FERICITUL TEODORIT ERANYSTES CERSETORUL

Colecţia Patristica Editori coordonatori:

Dragoş Dâscă şi Pr. Cezar Ţăbârnă

Referenţi ştiinţifici:

Vasile Bîrzu (Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)

John Behr (St Vladimirs Orthodox Theological Seminary, New York)

Paul Gavrilyuk (St Thomas University, Minnesota)

Alexis Torrance (Notre Dame University, Indiana)

Josiah Trenham (Ss Cyril and Athanasius Orthodox Institute, San Francisco)

Ştefan Munteanu (Institut de Theologie Orthodoxe Saint-Serge, Paris)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEODORET, episcop al Cirului

Eranistes cerşetorul Fericitul Teodoret al Cirului;

trad. din lb. greacă veche şi note: Mircea Ştefan;

stud. introductiv: lect. dr. pr. Cătălin Vatamanu; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. iaşi: Doxologia, 2021

Index

ISBN 978-606-666-959-7

I. Ştefan, Mircea (trad.) (note)

II. Vatamanu, Cătălin (pref.)

2

30

FERICITUL TEODORET AL CIRULUI

ERANISTES cERŞETORUL

Traducere din limba greacă veche şi note Mircea Ştefan

Studiu introductiv Lect. dr. pr. Cătălin Vatamanu

Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

©DOXOLOGIA, 2021 ISBN: 978-606-666-959-7

DOXOLOGIA Iaşi, 2021

CUPRINS

Abrevieri 9

Nota traducătorului (Mircea Ştefan) 11

Studiu introductiv (Lect. dr. pr. Cătălin Vatamanu) 13

Prolog 35

Dialogul întâi

Neschimbător 39

Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei şi Mucenicul 80

Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului 82

Sfântul Ipolit, Episcopul şi Mucenicul 85

Sfântul Metodie, Episcopul şi Mucenicul 87

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei 88

Sfântul Atanasie Mărturisitorul, Episcopul Alexandriei 91

Sfântul Vasile, Episcopul Cezareei 93

Sfântul Grigorie, Episcopul Nazianzului 95

Sfântul Grigorie,. Episcopul Nyssei 97

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei 100

Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiului 101

Sfântul Ioan, episcopul Constantinopolului 103

Apolinarie 106

Dialogul al doilea.

Neamestecat 109

Sfântul Ignatie, episcopul Antiohiei şi Mucenicul 162

Sfântul Irineu, episcopul Lyonului 163

Sfântul Ipolit, episcopul şi Mucenicul 166

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, episcopul Antiohiei 170

Sfântul Atanasie, episcopul Alexandriei 173

Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului 177

Sfântul Vasile, episcopul Cezareei 183

Sfântul Grigorie, episcopul Nazianzului. 184

Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei. 188

Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiului 191

Fericitul Teofil, episcopul Alexandriei 193

Sfântul Ioan, episcopul Constantinopolului 195

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei 201

Sfântul Chiril, Episcopul Ierusalimului 202

Antioh, Episcopul Ptolemaidei 203

Sfântul Ilarie, Episcopul şi Mărturisitorul 204

Fericitul Augustin, Episcopul Hipponei 207

Severian, Episcopul Gabalei 209

Atic, Episcopul Constantinopolului 210

Sfântul Chiril, Episcopul Alexandriei 211

Apolinarie 214

Dialogul al treilea

Nepătimitor 221

Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei şi Mucenicul 273

Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului 274

Sfântul Ipolit, Episcopul şi Mucenicul 276

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei 278

Sfântul Atanasie Mărturisitorul, Episcopul Alexandriei 284

Sfântul Damasus, Episcopul Romei 290

Sfântul Ambrozie, Episcopul Milanului 291

Sfântul Vasile, Episcopul Cezareei ■ 292

Sfântul Grigorie, Episcopul Nazianzului 293

Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei 295

Sfântul Amfilohie, Episcopul Iconiului 298

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei 301

Fericitul Teofil, Episcopul Alexandriei 302

Fericitul Ghelasie, Episcopul Cezareei Palestinei 303

Sfântul Ioan, Episcopul Constantinopolului 304

Severian, Episcopul Gabalei. 307

Apolinarie 308

Eusebiu Emesianul 312

[Epilog]

Dumnezeu-Cuvântul este neschimbător….319

Unirea este neamestecată 324

Dumnezeirea Mântuitorului este nepătimitoare 329

Indici 335

Indici generali 337

Indice de referinţe scripturistice. 339

Abrevieri

CPG Clavis Patrum Graecorum. Turnhout: Brepols.

1, 2; 1983, 1974. Supplementum (M. Geerard j. Noret), 1998.

CPL Clavis Patrum Latinorum. Tumhout-Steenbrugge:

in Abbatia Sancti Petri, 1995.

EIBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

PG Patrologiae Cursus Completus: Series Graeca. Ed.

J.-P. Migne. Paris, 1857-86.161 vol.

PL Patrologiae Cursus Completus: Series Latina. Ed. J.-P. Migne. Paris, 1844-64. 221 vol.

PSB Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Bucureşti (seria veche)

Nota traducătorului

în realizarea traducerii de faţă am folosit textul grec din ediţia bilingvă greacă veche-croată Teodoret Cirski, Eranistes, Editura Demetra, colecţia Filosofska biblioteka Dimitrija Savica, prefaţă de Mile Babic, Zagreb, 2005. De asemenea, am folosit şi ediţia lui Gerard H. Ettlinger, Theodoret ofCyrus, Eranistes, colecţia Fathers of the Church, The Catholic University of America Press, Washington D.C., 2003, de unde am preluat mare parte din note. Pentru referinţele scripturistice am folosit veisiunea Bibliei tradusă şi diortosită după Septuaginta a înaltpreasfinţitului Bartolomeu Anania.

Mircea Ştefan

Studiu introductiv

Teodoret al Cirului. Succinte repere biografice

Teodoret, Episcop al Cirului (©EobcopiŢioc; Kvppov), este unul dintre reprezentanţii de marcă ai Şcolii antiohiene în secolul al V-lea.

Cele mai semnificative informaţii biografice despre Teo­doret le primim de la istoricul bisericesc Louis-Sebastien le Nain de Tillemont (1637-1698), care, în cel de-al XV-lea volum al operei sale Memoires pour servir a l’histoire ecclesiastique des six premiers siecles, justifies par les citations des auteurs originaux avec une chronologie ou lonfait un abrege de l’histoire ecclesiastique et avec des notes pour eclaircir Ies difficultes desfaits et de la chro­nologie, îl prezintă, în peste o sută de pagini, pe „Le Bienheureux Theodoret, Eveque de Cyr, Docteur de l’Eglise et Confesseur”. De aici aflăm informaţii importante despre mama sa, care, după ce s-a măritat la 17 ani, a trăit o viaţă în mijlocul nobi­limii păgâne, reuşind totuşi să se convertească la credinţă.

Teodoret s-a născut în Antiohia, In 393, ca urmare a rugă­ciunilor mamei sale şi, asemenea Profetului Samuel, a fost promis încă de la naştere slujirii lui Dumnezeu. De tânăr a pri­mit, în cadre monahale, hrană teologică din doctrina Sfinţilor Apostoli şi din „credinţa pură a Sfântului Sinod de la Niceea”, instruit fiind apoi în scrierile lui Diodor al Tarsului, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodor al Mopsuestiei. Studiile teologice le-a completat cu cele în filosofie şi literatură clasică, alături de cunoştinţe de greacă şi siriacă. După moartea părinţilor săi,

14

pe când Teodoret avea vârsta de 23 de ani, acesta intră în Mă­năstirea Nicerte, dedicându-se studiului şi rugăciunii.

În 423 este numit episcop al Cirului, având sub jurisdicţie un teritoriu foarte vast, însă populat de mulţi păgâni şi eretici, în mare majoritate marcioniţi. Această slujire i-a adus bucu­ria convertirii multora, dar şi pericolul de a-şi pierde viaţa, urmare a intrigilor păgânilor.

Teodoret al Cirului a rămas cunoscut în istoria bisericească nu doar prin poziţia sa autoritativă eclezială, cea de episcop de Cir (423-457), ci, mai mult, prin atitudinea sa teologică ex­primată în cadrul marilor controverse din Biserică, în special după anul 430. Disensiunile nu au întârziat să apară. Sinodul de la Efes (431) a fost prezidat de Sfântul Chiril, fără prezenţa antiohienilor, iar în acelaşi an, două sinoade locale, în Tars şi Antiohia, îl condamnă pe Patriarhul Chiril al Alexandriei. Pe de o parte, afirmaţia doctrinară comună lui Teodoret al Cirului, Nestorie, Teodor al Mopsuestiei, Arie, Lucian şi Pavel din Samosata era că Dumnezeu este unit cu creatura doar prin voinţă şi energie şi niciodată prin natură, întrucât ceea ce este unit prin natură este prin necesitate şi nu prin libertatea de voinţă¹. Pe de altă parte, învăţătura Patriarhului Chiril era con­siderată de Episcopul Teodoret ca fiind de factură apolinaristă. Fundamentată pe o foarte bună cunoaştere a textului Sfintei Scripturi, pregătirea teologică de excepţie a lui Teodoret l-a determinat să reacţioneze împotriva celor Douăsprezece anateme ale Patriarhului Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie, In 436. Disputele au devenit chiar mai acide după moartea, In 444, a Patriarhului Chiril al Alexandriei, când succesorul acestuia, Dioscor, îl acuză pe Teodoret făţiş de

1 A se vedea John S. Romanides, „Highlights În the Debate Over Theodore of Mopsuestias Christology”, în The Greek Orthodox Theological Review, vol. V, nr. 2 (1959-60), pp. 140-185 (publicat şi în variantă electronică pe http://www.romanity.orghtmrom.09.en.highlightsinthedebate overtheodore.01.htm).

15

nestorianism. Aceasta a declanşat răspunsul lui Teodoret al Cirului în lucrarea Eranistes.

în 449, Patriarhul Dioscor reuşeşte chiar să obţină de la îm­părat un decret prin care să fie interzisă prezenţa lui Teodoret la sinodul din Efes (cunoscut ca Latrocinium Ephesinum). În cadrul acestuia, Episcopul Teodoret este depus din treaptă şi, prin ordinul împăratului Teodosie al II-lea, este retrimis la Mănăstirea Nicerte, de lângă Apamea. Susţinerea Papei Leon şi moartea împăratului bizantin, In 450, au dus la reinstalarea sa imediată în scaunul episcopal. Dar, chiar şi aşa, în contex­tul Sinodului al IV-lea Ecumenic, el nu a fost lăsat să voteze şi a fost considerat membru deplin al Sinodului abia după ce şi-a exprimat acordul faţă de anatema împotriva lui Nestorie.

Despre ultimii săi ani de viaţă nu cunoaştem prea multe, iar lipsa informaţiilor face loc speculaţiilor, cel mai adesea ne­ştiinţifice. Putem doar presupune că după Calcedon şi-a con­tinuat activitatea episcopală în Cir sau s-a retras în mănăs­tire, până spre 457, când a trecut la cele veşnice. În valurile istoriei, subiectul vieţii şi operei celui ce a fost 34 de ani episcop al Cirului avea să fie mult disputat contradictoriu: viaţa lui Teodoret, descrisă cel mai adesea doar prin intermediul expri­mării dogmatice a propriei credinţe, a fost evaluată canonic la extremele dihotomiei bine-rău, iar scrierile dogmatice i-au fost criticate şi chiar condamnate, în contrast cu cele exege­tice, bine apreciate şi considerate repere ale hermeneuticii biblice.

Viaţa lui Teodoret al Cirului, între cadrele canonice ale excomunicării şi sfinţeniei

Reconstruirea vieţii Episcopului Teodoret al Cirului este astăzi, cu adevărat, o provocare. Dar dacă vrem să o reconfigurăm în cadre ecleziale, este şi mai complicat, singurul care este măsura desăvârşită a adevărului fiind Dumnezeu. Lucrând

16

cu uneltele istoriei orizontale, putem (şi suntem datori!) as­tăzi să reevaluăm demersul doctrinar al marelui scriitor bi­sericesc în contextul pionieratului său teologico-dogmatic şi, urmând logica dialectică a confruntării dintre bona sau mala fides, să asumăm, ca Biserică, statutul „binecuvântat” al ma­relui scriitor bisericesc şi episcop al Cirului.

Teologul rus Mihail Ivanovici Pomazanski, considerat de mulţi un standard al exprimării teologiei ortodoxe în secolul trecut, îl numeşte pe Teodoret al Cirului, în celebra sa lucrare Orthodox Dogmatic Theology. A concise exposition (1983)², „bine­cuvântatul Teodoret”. Această referire poate fi surprinzătoare, mai ales că ea poate fi întâlnită repetat în nu mai puţin de treisprezece texte, doar în această scriere a sa. Ca să înţelegem mai bine posibila motivaţie a acestui lucru, trebuie să spunem că Părintele Pomazanski, care aparţine, ca formaţie, tradiţiei ortodoxe ruseşti, a emigrat în America, In 1949, unde a fost profesor la Seminarul ortodox „Holy Trinity”, Jordanville, New York. Pe toată durata vieţii sale, Pomazanski s-a remar­cat ca un reputat dogmatist, implicat în dialogul dintre diversele comunităţi ortodoxe din Statele Unite, prin care căuta să facă clară învăţătura Bisericii despre dogma unităţii dumnezeirii şi omenităţii în Hristos. Aşadar, pe de o parte, trebuie luată în calcul notorietatea marelui dogmatist, despre care Părintele Serafim Rose afirma: „în scrierile Părintelui Mihail Pomazanski se poate vedea însuşirea autentică a teologiei orto­doxe […], putând sluji ca punte de legătură între noi şi adevărata

² Protopresbyter Michael Pomazansky, Orthodox Dogmatic Theology. A concise exposition, translated and edited by Hieromonk Seraphim Rose, Platina, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1963 (ediţia întâi, în rusă), 1983 (ediţia a doua, în engleză), 2005 (ediţia a treia, Platina: St Herman of Alaska Brotherhood, în engleză) (text integral disponibil ordine la adresa: http://www.intratext.eomXENG0824.HTM). Cartea a fost tradusă şi la noi, in 2008, cu titlul Teologia dogmatică ortodoxă, traducere din limba en­gleză de Florin Caragiu, Editura Sophia, Bucureşti.

17

teologie a Sfinţilor Părinţi [s.n.]”³. De altfel, Părintele Rose a con­siderat traducerea din rusă a lucrării Părintelui Mihail Po­mazanski, Pravoslavnoye dogmaticheskoye bogosloviye (1963), „importantă şi oportună” pentru lumea ortodoxă contempo­rană vorbitoare de engleză. În consecinţă, numirea lui Teodo­ret „binecuvântat” ar putea fi, pornind de aici, provocatoare spre a descoperi raţiunile care i-au stat la bază şi, în cazul în care acestea ar fi autoritative, dacă nu chiar normative pentru re­ceptarea canonică a marelui scriitor. Din păcate, o analiză com­parativă a textului rusesc şi a traducerii acestuia nu mi-a fost la îndemână, încât păstrez o oarecare rezervă privind pre­zenţa titlului „binecuvântat”, ce ar putea fi inserţia traducă­torului. Chiar dacă scrierile Părintelui Mihail Pomazanski au devenit un reper al mărturisirii credinţei dincolo de ocean, acest lucru nu l-ar fi putut împiedica să cadă pradă, poate, „cap­tivităţii vestului” şi să importe o asemenea numire pentru Teo­doret, care este, critic vorbind, specifică Bisericii Apusene.

în această ecuaţie canonică trebuie luată în considerare şi poziţia Părintelui Ioannis (John) Romanides, fost profesor de Teologie Dogmatică la Seminarul ortodox „Holy Cross” din Brookline, Massachusetts, care, în studiul „Leo of Romes support of Theodoret, Dioscorus of Alexandrias support of Eutyches and the lifting of the anathemas”⁴, readuce în lumină susţinerea lui Teodoret de Papa Leon şi, implicit, demersul de limitare a efectelor schismei postcalcedoniene, ca un posibil model astăzi pentru exprimarea unităţii ecleziale pe baze

³ Pr. Mihail Pomazanski, Totul îşi are timpul şi locul său. Scrieri alese, tra­ducere din limba engleză de Prof. Paul Bălan, ediţie îngrijită de Ioan-Lucian Radu, Editura Doxologia, Iaşi, 2017, coperta 4.

⁴ John S. Romanides, „Leo of Romes support of Theodoret, Dioscorus of Alexandrias support of Eutyches and the lifting of the anathemas”, în Theologia, Atena, 1994, vol. LXV, nr. 3, pp. 479-493 (text disponibil Online la adresa: http://www.ecclesia.grgreekpresstheologiamaterial1994 34/Romanides.pdf).

18

biblice şi patristice. Romanides se întreabă, chiar din „Intro­ducere”, dacă, în acest scop al exprimării unităţii de credinţă, specialiştii în Drept canonic ar putea găsi calea de a ridica anatemele pronunţate de sinoade ecumenice sau sinoade locale, fără să provoace o controversă în Biserică⁵.

Acest apel trebuie să plece, însă, de la evenimentele isto­rice care stau la originea cauzelor care au condus la condam­narea lui Teodoret, Episcopul Cirului.

în 433, împăcarea Patriarhilor Ioan I al Antiohiei (427-443) şi Chiril al Alexandriei (412-444), precum şi acceptarea hotă­rârilor Sinodului al III-lea Ecumenic (431) şi a celor Douăspre­zece capitole au fost făcute spre susţinerea unităţii Bisericii, însă, succesorul Patriarhului Ioan I, Domnus al II-lea (443-450), i-a cerut lui Teodoret să ia atitudine faţă de Cele Douăsprezece capitole, mai ales că Patriarhul Chiril trecuse la cele veşnice, In 444. În condiţiile în care urmaşul lui Chiril, Patriarhul Dioscor, continuă să apere credinţa ortodoxă exprimată de înain­taşul său împotriva lui Teodoret, noul papă, Leon I, venit pe scaun In 440, va ajunge să îl susţină vădit pe episcopul Cirului.

Tomosul papei Leon cel Mare, trimis In 449 ca scrisoare Patriarhului Flavian al Constantinopolului, afirma că în Hristos sunt două firi, divină şi omenească, unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Discutat în cadrul Sinodului de la Calcedon, In 451, tomosul a fost acceptat ca definind credinţa catholică (în sens de „universal”) a Bisericii privind dogma întrupării, afirmându-se că acesta „glăsuieşte împreună cu mărturisirea marelui Petru şi este un stâlp comun împotriva rău-credincioşilor pentru întărirea dreptelor învăţături”:

⁵ Plecând de la „credinţa că […] Hristos este Domnul Slavei, Care S-a revelat profeţilor şi i-a făcut prietenii Lui”, fundamentată pe rugăciunea Mântuitorului din Ioan 17, Romanides concluzionează că ridicarea anate­melor ar avea sens. Cf. „Leo of Romes support of Theodoret… „, p. 493.

19

Acestora li se adaugă în mod justificat scrisoarea preaferici­tului şi preasfântului Arhiepiscop Leon, întîistătătorul marii şi vechii Rome, scrisă de către cel între sfinţi Arhiepiscopul Fla­vian pentru a suprima cugetările cele rele ale lui Eutihie, de­oarece glăsuieşte împreună cu mărturisirea marelui Petru şi este un stâlp comun împotriva rău-credincioşilor pentru întă­rirea dreptelor învăţături. [Sinodul] se împotriveşte celor care încearcă să sfâşie taina iconomiei într-o doime de fii şi îi alun­gă din adunarea celor sfinţiţi pe cei care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Celui Unic Născut este pătimitoare; le stă îm­potrivă celor care-şi închipuie un amestec sau o contopire a celor două firi ale lui Hristos; îi alungă şi pe cei care-şi imagi­nează că este ceresc chipul de rob luat de noi sau de altă fiinţă şi anatematizează pe cei care născocesc două firi ale Domnu­lui înainte de unire, dar îşi închipuie numai una după unire⁶.

Faptul că Teodoret a fost acceptat la Sinodul al IV-lea Ecu­menic (Calcedon, 451) pentru a-şi exprima credinţa, însă nu ca membru al Sinodului, ci ca acuzator al lui Dioscor, în disonanţacu Capitolele lui Chiril şi Sinodul al III-lea Ecume­nic pe fondul învinuirilor repetate ale celor prezenţi că este nestorian a fost o mişcare strategică a Patriarhului Dios­cor, tocmai pentru se realiza o înfruntare reală şi deschisă, dar şi o condamnare fermă şi imediată a lui Teodoret. În Sinod i s-a cerut lui Teodoret să se pocăiască pentru acţiunile şi în­văţăturile sale, să accepte hotărârile de la Efes, din 431, şi să îşi ceară iertare.

Toţi Părinţii Sinodului de la Calcedon, cu excepţia lega­ţilor Papei Leon, au considerat că hristologia lui Teodoret este eretică, în special în atacul asupra celor Douăsprezece capi­tole ale Sfântului Chiril al Alexandriei. Această rezoluţie

⁶ Pr. Sorin Şelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dog­matice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, Editura Basilica, Bucureşti, 2018, pp. 315-317.

20

este de fapt confirmarea condamnării lui Teodoret în Sinodul de la Efes, din 449, chiar dacă Papa Leon i-a luat atunci apă­rarea, făcând apel la împăratul Romei, sub a cărui jurisdicţie se afla Efesul, pentru nerecunoaşterea Sinodului şi a hotărâ­rilor sale. Aceasta justifica, în plus, şi excomunicarea pe care Dioscor şi episcopii sufragani o dăduseră papei Leon sus­ţinător al lui Teodoret încă dinainte de Calcedon. Aşadar, surprinzător, întrucât Nestorie a fost excomunicat de Sinodul de la Efes, cu sprijinul Papei Celestin, era de aşteptat ca şi la Calcedon să se întâmple acelaşi lucru cu Teodoret. De altfel, excomunicarea papei Leon pleacă tocmai de la refuzul acestuia de a recunoaşte excomunicarea lui Teodoret, sprijinind astfel pe inamicul Patriarhului Chiril şi al celor Douăsprezece ana­teme. Susţinerea Papei Leon faţă de Teodoret nu a fost doar în contextul Sinoadelor din Efes, din 449, şi de la Calcedon, din 451, ci şi după aceea. Chiar după Sinodul al IV-lea Ecume­nic, Papa Leon îi scria lui Teodoret despre victoria comună pe care au repurtat-o la Calcedon, deşi în aceeaşi scrisoare se plân­gea de întârzierea lui Teodoret în respingerea lui Nestorie⁷.

Şi după moartea Episcopului Teodoret al Cirului disputa merge într-o singură direcţie. După aproape o sută de ani, la Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol, In 553, ca­nonul 13 va condamna categoric „scrierile nelegiuite” ale lui Teodoret al Cirului, dar nu şi persoana sa: „Dacă cineva apără scrierile nelegiuite [s.n.] ale lui Teodoret împotriva adevăratei credinţe şi a primului sfânt Sinod de la Efes şi împotriva celui între sfinţi Chiril şi a celor Douăsprezece capitole ale sale şi pe toate cele pe care le-a scris în apărarea rău-credincioşilor Teo­dor şi Nestorie şi a altora care cugetă la fel cu numiţii Teodor şi Nestorie şi care îi primesc pe aceştia şi necredinţa lor şi care datorită acestora îi numesc necredincioşi pe învăţătorii Bi­sericii, care gândesc unirea lui Dumnezeu-Cuvântul ca fiind

⁷ John S. Romanides, „Leo of Romes support of Theodoret…”, p. 485.

21

după ipostas […]”. Canonul pare însă să revină cu anatematizarea şi asupra persoanelor care au formulat şi propovăduit ereziile, atunci când afirmă: „[…] dacă nu anatematizează scrie­rile nelegiuite menţionate mai devreme şi pe cei care au gândit sau gândesc lucruri asemănătoare [s.n.] şi pe toţi cei care au scris îm­potriva dreptei credinţe sau împotriva celui între sfinţi Chiril şi a celor Douăsprezece capitole ale sale şi care au murit într-o astfel de nelegiuire, unul ca acesta să fie anatema”⁸.

O mărturie importantă, de data aceasta în susţinerea ac­ceptării lui Teodoret în rândul marilor învăţători ai Bisericii, ne este dată de Sfântul Fotie cel Mare (810-891), Patriarhul Constantinopolului, care îl numeşte explicit pe Teodoret al Cirului „fericitul” (makariou): „Tou makariou Teodoretou episcipou Kirou. Erminia eis ton Daniel. Anegnoste tou makariou Teo­doretou, episcopou Kirou”⁹. Referirea în această formă la epis­copul Cirului este absolut remarcabilă, în condiţiile în care efortul lui Fotie de a sistematiza întreaga gândire patristică de până la el este impresionant, mai ales dacă luăm în considerare — responsabilitatea înaltă pe care a avut-o ca patriarh al Constan­tinopolului. Şi totuşi, erudiţia sa de excepţie concretizată la scurt timp după finalizarea studiilor în experienţa de predare a gramaticii, retoricii, teologiei şi filosofiei este cea care dă credibilitate procesului său riguros de sintetizare a textelor Sfinţilor Părinţi şi a istoriei filosofiei, până în secolul al IX-lea, în ciuda timpului scurt în care s-a făcut aceasta. Prin urmare, numirea lui Teodoret ca „fericit”, nu are cum să fie inopinată, accidentală şi nicidecum profană. Având în vedere şi accep­ţiunea liturgică a acestei denumiri, ne punem întrebarea dacă

⁸ Pr. Sorin Şelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dog­matice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pp. 441-443.

⁹ Migne, PG, 103, CCIII, col. 673-674. Patrologiae cursus completus, seu bibliotheca universalis… omnium S. S. patrum, doctorum scriptorumque ecclesiasticorum… ab aevo apostolico… ad Photii tempora (ann. 863)… Series Graeca, Lutetiae Parisiorum, Excudebatur et venit apud J.-P. Migne editorem, 1857-66.

22

în vremea Patriarhului Fotie (aşadar în sec. al IX-lea) nu exista cumva o cinstire cel puţin locală a Episcopului Teodoret al Ci­rului, ceea ce ar presupune comemorarea sa liturgică? Din păcate, istoria liturgică, la care vom face referire în continuare, nu ne oferă un răspuns pozitiv la această întrebare.

Este însă binecunoscut că Teodoret al Cirului nu este men­ţionat în nici un Sinaxar ortodox sau Vieţi ale sfinţilor, nu există vreo icoană cu chipul său, iar tradiţia liturgică nu păstrează vreun imn dedicat cinstirii sale, încât numirea sa ca „binecu­vântat” să fie justificată istoric, canonic sau liturgic. Şi totuşi, în sinaxarele Bisericii sunt prezenţi patriarhi ai Vechiului Tes­tament, drepţi şi proroci, apostoli şi ucenici, apologeţi ai cre­dinţei, mărturisitori, dascăli, sfinţi şi fericiţi ierarhi, scriitori bisericeşti, pustnici, călugări, cuvioşi şi cuvioase, simpli creştini, fără ca această prezenţă să fie expresia unei istoricizări sau teritorializări a credinţei. Mai mult, între aceştia sunt unii care aparţin Bisericii Apusene de dinainte de Marea Schismă, aşanumiţii „sfinţi universali”, ale căror învăţături nu au fost în totalitate acceptate în spaţiul răsăritean-ortodox (este cazul Fericiţilor Augustin şi Ieronim, pomeniţi în Biserica Ortodoxă pe 15 iunie). În Biserica Romano-Catolică există categoria doc­torilor sau a învăţătorilor mari ai Bisericii, numiţi „învăţători bisericeşti”. În această categorie, Papa Bonifaciu al VIII-lea numea, In 1295, pe Fericitul Augustin, Sfântul Ambrozie, Feri­citul Ieronim şi Sfântul Grigorie cel Mare, iar mai apoi, In 1568, Papa Pius al V-lea a adăugat acelora pe Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii Răsăritene: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin urmare, dacă avem în vedere comentariile lui Teodoret la Sfânta Scriptură, desele sale referiri la Sfinţii Părinţi nor­mativi ai credinţei Bisericii, precum şi numeroasele discuţii cu caracter evident dogmatic ortodox, putem să înţelegem de ce el este numit „binecuvântat” şi demn a fi între „învăţătorii bisericeşti”, amintiţi mai sus.

23

Scrierile lui Teodoret al Cirului

apologia credinţei justificate biblic şi patristic

în Dialogul întâi al lucrării pe care o prefaţăm, Teodoret surprinde cu insistenţa asupra argumentării aparent exclusiv scripturistice a Tainei întrupării. Făcând referire la fiinţa ne­văzută a lui Dumnezeu, despre care vorbesc textele I Timotei 1, 17 şi I Timotei 6, 16, în relaţie cu realitatea vederii Sale pe pământ (Baruh 3, 38), Teodoret face o afirmaţie care a fost spe­culată în mediile protestante şi neoprotestante ca fiind sus­ţinătoare a principiului exegetic Sola Scriptura:

Eranistes: Şi ce vrei să spui prin acestea? Că profetul minte?

Ortodoxul: Nicidecum. Fiindcă atât acestea, cât şi acelea sunt cuvintele dumnezeiescului Duh. Noi însă să căutăm să răspun­dem cum de Cel nevăzut S-a făcut văzut.

Eranistes: Nu-mi prezenta raţionamente omeneşti şi silogisme, fiindcă eu mă încred doar în cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Ortodoxul: Ar fi bine să nu accepţi nici un argument care nu se bazează întru totul pe mărturia scripturistică.

