie,

dar nu rupsese comuniunea cu el, considerându-l întâi-stătătorul

„corect din punct de vedere canonic" al Bisericii ruse.

Venirea Vlădicăi Maxim a crescut mult influenţa „iozefiţilor" (care

deja prevala şi înainte de aceasta).

Când, după severele interdicţii impuse de către Mitropolitul Serghie

asupra „neascultătorilor", aceştia din urmă au început să fie arestaţi

şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să meargă

în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii" au negat categoric

existenţa Bisericii din catacombe. „Serghianiştii" de la Solovki,

bineînţeles, nici ei nu credeau în existenţa acesteia. Şi, dintr-odată, un

martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit

la Solovki.

Curând, ÎPS Ilarion Troiţki a fost dus undeva afară din Solovki şi,

împreună cu el, a dispărut şi atitudinea „serghianistă" a multora. Doar

ÎPS Antonie şi, în special, PS Ioasaf Jevakov au rămas în mod persistent

„serghianişti". Ei nu voiau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă

cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de

Smolensk şi Nectarie au găsit repede posibilitatea nu doar de a se

întâlni, ci şi de a sluji împreună cu Vlădica Maxim slujbe secrete în

catacombe,

în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti", ei se

purtau cu mare grijă şi nu organizau niciun fel de slujbe secrete. În

schimb, autoritatea lagărului de concentrare îi trata cu mai multă

condescendenţă

decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că

„nu-l recunosc" nici pe Mitropolitul Serghie şi nici „Biserica sovietică".

Toţi cei arestaţi din raţiuni ecleziale (şi astfel, conform unor statistici

oficiale secrete, în 1928-1929, la Solovki erau 20% dintre ei) la interogatorii

erau în mod invariabil întrebaţi despre atitudinea lor faţă de

Mitropolitul „nostru" Serghie, care conducea „Biserica sovietică". În acelaşi

timp, anchetatorii GPU, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm,

demonstrau „stricta canonicitate" a Mitropolitul Serghie şi a Declaraţiei

sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele".

Negând Biserica din catacombe, „serghianiştii" din Solovki negau

şi „zvonurile" că s-ar fi scris epistole acuzatorii şi că la

Mitropolitul Serghie

ar fi ajuns delegaţii protestatare din eparhie. Descoperind că eu, un

laic, participasem personal într-o astfel de delegaţie, o dată, ÎPS Antonie

de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi-a exprimat dorinţa de a-mi

asculta relatarea despre vizita mea la Mitropolitul Serghie împreună cu

reprezentanţi ai episcopatului şi ai clerului. Vlădicii Victor şi Maxim

m-au binecuvântat să merg la infirmerie, unde se afla ÎPS Antonie, şi

să-i povestesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar

arăta solidaritate faţă de cei care au protestat împotriva „noii

politici bisericeşti",

mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar, dacă el avea să

persiste în „serghianism", nu trebuia să-i primesc binecuvântarea.

Conversaţia mea cu ÎPS Antonie a durat mai mult de două ore.

I-am povestit în detaliu despre Delegaţia istorică a Eparhiei din Petrograd

în 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării

mele, ÎPS Antonie mi-a cerut să-i spun despre persoana şi activitatea

Vlădicăi Maxim. Eu i-am răspuns foarte rezervat şi scurt, iar el a

observat că nu aveam încredere deplină în el. El m-a întrebat despre

aceasta. Eu i-am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu

doar de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti", care de multe ori ne dăduseră

pe mâinile agenţilor GPU. ÎPS Antonie a fost foarte supărat la auzul

acestora şi s-a plimbat mult timp în camera doctorilor în care eu îl chemasem

ca pentru o examinare, fiind medic-consultant. Apoi, dintr-odată,

a spus decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu Mitropolitul Serghie".

Eu m-am ridicat, i-am pus plecăciune şi eram gata să plec. El şi-a

ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu-mi de dispoziţia

Vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am

plecat.

Când i-am povestit Vlădicăi Maxim ceea ce se întâmplase, el a

afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la

„serghianiştii"

îndârjiţi. „Biserica sovietică şi cea din catacombe sunt incompatibile",

a accentuat Vlădica Maxim, cu fermitate şi convingere, şi, după

o tăcere, a adăugat încet: „Biserica secretă din catacombe, din sălbăticie,

i-a anatemizat pe «serghianişti» şi pe cei care sunt cu ei".

În ciuda stricteţii extreme a disciplinei de la Solovki, ceea ce înseamnă

că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, Vlădicii Victor, Ilarion,

Nectarie şi Maxim nu doar că slujeau adesea împreună în secret în pădurile

insulei, dar săvârşeau şi numeroase noi hirotonii întru episcop.

Ele se săvârşeau păstrând desăvârşită discreţie chiar şi faţă de persoanele

cele mai apropiate de candidaţi, astfel încât, în caz de arest sau

tortură, să nu dea în mâinile GPU-ului episcopi cu adevărat secreţi. Abia

în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu

apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop secret.

Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe

şi al clerului de pe insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi

apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica

Maxim îl aprecia profund şi îl numea „dreptar al ortodoxiei". Odată,

Vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă

(arareori se găsea într-o astfel de stare), mi-a arătat o carte poştală pe

care părintele Nicolae o primise de la soţia sa şi de la tânărul său fiu. Pe

această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna,

gândindu-ne la suferinţele tale în lagărul de concentrare pentru Hristos

şi pentru Biserica Lui. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am fost vrednici

încă o dată şi încă o dată ca să fim prigoniţi pentru Domnul".

La Solovki aveam numeroase „biserici"-catacombe secrete, dar

„preferatele" noastre erau două: „Catedrala" Sfintei Treimi şi Biserica

Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul

unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati". Acoperişul

acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica

Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm".

Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea

slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În „Catedrala

Sfânta Treime", slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători

şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar

câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se

săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929,

slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor

din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca

pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut

slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate

taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu

i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor

circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de

comandantul de tabără.

Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele

noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la

noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de

mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul –

avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?" – a întrebat Vlădica

Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de

pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai

bine să se vină câte unul o dată".

Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra

şi am pornit spre „adresa" indicată. De două ori cei care patrulau

ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica

Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica

Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar

ceilalţi ţeseau plase… Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia,

de aproximativ

zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de

amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două

ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt

deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a

fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva

lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de

crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru

sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că

nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se

interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă", adică

la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!

Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul

taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu-ne

pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul

a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?" Şi imediat a adăugat:

„Aşa noapte… şi să nu vrei să dormi!" Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi

a puterii Tale", a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele

noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală,

de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau

bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându-l în

oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică,

nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată

a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a

fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.

Vlădica Maxim era deosebit de prietenos cu Vlădica Victor, care

era opusul episcopului-medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat,

plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, comunicativ. „Trebuie

să-l mângâi pe fiecare om cu ceva", spunea el, şi pe fiecare om pe care

îl întâlnea ştia cum să-l mângâie, cum să-l facă fericit, cum să-i smulgă

un zâmbet. El venea adesea şi discuta cu Vlădica Maxim despre destinul

Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant

să-l „infecteze" pe Vlădica Maxim cu credinţa în viitorul strălucitor al

Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, după cum se definea

el însuşi prin cuvintele lui K. Leontiev, „un pesimist optimist". Sfârşitul

tragic al istoriei lumii se apropie, şi aşa mai departe, după cuvântul

Domnului, trebuie „să-ţi pleci capul" în aşteptarea triumfului sigur al

adevărului lui Hristos!

Pe 21 ianuarie (3 februarie) 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul

(ziua de nume a Vlădicăi Maxim), noi, doctorii, ne-am întâlnit

şi am cumpărat de la magazinul din tabăra noastră o ceaşcă de ceai

imensă, de porţelan, „pontificală", de calitate deosebită, şi i-am prezentat-o

solemn drept cadou dragului nostru Vlădică. Vlădica mânca puţin,

dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Şi această zi am

petrecut-o împreună în întregime, ca de Paşti, în celula noastră, şi Vlădica

Victor ne-a spus multe privind detalii interesante ale procesului Sfântului

Maxim Mărturisitorul. „Vlădică, aveţi şansa de a purta în zilele

noastre numele unui mare protector ceresc şi mărturisitor", a concluzionat

Vlădica Victor în finalul relatării, cu sinceră bucurie.

La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej,

prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat

noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special" la Leningrad, pentru „noi

afaceri". Fiind dinainte prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun

de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept

arestarea. Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula

noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de

asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage

ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele

care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare,

s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că

devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a

spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta

va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în

ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor

împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi,

îndeosebi, după moartea mea."

Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie

1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a

scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia

vaticană «pro-Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox

de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către

bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie,

care, după cum se ştie, s-a pus în acord cu autoritatea sovietică".

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul

episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.

* * *

Nota editorului: Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu doar

în privinţa muceniciei, ci şi în ceea ce priveşte viaţa sa – străluceşte cu

claritate în acest manuscris (tipărit iniţial în Calea ortodoxă, Jordanville,

1951). O mărturie recentă a acestui fapt este atestată de către

nepoata sa, care locuieşte în New York. Anul acesta a fost salvată

dintr-o situaţie aproape imposibilă, printr-un ajutor fără îndoială

ceresc, şi scrie

următoarele: „Cred cu fermitate că aceasta s-a întâmplat deoarece

unchiul meu s-a rugat pentru mine înaintea Domnului".

Şi astfel putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire

cerească specială în necazuri şi în încercările credinţei care se apropie,

atât prin episcopul-mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor

de noi mucenici ai jugului comunist ateu.

Sfinte noule mucenic Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Amin.

3. Alexandru Jacobson

Nou mărturisitor al Casei lui Israel

Pomenit la 8 septembrie (†1930)

M-au urât pe nedrept.

(Ioan 15: 25)

În anul 1929, în groaznicul lagăr de concentrare de la Solovki, începând

cu sfârşitul iernii mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit de scorbut, iar

spre primăvară, din 18000 de deţinuţi din Divizia a 4-a a lagărului

(divizia care ocupa însăşi insula Solovki), numărul celor afectaţi

ajunsese la 5000. Mie, ca medic deţinut, mi s-a oferit, pe lângă munca

mea obişnuită, să îmi asum supravegherea uneia dintre noile barăci cu

300 de deţinuţi bolnavi de scorbut.

Când am venit la aceste barăci, am fost întâmpinat de un tânăr infirmier

evreu, care avea un chip frumos şi vioi. El era student la Medicină

în anul IV. Să ai un astfel de ajutor calificat era o mare raritate şi un

mare ajutor. Alexandru Yakovlevici Jacobson (acesta era numele lui) a

mers cu mine la toate barăcile şi mi-a arătat toţi pacienţii. La fiecare în

parte, el mi-a spus în detaliu diagnosticul şi trăsăturile caracteristice ale

bolii. Pacienţii se aflau toţi în stare gravă. Gingii intrate în putrefacţie şi

purulente, cangrene de scorbut, umflături puternice ale încheieturilor,

sângerări cauzate de scorbut sub formă de pete albastre la extremităţi –

acestea mi-au sărit în ochi la o examinare grăbită. La o investigare mai

amănunţită, mulţi dintre ei s-au dovedit a avea complicaţii grave la organele

interne: nefrită hemoragică, pleurezie şi pericardită, afecţiuni grave

ale ochiului şi aşa mai departe. Din explicaţiile infirmierului, am înţeles

că ştia cu precizie bolile stomatologice şi că stabilea corect diagnoze şi

prognoze.

Aflând că Alexandru lucra fără oprire câte 24 de ore, l-am trimis la

odihnă şi am început să merg şi să examinez pacienţii singur. În istoricul

bolii lor erau înregistrate toate aşa-numitele date uzuale, adică: numele,

prenumele, data şi locul naşterii şi aşa mai departe; diagnosticul era prezentat

în continuare şi nemulţumirile subiective erau înregistrate. Pe

câţiva dintre numeroşii pacienţi am fost nevoit să-i examinez în grabă şi

să fac unele observaţii extrem de scurte. Cu toate acestea, examinarea

mea, care a început la 8 dimineaţa, s-a terminat doar la 3 dimineaţa,

cu

două pauze de câte jumătate de oră, pentru prânz şi pentru cină. A

doua zi am venit din nou la barăci la 8 dimineaţa şi l-am găsit pe

Alexandru,

care trecuse deja pe la toţi pacienţii, împlinind toate prescripţiile mele şi

adunând informaţii în cazurile cele mai grave. Lucrase de la 12 p.m.

până la 8 a.m., adică 20 de ore, din nou, fără oprire. Faţa lui era umflată

şi avea urme clare de lovituri serioase. Ca răspuns la întrebările mele, el

mi-a spus următoarele: la 7 a.m., barăcile fuseseră vizitate de şeful poliţiei

politice (GPU) din lagăr. Acest şef era beat. Mergând printre pacienţi,

el îi întreba dacă erau mulţumiţi de munca medicului şi a infirmierului.

Unii dintre deţinuţii bolnavi au declarat că doctorul nu venise

decât noaptea târziu, „a aruncat o privire" şi s-a uitat „repede" la „câţiva"

dintre pacienţi, „fără a fi oferit vreun ajutor celor grav bolnavi", în timp

ce infirmierul nu venise la muncă decât ieri pe la prânz.

Fără a fi cercetat dacă aceste plângeri erau corecte sau nu şi fără a

fi cerut explicaţii de la infirmier, şeful l-a lovit pe cel din urmă de câteva

ori în faţă şi mi-a ordonat mie, ca medic însărcinat cu această secţie, să

vin la el la 12 p. m. „pentru o explicaţie".

„Alexandru Yakovlevici", m-am adresat eu infirmierului, „eu trebuie

să plec, după cum ştii, pentru un interogatoriu. Tu însuţi vezi cât de

mulţi pacienţi grav bolnavi sunt. Deşi ai muncit deja 20 de ore, nu ai mai

putea să lucrezi alte două sau trei ore până mă întorc (sper) de la

interogatoriu?"

„Bineînţeles că da, doctore", mi-a răspuns cu supunere infirmierul.

„Voi rămâne şi îi voi supraveghea pe toţi cei grav bolnavi."

„Te rog să faci aşa, pentru că, până la urmă, tu vezi ceea ce este

până şi în cele mai complicate cazuri şi nu pot decât să-ţi mulţumesc

călduros pentru ajutorul tău. Şi, cât mă priveşte pe mine, voi încerca să-i

explic şefului GPU că a fost nedrept cu tine."

„O, nu vă deranjaţi pentru mine", a strigat infirmierul foarte vivace,

„şi nu-mi luaţi apărarea. Am fost nevoit să sufăr chinuri mult mai

grele fără niciun fel de vină şi nu am făcut decât să-I mulţumesc Domnului

pentru ele. Amintiţi-vă ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur:

«Slavă lui Dumnezeu pentru toate!»"

„Eşti creştin deci?" – l-am întrebat eu, uimit.

„Da, sunt evreu ortodox" – a răspuns el, zâmbind vesel.

În linişte i-am strâns mâna şi am spus: „Ei bine, la revedere. Îţi

mulţumesc. Mâine vom vorbi. Roagă-te pentru mine."

„Fiţi liniştit", mi-a spus infirmierul pe un ton confidenţial. „Rugaţi-vă

neîntrerupt îngerului păzitor cât veţi sta la interogatoriu. Domnul

să vă aibă în pază, doctore."

Am ieşit. Pe drum m-am rugat Domnului, Maicii Sale Preacurate,

Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi, în special, îngerului meu păzitor,

împlinind bunul sfat al lui Alexandru.

Intrând în biroul şefului diviziei GPU, pentru ultima dată m-am

rugat în gând îngerului păzitor: „Apără-mă! Luminează-mă!"

Şeful m-a primit în linişte, sever. Cu un deget a indicat un scaun.

M-am aşezat.

„Spune-mi când ai făcut vizite pacienţilor ieri şi de ce ajutorul tău,

acest infirmier evreu, merge la muncă doar la vremea prânzului?"

În minte, fără cuvinte, l-am chemat în ajutor pe îngerul păzitor.

Încercând să fiu calm, cu o voce joasă şi calmă, fără să mă grăbesc, i-am

povestit totul în detaliu. I-am povestit că, prin directiva şefului diviziei

sanitare, trebuia să vin să iau în grijă barăcile la 8 a.m. Aflând că

infirmierul,

după ce a deschis un nou salon, primind 300 de pacienţi şi pregătind

tot ceea ce era nevoie pentru venirea mea, lucrase fără întrerupere

o zi şi o noapte, l-am trimis la odihnă pentru câteva ore, în timp ce eu

însumi m-am ocupat de vizitarea pacienţilor. Vizitele mele au durat de la

8 dimineaţa până la 3 noaptea. Şi, de fapt, ultimul grup de pacienţi, la

mansardă, l-am examinat doar între orele 2 şi 3 noaptea. Infirmierul,

după tura lui de 24 de ore fără pauză, după ce a dormit trei sau patru

ore, a venit din nou la muncă ieri, la ora 12 p.m., şi lucrează din nou fără

întrerupere de 24 de ore, până în momentul de faţă.

„Atunci, pentru ce se plâng porcii ăia?" – m-a întrerupt şeful.

„Spune-le ălora buni de aruncat că îi voi băga în celule individuale!"

„Nu este vina lor", am răspuns eu. „Până la urmă, ei n-au ştiut condiţiile

de lucru. Ei v-au spus adevărul, că infirmierul a venit la ei în mansardă

la 12 p. m. şi că medicul i-a vizitat abia la ora 2 dimineaţa."

„Bine", a spus el, scărpinându-se în cap şi căscând, „bine, mergi".

Întorcându-mă de la interogatoriu, am plecat imediat la barăcile-salon.

Acolo l-am găsit pe şeful diviziei sanitare, un medic care, după

ce şi-a ispăşit condamnarea sa (pentru un avort care s-a soldat cu

moarte), a rămas să lucreze ca „angajat liber".

Şeful diviziei sanitare striga la infirmier pentru ceva ce nu era în

regulă. „Ce scandalos să apari atât de târziu la muncă", a strigat el

la mine. Eu i-am explicat şi a plecat.

„De ce este atât de furios pe tine?" – l-am întrebat pe Alexandru.

„Pentru că este un miros greu aici. Eu i-am explicat că 90% dintre

pacienţi au răni purulente. Apoi el a strigat «Linişte!» şi apoi aţi intrat

dumneavoastră."

„Mergi la culcare", i-am spus. „Să vii la şase seara".

De mult voiam să îl cunosc mai bine pe Alexandru şi să avem o

discuţie de la inimă la inimă; dar, pentru că eram atât de ocupaţi şi

epuizaţi, de multă vreme nu reuşeam să facem aceasta.

Cu toate acestea, odată, la praznicul Naşterii Preasfintei Maici a lui

Dumnezeu, sub pretextul inspectării unui punct de lucru depărtat, am

reuşit să îi determin să ne trimită pe amândoi împreună. Dimineaţa devreme

am venit cu el chiar de la Mănăstirea Solovki, pe strada Sfântul

Savatie, şi, după ce am mers câţiva kilometri, am ieşit de pe stradă şi am

intrat într-o pădure de pin. Era o zi de toamnă minunată, senină şi caldă,

aşa cum se vede rareori în Solovki. Sub razele soarelui, mestecenii

străluceau într-un auriu ca nişte pete mari în pădurea de pin. Acest peisaj

levitanian 4 dădea o tristeţe liniştită de bucurie duhovnicească sărbătorii

Maicii Domnului. Mergând spre adâncul pădurii, m-am aşezat cu

Alexandru pe nişte buturugi şi i-am cerut să-mi vorbească despre el.

El mi-a spus următoarele: era fiu al unui negustor de la Piaţa Sfântul

Alexandru din Petersburg. Şi-a pierdut părinţii de timpuriu şi a început

să meargă pe drumul său în viaţă. Fiind student în anul II la Medicină,

el a cunoscut şi a devenit prieten cu un anumit geolog, un evreu care

era tolstoit, care l-a atras cu poveştile lui despre Lev Tolstoi şi cu

învăţăturile

tolstoiţilor. O impresie puternică au avut asupra lui Alexandru nu

lucrările teologice ale lui Tolstoi, ci poveştile şi istoriile sale: „Dumnezeu

este acolo unde este iubire", „Ce om trăieşte în conformitate" şi altele.

Într-un an, fiind de acum student în anul III, el a întâlnit un medic bătrân

care îl cunoscuse personal pe Lev Tolstoi. Acest medic, un creştin

ortodox convins, i-a explicat lui Alexandru esenţa sectei lui Tolstoi şi i-a

descoperit „comoara inestimabilă a Bisericii Ortodoxe". După trecerea

unui alt an, Alexandru a fost botezat şi a devenit creştin ortodox.

„După botezul meu", a povestit Alexandru, „nu puteam să-i privesc

cu indiferenţă pe evreii credincioşi. Evreii atei, aşa cum sunt majoritatea

acum, nu mă interesau prea mult. Dar acei evrei care credeau în Dumnezeu

începeau să mi se pară pur şi simplu nişte oameni lipsiţi de soartă,

aflaţi în eroare, faţă de care eram obligat moral să îi aduc la Hristos. Îi

întrebam de ce ei nu erau creştini. De ce nu Îl iubeau pe Hristos?"

Disputele şi predicile noului convertit au devenit cunoscute, iar

Alexandru a fost arestat.

„La unul din lagărele de concentrare", a continuat Alexandru, „unde

lucram la obişnuitele munci foarte grele, la supraveghere era o bestie

groaznică pe post de şef. Dimineaţa şi seara, înainte şi după muncă, el

alinia toţi deţinuţii şi le poruncea să cânte «rugăciunile de dimineaţă şi

de seară»: dimineaţa, «internaţionala», iar seara, un fel de cântec sovietic

în care erau cuvintele «toţi ca unul vom muri pentru puterea sovieticilor».

Toată lumea cânta, dar eu nu puteam; eu tăceam. Trecând printre

rânduri, şeful a observat că eu tăceam şi a început să mă lovească în faţă.

Apoi am cântat tare, în mod neaşteptat chiar şi pentru mine, uitându-mă

la cer: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Această bestie de şef a devenit

posedat de răutate şi, aruncându-mă la pământ, m-a lovit până la inconştienţă

cu călcâiele. După ce am fost eliberat din lagărul de concentrare,

am primit un «exil voluntar» la oraşul Viatka."

„Ei bine, şi cum te-ai stabilit în Viatka?", l-am întrebat eu.

4 Isaac Ilici Levitan (1860-1900) – pictor clasic peisagist rus-lituanian.

„Când am venit în Viatka, un oraş total necunoscut pentru mine,

mai întâi de toate am întrebat unde este biserica. (Pe atunci, încă nu fuseseră

închise toate bisericile.) Când am venit la biserică, am întrebat

dacă se afla acolo o icoană a Sfântului Trifon de Viatka şi care este ziua

lui de pomenire. Ei mi-au arătat o icoană şi mi-au spus că sfântul era

pomenit a doua zi, 8 octombrie. Inima mi-a tresăltat de bucurie pentru

că Sfântul Trifon mă adusese în oraşul lui chiar de ziua lui. Căzând în

genunchi înaintea icoanei sfântului, i-am spus că nu aveam niciun prieten

în Viatka în afară de el şi că nu aveam pe altcineva de la care să cer

ajutor. I-am cerut să-mi aranjeze viaţa şi munca în Viatka. După rugăciune,

inima mea era liniştită, în pace şi plină de o bucurie calmă – un

semn evident al faptului că rugăciunea mea fusese ascultată. Ieşind afară

din biserică, după privegherea de toată noaptea, am luat-o încet pe strada

principală, ţinând în braţe bocceluţa cu lucrurile mele. „Ei bine, dragul

meu, tocmai ai ieşit din spital?" – am auzit dintr-odată o voce plăcută

de femeie. În faţa mea se oprise o doamnă în vârstă şi durdulie, cu o

eşarfă albă, curată pe cap, îmbrăcată modest, curat şi îngrijit, privindu-mă

cu ochi senini şi blânzi. „Nu, mătuşă", i-am răspuns eu, „nu am

venit de la spital; am venit de la închisoare. Am fost eliberat din lagărul

de concentrare şi am fost trimis la Viatka."

„O, pentru ce crime ai suferit pedepse: pentru tâlhărie, pentru furt,

pentru ucidere?" „Nu, pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru că, evreu

fiind, am devenit creştin", i-am răspuns eu. S-a iscat o discuţie. Ea m-a

invitat să intru în casa ei. În camera ei totul era curat şi ordonat, şi colţul

de deasupra patului era plin cu icoane, în faţă cărora ardeau trei candele

de culori diferite. „Mâine este pomenirea Sfântului Trifon de Viatka,

apărătorul şi protectorul oraşului", a spus femeia şi mi-a arătat o mică

icoană a sfântului. Eu am căzut în genunchi înaintea icoanei şi am plâns

de bucurie recunoscătoare şi, astfel, am aranjat să locuiesc cu această

văduvă evlavioasă; două zile mai târziu am găsit de lucru ca şofer de

camion. Astfel, am trăit în pace, slavă lui Dumnezeu, timp de jumătate

de an, dar în primăvară am fost arestat din nou şi de data aceasta am

primit zece ani, şi am venit în această sfântă insulă Solovki. Acum sunt

Sfinţii Zosima şi Savatie cei care mă ajută cu rugăciunile lor."

În tăcere am mers mai departe cu Alexandru în adâncurile pădurii.

Şi, dintr-odată, cu totul pe neaşteptate, am dat peste un paraclis de piatră

veche şi pe jumătate părăginită, cu ferestrele şi uşa blocate cu scânduri.

Scândurile erau vechi şi foarte uşor de înlăturat cu puţin efort. Am

intrat în paraclis şi am văzut pe perete o icoană mare a Maicii Domnului

din Smolensk. Pictura de pe icoană era cojită, şi doar chipul Maicii Domnului

se păstrase clar – de fapt, doar iubiţii ei ochi.

Alexandru dintr-odată a căzut în genunchi în faţa acestei icoane,

ridicându-şi în sus amândouă mâinile şi cu voce tare a cântat „Cuvine-se

cu adevărat". El a cântat rugăciunea până la sfârşit. Ceva mă ţinea de gât

şi nu am putut să cânt cu vocea mea; dar întregul meu suflet a cântat şi

s-a bucurat, uitându-mă la cele două perechi de ochi: minunaţii ochi ai

Maicii Domnului şi ochii trişti ai lui Alexandru.

La o lună după această plimbare, Alexandru a fost arestat şi trimis

nu se ştie unde. Arestul unui deţinut sfârşea de obicei cu plutonul de

execuţie.

Aproape patruzeci de ani au trecut de atunci şi în faţa mea apare

adesea cu o claritate de neuitat minunata imagine a rugăciunii acestui

evreu ortodox mărturisitor înaintea ochilor icoanei Maicii Domnului. Şi

aud vocea lui veselă răsunând cu credinţă de neînvins şi cu o dorinţă

arzătoare şi profundă de a o slăvi pe ea, care este „mai cinstită decât

heruvimii…"

* * *

(Profesorul S.V. Grotov, care se afla atunci în Solovki şi îl cunoştea

bine pe Alexandru Jacobson ca un confrate oponent al serghianismului,

dă mărturie despre faptul că a fost împuşcat în 1930.)

4. Călugăriţele de la Şamordino

în închisoarea Solovki

ŞI MINUNEA CURAJULUI LOR

Pomenite la 12 noiembrie

Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel

care iubeşte dobândeşte mângâiere.

Stareţul Ambrozie de la Optina

În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe.

Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla

lângă renumita sihăstrie de la Optina.

Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au

fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după

listă, ele au refuzat să dea aşa-numitele date de bază despre ele, adică

răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii,

educaţia şi aşa mai departe.

După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi

au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s-au

aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de

neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul

de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată.

După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis

la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea

Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise

episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare.

Ni s-a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală,

cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a

avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată.

Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia

se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri

ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau

să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde

nimeni nu s-a întors niciodată viu.

De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam

înţelege. I-am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului

lagăr de concentrare. El ne-a explicat că protestul tăcut şi controlat

al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care

era obişnuită administraţia să aibă de-a face. Celelalte proteste erau

adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era

linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt

muceniţe fanatice,

care caută suferinţe", a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel

de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru

ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea.

Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare,

nu a putut să suporte asta. El chiar s-a certat cu şeful diviziei

GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le

găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace."

Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut

nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte

monahale vechi şi peticite, dar curate.

Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci" de

ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe

toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor

celor necăjiţi", şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât

cu totul involuntar mi-am amintit de anumite versuri din Tiucev.

Apariţia lor supusă era de o asemenea frumuseţe duhovnicească, încât

nu putea decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect.

„Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore", a spus şeful secţiei care

m-a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului

medical. Am rămas singur cu ele.

„Bună ziua, maicilor", m-am plecat în faţa lor. În linişte, mi-au răspuns

cu o plecăciune adâncă.

„Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez."

„Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi", m-au întrerupt câteva

voci.

„Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de

concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti."

„Slavă lui Dumnezeu", câteva voci mi-au răspuns din nou.

„Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine", am continuat,

„dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi,

iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă."

„Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase."

„Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă

vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă."

„Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă,

nici dacă este una uşoară."

„De ce?" – am întrebat uimit.

„Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist."

„Ce spuneţi?", am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt

mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor.

Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Episcopul de Viatka, de

exemplu, lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în

departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea

muncesc

24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară

şi astfel să-şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în

seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică."

„Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul

lui Antihrist."

„Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi

voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea."

„Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi-ne, dar vom fi obligate

să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci,

dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom

munci nici chiar de-ar fi să ne omoare pentru asta."

„Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte", am spus în

şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus-o cu durerea inimii.

„Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile", a spus una dintre călugăriţe,

de asemenea încet. Mi-au venit lacrimi în ochi. M-am plecat

înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut

picioarele.

Într-o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul

medicilor şi, printre alte lucruri, ne-a informat: „Ne-am săturat de

călugăriţele

astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară

îmbrăcămintea de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie

toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce

muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se

găsesc acum, cântând şi muncind."

Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii

diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi

care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am

putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am

aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor.

Într-unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un

preot, care s-a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe.

Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de

concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într-un anumit fel

să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor.

Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul

de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună;

cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că

am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar

trebui să renunţăm şi la această muncă?"

Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de

neclară.

Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia

a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când

călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este

în stare să ne dezlege de această interdicţie".

Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse

în diferite locuri.

În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri

despre ele. Au dispărut fără urmă.

Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea

ca un sclav într-un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie

suplimentară,

care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii

ascetice a unora dintre aceste călugăriţe.

MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR

Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s-a întâmplat curând,

am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc

de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într-adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul

cu care omul mi-a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială

asupra faptului că Cortina de fier nu putea să-L ţină pe Dumnezeu în

afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său.

Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea

noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa

pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu

munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise

într-un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie

din întreaga zonă arctică şi din Rusia.

Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi,

i-au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul

comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau

slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să

se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale

acestuia.

Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa.

Ele erau gata să înfrunte orice pentru a-şi ţine făgăduinţa şi chiar

au înfruntat

pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s-au dat raţii de pedeapsă,

constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare

dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile

cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau.

Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai

mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându-se de efectul asupra celorlalţi

muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă

de forţă. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi funia cu care le-au fost

legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în

sus strâns. În acest fel, picioarele le-au fost trase în spate, iar umerii au

fost traşi în spate şi în jos într-o poziţie de durere groaznică.

Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu

le-a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele,

astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se

aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate,

dar tot ceea ce s-a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut

în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele

şi-au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata

uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această

stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue

tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas

de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau

oameni până la Vorkuta pentru a-i omorî. Guvernul sovietic voia să fie

scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles,

dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului

era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească.

În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele

aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige.

El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua

să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice

timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte

femei care munceau. Li s-a aplicat, de asemenea, şi această

tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute

îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească

îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde.

Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi

căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul

celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului

vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru

cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau

că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care

se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal

ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le

găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în

ziua următoare

au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării,

nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă

nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în

refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de

data aceasta, eşarfele le-au fost luate.

În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în

toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul

celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în

acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea

mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într-adevăr

Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în

toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să

vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele

trei personaje

de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi

murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu

era un om religios, el era cel puţin într-un anumit fel superstiţios şi ştia

destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe

acest pământ!

În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea

nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric

să le atingă sau să mai aibă ceva de-a face cu ele. Comandantului

însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel,

ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la

raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu,

acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una

din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist.

Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă

de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau

chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor

propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte

libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate

religioasă ca ele.

Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de

deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când

am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să

vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie,

niciunul nu a pregetat

să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L-am găsit pe

Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112-117).

5. Maica Maria din Gatchina

STAREŢA DIN CATACOMBE, MÂNGÂIETOAREA

Pomenită la 26 ianuarie (†1930)

Suferinţele intense, precum aurul în topitoare,

curăţă sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează.

Sfântul Iosif al Petrogradului

La aproximativ cincizeci de kilometri de Petrograd se află micul

oraş Gatchina, bine cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru

grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş a trăit înainte de Revoluţie

o călugăriţă, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina,

ci şi de mulţi locuitori ai Petrogradului. Revoluţia din 1917 a găsit-o

pe maica Maria pe patul de suferinţă. După ce a suferit de encefalită

(o inflamaţie a creierului), ea s-a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă

a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson

care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemişcat,

părea încătuşat, iar faţa anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse

să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinţi, pronunţând

încet şi monoton. Ea era totalmente invalidă şi avea mereu nevoie de

ajutor şi de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu

schimbări

psihologice radicale (iritabilitate, o încăpăţânare obositoare de a repeta

întrebări stereotipe, un egoism şi egocentrism exagerat, manifestări

de senilitate şi altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienţi sfârşesc

adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic

în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de

personalitate şi de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice

pentru aceşti pacienţi. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare,

necerând nimic, concentrată în sine însăşi; ea a devenit absorbită

de rugăciunea permanentă, purtându-şi boala dificilă fără nici cel mai

mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilinţă şi răbdare, Domnul

i-a trimis un dar: mângâierea celor întristaţi. Oameni cu totul străini

şi necunoscuţi, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde,

au început să o viziteze şi să converseze cu ea. Şi toţi cei care veneau

la ea plecau consolaţi, simţind o iluminare a supărării lor, o

liniştire a întristării,

o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei şi a deznădejdii.

Vestea despre această călugăriţă extraordinară s-a răspândit treptat

dincolo de graniţele oraşului Gatchina.

Maica Maria trăia într-o căsuţă de lemn, la periferia oraşului, unde

am vizitat-o în martie, 1927. În timp ce aşteptam să fiu primit, am

examinat numeroasele fotografii din camera de primire şi am observat

două:

Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) şi Mitropolitul

Iosif (curând avea să devină conducătorul mişcării „iozefite"). Mitropolitul

Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicaţie emoţionantă maicii Maria,

citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrăţişarea Tatălui, în

timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata

pătimitoare Maica Maria, care, printre mulţi întristaţi, m-a consolat şi

pe mine, un păcătos…"

Am avut şansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii

vindecării sufletelor întristate. Un tânăr, care devenise deznădăjduit

după arestul şi exilul tatălui său preot, a plecat de la maica având un

zâmbet de bucurie, hotărându-se să accepte treapta de diacon. La fel, o

tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându-se

să devină călugăriţă. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund

din cauza morţii fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus şi

încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă şi

fermă.

Când am intrat la ea, i-am spus maicii Maria că mă ataca adesea o

depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni şi că nu puteam

găsi nicio metodă de a scăpa de ea.

„Depresia este o cruce duhovnicească", mi-a spus ea; „ea este trimisă

să ajute penitentul care nu ştie să se pocăiască, adică pe acela care,

după pocăinţă, cade din nou în păcatele de mai înainte… Şi, prin urmare,

doar două medicamente pot trata această suferinţă a sufletului, uneori

foarte mare. Trebuie fie să înveţe să se pocăiască şi să ofere roadele

pocăinţei; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia,

cu umilinţă, supunere, răbdare şi cu mare mulţumire faţă de Domnul,

amintindu-şi că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al

pocăinţei… Şi, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că

descurajarea

ta este rodul nerecunoscut al pocăinţei, o pedepsire de sine inconştientă

pentru absenţa roadelor care sunt cerute… De la acest gând

ar trebui să ajungă la căinţă şi, apoi, depresia se topeşte treptat şi

adevăratele

roade ale pocăinţei vor apărea…"

Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost literalmente ca şi când ar fi

făcut o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească…

Şi eu am plecat alt om.

Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă

contra-revoluţionară şi de a fi participat într-o organizaţie

contra-revoluţionară,

în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale articolului

58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat.

„Organizaţia" era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda" împotriva

regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflaţi în suferinţe.

Cei care au fost prezenţi în timpul arestului descriu o imagine

înfricoşătoare a batjocurii şi a crudei violenţe asupra pacientei

suferinde,

care era paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima

religios-politică"

a maicii Maria s-a agravat prin refuzul ei de a-l recunoaşte

pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declaraţie din 1927, care a dus la

o schismă în Biserica rusă.

Biata suferindă a fost trasă de braţe, care au fost răsucite la spate,

pe podea şi pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi

cekişti. Lovindu-i încă şi mai mult trupul suferind şi paralizat, cekiştii au

aruncat-o în camionetă şi au luat-o. Fratele ei a fost luat într-un alt

automobil, într-un aşa numit „corb negru" (o limuzină neagră, folosită

în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul

nopţii; este descrisă de către Soljeniţîn în primul volum al Arhipelagului

Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să-i aducă

în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună.

Apoi, dintr-odată, nu au mai acceptat pachetele şi au spus scurt: „A murit

în spital". (Astfel de pacienţi neajutoraţi erau de obicei omorâţi.) Trupul

nu a fost dat înapoi.

Fratele ei, un tânăr slab, mic şi rafinat, care o îngrijise cu jertfă

de sine şi care primea vizitatorii, după nouă luni de investigaţii a

primit

cinci ani de închisoare într-un lagăr de concentrare siberian.

6. Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului

ŞI PREOTUL SĂU, NICOLAE PROZORON

Pomeniţi la 6 august (†1938)

Şi veţi cunoaşte adevărul,

iar adevărul vă va face liberi.

(Ioan 8: 32)

Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era

originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg

în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul

an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi

a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai

târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii

Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o

mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri

de bătrâni,

şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într-un cartier care a fost făcut

celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii

societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci

şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale

altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel

iubit".

După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile

de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci,

dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos,

acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin,

în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru

episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără

ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja

arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul

Iosif Petrovici, ridicându-l la rangul de mitropolit. Alţi doi

episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop

au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie.

El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un

nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg.

Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif

trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba

de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru

Nevski. „Nu voi uita niciodată" – scrie Alexei Rostov, un martor ocular

al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din

catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează

– „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru

Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul

a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură

inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea

o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de

slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau

să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie."

Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către

episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni.

Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună-mucenic cu

episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După

istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat,

l-a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător

temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l-a

pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie

1928, arătându-şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei

ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă

cu excomunicare directă şi cu anatema, privându-i pe cei vinovaţi chiar

şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală", spunând mai departe că

„nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private,

căci oricine

intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă

cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat".

Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif,

a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la

Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului", acela

se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă),

încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat

nicio atitudine faţă de „iozefiţi"; dar, curând, prima lovitură a venit, în

1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor

Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie

1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie",

din cauza criticii drepte pe care a făcut-o lui Bulgakov, lui Berdiaev

şi altor gânditori pseudo-ortodocşi, a săvârşit o slujbă de înmormântare

solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună

cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a

refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui

grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară", pe

strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad.

La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare,

nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau,

în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de

bărbaţi. Aici l-am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov.

Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski,

un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în

legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie.

În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare,

în detenţie solitară, şi am avut şansa să-l văd o dată în timp ce

noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea.

Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea

sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară

caldă de iulie, şi am putut să-l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi

solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu

ochi albaştri.

El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor

al mult suferindei noastre Biserici din catacombe.

Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă

ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul

celulei; acesta era numit „colţul sfânt", şi aici dormeau unul lângă altul;

dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o

sărbătoare,

privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi

li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea,

reproducând

cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau

că nu observă nimic. Aici mi-am petrecut primul Paşte în închisoare.

Deşi am fost avertizat de un bun prieten de-al meu să nu mă duc la

„colţul sfânt", fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani

în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo

când

părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea

Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ

ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim". Alţi preoţi îl susţineau

şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându-mă

la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă,

curgându-le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră

cu grijă şi în linişte slujba noastră.

Aici în celulă am cunoscut „viaţa" tovarăşului meu de închisoare,

părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu

trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică.

El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă

şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu

bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor.

Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase

şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l-a găsit ca

sublocotenent. După ce s-a întors de pe front în Voronejul său, a fost

arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie" în timpul înfricoşătorilor

ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu-se

într-o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le-a propus

credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de

minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din

întâmplare,

avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de

acord şi s-au dat într-o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt

grup, evident

ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat

parte la această rugăciune. Şi s-a petrecut o minune extraordinară, care

a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi

cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându-li-se în

schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi

împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare

şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi-a împlinit

făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care

a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în

Riga, la 12 octombrie 1934.

Cu toate acestea, GPU i-a interzis părintelui Nicolae să rămână în

Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa

Sfântul Alexandru

Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva.

Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi

i-a cerut să-l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără

cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu

va afla", a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus

din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi

i-a spus să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie înainte. Comunistul

s-a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi

recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună-ne chiar acum! Voi plăti

oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într-un an. Cât timp sunt în viaţă,

nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului

Central al Partidului!" Astfel l-a ameninţat pe părintele Nicolae acel

membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă

a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu-se de

oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin.

În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi,

pe coridor, şi ni s-a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre:

unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat

ca să-şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei

de exerciţii, am aflat, printr-un set complicat de semne, că arhiepiscopul

Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare.

Nu l-am mai văzut niciodată.

În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s-a ordonat

să meargă la gară şi şi-au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae

nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat,

cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar:

era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi

în altă parte.

Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat

să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor

săi, s-a simţit singur.

Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba,

iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a

slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la

Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi

deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a

scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de

şase, patru şi doi ani; şi, uitându-se cu drag la ele, mi-a spus: „Cred că

Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor".

Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai

vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe

băncile formate din taburete, iar nou-veniţii, pe sub mese şi pe sub

paturi. Patul

meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile

care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a

apărut pe coridor şi s-a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?"

„Da, eu sunt!" – a sărit din patul său părintele Nicolae.

„Nume şi prenume?", a întrebat ofiţerul, verificându-şi lista.

„Nicolae Kiriakovici", a răspuns părintele, îmbrăcându-se.

„Pregăteşte-ţi lucrurile."

Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună

cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie.

Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o

cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile" sale din închisoare. Eu

stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera

care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste

tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa

curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească.

Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră

s-a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă

parte a gratiilor, ofiţerul nu-şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un

zâmbet vesel, s-a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe

care ofiţerul

le-a deschis pentru el. Pe prag, el s-a întors spre noi şi a spus cu voce

tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El".

În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest,

noi toţi ne-am uitat şi am văzut cum s-au închis gratiile după el şi cum,

cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să

vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar

cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei

sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă

de credinţa lui fermă.

În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s-au întors de la întâlnirea cu

rudele lor ne-au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele

împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese

împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930.

Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data

la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în

închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938.

Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile

în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură

specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr

sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să-i

recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu.

Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al

încercării credincioşiei

noastre faţă de Hristos se apropie.

Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea

nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi-vă lui

Dumnezeu pentru noi!

DELEGAŢIA ISTORICĂ DIN PETROGRAD DIN 1927

ÎNTÂLNIREA CU MITROPOLITUL SERGHIE

Infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie, prezentată la 16/29 iulie

1927, a dat o lovitură puternică întregii lumi ortodoxe ruse. Din toate

colţurile pământului rusesc au răsunat voci de protest ale clerului şi

mirenilor.

O mulţime de „epistole" au fost trimise Mitropolitului Serghie şi

copii ale lor au fost trimise prin ţară. Autorii acestor „epistole" îl implorau

pe Mitropolitul Serghie să renunţe la calea pierzătoare pe care o

alesese.

După un întreg val de astfel de „epistole" de protest, un şuvoi

nesfârşit de delegaţii a început să curgă către Mitropolitul Serghie în

Moscova.

Una dintre aceste delegaţii fără număr a fost Delegaţia istorică a

Eparhiei Petrograd, care a venit la Moscova la 27 noiembrie 1927, fiind

compusă din următorii membri: preasfinţitul Dimitrie Liubimov, episcop

de Gdov (vicar al eparhiei din Petrograd), protopop Victorin Dobronravov,

profesorul I.M. Andreev (eu însumi) şi CA. Alexeev. Episcopul

Dimitrie l-a reprezentat pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului şi avea cu

el o lungă scrisoare care fusese semnată de către şapte episcopi care erau

în Petrograd (printre ei, pe lângă Mitropolitul Iosif şi episcopul Dimitrie,

mai erau şi episcopul Gavriil, episcopul Ştefan şi episcopul Serghie de

Narva). Protopopul Dobronravov reprezenta un grup numeros din clerul

Petrogradului, având şi o scrisoare de la ei, semnată de către protopopul

profesor F.K. Andreev. Eu reprezentam cercurile academice şi am adus o

scrisoare de la un grup de academicieni şi profesori de la Academia de

Ştiinţe, de la Universitate şi de la alte instituţii de învăţământ superior;

scrisoarea fusese compusă de către profesorul S.S. Avramovici baranovski

(fost profesor al Academiei Militare de Jurisprudenţă) şi de către

profesorul M.A. Novoselov (bine cunoscutul publicist şi editor al „Bibliotecii

de religie şi morală", care a locuit apoi în secret în Petrograd şi în

Moscova). CA. Alexeev reprezenta masele largi ale populaţiei.

În ciuda faptului că delegaţia de la Petrograd a ajuns la Moscova

mai târziu decât multe alte delegaţii care veniseră cu acelaşi scop, a fost

primită peste rând. Întrevederea delegaţiei cu Mitropolitul Serghie a durat

două ore.

După ce au intrat la Mitropolitul Serghie, toţi membrii delegaţiei

s-au ridicat şi s-au îndreptat spre el pentru a-i primi binecuvântarea,

s-au prezentat şi au justificat faptul că veneau ca fii credincioşi ai Bisericii

Ortodoxe.

Când Mitropolitul Serghie a terminat de citit scrisorile care fuseseră

aduse la el (de la episcopat, de la cler şi de la laici), episcopul Dimitrie

– care avea 70 de ani – a căzut în genunchi înaintea lui şi a exclamat în

lacrimi: „Vlădica! Ascultă-ne, în numele lui Hristos!"

Mitropolitul Serghie l-a ridicat imediat din genunchi, l-a aşezat într-un

fotoliu şi a spus cu o voce fermă şi întrucâtva iritată: „Ce este de

ascultat? Tot ceea ce aţi scris voi a fost scris de alţii mai înainte

şi la toate

acestea am răspuns deja de multe ori în mod clar şi categoric. Ce vă

rămâne vouă neclar?!"

„Vlădica – a început episcopul Dimitrie cu voce tremurândă şi cu

lacrimi îmbelşugate –, la vremea hirotoniei mele mi-aţi spus că trebuie

să fiu credincios Bisericii Ortodoxe şi, în caz de necesitate, ar trebui să

fiu pregătit să-mi pun şi propria viaţă pentru Hristos. Iar acum a venit

un astfel de timp al mărturisirii şi vreau să sufăr pentru Hristos; dar

Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia dumneavoastră, în locul unui

drum către Golgota ne propuneţi să păşim pe calea colaborării cu regimul

luptător împotriva lui Dumnezeu, care Îl persecută şi Îl blasfemiază

pe Hristos; ne propuneţi să ne bucurăm de bucuriile acestui regim şi să

ne întristăm pentru mâhnirile lui… Conducătorii noştri se luptă să anihileze

religia şi Biserica şi se bucură de distrugerea bisericilor, se bucură

de succesul propagandei lor anti-religioase. Această bucurie a lor este

sursa mâhnirii noastre. Înaltpreasfinţia Voastră ne propuneţi să mulţumim

guvernului sovietic pentru atenţia sa faţă de nevoile populaţiei

ortodoxe. Dar cum se exprimă această atenţie? Prin uciderea a sute de

episcopi, a mii de preoţi, a milioane de credincioşi. Prin profanarea lucrurilor

sfinte, prin batjocorirea sfintelor moaşte, prin distrugerea unui

număr imens de biserici şi prin închiderea tuturor mănăstirilor. Cu siguranţă

ar fi fost mai bine dacă nu ne-ar fi acordat o astfel de «atenţie»!"

„Guvernul nostru" – l-a întrerupt brusc Mitropolitul Serghie pe

episcopul Dimitrie – „a persecutat clerul doar pentru crime politice".

„Aceasta este o calomnie!" – a strigat înfierbântat episcopul Dimitrie.

„Noi dorim să obţinem o reconciliere a Bisericii Ortodoxe cu regimul

de guvernare", a continuat cu iritare Mitropolitul Serghie, „în timp

ce voi luptaţi să evidenţiaţi caracterul contra-revoluţionar al Bisericii…

Prin urmare, voi sunteţi contra-revoluţionari, în timp ce noi suntem cu

totul loiali regimului sovietic!"

„Acest lucru nu este adevărat!" – a exclamat înfierbântat episcopul

Dimitrie. „Aceasta este o altă calomnie împotriva mărturisitorilor, a

mucenicilor,

a celor care au fost împuşcaţi şi a celor care pier în lagărele de

concentrare şi în exil… Ce faptă contra-revoluţionară a făcut Mitropolitul

Veniamin, care a fost executat? În ce constă «contra-revoluţia»

Mitropolitului Petru de Krutiţa!?"

„Şi, în opinia ta, nici soborul de la Karloviţ nu a avut un caracter

politic?" – l-a întrerupt din nou Mitropolitul Serghie.

„Nu a fost niciun sobor la Karloviţ în Rusia", a răspuns liniştit episcopul

Dimitrie, „şi mulţi mucenici în lagărele de concentrare nici nu au

ştiut nimic despre acest sobor." „Eu personal", a continuat episcopul Dimitrie,

„sunt un om complet apolitic şi, dacă ar trebui să mă acuz la GPU

pe mine însumi, nu aş putea să-mi imaginez nimic de care să fiu vinovat

în faţa regimului sovietic. Doar mă mâhnesc şi mă întristez văzând persecuţia

împotriva religiei şi a Bisericii. Nouă, păstorilor, ne este interzis

să vorbim despre aceasta şi păstrăm tăcerea. Dar la întrebarea dacă este

vreo persecuţie împotriva religiei şi a Bisericii în URSS, nu aş putea răspunde

altfel decât afirmativ. Vlădică, atunci când v-au propus să scrieţi

Declaraţia, de ce nu aţi răspuns ca Mitropolitul Petru, că puteţi păstra

tăcerea, dar nu puteţi spune ceea ce nu este adevărat?"

„Şi unde este neadevărul?", a exclamat Mitropolitul Serghie.

„În faptul că persecuţia împotriva religiei – «opiumul poporului»,

conform dogmei marxiste – nu doar că există printre noi, ci a depăşit

orice limită în cruzime, cinism şi blasfemie!"

„Ei bine, ne luptăm cu aceasta, a remarcat Mitropolitul Serghie, dar

ne luptăm legal, şi nu ca cei care sunt contra-revoluţionari… Şi atunci

când ne vom fi demonstrat poziţia noastră complet faţă de regimul sovietic,

rezultatele vor fi încă şi mai vizibile. Probabil că vom fi în stare să

publicăm, ca o contrapondere la Ateul, mica noastră revistă religioasă…"

„Aţi uitat, vlădică, a remarcat protopopul Dobronravov, că Biserica

este Trupul lui Hristos, iar nu un consistoriu, o «mică revistă» sub cenzura

regimului ateist!"

„Nu conştiinţa noastră politică, ci cea religioasă este cea care nu ne

permite să ne alăturăm Declaraţiei dumneavoastră", am observat eu.

„Eu vreau să pătimesc pentru Hristos, iar Înaltpreasfinţia Voastră

ne propuneţi să renunţăm la El", a spus CA. Alexeev cu amărăciune.

„Aşadar, voi vreţi o schismă?!" – a întrebat ameninţător Mitropolitul

Serghie. „Nu uitaţi că păcatul schismei nu este spălat nici măcar de

sângele muceniciei! Majoritatea este de acord cu mine", a adăugat el

autoritar.

„Vocile trebuiesc cântărite, nu numărate, vlădică, am obiectat eu.

Până la urmă, Mitropolitul Petru, locţiitorul legitim al tronului patriarhal,

nu este de acord cu Înaltpreasfinţia Voastră; nici Mitropoliţii Agatanghel,

Chiril şi Iosif; nici alţi luminători, precum Mitropolitul Arsenie,

arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Pahomie, episcopii Victor,

Damaschin, Averchie şi mulţi alţii; nici stareţii de la Optina, nici

deţinuţii de la Solovki…"

„Adevărul nu este întotdeauna acolo unde este majoritatea, a remarcat

protopopul Dobronravov; altfel Mântuitorul nu ar fi vorbit despre

«mica turmă». Şi conducătorul Bisericii nu s-a dovedit întotdeauna

a fi de partea Adevărului. Este suficient să ne amintim de vremea lui

Maxim Mărturisitorul."

„Prin noua mea politică bisericească, eu salvez Biserica", a răspuns

intenţionat Mitropolitul Serghie.

„Ce spuneţi, vlădică?" – au exclamat cu o singură voce toţi membrii

delegaţiei. „Biserica nu are nevoie de salvare, a adăugat protopopul

Dobronravov; porţile iadului nu o vor birui pe ea. Înaltpreasfinţia Voastră

aveţi nevoie de salvare prin Biserică."

„Am spus aceasta într-un sens diferit", a răspuns Mitropolitul Serghie,

oarecum tulburat.

„Şi de ce, vlădică, aţi poruncit să fie introdusă în Liturghie o rugăciune

pentru regim, în timp ce aţi interzis rugăciunea pentru cei din închisori

şi din exil?" – am întrebat eu.

„Chiar trebuie să vă reamintesc de bine cunoscutul text de la Apostolul

Pavel privind autorităţile?" – a întrebat Mitropolitul Serghie cu

ironie. „Cât despre rugăciunea pentru «cei aflaţi în exil», mulţi diaconi

fac o demonstraţie din asta".

„Şi când, vlădică, veţi schimba Fericirile de la Liturghie?" – am

obiectat eu din nou; „până la urmă, se poate face şi din acestea obiect de

demonstraţie".

„Eu nu alterez Liturghia", a spus Mitropolitul Serghie, ironic.

„Şi cine are nevoie de rugăciunea pentru regim? Cu siguranţă regimul

sovietic ateist nu are nevoie de ea. Şi credincioşii ar putea să se roage

doar în sensul unei cereri «pentru îmblânzirea inimilor împietrite ale

conducătorilor» sau «pentru luminarea celor care se află în eroare». Dar

să te rogi pentru un regim anti-creştin este imposibil."

„Chiar aşa! Ce fel de Antihrist găsiţi aici?", a răspuns Mitropolitul

Serghie, cu un gest dispreţuitor al mâinii.

„Dar duhul este exact cel al lui Antihrist", am insistat eu. „Şi ce

anume a dat naştere acestei rugăciuni? V-au forţat să introduceţi această

cerere?"

„Ei bine, eu însumi am găsit că este necesară."

„Nu, vlădică, răspundeţi ca înaintea lui Dumnezeu, din adâncul

conştiinţei voastre pastorale: v-au forţat să faceţi aceasta, precum şi

celelalte din «noua politică bisericească», sau nu?"

Această întrebare a trebuit să fie repetată cu încăpăţânare şi persistenţă

de numeroase ori, înainte ca Mitropolitul Serghie să răspundă în

cele din urmă: „Ei bine, ei fac astfel de presiuni asupra unora şi îi forţează,

dar şi eu gândesc în acest fel", a conchis grăbit şi înfricoşat.

„Şi de ce, vlădică, aţi poruncit ca imediat după numele Mitropolitului

Petru să fie pomenit numele Înaltpreasfinţiei Voastre? Am auzit că

şi acest lucru a fost poruncit de sus, cu intenţia de a omite curând numele

Mitropolitul Petru". Mitropolitul Serghie nu a răspuns la aceasta. (În

1936, pomenirea Mitropolitul Petru, care a murit în 1937 sau 1938, a fost

interzisă.)

„Şi cine v-a aprobat «sinodul patriarhal temporar»? Şi cine s-a

ocupat cu numirea şi transferarea episcopilor? De ce a fost mutat împotriva

dorinţei sale Mitropolitul Iosif (al Petrogradului) de la turma sa?

Vlădică, noi ştim că toate acestea sunt făcute de «procurorul superior»

neoficial al sinodului vostru, agentul secret de poliţie, comunistul

Tuchkov, împotriva voinţei voastre."

„De unde aţi scos toate astea?" – a întrebat Mitropolitul Serghie,

oarecum tulburat.

„Toată lumea ştie acestea, vlădica."

„Şi de către cine v-aţi înconjurat, vlădica?" a adăugat protopopul

Dobronravov. „Singur numele episcopului Alexei Simanski (care ulterior

a ajuns patriarh) este suficient pentru a vă discredita întregul sinod."

Mitropolitul Serghie s-a ridicat în picioare şi a spus că se va gândi

la tot ceea ce spuseserăm şi că va da un scurt răspuns în trei zile. Audienţa

era terminată. În trei zile, Mitropolitul Serghie a dat un răspuns

scris, repetând în expresii generale şi obscure tezele Declaraţiei sale.

Delegaţia s-a întors la Petrograd. Şi, la scurtă vreme, a avut loc o

schismă. Pentru cei care rupeau comuniunea cu Mitropolitul Serghie,

scrisoarea răspundea cu interdicţii; organele poliţiei secrete îl ajutau cu

cinism.

Membrii delegaţiei de la Petrograd au fost curând arestaţi şi au suferit

cumplit. Bătrânul episcop Dimitrie a fost pus în secţia de izolare

politică de la Yaroslavl pentru zece ani şi apoi a fost împuşcat.

Protopopul

Dobronravov a fost trimis la un lagăr de concentrare pentru zece ani şi a

apoi a fost condamnat la încă zece ani fără drept de corespondenţă. Eu

am fost trimis la lagărul de concentrare de la Solovki. CA. Alexeev, după

ce a devenit preot, a fost împuşcat.

Adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a mers în catacombe, unde a rămas

până astăzi ca o cetate nevăzută a Kitejului, păstrându-se ca Mireasă

nepătată a lui Hristos.

SEPARAREA EPISCOPULUI DIMITRIE DE GDOV

ŞI A CREDINCIOŞILOR DIN PETROGRAD

Document din 14 decembrie (27) 1927

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Aceasta este mărturia conştiinţei noastre (II Cor. 1: 12): nu ne mai

este îngăduit, fără a păcătui împotriva canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe,

să rămânem în comuniune eclezială cu substituitorul locţiitorului

tronului patriarhal, Serghie, Mitropolit de Nijegorod, şi cu sinodul său şi

cu toţi cei care gândesc ca el. Nu din mândrie – să nu fie aceasta niciodată!

–, ci de dragul păcii conştiinţei, noi ne dezicem de persoana şi de faptele

fostului nostru conducător, care în mod nelegiuit şi necumpătat şi-a

depăşit drepturile şi a introdus mare tulburare şi „trufia lumii" în Biserica

lui Hristos, a cărei datorie este să aducă lumina simplităţii şi prinosul

înţelepciunii în smerenie celor care doresc să-L vadă pe Dumnezeu

(din Epistola sinodului african către papa Celestin).

Şi am decis asupra acestui lucru numai după am primit mărturie

din mâinile Mitropolitului Serghie însuşi cum că noua direcţie şi orientare

a vieţii bisericeşti ruse pe care el şi-a asumat-o nu este pasibilă de

nicio schimbare.

Prin urmare, rămânând prin mila lui Dumnezeu întru toate fii ascultători

ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi

menţinând succesiunea apostolică prin locţiitorul tronului patriarhal Petru,

Mitropolitul de Krutiţa, noi rupem comuniunea canonică cu Mitropolitul

Serghie şi cu cei aflaţi în subordinea sa; până la judecata unui

„Sinod local complet", anume cu participarea tuturor episcopilor ortodocşi,

sau până la pocăinţa deschisă şi desăvârşită a mitropolitului însuşi

înaintea Sfintei Biserici, noi păstrăm comuniunea în rugăciune doar

cu cei care păzesc să nu fie încălcate canoanele Părinţilor… şi ca să nu

pierdem în mod imperceptibil, încetul cu încetul, libertatea pe care

Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne-a dat-o

nouă ca un dar liber prin propriul Lui Sânge (Canonul al 8-lea al celui

de-al Treilea Sinod Ecumenic). Amin.

Dimitrie, Episcop de Gdov

SCRISOARE A EPISCOPULUI DIMITRIE DE GDOV,

CONDUCĂTORUL TEMPORAR AL EPARHIEI PETROGRAD,

CĂTRE PREOŢII EPARHIEI

Document din 4 (17) ianuarie 1928

Dragi părinţi în Domnul,

Ca răspuns la petiţia dumneavoastră din 30 decembrie (pe vechiul

calendar), care a fost adresată smereniei mele, răspund că vă accept cu

iubire în comuniune de rugăciune cu mine şi sub conducerea mea arhipăstorească

şi vă cer cu dinadinsul sfintele rugăciuni pentru mine, cel

păcătos, pentru ca Domnul Dumnezeu, după mulţimea harului Său, să

ne învrednicească să rămânem credincioşi Bisericii cea Una, Sfântă,

Sobornicească

şi Apostolească, acceptând în calitate de conducător al nostru

în ordinea ierarhiei ecleziale pe locţiitorul patriarhal, Petru, Mitropolitul

de Krutiţa, până la vremea întrunirii unui Sinod local complet al Bisericii

ruse, la care va fi prezent întregul episcopat activ – adică mărturisitorii

exilaţi în prezent –, care va justifica prin autoritatea sa sinodală

modul nostru de a acţiona, sau până când Mitropolitul Serghie îşi va

veni în sine şi se va pocăi de păcatele sale nu doar împotriva ordinii canonice

a Bisericii, ci şi împotriva fiinţei ei (blasfemiind sfinţenia eroismului

mărturisitorilor ei, aruncând îndoiala asupra convingerilor lor

creştine, ca şi când ar fi amestecate cu politica), împotriva sinodalităţii

sale (prin actele sale de coerciţie), împotriva apostolicităţii sale (supunând

Biserica regulilor lumeşti) şi prin ruptura sa interioară – pentru a

menţine o falsă unitate – de Mitropolitul Petru, care nu i-a dat Mitropolitului

Serghie consimţământul pentru ultimele sale acte, începând cu

epistola (Declaraţia) din 16/29 iulie 1927. Prin urmare, fraţilor, staţi

neclintiţi şi ţineţi predaniile (II Tes. 2: 15).

II.

Părinţii fondatori

ai Bisericii din catacombe

şi documentele lor

Totuşi, teama şi tremurul meu încep să

crească la gândul că, în timp ce tăria şi zelul

conducătorilor Bisericii lui Hristos de astăzi sunt

departe de a rivaliza cu cele ale Apostolilor, ei

trebuie să se lupte cu duşmani considerabil mai

puternici şi trebuie să întâmpine obstacole şi dificultăţi

mult mai mari în această slujire.

Mitropolitul Iosif

Priviţi rănile sângerânde ale captivilor

absoluţi ai iubirii lui Hristos, care îşi purtau

rănile având pe buze o smerită rugăciune

pentru călăii lor şi o strălucire nepământească

pe feţele lor!

Priviţi toate ororile persecuţiei, tulburările,

torturile – toate felurile de chinuri ale

morţii prin care iadul a încercat să îi

împiedice pe trimişii Celui Răstignit,

adâncindu-şi prin aceasta propria înfrângere

şi dizgraţie.

Mitropolitul Iosif

7. Mitropolitul Iosif al Petrogradului

ŞI ÎNCEPUTUL BISERICII DIN CATACOMBE

Comemorat la 15 decembrie (†1938)

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l

ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi

trupul să le piardă în gheenă. (Matei 10: 28)

În istoria Bisericii lui Hristos au existat mai multe momente critice,

în care conducătorii oficiali ai unei Biserici locale au căzut din dreapta

credinţă şi, pentru o anumită perioadă, credincioşii au ezitat, neştiind

pe cine să urmeze sau neştiind unde este de găsit Însăşi Biserica. În astfel

de momente, Hristos Domnul, credincios făgăduinţei Sale că porţile

iadului nu vor birui Biserica Lui (Matei 16: 18), ridică un atlet care să

spună adevărul şi să-i atragă pe credincioşi de partea ortodoxiei. La începutul

perioadei moderne, un astfel de atlet este Sfântul Marcu al Efesului,

singurul dintre ierarhii Bisericii Răsăritene care a condamnat fără

reţinere necuviosul Sinod şi pseudo-unirea de la Florenţa şi i-a trezit pe

credincioşii ortodocşi, făcându-i să realizeze că Biserica Romei căzuse în

erezie, iar cei care s-au unit cu ea se poziţionau prin aceasta în afara

Bisericii lui Hristos.

În secolul nostru, când a apărut un duşman al Bisericii şi mai de

temut, sub forma totalitarismului pseudo-religios al comunismului ateist,

şi când conducătorul Bisericii ruse, Mitropolitul Serghie, a proclamat

prin Declaraţia sa din 1927 principiul cooperării practice şi ideologice cu

forţele anti-creştinismului, atunci Dumnezeu a ridicat, în fruntea unei

adevărate armate de mărturisitori, un atlet în persoana Mitropolitului

Iosif, ca să se opună şi să acuze această „legalizare" distrugătoare de suflet

şi să conducă mişcarea celor credincioşi Bisericii Ortodoxe Ruse în

catacombe.

Viaţa Mitropolitului Iosif Petrovici de dinainte de Revoluţie ne este

în mare măsură necunoscută, deşi trăsăturile ei generale pot fi descoperite

în scrierile sale, care au început să apară în presa religioasă rusească

pe la sfârşitul secolului. Astfel, ştim că s-a născut aproximativ între 1870

şi 1875, în provincia Novgorod, în teritoriul Tikhvin, care era cunoscut

pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, faţă de care viitorul

ierarh avea o mare evlavie. În 1899 a fost într-un pelerinaj la Locurile

Sfinte şi poate că aici scânteia credinţei sale ortodoxe a fost aprinsă în

flacăra unei dorinţe arzătoare de a sluji Bisericii lui Hristos.

După ce a petrecut întreaga noapte de 18 spre 19 iunie în Biserica

Sfântului Mormânt, a ieşit la ivirea zorilor şi, mergând pe străzile pustii

ale Ierusalimului, a fost cuprins de cele mai nobile simţăminte: „Era atât

de bine, aşa cum este numai de Paşti, când te întorci acasă de la slujbă,

arzând de dorinţa de a îmbrăţişa întreaga lume, de a renunţa la pământ

şi de a zbura undeva departe, foarte departe, în adâncul cerului de

necuprins!…"

Toată viaţa avea să rămână credincios acestui entuziasm inspirat

de Hristos din tinereţea lui. Peste ani, maturizat de nevoinţele ascetice

şi de suferinţă, acest entuziasm l-a făcut să devină un mărturisitor şi

un mucenic pentru Hristos şi pentru Biserica Sa cea sfântă.

Scrierile Mitropolitului Iosif despre diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti

descoperă o profundă înrădăcinare în literatura patristică şi

ascetică ortodoxă şi inspirarea sa din textele cărţilor de slujbă ale Bisericii.

În 1901, când era ieromonah, a scris un articol cuprinzător şi precis

asupra întrebării: „Poate un creştin ortodox – cum anume – să se roage

pentru creştinii neortodocşi?" La începutul lui 1905, fiind acum arhimandrit,

a publicat lucrarea sa cea mai importantă, o carte întreagă

compusă din scurte cugetări duhovniceşti cu titlul Sub îmbrăţişarea Tatălui:

din jurnalul unui monah. Următoarele fragmente din lucrarea sa

vor reda o imagine despre sensibilitatea autorului şi vor oferi o perspectivă

exactă asupra chestiunilor duhovniceşti.

„Necazurile mari curăţă sufletul, precum este curăţit aurul în cuptor,

îi dau viaţă, îl fortifică şi îl domolesc. Omul devine mai puţin sensibil

faţă de necazurile zilnice şi faţă de suferinţele de aici, devine mai calm,

mai echilibrat, priveşte lumea mai serios şi mai sobru, devine mai puţin

ataşat de cele pământeşti, însetează mai mult după cele cereşti, veşnice

şi fără sfârşit."

„Omul are multă energie pentru activitate; doar că aceasta trebuie

să fie trezită. Este trezită prin nevoi, necazuri, prin lupta pentru existenţă,

prin dragostea faţă de Dumnezeu, prin setea de mântuire, prin conştiinţa

fragilităţii vieţii prezente şi a dulceţii vieţii viitoare şi prin toate

celelalte pe care le învaţă Biserica prin mijloacele pe care le posedă pentru

îndrumarea şi iluminarea fiecărui om care îi este dat…"

„Cu cât ne încredem mai mult în ajutorul care vine de la oameni şi

în apărarea altora, cu atât sunt mai departe de noi harul milostiv şi ajutorul

lui Dumnezeu. Şi acest lucru este firesc: deoarece, până la urmă,

dacă am primi ajutor de la Dumnezeu atunci când ne aşteptăm să-l primim

de la om, i-am atribui omului ceea ce este al lui Dumnezeu şi am

schimba slava lui Dumnezeu cu slava omenească. Prin urmare, Dumnezeu

aşază lucrurile astfel încât ajutorul Său devine tot mai evident pentru

noi în măsura în care starea noastră de neajutorare devine mai sigură

şi mai evidentă şi toată nădejdea noastră rămâne la El!"

La scurt timp după 1908, arhimandritul Iosif a fost hirotonit episcop

de Uglich. Cuvântul rostit cu această ocazie, citat mai jos în întregime,

este în mod evident profetic. Pătruns de conştiinţa mişcării crescânde

de anarhie şi necredinţă care dizolva deja structura cea mai intimă a

civilizaţiei ortodoxe ruse şi care era pe punctul de a da naştere hidoasei

Revoluţii, cuvintele tânărului ierarh sună aproape ca un manifest al sufletului

Rusiei sfinte, care se confruntă chiar şi astăzi cu armatele unite

ale satanismului mondial.

Preasfinţia Voastră, preaînţelepţi Arhipăstori!

În acest moment unic, extrem de important şi cel mai sfânt din

viaţa mea, când chemarea Domnului nostru – „urmează-mi Mie" – a

atins chiar şi marea mea nevrednicie, bucuria şi frica, binecuvântarea

şi suferinţa îmbrăţişează umilul meu suflet.

Am înaintea ochilor cetele sfinţilor Apostoli, demnităţile marilor

ierarhi – cei care au semănat credinţa şi au păstorit Biserica lui Hristos

pe pământ… De la cei simpli la cei foarte educaţi, de la cei infirmi la

cei puternici şi bogaţi în puterea sufletului, ei au oferit şi şi-au pus viaţa

şi toată puterea lor pe altarul iubirii lui Hristos, s-au dat pe sine ca

materie acelui Foc sfânt al lui Hristos, prin care întregul univers străluceşte

în har.

Să ating şi eu acest Foc dătător de har; să îmi ofer şi eu slabele

mele puteri – sau mai degrabă neputinţe – pe altarul Bisericii Soborniceşti;

să îmi pun şi eu viaţa în cuptorul Flăcării lui Hristos, să aud chemarea

lui Hristos de a sluji o atât de mare lucrare a lui Dumnezeu şi să

primesc posibilitatea de a răspunde acestei chemări prin slujirea care

este cea mai înaltă expresie apostolească de iubire şi devoţiune faţă de

Cel mai dulce şi dumnezeiesc Ierarh – o, câte motive de bucurie! Este

îndeajuns aceasta pentru a umple pe cineva cu un simţământ de sinceră

şi negrăită mângâiere şi cu un sentiment gingaş!…

Cu toate acestea, sursa unei astfel de bucurii şi mângâieri reprezintă

în acelaşi timp pentru mine şi o sursă de teamă apăsătoare, de

nelinişti, de suferinţe şi necazuri. Frumuseţea izbânzilor apostolilor,

frumuseţea celei mai înălţătoare expresii a iubirii şi devoţiunii faţă de

Mântuitorul, a celei mai înalte slujiri aduse Bisericii lui Dumnezeu pe

pământ – apar înaintea privirii mele nu ca simple CUVINTE, ci ca fapte

adevărate, ca cea mai vie REALITATE, dincolo de înfrumuseţările

gândului şi ale cuvântului.

Şi ce nevoinţe, ce asceză, ce suferinţă nu ne-au fost date de această

realitate ca exemplu şi ca întărire! Priviţi rănile sângerânde ale captivilor

absoluţi ai iubirii lui Hristos, care îşi purtau rănile având pe buze

o smerită rugăciune pentru călăii lor şi o strălucire nepământească

pe feţele lor! Priviţi toate ororile persecuţiei, tulburările, torturile –

toate felurile de chinuri ale morţii prin care iadul a încercat să îi împiedice

pe trimişii Celui Răstignit, adâncindu-şi prin aceasta propria înfrângere

şi dizgraţie.

Având în minte toate acestea – lucruri mari şi minunate nu după

standardele omeneşti, dar prin care a fost întemeiată Biserica lui Hristos,

mare şi puternică până acum –, fără să vreau mă întreb: este oare

posibil să fiu până şi eu capabil de a îndura toate acestea? Este posibil

să am şi eu destulă statornicie, destul curaj, ca să stau în aceeaşi demnitate

cu astfel de exemple ale puterii lui Dumnezeu şi ale tuturor celor

care sunt făcute prin puterea iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi prin

iubirea omului faţă de Dumnezeu?…

Totuşi, teama şi tremurul meu încep să crească la gândul că, în

timp ce tăria şi zelul conducătorilor Bisericii lui Hristos de astăzi sunt

departe de a rivaliza cu cele ale Apostolilor, ei trebuie să se lupte cu

duşmani considerabil mai puternici şi trebuie să întâmpine obstacole şi

dificultăţi mult mai mari în această slujire. Sfinţii Apostoli, până la urmă,

au avut împotriva lor o luptă ferventă – deşi direcţionată în mod

greşit – pentru adevăr, în timp ce noi, în vremurile noastre, trebuie să

ne înfruntăm cu o îndărătnică RESPINGERE A ADEVĂRULUI şi chiar

şi a ideii unui Dumnezeu viu şi a importanţei Sale vitale pentru inima

omului. Cu toate părţile lor negative, cu toate insuficienţele şi erorile

lor, păgânismul şi iudaismul antichităţii erau totuşi o căutare sinceră a

lui Dumnezeu, o dorinţă sinceră de a-I sluji Lui, o exemplificare vie şi

activă a setei de comuniune cu El. Dar necredinţa de astăzi, toate formele

posibile de eroare şi agitaţie – cei învăţaţi şi cei analfabeţi, antireligioşi

şi anti-morali – şi întreaga viaţă publică de astăzi, nu exprimă

ele în om o profundă rea-voinţă de a nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, o

rea-voinţă de a nu admite nici măcar existenţa Lui, iar pe de altă parte

dorinţa de a se debarasa complet de El, de a se descurca fără El, de a

trăi numai din cuceririle minţii umane trufaşe şi din cele ale culturii?

În astfel de vremuri dureroase, când acceptarea cu supunere a

noii slujiri a Bisericii lui Hristos a adus asupra mea voinţa lui Dumnezeu,

cu toată smerenia vă implor, preaînţelepţi păstori, să aduceţi asupra

mea prin rugăciunile voastre arhiereşti puterea de la Dumnezeu ca să

lucrez în mod cuviincios în această mare slujire. Fie ca

atotputernicul

har al Duhului lui Dumnezeu să coboare peste creştetul celui ascultător

chemării lui Dumnezeu şi să facă în mine, care sunt nevrednic,

voia şi puterea Sa. Amin.

Odată cu venirea revoluţiei, forţele necredinţei, a căror putere ierarhul

o ştia foarte bine, s-au dezlănţuit cu toată furia asupra pământului

rusesc şi, în special, asupra Bisericii Ortodoxe, a cărei simplă existenţă

era o ameninţare pentru programul bolşevic şi un reproş făcut conştiinţei

care mai rămânea în agitaţii atei. Cât timp Patriarhul Tihon a rămas

în viaţă, Biserica a avut un centru vizibil de unitate. Chiar şi atunci

când patriarhul a fost închis, când apostaţii „Bisericii Vii" au luat

în stăpânire majoritatea bisericilor ortodoxe din Rusia, iar Biserica

„progresistă"

a Constantinopolului dăduse un prestigiu internaţional acestei sinagogi

a lui satan, recunoscând-o ca Biserica Ortodoxă a Rusiei, cei credincioşi,

prin faptul că au rămas credincioşi patriarhului, au rămas ortodocşi,

şi credincioşia lor faţă de patriarh a devenit testul de verificare a

ortodoxiei lor; şi acest fapt mai mult decât orice altceva a diminuat puterea

„Bisericii Vii".

Dar, odată cu moartea Patriarhului Tihon, în 1925, situaţia a devenit

mult mai neclară. În condiţii de persecuţie era imposibilă adunarea

unui sinod pentru alegerea unui nou patriarh; prevăzând acest lucru, Patriarhul

Tihon a desemnat trei ierarhi, unul dintre aceştia (oricare din ei

nu s-ar fi aflat în închisoare sau sub interdicţie) trebuind să devină

Locum Tenens al tronului patriarhal la moartea lui şi să menţină

unitatea

externă a Bisericii. Dintre aceşti trei ierarhi, doar unul – Mitropolitul

Petru de Krutiţa – era liber în momentul morţii patriarhului, şi a

fost acceptat,

printr-un act special, semnat de mai mult de cinzeci de episcopi,

în calitate de conducător al Bisericii ruse. La rândul său, Mitropolitul

Petru a desemnat trei „substituţi" pentru poziţia de Locum Tenens, în

caz că ar fi fost şi el arestat sau omorât, unul dintre aceştia fiind

Mitropolitul

Iosif (în acea perioadă, arhiepiscop de Rostov), iar un altul, Mitropolitul

Serghie (mai târziu „Patriarh"). Mitropolitul Petru a fost arestat

peste cinci luni pentru refuzul de a fi semnat o declaraţie care să fi

dat pe mâna regimului ateist libertatea internă a Bisericii. Din 1925 până

în 1927, niciun candidat nu a fost capabil să-i ia locul pentru mai mult de

câteva luni înainte de a fi închis, şi a devenit un fapt evident că guvernul

sovietic nu se va linişti până când nu avea să găsească sau nu va reuşi să

forţeze un ierarh să semneze un document pe placul regimului. Acest ierarh

a fost găsit în persoana Mitropolitului Serghie, care în 16/29 iulie

1927, după ce a fost eliberat după mai multe luni de închisoare, a făcut

publică infama Declaraţie care l-a făcut pe el şi pe cei care l-au urmat

agenţii în fapt ai Statului sovietic. Publicând Declaraţia în 19 august,

ziarul oficial sovietic Izvestia a specificat că „partea vizionară a clerului

se afla deja pe acest drum încă din 1922", referindu-se la „Biserica Vie".

Astfel a reuşit regimul ateist să introducă „înnoirea" chiar în

Biserica Patriarhală,

iar rezultatul a fost protestul decisiv al ierarhilor Bisericii ruse,

care, când au văzut că Mitropolitul Serghie era în mod clar hotărât să-şi

impună voinţa sa în întreaga Biserică, curând au început să întrerupă

comuniunea cu el.

Astfel a devenit imediat clar că Declaraţia se afla în contradicţie

flagrantă cu al 34-lea Canon Apostolic, fiind proclamată „fără consimţământul

tuturor" episcopilor, fiind doar lucrarea lui Serghie dictată de regimul

ateist; şi, prin urmare, singura posibilitate pentru Serghie era aceea

de a retracta Declaraţia în faţa unei astfel de copleşitoare dezaprobări

a confraţilor săi ierarhi. Cu toate acestea, în loc să facă astfel, ca şi când

ar fi vrut să dovedească faptul că nu mai considera necesară opinia Bisericii,

ci că devenise unealta supusă a regimului, el a început, împreună

cu „Sinodul" său necanonic, a cărui formare depăşea cu mult atribuţiile

sale de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, un transfer nemaiîntâlnit de

episcopi dintr-un scaun episcopal în altul şi i-a suspendat pe cei care nu

erau de acord cu el, fondând astfel docila Biserică „Sovietică".

Mitropolitul Iosif, ca unul dintre primii care au protestat împotriva

Declaraţiei, a fost imediat „transferat" din Petrograd, eparhie în care nu

avea să revină decât în septembrie 1926. Printr-un act al „Sinodului" din

19 octombrie 1927, „Mitropolitul Iosif este considerat transferat în Eparhia

Odessa, şi i se sugerează să nu fie tentat de facila posibilitate de a locui

în Rostov, lucru care ar cauza tulburare atât printre credincioşii din

Leningrad, cât şi printre cei din Rostov…" Ca răspuns, Mitropolitul Iosif

a citat acele canoane care interzic transferul inutil al episcopilor din oraş

în oraş şi a afirmat, citând canoanele: „Chiar dacă am permis să mi se facă

un astfel de lucru contrar Sinodului Sfinţilor Părinţi, acest ordin tot

mai poate fi considerat «a fi complet invalid», iar cel care a fost îndepărtat

poate «să revină» la propria sa Biserică". Lăsând cazul său pe seama

„judecăţii lui Dumnezeu", el a refuzat să se mute.

În acel moment, în toamna lui 1927, Mitropolitul Iosif încă mai

considera cazul său ca unul personal, şi, aşa cum afirmă într-unul din

„Documentele" care urmează, era pregătit să se retragă cu ruşine şi sub

interdicţie pentru a nu fi în comuniune cu Serghie, dar nu avea nicio intenţie

de a se implica într-o „schismă".

Cu toate acestea, curând a devenit clar că situaţia lui nu era decât o

mică parte dintr-o chestiune care convulsionase întreaga Rusie Ortodoxă.

Episcopii care se mai aflau încă în liberate şi erau capabili să judece

această chestiune au ajuns la concluzia că Serghie însuşi devenise schismatic

prin Declaraţia sa şi prin actele sale arbitrare îndreptate împotriva

Bisericii şi s-au grăbit să-şi declare separarea de el, la sfârşitul lui 1927 şi

începutul lui 1928. În toată această perioadă, Mitropolitului Iosif nu i se

permitea de către autorităţi să-şi ocupe scaunul episcopal de la Petrograd

(Leningrad), dar în decembrie 1927 dăduse deja binecuvântarea

episcopilor săi vicari să se îndepărteze de Serghie; şi, fiind el însuşi în

Rostov, a semnat, împreună cu Mitropolitul Agatanghel şi cu alţi ierarhi

din regiunea Yaroslavl, o epistolă adresată Mitropolitului Serghie în

6 februarie

1928, în care era declarată separarea lor de el până când acesta

nu va fi arătat pocăinţă pentru greşelile sale, recunoscând în acelaşi timp

în calitate de cap al Bisericii pe Mitropolitul Petru, care fusese exilat.

În această perioadă, Petrogradul devenise centrul protestului Bisericii

împotriva lui Serghie şi se putea găsi cu greu un suflet ortodox în

fosta capitală care să nu fi fost neliniştit de întrebarea pe cine să urmeze.

Mulţi au refuzat pentru o vreme să primească Împărtăşania în vreo biserică,

nefiind siguri ale cui Taine sunt valide sau unde se găsea Biserica

lui Hristos. După semnarea epistolei arhiepiscopilor din Yaroslavl,

Mitropolitul Iosif a păşit curajos în lupta pentru Biserică şi a dat

binecuvântare

clerului şi credincioşilor din Petrograd să-i urmeze exemplul de

a se separa de Serghie, oferindu-şi îndrumarea duhovnicească şi purtarea

de grijă faţă de această mişcare şi încredinţând conducerea Eparhiei

din Petrograd vicarului său, sincer oponent al lui Serghie, episcopul

Dimitrie al Gdovului. Binecuvântând „buna hotărâre a zeloţilor pentru

adevărul lui Hristos", el s-a rugat „ca Domnul să ne păzească pe toţi în

unire şi sfântă statornicie a duhului în noua încercare la care este supusă

Biserica".

Dar împotriva armelor duhovniceşti ale ostaşilor lui Hristos, cel

rău adunase toate forţele primului regim satanist al lumii. Interdicţiile

impuse de Mitropolitul Serghie erau semnul pentru Poliţia politică sovietică

de a purcede la arestarea şi exilarea episcopilor protestatari; nici

dintre cei care frecventau bisericile „legale" ale lui Serghie nu au fost

cruţaţi mulţi de către autorităţi, iar rezultatul cel mai important al politicii

„serghianismului" – pentru a cita cuvintele, născute dintr-o experienţă

amară, folosite patruzeci de ani mai târziu în interiorul URSS-ului de

către Boris Talantov – era acela că „acţiunile Mitropolitului Serghie nu-i

salvau decât propria lui piele". O noapte întunecată de suferinţă ispăşitoare

s-a aşternut peste pământul rusesc şi peste credincioşi. „Serghianismul"

a fost respins de credincioşi deoarece – şi aici îl cităm încă o dată

pe Talantov – „pe la începutul celui de-al Doilea Război Mondial… cea

mai mare parte dintre acele biserici care rămăseseră nu îl recunoşteau

pe Mitropolitul Serghie." Din cei 100 de episcopi cunoscuţi ca fiind rămaşi

în viaţă în 1943, Serghie nu a putut să găsească decât 18 (şi unii

dintre aceştia erau de curând hirotoniţi) care să-l aleagă „patriarh" în

acel an.

Mitropolitul Iosif, prin cuvintele şi faptele sale hotărâte şi prin poziţia

sa – era unul dintre înlocuitorii locţiitorului tronului patriarhal – a

devenit în fapt conducătorul mişcării separatiste, acţionând în numele

locţiitorului exilat, Mitropolitul Petru, a cărui atitudine potrivnică

serghianismului

nu va fi cunoscută decât după o perioadă de timp. Atât de

puternice erau influenţa şi exemplul Mitropolitului Iosif, încât toţi cei

care l-au urmat au fost numiţi „iozefiţi" şi, până astăzi, toţi cei care apără

patriarhia lui Serghie numesc această mişcare a celor zeloşi pentru ortodoxie

„schisma iozefită".

Au fost „serghianişti" atunci, aşa cum sunt şi astăzi, care, chiar în

timp ce admit că cele mai bune elemente din cler şi dintre credincioşi au

trecut de partea „iozefiţilor", îi acuză şi îi condamnă pentru „mândria"

lor de a crede că ei reprezintă adevărată Biserică Ortodoxă a Rusiei.

Afirmaţiile Mitropolitului Iosif, este adevărat, sunt deosebit de

sincere, absolut

necompromiţătoare în vreun fel şi necruţătoare faţă de toţi. Poate

cei care găsesc „mândrie" în astfel de cuvinte sunt pur şi simplu inconştienţi

de cât de critică este chestiunea în discuţie. Când Biserica este

trădată şi credincioşii sunt conduşi în direcţii greşite, nu mai este timp

pentru complimente şi „dialoguri" politicoase şi nici pentru a pune „înţelegerea

compătimitoare" mai presus de adevăr. Pentru sufletele curajoase,

cunoaşterea faptului că fiecare cuvânt poate aduce închisoarea şi

moartea nu face decât să le mărească îndrăzneala de a spune adevărul

fără cosmetizări. Şi astfel a fost întotdeauna în Biserica lui

Hristos; neînfricaţii

ei apărători sunt cântaţi ca atleţi în imnele de cinstire ale Bisericii.

În mod deosebit, polemica dreaptă a Mitropolitului Iosif şi a celor

care îl urmau a reapărut în Uniunea Sovietică în scrierile lui Boris Talantov

(a se vedea capitolul 33 din această carte) şi a altor critici sinceri ai

ierarhiei serghianiste. În comparaţie cu acestea, criticile serghianismului

din diaspora rusească sunt destul de blânde şi înţelegătoare.

Curând a fost arestat şi Mitropolitul Iosif şi a fost trimis în exil în

Asia Centrală. Chiar şi în exil şi în închisoare, autorităţile

persecutau religia

şi interziceau serviciile liturgice; aşa se face că, pe întreg pământul

Rusiei, în acest vast câmp de concentrare, în perioada de după 1927, „iozefiţii"

au fost transformaţi într-o Biserică din catacombă. Adevărata

măsură a faptelor eroice şi a suferinţelor acestei Biserici vor deveni cunoscute

doar în Ziua Domnului. Dar chiar şi înainte de mult aşteptatul

moment, este posibil să fie întrezărite unele fragmente din istoria

ei. Următoarea

mărturie a fost scrisă de către Natalia V. Urusova, care a reuşit

să fugă din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

şi a murit în 1968 în New York.

„În august 1936 locuia în Alma Ata (Asia centrală) tânărul arhimandrit

Arsenie. De la el am aflat pentru prima dată că există o Biserică

secretă în catacombă, condusă de către Mitropolitul Iosif al Petrogradului

şi organizată de el cu binecuvântarea Mitropolitului Petru de Krutiţa,

cu care a avut legături secrete când s-a aflat în exil în Chemkent, la 100

de mile de Alma Ata. Arhimandritul Arsenie fusese hirotonit de către

mitropolit şi avea şansa de a-l susţine material, câştigându-şi existenţa

din confecţionarea manechinelor şi a unor diferite articole mici pentru

muzee. El avea o biserică sub pământ, în adâncime, în care slujeau el şi

Mitropolitul Iosif. Mitropolitul sfinţise această biserică în secret, cu ocazia

uneia dintre rarele sale vizite în Alma Ata. Părintele Arsenie reuşise

să scoată biserica la suprafaţă, după o muncă grea şi lungă.

Noi îl respectam foarte mult pe arhimandritul Arsenie, mai ales

pentru faptul că era iubit de către Mitropolitul Iosif şi prin el aveam

legătură cu cel din urmă. În acea perioadă, mitropolitul locuia în Chemkent.

Înainte de aceasta, chiar de la începutul exilului, el locuise în micul

orăşel Aulieta, unde nu i se permisese să locuiască într-o cameră, ci fusese

plasat într-un grajd cu animale, patul său fiind separat de animale

printr-un gard de beţe.

Biserica săpată în pământ se afla sub apartamentul arhimandritului

Arsenie. Intrarea se făcea printr-o uşă ascunsă, acoperită de un covor.

Partea de deasupra se dădea la o parte, iar sub ea se afla o scară care

ducea în pivniţă. Într-un colţ al pivniţei se găsea o deschizătură în pământ,

care era acoperită cu pietre. Pietrele se dădeau la o parte şi stând

pe vine trebuia să te târăşti trei paşi înainte – acolo se afla intrarea în

mica biserică. Se găseau multe icoane şi ardeau candele. Mitropolitul Iosif

era foarte înalt şi, cu toate acestea, în prezenţa mea a călătorit de două

ori până aici în secret şi a intrat în biserică.

Această biserică îţi dădea o stare duhovnicească deosebită, dar nu

ascund faptul că frica de a fi descoperiţi în timpul slujbei, îndeosebi

noaptea, era greu de stăpânit. Atunci când câinele cel mare aflat în lanţ

în curte începea să latre – chiar dacă lătratul era înăbuşit, totuşi se auzea

sub pământ –, toată lumea aştepta să audă strigătul şi lovitura în uşă a

GPU-ului. Tot anul 1936, până în septembrie 1937, totul a fost în ordine.

Fiul meu cânta aici împreună cu o călugăriţă. Pe 26 august, Mitropolitul

Iosif a venit şi ne-a onorat cu vizita sa chiar de ziua numelui meu.

Ce om al rugăciunii, minunat, smerit şi de neclintit! Aceste trăsături

se reflectau pe chipul şi în ochii săi ca într-o oglindă. Foarte înalt, cu

o barbă mare, albă şi cu un chip extrem de blând, îi atrăgea pe toţi şi făcea

pe oricine să îşi dorească să nu se mai despartă niciodată de el. Hainele

monahale erau ascunse, la fel şi părul său; altfel ar fi fost arestat

imediat, chiar în mijlocul străzii, de vreme ce era supravegheat şi nu

avea voie să călătorească. El însuşi a spus că Patriarhul Tihon, imediat

după alegerea sa, a vrut să-l desemneze pe el ca primul său înlocuitor.

Dintr-un oarecare motiv, acest lucru nu fusese notat nicăieri în istoria

instituirii funcţiei de Locum Tenens. El l-a recunoscut pe Mitropolitul

Petru de Krutiţa în calitate de conducător legitim al Bisericii şi, până la

arestul său din septembrie 1937, a avut legături secrete cu el, chiar şi

atunci când circulau peste tot zvonuri cum că Mitropolitul Petru ar fi

murit. Mitropolitul Iosif a rămas la ceai cu noi mai mult de o oră. Despre

perioada sa de exil de aproape zece ani, el a spus că îi fusese extrem de

greu. Locuise într-o cocină de porci într-o magazie, dormise pe scânduri,

despărţit de porci prin câteva beţe. În astfel de condiţii a suportat frigul

şi căldura, pe orice fel de vreme, şi aerul irespirabil. Odată, un şarpe,

agăţat de un băţ din acoperiş, s-a târât în jos chiar pe capul lui. Se pare

că aceste condiţii erau cauza bolii sale. Uneori suferea cumplit din cauza

unui ulcer intestinal, sau probabil că avea o tumoră intestinală, poate

canceroasă, şi urma un regim pe care arhimandritul Arsenie îl ajuta să-l

ţină. Suferea orice ca un drept, iar atunci când povestea persecuţiile sale

o făcea deoarece noi toţi ne aminteam de cruzimile GPU. Părintele Arsenie

a povestit despre o formă de tortură şi de batjocură. «Atunci când ne

duceau prin Siberia, era un ger cumplit. În tren exista un vagon-cadă. Ei

ne-au mânat, complet goi, prin vagoane până la vagonul unde se afla cada.

Cu mare bucurie ne-am înmuiat în apa fierbinte şi ne-am încălzit un

pic, vagoanele fiind aproape neîncălzite. Fără a ne fi dat ceva pentru a ne

şterge, având părul ud, ne-au mânat înapoi. Pe platforma de metal dintre

vagoane ne opreau în mod deliberat, iar picioarele noastre ude îngheţau

lipindu-se de metal. La comanda de a porni din loc, ne smulgeam

cu sânge degetele îngheţate ale picioarelor…»

Ziua următoare, după ce stătuse peste noapte cu părintele Arsenie,

mitropolitul s-a întors la locul său. Acum avea alte condiţii. După mulţi

ani, i se permisese să-şi găsească un apartament pentru sine în Chemkent.

Arhimandritul Arsenie îi aranjase un apartament în care să poată

trăi în linişte, se îngrijea de mâncarea sa, nu doar ca aceasta să fie

suficientă,

ci şi pentru a-şi putea ţine regimul. Mai întâi o ţiteră şi apoi o armonică

au fost obţinute pentru el, lucruri care erau o bucurie pentru mitropolit,

care era un bun muzician. El punea psalmii pe note şi îi cânta.

Pe 23 septembrie 1937, peste tot în cartierul Alma Ata, în întreg

Kazahstanul, toţi cei din clerul bisericilor iozefite din catacombe au fost

arestaţi, după ce îşi ispăşiseră perioada de exil pentru refuzul de a recunoaşte

bisericile sovietice. Toţi au fost condamnaţi la încă zece ani fără

drept de corespondenţă şi, aşa cum am descoperit mai târziu, Mitropolitul

Iosif se afla şi el printre ei. Arhimandritul Arsenie a fost şi el arestat.

După arestul fiului meu, care era lângă mine, eu am alergat la părintele

Arsenie chiar la ivirea zorilor şi, ajungând la casa lui, am văzut un automobil

cu un membru GPU care mergea la el. Din fericire, nu m-au văzut.

Biserica din catacombe a părintelui Arsenie a fost descoperită. Din lipsă

de precauţie, el a descoperit la un moment dat secretul său unui om în

vârstă, respectabil în aparenţă, care s-a dovedit a fi un agent al GPU. La

revenirea mea în Moscova, după cei trei ani de exil voluntar împreună cu

fiul meu, am aflat curând de existenţa, şi aici, a bisericilor iozefite secrete

– adică nu biserici, ci slujbe în camere secrete, unde uneori se adunau

douăzeci, douăzeci şi cinci de oameni. Slujba avea loc în şoaptă, credincioşii

fiind sub un control strict, pentru a se evita posibilitatea trădării.

Oamenii veneau de obicei la răsăritul soarelui, după un semnal hotărât.

Cei mai mulţi loveau uşor burlanul de lângă o fereastră, unde cineva

stătea şi asculta.

Până la sosirea nemţilor în Mozaisk în 1941, eu am trăit în pace în

acest oraş şi am mers la slujbele din catacombe în Moscova."

La sfârşitul anului 1938, Mitropolitul Iosif a fost împuşcat de un

pluton de execuţie pentru „crima" de a-i fi încurajat pe preoţii călători.

Cu mulţi ani înainte de acest moment, el s-a pregătit sufleteşte pentru

propria sa mucenicie. El a scris în Jurnalul unui monah, într-un fragment

publicat în septembrie 1905:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Luca 6: 35). Să spui aceasta este uşor,

dar cât este de dificil să faci aceasta. Este un lucru mult mai înalt decât

să-ţi iubeşti aproapele. Este supremul triumf al iubirii, este adevărata

esenţă şi cea mai sublimă expresie… Pentru ca inima cuiva să ardă de iubire

faţă de duşmanul său este nevoie de o stare duhovnicească specială,

plină de har, de o înrâurire cerească a inimii: trebuie să fie acea calitate

inexprimabilă şi de nedescris care a umplut din plin sufletul primului

mucenic Ştefan atunci când, fiind lovit cu pietre, cu faţa strălucind ca a

unui înger, s-a rugat pentru ucigaşii săi: Doamne, nu le socoti lor păcatul

acesta (Fapte 7: 6). O, în acest mare moment, cât de puţin loc îşi găseau

cele pământeşti în el! Ce erau cei care îl executau pentru el? Înaintea

lui erau cerurile deschise, Fiul lui Dumnezeu la dreapta Tatălui; slava

cerească i-a umplut sufletul şi l-a cuprins o stare de extaz neînţeleasă,

iar cei care îl executau, cu răutatea lor vrednică de plâns, nu doar că nu

au putut să împiedice aceasta, ci chiar au asistat neputincioşi; în acest

moment, ei erau ca şi când ar fi fost binefăcătorii lui, grăbindu-i despărţirea

de trup şi cufundarea sufletului său în acest ocean de extaz ceresc şi

de binecuvântare… Într-un asemenea moment, putea oare cel care suferise

acele torturi să strige altfel decât cu o voce plină de triumful suprem

al iubirii pentru duşmani?"

Exemplul acestui neînfricat mărturisitor şi atlet al Bisericii lui

Hristos nu a fost în zadar. După Patriarhul Tihon însuşi, numele Mitropolitului

Iosif apare ca un simbol al integrităţii şi al autenticităţii ortodoxiei

Bisericii ruse. Chiar şi după o jumătate de secol de persecuţii, teroare

şi trădare, adevărata Biserică a Rusiei, deşi ascunsă, nu era învinsă.

Astăzi, Biserica din catacombe poate fi numită în mod corect biserica

„tihoniţilor" sau a „iozefiţilor"; dar, mai exact, ea este cunoscută, chiar şi

autorităţilor sovietice, ca „adevărata Biserică ortodoxă". În următoarea

descriere sovietică, luată din Dicţionarul ateist (Moscova, ediţia 2, 1966)

– un ghid practic pentru agitatorii anti-religioşi –, se poate vedea, dincolo

de exagerările şi producţiile minţii sovietice, adevărata şi mărturisitoarea

Biserică ortodoxă a Rusiei de astăzi. Se poate observa că sovieticii

înşişi sunt conştienţi de continuitatea istorică confuză; deoarece ei

datează „adevărata Biserică ortodoxă" în perioada 1922-1926, adică în

perioada Patriarhului Tihon şi a celor care l-au urmat; în timp ce

„serghianiştii",

aşa cum a observat în mod clar Izvestia în 1927, îşi au originea

în „Biserica Vie" din aceeaşi perioadă.

„ADEVĂRATA BISERICĂ ORTODOXĂ (ABO): O sectă ortodoxămonarhistă,

apărută în anii 1922-1926, care a fost organizată în 1927,

când Mitropolitul Serghie a proclamat principiile unei relaţii loiale faţă

de autoritatea sovietică. Elemente monarhiste, unite în jurul

Mitropolitului Iosif (Petrovici) de Leningrad, sau iozefiţi, au

stabilit în 1928 un

centru de conducere al ABO şi au unit toate grupurile şi elementele care

se manifestaseră împotriva ordinii sovietice. În ţară, ABO avea susţinători

printre cei aflaţi în gulaguri şi împreună cu elementele anti-sovietice

ei s-au manifestat împotriva colectivizării şi au organizat acte teroriste

împotriva Partidului şi a activităţilor sovietice, revolte etc. Avea

sub conducere

în mediul rural o mulţime de călugări şi călugăriţe, care se plimbau

din loc în loc prin sate, vehiculând idei anti-sovietice. ABO a fost o

organizaţie monarhist-revoluţionară amplu ramificată. Ea cuprindea 613

preoţi şi călugări, 416 ţărani înstăriţi, 70 de foşti oficiali ţarişti

şi ofiţeri.

Cei mai fanatici membri, femeile nebune, dându-se drept profeţi, sfinte

şi vindecătoare, membre ale familiei imperiale, împrăştiau idei monarhiste,

conduceau propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe

şi îi îndemnau pe oameni să nu se supună legilor sovietice.

Caracteristici de bază ale sectei: (1) respingerea Bisericii Ortodoxe

condusă de patriarh, ca fiind „vândută lui antihrist" şi lumii; (2)

recunoaşterea

canonică doar a celor care fuseseră hirotoniţi de urmaşii lui

Tihon; (3) acceptarea riturilor ortodoxe; (4) răspândirea ideii asupra

apropierii sfârşitului lumii; (5) cultul membrilor familiei imperiale Romanov:

portretele lor sunt păstrate ca obiecte sfinte, iar credincioşii în

secret se prosternează în faţa lor; (6) însuşirea numelor ţarilor şi a

rudelor lor de către liderii sectei; (7) păstrarea şi propagarea

literaturii monarhiste

contra-revoluţionare; (8) înfiinţarea bisericilor din catacombe

şi a mănăstirilor în case. Instituţia preoţiei este păstrată, dar, în multe

situaţii, anumite rituri sunt îndeplinite de simpli credincioşi. În marile

sărbători religioase, membrii sectei se întâlnesc la aşa-numitele surse

(lacuri, izvoare şi altele asemenea), unde propaganda este susţinută de

diferite tipuri de înainte-văzători, prevestitori, oameni nebuni, proşti

sfinţi, care se bucură de un respect deosebit în cadrul sectei. Luptându-se

să îi separe pe membrii sectei de influenţa realităţii sovietice,

liderii sectei,

pentru a-i speria pe credincioşi, se folosesc de mitul lui Antihrist, care se

presupune că ar domni în lume din 1917. Deci, pentru a nu cădea în capcana

lui, creştinii trebuie să ducă o viaţă claustrată, un tip de vieţuire

eremitică, să-şi petreacă tot timpul în rugăciune, şi să nu ia parte la viaţa

publică."

Presa sovietică, în anii recenţi, a dat ample dovezi ale existenţei

acestei Adevărate Biserici Ortodoxe. Existenţa ei este ilegală, iar membrii

ei sunt trataţi ca delincvenţi de către regim. Din necesitate, principiul

ei de guvernare trebuie să fie instruirea dată de Mitropolitul Iosif în

1927 celor care îl urmau: „conduceţi-vă în mod independent"; iar membrii

ei sunt propriii lideri, după cum prevăzuse, „nu doar episcopii şi

preoţii, ci şi simplii muritori".

Existenţa acestei Biserici din catacombe este cu adevărat un semn

pentru lumea ortodoxă: epoca măreţiei ortodoxiei a trecut; suntem în

plină epocă a catacombelor. În Rusia acest adevăr este mai mult decât

evident; printre multele dovezi, probabil că cea mai şocantă este istoria

Bisericii lui Hristos Mântuitorul din Moscova. Cândva un templu minunat,

un monument al păstrării pământului rusesc de către Dumnezeu în

1812 şi un simbol vizibil al credinţei întregului popor, a fost în întregime

distrus de sovietici şi, până astăzi, nimic nu s-a mai construit pe locul

acela şi a rămas un gol în centrul capitalei ateismului mondial. O

surprinzătoare

mărturie a sensului său pentru poporul rus se regăseşte şi

astăzi în nuvela Iskuplenye (Izbăvirea), de scriitorul sovietic Iulii Daniel;

deşi nu era el însuşi credincios, observaţiile sale ating ceva foarte

adânc în viaţa sovietică. „L-am întâlnit pe Mişka Lurye la staţia de metrou

«Hala sovieticilor», lângă gardul care înconjura excavaţia. Interesant:

vor construi ceva aici, sau această gaură va rămâne aşa, ca un monument

al demolării Bisericii lui Hristos Mântuitorul? Câţi ani au stat

aceste scânduri aici, cu afişe lipite pe ele… «Mişka, dar când au demolat

biserica?» «Ce biserică…? O, au demolat-o în '34…» Acum 29 de ani au

demolat biserica. În ciuda proverbului, locul sfânt este gol. Desigur, nu

discut, nu sunt de niciun folos bisericile, chiar deloc; sunt monumente

arhitecturale, nimic mai mult: dar este acelaşi lucru… L-au demolat pe

Dumnezeu, iar valul de şoc de la explozie l-a rănit pe om, i-a produs o

leziune. Surzenie, muţenie… Puroiul se prelinge de sub pansament, de

sub articolele despre umanism…" (Autorul se află în închisoare acum.)

Chiar şi aşa, cel care caută Biserica în Uniunea Sovietică găseşte

astăzi o gaură în pământ, o rană adâncă a poporului ortodox rus, care nu

este nicidecum ascunsă de faţada falsă a patriarhiei moscovite. Dar în

lumea liberă este situaţia diferită? Aici apostazia voluntară, reînnoirea şi

erezia au obţinut aproape aceleaşi rezultate ca şi coerciţia regimului ateist

în URSS. În spatele faţadei strălucitoare a majorităţii Bisericilor ortodoxe

libere, cu triumful lor „ecumenist", se află o mare gaură în pământ,

abisul diferenţei care există între apostaţii „oficiali" şi „simplii muritori":

rămăşiţa mântuitoare a Bisericii credincioase a multor naţiuni. Chiar şi

acum, aceşti credincioşi sunt conduşi în catacombele voluntare ale îngrădirii

de ereziarhii ecumenişti, adunându-se în jurul puţinilor episcopi

care au mai rămas ortodocşi cu adevărat. Astfel, Capul dumnezeiesc al

Bisericii îi pregăteşte pentru necazurile şi mai mari care se pare că stau

înainte. Profeţia Sfântului înainte-văzător Ignatie Harbin, făcută acum

30 de ani, nu mai pare atât de îndepărtată: „Ceea ce a început în Rusia

se va termina în America".

Dar, dacă astfel de vremuri groaznice vor veni peste noi, chiar şi

America ortodoxă – atât de slabă, de lipsită de experienţă şi de naivă – are

tot ceea ce îi este necesar pentru a face faţă acestor vremuri, în exemplul

Mitropolitului Iosif şi cel al adevăraţilor creştini ortodocşi din primul

pământ care a experimentat jugul înfricoşător al ateismului satanic.

Sfinte sfinţite noule mucenice Iosif şi toţi noii mucenici ai jugului

comunist, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

EPISTOLELE MITROPOLITULUI IOSIF

Acestea sunt principalele epistole care au ajuns la noi de la primul

conducător al Bisericii din catacombe, care demonstrează poziţia

sa neînfricată împotriva serghianismului, precum şi apariţia lui.

REZOLUŢIE ASUPRA RAPORTULUI VICARILOR PETROGRADULUI

Document din 23 decembrie 1927

Pentru a condamna şi contracara ultimele acţiuni ale Mitropolitului

Serghie, care sunt contrare duhului şi binelui Sfintei Biserici a lui

Hristos, în condiţiile prezente nu avem alte mijloace în afară de separarea

decisivă de el şi ignorarea ordinelor lui. De acum înainte, aceste ordine

să fie acceptate doar de hârtia pe care sunt scrise, şi care tolerează

orice, şi de aerul nesimţitor care conţine orice, dar nu şi de sufletele vii

ale copiilor credincioşi ai Bisericii lui Hristos.

Separându-ne de Mitropolitul Serghie şi de actele sale, noi nu ne

separăm de ierarhul conducător legal, Mitropolitul Petru, şi nici de Sinodul

acelor ierarhi care au rămas credincioşi şi care se va întruni la un

moment dat în viitor. Fie ca acest Sinod, singurul nostru judecător competent,

să nu ne găsească vinovaţi de îndrăzneala noastră. Fie ca el să ne

judece nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Părinţilor, ci doar ca

temându-ne de a nu le încălca. Chiar dacă am greşit, noi am greşit în

mod sincer, din râvnă pentru puritatea ortodoxiei în această epocă plină

de răutate. Şi dacă ne vom dovedi a fi vinovaţi, atunci să merităm în mod

deosebit a fi dispreţuiţi, iar nu depuşi.

Şi, astfel, chiar dacă toţi păstorii ar fi să ne părăsească, fie ca Păstorul

dumnezeiesc să nu ne părăsească, după nemincinoasa Lui făgăduinţă

de a rămâne în Biserica Sa până la sfârşitul veacurilor.

APEL CĂTRE CREDINCIOŞII DIN PETROGRAD

Document de la începutul anului 1928, scris din Rostov

Arhipăstorii provinciei ecleziale din Yaroslavl – Agatanghel, Mitropolit

de Yaroslavl, Serafim, arhiepiscop de Uglich, fost înlocuitor al locţiitorului

patriarhal, arhiepiscopul Varlaam, fost de Pskov, acum conducând

vicariatul Daşedovski al eparhiei Yaroslavl, şi Evghenie, episcop de

Rostov – printr-un document special şi-au declarat îngrădirea de

Mitropolitul

Serghie şi independenţa lor în ceea ce priveşte conducerea turmelor

încredinţate lor de Dumnezeu. Acest document, semnat în 27 ianuarie

(7 februarie), a fost atât de necesar în condiţiile acestor vremuri şi

datorită atitudinii maselor de credincioşi, iar această îngrădire este atât

de bine fundamentată, încât eu, locuind în regiunea Yaroslavl, am luat

parte la această întâlnire şi am adăugat semnătura mea.

Prin urmare, de acum înainte, toate ordinele Mitropolitului Serghie

nu mai au nicio autoritate asupra noastră. Toate acestea mă îndreptăţesc

să protestez din nou împotriva mutării mele ilegale din sânul turmei

din Leningrad şi să cer o decizie corectă din punct de vedere canonic

cu privire la această chestiune, în cadrul unei examinări adecvate de către

episcopii ortodocşi. Iar până la stabilirea unei astfel de hotărâri, eu

consider că nu am dreptul de a părăsi turma care mi-a fost încredinţată

(şi aceasta în sensul Canonului 16 al primului şi al celui de-al doilea Sinod)

pe baza unor decizii arbitrare a administratorilor Bisericii, care nu

au parte de încrederea noastră: şi, înaintea Domnului Dumnezeu şi a

conştiinţei mele, eu îmi asum obligaţia de a lua măsuri pentru liniştirea

turmei mele tulburate şi agitate. Pentru aceasta, le cer în primul rând

episcopilor mei vicari să slujească turma credincioşilor din Leningrad în

acord cu mine. Preasfinţitului Dimitrie, episcop al Gdovului, îi ofer conducerea

temporară a eparhiei Leningradului. Şi Preasfinţitului Grigorie

îi cer, de asemenea, să continue să slujească în Lavra Sfântul Alexandru

Nevski ca locţiitor al meu, în acord cu mine.

Cerând binecuvântarea lui Dumnezeu peste păstori şi peste toţi

credincioşii, vă cer şi vă implor să aveţi încredere în conducerea noastră

şi în purtarea de grijă pastorală, în pace şi în linişte continuând lucrarea

rugăciunii, mântuirea sufletului şi a slujbei dumnezeieşti, supunându-vă

cu smerenie autorităţii civile, care pentru moment nu a permis smereniei

mele să fie în imediată comuniune de rugăciune cu turma încredinţată

mie. În ciuda faptului că sunt departe, permanent îmi voi aminti în rugăciune

de voi şi vă voi purta de grijă, cerând ca numele meu să fie pomenit

la sfintele slujbe în mod obişnuit.

Fie ca Domnul să audă cererea noastră comună şi fie ca El să binecuvânteze

în pace şi linişte Biserica noastră mult suferindă.

EPISTOLĂ CĂTRE UN ARHIMANDRIT DIN PETROGRAD (1928)

Dragă părinte,

Până nu de mult am crezut că disputa mea cu Mitropolitul Serghie

a luat sfârşit şi că, refuzând să mă dedic politicii murdare, intrigilor şi

urmăririi duşmanilor şi trădătorilor Bisericii, puteam să mă retrag în pace,

dedicându-mă protestului şi războiului împotriva acestei politici neoneste

şi împotriva arbitrariului. Şi am fost deplin sincer atunci când am

gândit şi am spus că „nu încep niciun fel de schismă" şi că mă voi supune

pedepsei nedrepte – până la oprire de la slujire şi excomunicare –, sperând

doar în dreptatea lui Dumnezeu.

Dar s-a dovedit că viaţa eclezială nu stă la temperatura de îngheţ,

ci clocoteşte şi face spume peste temperatura normală de fierbere.

„Cazul meu minor" s-a dovedit curând a fi doar o mică parte a unui

abuz

monstruos, slavă omenească şi trădare a Bisericii pentru interesele ateismului

şi pentru distrugerea acestei Biserici, încât pentru mine a rămas

de mirare, de aici înainte, nu doar propriul meu calm şi răbdarea mea, ci

şi indiferenţa şi orbirea acelora care încă mai cred că cei care au permis

şi au făcut acest lucru hidos fac lucrarea lui Dumnezeu, că „salvează" Biserica

şi că o conduc, iar nu că o rănesc fără milă, o batjocoresc, numărându-se

între duşmanii ei, tăindu-se de la trupul ei – pentru că nu sunt

ei cei care îi taie din Trup pe cei care nu mai pot îndura această destrăbălare,

această coerciţie şi această politică hidos de blasfemiatoare.

Poate că aş fi putut suporta şi acestea. Puteam presupune că nu mă

privesc aceste lucruri, după cum problema mea de acum nu este a ta.

Dar, dragă părinte, dintr-odată am început să simt, cu multă durere, că

sunt în mare măsură responsabil pentru soarta cea rea a Bisericii. Până

la urmă, după cum ştii, sunt unul dintre înlocuitorii locţiitorului patriarhal,

care, având datoria de a pătimi, este obligat nu doar să ia locul predecesorului

arestat, ci să fie pentru el, chiar şi atunci când este liber, o

„rezervă" gata să-i ia locul în caz de cădere duhovnicească. Pentru mai

multă siguranţă, o astfel de cădere, în condiţii normale de viaţă eclezială,

trebuie să fie însoţită de un proces şi de o decizie sinodală. Dar ce fel de

proces şi decizie sinodală sunt posibile acum, în condiţiile actuale? Şi în

urma cărei examinări şi hotărâri sinodale mi s-a aplicat o pedeapsă care,

după canoane, este permisă doar în cazul unui păcat foarte mare săvârşit

de mine? Din care motiv, cerând examinare şi decizie sinodală într-o situaţie,

permiţi lipsa acestora într-o alta?

Un astfel de argument nu poate servi decât ca material pentru capitolul

privitor la contradicţii dintr-un manual de logică. Dar nu trebuie

decât să aşteptăm, sperând că va veni timpul când vom vorbi despre toate

acestea tot la o judecată. Şi rămâne de văzut cine va fi atunci mai acuzat.

Dar, pentru moment, lucrurile stau astfel: nu vom da Biserica în

mâinile trădătorilor, ale politicienilor lipsiţi de onestitate şi ale agenţilor

ateismului şi distrugerii. Iar prin acest protest nu ne tăiem din Trupul ei,

ci îi tăiem pe ei de la noi şi spunem cu îndrăzneală: nu doar că nu am fugit,

dar nici nu vom fugi şi nu vom pleca niciodată de la sânul adevăratei

Biserici Ortodoxe, dar pe cei care nu sunt cu noi şi pentru noi, ci

împotriva noastră, îi considerăm a fi duşmanii ei, trădători şi

ucigaşi. Nu noi

suntem cei care facem schismă, nesupunându-ne Mitropolitului Serghie,

ci mai degrabă voi, care sunteţi supuşi lui, mergeţi în adâncul condamnării

Bisericii. Vă chemăm şi vă întărim puterile ca să luptaţi pentru independenţa

Bisericii, doar că nu în maniera în care credeţi că vi se cere:

nu prin acordul cu cei care robesc Biserica şi cu cei care ucid sfânta ei

independenţă, care se manifestă acum prin sfânta ei dreptate, ci mai degrabă

printr-un protest puternic şi decisiv împotriva oricărei concesii,

împotriva compromisurilor ipocrite şi mincinoase şi împotriva trădării

intereselor ei în favoarea satanismului fără Dumnezeu şi a războiului

amarnic împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Chiar nu vedeţi contradicţia şi neconcordanţa, care nu sunt compatibile

cu nimic din dilema voastră? Vei zice: „Ne veţi priva de ascultarea

pe care v-o datorăm prin faptul că deveniţi schismatic, sau, supunându-vă

Mitropolitului Serghie, ne veţi întări puterile în lupta pentru independenţa

Sfintei Biserici?" Eu sunt schismatic?! Supunerea faţă de Serghie

este o „luptă pentru independenţa Bisericii"?! Dragul meu! Orice

bătrânică din Leningrad ar râde de o astfel de idee!

Poate, nu spun nu, „în prezent sunt mai mulţi ca tine, decât ca

noi". Şi poate că „majoritatea nu este de partea mea", după cum spui.

Dar eu nu mă voi considera niciodată schismatic, chiar dacă ar fi să rămân

absolut singur, aşa cum a fost cândva unul din sfinţii mărturisitori.

Problema nu este una de cantitate, să nu uiţi aceasta niciodată: Fiul lui

Dumnezeu, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ? (Luca

18: 8). Şi poate că ultimii „răzvrătiţi" împotriva trădătorilor Bisericii şi a

complicilor ruinării Sale nu vor fi episcopi şi arhiepiscopi, ci doar simpli

muritori, tot astfel cum lângă Crucea lui Hristos ultima Lui suflare de

suferinţă a fost auzită de câteva suflete simple, care erau aproape de El.

Aşadar, dragă părinte, nu mă judeca atât de aspru, mai ales din

perspectiva lui Balsamon al tău. Eu cred că el este departe de ceea ce, pe

înţelesul tuturor şi deasupra oricăror comentarii, au scris autorii sfintelor

canoane şi că, în orice caz, acest Balsamon nu poate fi considerat un

comentariu pertinent şi fidel al situaţiei în care ne aflăm noi, care nu a

fost prevăzută de niciun comentariu sau canon.

Nu mă judeca atât de aspru şi înţelege în mod clar cele ce urmează:

1. Eu nu sunt deloc schismatic şi nu cer schismă, ci purificarea

Bisericii de aceia care au semănat adevărata schismă şi au provocat-o.

2. A arăta cuiva propriile erori şi greşeli nu înseamnă schismă, dar,

pentru a vorbi fără ocolişuri, înseamnă să pui la ham un cal sălbatic.

3. Refuzul de a accepta reproşurile întemeiate şi directivele este de

fapt o schismă şi o dispreţuire a adevărului.

4. În construirea vieţii ecleziale, participanţii nu sunt doar cei din

conducere, ci întregul trup al Bisericii, iar schismatic este acela care îşi

arogă drepturi care-i depăşesc autoritatea şi în numele Bisericii îşi permite

să spună ceea ce nu este împărtăşit de colegii săi.

5. Mitropolitul Serghie s-a arătat a fi un astfel de schismatic, deoarece

şi-a depăşit cu mult atribuţiile şi a respins şi a dispreţuit vocile multor

ierarhi, în mijlocul cărora adevărul a fost păstrat.

Tu observi, printre altele, că între diferitele drumuri spre adevăr,

„Hristos ne-a arătat o nouă cale: cea a iubirii de aproapele". Referitor la

aceasta, îţi amintesc doar, părinte, despre minunata concluzie a Mitropolitului

Filaret din predica sa despre iubirea duşmanilor: „Deci, dispreţuiţi-i

pe duşmanii lui Dumnezeu, loviţi duşmanii neamului, iubiţi-i pe

duşmanii voştri! Amin." (Vol.1, p. 285. Vezi şi Apostolul iubirii, II Ioan 1:

10-11).

Apărătorii lui Serghie spun că, după canoane, este permis să te separi

de episcop doar din motiv de erezie condamnată de un sinod. Împotriva

acestui argument se poate răspunde că faptele Mitropolitului Serghie

se încadrează destul de mult şi în această categorie, dacă se are în

vedere o violare atât de flagrantă a libertăţii şi demnităţii Bisericii, Cea

Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Dar, dincolo de aceasta, canoanele însele nu au putut să prevadă

multe lucruri. Şi poate cineva să nege faptul că este chiar mai rău decât

orice erezie atunci când cineva înfige un cuţit în însăşi inima Bisericii –

libertatea şi demnitatea ei? Ce este mai rău: un eretic sau un ucigaş (al

Bisericii)?

„Ca să nu pierdem pe nesimţite, încetul cu încetul, libertatea pe care

Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne-a

dat-o ca un dar prin propriul Său Sânge…" (din Canonul al 8-lea al celui

de-al treilea Sinod Ecumenic).

8. Episcopul Ierotei

ŞI PRIETENUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL SERAFIM

Pomeniţi la 31 mai (†1928)

Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.

(Ioan 10: 11)

Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit pentru curăţia

Bisericii lui Hristos chiar la începutul izbucnirii necuviosului serghianism,

a fost un tânăr şi zelos ierarh, bine cunoscut Patriarhului Tihon,

episcopul Ierotei Athonik de Nikolsk, din eparhia Ustiug cel Mare,

un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul

Rusiei, cândva bogat în sfinţi călugări glorioşi ai „Tebaidei nordice", a

devenit acum şi mai plin de sfinţi, de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii

lui Hristos.

Episcopul Ierotei era mult iubit şi foarte popular printre membrii

turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune Mitropolitului

Serghie şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor

bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu, l-a condus la

cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit

să îl aresteze, oamenii s-au adunat în număr mare şi nu au permis ca el

să fie arestat. Fără a mai pierde timpul, autorităţile l-au împuşcat în cap

şi l-au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, mucenicul

a împlinit literal cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în

epistola sa către turmă (a se vedea mai jos): Păstorul cel bun îşi pune sufletul

pentru oile sale. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui

Dumnezeu ca primul mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei

membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice

suferinţe şi chinuri, cu toate acestea crescând şi devenind purtătorii

curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe în Rusia.

Episcopul Ierotei avea un tânăr prieten, părintele Serafim. Următoarea

povestire din viaţa lui este descrisă de o rudă a sa, E. Konţevici.

„Părintele Serafim s-a născut în 1897 şi i s-a pus numele Serghie.

Şi-a petrecut copilăria la Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski,

era paznicul şef al arhivelor Ministerului de Educaţie Publică şi istoric.

Ciudat de spus, era ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii

romanului lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă

imorală, avea o minte uşuratică şi soţia lui, Olga, fiind exasperată de

comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea

scene neplăcute, aşa încât atmosfera căminului era dificilă.

Acest lucru s-a reflectat în mod negativ asupra băiatului, care era fragil

şi sensibil. El a realizat curând că tatăl său trăia pentru patimile lui.

Serghie nu voia să fie astfel. Prin urmare, el a început să-şi dezvolte cu

putere voinţa. El a citit cărţi cu acest subiect, dormea pe podeaua goală

şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într-o zi a mers la

Valaam. Grandoarea marii mănăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra

lui; acolo, sufletul său şi-a găsit casa. El a început să meargă des

în pelerinaj la Valaam; chiar l-a convins şi pe tatăl lui să meargă

acolo. În

acel loc, tatăl lui a renunţat printr-o minune la fumat, lucru pe care nu a

fost capabil să-l facă până atunci. În 1917, Serghie a terminat Academia

Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a

murit în Malta, iar Serghie şi mama lui s-au dus în oraşul Nikolski, unde

s-au aşezat în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie.

Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul

episcop Ierotei. Episcopul l-a hirotonit preot şi a slujit într-o parohie.

Între timp, Revoluţia se întindea şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei

l-a prezentat pe părintele Serghie Patriarhului Tihon în calitate de

candidat pentru episcop. Patriarhul l-a chemat la Moscova. El a mers,

s-a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În

închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor

clerului de către regimul ateist. A făcut tuberculoză. A fost în cele din urmă

eliberat din închisoare ca „să moară acasă", fapt care s-a întâmplat

de altfel foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 de ani. Pe patul

de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l-a tuns în schima mare cu

numele de Serafim şi l-a înmormântat după obiceiul Bisericii.

În 1915 l-am întâlnit pe părintele Serafim pentru prima dată. Era

pe atunci studentul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma

şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu

un chip extraordinar de drăguţ şi de atrăgător. El avea ochi frumoşi, de

un albastru închis. Era în el ceva de dincolo de lumea aceasta.

Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i-am scris tatălui

său: „Dragă unchiule Kostea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui

sfânt! În ziua morţii va veni la dumneavoastră şi vă va duce în acel pământ

unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi şi tristeţe, ci bucurie

veşnică".

O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei

şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă-ne şi nouă

tăria de a mărturisi adevărata ortodoxie până la ultima noastră suflare.

Amin.

SEPARAREA LUI IEROTEI, EPISCOP DE NIKOLSK

Document din 12 ianuarie 1928

Către toţi împreună-lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul

duhovnicesc, către clerul şi către laicii din eparhia Ustiug: În

numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi cu o singură inimă

să slăvim Numele Tău preaslăvit.

Dragi păstori şi credincioşi fii ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără

unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este

capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi

învăţătorii,

organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele

Domnului nostru Iisus Hristos.

Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură

inimă. Partea trupului care nu este hrănită de sângele inimii se desprinde

şi piere. Astfel, în faţa ochilor noştri, au căzut din Biserică renovaţioniştii;

ei nu voiau să fie în comuniune cu întâi-stătătorul Bisericii,

cu Preafericitul Patriarh, şi acum putrezesc treptat, ca o mână sau un picior

nefolositor, care a fost tăiat şi aruncat pe pământ.

După renovaţioniştii „Bisericii Vii", au fost „autocefaliştii" – cei care

l-au urmat pe arhiepiscopul Grigorie de Ekaterinburg (gregorienii),

care nu îl recunoşteau ca locţiitor patriarhal pe Mitropolitul Petru. Iar a-

cum, unitatea Bisericii a fost ruptă de Mitropolitul Serghie, înlocuitorul

Mitropolitului Petru. Atâta timp cât a fost un păzitor credincios al scaunului

patriarhal care i-a fost încredinţat, întreaga Biserică l-a considerat

călăuzitorul ei; dar când a desfăşurat acţiuni arbitrare care n-au fost

aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de Sinodul Episcopilor, şi

fără binecuvântarea

Mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze

calea erorilor lui.

În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii

s-au separat de Sinodul renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii

Vii, şi, treptat, s-au adunat în jurul Preafericitului Părinte Patriarh

şi în jurul episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. Tot

astfel şi acum, Mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al

Leningradului,

Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul

Arsenie – vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), arhiepiscopul

Serafim de Uglich, arhiepiscopul Atanasie al Kievului, episcopii

Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim, fost al Dimitrievului

(Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil şi mulţi

alţii, şi, de asemenea, un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate

de comunităţi de credincioşi – toţi, în forme diferite, au declarat

Mitropolitului Serghie dezacordul şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi-a întins mâinile spre tronul patriarhal,

luptându-se să îl răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane

în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă

politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19

august 1927). Totuşi, alţii indică faptul că Mitropolitul Serghie a ales o

cale infamă de duplicitate diplomatică, de înţelegeri şi compromisuri –

ca pentru salvarea Bisericii – şi a lăsat deoparte calea dreaptă, dar plină

de necazuri, a Crucii, adică a răbdării şi a fermităţii.

În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numindu-şi Sinodul „ortodox

şi patriarhal", în timp ce în realitate organizarea lui este o călcare în

picioare a canoanelor Bisericii: Mitropolitul Petru, locţiitorul patriarhului,

nu şi-a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină

nici binecuvântarea Preafericitului Patriarh în 1924. Ceea ce renovaţioniştii

şi gregorienii nu au reuşit să facă, a făcut cu viclenie Mitropolitul

Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere

duhovnicească

faţă de ea.

Decretul asupra separării Bisericii de Guvern nu există pentru Serghie

şi pentru cei care-l urmează. Prin urmare, pentru realizarea planurilor

sale, Mitropolitul Serghie, încălcând Canonul 9 al Sinodului de la

Calcedon, face uz chiar şi de puterea non-bisericească.

În ceea ce mă priveşte, recunoscându-mi responsabilitatea înaintea

lui Dumnezeu şi a turmei încredinţate mie, am declarat, la 10/23 ianuarie

anul acesta, episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul

Marelui Ustiug de către Sinod (cel al lui Serghie), că turma mea şi clerul

din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către

oameni – nu putem să îl acceptăm pe el, deoarece ne-am separat de

Serghie şi de Sinodul lui. Şi, pe de altă parte, eu l-am informat pe

Mitropolitul

Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii eparhiei

Marelui Ustiug, în acord cu binecuvântarea Vlădicăi Irinarh, al cărui

înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a

Marelui Ustiug.

A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru

lucrările mele arhipastorale pentru binele Bisericii. Dacă sunt

canoane apostolice

conform cărora clerul nu trebuie să facă nimic fără voia episcopului

lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu

atât mai mult vrednică de a fi acceptată.

Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, dragi copii, că sunteţi într-un

singur suflet şi într-un singur cuget cu mine şi, de asemenea, respectând

libertatea voastră de auto-determinare, propun ca epistola mea

să fie citită şi să se mediteze asupra ei la adunările credincioşilor, astfel

încât toţi să ştie cum stau lucrurile şi să intre în comuniune cu mine în

mod liber, rămânând credincioşi locţiitorului tronului patriarhal,

Mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse, pentru care

lucru vă cer să-mi trimiteţi o declaraţie scrisă.

Numai clerul de la catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk,

preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul

Ioan Golubev (din Şango) s-au manifestat în mod deschis împotriva mea,

împrăştiind tot felul de ştiri rele, de bârfe şi absurdităţi. Ei au

scris

plângeri nefondate împotriva mea către Sinod şi protopopul Mihail Krasov

(din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru

care au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt în stare de excomunicare

din partea mea până când nu vor arăta părere de rău sinceră în forma

stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al

episcopilor nu va judeca situaţia Mitropolitului Serghie şi a celor care

sunt cu el (Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli).

Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu-se

şi fug; să nu-i urmaţi, fraţii şi copiii mei, ci să avem înaintea

noastră un alt exemplu: pe păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune

sufletul pentru oile sale. Amin.

Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul Mitropolitului Iosif:

„Conduceţi-vă independent. Justificarea noastră: credinţă faţă de Mitropolitul

Petru. Iosif."

Ierotei, episcop de Nikolsk

9. Episcopul Victor al Glazovului

ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI DESPRE LIBERTATEA BISERICII

Pomenit la 19 iulie (†1934)

Acum ştiţi că prietenia lumii este duşmănie

faţă de Dumnezeu.

(Iacov 4: 4)

Episcopul Victor Ostrovidov a fost fiu al unui cântăreţ bisericesc.

El a intrat în mănăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. El a dobândit

şi o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat

asupra „Noilor teologi", criticând o nouă modă teologică care găsise

expresie mai ales în cartea Mitropolitului (mai târziu „Patriarh") Serghie

Doctrina mântuirii (Kazan, 1898).

După revoluţia din 1917, el a fost episcop vicar al eparhiei Viatka,

cu titlul „al Glazovului şi Votkinskului", cu sediul în Viatka. În 1922 a

fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când a apărut Declaraţia

din 1927, vocea sa a fost prima care a protestat şi turma lui i s-a alăturat

în separarea de Mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea

sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat din 1928

până în 1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de funii, la aproximativ

un kilometru şi jumătate de clădirea principală a fostei Mănăstiri

Solovki. Casa mică în care locuia şi muncea se afla într-un luminiş al

pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea în secret slujbe bisericeşti,

împreună cu alţi membri ai Bisericii din catacombe.

În Solovki, în ciuda stării tragice a Rusiei sovietice, episcopul Victor

îşi păstra o perspectivă optimistă asupra viitorului şi chiar încerca

să-l molipsească de acesta pe mai realistul episcop Maxim de Serpuhov.

Dar, în câţiva ani, acest optimism părea să fi dispărut, pentru că un martor

care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai

Guba, în Nordul îndepărtat, l-a auzit spunând: „De aici înainte nu

este nimic altceva decât suferinţă". În vara aceluiaşi an a fost

eliberat din lagărul

său şi exilat pentru trei ani pe malul râului Onega, în regiunea Arhanghelsk,

unde, după unele relatări, a fost în legătură cu ierarhii din catacombe,

cu Mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933,

el a fost trimis într-un exil încă şi mai îndepărtat, în Siberia şi, după

aceasta, nu s-a mai auzit nimic despre el.

Dar, dacă se ştie puţin despre viaţa şi suferinţele acestui nou mărturisitor,

sufletul său curajos şi vertical este prezentat în documentele pe

care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul ca o profundă eroare

care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos.

EPISTOLELE EPISCOPULUI VICTOR

SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL SERGHIE

Document din 16 decembrie 1927

Înalt Prea Sfinţia Voastră, milostiv arhipăstor, cel mai vrednic de

cinste şi drag vlădică.

În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut curajul să-mi exprim

faţă de Înalt Prea Sfinţia Voastră tristeţea mea cu privire la distrugerea

dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a fost introdusă „ca principiu de

administrare".

O astfel de distrugere a Bisericii este consecinţa cu totul naturală şi

inevitabilă a căii pe care v-a plasat Declaraţia dumneavoastră din 16 iulie,

o Declaraţie care pentru noi, cei smeriţi şi temători de Dumnezeu, şi

pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă.

De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros şi este

o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei

Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre de mărturisire a adevărului

lui Dumnezeu. Şi, printr-o trădare a Bisericii lui Hristos înaintea

batjocurii „păgânilor", este cea mai dureroasă renunţare la propria mântuire,

o renunţare la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru.

Acest păcat, după cum dă mărturie Cuvântul lui Dumnezeu, nu este

mai mic decât nicio erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai

mare, deoarece îl aruncă pe om imediat în prăpastia distrugerii, după

Cuvântul nemincinos: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor…

(Matei 10: 33).

Atât cât a stat în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma

noastră să fim părtaşi la acest păcat şi pentru acest motiv am trimis

înapoi însăşi Declaraţia dumneavoastră. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost

o mărturie înaintea lui Dumnezeu despre dezinteresul şi indiferenţa noastră

cu privire la Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos.

Din frică de Dumnezeu, găsesc acum inacceptabil şi decretul privind

transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca o expresie

a ascultării din partea noastră să nu fie considerată de ei (Sinodul)

ca o aprobare a ceea ce au făcut". Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda

deplină libertate de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ

–, m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu

pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care

s-au separat de Dumnezeu? Şi faptul că Declaraţia este vrednică de plâns

şi că îl separă pe om de Dumnezeu – privitor la aceasta am expus

gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este

ataşată aici.

Şi ce se poate spune despre viitor? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu

– şi nu doar eu, ci şi întreaga Biserică Ortodoxă – să nu vă împietrească

inima, aşa cum a făcut cândva cu inima lui Faraon, ci să vă dea

harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi făcut şi să vă căiţi toată viaţa.

Atunci, toţi credincioşii, cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu,

vor veni din nou la dumneavoastră ca la un tată, păstorii ca la un

conducător al păstorilor şi întreaga Biserică Rusă ca la conducătorul ei

sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară (Mitropolitul Serghie

se alăturase mai înainte „Bisericii Vii" şi apoi se căise) cu ideea organizării

Bisericii. Dar, dacă preţul plătit pentru această organizare face ca

Biserica lui Hristos să nu mai fie casa dătătoare de harul mântuirii pentru

oameni, iar cel care primeşte organizarea încetează de a mai fi ceea ce a

fost – pentru că este scris: Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să

locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1: 20) –, atunci ar fi mai

bine pentru noi să nu avem niciodată niciun fel de organizare.

Care este câştigul dacă, după ce am devenit, prin harul lui Dumnezeu,

temple ale Duhului Sfânt, ajungem dintr-odată să nu mai valorăm

nimic, doar pentru a primi un nou mod de organizare pentru noi înşine?

Niciunul. Fie ca întreaga lume materială vizibilă să piară; să fie mai

importantă

în ochii noştri acea pierdere a sufletului la care va fi supus cel

care prezintă astfel de pretexte evidente pentru păcat.

Dar, dacă împietrirea inimii voastre a ajuns atât de departe şi nu

rămâne nicio nădejde de căinţă, chiar şi pentru acest rezultat avem un

text care să ne lumineze: De aceea: ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi,

zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi

pe voi, şi voi fi vouă Tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul

Atotţiitorul

(II Cor. 6: 17-18).

Sincer devotatul frate în Hristos

al Înalt Prea Sfinţiei Voastre,

Preacuvioase arhipăstor,

Episcopul Victor

O SCRISOARE CĂTRE PRIETENI

Document din decembrie 1927

Vedeţi să nu fiţi amăgiţi.

(Luca 21: 8)

Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi!

Iubiţi prieteni! Cu mare întristare a inimii vă spun despre o nouă

înşelare, prin care duşmanul nostru, diavolul, vrea să ademenească

sufletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-le de harul

mântuirii veşnice.

Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor! – este mult mai amară decât

cea dintâi: pe când nebunia celor din Biserica Vie – renovaţioniştii şi

gregorienii – se putea vedea cu uşurinţă, esenţa distrugătoare a înşelării

din urmă nu poate fi văzută de oricine şi, mai ales, n-o pot vedea cei ale

căror minţi şi inimi sunt întoarse spre lucrurile pământeşti, de dragul

cărora şi ajung să renunţe la Domnul. Dar să ştie toată lumea că ultima

Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a Mitropolitului Serghie este o

trădare clară a Adevărului (cf. Ioan 14: 6).

Pe cine au trădat semnatarii acestei declaraţii şi la cine au renunţat

ei? Ei au renunţat la Preasfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna

şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine nicio pată, sau zbârcitură

sau altceva de acest fel (Efes. 5: 27). Ei au pricinuit judecarea publică a

Bisericii în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au dat-o spre batjocură

„profanilor", ca pe un răufăcător, ca pe un ucigaş, ca pe un trădător al

Preasfântului Mire, Hristos adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce

lucru groaznic…

Sfânta Biserică, pe care Domnul a câştigat-o cu scump sângele

Său (Fapte 20: 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (cf. Col. 1:

24), şi care este pentru noi toţi casa mântuirii prin har din această viaţă

a pierzării, acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos

este adaptată pentru a servi unor interese nu doar străine ei, ci cu totul

incompatibile cu dumnezeirea ei şi cu libertatea ei duhovnicească. Mulţi

creştini se arată duşmani ai Crucii lui Hristos, spune Apostolul; ei

au în gând cele pământeşti (politica), uitând că cetatea noastră este

în ceruri

(Fil. 3: 18-20), căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea

ce va să fie (Evr. 13: 14). Şi ce fel de unire poate fi între Biserica lui

Dumnezeu şi autoritatea civilă de orice tip, când scopurile activităţii celei

din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică,

şi, în timp ce la suprafaţă ele pot fi morale, în fapt sunt străine sau chiar

ostile credinţei în Dumnezeu?

În acelaşi timp, scopul activităţilor Bisericii este exclusiv duhovnicesc

şi moral şi, prin credinţa în Dumnezeu, ele îl duc pe om dincolo de

limitele vieţii pământeşti, pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi al

bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie

faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face

vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4: 4).

Prin urmare, Biserica lui Hristos, prin însăşi firea ei, niciodată n-ar

putea fi o organizaţie politică, pentru că ar înceta de a mai fi Biserica lui

Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Iar dacă a-

cum, prin „Declaraţie", Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu

este doar o simplă manevră exterioară, ci, pe lângă îngrozitoarea insultă

şi distrugerea Bisericii Ortodoxe, se mai înfăptuieşte aici şi monstruosul

păcat al renunţării la Adevărul Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat

de obţinerea niciunui bun pământesc pentru Biserică. Să nu îmi spuneţi

că în acest fel s-a format o conducere centrală şi se vor forma conduceri

locale şi se obţine aparenţa unui calm exterior pentru Biserică

sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii" – toţi cei

care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru, diavolul, şi au căzut

din Biserica Ortodoxă iubesc să spună şi asta şi alte lucruri similare. Dar

care este câştigul dacă noi înşine, după ce am fost făcuţi şi numiţi temple

ale lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4: 16), am devenit fără valoare şi dezgustători

în ochii lui Dumnezeu, acceptând să avem o conducere exterioară?

Mai degrabă să nu avem niciodată niciun fel de conducere, mai bine să

rătăcim, chiar şi neavând unde să ne plecăm capul, după felul celor despre

care s-a spus odată: Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră,

lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au

rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului

(Evr. 11: 37-38). Dar prin astfel de suferinţe sunt păstrate sufletele ortodoxe

în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de

diavol cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii din pricina smintelilor!

Că smintelile trebuie să vină; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare

loc trebuie cernut, pentru ca grâul să fie ales de neghină, chiar dacă

într-o cantitate mică; de vreme ce sunt puţini aleşi, Domnul a spus: dar

vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18: 7). Dar, prietenilor,

să nu aducem nicio jignire Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi

la Judecata Domnului.

Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu… şi îi

vor amăgi pe mulţi, ne avertizează Domnul (Luca 21: 18). Şi sfântul

apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Deci luaţi seama cu grijă

cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând

vremea, căci zilele rele sunt (Efes. 5: 15-16).

Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia,

ci fie ca ei să se căiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să

fie şterse. Dar, dacă nu va fi astfel, atunci să ne păzim de comuniunea cu

ei, ştiind că starea de comuniune cu cei care au căzut este propria noastră

renunţare la Hristos Domnul.

Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii

Ortodoxe omul nu se poate mântui, atunci când adevărul ei este pervertit

nu putem continua să o cinstim pasiv, pe ascuns, ci trebuie să mărturisim

înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, oricât de mulţi, fie

ei şi ierarhi conducători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească

interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta.

Până la urmă, acest lucru s-a întâmplat nu de puţine ori în trecut, şi

la fel a fost şi acum patru ani, când cei care au căzut din adevăr au

adunat

sinoade şi s-au numit Biserică a lui Dumnezeu şi, pretinzând că sunt

preocupaţi de canoane, au pus interdicţii asupra celor care nu s-au supus

lipsei lor de sens; dar au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre

pieirea lor veşnică.

Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel

viclean… Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui

Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (II Tes. 3: 3-5).

Episcopul Victor

RĂSPUNSURILE EPISCOPULUI VICTOR LA 15 ÎNTREBĂRI ALE GPU CU

PRIVIRE LA DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE

Document din 18 ianuarie 1928

Întrebările s-au păstrat mai mult sub forma unor scurte

indicaţii, decât în întregime. Unele dintre răspunsuri,

conţinând repetiţii sau referindu-se mai mult la aspecte

politice, au fost omise sau au fost scurtate.

1. „Cum aţi interpreta, din punct de vedere civil şi eclezial, apariţia

noii tendinţe bisericeşti – platforma Declaraţiei din 29 iulie 1927?"

Din punct de vedere eclezial, ca o învăţătură incorectă despre Biserică

şi, în ceea ce priveşte chestiunea mântuirii noastre în Iisus Hristos,

o eroare de principiu a Mitropolitului Serghie…

2. „Cum priviţi Declaraţia? etc."

Declaraţia este o separare de adevărul mântuirii. Priveşte mântuirea

ca pe o perfecţionare morală naturală a omului; este o doctrină filosofică

păgână a mântuirii şi, pentru realizarea ei, este absolut necesară

conducerea externă. În opinia mea, aceasta este aceeaşi eroare de care,

chiar din 1912, l-am acuzat pe Mitropolitul Serghie…

Eu însumi am crescut printre oameni simpli, fiu al unui citeţ de biserică,

şi mi-am petrecut întreaga viaţă printre oameni simpli, în mănăstiri.

Aşa cum cred oamenii, aşa cred şi eu, anume: noi credem că suntem

mântuiţi în Hristos Iisus prin harul lui Dumnezeu – acest har al lui

Dumnezeu este prezent doar în Biserica Ortodoxă şi ne este dat nouă

prin Sfintele Taine – şi Biserica însăşi este casa mântuirii prin har din

această viaţă de pierzare, iar nu vreun fel de organizare politică. Ca o

unitate prin har a credincioşilor, Biserica există fără – şi chiar nu trebuie

să aibă – nicio organizare politică printre membrii ei; Biserica romano-catolică

învaţă altfel. Membrii Bisericii, ca cetăţeni, au o organizaţie

politică civilă comună pentru toţi, în care sunt în dependenţă de autoritatea

civilă.

3. Sinodul a apărut fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, care

este conducătorul temporar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul Serghie,

convocând această întâlnire, şi-a depăşit autoritatea; el a fost însărcinat

doar cu o păzire temporară a Bisericii, cu o satisfacere a nevoilor

duhovniceşti stringente ale credincioşilor; dar el a început o întreagă

revizuire generală a Bisericii. El nu este stăpânul Casei lui Dumnezeu, ci

doar un păzitor al acesteia; prin urmare, relaţia mea cu Sinodul şi cu întreaga

platformă este negativă.

4. Chestiunea membrilor Sinodului nu are o mare importanţă, având în

vedere starea sa de neacceptat. Însăşi platforma lui este

inacceptabilă,

deoarece vede în Biserică o organizaţie politică externă, pe care o

uneşte cu organizaţia civilă a regimului URSS şi, în conformitate cu

aceasta, vede o activitate politică pentru Biserica Ortodoxă – în

felul acesta

împingând Biserica pe o cale plină de şocuri şi întâmplări neaşteptate;

pe lângă asta, perverteşte însăşi firea Bisericii. Prin firea ei

lăuntrică, Biserica

nu ar trebui să fie din această lume, şi în mod deosebit în virtutea

intereselor duhovniceşti pe care ea le împlineşte pentru membrii ei credincioşi.

Ea este o unitate dătătoare de har pentru mântuirea prin har a

cetăţenilor credincioşi.

5. Eu îmi propun să mă menţin departe de Sinod până când Mitropolitul

Petru sau Mitropolitul Chiril, de a căror ortodoxie nu am niciun

motiv să mă îndoiesc, vor lua parte la viaţa Bisericii.

6. „Despre dezvoltarea ulterioară a luptei contra noii tendinţe".

Eu personal, atât până în momentul de faţă cât şi pe viitor, nu am

nicio intenţie de a purta vreun război, ci doar mă apăr pe mine şi

turma mea, ca să nu fim părtaşi la păcatele altora, respectiv ale

„Sinodului". Celor

apropiaţi care apelează la mine pentru a se lămuri cu privire la noua

tendinţă de viaţă bisericească le explic după cum eu însumi înţeleg. Mai

mult decât atât, problema nu a dispărut şi, cred eu, nu va dispărea, cu

toate că eu sunt o persoană prea insignifiantă în comparaţie cu Mitropolitul

Serghie şi cu Sinodul. Şi, de altfel, eu nu mă consider capabil de niciun

fel de activitate administrativă şi organizatorică, de vreme ce nu am

avut nicio experienţă de acest gen.

7. „Asupra scopurilor…"

Doar mântuirea sufletului, de vreme ce eu cred că ei, „sinodalii",

distrug ortodoxia, făcând-o lumească, făcând-o pământească şi pervertind

cu totul natura Bisericii Ortodoxe.

8. „Despre metodele şi modurile de luptă etc."

Nu am avut niciun fel de metode sau moduri de luptă. Eu împreună

cu mai mulţi preoţi şi laici (dar nu cu toţi) i-am declarat Mitropolitului

Serghie că respingem povăţuirea lui duhovnicească, până ce nu îşi recunoaşte

greşeala de a fi tras Biserica spre sarcini lumeşti nepotrivite

pentru ea şi până nu renunţă astfel la Declaraţia sa din 29 iulie.

9. „Cum a fost purtată lupta?…"

Până în prezent nu a avut loc nicio luptă în sensul exact al cuvântului.

Doar ne-am separat de cei care ne declară: „Noi suntem superiorii

voştri şi, prin urmare, vă punem sub interdicţie pentru neascultare", şi

altele asemenea. Cu toate acestea, în ceea ce îi priveşte pe păstorii şi pe

laicii supuşi mie, şi cu atât mai mult pe oricine altcineva, nu am aplicat

niciun fel de interdicţii, ameninţări, blesteme, privaţiuni, nici nu am fost

maliţios în vreun fel, şi nu voi proceda niciodată astfel, deoarece chestiunea

de credinţă, de mântuire este una de libertate a conştiinţei, de alegere,

şi nu de constrângere.

………………………………………

12. Eu sunt un slujitor al mântuirii, iar cei care îşi caută mântuirea

duhovnicească veşnică pot întotdeauna să găsească în mine ajutor pentru

lămurirea adevărului. Dar, aşa cum mi se pare mie, oamenii simpli

care se tem să nu cadă din ortodoxie sunt mai interesaţi de aceasta, în

timp ce păstorii, din nefericire, rămân mai indiferenţi şi dezinteresaţi,

chiar dacă sunt educaţi teologic.

13. „Despre parolele conspirative etc."

Biserica Ortodoxă este unica Biserică dătătoare de har, în care prin

harul lui Dumnezeu se împlineşte mântuirea noastră din această viaţă

de pierzare. Căderea din ortodoxie a „renovaţioniştilor", precum şi

pervertirea naturii Bisericii Ortodoxe de către „sinodali", îl lipsesc

pe om de

harul mântuirii.

14. „Despre unitatea Bisericii şi relaţia ei cu guvernul."

Unitatea Bisericii poate fi doar în har, nu din sfera civilă; pentru

noi, după cuvântul Domnului, locul, naţionalitatea etc. nu au nicio importanţă.

Un ortodox japonez îmi este la fel de drag ca un ortodox rus.

O organizaţie pur politică a credincioşilor este posibilă doar ca

unealtă auxiliară a autorităţii civile, aşa cum s-a întâmplat după

revoluţie.

Numai guvernul ştie întreaga viaţă exterioară a unui om, în timp ce Biserica

ştie exclusiv nevoile duhovniceşti ale credinciosului, precum şi tot

ceea ce ţine de rugăciune. Noi nu protestăm împotriva decretului de separare

a Bisericii de Stat, dar, din nefericire, guvernul nu crede sinceritatea

declaraţiilor noastre despre aceasta.

O SCRISOARE CĂTRE PĂSTORI (FRAGMENTE)

Document din 28 februarie 1928

Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi

îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har. (Gal. 5: 4)

Şi această cădere a lor nu este nici mică şi nici ascunsă, ci foarte

mare şi evidentă pentru toţi cei care au înţelepciune (a lui Hristos) (cf.

I Cor. 2: 16); şi a fost demonstrată prin binecunoscuta Declaraţie din

16/29 iulie şi în distrugerea fără ruşine a Bisericii Ortodoxe care a urmat

după aceasta.

Declaraţia celor care au căzut în înşelare este un troc abominabil

cu ceea ce este de nepreţuit, adică libertatea noastră duhovnicească în

Hristos (cf. Ioan 8: 36); este încercarea lor, în contradicţie cu Cuvântul

lui Dumnezeu, de a uni ceea ce nu se poate uni: soarta păcătosului cu lucrarea

lui Hristos, Dumnezeu şi Mamona (cf. Matei 6: 24) şi lumina cu

întunericul (cf. II Cor. 6: 14-18). Apostaţii au schimbat Biserica lui Dumnezeu

dintr-o unitate de mântuire a omului prin har, din păcat şi pierzare

veşnică, într-o organizaţie politică, pe care au alăturat-o organizaţiei

autorităţii civile în slujba acestei lumi care stă sub stăpânirea răului (cf.

I Ioan 5: 19). Altceva este credincioşia credincioşilor cu privire la

autoritatea

civilă. În situaţia din urmă, Biserica îşi menţine libertatea duhovnicească

în Hristos şi credincioşii devin mărturisitori când credinţa este

prigonită; dar în prima situaţie Biserica este doar o unealtă obedientă

pentru realizarea ideilor politice de către autoritatea civilă, iar

mărturisitorii

pentru credinţă sunt astfel prezentaţi ca nişte criminali de stat.

Toate acestea le vedem în activitatea Mitropolitului Serghie, care,

în virtutea noii sale relaţii cu autoritatea civilă, este silit să

uite canoanele

Bisericii Ortodoxe; şi sfidându-le pe acestea, i-a înlăturat pe toţi

episcopii-mărturisitori

din scaunele lor, considerându-i criminali de stat, iar

în locul lor a numit în mod arbitrar alţi episcopi care nu sunt recunoscuţi

şi nu pot fi recunoscuţi de către oamenii credincioşi. În cazul Mitropolitului

Serghie nu mai poate fi vorba de fenomenul mărturisirii pentru

Biserică şi, prin urmare, el declară în legătură cu Declaraţia că orice

membru al clerului care va îndrăzni să spună ceva în apărarea Adevărului

lui Dumnezeu împotriva autorităţii civile este un duşman al Bisericii

Ortodoxe. Ce este aceasta, dacă nu nebunia care l-a cuprins pe cel care a

căzut în înşelare? Pentru că, dacă gândim astfel, va trebui să considerăm

duşman al lui Dumnezeu, de exemplu, pe Sfântul Filip, care l-a acuzat

cândva pe Ivan cel Groaznic şi pentru aceasta a fost strangulat; şi, chiar

mai mult decât atât, trebuie să numărăm printre duşmanii lui Dumnezeu

pe marele Înaintemergător, care l-a acuzat pe Irod şi pentru aceasta

a fost decapitat.

… Pentru aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul, când s-a făcut o

încercare de a-l convinge şi de a-l forţa prin torturi groaznice să intre în

comuniune de rugăciune cu patriarhul aflat în înşelare, a exclamat:

„Chiar dacă întregul univers ar intra în comuniune cu patriarhul, eu singur

nu voi face aceasta". De ce? Deoarece se temea să nu-şi piardă sufletul

prin comuniunea cu un patriarh care fusese atras în rătăcire, chiar

dacă pe atunci nu fusese condamnat de un sinod, ci dimpotrivă, fusese

apărat de o majoritate de episcopi. Deoarece autoritatea administrativă

a Bisericii, chiar şi în sinoadele timpurii, nu a apărat întotdeauna adevărul,

fapt despre care există mărturii clare – la Sfântul Atanasie cel Mare,

Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul

şi alţii. Cum aş putea să rămân cu totul indiferent de acum înainte?

Aceasta nu poate să se întâmple. Şi de aceea ne-am îndreptat pe singura

cale posibilă pentru a ieşi din situaţia prezentă: calea mărturisirii Adevărului

mântuirii. Această cale este dificilă, este o cale de luptă; dar noi nu

nădăjduim în puterile noastre, ci mai degrabă ne uităm la Iisus, începătorul

şi plinitorul credinţei (Evr. 12: 2), şi lucrarea noastră nu este o separare

de Biserică, ci o apărare a Adevărului şi o justificare a Poruncilor

dumnezeieşti, sau, şi mai bine, păzirea întregii iconomii a mântuirii

noastre. De aceea, mulţime de arhipăstori au ieşit în faţă acuzându-l pe

Mitropolitul Serghie: Mitropoliţi (Iosif, Agatanghel, Arsenie), arhiepiscopi,

episcopi şi o mulţime de păstori individuali, care îi declară Mitropolitului

Serghie că nu îl mai pot recunoaşte ca povăţuitor al Bisericii

Ortodoxe, ci, pentru moment, se vor conduce în mod independent.

Deci, luaţi aminte, prieteni şi fraţi păstori, ca să nu fiţi atraşi de fiare

duhovniceşti. Căderea de dinainte, nu cu mult timp în urmă, este suficientă;

acum trebuie să mergem cu prudenţă. Fie ca pacea lui Dumnezeu

care covârşeşte orice minte (Fil. 4: 7) să vă umple inimile şi minţile şi să

vă îndrepte calea în Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.

Episcopul Victor (sigiliu cu iniţiale)

10. Arhiepiscopul Serafim de Uglich

FOST APOSTOL ÎN ALASKA ŞI AMERICA

Pomenit la 12 decembrie (†1935)

Un adevărat creştin este un luptător,

făcându-şi cale printre regimentele nevăzutului

duşman către pământul ceresc.

Sfântul Gherman al Alaskăi

În toamna anului 1930 au venit la abia începuta construcţie a canalului

Mării Albe (unul dintre proiectele notorii de muncă forţată din

anii '30 din Rusia de nord) câteva convoaie de prizonieri de la Solovki.

Au fost primiţi şi, mai întâi de toate, au fost trimişi la baie pentru

„dezinfectare"

– adică dezinfectarea hainelor pe care le purtau şi o tăiere obligatorie,

cu o maşină de tuns, a părului de pe cap, de pe faţă şi de pe întregul

corp. Apoi a urmat o examinare medicală de către doctorii care

erau ei înşişi deţinuţi. Aici, pentru prima dată de când lucram ca ajutor

de medic la acest post, l-am văzut pe arhiepiscopul Serafim, un om bătrân,

înalt şi gârbovit, cu capul şi faţa deja bărbierite cu maşina la numărul

unu. Adesea, după aceasta, discutând, am învăţat multe de la el, şi

am aflat de asemenea despre el de la alţi episcopi care veniseră odată cu

el; dintre aceştia din urmă îl voi numi doar pe arhiepiscopul Pahomie de

Cernigov, pentru că cei tineri se poate să mai fie încă în camerele de tortură

acum şi orice menţiune despre ei în presă va creşte greutatea lanţurilor

lor.

Arhiepiscopul Serafim, în lume cu numele de familie Samoilovici,

s-a născut în 1882 şi a studiat la Seminarul Teologic de la Poltava. A devenit

călugăr la o vârstă fragedă, într-una din eparhiile sudice, după ce a

predat mai mulţi ani la Seminar. A fost numit la începutul secolului nostru

misionar în eparhia Alaska-Aleutine din Statele Unite ale Americii,

unde a fost un fervent colaborator al episcopului Tihon, viitorul Patriarh.

Episcopul Tihon l-a preţuit mult pe misionarul său zelos, care unea

asceza personală cu o atitudine înţeleaptă atât faţă de turma aleută, pe

jumătate sălbatică, cât şi faţă de guvernul american al Alaskăi. A petrecut

şase ani în America.

După ce episcopul Tihon a fost numit la Yaroslavl în 1907, el l-a

chemat pe ieromonahul Serafim şi l-a numit stareţ al Mănăstirii Tolga,

la aproximativ şase kilometri mai sus de Yaroslavl, care era reşedinţa de

vară a episcopului de Yaroslavl. Oricine a călătorit de-a lungul Volgăi

înainte de 1920 îşi va aminti cum, când vaporul se oprea la docul mănăstirii,

echipajul şi pasagerii coborau pe doc pentru a cere slujirea unui

paraclis înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu din Tolga (a cărei

sărbătoare este la 8/21 august), cinstind sfânta icoană, şi cum se

îndepărta vaporul

în timp ce corul mănăstirii încă mai cânta: „Împărăteasa lumii, fii

mijlocitoarea noastră".

Părintele Serafim a scris o lucrare istorică serioasă, „O istorie a

Mănăstirii Tolga – 1314-1914", ca pregătire pentru prăznuirea celor 600

de ani de existenţă a mănăstirii, în august 1914. În beneficiul mănăstirii

şi al turmei de credincioşi din împrejurimi, el a construit şi a deschis în

1913, la aproximativ un kilometru şi jumătate de mănăstire, la marginea

unei splendide păduri, o şcoală de apicultură pentru copiii orfani de care

avea grijă mănăstirea. Însă, cu trei săptămâni înaintea prăznuirii de şase

sute de ani de existenţă a mănăstirii, a izbucnit Primul Război Mondial.

Stareţul, în primele zile ale războiului, a construit saloane de spital şi l-a

ajutat în mod activ pe arhiepiscopul Agatanghel în conducerea eparhiei

în timpul anilor de război şi de revoluţie. Curajul său şi prezenţa de spirit

au salvat mănăstirea de la distrugere în vara anului 1918, când comuniştii,

în zilele „Revoltei din Yaroslavl", au intrat în chilii, în pivniţe şi

au scotocit cimitirul mănăstirii în căutarea „rebelilor". 350 de cetăţeni

nevinovaţi ai Yaroslavlului au fost executaţi de către plutonul de execuţie

ca replică la asasinarea guvernatorului militar, comisarul Nahimson,

şi a comisarului economic Zakgeim.

Curând, părintele Serafim a fost transferat la Uglich, unde a fost

făcut stareţ al Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului, şi a fost ridicat

la rangul de arhimandrit. În 1920 a fost hirotonit episcop de Uglich,

o eparhie pătrunsă de amintirea ţarului, care, 329 de ani înainte de mucenicia

Ţarului Nicolae al II-lea din zilele noastre, a primit acelaşi sfârşit

crud 5. În 1915, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop

şi, în zilele dificile şi confuze de după moartea Patriarhului Tihon, a fost

numit (în 1926) unul din înlocuitorii locţiitorului patriarhal şi a ocupat

această poziţie din noiembrie 1926 până în martie 1927 (perioadă în care

Mitropolitul Serghie s-a aflat în arest).

Arhiepiscopul Serafim a refuzat categoric să emită o declaraţie de

colaborare cu autorităţile sovietice, declaraţie pe care acestea o cereau la

momentul respectiv (aceeaşi declaraţie pe care mai târziu Mitropolitul

Serghie avea să o emită), spunând: „Eu nu mă consider autorizat să decid

chestiuni de principiu fundamentale fără ierarhii care sunt în închisoare".

La 16/29 decembrie 1926, s-a adresat Bisericii ruse cu acest mesaj:

„Îmi implor colegii, episcopii, să mă ajute să port crucea grea şi responsabilă

a conducerii Bisericii ruse; vă cer să reduceţi la minim corespondenţa

şi relaţiile voastre cu mine, lăsând ca toate să fie decise local,

5 Ţarul Dimitrie, care a fost omorât în 1589, la instigarea lui Boris

Godunov; pomenit

în calendarul ortodox la 15 mai.

în afară de problemele de principiu şi cele care afectează întreaga Biserică

(de exemplu, alegerea şi hirotonirea episcopilor)". 6

Toţi predecesorii arhiepiscopului Serafim în poziţia de înlocuitor

de locţiitor se aflau în închisoare şi el ştia că aceeaşi soartă îl aştepta atât

pe el, cât şi pe succesorul pe care îl va alege în momentul propriului său

arest. Prin urmare, când a intrat în exerciţiul autorităţii acestei poziţii, în

decembrie 1926, el nu a desemnat niciun succesor. Când, la interogatoriul

GPU, a fost întrebat: „Cine va fi conducătorul Bisericii dacă nu te eliberăm?",

el a răspuns doar aceasta: „Însuşi Domnul Iisus Hristos". La

acest răspuns, anchetatorul, uimit, s-a uitat la el şi a spus: „Voi,

toţi episcopii,

aţi lăsat înlocuitori pentru voi, la fel cum a făcut şi Patriarhul

Tihon şi Mitropolitul Petru". „Ei bine, eu am lăsat Biserica Domnului

Dumnezeu", a repetat arhiepiscopul Serafim, „şi am făcut aceasta special.

Să ştie toată lumea cât de liber trăiesc creştinii ortodocşi sub o guvernare

liberă". 7

Trei zile mai târziu, arhiepiscopul Serafim a fost eliberat şi a fost

trimis la Uglich şi a condus Biserica până în martie 1927, când a predat

conducerea Mitropolitului Serghie, care tocmai fusese eliberat din închisoare.

Patru luni mai târziu, arhiepiscopul Serafim a combătut apostazia

Mitropolitului Serghie (din Declaraţia din 16/29 iulie 1927) şi, curând, a

fost arestat şi condamnat la cinci ani în lagărul de concentrare, fiind trimis

la Solovki. Acolo, aproape tot timpul, a lucrat la muncile obişnuite.

Odată, când împingea cărămizi pentru construcţia unei clădiri cu două

etaje, el a căzut de pe o scară şi şi-a rupt o coastă, care s-a vindecat doar

parţial, lăsându-l invalid. Dar niciun fel de prigonire nu putea să-i îndoaie

voinţa puternică.

Eu l-am văzut pentru prima dată după sosirea lui în convoiul de

deţinuţi de la Solovki, în toamna anului 1930, la punctul de lucru numit

„Noua Birja", lângă staţia nordică de semafor „Mai-Gub", pe calea ferată

Murmansk.

Mai târziu am avut ocazia să ne cunoaştem mai bine. Ajungând invalid,

el se afla adesea în secţia ambulatorie, iar noi, cei care eram ajutoare

de medic, încercam să-l ajutăm; suferea de pleurezie cronică, precum

şi de miocardie şi de arterioscleroză generală.

6 Faptele şi citatele din acest paragraf au fost adăugate din I.M.

Andreev, Scurtă

trecere în revistă a istoriei Bisericii Ruse de la revoluţie până în

zilele noastre,

Jordansville, 1951, p. 49; şi Lev Regelson, Tragedia Bisericii Ruse, YMCA Press,

Paris, 1977, p. 584 (ambele în lb. rusă).

7 Acest incident este relatat în Messenger of the Russian Student Christian

Movement, nr. 7 / iulie 1927.

Odată, la sfârşitul lui octombrie, într-o zi umedă şi aspră, trecând

pe lângă cabina de dezinfecţie, unde lucrurile erau dezinfectate în spatele

unei uşi închise ermetic, cu un deţinut-invalid pe post de paznic ca

să îi ţină departe pe hoţi, m-am auzit strigat pe nume. Urcând, l-am văzut

pe arhiepiscopul Serafim, paralizat de frig, stând de pază. „Ne pun pe

noi, invalizii, la acest post câte două ore, dar eu stau aici de la douăsprezece

şi nu au trimis pe nimeni să mă înlocuiască" (era aproximativ 6 după-masă).

