hotararile sfintelor sinoade by Chiril al alexandriei

HOTĂRÂRILE SFINTELOR

SINOADE ECUMENICE

ANATEMATISMELE

Sfântului Chiril al
Alexandriei

Cartea a fost tipărită de

Editura Sfântul Nectarie,
Bucureşti, 2003

Ediţie electronică

APOLOGETICUM

Volumul poate fi
distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este
destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate

creştină ortodoxă. Ea
poate fi utilizată, copiată şi distribuită

LIBER cu menţionarea
sursei.

Scanare, corectură şi
tehnoredactare : Romeo

Digitalizare pdf :
Apologeticum

I.S.B.N. 973-86120-5-5

http://apologeticum.net

http://www.angelfire.com/space2/carti/

apologeticum2003@yahoo.com

Cuprins

Cuvânt înainte
…………………………………………………

În loc de introducere:
Pr. Iustin Popovici

Despre Predania Bisericii
lui Hristos …………………

HOTĂRÂRILE SFINTELOR

SINOADE ECUMENICE
………………………………

Sinodul întâi Ecumenic
…………………………………

Sinodul al doilea
Ecumenic ……………………………

Sinodul al treilea
Ecumenic ……………………………

Sinodul al patrulea
Ecumenic ………………………….

Sinodul al cincilea
Ecumenic …………………………..

Sinodul al şaselea
Ecumenic ……………………………

Sinodul al şaptelea
Ecumenic ……………………………..

Postfaţă
…………………………………………………………

ANATEMATISMELE Sfântului
Chiril al Alexandriei

Cuviosul Filothei
Zervakos despre Sinoadele Ecumenice 44

Despre Anatemele
Sfintelor Sinoade Ecumenice …. 45

„Chiar dacă noi sau un înger
din cer v-ar

vesti altă Evanghelie
decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1, 8).

Cuvânt înainte

Cu ajutorul lui Dumnezeu
şi datorită ostenelii

iubitorilor de Hristos
care s-au nevoit în mai multe rânduri

pentru a traduce din Hotărârile
Sfintelor Sinoade Ecumenice,

tipărim prima carte în
limba română care conţine acest tezaur 1 .

Considerăm că această
propunere editorială apare la

momentul oportun: în
vremuri în care din ce în ce mai mulţi

oameni îşi întocmesc o
credinţă proprie, amestecând

frumuseţea Ortodoxiei cu
praful cugetărilor narcisiste sau cu

otrava ereziilor,
creştinii au nevoie din ce în ce mai mult de

repere spirituale care să
îi ajute să nu se lase înghiţiţi de

rătăcire.

Mitropolitul Hierotheos
Vlachos a spus că „suntem ai

Bisericii în măsura în
care suntem ai Sfinţilor Părinţi”. Această

cugetare a [prea-sfinţiei
sale] poate fi înţeleasă şi astfel:

„suntem ai Bisericii în
măsura în care suntem ai Sfintelor

Sinoade Ecumenice, adică
în măsura în care primim şi

mărturisim învăţătura
lor.

Crezul, Simbolul de
credinţă al Bisericii lui Hristos,

este roada primului Sfânt
Sinod Ecumenic. Cine mărturiseşte

acest Crez este de un
cuget cu Sfinţii Părinţi care l-au întocmit.

Biruinţa icoanelor
împotriva duşmanilor ei a fost roada celui

1 Traducere apărută
iniţial în Icoana din adânc, nr. 5/ 2002.

de-al şaptelea Sinod
Ecumenic. Cine cinsteşte icoanele este de

un cuget cu Sfinţii
Părinţi de la acest Sfânt Sinod.

Numai cine crede toate
cele statornicite de aceste

Sinoade de Dumnezeu adunate
poate merge pe calea mântuirii.

Cei care primesc în
inimile lor duhul necredinţei, cei care se

îndoiesc sau refuză să
primească învăţătura lor, stau sub osânda

anatemei.

Suntem conştienţi de
faptul că tipărirea acestor texte nu

îi poate determina pe cei
şovăitori în credinţă să primească

adevărul Bisericii. Dar
încercăm să le dăm ocazia de a-şi

preciza singuri poziţia
faţă de Ortodoxie.

Cine primeşte învăţătura
acestor Sinoade rămâne în

Biserică. Dar cine se
îndoieşte de această învăţătură, fie şi de o

mică parte din ea, nu mai
este ortodox. Fie el ierarh sau preot,

călugăr sau laic, cel
care se îndoieşte de adevărul Sfintelor

Sinoade se îndoieşte de
adevărul Ortodoxiei; se îndoieşte de

Hristos.

Fie ca fiii Bisericii să
primească folos şi întărire în

credinţă prin citirea
acestei cărţi. Dumnezeu să îi înveţe să

iubească şi să
mărturisească Ortodoxia până la sfârşitul vieţii…

Editorul

În loc de introducere:

Despre Predania Bisericii
lui Hristos 2

Părintele Iustin Popovici

Sfinţii Apostoli sunt cei
dintâi dumnezei-oameni după

har. În toată viaţa lor,
fiecare dintre ei, urmând Apostolului

Pavel, zice despre sine:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte

în mine” (Galateni 2,
20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat,

sau mai bine zis Hristos
prelungit. La ei toate sunt dumnezeu-omeneşti,

pentru că toate sunt din
Dumnezeu-Omul Hristos,

însuşit de bună-voie prin
sfânta lucrare a dumnezeieştilor fapte

bune ale credinţei,
dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi

ale celorlalte. Iar
aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este

omenesc trăieşte de
bună-voie prin Dumnezeu-Omul, gândeşte

prin Dumnezeu-Omul,
lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru

Sfinţii Apostoli, Iisus
Hristos cel istoric, Dumnezeu-Omul pe

Care ei îl propovăduiesc,
este cel mai înalt, bun, şi ultimul a-tot-criteriu.

Tot ce au în sine este de
la Dumnezeu-Omul, pentru

Dumnezeu-Omul şi în
Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile

totdeauna, şi aşa stau
ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei

nemurire, atât în timpul
pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.

Această
dumnezeu-omenească apostolicitate se

prelungeşte toată asupra
urmaşilor purtători de Hristos ai

Apostolilor: asupra
Sfinţilor Părinţi, între Sfinţii Apostoli şi

Sfinţii Părinţi nu este,
în esenţă, nici o deosebire: în ei

deopotrivă trăieşte şi
lucrează şi dă nemurire şi înveşniceşte

Din volumul părintelui
Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă şi

ecumenismul. Mănăstirea
Sfinţii Arhangheli, 2002, pp. 44-48

Unul şi Acelaşi
Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, astăzi şi în

veci este Acelaşi (Evrei
18, 8). Prin Sfinţii Părinţi se continuă

Sfinţii Apostoli, cu
toate dumnezeu-omeneştile lor bogăţii,

dumnezeu-omeneştile
lumini, dumnezeu-omeneştile sfinţenii,

dumnezeu-omeneştile
Taine, dumnezeu-omeneştile fapte bune.

Cu adevărat, Sfinţii
Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane

deosebite
îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor

locale, şi ca mădulare
ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale

Sfintelor Soboare locale.
Pentru ei toţi există un singur adevăr,

singurul a-tot-adevăr:
Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată,

Sfintele Soboare a toată
lumea, de la primul până la cel din

urmă, mărturisesc, apără,
cred, binevestesc şi păzesc cu toată

trezvia o singură
a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, pe

Domnul Iisus Hristos.

Tradiţia de căpătâi a
Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul
dumnezeu-omenesc

al Bisericii, căruia El
îi este Cap nemuritor şi veşnic. Aceasta

nu este doar
bună-vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor

Apostoli şi a Sfinţilor
Părinţi. Ei nu ştiu altceva fără numai pe

Hristos Cel răstignit,
Hristos Cel înviat, Hristos Cel înălţat. Ei

toţi, prin întreaga lor
viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un

suflet şi într-un glas:
Mântuitorul Hristos este întreg în Biserica

Sa, ca în trupul Său.
Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate pe drept

cuvânt să spună împreună
cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Nu voi grăi nicidecum
ceva al meu. Ci numai ceea ce am fost

învăţat de către Părinţi,
aceea zic.”

Iar din nemuritoarea
bună-vestire a Sfântului Ioan

Damaschin răsună
mărturisirea cea sobornicească a tuturor de

Dumnezeu proslăviţilor
Părinţi: „Toate câte ne-au fost

predanisite prin Lege şi
Prooroci şi Apostoli şi Evanghelişti le

primim, le cunoaştem şi
le cinstim, nimic căutând în afară de

acestea. Noi pe acestea
le vom iubi şi în ele vom rămâne,

netrecând hotarele cele
veşnice (Pilde 22, 28), nici stricând

dumnezeiasca Predanie”.
Acelaşi Părinte, vorbind tuturor

ortodocşilor, zice:
„Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra

credinţei şi pe Predania
Bisericii, nepărăsind hotarele pe care

le-au pus Sfinţii noştri
Părinţi, nedând prilej celor ce vor să

izvodească şi să strice
zidirea Sfintei lui Dumnezeu

soborniceşti şi
apostoleşti Biserici. Căci dacă s-ar da voie oricui

ar voi, după puţină vreme
tot trupul Bisericii se va strica.”

Sfânta Tradiţie este
toată de la Dumnezeu-Omul, toată

de la Sfinţii Apostoli,
toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la

Biserică, în Biserică,
prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt

altceva decât „păzitorii
predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi

Sfinţii Apostoli, sunt
numai „martori” ai unui singur adevăr – a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe
Acesta îl mărturisesc

şi îl propovăduiesc ei,
„gurile cele cu totul de aur ale lui

Dumnezeu Cuvântul”
(Duminica Sfinţilor Părinţi).

Succesiunea apostolească
are de la început şi până la

sfârşit fire
dumnezeu-omenească. Ce le predanisesc Apostolii

ca moştenire urmaşilor
lor? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos,

cu toate bogăţiile
netrecătoare ale Persoanei Sale dumnezeu-omeneşti,

pe Hristos – Capul
Bisericii, singurul Cap al ei. Dacă

nu predaniseşte aceasta,
succesiunea apostolească încetează să

mai fie apostolească, şi
atunci nu mai există în fapt Tradiţie

apostolească, ierarhie
apostolească, Biserică apostolească.