Eranistes: Dacă îmi dai o rezolvare din dumnezeiasca Scriptură a acestei dispute, o accept fără împotrivire şi nu te mai contrazic.¹⁰

Pe parcursul dialogurilor, atât Eranistes, cât şi Ortodoxul atrag atenţia asupra importanţei argumentării biblice a dog­mei Bisericii: „Despre dogmele Bisericii se cuvine să vorbim folosindu-ne de dovezi, nu de simple afirmaţii. Dovedeşte deci că dumnezeiasca Scriptură învaţă aceste lucruri”¹¹; „în ce loc din Scriptură este numit…”¹². De asemenea, reproşurile faţă de superficialitatea lecturii textului sfânt sunt destul de

¹⁰ Vezi mai jos, p. 51.

¹¹ Vezi p. 243.

¹² Vezi p. 55.

24

numeroase: „Se pare că nu prea citeşti cu atenţie dumneze­iasca Scriptură…”¹³.

însă aceste texte, între multe altele de felul lor, nu sunt dovada vreunui monofizitism hermeneutic al marelui Teodo­ret, a unei exclusivităţi biblice în argumentarea dogmei. Dim­potrivă, mai ales în Eranistes, Teodoret pune accent pe complementaritatea izvoarelor divine, insistând pe caracterul re­velator al scrierilor Sfinţilor Părinţi, precum, de exemplu, în textul: „Iar dumnezeiasca Scriptură, după cum şi învăţătorii Bisericii şi luminătorii lumii, ne-au învăţat în chip limpede că până şi după unire Cuvântul a rămas ceea ce era, adică nea­mestecat, nepătimitor, neschimbat, necuprins, şi că a păstrat întreagă firea pe care a luat-o”¹⁴. Prin urmare, exegeza făcută de Teodoret nu este fundamentată doar biblic, ci şi consistent patristic. Ideile exprimate de el sunt atât de ortodoxe, încât, după cum vom vedea în continuare, ele se identifică în teza­urul patristic cu însăşi mărturisirea Bisericii, creând confuzii asupra paternităţii lor.

De exemplu, un aspect demn de luat în considerare în această discuţie este legat de paternitatea lucrărilor De Sancta et vivifica Trinitate (PG, LXXV, 1147-90) şi De incarnatione Do­mini (PG, LXXV, 1419-78). Cel mai posibil, acestea au fost scrise înainte de Sinodul din Efes, ele conţinând, în fapt, o sinteză a hristologiei antiohiene. Însuşi Teodoret face referire la aces­tea într-o scrisoare din 432 către populaţia din Constantinopol şi, mai apoi, într-o scrisoare către Papa Leon, In 449. Marius Mercator citează din De incarnatione, atribuind-o lui Teodoret, iar In 520, Episcopul monofizit Severus al Antiohiei citează din De Trinitate, numindu-l expres pe Teodoret autor al ei. Ul­tima citare din De incarnatione ce păstrează numele lui Teo­doret este în Catenele lui Niceta de Heracleia, In 1080. Însă,

¹³ Vezi p. 55.

¹⁴ Vezi p. 221.

25

după această dată şi până In 1888, aşadar vreme de opt secole, De Sancta et vivifica Trinitate şi De Incarnatione Domini au fost considerate opere chiriliene, de vreme ce Eftimie Zigabenul citează în celebra Panoplia Dogmatica capitole întregi din De incarnatione şi apoi din De Trinitate, punând paternitatea tex­telor sub numele Sfântului Chiril. Probabil în secolele XIV-XV, cele două texte au fost incluse în Manuscrisul Vatican gr. 841, din nou sub numele lui Chiril al Alexandriei. În secolul al XIX-lea, Cardinalul Angelo Mai a descoperit manuscrisul şi, con­vins fiind de autenticitatea lui chiriliană, l-a publicat în a sa Nova Patrum Bibliotheca, ca aparţinând patriarhului alexandrin, In 1859, Jacques-Paul Migne retipăreşte textele publicate an­terior de Cardinalul Mai, în PG, LXXV, 1147-1190 şi 1419-1478. Abia In 1888, Albert Ehrhard¹⁵ a dovedit, cu solide argumente textuale, de formă şi conţinut doctrinar, că cele două opere au fost scrise de Teodoret.

Motivele pentru care paternitatea celor două scrieri a fost atribuită Sfântului Chiril al Alexandriei nu ne sunt în totalitate cunoscute. Se poate înţelege că astfel de abordări dogma­tice sunt specifice secolelor IV-V, în fervoarea disputelor hristologice care au măcinat Biserica. În plus precum în Antichitate şi mai târziu, chiar spre modernitate -, scrierile cu auto­ritate, dar anonime, erau atribuite adeseori unor persoane no­torii, pentru ca cele afirmate să primească un plus de valoare şi să devină normative. Dar, în cheia discuţiei din capitolul de mai sus, ne întrebăm cum au putut fi atribuite scrierile „ere­ticului” Teodoret unui sfânt, Patriarhul Chiril al Alexandriei? Oare nu cumva, în disputa hristologică bazată pe fine delimi­tări filologice şi terminologice dogmatice ideile afirmate au

¹⁵ Albert Ehrhard, „Die Cyrill von Alexandrien zugeschriebene Schrift Peri tes tou kurion enandropeseos, ein Werk Theodorets von Cyrus”, Tubingen, 1888, în Theologische Quartalschrift (ThQ), 70 (1888), pp. 179-243, 406- 450, 623-653.

26

fost considerate de pionierat, deschizătoare de noi drumuri în teologia vremii, fără ca ele să primească o evaluare dogma­tică absolută? în ciuda disputelor hristologice din prima parte a vieţii, Teodoret de Cir a fost o persoană compliantă la nivel doctrinar, mai ales în preajma Sinodului de la Calcedon. El însuşi, precum odinioară Origen, încearcă să revină asupra exprimărilor sale dogmatice dificile sau nefericite şi adese­ori să le reformuleze, încât să nu fie înţelese şi interpretate neortodox.

De exemplu, în Epistola 83 către Dioscor, Teodoret pare să fie, prin afirmaţiile sale, mai curând un ucenic al lui Chiril, decât un adversar al aceluia, felicitându-l pentru eforturile sale de promovare a adevărului Bisericii¹⁶:

Unul Mântuitorul Iisus Hristos, Unul-Născut Fiu al lui Dum­nezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, întrupat şi făcut om […], născut din Fecioara Maria, după carne, care este de aceea numită Theotokos […]. El există din veşnicie ca Dum­nezeu şi este născut din Fecioara Maria ca Om […]. Doar un Fiu există, Dumnezeu-Cuvântul făcut om¹⁷.

Aşadar, el îl mărturiseşte pe Unicul Fiu al lui Dumnezeu, existând, din veşnicie, ca Dumnezeu adevărat şi întrupat, în timp, ca Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, din Sfânta Fecioara Maria. Astfel de afirmaţii diferenţiază evident cu­vintele sale exprimate în timpul vieţii Patriarhului Chiril pe când Teodoret era mult mai radical în limbaj de scrierile sale târzii, când Teodoret este mult mai conciliant, ascunzându-se adeseori în spatele „tainei” de negrăit şi de necuprins cu mintea,

¹⁶ Frances M. Young, Andrew Teal, From Nicaea to Chalcedon: A Guide to the Literature and Its Background, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, second edition, 2010, p. 329.

¹⁷ Theodoret, Correspondance II, în col. „Sources Chretiennes”, 98, Cerf, Paris, 1964, p. 208.

27

dar care poate fi descrisă prin termeni abstracţi, greu de ra­ţionalizat. Şi să nu uităm, în plus, că dorinţa episcopului Ci­rului era de a statua, pe baza afirmaţiilor doctrinar-hristologice, un mod de a exista al monahului, iar acest lucru este evi­dent chiar şi în Eranistes. Dumnezeu este imuabil (neschim­bător) şi impasibil (nepătimitor). Prin urmare, unirea celor două firi în Persoana unică a lui Hristos face posibilă nepătimirea omului, prin participarea personală la harul divin. Urmând aceluiaşi model, monahismul nu înseamnă sacrificarea omului în favoarea divinului, ci „îndumnezeirea” (theosis), îmbrăcarea omului în Hristos, precum mărturisim de milenii în Taina Sfân­tului Botez.

Ortodoxia lui Teodoret al Cirului poate fi însă cel mai uşor evaluată în raport cu învăţăturile şi viaţa Sfinţilor Părinţi cu o autoritate normativă pentru întreaga Biserică. Fără a face un obiectiv expres în a demonstra asta, Istvan Pasztori-Kupan, în studiul „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală şi exemplu spiritual pentru Teodoret de Cir”¹⁸, reliefează, încă din Intro­ducere, că „Părinţii capadocieni joacă un rol extrem de impor­tant în formarea şi dezvoltarea spirituală şi teologică a lui Teodoret”¹⁹. Istvan Pasztori-Kupan, profesor la catedra de Teo­logie sistematică a Institutului Teologic Protestant din Cluj-Napoca, este binecunoscut în spaţiul academic internaţional pen­tru cercetarea operei şi a vieţii lui Teodoret. Lucrarea sa a fost tradusă şi publicată în colecţia „The Early Church Fathers”²⁰, cu titlul Theodoret ofCyrus. De interes este şi trilogia Kiiroszi

¹⁸ Istvan Pasztori-Kupan, „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală şi exem­plu spiritual pentru Teodoret de Cir”, Studia UBB Theol. Orth., Vol. 58 (2013), Nr. 1, pp. 115-124.

¹⁹ Istvan Pasztori-Kupan, „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală…”, p. 115.

²⁰ Istvan Pasztori-Kupan, Theodoret ofCyrus, în col. „The Early Church Fathers”, Londra şi New York, Routledge, 2006.

28

Theodoretosz: A gorog betegsegek orvoslâsa21 în care autorul pleacă de la relaţia dintre teologia creştină şi filosofia greacă în Biserica primelor veacuri, reliefând prin intermediul per­soanei Episcopului Teodoret al Cirului importanţa dialogului dintre cele două şi religia antică greacă. Prin urmare, afirma­ţiile sale, rod al unei cercetări amănunţite a operei marelui epis­cop al Cirului, sunt relevante pentru a înţelege mai bine cum a funcţionat întâlnirea tradiţiei antiohiene, din care făcea parte şi Teodoret, cu gândirea teologică a capadocienilor.

Din dorinţa de a apăra ortodoxia credinţei şi „urmând de­finiţiilor Sfinţilor Părinţi”, după cum Teodoret însuşi afirmă în Eranistes, el citează din scrierile dogmatice ale acestora, dar mai ales ale capadocienilor, încercând să aducă un plus de lumină peste terminologia trinitară, dificil de înţeles şi de uti­lizat în raport cu conceptele similare ale filosofiei greceşti. Conştient de faptul că acest lucru nu i-a reuşit întotdeauna, spre sfârşitul vieţii, Teodoret îşi scrie propria apologie, Epistola 83 (în 448), care nu se doreşte a fi o justificare a sinelui autosuficient teologic, ci o încadrare proprie în consensus patrum după cum numea Vincenţiu din Lerini învăţătura ortodoxă exprimată unitar şi cu autoritate în Biserică²² -, un recurs la teologia Părinţilor, în această epistolă, Teodoret spune despre Sfinţii Părinţi că sunt „hrăniţi prin cuvintele divine” (roit; 0eIolq AoyioK; evte- QpappEvoL) şi cunosc „învăţăturile divine” (m Oda ddypava)²³. Cuvinte speciale de laudă aduce Teodoret, în a sa Historia

²¹ Istvan Pasztori-Kupan, Kiiroszi Theodoretosz: A gorog betegsegek orvoslâsa, 3 vol., Hatvani Istvan Teologiai Kutatokozpont debreceni Reformătus Hittudomânyi Egyetem, 2014-2016.

²² „La fel, în însăşi Biserica Universală trebuie să ne îngrijim cel mai mult a păstra ceea ce s-a crezut pretutindeni, totdeauna şi de toţi”. Vin­cenţiu din Lerini, Commonitorium, traducere de Pr. Mircea Florin Cricovean, col. Apologetica, ser. Izvoare 1, Editura Doxologia, Iaşi, 2019, p. 77.

²³ Istvan Pasztori-Kupan, „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală…”, p. 122.

29

ecclesiastica (4, 30), Părinţilor capadocieni, între care Sfântului Grigorie de Nyssa şi Sfântului Grigorie de Nazianz, pe care îi numeşte „cei mai distinşi campioni ai evlaviei în Capadocia”²⁴. Şi, ca o concluzie a afirmării ortodoxiei lui Teodoret în raport cu Părinţii Bisericii, cităm din cuvintele sale păstrate în Epis­tola 113, către Papa Leon: „Despre acestea am fost învăţaţi şi prin Sfânta Scriptură, dar şi de la Părinţii care au explicat-o: Ale­xandru şi Atanasie, propovăduitorii cu glas mare ai adevărului, care erau ornamentele tronului nostru apostolicesc; de la Vasile şi Grigorie şi de la ceilalţi luminători ai lumii [s.n.]”²⁵.

Aceste afirmaţii de mai sus sunt doar câteva dintre acelea care îi probează ortodoxia credinţei. Ajungând la izvoarele din care se adapă teologic gândirea marelui episcop al Cirului, textele revelate ale Scripturii Sfinte şi mărturiile patristice au­tentice, cititorul, în sinodalitatea Bisericii, poate descoperi în propria apologie a lui Teodoret ca judecată de sine ortodo­xia vieţii şi a învăţăturilor sale. Tocmai judicioasa folosire a textelor biblice şi a argumentelor patristice constituie o dovadă în plus a personalităţii umane deosebite a binecuvân­tatului Episcop Teodoret.

Din păcate pentru Teodoret, reformularea termenilor di­ficili dogmatic, retractarea afirmaţiilor problematice şi deli­mitarea de acestea nu mai este posibilă. Cazul „Teodoret” este, în aceste condiţii, similar celui al lui Origen.

Cel mai mare învăţător al Bisericii de după Apostoli, după cum îl numea Ieronim, Origen este cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori bisericeşti, cu peste două mii de tratate de teologie biblică şi hermeneutică, exegeză, dogmatică şi spi­ritualitate, ale cărui idei, la început de secol al III-lea, într-un

²⁴ Istvan Pasztori-Kupan, „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală… „, p. 124.

²⁵ Istvan Pasztori-Kupan, „Sfântul Vasile ca autoritate doctrinală…”, p. 123.

30

timp al întemeierilor doctrinare, au constituit cu adevărat un pionierat în afirmarea scriptică a teologiei Bisericii. În ciuda asumării acestei „cutezanţe”, în lipsa comparării sale cu alte forme normative ale tradiţiei patristice, Origen a avut curajul de a recunoaşte limitele afirmaţiilor sale dogmatice şi superioritateajudecăţii Bisericii. Doar că la Sinodul al V-lea Ecumenic, după trei secole de la moartea sa, nu au fost condamnate doar ideile considerate eretice ale lui Origen, nici doar scrierile sale, ci, explicit, omul şi opera. Spre deosebire de Teodoret,căruia i-a fost condamnată doar o parte din operă, nu şi per­soana, numirea lui Origen ca „binecuvântat” sau „fericit” este, inevitabil, evaluată doctrinal ca ariană sau semiariană.

Desigur, comparaţia dintre cei doi scriitori bisericeşti pare, cel puţin matematic, statistic vorbind, nepotrivită. Despre aceas­tă realitate scria autorul Proverbelor: „Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire, iar cel ce-şi ţine buzele lui este un om înţelept” (10, 19) sau: „Cel ce îşi stăpâneşte cuvintele sale are ştiinţă şi cel ce îşi ţine cumpătul este un om priceput” (17, 27). Iar ieşirea autosuficientă din actul revelaţiei a se înţelege aici raţionalizarea credinţei şi a exprimării sale dog­matice înseamnă, conform aceluiaşi autor biblic, ieşirea din adevăr: „Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lămurite, scut este El pentru cei ce caută la El scăparea. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de minciună!” (30, 5-6). Dar, trecând de la raportul persoană-cantitate, la cel de persoană-adevăr, trebuie să spunem că Ori­gen este „mai ortodox” în afirmaţiile sale decât Teodoret, do­vadă fiind nu doar citările sale în literatura patristică veche, cât influenţa formativă pe care ideile lui au exercitat-o faţă de gândirea marilor teologi ai Bisericii, în Epoca ei de Aur, recunoscuţi ca Sfinţi Părinţi, şi dintre toţi mă refer aici doar la aceştia: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexan­driei, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,

31

Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa²⁶. Chiar şi după Sinodul din Constantinopol (553), idei teologice exprimate în scrierile lui Origen au influenţat mărturisirea dogmatică a Bisericii. Tocmai în aceasta constă diferenţa din­tre marele Origen şi Episcopul Teodoret al Cirului: în timp ce scrierile primului sunt folosite în tratatele dogmatice ale Bise­ricii, dar persoana sa a fost condamnată, în cazul celui de-al doilea lucrurile stau tocmai invers.

Un alt exemplu este Didim cel Orb (cca 313-398), condu­cător al Şcolii catehetice din Alexandria. Didim este cunoscut datorită operei sale exegetice, dar şi lucrărilor dogmatice de­spre Sfânta Treime şi despre Sfântul Duh, în care se arată un mare admirator al lui Origen, susţinător al creaţiei din veci a lumii, a preexistenţei sufletelor şi apocatastazei. Scrierile sale au fost condamnate, dimpreună cu cele ale lui Origen şi Evagrie, la Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553). Însă în sinoadele de la Constantinopol (680) şi Niceea (787) Didim a fostcondamnat În persona. Cum este de aşteptat, Biserica cop­tă, necalcedoniană, îl are între sfinţi, dar, total surprinzător, el apare în unele calendare ortodoxe, pe 31/18 octombrie, ca „Ve­nerabilul Didim cel Orb”²⁷, fără a găsi aici motivaţia acestui fapt.

²⁶ Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 390.

²⁷ https://orthodoxwiki.orgDidymustheBlind trimite la două surse: October 31 October 18. Holy Trinity Russian Orthodox Church (A parish of the Patriarchate of Moscow) şi October 18. Prologue from Ochrid (Austra­lian and New Zealand Diocese (ROCOR)). Interesant este faptul că Didim apare doar în varianta în limba engleză a Sinaxarului, nu şi în cea rusă! Prologul de la Ohrida al Sfântului Episcop Nicolae Velimirovici (1985, Lazarica Press, Birmingham UK) preia din Menaion [Minei] cinstirea pe 18 oc­tombrie a Sfinţilor Iulian şi Didim cel Orb, cu menţiunea finală: „Sfinţii Iu­lian şi Didim cel Orb, aceşti minunaţi slujitori ai lui Dumnezeu” („St Julian and St Didymus, these wonderful servants of God”). Cf. http://www.orthodox.netmenaion-october18-ss-juliandidymus-the-blind.html. Vezi şi Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumeniţa, 2005, vol. 1 (ianuarie-iunie), vol. 2 (iulie-decembrie).

32

Am adus în discuţie contextul istoric şi bisericesc, precum şi statutul canonic al persoanei şi scrierilor sale, în raport ex­ponenţial cu receptarea biblică şi patristică a mărturisirii de credinţă în scrierile lui Teodoret, Episcop al Cirului, tocmai pentru a argumenta că atitudinea Bisericii în faţa devierilor dogmatice a fost dintru început foarte categorică în a denunţa orice formă de compromis în exprimarea învăţăturii de cre­dinţă. Astfel trebuie înţelese şi deciziile Sinoadelor ecume­nice, ca fiind inspirate de Duhul Sfânt în sobornicitatea Bise­ricii, având astfel un caracter universal şi peremptoriu, fără a lăsa loc neînţelegerilor. De aceea hotărârile au fost tranşante, fiind condamnată întreaga viaţă a unei persoane, întreaga sa operă literară sau şi una şi alta. Aceasta a fost situaţia şi în ca­zul condamnării operei Episcopului Teodoret al Cirului, de­şi unele idei considerate eretice nu pot caracteriza întreaga sa operă.

Aceasta este şi raţiunea pentru care publicarea textului Eranistes în traducerea sa în limba română este oportună şi necesară pentru a accentua faptul că Episcopul Teodoret al Cirului era un bun cunoscător al textului Sfintei Scripturi şi fidel Sfintei Tradiţii patristice de până la el, instruire teologică pe care a pus-o în slujirea Cuvântului revelat.

Fericitul Teodoret al Cirului

Eranistes cerşetorul

Lect. dr. pr. Cătălin Vatamanu

Prolog

Sunt unii care, din cauză că nu au reputaţia demnă de toată lauda dobândită prin descendenţa neamului, sau prin educaţia, sau prin isprăvile lor, se luptă din răsputeri să se facă cunoscuţi tuturor prin fapte rele. Un asemenea om a fost şi acel arămar pe nume Alexandru care, neavând nimic deosebit, nici strălucirea neamului, nici abilitatea cuvinte­lor, nici calitatea de politician, nici cea de strateg, nici fapte de vitejie în lupte, ci numai arta simplului său meşteşug mânuind-o, s-a făcut cunoscut numai prin nebunia cu care s-a pornit asupra dumnezeiescului Pavel¹. La fel şi Şimei, un om cu totul neînsemnat şi mârşav, a devenit foarte renumit prin obrăznicia pe care a arătat-o faţă de David cel insuflat de Dumnezeu². De asemenea, se spune şi despre născocitorul ereziei maniheice că fusese o slugă de casă şi, din dorinţa aprinsă de faimă, a alcătuit acel cult religios dezgustător.

Acest lucru îl fac unii chiar şi astăzi; din pricina ostene­lilor ce trebuiesc depuse, ei s-au ferit de slava demnă de iubit a virtuţii şi şi-au agonisit cea mai ruşinoasă şi ticăloasă faimă. Căci, dorind să devină apărători de noi dogme, au colectat³ răul din multe erezii şi şi-au alcătuit această erezie nimicitoare. Aşadar, cu aceştia voi încerca eu să port un

¹ Cf. II Tim. 4, 14.

² C. II Rg. 16, 5-8.

³ Aici Teodoret începe un joc de cuvinte reflectat în titlul lucrării şi bazat pe personajul omonim al dialogului şi pe maniera prin care ereticii îşi dezvoltă propriile dogme.

36

scurt dialog, de dragul vindecării lor şi al grijii pentru cei sănătoşi.

Cărţii i-am dat numele Eranistes⁴ sau Polymorphos⁵, pen­tru că ei îşi alcătuiesc acest mod de gândire pestriţ şi multiform prin colectarea dogmelor nenorocite ale multor oameni necuviincioşi. Afirmaţia cum că numai Stăpânul Hristos este Dumnezeu aparţine lui Simon, Cerdon, Marcion şi altora care fac parte din acest grup respingător. Ideea de a mărturisi naş­terea din Fecioară, dar a spune totuşi că aceasta s-a făcut doar ca o simplă trecere şi că Dumnezeu-Cuvântul nu a luat nimic din Fecioară, au smuls-o din basmele lui Valentin şi Bardesan şi ale celor apropiaţi acestora. Ideea de a declara că dumnezeirea şi omenitatea Stăpânului Hristos alcătuiesc o singură fire au şterpelit-o din flecărelile lui Apolinarie. Şi iarăşi, faptul de a atribui patima dumnezeirii lui Hristos au jefuit-o din blasfemiile lui Arie şi Eunomie. Prin urmare, această erezie se aseamănă unor veşminte cusute împreună de nişte cerşe­tori din mai multe zdrenţe fără dibăcie. Iată deci din ce cauză am dat acestei cărţi numele Eranistes sau Polymorphos (Cer­şetorul sau cel care îşi schimbă forma).

Discuţia va avea loc sub formă de dialog, cu întrebări şi răspunsuri, probleme şi soluţii, obiecţii şi toate celelalte lu­cruri care sunt specifice unui dialog. Însă numele celor care întreabă şi al celor care răspund în textul cărţii nu-l voi da aşa cum făceau de demult elinii cei înţelepţi, ci îl voi scrie la începutul fiecărei replici. Aceia îşi ofereau cărţile celor care aveau o educaţie foarte cuprinzătoare şi a căror viaţă consta în dezbateri. Eu însă vreau ca lectura acestei cărţi să fie uşor de înţeles şi folositoare chiar şi pentru cei neiniţiaţi

⁴ EQcrvicrnji; este un substantiv care provine de la verbul eqcxvîCw. Acest verb înseamnă a colecta, a aduna bani, diverse lucruri de la mai multe persoane sau din mai multe locuri, a umbla cu cerşitul, a împrumuta, a face un lucru alcătuit din alte lucruri mai mici.

⁵ IIoAvJOQ(ţ)oţ înseamnă polimorf.

37

în arta cuvintelor. Acest lucru va fi posibil dacă numele per­soanelor care participă la dialog vor fi scrise clar înaintea fie­cărei replici. Numele celui care se luptă pentru dogmele apos­tolice este Ortodoxul, iar al celuilalt este Eranistes [„Cerşeto­rul”]. Căci aşa cum obişnuim să-l numim cerşetor pe cel care este hrănit din mila multora, iar pe cel care ştie să strângă bani, neguţător, tot aşa şi acestuia i-am dat numele care i se potriveşte cu obiceiurile. Îi rog pe cititori să cântărească fără prejudecăţi valoarea adevărului. Căci şi noi, având grijă ca textul să fie clar, l-am împărţit în trei dialoguri. În primul dia­log, vom argumenta faptul că dumnezeirea Fiului Unuianăscut este neschimbabilă; în al doilea dialog, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom demonstra faptul că unirea care a avut loc între dumnezeirea şi firea omenească a Stăpânului Hristos este neamestecată; iar în al treilea dialog, vom lupta pentru nepătimirea dumnezeirii Mântuitorului nostru. După cele trei argumentări, pentru a întări demonstraţia, vom adăuga şi alte afirmaţii, potrivind silogismul fiecărui capitol şi arătând în mod clar că propovăduirea Apostolilor este păstrată de noi.

Dialogul întâi

Neschimbător

Ortodoxul: Ar fi fost mai bine pentru noi să cădem de acord şi să păstrăm învăţătura apostolică neştirbită. Însă, de vreme ce în schimbul a nu ştiu cărui lucru ai stricat armonia şi acum îmi pui înainte dogme seci, haide, dacă vrei, să cer­cetăm împreună şi fără ceartă adevărul.

Eranistes: Noi nu avem nevoie de nici o cercetare pentru că deţinem în mod sigur adevărul.

Ortodoxul: Orice eretic îşi închipuie aceasta despre sine. Ba chiar şi iudeii şi elinii cred despre ei înşişi că sunt păstrătorii dogmelor adevărului; acest lucru îl fac nu numai adepţii lui Platon şi Pitagora, dar şi cei ai lui Epicur şi ateii cei mai înverşunaţi şi cei fără de nici o credinţă. Aşadar, se cu­vine să nu ne lăsăm pradă prejudecăţilor, ci să căutăm cu­noaşterea adevărată.

Eranistes: Atunci mă supun îndemnului tău şi-ţi accept propunerea.

Ortodoxul: Aşadar, de vreme ce ai acceptat cu uşurinţă primul meu sfat, te rog din nou ca în cercetarea adevărului să nu te încrezi în gândurile omeneşti, ci să mergi pe urmele apostolilor, ale profeţilor şi ale sfinţilor dimpreună cu aceştia. Fiindcă acest lucru le place şi călătorilor să facă atunci când s-au abătut de la drumul principal; ei cercetează cu atenţie cărările, dacă au cumva urme de paşi ale celor care au venit sau au plecat, fie oameni, fie cai, asini sau catâri, iar când le află, le urmează ca nişte câini şi nu le mai slăbesc din ochi până nu regăsesc drumul cel bun.

40

Eranistes: De acord. Prin urmare, ai cuvântul, de vreme ce tu ai început discuţia.

Ortodoxul: Mai întâi să clarificăm termenii care se referă la Dumnezeu şi anume fiinţă, ipostasuri, persoane şi însuşiri; să cunoaştem şi să stabilim prin ce se deosebeşte unul de altul, după care să discutăm şi despre celelalte lucruri.

Eranistes: Ai făcut o introducere foarte frumoasă şi ne­cesară discuţiei noastre. Odată ce aceşti termeni vor fi bine lămuriţi, discuţia noastră va înainta mai uşor.

Ortodoxul: Aşadar, de vreme ce am căzut de acord să facem aşa cum am hotărât, răspunde-mi, o, prietene: mărtu­risim noi o singură fiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, a Fiului Unuianăscut şi a Preasfântului Duh, aşa cum am învăţat din dum­nezeiasca Scriptură cea veche şi cea nouă şi de la Părinţii care s-au adunat în Niceea, sau urmăm blasfemiilor lui Arie?

Eranistes: Mărturisim o singură fiinţă a Sfintei Treimi.

Ortodoxul: Iar ipostasul îl socotim a fi ceva deosebit de fiinţă sau îl luăm drept un sinonim al acesteia?

Eranistes: Există vreo deosebire între fiinţă şi ipostas?

Ortodoxul: Nu există nici o deosebire potrivit înţelep­ciunii laice unde fiinţa înseamnă „ceea ce este”, iar ipostasul „ceea ce subzistă”. Însă, potrivit învăţăturii Părinţilor, aşa cum ceea ce este comun se deosebeşte de ceea ce este propriu, sau cum genul se deosebeşte de specie ori de individ, tot aşa şi fiinţa se deosebeşte de ipostas.

Eranistes: Spune-mi mai clar ce înseamnă gen, specie şi individ.