Am alergat la barăcile invalizilor. „Unde este şeful?" „A plecat

la film", a răspuns funcţionarul. „Spune-i că voi face un raport către

directorul

Diviziei sanitare, pentru că îl ţine pe deţinutul Samoilovici la un

post în aer liber de şase ore în loc de două". Funcţionarul s-a deşteptat şi

a alergat la casa de film. Zece minute mai târziu a alergat înapoi. „Şeful a

ordonat să fie înlocuit şi vă cere să nu faceţi un raport". „Bine, dar în

zece minute voi verifica".

Şi, într-adevăr, el a trezit un colonel decrepit care dormea pe un

pat de scânduri şi l-a trimis în fugă să îl înlocuiască pe vlădica. Bătrânul

a alergat la camera de dezinfecţie. Jumătate de oră mai târziu am intrat

din nou în barăci. Arhiepiscopul, amorţit, bea cu satisfacţie nişte ceai

fierbinte dintr-o cană şi i-am urat odihnă plăcută.

El era considerat „un ins interzis" – adică nu avea dreptul să iasă din

lagăr în clădirile administrative, dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

Odată mi-a cerut să-l chem pe arhimandritul Gurie Yegorov, care

lucra la Divizia financiară şi era un susţinător înverşunat al Mitropolitului

Serghie; mai târziu, el a fost eliberat din exil, terminându-şi cei cinci

ani de condamnare în lagărul de concentrare în 1934 şi în 1946 a fost

hirotonit episcop. Începând din acel moment, acesta a fost conducătorul

Bisericii „Patriarhale" din Asia centrală, cu titlul de episcop de Taşkent

şi Asia centrală.

Arhimandritul Gurie s-a încruntat. „Până la urmă, arhiepiscopul

nu este «al nostru» şi nu este potrivit pentru mine să vorbesc vreodată

cu el. Nu am dreptul să primesc binecuvântare de la dânsul".

„Nimeni nu-ţi cere aceasta, părinte Gurie. Dar, în cele din urmă, el

este unul dintre cei interzişi şi dumneavoastră şi eu avem permisie. Dacă,

ştiind cine sunteţi, v-a cerut să veniţi la dânsul în lagăr, am protestat

eu, putem noi, deţinuţii, să refuzăm să vizităm un deţinut în lagăr, chiar

dacă el este un eretic? Un ajutor de medic nu ar trebui să înveţe un

arhimandrit".

S-a supărat şi a venit cu mine. L-am însoţit la secţia de ambulatoriu

şi l-am lăsat împreună cu arhiepiscopul, pe care îl chemasem

acolo.

Prezentabilul arhimandrit-contabil de patruzeci de ani, plecându-şi

capul, a vorbit cu încovoiatul şi decrepitul arhiepiscop. Despre ce

au vorbit, nu ştiu.

În martie 1932, vlădica a fost eliberat cu şase luni înainte de sfârşitul

detenţiei, considerându-se (potrivit decretului din 1931) cinci ani de

muncă echivalenţi cu şase. Acest lucru a fost aranjat pentru el de evlavioşii

deţinuţi din divizia de contabilitate, care numărau zilele de lucru

în aşa fel încât să reducă termenul de condamnare. În 1934, acest decret

„liberal" a fost revocat.

Arhiepiscopul Serafim a fost trimis în convoi în exil în regiunea

Komi, unde locuieşte populaţia ziryani, la nord de Viatka. El a slăbit

cu trupul, dar era neclintit cu duhul. El considera că într-o epocă de

persecuţie

nu ar trebui să fie nicio guvernare centralizată a Bisericii. Un

episcop ar trebui să-şi conducă eparhia în mod independent. În exil ar

trebui să fie conducătorul Bisericii secrete oriunde s-ar afla; el ar trebui

să hirotonească preoţi în secret şi să facă tunderi monahale în secret.

De la credincioşi am auzit că arhiepiscopul Serafim nu s-a întors

din exil. Sentinţa lui s-a terminat în 1935. Se spune vag că a murit undeva

fără ajutor medical, în privaţiune – ceea ce este uşor de crezut pentru

oricine ştia starea inimii sale bolnave, chiar şi în 1932.

Îmi aminteam adesea de suferindul arhiepiscop Serafim în peregrinările

mele prin închisori şi exiluri, când, privat de contact fizic cu

credincioşii, mi-am amintit de el mental în rugăciune. M-am gândit la

chipul său epuizat şi blând-zâmbitor, şi, îngenunchind în rugăciune,

simţeam aievea pe capul meu mâna sa arhiepiscopală slabă şi aspră, plină

de cicatrice.

EPISTOLĂ A ARHIEPISOPULUI SERAFIM DE UGLICH

Arhiepiscopul Serafim a scris numeroase epistole de protest împotriva

Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Ca vicar al eparhiei Yaroslavl,

el a semnat, împreună cu Mitropolitul Agatanghel, cu Mitropolitul

Iosif al Petrogradului (care se afla în Yaroslavl atunci), cu arhiepiscopul

Valaam de Perm şi cu episcopul Evghenie de Rostov, o declaraţie

de separare de Mitropolitul Serghie la 6 februarie 1928. În acelaşi

timp, el a trimis următoarea epistolă Mitropolitului Serghie, în numele

său propriu. Tonul de protest curajos, bazat nu pe o îngustă „literă a legii",

ci pe o îngrijorare sinceră cu privire la binele Bisericii lui Hristos,

unită cu o compasiune sinceră arătată faţă de greşeala Mitropolitului

Serghie, a făcut din această scrisoare unul din documentele clasice ale

episcopilor fondatori ai Bisericii ruse din catacombe.

Mai târziu, în vara anului 1928, arhiepiscopul Serafim a trimis o

nouă epistolă, acuzându-l pe Mitropolitul Serghie de păcatul grav de

„a-i trage pe fraţii slabi şi lipsiţi de curaj în neo-renovaţionism".

ÎNDEMN AL ARHIEPISCOPULUI SERAFIM DE UGLICH,

ADRESAT MITROPOLITULUI SERGHIE ŞI ÎNMÂNAT LUI

LA 27 IANUARIE/9 FEBRUARIE 1928

Înalt Preasfinţia Voastră,

Perioada de mai bine de jumătate de an care a trecut de la publicarea

de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927 a indicat

că toate speranţele voastre pentru „o aranjare paşnică" a chestiunilor

noastre bisericeşti, pentru aducerea întregii conduceri bisericeşti în ordinea

şi aranjarea cuvenită, au fost în zadar şi „încrederea voastră în posibilitatea

vieţii şi activităţii noastre paşnice în limitele legii" este cu totul

nerealizabilă şi, în condiţiile prezente, nu se poate realiza niciodată.

Dimpotrivă, faptele certifică aproape în fiecare zi că pentru poporul

ortodox a devenit încă şi mai greu să trăiască. Este deosebit de dificil

de recunoscut că dumneavoastră, care atât de înţelept şi ferm aţi ţinut

sus stindardul ortodoxiei în prima perioadă în care aţi fost înlocuitor de

locţiitor patriarhal, aţi ieşit acum de pe calea cea dreaptă şi aţi trecut pe

linia moartă a compromisurilor care sunt împotriva Bisericii.

Ne-aţi expus unor chinuri morale groaznice şi v-aţi făcut primul

dintre cei chinuiţi astfel, pentru că dumneavoastră suferiţi atât pentru

sinele propriu, cât şi pentru noi. Mai întâi am suferit şi am îndurat în tăcere,

ştiind că suferim pentru adevăr şi că puterea lui Dumnezeu este cu

noi şi nu poate fi biruită de nicio suferinţă. Această putere este cea care

ne-a întărit şi ne-a insuflat nădejdea că, la o vreme cunoscută doar lui

Dumnezeu, adevărul ortodoxiei va fi triumfător, căci doar acestuia îi este

făgăduit pentru totdeauna că oricând va fi în nevoie i se va da ajutorul

atotputernic al lui Dumnezeu.

Prin Declaraţia dumneavoastră şi prin politica fundamentată pe

ea, încercaţi să ne conduceţi într-o direcţie unde vom fi lipsiţi de această

nădejde, pentru că ne conduceţi departe de slujirea adevărului; iar Dumnezeu

nu ajută minciunii.

Suntem cetăţeni loiali ai URSS. Noi împlinim cu supunere toate ordinele

autorităţii sovietice. Nu am intenţionat niciodată şi nu intenţionăm

să ne răsculăm împotriva ei, ci vrem să fim membri onorabili şi

drepţi ai Bisericii lui Hristos de pe pământ şi nu să o „revopsim în culori

sovietice", deoarece ştim că acest lucru este inutil şi oamenii drepţi şi

serioşi nu vor crede aceasta.

Cât timp încă nu este prea târziu, cât timp acest groaznic hău încă

nu v-a copleşit cu totul, acest hău care este gată să vă înghită într-un

mod ruşinos şi pentru totdeauna, adunaţi-vă puterile intelectuale şi morale,

care până nu demult mai erau puternice; ridicaţi-vă în toată statura

duhovnicească; publicaţi o altă declaraţie pentru a o corecta pe prima

sau cel puţin una asemănătoare cu cea pe care aţi trimis-o în prima

perioadă în care eraţi înlocuitor de locţiitor; tăiaţi cu imboldurile

harice ale

Duhului legăturile care vă orbesc şi veniţi la sfânta libertate. Toţi fiii

adevăraţi ai Bisericii se vor ruga lui Dumnezeu pentru dumneavoastră;

toţi păstorii cei buni şi arhipăstorii curajoşi vor fi imediat de partea

dumneavoastră. Toţi numeroşii pătimitori vă vor îmbrăţişa în duh –

această voce a mărturisitorilor adevărului care sunt trimişi în exil, departe

de turmele şi de fraţii lor; însuşi Adevărul de neînvins va fi cu

dumneavoastră. Vă va arăta calea ce urmează; vă va feri şi vă va apăra.

Dragă vlădică: îmi imaginez cât de mult trebuie să suferiţi! Dar de

ce, trăind aceste suferinţe, nu vreţi să le uşuraţi pentru cei care au avut

cândva încredere în dumneavoastră? Cu câtă bucurie v-am dat drepturile

mele de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, crezând că înţelepciunea

şi experienţa dumneavoastră vor conlucra în ceea ce priveşte conducerea

Bisericii.

Dar, ce s-a întâmplat? Chiar nu se poate corecta acest act fatal?

Chiar nu veţi găsi curajul să vă recunoaşteţi eroarea, greşeala

fatală, publicarea

de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927?

Mi-aţi scris şi aţi crezut sincer că drumul pe care l-aţi ales va aduce pace

în Biserică. Şi ce auziţi, ce vedeţi acum? Un geamăt înfricoşător se ridică

din toate părţile Rusiei. Aţi promis să scoateţi doi-trei pătimitori

de ici, de colo, şi să-i redaţi comunităţii credincioşilor; dar

priviţi câţi alţi noi

pătimitori au apărut, ale căror suferinţe sunt făcute şi mai adânci prin

conştiinţa faptului că ele sunt rezultatul noii dumneavoastră politici

bisericeşti.

Acest geamăt al pătimitorilor de pe malurile râurilor Obi şi

Enisei, din insulele îndepărtate ale Mării Albe, din deşerturile de dincolo

de Marea Caspică, de pe crestele muntoase ale Turkestanului – acest

geamăt nu ajunge la inima dumneavoastră?

Cum aţi putut, prin Declaraţia dumneavoastră, să puneţi asupra lor şi

asupra multora stigmatul opozanţilor ordinii civile prezente, când ei

şi noi în natura noastră duhovnicească am fost întotdeauna străini de

politică, păstrând cu stricteţe, cu jertfă de sine, puritatea ortodoxiei?

Mi se cuvine mie, care sunt mai tânăr, să vă scriu aceste rânduri? Mi

se cuvine mie să învăţ un ierarh experimentat şi învăţat al Bisericii ruse?

Totuşi, vocea conştiinţei mele mă sileşte iar şi iar să vă tulbur inima largă

şi bună. Arătaţi curaj! Recunoaşteţi-vă greşeala fatală şi, dacă vă este

imposibil să publicaţi o nouă declaraţie, atunci, pentru binele Bisericii,

predaţi autoritatea şi drepturile de înlocuitor al locţiitorului altcuiva.

Am dreptul să vă scriu aceste rânduri şi să vă fac această propunere,

pentru că mulţi îmi reproşează acum, spunându-mi că v-am înmânat

aceste drepturi de înlocuitor în grabă şi fără rezerve.

Experimentând eu însumi această povară a conducerii bisericeşti,

cred că în liniştea chiliei dumneavoastră vărsaţi lacrimi amare şi sunteţi

într-o groaznică nelinişte a duhului. Şi vă compătimim şi plângem

împreună cu dumneavoastră. Şi dacă sunt separări de eparhii şi parohii

de dumneavoastră şi de „sinodul" dumneavoastră, aceasta este o alarmă,

o

înfricoşătoare alarmă a inimilor extenuate ale credincioşilor, una care ar

trebui să ajungă la inima voastră şi să o aprindă cu flacăra jertfei de sine

şi a promptitudinii de a vă pune viaţa pentru prietenii dumneavoastră…

Fie ca Domnul să vă ajute şi să binecuvânteze decizia dumneavoastră

curajoasă, pe care conştiinţa dumneavoastră arhipastorală vă va

şopti-o şi pe care noi nu v-o dictăm, ci cu dragoste fiiască v-o oferim

pentru mântuirea sufletului dumneavoastră şi pentru binele Bisericii.

Mi se pare că o cale de ieşire din situaţia care a fost creată ar fi

pentru dumneavoastră şi pentru toţi credincioşii din pământul nostru

care gândesc într-un mod ortodox să vă îndreptaţi privirea spre cel mai

vârstnic ierarh al Bisericii ruse, Înalt Preasfinţitul Agatanghel, Mitropolitul

de Yaroslavl.

Mergeţi la dânsul cu dragoste şi încredere. În ciuda vârstei sale

înaintate, a rămas înţelept şi puternic în duh. Apelul său din Perm a fost

un act de zel pentru salvarea Bisericii. Întindeţi-vă braţele frăţeşti spre

dânsul, daţi-i un salut cald şi frăţesc, cereţi-i să vă ajute să

ieşiţi din această situaţie groaznică şi împovărătoare şi înmânaţi-i

lui dreptul dumneavoastră

de înlocuitor până când eminenţa sa, Mitropolitul Petru, va

reveni la putere.

Noi, arhipăstorii, împreună cu dumneavoastră, îl vom ajuta la conducerea

Bisericii cu tăria şi înţelegerea pe care le avem, chiar şi fără

organizarea unui „sinod".

Serafim, arhiepiscop de Uglich, vicar al Eparhiei Yaroslavl, fost înlocuitor

al locţiitorului patriarhal.

24 ianuarie/ 6 februarie 1928

11. Episcopul Alexei Bui de Voronej

ŞI BINECUVÂNTATA NEBUNĂ PENTRU HRISTOS, TEOCTISTA

Pomeniţi la 12 februarie (†1936)

Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva,

între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă

nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii

acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu.

(I Cor. 3: 18-19)

Oraşul Voronej este situat în inima Sfintei Rusii, nu departe de

Sfintele Mănăstiri Optina, Sarov şi Glinsk, cu sfinţii lor stareţi care au

transmis adevărata tradiţie duhovnicească ortodoxă chiar până în secolul nostru.

Voronej însuşi este în centrul unei eparhii care în 1903 număra 18

mănăstiri, 2500 de monahi şi monahii, peste 1000 de biserici şi paraclise

şi aproximativ 3000 de clerici de mir. Inima duhovnicească a oraşului

era Mănăstirea Bunavestire a Sfântului Mitrofan, unde se şi păstrează

moaştele acestui mare sfânt al secolului al XVIII-lea, primul episcop al

Voronejului. Tot în secolul al XVIII-lea, dar mai târziu, un alt mare sfânt

a fost episcop aici: Sfântul Tihon, care spre sfârşitul vieţii s-a retras nu

departe de Mănăstirea Zadonsk. Un alt om sfânt (deşi necanonizat încă),

Antonie, a fost episcopul Voronejului în secolul al XIX-lea şi a fost cel

care s-a ocupat de canonizarea celor doi sfinţi predecesori ai săi.

O altă mănăstire importantă din Voronej era Mănăstirea Sfântul

Alexei, cu 30 de călugări înainte de Revoluţie; şi cea mai importantă mănăstire

de maici era Mănăstirea Sfântului Acoperământ, cu 600 de vieţuitoare.

I.

După Revoluţia din 1917, Voronejul a fost un important câmp de

luptă în Războiul Civil, în care au murit mulţi. Încă de la începutul

Revoluţiei,

Voronejul a fost glorificat prin noii săi mucenici, dintre care îi putem

enumera pe cei de mai jos.

Părintele Gheorghe Snesarev, preot la Biserica Minunea Maicii

Domnului a spitalului din Voronej, a primit mucenicia în 1919. El a fost

scalpat (i s-a jupuit pielea şi părul de pe cap) şi i s-au aplicat 63

de lovituri.

I s-au pus cuie şi ace sub degetele de la mâini şi de la picioare. A

fost atât de mutilat, încât era aproape imposibil să fie recunoscut; rudele

lui l-au recunoscut numai după mâini.

În 1919, când Armata Roşie a intrat în Voronej, iar Armata Albă l-a

părăsit, şapte călugăriţe de la Mănăstirea Acoperământului au fost fierte

într-un cazan cu păcură pentru că făcuseră un paraclis pentru membrii

Armatei Albe.

Ieromonahul Nectarie Ivanov, instructor la Seminarul Voronej, care

era absolvent al Academiei Teologice din Moscova, a fost omorât în

1918 prin diferite torturi dintre cele mai sălbatice: el a fost tras

de picioare,

mâinile şi picioarele i-au fost rupte, i-au bătut cuie de lemn, i s-a

dat „împărtăşanie" de cositor topit. Mucenicul s-a rugat: „Acum

slobozeşte

pe robul Tău în pace, Stăpâne".

Arhimandritul Dimitrie a fost omorât în 1918, după ce a fost scalpat.

Au fost şi alţi mucenici în oraşele din apropiere.

Ierarhul conducător al eparhiei era pe atunci Mitropolitul Vladimir

de Voronej. În iulie 1925, arhiepiscopul Petru Zverev a fost trimis să îl

ajute pe mitropolitul suferind, care a murit de Naşterea Domnului în

acelaşi an. În 1926, pe 15 noiembrie, arhiepiscopul Petru însuşi a slujit

pentru ultima oară la Voronej. În următoarea zi a fost arestat de GPU şi

pus într-un tren, iar în 1929 a murit la Solovki. Un număr de scrisori de

la Solovki ale acestui nou sfânt mucenic au supravieţuit.

II.

După plecarea arhiepiscopului Petru, episcopul Alexei Bui, un

episcop vicar al eparhiei Voronej, a preluat administrarea eparhiei. Episcopul

Alexei era înalt şi slab, un predicator inspirat, un mare postitor şi

un adevărat călugăr. El nu avea educaţie teologică şi fusese stareţul Mănăstirii

Kozlov. El săvârşea slujbele dumnezeieşti cu mare concentrare.

Era o perioadă foarte dificilă în Voronej, ca în întreaga Rusie. Revoluţia

adusese o anarhie profundă şi tulburare; persecutarea Bisericii

continua neabătută, iar poliţia secretă folosea orice trucuri pentru a-i

prinde pe oameni în acţiuni sau afirmaţii „ilegale". În Voronej, GPU a făcut

tot ce a putut pentru a isca neînţelegeri între membrii clerului, pentru

a folosi cuvintele celor aflaţi în conflict, cuvinte care, fiind raportate

de către spioni, erau folosite ca acuzaţii împotriva lor. În acelaşi timp,

Sfânta Rusie era încă în viaţă şi încă mai erau oameni sfinţi ca în veacurile

de dinainte; în Voronej era o femeie sfântă, Teoctista Mihailovna.

Chiar în această perioadă, pe la mijlocul lui 1927, a fost publicată

Declaraţia Mitropolitului Serghie şi Voronejul a fost împărţit ca şi întreaga

Rusie. Toate privirile erau îndreptate asupra episcopului Alexei,

iar el a răspuns cu o respingere curajoasă a Declaraţiei şi cu anunţarea

faptului că alesese să îl urmeze pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului.

Această epistolă a fost semnată şi de către şase dintre preoţii conducători

ai Voronejului: protopopii Ioan Andreevski, Nicolae Piskanovski,

Petru Novosilţev, Pavel Smirnski, Alexandru Filipenko şi Ioan

Steblin-Kamenski. Aceşti preoţi curajoşi au suferit din acest motiv,

după cum urmează.

Protopopul Ioan Andreevski a avut o importanţă majoră în susţinerea

ortodoxiei în Voronej. Mai întâi el s-a ridicat împotriva renovaţionismului,

apoi s-a împotrivit Mitropolitului Serghie. A fost arestat în

1928 şi a fost exilat în Asia Centrală. Când episcopul Alexei a auzit despre

acest arest, el a venit în aceeaşi zi fără teamă la biserica unde slujise

preotul şi a mângâiat turma mâhnită. După ce s-a întors din exil, părintele

Ioan a dispărut şi nu s-a mai auzit de el vreodată.

Protopopul Nicolae Piskanovski a fost arestat şi a fost trimis la Solovki,

unde a rămas din 1928 până la moartea sa, probabil în 1932. El făcea

acolo plase de pescuit, în timp ce spunea rugăciunea lui Iisus în mod

constant. El era părintele duhovnicesc al tuturor clericilor din catacombe

şi al credincioşilor din lagărul de concentrare Solovki. Toţi episcopii

de la Solovki care refuzaseră să accepte Declaraţia Mitropolitului Serghie

aveau un mare respect faţă de el şi era iubit de toţi pentru blândeţea

lui, pentru solicitudine, pentru calmul permanent al sufletului şi

pentru abilitatea lui de a-i consola pe cei aflaţi în orice fel de

mâhnire.

Protopopul Alexandru Filipenko a fost mai întâi arestat şi exilat în

1926, perioadă în care aproape toţi membrii familiei sale au murit de

foame. Găsindu-se în Voronej în 1927, el s-a alăturat celor care s-au

opus Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Curând, a intrat în monahism

şi a

fost făcut arhimandrit. Mai târziu, a locuit ilegal în Miciurinsk (Kozlov),

lucrând la confecţionarea sobelor din cărămizi, şi a slujit în Biserica din

catacombe.

Protopopul Ioan Steblin-Kamenski a pătimit în lagărul de la Solovki

din 1924 până în 1927. El a devenit preot celib după o carieră de

ofiţer naval. A fost arestat din nou în 1929; s-a păstrat scrisoarea

sa către turmă,

scrisă din închisoare, în 1929; este un document care aminteşte de

epistolele de iubire ale părinţilor apostolici ai Bisericii primare

din catacombe.

Tot clerul rămas în Voronej care nu era de acord cu Mitropolitul

Serghie a fost arestat în 1930; în această perioadă au suferit mai

ales călugării

de la Mănăstirile Sfântul Alexei şi Sfântul Mitrofan.

Mănăstirea Sfântul Alexei, până la închiderea ei după Paştile din

1931, era un centru de factură veche, ortodox-„tihonită", pentru clerul

local şi cel aflat în trecere care s-a opus renovaţionismului şi apoi

serghianismului.

Nu a rămas nicio altă biserică pe această poziţie.

După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei,

aceia dintre enoriaşi care au fost credincioşi păstorilor lor şi concepţiei

acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă

la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din

întâmplare

şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri,

cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau

aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea

într-un depozit sau într-un grajd, iar când venea noaptea pleca

în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau

pe fereastră,

ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocănitură, mai întâi

îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care

aveau grijă de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea

aveau loc atunci când ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii

ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci

pentru prima dată după treisprezece ani într-o biserică.

Din cauza epistolei sale, episcopul Alexei a fost suspendat de Mitropolitul

Serghie şi apoi, pe 21 februarie 1930, a fost arestat de GPU şi a

murit în închisoare.

Despre ultimele zile din viaţa episcopului Alexei, avem date din relatările

protopopului Serghie Şukin, de curând adormit, care îşi aminteşte

astfel întâlnirea cu dânsul:

„În vara anului 1936 am fost trimişi în convoi în lagărul de concentrare

Ukht pecersk (în nordul îndepărtat). Transferul a durat aproape o

lună întreagă, de vreme ce la fiecare două sau trei zile făceam un popas;

astfel, ne-am oprit în Harkov, Orel, Syzran, Viatka şi Kotlas. În Kotlas,

calea ferată s-a sfârşit şi am fost conduşi mai departe în bărci de-a lungul

Dvinei nordice şi Vişegdei, către portul Ust-Vym. De acolo am fost

luaţi în vagoane de lagăr către diferitele puncte de concentrare.

La început, în acest convoi nu erau clerici; era un amestec de exilaţi

politici şi criminali. Dar, la fiecare popas, convoiul nostru se schimba:

unii plecau, alţii erau adăugaţi. Şi, la Syzran, ni s-a alăturat arhiepiscopul

Alexei, fost de Voronej şi Kozlov. Era un episcop bătrân, de aproximativ

65 de ani, înalt şi cu o statură robustă, cu chipul de o culoare

nepământească. Dar lucrul extraordinar era că vlădica ducea cu el două

valize mari şi grele. Nu le putea căra el însuşi şi, prin urmare, trebuia să

primească ajutor de la alţii. Ceilalţi oameni din convoi aveau o singură

boccea cu pâine uscată şi haine, pentru a nu atrage atenţia delincvenţilor.

Dar lucrul important era că fiecare îşi căra bocceaua sa şi şi-o punea

sub cap noaptea.

Era firesc ca apariţia vlădicăi cu două valize să devină imediat subiect

de interes pentru delincvenţii din celula noastră. Eu şi tovarăşii mei

am făcut cunoştinţă cu arhiepiscopul şi l-am sfătuit să aibă grijă, în

special noaptea, când delincvenţii ieşeau să vâneze lucrurile

celorlalţi.

Dar vlădica nu s-a tulburat şi, ridicând din umeri, a răspuns: «Ce pot să

fac? Lasă-i să le ia… Tot la fel voi dormi noaptea». Apoi am decis să facem

cu schimbul noaptea, ca să păzim valizele vlădicăi… Delincvenţii

erau foarte nemulţumiţi de această schimbare, şi, dimineaţă, nu şi-au

ascuns

mânia, dar Dumnezeu ne-a păzit de necazuri…

În aceeaşi seară am fost aduşi la staţie pentru următoarea călătorie.

NKVD-ul aranja astfel de transferuri întotdeauna noaptea, pentru a

nu atrage atenţia locuitorilor. Tovarăşii mei duceau valizele vlădicăi, iar

noi ne aflam într-unul din compartimentele vagonului «Stolipin».

Sub guvernarea ţaristă, oamenii din astfel de convoaie primeau

mâncare caldă de două ori pe zi, dar, sub sovietici, li se dădea doar o

«porţie uscată»: 400 de grame de pâine neagră, 20 de grame de zahăr şi

o bucată de hering. Apă se dădea doar de două ori pe zi, dimineaţa şi

seara. Prin urmare, primind dimineaţa o cană de apă şi după aceea nişte

peşte sărat, cei din convoi erau chinuiţi de sete toată ziua.

Toată ziua vlădica stătea întins şi moţăia. El vorbea puţin şi arareori;

era evident că era bolnav şi nu mânca nimic. Bineînţeles că atât vagonul

cât şi cele din jurul său acţionau asupra lui într-un mod opresiv.

În ziua următoare, când am ajuns la staţia Kotlas, am fost separaţi de

vlădica. Deşi el se îndrepta spre acelaşi câmp Ukht-Pecersk, a fost pus în

nişte barăci diferite de transfer şi nu l-am mai văzut.

Judecând după condiţia fizică a Vlădicăi Alexei, regimul lagărului

era peste puterile lui. El nu putea să muncească şi, prin urmare, se putea

aştepta la cea mai proastă raţie: 300 de grame de pâine şi o dată pe zi

supă fără gust. Chiar dacă oamenii ar fi putut să-i trimită pachete cu

mâncare, nu ar fi putut să le aducă la cunoştinţă imediat adresa sa. Chiar

dacă ar fi fost trimis la spitalul lagărului, acolo nu ar fi primit

niciun tratament,

de vreme ce nu erau niciun fel de medicamente. Nu se lua în

considerare deloc dieta deţinuţilor; mâncarea era cât se poate de simplă

şi nevariată. E de presupus că vlădica nu putea supravieţui prea mult în

aceste de condiţii. Astfel era sistemul de lagăr NKVD pentru a-i alege pe

cei incapabili de muncă…"

Influenţa episcopului Alexei asupra dezvoltării viitoare a Bisericii

cu adevărat ortodoxe sau din catacombe din Rusia a fost considerabilă;

cercetătorii sovietici îl găsesc a fi fondatorul unei „secte", numită „buiţi"

(„Bui-ţi"). O carte recentă despre ortodoxia din catacombe în Uniunea

Sovietică oferă un rezumat general, preluat din surse sovietice,

despre această mişcare (care este în mod evident doar partea locală

din mişcarea

mai amplă „iozefită" sau din catacombe), care mai poate fi reconstituită

şi douăzeci de ani după arestarea episcopului Alexei:

„Erudiţia sovietică a oferit, chiar dacă din întâmplare, informaţii

destul de detaliate despre una din ramurile iozefiţilor, care ne oferă destulă

pătrundere în natura acestei mişcări. Organizaţia Buiţi a apărut în

regiunea Tambov ca răspuns la evenimentele din 1927, fiind condusă de

episcopul Alexei Bui de Voronej şi a fost afiliată mişcării iozefite mai

mari… Mişcarea care a fost iniţiată de episcopul Alexei şi care a devenit

cunoscută sub numele său (laic), Buevţi, a constituit o parte din acele

mişcări similare mai mult sau mai puţin unite sub aripa schismei

iozefite. Întrucât mişcarea buiţilor şi-a menţinut identitatea şi a

exercitat şi o

influenţă istorică aparte, ea poate fi luată în considerare şi separat.

Mişcarea buiţilor a apărut mai întâi ca o mişcare locală, centrată în

Voronej şi cu influenţe concentrate în zonele din împrejurimi. Cu toate

acestea, potrivit cercetărilor sovietice, a avut legături directe şi în multe

alte regiuni. Din punct de vedere organizatoric, mişcarea apare ca fiind

relativ sofisticată şi bine întemeiată… Mărimea mişcării este dificil de

determinat, dar aparent era destul de substanţială, destul de capabilă de

a atrage aderenţi… Treizeci de ani mai târziu, cercetătorii sovietici au

descoperit urmele a aproape patruzeci de obşti cu aproximativ 700 de

membri aparţinând mişcării buiţilor din 1930. Având în vedere circumstanţele

neobişnuite de care avea nevoie viaţa bisericească clandestină,

totuşi, este dificil de imaginat că cercetarea istorică sovietică a

fost capabilă

să identifice mai mult de o fracţiune a aderenţilor unei mişcări ca

aceasta şi aceste numere pot cu adevărat să fie nesemnificative în

estimarea

mărimii, a puterii şi a influenţei mişcării. Bui însuşi a fost arestat

la 21 februarie 1930, dar nu s-ar părea că

arestul conducătorului titular al mişcării a împiedicat în mod serios

dezvoltarea

grupării buiţilor. Pentru următorii trei ani cel puţin, ei şi-au

continuat activitatea cu mare vigoare, iar influenţa lor a continuat să fie

resimţită şi pentru următoarea decadă" (pp. 69-71).

„Deşi centrul organizatoric se afla în Voronej, mişcarea s-a bucurat

de mare succes în regiunea dimprejurul Tambovului, la aproximativ 160

de kilometri nord-est, şi, într-adevăr, era activă într-o arie extinsă din

Caucaz şi Ucraina…

Aparent, a avut loc un atac feroce împotriva mişcării, care a sfârşit

prin încarcerarea liderilor ei şi dizolvarea structurii organizatorice în

1930 sau 1931… După acest atac iniţial, mişcarea a fost reorganizată

printr-un subordonat şi, din nou, conform investigatorilor sovietici, avea

circa 200 de susţinători în 1932. Academicianul sovietic Mitrokhin afirmă

că, «la sfârşitul lui 1932, organizaţia buiţilor a luat sfârşit şi membrii

ei cei mai activi au fost închişi pentru activitate anti-sovietică»,

dar precizează

apoi că adepţii mişcării, în ciuda pretinsei distrugeri a organizaţiei,

au condus agitaţia anti-sovietică din timpul campaniei electorale în

1939…

În timpul campaniei de colectivizare, buiţii, ca şi alte mişcări

înrudite din ţară, au condus o agitaţie viguroasă împotriva

colhozurilor (a

fermelor colective)… Pentru că numărul bisericilor pe care buiţii puteau

să le folosească era departe de a fi suficient, au apărut o serie de lăcaşe

neoficiale, dând astfel mişcării avantajul filialelor locale care puteau

atrage oameni din numeroase sate fără dezavantajele unei locaţii fixe,

cum ar fi o biserică normală, care ar fi fost mult mai susceptibilă de presiunea

poliţiei… Eshatologia juca un rol considerabil în doctrina buiţilor.

Cercetarea sovietică ulterioară sugerează că acest motiv eshatologic era

împletit cu aspiraţii concrete către elaborarea unei restaurări a monarhiei."

(pp. 107-109).

Mai târziu, „organizaţia buiţilor a cuprins o serie de oameni care

ulterior au devenit liderii Adevăratei Biserici Ortodoxe şi, chiar după ce

această mişcare a fost lichidată ca organizaţie, aceşti membri şi-au continuat

activitatea ortodoxă în catacombe de-a lungul anilor treizeci". Mai

mult decât atât, conform sursei sovietice (Mitrokhin) folosite de această

carte, „această organizaţie (buiţii) a servit ca punct de plecare – atât ca

idee, cât şi ca organizare – pentru adepţii Adevăratei Biserici Ortodoxe

în 1946-1952. Printre slujitorii Adevăratei Biserici Ortodoxe din această

perioadă întâlnim în mod constant buiţi sau oameni care la un moment

dat au avut legătură cu ei" (pp. 181-182).

Astfel, sursele sovietice confirmă continuitatea poziţiei curajoase a

episcopului Alexei în 1927 cu Biserica Ortodoxă Adevărată, care, după

cum ştim din multe alte surse, continuă până în ziua de astăzi, la fel de

persecutată şi ascunsă ca întotdeauna.

III.

EPISTOLA EPISCOPULUI ALEXEI BUI DE VORONEJ

Mai mare bucurie decât aceasta nu am,

să aud că fiii mei umblă întru adevăr.

(III Ioan 1: 4)

Stând de pază pentru ortodoxie şi urmărind cu vigilenţă toate manifestările

vieţii bisericeşti nu doar în eparhia încredinţată smereniei

noastre, ci, în general, în întreaga patriarhie, spre marea noastră mâhnire

am descoperit în acţiunile recente ale Mitropolitului Serghie de Nijegorod,

care s-a întors la îndatoririle lui de înlocuitor al locţiitorului patriarhal,

un declin rapid spre renovaţionism, o depăşire a drepturilor şi

autorităţii rezervate pentru el şi o încălcare a sfintelor canoane (hotărârea

unor chestiuni de principiu în mod independent, transfer şi destituire

de episcopi fără judecată şi cercetare etc.; a se vedea Epistola canonică

a Sfântului Chiril, Canonul apostolic 34).

Prin acţiunile sale împotriva duhului ortodoxiei, Mitropolitul Serghie

s-a rupt din unitatea cu Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică

şi a pierdut dreptul de conducere a Bisericii ruse.

Ierarhii şi păstorii ortodocşi au încercat în orice fel să îl influenţeze

pe Mitropolitul Serghie şi să îl întoarcă la calea dreaptă şi adevărată, dar

nu au reuşit.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif şi arhipăstorii ortodocşi într-un

cuget cu dânsul, fiind râvnitori pentru slava lui Dumnezeu şi dorind să

pună o limită viitoarei încălcări de către Mitropolitul Serghie a integrităţii

şi inviolabilităţii sfintelor canoane şi decrete ale ordinii bisericeşti şi

să păstreze nestricată comuniunea canonică cu conducătorul legitim,

Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru de Krutiţa, locţiitor patriarhal, au

condamnat acţiunile lui Serghie şi l-au lipsit de comuniunea cu ei.

Fiind, cu voia lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea înlocuitorului de

locţiitor patriarhal, arhiepiscopul Serafim de Uglich, învestit, la 16/29

februarie 1927, cu înalta autoritate de a fi păzitorul Bisericii din Voronej,

rămânând în acelaşi timp şi episcop al districtului Kozlov şi împărtăşind

pe deplin opinia şi punctul de vedere al credincioşilor ierarhi ortodocşi

şi a turmei lor, de acum înainte mă separ de Mitropolitul Serghie, de sinodul

său necanonic şi de acţiunile lui, păstrând succesiune canonică

prin locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa.

L-am ales pe Înaltpreasfinţitul Iosif (Mitropolit al Petrogradului),

numit de către locţiitorul patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutiţa, la 6

decembrie 1925, ca al treilea candidat la postul de înlocuitor de locţiitor

patriarhal, ca cel mai înalt povăţuitor duhovnicesc.

Îl rog stăruitor pe Domnul „să păzească ţara noastră în pace", să susţină

şi să păzească Sfânta Lui Biserică de necredinţă, de erezii şi de schismă

şi să ne dea râvnă şi curaj ca să umblăm fără greşeală în legile Lui.

Administrând Eparhia Voronej,

Episcopul Alexei de Kozlov

(Sigiliu) 9/22 ianuarie 1928

Sfântul Filip, Mitropolit al Moscovei

Voronej.

IV.

BINECUVÂNTATA TEOCTISTA,

CEA NEBUNĂ PENTRU HRISTOS

Pomenită la 22 februarie (†1936)

În perioada în care arhiepiscopul Petru şi episcopul Alexei se aflau

în Voronej, trăia aici o remarcabilă femeie sfântă, o nebună pentru

Hristos, binecuvântata Teoctista Mihailovna.

Următoarele două relatări provin de la doi foşti locuitori ai Voronejului,

care o cunoşteau personal pe fericită. Primul, arhimandritul

Mitrofan de la Biserica Sfântul Tihon de Zadonsk din San Francisco,

fiu duhovnicesc al noului făcător de minuni, arhiepiscopul Ioan Maximovici,

ne-a spus următoarele:

Este greu pentru om să alunge de la el mândria, să o omoare. Firea

umană nu suportă acuzaţiile şi va încerca întotdeauna să se apere, să

răspundă la acuzaţii, chiar dacă sunt drepte. Dar calea nebunilor pentru

Hristos este una specială, cea mai directă spre Dumnezeu. Lor le face

plăcere să-şi rănească mândria. Teoctista Mihailovna atrăgea persecuţii

asupra sa în mod deliberat; mulţi îşi băteau joc de ea, o urau şi

chiar o băteau.

Cine era ea sau de unde venea, nu ştia nimeni. Se spunea că fusese

soţia unui ofiţer naval de rang înalt care murise în Războiul Ruso-Japonez

(1904-1905) şi că, după această tragedie, devenind dezamăgită de

duritatea vieţii pământeşti, şi-a îndreptat privirea inimii ei spre înalt şi

şi-a luat asupra sa eroismul nebuniei pentru Hristos. Dumnezeu a răsplătit-o

cu darul înainte-vederii, prin care îi ajuta pe vecinii ei suferinzi.

Ea era mică de statură, slabă, prost îmbrăcată, cu trăsăturile chipului

nobile. A trăit în Mănăstirea Sfântul Alexei din Voronej până când

mănăstirea a fost închisă (1931), apoi s-a adăpostit la diferiţi oameni. Ea

nu avea literalmente „unde să-şi plece capul". Locuia din când în când şi

la Novocerkask, unde era foarte respectată. Se spune că a fost primită

acolo de către Atamanul cazacilor de pe Don; în ciuda gărzii armate din

jurul casei acestuia, ea putea circula liber peste tot, chiar şi în încăperile

lui personale. Nu degeaba îi mângâia pe oamenii din Novocerkask,

pentru că se întâmplau catastrofe înfricoşătoare acolo; oraşul era aproape

în întregime distrus de către comunişti, deoarece cazacii fuseseră o

susţinere uriaşă pentru guvernul ţarist şi erau suspectaţi că sunt o ameninţare

din cauza duhului lor iubitor de libertate. Atât în Voronej, cât şi

în Novocerkask, ea avea cercul ei de oameni pe care îi vizita.

O ştiam din copilărie. Îmi amintesc cum odată mama mea m-a

adus la mănăstire ca să o vizitez. Ea servea ceaiul în camera ei şi m-a

servit, turnându-mi ceai ea însăşi.

În Voronej era un păstor uimitor, protopopul Mitrofan, care o respecta

foarte mult şi o primea cu mare cinste. Şi dânsul a murit ca mucenic

în 1931.

Ea avea o înfăţişare deosebită. Purta ghete de soldat de măsura cea

mai mare cu putinţă, lăsându-şi întotdeauna şireturile nelegate. Călca

intenţionat

prin bălţi; ghetele se umpleau cu apă, iar ea continua să meargă.

Avea un baston – un băţ cu un vârf, doar o creangă uscată – şi îşi

lua întotdeauna acest băţ cu ea. Dar întotdeauna originea ei nobilă,

aristocratică,

era vizibilă. Mergea şi revărsa o ploaie de înjurături, dar, în

acelaşi timp, privea cu cei mai blânzi ochi. În timp ce mergea, închidea

ferestrele de pe stradă cu băţul. Era gălăgioasă. Mă iubea foarte mult şi

mă vizita adesea.

Cel mai uimitor dar al Teoctistei Mihailovna era înainte-vederea ei, pe

care o manifesta în ultimii ei ani cu deosebită claritate. Acestea sunt

câteva cazuri la care eu însumi am fost martor.

1. Era deja înfricoşătoarea perioadă sovietică – anii '20. Tatăl meu

era preot şi îmi era teamă pentru el. După o lungă despărţire, am reuşit

cumva să vin să stau cu el. M-am bucurat mult la reîntâlnirea cu rudele

mele. Într-o dimineaţă, Teoctista Mihailovna a trimis-o pe femeia care îi

slujea să-mi ceară să-l părăsesc pe tatăl meu imediat şi să vin să stau cu

ea. Nu voiam sub nicio formă să fac asta, de vreme ce vremurile erau

periculoase şi eu venisem pentru scurt timp.

Ea a plecat şi, după ceva vreme, a venit înapoi cu aceeaşi poruncă

pentru mine de la Teoctista Mihailovna. Acest lucru s-a petrecut de trei

ori la scurte intervale, până ce, în cele din urmă, m-am dus. Mă gândeam:

„Ce poate fi atât de urgent?" Dar ea stătea lângă samovar şi, în cel

mai calm mod, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-a pus nişte ceai,

mi-a oferit o gustare, a purtat o discuţie liniştită despre vreme şi

m-a întrebat

cum o mai duceam. A trebuit să mă smeresc şi să mă supun.

Peste o oră, mama mea a venit plângând: s-a dovedit că, imediat ce

am făcut ascultare şi am plecat la Teoctista Mihailovna, casa noastră a

fost înconjurată şi, după o percheziţie amănunţită, tatăl meu a fost arestat.

În ciuda tuturor încercărilor, nu am reuşit să mai aflu ceva despre

soarta lui. Dacă aş fi fost acasă, m-ar fi luat şi pe mine – înainte-vederea

Teoctistei Mihailovna mi-a salvat viaţa. După aceea, ea a luat un aer cu

totul diferit şi m-a sfătuit să părăsesc oraşul cât mai repede cu putinţă.

2. Următorul incident este cu privire la moartea mamei mele. Eu

mi-am iubit mama foarte mult şi am suferit îngrozitor când a murit. Am

avut întotdeauna repulsie faţă de băuturile alcoolice şi nu am avut niciodată

vreo atracţie fată de ele. Dar, când am auzit că mama mea murise,

în durerea mea am fost atât de înfuriat de condiţiile inumane ale luptei

sovietice zilnice care mă înconjura, încât, din disperare, nu am mai putut

să suport şi am ieşit şi m-am îmbătat atât de tare, încât abia am reuşit

să ajung acasă la apartamentul meu. Teoctista Mihailovna avea o

anumită femeie castă, cu educaţie înaltă, care îşi devotase întreaga viaţă

fericitei; ea se numea Ana Vasilievna. Şi astfel i-am scris o scrisoare acestei

Ana Vasilievna despre marea mea durere pentru moartea mamei mele

şi i-am cerut să o informeze pe Teoctista Mihailovna că mama mea murise.

Şi, curând, am primit o scrisoare de la Ana Vasilievna, unde era scris:

„Teoctista Mihailovna îmi cere să vă spun că ea nu poate să suporte beţivii".

Şi astfel, în înainte-vederea ei, ea văzuse ceea ce făceam eu.

3. Eu lucram în Orel, unde aveam o slujbă temporară în afara oraşului.

Când s-a aflat că sunt fiul unui preot, mi-au reţinut salariul; acest

lucru a continuat timp de câteva luni. Nu aveam bani şi familia mea era

îngrijorată cu privire la ceea ce aveam să fac mai departe.

I-am scris o scrisoare Anei Vasilievna pentru Teoctista Mihailovna.

În câteva zile am primit un răspuns: „Teoctista Mihailovna cere să vi se

spună că ea a făcut aranjamente pentru dumneavoastră, ca să fiţi plătit".

În acel moment mă aflam în oraşul Eleţ.

Am redobândit nădejde şi m-am dus la cabina telefonică ca să sun

la oficiul de plată din Orel şi să aflu care era situaţia cu privire

la plata mea. Şi ei au spus: „Unde sunteţi? V-am căutat ca să vă

plătim". Şi am primit totul fără lipsă, aşa cum nu se întâmplase

niciodată până atunci.

Şi, astfel, draga Teoctista Mihailovna făcuse într-adevăr „aranjamente".

4. Odată mergeam cu Teoctista Mihailovna pe stradă şi o tânără bine

îmbrăcată, plină de sănătate, venea spre noi. Evident, ceva îi fusese

descoperit Teoctistei Mihailovna despre ea, deoarece, dintr-odată, a lovit-o

pe femeie pe spate cu toată puterea ei şi, apoi, a adăugat un cuvânt

puternic, necenzurat, care corespundea aparent imoralităţii ei tăinuite.

Femeia a îngheţat pe loc, dar apoi şi-a continuat drumul, ştiind, se pare,

pentru ce fusese pedepsită.

Ana Vasilievna a relatat că Teoctista Mihailovna nu dormea nopţile,

ci şi le petrecea în rugăciune şi în priveghere. Atunci când mergea în

vizite, ea se prefăcea că ia insectele de pe ea şi le omoară şi întotdeauna

se scărpina. Bineînţeles, oamenii o judecau pentru aceasta. Când se întâlnea

cu străini, adesea începea să vorbească tot felul de absurdităţi şi

uneori rostea câte o înjurătură. Dar imediat ce străinii plecau, începea o

conversaţie coerentă de stareţă înainte-văzătoare. Avea o minte remarcabilă

şi un mod rafinat de a-şi exprima gândurile şi simţămintele. Era

evident că fusese bine educată.

În Voronej se găsea o piaţă publică mare; de o parte a ei, se aflau

clădiri ale Comitetului Regional al Partidului şi Comitetului Executiv Regional,

şi aici se găseau monumentele lui Lenin şi Stalin. Gărzi stăteau

pretutindeni de pază. Odată a mers la aceste monumente şi, în faţa tuturor,

s-a uşurat; acolo s-a format o baltă. A fost luată imediat la cartierul

general CEKA şi, acolo, în biroul şefului, a făcut o murdărie şi mai

mare, chiar pe biroul lui, cu toate hârtiile lui. A fost reţinută şi

apoi eliberată

ca anormală.

Ea avea o prietenă, Anisia, care o iubea foarte mult. Odată, această

Anisia s-a îmbolnăvit şi se pregătea să moară, de vreme ce nimeni nu

putea s-o ajute. Teoctista Mihailovna a venit la ea şi i s-a spus că Anisia

era pe moarte. „Se preface", a răspuns Teoctista Mihailovna. Apoi s-a

dus la ea, a luat-o de mână (şi era evident că era într-adevăr pe moarte)

şi a spus: „Anişca, ridică-te!" Cea din urmă s-a ridicat imediat, a început

să le pregătească masa şi toată boala ei a luat sfârşit. Aceasta se petrecea

în Voronej.

O anumită femeie era supusă cercetării de către poliţie. Ea avea o

mică rezervă de bani pe care o ascunsese într-un portmoneu pe un raft.

Dintr-odată a venit poliţia şi a început percheziţia. În minte, a strigat după

ajutor: „Teoctista Mihailovna, ajută-mă!" Cel care conducea percheziţia

a atins portmoneul, dar nu a văzut nimic. A mutat întregul bufet şi

toate rafturile, dar nu a găsit banii.

O altă mărturie despre Teoctista Mihailovna este dată de o fiică

duhovnicească din Voronej, din anii 1920, a arhiepiscopului Petru Zverev;

ea este acum călugăriţă, vieţuind într-o mănăstire din California,

maica X.

O văd pe ea, pe fericita Teoctista Mihailovna, înaintea ochilor mei

ca şi când ar fi fost ieri, deşi a trecut atât de mult timp de când am văzut-o

ultima oară în oraşul Voronej. Era mică de statură, îmbrăcată într-o

fustă lungă şi cu o haină de culoare închisă, urâtă; pe cap avea multe

basmale greoaie, ca şi când ceva nu ar fi fost în regulă cu ea sau ca şi

când ar fi fost bolnavă. Nu mergea pe trotuar, ci mai mult direct pe stradă.

Era întotdeauna însoţită de câteva femei, poate de vreo călugăriţă

sau vreo soră de la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului, unde

fericita Teoctista trăia printre surorile rămase, care nu fuseseră încă

arestate şi trimise în exil. Mănăstirea fusese închisă de sovietici cu mult

timp în urmă şi fusese transformată într-un aşa-numit „sat al muncitorilor",

casele ei fiind închiriate laicilor.

Teoctista Mihailovna locuia într-una din chiliile mănăstirii. De vreme

ce acum mirenii locuiau acolo şi copiii de şcoală erau îndoctrinaţi cu

propagandă comunistă, fericita era adesea văzută fiind urmărită de o

bandă de băieţi – tineri huligani. De obicei nu le dădea atenţie, dar uneori

se oprea, se întorcea către ei şi le spunea ceva. Am văzut-o de departe,

deoarece să venim aproape de ea era un pic riscant, de vreme ce

era cunoscută de toţi ca fiind nebună. Existau familii pe care le vizita şi

poate că stătea câteodată cu unele dintre ele. Era cunoscută tuturor

locuitorilor

în vârstă ca o femeie sfântă şi era foarte respectată.

Când episcopul Petru de Voronej a fost arestat de GPU, pe 10/23 noiembrie

1925, turma lui a suferit amarnic pentru separarea de dânsul şi a

apelat la fericita Teoctista. „Se va întoarce vlădica în curând?" au întrebat

ei; „Când se va întoarce vlădica?" Ea a răspuns: „Se va întoarce când

noi vom mânca carne". Şi, într-adevăr, cuvintele ei s-au împlinit exact:

GPU nu l-a reţinut mult şi s-a întors acasă, ajungând în Voronej în timpul

înmormântării Mitropolitului Vladimir de Voronej, la 28 decembrie,

în timpul săptămânii cu harţi după sărbătoarea Naşterii Domnului.

La 2 februarie 1926, episcopul Petru a fost ridicat la rangul de arhiepiscop

de Voronej şi s-a mutat într-o casă mică, nu departe de Mănăstirea

Sfântul Alexei. Aici, Teoctista Mihailovna îl vizita în mod constant:

evident, el era un prieten al fericitei. Ea mergea direct la chilia lui şi se

aşeza pe patul lui, unde aştepta până ce vlădica îi trimitea afară pe cei

care veneau în mod constant la el. Îl striga pe vlădica întotdeauna după

numele de botez şi după numele de familie.

Îmi amintesc de asemenea că în biserica de sus a Mănăstirii Sfântul

Alexei, cu hramul Învierii lui Hristos, se găseau două icoane făcătoare

de minuni ale Maicii Domnului: „Izvorul dătător de viaţă al Maicii

Domnului", pe un loc înalt, în partea dreaptă, spre care conduceau mici

trepte cu balustradă metalică, şi, la acelaşi nivel în partea stângă, icoana

Maicii Domnului „cu trei mâini". Într-o zi, toţi cei din biserică erau

foarte supăraţi pe comportamentul Teoctistei Mihailovna: ea s-a urcat

pe locul mai înalt, la icoana „cu trei mâini", şi a stat cu spatele la icoană

şi a început să strige la cineva nişte cuvinte destul de urâte. Puţin mai

târziu, nişte hoţi au spart veşmântarul, au tăiat grilajul metalic al ferestrei

şi au furat ceva de valoare. După aceea, oamenii au înţeles că această

faptă a sa se adresa acelor rău-făcători.

Se spunea că, dacă îţi dădea pâine, era un semn bun. Oamenii povestesc

despre cum odată bea ceai acasă la una din surorile din mănăstire,

când, dintr-odată, a sărit în picioare şi a aruncat apa dintr-o farfurie

de pe fereastră în curte; în acel moment, cuiva de aproape îi luase foc

hornul şi Teoctista Mihailovna „stingea focul" prin acest gest.

Odată a refuzat să ia o pâine de la o femeie, spunându-i: „Vei avea

nevoie de ea pentru tine; vei trăi atâtea zile (şi a spus numărul) fără nimic

altceva. Nu vei avea nimic altceva de mâncare". Acest lucru s-a întâmplat

exact cum a spus ea.

Dreapta Teoctista a văzut lichidarea rapidă a bisericilor ortodoxe şi

a monumentelor din Voronej în anii '30, ceea ce nu era decât o parte din

programul satanic care se desfăşura în întreg pământul rusesc mult pătimitor,

spre furia îngrozită a aproape întregului popor rus. Împărăţia terorii

luase asemenea proporţii, încât oamenii credeau că nişte nebuni se

eliberaseră şi apucaseră frâiele guvernării. Mii de oameni erau arestaţi la

întâmplare şi aruncaţi în închisori fără nicio idee despre motiv. Profesorul

P. Kisakov din America de Sud, pe atunci tânăr, care încă îşi mai

aminteşte bine de fericita Teoctista, ne spune că era ca un coşmar

psihotic,

după care oamenii deveneau stupefiaţi şi indiferenţi la tot. Cei puţini

care rămăseseră liberi aveau un singur gând: cum să supravieţuiască şi

să aibă grijă de cei apropiaţi care erau zdrobiţi. Peste toate acestea, în

toată regiunea sudică – cea mai fertilă parte a Rusiei dintotdeauna –

bântuia o foamete provocată intenţionat şi mii de oameni nevinovaţi

mureau de pe urma ei.

Toate acestea le-a văzut bine fericita Teoctista şi a împreună-pătimit

cu creştinii rămaşi. Pe la mijlocul anilor 1930, toate bisericile erau

închise, nivelate de dinamită sau transformate în magazii pentru fabrici.

Creştinismul a mers în adâncul catacombelor şi puţinii credincioşi

puteau să se furişeze pentru slujbele bisericii doar în adâncul

nopţii. Inima

fericitei, care a inspirat atât de multe fapte bune pentru vecinii ei, nu

mai putea să îndure. Într-o zi, sângele i-a dat năvală pe gât şi, la

22 februarie

1936, Teoctista Mihailovna a murit. S-a spus că, înainte de

moartea ei, s-a îmbrăcat toată în alb, ca să-L întâlnească pe Mirele ei,

Hristos, şi a murit la mănăstire. A fost înmormântată în cimitirul din

afara oraşului şi amintirea ei a fost ştearsă din Voronej. Dar conştiinţa

creştină poartă imaginea ei în inimile iubitoare în întreaga lume, oriunde

este înţelegere pentru sfinţii ruşi din catacombe.

12. Arhiepiscopul Pahomie de Cernigov

FRATELE SĂU, ARHIEPISCOPUL AVERCHIE, ŞI EPISTOLA LOR

Pomeniţi la 15 mai (†1938)

Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos

în fiecare zi şi în fiecare ceas şi devine nemuritor prin aceasta.

Iubirea este mult mai dulce decât viaţa.

Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul

În familia Kedrov erau trei fraţi episcopi, originari din regiunea

Viatka. Tatăl lor, Petru Kedrov, era citeţ la biserică şi le-a dat fiilor săi o

educaţie bisericească şi teologică bună.

Fiul cel mai mare, Petru, viitorul ierarh mărturisitor Pahomie de

Cernigov, s-a născut în 1877. El era serios, modest şi smerit din fire,

gânditor şi orientat spre biserică pe măsură ce creştea. După ce a absolvit

Şcoala Teologică Secundară, el a intrat la Academia Teologică din Kazan

în perioada în care rector era Antonie Hrapoviţki, viitorul mitropolit

şi primul ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei.

Duhul şcolii în acea perioadă era deosebit de fervent; era cu adevărat

o familie duhovnicească sau, mai degrabă, o mică armată de studenţi

cu o mentalitate monahală, iar inima ei era tânărul episcop-rector. Cu o

iubire plină de modestie, el le inspira ucenicilor săi o sete nepotolită

pentru aplicarea adevărului ortodox în viaţă, şi aceasta într-o perioadă

în care ideile revoluţionare se răspândeau în Sfânta Rusie ortodoxă. Studenţii,

temeinic pregătiţi şi cunoscând bine duhul vremurilor, ardeau de

dorinţa de a merge să-i înveţe pe oameni Evanghelia adevărului. Slujbele

bisericeşti ale Academiei, săvârşite după Tipic, la care luau parte toţi,

erau un izvor viu de inspiraţie pentru studenţi. Tânărul Petru avea ca ascultare

aprinderea candelelor, pe care o împlinea cu seriozitatea profundă

care îl caracteriza.

Fiind puţin prea zelos în religiozitatea sa, Petru s-a hotărât să împlinească

literal porunca Domnului: Iar dacă ochiul tău cel drept te

sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine (Matei 5: 29), şi într-o

noapte a încercat să-şi ardă ochiul drept cu o candelă. Colegul său de cameră

de atunci era Vasile Maximenko, viitorul arhiepiscop Vitalie de

Jordanville. El a fost trezit în miezul nopţii de scrâşnitul dinţilor colegului

său, care încerca în acest fel să îndure durerea. Văzând ceea ce se întâmplase,

el a strigat şi a salvat ochiul colegului său. Cu toate acestea,

arsurile erau atât de grave, încât a fost nevoie de operaţie la

pleoapă şi la

sprânceană, iar cicatricea a rămas pentru tot restul vieţii sale.

În 1898, Petru a absolvit Academia şi Mitropolitul Antonie l-a tuns

monah, numindu-l Pahomie; în urma transferului la eparhia Volhinia,

Mitropolitul Antonie l-a luat cu el pe tânărul ieromonah şi, aici, cel din

urmă a făcut misiune, trăind în Mănăstirea Derman, de lângă Lavra

Sfântului Iov de la Poceaev. În 1911, el a fost hirotonit episcop de

Novgorod-Severski,

un vicariat al Cernigovului şi curând a fost ridicat chiar

pe scaunul vechii Eparhii a Cernigovului, recunoscute pentru sfintele

moaşte ale Sfântului Teodosie, episcopul de Cernigov care fusese canonizat

în 1896. În timpul revoluţiei, el a luat parte la Sinodul din

1917-1918 şi, pe 30 octombrie 1917, a susţinut un raport privind procedura

de alegere a patriarhului; în acest raport, el a reflectat opinia mentorului

său, Mitropolitul Antonie, pe care nu doar că îl iubea din tot sufletul,

ci al cărui zel pastoral i se întipărise şi în inimă. Această conştiinţă

pastorală a păstrat-o întreaga sa viaţă, lucru care se vede clar în epistola

sa împotriva „legalizării" din 1927, precum şi în activitatea sa pastorală

din perioada de după Războiul Civil rus. Când Armata Albă s-a retras

împreună cu Mitropolitul său iubit, Antonie, şi Armata Roşie a pus stăpânire

complet pe Rusia, ţara se afla în colaps total, cu transportul paralizat,

dar acestea nu l-au oprit pe bunul păstor. Cu colaboratorii săi, arhiepiscopul

Pahomie a mers pe jos pe la toate bisericile din eparhia lui!

De vreme ce malul stâng al râului Nipru, conform cu noua împărţire

administrativă,

aparţinea eparhiei Cernigov, el trebuia să viziteze şi periferia

Kievului, şi astfel a vizitat şi Lavra Peşterilor din Kiev.

Fiind arhiepiscop de Cernigov, el era şi stareţul unei mănăstiri din

zonă, în care locuia. Oraşul Cernigov încă mai trăia viaţa Sfintei Rusii în

acea perioadă, iar pe străzile lui încă mai umblau bărbaţi şi femei

credincioase;

unul dintre aceştia era nebunul pentru Hristos, Mihail Binecuvântatul.

În lume, dreptul Mihail a fost un inginer civil foarte respectat.

Odată a fost însărcinat cu construirea unui pod mare. Podul a fost construit

după instrucţiunile lui. Într-o zi, acest pod s-a prăbuşit, omorând

mai mulţi oameni. Atât de lovit a fost inginerul de vestea tragediei, încât

şi-a dat jos costumul de afaceri scump şi, punându-şi o cămaşă lungă, el

a plecat de acasă fără să se mai întoarcă vreodată. El a devenit nebun

pentru Hristos. Mânca foarte puţin, aproape că nu avea unde să doarmă,

îngenunchea în toate nopţile în rugăciune şi vorbea foarte puţin, spunând

doar: „Mă pocăiesc". Binecuvântatul Mihail a dobândit o mare

sfinţenie şi îl vizita adesea pe arhiepiscopul Pahomie. Când a murit, în

1922, întregul oraş a plâns moartea lui dreaptă şi a participat la înmormântarea

săvârşită de arhiepiscopul Pahomie cu lacrimi amare în ochi.

Tainele descoperite prin acest sfânt nebun pentru Hristos despre viitorul

Rusiei şi al întregii lumi erau fără îndoială împărtăşite arhiepiscopului

Pahomie, pentru că acesta din urmă i se asemăna în caracter şi era în

stare să înţeleagă şi să păstreze tainele lui Dumnezeu în inima lui.

În acelaşi an, autorităţile comuniste au făcut multe încercări de a-l

aresta pe arhiepiscopul Pahomie. Într-o zi au dat buzna în catedrală, în

timp ce se săvârşea Sfânta Liturghie, ca să-l aresteze pe loc. Cu toate

acestea, mulţimea de credincioşi s-a îngrămădit direct spre altar şi a

împiedicat

pentru o vreme arestarea iubitului arhipăstor. Dar GPU nu s-a

lăsat uşor convins să-şi abandoneze planul viclean. Arhiepiscopul avea

obiceiul de a rămâne în altar mult după terminarea slujbei din ziua respectivă

şi, când a rămas doar ucenicul său de chilie, agenţii GPU au dat

buzna în altar şi au capturat victima cea sfântă. Astfel a fost

arestat arhiepiscopul

Pahomie. El a fost eliberat doar pentru a fi arestat iar şi iar.

Toate aceste aresturi îi păreau o succesiune neîncetată de coşmaruri,

care în cele din urmă au început să-i slăbească pacea sufletului.

Aproape în aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din întreaga

Rusie au început o „investigaţie" blasfemiatoare a sfintelor moaşte, deschizând

raclele multor sfinţi pentru a încerca să dovedească „ştiinţific"

publicului presupusa falsitate a incoruptibilităţii sfinţilor. Această mişcare

a produs spectacole înfricoşătoare şi sacrilegii, determinând proteste

enorme şi rezistenţă din partea oamenilor, dintre care mulţi au suferit

închisoare şi exil. Dar „investigatorii ştiinţifici" au fost ei înşişi ruşinaţi,

pentru că ei înşişi au fost nevoiţi să admită incoruptibilitatea moaştelor,

pe care nu o puteau explica ştiinţific, şi acest lucru a fost scris în

toate ziarele.

Credincioşii ortodocşi s-au bucurat de rezultat, dar, cu toate acestea,

autorităţile şi-au făcut treaba: ei au pus moaştele sfinţilor în muzee

anti-religioase

ca „mumii". Această campanie i-a făcut pe unii episcopi conştiincioşi

chiar să moară din cauza durerii provocate de batjocorirea

sfinţilor, aşa cum s-a întâmplat cu arhiepiscopul Anatolie de Irkuţk.

Arhiepiscopul Pahomie a avut şi el de suferit în această campanie.

Moaştele Sfântului Teodosie au fost cerute ca să fie descoperite şi expuse

publicului. De obicei, comisia ateistă de „oameni de ştiinţă" zgâlţâiau şi

mişcau moaştele, dar arhiepiscopul Pahomie şi-a păstrat poziţia şi, punându-şi

epitrahilul şi mânecuţele, a dezvelit el însuşi moaştele, vărsând

lacrimi dureroase în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, care

plângeau şi suspinau văzând cum comuniştii nu îi lăsau în pace nici pe

morţi. Viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, un prieten apropiat al

arhiepiscopului

Pahomie, a păstrat o fotografie rară cu deschiderea moaştelor

Sfântului Teodosie de Cernigov, arătându-l pe arhiepiscopul Pahomie

mâhnit, ţinând moaştele, înconjurat de turma sa lovită de mâhnire.

După aceasta, sfintele moaşte au fost confiscate, au fost aduse la Petrograd

şi expuse într-un muzeu anti-religios împreună cu şobolani morţi şi

oase fosilizate. Dar credincioşii, mituind paznicii, slujeau în secret slujbe

în faţa moaştelor, în mijlocul nopţii. Bineînţeles, arhiepiscopul Pahomie

a fost arestat în legătură cu acest fapt.

După eliberarea sa în 1923, el nu a putut să se întoarcă în eparhia sa,

ci a găsit adăpost la Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, al cărei stareţ

a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscopul

Teodor Pozdeev, care reuşea într-un anumit fel să facă şcoala să funcţioneze

în continuare. Arhiepiscopul Teodor a adăpostit mulţi episcopi exilaţi;

uneori erau câte zece episcopi care locuiau în mănăstire, care, după

1927, a devenit un centru al clericilor anti-serghianişti. Arhiepiscopul Teodor

se afla în opoziţie chiar şi cu Patriarhul Tihon, despre care considera

că are un contact prea apropiat cu regimul comunist. În această mănăstire,

fratele Vasile, viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, l-a întâlnit pe

arhiepiscopul

Pahomie şi l-a văzut luând parte la un sinod cu Patriarhul

Tihon. El a primit chiar şi o scrisoare de la arhiepiscopul Pahomie (care

s-a păstrat) în care mărturisitorul, dându-i binecuvântarea, spune că se

îndoieşte „că Domnul va face să ne mai întâlnim din nou".

Fratele mai mic al arhiepiscopului Pahomie, Procopie, care de asemenea

era teolog, înainte de a deveni călugăr, preda Noul Testament la

Seminarul Teologic de la Vilna. Fiind tuns cu numele de Averchie, el a

fost curând făcut episcop de Zitomir şi locuia în Mănăstirea Teofania de

acolo. El a fost bine primit de turma sa. Era tânăr, cu părul blond şi ondulat,

foarte pios, energic, prietenos şi arăta plin de viaţă şi sănătate. Era

puternic în credinţă, binevoitor, accesibil şi era foarte iubit de toţi. El

ţinea întotdeauna predici. Slujea cu mare solemnitate şi îi plăcea să facă

procesiuni pe distanţe mari, vizitând oraşe şi sate, cântând tot drumul

cu oamenii, ţinând predici în care indica în mod deschis calea pe care ar

trebui să meargă creştinii în acele vremuri periculoase pentru credinţă.

Curând, însă, procesiunile au fost interzise. El iubea, de asemenea, şi

privegherile de toată noaptea, care se terminau în zori, şi făcea adesea

astfel de privegheri, adunând mulţi oameni pentru ele. Apoi a fost arestat,

bătut, apoi eliberat, doar pentru a fi arestat din nou după ce a scris

împreună cu fratele său Epistola împotriva Declaraţiei Mitropolitului

Serghie, după care nu s-a mai auzit de el.

În 1927, infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie cu „legalizarea"

Bisericii (după condiţii sovietice) a dat lovitura finală

credincioşilor ortodocşi,

care s-au bucurat doar atâta timp cât persecuţiile veneau din exterior,

dar nu puseseră stăpânire pe inima Bisericii. Arhiepiscopul Pahomie

a fost unul dintre primii care au protestat, scriind, împreună cu fratele

său, arhiepiscopul Averchie, importantul document redat mai jos,

care nu era adresat direct Mitropolitului Serghie, ci credincioşilor în general.

Ni se oferă o imagine completă a condiţiilor bisericeşti la care s-a

ajuns după Declaraţie.

La scurt timp după scrierea acestei epistole, arhiepiscopul Pahomie

a fost arestat şi trimis la Solovki, apoi, în 1931, în lagărul de muncă

silnică de la Mai-Guba, unde se construia canalul Marea Albă – Marea

Baltică. Profesorul Nesterov, care se afla acolo în acea perioadă, relatează

că arhiepiscopul Pahomie a ajuns acolo aproape invalid, cu o paralizie

a nervilor faciali. Din cauza slăbiciunii sale fizice nu putea fi folosit la

construcţii şi, prin urmare, a fost trimis în 1932 într-un lagăr pentru invalizi

la Kuzema; dar chiar şi aici era scos afară, la muncă fizică, ceea ce

era foarte dificil pentru el: să care apă, să coacă pâine etc.

Profesorul Nesterov povesteşte un incident din această perioadă,

caracteristic pentru arhiepiscop. Unul dintre profesorii deţinuţi lucra la

biroul lagărului Kuzema ca funcţionar. El trebuia să alcătuiască o listă a

celor care fuseseră trimişi la un punct de lucru diferit în lagărul Kuzema

şi trebuia să lucreze toată noaptea. Profesorul era chinuit şi

iritabil. Dimineaţa,

arhiepiscopul Pahomie a venit în birou şi l-a întrebat pe profesor

dacă ştia unde şi când erau trimişi. Profesorul a răspuns tăios: „Mă

deranjaţi, vlădica!", şi a adăugat un comentariu vulgar. Arhiepiscopul

Pahomie s-a plecat cu smerenie la picioarele lui, cerându-şi iertare pentru

că îl iritase cu această întrebare. Profesorul, tulburat, şi-a cerut la

rândul său iertare de la arhiepiscop pentru vulgaritatea sa.

În conversaţiile personale cu profesorul Nesterov, arhiepiscopul

Pahomie condamna adesea politica Mitropolitului Serghie mult mai tăios

şi mai categoric decât în epistola sa. La acea vreme, rezultatele politicii

Mitropolitului Serghie deveniseră clare, atât cu privire la soarta Bisericii

în general, cât şi cu privire la episcopii exilaţi, în particular. În locul

legalizării promise, avea loc lichidarea bisericilor şi a clerului într-un

ritm alert. Episcopi şi preoţi piereau în închisori fără nicio speranţă de

eliberare. Exilările şi arestările nu doar că nu încetau, ci chiar creşteau.

Arhiepiscopul Pahomie îl recunoştea în calitate de conducător al

Bisericii nu pe Mitropolitul Serghie, ci pe Mitropolitul Chiril, ceea ce era

urmarea logică a învăţăturilor Patriarhului Tihon. Şi, când în locurile de

detenţie s-a format un fel de biserică, având un număr imens de episcopi,

preoţi şi credincioşi, arhiepiscopul Pahomie l-a recunoscut drept

conducător al Bisericii pe Mitropolitul Serafim (Samoilovici) de Uglich,

care pe atunci era închis şi lucra ca funcţionar în lagărul de concentrare

pentru femei de la Mai-Guba.

În lipsa arhiepiscopului Pahomie, toate bisericile din eparhia Cernigov

l-au pomenit pe Mitropolitul Serghie până în 1930, iar cei care

şi-au urmat arhipăstorul – refuzând să accepte „legalizarea" – au fost

nevoiţi să meargă în Kiev, la comunitatea stareţei Sofia, pentru a primi

Sfintele Taine.

Fraţii episcopi mai aveau un frate, Mihail, care între cele două războaie

a fost profesor de teologie în Polonia, la Seminarele Kremeneţ şi

Vilna. După cel de-al Doilea Război Mondial, el a devenit călugăr şi a

fost hirotonit episcop de Vraclaw, unde curând a murit.

Fraţii episcopi, Pahomie şi Averchie, aşa cum arată clar documentul

lor, aparţin categoriei de mărturisitori ai Adevăratei Biserici Ortodoxe

a Rusiei din secolul XX. Epistola lor, deşi moderată ca ton şi chiar descurajând

o rupere imediată de comuniune cu Mitropolitul Serghie (ruptură

pe care mai târziu au considerat-o necesară), este atât de precisă în

diagnosticul pus greşelilor noii politici a Mitropolitului Serghie, încât

pare actuală şi acum, cincizeci de ani mai târziu, când rezultatele acestor

greşeli sunt foarte evidente pentru toţi. Peste toate acestea, la fel ca la

toţi părinţii fondatori ai Bisericii ruse din catacombe, accentul acestei

epistole este pus pe libertatea duhovnicească, fără de care Biserica poate

deveni o altă simplă instituţie a puterilor lumeşti. Epistola nu se găseşte

în sursele obişnuite ale vremii, (tipărituri sau manuscrise), dar a fost

păstrată de către E.N. Lopeşanskaia, secretara vicarului arhiepiscopului

Pahomie, episcopul Damaschin de Glukhov, un alt opozant înflăcărat al

Declaraţiei. Ea şi-a dedicat întreaga viaţă păstrării lucrărilor episcopului

Damaschin şi, cu puţin înainte de a muri în San Francisco, în 1972, a

reuşit să publice această epistolă împreună cu alte materiale despre

„Episcopii mărturisitori" care s-au opus Mitropolitului Serghie.

EPISTOLA FRAŢILOR EPISCOPI

ARHIEPISCOPUL PAHOMIE DE CERNIGOV ŞI

ARHIEPISCOPUL AVERCHIE DE JITOMIR

Document de la sfârşitul anului 1927

S-ar părea că până acum nu am reuşit să cădem de acord cu guvernul,

şi nu ne bucurăm de drepturile care se presupune că sunt acordate

de legile Republicii sovietice fiecărei religii; şi aceasta nu este nicidecum

pentru că Biserica noastră este contra-revoluţionară. Arhipăstorii noştri

şi laicii, care se sting în exiluri şi munci grele, nu s-au ocupat defel cu

vreo activitate anti-guvern. Acest fapt este acum evident pentru toată lumea.

Adevăratul motiv pentru manifestările serioase trebuie găsit în divergenţa

fundamentală a vederilor noastre religioase despre lumea lui

Dumnezeu şi viaţa omenească, despre ţintele şi scopurile vieţii noastre

pământeşti, faţă de vederile comuniste care sunt puse de guvernul sovietic

ca fundament al vieţii cetăţenilor lui: ceea ce pentru noi este sfânt şi

adevăr indiscutabil, pentru atei este opium, superstiţie, înşelăciune,

şarlatanie

şi poate chiar contra-revoluţie – de exemplu, ideea patriarhiei, a

sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a Sfintelor noastre Taine şi a sfintelor

noastre slujbe şi însăşi credinţa în Hristos cel răstignit. Astfel, se

confirmă din nou pentru întreaga lume veşnicul adevăr al cuvintelor

marelui Apostol Pavel: Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este

nebunie;

iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Însă noi

propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru

neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos,

Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 18,

23-24). Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea

acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori,

ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă,

pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o (I Cor.

2: 6-8). Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor

(II Cor. 4: 4); omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu,

căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se

judecă duhovniceşte (I Cor. 2: 14).

Prin urmare, nu poate fi nicio unire între Biserică şi Stat, când este

vorba despre Biserica noastră ortodoxă şi Uniunea Sovietică, din cauza

diferenţei fundamentale dintre perspectivele de bază ale unei părţi şi ale

celeilalte. Este posibilă doar o înţelegere condiţională ca relaţie mutuală

practică, doar pe baza principiului separării Bisericii de Stat.

În fapt, se poate măcar concepe Uniunea Sovietică în unire cu Biserica?

O religie de stat într-un stat anti-religios! Un guvern al Bisericii

într-un guvern ateu! Aceasta este o absurditate; contrazice firea Bisericii

şi a Statului sovietic; acest lucru este inacceptabil atât pentru o persoană

sincer religioasă, cât şi pentru un ateu onest.

Cu toate acestea, ei încearcă să realizeze această absurditate înaintea

ochilor noştri. Conducătorii actuali ai vieţii bisericeşti, având un

orizont limitat, au început să aplice „o nouă direcţie a politicii bisericeşti".

Dar această nouă cale se abate spre vechile căi, ajungând la încercarea

de a organiza o Biserică statală ca pe vremea Imperiului rus.

Deja în Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a sinodului său, care a

fost publicată cu o prefaţă batjocoritoare şi blasfemiatoare în Izvestia la

19 august 1927, printre alte aserţiuni şi expresii nefericite s-a permis ceva

ce dovedeşte ştergerea de către autorii acestui document trist a graniţei

dintre Biserică şi Stat. Cum este posibil pentru o persoană sinceră să

declare fără rezerve că bucuriile şi supărările Uniunii Sovietice, ca pământ

în care ne-am născut, sunt aceleaşi pentru Biserica Ortodoxă? Uniunea

Sovietică este un stat, şi Biserica Ortodoxă nu poate să aibă o astfel

de identitate a bucuriilor şi supărărilor cu niciun guvern, cu atât mai puţin

cu cineva care nici măcar nu ascunde faptul că ar vrea să lichideze

orice religie în general. Fiind implicaţi în politica bisericească, conducătorii

noştri au uitat îndemnul Sfântului Apostol: Nu vă înjugaţi la jug

străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?

Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este

între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un necredincios cu un credincios?

(II Cor. 6: 14-15).

Dacă majoritatea arhipăstorilor, păstorilor şi laicilor, citind acestea

şi alte expresii similare în Declaraţia Mitropolitului Serghie, nu s-au grăbit

să protesteze, este şi din cauza temerii ca nu cumva un anunţ prematur

să provoace o divizare în Biserică şi ca urmare a speranţei că, în fapte,

Mitropolitul Serghie şi sinodul lui îşi vor corecta greşelile pe care şi

le-au permis în scris. Dar, vai, realitatea nu a justificat speranţele noastre.

Trebuie avut în vedere că, în general, când e vorba despre unirea

dintre Biserică şi un Stat care are la dispoziţia sa puterea externă şi toate

mijloacele acţiunii pur fizice, atunci la cea mai mică încălcare a relaţiilor

– care sunt doar în mod ideal mutuale –, partea care va pătimi va fi întotdeauna

Biserica; chiar şi libertatea vieţii ei lăuntrice este cu uşurinţă

încălcată din cauza strădaniei obişnuite a Statului de a transforma instituţiile

administrative ale Bisericii în organe ale propriului său guvern.

Mai mult decât atât, un Stat anti-religios, care este ostil faţă de Biserică,

Stat pentru care unele dintre fundamentele indiscutabile ale vieţii interne

a Bisericii şi autoritatea ei morală sunt superstiţii, nemeritând nicio

atenţie, un astfel de Stat, bineînţeles, nu va sta cu braţele încrucişate. Va

folosi aparatul bisericesc (sinodul servil, conducătorii care cooperează)

pentru ţelurile sale politice (care nu sunt deloc spre beneficiul sfintei

credinţe) şi va aduce Biserica într-o poziţie înjositoare. Principiul libertăţii

duhovniceşti a Bisericii şi neamestecul Bisericii în politică vor fi

imediat încălcate de un astfel de Stat – un lucru pe care l-am văzut deja

pus în practică.

De aceea, Mitropolitul Serghie, acţionând împotriva legii sovietice

privind „separarea Bisericii de Stat", a pătruns pe o cale foarte periculoasă.

Şi care este rezultatul? Acum a devenit deja clar faptul că Mitropolitul

Serghie şi sinodul său au căzut sub presiunea înfricoşătoare a agenţilor

de guvernare, chiar şi în ceea ce priveşte propria lor activitate bisericească.

Astfel, numirea şi transferul de episcopi sunt realizate cu participarea

extrem de atentă a guvernului sovietic; local, organele administrative

şi de securitate urmăresc să vadă dacă locuitorii acceptă episcopii

care au fost trimişi de sinodul Mitropolitului Serghie (aceşti

episcopi ortodocşi

se prezintă comunităţilor lor sub protecţia poliţiei), dacă numele

Mitropolitului Serghie este pomenit la sfintele slujbe şi dacă se face şi o

rugăciune pentru guvern (un guvern care consideră rugăciunea o şarlatanie

şi o ridiculizează). Oamenii activi ai Bisericii care nu îl recunosc pe

Mitropolitul Serghie sunt trimişi în exil la Solovki, unde numărul episcopilor

creşte în fiecare an; şi chiar chestiunea distribuirii şi transferului

clerului este hotărâtă mai mult de guvernul sovietic decât de autoritatea

bisericească. Scaunele arhiepiscopale, în ciuda decretelor soborului din

1917-1918, sunt desfiinţate în număr mare, ceea ce slăbeşte Biserica; iar

episcopii care sunt numiţi, când vin la posturile lor, sunt obligaţi mai întâi

de toate să raporteze binecunoscutului guvern intenţiile şi planurile

lor pentru activitatea bisericească, şi să primească de la el

instrucţiuni

de ghidare. Autoritatea civilă nu mai are nevoie acum să îşi folosească

propriile mijloace pentru a înlătura oamenii Bisericii care sunt incomozi;

pur şi simplu dă un ordin (secret) pentru aceasta Sinodului sau

episcopului local.

Mitropolitul Serghie este cu totul sclav, un instrument obedient în

mâinile unor persoane bine cunoscute nouă, reprezentanţii instituţiilor

sovietice separate, şi şi-a pierdut complet autoritatea moral-bisericească,

în ciuda cuvântului Apostolului (cf. II Tim. 2: 15); deoarece, chiar şi

în spatele fiecăruia dintre ordinele sale bisericeşti, pentru noi, care suntem

înfricoşaţi şi suspicioşi, trebuie văzută o instigare din partea celor

care „sunt din afară". Pe lângă aceasta, aparatul nostru administrativ

bisericesc

este pus într-o apropiere de nepermis faţă de organele poliţiei în

guvernul sovietic, un fapt fără precedent în istoria Bisericii şi care nu

poate fi tolerat. Într-un cuvânt, o astfel de înjosire şi o astfel de pată

Sfânta Biserică nu a mai îndurat până acum.

Dar Sfântul Apostol Pavel ne-a predanisit: Hristos a iubit Biserica

şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei

prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau

zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană

(Efes. 5: 25-27), ca mireasă a lui Hristos. Aşadar, nu înjosiţi Sfânta

Biserică, nu îi murdăriţi veşmintele imaculate.

Biserica poate să fie supusă necazurilor exterioare, persecuţiilor şi

situaţiilor dificile, dar nu poate renunţa la libertatea şi demnitatea

ei duhovnicească.

Dimpotrivă, în necazuri străluceşte încă şi mai mult şi este

necontenit reînnoită (cf. II Cor. 4: 16-17). Astfel este legea vieţii

duhovniceşti,

atât a fiecărui creştin în parte, cât şi a întregii Biserici a lui Hristos;

şi, din acest motiv, noi înţelegem lanţurile şi necazurile ca fiind mila

lui Dumnezeu, pentru că Domnul îi încununează pentru ele pe robii Săi

credincioşi (cf. II Cor. 4: 17). Dar Biserica nu va fi niciodată de acord cu

degradarea Sfintei Biserici, cu călcarea în picioare a libertăţii ei lăuntrice.

Nu se poate îngădui ca libertatea şi demnitatea Bisericii să fie călcate

în picioare, numai ca să nu fim prigoniţi pentru Crucea lui Hristos (Gal.

6: 12), după cuvintele Apostolului.

Legalizarea pe care Mitropolitul Serghie şi sinodul său se străduiesc

să o realizeze este cu totul inacceptabilă şi imposibilă, deoarece contrazice

legile sovietice (este nelegitimă, ilegală), este contrară firii lucrurilor,

deoarece încearcă să unească ceea ce nu poate fi unit. O astfel de

reformă nu poate fi aplicată în viaţă în mod practic şi, destul de evident,

duce la prăbuşire. În ceea ce priveşte Biserica, este un act criminal, de-

oarece vinde libertatea vieţii lăuntrice a Bisericii şi îi înjoseşte în mod

blasfemiator sfinţenia şi demnitatea.

Ca un plan al adversarilor Bisericii lui Dumnezeu şi religiei creştine,

reforma Mitropolitului Serghie este o măsură logică, bine gândită

(dar nu de el, bineînţeles), cu scopul de a produce dezordine în Sfânta

Biserică şi de a distruge viaţa religioasă a ţării. Dar un mitropolit ortodox

şi un sinod patriarhal nu pot susţine astfel de scopuri.

Chiar dacă în noua politică bisericească a Mitropolitului Serghie

nu ar fi nimic nelegiuit sau reprobabil cu privire la Biserică, tot ar

fi necesar

să fie respinsă din acest singur motiv, şi anume că, fără a fi îmbunătăţit

starea exterioară a Bisericii, pe care s-a prefăcut că o îmbunătăţeşte,

a stârnit mare tulburare şi scandal între oamenii Bisericii şi, în

general, în rândul majorităţii credincioşilor, de la ierarhi până la mireni.

Inima unui bun păstor este în mod firesc îndurerată de o mâhnire

de nesuportat la vederea acestui peisaj şocant de mare dezolare bisericească,

deja pe jumătate realizat de mâna unui conducător al Bisericii.

Nu avem nevoie de astfel de reforme bisericeşti. Mai degrabă să mergem

iar şi iar în lanţuri şi în exiluri, dar să păstrăm sufletele oamenilor lui

Dumnezeu care ne-au fost încredinţaţi nouă; deoarece cu toţii vom da

un mare răspuns pentru pierzarea copiilor noştri. Vai lumii, din pricina

smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin

care vine sminteala! (Matei 18: 7). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: dacă

tu personal ai o astfel de libertate şi o înţelegere superioară, astfel încât

ceea ce este în afara ta nu te tulbură, şi chiar dacă eşti corect în toate

faptele tale care sunt neobişnuite pentru majoritatea, cu toate acestea,

dacă aceste fapte tulbură conştiinţa slabă a unui frate, păzeşte-te ca nu

cumva libertatea ta să fie pricină de poticnire pentru cel slab şi ca nu

cumva din pricina cunoştinţelor tale să piară fratele tău mai slab, pentru

care a murit Hristos, şi, astfel păcătuind împotriva aproapelui tău şi

rănind conştiinţa lui slabă, să păcătuieşti împotriva lui Hristos (cf. I Cor.

8: 9-13).

Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de

către altul (Rom. 14: 15-20). Acestea le-a spus Apostolul cu privire la

mâncare, dar printre noi chestiunea vieţii bisericeşti în general este mult

mai importantă decât problema mâncării şi a faptelor noastre proprii, şi

ocazia de poticnire în această arie este mult mai profundă. Nu fiţi piatră

de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, precum

şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor

mulţi, ca să se mântuiască (I Cor. 10: 24, 32-33). Aceasta este regula

obligatorie pentru toţi păstorii Bisericii: să nu caute folosul lor, ci folosul

celor mulţi, ca să poată fi mântuiţi.

Fundamentul canonic suprem al legitimităţii autorităţii în Biserica

rusă, atât a Mitropolitului Petru, cât şi a Mitropolitului Serghie (a celui

din urmă în perioada în care Mitropolitul Petru este absent), se găseşte

în faptul că atât unul cât şi celălalt au fost chemaţi şi susţinuţi în

învestitura

lor temporară de întregul episcopat al Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe

lângă aceasta, în problema noastră este important să ne reamintim anumite

calităţi personale ale Mitropolitului Serghie.

El este un călugăr ireproşabil, un arhipăstor modest şi cuviincios,

un gânditor bisericesc profund, autor al unei lucrări teologice de un duh

patristic entuziast, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, un bun părinte

pentru viitorii clerici în academiile teologice şi un bun şi activ om al

Bisericii, pe care toţi îl respectam şi îl iubeam. E adevărat că, având o

voinţă slabă, Mitropolitul Serghie era nevoit să fie dependent de voinţele

mai puternice ale prietenilor săi în lucrurile practice. Iar când, din cine

ştie ce motiv, nu mai avea această susţinere, el devenea şovăielnic şi făcea

greşeli din slăbiciunea voinţei. (Din păcate, în 1922 Mitropolitul Serghie

a mers până acolo încât a recunoscut autoritatea bisericească superioară

a „Bisericii Vii"!) În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu

doar că a fost lipsit în mod deliberat de prietenii săi, ci a fost şi înconjurat

de un grup de oameni pre-determinat, care au intrat în sinod nu după

alegerea sa proprie. Sub influenţa acestui nou mediu şi a presiunii celor

„din afară", după mai multe exiluri în „închisoarea internă" a Moscovei,

Mitropolitul Serghie a acceptat acest nou „curs" de politică bisericească,

pe care după o lungă rezistenţă l-a recunoscut în cele din urmă

ca fiind „corect" şi obligatoriu pentru creştini şi corespunzător nevoilor

Bisericii.

În plus, nu trebuie să se pună la îndoială faptul că această iniţiativă

a Mitropolitului Serghie nu a avut intenţii rele faţă de Sfânta Biserică.

Bineînţeles, el a sperat să dobândească pacea în viaţa bisericească şi

eliberarea

deţinuţilor. Altfel spus, un om încrezător a sperat să obţină prosperitatea

exterioară a Bisericii (după ce ar fi făcut ce i se ceruse, iar promisiunile

care i se făcuseră ar fi fost împlinite) şi aştepta de aici şi buna

rânduială interioară a vieţii religioase.

Adevăratul scop urmărit de Mitropolitul Serghie – aducerea formelor

exterioare ale vieţii bisericeşti în acord cu condiţiile socio-politice

contemporane, într-un mod legal – este în esenţă corect şi, repetăm, este

în conformitate cu duhul învăţăturii apostolice. Dar conducătorul nostru

cel lipsit de voinţă, chiar dacă nu rău intenţionat, fiind supus unei influenţe

exterioare insistente, nerămânând cu fermitate între limitele bisericeşti

ale acestui principiu şi supraevaluând importanţa condiţiilor exterioare

pentru viaţa religioasă, a ales ca mijloace pentru scopul său corect

nu mărturisirea adevărului Bisericii, ci mai degrabă viclenia personală,

lipsa de sinceritate şi intrigile politice. Folosind o astfel de armă,

nepotrivită

în activitatea bisericească, Mitropolitul Serghie a suferit el însuşi

de pe urma ei, pentru că fiii veacului acestuia sunt întotdeauna mai

îndemânatici

decât fiii luminii în folosirea acestei arme.

Dar Mitropolitul Serghie s-a încrezut în înţelepciunea sa, în mijloacele

lumeşti, în loc să nădăjduiască deplin în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu,

în puterea Adevărului lui Hristos, şi să-şi aleagă armele curăţiei,

mărturisirii şi pregătirii constante pentru răbdarea necazurilor şi

persecuţiilor

– arme ale credincioşilor, prin care Biserica este împodobită şi

reînnoită veşnic, iar nu prin bucuriile vieţii, aşa cum predică renovaţioniştii.

Dar mijloacele de luptă lumeşti fiind nepotrivite pentru un creştin,

Apostolul Pavel renunţă cu desăvârşire la ele şi le condamnă. El pedepseşte

până şi umbra ipocriziei (cf. Gal. 2: 11-14) şi le porunceşte tuturor

creştinilor să renunţe la minciună şi să grăiască adevărul fiecare cu

aproapele său (Efes. 4: 25; Col. 3: 9).

Mitropolitul Serghie, stabilind o relaţie mutuală între Biserică şi

Statul sovietic, a deviat în fapt de la ideea fundamentală şi corectă care

determină aceste relaţii şi, alegând metode lumeşti de activitate, el a încălcat

tradiţia Bisericii Ortodoxe cu privire la politica bisericească; în

acelaşi timp, el nu se bazează cu fermitate nici pe legea sovietică. Şi, pe o

astfel de temelie falsă, ce lucru bun se poate construi? Dar Mitropolitul

Serghie nu a permis o îndepărtare de principiu de la Adevăr, de la credinţă

şi de la învăţătura Bisericii, şi nu a încălcat ordinea canonică a Bisericii.

În orice caz, păcatul său nu este unul de ordin dogmatic sau canonic,

ci unul de slăbiciune în acţiune şi de greşeli practice, al unei direcţii

greşite în politica bisericească şi în activităţile administrative. Dar,

de vreme ce politica lui, prin rezultatele avute, s-a dovedit vătămătoare

şi înjositoare pentru Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie schimbată,

corectată,

sau administratorul ineficient trebuie îndepărtat, poate chiar să

i se aplice o penitenţă, dar nu să fie excomunicat din Biserică asemenea

unui apostat, nici să se rupă comuniunea canonică cu el ca şi cum ar fi

eretic sau schismatic, înainte de judecata unui sinod.

Deşi în momentul de faţă nu există posibilitatea întrunirii unui sinod

complet al episcopilor pentru analizarea unor chestiuni generale

(inclusiv chestiunea politicii publice şi a relaţiei Bisericii cu

Statul), totuşi,

considerând greşelile şi activităţile inacceptabile ale conducătorului,

episcopii pot să-şi ridice glasul, deoarece aceste greşeli au fost destul

de clarificate. Episcopii sunt chiar obligaţi să ia poziţie, putând chiar să-i

ceară conducătorului să-şi corecteze greşelile şi să abandoneze calea greşită

a vicleniei lumeşti în chestiunile bisericeşti.

A declara o ruptură prematură de conducător, a refuza să participi

la conducerea Bisericii, a ieşi la pensie – asta ar însemna să-ţi părăseşti

turma în vremea necazurilor Sfintei Biserici, să te dai la o parte, lăsând

loc duşmanului, numai ca să nu-ţi murdăreşti veşmintele tale cele curate

în mijlocul confuziei generale şi ca să te poţi consola cu gândul neparti-

cipării la păcatul conducătorului. Dar prin aceasta comitem păcatul nepăsării

faţă de necazurile şi suferinţele Sfintei Biserici, fără ca responsabilitatea

faţă de viaţa bisericească să fie luată de la noi. În necazurile Bisericii

de demult, un pustnic de mulţi ani îşi părăsea pustia pentru a sluji

pentru împăciuirea Bisericii pătimitoare. Sfântul Apostol Pavel arată la

el însuşi atât o dorinţă arzătoare de a fi unit prin moarte cu Hristos în

locaşurile cereşti, cât şi de a vieţui în trupul pătimitor pentru câştigul

turmei sale (cf. Filip. 1: 21-26).

Avem ocazia să ne întâlnim – fie înaintea întemniţării, fie după

aceea, sau chiar în timpul întemniţării – cu foarte mulţi arhipăstori care

au trecut prin procese contemporane sau chiar au ispăşit condamnări în

zilele noastre, am conversat cu ei personal sau corespondăm cu ei şi, cu

deplină siguranţă, putem declara că ei nu îşi vor da niciodată acordul

pentru lucrarea Mitropolitului Serghie, aşa cum se desfăşoară acum.

Dimpotrivă, toţi ca unul spun, aproape în aceleaşi cuvinte, că, deşi se

mâhnesc şi sunt foarte tulburaţi, totuşi nu li se pare normal să rupă comuniunea

cu Mitropolitul Serghie.

Dar de ce nu îşi spun părerea? De ce nu îşi manifestă protestul?

Deoarece sunt izolaţi şi, ca atare, insuficient informaţi şi incapabili de a

decide să se exprime într-un mod categoric fără fapte suficiente, cu atât

mai mult cu cât ştiu ce semnificaţie se va da răspunsului lor. Declaraţia

Mitropolitului Serghie este cunoscută deţinuţilor doar din presă şi cauzează

tulburare, mâhnire, teamă pentru viaţa Sfintei Biserici. Dar cum

este îndeplinită această reformă a sa de fapt – cum pot să ştie despre

aceasta deţinuţii şi exilaţii din tundra siberiană sau din mlaştinile

Ziryani?

Dar, dacă înlocuitorul temporar al locţiitorului patriarhal îşi va continua

cu încăpăţânare planul şi nu va elibera postul, ne vom depărta de el

ca Biserică în întregime, deoarece episcopatul are dreptul şi întemeierea

să-l lipsească de autoritatea în care l-a îmbrăcat pentru a zidi şi nu pentru

a distruge viaţa Bisericii (cf. II Cor. 10: 8). Un om fără voinţă şi care nu

este ferm nu poate călăuzi viaţa bisericească în vremurile noastre. Mitropolitul

Serghie nu a fost capabil să împlinească porunca Apostolului: Umblaţi

cu înţelepciune faţă de cei care sunt din afară, preţuind vremea

(Col. 4: 5). Cu cei care sunt din afară el a fost „înjugat la jug

străin" (cf. II

Cor. 6: 14) şi trebuie să îşi corecteze greşeala. Dar, dacă nu este destul de

întărit ca să facă aceasta el însuşi, să lase sarcina altora, eliberând locul de

conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar, dacă Mitropolitul Serghie nu

ascultă vocea Bisericii şi va continua cu încăpăţânare politica sa şi

va pretinde

autoritatea ierarhului conducător, atunci bineînţeles că se va dovedi

a fi un răzvrătit al Bisericii şi un schismatic.

Mirenii credincioşi, ca nişte copii, se străduiesc cu propriile lor

piepturi să apere de batjocură şi de jigniri pe Mama lor, Sfânta Biserică,

pentru că tuturor ne este mai dragă decât viaţa şi libertatea. Dar copiii

sunt lipsiţi de putere. Părinţii trebuie să iasă în faţă. Voi, arhipăstori şi

învăţători: asupra voastră a pus Domnul marea responsabilitate pentru

soarta Sfintei Biserici; vouă v-a fost încredinţată apărarea ei; veţi da răspuns

Domnului Dumnezeu pentru sufletele fiilor voştri duhovniceşti,

pentru care Hristos a murit. Vouă vă este adresat cuvântul lui Hristos:

Dar vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi

după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi:

temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în

gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi (Luca 12: 4-5).

Lanţurile robilor lui Hristos ajută la reuşita mai mare a predicării

Evangheliei, aşa cum a fost şi printre Apostoli. Şi cei mai mulţi dintre

fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală

să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura, căci ştiu că aceasta

îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului

lui Iisus Hristos (Filip. 1: 14, 18-19). A Lui fie slava în Biserică în

vecii vecilor. Amin.

Notă (de către autori): În 1905, la 17 februarie, la o slujbă ţinută la

Academia Teologică din Sankt Petersburg, Mitropolitul Serghie a ţinut o

cuvântare despre vremea în care legea civilă va înceta de a mai fi un zid

puternic de apărare pentru Biserica rusă. „Apoi, a profeţit conducătorul

nostru actual, ei vor cere de la noi nu fraze frumoase, nu silogisme învăţate

pe dinafară, ci duh şi viaţă; ne vor cere credinţă, şi credincioşie

înflăcărată, dobândirea Duhului lui Hristos. Ei ne vor cere să scriem nu

cu cerneală (care se poate împrumuta şi din călimări străine), ci cu sângele

din piepturile noastre. Vom răspunde noi la aceste cereri, vom rezista

acestor încercări de foc, vom îndura această judecată cu adevărat

înfricoşătoare? Până la urmă, nu conducerea noastră binevoitoare ne va

judeca pe noi, şi nici noi înşine, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu ne va

judeca, însuşi poporul ortodox, care ne-a încredinţat lucrarea Bisericii şi

care fără milă se va întoarce de la noi, ne va goni, dacă va găsi în noi

doar «un mormânt văruit» şi «o sare care şi-a pierdut tăria»."

Acum a început asupra noastră judecata Bisericii. Se vor împlini

cuvintele bine întemeiate ale Mitropolitului Serghie? Şi, mai întâi de toate,

se vor împlini în el?

Postfaţă a editorului (E.N. Lopeşanskaia)

Nu, cuvintele profetice ale Mitropolitului Serghie nu s-au împlinit în

propria persoană. El a rămas nevătămat în mijlocul furtunii care îl înconjura.

El privea nesimţitor, indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său.

Sub loviturile de ciocan, cădeau sfintele lucruri ale ortodoxiei, vechi şi de

neînlocuit, în pământul rusesc. Dincolo de cercul polar şi în nisipurile

Turkistanului dispăreau aceia pe care îi cunoştea, împreună cu care a studiat,

împreună cu care a stat în faţa altarului, care, mergând pe Golgota, îi

aruncau reproşul de a fi trădat Biserica. El a supravieţuit tuturor acestora,

chiar şi propriei sale Declaraţii, care a rămas o bucată de hârtie.

În acelaşi fel, fraţii episcopi – preasfinţitul Pahomie de Cernigov şi

preasfinţitul Averchie de Jitomir – au dispărut în nemărginitul spaţiu

sovietic. De la ei nu rămâne decât această epistolă. Cel care o va citi cu

atenţie, pătrunzând fiecare cuvânt, va avea imaginea clară atât a

suferinţelor lor, cât şi a credinţei înflăcărate şi a fermităţii lor

neclintite. Lupta

lor este cu atât mai importantă cu cât ei au văzut adunându-se nori mai

grei decât oricând şi au văzut apropiindu-se marea furtună îndreptată

împotriva întregii creştinătăţi.

ULTIMII SĂI ANI

În ceea ce priveşti ultimii ani de viaţă ai acestui părinte al Bisericii

din ultima perioadă a Creştinismului, avem o imagine detaliată din

amintirile nepotului său, acum arhimandrit, care trăieşte în America.

Acest testament este caracteristic vremurilor inumane când urâtul comunism

era impus forţat în păturile mijlocii ale societăţii – oameni

obişnuiţi care încercau să trăiască în pace şi în linişte, nefăcând rău nimănui.

„M-am născut în 1915. Tatăl meu era preot, ca şi tatăl mamei mele.

Locuiam în eparhia Viatka, în satul Kuşin-Kubşinskoe. Fraţii mamei mele

erau viitorii fraţi episcopi, Pahomie şi Averchie, pe care noi – şapte

fraţi – am regretat pe parcurs ce creşteam că nu i-am cunoscut niciodată.

Am mers la şcolile locale. Se promova de către sistemul şcolii o părtinire

şi o represiune intolerabile asupra copiilor familiilor de clerici, deşi

bisericile erau deja închise şi purtarea hainelor preoţeşti era strict

interzisă.

Cu toate acestea, imediat ce aflau că cineva este copilul unui cleric,

hărţuirea preconcepută a tinerilor absolut nevinovaţi era fără sfârşit.

Acest chin se oprea doar dacă respectivul copil semna o declaraţie prin

care renunţa la părinţii săi, ca fiind «duşmani ai poporului». O astfel de

declaraţie era publicată, iar copilul era marcat pe viaţă.

Tatăl meu a fost arestat. În absenţa lui, autorităţile au închis biserica,

au blocat uşa cu scânduri şi au pus un afiş prin care anunţau închiderea

ei pentru credincioşi. De fapt, lucrul acesta însemna că era deschisă

pentru vandalizare. Apoi l-au eliberat pe tatăl meu din închisoare,

cu intenţia deliberată de a-l aduce pe treptele bisericii sale pângărite, ca

să vadă cu adâncă durere luarea clopotelor, ştiindu-se că vor fi topite cu

scopul confecţionării armelor pentru a ucide oameni. Astfel, biserica

noastră a fost distrusă. Alte biserici au fost transformate în garaje, în

hambare, în crescătorii de pui… ; paraclisele de obicei erau transformate

în toalete publice. Tata stătea acasă, deoarece nu avea nici măcar dreptul

să lucreze.

Într-o zi, fratele meu mai mare, Alexandru, i-a mărturisit mamei mele

că la şcoală îi cereau să semneze o hârtie prin care renunţa la tatăl

lui. Dacă refuza, era exmatriculat din şcoală. Alexandru nu avea nicio

intenţie

de a semna o astfel de repudiere, pe care o considera a fi o nejustificabilă

trădare a tatălui său, pe care îl iubea atât de mult şi îl respecta.

Pentru a evita consecinţele refuzului de a semna actul de renunţare, în

săptămâna care trecuse, el mersese în secret în pădure când ceilalţi copii

mergeau la şcoală şi, când se întorcea acasă, nu discuta cu părinţii săi.

Dar el ştia că nu mai putea continua aşa. Mama i-a spus aceasta tatălui

nostru. El l-a chemat pe Alexandru ca să-l vadă şi i-a spus: «Ia loc, fiule.

Ia un stilou şi scrie actul de renunţare». Copilul a refuzat. Apoi tatăl meu

i-a cerut furios să scrie şi a început să dicteze textul renunţării el însuşi…

Copilul a izbucnit în plâns. Apoi tatăl meu a început să-l roage, spunându-i:

«Dragul meu Saşa, dragul meu băiat. Eu sunt bătrân şi curând voi

fi arestat şi apoi voi muri. Tu ai o viaţă întreagă înainte. Fii rezonabil,

băiatul meu. Trebuie să dobândeşti o educaţie şi să obţii o poziţie bună,

pentru că fără aceasta vei pieri în societate. Ştiu că mă iubeşti;

dar, dragul meu, semnează această hârtie care te va ajuta să te

descurci». Dar

fratele meu a rămas de neclintit în refuzul său de a nu-şi trăda tatăl şi nu

a semnat renunţarea. A doua zi, el a plecat de acasă şi nu l-am văzut

timp de mulţi ani. Curând după acest incident, tatăl meu, preotul-mucenic

Vladimir Zagarski, a fost arestat şi exilat la Komsomolsk pe râul

Amur, unde a fost pus să muncească la tăierea copacilor pentru desecarea

mlaştinilor. Şi s-a înecat acolo în 1937.

Câţiva ani mai târziu, într-o zi însorită, am fost toţi surprinşi de o

vizită: era Alexandru al nostru! Era sănătos, fericit şi ne-a cumpărat

multe cadouri. El ne-a spus că, nevrând să-l trădeze pe iubitul nostru

tată, plecase de acasă într-un oraş mare. Avea pe atunci 12 ani şi s-a

alăturat unui grup de copii delincvenţi fără casă. Când a fost luat de poliţie,

el le-a dat un alt nume şi o altă poveste despre el. El a fost trimis la

o şcoală ca cetăţean sovietic legitim, a primit o profesie bună şi acum

avea o slujbă bine plătită şi urma să se căsătorească. Dar nu şi-a trădat

niciodată tatăl. Ce exemplu de onoare şi curaj la un copil!

După arestul tatălui meu, şi eu a trebuit să merg într-un alt oraş, în

Yaransk, unde erau multe şcoli. Am stat acolo cu fratele mamei mele –

preotul văduv Nicolae –, cu fiul său, Boris, şi mătuşa mea, Vera, sora

mamei mele, care nu s-a măritat niciodată. Aici am locuit şi am mers la

şcoală. Nu mult după sosirea mea am observat ceva ciudat: adesea se

auzeau paşii cuiva în podul casei, dar îmi era frică să întreb cine era. Am

observat de asemenea că mătuşa mea ducea mâncare sus în pod în fiecare

zi. Într-o zi de vară, când verişorul meu şi cu mine ne jucam în podul

grajdului, am auzit un zgomot ciudat. De pe geamul grajdului am

văzut clar că mătuşa mea era împinsă prin fereastra podului de un bărbat

solid şi cu barbă. Am strigat la ea dacă avea nevoie de ajutor, dar ea a

răspuns repede: «Nu, nu-l lăsaţi să vă vadă». S-a dovedit că ea adusese

sus cina şi acest bărbat a vrut să plece. Mătuşa mea îl împiedicase să

sară pe geam, iar el încercase să o împingă din calea lui când l-am văzut

noi. Dar chiar şi după aceasta nu am îndrăznit să o întrebăm deschis

despre el. Cu toate acestea, am pus cap la cap ceea ce ea mi-a confirmat

mai târziu: era unchiul meu, arhiepiscopul Pahomie.

Când a fost torturat la Solovki sau la Mai-Guba, în lagărele pentru

muncă, sau oriunde în altă parte, el a suferit un chin de nedescris, încât

devenise invalid, incapabil de a face munca cerută de administraţia sălbatică

a lagărului. Această stare a sa a făcut să fie pus pe o listă cu un

adevărat status de «om mort». Sufletul său nu a mai putut îndura condiţiile

inumane şi a avut o cădere nervoasă. Bineînţeles, în astfel de cazuri

comuniştii, în acord cu directivele lui Lenin, îşi exterminau în mod convenabil

victimele, ca să nu îşi bată capul având grijă de ele. Dar, în cazul

unchiului meu, starea sa nu făcea decât să servească cauza ateismului

mondial: să laşi liber un episcop nebun, pentru ca simpla vedere a lui să

discrediteze credinţa în Dumnezeu printre oamenii simpli. Şi astfel, pentru

a arăta cât de binevoitoare este Uniunea Sovietică faţă de oamenii

bolnavi, el a fost în mod deliberat bine îngrijit şi îmbrăcat cu afecţiune

şi, cu un convoi de însoţire grijuliu, săracul meu unchi a fost adus înapoi,

«într-un mod binevoitor», la familia lui din «partea nordică», spre

uimirea tăcută a fratelui şi a surorii sale, care l-au primit şi au avut grijă

de el. Ei l-au pus în pod, ca să nu atragă atenţia vecinilor, ca să nu fie

identificat şi împuşcat ca «slujitor al cultului», aducând cu aceasta un

lung şir de consecinţe dificile. Îl îngrijea doar Mătuşa Vera, singură. El

era încuiat şi până în acea zi în grajd nu îl văzusem deloc. Evident, în

momentele sale de luciditate, el realiza ce povară le cauzase celor apropiaţi

ai săi şi, fireşte, voia să evadeze. Într-o astfel de stare era când l-am

văzut pentru prima oară. Cu toate acestea, ce figură frumoasă, înalt,

maiestuos – un adevărat pătimitor nevinovat pentru păcatele lumii!

Între timp, a ieşit un alt decret comunist: în întreaga Rusie nicio

persoană nu putea să deţină aur sau argint; trebuia să fie predat autorităţilor.

Acele persoane care nu predau astfel de lucruri voluntar riscau

o vizită neoficială a unei echipe de cercetare speciale, care putea să dea

buzna în orice moment, zi sau noapte, şi să cerceteze toate posesiunile

cuiva şi să ia orice, după bunul plac. Toţi, deşi erau deja tâlhăriţi de orice

lucru de valoare apreciabilă, îşi aduceau răbdători ceasurile, verighetele,

lingurile, furculiţele etc., ca să nu fie terorizaţi. O doamnă în vârstă, o

prietenă de şcoală din copilărie a unchiului Nicolae, i-a adus trei sau patru

linguriţe, care erau tot ceea ce îi rămăsese de la mama ei, şi i-a cerut

să le ascundă, pentru ca ea să aibă ce să vândă când vremurile aveau să

se înrăutăţească. Ca păstor, nu putea să o refuze. Au fost puse în spatele

unei cărămizi la şemineu. Dar comitetul de cercetare a venit şi le-a găsit.

Unchiul meu a fost judecat şi a fost condamnat la trei ani de închisoare.

Eu am fost martor la proces şi am fost uimit de absurditatea cazului. Cu

toate acestea, am înţeles foarte bine că era numai o prefăcătorie pentru a

omorî oamenii buni şi oneşti, deoarece ei erau o oprelişte în calea programului

comunist de instalare a iadului lui Satan pe pământ. Unchiul

meu, preotul Nicolae, a plecat şi a fost pierdut pentru totdeauna. Un alt

nou mucenic în familia mea.

Acum devenise prea greu pentru mătuşa Vera să îngrijească de unchiul

meu, Vlădica Pahomie. Într-o zi m-a chemat şi, cu lacrimi şi curaj

duhovnicesc, mi-a spus: «Spune-i la revedere unchiului tău». Ea se hotărâse

să îl ducă în oraşul Kukurka, lângă Kotelnik, şi să-l lase într-un

spital de boli psihice. Îmi amintesc această despărţire foarte bine. Iarna

se instalase; peste tot era multă zăpadă alb-strălucitoare. Unchiul meu a

coborât îmbrăcat într-un palton călduros, cu un culion negru de Sfântul

Munte pe cap; avea o barbă neagră mare, care încă nu încărunţise. S-a

uitat la mine cu o privire liniştită. Nu m-a binecuvântat, pentru că ne era

frică; doar m-a îmbrăţişat şi a dispărut. Mi s-a umplut inima de un sentiment

ciudat şi plăcut; a pătruns ca o muzică melancolică frumoasă,

care încă mai zăboveşte, chiar dacă sunetul a dispărut de mult. Acestea

sunt singurele amintiri despre unchiul meu, noul mucenic Pahomie.

Două luni mai târziu, mătuşa mea Vera a primit o scrisoare de la

spital, care spunea: «Fratele dumneavoastră a murit». Mătuşa mea a

plâns în linişte mult timp. Curând a venit primăvara anului 1937. Era

cald şi însorit şi multe flori erau înflorite. Mătuşa mea şi-a adunat lucrurile

şi a plecat la Kukurka să viziteze mormântul fratelui ei. Acolo era

un cimitir al spitalului şi cruci uniforme stăteau pe morminte. Ea a găsit

mormântul fratelui ei şi acolo a îngenunchiat şi a plâns mult timp. O

asistentă a venit şi a întrebat-o de ce plânge. I-a spus că plângea pentru

moartea recentă a fratelui ei. „O, nu, a spus asistenta, oamenii de aici rareori

mor de moarte naturală. Fratele dumneavoastră a fost omorât, ca

şi restul; el a fost injectat cu otravă". Acestea mi le-a spus mătuşa

mea Vera când s-a întors la realitatea sumbră a vieţii noastre

sovietice.

Mulţi ani mai târziu, fiind deja în America de Sud, l-am întâlnit pe

arhiepiscopul Leontie, care îl cunoştea bine pe unchiul meu. De fapt, el a

fost ucenicul de chilie al unchiului meu într-o mănăstire din Cernigov. El

mi-a spus multe lucruri despre unchiul meu: cum l-a însoţit la Sinodul

tuturor ruşilor din Moscova (1917-1918), care l-a ales pe Patriarhul Tihon;

cum a întâlnit acolo mulţi ierarhi sfinţi ai lui Dumnezeu – pe arhiepiscopul

Teodor de la Mănăstirea Daniilov şi pe alţii. Avea multe amintiri

plăcute cu el şi, rememorându-le, faţa lui se lumina cu bucurie. Nu

era greu de observat că îl iubise foarte mult pe arhiepiscopul Pahomie.

El mi-a spus că pe când erau în Mănăstirea Cernigov, unde unchiul meu

era stareţ, se plimbau adesea împreună în frumuseţea din sânul naturii.

Odată, plimbându-se undeva în desişul mănăstirii, înconjuraţi de pomi

înfloriţi şi de flori, de păsări care cântau şi de nori albi pufoşi,

care pluteau

pe cerul albastru, el i-a spus melancolicului său ucenic de chilie că

ar trebui să înceapă să înveţe pe de rost slujbele Bisericii, ca pregătire

pentru vremurile apropiate, în care creştinii vor fi lipsiţi de toate – nu

vor mai fi cărţi de slujbă, nu vor mai fi vase bisericeşti –, că ar trebui să

înveţe pe de rost părţi întregi din Evanghelii, ca să fie capabil să săvârşească

slujbe bisericeşti pe loc. El mi-a arătat portretul unchiului meu şi

o inscripţie mişcătoare, pe care arhiepiscopul Leontie mi-a lăsat-o moştenire,

şi pe care o împărtăşesc aici tuturor celor care iubesc Noii Mucenici".

Aici este ceea ce i-a dat arhiepiscopul Pahomie unuia dintre credincioşii

săi următori, tânărului frate Vasile, la 24 mai 1923; un citat din

iubitul său Isaac Sirul:

„Dragă Vasia F.,

«Raiul este iubirea lui Dumnezeu din care a căzut Adam; şi de

atunci bucuria nu l-a mai întâmpinat, chiar dacă a muncit şi a cultivat

pământul dur».

«Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în

fiecare clipă şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai

dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Însuşi

Dumnezeu.»

«Slava trupului este supunerea faţă de înfrânare prin ajutorul lui

Dumnezeu. Un trup feciorelnic în faţa lui Dumnezeu este mai de preţ

decât o jertfă curată.»

Din Sfântul Isaac Sirul.

Nevrednicul arhiepiscop Pahomie."

13. Protoiereul Valentin

UN DASCĂL AL ISIHASMULUI ÎN LUME

Pomenit la 26 ianuarie (1936?)

Viaţa duhovnicească este un tărâm

în care înţelepciunea lumii acesteia nu pătrunde.

Episcopul Teofan Zăvorâtul

Din nefericire, se ştie foarte puţin despre acest râvnitor învăţător al

ortodoxiei mistice adevărate în vremurile moderne. Puţinul pe care îl

ştim despre el provine de la contemporanii săi progresişti care, de regulă,

nu au catadicsit să recunoască unicitatea şi uniformitatea filosofiei

patristice, care pentru el reprezenta chiar esenţa vieţii. În această privinţă

el era duşmanul lor, unul pe care nu îl puteau înţelege – în mod evident,

din cauza convertirii sale autentice. Învăţătura revelată despre

Dumnezeu-Omul, păstrată de-a lungul veacurilor şi îmbogăţită în interiorul

protector al Bisericii Ortodoxe, este un ocean nesfârşit de înţelepciune

de care ar trebui să ne apropiem cu frică şi cutremur, astfel încât

să nu-i pângărim nici cel mai mic aspect prin păcătoşenia şi mândria

noastră. Ea nu poate fi nicicum îmbunătăţită de îndrăzneala deşertăciunii

noastre lumeşti intelectuale. Mintea scrutătoare a părintelui Valentin

era plină de uimire şi teamă în faţa realităţii accesibile a dumnezeirii. În

această privinţă, el nu era din lumea aceasta, ci rămânea în lume ca păstor

care îndrumă oamenii spre tărâmul sobrietăţii, al isihasmului şi al lumii

de dincolo. Iar atunci când a venit o încercare crucială, sub forma

serghianismului,

el a identificat imediat falsitatea lui, respingându-l public,

anunţându-şi propria „separare de Mitropolitul Serghie", apărând astfel

perspectiva patristică asupra lumii. Cele două lucrări ale sale, scurte şi

folositoare, Monahismul în lume (1921) şi Împotriva spovedaniei comune

(1926), ne oferă destule dovezi pentru importanţa sa ca apostol modern al

ortodoxiei pure într-o perioadă de apostazie crescândă.

Din puţinele detalii ale biografiei sale, putem rezuma faptul că provenea

dintr-o familie poloneză de aristocraţi, că a primit o educaţie bună

şi că era un tânăr extrem de talentat şi impresionant. Ochii săi mari priveau

lumea cu seriozitate. La vârsta de 15 ani putea deja să dezbată filosofia

lui Kant cu filosofi profesionişti şi, curând, a început o cruciadă împotriva

viciilor societăţii, în care susţinea o mortificare severă a cărnii.

Discursurile sale produceau o puternică impresie. El a publicat cel puţin

două reviste (Probleme de religie şi Viaţa vie) care tratau probleme

creştine într-o societate în care liderii intelectuali îi atrăgeau pe creştinii

ortodocşi spre gusturi şi curente străine, departe de Hristos. În 1905 a

părăsit Moscova pentru Petersburg, cu scopul de a găsi susţinători ai

unei „Frăţii creştine militante". A publicat o carte numită Antihrist, care

a avut un succes considerabil. A apărat cu înflăcărare monahismul împotriva

liber cugetătorilor decadenţi din vremea sa, care erau slab ancoraţi

în ortodoxia conservatoare. Acest fapt l-a determinat să viziteze asceţii

monahi din Caucaz, iar mai târziu a inclus impresiile sale despre aceşti

locuitori ai pustiei în cartea sa Cetăţenii cereşti sau Călătoriile mele

printre pustnicii din Munţii Caucaz.

După Revoluţie, s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot; a fost parohul

unei biserici din Moscova, cunoscută sub numele de „Sfântul Nicolae

Crucea Mare", pe strada Sfântul Ilie. Acolo, în anii '20 el a atras un număr

mare de enoriaşi prin predicile sale elocvente, care erau primite ca o

hrană bogată în mijlocul unei lipse generale de duhovnicie ortodoxă autentică

în Rusia acelor vremuri. El a mers la Mănăstirea Optina, unde a

devenit fiul duhovnicesc al stareţului Anatolie, căruia i-a dedicat

capodopera sa Şase lecturi despre Taina mărturisirii şi istoria ei, în

care a dat o lovitură practicii spovedaniei în comun, care devenise un

obicei

printre clericii liberali din acea perioadă.

Părintele Valentin a fost un susţinător fervent al practicării frecvente

a rugăciunii lui Iisus. El credea că disciplina monahală în zilele

noastre de laxism universal printre creştini nu era doar posibilă, ci chiar

imperativă pentru a se putea păstra „sarea pământului", adică adevărurile

ortodoxe în inimile oamenilor care sunt atacaţi cu perfidie de duhul

secularizării. Având acestea în minte, el a susţinut o serie de cuvântări

(din 1921 până în 1926), folosind învăţăturile strict monahale din Scara

Sfântului Ioan Scărarul, pe care încerca să le aplice vieţii de zi cu

zi în lumea

modernă contemporană, care devenise de fapt ostilă creştinismului.

Unul din prietenii săi, S.I. Fudel, ne oferă o imagine din lumea duhovnicească

a păstorului său din altă lume:

„Părintele Valentin Sventiţki, pe de o parte părea să fie un preot

obişnuit, cu familie, iar pe de altă parte, un experimentat învăţător

al rugăciunii

neîncetate. Este un fapt remarcabil că, în 1925, în oraşul Moscova,

acest om reuşea să ridice oamenii din parohia lui la o viaţă de rugăciune

intensă. El a făcut mult pentru apărarea generală a credinţei. Dar

cea mai mare importanţă în lucrarea lui a avut faptul de a fi îndemnat

oamenii să practice rugăciunea neîncetată, o ardere neîntreruptă a duhului.

«Rugăciunea, spunea el, ridică ziduri în jurul mănăstirii noastre

din lume». Tot el a fost cel care a rezolvat problema complexă a răului

interior din Biserică. «Orice păcat în Biserică, spunea el, este nu un păcat

al Bisericii, ci un păcat împotriva Bisericii».

El mai învăţa că în timpul participării la slujbele bisericii nu trebuie

întreruptă rugăciunea minţii.

Odată, când m-am întors din exil în Moscova, în 1925, s-a întâmplat

să fiu la liturghie când slujea părintele Valentin. Am intrat la sfârşitul

slujbei şi, când el a ieşit pentru rugăciunea amvonului, am fost

şocat să-i văd faţa. Nu pot să îmi exprim impresia decât spunând că era

chipul unui om care tocmai se sacrificase într-o jertfă de ardere de tot –

în adevăr şi cu durere –, iar acum, profund cutremurat, ieşea către noi,

uitând de cele pământeşti care îl înconjurau. Dar chiar şi atunci am făcut

o greşeală prostească. În loc să aştept până ce avea să devină liber pentru

a putea vorbi cu mine, eu am mers direct în altar. Imediat el şi-a ridicat

mâna ca un om cu autoritate, oprindu-mă, şi spunându-mi: «Doar

cei care cred în Dumnezeu pot să intre aici! Crezi în Dumnezeu?» Nu ne

văzuserăm de trei ani, iar el, primind informaţii false despre mine, mă

luase la întrebări când încercasem să intru în sfânta sfintelor.

Un alt moment pe care mi-l amintesc acum este acela că, aflându-mă

într-o secţie aglomerată a închisorii Butirka, în 1922, mă plimbam

fără oprire prin mijlocul deţinuţilor, când m-am izbit de părintele

Valentin. Fiind jenat, am întrebat fără motiv: «Unde vă duceţi?» Dintr-odată

faţa lui a devenit foarte luminoasă, plină de o căldură interioară,

şi a spus: «Veneam la tine». De obicei era atât de însingurat, închis în

sine, serios şi intransigent, semănând cu o rudă îndepărtată de-a lui, un

cardinal polonez. Dar acum radia din el o lumină blândă de sfinţenie

rusească – blândeţea şi străvederea unui bătrân sfânt. Venea direct spre

mine, spre sufletul meu, pe care probabil că îl proteja împotriva vreunui

rău. Astfel, chiar şi închisoarea poate să lumineze un suflet şi să aducă

ceva care în alte momente este imposibil de atins."

Ştim destul de bine care au fost consecinţele suferite de cei care

şi-au exprimat în mod deschis dezacordul faţă de Declaraţie. Lev Regelson,

în cartea sa Tragedia Bisericii ruse, afirmă că în 1929 Mitropolitul

Serghie i-a numit contra-revoluţionari pasibili de arest pe toţi cei care se

opuneau Declaraţiei sale; cincisprezece episcopi au fost arestaţi pe loc.

Aresturile se efectuau foarte simplu: un agent GPU venea la episcop şi îi

punea o întrebare: „Ce părere aveţi despre Declaraţia Mitropolitului Serghie?"

Dacă episcopul răspundea că nu o acceptă, atunci agentul conchidea:

„Acest lucru înseamnă că sunteţi un contra-revoluţionar". Şi episcopul

era arestat în mod automat. Astfel au pierit toţi cei care îşi ridicau

vocea pentru a protesta. Iar soarta părintelui Valentin nu putea fi diferită.

În istoria ortodoxiei, părintele Valentin a dobândit o cunună de biruinţă

de la Dumnezeu, deoarece a păstrat flacăra adevăratei inspiraţii

creştine şi a scos în evidenţă ispita subtilă a duşmanului mântuirii noastre,

astfel conducând în rai turma încredinţată lui de Dumnezeu, a Căruia

este slava şi mărirea în vecii vecilor. Amin.

ÎNGRĂDIREA PROTOIEREULUI VALENTIN SVENTIŢKI

Document din decembrie 1927

Mitropolitului Serghie.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Înţelegând întreaga responsabilitate pe care o am înaintea lui

Dumnezeu în ceea ce priveşte propriul meu suflet, dar şi mântuirea sufletelor

turmei încredinţată mie, şi cu binecuvântarea episcopului Dimitrie

al Gdovului, rup comuniunea canonică şi de rugăciune cu Înaltpreasfinţia

Voastră, cel care v-aţi folosit în mod ilegal de titlul de „sinod patriarhal",

precum şi cu cei care se află în comuniune canonică cu Înaltpreasfinţia

Voastră; şi nu vă mai consider de acum înainte înlocuitor al

locţiitorului tronului patriarhal, din următoarele motive:

Declaraţia Înaltpreasfinţiei Voastre din 16/29 iulie, precum şi tot

ceea ce este cunoscut în general ca ocârmuire a Bisericii de către

Înaltpreasfinţia

Voastră din momentul publicării Declaraţiei, stabileşte fără

îndoială faptul că Înaltpreasfinţia Voastră plasaţi Biserica în

aceeaşi dependenţă

faţă de guvern în care au dorit să o plaseze şi primele două

„Reînnoiri", în dezacord cu sfintele canoane ale Bisericii şi cu decretele

autorităţii civile însăşi.

Atât „Biserica Vie", care îşi însuşise autoritatea patriarhului, cât şi

„gregorianismul", care îşi însuşise autoritatea locţiitorului patriarhal, şi

acum Înaltpreasfinţia Voastră, care aţi abuzat de încrederea celui din urmă

– toţi faceţi aceeaşi lucrare anti-bisericească, renovaţionistă; dar

Înaltpreasfinţia Voastră sunteţi fondatorul celei mai periculoase forme a

acesteia, deoarece, în timp ce vă lepădaţi de libertatea eclezială, păstraţi

ficţiunea canonicităţii şi a ortodoxiei. Acest lucru este mai rău

decât încălcarea

unor canoane.

Eu nu creez o nouă schismă şi nu rup unitatea Bisericii; eu fug împreună

cu turma pe care o conduc de subtila capcană a reînnoirii – „ca

să nu pierdem pe nesimţite, încetul cu încetul, libertatea pe care Domnul

nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor, ne-a dat-o ca un dar

prin propriul Său sânge" (Canonul 8, Sinodul al treilea Ecumenic).

Rămânând un fiu credincios şi ascultător al Bisericii celei Una,

Sfinte şi Ortodoxe, eu îl recunosc în calitate de locţiitor al

tronului patriarhal

pe Mitropolitul Petru; îi recunosc, de asemenea, şi pe acei episcopi

care, neatribuindu-şi în mod arbitrar autoritatea bisericească generală,

au rupt deja legăturile canonice cu Înaltpreasfinţia Voastră, urmând

mărturisirea lor: „până la judecata unui sinod local deplin", adică a unui

sinod la care să participe toţi episcopii ortodocşi, sau până la căinţa

sinceră şi desăvârşită înaintea Sfintei Biserici a Mitropolitului însuşi.

Protoiereul Valentin Sventiţki

14. Episcopul Damaschin

CEL CARE A LUCRAT LA ZIDIREA

CETĂŢII INVIZIBILE A LUI DUMNEZEU

Pomenit la 4 decembrie (†1935)

Două iubiri au construit două cetăţi:

Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea omului.

Fericitul Augustin

Episcopul Damaschin, care în lume s-a numit Dimitrie Dimitrievici

Cedrik, s-a născut în Cherson, în familia unui funcţionar de poştă sărac.

Întreaga familie era pătrunsă de un duh creştin înalt. Acest lucru

este arătat de faptul că fratele episcopului Damaschin, Nicolae, a

devenit preot

şi, chiar la începutul Revoluţiei din octombrie 1917, a fost executat prin

împuşcare pentru mărturisirea lui de credinţă neînfricată şi pentru acuzele

aduse bolşevicilor.

Episcopul Damaschin şi-a primit educaţia superioară într-un Institut

de Agricultură, pe care l-a terminat cu titlul de agronom. Mai târziu,

în timpul exilului său în regiunea Turukhan, cunoştinţele sale i-au fost

de mare folos. După absolvire, episcopul Damaschin a intrat la Institutul

de Limbi Orientale din Kazan. După ce a terminat studiile, a intrat în

monahism şi a lucrat ca misionar în misiunea Peking. Nu ştim unde a

fost după ce s-a întors din Extremul Orient.

PRIMII ANI AI REVOLUŢIEI

Episcopul Damaschin a apărut ca ieromonah în Kiev în 1919. Mitropolitul

Kievului, Antonie Hrapoviţki, cunoscându-l personal şi preţuindu-l

pe ieromonahul Damaschin, l-a numit misionar eparhial. A devenit

auditor la Academia Teologică din Kiev şi, în acelaşi timp, era numărat

printre fraţii Mănăstirii Sfântul Mihail.

Nu stătea în caracterul episcopului Damaschin să fie inactiv şi să se

concentreze doar asupra lui însuşi. El a găsit o mică frăţie a Sfântului

Vladimir într-un colţişor tihnit al oraşului, nu departe de mănăstire.

Indiferent

de ceea ce se întâmpla pe străzile Kievului (în timpul Războiului

Civil) şi indiferent de ce fel de vreme era, ieromonahul Damaschin venea

fără greş în zilele de sărbătoare la ora şase la frăţie, săvârşea slujba şi

acatistul şi apoi ţinea o predică, chiar dacă erau prezenţi foarte puţini

oameni. Într-o seară furtunoasă de iarnă, fiind pe punctul de a pleca de

la frăţie, pe stradă s-au auzit împuşcături. Poarta dinspre stradă a fost

instantaneu blocată. Apoi, când nu s-a mai auzit nimic, toată lumea a

ieşit în stradă. Peste drum, în contrast cu zăpada albă strălucitoare, se

putea vedea imaginea întunecată a unui bărbat ucis. Episcopul

Damaschin a strigat agitat: „Ce fel de creştini suntem noi? În jurul

nostru sunt

omorâţi oameni şi noi ne ascundem în loc să ajutăm!"

Evenimentele Războiului Civil l-au forţat pe ieromonahul Damaschin

să părăsească Kievul şi să meargă în Crimeea, unde curând a fost ridicat

la rangul de arhimandrit şi numit ca stareţ al Mănăstirii Sfântul

Gheorghe, care a fost demolată de bolşevici la începutul celui de-al Doilea

Război Mondial. Curând după instalarea autorităţii sovietice în Crimeea,

arhimandritul Damaschin a fost arestat şi a petrecut multe luni în

închisoare. Apoi a fost eliberat şi exilat în afara Crimeei.

Din Crimeea a plecat spre Moscova, pentru a-l vedea pe Preafericitul

Părinte Patriarh Tihon, care l-a hirotonit episcop de Nejin şi Glukhov,

conducând eparhia Cernigov, deoarece arhiepiscopul Pahomie fusese

deja arestat. Activitatea episcopului Damaschin la Cernigov a fost

scurtă, dar energică. Fiind un misionar şi predicator talentat, curajos şi

energic, episcopul Damaschin şi-a petrecut o bună parte din timp călătorind

prin oraşele mari şi mici ale eparhiei Cernigov. El a fost arestat de

numeroase ori în Cernigov şi a petrecut mult timp în închisori, unde

şaptezeci sau optzeci de oameni erau puşi în celule construite pentru

douăzeci de persoane. Printre prizonieri, la fel ca peste tot, minunatul

episcop se bucura de renume şi respect. Când era liber, oriunde mergea,

cu prima ocazie organiza o frăţie. Acest lucru a fost adeverit mai târziu şi

în Turukhan, şi în alte locuri.

În total, episcopul Damaschin a petrecut, cu tot cu perioadele sale

de arest, aproximativ doi ani în eparhia Cernigov. Apoi, la fel ca

alţi episcopi,

a fost exilat mai întâi la Harkov, apoi a fost arestat şi trimis la Moscova,

unde a stat în închisoarea Butirka. Pe atunci era deja obiceiul ca

episcopii care nu erau exilaţi imediat în locuri foarte îndepărtate să

călătorească

prin Moscova şi să slujească o panahidă solemnă la Mănăstirea

Donskoi, la mormântul Patriarhului Tihon. Prin aceasta, ei îşi accentuau

solidaritatea cu el, credincioşia faţă de testamentul său şi promptitudinea

lor de a urma calea de pătimire pe care o arătase.

EXILUL LA POLOI

Episcopul Damaschin a petrecut mai multe luni în închisoarea Butirka

din Moscova. Singura lui consolare la momentul respectiv, după

cum a povestit, era citirea unei Biblii în engleză pe care cineva i-o dăduse

acolo. De la Butirka, episcopul Damaschin a fost trimis în regiunea

Turukhan, unde locuinţa sa avea să fie la Poloi, care se afla la aproximativ

240 de kilometri nord de Turukhan şi la nord de Cercul arctic. Se

putea călători acolo cu vaporul doar pe timpul scurtei perioade de vară,

iar în alte perioade, pe râul îngheţat Enisei, cu sania trasă de

câini. Episcopul Damaschin a mers acolo la începutul toamnei; nu se

mai naviga pe

râul Enisei şi drumul de iarnă încă nu se întărise. Prin urmare, a trebuit

să stea mai multe luni în Krasnoyarsk, un oraş-port mare şi bogat de pe

râul Enisei, cu multe biserici şi mănăstiri şi cu sunete de clopote. Apariţia

episcopului Damaschin acolo a făcut senzaţie şi nu a avut deloc probleme

cu viaţa de zi cu zi. Călugării şi călugăriţele de la multe mănăstiri din oraş

şi din împrejurimi, asupra cărora încă nu îşi întinsese mâinile puterea

sovietică – din cauza distanţei, desigur –, au considerat de datoria lor să

vină la episcopul Damaschin şi să primească binecuvântarea lui.

Curând, întinsul Enisei a îngheţat şi episcopul Damaschin a trebuit

să-şi înceapă lunga călătorie, însoţit de un convoi al celor de la GPU.

Săniile lungi şi înguste erau trase de şase sau doisprezece câini. Această

călătorie a durat aproape şase săptămâni.

În momentul sosirii episcopului Damaschin în Poloi, locul nu merita

numele de sat, deoarece era compus în principal dintr-o singură casă,

în care locuia familia unui vânător. Mai era o altă casă mică, în care

locuiau doi episcopi exilaţi, şi mai era şi un bordei pe jumătate dărăpănat,

cu acoperişul plin de găuri, cu o sobă stricată şi cu găuri de cinci

centimetri în pereţii de scânduri; aceasta era viitoarea chilie a episcopului

Damaschin.

Vara arctică împreună cu primăvara durau o lună. În această perioadă,

tundra capătă viaţă şi este acoperită de un covor de plante nordice.

Dar, odată cu venirea verii, apar o mulţime de ţânţari chinuitori şi

musculiţe de mlaştină. Ei se lipesc de faţă şi chiar pătrund prin papuci,

înţepând picioarele până la sânge. Locuitorii băştinaşi îşi ung feţele cu

păcură împotriva înţepăturilor de ţânţari; episcopul Damaschin purta o

plasă. Episcopul Damaschin a arătat cât de chinuitoare erau aceste înţepături

de ţânţari într-una din scrisorile sale: „Unde a fost păstrată această

plagă egipteană?"

Vara sunt nopţi albe, literalmente iluminate de lumină fosforescentă.

Iarna îngheaţă până la -65°C şi mai mult, timp de aproape jumătate

de an; nopţile arctice durează douăzeci şi patru de ore, alternând cu

un semi-întuneric domolit de lumina zăpezii şi de un apus dens, întrerupt

de luminile nordice, preţ de o oră sau două pe zi. Şi zăpada acoperă

totul, înveleşte totul, umple totul, dar protejează împotriva gerului cumplit,

acoperind găurile mari din pereţii caselor.

Vegetaţia consta în cedri bătrâni pe malurile râului Enisei şi câteva

tufişuri. Aici, cunoştinţele de agricultură ale episcopului Damaschin au

fost de folos. Era capabil să se ocupe de o mică grădină şi planta câteva

legume, care le lipseau atât de mult oamenilor de dincolo de Cercul Arctic,

ceea ce făcea ca scorbutul să scape de sub control. Aceste legume şi

pachetele l-au salvat pe episcopul Damaschin de scorbut. Acolo trăiau

cirezi de reni şi o mulţime de urşi polari albi.

Astfel erau condiţiile de climă în locurile în care prigonitorii creştinismului

îi duceau pe aceşti episcopi cu totul nevinovaţi. Aceste condiţii

nu puteau să nu se reflecte în starea lor de sănătate.

Cum îşi aranja episcopul Damaschin viaţa la Poloi? Mai întâi de

toate, el şi ipodiaconul care îl însoţise trebuia să stea cu episcopii care

trăiau acolo, de vreme ce casa pe jumătate părăginită, care devenise vacantă

din cauza morţii locuitorului anterior, avea nevoie de multe reparaţii,

şi se puteau face reparaţii doar primăvara şi vara. În această perioadă,

a venit şi ucenicul său de chilie, şi munca avea loc cu viteză maximă.

Episcopul Damaschin cunoştea bine tâmplăria şi a reparat gaura

din acoperiş el însuşi. El l-a învăţat pe ucenicul său de chilie cum

să pregătească

şi să usuce cărămizile manual; din ele au refăcut soba. Ei au

lăsat găurile din pereţi: zăpada le repara cel mai bine. Fiind un iubitor

de muncă şi un om inventiv, cu ajutorul ucenicului său de chilie, episcopul

Damaschin a făcut ceea ce era mai necesar, de asemenea şi o masă

de altar din lemn, lipind scândurile una de alta cu clei de peşte. Folosind

părticele de moaşte din crucea de la gâtul său, vlădica a reuşit să facă un

antimis dintr-o simplă cârpă cu o cruce făcută pe ea.

Poşta care venea în Turukhan o dată pe lună cu sania trasă de câini

îi aducea episcopului Damaschin numeroase pachete cu făină de grâu şi

cu vin din struguri de la numeroşii săi prieteni şi admiratori. Într-un loc

unde mai înainte nu călcase picior de creştin, acum în fiecare zi se slujea

Liturghia.

Astfel, episcopul Damaschin a scris clerului său: „Şi vă văd pe toţi,

apropiaţii mei şi dragii mei, stând cu mine la masa altarului". Când s-a

slujit Liturghia pentru prima dată, puţinii locuitori ai satului Poloi au venit;

ei nu aveau nicio idee despre creştinism, fiind în mare parte păgâni

de sânge mongol. Episcopul Damaschin avea câteva cunoştinţe de medicină

şi a putut să le ofere ajutor medical. Auzind cântându-se în biserică,

copiii au săltat şi au început să cânte ei înşişi, şi era nevoie de

multă osteneală

ca să fie liniştiţi.

Ziua episcopului Damaschin începea cu Liturghia. După Liturghie

mânca, apoi îşi lua în mână metania de rugăciune şi se ocupa cu citirea

Sfintei Scripturi, cu scrisorile pe care le primea şi aşa mai departe; sau îi

dădea sfaturi duhovniceşti ucenicului său de chilie. Apoi, cu metania în

mâini, se ducea la o plimbare pe malul râului Enisei. Datorită transparenţei

extraordinare a aerului arctic, de pe malul înalt al râului se oferea

privirii un orizont atât de îndepărtat, încât, după cuvintele ucenicului de

chilie, chiar şi Ucraina era vizibilă.

După plimbarea sa, săvârşea sfintele slujbe de seară. În intervalul

dintre sfintele slujbe se făcea toată treaba. Vlădica îşi spăla el

însuşi hainele

şi cocea prescurile. Trebuie adăugat faptul că era necesară menţinerea

căldurii pe întreg parcursul zilei şi al nopţii, ca să nu îngheţe.

Acest lucru era posibil deoarece era mult lemn pentru foc în împrejurimi.

Iluminarea se făcea cu beţe fumegânde cu ulei, cu lumânări (când

erau trimise) sau cu lămpi; se poate imagina câtă funingine şi cât fum se

făcea cu unul sau cu altul din aceste mijloace şi cât de dezastruos era

acest lucru pentru sănătatea episcopului Damaschin!

În Poloi, episcopul Damaschin era izolat de tot ceea ce se întâmpla

în restul Rusiei; el trăia aşa cum trebuie să fi trăit pustnicii în timpul lui

Ivan cel Groaznic. Pe masa lui se afla Sfânta Scriptură, Istoria Bisericii şi

Vieţile Sfinţilor. El era, mai întâi de toate, călugăr ortodox şi, în izolarea

sa forţată, continua să caute Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său.

Într-o scrisoare din 28 ianuarie 1928, el scria din Poloi: „Este esenţial

să se înţeleagă că aflarea acestei Împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ

este cu totul independentă de condiţiile exterioare şi de formele

vieţii publice, şi, de asemenea, că roadele dobândirii acestei împărăţii sunt

simţite de către fiecare credincios cu totul independent de poziţia sa materială

şi publică, şi aceste roade îi dau posibilitatea de a trăi în pace şi în

fericire în mijlocul lipsurilor, al dispreţuirilor şi al încercărilor.

Acest fapt

explică pacea şi lumina prin care amărăciunea detenţiei şi nenorocirea

sunt transformate în bucurie printre mărturisitorii noştri, şi graba lor

către viitoarele necazuri, care sunt rezultatul necazurilor prezente."

Este firesc că simţirea împărăţiei întunericului l-a adus pe episcopul

Damaschin la un mod de gândire eshatologic. În legătură cu aceasta,

el este reprezentativ pentru epoca sa. Întreaga epocă pre-revoluţionară

este caracterizată exact prin astfel de presentimente eshatologice vagi.

Acest lucru poate fi văzut cel mai mult la Vladimir Soloviov, în cele Trei

convorbiri despre Antihrist şi în poezia sa „Pan-mongolism"; de fapt,

aici apare, pentru a înlocui steaua de la Betleem, steaua roşie cu cinci

colţuri. Ea semnalează deja apropierea unei noi epoci şi arată dinainte

manifestarea a ceva nou la orizontul istoriei omenirii. După apus (reprezentat

de literatura pre-revoluţionară), vine noaptea; episcopul Damaschin

şi contemporanii săi au intrat pe tărâmul nopţii.

Sensibilul şi receptivul episcop Damaschin a simţit cel mai acut

acest întuneric, şi i-a îndemnat pe oameni să îi contrapună lumina pe care

o dă creştinismul fiecărui suflet credincios. „Binele nostru cel mai mare

constă în faptul că fiecare credincios, fiind purtătorul acestei lumini,

nu este pierdut şi nu se rătăceşte în mijlocul întunericului ce-l înconjoară.

Doar că trebuie să ne împărtăşim de această Lumină mai des."

Astfel era, în câteva cuvinte, atitudinea episcopului Damaschin în Poloi.

De pe malurile râului Enisei, privirea pătrunzătoare a episcopului

Damaschin căuta prin întinderile de zăpadă nemărginite spre turma sa,

şi în lumina chiliei sale şi în luminile nordice ridica o rugăciune fierbinte

pentru patria sa care pierea.

Într-o zi de iarnă a avut loc un eveniment extraordinar: a venit cineva.

Îl aduceau pe Mitropolitul Chiril de Kazan într-un sat la nord de

Poloi. Mitropolitul Chiril mergea dintr-un exil într-altul şi, în cele din

urmă, a fost adus în regiunea Turukhan, aproape lângă Pol. Ce întâlnire

a fost între ei la Poloi!

Şi acesta este secolul XX! În vest este sunetul zgomotos de jazz,

muzica răsună, sunetul clopotelor bisericii se aude… teatrele şi

cinematografele

sunt deschise; bisericile sunt de asemenea deschise. Dar, asemenea

celor luminaţi la minte şi celor care gândesc profund, pentru credincioşi

şi pentru necredincioşi este o chestiune de indiferenţă ceea ce se

întâmplă în Est, dincolo de Cercul Polar.

Nu se ştie dacă episcopul Damaschin îl ştia pe Mitropolitul Chiril

dinainte. Doar un singur lucru este clar: după întâlnirea lor în regiunea

Turukhan, ei au rămas pentru totdeauna prieteni.

Episcopul Damaschin şi Mitropolitul Chiril fac parte dintre cei care

pe Satana l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei

lor şi care nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte (Apoc. 12: 11), o

moarte pe cruce. Într-o epistolă către Mitropolitul Serghie, episcopul

Damaschin scrie: „Noi am biruit deja, dar dumneavoastră ne-aţi împiedicat".

Această victorie sau, aşa cum a numit-o episcopul Damaschin,

„calea împărătească" pe care Biserica a mers înainte de Declaraţie, a

constat în mărturisire jertfelnică din partea întregului cler, până la ultimul

său membru.

Declaraţia Mitropolitului Serghie l-a găsit pe episcopul Damaschin

în Poloi. Cât de adâncă a fost impresia pe care a lăsat-o asupra sa se poate

vedea din faptul că a scris în legătură cu ea 150 de scrisori. Era imposibil

de trimis un număr atât de mare de scrisori prin poştă; nu ar fi

ajuns la destinaţie. Prin urmare, episcopul Damaschin a hotărât să i le

dea ucenicului său de chilie (ipodiaconul plecase deja mai devreme) şi să

îl trimită cu aceste scrisori la Moscova şi în alte oraşe mari din Ucraina;

unele dintre scrisori au fost transmise personal, dar majoritatea au fost

puse în cutiile poştale din diferite oraşe.

ÎNTOARCEREA ÎN RUSIA CENTRALĂ

DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE

În faţa episcopului Damaschin stătea întrebarea: ce ar trebui să

facă? Cum ar trebui să fie aranjată viaţa sa viitoare? Sufletul său era împărţit

în două: pe de o parte, era tras departe de lume şi, pe de altă parte,

nu putea rămâne un spectator pasiv al distrugerii a ceea ce îi era mai

drag, Biserica Ortodoxă Rusă. Din Krasnoyarsk, la 28 noiembrie 1928, el

scria: „Aveam un plan de a rămâne în Taigaua siberiană pentru următorii

trei ani care mi s-au dat după împlinirea exilului la Turukhan…

Siberia mi se părea cel mai plin de speranţă refugiu în situaţia mea.

Cu toate

acestea, scrisori şi telegrame de la cei apropriaţi ai mei m-au inspirat

să-mi schimb planurile şi astăzi plec la Starodub, în provincia Briansk,

unde clerul m-a invitat «în unanimitate». Cu vreme în urmă, Starodub

era o parte din eparhia Cernigov. Sunt de asemenea înclinat să vizitez şi

Rusia europeană, din cauza dorinţei de a cunoaşte mai de aproape starea

lucrurilor şi de a vedea anumiţi oameni".

Deşi nu i s-a permis să viziteze Moscova, el a reuşit totuşi pe cont

propriu să meargă acolo şi să-l vadă personal pe Mitropolitul Serghie. El

scria: „Văd ceva providenţial în boala mea, altfel nu aş fi putut merge la

Moscova, pe când acum nu doar că am fost acolo şi m-am văzut cu oamenii

cu care trebuia, dar am avut şi o lungă conversaţie cu Mitropolitul

Serghie. Cât despre rezultatul acestei conversaţii, voi spune următoarele:

dacă de departe încă mai presupuneam posibilitatea existenţei unor fapte

care ar putea să justifice această conduită, acum aceste presupuneri

au fost şi ele distruse. Acum, pentru mine, nu mai este nicio justificare

pentru Mitropolitul Serghie şi tovarăşii săi!"

Stabilindu-se în Starodub, episcopul Damaschin nu se simţea nici

liniştit şi nici ferm. S-a văzut cu mulţi dintre prietenii săi, avea cu ei şi cu

episcopii care îi erau prieteni o corespondenţă activă şi pregătea o declaraţie

împotriva Mitropolitului Serghie. El a făcut aceasta după o serie

întreagă de şovăiri şi de îndoieli: merita să se adreseze Mitropolitului

Serghie cu o epistolă de reproş? Dar partea activă din episcopul Damaschin

a avut prioritate asupra părţii contemplative şi ascetice.

Episcopul Damaschin a acceptat tot ceea ce a văzut în această perioadă

în modul cel mai bisericesc. Din Starodub el a scris la 23 decembrie

1928: „Cât de monstruos de mare este crima care se face acum – uciderea

sufletelor copiilor! Există oare bucurii curate printre copiii contemporani?

Acum, se pare că întreaga atmosferă este plină de esenţa răului

şi a stricăciunii. Acum doar cei care păstrează în ei harul lui Hristos sunt

izolaţi de influenţa acestor esenţe satanice".

Şi, din nou: „Voi împărtăşi în continuare cu voi convingerea mea

că tot sensul încercărilor de acum constă în faptul că a venit vremea să

ne curăţim de straturile exterioare viaţa, viaţa în credinţă, viaţa prin Tainele

lui Hristos. A devenit foarte clar că pentru mulţi, în special pentru

cei căldicei, forma exterioară a vieţii religioase a înlocuit cu totul esenţa

vieţii şi, de aceea, succesul exterior al ateilor a devenit posibil. Cât despre

acest succes al lor, este real, în ceea ce priveşte coruperea generaţiei

de copii şi de tineri".

În epistola sa către Mitropolitul Serghie în legătură cu Declaraţia

acestuia, episcopul Damaschin scrie: „Examinând prezentul plin de suferinţă

al Bisericii ruse din perspectiva veşniciei, am putea ajunge să înţelegem

sensul major al tuturor încercărilor actuale. Stingerea duhului

credinţei în rândul maselor, degradarea idealurilor care aduc mântuirea

în Biserică, uitarea de către păstori a datoriei lor, înmulţirea fărădelegii

din această cauză şi răcirea tot mai puternică a iubirii multora nu puteau

să ducă decât la consecinţe grave. În orice organism, stingerea duhului

produce convulsii. Stăm prea departe în viaţa noastră bisericească de

poruncile lui Hristos, de călăuzirea învăţăturii Sfinţilor Apostoli,

de testamentul

Sfinţilor Părinţi, mucenici şi mărturisitori. Necazuri groaznice

au ajuns de nelipsit, pentru ca măcar astfel atenţia noastră să fie îndreptată

spre păcatul cel mare al acelor purtători ai numelui lui Hristos care

sunt chemaţi la sfinţenie".

„În caz că autoritatea sovietică, împotriva oricărei logici, va continua

cu încăpăţânare să vadă ortodoxia în general ca fiind contra-revoluţionară

– ei bine, ce va fi? Vom merge pe Golgota. Dar înainte de aceasta,

Biserica trebuie să-şi împlinească datoria înaintea lumii şi, în această

privinţă, trebuie să se remarce printr-un cuvânt autoritar de avertizare a

oamenilor care pier. Dreptatea lumii se clatină. Minciuna a devenit legea

şi temelia vieţii omeneşti. Cuvântul omului a pierdut orice legătură cu

adevărul, cu Cuvântul cel veşnic; a pierdut tot dreptul de a i se acorda

încredere şi respect. Oamenii şi-au pierdut încrederea reciprocă şi se

îneacă într-un ocean de nesinceritate, ipocrizie şi falsitate."

„Dacă nu s-ar fi petrecut o astfel de stingere a duhului credinţei şi

iubirii printre credincioşi în perioada anterioară, slujitorii credincioşi ai

prinţului întunericului nu ar fi găsit printre noi atât de multe ajutoare

voluntare şi involuntare pentru el însuşi."

Lunga izolare a episcopului Damaschin de viaţa sovietică, îndepărtarea

sa de procesul gradual de sovietizare, l-au făcut să nu perceapă

obiectiv viaţa din jurul său. În măsurile represive ale autorităţii sovietice,

în afară de rezultatele imediate, se ascundea o semnificaţie profundă.

Între episcopii şi preoţii care piereau în lagărele de concentrare şi

în închisori

şi masele de credincioşi, indiferent de cât de mult s-ar fi luptat să

rămână în credinţă, se deschisese o prăpastie de neînţelegere reciprocă.

Mărturisitorii se luptau să-i ridice pe credincioşi pe o treaptă superioară

şi să-i aducă la măsura lor duhovnicească. Credincioşii, fiind îngreunaţi

de grijile vieţii şi ale familiei şi orbiţi de propagandă, dimpotrivă, au

mers involuntar în jos. Viziuni despre o viitoare epocă de aur a îndestulării,

a desăvârşitei libertăţi faţă de orice limitare exterioară şi interioară,

a supunerii de către om a forţelor naturii; viziuni înşelătoare în care fantezia

este transformată în ştiinţă (naşteri nedureroase, conexiune directă

cu America prin Polul Nord, schimbarea climei în zona Oceanului Arctic,

controlul razelor solare etc.) au fost folosite de către bolşevici ca să prindă

în plasele lor marea majoritate a oamenilor. Doar câţiva au putut

să-şi păstreze înălţimea duhului.

EPISCOPUL DAMASCHIN ŞI MITROPOLITUL SERGHIE

Şederea episcopului Damaschin în Starodub a fost marcată de lupta

energică împotriva noii politici bisericeşti a Mitropolitului Serghie,

prezentată în Declaraţia sa din 19 august 1927. O serie de epistole ale

episcopului Damaschin şi, în special, epistola sa către Mitropolitul Serghie

în legătură cu Declaraţia sa au făcut foarte clare motivele acestei

lupte. Rezumând conţinutul lor, se poate spune că motivul oficial pentru

protestul împotriva Declaraţiei a fost faptul că Mitropolitul Serghie, care

era autorizat doar temporar şi nu definitiv ca înlocuitor al Mitropolitului

Petru, şi-a depăşit autoritatea, pe care şi-a asumat-o fără fundamente

canonice. Prin uzurparea autorităţii, Mitropolitul Serghie punea sub

semnul întrebării legalitatea canonică a tuturor măsurilor pe care le-a

introdus, începând cu Declaraţia sa.

Un lucru era sigur: o astfel de activitate a Mitropolitului Serghie,

activitate care a continuat să se desfăşoare, a servit la distrugerea Bisericii

şi la o înjosire a demnităţii şi autorităţii ei, la subminarea credinţei

şi lucrării ei mântuitoare.

„Când reflectez la activitatea Mitropolitului Serghie, îmi amintesc

cuvintele epistolei scrise înaintea morţii de către Mitropolitul Veniamin:

«Acum trebuie să lăsăm la o parte învăţătura noastră, părerea noastră, şi

să dăm loc harului». Din partea Mitropolitului Serghie vedem exact opusul

faţă de acest testament al sfinţitului mucenic. El însuşi închide ochii

în faţa ameninţătorului pericol înaintea căruia a fost pusă Biserica noastră

şi îi îndepărtează pe alţii de la o pregătire potrivită pentru acest pericol.

În loc să dea expresie adevăratei conştiinţe a Bisericii prin care cursul

ei viitor a fost deja definit şi voinţa sa a fost exprimată pentru a nu se

abate de la calea Crucii, care i-a fost dată de Sus, Mitropolitul Serghie se

ascunde în mod laş de necazurile care sunt inevitabile pe o cale dreaptă

şi se predă singur duşmanilor Bisericii, de dragul de a păstra prosperitatea

exterioară, şi îi trage şi pe alţii pe aceeaşi cale."

În ciuda executării multor episcopi, a întemniţării patriarhului, a

închiderii bisericilor, a distrugerii mănăstirilor, în ciuda crudelor persecuţii

şi a scăderii numărului credincioşilor, viaţa bisericească a avut o

asemenea creştere şi înflorire cum nu mai cunoscuse probabil de multe

secole. În toate bisericile erau formate asociaţii de femei care

slujeau bisericile

şi se ocupau cu activităţi caritabile, în special pentru clerul întemniţat;

şi existau consilii bisericeşti puternice care apărau bisericile.

Se făceau colecte pentru deţinuţi, aveau loc concerte duhovniceşti, convorbiri

duhovniceşti, lecturi, rugăciuni de toată noaptea. Catedralele şi

bisericile mănăstirilor care mai rămăseseră, în care se săvârşeau sfintele

slujbe conform tipicului, erau întotdeauna pline până la refuz. Eliberată

de grija exterioară pentru guvern, purificată prin persecuţii, Biserica respira

profund şi deplin. Nu se temea de persecuţii; nu era strâmtorată din

cauza lipsei bunurilor materiale. Credincioşii, din bugetul lor redus, ar fi

găsit mijloacele de menţinere nu doar a clerului, ci şi a academiilor teologice,

dacă li s-ar fi permis. Biserica a devenit un stat în stat şi puterea

ei duhovnicească a triumfat. Autoritatea clerului aflat în exil sau în închisori

era incomparabil mai mare decât fusese în perioada imperială în

diferite circumstanţe. Episcopul care călătorea cu un taxi închiriat sau

cu tramvaiul, sau care mergea chiar pe jos, atrăgea un respect mai mare

din partea credincioşilor decât un episcop care călătorea într-o caleaşcă

în vremurile imperiale. De obicei, credincioşii îşi aşteptau episcopul afară

în stradă, îl însoţeau până la taxi sau la tramvai, iar uneori până la locuinţa

sa umilă. Dacă un episcop era în închisoare, el primea atâtea pachete,

încât nu doar că îşi hrănea întreaga celulă, dar mai putea da şi altora.

Era suficient doar un zvon despre presupusa eliberare a unui episcop

şi în faţa porţilor închisorii se adunau credincioşii, de undeva din

apropiere venea un taximetrist credincios şi la momentul potrivit spunea

cu entuziasm: „Stăpâne, binecuvântaţi-mă să vă duc acasă!"

Dar autorităţile sovietice se străduiau ca, pe lângă pretenţiile exterioare,

să se amestece şi în interiorul Bisericii, să acţioneze şi asupra vieţii

ei duhovniceşti. Acest atac asupra vieţii interioare a Bisericii, sub aparenţa

unei legalizări ale cărei dimensiuni şi graniţe erau imposibil de

prevăzut, dar al cărei scop era clar, a fost motivul unui protest fervent, în

special din partea episcopului Damaschin.

„Ceea ce acceptaţi sub numele de «legalizare» este în esenţă un act

de servitute care nu vă garantează niciun fel de drepturi, ci pune asupra

voastră numeroase obligaţii. A fost o naivitate să vă aşteptaţi la

orice altceva.

Autoritatea comunistă este deschisă şi logică. S-a declarat pe faţă

ostilă faţă de religie şi şi-a luat drept ţintă a guvernării

anihilarea Bisericii…

Nu va înceta să-şi declare limpede şi clar intenţia de a-L combate

pe Dumnezeu atât prin oficialii guvernamentali superiori, cât şi prin

agenţii mai neînsemnaţi. Prin urmare, este naiv şi chiar criminal să credem

că aşa numita «legalizare» din partea autorităţii sovietice are măcar

în parte scopul de a ajuta la binele Bisericii. Şi, dacă scopul unei legalizări

nu este bun, asta înseamnă că este rău."

„Chiar nu v-a intrat în cap că informaţiile date de dumneavoastră

nu au chiar nimic în comun cu interesele Bisericii? Şi nu v-a venit în

minte gândul că, dacă ar fi să crească puţin aceste solicitări de

responsabilitate,

şi dacă le-aţi împlini cu conştiinciozitate, credincioşii s-ar îndepărta

de dumneavoastră cu dezgust ca şi când aţi fi agent recunoscut al

organelor de securitate, cu atât mai mult cu cât chiar autorităţile încearcă

să vă pună exact într-o astfel de lumină? Gândiţi-vă în special la faptul

că prezenta dumneavoastră legalizare, ca parte a planurilor unei

autorităţi care a declarat război împotriva Bisericii, este un pas

spre transformarea

dumneavoastră într-un fel de slujitor supus în mâinile autorităţilor,

pentru distrugerea Bisericii, aşa cum sunt toţi renovaţioniştii!"

„Ni se pare că Mitropolitul Serghie a şovăit în convingerea sa despre

atotputernicia Adevărului atotbiruitor, despre atotputernicia lui

Dumnezeu, în momentul fatal în care a semnat Declaraţia. Şi această şovăire,

ca un şoc înspăimântător, a fost transmisă în tot trupul Bisericii şi

l-a făcut să tremure… Nenumărate şi infinit de grele sunt consecinţele

Declaraţiei în plan lăuntric – această vânzare a dreptului de întâi-născut

al Adevărului pentru «blidul de linte» al unor false şi irealizabile avantaje.

Dar, pe lângă şocurile lăuntrice, desigur că vor exista, de asemenea,

şi alte consecinţe, mai evidente şi mai palpabile."

Episcopul Damaschin a evaluat cu cea mai mare profunzime mistică

esenţa interioară a Declaraţiei în eseul său, „Pecetea lui Hristos şi pecetea

lui Antihrist", deşi declaraţia ca atare nu este menţionată acolo.

„De ce pecetea lui Antihrist, aşa cum afirmă Sfântul Ioan Teologul,

nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână în acelaşi timp, ci pe frunte sau pe

mână? Tot aşa, Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cezareii, scrie: «El se va

lupta ca pecetea sa să fie pusă tuturor… La unii va fi pe mâna dreaptă,

pentru a-i instrui pe cei care au fost înşelaţi să fie îndrăzneţi în înşelarea

şi în întunericul lor». Acest lucru se va întâmpla deoarece atunci vor fi

oameni care vor afirma că, dacă cineva rămâne creştin în sufletul său,

este posibil şi permisibil să recunoască autoritatea lui Antihrist cea

luptătoare

împotriva lui Dumnezeu. Antihrist nu le va cere acestora să împărtăşească

modul lui de gândire; cu alte cuvinte, unora ca aceştia nu le

va pune pecetea pe frunte, ci le va cere doar recunoaşterea autorităţii

sale, care, conform Sfântului Ipolit, este pecetea de pe mână, de vreme

ce prin recunoaşterea autorităţii omeneşti – care va fi potrivnică lui

Dumnezeu, nelegiuită şi plină de toată necuviinţa – creştinul se va lipsi

de orice posibilitate de a face fapte bune şi drepte, deoarece din credinţa

lui va lipsi semnul principal al dreptăţii – mărturisirea lui Dumnezeu ca

Dumnezeu şi recunoaşterea Lui ca Fiinţă care se află deasupra a toate.

Toţi aceştia, chiar dacă vor purta numele de creştini, prin chiar faptele

lor, prin lucrul mâinilor lor, vor fi adevărate slugi ale lui Antihrist, care

i-a înşelat prin cinstirea imaginii lui, care este semnul fiarei. Pocăinţa

este imposibilă pentru unii ca aceştia, conform cu învăţătura Sfintei Biserici;

şi este imposibilă doar pentru faptul că pecetea lui Hristos şi pecetea

lui Antihrist sunt incompatibile una cu alta: primirea uneia îndepărtează

prezenţa celeilalte. Îndepărtarea prezenţei harului Sfântului

Duh prin semnul fiarei umple inima tuturor celor de acest fel cu primul

său semn – înfricoşarea –, care îi va duce uşor la distrugere. Sfântul Ipolit

scrie: «Dimpotrivă, dacă cineva va fi lipsit de Duhul Sfânt, adică, dacă

cineva nu are asupra sa sau a pierdut pecetea darului Sfântului Duh care

a fost dată la Sfânta Mirungere, acesta se va lupta cu frica într-un

mod laş, se va ascunde, se va teme de moartea trupească de acum, se va

ascunde

de sabie, nu va răbda pedeapsa, de vreme ce se gândeşte necontenit

la această lume»."

Cu alte cuvinte, ortodoxia şi oricare altă religie sunt incompatibile

cu comunismul, pentru că una o exclude pe cealaltă. În această privinţă,

episcopul Damaschin este de acord cu Mitropolitul Chiril.

EPISCOPUL DAMASCHIN ŞI MITROPOLITUL PETRU

Cine ar putea, până la urmă, răspunde la întrebarea: pe care cale

trebuie condusă corabia, pe calea Preafericirii Sale, Patriarhul Tihon,

sau pe cea a Mitropolitului Serghie? Această dispută între tihoniţi şi

serghianişti

putea fi rezolvată doar de Mitropolitul Petru, locţiitorul canonic

al Preafericitului Patriarh. Fiind un om disciplinat, care nu vrea să

facă nici cel mai mic pas în afara canoanelor, episcopul Damaschin a

sperat că vocea Mitropolitului Petru ar putea să răsune în întreaga Biserică

Ortodoxă.

Dar Mitropolitul Petru se afla în satul îndepărtat Ho din provincia

Tobolsk. Cum se putea ajunge la el? Dacă cineva i-ar fi scris o scrisoare

şi i-ar fi trimis-o prin poştă, în cel mai bun caz nu ar fi ajuns la destinaţie.

Dacă ar fi să meargă personal, ar fi oprit pe cale. Un singur lucru rămânea:

să fie trimisă la mitropolit o persoană de încredere, cu o serie de

documente ilustrând situaţia Bisericii şi cu o scrisoare prin care i se cere

Mitropolitului Petru să-şi dea părerea şi să elaboreze un răspuns în

forma pe care ar considera-o cea mai acceptabilă. Acesta era un proiect

extraordinar de dificil de executat! Mai întâi de toate, erau necesari

mulţi bani.

Cu toate acestea, episcopul Damaschin avea la dispoziţia sa o sumă

suficient de mare ca să poată, fără a pierde timpul, să trimită un curier.

Era deja luna mai. Ţinând seama de condiţiile climatice ale locului în care

stătea Mitropolitul Petru, trebuia să se grăbească.

„Pelerinul nostru a plecat deja înainte ca eu să fi primit pachetele.