Sfânta Predanie este
Evanghelia Domnului Hristos şi

este Însuşi Domnul
Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt Îl

strămută în orice suflet
credincios şi în toată Biserica. Tot ceea

ce este al lui Hristos
devine, prin puterea Duhului Sfânt, al

nostru, al oamenilor – şi
asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca

suflet al Bisericii, îl
face ,,de un trup” cu Dumnezeu-Omul

(Efeseni 3:6). Cu
adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeieşte prin

har pe fiecare
credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic

altceva decât
în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui

credincios prin faptele
bune evanghelice personale; încreştinarea

şi îm-bisericirea lui.
Toată viaţa creştinilor este o

necurmată Cincizecime
hristocentrică: Duhul Sfânt, prin

Sfintele Taine şi
sfintele fapte bune, transmite pe Mântuitorul

Hristos fiecărui
credincios, Îl face Predanie vie, viaţă a noastră

vie: ,,Hristos în viaţa
noastră” (Coloseni 3, 4). Prin aceasta şi

tot ce este al lui
Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia

al nostru: şi adevărul
Său, şi dreptatea Sa, şi dragostea Sa, şi

viaţa Sa, şi Ipostasul
Său dumnezeiesc.

Ce este Sfânta Predanie ?
Este Însuşi Domnul Iisus

Hristos Dumnezeu-Omul, cu
toate bogăţiile Ipostasului Său

dumnezeiesc şi, prin El,
şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi.

Aceasta s-a dat şi s-a
arătat cel mai deplin în Sfânta Liturghie,

în care pentru noi şi
pentru a noastră mântuire se vesteşte şi se

înnoieşte întreaga
dumnezeu-omeneasca iconomie de mântuire

a oamenilor. În Sfânta
Liturghie este tot Dumnezeu-Omul, cu

toate darurile Sale
minunate şi de minuni făcătoare; în Sfânta

Liturghie, şi îndeobşte
în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a

Bisericii. Prin toate
acestea răsună fără contenire buna-vestire

a-tot-iubitoare de oameni
a Mântuitorului: Iată, Eu sunt cu voi

în toate zilele, până la
sfârşitul veacului (Matei 28, 20), întreg

în apostolicitate şi,
prin apostolicitate, cu toţi credincioşii, până

la sfârşitul veacului.
Tocmai aceasta este întreaga Sfântă

Predanie a Bisericii
Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos –

viaţa în Sfânta Treime,
în-creştinare, în-treimificare (cf. Matei

28, 19-20).

Din cale-afară de
însemnat este acest lucru: în Biserica

Ortodoxă a lui Hristos,
Sfânta Predanie, întotdeauna vie şi de

viaţă făcătoare, este
alcătuită din: Sfânta Liturghie, toate

sfintele slujbe
dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele

fapte bune, tot adevărul
veşnic, toată dreptatea veşnică, toată

dragostea veşnică, toată
viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul

Hristos, toată Sfânta
Treime, toată viaţa dumnezeu-omenească

a Bisericii în toată
plinătatea sa dumnezeu-omenească,

împreună cu Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi

Sfinţii.

Persoana Dumnezeu-Omului,
a Domnului Hristos, se

află schimbată la faţă în
Biserică, cufundată în neţărmurita

mare de rugăciune, de
slujire dumnezeiască a harului, şi este

toată în Sfânta Liturghie
şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta

Predanie. Acest adevăr îl
binevestesc şi îl mărturisesc Sfinţii

Părinţi şi Sfintele
Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi

bună-credinţă se păzeşte
Sfânta Predanie de tot demonismul

omenesc şi umanismul
diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul

Hristos, Care este şi
veşnica Predanie a Bisericii. Mare este

taina bunei-credinţe:
Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3,

16). S-a arătat ca om,
Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin

nevoinţa Sa iubitoare de
oameni a mântuirii şi în-dumnezeuomenirii

omului a mărit şi a
înălţat fiinţa omenească mai presus

de preasfinţii heruvimi
şi de a-tot-sfinţii serafimi.

HOTĂRÂRILE 3

SFINTELOR

SINOADE

ECUMENICE

3 În revista Icoana din
adânc (NR. 5/67 mai 2003 pag. 3-7) titlul este:

HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE
CELOR ŞAPTE SFINTE SINOADE

ECUMENICE (diotorisire:
părintele Rodion Ilie; colaţionare: Teognost)

Sinodul Întâi Ecumenic de
la Niceea

(325)

Despre dumnezeirea lui
Hristos

Împotriva arienilor

Crezul mărturisit de
către cei 318 Părinţi

Credem într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul tuturor celor
văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul

Domn Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul

Născut, adică din
[fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu,

lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat, născut, iar nu
făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin

Care toate s-au făcut,
atât cele din cer cât şi cele de pe pământ;

Care pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire S-a

pogorât şi S-a întrupat
şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a

treia zi, S-a înălţat la
ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi

în Duhul Sfânt.

Iar pe aceia care spun că
a fost o vreme când [Fiul lui

Dumnezeu] nu era şi că
înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau
dintr-un alt ipostas sau

substanţă, sau pe aceia
care spun că Fiul lui Dumnezeu este

schimbător sau
stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica

apostolească şi
sobornicească îi dă anatemei. 4

4 Sublinierea aparţine
revistei Icoana din adânc; în continuare, tot ceea ce

va apare cu albastru
reprezintă sublinieri făcute în revista Icoana din adânc.

Sinodul al doilea
Ecumenic de la Constantinopol

(381)

Despre Duhul Sfânt

Împotriva pnevmatomahilor

Crezul mărturisit de
către cei 150 de Părinţi

Credem într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic,

Făcătorul tuturor celor
văzute şi celor nevăzute. Şi Într-Unul

Domn Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul

Născut, Care din Tatăl
S-a născut mai înainte de toţi vecii,

lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu

adevărat, născut, iar nu
făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin

Care toate s-au făcut,
Care pentru noi oamenii şi pentru a

noastră mântuire S-a
pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la

Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a

răstignit pentru noi în
zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a

îngropat, şi a înviat a
treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la

ceruri, şi şade de-a
dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să

judece vii şi morţii, a
Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi

întru Duhul Sfânt, Domnul
de viaţă făcătorul, Care din Tatăl

purcede, Cel ce împreună
cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi

slăvit, Care a grăit prin
prooroci. Şi întru una sfântă,

sobornicească şi
apostolească Biserică. Mărturisim un [singur]

botez spre iertarea păcatelor.
Aşteptăm învierea morţilor şi

viaţa veacului ce va să
vină. Amin.

Sinodul al treilea
Ecumenic

de la Efes (431)

Despre Maica Domnului

Împotriva nestorienilor

Sinodul de la Niceea a
formulat această mărturisire de

credinţă:

(Urmează Crezul de la
Niceea:) Credem…

Sinodul a hotărât ca toţi
să primească această sfântă

mărturisire de credinţă;
căci este dreaptă şi îndeajuns pentru

mântuirea lumii. Dar
pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a

o primi, dar răstălmăcesc
puterea înţelesurilor după placul lor,

şi stâlcesc adevărul,
fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii

pierzaniei, a fost de
trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii

ale Sfinţilor Părinţi
drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru

felul în care au înţeles
şi au îndrăznit să propovăduiască

[adevărul], încât să fie
limpede, şi pentru ca toţi cei care au o

credinţă dreaptă şi
nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să

îl propovăduiască în
acest fel.

(Notă: aici se află un
florilegiu de texte adunate din

scrierile Părinţilor şi
actele privitoare la preotul Harisie).

După citirea acestor
documente, Sfântul Sinod a hotărât

că nimănui nu îi este
îngăduit să propovăduiască, să scrie

sau să alcătuiască o altă
mărturisire de credinţă decât cea

statornicită de Sfinţii
Părinţi adunaţi la Niceea împreună

cu Duhul Sfânt.

Cei care vor îndrăzni să
alcătuiască o altă mărturisire de

credinţă, să o
mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea

adevărului fie din
rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele

iudaiceşti sau de la
oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt

episcopi sau clerici, vor
fi caterisiţi, episcopii din treapta

episcopiei şi clericii
din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi

anatemei.

În acelaşi chip, dacă
vreunul dintre episcopi sau clerici

sau laici vor fi aflaţi
crezând sau învăţând cele înfăţişate în

expunerea preotului
Harisie despre întruparea Fiului lui

Dumnezeu Cel Unul Născut,
sau învăţăturile cele stricate şi

răstălmăcite ale lui
Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi

osândirii acestui Sfânt
Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul

vădit să fie îndepărtat
din treapta episcopiei şi depus, iar

clericul de asemenea să
fie caterisit; dacă este laic, să fie dat

anatemei, precum s-a zis.

Sinodul al patrulea
Ecumenic

de la Calcedon (451)

Despre cele două firi ale
lui Hristos

Împotriva monofiziţilor

Sfântul şi Marele şi
Ecumenicul sinod strâns cu harul

lui Dumnezeu şi la
îndemnul prea binecredincioşilor şi de

Dumnezeu iubitorilor de
Hristos împăraţi, auguştii Valentinian

şi Marcian, în Calcedon,
metropola eparhiei Bithiniei, în

biserica Sfintei Muceniţe
Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a

hotărât cele ce urmează:

Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, întărind pe

ucenicii Săi în
cunoaşterea credinţei, a spus: „pacea Mea v-o

dau vouă, pacea Mea o las
vouă”, pentru ca nimeni să nu se

separe de aproapele său
în dogmele credinţei, ci la fel să se

arate cu toţii în
propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel

rău nu încetează să
semene neghina lui printre seminţele bunei

credinţe, şi pururea
născoceşte ceva nou împotriva adevărului,

pe aceasta Stăpânul
cunoscând-o mai înainte, cu purtare de

grijă pentru neamul
omenesc a ridicat cu râvnă pe acest

binecredincios şi
evlavios împărat să cheme la sine pe mai

marii preoţimii din toate
părţile, astfel încât, sub lucrarea

harului lui Hristos, Stăpânul
nostru, al tuturor, să îndepărteze

de la oile lui Hristos
toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le

iarăşi să se îngraşe cu
mlădiţele adevărului.