Ortodoxul: Fiinţa vie o numim gen fiindcă se referă la mai multe lucruri în acelaşi timp. Se referă atât la fiinţa vie raţională, cât şi la cea neraţională. Şi iarăşi, speciile fiinţelor vii neraţionale sunt multe, precum cele zburătoare, amfibiile, cele care păşesc pe pământ şi cele care înoată. Iar dintre cele care păşesc pe pământ unul este leul, altul leopardul, altul taurul şi altele nenumărate. La fel de multe sunt şi speciile

41

celor zburătoare şi ale celorlalte. Dar indiferent de ce sunt ele, toate aparţin aceluiaşi gen. La fel şi denumirea de „fiinţă omenească” este numele specific firii omeneşti, fiindcă se referă atât la roman, cât şi la atenian, persan, sarmat, egiptean sau, pe scurt vorbind, la toţi cei care sunt părtaşi acestei firi. Însă numele „Pavel” sau „Petru” nu se mai referă la ceea ce este comun firii omeneşti, ci se referă la un om anume. Fiindcă nimeni, auzind de Pavel, nu se va gândi la Adam, sau la Avraam, sau la Iacov, ci numai la cel al cărui nume l-a auzit. Însă atunci când cineva aude pur şi simplu numele de „fiinţă omenească”, nu i se înfăţişează înaintea minţii un individ anume, ci are în vedere pe un indian, pe un scit, pe un masaget şi, în general, pe oricine aparţine neamului omenesc. Iar acest lucru ne învaţă nu numai firea, ci şi dum­nezeiasca Scriptură, căci spune că Dumnezeu a zis: „Şterge-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut”⁶. Acest lucru l-a spus referindu-se la mulţimile nenumărate de oameni, fiindcă trecuseră mai mult de 2200 de ani de la Adam când Dumnezeu a nimicit omenirea prin potop. Tot astfel zice şi fericitul David: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput”⁷. Aici el nu acuză pe unul sau pe altul, ci pe toţi oamenii la un loc. Astfel de exemple sunt nenumărate, dar nu trebuie să ne lungim cuvântul cu acestea.

Eranistes: Deosebirea dintre comun şi propriu a fost lă­murită, însă haide să ne întoarcem la discuţia noastră despre fiinţă şi ipostas.

Ortodoxul: Ei bine, aşa cum spunem că denumirea de „fiinţă omenească” este numele comun firii omeneşti, tot aşa spunem că fiinţa dumnezeiască se referă la Sfânta Treime; cât priveşte însă ipostasul, acesta desemnează o persoană anume, fie ea a Tatălui, fie a Fiului, fie a Sfântului Duh.

⁶ Fc. 6,7.

⁷ Ps. 48, 20.

42

Fiindcă dacă urmăm hotărârilor Sfinţilor Părinţi, mărturisim că ipostas, persoană şi însuşire reprezintă unul şi acelaşi lucru.

Eranistes: Suntem de acord că acest lucru este adevărat.

Ortodoxul: Aşadar toate denumirile care se referă la firea dumnezeiască cum ar fi Dumnezeu, Domnul, Făcătorul, Atot­puternicul sau altele asemenea acestora, toate sunt comune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,.

Eranistes: Fără îndoială că sunt comune Treimii.

Ortodoxul: însă cele care sunt specifice ipostasurilor, nu mai sunt comune Sfintei Treimi, ci acelui ipostas la care fac referire. De pildă „Tată” şi „Nenăscut” sunt însuşiri spe­cifice Tatălui, pe când „Fiu” şi „Unul-Născut” şi „Dumnezeu-cuvântul” nu se referă nici la Tatăl, nici la Sfântul Duh, ci la Fiul. Iar „Duhul Sfânt” şi „Mângâietorul” desemnează ipostasul Duhului.

Eranistes: Dar oare nu-I numeşte dumnezeiasca Scrip­tură Duh şi pe Tatăl şi pe Fiul?

Ortodoxul: Scriptura l-a numit Duh pe Tatăl şi pe Fiul vrând să arate prin aceasta că firea dumnezeiască este ne­trupească şi necuprinsă. Însă Duh Sfânt numeşte numai ipostasul Duhului.

Eranistes: Şi acest lucru este de netăgăduit.

Ortodoxul: Deci dacă am căzut de acord că unele denu­miri sunt comune Treimii, iar altele proprii doar câte unui ipostas, spune-mi acum, termenul „neschimbabilitate” este comun fiinţei sau e propriu vreunui ipostas?

Eranistes: Termenul „neschimbător” este comun Treimii. Fiindcă nu este posibil ca o parte a fiinţei să fie schimbătoare, iar cealaltă neschimbătoare.

Ortodoxul: Foarte bine ai răspuns. Fiindcă aşa cum oa­menilor le este comun a fi muritori, tot aşa şi Sfintei

43

Treimi îi este comun a fi neschimbătoare şi nealterată. Prin urmare şi Fiul este neschimbător, aşa cum şi Tatăl Care L-a născut pe Acesta şi Duhul Sfânt sunt neschimbători.

Eranistes: Da. Şi Fiul este neschimbător.

Ortodoxul: Atunci de ce atribuiţi schimbare firii neschim­bătoare folosind acel verset evanghelic „Cuvântul trup S-a făcut”⁸?

Eranistes: Noi nu zicem că S-a făcut trup prin schim­bare, ci printr-un mod pe care El însuşi îl ştie.

Ortodoxul: Dacă spuneţi că nu S-a făcut trup prin asu­marea trupului, atunci trebuie să alegeţi una din cele două concluzii: fie a suferit o preschimbare în trup, fie a fost văzut astfel numai în aparenţă, însă în realitate era Dumnezeu fără trup.

Eranistes: Aceasta e părerea valentinienilor, marcioniţilor şi maniheilor. Noi însă am fost învăţaţi în mod sigur că Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat.

Ortodoxul: Ce anume înţelegi prin „S-a întrupat”? Că a luat trup sau că S-a preschimbat în trup?

Eranistes: înseamnă ceea ce l-am auzit pe evanghelist —zicând: „Cuvântul trup S-a făcut”.

Ortodoxul: Iar acest cuvânt „S-a făcut” cum îl înţelegeţi? Vreţi să spuneţi că Cuvântul S-a făcut trup suferind o pre­schimbare în trup?

Eranistes: Am spus deja că întruparea s-a petrecut aşa cum El însuşi ştie. Iar noi ştim că toate îi sunt cu putinţă. Fiindcă şi apa Nilului a prefăcut-o în sânge, şi noaptea în zi, şi marea a arătat-o ca pe un drum uscat, şi pustiul fără de apă l-a umplut de ape. De asemenea, auzim şi pe profet zicând: „Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer şi pe pământ”⁹.

Ortodoxul: Făcătorul schimbă zidirea după cum doreşte, fiindcă zidirea este schimbătoare şi se supune poruncilor Celui care a creat-o. Însă El are firea neschimbătoare şi ne­alterată. De aceea şi profetul spune despre zidire: „Cel ce

⁸ In 1, 14.

⁹ Ps. 134, 6.

44

pe toate le face şi le preface”¹⁰, iar despre Dumnezeu-Cuvântul marele David spune: „Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”¹¹, şi de data aceasta Dumnezeu despre El însuşi: „Eu sunt şi nu M-am schimbat”¹².

Eranistes: Nu se cade să le iscodim pe cele ascunse.

Ortodoxul: însă nici să le ignorăm cu totul pe cele evi­dente.

Eranistes: Mie unuia îmi scapă modul în care s-a petrecut întruparea. Însă am auzit: „Cuvântul trup S-a făcut”¹³.

Ortodoxul: Dacă prin preschimbare El S-a făcut trup, atunci n-a mai rămas ceea ce a fost înainte, iar acest lucru îl învăţăm cu uşurinţă din multe exemple: de pildă, când ni­sipul intră în contact cu focul, mai întâi se lichefiază, apoi se întăreşte transformându-se în sticlă şi, odată cu transfor­marea, îşi schimbă şi denumirea, fiindcă nu se mai numeşte nisip, ci sticlă.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Şi fructul viei îl numim strugure, însă după ce l-am stors, nu-l mai numim strugure, ci vin.

Eranistes: întru totul de acord.

Ortodoxul: Iar acest vin, când devine acru, de obicei nu-l mai numim vin, ci oţet.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: La fel şi piatra pe care am rafinat-o şi dizolvat-o, nu o mai numim piatră, ci var nestins sau ipsos. Putem găsi mii de astfel de exemple cu lucruri care prin alterare îşi schimbă numele.

Eranistes: Aşa este.

¹⁰ Am. 5, 8.

¹¹ Ps. 101, 28.

¹² Mal. 3, 6.

¹³ In 1, 14.

45

Ortodoxul: Deci dacă spuneţi că Dumnezeu-Cuvântul a suferit o preschimbare în trup, de ce îl mai numiţi pe El Dumnezeu şi nu-L numiţi trup? Fiindcă schimbarea nume­lui se potriveşte cu schimbarea firii. Căci dacă acolo unde lucrurile care au suferit o preschimbare şi păstrează totuşi o oarecare legătură cu statutul pe care l-au avut mai înainte (aşa cum, într-o oarecare măsură, o face oţetul cu vinul, vinul cu fructul viei şi sticla cu nisipul) primesc alte nume după alterare, acolo unde deosebirea este nemărginită şi atât de mare precum este între un ţânţar şi întreaga zidire văzută şi nevăzută (căci deosebirea dintre firea trupului şi cea a dumnezeirii ca una ca aceasta este, ba chiar cu mult mai mare), cum este posibil ca după preschimbare să-şi păstreze numele pe care l-a avut mai înainte?

Eranistes: De mai multe ori am spus că nu S-a făcut trup prin preschimbare, ci, rămânând ceea ce a fost, S-a făcut ceea ce nu era.

Ortodoxul: Da, dar dacă nu este lămurit cuvântul „S-a — făcut”, el sugerează o preschimbare şi o alterare. Dacă El nu S-a făcut trup luând trup, atunci S-a făcut trup prin pre­schimbare.

Eranistes: Acest cuvânt „luând” este născocit de voi, pe când evanghelistul spune „Cuvântul trup S-a făcut”.

Ortoddoxul: Se pare că ori nu cunoşti dumnezeiasca Scriptură, ori o cunoşti, dar te porţi cu perfidie. Dacă eşti neştiutor al Scripturii, te voi învăţa, însă dacă eşti perfid, să ştii că te voi învinui. Aşadar, răspunde-mi: mărturiseşti că în­văţătura dumnezeiescului Pavel este duhovnicească?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Şi recunoşti că acelaşi Duh a lucrat şi prin evanghelişti, şi prin apostoli?

Eranistes: Da, recunosc, fiindcă aşa am fost învăţat de Apostolul care zice: „Sunt felurimi de daruri duhovniceşti, dar acelaşi Duh”¹⁴. Şi iarăşi: „Pe toate acestea unul şi acelaşi

¹⁴1 Cor. 12, 4.

46

Duh le lucrează, fiecăruia în parte împărţindu-i după cum vrea El”¹⁵. Iar în altă parte: „Având acelaşi Duh al credinţei”¹⁶.

Ortodoxul: Ai adus în discuţie mărturiile apostolice la momentul potrivit. Deci, dacă spunem că învăţăturile evangheliştilor şi ale apostolilor sunt ale aceluiaşi Duh, ascultă cum interpretează Apostolul cuvântul evanghelic. Scriindu-le evreilor, iată ce le spune: „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat-o”¹⁷. El nu spune că S-a făcut sămânţa lui Avraam, ci că „sămânţa lui Avraam a luat-o”. Răspunde-mi, aşadar, ce înţelegi prin „sămânţa lui Avraam”?

Eranistes: în mod clar că firea lui Avraam înţeleg prin aceasta.

Ortodoxul: Atunci, sămânţa lui Avraam avea tot ce avea şi Avraam prin fire?

Eranistes: Nu avea tot, fiindcă Hristos nu a săvârşit nici un păcat.

Ortodoxul: Păcatul nu decurge din fire, ci din reaua voinţă. De aceea nu a spus pur şi simplu „ceea ce avea Avraam”, ci „ceea ce prin fire avea Avraam” şi anume trup şi suflet raţional. Prin urmare, spune-mi limpede dacă recunoşti că sămânţa lui Avraam este atât trup, cât şi suflet raţional. Dacă nu recunoşti, înseamnă că eşti de acord cu privire la aceasta cu flecărelile lui Apolinarie. Însă te voi constrânge să recunoşti aceasta printr-un alt mod. Spune-mi deci: evreii au trup şi suflet raţional?

Eranistes: Desigur că au.

Ortodoxul: Aşadar, când îl auzim pe profet zicând: „Iar tu, Israele, copilul Meu, Iacove, pe care te-am ales, sămânţă a lui Avraam, pe care am iubit-o”, oare numai trupuri îi socotim

¹⁵1 Cor. 12, 11.

¹⁶II Cor. 4, 13.

¹⁷ Evr. 2, 16.

47

a fi pe iudei? Nu cumva oameni desăvârşiţi alcătuiţi atât din trup, cât şi din suflet raţional?

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Iar sămânţa lui Avraam nu o socotim a fi fără suflet şi fără minte, ci avându-le pe toate câte le are şi firea lui Avraam, nu-i aşa?

Eranistes: Cel care spune acestea susţine existenţa a doi fii.

Ortodoxul: Şi oricine spune că Dumnezeu-Cuvântul a suferit o preschimbare în trup, nu mărturiseşte un singur Fiu, pentru că trupul prin sine însuşi nu este Fiu. Noi însă mărturisim un singur Fiu, Care, conform dumnezeiescului Apostol, a luat sămânţa lui Avraam şi S-a îngrijit de mân­tuirea oamenilor. Dacă nu eşti mulţumit de învăţătura apostolică, recunoaşte deschis!

Eranistes: Prin urmare, spunem că apostolii au făcut afir­maţii contradictorii. Pentru că afirmaţia „Cuvântul trup S-a făcut” pare să intre în contradicţie cu „sămânţa lui Avraam a luat-o”.

Ortodoxul: Afirmaţii care concordă ţi se par a fi contradictorii fiindcă ori îţi scapă înţelegerea lor, ori îţi place să vorbeşti numai de dragul disputei. Căci celor înzestraţi cu minte întreagă ele nu le par a fi contradictorii. Dumnezeiescul Apostol învaţă că Dumnezeu-Cuvântul nu S-a făcut trup prin preschimbare, ci luând sămânţa lui Avraam. În acelaşi timp, aminteşte şi de făgăduinţa făcută lui Avraam. Sau poate că nu-ţi aduci aminte de toate făgăduinţele date patriarhului de către Dumnezeu?

Eranistes: Ce făgăduinţe?

Ortodoxul: Când Dumnezeu l-a scos din casa părin­tească şi i-a poruncit să meargă în Palestina, nu i-a spus: „Voi binecuvânta pe cei care te binecuvintează, şi pe cei care te blestemă îi voi blestema; şi întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”¹⁸?

¹⁸ Fc. 12, 3.

48

Eranistes: îmi amintesc aceste făgăduinţe.

Ortodoxul: Atunci aminteşte-ţi şi legămintele pe care le-a făcut Dumnezeu cu Isaac şi cu Iacov. Fiindcă Dumnezeu le-a dat şi acestora aceleaşi făgăduinţe, întărindu-le pe primele cu cele spuse a doua şi a treia oară¹⁹.

Eranistes: Mi le amintesc şi pe acestea.

Ortodoxul: Pe aceste legăminte interpretându-le dum­nezeiescul Apostol, astfel scrie în epistola sa trimisă galatenilor: „Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi seminţiei lui. Nu zice «şi seminţiilor lui», ca şi cum s-ar referi la mai multe, ci «şi seminţiei lui», ca şi cum s-ar referi la una sin­gură, care este Hristos”²⁰. El arată foarte clar că omenitatea lui Hristos a odrăslit din sămânţa lui Avraam şi că făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam a fost împlinită.

Eranistes: Da, acestea spune Apostolul.

Ortodoxul: Şi acestea sunt suficiente ca să rezolve orice dispută stârnită pe acest subiect. Însă eu îţi voi reaminti şi de alte profeţii. Patriarhul Iacov i-a dat binecuvântarea pe care a primit-o atât el însuşi, cât şi tatăl şi bunicul său, doar fiului său Iuda. El a spus aşa: „Domnitor nu va lipsi din Iuda, şi nici cârmuitor din coapsele lui până va veni ceea ce i-a fost hărăzit: Cel pe Care îl aşteaptă neamurile”²¹. Sau nu primeşti această profeţie ca pe una ce a fost rostită despre Mântuitorul Hristos?

Eranistes: Iudeii sunt cei care interpretează greşit astfel de profeţii. Eu sunt însă un creştin care crede în cuvintele dumnezeieşti şi primeşte fără ezitare profeţiile cu privire la Mântuitorul nostru.

Ortodoxul: Prin urmare, de vreme ce mărturiseşti că dai crezare profeţiilor şi spui că cele care au fost rostite de demult

¹⁹ Fc. 26, 3-4 şi 28, 13-15.

²⁰ Gal. 3, 16.

²¹ Fc. 49, 10.

49

au fost profeţii despre Mântuitorul nostru, înţelege acum scopul cuvintelor apostolice. Fiindcă, după ce a arătat că făgă­duinţele făcute patriarhilor au fost împlinite, el a adăugat şi aceste cuvinte minunate: „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor”, ca şi cum ar spune: „Promisiunea a fost adevă­rată, Stăpânul a dus făgăduinţele la bun sfârşit, s-a deschis neamurilor izvorul binecuvântării, Dumnezeu-Cuvântul a luat sămânţa avraamică prin care a împlinit mântuirea făgă­duită de demult, prin care a confirmat aşteptarea neamurilor”.

Eranistes: Foarte bine au fost îmbinate profeţiile cu cuvin­tele Apostolului.

Ortodoxul: Tot astfel dumnezeiescul Apostol, amintindu-ne şi de binecuvântarea lui Iuda şi arătând că şi aceasta a fost împlinită, zice: „învederat este că din Iuda a odrăslit Domnul”²². Acelaşi lucru l-au făcut şi profetul Miheia şi evanghelistul Matei, fiindcă primul a rostit profeţia, iar al doilea a scris mărturia în cartea sa. Şi ceea ce este uluitor e că, aşa cum zice, duşmanii cei mai făţişi ai adevărului i-au spus clar lui Irod că în Betleem trebuie să Se nască Hristos: „Căci scris este: Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicide­cum nu eşti cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine îmi va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul meu, Israel”²³. Dar noi să adăugăm şi ceea ce iudeii din reavoinţă au omis, citând trunchiat mărturia, fiindcă după ce pro­fetul spune: „Căci din tine îmi va ieşi Cârmuitor”, el adaugă şi acestea: „Şi ieşirile Lui sunt dintru început, din zilele veacului”²⁴.

Eranistes: Foarte bine ai făcut că ai citat întreaga mărtu­ria a profetului, fiindcă aceasta arată că Cel născut în Be­tleem este Dumnezeu.

²² Evr. 7, 14

²³ Mt. 2, 15-16.

²⁴ Mih. 5, 1.

50

Ortodoxul: Nu numai Dumnezeu, ci şi om. Om pentru că după trup a odrăslit din Iuda şi S-a născut în Betleem, şi Dumnezeu pentru că El există dinainte de veacuri. Fiindcă cuvintele „din tine îmi va ieşi Cârmuitor” arată naşterea după trup care a avut loc în zilele din urmă, iar „ieşirile Lui sunt dintru început, din zilele veacului” propovăduiesc în mod clar existenţa Lui de mai înainte de veacuri. La fel şi dumnezeiescul Apostol deplânge în Epistola sa către Ro­mani schimbarea în mai rău a şansei pe care au avut-o iudeii şi, amintind de făgăduinţa şi legea dumnezeiască, adaugă: „Ai cărora sunt părinţii şi din care, după trup, este Hristos, Cel ce peste toate este Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin”²⁵. În acelaşi timp a arătat că El, ca Dumnezeu, este şi Stăpânul şi Creatorul tuturor şi Domnul, iar ca om a odrăs­lit din iudei.

Eranistes: Aceasta e interpretarea ta. Însă despre profe­ţia lui Ieremia²⁶ ce părere ai? Fiindcă aceea îl numeşte numai Dumnezeu.

Ortodoxul: Despre ce profeţie vorbeşti?

Eranistes: „Acesta este Dumnezeul nostru, şi nimeni altul nu este asemenea Lui. Aflat-a toată calea ştiinţei şi i-a dat-o lui Iacov, sluga Sa, şi lui Israel cel iubit de El. După aceasta, pe pământ El S-a arătat şi cu oamenii a locuit”²⁷. Aici profe­tul nu a vorbit nici despre trup, nici despre omenitate, nici despre om, ci numai despre Dumnezeu. Ce nevoie mai avem de silogisme?

Ortodoxul: Mărturisim că firea dumnezeiască este ne­văzută sau nu credem cuvântul Apostolului care zice: „Ne­muritorului, nevăzutului, singurului Dumnezeu”²⁸?

²⁵ Rom. 9, 5.

²⁶ Profeţia atribuită aici lui Ieremia este de fapt din scrierea apocrifă a lui Baruh.

²⁷ Bar. 3, 36-38.

²⁸1 Tim. 1, 17.

51

Eranistes: Fără îndoială că firea dumnezeiască este nevă­zută.

Ortodoxul: Atunci cum poate fi văzută firea dumnezeiască fără trup? Sau poate că nu-ţi aminteşti de cuvintele acelea apostolice care învaţă în mod clar că firea dumneze­iască este nevăzută? Iată ce spune: „Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă”²⁹. Prin ur­mare, dacă este imposibil oamenilor, şi aş zice eu chiar şi îngerilor, să vadă firea dumnezeiască, cum de Cel nevăzut S-a făcut văzut pe pământ?

Eranistes: Profetul spune că „S-a arătat pe pământ”³⁰.

Ortodoxul: Iar Apostolul a zis: „Nemuritorului, nevă­zutului, singurului Dumnezeu” şi „Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă”.

Eranistes: Şi ce vrei să spui prin acestea, că profetul minte?

Ortodoxul: Nicidecum. Fiindcă atât acestea, cât şi acelea sunt cuvintele dumnezeiescului Duh. Noi însă să căutăm Să răspundem cum de Cel nevăzut S-a făcut văzut.

Eranistes: Nu-mi înfăţişa raţionamente omeneşti şi silo­gisme, fiindcă eu mă încred doar în cuvintele dumnezeieştii Scripturi.

Ortodoxul: Ar fi bine să nu primeşti nici un argument care nu se bazează întru totul pe mărturia scripturistică.

Eranistes: Dacă îmi dai o rezolvare din dumnezeiasca Scriptură a acestei dispute, o accept fără împotrivire şi nu te mai contrazic.

Ortodoxul: Ştii că puţin mai înainte am clarificat cuvân­tul evanghelistului prin mărturia Apostolului, iar dumneze­iescul Apostol ne-a arătat că „Cuvântul trup S-a făcut” când a spus în mod explicit: „Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat-o”. Aşadar, şi

²⁹1 Tim. 6, 16.

³⁰ Bar. 3, 38.

52

acum acelaşi dascăl ne va învăţa cum Dumnezeu-Cuvântul „S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit”.

Eranistes: Eu dau crezare atât cuvintelor Apostolului, cât şi celor ale profetului. Arată deci, aşa cum ai promis, tâlcul profeţiei.

Ortodoxul: Scriindu-i lui Timotei, dumnezeiescul Apostol a spus şi următoarele: „într-adevăr, mare este taina credinţei celei bune: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, propovăduit între neamuri, crezut în lume, înălţat întru slavă”³¹. Aşadar, e clar că firea dum­nezeiască este nevăzută, iar trupul este văzut şi ceea ce e nevăzut prin ceea ce e văzut s-a arătat, făcând minuni prin acesta [prin trup, prin ceea ce e văzut] şi descoperindu-Şi puterea. Fiindcă prin mână a creat simţul văzului şi l-a vin­decat pe cel orb din naştere³². În acelaşi mod i-a dat şi sur­dului puterea auzului şi i-a dezlegat limba ferecată, folosindu-Şi degetele în loc de instrument şi dându-i scuipatul Său ca pe un medicament care să-i alunge boala³³. Şi iarăşi a arătat atotputernicia dumnezeirii atunci când a umblat pe mare³⁴. Deci a avut dreptate Apostolul când a zis „S-a arătat în trup”. Fiindcă prin trup s-a manifestat firea nevăzută, şi prin intermediul trupului au văzut-o şi mulţimile îngerilor. Fiindcă spune: „A fost văzut de îngeri”. Aşadar, împreună cu noi s-a bucurat de acest dar şi firea îngerilor.

Eranistes: Adică mai înainte de arătarea Mântuitorului nici îngerii nu L-au văzut pe Dumnezeu?

Ortodoxul: Apostolul a zis că arătându-Se în trup a fost văzut de îngeri.

³¹1 Tim. 3, 16.

³² În 9, 1-7.

³³ Mc. 7, 32-35.

³⁴ Mt. 14, 25.

53

Eranistes: Dar Domnul spune: „Luaţi seama să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mici, că vă spun Eu vouă că îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”³⁵.

Ortodoxul: Dar tot Domnul a spus în altă parte: „Nu că L-a văzut pe Tatăl cineva în afară de Cel ce este de la Dum­nezeu; Acela L-a văzut pe Tatăl”³⁶. De aceea şi evanghelis­tul spune răspicat: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreo­dată”³⁷ şi confirmă cuvântul Domnului „Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut”³⁸. Şi marele Moise, când a dorit să vadă firea nevăzută, L-a auzit pe însuşi Stăpânul Dumnezeu zicându-i: „Nu poate omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască”³⁹.

Eranistes: Şi atunci cum să înţelegem cuvintele „îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”?

Ortodoxul: în acelaşi mod în care obişnuim să înţelegem cele spuse despre oamenii care sunt socotiţi că L-au văzut pe Dumnezeu.

Eranistes: Vorbeşte mai clar fiindcă nu am înţeles.

Ortodoxul: Oare Dumnezeu este văzut de oameni?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Totuşi auzim dumnezeiasca Scriptură spu­nând: „Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam la stejarul Mamvri”, şi pe Isaia: „L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ”⁴⁰. Acelaşi lucru zice şi Miheia⁴¹ şi Daniel şi Iezechiel⁴².

³⁵ Mt. 18, 10.

³⁶ In 6, 46.

³⁷ In 1, 18.

³⁸ In 1, 18.

³⁹ Ieş. 33, 20.

40 Is. 6, 1.

⁴¹ Mih. 1, 1.

⁴² Dan. 10, 4-8 şi Iez. 1, 1.

54

Relatarea despre Moise legiuitorul spune că „Domnul grăia cu Moise faţă către faţă, aşa cum ar grăi cineva cu prietenul său”⁴³. Şi însuşi Dumnezeul tuturor a spus: „Lui îi vorbesc gură către gură, aievea şi nu prin ghicituri”⁴⁴. Aşadar, ce vom zice? Că aceştia au văzut firea Dumnezeiască?

Eranistes: Desigur că nu. Chiar Dumnezeu însuşi spune: „Nu poate omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască”.

Ortodoxul: Atunci să mintă oare cei care zic că L-au văzut pe Dumnezeu?

Eranistes: Nicidecum. Ei au văzut doar ceea ce puteau să vadă.

Ortodoxul: Să fi adaptat Stăpânul iubitor de oameni des­coperirile pe măsura celor care le vedeau?

Eranistes: Cu siguranţă.

Ortodoxul: Aceasta a lămurit-o Dumnezeu prin profetul, fiindcă zice: „Am înmulţit vedeniile şi în mâinile profeţilor Mi-am făcut asemănarea”⁴⁵. Nu zice: „M-am făcut văzut”, ci: „Mi-am făcut asemănarea”. Iar asemănarea nu dezvăluie însăşi firea celui care este văzut. Imaginea împăratului nu dezvăluie firea împăratului însuşi, chiar dacă păstrează tră­săturile vizibile ale împăratului.

Eranistes: Acest lucru e vag şi neclar.

Ortodoxul: Totuşi, cei care au văzut acele descoperiri nu au văzut şi firea lui Dumnezeu. Eşti de acord?

Eranistes: Cine ar fi atât de nebun încât să îndrăznească să spună aşa ceva?

Ortodoxul: Şi totuşi s-a spus că au văzut.

Eranistes: Da, s-a spus.

Ortodoxul: Deci noi, când folosim argumente cucernice şi dăm crezare afirmaţiilor dumnezeieşti care mărturisesc

⁴³ Ieş. 33, 11.

⁴⁴ Num. 12, 8.

⁴⁵ Os. 12, 11.

55

că „nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu vreodată”, spunem că ei au văzut nu firea dumnezeiască, ci unele vedenii care au fost adaptate priceperii lor.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Tot aşa să înţelegem şi despre îngeri când auzim că ei „pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”. Fiindcă ei nu văd firea dumnezeiască, cea nemărginită, ne­cuprinsă cu mintea, neînţeleasă, atotcuprinzătoare, ci văd o oarecare slavă pe măsura firii lor.

Eranistes: Am spus că aceasta aşa este.

Ortodoxul: Totuşi după întrupare, a fost văzut şi de îngeri, conform dumnezeiescului Apostol, nu în asemănare de slavă, ci folosind tunica adevărată şi vie a trupului ca pe un fel de văl. Pentru că zice: „S-a arătat în trup, S-a îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri”⁴⁶.

Eranistes: Accept aceasta ca pe ceva din Scriptură, însă inovaţiile de acum nu le accept.

Ortodoxul: Dar ce fel de inovaţie am făcut?

Eranistes: Cuvântul „văl”. În ce loc din Scriptură este numit trupul Domnului „văl”?