Nu am mai putut să-l ţin. Roagă-te ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea

mea. I-am dat un tablou aproape complet din cele mai diverse

materiale; am trimis şi copii ale decretelor şi petiţiilor serghianiste. Ne

putem aştepta la un răspuns abia în august."

Mai târziu el scria: „Pelerinul nostru a îndeplinit totul cu succes, şi

s-a întors deja cu un răspuns – pentru moment, doar un răspuns oral,

dar un răspuns scris va fi primit în curând. Tot ceea ce am trimis s-a

dovedit a fi cu totul nou acolo. El nu putea trimite un răspuns imediat

din motive cu totul exterioare. Emisarul spune că, după ce a luat

cunoştinţă de situaţie, bunicul (numele pe care episcopului Damaschin

i l-a dat Mitropolitului Petru) a vorbit despre situaţie şi despre

concluziile

inerente aproape în propriile mele cuvinte."

Curierul a ajuns cu dificultate în satul îndepărtat unde se afla Mitropolitul

Petru. E uşor de imaginat cât de dificilă a fost călătoria pentru

el: era conştient de faptul că, în condiţiile stăpânirii sovietice, putea fi

urmărit pe drum şi oprit, şi chestiunea putea fi făcută să pară ca o organizaţie

contra-revoluţionară larg răspândită în Biserică cu scopuri teroriste!

Şi, când a ajuns la ultima staţie de tren, cum putea ajunge în micul

sat, care se afla la aproape 200 de kilometri de calea ferată, fără a trezi

suspiciuni din cauza necunoaşterii drumului? Nu mai puţin dificil a fost,

odată ce a ajuns în sat, să-l caute acolo pe Mitropolitul Petru. Niciunul

din locuitorii satului, care erau străini sau vizitatori de vară, nu bănuiau

că monahul bătrân şi bolnav care se adăpostea în colţul unui bordei, în

mijlocul unei familii numeroase, era ierarhul conducător al Bisericii Ortodoxe

Ruse, care fusese cândva puternică şi plină de fală.

Emisarul l-a găsit pe Mitropolitul Petru foarte bolnav. Era periculos,

atât pentru curier cât şi pentru Mitropolitul Petru, ca el să rămână în

sat şi să aştepte un răspuns; şi citirea atentă şi studierea celor 22

de documente

şi luarea unei decizii în conformitate cu ele cerea timp şi putere,

pe care mitropolitul începea să nu o mai aibă.

Este remarcabil că, în ciuda vigilenţei organelor de securitate ale

autorităţii sovietice, curierul episcopului Damaschin a reuşit să se strecoare

neobservat şi nu a adus nenorocirea nici asupra sa, nici asupra

episcopului care l-a trimis.

Cu o încordare mereu crescândă, episcopul Damaschin aştepta un

răspuns de la Mitropolitul Petru. Cu toate acestea, în octombrie scria:

„Dar ce aştept de fapt? Ajung la ideea că nici chiar un cuvânt hotărâtor

din partea Mitropolitului Petru nu va schimba situaţia în mod esenţial,

pentru că esenţa marelui păcat care se săvârşeşte nu este pe înţelesul

multora. Poate că ar fi drept să-i las pe toţi într-o tihnită necunoaştere a

păcatului care s-a săvârşit… Încep să cred că scopul nostru principal

trebuie să fie întărirea noastră interioară pentru încercările mai amare"

(Scrisoare din 5 octombrie 1929).

Mitropolitul Petru nu a trimis niciun răspuns din exil.

Poate că Mitropolitul Petru însuşi a trăit sentimentul lipsei de speranţă

în faţa răului care inunda tot mai mult pământul şi a predat conducerea

Bisericii Ortodoxe Ruse în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum a făcut

arhiepiscopul Serafim de Uglich după scurtul timp petrecut ca înlocuitor

de locţiitor patriarhal.

Episcopul Damaschin îşi scria de obicei scrisorile în mai multe

exemplare şi le trimitea prietenilor săi. Fiecare din ei era instruit

să recopieze

scrisoarea de mână sau la maşina de scris, tot în mai multe exemplare,

şi să le trimită la adresele specificate. Adresele erau în toate

părţile

Uniunii Sovietice: Siberia, Caucaz, Ucraina, Ural. Această activitate a

episcopului Damaschin era ultima scânteie a neobositei sale energii.

Apoi a avut loc o ruptură şi s-a trecut la Biserica din catacombe, după

despărţirea decisivă de Mitropolitul Serghie.

CETATEA LUI DUMNEZEU A EPISCOPULUI DAMASCHIN

În ce a constat această ruptură? Într-o întoarcere la ideea după care

se condusese episcopul Damaschin pe când era încă ieromonah: printr-o

predicare răbdătoare şi îndelungată unor persoane alese cu grijă, în

casele credincioşilor, în chilii solitare şi în locuri asemănătoare, pentru a

crea o frăţie strâns unită a unor credincioşi devotaţi sincer ideii de

ortodoxie,

o Biserică mică, dar cu atât mai uşor de observat de la prima vedere

în viaţa publică, cu cât rădăcinile ei ar pătrunde mai adânc în inimile

oamenilor. Pe atunci, această idee fusese un fel de înainte-cunoaştere

a împlinirii presentimentelor lui Vladimir Soloviov, dar acum se baza pe

date concrete.

„Acei copii ai lui Dumnezeu care nu au căzut sub presiunea uraganului

satanic şi nu au fost răniţi de bucăţi din marele naufragiu sunt în

mod clar conştienţi de situaţie şi cu desăvârşit calm şi încredere îşi vor

asuma zidirea adevăratei Biserici a lui Hristos pe temelia sa, care a continuat

să existe, fără nervozitate excesivă, fără lamentări inutile; pentru

că procesul de zidire cuprinde întregul sens al vieţii lor… Ieşiţi

în întâmpinarea

acestei sarcini sfinte şi imediat veţi găsi pacea şi seninătatea sufletului,

odihnă şi înainte-cunoaştere. Amintiţi-vă că ziditori de biserici

nu sunt doar clericii, ci toţi credincioşii, toţi cei care se luptă pentru

Hristos. Şi calea noastră către Hristos este în primul rând exprimată

prin acest proces de zidire. Procesul constă în faptul că ne oferim pe noi

înşine drept cărămizi în sfânta zidire a Bisericii lui Hristos, care este

Sfântul Lui Trup. Dacă partea noastră dinăuntru este compusă din iubirea

lui Hristos, gândurile, sentimentele şi voinţa noastră sunt cimentate

prin harul lui Hristos. Dacă în mod conştient vom pune această cărămidă

a noastră la temelia Bisericii pentru zidirea mai departe, atunci însuşi

Creatorul universului va arăta un loc pentru ea, astfel încât nicio furtună

să nu o poată clinti sau doborî. În ciuda marii distrugeri care s-a petrecut,

este evident că fiecare dintre noi trebuie să începem să ridicăm zidirea

de la temelie. Exemplul primilor ziditori ne va oferi modele clare

pentru o astfel de lucrare. Gândiţi-vă la ei, cunoaşteţi-i mai bine prin

Sfinţii Apostoli, prin sfinţii mucenici şi mărturisitori şi din

scrierile Sfinţilor

Părinţi ai acelei perioade."

Episcopul Damaschin a întors gândurile prietenilor şi cinstitorilor

săi la vremea mucenicilor şi mărturisitorilor, pentru că, după o mie de

ani de istorie a creştinismului în Rusia, Biserica a fost aruncată înapoi în

vremurile de dinaintea lui Constantin cel Mare, în vremurile lui Nero şi

Diocleţian.

„Să punem propriile noastre cărămizi la temelia de neclintit a

dreptăţii lui Hristos, a dumnezeiescului Adevăr, a mântuirii veşnice. Fără

vorbă multă, fără expresii răsunătoare, creaţi mai întâi un mic nucleu

de câţiva oameni care se luptă pentru Hristos, care sunt pregătiţi să pună

început bun idealului evanghelic în vieţile lor. Uniţi-vă în jurul unui

păstor vrednic pentru o povăţuire harică şi lucraţi fiecare în mod separat

şi toţi împreună pentru o slujire şi mai mare a lui Hristos… Câţiva oameni

uniţi într-o astfel de viaţă formează deja o mică biserică, Trupul lui

Hristos, în care locuiesc Duhul şi Iubirea lui Hristos… Dacă nu devenim

părţi ale Trupului lui Hristos, templul Duhului Său de Viaţă Dătător,

atunci acest Duh Se va îndepărta de lume şi rezultatul firesc vor fi

zvârcolirile

înfricoşătoare ale trupului muribund al lumii."

Episcopul Damaschin credea în victoria creştinismului: „Reflecţiile

voastre cu privire la dimineaţa şi seara creştinismului sunt incorecte, deoarece

par să excludă prezenţa zilei. Eu privesc altfel situaţia. Scopul Bisericii

este o luptă neîntreruptă; de aceea se numeşte «Biserică luptătoare»,

luptându-se cu împăratul acestei lumi – adică împotriva tuturor

celor care prin orice mijloace şi modalităţi apasă duhul omului, îl îndoaie,

de parcă l-ar amesteca în materie, înăbuşind treptat în el chemarea

cerului, îl lipsesc până şi de oportunitatea de a-şi simţi adevărata sa natură,

adevăratul scop al vieţii lui în această lume, şi chiar îl învârtoşează

împotriva Luminii veşnice. Pentru duhul care s-a lipit de cele pământeşti,

chiar şi acum Lumina devine dureros de chinuitoare, motiv pentru

care are loc o răzvrătire împotriva Luminii, un efort de a stinge şi ultimele

ei raze din această lume. Toate acestea sunt conţinute într-un singur

cuvânt: răul. Cât timp se mai duce o luptă conştientă cu aceste condiţii

de viaţă pe domeniul împăratului acestei lumi, o luptă cu răul, tot

atât va dura «ziua» Bisericii lui Hristos… Este înveselitor să realizezi că

doar această lumină are însuşirea de viaţă dătătoare de a crea necontenit,

aprinzând nobile candele ale Luminii în mijlocul întunericului care,

după cât se pare, a acoperit deja totul. Prin urmare, fie ca întunericul

să acopere temporar pământul (de la ceasul al şaselea până la al nouălea),

fie ca şi candelele unor anumite Biserici să fie ascunse sub obroc,

ca să nu fie stinse de vârtejul satanic (aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea).

După o scurtă perioadă de odihnă de la Domnul (poate chiar

atunci când întunericul îşi va imagina că lucrarea sa a fost terminată),

candelele se vor arăta, vor veni laolaltă, vor aprinde multe alte candele

care fuseseră stinse, se vor uni într-o mare flacără a credinţei, care, când

se vor face eforturi de a o stinge, va arde încă şi mai strălucitor; pentru

că mulţi dintre cei care au fost stinşi şi au simţit chinul întunericului şi

frigul tartarului vor prefera să ardă pe rugul flăcării credinţei decât să fie

din nou cufundaţi în întuneric."

Dar toate acestea sunt utopii; ce se poate spune despre realitatea

sovietică în momentul de faţă? „Şi, astfel, suntem o minoritate… Ce înseamnă

aceasta pentru noi? Trebuie să ne retragem din faţa ateismului

militant? Să nu fie aceasta! Indiferent de cât de puţini am fi, întreaga

putere a făgăduinţei lui Hristos cu privire la invincibilitatea Bisericii rămâne

cu noi. Cu noi este Hristos, Biruitorul morţii şi al iadului. Istoria

creştinismului ne arată că în toate perioadele când ispitele şi ereziile au

tulburat Biserica, purtătorii adevărului Bisericii şi cei care l-au exprimat

au fost puţini, dar aceşti puţini, cu focul credinţei lor şi cu statornicia lor

zeloasă în adevăr, i-au aprins treptat pe toţi… Acelaşi lucru se va întâmpla

şi acum dacă noi, cei puţini, ne vom împlini datoria înaintea lui

Hristos şi a Bisericii Sale până la sfârşit."

„Mărturisirea neînfricată a credinţei şi nădejdii şi o statornicie neclintită

în legile Bisericii sunt cel mai convingător refuz al devierii serghianiste

şi sunt un obstacol de netrecut pentru puterile ostile îndreptate

împotriva Bisericii. Nu te teme, turmă mică, pentru că a binevoit

Tatăl vostru să vă dea împărăţia."

Deja în această perioadă a vieţii sale în Starodub, episcopul Damaschin

îi familiariza treptat pe prietenii şi adepţii săi cu ideea că creştinismul

va fi nevoit să meargă în catacombe pentru a se păstra în puritate

şi în frumuseţe duhovnicească nestricată. Cu cât trăia mai mult în libertate,

cu atât se destrămau iluziile sale privind posibilitatea influenţării

maselor de oameni care, nu cu mult înainte de aceasta, erau numite poporul

„purtător de Dumnezeu". Dar această idee s-a copt deplin abia la

Solovki. După ce s-a întors din detenţia de la Solovki, el era un partizan

convins al despărţirii de Mitropolitul Serghie şi trecerii Bisericii Ortodoxe

la o existenţă semi-legală, iar apoi cu desăvârşire în catacombe (ilegală).

CELE DIN URMĂ EXILURI ALE EPISCOPULUI DAMASCHIN

În noiembrie 1929, episcopul Damaschin a fost din nou arestat. De

această dată, închisoarea sa a fost Solovki. Acolo, episcopul Damaschin a

întâlnit mulţi care gândeau la fel ca el, cu care mai înainte se cunoscuse

doar prin corespondenţă. Din nefericire, în această perioadă era foarte

dificil să porţi corespondenţă cu episcopul Damaschin – scrisorile nu

ajungeau şi răspunsurile nu erau primite. După ce a fost eliberat, în

1934, episcopul Damaschin nu a spus aproape nimic despre şederea sa

la Solovki, cu excepţia faptul că foamea îi forţa pe cei de la Solovki să

strângă de pe ţărm tot felul de scoici şi melci pentru a se hrăni cât de cât.

Aceasta era perioada colectivizării forţate a agriculturii şi a foametei

îngrozitoare cauzată de ea.

A mai fost un lucru pe care episcopul Damaschin l-a menţionat cu

privire la şederea sa în Solovki: pentru a se odihni din „ospiciul" care îl

înconjura, el mergea în pădure. Acolo, aşa cum povesteau alţi exilaţi din

aceeaşi perioadă, îl găseau în genunchi, cufundat în rugăciune profundă.

Evident, experienţa vieţii în Starodub şi contactul direct cu lumea

lagărelor de concentrare (în comparaţie cu care chiar şi Poloi părea rai),

unde deţinuţii politici erau amestecaţi şi uneori socotiţi mai răi decât

criminalii, a lăsat o urmă adâncă în gândirea ulterioară a episcopului

Damaschin. Deja se îndepărta de orice activitate de largă răspândire: nu

mai scria scrisori lungi, adresate unui cerc mare de credincioşi. El a devenit

convins că, în condiţiile realităţii sovietice şi depravării generale,

nu era posibilă decât o Biserică în catacombe. Şi, lucrul cel mai important:

el a văzut exodul în masă de la religie, succesul propagandei antireligioase,

ateismul care se răspândea peste tot. Acum nu se mai putea

spera la salvarea unei majorităţi, ci a unei minorităţi.

În 1934, credincioşii erau o turmă mică: aceştia nu erau cei chemaţi,

ci erau cei aleşi. Cineva trebuia să se gândească la binele acestei

turme mici; episcopul Damaschin şi-a găsit mica turmă în ultima sa

călătorie la Kiev. A mers prin oraşele pe care le cunoştea, i-a vizitat pe

cei care gândeau ca şi el şi a descoperit şi alţii.

În timp ce era în Kiev, episcopul Damaschin l-a chemat pe un anumit

protopop, un profesor la Academia Teologică din Kiev, să se alăture

micii sale turme. Protopopul a refuzat categoric: nu va merge în catacombe,

ci va rămâne în bisericuţa lui… Dintr-un motiv oarecare, refuzul

acestui protopop l-a şocat foarte mult pe episcopul Damaschin. El a făcut

un atac de cord. Se putea, oare, ca nici acum – după mai bine de şase

ani de la publicarea Declaraţiei – să nu fie clar că, în locul „legalizării"

Bisericii, era o lichidare a Bisericii, care se desfăşura în ritm alert? Ce

mai era de sperat aici?

Prietenii şi admiratorii episcopului Damaschin au încercat să ţină

secret domiciliul său. Dar cum puteau să-l protejeze pe vlădică, dacă el

nu îşi scotea rasa, nu îşi rădea barba sa lungă şi, după atâţia ani, continua

să se poarte ca un episcop şi mergea prin Kiev „incognito" cu bastonul

de episcop, când i se interzisese cu desăvârşire să apară în Ucraina!

El nu ştia să se ascundă. El gândea aşa: „Suntem toţi ca nişte oi de junghiere".

Chiar şi mai înainte, curând după publicarea Declaraţiei Mitropolitului

Serghie, episcopul Damaschin se gândise la soarta Bisericii Ortodoxe

Ruse oglindită în imaginea a două dintre bisericile din Apocalipsă:

cea din Filadelfia şi cea din Laodiceea. Biserica Patriarhului Tihon era

cea din Filadelfia: Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i:… Deşi ai

putere mică, tu ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu

(Apoc. 3: 7-8). Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului

Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului

Meu, şi numele cetăţii Dumnezeului Meu… şi Numele Meu cel nou

(Apoc. 3: 12).

Şi, lângă Biserica din Filadelfia, Biserica din Laodiceea – cea a Mitropolitului

Serghie: Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i:… Te

sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti…

şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi, ca

să-ţi ungi ochii şi să vezi (Apoc. 3: 14-18).

Episcopul Damaschin le-a cerut celor care îl urmau ca, pe cât se

poate, să nu lucreze în serviciul guvernamental. Oricine poate să coasă,

să lucreze acasă. Oricine poate să se ocupe cu orice alt meşteşug, să se

ocupe cu aceasta, ca să poată trăi o viaţă creştină şi să fugă de rău. Fericit

bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor. „Este mai bine

să fii mulţumit cu puţin şi să-ţi păstrezi libertatea duhului."

URCUŞUL CĂTRE CETATEA CEREASCĂ A LUI DUMNEZEU

În toamna anului 1934, episcopul Damaschin a fost arestat din

nou. Dar, ce contrast cu anii anteriori – fără pachete, fără mâncare, fără

haine, fără bani! Nu se permitea corespondenţa. Oricine dispărea în spatele

gratiilor era şters din viaţă pentru totdeauna.

Multe luni mai târziu au apărut zvonuri că episcopul Damaschin se

afla în acea perioadă într-o fermă colectivă din Kazahstan şi lucra pe

post de contabil. Încet au venit alte zvonuri că episcopul Damaschin fusese

transportat de diferite escorte în nord şi apoi din nou în sud. Iubitul

său fiu duhovnicesc era cu el – părintele Ioan Sm. –, un preot uimitor,

un predicator minunat, un mărturisitor care aproape că-şi ieşise din

minţi după primul său exil, când a fost bătut fără milă, în special în cap.

Nu putea munci. Episcopul Damaschin şi-a aruncat sacul cu lucruri, le-a

dat unor credincioşi şi l-a luat pe părintele Ioan pe umerii săi; aşa au

mers spre nord. După aceea, au încetat să mai vină veşti. Ultima veste a

venit în 1935: în Kazahstan, episcopul Damaschin a fost arestat şi din

nou trimis în Siberia. După aceasta, linişte deplină.

După teroarea din vremea lui Ejov în anii '30 se răspândise o legendă

despre moartea episcopului Damaschin. El a fost luat cu obişnuita

escortă în nordul îndepărtat. Undeva, pe ţărmul unui mare râu siberian,

toamna târziu el aştepta o navă. În ultimul moment a fost adus un alt

preot, îmbrăcat într-o reverendă subţire – a fost adus în ceea ce purta

când a fost arestat. Episcopul Damaschin şi-a scos propria lui rasă şi cu

aceste cuvinte: „Oricine are două haine, să îi dea celui ce nu are nici

una", a pus-o pe preot. Dar sănătatea sa ruinată nu putea rezista la frig

şi, chiar acolo, pe nava pe care escorta avea să călătorească mai multe

zile, el a murit. Trupul său a fost înfăşurat şi trimis în adâncul marelui

râu siberian.

Dar avem şi o altă versiune a morţii episcopului Damaschin: a fost

întemniţat într-o închisoare siberiană. Din celula comună a fost pus în

izolare – fără ferestre, fără lumină. Pe podeaua acestei celule era

apă îngheţată,

şi pereţii erau acoperiţi cu gheaţă. În acest frig şi întuneric, poate

şi fără mâncare, episcopul Damaschin a stat până când picioarele lui

i-au degerat şi s-a instalat cangrena… Este dificil să-ţi imaginezi fără

groază toate zilele înfricoşătoare ale chinului – ca cel din Ghetsimani –

pătimit de episcopul Damaschin. În infirmeria închisorii, episcopul Damaschin

a murit din cauza acestei cangrene.

În secolul al XX-lea, poporul ortodox rus în patria sa a fost de faţă

la ridicarea Bisericii pe Golgota, la răstignirea ei, la moartea ei pe cruce,

la punerea ei în mormânt până la strălucita înviere, după voia lui Dumnezeu.

Tot restul lumii, care încă se mai numeşte pe sine creştină, a trecut

pe lângă piciorul crucii pe care Biserica Ortodoxă Rusă era răstignită

– cu indiferenţă, cu răceală, uneori chiar cu dispreţ, exact la fel cum au

trecut cărturarii şi fariseii. Nimeni nu a umezit un burete ca să-i potolească

setea înaintea morţii. Nimeni nu a învelit-o în giulgiu curat şi

nici nu i-a adus miresme. Nici măcar unul dintre patriarhii răsăriteni, cu

care guvernul rus fusese atât de plin de mărinimie, nu a făcut aceasta.

Pentru ei, într-adevăr, Moscova fusese a Treia Romă, care îi susţinuse

moral, material şi politic.

În Europa, oamenii nu erau în stare să înţeleagă un lucru: tragedia

Bisericii Ortodoxe Ruse nu era decât începutul tragediei întregii Creştinătăţi.

Atacul împotriva creştinismului este efectuat din două părţi şi

cleştele se închide. Pe frontul ideologic se conduce din interior lucrarea

abilă a înlocuirii creştinismului cu anti-creştinismul, folosind termenii şi

formele creştine şi bisericeşti pentru succesul mai mare al propagandei

bolşevice. Pentru acest scop a fost proclamată chiar şi compatibilitatea

între comunism şi creştinism.

Biserica Ortodoxă Rusă, timp de mai bine de 50 de ani, a purtat

crucea mărturisirii şi, prin rugăciunile marilor ei mărturisitori din vremurile

noastre, porţile iadului nu o vor zdrobi. Într-o scurtă conversaţie,

arhiepiscopul sârb Nicolae de Ohrida (Velimirovici) a spus în legătură cu

Biserica rusă: „În momentul de faţă, înaintea tronului Celui Atotputernic

glasurile ruşilor le acoperă pe toate celelalte!"

15. Mitropolitul Chiril de Kazan

PRIMUL LOCŢIITOR AL PATRIARHULUI TIHON

Pomenit la 26 ianuarie (†1937?)

Domnul a păstrat pentru oamenii Săi aleşi un

episcop care nu a fost de acord să-şi lepede credinţa de

dragul păcii cu duşmanii Bisericii lui Hristos. Fie

numele lui binecuvântat în neam şi în neam.

Serghei Nilus

Înaintea morţii sale, Patriarhul Tihon a lăsat un document cu privire

la succesorul său temporar, locţiitorul, care avea să ocupe tronul patriarhal

până când putea fi ales în mod liber un nou patriarh pentru

Rusia. Programul comunist care se impunea mult pătimitoarei Sfinte

Rusii, şi care nu era de fapt ateu, ci mai degrabă anti-teist, făcuse deja

extrem de puţin probabilă o astfel de alegere liberă. În alegerea ierarhilor

succesori, patriarhul mucenic a indicat calea pe care trebuia să o urmeze

Biserica: aceşti bărbaţi erau renumiţi în special pentru ortodoxia

strictă a credinţei şi pentru curajul mărturisirii, calităţi care îi pregăteau

să fie mari mărturisitori – aşa cum a avut Biserica în perioada timpurie a

existenţei sale în catacombe. Primul dintre aceşti stâlpi ai ortodoxiei ferme

şi pure era Mitropolitul Chiril de Kazan, figură impunătoare în

Biserica rusă şi un susţinător al Bisericii din catacombe.

Născut la 26 aprilie 1863, Constantin Smirnov a absolvit Academia

Teologică din Petersburg în 1887. După căsătorie a fost hirotonit preot,

dar curând a rămas văduv şi a fost tuns în monahism şi numit la conducerea

misiunii ortodoxe din Urmia. În 1904 a fost hirotonit episcop de

Gdov, vicar al eparhiei Petersburg, unde a fost foarte apropiat duhovniceşte

de marele luminător al secolului al XIX-lea, Sfântul Ioan de Kronstadt.

Sfântul păstor era foarte ataşat de tânărul ierarh şi, ca ultimă dorinţă,

Sfântul Ioan a cerut ca înmormântarea lui să fie slujită şi să fie înhumat

de nimeni altul decât de tânărul episcop Chiril. Când sfântul a

murit, în 1908, episcopul Chiril i-a împlinit cererea cu mare dragoste şi

grijă, punându-i trupul în sicriu şi fiind protos la slujba de înmormântare

care a urmat, chiar dacă erau prezenţi şi mulţi alţi ierarhi mai în vârstă.

Sfântul Ioan cunoştea bine şi respecta măsura duhovnicească înaltă

a episcopului Chiril.

În timpul praznicului Bobotezei în Petersburg, în 1909, episcopul

Chiril s-a arătat ca un luptător uimitor pentru adevărul Bisericii şi pentru

tradiţie. Sub influenţa presiunilor „ştiinţifice" lumeşti, s-a decretat

oficial că toată apa care avea să fie binecuvântată pentru sărbătoare în

eparhia Petersburg trebuia să fie fiartă mai înainte şi, astfel, agheasma

mare trebuia să fie făcută peste oalele aburinde. Un scriitor bisericesc

sincer din acea vreme a notat: „Se arăta mai multă credinţă în lemnele

necesare pentru a fierbe apa şi a omorî microbii decât în Dumnezeu. Din

fericire, cu toate acestea, nu toţi au dat înapoi de la ancora mântuirii

noastre şi, în acelaşi Petersburg, Domnul a păstrat pentru cei aleşi ai Săi

un singur episcop care nu a fost de acord să-şi cedeze credinţa de dragul

păcii cu duşmanii Bisericii lui Hristos. Dacă aceste rânduri vor vedea

vreodată lumina tiparului, fie ca ele să păstreze numele credinciosului

slujitor al lui Dumnezeu şi arhipăstor, pentru întărirea credinţei şi a

evlaviei printre fraţii copleşiţi. Chiril de Gdov este numele acestui episcop.

Fie numele lui binecuvântat în neam şi în neam". Sfidând avertismentele

poliţiei, episcopul Chiril a binecuvântat apele râului Neva la

Lavra Sfântul Alexandru Nevski direct printr-o gaură în gheaţă. Poliţia

locală, cu toate acestea, a luat măsuri pentru a se asigura ca nimănui să

nu i se permită să ia apă din „Iordan".

Tot în 1909, aparent fără legătură cu acest incident, episcopul Chiril

a fost transferat în eparhia Tambov. Aici a fost în întregime responsabil

cu pregătirile pentru canonizarea Sfântului Pitirim din Tambov, care

a avut loc în 1914, cu mare solemnitate, în catedrala sa. După aceasta, a

devenit arhiepiscop.

În timpul Revoluţiei, a fost unul dintre ierarhii conducători ai întregii

Biserici ruse, având un rol important în Sinodul a toată Rusia din

1917-1918. Raportul său la acest Sinod privind „educaţia publică", pe care

l-a pregătit după ce a avut de-a face cu guvernul provizoriu şi după ce

a vorbit personal cu Kerenski, a arătat planurile cu adevărat anti-creştine

ale celor care îl detronaseră pe ţar şi încercau să educe viitoarele generaţii

fără influenţa Bisericii.

Când a fost numit mitropolit de Kazan, a fost imediat arestat (în

1919), astfel încât a revenit pe scaunul mitropolitan numai după ce a

executat o sentinţă de întemniţare în 1920. După mai multe luni în Kazan,

el a fost arestat din nou, din cauza implicării sale în Organizaţia

Americană pentru Ajutorare, care îi aproviziona cu mâncare pe cei care

mureau din pricina foametei cauzate de Revoluţie. În această lucrare,

Mitropolitul Chiril avea multe ajutoare devotate, dintre care unul, viitoarea

stareţă Iuvenalia (a cărei responsabilitate principală era să ofere

mâncare şi ajutor episcopilor întemniţaţi), ne-a lăsat o relatare care aduce

lumină asupra condiţiilor din catacombă în care adevăraţii arhipăstori

ai lui Hristos trebuiau să aibă grijă de turmele lor în acea perioadă:

„În 1919, episcopul Gurie a fost arestat; el era prorector (la Academie)

în Kazan când Mitropolitul Chiril a fost rector. Prin urmare, mitropolitul

(care se afla în Moscova) m-a chemat în legătură cu trimiterea

unor anumite lucruri Vlădicăi Gurie. Aşa cum s-a dovedit, căzuse de

acord cu dânsul dinainte despre modul în care Sfintele Taine aveau să-i

fie trimise în închisoare. Pentru aceasta, el mi-a dat o cutiuţă cu ceea ce

părea să fie mici bucăţi de pâine şi a spus că acestea trebuiau să fie

înregistrate

printre celelalte alimente care urmau să fie trimise. M-am supărat

că a trebuit să iau Sfintele Daruri cu mine şi, în general, pentru

faptul că trebuia să le duc, şi i-am spus aceasta vlădicăi. Atunci el mi-a

răspuns: «Ce-ţi baţi tu capul cu asta? Eu te trimit!». Dar, gândindu-se

puţin, mi-a propus să iau Sfintele Taine de la dânsul dimineaţa devreme,

în ziua când trebuia să duc pachetele pentru Vlădica Gurie în închisoarea

Butirka. Aşa au decurs lucrurile. Curând am ajuns să merg cu pachete

la Vlădica Chiril însuşi, dar nu pentru multă vreme. În 1920, Mitropolitul

Chiril se afla în închisoarea Taganka. În aceeaşi închisoare, în acea

perioadă, poate chiar în aceeaşi celulă, se aflau Vlădicii Teodor şi Gurie.

În închisoarea Taganka, vechile reguli mai erau încă în uz: pentru comportare

bună, deţinuţii erau numiţi sau treceau la categoria «reeducaţilor»

şi se bucurau de anumite privilegii. În închisoarea Taganka erau

cinci deţinuţi în această categorie: Mitropolitul Chiril, arhiepiscopul

Teodor, episcopul Gurie, Alex Dim. Samarin şi Vladimir Teodorovici

Djunkovski. Pe lângă vizitele generale obişnuite, li se permitea o dată pe

săptămână, într-o zi anume, să primească vizitatori cu gratiile ridicate.

De obicei, la vizitele generale, când mulţi oameni vorbeau cu deţinuţii

prin gratii duble, era aproape imposibil să conversezi din cauza zgomotului

şi a strigătelor. În afară de aceasta, aceste întâlniri durau doar cinci

minute. Pe de altă parte, vizitele la cei «reeducaţi» durau cincisprezece

minute şi se puteau da lucruri chiar în mâinile deţinuţilor. În aceste

circumstanţe

a trebuit de multe ori să vorbesc şi să-i dau Mitropolitului

Chiril anumite lucruri. Când mitropolitul se afla în exil, am putut să-l

ajutăm nu doar cu pachete, ci oferindu-i cărţi de slujbe."

La un moment dat, când Mitropolitul Chiril se afla în exil în Turukhan,

el a locuit împreună cu arhiepiscopul Atanasie Saharov, în a cărui

biografie găsim câteva informaţii despre suferinţele Mitropolitului

Chiril.

În timpul exilului lor comun, cei doi arhipăstori obişnuiau să se

roage împreună. Odată, când episcopul Atanasie era la izolare şi se afla

în mare dificultate, Mitropolitul Chiril a început să se roage pentru el,

folosind pravila de rugăciune a Cuviosului Partenie de la Kiev şi alternând

cu citirea Evangheliilor. Pe neaşteptate, episcopul Atanasie a fost

eliberat. Detenţia sa fusese atât de scurtă, încât Mitropolitul Chiril încă

nu terminase de citit Evanghelia Sfântului Ioan – pe aceasta au terminat-o

de citit împreună.

Episcopul Atanasie a păstrat pentru tot restul vieţii cele mai frumoase

şi mai dragi amintiri despre Mitropolitul Chiril. Îi plăcea să povestească

întâmplări despre dânsul, printre care şi următoarele:

„În 1924, pe când Patriarhul Tihon încă mai trăia, Vlădica Chiril se

întorcea din exilul din regiunea Ziryansk. Fusese chemat la Moscova, ca

să apară în faţa ministrului sovietic al cultelor, Eugen Tutchkov, cu

instrucţiuni

explicite de a nu vizita pe nimeni în drumul său. Cu toate

acestea, când Mitropolitul Chiril a ajuns în Moscova, el a mers mai întâi

de toate la patriarh, care tocmai semnase un acord de acceptare a comuniunii

cu renovaţionistul Krastinski. Când Mitropolitul Chiril l-a întrebat

despre motivul pentru care fusese de acord cu o acţiune atât de neortodoxă,

Patriarhul Tihon i-a spus:

„Mă doare inima că atât de mulţi arhipăstori sunt întemniţaţi. Autorităţile

îmi promit că îi eliberează dacă îl accept pe Krastinski."

La aceasta, Mitropolitul Chiril a răspuns:

„Preafericirea voastră, nu vă faceţi griji cu privire la noi, arhipăstorii.

Singurul nostru folos acum este în închisori."

La auzul acestor cuvinte, patriarhul a tăiat numele lui Krastinski

de pe documentul recent semnat. Mai târziu, la întâlnirea Mitropolitului

Chiril cu Tutchkov, când a fost discutat subiectul Krastinski, Tutchkov

i-a reproşat cu insolenţă că nu a ascultat de patriarh, care a vrut să-l accepte

pe Krastinski.

„Nu vă înţeleg, a spus vlădica. Exact acum un an, chiar în acest loc,

m-aţi acuzat de ascultare excesivă faţă de patriarh, iar acum pretindeţi

exact opusul."

După moartea patriarhului, nu a existat nicio posibilitate legală de

convocare a Sinodului pentru alegerea unui nou patriarh: cei mai mulţi

ierarhi erau în închisoare sau în exil. Pe lângă aceasta, era greu de conceput

că Tutchkov le-ar fi permis să convoace un sinod.

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki, care se afla pe atunci în lagărul de

concentrare de la Solovki, a propus ca alegerea noului patriarh să se facă

prin strângerea de semnături de la diferiţi arhiepiscopi. Împreună cu

episcopii care se aflau la Solovki şi împărtăşeau aceleaşi păreri, el a scris

un apel pe această temă către ceilalţi episcopi ai Bisericii ruse. În acest

apel, el recomanda să fie ales patriarh Vlădica Chiril. Un episcop care urma

să fie eliberat de la Solovki a pus acest apel într-o valiză care avea un

fund fals şi astfel a fost strecurat afară din lagăr. Un număr destul de

mare de semnături fuseseră strânse în favoarea candidaturii Mitropolitului

Chiril. Dar, imediat ce acest apel a ajuns în mâinile Mitropolitului

Serghie (în 1927), a fost adus la cunoştinţa autorităţilor şi a fost imediat

înăbuşit. Acelor episcopi ale căror semnături apăreau în apel li s-au înăsprit

pedepsele. La fel, iniţiatorul apelului nu a rămas nepedepsit. Încă

bolnav şi abia ţinându-se pe picioare după un atac de tifos, arhiepiscopul

Ilarion a fost trimis sub escortă în Leningrad, într-un frig cumplit, doar

cu o simplă rasă pe el. Ajungând la destinaţie, el a murit curând.

Înainte ca Mitropolitul Serghie să devină „locţiitor patriarhal",

Tutchkov a oferit această poziţie ierarhilor aleşi de Patriarhul Tihon ca

succesori ai săi, adică Mitropoliţilor Agatanghel şi Chiril. S-a spus

că Mitropolitul

Agatanghel fusese oprit de la aceasta de către o nebună pentru

Hristos pe care o cinstea mult, Xenia cea oarbă din oraşul Rybinsk. Ea îi

spusese: „Dacă accepţi aceasta, vei pierde tot ceea ce ai dobândit înainte".

Când Tutchkov l-a chemat pe Mitropolitul Chiril, cel din urmă ar fi

acceptat această funcţie, dacă nu ar fi fost următoarele condiţii impuse

de autorităţile comuniste: „Dacă noi hotărâm să înlăturăm anumiţi arhiepiscopi,

a spus Tutchkov, veţi fi obligat să ne ajutaţi". La aceasta, Mitropolitul

Chiril a răspuns: „Dacă se găseşte că ierarhul a încălcat canoanele

bisericeşti, atunci da; dar, dacă nu este aşa, îi voi spune: «Frate,

eu nu am nimic împotriva ta, dar autorităţile sovietice îmi cer să te

îndepărtez

şi sunt obligat să fac astfel»". La aceasta, Tutchkov a replicat: „Nu, nu,

nu aşa. Va trebui să-l faci să creadă că faci aceasta după propria ta voie şi

va trebui să găseşti anumite pretexte pentru îndepărtarea lui". În aceste

condiţii, bineînţeles, Vlădica Chiril a refuzat să accepte tronul patriarhal.

Se spune că atunci i-a spus lui Tutchkov: „Ascultă, Eugen, tu nu eşti cleric,

iar eu nu sunt bomba cu care speri tu să arunci în aer Biserica rusă

dinăuntrul ei."

Mitropolitul Chiril a fost imediat exilat. El a fost dus la locul său de

exil într-o mică barcă pe râul Vişegda superior. Gărzile armate care îl

conduceau nu s-au deranjat să-l hrănească şi doar vâslaşul, din milă, i-a

dat pe ascuns ierarhului suferind nişte pâine. Când au ajuns la destinaţie,

Mitropolitul Chiril a fost lăsat în grija proprietarului unei mici colibe

din lemn. Acesta a fost instruit să nu-i dea nimic mitropolitului. Cumva,

Vlădica Chiril şi-a confecţionat o undiţă şi a reuşit să prindă nişte peşte,

pe care l-a fiert într-o cutie de conserve veche. Se afla într-o astfel de

stare de agonie – atât din cauza epuizării fizice, cât şi din cauza chinului

psihologic –, încât a izbucnit în lacrimi amare când maica Evdochia,

care îi era credincioasă, după ce l-a căutat prin acele locuri sălbatice, în

cele din urmă a reuşit să ajungă la dânsul şi l-a văzut stând pe mal pescuind

astfel.

Protoiereul Mihail Polski spune câteva cuvinte despre ce s-a petrecut

mai departe cu Mitropolitul Chiril: „La interogatoriile GPU, discuţiile

se derulează pe subiecte generale şi disputele religioase sunt chiar

plănuite. Dacă modul de gândire şi cunoştinţele îţi sunt descoperite, să

nu mai zicem de opinii cu privire la activităţile autorităţilor, devii un

individ periculos fără doar şi poate. Fericit este cel care se preface că este

prost, incapabil să răspundă ceva. Mitropolitul Chiril de Kazan, în timpul

anilor exilului său interminabil, a avut două săptămâni de libertate

chiar în Moscova. Agentul GPU i-a cerut să-şi exercite influenţa asupra

patriarhului fie în chestiunea răspunsului către arhiepiscopul de Canterbury,

fie în alte chestiuni. Nu-mi amintesc care. Mitropolitul a suferit în

tăcere de multe ori examinările meschine ale agentului, dar în cele din

urmă i-a spus: «O, ce deştept eşti». Agentul înnebunit i-a dat Mitropolitului

Chiril doar o oră ca să se pregătească. Mitropolitul a fost trimis mai

întâi la Ust-Siolsk şi, apoi, în primăvara anului 1925, într-o pădure deasă

la care a ajuns abia după două săptămâni de călătorie într-o barcă pe un

râu. Nu i s-a dat nimic de mâncare, a fost lăsat să doarmă în frig în afara

cabanelor în care se adăposteau agenţii; a fost tras de barbă şi batjocorit

în aşa fel încât a început să-şi ceară moartea. A petrecut un an sub

supravegherea

unui comunist într-o pădure, unde erau doar două cabane

de vânătoare" (Starea Bisericii în Rusia sovietică, pp. 42-43).

În 1924, când Mitropolitul Chiril refuzase să se alăture Bisericii Vii,

şeful poliţiei secrete, Tuchkov, i-a promis că „va putrezi în închisoare";

şi, într-adevăr, pentru restul vieţii sale a mers din închisoare în exil şi în

exiluri şi mai îndepărtate. Fiind în exil în 1925, când Patriarhul Tihon a

murit, nu a putut prelua responsabilităţile de locţiitor, şi această poziţie

a revenit celui de-al treilea locum tenens ales de patriarh, Mitropolitul

Petru de Krutiţa. Când înlocuitorul celui din urmă, Mitropolitul Serghie,

şi-a publicat infama Declaraţie în 1927, Mitropolitul Chiril se afla în exil

într-un oraş îndepărtat în Turukhan, în nordul îndepărtat, dincolo de

Cercul arctic, suferind de o boală de rinichi. De acolo a trimis scrisori

sincere atât Mitropolitului Serghie, cât şi episcopului Damaschin de

Glukhov (care se afla în exil în aceeaşi regiune), rupând comuniunea cu

Mitropolitul Serghie, declarându-i actele ca nule şi fără valoare şi afirmând

că acesta îşi depăşise autoritatea prin instituirea unei politici bisericeşti

cu totul noi, fără consultarea locţiitorului patriarhal. Secretarul

episcopului Damaschin din acea vreme, E. Lope, care a publicat o astfel

de scrisoare, afirmă de asemenea, că, „în 1931, toţi episcopii din exil îl

recunoşteau pe Mitropolitul Chiril, iar nu pe Mitropolitul Serghie, în calitate

de întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe (Ruse)" (Episcopi mărturisitori,

p. 35).

Conform informaţiilor primite din Uniunea Sovietică în 1937, Mitropolitul

Chiril a fost omorât în exil în acea perioadă prin ordine primite

direct de la Moscova, la începutul epurării lui „Ejov", ca fiind „principalul

susţinător" al Bisericii din catacombe.

EPISTOLELE MITROPOLITULUI CHIRIL

Cel mai remarcabil dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse după

moartea Patriarhului Tihon a fost, fără îndoială, Mitropolitul Chiril de

Kazan. Fiind ales de către Patriarhul Tihon ca primul dintre cei trei

locţiitori care aveau să-i ia locul în cazul morţii sale sau a

retragerii din

pricina vreunei neputinţe, el a fost desemnat, de asemenea, şi de marea

majoritate (72) a episcopilor în 1926, într-o încercare nereuşită de numire

a unui nou patriarh printr-o alegere secretă. Fiind în exil în anii de

după 1925, el nu a putut să ocupe poziţia de locţiitor patriarhal, care, în

consecinţă, a trecut la celălalalt candidat indicat de Patriarhul Tihon,

Mitropolitul Petru de Krutiţa, dar vocea sa a rămas totuşi cea mai autoritară

în întreaga Biserică rusă din acea perioadă.

Prin urmare, după Declaraţia Mitropolitului Serghie din 1927, era

aşteptată cu nerăbdare opinia Mitropolitului Chiril despre acest document

şi despre „noua direcţie" bisericească a Mitropolitului Serghie.

Această opinie a venit, în cele din urmă, după aproape doi ani, din locul

de exil al Mitropolitului Chiril – Turukhan, în nordul îndepărtat. În

această scrisoare adresată prietenului său, episcopul Damaschin, şi chiar

mai mult în corespondenţa sa ulterioară cu Mitropolitul Serghie şi cu alţi

episcopi, până în anul 1934, Mitropolitul Chiril explică, poate mai clar

decât oricare altul dintre ierarhii vremii, natura ecleziologică a erorii

Mitropolitului Serghie. Observaţiile sale cu privire la natura unităţii

Bisericii şi a unităţii de cuget, despre necesitatea de a respinge legalismul

canonic în Biserică, despre chestiunea ruperii comuniunii şi despre

prezenţa sau absenţa harului în patriarhia moscovită şi la cei care s-au

separat de ea rămân foarte relevante pentru propriile noastre vremuri.

EPISTOLA nr. 1: 6/19 iunie 1929

(Adresată episcopului Damaschin Cedrick, care, ca şi dânsul,

fusese în exil în Turukhan, dar a fost eliberat şi se afla temporar

în Starodub. Tradusă, cu câteva omisiuni, după textul rusesc

complet din E. Lopeşanskaia, Ierarhi mărturisitori, San

Francisco, 1971, pp. 27-35. Un text rusesc parţial se găseşte în

Lev Regelson, Tragedia Bisericii Ruse, Paris, YMCA Press, 1977,

pp. 166-168, 466-467. Regelson o datează la 2/15 mai, având ca

destinatar pe episcopul vicar de Kazan, Atanasie Malinin; cea

din urmă este o scrisoare mai recentă, al cărei conţinut este în

cea mai mare parte repetat în scrisoarea mai lungă adresată

episcopului Damaschin.)

Hristos în mijlocul nostru! Iubite frate în Hristos, dragă vlădică,

preasfinţite episcop!

Scrisoarea dumneavoastră de la 1 martie, grea în conţinut, am primit-o

în ziua Odovaniei Învierii. Cu adevărat, Hristos a înviat! Eu am

citit ceea ce i-aţi scris părintelui Ioan, mulţumită atenţiei binevoitoare a

vecinului meu faţă de mine. Atât ceea ce i-aţi spus părintelui Ioan cât şi

scrisoarea dumneavoastră din martie m-au consolat, nu prin conţinutul

lor grav, ci datorită unităţii de suflet şi de gând dintre noi doi, care reiese

din faptul că avem aceeaşi opinie despre scandalul bisericesc care se petrece

acum…

Stupefacţia credincioşilor privitoare la activitatea administrativeclezială

a Mitropolitul Serghie şi la Biserica aflată sub conducerea lui a

apărut ca urmare a depăşirii autorităţii conferite de titlul de înlocuitor al

locţiitorului tronului patriarhal, fapt lesne simţit de credincioşi. Pentru

mine personal nu este nicio îndoială că niciun înlocuitor nu poate fi egal

în drepturi cu cel pe care îl înlocuieşte şi nici nu poate să-i ia locul. Un

înlocuitor este numit pentru a lua decizii în problemele curente, cu o

autoritate

de decizie definită minuţios de regulile în vigoare, de experienţa

anterioară şi de ordinele personale ale celui pe care îl înlocuieşte. Niciunul

din aşa-zisele „drepturi de înfiinţare", ca un fel de reformă a instituţiilor

existente, înfiinţarea de noi posturi etc., nu pot fi realizate fără

a cere mai întâi acordul şi directivele celui care este înlocuit. Iar

o schimbare

fundamentală a însuşi sistemului conducerii bisericeşti, la care s-a

hazardat Mitropolitul Serghie, depăşeşte chiar şi autoritatea locţiitorului

însuşi…

(Urmează o discuţie tehnică despre instituţia locţiitorului sub Patriarhul

Tihon, pentru a arăta modul în care Mitropolitul Serghie şi-a

depăşit autoritatea.)

Prin urmare, până când Mitropolitul Serghie nu anulează sinodul

pe care l-a înfiinţat, eu nu pot recunoaşte ca obligatorie pentru mine

împlinirea

niciunuia dintre decretele sale ecleziastic-administrative, date

cu participarea aşa numitului Sinod patriarhal temporar. O astfel de relaţie

cu Mitropolitul Serghie şi cu sinodul său nu o înţeleg ca pe o separare

de acea parte a Bisericii Ortodoxe conduse de Mitropolitul Serghie,

de vreme ce păcatul personal al Mitropolitului Serghie cu privire la conducerea

bisericească nu dăunează învăţăturii dogmatice ortodoxe care e

respectată şi de către această parte a Bisericii; dar sunt profund întristat

că, printre acei episcopi care sunt de acelaşi cuget cu Mitropolitul Serghie

în încălcarea iubirii frăţeşti, porecla de „facţiune" şi cea de „schismatici"

este deja aplicată celor care nu sunt de acord cu dânsul şi care îl

acuză de greşeală.

Eu nu mă separ de nimic sfânt, de nimic ce aparţine în mod real

Bisericii. Mă tem doar să mă apropii şi să mă agăţ de ceea ce recunosc ca

fiind păcătos la origine şi, prin urmare, mă abţin de la comuniunea frăţească

cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii care sunt în acelaşi gând

cu dânsul, de vreme ce nu am alte metode de a acuza un frate care greşeşte.

Multe încercări (pe care le cunosc) de îndemnuri frăţeşti adresate

Mitropolitului Serghie personal de către răposatul Mitropolit Agatanghel,

de Mitropolitul Iosif şi de către cei doi vicari ai săi, de

arhiepiscopul Serafim de Uglich şi de episcopul Victor de Viatka, nu

au reuşit să-l

întoarcă pe Mitropolitul Serghie la locul său şi către o manieră de acţionare

potrivită. Repetarea acestei încercări de a convinge prin cuvinte

ar fi inutilă. Prin urmare, eu consider că îndepărtarea de la comuniunea

cu Mitropolitul Serghie şi cu acei arhipăstori care sunt de un cuget cu

dânsul este o împlinire a datoriei pastorale de către toţi arhipăstorii şi de

către toţi cei care consideră instituirea aşa numitului „sinod patriarhal

temporar" ca fiind greşit. În ceea ce mă priveşte, prin această îndepărtare

nici nu afirm şi nici nu bănuiesc că ar lipsi harul în acţiunile sfinte şi

în Tainele săvârşite de serghianişti (să ne păzească Dumnezeu pe toţi de

un astfel de gând!), ci subliniez doar dezacordul meu şi refuzul de a

participa la păcatele altora.

Prin urmare, nu voi liturghisi cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii

de acelaşi cuget cu dânsul. Dar, în caz de pericol de moarte, cu o

conştiinţă împăcată voi primi miruirea şi rugăciunile dinaintea morţii de

la un preot numit de Serghie sau care se supune sinodului stabilit de dânsul,

dacă nu este prezent un preot care împărtăşeşte aceeaşi relaţie pe care

o am eu cu Mitropolitul Serghie şi cu aşa numitul „sinod patriarhal temporar".

În acelaşi mod, dacă mă găsesc într-o localitate unde toate bisericile

se află sub „sinodul patriarhal temporar", nu voi intra în ele ca să mă

rog la sfintele slujbe publice, dar admit ca posibil, fără sfinţirea prealabilă

a bisericii, să slujesc Liturghia într-una dintre acestea – fie singur, fie cu

participarea clerului şi a laicilor credincioşi de acelaşi cuget cu mine –,

dacă se va întâmpla ca unii ca aceştia să fie acolo. În opinia mea, fiecare

cleric care împărtăşeşte atitudinea mea faţă de Mitropolitul Serghie şi

faţă de sinodul stabilit de el poate să acţioneze în acelaşi mod.

În ceea ce îi priveşte pe laici, cu toată conştiinţa nu ar trebui să

participe activ la viaţa bisericească în parohiile care pomenesc numele

Mitropolitului Serghie la sfintele slujbe ca prim arhipăstor. Dar, în sine,

o astfel de pomenire a numelui Mitropolitului Serghie nu poate fi socotită

responsabilitatea laicilor şi nu ar trebui să constituie pentru ei un obstacol

în a participa la sfintele slujbe şi a primi Sfintele Taine în bisericile

care se supun Mitropolitului Serghie, dacă în acea localitate nu se găseşte

nicio biserică ortodoxă care să păstreze nevătămată relaţia ei canonică

faţă de locţiitorului tronului patriarhal. Şi faptul de a se ruga

pentru Mitropolitul Serghie, împreună cu alţi arhipăstori şi creştini ortodocşi

în general (pe listele de pomenire la Proscomidie şi la alte slujbe),

nu este păcat. Aceasta este datoria tuturor creştinilor ortodocşi, până

când o excomunicare bisericească generală nu va declara abuzul făcut de

Mitropolitul Serghie faţă de autoritatea bisericească încredinţată lui ca

fiind păcat de moarte (cf. Matei 18: 15-17; I Ioan 5: 16)…

În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu îşi mai ascunde nesinceritatea

Declaraţiei sale, manifestând convingerea că sinodul există

cu el şi cade cu el. Într-o conversaţie avută cu dumneavoastră a declarat

în mod direct: „Viitorii mei succesori vor fi obligaţi să ia în considerare

situaţia pe care am creat-o eu în Biserică". În această Declaraţie este mai

degrabă o siguranţă de sine omenească decât o înţelegere luminată de

Dumnezeu a situaţiei sale şi a Bisericii. Ca urmare, este de înţeles

că ascultarea

de Mitropolitul Serghie, care se bazează doar pe autoritatea morală,

a încetat în mod automat în rândul tuturor celor sincer ortodocşi.

Toţi aceştia au spus – atât în sinea lor, cât şi în auzul altora – că păstrează

comuniunea cu Biserica universală prin locţiitorul tronului patriarhal,

dar nu prin delegatul său personal.

Pentru mine personal, tot ceea ce a fost expus aici este o constatare

suficientă a fundamentului canonic de sub picioarele mele, iar un apel

către Mitropolitul Serghie, printr-o epistolă incomodă, îmi pare o exagerare

inutilă a importanţei bisericeşti a Mitropolitului Serghie şi ar pune

gaz pe focul stimei de sine care deja îl arde pe bietul vlădica. Nu a fost

lipsit de îndemnuri frăţeşti în aceşti doi ani; dar Mitropolitul Serghie este

surd la ele. Nu va asculta niciun îndemn nou, fie el şi apelul unuia mai

în vârstă.

Prin urmare, mi se pare suficient, pentru el, ca înlocuitor al locţiitorului

patriarhal, dacă toţi cei care nu sunt de acord cu politica sa bisericească

îi vor aduce la cunoştinţă personal că activitatea sa nu ne afectează

şi că nu o putem încuraja prin acordul şi ascultarea noastră. Putem

cere sincer ca, atâta timp cât există aşa numitul „sinod patriarhal temporar",

Mitropolitul Serghie să nu se deranjeze trimiţându-ne directivele

sale, de vreme ce, în conştiinţa noastră arhipastorală, nu putem recunoaşte

nicio semnificaţie obligatorie a lor.

Fie ca Duhul Sfânt, Care este pururea în Biserică, să ne călăuzească

prin cuptorul încercărilor dificile de acum spre mai deplina dovedire a

Adevărului Său, ca să nu ne împuţinăm nici în cea mai slabă nădejde a

noastră sau să devenim risipiţi cu mintea în răul lumii care ne înconjoară.

O altă epistolă, aproximativ din aceeaşi perioadă, care a circulat

printre episcopi, conţine cugetări importante cu privire la disciplina

bisericească.

DIN EPISTOLA nr. 2: 1929

(Textul rus în Regelson, p. 168)

Nu voi condamna şi nu condamn pe nimeni, dar nu pot să chem pe

nimeni să participe la păcatele celorlalţi, la fel cum nu îi pot condamna

pe acei ierarhi conduşi de Mitropolitul Iosif (Petrovici), care şi-au

mărturisit voinţa de a nu participa la ceea ce conştiinţa lor

recunoaşte ca păcătos.

Această mărturisire a lor este considerată de alţii ca o încălcare a

disciplinei bisericeşti. Dar disciplina bisericească este capabilă

să-şi păstreze

eficienţa doar atâta timp cât este o reflecţie reală a conştiinţei ierarhice

a Bisericii soborniceşti; iar disciplina în sine nu poate niciodată

să înlocuiască această conştiinţă. Imediat ce această disciplină îşi produce

cererile nu prin forţa indicaţiilor acestei conştiinţe, ci prin impulsuri

străine Bisericii şi nesincere, conştiinţa ierarhică individuală în mod sigur

va sta de partea principiului ierarhic sobornicesc al existenţei Bisericii,

care nu este deloc unul şi acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice

preţ. După aceea, instabilitatea disciplinei bisericeşti devine inevitabilă,

ca o consecinţă a păcatului. Şi nu poate fi decât o singură cale de ieşire

din păcat: căinţa şi roadele vrednice de ea. Şi, din locul meu îndepărtat,

mi se pare că această pocăinţă este de aşteptat deopotrivă de la cei din

Leningrad (adică Mitropolitul Iosif şi cei cu el) şi de la cei din Taşkent

(adică ierarhii serghianişti) care îi condamnă…

O copie a primei scrisori a fost trimisă Mitropolitului Serghie şi a

provocat din partea lui următorul răspuns din 5/18 septembrie 1929:

„Fără să ne declaraţi nici schismatici şi nici fără har, şi, prin urmare,

neavând niciun temei acceptabil pentru schismă, totuşi rupeţi comuniunea

cu noi. Poate atunci să fie cineva de acord cu dumneavoastră că

nu cauzaţi o schismă şi că rămâneţi în pace cu Sfânta Biserică?

Aţi rupt comuniunea euharistică cu noi şi în acelaşi timp nu consideraţi

că aţi cauzat o schismă sau că noi ne aflăm în afara Bisericii. O

astfel de teorie este cu totul inacceptabilă pentru gândirea bisericească –

este o încercare de a ţine gheaţa pe un grătar încins. Dintre toate legăturile

vizibile ale trupului Bisericii, comuniunea euharistică este cea mai

importantă, întrucât, în lipsa ei, legăturile unităţii care rămân nu ţin."

Chiar înainte de această scrisoare, la 24 iulie/6 august, Mitropolitul

Serghie şi „sinodul" său declaraseră Tainele episcopilor care se separaseră

de el ca fiind fără har, comparând schisma lor cu cea a renovaţioniştilor:

„Tainele săvârşite în îngrădirea faţă de unitatea bisericească… de către cei

care i-au urmat pe fostul Mitropolit Iosif al Leningradului (Petrovici),

fostul episcop de Gdov, Dimitrie (Liubimov), fostul episcop de Urazov,

Alexei (Bui), fiind de asemenea în stare de suspendare, sunt nevalide şi cei

care revin din aceste schisme, dacă au fost botezaţi în schismă, vor fi

primiţi prin Taina Sfintei Mirungeri; căsătoriile săvârşite de schismatici

vor fi în mod asemănător realizate prin binecuvântare bisericească şi prin

citirea rugăciunii finale din slujba cununiei «Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt».

Celor care mor în renovaţionism şi în schismele indicate nu li se va face

slujba înmormântării, nici chiar la rugămintea rudelor, şi nu se va sluji

nicio Liturghie de pomenire pentru ei" (Regelson, pp. 168-169).

Această acţiune, împreună cu scrisoarea Mitropolitului Serghie, a

provocat o nouă epistolă a Mitropolitului Chiril, adresată de această dată

direct Mitropolitului Serghie, în care tratează punctual „blasfemiile" de a

nega harul în Tainele serghianiştilor sau a non-serghianiştilor.

EPISTOLA nr. 3: 28-30 octombrie/10-12 noiembrie 1929

Despre aceste blasfemii aud pentru prima dată de la dumneavoastră.

Cât despre singura atitudine posibilă din partea mea faţă de ele, puteţi

judeca cel puţin după groaza cu care „resping ideea lipsei harului în

acţiunile sfinţitoare şi în Tainele săvârşite de serghianişti". Voi înşivă îmi

observaţi groaza şi, când după aceasta mă alăturaţi numărului unor astfel

de blasfemiatori, vorbiţi pur şi simplu un neadevăr. Dacă astfel de

blasfemii sunt rostite de cineva, ele sunt roadele temperamentului vorbitorului,

rodul – voi spune propriile dumneavoastră cuvinte – „întunericului

neiluminat al unora şi al lipsei echilibrului duhovnicesc al altora".

Şi cât de amarnic este, vlădică, faptul că şi dumneavoastră, în egală măsură,

arătaţi lipsa echilibrului duhovnicesc. Pentru dragostea dumneavoastră

de creştin, care, aşa cum spuneţi, are „un anumit curaj de a crede

că afirmaţia ameninţătoare a Domnului (Matei 12: 31 – Orice păcat şi

orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va

ierta) nu va fi aplicată cu toată stricteţea acestor nefericiţi", cu

toate acestea nu îndrăzniţi să găsiţi o altă modalitate mai iubitoare

de a acţiona

asupra lor decât decretul sinodului vostru din 24 iulie (6 august) 1929,

nr. 1864, care interzice, în ciuda tuturor rugăminţilor, săvârşirea slujbei

de înmormântare pentru cei care mor înstrăinaţi de administraţia bisericească

a dumneavoastră. Fără să mai menţionăm mirungerea din nou a

celor botezaţi, care au fost miruiţi cu acelaşi Sfânt Mir cu care miruiesc

preoţii supuşi dumneavoastră, sau cununarea din nou a celor deja cununaţi.

În aprilie, îngrijorat de greşeală, v-aţi ocupat cu ridicarea anatemelor

Sinodului din 1667 (adică cele împotriva rascolnicilor), în timp ce

în august aţi consolidat disputa bisericească stârnită de activitatea

dumneavoastră

şi care încă nu este clară pentru toţi, făcând din ea o animozitate

bisericească ireconciliabilă.

Nu uitaţi că stârniţi animozitate… în primul rând împotriva celor

care, în timpul existenţei renovaţionismului de diferite intensităţi, prin

trăirea lor ortodoxă, fără să cunoască legiuirile scrise, au determinat fără

greş adevărul bisericesc autentic şi i-au întors la el pe înşişi păstorii care

erau gata să se clatine pe cale din cauza aplicării livreşti a canoanelor

scrise. În decretul nr. 1864 al sinodului dumneavoastră aud o sentinţă

similară celei a marilor preoţi evrei: Dar mulţimea aceasta care nu cunoaşte

Legea este blestemată (Ioan 7: 49).

Acest lucru decurge, bineînţeles, din faptul că dumneavoastră şi

sinodul înţelegeţi o atitudine negativă faţă de activitatea dumneavoastră

de administrare bisericească ca pe o negare a Bisericii însăşi, a Tainelor

ei şi a tuturor lucrărilor ei sfinte. De aceea vă uimeşte atât de mult faptul

că, în timp ce eu renunţ la slujirea Liturghiei cu dumneavoastră, cu toate

acestea nu mă consider nici pe mine însumi, nici pe dumneavoastră ca

fiind în afara Bisericii. Dumneavoastră declaraţi că, „pentru gândirea

bisericească,

o astfel de teorie este cu totul inacceptabilă"; „este o încercare

de a ţine gheaţa pe un grătar încins". Dacă în acest caz este vreo încercare

din partea mea, nu este aceea de a ţine gheaţa pe un grătar încins, ci

mai degrabă de a topi gheaţa aplicării canoanelor într-un mod

dialectic-cărturăresc

şi de a păstra sfinţenia duhului lor. Eu mă abţin a liturghisi

cu dumneavoastră nu pentru că Taina Trupului şi a Sângelui Domnului

nu s-ar înfăptui la slujirea noastră împreună, ci deoarece a ne împărtăşi

din acelaşi Potir al Domnului ne-ar fi amândurora spre judecată

şi condamnare, de vreme ce starea noastră interioară, tulburată de felul

diferit în care înţelegem relaţia noastră bisericească, ne-ar lipsi de

posibilitatea

de a aduce, cu deplină pace a duhului, mila păcii, jertfa laudei.

Prin urmare, reţinerea mea în totalitate vă are în vedere doar pe

dumneavoastră şi pe ierarhii în acelaşi cuget cu dumneavoastră, dar nu

şi pe clericii de rând şi, cu atât mai puţin, pe laici. Printre

clericii de rând, foarte puţini sunt adepţi conştienţi ai politicii

bisericeşti a dumneavoastră…

Oricât de mult aţi exagera autoritatea canoanelor la care vă referiţi

când îi acuzaţi pe cei care nu vă ascultă, interpretările voastre nu produc

prea mare impresie nici asupra celor care nu vă ascultă, nici asupra comunităţii

bisericeşti ca întreg, care încetează cu totul de a se mai încrede

în canonicitatea polemică dezvoltată printre noi în proporţii înfricoşătoare

de când cu apariţia renovaţionismului. Amintiţi-vă cum, pe baza

literalismului canonic, aşa-zisul sinod din 1923 alcătuit din renovaţionişti

l-a condamnat pe patriarh şi nu doar că l-a lipsit de rang, ci şi de

haina monahală. Prin urmare, vlădică, nu abuzaţi de litera normelor canonice,

ca să nu transformăm sfintele canoane în simple canoane. Viaţa

bisericească din ultimii ani este compusă şi împlinită nu după sensul literal

al canoanelor. Însuşi transferul drepturilor şi obligaţiilor patriarhale

Mitropolitului Petru s-a făcut într-un mod inedit şi necunoscut în canoane,

dar conştiinţa bisericească a acceptat această modalitate inedită ca

mod de păstrare a integrităţii rangului patriarhal, considerând-o pe cea

din urmă ca fiind garantul principal pentru modul nostru de viaţă ortodox,

în special cu privire la negarea renovaţionistă a ideii de patriarhie.

* * *

La această scrisoare, Mitropolitul Serghie a răspuns cu epistola din

20 decembrie/2 ianuarie 1930, apărându-şi „drepturile" cu deplina autoritate

pe care ar fi avut-o ca patriarh. La scurt timp după această scrisoare,

Mitropolitul Serghie şi sinodul său au anunţat că Mitropolitul

Chiril fusese supus unei judecăţi bisericeşti şi fusese eliberat din

administrarea

eparhiei sale; cu toate acestea, spre deosebire de Mitropolitul

Iosif şi de alţi oponenţi mai categorici, el nu fusese încă suspendat cu

desăvârşire şi nici nu a fost declarat ca fiind în afara Bisericii.

Nu s-a mai făcut nimic de către niciunul dintre ierarhi până în

1933, când Mitropolitului Chiril i s-a dat o scurtă perioadă de libertate

(în oraşul Gjaţk) din exilurile şi întemniţările sale. La 15/28 iulie în acel

an, a adresat o ultimă scrisoare Mitropolitului Serghie, prezentându-şi

pe scurt situaţia (textul rus în Regelson, pp. 175-179). Începe astfel

(referindu-se

la cel de-al 70-lea an din viaţa sa, pe care tocmai îl împlinise):

„Ajungând la vârsta care este, după cuvântului sfântului psalmist,

începutul limitei vieţii omeneşti pe pământ (Psalm 89: 10), stând, ca să

zic aşa, pe marginea mormântului, îmi recunosc datoria de a le explica

fraţilor mei – arhipăstorilor, păstorilor şi oamenilor credincioşi – de ce

vă consider un uzurpator al autorităţii bisericeşti şi refuz să mă supun

decretelor dumneavoastră administrativ-bisericeşti, precum şi celor ale

sinodului pe care l-aţi stabilit. Cu toate acestea, nu am nicio posibilitate

directă de a face mărturisirea mea auzită în Biserică şi, prin urmare,

sunt obligat să fac aceasta adresând-o dumneavoastră, care cu neruşinare

afirmaţi că sunteţi Episcopul Suprem al ţării, poate din sinceră greşală,

şi, în orice caz, cu îngăduinţa tacită a unei părţi dintre fraţii episcopi,

care sunt acum vinovaţi împreună cu dumneavoastră de încălcarea bunei

ordini canonice a Bisericii Ortodoxe Ruse."

Restul acestei epistole detaliază încă o dată motivele Mitropolitului

Chiril de a refuza acceptarea autorităţii pe care Mitropolitul Serghie o

pretindea în Biserică.

În timpul acestei perioade de libertate, Mitropolitul Chiril a intrat

activ în contact – el însuşi încurajându-i şi organizându-i – cu „cei care

nu îl pomeneau" pe Mitropolitul Serghie, cei care pomeneau doar numele

Mitropolitului Petru la sfintele slujbe şi care îşi dezvoltaseră o organizaţie

bisericească separată, numită mai târziu „Biserica din catacombe".

În două epistole scrise înainte de arestul său din iulie 1934, el

oferă fundamentul canonic pentru activitatea sa, care continuă să fie până

în ziua de astăzi fundamentul canonic nu doar al Bisericii din catacombe

din Rusia „care se află în îngrădire", ci şi al Bisericii ruse din afara

Rusiei. Decretul Patriarhului Tihon din 7/20 noiembrie 1920, pe care

Mitropolitul Chiril îl citează ca fiind baza canonică specifică pentru

organizarea

bisericească, afirmă că cei care au rupt legătura cu centrul

bisericesc de la Moscova ar trebui să se organizeze pe cât este

posibil în condiţiile

date, alegându-l pe cel mai în vârstă dintre ei ca ierarh conducător.

EPISTOLA NR. 4: ianuarie 1934

(Textul în rusă la Regelson, pp. 179- 181)

Răspuns la opinia cuiva despre faptul că era

obligatoriu pentru Mitropolitul Chiril să se

autoproclame locţiitor până la eliberarea Mitropolitului

Petru

Consider că dezordinea din Biserica Ortodoxă Rusă nu priveşte învăţătura

pe care o ţine, ci priveşte administraţia. Menţinerea unei ordini

potrivite în administraţia bisericească de la moartea Preafericitului Patriarh

Tihon până la întrunirea unui sinod bisericesc legitim este asigurată

prin testamentul preafericitului părinte patriarh, pe care l-a lăsat

prin autoritatea dreptului special dat doar lui, şi care nu este transmisibil

nimănui altcuiva, de a numi un înlocuitor pentru sine însuşi. Acest

testament este norma administraţiei Bisericii ruse până când conţinutul

acestui document va fi epuizat în întregime. Ierarhul care poartă

responsabilitatea

locţiitorului patriarhal îşi menţine autoritatea bisericească

până la alegerea de către un sinod a unui nou patriarh. Dacă este o întârziere

în alegerea patriarhului, locţiitorul rămâne în postul său până la

moartea sa, sau până la renunţarea sa voluntară la el, sau până la îndepărtarea

sa, în urma unei judecăţi bisericeşti. El nu are nicio autoritate

de a-şi numi pentru el însuşi un înlocuitor cu drepturi identice cu propriile

sale drepturi ca locţiitor. El poate să aibă doar un înlocuitor temporar

pentru chestiuni curente, care să acţioneze conform instrucţinnilor

sale. În acest punct trebuie găsită eroarea Mitropolitului Serghie, de

vreme ce el s-a recunoscut pe sine, în absenţa Mitropolitului Petru, ca

având toate drepturile ca locţiitor. Păcatul său constă în depăşirea autorităţii

sale, şi episcopatul ortodox nu ar fi trebuit să recunoască o astfel

de autoritate, şi, odată convinşi de faptul că Mitropolitul Serghie administra

Biserica fără povăţuirea Mitropolitului Petru, ar fi trebuit să fie

pedepsit prin puterea ukazului patriarhal din 7/20 noiembrie 1920, pregătindu-se

să dea un răspuns cu privire la activitatea sa Mitropolitului

Petru sau unui sinod. Dacă locţiitorul ar muri înainte de întrunirea unui

sinod, este esenţial din nou să ne întoarcem la testamentul patriarhal şi

să recunoaştem ca având drepturi de locţiitor pe unul dintre ierarhii încă

în viaţă indicaţi în testamentul patriarhal. Dacă niciunul dintre aceştia

nu este în viaţă, atunci efectul testamentului încetează, iar Biserica trece

în mod automat la administraţia conformă cu ukazul patriarhal din 7/20

noiembrie 1920, şi eforturile comune ale episcopatului ar trebui să aducă

la realizare întrunirea unui sinod pentru alegerea unui patriarh.

Prin urmare, doar după moartea Mitropolitului Petru sau după îndepărtarea

sa legiuită găsesc pentru mine nu doar posibil, ci chiar obligatoriu,

să intervin în mod activ în administraţia generală a Bisericii ruse.

Până atunci, ierarhii care îl recunosc drept ierarh conducător doar pe

Mitropolitul Petru, pomenindu-i numele cu bună rânduială la sfintele

slujbe şi nerecunoscând administraţia lui Serghie ca succesiune legitimă,

pot exista paralel cu cei care îl recunosc pe Mitropolitul Serghie, până la

o judecată sinodală. Cei izgoniţi din eparhiile lor ar trebui să-i povăţuiască

duhovniceşte pe cei puţini care îi recunosc ca arhipăstori ai lor, iar

cei care nu au fost izgoniţi ar trebui să povăţuiască viaţa duhovnicească a

întregii eparhii, prin orice mijloace, fiind în legătură unii cu alţii

şi susţinând

unitatea bisericească.

Pentru mine personal este imposibil în momentul acesta să ies în

faţă şi, de vreme ce sunt cu totul nesigur de reacţiile avute de Mitropolitul

Petru, nu pot fi sigur de opiniile sale reale, pentru a mă decide cum

să acţionez. În orice caz, eu nu pot fi locţiitorul Mitropolitului Petru în

bună rânduială fără decretul său cu privire la aceasta. Dar, dacă Mitropolitul

Petru renunţă în mod voluntar la postul său de locţiitor, atunci,

prin autoritatea testamentului preafericitului părinte patriarh şi a făgăduinţei

pe care i-am dat-o, îmi voi împlini îndatorirea şi îmi voi asuma

greutatea postului de locţiitor, chiar dacă Mitropolitul Petru ar fi numit

un alt succesor pentru el însuşi, deoarece nu are niciun drept să facă o

astfel de numire.

EPISTOLA NR. 5: februarie 1934

(Textul în rusă la Regelson, pp. 181-184)

Către un ierarh nenumit

Hristos în mijlocul nostru! Preasfinţia Voastră, Preasfinţite Stăpâne,

iubit în Domnul, frate Arhiepiscop!

Rândurile voastre pline de condescendenţă şi încredere faţă de mine,

un păcătos, mi-au oferit consolare adâncă. Domnul să vă mântuiască!

Sunteţi îndurerat de încetineala mea şi de ceea ce vă pare precauţie

excesivă. Iertaţi-mă pentru că vă întristez astfel şi mai aveţi puţină răbdare

cu mine. Nu oboseala din cauza lungilor peregrinări a provocat

aceasta, ci incompleta clarificare a condiţiilor care mă înconjoară pe

mine şi pe noi toţi. Îmi lipseşte această claritate nu pentru o

evaluare a condiţiilor

în sine, ci pentru o înţelegere potrivită a concluziilor provenite din

ele şi care se dovedesc a fi inevitabile pentru cei care le-au creat. Probabil

nu va dura mult până la punerea în practică a acestor concluzii şi,

atunci, prezenţa faptelor va convinge pe toată lumea de necesitatea

unor acţiuni hotărâte în conformitate cu nevoile momentului.

Dar există, într-adevăr, chiar atât de puţine astfel de fapte? – aţi

putea întreba. Da, nu sunt puţine, dar receptarea lor este reflectată în

conştiinţa comunităţii bisericeşti într-o astfel de varietate de nuanţe, încât

sub nicio formă nu pot fi reduse la o singură tulpină. Necesitatea

unui antidot corector este recunoscută, dar nu este niciun fundament

comun pentru aceasta, iar Mitropolitul Serghie înţelege bine avantajul

unei astfel de situaţii şi nu încetează să profite de pe urma ei. Într-una

din cele două scrisori către mine, nu chiar fără temei, el arată diferenţa

de opinie în rândul celor care i-au adresat reproşuri şi prin urmare,

bineînţeles,

nu le ia în considerare. Acuzaţia de erezie, chiar şi cea mai decisivă,

este capabilă de a-i cauza doar un zâmbet pe buze, ca un pretext

plăcut pentru a consola din nou, prin mijlocirea măiestriei dialecticii sale

canonice, pe cei care menţin comuniunea cu el având certitudinea

ireproşabilităţii

sale depline cu privire la dogmă.

Cu toate acestea, printre ei nu puţini sunt cei care văd eroarea multora

dintre măsurile Mitropolitului Serghie, dar, de vreme ce ei înţeleg în

acelaşi mod ca şi dânsul sursa şi gradul autorităţii pe care şi-a însuşit-o,

ei rabdă în mod condescendent aceste erori ca pe un fel de ademenire

prin putere, iar nu ca pe o însuşire a ei în mod criminal. Reproşându-i

lui neputinţa de a se fi opus unei erezii, şi prin urmare aparţinând ei, riscăm

să îi lipsim de posibilitatea psihologică de a se reuni cu noi şi îi pierdem

pentru totdeauna pentru ortodoxie. Până la urmă, recunoaşterea

apartenenţei la o erezie este mult mai dificilă decât recunoaşterea

incorectitudinii

înţelegerii ordinii exterioare a vieţii bisericeşti. Este necesar

ca pentru unii ca aceştia, care au sufletul nobil, afirmaţiile autoritare ale

Mitropolitului Serghie să fie explicate ca o invenţie personală a sa, iar nu

ca un drept care este bazat pe testamentul preafericitului părinte patriarh.

Toţi trebuie să realizeze că acest testament nu se aplică sub nicio

formă Mitropolitului Serghie şi celor ca dânsul.

Doar cele trei persoane menţionate în testament puteau accepta

drepturile şi obligaţiile patriarhale şi doar acestora trei le aparţine personal

dreptul de a se evidenţia ca centru bisericesc temporar până la alegerea

unui nou patriarh. Dar ei nu pot să cedeze în întregime acest drept

oricui după voia lor, deoarece testamentul patriarhului este un document

cu o origine cu desăvârşire excepţională, legat prin consfinţire sinodală

doar de persoana primului nostru patriarh. Prin urmare, prin

moartea tuturor celor trei candidaţi indicaţi în testament, testamentul

Patriarhului Tihon îşi pierde validitatea, iar administraţia bisericească

se va stabili pe baza ukazului din 7/20 noiembrie 1920. Trebuie să fim

călăuziţi de acest ukaz şi în cazul imposibilităţii temporare de a avea

contact cu persoana care poartă demnitatea centrului bisericesc prin

puterea testamentului. Acest lucru trebuie menţinut şi în momentul

istoric

prin care trece Biserica acum.

Înţelegerea diferită a testamentului patriarhal, care este afirmată

de Mitropolitul Serghie, a dus deja la faptul că testamentul care a fost

lăsat pentru a asigura alegerea rapidă a unui nou patriarh a devenit fundamentul

substituirii persoanei patriarhului în administraţia bisericească

de un anumit „patriarhat" sinodal. Nu îndrăznim să judecăm dacă binecuvântarea

lui Dumnezeu se odihneşte peste această acţiune a Mitropolitului

Serghie, până când un sinod legitim nu va afirma prin sentinţa

sa judecata Duhului Sfânt cu privire la el. Cu toate acestea, la fel ca tot

ceea ce era înrudit cu renovaţionismul, nu putem recunoaşte administraţia

bisericească renovată de Mitropolitul Serghie ca fiind administraţia

noastră ortodoxă venind prin succesiune de la Preafericirea sa, Patriarhul

Tihon. Şi, prin urmare, rămânând în unitatea canonică cu Mitropolitul

Petru, locţiitorul patriarhal, în cazul prezentei imposibilităţi de a

lua legătura cu dânsul, noi recunoaştem ca singurul lucru legitim organizaţia

administraţiei bisericeşti pe baza ukazului patriarhal din 7/20 noiembrie

1920.

Eu cred cu fermitate că episcopatul ortodox, cu unitate frăţească şi

cu susţinere reciprocă, va menţine Biserica rusă, cu ajutorul lui Dumnezeu,

în vechea ortodoxie pe toată perioada validităţii testamentului patriarhal

şi o va conduce spre un sinod legitim…

Mi se pare că nici dumneavoastră înşivă, nici corespondentul dumneavoastră

nu distingeţi între acele acţiuni ale Mitropolitului Serghie şi

ale partizanilor săi care sunt realizate de ei în mod legiuit, prin puterea

acelor drepturi date de har, primite prin taina preoţiei, de celelalte

activităţi,

care sunt realizate printr-o depăşire a drepturilor lor sacramentale

şi potrivit vicleniei omeneşti, ca mijloc de protejare şi susţinere a

drepturilor inventate de ei în Biserică. Aşa sunt acţiunile episcopului Zaharia

şi ale preotului Patapov despre care vorbiţi. Acestea sunt acte sacramentale

doar în formă, în timp ce în esenţă sunt o uzurpare a activităţii

sacramentale şi, prin urmare, sunt blasfemiatoare, fără har, nonecleziale.

Dar Tainele săvârşite de serghianiştii care sunt hirotoniţi corect

şi nu sunt caterisiţi de la slujirea de preot sunt fără îndoială Taine

mântuitoare pentru cei care le primesc cu credinţă, în simplitate, fără

discuţii şi îndoieli privind eficienţa lor, şi nici nu suspectează măcar ceva

incorect în ordinea serghianistă a Bisericii. Dar, în acelaşi timp, ele slujesc

spre judecată şi spre condamnare pentru cei care le săvârşesc şi

pentru cei care se apropie de ele înţelegând bine neadevărul care există

în serghianism şi, prin lipsa lor de opoziţie faţă de aceasta, arată o

indiferenţă

criminală faţă de batjocorirea Bisericii. De aceea, este esenţial

pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se reţină de la comuniunea

de rugăciune cu serghianiştii. Acelaşi lucru este esenţial pentru

laicii care au o atitudine conştientă faţă de toate detaliile vieţii

bisericeşti.

CONCLUZIE

Epistolele Mitropolitului Chiril care ne-au parvenit tratează una şi

aceeaşi chestiune: poziţia canonică a Mitropolitului Serghie în Biserica

Ortodoxă Rusă. Dar semnificaţia lor merge mult dincolo de simpla chestiune

a „corectitudinii" sau „incorectitudinii" canonice. Canoanele au

fost făcute pentru a face ordine printre creştini, nu pentru a-i pune în cămaşa

de forţă a legalismului, şi astfel epistolele Mitropolitului Chiril,

care sunt pline de această stare de conştiinţă, sunt un dreptar pentru noi

în dificultăţile şi condiţiile canonice adesea fără precedent ale ortodoxiei

secolului al XX-lea. Apostazia vremurilor noastre, într-un grad unic în

istoria creştinismului, continuă în primul rând nu prin învăţături false

sau prin deviaţii canonice, ci mai degrabă printr-o falsă înţelegere a

ortodoxiei

de către cei care pot fi chiar perfect ortodocşi în învăţătura lor

dogmatică şi în situaţia lor canonică. O „ortodoxie" corectă, lipsită de

duhul adevăratului creştinism – acesta este sensul serghianismului, şi

nu poate fi combătut fiind numit „erezie", ceea ce nu este, nici prin detalierea

neregulilor sale canonice, care sunt secundare faţă de ceva mult

mai important.

Din nefericire, puţini par a fi în stare să înţeleagă aceasta în vremurile

noastre de supra-simplificări înşelătoare. Mitropolitul Serghie însuşi,

în ciuda reputaţiei sale teologice, nu putea înţelege poziţia Mitropolitului

Chiril, care nu este nimic altceva decât echilibrata „cale împărătească"

a cumpătării ortodoxe între extrema renovaţionismului şi a legalismului

serghianist, pe de o parte, şi acuzaţia prea grăbită de erezie serghianistă

şi de lipsa harului, pe de altă parte. Poziţia Mitropolitului Chiril

este încă mai importantă prin faptul că situaţia Bisericii Greceşti din

secolul XX a fost foarte asemănătoare cu cea a Bisericii ruse: reforma

calendarului nu a fost nici ea o chestiune de erezie sau (în primul rând)

de încălcare canonică, şi negarea harului fie în Tainele noilor calendarişti,

fie în cele ale vechilor calendarişti nu a servit decât la mărirea duhului

de fragmentare şi la împiedicarea oricărei posibile reconcilieri între

cei care au rămas în tradiţie şi cei care au urmat reformatorilor până

acum, împotriva voinţei lor. Mitropolitul Chiril şi-a asumat organizarea

unei organizaţii bisericeşti separate doar cu multă şovăială, şi a făcut

astfel nu deoarece credea că doar el şi cei care îl urmau constituiau Biserica

adevărată, ci doar pentru a evita dependenţa faţă de aceia a căror

mărturisire a ortodoxiei fusese compromisă, deşi încă mai erau parte a

aceleiaşi Biserici. Poziţia de astăzi a Bisericii ruse din afara

Rusiei cu privire la celelalte jurisdicţii ruse este aceeaşi cu cea a

Mitropolitului Chiril

faţă de sinodul serghianist, şi relaţia ei cu celelalte Biserici ortodoxe din

lumea liberă se îndreaptă în aceeaşi direcţie, deşi comuniunea cu ele încă

nu a fost ruptă în mod formal. Mesajul de moderaţie al Mitropolitului

Chiril este astfel încă foarte aplicabil în zilele noastre.

Deosebirea importantă pe care o face Mitropolitul Chiril între Tainele

adevărate ale clerului serghianist şi „uzurparea activităţii sacramentale"

manifestată în acte ca interdicţiile Mitropolitului Serghie şi excomunicările

celor care nu erau de acord cu „noua sa politică bisericească"

este de asemenea una importantă pentru vremurile noastre. Aplicarea

„literală" a canoanelor, pe care Mitropolitul Chiril o condamnă atât de

aspru, nu poate înţelege această distincţie; şi, astfel, unii oameni se pot

găsi într-o poziţie care poate fi „corectă din punct de vedere legal", dar

care să fie în acelaşi timp profund ne-creştină – ca şi când conştiinţa

creştină ar fi obligată să asculte orice poruncă a autorităţilor bisericeşti,

atâta timp cât aceste autorităţi sunt cu totul „canonice". Acest concept

obtuz al ascultării de dragul ascultării este una dintre principalele cauze

ale succesului serghianismului în secolul nostru – atât în interiorul, cât

şi în exteriorul patriarhiei moscovite. Desigur, conştiinţa creştină nu acceptă

excomunicările unei autorităţi bisericeşti făcute sub presiune politică

sau sub orice alt fel de presiune non-ecleziastică (fie din partea sultanului

turc asupra patriarhiei de Constantinopol în secolul al XIX-lea,

fie din partea autorităţilor comuniste asupra patriarhiei Moscovei în secolul

nostru), dar este un fel de legalism ecleziastic să se tragă de aici

concluzia că toate Tainele unei astfel de autorităţi bisericeşti sunt, prin

urmare, fără har.

Poate că epistolele Mitropolitului Chiril prezintă, pe cât de clar

poate fi afirmat, adevărul că legea şi învăţătura Bisericii lui Hristos nu

pot fi niciodată o chestiune de simplă „ascultare", fără suflet. Biserica

din catacombe din interiorul Rusiei din ziua de astăzi (atât cât cunoaştem

noi) împreună cu Biserica rusă liberă din afara Rusiei nu au negat

Tainele patriarhiei moscovite, dar nu au nicio comuniune cu ea; astfel,

nu iau parte la actele necreştine făcute în numele „ortodoxiei" de către

conducerea moscovită sub presiunea comunistă, dar nu sunt, de asemenea,

nici lipsiţi de solidaritatea cu un mărturisitor, cum ar fi părintele

Dimitrie Dudko, din cadrul patriarhiei moscovite, cu care comuniunea

canonică deplină nu este posibilă din cauza conducerii sale dominate de

politică.

În cele din urmă, accentul pus de Mitropolitul Chiril pe unitatea de

cugetare a celor care călătoresc pe calea adevăratei ortodoxii ne arată

propria noastră cale astăzi. Conducătorii „ortodoxiei lumii" urmează o

politică dăunătoare de renovaţionism şi apostazie, dar încercarea de a

defini punctul exact de unde ei, şi în special urmaşii lor neştiutori, vor fi

părăsit ortodoxia fără speranţă de reîntoarcere este un lucru riscant şi

zadarnic. Această judecată nu este a noastră. Dar nouă ne este dat să

stăm neclintiţi în adevărata tradiţie a ortodoxiei transmise nouă de Părinţii

noştri, să nu avem comuniune cu cei care participă la apostazia de

la adevăratul creştinism şi să-i căutăm pe cei în acelaşi cuget care sunt

hotărâţi să fie credincioşi ortodoxiei până la moarte. Pe un astfel de

fundament,

Biserica din catacombe a rămas neclintită până astăzi în Rusia

sovietică, aşteptând ziua în care va putea să-şi mărturisească liber şi deschis

credincioşia faţă de Hristos.

16. Arhiepiscopul Varlaam

FRATELE SĂU, EPISCOPUL GHERMAN, ŞI SCRISORILE LOR

Pomeniţi la 8 iunie (†1942)

Slavă milei fără de sfârşit a lui Dumnezeu.

Viaţa este o luptă şi o suferinţă pentru binele suprem

şi pentru Domnul. Cu cât suferim mai mult cu umilinţă,

cu atât devenim mai curaţi şi devenim transcendenţi în duh.

Arhiepiscopul Varlaam

Încă nu era mort, în groaznica închisoare Vologda. Arhiepiscopul

Varlaam, acel uimitor ierarh şi pătimitor al pământului rus, a fost pe

punctul de a muri de foame în iarna lui 1942. Dezbrăcat de demnitatea

sa episcopală şi preoţească şi chiar umană, abandonat cu desăvârşire,

fără cele necesare pentru a supravieţui şi efectiv paralizat (din

cauza inflamării

severe a venelor), el a fost lăsat acolo să moară ca un „duşman

al poporului". Atât el cât şi poporul ştiau foarte bine cine era duşmanul

pământesc al rasei umane – autoritatea atee, care, ca un parazit, uzurpase

puterea şi extermina fără milă demnitatea umană şi sfinţenia în Rusia

sfântă mult suferindă. Şi aici, pe un pat de paie murdar, abia acoperit cu

nişte zdrenţe pline deja de insecte îngheţate, zăcea un om sfânt. Vântul

urlând afară, cu rafale de ploaie şi zăpadă, îi cânta deja imnele de

înmormântare,

răsunând cu putere între pereţii închisorii sau reverberând ţipetele

şi strigătele abia auzite ale oamenilor executaţi, care, conform sistemului

lui Lenin, trebuiau să fie „exterminaţi ca insectele", pentru a

face loc unei alte rase: clasa comunistă în „societatea fără clase".

În linişte mormântală, deplină, el zăcea în singurătatea lui, de multă,

multă vreme, înţelegând misterul solemn al suferinţei omeneşti în

această „vale a plângerii", tărâmul nostru pământesc, ascultând pulsul

vieţii sale, care curând, precum ecourile muribunde ale chinurilor de

moarte ale fraţilor săi, va ajunge la un capăt… Şi doar pătura aparent

călduroasă şi moale a zăpezii care cădea, acoperind faptele sângeroase

ale oamenilor răi, ascundea tot ceea ce era aspru şi rău şi reflecta în albul

ei puritatea veacului ce va să vină.

I.

1887-1913

Tambovul, o provincie patriarhală veche în inima Sfintei Rusii, era

casa a doi fraţi, episcopi uimitori, a căror semnificaţie constă nu doar în

faptul că şi-au dat vieţile ca mărturisitori ai lui Hristos, ci şi în învăţătura

lor patristică privind suferinţele ca mijloc sigur de dobândire a

curăţiei, a cunoaşterii de sine şi a îndumnezeirii. Într-un timp de

schimbare

epocală şi abruptă, când o filosofie materialistă anti-creştină a fost propagată

universal ca singurul adevăr, nelăsând loc pentru creştinism nici

măcar ca opinie minoritară, mulţi oameni s-au găsit la marginea disperării.

Atunci, învăţători mângâietori de suflete precum aceşti fraţi, bine

înrădăcinaţi în cunoaşterea patristică a sufletului uman şi a legilor sale

duhovniceşti, au oferit un ajutor indispensabil în înfruntarea realităţii

triste a vieţii sovietice de zi cu zi, atât de ostilă şi de nefirească pentru

experienţa de o mie de ani a Sfintei Rusii.

Viitorul ierarh Varlaam s-a născut la 8 iunie 1878, în familia de

negustori înstăriţi şi evlavioşi a lui Ştefan Riaşenţev şi, la botez, a fost

numit Victor. În 1896 a absolvit Gimnaziul Clasic Tambov şi a intrat la

Academia Teologică din Kazan, în timp ce fratele său mai tânăr, Nicolae,

viitorul episcop Gherman, evident sub influenţa fratelui său, a mers direct

la Seminarul Teologic din Tambov şi, după absolvire, în 1902, şi-a

urmat fratele, de asemenea, la Academia din Kazan.

Când Victor a ajuns la Academie, rectorul Antonie Hrapoviţki tocmai

fusese hirotonit episcop, şi atmosfera de la şcoală era la apogeu. Toţi

studenţii trăiau o viaţă de inspiraţie teologică şi ascetică. Toţi erau într-un

cuget, dominaţi de rectorul entuziast, care era atât un educator misionar

dinamic, cât şi un intelectual în pas cu toate curentele vremii sale.

Sufletul acestei familii academice erau slujbele bisericeşti în duh monahal,

ţinute în paraclis, unde adesea aveau loc şi tunderile în monahism

ale studenţilor care doreau să-şi dedice viaţa slujirii Bisericii Ortodoxe.

Victor s-a cufundat în acest torent de activitate şi a devenit indispensabil

ca paracliser. Conducătorul lor duhovnicesc, un ucenic al stareţului

Ambrozie de la Optina, era schiarhimandritul Gavriil de la Mănăstirea

Născătoarei de Dumnezeu a Celor Şapte-Lacuri, din apropiere. Fiind

lipsit de viclenie şi copilăros, acest stareţ era un profund văzător cu

duhul, în faţa căruia se descoperea viitorul; în perioada formării sale, a

fost ţintuit la pat pentru mult timp, fapt care i-a dat o mare oportunitate

de a practica rugăciunea lui Iisus, dobândind din ea o experienţă considerabilă.

El era destul de deschis în privinţa aceasta, şi personalitatea sa

atrăgătoare şi iubitoare pecetluia pe viaţă legătura părinte duhovnicesc

– fiu duhovnicesc cu cei care au avut şansa de a-l cunoaşte. El a păstrat

strânse legături cu toţi fiii săi duhovniceşti până la adormirea sa, în 1915.

Unul dintre colegii de clasă ai lui Victor, arhimandritul Simeon, care

avea să devină preot-mucenic, a scris biografia stareţului, o carte

minunată,

având şi valoare literară, care zugrăveşte imaginea vie a unui om

sfânt, cu totul cufundat în Dumnezeu. Un alt coleg de-al său a fost viitorul

arhiepiscop de Cernigov, Pahomie.

Rectorul, tânărul episcop Antonie, viitorul principal candidat patriarhal

din 1918 şi primul ierarh conducător al Bisericii ruse de peste

hotare, a lăsat asupra lui Victor o impresie profundă. La început, datoria

lui era să slujească în altar în timpul Sfintei Liturghii, ţinând

cârja episcopului,

fiind profund absorbit de sensul slujbelor – coborârea harului

lui Dumnezeu asupra vieţii de pe pământ. În 1900 a absolvit şi, în anul

următor, pe 8 octombrie, a fost tuns în monahism de către rectorul său,

fiind ţinut sub mantie de stareţul Gavriil. În ziua imediat următoare a

fost făcut diacon, iar după încă o zi, ieromonah. I s-a dat numele Varlaam,

sfântul din vechime care l-a convertit pe prinţul Indiei, Ioasaf, şi

l-a inspirat să devină monah.

Noul monah era foarte apropiat de episcopul-rector şi când, în

1903, cel din urmă a fost transferat ca episcop de Ufa, l-a luat pe tânărul

ucenic cu el şi l-a numit inspector al Seminarului Ufa, încredinţându-i

toate bisericile „staroverilor" care se alăturaseră Bisericii Ortodoxe.

Aceasta a fost o sarcină dificilă, ţinând cont de imprevizibilul oamenilor

cu acea orientare şi de pasiunea lor pentru „corectitudine".

Episcopul Antonie a fost, înainte de toate, un apărător neînfricat al

Bisericii, un apologet agresiv în abordarea sa, direct în afirmaţiile sale,

iubitor, rapid şi cuceritor. El îşi dorea foarte mult să vadă renaşterea

conducerii bisericeşti patriarhale şi era entuziasmat de rădăcinile bizantine

ale civilizaţiei ruse, diferite de cele apusene; cu toate acestea, el însuşi

rămânea un adevărat om al secolului său.

Tânărul său ucenic, Varlaam, pe de altă parte, deşi călcându-i pe

urme, se deosebea prin precauţia în acţiune şi prin blândeţe în relaţiile

cu oamenii, ceea ce i-a atras un respect considerabil atât din partea colegilor,

cât şi a elevilor săi. În 1906, deja arhimandrit, a fost făcut rector

al Seminarului Poltava, unde şi-a publicat lucrările apologetice, printre

care Credinţa şi cauza necredinţei, Creşterea creştinească a copiilor,

Munca precum viaţa, o lucrare împotriva teosofiei etc. Întreaga intenţie

a învăţăturii sale era să-i tragă pe ascultătorii şi cititorii săi spre acel

dincolo al creştinismului. Aici este un exemplu din predicile sale; a fost

publicat în 1911, în periodicul Monahul rus (martie, nr. 6), despre subiectul

său preferat: căutarea Cetăţii de sus.

NOI NU AVEM CETATE STĂTĂTOARE,

CI CĂUTĂM UNA CARE VA SĂ VINĂ

Cerul este adevărata noastră patrie, veşnică, sfântă, în siguranţă

faţă de orice duşman, de orice acţiune distrugătoare a naturii, care va

fi arsă şi distrusă (cf. II Petru 3: 10). Niciun duşman nu se va apropia

de cer: focul nu îl va mistui, aşa cum se întâmplă adesea cu locuinţele

noastre pământeşti; apa nu îl va potopi; nu este supus distrugerii, aşa

cum sunt toate de pe pământ, ci stă neclintit în vecii nesfârşiţi (cf. Evr.

12: 28). Nici săraci şi nici bogaţi nu sunt acolo, pentru că acolo nimeni

nu va fi copleşit de lăcomia de avere; acolo nu este boală, întristare sau

suspin, ci o veşnică stare binecuvântată, bucurie veşnică; bucurie fără

sfârşit să fie peste capetele lor, spune profetul Isaia, înainte-văzând,

prin Duhul lui Dumnezeu, binecuvântarea drepţilor (cf. Is. 51: 11).

Părinţi şi fraţi în Domnul! Să ne străduim spre locaşurile cele de

sus printr-o viaţă virtuoasă, că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica

Împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos (II

Petru 1: 11).

Niciun om cu inima împietrită sau vreunul care slujeşte patimilor

sale păcătoase nu se va ridica în împărăţia cerurilor. Cum se poate urca

cineva la cer dacă întreaga sa viaţă a slujit deşertăciunea lumească,

dacă a fost muncit zilnic de o sete arzătoare pentru plăcerile pământeşti

sau şi-a predat inima acestora şi s-a lipit de ele ca fierul de magnet,

în timp ce nu şi-a dezvoltat nici cea mai mică înclinaţie pentru

bunurile duhovniceşti şi cereşti? (Nu spun că nu a reuşit să-şi dezvolte

această înclinaţie, ci spun că n-o are deloc.) Du-l doar pe unul ca acesta,

spre exemplu – dacă acest lucru ar fi permis –, în locaşurile cereşti,

şi se va plictisi acolo, pentru că acolo nu sunt lucruri precum cele de

aici, de jos: nu este niciunul din obiectele lui preferate, niciuna din comorile

sale pământeşti prin care şi-a adormit şi şi-a înşelat inima. Dispoziţiile

şi înclinaţiile sufletului pe care le-am dobândit aici merg cu noi

în acea lume, şi ce chin va fi acolo, dincolo de mormânt, pentru toţi cei

care au murit cu înclinaţiile lor pământeşti păcătoase, care întotdeauna

au înăbuşit şi au sufocat nevoile cereşti ale sufletelor lor, fără a reuşi

să ofere o pocăinţă sinceră pentru aceasta! Pentru aceasta va fi acolo

un vierme neadormit, aşa cum spune Mântuitorul nostru adesea în

Evanghelie: acest vierme este reprezentat de înclinaţiile noastre păcătoase,

care trăiesc şi nu mor nici măcar după moarte, care nu pot fi satisfăcute

cu nimic. Dar acestui vierme neadormit i se va adăuga şi un

foc nestins, cel mai cumplit foc; pentru că este spus: Viermele lor nu a

murit şi focul lor este nestins (Matei 9: 44, 46, 48).

Şi astfel, dacă nădăjduim la împărăţia cerurilor, pentru care am

părăsit lumea şi ne-am sălăşluit în pustie, trebuie, de asemenea, să dobândim

un mod de viaţă ceresc; dacă ne dorim cu sinceritate să locuim

după moarte în cer, trebuie să trăim într-un mod ceresc pe pământ.

Împărăţia cerurilor este deschisă, dreptul Judecător aşteaptă întoarcerea

noastră la El, ne cheamă cu milostivire la El, ne arată deja

locaşurile pregătite pentru toţi cei care Îl iubesc şi se străduiesc spre El

şi spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni

pe voi (Matei 11: 28).

Aici toate sunt trecătoare, dar acolo sunt veşnice: Căci nu avem

aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13: 14).

Amin.

II.

1913-1927

În 1913, la 13 ianuarie, el a fost făcut episcop vicar de Gomel. Vicariatul

său se afla în sud, în umbra, ca să spunem aşa, faimoasei Lavre

Poceaev. Hirotonia a avut loc în Petersburg, în catedrala Sfânta Treime a

Lavrei Sfântul Alexandru Nevski. În momentul solemn în care episcopul-ipopsifiu

rosteşte prima sa predică, după care urmează să fie hirotonit,

el a rostit următoarele cuvinte:

Preasfinţiile voastre, preaînţelepţi arhipăstori şi părinţi!

Voia lui Dumnezeu, prin sfinţiile voastre, mă cheamă pe mine, un

păcătos, la cea mai înaltă slujire din Biserica lui Hristos – slujirea

arhierească.

Nu ştiu ce să rostesc şi ce să spun în acest moment înfricoşător.

Un singur lucru nu voi ascunde: înălţimea acestei slujiri cu adevărat

apostoleşti, şi măreţia responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu

pentru sufletul fiecăruia dintre păstori şi dintre credincioşi îmi umple

inima de mare nelinişte şi teamă, şi stau ca fără de răspuns. Îmi ştiu

neputinţele duhovniceşti, îmi văd dezordinea duhovnicească, dar mai

ştiu şi că Domnul cheamă adesea fără să se uite la vrednicia omului. El

alege lucrurile cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi… pe

cele slabe… ca să le ruşineze pe cele tari… pe cele ce nu sunt, ca

să nimicească

pe cele ce sunt (I Cor. 1: 27-28). Dintr-un prigonitor a făcut

pentru El însuşi pe primul dintre Apostoli. Prin urmare mă smeresc pe

mine însumi şi, în nevrednicia mea, mă supun chemării lui Dumnezeu:

fie ca voia lui Dumnezeu să se facă în smerenia mea. O urmez cu teamă,

dar şi cu bunăvoinţă, deoarece cred că Domnul rânduieşte toate

spre binele nostru, căutând mântuirea noastră; cu teamă, dar şi cu bunăvoinţă,

iau asupra mea lupta şi crucea, care sunt în mod inseparabil

legate de slujirea de episcop.

Această luptă constă, înainte de toate, în renunţarea la viaţa personală.

Un episcop trebuie să se separe de propriile sale interese şi de

grija faţă de sine. Trebuie să trăiască nu pentru sine, ci pentru turma

sa; trebuie să primească în sufletul său şi în atitudinile sale sufletele şi

atitudinile turmei sale cu toate defectele, necazurile şi suferinţele ei; pe

propriii săi umeri trebuie în orice chip să ridice crucile tuturor şi în el

însuşi să trăiască pentru toţi lupta chinuitoare dintre bine şi rău: să

plângă pentru căderi, să-i ridice pe cei căzuţi, să fie (după cum spune

Apostolul Pavel) în durerile naşterii duhovniceşti (cf. Gal. 4: 19), fiind

slab şi arzând pentru fiecare suflet creştin (cf. II Cor. 11: 29).

Dar, pentru a renunţa la viaţa personală, trebuie să mori faţă de

iubirea de sine, să mori şi faţă de patimi, pentru că amândouă acestea

ne despart de Hristos şi de aproapele nostru; trebuie să ai atitudinea

pe care o avea Pavel când a spus: Căci pentru mine viaţă este Hristos, şi

moartea, un câştig (Filip. 1: 21).

Această luptă este deosebit de dificilă pentru un om păcătos, dar

este esenţială. Altfel nu ar exista roade în activitatea pastorală; altfel

păstorul însuşi ar fi un slujbaş şi va auzi glasul condamnării de la Cel

care Şi-a pus viaţa pentru oi şi i-a chemat pe cei care L-au urmat să

facă la fel.

La această luptă interioară a păstorului se adaugă întotdeauna şi

o luptă exterioară, constând în situaţia exterioară dificilă a lucrării

pastorale. Lumea şi oamenii se ridică împotriva slujitorilor lui Hristos,

şi de aici vin tot felul de defăimări, jigniri, supărări şi chiar prigoniri.

Dacă până şi un simplu păstor se simte doborât de această cruce, cum

trebuie să sufere un arhipăstor? Cine poate să descrie chinurile sufletului

său şi lacrimile sale dese, văzute şi nevăzute? Mai mult decât atât,

au venit acum vremuri cumplite: mulţi se îndepărtează de credinţă, se

ridică împotriva lui Hristos şi a Sfintei Sale Biserici. Acum, când mulţi

vorbesc de rău calea adevărului (cf. II Petru 2: 2), păstorul nu mai

poate să tacă şi să rabde necazurile în tăcere; el trebuie să apere adevărul

şi să dea mărturie despre el cu glas tare, trebuie să fie un fel de

mărturisitor. Şi să fii mărturisitor înseamnă să fii cleric-mucenic.

Exact aceasta este calea unui episcop.

Din nou îmi amintesc de dumnezeiescul Pavel, care descrie astfel

calea sa de mărturisitor: Pentru Hristos şi pentru lucrarea Lui, am fost

în dureri peste măsură, am fost adesea în închisoare şi aproape de moarte;

de multe ori am fost în pericol din partea celor de un neam cu mine,

de la păgâni, de la fraţii mincinoşi; de multe ori am fost în chinuri şi în

trudă, adesea în foame şi în sete, în frig şi în golătate – toate acestea în

timp ce eram în grijă necontenită pentru biserici (cf. II Cor. 11: 23-28).

Câtă credinţă şi câtă nădejde în Dumnezeu trebuie să aibă cineva,

şi câtă curăţie a vieţii personale, ce renunţare la sine şi iubire pentru

turmă, pentru a putea răbda cum se cuvine această luptă: să proclami

fără teamă adevărul lui Hristos, ca să rabzi necazuri şi suferinţe cu

bucurie, ca să nu-ţi pierzi curajul nici chiar în prigoniri, ca să arzi de

râvnă după Dumnezeu, căutând mântuirea fraţilor! În sfârşit, ce bună

gândire şi experienţă trebuie să aibă cineva ca să conducă în siguranţă

corabia Bisericii în portul mântuirii! Episcopul este comandantul

corăbiei.

Un adevărat comandant, spune Sfântul Ioan Scărarul, este cel care

a primit de la Dumnezeu şi prin propriile sale lupte o astfel de tărie

înţelegătoare, încât poate salva corabia sufletului nu doar de la furtuni

violente, ci chiar şi din prăpastie (Omilie către păstori 1: 2).

Din nou, îmi recunosc neputinţa şi îmi văd întreaga nevrednicie,

dar, în ciuda acestui fapt, cu smerenie, mă supun voii lui Dumnezeu şi

alung descurajarea de la mine, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează

în noi (Filip. 2: 13) şi păstorul nu este singur; cu el şi prin el lucrează

atotputernicul har al lui Dumnezeu, tămăduind neputinţele şi

umplând cele lipsă. Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci duhul puterii

şi al iubirii şi al curăţiei (II Tim. 1: 17).

În acest har nădăjduiesc eu; am nădejde, de asemenea, şi în sfintele

voastre rugăciuni. Rugaţi-vă, o, ierarhi ai lui Dumnezeu, ca Duhul

Sfânt să cureţe orice necurăţie a sufletului meu, ca să-mi dea înţelepciune

şi putere să păstoresc bine turma lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu

şi spre mântuirea fiilor Bisericii, ca şi eu însumi să fiu încredinţat

la Judecata de Apoi că voi sta de-a dreapta Sa şi voi auzi acel glas

de nespus care îi cheamă pe cei drepţi la moştenirea împărăţiei cerurilor.

Amin.

* * *

La scurt timp după ce şi-a început activitatea arhipastorală, a izbucnit

Primul Război Mondial, fapt care a avut consecinţe nefericite în

special în partea de sud, care a devenit front de război. Cu toate acestea,

înainte de război participarea sa la activitatea misionară de la Lavra Poceaev

a fost cea mai fericită perioadă din întreaga sa slujire ca episcop.

Lavra Sfântul Iov trecea printr-o reînviere datorată obştii de aici, care se

ocupa cu editarea de cărţi, condusă de unul dintre colegii săi de şcoală –

arhimandritul Vitalie (mai târziu de Jordanville, N.Y.). Cu zelul său

apostolic, părintele Vitalie i-a influenţat pe localnici, care timp de

ani întregi

fuseseră forţaţi să fie uniaţi, şi a condus mii dintre ei la Biserica

Ortodoxă. Episcopul Varlaam a participat în mod activ la acest fenomen

cu adevărat ortodox şi obişnuia să conducă mulţimi mari de pelerini la

festivităţile de la Poceaev, ţinând predici înflăcărate, îndemnându-i pe

ortodocşi să fie creştini adevăraţi, silindu-se din timpul vieţii lor pământeşti

către patria cerească. Cu adevărat emoţionante erau momentele

când o mulţime de o mie de pelerini sau mai mulţi participau la privegheri

de toată noaptea pe terenul mănăstirii, cântând imne cu o singură

inimă şi cu un singur suflet înaintea icoanei Născătoarei de Dumnezeu

din Poceaev sau a Sfântului Iov, sau un Tatăl nostru special, „vitalian",

în timp ce pe zidurile Catedralei erau proiectate diapozitive, ilustrând

trecutul ortodox glorios al Lavrei şi întreaga Rusie Sfântă ca un bastion

de creştinism pur, nealterat. Un episcop, Serafim, mergea pe jos la aceste

festivităţi de la Poceaev, cu întreaga sa turmă, într-o procesiune cu

prapori, aproximativ o sută şaizeci de kilometri – astfel era râvna ortodocşilor

pe atunci. Tot monahismul Rusiei în acea vreme se afla la un nivel

foarte înalt: multe mănăstiri aveau sfinţi între zidurile lor, şi monahii,

inspiraţi de practicile ascetice egiptene şi antiohiene, păstrau disciplina

chinovială de dragul experienţei mistice, spre deosebire de orientarea

către politică a Ordinelor rigide catolice din Vest.

Dar Revoluţia nu era departe. A luat cu asalt poporul ca un vârtej

de coşmar. Episcopul Varlaam cunoştea foarte bine semnificaţia celor ce

se petreceau în Rusia; natura satanică a dezrădăcinării creştinismului

era vizibilă. Sistemul de utilizare a spionajului şi a minciunii şi domnia

terorii, mai întâi de către GPU şi apoi de NKVD, era în mod evident croit

după activitatea puterilor demonice, care se află într-o ierarhie servilă de

dominare şi subordonare, aşa cum este prezentată în literatura patristică

(a se vedea, de exemplu, în Vieţile Sfinţilor pe 23 iunie descoperirea făcută

lui Teofil cel căzut). Planul blasfemiator al lui Lenin de a schimba

omenirea prin distrugerea demnităţii omului chip al lui Dumnezeu era

destul de clar şi era eficient asupra multora care nu aveau rădăcini

în înţelepciunea

patristică. El a înţeles că ceea ce se petrecea era o schimbare

spirituală şi nu doar politică în Rusia. Aici a dat greş Armata Albă, în

faptul că nu a recunoscut acest lucru îndeajuns.

Oriunde putea, el vorbea deschis despre acestea, dar se concentra

în principal asupra mobilizării puterilor duhovniceşti ale sale şi ale celor

într-un gând cu el, crescând în înţelepciunea smereniei.

Din 3 septembrie 1923, episcopul Varlaam a fost mutat la Pskov,

un oraş drag lui din cauza fratelui său, viitorul episcop Gherman, care,

după ce a absolvit Academia din Kazan în 1906, s-a implicat administrativ

în cadrul Seminarului din Pskov. Oraşul le amintea, de asemenea, de

stareţul lor din Kazan, părintele Gavriil, care şi-a petrecut ultimii săi ani

de viaţă la Mănăstirea Sfântul Eliazar de lângă Pskov. Dar părintele

Gavriil s-a dus să moară în Kazan, printre iubiţii săi fii duhovniceşti, şi

Gherman s-a dus acolo ca să participe la înmormântarea lui.

Viaţa lui Gherman nu era cu mult diferită de cea a fratelui său. Înainte

de Revoluţie a fost rector la Seminarul Vladimir şi apoi a fost transferat

la Seminarul Betania, în vecinătatea Lavrei Sfântul Serghie şi a

Academiei Teologice din Moscova. Acolo a avut legături cu oamenii cu

viaţă sfântă din regiune, care erau de o dârzenie sufletească deosebită, şi

peste ani, în îndepărtatele câmpii nordice ale Siberiei, amintirea acestei

întregi regiuni a Sfintei Rusii care dispărea i-a trezit calde sentimente şi

lacrimi – ca şi când Seminarul Betania fusese pentru el raiul.

În iarna anului 1924, episcopul Gherman a fost arestat şi exilat la

Tobolsk, şi apoi a urmat un continuu drum al crucii în lagărele de concentrare

din Solovki, Rusia centrală, Sarov şi Kulma, sfârşind în 1937 în

Nordul îndepărtat. Dar el era bine pregătit pentru a-şi accepta soarta.

Episcopul Gherman a fost întotdeauna atras de viaţa singuratică de

asceză. În timp ce se afla în exil în Arzamas, s-a întâlnit cu sfintele femei

văzătoare cu duhul de la Mănăstirea Diveevo din apropiere, iar una din

ele i-a profeţit că visul său de viaţă ascetică singuratică se va împlini –

doar că în exil, în loc de mănăstire. Sufletul său era deosebit de rafinat,

dăruit cu o perspectivă poetică asupra vieţii. Disertaţia sa de la Acade-

mie, „Învăţătura morală a Sfântului Simeon Noul Teolog", foarte apreciată

în cercurile academice, fără îndoială avea de-a face mult cu formarea

perspectivei sale duhovniceşti asupra vieţii. Cu câtă smerenie şi cu

cât umor relatează în scrisorile sale cum curăţa toaletele, primind

prin aceasta

cinstea de a-l imita pe Sfântul Ioan Damaschin! Împreună cu fratele

său, el a lăsat o mulţime de scrisori, adresate fiicelor sale duhovniceşti,

membre ale mănăstirii din catacombe, care sunt în mare parte codate

din cauza cenzurii poştale foarte stricte. Dar ce bogăţie de rafinament

duhovnicesc şi înţelepciune se află în aceste scrisori! Ce frumos limbaj

clasic, vesel şi liric! Cu adevărat, acestea sunt comori provenite din

catacombele

secolului al XX-lea.

III.

1927-1942

Din decembrie 1924, timp de un an, episcopul Varlaam a fost episcop

de Mogilev, în sud. Cum se schimbase totul până în acel moment! El

a fost mutat din cauza aresturilor constante de episcopi. La 13 iulie 1927

era episcop de Perm şi, pe când se afla temporar în Yaroslavl, a apărut

infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie. Acest document nu era o

surpriză pentru el, dar era cu totul inacceptabil pentru tot sufletul ortodox.

Împreună cu ierarhii locali, episcopul Varlaam a semnat acest document

de protest:

DIN EPISTOLA EPISCOPILOR DIN YAROSLAVL

Către Mitropolitul Serghie, 6 februarie 1928

Înaltpreasfinţia Voastră:

În apelul dumneavoastră către fiii Bisericii Ortodoxe din 29 iulie

1927 declaraţi într-o formă categorică un program al conducerii voastre

viitoare, a cărui realizare ar aduce Bisericii în mod inevitabil noi nenorociri

şi ar adânci infirmităţile şi suferinţele care sunt asupra ei. Conform

programului dumneavoastră, principiul duhovnicesc şi dumnezeiesc în

iconomia Bisericii este întru totul subordonat principiului lumesc şi pământesc,

a cărui piatră unghiulară nu este grija pentru apărarea cu orice

preţ a adevăratei credinţe şi a evlaviei creştine, ci o cu totul netrebuincioasă

mulţumire a celor „din exterior", nelăsând niciun loc pentru cea

mai importantă condiţie necesară pentru ordonarea vieţii bisericeşti interne

conform poruncilor lui Hristos şi ale Evangheliei – libertatea dată

Bisericii de către Întemeietorul ei ceresc, care este parte din însăşi

natura ei. Dumneavoastră îi obligaţi pe fiii Bisericii şi, mai întâi

de toate, bineînţeles,

episcopatul, să aibă o atitudine loială faţă de autoritatea civilă.

Noi primim cu bucurie această cerere şi dăm mărturie că am fost

întotdeauna, suntem şi vom fi cetăţeni cinstiţi şi conştiincioşi ai patriei

noastre; dar aceasta, susţinem, nu are nimic în comun cu politica şi intrigile

cu care dumneavoastră aţi legat Biserica şi nu îi obligă pe fiii ei să

refuze voluntar drepturile care le-au fost date de însăşi autoritatea civilă

(alegerea de către comunităţile credincioşilor a propriilor conducători

duhovniceşti).

În locul libertăţii interne a Bisericii, care fusese restabilită, dumneavoastră

folosiţi pe larg administrarea arbitrară, de care Biserica a suferit

mult chiar şi mai înainte. Faceţi, după bunul vostru plac, transferuri

de episcopi fără scop şi nejustificabil, adesea împotriva propriei lor dorinţe

şi împotriva celei a turmei lor, numiţi vicari fără ştiinţa episcopilor

titulari ai eparhiilor, suspendaţi episcopii care nu vă plac etc.

Toate acestea şi multe altele din felul în care guvernaţi Biserica,

care este, suntem profund convinşi, o evidentă încălcare a Sinodului a

toată Rusia din 1917-1918, mărind încă şi mai mult neregulile şi distrugerea

în viaţa bisericească, ne obligă să declarăm în faţa Înaltpreasfinţiei

Voastre:

Noi, episcopii din regiunea bisericească Yaroslavl, recunoscând

responsabilitatea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu pentru cele care

au fost încredinţate călăuzirii noastre pastorale – puritatea sfintei credinţe

ortodoxe şi libertatea de organizare a vieţii religioase în interiorul

Bisericii, pe care Hristos ne-a dat-o ca pe un testament –, pentru a calma

conştiinţele tulburate ale credincioşilor noştri, neavând nicio altă cale

de ieşire din situaţia fatală care a fost creată pentru Biserică, din acest

moment ne separăm de dumneavoastră şi refuzăm să recunoaştem,

dumneavoastr şi sinodului dumneavoastră, dreptul conducerii Bisericii.

Decizia noastră prezentă va rămâne în vigoare până când veţi recunoaşte

incorectitudinea actelor şi măsurilor dumneavoastră ca întâistătător

şi vă veţi căi deschis de greşelile dumneavoastră sau până când

Înaltpreasfinţia sa, Mitropolitul Petru, se va întoarce la conducere.

Agatanghel, Mitropolit de Yaroslavl

Serafim, arhiepiscop de Uglich (vicar al eparhiei Yaroslavl, fost

înlocuitor al locţiitorului patriarhal)

Arhiepiscopul Varlaam, fost de Perm, conducător temporar

vicariatul Liubinsk

Evghenie, episcop de Rostov (vicar al eparhiei Yaroslavl)

Ca reacţie la acest protest, Mitropolitul Serghie nu a găsit nimic

mai potrivit decât să emită un ukaz în care toţi acei ierarhi care nu erau

de acord cu Declaraţia sa au fost proclamaţi în mod automat

„contra-revoluţionari" şi, astfel, pe deplin legitim, aveau să fie

arestaţi de agenţii

GPU ca duşmani ai poporului. Episcopul Varlaam împreună cu alţii au

scris imediat o altă epistolă, afirmând că ei nu protestează împotriva

dreptului de administrare a Mitropolitului Serghie, ci că ei nu erau de

acord cu politica sa. Cu toate acestea, toţi ierarhii care într-un fel sau

altul nu erau de acord şi nu îl urmau orbeşte pe Mitropolitul Serghie au

fost într-adevăr arestaţi şi cea mai mare parte dintre ei au dispărut pentru

totdeauna fără urmă. Episcopul Varlaam conducea atunci temporar

eparhia Liubinsk, un vicariat din Yaroslavl. În noiembrie acelaşi an, el a

fost eliberat în mod oficial de datoriile sale arhipastorale. În 1930, cu

toate acestea, din cauza opoziţiei sale faţă de Mitropolitul Serghie, el a

fost arestat şi întemniţat, şi suferinţele sale au început serios, durând, cu

scurte intervale de relativă libertate în exil, pentru tot restul vieţii sale

mult-suferinde. În anii din urmă închisoarea Yaroslavl era considerată

unul dintre cele mai crude şi sadice locuri din sistemul sovietic, dar nici

exilul său nu era mult mai uşor. În 1931 se afla în Solovki, iar în 1933 în

Muntele Urs de lângă Petrozavodsk.

Starea de profundă deznădejde trăită în acei ani în special de clerici

era atât de intensă, încât puţini distingeau între ea şi moarte. Ştiau

că fuseseră condamnaţi la execuţie, şi era doar o chestiune de timp până

când sentinţa avea să fie împlinită. În această privinţă era cea mai fericită

perioadă din viaţa lor – pentru că întâlnirea cu Hristos era aproape.

Un martor, care mai târziu l-a cunoscut pe părintele Dimitrie Dudko,

a afirmat: „În lagăre îi întâlneam adesea pe fraţii noştri clerici şi slujeam

Liturghia în secret, uneori pe o ladă de lemn, uneori pe spatele cuiva;

în acele momente nu ne mai gândeam dacă astfel de lucruri erau permise.

Setea de a fi în unire cu Hristos era mai puternică decât orice oprelişte.

Uneori oamenii noştri din afară ne trimiteau Sfintele Daruri. Acolo,

dincolo de gratii şi de gardul ghimpat, ca într-un misionarism ortodox,

săvârşeam în secret toate Tainele Bisericii. Eu am botezat, am slujit cununii

şi înmormântări, şi am predicat." S-a consemnat că un anume

preot anti-serghianist, părintele Alexandru, în fiecare dimineaţă venea la

lucru devreme, în zorii zilei, şi pe un butuc de copac, îngenunchind,

săvârşea Sfânta Liturghie. Mai mulţi oameni au văzut cum o rază de lumină

cobora din cer şi intra în potirul său, transfigurându-l pe el şi pe

cei din jurul lui (din Memoriile scrise de N. Urusova).

Fiind un om nevinovat, călugăr umil şi blând, om cu inima blajină

şi iubitoare, care iubea slujbele lungi după tipicul monahal, arhiepiscopul

Varlaam a suferit cumplit din cauza despărţirii de fiii săi duhovniceşti,

care îl priveau ca pe un stareţ şi ca pe un învăţător duhovnicesc de

neînlocuit. El le scria scrisori de povăţuire oricând era posibil. Pentru cei

în „libertate", aceste scrisori erau ca o gură de aer proaspăt în realitatea

sovietică sufocantă. Se simte în ele duhul adevăratei smerenii creştine.

Împreună cu scrisorile fratelui său, ele constituie ceea ce astăzi s-ar putea

numi o învăţătură creştină despre îndurarea suferinţei într-o societate

care a devenit ostilă şi plină de ură faţă de însăşi fiinţa umană.

IV.

SCRISORI DIN EXIL DESPRE VIAŢA DUHOVNICEASCĂ

Scrisorile care au supravieţuit şi au ajuns în lumea liberă, circulând

în samizdat, au fost scrise din 1923 până în 1936, după care nu se mai

cunoaşte nimic despre episcopul Gherman. Există 7 scrisori ale episcopului

Varlaam şi 39 ale fratelui său. Ele au fost scrise pentru a-i încuraja

pe fiii lor duhovniceşti, având ca temă principală sobrietatea şi călăuzirea

în dobândirea virtuţii principale – smerenia înţelepciunii. Ele descoperă,

de asemenea, într-o formă mascată, unele frânturi de informaţii

despre autorii lor: hărţuirea lor permanentă, din închisoare în exil şi iar

în închisoare, şi lipsa uimitoare de amărăciune. Aici sunt câteva puncte

principale ale învăţăturii lor:

1. Scrisorile conţin o analiză lucidă, din punct de vedere patristic,

duhovnicesc şi psihologic, a tiparelor comportamentale ale firii noastre

căzute.

2. Învăţăturile pe care le transmit vin din experienţa personală a

situaţiei profund tragice pe care au fost forţaţi să o suporte: exil, o lipsă

permanentă a celor necesare traiului, hărţuiri, exil continuu (în cazul

episcopului Gherman) şi suferinţe fizice (în cazul arhiepiscopului Varlaam).

3. S-a observat în ele o pace deosebită, o inspiraţie poetică interioară

profundă, presărată cu parafraze (din cauza lipsei de cărţi în exil)

ale scrierilor patristice înflăcărate despre viaţa ascetică sau cu retrageri

melancolice, lirice, în realitatea trecută sau în frumuseţea ascunsă chiar

şi a prezentului. Pe scurt, scrisorile oferă o filosofie ascetică a iubirii

pentru Dumnezeu şi pentru viaţă.

4. Sensul suferinţei: suferinţă este atunci când duhul nostru sau

sinele trebuie să separe pe sine de propria lui dreptate şi trebuie să accepte

dreptatea lui Dumnezeu, care este grea şi care îngrădeşte sufletul

nostru – cu alte cuvinte, înseamnă să acceptăm voinţa lui Dumnezeu

mai degrabă decât voinţa noastră, ca să putem deveni instrumente ale

lui Dumnezeu.

5. Sensul fericirii duhovniceşti: „Ce fericire şi ce bucurie fără sfârşit

şi veşnică, să fii măcar în mică măsură părtaş al acelor Răni prin care

toţi au fost vindecaţi şi să fii măcar o părticică din acea Putere mare şi

eternă, care arată întregii creaţii veşnic vechea şi veşnic noua cale a Învierii

prin dăruire de sine şi iubire" – scrie episcopul Gherman.

Aici sunt câteva fragmente din învăţătura fraţilor episcopi:

SCRISORILE EPISCOPULUI VARLAAM

1. Despre atitudinea duhovnicească corectă

(Scrisoare a arhiepiscopul Varlaam către stareţa M.)

Vreţi să vă vedeţi slăbiciunea şi neglijenţa corectate şi astfel să vă

îndreptăţiţi; dar asta nu este chiar corect. Cercetaţi din nou ceea ce v-am

scris mai înainte; sufletul dumneavoastră nu a înţeles tot ceea ce am

spus acolo. Dar, să nu vă miraţi – acest lucru nu se poate face dintr-odată;

se lămureşte treptat, cu ajutorul lui Dumnezeu. Voi repeta pe scurt:

1. Nu suntem îndreptăţiţi prin faptul că ne corectăm, nici prin faptele

bune; toate acestea sunt subminate de păcătoşenia noastră obişnuită

şi, în tot cazul, suntem obligaţi să facem acestea prin firea noastră cea

după Dumnezeu. Dar suntem îndreptăţiţi prin smerenie şi pocăinţă:

Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu

nu o va urgisi. Veţi găsi acestea undeva în scrisorile stareţului Macarie

de la Optina. Prin urmare, este bine că aveţi căderi şi slăbiciuni; cu

pocăinţă şi părere de rău vă vor duce în rai. Dar, dacă nu aveţi acestea,

atunci încrederea în propria dumneavoastră corectitudine vă poate împiedica

foarte mult printr-o preţuire de sine ascunsă şi printr-o încredere

fariseică în nevoinţele şi virtuţile pe care le-aţi zămislit: „E meritul

meu – plăteşte-mă".

2. Mai departe, scrieţi: „Mă tem să primesc Împărtăşania adesea;

nu mă fac mai bună; păcatele mele sunt aceleaşi mereu". Bine, dar vă

spălaţi hainele adesea, şi vă mâniaţi pentru că nu se fac mai bune şi că

sunt mereu acoperite de acelaşi praf şi de aceeaşi murdărie? Nu este

dimpotrivă? Deci priviţi în acelaşi fel şi la curăţia sufletului: cu cât un

om se îngrijeşte mai mult de el, cu atât mai bine; cu cât spală mai adesea

murdăria, cu atât este mai plăcut Domnului. Şi nu vă necăjiţi dacă murdăria

este mereu aceeaşi – este destul de bine dacă măcar nu se înrăutăţeşte.

Nu are nicio importanţă ce anume a pătat puritatea sufletului;

vine vremea când murdăria trebuie curăţată şi îndepărtată prin pocăinţă.

Şi pentru Domnul un singur păcătos care se pocăieşte este mai plăcut

decât zece drepţi mulţumiţi de sine.

3. „Aş vrea să fiu ca M., dar acum mi-e teamă că sunt chiar mai jos

decât mirenii." Acest lucru înseamnă, din nou, că vreţi să fiţi inclusă

printre cei drepţi; nu aveţi smerenie; vă luptaţi întotdeauna pentru înălţimi.

Cel rău este cel care prin orice mijloace vrea să vă facă să gândiţi

despre voi înşivă: „Eu nu sunt ca alţi oameni". Şi de ce gândiţi aşa prost

despre mireni, nu ştiţi că mulţi mireni vor fi mai presus decât călugării?

Mirenii au multa smerenie a vameşului, multă răbdare şi căinţă; în timp

ce călugării au multă preţuire de sine, învârtoşare a inimii, o dreptate

fariseică („Am lucrat – plăteşte-mă"). Un om smerit nu se compară pe

sine cu nimeni; îi vede pe toţi mai buni decât pe sine însuşi şi mai aproape

de Dumnezeu; în unele privinţe se consideră pe sine mai rău decât

demonii. Bineînţeles, nu putem ajunge la o astfel de smerenie, dar cel

puţin ne putem reproşa în inima noastră toate cele făcute (nu doar în

cuvinte; adesea asta este doar o atitudine trufaşă), nu putem să condamnăm

pe nimeni şi nu putem să ne ridicăm deasupra nimănui.

4. „Nu-mi împlinesc canonul, obosesc." Ei bine, şi ce este cu asta?

Nu suntem mântuiţi printr-un canon, ci prin smerenie şi suspine înaintea

lui Dumnezeu. Păreţi să daţi o mare importanţă cantităţii de metanii

şi celor citite. Nu! Toate acestea pot fi doar un „chimval răsunător"; dar,

totul constă în căinţa inimii. Vă este de folos să faceţi un canon nu de

cantitate, ci de timp; de exemplu: dimineaţa vă puteţi ruga o oră sau

două. Fără să vă grăbiţi, cu pocăinţă, din inimă, şi uneori cu întreruperi,

dacă inima dumneavoastră trăieşte bucurie sau înduioşare – împliniţi

ceva din canon fără să vă gândiţi să împliniţi totul. Astfel se poate să

faceţi doar jumătate sau trei sferturi din cât făceaţi până acum, şi timpul

rânduit s-a scurs, şi apoi vin ascultările (curăţarea sobei etc.). Şi ce este

cu aceasta? Să nu vă tulburaţi; încheiaţi cât aţi reuşit să faceţi, şi să ştiţi

că Domnul nu va cere mai mult de la dumneavoastră, căci El nu laudă

graba. El are nevoie de inima dumneavoastră, nu de un număr de metanii

şi nici de o tehnică de recitare (a rugăciunilor). Se poate ca cineva să

citească un singur canon sau acatist o oră întreagă, dar cu lacrimi şi

întrerupându-l

pentru un plâns sincer înaintea lui Dumnezeu – aceasta este

adevărată rugăciune. Se poate, de asemenea, să citească cineva Evangheliile

sau Psaltirea, fără să fie atent la capitole şi planificări, ci după

puterea şi timpul său, ţinând seama de calitate – să citească totul cu

concentrare şi nu în pripă. De dragul ascultărilor şi din grijă faţă de

aproapele, trebuie întotdeauna să se scurteze timpul rugăciunii, de vreme

ce ascultarea este mai presus de post şi rugăciune, şi nu trebuie să fie

tulburat pentru aceasta, ci să se recunoască importanţa slujirii aproapelui.

Cantitatea metaniilor şi o anumită corectitudine a canonului sunt indispensabile

pentru începători, pentru a se obişnui să se roage; dar,

când s-au obişnuit într-o anumită măsură cu rugăciunea, nu trebuie să

se lege cu simţirea de un număr de metanii, ci este mai bine a te ruga în

mod liber, doar în funcţie de cantitatea de timp.

5. „Certaţi-mă şi arătaţi-mi neajunsurile." Mai întâi de toate, trebuie

să vă laud pentru deschiderea dumneavoastră şi pentru râvna după

mântuire. Dar trebuie să vă cert pentru dragostea exagerată pentru

corectitudine,

pentru că vă număraţi faptele bune şi nevoinţele şi vă bizuiţi

pe ele, fapt pentru care nu vedeţi valoarea nemărginită a smereniei, care

depăşeşte toate lucrările şi virtuţile noastre care şchiopătează. Aceasta

este o temelie şubredă, făcută, se poate spune, pe nisip, şi poate fi tolerată

doar la începutul vieţii duhovniceşti, dar mai târziu îi vatămă pe cei

care se luptă. Având o corectitudine exterioară (citirea canoanelor, ţinerea

posturilor şi fără căderi exterioare, uşor se poate ajunge la preţuirea

de sine şi la trufie, şi de acolo la „sfinţenie" şi „înainte-vedere" de-a stânga

(demonice). Aruncaţi repede această temelie din minte şi din inimă;

renunţaţi să mai preţuiţi nevoinţele, corectitudinea canoanelor şi aşa

mai departe. Faceţi orice lucru bun care vă este accesibil şi suportaţi orice

nevoinţă ca pe o poruncă de la Dumnezeu, fără a o evalua; pentru că

valoarea nu stă în ele, ci în dobândirea prin ele a smereniei, a credinţei,

a curăţiei profunde, a căinţei, a părerii de rău şi, în cele din urmă, a iubirii

de Dumnezeu şi de aproapele. Nimeni nu laudă un elev cât timp el

mai învaţă, ci atunci când primeşte diploma. Toate nevoinţele sunt doar

lecţii (proptele), în timp ce diploma constă în smerenie, părere de rău,

curăţie (atât cât este cu putinţă). Se poate ca cineva să ajungă la acestea

prin necazuri şi boli, fără nevoinţe deosebite şi canoane, şi nu va fi mai

prejos decât cei care s-au nevoit.

Şi astfel, alcătuiţi-vă propria temelie a sufletului, căutând defăimarea

de sine, pocăinţa, răbdarea, părerea de rău şi credinţă fermă şi neînşelată

în mila lui Dumnezeu. La Judecata de Apoi, cei drepţi vor fi recunoscuţi

doar după smerenia lor şi după faptul că se consideră nevrednici,

iar nu după faptele bune, chiar dacă le-au făcut. Aceasta este adevărata

atitudine.

2. DESPRE SIMŢĂMINTELE „BUNE" ŞI

DESPRE PĂREREA DE SINE

Cel care este iubitor de sine nu crede în mila lui Dumnezeu, ci îşi

întemeiază duhovnicia pe propriile sale realizări ascetice putrede şi pe

îmbunătăţiri exterioare părelnice; acesta se laudă cu ele şi, fiind copleşit

de stima de sine, îşi măsoară simţămintele ca şi cu un termometru – vai,

roadele iubirii de sine!

Nu te înălţa singur deasupra niciunui păcătos, nu îţi pune încrederea

în corectitudinea ta, pentru că preţuirea de sine poate nimici toate

isprăvile şi faptele noastre bune, dacă avem vreunele. Răbdarea cu smerenie

a păcatelor celorlalţi oameni, deşi e lucrul cel mai greu, este calea

care aduce răsplată şi cea mai sigură.

3. DESPRE RĂBDARE

Unde este răbdare, este cu siguranţă şi mântuire. O viaţă relativ

paşnică, petrecută în rugăciune, este totuşi mai prejos decât o viaţă de

necazuri petrecută în rugăciune, dacă există răbdare faţă de ceilalţi.

4. DESPRE CELE DE CARE TREBUIE SĂ NE FIE TEAMĂ

Trebuie să ne fie teamă nu de greşeli, ci de răceala inimii, de mulţumirea

de sine, de o atitudine lipsită de căinţă.

5. DESPRE CORECTITUDINE

Toţi suntem nesăbuiţi în ceea ce priveşte preţuirea de sine şi, prin

urmare, când ne corectăm puţin într-o privinţă sau în alta, numaidecât

ne apreciem pe noi înşine şi pe neobservate devenim farisei rafinaţi: ne

preţuim pe noi înşine pentru ceea ce a făcut harul, după mila lui Dumnezeu,

şi nu datorită realizărilor noastre. Prin urmare, în chestiunile duhovniceşti,

corectitudinea poate să ne facă mai mult rău decât incorectitudinea

cu un simţământ de căinţă. Vei spune: „Şi în corectitudine se

poate căi cineva". Să ne căim pentru ce, dacă ne vedem pe noi înşine corecţi?

Până la înşelare este un singur pas. Corectitudine adevărată nu

poate să existe. Prin urmare, Sfinţii Părinţi învaţă că nu ne îndreptăţim

prin fapte, chiar dacă suntem obligaţi să facem fapte bune (prin puterea

lui Dumnezeu), aşa cum o pasăre este obligată să cânte, deoarece pentru

asta este creată. Noi suntem creaţi pentru a face fapte bune; astfel este

firea noastră. Ar fi prostesc să ne mândrim pentru faptul că avem două

braţe şi două picioare – aşa este firea noastră. Şi, dacă nu facem fapte

bune, atunci păcătuim greu împotriva firii noastre şi a voii lui Dumnezeu.

Prin urmare, este bine să facem faptele bune, dar nu ca să ne mândrim

cu luptele şi cu realizările noastre, ci ca să dobândim o şi mai mare

smerenie şi căinţă. Cel care posteşte şi se roagă nu pentru a dobândi

smerenia şi pocăinţa, ci pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu şi pentru a se

îndreptăţi pe sine, se află în greşeală.

6. DESPRE NEPUTINŢE

Nu te întrista pentru neputinţele tale şi nu le considera duşmanii

tăi. Ci, dimpotrivă: deşi urâte, ele sunt prietenii noştri duhovniceşti, ele

sunt „vameşii" noştri.

7. DESPRE NECAZURI

Necazurile sunt atât dovezi cât şi indicatoare către bucuriile şi trăirile

veşnice şi nepământeşti, unde se găsesc Domnul nostru, Născătoarea

de Dumnezeu şi sfinţii.

Se pare că a venit vremea când Domnul nostru Îşi cheamă oamenii

şi îi curăţă prin necazuri pentru a-i trece în viaţa cerească; până la urmă,

acesta este scopul pentru care trăim. Fie ca voia lui Dumnezeu şi mila

Lui să se facă! Să nădăjduim aceasta şi să ne pregătim în fiecare zi să ne

întâlnim cu Dumnezeu şi să trăim ca în timpul Săptămânii Patimilor.

8. DESPRE SMERIREA DE SINE

Vederea şi evaluarea propriilor realizări şi fapte nu vor face decât

să mărească preţuirea de sine păcătoasă şi înşelătoare şi să micşoreze

singura noastră nădejde în mila lui Dumnezeu. Ce este mai de încredere

pentru noi şi mai plăcut lui Dumnezeu este următorul lucru: „O, Doamne,

nu am nimic şi nu îndrăznesc nici să-mi ridic ochii; ai milă de mine

după mare mila Ta!" Cu cât va fi mai mare părerea de rău şi încrederea

în Dumnezeu, şi nu în fapte sau altceva de-al nostru, cu atât va creşte

mila lui Dumnezeu faţă de noi.

9. TEMPLUL LĂUNTRIC

Nu este nevoie să plângem prea mult pentru distrugerea unei biserici;

până la urmă, fiecare dintre noi, din mila lui Dumnezeu, are sau

ar trebui să aibă propria lui biserică – inima; intră acolo şi roagă-te, atât

cât ai tărie şi timp. Dacă această biserică nu este bine făcută şi

este abandonată

(fără rugăciune interioară), atunci biserica vizibilă nu va aduce

mult folos.

SCRISORI ALE EPISCOPULUI GHERMAN

1. Scrisoare din 17/30 mai 1925

Tu şi eu nu am ajuns la acea stare duhovnicească în care ceea ce

este pur duhovnicesc sau, mai degrabă, când energia harului nu doar că

biruieşte slăbiciunea cărnii noastre şi trupul, ci dă şi aripi

sufletului nostru,

care este legat de această povară (a cărnii) şi care nu este nici atotputernic,

iar fără Dumnezeu nu are aripi. Până acum, prin mijlocirea resurselor

naturale fizice şi sufleteşti primite de noi de la natură şi de la

părinţii noştri, Domnul şi Duhul lui Dumnezeu acţionează prin această

maleabilitate fizică şi prin această natură psihică dinamică a noastră.

Dar viaţa cea adevărată în acest moment încă nu ni se descoperă în totalitate;

de aceea este atâta vigoare în noi şi, mai mult, atâta pasiune bună,

idealistă şi de orice fel.

Dar această etapă, mai devreme sau mai târziu, ajunge la capăt, şi

vine pentru fiecare Ghetsimaniul său, cu luptele şi ostenelile sale, până

la sudoare de sânge, şi apoi Golgota. Atât una, cât şi cealaltă, cauzează

chin şi suferinţă; şi cel mai adesea suferinţă, pentru că duhul nostru

trebuie să se separe de dreptatea sa proprie (indiferent de cât de curată

şi ideală poate să ne pară) şi să se împace cu voinţa dreaptă a lui Dumnezeu,

voinţă care pentru firea noastră psihică este foarte restrictivă şi

dificilă.

Scrii că pe 1 mai „aşa şi aşa" se va întâmpla şi, din această cauză,

inima ta geme şi spui: „Aceasta este voia lui Dumnezeu, şi în ea nu poate

fi nimic chinuitor" – şi cu toate acestea eşti chinuit. Aminteşte-ţi de sudoarea

de sânge din Ghetsimani; aminteşte-ţi de aceste cuvinte permanente

ale Învăţătorului nostru, că cineva poate să Îi urmeze doar prin

„luarea crucii". Toate acestea ar trebui să îţi spună că trecerea noastră

întru voia lui Dumnezeu este întotdeauna chinuitoare, aşa cum este, în

general, orice trecere de la o formă mai simplă la o formă perfectă şi

superioară,

aşa cum este orice naştere fizică şi, cu atât mai mult, o naştere

duhovnicească. Avem aici, pe pământ, doar începutul întregii renaşteri a

voinţei noastre în voinţa lui Dumnezeu, a minţii noastre (chiar şi cea a

unui credincios) în Mintea lui Dumnezeu, a iubirii noastre mici şi nedesăvârşite

în Iubirea Tri-Ipostatică Perfectă şi Atotcuprinzătoare. Când

omul, pe deplin şi cu adevărat (adică iubindu-L, considerându-L singurul

adevăr în viaţă), trece de partea acestui Adevăr veşnic sau, dimpotrivă,

se întoarce deplin de la El, el nu mai trăieşte şi este obligat să moară.

El a trecut prin tot ceea ce poate să ofere viaţa aceasta şi a ajuns

la maturitate

pentru viitor.

Sensul Ghetsimaniului personal al fiecăruia este următorul: să suferim

şi să tremurăm lăuntric, pentru a împlini cu răbdare ceea ce ni s-a

poruncit, fără a ne supăra din cauza motivului pentru care lucrurile sunt

aşa şi nu altfel; pentru că uneori cineva este adus la Dumnezeu prin şocurile

puternice care vin de la o acceptare sinceră a binelui şi prin căderi

înfricoşătoare. Iuda s-a aflat cu Hristos tot timpul şi L-a trădat; tâlharul

a fost fără Hristos tot timpul şi a ajuns să creadă în El. Dacă nici în viaţa

lui Hristos şi nici în istoria credinţei noastre nu ar fi fost indicaţii clare

ale acestor alternări între lumină şi întuneric şi despre triumful final al

luminii, atunci bineînţeles că ar fi fost înfricoşător. Dar trebuie să

ne înveselim

inimile cu cuvintele Apostolului Pavel, rostite cu privire la evrei

şi la neevrei, şi probabil aplicabile şi la cei care trăiesc acum: Pentru că

Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască

(Rom. 11: 32). În plus, nu ştim cât de aproape sau departe de noi

este necazul.

Vremea noastră este una în care este nevoie de multe şocuri în

plus, nu doar pentru a trezi minţile oamenilor, ci şi pentru a-l întoarce

pe om spre esenţa a tot ceea ce este cu adevărat uman – la inima sa.

Astfel, epuizarea ta trupească şi sufletească este de înţeles. Să purtăm

cu supunere crucea Lui, aşteptând, dacă nu aici, atunci acolo, odihnă

de la Domnul şi o descoperire deplină a sensului adânc a tot ceea ce

ne răneşte şi ne loveşte acum atât de dureros.

2. Scrisoare din 30 august 1932

Aici luna august se va sfârşi curând. În mod involuntar, în ciuda

importantelor şi zilnicelor griji, gânduri şi îngrijorări care împing undeva,

în adâncurile sufletului, tot ceea ce s-a petrecut înainte, ne amintim

praznicul de la Ghetsimani (Adormirea Maicii Domnului, 15 august),

micul schit plin de oameni, slujba lungă şi emoţionantă în jurul mormântului

Preacuratei, procesiunea triumfală cu giulgiul său pe cărările

schitului, cu frumosul sunet al clopotelor, masa bogată cu varză roşie şi

cvasul înmiresmat făcut din coacăze, şi Betania, cu minunatul ei paroh,

şi oraşul plăcut, cu acea căsuţă nu departe de Lavră. În această amintire,

experienţele pur duhovniceşti se împletesc cu cele lumeşti şi pământeşti,

şi este greu să le separi pe unele de altele, aşa cum este imposibil să tai

sufletul de trup şi să strici unitatea lor mistică.

Toate acestea stăruie într-un fel de dulce melancolie care roade inima,

ca şi cum s-ar vedea în zare fum albastru într-o zi senină de vară; şi

tot prezentul, în ciuda avantajelor duhovniceşti faţă de trecut, pare atât

de crud, de murdar şi de aspru. Va fi vreodată posibil să aducem acest

trecut, fără păcatele lui, la un loc cu prezentul, fără şocurile şi nenorocirile

sale barbare, într-un singur întreg luminos, unde totul să fie Hristos,

lumina Sa neapusă şi iubirea reciprocă, fără de care te simţi al nimănui

şi deznădăjduit în vremurile noastre? Şi în momentul de faţă, sabia Sa îi

desparte pe cei care au fost cândva apropiaţi şi într-un cuget, şi smerenia

Lui supusă şi pacea lipsesc chiar şi printre cei care sunt numiţi cu

numele Lui.

Dar eu cred că aceasta se va întâmpla, şi că sufletul fiecăruia dintre

cei care au trecut prin chinul lipsurilor, al căderilor, trădărilor,

al laşităţii

şi al negării, Îi va cânta din nou „Osana", nu doar cu buzele şi dintr-o

mişcare trecătoare a sentimentelor, ci cu întreaga viaţă, ca unui Biruitor

al morţii şi al răului.

3. Scrisoare din 5/18 octombrie 1933

Mi se pare că ceea ce se întâmplă acum nu este pur şi simplu distrugerea

unei fortăreţe şi a ceea ce pentru mulţi este sfânta sfintelor. Ce

se petrece este purificarea acestor lucruri sfinte, sfinţirea lor prin focul

groaznicelor necazuri şi încercări, prin distrugerea formelor care, în

frumuseţea

lor unică, dar în multe privinţe lumească, zdrobesc sensul şi

conţinutul care sunt legate de ele. Sunt făurite noi forme, care sunt mai

uşor de pătruns şi de umplut exact cu duhul şi cu viaţa, care sunt adesea

negate de provocatori şi care adesea, în numele unei lupte admise şi premeditate

împotriva Lui, sunt negate în principiu, pentru ca prin Golgota

anihilării să fie reînviate în forţă.

Priviţi şi vedeţi cum viaţa de fapt a devenit ascetică, cum renunţarea

la sine, o renunţare la sine nemaiauzită, devine nu o excepţie, ci o

regulă pentru toată lumea, cât de repede tot ceea ce devenise separat în

sfere de viaţă cât se poate de diferite ajunge la unitate prin colectivizare

şi aşa mai departe.

Vei spune că toate acestea nu sunt făcute în Numele Lui, ci împotriva

Lui. Da, este adevărat. Acum tot ceea ce are pecetea Lui se află în

necazuri, în Ghetsimani şi pe Golgota. Este adevărat. Dar este la fel de

adevărat că toate eforturile şi toată creativitatea sunt îndreptate înspre

crearea formelor de viaţă care toate, ca idee, au fost prevăzute de El, şi

nu pot fi realizate fără El, şi care neabătut duc spre El. „Toate sunt prin

El, cu El şi spre El", şi doar o mâhnire prea mare sau o reflectare superficială

la aceste cuvinte minunate ale Apostolului ne pot împiedica de la a

vedea că toate acestea se împlinesc. Involuntar îţi aminteşti de cuvintele

Sfântului Ioan Hrisostom: „Dumnezeu lucrează chiar prin acei oameni

care pun piedici şi se împotrivesc; El Îşi foloseşte duşmanii ca instrument

al slavei Sale, ca să ştii că nimeni nu poate să împiedice hotărârile

lui Dumnezeu sau să abată braţul Său cel înalt".

Vechiul Israel a trebuit să treacă peste ruinele minunatului său

templu, peste ani lungi în care a fost lipsit de slujbele dumnezeieşti care

fac inima să se căiască şi printr-o întreagă mare de lacrimi, înainte de a

ajunge la o altă casă a lui Dumnezeu, în care L-au văzut pe Cel despre

care vorbeau atât jertfele cât şi profeţiile lor. Maria Magdalena a venit la

El din cauza posedării de diavoli, Maria Egipteanca, din cuptorul imoralităţii

şi din patima desfrânării, tâlharul, prin chinurile crucii. Acestea,

mi se pare, sunt indicatorii care ar trebui puşi în faţa fiecărei supărări şi

în special în faţa amintirilor insuportabile. Tu şi poate majoritatea dintre

noi am fost lângă El când era plin de mireasma bunătăţii şi când era înconjurat

de măreţia minunilor, de lumina veneraţiei; acum nu vă fie

teamă de dezonoarea Lui, de Ghetsimani şi de Golgota, astfel încât, dacă

nu împrejurul vostru, cel puţin înăuntrul vostru, să puteţi vedea lumina

de nebiruit a adevărului Său şi a Învierii.

Fie ca Domnul să vă ajute în iarna ce se apropie cu toate grijile şi

îngrijorările ei. Viaţa fiecăruia trece acum prin porţile cele strâmte, iar

cel care acceptă acestea cu supunere, ca pe inevitabila şi singura cale de

mântuire, este mult mai fericit decât cel care este supărat, care se plânge

de neplăceri şi care aşteaptă ca cineva să-l împingă şi să-l îmbrâncească

prin porţi.

4. Scrisoare din 2/15 decembrie 1936

Cred că cele prin care treci tu este trăit într-o anumită măsură de

foarte mulţi, şi doar zgomotul realităţii prezente şi grandioasa

reconstrucţie, care cere o concentrare extremă a tuturor puterilor

sufletului

omului, determină aceste gemete tăcute ale sufletului şi îl împiedică pe

om de la înţelegerea sensului lor profetic. Starea ta este o reflectare a

bolii comune şi în niciun caz nu este ceva lipsit de speranţă, vreun motiv

pentru care să devină cineva isteric. Nu fără voia lui Dumnezeu am fost

puşi în acest vârtej al pătimirilor, al războiului şi a tot felul de acţiuni

neruşinate şi căderi. El nu ispiteşte niciodată prin cele rele şi, dacă ar fi

să dăm la o parte din realitatea care ne înconjoară duhul de excesivă

mândrie şi poftă trupească, în toate am vedea reflexii ale Adevărului Său

şi ale poruncilor Sale. Legile Sale au fost puse în minţile şi în

inimile oamenilor.

Ele sunt de neşters, ca firea. Şi, cu toate că cei care construiesc

(adică sovieticii) Îl ignoră în orice fel şi vor să-L îndepărteze pe El, chiar

şi amintirea Lui din viaţă, El tot rămâne piatra din capul unghiului şi

puterea ideilor fundamentale ale noii societăţi. În aceasta este garanţia

unor zori şi a unei schimbări şi a unei reînnoiri duhovniceşti, în timp ce

pentru cei care suferă şi sunt îndureraţi din cauza acestei „apostazii" este

încurajare, pace şi răbdare.

Să nu fii dezamăgit. Fără El suntem întotdeauna goi şi lipsiţi de

putere. El este acelaşi ieri, azi şi mâine. Poate El să nu fie cu noi, când în

jurul nostru şi în noi se dezlănţuie o astfel de furtună? Şi cu El putem

îndura orice şi putem întâmpina cu vitejie orice ispită. El are puterea de

a îndepărta într-o clipă toată durerea din inima ta, dar nu face aceasta,

pentru că este mai bine să lase durerea să-şi urmeze calea, şi, pentru

aceasta, este nevoie să cerem de la El doar răbdare.

V.

MOARTEA CELOR DREPŢI

Informaţiile pe care le avem despre ultimii ani ai arhiepiscopului

Varlaam provin din puţinele menţiuni prezente în scrisorile fratelui său,

bazate pe ceea ce i-au scris fiicele lui duhovniceşti, după vizitele rare făcute

arhiepiscopului Varlaam.

În 1931, episcopul Gherman scrie: „Acum sunt în Marele Ustiug.

Nicolae (adică el însuşi) a trebuit să îndure şi să vadă în aceste părţi o

mulţime de lucruri dureroase, dar acum trăieşte mai mult sau mai puţin

în pace. Victor (adică arhiepiscopul Varlaam) de curând a plecat să-şi

ocupe locul la Zosima" (adică în lagărul de concentrare Sfântul Zosima

de la Solovki).

În 1932: „Varlaam este acum la Staţiunea Muntele Ursul, lângă Petrozavodsk"

(un lagăr de concentrare groaznic).

În 1933: „De curând m-am bucurat că adevăratul porumbel al lui

Dumnezeu, V. (Varlaam), a fost eliberat din captivitate, dar încă nu ştiu

detalii. Cu atât mai vesel este lucrul acesta, cu cât erau puţine speranţe

pentru aceasta şi ei chiar spuseseră că a murit. Şi atât de mulţi, prea

mulţi dintre fraţii şi colegii mei (episcopi şi clerici), în special de acolo de

unde Dumnezeu m-a eliberat, s-au dus deja la odihna cea veşnică. Abia

ieri am primit o scrisoare de acolo, şi era groaznic de citit, din punct de

vedere omenesc, şi, mai mult decât atât, ca să simţi cum moartea stă

peste toţi cei cu care tu eşti unit nu numai printr-o cale comună (cea

clericală), ci şi prin unitatea aşteptării (mântuirea). Dar, dintr-un alt

punct de vedere, în acest proces al morţii eu simt şi izbăvirea şi învierea…

Transmite-i salutările mele lui Victor". În decembrie, acelaşi an:

„Victor este bine în Vologda (exil)".

În 1935: „Victor trăieşte ca mai înainte în Vologda". Şi mai târziu:

„Victor, se pare, a devenit cu totul neputincios; nu poate să meargă mai

mult de câteva minute, din cauza epuizării excesive a inimii".

În mai 1936: „Ele au mers în Vologda pentru a-l vedea pe bolnav.

Două dintre cele mai apropiate l-au vizitat. O cămăruţă cu tapet murdar,

abia separată de camerele de locuit ale proprietarului printr-o perdea,

care ţinea locul unei uşi. Un pat cu aşternut sărăcăcios, lângă el, o măsuţă

şi alte două mese lipite de perete. Şi acesta este tot mobilierul. Îmi

scriu că este slab, palid şi complet cărunt. În toate este privaţiune, după

cum li s-a părut lor, ceea ce este exact, dar această sărăcie îi face plăcere.

El le-a primit foarte iubitor, s-a interesat de viaţa fratelui său şi

l-a sfătuit

să-şi petreacă mai mult timp ocupându-se cu lumea lăuntrică, mai

degrabă, decât cu lucrurile exterioare, chiar dacă ar fi bune. Este mult

adevăr în aceasta. Apoi le-a dat sfaturi duhovniceşti şi le-a mângâiat

mult. Fie ca H. (Hristos) să îl mântuiască. El se simte bine în boala sa,

care l-a ţintuit la pat şi l-a făcut aproape invalid. Eu însumi cred profund

în providenţa acestui fapt: îl salvează de la schimbările epuizante de

locuri (închisori) şi, fără îndoială, îl ajută să adune mai multă căldură

duhovnicească, care este atât de indispensabilă în vremurile noastre atât

de reci. Fratele său (episcopul Gherman) a trăit până acum în aceeaşi

situaţie. Probabil că ai auzit despre boala (adică arestul – n.ed.) care a

venit peste rudele lui. Pentru el este o mare mâhnire, deşi s-a petrecut

nu fără voia lui Dumnezeu, Care ştie mai bine decât noi care este cea mai

bună cale spre ţinta noastră veşnică". Iar în decembrie scrie cu regret:

„Poate este mai bine pentru mine să îl imit pe Victor, care locuieşte ca

un zăvorât". Acestea au fost ultimele cuvinte cunoscute ale episcopului

Gherman.

Se găsesc chiar şi mai puţine menţiuni despre el în scrisorile arhiepiscopului

Varlaam; putem doar ghici ceea ce este în inima lui: „Este

foarte bine pentru mântuirea sufletului să fii ucenic de chilie. Cât despre

mine, m-aş fi dus la cineva ca ucenic de chilie, dar, vai, nu am tăria şi

nici posibilitatea. Cu toate acestea, picioarele mele sunt mai bine… Dar

starea mea generală este mai proastă. Înainte de Săptămâna Brânzei am

avut un atac. Doctorul m-a văzut de două ori. Acum, slavă lui Dumnezeu,

este mai bine. Tot ceea ce este obositor îmi este vătămător, deci a

trebuit să-mi scurtez canonul de rugăciune. Am nevoie de aer curat, dar

nu pot ieşi afară decât pentru zece minute… Am citit toată Psaltirea în

timpul Postului Mare şi scurtez Ceasurile. Psalmistul spune: Adusu-mi-am

aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile

Tale (Psalm 142: 5). Şi pentru tine este de mare folos să îţi aminteşti de

lucrurile sfinte din viaţa ta. Nu este deşertăciune, ci o uşurare mângâietoare

pentru suflet; este un înlocuitor pentru lecturile duhovniceşti".

După aceste puţine cuvinte, probabil din 1936, arhiepiscopul Varlaam

a fost ca şi abandonat. Scrisorile de la fratele său au venit din ce în

ce mai rar, până când nu au mai fost deloc, indicând fie faptul că fusese

omorât prin împuşcare, fie că pierise în sistemul de coşmar al lagărului

de muncă, pe atunci condus de maniacul Ejov. Vizitatorii arhiepiscopului

Varlaam s-au împuţinat şi ei considerabil, pentru că şi ei au fost predaţi

aceleiaşi sorţi. Durerile de la picioare şi din tot corpul, de altfel, au

crescut şi avea o răceală permanentă şi pătrunzătoare, care se instala în

adâncul trupului său imobilizat. Anii agoniei se prelungeau. Inima sa

bolnavă continua să bată.

Afară, lumea era acum în război. Speranţa poporului rus de a fi eliberat

de jugul ateist devenea mai intensă cu fiecare zi de război şi de privaţiune.

Suferinţele poporului creşteau pe măsură ce autorităţile, din

teamă, făceau mai multă presiune. Nimeni nu avea timp de arhiepiscopul

Varlaam. Şi, în starea sa deznădăjduită, el a înţeles totul şi se ruga

neîncetat pentru lume, el ştia de cununile slăvite pe care Dumnezeu avea

să le dea celor care au suferit, celor care au cultivat blândeţea inimii,

dragostea iertătoare şi o înţelegere profundă a slăbiciunii omeneşti… Şi

se ruga pentru toţi.

Încă nu murise în groaznica închisoare Vologda… Ascultând cântarea

măreaţă a viscolului care urla, un sobor pe multe voci care se rotea

ca norii pe marea schimbătoare a vieţii, nu putea decât să se roage la

sfântul său, călugărul Varlaam, acel ascet minunat din vechime. Înainte

ca un om să moară, se spune, sfântul său împreună cu îngerul păzitor

vin ca să însoţească sufletul în lumea cealaltă. Acest sfânt fusese în

India

şi se întâlnise cu dreptul prinţ Ioasaf, care avea să moştenească

toate bogăţiile

pământeşti ale unei mari împărăţii. Dar Varlaam, plin de zel

dumnezeiesc ca să-l facă moştenitor al Împărăţiei cereşti, l-a convertit la

Hristos. Şi cerurile i s-au deschis şi a văzut sensul existenţei umane şi ce

este pregătit pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, Dătătorul vieţii. O,

ce stare plăcută a avut când a ieşit din trupul său şi dus în Împărăţia cerească

a lui Hristos! A văzut ce bucurie de nespus îi aşteaptă pe oamenii

muritori pentru toate suferinţele îndurate în această vale a plângerii,

tărâmul nostru pământesc! Viaţa autentică a acestor sfinţi este o adevărată

descoperire a raiului, pe care pătimitorul ierarh Varlaam, acum pe

jumătate îngheţat de moarte şi acoperit cu zăpadă în adăpostul său jalnic,

o citise de atâtea ori în zilele tinereţii sale şi acum nu putea să nu

şi-o amintească:

Acum, când se rugase cu lacrimi vreme îndelungată, şi adesea îşi

plecase genunchii, s-a aruncat la pământ. Apoi, adormind puţin, s-a

văzut pe sine răpit de nişte bărbaţi străini, şi trecând prin locuri pe care

nu le mai văzuse până atunci. Stătea într-o câmpie mare, toată în

floare, cu flori înmiresmate şi proaspete, unde a văzut tot felul de pomi

frumoşi, încărcaţi cu fructe necunoscute şi minunate, plăcute ochiului

şi chemând să fie atinse. Frunzele copacilor foşneau limpede, din cauza

unei brize uşoare, şi, cum tremurau, slobozeau un parfum plăcut care

nu înceta să bucure simţurile. Erau acolo tronuri făcute din cel mai

curat aur şi din pietre preţioase, răspândind o strălucire nemaipomenit

de luminoasă, şi locuitori strălucitori printre paturi minunate, prea

frumoase pentru a fi descrise. Şi, lângă acestea, erau ape curgătoare

extraordinar de limpezi şi minunate la vedere. După ce aceşti bărbaţi

înfricoşaţi l-au condus prin această câmpie mare şi minunată, l-au

adus într-o cetate care strălucea cu o lumină de nedescris, ale cărei

ziduri erau din aur orbitor, cu parapete ridicate la înălţime, făcute din

nestemate, cum omul nu a mai văzut. Ah, cine ar putea descrie frumuseţea

şi strălucirea acelei cetăţi? Lumină, ţâşnind mereu de sus, umplea

toate drumurile ei cu raze luminoase; şi cete îngereşti înaripate, fiecare

din ele fiind ea însăşi o lumină, locuiau în această cetate, alcătuind

cântări de care urechea muritoare nu a auzit niciodată. Şi a auzit o

voce strigând: „Aceasta este odihna celor drepţi; aceasta este bucuria

lor, a celor care au plăcut Domnului în viaţa lor…"

(Sfântul Ioan Damaschin)

În cele din urmă, gerul a încetat să mai muşte, şi zăpada albă, orbitoare,

ca fulgerul, cu lucire caldă pava calea pe care să se ridice sufletul

dreptului ierarh Varlaam, acolo unde drepţii se odihnesc. Şi el a plecat

acolo, sus, să se alăture sfinţilor, în locul pregătit celor drepţi, ca să Îl

slăvească pentru totdeauna pe Dumnezeu. Amin!

Sfinţilor noi mucenici Varlaam şi Gherman, rugaţi-vă lui Dumnezeu

pentru noi!

F.H.

III.

Sfinţii Rusiei din catacombe

Ce minunată şi glorioasă oştire de noi pătimitori!

Cine poate să vă slăvească după cuviinţă?

Cu adevărat, binecuvântat

este pământul înmuiat de sângele vostru

şi sfinte sunt locurile care au primit

trupurile voastre.

Arhiepiscopul Ioan Maximovici

Notă introductivă

Persecutarea sovietică a religiei, care a dat noii mucenici, nu a fost

nici întâmplare, nici fenomen accidental. În vremurile de demult, persecuţiile

creştinilor erau rezultatul unui plan deliberat din partea împăraţilor

păgâni, precum Diocleţian şi Iulian Apostatul – un plan de exterminare

a credinţei creştine. În acelaşi fel, planul de a extermina religia, şi

în special creştinismul ortodox, a fost o parte centrală din politica sovietică

încă de la început, şi măsurile barbare necesare pentru implementarea

acestui plan au fost clar prevăzute şi comandate de guvernul comunist

la cel mai înalt nivel. Următorul fragment dintr-o scrisoare a fondatorului

regimului comunist în Rusia poate fi considerat un document

principal în demonstrarea acestui punct.

DIRECTIVELE LUI LENIN

DIN SCRISOAREA LUI V. LENIN CĂTRE MOLOTOV

10 februarie 1922

Dacă este necesar ca, pentru împlinirea anumitor scopuri politice,

să se recurgă la o serie de cruzimi, atunci este imperativ să fie îndeplinite

acestea în modul cel mai energic şi în cel mai scurt timp cu putinţă,

altfel, masele de oameni nu vor îndura o folosire prelungită a cruzimilor…

În această privinţă, cu cât vom reuşi să executăm prin împuşcare

un număr mai mare de reprezentanţi ai burgheziei şi ai clericilor reacţionari,

cu atât mai bine.

LENIN

(Le Messager al Mişcării Studenţilor Ruşi Creştini,

nr. 98; Paris, 1970)

17. Stareţul Anatolie cel Tânăr

ŞI ULTIMUL CĂLUGĂR MĂRTURISITOR AL MĂNĂSTIRII OPTINA

Pomeniţi la 30 iulie (†1922)

Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă

(II Cor. 13: 5)

„Cândva, o mândrie a Sfintei Rusii, nu este de mirare că mănăstirile

ei au fost ţintele principale ale distrugerii în campania revoluţionarilor

atei de eradicare a religiei. Printre cele mai mari tragedii a fost distrugerea

faimoasei Mănăstiri Optina, cunoscute pentru stareţii ei purtători de

Dumnezeu, ucenici direcţi ai marelui Sfânt Părinte, fericitul Paisie

Velicikovski.