Ceea ce am făcut şi noi,
încuviinţând să îndepărtăm

dogmele rătăcite,
reînoind credinţa Părinţilor, propovăduind

tuturor Crezul celor 318
[Părinţi] şi scriind precum înşişi

Părinţii care au arătat
această înţelegere a noastră privitoare la

dreapta credinţă, adică
cei 150 de Părinţi care, adunându-se

după aceea la
Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de

credinţă. Hotărâm aşadar,
păzind şi noi rânduiala şi toate

izvoarele credinţei
statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară

la Efes, ai cărui
întâistătători de veşnică pomenire au fost

Celestin al Romei şi
Chiril al Alexandriei, să strălucească

iarăşi mărturia credinţei
drepte şi fără cusur a celor 318

Sfinţi şi Fericiţi
Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea

împăratului de vrednică
pomenire – Constantin, şi să se

întărească cele hotărâte
de către cei 150 de părinţi la

Constantinopol, spre
nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi

spre întărirea credinţei
soborniceşti şi apostoleşti, care este a

noastră.

(Urmează Crezul celor 318
părinţi de la Niceea –

Sinodul I Ecumenic:)
Credem…

(Şi cel al celor 150 de
părinţi adunaţi la

Constantinopol – Sinodul
II Ecumenic:) Credem…

Aşadar, era de-ajuns
pentru desăvârşita cunoaştere şi

întărirea bunei credinţe
acest înţelept şi mântuitor Crez 5 al

harului dumnezeiesc, căci
învaţă desăvârşit despre Tatăl şi

Fiul şi Sfântul Duh şi
înfăţişează întruparea Domnului

celor ce o primesc cu
credinţă. 6

Însă de vreme ce aceia
care se străduiesc să lepede

propovăduirea adevărului
şi prin propriile erezii au născocit

deşertăciuni, unii
îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina

iconomiei Domnului pentru
noi şi tăgăduind numirea de

Născătoare de Dumnezeu
dată Fecioarei [Maria], iar alţii

scornesc [învăţătura
despre] contopire şi amestecare,

5 În Icoana din adânc:
simbol [Crez].

6 În Icoana din adânc:
(N.n. Întruparea şi nu „încarnarea”, cum greşit s-a

tradus, printre alte erori
grave, acum vreo două decenii, în varianta oferită

sub egida Mitropoliei
Banatului ! ).

închipuindu-şi nebuneşte
că este o singură fire din trup şi

dumnezeire, născocind
grozăvia că, prin contopire, firea

dumnezeiască a Celui Unul
Născut este pătimitoare.

Pentru aceasta, Sfântul
şi Marele şi Ecumenicul Sinod

adunat aici, voind să
stârpească orice uneltire potrivnică

adevărului, învăţând
propovăduirea cea neclintită de la început,

a hotărât mai întâi să
rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi

Părinţi, şi, din pricina
celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a

întărit învăţătura despre
fiinţa Duhului predanisită de către cei

150 de Părinţi adunaţi nu
demult în cetatea împărătească, pe

care aceştia [cei 150 de
Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor,

nu ca şi cum ar adăuga
ceva care lipsea celor hotărâte mai

înainte, ci lămurind,
după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor

despre Sfântul Duh
împotriva celor care încearcă să tăgăduiască

stăpânirea Sa.

Iar pe de altă parte, din
pricina celor care au încercat să

strice taina iconomiei şi
care cu neruşinare spun că Cel Născut

din Sfânta Fecioară Maria
nu este decât un simplu om, Sinodul

Sfânt a încuviinţat
scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril,

păstor al Bisericii
Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit,

ca fiind potrivite pentru
tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre

dreapta tâlcuire a celor
ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să

priceapă Crezul cel
mântuitor.

Acestora li s-a adăugat,
cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon,

întâistătătorului marii
şi vechii Rome către cel între sfinţi – Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru
surparea cugetărilor

stricate ale lui Eutihie,
întrucât [această epistolă] conglăsuieşte

cu mărturisirea marelui
Petru, fiind un stâlp de susţinere [a

adevărului] împotriva
atacurilor [rău credincioşilor]. Stă

împotrivă şi celor care
încearcă să împartă taina Iconomiei întro

doime de fii. Îi
îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei

care îndrăznesc să spună
că dumnezeirea Fiului Cel Unul

Născut este pătimitoare;
le stă împotrivă şi celor care îşi

închipuie o amestecare
sau contopire a celor două firi ale lui

Hristos; îi îndepărtează
pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul

de rob pe care Hristos
l-a luat de la noi este ceresc sau din altă

substanţă; şi îi dă
anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum

că înainte de unire erau
două firi, iar după unire a rămas una.

Urmând aşadar Sfinţilor
Părinţi, noi învăţăm într-un

glas că mărturisim pe
Unul şi acelaşi Fiu, Domnul

nostru Iisus Hristos,
însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât

şi întru omenitate,
Însuşi Dumnezeu adevărat şi om

adevărat din suflet
raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl

după dumnezeire şi
de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru

toate asemenea nouă afară
de păcat, născut din Tatăl mai

înainte de veci după
dumnezeire şi, la plinirea vremii,

Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din

Fecioara Maria,
Născătoarea de Dumnezeu, după

omenitate, Unul şi
Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul

Născut, cunoscându-se în
două firi, fără amestecare, fără

schimbare, fără
împărţire, fără despărţire, deosebirea

firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai

degrabă păstrându-se
însuşirile fiecărei firi într-o singură

persoană şi într-un
singur ipostas, nu împărţindu-se sau

despărţindu-se în două
feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul

Născut, Dumnezeu
Cuvântul, Domnul Iisus Hristos,

precum [au vestit] de la
început proorocii, precum El însuşi

ne-a învăţat despre Sine
şi precum ne-a predanisit nouă

Crezul Părinţilor.

Acestea toate fiind
statornicite de noi cu mare grijă şi

acrivie, Sfântul Sinod
Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi

este îngăduit să
înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici

[el însuşi] să gândească,
nici să înveţe pe altul o altă

mărturisire de credinţă.
Cât despre cei care îndrăznesc să

alcătuiască o altă
[mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze

altora spre învăţătură,
sau să răspândească un alt Crez

celor care vor să se
întoarcă la cunoştinţa adevărului de la

rătăcirile elineşti sau
iudaiceşti sau de la oricare altă erezie,

aceştia, dacă sunt episcopi
sau clerici, să fie îndepărtaţi

[episcopii de episcopie
şi clericii de cler], iar dacă sunt

monahi sau laici, să se
dea anatemei.

Sinodul al cincilea
Ecumenic de la Constantinopol

(553)

Despre unirea firilor în
ipostasul lui Hristos

Împotriva defăimătorilor
învăţăturii Sfântului Chiril

I. Dacă nu mărturiseşte
cineva o singură fiinţă a Tatălui

şi Fiului şi a Sfântului
Duh, o singură putere şi virtute, o

[Sfântă] Treime
de-o-fiinţă, o dumnezeire cinstită în trei

ipostasuri sau persoane,
unul ca acesta să fie anatema. Căci

unul este Dumnezeu Tatăl
de la Care [sunt] toate, unul [este]

Domnul Iisus Hristos prin
Care [s-au făcut] toate şi unul [este]

Sfântul Duh întru Care
[sunt] toate [cele ce sunt].

II. Dacă cineva nu
mărturiseşte că sunt două naşteri ale

lui Dumnezeu Cuvântul,
una mai înainte de veci, din Tatăl, fără

timp şi fără trup, şi
cealaltă, la plinirea vremii, a aceluiaşi

Cuvânt Care S-a coborât
din cer şi S-a întrupat din Sfânta şi

Cinstita Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi

S-a născut din ea, unul
ca acesta să fie anatema.

III. Dacă cineva spune că
unul este Dumnezeu Cuvântul

Care a făcut minuni şi
altul Hristos care a pătimit, sau spune că

Dumnezeu Cuvântul S-a
unit cu Hristos născut din femeie, sau

că este în El ca cineva
în altcineva şi nu unul şi acelaşi Iisus

Hristos, Domnul nostru,
Dumnezeu Cuvântul întrupat şi făcut

om, acelaşi făcător de
minuni şi [acelaşi] pătimitor de bunăvoie

care a îndurat în trupul
Său suferinţele, unul ca acesta să fie

anatema.

IV. Dacă cineva spune că
unirea lui Dumnezeu

Cuvântul cu omul S-a
făcut după har sau după lucrare sau după

egalitatea demnităţii sau
după autoritate, relaţie, afect, virtute

sau după bunăvoinţă, ca
şi cum Dumnezeu Cuvântul ar fi căutat

să fie pe placul omului
de la care să aibă o bună şi frumoasă

slăvire, precum zice
smintitul Teodor; fie după omonimie,

potrivit căreia
nestorienii numind Iisus şi Hristos pe Dumnezeu

Cuvântul, iar pe om luat
separat Hristos şi Fiul, vorbind în mod

vădit de două persoane se
prefac că vorbesc de o singură

persoană şi de un singur
Hristos numai după numire, cinstire,

demnitate şi închinare:
dar dacă nu mărturiseşte că unirea lui

Dumnezeu Cuvântul cu
trupul însufleţit de un suflet raţional şi

înţelegător s-a făcut
după alcătuire, adică după ipostas, precum

au învăţat Sfinţii
Părinţi; şi dacă nu mărturiseşte din acest

motiv singurul Său
ipostas, care este Domnul nostru Iisus

Hristos, Unul din Sfânta
Treime, unul ca acesta să fie

anatema.