Ortodoxul: Se pare că nu prea citeşti cu atenţie dumne­zeiasca Scriptură, fiindcă dacă ai fi făcut-o, nu ai fi găsit greşită imaginea pe care am folosit-o. Pentru că, în primul rând, cuvântul dumnezeiescului Apostol care spune că firea nevăzută s-a făcut văzută prin trup ne permite să înţelegem trupul ca pe un văl al dumnezeirii. În al doilea rând, acest cuvânt a fost folosit în mod clar de către dumnezeiescul Apostol în epistola sa către evrei. El spune aşa: „Prin ur­mare, fraţilor, având noi îndrăznire, să intrăm în altar prin sângele lui Iisus, pe calea cea nouă şi vie pe care El pentru noi a deschis-o prin catapeteasmă⁴⁷, adică prin trupul Său, şi

⁴⁶1 Tim. 3, 16.

⁴⁷ Catapeteasma era o perdea, un văl.

56

având noi mare preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apro­piem cu inimă curată, întru deplinătatea credinţei”⁴⁸ şi celelalte.

Eranistes: Dovada este incontestabilă, fiindcă este con­firmată de mărturia Apostolului.

Ortodoxul: Atunci nu ne acuza de inovaţii, fiindcă îţi vom aduce încă o mărturie, de data aceasta profetică, ce nu­meşte trupul Domnului veşmânt şi manta?

Eranistes: Dacă va părea obscură şi îndoielnică, o vom contrazice, însă dacă va fi clară, o vom primi şi o vom mărturisi cu bucurie.

Ortodoxul: Te voi face să mărturiseşti singur adevărul făgăduinţei. Ştii că atunci când patriarhul Iacov l-a binecu­vântat pe Iuda, a hotărât stăpânia lui Iuda prin faptul că a zis că din el se va naşte Domnul, căci a spus: „Domnitor nu va lipsi din Iuda, şi nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni ceea ce i-a fost hărăzit: Cel pe Care neamurile îl aş­teaptă”⁴⁹. Această profeţie ai mărturisit mai înainte că a fost rostită cu privire la Mântuitorul nostru.

Eranistes: Da, aşa este.

Ortodoxul: Aminteşte-ţi deci şi cele pe care le spune în continuare: „în vin îşi va spăla veşmântul şi în sânge de strugure mantaua”⁵⁰.

Eranistes: Patriarhul a vorbit despre haine, nu despre trup.

Ortodoxul: Atunci arată-mi când şi unde şi-a spălat man­taua în sânge de strugure.

Eranistes: Arată-mi tu unde şi-a înroşit trupul cu acestea.

Ortodoxul: Te rog să răspunzi într-un mod mai tainic, fiindcă poate sunt de faţă nişte persoane neiniţiate.

Eranistes: Cum voi auzi aşa voi şi răspunde.

⁴⁸ Evr. 10, 19-22.

⁴⁹ Fc. 49, 10.

⁵⁰ Fc. 49, 11.

57

Ortodoxul: Ştii că Domnul S-a numit pe Sine viţă-de-vie? Eranistes: Ştiu că a spus: „Eu sunt viţa cea adevărată”⁵¹. Ortodoxul: Rodul viţei care a fost presat cum se numeşte? Eranistes: Vin.

Ortodoxul: Când ostaşii au străpuns coasta Mântuito­rului cu suliţa, ce a curs potrivit scriitorilor Evangheliilor?

Eranistes: Sânge şi apă.

Ortodoxul: Prin urmare, el a numit sângele Mântuito­rului sângele strugurelui. Fiindcă dacă Stăpânul a fost nu­mit viţă, iar dacă rodul viţei este numit vin, şi dacă izvoare de sânge şi apă au ţâşnit din coasta Stăpânului şi au curs pe restul trupului până jos pe pământ, atunci profeţia patriar­hului este potrivită şi adecvată: „în vin îşi va spăla veşmân­tul şi în sânge de strugure mantaua”⁵². Fiindcă aşa cum noi după sfinţire numim tainicul rod al viţei sângele Stăpânului, tot aşa a numit şi el sângele viţei adevărate sângele strugurelui.

Eranistes: Explicaţia pe care ai înfăţişat-o a fost atât tai­nică, cât şi clară.

Ortodoxul: Deşi cele spuse până acum îţi sunt de ajuns pentru a crede, totuşi eu voi adăuga încă o dovadă pentru întărirea adevărului.

Eranistes: Mă vei bucura făcând aceasta, fiindcă vei spori folosul.

Ortodoxul: Ştii că Stăpânul Şi-a numit Trupul Său „pâine”⁵³?

Eranistes: Ştiu.

Ortodoxul: Iar în altă parte „grâu”?

Eranistes: Da, ştiu şi aceasta. Fiindcă L-am auzit zicând: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie slăvit”⁵⁴, precum şi:

⁵¹ In 15, 1.

⁵² Fc. 49, 11.

⁵³ cf. In 6,51.

⁵⁴ In 12, 23.

58

„Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, ră­mâne singur, dar dacă moare, aduce roadă multă”⁵⁵.

Ortodoxul: La predarea Tainelor, El a numit pâinea „trup” şi vinul „sânge”.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Dar şi după fire trupul ar putea fi numit trup şi sângele sânge.

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Dar Mântuitorul nostru a schimbat numele. Trupului i-a dat numele simbolului, iar simbolului numele trupului. Tot aşa şi când S-a numit pe Sine „viţă”, a denu­mit simbolul „sânge”.

Eranistes: Ceea ce ai spus e adevărat. Însă aş vrea să aflu motivul schimbării numelor.

Ortodoxul: Scopul este limpede celor iniţiaţi în cele dum­nezeieşti. Fiindcă El a vrut ca cei care sunt părtaşi Tainelor să nu dea atenţie firii [naturii] celor oferite, ci, datorită schim­bării numelor, să creadă în transformarea făcută prin har. Fiindcă, denumind grâu şi pâine ceea ce după fire era trup şi numindu-Se, de asemenea, pe Sine viţă, El a cinstit sim­bolurile văzute prin numele de „trup” şi „sânge”, însă nu schimbându-le firea, ci adăugând har firii.

Eranistes: Ai tâlcuit în chip tainic Tainele şi ai explicat în mod clar cele ce nu tuturor sunt cunoscute.

Ortodoxul: Aşadar, de vreme ce am căzut de acord că patriarhul numeşte trupul Stăpânului veşmânt şi manta şi dacă în discuţia noastră am ajuns să vorbim despre dumnezeieştile Taine, spune-mi de dragul adevărului al cui simbol şi tip crezi că este acea mâncare dumnezeiască? Al dumnezeirii Stăpânului Hristos sau al trupului şi a sângelui?

Eranistes: Este limpede că al acelora al căror nume le-a primit.

⁵⁵ In 12, 24.

59

Ortodoxul: Adică al trupului şi a sângelui?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Ai vorbit ca un iubitor al adevărului. Fiindcă şi Domnul, când a luat simbolul, nu a zis: „Acesta este dum­nezeirea Mea”, ci: „Acesta este trupul Meu”, şi: „Acesta este sângele Meu”⁵⁶, iar în altă parte: „Iar pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii”⁵⁷.

Eranistes: Aceste cuvinte sunt adevărate fiindcă sunt dumnezeieşti.

Ortodoxul: Deci dacă sunt adevărate, şi chiar sunt, atunci se pare că într-adevăr Domnul a avut trup.

Eranistes: Spun eu cumva că nu a avut trup?

Ortodoxul: Deci mărturiseşti că a avut trup?

Eranistes: Eu am spus că „Cuvântul trup S-a făcut” pentru că aşa am fost învăţat.

Ortodoxul: Se pare că, potrivit proverbului⁵⁸, turnăm apă într-un vas spart. Fiindcă după toate acele dovezi şi răspun­suri la obiecţiile tale, tu continui să repeţi aceleaşi cuvinte.

Eranistes: Eu nu îţi ofer cuvintele mele, ci pe cele ale Evangheliei.

Ortodoxul: Dar oare tâlcuirea cuvintelor Evangheliei pe care ţi-am oferit-o eu nu a fost bazată pe cuvintele profeţilor şi ale apostolilor?

Eranistes: Acelea nu sunt de ajuns ca să rezolve problema.

Ortodoxul: Dar am arătat că, deşi era nevăzut, S-a făcut văzut prin trup. Şi am fost învăţaţi de dumnezeieştii bărbaţi chiar despre această înrudire a trupului. Fiindcă „a luat să­mânţa lui Avraam”⁵⁹. Şi Stăpânul Dumnezeu a spus patri­arhului: „întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile

⁵⁶ Mt. 26, 26 şi 28.

⁵⁷ In 6, 51.

⁵⁸ Cf. Xenofon, Economicus 7, 40.

⁵⁹ Evr. 2, 16.

60

pământului”⁶⁰. Iar Apostolul: „învederat este că din Iuda a odrăslit Domnul”⁶¹. Şi alte multe mărturii asemenea aces­tora am adus. Însă fiindcă şi altele doreşti să auzi, ascultă ce zice Apostolul: „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus ca să aducă daruri şi jertfe”⁶². Aceasta în­seamnă că el trebuie să aibă ceva de adus.

Eranistes: Atunci arată-mi că El, luând trup, l-a oferit.

Ortodoxul: însuşi dumnezeiescul Apostol în acelaşi pasaj învaţă despre aceasta în chip clar. Fiindcă după câteva cuvinte, el spune: „Iată de ce, intrând El în lume, a spus «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit un trup»”⁶³. Nu spune „m-ai preschimbat în trup”, ci „mi-ai întocmit un trup”. El arată că întocmirea trupului a fost făcută de Duhul, potrivit cuvântului îngerului: „Nu te teme să o iei pe Maria drept femeia ta, fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”⁶⁴.

Eranistes: Adică Fecioara a născut numai un trup?

Ortodoxul: Se pare că tu nu ai înţeles nici măcar conţi­nutul cuvintelor, ce să mai vorbim de sensul lor. Îngerul îl învaţă pe Iosif despre modul zămislirii nu despre cel al naşterii. Fiindcă nu a spus cel născut din ea, adică cel făcut sau cel întocmit, este de la Duhul Sfânt. Şi fiindcă Iosif, neştiind taina, o bănuia pe Maria de adulter, de aceea a fost învăţat în mod clar că întocmirea este lucrarea Duhului. Acestea sugerându-le Dumnezeu, a spus prin profet: „Mi-ai întocmit un trup”⁶⁵. Iar dumnezeiescul Apostol, fiind bărbat duhovnicesc, a interpretat profeţia. Prin urmare, dacă preoţilor le este propriu să aducă daruri, şi dacă Stăpânul Hristos,

⁶⁰ Fc. 22, 18.

⁶¹ Evr. 7, 14.

⁶² Evr. 5, 1.

⁶³ Evr. 10, 5.

⁶⁴ Mt. 1, 20.

⁶⁵ Ps. 39, 6.

61

potrivit omenităţii Sale, a fost numit preot, şi dacă nu a adus o altă jertfă afară de propriul Său trup, atunci Stăpânul Hristos a avut trup.

Eranistes: Am spus de multe ori: eu nu afirm nici că Dumnezeu Cuvântul S-a arătat fără trup, şi nici că El a luat trup, ci spun că El „S-a făcut trup”.

Ortodoxul: Din câte văd, noi ne luptăm cu adepţii lui Valentin, Marcion şi Manes. Ba chiar nici ei nu au îndrăznit vreodată să spună că firea neschimbătoare s-a preschimbat în trup.

Eranistes: A insulta este un lucru străin creştinilor.

Ortodoxul: Noi nu insultăm pe nimeni, ci ne luptăm pentru adevăr şi suntem foarte mâhniţi că vă împotriviţi unor argumente incontestabile ca şi cum ele ar fi îndoielnice. Totuşi, eu voi încerca să-ţi destram plăcerea meschină de a vorbi în contradictoriu. Aşadar, spune-mi: îţi aminteşti de făgă­duinţele pe care i le-a făcut Dumnezeu lui David?

Eranistes: Care anume?

Ortodoxul: Cele pe care le-a scris profetul în al optzeci — şi optulea psalm.

Eranistes: Ştiu multe făgăduinţe făcute lui David. La care din ele te referi acum?

Ortodoxul: La cele despre Stăpânul Hristos.

Eranistes: Reaminteşte-mi tu cuvintele, de vreme ce tu ai promis că vei aduce dovezile.

Ortodoxul: Ascultă cum profetul îi cântă lui Dumnezeu chiar de la începutul psalmului, fiindcă, văzând el dinainte cu ochi profetici nelegiuirea poporului şi înrobirea lui din cauza aceleia, i-a reamintit Domnului său făgăduinţele nemincinoase şi a zis: „Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta şi cu gura mea din neam în neam voi vesti adevărul Tău. Că ai zis «Mila în veci se va zidi, în ceruri se va întări adevă­rul Tău»”⁶⁶. Prin toate acestea profetul învaţă că Dumnezeu a

⁶⁶ Ps. 88, 1-2.

62

făcut o făgăduinţă din iubire de oameni şi că această făgă­duinţă este nemincinoasă. După aceasta el spune ce anume a făgăduit Dumnezeu şi cui, lăsându-L pe însuşi Dumnezeu să vorbească: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei”. Când zice „aleşii Mei” se referă la patriarhi. Apoi adaugă: „Juratu-M-am lui David, robului Meu”. Spune şi cu ce anume S-a jurat: „în veac îţi voi întări sămânţa şi din neam în neam îţi voi zidi tro­nul”. Aşadar, spune-mi pe cine crezi că a numit sămânţa lui David?

Eranistes: Făgăduinţa aceasta se referă la Solomon.

Ortodoxul: Deci zici că Dumnezeu şi cu patriarhii a făcut legăminte despre Solomon. Fiindcă mai înainte de ceea ce a fost spus despre David, reaminteşte de făgăduinţele făcute acelora, căci zice: „Făcut-am legământ cu aleşii Mei”. Dum­nezeu a făgăduit patriarhilor că El va binecuvânta în să­mânţa lor toate neamurile. Arată-mi, aşadar, neamurile care au fost binecuvântate prin Solomon.

Eranistes: Adică Dumnezeu nu a împlinit această făgă­duinţă prin Solomon, ci prin Mântuitorul nostru?

Ortodoxul: Bineînţeles că Stăpânul Hristos a fost Cel care a împlinit făgăduinţele făcute lui David.

Eranistes: Eu socotesc că Dumnezeu a făcut aceste făgă­duinţe cu privire ori la Solomon, ori la Zorobabel.

Ortodoxul: Mai înainte te foloseai de cuvintele lui Marcion, Valentin şi Manes. Iar acum ai luat o poziţie diametral opusă precedentei şi pledezi pentru neruşinarea iudeilor. Acest lucru este specific celor care se abat de la drumul drept; ei hoinăresc într-o parte şi-ntr-alta, fiindcă umblă pe o potecă nebătătorită.

Eranistes: Apostolul îi scoate din împărăţie pe cei care jignesc pe alţii.

Ortodoxul: Dacă jignirea lor este neîntemeiată. Fiindcă atunci când situaţia o cere chiar şi dumnezeiescul Apostol

63

făptuieşte în acelaşi fel şi pe galateni îi numeşte „proşti”⁶⁷, iar despre alţii zice: „Oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă”⁶⁸, iar în alt loc: „Al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă stă în ruşinea lor”, precum şi cele­lalte.

Eranistes: Spune-mi ce motiv ţi-am dat eu ca să mă jig­neşti?

Ortodoxul: Faptul că îi aperi cu bunăvoinţă pe duşmanii cei mai făţişi ai adevărului. Sau nu ţi se pare că pentru cei cucernici acesta este un motiv foarte întemeiat ca să-şi arate supărarea?

Eranistes: Şi pentru care duşmani ai adevărului am pledat eu?

Ortodoxul: Acum pentru iudei.

Eranistes: Cum aşa?

Ortodoxul: Iudeii susţin că aceste profeţii au fost rostite pentru Solomon şi Zorobabel ca să dovedească că dogma creştină este fără consistenţă. Însă cuvintele simple sunt de ajunsca să respingă ticăloşia lor. Fiindcă Dumnezeu zice: „Până în veac îţi voi întări sămânţa”. Şi nu numai Solomon şi Zorobabel, la care zic ei că fac referire astfel de profeţii, au trăit un anumit timp, după care au ajuns la sfârşit, ci întreg neamul lui David s-a stins. Cine mai cunoaşte astăzi pe cineva care să se tragă din neamul lui David?

Eranistes: Deci cei care sunt numiţi patriarhii iudeilor nu sunt din neamul lui David?

Ortodoxul: Nicidecum.

Eranistes: Atunci din cine se trag?

Ortodoxul: Din Irod cel străin⁶⁹ care s-a întâmplat să fie ascalonit din partea tatălui şi idumean din partea mamei. Şi

⁶⁷ Gal. 3, 1.

⁶⁸II Tim. 3,8.

⁶⁹ Este vorba de Irod cel Mare care a domnit între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr.

64

aceştia au dispărut cu totul şi a trecut mult timp de când domnia lor a ajuns la sfârşit. Însă Stăpânul Dumnezeu a făgăduit nu numai să ţină în veac sămânţa lui David, ci şi împărăţia să i-o păstreze neatinsă. Căci zice: „Din neam în neam îţi voi zidi tronul”. Însă îi vedem neamul dispărut şi împărăţia sfârşită. Şi deşi vedem acestea, noi ştim că Dum­nezeul tuturor nu minte.

Eranistes: E limpede că nu minte.

Ortodoxul: Deci dacă Dumnezeu este sincer şi într-adevăr este şi i-a făgăduit lui David să-i ţină neamul în veac şi împărăţia să i-o păstreze veşnică, cum îi convingem noi pe cei care ne contrazic că Dumnezeu este sincer, când nu vedem nici urmă de neam sau împărăţie (fiindcă amândouă au încetat să mai fie)?

Eranistes: Neîndoielnic că profeţia îl vesteşte pe Stăpânul Hristos.

Ortodoxul: Deci dacă eşti de acord cu aceasta, hai să cer­cetăm împreună şi miezul psalmului, fiindcă astfel vom avea o imagine mai clară despre profeţie.

Eranistes: Călăuzeşte tu cercetarea, iar eu voi păşi cu aten­ţie pe urmele paşilor tăi.

Ortodoxul: Dumnezeu a făgăduit multe lucruri cu pri­vire la această sămânţă: că va domni peste mare şi peste pământ, că va fi mai presus de cei care stăpânesc pământul, că va fi numit Cel Întâi-Născut al lui Dumnezeu şi că pe Dum­nezeu cu îndrăzneală îl va numi Tată⁷⁰. Iar pe lângă acestea a mai adăugat: „în veac îi voi păstra mila Mea şi legământul Meu credincios îi va fi; sămânţa lui o voi aşeza în veacul veacului şi tronul său ca zilele cerului”^71.

Eranistes: Făgăduinţa depăşeşte hotarele firii omeneşti. Fiindcă viaţa şi cinstea sunt nemuritoare şi veşnice, însă

⁷⁰ Cf. Ps. 88, 20-27.

⁷¹ Ps. 88, 28-29.

65

oamenii sunt trecători. Natura are un interval scurt de viaţă, iar împărăţia, chiar şi în timpul vieţii ei, are multe schimbări şi răsturnări. Prin urmare, mărimea făgăduinţei este numai pe potriva Mântuitorului Hristos.

Ortodoxul: Citeşte deci şi restul psalmului şi părerea ta se va întări şi mai mult cu privire la aceasta, fiindcă Dumne­zeul tuturor spune şi următoarele: „O dată M-am jurat întru Sfinţenia Mea şi nu-l voi minţi pe David, sămânţa lui în veac va rămâne şi tronul său ca soarele înaintea Mea şi ca luna pe veci întocmită”⁷². Şi ca să arate că făgăduinţa este adevă­rată, a adăugat: „Şi martorul din cer este credincios”⁷³.

Eranistes: Se cuvine să credem fără ezitare cele făgăduite de un martor credincios. Pentru că dacă noi suntem obişnuiţi să dăm crezare oamenilor care susţin că spun adevărul, chiar dacă nu-şi întăresc spusele cu vreun jurământ, cine ar fi atât de nebun încât să nu dea crezare Făcătorului tuturor Care îşi susţine cuvintele prin jurământ? Fiindcă Cel care interzice altora să se jure, Şi-a dezvăluit neschimbabilitatea fiinţei Lui făcând uz de jurământ, aşa cum zice şi Apostolul: „Pentru ca prin două lucruri de neschimbat⁷⁴, în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, noi, cei ce am căutat scăpare la liman, să avem puternică îmbărbătare de a prinde de mână nădejdea ce ne stă înainte”⁷⁵.

Ortodoxul: Deci dacă socotim fără nici un dubiu că fă­găduinţa este adevărată, dar nu vedem la iudei nici neamul, nici împărăţia profetului David, atunci să credem cu tărie că Domnul nostru Iisus Hristos este numit după omenitatea Sa sămânţa lui David. Fiindcă El are şi viaţa şi împărăţia veşnică.

⁷² Ps. 88, 35-37.

⁷³ Ps. 88, 37.

⁷⁴ Făgăduinţa şi jurământul.

⁷⁵Evr. 6, 18.

66

Eranistes: Nu ne îndoim de acest lucru, ci îl credem cu desăvârşire adevărat.

Ortodoxul: Acestea ar trebui să fie de ajuns pentru a arăta clar omenitatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru pe care a luat-o din sămânţa lui David. Dar pentru a alunga orice neînţelegere prin mai multe mărturii, să-L auzim pe Dumnezeu prin glasul Profetului Isaia amintind făgăduinţele făcute lui David: „Eu voi face cu voi legământ veşnic”, iar pentru a-L arăta pe Dătătorul de lege a adăugat: „Cele sfinte ale lui David sunt credincioase”. Fiindcă de vreme ce Dum­nezeu, când i-a făgăduit acestea lui David, a spus „Şi mar­torul din cer este credincios”, Isaia, ca să le reamintească de aceste cuvinte, a spus: „Cele sfinte ale lui David sunt credincioase”. În felul acesta Dumnezeu învaţă că El însuşi este Cel care i-a făgăduit lui David, Cel care a vorbit prin Isaia şi tot El Cel care va şi împlini făgăduinţa. Şi restul pro­feţiei se potriveşte cu acestea, căci zice: „Iată, martor L-am făcut întru neamuri, neamurilor Domn şi poruncitor. Iată, neamuri care nu Te ştiau Te vor chema şi popoare care nu Te cunoşteau vor alerga să scape la Tine”⁷⁶. Acestea nu se po­trivesc nici unui urmaş de-al lui David. Căci cine dintre urma­şii lui David a fost numit, potrivit lui Isaia, domn al neamuri­lor? Şi pe cine din urmaşii lui David au chemat neamurile în ajutor rugându-i-se ca unui Dumnezeu?

Eranistes: Nu se cuvine să lungim vorba despre ceea ce este evident, fiindcă acestea cu adevărat fac referire la Stă­pânul Hristos.

Ortodoxul: Aşadar, să trecem la o altă mărturie profe­tică şi să-l auzim pe acelaşi profet zicând: „Toiag din rădăcina lui Iesei se va ivi şi floare din rădăcina lui se va ridica”⁷⁷.

⁷⁶ Is. 55, 4-5.

⁷⁷ Is. 11, 1.

67

Eranistes: Această profeţie mi se pare că a fost scrisă pentru Zorobabel.

Ortodoxul: Dacă vei asculta profeţia în continuare, nu vei mai stărui în acest gând. Altfel vei rămâne la fel ca iudeii care nu au înţeles această profeţie. Iată ce zice profetul: „Duhul lui Dumnezeu Se va odihni peste El, Duhul înţe­lepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple”. Acestea nu se potrivesc nici unui om de rând, de vreme ce până şi celor mai sfinţi dintre oameni darurile Duhului le sunt date în mod împărţit, iar ca mărturie a acestui lucru îl avem pe dumnezeiescul Apostol care zice: „Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune, iar altuia cuvânt de cunoaştere, potrivit aceluiaşi Duh” şi cele­lalte. Pe când aici profetul a spus că Cel odrăslit din rădă­cina lui Iesei are toate puterile Duhului.

Eranistes: Să contrazici aceasta e într-adevăr o nebunie.

Ortodoxul: Prin urmare ascultă şi restul profeţiei şi vei vedea că unele din aceste cuvinte depăşesc firea omenească. Iată ce zice: „El nu va judeca luându-se după păreri, nici va mustra luându-se după flecăreli; ci va judeca fără părtinire pricina celui smerit şi-i va mustra cu dreptate pe cei slăviţi ai pământului; şi va lovi pământul cu cuvântul gurii Sale; cu suflarea buzelor Sale îl va nimici pe cel fără de Dumne­zeu”⁷⁸. O parte din această profeţie se referă la firea ome­nească, iar cealaltă parte la firea dumnezeiască, fiindcă drep­tatea, adevărul, corectitudinea şi imparţialitatea la judecată arată virtutea omenească, pe când atât nimicirea celor ne­credincioşi printr-un cuvânt, cât şi schimbarea pământului în mai bine arată atotputernicia dumnezeirii.

Eranistes: Prin acestea am învăţat foarte clar că profetul a vorbit despre venirea Mântuitorului nostru Hristos.

⁷⁸ Is. 11, 3-4.

68

Ortodoxul: Cele ce urmează după acestea te vor învăţa şi mai limpede adevărul tâlcuirii. Iată ce zice: „Şi lupul va paşte împreună cu mielul şi leopardul se va odihni împre­ună cu iedul; viţelul şi leul şi taurul împreună vor paşte” şi celelalte. Prin aceste cuvinte el învaţă diversitatea caracte­relor şi armonia credinţei. Şi dovadă a acutei profeţii avem experienţa realităţii. Fiindcă o singură cristelniţă îi primeşte cu bucurie şi pe bogaţi şi pe săraci, şi pe robi şi pe stăpâni, şi pe cei conduşi şi cei care conduc, şi pe ostaşi şi pe civili şi pe cei care deţin sceptrele lumii; o singură învăţătură este împărtăşită tuturor, o masă tainică este aşezată înaintea tu­turor şi fiecare dintre cei credincioşi se bucură de parte egală.

Eranistes: Dar acestea arată că cel profeţit este Dumnezeu.

Ortodoxul: Nu numai Dumnezeu, ci şi om. De aceea a şi spus încă de la începutul profeţiei că toiag va odrăsli din rădăcina lui Iesei. Iar pentru a concluziona această profeţie, a repetat partea introductivă: „Şi va fi rădăcina lui Iesei, El, Cel ce se va ridica să domnească peste neamuri; în El vor nădăjdui neamurile, şi plină de slavă îi va fi odihna”⁷⁹. Iesei a fost tatăl lui David şi lui David i s-a făcut făgăduinţa în­soţită de jurăminte. El nu l-ar fi numit pe Stăpânul Hristos „toiag odrăslit din Iesei” dacă L-ar fi ştiut numai ca Dumne­zeu. Profeţia a prezis şi schimbarea lumii căci zice: „întreg pământul s-a umplut de cunoaşterea Domnului aşa cum apa cea multă acoperă mările”⁸⁰.

Eranistes: Am auzit prezicerile profetului. Dar aş vrea să ştiu dacă şi dumnezeiasca ceată a apostolilor a spus că Stăpânul Hristos a odrăslit după trup din sămânţa lui David.

Ortodoxul: Ceea ce vrei nu e dificil de obţinut, ba chiar foarte uşor şi la îndemână. Ascultă pe cel dintâi dintre

79 Is. 11, 10.

⁸⁰ Is. 11,9.

69

apostoli care declamă că „David a fost profet şi a ştiut că Dumnezeu cu jurământ i S-a jurat să-L ridice din rodul coapsei sale după trup pe Hristos ca să stea pe tronul lui; el, văzând mai înainte, a vorbit despre învierea Lui zicând că nici sufletul Său n-a fost părăsit în iad şi nici trupul Său n-a văzut stricăciune”⁸¹. De aici poţi să-ţi dai seama atât că Stăpânul Hristos a odrăslit după trup din sămânţa lui David, cât şi că a avut nu numai trup, ci şi suflet.

Eranistes: Care altul dintre apostoli a mai propovăduit aceste lucruri?

Ortodoxul: A fost de ajuns ca adevărul să fie mărturisit chiar şi numai de marele Petru, pentru că şi Stăpânul a primit mărturisirea cucerniciei numai de la el singur şi a confir­mat-o prin acea vestită fericire⁸². Însă de vreme ce doreşti să auzi şi pe alţii propovăduind acest lucru, ascultă-i pe Pavel şi Barnaba vorbind în public în Antiohia Pisidiei. Aceştia, după ce au amintit de David, au adăugat: „Din sămânţa acestuia, după făgăduinţă, i-a ridicat Dumnezeu lui Israel — mântuitor pe Iisus” şi celelalte. Iar în epistola trimisă lui Timotei de-Dumnezeu-insuflatul Pavel a adăugat şi acestea: „Adu-ţi aminte de Iisus Hristos Cel înviat din morţi, din sămânţa lui David, după evanghelia mea”⁸³. Şi când le-a scris romanilor chiar de la început a amintit de rudenia cu David şi a zis: „Pavel, rob al lui Iisus Hristos, apostol chemat, ales pentru Evanghelia lui Dumnezeu pe care în Sfintele Scripturi prin profeţii Săi mai dinainte a făgăduit-o despre Fiul Său, Cel născut după trup din sămânţa lui David”⁸⁴.

Eranistes: Dovezile sunt multe şi adevărate. Dar spune-mi: de ce ai omis continuarea mărturiei?