În secolul al XIX-lea, Optina a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare

duhovnicească, atrăgând literalmente mii de pelerini, printre care

erau faimoşii scriitori ruşi şi filosofi: Gogol, Turgheniev,

Dostoievski, Kireievski,

Leontiev, Tolstoi, V. Soloviov şi alţii.

Aceşti stareţi, care erau apropiaţi de oameni, au hrănit în omul rus

obişnuit un simţământ de devoţiune profundă faţă de Domnul nostru

Iisus Hristos. Şi, când a venit încercarea Revoluţiei, mulţi L-au mărturisit

pe Hristos cu vieţile lor. Astfel au fost şi părinţii de la Mănăstirea Optina.

Multe cărţi au fost scrise despre ultimul mare stareţ al Optinei,

Nectarie, care şi-a sfârşit viaţa ca mucenic mărturisitor. Aici, totuşi, să

arătăm posterităţii şi puţinele rânduri cu privire la alţi călugări mucenici,

mai puţin cunoscuţi sau chiar necunoscuţi.

Când, în cele din urmă, sovieticii au închis şi au distrus mănăstirea,

în 1925-1927, ei au încercat, de asemenea, să-şi ascundă faptele sângeroase.

Astfel, de exemplu, unui călugăr, părintele Pantelimon, i s-a retezat

capul; multe dintre clădiri au fost distruse; faimoasa bibliotecă de

manuscrise a fost luată şi a fost vândută la licitaţie, în Paris, în anii '30.

Unele dintre aceste cărţi au fost salvate de călugării îndureraţi de la Optina

şi de către alţii, care le-au păstrat şi sperau să vadă în ele semne

pentru viitoarea ei restaurare.

Ajungând la Kozelsk, care se afla nu departe de Mănăstirea Optina,

am traversat o pajişte frumoasă, acoperită cu o vegetaţie verde luxuriantă.

Se întindea înaintea noastră ca un covor minunat, împodobit cu flori

multicolore. Şi apoi, pe povârnişul unui deal care se ridica deasupra râului

Jizdra, iată: Mănăstirea Optina, acel minunat pustiu monahicesc, Tebaida

sau Trans-Iordania noastră… Am ajuns la Jizdra. Acolo se găsea

un feribot gata să ne ducă peste râu. Şi apoi am păşit cu veneraţie pe pământul

sfintei mănăstiri, unde totul fusese sfinţit prin nevoinţele ascetice

ale călugărilor, cu lacrimile şi rugăciunile lor neîncetate. Când am

intrat

în mănăstire, ni s-a spus că, pentru a-l vedea pe stareţul Anatolie,

trebuie să trecem dincolo de livadă şi apoi să ieşim pe poarta mănăstirii,

urmând o cărăruie prin pădurea deasă de pin, care duce direct la schit.

În cele din urmă, am ajuns şi am văzut clopotniţa schitului şi, la dreapta

ei, o colibă mică în care locuise marele stareţ. Până la urmă, în adâncul

schitului, într-o mică chilie, l-am văzut pe părintele Anatolie, care ne-a

primit cu dragoste. Pe măsură ce vorbeam cu el, ni se dezvăluia darul

înainte-vederii sale. Această primă întâlnire cu el ne-a rămas în amintire

pentru întreaga viaţă…" (Memoriile misionarului canadian, arhimandritul

Ambrozie Kanavalov). Şi, într-adevăr, era în întreaga personalitate a

părintelui Anatolie ceva asemănător cu prospeţimea florilor de câmp luminate

de soare, o tinereţe şi o bucurie liniştite.

Din copilărie, Alexandru Potapov şi-a dorit cu înfocare să devină

călugăr, dar mama lui nu voia aceasta, chiar dacă el nu era singurul fiu

în familie. Asemenea Sfântului Serghie de Radonej, el a mers la mănăstire

numai după moartea ei, alăturându-se obştii de la Optina, şi pentru

mulţi ani a fost ucenicul de chilie al marelui stareţ Ambrozie, absorbind

într-atât duhul acestui mare dascăl, încât, pe când era încă doar ierodiacon,

el era recunoscut deja ca stareţ, mai întâi la schit şi apoi ca stareţ

principal al mănăstirii înseşi, fiind cinstit şi iubit în special de

către vizitatorii

şi pelerinii străini.

Chiar din primele sale zile la Optina, el a absorbit deplin duhul ascezei

sale aspre: trezvia încordată a duhului, liniştirea în chilie, care este

acea „crăpătură în stâncă prin care Domnul i-a vorbit lui Moise" (Sfântul

Isaac Sirul); şi, pe de altă parte, el a avut atitudinea simplă şi sinceră faţă

de toate cele exterioare, faţă de fraţi, faţă de vizitatori, faţă de natură şi

faţă de lumea lui Dumnezeu care îl înconjura. Felul de viaţă din mănăstire,

după tipic, cu slujbele bisericeşti, cu bătrânii ei, cu lucrarea ei de luminare

plină de bogăţie duhovnicească, a născut în el un mare ascet.

Noaptea el nu dormea deloc, dându-se pe sine deplin rugăciunii lui

Iisus. Adesea, din cauza oboselii, aţipea în biserică în timpul

citirii Psaltirii,

doar pentru a întâlni ochiul critic al vreunuia care nu cunoştea

nevoinţele lui din timpul nopţii. Această lucrare lăuntrică, cu toate acestea,

genera în el acea pace de nezdruncinat care, în deplină armonie cu

toţi stareţii care l-au precedat, l-a ajutat să devină un mare binefăcător şi

al întregii societăţi, educând sufletele a mii de ruşi în adevărata evlavie

creştină. Este întru totul semnificativ că îl preţuia mult pe Sfântul Tihon

de Zadonsk, adesea prezentând ca pe un dar preţios cartea sfântului

Despre adevăratul creştinism. O jumătate de secol mai târziu, unul din

fiii săi duhovniceşti îşi amintea cu respect: „În 1921, binecuvântându-mă

pentru lucrarea pastorală de preot, stareţul Anatolie mi-a spus: «Ia

cartea Despre adevăratul creştinism şi trăieşte în conformitate cu

indicaţiile

de acolo»".

Însuşindu-şi esenţa cârmuirii monahale, stareţul Anatolie conducea

viaţa lăuntrică a monahilor cu deplină putere duhovnicească. De

exemplu, în timpul mărturisirii monahilor de două ori pe zi, când îi dezvăluiau

gândurile lor şi cu mult respect şi concentrare veneau la stareţ

unul câte unul, îngenuncheau în faţa lui, luau binecuvântarea lui şi

schimbau câteva cuvinte cu el. În acele momente adeseori devenea evidentă

înainte-vederea lui. Asemenea momente erau uneori scurte, alteori,

ceva mai lungi. Era evident că stareţul lucra cu iubire şi putere părintească.

În blândă pace şi cu un sentiment de mângâiere, ei se retrăgeau,

sufletul lor fiind curăţit din nou. Şi, cu adevărat, viaţa unui călugăr

la Optina era fără umbră de tulburare sau mâhnire; toţi cei de acolo erau

profund bucuroşi, într-o concentrare din toată inima.

Părintele Anatolie avea darul uimitor de a vedea mişcările sufletului

omului, gândurile şi simţămintele lui: „În 1916 am fost informată că

stareţul Anatolie era aşteptat în Petersburg şi avea să stea la domnul

Usov; şi, astfel, trei dintre noi – fratele meu, sora mea şi cu mine – am

mers acolo. Pe drum, fratele şi sora mea au declarat că tot ceea ce voiau

de la stareţ era binecuvântarea lui, dar eu am spus că aş vrea foarte mult

să vorbesc cu dânsul. După câtva timp, el a ieşit afară, în sală, la

toţi oamenii

care îl aşteptau şi a început să binecuvânteze, spunând câteva cuvinte

fiecăruia în parte. La înfăţişare, părintele Anatolie semăna foarte

mult cu Sfântul Serafim, aşa cum este pictat în icoanele sale: aplecat înainte,

cu un chip iubitor şi smerit. E ceva ce trebuie văzut de fiecare, pentru

că este imposibil de descris. Când a venit rândul nostru, stareţul i-a

binecuvântat pe fratele şi pe sora mea, dar mie mi-a spus: «Dar tu voiai

să vorbeşti cu mine, nu-i aşa? Nu pot chiar acum; vino la mine diseară».

Stareţul mi-a citit dorinţa aprinsă, deşi nu o exprimasem în cuvinte"

(Memoriile Elenei Karţev – acum, doamna Elena Konţevici).

În ultimii săi ani, părintele Anatolie a trăit nu departe de biserică,

ci chiar vizavi de ea, între zidurile mănăstirii. Neliniştea oamenilor trezită

de ateismul revoluţionar i-a condus pe credincioşi la stareţi – Anatolie

şi Nectarie – pentru sprijin duhovnicesc. Părintele Anatolie, deşi cel mai

tânăr dintre cei doi şi neavând încă păr alb, era centrul atenţiei, părintele

Nectarie preferând să rămână în umbră. În smerenia lui, stareţul

Nectarie, când vedea vizitatori care se apropiau de chilia lui, mergea la ei

şi le spunea: „La cine mergeţi?", şi îi conducea la părintele Anatolie, fără

ca ei să bănuiască cine era el.

Autorităţile sovietice au început persecutarea monahilor în întreaga

Rusie. Optina a devenit proprietate de stat, şi statul necredincios bineînţeles

că nu avea nevoie de mănăstire. Mulţumită eforturilor credincioşilor

laici locali, mănăstirea a obţinut statutul de muzeu de stat,

permiţându-se funcţionarea unei biserici. Monahii erau teribil de

hărţuiţi;

unii au fost arestaţi, iar unii au plecat pur şi simplu pe unde au putut.

Dar încă mai mult veneau credincioşii ortodocşi, umplând locul sfânt în

căutare de mângâiere. A venit în cele din urmă şi rândul stareţului

Anatolie. Soldaţii Armatei Roşii l-au arestat de mai multe ori, l-au

bărbierit, l-au torturat şi l-au batjocorit. A suferit mult, dar tot îşi primea

fiii duhovniceşti oricând putea. Spre seara zilei de 29 iulie 1922, a venit o

comisie sovietică, l-a interogat mult timp şi trebuia să îl aresteze. Dar

stareţul, fără a protesta, a cerut cu smerenie alte 24 de ore pentru a se

pregăti. Ucenicului său de chilie, părintelui Varnava cocoşatul, i s-a spus

într-un mod ameninţător să-l pregătească pe stareţ pentru plecare, întrucât

avea să fie luat în ziua următoare, şi apoi au plecat.

A venit noaptea şi stareţul a început să se pregătească pentru călătoria

sa. În dimineaţa următoare, comisia s-a întors. Lăsându-şi maşinile,

l-au întrebat pe ucenicul de chilie: „Este gata?". „Da", a răspuns părintele

Varnava, „stareţul este gata". Şi, deschizând uşa, i-a condus la camera

stareţului. Aici li s-a prezentat o imagine tulburătoare privirii lor

uimite: stareţul, „fiind pregătit" într-adevăr, stătea întins în sicriul său,

în mijlocul camerei! Domnul nu a îngăduit ca slujitorul Său credincios să

mai fie batjocorit, ci îl luase la Sine în chiar acea noapte.

Câteva zile înainte de adormirea stareţului, una dintre fiicele sale

duhovniceşti (E.G.R.) a primit o scrisoare de la dânsul în care o invita să

vină şi să stea la mănăstire pentru o vreme. Ea a amânat să meargă şi a

ajuns abia a noua zi după adormirea sa. Acolo, ea a întâlnit alţi oameni

care fuseseră, de asemenea, chemaţi de stareţ, fie prin scrisoare, fie în

vis. Unul dintre ei primise cuvânt de la stareţ despre adormirea sa câteva

ore înainte ca ea să se petreacă. Trupul său a fost înmormântat lângă

stareţul Macarie, ale cărui moaşte au fost găsite atunci nestricate.

Anul următor, chiar înainte de Paşti, mănăstirea a fost definitiv lichidată.

Toţi călugării rămaşi au fost arestaţi şi exilaţi, bisericile au fost

închise, mormintele stareţilor au fost profanate şi schitul a fost transformat

în adăpost pentru „clasa superioară" sovietică. Egumenul Isaac şi

stareţul Nectarie au fost închişi la Kozelsk; dar cel din urmă a fost curând

eliberat şi exilat la aproximativ 80 de kilometri de mănăstire, unde,

în casa unui credincios devotat, a trăit până la sfârşitul vieţii sale, în

1928, astfel sfârşindu-se epoca glorioasă a stareţilor de la Optina.

Într-una din multele cărţi populare despre Mănăstirea Optina, care

a apărut chiar imediat înainte de Revoluţie, Pe malurile râului lui Dumnezeu,

este descrierea înduioşătoare a unui copil, fiul de cinci ani al unei

fiice duhovniceşti a părintelui Anatolie. Când era însărcinată cu el, ea s-a

rugat fierbinte sfântului ei iubit, Serghie de Radonej, promiţând să-i închine

lui copilul. Cu toate acestea, în timp ce asista la canonizarea Sfântului

Serafim la Sarov (1903), a simţit cum a săltat copilul în pântecele ei

şi a început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să-l numească pe

copil Serafim; dar, din cauza unui vis, l-a numit pe copil Serghie

(Serioja) până la urmă. Cinci ani mai târziu, „când Vera şi Serioja plecau

din mănăstirea noastră, m-am dus să îi petrec. În acel moment l-am

văzut pe unul din călugării noştri cei mai respectaţi, părintele A., că

venea la noi. Ne-am apropiat de el şi ne-am plecat să luăm

binecuvântare. Serioja, punându-şi mânuţele înainte, a spus:

«Binecuvântează-mă, batiuşka». În schimb, bătrânul călugăr s-a plecat

el însuşi adânc în faţa lui Serioja, atingând pământul cu mâna şi

spunând: «Nu, tu binecuvântează-mă mai întâi». Şi, spre uimirea

noastră, copilul şi-a pus degetele în poziţia potrivită şi l-a binecuvântat

pe bătrânul călugăr cu o binecuvântare de preot. Ce-i rezervă viitorul

acestui băiat?", a concluzionat autorul. Şi răspunsul la această întrebare,

aşa cum a fost cunoscut în calitate de martor de N.V. Urusova, o treime

de secol mai târziu, vine din Sfânta Rusie din catacombe:

„Când fiii mei au fost arestaţi în 1937 şi exilaţi de GPU pentru zece

ani fără drept de corespondenţă, este de imaginat mâhnirea mea. Am

vărsat multe, multe lacrimi, dar nici măcar într-un gând trecător nu

m-am plâns, ci doar am căutat mângâiere la biserică; şi aceasta se putea

doar în Biserica din catacombe, pe care am căutat-o pretutindeni şi, prin

mila lui Dumnezeu, am găsit-o întotdeauna foarte repede; şi mi-am vărsat

amarul în faţa preoţilor cu adevărat plăcuţi lui Dumnezeu, care săvârşeau

slujbe în catacombe. Şi la fel a fost şi atunci când, după arestul

fiilor mei, am plecat din Siberia în Moscova. Sora mea – care, spre groaza

mea, recunoscuse autoritatea Bisericii sovietice – nu fusese arestată,

în ciuda faptului că făcuse parte din suita împărătesei. Ea m-a îndreptat

spre o prietenă a noastră din copilărie cu care se contrazicea pe probleme

bisericeşti, de vreme ce această prietenă era o participantă înflăcărată

la slujbele din catacombe. Această femeie şi alţi membri ai acestei

sfinte biserici din catacombe m-au întâmpinat cu braţele deschise…

Locuiam la sora mea periodic şi mergeam la toate slujbele, care aveau

loc în case particulare în diferite părţi ale Moscovei. Acolo era un anumit

părinte Antonie, un bătrân ieromonah, care era preotul şi părintele nostru

duhovnicesc. Îl auzeam mereu spunând: «Aşa cum porunceşte stareţul»,

«Orice spune stareţul» şi altele asemenea. L-am întrebat pe părintele

Antonie unde aş putea să-l văd pe acest stareţ, ca să-mi vărs amarul

înaintea lui şi să primesc mângâiere. Oricând era menţionat, aceasta

se făcea cu mult respect, şi era numit un om extraordinar şi sfânt. «Nu»,

mi-a spus părintele Antonie, «nici nu se discută; eu îi voi spune tot ce

vrei de la dânsul». În 1941, am făcut cunoştinţă cu o doamnă în Mojaisk,

care fusese exilată din Moscova din cauza arestului soţului ei şi unicei

fiice. Şi ea era membră a Bisericii din catacombe şi fusese fiica duhovnicească

a acestui stareţ chiar din primii ani ai preoţiei lui. Ea mi-a spus că

stareţul (nu i-a dat numele) stătea acum într-un sat, la aproximativ trei

kilometri depărtare de Mojaisk, şi că ea mergea la slujbele lui în secret.

La întrebarea mea dacă nu ar putea să-i ceară să mă primească, ea a

răspuns: «Nu, acest lucru nu este posibil; niciunui credincios nu i s-a

permis aceasta, de vreme ce GPU-ul îl caută de 25 de ani, şi el călătoreşte

prin toată Rusia dintr-un loc într-altul, fiind în mod clar anunţat

de Duhul Sfânt oricând este necesar să plece». Desigur, m-am întristat la

auzul acestor cuvinte, dar nu puteam face nimic. Praznicul Sfintei Treimi

era în acel an pe 7 iunie. Aşa cum nimic în viaţă nu este întâmplător,

tot aşa şi acum: nu puteam merge la Moscova şi cu tristeţe stăteam singură

în camera mea, în ajunul sărbătorii. Şi apoi am auzit o bătaie uşoară

în fereastra mea; m-am uitat şi am rămas uimită. O călugăriţă bătrână

bătea în geam şi era îmbrăcată în maică, deşi era strict interzisă purtarea

unor astfel de veşminte. Era spre seară. Am deschis uşa şi a intrat la mine

cu aceste cuvinte: «Stareţul, părintele Serafim, vă invită să veniţi la

dânsul mâine dis-de-dimineaţă şi, dacă vreţi, vă puteţi mărturisi şi să

primiţi Sfintele Taine». Mi-a arătat pe ce stradă să merg şi mi-a spus să

am grijă. Înainte de sat era un lan de secară deja în spic şi m-a sfătuit să

merg aplecată. Drumul prin acest lan ducea direct la bordeiul unde stătea

stareţul, şi vizavi, peste stradă, era postul GPU. Sunt uşor de imaginat

sentimentele mele după ce călugăriţa, atât de afabilă, cu chipul ei

radios, a plecat. I se spunea maica N. Erau două maici cu stareţul; celeilalte

i se spunea maica V. Ele erau întotdeauna cu dânsul. Stareţul stătea

liniştit într-un loc timp de cel mult două luni şi, apoi, cu totul pe

neaşteptate,

la orice oră din zi sau din noapte, spunea dintr-odată: «Ei bine,

este timpul să mergem!» Şi el şi maicile îşi puneau rucsacii, care conţineau

toate obiectele pentru slujbele bisericeşti, şi imediat plecau în orice

direcţie, până când stareţul se oprea şi intra într-un bordei sau altul,

evident prin inspiraţie de Sus.

Dimineaţa devreme am ieşit, mergând nu pe stradă, ci, aşa cum

îmi fusese indicat, pe drumul de ţară care ducea la uşa din spate. Înaintea

mea era un călugăr minunat, deloc bătrân. Nu am cuvinte să descriu

înfăţişarea lui sfântă; sentimentul de respect în faţa lui nu poate fi descris.

M-am mărturisit şi a fost minunat. După sfânta slujbă şi după primirea

de către mine a Sfintelor Taine, m-a invitat să mănânc cu dânsul.

Pe lângă mine, mai erau doamna pe care o menţionasem mai sus, cele

două călugăriţe şi o alta dintre fiicele sale duhovniceşti care venise din

Moscova. O, mila lui Dumnezeu! Nu voi uita niciodată cuvântul de care

m-a învrednicit şi care a durat mai multe ore. Două zile după această

bucurie duhovnicească pe care am trăit-o în vizită la părintele Serafim,

am aflat de la doamna aceea că, în ziua următoare, când stăteau la masă,

părintele Serafim s-a ridicat în picioare şi le-a spus maicilor: «Ei bine,

este timpul să mergem!» Ele s-au adunat imediat şi au plecat şi, în ju-

mătate de oră, nu mai mult, GPU a venit să-l caute; dar Domnul îl ascunsese.

Au trecut trei luni; nemţii erau deja în Mojaisk când, dintr-odată,

am auzit din nou o lovitură uşoară în fereastră, şi aceeaşi maică N. a

intrat la mine cu următoarele cuvinte: «Părintele Serafim este în oraşul

Borovsk (la aproximativ 65 km de Moscova) şi m-a trimis să vă dau

această binecuvântare; şi mi-a poruncit să vă descopăr că el este acel

Serioja înaintea căruia a făcut închinăciune părintele A.»".

Epoca Optinei a trecut, mănăstirea este distrusă. Dar, după o astfel

de descoperire din catacombele Rusiei înrobite, putem spune că tradiţia

Optinei este moartă? Cine poate măcar ghici ce taine viitoare ale vieţii

Sfintei Rusii aşteaptă timpul lui Dumnezeu pentru a fi descoperite unei

lumi nevrednice?

UCENICUL DE CHILIE VARNAVA

După închiderea Mănăstirii Optina, soarta părintelui Varnava,

menţionat anterior, ucenicul de chilie al stareţului Anatolie, a fost la fel

ca a tuturor celorlalţi credincioşi din acea vreme. El a fost arestat, umilit,

chinuit şi trimis în exil. Prin 1932, el a fost hirotonit ieromonah şi a slujit

într-un paraclis mic din lemn pe teritoriul Sihăstriei Sfântul Serghie, în

Golful Finlandez, lângă capitală. Mănăstirea fusese până atunci închisă

mult timp şi fusese vandalizată de prigonitori. Aproape nimic n-a rămas

astăzi din mănăstirea cândva faimoasă, construită de Sfântul Ignatie

Briancianinov în tinereţea sa; aici, Sfântul Gherman de Alaska şi-a petrecut

primii ani de monahism înainte de a se muta la Valaam. Părintele

Varnava s-a întors din închisoare, fără casă şi infirm, la Sihăstria Sfântul

Serghie, unde a fost primit cu iubire de nişte oameni binevoitori. Rana

de la piciorul lui amputat nu se vindeca, cauzându-i suferinţă continuă şi

intensă. El nu avea proteză şi trebuia să folosească un simplu băţ de

lemn, care împiedica rana să se vindece; cu toate acestea, el nu folosea

nici cârje şi nici măcar un baston. Acolo l-am cunoscut personal şi a devenit

părintele meu duhovnic.

El era cunoscut de credincioşii persecutaţi ca ultimul purtător al

duhului de la Optina – un duh de absolută smerenie şi supunere. Când

slujea, era transpus într-o altă lume. Era, fără îndoială, văzător cu duhul

şi ştia cum să vindece sufletele bolnave şi chinuite.

Părintele Varnava provenea din familie de ţărani, dar era bine educat.

În tinereţe lucrase în mine, unde suferise un accident şi şi-a pierdut

piciorul. Când stătea în spital, s-a hotărât să devină monah. Dumnezeu

l-a vindecat şi s-a dus la Optina unde, în cele din urmă, a devenit ucenicul

de chilie al stareţului Anatolie şi i s-a oferit şansa să vadă fericita

adormire a marelui stareţ. Dacă bolşevicii nu ar fi închis Optina cu

renumita ei autoritate stăreţească, părintele Varnava ar fi devenit

stareţul

succesor de drept, având toate însuşirile necesare. El era cu adevărat un

om cu pătrundere duhovnicească şi cuvintele lui aveau putere.

Era înalt, avea o barbă mare şi neagră, iar părul negru şi lung care-i

cădea pe umeri încărunţea. Avea o privire deosebită, pătrunzătoare;

ochii săi erau negri, blânzi şi străluceau ca şi când ar emana o lumină

interioară, îndeosebi în timpul slujbelor bisericeşti. Nu zâmbea niciodată,

dar întreaga lui înfăţişare era veselă. Simţul umorului pe care îl avea

accentua simplitatea şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. El învăţa

renunţarea monahală deplină la voia proprie.

Îmi amintesc cum m-am simţit în timpul primei mărturisiri la el. Cu

nelinişte am îngenunchiat în faţa analogului. Pentru prima dată în viaţă,

sufletul mi s-a deschis automat şi deplin. Am simţit clar apropierea Domnului.

Pe măsură ce stareţul experimentat îmi punea întrebări, în memoria

mea apăreau păcate uitate de mult. Am admis că mai înainte, când

eram copil în credinţă, nici nu le consideram păcate. Dar aici, dintr-odată,

au apărut ca păcate grave. Şi sufletul meu, eliberat de povara lor grea, a

devenit înaripat cu mare veselie şi devoţiune nemărginită faţă de stareţul

purtător de har. Simţeai că poţi să-i spui orice, pentru că el înţelegea totul

în lumina înţelepciunii şi iubirii lui Hristos. El nu era doar un martor al

mărturisirii, ci şi un transmiţător de lumină şi har. Aceasta a fost prima

mea mărturisire adevărată. Abia atunci am înţeles ce este mărturisirea.

Întunericul care îmi înfăşura simţurile a început să se risipească şi legile

vieţii duhovniceşti au început să se descopere de la sine în faţa mea. Pentru

prima dată în viaţă am început să mă lupt conştient spre lumină. Şi nu

eram singur. Cât de mulţi alţi oameni a condus spre lumină!

La sfârşitul anului 1932, părintele Varnava a fost arestat şi doi ani

mai târziu a fost eliberat. El a mers în catacombe – slujea liturghia şi

primea oameni pentru mărturisire în mica sa colibă. De atunci înainte,

adevăratul său sine s-a descoperit în deplinătatea profunzimii. El era

într-adevăr un autentic stareţ al Optinei.

În 1938, el a fost arestat încă o dată şi niciodată nu s-a mai auzit

nimic despre el. Din informaţiile primite cu privire la soarta sa, era clar

că şi-a împlinit mucenicia atunci, în 1938.

Sfinte mucenice Varnava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

(Natalia G. von Kieter, manuscris)

IEROMONAHUL NICON DE LA OPTINA

Astăzi s-a citit Evanghelia care este rânduită pentru a fi citită la

prăznuirile sfinţilor cuvioşi: aceasta este Evanghelia Fericirilor. Ultima

fericire este: Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor

izgoni dintre ei şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău,

din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi, că,

iată, plata voastră multă este în cer (Luca 6: 22-23).

Citind această Evanghelie, mi-am amintit de un incident la de Mănăstirea

Optina. Aceasta este marea mănăstire renumită în vremurile

recente pentru stareţii ei înainte-văzători.

Când Revoluţia de tristă amintire a izbucnit în Rusia şi când regimul

luptător împotriva lui Dumnezeu şi-a început lupta împotriva religiei, o

aşa-numită „comisie de lichidare" a fost trimisă la această mănăstire.

În mănăstire era un ieromonah pe nume Nicon. El avea tuberculoză.

El citea şi cânta la strană. Şi când această „comisie de lichidare" şi-a

început activitatea, când au început să aresteze călugării, a fost arestat şi

acest ieromonah Nicon. El era cel mai binevoitor om. A fost condamnat,

bărbierit de tot părul de pe trupul său, batjocorit, scuipat, bârfit şi în cele

din urmă a fost trimis, deja bolnav, într-un lagăr de concentrare. Acolo a

murit de tuberculoză. Era deja în ultimele sale zile când a scris o scrisoare

unei maici pe care o cunoştea (această maică era mama noastră şi,

când ne-a citit scrisoarea, noi, copiii, ne-am aşezat şi am plâns ascultând).

Aş vrea să vă împărtăşesc această scrisoare. El scria: „Bucuria mea

nu are margini". De ce? Pentru că a venit la mănăstire de dragul lui

Hristos. Şi necazurile pe care le pătimea, le pătimea pentru Hristos. Şi,

prin urmare, dacă oamenii vă vor urî şi se vor separa de voi şi vă vor face

reproşuri din cauza lui Hristos, avem cuvântul Mântuitorului: „Bucuraţi-vă

şi săltaţi de bucurie, pentru că plata voastră este infinit de mare în

ceruri". „Şi, astfel, eu cred Domnului meu – continuă scrisoarea – că

aceste cuvinte mi se potrivesc şi mie, şi, prin urmare, aştept cu

nerăbdare

acel fericit moment când voi fi dezlegat de acest trup stricăcios şi mă voi

uni cu Domnul meu".

Aceasta mi-a venit în minte ca şi când ne-ar spune cum să privim

necazurile. Dacă un om îndură pentru Hristos, el va primi plată. Şi

aceasta este o sursă importantă de învăţătură pentru viaţa noastră

pământească.

Prin multe necazuri intrăm în împărăţia cerurilor. Şi, prin

urmare, dacă cineva are vreo mâhnire şi o poartă de dragul lui Hristos

cu bucurie, aceasta va fi un pas în împărăţia cerurilor.

Episcopul Nectarie

A fost păstrat textul unei alte scrisori pe care noul mucenic Nicon a

trimis-o de la Mănăstirea Optina în perioada (pe la mijlocul anilor '20)

când apropierea sfârşitului existenţei acesteia era simţită de către toţi

fraţii de acolo. Scrisoarea, profundă şi poetică, adresată mamei sale

mâhnite este tot ceea ce a rămas de la acest mucenic.

O SCRISOARE A IEROMONAHULUI NICON

DE LA OPTINA CĂTRE MAMA SA, 1922

Hristos este în mijlocul nostru, dragă mamă.

Îţi doresc cu înflăcărare pace şi bucurie în Domnul, şi cer rugăciunile

tale sfinte şi binecuvântarea ta de mamă.

Despre mine, ce pot scrie? Sunt viu şi sunt bine, nu am nevoi deosebite,

primesc tot ceea ce am nevoie, lucrez puţin ca secretar, sunt foarte

ocupat cu diferite lucruri în mănăstire sau, mai degrabă, cu lucruri

care se referă în general la viaţa noastră comună: cânt la strană şi în cele

din urmă slujesc, stând înaintea sfântului altar al Domnului.

Cât despre viaţa mea lăuntrică, chilia şi sufletul meu, nu oricine

poate şti acestea. Chilia mea are aproximativ cinci metri lungime şi

aproape trei metri lăţime, cu o singură fereastră. Această chilie îmi

este

mai dragă decât orice case sau săli somptuoase.

În ce priveşte condiţiile vieţii noastre obişnuite, aceasta este ceva

complicat, dar în acelaşi timp este şi foarte simplu; complicat, deoarece

este dificil să pui pe hârtie cum este acum fosta mănăstire şi tot ceea ce

trăim şi facem; dar simplu pentru că, de n-ar zidi Domnul casa, în zadar

s-ar osteni cei ce o zidesc, în cuvintele psalmului (Psalm 126: 1). Da,

trebuie să îţi iei măsurile care sunt posibile, cerute de bunul simţ, care

nu sunt contrare duhului creştin şi vieţii monahale; dar, luându-le, trebuie

să aştepţi izbânda doar din mâna Domnului.

Mândria omenească spune: vom face, vom obţine – şi începem să

construim un turn Babel, Îi cerem lui Dumnezeu socoteală pentru faptele

Sale, vrem să avem universul la dispoziţia noastră, visăm la tronuri

dincolo de nori –, dar nimeni şi nimic nu ni se supune, şi lipsa de putere

a omului este demonstrată cu toată evidenţa în experienţa amară. Observând

această experienţă atât în istoria vremurilor de mult apuse, de

mult trecute, cât şi în vremurile recente, am ajuns la concluzia că modurile

proniei lui Dumnezeu sunt descoperite în trecut pentru noi; nu le

putem înţelege şi, prin urmare, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu

cu toată smerenia.

Apoi, în al doilea rând: nimeni şi nimic nu poate să-l vatăme pe om

dacă nu se vatămă el însuşi; dimpotrivă, dacă nu eviţi păcatul, o mie de

moduri de mântuire nu te vor ajuta. Prin urmare, singurul rău este păcatul:

Iuda a căzut în timp ce era în prezenţa Mântuitorului, dar dreptul

Lot a fost mântuit în timp ce trăia în Sodoma. Aceste gânduri şi

altele asemenea îmi vin în minte când iau învăţătură din citirea

Sfinţilor Părinţi

şi când privesc cu mintea ceea ce mă înconjoară.

Ce se va întâmpla? Cum se va întâmpla? Când se va întâmpla? Dacă

aşa şi aşa se întâmplă, în ce mod ar trebui să te apleci? Dacă se întâmplă

aşa şi aşa, unde poţi să găseşti mângâiere duhovnicească şi tărie? O,

Doamne, Doamne! Şi o perplexitate groaznică pune stăpânire pe suflet

când vrei să prevezi totul în mintea ta, să pătrunzi în taina viitorului, care

este necunoscut, dar oarecum înfricoşător. Mintea devine epuizată şi

planurile şi metodele pe care le-a realizat sunt o fantezie copilărească,

un vis plăcut. Omul se trezeşte, şi totul a dispărut, împins de realitatea

dură, şi toate planurile sunt distruse. Unde este speranţa? Speranţa

noastră este în Dumnezeu.

Domnul este nădejdea şi scăparea mea. Predându-mă pe mine şi totul

voii lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu se va face în mine, şi este întotdeauna

bună şi perfectă. Dacă sunt al lui Dumnezeu, atunci Domnul mă

va apăra şi mă va mângâia. Dacă spre folosul meu îmi este trimisă vreo

ispită – binecuvântat fie Domnul, Care a rânduit mântuirea mea. Chiar şi

în mijlocul necazurilor, Domnul este puternic să dea mângâiere mare şi

cea mai slăvită… Astfel gândesc eu, astfel simt, aşa observ şi cred.

Din aceasta să nu crezi că am avut multe necazuri şi încercări. Nu,

mi se pare că încă nu am avut niciun fel de necazuri. Dacă am trecut prin

lucruri care la o privire superficială au părut să fie întrucâtva întristătoare,

ele nu mi-au cauzat mare durere a inimii, nu mi-au cauzat niciun fel

de mâhnire şi, prin urmare, nu le pot numi necazuri. Dar nu îmi închid

ochii la ceea ce se întâmplă şi faţă de un anumit viitor, ca să-mi pregătesc

sufletul pentru ispită, ca să pot spune în cuvintele psalmului:

„M-am pregătit şi nu m-am tulburat".

Ţi-am spus că avem o investigaţie; au revizuit afacerea asociaţiei

noastre. Această investigaţie încă nu este terminată, şi nu a avut loc niciun

proces. Când va fi procesul şi cum se va sfârşi – Dumnezeu ştie.

Dar, fără îndoială, fără voia lui Dumnezeu nimic nu se poate întâmpla,

nici mie, în particular, şi nici nouă, în general, şi, prin urmare, sunt

calm. Şi, când sufletul este liniştit, ce poţi să mai cauţi?

Acum am venit de la privegherea de toată noaptea şi termin această

scrisoare, pe care am început-o înainte de priveghere. O, Doamne, ce

bucurie! Ce cuvinte minunate ne sunt rostite în biserică! Pacea şi liniştea,

duhul sfinţeniei sunt simţite în mod sensibil în biserică. Sfânta slujbă

se termină, fiecare merge la casa lui şi ies şi eu din biserică.

O noapte minunată, un ger uşor. Luna inundă, cu razele ei argintii,

colţişorul nostru liniştit. Merg la mormintele stareţilor adormiţi, mă închin

lor, cer ajutorul lor în rugăciune şi, pentru ei, cer de la Domnul binecuvântare

veşnică în cer. Aceste morminte spun multe minţii şi inimii

noastre; de la acele inscripţii reci vine o suflare caldă. Am înaintea ochilor

minunatele imagini ale acestor răposaţi, uriaşi ai duhului.

În aceste zile mi-am amintit de multe ori de părintele Varsanufie.

Mi-am amintit cuvintele lui, învăţătura pe care mi-a dat-o cândva – şi

poate nu numai o dată. El îmi spunea: „Apostolul îndeamnă: cercetaţi-vă

pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă (II Cor. 13: 5)" şi el continua:

„Uită-te la ceea ce spune acelaşi Apostol: Lupta cea bună m-am luptat,

călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa

dreptăţii (II Tim. 4: 7-8). Da, este mare lucru să ţii, să păstrezi credinţa.

Prin urmare, şi eu vă zic vouă: cercetaţi-vă pe voi înşivă, dacă sunteţi în

credinţă. Dacă ţineţi credinţa, puteţi avea o nădejde bună cu privire la

soarta voastră".

Când răposatul stareţ mi-a spus toate acestea (şi vorbea bine, cu

entuziasm; după cât îmi amintesc, era seara, la lumina liniştită a candelei

de la icoana din chilia dragă şi plăcută a stareţului), am simţit că spunea

ceva minunat, slăvit, duhovnicesc. Mintea şi inima mea au prins

cuvintele lui cu entuziasm. Mai auzisem acest cuvânt al Apostolului şi

înainte, dar nu iscase în mine aşa un răspuns, o astfel de impresie.

Mi se părea că „ţinerea credinţei" era ceva deosebit. Cred, şi cred în

mod ortodox; nu am nicio îndoială cu privire la cele legate de credinţă.

Dar aici am simţit că în cuvântul lui era ceva măreţ, că într-adevăr este

un fapt măreţ, în ciuda tuturor ispitelor, a tuturor experienţelor vieţii, a

tuturor lucrurilor jignitoare, să păstrezi nestins în inimă focul sfintei

credinţe şi nestins chiar şi în moarte, pentru că este spus: călătoria am

săvârşit, adică întreaga viaţă pământească a fost deja trăită, terminată,

calea pe care trebuie să călătoreşti a fost deja parcursă, sunt la capătul

vieţii pământeşti, dincolo de mormânt începe deja o altă viaţă – viaţa

care a fost pregătită pentru mine de credinţa mea pe care am ţinut-o.

Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. Şi stareţul meu minunat mi-a

lăsat ca testament să mă testez din când în când în adevărurile credinţei

ortodoxe, ca să nu deviez de la ele, pe neobservate. El m-a sfătuit, printre

alte lucruri, să citesc catehismul ortodox al Mitropolitului Filaret şi

să mă familiarizez cu „Mărturisirea credinţei ortodoxe a patriarhilor

răsăriteni".

Acum, când temeliile Bisericii Ortodoxe Ruse au fost zguduite, văd

cât de preţioasă este învăţătura stareţului. Acum, se pare, timpul încercării

a venit, ca să vedem dacă suntem în credinţă. Acum trebuie să se

ştie că credinţa poate fi ţinută de cineva care crede călduros şi sincer,

pentru care Dumnezeu este mai drag decât orice, şi acest din urmă lucru

poate fi adevărat doar în cineva care se păzeşte de orice păcat, care îşi

păzeşte viaţa morală. O, Doamne, ţine-mă în credinţă prin harul Tău!

Ideea că credinţa poate fi ţinută doar printr-o viaţă morală bună

nu este a mea; aceasta este atât învăţătura Evangheliei, cât şi a Sfinţilor

Părinţi. Aici este ceea ce se spune în Evanghelia după Sfântul Ioan, 3:

19-21: Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult

decât lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte lumina

şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar

cel care lucrează adevărul vine la lumină, ca să se arate faptele lui, că

în Dumnezeu sunt săvârşite.

Hristos Se numeşte pe Sine aici Lumină. El încearcă să-i convingă

pe iudeii din vremea Lui să nu mai caute slavă unii de la alţii, căci asta îl

face pe om incapabil de credinţă; dar ei doar batjocoreau… Cum puteţi

voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la

unicul Dumnezeu nu o căutaţi? (Ioan 5: 44).

Şi episcopul Ignatie Briancianinov, indicând aceste cuvinte ale

Evangheliei, spune că, precum alte patimi, patima slavei deşarte nimiceşte

credinţa în inima omului: la fel ca acelea, şi aceasta face inima

omului incapabilă de credinţă în Hristos, de mărturisire a lui Hristos…

Prin urmare, îţi cer fierbinte sfintele tale rugăciuni, ca Domnul să mă

păzească de orice rău – adică de păcat în toate formele lui – şi atunci

nicio situaţie exterioară nu va putea să mă vatăme.

Nu am vrut decât să-ţi spun pe scurt că sunt viu şi că sunt bine şi,

peste vrerea mea, am fost împins să scriu aceasta. Scriind această scrisoare,

cu greu am putut să-mi urmez gândurile şi să înregistrez ceea ce

mi-au dictat. Toate acestea au ieşit cumva fără voie de sub peniţa mea şi

reprezintă convingerea mea profundă.

Fie ca Domnul să ne păzească pe noi pe toţi.

Cer sfintele rugăciuni ale tuturor, şi eu însumi, după slabele mele

puteri, îmi voi aminti întotdeauna de toţi în rugăciunile mele. Iartă-mă.

Fie ca harul Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi iubirea

lui Dumnezeu Tatăl, în părtăşia Duhului Sfânt, să fie cu voi cu toţi.

Amin.

15-16/28-29 noiembrie 1922, Mănăstirea Optina.

Este deja ora două noaptea.

CĂLUGĂRUL MUCENIC VICHENTIE

Părintele Vichentie s-a născut în Petersburg, într-o familie înstărită

de funcţionari pe nume Nikolski. El a absolvit Dreptul şi a devenit interesat

de filosofie în aşa măsură, încât îi pusese stăpânire pe gânduri şi

pe sentimente. La acea vreme era departe de Hristos şi de Biserica Lui.

Chiar atunci unul dintre fraţii lui a murit pe neaşteptate. Aceasta a avut

un efect profund asupra vieţii lui. Primul lucru care i-a venit în minte a

fost să se sinucidă. Îl studia pe Nietzsche, care, într-un anumit sens, îi

şoptea această idee în ureche. Singurul lucru care l-a reţinut a fost

dragostea faţă de mama lui. Voia să o pregătească pentru aceasta şi, prin

urmare, a plecat de acasă în secret şi s-a ascuns la moşia familiei sale,

unde în timpul iernii nu locuia nimeni. Cu toate acestea, părinţii lui au

aflat unde se găsea şi au trimis la el pe o rudă în vârstă, o călugăriţă. Ca

din întâmplare, ea a lăsat pe masa din camera unde se ascundea

părintele Vichentie o carte a episcopului Teofan Zăvorâtul – Ce este

viaţa duhovnicească şi cum se poate dobândi. Părintele Vichentie a citit

această carte şi cu entuziasm a început să citească şi celelalte scrieri ale

episcopului Teofan. Curând l-a cunoscut pe arhiepiscopul de Tula şi

Belyov, Partenie (Leviţki), pe care părintele Vichentie şi-l amintea cu

deosebită recunoştinţă, considerându-l un ascet şi un călugăr cu

adevărat smerit. Vlădica Partenie i-a indicat să se ducă la Sihăstria

Optinei.

Părintele Vichentie a venit la Optina când arhimandritul Xenofont

era egumen. Primele sale ascultări monahale au fost munca la bucătărie

şi citirea canonului monahal arhimandritului Xenofont, care era deja

bolnav. Călăuzirea vieţii sale duhovniceşti era în mâinile părintelui Nectarie,

care, după adormirea stareţului Iosif, a fost ales să fie părintele duhovnicesc

al tuturor fraţilor şi stareţul mănăstirii. Părintele Nectarie era

un practicant al rugăciunii lui Iisus. El fusese învăţat rugăciunea lui Iisus

de către stareţul Anatolie (Zerţalov). Activitatea mentală a rugăciunii lui

Iisus – atunci când cineva dobândeşte obiceiul de a purta amintirea Numelui

lui Dumnezeu – a devenit tonul întregii vieţi a părintelui Vichentie.

Această lucrare lăuntrică era factorul determinant în viaţa sa. Toate

lucrurile exterioare erau privite din perspectiva acestui mod de viaţă

cuprinzător

şi rafinat duhovnicesc. Nimic altceva din viaţa lui nu îl interesa.

El avea o singură ţintă – să vieţuiască în Numele Domnului. El era

întotdeauna plin de bucurie. El nu a întâmpinat dificultăţi la ascultările

mănăstirii, de vreme ce sarcina principală era dobândirea cumpătării. El

lucra la brutăria unde se făceau prescurile, la birou şi, spre plăcerea lui,

era adesea trimis să ia corespondenţa. De la mănăstire la oficiul poştal

din Kozelsk erau aproape şase kilometri şi jumătate. Aceşti treisprezece

kilometri (până acolo şi înapoi) erau plini de multă bucurie, deoarece în

acest timp el îşi împlinea ascultarea faţă de stareţul său cu privire la

cumpătare şi rugăciune.

În această perioadă din viaţa lui a avut loc Revoluţia. Tânărul monah

nu voia să plece în acei primi ani dificili ai Revoluţiei, când mănăstirea

era treptat sfâşiată. După cuvintele părintelui Vichentie, tatăl său,

care era demnitar, nu fusese de acord ca el să intre în mănăstire. El era

foarte dezamăgit că fiul său renunţase la posibilitatea de a-şi face un ros

în lume. Dar în anii tulburi ai Revoluţiei tatăl său i-a scris o scrisoare:

„Părinte Vichentie (astfel i s-a adresat fiului său), câtă dreptate

aveai! O, cât de mult aş vrea să-mi schimb viaţa deja cheltuită. Mor şi,

uitându-mă spre mormânt, plâng. Un rob nevrednic al lui Hristos."

Această scrisoare a unui tată către fiul său i-a dat putere părintelui Vichentie

într-un moment în care valul Revoluţiei distrugea mănăstiri şi îi

făcea pe locuitorii lor să-şi caute alt adăpost. Părintele Vichentie nu căuta

nimic. El era ca mai înainte, în ascultare faţă de stareţul său, şi îşi împlinea

lucrarea sa duhovnicească. În această perioadă, Mănăstirea Optina

căuta locuri unde să-şi trimită călugării. Stareţul Nectarie l-a

trimis

pe părintele Vichentie la un preot de parohie, părintele Adrian Rymarenko,

astfel încât, sub protecţia bisericii de parohie, viaţa călugărului

ascet să poată fi păstrată. Acest preot, care în America a devenit arhiepiscopul

Andrei, a scris mai târziu cu privire la părintele Vichentie:

„Domnul ne-a dat să vedem o candelă arzând înaintea lui Dumnezeu…

Este dificil de spus cu ce-şi ocupa timpul acest călugăr. Pot spune

doar că acum plâng amintindu-mi trecutul. Ştiu că nu am ştiut întotdeauna

cum să preţuiesc acest vas rafinat şi de calitate al harului lui Dumnezeu…

Timp de doi ani, cât a stat cu noi, nu a fost niciodată cu voia sa

dincolo de gardul bisericii. Niciodată nu a stat la masă la trapeză. Nu a

impus nimănui ideile lui. Tot timpul cât a stat cu noi puteam simţi în el

puterea lui Dumnezeu.

Autorităţile fără Dumnezeu care l-au arestat şi l-au trimis de la mine

s-au purtat cu el în mod straniu. Parcă se temeau de sfinţenia lui. A

fost trimis, ca şi mine, în «exil administrativ». Automat mi-a venit gândul:

cum va supravieţui încercărilor care se apropiau? Părintele Vichentie

i-a scris stareţului său o scrisoare în stilul unei persoane sovietice –

suna ca o absurditate: îi cerea stareţului să-l binecuvânteze să devină

cerşetor. În Uniunea Sovietică nu era loc pentru un cerşetor. Stareţul l-a

binecuvântat. Ştiu că Domnul nu l-a părăsit pe robul său. Şi nici enoriaşii

noştri nu l-au uitat; i-au trimis pachete cu mâncare şi alte lucruri

necesare."

„În 1933 s-a întors din primul său exil şi a ajuns în Kozelsk în timpul

arestului comun al călugărilor de la Optina. A fost arestat din nou şi exilat

la Taşkent. Acolo, în prima lună a exilului, conform autorităţilor, a murit

de o boală necunoscută. Ştiu că, înainte de a fi fost arestat, unul din

călugării noştri kieveni l-a vizitat pe când se mai afla în Kozelsk şi mi-a

spus că trăia într-un mic bordei, care amintea de o peşteră. Sărăcie lucie.

Lipsuri. Totuşi în acel moment el era bogat – doar că bogăţiile lui nu erau

pământeşti, ci cereşti. El era deja pregătit să moară ca monah mucenic.

Înainte de ultima împrăştiere a călugărilor, arhimandritul Xenofont

l-a întrebat pe părintele Vichentie dacă ar accepta hirotonia. Părintele

Vichentie era ascultător, dar i-a spus părintelui arhimandrit că, dacă

îl întreabă ce îşi doreşte, atunci el ar răspunde că voia să rămână simplu

monah. Arhimandritul Xenofont s-a hotărât atunci să-i împlinească dorinţa.

Şi, astfel, părintele Vichentie nu a fost niciodată hirotonit; el a

rămas întreaga viaţă simplu monah.

Sfinte călugăr mucenic Vichentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru

noi.

18. Episcopul Arcadie

PĂSTOR AL FRĂŢIILOR LAICE DIN CATACOMBE

Pomenit la 26 ianuarie (†1938)

Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi;

dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul.

Şi a zis către altul: Urmeză-Mi.

(Luca 9: 59-59)

Unul din aceşti adevăraţi următori ai lui Hristos în zilele noastre a

fost un smerit păstor al turmei lui Hristos, purtând numele de Arcadie,

care în greceşte înseamnă „păstor". El s-a născut în ianuarie 1888 şi la

Sfântul Botez i s-a dat numele Sfântului Arcadie, fiul sfinţilor Xenofont

şi Maria, a căror pomenire se face pe 26 ianuarie. Tatăl său, preotul Iosif

Ostalski, a fost arestat în 1919 şi, după ce s-a îmbolnăvit de tifos, a fost

eliberat din închisoare şi curând a murit. Mama sa, Sofia Pavlovna, era o

femeie evlavioasă care şi-a susţinut duhovniceşte fiul până la sfârşitul

vieţii ei.

Pregătindu-se pentru slujirea Bisericii, tânărul Arcadie s-a căsătorit

şi a devenit preot, fiind păstor al bisericii din oraşul Vechiul Constantinovo.

Ca preot, el a sosit în oraşul meu, Jitomir, direct de pe front, în

1917, şi a primit o mică biserică în centrul oraşului. Acolo a organizat o

frăţie de laici în duhul primilor creştini. Cu toate acestea, soţia sa, având

interese lumeşti, l-a părăsit şi s-a căsătorit cu un bolşevic. Părintele

Arcadie i-a dat în linişte divorţul şi a locuit cu mama sa. Aceasta l-a

eliberat pe părintele Arcadie de griji lumeşti pentru a se devota în

întregime lucrării bisericeşti şi turmei sale. Cu zelul şi tăria tinereţii, el

şi-a îndreptat atenţia spre apărarea credinţei ortodoxe, atrăgând mulţi

dintre credincioşi prin predici înflăcărate. El săvârşea slujbele bisericeşti

în fiecare dimineaţă şi seară. Aceste slujbe fervente şi apostoleşti ofereau

un izvor de bucurie arzătoare şi de credinţă sufletelor creştinilor

persecutaţi. El era cu totul înflăcărat. Nu se odihnea niciodată şi nu se

gândea niciodată la sine. Era într-atât de altruist, încât era în stare să

dea tot ce avea primului cerşetor. Realitatea sovietică sumbră, cu sărăcia

ei mereu crescândă şi cu lipsirea copleşitoare de toate cele necesare

traiului, a dat, bineînţeles, o amplă oportunitate pentru un păstor

iubitor de Hristos să-şi extindă binefacerea. Văzând într-o noapte rece

un om sărac cu pantalonii sfâşiaţi, Arcadie nu a ezitat niciun minut

pentru a-i da pe ai săi. Şi, de vreme ce purta întotdeauna rasa şi

reverenda, putea să facă aceasta fără să fie observat de alţii. Mama lui,

cu toate acestea, îi descoperea iscusinţa sa filantropică atunci când îi

spăla hainele şi adesea le spunea în glumă vecinelor ei: „Noaptea trecută

Arcaşa a venit din nou acasă fără pantaloni".

Părintele Arcadie avea o mare putere de rugăciune. În biserica

noastră, în timpul slujbelor, nu se vorbea şi nu se mişca nimeni; toată

lumea se ruga cu atenţie, aşa cum făcea şi batiuşka în altar. Adesea, toţi

din biserică îngenuncheau spontan. Toată lumea cânta.

Persecutarea Bisericii creştea în fiecare an şi păstorul devotat îndura

mari încercări, trecând dintr-un pericol într-altul. CEKA îi persecuta

pe credincioşi; peste tot bisericile erau închise şi credincioşii erau

daţi afară de la muncă pur şi simplu din cauza convingerilor religioase.

Şi părintele Arcadie, arzând permanent de focul ceresc, atrăgea la sine

din ce în ce mai mulţi credincioşi şi îi unea în evlavie faţă de Dumnezeu.

El a organizat frăţii de laici pentru a aduce lucrarea creştină printre

ruşii care sufereau. Eu eram membru al Frăţiei Sfântul Nicolae. Toţi

ardeam de zel şi entuziasm. Cei care doreau să se alăture frăţiilor erau

primiţi în mod solemn prin depunerea făgăduinţei de a duce la împlinire

scopurile frăţiei, care cerea în primul rând devoţiune faţă de puritatea

ortodoxiei – să nu renunţe niciodată la ea, nici chiar sub ameninţarea cu

moartea; în al doilea rând, purtarea de îmbrăcăminte modestă; apoi postul

şi aşa mai departe. Primirea în frăţie se făcea cu mare solemnitate.

Toţi trebuiau să facă pregătirile necesare pentru mărturisire şi pentru

primirea Sfintelor Taine. Apoi toată lumea rămânea în biserică şi, înainte

de citirea Evangheliei, trebuia să repetăm cuvintele rostite de părintele

Arcadie – regulile frăţiei – şi să le confirmăm printr-un jurământ.

Apoi ni se dădeau tuturor lumânări mari aprinse, pe care trebuia să le

păstrăm până la moarte. După aceea, primeam Sfânta Împărtăşanie.

În frăţia noastră erau mai multe grupuri: unul era un grup misionar,

condus de părintele Arcadie însuşi, al cărui scop era combaterea

sectarilor, a ateilor şi a Bisericii Vii; apoi era un grup de cântăreţi; un

grup care vizita spitalele, având grijă de cei singuri şi bolnavi şi de acei

oameni săraci care aveau mulţi copii; apoi, un grup pentru înmormântări,

a cărui datorie era nu doar să-i înmormânteze pe credincioşi şi

să vadă dacă primeau slujbele de înmormântare ale Bisericii, ci şi să

obţină sicriele şi să le aducă la mormânt; şi, pentru că vremurile erau

foarte rele, adesea trebuia să ducem sicriele la cimitir cu docarul sau

sania şi chiar să săpăm mormântul. Să nu se uite ce ani extrem de dificili

erau aceia! Apoi era şi un grup filosofic.

La început, părintele Arcadie avea două biserici: una mică, cu hramul

Buneivestiri, şi una mai mare, cu hramul Sfinţilor Trei Ierarhi, care

fusese înainte o biserică de seminar, celelalte clădiri ale seminarului

fiind ocupate de autorităţile seculare. Când frăţia a devenit prea uşor de

remarcat pentru autorităţi, membrii ei au avut şansa de a obţină o biserică

a rascolnicilor, cu hramul Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu,

unde am reuşit să rămânem până în 1937; dar, în acel an, biserica a

fost închisă şi membrii frăţiei au început să se adune în jurul bisericii de

cimitir. Frăţia avea doi preoţi: părintele Iulian Krasiţki, care a fost mai

târziu forţat să fugă, şi părintele Ioan Sirov, care a stat până la sfârşit şi a

administrat în secret nevoile bisericeşti. Astfel, copilul meu a fost botezat

de el în 1939, chiar dacă pentru săvârşirea de slujbe bisericeşti erai

imediat exilat. Dar Dumnezeu l-a păzit şi eu am fost în legătură cu părintele

Ioan până la venirea nemţilor.

În 1921 a venit ordinul Patriarhului Tihon care interzicea predarea

vaselor bisericeşti în mâinile necredincioşilor, în special Sfântul Potir,

care fusese binecuvântat de harul lui Dumnezeu. Părintele Arcadie, ca

un fiu credincios al Bisericii, a urmat apelul patriarhului şi nu preda nimănui

obiectele de valoare ale bisericii. Dar autoritatea satanică îşi lucra

faptele ei rele. Într-o zi, imediat după Sfânta Liturghie, părintele Arcadie

a fost arestat de agenţii CEKA. Aceasta a fost în 1922, în timpul Săptămânii

Luminate a Paştelui. Când cekiştii l-au luat, întreaga masă de oameni

s-a mişcat, împreună cu părintele Arcadie arestat, către clădirea

CEKA. Atunci, soldaţii CEKA şi-au luat puştile şi au strigat cu ură: „Mergeţi

toţi acasă sau vom începe să tragem!" Toţi tăceau, ţinându-se unul

de altul, ţinându-şi respiraţia. Şi atunci, a ieşit în faţă o

călugăriţă cu numele

Serafima şi a spus cu curaj: „Nu! Nu vom pleca până ce nu îl veţi

elibera pe părintele Arcadie sau ne veţi aresta pe toţi împreună cu el".

Atunci soldaţii şi-au lăsat în jos puştile şi nu ne-au mai îndepărtat şi am

format un zid; astfel au început să ne împingă în clădirea CEKA. Dar, de

vreme ce mulţimea era enormă, ei au început să închidă uşile şi astfel au

arestat 35 de femei şi 17 bărbaţi. Ei ne-au pus în subsolul acelei clădiri.

Conducătorul corului nostru era acolo şi dintr-odată acea clădire întunecoasă

s-a umplut de cântare pascală. Atunci ne-au scos afară şi ne-au

împins în curtea de lângă garaj şi au început să ne conducă unul câte

unul, ca să fim interogaţi; şi, apoi, am fost împinşi în stradă. Ni s-a dat

să semnăm o declaraţie în care se spunea că părintele Arcadie începuse o

tulburare, dar nicio persoană nu a semnat. Apoi s-a adăugat o notă la

declaraţie, indicând că oamenii înşişi au refuzat să-şi părăsească părintele

duhovnic. Şi aceasta a fost semnată de fiecare persoană în parte,

prin consimţire mutuală. Printre cei închişi au fost şi fete tinere de 16

ani, inclusiv eu însămi, şi am semnat şi noi.

Vestea arestării părintelui Arcadie s-a răspândit instantaneu în

oraş şi clădirea CEKA a fost asediată de o mulţime nesfârşită de pachete

cu mâncare pentru cei arestaţi. Astfel, toţi cei arestaţi au fost hrăniţi cu

aceste pachete, precum şi paznicii.

Între timp, părintele Arcadie era judecat pentru răscoală şi apoi

pentru refuzul de a preda lucrurile de valoare ale bisericii. La procesul

deschis au fost chemaţi mulţi martori. Toţi au spus acelaşi lucru,

vorbind despre părintele Arcadie ca despre un om bun, neiubitor de

arginţi,

un preot care îşi dedicase întreaga viaţă doar slujirii lui Dumnezeu şi a

omului. Au fost aduse multe exemple despre bunătatea lui şi jertfirea de

sine. Nu a fost nicio dovadă împotriva lui. Dar judecătorul, care era tânăr

şi foarte mândru şi sigur pe sine, cu francheţe cinică a declarat că întreaga

descriere a părintelui Arcadie făcută de martori nu era o justificare

pentru el, ci mai degrabă constituia o creştere a acuzaţiei care fusese

făcută împotriva lui; pentru că ideile pe care le predica cu atâta căldură

şi pe care le punea în practică contraveneau idealurilor regimului sovietic,

şi astfel de oameni nu doar că nu erau necesari guvernului sovietic, ci

erau extrem de păgubitori.

La început, părintele Arcadie a fost condamnat la moarte, dar apoi

i s-au dat zece ani de închisoare. A fost închis cinci ani în oraşul nostru

Jitomir, ceea ce i-a făcut soarta oarecum mai uşoară, de vreme ce exista

o legătură permanentă între el şi frăţia noastră. În închisoare a câştigat

iubirea nu doar a deţinuţilor, ci şi a paznicilor şi gardienilor, şi, mulţumită

acestui fapt, a reuşit de mai multe ori să le dea Sfintele Taine condamnaţilor

care erau conduşi afară pentru a fi împuşcaţi. El a salvat

multe suflete. Şi, bineînţeles, mâncarea care i se dădea de către frăţie îi

ajuta pe tovarăşii săi deţinuţi.

După eliberarea sa în 1927, părintele Arcadie a mers la Petrograd

pentru o întâlnire cu ierarhii noştri (din catacombe) şi de acolo a făcut

un pelerinaj la Sarov. Acolo, apropierea de Sfântul Serafim l-a făcut să

decidă să îmbrăţişeze monahismul. El s-a întors la Petrograd, a primit

tunderea monahală şi, curând, a fost făcut episcop prin mâinile Mitropolitului

Iosif însuşi, care era chiar întemeietorul şi conducătorul Bisericii

din catacombe. A fost făcut vicar al eparhiei Poltava, dar nu şi-a văzut

niciodată eparhia. Pe drum spre turma sa, ajungând în oraşul Lubin, a

fost arestat şi trimis în Kazan, de unde a reuşit să fugă, trăind în ascuns

pentru multă vreme în Petrograd, săvârşind în secret sfintele slujbe la

metocul Lavrei Pecerska din Kiev şi însufleţind frăţiile din catacombe.

Apoi a plecat la Moscova, unde a fost arestat şi dus în infama închisoare

Butirka, fiind mai târziu exilat în lagărul de concentrare Solovki.

Un martor îşi aminteşte de slujirea solemnă a Sfintei Liturghii de către

episcopul Arcadie în Moscova: biserica era plină de lumină şi, în mijlocul

unei mulţimi de credincioşi iubitori şi dornici să asculte, stătea tânărul

păstor ierarh, şi pretutindeni era bucurie duhovnicească, frumuseţe

şi rugăciune înflăcărată. Şi, apoi, dintr-odată, o noapte groaznică la gară,

exilul său la Solovki. Printr-o mulţime de femei, stând singure, care se

adunaseră pentru a-şi lua rămas bun, un grup de soldaţi ai Armatei Roşii

îl conducea pe episcopul Arcadie spre un vagon-închisoare înconjurat cu

sârmă ghimpată şi apoi a fost ultima privire a iubitului păstor şi el le-a

binecuvântat de trei ori prin gratiile unei ferestre prost luminate a

trenului care se mişca. Când s-a întors de la Solovki, era deja un

bărbat în

vârstă, aproape de nerecunoscut şi cu părul cărunt.

Conducătoarea frăţiei noastre, Natalia Ivanova Orzhjevskaia, şi alţii

au mers până la Solovki pentru a cere permisiunea de a-l vedea, dar

nu li s-a permis nici măcar să primească binecuvântare de la el. Într-o

cameră mare erau două rânduri de mese. La unul din rânduri erau

aşezaţi vizitatorii şi la celălalt, deţinuţii. Între ei, o întreagă mulţime de

paznici se plimba necontenit, înainte şi înapoi, făcând o astfel de gălăgie,

încât trebuia literalmente să ţipi ca să te faci auzit. Şi, bineînţeles, nu li

se permitea să se apropie pentru binecuvântare din cauza „pericolului de

infectare". Ani mai târziu, episcopul Arcadie a relatat că i-au propus să

rămână voluntar la Solovki, ocupând postul de casier, şi chiar i-au

promis să oprească spionajul şi urmărirea lui permanentă, cu condiţia să

renunţe la rangul de preot; dar el a preferat viaţa în privaţiune totală,

păstrându-L în inimă pe Domnul Dumnezeu.

După ce a fost eliberat de la Solovki, episcopul Arcadie a fost lipsit

de obişnuitul permis de identitate sovietic, fără de care existenţa oricui

om devenea ilegală, şi acest lucru l-a condamnat la mutări permanente

din loc în loc, neavând casă. În secret, cu toate acestea, el a reuşit să

călătorească şi să-i viziteze pe membrii frăţiilor din catacombe. De mai

multe ori a vizitat-o pe mama sa în Jitomir, unde sosirile lui erau o mare

inspiraţie şi susţinere, atât pentru clerici, cât şi pentru noi, păcătoşii.

De fapt, frăţia noastră, Sfântul Nicolae, a fost lipsită de conducere

după 1922, dar am reuşit să continuăm până în 1937, când ultima biserică

a fost închisă; şi frăţia, bineînţeles, nu a fost înregistrată, dar membrii

rămaşi au continuat să se adune în capela cimitirului. În 1934, episcopul

Arcadie a vizitat în secret Kievul şi l-a văzut pe Episcopul schimonah Antonie.

În peregrinările sale, care se petreceau cel mai mult noaptea, pentru

a nu trezi suspiciuni, el avea legături până şi în Georgia şi Siberia;

dar apoi a fost încă o dată arestat în oraşul Rylsk. Întreaga sa viaţă a fost

una de suferinţă pentru Hristos. Abia se întorcea dintr-un exil că, într-o

săptămână, era din nou arestat şi exilat. Nu era mare diferenţă între libertate

şi exil.

Atunci când şi-a depus voturile monahale de înfrânare, ascultare şi

sărăcie, i s-a dat ca sfânt ocrotitor Sfântul Arcadie de Viazma şi Novotorjsk

(pomenit la 28 ianuarie, 11 iunie şi 14 august). Sfântul Arcadie, un

nebun pentru Hristos al Sfintei Rusii de demult, a petrecut o viaţă de

peregrinări, neavând casă, adesea rugându-se pe o piatră mai mare.

Acum, fiind în peregrinările sale un nou Arcadie fără casă al Rusiei răstignite,

putea el să nu se oprească la locul mănăstirii sfântului său, în

oraşul Viazma? Şi, închinându-se la piatra pe care sfântul îngenunchease

în rugăciune, mărturisitorul contemporan a trebuit să realizeze că era

lipsit până şi de o piatră rece pe care ar fi putut sta să se odihnească puţin

şi să se roage.

Odată, când, din cauza singurătăţii sale permanente, a lipsei unui

adăpost şi din teama pentru ziua de mâine, i-a slăbit tăria, fiind în secret

în Moscova, episcopul Arcadie a fost ispitit să-l viziteze pe Mitropolitul

Serghie. Pentru a-l vedea pe mitropolit, trebuia să treci prin mari greutăţi

şi pericole. Şi, când, în cele din urmă, a reuşit să îl vadă pe

Mitropolitul Serghie şi i-a vorbit despre situaţia sa, cel din urmă,

neascultându-l, l-a întrebat dintr-odată: „Ai fost înregistrat de GPU?

Până nu eşti înregistrat acolo, nu voi vorbi cu tine". Când Vlădica Arcadie

a ieşit din biroul mitropolitului, el a observat că atât mitropolitul cât

şi clerul său erau bine hrăniţi şi purtau haine curate, şi, uitându-se în

jur, la oamenii care aşteptau în afara biroului cu speranţa de a-l vedea pe

mitropolit pentru a obţine ajutor şi încurajare, fiind ei înşişi săraci şi

nenorociţi, el a înţeles că drumul său era diferit de cel al mitropolitului şi

că trebuia să se întoarcă la pribegia sa nenorocită. Şi astfel a plecat…

Deasupra lui era un cer mare înstelat; în inima sa avea pace. El era

în starea fericită de a fi lipsit de orice poate avea un om. Dar nimeni nu

putea lua de la el acel ceva care ardea în inima sa pastorală! Pentru că

era păstor al turmei lui Hristos din catacombe şi era aprins de zel pentru

adevărata ortodoxie – şi, plin de curaj, mergea înainte şi înainte, împărţind

Pâinea Vieţii fraţilor săi în Hristos, împrăştiaţi ca stelele de deasupra

lui de-a lungul orizontului pământului rus. Astfel, în cele din urmă,

în 1938 a fost reperat în teritoriul marelui râu Volga, în oraşul Kostroma,

apoi a fost arestat şi după aceea nu s-a mai auzit de el. Asta s-a

întâmplat în anii epurării Ejov, când mulţi au pierit fără urmă şi când

Biserica din catacombe a mers mai adânc în catacombe, ascunzând orice

urmă a existenţei ei – până la vremea plăcută lui Dumnezeu, când din

sânul ei va străluci în întreaga lume slava strălucitoare a sfinţilor ruşi

din catacombe…

Sfinte noule mucenic Arcadie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

19. Episcopul Andrei de Ufa

IERARH AL „BISERICII DIN SĂLBĂTICIE"

Pomenit la 26 decembrie (†1937)

Şi voi încheia cu aceia legământul păcii…

încât să trăiască în siguranţă în pustiu şi să doarmă în pădure.

Şi voi dărui lor şi împrejurimilor muntelui Meu binecuvântare…

(Iezechiel 34: 25-26)

Episcopul Andrei, în lume Alexandru Ukhtomski (din neamul tătar

al prinţului Ukhtomski), s-a născut la 26 decembrie 1872. El a primit o

educaţie superioară împreună cu fratele său, Alexei – care mai târziu a

devenit un om de ştiinţă renumit – la Academia Seminar din Moscova,

mai întâi sub conducerea Arhiepiscopului Antonie (Hrapoviţki), viitorul

Mitropolit şi Întâistătător al Bisericii Ruse din afara Rusiei, şi mai târziu

sub arhiepiscopul Arsenie (Stradniţki), care a devenit mitropolit de

Novgorod. Amândoi aceşti ierarhi uimitori au fost avansaţi la sinodul

din 1917-18 în calitate de candidaţi la tronul patriarhal. După terminarea

academiei, tânărul Alexandru, pe atunci în vârstă de 23 de ani, a devenit

călugăr şi, patru ani mai târziu, a fost hirotonit ieromonah.

După aceea, în predica de dinaintea hirotoniei, Vlădica Andrei şi-a

amintit cu ce teamă el, un tânăr ieromonah, şi-a asumat această

responsabilitate:

„Am suferit chinuri înfricoşătoare de când am auzit pentru prima

dată aceste cuvinte care se găsesc în slujba hirotoniei întru episcop: Ia

acest Legământ (Trupul lui Hristos) şi păstrează-l întreg şi nevătămat

până la ultima ta suflare – Căruia va trebui să-I dai răspuns la cea

de-a Doua şi înfricoşată a Sa Venire, Lui, Domnului Dumnezeului şi

Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. M-am gândit: cum pot să păstrez

acest mare Legământ, care mi-a fost încredinţat, Trupul lui Hristos, dacă

nu pot să mă păstrez nici pe mine însumi? Am simţit că Sfânta Taină

a Împărtăşaniei este, într-adevăr, un foc care îi arde pe cei nevrednici.

Timp de doi ani nu mi-am găsit pacea, săvârşind Sfânta jertfă cu frică şi

cutremur din pricina nevredniciei mele, gata să părăsesc acea chemare

înspăimântătoare şi măreaţă. Dar o întâlnire cu marele părinte Ioan de

Kronstadt mi-a salvat sufletul de la mai multă amărăciune, chin şi de la

prelungirea celei mai tulburătoare lupte din sufletul meu. Când i-am

cerut sfat în această problemă, părintele Ioan a spus: «Da, toţi suntem

vinovaţi înaintea Sfintelor Taine, dar trebuie să fim credincioşi chemării

noastre preoţeşti, pentru că suntem în ascultare faţă de Sfânta Biserică.

Plângând pentru păcatele noastre, trebuie, totuşi, să facem voia Bisericii

lui Hristos şi să urmăm îndrumările Bisericii, care ne sunt aduse la cunoştinţă

prin intermediul ierarhilor noştri».

Aceste cuvinte ale părintelui Ioan au fost, cu adevărat, un balsam

mângâietor pentru sufletul meu rănit şi păcătos, care fusese sfâşiat de

diferite îndoieli; ele mi-au întregit perspectiva asupra vieţii şi mi-au indicat

calea în viaţă; am început să înţeleg aceasta doar ca pe cea mai

exactă împlinire a ascultării faţă de Biserică, ca pe modul desăvârşit de

slujire a Sfintei Biserici, un popor al lui Dumnezeu şi oamenii lui Dumnezeu

care au fost răscumpăraţi prin Sângele preţios al lui Hristos" (din

Suplimentul la Church News, 1907, nr. 49).

În 1899 a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a fost numit inspector

al şcolii misionare din Kazan.

El şi-a început lucrarea de luminare ortodoxă în Kazanul natal ca

tânăr ieromonah, ocupându-se de o şcoală misionară şi de un seminar

foarte respectat şi iubit de toţi. El a devenit curând o figură populară

pentru faptele lui de milostenie faţă de cei săraci şi nevoiaşi şi pentru asceza

sa. Se ştia că îşi petrecea nopţile în rugăciune, folosind pentru scurta

sa odihnă un pat tare, fără pătură şi pernă. În mijlocul lucrării sale

sociale, el postea întotdeauna, nemâncând niciodată nici măcar peşte.

Când unele persoane înstărite care îl apreciau au venit la el cu lăzi de

fructe proaspete, el le-a dat imediat seminariştilor şi copiilor. Oamenii

erau uimiţi să-l vadă mâncând doar două sau trei prescuri şi câteva pahare

cu ceai pe zi, neplângându-se niciodată de slăbiciune sau lipsă de

energie, cu toate că activitatea sa era enormă. Când a fost ridicat la rangul

de arhimandrit, el a devenit egumen al vechii Mănăstiri a Schimbării

la Faţă din Kazan, conducând-o cu pricepere; el ţinea predici înflăcărate,

a întemeiat o mănăstire pentru fetele tătare, a fost un sfătuitor duhovnicesc

iscusit, a publicat o revistă şi broşuri şi a organizat conferinţe

misionare.

După mai mult timp a fost hirotonit episcop de Mamadynsk, vicariat

al eparhiei Kazan, continuând aceleaşi responsabilităţi. Odată, în

anul revoluţiei din 1905, muncitorii unei fabrici de praf de puşcă, situate

la aproximativ 13 km de Kazan, s-au revoltat, ca rezultat al propagandei

comuniste, şi l-au ucis pe unul dintre cei opt directori ai fabricii. Un

butoi de explozibil a fost detonat, spărgând toate geamurile caselor din

apropiere. Episcopul Andrei s-a urcat imediat pe un cal şi, fără frică,

riscându-şi viaţa, a alergat în galop la fabrică. Acolo s-a urcat într-un loc

înalt şi a aşteptat în linişte ca mulţimea să se liniştească. Ei au râs de el,

l-au înjurat, au aruncat în el cu murdărie şi mere stricate; dar el a stat

liniştit, uitându-se la mulţime şi rugându-se în linişte. Mulţimea,

văzându-l fără frică şi liniştit, s-a calmat treptat; şi atunci vlădica a

început să vorbească. Cuvântarea sa a fost scurtă, dar atât de puternică,

încât întreaga mulţime a venit la pocăinţă, realizând ce păcat săvârşiseră

omorând un om nevinovat. Ei i-au eliberat pe ceilalţi directori şi au

reluat lucrul, după ce l-au însoţit pe episcopul Andrei cu mare respect

înapoi la mănăstire.

Episcopul Andrei a fost transferat la Sukhumi, în Caucaz, dar, după

mai mult timp, s-a întors ca episcop al eparhiei Ufa, la nord-est de

Kazan, unde se găsea o numeroasă populaţie musulmană. El şi-a făcut

bine lucrarea misionară, călătorind mult, şi era cunoscut şi iubit în întreaga

Rusie. Presimţind apropierea revoluţiei, el i-a chemat pe toţi credincioşii

ortodocşi să se strângă împreună în spatele unsului lui Dumnezeu,

ţarul; dar, în acelaşi timp, el era sincer în opoziţia sa faţă de bogaţii

exploatatori ai săracilor şi s-a arătat a fi un ucenic fidel al Mitropolitului

Antonie în critica adusă sistemului sinodal de conducere bisericească şi

cerând restaurarea patriarhiei.

Când a izbucnit revoluţia, el a sperat la schimbări în mai bine chiar

şi din partea bolşevicilor, dar, curând, înţelegând adevărata lor natură, a

început să ceară formarea unui „regiment" ortodox din elevii seminarişti.

A fost curând arestat şi, deşi a fost eliberat de mai multe ori, el nu a

mai fost de fapt liber vreodată, fiind pur şi simplu mutat din închisoare

în închisoare, dintr-un exil într-altul.

Cu toate acestea, oamenii nu l-au uitat şi mulţi au reuşit să-l vadă

în închisoare sau să-i trimită pachete cu mâncare; de fiecare dată când

era eliberat şi se întorcea la turma sa, acest lucru cauza un adevărat

„eveniment" printre oameni. Poliţia secretă căuta să folosească popularitatea

lui ca momeală pentru a-i pescui pe cei mai fervenţi oameni ai Bisericii,

dar episcopul Andrei era atât de precaut şi prudent în comportamentul

său, încât aceste încercări eşuau întotdeauna.

Lupta episcopului Andrei împotriva falsei „înnoiri" a „Bisericii Vii"

a fost demnă de atenţie. A adus adevărate cununi de mucenicie câtorva

dintre colaboratorii şi fiii săi duhovniceşti; povestea unuia dintre aceştia,

a tinerei studente Valentina, a ajuns în lumea liberă. Dar cea mai mare

slujire adusă Bisericii a fost lupta sa curajoasă pentru adevăr împotriva

„serghianismului", prin proclamarea deschisă a acestuia ca fiind o

trădare a Bisericii şi o capcană pentru credincioşi; şi în această luptă vocea

lui, mulţumită popularităţii sale, a fost auzită de mulţi. Când Declaraţia

Mitropolitului Serghie a fost publicată în 1927, anunţând „concordatul"

cu guvernul sovietic şi promiţând diferite libertăţi, Vlădica Andrei

se afla în exil departe, în regiunea Ashabad; dar, chiar şi de acolo, el

a sunat alarma pentru credincioşi. El le-a cerut oamenilor să nu îl creadă

pe Mitropolitul Serghie şi să se separe de el, prevestind că toate

„promisiunile"

lui vor fi încălcate şi va urma o înrobire şi mai rea. La început,

aşa acum spunea un fost locuitor în Ufa, realitatea părea să contrazică

vocea mult respectatului ierarh şi numărul celor care îl urmau a scăzut.

Dar, în scurt timp, influenţa şi autoritatea lui au fost restaurate şi cei

care îl urmau au luat conducerea în viaţa bisericească din regiunea Ufa.

La începutul anilor 1930, în câteva luni au fost închise de două ori mai

multe biserici decât fuseseră închise în întreaga perioadă de dinaintea

„legalizării" Bisericii de către Serghie; taxele impuse Bisericii au crescut

de cinci ori; toţi oamenii Bisericii care fuseseră eliberaţi din închisori

pentru acceptarea Declaraţiei au fost arestaţi din nou; şi, într-un cuvânt,

serghianiştii nu au câştigat nimic, în timp ce şi-au pierdut libertatea

conştiinţei. Acestui grup de serghianişti nefericiţi le-a aparţinut din

păcate şi succesorul episcopului Andrei în eparhia Ufa, episcopul Ioan,

pe care Vlădica Andrei îl hirotonise asumându-şi un mare pericol.

Credincioşii au ajuns acum să vadă clar că episcopul Andrei avea

dreptate şi el a preluat conducerea Bisericii din catacombe din regiunea

Ufa, ducând-o în adâncul „sălbăticiei". Această Biserică a început o viaţă

şi o activitate care nu pot fi comparate decât cu cele ale străvechii Biserici

din catacombe a primilor creştini. Oamenii se adunau pentru a se

ruga înainte de ivirea zorilor, în peşteri, în păduri şi în ferme părăsite.

Între perioadele de arest şi exil, episcopul Andrei întărea Biserica, hirotonind

episcopi şi preoţi şi încurajându-i pe sfinţi să meargă spre un

martiriu, egal cu cel al marilor mucenici ai Bisericii primare. În special,

noua muceniţă Lidia a fost primită de Biserica din catacombe ca sfântă

canonizată. Înainte de moartea Patriarhului Tihon, episcopul Andrei

unise cu Biserica Ortodoxă mai multe grupuri de credincioşi de rit vechi,

şi acum şi aceştia se alăturaseră Bisericii din catacombe, care, fiind

liberă duhovniceşte, a continuat să crească, spre tulburarea duşmanilor

ei. „Mulţi nu cred că există catacombe", spunea un martor din Ufa. „Lasă

să nu creadă! Existenţa lumii spirituale este şi ea negată de cei

neştiutori, dar din această cauză nu încetează să existe. Se pare că

persecutarea creştinilor din urmă o depăşeşte pe cea a primilor creştini".

Despre ultima perioadă a vieţii episcopului Andrei avem această

relatare a unui coleg deţinut: „În mai 1932, am fost transferat din închisoarea

interioară a GPU la spital, în aripa de izolare, în salonul de scorbut,

în închisoarea Butirka. În două zile, episcopul Andrei de Ufa, care

fusese adus în Moscova din exilul în Uzbekistan, unde îşi împlinise termenul,

a fost transferat din salonul de boli venerice în acest salon. Înainte

de acest transfer, episcopul Andrei fusese ţinut din februarie până pe 1

mai 1932 în închisoarea internă GPU, în izolare solitară, şi apoi, pentru

patru zile, fusese ţinut – se presupune că din cauza faptului că nu mai

era loc – în al doilea salon al închisorii Butirka, salonul celor

bolnavi psihic;

apoi, pentru mai multe zile, fusese ţinut în salonul al cincilea (de

boli venerice) şi, în cele din urmă, a fost transferat în salonul al patrulea

(de scorbut), de vreme ce, într-adevăr, era bolnav de scorbut. În 1919 am

fost cu episcopul Andrei în închisoarea Omsk. Dar acum era de nerecunoscut;

îi mai rămăsese doar puţin păr pe cap şi pe faţă, deoarece aproape tot

îi căzuse din pricina scorbutului; era cu totul cărunt, decrepit

şi atât de slab, că nu-l mai recunoşteai; însă era la fel de smerit ca

întotdeauna,

încurajând, bun şi receptiv. În acel moment era acuzat de organizarea

comunităţilor ortodoxe (din Biserica din catacombe), care erau

împotriva legii sovietice, şi de agitaţie şi propagandă împotriva bolşevismului.

Seara, în închisoare, Vlădica Andrei obişnuia să atragă atenţia tuturor

cu poveştile lui şi se spunea că avea aşa un efect asupra deţinuţilor

din jurul lui, încât nici criminalii, nici comuniştii căzuţi în dizgraţia

regimului şi nici alţii nu îndrăzneau niciodată să înjure sau să blesteme

în prezenţa lui. Episcopul Andrei reacţiona activ şi deschis la toate

nedreptăţile din închisoare (fapt pentru care de multe ori era lipsit de

pachetele care îi fuseseră trimise de prietenii de afară). La întâistătătorul

Bisericii Sovietice, conducătorul Bisericii Ortodoxe din

Moscova, episcopul Andrei se referea ca la un trădător al lui Hristos. În

închisoare, în exil şi în alte nenorociri, el răspundea calm, rezervat, în

mod filosofic şi suferea mai mult pentru cei din jurul său decât pentru el

însuşi. Asupra tovarăşilor săi deţinuţi avea o influenţă încurajatoare. I se

trimiteau pachete mari imediat ce localnicii aflau de la personalul

închisorii despre sosirea sa într-un loc de detenţie. Pachetele nu i se

dădeau întotdeauna, dar cele pe care le primea le împărţea cu cei care nu

aveau deloc. El a fost executat prin împuşcare în închisoarea de izolare

de la Yaroslavl, în 1937".

Şi astfel s-a sfârşit viaţa pământească a episcopului Andrei, glasul

său a fost redus la tăcere, mormântul său – o groapă comună, împreună

cu alte sute de astfel de victime îngropate sub temniţele de coşmar ale

lumii întunecate a ateismului sovietic. Dar amintirea lui rămâne vie,

proaspătă şi înmiresmată cu frumuseţea duhovnicească a unui adevărat

mucenic creştin. Chiar şi în catacombe imaginea unui prinţ tătar care a

devenit călugăr pentru a predica libertatea duhovnicească în Hristos

însufleţeşte,

într-adevăr, şi este vie astăzi mai mult decât oricând. Pe spatele

unui portret oferit în 1912 unei persoane care suferea din cauza unei

supărări, mâna sa a scris trei cuvinte de încurajare, care au ajuns până la

noi, astăzi, pline de înţeles, ca venind din lumea mai bună unde este el

acum: „Plâng, iubesc şi mă rog".

20. Noua muceniţă Lidia

ŞI SOLDAŢII EI, CHIRIL ŞI ALEXIE

Pomeniţi la 20 iulie (†1928)

Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua,

socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.

(Rom. 8: 36)

Lidia, fiica unui preot din oraşul Ufa, s-a născut la 20 martie 1901.

Din copilărie a fost sensibilă, afectuoasă, iubită de toţi, temându-se de

păcat şi de tot ceea ce era interzis de Dumnezeu. După absolvirea şcolii

de fete, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a căsătorit. Şi-a pierdut soţul în

Războiul Civil, la plecarea Armatei Albe.

Tatăl ei, chiar de la începutul schismei „renovaţioniştilor", care a

fost organizată de către bolşevici în 1922, s-a alăturat schismei. Fiica sa,

căzând la picioarele tatălui ei, a spus: „Binecuvântează-mă, tată, să te

părăsesc, ca să nu te constrâng la mântuirea sufletului tău". Bătrânul

preot îşi cunoştea fiica, la fel cum era conştient de greşeala acţiunii sale.

El a plâns şi, binecuvântând-o pe Lidia pentru o viaţă independentă, i-a

spus profetic: „Vezi, fiica mea, când îţi vei câştiga cununa, să îi spui

Domnului că, deşi eu însumi m-am dovedit a fi prea slab pentru luptă

(podvig), totuşi nu te-am oprit, ci te-am binecuvântat". „Aşa voi face,

tată", a spus ea, sărutându-i mâna, astfel prevăzându-şi şi ea profetic

viitorul.

Lidia a reuşit să intre la departamentul forestier şi în 1926 a fost

transferată în industria colectivă de cherestea, unde lucrau cei mai prost

plătiţi muncitori. Aici, ea a intrat imediat în legătură cu ruşii simpli, pe

care-i iubea călduros şi care îi răspundeau în acelaşi mod.

Tăietorii de lemne şi şoferii, care fuseseră împietriţi de munca în

condiţii dificile, au relatat cu uimire că în biroul departamentului de

cherestea, unde îi întâmpina Lidia, simţeau ceva asemănător cu ceea ce

simţiseră (şi acum aproape uitaseră) când, înainte de revoluţie, se

duseseră la o renumită icoană a Maicii Domnului din satul Bogorodskoie,

lângă Ufa. În birou nu se mai auzeau înjurături, insulte şi

certuri. Patimile rele erau stinse şi oamenii deveneau mai buni unii faţă

de alţii.

Acest lucru era uimitor şi a fost observat de toţi, inclusiv de şefii

partidului. Ei o ţineau sub urmărire pe Lidia, dar nu au descoperit nimic

suspect: ea nu mergea deloc la bisericile care fuseseră legalizate de către

bolşevici şi participa la slujbele din catacombe rar şi cu grijă. GPU (poliţia

secretă) ştia că existau în eparhie membri ai Bisericii din catacombe,

dar nu au putut găsi niciun mod de a-i descoperi şi de a-i aresta.

Cu scopul de a-i descoperi pe cei care nu fuseseră încă arestaţi,

GPU-ul l-a adus dintr-odată din exil pe episcopul Andrei (Ukhtomski),

care era foarte cinstit de oameni şi de toţi membrii Bisericii din catacombe;

dar, la indicaţia episcopului, el a fost primit deschis doar de o

singură biserică din Ufa, deşi în secret întreaga eparhie a venit la el.

GPU-ul se înşelase: în loc să fie descoperită, biserica din catacombe s-a

adâncit şi s-a extins, rămânând, ca şi mai înainte, inaccesibilă spionilor.

GPU-ul, văzând eşecul planului pe care şi-l făcuse, l-a arestat din nou pe

episcopul Andrei şi l-a trimis în exil.

Lidia a fost arestată pe 9 iulie 1928. Departamentul de operaţiuni

secrete căuta de mult timp un dactilograf care le oferise muncitorilor de

la departamentul forestier broşuri dactilografiate conţinând vieţile sfinţilor,

rugăciuni, predici şi învăţături ale ierarhilor vechi şi noi ai Bisericii.

S-a observat că maşina de scris a acestui dactilograf avea partea de jos a

literei „k" ruptă şi astfel Lidia a fost descoperită.

GPU-ul înţelesese că le căzuse în mână un indiciu pentru a demasca

întreaga biserică din catacombe. Zece zile de interogare neîntreruptă

nu au răpus-o pe muceniţă, ea refuzând pur şi simplu să spună ceva. Pe

20 iulie, cel care o interoga, pierzându-şi toată răbdarea, a dat-o pe Lidia

„autorităţii speciale" de interogare.

Această „autoritate specială" lucra într-un colţ al camerei, în pivniţa

GPU. Un paznic permanent stătea pe coridorul pivniţei; în acea zi, paznicul

era Chiril Ataev, un soldat de 23 de ani. El a văzut-o pe Lidia când a

fost adusă în pivniţă. Cele zece zile de interogatoriu care trecuseră slăbiseră

puterea muceniţei şi nu putea să coboare pe scări. Soldatul Ataev, la cererea

şefilor lui, a ţinut-o şi a condus-o jos, în camera interogatoriului.

„Hristos să te mântuiască", i-a mulţumit Lidia paznicului, simţind

în soldatul Armatei Roşii, în delicateţea braţelor lui puternice, o scânteie

de compasiune pentru ea.

Şi Hristos l-a mântuit pe Ataev.

Cuvintele muceniţei, ochii ei plini de durere şi de uimire au pătruns

în inima lui. Acum nu mai putea să asculte cu indiferenţă strigătele

şi ţipetele ei neîntrerupte, aşa cum ascultase mai înainte aceleaşi ţipete

ale altora care erau interogaţi şi torturaţi.

Lidia a fost torturată multă vreme. Torturile GPU erau de obicei făcute

în aşa fel încât să nu lase semne observabile pe trupul celui torturat,

dar la interogatoriul Lidiei nu s-a dat atenţie la aceasta.

Strigătele şi ţipetele Lidiei au continuat aproape neîntrerupt pentru

mai bine de o oră şi jumătate.

„Dar nu simţi durerea? Strigi şi ţipi, aceasta înseamnă că este dureros?

– au întrebat epuizaţi torţionarii într-una din pauze.

„Dureros! Doamne, cât de dureros!", a răspuns Lidia cu un geamăt

întrerupt.

„Atunci, de ce nu vorbeşti? Va fi şi mai dureros!" – au spus torţionarii

uimiţi.

„Nu pot vorbi… nu pot… El nu-mi permite…" – a gemut Lidia.

„Cine nu-ţi permite?"

„Dumnezeu nu-mi permite!"

Torţionarii au născocit ceva nou pentru muceniţă: atacul sexual.

Erau patru dintre ei – mai era nevoie de unul. L-au chemat pe soldat să

ajute.

Când Ataev a intrat în cameră, el a văzut-o pe Lidia şi a înţeles felul

torturii care urma şi propriul său rol în aceasta – şi s-a înfăptuit în el o

minune asemenea convertirilor neaşteptate ale torţionarilor de demult.

Întreg sufletul lui Ataev a fost scârbit de grozăvia satanică şi l-a cuprins

un sfânt entuziasm. Cu totul inconştient de ceea ce făcea, soldatul

Armatei Roşii, cu propriul său revolver, i-a omorât pe loc pe cei doi

torţionari care stăteau în faţa lui. Chiar înainte ca a doua împuşcătură să

se fi auzit, agentul GPU care stătea în spatele lui l-a lovit pe Chiril cu

patul armei sale. Ataev a mai avut destulă putere ca să se întoarcă şi să-l

apuce de gât pe atacatorul său, dar o împuşcătură de la cel de-al patrulea

l-a pus la pământ.

Chiril a căzut cu capul spre Lidia, care era legată cu curele. Domnul

i-a dat posibilitatea de a mai auzi încă o dată cuvinte de speranţă de la

muceniţă. Şi, uitându-se drept în ochii Lidiei, Chiril, cu sângele şiroind

din el, suspinând după unirea sa cu Domnul:

„Sfânto, să mă iei cu tine!"

„Te voi lua!" – a zâmbit Lidia, radiind.

Auzirea şi sensul acestei convertiri a fost ca şi când ar fi deschis

uşa spre o altă lume, şi groaza a întunecat conştiinţa celor doi agenţi

GPU care au rămas în viaţă. Cu strigăte nebuneşti, au început să împuşte

victimele neputincioase care îi înspăimântaseră, şi au împuşcat până

când revolverele lor s-au golit. Cei care au venit alergând la auzul

împuşcăturilor

i-au luat, strigând nebuneşte, şi ei înşişi au fugit din cameră,

apucaţi de o groază necunoscută.

Unul din aceşti doi agenţi GPU a înnebunit de tot. Celălalt a murit

în curând de şoc nervos. Înaintea morţii sale, acest al doilea agent a

povestit totul prietenului său, sergentul Alexei Ikonnikov, care s-a întors

la Dumnezeu şi a adus această relatare la Biserică; pentru răspândirea

zeloasă a acesteia, el însuşi a suferit o moarte de mucenic.

Toţi trei – Lidia, Chiril şi Alexei – au fost canonizaţi ca sfinţi în

conştiinţa religioasă a Bisericii din catacombe.

Prin rugăciunile sfinţilor Tăi mucenici – Lidia, Chiril şi Alexei –,

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul rus!

21. Tânărul părinte Vladimir

NOU FĂCĂTOR DE MINUNI AL BISERICII DIN CATACOMBE

Pomenit la 16 august (†1930)

Fă cu mine semn spre bine,

ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze…

(Psalm 85: 16)

Din copilărie am avut o prietenă care era cu doi ani mai mare decât

mine. S-a măritat cu doi ani înaintea mea. În primul an de căsnicie li

s-a

născut un fiu, care a fost botezat cu numele de Vladimir. Chiar de la naşterea

sa, copilul uimea cu ochii săi mari, căprui închis, care aveau o expresie

plină de tristeţe. Copilul era deosebit de tăcut. În al doilea an al

căsniciei lor, s-a născut un al doilea băiat, care a fost numit Boris. Acest

copil era opusul fratelui său mai mare. Din prima zi a venirii sale pe lume,

el i-a uimit pe toţi prin caracterul său foarte zgomotos şi plin de

viaţă. Eu îi iubeam pe amândoi şi veneam să am grijă de ei şi îmi

petreceam timpul cu ei. Vladimir a crescut şi a rămas exact la fel ca la

început. Nu voia niciodată să se joace cu alţi copii. Se aşeza şi rămânea

singur, în linişte, într-un colţ. Acest lucru îi deranja pe părinţii lui. „La ce

se tot gândeşte acest căpşor?", m-au întrebat ei. Tatăl şi mama erau

foarte credincioşi şi îşi creşteau copiii în acest duh. Micuţul Volodea era

dornic să meargă la biserică şi se ducea adesea împreună cu doica lui,

atunci când părinţii săi, din oarecare motive, nu puteau merge la sfânta

slujbă. Cel de-al doilea băieţel, Boris, dimpotrivă, era leneş în privinţa

mersului la Biserică.

Când a venit vremea ca Vladimir să meargă la şcoală, mama lui

mi-a spus: „Nu ştiu cum va fi în stare să înveţe Vovocika. Se pare că nu

este doar incapabil, dar este şi ceva anormal la el. Nu este interesat de

nimic altceva în afară de biserică; este întotdeauna tăcut şi absorbit de

gânduri care nu sunt potrivite cu vârsta lui". Părinţii lui greşeau; ei nu îşi

înţelegeau propriul copil. El a parcurs toate clasele până la sfârşit ca primul

din clasă, uimindu-şi profesorii cu mintea şi talentul său. Iar după

ce a terminat liceul, a declarat că vrea să intre la Academia Teologică

pentru a se instrui mai departe, dar şi aici părinţii nu au înţeles calea pe

care şi-o alesese şi care îi fusese în mod clar indicată chiar de Dumnezeu.

Ei au insistat că ar trebui să urmeze cursurile de patru ani ale Universităţii,

la orice secţie ar fi ales el; iar dacă, după aceea, intenţia sa va

rămâne neschimbată, atunci ei îi vor da binecuvântarea să intre la Academie.

„Eşti încă foarte tânăr", i-au spus ei, „ascultă de părinţii tăi". Iar

el i-a ascultat cu supunere.

Cursurile de patru ani ale departamentului de Drept au fost terminate

în trei ani, după cum se permitea pe atunci, iar apoi a intrat la Academie.

După ce a terminat Academia, a fost foarte repede hirotonit diacon,

iar în 1916 a fost hirotonit preot. El nu îşi dorea să se căsătorească,

dar, de vreme ce după regulile Bisericii nu avea dreptul să rămână necăsătorit

ca preot, priviţi ce mare semn al lui Dumnezeu l-a salvat şi s-a

împlinit cu el.

Familia sa era prietenă cu altă familie foarte credincioasă. Ei aveau

o fiică mai tânără, care era pe moarte din cauza unei tuberculoze avansate.

Medicii au spus că nu va trăi mai mult de o lună. Ea ştia despre dorinţa

de neînvins a lui Vladimir de a deveni preot şi de supărarea sa în

legătură cu necesitatea căsătoririi. Şi, astfel, ea s-a oferit ca o

jertfă sfântă,

ştiind că va muri. Ea a acceptat căsătoria cu Vladimir, deşi cu greu se

putea ţine pe picioare, astfel încât el, rămânând văduv, avea dreptul de a

deveni preot. Părinţii nu au împiedicat această faptă sfântă pe care ea

şi-a asumat-o înaintea morţii sale. După nuntă, au condus-o acasă de la

biserică; nu s-a mai ridicat din pat şi în două săptămâni a murit cu pace.

Părintele Vladimir, însemnat de Dumnezeu de la naşterea sa, a

mers pe calea pe care a ales-o. În 1924, el şi părinţii său au fost trimişi

din Moscova în oraşul Tver, în aşa numitul „exil voluntar". În ciuda tinereţii

sale, părintele Vladimir se bucura de cinstirea şi dragostea enoriaşilor

de la biserica unde săvârşea sfintele slujbe. Nici el şi nici părinţii săi

nu aveau dreptul să părăsească oraşul, şi se credea că erau sub observaţia

GPU.

Predicile părintelui Vladimir se distingeau prin completa lipsă de

teamă. El le cerea tuturor să nu se supună nici unui fel de amestec al

bolşevicilor în biserică. El nu asculta niciun avertisment de a fi precaut.

După o predică extraordinară, el şi-a luat rămas bun de la părinţii săi,

fiind avertizat în secret de către cineva că avea să fie arestat în acea

noapte. Cu insistenţă, după ultimul rămas bun pe pământ, el şi-a implorat

tatăl şi mama ca, sub niciun motiv, chiar nici în momentul morţii,

să nu cheme un preot care a intrat în contact cu regimul sovietic (adică

niciunul din cei care rămăseseră sub Mitropolitul Serghie după Declaraţia

sa din 1927), chiar dacă ar fi să moară fără spovedanie şi fără împărtăşirea

cu Sfintele Taine. În aceeaşi noapte, a fost dus şi executat în închisoarea

Liubanka din Moscova.

După aceasta, până în 1932, nelocuind în Moscova, nu mai ştiam

nimic despre familia lui, cu care am fost atât de buni prieteni. În 1935,

am fost să-mi vizitez mama, care era destul de bătrână şi locuia în Moscova.

Mergând singură pe stradă, l-am văzut pe Boris venind spre mine.

Ne-am recunoscut imediat, chiar dacă nu ne văzuserăm de foarte mult

timp. Cu ochi arzători a început să-mi vorbească despre sine.

Am ajuns în primul bulevard şi ne-am aşezat pe o bancă. Şi acestea

sunt cele ce mi-a spus despre evidenta minune a milei lui Dumnezeu

care i se întâmplase:

„Când au început vremurile tulburi de după Revoluţie, m-am angajat

imediat în propagandă. Am intrat în Organizaţia Tinerilor Comunişti

imediat ce a apărut şi, curând, spre marea supărare şi groază a părinţilor

mei, am devenit membru al Ligii ateiste. Fratele meu, Vladimir, a încercat

să mă întoarcă la Dumnezeu, insistând să-mi vin în fire, şi, probabil,

atât pe parcursul vieţii sale, cât şi după uciderea lui, s-a rugat mult pentru

mântuirea sufletului meu. Dar acest lucru nu m-a făcut să mă îndoiesc.

Dimpotrivă, curând după ce a fost împuşcat, eu am devenit capul

Ligii ateiste dintr-un oraş îndepărtat, unde am plecat în mod voluntar,

după ce m-am căsătorit cu o fată care era şi ea în Organizaţia Tinerilor

Comunişti şi care ridiculiza credinţa în Dumnezeu. Părinţii ei, ca şi ai

mei, erau foarte credincioşi. Atât ai ei, cât şi ai mei, ne-au spus că, dacă

nu vom primi Taina cununiei ne vor renega. În ciuda diferenţei extreme

dintre vederile noastre, eu îi iubeam foarte mult pe tatăl meu şi pe

mama mea. Văzându-le supărarea de nedescris, am convins-o pe mireasa

mea să împlinim cererea părinţilor noştri, în timp ce în sufletele noastre

batjocoream taina cununiei; ne-am cununat în secret – în secret, deoarece

altfel am fi fost amândoi împuşcaţi. Înainte de nuntă, mama soţiei

mele a binecuvântat-o cu o icoană mare a Mântuitorului, nefăcută de

mâini omeneşti, şi a spus: «Dă-ţi cuvântul că nu o vei arunca; chiar dacă

nu ai nevoie de ea acum, totuşi nu o distruge». Cu adevărat nu aveam

nevoie de acea icoană şi o ţineam într-o ladă în magazie, împreună cu

alte lucruri nefolositoare.

Un an mai târziu, ni s-a născut un fiu. Amândoi ne doream să avem

un copil şi eram foarte fericiţi de naşterea lui, dar copilul s-a născut bolnav

şi slab, cu tuberculoză spinală. Reuşiserăm să păstrăm ceva din averea

de dinainte de Revoluţie şi propriul meu salariu era suficient, încât, fără

a cheltui prea mulţi bani, puteam chema cel mai bun medic. Toţi au

spus că, în cel mai bun caz, dacă băieţelul ar fi stat întins pe spate într-un

corset, ar fi putut trăi până la şase ani, dar nu mai mult. Şi astfel am plecat

într-un loc îndepărtat, sperând să găsim o climă mai bună. Acolo am devenit

liderul Ligii ateiste şi în fel şi chip am persecutat Biserica.

Copilul avea cinci ani şi sănătatea lui se deteriora din ce în ce mai

mult. Atunci nu locuiam în oraş, ci într-un loc sănătos, la ţară. A venit

zvonul că un celebru profesor de boli de copii fusese trimis în oraş în

exil. Era o distanţă de 20 de mile din satul nostru până la cea mai apropiată

staţie, iar trenul mergea doar o dată pe zi. Băiatul era foarte bolnav,

iar eu am hotărât să-l aduc pe profesor la noi. Când am ajuns în

staţie, trenul a plecat sub ochii mei. Ce trebuia să fac? Să aştept o

zi întreagă,

în timp ce soţia mea era acasă şi copilul putea muri pe neaşteptate

fără mine? M-am tot gândit, dar ce putea fi făcut? M-am întors. Am

venit acasă şi am găsit următoarele: mama, plângând, era în genunchi,

îmbrăţişând picioarele copilului, care începuseră să se răcească. Medicul

de familie tocmai ieşise şi spusese că acestea erau ultimele minute ale

copilului. M-am aşezat la masă, lângă fereastră, vizavi de magazie,

mi-am luat capul în mâini şi m-am predat deznădejdii. Dintr-odată am

văzut foarte clar cum uşile magaziei se deschideau şi din magazie venea

răposatul meu frate Vladimir, în veşminte preoţeşti. În braţele sale, cu

faţa spre mine, ţinea icoana Mântuitorului nefăcută de mâini omeneşti.

Eram uluit! Vedeam clar cum mergea, acum era cu părul său negru şi

lung în vânt; i-am auzit paşii apropiindu-se. M-am răcit şi eram înmărmurit.

El a intrat în cameră, a venit la mine şi, în linişte, mi-a dat icoana

în mâini şi apoi a dispărut. Nu pot spune în cuvinte mi-a spus Boris, cu

lacrimile curgându-i pe obraji ceea ce am trăit. L-am trăit pe Dumnezeu!

Am alergat la magazie, am căutat icoana în ladă şi am pus-o pe

copil. În dimineaţa zilei următoare, băiatul nostru era complet sănătos.

Medicii care îl tratau au ridicat din umeri în cele din urmă. Au îndepărtat

corsetul. Nu mai era nici urmă de tuberculoză! Aici am înţeles totul!

Am înţeles că există Dumnezeu, Care este milostiv faţă de păcătoşi, şi că,

prin rugăciunile părintelui Vladimir, El făcuse această minune a

vindecării copilului şi a soţiei mele şi a mea, mântuirea sufletelor

noastre. Fără ezitare, am demisionat nu doar din postul de lider al Ligii

ateiste, ci şi din Partidul Comunist, în care eram deja membru. Soţia

mea a făcut la fel. Am vorbit deschis şi nu am ascuns minunea care ni se

întâmplase. Din acel moment am spus tuturor, oriunde mă aflam,

despre minunea care se întâmplase, şi îi chemam la credinţa în

Dumnezeu. Prin sfânta Lui voinţă, nu am fost arestat imediat şi, fără a

mai amâna nicio zi, am venit la părinţii mei lângă Moscova, unde se

instalaseră după sfârşitul exilului. Am botezat copilul, dându-i numele

Gheorghe."

M-am despărţit de Boris, desigur, sub impresia de nedescris a minunii

care i se întâmplase prin rugăciunile dreptului părinte Vladimir, şi

nu l-am mai văzut niciodată. În 1937, când am venit din sud în Moscova,

am aflat de la părinţii săi că, la o lună după botezul copilului, plecase în

Caucaz. Boris a continuat să spună tuturor despre greşeala sa de dinainte.

Şi iată, în timp ce era perfect sănătos şi, desigur, fiind urmărit în secret,

dintr-odată, într-un singur moment, a murit, dar nu din cauza unui

infarct. Nu li s-a permis medicilor să determine cauza morţii. Bineînţeles,

fusese ucis de bolşevici.

22. Părinţii Ismail şi Mihail

FRAŢII PREOŢI DIN CATACOMBE

pomeniţi la 17 iunie (†1937)

… Şi veţi fi urâţi de toţi oamenii

pentru numele Meu; iar cel ce va răbda

până la sfârşit, acela se va mântui.

(Marcu 13: 13)

Ismail şi fratele său mai tânăr, Mihail Rojdestvenski, erau fiii unui

preot din Novgorod şi şi-au petrecut anii copilăriei în oraş. Mai târziu,

Ismail a absolvit Academia Teologică din Petersburg, s-a căsătorit şi a

devenit preot al Bisericii Schimbarea la Faţă din Petrograd, ducând o

viaţă de preot foarte serioasă şi conştiincioasă. După Declaraţia din 1927

a Mitropolitului Serghie, el a devenit un categoric „iozefit", opunându-se

puternic „legalizării" Bisericii şi mergând cu paşi fermi pe urmele Sfinţilor

Apostoli şi Mărturisitori, ceea ce a condus, desigur, la persecutarea

sa. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Odată l-am auzit

spunând:

„Eu merg pe Golgota. Cine mă va urma?!" Şi a mers departe, în

nordul îndepărtat, în regiunea gheţurilor nesfârşite, de unde era aproape

cu neputinţă pentru cel care fusese trimis în acele vremuri acolo să se

mai întoarcă. Dar, pentru cei care îl respectă şi îl iubesc, el este

viu şi, bineînţeles,

în momente dificile i se cere ajutorul…

Cu privirea lui sinceră şi pură, părintele Ismail a atras mulţi credincioşi.

Noi locuiam nu departe de locul unde se afla biserica lui, şi zvonuri

despre păstorul respectat şi impresionant s-au împrăştiat în jurul

nostru. Noi am mers la biserica lui pentru prima dată în 1926 şi după

aceea am luat o hotărâre definitivă de a veni la biserica sa în fiecare duminică

şi zi de sărbătoare. Ascultându-i cu atenţie predicile şi văzând felul

său pătrunzător, atent şi conştiincios de a sluji, noi ne-am simţit din

ce în ce mai bine acolo.

Mulţi oameni veneau la liturghie şi la privegherea de toată noaptea.

Uneori nu puteau toţi să intre în biserică şi stăteau în grădină şi aşteptau

până ce batiuşka ieşea afară să-i binecuvânteze. De asemenea,

erau şi câteva femei demonizate din apropiere şi mai de departe. Ele îl

iubeau pe părintele Ismail foarte mult, chiar dacă prezenţa lui provoca

uneori adevărate drame cu ele. Ţipau, ameninţau, scuipau şi, adesea, cădeau

pe podea, făcând spume la gură. Dar părintele Ismail trebuia doar

să citească rugăciunile, apăsând Sfânta Cruce pe buzele lor, ca să oprească

toate acestea, şi într-un minut deveneau normale, sculându-se în picioare

şi uitându-se în jur. Am fost martor la aceasta nu doar o dată.

Femeile care pătimeau din această pricină tremurau uneori chiar şi la

vederea fiilor duhovniceşti devotaţi şi ascultători.

Nu vom uita niciodată fenomenul extraordinar pe care l-am observat

în timpul unei molifte pe care părintele Ismail o slujea în faţa icoanei

Maicii Domnului – „Potoleşte întristarile noastre". În timp ce părintele

Ismail citea Evanghelia, înaintea ochilor noştri a apărut un norişor

trandafiriu,

care îi înconjura capul ca o aureolă. Acest lucru s-a întâmplat nu

cu mult înainte de arestarea sa şi de moartea sa mucenicească în 1937.

Nu mai puţin uimitor – nu doar pentru noi, ci şi pentru mulţi alţii

din biserică – a fost cazul unei înainte-vederi a acestui preot remarcabil.

Un om care locuia la 15 mile depărtare nu venise niciodată la biserica

noastră, chiar dacă auzise despre acest preot excepţional care atrăgea

oamenii la el. Într-o duminică s-a hotărât să verifice zvonurile şi a venit.

La sfârşitul liturghiei, stând în mulţimea de credincioşi, l-a auzit

pe părintele

Ismail spunând: „Ei bine, îţi mulţumesc, robule al lui Dumnezeu,

Petru, că te rogi pentru mine", şi s-a uitat în direcţia lui. El era într-adevăr

Petru, şi acest lucru l-a uimit atât de mult, încât din acea zi a devenit

un membru constant al bisericii şi un om apropiat de părintele Ismail.

Totuşi, bietul nostru părinte Ismail a cunoscut şi mâhnirea,

provocată chiar de cei apropiaţi ai săi. După ce începuse să slujească în

secret în biserica din catacombă, odată, la ora 23, el a ciocănit la

uşa noastră,

cerând să fie găzduit peste noapte. În acea perioadă nu mai avea

propria locuinţă lângă biserică, de vreme ce totul îi fusese luat. El mergea

din casă în casă şi stătea oriunde oamenilor nu le era frică să îl primească.

De această dată, după ce a mers pe drumul întunecat, neluminat, de la

fiica lui duhovnicească până la noi, el ne-a spus că în mod neaşteptat ea

nu îl mai primise. După ce a petrecut noaptea cu noi, el a plecat în drumul

său; dar nu şi-a schimbat câtuşi de puţin atitudinea faţă de fiica lui

duhovnicească, ştiind că a fost forţată să facă astfel deoarece poliţia

secretă îl căuta pentru a-l aresta, iar ea avea o familie pe care trebuia să o

protejeze.

Odată, o femeie care nu îi era foarte cunoscută părintelui Ismail a

venit să se mărturisească. Când s-a întors acasă, probabil pentru a-i face

plăcere fiicei sale care era căsătorită cu un ateu, ea a declarat că preotul

o lovise în timp ce o binecuvânta. Părintele Ismail avea obiceiul de a

apăsa cu putere pe frunte şi pe umeri când făcea semnul crucii. A urmat

un proces, iar el a fost condamnat la muncă forţată. Când a revenit acasă,

după trei ani, a fost din nou arestat şi trimis în exil pentru zece ani,

care s-au dovedit a fi fatali: nu s-a mai auzit de el. Avea doar 45 de ani şi

a lăsat în urmă o soţie şi un fiu de trei ani. Când s-au despărţit de el pentru

ultima oară, oamenii au vrut să fugă după tren, dar loviturile de puşcă

ale soldaţilor Armatei Roşii i-au îndepărtat. Ne vom aminti mereu de

dragii săi ochi cenuşii şi luminoşi, tot atât de curaţi ca ai unui copil, şi

puţin naivi; zâmbetul său şi binecuvântarea sa de la fereastră…

Profesorul I.M. Andreev, care participa la slujbele din catacombă

ale părintelui Ismail din regiunea Petrograd, ne-a informat că părintele

Ismail a fost executat prin împuşcare în 1937, în timpul epurării din vremea

lui Ejov.

Încă şi mai tragică a fost soarta fratelui părintelui Ismail, Mihail,

care era cu şase ani mai tânăr, şi care a fost hirotonit preot în 1927, sub

influenţa fratelui său, şi care a slujit la început împreună cu el, în

biserica lui. Când părintele Ismail a fost arestat, el a încredinţat întreaga

purtare de grijă pentru turma sa părintelui Mihail.

Înţelegerea profundă a creştinismului pe care o avea părintele Mihail

şi credinţa lui în viaţa de dincolo, pentru care viaţa vremelnică, pământească

este doar o pregătire, uneori îi uimea pur şi simplu pe oameni. Şi,

astfel, turma în continuă creştere era atrasă de părintele Mihail, aşa cum

fusese atrasă şi de fratele său arestat. El săvârşea sfintele slujbe,

care la început

se făceau încă în biserică, cu mult respect, pătrundere şi atenţie.

Predicile sale, pe care el le considera indispensabile, erau pătrunse de dorinţa

de a-i învăţa pe oameni să Îl iubească pe Dumnezeu deplin, cu o iubire

adevărată, plină de jertfire de sine, pregătind sufletul pentru necazurile

imposibil de evitat şi poate şi pentru moartea pentru El.

Agapele de după Liturghie erau o adevărată bucurie, în ciuda hranei

sărace şi a faptului că eram strict observaţi! La masă stăteau oamenii

săraci. Faţă de toţi, părintele Mihail avea aceeaşi atitudine; el încuraja

pe toată lumea. După ce un astfel de sărac era înmormântat fără cheltuială,

văduva era tratată cu deosebită blândeţe şi i se cerea să mănânce la

masa comună în timpul următoarelor patruzeci de zile. Aceasta era o familie

apostolică, toţi erau apropiaţi, fiecare suferind pentru ceilalţi. Neavând

aproape niciun venit, de vreme ce turma lor era foarte săracă, ambii

fraţi trăiau cu un singur gând: de a ajuta, mai degrabă, decât de a

primi.

În acele vremuri înfricoşătoare, când oamenii erau închişi şi exilaţi

fără proces şi fără investigaţii, doar pentru credinţa în Dumnezeu, părintele

Mihail mergea imediat oriunde era solicitat, riscându-şi viaţa, susţinut

doar de credinţa sa în atotprezenţa lui Dumnezeu. El mergea chiar şi

la atei în orele dinaintea morţii, sperând că, prin inspiraţie de Sus, putea

să le trezească sufletele îngheţate. Iar ateul muribund se uita la faţa care

se apleca deasupra lui cu dragoste, se înmuia şi… se pocăia de păcatele lui.

În 1924, părintele Mihail a fost arestat cu soţia lui şi au fost trimişi

în exil în diferite locuri; cei doi copii ai lor au fost luaţi de bunici. După

trei ani a fost eliberat, şi atunci nu putea sluji decât în secret, neavând

nici măcar dreptul unui loc unde să stea. Soţia lui nu a putut îndura o

astfel de viaţă de suferinţă şi, după ce a fost eliberată din închisoare, nu

s-a mai întors la el, ci şi-a găsit un alt bărbat. Totuşi, părintele

Mihail aştepta

să o vadă când ea venea să-şi viziteze copiii. El nu avea o casă unde

să-şi poată vedea soţia sau copiii şi, desigur, nu se putea întâlni cu ei la

slujbele din catacombe; se întâlnea cu soţia lui în diferite locuri din ţară,

iar pe copii îi vedea adesea la noi acasă. Odată, ea a vrut să-i ducă pe

copii în vizită la casa ei din Alma Ata. Părintele Mihail ne-a cerut să

venim cu el la staţia de tren, ca să-şi ia rămas bun de la ei. Biletele

fuseseră deja cumpărate, iar noi stăteam şi aşteptam trenul, când fetiţa a

declarat dintr-odată că ea nu vrea să mai meargă, ci vrea să rămână cu

tatăl ei. Cu toate acestea, băiatul a mers, iar când s-a întors era deja destul

de schimbat.

După Declaraţia serghianistă, părintele Mihail, bineînţeles, a devenit

iozefit ca şi fratele său şi nu ne-a permis să avem nicio legătură cu Biserica

serghianistă. Odată s-a supărat pe mine doar pentru că am intrat

să mă uit într-o biserică serghianistă în timp ce treceam pe stradă.

După ce a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, viaţa a devenit

chiar şi mai înfricoşătoare. Atunci părintele şi-a înmulţit rugăciunea şi a

început să-i pregătească pe toţi să accepte o cruce încă şi mai grea. Toţi

eram deja pregătiţi pentru moarte. Undeva într-un sătuc, într-un bordei

departe de drumul principal, slujbele începeau la 5 dimineaţa. Când şi

unde aveau să se ţină slujbele se comunica verbal, iar oamenii se strângeau,

dar încercau să vină separat, la momente diferite, pentru a nu a-

trage atenţia nimănui. După aceea, oamenii plecau tot separat, câte

unul, pe rând.

Erau puţini oameni la slujbe. Fiecare persoană era bine cunoscută

părintelui Mihail, toţi „oamenii noştri". Nicio persoană nouă nu era acceptată

în Biserica din catacombă până când el, viaţa lui, părerile lui nu

erau cercetate. Dacă spuneai cuiva din afară, puteai să devii, fără să vrei,

trădător.

În locul unei mese de altar, se afla o masă simplă; pe ea se aflau

Evanghelia, o cruce şi un sfânt potir. Pe pereţi se aflau icoane. Cei care

urmau să cânte se adunau la intrare. Erau şi multe candele şi luminau

camera. Se procurau lumânări din ceară de albine, în mod evident de la

cei care le făceau. Totul era liniştit, ordonat, impunător. La citire şi la

cântare nu se permitea ca vreo literă să fie adăugată sau eliminată;

slujbele erau absolut complete.

Până să înceapă proscomidia, erau adunaţi toţi pentru Liturghie.

Este ceva ce nu se poate uita! O astfel de rugăciune nu mai fi trăită toată

viaţa! Părintele Mihail, cu braţele întinse şi cu lacrimi curgându-i pe

obraji… Toţi plângeam împreună, atât pentru noi, cât şi pentru el, care

avea, dincolo de orice, astfel de mari încercări în propria lui familie. El

slujea încet, pătrunzător… Când lătrau câinii afară, inimile noastre îngheţau;

dar pentru aceasta eram chemaţi, încercând să ne întărim.

Starea de spirit de la o astfel de liturghie în catacombă este greu de

exprimat în cuvinte omeneşti. Nu este deloc ca la liturghiile din Biserica

rusă liberă din diasporă, deşi este aceeaşi ortodoxie. Mai întâi de toate,

nu este frică, este pace sufletească, o bucurie cerească, nepământească,

dorinţa de a nu pleca, de a nu înceta rugăciunea. Nu doreai decât să fii

cu cei credincioşi; lasă-i să ne ia pe toţi, lasă-i să ne ia viaţa!

Slujba pascală era nepământească. Părintele Mihail era îmbrăcat

în veşminte albe, de in. Chipul lui era de neuitat; lumina din interior cu

un zâmbet ceresc, îngeresc.

Părintele Mihail rămânea întotdeauna calm. În momente care puteau

fi periculoase, când el, neavând un acoperiş pentru sine şi de dragul

turmei nedorind să fie arestat, îşi petrecea noaptea cu noi, dintr-odată

toată teama noastră dispărea şi eram gata să mergem cu el oriunde ar fi

fost trimis. El era şi prieten, şi frate, şi tată, şi mamă. Dacă trebuia să

slujească la noi în casă, venea în haine civile, cu o valiză în mână, unde

avea veşmintele, şi, acoperit de zgomotele făcute de aragazul cu petrol

din bucătăria comună, slujea în linişte şi pace. Iar Dumnezeu îl păzea.

Cuvintele pe care ni le-a spus părintele Mihail ultima dată când

l-am văzut au fost remarcabile. Cel de-al Doilea Război Mondial era în

plină desfăşurare. Duşmanul care se apropia bombarda deja Petrogradul,

când părintele Mihail ne-a vizitat noaptea, fiind în drum spre fiica

sa duhovnicească din oraş pentru a-i da Sfintele Taine. Toate rugăminţile

noastre de a nu mai merge din cauza pericolului, sau să vină cu noi

în teritoriul ocupat, au fost în zadar şi nimic nu îl putea opri. A stat lângă

masa noastră, ne-a chemat lângă el şi a spus: „Ascultaţi cu atenţie: acum

toţi suntem pe punctul de a ne despărţi. Mulţi dintre noi nu vor rămâne

în viaţă, vor fi omorâţi. Dar ţineţi minte: indiferent unde veţi fi în momentul

morţii, eu voi veni la voi, vă voi mărturisi şi vă voi da Sfânta

Împărtăşanie şi eu însumi vă voi conduce în împărăţia cerurilor, la altarul

lui Dumnezeu, dând mărturie pentru voi: pentru că fratele meu, părintele

Ismail, v-a încredinţat mie, ca să am grijă de voi ca fii

duhovniceşti, şi eu trebuie să dau răspuns pentru voi."

Acestea au fost ultimele sale cuvinte. S-a ridicat, ne-a binecuvântat

şi a plecat în noaptea plină de arme, de foc şi de moarte.

… Şi veţi fi urâţi de toţi oamenii pentru numele Meu; iar cel ce va

răbda până la urmă, acela se va mântui. (Marcu 13: 13)

23. Egumena Sofia din Kiev

EGUMENĂ DIN CATACOMBE A MĂNĂSTIRII ACOPERĂMÂNTULUI

Pomenită la 22 martie (†1928)

Dar dreptul trebuie să salte de bucurie

(Prov. 29: 6)

Poziţia neînfricată faţă de Adevărul lui Hristos a noilor mucenici ai

Rusiei este de o valoare duhovnicească inestimabilă. Mai ales pentru

gestul lor curajos de a mărturisi unde se găsea Adevărul într-o perioadă

în care mulţi nu vedeau aceasta, mărturisitorii iozefiţi din 1927 şi de

după această dată au păstrat de-a lungul istoriei aroma ortodoxiei

pentru generaţiile care aveau să vină. Acum, după aproape jumătate de

secol, istoria a arătat că aceşti „rebeli încăpăţânaţi", cei care l-au urmat

pe Mitropolitul Iosif al Petrogradului, aveau dreptate desăvârşită, şi

însemnătatea lor străluceşte acum asemeni celei a marilor mărturisitori

din vremurile străvechi.

O astfel de iozefită a fost egumena Sofia, al cărei curaj de mărturisire

era rezultatul unei înalte vieţuiri duhovniceşti şi al unei perspective

autentic ortodoxe asupra lumii. Ea a ajuns la maturitate duhovnicească

în timpul apogeului sfinţeniei în Rusia, când pământul rusesc se pregătea

pentru a se oferi lui Dumnezeu ca jertfă curată şi desăvârşită în

mâinile pătate de sânge ale comuniştilor urâtori de Dumnezeu.

Sonia Grineva, care la intrarea în monahism a primit numele Sofia,

s-a născut în 1873 într-o bogată familie de moşieri. Regiunea Tula şi

Kaluga, sfinţită de Mănăstirea Optina prin influenţa ei remarcabilă asupra

tuturor laturilor vieţii religioase, a fost regiunea rurală unde Sofia şi-a

primit creşterea şi formarea duhovnicească. Când tatăl ei a murit, copiii

au stat pentru o perioadă în mănăstirea din oraşul natal Belev, care se afla

sub conducerea strictă a stareţilor de la Optina şi a cărei egumenă era fosta

guvernantă a familiei. Ei vizitau adesea Mănăstirea Optina, unde, odată,

stareţul Anatolie a numit-o profetic pe Sonia, care avea 12 ani, „egumenă".

S-a văzut că ea avea o voce foarte bună şi a fost trimisă la Conservator

să studieze, pentru a face carieră în lumea operei. Totuşi, acest lucru nu a

mulţumit inima celei alese de Dumnezeu, care se lupta pentru lucruri mai

înalte, iar sufletul ei tânjea după nevoinţa monahală.

Nu departe de moşia familiei Grinev locuia un proprietar bogat,

Znamenski, a cărui fiică, Ana, abia terminându-şi educaţia liceală, a abandonat

orice gând pentru o carieră aristocrată şi, din zel religios, a preferat

să devină profesoară la o şcoală de ţară. Fiind înflăcărată de lupta monahală,

ea ţinea prelegeri duhovniceşti, cu citirea acatistului, care ţineau

până noaptea târziu. La acestea luau parte mai mult de patru sute de

oameni. Ana şi Sofia au devenit prietene apropiate. Odată, într-o seară

de iarnă, mergând prin pădurea pustie la o prelegere de-a Anei, Sofia a

dat peste un lup, şi moartea ei părea sigură, de vreme ce aceste fiare,

care invadaseră zona respectivă, nu omorau doar vite, ci de curând omorâseră

chiar un ofiţer înarmat. Atunci ea a făcut făgăduinţa de a deveni

călugăriţă dacă avea să rămână în viaţă. Ea a făcut semnul crucii asupra

lupului şi, dintr-odată, acesta a fugit în pădure. Curând, Sofia a răcit

puternic şi şi-a pierdut vocea, încheindu-şi astfel ocupaţiile lumeşti. Între

timp, Ana ceruse şi primise partea de pământ din moştenirea tatălui

ei şi, împreună cu alte zece tinere, s-a aşezat într-o pădure îndepărtată şi

pustie şi a început să ducă o viaţă monahală aspră, cu binecuvântarea

mai multor oameni sfinţi: Sfântul Ioan de Kronstadt, stareţul Ambrozie

de la Optina, stareţul Varnava de la Schitul Ghetsimani şi alţii. Fetele au

construit bordeie pentru locuit din crengi şi scânduri, dormeau pe

pământ cu o piatră în loc de pernă, mâncau pâine uscată şi doar în zilele

de sărbătoare mâncau o supă caldă şi slabă de ovăz. Curând s-a

răspândit vestea despre această viaţă de sihăstrie autentică şi Sofia s-a

alăturat Anei. Ana cu fiicele ei duhovniceşti au doborât copaci, au tăiat

lemne de foc, au săpat un puţ şi au construit o frumoasă biserică cu

hramul Sfânta Treime, unde săvârşeau întregul ciclu zilnic al slujbelor

dumnezeieşti. Viaţa era grea, dar aducea mari mulţumiri. Comunitatea

înflorea, cu peste şase sute de surori, un orfelinat, un azil pentru bătrâni,

o grădină mare de zarzavaturi şi o livadă, o fabrică de cărămizi şi

metocuri în Moscova şi Petersburg. Dar Ana, fiind copleşită de succesul

ei, a suferit o gravă catastrofă duhovnicească: a fost atrasă de spiritism şi

a părăsit mănăstirea. Neînţelegerile au lovit mănăstirea şi câteva surori

au plecat. Sofia a plecat la sfântul stareţ Gherasim Kaluga, care tocmai

deschisese pentru fiicele sale duhovniceşti Mănăstirea Sfântul Nicolae.

Părintele Gherasim, el însuşi un fiu duhovnicesc al stareţului Ambrozie

de la Optina, avea un fiu duhovnicesc, Mişa, care mai târziu a primit

numele stareţului, Gherasim. El a devenit mai târziu văzător cu duhul,

ca şi stareţul său, şi a întemeiat Schitul Sfântul Serghie, unde a tămăduit

duhovniceşte mulţi suferinzi. Între el şi Sofia s-a legat atunci o

prietenie duhovnicească profundă, ce a durat întreaga viaţă; mai târziu,

îşi trimeteau unul altuia oameni invalizi, pentru vindecare. Urmând

exemplul său, Sofia a părăsit mănăstirea împreună cu o altă soră şi au

mers să întemeieze o altă comunitate. Pe malul frumosului râu Oka era o

biserică părăsită a Sfântului Ioan Milostivul. Acolo s-au aşezat tinerele

surori pentru a continua pe „calea cea strâmtă" a sărăciei, a

slujbelor bisericeşti

zilnice şi a nevoinţei. Viaţa lor le-a inspirat pe cele care le-au urmat,

şi o nouă comunitate, cu hramul icoanei Maicii Domnului „Mângâiere

şi alinare", a crescut repede şi curând a devenit un izvor de

iluminare duhovnicească şi pentru muncitorii unei fabrici locale, care

erau în mare parte foşti puşcăriaşi.

Când autorităţile bisericeşti au observat darurile stareţei Sofia, au

pus-o responsabilă peste una dintre cele mai mari mănăstiri din Rusia,

cea a Acoperământului Maicii Domnului din Kiev, un post pe care l-a

acceptat în speranţa de a putea să-şi ajute financiar propria mănăstire,

care avea nevoie de fonduri. Mănăstirea orăşenească din Kiev era atât de

mare, încât deţinea un mare spital orăşenesc, pe lângă alte instituţii de

caritate. Dar maica Sofia era la fel de simplă şi nevinovată ca înainte.

Aici a găsit-o Revoluţia.

Fiind o adevărată fiică a stareţilor de la Optina, cu care se afla permanent

în legătură, ea a judecat cu dreaptă socoteală adevărata natură a

Revoluţiei sovietice şi a ştiut la ce trebuie să se aştepte de la aceasta.

Astfel, când a izbucnit asaltul „Bisericii Vii", mănăstirea ei a fost una

dintre primele care a ripostat, deşi ea însăşi fusese deja arestată. Un

episcop de stil nou a fost impus în mănăstire de către agenţii GPU,

pentru a sluji Liturghia. Când femeile care au participat au venit să sărute

Crucea la sfârşit, una după alta au scuipat mâna episcopului care ţinea

Crucea şi astfel s-a pus capăt „renovaţionismului" în Mănăstirea

Acoperământului şi episcopul şi-a învăţat lecţia şi s-a pocăit. Auzind

despre aceasta, episcopul Damaschin Cedrick a exclamat cu amărăciune:

„Dacă n-ar fi femeile, cine altcineva ar apăra Biserica? Să le lăsăm cel

puţin să o apere aşa cum pot!"

Egumena Sofia a fost arestată şi eliberată de mai multe ori în perioada

de dinaintea Declaraţiei Mitropolitului Serghie de trădare a Bisericii

din 1927. Maica Sofia şi clericii care erau împreună cu ea, conduşi

de părintele Dimitrie Ivanov, au fost primii din Kiev care au respins-o

deschis. Din nefericire, ei au fost susţinuţi de prea puţini dintre ceilalţi

clerici, în timp ce majoritatea episcopilor locali au păstrat tăcerea,

acceptând de fapt Declaraţia. Mănăstirea era în confuzie şi divizată din

această cauză, şi egumena Sofia a considerat mai înţelept să părăsească

mănăstirea, împreună cu părintele Dimitrie şi cu douăzeci de surori care

erau într-un cuget cu ea. Doamna Babenko, o persoană înstărită, şi-a

oferit casa de vară din Irpen, suburbie a Kievului, ca adăpost pentru

mărturisitori; în această perioadă, s-a descoperit în apropiere un izvor

făcător de minuni. Traiul acolo, bineînţeles, nu era uşor, de vreme ce

împotriva tuturor iozefiţilor se ducea o persecuţie intensă. În casa unde

locuiau călugăriţele era un hol plin cu tablouri. Noaptea erau date jos şi

înlocuite cu icoane şi toată noaptea se făceau rugăciuni înflăcărate în

privegheri speciale. Dimineaţa, tablourile erau puse la loc şi nimeni din

afară nu putea şti că acolo era o biserică din catacombe, care slujea ca

centru duhovnicesc pentru adevăraţii creştini ortodocşi din întreaga

zonă a Kievului.

Există un document anti-serghianist din acest mediu, o scrisoare scrisă

de o persoană apropiată egumenei Sofia unui prieten de peste hotare în

1933. Pentru a evita cenzura sovietică, situaţia Bisericii este cu subtilitate

mascată în spatele discuţiei despre „doctori". Persoana care a

primit-o a înţeles imediat, bineînţeles, că „doctorul Serghie" este Mitropolitul

Serghie, „bătrânii Petrov şi Chirilov" sunt ierarhii mai în vârstă,

Mitropoliţii Petru şi Chiril, care au refuzat să accepte Declaraţia; „clinicile

şi depozitele de medicamente" sunt bisericile; şi tratamentul este

Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine. Aici este documentul:

„Niciunul dintre oamenii noştri nu are vreo legătură cu doctorii lui

Serghie şi nu mergem la clinicile lui pentru tratament. El a acţionat cu

totul ilegal, de vreme ce bătrânul, doctorul Petrov, l-a numit doar să-i ţină

locul pentru problemele curente când el trebuia să plece, dar Serghie,

fără consultarea tuturor doctorilor, a preluat administraţia, pe care o

conduce în toate privinţele. Bătrânii Petrov şi Chirilov nu îi

recunosc administrarea

şi amândoi sunt în persecuţii şi necazuri. Soţul meu a fost

foarte supărat în legătură cu activităţile doctorului Serghie, pentru că

toţi cei zeloşi pentru adevărata homeopatie (ortodoxia) sunt lipsiţi de

posibilitatea tratamentului, de vreme ce toate depozitele de medicamente

sunt în mâinile celor care au luat în stăpânire totul. Este greu să îţi explic,

dar, dacă ştii totul, este inacceptabil. Îţi voi spune un singur lucru:

am fost în Cernigov în tot acest timp fără niciun doctor şi am călătorit la

Kiev (la maica Sofia) atunci când era necesar, adică o dată sau de două

ori pe an. Aici nici copiii nu au mers la tratament."

Ierarhul conducător anti-serghianist din zona Kievului era figura

strălucită a episcopului mărturisitor Damaschin Cedrick, care era duhovniceşte

foarte apropiat de egumena Sofia. El a scris apeluri înflăcărate,

arătând dezastrul politicii Mitropolitului Serghie sub fiecare aspect.

Apelurile sale fierbiţi erau copiate şi recopiate în secret de râvnitorii

ortodocşi şi unele dintre ele au ajuns în lumea liberă, unde au fost distribuite

şi, de curând, au fost publicate de secretara sa. Grija sa profundă

era pentru viitorul adevărului, ortodoxia autentică în Rusia, o grijă

împărtăşită de prietenul său, Mitropolitul Chiril, şi, bineînţeles, de către

egumena Sofia. Singurul răspuns la situaţia Bisericii, credea el, era pregătirea

pentru sfârşitul lumii şi oprirea demersurilor de organizare

bisericească. El era arestat adesea, eliberat pentru scurt timp şi apoi

exilat iar şi iar. Într-o astfel de vizită, când maica Sofia era de asemenea

liberă din închisoare pentru o vreme, a tuns-o în marea schimă. Există o

fotografie rară cu el împreună cu maica Sofia şi cu turma ei, făcută

probabil în 1934, între ultimele două arestări ale sale; el stă în centru, cu

maica Sofia la dreapta sa.

Preotul egumenei Sofia, părintele Dimitrie Ivanov, a fost un adevărat

mărturisitor. El a suferit serios din cauza poziţiei sale eroice pentru

ortodoxie şi a predicilor sale înflăcărate. A fost în închisoare pentru mult

timp, apoi a fost eliberat şi arestat pentru a doua oară, fiind bătut cumplit.

În cele din urmă, după ce a fost aproape omorât în tortură, a fost

trimis în exil în nordul îndepărtat, în oraşul Arhanghelsk. Soţia sa a reuşit

să-l însoţească, dar el era atât de slăbit, încât nu se putea ţine pe picioare.

Ei au venit în Arhanghelsk, necunoscând pe nimeni din oraş. Părintele

Dimitrie a căzut în mijlocul străzii şi stătea acolo, neputând să se

mişte. Un doctor evreu care trecea pe acolo l-a luat acasă la el şi a avut

grijă de el; şi, în braţele sale, părintele Dimitrie şi-a dat sufletul

lui Dumnezeu.

Soţia sa a dat mărturie mai târziu despre aceasta. Într-o zi, toţi

membrii comunităţii Irpen au fost, de asemenea, arestaţi şi exilaţi pe o

insulă în zona Kamceatka, în estul îndepărtat, unde au fost puşi într-o

fermă colectivă în care se creşteau reni. Doamna Babenko, care a devenit

călugăriţă, a trimis cuvânt de acolo, dar apoi nu s-a mai auzit de ea.

Astfel a luat sfârşit raiul din Irpen al ortodoxiei.

Egumena Sofia a fost arestată înaintea restului comunităţii şi astfel

ea nu a fost trimisă împreună cu celelalte surori în estul îndepărtat, ci a

fost aruncată dintr-o închisoare într-alta, în mare parte în Rusia europeană.

Surorile ei au reuşit să aibă grijă de ea, până când, în cele din urmă,

ca rezultat al condiţiilor inumane din închisoare, ea a contractat un

astm şi alte boli serioase şi a fost eliberată ca să moară. Dar, chiar şi în

închisoare fiind, ea nu era inofensivă pentru sovieticii urâtori de Dumnezeu.

Judecând după o confruntare mai veche cu un ateu convins, ea

trebuie să fi fost o provocare pentru credinţele şi prejudecăţile

materialiştilor

din închisori, spărgând în bucăţi inconsistenţele lor filosofice şi

astfel aducând sufletele lor la Dumnezeu. Odată, înainte de Revoluţie, o

doamnă care cunoştea înţelegerea profund întemeiată a egumenei Sofia

cu privire la perspectiva ortodoxă asupra lumii a implorat-o să-l influenţeze

pe fiul ei, care era un ateu convins. Acest bărbat, extrem de inteligent

şi talentat, îşi construia o carieră de invidiat în inginerie şi nu ceda

persuasiunii nimănui. Maica Sofia a vorbit cu el despre religie, dar a rezistat

cuvintelor ei, deşi a reuşit să-l ia la Mănăstirea Sarov, ea însăşi

mergând acolo atunci. Duelul dintre călugăriţa sfântă şi ateu nu era unul

uşor, dar, prin sfintele ei rugăciuni, s-a petrecut o minune, care l-a

cutremurat

pe inginer până în adânc. El nu doar că a devenit credincios,

dar a fost cu adevărat renăscut duhovniceşte. Viaţa sa anterioară l-a dezgustat

total şi nu mai putea suporta să o continue. El şi-a părăsit slujba,

a abandonat tot ce avea, s-a îmbrăcat cu haine simple de ţăran şi a plecat

pe jos la Mănăstirea Solovki. Fostul ateu a devenit pelerin, cu rugăciunea

lui Iisus pe buze.

Ultima dimineaţă din viaţa plină de suferinţă a egumenei Sofia a

sosit când se afla în mijlocul fiicelor ei duhovniceşti, într-o fermă colectivă,

lângă Serpuhov, care era o mănăstire de catacombă. Era într-o stare

de epuizare totală, fără să fi mâncat nimic de mai multe zile. După rugăciunile

de dimineaţă, când camera ei fusese pusă în ordine, maica Sofia a

cerut să fie lăsată singură şi apoi a început să citească din cartea

ei preferată,

Evanghelia, când surorile au auzit-o tuşind şi luptându-se să respire.

Agonia a durat trei ore, dar ea a fost deplin conştientă şi ochii săi au

fost limpezi. Apoi şi-a întors privirea spre o icoană, şi-a închis ochii pentru

ultima oară şi a plecat la Domnul. Aceasta s-a întâmplat pe 22 martie

(4 aprilie) 1941.

Înaintea ochilor inimii mele va rămâne pentru totdeauna o imagine:

egumena Sofia stă pe o canapea; pe podea, turceşte, stă tânărul părinte

Dimitrie (Ivanov). Ei sunt fericiţi, glumesc şi râd. Ea vorbeşte despre

nerăutatea copiilor, orfanii ei… Dar, în ciuda unei astfel de dispoziţii

fericite, ei ştiau foarte bine că mâine comuniştii nu îi vor cruţa şi că trebuie

să fie gata pentru orice. Însă credinţa lor în Dumnezeu nu le permite

să cadă în deznădejde şi de aceea sunt atât de bucuroşi şi de fericiţi.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu.

Amin.

24. Episcopul schimnic Macarie

ŞI NOAPTEA SFÂNTĂ A MONAHISMULUI RUS

Pomenit la 1 aprilie (†1944)

Pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi

din lume, de aceea vă urăşte lumea… dacă

M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.

(Ioan 15: 19-20)

Tot ceea ce cunoaştem despre episcopul schimnic Macarie este

conţinut în puţinele mărturii care urmează; dar puţinul acesta este deja

suficient pentru a prezenta imaginea unui om sfânt, un nou mucenic al

catacombelor secolului XX. Aceste mărturii sunt ale ruşilor ortodocşi,

care au răbdat ei înşişi jugul comunist şi au fugit în Occident după al

Doilea Război Mondial şi au scris despre experienţa lor. Acestea sunt

relatări directe; detaliile despre viaţa din catacombe a episcopului Macarie

din a doua relatare au fost auzite chiar din gura episcopului.

I. MĂNĂSTIREA LUI MACARIE

În vecinătatea Petrogradului, la începutul anilor 1930, mai rămăsese

o mică mănăstire, unde veneau mulţi pelerini – Sihăstria Sfântul

Macarie Romanul.

Într-o dimineaţă devreme ne-am urcat într-un tren şi am călătorit

spre gara Liuban. Eram treizeci care mergeam în pelerinaj. După ce

ne-am oprit să bem nişte ceai la metocul mănăstirii din oraş, am pornit-o

pe jos spre mănăstire.

La început, calea era printre lanuri. În jurul nostru, spice de secară

se clătinau la unison, apoi am trecut prin lanuri de ovăz care foşneau,

apoi lanuri roz de hrişcă, în care vântul făcea valuri colorate violet. Fiind

orăşeni, ne-am bucurat de spaţiul deschis, de soare, de natură.

După ce ne-am odihnit într-un sat, am intrat într-o pădure. Părintele

P., care ne conducea, a început să recite din memorie acatistul Maicii

Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi". Toţi am reţinut refrenul şi

mai târziu icoasele canonului. Rugăciunea a durat mult timp; în cele din

urmă, ultima cântare a luat sfârşit, dar pădurea continua să se întindă

înainte, la fel de deasă şi de nesfârşită. Toţi eram obosiţi şi am devenit

tăcuţi. Picioarele au început să ne doară şi să se umfle. Pantofii ne-au ros

până când au început să ne doară călcâiele. Trupurile ne dureau.

Am mers şi am tot mers – nu era niciun capăt la pădurea verde şi

deasă. Deja se însera şi încă nu ştiam cât mai aveam de mers. Dintr-o

parte a pădurii a apărut luna; razele ei se amestecau cu apusul, în

timp

ce noi continuam să mergem. În cele din urmă am ajuns la un luminiş

din pădure. De pe deal curgea un pârâiaş şi, mai departe de acolo, a apărut

o biserică lungă. Pe cer se înfăţişa o clopotniţă, sub care era acoperişul

negru al clădirilor mănăstirii. Şi apoi, de la distanţă a venit spre noi

sunetul subţire al clopotului mănăstirii. Nu mai auziserăm clopotul unei

mănăstiri de multă vreme şi toţi am înviat şi aproape în fugă am coborât

panta, sperând să ajungem la timp pentru slujba de priveghere.

Aici, cu mult timp în urmă, pe o mică insulă de pământ ferm, înconjurată

din toate părţile de mlaştini impenetrabile, s-a aşezat şi a dus

o viaţă de pustnic Sfântul Macarie Romanul. Mormântul închis în care

erau sfintele sale moaşte se afla în biserica mănăstirii. Pe locul chiliei

sale se construise un mic paraclis. Călugării asanaseră un spaţiu mare

din mlaştină pentru biserică şi pentru clădirile mănăstirii, au amenajat

cărări, au asanat şi au cultivat bucăţi de pământ pentru lanuri şi grădini

de zarzavat. Bolşevicii au luat recolta, lipsindu-i pe călugări de mijloacele

de trai. Credincioşii aduceau din oraşe saci de pâine uscată, cu care

călugării coceau pâine pentru mesele comune ale călugărilor şi pentru

pelerini.

Mulţi săraci şi nebuni pentru Hristos şi-au găsit refugiu în această

mănăstire. Unul dintre aceştia era Mişa, care era foarte cunoscut în Lavra

Alexandru Nevski din Petrograd. Vocea sa puternică ne era familiară,

şi noi îl respectam pe acest bătrân cu părul alb, cu ochi negri, plini de

tinereţe. Îmi amintesc cum doctorul făcuse o treabă proastă, extrăgându-mi

unul din dinţi, şi maxilarul mi-a fost umflat pentru mai multe luni

şi mă durea foarte mult. Trebuia să port un bandaj. Mişa a venit la mine

odată, în timpul Liturghiei, şi mi-a şoptit la ureche: „Să mergi la Mănăstirea

Novodevici, să iei ulei de la candela de dinaintea icoanei Mucenicului

Antipa şi să-ţi ungi obrazul cu el. Uită-te la tine: crezi că eşti deştept,

mergând să fii vindecat de un doctor?" M-am întors, dar el plecase deja.

Aşa că am mers la Liturghie la Mănăstirea Novodevici, dar călugăriţele

care vindeau lumânări nici măcar nu ştiau unde aveau o icoană a Mucenicului

Antipa. Cu greu am reuşit să găsim o mică icoană. Am făcut aşa

cum îmi spusese Mişa: mi-am uns obrazul cu ulei şi am luat şi cu mine

nişte ulei de la candelă. Şi curând totul a trecut: inflamaţia a dispărut şi

maxilarul a încetat să mă mai doară. Acest Mişa fusese înainte un intelectual

ateu, un inginer. Dar, când Domnul i-a atins inima, acest lucru

l-a şocat atât de mult, încât şi-a luat asupra sa un mod de viaţă aspru şi

ascetic şi a devenit nebun pentru Hristos. După ce l-am întâlnit în mănăstire,

el a dispărut. Am auzit că fusese arestat şi a fost împuşcat din

capriciul celui care îl interoga.

Era o perioadă foarte dificilă şi înfricoşătoare atunci când am vizitat

mănăstirea. „Roagă-te la Sfântul Macarie şi icoana din Iviron a Maicii

Domnului!" – m-a mângâiat părintele N. Icoana din Iviron a Maicii

Domnului de la mănăstire era una deosebită. Sfânta Fecioară era îmbrăcată

în întregime în veşminte monahale, cu mantie şi cu metanie în mână.

Întâistătătorul mănăstirii, episcopul Macarie, luase schima mare;

cu greu îşi părăsea chilia şi rareori conversa cu pelerinii, cu excepţia câtorva

dintre fiii săi duhovniceşti. De mai multe ori l-am întâlnit pe coridor

şi în biserică, dar, în cele din urmă, am avut ocazia să-l vizitez şi să

vorbesc cu el. Fiind închis în sine, serios, trist, el lăsa o impresie adâncă

asupra pelerinilor; iar dacă cineva se purta gălăgios sau în general nepotrivit,

sau lipsea de la slujbele bisericii, vlădică, prin ucenicul său de

chilie, îi cerea să părăsească mănăstirea. Tinerilor le era mai degrabă

frică de el şi încercau din greu să nu încalce regulile monahale.

Slujba de dimineaţă începea la patru dimineaţa, urmată de prima

Liturghie. Apoi urmau, la ora nouă, o altă Liturghie şi un acatist care se

terminau între prânz şi ora unu. Apoi era masa. La ora patru era vecernia

şi slujba de priveghere, un acatist şi apoi un parastas. Slujbele se terminau

între opt şi nouă seara. După aceasta era cina şi pe la miezul nopţii

slujba de noapte.

După ce am stat ceva timp, în cele din urmă a trebuit să mă întorc

în oraş. În oraş, în biserica metocului, am participat la privegherea de

toată noaptea. Am stat mult timp în genunchi în faţa icoanei Sfântului

Macarie. Părea că mă încurajează cu privirea sa. Şi, într-adevăr, totul a

decurs bine şi m-am întors fără să fiu arestată. Am mai vizitat sihăstria

de multe ori. Pe un ger puternic, la sfârşitul Postului Naşterii Domnului,

am ajuns la mănăstire pentru a fi împreună cu monahii la prăznuirea

Sfântului Macarie. Părintele P. voia să primească Taina Sfântului Maslu

de la vlădica. Clericii noştri făceau Sfântul Maslu nu doar celor grav bolnavi;

în acele vremuri înfricoşătoare, toată lumea trăia sub ameninţarea

unei morţi violente imprevizibile sau în condiţii în care le era imposibil

să primească Sfintele Taine. Călugării şi unii dintre credincioşii mireni

se adunau de obicei în Postul Naşterii Domnului sau al Postului Mare

pentru a primi Sfântul Maslu.

În acea zi, părintele P. slujea liturghia într-o mică biserică ridicată

pe locul chiliei din sălbăticie a sfântului. Vlădica Macarie a venit să se

roage împreună cu noi. La sfatul părintelui P., am venit la vlădica pentru

binecuvântare şi am spus cererea părintelui P. pentru Sfântul Maslu.

„De ce îşi doreşte părintele P. maslul atât de mult?" – a întrebat

episcopul. „Are o mare greutate pe suflet" – am răspuns eu. Vlădica s-a

uitat la mine cu asprime şi dintr-odată i-au ţâşnit lacrimi din ochi. A început

să ofteze necontrolat. „Numai dacă ai şti ce încercări grele ne aşteaptă,

câtă suferinţă şi chin! Mănăstirea noastră va fi devastată, lucrurile

noastre sfinte pângărite!"

El a continuat să suspine. Un frate înfricoşat voia să se îndrepte

spre vlădică, dar părintele P. l-a reţinut. Toţi au plecat în linişte.

Stăteam în faţa ierarhului care se tânguia, profund cutremurată,

cuprinsă de presentimentul unei furtuni care se apropie. El vorbea ca lui

însuşi, uitând de mine. Apoi treptat şi-a venit în sine, a mers la icoana

sfântului, a sărutat-o, a plecat din biserică şi a pornit-o pe drumul spre

mănăstire. Silueta sa înaltă şi întunecată contrasta cu albul pur al întinderii

de zăpadă, care lucea sub razele strălucitoare ale soarelui de iarnă.

În decurs de un an, profeţia lui s-a împlinit. S-au dezlănţuit arestările

din „Noaptea Sfântă" (când mii de clerici şi credincioşi au fost arestaţi

într-o singură noapte) şi au ras de pe faţa pământului toată mănăstirile

şi comunităţile monahale şi laice care mai rămăseseră. În acea noapte

am fost şi eu arestată.

Vlădica a fost trimis într-un lagăr de concentrare din Siberia şi a

fost paznic de noapte acolo.

Maica Veronica Kotliarevskaia

II. CALVARUL EPISCOPULUI-SCHIMNIC MACARIE

Aceasta este povestea lui, o poveste despre pribegiile fără oprire la

care a fost condamnat un ierarh mărturisitor din catacombe, a cărui singură

crimă a fost aceea că era un succesor al apostolilor lui Hristos şi că

inima lui aparţinea mai întâi de toate lui Hristos.

Episcopul-schimnic Macarie, în lume Cosma, a fost cel mai mare

dintre numeroşii copii ai familiei Vasiliev. S-a născut în satul Guba, în

provincia Tikhvin din Novgorod, în 1871, şi din copilărie a fost atras de

slujbele bisericii şi de cântarea care părea nepământească. În adolescenţă

a mers la Petersburg, unde a vizitat adesea Lavra Sfântul Alexandru

Nevski şi asculta cu atenţie predicile inspirate ale ieromonahului Arsenie,

care era un misionar care lupta împotriva sectarilor şi schismaticilor.

Acesta era destul de renumit şi numele său obişnuia să apară adesea

în presă şi era cunoscut şi respectat de însuşi Pobedonosţev.

Vrând să vieţuiască într-o mănăstire de orientare misionară după

tipicul Sfântului Munte, el a reînviat Sihăstria Sfântul Macarie Romanul,

localizată în sălbăticia mlăştinoasă din regiunea Novgorod, nu prea

departe de Petersburg. La cumpăna dintre secole, Mănăstirea Sfântul

Macarie era deja bine aşezată, cu două sute de călugări; avea o biserică

din piatră şi patru clădiri principale din piatră, un metoc în oraşul din

apropiere şi o casă de oaspeţi – toate acestea atrăgând şi oferind sprijin

duhovnicesc multor vizitatori.

Când tânărul Cosma a ajuns pentru prima dată la mănăstire la vârsta

de 23 de ani, s-a găsit în mijlocul unui grup de alţi tineri aspiranţi la

viaţa monahală şi misionară. Ca frate, tăia lemne pentru foc şi făcea alte

munci manuale ca ascultare, aşa cum îşi aminteşte unul din prietenii săi,

părintele Conon, care a venit acolo împreună cu el. În 1897 a fost călugărit

de către egumenul Arsenie şi i s-a dat numele Chiril. În 1900 era deja

ieromonah şi conducător al metocului mănăstirii din Luban, unde a stat

pentru următorii cinci ani. În 1906, părintele Arsenie a plecat la Sfântul

Munte Athos pentru a combate învăţătura onomatolatrilor şi părintele

Chiril a fost numit succesorul său ca egumen. Părintele Arsenie a

acceptat învăţătura pe care s-a dus să o combată şi nu s-a mai întors niciodată

la mănăstirea sa. Mănăstirea, cu toate acestea, a continuat să

înflorească şi nici chiar Revoluţia nu a atins-o, datorită mlaştinii de

nestrăbătut din zonă, pentru că, într-adevăr, era lipsit de sens pentru

bolşevici să organizeze ceva în acele locuri.

În 1923, conform decretului Patriarhului Tihon, el a fost hirotonit

episcop de ierarhii Serafim de Kolpinsk şi Miheea de Arhanghelsk, care

i-au dat titlul de episcop de Luban, micul oraş unde se aflau metocul mănăstirii

sau „podvorie" cu arhondaricul. Din pricina arestărilor permanente,

în acea vreme erau hirotoniţi mulţi episcopi noi, ca să rămână

măcar câţiva care să conducă turma. Cu toate acestea, în acelaşi an, episcopul

Macarie a fost arestat. Bolşevicii, dând lovitura cu criza creată artificial

de ei înşişi, când sute şi mii de oameni mureau de foame, forţau

acum conducătorii Bisericii să renunţe la obiectele de valoare ale

bisericii: potire, cruci etc., sub pretextul ajutorării victimelor foametei.

În realitate, ei vindeau obiectele de valoare (proprietate a bisericii) în

străinătate, pentru a întări puterea sovietică. Şi mulţi oameni nevinovaţi

au murit în această perioadă. Pentru presupusa ascundere a obiectelor

bisericeşti de valoare ale Mănăstirii Sfântul Macarie, egumenul ei a fost

arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. El a fost trimis la „Cruci"

– infama închisoare Leningrad, apoi în lagărul de concentrare de la

Solovki şi în alte închisori, care erau construite după planul lui Lenin

pur şi simplu pentru lichidarea elementului indezirabil al populaţiei

obişnuite – „gândirea". Apoi a fost în colonii de exil forţat, unde avea

grijă de animale şi făcea şi alte munci umilitoare. După trei ani şi

jumătate petrecuţi acolo, el a fost eliberat datorită unei amnistii şi s-a

întors la mănăstirea sa. Acolo, pentru a se dedica deplin rugăciunii şi

pentru a avea mai puţin contact cu viaţa lumească, el a acceptat marea

schimă, primind numele iubitului său Macarie, fondatorul mănăstirii sale.

El locuia într-o chilie la etaj; ucenicul său de chilie era ierodiaconul

Vucol, fost ţăran dintr-un sat vecin. Zilnic slujea Liturghia în

altarul lateral,

nu ca un arhiereu, ci ca un simplu preot, doar cu omoforul mic

peste felon. Participa la toate celelalte slujbe stând în strană,

purtând întotdeauna

gluga brodată de schimnic. El era întotdeauna profund absorbit în

rugăciune şi părea că trăieşte în lumea sfinţilor. Dar, aşa cum era

de aşteptat, nu a reuşit pentru mult timp să evite contactul cu autoritatea

urâtoare de Dumnezeu a comuniştilor.

Pe 18 februarie 1932, în timpul „Nopţii Sfinte" a patimilor monahismului

rus, a fost arestat din nou, de această dată împreună cu întreaga

sa frăţie, şi acesta a fost sfârşitul Mănăstirii Sfântul Macarie Romanul,

care a existat timp de atâtea veacuri. În scurt timp, cea mai mare

parte din aceşti călugări au pierit.

Episcopul Macarie a fost trimis din nou la „Cruci", unde a petrecut

două luni de detenţie preliminară şi după aceea a primit o sentinţă relativ

scurtă de trei ani de exil „voluntar" în oraşul Verni (Alma-Ata), pe

care i-a petrecut în închisoarea oraşului şi abia apoi a fost trimis pentru

o şedere „voluntară" în satul Gheorghe, lângă oraşul Frunze. Din cauza

sănătăţii sale şubrede a fost scutit de muncă, dar în timpul nopţilor era

obligat să păzească fânul. Într-o noapte, a mers la biserică pentru a se

spovedi, întorcându-se nevătămat. Pentru aceasta a fost din nou arestat

şi trimis în închisoare, unde a petrecut opt luni în condiţii foarte grele.

În 1935, împlinindu-şi sentinţa de şedere „voluntară", episcopul

Macarie s-a întors acasă, pe locul mănăstirii sale care era în ruine. Ce

putea face? Ucenicul său de chilie, care avusese o experienţă de închisoare

asemănătoare, era prin preajmă. Împreună s-au aşezat în Ciudovo,

un oraş nu prea departe de Luban. Dar acum a apărut întrebarea cum

aveau să trăiască. De unde puteau obţine cele necesare traiului? În Uniunea

Sovietică, celor care îşi ispăşiseră termenul de condamnare li se

permitea, conform articolului 58, să-şi primească „autorizaţia de domiciliu"

doar dacă îşi arătau „cardul de lucru" (un fel de card de identitate).

Episcopul, cu toate acestea, nu îl avea şi, astfel, pentru mai mulţi ani trebuia

să trăiască fără acea „autorizaţie de domiciliu". Dar Dumnezeu l-a

ajutat şi a locuit ilegal la o familie de credincioşi.

În această perioadă, slujea în secret ca ierarh din catacombe,

săvârşind Tainele oriunde era nevoie, botezând, hirotonind preoţi şi

hirotonind episcopi pentru catacombe. În 1937, arestările în masă ale

clerului s-au înteţit din nou şi el, ascunzându-se de arestul inevitabil, a

mers în Asia centrală, unde a petrecut un an. Apoi s-a întors în Ciudovo,

unde, în cele din urmă, a reuşit să obţină „autorizaţia de domiciliu"

necesară. Acolo a stat până la război şi venirea nemţilor, moment în care

s-a găsit în mijlocul frontului.

Părintele Vucol a fost cu dânsul în toată această perioadă. Războiul

se dezlănţuia. Înmulţireaa trupelor de gherilă sovietice era extrem de

periculoasă.

Au reuşit să scape într-un sat vecin şi au căutat adăpost

într-un mic bordei, la mila unor oameni. Şederea lor s-a prelungit;

foametea era groaznică. Zona nici chiar în vreme de pace nu era bogată

în mâncare, pentru că solul din regiunea Novgorod este sărac. Într-o

noapte, bătrâna casei în care stăteau a avut un vis ciudat: la locuinţa ei

săracă a venit o trăsură de aur şi în ea era o Regină maiestuoasă care a

spus: „Am un bătrân aici; el este foarte obosit. Trebuie să i se dea

odihnă". Astfel a mijlocit însăşi Împărăteasa cerurilor pentru bătrânul

schimnic suferind. În ziua următoare, un preot catolic a venit şi i-a spus

bătrânei: „Am auzit că un episcop ortodox şi ucenicul său de chilie

locuiesc aici". Auzind aceasta, episcopul a ieşit afară şi preotul i-a spus

cum puteau scăpa în vest, la Mănăstirea Peşterilor din Pskov. Ei şi-au

pus imediat rucsacurile în spate, şi-au luat toiege de călătorie şi au

plecat spre mănăstire. Curând au ajuns cu bine la destinaţie, unde

călugării i-au primit cu dragoste şi cinste. Această mănăstire, după

Revoluţie, se găsea pe teritoriul Estoniei libere şi astfel a scăpat de

soarta comună a altor mii de mănăstiri ale suferindului pământ rus. Era

într-o stare înfloritoare, plină de pace şi avea de toate din abundenţă.

Episcopul a început din nou să liturghisească zilnic în zorii zilei, aşa cum

era obişnuit să facă şi chiar a început să viseze la întoarcerea acasă, la

iubitul său Sfânt Macarie, şi să-şi reconstruiască mănăstirea pentru a

treia oară. Dar Domnul a văzut că acest adevărat mărturisitor al Său era

pregătit pentru locaşul său veşnic. În timpul groaznicilor ani de viaţă din

Rusia sovietică, el a fost cinstit de mii de oameni ortodocşi pentru

sfintele sale rugăciuni, pentru ajutorul şi pentru bunătatea în slujirea

fraţilor săi. Mulţi oameni îşi riscau vieţile şi libertatea pentru a uşura

suferinţele acestui episcop în timpul nenumăratelor sale exiluri şi

persecuţii. Faţă de acestea, el era un adevărat râvnitor pentru ortodoxie,

care păstra predaniile Sfintei Biserici cu preţul propriilor suferinţe.

Bolşevicii nu au putut să-l răpună pe acest drept. Suferinţele sale i-au

adus cununa. Era timpul ca el să meargă la locaşul său ceresc.

În noaptea dinaintea lui 1 aprilie 1944, oraşul Peciori a fost grav

bombardat de către sovietici. Ei au bombardat oraşul întreaga noapte, în

patru atacuri, la intervale de 40 până la 50 de minute. Din fericire pentru

mănăstire, bombele imense de două tone au căzut în afara ei. În mănăstire

au căzut câteva zeci de bombe de calibru mic. Una dintre acestea

a căzut dincolo de trapeză şi a smuls din rădăcini un stejar bătrân. O bucată

din bombă a pătruns prin fereastră în chilia episcopului schimnic

Macarie şi l-a omorât instantaneu. Pe analogul din faţa sa erau deschise

o Evanghelie şi o carte de rugăciuni: erau acoperite de sângele episcopului.

Ceasul se oprise la 9: 47 p.m. Toţi călugării se ascunseseră în adăposturi,

dar episcopul Macarie refuzase să se ducă în pivniţă şi rămăsese

în chilia sa, rugându-se. Bombardamentul a cauzat multe pagube mănăstirii

şi multe victime în oraşul învecinat, Peciori.

Protopop Gherasim Şoreţ

Astfel s-a întâlnit cu Domnul acest mărturisitor sfânt – în ziua Învierii

Domnului, 1 aprilie. Trupul episcopului Macarie a fost înmormântat

în peşterile de la care îşi ia numele Mănăstirea Peşterilor Pskov. Şi,

astfel, bombele sovietice au pus capăt vieţii pământeşti a mărturisitorului

adevărului lui Dumnezeu, care suferise deja mult în interiorul URSS

şi care şi-a binemeritat pe drept titlul de nou mucenic al acestei epoci

mult-suferinde.

III. NOAPTEA SFÂNTĂ A MONAHISMULUI RUS

O martoră din Germania, Natalia Gheorghievna Kieter, ne-a împărtăşit

experienţele ei despre groaznicele persecuţii ale creştinilor ortodocşi

din acea perioadă.

„«Noaptea Sfântă», numită astfel de oameni, a fost noaptea de

17-18 februarie 1932. Îmi amintesc bine, pentru că pe 16 februarie a murit

mama mea. De curând, primise tunderea monahală în secret şi era

călugăriţă în lume. Pe 18 februarie era aşteptat părintele nostru duhovnic,

ieromonahul Veniamin: urma să săvârşească slujba înmormântării

la noi în casă. L-am aşteptat mult timp şi în cele din urmă i-am telefonat

la apartamentul său. Mi s-a spus: «Nu poate veni; înţelegeţi». A urmat o

pauză lungă şi am înţeles fără cuvinte că era într-o situaţie periculoasă.

Am vrut să caut un alt preot, dar niciunul care să nu fie renovaţionist nu

era disponibil în întregul Petersburg. Nicio biserică nu avea preot în

acea zi. Am fost la metocul din apropiere al Mănăstirii Valaam. Toţi

preoţii

de acolo erau arestaţi. Din fericire, mi s-a întâmplat să întâlnesc un

părinţel cumsecade în cimitir. El nu era renovaţionist, ceea ce era foarte

neobişnuit, pentru că doar renovaţioniştii nu erau arestaţi."

„Curând am aflat despre tragedia care se întâmplase în Mănăstirea

Sfântul Macarie şi împreună cu un adolescent m-am grăbit acolo, de vreme

ce ştiam că nicio persoană nu mai rămăsese acolo. Biserica era blocată

cu scânduri şi era păzită de agenţi NKVD. Era un incident incredibil

în viaţa noastră sovietică. Cel mai sfânt obiect al mănăstirii erau lanţurile

Sfântului Macarie, care de secole fuseseră expuse spre închinare credincioşilor.

Trebuiau să fie salvate.

În drumul nostru spre mănăstire a trebuit să mergem printr-o pădure

deasă şi prin mlaştini groase. Abia am reuşit să scăpăm să nu fim

înghiţiţi de o mlaştină. Evitând drumurile unde am fi putut fi identificaţi,

am cântat un canon către Sfântul Macarie. După o serie de aventuri,

am reuşit să ajungem la mănăstire. Spărgând o fereastră, ne-am furişat

în biserică, unde am văzut o cutie întreagă cu obiecte bisericeşti de valoare

care încă mai era acolo. Am luat sfintele lanţuri împreună cu multe

icoane şi cărţi bisericeşti. Sfântul Macarie ne-a acoperit cu mantia sa de

ochii agenţilor NKVD şi, în mod miraculos, nu am fost prinşi. Am vrut să

ţin sfintele lanţuri acasă, până când ar fi venit un moment în care să le

pot da Bisericii. Dar era periculos până şi pentru mine să le ţin. Prin

urmare, le-am dat pentru o vreme spre păstrare unei prietene, o tânără

femeie cu aceleaşi principii ca mine şi o împreună-lucrătoare în via

Domnului. Ea le-a pus temporar într-un sertar de la masa de noapte. Pe

neaşteptate, fratele ei, un tânăr student, a fost arestat şi acuzat de

propagandă religioasă. Agenţii NKVD au dat buzna în casă pentru

cercetare. Ei au întors totul cu susul în jos; s-au uitat în fiecare cutie şi

doar sertarul în care erau păstrate lanţurile nu a fost deschis. Minunea a

fost că, negăsind nimic, fratele ei a fost eliberat. Cu adevărat, Sfântul

Macarie ne protejase pe noi toţi. Curând după acest incident am adus

lanţurile la o anumită călugăriţă, care le-a luat la Moscova. Unde sunt

lanţurile astăzi?"