Căci în multe chipuri a
fost înţeleasă această unire; unii

urmând nelegiuirea lui
Apolinarie şi Eutihie, susţinând

dispariţia celor unite,
mărturisesc o unire prin amestecare, alţii,

gîndind precum Teodor şi
Nestorie, adepţi ai despărţirii,

introduc o unire prin
relaţie. Pe când Sfânta Biserică a lui

Dumnezeu respinge nelegiuirea
celor două erezii şi

mărturiseşte unirea după
alcătuire a trupului cu Dumnezeu

Cuvântul, adică [unirea]
după ipostas. Căci unirea după

alcătuire în taina lui
Hristos nu numai că păstrează fără

amestecare elementele
unite, dar nu primeşte nici

despărţirea.

V. Dacă cineva înţelege
singurul ipostas al Domnului

nostru Iisus Hristos ca
şi cum ar presupune mai multe

ipostasuri şi încearcă
prin aceasta să introducă în taina lui

Hristos două ipostasuri
sau două persoane, şi după ce a introdus

două persoane, vorbeşte
de o persoană după demnitate, cinstire

şi închinare, cum au
scris în nebunia lor Teodor şi Nestorie, şi

[care] cleveteşte că
Sfântul Sinod din Calcedon ar fi folosit

expresia un singur
ipostas în acelaşi înţeles nelegiuit; şi nu

mărturiseşte că Dumnezeu
Cuvântul S-a unit cu trupul după

ipostas, şi din această
pricină este un singur Ipostas sau o

singură Persoană, şi că
în acest sens Sfântul Sinod din

Calcedon a mărturisit un
singur ipostas al Domnului nostru

Iisus Hristos, unul ca
acesta să fie anatema. Căci Sfânta

Treime nu a primit
adăugare de persoană sau ipostas după

întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu, Unul din Sfânta

Treime.

VI. Dacă cineva spune
într-un sens impropriu, nu după

adevăr, că Sfânta,
Cinstita şi pururea Fecioară Maria este

Născătoare de Dumnezeu
după relaţie, ca şi cum ar fi născut un

simplu om şi nu că
Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat şi S-a

născut din ea, ci, după
spusa lor, zămislirea omului este

transferată lui Dumnezeu
Cuvântul, ca şi cum S-ar fi unit cu

omul care S-a născut; şi
cleveteşte Sfântul Sinod de la Calcedon,

spunând că acela o
numeşte pe [Sfânta] Fecioară

Născătoare de Dumnezeu în
acel înţeles stricat închipuit de

Teodor; sau dacă cineva o
numeşte născătoare de om sau

născătoare de Hristos, ca
şi cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar

n-o mărturiseşte pe
aceasta cu adevărat şi cu tărie Născătoare

de Dumnezeu, deoarece
Dumnezeu Cuvântul născut de Tatăl

înainte de veci S-a
întrupat din ea la plinirea vremii, şi cu

dreaptă credinţă Sfântul
Sinod de la Calcedon o

mărturiseşte Născătoare
de Dumnezeu, unul ca acesta să fie

anatema.

VII. Dacă cineva zicând
în două firi nu mărturiseşte că

în dumnezeire şi
omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos,

Domnul nostru, ca să
arate astfel deosebirea firilor din care S-a făcut fără amestecare unirea de
negrăit, fără să Se preschimbe

Cuvântul [lui Dumnezeu]
în firea trupului şi nici firea trupului

să treacă în firea
Cuvântului (căci fiecare rămâne ce este în

firea sa chiar după
unirea ipostatică), dar dacă ia această

expresie despre taina lui
Hristos în sensul unei împărţiri sau

dacă, mărturisind numărul
firilor într-Unul Domnul nostru

Iisus Hristos, Dumnezeu
Cuvântul întrupat, nu înţelege aşa cum

trebuie deosebirea
firilor din care este alcătuit, deosebire care

nu este suprimată prin
unire (căci Unul este din ambele firi şi

cele două firi [sunt]
prin Unul), ci foloseşte numărul pentru a

susţine firi deosebite
[având] fiecare ipostasul ei, unul ca

acesta să fie anatema.

VIII. Dacă cineva
mărturisind că unirea dumnezeirii cu

omenitatea s-a făcut din
două firi, sau vorbind de o singură fire

întrupată a lui Dumnezeu
Cuvîntul nu înţelege aceasta aşa cum

ni le-au predanisit
Sfinţii Părinţi, adică [în sensul că] unirea

după ipostas s-a făcut
pornind de la firea dumnezeiască şi cea

omenească şi s-a desăvârşit
într-Unul Iisus Hristos, sau dacă

prin această expresie
încearcă să introducă o singură fire sau

substanţă a dumnezeirii
şi a trupului lui Hristos, unul ca acesta

să fie anatema. Căci
zicând că S-a unit după ipostas Cuvântul

Fiul cel Unul, noi nu
afirmăm că s-a produs un fel de contopire

reciprocă a firilor, ci
credem că s-au unit Cuvântul cu trupul,

fiecare dintre firi
rămânând ceea ce era. Iată de ce Unul este

Hristos, Dumnezeu şi om,
acelaşi de-o-fiinţă cu Tatăl după

dumnezeire, de-o-fiinţă
cu noi după omenitate. Căci Biserica

lui Dumnezeu respinge şi
anatemizează atât pe cei care taie

şi despart în părţi taina
dumnezeieştii Iconomii a lui

Hristos, cât şi pe cei
care introduc [în ea] amestecare.

IX. Dacă cineva spune că
Hristos este închinat în două

firi, şi de aici
introduce două închinări, una [cuvenită] lui

Dumnezeu Cuvântul şi a
doua [cuvenită] omului; sau dacă

cineva, pentru a suprima
trupul [Său] şi pentru a introduce

amestecul dumnezeirii cu
omenitatea, luându-le împreună,

închipuie o [singură]
fire sau o substanţă, şi se închină astfel lui

Hristos, şi nu se închină
cu aceeaşi închinare lui Dumnezeu

Cuvântul întrupat
împreună cu trupul Său, precum a primit

Biserica lui Dumnezeu
încă de la început, unul ca acesta să fie

anatema.

X. Dacă cineva nu
mărturiseşte că Cel ce a fost răstignit

în trup, Domnul nostru
Iisus Hristos, este Dumnezeu adevărat,

Domnul slavei şi Unul din
Sfânta Treime, unul ca acesta să fie

anatema.

XI. Dacă cineva nu dă
anatemei pe Arie, pe

Eunomie, pe Macedonie, pe
Apolinarie, pe Nestorie, pe

Eutihie şi pe Origen,
împreună cu scrierile lor nelegiuite, şi

pe toţi ceilalţi eretici
care au fost osândiţi şi anatemizaţi de

către Sfânta Biserică
Sobornicească şi apostolească şi de

cele patru Sfinte Sinoade
mai sus numite, şi pe toţi cei care

au gândit sau gândesc
cele asemenea ereticilor mai sus

pomeniţi şi care au rămas
în nelegiuirea lor până la moarte,

unul ca acesta să fie dat
anatemei.

XII. Dacă cineva ia
apărarea rău-credinciosului Teodor

al Mopsuestiei, cel ce a
zis că unul este Dumnezeu Cuvântul şi

altul [este] Hristos
care, tulburat de patimile sufletului şi de

poftele trupului, de cele
mai rele eliberându-se câte puţin şi

astfel îmbunătăţindu-se
prin înaintarea faptelor sale a ajuns fără

cusur prin purtarea sa, a
fost botezat ca simplu om în numele

Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh; şi prin botez s-a

învrednicit să primească
harul Sfântului Duh şi înfierea şi i se

aduce închinare în
persoana lui Dumnezeu Cuvântul aidoma

unei icoane împărăteşti,
şi după înviere a devenit neschimbător

în gândurile sale şi cu
totul fără de păcat. [Şi iarăşi] a mai zis

acelaşi nelegiuit Teodor
că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi

Hristos este de acelaşi
fel cum [este cea despre care] zice

Apostolul pentru bărbat
şi femeie: cei doi vor fi un singur trup.

Şi pe lângă toate
celelalte nenumărate blasfemii a îndrăznit a

zice că după înviere,
când Domnul a suflat asupra ucenicilor

zicând: luaţi Duh Sfânt
(Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfântul Duh,

ci a suflat numai de
formă; încă mai zice şi că mărturisirea lui

Toma, atunci când
[acesta] a atins mâinile şi coasta Domnului

după înviere, acele
cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

(Ioan 20, 28) Toma nu
le-ar fi spus despre Hristos, ci,

înspăimântat de minunea
învierii, Toma L-a lăudat pe

Dumnezeul care L-a înviat
pe Hristos. Mai rău încă: în tâlcuirea

pe care a dat-o Faptelor
Apostolilor, acelaşi Teodor îl compară

pe Hristos cu Platon, cu
Mani, cu Epicur şi Marcian, zicând că

aşa cum fiecare dintre
ei, după ce şi-a inventat propria

învăţătură i-a făcut pe
ucenici să se numească platonicieni,

manihei, epicurei şi
marcioniţi, tot aşa şi Hristos, după ce Şi-a

inventat o învăţătură,
I-a numit pe ucenici creştini, după numele

Său.

Dacă cineva ia apărarea
sus numitului, prea

necredinciosului Teodor,
şi a scrierilor lui nelegiuite prin care

el a răspândit
blasfemiile de mai sus, cât şi altele nenumărate

împotriva Marelui
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos, şi dacă nu îl
anatemizează pe el, scrierile lui nelegiuite

şi pe toţi cei care îl
încuviinţează şi îl apără, sau susţin că ideile

lui sunt ortodoxe, ca şi
pe cei care au scris în apărarea lui şi a

scrierilor lui nelegiuite
şi pe cei care cugetă sau au cugetat

vreodată asemenea lui
[Teodor] şi au rămas până la sfârşit într-o astfel de erezie, să fie anatema.