⁸¹ Fapte 2, 30-31.

⁸² Cf. Mt. 16, 13-19.

⁸³II Tim. 2, 8.

⁸⁴ Rom. 1, 1-3.

70

Ortodoxul: Pentru că îndoielile tale sunt cu privire la omenitatea lui Hristos, nu la dumnezeirea Sa. Dacă te-ai fi îndoit cu privire la dumnezeire, ţi-aş fi oferit dovezi despre aceasta. Însă este de ajuns să arate dumnezeirea, chiar dacă aceasta a fost trecută sub tăcere, rostind numai cuvintele „după trup”. Căci pentru a arăta înrudirea unui om simplu, nu am nevoie să spun: „Cutare, fiul după trupul lui cutare”, ci pur şi simplu „fiul”. La fel şi dumnezeiescul evanghelist a alcătuit genealogia. El a spus: „Avraam a născut pe Isaac”⁸⁵, fără să mai adauge „după trup”, fiindcă Isaac era doar om. La fel i-a enumerat şi pe ceilalţi, fiindcă erau oameni fără a mai avea ceva în plus faţă de firea lor. Pe când atunci când propovăduitorii adevărului vorbesc despre Stăpânul Hristos şi dezvăluie celor neştiutori înrudirea Lui de pe pământ, adaugă şi „după trup”. Astfel ei arată prin aceasta dumne­zeirea Lui şi învaţă că Stăpânul Hristos nu este numai om, ci şi Dumnezeu mai înainte de veci.

Eranistes: Ai prezentat multe mărturii atât de la apos­toli, cât şi de la profeţi. Totuşi eu îl cred pe Apostolul care zice că „Cuvântul trup S-a făcut”⁸⁶.

Ortodoxul: Şi eu dau crezare acestei învăţături dumne­zeieşti, dar o înţeleg în mod cucernic, anume că ea spune că Cuvântul S-a făcut trup luând trup şi suflet raţional. Dar dacă Dumnezeu-Cuvântul nu a luat nimic din firea noastră, atunci nu sunt adevărate legămintele pe care Dumnezeul tuturor le-a făcut cu jurământ patriarhilor, binecuvântarea primită de Iuda⁸⁷ nu are nici o valoare, făgăduinţa făcută lui David este o minciună⁸⁸, iar Fecioara nu mai are nici un rost, de vreme ce nu i-a oferit nimic din firea noastră lui

⁸⁵ Mt 1, 2.

⁸⁶ In 1, 14.

⁸⁷ Cf. Fc. 49, 8-12.

⁸⁸ Cf. Ps. 88, 4.

71

Dumnezeu Celui întrupat. Cât priveşte prezicerile profeţilor, acestea nu s-au adeverit. „Prin urmare, zadarnică e propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”⁸⁹, iar nă­dejdea învierii este doar o glumă. Fiindcă, din câte se pare, Apostolul minte când zice: „împreună cu El ne-a sculat şi ne-a făcut să şedem întru cele cereşti întru Hristos Iisus”⁹⁰. Fiindcă dacă Hristos nu a avut nimic din firea noastră, atunci în mod greşit El a fost numit „pârgă”⁹¹ a noastră, iar firea trupului nu a fost înviată din morţi şi nici învrednicită şederii de-a dreapta în cer. Dacă nici una dintre acestea nu a avut loc, atunci cum ne-a sculat şi ne-a aşezat Dumnezeu împreună cu Hristos pe noi care nu avem nimic în comun după fire cu Acela. Însă a rosti unele ca acestea este lucru lipsit de cucernicie. Şi cu toate că nici învierea cea de obşte nu a avut loc şi nici împărăţia cerurilor nu a fost încă dată celor credincioşi, totuşi Apostolul strigă: „împreună cu El ne-a sculat şi ne-a făcut să şedem întru cele cereşti întru Hristos Iisus”, învăţând prin aceasta că, de vreme ce pârga noastră-a înviat şi a primit şederea cea de-a dreapta, şi noi vom avea parte cu siguranţă de înviere, şi că cei care sunt părtaşi firii şi primesc credinţa se împărtăşesc şi de pârga slavei.

Eranistes: Ai înfăţişat în amănunt multe cuvinte adevă­rate. Dar aş vrea să aflu sensul cuvântului evanghelic.

Ortodoxul: Nu ai nevoie de explicaţia altcuiva, fiindcă în­suşi evanghelistul tălmăceşte cuvântul. După ce spune: „Cuvântul trup S-a făcut”, el continuă: „Şi S-a sălăşluit întru noi”. Cu alte cuvinte, el spune că Cuvântul S-a făcut trup prin faptul că S-a sălăşluit întru noi şi că a folosit ca pe un templu tru­pul pe care l-a luat de la noi. Şi ca să ne înveţe că a rămas

89 1 Cor. 15, 14.

⁹⁰ Ef. 2, 6.

⁹¹1 Cor. 15, 20.

72

neschimbat, a adăugat: „Şi noi i-am văzut slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”⁹². Fiindcă deşi era înveşmântat în trup, El a arătat nobleţea părin­tească, a răspândit razele dumnezeirii, a revărsat străluci­rea puterii domneşti şi a descoperit prin facerea de minuni firea ascunsă. În mod asemănător le-a scris dumnezeiescul Apostol şi filipenilor: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Cel ce dintru început fiind în chipul⁹³ lui Dumnezeu, a socotit că a fi El întocmai cu Dumnezeu nu e o prădare⁹⁴, dar S-a golit pe Sine luând chip de rob, deve­nind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce”⁹⁵. Observă înrudirea acestor două afirmaţii. Evanghelistul a spus: „Cuvântul trup S-a făcut”, iar Apostolul a zis: „devenind asemenea oamenilor”; evanghe­listul: „şi S-a sălăşluit întru noi”, iar Apostolul: „luând chip de rob”; şi iarăşi evanghelistul: „noi i-am văzut slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl”, iar Apostolul: „Cel ce dintru început fiind în chipul lui Dumnezeu, a socotit că a fi El în­tocmai cu Dumnezeu nu e o prădare”. Şi pe scurt zicând, amândoi învaţă că deşi El este Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, deşi este învăluit în slava Tatălui, deşi are aceeaşi fire şi pu­tere ca Cel Care L-a născut, deşi El există dintru început, deşi este cu Dumnezeu şi El însuşi este Dumnezeu⁹⁶, deşi a

⁹² In 1, 14.

⁹³ Pavel nu foloseşte cuvântul în sensul tehnic al filosofiei greceşti (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie, esenţă; mai precis, chipul care traduce esenţa” (notă a mitropolitului Bartolomeu Anania la acest verset).

⁹⁴ „Faptul că Dumnezeu-Fiul este şi Se consideră pe Sine egal şi consubstanţial cu Tatăl nu înseamnă câtuşi de puţin că Tatăl a fost de­posedat de propria Sa dumnezeire” (notă a mitropolitului Bartolomeu Anania la acest verset).

⁹⁵ Filip. 2, 5-8.

⁹⁶ cf. In 1, 1.

73

creat întreaga zidire, a luat chip de rob. El părea să fie numai ceea ce se vedea, însă El era şi Dumnezeu înveş­mântat în firea omenească care înfăptuia mântuirea oame­nilor. Aceasta arată cuvintele „Cuvântul trup S-a făcut” şi „devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”. Numai pe aceasta din urmă au văzut-o şi iudeii, fiindcă îi spuneau: „Nu pentru vreun lucru bun aruncăm noi cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu”⁹⁷; şi iarăşi: „Acest om nu este de la Dumnezeu fiindcă nu ţine sâmbăta”⁹⁸.

Eranistes: Iudeii au fost orbiţi de necredinţa lor şi din această cauză au folosit astfel de cuvinte.

Ortodoxul: Şi dacă i-ai fi auzit pe apostoli rostind astfel de cuvinte mai înainte de înviere, ai mai fi acceptat explicaţia?

Eranistes: Poate că da.

Ortodoxul: Atunci ascultă ce au spus aceştia în corabie după marea minune a potolirii mării: „Cine este Acesta că Şi marea şi vânturile I se supun?”⁹⁹.

Eranistes: Am lămurit acest lucru. Însă spune-mi de ce dumnezeiescul apostol zice că El a devenit asemenea oamenilor?

Ortodoxul: Ceea ce a luat nu a fost o asemănare ome­nească, ci fire omenească, pentru că era chip de rob. Aşa cum chipul lui Dumnezeu este socotit ca fire a lui Dumnezeu, tot aşa şi chipul de rob este socotit ca fire de rob. Luând deci această fire, S-a făcut asemenea oamenilor şi la înfăţişare S-a aflat ca un om. Fiindcă deşi El era Dumnezeu, a părut a fi om din cauza firii pe care o luase. Prin urmare, evanghe­listul a spus că S-a făcut trup prin faptul că a devenit ase­menea oamenilor. Şi ca să cunoşti că cei care neagă trupul

⁹⁷ In 10, 33.

⁹⁸ În 9, 16.

⁹⁹ Mt. 8, 27.

74

Mântuitorului nostru sunt adepţii duhului împotrivitor, as­cultă ce spune marele Ioan în epistola sa sobornicească: „Fiece duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi fiece duh care nu mărturiseşte că Iisus a venit în trup, nu este de la Dumnezeu; el este al lui Antihrist”¹⁰⁰.

Eranistes: Ai explicat în mod convingător. Eu însă aş vrea să aflu cum înţelegeau vechii dascăli ai Bisericii sintagma „Cuvântul trup S-a făcut”.

Ortodoxul: Ar fi trebuit ca dovezile apostolilor şi ale profeţilor să te fi convins. Însă de vreme ce cauţi să afli şi in­terpretările Sfinţilor Părinţi, îţi voi face, cu ajutorul lui Dum­nezeu, şi hatârul acesta.

Eranistes: Să nu-mi aduci mărturii ale unor oameni neştiuţi şi îndoielnici, căci nu le voi accepta.

Ortodoxul: Ce zici? Ţi se pare demn de încredere fai­mosul Atanasie, luminătorul strălucit al Bisericii alexandrinilor?

Eranistes: Cu siguranţă! Fiindcă şi-a adeverit învăţă­tura prin cele suferite pentru adevăr.

Ortodoxul: Atunci ascultă ce i-a scris lui Epictet. Iată ce zice¹⁰¹:

1. „Căci spusa de la Ioan «Cuvântul trup S-a făcut» are acest¹⁰² înţeles, cum se poate afla aceasta şi din locul asemă­nător scris de Pavel «Hristos S-a făcut pentru noi blestem»¹⁰³. Căci precum, deşi nu S-a făcut El însuşi blestem, ci a primit blestemul pentru noi, s-a spus totuşi că S-a făcut blestem,

¹⁰⁰1 In 4, 2-3.

101 Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole, Către Epictet, 8 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 174], CPG 2, 2095.

¹⁰² Sfântul Atanasie face referire la fraza anterioară din epistolă: „Tru­pul nu era deofiinţă cu dumnezeirea, ci născut cu adevărat din Maria; şi Cuvântul nu S-a prefăcut El însuşi în oase şi carne, ci a fost în trup”.

¹⁰³ Gal. 3, 13.

75

la fel, fără să Se prefacă în trup, se spune că S-a făcut trup, pentru că a luat trup pentru noi”.

Acestea sunt ale preadumnezeiescului Atanasie. Urmă­toarele sunt ale lui Grigorie, cel binecunoscut tuturor, care de demult a cârmuit oraşul împărătesc ce se află la gura Bosforului şi mai apoi a locuit în Nazianz; el i-a scris în acelaşi fel lui Clidonie împotriva sofismelor lui Apolinarie.

Eranistes: El a fost un om remarcabil şi un luptător de frunte al credinţei.

Ortodoxul: Atunci ascultă-l ce zice¹⁰⁴:

2. „Aşadar, după părerea mea, sintagma «Cuvântul trup S-a făcut»¹⁰⁵ poate avea acelaşi înţeles cu cel al afirmaţiilor că S-a făcut păcat şi blestem¹⁰⁶, nu că Domnul S-a prefăcut întru acestea căci cum ar fi posibil aşa ceva? ci că, prin pri­mirea acestora, El a luat asupra-Şi fărădelegile noastre şi ne-a purtat bolile¹⁰⁷„.

Eranistes: Interpretările amândurora concordă.

Ortodoxul: De vreme ce ţi-am arătat că cei care păstoresc sudul şi nordul sunt în armonie unul cu celălalt, vino să te îndrum acum către dascălii Apusului care şi-au scris interpretarea într-adevăr în altă limbă, însă nu şi în alt gând.

Eranistes: Aud că Ambrozie, cel care a împodobit tronul arhieresc al Mediolanului, a luptat cu vitejie împotriva ori­cărei erezii şi că a scris opere foarte frumoase care sunt în conformitate cu învăţăturile apostolilor.

Ortodoxul: Interpretarea acestuia ţi-o voi înfăţişa. Iată ce spune în cuvântul despre credinţă¹⁰⁸:

¹⁰⁴ Sfântul Grigorie Teologul, Epistola 101, 61, CPG 2, 3032.

¹⁰⁵ In 1, 14.

¹⁰⁶ Cf. II Cor. 5, 21 şi Gal. 3, 13.

¹⁰⁷ Cf. Is. 53, 4.

¹⁰⁸ Titlul dat de Fericitul Teodoret cărţii Sfântului Ambrozie este diferit de cel utilizat astăzi, anume Despre taina întrupării Domnului (6, 59-61), CPL 152.

76

3. „Dar scris este, zic ei, că «Cuvântul trup S-a făcut». Eu nu neg ceea ce s-a scris. Dar luaţi aminte la sensul acestor cuvinte, căci continuă: «şi S-a sălăşluit întru noi», adică acel Cuvânt Care a luat trup este Cel care S-a şi sălăşluit întru noi, adică S-a sălăşluit în trup omenesc. Aşadar, te miri că despre trupul care a fost luat de Dumnezeu-Cuvântul este scris «Cuvântul trup S-a făcut», câtă vreme despre păcat, pe care El nu l-a avut, este scris că S-a făcut păcat?¹⁰⁹ Aceasta nu înseamnă că Cuvântul S-a făcut firea şi lucrarea [evEQyeia] păcatului, ci că a răstignit păcatul nostru în trupul Său. Să înceteze, aşadar, cei ce spun că firea Cuvântului s-a schimbat, fiindcă una este «Cel ce a luat», şi alta «ceea ce a fost luat»”.

Eranistes: După aceştia se cuvine să-i auzim pe dascălii Răsăritului, fiindcă numai această parte a lumii ne-a mai rămas.

Ortodoxul: De fapt ei ar fi trebuit să fie primii de la care să fi ascultat mărturisirea adevărului, pentru că ei au fost cei dintâi care au auzit propovăduirea apostolilor. Însă de vreme ce v-aţi ascuţit limbile împotriva copiilor întâi-născuţi ai evlaviei şi vi le-aţi şlefuit pe tocila minciunii, le-am dat lor locul din urmă ca, ascultându-i mai întâi pe ceilalţi, apoi punând mărturiile lor alături de ale acestora, să vă minunaţi de armonia lor şi să încetaţi cu neclaritatea voastră. Ascultaţi-l, aşadar, pe Flavian care pentru mult timp a ţinut cu înţelep­ciune cârma Bisericii din Antiohia şi a făcut ca bisericile pe care le conducea să plutească în siguranţă deasupra poto­pului arian. Iată cum interpretează cuvântul evanghelic¹¹⁰:

4. „«Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi.» El nu S-a preschimbat în trup şi nici nu a încetat să mai fie Dumnezeu. Dumnezeu a fost dintotdeauna, iar întruparea

¹⁰⁹ Cf. II Cor. 5, 21.

¹¹⁰ Flavian al Antiohiei, Omilie la Ioan 1, 14, CPG 2, 3435, 4.

77

s-a făcut prin iconomie, după ce Acesta Şi-a zidit Sieşi tem­plu şi a locuit în ceea ce a fost creat şi capabil să sufere¹¹¹„.

Şi dacă doreşti să-i asculţi şi pe vechii palestinieni, pleacă-ţi urechea asupra cuvintelor minunatului Ghelasie care a cultivat cu sârg Biserica din Cezareea. Iată ce spune în omilia sa la praznicul Arătării Domnului¹¹²:

5. „Află adevărul de la pescarul Ioan care, spunând: «Cu­vântul trup S-a făcut», a înţeles prin aceasta nu că Acela S-a preschimbat pe Sine, ci că S-a sălăşluit întru noi. Una este cortul şi alta este Cuvântul; una este templul şi alta Dum­nezeu Cel ce locuieşte în el”.

Eranistes: Sunt foarte uimit de armonia interpretărilor.

Ortodoxul: Apoi Ioan, marea lumină a lumii, care mai întâi a udat cu mărinimie Biserica antiohienilor, apoi a arat cu înţelepciune oraşul împărătesc, nu crezi că el a păstrat rânduiala apostolică a credinţei?

Eranistes: îl socotesc într-adevăr un dascăl demn de ad­miraţie.

Ortodoxul: Acest bărbat întru toate strălucit, interpretând pasajul cu pricina, zice¹¹³:

6. „Deci atunci când auzi «Cuvântul trup S-a făcut» să nu fii tulburat sau abătut, fiindcă fiinţa nu s-a preschimbat în trup – gândul acesta ar arăta cea mai mare lipsă de cu­cernicie -, ci a rămas ceea ce a fost şi astfel a luat chip de rob. Fiindcă atunci când zice: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se El blestem de dragul nostru»¹¹⁴, Apostolul nu spune că fiinţa Lui şi-a părăsit slava şi s-a schimbat în blestem (căci nici demonii, nici cei nătângi sau lipsiţi de minte nu ar cugeta una ca aceasta, fiindcă ar însemna ca pe lângă lipsa de cucernicie să aibă şi nebunie).

¹¹¹ Kai EVOiKîjcw; Tcp naOrjTto YEvvf]jaTi.

¹¹² Ghelasie al Cezareei, Fragmente dogmatice. La Arătarea Domnului, CPG1, 3520.

¹¹³ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 15-a la Ioan 1-2, CPG 2, 4425.

¹¹⁴ Gal. 3, 13.

78

Aşadar, el nu spune aceasta, ci că Hristos, primind bleste­mul care era asupra noastră, nu ne-a mai lăsat să fim sub blestem. Tot aşa se spune şi aici că S-a făcut trup, nu prin schimbarea fiinţei în trup, ci prin asumarea trupului, fiinţa rămânând neatinsă”.

Dacă doreşti să-l asculţi şi pe Severian, păstorul Gabalei, îţi voi înfăţişa şi interpretarea acestuia. Asculţi cu atenţie¹¹⁵:

7. „Sintagma «Cuvântul trup S-a făcut» nu se referă la o schimbare a firii Cuvântului, ci la asumarea firii noastre de către Acesta. Dacă socoteşti că verbul «S-a făcut» înseamnă schimbare, oare atunci când îl auzi pe Pavel zicând: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se El bles­tem de dragul nostru», socoteşti că se referă la fire şi schim­bare în blestem? Prin urmare, aşa cum cuvintele «făcându-Se blestem» nu înseamnă nimic altceva decât că a luat asupră-Şi blestemul care era asupra noastră, tot aşa şi «Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi» nu înseamnă nimic altceva afară de asumarea trupului”.

Eranistes: Mă minunez de armonia acestor bărbaţi. Fiindcă toţi au interpretat cuvintele Evangheliei în acelaşi fel ca şi cum s-ar fi împăcat asupra aceluiaşi lucru şi şi-au scris pă­rerile împreună.

Ortodoxul: Munţi şi mări i-au ţinut departe pe unii de ceilalţi, dar separarea aceasta nu a afectat armonia dintre ei, fiindcă cu toţii au fost învăţaţi de unul şi acelaşi har du­hovnicesc. Ţi-aş fi prezentat şi tâlcuirile luptătorilor purtă­tori de biruinţă ai evlaviei, Diodor şi Teodor, dacă nu te-aş fi văzut răuvoitor faţă de aceşti bărbaţi şi nu te-ai fi făcut moştenitor al urii lui Apolinarie faţă de ei¹¹⁶. Ai fi văzut că

¹¹⁵ Severian al Gabalei, Cuvânt despre sigilii, CPG 2, 4209.

¹¹⁶ Se referă la Diodor al Tarsului şi Teodor al Mopsuestiei, învăţă­tori din secolul al IV-lea în tradiţia Bisericii Antiohiei. Ei au fost consi­deraţi de mulţi, în special de cei din Biserica Alexandriei, ca fiind pre­mergătorii lui Nestorie.

79

ei au scris în acelaşi duh, au sorbit şuvoaie de apă din izvorul dumnezeiesc, devenind astfel ei înşişi fântâni ale Duhului. Dar îi voi lăsa deoparte, de vreme ce ai început o luptă ne­înduplecată împotriva lor. Îţi voi arăta totuşi chipul în care înţeleg întruparea dumnezeiască cei mai slăviţi dascăli ai Bi­sericii, astfel încât să cunoşti părerea lor despre firea care a fost luată.

Cu siguranţă ai auzit de acel Ignatie, care a primit harul arhieriei din dreapta marelui Petru şi, păstorind Biserica An­tiohiei, s-a învrednicit de cununa muceniciei, şi de Irineu, cel care s-a bucurat de învăţătura lui Policarp şi a fost luminătorul galatenilor din Apus, precum şi de Ipolit şi Metodie, arhiereii şi mucenicii, şi de alţii al căror nume îl voi prezenta odată cu învăţăturile lor.

80

Eranistes: Chiar îmi doresc să-mi înfăţişezi şi mărturiile acestora.

Ortodoxul: Atunci ascultă-i pe aceşti bărbaţi care pro­povăduiesc învăţătura apostolică.

80

Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei şi Mucenicul

8. Din epistola către Smirneni¹¹⁷

Slăvesc pe Iisus Hristos Dumnezeu, Care v-a înţelepţit aşa, căci am înţeles că aţi ajuns desăvârşiţi în neclintită cre­dinţă, încredinţaţi fiind pe deplin cu privire la Domnul nostru, anume că a fost cu adevărat din neamul lui David după trup, Fiu al lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu¹¹⁸, născut cu adevărat din Fecioară, botezat de Ioan ca să fie împlinită toată dreptatea de către El¹¹⁹, cu ade­vărat răstignit cu trupul pentru noi pe vremea lui Pilat din Pont şi a tetrarhului Irod.

9. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹²⁰

Cu ce mi-i de folos unul dacă mă laudă pe mine, dar huleşte pe Domnul meu, nemărturisind că El este purtător de trup? Cel care nu mărturiseşte aceasta, L-a tăgăduit cu desăvârşire şi este purtător de cadavru.

10. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹²¹

Dacă toate acestea au fost făcute în chip aparent de către Domnul nostru, atunci şi eu tot în chip aparent sunt înlănţuit. Şi pentru ce oare m-am dat pe mine însumi morţii, focului, săbiei, fiarelor? însă cel ce este aproape de sabie,

¹¹⁷ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Sniirneni 1, 1-2, CPG 1, 1025.

¹¹⁸ Cf. Rom. 1, 3-4.

¹¹⁹ Cf. Mt. 3, 15-16.

¹²⁰ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni 5, 2.

¹²¹ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni 4, 2-5, 1.

81

este aproape de Dumnezeu; cel ce este împreună cu fiarele, este împreună cu Dumnezeu. Numai în numele lui Iisus Hristos le îndur pe toate ca să sufăr împreună cu El, fiindcă El, omul desăvârşit şi pe Care unii, ignorându-L, îl tăgăduiesc, mă întăreşte.

11. Al aceluiaşi din epistola către Efeseni¹²²

Căci Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, a fost purtat în pântece de Maria, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt; El a fost născut şi botezat ca ceea ce este muritor în noi să fie curăţat.

12. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹²³

Dacă fiecare din voi în parte şi toţi laolaltă vă adunaţi în harul care vine de la numele Său, într-o singură credinţă şi într-un singur Iisus Hristos, din neamul lui David după trup, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu…

13. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹²⁴

Un. singur doctor este, trupesc şi duhovnicesc, născut din nenăscut, Dumnezeu în om, viaţă adevărată în moarte, şi din Maria şi din Dumnezeu, mai întâi pătimitor, apoi nepătimitor, Iisus Hristos, Domnul nostru.

14. Al aceluiaşi din epistola către Tralieni¹²⁵

Fiţi surzi, aşadar, când cineva vă vorbeşte fără a-L so­coti pe Iisus Hristos, Cel din neamul lui David şi din Maria, Cel care cu adevărat a fost născut, cu adevărat a mâncat şi a băut, a fost prigonit în vremea lui Pilat din Pont, cu ade­vărat a fost răstignit şi a murit în văzul celor de pe pământ, din cer şi de sub pământ.

¹²² Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni 18, 2.

¹²³ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni 20, 2.

¹²⁴ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni 7, 2.

¹²⁵ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Tralieni 9, 1.

82

Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului

15. Din al treilea cuvânt al cărţii împotriva ereziilor¹²⁶

Pentru ce oare au adăugat ei şi cuvintele „în cetatea lui David”¹²⁷, dacă nu pentru a bine vesti împlinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui David, cum că din rodul coapsei lui¹²⁸ va ieşi un împărat veşnic, făgăduinţă pe care a făcut-o Creatorul întregului univers?

16. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹²⁹

Iar prin faptul că a spus: „ascultă acum, tu, casa lui David”¹³⁰, el arată că Dumnezeu i-a făgăduit lui David să ridice un împărat veşnic din rodul coapsei lui. Acesta este Cel ce S-a născut din Fecioara care era din neamul lui David.

17. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹³¹

Aşadar, dacă primul Adam ar fi avut ca tată un om şi ar fi fost născut din sămânţă, s-ar cuveni să spunem că şi al doilea Adam s-a născut din Iosif. Însă dacă acela a fost luat din pământ şi Dumnezeu a fost Creatorul lui, atunci şi Cel care a recapitulat întru Sine pe omul creat de Dumnezeu ar trebui să aibă acelaşi fel de naştere, precum a avut acela.

¹²⁶ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.10, 4, CPG1, 1306.

¹²⁷ Lc. 2, 11.

¹²⁸ Cf. Ps. 131, 11.

¹²⁹ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.21,5.

¹³⁰ Is. 7, 13.

¹³¹ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3. 21, 10-22, 1.

83

De ce oare Dumnezeu nu a luat iar ţărână, ci a preferat ca facerea să aibă loc din Maria? Ca să nu aibă loc o altă facere, nici cel mântuit să fie altul, ci să fie recapitulat chiar acela, păstrându-se asemănarea. De aceea cei care spun că El nu a luat nimic din Fecioară greşesc foarte mult, pentru că se depărtează de moştenirea trupului şi resping asemănarea.

18. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹³²

[…] fiindcă dacă e aşa, atunci inutilă-i coborârea Sa în Maria. De ce ar mai fi coborât într-însa, dacă nu avea de gând să ia ceva de la ea? Ba mai mult, dacă El nu ar fi luat nimic de la Maria, atunci nu ar fi consumat din mâncărurile ce provin din pământ, din care se hrăneşte un trup luat din pământ, şi nici după ce a postit patruzeci de zile ase­menea lui Moise şi Ilie nu ar fi flămânzit¹³³, dacă trupul nu ar fi cerut hrana proprie lui, şi nici Ioan, ucenicul Lui, nu ar fi spus scriind despre El: „Iar Iisus, ostenit din pricina călătoriei, s-a aşezat să se odihnească”¹³⁴, nici David nu ar fi profeţit despre El: „Şi în durerea rănilor Mele au mai pus pe deasupra”¹³⁵, nici nu ar fi lăcrimat pentru Lazăr¹³⁶, nici nu ar fi transpirat cu picături de sânge¹³⁷. El nu ar fi spus „întristat foarte Mi-e sufletul”¹³⁸, şi nici n-ar fi ţâşnit sânge şi apă din coasta care I-a fost străpunsă¹³⁹. Toate acestea sunt semne ale trupului luat din pământ pe care l-a recapitulat întru Sine¹⁴⁰, mântuind astfel creaţia Sa.

¹³² Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3. 22, 2.

¹³³ Cf. Ieş. 34, 28; I Rg. 19, 8; Mt. 4, 2; Lc. 4, 2.

¹³⁴ In 4, 6.

¹³⁵ Ps. 68, 26.

¹³⁶ In 11, 35.

¹³⁷ Cf. Lc. 22, 44.

¹³⁸ Mt. 26, 38.

¹³⁹ In 19, 34.

¹⁴⁰ Cf. Ef. 1, 10.

84

19. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁴¹

Căci aşa cum prin neascultarea unui om care a fost cel dintâi zidit din pământ nelucrat mulţi au fost socotiţi păcă­toşi şi au pierdut viaţa, tot aşa era nevoie ca prin ascultarea unui om care a fost Cel dintâi-născut din fecioară, mulţi să fie îndreptăţiţi şi să primească mântuirea.

20. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁴²

„Eu am zis: Dumnezei sunteţi voi şi toţi fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca nişte oameni muriţi.”¹⁴³ Acestea le zice celor care nu au acceptat darul înfierii¹⁴⁴, ci au necinstit întruparea prin naşterea curată a Cuvântului lui Dumnezeu, au lipsit pe om de înălţarea la Dumnezeu şi s-au arătat nemulţumi­tori faţă de Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru ei. Căci pentru aceasta Cuvântul S-a făcut om şi Fiul lui Dumnezeu Fiul Omului, ca omul, cuprinzând Cuvântul şi primind înfierea, să devină fiu al lui Dumnezeu¹⁴⁵.

21. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁴⁶

Prin faptul că Duhul S-a pogorât pentru iconomia dinainte hotărâtă, şi prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Care este şi Cuvântul Tatălui, Iisus Hristos, Domnul nostru, Unul şi Acelaşi fiind, precum însuşi Domnul dă mărturie şi apostolii mărturisesc şi profeţii propovădu­iesc, a venit la plinirea vremii, întrupându-Se om şi împli­nind toată iconomia cu privire la om, s-au dovedit minci­noase toate învăţăturile celor care au născocit ogdoadele şi tetradele¹⁴⁷ şi înfăţişările aparente¹⁴⁸.

¹⁴¹ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.18, 7.

¹⁴² Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.19, 1.

¹⁴³ Ps. 81, 6-7.

¹⁴⁴ Cf. Rom. 8, 15; Gal. 4, 5; Ef. 1,5.

¹⁴⁵ cf. In 1, 12.

¹⁴⁶ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.17, 4.

¹⁴⁷ Termeni din învăţătura gnostică.

¹⁴⁸ Termen din învăţătura dochetismului.

85

Sfântul Ipolit, Episcopul şi Mucenicul

22. Cuvânt la stihul „Domnul mă paşte”¹⁴⁹

Şi cufărul din lemne nesupuse stricăciunii a fost însuşi Mântuitorul. Căci curăţia şi nestricăciunea cortului Lui s-a făcut cunoscută prin faptul că nu a atras după sine nici o stri­care a păcatului. Pentru că cel care a păcătuit şi a mărturisit zice: „Umplutu-s-au de miros greu şi au putrezit rănile de la faţa nebuniei mele”. Însă Domnul a fost fără de păcat şi omenitatea Sa a fost făcută din lemne nesupuse stricăciunii, adică din Fecioară şi de la Duhul Sfânt, fiind acoperit atât pe dină­untru, cât şi pe dinafară de Cuvântul lui Dumnezeu ca de cel maicurat aur.

23. Al aceluiaşi din cuvântul său despre Elcana şi Ana¹⁵⁰

Adu-mi, Samuele, junca care este atrasă în Betleem, ca să-L arăţi pe împăratul din David, pe Cel uns împărat şi preot de Tatăl.

24. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁵¹

Spune-mi, o, Fericită marie, ce a fost ceea ce s-a zămislit de către tine în pântece, ce a fost ceea ce ai purtat în fecio­rescul tău pântece? Cuvântul lui Dumnezeu Cel întâi-născut

¹⁴⁹ Ps. 22, 1. Sfântul Ipolit, Omilie la stihul 1 al Psalmului 22, CPG 1, 1882, 4.

¹⁵⁰ Sfântul Ipolit, Comentariu la I Regi 1, CPG 1, 1881, 1.

¹⁵¹ Sfântul Ipolit, Comentariu la I Regi 1.

86

din cer a venit la tine şi Omul cel întâi-născut în pântece fecio­relnic S-a plămădit pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu Cel întâi-născut, unindu-Se cu omul cel întâi-născut, să fie dez­văluit.

25. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁵²

A doua oară, prin profeţi cum a fost Samuel, Dumne­zeu a chemat din nou pe popor şi l-a eliberat de sub jugul străinilor. Însă a treia oară, când Dumnezeu S-a înfăţişat în trup prin asumarea firii omeneşti pe care a luat-o din Fecioară, văzând cetatea, a plâns pentru ea.

26. Al aceluiaşi din cuvântul său la începutul cărţii lui Isaia¹⁵³

El a asemănat lumea cu Egiptul, idolatria cu lucrurile făcute de mână omenească, stârpirea şi distrugerea idolatriei cu cutremurul. Pe Cuvântul L-a numit Domn, iar cortul prea­curat în care S-a sălăşluit Domnul nostru Iisus Hristos, când a venit în lume ca să distrugă rătăcirea, l-a numit nor uşor¹⁵⁴.

¹⁵² Sfântul Ipolit, Comentariu la I Regi 1, 1.

¹⁵³ Sfântul Ipolit, Cuvânt la începutul cărţii Profetului Isaia, CPG1, 1885.

¹⁵⁴ Cf. Is. 19, 1.

87

*27. E în limba greacă, imposibil de descifrat*.

88

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei

28. Tâlcuirea la Psalmul 15¹⁵⁷

Dar sufletul lui Iisus a avut o experienţă îndoită. Aceasta fiindcă era atât în locul potrivit sufletelor omeneşti, dar şi în afara trupului trăind şi existând prin sine însuşi. Era, aşadar, raţional şi deofiinţă cu sufletele omeneşti, la fel cum şi tru­pul cel luat din Maria era deofiinţă cu trupurile omeneşti.

29. Al aceluiaşi din cuvântul său despre suflet¹⁵⁸

Ce-au spus oare când au văzut hrănirea pruncului, sau înaintarea lui în vârstă, sau trecerea timpului, sau dezvoltarea trupului? Ca să nu mai vorbim de minunile săvârşite pe pământ, să vadă ei doar învierea morţilor, semnele păti­mirii, urmele biciuirii, rănile bătăilor, coasta zdrobită, sem­nele cuielor, ţâşnirea sângelui, semnele morţii şi, rezumând totul, însăşi învierea propriului Său trup.

30. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁵⁹

Şi în plus dacă cineva vrea să cerceteze cele despre naş­terea trupului, cu siguranţă îl va afla născut în Betleem şi înfăşurat în scutece, trăind pentru câţiva ani în Egipt din cauza uneltirii vrăjmaşului Irod, crescând şi devenind bărbat în Nazaret¹⁶⁰.

¹⁵⁷ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Tâlcuire la Psalmul 15, CPG 2, 3390. CPG zice că aceasta nu este lucrarea lui Eustaţie.

¹⁵⁸ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor), CPG 2, 3353.

¹⁵⁹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor).

¹⁶⁰ Cf. Lc. 2, passim.

89

31. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁶¹

Deoarece cortul lui Dumnezeu-Cuvântul prin care fericitul Ştefan a văzut slava dumnezeiască¹⁶² nu este acelaşi lucru cu însuşi Cuvântul.

32. Al aceluiaşi din cuvântul său la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale”¹⁶³

Aşadar, dacă Cuvântul a început să existe din momentul când a trecut prin pântecele maicii şi a purtat forma trupului, este clar că El S-a născut din femeie. Însă dacă spunem că Dumnezeu-Cuvântul a fost dintru început la Tatăl şi că printr-însul toate s-au făcut, atunci „Cel ce este” şi este cauza a tuturor lucrurilor care s-au făcut nu a fost născut din femeie, ci este prin fire Dumnezeu, autosuficient, nemărginit, de ne­cuprins cu mintea. Însă din femeie a fost născut un om, Care a fost înfipt în pântecele Fecioarei de Duhul Sfânt.

33. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁶⁴

Căci templu cu adevărat curat şi neprihănit este cortul omenesc din jurul Cuvântului, unde, în mod clar, s-a sălăşluit şi a locuit Dumnezeu. Iar aceasta o spunem nu bazându-ne pe presupuneri, fiindcă Fiul după fire al acestui Dumnezeu este Cel care prezice distrugerea şi ridicarea din nou a tem­plului şi în mod clar ne instruieşte şi ne învaţă aceasta când le spune iudeilor însetaţi de sânge: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”¹⁶⁵.

¹⁶¹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor).

¹⁶² Cf. Fapte 7, 56.

¹⁶³ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale” (Pilde 8, 22), CPG 2, 3354.

¹⁶⁴ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale” (Pilde 8, 22).

¹⁶⁵ In 2, 19.

90

34. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁶⁶

Aşadar, atunci când Cuvântul a ridicat templul şi a pur­tat firea umană, a mers printre oameni cu trup, a săvârşit tot felul de minuni fără să fie văzut, iar pe apostoli i-a tri­mis ca propovăduitori ai împărăţiei veşnice.

35. Al aceluiaşi din tâlcuirea Psalmului 92¹⁶⁷

Dacă cuvintele „Cel ce unge” îl indică pe Dumnezeu, al Cărui tron zice psalmistul că este veşnic, atunci este evi­dent că Cel care a uns este în mod clar Dumnezeu după fire şi născut din Dumnezeu. Iar cel uns a primit o virtute nou-dobândită, fiind împodobit de un templu ales datorită dumnezeirii Celui care locuia în el.

¹⁶⁶ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale” (Pilde 8, 22).

¹⁶⁷ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Tâlcuire la Psalmul 92, CPG 2, 3356. Psalmul în cauză este aparent al 92-lea, deşi în textul lui nu se face nici o referire la vreun „uns”. Referiri la ungere apar în Psalmul 44, 7 şi în Psalmul 88, 20.

91

Sfântul Atanasie Mărturisitorul, Episcopul Alexandriei

36. Din apărarea făcută lui Dionisie, episcopul Alexandriei¹⁶⁸

„Eu sunt viţa, voi mlădiţele, iar Tatăl Meu este lucrăto­rul.”¹⁶⁹ Fiindcă noi, după trup, suntem rude ale Domnului. De aceea a şi zis: „Vesti-voi numele Tău fraţilor mei”¹⁷⁰. Şi precum mlădiţele sunt deofiinţă cu viţa şi cresc din ea, tot astfel şi noi cei ce avem acelaşi fel de trup cu al Domnului, primim din plinătatea Lui şi pe El îl avem ca pe o rădăcină spre înviere şi mântuire. Iar Tatăl este numit „lucrătorul”, fiindcă El este Cel ce s-a îngrijit prin Cuvântul de viţă, care este trupul Domnului.

37. Al aceluiaşi din aceeaşi apărare¹⁷¹

Domnul a fost numit „viţă” datorită înrudirii trupeşti pe care o are cu mlădiţele care suntem noi.

38. Al aceluiaşi din cuvântul mai mare despre credinţă¹⁷²

Expresia „La început a fost Cuvântul”¹⁷³ evidenţiază în mod clar dumnezeirea, iar „Cuvântul trup S-a făcut”¹⁷⁴ arată firea omenească a Domnului.

¹⁶⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre învăţătura lui Dionisie 10, 4-5, CPG 2, 2121.

¹⁶⁹ In 15, 5.

¹⁷⁰ Ps. 21, 22.

¹⁷¹ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre învăţătura lui Dionisie 10, 4-5; 12, 2.

¹⁷² Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă 2, CPG. 2, 2803. Această lucrare este atribuită lui Marcel al Ancirei în CPG.

¹⁷³ In 1, 1.

¹⁷⁴ In 1, 14.

92

39. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁷⁵

Iar cuvintele „în vin îşi va spăla veşmântul”¹⁷⁶ vor să spună că în propriul sânge îşi va spăla trupul, care este haina dumnezeirii.

40. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt¹⁷⁷

Fiindcă cuvântul „era”¹⁷⁸ se referă la Dumnezeirea Lui, pe când cuvintele „trup S-a făcut”¹⁷⁹ se referă la trupul Lui. „Cuvântul trup S-a făcut”¹⁸⁰ nu fiind redus la trup, ci purtând trup. E acelaşi lucru ca şi cum ar spune cineva că a îmbătrânit cutare chiar dacă el nu s-a născut aşa de la început, sau că soldatul a ajuns veteran, şi că astfel el a devenit ceea ce nu a fost mai înainte. Ioan zice: „Fost-am în insula Patmos în ziua Domnului (duminică)”¹⁸¹, nu fiindcă el acolo a venit întru fiinţă sau că acolo s-a născut, ci, în loc de „am fost prezent”, el spune: „Fost-am în Patmos”. Tot astfel şi Cuvântul a fost prezent în trup, precum zice Scriptura, „Cuvântul trup S-a făcut”¹⁸². Ascultă ce zice: „Ajuns-am ca un vas stricat”¹⁸³ şi „Ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morţi slobod”¹⁸⁴.

41. Al aceluiaşi din epistola către Epictet¹⁸⁵

Căci cine a auzit astfel de lucruri vreodată? Cine le-a predat, învăţând pe alţii, sau le-au primit de la alţii? „Căci

¹⁷⁵ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre învăţătura lui Dionisie 10, 4-5, 75.

¹⁷⁶ Fc. 49, 11.

¹⁷⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre învăţătura lui Dionisie 10, 4-5.

¹⁷⁸ cf. In 1, 1.

¹⁷⁹ In 1, 14.

¹⁸⁰ In 1, 14.

¹⁸¹ Apoc. 1,9.

¹⁸² In 1, 14.

¹⁸³ Ps. 30, 12.

¹⁸⁴ Ps. 87,5.

¹⁸⁵ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 2 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 169], CPG 2, 2095.

93

din Sion va ieşi legea lui Dumnezeu şi Cuvântul Domnului din Ierusalim.”¹⁸⁶ Dar acestea de unde au ieşit? Ce iad a năs­cocit să spună că trupul cel luat din Maria este deofiinţă cu dumnezeirea Cuvântului, sau despre Cuvânt că S-a prefă­cut în carne, în oase, în păr şi în trup întreg? Cine a auzit în Biserică, sau în general de la creştini, că Domnul a purtat un trup închipuit şi nu după fire?

42. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹⁸⁷

Cine auzind că nu din Maria, ci din fiinţa Lui Şi-a luat Cuvântul Sieşi un trup pătimitor, ar mai numi creştin pe cel ce spune acestea? Cine a născocit această hulă neîngădu­ită? Sau cui i-ar fi venit măcar în minte să spună că cel ce zice că trupul Domnului e din Maria nu mai cugetă în dum­nezeire o Treime, ci o pătrime? Şi că pentru a evita aceasta cei ce cugetă aşa spun că trup pe care l-a îmbrăcat Mântuitorul din Maria este din fiinţa Tatălui. De unde au scos iarăşi unii hula egală cu cele mai dinainte, ca să spună că trupul nu e mai tânăr decât dumnezeirea Cuvântului, ci e împreunăveşnică cu El, fiindcă s-a plămădit din fiinţa înţelepciunii?

43. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă¹⁸⁸

După dumnezeieştile Scripturi, ceea ce s-a luat din Maria este omenescul prin fire şi trupul Domnului era adevărat. Era adevărat pentru că era acelaşi cu al nostru. Căci Maria a fost sora noastră, fiindcă toţi suntem din Adam. Despre aceasta nu se poate îndoi cineva, dacă îşi aminteşte de cele scrise de Luca¹⁸⁹.

¹⁸⁶ Is. 2, 3.

¹⁸⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 2.

¹⁸⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 7.

¹⁸⁹ în textul Sfântul Atanasie urmează citat textul de la Lc. 24, 39-40.

94

Sfântul Vasile, Episcopul Cezareei

44. Din tâlcuirea la Psalmul 59¹⁹⁰

„Toţi cei de alt neam”, plecându-se, „s-au supus” jugu­lui lui Hristos; de aceea va călca „peste Idumeea cu încălţă­mintea Lui”¹⁹¹. Iar încălţăminte a dumnezeirii este trupul cel purtător de Dumnezeu cu care a venit printre noi.

45. Al aceluiaşi din lucrarea sa despre Sfântul Duh trimisă episcopului Amfilohie¹⁹²

Pavel foloseşte prepoziţia „din” în loc de „prin” când zice: „Născut din femeie”¹⁹³. Că despre femeie se cade a spune că s-a născut „din” bărbat, iar despre bărbat că s-a născut „prin” femeie, acest lucru ni l-a explicat clar în altă parte, în cele ce zice: „După cum femeia este din bărbat, la fel şi bărbatul este prin femeie”¹⁹⁴. Aici însă, că expresiile se pot folosi diferit [decât se obişnuieşte], [Pavel] corectează, în acelaşi timp în treacăt, greşeala unora care socotesc că trupul Domnului este spiritual. [Vrând] să arate că trupul purtător de Dumnezeu a fost alcătuit din frământătura omenească, a preferat termenul cel mai expresiv, pentru că expresia „prin femeie” putea să sugereze o naştere aparentă, pe când expresia „din femeie” putea să indice suficient părtăşia firii fiului la firea mamei.

¹⁹⁰ Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 59 [trad. Pr. D. Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 329], CPG 2, 2836.

¹⁹¹ Ps. 59,9.

¹⁹² Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 5 [trad. Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, PSB 12, EIBMbOR, Bucureşti, 1988, p. 27], CPG 2, 2839.

¹⁹³ Gal. 4, 4.

¹⁹⁴1 Cor. 11, 12.

95

Sfântul Grigorie, Episcopul Nazianzului

46. Din prima expunere către Clidonie¹⁹⁵

Dacă cineva spune despre trupul lui Hristos că s-a co­borât din cer şi că nu este de aici şi de la noi, să fie anatema. Fiindcă trebuie să se conştientizeze că pasaje precum „omul cel de-al doilea”¹⁹⁶, „precum cel ceresc, aşa şi cei cereşti”¹⁹⁷, „nimeni nu s-a suit la cer decât Cel Care S-a pogorât, Fiul Omului”¹⁹⁸ şi altele asemănătoare acestora au fost spuse da­torită unirii cu fiinţa omenească, la fel cum s-a spus că toate prin Hristos s-au făcut¹⁹⁹ şi că Hristos sălăşluieşte în inimile noastre²⁰⁰, însă nu în virtutea părţii văzute a lui Dumnezeu, ci în virtutea celei intuite, fiindcă după cum numirile au fost amestecate, tot aşa au fost şi firile.

47. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt²⁰¹

Să vedem ce spun despre motivul înomenirii, adică al întrupării, după cum zic ei. Dacă aceasta s-a petrecut pentru ca Dumnezeu, Care de altfel este necuprins, să poată fi cuprins şi pentru ca El să poată comunica cu oamenii ca printr-un văl prin intermediul trupului, atunci bine le mai stă cu masca şi rolul pe care îl joacă! Ca să nu mai zic că se

¹⁹⁵ Sfântul Grigorie Teologul, Epistole 101, 30-31, CPG 2, 3032.

¹⁹⁶1 Cor. 15, 47.

¹⁹⁷1 Cor. 15, 48.

¹⁹⁸ In 3, 13.

¹⁹⁹ Cf In 1, 3.

²⁰⁰ Cf. Ef. 3, 17.

²⁰¹ Sfântul Grigorie Teologul, Epistole 101,50-54.

96

putea ca Dumnezeu să comunice cu noi şi într-alt mod, aşa cum a mai făcut-o de demult prin rugul aprins²⁰² sau sub chip de om²⁰³. Dar dacă aceasta s-a petrecut pentru ca să nimi­cească osânda pricinuită de păcat, sfinţind asemănătorul prin asemănător, atunci aşa cum I-a trebuit un trup pentru trupul osândit şi un suflet pentru suflet, tot aşa I-a trebuit o minte pentru mintea care, în Adam, nu numai că a căzut, dar a fost chiar prima afectată, după cum spun şi medicii despre boli. Căci cea care a primit porunca, a fost şi cea care n-a păzit-o. Iar cea care n-a păzit-o, aceasta a şi cutezat încălcarea ei. Şi cea care a încălcat-o, a fost şi cea care a avut cea mai mare nevoie de mântuire. Şi cea care a avut cea mai mare nevoie de mântuire, aceasta a şi fost asumată. Şi astfel, fie că le place sau nu, a fost demonstrat acum prin dovezi şi constrângeri geometrice, cum spun ei, că ceea ce a fost asumat a fost mintea.

Dar tu faci ceva asemănător ca atunci când, văzând pe un om căruia odată cu un ochi i s-ar îmbolnăvi şi un picior, tu, în loc să i le vindeci pe amândouă, îi vindeci doar piciorul, iar ochiul i-l laşi netămăduit, sau ca atunci când întâlnind un pictor care nu pictează bine, tu îi modifici tabloul, dar pe el îl ignori ca şi când ar fi făcut ceva reuşit. Iar dacă ei, siliţi de aceste argumente, ar apela la ideea conform căreia Dumnezeu poate mântui pe om chiar şi fără minte, atunci este foarte probabil că îi este cu putinţă să o facă şi fără trup, doar printr-un simplu act de voinţă, aşa cum în chip netru­pesc le face şi le-a făcut pe toate celelalte. Aşadar, înlătură odată cu mintea şi trupul, ca ieşirea din minţi să-ţi fie desă­vârşită.

²⁰² Cf. Ieş. 3, 2.

²⁰³ Cf. Fc. 18, 1.

97

Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei

48. Din cuvântul său despre Avraam²⁰⁴

Aşadar, Cuvântul S-a coborât, însă nu gol, ci făcându-Se trup²⁰⁵, nu în chip de Dumnezeu, ci în chip de rob²⁰⁶. Prin ur­mare, Acesta este Cel care a zis că nu poate face nimic prin Sine însuşi²⁰⁷, fiindcă a nu putea este semnul slăbiciunii. Aşa cum întunericul este opus luminii, moartea, vieţii, tot aşa şi slăbiciunea este opusă puterii. Şi totuşi Hristos este Puterea lui Dumnezeu²⁰⁸, iar puterea în nici un caz nu este slabă. Dacă puterea ar fi slabă, în ce ar mai sta atunci tăria ei? Deci atunci când Cuvântul spune clar că nu poate face nimic, e evident că nu atribuie lipsa puterii dumnezeirii Celui Unuia-Născut, ci. confirmă faptul că lipsa puterii este din pricina slăbiciunii firii noastre. Iar trupul este slab, după cum şi Scriptura zice: „Duhul este osârduitor, însă trupul neputincios”²⁰⁹.

49. Al aceluiaşi din cuvântul său despre desăvârşirea vieţii²¹⁰

Dar adevăratul Legiuitor, al Cărui chip este Moise, a creat din nou Sieşi din pământul nostru tablele firii noastre. Căci

²⁰⁴ Sfântul Grigorie de Nyssa, Cuvânt despre dumnezeirea Fiului şi Sfân­tului Duh, CFG Supl. 3192.

²⁰⁵ cf. In 1, 14.

²⁰⁶ Cf. Filip. 2, 6-8.

²⁰⁷ cf. In 5, 19.

²⁰⁸ Cf. I Cor. 1, 24.

²⁰⁹ Mt. 26, 41.

²¹⁰ Sfântul Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, PSB 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 88], CPG 2, 3159.

98

nu nunta I-a făurit Lui trup purtător de dumnezeire, ci Se face El însuşi făuritor al trupului Său, pe care scrie degetul dumnezeiesc. Căci Duhul Sfânt S-a pogorât peste Fecioara Maria şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o. Iar făcându-se aceasta, firea a avut iarăşi nesfărâmarea şi s-a făcut nemuritoare prin cele scrise în ea de degetul dumnezeiesc.

50. Al aceluiaşi din cuvântul său împotriva lui Eunomie²¹¹

Aşadar, spunem că atunci când el zice în cuvintele pre­cedente că înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă²¹², face aluzie prin cuvânt la plămădirea trupului Domnului. Fiindcă ade­vărata înţelepciune nu a locuit într-o casă străină, ci şi-a zidit sieşi locaş din trupul fecioresc.

51. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt²¹³

Cuvântul a existat mai înainte de veci, în timp ce tru­pul a fost făcut în zilele din urmă²¹⁴ şi nimeni nu trebuie să

99

răstoarne lucrurile şi să spună că trupul este mai dinainte de veci, sau că Cuvântul a venit la existenţă în vremurile din urmă.

52. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt215

Cuvintele „m-a zidit”²¹⁶ se referă nu la ceea ce este dum­nezeiesc şi nemuritor, ci, aşa cum s-a spus, la ceea ce a fost asumat, potrivit iconomiei dumnezeieşti, din firea noastră creată.

53. Al aceluiaşi din primul său cuvânt despre Fericiri²¹⁷

„Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luând.”²¹⁸ Ce poate fi mai sărac pentru Dumnezeu decât chipul de rob? Ce poate fi mai smerit pentru împăratul celor ce sunt, decât să Se facă părtaş firii noastre celei sărace? îm­păratul împăraţilor şi Domnul domnilor îmbracă de bună­voie chipul robiei noastre.

²¹¹ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3, 1, 44, CPG 2, 3135.

²¹² Cf. Pilde 9, 1.

²¹³ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3, 3, 64.

²¹⁴ Cf. Evr. 1, 1-2.

²¹⁵ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3, 1, 50.

²¹⁶ Pilde 8, 22.

²¹⁷ Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvântul I [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, PSB 29, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 338], CPG Supl. 3160-61.

²¹⁸ Filip. 2, 6-7.

100

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei

54. Din omilia la Ioan Botezătorul²¹⁹

Aşadar, nu te gândi la o unire trupească şi nu te aştepta la relaţie conjugală. Fiindcă Creatorul tău este Cel Care cre­ează templul Său trupesc care se naşte din tine.

55. Al aceluiaşi din cuvântul său la textul „Duhul Domnului este peste Mine”²²⁰

Ascultaţi ce spune: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că El M-a uns”²²¹. Nu înţelegeţi, zice, cele pe care le citiţi. Căci am venit la voi uns de Duhul. Însă ceea ce unge Duhul nu este firea nevăzută, ci ceea ce ne este comun ca fire.

101

Sfântul Amfilohie, Episcopul Iconiului

56. Din cuvântul său la textul „Tatăl este mai mare decât Mine”²²²

Aşadar, fă deosebire între firi, între cea a lui Dumnezeu şi cea a omului. Căci omul nu vine din Dumnezeu printr-o pierdere şi nici Dumnezeu nu vine din om printr-o adău­gire. Despre Dumnezeu şi despre om vorbesc. Când atribui trupului Pătimirile şi lui Dumnezeu minunile, atunci, în mod neapărat şi involuntar, atribui cuvintele smerite Omului din Maria, iar pe cele înălţătoare şi dumnezeieşti Cuvântului Care este dintru-nceput. De aceea şi Eu uneori rostesc cu­vinte înălţătoare, iar alteori cuvinte smerite, cu scopul de a arăta prin cele înălţătoare nobleţea Cuvântului care sălăş­luieşte înăuntru, iar prin cele smerite ca să fac cunoscută slă­biciunea trupului smerit. Aşadar, uneori spun că sunt egal cu Tatăl, iar alteori spun că Tatăl este mai mare. Iar făcând aceasta nu Mă contrazic pe Mine însumi, ci arăt că sunt şi Dumnezeu şi om dumnezeu prin cuvintele înălţătoare şi om prin cele smerite. Însă dacă vreţi să ştiţi cum Tatăl este mai mare decât Mine, iată vă spun: vorbeam despre trup, nu despre persoana dumnezeirii.

²¹⁹ Flavian al Antiohiei, Omilie la Ioan Botezătorul, CFG 2, 3435, 2.

²²⁰ Flavian al Antiohiei, Cuvânt la textul „Duhul Domnului este peste Mine” [Lc. 4, 18], CPG 2, 3435, 3.

²²¹ Lc. 4, 18.

²²² Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 12 (Cuvânt la textul „Tatăl este mai mare decât Mine” [In. 14, 28]), CPG 2, 3245, 12.

102

57. Al aceluiaşi din cuvântul său la textul „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine”²²³

Care Adam s-a arătat neascultător în Rai? Ce fel de om întâi-făcut a fost făcut din trup ceresc la prima facere? Cel din pământ a fost făcut la început, cel din pământ a fost neascultător, cel din pământ a fost asumat. Prin urmare, cel din pământ a fost cel mântuit, pentruca sensul iconomiei dumnezeieşti să fie arătat şi adevărat, şi necesar.

103

Sfântul Ioan, Episcopul Constantinopolului

58. Din cuvântul pe care l-a rostit când mai-marele goţilor a vorbit înaintea lui²²⁴

Priveşte ce face El dintru început. Îmbracă firea noastră cea slăbită, subjugată, astfel încât prin intermediul ei să se lupte şi să se războiască; şi dintru început El dezrădăcinează cu totul firea răzvrătirii.

59. Al aceluiaşi din cuvântul său la Naşterea lui Hristos²²⁵

Căci cum să nu fie o dovadă de cea mai mare nebunie că ei, care bagă pe dumnezeii lor în pietre şi în statui ieftine de lemn şi îi închid ca într-o temniţă, încă socotesc că nu fac şi nici nu spun ceva ruşinos, însă ne acuză pe noi care spunem că Dumnezeu Şi-a zidit Sieşi templu viu din Duhul Sfânt prin care a ajutat pe toată lumea? Căci dacă este ruşinos ca Dumnezeu să locuiască într-un trup omenesc, atunci cu mult mai ruşinos este să locuiască în piatră şi în lemn, fiindcă piatra şi lemnul sunt de mai puţină cinste decât omul; afară numai dacă nu li se pare lor că neamul nostru omenesc este de mai puţin preţ decât aceste materii lipsite de simţire. Aceştia pogoară fiinţa lui Dumnezeu în pietre şi în câini, iar mulţi dintre eretici o pogoară şi în obiecte mai de necinste decât acestea. Noi însă nici n-am suferi să se audă vreodată aşa ceva, ci spunem că Hristos a luat din pântecele feciorelnic

²²³ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Cuvânt la textul „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine” (In 5, 19), CPG 2, 3445, 10a.

²²⁴ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie rostită înaintea mai-marelui goţi­lor, CPG 2, 4441,9.

²²⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Naşterea lui Hristos 6, CPG 2, 4334.

104

trup curat, sfânt, neprihănit şi liber de orice păcat şi a în­dreptat vasul Său.

60. Şi puţin mai departe²²⁶

Noi spunem că Dumnezeu-Cuvântul Şi-a zidit Sieşi tem­plu sfânt şi că prin acesta El a introdus chipul de vieţuire din ceruri în viaţa noastră.