Data a fost 18 februarie 1932. Este o dată luminoasă şi totuşi teribilă,

vinerea patimilor monahismului rus – ignorată de toţi şi aproape

necunoscută întregii lumi –, când, într-o singură noapte, întreg monahismul

rus a dispărut în lagărele de concentrare. Totul s-a făcut în toiul

nopţii şi cu deplina cunoştinţă a Mitropolitului Alexei, despre care sunt

destule dovezi. În Leningrad au fost arestaţi: 40 de călugări de la Lavra

Sfântul Alexandru Nevski; 12 călugări de la Metocul Kiev (ceilalţi călugări

fuseseră toţi arestaţi în 1930); 10 călugări de la Metocul Valaam; 90

de călugăriţe

de la Mănăstirea Novodevici; 16 călugăriţe de la Metocul Leuşinski

al egumenei Taisia; 12 călugări de la Catedrala Sfântul Teodor; 8

călugări de la „Chinovia" Marele Okhotko al Lavrei Sfântul Alexandru

Nevski; 100 de monahi de la alte diferite biserici din Leningrad. În total

erau 318 oameni. În aceeaşi noapte, toţi călugării şi fraţii Mănăstirii

Sfântul Macarie Romanul au fost arestaţi şi au fost aduşi în Leningrad ca

nişte criminali înrăiţi, a căror simplă prezenţă era o ameninţare pentru

societate; au fost trataţi ca nişte insecte ucigaşe, care trebuie eliminate…

Valul de arestări, ca un tunet, a cuprins întreg pământul rus, lovindu-i

mai ales pe cei din cinul monahal, care până nu demult fuseseră

apărători ai moralei şi valorilor naţiunii. A lovit, de asemenea, şi pe

mulţi dintre clericii albi şi dintre laicii care, într-un fel sau altul, erau

apropiaţi în duh de monahism. De exemplu, cauza arestului preotului de

parohie Alexandru Medvedski au fost predicile sale înflăcărate. Toţi au

fost trimişi în regiunea Kazahstan, de unde aproape nimeni nu s-a mai

întors.

În acelaşi timp, doar în Leningrad multe biserici au fost închise şi

distruse. A fost lovită chiar şi biserica de parohie de care era legat cu

atâta înflăcărare faimosul om de ştiinţă I.P. Pavlov (cel cu experimentele

făcute pe câini; el a mers personal la Moscova pentru a încerca să salveze

biserica). Imediat ce el a murit, acest magnific monument arhitectonic

cu hramul Născătoarei de Dumnezeu a Semnului (Znamenie) a fost dinamitat

(în 1937) şi nu a mai rămas nicio urmă din el. De această dată,

toate cele 1400 de mănăstiri ale Rusiei – fără schituri şi comunităţile

nou formate – au fost închise şi, cu puţine excepţii, au fost distruse.

„Noi toţi", îşi aminteşte martorul, „ne-am simţit nenorociţi în

această perioadă înfricoşătoare, aproape până la scârbă. Toţi ne-am

simţit ca şi când ei (autorităţile) ar fi scuipat cu sadism în sufletele noastre

sau ne-ar fi omorât mama în bătaie sub ochii noştri. Era un sentiment

groaznic de durere şi de furie şi, cu toate acestea, eram neputincioşi.

Am trăit această stare înfricoşătoare în timpul acelei primăveri a

anului 1932" (Levitin-Krasnov). Nici nu bănuiau aceşti oameni că,

imediat

după această „Noapte Sfântă", Statele Unite ale Americii, iubitoare

de libertate, aveau să recunoască tirania sovietică drept guvernare legitimă.

Şi, în tot acest timp, episcopii marionetă ai serghianismului declarau

în întreaga lume că în Rusia creştinii erau liberi.

25. Părintele Nicolae Zagorovski

ÎN MONAHISM IEROMONAHUL SERAFIM

Pomenit la 30 septembrie (†1943)

Sfinţenia nu este simplă dreptate, pentru care

cel drept merită să se bucure de binecuvântare în

Împărăţia lui Dumnezeu, ci mai degrabă o astfel de

înălţime a dreptăţii în care oamenii sunt umpluţi de

harul lui Dumnezeu în aşa măsură încât curge din ei

peste cei care se unesc cu ei. Mare este binecuvântarea

lor; vine din experierea personală a slavei lui Dumnezeu.

Fiind plini şi de iubire faţă de oameni, care vine din

iubirea faţă de Dumnezeu, ei sunt receptivi la nevoile

oamenilor şi, la rugămintea lor, ei se dovedesc şi ca

mijlocitori şi apărători pentru ei înaintea lui Dumnezeu.

Fericitul arhiepiscop Ioan Maximovici

După 1914, I.M. Konţevici († 1965) a început să urmeze cursurile

Universităţii Harkov şi închiriase o cameră în casa părintelui Nicolae

Zagorovski.

El îl slujea adesea pe părintele Nicolae la biserică şi îl însoţea

atunci când slujea sfeştanii în case particulare, protejându-l de oamenii

care se înghesuiau întotdeauna în jurul lui. Astfel, tânărul Konţevici era

cunoscut celor care îl cinsteau pe părintele Nicolae ca un student evlavios,

lucru care în acea vreme era o raritate. Aceşti credincioşi care îl

apreciau pe părintele Nicolae, în timpul Războiului Civil rus, l-au ajutat

foarte mult şi unul dintre ei chiar i-a salvat viaţa.

Profesorul Konţevici a ţinut două conferinţe despre părintele Nicolae

în San Francisco. Materialul pentru aceste conferinţe a fost luat mai

întâi de toate din propria lui experienţă, dar şi din informaţii primite de

la fiica părintelui Nicolae (Lidia N. Bobrişcevaia, care a murit la Paris, în

1964) şi, în primul rând, de la Ulyaşa Nozdrina, care l-a însoţit pe părintele

Nicolae în exilul său şi a fost tunsă de el în monahism cu numele

Magdalena (acum călugăriţă în Mănăstirea Lesna din Franţa). Următoarea

relatare a fost compilată din notiţele de curs ale autorului de către

soţia sa, Elena Konţevici, şi astfel are o formă mai degrabă condensată şi

„atenuată" – prin care, cu toate acestea, caracterul luminos şi sfânt al

părintelui Nicolae străluceşte neumbrit. Fotografiile sunt din colecţia

profesorului Konţevici.

Profesorul Konţevici a remarcat despre chipul părintelui Nicolae că

amintea de cel al filosofului grec Socrate, dar că expresia feţei sale era

pur şi simplu incomparabilă: radia blândeţe şi prietenie, strălucind de o

extraordinară bunătate, atrăgând pe toţi la el.

Părintele Nicolae se trăgea dintr-o veche familie princiară care sărăcise;

el şi-a ascultat chemarea religioasă. Tatăl său, diaconul Mihail

Teoctistovici, locuia în regiunea de graniţă Akhtirka. Era un om cu un

caracter blând, ca din altă lume. În afară de Biserică nimic altceva nu

mai exista pentru el. Pe de altă parte, soţia sa, Parascheva Andreevna,

născută Romenskaia, era o femeie dominantă. Ea avea o minte excepţional

de dotată şi mari talente. Rămasă văduvă foarte devreme, ea a crescut

trei copii: Mihail, Ana şi Nicolae, care era cel mai mic. Deşi analfabetă,

ea a înţeles semnificaţia educaţiei şi s-a luptat prin toate mijloacele

să le dea o educaţie aleasă copiilor ei. Fiul mai mare, Mihail, era

foarte talentat, a terminat seminarul, a intrat la academie, dar, din cauza

sărăciei, nu a absolvit-o şi a murit timpuriu de tuberculoză. Fiul mai

tânăr, Nicolae, a crescut în mijlocul naturii, în satul Gusyniţa, împreună

cu copiii ţăranilor. Tânărul Kolea Zagorovski era deosebit de vioi, vesel

şi activ. Din copilărie a iubit cântecele populare şi, de asemenea,

dialectul său nativ din Mica Rusie.

După ce a intrat la seminar a început să scrie poezie. Dar nu îi plăcea

să înveţe şi în special nu putea suferi matematica. Cu toate acestea,

Kolea era întotdeauna printre cei mai buni studenţi din seminar, fiind

dăruit cu talent literar. În clasele mai mari, profesorul de limbă rusă organiza

piese de teatru. În acest fel a fost descoperit talentul excepţional

de actor de comedie al tânărului Zagorovski. Nu trebuia decât să apară

pe scenă pentru a stârni o furtună de râsete în public. Gloria lui Zagorovski

s-a răspândit dincolo de seminar. Un binecunoscut promotor de

actori din Ucraina i-a oferit să devină membru al trupei sale, cu un salariu

de invidiat. Dar mama sa nu a vrut să audă despre aceasta: „Vreau

să te văd în veşminte de aur, altfel te voi blestema!" i-a declarat ea fiului

său. Şi el a trebuit să se supună.

Soţia părintelui Nicolae, Ecaterina Ivanova, era o femeie educată;

au avut doi copii. Satul unde a fost el preot se numea Malijino, o regiune

înapoiată. Acolo părintele Nicolae nu avea posibilitatea să-şi manifeste

darurile din belşug primite. Sunt uşor de imaginat dificultăţile pe care

le-a îndurat tânărul preot. Icoana Maicii Domnului pe care o cinstea atât

de mult era, fără îndoială, o martoră a lacrimilor sale amare şi a

sufletului său suferind. Într-adevăr, cum putea o fire atât de vioaie să se

împace să vegeteze într-un loc atât de monoton şi sălbatic? Şi cât de

adâncă trebuie să fi fost lupta interioară a acestui om, pentru a transforma

un actor de comedie într-un renumit predicator şi păstor duhovnicesc

al oamenilor! Dar o astfel de renaştere s-a petrecut într-adevăr:

strălucitele talente lumeşti au fost transformate în daruri duhovniceşti.

Era o minune evidentă. Icoana Maicii Domnului pe care părintele

Nicolae o cinstea ca făcătoare de minuni nu era defel o copie a vechii

icoane

numite „Căutarea celui pierdut", ci părintele Nicolae i-a dat în mod special

acest nume! Acesta ne face să ne gândim că tânărul preot fusese pe

marginea deznădejdii şi Maica Domnului însăşi îl pusese pe calea cea

bună. Oamenii îl iubeau pe părintele Nicolae, dar, când a venit vremea

să le dea copiilor o educaţie mai bună, el s-a mutat în Harkov şi a

devenit preotul bisericii spitalului din oraş. Aici părintele Nicolae

a continuat,

la fel ca în sat, să slujească acatiste în faţa icoanei şi să ţină

predici. Nu l-a deranjat faptul că la început participau la slujbe doar una

sau două femei în vârstă, deşi bineînţeles că nu putea fi decât trist

văzând că oamenii lipseau. Dar această situaţie nu a durat mult; foarte

curând, biserica devenise plină şi neîncăpătoare. Faima sa, ca a unui alt

Gură de Aur, s-a răspândit în Harkov. Mica biserică de spital a început

să fie atât de aglomerată, încât pereţii se umezeau din cauza respiraţiei

oamenilor. La Liturghie părintele Nicolae ţinea două predici, dintre care

una era dedicată Evangheliei zilei. Cineva a spus odată: „Batiuşka nu a

vorbit mult astăzi, doar o oră şi jumătate". El cu greu pleca din biserică

înainte de ora trei. Sub conducerea părintelui Nicolae s-a format un sobor

special cu care vizita casele private pentru a sluji sfeştanii. După

sfeştanie, toată lumea mânca şi apoi se cântau „psalmi" – cântece religioase.

Multe din acestea erau scrise de părintele Nicolae însuşi. Uneori pe

batiuşka îl însoţeau I.M. Konţevici şi un alt tânăr, numit Democika.

În jurul părintelui Nicolae a început curând să se strângă o obşte

de maici. Organizarea ei decurgea în ritm alert şi toate pregătirile pentru

aceasta fuseseră terminate când a izbucnit Revoluţia. Astfel, mănăstirea

nu a fost niciodată deschisă oficial, dar exista în secret. Una din viitoarele

călugăriţe era Ulyaşa Nozdrina. Ea intenţiona să se mărite, dar odată a

intrat în biserică în momentul în care predica părintele Nicolae. Aceasta

i-a decis soarta pentru totdeauna; ea a renunţat la mirele său şi a ales

calea monahală. Părintele Nicolae a ales-o pe Ulyaşa ca tovarăş când a

venit vremea exilului.

Părintele Nicolae organiza pelerinaje. La unul dintre ele a luat

parte şi I.M. Konţevici. La aceste pelerinaje participau mai multe mii de

oameni. Ei mergeau în grupuri; înaintea fiecărui grup erau purtate o

cruce, icoane şi prapori. Ei mergeau cântând, dar în aşa fel încât grupul

care îi urma nu auzea cântarea lor. Fiecare grup cânta altceva. Era o

mulţime de astfel de procesiuni. Nu cu mult înainte de terminarea

drumului, părintele Nicolae s-a urcat într-un loc înalt şi le-a vorbit

oamenilor. El a spus că se vor ruga pentru ploaie, pentru că era atunci o

secetă groaznică.

Când au ajuns, oamenii s-au stat în pădurea din jurul Mănăstirii

Kuryajski. De vreme ce bisericile nu-i puteau cuprinde pe toţi pelerinii,

privegherea de toată noaptea s-a ţinut în întregime pe un loc înalt din

pădure. În tot acest timp, până în zorii zilei, ieromonahii i-au spovedit

pe oameni. Când dimineaţa s-a slujit Liturghia, participanţii au primit

Sfintele Taine din toate potirele care erau în mănăstire. Aceasta a durat

jumătate de zi. Când s-a terminat împărtăşirea, părintele Nicolae a spus:

„Acum vom face o slujbă pentru ploaie. Toţi să îngenuncheze şi să ne

rugăm lui Dumnezeu până când lacrimile cereşti vor începe să cadă pe

pământ". Oamenii au căzut la pământ. Şi, dintr-odată, pe cerul senin au

început să apară nori şi, într-adevăr, pe pământ au început să cadă, ca

lacrimile, picături mari de ploaie, ridicând praful pe drum… Când a

început ploaia, oamenii erau cât pe ce să se arunce ocrotitor asupra

părintelui Nicolae, dar călugării l-au înconjurat şi l-au condus în

mănăstire. Fiecare s-a dus să se adăpostească pe unde a putut. Când toţi

au ajuns la adăpost, au început să se reverse torente înfricoşătoare.

După masă, cel care suna clopotul a venit la părintele Nicolae şi l-a

întrebat: „Porunciţi să sun pentru ca oamenii să se adune?" Părintele Nicolae

s-a gândit, plecându-şi capul. Apoi a spus: „Sună!"

Apoi, ploaia a continuat să cadă ca dintr-un vas… Dar de îndată ce

a sunat clopotul pentru călătoria de întoarcere, ploaia s-a oprit imediat.

Întorcându-se acasă la Harkov, mulţimea de oameni mergea pe străzi cu

ramuri în mâini şi cântând cu entuziasm „Hristos a înviat!". Locuitorii

şi-au deschis geamurile, şi au rămas uimiţi la vederea unei astfel de bucurii

în mulţimea oamenilor în mişcare.

Popularitatea părintelui Nicolae printre oamenii simpli era extraordinară.

În Harkov, după Războiul Ruso-Japonez, erau mulţi delincvenţi.

Tâlharii stăteau pe Muntele Rece. Uneori se întâmpla ca unul

dintre ei să ajungă bolnav pe moarte. Erau cazuri în care părintele Nicolae

era trimis acolo, şi era condus noaptea pe cărări întunecoase. Citeţul

tremura de frică. În peştera unde erau duşi, într-un colţ erau puse blănuri

furate. Dar nici unul dintre tâlhari nu l-a jignit pe părintele Nicolae.

Doar după Revoluţie un tâlhar revoluţionar i-a smuls crucea de aur.

Pe când încă mai locuia în Harkov, din cauza statului în picioare în

timpul lungilor slujbe şi rugăciuni, părintele Nicolae a făcut răni la picioare.

Dar făcea glume pe seama sa, spunând că, dacă picioarele sale nu

îl vor mai căra, va trebui să le care el.

În timp, părintele Nicolae şi-a asumat, cu binecuvântarea stareţului

de la Optina, părintele Anatolie Potapov, lucrarea de stareţ.

Revoluţia începuse. E uşor de imaginat că mulţimea de oameni

grupată în jurul părintelui Nicolae nu era de partea Revoluţiei. Influenţa

părintelui Nicolae era foarte mare şi răspândită pretutindeni. Chiar de la

început, neluând în seamă toate acestea, bolşevicii l-au chemat pe

părintele Nicolae şi i-au propus o înţelegere. Nu-i cereau decât un singur

lucru: să nu predice împotriva comuniştilor. Chiar i-au oferit o subvenţie

în aur pentru activitatea sa caritabilă. La această propunere, părintele

Nicolae a răspuns că el Îl slujea pe unul Dumnezeu şi pe nimeni

altcineva. Curând a fost arestat şi băgat în închisoare. Se poate ca

arestarea părintelui Nicolae să fi fost urmare a apărării, împreună cu o

mulţime de oameni, a mănăstirii unde îşi avea reşedinţa episcopul de

Harkov din acea vreme, Mitropolitul Antonie Hrapoviţki. Imediat ce

vestea arestării părintelui Nicolae s-a răspândit, piaţa din faţa închisorii

s-a umplut de căruţele ţăranilor, pline de provizii de la ţară. Cât

timp părintele

Nicolae a fost ţinut în închisoare, toţi deţinuţii s-au hrănit din

proviziile aduse lui.

Văzând o astfel de mare iubire a oamenilor faţă de părintele Nicolae,

autorităţile au hotărât că ar fi mai potrivit să-l trimită în afara oraşului

Harkov. (El mai fusese arestat şi altă dată, fiind unul dintre cei 24

de preoţi care respinseseră Biserica „renovaţionistă".) I s-a propus

să părăsească

oraşul şi să meargă în altă parte. Părintele Nicolae, luând-o pe

Ulyaşa cu el, a mers în Petersburg. Multe călugăriţe au vrut să-l însoţească,

dar alegerea lui s-a oprit înţelepţeşte asupra Ulyaşei – mai întâi

de toate, datorită devotamentului ei nelimitat şi datorită sănătăţii puternice.

Glumind, îi spunea: „Tu nu ai cap, ci o oală". Adevărat, ea nu înţelegea

mare lucru, dar era devotată nu în cuvinte, ci în fapte. Cine ar fi

putut duce tot ce a dus ea?

Şi, astfel, părintele Nicolae şi Ulyaşa s-au dus în Petersburg. Era

imediat după apariţia aşa-numitei „Biserici vii". Umblând prin oraş, părintele

Nicolae şi Ulyaşa se duceau pretutindeni, evitând bisericile „Bisericii

Vii". Odată au intrat într-o biserică aproape de locuinţa lor. Aici, o

femeie posedată s-a aruncat furioasă asupra părintelui Nicolae cu un ţipăt:

„O, pleşuvule! O, plângăciosule! Ai venit şi aici ca să ne chinuieşti?"

Oamenii care stăteau în jur nu ştiau ce să creadă, uitându-se la figura

umilă a părintelui Nicolae, care era îmbrăcat în haine simple de ţăran.

Dar, curând, oamenii au simţit că nu priveau nicidecum la un om

simplu, în ciuda faptului că exilaţii se străduiau să rămână în umbră.

Iată un exemplu: într-o zi părintele Nicolae era în pat, fiind bolnav. S-a

auzit soneria. Ulyaşa a deschis uşa şi a văzut nişte ţigani stând în prag.

„Părintele care spune viitorul stă aici?", au întrebat ei. „Nu", a răspuns

Ulyaşa. „Dar ne-au dat această adresă: strada Borovaia nr. 46", au spus

ţiganii. „Spuneţi-i părintelui că ne-au furat un cal". Ulyaşa s-a dus la

părintele Nicolae şi i-a spus: „Au venit nişte ţigani, dar nu îi puteţi primi.

Cineva a furat un cal de la ei. Dacă îi primiţi, suntem pierduţi. Nu putem

primi pe nimeni". „Bine", a spus părintele Nicolae, „nu-i putem primi;

totuşi, spune-le să caute calul la vecin". Două zile mai târziu, ţiganii au

apărut din nou, dar de această dată cu saci plini de provizii. Găsiseră calul

la vecinul lor.

Iată altă întâmplare. Părintele Nicolae nu se ducea niciodată nicăieri,

doar la biserică. Pe neaşteptate, a venit o femeie şi l-a implorat să

împărtăşească o femeie pe moarte. Împotriva tuturor regulilor sale, părintele

Nicolae s-a pregătit şi a plecat, luând cu el cinstita icoană a Maicii

Domnului „Căutarea celui pierdut". Într-o mansardă, pe un pat, zăcea o

femeie tânără, în stare de inconştienţă. Din gură îi curgea o spumă de

sânge. Doi copii plângeau cu amar. „Copii", a spus părintele Nicolae,

„rugaţi-vă Maicii Domnului – ea va auzi rugăciunea copiilor". El a început

o slujbă cu acatist înaintea icoanei pe care o adusese. Şiroaie de lacrimi

curgeau pe faţa părintelui Nicolae; era literalmente ud de lacrimi.

După slujbă i s-a spus: „Dar batiuşka, nu aţi citit rugăciunile de ieşire a

sufletului!" „Nu este necesar", a răspuns el. Curând, copiii recunoscători

au venit la părintele Nicolae şi i-au adus flori şi o curea brodată, aşa cum

obişnuiau să poarte clericii în Rusia. După aceea a venit şi femeia vindecată.

Deşi fusese inconştientă în timpul slujbei, cu toate acestea simţise

cum o putere vie intrase în ea. Ea devenit o fiică duhovnicească devotată

a părintelui Nicolae cât timp el a locuit în Petersburg.

Iată un alt caz memorabil despre înainte-vederea părintelui Nicolae.

Părintele Nicolae şi Ulyaşa căutaseră o altă locuinţă, pentru că începuseră

să vină foarte mulţi oameni la ei. Ei au găsit un loc bun. Ulyaşa

era entuziasmată şi a spus fericită: „Ce minunat! Aici, batiuşka, vom pune

patul vostru şi aici masa!" Dar părintele Nicolae stătea palid şi nu

spunea nimic. În cele din urmă, s-a întors spre proprietăreasă: „Spuneţi-ne

ce s-a întâmplat aici". S-a dovedit că acolo se spânzurase un agent

al poliţiei secrete. Bineînţeles, nu au închiriat acel loc.

În 1930, părintele Nicolae a fost arestat pentru că a refuzat să accepte

Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a fost închis în „casa de detenţie

preliminară" din Petersburg.

Şederea în Petersburg a părintelui Nicolae a luat sfârşit în faimoasa

„Noapte Sfântă", aşa cum a fost numită de credincioşii din Petersburg,

când, într-o singură noapte, în 1932, cinci mii de oameni, cei mai

devotaţi Bisericii, au fost arestaţi.

Închisoarea unde a fost închis părintele Nicolae era atât de supraaglomerată,

încât nefericitul preot al lui Dumnezeu a stat în picioare

nouă zile, până când unuia dintre delincvenţi i s-a făcut milă de el şi i-a

dat un loc sub o masă, unde putea să se întindă pe podea. După aceasta,

părintele Nicolae a fost trimis la Solovki. Matuşka lui, însoţită de

credincioasa

Ulyaşa, au pornit într-o lungă călătorie pentru a-l vizita. Când au

ajuns şi li s-a permis să-l vadă, părintele a venit la ele bărbierit şi slab ca

un mort. Aceasta se întâmpla în timpul unui post – dar pachetele aduse

deţinuţilor era obligatoriu să fie din carne. Ulyaşa a gătit cotlete din

linte, pe care gardienii le-au luat drept carne.

După şederea sa în Solovki, părintele Nicolae a fost trimis în

nordul îndepărtat, împreună cu alţi deţinuţi, ca să locuiască acolo. Ei au

mers pe jos prin tundră, călcând din movilă în movilă. Ţânţarii i-au

chinuit. Într-un loc călătorii şi-au petrecut noaptea într-un paraclis

abandonat. Trezindu-se, părintele Nicolae a văzut că dormea în faţa

icoanei „Căutarea celui pierdut". Aceasta l-a încurajat foarte mult şi a

simţit că este sub acoperământul Împărătesei cerurilor. El singur a

reuşit să ajungă la destinaţie: restul nu au supravieţuit, ci au murit pe

cale.

Ulyaşa, devotată ca întotdeauna, nu l-a părăsit pe părintele Nicolae

nici aici. Ea a venit la el singură într-un vagon, aducând un coş cu provizii.

Ea a călătorit mii de kilometri. Drumul mergea prin taiga. Adesea era

uimită de spectacolul luminilor nordice licărind pe cer. Dumnezeu

Însuşi a păzit-o şi a ajuns în siguranţă. Părintele Nicolae era păzit de

gardieni. Ulyaşa nu şi-a pierdut speranţa. Ea îi numea pe soldaţi „Detka"

sau „Vanka", îi bătea pe umăr şi le amintea de propriile lor mame.

„Acesta este unchiul meu", le spunea ea; „el m-a luat la sine când eram

orfană şi m-a crescut. Şi voi aveţi o mamă – amintiţi-vă de ea. Lăsaţi-mă

să merg să mănânc cu unchiul meu!" I se dădea permisiunea şi părintele

Nicolae mergea să mănânce cu Ulyaşa.

În cele din urmă, părintele Nicolae şi-a ispăşit perioada de pedeapsă.

A fost eliberat şi i s-a permis să trăiască oriunde voia, cu excepţia

provinciei Harkov. Şi, astfel, au plecat cu trenul şi se apropiau de

ţinta lor. Ei îşi spuneau unul altuia că odată coborâţi din tren nu

aveau nicio

idee ce vor face mai apoi. Conversaţia lor a fost auzită de o femeie

îmbrăcată simplu, care călătorea cu ei; ea era soţia unui preot exilat la

care se ducea în vizită. Uitându-se mai îndeaproape, ea a recunoscut în

chipul părintelui Nicolae chipul unui preot. Ea i-a informat pe tovărăşii

ei de călătorie că în Oboyan era o mănăstire secretă. Le-a dat adresa.

Călătorii au mers acolo şi au sunat. Călugăriţa portăriţă le-a deschis uşa.

Aflând că ei cereau adăpost pe timp de noapte, călugăriţa le-a declarat

categoric că acest lucru era imposibil; ele însele se ascundeau şi, dacă ar

fi început să le permită accesul celor din exterior, ar fi atras imediat

atenţia asupra lor. „Oricum, spune-i egumenei despre noi", a cerut

părintele Nicolae. Egumena nu i-a lăsat să aştepte, ci a venit repede şi

într-un mod prietenos i-a invitat să ia masa împreună cu maicile. Şi

ce se întâmplase? În noaptea sosirii lor, Sfântul Serafim i-a apărut

egumenei în vis şi i-a spus: „Serafim de Harkov vine la tine; primeşte-l".

Batiuşka a izbucnit în lacrimi şi a spus: „Eu sunt părintele Nicolae". Dar,

de fapt, el fusese călugărit în Solovki cu numele Serafim. El nu s-a

aşteptat să se întoarcă în lume şi să mai trăiască mult, şi a primit

tunderea în secret. Pe atunci, Ulyaşa nu ştia acest lucru, dar mai târziu,

când locuiau în Oboyan, în timp ce părintele Nicolae slujea Liturghia, ea

l-a auzit, când primea Sfânta Împărtăşanie, numindu-se pe sine

ieromonahul Serafim. Nu a durat mult până ce au găsit un apartament

în Oboyan. Părintele Nicolae nu ieşea niciodată în timpul zilei.

Doar noaptea târziu ieşea afară, ca să respire aer curat. El slujea

Liturghia în fiecare zi. Proscomidia, cu o pomenire nesfârşită a celor vii

şi a celor adormiţi, dura două ore. Uneori, călugăriţele lui din Harkov

veneau la dânsul noaptea şi astfel el povăţuia mănăstirea lor secretă.

Ulyaşa locuia în Oboyan în desăvârşită ascultare faţă de părintele

Nicolae. Ea a fost tunsă în monahism de către el şi numită Magdalena.

Ea a găsit de lucru într-un spital, ca infirmieră. Pe neaşteptate a venit un

decret: toţi cei semi-analfabeţi erau obligaţi să treacă un examen conform

programei de zece clase, sau altfel erau concediaţi. Părintele Nicolae

a început să-i dea lecţii Ulyaşei. El a scris o compunere cu titlul

„Dimineaţa în sat" şi i-a spus Ulyaşei să o ia cu sine la examen şi să o copieze

când este anunţată tema. Tema care s-a dat a fost într-adevăr „Dimineaţa

în sat". Pentru examinarea orală, părintele Nicolae i-a recomandat

Ulyaşei să înveţe pe de rost o anumită poezie. „Când vor întreba

cine o ştie, să ridici mâna". Şi, într-adevăr, au întrebat despre acea poezie

şi Ulyaşa a fost singura care a ştiut-o pe de rost. Cu matematica a fost

mai complicat, pentru că părintele Nicolae însuşi era foarte slab la

matematică. El a deschis un manual de algebră şi a arătat o pagină pe

care Ulyaşa trebuia să o memoreze. La examinare au întrebat exact despre

acea pagină. Ulyaşa a trecut examenul pentru programa de zece clase

şi din infirmieră a devenit asistentă.

Al Doilea Război Mondial a venit. Din spitalul din Oboyan un grup

de personal medical a fost trimis pe front şi Ulyaşa făcea parte din el.

Părintele Nicolae urma să rămână singur – bătrân, bolnav, nepotrivit

pentru muncă, chinuit de închisori şi exiluri… Pe peronul gării s-a făcut

aranjarea personalului medical. Toţi erau chemaţi după nume şi aşezaţi

în tren. Ulyaşa nu a fost chemată. Trenul a plecat… Ulyaşa s-a întors

acasă. Şi ce a văzut? Părintele Nicolae stătea la rugăciune. Cârpa pe care

stătea era toată udă de lacrimi.

Oraşul Oboyan a fost luat de nemţi. Au fost puşi soldaţi în toate casele.

Căsuţa în care stătea părintele Nicolae a fost de asemenea ocupată.

I s-a propus să doarmă pe jos. Cu toate acestea, soldaţii nemţi au fost

atât de impresionaţi de înfăţişarea acestui Bătrân, care rămânea în

permanenţă la rugăciune, încât nu doar că nu i-au luat patul, ci îşi

dădeau jos până şi papucii când intrau în camera lui, ca să nu îl

deranjeze de la rugăciune.

Curând a fost dus la Harkov, într-o maşină de spital. Aici, părintele

Nicolae săvârşea sfintele slujbe în casa lui cu un număr mare de oameni

prezenţi. Războiul era pe sfârşite. Retragerea nemţilor a început. Părintele

Nicolae se hotărâse să meargă în Vest, pentru că, după cum spunea,

nu avea putere să-i înfrunte pe bolşevici din nou. Când a trecut graniţa

patriei sale a plâns cu amar. Dar patria cerească îl aştepta deja. Firul vieţii

sale a fost tăiat când a ajuns în Peremîşl. El a avut un atac cerebral. A

fost internat în spital, unde a trăit mai multe zile. El a murit în ajunul

praznicului Acoperământului Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, pe 30

septembrie (13 octombrie) 1943.

Totul s-a întâmplat exact în felul în care îşi descrisese propria

moarte într-o poezie scrisă cu douăzeci de ani înainte, în timp ce era în

Petersburg, chiar la începutul Revoluţiei.

În această poezie sunt descrise ultimele zile calde ale toamnei timpurii.

Flori nu mai sunt. Frunzele de toamnă cad pe pământ. Natura muribundă

zâmbeşte stins şi împreună cu ea poetul sfânt însuşi îşi sfârşeşte

zilele sale pământeşti. Exact aşa cum a descris, aşa s-au întâmplat lucrurile

în fapt; exact un astfel de început de toamnă. Părintele Nicolae, care

nu se distingea printr-o frumuseţe deosebită în viaţă, devenise mai mult

decât frumos pe patul morţii. Chipul său purta pecetea unei alte lumi, a

unei frumuseţi inexprimabile în cuvinte. Ca şi când s-ar fi deschis o uşă

în doritul alt pământ, unde „dreptul străluceşte ca luminătorii".

(Când Sfântul Arhiepiscop Ioan Maximovici a fost informat, nu cu

mult înainte de moartea sa, că se pregătea tipărirea biografiei părintelui

Nicolae, el s-a bucurat mult şi a spus că, în timpul tinereţii sale în

Harkov, el l-a cunoscut bine pe părintele Nicolae şi îl cinstea mult pe

acest drept mărturisitor).

26. Episcopul Onufrie

UN SFÂNT DIN KOLIMA ŞI MAGADAN

Pomenit la 12 iunie (†1938)

Atunci mi s-a arătat Domnul din depărtare şi mi-a zis:

Cu iubire veşnică te-am iubit.

Ieremia 31: 3

Fără Mine nu puteţi face nimic.

Ioan 15: 5

La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Matei 19: 26

În timp ce autorităţile sovietice căutau cu fanatism să dezrădăcineze

creştinismul şi să instaleze în locul lui un vis nerealist şi utopic de

fericire pământească – o idee condamnată de Părinţii Bisericii cu secole

în urmă sub forma ereziei periculoase a hiliasmului (sau milenarismului)

–, Dumnezeu a ridicat oameni care au fost capabili să aducă fericirea

pe care comuniştii doar o promiteau. Acum, după 60 de ani de testare a

obiectivelor mitice ale comunismului, cu rezultate atât de distructive şi

negative, a devenit destul de clar pentru orice persoană cu bun simţ că a

fost o greşeală, o ispită înşelătoare de la diavol, o frumuseţe (прелесть –

prelest) satanică. De fapt, dacă a existat vreodată o îndoială în privinţa

existenţei răului pe pământ, experimentul sovietic al comunismului a

dovedit ştiinţific că răul există într-adevăr, nu ca teorie, ci ca o

realitate vie. Adevărata fericire, pe de altă parte – starea de

profundă fericire şi

mulţumire liniştită din inima omului, precum şi din societatea sa şi din

legile şi guvernul ei – nu este şi ea o realitate? Bucuria profundă şi

atotcuprinzătoare

care se odihneşte în sânul omului, producând bine în fiecare

aspect al activităţii sale – este Hristos! Sfinţii lui Dumnezeu au găsit

sursa acestei fericiri. Având picioarele bine înfipte în pământ, nelăsându-se

pradă fanteziei nerăbdătoare, ei posedă în mod realist adevărata

fericire. Aceasta se găseşte în lanţul neîntrerupt de sfinţenie care se

trage din Însuşi Hristos şi a fost transmisă de la ucenicii Săi până la noi,

cei de astăzi.

Chiar înainte de izbucnirea revoluţiei, Rusia a produs un întreg „nor

de martori", care căutau nu doar fericirea lor şi a celorlalţi prin

îngrădirea

protectoare a Sfintei Biserici Ortodoxe, ci au lucrat din greu la

transfigurarea societăţii prin intermediul principiilor vieţii în Hristos.

Un astfel de binefăcător al societăţii a fost episcopul Onufrie, care, dându-şi

viaţa lui Hristos, a câştigat adevărata fericire încă din această viaţă

şi a împărtăşit-o cu fraţii săi. Oamenii care l-au cunoscut şi au

înregistrat pentru posteritate puţine informaţii preţioase despre el,

toţi dau mărturie despre bucuria duhovnicească profundă pe care au

trăit-o în

apropierea lui – care era cu Hristos – şi aşteaptă răbdători acel dorit

moment când porţile raiului se vor deschide şi îl vor privi din nou pe

iubitul lor arhipăstor.

La cumpăna dintre secole, Rusia era plină de sfinte mănăstiri. Aproape

în fiecare lună răsărea o nouă comunitate monahală, unele din

ele chiar pline de adevăraţi asceţi râvnitori. Au început să apară un număr

de reviste religioase de înalt nivel (Strannik, Lectură de suflet folositoare,

Lectură creştină, Conversaţie de suflet folositoare, Pelerinul

rus, Monahul rus, Cârma etc. ). Pelerinajele la locurile sfinte şi la

mănăstirile

şi schiturile îndepărtare erau foarte populare. Într-un cuvânt,

răspândirea idealului monahal era susţinută cu entuziasm de societatea

care i-a adus ca jertfe lui Dumnezeu pe cei mai buni fii şi fiice ale sale. Şi

aceste „jertfe" au îmbrăţişat cu entuziasm calea aleasă şi curând au produs

o recoltă bogată de virtuţi plăcute lui Dumnezeu pentru întreaga

Sfântă Rusie.

Literatura cu privire la bărbaţii şi femeile cu viaţă sfântă din acea

vreme arată unirea intimă care exista între oameni şi Dumnezeul lor

iubit, Iisus Hristos. Multe relatări din vieţile acestor plăcuţi ai lui

Dumnezeu au fost publicate în multe părţi şi le-au inspirat tinerilor

temători de Dumnezeu un ideal realist şi accesibil pentru care să se

lupte. Un tânăr care a îmbrăţişat acest ideal devreme în viaţă a fost

viitorul ascet sfânt, episcopul mucenic Onufrie.

II. TÂNĂRUL EPISCOP

Episcopul Onufrie s-a născut aproximativ cu zece ani înainte de

cumpăna dintre secole. El a fost fiul lui Maxim Gagaliuk şi a primit la

botez numele de Antonie. Evident, Dumnezeu l-a chemat la calea monahală

relativ devreme, judecând după faptul că a devenit episcop curând

după absolvirea Academiei Teologice din Petersburg. Nu cunoaştem mănăstirea

în care a intrat mai întâi, dar, din amintirile episcopului Nectarie

(de Seattle), putem presupune că era undeva în sudul Rusiei. Odată,

într-o vizită la un enoriaş, i s-au oferit nişte struguri. Respingând oferta,

el a povestit despre un incident din primii ani de mănăstire, care arată

râvna sa ascetică. Mănăstirea era situată într-o podgorie şi, pentru a

merge de la biserică la chilie, el trebuia să treacă printre rândurile de vie.

Într-o duminică (sau într-o zi de sărbătoare) vara, după ce primise Sfânta

Împărtăşanie la Liturghie, tânărul Onufrie se întorcea de la biserică la

chilia sa într-o adâncă stare de pioşenie după primirea Sfintelor Taine.

Abundenţa de struguri copţi şi înmiresmaţi i-a tras atenţia. S-a oprit.

Era pace şi soare împrejur, o pace blândă i-a umplut inima. „Ce măreţe

sunt toate cele create de Dumnezeu", s-a gândit el. S-a gândit să rupă un

ciorchine de struguri şi să mănânce. Dar, de vreme ce încă era

mijlocul verii, nu era uşor să rupi ciorchinele. După ce a încercat în

zadar să-l

rupă cu mâinile sale, el s-a lăsat în jos, pentru a-l rupe cu dinţii. În acest

moment, un gând i-a trecut prin minte: el, care tocmai se împărtăşise cu

hrana cerească a scumpului Trup şi Sânge al Fiului lui Dumnezeu –

Creatorul lumii şi al tuturor celor din ea –, îşi umilea demnitatea, ca un

dobitoc necuvântător, muşcând cu gura sa ciorchinele. Pentru a ţine

minte aceasta, el s-a hotărât să nu se mai atingă de struguri toată viaţa.

Acest lucru l-a şi împlinit, imitându-l în acest fel pe Sfântul Sava cel

Sfinţit, care, după ce în copilăria sa mâncase un măr furat, nu a mai

mâncat niciodată mere.

În 1923, a fost hirotonit episcop şi a fost trimis în oraşul Krivoy

Rog, în regiunea Cherson. Pe când era încă arhimandrit, el obişnuia să

viziteze regiunea şi acum devenise primul ei episcop.

Este ţinut minte mai întâi ca tânăr, blând, cu păr lung şi blond, cu

înfăţişare ascetică, nu foarte înalt, dar impunător şi rezervat. Mama lui a

povestit mai târziu că „mâncarea lui obişnuită era o prescură, nişte cartofi

fără sare şi o bucată de pâine" şi că îşi petrecea nopţile în rugăciune.

Faţa îi era slabă, palidă, cu trăsături rafinate, ca sculptată în

fildeş sau în ceară; într-adevăr, avea chipul unui sfânt.

Cuvântările lui erau impresionante, în special cele ţinute atunci

când slujea Sfânta Liturghie. Deşi părea atât de coborât pe pământ, atât

de accesibil, atât de apropiat de oameni, ca şi când ar fi fost o rudă

apropiată,

totuşi era întotdeauna un pic distant, înstrăinat de deşertăciunile

vieţii – era un om nu din lumea aceasta. În acelaşi timp, el era plin de

viaţă, ca şi când ar fi ştiut secretul fericirii profunde, elementare şi

excepţional de puternice din punct de vedere emoţional. Oamenii îi

simţeau imediat tăria duhovnicească, erau atraşi de căldura lui şi îl urmau

în acea realitate din altă lume, unde îi conducea prin mijlocirea

slujbelor bisericeşti, unde Dumnezeu este prezent în Sfintele Taine, prin

istorisirile despre drepţii plăcuţi lui Dumnezeu care, mulţumită

apropierii lor de Dumnezeu, au făcut fapte minunate în numele Lui, şi

prin predicile sale înflăcărate, care îi întăreau pe credincioşi cu

râvnă arzătoare

de a-L urma pe Hristos pe Golgota. Propria sa credinţă, atât de

evidentă în cuvintele şi faptele sale, acţiona ca o scânteie care îi aprindea

pe credincioşi. Dar curând părea că a sosit timpul ca toată sfinţenia

dobândită de Sfânta Rusie să fie pusă la încercare din cauza nelegiuirii

crescânde şi a nebuniei luptătorilor împotriva lui Dumnezeu.

Catedrala episcopului Onufrie era Biserica Sfântul Nicolae, care

mai târziu, în 1930, a fost distrusă, aşa cum fusese distrusă Biserica Înălţării

în 1928. Biserica Acoperământului a rămas în picioare, dar a fost

transformată în hambar. Relativ scurta perioadă a episcopatului Vlădicăi

Onufrie în Krivoy Rig a fost o veritabilă biruinţă a ortodoxiei. Oameni de

toate vârstele umpleau până la refuz biserica în care slujea el. Veneau

din satele învecinate şi participau la lungile slujbe. Mulţi oameni tineri

şi-au uitat feluritele distracţii, precum filmele şi dansurile, şi sub influenţa

sa au continuat să fie aproape de Biserică în ciuda propagandei atee

a Komsomolului (Liga tineretului comunist).

În vara anului 1924, episcopul Onufrie a fost arestat. Când a venit

vestea despre plecarea sa, credincioşii din oraş s-au grăbit la calea ferată.

Trenul a plecat încet din gară. Vlădica Onufrie stătea la fereastra cu

gratii şi îi binecuvânta pe oameni. Ce s-a întâmplat apoi este imposibil

de descris: cu mare mâhnire, oamenii au căzut în genunchi cu respect

înaintea iubitului lor arhipăstor. Lacrimile şi strigătele puternice ale tuturor

au creat un mare suspin, care a cuprins turma rămasă orfană până

când, în cele din urmă, trenul a dispărut din vedere.

În anul următor, episcopul Onufrie a fost numit la Elizabetgrad,

conducător al eparhiei Odessa. În 1927 el a fost arestat din nou şi exilat

în Krasnoyarsk. Apoi a slujit în catedrala din Kursk. Era un acuzator înflăcărat

al renovaţionismului în regiunea Odessa. Trebuie reţinut faptul

că frumoasa catedrală din Odessa, care în cele din urmă a fost demolată,

fusese închisă de comunişti aproximativ în acea perioadă. După obişnuitul

proces umilitor de scoatere a crucilor etc., uşile au fost blocate cu

scânduri şi pentru mult timp a rămas în această stare. O studentă de la

universitate, care locuia în apropiere, sa observat că uneori, în toiul

nopţii, o lumină licărea în interior. Ea a cercetat şi a aflat că sataniştii îşi

făceau groaznica lor „liturghie neagră". Curajoasele sale cercetări ulterioare

au dovedit că sovieticii comunişti, în timp ce propagau deschis

minciunile ateismului, în realitate erau anti-teişti şi satanişti practicanţi

(aşa cum s-a făcut public după venirea nemţilor). Acest lucru este

evident şi în ura lor faţă de biserici, icoane, cruci, veşminte preoţeşti şi

monahale – faţă de tot ceea ce le aminteşte de Dumnezeul pe care îl urăsc.

III. LUPTĂTOR ÎMPOTRIVA RENOVAŢIONISMULUI

Mama episcopului Nectarie de Seattle a fost fiica duhovnicească a

stareţului Nectarie de la Optina, cu a cărui binecuvântare a fost tunsă

monahie mai târziu. Deşi forţele anti-creştine operau deja cu putere în

timpul anilor 1920, încă era posibil, deşi cu mare dificultate, să se menţină

legătura cu sfinţii de la Optina. Ea se afla permanent în legătură cu

ei în timp ce locuia în Harkov în acea perioadă. Fiul ei Oleg (viitorul

episcop Nectarie), care era atunci paracliser, îşi aminteşte următoarele:

„Episcopul Onufrie a ajuns în Harkov în 1924, în toiul luptei dintre

ortodocşi şi Biserica Vie, şi imediat s-a dovedit a fi un adevărat stâlp al

ortodoxiei. Prima impresie despre el era a unui om din altă lume. Era

înalt, foarte slab şi palid, ca şi când ar fi avut tuberculoză. Era un mare

nevoitor; acest lucru putea fi văzut în fiecare gest al său, precum şi în

marea sa concentrare, în stăpânirea de sine şi în rugăciunea neîncetată.

Când intra în altar, simpla sa prezenţă evoca o linişte profundă chiar şi

printre cei mai gălăgioşi oameni. Era ca şi când ar fi intrat un sfânt. În

timpul sfintelor slujbe, nimic altceva nu mai conta pentru el în afară de

rugăciune. De multe ori am avut ocazia de a-l ajuta în altar. El slujea cu

nemăsurată evlavie. Cu adevărat, el stătea înaintea lui Dumnezeu în timpul

slujirii Sfintei Liturghii, cu totul absorbit de rugăciune. În timpul

slujbelor, el cerea linişte desăvârşită din partea oamenilor. Odată, în

timp ce stătea în scaunul său de episcop în timpul Sfintei Liturghii, biserica

fiind plină de oameni, o femeie nebună a urlat tare de mai multe

ori „Vlădica Onufrie", strigăt care a făcut ecou în biserică. Oamenii au

început imediat să o împingă afară din biserică în timp ce ea continua să

strige încet „V-l-ă-d-i-c-a O-n-u-f-r-i-e". El a avut o asemenea stăpânire

de sine, încât nici nu a clipit şi a continuat să stea în poziţia de drepţi

înaintea lui Dumnezeu Însuşi. El slujea ca şi când ar fi fost din altă lume;

uneori ni se părea că ar fi fost prezent doar trupul său.

El nu a stat mai mult de doi sau trei ani în Harkov, dar în acel timp

toţi au ajuns să-l iubească şi să-l respecte foarte mult. Mama mea era

sub călăuzirea duhovnicească a stareţului Nectarie de la Optina. Dar, de

vreme ce Optina era foarte departe de Harkov şi vremurile erau atât de

rele, au apărut multe întrebări pe care nu i le putea pune stareţului Nectarie.

Ea s-a îndreptat spre episcopul Onufrie şi astfel el a început să ne

viziteze acasă destul de des. El, de asemenea, avea mare respect pentru

Sfântul Stareţ Nectarie de la Optina şi la întrebările sale a primit multe

răspunsuri aduse de la stareţ de către mama mea, din vizitele ei acolo.

Din nefericire, eram prea tânăr pentru a înţelege şi pentru a ţine minte totul.

Nu departe de Harkov era Mănăstirea Sfântul Nicolae; a fost închisă

de către comunişti şi toate călugăriţele au fost nevoite să plece.

Egumena a închiriat mai multe case în Harkov, unde călugăriţele locuiau

şi ţineau rânduiala veche a vieţii monahale. Episcopul Onufrie s-a retras

şi el acolo. El mergea la trapeză, ţinea cuvântări şi, în general, era

o prezenţă

tonică în acele vremuri groaznice de persecuţie.

Sovieticii au folosit Biserica Vie ca pe o armă de-a lor, în întreaga

Rusie sudică rămânând doar două mici biserici cu adevărat ortodoxe;

restul au fost fie distruse, închise sau supuse sacrilegiului, fie au fost

predate Bisericii Vii. Astfel, mica biserică de la periferia Harkovului nu

era doar plină de cinstitori ortodocşi, dar la un moment dat avea 24 de

preoţi şi 12 episcopi care slujeau regulat, în acelaşi timp. Bineînţeles,

aceşti clerici proveneau din biserici închise sau erau transferaţi dintr-un

loc într-altul. Astfel, ei nu aveau nici casă, şi episcopul de Harkov,

Constantin,

le oferea găzduire. Scaunul episcopal al episcopului Onufrie se

afla de fapt la Elizabetgrad şi domiciliul său în Harkov era doar temporar.

Următorul incident îl arată pe episcopul Onufrie ca păstor iubitor

şi care respecta cu stricteţe ortodoxia autentică. Odată a venit la dânsul

un preot de la o biserică îndepărtată; căindu-se pentru faptul de a fi slujit

împreună cu clerici ai Bisericii Vii, el l-a implorat pe episcopul Onufrie

să-l primească din nou în sânul ortodoxiei. La aceasta, episcopul

Onufrie a răspuns că era dincolo de puterile sale şi l-a sfătuit să meargă

la Moscova şi să îl vadă pe Patriarhul Tihon (ceea ce plasează incidentul

înainte de moartea patriarhului, la 25 martie 1925); dar, între timp, a

chemat-o pe egumenă şi i-a poruncit să-l primească pe bietul preot

flămând cu cea mai mare iubire, să-l invite la trapeză, să-l aşeze la

căldură şi să-i ofere toate cele necesare pentru călătoria la Moscova. Dar

el însuşi nu va fi la trapeză, ca să nu petreacă în niciun fel împreună cu

un cleric al Bisericii Vii."

O fiică duhovnicească a părintelui Onufrie, care a păstrat pentru

noi unul dintre portretele lui şi o poezie frumoasă dedicată lui, îşi aminteşte

de el în modul următor:

„În anii în care episcopul Onufrie era în Harkov, el a luat parte la o

anumită întâlnire anti-religioasă la teatrul de operă din strada Rymarsk.

Episcopul Onufrie, răspunzând unui orator ateu, l-a întrebat: «Hristos a

fost vândut pentru 30 de arginţi; tu pentru câţi L-ai vândut?» Această

întrebare a provocat astfel de strigăte încât întâlnirea a fost întreruptă şi

oamenilor li s-a spus să plece. Chestiunea despre adevăratul motiv al

ateismului fusese adusă în discuţie!

Când episcopul Onufrie a fost întemniţat în închisoarea Harkov,

autorităţile sovietice au plătit un criminal beat ca să-l omoare. Criminalul

a spart peretele închisorii şi, cu un topor în mână, s-a repezit la

episcop. «Ce vrei?», l-a întrebat episcopul. «Să te omor.» «Ce ţi-am

făcut? Ei bine, omoară-mă.» Dar simpla vedere a sfântului a mişcat atât

de mult conştiinţa criminalului împietrit, încât a fost impresionat până

la lacrimi. Criminalul şi-a aruncat toporul şi a rămas aşezat la picioarele

episcopului, plângând, în timp ce episcopul îi vorbea despre Hristos.

Aceasta a fost imaginea pe care au văzut-o gardienii când au intrat. Şi

astfel, criminalul a fost închis în aceeaşi celulă cu episcopul."

COPIII MORŢI ÎN INCENDIUL DIN HARKOV

Când episcopul Onufrie se afla în Harkov, a fost un incendiu în

noua şcoală de gramatică Baturin de pe strada Maskalov. Mama a trei

copii care mergeau la acea şcoală a relatat următoarele:

În ajunul Buneivestiri, 25 martie, administraţia ateistă a prezentat

în mod deliberat o seară de filme anti-religioase, la care s-au servit gustări.

Toţi copiii de la şcoală au fost invitaţi, precum şi copiii preşcolari.

În timpul prezentării filmului, care era îndreptat împotriva Maicii lui

Dumnezeu, s-a auzit un strigăt: „Foc! Copii, salvaţi-vă vieţile!" Întreaga

cabină de proiecţii era în flăcări. S-a stârnit o panică teribilă; nimeni nu

era stăpân pe situaţie. Scările de lemn erau deja cuprinse de flăcări şi, în

teroare şi disperare, copiii au început să sară de la ferestre de la etajul

patru. Pe stradă, sub ferestre, s-a strâns un morman de trupuri ale

copiilor. Primii căzuţi erau toţi morţi, dar copiii femeii au rămas în viaţă,

deoarece au căzut peste ceilalţi copii. Aleea îngustă Baturinsk era plină

de cadavre şi mulţimea cuprinsă de panică împiedica pompierii să acţioneze.

Această mamă, când a alergat la şcoală, a văzut-o pe fiica ei cea

mare ţinând un cearşaf, împreună cu un alt copil, pe care săreau de sus

copiii. Mama înfricoşată s-a uitat cu nerăbdare după cei doi copii ai săi

mai mici în tumultul de oameni şi trupuri, şi curând a găsit papucii fetei

sale celei mai mici, Lucia. Când a scos-o de acolo, plină toată de sânge şi

de funingine, a văzut că era în viaţă, la fel cum era şi fiul ei cel mai mare,

Victor. Dumnezeu îi salvase. În două zile a avut loc înmormântarea comună

a victimelor incendiului, bineînţeles, fără participarea clericilor.

De-a lungul străzii Maskalov, erau deschise aproape toate uşile caselor

şi, când procesiunea funerară a început să se deplaseze, două, trei sau

patru sicriaşe ieşeau pe fiecare uşă şi se alăturau procesiunii. Se spune

că mulţi părinţi care şi-au pierdut copiii în incendiu au suferit căderi

nervoase. În legătură cu zvonurile care circulau în Harkov cu privire la

cauzele acestei catastrofe, şeful NKVD a publicat un articol în care

avertiza că cei care răspândeau veşti false urmau să fie anchetaţi.

Numărul total al copiilor care au pierit în acest incendiu nu a fost

niciodată dat publicităţii în mod oficial. Aceşti pătimitori nevinovaţi au

fost victime ale nenorocirii comuniste şi sângele lor, precum cel al lui

Abel şi al pruncilor din Betleem, strigă la cer.

IV. PĂSTORUL CU DARUL ÎNAINTE-VEDERII

Pe 12 octombrie 1926, episcopul Onufrie a fost arestat din nou. De

această dată el a fost exilat în Oskolul Vechi unde, deşi era sub supraveghere,

avea oarecare libertate. Despre faima sa de om sfânt ne-a relatat o

femeie care acum locuieşte în New Jersey, Maria Mostiko.

Oskolul Vechi este un vechi oraş de ţară, aflat în vârful unui mic

deal, care mai demult era remarcat pentru bisericile sale frumoase.

Aceste biserici au fost toate distruse de bolşevici. Nimic nu se construise

în locul lor şi în unele locuri se găseau ruinele vechilor ziduri care ameninţau

să se prăbuşească peste oamenii care treceau pe acolo fără băgare

de seamă. Oraşul era înconjurat de mici cartiere şi cătune, iar cele mai

multe din biserici au fost închise sau erau folosite ca hambare.

Iniţial, autorităţile l-au exilat pe episcopul Onufrie în Oskolul

Vechi, un oraş de provincie insignifiant, pentru a-i limita influenţa printre

oameni. Înainte de aceasta fusese sub arest şi locuia în exil.

„La sfârşitul anilor 1920, eu locuiam împreună cu părinţii mei lângă

oraşul Oskolul Vechi, în provincia Kursk. Noi obişnuiam adesea să

mergem în acest oraş pentru a o vizita pe sora mea mai mare, care a studiat

acolo până în 1929. Vizavi de casa în care locuia sora mea eu aveam

o prietenă. În timpul uneia dintre vizitele noastre, prietena mea, aflând

că am sosit, a venit în fugă la sora mea şi a început să mă roage să merg

cu ea la Biserica Sfântul Nicolae, spunând că în acea zi slujea un ierarh

sfânt, episcopul Onufrie. Am ajuns la biserică şi am fost imediat uimită

de înfăţişarea episcopului – era slab, înalt, cu o faţă palidă, aproape

transparentă şi semăna foarte mult cu Hristos aşa cum este înfăţişat în

icoane. El slujea liniştit, fără să se grăbească. Biserica era plină de

oameni, care se rugau cu mare concentrare. Dar ceea ce m-a uimit cel

mai mult dintre toate acestea a fost aceasta: când, după sfârşitul

Liturghiei, am venit împreună cu alţii la episcop pentru a primi

binecuvântarea lui, el m-a chemat pe nume, fără să mă fi văzut vreodată

înainte.

În ziua următoare, am fost martora unei mari minuni: când episcopul

a ridicat potirul în timpul sfinţirii Sfintelor Daruri, dintr-odată un

copil a urlat tare. S-a dovedit că acest copil, ţinut în braţe de mama sa

care stătea în faţa altarului, a văzut prin sfintele uşi că episcopul era cu

totul în flăcări şi atunci a strigat, lipindu-se de mama sa: „Mamă, uite!

Preotul va lua foc – este cu totul foc!" Copilul nu s-a putut linişti pentru

multă vreme, repetând aceleaşi cuvinte în ciuda asigurărilor mamei sale

că nu era niciun foc. Toată lumea din biserică a auzit ţipetele copilului,

dar nu a văzut flăcările. Când, după terminarea liturghiei, mama s-a

apropiat de episcop pentru a primi binecuvântarea lui, ea i-a spus

episcopului ce se întâmplase, dar episcopul, în smerenia lui, a spus că nu

a fost decât imaginaţia copilului.

Ceva mai târziu, la sfârşitul anilor 1930, o femeie evlavioasă, care

participa în permanenţă la slujbele bisericeşti zilnice, ne-a spus, mie şi

soacrei mele, despre o vindecare minunată pe care o primise prin mijlocirea

episcopului Onufrie. Această femeie suferea de o eczemă care nu

doar că îi cauza durere şi mâncărime pe întreg corpul, ci o obliga şi să

trăiască absolut izolat, deoarece era extrem de contagioasă. Două călugăriţe

care o vizitaseră s-au molipsit şi ele de această eczemă. Niciun tratament

medical nu îi aducea nicio ameliorare. Într-o astfel de stare ea

nu-şi permitea să-l viziteze pe episcopul Onufrie, temându-se să nu îl infecteze

pe vlădica; dar, auzind despre vindecările care aveau loc prin rugăciunile

lui, ea a avut în cele din urmă curajul să-i scrie o scrisoare – ca

unui sfânt. Într-o zi a îngenunchiat înaintea icoanei Sfintei Treimi care

se afla într-un colţ deasupra patului ei şi pentru mult timp ea s-a rugat

cu lacrimi lui Dumnezeu, chemându-l în rugăciune şi pe episcop, ca pe

un om bineplăcut lui Dumnezeu, ca să-i împlinească vindecarea. Obosind

din cauza îngenunchierii la rugăciune, ea s-a întins pe pat şi a

adormit. Într-un vis scurt a văzut că episcopul era lângă ea şi împreună

cu ea se ruga înaintea icoanei; apoi el a luat icoana de pe perete, a

binecuvântat-o cu ea de trei ori, a agăţat icoana înapoi la locul ei şi a

dispărut. Atunci ea s-a trezit. Ea a văzut că icoana şi toate celelalte au

rămas ca mai înainte, dar a simţit imediat că era vindecată desăvârşit de

boala ei; nu mai simţea nicio mâncărime, cicatricele dispăruseră, şi ea

era complet sănătoasă. În acelaşi timp fuseseră tămăduite şi cele două

călugăriţe surori care luaseră eczema. Ea s-a spălat şi imediat a alergat la

episcop ca să-i mulţumească pentru vindecarea minunată. După această

minune ea mergea la templul lui Dumnezeu în fiecare zi şi nu lipsea

niciodată de la slujbe."

Iată şi alte cazuri care dau mărturie despre înainte-vederea episcopului

Onufrie.

1. O fată care mergea adesea la biserică şi care iubea foarte mult

slujbele bisericeşti pe care le ţinea episcopul Onufrie avea un logodnic

care locuia foarte departe. Periodic, el venea să locuiască în Oskolul

Vechi; poate că era un student care făcea anumite cursuri acolo. El o cunoscuse

pe această fată, se îndrăgostiseră şi tânărul bărbat îi promisese

că se va întoarce şi o va lua de soţie. Episcopul îl aprecia pe tânărul logodnic

şi i-a spus fetei că, pentru ca el să se întoarcă şi pentru ca ei să fie

fericiţi în viaţa de familie, era necesar ca ea să continue să meargă

la biserică,

să citească acasă în fiecare zi Sfânta Evanghelie şi să primească

Sfintele Taine în fiecare duminică cu credinţă. Cu trei zile înainte de ziua

sosirii logodnicului, fata s-a îmbolnăvit; episcopul i-a dat Sfintele Taine

şi a murit în pace. Mama fetei plângea şi îl acuza pe episcop că nu le

avertizase despre tragedia care se apropia, dar episcopul i-a răspuns că

dacă i-ar fi spus tinerei fete, sănătoase şi înfloritoare, că va muri în curând,

ea ar fi căzut în deznădejde şi ar fi fost lipsită de împărăţia cerurilor.

De vreme ce petrecuse acea perioadă mergând la biserică, mărturisindu-se

şi primind Sfânta Împărtăşanie, ea a fost logodită cu Însuşi

Mirele ceresc, care a luat-o la El.

2. În biserica din satul Yamski slujea un preot bătrân, părintele

Ioan, care era împovărat de prigonirea Bisericii – cu închiderea bisericilor

şi arestul clericilor. Pentru a-l consola, vlădica i-a spus că va sluji

în acea biserică până la moarte. Batiuşka a crezut cuvintele episcopului

străvăzător şi toţi enoriaşii erau bucuroşi de aceasta. Cu toate acestea,

curând părintele Ioan a fost arestat împreună cu alţi preoţi; unii din ei

au fost împuşcaţi, iar ceilalţi, împreună cu părintele Ioan, au fost urcaţi

într-un tren şi trimişi în exil. Preotul bătrân era cu totul epuizat din

cauza călătoriei, şi după negrăita milă a lui Dumnezeu, administraţia a

considerat că el era un caz fără speranţă şi l-au scos afară din tren, spunând:

„Să-l lăsăm să moară; de ce ar trebui să transportăm un cadavru?".

S-a întâmplat să treacă pe acolo câţiva ţărani dintr-un sat vecin

şi, recunoscându-l ca preot din cauza înfăţişării sale, şi descoperind că

mai era încă în viaţă, au avut grijă de el, spunând că Domnul le trimisese

pe îngerul Său. Părintele Ioan şi-a revenit, s-a întors în sătucul său

Yamski şi a continuat să slujească în biserica lui până la venirea

armatei

germane. Când a venit vestea că părintele Ioan murise în Yamski, oamenii

care fuseseră sceptici atunci când părintele Ioan fusese arestat şi exilat

s-au convins de autentica înainte-vedere a episcopului Onufrie.

3. Când am locuit în Oskolul Vechi, în timpul celui de-al Doilea

Război Mondial, obişnuiam adesea să vizitez o femeie care avea o vacă şi

ne vindea lapte. Odată când am venit la ea ca de obicei pentru lapte, am

auzit gemetele fratelui ei bolnav, ale cărui picioare se înnegriseră până la

genunchi şi îi cauzau dureri teribile. Am fost uimit să o aud pe această

femeie ţipând şi blestemându-l pe fratele ei suferind. Acest frate avusese

înainte propriul său apartament, dar îl pierduse şi nu îl acceptau în spital,

deoarece spitalele erau pline de oameni răniţi. Am început să îi

vorbesc femeii, amintindu-i că nu este creştineşte să se poarte cu fratele

ei bolnav în modul acela. Dar ea a continuat să se poarte urât cu el şi l-a

ameninţat că îl aruncă în stradă ca pe un câine, de vreme ce era vrednic

de suferinţe şi mai mari. Explicându-mi această atitudine, care după

toate aparenţele era crudă, ea mi-a spus următoarea poveste înfricoşătoare

despre fratele ei. El a fost comunist şi a lucrat pe post de călău

pentru NKVD. El era bine plătit şi se bucura de un apartament minunat.

Munca sa consta în împuşcarea preoţilor şi a altor oameni condamnaţi.

El chiar se lăuda că primea 50 ruble în plus pentru fiecare gât. (Sovieticii

aveau obiceiul de a-i forţa pe oamenii condamnaţi să se întoarcă cu

spatele la călău, care îi împuşca în spatele gâtului.) Acest frate spera să îl

omoare pe episcopul Onufrie, pentru care aştepta să primească 100 de

ruble, dar episcopul profeţise: „El nu va vedea moartea mea – eu voi

muri în exil – dar el va fi pedepsit în mod înfricoşător pentru faptele lui

rele". Şi astfel au fost împlinite cuvintele lui.

4. Am văzut adesea un preot care renunţase la demnitatea preoţească

şi devenise ateu, pentru a le fi pe plac bolşevicilor. El chiar obişnuia

să aducă blasfemii lui Dumnezeu şi îl calomnia pe episcopul Onufrie.

Vlădica a profeţit că acesta va avea o moarte groaznică dacă nu avea

să se căiască. Şi ce s-a întâmplat? El a căzut de pe şirul de trepte dintre

paliere de la etajul al doilea. Pentru propaganda sa atee i s-a plătit o

pensie bună. Curând după acest incident, el a căzut din acelaşi loc,

pentru a doua oară, şi a murit, lăsând în urmă o soţie şi trei copii mici.

5. Odată, Vlădica Onufrie călătorea foarte încet din cauza unei

mulţimi care se îngrămădea în jurul vagonului. Un student ateu, auzind

multe despre episcop, a dorit să vină mai aproape de vagon ca să se uite

puţin la dânsul. El a fost foarte surprins să vadă că episcopul, observându-l

în mijlocul mulţimii, i-a făcut semn cu dragoste să vină şi i-a dat

binecuvântarea

lui Dumnezeu. Mai târziu, acest student a ajuns să creadă

în Dumnezeu şi şi-a dorit să primească demnitatea de preot. El a fost

atunci arestat, exilat şi împuşcat, după cum i-au informat pe părinţi

prietenii săi la întoarcerea lor din exil.

6. În cartierul Streleţki din oraşul Oskolul Vechi, se găsea o biserică

în cinstea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan,

pe care bolşevicii plănuiau să o folosească pe post de grânar. Enoriaşii

s-au rugat fervent şi au cerut rugăciunile episcopului Onufrie ca biserica

lor să fie salvată de la pângărire. Ei au ascuns icoana făcătoare de minuni

şi cu teamă aşteptau ceea ce urma să vină asupra lor. Episcopul s-a

rugat şi le-a spus enoriaşilor să nu se tânguiască, pentru că biserica nu

avea să fie folosită ca grânar. Şi, într-adevăr, când şefii sovietici au venit

să inspecteze biserica, ei au ridicat o parte din scândurile podelei şi li s-a

părut că sub podea erau milioane de viermi, în timp ce în acelaşi timp

enoriaşii care erau prezenţi acolo nu vedeau niciun vierme. Oficialii sovietici

au întocmit un raport despre starea nepotrivită a bisericii pentru

a fi folosită ca grânar – în acest fel biserica a fost păstrată, deşi a fost

închisă. Biserica a rămas închisă şi nefolosită până la venirea nemţilor,

după care a fost imediat deschisă şi s-au ţinut în ea slujbele bisericeşti.

La fel de remarcabilă este şi următoarea minune, care a fost semnalată

de martori. Şefii erau uimiţi de numărul enorm de oameni care

participau la slujbele Vlădicăi Onufrie în Oskolul Vechi, şi au hotărât să-l

cheme la biroul lor, ca să-i interzică să-şi desfăşoare activitatea misionară

pe o scară atât de largă. Când episcopul Onufrie a intrat în biroul

lor, el a fost uimit să vadă că aceşti şefi sovietici, ca şi când ar

fi fost mişcaţi

de curent electric, au sărit de pe scaunele lor, scoţându-şi pălăriile.

După plecarea episcopului, au început să-şi facă reproşuri unii altora,

întrebându-se de ce fiecare din ei a sărit în picioare, scoţându-şi pălăria.

S-au înţeles între ei ca, la următoarea vizită a episcopului, să

rămână liniştiţi,

cu pălăriile pe cap. Cu toate acestea, nu s-a ales nimic de hotărârea

lor: când episcopului Onufrie i s-a ordonat din nou să se prezinte la

birou, s-a întâmplat acelaşi lucru. Episcopul, fiind văzător cu duhul,

le-a

spus să-şi ridice pălăriile de jos şi să rămână aşezaţi. Ei au

replicat emoţionaţi:

„Nu, domnule, noi putem sta un pic în picioare şi dumneavoastră

vă puteţi aşeza, să vă odihniţi puţin şi apoi să vă duceţi acasă; când

vom avea din nou nevoie de dumneavoastră, vă vom chema".

Vlădica Onufrie a venit în Oskolul Vechi cu mama sa vârstnică. Acolo

vlădica se afla sub observaţia NKVD şi îi era interzis să meargă acasă

la enoriaşii săi, chiar şi la cei bolnavi, ceea ce îi cauza mare întristare.

Convingându-se că era imposibil să fie ascunsă lumina sub obroc, chiar

şi într-o zonă rurală de provincie, şi că oamenii veneau de departe ca să

îl vadă pe păstorul lor iubit, autoritatea atee l-a arestat din nou pe vlădica

şi l-a exilat. Mama sa a murit curând după exilarea sa din Oskolul

Vechi.

Enoriaşii iubitori au început să-i trimită pachete la închisori, aşa

cum mai înainte i le aduseseră la apartament. Vlădica împărţea totul nevoiaşilor

şi exilaţilor care erau împreună cu el în lagărul de concentrare.

Deţinuţii îl iubeau foarte mult pe vlădica şi întotdeauna încercau să

îndeplinească pentru el cele mai grele munci. Episcopul a fost exilat în

total de doisprezece ori.

În cele din urmă, pachetele care îi erau trimise au început să fie returnate

de către sistemul poştal, de unde se putea deduce că episcopul

nu mai era printre cei vii de pe pământ, ci că era acum în locaşurile cereşti,

împreună cu restul noilor mucenici ai Rusiei care au suferit din

partea comuniştilor luptători împotriva lui Dumnezeu.

V. DRUMUL SPRE KOLYMA

Şi astfel, la 9 noiembrie, 1929, episcopul Onufrie a fost din nou arestat

şi s-a comunicat că a fost trimis în Urali. În anii „colectivizării" sovietice

barbare şi ai exilării celor mai buni cultivatori de grâu ai Rusiei în

lagărele de concentrare, clerul a fost şi el lichidat sistematic. Mitropolitul

de Odessa, Anatolie (Grisiuk), care îl pomenea întotdeauna pe Mitropolitul

Petru în calitate de întâistătător al Bisericii, era arestat în acea perioadă;

sora sa, soţia viitorului Mitropolit Alexei de Vilna (de asemenea ucis

de spionii sovietici), a murit din cauza şocului în momentul când l-au

arestat. Au urmat aresturile episcopilor vicari: Partenie Brianskikh şi

Onufrie, care fusese liber – bineînţeles pentru scurtă vreme. De la

sfârşitul lui 1934 şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, sudul Odessei

şi Chersonul nu au avut nici păstori şi nici biserici, în ciuda infamei

trădări serghianiste. Episcopul Onufrie a fost trimis în teribilul lagăr de

concentrare din estul Siberiei, cunoscut ca magistrala Baikal-Amur.

A fost nevoie de nouă luni pentru a ajunge în oraşul Chita, în Siberia

centrală. Deţinuţii au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, ca vitele,

sub escortă armată. La fiecare popas se făcea o percheziţie amănunţită

pe acoperişuri şi sub vagoane, pentru descoperirea eventualilor evadaţi.

Deţinuţii care au murit în timpul acestei părţi a călătoriei au fost

aruncaţi de pe poduri în râuri sau au fost azvârliţi din tren în

pădure. În Chita toţi deţinuţii au fost riguros cercetaţi, verificaţi

după liste de mai

multe ori pe zi, percheziţionaţi şi forţaţi să meargă la baia lagărului,

unde li se tundea părul şi erau bărbieriţi; clericii nu erau o excepţie: un

gardian le ţinea mâinile la spate, un al doilea le ţinea capul şi al treilea le

bărbierea părul.

În a treia zi, toţi deţinuţii au fost aliniaţi şi forţaţi să meargă în pas

de marş până la port, unde au post puşi într-o barjă şi duşi mai întâi pe

râul Şilka şi apoi pe râul Amur la Blagoveşcensk. Acolo s-au oprit peste

noapte şi a doua zi s-a verificat prezenţa din nou, s-a făcut percheziţia,

inspecţia sanitară şi repartizarea deţinuţilor. Bineînţeles, ca întotdeauna,

comisia i-a găsit considerat pe toţi apţi de muncă. În aceeaşi zi au

fost forţaţi să meargă la periferia oraşului într-un alt lagăr, în şiruri lungi

de peste o mie de oameni. Ei erau „armata de lucru", după cum obişnuiau

şefii sovietici să-şi numească victimele. În timp ce treceam de râul

Bugunda, ei au văzut într-un loc înalt şi pitoresc, înconjurat de pădure,

fosta Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului (ridicată în 1905); pe

vârful bisericii, în loc de cruce, atârna un steag roşu cu însemnele

cabalistice ale ciocanului şi ale secerii. În acest lagăr se găseau deja mai

multe mii de deţinuţi. Noii deţinuţi au fost mutaţi în barăci făcute din

scânduri pline de găuri; erau împrejmuiţi cu obişnuitul gard de sârmă

ghimpată şi de turnuri de veghe în care stăteau paznici cu arme

automate. Dimineaţa, după o „supă" apoasă de linte, ei au fost duşi dincolo

de turnurile de veghe, în zona de muncă, pentru a săpa pământul.

Unora dintre diviziile de lucru li se dădeau lopeţi, altora târnăcoape sau

căruţe pentru a transporta murdăria. Unii deţinuţi se aflau acolo de ani,

cărând mizerie pe distanţe de kilometri, înainte şi înapoi.

În acest lagăr îngrămădit se găseau deja mai mulţi episcopi, unii în

vârstă de peste şaizeci de ani. În afară de episcopul Onufrie, se mai aflau

episcopul Antonie Romanovski, Iosif Orekhov şi Varsanufie Luzin. Nici

unul dintre aceştia nu îşi ascunsese demnitatea clericală; ei le dădeau

sfaturi celorlalţi deţinuţi şi îi ajutau oricum se putea. Aici, în zilele de

lucru şi uneori şi nopţile, episcopii îşi aminteau de cuvintele spuse de

Hristos Sfântului Petru: Adevărat, adevărat zic ţie: când erai mai

tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar, când vei îmbătrâni,

vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu

voieşti (Ioan 21: 18).

Orice slujbă bisericească era, bineînţeles, strict interzisă, dar noi

avem indicii despre cum se proceda totuşi, în tradiţia catacombelor: se

săvârşeau înmormântări, se botezau oameni, se hirotoneau preoţi şi

chiar episcopi (acest lucru era posibil când mai mulţi episcopi erau împreună).

Ca regulă, toţi deţinuţii erau în mod constant mutaţi dintr-un

lagăr într-altul, astfel încât ierarhii trebuiau să facă hirotoniile repede

înainte de a fi trimişi mai la nord, în groaznica regiune Kolyma şi în lagărele

arctice ale morţii.

Kolyma este o regiune muntoasă de-a lungul râului Kolyma, afluenţii

săi extinzându-se de la Oceanul Arctic până în sud, la Marea Ohoţk

– la Magadan. Această zonă a devenit importantă la începutul anilor

1930 ca viitor loc pentru producţia de aur la scară largă, dar a fost cunoscută

de pe la jumătatea anilor 1930 în întreaga lume drept locul unui

mare sistem de lagăre de muncă, unde liderii statului sovietic erau

responsabili pentru atrocităţi de nedescris. Magadan, portul principal

din această zonă, este locul unui mare lagăr de detenţie tranzitoriu şi

este folosit adesea pentru a se face legătura cu întreaga parte de nord a

Siberiei, cu vastul său spaţiu de lagăre ale morţii presărate în interiorul

muntos. În aceste lagăre ale morţii, „duşmanii poporului" munceau ca

vitele necuvântătoare, la temperaturi sub zero grade, murind de frig, de

foame şi de oboseală – de obicei la scurt timp după sosirea lor, din cauza

lipsei de mâncare, de haine şi de adăpost adecvat. Deşi scopul iniţial al

acestor lagăre a fost extragerea aurului, folosind ca muncitori deţinuţii

din închisori, în câţiva ani au devenit locuri pentru exterminarea

milioanelor de oameni a căror singură crimă era că aveau idei contrare

regimului ateu. După ce erau căraţi ca vitele prin Siberia şi îmbarcaţi

mai multe mii o dată din Vladivostok spre Magadan sau spre porturi la

Marea Arctică, deţinuţii erau trimişi în diferite locuri din interior, unde

erau forţaţi să muncească până ce cădeau aproape morţi. Singurii care

au avut vreodată şansa supravieţuirii erau criminalii de rând, care erau

uneori îndeajuns de puternici pentru a îndura condiţiile aspre. Când

deveneau inutili din punct de vedere fizic, „contra-revoluţionarii" erau

pur şi simplu exterminaţi – câteva sute în fiecare zi. De la sfârşitul anilor

1930 până la sfârşitul anilor 1950, Kolyma a fost probabil cel mai

neîndurător lagăr de concentrare din întreaga lume, comparabil cu

lagărele Tamnikov şi Solovki din anii '20 şi cu lagărele de la canalul

Marea Baltică – Marea Albă din anii '30; în fiecare dintre acestea au

pierit anual milioane de oameni, ca rezultat al unui mod de viaţă

conceput să submineze însăşi existenţa sufletului uman. Kolyma este un

simbol al realizărilor sovietice, fructul hiliasmului, o pregustare a

împărăţiei lui Antihrist pe pământ.

VI. UN MIEL DUS LA JUNGHIERE

Pentru a ajunge la Kolyma, deţinuţii au fost îmbarcaţi pe vaporul

„Sahalin" şi au călătorit de-a lungul râului Amur la Nikolaevsk. De acolo,

în vapoare americane (aduse din Statele Unite în schimbul aurului

obţinut din munca sclavilor de la Kolyma), deţinuţii au traversat Marea

Ohoţk spre pământul Magadan. Poposind în Ohoţk, deţinuţii sclavi au

fost duşi pe jos kilometri întregi, sub escortă bine înarmată, prin taigaua

deasă, pe malurile râului Kolyma. În pădure chiar şi ziua, dar mai ales

noaptea, nori de ţânţari agresivi care înţeapă îi transformau pe oamenii

neprotejaţi, epuizaţi şi cu totul pierduţi, în umbre zdrenţăroase,

însângerate, desfigurate şi mişcându-se cu greu. Fiecare îşi folosea

ultimele puteri pentru a nu se prăbuşi, pentru că altfel paznicii îl

„înţepau", adică, îl trăgeau pe nefericit în boschete şi îi înfigeau în

stomac un ţăruş ascuţit, astfel încât să nu scape. Era bine cunoscut

faptul că un gardian nu era responsabil de uciderea unui deţinut, dar

pentru unul evadat îşi risca propriul cap.

Pentru a confirma astfel de acţiuni inumane, să ne amintim memoriile

deţinuţilor din Solovki şi de la canalul Marea Baltică – Marea Albă.

Pe vremea când torţionarii Dzerjinski şi Bahrman erau responsabili de

Solovki, erau acolo un preot exilat cu numele de Uspenski şi fiul său.

Fiul a obţinut în curând slujba de gardian. El escorta grupuri de deţinuţi

de la un lagăr la altul; se pare că prin cruzimea sa a câştigat încrederea

NKVD-ului. Într-o iarnă, în timpul unui viscol, el a trebuit să escorteze

un grup de deţinuţi printre care se afla şi propriul său tată. Deja bătrân

şi bolnav, tatăl nu putea merge bine prin zăpada mare; el se împiedica

adesea şi cădea şi se părea că încetineşte defilarea. Atunci, fiul depravat

i-a ordonat tatălui său să se dea într-o parte în boscheţi şi l-a împuşcat.

Împuşcăturile au făcut ecou prin pădure şi prin viscolul de la Solovki,

alături de cântecul vânturilor nordice, îmbrăcând în veşminte albe de zăpadă

pe noul preot mucenic. În primăvara următoare a fost descoperit

nestricat trupul protopopului (cu un glonte în spatele gâtului). Erau sfintele

moaşte ale unui sfânt. Dar fiul Uspenski, făcând o astfel grozăvie, a

fost recompensat de şefii NKVD cu o promovare şi s-a bucurat de o încrederea

lor temporară. Pentru următorii ani el a fost şeful lagărului

Dealul Ursului şi al tuturor lagărelor de concentrare de dincolo de Lacul

Onega, până când a fost împuşcat în timpul epurării Ejov. În vremea sa,

un alt nemernic fără milă era asistentul său în regiunea Poveneţki a

canalului Mării Albe, un fost credincios de rit vechi, Ikonnikov.

Supravieţuitorii sinistrei expediţii au ajuns în cele din urmă la râu.

Pe ţărm erau mai multe barăci fantomatice şi un doc ruinat pentru vapoare.

Aici, toţi deţinuţii au fost îmbarcaţi într-o barjă şi într-un vapor

relativ mic, „Cucul", cu care au plecat şi au călătorit în josul râului de-a

lungul malurilor lui aurii şi prin păduri virgine, aducând o nouă recoltă

de sclavi în minele de aur unde se aflau deja zeci de mii dintre ei, condamnaţi

la o moarte prematură; mişunau ca furnicile, neştiind nici de zile

de iarnă şi nici de nopţi de vară, extrăgând, chiar cu propria respiraţie,

aur pentru idolatria sovietică atee.

Lagărul de concentrare Kolyma din teritoriul Magadan era un aşezământ

la fel ca toate lagărele sovietice: cu gardurile de sârmă ghimpată,

cu turnurile cu gardieni pururea vigilenţi, cu apelurile de seară, mâncarea

slabă şi condiţiile de muncă inumane… Singura diferenţă era că de la

Kolyma nu aveai unde să fugi şi nimeni nu se lăsa pradă animalelor

sălbatice. Zilele de odihnă erau adesea transformate în zile de muncă în

onoarea unor realizări sovietice sau în cinstea unuia dintre mulţii tirani

ca Lenin sau Stalin. De obicei, la începutul lui septembrie navigaţia se

oprea şi îmbarcările noilor muncitori sclavi erau amânate până în

primăvară. Oamenii care mureau în timpul iernii erau înlocuiţi în vară

cu noi „duşmani ai poporului" şi astfel se continua an după an. Aceasta

era atmosfera în care episcopul Onufrie avea să-şi încheie călătoria sa

pământească.

Un martor, arhiepiscopul Atanasie Saharov, scria: „De neuitat au

fost mai ales vremurile de cea mai cruntă deznădejde, când plângeam

după raiul pierdut – posibilitatea de a săvârşi sfintele slujbe ale

lui Dumnezeu.

Vine Vinerea Mare şi noi suntem în pădure, scufundându-ne în

noroiul cu muşchi, fiind oricând în primejdia de a cădea într-o aşa numită

«gaură de lup» acoperită cu zăpadă; oricine cădea în ele era pierdut

instantaneu. Într-o astfel de atmosferă ne mărturiseam unii altora, ne

descopeream unul altuia secretele, cele mai sfinte gânduri…"

Mulţi credincioşi, recunoscând în cel cu care lucrau împreună un

preot sau un episcop şi ştiind bine că viitorul nu mai purta nicio speranţă

de revenire la viaţa din lume, le cereau acestor episcopi să-i tundă călugări;

în acest fel ei îşi acceptau soarta ca pe o ascultare monahală.

Aceşti călugări secreţi umpleau golurile în rândurile luptătorilor duhovniceşti

văzuţi, combătând prin puritatea suferinţelor şi patimilor mântuitoare

forţele rele ale duşmanului mântuirii noastre. Cunoaştem câţiva

care au fost călugăriţi în acest mod şi ştim că mărturia lor este adevărată.

Acolo au întâlnit sfinţi adevăraţi. Cine poate înţelege viziunile dulci

care li se revelau acestor miei nevinovaţi ai lui Hristos pe când erau (şi

încă sunt şi astăzi) duşi spre junghiere? Cine poate spune ce preţ se plăteşte

astăzi pentru păstrarea ortodoxiei în mijlocul acestei generaţii stricate?

Într-adevăr prin rugăciunile şi prin jertfele lor încă mai dăinuie

lumea.

Aici a fost ştearsă ultima urmă a existenţei pământeşti a episcopului

Onufrie. Sfinţenia sa, fără îndoială, i-a dus pe mulţi în rai. În 1938

au ajuns zvonuri la turma sa îndepărtată din sudul Rusiei europene

despre faptul că fusese împuşcat în timp ce încerca să evadeze, dar

acest

zvon era nefondat. Aproape nimeni nu se mai întorcea din Kolyma.

Este de înţeles de ce comuniştii găseau necesar să chinuiască şi să

distrugă un astfel de om bun: răul dispreţuieşte binele şi lumina, deoarece

acestea Îl reflectă pe Dumnezeu. Cei care cred cu adevărat în comunism

ca filosofie idealistă, bineînţeles, nu pot explica de ce, pentru a

aduce omului fericirea pe pământ, era necesar să fie chinuit şi

distrus un astfel de exemplu de bunătate şi virtute ca episcopul

Onufrie. Dar putem

înţelege aceasta pe baza învăţăturii patristice ortodoxe despre orbirea

duhovnicească: comuniştii cauzează astfel de suferinţe deoarece

conştiinţa lor este impură şi murdară; ei sunt într-o stare de

înşelare şi visele lor măreţe de îmbunătăţire umană sunt doar un miraj

care ascunde intenţia

ucigaşă, de fapt, a sistemului lor.

Fie ca exemplul celor care, precum episcopul Onufrie, au suferit şi

au câştigat biruinţa asupra slugilor lui Antihrist, să ne salveze de la

această groaznică înşelare! Amin.

27. Preotul mucenic Ilie

ŞI MATUŞKA SA, EVGHENIA CETVERUKHIN

Pomenit la 16 februarie (†1934)

Când omul, pe deplin şi cu adevărat (adică

iubindu-L, considerându-L singurul adevăr

în viaţă), trece de partea acestui Adevăr veşnic

sau, dimpotrivă, se întoarce deplin de la El, el

nu mai trăieşte şi este obligat să moară. El a

trecut prin tot ceea ce poate să ofere viaţa

aceasta şi a ajuns la maturitate pentru viitor.

Sfântul Gherman, Noul Mucenic

Viaţa părintelui Ilie este strâns legată de dreapta sa soţie dată lui

de Dumnezeu, care i-a împărtăşit pe deplin suferinţele şi bucuriile. Evghenia

era o fată foarte evlavioasă, care îşi dorise să devină călugăriţă,

dar, la sfatul stareţului Varnava de la schitul Gheţimani, a început să-şi

caute un mire evlavios. Părinţii lui Ilie îşi puseseră mari speranţe în el,

de vreme ce era un student strălucit la universitate, dar, după ce a cunoscut-o

pe Evghenia, cei doi au început să citească cărţi duhovniceşti

cu seriozitate; el a renunţat la universitate şi la o carieră ispititoare şi a

intrat la Seminarul Sfântul Serghie de la Lavra Sfânta Treime.

Familia Evgheniei trăia în ascultare faţă de sfinţii stareţi. Mama sa

cunoştea mulţi stareţi şi mergea adesea să-i vadă. Văzând aceasta, Ilie

Nikolaevici şi-a dorit de asemenea să aibă un stareţ care să-i călăuzească.

Evghenia l-a sfătuit să meargă la Schitul Gheţimani, la stareţul Varnava.

În ziua următoare tânărul seminarist a mers la stareţ. Stareţul l-a

primit cu bunătate, l-a aşezat, a adus un samovar de undeva şi a început

să-i dea să bea ceai; tot timpul a spus, mângâindu-l pe cap: „Tu eşti

mucenicul meu. Tu eşti mărturisitorul meu". Apoi i-a dat mai multe

cuvinte

de învăţătură şi l-a lăsat să plece. Seminaristul fericit s-a întors la casa

de oaspeţi. În sfârşit, avea un călăuzitor duhovnicesc căruia putea să-i

încredinţeze întreaga sa viaţă. Seara s-a dus la biserică şi cu uimire a

auzit că îl pomeneau pe răposatul de curând ieromonah Varnava! Fapt

ce a fost cu adevărat o uimire şi o mâhnire când a aflat că, la numai câteva

ore după ce plecase de la el, stareţul Varnava murise. Supărat, s-a

întors acasă.

Dar Domnul nu a lăsat neîmplinită cererea sinceră a sufletului său

credincios. După o vreme, colegii săi de seminar s-au oferit să îl ducă la

Sihăstria Zosima, care nu era departe de Lavra Sfintei Treimi, ca să-l

vadă pe stareţul Alexei Sihastrul (cel care avea mai târziu să tragă sorţii

pentru alegerea Patriarhului Tihon). Ilie a acceptat cu bucurie. Stareţul

i-a primit călduros şi curând a devenit îndrumătorul duhovnicesc al lui

Ilie şi al logodnicei sale. Când i-a văzut prima dată împreună, el a

strigat: „Ce înalt este el, cât de mică este ea!" Şi într-adevăr, Ilie era

foarte puternic şi înalt, un adevărat cavaler, în timp ce Evghenia era o

fată mică şi fragilă. Cu binecuvântarea stareţului Alexei se întâlneau de

două ori pe lună în casa Evgheniei şi de două ori pe lună îi scria o

scrisoare, pe care mama Evgheniei o citea înainte întotdeauna; şi astfel

au trecut mai mulţi ani. Ilie a terminat seminarul cu succes şi a început

să studieze la Academia teologică.

În acel moment, Evghenia avea 25 de ani, vârstă care pe atunci nu

era considerată tânără. Pe atunci era o lege nouă, după care studenţii de

la Academie se puteau căsători. Un anumit stareţ din Moscova, faţă de

care familia Evgheniei trăia în ascultare, a încercat să grăbească

nunta lor. Ilie l-a ascultat pe stareţ şi a mers la părinţii

Evgheniei. Dar aici a

întâmpinat o piedică neaşteptată: tatăl Evgheniei a refuzat categoric să

i-o dea pe Evghenia în căsătorie, de vreme ce nu avea mijloace să o susţină.

Ilie s-a enervat şi a plecat, trântind uşa după el. Mama Evgheniei, cu

toate acestea, l-a convins să-l întrebe pe tatăl ei din nou. Şi el a trebuit să

repete mereu că aveau să fie capabili să trăiască prin propriile mijloace,

deşi de fapt toţi banii lor erau o mică sumă pe care Evghenia o câştigase

dând lecţii de muzică, pe care cu binecuvântarea mamei ei o punea deoparte

pentru zestrea ei. În cele din urmă, tatăl a fost de acord. Ei au făcut

nunta în linişte şi modest şi imediat au plecat în luna de miere la Sihăstria

Zosima, pentru a se pregăti lângă cu iubitul lor stareţ pentru

primirea Sfintei Împărtăşanii.

Familia Evgheniei avea mare evlavie pentru părintele Alexei. Una

din rudele sale, care mai târziu a devenit călugăr, mergea adesea la Sihăstria

Zosima şi mereu avea acelaşi vis. Părea să fie o zi de sărbătoare;

întemeietorul mănăstirii, ascetul Zosima, stătea în mijlocul uşilor împărăteşti

şi îi miruia pe toţi cei care veneau; după miruire, în veşmintele lor

strălucitor de albe, ei intrau direct prin uşile împărăteşti. Acest vis, în

special pentru faptul că se repeta atât de des şi pentru faptul că şi femeile

intrau în altar, era foarte tulburător pentru tânărul bărbat. În cele din

urmă, când a avut visul pentru a şasea oară, el a mers la părintele Alexei.

Stareţul nu i-a explicat sensul visului, ci a întrebat doar dacă erau mulţi

oameni. „Erau mulţi, batiuşka, o întreagă mulţime". „Ei bine, slavă lui

Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu", a repetat cu bucurie stareţul.

Tânăra pereche căsătorită a petrecut aproape o lună la mănăstire.

Apoi s-au întors la Moscova şi au închiriat un apartament în Serghiev

Posad, lângă Mănăstirea Sfântul Serghie. Ei trăiau în sărăcie extremă,

dar, exact cum îi promiseseră tatălui Evgheniei, trăiau din proprii lor

bani. Matiuşka observa adesea că în întreaga lor viaţă nu fuseseră datori

nimănui cu niciun ban, şi au trăit atât de modest încât Evghenia îşi permitea

să pună în sobă doar şase lemne de foc pe zi pentru a încălzi apartamentul

în care nu era niciodată prea cald.

Când s-a născut primul lor copil, ei au trimis imediat o telegramă

surorii Evgheniei. Când a venit, ea le-a spus că ştiuse despre

naşterea copilului

înainte ca telegrama să fi ajuns la destinaţie. „Dar, cum?", au întrebat

ei. „Sfântul Serafim mi-a apărut într-un vis şi mi-a spus: «Mergi şi

îi felicită. Li s-a născut un fiu şi numele lui este Serghie»." Şi, într-adevăr,

ei i-au pus primului lor fiu numele Serghie şi celui de-al doilea fiu

Serafim.

Părintele Ilie a terminat Academia înainte de izbucnirea Revoluţiei.

După ce a fost hirotonit, el a slujit pentru o perioadă scurtă de timp

într-o biserică sărăcăcioasă şi apoi a fost transferat la Biserica Sfântul

Nicolae în districtul Tolmacev din Moscova, unde a slujit până la arestul

său, în 1932.

Părintele Ilie era un preot înflăcărat. El nu scurta niciodată slujbele.

El citea cu voce tare stihirile care trebuiau cântate şi adesea citea

canoanele. Matuşka mergea la biserică în fiecare zi şi dirija corul. În acea

perioadă tristă de după izbucnirea Revoluţiei, Biserica Sfântul Nicolae

din districtul Tolmacev era o sursă de lumină duhovnicească pentru

mulţi credincioşi. O enoriaşă a părintelui Ilie îşi aminteşte: „Oh, biserica

noastră din Tolmacev, strălucind de curăţie! Dar, era atât de frig, încât

îţi îngheţau picioarele de podea!" Totuşi, în orice circumstanţe, matuşka

nu-şi pierdea nădejdea în Dumnezeu.

Astfel, odată, de ziua Sfântului Nicolae, matuşka s-a întors de la biserică

şi, băgându-şi mâna în buzunar, a descoperit că este gol; în această

zi îi adunau de obicei pe enoriaşi acasă la ei pentru o masă modestă.

Matuşka s-a întors repede la biserică şi l-a întrebat pe batiuşka dacă

avea ceva bani. Cu o privire vinovată i-a dat doar câteva copeici. Nu se

putea face nimic şi matuşka s-a dus acasă; pe drum s-a gândit cât de

bine ar fi dacă ar avea măcar două ruble. Ar cumpăra nişte mazăre, puţin

ulei şi altceva şi ar fi destul. Cu astfel de gânduri s-a dus acasă.

Era o zi călduţă de primăvară şi în faţa porticului lor erau bălţi

imense. Pe picioare avea doar cârpe înfăşurate, de vreme ce era imposibil

să ai papuci în acele vremuri; cu aceste încălţări a început să sară

printre bălţi. Deodată a observat nişte ruble înfăşurate cu grijă, care ca

două mici bărci pluteau pe apă. Ea le-a scos şi a început să-i întrebe pe

trecători dacă nu pierduseră două ruble; dar toţi au spus că nu. Atunci

matuşka, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi repetându-şi iar: „Căutaţi mai

întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă", a

început să pregătească o masă frugală.

Altă dată, matuşka şi batiuşka plecau la Sihăstria Zosima. Pe atunci,

mănăstirea nu mai era capabilă să-i hrănească pe cei care veneau, de

vreme ce abia era suficientă mâncare pentru a-şi hrăni propriii

călugări.

Dar chiar în această zi ei nu mai aveau niciun ban. Totuşi, matuşka

nu şi-a schimbat hotărârea de a merge, ci a mers la un citeţ bătrân să-l

întrebe dacă putea să aibă grijă de copii în lipsa lor. Pe drum ea a repetat:

„Aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni". Acesta era un lucru

care o caracteriza pe matuşka; cuvintele Scripturii, care pentru majoritatea

oamenilor erau simple cuvinte din cărţi care sunt învăţate mecanic,

pentru ea erau vii şi reale. Venind acasă, ea a dat pe neaşteptate peste un

obiect mare, împachetat într-un sac de lână. Matuşka, temându-se să nu

fie un cadavru, a dat să fugă; dar apoi a văzut că obiectul era prea mic şi

s-a forţat să se întoarcă. Gândindu-se că probabil era un copil care fusese

abandonat, ea s-a uitat în sac şi literalmente a îngheţat pe loc; era plin

cu tot felul de mâncăruri – carne, ulei, pâine şi, într-un cuvânt, tot ceea

ce aveau nevoie pentru călătorie. Probabil cineva de la ţară venise să le

vândă în oraş, dar, temându-se de poliţie, aruncase sacul în drum.

Bineînţeles, nu toate se sfârşeau atât de bine pentru matuşka. Totuşi,

ea nu îşi pierdea niciodată prezenţa de spirit. Odată a venit o femeie

necunoscută la ea şi s-a oferit să-i vândă o plasă întreagă cu alimente

pentru o sumă destul de mică; cu greutate a strâns ban cu ban şi i-a dat

suma femeii, care a dus-o pe matuşka la gară unde, după spusele femeii,

se aflau alimentele. Când au ajuns la gară, femeia i-a spus matiuşkăi să o

aştepte, ca să se ducă în chioşcul gării după alimente. Matuşka a aşteptat

timp de mai multe ore înainte de a se duce ea însăşi la chioşc, doar pentru

a vedea că uşa era bine închisă şi că nu era nimeni acolo. I-a fost greu

să se întoarcă acasă, unde batiuşka şi copiii o aşteptau flămânzi cu nerăbdare.

Pe drum, matuşka s-a gândit cum ar trebui să se roage pentru

astfel de oameni; până la urmă, ei ne ajută la mântuire – pe când, cu

siguranţă, în acelaşi timp îşi distrug propriile suflete. Intrând în cameră

şi întâlnind privirile uimite ale familiei, matuşka a spus: „Sculaţi-vă

copii, să ne rugăm; slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ne-au furat!"

Dar toate aceste pierderi erau nesemnificative în comparaţie cu

durerea pe care a suferit-o matuşka atunci când fiul ei cel mai mic, Vania,

a murit. El se juca împreună cu nişte copii mai mari şi a răcit şi de

vreme ce matuşka nu putea să aibă grijă mereu de el (ea cânta în fiecare

zi la biserică), răceala s-a transformat în meningită. Tot atunci, matuşka

şi-a rupt mâna. Toate s-au îngrămădit peste ea dintr-odată: boala fatală

a fiului ei, mâna sa ruptă, foamea; dar cu toate acestea a reuşit în fiecare

zi să fie la slujbele bisericii. Suferinţele lui Vania erau atât de

insuportabile,

încât el însuşi a spus: „Este adevărat, mamă, că şi eu sunt un mucenic?"

El a murit în aceeaşi zi ca şi stareţul Alexei. Părintele Ilie, la predica

de la înmormântarea sa, a remarcat faptul că în acea zi murise un

copilaş după ce suferise mai mult decât un adult, deşi nu păcătuise atât

de mult. Călugăriţa care slujea în altar a venit la matuşka şi i-a spus:

„Dragă matuşka, vă felicit – aveţi deja un fiu în rai!". Spre sfârşitul vieţii

sale, matuşka a uitat de Vania. Ea spunea: „Am avut cinci copii". Şi apoi,

cu un zâmbet vinovat, ea adăuga: „Nu îmi amintesc toate câte au fost în

viaţa mea; Domnul a luat de la mine partea cea mai grea".

II

Părintele Ilie ducea o viaţă ascetică. Doar două săptămâni pe an şi

le petrecea cu familia la ţară, unde copiii se odihneau, în timp ce biserica

era reparată şi curăţată. În general, el slujea în fiecare zi, fără să omită

sau să scurteze ceva din slujbe. Seara, după sfintele slujbe, aveau loc

convorbiri duhovniceşti.

Matuşka avea grijă în fiecare zi ca batiuşka să reuşească să mănânce

înainte de miezul nopţii. El venea acasă în fiecare zi după ora

11:00. Dimineaţa batiuşka încă mai dormea când deja unele fiice duhovniceşti

alergau să vadă dacă nu s-a sculat (majoritatea parohiei era

compusă din oameni tineri). Matuşka nu murmura niciodată în aceste

momente şi spunea doar: „O anumită roabă a lui Dumnezeu a venit; ea

nu este foarte fericită". Şi apoi această roabă a lui Dumnezeu era

chemată la strană pentru o conversaţie. Mai târziu, episcopul Ioan i-a

spus matiuşkăi (ea a mers la biserica lui după moartea părintelui Ilie):

„Batiuşka al tău era idealul meu şi tu ai fost ajutorul său de

încredere în toate".

În acele vremuri grele de foamete, ei au fost în stare să păstreze

frumuseţea şi splendoarea bisericii şi bogăţia veşmintelor de cult. Cât de

mândri erau de batiuşka lor când slujea în veşminte splendide şi frumoase,

sau când le citea şi le explica scrierile Sfinţilor Părinţi. Odată, după

o predică deosebit de reuşită despre Sfântul Ioan Hrisostom, batiuşka

a trecut pe lângă strană şi matuşka i-a spus încet: „Înălţimea gândului

smerit nouă ne-ai arătat" (din troparul sfântului).

Era anul 1932. Peste tot erau percheziţii, arestări şi exilări. Mai

mulţi enoriaşi ai bisericii au fost arestaţi împreună cu multe dintre rudele

lor. Batiuşka a fost chemat la NKVD şi i-au promis că dacă ar renunţa

la preoţie nu va păţi nimic.

Nişte prieteni de-ai săi încercau să obţină pentru el un post bun, ca

expert de artă la Galeriile Tretiakov. Neştiind ce să facă, batiuşka a venit

acasă şi matuşka l-a întărit în lupta de mărturisire.

Curând a fost ziua de nume a părintelui Ilie şi au venit câţiva oaspeţi.

Din anumite motive, batiuşka prinsese viaţă şi era foarte fericit şi

glumea. Abia seara târziu au plecat oaspeţii; în câteva minute o enoriaşă

s-a întors şi i-a şoptit matiuşkăi că poliţia o urmărea cu mare grijă. Matuşka

i-a mulţumit fetei şi a ieşit afară. Un grup de trei bărbaţi a venit la

ea şi a întrebat unde locuia familia Cetverukin. Matuşka a arătat casa şi

le-a dat numărul unui apartament, în timp ce ea însăşi a fugit repede a-

casă. „Batiuşka, au venit după tine!", a spus ea, intrând în cameră. Batiuşka

şi-a pus epitrahilul stareţului Alexei şi a citit rugăciunea de

dinaintea începerii unui lucru bun. El nu a reuşit să termine ultimele

cuvinte, când s-a auzit o ciocănitură puternică în uşă. Matuşka i-a

întâmpinat cu o plecăciune adâncă: „Intraţi." Ei se grăbeau şi au

întrebat, mai degrabă confuzi: „Nu tu eşti cea care ne-ai arătat calea?"

„Da." „Ei bine, pregătiţi-vă". Bărbaţii au fost amabili şi le-au permis să

îşi ia la revedere unul de la altul. În timp ce matuşka aduna repede cele

necesare, ei au făcut o percheziţie superficială. Spre ieşire, unul din ei a

spus: „Ei bine, matuşka, poţi dormi liniştită; nu te vom mai deranja".

„Cum să pot dormi liniştită acum?", a răspuns matuşka. Întreaga

noapte a petrecut-o în rugăciuni şi în lacrimi, dar spre dimineaţă, totuşi,

a aţipit. Şi atunci a văzut o Doamnă extraordinar de slăvită, care i-a

spus: „Nu te teme. Nu îi vor face nimic lui batiuşka al tău în închisoare.

Eu voi mijloci pentru el".

„Chiar ai autoritate în închisoare?", a întrebat matuşka uimită.

„Am autoritate pretutindeni. Nu te teme; nu îi vor face nimic în închisoare;

dar să te rogi lui Adrian şi Nataliei". Şi, cu aceste cuvinte, minunata

Doamnă a dispărut. Matuşka s-a trezit uimită în privinţa motivului

pentru care Maica Domnului (ea a înţeles că era chiar Preacurata Fecioară

cea care venise la ea) îi poruncise să se roage lui Adrian şi Nataliei.

Când a citit viaţa lor (26 august) şi a descoperit că Adrian a fost un

mucenic şi Natalia suferise din milă faţă de el şi îl întărise, i-a devenit

clar de ce Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi ceruse să se roage la

aceşti sfinţi.

După arestul lui batiuşka, noi nenorociri au venit peste matuşka.

Ei au fost daţi afară din apartament, şi pentru un timp au umblat dintrun

loc în altul, până când au fost găzduiţi de o anumită familie. Copiii au

fost daţi afară de la şcoală; biblioteca lor imensă a fost furată. Dar cea

mai mare pierdere a fost moartea singurei lor fiice. Maşenka era ultimul

copil din familie. Când matuşka era însărcinată cu ea a mers la stareţul

Alexei, care era încă în viaţă pe atunci. El a întâmpinat-o cu întrebarea:

„Cine este acolo?" „Păcătoasa Evghenia" a răspuns ea. „Eşti singură?"

„Nu. Batiuşka. Suntem doi". Mergând sus să ia binecuvântarea lui, ea a

întrebat: „Batiuşka, ce voi avea?". „O fiică, doar că va trebui să-i coşi

veşmânt de nuntă". Matuşka a fost surprinsă: „Bineînţeles că dacă este

fată trebuie să i se coasă veşmânt de nuntă". Şi abia după moartea

Maşenkăi ea a înţeles cuvintele stareţului – că fiica ei devenise mireasa

lui Hristos.

Fiica a murit de o simplă boală de copii; organismul ei slab (nu avea

decât cinci ani) nu a putut să lupte cu foamea, cu frigul şi cu boala

în

acelaşi timp. În astfel de circumstanţe (în acea perioadă murise, de asemenea,

şi mama Evgheniei) ea a fost întărită, după cum ea însăşi a spus,

doar de un singur lucru: rugăciunea Sfântului Ioan Hrisostom, pe care o

repeta fără încetare – „Slavă lui Dumnezeu pentru toate".

III

Din cauza tuturor acestor nenorociri, abia după doi ani matuşka a

putut să meargă la soţul ei, care se afla atunci în exil în districtul Râul

Krasnaia Vişera. Era dificil de ajuns în acest sat nordic izolat în timpul

sezonului noroios din primăvară, dar, în cele din urmă, ea a ajuns la

destinaţie.

Ea a adus o Evanghelie şi o sticluţă cu agheasmă pentru părintele

Ilie. Evanghelia i-a fost luată imediat, dar ei erau interesaţi de sticlă.

„Ce este asta?" „Pentru voi este apă simplă, dar pentru mine este sfântă.

Este medicamentul meu", a răspuns matuşka. Şi i s-a permis să i-o dea

părintelui Ilie.

Batiuşka, după cum a observat imediat matuşka Evghenia, se

schimbase înfricoşător. El nu a binecuvântat-o, ci dimpotrivă a spus:

„Aici eu nu mai lucrez ca preot". El arăta ca şi când ar fi fost torturat, ca

şi când ar fi fost răvăşit. Această întâlnire a durat mult timp şi batiuşka a

putut să-i spună totul.

În închisoarea unde fusese adus după arest, a fost pus într-o celulă

specială. Camera mică era complet plină, şi la prima vedere părea să nu

mai fie niciun loc liber. Batiuşka nu ştia ce să facă, dar cineva l-a strigat:

„Târăşte-te sub pat!" Acest lucru nu era atât de uşor pentru batiuşka,

care era atât de înalt; dar, în cele din urmă, a reuşit să se bage sub paturi

şi să se întindă pe podeaua murdară, plină de scuipat.

Era imposibil să adormi în astfel de circumstanţe şi strigătele şi

înjurăturile din cameră nu ar fi permis acest lucru oricum. Batiuşka şi-a

amintit de fiii săi duhovniceşti şi cum îl respectaseră şi a izbucnit

în lacrimi.

El a relatat şi cum a fost dus la Krasnaia Vişera peste zăpada îngheţată.

Stratul subţire de gheaţă s-a rupt imediat sub picioarele sale şi

deţinuţii la fiecare pas cădeau până la brâu în zăpadă. Un bărbat care

mergea lângă batiuşka a spus: „Iubeam pădurea, dar acum o urăsc", şi

şi-a scuturat pumnul către pădure. Uzi până la os, neavând ce să mănânce

sau să bea toată ziua, ei au fost siliţi să meargă pentru noapte într-un

bordei. Oamenii epuizaţi s-au prăbuşit imediat pe podea şi au

adormit ca nişte morţi.

Dar părintele Ilie nu a adormit. În noaptea adâncă un geamăt a izbucnit

din străfundul inimii sale: „O, Doamne, de ce m-ai părăsit?

Te-am slujit cu credinţă; Ţi-am dat toată viaţa Ţie. Câte acatiste şi canoane

am citit; cu câtă înflăcărare am slujit în biserică. De ce m-ai părăsit

şi sufăr astfel? O, Maică a lui Dumnezeu, o, Sfinte Ierarhe Nicolae, o

Sfinte Părinte Serafim, toţi sfinţii lui Dumnezeu! După toate rugăciunile

mele către voi, de ce sunt atât de chinuit?"

Întreaga noapte a strigat astfel către Dumnezeu. Apoi, dintr-odată,

o vizită dumnezeiască, ca un foc, a atins sufletul pătimitorului cu o mângâiere

nepământească şi lumina credinţei i-a luminat tainic inima şi a

început să ardă cu o iubire de negrăit şi desăvârşită faţă de Hristos, în

cuvinte despre care Sfântul Pavel spune că „nu se cuvine omului să le

rostească" (II Cor. 12: 4). Când a venit dimineaţa, el era un om nou,

născut din nou, ca şi când ar fi fost „botezat cu foc". După această

noapte, el nu a mai putut să trăiască o viaţă obişnuită. El i-a spus

matiuşkăi: „Să nu crezi că dacă aş ieşi de aici aş mai sluji ca înainte.

Lumea veche este dusă pentru totdeauna, şi nu mai este întoarcere".

Lumea cu care fusese obişnuit dispăruse pentru el pentru totdeauna,

pentru că o străvedere a lumii de dincolo i se dăduse prin mijlocirea

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aşa cum îi promisese Ea

matiuşkăi, noua Sfântă Natalia. Prin urmare, îi mai rămânea fie să

cedeze şi să devină un cetăţean-sclav sovietic obişnuit, sau să moară

desăvârşit pentru lume. Verticalitatea caracterului său nu îi permitea, în

condiţiile opresiunii ateiste, să poarte „jugul preoţiei". El a înţeles

aceasta şi a ales moartea ca unire cu Dătătorul de viaţă – Hristos

Domnul nostru!

La despărţire, batiuşka Ilie i-a spus matiuşkăi sale: „Tu ştii cum am

ajuns să ard intens cu iubire pentru Hristos. Aici am ajuns să înţeleg că

nu este nimic mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş muri pentru El!"

Ei şi-au luat la revedere şi din nou matuşka a pornit lunga şi dificila

călătorie spre casă. Când a ajuns, o telegramă o aştepta. Avusese loc un

incendiu în clubul lagărului şi părintele Ilie arsese împreună cu alţi

unsprezece bărbaţi. Cât de potrivit – însuşi numele Ilie înseamnă „înflăcărat"!

După moartea lui Batiuşka, matuşka a fost mult timp bolnavă, dar

după aceea a început scrierea memoriilor sale. În acest moment, ea a

avut un vis: i-a apărut, ca şi când ar fi fost în viaţă, părintele Petru Lagov

(un preot care fusese împuşcat cu mai mulţi ani în urmă). El i-a spus:

„Dragă matuşka, ar trebui să te rogi la Sfântul Serghie, la Sfântul

Serafim şi la preotul mucenic Pamfil. Să ne rugăm împreună: «Sfinte

părinte Serghie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sfinte părinte

Serafim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Sfinte preot mucenic

Pamfil, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!»". Trezindu-se, s-a gândit că

familia sa îi cinstise întotdeauna pe Sfântul Serghie şi pe Sfântul Serafim

şi îşi numiseră cei doi fii după aceşti sfinţi; dar nici nu auzise de preotul

mucenicul Pamfil. Venind la biserică şi deschizând Mineiul, ea a

descoperit că tocmai în acea zi era pomenirea preotului mucenic Pamfil

(16 februarie). După ce a citit viaţa acestui sfânt, ea a descoperit că

Sfântul Pamfil a fost un preot foarte educat, care avea o bibliotecă

imensă şi murise împreună cu alţi unsprezece mucenici, dintre care unii

fuseseră arşi de vii într-un foc.

IV

Restul vieţii matiuşkăi nu a fost uşor. Ea era singură, fără soţ, cu

un copil în braţe; dar, cu toate acestea, ca şi mai înainte, în fiecare zi

cânta şi dirija corul. După moartea părintelui Ilie, matuşka s-a dus să

cânte în Biserica Sfântul Grigorie de Neocezareea, unde slujea un episcop

pe nume Ioan. El era destul de tânăr, nu avea mai mult de patruzeci

de ani. Fiind el însuşi un nevoitor aspru, cerea de la cântăreţi să ţină

Tipicul aşa cum trebuie. Lungile slujbe monahale şi viaţa intensă a parohiei

nu puteau să placă autorităţilor. În 1937, în timpul Postului Mare,

acestea au venit la vlădica. Cineva l-a avertizat de dinainte şi el era pregătit

pentru arestul său. Când poliţia i-a cerut să iasă pentru câteva

minute, vlădica s-a dus la matuşka şi i-a spus: „Dragă matuşka, dacă nu

mă întorc în 15 minute, să începi ceasul nouă fără mine". Bineînţeles, el

nu s-a mai întors niciodată.

Matuşka avea mare respect pentru memoria episcopului Ioan. Ea

nu lăsa niciodată din mână metania pe care i-o dăduse el şi care

devenise gri din cauza folosirii permanente. A fost pusă în mormânt cu

ea.

A început cel de-al Doilea Război Mondial. Noi nenorociri s-au îngrămădit

peste matuşka. Un fiu a fost arestat şi alţi doi au fost trimişi pe

front, de unde cel mai mare nu s-a mai întors. Ea însăşi a suferit de foame.

Dar a rămas întotdeauna aceeaşi matuşka liniştită, nădăjduind în

Dumnezeu. Odată, cu toate acestea, a început să se îndoiască, văzând

astfel de nenorociri venind asupra credincioşilor şi s-a întrebat dacă nu

cumva venise în Rusia sfârşitul creştinismului. Cu aceste gânduri ea s-a

întins să doarmă şi a avut un vis: Maica Domnului i-a spus: „Atâta timp

cât arde candela deasupra raclei Sfântului Serghie, Biserica Rusiei va

rezista". Totuşi, matuşka a continuat să se îndoiască şi se ruga: „O,

Maică a lui Dumnezeu, dacă eşti cu adevărat tu, fă să am acest vis a doua

oară". În noaptea următoare a avut din nou acelaşi vis. Povestind

aceasta, matuşka spunea negreşit: „Şi candela arde încă".

Anii au trecut. Matuşka ducea aceeaşi viaţă ca şi înainte. Întotdeauna

erau oameni în jurul ei, pentru că, după moartea lui batiuşka, la cererea

acestuia, ea luase asupra ei călăuzirea fiilor lui duhovniceşti. În

condiţiile în care mulţi, chiar şi dintre clerici, căzuseră din credinţă, ea a

păstrat un mare număr de oameni în Biserică. Imediat după sfârşitul

războiului, matuşka a primit o scrisoare de la fiul ei cel mai mic; el se

întorcea de pe front. Toate geamurile de la casa ei fuseseră sparte şi

matuşka voia să le repare înainte de venirea lui. Dar erau necesare

pentru aceasta cel puţin 100 de ruble şi ea nu avea nicio copeică. Ca

întotdeauna, matuşka s-a grăbit la rugăciune. Şi apoi, în ziua următoare

a venit la ea o fată tânără, care i-a oferit 100 de ruble. Bineînţeles,

matuşka a fost impresionată de un astfel de dar de la o fată care îi era

necunoscută. Dar fata i-a explicat că în timpul nopţii mama ei, una

dintre fostele enoriaşe ale părintelui Ilie, care murise cu ceva timp în

urmă, i-a apărut şi i-a spus: „Nu vrei să-i dai 100 de ruble matiuşkăi

Evghenia pentru pomenirea sufletului meu?" Şi astfel Domnul a ajutat-o

încă o dată în mod minunat pe matuşka în nevoile ei.

Spre sfârşitul vieţii, matuşka a primit de la Dumnezeu darul

vederii cu duhul. Odată, ea mergea la biserică împreună cu una din

fiicele sale duhovniceşti. Cu obişnuitul ei mers iute, ea a trecut pe lângă

doi băieţi de la ţară pe care îi vedea pentru prima dată. Matuşka, fără să

se oprească, i-a mângâiat pe cap şi le-a spus: „Nicolae şi Serghie".

Dintr-odată, însoţitoarea ei s-a hotărât să o verifice pe matuşka. Ea s-a

oprit şi i-a întrebat pe băieţi numele lor. „Nicolae şi Serghie", a fost

răspunsul.

Se părea că atât de multe ispite şi încercări căzuseră peste soarta

matiuşkăi, dar în mod evident, Dumnezeu voia să-i încerce credinţa

până la sfârşit şi astfel să arate unei lumi înnebunite întreaga dreptate a

slugii Sale. La vârsta de 80 de ani, matuşka a căzut şi şi-a rupt o coastă

şi, din cauza tratamentului incorect, muşchii ei s-au atrofiat şi nu s-a

mai ridicat din pat până când a murit. Astfel a stat timp de zece ani,

petrecându-şi

timpul în lecturi, în rugăciune şi hrănindu-i duhovniceşte pe

mulţi. În al nouăzecilea an de viaţă, din cauza tratamentului neglijent, ea

a dobândit răni din cauza patului şi trupul ei a putrezit atât de tare, încât

cei care îi făceau baie puteau vedea oasele de la coloană. Suferinţa ei era

imensă. Ea locuia cu fiul ei cel mai mic. Nora ei adesea îşi bătea joc de ea

şi o întreba: „Aici ai dat totul lui Dumnezeu – atât soţul cât şi copiii – şi

cum te răsplăteşte?". Matuşka îi răspundea: „Domnul pe cel pe care îl iubeşte,

pe acela îl pedepseşte". „Şi de ce mă pedepseşte pe mine din cauza

ta?". Matuşka zâmbea şi spunea: „Aceasta înseamnă că te iubeşte şi pe

tine".

În ultimii săi ani de viaţă, matuşka s-a ocupat cu grijă să-şi scrie

memoriile. Ea a înţeles profund întreaga semnificaţie a sorţii sale şi a

celor apropiaţi ei. Ei îi plăcea să-şi aducă aminte că fusese martoră a

multor canonizări de sfinţi, în special, a celei a Sfântului Serafim de Sarov

şi a Sfântului Ermoghen al Moscovei. Şi adăuga adesea: „Şi voi muri

când va fi o canonizare". Ea nu spunea cine va fi canonizat, dar în mod

evident îi avea în minte pe noii mucenici, de vreme ce la o lună înainte

de moartea ei a spus: „Şi îl cunoaşteţi pe batiuşka al meu, pe Vlădica

Ioan şi pe părintele Petru Lagov şi pe toţi aceia – ei toţi sunt

sfinţi mucenici";

şi cu accentuare specială repeta: „Sfinţi mucenici".

Cu puţine zile înainte de moartea ei, i s-a cerut unui preot să vină

să-i dea Sfintele Taine. Şi, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie,

dintr-odată această femeie bătrână, aproape moartă, a spus cu o voce

clară şi distinctă: „Iubite batiuşka! Hristos să ne mântuiască! Ce

fericire!". Preotul stătea în genunchi înaintea ei şi i-a spus: „Dragă

matuşka, când vei fi cu Dumnezeu, să-ţi aminteşti şi de mine,

păcătosul".

Câteva zile după aceasta, matuşka a murit. Copiii ei şi noi toţi stăteam

în jurul ei şi vedeam ceva ce nu mai văzuserăm niciodată şi nici nu

vom mai vedea: faţa ei a început să se schimbe şi dintr-o modestă bătrână

obişnuită ea a devenit o femeie extraordinar de măreaţă şi splendidă.

Unul dintre fiii ei a şoptit: „Probabil tocmai s-a întâlnit cu batiuşka al

ei". Un minut mai târziu totul se terminase; sufletul ei a zburat din trup,

şi matuşka a devenit o persoană moartă obişnuită.

Matuşka Evghenia a trăit o viaţă lungă şi extraordinar de grea. Ea

nu a vorbit niciodată tare, nu a dat lecţii nimănui; dar felul tăcut şi umil

al acestei bătrâne femei era cea mai bună lecţie de evlavie creştină pentru

cei care, în vremurile noastre fără Dumnezeu, vor să trăiască după

poruncile lui Hristos. La fel ca Sfânta Natalia, care i-a supravieţuit Sfântului

Adrian şi a murit în pace, şi ea a fost o muceniţă împreună cu batiuşka

martirizat, părintele Ilie.

Monahia Maria Erastova

A venit avva Lot la avva Iosif şi i-a spus: „Părinte, după puterea mea

ţin o pravilă modestă de rugăciune şi de post şi de citire şi linişte şi după

puterea mea îmi ţin cugetul curat. Ce trebuie să fac mai mult?" Bătrânul,

ridicându-se, şi-a ridicat mâinile spre cer şi degetele sale au devenit ca

zece făclii de foc şi a spus: „Dacă vrei, trebuie să te faci tot foc".

Pateric

28. Stareţa Agata din Bielorusia

ŞI SLUJIREA ADUSĂ DE EA BISERICII DIN CATACOMBE

Pomenită la 5 februarie (†1939)

Călătoria am săvârşit,

credinţa am păzit;de acum

mi s-a gătit cununa dreptăţii.

II Tim. 4: 7-8

Matuşka Agafia a fost numele dat roabei lui Dumnezeu, Agata, de

creştinii binecredincioşi, care o cinsteau pentru viaţa ei ascetică plăcută

lui Dumnezeu. Înainte de a începe descrierea acestei, îndrăznim să

spunem, vieţi binecuvântate, îi vom descrie pe scurt pe credincioşii care

o vizitau.

Când în patria noastră a avut loc îngrozitor de sângeroasa Revoluţie

din octombrie, oamenii credincioşi au simţit imediat duhul anti-creştin

al aşa numitei autorităţi sovietice. Mulţi s-au ridicat la luptă împotriva

acestei autorităţi satanice. Dar mai erau şi cei care de fapt nu puteau

intra în luptă împotriva bolşevicilor; unora ca aceştia le aparţinea şi matuşka

Agata. Fiind în vârstă de aproape 100 de ani, ea îşi petrecea nopţile

în rugăciune cu credincioşii, rugându-se lui Dumnezeu pentru salvarea

Rusiei. Nu avea altă posibilitate de a lupta împotriva bolşevicilor decât

prin cuvântul lui Dumnezeu. Răspândindu-l printre oamenii credincioşi,

ea îi învăţa să nu se supună autorităţii sovietice sub nicio formă,

chiar dacă va trebui să pătimească, cum mai târziu li s-a şi întâmplat

multora. Înainte de Revoluţie era cunoscută probabil doar de câţiva

oameni; dar, în timpul Revoluţiei şi după aceea, şi în special în

groaznicii ani '30, ea a devenit foarte cunoscută locuitorilor din

apropiere de locul unde trăia.

Cei care suferiseră terorile Revoluţiei şi persecuţia împotriva adevăratei

Biserici nu s-au dus la aşa numita „Biserică renovaţionistă". Este

caracteristic faptul că tocmai preoţii care s-au supus guvernului sovietic

îi dispreţuiau pe oamenii care nu făceau compromisuri, spunându-le:

„Indiferent ce faceţi, în cele din urmă va trebui să veniţi la noi".

La început, preoţii adevăraţi – aşa îi numea matuşka Agata, deoarece

nu se supuseseră guvernului sovietic – săvârşeau slujbele dumnezeieşti

în biserici; dar, când a început persecuţia împotriva lor, ei au ieşit

în lume şi au slujit în secret, săvârşind slujbele necesare pentru oamenii

credincioşi. Aceşti preoţi au întemeiat Biserica din catacombe, ale cărei

locuri de închinare erau cunoscute doar de credincioşi. Aceşti preoţi se

opreau la matuşka Agata, şi săvârşeau adesea sfintele slujbe acolo.

Această veste s-a răspândit printre credincioşi; astfel, matuşka Agata a

devenit cunoscută unui mare grup de oameni care erau credincioşi

Bisericii din catacombe. În timpul vizitei lor la matuşka Agata, li se

descoperea înainte-vederea ei, ceea ce atrăgea încă şi mai mulţi oameni

care căutau adevărata Biserică.

II

Stareţa Agata s-a născut în satul Şarilovka, în partea Gomel a provinciei

Minsk, care este în partea de vest a Sfintei Rusii. Ea s-a născut în

anii douăzeci ai secolului al XIX-lea. Părinţii ei erau simpli ţărani, foarte

evlavioşi şi şi-au învăţat singura fiică să se roage cu înflăcărare chiar din

copilărie. Când s-a născut, era paralizată şi nu putea nici să se ridice şi

nici să meargă. Părinţii ei, când mergeau dimineaţa devreme la muncă

pe câmp, o lăsau acasă. O puneau într-un pat de copii sub un păr mare

din grădină şi plecau pentru toată ziua la muncile câmpului, şi ea

rămânea acolo tot timpul singură în grădină; singurul lucru pe care

putea să-l facă era să se roage. Când venea seara, ei se întorceau şi o

aduceau în casă.

Într-o zi, pe când avea doisprezece ani, părinţii s-au dus departe pe

câmp să muncească şi ea stătea liniştită în grădină, când dintr-odată a

apărut o Doamnă frumoasă, ca în icoanele cu Maica Domnului şi a spus:

„Roabă a lui Dumnezeu Agata, ridică-te". „Şi eu", îşi amintea matuşka

Agata mai târziu, „am început să plâng cu amar şi am spus: «Nu pot să

mă ridic, deoarece din copilărie am stat culcată. Sunt deja doisprezece

ani de când nu mă pot ridica». Dar Doamna a spus: «Ridică-te şi pleacă.

Mergi în casă!» «Dar cum pot să mă ridic?»", a întrebat ea. Atunci,

Doamna a luat-o de mână şi a ridicat-o şi în acel moment picioarele ei

au devenit ferme, ca şi când nu ar fi fost niciodată bolnave. Apoi,

Doamna i-a spus: „Ia-ţi aşternuturile şi du-le în casă. Mergi în casă, fă

curat, pune totul în ordine, până vin părinţii tăi. Aprinde cuptorul şi

pregăteşte cina pentru părinţii tăi. Mergi în grajd şi hrăneşte animalele.

După ce ai făcut totul, mergi, aşează-te pe sobă, şi în linişte aşteaptă-i.

Dar, când părinţii tăi vor veni şi îţi voi cere să iei cina cu ei, să nu cobori;

să-i laşi să mănânce cina singuri". După ce a spus acestea, s-a făcut

nevăzută. Agata a înţeles că aceasta era însăşi Maica lui Dumnezeu. Mai

târziu, maica Agata a spus că Maica Domnului îi spusese şi alte lucruri,

dar nu le-a descoperit niciodată.

Apoi I-a mulţumit lui Dumnezeu din adâncul inimii şi a mers pentru

prima dată în casă pe picioarele ei întărite; ea a făcut curat în casă, a

spălat podeaua. Şi, când animalele s-au întors la locul lor – oile, porcii şi

vacile – atunci, pentru prima dată în viaţă, ea le-a mângâiat uşor.

Le-a dus înăuntru, a muls vacile, a strecurat laptele şi, după ce a

pregătit cina,

a scos cenuşa şi a pus-o în groapă, a pus mâncarea în cuptor pentru a o

ţine caldă şi apoi s-a aşezat liniştită pe cuptor ca să aştepte. Când au

sosit părinţii ei, au văzut că animalele nu erau afară, şi temându-se că

ceva nu era în regulă, ei au alergat repede la grădină şi s-au uitat sub păr

– dar nu era nimeni acolo. Atunci s-au grăbit în casă şi au văzut că fata

lor stătea liniştită pe cuptor. Ei au întrebat-o: „Fiica noastră dragă, cine

te-a ajutat să te urci pe cuptor?" Apoi ea le-a spus părinţilor ce s-a

întâmplat şi cum a pregătit totul pentru prima dată în viaţa ei. Ea a

concluzionat: „Mergeţi şi mâncaţi". Mama s-a dus la cuptor, l-a deschis,

a pus mâncarea pe masă şi a chemat-o pe fiică să mănânce împreună.

Dar fata nu a vrut să coboare şi a spus că Doamna îi spusese să nu

coboare să mănânce împreună cu ei. Dar părinţii au început să plângă şi

să se lamenteze, implorând-o să se coboare, ca să vadă că ea, după doisprezece

ani, putea cu adevărat să meargă. Şi atunci, mişcată de cererea

lor, datorită iubirii părinţilor ei, ea s-a coborât de pe cuptor şi a

stat în linişte

la masă. Imediat ce s-a terminat masa şi ei au început să se ridice

de la masă, ea descoperit imediat că genunchii ei deveniseră „lipiţi unul

de altul" (picioarele îi erau paralizate) şi ea a început să plângă,

amintindu-şi

că nu împlinise porunca Maicii Domnului.

Astfel a rămas pentru tot restul vieţii ei. Apoi au urmat nouă ani de

plângeri şi rugăciuni permanente ale ei. Ea îşi petrecea întreaga noapte

pe genunchi în pat, plângând şi de durere şi de supărare. Şi mama ei a

învăţat să o liniştească dându-i o bucăţică mică de zahăr, după care fata

înceta să mai suspine pentru un timp. Ea era singura lor fiică. Pe când

avea 21 de ani, ea, mulţumită lui Dumnezeu, putea încet să se mişte cu

propria putere, dar nu avea niciun control asupra picioarelor deasupra

genunchilor.

Mişcându-se încet, ea a mers chiar de douăsprezece ori în pelerinaj

la Kiev, la Mănăstirea Peşterilor, care se afla la aproximativ 200 km de

satul lor, pe afluentul Niprului, râul Soroj. Ea arăta deja semnele unei

mari ascete şi ale unei femei de rugăciune. Ea trăia în grădina părinţilor

ei, într-un mic bordei cu o cameră care a fost construit pentru ea. Arăta

ca o cabană din buşteni. Dar, când părinţii ei au murit, ea a rămas

singură şi şi-a petrecut viaţa în nevoinţe ascetice şi în rugăciuni. Maica

Agata ne-a spus că a fost făcută vrednică încă o dată de a o vedea pe

Maica Domnului, dar din nou nu ne-a spus cum şi unde s-a întâmplat

aceasta. Ea avea darul înainte-vederii şi mulţi oameni au început să vină

la ea ca la o stareţă. Ei se adunau la ea de obicei pentru a se ruga lui

Dumnezeu: ei citeau Psaltirea şi cântau acatiste. Şi, după rugăciune, le

spunea întotdeauna o învăţătură despre legea lui Dumnezeu.

După moartea părinţilor ei, ea a luat în casă un băieţel orfan, care

o ajuta la munca din grădină şi la alte treburi. Ea l-a crescut, şi el a devenit

citeţ la biserica din sat. Când era mai tânără, ea obişnuia să meargă

pe jos la biserică la toate slujbele, fără excepţie; dar, când a îmbătrânit,

oamenii i-au făcut un mic căruţ şi împingeau acest „scaun cu rotile" şi o

aduceau la biserică şi ea stătea în el în timpul slujbelor. Veneau la ea de

la distanţe mari, în număr mare şi cu dragoste o aduceau la biserică.

Când biserica ei a fost transformată într-o „biserică vie" după Revoluţie,

ea a încetat să o mai frecventeze.

Băiatul orfan se numea Andrei. Mai târziu el s-a căsătorit, a construit

o casă şi a trăit cu cei patru băieţei ai săi. Şi matuşka a rămas să

trăiască în casa părinţilor ei, care în cele din urmă a ars din temelii.

Atunci au construit pentru ea un alt bordei, cu ajutorul lui Andrei şi al

unui om bogat, pe nume Kireyev, care locuia la ferma Stolypin. Casa ei a

fost construită chiar lângă locul unde creştea părul. Acest Kireyev a construit

pentru ea şi un sicriu, care a fost pus în casa ei. Dar şi această casă

a ars împreună cu sicriul. Atunci au construit pentru ea o alta, de

asemenea cu un sicriu, şi aceasta a ars din nou. Şi atunci Andrei a luat-o

în casa lui şi băieţii săi aveau grijă de ea.

III

La începutul anilor '30 rămăseseră foarte puţini preoţi adevăraţi,

pentru că mulţi dintre ei fuseseră trimişi în lagărele de concentrare şi în

închisoare. Cei care nu fuseseră exilaţi nu puteau împlini nevoile

religioase ale tuturor credincioşilor. Au fost cazuri când preoţi care se

supuseseră guvernului sovietic, în timpul dumnezeieştilor slujbe, în mod

demonstrativ îşi scoteau veşmintele bisericeşti, le aruncau jos, şi în

auzul oamenilor renunţau la preoţie şi la credinţa în Dumnezeu. Aceste

acţiuni produceau agitaţie printre oameni, parte din ei devenind atei;

dar o altă parte dintre ei se străduiau să găsească Biserica din

catacombe, care dădea îndrumări în duh ortodox. Propaganda ateistă,

de asemenea, a corupt mulţi oameni. Dacă unii din ei mai târziu s-au

întors la Dumnezeu, a fost mulţumită rugăciunilor unora ca matuşka

Agata.

Credincioşii care însetau după cuvântul lui Dumnezeu o vizitau pe

matuşka Agata, cerându-i sfatul şi rugăciunile. Ea le dădea sfaturi tuturor

celor care veneau la ea cu o inimă curată, dar erau cazuri când nu voia

să primească anumiţi oameni, şi după ceva vreme devenea clar că

aceia căzuseră într-un anumit păcat. Oamenii care o vizitau primeau îndrumări

despre modul în care să acţioneze faţă de autoritatea sovietică.

Ea spunea: „Copilaşii mei (aşa îi numea pe vizitatorii cu adevărat

ortodocşi), nu vă supuneţi autorităţii sovietice, pentru nu este o autoritate

de la Dumnezeu. Nu mergeţi la fermele colective sub niciun pretext.

Lăsaţi-i să vă ia proprietatea şi drepturile; dar nu vă duceţi la ei, nu

semnaţi pentru ei". Înregistrarea fermierilor la colectiv, care, se zice,

semnau „voluntar" pentru 99 de ani în ferma colectivă, o vedea ca pe

una dintre formele peceţii lui Antihrist (99 întors formează două cifre

din „numărul fiarei" în Apoc. 13: 18). Ea spunea că trebuie să se evite

recensământul – „Ascundeţi-vă de recensământul lui Antihrist", spunea

ea; „nu veţi obţine nimic din asta". În special ea recomanda evitarea

votării şi aproape toţi cei care au vizitat-o au evitat şi să voteze şi

recensământul.

Printre numeroşii ei vizitatori erau mulţi familişti care aveau copii

de vârstă şcolară. Ea îi sfătuia pe părinţi ca fiii lor care mergeau la şcoală

să nu intre în grupurile „Octombriştilor", „pionierilor", „tinerilor comunişti"

şi aşa mai departe. Ea îi sfătuia, de asemenea, ca fiii lor să nu accepte

vaccinurile care se făceau periodic şcolarilor. Acest lucru era justificat

de faptul că o dată copiii au murit din cauză că au fost infectaţi de

vaccinuri.

În privinţa Bisericii sovietice ea spunea: „Aceasta nu este o biserică

adevărată, a semnat un contract ca să-l slujească pe Antihrist. Nu mergeţi

la ea. Nu primiţi Tainele de la slujitorii ei. Nu participaţi la rugăciuni

cu ei, va veni o vreme când bisericile vor fi deschise în Rusia şi adevărata

credinţă ortodoxă va triumfa. Atunci oamenii se vor boteza aşa

cum la un moment dat au fost botezaţi sub Sfântul Vladimir. Când bisericile

sunt deschise pentru prima dată, nu mergeţi la ele pentru că acestea

nu vor fi biserici adevărate; dar când vor fi deschise pentru a doua

oară, atunci să mergeţi – acestea vor fi adevăratele biserici". (După

ce aproape toate bisericile din Rusia au fost închise la sfârşitul

anilor '30,

bisericile au fost „deschise pentru prima dată" sub Stalin – bisericile din

patriarhia Moscovei; după mult mai multe închideri de atunci, bisericile

nu au fost încă deschise pentru „a doua oară".) „Eu nu voi trăi să văd

aceste vremuri, dar mulţi dintre voi vor trăi să vadă acele vremuri.

Autoritatea sovietică atee va dispărea, şi toţi slujitorii ei vor pieri". Toţi

cei cărora le-a vorbit cred cuvintele ei. Unii dintre ei locuiesc acum în

străinătate şi aşteaptă împlinirea proorociilor ei, deoarece mare parte

din spusele ei deja s-a împlinit. Cât despre ceea ce a profeţit fiecăruia

separat, totul s-a împlinit.

IV

O cunoşteam pe stareţa Agata din tinereţe, când locuiam cu părinţii

mei în satul Diatlovka, doar la vreo şase kilometri depărtare de maica

Agata. Dar în 1914 familia mea s-a mutat în provincia Minsk, la vreo 45

de kilometri de matuşka. Cu toate acestea, noi, fetele din sat, ne alăturam

femeilor mai în vârstă şi făceam pelerinaje la ea pe jos. Mulţi oameni

o vizitau şi ea ne primea pe toţi cu dragoste, ceea ce stârnea în noi

un puternic sentiment de cinstire, căinţă a inimii şi adesea, lacrimi de

pocăinţă. Întreaga atmosferă din preajma ei năştea respect şi frică de

Dumnezeu.

Bordeiul ei de bârne nu era mare, dar încăpeau în el mulţi oameni.

Era un colţ în care se aflau multe icoane şi sfeşnice mari cu lumânări

aprinse. Erau trei candele cu ulei care ardeau permanent. În faţa

colţului

cu icoane era un analog cu Psaltirea, care era citită şi cântată adesea.

În ce priveşte aspectul fizic, matuşka era foarte scundă, cu totul

albă, ca şi când ar fi fost făcută din ceară. Ochii ei erau de un cenuşiu

deschis, plini de lumină şi strălucitori. Ea vorbea foarte încet, moale şi

într-un fel cântat, în acelaşi timp mergând încet, cu paşi mici, prin

locuinţa ei umilă. Majoritatea timpului şi-l petrecea torcând in, făcând

fire cu mâinile ei, în timp ce gura ei rostea rugăciunea lui Iisus fără

încetare. Oamenii îi aduceau în dar pânză de in făcută în casă, însă ea o

dădea oamenilor săraci şi preoţilor ca să-şi facă reverende. Pe cei care o

vizitau îi invita să ia prânzul sau cina împreună cu ea, în timp ce ea

însăşi mânca puţin. Lunea, miercurea şi vinerea erau pentru ea zile de

post foarte strict. Ea purta haine simple ţărăneşti.

Nu zâmbea aproape niciodată, dar avea darul de a-i învăţa pe ceilalţi,

în timp ce-şi făcea semnul crucii, fără grabă şi foarte solemn. Cuvântările

ei erau foarte interesante – aproape toate în parabole, dintre

care unele erau chiar profeţii. Darul înainte-vederii sale era uimitor, lucru

pentru care suntem toţi martori. S-au întâmplat şi adevărate minuni.

Odată, mergeam de la Diatlovka spre matuşka împreună cu un

grup de femei tinere şi una dintre ele, Melania, a spus că matuşka era

probabil analfabetă şi nu putea citi, de vreme ce nu a mers la şcoală; totuşi

ea ştie atât de multe din Evanghelie şi din Biblie. Când am ajuns şi

ea s-a odihnit pentru o vreme, matuşka, stând pe canapeaua ei, a spus

unei fete care o ajuta: „Motia, dă-mi o carte din cufăr". Ea a luat-o şi i-a

dat-o matiuşkăi. Cartea era una mare şi în slavonă. Eu m-am aşezat lângă

matuşka pe patul ei, care era din scânduri tari. Ea mi-a pus cartea în

poale şi a început să indice diferite pasaje spunând: „Ei spun că sunt

analfabetă şi acum hai să citim partea asta şi asta" şi a început să citească

cu voce tare.

Nu cu mult înainte de moartea ei, o oarecare femeie analfabetă de

la ţară, Eugenia, i-a făcut o vizită şi stătea mai în spate. Matuşka a chemat-o

şi i-a cerut să citească Psaltirea. Tulburată, femeia se jena să spună

că nu putea citi, pentru că nu ştia să citească. Atunci, matuşka i-a

spus: „Haide, ia cartea! O să deschizi cartea şi o să citeşti". Eugenia a

luat cartea şi, spre uimirea tuturor, a început să citească pentru prima

oară în viaţa ei, şi atât de bine, de parcă ar fi citit de ani de zile. Cu

adevărat aceasta fusese o minune.

La matuşka obişnuiau să vină mulţi preoţi şi clerici din catacombe,

care nu aveau adăpost, precum şi mulţi călugări de la mănăstirile din

apropiere şi schimonahi care locuiau în adâncul pădurilor. Matuşka le

povestea despre ei celor care o vizitau. Evident, întreg ciclul al slujbelor

zilnice se făcea în chilia ei, ceea ce era o mângâiere pentru cei lipsiţi de

biserici. Ei se adunau la ea ca la o adevărată mamă în Hristos. Pelerinii îi

aduceau de la locurile sfinte pâine sfinţită, pe care o împărţea fiilor săi

duhovniceşti în bucăţele mici, ca pe o binecuvântare. Îi aduceau, de

asemenea, şi apă de la Locurile Sfinte, Ierusalim şi Sfântul Munte, şi ea o

împărţea cu noi. Ea ne spunea să adunăm apa obişnuită în găletuşe la

miezul nopţii şi să le aducem la ea, şi apoi ea punea în ele picături de apă

sfinţită. Astfel credincioşii, chiar şi cei care de treizeci de ani nu mai

mergeau la biserică, aveau întotdeauna apă sfinţită. Când agenţii sovietici

veneau pentru investigaţii şi cercetări, aşa cum făceau adesea, ei vedeau

întotdeauna sticle cu apă sfinţită, şi erau curioşi să vadă dacă nu

era vodcă; şi de obicei, necrezând ce li se spunea, doar pentru a se convinge,

fără excepţie, gustau puţin.

În anii 1935-37, un schimonah, se pare de la Mănăstirea Gomel din

apropiere, părintele Evghenie, cu o viaţă sfântă, obişnuia să vină la matuşka

pentru sfătuire duhovnicească şi apoi dispărea din nou. El era

căutat de autorităţi. Când a apărut „Biserica Vie" a renovaţioniştilor din

anii '20, matuşka i-a sfătuit pe toţi să nu meargă acolo, să nu-şi boteze

copiii acolo şi nici să nu săvârşească cununii acolo. Când a venit infama

„colectivizare", ea a spus că nu trebuie să mergem la fermele colective, şi

au fost mulţi dintre noi care am ascultat-o şi nu ne-am dus. În acea vreme

şi mai mulţi oameni au început să o viziteze şi chiar şi oameni de la

fermele colective; ea ne cerea să nu îi lăsăm pe astfel de oameni să intre

la ea. Apoi (spre sfârşitul anilor 1930), nu mai rămăseseră clerici

ortodocşi; toţi fuseseră arestaţi şi exilaţi şi mulţi dintre ei pieriseră.

Una dintre tinerele fete care obişnuia să o viziteze pe matuşka,

Galka, a venit într-o zi ca de obicei. Matuşka a spus în faţa tuturor că

avusese un vis în care Galka căzuse într-un puţ adânc. Curând am aflat

că se dusese la „Biserica Vie" şi se alăturase renovaţioniştilor şi totodată

se îndepărtase de matuşka.

Altă dată, trei femei în vârstă au venit la matuşka şi una dintre ele

era din Diatlovka. Matuşka le-a spus că avusese un vis: cum ea le împărţea

pâine, şi era destulă pentru una, dar nu şi pentru celelalte două. Şi

s-a dovedit că şi cele două femei au mers la renovaţionişti.

Colectivizarea era însoţită de chinuirea inumană a ţăranilor nevinovaţi,

care puteau fi şi lichidaţi. Dar, chiar înainte de aceasta, în anul

1937, a fost o recoltă bună de grâu. L-am tăiat şi l-am făcut snopi, dar

trebuia să fie uscat puţin înainte de a fi treierat. Astfel l-am lăsat în

grânar pentru a se usca, şi câteva dintre noi ne-am hotărât să o vizităm

între timp pe matuşka şi să-i ducem nişte făină. Am împrumutat nişte

făină de la vecina noastră Anastasia şi am plecat. Când am ajuns la

matuşka şi am început să pregătim cina, ea a spus: „Nu, dragii mei copilaşi,

nu vom mânca clătite". Dar noi am spus: „Am adus nişte făină pentru

tine şi vom coace nişte clătite, pentru că avem acasă o bună recoltă

de grâu". Dar ea a repetat de mai multe ori: „Nu, nu, nu vom mânca

clătite,

nu clătite". Când am ajuns acasă am descoperit, spre marea noastră

mâhnire, că şeful sovietic de la Blumkin Selsoviet (consiliul fermierilor)

ne luase tot grâul. Şi, pentru a plăti înapoi ceea ce împrumutaserăm de

la Anastasia, a trebuit să muncim în grădina ei de zarzavaturi. Astfel

încât, într-adevăr, nu am mâncat clătite.

Când nu au mai rămas deloc preoţi pe distanţe de sute de kilometri

şi au venit Paştile, oamenii s-au dus la matuşka să o întrebe: „Unde

putem binecuvânta pasca şi celelalte mâncăruri pascale?" Ea a dat

următorul răspuns: „Mergeţi în pădure şi, când va fi miezul nopţii,

începeţi să cântaţi «Învierea Ta, Hristoase…», «Hristos a Înviat» şi alte

cântări pascale, care sunt cântate de obicei de către cor, şi puneţi pasca

pe pământ şi lăsaţi-o să stea acolo până în zori, şi când revărsatul zorilor

se va coborî peste ele, atunci va trebui să ştiţi că au fost deja

binecuvântate. Domnul Însuşi le-a binecuvântat!" Şi aşa au şi făcut

credincioşii. Ei se adunau mai multe familii împreună, şi petreceau

noaptea pascală în pădure, deoarece era deja periculos să se adune în

case. Mai târziu chiar şi aceasta era periculos, astfel că ne puneam

coşurile cu mâncarea pascală în vârful gardului, pe timpul nopţii,

pentru

a fi binecuvântată de Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne binecuvânta şi pe noi

şi mâncarea, prin rugăciunile sfintei noastre maici Agata.

Imediat după moartea fiului meu de cinci ani, Eusebiu, m-am dus

la matuşka cu necazul meu, luând o mână de pământ de la mormântul

lui, deoarece el fusese înmormântat fără preot. Când am ajuns, matuşka

m-a salutat cu bucurie, ca de obicei, pentru că ea ştia deja de pierderea

mea. Noi am cântat slujba de înmormântare şi panahida singure şi

ne-am dus să ne odihnim pentru noapte. Dimineaţa, când ne-am trezit,

matuşka m-a întrebat: „L-ai văzut pe micuţul tău fiu?". Eu am răspuns

negativ. „Dar eu, draga mea, l-am văzut", a spus ea. „Dacă ai şti cât de fericit

este acolo, atunci L-ai ruga pe Dumnezeu să-i ia şi pe ceilalţi fii ai

tăi". Lumea de dincolo îi era într-adevăr apropiată!

Cu ani în urmă, în 1922, când am venit odată la ea, mi-a spus că

Sfântul Teodosie de Cernigov a vizitat-o şi i-a spus că comuniştii voiau

să-i investigheze sfintele lui moaşte, dar el se ridicase şi venise la

ea. Curând

s-a aflat că moaştele lui, după ce autorităţile sovietice le

cercetaseră, au fost furate de cineva şi locul lor a rămas necunoscut de

atunci.

V

Soţia mea o vedea pe matuşka adesea, dar eu, deşi îmi doream aceasta

foarte mult, nu aveam ocazia să fac acest lucru. Apoi, într-o zi,

matuşka a trimis cuvânt că voia să ne vadă pe amândoi. Îmi era frică să

merg, deoarece nu aveam documentele necesare. (Poliţia sovietică locală

cerea un permis special pentru orice plecare din locul de reşedinţă.) Şi

atunci am văzut în vis două femei în veşminte albe, cu părul alb

strălucitor şi cu aureolă în jurul capetelor lor frumoase. Puteam ghici că

una dintre ele era stareţa Agata, dar pe cealaltă doamnă nu am

recunoscut-o. Pot doar presupune că era fie mama ei sau – înfricoşător

pentru mine – Însăşi Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Când m-am

trezit, eram hotărât să merg şi să o văd în sfârşit pe stareţa Agata, în

ciuda oricărui pericol. Astfel am plecat şi drumul a decurs bine. Când am

ajuns şi am intrat în căsuţa ei, am recunoscut-o imediat pe stareţa Agata

din visul meu. Nu am aflat niciodată cine era cealaltă sfântă.

Locuinţa ei era un bordei ţărănesc, de buşteni, cu o singură cameră;

pereţii săi erau acoperiţi cu icoane şi erau trei candele care ardeau;

patul ei era făcut din câteva scânduri puse împreună, acoperite cu o rogojină

simplă, ţărănească; erau mai multe analoage şi sfeşnice cu lumânări

aprinse. Aici ne-a salutat, stând pe patul ei. Erau oameni care aveau

grijă de ea. Andrei era încă acolo.

M-am apropiat de ea şi i-am făcut plecăciune, ca pentru a primi binecuvântarea

ei, dar ea nu mi-a permis să-i sărut mâna, în schimb mi-a

pus-o pe cap şi a început să-mi sărute capul. Nu voiam ca ea să facă

aceasta, spunând că sunt un om păcătos. Ea mi-a ridicat capul şi a

spus:

„De ce, dragul meu, nu vrei să-ţi sărut capul?". Desigur ea a văzut dinainte

toate suferinţele prin care aveam să trec în viitorul apropiat, care

într-adevăr au început după 1938, când am fost arestat.

Ne-am odihnit pentru o vreme, am ascultat cuvântul ei dulce, apoi

am luat cina şi ne-am rugat lui Dumnezeu împreună. Era bine acolo, împreună

cu ea, destul de plăcut: inima era atinsă şi îţi venea să plângi, nu

de supărare, ci de umilinţă, acea căldură de nedescris din simţirea blândeţii,

când harul lui Dumnezeu îţi atinge inima. Punându-ne la culcare

pe podea, ne-a cerut să ne întindem împreună sub analog şi icoane, şi ea

însăşi, stând pe pat în capul oaselor, a rostit rugăciunea lui Iisus toată

noaptea, făcându-şi semnul crucii regulat şi cu calm.

Dimineaţa, când ne-am trezit, ne-am rugat şi am luat micul dejun,

i-am spus că aveam o soră în provincia Cernigov, în satul M. Apoi ea

ne-a binecuvântat să mergem şi a spus: „Mergeţi în siguranţă,

copilaşii mei, oriunde aveţi nevoie. Mă voi ruga lui Dumnezeu pentru

voi". Şi astfel

am călătorit 65 de kilometri „ilegal", am văzut-o pe sora mea şi, cu

ajutorul lui Dumnezeu, ne-am întors acasă în siguranţă. Atunci a fost

ultima dată când am văzut-o pe stareţa Agata.

Stareţa avea multe legături cu oameni drepţi, bărbaţi şi femei, din

vecinătatea noastră; ei înşişi erau adevăraţi sfinţi văzători cu duhul, ca şi

ea. Erau sau fiii săi duhovniceşti, sau prieteni duhovniceşti cu aceeaşi

gândire, la care îi trimitea pe oamenii noştri din catacombe pentru

instruire duhovnicească sau pentru mângâiere. Îmi plăcea să îi vizitez

şi

eram familiar cu ei, de vreme ce toţi deveniserăm străini de duhul lui

Antihrist care luase în stăpânire pământul Rusiei noastre, cândva glorios

şi sfânt, dar acum sărăcit şi nenorocit.

FEMEIA CEA DREAPTĂ DIN LOEV

În orăşelul Loev, de pe râul Nipru, trăia o femeie sfântă care era

bolnavă de treizeci de ani. Ea paralizase imediat după nuntă. Timp de

cinci ani soţul ei a stat cu ea, dar după aceea a părăsit-o. După ceva vreme,

el a văzut că oamenii veneau la ea pentru că devenise renumită pentru

darul înainte-vederii şi s-a întors la ea. Fetele şi femeile

evlavioase aveau grijă de ea; putea să-şi folosească doar mâinile.

Matuşka Agata o

cunoştea şi trimitea oameni la ea pentru îndrumare, pentru că şi ea ştia

cum să mângâie o inimă îndurerată.

În 1940, împreună cu prietenul meu Atanasie S., am hotărât să

mergem la Kiev, ca să cumpărăm nişte haine. De vreme ce vaporul spre

Kiev se oprea în acest oraş, am hotărât să mergem cu acest vapor la Kiev.

Dar când am ajuns în Loev, Niprul a început să îngheţe şi ne-a fost frică

să mergem la Kiev, ca să nu rămânem blocaţi pe cale; şi astfel am hotărât

să abandonăm călătoria la Kiev şi în schimb să o vizităm pe X,

bolnava văzătoare cu duhul, dar nu ştiam unde locuieşte şi se întunecase

deja.

În acel moment, sfânta femeie poruncise să se pregătească o masă

pentru doi oaspeţi, spunând că doi călători, pe nume Tihon şi Atanasie,

aveau să vină la ea. Apoi i-a spus soţului ei să meargă la un anumit colţ

pe stradă, unde va întâlni doi tineri care o caută pe ea. Acest bărbat ne-a

întâmpinat acolo şi ne-a întrebat dacă noi căutam o femeie bolnavă; şi

când noi, în mare uimire, am răspuns „da", el ne-a dus la ea. Numai ce

am deschis uşa, că ea a început să cânte „psalmul" (cântare religioasă)

pe care îl ştiam bine şi îl iubeam, şi, cu moralul ridicat datorită lucrurilor

minunate pe care Dumnezeu le făcuse, ne-am alăturat ei în cântare:

„Mâine, mâine, în casa lui Zaheu,

Se va sălăşlui un Oaspete mistic,

Şi fără grai şi palid stă

acum Zaheu înaintea Lui înăuntru.

Trupul meu – o casă întunecoasă şi obscură

Şi totul în dezordine şi murdar;

Cu ce pot să-L servesc?

Ce loc pentru Oaspetele meu neaşteptat?"

Apoi, după ce ne-am rugat lui Dumnezeu, am servit cina, în timpul

căreia s-au citit cu voce tare nişte cărţi duhovniceşti. Apoi ne-au dat un

loc de dormit. Dimineaţa, când am plecat, ea ne-a spus să nu ne ducem

în Kiev, ci să cumpărăm totul din acest oraş şi în linişte să ne întoarcem

la familiile noastre.

DREPTUL MUCENIC PARAMON

În oraşul Bragil locuia un celibatar, în vârstă de 65 de ani, care

ducea viaţă curată. Părinţii săi muriseră timpuriu şi el rămăsese să

locuiască singur în casa lor, timp de mulţi ani, ducând o viaţă de post şi

rugăciune. Casa lui, aflată la periferia oraşului, nu era mare, şi o

livadă mare o înconjura. Se găseau două biserici în acest oraş şi,

când au semnat loialitatea faţă de Biserica sovietică (a

Mitropolitului Serghie), el

a încetat să mai meargă la ele şi îşi făcea slujbele bisericeşti acasă.

Odată, în luna iunie, am vizitat acest oraş. Eram cu alt prieten al

meu, pe care îl chema tot Atanasie (altul decât cel pomenit mai sus). Era

duminică dimineaţă şi noi mergeam la biserică; ajungând mai aproape

de ea, am văzut că pe vârful bisericii, în locul unei cruci ortodoxe, erau

ataşate un ciocan şi o seceră şi un steag roşu. Astfel, am mers la cealaltă

biserică, dar şi aceea avea aceeaşi pecete a lui Antihrist pe ea. Şi astfel

am decis să nu mai mergem la biserică deloc, în schimb să-i facem o

vizită lui Paramon, pe care îl cunoşteam.

El a fost foarte fericit să ne vadă. În ce priveşte înfăţişarea, era destul

de voinic, cu o înălţime puţin sub medie; era chel şi avea o barbă potrivit

de lungă, încă neîncărunţită. Ne-a invitat în casă, ai cărei pereţi

erau toţi acoperiţi cu multe icoane; erau multe candele, toate

aprinse,

înaintea sfintelor icoane. El ne-a arătat chiar şi portrete ale ţarilor şi ale

noului mucenic Nicolae al II-lea. Ele erau ascunse într-o cameră mare,

ai cărei pereţi erau împodobiţi cu multe portrete vechi şi rare. După ce

am privit tot ceea ce ne-a arătat, am ieşit în grădină. Era o livadă

luxuriantă, cu mulţi copaci înalţi şi umbroşi plini cu fructe. El a reuşit

într-un anumit fel să se păzească, aproape până la sfârşit, de fermele

colective şi de toate ororile şi privaţiunile sistemului sovietic de iad, sub

care totul era lichidat de către autoritatea comunistă.

Aici, în grădină, ne-a spus despre o minune pe care o văzuse în

acea grădină cu o săptămână în urmă. Pe 1 iunie, el văzuse dintr-odată

în aer nişte păsări mari, neobişnuite, legate cu panglici albastre ca

seninul cerului. Pe când se uita la ele, au început să planeze deasupra

grădinii sale. Dintr-odată, a văzut-o pe una din aceste păsări venind direct

în grădina lui şi, când era aproape jos, l-a întrebat: „Ce vezi, Paramon?".

Împietrit, el a spus: „Nu ştiu". Apoi ea a spus: „Noi mergem spre

Est, ca să lăsăm cale liberă regilor răsăriteni să meargă în Vest". Cu acestea

s-a ridicat şi s-a alăturat stolului şi a zburat spre Est.

Într-o săptămână a izbucnit războiul şi foarte curând gherilele sovietice

locale au aflat despre portretele ţarului din chilia lui Paramon şi

despre viaţa lui ascetică şi în acea grădină l-au torturat mult timp şi apoi

l-au ucis. El a murit ca mucenic în iulie 1941.

Noule mucenice Paramon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

IEROSCHIMONAHUL EVGHENIE

Pe matuşka Agata obişnuiau să o viziteze mulţi oameni minunaţi,

locuitori ai pustiei, ascunşi în adâncurile pădurilor, schimonahi şi clerici

din catacombe care peregrinau fără a avea casă. Unul dintre aceştia era

părintele Evghenie, care nu era originar din aceste părţi ale Rusiei. El

slujea în secret în mai multe sate. Oamenii spuneau că era învăţat şi că

Dumnezeu îi descoperea multe; el le dădea oamenilor multe sfaturi folositoare.

Era înalt, destul de energic, cu totul încărunţit şi trebuie să fi avut

80 de ani sau mai mult. El umbla îmbrăcat ca preot, doar uneori îşi ascundea

parţial rangul preoţesc, punând pe el nişte haine zdrenţăroase de

ţăran. Când apărea acest sfânt părinte, oamenii ştiau imediat şi veneau

la el pentru ajutor duhovnicesc.

O fată săracă de la sat, pe nume Kulinka, a avut un fel de boală periculoasă

şi, încrezându-se în Dumnezeu mai mult decât în oameni, a

vrut să facă o faptă bună, donând ceară de albine pentru lumânările de

la biserică. Astfel, ea a făgăduit să dea ceva din cele ce avea, dar în afară

de câţiva metri de ţesătură de in pentru prosoape, nu găsea nimic să-i

aducă acestui sfânt părinte, care bineînţeles nu ştia nimic despre făgăduinţa

ei. Când a venit la el, ea a văzut mulţi oameni care stăteau cu răbdare

şi aşteptau în casa ţărănească în care stătea el. În momentul în care a

trecut pragul, stareţul văzător cu duhul s-a întors către ea şi i-a spus:

„Kulinka, mi-ai adus ce ai promis?". Cu tristeţe a spus că avea doar lâna,

dar nu a putut aduce şi ceara. Zâmbind, el i-a acceptat darul şi a spus:

„Vei aduce altă dată ceara".

Odată, a stat două sau trei săptămâni într-un sat pe malul râului

Nipru, la fermierul Eftimie. Dumnezeu i-a descoperit că autorităţile sovietice

locale îl vor lipsi pe acest biet om de tot fânul său, de haina sa ţărănească

din piele, de calul său cu căpăstru şi de alte lucruri. Astfel părintele

Evghenie şi-a pus pe el această haină, spunând că i se potrivea

foarte bine şi că ar fi bine să meargă să o viziteze pe matuşka purtând-o.

După ce a mers în jurul casei o vreme îmbrăcat în ea, şi-a dat-o jos şi a

agăţat-o de perete. Soţia fermierului, Laksuta, a început să se teamă că

nu i-o va mai da înapoi soţului ei. Eftimie între timp a înhămat calul

pentru a merge la matuşka Agata. Părintele Evghenie a ieşit afară şi a

spus: „Vom face o plimbare", şi, aşezându-se în căruţă, arătând spre căpiţa

de fân, a adăugat: „Să vindem toată căpiţa de fân şi să bem! Nu vom

avea nevoie de ea!". Dar Eftimie a spus: „Ce tot spui, batiuşka, din ce

vom trăi? Nu vom avea nimic!" Apoi, cu o privire tristă şi aspră, stareţul

a spus: „Exact aşa vom trăi – neavând nimic!". Dar Eftimie a mers mai

departe fără să înţeleagă. Au vizitat-o pe matuşka şi s-au întors. În momentul

în care au intrat în curte, a sosit şeful de la Selsoviet şi a luat

chiar acea haină din piele şi fânul şi calul înhămat. Şi astfel s-au împlinit

toate proorociile stareţului. Atunci biata soţie a regretat cu amar că nu îi

dăduse haina părintelui Evghenie.

Odată, soţia mea s-a dus cu mai multe femei să o vadă pe matuşka

Agata, pentru a-i asculta învăţăturile duhovniceşti şi pentru a se ruga lui

Dumnezeu împreună cu ea. Satul nostru era la o distanţă de 48 de kilometri.

Când au ajuns, după obişnuitul salut, matuşka s-a întors spre soţia

mea şi i-a spus cu îngrijorare: „Copilaşul meu, grăbeşte-te şi mergi

înapoi. Este nevoie să fii acasă". Soţia mea ştia bine că ea era văzătoare

cu duhul şi prin urmare s-a grăbit spre casă. Abia ce a intrat în casă, că

agenţii NKVD au şi sosit şi m-au arestat. Am avut timp doar să ne luăm

rămas bun, mulţumită matiuşkăi Agata.

VI

În tot acest timp, autorităţile sovietice voiau să o aresteze pe matuşka

Agata, dar le era frică, ştiind că este văzătoare cu duhul. Când locuia

la Andrei, au arestat-o pe soţia lui, Motia (Matrona). Atunci o văduvă

din satul Mokovo, care locuia cu fata ei de 14 ani, a luat-o la ea; şi

astfel sovieticii au arestat-o şi pe această văduvă. Atunci Andrei a luat-o

din nou la sine şi băieţii lui aveau grijă de ea. Atunci l-au arestat pe Andrei

cu întreaga lui familie şi i-au exilat. După aceea au venit de două ori

ca să o aresteze, dar nu au putut.

Matuşka Agata şi-a cunoscut moartea sa cu mai mult de un an

înainte: ea ne-a spus despre aceasta şi era pregătită pentru ea. Ea şi-a

pregătit rochia de înmormântare: era toată de culoare verde strălucitor.

Ne-a spus că aveau să o înfometeze până la moarte. Noi am spus că sub

nicio formă nu vom permite acesta, dar ea spunea: „Copilaşii mei, nu

veţi fi lăsaţi să veniţi la mine. Vor pune gardieni înarmaţi – şi voi muri".

Şi s-a petrecut exact aşa cum a spus ea.

Ceea ce le spunea credincioşilor cu privire la autorităţile sovietice,

aceleaşi lucruri le spunea şi comuniştilor. Nu îi era frică de ei şi îi numea

„fără de Dumnezeu – slugi ale lui Satan". Când li s-a raportat agenţilor

NKVD că o doamnă în vârstă, pe nume Agata, îi învăţa pe oameni să nu

asculte de sovietici, numind autoritatea sovietică fără Dumnezeu şi a lui

Antihrist, ei au trimis patru agenţi NKVD tineri să o aresteze şi să o aducă

în oraşul Gomel. Când au ajuns la casa ei, i-a cuprins o frică groaznică,

încât au ezitat să o atingă. Îşi spuneau unul altuia: „Tu să o iei", şi

celălalt răspundea: „Nu, tu să o iei" şi apoi spunea: „Mi-e frică să o ating,

pentru că se poate să se lipească de mâinile mele". Aceasta deoarece era

cunoscut faptul că picioarele ei erau „lipite unul de altul", şi astfel ea era

privită de ei ca un fel de vrăjitoare. Avea atunci 119 ani. Şi astfel, nu

puteau face nimic cu ea.

Apoi a venit un ordin de a o înfometa până la moarte. Ei au adus

gărzi înarmate, în februarie 1939, şi au înconjurat sărăcăcioasa ei

locuinţă şi nimănui nu i se permitea să se apropie. Gărzile erau acolo

permanent, zi şi noapte, şi erau schimbate regulat. A durat două-trei

săptămâni.

Credincioşii veneau şi vedeau dragul bordeiaş de pe deal şi ştiau că

acolo un sfânt al lui Dumnezeu murea neputincios, unul care ajutase

atât de mulţi oameni – şi ei nu puteau face nimic pentru ea. Gărzile erau

libere să împuşte oricând voiau.