XIII. Dacă cineva ia
apărarea nelegiuitelor scrieri ale lui

Teodoret împotriva
credinţei adevărate, împotriva primului

Sfânt Sinod din Efes,
împotriva Sfântului Chiril şi a celor

douăsprezece capete ale
sale, şi pe toţi care au scris în apărarea

rău-credincioşilor Teodor
şi Nestorie, şi a celor care au aceleaşi

păreri cu mai sus numiţii
Teodor şi Nestorie şi îi primesc pe ei

şi rătăcirea lor, şi din
această cauză îi numesc necredincioşi pe

învăţătorii Bisericii
care învaţă unirea lui Dumnezeu Cuvântul

după ipostas; dacă nu
anatemizează nelegiuitele scrieri şi pe cei

care au gândit şi mai
gândesc încă unele asemenea, precum şi

toate scrierile împotriva
dreptei credinţe şi împotriva Sfântului

Chiril şi a celor
douăsprezece capete ale sale, precum şi cel

care a rămas într-o
asemenea rătăcire până la moarte, unul ca

acesta să fie anatema.

XIV. Dacă cineva ia
apărarea epistolei scrise, după cum

se zice, de către Ibas
către Maris Persul, în care se neagă faptul

că Dumnezeu Cuvântul S-a
întrupat din Sfânta Născătoare de

Dumnezeu şi pururea
Fecioara Maria, [că] S-a făcut om; zicând

că cel născut din ea este
un simplu om [care este] numit

Templu, că unul este
Dumnezeu Cuvântul şi altul omul; şi [pe]

cel întru sfinţi Chiril,
propovăduitorul dreptei credinţe a

creştinilor, îl resping
ca [fiind] eretic şi pentru că ar fi scris

asemenea rău
credinciosului Apolinarie; şi acuză cel dintâi

Sfânt Sinod din Efes că
ar fi osândit să fie depus Nestorie fără

judecată şi cercetare;
[şi acea epistolă] numeşte cele

douăsprezece capete ale
celui între sfinţi Chiril necredincioase

şi potrivnice dreptei
credinţe şi îi îndreptăţeşte pe Teodor şi

Nestorie cu învăţăturile
şi scrierile lor nelegiuite. Dacă cineva,

aşadar, ia apărarea sus
numitei epistole şi nu o anatemizează

atât pe ea cât şi pe
apărătorii ei şi pe cei care zic că este

ortodoxă cel puţin în
parte, şi pe cei care au scris sau scriu în

favoarea acesteia sau a
nelegiuirilor din ea, şi pe cei care

îndrăznesc s-o încuviinţeze
pe ea sau nelegiuirile pe care le

conţine, făcând referire
la numele Sfinţilor Părinţi şi al

Sfântului Sinod din
Calcedon, şi rămân întru acestea până la

moarte, să fie anatema.

După ce noi am mărturisit
astfel cele primite din

Sfintele Scripturi, din
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi din cele

hotărâte despre una şi
aceeaşi credinţă de către cele patru

[Sfinte] Sinoade mai sus
pomenite; după ce i-am osândit pe

eretici şi nelegiuirea
lor, şi necredinţa celor care au încuviinţat

şi încuviinţează cele
trei capete menţionate mai sus, şi care au

perseverat şi
perseverează în rătăcirea lor; dacă cineva încearcă

să transmită, să înveţe
sau să scrie ceva potrivnic celor hotărâte

de noi, dacă este episcop
sau cleric să fie îndepărtat din

episcopie sau preoţie, ca
unul care lucrează cele străine

preoţiei şi rangului
bisericesc; dacă este călugăr sau laic, să

fie anatema.

Sinodul al şaselea
Ecumenic

de la Constantinopol
(680-681)

Despre cele două lucrări
ale lui Hristos

Împotriva monoteliţilor

Fiul Cel Unul Născut şi
Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl,

Cel făcut om întru toate
asemenea nouă, afară de păcat, Hristos

Adevăratul nostru
Dumnezeu, a propovăduit cu tărie prin

cuvintele Evangheliei: Eu
sunt lumina lumii. Cel ce îmi

urmează Mie nu va umbla
întru întuneric, ci va avea lumina

vieţii (Ioan 8, 12), şi
iarăşi Pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14,

27). Lăsându-se călăuzit
cu dumnezeiască înţelepciune,

învăţându-ne pacea prin
aceste dumnezeieşti cuvinte, prea

blândul nostru împărat,
atlet al Ortodoxiei, potrivnic al

heterodoxiei, reunind
acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat

trupul întreg al
Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod

Ecumenic, după ce a
alungat rătăcirea necredinţei care s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără
abatere calea cea dreaptă

a Sfinţilor Părinţi
cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte]

Sinoade Ecumenice [de
până acum]; adică [fiind de acord] cu

cei 318 Sfinţi Părinţi
adunaţi la Niceea împotriva smintitului

Arie; cu sinodul celor
150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu

adunaţi la Constantinopol
împotriva lui Macedonie, luptătorul

împotriva Duhului Sfânt,
şi Apolinarie cel rău credincios; de

asemenea [şi acordul cu]
cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi

bărbaţi adunaţi la Efes
împotriva lui Nestorie, cel cu minte de

iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi
de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi

la Calcedon, împotriva
lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de

Dumnezeu; şi, mai mult
încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care

s-a adunat aici împotriva
lui Teodor al Mopsuestiei, Origen,

Didim şi Evagrie, şi
împotriva scrierilor lui Teodoret contra

celor douăsprezece capete
ale vrednicului Chiril, şi împotriva

epistolei către Maris
Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas.

Mărturisind întru totul
fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale

bunei credinţe şi
respingând învăţăturile rău credincioase,

Sfântul nostru Sinod
Ecumenic, insuflat de Dumnezeu,

pecetluieşte Crezul
mărturisit de către cei 318 Părinţi şi

întărit de către cei 150
de Părinţi cugetători de Dumnezeu,

Crez pe care celelalte
Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au

întărit cu bucurie spre
nimicirea oricărei rătăciri

ucigătoare de suflet.

(Urmează Crezul de la
Niceea şi Constantinopol):

Credem…

Sfântul Sinod ecumenic a
hotărât: pentru desăvârşita

cunoaştere şi întărire a
credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al

harului dumnezeiesc ar
trebui să fie îndestulător; dar fiindcă

începătorul răutăţii nu a
încetat de la început să găsească un

conlucrător în şarpe şi
prin el să introducă veninul în firea

omenească, tot aşa şi
acum n-a încetat să găsească unelte

potrivite pentru a-şi
îndeplini voia, adică pe Teodor, fost

episcop de Faran, pe
Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au

ocupat scaunul
întâistătătorilor cetăţii împărăteşti

[Constantinopol], şi
Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir,

fost episcop al
Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul

Antiohiei, şi ucenicul
său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] n-a încetat să stârnească tulburări în
întreaga Biserică, semănând

în poporul ortodox, prin
învăţături noi, erezia unei singure

voinţe şi a unei singure
lucrări în cele două firi ale Unuia din

Sfânta Treime, Hristos
adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie]

care se potriveşte cu
kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor

Apolinarie, Sever şi
Themistie, care râvneşte cu

cuget viclean să
nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi

şi Unicului Domn Iisus
Hristos, Dumnezeul nostru, arătând

blasfemiator lipsa de
voinţă şi nelucrarea în trupul Său

însufleţit [cu suflet
raţional].

A ridicat atunci Hristos,
Dumnezeul nostru, un împărat

credincios, un nou David,
găsindu-l bărbat după inima Sa, care

n-a dat – după cum stă
scris – somn ochilor săi şi dormitare

genelor sale, până ce nu
a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt

şi de Dumnezeu adunat,
desăvârşita propovăduire a dreptei

credinţe, după Cuvântul
lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei

adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor

(Matei 18, 20).

Acest Sfânt Sinod
Ecumenic a primit cu credinţă şi cu

braţele deschise
propunerea făcută de către Preasfinţitul şi

Preafericitul papă al
vechii Rome, Agathon, împăratului nostru

drept-măritor şi
preacredincios, Constantin, [propunere] care i-a respins nominal pe cei care au
propovăduit şi au învăţat, după

cum s-a spus mai sus, o
singură voinţă şi o singură lucrare în

iconomia lui Hristos Cel
întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu.

La fel a primit şi
propunerea sinodală a Sfântului Sinod

al celor 125 de episcopi
iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub

acelaşi preasfinţit papă,
[propunere] făcută de împăratul nostru

de Dumnezeu înţelepţit,
ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de

la Calcedon şi cu Tomosul
Preasfinţitului şi Preafericitului papă

al vechii Rome, Leon,
către sfântul Flavian, [papa Leon] pe

care acest Sinod l-a
numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de

asemenea] cu epistolele
sinodale scrise de fericitul Chiril către

episcopii din Răsărit
împotriva lui Nestorie.

Urmând aşadar celor cinci
Sfinte Sinoade Ecumenice şi

aleşilor Sfinţi Părinţi,
[Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte

într-un glas că Domnul
nostru Iisus Hristos [este] adevăratul

nostru Dumnezeu, Unul din
Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi

de viaţă făcătoare,
desăvârşit în dumnezeire şi, de

asemenea, desăvârşit în
omenitate; acelaşi Dumnezeu

adevărat şi om adevărat
alcătuit din suflet raţional şi trup;

de-o-fiinţă cu Tatăl după
dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi

după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat

(cf. Evrei 4, 15), Cel
după dumnezeire născut din Tatăl mai

înainte de veci şi la
plinirea vremii, pentru noi şi pentru a

noastră mântuire,
[născut] după omenitate din Sfântul Duh şi

din Maria Fecioara [cea
care este] cu îndreptăţire şi după

adevăr Născătoare de
Dumnezeu.

Unul şi acelaşi Hristos,
Fiul, Domnul, Unul Născut,

în două firi, fără
amestecare, fără schimbare, fără

împărţire şi fără
despărţire, fără ca deosebirea firilor să se

piardă din pricina
unimii, ci mai degrabă păstrându-se

însuşirile fiecărei firi,
unite într-o singură persoană şi într-un

singur ipostas; nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în

două persoane, ci Unul şi
Acelaşi Fiu, Unul Născut,

Dumnezeu Cuvântul, Domnul
Iisus Hristos, precum au

vestit de la început
proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a

învăţat [despre Sine] şi
precum ne-a predanisit nouă Crezul

Sfinţilor Părinţi.