61. Al aceluiaşi din cuvântul său „Că cele rostite şi săvârşite în chip smerit de Hristos nu sunt din pri­cina slăbiciunii puterii, ci din cea a deosebirilor iconomiei227

Care sunt dar pricinile că şi El, şi apostolii au spus despre El multe lucruri smerite? Cea dintâi pricină şi cea mai mare este că S-a îmbrăcat cu trup şi că a vrut ca toţi, şi cei de atunci şi cei de mai târziu, să creadă că ceea ce se vede nu este vreo umbră sau vreo închipuire, ci este o fire adevă­rată. Deci dacă atât apostolii, cât şi El însuşi au spus despre El atâtea lucruri smerite şi omeneşti, şi totuşi diavolul a reuşit să-i convingă pe câţiva oameni ticăloşi şi nemernici să nege scopul întrupării Lui potrivit iconomiei şi să îndrăznească să spună că nu a luat trup şi să distrugă tot temeiul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, câţi n-ar fi căzut în această pră­pastie dacă nu s-ar fi spus acestea?

Ortodoxul: Ca să nu-ţi obosesc urechile cu un număr mare de citate, ţi-am oferit câteva de la mai mulţi propovăduitori ai adevărului, iar acestea ar trebui să fie suficiente pentru a arăta cum gândesc şi teologhisesc bărbaţii demni de toată lauda. Acum ar fi rândul tău să-ţi exprimi părerea cu privire la cele ce s-au spus.

Eranistes: Cu toţii au căzut de acord în cele spuse, iar cei care se îngrijesc de pământul din Apus au fost în acelaşi

²²⁶ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Naşterea lui Hristos 6.

²²⁷ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deofiinţime (Omilia a 7-a Despre fiinţa lui Dumnezeu cum că este de neînţeles 3), CPG 2, 4320.

105

cuget cu cei care îl cultivă în Răsărit, însă am văzut multă deosebire în cuvintele lor.

Ortodoxul: Aceşti oameni au fost urmaşii dumnezeieş­tilor Apostoli. Unii dintre ei chiar s-au şi bucurat de privile­giul de a auzi glasul cel sfânt şi de a vedea chipul acestor bărbaţi vrednici de laudă, iar cei mai mulţi au fost împodo­biţi cu cununa muceniciei. Deci ţi se pare că este lucru drept a rosti cuvinte de hulă împotriva acestora?

Eranistes: Mă tem să fac aceasta, dar nici multa deose­bire nu o pot accepta.

Ortodoxul: Atunci eu iar îţi voi prepara un medicament neobişnuit. Îţi voi pune înainte pe unul dintre învăţătorii mi­nunatei voastre erezii, pe Apolinarie, şi îţi voi demonstra că şi el a înţeles propoziţia „Cuvântul trup S-a făcut” la fel ca şi Sfinţii Părinţi. Aşadar, ascultă ce scrie despre aceasta în car­tea sa scrisă sub forma capetelor.

106

Apolinarie

62. Din cartea Sumar²²⁸.

Dacă cineva nu se schimbă în ceea ce ia, iar Hristos a luat trup, atunci El nu a fost schimbat în trup.

63. Şi îndată adăugând, zice²²⁹:

Căci prin intermediul trupului ni S-a dat pe Sine spre înrudire ca să ne mântuiască. Dar Cel ce mântuieşte este cu mult mai bun decât cel ce este mântuit. Aşadar, El este cu mult mai bun decât noi chiar şi atunci când este în trup, însă El n-ar fi fost cu mult mai bun decât noi dacă s-ar fi schimbat în trup.

64. Şi puţin după acestea spune²³⁰:

Necompusul este numai unul, însă compusul nu poate fi numai unul. Cel ce zice că El S-a făcut trup afirmă o schimbare a Cuvântului Unic. Însă dacă şi compusul este numai unul, aşa cum este omul, atunci oricine afirmă că datorită unirii cu trupul „Cuvântul trup S-a făcut” se referă la acel „unul” făcut prin compunere.

65. Şi puţin mai departe spune acestea²³¹:

întruparea înseamnă chenoză, iar chenoza n-a arătat un Fiu al lui Dumnezeu, ci un Fiu al Omului Care S-a deşertat pe Sine prin înveşmântare²³², nu prin schimbare²³³.

²²⁸ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

²²⁹ Apolinarie, Lui Diodor, CPG 2, 3657.

²³⁰ Apolinarie, Lui Diodor, CPG 2, 3657.

²³¹ Apolinarie, Lui Diodor, CPG 2, 3657.

²³² Cf. şi sensul dat de Fericitul Teodoret la Fc. 49, 11, la pp. 56-57, mai sus.

²³³ Cf. Filip. 2, 7.

107

Ortodoxul: Iată că şi dascălul dogmelor tale introduce cuvântul „înveşmântare”. Şi iarăşi:

66. În scurta sa carte Despre credinţă spune²³⁴:

Prin urmare, credem că, în timp ce dumnezeirea a rămas neschimbată, ea s-a întrupat spre înnoirea omenirii. Fiindcă nici o alterare, schimbare sau îngrădire nu a atins puterea sfântă a lui Dumnezeu.

67. Şi puţin mai departe²³⁵:

Ne închinăm lui Dumnezeu, Cel ce a luat trup din Sfânta Fecioară şi Care, prin urmare, a fost om după trup şi Dum­nezeu după duh.

68. Iar într-o altă carte scrie următoarele²³⁶:

Mărturisim că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, nu prin numire, ci în realitate, luând trup din Fecioara Maria.

Eranistes: Nu mă aşteptam ca Apolinarie să gândească în felul acesta, fiindcă aveam alte păreri despre el.

Ortodoxul: Iată, aşadar, ai aflat că nu numai profeţii şi apostolii şi dascălii lumii care au fost hirotoniţi după aceştia, ci că şi Apolinarie, scriitorul neroziilor eretice, mărturiseşte că Dumnezeu-Cuvântul este neschimbabil, nu zice că El S-a schimbat în trup, ci că a luat trup. Şi aceasta de multe ori a afir­mat-o, precum aţi auzit. Aşadar, nu vă mai luptaţi să-l întreceţi pe dascălul vostru în cuvinte de hulă. „Nu este ucenic mai mare decât învăţătorul său”, a zis Domnul.

Eranistes: Mărturisesc şi eu că Dumnezeu-Cuvântul este neschimbabil şi că a luat trup. Căci a te împotrivi atâtor de multe mărturii nu este altceva decât curată nebunie.

²³⁴ Apolinarie, Credinţa în detaliu 11, CPG 2, 3645.

²³⁵ Apolinarie, Credinţa în detaliu 11.

²³⁶ Apolinarie, Credinţa în detaliu 11, CPG 2, 3645.

108

Ortodoxul: Aşadar, eşti de părere că ar fi bine să purcedem spre rezolvarea celorlalte chestiuni?

Eranistes: Haide să lăsăm cercetarea acestora pe mâine.

Ortodoxul: Să ne despărţim dar punând punct discuţiei noastre de până acum şi să nu uităm celeasupra cărora am căzut de acord.

Dialogul al doilea

NE AMESTECAT

Eranistes: Eu am venit precum am promis, iar tu trebuie să faci una din două: fie dezlegi problemele, fie eşti de acord cu cele pe care le spunem noi.

Ortodoxul: îţi accept propunerea, fiindcă o socotesc corectă şi dreaptă. Dar mai întâi ar trebui să ne reamintim unde am lăsat discuţia noastră de ieri şi la ce concluzie a ajuns dialogul nostru.

Eranistes: Voi reaminti eu concluzia la care am ajuns. Căci îmi amintesc că am mărturisit împreună că Dumnezeu-Cuvântul este neschimbat şi că a luat trup, nu că S-a schimbat în trup.

Ortodoxul: Se pare că ai fost mulţumit de acele concluzii devreme ce le-ai amintit cu atâta exactitate.

Eranistes: Am spus deja că cel ce s-ar împotrivi atâtor de mulţi renumiţi învăţători ar fi de-a dreptul nebun. Şi nu puţin am fost ruşinat să aud că Apolinarie spune aceleaşi lucruri precum ortodocşii, deşi în cuvintele sale despre întrupare merge în mod clar în direcţia opusă.

Ortodoxul: Aşadar, mărturisim că Dumnezeu-Cuvântul a luat trup, da?

Eranistes: Cu siguranţă.

Ortodoxul: Ce înţelegem prin trup? Numai trupul, precum socotesc Arie şi Eunomie, sau trup şi suflet?

Eranistes: Trup şi suflet.

Ortodoxul: Ce fel de suflet? Un suflet raţional sau, aşa cum îl numesc unii, vegetativ ori dătător de viaţă? Căci sofis­mul născocitor al lui Apolinarie ne sileşte să întrebăm şi ceea ce nu se cuvine.

110

Eranistes: Zice Apolinarie că există vreo deosebire între suflete?

Ortodoxul: El zice că omul este alcătuit din trei elemente: din trup şi din suflet dătător de viaţă, precum şi din suflet raţional pe care el îl numeşte minte. Pe când dumnezeiasca Scriptură cunoaşte un singur suflet, nu două. Şi acest lucru ne învaţă clar plăsmuirea primul om, căci zice: „A luat Dum­nezeu ţărână din pământ şi l-a zidit pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet care trăieşte”²³⁷, iar în Evanghelii Domnul le-a zis sfinţilor Lui ucenici: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă, ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”²³⁸. Iar când dumnezeiescul Moise i-a numărat pe cei ce au coborât în Egipt şi a rostit numărul cu care fiecare căpetenie a intrat, a spus: „Toate sufletele care au intrat în Egipt au fost şaptezeci şi cinci”²³⁹, numărând câte un suflet pentru fiecare dintre cele care intra­seră. Iar în Troa, când toată lumea socotea că Eutihie murise, dumnezeiescul apostol a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul său este în el”²⁴⁰.

Eranistes: A fost clar arătat că fiecare om are un singur suflet.

Ortodoxul: Dar Apolinarie spune că sunt două şi că Dumnezeu-Cuvântul a luat suflet iraţional, iar în locul sufletului raţional a fost El însuşi în trup. De aceea te-am întrebat ce fel de suflet spui că a fost luat odată cu trupul.

Eranistes: Eu unul am spus că a fost un suflet raţional, căci urmez dumnezeieştii Scripturi.

Ortodoxul: Aşadar, mărturisim că Dumnezeu-Cuvântul a luat forma de rob desăvârşită.

²³⁷ Fc. 2, 7.

²³⁸ Mt. 10, 28.

²³⁹ Fc. 46, 27.

²⁴⁰ Fapte 20, 10.

111

Eranistes: Da, forma desăvârşită.

Ortodoxul: Foarte corect. Şi fiindcă primul om s-a supus în întregime păcatului şi a distrus caracteristicile chipului dumnezeiesc, iar neamul a urmat strămoşului, a fost nevoie ca, în dorinţa Sa de a reînnoi chipul care fusese întunecat, Creatorul să ia întreaga fire şi să întipărească în ea caracte­ristici mult mai bune decât primele.

Eranistes: Acestea sunt adevărate. Dar socotesc că ar fi bine mai întâi să ne lămurim asupra sensului cuvintelor, astfel încât dialogul nostru să curgă lin şi nimic îndoielnic să se strecoare ca să ne întrerupă discuţia.

Ortodoxul: Foarte bine. Prin urmare, întreabă ce doreşti.

Eranistes: Cum trebuie să-L numim pe Iisus Hristos? Om sau Dumnezeu?

Ortodoxul: în nici un fel separat de celălalt, ci într-amândouă felurile împreună. Căci când Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, a fost numit Iisus Hristos. „Vei pune, zice, numele Lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lui”²⁴¹ şi: „Astăzi se naşte pentru voi Hristos Domnul în cetatea lui David”²⁴². Acestea sunt cuvintele îngerilor. Iar mai înainte de întrupare Se numea Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domn, Dumnezeu-Cuvântul şi Făcător. Căci „la început, zice, a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dum­nezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”²⁴³ şi „toate printr-însul s-au făcut”²⁴⁴ şi „El era viaţa”²⁴⁵ şi „El era lumina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul”²⁴⁶. Şi sunt multe alte afirmaţii asemenea acestora care dezvăluie firea dum­nezeiască. Dar după întrupare aceeaşi persoană a fost nu­mită şi Iisus şi Hristos.

²⁴¹ Mt. 1, 21.

²⁴² Lc. 2, 11.

²⁴³ In 1, 1.

²⁴⁴ In 1, 3.

²⁴⁵ In 1, 4.

²⁴⁶ In 1, 9.

112

Eranistes: Prin urmare, Iisus Domnul este numai Dumnezeu.

Ortodoxul: Doar auzi că Dumnezeu S-a întrupat, şi tu îl numeşti numai Dumnezeu?!

Eranistes: De vreme ce El S-a întrupat fără să Se schimbe, şi a rămas ceea ce era, trebuie să-L numim ceea ce era.

Ortodoxul: Dumnezeu-Cuvântul a fost, este şi va fi ne­schimbat, dar S-a întrupat luând fire omenească. Prin urmare, noi trebuie să mărturisim amândouă firile, atât pe cea care a luat, cât şi pe cea care a fost luată.

Eranistes: Numele ar trebui să vină de la ce este mai bun.

Ortodoxul: Omul, adică făptura care trăieşte, este sim­plă sau compusă?

Eranistes: Compusă.

Ortodoxul: Din ce anume?

Eranistes: Din suflet şi trup.

Ortodoxul: Care dintre aceste două firi este mai bună?

Eranistes: învederat că sufletul, fiindcă el este şi raţional şi nemuritor şi îi este încredinţată stăpânirea asupra făptu­rii omeneşti, pe când trupul este muritor şi stricăcios şi, des­părţit de suflet, este iraţional şi mort.

Ortodoxul: Prin urmare, dumnezeiasca Scriptură s-ar fi cu­venit să numească făptura omenească după firea cea mai bună.

Eranistes: O şi face, de vreme ce pe cei care au intrat în Egipt i-a numit suflete. Fiindcă Israel, zice, a coborât în Egipt cu şaptezeci şi cinci de suflete²⁴⁷.

Ortodoxul: După trup dumnezeiasca Scriptură a numit oare pe careva?

Eranistes: Pe cei care erau robi trupului îi numeşte tru­puri. „A spus, zice, Dumnezeu: Duhul Meu nu va rămâne pururi în oamenii aceştia, pentru că ei sunt numai trup”²⁴⁸.

Ortodoxul: Afară de acuză, nu a numit pe nimeni trup? Eranistes: Nu-mi amintesc.

²⁴⁷ Cf. Fc. 46, 27.

²⁴⁸ Fc. 6, 3.

113

Ortodoxul: Atunci eu îţi voi aminti şi te voi învăţa că şi pe oameni foarte sfinţi i-a numit trup. Răspunde, aşadar: pe apostoli cum îi numeşti? Duhovniceşti sau trupeşti?

Eranistes: Duhovniceşti, şi învăţători, şi corifei ai celor duhovniceşti.

Ortodoxul: Atunci, ascultă ce zice Pavel cel insuflat de Dumnezeu: „Când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m-a ales încă din pântecele maicii mele şi prin harul Său m-a chemat ca întru mine să-L descopere pe Fiul Său, pentru ca eu să-L binevestesc la neamuri, deîndată, fără să fi primit sfat de la trup şi de la sânge, şi fără să mă fi suit la Ierusalim la apos­tolii cei mai dinainte de mine…”²⁴⁹. Atunci când s-a referit la apostoli în felul acesta, el nu-i critica, nu-i aşa?

Eranistes: Desigur că nu-i critica.

Ortodoxul: Nu cumva el îi numea astfel după firea lor văzută şi compara chemarea prin oameni cu chemarea cea din cer?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Atunci ascultă pe David, alcătuitorul de imne, care cântă şi îi zice lui Dumnezeu: „Spre Tine tot trupul va veni”, şi auzi pe Profetul Isaia cum profeţeşte: „Va vedea tot trupul mântuirea Dumnezeului nostru”.

Eranistes: S-a arătat clar că şi fără a acuza dumnezeiasca Scriptură numeşte firea omenească trup.

Ortodoxul: Acum îţi voi arăta şi cealaltă parte.

Eranistes: Care cealaltă?

Ortodoxul: Că dumnezeiasca Scriptură, chiar şi atunci când acuză pe cineva, îl numeşte numai după suflet.

Eranistes: Unde vei afla aşa ceva în dumnezeiasca Scrip­tură?

Ortodoxul: Ascultă-L pe Domnul Dumnezeu Care vor­beşte prin Profetul Iezechiel: „Sufletul care păcătuieşte, acela

²⁴⁹ Gal. 1, 15-17.

114

va muri”²⁵⁰. De asemenea şi prin marele Moise zice: „Sufletul care va păcătui”²⁵¹, şi iarăşi: „Şi va fi astfel încât tot sufletul care nu ascultă de profetul acela, va fi nimicit”²⁵². Şi alte multe citate asemenea acestora se pot afla.

Eranistes: S-a dovedit aceasta.

Ortodoxul: Prin urmare, dacă există oarecare unire şi îmbinare firească a celor create, a celor ce sunt împreunăroabe şi contemporane, dumnezeiasca Scriptură numeşte de obicei această fiinţă omenească, nu numai după firea cea mai bună, ci după ambele, atât după ceea ce este mai mic, cât şi după ceea ce este mai mare. Aşadar, cum ne puteţi imputa nouă că, după ce îl mărturisim pe Domnul Hristos Dumnezeu, îl numim şi om, mai ales când multe lucruri ne silesc să facem aceasta?

Eranistes: Ce anume vă sileşte să-L numiţi om pe Mân­tuitorul Hristos?

Ortodoxul: Deosebirile şi contradicţiile absolute care sunt între învăţăturile eretice.

Eranistes: Şi care învăţături se contrazic între ele?

Ortodoxul: Cea a lui Arie cu cea a lui Sabelie. Primul des­parte fiinţele, iar al doilea amestecă ipostasurile. Arie intro­duce trei fiinţe, în timp ce Sabelie vorbeşte de un ipostas în loc de trei. Spune-mi deci cum trebuie vindecată fiecare boală? Dându-li-se un singur medicament ambelor suferinţe, sau cel potrivit fiecăreia în parte?

Eranistes: Cel potrivit fiecăreia în parte.

Ortodoxul: Aşadar, vom încerca să-l convingem pe Arie să mărturisească o singură fiinţă a Sfintei Treimi, şi pentru aceasta vom oferi dovezi din dumnezeiasca Scriptură.

Eranistes: Aşa trebuie făcut.

²⁵⁰ Iez. 18, 4.

²⁵¹ Lev. 5, 1.

²⁵² Deut. 18, 19 şi Num. 9, 13.

115

Ortodoxul: Cât priveşte discuţia cu Sabelie, vom face invers. Nu vom spune nici un cuvânt despre fiinţă, fiindcă şi el mărturiseşte că una singură este.

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Dar ne vom strădui să vindecăm boala de care este cuprins modul lui de gândire.

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Aşadar, de ce boală am spus că suferă acesta?

Eranistes: Am spus că şchiopătează cu privire la ipostasuri.

Ortodoxul: Deci când acela va vorbi de un singur ipostas al Treimii, noi îi vom arăta că dumnezeiasca Scriptură propovăduieşte trei ipostasuri.

Eranistes: Aşa trebuie făcut, însă ne-am abătut de la su­biectul discuţiei.

Ortodoxul: Nicidecum. Căci adunăm dovezi despre su­biectul discuţiei, şi că aşa este, vei afla îndată. Deci, spune-mi: crezi că toate ereziile numite după numele lui Hristos îi mărturisesc atât dumnezeirea, cât şi omenitatea?

Eranistes: Nu.

Ortodoxul: Unele din ele îi mărturisesc numai dumne­zeirea, iar altele numai omenitatea?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Iar altele doar o parte din omenitatea Sa?

Eranistes: Aşa cred. Însă ar trebui să ne descoperi nu­mele celor care susţin fiecare din aceste opinii. Astfel discuţia noastră va fi mai clară.

Ortodoxul: Aceasta o voi şi face. Simon, Menandru, Cerdon, Marcion, Valentin, Basilides, Bardesanes şi Manes au negat pe faţă omenitatea lui Hristos. Artemon, Teodot, Sa­belie, Pavel din Samosata, Marcel şi Fotin au căzut în blas­femia total opusă acelora. Căci ei propovăduiesc că Hristos este doar om, iar dumnezeirea Lui, care este mai înainte de veci, o neagă. Arie şi Eunomie numesc dumnezeirea Celui

116

Unuia-Născut creată şi că El Şi-a asumat doar un trup. Apolinarie mărturiseşte că trupul care a fost luat era însufleţit, dar el chiar prin cuvintele sale privează sufletul raţional de cinste şi mântuire. Iată, aşadar, nepotrivirea acestor învăţă­turi stricate. Spune-ne tu, aşadar, ca un iubitor de adevăr: se cuvine să ne angajăm într-o discuţie cu astfel de oameni, sau, mai degrabă, trebuie nici să nu-i luăm în seamă ca pe unii care s-au aruncat în prăpastie şi să-i lăsăm să-şi jelească amarul de unii singuri?

Eranistes: Dispreţuirea celor care suferă este dovadă de neomenie.

Ortodoxul: Deci s-ar cuveni să-i compătimim şi să facem tot posibilul să-i vindecăm.

Eranistes: Cu siguranţă.

Ortodoxul: Deci dacă ai şti să vindeci trupuri şi mulţi oameni cu felurite suferinţe ar veni la tine să-i tratezi, pe unul de scurgeri oculare, pe altul de boli ale urechii, pe un al trei­lea de dureri de dinţi, pe un al patrulea de întinderi sau rup­turi musculare şi pe un al cincilea de exces de bilă sau de mucus, spune-mi: ce ai face? Ai prepara un singur medicament pentru toţi sau ai da fiecăruia medicamentul potrivit?

Eranistes: Evident că aş da fiecăruia medicamentul potrivit pentru a se vindeca.

Ortodoxul: Prin urmare, ai aplica comprese reci pentru suferinţele care înfierbântă trupul şi comprese calde pentru cele care îl răcesc, ai relaxa ceea ce e tensionat şi ai întări cu tonice ceea ce este slab, pe cele umede le-ai usca, iar pe cele uscate le-ai umezi. În felul acesta ai îndepărta bolile şi ai restaura sănătatea care a fost alungată de acelea.

Eranistes: Astfel recomandă ştiinţa medicinii să fie tra­tate suferinţele. Căci cele contrare, se zice, sunt remediile celor contrare.

Ortodoxul: Dacă ai fi grădinar, oare ai oferi aceeaşi în­grijire tuturor plantelor deopotrivă, sau dudului i-ai da ceea

117

ce i se cuvine, smochinului ceea ce i se potriveşte, precum şi părului şi mărului şi viţei-de-vie ceea ce le este propriu? într-un cuvânt fie spus, nu ai oferi ceea ce e corespunzător fiecărei plante în parte?

Eranistes: Evident că fiecare plantă are nevoie de îngri­jirea potrivită.

Ortodoxul: Dacă ai practica meseria constructorului de corăbii şi ai observa că trebuie reparat catargul, i-ai da oare îngrijirea potrivită cârmei sau cea potrivită catargului?

Eranistes: La fel de clar este şi în cazul acesta. Căci orice lucru cere un mod potrivit de îngrijire, indiferent că este plan­tă, mădular al trupului, unealtă sau parte a unei corăbii.

Ortodoxul: Prin urmare, nu este oare o ticăloşie ca, în timp ce trupului şi lucrurilor neînsufleţite să le oferi tratamentul po­trivit, să nu urmezi aceeaşi regulă pentru tratarea sufletelor?

Eranistes: Cu totul nedrept, şi nu numai de nedreptate e plin, dar şi de prostie. Căci cei ce fac altfel sunt străini de însăşi arta vindecării.

Ortodoxul: Prin urmare atunci când vom discuta cu fiecare erezie, îi vom oferi medicamentul potrivit ei?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Iar tratamentul potrivit este să adaugi acolo unde lipseşte şi să îndepărtezi acolo unde prisoseşte. Corect?

Eranistes: Sigur că da.

Ortodoxul: încercând deci să-i vindecăm pe Fotin, pe Marcel şi pe adepţii acestora, ce ar trebui să adăugăm ca să împlinim canonul tratamentului?

Eranistes: Mărturisirea dumnezeirii lui Hristos, căci aceasta le lipseşte lor.

Ortodoxul: Cât priveşte omenitatea Lui, acestora nu le vom zice nimic, de vreme ce ei mărturisesc că Stăpânul Hristos este om.

Eranistes: Corect.

118

Ortodoxul: Discutând cu Arie şi Eunomie despre întru­parea Celui Unuia-Născut, ce ar trebui să-i convingem să adauge în mărturisirea lor?

Eranistes: Asumarea sufletului, de vreme ce ei spun că Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat numai i un trup.

Ortodoxul: Lui Apolinarie ce-i lipseşte a învăţătura lui despre întrupare să fie exactă?.

Eranistes: Să nu despartă mintea de suflet, ci să mărtu­risească că, odată cu trupul, Şi-a asumat şi sufletul raţional.

Ortodoxul: Aşadar, vom dezbate acest lucru cu el?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Despre Marcion, Valentin, Manes şi despre adepţii acestora ce spunem că mărturisesc parţial şi că neagă total?

Eranistes: Ei cred în dumnezeirea lui Hristos, dar nu acceptă învăţătura cu privire la omenitatea Lui.

Ortodoxul: Prin urmare ne vom strădui să-i convingem pe aceştia să accepte şi învăţătura despre firea sa omenească şi să nu numească închipuire dumnezeiasca iconomie.

Eranistes: Aşa se cuvine să facem.

Ortodoxul: Deci le vom spune acestora că pe Hristos trebuie să-L numească nu numai Dumnezeu, ci şi om.

Eranistes: Corect.

Ortodoxul: Dar dacă noi refuzăm să-L numim pe Hristos şi om, cum putem cere aceasta altora? Căci ei nu vor asculta de îndemnul nostru, ci ne vor condamna pentru că gândim în acelaşi fel ca ei.

Eranistes: Cum adică noi gândim în acelaşi fel ca ei? Noi mărturisim că Dumnezeu-Cuvântul a luat atât trup, cât şi suflet raţional.

Ortodoxul: Deci dacă noi mărturisim adevărul, spune-mi, te rog, de ce ne ferim de cuvinte?

Eranistes: Fiindcă trebuie să-L numim pe Mântuitorul cu numele cele mai de cinste.

119

Ortodoxul: Atunci ţine această regulă şi nu-L mai numi pe El răstignit, nici sculat din morţi şi nici după alte nume asemenea acestora.

Eranistes: Dar acestea sunt numele Pătimirilor şi ale mân­tuirii, iar negarea Pătimirilor înseamnă anularea mântuirii.

Ortodoxul: Iar numele de om este un nume care face re­ferire la firea omenească. Trecând, însă, sub tăcere numele acesta, negăm firea; din negarea firii rezultă anularea Pătimi­rilor, iar anularea acestora duce la desfiinţarea mântuirii.

Eranistes: Socotesc a fi un lucru folositor să ştii despre firea asumată, însă faptul de a-L numi om pe Mântuitorul lumii micşorează slava Stăpânului.

Ortodoxul: Deci te crezi mai înţelept decât Petru şi Pavel şi chiar decât Mântuitorul însuşi? Căci Domnul le-a spus iudeilor: „De ce căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, omul Care v-am grăit adevărul pe care l-am auzit de la Tatăl Meu?”²⁵³. Şi chiar El de multe ori Se numea pe Sine Fiul Omului. Iar întru tot lăudatul Petru, vorbind poporului evreu, aşa i-a spus: „Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi”²⁵⁴. Şi fericitul Pavel când le-a adus mesajul mântuirii celor care erau prezenţi în Areopag, printre multe altele, a spus şi acestea: „Dar Dumnezeu, trecând cu vederea vremile neştiinţei, le vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi când întru dreptate va să judece lumea prin Bărbatul pe Care El L-a rânduit, tuturor dându-le încredere prin aceea că L-a înviat din morţi”²⁵⁵. Prin urmare, cel ce respinge numele dat şi propovăduit de Domnul şi de apostoli, s-a numit pe sine mai înţelept decât marii învăţători şi chiar decât însuşi Izvorul celor mai înţe­lepţi învăţători.

²⁵³ In 8, 40 şi 7, 19.

²⁵⁴ Fapte 2, 22.

²⁵⁵ Fapte 17, 30-31.

120

Eranistes: Aceia au prezentat această învăţătură celor necredincioşi, pe când acum majoritatea lumii a venit la credinţă.

Ortodoxul: Dar încă mai sunt evrei, elini şi nenumărate grupări eretice şi trebuie ca fiecăruia dintre ei să-i oferim învăţătura potrivită. Şi chiar de-am fi toţi într-acelaşi cuget, spune-mi, ce rău am face dacă L-am mărturisi pe Hristos şi Dumnezeu şi om? Sau nu vedem în El o dumnezeire desă­vârşită şi o omenitate căreia, de asemenea, nu-i lipseşte nimic?

Eranistes: Acestea le-am mărturisit de multe ori.

Ortodoxul: Atunci de ce, mă rog, tot înlăturăm cele pe care le-am mărturisit de-atâtea ori?

Eranistes: Mi se pare că e de prisos ca Hristos să mai fie numit şi om, mai ales când un credincios vorbeşte cu un alt credincios.

Ortodoxul: Pe dumnezeiescul apostol îl socoteşti cre­dincios?

Eranistes: Bineînţeles, şi mai cu seamă învăţătorul tuturor credincioşilor.

Ortodoxul: Dar pe Timotei îl consideri demn de această numire?

Eranistes: Da, fiindcă este ucenic al aceluia şi învăţător al altora.