Apoi a venit strigătul trist, ca un dangăt de clopot funerar: „Mergeţi

şi îngropaţi-o pe Agapka", pentru că ea nu mai era printre ei. Preot

nu era. Sătenii au înmormântat-o în cimitirul satului. Noi nu eram acolo

când au înmormântat-o şi era periculos să fii aproape. Noi, oamenii ei,

ne-am adunat în satul Buriţkoe, la 64 de kilometri depărtare, şi întreaga

noapte, fără a părăsi casa, am cântat slujba înmormântării şi panahida,

de vreme ce nu exista absolut nicio posibilitate de a aduce un preot. Noi,

fetele şi femeile, am împărţit toată Psaltirea între noi, câte o catismă de

fiecare, astfel încât citirea să se facă timp de patruzeci de zile. Şi astfel

ne-am rugat lui Dumnezeu pentru ea, nu doar patruzeci de zile, ci timp

de un an întreg. Noi nu o uităm pe draga noastră matuşka; ea ne-a salvat

şi ne-a hrănit cu hrană duhovnicească – în timpul groaznicei foamete.

Sfântă maică Agata, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Tihon şi Tecla T.

29. Egumena Antonina

ŞI LOCUITORII PEŞTERILOR DIN MUNŢII CAUCAZULUI

Pomenită la 1 martie (†1929)

Atunci vor începe să

spună munţilor: „cădeţi peste noi"

şi dealurilor: „acoperiţi-ne".

Luca 23: 30

Următoarea relatare este o mărturie personală a unui adevărat

membru al Bisericii din catacombe, Natalia V. Urusova, care ea însăşi a

îndurat un martiriu fără sânge de la începutul Revoluţiei până la sfârşitul

celui de-al Doilea Război Mondial. Crima sa a fost că era o credincioasă

creştină fermă, aparţinând unei familii aristocratice, era o „iozefită"

cu aspiraţii monahale şi mamă a mai multor fii martirizaţi.

În Vladikavkas, nu departe de gară se afla o mănăstire cu hramul

icoanei din Iviron a Maicii lui Dumnezeu. Eu obişnuiam să vizitez

această mănăstire în fiecare zi. M-am apropiat de mai multe călugăriţe,

dar în special de matuşka binevoitoare, egumena Teofana. Ea nu era

foarte educată şi în mod evident provenea dintr-o familie de ţărani, dar

era un minunat suflet smerit.

Era la începutul anului 1922. Într-o zi am venit la ea şi mi-a spus:

„Vreau să-ţi împărtăşesc un secret, despre care nu ştie nimeni în afară

de mine, de călugăriţa care este iconomă şi de ucenica mea de chilie (o

călugăriţă rasoforă). Vino, hai să mergem".

Egumena Teofana m-a condus prin mai multe camere şi în ultima

– din care o scară spiralată ducea spre pod – stătea o altă egumenă. Am

înţeles imediat că era egumenă, deoarece purta o cruce din aur. Era neobişnuit

de atrăgătoare, nu doar prin faptul că era prietenoasă şi iubitoare,

dar şi prin rara ei frumuseţe exterioară. Era foarte tânără şi nu puteai

să ghiceşti că avea deja patruzeci de ani. Timp de trei luni, în ciuda frigului

puternic de iarnă, ele au ascuns-o în pod şi doar arareori o aduceau

jos, în această cameră, ca să se poată încălzi. Secretul era bine ţinut.

Doar ucenica de chilie urca în pod când îi aducea mâncare şi alte lucruri

necesare. Curând şi eu am devenit foarte apropriată de ea, pentru că

aveam multe în comun şi am fost destul de atrase una de alta. Ea era

bine educată şi dintr-o familie nobilă bună.

Nu a trecut mult până când mi-a spus povestea ei. Ea era egumena

unei mănăstiri de maici din oraşul Kizliar din Caucaz. La începutul Revoluţiei,

când jefuirea mănăstirilor era un lucru obişnuit, o mulţime de

bandiţi bolşevici au intrat în mănăstirea lor, distrugând totul, tâlhărind,

şi împuşcând mortal mai multe maici care se opuseseră jafului. Când,

pentru o scurtă perioadă, Armata Albă a intrat în oraşul Kizliar, un

necunoscut le-a indicat persoanele care distruseseră mănăstirea şi

omorâseră călugăriţele. Criminalii au fost împuşcaţi de albi. Când

Armata Albă s-a retras şi bolşevicii au luat sub control oraşul, au început

să caute persoana care le spusese albilor. Egumena, cu totul nevinovată,

a fost acuzată şi condamnată – un act de simplă răzbunare. Cu toate

acestea, Domnul a ajutat-o să fugă şi noaptea a plecat la Vladikavkas, la

această mănăstire unde egumena Teofana a ascuns-o. Peste tot în

Caucaz erau postate afişe şi postere cu cei „căutaţi": „Cel care va arăta

locul fostei egumene de la Mănăstirea Kizliar, Antonina, va primi o

recompensă de 3000 de ruble de aur".

Timp de o lună şi jumătate am avut şansa de a o vedea pe egumena

Antonina aproape în fiecare zi. Odată, într-o noapte geroasă, după ce a

căzut o cantitate neobişnuită de zăpadă, la ora 1:00 noaptea cineva a ciocănit

la fereastra mea. Toată lumea s-a trezit speriată. Cine putea ciocăni

noaptea în afară de GPU? Am ridicat perdeaua şi nu puteam să-mi cred

ochilor. Am văzut-o pe egumena Antonina într-o haină albă din piele de

oaie; de cealaltă parte a ei stătea maica iconomă şi ucenica de chilie Anfisa.

„Grăbeşte-te, grăbeşte-te. Deschide şi ascunde-o pe matuşka". Ele

au intrat. Am închis lumina, pentru a nu atrage atenţia, şi ce am auzit?

Am auzit următoarea minune evidentă şi incredibilă a lui Dumnezeu.

Cu puţine zile înainte de aceasta – lucru despre care eu nu aveam

nici cea mai mică idee –, o oarecare tânără a venit la mănăstire, spunând

că e o fiică a familiei nobile Trubeţkoi. Cu lacrimi a rugat-o pe egumenă

să o primească, afirmând că tatăl şi mama ei fuseseră ucişi şi moşia lor

tâlhărită şi ea rămăsese singură în necazul ei. Ea şi-a jucat rolul atât de

bine, încât a reuşit să câştige încrederea egumenei care, în simplitatea

inimii, nu doar că a acceptat-o şi era foarte bună cu fata, dar curând i-a

încredinţat secretul despre egumena Antonina. Fata a dispărut dintr-odată

– era un agent GPU care o căuta pe matuşka Antonina. În aceeaşi

noapte, mănăstirea a fost înconjurată de poliţie, astfel încât nimeni să

nu poată scăpa. Ei au pătruns înăuntru pentru a căuta, cerând ca egumena

să se predea. Când ucenica de chilie a fugit sus pentru a o informa

pe egumena Antonina despre aceasta, ea a spus: „Ei bine, ce putem face?

Dacă Îi este plăcut lui Dumnezeu ca ei să mă găsească, aşa să fie. Dar,

dacă nu este voia Lui, El va închide ochii oamenilor, iar ei, văzând, nu

vor vedea. Vino, vom merge afară în faţa lor". Maicile au pus haina din

piele de oaie pe ea şi trei dintre ele au mers jos şi au ieşit pur şi simplu

pe poarta mănăstirii, chiar prin faţa ochilor soldaţilor Armatei Roşii. Ele

nu merseseră departe când l-au auzit pe comandant strigând, „Cine a

ieşit pe poartă chiar acum? Cine a fost condus afară?". Soldaţii

Armatei Roşii au răspuns, „Nu am văzut pe nimeni". „Ce vreţi să

spuneţi", a

răspuns comandantul furios, „cineva tocmai a plecat într-o haina din

piele albă de oaie însoţit de două maici". Toată lumea a negat acest lucru

şi s-au gândit doar că el îşi imagina astfel de lucruri. Ei au căutat peste

tot, au întors totul cu susul în jos şi au fost obligaţi să plece cu

mâinile goale. O minune!

Şi, astfel, ea a fost adusă la mine. Eu, bineînţeles, m-am bucurat că

o puteam ascunde, chiar dacă până şi la noi era foarte riscant pentru ea,

de vreme ce noi înşine puteam fi arestaţi în orice moment. Le-am întrebat

pe maici: „Cu ce să o hrănesc pe matuşka, pentru că mesele noastre

sunt foarte sărace?" Maicile au răspuns: „Îi vom aduce hrană de două ori

pe zi, prânzul şi cina". Ele au stat cu noi până dimineaţa. Egumena Antonina

a rămas cu noi şi ele s-au întors la mănăstire. Curând au adus

mâncarea, lucru pe care au continuat să-l facă de două ori pe zi, timp de

două săptămâni, cât a stat la noi.

Nu puteai să n-o iubeşti. Copiii o adorau pur şi simplu, şi chiar şi

soţul meu, de obicei indiferent faţă de multe lucruri, o respecta şi conversa

cu ea cu plăcere neprefăcută. Pe atunci încă mai era posibil să găseşti,

pentru o anumită sumă, un adăpost secret în munţii din zona locală,

cunoscută ca Inguş. Mănăstirea voia să facă acest lucru, dar se cerea

o sumă de bani atât de mare, încât chiar dacă toate proprietăţile mănăstirii

– puţinul care mai rămăsese după prădarea bolşevică – ar fi putut

fi vândute, nici atunci nu ar fi fost suficient. Am hotărât să stea cu

noi şi nu ne-am făcut planuri în legătură cu viitorul apropiat, lăsând-o în

mâinile lui Dumnezeu, pentru că toţi ajunseserăm să o iubim foarte

mult. Ea, cu toate acestea, suferea mult gândindu-se că dacă era descoperită,

atunci nu doar ea ar fi plătit scump pentru asta, ci şi noi am fi forţaţi

să suferim. Cazul ei era, bineînţeles, o minune şi o adevărată pronie

a lui Dumnezeu. Până la urmă, chiar din acea noapte a căutării ei în mănăstire,

în ciuda tuturor planurilor hidoase ale investigatorilor GPU, nimeni

nu detectase unde şi de ce călugăriţele mergeau de două ori pe zi

ducând mese calde.

Două săptămâni au trecut. Între timp eu am pus o perdea de tifon,

separând un loc pentru ea într-un colţ în singura cameră în care mai

erau deja cinci copii. Era acolo un pat pentru ea şi o candelă atârnată,

adusă de la mănăstire, care ardea întotdeauna. Odată am observat că

matuşka petrecea întreaga noapte îngenunchind şi rugându-se înflăcărat,

cu lacrimi. Puteam vedea prin perdeaua subţire şi nu puteam

dormi; nu puteam să nu fiu afectată de supărarea ei. Dimineaţa devreme

ea s-a întors spre mine şi a spus: „Te rog, fă-mi o favoare. Mergi la

fericita Anastasia Andreevna şi spune-i atât şi nimic altceva: «Matuşka

Antonina îţi cere binecuvântarea»".

Anastasia Andreevna, o dreaptă nebună pentru Hristos, bine cunoscută

în întreaga regiune Vladikavkas pentru darul înainte-vederii, locuia

într-un mic bordei aflat în curtea din spate a unui bun creştin. Am

mers la ea. Ea m-a întrebat de ce aveam nevoie şi i-am spus că matuşka

Antonina îi cerea binecuvântarea.

„Da, da!" a răspuns ea. „Spune-i că nu trebuie să se teamă de nimic;

ceea ce a hotărât şi lucrul pentru care s-a rugat îl va împlini; da, va

împlini. Trebuie să meargă la casa guvernamentală roşie şi mare; da, să

meargă!"

I-am spus egumenei Antonina răspunsul şi faţa ei s-a luminat…

„M-am hotărât să mă predau la GPU astăzi. Sufăr teribil pentru că

va trebui să suferiţi pentru mine, şi, chiar dacă m-am rugat, tot mai

aveam temeri şi îndoieli despre ceea ce hotărâsem să fac. Dar, acum,

după cuvintele fericitei, nimic şi nimeni nu mă poate opri".

Copiii au izbucnit în lacrimi. La ce puteam spera? GPU de ce? Aceasta

era o groază de negrăit! Ea a plecat după ce şi-a împărtăşit lacrimile

cu noi, dar cu un chip uimitor de liniştit, care devenise mai strălucitor

şi mai frumos decât înainte. Ea era îmbrăcată în veşmintele ei monahale

şi purtând crucea de aur de egumenă. În ciuda tuturor piedicilor şi

a pericolelor, nu îşi dăduse jos niciodată hainele monahale. Trecuse

puţin mai mult de o oră. Toţi stăteam în linişte, predaţi tristeţii şi

gândului la soarta ei. Dintr-odată, fiica mea de unsprezece ani, uitându-se

pe fereastră, a strigat: „Vine matuşka Antonina!". Ea venea cu o

bucurie atât de extraordinară încât este imposibil de descris. Şi aceasta

este ceea ce ne-a spus:

„Am ajuns la sediul GPU. Gardianul de rând m-a întrebat de ce am

venit. Am răspuns că voi spune şi îmi voi da numele doar şefului. S-au

alăturat alţii, cerându-mi să mă supun regulilor şi să mă înregistrez. Eu

am spus: «Spuneţi-i şefului că vreau să-l văd şi nu mă voi supune nimănui

altcuiva». Ei au mers şi i-au raportat aceasta. El le-a poruncit să mă

informeze că nimănui nu-i era permis să încalce regulile de intrare. Eu

am insistat din nou că nu voi vorbi decât cu el. În acel moment s-a deschis

o uşă pe coridor şi şeful însuşi a ieşit să se uite. Văzându-mă, el a

spus: «Intră». Astfel am intrat. «Ce vrei?». «Oferiţi 3000 de ruble

pentru capul meu. Ei bine, vi l-am adus eu însămi.» El a fost atât de

uimit, încât s-a ridicat şi a spus: «Tu, tu eşti egumena Antonina şi ai

venit singură la noi?!!». Am spus că da, şi că mi-am adus propriul cap. A

luat fotografia mea de pe birou. Am luat din buzunarul meu una exact ca

aceea. El s-a uitat la mine şi a spus: «Eşti liberă, mergi oriunde vrei!».

Pe când plecam, el a spus: «Într-un an, conform legii, voi fi obligat să-ţi

dau o anumită pedeapsă…».

Nimeni nu a investigat unde s-a dus după ce a plecat de la GPU şi

nimeni nu s-a atins de noi. Ea s-a aşezat în mod deschis în mănăstire,

unde a trăit în pace pentru încă un an. Mai târziu am aflat că i se poruncise

să muncească pe post de cameristă la un hotel comunist în oraşul

Rostov-pe-Don. Dar nici atunci ea nu şi-a dat jos hainele monahale. Cu

toate acestea, nici măcar un singur comunist nu cerea servicii de la ea;

toţi se purtau cu ea fără maliţiozitate şi insulte; toţi îi purtau cel mai

mare respect şi chiar se plecau uşor în faţa ei. În 1923 astfel de lucruri

încă se mai puteau petrece.

Vreo doisprezece ani mai târziu, când eu eram în Kazahstan în oraşul

Akhtyubinsk, unde locuiam cu fiul meu, care era exilat, l-am întâlnit

pe arhimandritul Arsenie, care era, de asemenea, exilat acolo. El era un

prieten apropiat al Mitropolitului Iosif de Petrograd şi prin el am avut

plăcerea de a-l întâlni pe sfântul ierarh. Am descoperit că părintele

Arsenie o cunoştea bine pe egumena Antonina şi mi-a spus următoarele

despre ea:

Când perioada condamnării ei s-a terminat, un grup de douăsprezece

călugăriţe a format o comunitate monahală sub conducerea ei şi au

mers în oraşul Tuapse, cu scopul de a fonda un schit secret sus în munţi.

În acele zile, mulţi călugări din mănăstirile distruse fără milă sperau să

se aşeze în munţi ca pustnici, pentru a evita persecuţia din partea

bolşevicilor.

Dar minţile celor de la GPU erau viclene; ei au plasat agenţi secreţi

deghizaţi ca paznici de păduri peste tot în munţi, şi unul câte unul

au descoperit toate schiturile secrete şi locuinţele acestor pustnici – dintre

care aproape toţi au fost împuşcaţi pe loc.

Când egumena Antonina s-a urcat pe vârful unui munte înalt, ea a

întâlnit un călugăr de la schitul unde locuia părintele Arsenie. În acel

pustiu stâncos bătut de vânturi, la înălţime şi departe de lume, ea a descoperit

o întreagă aşezare monahală cu peşteri şi biserici şi destule provizii

pentru a trăi şi a sluji Domnului zilnic pentru câtva timp. Monahii

de acolo s-au oferit să ajute şi s-au apucat să sape peşteri sub rădăcinile

unor copaci uriaşi, care au devenit locuinţe pentru călugăriţe. Călugării

stăteau în locuinţe asemănătoare. În mod asemănător au construit acolo

o biserică şi cu bucurie le ajutau pe călugăriţe în cele ce aveau nevoie.

Dar această comunitate ascunsă nu avea să dureze mult.

Curând, ambele schituri au fost descoperite. Din paisprezece călugări,

doar unul, părintele Arsenie, care era cel mai tânăr, a fost cruţat şi

nu a fost împuşcat aşa cum au fost ceilalţi; el a fost exilat pentru opt ani

într-un lagăr de concentrare, departe, tocmai în Siberia şi, la împlinirea

acestor ani, el a fost trimis într-o aşezare din Alma Ata. În această perioadă

a fost arestată şi egumena Antonina împreună cu toate călugăriţele

ei; ea nu a fost împuşcată pe loc, ci a fost exilată într-un loc necunoscut.

Şi asta este tot ceea ce spune Natalia V. Urusova despre această

egumenă sfântă în memoriile ei, în manuscris. Cu toate acestea, protoiereul

Mihail Polski, publicând acest material în al doilea volum din Noii

martiri ai Rusiei, adaugă la povestea ei ceva din propria lui experienţă

în sudul Rusiei (vol. III, în manuscris, citat mai jos), oferind o imagine

mai amplă despre suferinţele creştinilor în Caucaz şi aducând lumină

asupra vieţilor mucenicilor până acum necunoscuţi.

„În 1928, sau la începutul anului 1929, un grup de călugări asceţi a

fost descoperit în Caucaz şi a fost executat prin împuşcare. Ei erau

adepţi ai mişcării cunoscute sub numele de «cinstitorii numelui»,

iniţial expulzaţi din Sfântul Munte în Crimeea prin 1912. Conducătorul

lor era

Paul Dometici Grigorovici, un nobil moşier kievean care, după 20 de ani

de monahism, a intrat în armată, unde a avut un grad înalt în timpul

Primului Război Mondial. După Revoluţie, el s-a întors în Caucaz şi era

cunoscut ca părintele Pantelimon. Cel care a compilat această carte îl

cunoştea personal, precum şi pe alţi «cinstitori ai numelui», deoarece în

1918, în timpul Războiului Civil şi al mişcării Armatei Albe în Kuban, un

grup de ortodocşi misionari au ţinut mai multe conferinţe pentru adepţii

acestei învăţături, cu scopul de a-i aduce înapoi în Biserica Ortodoxă. Ei

sperau să îndeplinească aceasta prin realizarea unor dezbateri doctrinare

privitoare la Numele lui Dumnezeu. Eu am fost unul din aceşti misionari.

O întreagă listă de hotărâri dogmatice au fost dezvoltate şi semnate

de ambele părţi. Fostul cinstitor al Numelui, călugărul Metodie, a fost în

mod legitim hirotonit ieromonah pentru cei care respingeau erezia şi a

fost trimis la ei în munţi. Dar, din nefericire, curând a izbucnit o

neînţelegere

între ei. Părintele Metodie a rămas credincios ortodoxiei şi a părăsit

munţii. Pe calea de întoarcere, la una dintre gări, el a fost împuşcat de

către bolşevici. Pe parcursul a zece ani, restul locuitorilor în pustie au

fost şi ei împuşcaţi. Ei au fost descrişi de presa bolşevică drept o organizaţie

periculoasă, contra-revoluţionară. În 1930, scriitorul acestor vieţi

voia el însuşi să rămână în Rusia şi să locuiască în Caucaz, dar întâlnindu-i

pe locuitorii din pustie şi aflând mai multe despre situaţia lor, s-a

convins că a rămâne acolo ar fi imposibil: toţi erau ţinuţi sub supraveghere

secretă de autorităţile din satul din apropriere."

Este adevărat că unii au mers în impenetrabile desişuri ale înălţimilor

muntoase şi pentru mult timp nimeni nu a ştiut de locul lor. Dar

povestea egumenei Antonina ne arată cum se punea capăt până şi vieţii

acestor asceţi ai pustiei Caucazului.

MUCENICII NOULUI ATHOS

Trebuie menţionat faptul că cea mai mare atracţie monahală în această

regiune sudică era faimoasa Mănăstire Sfântul Apostol Simeon

Canaanitul, mai cunoscută sub numele de Noul Athos. În 1928, a fost

distrus tot ceea ce mai rămăsese din veritabila lavră cu mai multe sute

de monahi. În relativ scurta sa perioadă de existenţă de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, mănăstirea dobândise un mare renume şi multe

posesiuni; era bine organizată şi era un exemplu pentru alte mănăstiri în

întreaga lume ortodoxă. În acel an, toată proprietatea mănăstirii a fost

furată, totul a fost distrus şi în cele din urmă un grup de 140 de monahi,

care reuşiseră să scape primelor arestări ascunzându-se în munţi, a fost

prins şi dus la închisoarea Novocerkask pe Marea Neagră. Monahii au

fost interogaţi şi, pe baza refuzului lor de a da o declaraţie prin care să

recunoască faptul că autoritatea sovietică este benefică pentru umanitate,

ei au fost separaţi în grupuri şi au fost duşi în camerele de tortură

în pivniţa clădirii NKVD. Acolo au fost bătuţi şi torturaţi groaznic. Noaptea

au fost duşi într-un loc în regiunea Kosa, la aproximativ paisprezece

kilometri în afara oraşului Novocerkask, au fost puşi în faţa unui zid şi

împuşcaţi. Acel zid era binecunoscut tuturor locuitorilor oraşului.

Toţi creştinii ortodocşi ar trebui să-şi amintească de aceşti robi curajoşi

ai lui Hristos, care I-au rămas credincioşi chiar şi într-o moarte

mucenicească.

SFÂNTUL PUSTNIC MACARIE

În timpul persecutării Bisericii şi a clericilor, în 1923, a venit în

Caucaz un pustnic sfânt. El a apărut în teritoriul Vladikavkas, într-un loc

pustiu, la 32 de kilometri de o mică gară cu numele Podgorny. Era din

Rusia Centrală, dar nimeni nu ştie exact de unde.

Şi-a ales să locuiască pe dealurile înalte ale Caucazului. Într-un codru

adânc, printre defileuri şi stânci, el şi-a săpat o peşteră în care locuia

şi unde avea şi o bisericuţă. Masa de la altar era sculptată în piatră

şi avea şi câteva icoane. Totul era foarte sărăcăcios şi totuşi avea

acolo toate

cele necesare pentru Sfânta Liturghie. Pustnicul, stareţul Macarie, săvârşea

slujbe în această biserică. Localnicii au aflat despre el şi au început

să vină în număr mare. Acolo se mărturiseau şi primeau Sfânta

Împărtăşanie, şi stareţul avea grijă şi de celelalte nevoi

duhovniceşti ale lor. Numărul vizitatorilor săi creştea constant; în

scurt timp primea pelerini aproape în fiecare zi.

Stareţul Macarie avea 65 de ani; era un adevărat ascet pe care

Dumnezeu îl cinstea răspunzându-i la rugăciuni şi dându-i darul înainte-vederii:

el le spunea oamenilor gândurile şi faptele lor ascunse. Stareţul

îi întâmpina totdeauna pe vizitatorii săi la aproape trei kilometri

depărtare de peştera sa şi apoi îi conducea la locuinţa lui. Nimeni nu îl

avertiza de venirea lor – el vedea aceasta cu duhul. Au început să aibă

loc adevărate pelerinaje, oamenii venind din vecinătatea Kubanului şi

din oraşele locale. Credincioşii găseau acolo odihnă duhovnicească şi

simţeau că li se purta de grijă. Până la urmă, nu mai erau aproape deloc

biserici în întreaga regiune şi oamenii erau ca oile în căutarea păstorilor.

Părintele Macarie a trăit zăvorât până în 1928. În acest an înfricoşător,

bolşevicii au hotărât să pună capăt bisericii sale. Ei ştiau de ea de

ceva vreme, dar, din anumite motive, nu ajunseseră niciodată la ea. În

cele din urmă, au venit şi l-au arestat pe sfântul zăvorât. Ei au vrut să-l

ia în secret, dar credincioşii au aflat despre arestul lui şi au alergat să-l

vadă pentru ultima dată. În timp ce părintele Macarie se îndepărta sub

pază, el i-a binecuvântat pe oamenii care erau în ambele părţi şi şi-a luat

ultimul rămas bun. Acest sfânt păstor al prigonitei Biserici din

catacombe a fost în cele din urmă martirizat în nordul îndepărtat.

SFINŢI ASCUNŞI DE DUMNEZEU

După cel de-al Doilea Război Mondial, în cercurile imigranţilor

ruşi circula o broşură intitulată De ce cred şi eu în Dumnezeu. În ea, autorul,

iniţial un pilot ateu, descrie cum a fost numit să depisteze un grup

de călugări şi preoţi care se ascundeau în înălţimile inaccesibile din Caucaz.

Trebuie să fi fost pe la începutul războiului. Într-o zi el a identificat

un grup dintre aceştia îmbrăcaţi în zdrenţe pe un platou înalt. Când au

văzut avionul, ei au început să fugă. Pilotul a văzut clar cum ei, în aparenţă

fugind în direcţia locului în care se ascundeau, se îndreptau de fapt

spre un hău mare care îi separa de restul platoului muntos. Când au

ajuns la prăpastie, ei şi-au făcut semnul crucii şi, spre marea uimire a

pilotului, au continuat să alerge prin aer (!) până când, ajungând în siguranţă

pe partea cealaltă, ei au dispărut din vedere între stânci. Pilotul

uimit a fost instantaneu convertit şi a ajuns să creadă în Dumnezeu,

Care îi ascunsese pe robii Săi credincioşi de ochii oamenilor răi, dar îi

permisese să fie martor al acestei mari minuni a sfinţilor din catacombe

ai Rusiei pentru mântuirea sufletului său.

30. Cei şaizeci de preoţi mucenici

MASACRUL DIN TAIGAUA KACHUG-NIJNI-UDINSK

Pomeniţi la 22 iulie (†1933)

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea

oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el

înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Matei 10: 32

În 1930, 1931 şi 1932 am călătorit prin toată Siberia într-o expediţie

ştiinţifică – scrie un martor – şi în 1933 călătoriile noastre ne-au dus

în Irkuţk, Nijni-Udinsk şi Balagansk. Oraşul Kachug este pe malul râului

Lena, la 224 de kilometri de Irkuţk. Era un drum din Kachug în Nijni-Udinsk

şi Balagansk. Întreg drumul trecea prin taiga; nu erau locuitori şi

doar deţinuţii lucrau în construcţii. În lagărele din jurul Kachugului

domnea pe atunci o tiranie nemaiauzită. Fără niciun motiv, oamenii

erau împuşcaţi, bătuţi şi biciuiţi. Condiţiile de vieţuire erau groaznice;

erau şaizeci sau optzeci de oameni într-o baracă, cu două rânduri de

scânduri pentru dormit. În cazul în care unul dintre deţinuţi nu îşi

împlinea norma zilnică, gardienii lagărului aveau dreptul să facă ce

voiau cu el; ei îi ţineau pe deţinuţii aflaţi în proces timp de o săptămână

în aer liber. Oamenii mureau de foame şi de frig.

Din Irkuţk în Nijni-Udinsk am călătorit cu vaporul Buryat. Din

Nijni-Udinsk am călătorit cu căruţa pe drumul spre Kachug, mergând

mai bine de 112 kilometri pe malul drept al râului Ager. În acest timp mă

ocupam cu măsurarea nivelului apei.

De pe 8 până pe 22 iulie 1933, grupul nostru de cercetare s-a oprit

pentru mai multe zile nu departe de lagărul de concentrare. În acea regiune

solul era mai potrivit pentru agricultură şi deja acolo fuseseră făcute

planuri pentru o fermă colectivă de stat. Vremea devenise destul de

plăcută. După prânz am stat până noaptea târziu lângă foc. Adesea auzeam

un fel de strigăte, care făceau ecou în taiga. Încă nu ştiam ce fel de

strigăte erau acestea.

Era o noapte senină şi liniştită; aerul proaspăt siberian degaja o

mireasmă de flori de taiga de-a lungul văii. Şi cât voi trăi nu voi

uita niciodată

această vale, o să mi-o amintesc întotdeauna! Somnul nostru

dulce de dimineaţă a fost întrerupt de un fel de geamăt omenesc jalnic.

Toţi ne-am sculat repede. Conducătorul grupului nostru, originar din Irkuţk,

şi-a luat repede un binoclu, alţii au aranjat două instrumente de

nivelare şi ne ocupam de treburile noastre, când am început să observăm

o mulţime mişcându-se în direcţia noastră; din cauza desişului era

greu de înţeles ce se întâmpla.

Erau şaizeci de deţinuţi şi după ce au ajuns mai aproape am putut

vedea clar că erau toţi ameţiţi de foame şi din cauza muncii peste măsură.

Ce am văzut? Fiecare din ei avea o funie pe spate. Ei trăgeau o sanie

– o sanie în mijlocul lui iulie! Şi pe sanie era un butoi cu excremente

umane!

Se pare că gardienii care îi însoţeau nu ştiau că era o expediţie de

cercetare ştiinţifică în acel teritoriu al lagărului de concentrare. Am auzit

cuvintele exacte ale ordinului gardienilor: „Întindeţi-vă jos şi nu vă mişcaţi".

Unul dintre gardieni a alergat înapoi la lagăr; se pare că ne-au

considerat suspecţi. Unul dintre cei din grupul nostru a înţeles atunci

situaţia deţinuţilor şi a spus: „Le-am mai prelungit viaţa cu câteva

minute". La început nu am înţeles aceste cuvinte. În poate cincisprezece

sau douăzeci de minute eram înconjuraţi de un pluton de gardieni ai

lagărului, care se apropiau ţinând puştile în poziţie de tragere, ca şi când

urma să ne atace cu baionete. Comandantul plutonului şi comisarul

politic au venit la noi şi ne-au cerut documentele. După verificarea

documentelor ne-au explicat că aceşti şaizeci de oameni fuseseră

condamnaţi să fie împuşcaţi, pentru că erau elemente potrivnice puterii

sovietice.

Deja fusese pregătit un şanţ pentru aceşti şaizeci de oameni.

Comisarul politic ne-a cerut să mergem în corturile noastre, ceea ce am

şi făcut. Cei şaizeci de mucenici erau preoţi. În dimineaţa liniştită de

iulie vocile slăbite ale multora dintre preoţi se auzeau cu claritate. Unul

dintre cei care îi executa i-a întrebat pe preoţii care stăteau lângă şanţ,

unul câte unul: „Luaţi acum ultima gură de aer; spuneţi-ne, există Dumnezeu

sau nu?" Răspunsul sfinţilor mucenici a fost ferm şi încrezător:

„Da, există Dumnezeu!"

Prima împuşcătură a răsunat. Stând în corturi, inimile noastre băteau

cu putere… O a doua împuşcătură a răsunat, o a treia şi apoi mai

multe. Aceşti preoţi au fost duşi, unul câte unul, la şanţ; executorii

sentinţei, stând lângă şanţ, îl întrebau pe fiecare preot: „Există

Dumnezeu?". Răspunsul era acelaşi: „Da, există Dumnezeu!". Noi

suntem martori vii, noi am văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile

noastre cum acei oameni înainte de moarte îşi mărturiseau credinţa în

Dumnezeu.

Probabil că vor mai trece ani, zeci de ani, dar aceste morminte de

pe drumul Kachug-Nijni-Udinsk trebuie să fie găsite. Niciun creştin

ortodox, de oriunde ar fi, nu trebuie să îi uite pe aceşti sfinţi mucenici,

care şi-au dat vieţile pentru credinţa lor.

31. Grigorie purtătorul de Cruce

PREGUSTAREA RAIULUI DE CĂTRE NOII MUCENICI

pomenit la 6 noiembrie (†1936?)

El mi-a răspuns: aceştia sunt cei ce vin din

strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor

şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceasta

sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc

ziua şi noaptea, în templul Lui.

Apoc.7: 14-15

În lagărele de concentrare de la Temnikov am fost numit într-o

echipă de tăietori de lemne. Treaba noastră era să tăiem acea pădure,

care devenise cunoscută în întreaga lume pentru pustnicul ei, Sfântul

Serafim de Sarov. Trebuie să fi fost în 1934. La un moment dat, tovarăşul

cu care tăiam la fierăstrău era un cazac din regiunea Kuban, care

părea să fie de aceeaşi înălţime cu mine, dar un bărbat voinic, puternic.

El părea sănătos, deşi, ca noi toţi, ceilalţi deţinuţi, era palid. Îmi era un

pic teamă să am un asemenea tovarăş. Având o inimă slabă, îmi era teamă

că nu voi putea ţine pasul cu el şi voi auzi de la el cuvinte de grabă cu

înjurături şi insulte. Dar, când am pus mâna pe fierăstrău, l-am auzit

spunând:

– Frate, să nu ne grăbim, ci să lucrăm într-un ritm potolit.

– De ce?, am întrebat eu. Nu te simţi bine? Ce categorie ai?

– Categoria mea este prima, totul e bine. Sunt bine. Cine are nevoie

de munca noastră? Doar diavolul are nevoie de ea. Toţi suntem

făcuţi să muncim pentru el.

Plăcut surprins, am spus:

– Hai să muncim puţin şi apoi îmi vei explica cum se face că muncim

pentru diavol.

Mi-am făcut cruce. Tovarăşul meu a făcut acelaşi lucru, spunând:

– Hei, este bine că te rogi. Dumnezeu ne va păzi de necazuri, dar

chiar şi aşa nu ne va permite să ne împlinim norma.

Am doborât un copac şi, începând să-l tăiem în bucăţi, Grigorie –

pentru că acesta îi era numele – a început să vorbească:

– Guvernul sovietic vrea să construiască comunismul fără Dumnezeu,

pentru a se mândri mai târziu şi pentru a blasfemia numele lui

Dumnezeu. Cel care îi ajută pe atei la această construcţie ia parte la războiul

împotriva lui Dumnezeu şi Îl blasfemiază pe Dumnezeu împreună

cu ei. Dar noi suntem creştini; trebuie să fim soldaţi ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu a îngăduit să cădem în captivitatea lui Satan. Acum suntem

prizonierii lui. Dar nu trebuie să-l slujim, nu trebuie să-l ajutăm în

războiul împotriva lui Dumnezeu. A munci pentru comunişti este păcat –

un păcat de neiertat.

Filosofia tânărului cazac m-a atins în adâncul sufletului, până la

lacrimi. După trei zile de lucru comun, el a refuzat să mai muncim împreună.

Ei l-au pus la izolator şi apoi, împreună cu alţi deţinuţi care, de

asemenea, au refuzat să muncească, a fost trimis într-un alt lagăr şi astfel

i-am pierdut urma.

Trecuse un an de când eram în regiunea Altai în Osinavka. Într-o

seară călduţă de primăvară, imediat după Paşti, în timp ce ne întorceam

de la muncă la barăcile noastre, am auzit în curte multe voci care cântau

tare. Ele cântau „Hristos a înviat din morţi". Eu nu m-am dus la

baraca mea, ci, la fel ca restul deţinuţilor, am fost atraşi de

cântare. Dincolo de

ultimele barăci era o închidere cu gard de sârmă ghimpată şi acolo era o

mulţime de aproximativ 150 de deţinuţi, care arătau destul de diferit de

noi. Aceştia erau „purtătorii de cruce". Ei erau îmbrăcaţi în civil,

dar capetele lor erau rase. Pe piept sau pe mâneca stângă era cusută o

cruce

albă, de dimensiuni egale. Ei erau de diferite vârste, de la 20 la 60 de

ani. Erau slabi, vlăguiţi, şi arătau ca nişte schelete. Dar feţele lor palide

străluceau de fericire. Erau doar bărbaţi în acest grup; femeile erau

concentrate

într-un alt lagăr.

Când mi-am croit drum prin mulţime către gardul de sârmă ghimpată,

unul dintre ei a alergat spre mine. În chipul său slăbănogit şi palid

l-am recunoscut pe vechiul meu prieten cazac, Grigorie. Prin sârma

ghimpată am reuşit să ne dăm sărutarea pascală. Era, la fel ca toţi aceşti

„purtători de cruce", excesiv de slab şi de vlăguit, dar faţa lui entuziasmată

strălucea literalmente de o frumuseţe nepământească. În grabă

mi-a spus veşti despre el însuşi.

– Batiuşka, ţi-am urmat sfatul şi am renunţat la fumat: din lagărul

Temnikov nu mai am poftă pentru asta. Acolo, mulţumită izolatorului,

am fost inspirat să mă alătur acestui grup de luptători ai lui Hristos –

aceşti „purtători de cruce". Autorităţile lagărului încearcă să ne forţeze

să muncim, ei ne cer aceasta, dar noi refuzăm. Noi ne petrecem timpul

în rugăciune, cântând şi citind – ne pregătim pentru moarte… Ei ne iau

cărţile, dar muncitorii liberi ai lagărului ni le dau înapoi. Dumnezeu ne

hrăneşte. Autorităţile ne dau 200-300 de grame de pâine pe zi şi puţină

apă fierbinte – „supă". Oamenii care lucrează în lagăr ne dau în plus încă

puţină pâine, terci şi altă mâncare. Suntem în permanenţă transferaţi

dintr-un lagăr într-altul şi peste tot încearcă să ne convingă să muncim.

În timp ce călătorim în maşini, simţim foamea mai puternic; pentru

aceasta ei ne ţin în mod deliberat cât mai mult pe roţi. De la

Temnikov am fost atât în Solovki, cât şi în Vyşera şi Urali, în

Koltlos şi în taigaua Tonisk. Acum ne-au adus aici, dar şi aici ne vor

ţine doar câteva zile. Şi

aici sunt „purtători de cruce". Ei ni se vor alătura şi apoi vom fi luaţi în

sălbăticia Obdorsk, unde îi trimit pe toţi oamenii religioşi care refuză să

coopereze cu regimul sovietic. Acolo îi aruncă în sălbăticie. Foamea,

frigul şi scorbutul – toate îi ajută pe bolşevici să-şi omoare victimele.

Dar acolo, departe de lume şi mai aproape de Dumnezeu, eşti cu

adevărat liber să lucrezi la mântuire. Şi Dumnezeu îi întăreşte pe robii

Săi adevăraţi cu vedenii şi vederi minunate. Acolo, spun ei, străluceşte

lumină din rai… Alătură-te nouă, părinte. Vino cu noi, ca să câştigi

cunună mucenicească. Printre noi sunt doi preoţi, se spune că din Tver,

şi laici din Voronej şi bineînţeles şi din alte părţi.

Cu mare emoţie şi cu o bucurie de negrăit, am ascultat ceea ce spunea

Grigorie. Întreaga mea fiinţă ardea de milă şi compasiune şi de respect

în faţa acestei mişcări sfinte a eroilor duhovniceşti care „îndurau

suferinţele ca buni soldaţi ai lui Iisus Hristos" (II Tim. 2: 3). Cu toate

acestea, nu mi s-a dat să iau parte la fapta lor eroică: nu am putut să mă

eliberez de influenţa minţii mele de contabil…

Foarte curând această împrejmuire de sârmă ghimpată de lângă

barăci a fost înconjurată de gardieni înarmaţi şi accesul la aceşti „purtători

de cruce" a fost interzis. Cu toate acestea, am continuat să auzim

cântarea lor pascală pentru încă trei zile. Apoi au dispărut. Am auzit că

într-adevăr fuseseră trimişi în taigaua Obdorsk, în tundra pustie, pe

malul Oceanului Arctic – de unde nu mai este întoarcere.

Protopop Nicolae MASICI

IV.

Serghianismul

văzut din interiorul

patriarhiei moscovite

Vai de păstorii care pierd şi împrăştie

oile turmei Mele, zice Domnul.

Ieremia 23: 1

32. Trezirea conştiinţei în Patriarhia moscovită

Toate consecinţele groaznice, despre care primii ierarhi ai Bisericii

din catacombe au prezis că vor urma după „declaraţia" serghianistă din

1927, s-au împlinit într-adevăr. Guvernul sovietic a folosit Declaraţia

mai întâi de toate ca mijloc „legal" de persecutare a Bisericii din catacombe;

dar „legalizarea" nu le-a adus vreun beneficiu nici ierarhilor serghianişti:

şi ei au fost, aproape toţi, persecutaţi, şi pe la sfârşitul anilor

1930 Biserica Ortodoxă rusă fusese efectiv lichidată ca trup vizibil, doar

foarte puţine biserici rămânând deschise. Redeschiderea bisericilor din

timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost inspirată nu de Mitropolitul

Serghie, ci de invazia lui Hitler, a cărui combatere cerea un apel la

sentimentele religioase şi patriotice ale poporului rus.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Patriarhia Moscovei a apărut

pe scena religioasă internaţională exact ca acel tip de organizaţie pe

care ierarhii din catacombe îl prevăzuseră, adică o purtătoare de cuvânt

a propagandei pentru guvernul sovietic, neezitând să justifice tirania sovietică

prin cele mai sfruntate minciuni. Conform reprezentanţilor patriarhiei

Moscovei, care repetă fără ruşine până în ziua de astăzi acest lucru,

nu există acum şi nici nu a existat vreodată vreo persecuţie religioasă

sub guvernul sovietic; clericii care au suferit de pe urma autorităţilor

sunt doar „criminali politici"; bisericile sunt închise doar pentru că oamenii

doresc aceasta.

Cu toate acestea, conştiinţa creştină nu va mai putea mult timp să

accepte aceste minciuni în numele creştinătăţii. Şi astfel se face că în cele

două decade, până şi oamenii cu conştiinţă din patriarhia Moscovei

(nemaifiind nicio altă organizaţie bisericească ortodoxă vizibilă în Rusia)

au început să vorbească deschis, la început sub forma protestelor împotriva

noilor persecuţii ale perioadei Hruşciov (1959-64) – în care

ierarhii moscoviţi erau în cel mai bun caz spectatori pasivi şi în cel mai

rău caz colaboratori voluntari – şi, apoi, în forma criticii profunde a întregii

politici serghianiste pe care patriarhia a urmat-o din momentul

Declaraţiei din 1927.

Aici prezentăm trei din aceste critici ale serghianismului din interiorul

patriarhiei. Aceştia nu sunt reprezentanţi ai Bisericii din catacombe,

şi opiniile lor pot fi criticate ca unele care nu reflectă poziţia exactă a

separării celor din catacombe de organizaţia bisericească serghianistă.

Totuşi, criticile lor oferă o confirmare remarcabilă a adevărului poziţiei

celor din catacombe şi ne dau motiv de speranţă că în cele din urmă –

cel puţin o dată cu căderea regimului sovietic – partea cea mai bună din

patriarhia moscovită va reveni la unitatea cu Biserica din catacombe

exact pe baza principiului creştin al acriviei.

33. Boris Talantov

1903-1971

MĂRTURISITOR ORTODOX ÎNTR-O SOCIETATE ATEE

Pe 4 ianuarie 1971, în spitalul închisorii din oraşul Kirov (fost Viatka),

Boris Vladimirovici Talantov a murit în al 68-lea an de viaţă, de o

boală de inimă. Conform sistemului sovietic, el a murit în dizgraţie, ca

un criminal politic, fiind închis din septembrie 1969, pentru că scrisese o

serie de relatări extrem de sincere şi detaliate ale persecuţiilor suferite

de credincioşii ortodocşi din partea regimului ateist şi a ierarhilor

conducători

ai patriarhiei moscovite – o „crimă" încadrată de Uniunea Sovietică

la „activităţi anti-sovietice".

Viaţa lui Boris Talantov este biografia creştinului „tipic" din perioada

sovietică, culminând, în ultimii săi ani, printr-un curaj „atipic" de a

spune adevărul despre situaţia religioasă în URSS. El este o confirmare a

adevărului şocant din afirmaţia făcută de scriitorul Anatolie Kuzneţov,

care a fugit din Uniunea Sovietică şi a venit în Vest în 1968: „Este imposibil

să fii cetăţean sovietic şi în acelaşi timp sută la sută o fiinţă umană

decentă". Boris Talantov a fost un om onest, care a ţinut credinţa ortodoxă

până la capăt şi conştiinţa sa creştină curată; prin urmare, pur şi

simplu nu era loc pentru el în sistemul sovietic – cu excepţia închisorii.

Evenimentele importante ale biografiei le-a descris însuşi Talantov

în materialul său „Plângere către Procurorul General al Uniunii Sovietice"

din 26 aprilie 1968 (Textul în limba engleză în Religion in Communist

Dominated Areas, august 1968). Citatele care urmează sunt din acest

document, în cuvintele lui Talantov însuşi.

Boris Talantov s-a născut în 1903, în provincia Kostroma, în familia

unui preot. În 1922-23, a frecventat Institutul Mejov din Moscova.

„Atât rudele mele apropiate cât şi eu am suferit mult din cauza domniei

nelegiuirii şi arbitrariului în serviciile pentru securitatea statului

din timpul

lui Stalin. Tatăl meu a fost condamnat de o troika (un comitet format

din trei reprezentanţi ai poliţiei secrete, care îşi condamna victimele fără

a le asculta şi fără drept de apel), în 1937, la vârsta de 62 de ani,

şi în ciuda

vârstei şi a bolii sale, a fost dus în lagărele Temnikovskiye (Mănăstirea

Sarov), unde se află acum scriitorul Yu. M. Daniel. Pe 5 februarie

1940, am făcut o petiţie către procurorul general al RSFSR pentru a-l elibera

mai devreme din închisoare, pe motive de sănătate. După o birocraţie

îndelungată, biroul procurorului general m-a informat abia la 19 decembrie

1940 că tatăl meu murise în lagăr pe 12 martie 1940. Singurul

motiv al arestului şi întemniţării sale a fost faptul că era cleric. Fratele

meu, Serafim Vladimirovici Talantov, care lucra ca tehnician hidraulic,

în 1930, la vârsta de 22 de ani, în oraşul Vologda, a fost arestat şi întemniţat

fără niciun motiv. El s-a stins în lagărul de concentrare de la Canalul

Marea Albă – Marea Baltică. Eu însumi, din 1930 până în 1941, datorită

originii mele, am fost permanent supus ameninţărilor din partea

serviciilor pentru securitatea statului. În 1954, am fost exmatriculat de la

Institutul Pedagogic pentru convingeri religioase, deşi cauza prezentată

oficial nu constituia un motiv valid. Deşi toată viaţa am muncit ireproşabil,

aşa cum se vede şi din documente, în fiecare zi mă aşteptam să fiu

arestat fără motiv – «să putrezesc în închisoare» sau să fiu concediat şi

trecut pe lista neagră. Prin urmare, am socotit de datoria mea să scriu

ziarului Pravda o scrisoare de protest împotriva tiraniei şi a nelegiuirii

serviciilor pentru securitatea statului" (pp. 126-127).

Această scrisoare, primul dintre mai multe documente care au aţâţat

furia oficialilor sovietici împotriva autorului, a fost trimisă anonim de

Talantov pe 18 iulie 1957. „Nu ştiu dacă această scrisoare a ajuns la editorul

ziarului Pravda, dar în cele din urmă a ajuns la cartierul general

KGB (poliţia politică şi de securitate a statului, fostă GPU) din Kirov.

Aici, prin studierea scrisului de mână, au descoperit că autorul scrisorii

eram eu. Pe 29 iulie 1958 am fost convocat la centrul KGB, unde am recunoscut

în scris că eram autorul scrisorii şi mi-am exprimat regretul că

din cauza lipsei de curaj nu o semnasem." Pe 14 august 1958, am fost

concediat din postul pe care îl aveam la Institutul Politehnic din Kirov…

„conform propriei mele dorinţe".

Departe de a fi intimidat de astfel de presiuni, Talantov a mai scris

alte câteva scrisori, acum semnate cu numele său, pe care le descrie după

cum urmează:

„I. O scrisoare către revista Ştiinţă şi religie, conţinând o respingere

a unei minciuni de propagandă antireligioasă. A fost trimisă la 31 octombrie

1960, şi a rămas, în esenţă, fără răspuns.

II. O scrisoare către ziarul Izvestia, «Distrugerea în masă a monumentelor

de arhitectură bisericească din zona Kirov», trimisă la 19 februarie

1963. Editorul acestui ziar nu mi-a trimis niciun răspuns la

această scrisoare, dar, în vara anului 1963, la o întâlnire în oraşul Kirov,

un conferenţiar moscovit, evident la cererea editorului, a recomandat ca

eu să fiu supus unui tratament forţat pentru scrisoarea mea rebelă, adică

să fiu internat într-un spital de boli mintale.

III. O scrisoare către ziarul Izvestia, „Statul sovietic şi religia creştină",

primită de editorul ziarului la 19 decembrie 1966." (p. 127)

Această ultimă scrisoare a fost o versiune extinsă a unei scrisori

deschise adresate Patriarhului Alexei, scrise de Talantov şi semnate de

doisprezece credincioşi din regiunea Kirov. „Scrisoarea conţinea, în mare,

descrierea acţiunilor lipsite de scrupule ale episcopului local, Ioan, cu

scopul de a produce neorânduială în viaţa bisericească. Prin urmare,

credincioşii

i-au cerut patriarhului să-l îndepărteze imediat pe episcopul

Ioan. Printre alte chestiuni, scrisoarea semnala că autorităţile civile locale,

din 1960 până în 1964, au închis ilegal şi forţat 40 de biserici în zona

Kirov (53%), au dat foc icoanelor şi iconostaselor din aceste biserici, au

tâlhărit bunurile bisericeşti şi au distrus complet un număr de biserici,

fără să fie nicio necesitate de a face astfel".

„Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov către Patriarhul

Alexei" a fost trimisă în străinătate, nu ştim prin ce metodă, şi la 8 decembrie

1966 BBC a transmis conţinutul ei.

„Pe 14 februarie 1967, am fost convocat la Centrul KGB din Kirov

în legătură cu aceste scrisori. În acest punct mi s-a propus să contest în

mod oficial semnătura mea de pe «Scrisoarea deschisă a credincioşilor

din Kirov», care devenise bine cunoscută peste hotare. Într-o explicaţie

scrisă am evidenţiat faptul că, în calitate de autor al unei scrisori deschise

şi al unei scrisori trimise editorului ziarului Izvestia, eu confirm

autenticitatea

semnăturii mele din scrisoarea deschisă şi declar că sunt gata

oricând să susţin cu tărie exactitatea conţinutului ambelor scrisori. În

aceeaşi zi, oficialul KGB a luat din apartamentul meu dosarele de lucru

care constau în schiţe la diferite lucrări filosofice cu comentariul meu…

Mai târziu, pe 25 februarie, am aflat de la ştirile BBC că, în timp ce

eu confirmam, la sediul KGB din Kirov, autenticitatea semnăturii mele

din «Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov», în Londra Mitropolitul

Nicodim declarase această scrisoare anonimă şi, prin urmare, nedemnă

de credibilitate. El a declarat că oricând poate jura, pentru adevărul

acestei afirmaţii, pe Cruce şi pe Scriptură… Această declaraţie a

Mitropolitului Nicodim m-a întristat foarte mult, în calitate de creştin

ortodox, de vreme ce, din corespondenţa anterioară cu patriarhia Moscovei,

eram convins că Mitropolitul Nicodim nu se putea îndoi de autenticitatea

«Scrisorii deschise». Prin urmare, pe 22 martie i-am trimis Patriarhului

Alexei o scrisoare în care infirmam declaraţia Mitropolitului

Nicodim despre anonimitatea «Scrisorii deschise a credincioşilor din Kirov»

şi am confirmat credibilitatea conţinutului ei.

În afară de mine, «scrisoarea deschisă» a mai fost semnată de încă

11 cetăţeni din oraşul Kirov. La începutul lui aprilie, aceştia au

fost convocaţi

în mod individual la consiliul oraşului Kirov în legătură cu această

chestiune. Aici, cercetările au fost făcute de către secretarul consiliului

din oraş, L. Ostanina, care m-a etichetat drept un «individ periculos cu

legături externe», şi a ameninţat cu închisoarea pe oricine ar fi semnat

alte viitoare scrisori de acest fel. În ciuda ameninţărilor, toţi au confirmat

că semnaseră «scrisoarea deschisă» voluntar şi deplin conştienţi de

ceea ce făceau…

În acelaşi timp, oficialii KGB i-au speriat pe câţiva credincioşi care

cereau să se deschidă o a doua biserică în oraşul Kirov, acuzându-i că au

legături cu mine, numindu-mă «un criminal politic periculos». În cele

din urmă, un conferenţiar de la Institutul Politehnic, unde lucrasem între

anii 1955-1958 ca profesor de matematici superioare, m-a numit în

public «duşman al poporului», aşa cum se obişnuia în timpul lui Ejov

(omul lui Stalin, şeful poliţiei secrete în perioada de vârf a celor mai

crunte «epurări» de la sfârşitul anilor 1930)."

Un alt rezultat al scrisorilor lui Talantov a fost un articol publicat

în ziarul sovietic Kirov Pravda din 31 mai 1967, „care conţinea aserţiuni

calomniatoare, ameninţări grosolane şi insulte nedrepte îndreptate în

direcţia mea" şi, de asemenea, citate din arhiva personală a lui Talantov,

pe care KGB-ul o confiscase la 14 februarie 1967 – arătând astfel relaţia

de strânsă colaborare dintre presa sovietică şi poliţia politică în persecutarea

credincioşilor. Rezultatul tragic a fost că „soţia mea, Nina Agatanghelovna

Talantova, suferind de hipertensiune, nu a putut să reziste la

ameninţările şi la acuzele calomniatoare de care era plin articolul, în stilul

articolelor de intimidare împotriva pseudo-duşmanilor poporului din

perioada Ejov. Pe 7 septembrie 1967, ca rezultat al experienţelor traumatizante,

ea a suferit un atac de cord şi pe 16 decembrie 1967 a murit.

În ziua morţii ei, am vrut să i se facă Taina Sfântului Maslu, după

cum îşi dorise. Dar protopopul singurei biserici ortodoxe rămase deschise

în oraşul Kirov, cea a Sfântului Serafim, mi-a spus că autorităţile locale

interziseseră ca taina maslului să se facă în case. Acest caz deplorabil

demonstrează că în zilele noastre credincioşii creştini din oraşul Kirov

sunt lipsiţi chiar şi de acele drepturi care le fuseseră date de I. V. Stalin".

Talantov însuşi era grav bolnav atunci.

Într-o colecţie recentă de documente care detaliază „persecutarea

Bisericii Ortodoxe Ruse astăzi", Patriarh şi profeţi (editată de Rev.

Michael Bordeau, Praeger, N.Y., 1970), mai sunt trei texte ale lui Boris

Talantov, tipărite în traducerea engleză: „Situaţia de calamitate a Bisericii

Ortodoxe în regiunea Kirov şi rolul patriarhiei Moscovei" (nr. 10,

1966), care este foarte similar în conţinut cu „Scrisoare deschisă a

credincioşilor

din Kirov"; şi o scurtă selecţie din două articole care au ajuns

în Occident în 1968, cu privire la trădarea Bisericii de către liderii

patriarhiei

Moscovei (descrisă mai jos). Mai multe alte articole ale sale, inclusiv

unul despre „Societatea rusă în 1965-68", au apărut în Occident în

ruseşte în periodicele Posev şi Messenger ale Mişcării studenţilor creştini

ruşi din Paris.

Ca rezultat al tuturor acestor scrieri, Boris Talantov a fost arestat la

12 iunie 1969 şi la 3 septembrie a fost condamnat la doi ani de închisoare

pentru „activităţi anti-sovietice". În cuvântul final de la procesul său,

el a susţinut adevărul declaraţiilor sale şi credincioşia sa faţă de

convingerile sale religioase şi şi-a luat rămas bun de la prieteni, de

vreme ce nu

se aştepta să se întoarcă viu din închisoare. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Pentru credincioşii din interiorul URSS, Boris Talantov este un

exemplu care inspiră la curaj creştin împotriva obstacolelor copleşitoare.

Iată cum l-a descris intelectualul moscovit Anatolie Krasnov-Levitin, care

a suferit el însuşi detenţie pentru sinceritatea convingerilor expuse în

articolul intitulat „Dramă în Viatka", care a fost scris în perioada arestului

lui Talantov şi care a fost apoi scos în ascuns din URSS şi publicat în

Posev (1969).

„L-am văzut numai o dată în toată viaţa mea: un bărbat scund, bătrân,

cu o barbă căruntă mică, adus de spate, cu o servietă mică şi ieftină

în mâini, nevorbăreţ. În aparenţă, tipul omului din zonele mai înapoiate…

Când toate ziarele şi revistele erau pline cu calomnii mincinoase împotriva

credincioşilor, şi ierarhii stăteau la locurile lor, fiindu-le teamă

să rostească un singur cuvânt în apărarea Bisericii – în acea perioadă,

umilul profesor din Viatka se lupta pentru Biserică. El se lupta cu stiloul,

scriind scrisori izbitoare către toate fronturile; el se lupta cu cuvântul,

acuzând arbitrariul autorităţilor locale şi complicitatea criminală a

ierarhilor.

A fost dificil pentru el, un om în vârstă. Pentru că în provincie era

complet singur. În provincie oamenii sunt mai timizi decât în Moscova,

autorităţile sunt mai despotice, arbitrariul este mai cinic… Dar s-a dovedit

că acest bătrân mic şi blând avea o voinţă de fier, o energie titanică şi

o inimă mare. Nu l-au doborât nici bolile, nici necazurile grele pe care le

avea. El este un erou, dar un erou reticent, modest şi liniştit. El îşi dă

viaţa simplu, fără emfază, fără poză. El spune adevărul cu voce măsurată

şi calmă şi cu pas măsurat şi liniştit păşeşte spre Golgota."

Astfel a trăit şi a murit Boris Talantov, ca un neînfricat mărturisitor

al sfintei credinţe ortodoxe. Cu aceste proteste curajoase împotriva

autorităţilor de stat şi ale Bisericii şi a persecutării de către

acestea a ortodoxiei,

el stă în fruntea acelor mulţi credincioşi ale căror apeluri şi

proteste sincere au ajuns în lumea liberă în ultima decadă: credincioşii

din Poceaev, cei doi preoţi din Moscova, arhiepiscopul Ermoghen şi alţii.

Dar în profunzimea analizelor sale el îi depăşeşte pe toţi şi într-adevăr

adaugă o dimensiune cu totul nouă protestelor lor.

Boris Talantov este un gânditor filosofic; într-adevăr, el se plânge

într-o scrisoare că notele şi comentariile sale la numeroase lucrări filosofice

au fost furate de către KGB. Trecând prin mintea sa filosofică experienţele

tragice ale sale şi ale tovarăşilor săi credincioşi de sub jugul comunist,

el a pătruns chiar la rădăcina „bolii" patriarhiei Moscovei de astăzi.

Problema nu sunt doar acele nedreptăţi, persecuţii şi minciuni împotriva

cărora credincioşii au protestat curajos în ultima decadă, ci la

baza principiilor „serghianismului" se află însuşi „concordatul" pe care

Mitropolitul Serghie l-a făcut cu guvernul sovietic în 1927. Talantov

prezintă aceste perspective într-un articol special intitulat

„Serghievşcina

(adică «afacerea serghianistă», cu o conotaţie peiorativă) sau adoptarea

ateismului (Aluatul lui Irod)".

Respingând în mod decisiv imaginea în general favorabilă a Mitropolitului

(mai apoi Patriarhului) Serghie care predomină în Vest, Talantov

afirmă că „rădăcinile serioasei crize ecleziale care s-a dezvăluit acum

au fost plantate chiar de Patriarhul Serghie". Declaraţia celui din urmă

în 1927 nu a fost deloc o simplă „declaraţie forţată a administraţiei

bisericeşti

în scopul de a păstra parohiile bisericeşti"; mai degrabă „această

adresă şi activităţile Mitropolitului Serghie care au urmat au fost o trădare

a Bisericii". „Mitropolitul Serghie prin adoptarea declaraţiei şi prin

minciuni nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei persoane".

Serghianismul „nu doar că nu a salvat Biserica Ortodoxă Rusă în timpul

lui Stalin, ci dimpotrivă, a contribuit direct la pierderea unei libertăţi de

conştiinţă autentice şi la transformarea administraţiei bisericeşti într-un

instrument obedient al regimului ateu". Chiar şi în timpul celui de-al Doilea

Război Mondial, când câteva biserici au fost redeschise, aceasta nu a

fost nicidecum un rezultat al compromisului „serghianist". „Deschiderea

bisericilor între limite înguste nu a fost lucrarea Patriarhului Serghie sau a

Patriarhului Alexei, ci această deschidere a fost realizată de însuşi regimul

ateu sub presiunea oamenilor simpli şi pentru liniştirea lor".

Într-un articol chiar mai pătrunzător, „Participarea secretă a patriarhiei

moscovite în lupta partidului comunist al Uniunii Sovietice împotriva

Bisericii Creştin Ortodoxe", Talantov expune scopurile pentru care

patriarhia moscovită a devenit „un instrument obedient al regimului

ateu". Acasă, „patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor

participă în

secret la organizarea activităţilor regimului ateu, îndreptate spre închiderea

bisericilor, limitarea răspândirii credinţei şi subminarea ei în ţara

noastră". Peste hotare, „prin mijlocirea minciunilor ruşinoase şi prin

calomnii",

patriarhia încearcă să acopere „închiderea ilegală a bisericilor,

opresiunea credincioşilor şi a organizaţiilor lor, şi măsurile administrative

secrete îndreptate spre subminarea credinţei în interiorul URSS… În

al doilea rând, activitatea patriarhiei are ca scop, prin mijlocirea înşelării

şi a minciunilor, să direcţioneze dezvoltarea mişcării creştine din întreaga

lume pe o cale cu totul falsă şi prin aceasta să o submineze". Ca un

exemplu al ultimului punct, el citează cererea delegaţiei moscovite de

la

Sinodul pan-ortodox de la Rhodos din 1961 ca ortodocşii „să respingă

apologetica creştină şi lupta ideologică împotriva ateismului contemporan".

În rezumat, Talantov avertizează: „activitatea patriarhiei moscovite

peste hotare reprezintă o trădare conştientă a Bisericii Ortodoxe Ruse şi

a credinţei creştine. A păşit în arena mondială ca un agent secret al

anti-creştinismului

mondial".

Nicio critică a patriarhiei moscovite din diaspora rusă nu a ajuns la

concluzii mai drastice decât acestea. În URSS, cuvintele lui Talantov

sunt pe de-a-ntregul după tradiţia episcopilor „iozefiţi" din 1927, şi

într-adevăr

demonstrează că avertizările acestor episcopi asupra consecinţelor

Declaraţiei lui Serghie au fost pe deplin justificate şi au fost mai

mult decât împlinite. Cineva s-ar putea întreba, prin urmare, care este

poziţia lui Talantov faţă de Biserica „iozefită" sau din catacombe de astăzi

din URSS. De fapt, el o menţionează într-una din scrierile sale. „Soţii

Slobojanin şi-au crescut copiii în credinţa creştină şi în casa lor promovau

viziunea creştină asupra vieţii printre consătenii lor. În casa lor,

credincioşii pribegi, care-şi spuneau membri ai Adevăratei Biserici Ortodoxe,

veneau să se închine, să cânte imne şi să citească Biblia. Singura

lor diferenţă faţă de alţi creştini ortodocşi era aceea că nu îl recunoşteau

pe Patriarhul Alexei şi pe ceilalţi episcopi instalaţi de el, considerându-i

trădători ai Bisericii. În iunie 1961, Tribunalul poporului l-a reţinut pe

M.L. Slobojanin ca un fiind parazit şi l-a exilat în zone îndepărtate pentru

o perioadă de cinci ani. La sfârşitul anului 1962, aceeaşi curte a lipsit-o

pe Tatiana Slobojanina de drepturile parentale şi a exilat-o ca pe un

parazit în afara districtului său şi copiii au fost plasaţi în mod forţat într-o

casă de copii" („Plângere către Magistratură", p. 131). Este evident

că Talantov este de partea acestor „adevăraţi creştini ortodocşi" persecutaţi,

împotriva tiraniei statului şi a ierarhiei Bisericii oficiale. Aşa cum a

observat John Dunlop, la nivel popular graniţa dintre Biserica „oficială"

şi cea din „catacombe" este oarecum fluidă. Scrierile lui Boris Talantov

certifică prezenţa unei diviziuni profunde astăzi, în interiorul patriarhiei

moscovite, între ierarhia „serghianistă" cu „creştinismul ei comunist" şi

credincioşii cu adevărat ortodocşi care resping această necuvioasă „adaptare

la ateism". Cei din Vest, care afirmă posibilitatea de a colabora cu ierarhia

moscovită pentru că este „persecutată", fără a vedea propria ei

persecutare a credincioşilor, apar acuzaţi în scrierile lui Boris Talantov

de trădarea adevăraţilor creştini ortodocşi în Rusia.

Dumnezeu singur ştie viitorul Bisericii Ortodoxe Ruse, dar noi nu

putem decât să credem că într-o zi va fi din nou liberă. Scrierile lui Boris

Talantov arată spre acea zi. Deşi au fost începute cu scopul de a corecta

violenţele de astăzi faţă de ortodoxie, concluziile lor finale sunt atât de

radicale şi atât de profunde încât transcend deplin condiţiile imediate

care le-au dat naştere. Fără îndoială ele vor fi folosite ca mărturie la mult

aşteptatul sinod al întregii Biserici ruse libere, la care vor lua

parte inclusiv

bisericile din catacombe şi cele din Diaspora, sinod care va judeca

în cele din urmă situaţia creată de jugul comunist şi de serghianism.

Boris Talantov nu a fost doar un polemist şi un gânditor filosofic;

el a fost mai întâi de toate un simplu creştin ortodox. O scrisoare scrisă

de el în ultima lună a vieţii sale în închisoare (7 decembrie 1970),

descoperă o faţetă a caracterului său creştin care poate fi trecut cu

vederea cu

uşurinţă în scrierile sale publice: suferinţa sa răbdătoare, acceptarea voinţei

lui Dumnezeu şi iubirea creştină.

„Primirea scrisorilor tale a fost o mare bucurie pentru mine, pentru

că, aflând la 2 octombrie 1962 despre marea ta nenorocire, tot timpul

am fost îngrijorat în privinţa ta şi m-am rugat lui Dumnezeu cu înflăcărare

ca să te izbăvească de nenorocire."

„Ţie şi prietenilor tăi vă aduc mulţumirile mele sincere pentru marea

bunătate pe care mi-aţi arătat-o când am căzut în necaz. Iubirea jertfelnică

şi sinceră pe care ne-o purtăm noi, creştinii, este dovada faptului

că suntem ucenici ai lui Hristos. Însăşi conştientizarea acestui fapt ne

consolează şi ne încurajează, indiferent de condiţiile în care ne putem

afla. Pentru mine, un bătrân bolnav, bineînţeles nu este uşor să-mi trăiesc

detenţia. Dar aici am întâlnit câţiva deţinuţi cu adevărat credincioşi,

care, fiind mai tineri decât mine, au avut grijă de mine ca de însuşi

tatăl lor. De asemenea, credincioşii din libertate m-au mângâiat şi ei

cu scrisorile

lor, în care iubirea lor creştină sinceră este evidentă.

Din 6 noiembrie am fost în spital din cauza unei boli de inimă. Oftalmologul

mi-a diagnosticat o cataractă la ambii ochi şi a spus că trebuie

să mă operez, sau altfel va urma orbirea totală. Dar toate aceste necazuri

nu mi-au răpus duhul şi credinţa: încă pot să scriu şi să citesc scrisori,

slavă lui Dumnezeu."

„Sunt cu moralul ridicat şi cu mulţumire primesc de la Dumnezeu

toate încercările mele amare."

„Mă rog lui Dumnezeu cu înflăcărare pentru sănătatea ta şi pentru

sănătatea tuturor credincioşilor creştini."

„Fie ca Domnul Dumnezeu să te păzească de toate nenorocirile şi

necazurile şi să vă dea fericirea Sa cea desăvârşită.

Prietenul tău, Boris Talantov."

34. Serghianismul, aluatul lui Irod

de BORIS TALANTOV

Cele două texte care urmează – de fapt două părţi ale unui singur

eseu – sunt de o importanţă crucială pentru înţelegerea Bisericii Ortodoxe

Ruse sub jugul comunist. Ele au fost scrise de un adevărat mărturisitor

al ortodoxiei, care a murit în închisoare în Uniunea Sovietică în

1971 pentru că a scris aceste texte şi altele similare. Ele sunt prezentate

aici ca un răspuns direct la cererea autorului însuşi: „Această trădare…

trebuie să fie făcută cunoscută tuturor credincioşilor din Rusia şi

de peste hotare, pentru că o astfel de activitate a patriarhiei… reprezintă

un mare pericol pentru toţi credincioşii". Textele sunt în principal

documente care expun cu dovezi directe şi irefutabile trădarea conştientă

a ortodoxiei ruse de proprii ei ierarhi.

Ortodoxia rusă astăzi – trădată de ierarhii ei în URSS, şi reprezentată

doar de episcopii liberi de peste hotare şi de o rămăşiţă de credincioşi

acasă şi peste hotare – trăieşte în aşteptarea unei restaurări a

adevăratei şi canonicei ordini bisericeşti. Acest lucru se va petrece, fără

îndoială, doar la mult aşteptatul sinod a toată ortodoxia rusă după căderea

regimului comunist, când celor care au ţinut credinţa li se va face

dreptate. Pentru această restaurare a adevăratei ordini, scrierile lui

Talantov vor fi o mărturie nepreţuită. Deoarece vin de la cineva care a

experimentat în mod conştient jugul comunist de la începutul său şi

mărturisesc astfel din interior, nu doar despre faptele vieţii bisericeşti

ruse din acei ani, dar, mai important, despre atitudinea faţă de ele a

credincioşilor ortodocşi. Mai înainte, acestea au fost cunoscute într-o

măsură oarecare prin cei care au evadat din URSS, dar din ţară nu se

auzea decât propaganda monotonă a patriarhie moscovite, care a încercat

să înăbuşe adevărul şi a reuşit într-adevăr să amăgească o întreagă

generaţie de figuri bisericeşti naive din Vest. Dar acum, la apogeul

unei decade de proteste, adevăratele atitudini ale credincioşilor

care rămân în Rusia au devenit cunoscute.

Boris Talantov, aşa cum dezvăluie aceste texte, nu a părăsit comuniunea

cu patriarhia Moscovei, chiar dacă a simpatizat cu membrii

Adevăratei Biserici Ortodoxe (din catacombe) pe care îi cunoştea; totuşi,

el repetă terminologia sovietică standard, numind această Biserică

„sectă". Aici, desigur, poate fi dezaprobat. Fără a-i judeca pe cei

care rămân în patriarhie, totuşi noi, cei de peste hotare, nu putem să

nu vedem

că soluţia crizei prezente a patriarhiei Moscovei – care este de fapt

punctul culminant, aşa cum evidenţiază Talantov, al trădării din 1927

– nu poate veni doar din interiorul patriarhiei, ci trebuie să vină şi de

la întreaga Biserică ortodoxă mărturisitoare a Rusiei: credincioşii din

catacombe care rămân credincioşi testamentelor Mitropolitului Iosif şi

ale acelor mulţi episcopi care în 1927 au declarat că Biserica „serghianistă"

este schismatică; adevăraţii credincioşi care rămân în patriarhie;

şi Biserica din afara Rusiei. Despre cea din urmă este puţin probabil

ca Talantov să fi avut vreo informaţie veridică. Trebuie amintit că

aceste documente oferă nu o imagine completă a stării ortodoxiei ruse

de astăzi, ci mai degrabă o voce autentică a credinciosului ortodox din

URSS, şi în special a turmei patriarhiei moscovite. Aceste texte, cu toate

acestea, sunt fără îndoială unele dintre primele documente din care

va fi cunoscută într-o zi imaginea completă a ortodoxiei ruse din secolul

al XX-lea. Cele două texte sunt prezentate aici complet, fără

omisiuni sau adaosuri de orice fel, aşa cum sunt traduse din

manuscrisele ruse obţinute în 1968 dintr-o sursă absolut de încredere

din Paris de către Rev. Michael Bordeaux de la Centrul de studiu al

religiei şi comunismului. Cele două titluri şi toate parantezele şi

accentuările (în italic) din text sunt cele din original; toate notele şi

comentariile traducătorilor au fost limitate la note de subsol. Textele

sunt publicate aici cu permisiunea binevoitoare a Rev. Bordeaux.

I. SERGHIANISMUL 8 , SAU ADAPTAREA LA ATEISM

(ALUATUL LUI IROD)

În Anglia a apărut o carte a lui Nichita Struve, Christians in Contemporary

Russia 9 (Creştinii în Rusia contemporană), în care el, ca şi

alţii în Occident, aprobă în general activitatea Patriarhului Serghie,

comparându-l

chiar cu Serghie de Radonej şi cu Patriarhul Ermoghen 10. În

Occident, Patriarhul Serghie este considerat un fel de salvator al Bisericii

Ortodoxe în Rusia. O astfel de evaluare incorectă a activităţii Patriarhului

Serghie este bazată pe faptul că cercetătorii occidentali nu sunt familiarizaţi

cu faptele şi manifestările de culise ale vieţii Bisericii Ortodoxe

Ruse. Rădăcinile profundei crize ecleziale care au ieşit acum la iveală

au fost planificate cu precizie de Patriarhul Serghie.

În apelul său către credincioşi din 19 august 1927 11 , Mitropolitul

Serghie a prezentat noi baze pentru activitatea administraţiei bisericeşti,

8 Serghianism (în limba rusă: Serghievşcina) – cuvânt intraductibil, însemnând

aproximativ „afacerea (chestiunea) serghianistă", având o conotaţie peiorativă.

9 Londra, 1967; ediţia originală în limba franceză: Les Chretiens en

URSS, Paris,

1963. Nikita Struve este un intelectual rus al şcolii de la Paris,

actualul editor al

Vestnik al Mişcării Creştine a Studenţilor Ruşi.

10 Mari sfinţi ruşi din secolele XIV şi XVI.

11 Declaraţia Mitropolitului Serghie a fost emisă în realitate pe

16-29 iulie 1927, dar a

apărut pentru prima dată în ziarul sovietic oficial Izvestia din 19 august.

care la acea vreme au fost numite de către E. Yaroslavski 12 o „adaptare"

la realitatea atee a URSS-ului.

„Adaptarea" consta întâi de toate într-o falsă separare a tuturor nevoilor

duhovniceşti ale omului în simple nevoi religioase şi altele, socio-politice.

Biserica trebuia să satisfacă nevoile pur religioase ale cetăţenilor

URSS, fără a se atinge de cele socio-politice, pe care trebuia să

le rezolve şi să le satisfacă ideologia oficială a PCUS 13.

Activitatea socio-politică

a fiecărui credincios, conform acestui Apel, trebuia să fie îndreptată

spre construirea unei societăţi socialiste sub conducerea PCUS.

În dezvoltarea sa ulterioară, această adaptare a dus la teoria teologilor

sovietici conform căreia organizarea comunistă a societăţii este singura

fericită şi dreaptă, şi se presupune că ar fi fost indicată chiar de Evanghelie.

În acelaşi timp, nu era permisă nicio critică la adresa ideologiei

oficiale, a legilor sau a acţiunilor autorităţilor. Orice acuzaţie împotriva

acţiunilor autorităţilor civile sau orice îndoială asupra

corectitudinii ideologiei

oficiale era considerată o deviere de la activitatea pur religioasă şi

o contra-revoluţie. Administraţia eclezială condusă de Mitropolitul Serghie

nu doar că nu îi apăra pe credincioşii şi pe clericii care mergeau în

lagărele de concentrare din cauza acuzării arbitrariului şi violenţei

autorităţilor

civile, ci chiar pleda ea însăşi, cu un servilism de rob, pentru

condamnarea unor astfel de oameni drept contra-revoluţionari. În esenţă,

adaptarea la ateism a reprezentat o unire mecanică a dogmelor şi

riturilor creştine cu perspectivele socio-politice ale ideologiei oficiale a

PCUS. În fapt, toate activităţile religioase au fost reduse la rituri

exterioare.

Propovăduirea bisericească a acelor clerici care se ţineau strict de

adaptare era totalmente îndepărtată de viaţă şi prin urmare nu avea nicio

influenţă asupra ascultătorilor. Ca rezultat, viaţa intelectuală, socială

şi familială a credincioşilor şi educarea generaţiei tinere au rămas în afara

influenţei Bisericii. În aceasta se ascund mari pericole pentru Biserică

şi pentru credinţa creştină. Nu se poate să Îl cinsteşti pe Hristos şi în

acelaşi timp, în viaţa socială şi familială, să spui minciuni, să faci ceea ce

este nedrept, să foloseşti violenţa şi să visezi la un rai pământesc. Prin

urmare, adaptarea la ateism a culminat cu învăţătura eretică a lui H.

Johnson cu privire la o nouă religie, care, în opinia lui, trebuia să

înlocuiască

religia creştină şi să fie o sinteză între creştinism şi marxism-leninism

(a se vedea H. Johnson, Creştinismul şi comunismul, Moscova,

1957). Acum absurditatea învăţăturii lui H. Johnson este evidentă.

Apelul Mitropolitului Serghie din 19 august 1927 a avut un impact

dureros asupra tuturor credincioşilor, ca un act de servilism în faţa

autorităţilor

12 Conducătorul Asociaţiei Activiştilor Atei, însărcinat cu propaganda

anti-religioasă

şi cu alte activităţi comandate de regimul sovietic.

13 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

atee. Unii s-au împăcat cu acest apel, luându-l ca pe un rău inevitabil,

în timp ce alţii l-au condamnat hotărât. O parte dintre episcopi şi

dintre credincioşi s-au separat de Mitropolitul Serghie. Episcopii care au

condamnat apelul Mitropolitului Serghie au fost în curând arestaţi şi

exilaţi în lagăre de concentrare, unde au murit. Credincioşii de rând care

s-au separat au format o sectă aparte, numită Adevărata Biserică Ortodoxă,

care chiar de la începutul formării şi până în prezent a fost proscrisă.

Ateii influenţi contemporani privesc Adaptarea ca pe o modernizare

a religiei, care este utilă din punct de vedere politic pentru PCUS şi

nevătămător pentru ideologia materialistă. „Aceasta (adaptarea – adaosul

nostru B.T.) este una dintre căile spre eradicarea religiei" (Jurnal,

Ştiinţă şi religie, nr. 12, 1966, p. 78).

Mulţi, atât printre noi cât şi în Vest, au privit şi privesc Apelul

Mitropolitului

Serghie ca pe o afirmaţie făcută de către administraţia bisericească

sub ameninţări, cu scopul de a păstra parohiile bisericeşti şi clericii

în timpul perioadei despotismului lui Stalin. Dar acest lucru este incorect.

Partidul comunist a văzut în acest apel slăbiciunea Bisericii,

promptitudinea noii administraţii bisericeşti faţă de împlinirea necondiţionată

a oricăror instrucţiuni ale autorităţii civile, o bunăvoinţă de a-i

preda autorităţilor, sub masca de contra-revoluţionari, pe acei clerici care

au îndrăznit să acuze arbitrariul şi violenţa. Iată cum aprecia aceasta

E. Yaroslavski în 1927: „Cu religia, chiar dacă episcopul Serghie o va fi

împodobit în orice fel de veşmânt lumesc vreţi, cu influenţa religiei asupra

maselor de muncitori, trebuie să purtăm război, aşa cum purtăm

război cu fiecare religie, cu fiecare biserică" (E. Yaroslavski, Despre religie,

Moscova, 1957, p. 155).

În mod obiectiv, acest apel şi activitatea ulterioară a Mitropolitului

Serghie au fost o trădare a Bisericii. De la sfârşitul lui 1929 până în iunie

1941 au avut loc închiderea în masă şi distrugerea cu sălbăticie a bisericilor,

aresturi şi condamnări de către Troika 14 şi procese secrete aproape

ale fiecărui cleric, majoritatea lor fiind pur şi simplu exterminaţi în lagăre

de concentrare.

În 1930 papa Pius XI a ieşit în faţa opiniei publice mondiale cu un

protest împotriva persecutării creştinilor în Uniunea Sovietică. Cum a

reacţionat Mitropolitul Serghie la toate acestea? În catedrala Teofaniei

din Moscova, cu o cruce în mâini, el a prezentat o declaraţie precum că

nu exista nicicum vreo persecuţie împotriva credincioşilor şi a organizaţiilor

lor în Uniunea Sovietică, şi nici nu fusese vreodată. Clerici şi credincioşi,

conform asigurării lui, erau judecaţi nu pentru credinţă, ci pentru

manifestări contra-revoluţionare împotriva regimului sovietic. O ast-

14 Troika – un comitet format din trei oficiali ai poliţiei secrete,

care îşi osândea

victimele fără ca acestea să aibă drept la apărare sau recurs.

fel de declaraţie nu era numai o minciună monstruoasă, ci şi o trădare

josnică a Bisericii şi a credincioşilor. Prin această declaraţie, Mitropolitul

Serghie a acoperit crimele monstruoase ale lui Stalin şi a devenit o

unealtă obedientă în mâinile lui.

Trebuie remarcat că deşi în 1927 majoritatea episcopilor îl recunoşteau

pe Mitropolitul Serghie ca întâistătător al lor, totuşi nu-şi desfăşurau

activitatea conform apelului acestuia, iar în predicile lor au acuzat

în mod curajos arbitrariul, nelegiuirea şi cruzimea autorităţilor civile,

cerându-le oamenilor să stea neclintiţi în credinţă şi să-i ajute pe cei

persecutaţi. Prin urmare, din cauza predicilor lor au fost repede trimişi

în lagăre de concentrare şi au pierit acolo. Bineînţeles, mulţi clerici şi

credincioşi au fost duşi în lagăre de concentrare fără niciun fel de motiv,

ca fiind elemente potenţial periculoase. În aceste circumstanţe, o afirmaţie

curajoasă a Mitropolitului Serghie în apărarea dreptăţii şi a credinţei

ar fi putut avea o mare semnificaţie pentru soarta Bisericii Ortodoxe

Ruse, la fel cum lupta curajoasă pentru credinţă şi dreptate a cardinalului

Wyszynski a avut o mare semnificaţie pentru Biserica poloneză la

sfârşitul anilor '40.

Şi ce a salvat Mitropolitul Serghie prin adaptarea sa şi prin minciuna

sa monstruoasă? La începutul celui de-al Doilea Război Mondial,

în fiecare regiune, din multe sute de biserici au rămas doar cinci sau

zece, majoritatea preoţilor şi toţi episcopii (cu excepţia câtorva care au

colaborat cu autorităţile, precum Mitropolitul Serghie) au primit mucenicia

în lagărele de concentrare. Astfel, Mitropolitul Serghie, prin poziţia

sa şi prin minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia

propriei persoane. În ochii credincioşilor el a pierdut toată autoritatea,

în schimb a dobândit bunăvoinţa „tatălui popoarelor", Stalin.

Majoritatea bisericilor care au rămas nu l-au recunoscut pe Mitropolitul

Serghie.

Rolul Mitropolitului Serghie în restaurarea bisericilor în timpul celui

de-al Doilea Război Mondial este mult exagerat în Occident şi în special

în cartea lui N. Struve. Acest lucru vorbeşte în mod evident despre o

ignorare a multor manifestări şi fapte de culise din viaţa Bisericii în

URSS.

Apelul Mitropolitului Serghie către cetăţenii credincioşi din URSS

din 22 iunie 1941 a fost primit de către adevăraţii credincioşi ca un nou

act de servilism în faţa regimului despotic şi o nouă trădare a intereselor

Bisericii. Toţi credincioşii din Rusia au privit şi privesc al Doilea Război

Mondial ca pe o mânie a lui Dumnezeu pentru imensa nelegiuire, impietate

şi persecutare a creştinilor care s-a petrecut în Rusia de la începutul

Revoluţiei din octombrie. Prin urmare, faptul de a nu le reaminti

oamenilor şi guvernului despre aceasta într-un ceas de groaznice încercări,

de a nu-i chema pe oameni la pocăinţă, de a nu cere imediat

restaurarea bisericilor şi reabilitarea tuturor cetăţenilor URSS

condamnaţi fără

vină, a fost un mare păcat, o mare impietate. Mitropolitul Serghie s-a

dovedit din nou a fi o unealtă obedientă a regimului ateu, care în acel

moment dorea să folosească pentru propriile scopuri sentimentele religioase

ale cetăţenilor, cu cât se poate mai puţine concesii de la ateism.

Restaurarea bisericilor – în nişte limite foarte înguste şi bine delimitate

– a fost politica de stat a lui Stalin şi nu rezultatul activităţii

Mitropolitului

Serghie. În acea perioadă, şi în popor şi în armată se vorbea

pe faţă despre schimbările fundamentale în regulamentul intern al ţării.

Oamenii sperau că imediat după sfârşitul războiului se va declara ieşirea

de sub ocupaţie şi în special lichidarea fermelor colective, libertatea de

partid şi libertatea de conştiinţă. Deschiderea bisericilor a fost osul pe

care Stalin l-a aruncat oamenilor obosiţi de război şi de foamete. Însăşi

deschiderea bisericilor s-a făcut sub controlul securităţii de stat. Şi aceste

organe au căutat preoţi printre cei care rămăseseră în libertate sau îşi

terminaseră termenul de detenţie. În Ucraina de vest au fost cazuri când

preoţii au refuzat să slujească în bisericile supuse Mitropolitului Serghie

şi, mai târziu, Patriarhului Alexei, şi aceleaşi organe i-au dus pe aceşti

preoţi în lagăre de concentrare. În multe regiuni patriarhia şi episcopii

nu au participat deloc la deschiderea bisericilor. Au fost cazuri când noi

episcopi, sub un pretext sau altul, chiar s-au opus deschiderii bisericilor

şi numirii în parohii a preoţilor care fuseseră în închisoare. Restaurarea

vieţii bisericeşti a fost incompletă, exterioară şi temporară. Din 1949,

PCUS a început în mod imperceptibil să se întoarcă la exercitarea unei

noi presiuni asupra Bisericii.

Astfel, deschiderea limitată a bisericilor nu a fost făcută de mâna

Mitropolitului Serghie sau a Patriarhului Alexei, ci mai degrabă această

deschidere a fost făcută chiar de către regimul ateu, sub presiunea

oamenilor simpli, pentru a-i linişti.

Patriarhul Serghie, şi mai târziu Patriarhul Alexei, au adunat şi au

numit noi episcopi, diferiţi de înaintaşii lor (care, de regulă, au pierit în

lagărele de concentrare – deşi au fost, bineînţeles, şi excepţii), episcopi

noi care, fiind obedienţi faţă de patriarh, au asimilat bine aluatul lui

Irod, adică adaptarea la puterea acestei lumi. Iată, de exemplu, cum şi-a

exprimat adaptarea episcopul Vladimir de Kirov în predica sa din 28 mai

1967: „Trebuie să ne adaptăm noilor condiţii şi circumstanţe de viaţă ca

un mic izvor care, întâlnind o stâncă în calea sa, merge pe lângă ea.

Trăim împreună cu ateii şi trebuie să îi luăm în considerare şi să nu facem

nimic care să-i nemulţumească."

Este interesant că lui B. V. Talantov i s-a spus aproape acelaşi lucru

la KGB pe 14 februarie 1967: „Tu", – a spus agentul KGB adresându-se

lui Talantov – „ceri ca toate bisericile închise să fie deschise; dar

trăieşti împreună cu ateii şi trebuie să iei în considerare dorinţele lor, iar

ei nu vor ca bisericile să fie deschise".

În Biserica Sfântul Serafim din Kirov la 20 ianuarie 1966 – ziua de

pomenire a Sfântului Ioan Botezătorul – un preot a spus în predica sa:

„Ioan Botezătorul îi învăţa pe toţi foarte simplu: ascultaţi de autorităţi în

toate". De aici este evident că noul episcop, asimilând adaptarea la ateism,

devenise o unealtă obedientă în mâinile regimului ateu, şi acesta este

un rezultat din cele mai devastatoare pentru Biserică a lungii activităţi

a Mitropolitului, şi apoi Patriarhului, Serghie.

Adaptarea la regimul ateist a fost prezentată cu precizie în cartea

Adevărul despre religie în Rusia, publicată sub îngrijirea editorială a

Patriarhului Serghie în ultimii ani ai vieţii sale, cu participarea

Mitropolitului

(acum Patriarh) Alexei şi a Mitropolitului Nicolae 15. În această

carte, Patriarhul Serghie şi Mitropoliţii Alexei şi Nicolae afirmă categoric

că nu a existat niciodată persecuţie împotriva creştinilor în URSS, că

informaţiile

din presa occidentală despre aceste persecuţii sunt invenţii

maliţioase ale duşmanilor regimului sovietic, şi că, în anii 1930-41, preoţii

şi episcopii au fost condamnaţi de curţile sovietice de justiţie exclusiv

pentru activitatea lor contra-revoluţionară, şi însăşi administraţia

bisericească

a vremii era de acord ca ei să fie condamnaţi. Minciuna monstruoasă

a acestei afirmaţii este evidentă din faptul că foarte mulţi preoţi care

au fost executaţi sau au pierit în lagărele de concentrare în timpul lui

Stalin au fost reabilitaţi în timpul lui Hruşciov. Cei mai curajoşi luptători

pentru adevăr şi pentru viaţa creştină sunt declaraţi în această carte a fi

schismatici, „politicieni" şi, practic, eretici. Această carte ar

trebui anatemizată;

ea va fi o amintire veşnic ruşinoasă a Patriarhului Serghie. Şi

acum, cu deplină justificare putem numi Adaptarea la regimul ateu cu

numele Patriarhului Serghie – serghianism.

A salvat adaptarea (serghianismul) Biserica Ortodoxă Rusă?

Din ceea ce a fost prezentat este clar: nu doar că nu a salvat Biserica

Ortodoxă Rusă în timpul despotismului lui Stalin, ci dimpotrivă, a dus

la pierderea autenticei libertăţi de conştiinţă şi la transformarea

administraţiei bisericeşti într-o unealtă obedientă a regimului ateu.

Respingerea categorică de către cardinalul Wyszynski a adaptării

la regimul ateu, precum şi lupta sa ulterioară şi fermă pentru adevărul

evanghelic şi pentru autentica libertate de conştiinţă au avut ca rezultat

faptul că astăzi, în Polonia, Biserica catolică este într-adevăr independentă

de stat şi se bucură de o libertate considerabilă.

Astfel, Biserica nu poate fi apărată prin minciună.

15 Mitropolitul Nicolae a fost un apologet notoriu al Patriarhiei Moscovei şi al

regimului sovietic, în afara ţării, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Adaptarea înseamnă credinţă puţină, lipsă de credinţă în puterea

şi pronia lui Dumnezeu.

Adaptarea este incompatibilă cu adevărul creştin, pentru că la baza

ei este o minciună, servilism în faţa puterii acestei lumi şi o falsă separare

a nevoilor spirituale în cele religioase şi socio-politice. Potrivit învăţăturii

lui Hristos, credinţa trebuie să conducă viaţa intelectuală, familială

şi socială a fiecărui creştin. Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina

lumii (Mt. 5: 13-14), a spus Hristos, adresându-se celor care Îl urmau.

În acord cu aceasta, cardinalul Wyszynski spune: „În Polonia, Biserica

trebuie să pătrundă în toate: cărţi, şcoli, educaţie, cultura oamenilor…

pictură, sculptură şi arhitectură, teatru, radio şi televiziune… viaţa

socială şi economică" (citat din Ştiinţă şi religie, nr. 1/1967, p. 63).

II. PARTICIPAREA SECRETĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI

ÎN LUPTA PCUS ÎMPOTRIVA BISERICII CREŞTIN ORTODOXE

(CRIZA ADMINISTRAŢIEI BISERICEŞTI)

„Adaptarea" introdusă de Mitropolitul Serghie a avut ca rezultat

faptul că, începând cu 1960, patriarhia moscovită şi, în mod obiectiv,

majoritatea episcopilor au participat în secret la toate acţiunile Consiliului

pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse – participare constând în

închiderea bisericilor, limitarea răspândirii credinţei şi subminarea

acesteia în rândul oamenilor.

În perioada 1960-64 majoritatea episcopilor s-au retras din lupta

împotriva închiderii ilegale a bisericilor şi a excluderii ilegale a preoţilor.

Numeroasele plângeri ale credincioşilor către patriarhia Moscovei împotriva

închiderii ilegale a bisericilor şi a excluderii preoţilor au rămas fără

răspuns. Mai mult decât atât, însăşi patriarhia Moscovei a eliberat o

circulară cu privire la fuziunea parohiilor care aveau venituri insuficiente.

Ca rezultat al abuzului, multe biserici care nu aveau suficient venit

au fost închise prin această circulară. Acum, ateii care deţin puterea,

împreună cu Mitropolitul Nicodim, afirmă, bazându-se pe această circulară,

că toate bisericile închise între 1960-64 nu aveau venituri suficiente.

Această minciună este repetată într-un articol din Kirov Pravda

din 31 mai 1967: „Cu o vedere deschisă".

Anumiţi episcopi, de exemplu episcopul Ioan 16 , au închis ei înşişi

bisericile şi i-au îndepărtat pe preoţii vrednici. Toate acestea au devenit

cunoscute din scrisorile preoţilor moscoviţi N. Eşliman şi G. Yakunin,

din „Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov" şi din multe alte

materiale.

O dovadă irefutabilă că patriarhia Moscovei a participat în secret

16 Ioan de Kirov, vezi în cele ce urmează.

la închiderea bisericilor este faptul că nici episcopii (cu unele excepţii,

cum ar fi arhiepiscopul Ermoghen, care, oricum, a fost îndepărtat

din scaunul episcopal de către patriarhie) şi nici patriarhia Moscovei

nu au apărut nicăieri cu vreun protest împotriva închiderii ilegale a

bisericilor în URSS în anii 1960-64. Bisericile, potrivit declaraţiilor lor,

au fost închise din cauza veniturilor insuficiente.

Cu scopul de a limita răspândirea credinţei şi de a o discredita înaintea

oamenilor, episcopii s-au supus necondiţionat tuturor directivelor

verbale ale autorităţilor, care aveau ca scop limitarea şi discreditarea

credinţei, şi ei au cerut acelaşi lucru şi din partea preoţilor. Astfel, de

exemplu, episcopul Ioan de Kirov le-a declarat ferm preoţilor săi că aceluia

dintre ei care nu va împlini necondiţionat directivele autorităţilor i

se va interzice să slujească în calitate de preot. În acelaşi timp, preoţii şi

episcopii, ducând la îndeplinire directivele verbale ale autorităţilor,

prezentau aceste directive oamenilor ca şi când ar fi venit din partea

administraţiei bisericeşti şi nu din partea regimului civil, şi ei chiar au

demonstrat în mod necanonic legitimitatea şi necesitatea acestora. Patriarhul

însuşi a emis o serie de circulare îndreptate spre limitarea şi

subminarea credinţei; astfel a fost, de exemplu, circulara nr. 1917, care le

impunea preoţilor ca obligaţie oficială să coopereze la înregistrarea în

paşapoarte a slujbelor personale făcute la cerere (botezuri, înmormântări

etc.). Toate acestea sunt prezentate în detaliu în scrisorile preoţilor

moscoviţi, în „Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov" şi în alte

scrisori şi plângeri ale credincioşilor.

Acestea sunt principalele măsuri pentru limitarea şi subminarea

credinţei, aduse la îndeplinire de autorităţile Consiliului pentru problemele

Bisericii Ortodoxe Ruse, cu participarea clerului:

1. Înregistrarea obligatorie în paşapoarte înainte de săvârşirea anumitor

slujbe la cerere 17. 2. Nu se permite copiilor de vârstă şcolară

spovedania, împărtăşania sau botezul. 3. Gonirea cerşetorilor afară din

biserici şi din curţile bisericilor. 4. Se interzice credincioşilor să petreacă

nopţile în pridvorul bisericilor. 5. Instituirea timpului de oficiere

a slujbelor

la cerere în bisericile de sat din regiunea Kirov, în timpul verii, de

la 10 p. m. până la 5 a.m. 6. Interzicerea oferirii împărtăşaniei şi a

maslului celor bolnavi acasă fără aprobare specială 18.

17 Această regulă importantă este parte a sistemului general de

teroare care încă mai

predomină în URSS pentru credincioşi. Aceste înregistrări sunt

transmise de autorităţile

locale către locurile de angajare etc., şi credinciosul care

îndrăzneşte să ceară

un botez, o înmormântare sau oricare alte slujbe religioase este

concediat imediat şi

în general ostracizat din societate.

18 La câteva luni după ce s-a scris aceasta, regula a fost aplicată şi

în cazul soţiei muribunde

a lui Talantov, aşa cum descrie însuşi Talantov în a sa „Plângere către

procurorul general al Uniunii Sovietice" din 26 aprilie 1968 (textul

în engleză în

Anumiţi episcopi, de exemplu episcopul Ioan de Kirov, prin comportamentul

lor amoral, prin faptele scandaloase şi prin voinţa lor despotică,

au încercat să submineze credinţa printre oameni; şi patriarhia

Moscovei, ştiind despre comportamentul intolerabil al unor astfel de

episcopi din numeroasele plângeri ale credincioşilor, nu doar că nu i-a

adus la judecata bisericească, ci chiar i-a promovat. Aceşti episcopi au

îndepărtat din parohii preoţi vrednici şi au adus în locul lor persoane

nevrednice. Toate acestea au dus la corupţia morală a clerului şi la o totală

subminare a credinţei în Biserică.

În conformitate cu adaptarea la ateism, ca o regulă, predicile din

biserici au devenit discursuri scolastice, îndepărtate de viaţă, pe

teme religioase.

Din cauza distanţării lor, în timp şi spaţiu, ele nu pot acţiona în

niciun fel asupra ascultătorilor. Din astfel de predici lipseşte chiar şi

menţionarea unor vicii elementare, erori şi greşeli din viaţa contemporană

cum ar fi minciuna, linguşirea, stricarea familiilor, corupţia morală,

educarea atee a copiilor, teama servilă în faţa puterii acestei lumi şi

nedreptatea.

Patriarhia Moscovei a făcut din respingerea apologeticii creştine,

precum şi din respingerea luptei ideologice cu ateismul, principiul de

bază al activităţii sale, atât în ţară cât şi peste hotare.

O astfel de învăţătură religios-morală din partea Bisericii Ortodoxe

Ruse contemporane nu poate să trezească interesul tinerei generaţii sau

să acţioneze pozitiv asupra ei. Astfel, învăţătura religios-morală a Bisericii

Ortodoxe Ruse este de aşa natură că nu poate să conducă la răspândirea

credinţei printre cei din tânăra generaţie. Prin chiar acest

fapt continuitatea existenţei Bisericii este subminată.

În fiecare eparhie este acut resimţită lipsa preoţilor, chiar şi pentru

puţinele biserici care sunt deschise. Pentru răspândirea credinţei şi întărirea

ei este esenţial să se lupte pentru creşterea în fiecare eparhie a

numărului de preoţi vrednici, devotaţi Bisericii, pregătiţi să răspândească

credinţa. Dar episcopii au renunţat cu desăvârşire la selectarea, învăţarea

şi instruirea cinurilor clericale, subminând astfel definitiv credinţa

şi Biserica.

Numărul de şcoli teologice şi numărul celor care studiază în ele este

atât de mic, încât nu poate să acopere nici măcar scăderea naturală a

numărului clericilor. Educaţia şi instruirea în şcolile teologice sunt făcute

Religion in Communist Dominated Areas, august 1968): „În ziua morţii ei, am vrut

să i se facă Taina Sfântului Maslu, după cum îşi dorea. Dar protopopul singurei

biserici ortodoxe rămase deschise în oraşul Kirov, cea a Sfântului

Serafim, mi-a spus

că autorităţile locale interziseseră ca Taina Maslului să se facă în

case. Acest caz

deplorabil demonstrează că în zilele noastre credincioşii creştini din

oraşul Kirov

sunt lipsiţi chiar şi de acele drepturi care le fuseseră date de I. V. Stalin".

într-un astfel de mod, încât din ele ies nişte birocraţi în reverende care

sunt gata să se adapteze la circumstanţele exterioare prin orice fel de

mijloace, de dragul dobândirii unul mod de viaţă sigur, uşor şi liniştit în

statul ateu. În ei este ucis lucrul principal: idealismul, curajul şi aspiraţia

la dreptate. Duhul seminariilor (şi al Academiilor teologice) este adaptarea.

În şcolile teologice este condusă şi intensificată recrutarea elevilor

ca agenţi secreţi KGB, în special în diviziile străine ale Academiilor.

Astfel, în prezent, patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor

participă în secret la acţiunile organizate ale regimului ateu (PCUS)

care sunt îndreptate spre închiderea bisericilor, limitarea răspândirii

credinţei şi subminarea ei în ţara noastră.

Activitatea patriarhiei moscovite peste hotare este îndreptată, în

primul rând, spre a acoperi (prin mijloace ca minciuna neruşinată şi calomnia)

închiderea ilegală în masă a bisericilor, opresiunea credincioşilor

şi a organizaţiilor lor şi măsurile administrative secrete îndreptate

spre subminarea credinţei în URSS.

În al doilea rând, activitatea patriarhiei este îndreptată spre abaterea,

cât mai mult cu putinţă, prin mijloace de înşelare şi minciună, a

dezvoltării mişcării creştine din întreaga lume pe o cale falsă şi prin

urmare subminarea ei.

Astfel a fost, de exemplu, propunerea patriarhiei moscovite la Conferinţa

Bisericilor Ortodoxe de la Rhodos de a renunţa la apologetica

creştină şi la lupta ideologică împotriva ateismului contemporan 19. Activitatea

patriarhiei Moscovei peste hotare este o trădare conştientă a

Bisericii Ortodoxe Ruse şi a credinţei creştine. Ea intră în arena mondială

ca agent secret al anti-creştinismului mondial.

Mitropolitul Nicodim trădează Biserica şi creştinii nu din teamă, ci

de dragul liniştirii conştiinţei sale; astfel, o demascare completă a

activităţii

de trădare de către el şi cât şi de către patriarhia moscovită va însemna

sfârşitul carierei sale întunecate.

Dar a venit timpul pentru demascarea activităţii de trădare a patriarhiei

moscovite peste hotare, ora judecăţii Mitropolitului

Nicodim 20.

19 Acest lucru s-a întâmplat în 1961. Chestiunea ateismului şi a

mijloacelor de combatere

a lui au fost pe agenda acestei Conferinţe, dar la obiecţia Mitropolitului

Nicodim (care pe atunci era arhiepiscop), chestiunea a fost abandonată.

20 Aici Talantov pare să exprime mai degrabă speranţa înflăcărată a

multora din underground-ul

ideologic din URSS, decât un eveniment iminent. Acest fapt este

coroborat cu raportul unui student ortodox rus din America, referitor

la o întâlnire a

membrilor mult răspânditei „Mişcări democratice", la care a avut rarul

privilegiu de a

asista în Leningrad la începutul anului 1970. Unii dintre cei prezenţi

şi-au exprimat

părerea cu privire la subiectul „autocefaliei", care fusese de curând acordată

Mitropoliei Americane de către Patriarhia Moscovei. Atitudinea lor a

fost rezumată

O dovadă indiscutabilă a subminării, a activităţii de trădare peste

hotare a patriarhiei moscovite este un eveniment care s-a iscat în legătură

cu „Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov către Patriarhul

Alexei".

În august 1966, această scrisoare a fost trimisă Patriarhului Alexei

de către credincioşi. În ea, credincioşii şi-au exprimat susţinerea faţă de

scrisoarea preoţilor moscoviţi N. Eşliman şi G. Yakunin şi au descris

nenorocirile

pe care le-au suferit parohiile din regiunea Kirov, ca rezultat

al faptelor nelegiuite ale autorităţilor Consiliului pentru problemele Bisericii

Ortodoxe Ruse şi ale episcopul Ioan de Kirov. Această scrisoare,

care acuză arbitrariul şi nelegiuirea autorităţilor civile locale şi

ale administraţiei

bisericeşti, nu se referă deloc la ordinea socială şi guvernamentală

sovietică şi nu are nicio legătură cu organele securităţii de stat. Scrisoarea

a fost semnată de către doisprezece credincioşi din regiunea Kirov

(fostă Viatka). Printre acestea a fost şi cea a autorului scrisorii, B.V.

Talantov, a cărui semnătură şi adresă erau primele. El este bine cunoscut

patriarhiei şi Mitropolitului Nicodim. Trei dintre cei care au semnat

erau din oraşul Nolinsk, şi unul dintre aceştia era elev al Seminarului

„Nicodim Nikolaevici" din Odessa. Cel de-al doisprezecelea credincios

care a semnat scrisoarea a fost Agripina Dimitrievna Zitiavnova, o femeie

în vârstă din oraşul Belaya Kholuniţa. Ea a lucrat permanent pentru

deschiderea bisericii Tuturor Sfinţilor din oraşul Belaya Kholuniţa, care

fusese închisă ilegal în 1962.

Această scrisoare a devenit cunoscută în străinătate, şi la 8 decembrie

1966, Radio BBC a dezvăluit pe scurt conţinutul ei. Deşi în esenţă

scrisoarea nu era o demascare completă a activităţii nevrednice a patriarhiei

moscovite, totuşi arunca – peste graniţă – o umbră asupra tuturor

asigurărilor Mitropolitului Nicodim şi a celorlalţi cu privire la bunăstarea

Bisericii Ortodoxe Ruse. Evident, acest lucru a deranjat foarte mult

patriarhia şi KGB-ul. Ele au început să acţioneze simultan, conform unui

plan asupra căruia au căzut de acord.

Pe 14 februarie 1967, B.V. Talantov a fost chemat la conducerea

KGB din Kirov. Aici, după ce a fost mai întâi ameninţat cu închisoarea, i

s-a propus să se dezică de „Scrisoarea deschisă" printr-o declaraţie scrisă,

care putea fi publicată într-unul din ziare. Bineînţeles că trebuia să

declare în scris că nu compusese niciodată şi nu semnase „Scrisoarea

deschisă" care devenise cunoscută peste hotare. El a refuzat categoric să

de un membru care, menţionând că protestul deschis împotriva patriarhiei devenea

în sfârşit evident în URSS, i-a criticat pe „americanii nativi"

astfel: „Ce faceţi voi,

americanii? Aici timp de 50 de ani am încercat să micşorăm autoritatea

populară a

tuturor serviciilor guvernamentale de felul patriarhiei moscovite, şi

voi, în condiţii de

libertate, zădărniciţi toată munca noastră, acceptând autoritatea lor!".

facă aceasta şi a confirmat în scris că el era autorul acelei scrisori care

devenise cunoscută peste hotare şi, de asemenea, al scrisorii către ziarul

Izvestia (primită de ziar pe 19 iulie 1966) şi că era gata să-şi asume

responsabilitatea

pentru conţinutul acelor scrisori. În acel moment, el nu a

înţeles deloc de ce i se cerea propria semnătură într-o declaraţie scrisă

care, mai mult decât atât, urma să fie publicată într-unul din ziarele

centrale. Evenimentele ulterioare au rezolvat această enigmă.

La 25 februarie 1967, Radio BBC a făcut cunoscute răspunsurile

Mitropolitului Nicodim la întrebările care i-au fost puse în legătură cu

„Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov". El a declarat că această

scrisoare este anonimă şi, prin urmare, nedemnă de încredere. Pentru a

confirma sinceritatea cuvintelor lui, el a spus că este oricând gata să jure

pe Cruce şi pe Evanghelie. Numele şi adresa lui B.V. Talantov fără îndoială

îi erau bine cunoscute din scrisorile anterioare ale acestuia. Atunci

de ce a făcut o afirmaţie atât de riscantă? S-ar putea crede că el se baza

pe imposibilitatea credincioşilor din Kirov de a contesta în afara

ţării înşelăciunea

declaraţiei sale. Dar evenimente ulterioare ne obligă să credem

că el se baza de fapt pe KGB, care, prin ameninţări, avea să-i oblige

pe credincioşii care semnaseră „Scrisoarea deschisă" să renunţe la

semnăturile lor.

Chiar în perioada în care, în Londra, în grandoarea pompoasă a

poziţiei sale sociale, Mitropolitul Nicodim se lupta printr-un jurământ

fals să dovedească anonimitatea şi echivocul „Scrisorii din Kirov", în Kirov,

la administraţia KGB, i s-a propus lui B.V. Talantov, sub ameninţarea

cu închisoarea, să renunţe la semnătura sa din această scrisoare.

Evident, coincidenţa acestor evenimente nu a fost întâmplătoare.

B.V. Talantov, indignat de minciuna neruşinată a Mitropolitului

Nicodim, în 19 martie 1967 i-a trimis Patriarhului Alexei o nouă scrisoare,

în care confirma autenticitatea „Scrisorii deschise a credincioşilor din

Kirov" şi acuza cu asprime acţiunea lipsită de cucernicie a Mitropolitului

Nicodim. În acelaşi timp, el a trimis o copie a acestei scrisori adresate

patriarhului în Odessa, tânărului său prieten N.N. Kamenskikh, care pe

atunci era elev în anul doi al Seminarului teologic din Odessa. Prin N.N.

Kamenskikh această scrisoare, şi, de asemenea, declaraţia mincinoasă a

Mitropolitului Nicodim în Londra, au devenit cunoscute aproape tuturor

elevilor de la Seminarul teologic din Odessa. Din acest moment au început

să se petreacă noi evenimente.

Scrisoarea lui B.V. Talantov către Patriarhul Alexei din 19 martie

1967 a devenit cunoscută administraţiei KGB din Kirov la sfârşitul lui

martie sau în primele zile din aprilie, se pare prin episcopul Vladimir de

Kirov. Imediat după acesta, cei şapte credincioşi din Kirov care semnaseră

scrisoarea au fost chemaţi pe rând la consiliul din oraşul Kirov pentru

interogatoriu. Aici secretarul consiliului, A. Y. Ostanina, împreună cu

un agent KGB (cel din urmă nu era prezent în toate cazurile), îi ameninţa

pe fiecare cu închisoarea dacă semnau orice alt document compus

de „criminalul politic periculos" Talantov. În ciuda tuturor intimidărilor,

nimeni din cei interogaţi nu a renunţat la semnătura sa din „Scrisoarea

deschisă".

Episcopul Vladimir din Kirov a călătorit la Odessa şi, la 12 aprilie,

l-a vizitat din anumite motive pe arhiepiscopul Serghie. La 15 aprilie,

B.V. Talantov l-a informat pe prietenul său N.N. Kamenskikh, printr-o

scrisoare trimisă la Seminar, despre interogatoriile din Kirov ale

credincioşilor

care semnaseră „Scrisoarea deschisă". Dar N.N. Kamenskikh nu

a primit această scrisoare.

La 26 aprilie, inspectorul Seminarului, Alexandru Nicolaevici

Kravcenko, l-a convocat pe N.N. Kamenskikh, i-a citit scrisoarea lui B.V.

Talantov din 15 aprilie, şi i-a cerut să renunţe în scris la susţinerea

„Scrisorii deschise" a lui B.V. Talantov. N.N. Kamenskikh trebuia fie să

renunţe la autenticitatea propriei semnături (însemnând că numele şi

adresa lui fuseseră puse fără cunoştinţa sa), fie să declare că B.V. Talantov

îl înşelase cumva. A.N. Kravchenko l-a avertizat pe N.N. Kamenskikh

că dacă nu făcea o astfel de declaraţie avea să fie exmatriculat din

seminar. Pentru a-l câştiga pe N.N. Kamenskikh de partea sa, A.N. Kravchenko

a folosit următoarea tactică vicleană. El a spus: „Scrie această

declaraţie, şi nu o voi arăta nimănui. Când vei termina Seminarul ţi-o

voi da înapoi". Dar N.N. Kamenskikh a înţeles trucul inspectorului şi a

refuzat categoric să semneze declaraţia care i se cerea. În acelaşi timp, el

i-a cerut inspectorului să-i dea scrisoarea lui B.V. Talantov, de vreme ce

îi era adresată. Inspectorul a refuzat să-i dea scrisoarea şi i-a ordonat să

se gândească la soarta sa. Din acest moment a început o luptă între N.N.

Kamenskikh şi conducătorul Seminarului, care împlinea voia Mitropolitului

Nicodim şi pe cea a KGB-ului. Timp de o lună întreagă, Seminarul

a urmărit această luptă cu mare interes. Poate fi numită războiul dintre

Nicodim cel mic cu Nicodim cel mare. Primul este mic atât ca vârstă (24

de ani), cât şi ca poziţie în societate. Cel de-al doilea are o vârstă matură

şi o poziţie înaltă în Biserică şi în societatea sovietică.

Nicodim Kamenskikh este fiul unui creştin credincios care a fost

exilat în regiunea Kirov. Nevoi şi foame în copilărie şi adolescenţă, de la

vârsta de 17 ani răbdarea continuă a ameninţărilor, insultelor şi opresiunilor

din cauza mărturisirii deschise a credinţei creştine – şi-au lăsat pecetea

asupra lui N.N. Kamenskikh. El suferea de ulcer stomacal. De la

vârsta de 17 ani slujise ca paracliser în biserica din satul Bias din districtul

Urjumsk din regiunea Kirov. La această vârstă fragedă, el a apărat cu

curaj biserica din satul său Bias împotriva închiderii. Din acest motiv, a

călătorit de două ori la Moscova la Consiliul pentru problemele Bisericii

Ortodoxe Ruse (a se vedea scrisoarea lui B.V. Talantov din ziarul

Izvestia din 19 iulie 1966) şi prin aceasta a atras asupra sa furia

autorităţilor

locale. Când a fost convocat pentru serviciul militar la comitetul militar

din districtul Urjumsk, la examinarea medicală el a refuzat categoric

să-şi dea jos crucea de la gât, şi pentru aceasta a fost trimis pentru examinare

medicală la spitalul de psihiatrie din oraşul Kotelnik. După multe

încercări şi abuzuri, el a fost scutit de serviciu militar din motiv de

boală (ulcer stomacal), dar nu a fost lăsat în pace. La începutul anului

1963 autorităţile locale l-au scos afară pe „fanaticul" Nicodim din

oraşul Bias şi el a devenit un muncitor-sobar fără casă, câştigându-şi

existenţa

prin slujbe sporadice. Prin efectuarea unor munci prea grele pentru starea

sa de sănătate, el câştiga între 30 şi 40 de ruble pe lună. Miliţia din

districtul Urjumsk l-a amendat în acea perioadă, ca „parazit", cu 30 de

ruble, lipsindu-l astfel de cele necesare traiului pentru o lună. În cele din

urmă, cu mare dificultate el şi-a găsit de lucru şi s-a înregistrat 21 în oraşul

Nolinsk. Dar nevoile, o viaţă de peregrinare şi munca peste măsură

l-au ţintuit în patul de spital pentru multă vreme. După toate aceste

aventuri, el a reuşit, în 1965, să intre la Seminarul teologic din Odessa.

Pe întreg parcursul vieţii sale el a văzut în jurul său şi el însuşi a îndurat

insulte şi opresiuni pentru mărturisirea deschisă a credinţei creştine.

Prin propria sa experienţă de viaţă el a devenit convins că creştinii cu

adevărat credincioşi sunt paria societăţii. El a semnat „Scrisoarea deschisă

a credincioşilor din Kirov" nu cu cerneală, ci cu propriul său sânge.

Prin urmare, este de înţeles că nu putea să renunţe la susţinerea acestei

scrisori şi a început în mod curajos să se lupte pentru dreptate cu Nicodim

cel mare, care prin adaptare vicleană îşi obţinuse rangul, slava omenească

şi averea, şi intrase pe calea nedreptăţii. În această luptă Nicodim

cel mic şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu, în timp ce Nicodim cel

mare şi-a pus speranţa în vizibila şi măreaţa putere şi în tăria omenească.

La 7 mai B.V. Talantov, presupunând din tăcerea lui N.N. Kamenskikh

că scrisoarea sa din aprilie nu ajunsese la destinaţie, i-a trimis la

Seminar o nouă scrisoare în care repeta conţinutul scrisorii din 15 aprilie.

În acelaşi timp a trimis o scrisoare la Seminar, seminaristului din

anul trei, Ivan Ilici Naumov, un prieten al lui N.N. Kamenskikh, în care

îi cerea lui I.I. Naumov să-i comunice lui N.N. Kamenskikh conţinutul

scrisorilor sale din 15 aprilie şi 7 mai, dacă nu le primise, şi, de asemenea,

să-i transmită salutările sale seminaristului Leonid Mihailovici Beresnev.

21 Nu există libertate de mişcare în URSS. Fiecare cetăţean trebuie să

aibă paşaport,

oriunde ar locui, şi trebuie să se înregistreze la autorităţile locale

când intră sau iese

din orice oraş – şi această înregistrare poate fi refuzată după

toanele autorităţilor

locale.

Aceste scrisori au fost primite la Seminar nu mai târziu de 12 sau

13 mai şi au fost interceptate de inspectorul A.N. Kravchenko, care nici

măcar nu i-a spus destinatarului despre ele. Din aceste scrisori el a aflat

că I.I. Naumov şi L. M. Beresnev erau simpatizanţi cu Nicodim Kamenskikh.

În mod evident, inspectorul A.N. Kravchenko verifica toate scrisorile

care veneau la seminarişti, din însărcinarea KGB. Pentru a clarifica

„libertatea şi intimitatea corespondenţei", trebuie evidenţiat faptul că

N.N. Kamenskikh, crezând că scrisorile sale trimise lui Talantov nu

ajungeau la cel din urmă, i-a trimis în timpul lunii mai două scrisori

adresate lui D.I. Okulov, portar al Bisericii Sfântul Serafim din Kirov,

care se cunoştea bine cu B.V. Talantov. D.I. Okulov nu a primit niciuna

dintre scrisori. Acest lucru înseamnă că cineva care lucra la Biserica

Sfântul Serafim, din însărcinarea KGB, verifica toate scrisorile care veneau

la această biserică şi le ascundea după bunul său plac. Astfel, agenţii

secreţi de la KGB controlează întreaga corespondenţă care vine de la

Seminar, de la biserici şi credincioşi „suspecţi".

La 17 mai inspectorul A.N. Kravchenko i-a convocat pe I.I. Naumov

şi pe L.M. Beresnev şi le-au cerut să-l convingă pe Nicodim Kamenskikh

să scrie o declaraţie prin care să renunţe la susţinerea „Scrisorii

deschise". El le-a spus că dacă nu acţionau asupra lui Nicodim în direcţia

pe care o dorea el, aveau să fie excluşi din Seminar drept complici

ai lui.

Pe 19 mai, Nicodim Kamenskikh i-a dat inspectorului Seminarului

A.N. Kravchenko o declaraţie oficială, unde confirma din nou autenticitatea

semnăturii sale şi a acordului său faţă de conţinutul „Scrisorii

deschise a credincioşilor din Kirov".

Pe 21 mai inspectorul i-a spus lui Nicodim că trebuie să apară în

dimineaţa următoare, 22 mai, la KGB, la adresa Babel 43, Biroul de paşapoarte,

Garbus 3. Nicodim Kamenskikh, după ce a notat această adresă,

a spus calm că nu va merge la administraţia KGB până când nu va

primi o notificare oficială. Aceasta l-a făcut pe inspector să-şi piardă

controlul şi el a început să-i reproşeze lui Nicodim că stătea împotriva

patriarhului, deoarece îi susţinea pe preoţii moscoviţi. El şi-a concluzionat

discursul cu aceste cuvinte mânioase: „Dacă nu părăseşti Seminarul

voluntar, vei fi forţat să pleci şi îţi va părea rău când te vei duce acasă".

Pe 22 mai Nicodim a fost convocat la administraţia eparhială, unde

un oficial al Consiliului pentru probleme religioase l-a întrebat prin telefon

de ce nu a apărut la administraţia KGB. El a răspuns că nu va merge

până când nu va primi o notificare oficială.

Pe 24 mai directorul Seminarului i-a luat lui N.N. Kamenskikh livretul

militar şi paşaportul şi i-a spus că urma să fie expulzat din

Odessa. El a replicat că întreaga vină pentru aceasta era a directorului şi

a inspectorului.

Pe 29 mai directorul şi inspectorul Seminarului i-au propus lui Nicodim

Kamenskikh să părăsească Seminarul „de bunăvoie". El a refuzat

să facă aceasta. Seara Consiliul seminarului l-a exclus din corpul de

elevi al Seminarului pentru faptul că nu a reuşit să se conformeze duhului

Seminarului. I s-a dat o hârtie în care se afirma că este transferat

în prima categorie a clasei a treia, şi un certificat de exmatriculare. Pe 19

iunie el a trimis o declaraţie din oraşul Kirov către patriarh în care îşi

confirma din nou acordul faţă de „Scrisoarea deschisă" şi cerea să i se

permită să înceapă studiile în clasa a treia.

Pe 20 iunie miliţia din oraşul Nolinsk a refuzat să-l înregistreze la

locul fostei sale reşedinţe, şi din nou a devenit un sărac fără casă. Dar lupta

încă nu era terminată. Pe 20 mai patru dintre persoanele care semnaseră

„Scrisoarea deschisă" au trimis o declaraţie către patriarh, în care

protestau împotriva declaraţiei înşelătoare a Mitropolitului Nicodim.

În aprilie A. D. Zyryanova din oraşul Belaya Kholuniţa (cel de-al

şaptelea semnatar al „Scrisorii deschise") a fost închisă într-un azil de

bolnavi psihic, din care a scos-o sora ei.

Pe 31 mai în Kirov Pravda a fost publicat articolul lui S. Lyubovikov,

„Cu o vedere deschisă", plin de calomnii şi ameninţări împotriva

autorului „Scrisorii deschise", B.V. Talantov.

Toate persoanele care au semnat „Scrisoarea deschisă a credincioşilor

din Kirov" au fost supuse ameninţărilor şi măsurilor represive, dar

nu au renunţat la semnăturile lor sau la acordul faţă de Scrisoare.

Acum, „Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov către Patriarhul

Alexei" prezentată la BBC pe 8 decembrie 1966; declaraţia Mitropolitului

Nicodim peste hotare cu privire la anonimitatea acestei Scrisori,

prezentată la BBC la 25 februarie 1967; presiunea care a fost

exercitată ulterior de către securitatea de stat (KGB) şi de către conducerea

Seminarului teologic din Odessa asupra persanelor care au semnat

această scrisoare, cu scopul de a le obliga să renunţe la semnăturile

lor; în cele din urmă, susţinerea lor fermă a acestei Scrisori, în ciuda

ameninţărilor şi a măsurilor represive – toate acestea constituie o dovadă

irefutabilă a activităţii de trădare de peste hotare a patriarhiei

moscovite şi a cooperarării ei secrete cu ateii care deţin puterea.

Documentele care confirmă aceasta sunt:

1. Înregistrarea emisiunii BBC din 25 februarie 1967. 2. Scrisoarea

lui B.V. Talantov către patriarh din 19 martie 1967. 3. Declaraţia lui N.N.

Kamenskikh adresată inspectorului Seminarului teologic din Odessa din

19 mai 1967 4. O scrisoare a unui grup de credincioşi din Kirov către Patriarhul

Alexei din 20 mai 1967. 5. Declaraţia lui N.N. Kamenskikh adresată

Patriarhului Alexei din 19 iunie 1967. 6. O copie a certificatului de

exmatriculare a lui N.N. Kamenskikh din corpul de elevi al Seminarului

teologic din Odessa, din 29 mai 1967, legalizată. 7. Articolul lui O.

Lyubovikov,

„Cu o viziune deschisă", din Kirov Pravda, 31 mai 1967.

Adaptarea la ateism implantată de către Mitropolitul Serghie s-a finalizat

prin trădarea Bisericii Ortodoxe Ruse de către Mitropolitul Nicodim

şi de alţi reprezentanţi oficiali ai patriarhiei moscovite peste hotare.

Această trădare, dovedită incontestabil de documentele citate, trebuie să

fie făcută cunoscută tuturor credincioşilor din Rusia şi de peste hotare,

pentru că o astfel de activitate a patriarhiei, bazată pe cooperarea cu KGB,

reprezintă un mare pericol pentru toţi credincioşii. Într-adevăr, liderii

poporului rus şi prinţii Bisericii s-au adunat împotriva Domnului şi a

Unsului Său.

Acuzaţia de trădare adusă de întregul popor prinţilor Bisericii va

conduce în mod inevitabil la o criză a administraţiei bisericeşti, dar nu

va duce la nicio schismă bisericească, aşa cum afirmă anumiţi oameni

care doresc răul Bisericii, precum şi cei care îi urmează în mod inconştient.

Credincioşii trebuie să cureţe Biserica de fraţii mincinoşi şi de

păstorii mincinoşi (episcopii şi preoţii trădători) în conformitate cu porunca

Sfântului Apostol Pavel: Scoateţi afară dintre voi pe cel rău 22.

Numai după o astfel de curăţire este posibilă o regenerare a Bisericii.

Mulţi credincioşi adevăraţi din Rusia s-au rugat fervent lui Dumnezeu

să le arate fapte care dovedesc în mod indiscutabil trădarea secretă

de către episcopi a Bisericii Ortodoxe Ruse, dacă aceasta există. Acum

aceste fapte, din mila lui Dumnezeu, sunt descoperite tuturor celor care

pot auzi şi vedea.

Acum aproape o sută de ani, Stareţii de la Optina au prezis că va

veni o vreme când în Rusia vor fi episcopi necuvioşi. Acum acest timp

a venit. Dar din cauza corupţiei şi trădării episcopilor, credincioşii

nu trebuie

să se retragă la casele lor şi să organizeze secte separate, ci mai degrabă

păstrând unitatea ar trebui să înceapă acuzarea de către întregul

popor a păstorilor mincinoşi şi corupţi şi să cureţe Biserica de ei.

August 1967

(Semnătură) B.V. Talantov

22 I Cor. 5: 13.

EPILOG

Calomniile şi ameninţările au avut un efect dureros asupra soţiei

lui B.V. Talantov, Nina Agatanghelovna Talantova. Ca urmare a atâtor

dureri îndurate, suferind şi de hipertensiune de multă vreme, pe 7 septembrie

a avut un atac cerebral şi a murit pe 16 decembrie 1967.

Agripina Dimitrievna Zyryanova, cea de a douăsprezecea semnatară

a „Scrisorii deschise", a murit în spital la 27 decembrie 1967. Ameninţările

i-au grăbit apropierea morţii. Toţi cei care au semnat „Scrisoarea

deschisă" au suferit într-o măsură sau alta, dar nu au renunţat la

semnăturile lor.

Prin ukazul Patriarhului Alexei din 6 iunie 1967, inspectorul de la

Seminarul teologic din Odessa, A. N. Kravchenko, a primit Ordinul prinţul

Vladimir, gradul al doilea (a se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei,

nr. 8/1967).

Prin decretul patriarhului şi al Sfântului Sinod din 4 aprilie 1967,

directorul Seminarului teologic din Odessa, arhimandritul Teodosie, a

fost ridicat la rangul de episcop. Prin decretul Sfântului Sinod din 7 octombrie

1967 (a se vedea JPM, nr. 8, 1967), episcopul Vladimir de Kirov

a fost numit ca episcop de Berlin şi exarh al Europei Centrale şi prin

ukazul Patriarhului Alexei din 20 octombrie 1967 a fost ridicat la rangul

de arhiepiscop (a se vedea JPM, nr. 11, 1967).

30 martie 1968

(Semnătură) B.V. Talantov

CONCLUZIA EDITORILOR: la 12 iunie 1969, Boris Talantov a fost

arestat, şi la 3 septembrie a fost condamnat la doi ani de închisoare

pentru „activităţi anti-sovietice". El a murit în închisoare la 4 ianuarie

1971.

Şi astfel s-ar părea, după cum judecă lumea, că răul triumfă. Boris

Talantov şi curajoşii săi tovarăşi mărturisitori sunt persecutaţi, suferă,

şi mor; în timp ce pentru Mitropolitul Nicodim nu doar că „ceasul judecăţii

nu a sosit", dar steaua lui pare că mai creşte încă. Patriarhia moscovită

câştigă un nou prestigiu şi un nou aliat prin sponsorizarea autocefaliei

Mitropoliei Americane. Şi creştinii ortodocşi din America nici nu

bănuiesc că au devenit complici pasivi ai unui program diabolic de trădare

şi anti-creştinism în numele ortodoxiei.

Dar răul triumfă doar în ochii oamenilor cu puţină credinţă. „Nu

se poate apăra Biserica printr-o minciună". Adevăraţii creştini ortodocşi

ai acestor zile din urmă sunt învinşi din toate părţile: batjocoriţi de lume

şi de trădătorii ortodoxiei, dispreţuiţi, persecutaţi. Şi astfel, aşa cum

Dumnezeul nostru este adevărat, biruinţa lor ultimă este sigură. Fie

doar ca „ceasul judecăţii" să vină mai curând pentru trădătorii ortodoxiei!

(Mitropolitul Nicodim a murit subit în 1978, la Roma, în timpul unei

întâlniri cu Papa Ioan Paul I, literalmente în braţele papei, şi

primele

rugăciuni pentru adormirea sa au fost făcute de clerul romano-catolic.

Moartea lui subită printre aceia care sunt străini de ortodoxie şi

care într-adevăr

caută să atragă Biserica Ortodoxă într-o falsă „unire" nu poate

fi interpretată de creştinii ortodocşi adevăraţi decât ca o dovadă a trădării

ortodoxiei de către Mitropolitul Nicodim.)

35. Părintele Dimitrie Dudko

Activitatea părintelui Dimitrie Dudko în ultimii ani a fost în duhul

Bisericii din catacombe din primii ei ani. Am putea cita „ortodoxia

pătimitoare",

conştiinţa sa apocaliptică şi cinstirea adusă Ţarului Mucenic

Nicolae al II-lea; mai mult, acuzaţiile sale curajoase împotriva trădării

ortodoxiei de către proprii ei episcopi nu au mai fost auzite în Rusia din

vremea Mitropolitului Iosif şi a altor întemeietori ai Bisericii din catacombe,

de la sfârşitul anilor 1920; şi înflăcărarea ortodoxiei sale sincere

este atât de departe de legalismul groaznic al patriarhiei moscovite, încât

nu poate fi comparată decât cu cea a primilor mucenici ai Bisericii din

catacombe din Rusia.

Să vedem acum ce a spus însuşi părintele Dimitrie despre Biserica

din catacombe din Rusia, despre propria lui atitudine faţă de „serghianismul"

patriarhiei Moscovei şi despre opinia sa asupra situaţiei bisericeşti,

în general, în Rusia.

„Noi toţi îl recunoaştem pe Patriarhul Tihon, iar pe Patriarhul Serghie

îl vedem ca pe o trădare a intereselor Bisericii pentru a plăcea autorităţilor.

Următorii (patriarhi) – Alexei şi actualul Pimen – nu fac decât

să meargă pe calea deja deschisă. Nu mai avem altă ierarhie. Biserica din

catacombe ar fi bună – dar unde este? Adevărata Biserică Ortodoxă –

aceştia sunt oameni buni, statornici moral; dar nu au aproape deloc preoţi,

pur şi simplu nu îi poţi găsi, în timp ce sunt mulţi care însetează. Şi

trebuie să fim conduşi de ierarhia pe care o avem. Imediat apare întrebarea:

chiar ne conduc ei? În esenţă, ei sunt marionetele ateilor. Şi o altă

întrebare: cel puţin, sunt ei credincioşi? Cine va răspunde la această

întrebare?

Eu mă tem să răspund…

Ar trebui să spunem câteva cuvinte despre aşa-numiţii tihoniţi,

adevăraţii creştini ortodocşi. I-am întâlnit, m-am bucurat de statornicia

lor morală, m-am bucurat chiar şi de conservatorismul lor, m-am bucurat

de curajul şi de ascetismul lor; dar m-am uitat la ei şi am văzut că

nu au unitate. Şi, ce e mai important, nu au aproape deloc preoţi, conducerea

a fost preluată de femei îmbrăcate în negru ca monahiile, care îi

consideră pe toţi a fi eretici şi doar pe ei înşişi infailibili. Ar trebui puşi

într-un muzeu – şi nu spun asta cu ironie –, într-un muzeu în care oamenii

ar putea să se uite la ei şi chiar să înveţe câte ceva; dar până la urmă,

viaţa nu este un muzeu. Unii dintre «tihoniţi» au început să predice

celibatul pentru toată lumea, dar pot toţi să îşi asume aceasta?

Unii dintre ei suferă de ani de zile fără Sfânta Împărtăşanie. O

astfel de persoană a venit la mine; am vorbit cu ea şi a primit Sfânta

Împărtăşanie. Şi ar fi trebuit să fi văzut cum imediat a prins viaţă!

Şi astfel, fie că vrem sau nu, trebuie să luăm în considerare ierarhia

pe care o avem. Ce ar trebui să facem?

Cred că, fiind împreună cu toţi, ar trebui să ne luptăm să reînviem

viaţa bisericească. Dar, cum? Această întrebare este ca o unghie care ne

zgârie pe creier. O, Doamne, chiar ne-ai abandonat?

Este uşor de observat din afară, dar cât de greu este să faci ceva –

este de nesuportat, imposibil. Dar ceva trebuie făcut.

Lucrurile stau aşa: trăim sau murim.

A pieri nu este acelaşi lucru cu a rezolva problema în mod abstract.

Cei care încercaţi să trageţi o concluzie din toate astea, nu luaţi o singură

tendinţă drept exemplu. Cred că acum toţi vor să găsească o cale de ieşire;

suntem sătui şi obosiţi de ateism, a devenit respingător chiar şi pentru atei.

Dacă este posibil, susţineţi-ne cu grijă – aici fac apel la Occident.

Încercaţi doar să nu ne refaceţi într-un fel propriu situaţiei voastre. Ruşii

au propria lor cale. Puteţi să-i atrageţi într-o altă cale, dar veţi vedea

că nu va ieşi nimic bun din aceasta.

Fiecare merge pe propria sa cale. Noi mergem pe calea Golgotei,

una dificilă; aşa este voia lui Dumnezeu. Dacă ne ajutaţi în purtarea crucii,

vă mulţumim. Nu avem nevoie de altceva mai mult; trebuie să găsim

noi înşine calea de ieşire. Dacă facem aceasta, poate vă vom putea spune

şi vouă ceva nou" (Possev, iulie 1979, pp. 37-38).

Niciun creştin ortodox deschis la minte din Vest nu poate să citească

o astfel de afirmaţie – care vine dintr-o inimă ortodoxă plină de suferinţă

– fără să simtă o mare compasiune faţă de părintele Dimitrie şi faţă

toţi cei ce, asemenea lui, încearcă să-şi găsească drumul de ieşire din situaţia

literalmente nemaiîntâlnită şi imposibilă în care se găsesc în patriarhia

Moscovei şi în societatea atee.

Situaţia părintelui Dimitrie este identică, în multe privinţe, cu situaţia

preoţilor greci pe stil nou, care sunt conştienţi de calea greşită a

propriilor lor episcopi, dar nu sunt în stare să se alăture celor „pe stil

vechi" din cauza confuziei şi extremismului care se găsesc printre ei

(bineînţeles,

nu printre toţi cei de stil vechi, dar la destui dintre ei, ceea ce

face situaţia foarte confuză şi dificilă). Părintele Dimitrie nu are a treia

alternativă de „a se alătura Sinodului nostru" – deşi este foarte clar, din

propriile sale afirmaţii, că exact acest lucru l-ar face şi dacă ar

avea de ales (adică, dacă ar fi exilat în Vest). Iată, de exemplu,

câteva din cuvintele

sale despre Biserica rusă din afara Rusiei, rostite într-una din ultimele

lui cuvântări înregistrate înainte de arestul său (Grebnovo, noiembrie

1979): „Ei trebuie să păstreze Tradiţia în Vest. Acest lucru este mai bun

şi mai potrivit pentru ei. Lasă să fie acolo «bătrânele», ele pot să facă

multe. Ştim cine este îndurerat cu privire la Rusia, cui îi este dragă

Rusia, chiar dacă mai sunt şi păreri extreme…

Voi spune că sunt foarte recunoscător Bisericii sinodale din afara

Rusiei, pentru că atunci când vin aici oamenii de acolo, în cea mai mare

parte îi simt că sunt „ai mei"; este atât de plăcut să vorbeşti cu ei… Poate

că nu toţi din Biserica din afara Rusiei mă înţeleg, dar cei mai mulţi o

fac. Şi nu sunt jignit! Când au venit oameni din Biserica Americană autocefală,

conversaţiile au fost folositoare; dar simt că aceştia au unele

concepţii oarecum occidentale…

Ei îmi spun că am o tendinţă slavofilă. Recunosc, bineînţeles, că

sunt cu adevărat rus, preot şi că am o atitudine rusă, fără să mă separ de

plinătatea Bisericii. Atât un «preot rus» cât şi o «Biserică rusă» sunt fenomene

parţiale care trebuie să intre într-un întreg. Dar întotdeauna şi

mai întâi de toate în faţa mea este Biserica. Pe oameni mă străduiesc să

îi aduc în Biserică" (Vestnik al Eparhiei Europene Occidentale al Bisericii

ruse din afara Rusiei, 1980, nr. 16, p. 17).

În Uniunea Sovietică, aşa ca nicăieri în lume, este imposibil de

aplicat etichete „jurisdicţionale" stricte. În patriarhia Moscovei au fost

episcopi trădători, şi însuşi principiul serghianismului este o trădare a

ortodoxiei, după cum a spus părintele Dimitrie; de aceea Biserica rusă

liberă din afara Rusiei nu poate să aibă nicio comuniune cu această jurisdicţie.

Dar în aceeaşi patriarhie a Moscovei este în creştere numărul

de preoţi care, asemeni părintelui Dimitrie Dudko, nu participă la această

trădare, ci vorbesc în duhul Bisericii din catacombe şi al Bisericii ruse

libere din afara Rusiei. Cunoaştem cel puţin un preot din catacombe (şi

probabil mai sunt şi alţii) care în mod deliberat a intrat în patriarhia

Moscovei pentru a aduce harul lui Dumnezeu mai multor oameni decât

o putea face în celulele mici ale Bisericii din catacombe.

Oamenii care au întrerupt legăturile cu Biserica din catacombe

primesc Împărtăşania şi de la preoţii patriarhiei moscovite în care pot

avea încredere (părintele Dimitrie a descris un astfel de incident), şi nu

îi putem condamna pentru aceasta. Având în vedere toate acestea,

Sinodul episcopilor Bisericii ruse din afara Rusiei a decretat pentru toate

eparhiile pomenirea la Proscomidie a părintelui Dimitrie şi a altor clerici

şi laici din patriarhia Moscovei care sunt închişi (ukazul nr. 17 din 16/29

ianuarie 1980; a se vedea The Orthodox Word, 1980, nr. 90, p. 2).

Un ierarh atât de râvnitor ca arhiepiscopul Andrei de Novo-Diveyevo,

l-a pomenit public, la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pe ierarhul patriarhiei

Moscovei de curând răposat, arhiepiscopul Ermoghen, care şi-a

sfârşit viaţa în dizgraţia autorităţilor bisericeşti, deoarece nu

accepta slujirea

sub porunca ateilor.

Nimic din toate acestea nu schimbă cu ceva atitudinea noastră de

bază faţă de serghianism ca trădare a Bisericii, nici nu ne îngăduie nouă,

celor care suntem liberi, să intrăm în comuniune cu patriarhia Moscovei.

Dar ne conving că, departe de a-l considera pe părintele Dimitrie şi pe

alţii ca el (cum ar fi Boris Talantov acum zece ani) ca „duşmani"

jurisdicţionali,

deoarece nu se „alătură Bisericii din catacombe", ar trebui să

încercăm să înţelegem mai bine situaţia lor extrem de dificilă şi să ne

bucurăm că un fenomen creştin ortodox atât de autentic vine chiar şi din

mijlocul patriarhiei compromise a Moscovei – o dovadă că viaţa bisericească

nu este moartă nici chiar acolo şi o promisiune că, odată ce situaţia

politică din Rusia care a produs „serghianismul" se va schimba, va fi

posibilă o deplină unitate de credinţă cu astfel de luptători curajoşi ca

părintele Dimitrie.

Ştim că un episcop din catacombe s-a arătat preocupat, din cealaltă

lume, pentru hirotonirea ca preot a părintelui Dimitrie, chiar şi în

patriarhia Moscovei. Acesta a fost episcopul Partenie, vicar al eparhiei

Odessa, care a murit într-un lagăr de concentrare în anii '30, fără

a-l recunoaşte

pe Mitropolitul Serghie. Odată, în vremurile dificile din anii

'60, când Dimitrie Dudko îşi pierduse deja nădejdea că va mai fi vreodată

hirotonit (trecuseră doi ani de la absolvirea academiei teologice, şi el

încă mai era privit cu suspiciune de către autorităţile bisericeşti ca fost

deţinut), mama prietenului său Gleb Yakunin a avut un vis: „Scot o părticică

din prescură pentru Mitra al tău (Dimitrie) – la 7 (20) noiembrie

va fi diacon – şi o părticică mai mare – pe 8 (21) noiembrie va fi preot".

S-a întâmplat aşa cum prezisese episcopul Partenie şi din acel moment

părintele Dimitrie l-a pomenit mereu pe acest episcop din catacombe la

Liturghie ca pe unul dintre părinţii săi în credinţă (A. Levitin-Krasnov,

în Russian Life, ian. 22 1975).

36. Lev Regelson

În 1977 s-a făcut prima tentativă de a publica în interiorul Rusiei o

istorie a Bisericii ruse începând de la Revoluţia din 1917 şi o evaluare a ei

din punct de vedere strict ortodox (şi nu o simplă apologie a patriarhiei

moscovite). Scrisă de un tânăr laic din patriarhia Moscovei, Lev Regelson,

chiar din titlu priveşte această perioadă ca pe Tragedia Bisericii ruse,

1917-1945 (Paris, YMCA Press) – o perioadă în care principiile de bază

ale vieţii Bisericii erau sacrificate pentru scopurile politice ale guvernului

sovietic, cauzând o divizare profundă în Biserică.

În timp ce încearcă să fie obiectiv în evaluarea evenimentelor bisericeşti

ale acestei perioade, Regelson este împotriva serghianismului şi

de acord, în principiu, cu poziţia primilor ierarhi din catacombe şi cu

lupta lor pentru libertatea Bisericii, deşi poziţia lui este mai degrabă o

încercare de compromis între cele două variante. El pune foarte mult accentul

pe decretul Patriarhului Tihon din 7/20 noiembrie 1920, care

permitea temporar existenţa independentă a eparhiilor individuale sau a

unor grupuri de eparhii, în caz că legătura cu centrul bisericesc de conducere

s-ar fi rupt. El consideră că acest decret este fundamentul vieţii

Bisericii ruse în perioada revoluţionară, care în anumite privinţe a revenit

la viaţa din catacombe de dinaintea lui Constantin cel Mare; şi de

fapt acest decret este până astăzi baza conducerii Bisericii din catacombe

din Rusia şi a Bisericii ruse libere din afara Rusiei. Regelson vede încercarea

Mitropolitului Serghie de a menţine cu orice preţ un „centru" bisericesc

(chiar dacă este cu totul aservit regimului ateist) ca pe o greşeală

fatală care a produs în mare parte „tragedia Bisericii ruse" astăzi.

Această carte are mai multe informaţii despre ierarhi şi documente

despre Biserica din catacombe decât orice altă carte publicată în Vest, cu

o singură excepţie: Noii martiri ai Rusiei a părintelui Mihail Polski;

multe dintre aceste documente au fost folosite în volumul de faţă. Cartea

conţine informaţii bibliografice de valoare despre 38 din episcopii „care

nu pomenesc" (cei care s-au separat de Mitropolitul Serghie anexa III,

pp. 559-608), şi o mare parte din ea este dedicată unei „cronologii" a

evenimentelor bisericeşti din 1917 până în 1945 (Anexa I, pp. 501-521).

Prezentăm aici câteva fragmente din „cronologie" deoarece se referă la

începuturile Bisericii din catacombe începând cu anul 1927 (pentru fiecare

din aceste menţiuni sursele lui Regelson sunt indicate în originalul

rusesc).

Cronologie

Din iunie până la sfârşitul anului

Transferuri masive de ierarhi, pensionarea forţată a unor episcopi

exilaţi… numirea şi hirotonirea unor adepţi ai Reînnoirii şi a unor persoane

care îşi exprimă acordul cu poziţia Mitropolitului Serghie.

Iulie 16/29

Epistola (Declaraţia) Mitropolitului Serghie şi Sinodul Patriarhal

Temporar sub conducerea sa în legătură cu poziţia Bisericii Ortodoxe

Ruse faţă de autoritatea civilă existentă.

„Acum Biserica noastră Ortodoxă în Uniune (sovietică) are o administraţie

centrală care nu este numai canonică, dar şi deplin legală conform

legilor civile; şi sperăm că legislaţia va trece treptat şi către administraţia

bisericească inferioară: eparhii etc. Ne dorim să fim ortodocşi şi

în acelaşi timp să recunoaştem Uniunea Sovietică drept patria noastră

civilă, ale cărei bucurii şi succese sunt bucuriile şi succesele noastre şi

ale cărei eşecuri sunt eşecurile noastre. Orice lovitură îndreptată împotriva

Uniunii (sovietice)… este o lovitură îndreptată împotriva noastră."

Iulie

Masivă returnare a Declaraţiei de către parohiile ortodoxe Mitropolitului

Serghie în semn de protest… În unele eparhii (în Urali) 90%

dintre parohii au trimis înapoi Declaraţia.

August

Confirmarea (legalizarea) administraţiei bisericeşti creată de Mitropolitul

Serghie.

August

Exilarea Mitropolitului Petru, grav bolnav, într-un sat în nordul

îndepărtat – 120 de mile distanţă de Obdorsk, în golful Obi.

31 august/13 septembrie

Decretul sinodului serghianist care îl transferă pe Mitropolitul Iosif

în în scaunul ierarhic din Odessa.

14/27 septembrie

Răspunsul episcopilor de la Solovki la Declaraţie:

a. „Ideea supunerii Bisericii faţă de legile civile este exprimată într-un

mod atât de categoric şi de necondiţionat, încât poate fi cu uşurinţă

înţeleasă în sensul unei depline uniri a Bisericii cu statul."

b. „Epistola oferă guvernului «mulţumirea întregului popor pentru

atenţia acordată nevoilor duhovniceşti ale populaţiei ortodoxe». O astfel

de exprimare a mulţumirii pe buzele conducătorului Bisericii Ortodoxe

Ruse nu poate fi sinceră şi prin urmare nu corespunde demnităţii Bisericii."

c. „Epistola Mitropolitului Serghie acceptă fără rezerve versiunea

oficială şi aruncă asupra Bisericii întreaga vină pentru serioasele confruntări

dintre Biserică şi stat."

d. „Ameninţarea cu punerea sub interdicţie a clerului emigrant violează

decretele sinodului din 1917-1918 (3/16 august 1918), care explica

imposibilitatea canonică a unei astfel de pedepse şi reabilita toate persoanele

private de rangul clerical pentru crime politice din trecut."

15/28 sept.

Scrisoarea Mitropolitului Iosif către Mitropolitul Serghie prin care

declara necanonic transferul său la Marea Odessei.

20 sept./3 oct.

Raportul episcopului Nicolae (Yaraşevici) al Petrogradului privind

tulburările din eparhia Leningrad în legătură cu transferul Mitropolitului

Iosif.

29 sept/12 oct.

Decretul Mitropolitului Serghie şi sinodul care confirmă transferul

Mitropolitului Iosif în Odessa. Mitropolitul Serghie preia el însuşi

administrarea

temporară a eparhiei Leningrad.

8/21 oct.

Ukazul nr. 549 al Mitropolitului Serghie privind pomenirea autorităţilor

civile şi încetarea pomenirii episcopilor eparhiali aflaţi în exil.

17/30 oct.

Scrisoarea Mitropolitului Iosif către Mitropolitul Serghie cuprinzând

refuzul său de a părăsi eparhia Leningrad.

Octombrie

Telegramă de răspuns a Mitropolitului Iosif către Mitropolitul Mihail

(Ermakov) în legătură cu transferul său în eparhia Odessa: „Transferul

care este anti-canonic, lipsit de scrupule, servind o intrigă malefică,

este respins de mine."

22 oct/4 nov.

Scrisoarea unei persoane ortodoxe către prietenul său (nume necunoscute)

privind ultimele evenimente din viaţa bisericească:

„Pentru oricine care are ochi de văzut şi urechi de auzit este clar că,

în ciuda decretului de separare a Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă a intrat

într-o uniune intimă şi activă cu statul. Şi cu ce fel de stat?! – un stat

care nu este condus de un ţar ortodox… ci de o autoritate care îşi propune

drept ţintă principală anihilarea pe pământ a oricărei religii, şi mai

întâi de toate a creştinismului…"

Autorul dezvoltă ideea că evenimentele care au loc sunt o prefigurare

a evenimentelor apocaliptice culminante, pe baza profeţiilor episcopului

Teofan Zăvorâtul privind viitorul falsului Hristos „care iubeşte lumea

aceasta". „Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindeni, şi peste

tot vor fi văzute biserici şi sau ritualuri bisericeşti, toate acestea nu vor fi

decât o aparenţă, în timp ce în interior va fi o adevărată apostazie.

În acest context va apărea Antihrist şi va creşte în acelaşi duh al

înşelării."

Autorul scrie despre credincioşii care „nu se grăbesc spre o ruptură

definitivă de «adulterii» bisericii, în speranţa că au o conştiinţă care nu

a fost definitiv distrusă, şi că, prin urmare, căinţa şi schimbarea

sunt posibile."

Noiembrie

Separarea de Mitropolitul Serghie şi trecerea la o conducere independentă

a eparhiei Votkinsk şi, în parte, a eparhiei Viatka, condusă de

episcopul Victor.

Noiembrie

Apariţia unor parohii în Leningrad care nu pomenesc numele Mitropolitului

Serghie la sfintele slujbe.

29 nov/12 dec.

Întrevederea „iozefiţilor" din Leningrad, conduşi de episcopul Dimitrie

(Liubimov) cu Mitropolitul Serghie. „Iozefiţii" şi-au făcut apariţia

în numele şi cu indicaţiile a opt episcopi din eparhia Leningrad şi a clerului,

precum şi a cercurilor academice din Leningrad.

Proteste împotriva Declaraţiei, împotriva pomenirii autorităţilor

civile la Liturghie, împotriva menţionării numelui Mitropolitului Serghie

împreună cu cel al Mitropolitului Petru, împotriva interzicerii rugăciunilor

pentru exilaţi şi prizonieri, împotriva creării unui „sinod" necanonic,

precum şi împotriva componenţei acestui „sinod".

Decembrie

Apel către Mitropolitul Serghie din partea clerului şi a laicilor din

eparhia Leningrad, făcut de protoiereul-profesor Veryujski privind cauzele

dezordinii din Biserică. Cererile făcute Mitropolitului Serghie: să renunţe

la programul de înrobire a Bisericii faţă de stat; să renunţe la

transferurile şi numirile de episcopi în afara acordului turmei şi a episcopilor

implicaţi;… să îl readucă pe Mitropolitul Iosif în scaunul episcopal

al Leningradului; să se renunţe la pomenirea numelui înlocuitorului

locţiitorului patriarhal (a Mitropolitului Serghie); să înlăture interdicţia

rugăciunii pentru episcopii exilaţi şi să înlăture rugăciunea pentru

autorităţile

civile.

Decembrie

Răspunsul Mitropolitului Serghie către protoiereul-profesor Veryujski:

refuzul de a schimba cursul „politicii sale bisericeşti".

13/26 dec.

Act de separare de Mitropolitul Serghie, semnat de episcopul Dimitrie

al Gdovului şi de către episcopul Serghie al Narvei („Pentru pacea

conştiinţei noastre noi renegăm persoana şi faptele fostului nostru ierarh

conducător, care şi-a depăşit drepturile fără limită şi necanonic.")

Decembrie

Scrisoarea episcopului Dimitrie al Gdovului către cler, explicând

bazele separării sale de Mitropolitul Serghie: „Epistola (Declaraţia

Mitropolitului

Serghie) începe să manifeste o puternică influenţă asupra

problemelor pur ecleziale."

10/23 dec.

Decret al sinodului cu privire la episcopul Victor (Ostrovidov): el

este dat spre judecată episcopilor, i se interzice să slujească şi este depus

din treaptă.

16/29 dec.

A doua scrisoare a episcopului Victor (Ostrovidov) către Mitropolitul

Serghie, în care protestează împotriva noii „politici serghianiste".

17/30 dec.

Decret al Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist cu un

apel pentru unitate: „Canoanele Sfintei noastre Biserici justifică separarea

de episcopul legal sau de patriarh doar într-un singur caz: când el a

fost deja condamnat de un sinod sau atunci când începe să predice o

erezie cunoscută, care a fost şi ea condamnată de sinod."

Decembrie(?)

Epistola unui „anume episcop" privind motivele care permit separarea

de Mitropolitul Serghie: „Despărţindu-se de Mitropolitul Serghie,

Biserica Ortodoxă poate fi condusă de unul dintre episcopii mai în vârstă

sau, aşa cum s-a întâmplat în timpul detenţiei Patriarhului Tihon, fiecare

eparhie poate fi condusă în mod independent de propriul ei episcop."

Neparticiparea la slujbele serghianiste de către exilatul Platon

(Rudnev), episcop de Bogorodsk, vicar al eparhiei moscovite.

25 dec/7 ian.

Scrisoare a Mitropolitului Iosif către cei „care nu pomenesc" din

Leningrad, aprobând acţiunile vicarilor săi. „Pentru a condamna şi a face

inofensive ultimele acţiuni ale Mitropolitului Serghie, care sunt opuse

duhului şi binelui Sfintei Biserici a lui Hristos, nu avem alte mijloace,

din cauza unor circumstanţe exterioare, afară de o despărţire decisivă de

el şi ignorare a decretelor sale."

30 dec/12 ian.

Scrisoarea fostului preot al bisericii moscovite Sfântul Nicolae Crucea

mare din strada Sfântul Ilie, protoiereul Valentin Sventiţki, către

Mitropolitul Serghie, în care spune că rupe comuniunea cu Mitropolitul

Serghie, cu binecuvântarea episcopului Dimitrie al Gdovului, menţinând

pomenirea numelui Mitropolitului Petru.

4/17 ian.

Scrisoarea episcopului Dimitrie al Gdovului, care guverna temporar

eparhia Leningrad, către preoţi (din eparhie).

9/22 ian.

Epistolă a episcopului Alexei (Bui) din Kozlov, care păstorea (temporar)

eparhia Voronej, către clerul ortodox şi către laicii din eparhia

Voronej, privind separarea sa de Mitropolitul Serghie.

12/25 ian.?

Decret al Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist privind

„activitatea de disensiune şi crearea unei schisme şi tulburări" de către

episcopul Dimitrie (Liubimov) şi de către episcopul Serghie (Drujinin).

Episcopul Serghie este suspendat din funcţie şi înlăturat, iar suspendarea

episcopului Dimitrie este confirmată.

13/26 ian.

Decretul Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist în legătură

cu „schisma", cu un apel către episcopii eparhiali de a veni cu idei

pentru un viitor sinod local.

13/26 ian.

Declaraţia unui grup de clerici din oraşul Serpuhov, condus de

episcopul Alexei (Gotovţev), de separare de Mitropolitul Serghie.

14/27 ian.

Decret al Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist cu privire

la „activitatea de dezbinare a episcopului Alexei (Bui)". El este dat

episcopilor

spre judecată, i se interzice să slujească şi este pensionat forţat.

17/30 ian.

Epistola Mitropolitului Serghie către turma din Petrograd în legătură

cu „schisma iozefită".

24 ian./6 febr.

Scrisoarea arhiepiscopului Serafim de Uglich, fost înlocuitor al locţiitorului

patriarhal, către Mitropolitul Serghie, cu un apel către acesta

de a se întoarce pe calea adevărului.

24 ian./6 febr.

Apel către Mitropolitul Serghie de la cinci episcopi: Mitropolitul

Iosif, arhiepiscopul Varlaam (Riaşenţev), fost de Perm, episcopul Evghenie

(Kobranov) al Rostovului, informând despre separarea lor de el şi

despre refuzul lor de a recunoaşte dreptul său şi al sinodului său de a

conduce administraţia superioară a Bisericii.

Motivul fundamental al separării lor: „Considerând că este datoria

noastră sfântă de a păzi puritatea sfintei credinţe ortodoxe şi libertatea

dată nouă de Hristos în ordonarea vieţii religioase interne a Bisericii,

pentru a calma conştiinţa tulburată a credincioşilor, neavând vreo altă

scăpare din această situaţie fatală care s-a creat pentru Biserică, noi ne

separăm…"

26 ian./8 febr.

Epistola Mitropolitului Iosif către episcopii vicari, către păstorii şi

către credincioşii din Leningrad, în care îi informează că preia conducerea

eparhiei Leningrad.

28 ian./10 febr.

Scrisoarea Mitropolitului Serghie către Mitropolitul Agatanghel cu

o cerere de a menţine unitatea.

1 /14 febr. ?

Scrisoarea Mitropolitului Serghie către episcopul Dimitrie (Liubimov)

în care se afirmă că 26 de episcopi s-au separat de Mitropolitul

Serghie.

Iarna

Întâlnirea în oraşul Poloi (regiunea Krasnoyarsk) dintre Mitropolitul

Chiril, care mergea în exil, şi episcopul Damaschin (Cedrick). Ei discută

evenimente bisericeşti şi îşi exprimă prietenia personală. Chiar înainte

de aceasta, episcopul Damaschin scrisese 150 de scrisori private în

legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie, trimiţându-le prin

supraveghetorul

celulei sale.

Februarie

Exilul arhiepiscopului Serafim şi a Mitropolitului Iosif din regiunea

Yaroslavl în Mogilev, respectiv Ustiug.

20 febr./4 mart.

Separarea de Mitropolitul Serghie, în eparhia Viatka, a episcopului

Nectarie (Trezvinski) al Yaranskului şi a episcopului Ilarion (Belski).

28 febr./12 mart.

Epistolă către păstori a episcopului Victor (Ostrovidov) în legătură

cu activitatea scandaloasă a Mitropolitului Serghie.

2 martie.

Epistola Mitropolitului Iosif către turma din Leningrad, în care se

afirmă că episcopii Bisericii din regiunea Yaroslavl s-au separat de

Mitropolitul

Serghie şi că el, luând parte la această separare, recunoaşte

prin urmare că decretele Mitropolitului Serghie sunt nule şi fără valoare.

14/27 martie

Decret al sinodului serghianist prin care se suspendă opt episcopi:

Mitropolitul Iosif, Mitropolitul Serafim şi alţii (cu excepţia Mitropolitului

Agatanghel).

25 martie/7 aprilie

Scrisoarea Mitropolitului Agatanghel către Mitropolitul Serghie cu

privire la acuzaţia celui din urmă de schismă şi cererea de re-examinare

a deciziei sale de a se separa. Acuzaţiile de schismă sunt respinse, deoarece

„noi nu ne separăm de Înaltpreasfinţia Voastră din cauza unei

diferenţe de credinţă, sau în ceea ce priveşte tainele şi rugăciunea,

ci doar în

conducerea administrativă." Neînţelegere exprimată în legătură cu încercarea

Mitropolitului Iosif de a uni în jurul său toată opoziţia.

29 martie/11 aprilie

Decretul nr. 76 al Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist

privind „neregulile din eparhiile Leningrad, Yaroslavl, Viatka şi Voronej".

Următorii episcopi sunt supuşi judecăţii episcopilor, li se interzice

să slujească şi sunt forţaţi să se pensioneze: Mitropolitul Iosif, episcopul

Ierotei (Afonik), episcopul Evghenie (Kobranov), arhiepiscopul Serafim

(Samoilovici), arhiepiscopul Varlaam (Riaşenţev). Ultima avertizare

pentru Mitropolitul Agatanghel cu ameninţarea de suspendare.

Aprilie

Arestul şi exilarea episcopului Victor (Ostrovidov).

27 aprilie/10 mai?

Scrisoarea Mitropolitului Agatanghel, a episcopului Evghenie (Kobranov)

al Rostovului şi a arhiepiscopului Varlaam (Riaşenţev), în care

se afirmă că ei nu rup comuniunea de rugăciune cu Mitropolitul Serghie,

în principiu nu îi neagă autoritatea de înlocuitor al locţiitorului, nu cauzează

o schismă, dar nu ar putea şi nu pot să aplice decrete care tulbură

conştiinţa religioasă şi, după convingerea celor care scriu, sunt o încălcare

a canoanelor; ei nu primeau în comuniune episcopi, clerici şi laici din

alte eparhii şi îi trimiteau la Mitropolitul Serghie.

Lipsa aplicării decretelor a fost exprimată mai întâi de toate prin

faptul că Mitropolitul Varlaam şi episcopul Evghenie au continuat să-şi

ocupe scaunele, în ciuda îndepărtării lor de către Mitropolitul Serghie.

Mai

Scrisoare deschisă a episcopului Pavel (Kratorov) de Yalta: „Despre

biserica modernă, sau ortodoxia serghianistă."

Iunie.

Epistola arhiepiscopului Serafim (Samoilovici), de la Mănăstirea

Sfântului Duh Buinici din eparhia Mogilev, în care Mitropolitul Serghie

este acuzat de păcatul grav de a-i „trage pe fraţii lipsiţi de curaj şi slabi în

neo-renovaţionism."

8/21 iunie

Scrisoarea arhiepiscopului Ilarion (Troiţki) din Solovki către persoane

private, în care se condamnă acţiunile celor care s-au separat de

Mitropolitul Serghie.

24 iulie/6 august

Scrisoarea Mitropolitului Iosif către episcopul Dimitrie (Liubimov)

privind „reunirea" grupului Yaroslavl cu Mitropolitul Serghie. (Punctul

fundamental în poziţia grupului Yaroslavl libertatea de a împlini sau de

a nu împlini decretele Mitropolitului Serghie a rămas necunoscut

Mitropolitului Iosif şi partizanilor săi). Exprimări tăioase împotriva

episcopilor

Yaroslavl: „oponenţi", „trădători".

3/16 oct.

Moartea Mitropolitului Agatanghel.

28 nov./11 dec.

Discuţie prelungită a episcopului Damaschin (Cedrick), revenit din

exil, cu Mitropolitul Serghie. Episcopul Damaschin a scris despre întâlnire:

„Dacă de departe mai bănuiam posibilitatea unor lucruri care ar fi

putut să-i justifice conduita, acum aceste supoziţii au fost

spulberate distruse".

„Nenumărate şi infinit de problematice sunt consecinţele interioare

ale Declaraţiei – această vânzare a dreptului de întâi-născut al Adevărului

pentru blidul de linte al unor bunuri mincinoase şi irealizabile."

1928?

Scrisoarea „îndrumătorului duhovnicesc", părintele Vsevolod, privind

neregulile din Biserică, evocate de opoziţia iozefită:

„Printre noi a avut loc o divizare în două părţi. Un grup îl susţine

pe Mitropolitul Serghie şi sinodul său, iar altul este împotrivă. Ambele

greşesc. Mitropolitul Serghie şi sinodul său au prezentat un apel în care

amestecă treburile bisericeşti cu politica şi efectuează transferuri de

episcopi împotriva voinţei lor…

Cei care au venit cu acuzaţii împotriva Mitropolitului Serghie au

dreptate; dar profunda şi nejustificabila lor greşeală constă în

faptul că au rupt comuniunea cu el şi chiar îl declară eretic, iar pe

toţi cei care se

află în comuniune cu el ca fiind lipsiţi de har… prin urmare, interdicţiile

reciproce care vin dintr-o parte şi din alta nu au nicio putere… Şi voi puteţi

merge în mod liber la bisericile uneia sau celeilalte dintre părţi, cerându-I

lui Dumnezeu să dea corectitudine canonică în relaţiile dintre

ortodocşi şi să aducă pace în Biserica Sa. Nu trebuie să mergeţi la cei care

sunt în mod evident schismatici: la renovaţionişti, la gregorieni şi la

ucraineni. Temeţi-vă de aceştia din urmă: ei sunt fără har."

Arestarea a cincisprezece episcopi care s-au separat de Mitropolitul

Serghie:

1. Mitropolitul Iosif al Leningradului exilat în Ustiug, în provincia

Novgorod.

2. Arhiepiscopul Serafim de Uglich în Solovki.

3. Arhiepiscopul Varlaam (Riaşenţev), fost al Permului într-o închisoare

din Yaroslavl.

4. Episcopul Dimitrie al Gdovului într-o închisoare din Leningrad.

5. Episcopul Alexei (Bui) al Urazovului în Solovki.

6. Episcopul Victor (Ostrovidov) al Viatkăi în Solovki.

7. Episcopul Maxim (Jijilenko) al Serpuhovului în Solovki.

8. Episcopul Atanasie (Molceanovski) al Skvirskului în Solovki.

9. Episcopul Nectarie (Trezvinski) al Yaranskului exilat în Kazan.

10. Episcopul Ilarion (Belski) în Solovki.

11. Episcopul Pavel (Kratirov) al Yaltăi exilat în Harkov.

12. Episcopul Vasile (Doktorov) al Hargopolului exilat, locaţie necunoscută.

13. Episcopul Serghie (Nicolski) exilat, locaţie necunoscută.

14. Episcopul Iosif (?), fost al Birskului exilat, locaţie necunoscută.

15. Episcopul Damaschin (Cedrick) într-o închisoare din Moscova.

Arestarea episcopilor a avut loc în următorul mod: agentul GPU venea

la episcop şi îi punea următoarea întrebare: „Care este atitudinea

Preasfinţiei Voastre faţă de Declaraţia Mitropolitului Serghie?" Dacă episcopul

răspundea că nu o recunoaşte, atunci agentul conchidea: „Acest lucru

înseamnă că sunteţi un contra-revoluţionar". Şi episcopul era arestat.

2/15 mai

Prima epistolă a Mitropolitului Chiril al Kazanului adresată vicarului

eparhiei Kazan, episcopul Atanasie (Malinin), trimisă din Krasnoyarsk

pentru a-l informa pe Mitropolitul Serghie. Câteva aspecte fundamentale:

„Niciun înlocuitor în exerciţiu nu poate să-l egaleze pe cel pe

care îl înlocuieşte… O schimbare profundă a sistemului de administraţie

bisericească, la care s-a angajat Mitropolitul Serghie, depăşeşte competenţa

chiar şi a locţiitorului tronului patriarhal… Până când Mitropolitul

Serghie nu dizolvă sinodul pe care l-a creat, eu nu pot să recunosc drept

obligatorii nici unul din decretele sale administrativ-bisericeşti."