[Noi] propovăduim la fel,
după învăţătura Sfinţilor

Părinţi, că în El sunt
două voiri sau voinţe fireşti şi două

lucrări fireşti, fără
despărţire, fără schimbare, fără

împărţire şi fără
amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu

sunt, cum au zis ereticii
necredincioşi, potrivnice una alteia,

ci voinţa Sa omenească
urmează celei atotputernice şi

dumnezeieşti, fără a i se
împotrivi sau rezista, ci mai

degrabă supunându-i-se.
Căci a trebuit ca voinţa cea

trupească să fie mişcată
de voinţa dumnezeiască şi supusă ei,

după [cum spune]
preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII).

Căci precum trupul Său
este numit şi trupul lui Dumnezeu

Cuvântul, tot aşa voinţa
Sa trupească este numită şi este [cu

adevărat] a lui Dumnezeu
Cuvântul, precum El însuşi spune:

M-am coborât din cer nu
ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui

care M-a trimis. El
numeşte a Sa voia proprie, de vreme ce

trupul a fost al Său.

Căci în acelaşi fel
precum trupul Său însufleţit,

preasfânt şi preacurat nu
a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a

rămas între limitele sale
şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa

omenească [fiind]
îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă

a fost salvată, după cum
spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu

Cuvântătorul: „Căci
voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este

potrivnică lui Dumnezeu,
fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore

de Nazianz, Oratio XXX,
12; PG 36, 117).

[Noi] preamărim două
lucrări fireşti nedespărţite,

neschimbate, neîmpărţite
şi neamestecate în Domnul nostru

Iisus Hristos, adevăratul
nostru Dumnezeu, adică o lucrare

dumnezeiască şi o lucrare
omenească, după cum Leon

Cuvântătorul de Dumnezeu,
spune lămurit: „Fiecare fire

lucrează în comuniune cu
cealaltă ceea ce îi este propriu,

Cuvântul lucrând cele ce
sunt proprii Cuvântului şi trupul

săvârşind cele ce sunt
proprii trupului” (Leon I, Tomus ad

Flavianum). Căci noi nu
suntem de acord [că ar exista] o

singură lucrare după fire
a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea

omenească a lui Hristos],
ca să nu ridicăm făptura la fiinţa

divină şi nici să coborâm
măreţia firii dumnezeieşti la nivelul

făpturilor.

Căci noi recunoaştem că
minunile şi pătimirile sunt ale

Unuia şi Aceluiaşi după
una sau cealaltă dintre firile Sale care

strălucesc într-un singur
ipostas, precum a grăit vrednicul

Chiril.

Păzind întru-totul
neamestecarea şi nedespărţirea,

mărturisim totul în
puţine cuvinte:

Crezând că Unul din
Sfânta Treime este şi după

întrupare Domnul nostru
Iisus Hristos, adevăratul nostru

Dumnezeu, mărturisim că
cele două firi strălucesc într-un

singur ipostas în care a
arătat minunile şi pătimirile, după

iconomie, din timpul
petrecerii Sale [în lume], nu după

închipuire, ci întru adevăr.

Deosebirea firilor este
recunoscută într-un singur

ipostas după aceea că şi
una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le

este propriu, una în
comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi

mărim două voinţe şi două
lucrări fireşti, căci sunt

împreună lucrătoare spre
mântuirea neamului omenesc.

Acestea fiind
statornicite de către noi cu mare grijă şi

scumpătate, hotărâm că nu
îi este îngăduit nimănui să

alcătuiască o altă
mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să

compună, sau să cugete,
sau pe alţii să-i înveţe [asemenea].

[Iar] cei care vor
îndrăzni să alcătuiască, să

răspândească, să înveţe
sau să transmită un alt Crez celor ce

voiesc să se convertească
de la rătăcirile păgâneşti sau de la

cele iudaiceşti sau de la
oricare altă erezie şi la cunoştinţa

adevărului să vină, sau
vor [îndrăzni] să introducă expresii

noi sau cuvinte născocite
pentru a răsturna cele hotărâte de

noi, dacă sunt episcopi
sau clerici să fie caterisiţi,

[înlăturaţi] episcopii
din episcopie şi clericii din cler, iar

dacă sunt monahi sau
laici, să fie anatema.

Sinodul al şaptelea

Ecumenic de la Niceea
(787)

Despre cinstirea
sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor
icoanelor

Sfântul şi Marele Sinod
Ecumenic care prin harul lui

Dumnezeu şi datorită
hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor

de Hristos, împăraţii
noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea,
slăvita metropolă a

provinciei Bithinia, în
sfânta biserică a lui Dumnezeu numită

Sfânta Sofia, urmând
predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât

cele ce urmează:

Cel care ne-a dăruit nouă
lumina cunoştinţei Sale şi ne-a

izbăvit din întunericul
nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul

nostru, după ce Şi-a
făcut mireasă Sfânta Sa Biserică

Sobornicească cea fără
pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a

făgăduit să vegheze
asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi

ucenici: „Eu sunt cu voi
în toate zilele, până la sfârşitul

veacului” (Matei 28, 20).
Această făgăduinţă nu a făcut-o însă

numai acelora, ci prin ei
[a făcut-o] şi nouă, celor care am

crezut prin ei în numele
Lui (Ioan 17, 20).

Însă unii oameni,
nesocotind acest dar, înaripaţi de către

vrăjmaşul cel viclean,
s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă

şi, împotrivindu-se
predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit

întru înţelegerea
adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au

brăzdat bine ogorul şi
mâinile lor nu au avut ce culege.

Ei au îndrăznit să
defaime podoaba bineplăcută lui

Dumnezeu a sfintelor
aşezăminte, numindu-se preoţi fără să

[şi] fie; despre care
Dumnezeu strigă prin profeţi: „Mulţime de

păstori au călcat via
Mea; călcat-au cu picioarele lor partea

Mea…” (Ieremia 12, 10).
Căci urmând unor oameni nelegiuiţi,

încrezători în propriile
cugete, au clevetit Sfânta Biserică,

Mireasa lui Hristos,
Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire

între curat şi necurat
(Ezechiel 22, 26), numind icoana

Domnului şi a sfinţilor
Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti.

De aceea, întru
bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul

nostru, nesuferind ca cel
ascultător să fie vătămat de o

asemenea ciumă, prin
râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui

Constantin şi a Irinei,
preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a

chemat de peste tot pe
noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca

dumnezeiasca predanie a
Bisericii Soborniceşti să îşi

regăsească tăria prin
hotărârea noastră sobornicească.

Cercetând şi examinând cu
multă acrivie şi având în

vedere scopul adevărului
nu înlăturăm nimic, nu adăugăm

nimic, ci păstrăm
neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii

Soborniceşti; şi urmăm
cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice,

mai întâi pe cel reunit
în strălucita metropolă Niceea, [şi]

împreună cu el pe cel
care a avut loc în cetatea împărătească de

Dumnezeu ocrotită [a
Constantinopolei].

(Urmează Crezul
niceeo-constantinopolitan): Credem…

Ne lepădăm şi anatemizăm:
pe Arie şi pe cei care

cugetă asemenea lui şi îi
împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe

Macedonie şi pe cei
dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire

luptători împotriva
Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că

Stăpâna noastră, Sfânta
[Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu

adevărat Născătoare de
Dumnezeu, pentru că a născut în trup

pe Unul din Sfânta
Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după

cum a învăţat mai întâi
Sinodul din Efes care a alungat pe

necredinciosul Nestorie
şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a

introdus [învăţătura
despre] doimea de persoane.

Împreună cu acestea,
mărturisim şi cele două firi ale

Celui ce S-a întrupat
pentru noi din Preacurata Născătoare de

Dumnezeu şi pururea
Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi
Sinodul din

Calcedon a proclamat, îndepărtându-i
din curtea dumnezeiască

pe blasfemiatorii Eutihie
şi Dioscor; şi împreună cu ei pe

Sever, Petru şi
[întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei

dăm anatemei şi
născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim,

urmând celui de-al
cincilea Sinod întrunit la Constantinopol.

Apoi mărturisim două
voinţe şi două lucrări, după

însuşirea firilor în
Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al

şaselea [Ecumenic] de la
Constantinopol, respingând pe

Serghie, pe Honorius,
Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind]

oameni neiscusiţi în
dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă

asemenea lor.

Şi, rezumând, zicem:
[noi] păstrăm neschimbate toate

predaniile Bisericii,
scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu

sfinţenie], între ele se
află şi zugrăvirea icoanelor, în acord

cu relatarea
propovăduirii evanghelice, în vederea întăririi

credinţei în întruparea,
adevărată şi nu închipuită, a lui

Dumnezeu Cuvântul,
[acestea] aducându-ne bun folos; căci

lumina cu care se
luminează între ele [propovăduirea şi icoana]

este spre mărirea
amândurora .

Aşa stând lucrurile,
înaintând pe calea împărătească şi

urmând învăţătura [de
Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri

Părinţi şi a Predaniei
Bisericii Soborniceşti, căci noi

recunoaştem că ea este a
Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa,

hotărâm cu toată grija şi
acrivia: împreună cu imaginea cinstitei

şi de viaţă făcătoarei
cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu

să se pună şi: cinstitele
şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în

mozaic, sau făcute din
materii potrivite, pe sfintele vase şi

veşminte, pe ziduri şi
scânduri, în case şi pe drumuri; icoana

Domnului şi Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

şi a Preacuratei Stăpânei
noastre, Sfânta Născătoare de

Dumnezeu, ale cinstiţilor
îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi

drepţilor bărbaţi.

Căci cu cât mai des sunt
văzute acestea, prin icoane, cu

atât mai mult cei care
privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a

iubi prototipurile
[icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi

cinstita închinare; nu
cinstirea adevărată 7 , care după credinţă se

cuvine numai dumnezeirii
[Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se

face cu semnul sfintei şi
de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele

Evanghelii, şi cu toate
lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor

face tămâieri şi se vor
aprinde lumini [lumânări], după

evlaviosul obicei al
celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf.
Sfântul Vasile cel Mare:

Despre Sfântul Duh 18,
45; PG 32, 149), şi cel care se închină

la icoană se închină
persoanei zugrăvite în ea.