Mai

Invitaţia Mitropolitului Serafim (Ciceagov) al Leningradului către

episcopul Damaschin (Cedrick) de a-i deveni ajutor. Episcopul Damaschin

refuză oferta.

Episcopul Damaschin organizează trimiterea unui curier la Mitropolitul

Petru în satul Ho. Curierul îl găseşte pe Mitropolitul Petru foarte

bolnav şi dezinformat în legătură cu evenimentele bisericeşti. „Mitropolitul

Petru vorbeşte despre situaţie şi despre unele concluzii care rezultă,

aproape în propriile mele cuvinte", a scris episcopul Damaschin. Cu toate

acestea, Mitropolitul Petru nu a dat curierului niciun răspuns scris.

24 iulie/6 august

Decretul Mitropolitului Serghie şi al sinodului serghianist privind

atitudinea lor faţă de tainele săvârşite de clerul „schismatic". Episcopii

separaţi (Mitropolitul Iosif, episcopul Dimitrie Liubimov, episcopul Alexei

Bui) sunt comparaţi cu renovaţioniştii, interzicându-li-se să slujească…

Tainele săvârşite de ei, în afara Botezului, sunt declarate ineficiente.

5/18 sept.

Prima scrisoare a Mitropolitului Serghie către Mitropolitul Chiril

(în care îşi apără propriile acţiuni): „Înaltpreasfinţia Voastră aţi

rupt comuniunea

euharistică cu noi şi în acelaşi timp nici nu consideraţi că aţi fi

cauzat o schismă, nici că noi ne-am afla în afara Bisericii. O astfel de teorie

este totalmente inacceptabilă pentru gândirea bisericească este o încercare

de a ţine gheaţă pe un grătar încins." Apel (către Mitropolitul

Chiril) de a-şi re-examina poziţia; ameninţarea cu sancţiuni canonice.

28-30 oct./10-12 nov.

A doua scrisoare („Răspuns") a Mitropolitului Chiril către Mitropolitul

Serghie.

Noiembrie

Arestarea episcopului Damaschin (Cedrick), care a locuit în Starodub,

la acuzaţia preotului-supraveghetor din Starodub, un zelos partizan

al Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Episcopul Damaschin este trimis în

Solovki. Înaintea arestării sale el a scris: „Am ajuns la părerea că nici

măcar un cuvânt decisiv al Mitropolitului Petru nu ar mai schimba situaţia

în mod esenţial." În această perioadă a vieţii sale în Starodub, el şi-a

obişnuit prietenii şi pe cei care îl urmau cu ideea că în Rusia creştinismul

va fi forţat să meargă în catacombe. Toate posibilităţile pentru a

influenţa straturi ample ale societăţii s-au pierdut.

20 dec./2 ian.

A doua scrisoare a Mitropolitului Serghie către Mitropolitul Chiril,

care se încheie cu o dată-limită (2/15 febr., 1930) pentru ca Mitropolitul

Chiril să-şi exprime ascultarea canonică şi să refuze comuniunea cu

„schismaticii"; de la această dată va fi aplicată judecarea Mitropolitului

Chiril de către sinod şi înlăturarea sa de la conducerea eparhiei Kazan.

5/18 febr.

Interviul unor corespondenţi străini cu Mitropolitul Serghie; date

oferite despre situaţia Bisericii patriarhale: circa 30000 de parohii, mult

mai mulţi preoţi (de la unul la trei pentru fiecare parohie), 163 de episcopi

„în ascultare canonică faţă de patriarh"… (Astfel de „date", bineînţeles,

erau cu totul imaginare, inventate pentru a masca persecutarea Bisericii,

care până acum închisese mii de biserici şi decimase clerul.)

8/21 febr.

Arestarea episcopului Alexei (Bui) al Kozlovului.

Începutul anului 1930

Plecarea episcopului Amfilohie (Skvorţov) de Enisei şi Krasnoyarsk,

sub influenţa discuţiilor cu Mitropolitul Chiril, în pădurile siberiene,

unde a întemeiat un schit.

Începutul anului 1930

Îngrădirea episcopului Sinesius (Zarubin) al Ijevskului de Mitropolitului

Serghie.

Arestarea episcopului Serghie (Drujinin) al Narvei, care condusese

opoziţia iozefită.

13/26 febr.

Scrisoarea Mitropolitului Petru din satul Ho către Mitropolitul

Serghie; în scrisoare se afirmă că este continuarea unei scrisori trimise

mai devreme (care în mod evident nu a ajuns la adresă):

„Am crezut întotdeauna că ar trebui să fii un refugiu pentru toţi

drept credincioşii. Recunosc că dintre toate veştile triste pe care a trebuit

să le primesc, cele mai triste au fost veştile despre faptul că mulţi

credincioşi rămân în afara pereţilor bisericilor în care numele

Înaltpreasfinţiei

Voastre este pomenit. Sunt plin de durere în suflet pentru neînţelegerile

care se ridică în jurul conducerii Înaltpreasfinţiei voastre, precum

şi pentru celelalte evenimente triste. Poate că aceste veşti nu sunt

adevărate; poate că nu cunosc destul caracterul şi aspiraţiile celor care

îmi scriu. Dar veşti despre tulburări duhovniceşti vin din diferite locuri,

şi în primul rând din partea clerului şi a laicilor care exercită o puternică

presiune asupra mea.

În opinia mea, având în vedere condiţiile extraordinare ale vieţii

Bisericii, când regulile normale de administraţie sunt supuse la tot felul

de fluctuaţii, este esenţial ca viaţa bisericească să fie pusă pe coordonatele

pe care a stat în prima perioadă în care aţi fost locţiitor patriarhal. Şi

astfel, fiţi atât de bun încât să vă întoarceţi la acele vederi care

erau respectate

de toţi. Bineînţeles, sunt departe de ideea că veţi decide să renunţaţi

cu totul la împlinirea ascultării care vi s-a cerut acest lucru nu

ar servi binelui Bisericii. Repet că sunt foarte supărat că nu mi-aţi scris

şi nu m-aţi informat despre intenţiile Înaltpreasfinţiei Voastre. Dacă

ajung la mine scrisori de la alţii, fără îndoială că şi ale Înaltpreasfinţiei

Voastre ar ajunge. Vă scriu sincer, ca celui mai apropiat arhipăstor, căruia

îi sunt recunoscător pentru cele din trecut, şi din ale cărui arhiereşti

mâini am primit tunderea şi harul preoţiei."

24 mai/4 iun.

Interdicţia de a mai sluji pentru episcopul Senesius (Zarubin) al

Ijevskului din cauza ruperii comuniunii canonice cu Mitropolitul Serghie.

Întâlniri în exil ale protoiereului M. Polski cu arhiepiscopul Serafim

(Zvezdinski) şi cu alţi „care nu sunt în pomenire". „Arhiepiscopul Serafim

săvârşea slujbele noaptea într-un sat îndepărtat, iar oamenii credincioşi

veneau la el chiar şi din locuri foarte îndepărtate… Eu însumi,

după ce am părăsit exilul, am călătorit prin Rusia ilegal şi mi s-a propus

din partea prietenilor posibilitatea să devin sticlar sau sobar şi astfel,

având o astfel de profesie, să pot vizita casele credincioşilor" (adică, pentru

a sluji în secret ca preot).

Aprilie

Închiderea Bisericii Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan din Moscova; o

parohie a „celor nepomenitori", preotul ei fiind părintele Serafim Bityugov.

Începutul lui aprilie

Închiderea, în ajunul Buneivestiri, a Bisericii Sfântul Nicolae din

strada Maroseik: parohie a „celor aflaţi în nepomenire", preotul fiind părintele

Serghie Mecev.

Apariţia primului număr al „Jurnalului Patriarhiei Moscovei".

(Conţinea justificări ale poziţiei Mitropolitului Serghie.)

(În anul 1932 au apărut decrete ale sinodului Mitropolitului Serghie,

publicate în „Jurnalului Patriarhiei Moscovei", documente care lăudau

demnitatea sa de întâi-stătător al Bisericii ruse sau care menţionau

ridicarea altor membri ai sinodului la rangul de mitropoliţi.)

15/28 iulie

Scrisoarea Mitropolitului Chiril al Kazanului către Mitropolitul

Serghie, continuându-şi protestul împotriva acţiunilor celui din urmă.

August

Reîntoarcerea la Vladimir a episcopului exilat Atanasie (Saharov);

el rămâne în libertate până la 18 aprilie 1936.

Septembrie

Scrisoarea episcopului Atanasie către episcopul Inochentie al Vladimirului,

în care îl acuză pe Mitropolitul Serghie de a-şi fi asumat drepturile

unui ierarh conducător şi îşi anunţă propria lui separare de Mitropolitul

Serghie în acord cu ukazul patriarhal din 7/20 noiembrie 1920.

Închiderea ultimei biserici din Moscova „a celor care nu se pomenesc":

biserica metocului sârbesc de pe strada Solyanka.

Creşterea activităţii ilegale a clerului. Mărturia unei broşuri ateiste:

„Preotul itinerant este o figură destul de obişnuită în multe regiuni.

Preotul întreprinzător pune într-o legăturică toate obiectele de cult esenţiale

şi – din sat în sat, din târg în târg – călătorind călare, efectuează

servicii religioase la cerere, neîngăduindu-le credincioşilor să uite de

Dumnezeu. Muncitorii credincioşi, dacă cred în Dumnezeu şi doresc să li

se slujească sfintele slujbe, înregistrează oficial biserici în acest scop.

Dar organizaţiile religioase fac aceasta în catacombe… în ultimii ani într-o

serie întreagă de locaţii, de exemplu în Siberia de vest, în zona Mării

Negre centrale, în Urali, în Caucazul de nord etc. O casă de rugăciune

este organizată într-o locuinţă privată, sub pământ, unde intrarea este

accesibilă doar unui număr limitat de persoane şi nu există niciun control

din partea autorităţilor."

Ianuarie

Scrisoarea Mitropolitului Chiril ca răspuns la opinia cuiva cu privire

la necesitatea de a se declara locţiitor până la eliberarea Mitropolitului

Petru.

Martie – 16 iulie

Mitropolitul Chiril rămâne liber în oraşul Gjaţk, angajându-se activ

în organizarea „celor care nu sunt în pomenire"adică a celor care nu îl

recunosc pe Mitropolitul Serghie ca ierarh întâistătător şi se conduc

după ukazul Patriarhului Tihon din 7/20 noiembrie 1920.

Episcopul Damaschin (Cedrick) este eliberat din Solovki şi se implică

în organizarea celor care nu sunt „în pomenire".

14/27 aprilie

Mitropolitului Serghie i se dă, de către sinodul serghianist şi de către

episcopii care i s-au ataşat (21 de episcopi cu toţii), titlul de

„Înaltpreasfinţit

Mitropolit al Moscovei şi al Kolomenskului", cu dreptul de a

purta două „panaghii" (engolpioane cu Maica Domnului).

Clerul continuă să slujească sfintele slujbe în secret. O scrisoare a

unui preot din eparhia Kazan afirmă următoarele: „Mi-am terminat perioada

de exil şi, întorcându-mă în locurile natale, nu am primit parohie.

Singurul lucru care îmi rămânea era să merg din sat în sat, unde nu erau

biserici, şi pentru o bucată de pâine şi o găzduire peste noapte să slujesc

sfintele slujbe. Mulţi preoţi ca mine, cu boccele în spate, merg din sat în

sat, pentru a săvârşi sfintele slujbe. Mulţi oameni ne gonesc, ne batjocoresc,

dar mulţi ne şi primesc, ne hrănesc, ne găzduiesc, ne cer să slujim.

Slujim orice slujbă, inclusiv Liturghia. Pentru a sluji aceste slujbe cărăm

în boccelele noastre un antimis, un vas cu Sfintele Daruri, tămâie,

cărbuni, vin bisericesc şi cele mai simple veşminte. Şi, astfel, cărăm

un întreg

altar în spate. Cel mai adesea oamenii ne cer să slujim panahide."

Închiderea ultimei biserici din Leningrad a „celor care nu sunt în

pomenire" – Biserica Maicii Domnului Tikhvin din strada Lesnoi.

Înainte de aceasta au fost închise Biserica Învierii, Catedrala

Sfântul Nicolae,

Catedrala Sfântul Vladimir şi altele.

14/27 dec.

„Decretul de transferare a drepturilor şi obligaţiilor locţiitorului

tronului patriarhal al Bisericii Ortodoxe Ruse către substitutul locţiitorului

patriarhal, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serghie… în legătură cu

moartea şi exilul Mitropolitului Petru al Krutiţei, care a avut loc în 29

aug./11 sept. 1936."

(Dar observaţi acest citat dintr-un articol al Mitropolitului Serghie

din 1931: „Odată ce locţiitorul îşi părăseşte postul «din motiv de deces,

demisie etc.», din acel moment autoritatea celui care îl substituie încetează.")

1937 şi mai târziu

Activitatea secretă a „celor care nu sunt în pomenire" continuă.

Martori care mai târziu au fugit în străinătate au reuşit să găsească în

1938 în Moscova Biserica din catacombă a „iozefiţilor". În apartamentul

unui anume N.N., se adunau 30 – 40 de oameni. Un preot slujea. Pentru

a putea intra, trebuia să se ciocănească într-un burlan un anumit semnal.

Oamenii din această biserică secretă aveau legături cu povăţuitori

duhovniceşti de seamă, cu stareţi, ale căror locuinţe erau foarte bine ascunse.

Ei locuiau undeva prin ţară şi îşi schimbau adesea locuinţa… În

regiunile îndepărtate ale Rusiei sovietice trăiau oameni credincioşi, care

renunţaseră la bisericile serghianiste. Sfintele Daruri le erau trimise din

diferite centre în pachete, de exemplu, în cutii de bomboane.

Continuarea activităţii secrete a „celor care sunt necomemoraţionişti".

Aceşti preoţi săvârşeau slujbe pentru credincioşii care nu se separaseră

de Mitropolitul Serghie, dar rămăseseră fără biserici şi fără cler.

Revista Ateul, din 21 aprilie 1939, în articolul intitulat „O biserică

în valiză" spunea: preoţii itineranţi, care au fost exilaţi din parohii de către

NKVD, „au toate instrumentele necesare pentru săvârşirea slujbelor

într-o valiză. Dacă este nevoie să-i ajute pe oameni la bucătărie, ei o fac;

cumpără alimente pentru cei bolnavi."

V.

Biserica din catacombe

în perioada recentă

Se aduce oare făclia ca să fie pusă

sub obroc sau sub pat?

Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?

Că nu este nimic ascuns ca să nu

se dea pe faţă; nici n-a fost

ceva tăinuit, decât ca să vină

la arătare. Cine are urechi

de auzit să audă.

Marcu 4: 21-23.

37. O epistolă din catacombe din 1962

DE LA UN MEMBRU AL MULT PĂTIMITOAREI

BISERICI DIN CATACOMBE A RUSIEI

Introducerea editorului

Până în anii '70, toate informaţiile directe despre Biserica din catacombe

din Rusia veneau din documentele episcopilor întemeietori (a se

vedea Partea a II-a mai sus) şi din mărturiile credincioşilor din catacombe

care au ieşit din Rusia mai ales în timpul celui de-al Doilea Război

Mondial (Partea a III-a). Astfel, aceste informaţii sunt restrânse la perioada

din 1927 până la începutul anilor 1940, iar din 1940 până în 1970

nu se ştia aproape nimic despre Biserica din catacombe.

În anii '70, cu un nou val de emigranţi şi cu o creştere a comunicării

între Rusia şi lumea din exterior, vălul a fost înlăturat într-o oarecare

măsură. Următoarele texte, toate de la martori chiar din Rusia, redau în

cea mai mare parte ceea ce este deja cunoscut public despre Biserica din

catacombe în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Primul text, deşi datat în 1962, a fost tipărit abia în 1977, în Tragedia

Bisericii ruse a lui Lev Regelson şi înainte de aceasta a fost cunoscut

doar de puţine persoane din Uniunea Sovietică. Autorul ei anonim este

un apologet conştient (dar moderat) al Bisericii din catacombe, care şi în

ziua de azi continuă să-şi ducă existenţa separat de patriarhia Moscovei.

Dragi copii,

Voi cereţi o clarificare pentru unul şi acelaşi subiect. Ar fi cel mai

bine pentru toţi să vorbim despre aceasta faţă-n faţă, dar din nefericire,

va trebui să scriu, cu riscul de a nu răspunde la unele din nedumeririle

voastre.

RĂZBOIUL SOVIETIC ÎMPOTRIVA BISERICII

Când au venit la putere, bolşevicii au declarat imediat război împotriva

Bisericii. Acesta a fost, dacă vreţi, singurul act onest din toată activitatea

lor politică, deoarece orice înţelegere între aceste două tabere era

de neimaginat, ca o consecinţă a contradicţiilor care le separă (ce comuniune

este între Hristos şi Veliar?); şi nu poate fi deloc vorba despre toleranţă

din partea bolşevicilor. Dar cu declaraţia de război a luat sfârşit

şi onestitatea lor, deoarece au prezentat motive false. Ei au început imediat

să acuze Biserica de contra-revoluţie. Aceasta a fost clar o

nedreptate, deoarece din momentul în care bolşevicii s-au stabilit pe

întreg teritoriul

fostei Rusii, Războiul Civil a luat sfârşit, adică, din momentul în

care a devenit clar pentru toată lumea cine avea autoritatea guvernamentală,

bolşevicii nu au putut să indice niciun singur fapt care să aparţină

acestui concept – conceptul de război politic, conspiraţie, cu scopul

anihilării adversarului. Dar ei au început să îi persecute pe creştini tocmai

sub acest pretext fals. Şi când a venit rândul meu, la unul dintre

interogatoriile

mele, i-am declarat celui care mă interoga: „Da, sunt contra-revoluţionar,

nu neg asta. Oricând spui «da», eu spun «nu»; oricând

tu spui «alb», eu spun «negru»; oricând tu preţuieşti, eu condamn cu

asprime. Dar nu ai niciun drept să mă persecuţi pentru aceasta, de vreme

ce ai proclamat libertatea religiei. Prin urmare, convingerile mele religioase,

conform propriilor voastre legi, nu sunt o crimă. Şi nu poţi să

mă acuzi deloc de război politic cu tine, de fapte care au drept scop să

determine anihilarea voastră". Şi, în ciuda faptului că nu a putut să aducă

în acuzarea mea niciun singur act contra-revoluţionar, am fost totuşi

„condamnat" fără judecată la zece ani.

La început bolşevicii erau destul de naivi. Li se părea că puterea

principală a Bisericii era de găsit în măreţia ei materială. Sub pretextul

de a-i ajuta pe cei flămânzi, ei au promovat aşa numita „confiscare a

obiectelor de valoare ale Bisericii", din care nicio simplă copeică nu

a

mers la cei înfometaţi, şi întregul metal a fost folosit nu pentru cumpărarea

de bunuri, ci pentru fabricarea de monede, pentru a susţine rubla

sovietică extrem de devalorizată. Dar, în ciuda tuturor aşteptărilor lor,

Biserica a continuat să reziste şi lumina ei a devenit chiar un pic mai pură

şi mai clară. Fiind eliberată de o obligaţie străină ei – apărarea şi susţinerea

ordinii guvernamentale şi sociale, care nici pe departe nu era

ideală (din punctul ei de vedere), deci trecătoare, Biserica rusă a trecut

la realizarea scopului ei etern: reînnoirea şi renaşterea dătătoare de har

a sufletelor omeneşti.

Apoi au venit câţiva ani pe care toţi cei care i-au experimentat în

interiorul Bisericii şi-i pot aminti doar cu un sentiment de mare bucurie

duhovnicească şi mulţumire fierbinte faţă de Dumnezeu, Care le-a dat să

trăiască ceea ce au trăit. Au fost mărturisitori, au fost mucenici, au fost

persecuţii, anihilări şi batjocuri. Dar acestea nu au micşorat bucuria,

pentru că toate acestea au fost îndurate nu în numele atingerii unor scopuri

pământeşti, ci doar în Numele lui Hristos – doar în numele Lui.

Biserica, absolut fără apărare, s-a simţit a fi atât corectă cât şi de neînvins.

În mod clar, viaţa însăşi a dovedit corectitudinea ideii Sfântului

Ioan Hrisostom că, aşa cum duşmanii nu au putut să facă nimic cu Domnul

Iisus Hristos şi cu ucenicii Săi atâta timp cât nu s-a găsit un trădător

printre ei, la fel nicio persecuţie din exterior nu este

înfricoşătoare pentru Biserică, atâta timp cât nu sunt trădători

printre păstori. Şi, iată, s-au

găsit astfel de trădători.

Autorităţile sovietice au reuşit să găsească anumiţi ierarhi pentru

care nu a fost o mârşăvie să intre, unul după altul, în rolul lui Iuda

Iscarioteanul.

Mai întâi a fost „Biserica Vie", apoi au fost „renovaţioniştii",

apoi „gregorienii", „Liubenţii" şi mulţi alţii. Încercările lor de a lăsa cârma

administraţiei canonice a Bisericii în mâinile duşmanilor ei declaraţi,

şi prin urmare de a distorsiona sau chiar de a paraliza complet influenţa

asupra vieţii duhovniceşti a ţării, nu au fost rodnice până când Mitropolitul

Serghie a devenit înlocuitorul locţiitorului patriarhal, după arestarea

unei întregi serii de episcopi care au ocupat această poziţie…

DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE

Şi apoi, se pare că în mai 1927, a fost publicată Declaraţia. Probabil

că aţi citit-o, prin urmare nu trebuie să o prezint în detaliu. Se poate spune

doar că în ea Mitropolitul Serghie a împlinit nu acele promisiuni pe care

le-a făcut fraţilor săi de credinţă, ci pe cele care i-au fost cerute de

NKVD. S-a iscat o mare tulburare. Pe de o parte, toţi simţeau că un credincios

creştin ortodox nu putea fi de acord nici cu un singur cuvânt din

această Declaraţie, care era, dacă nu formal, atunci în esenţă, apostată în

natura ei, declarând principii care sunt incompatibile cu o conştiinţă creştină.

Dar, pe de altă parte, exact această făţişă călcare în picioare a dreptăţii

Bisericii a sfâşiat sufletele cu o îndoială arzătoare. S-a ivit gândul:

„Nu se poate ca Mitropolitul Serghie să fi hotărât ceva care ne pare atât de

nevrednic, nu doar pentru un ierarh, ci chiar şi pentru un creştin simplu.

Probabil că este rigorismul nostru excesiv, mândria noastră, care pictează

în nişte culori atât de întunecate o acţiune sobră şi înţeleaptă a

Mitropolitului

Serghie, care este respectat de toţi şi este un arhipăstor foarte

preţuit".

Era chinuitor şi dificil de decis. În cele din urmă, o parte dintre ierarhi

şi clerici, cu mare durere a sufletului, au hotărât că… declaraţia

Mitropolitului

Serghie era cu totul inacceptabilă pentru ei, că va aduce nenorociri

înfricoşătoare Bisericii Ortodoxe, că acele perspective fericite pe

care Mitropolitul Serghie le-a promis în cazul în care declaraţia sa va fi

acceptată – până la deschiderea de şcoli teologice şi permisiunea pentru

Biserică de a-şi tipări propriile publicaţii – nu vor fi realizate niciodată.

Şi de vreme ce la sfârşitul declaraţiei Mitropolitul Serghie le-a propus

celor care nu erau de acord cu el să se „îndepărteze" până când vor deveni

convinşi de justeţea şi reuşita direcţiei sale, prin urmare, ei s-au îndepărtat,

rupând comuniunea cu el şi cu toţi cei supuşi lui.

În acelaşi timp, cei care s-au îndepărtat nu şi-au pus problema dacă

cei care l-au urmat pe Mitropolitul Serghie aveau har sau nu; ei nu

şi-au pus această întrebare şi nu au hotărât. Dar subtilitatea luptei

bisericeşti

i-a condus pe mulţi dintre oamenii simpli ai Bisericii la declaraţii

cum că harul fusese luat de la cei care l-au urmat pe Mitropolitul Serghie,

că tainele lor nu erau taine şi că frecventarea bisericilor lor îl murdărea

pe creştin şi îl făcea apostat. Aceste opinii s-au răspândit mai ales

când, curând după publicarea Declaraţiei, turma a început imediat să

fie

lipsită de păstorii şi arhipăstorii ei, care au mers în exil, în închisori şi în

lagăre de concentrare. Dar ierarhii care au călăuzit turma la despărţirea

de Mitropolitul Serghie, precum şi clericii apropiaţi lor, i-au învăţat pe

credincioşi că în acest an de mare tulburare şi divizare, era potrivit să se

frecventeze doar acele biserici unde declaraţia Mitropolitului Serghie nu

fusese citită şi unde nu era pomenit, ca semn al faptului că respingeau

faptele necuvioase ale Mitropolitului Serghie şi ale partizanilor săi.

Aceşti partizani ai săi s-au dovedit a fi mult mai numeroşi decât cei care

s-au despărţit. Aici, motivele au fost atât marea autoritate a Mitropolitului

Serghie cât şi laşitatea – teama de represiuni şi speranţa că se putea

scăpa de ele mergând pe calea pe care i-a chemat Mitropolitul Serghie.

Curând consecinţele devastatoare ale acestei „direcţii" nu au întârziat

să devină cunoscute. În lagărele de concentrare, după cei care se

„îndepărtaseră",

au urmat curând şi toţi cei care au sperat să fie salvaţi sub

omoforul Mitropolitului Serghie, bisericile şi mănăstirile au fost închise

repede, una după alta, şi, la zece ani după declaraţia care promisese Bisericii

„o viaţă liniştită şi netulburată", în întreaga expansiune nelimitată

a URSS-ului au rămas doar câteva biserici în marile oraşe şi erau numite

„biserici-spectacol". Au rămas totuşi Mitropolitul Serghie şi sinodul nelegiuit

organizat de el – aproape cincisprezece episcopi gata să facă orice,

printre care era şi viitorul patriarh a toată Rusia, Alexei Simanski 23.

DESCHIDEREA BISERICILOR

Şi astfel ar fi continuat totul dacă nu venea războiul. În zonele ocupate

de nemţi a început imediat construirea de biserici. Bisericile profanate

dar încă întregi au fost deschise, curăţate şi sfinţite şi oriunde fuseseră

distruse au fost organizate case de rugăciune. În ele, credincioşii

au adus sfinte antimise, icoane, vase şi tot felul de lucruri pe care

le păstraseră

cu sfinţenie. Mii şi mii de oameni veneau din nou la biserici,

auzeau din nou cuvântul lui Dumnezeu, primeau din nou împărtăşirea

Jertfei nesângeroase. Toate acestea nu puteau să nu se răsfrângă şi în

zonele aflate încă sub stăpânirea lui Stalin. El a înţeles că o continuare a

politicii bisericeşti anterioare putea să se dovedească extrem de periculoasă

23 De fapt, în starea cea mai redusă din 1940, patriarhia Moscovei

avea doar patru

episcopi în libertate. Cei cincisprezece episcopi care l-au ales pe

Serghie „patriarh" în

1943 au fost adunaţi în grabă din închisorile şi lagărele de

concentrare de atunci.

pentru el, şi, hotărât să nu rămână mai prejos decât Hitler în evlavie,

el i-a poruncit Mitropolitului Serghie, care îi era ascultător în toate,

să deschidă din nou acele biserici a căror închidere tot el (Mitropolitul

Serghie) o justificase nu cu mult înainte, de multe ori declarând întregii

lumi că nu existau deloc persecuţii în URSS, şi că bisericile erau închise

deoarece enoriaşii cereau aceasta, hotărând că nu aveau nevoie de nicio

biserică.

Şi, astfel, „noua eră" a început, bisericile au fost deschise, cincisprezece

episcopi, cu permisiunea lui Stalin, l-au făcut pe Mitropolitul Serghie

patriarh, sau „com-patriarh", aşa cum cu dreptate îl numeau nemţii în

ziarele lor. Proaspătul patriarh a început fervent să crească numărul de

episcopi, aducându-i în scurta perioadă în care a fost patriarh la cincizeci

şi mai bine de suflete, bineînţeles toţi gândind exact ca el. Chiar şi

cele mai îndrăzneţe visuri au fost realizate: au fost deschise mai multe

seminarii şi două Academii şi s-a dat permisiunea pentru publicarea

Jurnalului Patriarhiei. Cu toate acestea, motivul pentru toată această

„înflorire" era, evident, nu Declaraţia Mitropolitului Serghie, ci un fapt

care pentru existenţa sa nu îi datora nimic Mitropolitului Serghie: invazia

lui Hitler, care în prima etapă părea victorioasă.

Că această schimbare de politică bisericească nu era sinceră, ci a

fost făcută doar sub presiune, este dovedit de practica ulterioară a Partidului

care are ca scop lichidarea Bisericii Ortodoxe înainte de sfârşitul

prezentului plan de şapte ani 24. Reacţia Patriarhului Alexei faţă de

această practică nu este cu nimic diferită de reacţia Mitropolitului

Serghie

la distrugerea organizaţiilor bisericeşti din anii '30. Este la fel de ruşinos

şi de criminal şi nu are nicio justificare.

POZIŢIA NOASTRĂ ASTĂZI

Avem dreptate să afirmăm aceasta şi, pe această bază, să continuăm

să rămânem în afara comuniunii cu ierarhia condusă de Patriarhul

Alexei?

Avem perfectă dreptate. Nu este Biserica Ortodoxă lăsată pradă

potopului şi jafului de către duşmanii ei declaraţi? Cine, de fapt, conduce

Biserica prin autoritatea autocrată? Nu oficialii locali şi din districte,

conduşi de şeful lor, Kuroyedov? Nu intervin ei în detaliile cele mai mici

ale vieţii bisericeşti, luptând, bineînţeles, nu ca să pună Biserica în ordine,

ci ca să-i facă pe cât posibil mai mult rău? Nu a fost întregul episcopat

transformat într-un paravan decorativ gol, care acoperă cu înfăţişarea

lui splendidă lucrarea întunecată de batjocorire a sfintelor lucruri ale

credinţei? Nu au mers unii episcopi până acolo încât să închidă ei înşişi

24 Persecuţia lui Hruşciov, 1959-1964.

mănăstiri în loc să le apere? (Am văzut asta cu ochii mei.) Nu îndrăznesc

oficialii să pretindă preoţilor să nu le dea voie copiilor în biserică, să nu

îi mărturisească şi să nu le dea Împărtăşania? Nu delegaţiile trimise de

Patriarhul Alexei la toate conferinţele bisericeşti posibile condamnă

anti-comunismul

ca pe o învăţătură incompatibilă cu creştinismul, în timp

ce comunismul însuşi, fără nicio ruşine, se declară anti-creştin? Astfel,

orice lipsă de încuviinţare, orice condamnare şi luptă ideologică împotriva

anti-creştinismului, conform doctrinei serghianist-alexiene, este declarată

a fi o lucrare nevrednică de un creştin; şi dimpotrivă, unirea cu

duşmanii lui, Hristos, participarea şi cooperarea cu ei, şi o aprobare nu

doar tăcută ci adesea cu voce tare a activităţii lor distructive şi de

persecutare

(de exemplu: „Stalin este primul păzitor al ortodoxiei") – aceasta

este principala datorie a oricărui creştin.

Şi Patriarhul Alexei acţionează în deplin acord cu această incredibilă

doctrină a sa. De exemplu, el se grăbeşte să-i reproşeze lui Kennedy

reînnoirea testelor nucleare, dar cu încăpăţânare păstrează tăcerea nu

doar când Hruşciov face acelaşi lucru, ci chiar şi atunci când acest „făcător

de pace", fără ruşine călcând în picioare nu doar drepturile omului,

ci chiar şi propriile sale legi sovietice, distruge Biserica. Chiar şi

Mitropolitul

Nicolae de Krutiţa, un apologet curajos şi energic al „noului plan

economic" al Bisericii, nu a putut să se abţină, şi a preferat dizgraţierea;

dar preafericirea sa, la fel ca înainte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,

participă la recepţii şi congrese, aplaudă şi aşa mai departe.

„Aşa stau lucrurile", îmi vor spune oamenii. „Dar nu aţi încălcat canoanele

bisericeşti care interzic clerului să înceteze comuniunea cu mitropoliţii

şi episcopii lor înainte de o judecată sinodală?" Acesta este un

argument care pare foarte greu. Dar să îl examinăm. Şi mai întâi de toate

să întrebăm: Avem sinoade periodice (o dată pe an şi o dată la trei ani) la

care să putem apela? Până la urmă, conform canoanelor, aceste sinoade

sunt o instituţie bisericească obligatorie. Se dovedeşte că acuzatorii noştri

sunt primii călcători ai canoanelor, şi ne obligă şi pe noi să nu le luăm

în considerare. Până la urmă, nu se poate să fim acuzaţi că „ne-am separat

înainte de un sinod", dacă aceste sinoade în general nici măcar nu

sunt convocate! Ei vor spune: „În ultimii douăzeci de ani au fost sinoade şi

conferinţe." Dar ce fel? Acestea au fost conferinţe de „oameni-da", care

semnau supuşi ordinele, mai întâi ale lui Karpov şi apoi ale lui Kuroyedov.

Şi până la urmă, canoanele interzic orice fel de presiune din partea

autorităţii civile asupra membrilor sinodului, şi toate decretele episcopilor

care au fost obţinute prin asemenea constrângere sunt declarate invalide.

Din nou, acuzatorii noştri, dându-se drept apărători ai canoanelor,

se dovedesc a fi călcători ai acestora. Imaginea constantă este aceasta:

dacă se judecă după realitatea lucrurilor, ei sunt nelegiuiţi şi criminali;

dacă se judecă formal, ei sunt păstrătorii ordinii canonice în Biserică.

Dar până şi această consolare jalnică nu rezistă decât la o investigare

foarte superficială. Însă dacă se priveşte cu mai multă atenţie, se descoperă

că ei nu au niciun drept să insiste asupra canonicităţii lor; pentru

că există un canon conform căruia fiecare cleric, fie el preot sau episcop,

care şi-a obţinut rangul prin influenţă, insistenţă sau în general prin orice

fel de presiune sau ajutor al autorităţii civile, trebuie să fie exclus din

cinul său. Conform acestui canon, nemaivorbind de episcopii de azi, care

nu pot nici măcar să-şi pună un omofor fără aprobarea lui Kuroyedov,

patriarhul însuşi ar trebui să fie exclus din cinul său – el, care a fost

„ales" de un sinod la ordinul direct al guvernului. Priviţi cât de „canonică"

este întreaga ierarhie a Bisericii Ortodoxe Ruse!…

Mi se va spune: „Este în favoarea Mitropolitului Serghie că s-au întors

la el o serie de episcopi, care mai înainte se îndepărtaseră de el". Nu,

dragii mei copii, aceste fapte nu înclină defel balanţa de partea lui. Am

spus deja ce mare tulburare a făcut Mitropolitul Serghie în minţile şi inimile

noastre, cât de dificil a fost să discernem şi să decidem. Nu vă puteţi

imagina cât de greu a fost, cât am suferit şi cât ne-am chinuit. Nu

este de mirare că au fost cumpăniri şi schimbări de decizie. Motivele lor

nu le cunoaştem, dar ar putea fi destul de variate: nu doar concluziile

logicii, ci pur şi simplu marea oboseală, sau altceva de felul acesta. Un e-

piscop mi-a spus direct: „Îţi voi spune sincer, tot ceea ce face Mitropolitul

Serghie este o ticăloşie josnică. Dar aştept să ajung în sfârşit acasă!"

(Însă nu a rămas mult timp acasă.)

Toate cele spuse mai sus vă vor convinge, sper, că nu am făcut această

alegere din superficialitate sau din părtinire, iar faptul că nu ne

răzgândim nu se datorează nici superficialităţii, nici încăpăţânării.

Am

făcut-o cum am putut mai bine, şi suntem gata să stăm pentru asta înaintea

lui Dumnezeu. Suntem foarte puţini, dar avem un episcopat ortodox

– şi nu doar cel de peste hotare – şi conştiinţa noastră este în pace.

Credem că dacă va mai fi viaţă omenească pe pământ, atunci la un

moment dat se va aduna un sinod care va justifica îndrăzneala noastră şi

va evalua just „politica înţeleaptă" a Mitropolitului Serghie şi a celor care

l-au urmat, care şi-au dorit să „salveze Biserica" cu preţul purităţii şi

adevărului ei.

CE ESTE DE FĂCUT?

Acum, întrebarea voastră principală: Ce trebuie să faceţi? Dacă

vremurile de acum ar fi ca vremurile tulburării serghianiste, v-aş spune

ceea ce am spus atunci: mergeţi la bisericile care nu au comuniune cu

Mitropolitul Serghie, dar nu mergeţi la el şi la partizanii săi. Dar vremurile

s-au schimbat. Nu mai avem biserici în URSS acum, şi putem noi,

care am mers în cămările noastre singuratice şi am găsit acolo tot ceea

ce ne-au dat bisericile, să le interzicem miilor de credincioşi care nu au o

astfel de posibilitate să caute mângâiere şi hrană duhovnicească în bisericile

care există, şi putem să îi condamnăm că merg acolo? Nu putem să

îi imităm pe acei ignoranţi care afirmă prosteşte: „Acelea nu sunt biserici,

sunt temple ale demonilor, cei care intră în ele se întinează şi sunt

lipsiţi de harul mântuitor", şi alte asemenea cuvinte nebuneşti.

Şi astfel vă spun: dacă nu aveţi nicio altă posibilitate de a participa

la slujbele dumnezeieşti şi de a primi Tainele, dacă însetaţi după unitatea

şi rugăciunea bisericii, şi dacă mergând la biserică aveţi acestea –

atunci mergeţi acolo fără tulburare, şi nu vă temeţi că acesta ar fi un

păcat. Duhul suflă unde voieşte; şi în negrăita Sa milă, Domnul, chiar şi

prin slujbaşii Săi cei mai nevrednici, chiar prin necredincioşi, nu îi lipseşte

pe creştini de darurile Sale cereşti. Dacă vreţi o comuniune personală

mai intimă, atunci vă sfătuiesc, după cum v-am spus şi mai înainte,

să alegeţi pentru aceasta preoţi sinceri şi neipocriţi – şi există astfel de

preoţi în biserici. Bineînţeles, nu le este uşor, dar încearcă şi ei să se

strecoare cumva prin gaura acului. Să cauţi astfel de oameni printre

episcopi este aproape o cauză pierdută: majoritatea lor copleşitoare „ştiu

ce fac" şi acum sunt deosebit de justificate cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom:

„Nu mă tem de nimeni în lume. Mă tem doar de episcopi".

Şi astfel, aici, se pare, este tot ceea ce a trebuit să vă spun, copii.

Da, încă un lucru: să nu credeţi că dacă începeţi să frecventaţi bisericile

şi chiar să vă spovediţi şi să primiţi Împărtăşania de la ei, vă voi considera

străini. Sufletul meu este întotdeauna deschis pentru voi cât timp

aveţi dorinţa de a fi în comuniune cu el.

Cu dragoste în Hristos…

38. Rusia şi Biserica astăzi

DOUĂ DOCUMENTE CONTEMPORANE

ALE BISERICII DIN CATACOMBE ÎN URSS

INTRODUCEREA TRADUCĂTORILOR

Când, în ultimii doi ani, articolele lui Boris Talantov despre serghianism

au devenit cunoscute în Vest, înaintea lumii a fost dezvăluită profunzimea

crizei prin care trece în prezent patriarhia Moscovei. În aceste articole,

conştiinţa bisericească a unuia dintre cei mai sensibili gânditori din

patriarhie

a ajuns până la limita „schismei" – adică era la un pas de respingerea

patriarhiei înseşi şi de recunoaştere a faptului că adevărata Biserică Rusă

nu este de găsit defel în patriarhie, ci în aşa numita „schismă iozefită" din

1927, în ceea ce este numit popular „Biserica din catacombe". După citirea

reflexiilor lui Talantov asupra serghianismului, unii credincioşi ortodocşi

din Vest au început să se întrebe şi să spere: ce-ar fi dacă Talantov

sau altcineva

din patriarhie i-ar urma reflexiile despre serghianism până la

concluzia lor logică? Sau, alternativ, ce-ar fi dacă cineva chiar din

Biserica din catacombe

ar fi să vorbească şi să facă cunoscută vocea autentică a ortodoxiei

Ruse astăzi, necompromisă nici de cea mai mică urmă de serghianism?

Această din urmă alternativă, în condiţiile vieţii bisericeşti din Uniunea

Sovietică de astăzi, era aproape de negândit. Prin însăşi natura Bisericii

din catacombe, membrii ei nu iau parte la mişcarea de protest religios prin

semnarea de petiţii pentru deschiderea bisericilor şi altele asemenea – pentru

că însăşi existenţa bisericilor lor este ilegală şi secretă. Mai mult, ei nu

scriu critici despre unul sau altul din aspectele activităţii

patriarhiei Moscovei,

aşa cum a făcut Talantov, preoţii din Moscova sau alţii – deoarece ei

resping complet patriarhia, neavând niciun interes în simpla ei „reformare".

Ei nu semnează niciun fel de documente, pentru că aceasta i-ar trăda nu

doar pe ei, ci şi pe mulţi dintre tovarăşii lor credincioşi în secret.

Şi totuşi, prin marea milă a lui Dumnezeu, ceea ce era de „necrezut"

s-a întâmplat acum. Cele două documente tipărite aici sunt documente nemijlocite

ale Bisericii din catacombe, şi pentru prima dată apar astfel de documente

de la epistolele episcopilor iozefiţi din 1927-1929. Autorii, din necesitate,

sunt anonimi; dar limbajul şi conţinutul documentelor dovedesc

faptul că nu au fost scrise de nişte simpli credincioşi, ci mai

degrabă de teologi

care sunt foarte probabil preoţi sau episcopi ai Bisericii din catacombe.

Importanţa documentelor este covârşitoare. Simpla existenţă a Bisericii din

catacombe de-a lungul anilor, începând cu 1927 până în prezent, poate fi

documentată atât din surse sovietice, cât şi din cele provenite de la

emigranţi; dar acestea sunt primele surse, în mai bine de patru

decenii, oferite

de vocea reală a Bisericii din catacombe din interiorul URSS.

Punctul teologic-eclezial principal al acestor documente este o repetare

a argumentului Mitropolitului Iosif şi a altor episcopi care au protestat

împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie în 1927: că serghianismul,

chiar dacă nu schimbă dogmele, canoanele şi riturile, a făcut ceva mult mai

rău, prin afectarea chiar a firii Bisericii, păcătuind astfel

împotriva libertăţii

ei interioare şi plasându-se în afara Bisericii lui Hristos.

Dar dincolo de punctul principal – care arată că gândirea Bisericii din

catacombe nu s-a schimbat deloc în 45 de ani –, documentele de faţă oferă

un comentariu de nepreţuit asupra vieţii bisericeşti de astăzi în

Uniunea Sovietică.

După cum afirmă chiar documentele, ele sunt o „mărturie de la faţa

locului" a vieţii religioase în Uniunea Sovietică şi ele prezintă unele probleme

cruciale arareori discutate – dacă or mai fi fost vreodată discutate în altă

parte! –, cum ar fi: poziţia ierarhilor moscoviţi faţă de credincioşii de rând;

atitudinea celor din urmă faţă de ierarhi şi faţă de predicile pe care le aud în

bisericile patriarhiei; declinul conştiinţei bisericeşti printre

credincioşii de rând, care face uneori ca Tainele să fie văzute ca o

„magie"; „convertiţii" la

ortodoxie şi dificultăţile lor astăzi în URSS; Biserica-organizaţie

versus Biserica-organism,

Trup al lui Hristos; „catacomba" ca aspect esenţial al întregii

vieţi religioase autentice în Uniunea Sovietică, fie în interiorul, fie în

exteriorul patriarhiei; şi pervertirea de către patriarhie a virtuţilor creştine

precum smerenia, pentru a le folosi în scopuri politice şi pentru a-i zdrobi

pe credincioşi în numele ortodoxiei. Expunând multe dintre rezultatele triste

ale concordatului serghianist din 1927, aceste documente nu reprezintă

pur şi simplu încă unul din recentele proteste împotriva patriarhiei;

ele aparţin unei dimensiuni diferite şi într-un anumit sens sunt mai

obiective

decât ar putea fi alte proteste din interiorul patriarhiei, şi ele

reprezintă vocea

liberă şi independentă a Bisericii ruse autentice, care poate privi întreaga

situaţie bisericească a Rusiei, precum şi pe ierarhii trădători ai patriarhiei

cu calm şi fără amărăciune, pentru simplul motiv că nu le priveşte ca

ortodoxe. În acelaşi timp, în aceste documente nu este nicio notă de mentalitate

„fanatică" sau „sectară", care să considere ca fiind patriarhia căzută,

pervertită şi în afara Bisericii, şi nici fără speranţă de izbăvire

şi, după căderea

jugului comunist, pentru restaurarea normalităţii în Biserica rusă privesc

spre viitorul Sinod a toată Rusia.

În sfârşit, şi probabil cel mai important pentru creştinii ortodocşi din

afara Rusiei, autorii privesc situaţia Bisericii ruse nu izolat, ci în contextul

situaţiei ortodoxiei mondiale. Ei văd jugul comunist ca pe o prefigurare a

domniei lui Antihrist, şi lupta dintre ortodoxia rusă şi anti-creştinism pur şi

simplu ca punctul culminant al unei lupte răspândite în întreaga lume. Boris

Talantov ajunsese la o concluzie asemănătoare când a numit patriarhia

Moscovei „un agent secret al anti-creştinismului mondial". Şi într-adevăr,

niciun observator perspicace nu poate să nu observe că principala poziţie a

ortodoxiei în URSS, revelată în aceste documente, este diferită de situaţia

din afara Rusiei – mai mult ca intensitate decât ca tip. Multe dintre problemele

principale sunt la fel: profunda ignorare a ceea ce este ortodoxia, influenţele

politice şi de alt fel care intră în viaţa bisericească şi încearcă să

abată Biserica de pe calea ei duhovnicească, slăbirea duhului de mărturisire;

diferenţa principală este doar aceea că Bisericile ortodoxe din lumea liberă

urmează voluntar calea apostaziei, care este urmată în Uniunea Sovietică

sub constrângere. Adevăraţii creştini ortodocşi din lumea liberă, într-un

sens profund, sunt deja o „Biserică din catacombe", în opoziţie cu bisericile

oficiale apostate care sunt pretutindeni recunoscute ca „ortodoxe".

Cele două documente au circulat ilegal (prin samizdat) în Uniunea

Sovietică în primăvara lui 1971 şi au ajuns peste hotare în mai multe copii

(cele două documente întotdeauna împreună) care au fost primite de editura

Possev în Frankfurt pe Main, de către Radio Europa Liberă în Munchen

şi de patriarhia de Constantinopol. Traducerea prezentată aici a fost făcută

din textele în rusă care au fost răspândite în aprilie anul acesta de către

Possev. Cele două titluri şi toate parantezele, sublinierile în italic şi notele

de subsol sunt ca în original, cu excepţia locului unde este indicată explicit

„o notă a traducătorului".

I. RUSIA ŞI BISERICA ASTĂZI

Cu timpul credinţa va decădea în Rusia. Lucirea

slavei lumeşti va orbi raţiunea: cuvântul adevărului

va fi în dizgraţie. Dar în apărarea credinţei se vor

ridica dintre oameni aceia care sunt necunoscuţi lumii

şi vor restaura ceea ce a fost călcat în picioare.

Această profeţie îi aparţine lui Porfirie, ascetul din Mănăstirea

Glinsk 25. A fost publicată în 1914 ca epigraf al uneia dintre cărţile dedicate

cinstirii Numelui lui Dumnezeu 26. Editorii, raportând aceste cuvinte

la propriile lor vremuri căldicele, n-au înţeles adâncimea incomensurabilă

a căderii Rusiei în abis, pe care stareţul Porfirie o prevăzuse. Dar,

curând, la câţiva ani după ce aceste cuvinte au devenit cunoscute, a izbucnit

în Rusia catastrofa uriaşă despre care dă mărturie prima parte a

profeţiei. Acum, când a trecut deja mai mult de jumătate de secol din

momentul în care a început o revoltă împotriva lui Dumnezeu fără egal

în istoria omenirii, şi în mijlocul continuării în Rusia a acestei

lupte împotriva

lui Dumnezeu, ni s-a oferit şansa de a încerca să înţelegem destinul

Bisericii ruse, în perspectiva celor cincizeci de ani trecuţi şi a poziţiei

ei de astăzi.

Timp de câteva decenii, din momentul faimoasei Declaraţii a Mitropolitului

Serghie (Stragorodski) din 16/29 iulie 1927, şi de la proclamarea

sa ca locţiitor (nu vom atinge aici problema legalităţii canonice a

autorităţii sale în Biserică, mai întâi ca locţiitor şi apoi ca

patriarh), singura

voce care a vorbit lumii în numele Bisericii ruse (în Rusia) a fost

vocea patriarhiei moscovite. Chiar patriarhia Moscovei este cea care dă

mărturie lumii despre destinul creştinismului în Rusia, şi chiar ea, ca

singura Biserică ortodoxă rusă recunoscută de guvernul sovietic, are grijă,

în aparenţă, de mântuirea creştinilor ortodocşi şi de luminarea „popoarelor

URSS" (adică, în limitele jurisdicţiei sale).

25 Părintele Porfirie, mai întâi preot mirean, s-a ridicat împotriva

afacerii cu băuturi

alcoolice nerestricţionate, pentru care a suferit multă nedreptate; el

a petrecut o

vreme în Mănăstirea Valaam şi şi-a sfârşit viaţa de mare asceză ca un

om sfânt în

Mănăstirea Glinsk în 1868 (n. tr.).

26 Biserica Ortodoxă despre cinstirea Numelui lui Dumnezeu şi despre rugăciunea

lui Iisus, St. Petersburg, 1914, publicată în Ispovednik (Mărturisitorul).

Dar care este natura activităţii sale? La ce a ajuns condiţia de creştin

ortodox în Rusia sovietică ca rezultat a doi patriarhi, Serghie şi Alexei?

Şi înaintea a ce stă ea acum, în ajunul alegerii unui nou patriarh?

Cât priveşte declaraţiile oficiale ale patriarhiei moscovite, care sunt

orientate spre opinia mondială, nu este nevoie să ne oprim asupra lor în

detaliu; chiar şi fără aceasta, aceste declaraţii sunt răspândite cu zel şi

sunt luate drept adevăr, cu toate că este cunoscut tuturor că ele sunt una

şi aceeaşi minciună permanentă care constă în încercarea de a convinge

lumea că nu există persecuţii religioase în URSS, că libertatea de religie

există în URSS etc. Este, de asemenea, bine cunoscut că această minciună

există pentru a acoperi, prin mijlocirea vocii Bisericii, o stare cu totul

contrarie.

Dar dimensiunile minciunii şi semnificaţia ei pot fi corect evaluate

doar de un martor ocular şi de un membru al Bisericii ruse, care poartă

întreaga povară a vieţii religioase în Rusia contemporană. Şi eseul de faţă

poate fi văzut exact ca o mărturie a unui martor ocular.

Din acea perioadă în relaţiile patriarhiei moscovite este păstrat un

status-quo pe baza declaraţiei serghianiste din 1927. Acesta este singurul

document fundamental, şi cumva simbolic, care defineşte relaţiile cu guvernul

şi întreaga activitate a patriarhiei Moscovei până în prezent. În

perspectiva importanţei sale excepţionale, ar trebui să facă subiectul

unei analize speciale, deşi a fost de multe ori supus dezbaterii în anii '30.

Cu toate acestea, acum putem face doar o observaţie esenţială.

Ideea de bază a declaraţiei este dezvoltarea vieţii ortodoxe la toate

nivelele, cu condiţia loialităţii faţă de noua ordine politică,

socială şi economică

a guvernului. La prima vedere avem în faţa noastră un apel la

viaţa exclusiv duhovnicească, purificată de simpatiile politice lumeşti care

au fost introduse în Biserică în trecut. Declaraţia păstrează tăcere asupra

unui singur punct: semnificaţia ideologiei în noul guvern. Cumva,

Mitropolitul Serghie „nu a observat" rolul îndrumării ideologice a partidului

în noua viaţă guvernamentală, deşi bolşevicii chiar de la început au

anunţat totala incompatibilitate între ideologia lor şi oricare alta. Dar

exact în aceasta constă întreaga esenţă a Declaraţiei şi întreaga istorie

ulterioară a patriarhiei moscovite. Toţi cei care nu erau de acord, conform

ideii Declaraţiei, erau „duşmani" nu ideologici, ci mai degrabă politici,

în timp ce Serghie şi succesorii săi, atât de bine primiţi de bolşevici,

au legat Biserica de mâini şi de picioare prin intermediul loialităţii nu

atât faţă de guvern cât, în primul rând, faţă de ideologia comunistă.

Nu putem decât să fim convinşi cu amărăciune, potrivit informaţiilor

care ne parvin, că nici Bisericile din Vest şi nici cele din Est nu înţeleg

(şi, poate, nici nu doresc să înţeleagă) toată complexitatea nu doar a

stării exterioare, ci şi a stării interioare a Bisericii ruse. Dar în acelaşi

timp, cu greu se poate găsi în Rusia sovietică un credincios care să nu fi

fost într-un conflict interior agonizant cu politica patriarhiei Moscovei.

Pentru că fiecare credincios creştin, ca membru al Trupului lui Hristos,

nu poate să nu simtă propria lui responsabilitate personală pentru viaţa

sa. Este imposibil ca un credincios să nu simtă asta, văzând starea în care

se află Biserica rusă. Este clar pentru toţi că acest lucru constituie una

dintre manifestările credinţei. Acest conflict are loc cu o intensitate crescută

în cei proaspăt convertiţi – în cei care, prin mila lui Dumnezeu, mai

vin şi acum la credinţa în Hristos.

Acest fapt al convertirii în sine pare cu adevărat extraordinar în

condiţiile sovietice. Fără îndoială, există o afluenţă vizibilă de credincioşi

în Biserică, în ciuda faptului că aparatul guvernamental, de o putere şi

amploare fără precedent, este îndreptat spre exterminarea sentimentului

de credinţă din omul „sovietic". Orice concepţie şi chiar simpla amintire

a lui Dumnezeu şi a religiei, s-ar părea, au fost izgonite din viaţa

mulţumită de sine a cetăţeanului sovietic. Biserica, de asemenea, a fost

vizibil redusă la tăcere – dar o tăcere ipocrită, de vreme ce, pentru a asigura

lumea de starea bună a vieţii bisericeşti în Rusia, gura reprezentanţilor

ei oficiali este deschisă, am putea spune, fără întrerupere. Patriarhia

Moscovei nu se prea ocupă de apologetică, dar oare nu ar trebui ca

tocmai cei care se consideră succesori ai apostolilor să mărturisească

chiar acum, şi chiar „în faţa regilor şi guvernatorilor", adevărul credinţei

creştine? Iată, în patriarhia Moscovei nu răsună glasul apostolic de iluminare.

Cu toate acestea, prin nepătrunsele căi ale lui Dumnezeu, poporul

rus este adus în Casa lui Dumnezeu; pentru că unde în altă parte va

merge în căutarea adevărului? Iată o mărturie uimitoare a faptului că

Duhul suflă unde voieşte! Vedem, de asemenea, exemple evidente ale felului

cum iconomiseşte Dumnezeu pentru om, când dintr-odată i se deschide

dinainte o altă lume; ştim şi cum o întâlnire „întâmplătoare", o

conversaţie „pe fugă", mărturia istoriei, chiar şi o broşură despre ateismul

„ştiinţific", devin, uneori pe neştiute, un punct de cotitură în viaţa

duhovnicească a omului. Şi apoi, când hotărăşte el, în cele din urmă,

să-şi schimbe viaţa şi vine la Biserică – aici nu arareori se petrece un

conflict foarte dramatic. Adesea un nou convertit, simţind adevărul doctrinei

creştin ortodoxe, vine la un preot şi îi cere să fie botezat de el.

Apoi, dobândind în preot un părinte duhovnicesc pentru el însuşi, şi fiind

renăscut prin harul Botezului, credinciosul se întoarce spre viaţa bisericească

cu toată puterea sufletului său înnoit de curând. El vrea să se

simtă – şi se simte – un copil al Bisericii, copilul părintelui său duhovnicesc.

Şi apoi, regăsindu-se în curtea bisericii, fără niciun fel de cunoştinţe

speciale, ci doar prin forţa unui treaz simţământ religios creştin, el vede

dintr-odată că şcoala creşterii duhovniceşti, după care însetează inima

lui, nu există! Viaţa bisericească este într-o profundă şi totală dezordine;

nu se poate vorbi despre niciun fel de viaţă de parohie – să nu mai

menţionăm mănăstirile. El nu are de unde să dobândească experienţă în

rugăciune; nimeni nu poate să-i răspundă la întrebările care apar atât în

viaţa sa personală, cât şi în cea publică. Iar la toate nedumeririle noului

convertit învăţătorul răspunde evaziv că este „o situaţie dificilă", „condiţiile

nu sunt prielnice", există „presiune" şi aşa mai departe. Mai mult

decât atât, în condiţii confidenţiale el poate să îi explice mai deschis că

întreaga chestiune este una de presiune din partea autorităţilor, dar că

potrivit „considerentelor superioare" după care este îndrumată patriarhia,

trebuie să fie răbdător, să se umilească, să admită compromisul. Şi

credinciosul, umplut de profund respect pentru rangul preoţesc, cu respect

faţă de persoana de la care a primit botezul, fiind conştient, în sfârşit,

de propria lipsă de experienţă şi păcătoşenie, acceptă cu încredere

îndrumările părintelui său duhovnicesc. Şi acum încearcă să zdrobească

în sufletul său acest sentiment de nemulţumire faţă de situaţia Bisericii

şi faţă de relaţiile ei cu guvernul: încearcă să se convingă că pur şi simplu

el este cel care nu înţelege situaţia dificilă a episcopatului şi înţelepciunea

lui; şi încearcă să se convingă că în general totul este destul de

mulţumitor. Ca urmare, el este crescut în duplicitate chiar de la începutul

vieţii sale creştine. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noua generaţie de

credincioşi din familiile tradiţionale, cu singura diferenţă că în majoritatea

cazurilor ei sunt crescuţi chiar din copilărie într-un duh de acceptare

necondiţionată a tuturor acţiunilor patriarhiei. Folosirea aici a poruncii

smereniei este foarte semnificativă: înţelegerea creştină a smereniei –

lupta împotriva mândriei – este folosită ca o justificare a lipsei de acţiune

a Bisericii atunci când este atacată fie extern, fie intern. „Împărăţia

noastră nu este din această lume" – spun apărătorii patriarhiei, justificându-i

lipsa de acţiune, în timp ce Biserica este distrusă în Rusia. Dar

nu este organizaţia bisericească o manifestare a organismului-Biserică,

şi nu este ea chemată la acţiune în lume? Altfel de ce să încerci din greu

să păstrezi în mod exact organizaţia, făcând de dragul ei toate concesiile

posibile?

Apelul la o falsă smerenie în faţa duşmanilor Bisericii este singura

formă de „ascultare" care este instalată activ în inimile şi minţile

credincioşilor

din Rusia. O astfel de „educaţie" este realizată prin numeroase

mijloace, unul dintre ele fiind direct din amvon – chiar şi prin acei

preoţi care sunt consideraţi cei mai buni. Uneori în biserică, chiar în

timpul predicii, poţi auzi câte un preot spunându-le credincioşilor: „Nu

este treaba voastră să-i judecaţi pe ierarhi"; sau „Treaba voastră este să

vă rugaţi – şi atâta tot"; şi aşa mai departe. De unde apare necesitatea

unor astfel de îndemnuri? Până la urmă, este bine cunoscut faptul că

Biserica Ortodoxă a pus întotdeauna accent exact pe participarea credincioşilor

Bisericii la destinul Bisericii; exact ei sunt cei care acceptă orice

decizie. Este suficient să menţionăm, în legătură cu aceasta, Scrisoarea

enciclică a patriarhilor răsăriteni din 1848. În mod evident, patriarhia

Moscovei se călăuzeşte acum după altă opinie în practica sa. Credem că

acest lucru este legat de faptul că oamenii, neştiind nici canoane, nici reguli

şi nici istoria Bisericii, şi uneori neştiind nici măcar Sfânta Scriptură

– aceşti oameni ai Bisericii simt în inimile lor starea nesatisfăcătoare a

situaţiei Bisericii şi adesea nu îi cred pe ierarhi. „Noi avem un episcop

bun – el este credincios" – se poate auzi printre oameni. Astfel de aprecieri

nu sunt capabile să ne facă să ne simţim mai bine! Astfel infiltrează

patriarhia în turma sa norme adoptate nu se ştie de unde.

Conştiinţa generală a bisericii în Rusia sovietică se află, evident,

într-o contradicţie flagrantă cu declaraţiile patriarhiei privind „libertatea"

şi „înflorirea" Bisericii ruse; este esenţial de remarcat acest fapt, deoarece

în fapt ele nu sunt reale, de vreme ce clerul inferior, în virtutea

supunerii canonice, după cum este bine cunoscut, nu poate pune în discuţie

deciziile ierarhiei superioare – altfel fiind ameninţat cu interdicţia,

aşa cum a fost cazul bine cunoscutei scrisori a celor doi preoţi, N. Eşliman

şi G. Yakunin 27. Laicii sunt, de asemenea, tăcuţi, temându-se să nu

ajungă victime ale autorităţilor – şi, ceea ce este mai important, având

încredere în clerici, aşa cum s-a spus deja. Dar în realitate există o situaţie

paradoxală, în care chiar şi cei mai „cucernici" fii ai patriarhiei,

luptându-se conştient să urmeze politica ei, în realitate, lăuntric, se ridică

împotriva ei. Încearcă doar, în conversaţie cu un astfel de credincios,

să spui despre un ierarh respectat: „Ierarhul nostru sovietic Antonie

Bloom (sau Vasile Krivoşein)" – acesta va provoca o izbucnire de indignare!

Dar de ce? Adevărat că nu sunt cetăţeni sovietici, dar, până la urmă,

aceste persoane respectate sunt sub jurisdicţia Bisericii sovietice, în

trupul ei duhovnicesc! Potrivit canoanelor ei, participă la glasul ei! (Să

adăugăm: nu doar potrivit canoanelor; pe lângă aceasta, prin tăcerea lor,

ei confirmă aserţiunile mincinoase ale patriarhiei.) Expresia „Biserică

sovietică", bineînţeles, va provoca o indignare şi mai mare. Dar de ce?

Întrebarea noastră nu este determinată defel de separarea dintre conceptele

de sovietism şi comunism, aşa cum se face de către unii oameni

din naivitate sau din ipocrizie, deoarece este clar că istoric aceste două

forme de ordine guvernamentală şi ideologie sunt inseparabil legate. Nu:

o Biserică a cărei viaţă e guvernată de un acord cu statul şi cu ordinele

lui directe (controlul oficialilor guvernului asupra episcopilor este bine

cunoscut) este, în mod firesc, o biserică de stat. Şi aici nu au niciun folos

citatele ipocrite ale îngrădirii Bisericii de stat în URSS, pentru că adevărata

stare a lucrurilor este evidentă pentru toţi. Aceasta nu este doar

Biserica din perioada sovietică, ci Biserica statului sovietic, adică exact

27 Preoţii moscoviţi a căror scrisoare deschisă către patriarhul

Alexei din 1965 privind

condiţiile necanonice din cadrul patriarhiei a sfârşit cu suspendarea

lor (n. tr.).

Biserica sovietică, privitor la care declaraţiile oficiale ale patriarhiei dau,

de asemenea, suficiente mărturii: să ne amintim, de exemplu, scrisoarea

de loialitate a Mitropolitului Pimen către Kosîghin, după desemnarea lui

ca locţiitor.

Cu toate acestea, un credincios sovietic nu vrea şi nu poate să-şi

numească „sovietică" propria Biserică-mamă, şi chiar dacă nu poate explica

aceasta, tot simte că există nu doar patriarhia care este legată de

autoritatea sovietică, nu doar organizaţia bisericească, ci există şi Biserica

sfântă, curată, unică, sobornicească şi apostolească, în care minciuna,

înşelarea şi ipocrizia care ies din gurile reprezentanţilor patriarhiei

Moscovei nu încap. Un credincios sovietic nu poate să-şi forţeze limba să

îi numească „ierarhi sovietici" – combinaţie de cuvinte cu adevărat

blasfemiatoare – pe Mitropolitul Antonie sau pe arhiepiscopul Vasile

sau pe alţi ierarhi respectaţi din Rusia. Conştiinţa bisericească se luptă

în mod firesc să-şi găsească purtătorii de cuvânt printre cei din clerul

superior în aceeaşi Biserică sovietică, singura la vedere – un lucru care

este deosebit de greu de făcut, de vreme ce KGB-ul veghează cu vigilenţă

la avansarea candidaţilor „potriviţi".

Încă de la bun început, autoritatea sovietică a pus o problemă radicală,

privitor la Biserică: „sau voi – sau noi". Această problemă rămâne

până acum la fel de ireconciliabilă şi acută. Ţinta autorităţii sovietice nu

a fost şi nu este deloc supunerea Bisericii, şi nici măcar înrobirea ei, ci

mai degrabă anihilarea ei totală şi definitivă. Ateismul militant este

doctrina de stat a URSS-ului. Supunerea, înrobirea Bisericii sunt doar

momente intermediare, paşi către anihilarea ei totală. Şi fiecare credincios

realizează această situaţie a Bisericii după măsura credinţei sale.

În timp ce autoritatea guvernamentală anunţă deschis lupta sa împotriva

credinţei şi a Bisericii, patriarhia dă impresia să nu observe a-

ceasta, şi chiar mai mult, se luptă să convingă pe toată lumea de contrariu.

Dintr-un punct de vedere comun al unui om care crede în Hristos şi

în Biserică, Trupul lui Hristos, cum poate fi numită aceasta dacă nu

trădare a credinţei creştine? Este de la sine înţeles, şi-apoi, ne-au asigurat

de asta încă din vremea Mitropolitului Serghie, că Biserica este trădată

pentru propriul ei bine, şi cu preţul unor concesii „insignifiante"

poate fi păstrat (!) (adică, cumpărat) lucrul cel mai important: viaţa

Bisericii.

În timp ce aceia care nu sunt de acord cu aceasta (de exemplu,

autorii acestui eseu) sunt declaraţi, bineînţeles, politicieni care se presupune

că nu se gândesc la Biserică, ci la interese politice, la ordinea socială

şi aşa mai departe. Tradiţia de a-i acuza pe cei care nu sunt de acord

cu politica a fost începută de Mitropolitul Serghie în Declaraţia sa din

1927. Credem că semnificaţia unei astfel de acuzaţii în condiţiile sovietice,

chiar şi sub forma unei aluzii, este evidentă pentru toţi.

Patriarhia Moscovei repetă argumente similare ori de câte ori are

ocazia, fără nicio intervenţie din partea autorităţilor. Şi totuşi „dintr-un

motiv oarecare" nu se poate protesta faţă de ele în mod public în Rusia.

Şi chiar şi peste hotare aceste „argumente" nu arareori sunt crezute, fie

din ipocrizie, fie din dorinţă de a crede. Dar ele cer cel mai aspru răspuns.

Aici vrem să întrebăm patriarhia Moscovei (deşi nu avem nicio

speranţă de a primi un răspuns): Dacă dezacordul cu voi în problema

relaţiilor cu guvernul înseamnă politică, atunci ce este acordul vostru cu

politica religioasă sovietică, al cărei scop – eradicarea întregii credinţe în

Dumnezeu – este cunoscut tuturor? Nu sunteţi voi înşivă politicieni, şi

încă unii incomparabil mai răi? Şi în momentul în care duşmanii L-au

înconjurat iar pe Hristos pentru a-L lua din nou pentru tortură pe Cruce,

cum sună al vostru „Bucură-Te, Învăţătorule!"?

Pentru a reuşi să-L trădezi pe Hristos nu e nevoie să te declari duşmanul

Lui; nu e nevoie nici măcar să Îl batjocoreşti. Un sărut este suficient.

Bineînţeles, toate acestea nu sunt o noutate astăzi. Deja de zeci de

ani lumea şi creştinii au fost şcoliţi treptat pentru a accepta

războiul militant

împotriva lui Dumnezeu ca pe un fapt real, de zi cu zi şi obişnuit,

natural. Sorţii au picat pe Rusia ca să fie centrul acestui război, şi falsa

mărturie a patriarhiei în faţa lumii din această perioadă este absolut

criminală.

Pentru că acest război, fără îndoială, are o semnificaţie într-adevăr

universal-istorică pentru soarta întregii creştinătăţi, pentru soarta

întregii lumi. Este evident că reconcilierea cu războiul sovietic împotriva

lui Dumnezeu în Rusia şi în întreaga lume este o mărturie nu doar a declinului

religiozităţii şi credinţei, ci şi a unei prăbuşiri catastrofice a concepţiilor

morale în general. Cu cât acest proces va dura mai mult, cu atât

mai mult se va apropia umanitatea de abis!

Repetăm ceea ce declară în mod deschis propaganda sovietică şi

despre care patriarhia Moscovei menţine o tăcere ruşinoasă: în Statul

sovietic ideologia şi politica sunt inseparabile; politica nu este decât o

unealtă a ideologiei; coexistenţa ideologică este imposibilă; manifestarea

oricărei idei străine sovietism-comunismului reprezintă deja politică şi

ostilitate. În această lumină este evident că înseşi pretenţiile foarte trufaşe

ale Mitropolitului Serghie şi ale succesorilor săi de a salva (!) Biserica

în Rusia sunt doar un paravan ipocrit pentru nevrednicie duhovnicească,

pentru că este clar că credinţa creştină este menţinută în Rusia

doar prin puterea Domnului Iisus Hristos. Dar din punct de vedere „cauzal"

exterior este evident: comuniştii nu pot lichida în întregime organizaţia

bisericească vizibilă, deoarece se străduiesc să creeze impresia libertăţii

de conştiinţă în Rusia, în lupta lor pentru supremaţia mondială.

Ei i-ar distruge într-o clipă, cu o răutate drăcească, pe amândoi Mitro-

poliţii Pimen şi Nicodim, dacă ar putea. Acest lucru înseamnă că împărăţia

sovietică este fără îndoială o imagine a viitoarei împărăţii a lui Antihrist;

într-un lung şir de analogii istorice (nu este loc aici să vorbim

despre ele) cu imaginea Apocalipsei, această analogie este, fără îndoială,

cea mai apropiată de ziua de astăzi. Ceea ce vedem noi înşine astăzi, precum

şi în decursul deceniilor, în Rusia, este o avertizarea serioasă a

omenirii, o chemare la pocăinţă – pe care, iată, lumea nu o acceptă.

Întorcându-ne la relaţiile prieteneşti ale patriarhiei Moscovei cu

regimul sovietic, ar trebui să semnalăm că nu intenţionăm să idealizăm

nici Biserica sinodală, nici Biserica epocii Rusiei moscovite, sau Biserica

bizantină. Credem că Biserica şi Statul sunt diferite prin natura lor şi

sunt întotdeauna străine una de alta într-o anumită măsură, după cum

sunt Biserica şi lumea. Prin urmare, orice alianţă a Bisericii cu statul este

într-o oarecare măsură nefirească; dar din aceasta este încă şi mai evident

că alianţa Bisericii cu un Stat militant anti-creştin este anti-naturală.

Din acest motiv ea apare în forme ipocrite, sub înfăţişarea „separării"

Bisericii de Stat.

Până la urmă, ce anume salvează patriarhia Moscovei, cu preţul

supunerii faţă de Stat? La aceasta răspunsul este următorul: Tainele,

viaţa liturgică pentru binele oamenilor. Să vedem cât de adevărat este

acest lucru. Sunt câteva zeci de biserici în Moscova, Leningrad, şi câteva

în alte oraşe mari; dar ce se întâmplă în întreaga Rusie? În regiunea

Volga? În Karelia? În Urali? În Siberia? În Orientul Îndepărtat? În Caucazul

de nord? În Nord? Ce a „salvat" patriarhia în aceste vaste întinderi,

unde trăiesc zeci de milioane de oameni? Chiar nu ştim că peste tot în a-

cele zone bisericile au fost distruse, cu excepţia unui număr neînsemnat?

Este un fapt obişnuit când muncitorii fermelor colective îi duc pe copii la

sute (!) de kilometri pentru a fi botezaţi şi preoţii îi trimit înapoi: până la

urmă, este obligatoriu să prezinţi paşaport, şi aşa cum este bine cunoscut,

paşapoartele nu sunt eliberate pentru a fi păstrate de muncitorii fermelor

colective! Chiar nu ştim că în vaste segmente ale populaţiei nu lipseşte

doar credinţa, dar nu este nicio posibilitate de a o găsi, de vreme ce

în realitate în aceste vaste întinderi nu lipsesc doar bisericile, ci

şi cărţile.

Omul sovietic obişnuit nici măcar nu ştie cine ar putea fi Hristos, şi

nu a auzit niciodată de Sfânta Treime; văzând din întâmplare reprezentări

de sfinţi în albume de artă sau în biserici închise, el ştie doar că

aceştia sunt „zei". Am spus mai sus că se poate observa o afluenţă de

credincioşi în Biserică; în mod firesc, acest lucru este observat mai mult

în locurile unde sunt mai multe biserici, mai mulţi oameni şi mai multe

cărţi – în Moscova, în Leningrad. Vedem în aceasta acţiunea neîndoielnică

a harului, dar trebuie numită blasfemiatoare încercarea de a justifica

inactivitatea şi neglijenţa ierarhiei prin faptul că credincioşii vin „singuri"

la Biserică, cu atât mai mult cu cât acest lucru se întâmplă într-un

procent care este insignifiant la scara întregii Rusii. Şi mai mult decât

atât: pentru multe suflete curate făţărnicia evidentă a patriarhiei constituie

un obstacol pentru alăturarea lor la Biserică.

Totuşi, poate că patriarhia a protestat, s-a luptat împotriva închiderii

bisericilor? Poate că a încercat să ceară o posibilitate de luminare

religioasă a oamenilor? Iată, nu cunoaştem nicio singură declaraţie, fie

ea cât de timidă, a patriarhiei în favoarea posibilităţii unei minime menţineri

a vieţii religioase. Credincioşi individuali şi grupurile lor scriu o

mulţime nesfârşită de plângeri şi cereri pentru deschiderea bisericilor, şi

unele dintre acestea au ajuns peste hotare; dar a existat măcar un singur

caz în care patriarhia să fi susţinut astfel de cereri? Noi nu cunoaştem

astfel de cazuri, şi acest lucru atestă în mod clar prăpastia reală dintre

oamenii Bisericii şi ierarhie. Cu propriii noştri ochi vedem cum păstorii

se păstoresc pe ei înşişi. Vedem cum hoţul vine şi tâlhăreşte turma, pentru

că cel plătit nu este păstor şi nu îi pasă de oi. Iată, cuvânt cu cuvânt,

dezvăluirea Evangheliei! Nu este surprinzător, în lumina a tot ceea ce a

fost spus mai sus, că Biserica sovietică a renunţat la mucenicii şi

mărturisitorii

Bisericii ruse, şirurile fără număr care o împodobesc şi care sunt

slava ei. Dar credem că adevăraţii noştri ierarhi – Vladimir, Petru, Chiril,

Iosif, Veniamin – şi cu ei marea mulţime de alţi ştiuţi şi neştiuţi ierarhi,

călugări şi laici conduşi de Patriarhul Tihon stau înaintea Tronului

lui Dumnezeu, slăvindu-L pe Dumnezeu şi rugându-se pentru Biserica

rusă, pentru pământul rus şi pentru întreaga lume; şi nu poate fi pus la

îndoială faptul că Rusia stă prin dreptele lor rugăciuni, şi prin rugăciunile

altor sfinţi şi mărturisirea de astăzi a acelora care sunt în cea mai

mare parte necunoscuţi lumii, iar nu prin născociri, cu adevărat mincinoase,

pentru a „salva" Biserica prin felurite negocieri cu satana. În

faţa măreţiei faptelor muceniceşti ale marilor ierarhi din trecutul recent,

„meritele" lui Serghie şi Alexei, precum şi disputa cu părintele Serghie

Bulgakov 28 şi alte asemenea sunt ridicole 29.

28 În anii 1930, învăţând din eşecul „Bisericii Vii", Patriarhia

Moscovei a încercat să

se prezinte ca fiind „conservatoare" din punct de vedere teologic şi astfel a

condamnat „sofiologia" eretică a părintelui S. Bulgakov. Un astfel de

„conservatorism"

asupra unui anumit punct, bineînţeles, este depăşit cu mult de supunerea

întregii Bisericii ideologiei şi scopurilor comuniste.

29 Aici nu ne putem reţine de la citarea unui exemplu al modului în

care Biserica rusă

îşi arată grija faţă de fiii şi fiicele întemniţate şi persecutate

ale… poporului grec.

Patriarhul Alexei a scris în acest sens (Jurnalul Patriarhiei

Moscovei, 1968, nr. 3, p.

1, „Despre situaţia din Grecia şi despre Biserica Greciei")

arhiepiscopului Ieronim al

Atenei: „În zilele sărbătorii Teofaniei avem necesitatea morală (!) să

vă adresăm

cuvântul nostru de nelinişte sufletească cu privire la acei fii şi

fiice ale poporului grec,

care pentru opiniile lor şi pentru luptele pentru libertate şi

democraţie au fost pentru

mult timp întemniţaţi. Vă adresăm apelul nostru frăţesc să vă ridicaţi cuvântul

În Rusia începe acum o revenire înceată şi aproape neobservată

din marele şoc care a ţinut-o paralizată în decursul deceniilor. Printre

oameni apar voci individuale de protest, încercări de a sta împotriva

mişcării mortale a aparatului Partid-Soviet. Care este poziţia Bisericii

ruse cu privire la aceste voci?

Acei preoţi care încă mai au conştiinţa necesităţii duc o viaţă dublă.

Pe de o parte, un astfel de batiuşka face politica „loială" a patriarhiei

cu privire la Stat, adică, se limitează în biserică la cerinţele minime de

ritual. Pe de altă parte, supunându-se fiecărui pericol (dacă este destul

de onest), el trece peste această linie: el săvârşeşte botezuri în secret (fără

înregistrare), încearcă să atragă pe cineva la Biserică (ceea ce nu poate

face în mod public), dă spre citire Evanghelia şi cărţi duhovniceşti şi

aşa mai departe. Astfel, viaţa religioasă autentică are întotdeauna în realitate

un caracter de „catacombă". Dar posibilităţile pentru dezvoltarea

lui sunt insignifiante: până la urmă, clerul inferior este în lesa patriarhiei

şi nu poate depăşi limitele concordatului. Nici nu este nevoie să se

spună că, în esenţă, clerul superior nu are deloc contact cu masele de

credincioşi. Ierarhii contemporani sunt adevăraţi prinţi ai Bisericii, în

marea majoritate tot atât de departe de popor ca şi, să zicem, secretarii

comitetelor regionale 30. Şi într-adevăr, de ce ar trebui să se apropie de

oameni? Ce pot spune oamenilor ei, care s-au legat pe sine prin loialitate

şi supunere faţă de autoritatea anti-creştină? Ierarhia Bisericii sovietice,

nedorind să devină o Biserică „de catacombă", a fost transformată într-o

„Biserică" auto-izolată. Este străină de oameni şi nu încearcă să se apropie

de ei. Omul sovietic contemporan, ameţit de vodcă şi de iluminarea

politică, se uită la biserici cu o privire indiferent-tâmpă, neaşteptând de

la ele niciun fel de glas care ar putea să-l încălzească şi să-i descopere

adevărul. Nu există niciun astfel de glas, dar omul însetează după el,

pentru că este obosit de minciuna nesfârşită de pretutindeni. Adevărat,

ierarhic, care ar putea să aibă influenţa sa, pentru eliberarea

tuturor din închisori şi

lagăre, ceea ce fără îndoială ar servi la restaurarea vieţii normale

în Grecia şi ar aduce

bucurie tuturor oamenilor de bună credinţă. Această afirmaţie a

voastră ar fi un dar

primit de Domnul Iisus, Mântuitorul lumii (!), Care a venit să-Şi pună

viaţa pentru

izbăvirea multora, «să propovăduiască robilor dezrobirea şi să

slobozească pe cei

apăsaţi» (Luca 4: 18). Cu frăţească dragoste (semnătură)." Şi sunt o

multitudinea de

astfel de exemple. Nu ştim dacă este necesar să comentăm asupra

acestei „necesităţi

morale" din gura conducătorului unei Biserici care niciodată în cei 25 de ani de

activitate în rangul de patriarh nici măcar nu a remarcat că fiii şi

fiicele propriei sale

patrii, timp de decenii, au trecut prin astfel de orori ale unui

genocid de fapt, fără să

mai vorbim de închisori şi lagăre de concentrare la care, spre norocul

lor, grecii nici

nu au visat vreodată. Prin urmare, este clar ce poziţie au avut şi au

fostul patriarh

Alexei şi succesorii săi din prezent privitor la orice opoziţie faţă

de regimul comunist:

aceasta nu este o retragere absolut nevinovată din politică!

30 Conducătorii reali ai Partidului comunist în fiecare regiune (n. tr.).

formele slujbelor dumnezeieşti sunt fundamental aceleaşi ca şi mai înainte,

riturile pentru moment (pentru moment!) nu sunt schimbate. Da,

viaţa liturgică există. Dar de ce fel este? Absenţa oricăror posibilităţi de

viaţă bisericească autentică îi lipseşte pe credincioşi de pregătirea pentru

Taine. Împărtăşania este, în esenţă, accesibilă oricui, oricând, deoarece

credinţa în oamenii din biserică a fost înlocuită în mare parte de

superstiţie, şi acest lucru înseamnă că relaţia cu Taina dobândeşte şi ea

în mod esenţial, cum s-ar spune, un sens formal magic: neştiind nimic

despre Taină, credincioşii vin uneori la Potir de mai multe ori fiecare.

Este uitat cu desăvârşire faptul că aceasta este o Taină mare şi

înfricoşătoare, înaintea căreia îngerii tremură, după cum spun Sfinţii

Părinţi. Cu adevărat, profunda neglijenţă care poate fi observată faţă de

Taina Împărtăşaniei este posibilă doar în absenţa fricii de Dumnezeu.

Magia este prezentă şi la ierarhii sovietici, întrucât ei înşişi îşi adorm

propria conştiinţă a demnităţii lor ierarhice. Închişi în propria lor

inaccesibilitate, ei compensează într-un fel neparticiparea lor la viaţa şi

suferinţele Bisericii. Acest lucru este însoţit de profitul de pe urma

respectului profund al credincioşilor faţă de rangul preoţesc. Aici se

manifestă o convingere despre indispensabilitatea lor exclusivă, adică o

convingere cum că păstrarea cu orice preţ a poziţiei ierarhiei este exact

păstrarea Bisericii.

„Dacă toată lumea merge în catacombe", spune reprezentantul patriarhiei,

„atunci cine va mai avea grijă de popor?" Dar am arătat deja că

viaţa religioasă autentică se îndreptă inevitabil spre catacombe: realitatea

sovietică însăşi obligă la aceasta. Tot aşa se spune că ierarhii sunt răi,

bineînţeles, dar că sunt, de asemenea, şi un pod de tranziţie spre viitor,

când Biserica va fi liberă. Să zicem că este o încântare pentru noi,

într-adevăr,

să fim siguri că vom vedea credinţă în viitoarea libertate a Bisericii;

dar trebuie şi să credem neclintit că menţinerea succesiunii ierarhice

în Biserică aparţine Capului ei, Hristos, şi nu zădărniciilor omeneşti;

dacă sensul ierarhiei superioare contemporane este doar acela de a fi un

„pod", este într-adevăr necesar să se caute la autoritatea sovietică susţinere

pentru acest „pod"? Aceasta înseamnă a nu crede în faptul că (Biserica)

porţile iadului nu o vor birui, dacă trebuie să se caute susţinere de

la porţile iadului! Sau credeţi că Hristos nu va păzi Biserica în mijlocul

persecuţiilor? Dar unde este credinţa atunci? În ce priveşte soarta Bisericii

în vreme de persecuţii, pot fi aplicate cuvintele despre mântuire:

„ceea ce la om este cu nepuţinţă, este cu putinţă la Dumnezeu". Iată, cei

care au legat patriarhia cu regimul sovietic au făcut astfel încât nu este

nicio nădejde pentru regenerarea ei interioară. Sprijinindu-se de autoritatea

sovietică, patriarhia îi va împărtăşi soarta până la sfârşitul regimului

sovietic.

Convingerea apologeţilor patriarhiei Moscovei, menţionată mai

sus, că va fi libertate în viitor pentru Biserică şi pentru Rusia,

este remarcabilă

în felul ei. Această convingere este răspândită pretutindeni.

Dar ne întoarcem spre ei din nou cu o întrebare: cu ce intenţionaţi să

intraţi în această perioadă de libertate? Convingerea despre viitoarea

eliberare a Bisericii este exact rodul credinţei, care, în consecinţă, este

vie într-o anumită măsură. Dar cum se poate uni credinţa în eliberarea

Bisericii noastre de către Hristos cu o convingere despre indispensabilitatea

compromisului apostat al ierarhiei cu ateismul sovietic? În acest

caz Biserica, în mod esenţial, este identificată cu ierarhia, adică,

cu organizaţia

bisericească.

Toate argumentele în apărarea şi justificarea patriarhiei moscovite

pe care am încercat să le examinăm sunt contradictorii şi, în ultimă instanţă,

nu sunt serioase. Ele sunt bazate pe dorinţa de a vedea situaţia

existentă în Biserică drept naturală şi (se presupune) satisfăcătoare din

punct de vedere duhovnicesc. Contradicţia, aşa cum s-a arătat mai sus,

este uşor demonstrată: când se vorbeşte despre asaltul extern asupra Bisericii,

se spune că „împărăţia noastră nu este din această lume"; dar

când vine vorba de compromisul cu prinţul acestei lumi, se răspunde că

este esenţial pentru menţinerea succesiunii ierarhice, a bisericilor etc. –

adică organizarea exterioară a Bisericii. Fireşte, o asemenea lipsă de hotărâre

certifică nesiguranţa duhovnicească, dezordinea internă (să nu o

mai menţionăm pe cea externă) a patriarhiei moscovite. O astfel de situaţie

nu poate continua la nesfârşit. Conştiinţa religioasă trebuie fie să

devină conştientă de ea însăşi, altfel va dispărea cu totul forma de conştiinţă

religioasă. Rezumând, a doua variantă este foarte posibilă: până

la urmă, şi cândva înfloritoarea Biserică a Cartaginei a dispărut. Noi, cu

toate acestea, ne întărim cu credinţa că tot se vor petrece odată şi odată

şi reînnoirea duhovnicească a Rusiei şi eliberarea Bisericii. Credem că,

dacă lumea nu va pieri, mai devreme sau mai târziu în Rusia eliberată

tot va avea loc un Sinod local al Bisericii noastre, la care roadele nevoinţelor

şi isprăvilor lor din lunga perioadă fără Sinod (pentru că nu pot fi

numite sinoade acele convocări ale ierarhilor sovietici pe care Consiliul

pentru probleme religioase le organizează împreună cu patriarhia) vor fi

prezentate de către patriarhia moscovită şi de către Biserica rusă din

„Catacombe", care a fost persecutată, căreia îi aparţin autorii acestui articol,

şi despre a cărei existenţă continuă ei consideră a fi o datorie

sfântă să dea mărturie cu prima ocazie care se va ivi. La acest viitor sinod

Biserica din „catacombe" va aduce mărturia curăţiei credinţei, nepătată

de niciun fel de compromisuri cu duşmanii lui Hristos – pentru că

rugăciunea care a fost adusă până acum nu este curată. Biserica din catacombe

va aduce, de asemenea, mărturia credinţei sale neclintite în

Iisus Hristos, singurul prin care s-a întărit şi a trăit deja de zeci de ani,

păzită de harul dumnezeiesc în mijlocul persecuţiilor şi trădărilor. Pentru

că exact aşa cum împărăţia sovietică este o prefigurare a lui Antihrist,

la fel şi Biserica din catacombe este cea mai apropiată dintre toate

prefigurările Bisericii din vremea lui Antihrist – Femeia înveşmântată în

soare care a fugit în pustie 31. Veşmintele ei sunt ţesute din faptele eroice

ale sfinţilor. La fel ca în vremea profetului Ilie, Domnul şi-a păstrat pentru

Sine şapte mii de credincioşi, până la vremea ştiută doar de El.

Biserica noastră are o viaţă grea. Membrii ei sunt exterminaţi fără

milă de către autorităţi. Suntem trădaţi de fraţi care se consideră ortodocşi.

Suntem împrăştiaţi ca grâul, dar credem că, în ceasul când va fi

necesar, Hristos Îşi va trimite ucenicul credincios, care îşi va întări fraţii.

Împreună cu Apostolul Pavel îndrăznim să spunem: Noi nu suntem fii ai

îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului (Evr. 10:

39). Şi această credinţă a noastră, prin care domniile sunt supuse (Evr.

11: 33), ne dă puterea de a aştepta ceasul venirii lui Dumnezeu. Dumnezeu

este cu noi, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!

II. BISERICA ŞI AUTORITATEA

Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.

Romani 13: 1

Doctrina Bisericii cu privire la autoritate se bazează pe cuvântul revelat

al Epistolei către Romani a Apostolului Pavel. Orice autoritate existentă

este stabilită de Dumnezeu. Este dată omului pentru bine, pentru

că legiuitorul este iconomul lui Dumnezeu, şi binele este de la Dumnezeu.

De aceea este nevoie să vă supuneţi pentru conştiinţă, ca să vă supuneţi

principiilor binelui. Conştiinţa acuză întotdeauna nedreptatea,

după cum a mărturisit apostolul Pavel: Spun adevărul în Hristos, nu

mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt (Rom. 9: 1). Autoritatea

este dată de Dumnezeu pentru a păstra şi a împlini legea. Dar

legea, în învăţătura apostolică, poate fi împlinită doar atunci când este

împlinită în iubire. Esenţa vieţii este iubirea. Şi iubirea este viaţă. Iubirea

întotdeauna se dezvăluie raportat la ceva anume. În forma ei primară

firea omenească creată putea să trăiască doar prin iubirea faţă de

Creatorul ei. Cel care vrea să trăiască în iubire se întoarce în mod inevitabil

spre Sursa iubirii, spre Domnul nostru Iisus Hristos. Unde nu

este Dumnezeu, nu este iubire.

Dar cum ar trebui privită autoritatea sovietică? Urmând învăţătura

apostolică despre autoritate? Conform învăţăturii apostolice pe care am

31 Apocalipsa, cap. 12 (n. tr.).

prezentat-o, trebuie recunoscut faptul că autoritatea sovietică nu este o

autoritate. Este o anti-autoritate. Nu este o autoritate, deoarece nu este

rânduită de Dumnezeu, ci este creată cu obrăznicie printr-o conglomerare

a faptelor rele ale oamenilor şi este consolidată şi susţinută prin aceste

acţiuni. Dacă acţiunile rele slăbesc, autoritatea sovietică, reprezentând

o condensare a răului, slăbeşte şi ea. Răul apare când voia lui Dumnezeu

este încălcată. Pentru om aceasta este încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.

Duşmanul neamului omenesc îl învaţă să facă asta. Satan poartă

război cu Dumnezeu, şi câmpul de luptă este în inimile oamenilor.

Această autoritate se consolidează pentru a distruge toate religiile, pur şi

simplu pentru a eradica credinţa în Dumnezeu. Esenţa ei este războiul

cu Dumnezeu, pentru că rădăcina ei este de la satana. Autoritatea sovietică

nu este autoritate, deoarece prin natura ei nu poate împlini deplin

legea, pentru că esenţa vieţii ei este rea.

Se poate spune că autoritatea sovietică, în condamnarea diferitelor

crime ale oamenilor, încă mai poate fi socotită autoritate. Nu spunem că

lipseşte pe deplin o anume autoritate de conducere. Afirmăm doar că este

o anti-autoritate. Trebuie ştiut că afirmarea puterii reale este legată de

anumite acţiuni ale oamenilor, la care instinctul de conservare este natural.

Şi ei trebuie să ia în considerare legile moralităţii care au fost moştenite

de omenire din veacuri străvechi. Dar în esenţă această autoritate în

mod sistematic comite crime, atât din punct de vedere material, cât şi

spiritual. În realitate, acţionează o putere ostilă, care este numită autoritate

sovietică. Duşmanul se străduieşte prin viclenii să forţeze umanitatea

să recunoască această putere ca autoritate. Dar învăţătura apostolică

despre autoritate nu poate fi aplicată aici, tot aşa cum răul nu poate fi

aplicat lui Dumnezeu şi binelui. Pentru că răul este în afara lui Dumnezeu;

dar duşmanii cu ipocrizie se pot refugia în bine cunoscuta zicere că

toate sunt de la Dumnezeu.

Această anti-autoritate sovietică este chiar un antihrist colectiv,

care duce război împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare şi Apostolul a

afirmat de la Duhul Sfânt: Nu este stăpânire decât numai de la Dumnezeu.

Evident, este datul nostru să trăim în timpul apropierii vremurilor

din urmă, când duşmanul printr-o formă de adevăr, cu viclenie îi încurcă

pe oameni, în timp ce în esenţă oferă anti-adevăr.

După apariţia declaraţiei Mitropolitului Serghie, organizaţia bisericească

serghianistă a intrat în mod ireversibil într-o legătură adulteră

cu statul sovietic. Imediat a fost introdusă la sfintele slujbe pomenirea

autorităţilor urâtoare de Dumnezeu. Aceasta a fost o lovitură în inima

creştină, o sinistră călcare în picioare a sufletelor, o batjocură împotriva

memoriei cetelor noilor mucenici. Istoria Bisericii lui Hristos nu cunoscuse

încă o astfel de cădere teribilă a organizaţiei bisericeşti, în fruntea

căreia stăteau luptătorii împotriva lui Dumnezeu.

Conştiinţa curată a credincioşilor nu putea să accepte aceasta. Nu

putea să accepte legătura forţată a unui organism liber şi curat cu răul.

Nu putea să accepte legătura unui organism al iubirii cu ura pentru acest

organism. Nu putea fi în iubire euharistică împreună cu iudele. Nu era

decât o cale de ieşire: să se îndepărteze de rău, pentru a nu săvârşi

nedreptatea.

În puritatea principiului ei fundamental, Biserica este întotdeauna

liberă. Acolo unde este Duhul Sfânt este şi libertate. Iubirea

trăieşte în libertate.

Credinciosul cu o conştiinţă curată duce o luptă de neînfrânt

pentru un astfel de organism, adică pentru Biserica lui Hristos. Într-un

organism de curăţie şi sfinţenie el primeşte o generoasă absolvire de păcat.

În Biserica lui Hristos, sufletele creştine sunt cuprinse de o inexplicabilă

bucurie a libertăţii, iar lumea este neputincioasă în duhul răutăţii,

pentru că în inimă triumfă iubirea. Nu poate distruge decât fizic viaţa

pământească, dar nu îi este dat să distrugă viaţa care a fost răscumpărată.

Poate cineva să părăsească Biserica serghianistă? Serghianiştii îi

înşeală permanent pe oamenii Bisericii, afirmând că în Biserica lor nu

există pervertire a dogmei. Conştiinţa noastră mărturiseşte că nu dogmele

susţinute de Biserică au fost pervertite, ci însăşi firea Bisericii – libertatea

dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos a fost călcată în picioare.

Sufletul unui credincios sincer nu poate niciodată să atingă deplina

libertate în Biserica serghianistă, pentru că păcatul serghianist îl va chinui

permanent. Serghianismul a pervertit doctrina Sfintei Biserici, care

ne-a fost transmisă de Apostoli şi în scrierile Sfinţilor Părinţi şi Învăţători

ai Bisericii. Pentru asta stau mărturie faptele eroice ale muceniciei şi

mărturisirii sfinţilor care au ieşit din organizaţia bisericească serghianistă.

În această perioadă teribilă a istoriei omeneşti – căderea lumii în

prăpastia iadului – lumea creştină zdrobită, dragă inimii noastre, trebuie

să se aprindă de iubire universală. Suferinţele mucenicilor ruşi îi cheamă

pe toţi să li se alăture în jurul lui Hristos, într-un mare triumf al iubirii.

Apoi iubirea lui Dumnezeu îşi va revărsa harul din abundenţă asupra

Bisericii Sale. Biserica lui Hristos se va recunoaşte pe ea însăşi, deplinătatea

ei, şi va întrupa aceasta în ultima dogmă a Bisericii, care în

chip vădit va arăta că serghianismul este în afara Bisericii.

39. Mitropolitul Teodosie

IERARH CONDUCĂTOR AL

ADEVĂRATEI BISERICI ORTODOXE A RUSIEI

Mulţi creştini cu adevărat ortodocşi din lumea liberă au fost şocaţi

şi tulburaţi când scriitorul rus de renume mondial Alexander Soljeniţîn,

care acum trăieşte în exil în Elveţia, a scris în scrisoarea sa către al treilea

Sinod A-Toată-Diaspora al Bisericii ruse din afara Rusiei, întrunit la

Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, în septembrie anul

acesta, că „nu trebuie substituit în mod imaginar întregul popor rus

ortodox

cu o Biserică din catacombe", a negat orice existenţă a unei „organizaţii

bisericeşti secrete" şi i-a avertizat pe ierarhii Bisericii din afara Rusiei

că nu ar trebui să „arate solidaritate faţă de o catacombă misterioasă,

fără de păcat, dar şi lipsită de trup". Duşmanii adevăratei ortodoxii

şi apărătorii patriarhiei Moscovei serghianiste s-au grăbit să profite de

aceste expresii pentru propriul lor scop propagandistic, anunţându-le

sub titluri ca Nicio Biserică „din catacombe" 32. Într-adevăr, ar beneficia

mult progresul „ortodoxiei" renovaţioniste dacă ar putea fi „dovedit" –

sau cel puţin strigat destul de tare – că nu există nicio „Biserică

din catacombe"

în Rusia, că singura ortodoxie în URSS este cea renovată, versiunea

ei serghianistă prezentată lumii de către patriarhia Moscovei – care,

cum crede Soljeniţîn, nu este deloc „căzută", ci este adevărata Biserică

ortodoxă în Rusia. Aceste afirmaţii ale lui Soljeniţîn ridică două tipuri de

probleme importante: cele legate de starea lucrurilor şi de teologie.

Pentru a fi sigur, la începutul scrisorii sale Soljeniţîn scrie: „Înţelegându-mi

nepregătirea pentru a prezenta o chestiune eclezială în faţa

unei adunări de preoţi şi ierarhi care şi-au dedicat întreaga viaţă slujirii

Bisericii… cer doar condescendenţă faţă de posibilele mele greşeli

de terminologie

sau chiar de esenţă a judecăţilor mele". Şi la sfârşit îşi cere

scuze din nou: „Nu mă consider chemat să decid asupra unor chestiuni

ecleziale". Prin urmare, nu ar fi nicio supărare pentru Soljeniţîn, care

vorbeşte atât de convingător şi adevărat despre alte chestiuni, să facem

cunoscute, pentru cei care vor să audă adevărul, atât greşelile lui referitoare

la situaţia de fapt, cât şi la înţelegerea teologică a Adevăratei Biserici

Ortodoxe din Rusia.

Aceste greşeli ale lui Soljeniţîn, aşa cum se dovedeşte, au avut o

consecinţă fericită: ele au determinat mai multe persoane care au informaţii

mai exacte decât el despre viaţa bisericească din Uniunea Sovietică

32 The Orthodox Church (Biserica Ortodoxă), organul oficial al

Mitropoliei Americane,

noiembrie 1974, p. 2.

să spargă tăcerea şi să respingă făţiş afirmaţia lui că nu există

nicio „organizaţie

bisericească secretă":

1. O privire revelatoare asupra continuităţii Bisericii din catacombe

a Rusiei este conţinută în scurta biografie a tânărului Vladimir Osipov,

redactor timp de patru ani al acum defunctului periodic samizdat Vece,

cunoscut pentru tendinţa sa puternic naţionalistă şi ortodoxă, exprimând

poziţia „slavofilă" în Rusia contemporană. Potrivit unui articol al

lui Alexei Kiselev, bazat pe un interviu cu Anatolie Levitin (Krasnov) 33 ,

în anii '60, pe când Osipov era într-un lagăr de concentrare, „a întâlnit

un bătrân ciudat pe care toţi deţinuţii îl numeau «vlădica». Acesta era

Mihail, un episcop al Adevăratei Biserici Ortodoxe. El a lăsat o impresie

puternică asupra lui Osipov şi este posibil ca această întâlnire să fie cea

care l-a întors la religie". Această menţionare a unui episcop al Adevăratei

Biserici Ortodoxe în Uniunea Sovietică de azi, şi a influenţei sale asupra

tinerei generaţii de căutători religioşi, este deja un semn important

pentru cei care însetează după fiecare fărâmă de informaţie despre Adevărata

Biserică Ortodoxă; dar, din fericire, de la acelaşi Krasnov şi din

alte surse, avem acum o idee mult mai bună decât aceasta despre existenţa

episcopilor din catacombe în Uniunea Sovietică de astăzi.

2. Buletinul lunar Religie şi ateism în URSS (în rusă), publicat în

Munchen de către N. Teodorovici, a tipărit fragmente din trei scrisori

primite de la persoane de origine germană care au imigrat de curând din

Uniunea Sovietică şi care, independent una de alta, au reacţionat la afirmaţiile

lui Soljeniţîn despre Biserica din catacombe. Una dintre ele scrie:

„A.I. Soljeniţîn nu s-a întâmplat să întâlnească niciun membru al

acestei Biserici. Eu am fost cu ei în închisoare şi am muncit împreună cu

ei într-un lagăr de muncă. Ei sunt oameni profund credincioşi şi foarte

fermi în credinţă. Ei sunt persecutaţi pentru că aparţin acestei Biserici

interzise."

Cea de a doua scrie: „Biserica din catacombe sau secretă este numele

folosit aici (în afara Rusiei). În URSS este numită «Adevărata Biserică

Ortodoxă» sau «Biserica Tihonită». De ea aparţin oameni ortodocşi

profund credincioşi, care nu recunosc Biserica oficială. Pentru aceasta

regimul îi persecută. Îi cunosc pe mulţi dintre ei care acum sunt liberi,

dar nu le voi da numele şi nici locul reşedinţei lor."

Cel de-al treilea scriitor oferă o descriere mai completă a vieţii

Adevăratei Biserici Ortodoxe, ale cărei slujbe sunt uneori ţinute de călugări,

călugăriţe şi mireni: „Adevărata Biserică Ortodoxă are ierarhi,

dar majoritatea lor sunt în închisoare sau în colonii de pedeapsă. Membrii

Adevăratei Biserici Ortodoxe ţin slujbele după ritualurile Bisericii

Ortodoxe. Dacă nu au preot, slujbele sunt ţinute de cineva care ştie cel

33 Textul în rusă în Novoye Russkoye Slovo, aprox. 1 febr. 1975, p. 3.

mai mult despre ele. Cunosc oameni care nu s-au căsătorit şi s-au

dedicat lui Dumnezeu din copilărie; şi aceştia fac slujbe. Aceştia sunt, ca

o regulă, oameni absolut oneşti, care duc o viaţă curată din punct de

vedere moral. În URSS, membrii Adevăratei Biserici Ortodoxe au îndepărtat

orice influenţă lumească din viaţa lor şi sunt cu desăvârşire

dedicaţi lui Dumnezeu. Cea mai mare parte dintre credincioşii Adevăratei

Biserici Ortodoxe ţin slujbele cu preoţi hirotoniţi. Presupunerile

voastre cum că membrii Adevăratei Biserici Ortodoxe sunt doar bătrâni

rămaşi din perioada schismei din 1927 m-au făcut să zâmbesc. Cei pe

care i-am cunoscut personal s-au născut după 1927. Bineînţeles, sunt şi

cei care îşi amintesc de 1927. Ei mai au şi adunări de rugăciune

non-liturgice, când citesc Sfânta Scriptură şi cărţi duhovniceşti.

Rugăciunea lor, în cea mai mare parte, se limitează la cereri pentru

trezirea credinţei în poporul rus. Uneori le permit tinerilor participarea

la sfintele slujbe, dacă ştiu că aceştia nu-i vor trăda la miliţie sau la KGB.

Cu cât li se face mai puţină publicitate, cu atât mai bine pentru ei. Dar ar

trebui să se ştie că au nevoie de cărţi – de Sfânta Scriptură şi literatură

duhovnicească.

3. Cea mai izbitoare informaţie despre Adevărata Biserică Ortodoxă

a Rusiei care s-a dat în lunile din urmă vine de la bine cunoscutul luptător

pentru „drepturile civile" din Uniunea Sovietică, Anatolie Levitin

(Krasnov), care a părăsit URSS-ul pentru exilul în Elveţia în septembrie

anul acesta. În tinereţea sa el a participat activ ca diacon la

schisma „Bisericii

Vii", şi chiar şi astăzi, la mult timp după ce s-a căit şi s-a întors la

Biserica Ortodoxă, vederile sale pot fi descrise doar ca extrem de „liberale"

şi „ecumeniste". Mărturia sa despre Adevărata Biserică Ortodoxă este

cu atât mai valoroasă cu cât el nu poate fi acuzat de niciun fel de simpatie

preconcepută faţă de ea; pentru el este o „sectă" şi, prin urmare, merită

la fel de mult respect şi libertate ca şi orice altă „sectă" din Uniunea

Sovietică de azi.

Prima afirmaţie a lui Krasnov pe care o vom cita provine din declaraţia

sa Samizdat către Comitetul drepturilor omului din Moscova, făcută

la 5 septembrie, cu puţin înainte de plecarea sa din Uniunea Sovietică.

Aici, împreună cu protestele sale împotriva persecutării uniaţilor,

baptiştilor, adventiştilor, penticostalilor, martorilor lui Iehova, este

o secţiune şi despre „Persecuţiile împotriva Adevăratei Biserici Ortodoxe

(ABO)". Aici el scrie: „Această Biserică a fost supusă persecuţiilor pe

parcursul a 47 de ani". El continuă cu o relatare istorică a Declaraţiei

Mitropolitului Serghie din 1927 şi a protestelor unui număr de episcopi

împotriva ei; a faptului că toţi episcopii care au luat parte la „schisma"

din 1927 au murit în anii '30 în lagărele de concentrare; şi a felului în

care au reuşit să hirotonească în lagăre un număr de episcopi ca succesori

ai lor, din care îşi continuă existenţa prezenta ierarhie a Adevăratei

Biserici Ortodoxe. El continuă: „numărul membrilor ABO nu poate fi

cunoscut. Cu toate acestea, potrivit informaţiilor primite de la membrii

acestei Biserici, are între opt şi zece episcopi, aproximativ două sute de

preoţi şi mai multe mii de laici. Activitatea ABO este strict persecutată.

Regimul se teme de răspândirea ei." 34

4. Informaţii şi mai detaliate despre Adevărata Biserică Ortodoxă

au fost date de Krasnov după sosirea sa în Occident, unde a descoperit

că, încă o dată, o parte a intelectualităţii „liberale" ruse se bucura de

„non-existenţa Bisericii din catacombe", care de această dată fusese dovedită

de Soljeniţîn. Iată ce a spus Krasnov într-un interviu în săptămânalul

rus din Paris Le Pensse Russe (5 decembrie 1974, p. 5):

„Cât despre Biserica din catacombe – ea există, nu este o invenţie.

După informaţiile mele, are aproximativ zece episcopi. Aceşti episcopi

îşi au succesiunea ierarhică de la iozefiţi, episcopii care s-au separat de

Mitropolitul Serghie în 1927… În prezent sunt, pe cât ştiu, poate doisprezece,

poate opt episcopi. Ei au fost toţi hirotoniţi în lagăre de către ierarhii

care erau acolo, şi toţi îşi desfăşoară propria activitate. Sunt, de asemenea,

şi preoţi. Dar, cu toate acestea, acesta este un segment de populaţie

foarte mic. În primul rând, toate acestea sunt atât de profund secrete

încât este foarte dificil să se afle ceva cu certitudine. Eu cunosc o

călugăriţă care a venit la un arhimandrit ortodox pentru a-l convinge

să treacă la «Adevărata Biserică Ortodoxă». Când a început să îi ceară

mai multe detalii, ea i-a răspuns: «Când vei veni la noi, îţi vor

spune toate».

Ştiu că este un Mitropolit Teodosie din catacombe – el este conducătorul

lor şi în legătură cu alegerea Patriarhului Pimen el a publicat (în samizdat)

propria sa proclamaţie care a circulat în Moscova, Peter 35 şi Kiev,

sub semnătura «Mitropolitului Teodosie», unde, în numele Adevăratei

Biserici Ortodoxe, se declara o atitudine negativă faţă de patriarhie. În

particular, de obicei spun că cel mai apropiat curent de ei este Biserica

Ortodoxă Sinodală, aşa numită Biserică de la Karloviţ (Biserica Ortodoxă

Rusă din afara Rusiei). Ei spun de obicei: strict vorbind, noi nu suntem

împotriva regimului; noi suntem monarhişti, dar nu suntem împotriva

regimului, întrucât orice autoritate este de la Dumnezeu 36. Numai

că ei nu pot să accepte ierarhia, întrucât este dependentă de atei. Bine, ei

îl consideră pe Patriarhul Tihon ca pe ultimul lor conducător (adică patriarh),

motiv pentru care, de obicei, în lagăre sunt numiţi tihoniţi. Ar

34 Religia şi ateismul în URSS, decembrie, 1974, p. 2.

35 Supranume din perioada dinaintea revoluţiei dat oraşului Sankt

Petersburg (azi

„Leningrad").

36 Probabil aceasta nu este o afirmaţie exactă despre poziţia

Adevăratei Biserici

Ortodoxe din Rusia asupra acestui aspect. A se vedea documentul samizdat din

catacombe „Biserica şi Autoritatea".

trebui spus că adepţii lor sunt de obicei oameni în vârstă, sau cei eliberaţi

din lagăre. Ţin sfintele slujbe de obicei în apartamente particulare şi

la aceste Liturghii secrete sunt prezenţi trei sau patru oameni… Adevărata

Biserică Ortodoxă se ascunde prea mult în catacombe; are caracterul

a ceva atât de secret, atât de misterios, încât literalmente nimeni nu o

poate găsi; deşi, cu siguranţă, nu putem refuza să îi respectăm pe aceşti

oameni care sunt foarte fermi, foarte sinceri."

40. Biserica din catacombe, 1976

(Aşa cum a apărut în publicaţia rusă Nasha Strana,

Buenos Aires, 26 aprilie, 1977, p. 3 şi Religie şi ateism

în URSS, iulie 1976, nr. 8, pp. 18-19)

În Uniunea Sovietică nu este permis să scoţi din ţară ziarele provinciale

ale „republicilor autonome" sau ale districtelor sau ale judeţelor.

Dar informaţiile care se găsesc în astfel de ziare locale sunt mult

mai interesante

şi semnificative decât ştirile „oficiale" tipărite în ziarele moscovite

Pravda şi Izvestia sau decât declaraţiile senzaţionale ale multora

dintre „dizidenţii" din capitală.

Potrivit relatării corespondentului moscovit al Agenţiei de ştiri

Reuters (13 mai 1976), ziarul Soviet Abhazia (publicat în oraşul Sukhumi)

a prezentat procesul şi sentinţa preotului Adevăratei Biserici Ortodoxe

(din catacombe) din Rusia, arhimandritul Ghenadie (Grigorie Sekach

în lume), în legătură cu descoperirea unei părţi mari şi foarte organizate

a activităţii Bisericii din catacombe în sudul Rusiei.

Potrivit relatării ziarului Soviet Abhazia, Grigorie Sekach s-a convertit

la credinţă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu

el a frecventat şi a absolvit un curs de seminar şi a slujit un timp ca preot

celib în Patriarhia Moscovei. Cu toate acestea, fiind un preot conştiincios,

el a intrat în mod inevitabil în conflict cu autorităţile bisericeşti,

care se aflau sub presiunea oficialilor regimului ateist şi în 1962 –

punctul culminant al persecuţiei lui Hruşciov – el a fost acuzat de

violarea legilor sovietice privind „cultele" religioase (mai exact, „de

atragerea copiilor şi a tinerilor la biserică") şi i s-a luat parohia,

retrăgându-i-se

şi înregistrarea oficială ca preot.

După aceasta, părintele Grigorie a „dispărut" din viaţa sovietică şi

a intrat literalmente în catacombe. A intrat în legătură cu Adevărata Biserică

Ortodoxă, care a continuat să existe ca trup în catacombe încă din

perioada Mitropolitului Iosif şi a celorlalţi episcopi mărturisitori din

1927, neavând absolut nicio legătură cu patriarhia Moscovei dominată

de comunism. În doi ani de activitate în catacombe, părintele Grigorie a

construit o parohie de catacombă în unul din oraşele Ucrainei, şi tot aici

a primit tunderea în monahism cu numele de Ghenadie. Un episcop din

Biserica din Catacombe, Serafim, l-a ridicat pe ieromonahul Ghenadie la

rangul de arhimandrit şi l-a trimis în Republica Abhază, în oraşul industrial

Tkvarcheli, în regiunea „Noul Athos" pe malul Mării Negre, pe locul

faimosului metoc al Mănăstirii ruse Sfântul Pantelimon din Muntele

Athos, care a fost distrus de sovietici în 1924. Soviet Abhazia admite că

autorităţile sovietice nu au reuşit să descopere nimic despre episcopul

Serafim, care se pare că îşi continuă activitatea din catacombe.

Timp de zece ani, din 1966 până în 1976, părintele Ghenadie a reuşit

să organizeze mai multe comunităţi secrete ale Bisericii din catacombe,

să construiască pentru acestea o întreagă serie de biserici-case secrete

în locuinţe private şi să formeze mai multe mănăstiri pentru bărbaţi şi

pentru femei, precum şi o şcoală teologică secretă.

Ajutoarele părintelui Ghenadie, după cum relatează ziarul sovietic,

călătoreau în toată Uniunea Sovietică pentru a se întâlni cu grupuri secrete

de credincioşi. Ajutoarele „recrutau" mulţi tineri şi tinere printre ei

şi îi aduceau înapoi în Abhazia, unde erau aşezaţi în diferite slujbe

industriale

şi în fabrici în Tkvarcheli şi seara participau la cursurile teologice

din catacombe. Mulţi dintre aceşti tineri au primit tunderea monahală

şi s-au întors în locurile lor natale pentru a desfăşura o activitate religioasă

printre oamenii de acolo.

Această activitate a fost descoperită de către autorităţile sovietice

în 1976; a fost arestat arhimandritului Ghenadie, trădat de un informator.

Colaboratorii şi ajutoarele lui nu au fost prinse, dar arhimandritul

Ghenadie a fost condamnat la patru ani de muncă silnică în lagăr. Soviet

Abhazia atribuie acestor activişti ai Bisericii din catacombe un fanatism

extrem şi o activitate politică anti-sovietică (manifestată prin distribuirea

de manifeste anti-sovietice).

Toate acestea, bineînţeles, sunt doar relatarea unui articol dintr-un

ziar sovietic (chiar dacă articolul în sine nu pare să fi fost publicat în

Uniunea Sovietică: prin urmare, este imposibilă o evaluare exactă a tuturor

acestor detalii). Imaginea generală, cu toate acestea, atât din

această relatare, cât şi din alte raporturi din surse sovietice şi de la noi

emigranţi în Vest, este clară: activitatea Adevăratei Biserici Ortodoxe din

catacombe continuă în Rusia, atingând uneori un grad remarcabil de activitate

organizată (având în vedere circumstanţele sovietice nemiloase,

unde este o crimă împotriva statului să mergi la biserică în secret şi nu la

bisericile tolerate oficial), şi având abilitatea de a-şi feri membrii

de arest, chiar şi atunci când un important centru de activitate a

fost descoperit.

Cât timp tirania sovietică va continua cu putere, probabil că nu

vom primi mai mult decât indicii, precum cele din acest articol, despre

viaţa reală a Bisericii din catacombe în Rusia. Este evident că atunci

când libertatea se va întoarce în Rusia, se va descoperi mare parte din

această viaţă secretă, care astăzi este abia sugerată.

Episcopul Serafim este al doilea membru al ierarhiei actuale a Bisericii

din catacombe cunoscut public în Vest după nume (celălalt fiind

Mitropolitul Teodosie, actualul ierarh conducător al Bisericii din catacombe).

Este interesant că, din istoria recentă a Bisericii din catacombe

în Rusia (mai bine cunoscută sub numele de era postbelică), avem date

despre Serafim, care, de fapt, ar fi astăzi episcop dacă ar mai fi încă în

viaţă (el s-a născut în 1903). Acesta este stareţul văzător cu duhul,

ieromonahul

Serafim, în faţa căruia un călugăr de la Optina s-a plecat în

mod profetic şi de la care a luat binecuvântare preoţească pe vremea

când stareţul avea doar cinci ani; ştim despre activitatea din catacombe

a acestui părinte Serafim în 1941, când a păstorit o turmă chiar în catacombe,

mergând din oraş în oraş şi scăpând în chip minunat de poliţia

secretă, care îl căuta permanent. Poate că într-o zi vom şti dacă acest

episcop Serafim de astăzi este acel copil al Mănăstirii Optina şi al tradiţiei

ei de stareţi, care ţine vie Sfânta Rusie chiar şi în împărăţia ateismului.

Fără îndoială, părintele Ghenadie, în acord cu practica sovietică,

este supus la tratamente crude şi la torturi, atât pentru a fi făcut

să dezvăluie

numele altor membri ai Bisericii din catacombe, cât şi în general,

ca o pedeapsă pentru „crimele" împotriva statului sovietic. Toţi creştinii

ortodocşi cărora le pasă de fratele lor care suferă ar trebui să facă rugăciuni

fierbinţi pentru bunăstarea şi mântuirea lui.

41. Biserica din catacombe, 1979

UN INTERVIU CU ALEXANDER ANDREEVICI CERNOV 37

A. A. Cernov, emigrant rus în Bulgaria înainte de cel de-al Doilea

Război Mondial, licenţiat în teologie şi filosofie al Universităţii din Sofia, a

fost arestat de trupele sovietice ocupante în timpul războiului pentru

activităţile sale politice anti-sovietice şi a petrecut 35 de ani în URSS, 15

dintre ei în lagăre şi 20 literalmente „în catacombe", înainte de a i se permite

să părăsească ţara – destul de recent. În cei 20 de ani ai săi de

„libertate" el a fost în legătură strânsă cu Biserica din catacombe din

Rusia, şi informaţiile despre ea oferite în acest interviu sunt cele mai

recente pe care le avem de la un membru real al acestei Biserici.

Întrebare: Cum aţi intrat în Biserica din catacombe?

Răspuns: Am cunoscut reprezentanţi ai acestei biserici în lagăr, în

anii '40. Erau în închisoare pentru credinţa lor, dar conform aceluiaşi

articol 58 38. Cu ajutorul lor, când am plecat din lagăr (în 1955) eram deja

capabil să iau legătura cu Biserica din catacombe, şi am mers în catacombe.

Dacă nu aş fi făcut aceasta, autorităţile nu m-ar fi lăsat în pace,

dar după cum se vede, timp de douăzeci de ani am putut să fac ceva.

Când am intrat în Biserica din catacombe, concepţia mea despre

viaţa în Uniunea Sovietică era total inexistentă. Până la urmă, nu fusesem

niciodată în afara închisorii în Uniunea Sovietică, şi nu aveam idee

despre cum era viaţa acolo. În Biserica din catacombe eram complet ascuns,

şi am trăit literalmente între patru pereţi. Nu am fost niciodată sub

cerul deschis, şi soarele nu a strălucit niciodată peste mine. Am aflat

despre viaţa din afară treptat, din relatările altora, şi în timpul când

eram transferat în noi locuri. Trebuia să fiu transferat adesea: la cea mai

mică suspiciune de pericol asupra mea eram imediat transferat la mare

distanţă, de regulă, dintr-o republică într-alta, la câteva mii de kilometri

de ascunzătoarea mea anterioară. Eram protejat foarte mult din pricina

educaţiei mele teologice, de vreme ce în Biserica din catacombe astfel de

oameni sunt întotdeauna foarte puţini.

Întrebare: Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre cum a

apărut Biserica din catacombe.

Răspuns: Biserica din catacombe a apărut împreună cu regimul sovietic,

când primii preoţi şi episcopi au fost executaţi fără proces, când au

început să distrugă bisericile, când creştinii au început să le ofere adăpost

celor care erau căutaţi de persecutori. Patriarhul Tihon a înţeles că

majoritatea

37 Tradus din Posev, o revistă lunară publicată în Frankfurt-pe-Main, octombrie,

1979, pp. 140-146.

38 Din Constituţia sovietică: pentru „activităţi anti-sovietice".

episcopilor erau ameninţaţi de moarte; până la urmă, unde puteau

fi ascunşi mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii care erau cunoscuţi tuturor?

Prin urmare, recunoscând că Biserica nu mai putea rămâne deplin

deschisă, Patriarhul Tihon aproape la fiecare slujbă hirotonea episcopi,

chiar şi în oraşele mici. Se consideră că sub el au fost hirotoniţi

aproape o mie de episcopi 39 ; ei se puteau pierde printre oameni şi

puteau pune un

început Bisericii din catacombe. Când Biserica oficială a început în mod

deschis să coopereze cu comuniştii (în 1927), atunci pentru Biserica din

catacombe nu mai era nicio posibilitate de comuniune cu ea.

Întrebare: Cum este organizată Biserica din catacombe?

Răspuns: Este mai uşor de imaginat aceasta grafic: este o circumferinţă

mare şi centrul ei. Această circumferinţă este imensa multitudine de

puncte sau celule ale Bisericii. Între aceste celule nu este nicio legătură,

dar toate sunt într-o unire de cuget cu „centrul", într-o formă sau alta.

Întrebare: Este interesant că aceasta este similară cu structura

NTS (partid politic) din ţară: aceleaşi celule, deşi centrul este peste hotare.

Acest tip de sistem de organizare a obştilor din catacombe într-o

ţară totalitară noi îl numim „molecular", întemeiat pe apariţia

spontană de puncte de opoziţie în ţară.

Răspuns: Probabil că acest lucru se petrece cumva de la sine, când

cineva decide să acţioneze în catacombe. Celulele din Biserica din catacombe

sunt de asemenea formate fără niciun fel de iniţiativă de la centru.

Un om pur şi simplu ajunge la concluzia că Biserica oficială nu este

Biserica. Este creată de Partid, penetrată de KGB. Începe să se roage

acasă. Astfel, apare „o casă-biserică", exact ca în vremurile apostolice,

când Biserica lui Hristos era persecutată. Sfântul Apostol Pavel în epistolele

sale scrie exact aceste cuvinte: „biserica din casă" (Rom. 16: 5).

Biserica din catacombe este exact o mare mulţime de „case-biserici".

Fiecare din ei se îngrijeşte cel mai mult de felul în care să fie

păstrată secretă

şi neobservată.

Această întreagă masă de celule trăieşte o viaţă variată: sunt unii

care abia încep, dar sunt şi adevărate schituri de mănăstire, unde slujbele

se fac fără întrerupere, ziua întreagă, an după an. Am putut să fiu în

câteva adevărate biserici din catacombe. Uneori astfel de biserici sunt

construite în peşteri. Sunt câteva grupuri în care membrii Bisericii din

catacombe duc un fel de viaţă monahal, şi regimul însuşi, când îi descoperă

din când în când, este uimit de modul în care trăiesc aceşti oameni.

39 Acest număr pare mare, chiar dacă ar fi să includem toţi episcopii

hirotoniţi între

anii 1920 şi 1930. Probabil nu mai mulţi de 300 de episcopi ne sunt

cunoscuţi cu numele din această perioadă, deşi, bineînţeles, nu aveam

aproape deloc informaţii despre

hirotoniile secrete din această perioadă.

În Biserica din catacombe sunt reguli stricte de securitate. Pe scurt,

aceasta este o mare organizaţie din catacombe care a acţionat în

URSS deja de şaizeci de ani. Bineînţeles, nu se poate vorbi despre ea ca

de un fel de organizaţie neschimbătoare, mereu aceeaşi. Totul se

schimbă în decursul timpului. Treptat, membrii ei se schimbă, şi

regulile se

schimbă, de asemenea – ele devin mereu mai drastice. Biserica din catacombe

se luptă în aparenţă să nu se manifeste deloc, să se menţină; prin

urmare nu este atât de uşor de găsit, şi în Vest, cred, se ştie foarte puţin

despre ea. În orice caz este un grup mare de oameni în care regimul nu

este capabil să pătrundă. Dar se fac încercări pentru aceasta. Ştiind

despre lipsa de preoţi în Biserica din catacombe, regimul încearcă să ne

trimită agenţii săi sub aparenţa preoţilor. De exemplu, au fost cazuri

când unii din aceştia au încercat să se dea drept inşi care au primit preoţia

de la Mitropolitul Filaret de New York.

Dar în ciuda lipsei de preoţi, Biserica din catacombe nu moare, aşa

cum crede părintele Dimitrie Dudko 40. Scheletul ei rămâne acelaşi – şi

ştiind istoria Bisericii ecumenice, nu ar trebui subestimată aceasta.

Când preoţii nu s-au menţinut pe poziţie, atunci monahismul a păstrat

adevărul. Să nădăjduim în Dumnezeu, toată nădejdea noastră este numai

la Dumnezeu. Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune (II Cor.

12: 9). În Biserica din catacombe este rămăşiţa Sfintei Rusii, pe

care, în ciuda tuturor încercărilor lui, regimul sovietic luptător

împotriva lui

Dumnezeu nu a fost capabil să o anihileze până acum.

Ştim că graniţele Bisericii nu corespund cu graniţele Statului. Şi

prin urmare, Biserica din catacombe se uită cu nădejde şi speranţă la

Biserica

rusă din afara Rusiei. Când auzim o voce care spune că probabil

nu mai sunt episcopi în Biserica noastră aici, noi le răspundem: Ei bine,

avem o „rezervă de aur" acolo, în afara Rusiei.

Întrebare: Totuşi, este vreo legătură între aceste celule care să

dea cuiva dreptul să vorbească de existenţa în URSS a unei Biserici din

catacombe ca o anume unitate?

Răspuns: Da, fără îndoială. Mai întâi de toate, sunt toate unite prin

acceptarea şi evaluarea vremurilor noastre ca „vremurile din urmă".

URSS este un fenomen spiritual pentru aceste vremuri din urmă, care se

revelează într-o luptă totalitaristă împotriva lui Dumnezeu. Este de

înţeles că URSS şi-a creat propria Biserică, de asemenea, după chipul

şi asemănarea sa. Tipul de „Biserică" sovietică slujeşte doar la

înşelare şi nu

pentru satisfacerea căutărilor religioase ale oamenilor. Când regimul va

găsi necesar, această Biserică va înceta să existe.

40 Într-o scrisoare publicată anterior anul acesta în Possev,

părintele Dimitrie a scris

nu că Biserica din catacombe ar muri, ci mai simplu că are prea puţini

clerici pentru a

avea grijă de nevoile populaţiei ortodoxe a Rusiei.

Întrebare: Cu toate acestea, de curând au avut loc schimbări în

această biserică, şi acolo sunt oameni respectabili, ca părintele

Dimitrie Dudko şi zeci de alţi oameni asemenea lui.

Răspuns: Existenţa în Biserica sovietică a părintelui Dimitrie Dudko

şi altora ca el nu este o apologie a ei. Biserica sovietică nu s-a schimbat în

esenţă şi rămâne creaţia regimului sovietic. Biserica din catacombe nu

recunoaşte nici regimul sovietic şi nici Biserica lui. Acestea sunt exact cele

două condiţii de bază care au dus la apariţia Bisericii din catacombe.

Întrebare: Care este, în opinia dumneavoastră, numărul membrilor

Bisericii din catacombe?

Răspuns: Nimeni nu ştie exact, dar presupun că sunt milioane. Vă voi

da cifre din raportul secret al inspectorului Comitetului central al

Partidului comunist din URSS, E. N. Klimov, care este responsabil de

verificarea activităţilor ateiste ale preoţilor. (Da, nu este o

greşeală: activităţile

ateiste ale preoţilor!) Acum aproape şase ani, la unul din rapoartele

sale secrete pentru învăţători (intrarea se făcea doar prin permis

special), el a citat două cifre: 52 de milioane de enoriaşi în Biserica oficială

şi 48 de milioane în Biserica din catacombe. Cum au fost obţinute

aceste cifre şi ce se înţelege aici prin Biserica din catacombe, şi dacă regimul

include aici diferite secte de asemenea – aceasta nu pot să o spun.

Cu toate acestea, cred că o astfel de divizare a enoriaşilor în Biserica din

catacombe şi Biserica oficială nu este pe deplin corectă. Cunosc un inginer

moscovit, de exemplu, care merge la slujbele Bisericii oficiale, dar nu

se împărtăşeşte, şi, când în timpul cererilor se fac rugăciunile pentru guvern,

el citeşte propria lui cerere pentru ceea ce este opus. În viaţa reală

Biserica din catacombe şi cea oficială se suprapun una peste alta, şi este

imposibil să faci o limită între ele.

Partea cea mai extremă a Bisericii din catacombe sunt adevăraţii

creştini ortodocşi (ACO). Ei m-au primit deplin ca pe unul de-al lor, de

vreme ce nu am avut niciun fel de legături cu regimul şi nu aveam nici

măcar un tichet de muncitor. Dar nu acceptau niciun fel de comunist în

grupul lor. Pentru mine, această limitare – calitatea de membru de Partid

– nu ar trebui să fie o descalificare. Dacă cineva nu acceptă

comuniştii, acest lucru înseamnă că nu le recunoaşte modul de a exista

şi este exclus

din partid. Părintele Vasile, un ieroschimonah din catacombe, acum

trecut la Domnul, a relatat cum printr-un fiu duhovnicesc al său un

membru de partid dintr-o poziţie înaltă a apelat la el şi i-a cerut să vină

să-i dea Împărtăşania şi chiar i-a trimis maşina sa noaptea pentru el.

În casa acestui om erau nişte splendide icoane foarte vechi şi o

candelă. Şi acest membru de partid a spus: „Te rog, judecă singur:

dacă este esenţial

să părăsesc partidul, voi părăsi partidul mâine. Ştiu ce va însemna

aceasta pentru mine. Dar dacă este posibil – atunci lasă totul aşa cum

este,

pentru că în suflet nu sunt absolut deloc comunist".

Întrebare: Spuneţi-ne, vă rugăm, câteva cuvinte despre ultimul

dumneavoastră arest la Kiev (în 1975).

Răspuns: În câteva cuvinte, am fost arestat pentru publicaţii religioase

samizdat. Nu au găsit nimic la mine, de vreme ce am fost arestat pe

tren, dar au găsit în casa lui P.P. Saviţki una dintre lucrările mele

istorico-religioase.

La interogatoriu am spus următoarele: „Aici aveţi esenţa

crimei mele. Este o lege, şi judecaţi-mă după această lege, dar voi vorbi

doar despre mine însumi şi nu despre altcineva". Şi astfel nu au putut să

scoată nimic de la mine şi am fost din nou trimis în lagăr.

Dacă ar trebui să compare cineva lagărele sovietice din anii '50 şi

cele din '70, eu m-am simţit mai bine în primele – şi doar pentru că eram

mai tânăr atunci. Pentru străini condiţiile din lagăr sunt mai bune decât

cele obişnuite; dar ruşii sunt necăjiţi toată ziua cu microfoanele: de dimineaţă

până seara, din zi în zi, aceleaşi cântece sovietice. Aceasta te oboseşte

foarte mult, de vreme ce nu este niciun loc unde să scapi de ele.

Întrebare: Cum aţi reuşit să ajungeţi în Vest?

Răspuns: Mai întâi de toate, aceasta a fost o minune a milei lui

Dumnezeu. Eu, ca persoană fără cetăţenie, fiind lipsit în Uniunea Sovietică

de cetăţenie străină, m-am luptat mai mult de un an să plec din

URSS. I-am scris de trei ori lui Brejnev ceva de felul acesta: „Nu sunt «al

vostru» şi nu voi fi niciodată «al vostru». Îi trimiteţi pe «ai voştri» din

ţară lipsindu-i de cetăţenia sovietică. Cu mine este mai simplu – nu trebuie

să mă lipsiţi de nimic. Pentru voi sunt un fel de corp străin. Daţi-mi

libertate! Am fost lipsit de libertate deja de 35 de ani. Sunt deja un

om bătrân şi bolnav. Aici, nu am pe nimeni, dar acolo am rude. Am fost

deja în lagăre de două ori. Trebuie să aştept o a treia oară?»

Şi am plecat în primul rând pentru următorul motiv: Ni se părea că

peste hotare oamenii nu înţelegeau situaţia Bisericii din catacombe în

URSS. Biserica din catacombe este antipodul Bisericii sovietice. Aş

vrea să dobândesc acest rezultat: ca în afara Rusiei, cel puţin, să

fie acceptată

un fel de formulare oficială a unei abordări diferite faţă de Biserica oficială,

pe de o parte, şi faţă de Biserica din catacombe, pe de altă parte.

Am vorbit cu nişte reprezentanţi sus-puşi ai Bisericii din afara Rusiei,

dar din nefericire nu am obţinut o legătură deplină. Dar voi căuta

înţelegere, o discuţie constructivă, dacă sunt în stare. Sunt un reprezentant

neimportant al Bisericii din catacombe, dar îi sunt foarte îndatorat.

Şi nu pot renunţa la aceste poziţii – până la urmă, oamenii trăiesc pe

cont propriu acolo, şi pentru ei atât de mulţi mucenici şi-au vărsat sângele.

Şi îndrăznesc să vă asigur că oamenii din catacombă sunt de ordinul

milioanelor.

42. Eugen Vagin

CÂTEVA CUVINTE DESPRE

BISERICA DIN CATACOMBE ÎN URSS

Eugen Alexandrovici Vagin a fost unul dintre fondatorii şi membrii

activi ai „Uniunii creştin-sociale a tuturor ruşilor pentru eliberarea

poporului",

un mic grup de oameni din Leningrad care au încercat să se întoarcă

la rădăcinile ortodoxe şi naţionale ale poporului rus şi au visat la eliberarea

Rusiei de comunism (dar fără niciun plan practic pentru aceasta).

În 1967, Uniunea a fost descoperită de KGB şi membrii ei au fost arestaţi şi

trimişi în lagăre de concentrare. După ispăşirea termenului, Vagin a emigrat

în Vest, unde lucrează activ pentru informarea emigranţilor ruşi şi a

Vestului despre starea lucrurilor în Uniunea Sovietică.

Cât de mulţi? Sunt mulţi aceştia? Aceasta este o întrebare constantă

(şi firească) când se vorbeşte despre „dizidenţi", despre persecutarea

credincioşilor, despre deţinuţi…

Eu am cunoscut şi am vorbit cu aproximativ douăzeci de reprezentanţi

ai aşa-numitelor grupuri ale Bisericii din catacombe (vorbesc aici

exclusiv despre creştin-ortodocşi, fără să mă refer la romano-catolici şi

uniaţi, care şi ei au „catacombele" lor). Împreună cu ei, dacă se includ

numele celor pe care i-au menţionat sau despre care au vorbit, numărul

depăşeşte o sută.

Aici este ceea ce m-a interesat în mod deosebit în relatările Adevăraţilor

Creştin-Ortodocşi Pribegi (unul dintre grupurile ortodoxe din catacombe).

În cea mai mare parte, conform conceptelor lor religioase, ei

trăiesc fără documente, nu folosesc bani sovietici (văzând în ambele pecetea

lui antihrist). Atât prin caracterul misiunii lor, precum şi din necesitate

practică, ei sunt obligaţi în permanenţă să rătăcească: să meargă

din loc în loc, să se ascundă de autorităţi. Şi în permanenţă şi peste tot ei

găsesc oameni care simpatizează în mod activ cu ei: care îi ajută material,

îi ascund în caz de nevoie, participă la rugăciunile comune. Acesta

este pământul cel bun în care sămânţa predicii este aruncată, care aduce

roadă însutit pentru fiecare cuvânt. Acest lucru deranjează autorităţile

sovietice mai mult decât orice altceva. Evident acesta este motivul pentru

care s-a pus în scenă procesul-spectacol de la Alma-Ata la începutul

anilor 1960 împotriva unui grup de adevăraţi creştini ortodocşi pribegi

conduşi de Mina Bogatyrev (descris în jurnalul Ştiinţă şi religie, 1964,

nr. 7, p. 24), pe care l-am întâlnit în lagărul Mordovo în 1968-69.

A oferi o „panoramă" a situaţiei actuale a Bisericii din catacombe

în Uniunea Sovietică este dificil din multe motive. Mai întâi de

toate, bineînţeles,

am la dispoziţia mea doar o parte din informaţiile legate de

acest subiect. Mai departe, nu am dreptul nici măcar să numesc toate

numele cunoscute mie. În lagărele de concentrare, membri ai Adevăratei

Biserici Ortodoxe desfăşoară o lucrare reuşită şi rodnică în a-i atrage pe

oameni în rândurile lor; în cea mai mare parte convertiţii (care nu sunt

întotdeauna şi în mod exclusiv oameni tineri) devin adepţi secreţi ai Bisericii

din catacombe. Şi bineînţeles, ar fi nebunesc şi prematur să fie indicate

regiunile geografice unde se găsesc credincioşii cu adevărat ortodocşi

cu scopul de a fi aproape unii de alţii. Fără îndoială, unele din

aceste regiuni sunt cunoscute KGB-ului, dar în niciun caz nu cred că

toate sunt cunoscute.

Chestiunea ierarhiei Bisericii din catacombe este una foarte importantă.

De la mai multe persoane, inclusiv răposata A. S. Dubina, care

a murit în lagăr vara trecută, am auzit relatarea dramatică despre vârstnicul

Vlădică Serafim, care trăia în anii '30 în regiunea Harkov. El a trăit

literalmente în catacombe – într-o pivniţă special amenajată a unei

case de fermă. Aici se ţineau regulat sfintele slujbe ale tihoniţilor

(adepţii Patriarhului Tihon), şi tot aici a murit şi vlădica. Trupul

său a rămas

nestricat pentru mai multe zile, şi vestea despre aceasta s-a răspândit

atât de mult, încât a ajuns şi la NKVD. Un grup de cekişti au atacat prin

surprindere şi au făcut o percheziţie; ei au scos trupul Vlădicăi Serafim

din pivniţă şi l-au dus cu un vagon, nimeni nu ştie unde.

Prieteni de-ai mei din lagăre mi-au relatat cum în timpul războiului

un episcop vârstnic i-a binecuvântat să nu pună mâna pe arme şi să

nu apere „cuceririle din octombrie". Ei nu i-au menţionat numele.

Pentru acest refuz întregul grup (şapte bărbaţi) a fost condamnat să

fie împuşcat.

Şi doar prin abrogarea „măsurii extreme de pedepsire" (înlocuită

prin 25 de ani de lagăr) au fost salvaţi de la moarte.

Ieromonahul Mihail Vasilievici Erşov, pe care mulţi îl numeau şi

„vlădica", nu era episcop. El a murit într-un spital de lagăr (districtul

Tenguşev, gara Baraşevo) în 1974, în ziua Sfintei Treimi şi evident a fost

înmormântat în cimitirul lagărului din apropiere. O informaţie recentă

din URSS despre ieromonahul Erşov, despre care se presupune că după

43 de ani de detenţie a fost dus într-un spital de psihiatrie din Kazan,

este în mod evident bazată pe o înţelegere greşită – în mod evident acesta

era altcineva. Întâmplător, nu ştiu de un alt credincios cu un termen

de condamnare atât de astronomic într-un lagăr!

Nu mă îndoiesc că sunt chiar şi acum episcopi în Biserica din catacombe,

deşi numărul de opt sau doisprezece menţionat, se pare, de către

A.E. Levitin-Krasnov într-unul din interviurile sale mi se pare a fi exagerat.

Dar există altceva care merită atenţie: ştiu sigur că printre ierarhii

Patriarhiei Moscovei sunt unii care simpatizează în mod activ cu Adevărata

Biserică Ortodoxă. Această aserţiune poate să pară paradoxală, pentru

că ABO în întregime renunţă la ierarhia „Bisericii sovietice" şi chiar

le interzice adepţilor ei să frecventeze sfintele slujbe în bisericile „lor".

Cu toate acestea, poziţia individuală a creştinilor din catacombe este

mai blândă, şi poate că este şi mai înţeleaptă.

Unde îşi desfăşoară slujbele bisericeşti creştinii din catacombe?

Din ceea ce mi s-a spus, ştiu că înainte de război ele erau săvârşite, pe

teritoriul de astăzi al RASS Tătare, în aer liber, lângă izvoare, în păduri.

Aceste sfinte slujbe adunau o mulţime de credincioşi. Participarea la

acestea era strict pedepsită: din când în când grupuri de miliţieni erau

postaţi la locurile de „întrunire", care deveniseră bine cunoscute. Prin

urmare, aceste locuri trebuia să fie schimbate. În prezent, cel mai

adesea se adună în casele oamenilor „lor", în subsoluri special

amenajate ca biserici-case.

Nu sunt rare nici micile mănăstiri, tot de tip catacombă.

În condiţii de lagăr trebuia să ne gândim la toate mijloacele posibile

de săvârşire a rugăciunii publice. Cel mai adesea ne rugam sub cerul

liber în grupuri de trei sau patru oameni, ca şi când ne-am fi plimbat,

pentru a nu atrage nici cea mai mică atenţie. Uneori reuşeam să ne adunăm

într-o „zonă de producţie", într-o baracă mare acoperită după terminarea

lucrului. Acest lucru era posibil doar atunci când se lucra în

schimbul doi, când controlul era puţin mai slab şi supraveghetorii nu

apăreau atât de des.

În ajunul marilor sărbători – în special în ziua luminoasei Învieri a

lui Hristos – ne adunam în grupuri de câte opt sau nouă în clădiri auxiliare,

înainte de timpul de trezire, pentru treizeci sau patruzeci de minute,

nu mai mult. La astfel de întâlniri se citea întotdeauna Evanghelia, de

obicei pe rând de toţi cei prezenţi; rugăciunile erau de asemenea citite, şi

era şi o masă comună.

La rugăciuni îi pomeneam fără greş (aceste mici cărţi de pomenire

ni se dădeau pentru a scrie „propriile noastre" nume în ele) pe toţi membrii

familiei ţariste asasinate, pe preafericirea sa Patriarhul Tihon, pe

Mitropolitul Vladimir (Bogoyavlenski) al Kievului, asasinat, şi citeam o

lungă listă de „tihoniţi" care au murit şi au fost martirizaţi în

lagăre şi închisori.

Listele de nume variau, de vreme ce îi pomeneam pe cei pe care

îi cunoşteam personal. Membrii familiilor noastre şi rudele noastre cele

mai apropiate erau de asemenea pomenite. În rugăciunile pentru vii era

sugerat să-i pomenim mai întâi de toate pe părinţii noştri şi pe părintele

nostru duhovnicesc. Am dat şi peste liste cu pomenirea Mitropolitului

Filaret al Bisericii ruse din afara Rusiei. Informaţiile despre „karloviţişti"

41 , bineînţeles, sunt incomplete şi nu întotdeauna exacte în lagăre

(şi în general în Uniunea Sovietică); dar, în ansamblu, atitudinea adevăraţilor

ortodocşi faţă de ea este în întregime binevoitoare.

41 Un nume dat Bisericii ruse din afara Rusiei de către duşmanii ei,

luat de la oraşul

din Iugoslavia care a fost sediul ei între anii 1920 şi 1930.

Ce influenţă are Biserica din catacombe asupra credincioşilor ortodocşi

în general? Oamenii ştiu despre ea, dar nu îndeajuns: nu există

aproape deloc informaţii în presă, şi în programele ruse de radio occidentale

nu este aproape nimic despre această Biserică. Credincioşii din

rândurile tinerilor educaţi – şi aceştia au devenit din ce în ce mai

mulţi în ultimii ani – arată mare interes faţă de subiectul

persecuţiilor religioase;

aici se lovesc de chestiunea Adevăratei Biserici Ortodoxe şi vor să

ştie mai multe despre ea. Ar trebui remarcat că mulţi tineri educaţi sunt

dezgustaţi de accentuatul „anti-intelectualism" al adevăraţilor ortodocşi.

Acest „anti-intelectualism" ia forma unei conştiente nebunii pentru

Hristos. Accentuez: conştientă. Mi s-a spus despre aceasta de către

unul din cei mai remarcabili creştini ortodocşi pe care am avut

plăcerea să-l întâlnesc – mă refer la V.V. Kalinin. El petrecuse deja

25 de ani în detenţie.

Comportamentul său era o negare radicală a întregului stil de viaţă şi

de gândire legat de regimul politic actual cu adevărat diabolic. Şi

această formă de conduită nu este în niciun caz un simplu „protest

politic".

Sentimentele monarhiste, care domină printre membrii Adevăratei

Biserici Ortodoxe, stârnesc simpatii în cercurile de tineri; tinerii sunt de

asemenea binevoitori faţă de ei, pentru că şi-au ales de bună voie calea

suferinţei, cu răbdare purtând de decenii crucea muceniciei.

Toţi adevăraţii ortodocşi, într-o măsură sau alta, sunt caracterizaţi

de un sentiment de exaltare naţională şi duhovnicească. Acest lucru se

simte în mod deosebit în „Testamentul" lui M.V. Ejov, publicat în

Viaţa rusă (7 iulie, 1977). Toţi membrii acestei Biserici, chiar şi

cei „needucaţi",

sunt caracterizaţi de o deosebită durere cu privire la soarta Rusiei,

care este plasată de ei în centrul tuturor evenimentelor mondiale (acest

lucru este adesea interpretat într-un mod foarte original, întotdeauna în

tonalităţi apocaliptice, eshatologice). „Rusismul" lor nu este dispus în

mod agresiv împotriva altor naţiuni şi popoare, ci, discret şi în conversaţii

confidenţiale, este acceptat ca semn al unei „alegeri speciale". Am auzit

adesea în mijlocul lor vechiul proverb, aplicat la soarta Rusiei: „Pe

cine iubeşte mai mult Dumnezeu, pe acela îl pedepseşte mai mult".

„Intoleranţa" religioasă a membrilor ABO este specială. Astfel, de

exemplu, ei sunt absolut intoleranţi faţă de „Biserica sovietică".

Pentru ei este imaginea prostituatei din sălbăticie de pe fiara roşie

(Apoc. 17:

2-3). Dar atitudinea lor faţă de catolici – tovarăşii lor de suferinţă – este

nu numai lipsită de orice fel de ostilitate, ci se distinge printr-o căldură

sinceră specială şi prin urări de bine. Acest lucru este observabil în special

printre bătrânii deţinuţi, care au pătimit multe suferinţe comune

împreună cu ei. Pentru cei tineri acesta a fost un minunat exemplu.

VI

Documente ale Bisericii ruse din diasporă

despre Biserica din catacombe

Ne înclinăm cu respect în faţa îndrăznelii voastre

şi vă spunem ca fraţi mai mici: Voi sunteţi lumina

lumii contemporane care a rătăcit

şi zace în păcat. Voi sunteţi sarea pământului.

Voi sunteţi acei zece drepţi pentru care

Domnul rabdă păcatele noastre.

Epistola Sinodului liber al episcopilor

Bisericii din diasporă, 1975

43. Epistola Mitropolitului Filaret către

episcopii ortodocşi şi către toţi cei cărora le pasă

de soarta Bisericii Ruse 42

Zilele trecute, guvernul sovietic din Moscova şi diferite părţi ale lumii

au sărbătorit o nouă aniversare a Revoluţiei din octombrie 1917, care

l-a adus la putere.

Noi, pe de altă parte, ne amintim în aceste zile de începutul drumului

crucii pentru Biserica Ortodoxă Rusă, peste care au căzut, din acel

moment, toate puterile iadului.

Întâmpinând rezistenţă din partea arhipăstorilor, a păstorilor şi a

laicilor cu suflet tare, puterea comunistă, în lupta ei cu religia, a început

chiar din primele zile încercarea de a slăbi Biserica nu doar

omorându-i pe aceia dintre liderii ei care aveau sufletul mai

puternic, dar şi prin intermediul

creării în mod artificial a unor schisme.

Astfel a apărut aşa numita „Biserică vie" şi mişcarea de reînnoire,

care avea caracterul unei biserici legate de reforma protestant-comunistă.

În ciuda susţinerii guvernului, această schismă a fost zdrobită de

puterea internă a Bisericii. Era prea clar pentru credincioşi că „Biserica

reînnoită" nu era canonică şi altera ortodoxia. Din acest motiv oamenii

nu au urmat-o.

A doua încercare, după moartea Patriarhului Tihon şi după arestarea

locţiitorului tronului patriarhal, Mitropolitul Petru, a avut un succes

mai mare. Puterea sovietică a reuşit în 1927 să dezbine în parte unitatea

internă a Bisericii. Prin închisoare, tortură şi metode speciale, a lovit voinţa

vicarului locţiitorului patriarhal, Mitropolitul Serghie, şi a obţinut

de la el proclamarea unei declaraţii de loialitate totală a Bisericii faţă de

puterea sovietică, chiar până acolo încât bucuriile şi succesele Uniunii

Sovietice erau declarate de mitropolit ca fiind bucuriile şi succesele

Bisericii,

iar eşecurile Uniunii, eşecurile ei. Ce poate fi mai blasfemator decât

o astfel de idee, care a fost cu dreptate categorisită atunci ca o încercare

de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar. Atât Patriarhul

Tihon, cât şi Mitropolitul Petru, precum şi alţii care au fost locţiitori ai

tronului patriarhal, au refuzat – mai înainte – să semneze o astfel de

declaraţie, fapt pentru care au fost arestaţi, închişi şi exilaţi.

Protestând împotriva acestei declaraţii – care a fost proclamată

doar de Mitropolitul Serghie singur, fără acordul majorităţii oprimate a

42 Rusia ortodoxă, 1965, nr. 22.

episcopatului Bisericii ruse, încălcând astfel Canonul apostolic 34 43 –

mulţi episcopi care se aflau atunci în câmpul de concentrare la Solovki 44

i-au scris mitropolitului: „Orice conducere poate lua uneori decizii care

sunt prosteşti, nedrepte, crude, faţă de care Biserica este forţată să

se supună,

dar de care ea nu se poate bucura şi pe care nu le poate aproba.

Una din ţintele guvernului sovietic este extirparea religiei, dar Biserica

nu poate să-i recunoască succesele şi direcţia ca fiind propriile succese"

(Scrisoare deschisă din Solovki, 27 sept. 1927).

Majoritatea curajoasă a fiilor Bisericii ruse nu a acceptat declaraţia

Mitropolitului Serghie, considerând că o unire a Bisericii cu necredinciosul

stat sovietic, care avea ca scop anihilarea creştinismului în general,

nu putea exista din principiu.

Dar cu toate acestea, s-a produs o schismă. Minoritatea, acceptând

declaraţia, a format o administraţie centrală, aşa numita „Patriarhie

moscovită", care, în timp ce era aparent recunoscută oficial de către

autorităţi,

în fapt nu primea niciun drept legal de la ei; deoarece ei continuau

acum, fără nicio împotrivire, cea mai crudă persecuţie a Bisericii.

În cuvintele lui Iosif, Mitropolitul Petrogradului, Mitropolitul Serghie,

proclamând declaraţia, a intrat pe calea unui „monstruos arbitrariu, a

linguşelii, şi a trădării Bisericii pentru interesele ateismului şi pentru

distrugerea Bisericii."

Majoritatea, renunţând la declaraţie, a început o existenţă eclezială

ilegală. Aproape toţi episcopii au fost torturaţi şi omorâţi în centre de

exterminare, printre ei şi Mitropolitul-locţiitor Petru, Mitropolitul Chiril

al Kazanului, care era respectat de către toţi, şi Mitropolitul Iosif

al Petrogradului,

care a fost împuşcat mortal la sfârşitul anului 1938, precum

şi mulţi alţi episcopi şi mii de preoţi, călugări, călugăriţe şi

mireni curajoşi.

Acei episcopi şi clerici care în mod miraculos au rămas în viaţă au

început să trăiască ilegal şi să săvârşească sfintele slujbe în secret,

ascunzându-se de autorităţi, în acest fel luând naştere Biserica din

catacombe în Uniunea Sovietică.

Puţine veşti despre această Biserică au ajuns în lumea liberă. Presa

sovietică a păstrat mult timp tăcerea asupra ei, dorind să dea impresia

43 Care spune: „Episcopii fiecărui neam se cuvine să-l recunoască pe

cel care este

primul între ei şi să-l accepte în calitate de întâi-stătător şi să nu

facă nimic fără

acordul său… Dar nici cel care este primul să nu facă ceva fără

acordul tuturor…".

44 Solovki: Insulele Solovetski în Marea Albă, unde se afla una din

cele mai mari

mănăstiri chinoviale. Fondată de Sfinţii Zosima şi Savatie în secolul al XV-lea,

Mănăstirea Schimbării la Faţă era inima „Tebaidei nordice" şi o sursă

de iluminare

creştină şi de cultură pentru toate regiunile nordice. După Revoluţia din 1917,

guvernul sovietic a transformat mănăstirea într-un lagăr de concentrare pentru

muncă silnică, unde au murit mii de clerici şi de laici nevinovaţi,

îmbogăţind cu

sângele lor mucenicesc deja bogata hagiografie a sfintelor insule.

că toţi credincioşii din URSS stăteau în spatele patriarhiei moscovite.

Chiar au încercat să nege complet existenţa Bisericii din catacombe.

Dar atunci, după moartea lui Stalin şi prezentarea activităţii sale, şi

în special după căderea lui Hruşciov, presa sovietică a început să scrie

din ce în ce mai des despre Biserica secretă din URSS, numind-o „secta"

Adevăraţilor creştini ortodocşi. Aparent era imposibil să se mai păstreze

tăcerea despre ea; este prea numeroasă, şi alarmează prea mult autorităţile.

În mod neaşteptat în Dicţionarul ateist (apărut la Editura Literaturii

Politice de Stat, Moscova, 1964), la pp. 123 şi 124, Biserica din catacombe

este discutată în mod deschis. „Adevăraţii creştini ortodocşi",

citim în Dicţionar, „reprezintă o sectă ortodoxă, apărută în anii 1922-24.

A fost organizată în 1927, când Mitropolitul Serghie a proclamat principiul

loialităţii faţă de puterea sovietică." „Elemente monarhiste" (am

spune noi ecleziale) „unindu-se în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) al

Leningradului" (Petrogradului) „iozefiţi", sau, după cum spune acelaşi

dicţionar, „tihoniţi", „au format în 1928 un centru de conducere,

Adevărata Biserică Ortodoxă, şi a unit toate grupurile şi elementele

care erau

împotriva ordinii sovietice" (putem adăuga de la noi, ordinii „ateiste").

„Adevărata biserică Ortodoxă a îndreptat spre sate o mulţime de călugări

şi călugăriţe", în cea mai mare parte preoţi bineînţeles, adăugăm din

nou, care săvârşeau sfintele slujbe în secret şi „conduceau o propagandă

împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe", adică, împotriva patriarhiei

moscovite care capitulase în faţa puterii sovietice, „făcând apel la oameni

ca să nu se supună legilor sovietice", care sunt direcţionate, cât se

poate de evident, împotriva Bisericii lui Hristos şi a credinţei.

După mărturia „Dicţionarului ateist", adevăraţii creştini ortodocşi

au organizat şi au continuat să organizeze „case", adică biserici şi mănăstiri

secrete, în catacombe… păstrând deplin doctrina şi cultul ortodoxiei.

Ei „nu recunosc autoritatea patriarhului ortodox", adică, succesorul

Mitropolitului Serghie, Patriarhul Alexei.

„Străduindu-se să îi separe" pe adevăraţii creştini ortodocşi „de

influenţa realităţii sovietice", bineînţeles, în mare parte, de propaganda

ateistă, „liderii lor… fac uz de mitul lui Antihrist, care se presupune că ar

domni deja în lume din 1917". Natura anti-creştină a puterii sovietice este

neîndoielnică pentru orice persoană care gândeşte sănătos, şi cu atât

mai mult pentru creştini.

Adevăraţii creştini ortodocşi „de obicei refuză să participe la alegeri",

care în Uniunea Sovietică, o ţară privată de libertate, sunt pur şi

simplu o înscenare, „şi la alte funcţii publice; ei nu acceptă pensii,

nu le permit copiilor lor să meargă la şcoală mai sus de clasa a

patra…". Aici se găseşte o mărturie sovietică neaşteptată despre

adevăr, la care nu mai este nevoie să se adauge nimic.

Respect şi preţuire pentru creştinii cu adevărat ortodocşi – eroi ai

duhului şi mărturisitori, care nu s-au închinat în faţa groaznicei puteri,

care nu poate să stea decât prin teroare şi forţă şi care s-a obişnuit cu

linguşeala abjectă a supuşilor ei. Conducătorii sovietici se înfurie din cauza

faptului că există oameni care se tem de Dumnezeu mai mult decât

de oameni. Ei sunt neputincioşi în faţa milioanelor de creştini cu

adevărat ortodocşi.

Cu toate acestea, în afară de Adevărata biserică Ortodoxă din

Uniunea Sovietică şi de Patriarhia Moscovei, care nu sunt în comuniune

nici de rugăciune şi nici de vreun alt fel, mai există şi o a treia

parte a Bisericii

ruse – liberă de opresiune şi de persecuţie din partea ateilor – Biserica

Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Ea nu a rupt niciodată legăturile

duhovniceşti şi de rugăciune cu Biserica din catacombe de acasă. După

ultimul război au apărut în străinătate mulţi membri ai acestei Biserici şi

au intrat în Biserica rusă din afara Rusiei şi astfel legătura dintre aceste

două Biserici a fost întărită şi mai mult – o legătură care a fost susţinută

clandestin până în prezent. Odată cu trecerea timpului, devine din ce în

ce mai puternică şi mai stabilă.

Acea parte din Biserica rusă care se află în diasporă şi este liberă

este chemată să vorbească în lumea liberă în numele Bisericii persecutate

din catacombe în Uniunea Sovietică; ea le descoperă tuturor cu

adevărat tragicele condiţii ale credincioşilor din URSS, pe care puterea

ateistă încearcă să le ascundă cu atâta grijă, cu ajutorul Patriarhiei Moscovei;

ea face apel la cei care nu şi-au pierdut ruşinea şi conştiinţa de a-i

ajuta pe cei persecutaţi.

De aceea este datoria noastră sfântă să veghem asupra existenţei

Bisericii ruse din afara Rusiei. Domnul, ştiutorul inimilor, îngăduind ca

Biserica Lui să fie supusă la opresiune, persecuţie, şi să fie privată de toate

drepturile în necredinciosul Stat sovietic, ne-a dat nouă, exilaţilor ruşi, în

lumea liberă talantul libertăţii, şi El aşteaptă de la noi să înmulţim acest

talant şi să îl folosim cu îndemânare. Şi nu avem dreptul de a-l ascunde în

pământ. Fie ca nimeni să nu îndrăznească să ne spună că trebuie să facem

aceasta, fie ca nimeni să nu ne împingă spre un păcat de moarte.

Pentru soarta Bisericii noastre ruse, episcopii ruşi sunt responsabili

înaintea lui Dumnezeu, şi nimeni în lumea aceasta nu ne poate elibera

de această obligaţie sfântă. Nimeni nu poate înţelege mai bine decât

noi ce se întâmplă în patria noastră, lucru despre care nu poate să aibă

nimeni nicio îndoială. De multe ori străinii, chiar şi ortodocşi şi

cei investiţi

cu înalte ranguri bisericeşti, au făcut mari greşeli în legătură cu

Biserica rusă şi au tras concluzii false privind condiţia ei prezentă. Dumnezeul

meu, iartă-le aceasta, de vreme ce nu ştiu ce fac!

De aceea, fie că ne place sau nu, Biserica Ortodoxă Rusă din afara

Rusiei va continua să existe şi îşi va ridica vocea în apărarea credinţei.

Ea nu va tăcea:

1. Atâta timp cât puterea sovietică va conduce o luptă nemiloasă

împotriva Bisericii şi a credincioşilor, despre care şi întreaga presă sovietică

dă mărturie, cu excepţia Jurnalului Patriarhiei Moscovei.

2. Atâta timp cât, cum vedem din mărturia aceleiaşi prese, există în

URSS o Biserică cu adevărat ortodoxă în catacombe, secretă, prin propria

ei experienţă dând mărturie despre persecuţiile împotriva credinţei

şi despre lipsa totală a libertăţii religioase.

3. Atâta timp cât puterea sovietică îi va forţa pe ierarhii patriarhiei

moscovite să mintă în mod manifest şi să afirme că nu există persecuţii

împotriva Bisericii în URSS şi că Biserica se bucură chipurile de o libertate

deplină în acord cu Constituţia sovietică (Mitropoliţii Pimen, Nicodim,

Ioan din New York, arhiepiscopul Alexei şi alţii).

4. Atâta timp cât Jurnalul Patriarhiei Moscovei, la cererea autorităţilor,

nu menţionează nici măcar o singură biserică închisă şi distrusă,

în vreme ce ziarele sovietice vorbesc despre sute şi mii.

5. Atâta timp cât în URSS bisericile vor fi profanate de atei, fiind

transformate în cinematografe, magazine, muzee, cluburi, apartamente

etc., lucruri despre care sunt martori în viaţă, în persoanele turiştilor care

au fost în Uniunea Sovietică.

6. Până când miile de biserici distruse şi profanate nu vor fi restaurate

ca biserici ale lui Dumnezeu.

7. Până când reprezentanţi în haine preoţeşti ai patriarhiei moscovite

nu vor înceta să se agite în lumea liberă în interesul puterii sovietice

fără Dumnezeu, în acest fel îmbrăcând lupul în piele de oaie.

8. Până când ierarhii patriarhiei moscovite nu vor înceta negarea

răutăcioasă a teribilei şi groaznicei devastări a Lavrei Poceaev şi a altor

mănăstiri, şi nu va înceta aproape complet lichidarea călugărilor de acolo

şi a teribilei persecutări a pelerinilor, până la ucidere (cum apar în

scrisori din URSS) 45.

9. Până când preoţii acuzaţi de curţile de judecată sovietice nu vor

primi dreptul de a se apăra în mod liber prin presa sovietică.

10. Până când nu va înceta calomnierea şi ridiculizarea credinţei, a

Bisericii, a preoţilor, a monahilor şi a credincioşilor creştini în

presa sovietică.

11. Până când nu se va da libertate fiecărui credincios din URSS

să-şi mărturisească deschis credinţa şi să şi-o apere.

12. Până când nu li se va permite oficial copiilor şi tinerilor să îşi

cunoască rădăcinile credinţei, să viziteze bisericile lui Dumnezeu, să participe

la sfintele slujbe şi să primească Sfintele Taine.

45 A se vedea The Orthodox Word, vol. 1, nr. 3, p. 105 ş.a.m.d.

13. Până când nu li se va permite părinţilor care sunt credincioşi

să-şi boteze fără piedici copiii şi fără a avea consecinţe triste

asupra viitoarelor

lor cariere şi asupra fericirii personale.

14. Până când părinţii care îşi cresc copiii în credinţă nu vor înceta

să fie acuzaţi că îi ologesc, atât părinţii cât şi copiii fiind

privaţi de libertate

pentru aceasta şi închişi în spitale de boli nervoase sau în închisori.

15. Până când libertatea de gândire, de exprimare, de acţiune şi de

vot nu vor fi date din nou nu doar fiecărui credincios, ci şi fiecărui cetăţean

al Uniunii Sovietice, mai întâi de toate scriitorilor şi gânditorilor

creatori, împotriva cărora puterea fără de Dumnezeu duce acum în mod

deosebit o luptă amarnică, folosind mijloace intolerabile.

16. Până când Biserica şi societăţile religioase în general nu vor

primi în URSS cele mai elementare drepturi, chiar şi numai dreptul de a

fi o persoană legală în faţa legilor sovietice, dreptul de a deţine o

proprietate,

de a-şi conduce propriile afaceri, de a desemna şi de a transfera

preoţii de parohii, de a deschide şi de a sfinţi noi biserici, de a predica

creştinismul deschis nu doar în biserici, ci şi în afara lor, în special printre

tineri etc. Cu alte cuvinte, până când condiţia tuturor societăţilor religioase

nu va înceta să fie, una şi aceeaşi, fără drepturi.

Până când toate acestea nu se vor realiza, nu vom înceta să acuzăm

prigonitorii credinţei fără Dumnezeu şi pe cei care cu răutate cooperează

cu ei sub înfăţişarea presupuşilor reprezentanţi ai Bisericii. În aceasta,

Biserica rusă din afara Rusiei a văzut întotdeauna o sarcină importantă.

Ştiind aceasta, puterea sovietică, prin agenţii ei, duce cu ea o luptă

încăpăţânată,

neezitând de a folosi orice fel de mijloace: minciuni, mituiri,

daruri şi intimidare. Noi, cu toate acestea, nu ne vom retrage acuzaţiile.

Declarând acestea în faţa întregii lumi, eu fac un apel către toţi

fraţii noştri întru Hristos – episcopi ortodocşi – şi către toţi oamenii

cărora le este dragă soarta Bisericii ruse persecutate, ca parte din Biserica

Universală a lui Hristos, pentru înţelegere, susţinere, şi pentru

sfintele lor rugăciuni. Cât despre fiii noştri duhovniceşti, le cerem

să se ţină cu fermitate de adevărul ortodoxiei, dând mărturie atât

prin cuvânt, cât

mai ales printr-o viaţă creştină dedicată, de rugăciune.

44. Rezoluţia Sinodului Bisericii Ortodoxe

Ruse din afara Rusiei (1/14 sept. 1971)

Soborul de episcopi al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei,

singura parte liberă din Biserica rusă, priveşte cu tristeţe suferinţele la

care sunt supuşi credincioşii între graniţele Uniunii Sovietice. La persecutarea

deschisă de către regimul ateist, care are drept scop exterminarea

tuturor religiilor, se adaugă ispitirile unei false frăţietăţi.

În 1927, când Mitropolitul Nijegorodului, Serghie, care s-a autointitulat

patriarh al Moscovei, şi-a prezentat bine cunoscuta Declaraţie,

episcopii mai în vârstă ai Bisericii ruse, şi printre aceştia cei

aleşi de Patriarhul

Tihon în testamentul său pentru conducerea temporară a Bisericii

ruse, nu au fost de acord cu el, văzând distrugerea sufletelor ortodoxe

pe noul drum pe care avea să conducă Biserica, împotriva instrucţiunilor

Mitropolitului Petru al Krutiţei. Numele Mitropoliţilor Petru, Chiril, Arsenie,

Iosif, al arhiepiscopului Serafim de Uglich şi ale multor alţi ierarhi,

clerici şi laici vor intra în istoria Bisericii la egalitate cu cei mai

cinstiţi mărturisitori ai ortodoxiei în faţa persecuţiilor, a rătăcirilor şi a

ereziilor.