În acest fel se întăreşte
învăţătura Sfinţilor noştri

Părinţi, adică Predania
Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a

primit Evanghelia de la
un capăt la altul al pământului; aşa

urmăm lui Pavel, care a
grăit în Hristos, [şi întregii] cete

dumnezeieşti a Apostolilor
şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând

cu tărie predaniile pe
care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15),

cântând astfel profetic
lauda biruinţei Bisericii: „Bucură-te,

fiică a Sionului!
Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului,

bucură-te şi te veseleşte
din toată inima. Căci Domnul a

înlăturat toate
judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna

potrivnicilor tăi; Domnul
este împărat în mijlocul tău; [tu] nu

vei mai vedea nici o
nenorocire” (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu

tine totdeauna.

[Iar] cei care cutează să
cugete sau să înveţe altfel, sau,

urmând blestemaţilor
eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască

predaniile Bisericii,
născocind sau lepădând ceva dintre cele ale

Bisericii, fie
Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană

zugrăvită, fie sfinte
moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să

cugete strâmb şi viclean
pentru a răstălmăci ceva din Predaniile

legiuite ale Bisericii
Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu

7 Adorarea se cuvine
numai lui Dumnezeu.

necuviinţă] să folosească
în chip profan sfintele vase sau

sfintele mănăstirilor:
poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt

episcopi sau clerici, să
fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi

sau laici, să fie
îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie

afurisiţi].

Sfârşit şi lui Dumnezeu
slavă !

Postfaţă:

Notă: Pentru prezenta
versiune a Hotărârilor Sfintelor

Sinoade au fost cercetate
traduceri integrale şi traduceri parţiale

ale fiecărui sinod în
parte, aşa cum au apărut până acum în

diferitele reviste
teologice sau în cărţile de specialitate. 8

Singura traducere
tipărită până acum care a reunit cele

şapte Sfinte Sinoade
Ecumenice este cea făcută de profesorul Vasile

Loichiţă 9 . Datorită
însă numeroaselor probleme din traducerea sa,

şi mai ales datorită
faptului că Hotărârile nu erau traduse integral,

ea nu s-a bucurat de atenţia
cuvenită unei asemenea teme.

Pentru Sinoadele III, V,
VI şi VII (adică pentru cea mai

mare parte a textelor) am
folosit o variantă de traducere anonimă,

făcută după o ediţie
critică a textelor. Deşi circulă de câţiva ani în

mediul teologic, nici aceasta
nu a fost până acum tipărită în volum.

Celelalte versiuni
cercetate, traduse din latină sau franceză, nu se

ridică la valoarea celor
de mai sus 10 .

Am hotărât să încredinţăm
tiparului prezenta versiune mai

ales datorită bunei
primiri de care a avut parte printre preoţii,

monahii şi teologii care
au consultat-o în manuscris. Sperăm că prin

această primă versiune de
traducere în limba română umplem un

gol din teologia
dogmatică. Nădăjduim de asemenea să atragem

atenţia asupra
importanţei de necontestat a acestor texte.

Pr. Rodion Ilie

8 Una dintre cele mai
valoroase lucrări fiind cartea pr. Nicolae Chifăr –

Istoria creştinismului,
Volumul II, Editura Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 2000;
lucrarea tratează Sfintele Sinoade Ecumenice din

perspectiva istoriei
bisericeşti, dar în ea apar şi fragmente destul de ample

din aceste Hotărâri
Sinodale.

9 Apărută în revista
Mitropolia Banatului, nr.1-2 /1959.

10 Acestea nu au fost
folosite deoarece diferenţa dintre ele şi textul original

era foarte mare.

Părintele Rodion Ilie

Părintele Stăniloae
spunea:

,,Biserica este o bucurie
a tuturor de toţi.” Bucuria aceasta

este o binecuvântare
dumnezeiască. Pentru a ne împărtăşi de

această binecuvântare
trebuie să primim şi să mărturisim

dreapta-credinţă, să
mărturisim Ortodoxia. Sfintele Sinoade ne

oferă o călăuzire
potrivită pentru aceasta…

Sfintele Sinoade
Ecumenice sunt stâlpii Bisericii. Ele ne

învaţă cum trebuie să
credem, prevenindu-ne că se află sub

osânda anatemei oricine
refuză să primească Hotărârile lor de

Dumnezeu insuflate.

Tipărim această carte
pentru a veni în întâmpinarea celor care

vor să cunoască
învăţătura cea mântuitoare şi învăţăturile

Sfinţilor Părinţi.

Editorii

ANATEMATISMELE

Sfântului Chiril al
Alexandriei

Anatematisma I: 11 Dacă
cineva nu mărturiseşte că Emanuel

este cu adevărat Dumnezeu
şi că pentru aceasta Prea Sfânta

Fecioară este Născătoare
de Dumnezeu; căci a născut trupeşte

pre Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl, care S-a făcut trup: să fie

anatema.

Anatematisma II: Dacă
cineva nu mărturiseşte că în mod

real Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip

ipostatic şi că Unul este
Hristos, dimpreună cu trupul Său,

adică acelaşi Dumnezeu şi
Om laolaltă: să fie anatema.

Anatematisma III: Dacă
cineva, în Hristos care este Unul,

împarte ipostasurile după
unire, legându-le între ele numai cu

legătura cea după merit,
adică după autoritate şi putere şi nu cu

găsirea laolaltă printr-o
unire naturală: să fie anatema.

Anatematisma IV: Dacă
cineva atribuie la două persoane,

sau ipostase, expresiile
din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie

cele rostite de sfinţi
asupra lui Hristos, fie cele rostite de El

Însuşi cu privire la Sine
şi pe unele le leagă în chip deosebit de

omul care se înţelege
alături de Cuvântul cel din Dumnezeu

Tatăl, iar pe altele ca
unele ce sunt vrednice de Dumnezeu,

numai de Cuvântul cel din
Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

11 Icoana din Adânc – nr.
6 iunie 2002, pag. 3.

Anatematisma V: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că

Hristos este un om
purtător de Dumnezeu şi nu că este

Dumnezeu cu adevărat, ca
Fiu Unul şi prin natură, întrucât

Cuvântul S-a făcut trup
şi a fost părtaş la fel cu noi sângelui şi

trupului: să fie anatema.

Anatematisma VI: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că şi

Cuvântul cel din Dumnezeu
Tatăl este Dumnezeul şi Stăpânul

lui Hristos şi nu
mărturiseşte că El este Dumnezeu şi om laolaltă,

întrucât Cuvântul S-a
făcut trup, după Scripturi: să fie

anatema.

Anatematisma VII: Dacă
cineva zice că Iisus este pus în

mişcare întocmai ca un om
de Cuvântul lui Dumnezeu, şi că

bunăvoirea Unuia Născut
I-a fost adăugată ca unui altuia, care a

existat lângă El: să fie
anatema.

Anatematisma VIII: Dacă
cineva îndrăzneşte să spună că

omul luat de Cuvântul lui
Dumnezeu trebuie dimpreună adorat

cu Dumnezeu Cuvântul, şi
dimpreună preamărit şi că el este

dimpreună Dumnezeu, ca
ceva deosebit faţă de altceva deosebit

(căci cuvântul
„dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să

înţelegem aceasta) şi nu
cinsteşte pe Emanuel cu o singură

închinare şi nici nu-I
înalţă o singură preamărire, întrucât

Cuvântul S-a făcut trup:
să fie anatema.

Anatematisma IX: Dacă
cineva zice că Unul Domn Iisus

Hristos a fost preamărit
de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui

ca de o putere străină şi
că de la El a luat puterea de a lucra

împotriva duhurilor celor
necurate şi de a săvârşi minuni între

oameni şi nu zice
dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat

minunile este propriu
Lui: să fie anatema.

Anatematisma X: Sfânta
Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii
noastre şi că S-a adus

pre Sine jertfă pentru
noi, întru miros de bună mireasmă lui

Dumnezeu şi Tatălui.
Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi

Apostol al nostru nu s-a
născut Însuşi Cuvântul cel din

Dumnezeu, atunci când S-a
făcut trup şi om la fel ca noi, ci un

altul, în afară de El şi
mai ales un om născut din femeie, sau

dacă cineva zice că El a
adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu

numai pentru noi, căci nu
a avut nevoie de jertfă Cel ce nu

cunoştea păcatul: să fie
anatema.

Anatematisma XI: Dacă
cineva nu mărturiseşte că trupul

Domnului este făcător de
viaţă şi că El este propriu Cuvântului

celui din Dumnezeu Tatăl,
ci zice că este al altcuiva de alături

de El, unit la un loc cu
El după merit, adică având numai o

locuinţă dumnezeiască şi
nu că este făcător de viaţă, după cum

am zis, întrucât El a
fost propriu Cuvântului care are putere de

a face vii toate: să fie
anatema.

Anatematisma XII: Dacă
cineva nu mărturiseşte că şi

Cuvântul lui Dumnezeu a
pătimit în trup şi că a fost răstignit în

trup, şi că a gustat în
trup moartea, fiind Cel întâi Născut din

morţi, întrucât Dumnezeu
este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie

anatema.

Cuviosul Filothei
Zervakos:

„Am fost şi sunt, prin
harul lui Dumnezeu, pregătit să

mă fi jertfit şi să mă
jertfesc pentru credinţa ortodoxă şi

tradiţiile Părinteşti,
dacă o va cere timpul. Nu primesc, resping

şi anatemizez: orice
impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie

şi greşeală, veche sau
nouă, care este potrivnică credinţei

ortodoxe şi tradiţiilor
Apostolice şi patristice. Nu accept nici un

fel de inovaţie sau
învăţătură omenească străină, potrivnică

învăţăturii şi credinţei
ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii

despre care Sinodul VII
Ecumenic declară: «Toate inovaţiile

sau adăugirile făcute pe
lângă învăţătura formulată de

pururea pomeniţii Părinţi
ai Bisericii, să fie anatema!»”

Despre Anatemele

Sfintelor Sinoade
Ecumenice

„Dacă cineva se leapădă
de întreaga

Predanie Bisericească,
scrisă sau

nescrisă, să fie
anatema”.

Sinodul al VII-lea
Ecumenic

Trăim o vreme în care
cuvântul „anatema” a fost

aproape exclus din
limbajul teologic, o vreme în care dintr-o

deschidere ecumenică
îndoielnică acest cuvânt nu mai este

pomenit. Dar oricine
citeşte Hotărârile dogmatice şi

canoanele Sfintelor
Sinoade sau scrierile Sfinţilor Părinţi

găseşte că singurul
cuvânt pronunţat cu privire la eretici

este acesta.

Primul Canon al celui
de-al II-lea Sinod Ecumenic

spune limpede: „Să fie
dată anatemei orice erezie…”. 12

Prin acest canon sunt
osândite toate ereziile trecute

şi viitoare, şi nici o
erezie nu va putea fi apărată sub

pretextul lipsei unei
condamnări speciale din partea

Bisericii. Orice
învăţătură care intră în contradicţie cu

învăţătura Bisericii este
erezie, şi nici un artificiu logic nu o

poate acoperi, nu o poate
scăpa de acest verdict bine

meritat. Este adevărat că
ar fi de dorit ca şi în zilele noastre

fiecare erezie să fie
condamnată de Biserică cu aceeaşi precizie

12 Toate Canoanele
Sinoadelor Ecumenice şi locale incluse în această

lucrare sunt luate din
cartea Arhidiaconului prof. dr. Ioan N. Floca –

“Canoanele Bisericii
Ortodoxe”.

cu care au fost atacate
ereziile primelor secole. Dar, chiar dacă

din motive mai mult sau
mai puţin întemeiate astfel de anateme

nu se prea rostesc
astăzi, glasul puternic al Sfinţilor Părinţi

nu îl poate sugruma
nimeni. (N.n. 13 Nici elitiştii, nici neognosticii,

nici sofiştii, nici
„evlavioşii culţi”, nici dilemiştii, nici

teziştii de toate
culorile, nici „timizii simpatizanţi ai

apocatastazei”, nici
pseudo-teologii, nici aşa-zişii „vulturi

brâncoveneşti”, care
vorbesc despre Domnul Hristos, fără a-l

cunoaşte pe Mântuitorul
Hristos, indiferent cine sunt sau s-ar crede că sunt, rătăcindu-i pe cei slabi
de înger, şovăielnici

sau la început de drum
lăuntric şi duhovnicesc!). Iar aceştia au

dat anateme ori de câte
ori dreapta-credinţă a fost atacată

de către eretici.

Pentru a rămâne în duhul
Sfinţilor Părinţi, fiecare dintre

arhiereii Bisericii
Ortodoxe au spus, pentru a fi hirotoniţi

episcopi, o mărturisire
de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra

şi voi urma cu sfinţenie,
până la suflarea mea cea mai de pe

urmă, toate canoanele
celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale

celor locale şi
învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor

Părinţi şi tradiţiile
Sfintei Biserici ortodoxe…”. Dar înainte

de a mărturisi acestea,
ei au repetat: „Tuturor ereticilor

anatema ! Tuturor
ereticilor anatema !”. Nimeni nu poate fi

hirotonit episcop până nu
îşi însuşeşte conştiinţa apologetică a

Părinţilor, până nu
mărturiseşte dreapta-credinţă şi până nu îi

anatemizează pe eretici.
Aşa cum „Crezul” este repetat la

fiecare slujbă a
Bisericii (orice rugăciune făcută de cei care nu

mărturisesc „Crezul”
fiind îndoielnică), tot aşa la fiecare

hirotonie a unui arhiereu
se repetă anatemele asupra ereticilor.

De altfel, nici un eretic
care nu se pocăieşte de rătăcirea

sa nu se poate împărtăşi
din bogăţia spirituală a Bisericii. După

cum arată
„Moliftelnicul”, la începutul fiecărei spovedanii,

înainte de a-l întreba
despre păcatele săvârşite, preotul trebuie

13 Colaţionare Teognost –
redacţia revistei Icoana din adânc.

să îl întrebe pe cel care
vine la el pentru întâia oară

următoarele:

«Mai întâi de toate
spune-mi, fiule, crezi cu adevărat

în Sfânta şi
de-viaţă-făcătoare Treime? Crezi că

soborniceasca şi
apostoleasca Biserică este sădită şi crescută

în Răsărit şi de la
Răsărit s-a întins peste toată lumea, şi că

de atunci stă neschimbată
şi neclintită? Sau te îndoieşti de

vreo oarecare poruncă sau
învăţătură?»

Şi de va crede drept şi
fără îndoială şi de va şti carte, să

zică Simbolul Credinţei
până la sfârşit. Iar neştiind carte, să-l

înveţi să zică acestea:
„Cred într-una sfântă, sobornicească şi

apostolească Biserică a
Răsăritului, care stă din început în

toate dogmele ei
neclintită şi neschimbată”

Cel care nu vrea să
primească învăţătura Bisericii

nu poate fi spovedit,
pentru că de bună voie stă departe de

adevăr. Şi aşa cade sub
osânda anatemei Sfinţilor Părinţi.

Ortodoxia nu are cum să
renunţe la acest cuvânt,

„anatema”, care îi este
propriu, aşa cum nici păstorul nu va

renunţa niciodată la
câinii care păzesc turma. Trebuie făcută o

precizare: se reproşează
Bisericii că a folosit prea des acest

cuvânt dur şi că astfel
s-a îndepărtat de Duhul lui Hristos.

Adevărul este că dacă nu
ar fi apărut ereticii Biserica nu ar fi

folosit acest cuvânt.
Deci vina este a celor care s-au îndepărtat de adevărul de credinţă. Biserica
nu i-a pedepsit

când i-a anatemizat, ci
doar i-a ajutat să îşi conştientizeze

starea de rătăcire.

Să presupunem că un om
are lepră. Ce este mai bine să

facă doctorul, să îi
spună că are o răceală trecătoare sau să îi

dea diagnosticul corect ?
Dacă nu i-ar spune adevărul şi i-ar da

drumul, atunci leprosul
i-ar mai îmbolnăvi şi pe alţii. La fel

este cu ereticii. Dacă
Biserica i-ar lăsa „în pace”, atunci ei nu

şi-ar da seama cât de
mare este distanţa care îi separă de

adevăr. Deci nu Biserica
îi molipseşte de „lepră”, ci ea constată

doar că sunt leproşi.

Să nu se uite că Biserica
dă anatema cu scop pedagogic,

pentru a arăta ereticilor
că merg pe calea întunericului, şi că

pentru a merge pe calea
mântuirii trebuie să se lepede de

rătăcire. Erezia strică
sufletele, le murdăreşte atât de tare încât

ereticul care moare
nepocăit se duce direct în iad. Numai

dogmele dumnezeieşti
oferă cadrul potrivit celui ce vrea să

se mântuiască.

Putem spune că dogmele au
şi rolul de garduri (hotare

întărite) care separă
poporul lui Dumnezeu de restul lumii. Cine

vrea să stea în afara
acestor „graniţe” îşi asumă

autodistrugerea, îşi
asumă chinurile veşnice. Pentru apărarea

acestor „graniţe” Sfinţii
Părinţi s-au luptat până la moarte,

fiecare dintre ei fiind
gata să apere cu preţul vieţii adevărul de

credinţă…

Danion Vasile

( din volumul „Dărâmarea
idolilor”

cap. Despre cugetul
Bisericii şi şoaptele diavolului )

N.n. Am socotit de
cuviinţă, cu creştinească iubire şi

duhovnicească
responsabilitate, dar şi cu binecuvântarea bărbaţilor

cu viaţă îmbunătăţită
(Părintele Dumitru Stăniloae, Avva Ilie

Cleopa, avva Sofian) că
în vremuri de răscruce, încercare şi cernere

duhovnicească, publicarea
Hotărârilor dogmatice ale celor şapte

Sfinte Sinoade Ecumenice
luate de Sfinţii Părinţi, făcători de minuni

şi purtători de Dumnezeu
participanţi, sunt absolut necesare

călăuzirii păstorilor şi
păstoriţilor pe calea îngustă şi împărătească

a mântuirii, căci după
cuvântul cel luminat de Sus, „dacă nu ar fi

mândrie, nu ar fi nici
erezie !”. Toţi cei care se opun acestor

hotărâri dogmatice sau
încearcă să modifice cumva cu puterea

minţii lor necurăţite de
patimi, sensul lor teologic profund şi

insuflat de Sfântul Duh,
se fac împotrivitori lui Dumnezeu, ajungând

ei înşişi în preajma
ereziei. Sau chiar în mijlocul ei (a se vedea cazul

celor care împărtăşesc cu
mai multe linguriţe sau se opun

hotărârilor sinodale
dintr-o luciferică mândrie a minţii,

autodeclarându-se
„sfinţi” într-o iluzorie „teologie a enclavelor”,

dar şi al celor munciţi
de „demonii schimbării” cu orice preţ etc.)

Rugăm, cu umilinţă şi cu
zdrobire de inimă pe Domnul nostru Iisus

Hristos şi pe Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi Pururea

Fecioara Maria să
binecuvânteze modesta noastră lucrare de

trezire, luminare şi
întărire a tuturor conştiinţelor ortodoxe.

Dogmele Sfinţilor Părinţi
reprezintă adevărate axiome teologice

neschimbate şi
neamestecate, neîmpărţite şi nedespărţite, insuflate

de Duhul Sfânt prin
vasele cele alese şi de aceea nu mai pot fi

schimbate de nimeni, sub
nici un motiv, căci în absenţa sfinţeniei şi

a jertfirii bineplăcute
lui Dumnezeu, textele teologice fundamentale

modificate abuziv,
artificial sau din viclene raţiuni sau neputinţe

omeneşti reprezintă o
hulire a celor sfinte, care să nu fie la nimeni,

să nu fie ! Amin.

Lasă un comentariu Anulează răspunsul