Partea liberă din Biserica Rusiei, care se găseşte în afara graniţelor

URSS, este trup şi suflet pentru mărturisitorii credinţei, pe care ghidurile

anti-religioase îi numesc „adevăraţii creştini ortodocşi", deoarece sunt

obligaţi să se ascundă de autorităţile civile în acelaşi mod în care

se ascundeau

credincioşii în catacombe în primele secole ale creştinismului.

Soborul episcopilor recunoaşte unitatea duhovnicească cu ei, iar Biserica

Ortodoxă Rusă din afara Rusiei se roagă întotdeauna pentru cei care în

condiţii de persecuţie reuşesc să păstreze adevărul şi nu sunt înjugaţi în

mod inegal cu necredincioşii, recunoscând că nu are nimic în comun lumina

cu întunericul şi nicio înţelegere nu este între Hristos şi Veliar

(II Cor. 6: 14-15).

Partea liberă a Bisericii ruse, în afară de rugăciune, se luptă să îşi

ajute fraţii care suferă pentru credinţă în patrie şi prin lupta continuă de

a descoperi lumii adevărata situaţie a Bisericii în Uniunea Sovietică, demascând

minciuna presupusei ei bunăstări, pe care falşii păstori, călătorind

în străinătate, încearcă să o mediatizeze, glorificând persecutorii şi

bârfindu-i pe cei persecutaţi.

În aceste circumstanţe dureroase, pe care fraţii noştri din Uniunea

Sovietică trebuie să le pătimească, noi găsim o mângâiere în exemplul

primelor secole ale creştinismului, când persecutorii lui Hristos încercau

de asemenea să extermine fizic Sfânta Biserică. Dar noi ne amintim cuvintele

încurajatoare ale Mântuitorului, Nu te teme, turmă mică (Luca

12: 32). Şi ne amintim de asemenea cuvintele de încurajare ale Mântuitorului

pentru cei pe care Domnul i-a considerat că vor fi pe pământul

acesta în ultimele zile ale existenţei lui: Ridicaţi capetele voastre, pentru

că răscumpărarea voastră se apropie (Luca: 21: 28).

45. Arhimandritul Tavrion

Publicaţia nr. 96 din Cuvântul ortodox (ian.-febr. 1981) conţinea

viaţa arhimandritului Tavrion, ultimul stareţ al Sihăstriei Glinsk înainte

de închiderea ei în 1958, care a murit în 1978 ca părinte duhovnicesc al

călugăriţelor Sihăstriei Schimbarea la Faţă de lângă Riga. Renumit ca

stareţ printre credincioşi în multe părţi ale Rusiei, părintele

Tavrion aminteşte de părintele Dimitrie Dudko (cu care ţinea legătura)

în fervoarea

sa ortodoxă şi în sinceritatea sa cu privire la raportarea la autorităţile

sovietice; viaţa lui ne oferă un indiciu despre Sfânta Rusie supravieţuind

chiar şi în groaznica realitate sovietică a Rusiei de astăzi.

Această viaţă a fost trimisă la Cuvântul ortodox pentru publicare

de către Mitropolitul Filaret, ierarhul conducător al Bisericii ruse

din afara Rusiei, împreună cu o scrisoare care explică faptul că

„acest stareţ înţelept

şi evlavios a aparţinut mai întâi Bisericii din catacombe; dar, văzând

cum oamenii credincioşi erau împrăştiaţi ca oile fără păstor, el s-a

alăturat Bisericii oficiale, dar în activitatea sa el a stat absolut

departe de

ea, dându-şi toată tăria îndrumării duhovniceşti a sufletelor credincioase".

Câţiva credincioşi, în special printre non-ruşii din America, au interpretat

o astfel de simpatie arătată faţă de un preot al patriarhiei Moscovei

ca o „trădare" a Bisericii din catacombe şi au scris scrisori de protest

către sinodul episcopilor din New York. Sinodul, în răspuns, a proclamat

următoarea „Decizie", care afirmă clar o politică neschimbată a

comuniunii doar cu Biserica din catacombe din Rusia, dar simpatie şi

lipsă de condamnare pentru toţi cei din patriarhia Moscovei care încearcă,

aşa cum ştiu ei mai bine să fie credincioşi ortodoxiei „chiar şi în teritoriul

împărăţiei lui Antihrist". Această „Decizie" arată că atitudinea Bisericii

ruse libere din Vest faţă de evenimentele religioase din Rusia nu

este deloc îngustă şi legalistă, ci este plină de iubire şi compasiune adăugată

principiului bisericesc al acriviei.

DECIZIA EPISCOPILOR

La 12/25 august 1981, sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse

din afara Rusiei a ascultat raportul preşedintelui sinodului episcopilor

asupra următoarei chestiuni: apariţia unui articol despre arhimandritul

Tavrion, publicat în numărul 96 al Cuvântului ortodox, a cauzat mare

consternare printre unii dintre cititori, în special printre cei care nu sunt

foarte familiari cu condiţiile vieţii bisericeşti în URSS. În adresa

mea însoţitoare

către editorul revistei (care nu s-a intenţionat să fie publicată

cu articolul), ei au văzut ceea ce au crezut a fi un fel de aprobare a poziţiei

duale asumate de răposatul arhimandrit, mai degrabă decât simpla

prefaţare a unui material interesant, informativ. Arhimandritul Tavrion,

după lungi ani de detenţie ca membru al Bisericii din catacombe, oarecum

a ajuns să se alăture patriarhiei Moscovei în timp ce nu i-a împărtăşit

niciodată politica. Niciunul dintre noi nu a avut niciodată niciun fel

de relaţii cu el. Noi ştim doar că îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti să plece

din URSS şi să meargă în Vest, să se alăture Bisericii Ortodoxe Ruse din

afara Rusiei. Este de asemenea cunoscut faptul că, atunci când vorbea cu

fiii săi duhovniceşti, el condamna servilismul politic al patriarhiei faţă de

autorităţile ateiste. Metodele sale pastorale şi duhovniceşti erau destul

de neobişnuite. În descrierea favorabilă a vieţii sale, scrise de

fiica sa duhovnicească,

unii cititori au găsit nu doar faptul că el aducea oameni în

Biserică, ci de asemenea ne-au bănuit pe noi de aprobarea atitudinii sale

compromiţătoare faţă de Biserică. Acest lucru nu este adevărat.

Condamnarea de către ierarhia noastră a acordului cu ateii, promulgat

de patriarhia Moscovei în vremea Mitropolitului Serghie, rămâne

în mod sigur validă şi nu poate fi schimbată, decât în cazul pocăinţei

patriarhiei

Moscovei. Politica aceasta care caută să slujească atât lui Hristos

cât şi lui Veliar este, fără discuţie, o trădare a ortodoxiei. Prin urmare,

nu putem avea comuniune liturgică cu niciun episcop sau cleric din

patriarhia Moscovei. Dar acest lucru nu ne împiedică să studiem cu iubire

şi tristeţe viaţa religioasă din Rusia. În unele cazuri vedem o desăvârşită

prăbuşire, în timp ce, în alte cazuri, unele eforturi de a rămâne în

afara politicii apostate a liderilor patriarhiei într-o încercare de a obţine

mântuirea chiar şi în teritoriul împărăţiei lui Antihrist (ca în cazul menţionat

în canonul al II-lea al Sfântului Atanasie), şi având în minte cuvintele

Mântuitorului nostru că printr-o judecată pripită se poate smulge

grâul împreună cu neghina (Matei 13: 29). În circumstanţe care variază,

veninul compromisului păcătos otrăveşte sufletele în grade diferite.

Ca parte liberă a Bisericii ruse, putem aproba deplin doar partea

Bisericii din Rusia care este numită Biserica din catacombe, şi doar cu ea

putem avea comuniune deplină. Totuşi, orice depărtare de ateism şi serghianism

trebuie văzută ca un pas pozitiv către ortodoxia pură, chiar dacă

încă nu este deschiderea unei căi de unire eclezială cu noi. Pe lângă

aceasta, evaluarea şi judecata noastră de acum nu poate continua din

cauza lipsei de informaţii. Cu toate acestea, interesul nostru faţă de

toate

aspectele vieţii religioase din Rusia nu poate să ignore niciun eveniment

pozitiv pe care îl vedem pe fundalul totalei apostazii. Nu ar trebui

să ne concentrăm atenţia exclusiv asupra acelor aspecte care merită o

condamnare necondiţionată.

În lumina acestora, viaţa şi activitatea răposatului arhimandrit Tavrion

a fost un fenomen interesant. Şi din acest motiv am considerat

biografia sa a fi vrednică de atenţie şi publicare, în timp ce

dezaprobăm în mod clar apartenenţa sa la organizaţia bisericească

serghianistă. Acest

lucru se pare că a fost înţeles greşit de unii cititori – eu nu ofeream un

exemplu vrednic de urmat.

Decizie: Să se ia în considerare raportul preşedintelui Sinodului

episcopilor şi, împărtăşind opinia lui, să publicăm relatarea sa în presa

religioasă. În acelaşi timp, sinodul episcopilor consideră necesar să

reamintească

turmei sale că, mai întâi de toate, trebuie cu tărie să susţinem

propria noastră credinţă şi să sporim în râvna în viaţa autentică a Bisericii,

în condiţiile în care Dumnezeu ne-a pus pe fiecare să ne luptăm spre

mântuirea sufletelor noastre. Datorită informaţiilor insuficiente, deliberări

cu privire la semnificaţia şi calitatea diferitelor evenimente din Rusia

nu oferă pentru moment o călăuzire potrivită pentru credincioşi. Într-adevăr,

în majoritatea cazurilor, aceste deliberări nu pot servi ca învăţătură,

ci trebuie mai degrabă să fie privite ca opinii personale.

Sinodul episcopilor este mâhnit de reacţia la articolul despre arhimandritul

Tavrion şi de concluziile grăbite pe care le-au tras unii credincioşi

zeloşi, şi chiar unii clerici. Dragostea reciprocă şi grija pentru unitatea

Bisericii, care este deosebit de necesară în vremuri de erezie şi

schismă, cere de la fiecare dintre noi mare precauţie în ceea ce spunem.

Dacă nimeni nu trebuie să-şi condamne aproapele în grabă, încă şi mai

multă grijă este cerută acolo unde este vorba de propriul nostru întâistătător.

Implicaţii pripite cu privire la predica lui presupus neortodoxă, precum

şi critica deschisă din predici, revelează o tendinţă către condamnare

şi diviziune care este nepotrivită pentru creştini. Apostolul a spus: „Cine

eşti tu să judeci pe sluga altuia?". Ce lucru mai potrivit ar putea fi spus

decât: „Cine eşti tu să îl judeci pe mitropolitul tău?". O astfel de atitudine,

care poate uşor să se dezvolte în schismă, este puternic dezaprobată de

canoanele Bisericii, pentru că arată apropriere deliberată de către clerici a

„judecăţii care aparţine ierarhilor" (Canonul al XIII-lea al Sinodului Întâi

şi al Doilea). Fiecare trebuie să fie foarte atent în critica sa, în special

atunci când şi-o exprimă public, amintindu-şi că „pedeapsa este nedezlipită

de pricina ta" (Iov 36: 17). Dacă, contrar învăţăturii apostolice despre

distribuirea ierarhică a datoriilor şi responsabilităţilor, toţi clericii şi

laicii şi-ar supraveghea ierarhii (I Cor. 12: 28-30), atunci în loc să fie un

trup ierarhic al lui Hristos, Biserica noastră s-ar transforma într-un fel

de anarhie democratică, unde oaia îşi asumă funcţia păstorului. Un har

special le este acordat episcopilor pentru a-i ajuta în lucrarea lor.

Celor

care caută să-şi controleze episcopul ar trebui să li se amintească de canonul

al LXIV-lea al Sinodului ecumenic al şaselea care citează cuvintele

Sfântului Grigorie Teologul:

„Cel ce învaţă să o facă cu supunere şi cel ce dăruieşte să o facă cu

bucurie şi cel ce slujeşte să o facă cu râvnă. Nu toţi suntem limbă, care

este cel mai lucrător membru, nu toţi dintre noi suntem apostoli, nu toţi

suntem profeţi, nu toţi vom tâlcui. (…) De ce te faci păstor, când eşti oaie?

De ce să devii cap când eşti picior? De ce încerci să fii comandant,

când eşti înrolat în numărul soldaţilor?"

Canonul se sfârşeşte cu următoarele cuvinte: „Dar dacă cineva micşorează

acest canon, să se afurisească pentru patruzeci de zile."

Situaţia Bisericii în Rusia este fără precedent, şi nu pot fi prescrise

niciun fel de norme de niciunul dintre noi separat. Dacă poziţia Bisericii

din catacombe s-ar schimba, faţă de poziţia ei din anii din urmă, orice

schimbare în atitudinea noastră va trebui să fie revizuită nu de clerici

individuali sau laici, ci doar de către sinodul episcopilor, căruia trebuie

să i se supună toate problemele pertinente.

Decizia de mai sus trebuie publicată şi o copie a ei înmânată secretarului

sinodului, în timp ce episcopii eparhiali ar trebui să ofere instrucţiuni,

fiecare în eparhia sa, clericilor care şi-au exprimat opinia

prea în grabă.

ANEXA I

Arhiepiscopul Ioan din Letonia

Pomenit la 12 octombrie (†1934)

Printre slăviţii noi mucenici ai secolului nostru unii ies în evidenţă

mai puternic decât ceilalţi prin absoluta claritate a poziţiei lor pentru

Hristos şi Biserica Sa. Ei nu sunt mucenici „întâmplător", ca o simplă

parte a campaniei universale a fenomenului pseudo-religios al comunismului

împotriva Bisericii lui Hristos; mai degrabă, ei sunt deschişi şi

neînfricaţi mărturisitori ai lui Hristos, a căror viaţă este provocare

îndrăzneaţă pentru persecutorii moderni, aşa cum a fost viaţa

Sfântului Antonie pentru demonii deşertului egiptean. Astfel au fost

în Rusia Mitropolitul

Iosif de Petrograd şi alţi fondatori ai Bisericii din catacombe, şi

astfel a fost, în afara Rusiei, arhiepiscopul Ioan, supremul mărturisitor şi

mucenicul mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Letone.

Arhiepiscopul Ioan, în lume Janis Pommer, s-a născut în 1876

într-o familie de ţărani în districtul Vendzen, Letonia. Nu exista sânge

rusesc în neamul său, chiar dacă mai târziu el a arătat o mare iubire pentru

Rusia. Străbunicul său a fost unul dintre primii care au acceptat credinţa

ortodoxă în acea regiune, pentru care a fost supus unei persecuţii

aspre. Pe vremea aceea apăruse un mare interes pentru ortodoxie printre

ţăranii din Lituania, mulţumită faptului că începuse să se predice în

limba letonă. Pastorii luterani, în cea mai mare parte, îi priveau pe localnici

şi limba lor cu dispreţ şi letonii, care la un moment dat fuseseră

botezaţi catolici cu forţa de către invadatorii germani, după Reformă au

fost făcuţi luterani la fel de automat, urmându-şi suveranii. Cei care trecuseră

la ortodoxie la mijlocul secolului trecut erau priviţi de autorităţile

locale (de baronii nemţi) ca rebeli. Localnicii şi-au arătat susţinerea faţă

de străbunicul ierarhului, care era considerat de către autorităţi „rebel",

făcând un cavou peste locul mormântului său şi ridicând pe el crucea

ortodoxă cu opt colţuri. Atât cavoul, cât şi crucea au fost mai târziu date

la o parte de către autorităţile locale.

În copilăria sa, viitorul arhiepiscop îi ajuta pe părinţii săi la fermă

şi era păstor. El era un copil serios, evitând jocurile zgomotoase ale altor

copii. În adolescenţă îi plăcea să meargă în pădure şi să stea acolo

mult timp. Tatăl său l-a învăţat să citească şi să scrie atât de bine

încât, sărind

peste clasele primare, el a intrat direct la şcoala superioară de stat. Chiar

din primul an de şcoală el s-a făcut remarcat într-atât, încât profesorii

săi le-au recomandat fervent părinţilor să fie trimis fie la gimnaziu, fie la

şcoala preparatorie pentru seminar. La sfatul preotului local, băiatul a

fost trimis la cea din urmă. După ce a trecut examenul, el a intrat la

şcoala preparatorie de seminar în 1887; în 1891 el s-a transferat la seminarul

de la Riga. Datorită succesului său la studii şi datorită bunei sale

purtări, el a primit o bursă pe parcursul întregii perioade de studii.

El îşi petrecea întotdeauna vacanţele de vară acasă, ajutându-şi

părinţii la

muncile gospodăriei.

El a terminat seminarul în 1897, şi l-a terminat strălucit. Tulburările

care au venit asupra instituţiilor educaţionale ruseşti în acea vreme

l-au împiedicat să-şi continue pregătirea imediat. Timp de trei ani a lucrat

ca instructor printre letoni, dovedind un mare talent ca învăţător. În

1900, trecând examenele de intrare în mod strălucit, el a fost acceptat ca

student la Academia teologică de la Kiev, din nou cu bursă. El era popular

printre studenţi, atât pentru succesul său remarcabil la studii, cât

şi datorită rezultatelor sportive deosebite. Cu toate acestea, pentru cei

care îl cunoşteau bine tunderea în monahism a tânărului student, în

1901, la Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail din Kiev, nu a fost neaşteptată.

Colegii săi, chiar înainte să fi fost tuns, îl numeau „călugărul"

pentru devotamentul său faţă de ideea de absolută sobrietate şi în general,

pentru stăpânirea sa în toate.

El a terminat cursurile Academiei în 1904 atât de strălucit încât i

s-a dat să aleagă între o carieră ştiinţifică şi una practică, de

profesor. El a ales-o pe cea din urmă. Ca profesor care preda Sfânta

Scriptură la seminarul

de la Cernigov, el a fost capabil să-şi inspire elevii în aşa măsură,

încât mai mulţi dintre ei şi-au dedicat vieţile studiului Sfintei Scripturi şi

mai târziu au devenit profesori la această disciplină. Autorităţile seminarului

au preţuit munca tânărului instructor şi în 1906 l-au promovat în

postul de inspector al Seminarului Vologda. Şi la Seminarul Vologda viitorul

episcop şi-a arătat abilitatea sa de administrator. Buna ordine pe

care a reuşit să o aducă în scurtă vreme în populatul şi dezordonatul

Seminar

Vologda a fost într-adevăr excepţională, astfel încât, în ciuda

vârstei sale tinere, i s-a încredinţat în următorul an academic

poziţia de răspundere

de director al Seminarului ortodox din Lituania şi de stareţ al

Mănăstirii Sfânta Treime din Vilna. I s-au încredinţat, de asemenea, şi

sarcini de responsabilitate în conducerea eparhială. Prin urmare, transferul

său în 1911 în Minsk, unde arhiepiscopul bolnav Mihail de Minsk

l-a chemat în postul de episcop vicar, a fost întâmpinat în Vilna cu regret

de către toţi. În drum spre Minsk el a participat la canonizarea Sfântului

Ioasaf de Belgorod.

În 1912 episcopul Ioan a fost transferat la Odessa ca vicar al arhiepiscopului

de Cherson, Dimitrie, care era atunci foarte bătrân. În noul

an 1913 i s-a încredinţat sarcina de răspundere de a pune în bună ordine

de curând deschisa eparhie Priyazovsk. Relaţia sa cu localnicii de aici a

fost atât de bună, încât această eparhie a devenit singura din Rusia în care

salariul său şi cel al clericilor a fost asumat de către oamenii locului.

Erau ocazii în care episcopul era ales ca arbitru când erau conflicte între

muncitori şi angajatori. Muncitorii îl considerau apărătorul intereselor

lor şi angajatorii se supuneau deciziilor lui fără discuţie. Când, din pricina

războiului, valuri de refugiaţi din Galiţia şi Cehoslovacia au ajuns

la „Donul liniştit", ei au găsit în episcopul Ioan pe cineva care avea

mare grijă de nevoile lor. Au fost organizate multe şcoli pentru

refugiaţi şi orfelinate

cu participarea sa. Sute de galiţieni şi cehi recunoscători au devenit

ortodocşi, inclusiv intelectualitatea.

Revoluţia l-a găsit pe episcopul Ioan în acest post. El era periculos

pentru liderii revoluţionari şi campania împotriva lui a început

imediat.

Agenţi revoluţionari, atât pe faţă, cât şi în ascuns, îl urmăreau peste tot.

Între timp, printre masele de oameni care erau deplin devotaţi

episcopului lor, s-a format o atitudine care nu era acceptabilă pentru

autorităţile

revoluţionare. Voluntari dintre muncitori şi soldaţi au organizat o gardă

care îl supraveghea pe episcop zi şi noapte. Pe drumul spre şi de la sfintele

slujbe el era însoţit de mari mase de oameni, care erau gata să-şi

apere episcopul prin forţă împotriva duşmanilor. Autoritatea

revoluţionară

locală a crezut că a găsit o cale de rezolvare prin aranjarea transferului

iubitului episcop în eparhia Tver. Dar, după ultima slujbă în catedrală,

oamenii şi-au întors cu forţa episcopul la reşedinţa episcopală şi l-au

înconjurat cu gărzi care împiedicau plecarea sau îndepărtarea episcopului.

În astfel de condiţii, autorităţile, fiind umilite, i-au cerut episcopului

să părăsească oraşul pentru un timp şi să meargă în Moscova. Cu toate

acestea, împreună cu episcopul Ioan a mers la Moscova o delegaţie din

popor, cu reprezentanţi dintre clerici, soldaţi, laici şi cazaci, cu

intenţia

de a protesta acolo împotriva acţiunilor autorităţii locale. În Moscova,

delegaţia şi-a atins scopul printr-o decizie favorabilă atât din

partea autorităţii

lumeşti, cât şi a celei duhovniceşti. Dar lovitura bolşevică şi începerea

Războiului Civil a făcut imposibilă întoarcerea episcopului Ioan

la Priyazovk. Prin urmare, el a fost numit în poziţia de răspundere de

arhiepiscop de Penza.

În Penza, unde arhiepiscopul Ioan a ajuns la începutul lui 1918,

credincioşii au început imediat organizarea unei apărări a arhipăstorului

lor, atât faţă de autorităţile seculare, cât şi faţă de cei din biserica

renovaţionistă. Din nou a fost formată o gardă voluntară. CEKA locală

l-a supus imediat pe arhiepiscop percheziţiei şi interogatoriului; dar

nici

una şi nici cealaltă nu au dat niciun motiv de arestare. Atunci agenţii

CEKA au hotărât să marcheze sărbătorirea Paştelui din 1918 cu uciderea

arhiepiscopului Ioan.

În seara de Paşti au apărut la reşedinţa arhiepiscopului Ioan de la

Mănăstirea Schimbării la Faţă doi agenţi CEKA înarmaţi până în dinţi,

fostul ofiţer Rudakov şi muncitorul Dubovkin, şi au început să ceară

accesul la el. Garda a sunat alarma pentru a-i avertiza pe oameni şi

Dubovkin

a fugit, dar Rudakov a spart uşa chiliei şi a tras mai multe focuri

care au fost, din fericire, departe de ţintă. Arhiepiscopul a reuşit

să-l dezarmeze.

Oamenii care s-au adunat între timp intenţionau să aibă „grijă"

de criminal prin legea linşării şi doar mijlocirea energică a arhiepiscopului

l-a salvat pe Rudakov de la moarte sigură. Şi aici s-a petrecut o minune:

Rudakov, care tocmai făcuse o tentativă de asasinare a arhiepiscopului,

s-a aruncat în braţele sale cu salutul pascal „Hristos a înviat!".

Bineînţeles, autorităţile s-au grăbit să nege orice implicare în această

problemă, în ciuda faptului că Rudakov a primit un ordin scris asupra

persoanei sale. Nefericitul bărbat a fost arestat şi curând a murit în

închisoare.

Săptămâna luminată în Penza şi în toată vasta eparhie a fost

transformată într-o nemaiauzită demonstraţie de iubire şi devotament

din partea credincioşilor faţă de păstorul lor. Autorităţile, evaluând situaţia,

s-au ascuns pentru o vreme şi s-au abţinut de la orice acţiuni evidente.

Credincioşii, chiar şi cercurile liberale ale intelectualităţii, s-au

adunat încă şi mai strâns în jurul arhipăstorului lor. Importantul

avocat

local, V. A. Bezsonov, sfătuitorul legal al arhiepiscopului, a devenit

conducătorul

acestor zeloţi şi a fost ipodiaconul său. Viaţa bisericească din

întreaga eparhie a fost revigorată şi întărită.

Când în mai, 1918, un regiment de cehoslovaci mergea de la Don

spre Siberia prin Penza, dintr-odată, fără niciun motiv, bolşevicii au deschis

foc de artilerie asupra Mănăstirii Schimbarea la Faţă. Locul unde locuia

arhiepiscopul a devenit centrul tragerilor. Mai târziu autorităţile au

explicat acest incident ca o neînţelegere, dar localnicii au receptat aceasta

ca o tentativă de ucidere a arhipăstorului lor şi au protestat. La 7 septembrie

1918, CEKA locală a făcut din nou o lungă verificare a chiliei şi a

biroului arhiepiscopului. Chiar dacă nu s-a găsit nimic incriminatoriu,

agenţii CEKA l-au luat pe arhiepiscop la închisoare, pentru o confruntare

cu unul dintre deţinuţi. Acest lucru a cauzat întârzierea arhiepiscopului

la privegherea de toată noaptea pentru sărbătoarea Naşterii Maicii

Domnului. Când credincioşii au aflat că arhiepiscopul fusese dus în „casa

de unde nu era întoarcere", şi în ziua în care se făceau execuţii, cei

care veniseră la slujbă au tras concluzia că arhiepiscopul fusese împuşcat

împreună cu ceilalţi condamnaţi. Când vlădica s-a întors, foarte târziu,

la catedrală, în loc de priveghere el a găsit în desfăşurare o slujbă

de pomenire

pentru el însuşi.

Pentru următoarea provocare, autorităţile s-au folosit de

reprezentantul local al „Noii Biserici", V. Putyat-Gruenstein, care la

14 septembrie

a apărut la Biserica Sfinţilor Apostoli cu adepţii săi când arhiepiscopul

Ioan săvârşea sfânta slujbă. Ei au încercat să intre în biserică, dar

oamenii au împiedicat acest lucru. Din cauza tulburărilor din jurul

bisericii, arhiepiscopul a fost şi el închis de către CEKA locală ca

suspect. El

a fost ţinut în închisoare timp de o lună întreagă, în ciuda nevinovăţiei

sale evidente. De la o zi la alta, CEKA locală era asediată de delegaţii de

credincioşi care cereau eliberarea arhiepiscopului. Se făcea rugăciune în

întreaga eparhie pentru aceasta. Toate acestea i-au făcut pe cei de la

CEKA să încheie cazul lor împotriva arhiepiscopului. La 14 octombrie, la

miezul nopţii, agenţii CEKA au început să-i cheme pe deţinuţi, unul câte

unul, în sala tribunei pentru a-şi auzi şi semna sentinţele. Era duminică,

ziua în care aveau loc de obicei execuţiile. Cei care erau chemaţi ieşeau şi

nu se mai întorceau. Ei erau predaţi imediat executorilor. Pe lunga listă

a celor condamnaţi, arhiepiscopul Ioan a fost ultimul. Aceasta a fost o

tortură subtilă: el a trebuit să sufere tot ceea ce suferă cei care

sunt condamnaţi

la moarte. În jur de ora unu dimineaţa el a fost în cele din urmă

informat că a fost eliberat.

La 18 iulie 1919, autorităţile l-au chemat pe arhiepiscop la centrul

militar, unde a fost examinat şi declarat apt pentru serviciul militar, fiind

numit într-un regiment care nu era în linia întâi. S-a câştigat o amânare

pentru aceasta, mulţumită doar intervenţiei credincioşilor. Când, la

sfârşitul lui 1919, trupele albe au început să se apropie de Penza din

sud,

autorităţile au arestat în grabă cei mai importanţi oameni ai

Bisericii. La 11 noiembrie agenţii CEKA au desfăşurat o nouă

percheziţie în chilia

arhiepiscopului, de data aceasta una deosebit de atentă. Deşi nimic nu

a fost găsit, arhiepiscopul a fost din nou arestat. CEKA a declarat că

fusese

descoperită o organizaţie contra-revoluţionară, ai cărei „membri" au fost

imediat executaţi. Bezsonov, ipodiaconul vlădicăi, era printre ei. La

protestul categoric al arhiepiscopului, el a fost trimis la Moscova,

unde cazul

său urma să fie cercetat. Cazul său a fost preluat chiar de preşedintele

Diviziei de operaţiuni secrete de la CEKA, faimosul Laţis (un consătean

de-al arhiepiscopului, care în cele din urmă s-a sinucis în camerele subterane

pe care le cunoştea atât de bine). De această dată arhiepiscopul a

fost închis pentru trei luni. Agenţii nu au reuşit să adune sau să fabrice

niciun material incriminatoriu şi la 11 martie 1920 el a fost eliberat.

La 3 februarie 1920 arhiepiscopul Ioan a fost ales de către un sinod

al Bisericii Ortodoxe letone ca arhiepiscop de Riga şi a toată

Letonia. Letonia, care până la Revoluţie fusese parte din Imperiul

rus, a suferit mult

din pricina efectelor Primului Război Mondial şi a tulburărilor din Rusia.

Deja în 1919 (14 ianuarie), arhiepiscopul Platon de Revel murise ca

mucenic în Estonia vecină, fiind ucis de mâinile bolşevicilor. Deşi

ameninţarea comunistă s-a retras din ţările baltice timp de aproape

două decenii,

totuşi credinţa ortodoxă în Letonia de curând independentă era

privită de guvern ca ceva care îşi trăise traiul şi era acum de

prisos. Catedrala

din Riga, care sub ocupaţia germană fusese transformată în biserică

luterană, şi a fost atunci avariată de două ori în acţiuni militare, a

fost redată ortodoxiei, dar de vreme ce era o amintire a stăpânirii ruse,

stătea acum închisă. Reşedinţa episcopului şi Mănăstirea Sfântul Alexei

au fost date catolicilor, iar alte proprietăţi bisericeşti au fost confiscate

de guvern şi transformate în utilităţi lumeşti. Creştinii ortodocşi nu doar

în Riga, dar şi în toate oraşele din Letonia, se găseau în condiţii groaznice,

fără păstor, persecutaţi, fără niciun drept. Se făcea o încercare sistematică

de dezrădăcinare a credinţei ortodoxe. În aceste condiţii dureroase,

letonii ortodocşi nu puteau să fi făcut un lucru mai bun decât să-şi fi

ales drept păstor pe arhiepiscopul Ioan, care era nu doar cea mai eminentă

figură bisericească ortodoxă de sânge leton în acel moment, dar

era şi un om de mare curaj şi de acţiune.

La cererea repetată a Bisericii Ortodoxe letone, la 14 aprilie 1921

Patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe arhiepiscopul Ioan să meargă în

Letonia, dar la 23 mai el şi-a schimbat hotărârea la cererea clericilor şi

laicilor din Penza. Abia la 19 iulie 1921, „considerând importantă cererea

Bisericii letone", patriarhul şi-a dat acordul final pentru ca arhiepiscopul

Ioan să plece, dându-i un document de recunoştinţă pentru activitatea

sa jertfitoare şi rodnică pentru binele Bisericii. Înainte de plecarea

arhiepiscopului

Ioan, Patriarhul Tihon, în conformitate cu decretul Sfântului

Sinod şi al Consiliului bisericesc superior, i-a oferit arhiepiscopului

Ioan cea mai mare autonomie canonică în conducerea Bisericii Ortodoxe

letone. Acest act de încredere a fost pe deplin justificat de

activitatea ulterioară

a arhiepiscopului Ioan, care în moartea sa mucenicească a mers

pe urmele patriarhului.

La 24 iulie 1921, clerul şi laicii ortodocşi cu cruci şi obiecte sfinte

din toate bisericile ortodoxe l-au întâmpinat triumfător pe arhiepiscopul

Ioan la gară şi l-au condus la catedrală. Nici în timp ce arhiepiscopul

săvârşea prima sa slujbă aici (unde nu mai slujise un ierarh ortodox din

1917), liderii ortodocşi locali nu aveau nicio idee despre unde avea

să locuiască,

de vreme ce reşedinţa episcopală fusese de curând luată de guvern.

Dar, la terminarea slujbei, după ce a dat binecuvântare oamenilor,

arhiepiscopul Ioan, spre uimirea tuturor celor prezenţi, a mers la subsolul

catedralei şi a spus: „Voi locui aici". Astfel el a mărturisit persecuţia

Bisericii letone şi a făcut din catedrală un centru al luptei sale neîntrerupte

de restaurare a drepturilor Bisericii Ortodoxe în Letonia. În campania

care a urmat, dusă de guvernul şi presa letonă, pentru a demola

catedrala, faptul că însuşi arhiepiscopul Ioan locuia acolo a fost un factor

decisiv care a împiedicat realizarea acestui proiect.

Sosirea arhiepiscopului Ioan a fost începutul unei noi ere în viaţa

Bisericii Ortodoxe letone. Primul său apel către guvernul leton a fost

întâmpinat cu răspunsul rece: „Legile Letoniei nu recunosc nici Biserica

Ortodoxă şi nici organele şi organizaţiile ei şi nu obligă guvernul leton să

apere Biserica Ortodoxă". Curând, cu toate acestea, arhiepiscopul Ioan a

reuşit să obţină promulgarea unei legi cu privire la Biserica Ortodoxă în

Letonia care reglementa relaţia dintre Biserică şi stat şi garanta pentru

Biserică un număr de drepturi, în special obţinerea de la guvern a unor

sume de bani considerabile. S-a pus punct distrugerii fără sens a obiectelor

ortodoxe sfinte, cum ar fi îndepărtarea capelei din principala gară

din Riga. Parohiile ortodoxe au început să fie întărite şi construite,

şi bisericile

care fuseseră distruse în război au fost refăcute. De la bun început,

arhiepiscopul Ioan a fost conducătorul tuturor creştinilor ortodocşi

din Letonia, atât ruşi cât şi letoni, şi doar datorită autorităţii

sale categorice,

a minţii, a experienţei şi tactului subtil s-a evitat teribila divizare

care domina în toate celelalte state de pe coasta Baltică între ruşi şi

localnici. Acest leton prin naştere, care avea un suflet rus, a fost ca un

pod între două popoare şi atât unul cât şi celălalt îl considerau al lor.

Începând cu 1925 arhiepiscopul Ioan a devenit reprezentantul ruşilor

din Letonia în parlament. Din acest moment activitatea sa a cuprins

dimensiuni imense: el a deschis un seminar ortodox, s-au redat bisericilor

proprietăţi şi în sfârşit a reuşit să obţină întoarcerea din Uniunea

Sovietică a obiectelor bisericeşti sfinte şi a proprietăţilor pentru sume

mari de bani. Letonii ortodocşi, care înainte de venirea arhiepiscopului

Ioan se ascunseseră „de teama iudeilor", acum păşeau cu curaj în

spatele conducătorului lor neînfricat, şi Biserica letonă a trăit cei mai

buni ani ai scurtei sale existenţe. În câţiva ani, conform

statisticilor oficiale,

populaţia ortodoxă a crescut cu douăzeci la sută; au fost construite

şi sfinţite treisprezece biserici noi, alte patru erau în construcţie, altele în

plan, când arhiepiscopul Ioan a primit mucenicia.

Situaţia Bisericii Ortodoxe letone în primii ani după Primul Război

Mondial şi după Războiul Civil rus era, bineînţeles, dificilă; dar incomparabil

mai dificilă era situaţia credincioşilor ortodocşi din Rusia. Arhiepiscopul

Ioan a luptat cu succes împotriva duşmanilor săi locali, comuniştii

letoni, dar el nu i-a uitat nici pe duşmanii săi principali, duşmanii

întregului popor rus, bolşevicii.

Şi astfel a fost începută o adevărată campanie de minciuni şi calomnii

împotriva arhiepiscopului Ioan. Campania a fost sistematică şi

bine planificată; când se demasca o minciună, o nouă calomnie era inventată

imediat. Se găseau chiar femei isterice care mărturiseau la tribunal

despre „întâlnirile" lor clandestine cu arhiepiscopul; dar, toate

minciunile lor au fost demascate. Vai! Noi, creştinii ortodocşi din

Letonia, trebuie să ne asumăm vina că nu l-am protejat suficient pe

vlădica. Puţini

au fost cei care au luptat împotriva campaniei de minciuni şi calomnii.

Şi, totuşi, puţine au fost acele familii printre ruşii din Letonia pe care

vlădica nu era gata să le ajute într-un fel sau altul. De asemenea, el era

binefăcător şi al multor oameni neortodocşi. El era cu adevărat părintele

turmei sale.

În ultimii ani arhiepiscopul Ioan a suferit mult din cauza aşa numitei

mişcări „creştin-ortodoxe". Arhiepiscopul Ioan iubea copiii şi tinerii

foarte mult şi era bucuros să vadă reprezentanţi ai tineretului, şi nu

erau rare grupurile de tineri, şi chiar clase întregi de elevi, care îl vizitau

(deoarece în Riga pe atunci erau mai mult de douăzeci de şcoli primare

ruse şi mai multe gimnazii). La început, arhiepiscopul Ioan a fost foarte

înţelegător faţă de mişcarea de curând formată; dar, cu timpul, când natura

acestei organizaţii a devenit clară, el nu a mai avut de-a face cu ea.

Reputaţia sa printre grupurile religioase „liberale" nu a fost nici ea ajutată

de relaţiile sale de prietenie cu Sinodul episcopilor ruşi de peste hotare,

chiar dacă din raţiuni politice nu putea face parte dintre ei. În 1931,

la a zecea aniversare a episcopatului arhiepiscopului Ioan la Riga, Mitropolitul

Antonie, ierarhul conducător al Bisericii ruse de peste hotare,

avea să-l numească „un curajos apărător al ortodoxiei".

Duşmanii politici ai arhiepiscopului Ioan nu au ezitat nici să trimită

huligani ca să-l atace odată, când se întorcea seara la reşedinţa lui

de vară din afara oraşului. Ca de obicei, el mergea pe jos spre casă cei

câţiva kilometri de la terminarea şoselei. Mercenarii trebuiau să îl bată

fără milă, în schimb, calculând greşit puterea fizică a victimei lor, au fost

învinşi de el. Pentru început, arhiepiscopul i-a dat cap în cap până ce

le-au apărut stele în faţa ochilor. Dar apoi el i-a luat acasă, le-a vorbit

din inimă şi a avut un asemenea efect asupra lor, încât ei s-au căit de

toate înaintea lui şi au devenit prietenii săi.

În viaţa arhiepiscopului Ioan au fost anumite circumstanţe care

pentru o vreme au fost enigmatice. Calomniatorii săi de multă vreme îi

reproşau faptul că locuia singur, fără vreun ucenic de chilie. „Îi este teamă

de martori", spuneau ei, repetând calomniile care erau răspândite

despre el. Dar când cei care îi voiau binele l-au întrebat despre aceasta,

el a răspuns că era mai bine pentru el să locuiască singur. Diferiţi oameni

veneau la el şi, în afară de aceasta, el nu voia să supună pericolului

pe nimeni. Sensul acestor cuvinte a devenit clar doar după moartea sa

mucenicească.

Şi într-adevăr, oameni de tot soiul veneau să îl vadă pe arhiepiscop.

Veneau prelaţi străini renumiţi, dar şi oameni săraci şi nişte creaturi

în zdrenţe cu înfăţişare suspectă. Spre sfârşit a avut un fel de legături

secrete cu Rusia şi primea informaţii de acolo prin mijloace proprii.

Indiferent de cât de mult se străduia regimul comunist să sigileze ermetic

Rusia, totuşi oamenii în mod evident mergeau acolo şi înapoi, şi

arhiepiscopul Ioan era un fel de punct de transfer. Dar ştia să păstreze

tăcerea, şi aproape nimeni nu ştia detaliile acestei dimensiuni a

activităţii sale.

O altă dimensiune a activităţii arhiepiscopului Ioan era lupta sa

inspirată, neîncetată şi cu totul deschisă împotriva regimului ateist din

Rusia. Indiferent de locul unde vorbea (ca membru al Parlamentului, în

faţa organizaţiilor ruse şi cel mai mult de la amvonul bisericii), peste tot

vocea sa puternică şi curajoasă răsuna mai departe neînfricată, rugător

şi tare, ca un clopot de alarmă. El era un predicator inspirat; vorbea simplu

şi pe scurt şi nu îşi cruţa limbajul când vorbea despre bolşevici.

Mulţi îi reproşau şi aceasta, precum şi în general activitatea sa

politică. Într-adevăr,

acuzaţia sovietică standard împotriva noilor mucenici este că

mărturisirea adevărului este un act de „politică". Cred că el ar fi preferat

o viaţă solitară într-o chilie liniştită a unei mănăstiri, predându-se

nevoinţelor

duhovniceşti; dar vremurile nu i-au permis aceasta. Oricine l-a văzut

vreodată pe arhiepiscop în grădina reşedinţei sale de vară, lângă

stupi, sau lucrând la masa lui de tâmplărie, ştia că astfel de ocupaţii nu îi

erau străine.

Un bun exemplu despre exprimarea neînfricată a adevărului de

către arhiepiscopul Ioan trebuie să fie văzut în predica sa din catedrala

din Riga în Vinerea Mare, pe 10 aprilie 1931. Pentru el nu este

posibil să separi Golgota lui Hristos Mântuitorul nostru de Golgota

Bisericii Ortodoxe contemporane. Stând înaintea sfântului epitaf al

lui Hristos, turma

ierarhului nu „fuge din realitate", ci este îndrumată să înţeleagă groaznica

realitate a acelor zile şi cum să fie biruitoare în mijlocul ei. (Fragmente;

textul în rusă complet în Rusia ortodoxă, 1953, nr. 5).

„Despre Iosif din Arimateea se spune că a fost ucenic al lui Hristos,

dar în secret, «de teama iudeilor». Din acest punct de vedere el nu este

un exemplu pentru noi. Să-ţi ascunzi credinţa din teamă nu este o faptă

vrednică de respect. Dacă te temi cu adevărat de Dumnezeu, nu te vei

mai teme de altcineva. Fii pentru Hristos şi El va fi pentru tine.

Starea căldicică trebuie alungată din noi şi din alţii. Teama de

oameni sunt buruienile de pe ogorul duhovnicesc care trebuie smulse.

Iosif din Arimateea L-a urmat pe Hristos de departe, în secret. O,

dacă aceasta ar fi o avertizare pentru toţi cei care în vremurile

noastre

ezită, de asemenea, să Îl mărturisească pe Hristos deschis. Lepădaţi

sfaturile rele ale lumii şi ale trupului! Înainte pentru adevăr,

dreptate şi pentru Domnul!

Dar poate că cineva va spune: vremea când a trăit şi a făptuit Iosif

este diferită de vremurile noastre. O, prietenii mei contemporani, fie

pur şi simplu nu vedeţi, fie într-un mod laş vă prefaceţi că nu vedeţi

că realitatea noastră actuală, atât în cuvânt cât şi în faptă, a

depăşit cu mult orice măsură a faptelor rele care l-au forţat pe Iosif

să înceteze să se ascundă

şi să vină în arena mărturisirii deschise a lui Hristos.

Oricine urmăreşte presa contemporană şi platformele oratorice

contemporane ştie că batjocura contemporană faţă de Hristos a depăşit

incomparabil atât în răutate cât şi în cruzime toate batjocurile pe care

contemporanii lui Hristos le-au aruncat asupra Sa până la Golgota şi pe

Golgota. Persoana lui Hristos şi învăţătura lui Hristos şi toate lucrările

lui Hristos, şi întreaga Sa lucrare în general au fost supuse celor mai crude

şi ruşinoase batjocuri. Dacă duşmanii lui Hristos de astăzi ar putea

obţine Trupul lui Hristos care a fost răstignit pe Golgota, ar fi din nou

supus celor mai rafinate torturi, celor mai subtile mijloace de tortură până

la moarte. Dar trupul nu le este accesibil, şi astfel duşmanii lui Hristos

se epuizează în torturi şi în răstignirea Trupului lui Hristos care este

pe pământ, şi este numit Biserica lui Hristos. Amintiţi-vă ceea ce aţi văzut,

auzit şi citit despre chinuirea Trupului lui Hristos, Biserica, între

graniţele bolşevismului, şi chiar cu insuficienţa informaţiilor noastre veţi

înţelege că demonul Golgotei este un copil în comparaţie cu demonul

sovietic.

Da, vremurile noastre nu sunt ca vremurile lui Iosif din Arimateea.

Sunt incomparabil mai rele şi mai crude decât acelea. Dacă Iosif a găsit

în fapta rea de pe Golgota suficientă inspiraţie pentru a se converti de la

mărturisirea secretă la mărturisirea deschisă, atunci vremurile

noastre ar trebui considerate ca unele care ne cheamă la o mărturisire

cu voce

tare, împreună cu un protest exprimat în mod clar împotriva urcării pe

Golgota nu doar a lui Dumnezeu, ci şi a omului. La gura de vărsare a

râului Tamisa, într-unul din punctele care iese în afară şi marchează

un vad periculos, a fost pus un clopot care sună în timpul furtunilor,

avertizându-i

pe marinari de pericolul mortal. Cu cât este furtuna mai cumplită, cu

atât mai puternic şi mai ascuţit este sunetul lui. Acum, în vreme

de furtună şi de întuneric, când vadul bolşevismului s-a întins peste toată

faţa pământului ca o capcană voită, fiecare suflet trebuie să-şi asume

rolul acestui clopot care avertizează şi salvează. Greşesc profund cei care

consideră acest pericol ca fiind local. Şi chiar şi un pericol cu caracter

pur local nu poate fi o chestiune indiferentă pentru un creştin; dar pericolul

bolşevic actual despre care vorbim are scopul prioritar de a deveni

universal. Prin urmare, clopotul de alarmă în momentul de faţă ar trebui

să fie sunat peste toată faţa pământului, ca să avertizeze pe toţi pretutindeni.

Nicio concesie duşmanilor! Dă-i un metru şi el va lua un kilometru;

dă-i un deget şi el îţi va lua toată mâna.

Când am intrat în Biserica lui Hristos prin poarta Sfântului Botez,

de la noi s-a cerut mărturisirea credinţei în Dumnezeu potrivit învăţăturii

Sfintei Biserici. Dar, de asemenea, de trei ori suntem întrebaţi: «Te

lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui şi de toată

slujirea lui şi de mândria lui?». Şi de trei ori am răspuns: «Mă lepăd de

acestea.». Şi din nou de trei ori suntem întrebaţi: «Te-ai lepădat de Satana?".

Şi am răspuns de trei ori: „M-am lepădat de satana». Când mai târziu,

în viaţă, vine vremea să mărturisim credinţa, adesea această parte

a mărturisirii este uitată. Întotdeauna acest lucru este rău, dar într-o

vreme de luptă intensă între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lui

satan, o astfel de uitare este intolerabilă.

Pentru conştiinţa omenească bolnavă apare ispita că cineva poate

să-L mărturisească pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să păstreze o poziţie

neutră, un fel de loialitate şi faţă de împărăţia lui Satan. Este creată astfel

un fel de cetăţenie dublă. Dar asupra tuturor dintre noi este o dublă

responsabilitate: pe de o parte, să aprindem în noi înşine şi în alţii o iubire

lucrătoare pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi pe de altă parte să

aprindem o ură nu mai puţin înflăcărată pentru împărăţia diavolului.

Domnul este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna. Când ruşinea ateismului

şi a impietăţii apasă acum asupra copiilor noului Israel, Sfânta

Rusie, undeva în câmpiile Rusiei, sau în pădurile Siberiei, sau prin ţări

ale exilului şi diasporei poporului purtător de Dumnezeu, se pregăteşte

deja un pământ dăruit prin har care va da un ales al lui Dumnezeu pentru

izbăvirea şi renaşterea poporului purtător de Dumnezeu. Nu mai sunt

conducători şi păstorii sunt în strâmtorare. Ochiul omenesc nu vede

de unde ar putea veni izbăvirea; dar Atotştiutorul Dumnezeu ştie

aceasta. Domnul, prin mijloace ştiute doar de El, va ridica oameni potriviţi

la momentul potrivit. De aceasta putem şi trebuie să fim convinşi."

Probabil ca puţini alţi ne-ruşi, arhiepiscopul Ioan simţea profund

tragedia Rusiei şi vedea semnificaţia Rusiei pentru întreaga lume.

Bolşevicii nu omorau degeaba oameni aflaţi peste hotare. Aceasta,

până la urmă, era un lucru riscant. Mai degrabă, îi distrugeau doar pe

acei oameni care erau periculoşi pentru ei. Uciderea arhiepiscopului

Ioan

a fost cea mai bună evaluare a activităţii sale „de partea cealaltă" a Cortinei

de Fier. Evenimentele istorice care au urmat uciderii sale: războiul,

ocuparea Letoniei şi anexarea ei forţată la Uniunea Sovietică după alegeri

frauduloase, au arătat în mod clar pentru cine era necesar şi de ce

era necesar să fie îndepărtat vlădica.

Versiunea general acceptată despre moartea arhiepiscopului, care

a fost confirmată pentru mine personal de fratele răposatului, Anton

Pommer, este următoarea: arhiepiscopul fusese sunat la telefon de cu

seară de către Sobinov, faimosul cântăreţ din Rusia, care trecea prin Riga;

el era un vechi prieten al arhiepiscopului, unul pe care bolşevicii din

când în când îl lăsau să meargă în străinătate. Se înţeleseseră că avea să

meargă la arhiepiscop seara. Vlădica i-a deschis uşa şi – i-a lăsat să intre

pe ucigaşii săi. Sobinov însuşi a murit în condiţii misterioase chiar în

acelaşi timp.

Se spunea că pompierii, care fuseseră chemaţi de vecini pe la ora

două dimineaţa, au găsit o dezordine cumplită la reşedinţa

arhiepiscopului: şifoniere şi dulapuri erau răvăşite şi se scotocise

prin birou, iar

mobila fusese răsturnată. Arhiepiscopul în mod evident fusese rănit pe

hol, la parter, şi pe uşă fusese cărat la mansardă, unde în atelier fusese

legat de masa de tâmplărie şi, fiind udat cu petrol, i s-a dat foc. O examinare

a plămânilor a revelat că încă era în viaţă în acel moment, pentru

că avea fum în plămâni. Erau dovezi că fusese torturat. Ambele sobe de

pe hol ardeau, şi în ele fuseseră arse nişte hârtii. Este cunoscut

faptul că

avea hârtii care dovedeau activitatea de trădare a comuniştilor letoni.

Această crimă nu a fost niciodată explicată, cel puţin oficial. A fost

probabil singura crimă de acest fel nerezolvată în toată perioada de

existenţă

independentă a Letoniei. Orice copil din Letonia ştia care erau

adevăraţii autori ai acestei crime, nu erau niciun fel de acuzaţii oficiale:

procesul conducea la Ambasada sovietică. Presa nu a scris despre aceasta;

umbra pe care a aruncat-o vecina puternică şi vicleană asupra micii

regiuni de două milioane de oameni era prea prevestitoare de rele. Dar

toată ţara ştia adevărul. Crima a avut loc în noaptea dintre joi şi

vineri, 12 octombrie 1934. Arhiepiscopul era în plină floare a vieţii

şi activităţii

şi încă nu avea şaizeci de ani, şi era cea mai remarcabilă figură din viaţa

bisericească a ţărilor baltice.

Îmi amintesc acea zi tristă când s-a răspândit vestea în şcoală că

arhiepiscopul nu mai era. Am ieşit de pe şosea mergând aceiaşi câţiva

kilometri pe care răposatul însuşi îi parcursese adesea. Am stat la slujba

de pomenire în modesta biserică de lemn de lângă casa afumată. Şi

ne-am uitat la micul sul din pânză de in care conţinea tot ceea ce mai

rămăsese din măreţul arhiepiscop.

Îmi amintesc de funeralii şi de înmormântare cu oarecare confuzie.

Întreg oraşul se tânguia; mai mult de 100 000 de oameni erau pe străzi

– aproape un sfert din întreaga populaţie a oraşului – însoţind

sicriul. În catedrală, de la locul episcopului până la altar, erau

rânduri de preoţi,

câte cincizeci de fiecare parte. Toţi urmau sicriul. De la catedrală până la

cimitirul Sfântului Acoperământ, pe o distanţă de câţiva kilometri, o

mulţime densă se întindea pe cale. În aceasta era un fel de demonstraţie,

o provocare pentru ucigaşii nepedepsiţi. Curând s-a ridicat peste mormânt

un mic paraclis, o replică în miniatură a clopotniţei de la catedrală.

În fosta reşedinţă a arhiepiscopului, la subsolul catedralei, un colţ a fost

dedicat pomenirii sale, cu masa unde fusese ars. Un vas conţinând câteva

picături din sângele său a fost zidit în peretele catedralei şi s-a pus o

inscripţie pe o placă de marmură. Aici în fiecare joi (ziua uciderii sale) se

săvârşea o slujbă de pomenire.

Catedrala din Riga a fost transformată acum într-un „planetariu",

dar paraclisul din cimitir este intact, şi slujbe de pomenire se mai cântă

încă acolo de către credincioşi în ziua martiriului arhiepiscopului,

12 octombrie,

şi de ziua Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie.

Atâta timp cât aceste locuri sfinte sunt în stăpânirea urâtorilor de

Dumnezeu, nouă ne rămâne doar să ne rugăm ca vremea necazurilor

noastre să se scurteze şi ca Biserica, curăţită prin sângele mucenicilor ei,

să fie reînnoită şi să îi slăvească după cuviinţă.

LIUDMILA KOEHLER

Autoarea este sora ultimului

ipodiacon al arhiepiscopului.

ANEXA II

Arhiepiscopul Leontie de Chile

MĂRTURISITORUL ORTODOXIEI DIN TOATĂ INIMA

Pomenit la 19 iunie (†1971)

În ciuda aparentei slăbiri a puterii creştinismului din civilizaţia

noastră şi a absenţei evidente a eroilor creştini în mijlocul nostru astăzi,

Dumnezeu nu Şi-a abandonat Biserica persecutată în acest secol şi a ridicat

ierarhi ortodocşi remarcabili, a căror statură eroică creşte cu timpul

la proporţii istorice. Aceşti eroi, din nefericire, scapă atenţiei majorităţii

oamenilor din Biserică.

Un astfel de ierarh, care a murit cu zece ani în urmă, aproape în uitare,

a fost arhiepiscopul Leontie de Chile, un propovăduitor neînfricat al

creştinismului ortodox mai întâi în Rusia şi mai târziu în afara ei.

Locul său istoric este cel al unui adevărat mărturisitor al

Creştinismului din inimă.

Când a murit, pe 19 iunie/2 iulie 1971 – exact la a cincea comemorare

a adormirii iubitului său Arhiepiscop Ioan Maximovici, un alt ierarh

remarcabil al secolului al XX-lea – arhimandritul Constantin de

Jordanville a afirmat: „Sunt oameni a căror moarte umple cu lumină

locul pe care îl au în inimile oamenilor. Aceşti oameni, în toate

relaţiile lor, au trăit după inima lor mare. Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că pentru ei fiecare persoană cu care au avut legătură, chiar

dacă doar pentru un moment, a

fost o personalitate de natură duhovnicească… Se poate spune că, deşi

ne-a părăsit, el a venit mai aproape de noi, dar nu într-un mod pământesc."

Arhiepiscopul Leontie s-a născut la 7 august 1907 într-o familie rusă

evlavioasă (Filipovici). Ruda sa îndepărtată era Sfântul Atanasie de

Brest, care a suferit moarte mucenicească din mâna romano-catolicilor

în secolul al XVII-lea.

Din copilărie a arătat puternice înclinaţii spre Biserică şi râvnea să

i se dedice. Primele clase le-a făcut într-o şcoală particulară, unde imensul

său talent muzical l-a făcut să ajungă solist principal în cor. Îşi

amintea cu mare emoţie cum Împăratul Nicolae al II-lea a vizitat

oraşul său şi

cum a văzut atunci privirea nepământească a viitorului ţar-mucenic.

Când Revoluţia a lovit Kievul, el era deja apropiat duhovniceşte de

Lavra Peşterilor de la Kiev şi a fost arestat; dar, când s-a

descoperit că venea dintr-o familie de „proletari", a fost eliberat,

şi, datorită vocii sale de tenor, guvernul sovietic i-a oferit o

educaţie gratuită şi instruire pentru operă. Astfel i s-a deschis o

minunată carieră muzicală, dar a respins-o

pentru a sluji Sfânta Biserică Ortodoxă

Şi ce cale nefericită şi-a asumat! – o cale de continuă privaţiune,

suferinţă, şi trăirea unor nenumărate tragedii personale în timpul

anilor sovietici până la venirea nemţilor în 1941. El a devenit frate

la Lavră

chiar în perioada când aceasta era lichidată fără milă. Călugării ei au fost

chinuiţi şi aruncaţi în tot felul de lipsuri şi mulţi au fost omorâţi.

El a fost nu numai un pătimitor pentru credinţă, ci şi un mângâietor

al clericilor exilaţi. A spălat rănile ierarhilor care fuseseră

eliberaţi şi au căutat refugiu în Lavră. El a salvat viaţa episcopului

Partenie pe care l-a scos dintr-un şanţ, salvându-l de o haită de

câini flămânzi şi apoi

aducându-l la o femeie bătrână, care a putut să-l îngrijească şi să-l readucă

la viaţă.

După lichidarea Lavrei Peşterilor de la Kiev, el a mers la Moscova,

unde în condiţii groaznice a reuşit să parcurgă cursurile teologice ale

Academiei; pe atunci cursurile Academiei se desfăşurau în apartamentele

personale ale profesorilor. Aici a întâlnit mulţi episcopi şi a fost o

sursă de contact între ei şi ceilalţi clerici.

Având un document care atesta că este un autentic membru al

„proletariatului", el a profitat de această oportunitate şi a călătorit la

multe locuri sfinte şi mănăstiri din Rusia, chiar înainte de lichidarea lor

sau la scurt timp după aceea. Astfel, el a vizitat Sarovul, Diveeevo, şi

multe mănăstiri din regiunea Novgorod, precum şi din alte regiuni. A

văzut marele Rostov vandalizat, moaştele lui necinstite şi clericii

umiliţi.

Tot ceea ce a văzut a notat în jurnalele sale, dintre care o parte a fost

păstrată în manuscris.

El a fost martor la durerile de moarte ale Sfintei Rusii. El a auzit

vocile ierarhilor lamentându-se, sfinţi nebuni proorocind şi mame plângând;

dar toate acestea nu l-au aruncat în disperare, ci dimpotrivă, i-au

umplut inima de râvnă sfântă, pentru că a înţeles că trăia într-o nouă eră

a mucenicilor.

Din cauza legăturilor sale apropiate cu multe personalităţi bisericeşti,

el a putut fi un martor viu al poziţiei lor de mărturisitori pentru

Hristos, fapt care l-a ajutat mai târziu, în lumea liberă, să

certifice suferinţele

lor nevinovate, aplicate cu ferocitate bestială de către guvernul sovietic.

Mare parte din lucrarea părintelui Mihail Polski despre noii mucenici

ai Rusiei se bazează pe materiale trimise de arhiepiscopul Leontie.

Arhiepiscopul Leontie însuşi nu a scăpat de persecuţii aspre în anii

de dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. El a fost

închis de trei ori şi adesea îşi amintea cum mai mulţi episcopi şi

preoţi care fuseseră

întemniţaţi cu el, sub stricta supraveghere a gărzilor inumane, au

reuşit să săvârşească Sfânta Liturghie în timp ce se prefăceau că se jucau

cărţi la o masă. Condiţiile de închisoare din anii '30 erau atât de

rele, încât cei mai mulţi colegi erau pregătiţi să moară în cele mai

inumane condiţii.

Unii săvârşeau Liturghia pe trupul unui suferind muribund, recunoscut

ca mucenic, de vreme ce Sfânta Liturghie este întotdeauna săvârşită

pe moaştele mucenicilor.

Vlădica a reuşit să iasă din închisoare şi pentru câtva timp a fost

forţat să se ascundă într-un pod, suspendat într-un hamac ca un sac,

pentru a nu-şi descoperi prezenţa prin paşi; singurul moment în care se

putea mişca era în toiul nopţii, când locatarii de dedesubt dormeau. Astfel

de condiţii de trai ale creştinilor persecutaţi în URSS ni se păreau incredibile

în lumea liberă doar din cauza credinţei noastre ortodoxe călduţe.

Dar, dacă am trăi după calendarul ortodox, unde în fiecare zi sunt

citiri din Scripturi şi pomenirea sfinţilor şi a mucenicilor, am înţelege

cum stau lucrurile.

Când nemţii au ajuns în Rusia de vest în 1941, libertatea religioasă

a fost restabilită şi s-a deschis un mare domeniu de activitate pentru clericii

supravieţuitori. În acel moment, arhimandritul Leontie se găsea în

Bielorusia, unde fusese hirotonit de curând episcop în renumita lavră

Poceaev, care până atunci fusese teritoriu polon şi astfel scăpase de

distrugerea

sovieticilor. Între 1941, când a fost hirotonit, şi noiembrie 1943,

când a plecat în vest, el a fost episcop de Zitomir şi a hirotonit peste trei

sute de preoţi şi mai mulţi episcopi şi a deschis sute de biserici. Entuziasmul

său şi atitudinea sa profund simţitoare faţă de oameni l-au făcut

un arhipăstor remarcabil care, când săvârşea sfintele slujbe, era în altă

lume. Vocea sa înaltă de tenor părea să se ridice dincolo de tumultul pământesc,

dar mintea sa nu era niciodată detaşată de realitatea omenească.

După război, el şi-a continuat activitatea bisericească în acelaşi duh

în Austria şi în Germania de vest, când a fost numit episcop de Paraguay

şi Chile în America de Sud (Argentina a devenit parte din eparhia sa

chiar înainte de moartea sa).

În Chile a fondat o comunitate monahală (unul dintre membrii ei a

fost răposatul episcop Sava de Edmonton, Canada). Vlădica l-a adus în

comunitatea

sa monahală, l-a inspirat spre idealul monahal, l-a călugărit şi

l-a pus ca păstor, care mai târziu, ca episcop râvnitor, a început o mişcare

de reînnoire duhovnicească în Biserica rusă şi este cunoscut acum drept

cronicarul vieţii minunate a fericitului arhiepiscop Ioan Maximovici.

În timpul călătoriilor sale în lumea liberă, arhiepiscopul Leontie a

făcut un studiu al stării nefericite a fraţilor săi ortodocşi din Grecia, care

piereau sub influenţele moderniste asupra vieţii ortodoxe, reprezentate

de noul calendar papist care li se impusese în anii '20. În zelul său

mucenicesc,

el a mers în Grecia şi a hirotonit episcopi pentru credincioşii care

urmau vechiul calendar, stabilind astfel o legătură apropiată între ei şi

Biserica rusă de peste hotare.

Nu după multă vreme a fost făcut arhiepiscop şi a întemeiat Mănăstirea

Adormirii Maicii Domnului, pentru maicile pe care le-a adus de la

Sfântul Mormânt; în această mănăstire se află acum un orfelinat şi o

şcoală de parohie în cinstea Sfântului Ioan de Kronstadt. Aceste călugăriţe,

conduse de cuvioasa egumenă Alexia, au fost la început binecuvântate

în viaţa lor ascetică de stareţul Nectarie de la Optina, acum un sfânt

canonizat, ale cărui povăţuiri au fost preluate cu fermitate în instruirea

monahală a obştii.

Arhiepiscopul Leontie era un apărător înflăcărat al adevărului şi

s-a ridicat neînfricat în toată statura sa duhovnicească pentru a doborî

orice manifestare a nedreptăţii. De la prima sa întâlnire cu arhiepiscopul

Ioan Maximovici la Paris, el a recunoscut imediat în el un sfânt în viaţă,

exact ca cei pe care îi văzuse şi cu care trăise în mult pătimitoarea Rusie.

Cu toată inima sa iubitoare el s-a plecat în faţa autorităţii duhovniceşti a

fericitului Ioan şi l-a susţinut oricând a fost calomniat de către cei cărora

le lipsea experienţa sa de legătură vie cu adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu.

Când aceste calomnii au luat o formă gravă şi arhiepiscopul Ioan a

fost supus judecăţii în San Francisco, în anii '60 (acuzat de acoperirea

unor nereguli în finanţele bisericeşti), arhiepiscopul Leontie a fugit imediat

să-l apere şi a stat cu el, împreună cu episcopii Nectarie şi Sava, în

banca acuzaţilor. S-a dovedit că arhiepiscopul Ioan era nevinovat şi monumentul

victoriei sale astăzi este minunata catedrală „Bucuria tuturor

celor necăjiţi" din San Francisco, în care se află osemintele fericitului

episcop Ioan.

Când arhiepiscopul Leontie a aflat despre moartea subită a arhiepiscopului

Ioan, el, împreună cu un alt ierarh drept şi persecutat, arhiepiscopul

Averchie de Jordanville, au condus de-a lungul întregii Americi

pentru a fi la înmormântarea sa. Acolo a vărsat lacrimi amare peste

trupul arhiepiscopului Ioan, pe care îl iubea atât de mult, încât

dorinţa sa era de a fi mai aproape de mormântul său, poate ca

arhiepiscop de San Francisco. Dumnezeu, cu toate acestea, nu i-a

împlinit aceasta, şi exact

la a cincea comemorare a morţii arhiepiscopului Ioan, după ce s-a rugat

pentru odihna sufletului său în catedrala sa din Buenos Aires, şi-a dat

sufletul lui Dumnezeu, alăturându-se iubitului său avva.

Moartea subită a arhiepiscopului Leontie, care îşi revenise după o

boală de inimă, a fost o mare tristeţe pentru turma sa. L-au înmormântat

în cimitirul pe care el însuşi îl alesese. Copilul bolnav şi muribund al

unei localnice a fost pus pe mormântul său şi a fost vindecat în mod miraculos.

Au fost şi alte cazuri de intervenţii cereşti asemănătoare prin

rugăciunile arhiepiscopului Leontie. Dar cea mai impresionantă relatare

despre el vine de la un cinstitor al memoriei sale, care a avut mai multe

viziuni cu el – dintre care oferim aici o parte:

„Această viziune a avut loc exact în ziua deciziei sinodului episcopilor

din 1971 cu privire la începutul pregătirilor pentru canonizarea

noilor mucenici ai Rusiei. Era într-o duminică. În timpul unui somn

scurt, părintele meu duhovnicesc (care încă trăieşte în Buenos Aires)

mi-a apărut în duh, m-a mărturisit şi mi-a dezlegat păcatele.

La începutul acestui vis m-am văzut într-un mare templu nefăcut de

mâini omeneşti. În strana dreaptă, la o oarecare distanţă, era o mare

mulţime de oameni îmbrăcaţi în alb; nu puteam să le disting feţele. În

jurul meu era o cântare liniştită şi tristă, deşi nu puteam să văd pe

nimeni acolo. Apoi, ambele uşi laterale ale altarului au fost deschise

şi prin ele au

început să iasă sfinţi ierarhi şi călugări, îmbrăcaţi cu totul în veşminte

albastru deschis; printre ei am putut să îl recunosc doar pe Sfântul

Nicolae, făcătorul de minuni din Mira Lichiei. Pe uşa de lângă mine,

printre episcopii care treceau, a trecut Vlădica Leontie şi s-a oprit lângă

mine spunând: «Tu, frate Vasile, ai fost chemat şi ai venit. Ştii că

avem aici o mare sărbătoare astăzi!». «Ce fel de sărbătoare,

vlădică?», am întrebat

eu. Şi el a continuat: «Canonizarea cerească a ţarului-mucenic!». Şi

înclinându-se spre mine uşor, şi-a continuat calea spre centrul

bisericii.

În cele din urmă, sfintele uşi ale altarului s-au deschis, şi prin ele

a ieşit ţarul-mucenic, arătând exact aşa cum apare în portretele sale

oficiale

în primii ani de domnie – adică foarte tânăr. Era îmbrăcat în mantia

regală de ţar, ca în timpul încoronării sale, şi purta pe cap coroana de

împărat. În mâini ţinea o cruce mare şi pe faţa sa palidă am observat o

mică rană, de la un glonte sau de la o lovitură. A trecut pe lângă mine cu

pas domol, a trecut de amvon şi a mers în centrul bisericii. Apropiindu-se

de centru, cântarea creştea în volum, şi când piciorul său a atins

chiar centrul, a devenit atât de puternică, încât părea că o întreagă mare

de oameni se adunase şi cântau într-o singură suflare.

Aici mi-am revenit în simţiri în patul meu, profund cutremurat, cu

o mică rană la ochiul drept. Era aproape patru dimineaţa. Pentru mult

timp am fost sub impresia celor trăite."

Acelaşi bărbat l-a văzut pe arhiepiscopul Leontie într-un vis cu puţin

înainte de trecerea a patruzeci de zile de la adormirea acestuia: „În a

37-a zi după adormirea arhiepiscopului Leontie am avut o vedenie într-un

vis. L-am văzut în veşminte şi cu mitră, slujind o solemnă slujbă

arhierească. Când m-a văzut, el s-a ridicat imediat şi s-a grăbit să mă salute.

El m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat şi a spus: «Cât de fericit sunt să te

văd, frate Vasile. Acum sunt destul de bine. Nu simt nicio durere şi aici

sunt foarte fericit. În câteva zile voi primi noi camere cu tot confortul,

cum se spune pe pământ; mi s-a promis deja».

O lună după aceea am avut un alt vis, care mi-a indicat că i se dăduse

o locuinţă cerească. Am auzit muzică frumoasă şi am văzut milioane de

stele scânteietoare şi eram deja într-o barcă care avea să mă aducă pe

celălalt mal, unde era el. Acestea sunt cele pregătite de Dumnezeu pentru

slujitorii Săi credincioşi ai ierarhiei din catacombe şi mai târziu ai Bisericii

noastre din afara Rusiei" (Viaţa ortodoxă, 1971, decembrie, pp. 18-20.)

Pentru rugăciunile dreptului arhiepiscop Leontie, mărturisitor din

inimă al ortodoxiei, fie ca Domnul nostru să aibă milă de noi. Amin.

F.H.

În loc de postfaţă la ediţia în limba română

O scrisoare a Mitropolitului Filaret Vosnejenski

către un preot al Bisericii din diasporă

despre părintele Dimitrie Dudko

şi Patriarhia Moscovei

(Ca întâistătător al Bisericii Ruse din Diasporă, Mitropolitul Filaret

Vosnejenski, unul dintre ierarhii cu viaţă sfântă care au trăit în secolul

XX, s-a ocupat de canonizarea noilor mucenici din Rusia. Am considerat

potrivită includerea în volumul de faţă a unei scrisori în care şi-a

prezentat poziţia faţă de aşa-zisa rezistenţă a unora dintre membrii

ai Patriarhiei Moscovei faţă de puterea comunistă – versiunea engleză

se

găseşte aici: http://blessedphilaret.blogspot.ro/ 2008/09/

letter-concerning-fr-dimitry-dudko-and.html

n.ed.rom.).

Dragul meu părinte Victor (Potapov),

A trecut multă vreme de când tot vreau să-ţi scriu câteva cuvinte,

dar nu m-am învrednicit să o fac până acum. În sfârşit, am reuşit să mă

adun şi iată că-ţi scriu.

Aflându-mă încă în Australia, am început să primesc post factum

veşti din America despre faptul că aici (în New York) au avut loc proteste,

demonstraţii şi s-au făcut chiar şi acatiste în faţa consulatului sovietic,

astfel încât m-am alarmat şi mi-a părut rău că nu am fost aici, întrucât

m-aş fi opus cu hotărâre multora din cele petrecute. Mai cu seamă

săvârşirii acatistelor într-un asemenea loc! N-au cântat cântare

Domnului

în pământ străin? Ce motiv au avut să afişeze cele sfinte ale slujbelor

Bisericii sub privirile scormonitoare ale slugilor turbate ale lui Antihrist?

Trebuie să recunosc că mă cuprinde spaima ori de câte ori aud de

proteste, demonstraţii şi altele asemenea. În URSS, viaţa este guvernată

de el (cel cu coarne) care se teme doar de Hristos şi de Crucea Sa, dar

care nu se teme de nimic altceva pe lume. De proteste şi demonstraţii

râde pe înfundate. De opinia publică [de ce s-ar teme]? Regimul antihristic

nu are faţă de aceasta decât un dispreţ suveran. Au vrut să invadeze

Afganistanul şi l-au invadat, nedând vreo atenţie protestelor şi

ameninţărilor unor Carter&Co. În aşa-zisa Lume Liberă, toate încercările

de a îndrepta opinia publică în favoarea celor care suferă de pe urma

comunismului sunt lipsite de putere şi lipsite de roade, atâta timp cât

Lumea Liberă îşi închide cu încăpăţânare ochii, făcând precum struţul

care, dacă-şi ascunde capul sub aripă, îşi închipuie că nu-l vede nimeni…

Am citit cu uluire în presă cum un ziarist citează aprobator cuvintele

sfinţiei tale: Părintele Victor are dreptate să scrie: Rusia învie din

morţi! Trebuie să credem aceasta, deoarece credem în Hristos Mântuitorul

Care a înviat din morţi.

Nu pot înţelege legătura dintre una şi cealaltă. În ceea ce mă priveşte,

cred în Învierea lui Hristos, fiind pentru mine lucrul cel mai de

preţ din lume. Dar nu pot înţelege nicicum de ce ar trebui să cred că Rusia

reînvie. Nădăjduiesc ca ea să reînvie cu adevărat, şi atunci Dumnezeu

ne va da deplină încredinţare despre aceasta. În momentul de faţă însă,

nu doar că nu vă împărtăşesc entuziasmul, dar sunt chiar profund bănuitor

în ce-i priveşte pe ruşi. Sunt evidente minciuna şi deşertăciunea

ateismului lor.

Dar, vai, ceea ce se răspândeşte acolo nu este adevărata Ortodoxie!

Acolo, sub înfăţişarea Ortodoxiei, poporului rus i se oferă bulgakovianism,

berdiaevism, şi alte asemenea gunoaie aparţinând schismei evloghiene.

Acolo sectele sunt în floare: baptiştii etc. Biserica oficială îndeamnă

la colaborarea cu regimul urâtor de Dumnezeu, ridicându-l în

slăvi pe orice cale. Biserica Ortodoxă Adevărată a trecut în catacombe,

ascunsă de ochii lumii…

Este deci aceasta renaşterea Ortodoxiei?… Nu cumva vă hazardaţi

vestind întregii lumi că Ortodoxia renaşte în Rusia? Să dea Domnul ca

Adevărul să copleşească toate păcatele şi să le biruiască. Pentru

moment este însă prematur să vorbim despre asta, pentru că înrâurirea

stihiilor

anti-ortodoxe este încă foarte puternică acolo, ca să nu mai pomenim de

faptul că atâta vreme cât în Rusia regimul sovietic anticreştin va fi la putere,

nu va permite triumful Ortodoxiei. Nu degeaba adevărata biserică

Ortodoxă s-a ascuns în catacombe şi este prigonită cu sălbăticie.

Câteva cuvinte acum despre tragedia bietului părinte Dimitrie

Dudko.

Încă de la începutul activităţilor sale, când era menţionat din ce în

ce mai des ca stâlp al Ortodoxiei şi, mai mult decât atât, ierarhii, membri

ai Sinodului, şi-au unit vocile cu el, eu – autorul acestor rânduri – am

stat deoparte şi i-am avertizat pe confraţii mei ierarhi că se poate întâmpla

o nenorocire. Cum? Pentru că, potrivit spuselor Arhimandritului

Constantin, acum în URSS este satanocraţie. Acolo guvernează acela pe

care Mântuitorul l-a numit mincinos şi tatăl minciunii. Minciuna

aceasta domneşte acolo. De aceea nu putem avea încredere în nimic din

cele ce

se petrec acolo. Orice fapt care pare încurajator din punct de vedere spiritual

se poate dovedi a fi o mistificare, un fals, o înşelăciune sau o provocare…

De ce s-a întâmplat necazul acesta cu părintele D.D.? Hai să alegem să

credem binele, să nu-l bănuim de colaborare conştientă cu KGB

şi de trădarea propriilor convingeri, ci pur şi simplu să remarcăm tristul

fapt că el nu a rezistat, a cedat. De ce? Părea să arate curaj şi îndrăzneală;

şi deodată, un sfârşit atât de ruşinos!

De ce?

Pentru că activitatea lui avea loc în afara Bisericii adevărate…

Prin urmare, ce este Biserica sovietică? Arhimandritul Constantin a

susţinut adesea cu stăruinţă că cel mai înfiorător lucru pe care

regimul urâtor de Dumnezeu l-a făcut în Rusia îl reprezintă crearea

bisericii sovietice,

pe care bolşevicii au înfăţişat-o oamenilor ca fiind adevărata Biserică,

împingând Biserica Ortodoxă autentică în catacombe şi în lagăre

de concentrare.

Această pseudo-biserică a fost dată anatemei de două ori. Prea Fericitul

Patriarh Tihon şi Soborul Bisericilor a toată Rusia i-au dat anatemei

pe comunişti şi pe toţi colaboratorii lor. Această teribilă anatemă nu

a fost ridicată nici în ziua de azi şi rămâne în vigoare, întrucât ea nu poate

fi ridicată decât tot de un Sobor al Bisericilor a toată Rusia, ca autoritate

bisericească supremă [din punct de vedere] canonic. În 1927 s-a întâmplat

ceva înspăimântător: întâistătătorul Bisericii, mitropolitul Serghie,

prin Declaraţia sa ruşinoasă şi apostată, a subordonat Biserica Rusă

bolşevicilor şi a oficializat colaborarea cu aceştia. Astfel, s-au împlinit

în modul cel mai exact cuvintele rugăciunii de la începutul mărturisirii

de credinţă: au intrat sub propria lor anatemă! În 1918 Biserica dăduse

anatemei pe toţi aliaţii [colaboratorii] comuniştilor, pentru ca în 1927 să

se alăture ea însăşi taberei acestor colaboratori, să aducă laude regimului

roşu urâtor de Dumnezeu şi fiarei roşii descrise în Apocalipsă.

Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, când mitropolitul Serghie şi-a publicat

Declaraţia criminală, fiii credincioşi ai Bisericii s-au despărţit imediat

de Biserica sovietică, şi astfel a luat naştere Biserica din Catacombe.

Şi ea, la rândul ei, a anatemizat Biserica oficială pentru trădarea ei faţă

de Hristos.

Şi tocmai în această Biserică a celor fărădelege s-au petrecut acţiunile

părintelui Dimitrie Dudko, care a declarat în mod deschis în presă

că nu are de gând să se despartă de biserica sovietică, ci va rămâne în ea.

Dacă ochii lui duhovniceşti s-ar fi deschis şi ar fi văzut adevărata fire a

Bisericii oficiale, atunci ar fi avut curajul să spună: „urât-am adunarea

celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea, mă despart de

vrăjmaşii lui Dumnezeu şi mă retrag din Biserica sovietică". Şi atunci

el ar fi devenit pentru noi unul de-al nostru, iar curajul său ar fi

nimicit îngrădirea care stă definitiv între noi în virtutea faptului

că Soborul a ales drept canon călăuzitor Testamentul Mitropolitului

Anastasie. Pentru că în acest testament ni se porunceşte să nu avem

niciun fel de părtăşie cu sovieticii, nu doar în rugăciune, ci nici

chiar în legături simple de zi cu zi. Această îngrădire nu i s-ar mai

fi aplicat părintelui Dimitrie dacă şi

numai dacă el ar fi refuzat să rămână în pseudo-Biserica sovietică, şi s-ar

fi retras dintre mădularele ei.

Îmi aduc aminte de o întâmplare minunată care arată ajutorul direct

şi minunat dăruit de Dumnezeu celor care au rămas credincioşi până

la sfârşit. Un grup de călugăriţe din Biserica din Catacombe au fost

surghiunite la Solovki. Cekiştii le-au spus: „Acum instalaţi-vă şi de mâine

veţi merge la muncă." Au primit însă un răspuns neaşteptat: „Nu vom

merge la muncă." „Ce, aţi înnebunit? Nu ştiţi ce o să vă facem?", au răcnit

cekiştii. A urmat răspunsul calm al celor care nu se temeau de nimic

în credincioşia lor: „Ce va fi va fi, şi va fi ceea ce va binevoi Dumnezeu, şi

nu ce vă convine vouă, călăilor şi criminalilor. Puteţi să ne faceţi ce doriţi:

să ne înfometaţi, să ne chinuiţi, să ne spânzuraţi, împuşcaţi sau ardeţi

cu foc. Însă vă prevenim o dată pentru totdeauna: nu vă recunoaştem

pe voi, slugile lui Antihrist, drept autoritate legitimă, şi nu vom

îndeplini poruncile voastre în nici un fel!…"

Dimineaţa, cekiştii înfuriaţi le-au târât pe călugăriţe pe dealul morţii.

Aşa era denumit un deal înalt, unde iarna sufla neîncetat un vânt

îngheţat. În bătaia acelui vânt, un bărbat murea îngheţat într-un sfert de

oră. Maicile, înveşmântate în rasele lor ponosite, erau mânate sus pe

deal de către bărbaţii armatei roşii îmbrăcaţi în cojoace. Bucuroase,

maicile urcau cântând cu voioşie psalmi şi rugăciuni. Soldaţii le-au lăsat

pe vârful dealului şi au coborât. Auzeau cum maicile îşi continuau cântarea.

Sunetul ei s-a tot auzit de sus o jumătate de oră, o oră, două, tot

timpul. S-a lăsat noaptea. Gărzile s-au apropiat de maicile care erau în

viaţă, nevătămate şi care continuau să îşi cânte rugăciunile. Soldaţii uluiţi

le-au îngăduit să se adăpostească în lagăr. Veştile despre cele petrecute

s-au răspândit imediat în tot lagărul. Iar a doua zi, când s-au schimbat

gărzile şi s-a petrecut acelaşi lucru, autorităţile lagărului s-au tulburat

şi le-au lăsat pe maici în pace…

Nu este aceasta o biruinţă? Iată ce înseamnă să fii credincios până

la moarte, aşa cum spun minunatele cuvinte ale Apocalipsei: „Fii credincios

până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii". În această pildă este

vorba despre o minune vădită, asemenea celor trei tineri în focul Babilonului,

doar că acolo stihia aducătoare de moarte era focul, iar aici este

vorba despre asasinat şi un ger ucigaş. Iată cum răsplăteşte Dumnezeu

credincioşia!

Ascultaţi convingerea mea sinceră: dacă întreaga populaţie de multe

milioane de ruşi ar da dovadă de aceeaşi credincioşie ca a acelor

maici, şi ar refuza să se supună tâlharilor care au prigonit naţiunea rusă,

comunismul s-ar prăbuşi într-o secundă. Pentru că sprijinul venit de la

Dumnezeu, care le-a salvat în mod minunat pe maicile care păşeau pe

drumul morţii, ar veni în acelaşi chip şi asupra poporului rus. Dar,

atâta vreme cât naţiunea recunoaşte regimul şi i se pleacă, chiar dacă

în tot

acest timp îl blestemă în inimile lor, acel regim va sta în picioare.

Fireşte că maicile au fost întărite de puterea lui Dumnezeu, asemenea

mucenicilor din vechime; fără acest ajutor nu ar fi rezistat. Însă

nevoinţa lor s-a săvârşit în interiorul Bisericii celei pline de har

şi de Adevăr. Pentru că adevărata Biserică, potrivit predaniei

apostolice, este

Trupul lui Hristos, iar Domnul Se sălăşluieşte în ea şi o cârmuieşte în

calitate de Cap al ei dumnezeiesc.

Va îndrăzni cineva să susţină că Domnul şi harul Său sfinţitor

sălăşluiesc în biserica celor ce viclenesc, care-i preamăreşte pe

vrăjmaşii Lui cei îndrăciţi şi colaborează cu ei, care din această

pricină se află sub o îndoită anatemă, aşa cum am arătat mai sus?

Poate să posede har sfinţitor

o biserică după ce s-a unit cu vrăjmaşii lui Dumnezeu?! Răspunsul este evident!

La vremea sa, sfântul Teofan Zăvorâtul ne-a prevenit că se apropie

vremuri îngrozitoare, când oamenii vor vedea cu ochii lor toată slava

de suprafaţă a slujbelor bisericeşti, a rânduielilor bisericeşti şi

celelalte, în timp ce în interior se va afla trădarea deplină a

Duhului lui Hristos. Nu este ceea ce vedem în Biserica sovietică?

Patriarhi, mitropoliţi, toate rangurile preoţeşti şi monahale, şi, în

acelaşi timp, o alianţă cu urâtorii-de-Dumnezeu, adică o trădare

făţişă a lui Hristos.

Părintele Dimitrie Dudko aparţine acestei tovărăşii. Simţămintele sale

religioase sincere l-au îndemnat, desigur, să predice despre Dumnezeu

şi să nu tolereze multe dintre întâmplările ruşinoase din viaţa poporului

rus. Însă pentru el, Pimen era şi încă este conducătorul lui spiritual,

capul ierarhiei sovietice; în vreme ce pentru noi, lucrurile nu stau

deloc aşa. Pentru că Soborul nostru a adoptat în 1971 o hotărâre: să considere

alegerea lui Pimen ca nedreaptă şi nulă în baza canoanelor cutare

şi cutare şi să socotească toate faptele şi deciziile sale ca fiind fără putere

sau însemnătate.

Cât de complicată este acum situaţia părintelui Dimitrie Dudko!

Ce-ar trebui să facă? Să îşi continue lucrarea pastorală? Şi ce le

poate spune credincioşilor? Să le zică aceleaşi lucruri pe care le-a

zis înainte de

pocăinţa sa? Dar tocmai s-a lepădat de acestea! Să spună contrariul?

De ce? L-au crezut înainte, când predica cele prin care a câştigat

încrederea

şi respectul credincioşilor, iar acum, cum le va privi chipurile? A

spus bine o fată că este o singură cale pentru el: să facă pocăinţă

autentică, pentru

a ispăşi cele ce tocmai le-a săvârşit. În orice caz, în schimb,

Biserica roşie se va ocupa de el fără îndoială cu o răutate şi o

cruzime ieşite din comun. Desigur că, trecând pragul adevăratei

Biserici, el va pătrunde pe tărâmul harului şi puterii dumnezeieşti

care îl poate întări aşa cum le-a întărit pe acele maici din

catacombe. Să dea Dumnezeu să afle calea cea

adevărată şi mântuitoare.

Aş dori să mai remarc că Biserica din Catacombe a Rusiei se raportează

la Biserica din afara graniţelor cu dragoste şi deplină încredere.

Totuşi, un lucru nu-l înţeleg creştinii din catacombe: de ce Biserica

noastră, care înţelege fără nicio îndoială că ierarhii sovietici L-au trădat

pe Hristos şi nu mai au har, îi primeşte totuşi pe clericii Bisericii sovietice

cu hirotoniile pe care le au, fără a-i rehirotoni, ca pe unii care sunt

deja purtători de har. Dacă clerul şi turma primesc harul de la

ierarhi, iar aceştia [ierarhii] au trădat Adevărul şi s-au lipsit ei

înşişi de har, de unde atunci mai are clerul har? Această întrebare o

pun creştinii din

catacombe.

Iar răspunsul la ea este simplu. În anumite cazuri, Biserica are

autoritatea de a aplica principiul pogorămintelor. Sfântul Ierarh Vasile

cel Mare spunea că, pentru a nu îndepărta oamenii de Biserică, uneori

trebuie să se îngăduie pogorăminte şi să nu se aplice canoanele în toată

asprimea lor. (…) Noi aplicăm principiul iconomiei la primirea clericilor

sovietici. Îi primim pe clericii Moscovei nu ca pe unii care posedă har, ci

ca pe unii care-l dobândesc chiar prin actul unirii cu noi. Dar a

recunoaşte biserica celor fărădelege ca purtătoare şi deţinătoare a

harului

sfinţitor, aceasta fireşte că nu o putem face. Pentru că nu există har în

afara Ortodoxiei; iar Biserica sovietică s-a lipsit ea însăşi de har.

La finalul epistolei mele cam lungi, aş dori să vă atrag atenţia asupra

câtorva aspecte, părinte. Soborul de episcopi a hotărât să se lase călăuzit

şi să ducă la îndeplinire testamentul mitropolitului Anastasie în

care întâiul ierarh ne-a poruncit să nu avem nici un fel de părtăşie cu

Biserica sovietică, nu doar în ce priveşte rugăciunea, dar nici în relaţii

obişnuite. Pe ce se bazează atunci relaţiile pe care sfinţia voastră şi alţi

clerici le aveţi cu părintele Dudko, scrisorile pe care i le-aţi scris etc.?

Oricât de sincer aţi considera pe cineva, părerea dumneavoastră personală

poate să desfiinţeze o hotărâre luată de Biserică? Acum, dacă părintele

Dudko ar fi zis: „Mă rup de Biserica oficială şi o părăsesc", abia

atunci aţi fi putut intra într-o legătură vie cu el. În lipsa acestui fapt însă,

acţiunile voastre constituie o încălcare a disciplinei bisericeşti. Dudko

mi-a scris personal, dar nu i-am răspuns, deşi aş fi avut multe de spus.

Fiindcă veni vorba, înainte de toate, pe ce temei vi s-a năzărit să pomeniţi

un arhiepiscop al Bisericii sovietice în momentul Ieşirii cu Sfintele

Daruri? Cine v-a dat dreptul s-o faceţi, care ierarh, cine, cum, unde,

când?… Fiţi cu mare băgare de seamă, dragul meu împreună slujitor

zelos, dar vai, mult prea pripit!

Pace ţie şi milă de la Domnul. Preotesei şi copiilor, asemenea.

Sfinţilor Noi Mucenici ai Rusiei,

rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi

Lista alfabetică a Noilor Mucenici menţionaţi în această carte

Averchie, Arhiepiscop de Jitomir, 15 mai (†1927)

Agata, Stareţă din Bielorusia 5 febr. (†1939)

Agatanghel, Mitropolit de Yaroslavl 3 oct. (†1928)

Alexandru Medvedski, Preot, 18 febr. (†1932)

Alexandru Filipenko, Protopop

Alexandru, Preot, 8 iun.

Alexandru Jacobson, 8 sept. (†1930)

CA. Alexeev

Alexei Ikonnikov, 20 iul. (†1928)

Alexei Bui, Episcop de Voronej, 12 febr. (†1936)

Alexei, Mitropolit de Vilna

Amfilohie Skvorţon, Episcop de Enisei (†1946)

Anastasia Andreevna cea nebună pentru Hristos, 1 mart.

Anatolie, Arhiepiscop de Irkuţk, 24 ian. (†1921)

Anatolie, Stareţ de la Optina, 30 iul. (†1922)

Anatolie Grisiuk, Mitropolit de Odessa, 10 febr. (†1938)

Andrei Uktomski, Episcop de Ufa, 29 dec. (†1937)

Antonie Romanovski, Episcop, 12 iun. (†1937?)

Antonina, Egumenă, 1 mart. (†1929)

Arcadie, Episcop, 29 ian. (†1938)

Arsenie, Arhimandrit, 23 sept. (†1937)

Arsenie Stradniţki, Mitropolit de Novgorod, aprilie (†1936)

Atanasie, Arhiepiscop de Kiev

Boris, Nou Mucenic, 16 aug. (†1937)

Chiril, Mitropolit de Kazan, 26 ian. (†1937?)

Chiril Ataev, 20 iul. (†1928)

Damaschin Cedrik, Episcop de Glukhov, 4 dec. (†1935)

Dimitrie Liubimov, Arhiepiscop de Gdov, 6 aug. (†1938)

Dimitrie, Arhimandrit

Dimitrie Ivanov, Preot, 22 mart. (†1934)

Dositei, Stareţ de la Optina, 6 nov.

Evghenie, Ieroschimonah, 5 febr. (†1934)

Grigorie, purtătorul de cruce, 6 nov. (†1936)

Gurie, Episcop (†1937)

Gherman Riaşenţev, Episcop, 8 iun. (†1937)

Ierotei Afonok, Episcop de Nikolsk, 31 mai (†1928)

Ilarion Troiţki, Arhiepiscop, 15 dec. (†1929)

Ilarion Belski, Episcop (†1937)

Ilie, Preot, şi Evghenia Cetverukhin, Preoteasă, 16 febr. (†1934)

Irinarh, Episcop de Mare, Ustiug

Ismail Rojdestvenski, Preot, 17 iun.

Ioan Pommer, Arhiepiscop de Letonia, 12 oct. (†1934)

Ioan Andreevski, Protopop

Ioan Steblin-Kamenski, Protopop (†1930)

Iosif Orekhov, Episcop, 12 iun.

Iosif, Mitropolit de Petrograd, 15 dec. (†1938)

Lidia, Nouă Muceniţă, 20 iul. (†1928)

Macarie, Episcop cu schimă, 1 apr. (†1944)

Maria, matuşka din Gatchina, 26 ian. (†1930)

Maxim Zizilenko, Episcop de Serpuhov, 23 iun. (†1931)

Metodie, Ieromonah, 1 mart. (†1920)

Mihail (Mişa) cel nebun pentru Hristos (†1931)

Mihail cel nebun pentru Hristos din Cernigov 15 mai (†1922)

Mitrofan, Protopop, 12 febr. (†1931)

Nectarie Trezvinski, Episcop de Yaransk, 23 iul.

Nectarie, Stareţ de la Optina, 29 apr. (†1928)

Nectarie Ivanov, ieromonahul

Nicandru, Părinte

Nicolae Piscanovski, Protopop (†1932)

Nicolae Cedrik, Preot, 4 dec. (†1917)

Nicolae Kedrov, Preot, 15 mai (†1936?)

Nicolae Prozorov, Preot, 6 aug. (†1930)

Nicolae Zagorovski, Preot, 30 sept. (†1943)

Nicolae al II-lea, Ţarul Mucenic, 4 iul. (†1918)

Nicon, Ieromonah de la Optina, 6 nov.

Onufrie, Episcop, 12 iun. (†1938)

Pahomie, Arhiepiscop de Cernigov, 15 mai (†1938)

Pantelimon, Arhimandrit de la Optina, 6 nov. (†1918)

Paramon, Nou Mucenic, 5 febr. (†1941)

Partenie Brianskikh, Episcop 19 iun. (†1937)

Pavel Kratirov, Episcop de Yalta (†1933-5)

Petru Zverev, Arhiepiscop, 27 ian. (†1929)

Petru, Mitropolit de Krutiţa, 29 aug. (†1936)

Petru Lagov, Preot, 16 febr. (†c.1931)

Platon, Arhiepiscop de Revel, 14 ian. (†1919)

Platon Ridnev, Episcop de Bogorodsk (†1933)

Serafim Zvezdinski, Arhiepiscop de Dimitriov

Serafim Samoilovici, Arhiepiscop de Uglich, 12 dec. (†c.1935)

Serafim, Ieroschimonah, 31 mai (†1923)

Serghie Drujinin, Episcop de Narva

Serghie Şukin, Preotul

Sofia, Egumenă din Kiev, 22 mart. (†1941)

Ştefan, Episcop 13 apr. (†1933)

Simeon, Arhimandrit din Eleazar

Teodor Pozdeev, Arhiepiscop, 21 mart. (†1938)

Teodor (prof. K. Andreev), Protopop apr. (†1929)

Teodosie arhimandritul de la Lavra Peşterilor de la Kiev

Teoctista Mihailovna cea nebună pentru Hristos 22 febr. (†1936)

Tihon Patriarhul 25 mart. (†1925)

Valentina, tânără studentă 26 dec. (†1937)

Valentin Sventiţki preotul 26 ian. (†1936)

Varlaam Riaşenţev, Arhiepiscop, 8 iun. (†1942)

Varnava, ucenicul de chilie al Stareţului Anatolie, 12 nov. (†1938)

Varsanufie Lujin, Episcop, 12 iun.

Veniamin Essen, Ieromonah, 18 febr. (†1938)

Veniamin, Mitropolit de Petrograd, 14 aug. (†1922)

Victor, Episcop de Glazov 19 iul. (†1934)

Victorin Dobronravov, Protopop

Vichentie, Monah de la Optina, 12 nov.

Vladimir, Mitropolit de Kiev, 25 ian. (†1918)

Vladimir Zagarski, Preot, 15 mai (†1937)

Surse

(SURSE DE INFORMARE DESPRE BISERICA DIN CATACOMBE)

Până acum s-a scris foarte puţin în engleză despre sursele de

informare sigure privind Biserica din catacombe. În cercurile

academice, numai

o singură carte a încercat să abordeze acest subiect (William C.

Fletcher, Biserica Ortodoxă Rusă clandestină, Oxford University Press,

London, 1971), dar este afectată de o prea mare încredere în sursele guvernului

sovietic care sunt departe de „obiectivitatea" pe care o susţin.

În cazul Bisericii din catacombe, „obiectivitatea" însăşi (chiar dacă

acest ideal mitic ar putea fi atins) nu este suficientă. Biserica din catacombe

este un organism viu, şi unul care este persecutat şi arareori apare

la suprafaţa vieţii „obiective". Imaginea ei exactă poate fi prezentată

doar de către cei care participă la viaţa ei, şi comentariile asupra ei din

presa sovietică şi din lumea academică (adesea mult distorsionate, fie

intenţionat pentru scopuri de propagandă, sau pur şi simplu din

ignoranţă) trebuie să fie evaluate prin imaginea care este prezentată de

martorii oculari şi de participanţi.

Sursele principale pentru viaţa Bisericii din catacombe se găsesc în

trei mari categorii:

(1) Afirmaţiile oficiale şi scrisorile neoficiale ale ierarhilor şi preoţilor

din catacombe care s-au separat de Mitropolitul Serghie în 1927 şi în

primii ani care au urmat.

(2) Relatările personale ale credincioşilor care au aparţinut Bisericii

din catacombe în perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial

şi care au venit în Vest.

(3) Scrisorile şi relatările despre viaţa Bisericii din catacombe care

au început să apară în anii '70, care descriu starea Bisericii din catacombe

după al Doilea Război Mondial. Relatările din ştirile sovietice,

care descriu descoperirea de celule ilegale ale credincioşilor din catacombe,

sunt, de asemenea, un fel de surse primare, dacă se ia în

considerare exagerările lor evidente.

Aproape toate aceste surse sunt în limba rusă. Până acum, colecţia

principală a acestora a fost cartea protoprezbiterului Mihail Polski,

Noii Martiri ai Rusiei (două volume, Jordanville, 1948 şi 1957), iar

recent a apărut şi Tragedia Bisericii ruse a lui Lev Regelson (Paris,

1977), care se axează în principal pe documentele oficiale. Dar sunt

şi multe alte surse,

atât în manuscris cât şi în mici relatări accesibile publicate.

Următoarea listă a fost folosită la compilarea cărţii de faţă. Cu

majoritatea autorilor cei care au făcut compilaţia au avut legături

personale

(indicaţi prin *) şi o parte din material a fost solicitat direct de la ei.

Acolo unde se găsesc influenţe pronunţate „serghianiste" sau

„anti-serghianiste",

acest lucru este indicat în relatările descriptive ale surselor

de mai jos, pentru o perspectivă echilibrată asupra acestor surse. Cei care

au făcut compilaţia nu au nicio îndoială despre faptul că aceşti autori

spun adevărul aşa cum şi-l amintesc şi îl cunosc mai bine.

ANASTASIE, * Arhimandritul Z. (1915), o rudă a Sfinţilor arhiepiscopi

Pahomie şi Averchie şi un membru al familiei noilor mucenici. El a

trăit viaţa bisericească în Uniunea Sovietică înainte de cel de-al Doilea

Război Mondial, după care a devenit ucenicul de chilie al arhiepiscopului

Ioasaf de Canada, care a murit în braţele lui. Retras şi locuind

astăzi în California.

ANDREI, * Arhiepiscopul Mănăstirii Novo-Diveevo (†1979), părintele

Adrian Rymarenko înainte de monahism. Un ucenic al stareţilor de la

Optina Anatolie şi Nectarie şi un propagator avid al duhului de la

Optina, fiind el însuşi preot de mir. El a pătimit mult pentru credinţa

sa, a fost închis, batjocorit şi timp de mai mulţi ani a liturghisit zilnic

în secret, ascuns într-o cămăruţă unde practica rugăciunea lui Iisus şi

oferea sfătuire duhovnicească. El i-a adăpostit pe Vichentie, monahul

mucenic de la Optina, şi pe alţii. Împreună cu soţia sa, Evghenia Gregorievna,

el ne-a lăsat amintiri nepreţuite despre renumita instituţie a

stăreţiei de la Optina. După ce a fugit din Uniunea Sovietică, el şi-a

dedicat restul vieţii „restaurării modului ortodox de viaţă" (titlul cărţii

sale). El a întemeiat Mănăstirea Novo-Diveevo în statul New York şi

şi-a sfârşit viaţa ca arhiepiscop.

ANDREEV, * Ghenadie (Homiakov), scriitor de nuvele contemporan. El a

fost deţinut al lagărului de concentrare de la Solovki şi al altor

cumplite

instituţii gulag, pe care le descrie în cartea sa Drumuri grele

(Munchen, 1959).

ANDREEV, * Ivan M.

ANFISA, * Maica (†1974), ucenica de chilie a egumenei Iuliana de Calistoga,

California. Ea a fost martoră la mucenicia episcopului Teofan de

Solikam (†1919) şi a multor altora, mai întâi în regiunea Novgorod.

Episcopul Teofan a fost târât de o mulţime furioasă de revoluţionari

care, chicotind şi râzând satanic, l-au legat de un stâlp de lângă râul

îngheţat Kama. A fost făcută o gaură în gheaţă şi episcopul Teofan a

fost scufundat încet în apa îngheţată şi ţinut sub apă timp de mai

multe minute. El a fost apoi scos şi un strat subţire de gheaţă s-a

format în jurul său. Acest lucru a fost repetat de mai multe ori şi

astfel

şi-a primit moartea de mucenic. Creştinii ortodocşi îngroziţi stăteau

neputincioşi în faţa mulţimii înnebunite, care fusese instigată de

ideile lui Lenin. (Această relatare apare de asemenea într-o versiune

scurtă a vieţii egumenei Rufina din Harbin.)

ARENSBURGER, * d-nul şi d-na., profesori în Monterey, California. Ei

au oferit mărturii ale persecuţiilor din regiunea estoniană. Ei au

scris

o scurtă relatare a unui nou mucenic, Nichifor-Volgin, un tânăr scriitor

talentat care, întâlnind un pelerin rătăcitor din Biserica din catacombe,

a fost atât de influenţat de nesfârşitele sale descrieri ale experienţelor

mistice ale Bisericii din catacombe, încât şi-a consacrat întreaga

viaţă prezentării literare a acelui fenomen, pentru care a fost

arestat în 1940, exilat şi în cele din urmă s-a alăturat soborului noilor

mucenici. Principalele sale două cărţi, Toiagul unui pelerin şi Ziua de

nume a unei patrii, sunt astăzi două dintre cele mai populare texte în

publicaţiile ortodoxe Samizdat, care reaprind în inimile creştinilor

persecutaţi un dor veşnic după patria cerească.

ARIADNA, * Egumena Mănăstirii Doamna noastră din Vladimir, San

Francisco, succesoare a sfintei egumene Rufina din Harbin (†1925).

Venind din Harbin, Manciuria şi Shanghai, atât ea cât şi egumena Rufina

au dat mărturii bogate despre noii mucenici.

ASSUR, * Ivan, fiul noului mucenic Vladimir Assur, care a fost un educator

ortodox şi autor al uneia dintre primele cărţi despre ortodoxie în

limba germană (Berlin, 1928). Când a fost arestat a luat cu el doar

Evanghelia şi a mers la moarte ca un mucenic.

CONSTANTIN, * (Zaiţev), Arhimandritul de Jordanville (†1975), cunoscut

gânditor bisericesc şi scriitor de origine evreiască. El a fost editor

pentru P. B. Struve în Paris şi în Shanghai sub arhiepiscopul Ioan Maximovici,

care l-a botezat în credinţa ortodoxă. În ultimii săi 25 de ani

de viaţă, a redactat toate publicaţiile din Jordanville care, până la

adormirea sa, depăşeau toate celelalte periodice în ceea ce priveşte

chestiunea noilor mucenici. Tăcerea artificială păstrată de către teologii

liberali asupra profundei sale contribuţii la răspândirea ortodoxiei

în Lumea liberă a împiedicat mult răspândirea cultului noilor mucenici.

CONUS, * Serghie, un mirean evlavios din Boston, Mass., apropiat de

Biserică şi de cercurile monahale. El a fost în legătură cu bărbaţi şi femei

drepte din Crimeea şi în Noul Athos şi a adunat o mulţime de informaţii

despre noii mucenici.

DEPUTATOV, * Protopopul Nicolae. El a obţinut un atestat în teologie

de la şcoala teologică din Harbin şi şi-a scris teza despre Episcopul

Teofan Zăvorâtul. Din tinereţe şi-a făcut o pasiune din a colecţiona

cărţi duhovniceşti vechi, ceea ce l-a făcut să caute scumpătatea şi

autenticitatea vieţii duhovniceşti care, la rândul lor, i-au modelat gustul

şi simţirea pentru oamenii cu adevărat duhovniceşti. El şi-a dedicat

restul vieţii culegerii mărturiilor despre lucrarea lui Dumnezeu în

oamenii pe care îi cunoştea personal şi prin alţii. Printre alte informaţii,

el a oferit o descriere a dreptului mărturisitor episcopul Anatolie,

un sfânt al Americii. Trăind acum în Australia, el continuă să scrie

pentru reviste bisericeşti. Autor al cărţii Cunoaşterea lui Dumnezeu,

Frăţia Sfântul Gherman de Alaska, 1975.

ERASTOVA, * Sora Maria, o convertită recentă la ortodoxie în Uniunea

Sovietică. Viaţa ei a fost schimbată prin contactul cu mărturisitori

contemporani precum matuşka Evghenia Cetverukhin şi stareţul Tavrion.

FLETCHER, William C., autorul cărţii Biserica Ortodoxă Rusă clandestină.

Această lucrare este semnificativă în literatura ortodoxă, deoarece

demonstrează lumii academice existenţa Bisericii din catacombe

şi veridicitatea noilor mucenici. Sunt, cu toate acestea, scăderi serioase

în abordarea şi „obiectivitatea" faţă de subiect. Fletcher nu este

bine ancorat în ortodoxie sau în istoria Bisericii, şi ocazional face

erori destul de elementare. De exemplu, el crede că tradiţionalul calendar

ortodox (care datează anii începând cu creaţia lumii) este o nouă

invenţie sectară (a se vedea p. 244 a acestei cărţi). De asemenea, el

împrumută masiv din sursele sovietice, şi distorsiunile lor deliberate

fac cartea să fie părtinitoare şi neechilibrată. Astfel autorul

înţelege greşit opoziţia faţă de Declaraţia Mitropolitului Serghie din

1927, urmând orbeşte sursele sovietice atunci când atribuie motive

politice „schismei". Mai mult decât atât, el desparte în mod nedrept

diferitele manifestări locale ale opoziţiei în grupuri izolate. Cu

toate acestea, este meritul său de a fi citat surse ale emigraţilor,

cu toate că şi aici îi lipseşte discernământul şi simpatiile lui sunt

faţă de sursele sovietice

„ştiinţifice". Ortodoxia în URSS astăzi pur şi simplu nu poate fi înţeleasă

de un scolastic raţionalist, care este străin duhului ortodoxiei.

Cu toate acestea, această carte are totuşi o valoare considerabilă

pentru sursele ei şi o persoană ortodoxă informată poate face mult

pentru a corecta unilateralul prezentării sale. Folosite cu pricepere,

sursele sovietice înseşi certifică în mod clar existenţa continuă a

Bisericii din catacombe şi curajul mucenicesc al membrilor ei.

GAVRIILA, * Monahia de la Mănăstirea Novo-Diveevo care a fost o fiică

duhovnicească a episcopului Andrei de Ufa în vremea în care acesta

se afla în Kazan. Ea a fost martoră la distrugerea Mănăstirii Zylontov

din Kazan şi a unei comunităţi monahale de femei întemeiată de episcopul

Andrei pentru fetele tătare din zonă.

GHERASIM, * (Şmalţ), Arhimandritul de Alaska (†1969), un călugăr rus

din tradiţia de la Optina, care a avut legături strânse cu mulţi

clerici care mai târziu au devenit victime ale comunismului. El a

venit în

Alaska în 1916 ca misionar şi pentru tot restul vieţii a suferit mult

ştiind ceea ce se petrecea în patria sa iubită. Din corespondenţa cu

sora sa (mai târziu monahia Platonida) el primea informaţii despre

distrugerea unor mănăstiri din Rusia. Astfel avem o descriere a noilor

mucenici din Mănăstirea sa, Sfântul Tihon Kaluga. Apărarea sa

neclintită a conştiinţei persecutate a Bisericii Ortodoxe tradiţionale în

America a inspirat creşterea adevăratei ortodoxii în această ţară şi a

promovat canonizarea Sfântului Gherman de Alaska.

GROTOV, * Profesorul Serghie, de la Universitatea din Roma, cunoscut

de asemenea sub pseudonimele Nestorov şi Alexei Rostov; co-editor

la Nuestro Pais (Nasha Strana) şi la Calendarul Vladimir. Ca tânăr

credincios el a trecut prin necazurile obişnuite ale arestărilor, ale exilului

şi ale lagărelor de concentrare pentru opoziţia sa faţă de serghianism.

Acolo a cunoscut conducători bisericeşti. El a fost un prieten

apropiat al lui I. M. Andreev, cu care a colaborat la multe proiecte.

După ce a ieşit din Uniunea Sovietică, el a scris prolific despre procesele

credincioşilor sub jugul comunist.

GURIE, * Ieromonahul de Jordanville. Rămas orfan de copil în Uniunea

Sovietică, el este astăzi părinte duhovnicesc al frăţiei de la Mănăstirea

Sfânta Treime din Jordanville. El a crescut într-o familie evlavioasă

care a fost persecutată pentru credinţa ei. Intensitatea sinistrului vieţii

sovietice de zi cu zi a unui credincios sub comunism a fost prea

mult pentru acest tânăr şi într-o zi I-a făgăduit lui Dumnezeu să nu

mai mănânce până ce Dumnezeu Însuşi nu-l va izbăvi din tristeţea sa

mistuitoare. El a suferit foamea timp de mai multe săptămâni, până

când, dintr-odată, a fost salvat de venirea armatei germane. Ca mulţumire

pentru această salvare minunată, el i-a făgăduit lui Dumnezeu

să devină monah. El a oferit material pentru cartea părintelui Mihail

Polski.

IRTEL, * Serghie (Episcopul schimnic Teodor). În timp ce era frate începător

la Mănăstirile Valaam şi Peşterile Pskov, el a dobândit o experienţă

vie a creştinismului persecutat. El a păstrat legătura cu monahi

şi mireni persecutaţi şi a păstrat multe amintiri legate de aceşti

oameni.

IVANOV, * Gali, fiica duhovnicească a episcopului Arcadie. Ea s-a mutat

la Atena, în Grecia. Părintele Arcadie a insistat ca Gali şi familia ei să

plece din Rusia, profeţind la începutul anilor 1920 rezultatul înfricoşător

al naturii satanice a comunismului militant. Ea a păstrat portretul

episcopului Arcadie şi poezia lui frumoasă despre suferinţele cumplite

şi despre răspândirea bunăvoinţei faţă de omenirea suferindă

din lipsa iubirii lui Hristos.

IULIANA, * Egumena (Varvara în schimă), fostă de Calistoga, California.

(†1971). În timpul cumplitelor persecuţii din anii '20 ea a devenit

fiica duhovnicească a arhiepiscopului Teodor de la Mănăstirea Daniilov

şi a luat parte activă la ajutarea clericilor persecutaţi. Ea a fost

membră conducătoare a comunităţii de surori Purtătoarele de mir de

la Biserica Hristos Mântuitorul din Moscova. Responsabilităţile ei

principale erau să aprovizioneze episcopii exilaţi şi arestaţi cu mâncare

şi pachete de îmbrăcăminte. Ea lucra direct sub supravegherea

Mitropolitului Chiril de Kazan, care primea fonduri de la o organizaţie

de ajutorare americană pentru a-i ajuta pe clericii înfometaţi şi

abandonaţi. Aceste femei au format o reţea în Uniunea Sovietică şi

erau capabile să-i ţină informaţi pe episcopii conducători despre locul

altor episcopi conducători. În anii '30 ea a fost condamnată la moarte,

dar în ultimul minut această sentinţă a fost comutată în 5 ani de

muncă silnică. Ea nu a uitat niciodată această experienţă din apropierea

morţii. În lagărul de concentrare Solovki ea a reuşit să fie în legătură

cu mulţi episcopi şi să îi ajute în secret, păstrând pentru noi o

imagine completă a chinurilor inumane pe care aceşti urmaşi ai apostolilor

le-au avut de îndurat. După al Doilea Război Mondial, ea a venit

în Statele Unite, dar nu a putut să-şi găsească pacea. Inima ei a

rămas cu poporul ortodox persecutat în Rusia. Ea a criticat cu asprime

tonul primelor două volume ale părintelui Mihail Polski, deoarece

propria ei experienţă cu clerul serghianist în Rusia fusese favorabilă.

Ea a oferit materiale pentru câteva relatări impresionante despre noii

mucenici care au fost publicate în anii '50 într-un periodic din Berkeley,

Mergând pe urmele lui Hristos, editat de părintele Nicolae

Vieglas.

KIETER, * Natalia Gheorghievna, Von. Fiind de origine germană şi iniţial

indiferentă faţă de Biserică, Natalia a trecut printr-o experienţă

de convertire prin rugăciunile noului mucenic episcopul Ştefan. Ea a

devenit fiica duhovnicească a episcopului rătăcitor şi nou mucenic

Petru Zverev, care a crescut sub lumina duhovnicească a Sfântului

Ioan de Kronstadt. Ţinând legătura cu clerici persecutaţi, ea a devenit

o nevoitoare înflăcărată pentru Hristos, ajutând oriunde putea. Sub

influenţa ei, mama sa a fost tunsă monahie şi a avut o moarte sfântă.

A luat parte la frăţiile bisericii şi şi-a consacrat întreaga viaţă slujirii

clericilor ortodocşi credincioşi, fiind o aprigă oponentă a renovaţionismului.

A lăsat multe relatări despre noii mucenici, printre care despre

episcopul Ştefan, episcopul Petru, ieromonahul Varnava şi episcopul

schimnic Macarie. A murit în Germania în iulie 1981 şi a lăsat

toate hârtiile ei Frăţiei Sfântul Gherman de Alaska.

KOEHLER, * Ludmila, sora ucenicului de chilie şi ipodiacon al

Arhiepiscopului Ioan de Letonia, Noul Mucenic. Este o martoră în viaţă

a muceniciei multor creştini ortodocşi din statele baltice. Vizitele

ei recente

în Uniunea Sovietică indică faptul că credinţa în Dumnezeu în Rusia

este mai puternică decât niciodată, şi doar starea căldicică a oamenilor

ortodocşi din Vest îi împiedică să vadă puterea noilor mucenici.

KONŢEVICI, * Elena, Scriitor bisericesc. Ea a fost nepoata scriitorului

bisericesc Serghei Nilus, care a descoperit conversaţia Sfântului Serafim

cu N. A. Motovilov. Şi-a păstrat de-a lungul întregii vieţi râvna sa

pentru literatura ortodoxă. Ea a fost în legătură cu stareţii de la

Optina şi tradiţia autentică de la Optina, şi mai târziu a devenit o

colaboratoare

înflăcărată în lucrarea soţului ei (I. M. Konţevici). În tinereţe

a vrut să se alăture mănăstirii schiegumenei Sofia de la Kiev, despre

care a publicat o carte. Până astăzi, la o vârstă înaintată, ea îşi

continuă activitatea literară, înregistrând informaţii despre noi

mucenici, precum preotul mucenic Mitrofan, episcopul Ierotei şi alţii.

KONŢEVICI, * Profesorul I.M. (†1965). A fost un ucenic al stareţilor de

la Optina şi unul dintre cei mai importanţi scriitori bisericeşti ai secolului

al XX-lea care a ajutat la transmiterea înţelegerii ortodoxe autentice

a sfinţeniei. El a scris lucrarea monumentală Mănăstirea Optina

şi epoca ei, care revelează atmosfera duhovnicească ce i-a hrănit

pe noii mucenici ai Rusiei. Această lucrare intenţiona să fie a treia

parte a unei trilogii: prima parte este Dobândirea Duhului Sfânt în

Vechea Rusie; a doua urma să fie o lucrare despre ucenicii stareţului

Paisie Velicikovski. Deosebit de importantă este „Definiţia stăreţiei"

(a se vedea Cuvântul ortodox, nr. 95, nov-dec. 1980), în care defineşte

teologic stăreţia ortodoxă, care este atât de rară astăzi.

KOVALENKO, * Alexandra, fiica preotului mucenic Gabriel şi autoarea

relatării despre episcopul Vasile, vicar de Poltava, un remarcabil ierarh

iozefit ale cărui numeroase epistole împotriva Declaraţiei Mitropolitului

Serghie au supravieţuit. Episcopul Vasile a fost foarte apreciat

de arhiepiscopul Andrei de Novo-Diveevo.

KRAVCHIN, * Părintele Grigorie, rudă îndepărtată a arhiepiscopului

Andrei de Novo-Diveevo, care a slujit ulterior la o parohie din Monterey,

California. În Lavra Poceaev, Polonia, şi în timpul anilor de război

în Germania, a fost martor la multe evenimente minunate din vieţile

creştinilor persecutaţi. Un fermier, sub influenţa propagandei

comuniste, a refuzat să meargă la biserică şi să se abţină de la muncă

în ziua prăznuirii Sfântului Ilie, spunându-şi: „Dacă Dumnezeu există,

să-mi dovedească aceasta tunetul trăsurii Sfântului Ilie". Abia ce a

terminat să încarce fânul în căruţa sa, că, în timp ce traversa şinele

unei căi ferate, un tren venit pe neaşteptate i-a tăiat capul, care s-a

rostogolit ca o minge de pe linia ferată. Părintele Grigorie are şi o

amintire vie a Lavrei Poceaev din vremea când egumenul ei era

arhimandritul Vitalie, care mai târziu a ajuns arhiepiscop de

Jordanville

(†1960).

LEONID, * (Gess), Egumenul de la Lethbridge, Canada, (†1981), monah

din Kiev, de la Mănăstirea Sfânta Treime, care a fost întemeiată de

dreptul stareţ Iona. Părintele Leonid a lăsat mai multe scrisori care

descriu atât mucenicia călugărilor mănăstirii sale, cât şi

atrocităţile

comise împotriva lor. Unii dintre ei au fost aruncaţi de pe pod în râul

Nipru, fiind împuşcaţi în timp ce cădeau. Alţii au fost dezbrăcaţi şi

batjocoriţi de soldaţii comunişti fanatici. În acelaşi timp, Dumnezeu a

făcut mari minuni în regiunea Kiev. În faţa a mii de oameni, inclusiv

necredincioşi şi evrei, domurile bisericilor au devenit din aur prin minune,

frescele străluceau în culori minunat reînnoite, raze de lumină

se jucau în domuri, coruri invizibile se auzeau cântând. Într-un caz, o

fântână reflecta în mod suprafiresc viitorul celor care se uitau în ea.

LEONTIE, * Arhiepiscopul de Santiago.

LEVITIN-KRASNOV, * Anatolie. A fost diacon al Bisericii Vii în anii '30,

acum ortodox, dar cu vederi liberale, exilat din Uniunea Sovietică în

anii '70. Autor al următoarelor cărţi, în care a dat mărturie despre

realitatea uluitoare a noilor mucenici: Likhie Godi, Paris, 1977; Ruk

Tvoih, Israel, 1980.

LOPEŞANSKAIA, * Elena Nikolaevna (Lope) (†1972). A fost secretară a

episcopului Damaschin, pentru a cărui memorie şi-a dedicat întreaga

viaţă. Remarcabilă scriitoare bisericească, a fost cunoscută în primul

rând pentru lucrările ei: Episcopi mărturisitori; Femei mironosiţe

din Rusia, publicată în „Rusia ortodoxă", 1949, şi Ultimii episcopi

kieveni, în manuscris. Primind o educaţie excelentă în Rusia, ea şi-a

dedicat viaţa carierei literare. A considerat de datoria ei solemnă să

păstreze pentru posteritate şi pentru tinerii din lumea liberă înţelegerea

eclezială corectă despre chestiunile bisericeşti în modul în care

marii părinţi ai vremurilor recente, precum episcopul Damaschin,

le-au înţeles. Şi-a publicat relatările remarcabile despre Biserica rusă

persecutată oricând a putut, dar din nefericire, spre marea ei consternare,

din cauza certurilor politice dintre jurnalele bisericeşti, vocea ei

a fost mult înăbuşită. Ea şi-a pus speranţa în arhiepiscopul Leontie.

Nepreţuitele ei relatări în manuscris despre Biserica rusă persecutată

respiră duhul primelor catacombe şi merită să fie publicate în engleză.

Ea a fost foarte supărată când oamenii au tratat situaţia Bisericii

ruse persecutate într-un mod categoric şi legalist.

LYOVIN, * Valentina Valerianovna, fost profesor la Universitatea din

Hawaii. Ea a fost fata preotului mucenic Valerian, care a fost în legătură

cu Sfântul Ioan de Kronstadt. Acum locuieşte în Sacramento,

California.

MAKOWSKAIA, * Olimpiada Anatolievna (†1976), fiică duhovnicească a

episcopului schimnic Antonie de Kiev şi prietenă a multor noi mucenici

şi personalităţi bisericeşti din Uniunea Sovietică. Ea a fost o poetă

care a scris despre idealurile Sfintei Rusii şi i-a împărtăşit

experienţele,

în special cu privire la regiunea Kiev. I-a încurajat pe mulţi

convertiţi la ortodoxie şi a fost o prietenă apropiată a Elenei Lopeşanskaia.

MAKUŞINSKI, * Ipodiaconul Alexei (†1977) şi Zenaida, fii duhovniceşti

ai fraţilor preoţi Ismail şi Mihail Rojdestvenski. În copilăria sa,

ipodiaconul Alexei a fost în corul Catedralei din Kronstadt cu hramul

Sfântului Andrei şi unul dintre apropiaţii Sfântului Ioan de

Kronstadt.

Ei erau membri fideli ai bisericii iozefite din catacombe, şi până

la venirea nemţilor au fost în legătură permanentă cu clerul din catacombe,

ajutându-i să-şi păstreze discreţia totală.

MARIA, * (Stakhovici) Monahia. Ea a fost tunsă în secret de ultimul stareţ

de la Valaam, ieroschimonahul Mihail (†1936). Este o martoră în

viaţă a persecuţiei cumplite pe care călugării de la Valaam au îndurat-o

pentru păstrarea neclintită a vechiului calendar şi pentru refuzul

de a accepta sau de a se pleca duhului renovaţionismului, pe care îl

priveau aproape la fel ca pe jugul ateu în Rusia. Ruda apropiată a monahiei

Maria, egumenul Rafael, un călugăr de la Valaam, împreună cu

un grup de alţi călugări au fost închişi într-o închisoare GPU din Voronej.

MASICI, * Părintele Nicolae (†1973). În tinereţe a suferit persecuţia şi

hărţuirea pentru credinţa sa. A fost închis în lanţul lagărelor de concentrare

de la Sarov, Sanaxar şi Temnikov. A fost forţat să taie şi să

dezrădăcineze chiar pădurea în care s-a nevoit Sfântul Serafim de

Sarov. Cunoştea mulţi bărbaţi şi femei drepte, din care toţi şi-au

sfârşit viaţa ca noi mucenici. A lăsat o relatare despre drepţii Iosif cel

tăcut din Kuban (Blagovestnik, nr. 20, 1968) şi Grigorie, purtătorul

de cruce.

MAŞIN, * Irina, fostă fiică duhovnicească a episcopului Arcadie şi a

Episcopului Nou Mucenic Averchie de Jitomir. Locuieşte acum în

Mănăstirea Novo-Diveevo din New York. Amintirile ei despre viaţa

frăţiilor secrete din catacombe sunt o rară contribuţie la întregul domeniu

de literatură cu privire la noii mucenici. Fiul ei este de asemenea

în viaţă şi nu ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost unanimitatea şi

iubirea membrilor Bisericii din catacombe, care l-au păzit în secret.

MIHAELA, * (Kudinova), Monahia. A fost ultima supravieţuitoare tunsă

în monahism la Mănăstirea Optina în 1918. Având şaisprezece ani în

timpul Primului Război Mondial, ea a intrat ca soldat în trupele de

femei, pentru a apăra Rusia. Şi-a pierdut braţul stâng şi a fost readusă

la viaţă, într-un spital, de către membri ai familiei regale. Când a

izbucnit Revoluţia, a reuşit să se alăture fratelui ei, părintele

Inochentie, la Mănăstirea Optina, unde stareţii, cu acordul egumenei

de la Mănăstirea Şamordino, au tuns-o monahie, dându-i numele conducătorului

oştilor cereşti pentru nevoinţele ei curajoase ca soldat. Înainte de

apleca din Rusia, ea l-a văzut pe stareţul mirean Gheorghe de

Cevriak, cel care a fost martirizat curând după aceea, în 1919. La retragerea

Armatei Albe, ea a fost evacuată în partea de vest şi în cele din

urmă s-a stabilit în Brazilia, unde a dus o viaţă monahală împreună

cu fratele ei, părintele Inochentie. Ea locuieşte acum în Mănăstirea

Noul Şamordino din Australia, şi păstrează în inima ei o mare iubire

şi veneraţie pentru noii mucenici; cu mulţi dintre aceştia a fost în legături

personale.

MITROFAN, * Arhimandritul de San Francisco. Fiind fiul unui preot

mucenic, el a trăit în regiunea Voronej, unde a fost în legătură duhovnicească

cu dreapta Teoctista Mihailovna şi cu alţi asceţi. S-a căsătorit

cu o fiică a sfântului preot mucenic Mitrofan, care a fost ucenicul duhovnicesc

preferat al stareţului Nectarie de la Optina. Ca slujitor credincios

al lui Hristos, a îndurat persecuţii aspre din mâinile celor

necredincioşi. A fost foarte mult consolat şi întărit, cu toate acestea,

prin legăturile sale cu oameni ai lui Dumnezeu. Tocmai această

calitate a autenticităţii duhovniceşti a recunoscut-o mai târziu la

arhiepiscopul Ioan Maximovici, care pe atunci era episcop de Paris şi

Europa de Vest, şi l-a inspirat să-şi dedice restul vieţii sale slujirii

acestui arhipăstor binecuvântat. Părintele Mitrofan este autorul unei

vieţi complete a preotului mucenic Mitrofan de Voronej, precum şi al

relatării despre fericita Teoctista, cea nebună pentru Hristos.

MOSTIKO, * Nicolae şi Maria. Ei au fost în legătură cu episcopul Onufrie

şi cu alţi robi drepţi ai lui Dumnezeu din Uniunea Sovietică. După ce

au plecat din URSS, au fost angajaţi de Biblioteca Congresului din

Washington D.C., unde locuiesc astăzi. Domnul Mostiko este ipodiacon

şi, împreună cu soţia sa, păstrează cinstirea noilor mucenici.

NABOK-Vasilkova (†1963), un apărător înflăcărat al conştiinţei bisericeşti

în Uniunea Sovietică. A fost în legătură cu mulţi noi mucenici şi

a oferit multe informaţii pentru părintele Mihail Polski. A lăsat, de

asemenea, un manuscris intitulat Profesorul Plantonov. A murit în

Germania. A se vedea „Părintele Ghenadie" (Rusia ortodoxă, nr. 4,

1971, în rusă).

NECTARIE, * Arhimandritul, fost membru al Bisericii din catacombe, a

devenit călugăr în Jordanville, unde personal a tipărit şi a editat ambele

volume Noii martiri ai Rusiei ale părintelui Mihail Polski. El le-a

îmbogăţit cu multe materiale din propria sa experienţă, pentru că

îndurase el însuşi un martiriu viu pentru credinţa sa. Părintele său

duhovnicesc, egumenul nou mucenic Varsanufie, a fost un întemeietor al

Bisericii din catacombe din Rusia de sud, care în lagărul de

concentrare

de la Sarov a îndurat bătăi crunte, care l-au schilodit şi l-au

desfigurat pe viaţă. Aici Sfântul Serafim l-a vizitat din cealaltă lume şi

i-a dat atâta mângâiere, încât pentru tot restul vieţii sale a simţit o fericire

nepământească şi a fost umplut de dragoste înflăcărată pentru

duşmanii săi.

NECTARIE, * (Konţevici), Episcopul de Seattle, fratele lui I.M. Konţevici.

Din copilărie a fost fiul duhovnicesc al stareţului Nectarie de la

Optina, care a profeţit că „ne va fi de folos nouă", cerându-i în acelaşi

timp mamei lui să-l păstreze pentru o astfel de vocaţie. În timpul

cumplitelor persecuţii ale creştinilor, el a fost încredinţat grijii

duhovniceşti a unui alt ucenic al Optinei, arhiepiscopul Andrei de

Novo-Diveevo,

sub a cărui îndrumare el s-a maturizat ca păstor în via lui Hristos.

Mama sa (Nectaria în monahism) a fost în legătură permanentă

cu stareţii de la Optina şi i-a ajutat pe mulţi să ia legătura cu ei.

Ea a fost martoră la distrugerea Mănăstirii Optina şi la multe alte

orori ale

sistemului sovietic. Atât ea cât şi episcopul Nectarie au oferit relatări

directe şi detaliate ale legăturilor lor cu o întreagă serie de noi

mucenici, în special din regiunea Harkov. Episcopul Nectarie este astăzi

episcop vicar al Eparhiei de Vest din Statele Unite.

NESTOROV, * (a se vedea Grotov).

NICANDRU, * Arhimandritul (†1979), un stareţ de la Valaam care a murit

ca părinte duhovnicesc al Mănăstirii Lesna din Franţa. El a oferit

informaţii nepreţuite despre mucenicii Mănăstirii Valaam care au fost

prinşi la metocurile Mănăstirii Valaam din Petersburg şi Moscova. El a

răspândit duhul de la Valaam până la ultima lui suflare,

transmiţându-l

fiicelor sale duhovniceşti din Franţa.

NICON, * Arhiepiscopul de Washington şi Florida (†1979). El a fost

autorul biografiei voluminoase a Mitropolitului Antonie Hrapoviţki, în

care oferă o relatare veridică şi foarte detaliată a modului în care

autoritatea atee a pus stăpânire pe Sfânta Rusie. Această carte

menţionează

sute de figuri bisericeşti şi oferă informaţii abundente despre

noii mucenici. Arhiepiscopul Nicon a inspirat frăţia Sfântul Gherman

din Alaska şi a răspândit menţinerea idealurilor Sfintei Rusii. El a

oferit informaţii despre arhiepiscopul Pahomie, episcopul Andrei de

Ufa, Mitropolitul Chiril şi despre episcopul Ierotei.

OVERT, * Serghie. El a adunat amintiri şi informaţii despre noii mucenici

de la emigranţii ruşi în vârstă, în special despre „teodorovţi", care

purtau cruci albe şi refuzau să muncească pentru autoritatea atee.

PAWLIUSIK, Matuşka Alexandra, soţia părintelui Gheorghe, care a avut

legături strânse cu noii mucenici din Uniunea Sovietică înainte de a

fugi în lumea liberă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei

au contribuit cu mărturia lor despre episcopul Onufrie.

POLSKI, Părintele Mihail (†1960). Autor al cărţii Noii martiri ai Rusiei,

3 vol., în rusă. Părintele Mihail a fost un preot neînfricat din Uniunea

Sovietică, persecutat şi exilat în diferite lagăre de concentrare, inclusiv

la Solovki, unde, împreună cu mulţi episcopi, a semnat faimosul

protest al clericilor de la Solovki. El cunoştea mulţi episcopi drepţi,

despre care a compilat mai târziu cele trei volume ale sale. Convingându-se

că politica serghianistă va prevala în Uniunea Sovietică, el a

mers în sud, cu speranţa că va scăpa de acolo, pentru a lucra pentru

Biserica rusă din afara Rusiei. El a reuşit să scape din iadul roşu la

începutul anilor '30 prin Ierusalim, unde Mitropolitul Anastasie l-a

numit preot conducător în Londra, ca apărător al poziţiei canonice a

Bisericii ruse din afara Rusiei. După al Doilea Război Mondial, el a

fost preot la catedrala din San Francisco sub arhiepiscopul Tihon,

unde şi-a alcătuit martirologiul împreună cu editorii săi, monahii de

la Jordanville. Al treilea volum al său conţine mult material dedicat

„operaţiunii Keelhaul" (repatrierea forţată a ruşilor la sfârşitul celui

de-al Doilea Război Mondial); publicarea lui a fost temporar suspendată

în speranţa separării celor două tendinţe manifestate în

atitudinea faţă de noii mucenici. Răposarea părintelui Mihail în 1960

a împiedicat publicarea acestui al treilea volum. Când cele două

volume au apărut, mai mulţi martori ai condiţiilor sovietice din

biserică au criticat graba sa de a încadra tot clerul doar în două grupe,

când de fapt unii episcopi sperau că serghianismul nu va supravieţui,

şi astfel ei nu s-au separat niciodată oficial de Mitropolitul Serghie.

Mai mulţi oameni care, de asemenea, au suferit pentru Hristos sub

jugul comunist în Rusia credeau că părintele Mihail s-a grăbit să pună

în categoria serghianistă pe cei care ezitau să-şi exprime protestul

împotriva Declaraţiei. Pe lângă aceasta, pe mulţi ierarhi remarcabili

care erau categoric împotriva serghianismului părintele Mihail fie îi

desconsideră, îi menţionează pe scurt, sau aruncă o umbră de

îndoială asupra lor. Unii, ca episcopul Petru de Voronej, ale cărui

scrisori au fost păstrate şi publicate, sunt categorisiţi de părintele

Mihail ca episcopi iozefiţi, dar nu există nicio dovadă în acest sens.

Putem spune cu certitudine, aşa cum afirmă aceşti martori

(arhiepiscopul Andrei, monahia Xenia, Natalia Kieter, egumena

Iuliana, monahia Veronica şi arhiepiscopul Leontie), că clerul rus, ca

întreg, a respins categoric duhul serghianismului. A fost un mic grup

al admiratorilor personali ai Mitropolitului Serghie (în special

Alexei

şi Nicolae) care au semnat Declaraţia sa şi astfel au format nucleul

patriarhiei moscovite de astăzi. Din acest motiv Biserica rusă liberă,

Sinodul episcopilor din afara Rusiei, nu are comuniune cu Patriarhia

Moscovei, deşi rămâne unită în duh cu credincioşii din Uniunea

Sovietică.

REGELSON, Lev.

ROSTOV* (a se vedea Grotov).

SAMOILOVICI, * Doamna, vieţuitoare în Mănăstirea Doamna noastră

din Vladimir, San Francisco. Din tinereţe a fost credincioasă. Trăia

în regiunea Poltava, locul multor poveşti ale lui Nikolai Gogol, unde

a

fost martoră la închiderea de către sovietici a unei biserici din

Mănăstirea Sfânta Matroana. Se anunţase că la o anumită dată

biserica avea să fie distrusă. Uşile şi ferestrele au fost blocate cu

scânduri şi nu se permiteau niciun fel de slujbe. Într-o noapte întreaga

frăţie a văzut o lumină care ardea în interiorul bisericii, ca şi

când ar fi fost un foc, dar, de vreme ce era strict interzis cetăţenilor să

se apropie, ei au privit de afară. S-a petrecut o minune care a fost

văzută de mulţi. Perechi de sfinţi erau văzuţi plecând din biserică.

Oamenii i-au văzut clar pe Sfântul Vladimir şi Olga, Boris şi Gleb,

Antonie şi Teodosie, Dimitrie şi Gheorghe şi alţii, care ieşeau cu

măreţie prin uşile principale ale bisericii şi dispăreau în întuneric.

După ce sute de astfel de perechi de sfinţi au ieşit din biserică, lumina

s-a stins înăuntru şi a fost lăsată goală de sfinţenie. În dimineaţa

următoare, când autorităţile au dinamitat biserica, oamenii au ştiut

că sfinţii renunţaseră să mai ocrotească acea biserică.

SERAFIM, * (Filimonov), Egumenul Schitului Sfintei Adormiri în

Northville, Alberta, Canada. De vreme ce provenea dintr-o familie

credincioasă de rit vechi, i-a fost greu să devină călugăr ortodox.

Acest lucru, împreună cu suferinţele pe care le-a îndurat sub ateismul

sovietic şi detenţia sa ulterioară, i-au dat posibilitatea de a percepe şi

recunoaşte care sunt adevăraţii mărturisitori ai lui Hristos.

SERAFIM, (Verbin), Arhimandritul (†1962). El a intrat în Sihăstria

Glinsk la o vârstă foarte fragedă şi acolo a devenit călugăr. El a

lăsat un întreg volum cu privire la distrugerea marii Sihăstrii

Glinsk,

precum şi scurte informaţii despre persecutarea creştinilor şi despre

noii mucenici, în special în legătură cu un nou sfânt, arhimandritul

Ghenadie, care a murit în Kolyma.

ŞATILOV, Monahia Maria (†1975) de la Novo-Diveevo, o fiică duhovnicească

a noului mucenic Andrei de Ufa, care a corespondat cu arhiepiscopul

Teofan de Poltava. Dă mărturie despre modul în care episcopul

Andrei a fost batjocorit de gărzi în timpul detenţiei sale în

Turkestan şi în Kirghizia. Ei îl forţau de asemenea să stea cu capul

descoperit în soare în timpul căldurii groaznice, pentru a-i provoca

insolaţii. În astfel de condiţii de închisoare, într-o singură zi şi-a

pierdut tot părul.

ŞOREŢ, * Protopopul Gherasim (†1968). El a emigrat în timpul celui

de-al Doilea Război Mondial din Lituania şi apoi a luat parte la viaţa

bisericească din lumea liberă şi a înregistrat informaţiile din presa

liberă despre persecuţiile credincioşilor şi despre noii mucenici.

ŞUKIN, * Părintele Serghie (†1978), un preot care a murit în Canada.

Când era tânăr, a călătorit la Mănăstirea Optina, pentru a lua sfat de

la stareţul Nectarie cu privire la modul în care ar trebui să trăiască o

viaţă creştină într-o societate anticreştină. Născocind planuri elaborate

în mintea sa despre cum să înceapă frăţii laice secrete în catacombe,

el s-a apropiat de stareţ şi l-a întrebat ce să facă. Stareţul Nectarie

a răspuns calm: „Pas cu pas". Părintele Serghie a plecat umilit, totuşi

a urmat sfatul stareţului şi, după ce a suferit mai mulţi ani, a fost hirotesit

citeţ de către însuşi Patriarhul Tihon şi în cele din urmă a devenit

preot, emigrând mai târziu în Vest. A oferit o descriere fascinantă

a vieţii Bisericii din catacombe (în care se descrie pe sine la persoana

a treia ca „Pavel"). A încercat să fie la curent cu informaţiile

despre ortodoxie în Uniunea Sovietică şi l-a intervievat personal pe

Serghie Kurdakov, moment în care a descoperit că fusese creştin

ortodox.

SKLIAROV, * Protopopul Alexandru şi Matuşka Ripsimia. Martori ai

distrugerii locurilor sfinte din Belgorod. El a fost un fiu

duhovnicesc

al noului mucenic episcopul Nicodim şi al părintelui Nicolae Zagorovski.

Ei sunt una dintre sursele principale pentru cartea Noii martiri ai

Rusiei a părintelui Mihail Polski.

STEPANOV, * Părintele Nicolae (†1964). Este un martor al noilor mucenici,

în special în regiunea Kuban. El a ales să fie chirurg în lume, deoarece

dacă ar fi fost seminarist i-ar fi fost împiedicat drumul în viaţă

datorită naturii antireligioase a regimului sovietic. Deoarece era credincios,

el nu a scăpat de persecuţie şi a fost în numeroase lagăre de

concentrare, inclusiv la Solovki, unde în timp ce a lucrat ca chirurg a

fost de fapt şi preot în secret… Ultimii săi ani şi i-a petrecut predând

la seminar şi mărturisind despre noii mucenici.

TAVITA, * Monahia de la Mănăstirea Lesna (†1976). Ea a oferit informaţii

despre distrugerea Mănăstirii Rait din Kazan şi a fost una dintre

surorile începătoare din comunitatea monahală de maici întemeiată

de noul mucenic episcopul Andrei. Ea a lăsat informaţii biografice

despre episcopul Andrei de pe vremea când acesta era arhimandrit.

TIMOFIEVICI, * doctorul Anatolie P. (†1976), medic de la Mănăstirea

Novo-Diveevo. El a fost hrănit duhovniceşte în Lavra Peşterilor de la

Kiev şi a fost un martor al groaznicei ei distrugeri. Fiind un scriitor

foarte talentat, a lăsat un volum cu relatări directe despre vieţile drepţilor

şi ale noilor mucenici pe care i-a întâlnit în viaţa sa. Aceste relatări

sunt aproape vieţi de sfinţi ai secolului al XX-lea, care descriu

Sfânta Rusie în plină glorie. A vizitat Mănăstirile Sarov şi Diveevo

chiar înainte de distrugerea lor în 1927, simultan cu arhiepiscopul

Leontie, când acesta era tânăr monah. A avut relaţii strânse cu oameni

din Sarov şi Diveevo, care i-au încredinţat icoana-portret făcătoare

de minuni a Sfântului Serafim, pictată pe când acesta era încă în

viaţă. Această icoană a ajuns în siguranţă în America prin osteneala

doctorului Anatolie şi a arhiepiscopului Andrei şi este acum păstrată

la Mănăstirea Novo-Diveevo.

TKACEV, * Tihon şi Tecla. Creştini din Detroit, Michigan. Ei au fost fii

duhovniceşti ai Stareţei Agata din Bielorusia, prin ale cărei rugăciuni

au fost salvaţi şi li s-a dat libertatea de a fi martori ai acelei sfinte a

zilelor noastre.

TOLSTOI, Alexandra Lvovna. Fiica marelui scriitor rus Lev Tolstoi şi

întemeietoarea Fundaţiei Tolstoi din New York. Într-o scrisoare către

Brejnev în apărarea scriitorilor întemniţaţi Sinyavski şi Yuly Daniel,

ea a descris modul în care la ferma Tolstoi un fost soldat aflat pe patul

său de moarte a descris următoarele: ca soldat în Armata Roşie în tinereţea

sa el, împreună cu mulţi alţii, păzeau o clădire în care Lenin

era pe moarte. Aria avea mai mulţi kilometri în circumferinţă, o circumstanţă

necesară din cauza ţipetelor groaznice ale muribundului

Lenin. Ei trebuiau să protejeze aria şi li se ordonase să împuşte de

moarte pe oricine s-ar fi apropiat de zonă. Aceste ţipete de reală disperare

în faţa morţii erau atât de oribile încât şi le-a amintit tot restul

vieţii sale tremurând, fiind deplin convins că aceste ţipete veneau dintr-un

suflet care pregusta chinurile iadului.

URUSOVA, * Natalia, prinţesa (†1964). Din copilărie a dus o viaţă foarte

duhovnicească, un lucru rar pentru cineva din înalta societate pe vremea

ei. După al Doilea Război Mondial, pierzându-şi toţi cei şase copii

(trei dintre fiii ei au fost martirizaţi pentru Hristos), ea a scris o

biografie completă, care nu a fost niciodată publicată în totalitate.

Cartea ei este o mărturie foarte impresionantă cu privire la preţul pe

care creştinii ortodocşi trebuiau să-l plătească pentru a fi sub

pavăza

mântuitoare a Adevăratei Biserici Ortodoxe. Datorită instruirii sale

duhovniceşti, ea a fost în stare să discearnă destul de uşor greşeala

poziţiei serghianiste, şi în cartea ei oferă o relatare directă a modului

în care Mitropolitul Serghie personal, fără presiuni din partea autorităţilor,

a sugerat care dintre biserici trebuiau închise sau dinamitate,

şi care dintre clerici trebuiau arestaţi. Prin urmare, nu este ciudat

faptul că lucrarea ei nu a fost niciodată publicată. Este plângerea unei

mame pentru moartea copiilor ei din catacombe. Ea a oferit informaţii

despre următorii noi mucenici prezentaţi în această carte:

Mitropolitul Iosif, copilul Serghie şi stareţul Anatolie, preotul

Vladimir, egumena Antonina, preotul Alexandru care a coborât foc

din cer în timpul săvârşirii liturghiei pe un butuc în mijlocul unei

păduri, şi arhiepiscopul Varlaam. În ultimele zile ale vieţii sale ea a

scris o poezie profundă, care reflecta lipsa de nădejde a creştinilor

ortodocşi din lumea liberă, pur şi simplu deoarece îi era clar că ei

pierdeau gustul adevăratului creştinism – ortodoxia. Arhiepiscopul

Averchie, părintele său duhovnicesc, a încredinţat memoriile ei

Frăţiei Sfântul Gherman din Alaska pentru a fi publicate,

exprimându-şi

speranţa că această carte va vedea lumina zilei în limba

engleză pentru pregătirea neofiţilor şi convertiţilor noştri pentru

martiriu.

VAGIN, * Eugen.

VARVARA, * (Ţvetkova), Egumenă a Mănăstirii Gheţimani din Ierusalim.

Înainte de expulzarea sa din Rusia sovietică în anii '20 împreună cu

un grup de intelectuali teologi, cum ar fi Berdiaev, ea cunoştea

multe figuri bisericeşti, stareţi şi oameni drepţi care profeţeau cu

privire la viitorul Rusiei ortodoxe şi au murit în timpul persecuţiei.

VARVARA, * Monahie din Mănăstirea Lesna (†1972). Ea a contribuit cu

bogate informaţii despre noii mucenici din Rusia prin faptul că a înregistrat

din presa bisericească diferite mărturii care descriu grozăvia

vieţii sub regimul comunist. Din peniţa ei au ieşit relatări ale noului

mucenic episcopul Andrei de Ufa şi suferinţele noilor mucenici de la

Mănăstirea Rait.

VERONICA, Monahia (Kotlarevski) (†1952). Actriţă în lume, a fost convertită

la ortodoxie prin mişcarea artistică de respect faţă de trecutul

cultural al Rusiei din timpul Revoluţiei. A devenit apropiată de credincioşii

ortodocşi proeminenţi, şi din cauza apropierii de aceşti bărbaţi

şi femei sfinte din Lavra Sfântul Alexandru Nevski, ea însăşi a

fost arestată în timpul Nopţii Sfinte şi a suferit timp de mai mulţi ani

în diferite închisori, în lagărele de concentrare Sarov-Sanaxar-Temnikov.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial ea a fugit în

Europa şi şi-a petrecut ultimii ani ca monahie la Paris, unde Elena

Konţevici, împrietenindu-se cu ea datorită interesului lor comun

pentru patristică, a convins-o să-şi scrie memoriile despre Biserica

rusă. Aceste memorii au fost publicate de Viaţa rusă în 1954 la San

Francisco; cu toate acestea, o bună parte din ele, din cauza politicii

bisericeşti jurisdicţionale, a fost pierdută şi doar fragmente din ele au

fost publicate separat, în mare parte de către I. M. Andreev în Calendarul

Vladimir. Din nefericire, mărturia sa despre modul în care Patriarhul

Alexei (pe atunci Mitropolit) a avut o responsabilitate

directă pentru finalitatea Nopţii Sfinte a fost omisă din cauza duhului

serghianismului din lumea liberă. În timp ce era în Uniunea Sovietică

ea a fost într-un grup cu episcopii Grigorie şi Ştefan care nu îl

recunoşteau oficial pe Mitropolitul Serghie, dar refuzau să se separe

de clerul său. Abia când a ajuns la Paris şi s-a confruntat cu realitatea

poziţiei evloghiene a înţeles că iozefiţii au făcut ceea ce era bine.

VON MECK, * Galina. O femeie laică din înalta societate. Ea a îndurat

persecuţia şi şi-a relatat experienţele în cartea sa Aşa cum mi-i

amintesc.

Deosebit de impresionantă este relatarea execuţiei unui sfânt

episcop necunoscut.

WELSH, * Alexander Damianovici (†1968). Profesor în Monterey, Ca. A

fost martor la multe atrocităţi săvârşite în regiunea Harkov. Timp de

mai mulţi ani a lucrat într-un laborator chimic pe care sovieticii

l-au

instalat în biserica închisă a Sfântului Ilie din Harkov. Iniţial,

această biserică a fost construită de un evreu bogat care, după ce a

trăit marea

minune prin care i-a fost salvată viaţa, a construit această biserică

drept mulţumire. Alexander a mărturisit că indiferent la ce fel de gaze

ar fi fost supusă biserica, în fiecare dimineaţă chimiştii miroseau cele

mai aromate miresme de tămâie atunci când ajungeau, ca şi când

toată noaptea ar fi fost săvârşite slujbe îngereşti. Această minune era

cunoscută nu doar lucrătorilor din laborator, ci şi tuturor în întregul

oraş, şi acest lucru a durat ani întregi.

XENIA, Monahia de la Mănăstirea Doamna noastră din Vladimir, San

Francisco. A fost o fiică duhovnicească a episcopului nou mucenic Petru

Zverev din Voronej. A fost martoră la atrocităţile săvârşite în Voronej,

şi împreună cu sora ei a păstrat pentru posteritate o întreagă

serie de scrisori decodate de ea, pe care episcopul Petru şi alţi deţinuţi

de la Solovki le-au scris în limbajul criptic. În acest fel a păstrat un

întreg acatist poetic al Sfântului Gherman din Solovki, scris de către

episcopul Petru în timpul în care a suferit în locul în care s-a nevoit

sfântul şi unde au fost profanate moaştele sfântului. El a scris acatistul

pe un număr de cărţi poştale pe care le-a amestecat cu alte informaţii

pentru a ascunde de oficialii atei conţinutul real al scrisorilor

sale. Episcopul Petru a primit moartea de mucenic acolo, la Schitul

Golgota.

Bibliografie

CĂRŢI ÎN ENGLEZĂ

Alexeev, Vasili şi Teofanis Stavrou, Marea renaştere: Biserica rusă sub ocupaţia

germană, Burgess Pub. Co., Minneapolis, 1976

Allilueva, Svetlana, Doar un singur an, Harper & Row, New York, 1969

Barron, John, KGB, lucrarea secretă a agenţilor secreţi sovietici, Reader's

Digest Press, New York, 1974

Beausobre, Julia De, Femeia care nu putea să moară, Gollancz, Londra, 1948

Bordeaux, Rev. Michael, Patriarhi şi Profeţi, Praeger, New York, 1970

Bukovski, Vladimir, A construi un castel, Viking Press, New York, 1977

Bumgarden, Eugenia, Exilaţi neîmpăcaţi, Stanton, Virginia, 1925

Cisek, Walter J., Cu Dumnezeu în Rusia, McGraw-Hill, New York, 1964

Conquest, Robert, Marea teroare: Epurarea lui Stalin din anii treizeci,

Macmillan, New York, 1973

Kolyma: lagărele de moarte din Arctic, Viking Press, New York, 1978

Cooke, Richard, Religia în Rusia sub sovietici, New York, 1929

Crocker, George N., Drumul lui Rosevelt spre Rusia, H. Regnery, Chicago, 1959

Dallin, David J. şi Boris I. Nicolaevski, Munca silnică în Rusia sovietică, Yale

University, New Haven, Conn., 1947

Darel, Sylva, O vrabie în zăpadă, Stein and Day, New York, 1973

Dudko, Părintele Dimitrie, Nădejdea noastră, St. Vladimir's Seminary Press,

New York, 1977

Dunlop, John, Activităţile recente ale Patriarhiei Moscovei peste hotare şi în

URSS, St. Nectarios Press, Seattle, Wash., 1970

Stareţul Ambrozie de la Optina, Nordland, Mass., 1972

Ellis Jane (trad.), Un sfânt sovietic de odinioară: Stareţul Zaharia,

Springfield,

III, 1976

Epstein, Julius, Operaţiunea KEELHAUL, Devin Adair, Old Greenwich, Conn.,

Fletcher, William C., Biserica Ortodoxă Rusă clandestină, Oxford University

Press, Londra, 1971

Galitzine, Irina, Duhul de supravieţuire, Londra, 1976

Gliksman, Jerzy, Spuneţi Vestului, Gresham Pub., New York, 1948

Goff, Kenneth, Spălarea creierului şi psihopolitica, Noontide Press,

Torrance, Ca., 1976

Gulevitch, A., Ţarismul şi Revoluţia, Omni Books, Hawthorne, Ca., 1962

Granovski, Anatolie, Am fost agent NKVD, Devin-Adair Co., New York, 1962

Hutton, J. Bernard, Şcoală pentru spioni, Coward-McCann, Inc., New York,

Iswolski, Elena, Hristos în Rusia, Milwaukee, Wis., 1960

Ioan Damaschin, Sf., Varlaam şi Ioasaf, Harvard University Press, Cambridge,

Mass., 1914

Knupffer, George, Lupta pentru puterea lumească, Plain-Speaker Publishing,

Londra, 1971

Kolesnikov, Prof. A., Oamenii Bisericii pe care i-am întâlnit în închisoare,

Jordanville, N.Y., 1952

Kopelev, Lev, A se păstra pentru totdeauna, S.B. Lippincott & Co., New York,

Kurdakov, Serghei, Persecutorul, Revell Co., Old Tappan, N.J., 1973

Lyons, Eugene, Paradisul pierdut al muncitorului, Funk & Wagnell's,

New York, 1967

Marcenko, Anatolie, Mărturia mea, E.P. Dutton, New York, 1969

Myagkov, Alexei, În interiorul KGB-ului, Arlington Pub., New York, 1976

Noble, John, L-am găsit pe Dumnezeu în Rusia, Zondervan, Grand Rapids,

Mich., 1959

Penkovski, Oleg, Documentele Penkovski, Doubleday, Garden City, N.Y., 1965

Polski, Protopop Mihail, Noii Martiri ai Rusiei, Monastery Press, Montreal,

Poska, Iuri, Martiriul episcopului Platon, Stokholm, 1968

Romanyuk, Rev. Vasili, Un glas în pustie, Society for the Study of

Religion under

Communism, Wheaton, III, 1980

Rubert, Rafael, O lume ascunsă, World Publishing Co., Cleveland, 1963

Salisbury, Harrison, Americanii în Rusia, Harper, New York, 1955

Seth, Ronald, Călăii, Hawthorn, New York, 1967

Şalamov, Varlaam, Grafit, Norton, New York, 1981

Poveşti de la Kolyma, Norton, New York, 1980

Şifrin, Abraham, Primul ghid către URSS (Ghid de închisoare), Stephanus,

Elveţia, 1980

Şimanov, Ghenadie M., Însemnări din Casa roşie, Diane Books, Torrance, Ca.,

Solomon, Mihail, Magadan, Auerbach, New York, 1971

Solukhin, Vladimir, Căutând icoane în Rusia, New York, 1971

Soljeniţîn, Alexander I., Arhipelagul Gulag, 3 vol., Harper & Row, New York,

1974, 1978

Struve, Nichita, Creştinii în Rusia contemporană, Londra, 1967

Creştinii în URSS, (în franceză), Paris, 1963

Svir, Olga, Să înţelegem Rusia, New York, 1965

Tcernavin, Vladimir, V., Vorbesc pentru cei care tac, Hale, Cushman and Flint,

Norwood, Mass., 1935

Tolstoi, Nikolai, Victimele de la Yalta, Hodder & Stoughton, Londra, 1977

Von Meck, Galina, Aşa cum mi-i amintesc, Dennis Dobson, Londra, 1973

Ware, Timothy, Biserica Ortodoxă, Penguin Books, 1963

White, W. L., Raport asupra ruşilor, Harcourt Brace and Co., N.Y., 1945

Wurmbrand, Rev. Richard, Torturaţi pentru Hristos, Diane Books,

Torrance, Ca., 1970

Zernov, Nicholas, Creştinătatea orientală, Putnam, New York, 1961,

Renaşterea religioasă rusă din secolul al XX-lea, Londra, 1963,

Ruşii şi Biserica lor.

CĂRŢI ÎN RUSĂ

Anastasie, Mitropolitul, Lucrări alese, Jordanville, 1956

Andreev, I.M., Istoria Bisericii ruse de la Revoluţie până în prezent,

Jordanville,

Belyakov, A.E., Egumena [regală] Rufina, Shanghai, 1937

Dimidov, Protopopul Vasile, Drepţi Mărturisitori, Jordanville, 1951

Dnepropetrovici, A., Ejovşcina, SOPE Pub., Munchen, 1958

Ganussowski, Boris K., Zece ani în spatele cortinei de fier, D.L.I., Monterey,

Gul, Roman, Dzerjinski, New York, 1974

Kiselev, Protopopul Alexandru, Chipul generalului A. A. Vlasov., St. Seraphim

Foundation, New York, 1977

Pomenirea lor este din neam în neam, St. Seraphim Foundation, New York,

Konstantinov, Părintele Dimitrie, Biserica persecutată, New York, 1967

Konţevici, Elena, Schiegumena Sofia din Kiev, St. Elias Publications,

Forestville, Ca., 1976

Kuzneţov, B.M., Pentru a-i face plăcere lui Stalin, SBONR, Canada, 1968

Levitin-Krasnov, A., Likhie Godi, Paris, 1977

Rug Tvoih Jar, Israel, 1980

Lopeşanskaia, Elena, Episcopi mărturisitori, San Francisco, 1971

Margoline, E.B., O călătorie în patria lui Z.K., New York, 1952

Martinkovski, Însemnările unui credincios, Praga, 1929

Milonov, Matuşka Taisia, Memorii-manuscris despre Noul Mucenic Ioan de la

Peşterile Pskov

Neo-Sylvester, G., Na Burelomer, Possev, Frankfurt, 1960

Nicon, Arhiepiscop, Biografia Mitropolitului Antonie Hrapoviţki, 23 vol., New

York, 1959-72

Nikonov-Smorogdin, Katorga roşie, Sofia, 1938

Polski, Protopopul Mihail, Situaţia canonică a Bisericii Ortodoxe

Ruse, Jordanville,

Noii Martiri ai Rusiei, vol.I, Jordanville, 1949, vol. II,

Jordanville, 1957, vol.

III, manuscris

Rahr, Gleb (A. Vetrov), Biserica prizonieră, Possev, Frankfurt, 1954

Regelson, Lev, Tragedia Bisericii ruse, YMCA Press, Paris, 1977

Rosanov, Mihail, Cuceritorii petelor albe, Possev, Frankfurt, 1951

Şiriaev, Boris, Candela nestinsă (Solovki), New York, 1952

Sokolov, Petru, Biserica Ortodoxă Rusă, antologie, Munchen, 1962

Solonevici, Ivan, Rusia în lagărul de concentrare, Washington, D.C., 1958

Titov, Rev. Teodor, O coroană de flori pe mormântul Mitropolitului Vladimir,

Kiev, 1918 (Jordanville, 1981)

Valentinov, A. A., Furia cerului, Praga, 1924

Veronica, (Kotlyarevskaia), Monahia, Memoriile unei călugăriţe, Russian Life,

San Francisco, 1954

Vinogradov, Rev. V.P., Amintiri despre Patriarhul Tihon, Munchen, 1959

Zaharia, Fratele, O cale diferită, Jordanville, 1952

Jevakov, Prinţul, Memorii, 2 vol., Munchen, 1923

PERIODICE ÎN ENGLEZĂ

„Serviciul de ştiri Keston", Keston College, Anglia, bisăptămânal, 1974 prezent

„Martorul creştin ortodox", St. Nectarios Press, Seattle, Wash., săptămânal,

1970 prezent

„Biserica Ortodoxă", Syosset, N.Y., lunar, 1966

„Viaţa ortodoxă", Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N.Y., bilunar, 1950 –

prezent

„Monitorul Ortodox", Comitetul de apărare a creştinilor ortodocşi persecutaţi,

Washington, D.C., bilunar, 1978 prezent

„Cuvântul Ortodox", St. Herman of Alaska Monastery Press, Platina, Ca., bilunar,

1965 prezent

„Religia în zonele dominate de comunism", New York, bilunar, 1968 prezent

„Religia în ţările comuniste", Keston College, Anglia, semestrial, 1973prezent

„Samizdat", San Mateo, Ca., lunar, 1974-prezent

PERIODICE ÎN RUSĂ

„Jurnalul Patriarhiei Moscovei", Moscova, lunar, 1968.

„Nadejda", Possev Verlag, Frankfurt, 1978 -.

„Naşa Strana", Buenos Aires, săptămânal, 1972.

„Novoye Russkoe Slovo", New York, cotidian, 1930 -.

„Viaţa ortodoxă", Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, lunar, 1950 -.

„Rusia ortodoxă", Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, bisăptămânal, 1947 -.

„Calea ortodoxă", Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, anual, 1950 -.

„Cuvântul ortodox", Buenos Aires, 1952-54.

„Possev", Possev Verlag, Frankfurt, lunar, 1979.

„Religie şi ateism în URSS", Munchen, lunar, 1960 -.

„Viaţa rusească", San Francisco, cotidian, 1950 -.

„Monahul rus", Lavra Poceaev, Poceaev, bilunar, 1911-14.

„Pelerinul rus", Petersburg, săptămânal, 1892-1913.

„Gândul rus", Paris, cotidian, 1950 -.

„Vestnik", Mişcarea creştinilor ortodocşi ruşi, Paris, semestrial, 1960 -.

„Cuvântul Bisericii", Sydney, Australia, lunar, 1960-.

Cuprins

Prefaţă la ediţia în limba

engleză……………………………………………………. 5

Introducere………………………………………………………………………………….

8

I.M. Andreev……………………………………………………………………………….

15

I. BISERICA DIN CATACOMBE………………………………… 33

1. Biserica din

catacombe……………………………………………………………..

35

2. Episcopul Maxim al

Serpuhovului……………………………………………. 39

3. Alexandru Jacobson…………………………………………………………………

54

4. Călugăriţele de la Şamordino în închisoarea

Solovki……………………. 61

5. Maica Maria din

Gatchina………………………………………………………..

69

6. Arhiepiscopul Dimitrie al

Gdovului…………………………………………… 72

II. PĂRINŢII FONDATORI AI BISERICII DIN

CATACOMBE ŞI DOCUMENTELE LOR……………………… 87

7. Mitropolitul Iosif al

Petrogradului……………………………………………. 89

8. Episcopul Ierotei……………………………………………………………………

109

9. Episcopul Victor al

Glazovului…………………………………………………

118

10. Arhiepiscopul Serafim de

Uglich……………………………………………. 128

11. Episcopul Alexei Bui de

Voronej…………………………………………….. 138

12. Arhiepiscopul Pahomie de

Cernigov……………………………………….. 154

13. Protoiereul

Valentin………………………………………………………………

177

14. Episcopul Damaschin……………………………………………………………

181

15. Mitropolitul Chiril de

Kazan………………………………………………….. 201

16. Arhiepiscopul

Varlaam………………………………………………………….225

III. SFINŢII RUSIEI DIN CATACOMBE……………………. 253

Notă introductivă……………………………………………………………………….

255

17. Stareţul Anatolie cel

Tânăr……………………………………………………. 256

18. Episcopul Arcadie…………………………………………………………………

273

19. Episcopul Andrei de

Ufa………………………………………………………..

281

20. Noua muceniţă

Lidia……………………………………………………………

288

21. Tânărul părinte

Vladimir………………………………………………………

292

22. Părinţii Ismail şi

Mihail…………………………………………………………

297

23. Egumena Sofia din

Kiev……………………………………………………….

304

24. Episcopul schimnic

Macarie………………………………………………….. 314

25. Părintele Nicolae

Zagorovski………………………………………………….

325

26. Episcopul Onufrie…………………………………………………………………

337

27. Preotul mucenic

Ilie………………………………………………………………356

28. Stareţa Agata din

Bielorusia…………………………………………………..

367

29. Egumena Antonina………………………………………………………………

382

30. Cei şaizeci de preoţi

mucenici……………………………………………….. 391

31. Grigorie purtătorul de

Cruce…………………………………………………. 393

IV. SERGHIANISMUL VĂZUT DIN INTERIORUL

PATRIARHIEI MOSCOVITE………………………………….. 397

32. Trezirea conştiinţei în Patriarhia

moscovită…………………………… 399

33. Boris Talantov……………………………………………………………………..

400

34. Serghianismul, aluatul lui

Irod……………………………………………… 408

35. Părintele Dimitrie

Dudko……………………………………………………..

428

36. Lev Regelson……………………………………………………………………….

432

V. BISERICA DIN CATACOMBE ÎN

PERIOADA RECENTĂ…………………………………………… 447

37. O epistolă din catacombe din

1962………………………………………… 449

38. Rusia şi Biserica

astăzi………………………………………………………….

457

39. Mitropolitul

Teodosie……………………………………………………………

475

40. Biserica din catacombe,

1976……………………………………………….. 480

41. Biserica din catacombe,

1979………………………………………………… 483

42. Eugen Vagin………………………………………………………………………..

488

VI. DOCUMENTE ALE BISERICII RUSE DIN DIASPORĂ

DESPRE BISERICA DIN CATACOMBE………………………493

43. Epistola Mitropolitului Filaret către episcopii ortodocşi

şi către toţi cei cărora le pasă de soarta Bisericii

Ruse…………………… 495

44. Rezoluţia Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din

afara Rusiei (1/14 sept.

1971)……………………………………………………….

501

45. Arhimandritul

Tavrion…………………………………………………………

503

ANEXA I

Arhiepiscopul Ioan din

Letonia……………………………………………………507

ANEXA II

Arhiepiscopul Leontie de

Chile………………………………………………….. 520

În loc de postfaţă la ediţia în limba română

………………………………… 526

Lista alfabetică a Noilor Mucenici menţionaţi în această carte……….. 532

Surse………………………………………………………………………………………..

535

Bibliografie……………………………………………………………………………….

552

Iubite cititorule,

Ai primit această carte pentru ca,

citind despre pătimirea sfinţilor din Biserica

din Catacombe, să te orientezi

corect în hăţişul vieţii duhovniceşti, în

care înşelarea este uneori foarte greu de

identificat ca atare. E nevoie doar să citeşti cu luare-aminte, cu

sinceritate şi

cu evlavie, şi Dumnezeu te va lumina. Ai să înţelegi de ce citirea şi

înţelegerea ei

presupune curaj.

Dacă te-ai folosit de cele citite aici, fă

un efort şi dăruieşte cartea mai departe,

pentru ca să se folosească de ea cât mai

mulţi oameni. În vremurile noastre se

găsesc puţine materiale de acest gen,

care să arate diferenţa dintre ortodoxia

pătimitoare şi ortodoxia lumească, care

poartă în chip mincinos numele de

ortodoxie. De aceea, încearcă să fii, la

rândul tău, un apostol al sfinţeniei

noilor mucenici ai Rusiei însângerate,

precum şi al mesajului lor, atât de

necesar în perioada de apostazie în care

trăim…

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate…"