Ortodoxul: Atunci ascultă-l pe învăţătorul învăţătorilor care îi scrie celui mai desăvârşit ucenic al său: „Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus, Cel ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”²⁵⁶ şi încetează a mai flecări aiurea şi a ne impune reguli cu privire la numirile dumnezeieşti. Iată că însuşi numele Mijlocitorului relevă dumnezeirea şi omenitatea. Şi nu numai pentru faptul că este Dumnezeu a fost numit mijlocitor, căci cum ar fi putut mijloci între noi şi

²⁵⁶ 1 Tim. 2, 4-5.

121

Dumnezeu neavând ceea ce este al nostru? însă, fiindcă era unit cu Tatăl ca un Dumnezeu Care are aceeaşi fiinţă, şi fiindcă era unit şi cu noi ca un om, căci de la noi a luat chip de rob, pe drept cuvânt a fost numit mijlocitor, căci pe cele despărţite El le-a îmbinat întru Sine prin unirea firilor, adică a dumnezeirii şi a omenităţii.

Eranistes: Dar Moise nu a fost numit mijlocitor şi el era doar om?

Ortodoxul: El era o reprezentare a realităţii, iar repre­zentarea nu are toate cele pe care le are realitatea. Şi deşi el nu era Dumnezeu după fire, el totuşi a fost numit Dumnezeu ca să împlinească prefigurarea. Căci zice [Dumnezeu]: „Iată, Eu te dau lui Faraon pe tine drept dumnezeu”²⁵⁷, şi îndată, ca unui dumnezeu, i-a dat lui şi un profet: „Iar Aaron, zice, fratele tău, îţi va fi profet”²⁵⁸. Însă realitatea este şi Dumne­zeu după fire şi om după fire.

Eranistes: Şi cine ar numi reprezentare pe cineva care nuare caracteristicile exacte ale originalului?

Ortodoxul: Se pare că tu nu numeşti imaginile împără­teşti imagini ale împăratului?

Eranistes: Ba le numesc imagini ale împăratului.

Ortodoxul: Şi totuşi ele nu au tot ceea ce are originalul. Fiindcă, în primul rând, ele sunt atât neînsufleţite, cât şi ira­ţionale; în al doilea rând, ele nu au organele interne, cum ar fi inimă, stomac, ficat şi celelalte care sunt în legătură cu acestea; în al treilea rând, ele, deşi au forma simţurilor, acţiu­nea acestora le lipseşte, fiindcă nici nu aud, nici nu vorbesc, nici nu văd, nici nu scriu, nici nu umblă şi nici altceva din ce e omenesc ele nu fac şi totuşi sunt numite imagini împă­răteşti. În acelaşi fel şi Moise a fost mijlocitor şi Hristos a fost mijlocitor, însă primul ca imagine şi reprezentare, în

²⁵⁷ Ieş. 7, 11.

²⁵⁸ Ieş. 7, 12.

122

timp ce al doilea ca realitate. Şi pentru ca să-ţi arăt mai clar aceasta şi din altă parte, aminteşte-mi cuvintele care au fost spuse despre Melchisedec în Epistola către evrei.

Eranistes: Care cuvinte?,

Ortodoxul: Cele prin care dumnezeiescul apostol, com­parând preoţia levitică cu cea a lui Hristos, a asemănat pe Melchisedec cu Stăpânul Hristos în alte aspecte şi a spus că Domnul are preoţia după rânduiala lui Melchisedec²⁵⁹.

Eranistes: Cred că dumnezeiescul apostol spune urmă­toarele: „Căci acest Melchisedec, rege al Salemului, preot al Dumnezeului Celui Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la înfrângerea regilor şi l-a bine­cuvântat, el, căruia Avraam i-a dat zeciuială din toate, [al cărui nume] se tâlcuieşte mai întâi «rege al dreptăţii», dar care mai este şi rege al Salemului, adică «rege al păcii», fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dum­nezeu, el rămâne preot de-a pururi”²⁶⁰. Cred că despre aceste cuvinte vorbeai.

Ortodoxul: Despre acestea vorbeam şi laud faptul că nu ai scurtat pasajul, ci l-ai citat întreg. Aşadar, spune-mi: se potriveşte fiecare dintre aceste aspecte lui Melchisedec după fire şi în realitate?

Eranistes: Cine e atât de îndrăzneţ să schimbe ordinea pe care dumnezeiescul apostol a aşezat-o?

Ortodoxul: Prin urmare, recunoşti că aceste aspecte se potrivesc lui Melchisedec după fire?

Eranistes: Da, recunosc.

Ortodoxul: Spui despre el că este om sau că a luat altă fire? Eranistes: Este om.

Ortodoxul: Născut sau nenăscut?

²⁵⁹ Cf. Evr. 6, 20 şi Fc. 14, 17-21.

²⁶⁰ Evr. 7, 1-3.

123

Eranistes: Pui nişte întrebări foarte ciudate.

Ortodoxul: Tu eşti cauza acestora fiindcă lupţi pe faţă împotriva adevărului. Răspunde, aşadar!

Eranistes: Unul singur este nenăscut, Dumnezeu şi Tatăl.

Ortodoxul: Prin urmare, spunem că Melchisedec este născut, nu-i aşa?

Eranistes: Da, este născut.

Ortodoxul: Dar pasajul despre el ne învaţă invers. Aminteşte-ţi cele pe care le-ai citat adineauri: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfâr­şit al vieţii”²⁶¹. Atunci cum i se potrivesc cuvintele „fără tată, fără mamă”? Cum i se potrivesc afirmaţiile conform cărora el n-are început al existenţei şi nici sfârşit? Căci acestea sunt mai presus de firea omenească.

Eranistes: într-adevăr, acestea depăşesc limitele firii omeneşti.

Ortodoxul: Şi cum rămâne atunci? Voi spune că Apos­tolul a minţit?

Eranistes: Să nu fie.

Ortodoxul: Atunci cum se poate ca Apostolul să depună mărturie adevărată şi, în acelaşi timp, să-i atribuie lui Mel­chisedec calităţi mai presus de fire?

Eranistes: Pasajul este foarte ambiguu şi chiar are ne­voie de o explicaţie mai lungă.

Ortodoxul: înţelegerea scopului acestor cuvinte se poate obţine uşor de către cei care doresc să ia aminte. Fiindcă după ce dumnezeiescul apostol spune: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii”, a adăugat: „Asemănat Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot de-a pururi”. Şi el ne-a învăţat în mod clar că Stăpânul Hristos este originalul lui Melchisedec în cele mai presus de firea omenească, în timp ce Melchisedec este o imagine şi

²⁶¹ Evr. 7, 3.

124

o reprezentare a Stăpânului Hristos, pentru că el a spus că Melchisedec era asemănat Fiului lui Dumnezeu. Dar să cerce­tăm subiectul nostru în felul următor: spui cumva că Domnul a avut tată după trup?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: De ce?

Eranistes: Fiindcă El S-a născut numai din Sfânta Fecioară.

Ortodoxul: Prin urmare, cade-se să fie numit „fără tată”?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Spui cumva că El a avut mamă după firea dumnezeiască?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Fiindcă S-a născut mai înainte de veci numai din Tatăl.

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Aşadar, El a fost şi fără spiţă de neam, de­oarece naşterea Lui din Tatăl a fost de nedescris. „Neamul Său, zice profetul, cine-l va spune?”²⁶²

Eranistes: Adevăr grăieşti.

Ortodoxul: Deci se cuvine ca El să nu aibă nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii, fiindcă este fără de început şi nestricat, pe scurt vorbind, veşnic şi împreună-veşnic cu Tatăl.

Eranistes: Pe acestea şi eu le socotesc la fel. Însă trebuie să cercetăm acum să vedem cum i se potrivesc acestea şi mi­nunatului Melchisedec.

Ortodoxul: I se potrivesc ca unei imagini şi reprezentări. Imaginea, aşa cum am spus mai înainte, nu le are pe toate câte le are originalul. Acestea îi sunt proprii Mântuitorului prin fire şi în realitate, pe când lui Melchisedec i le-a adău­gat istoria originii neamului²⁶³. Fiindcă ea ne învaţă despre

²⁶² Is. 53, 8.

²⁶³ Cf. Fc. 5, 1-32 şi 11, 10-32.

125

tatăl patriarhului Avraam, despre tatăl şi mama lui Isaac, precum şi ai lui Iacov şi ai copiilor acestuia, şi deşi prezintă genealogia celor care au trăit de demult, nu ne spune nimic despre tatăl sau mama lui Melchisedec şi nici nu ne învaţă că s-ar trage din neamul vreunuia dintre copiii lui Noe, astfel încât el poate fi reprezentarea Celui care cu adevărat a fost fără mamă şi fără tată. Aşa ne-a învăţat dumnezeiescul Apos­tol să înţelegem, de aceea a şi adăugat în continuare: „Dar el, care nu-şi trage neamul din ei, a primit zeciuială de la Avraam şi l-a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele”²⁶⁴.

Eranistes: Şi fiindcă dumnezeiasca Scriptură nu pome­neşte de înaintaşii lui, poate cineva să-l numească fără mamă şi fără tată?

Ortodoxul: Dacă ar fi fost într-adevăr fără tată şi fără mamă, nu ar mai fi fost imagine, ci realitate. Însă el arată re­prezentarea realităţii, fiindcă aceste calităţi le are nu din fire, ci potrivit iconomiei dumnezeieştii Scripturi.

Eranistes: Imaginea trebuie să aibă caracteristicile exacte ale originalului.

Ortodoxul: Omul este numit chip al lui Dumnezeu?

Eranistes: Nu este chip al lui Dumnezeu, ci a fost făcut după chipul lui Dumnezeu²⁶⁵.

Ortodoxul: Atunci ascultă-l pe Apostolul care zice: „Băr­batul nu trebuie să-şi acopere capul, de vreme ce el este imagine şi slavă a lui Dumnezeu”²⁶⁶.

Eranistes: Să presupunem că este imagine a lui Dumnezeu.

Ortodoxul: Atunci, potrivit spuselor tale, ar fi trebuit să păstreze caracteristicile exacte ale originalului şi să nu fie nici zidit, nici compus, nici limitat. Asemenea originalului, ar fi trebuit să creeze din nimic, să lucreze fără trudă şi numai

²⁶⁴ Evr. 7, 6.

²⁶⁵ Cf. Fc. 1, 27.

²⁶⁶ 1 Cor. 11, 7.

126

cu cuvântul şi, pe lângă acestea, nici să se îmbolnăvească, nici să fie cuprins de tristeţe sau furie, nici să păcătuiască, ci să fie nemuritor şi nesupus stricăciunii şi să le aibă pe toate câte le are şi originalul.

Eranistes: Dar omul nu este o imagine a lui Dumnezeu întru toate.

Ortodoxul: E adevărat că, în afară de cele conform cărora admiţi că omul este un chip, vei găsi fără doar şi poate că diferă foarte mult de original.

Eranistes: De acord.

Ortodoxul: Gândeşte-te şi la aceasta: dumnezeiescul Apos­tol L-a numit pe Fiul imagine a Tatălui, căci a spus: „El este chip al lui Dumnezeu cel Nevăzut”²⁶⁷.

Eranistes: Şi ce vrei să zici cu asta? Nu le are Fiul pe toate câte le are şi Tatăl?

Ortodoxul: Fiul nu este Tatăl, nu este nici nenăscut, nici necauzat.

Eranistes: Dacă era aşa, nu ar mai fi fost Fiu.

Ortodoxul: Deci este adevărat cuvântul pe care l-am spus eu cum că imaginea nu le are pe toate câte le are originalul?

Eranistes: Da, e adevărat.

Ortodoxul: Tot aşa a spus şi dumnezeiescul Apostol că Melchisedec este asemănat Fiului lui Dumnezeu.

Eranistes: Să admitem că aceste cuvinte „fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam” au înţelesul pe care l-ai spus tu, însă cuvintele „neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” cum să le înţelegem?

Ortodoxul: Scriind Moise cel insuflat de Dumnezeu vechea genealogie, ne-a învăţat că Adam trăise un anumit număr de ani până când i s-a născut Set, după care, mai trăind câţiva ani, a ajuns la sfârşitul vieţii. Tot aşa a spus şi despre Set, despre Enos şi despre alţii. În ceea ce priveşte momentul

127

naşterii şi sfârşitul vieţii lui Melchisedec, el nu a spus nimic. Prin urmare, potrivit relatării, el nu are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, însă, potrivit realităţii, numai Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu nu are început al existenţei şi nici sfârşit.

Eranistes: De acord.

Ortodoxul: Potrivit acestor calităţi care sunt proprii lui Dumnezeu şi într-adevăr dumnezeieşti, Melchisedec este o reprezentare a Stăpânului Hristos, însă potrivit arhieriei care aparţine mai degrabă oamenilor decât lui Dumnezeu, Stă­pânul Hristos S-a făcut arhiereu după rânduiala lui Mel­chisedec. Fiindcă acela era arhiereu al neamurilor, iar Stăpâ­nul Hristos a adus jertfa cea întru totul sfântă şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

Eranistes: Am risipit multe cuvinte pe marginea acestui subiect.

Ortodoxul: Ar fi trebuit chiar şi mai multe, după cum ştii, fiindcă chiar tu ai spus că pasajul este greu de înţeles.

Eranistes: Hai să ne întoarcem la subiectul pe care l-am avut înainte.

Ortodoxul: Despre ce anume vorbeam?

Eranistes: Când eu am spus că nu trebuie să-L numim pe Hristos om, ci numai Dumnezeu, tu ai adus multe alte mărturii, precum acele cuvinte pe care Apostolul i le-a scris lui Timotei, anume că „Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus, Cel ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”²⁶⁸.

Ortodoxul: îmi amintesc care a fost motivul abaterii noas­tre de la subiect: atunci când eu am spus că până şi numele însuşi al mijlocitorului arată cele două firi ale Mântuitorului nostru, tu ai zis că şi Moise a fost mijlocitor, deşi el era numai om, nu Dumnezeu şi om. Din cauza aceasta am fost nevoit să

²⁶⁷ Col. 1, 15.

²⁶⁸ 1 Tim. 2, 5-6.

128

detaliez chestiunea ca să arăt că reprezentarea nu posedă toate calităţile pe care le are originalul. Spune, deci, dacă măr­turiseşti că Mântuitorul Hristos trebuie numit şi om.

Eranistes: Eu îl numesc Dumnezeu, fiindcă este Fiul lui Dumnezeu.

Ortodoxul: Dacă îl numeşti Dumnezeu fiindcă ai fost învăţat că este Fiul lui Dumnezeu, atunci nUmeşte-L şi om, fiindcă El de multe ori S-a numit pe Sine Fiu al Omului.

Eranistes: Numele de „om” nu I se potriveşte precum I se potriveşte cel de „Dumnezeu”.

Ortodoxul: Nu I se potriveşte fiindcă nu este adevărat sau e din altă pricină?

Eranistes: Numele de „Dumnezeu” este numele firii, pe când numele de „om” ţine de iconomie.

Ortodoxul: Iar iconomia spunem că e adevărată sau e vreo închipuire falsă?

Eranistes: Este adevărată.

Ortodoxul: Deci dacă harul iconomiei este adevărat şi dacă întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul o numim iconomie, atunci şi numele de „om” este adevărat, de vreme ce a fost numit om după ce a luat firea omenească.

Eranistes: înainte de Pătimire a fost numit om, însă după Pătimire nu a mai fost numit aşa.

Ortodoxul: Şi totuşi după Pătimire şi înviere dumneze­iescul Apostol i-a scris o epistolă lui Timotei în care L-a numit pe Mântuitorul Hristos om²⁶⁹. După Pătimire şi înviere, în timp ce predica în Atena, L-a numit om²⁷⁰. După Pătimire şi înviere, scriind corintenilor, strigă: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor”²⁷¹. Şi ca să înveţe mai clar despre cine vorbeşte, a

²⁶⁹ Cf. I Tim. 2, 5-6.

²⁷⁰ Cf. Fapte 17, 31.

²⁷¹1 Cor. 15, 21.

129

continuat: „Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos”²⁷². După Pătimire şi înviere, dumneze­iescul Petru, vorbind cu iudeii, L-a numit „bărbat”²⁷³. După înălţarea la cer, bunul biruitor Ştefan, fiind ucis cu pietre, le-a zis iudeilor: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”²⁷⁴. Aşadar, să nu ne soco­tim noi mai înţelepţi decât marii propovăduitori ai adevărului.

Eranistes: Nu m-am socotit pe mine mai înţelept decât sfinţii învăţători, ci nu înţeleg de ce este nevoie de acest nume.

Ortodoxul: Cum îi vei convinge să mărturisească cuvân­tul adevărului pe cei care neagă omenitatea Domnului aşa cum fac marcioniţii şi maniheii şi alţii care suferă de această boală? Oare nu aducând aceste mărturii şi altele asemenea lor şi învăţând că Stăpânul Hristos nu este numai Dumnezeu, ci şi om?

Eranistes: Lor poate că trebuie să le oferi aceste mărturii.

Ortodoxul: Atunci de ce, mă rog, pe credincioşi nu-i înveţi adevărul dogmei? Sau scapi din vedere legea apostolică, cea care ne porunceşte să fim gata în a da un răspuns de apă­rare atunci când trebuie?²⁷⁵ Deci, hai să analizăm situaţia con­form acestui îndemn. Oare cel mai bun general doar îi stârneşte pe duşmani, aruncă săgeţi şi suliţe asupra lor şi le distruge falanga, sau îi şi înarmează pe soldaţii lui, îi aliniază şi îi în­curajează în luptă?

Eranistes: I s-ar cuveni ca pe acestea din urmă să le facă mai mult.

Ortodoxul: Şi aceasta fiindcă nu este firesc ca generalul să înfrunte primejdia de unul singur şi să ţină şi flancurile,

²⁷² 1 Cor. 15, 22.

²⁷³ Cf. Fapte 2, 22.

²⁷⁴ Fapte 7, 56.

²⁷⁵ Cf. I Pt. 3, 15.

130

iar pe soldaţii din jurul lui să-i lase să doarmă, ci să-i ridice şi pe ei la luptă.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: La fel face şi dumnezeiescul Pavel, căci celor care au crezut, scriindu-le, le zice: „îmbrăcaţi armura lui Dum­nezeu ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului”²⁷⁶. Şi iarăşi: „Aşadar, staţi în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul” şi celelalte. Aminteşte-ţi şi de cele pe care le-am spus mai înainte, cum că şi doctorul adaugă calitatea care lipseşte firii. Dacă vede că e prea multă răceală, adaugă căl­dură, şi tot aşa şi în celelalte situaţii. Aceasta şi Domnul a făcut-o.

Eranistes: Poţi să-mi arăţi şi mie unde se zice că şi Dom­nul a făcut la fel?

Ortodoxul: în dumnezeieştile Evanghelii.

Eranistes: Arată-mi, deci, locul şi împlineşte-ţi promisiunea. Ortodoxul: Ce-L socoteau iudeii pe Mântuitorul Hristos? Eranistes: Om.

Ortodoxul: Şi n-aveau nici cea mai vagă idee că era şi Dumnezeu, nu?

Eranistes: Corect.

Ortodoxul: Dar nu trebuia, oare, să afle aceasta cei care nu ştiau?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Atunci ascultă ce le spune: „Multe lucruri bune v-am arătat Eu vouă de la Tatăl Meu; pentru care din aceste lucruri aruncaţi cu pietre asupra Mea?”²⁷⁷. Iar ei i-au răspuns: „Nu pentru lucru bun aruncăm noi cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu”²⁷⁸. Domnul a continuat: „Oare nu este scris în

²⁷⁶ Ef. 6, 11 şi 13.

²⁷⁷ In 10, 32.

²⁷⁸ In 10, 33.

131

legea voastră «Eu am zis: Sunteţi dumnezei»? Dacă ea i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dum­nezeu şi Scriptura nu poate fi desfiinţată celui pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume voi îi ziceţi: «Blasfemiezi!», fiindcă Eu am spus: «Sunt Fiul lui Dumnezeu». Dacă Eu nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu vreţi să credeţi în Mine, credeţi în faptele Mele, ca să cunoaşteţi şi să credeţi că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl”²⁷⁹.

Eranistes: Prin cuvintele pe care tocmai le-ai citit, ai arătat că Domnul S-a descoperit pe Sine iudeilor ca Dumnezeu, nu ca om.

Ortodoxul: Nu era nevoie să afle ceea ce ştiau deja. Ei ştiau că era om, însă nu ştiau că era şi Dumnezeu. Şi cu fa­riseii a făcut exact acelaşi lucru. Căci când a văzut că se apropie de El ca de un simplu om, i-a întrebat aşa: „Ce părere aveţi despre Hristos? Al cui fiu este?”, iar după ce i-au răspuns: „Al lui David”, El a adăugat: „Atunci cum se face că David, în Duh, îl numeşte pe El Domn când spune: «Zis-a Domnul către Domnul meu: Şezi de-a dreapta Mea»”. Apoi trage con­cluzia şi zice: „Aşadar, dacă îl numeşte Domn, cum este El fiu al lui?”²⁸⁰.

Eranistes: Ai adus mărturie împotriva ta. Căci Domnul i-a învăţat în mod clar pe farisei să nu-L numească pe El fiu al lui David, ci Domn al lui David. Prin aceste cuvinte El vrea să fie numit Dumnezeu, şi nu om.

Ortodoxul: Pare-se că nu ai luat aminte la dumneze­iasca învăţătură. Fiindcă El n-a refuzat să fie numit fiu al lui David, ci a adăugat şi faptul că trebuie să se creadă că este şi Domn al lui David. Acest lucru a învăţat clar prin cuvintele: „Aşadar, dacă îl numeşte Domn, cum este El fiu

²⁷⁹ In 10, 34-38.

²⁸⁰ Mt. 22, 42-45.

132

al lui?”. N-a spus: „Dacă-i este Domn, nu-i mai este fiu”, ci „Cum este El fiu al lui?”. Cu alte cuvinte, pe de o parte îi este Domn, iar pe de alta îi este fiu. Aceasta arată clar atât dum­nezeirea, cât şi omenitatea.

Eranistes: Nu e nevoie de silogisme, Domnul a învăţat clar că nu vrea să fie numit fiu al lui David.

Ortodoxul: Atunci ar fi trebuit să-i înveţe pe orbi, pe canaaneancă şi, mai ales, pe cei mulţi să nu-L numească fiu al lui David. Căci orbii strigau: „Fiu al lui David, miluieşte-ne”²⁸¹, la fel şi canaaneanca: „Fiu al lui David, miluieşte-mă, fiica mea este rău chinuită de demon”²⁸², iar mulţimea: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Dom­nului”²⁸³. Şi nu numai că nu s-a simţit jignit, dar a şi lăudat credinţa lor. Fiindcă pe orbi i-a izbăvit de noaptea cea fără de sfârşit şi le-a dăruit puterea vederii, iar canaanencei i-a vindecat fiica posedată de nebunie şi a alungat demonul cel cumplit din ea. Iar când arhiereii şi fariseii îi certau pe cei ce strigau: „Osana Fiului lui David”²⁸⁴, El nu numai că nu i-a oprit pe cei ce strigau, ci a şi aprobat lauda, întărind-o prin cele ce le-a spus: „Adevărat vă spun vouă: Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga”²⁸⁵.

Eranistes: El a acceptat aceste numiri înainte de înviere pentru a arăta îngăduinţă faţă de slăbiciunea celor care încă nu crezuseră cu adevărat, însă după înviere aceste nume nu-şi mai au rostul.

Ortodoxul: Atunci pe fericitul Pavel unde îl aşezăm? între cei desăvârşiţi sau între cei nedesăvârşiţi?

Eranistes: N-ar trebui să ne jucăm cu cele serioase.

²⁸¹ Mt. 20, 30.

²⁸² Mt. 15, 22.

²⁸³ Mt. 21, 9.

²⁸⁴ Mt. 21, 9.

²⁸⁵ Lc. 19, 40.

133

Ortodoxul: Dar nici să neglijăm citirea cuvintelor dum­nezeieşti.

Eranistes: Şi cine este atât de ticălos, încât să-şi neglijeze propria mântuire?

Ortodoxul: Răspunde la întrebare şi vei afla neştiinţa ta.

Eranistes: Care întrebare?

Ortodoxul: Unde îl aşezăm pe dumnezeiescul apostol?

Eranistes: Evident că între cei desăvârşiţi, ca învăţător al celor desăvârşiţi.

Ortodoxul: Când şi-a început propovăduirea?

Eranistes: După înălţarea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului şi după uciderea cu pietre a purtătorului de biruinţă, Ştefan.

Ortodoxul: Acesta, aproape de sfârşitul vieţii lui, scriindu-i o epistolă ucenicului său Timotei, şi predându-i asemenea unui testament moştenirea părintească, i-a zis şi aceste cu­vinte: „Adu-ţi aminte de Iisus Hristos Cel înviat din morţi, dimseminţia lui David, după Evanghelia mea”²⁸⁶. El a arătat pătimirile pe care le-a răbdat de dragul Evangheliei şi, prin aceasta, adevărul Evangheliei. Căci zice: „Pentru care sufăr până şi în lanţuri ca un făcător de rele”²⁸⁷. Mi-ar fi uşor să-ţi aduc şi alte multe mărturii asemenea acestora, dar socotesc că e un lucru de prisos.

Eranistes: Promiţând să dovedeşti că Domnul le-a adăugat celor care aveau nevoie învăţătura care le lipsea, tu ai spus că le-a vorbit fariseilor şi celorlalţi iudei despre dumnezeirea Sa, dar nu ai dovedit că le-a oferit şi învăţătura despre trup.

Ortodoxul: Era cu totul de prisos să le vorbească despre trupul pe care îl aveau înaintea ochilor, fiindcă a fost în mod clar văzut mâncând, bând, trudind şi dormind. Ba chiar lăsând la o parte mulţimea diferită de lucruri care s-au întâmplat

²⁸⁶ II Tim. 2,8.

²⁸⁷ II Tim. 2, 9.

134

înainte de Pătimire, după înviere, când Apostolii nu cre­deau, El nu le-a arătat dumnezeirea, ci omenitatea Sa. Căci le-a zis: „Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”²⁸⁸. Iată că ne-am împlinit promisiunea dată ţie şi am dovedit că învăţătura despre dumnezeire a fost oferită celor care nu ştiau de ea, în timp ce trupul a fost arătat celor care nu credeau în învierea tru­pului. Aşadar, încetează a mai vorbi în contradictoriu şi mărturiseşte cele două firi ale Mântuitorului.

Eranistes: Au fost două înainte de unire, însă după ce ele au fost unite, au alcătuit o singură fire.

Ortodoxul: Şi când spui tu că a avut loc unirea? Eranistes: Eu spun că exact în momentul zămislirii.

Ortodoxul: Vrei să spui că Dumnezeu-Cuvântul nu a existat înainte de zămislire?

Eranistes: Spun că El există mai înainte de veci. Ortodoxul: Iar trupul a coexistat cu El?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Deci recunoşti că a fost alcătuit de Duhul Sfânt după cuvintele rostite de înger?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Prin urmare, înainte de unire nu erau două firi, ci doar una singură. Căci dacă dumnezeirea este preexistentă, iar omenitatea nu este coexistentă cu aceasta fiindcă a fost alcătuită după salutarea îngerească şi unirea s-a făcut prin alcătuire, atunci înainte de unire era numai o fire, cea care există dintotdeauna şi cea care există mai înainte de veci. Dar hai să cercetăm acum exact acest lucru încă o dată. În­truparea sau înomenirea crezi că înseamnă altceva afară de unire?

Eranistes: Nu.

²⁸⁸ Lc. 24, 39.

135

Ortodoxul: Asta deoarece Cuvântul S-a întrupat prin asumarea trupului?

Eranistes: Evident.

Ortodoxul: Unirea a avut loc prin asumare?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Atunci, înainte de întrupare, era numai o fire. Pentru că dacă unirea şi întruparea reprezintă unul şi acelaşi lucru, şi dacă Cuvântul S-a întrupat prin asumarea trupului, şi dacă chipul lui Dumnezeu a luat chipul robului, atunci înainte de unire nu a fost decât o singură fire, cea dumne­zeiască.

Eranistes: Şi cum, unirea şi întruparea reprezintă unul şi acelaşi lucru?

Ortodoxul: Tocmai ai recunoscut că nu este nici o deo­sebire între aceşti termeni.

Eranistes: M-ai tras pe sfoară prin silogismele tale.

Ortodoxul: Eu doar ţi-am oferit o simplă tâlcuire.

Eranistes: Dar eu încă mai eram cu mintea la silogismele de mai înainte.

Ortodoxul: Atunci hai să revenim asupra aceleiaşi discuţii dacă vrei.

Eranistes: Aşa să facem.

Ortodoxul: Există vreo deosebire între întrupare şi unire potrivit naturii înseşi a lucrului?

Eranistes: E o deosebire foarte mare.

Ortodoxul: Explică, atunci, amănunţit care sunt formele acestei deosebiri.

Eranistes: însuşi sensul cuvintelor arată această deosebire. Căci întrupare înseamnă o asumare a trupului, pe când uni­rea înseamnă îmbinare a celor despărţite.

Ortodoxul: Spui că întruparea a precedat unirea?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Atunci spui că unirea a avut loc în momentul zămislirii?

136

Eranistes: Da.

Ortodoxul: în acest caz, dacă între asumarea trupului şi unire nu a existat nici un interval de timp, şi dacă firea asu­mată nu a existat mai înainte de asumare şi unire, atunci întruparea şi unirea reprezintă unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, o singură fire a existat înainte de unire sau întrupare, în timp ce după unire se cade să afirmăm existenţa a două firi: a celei ce şi-a asumat trupul şi a celei ce a fost asumată prin trup.

Eranistes: Eu spun că Hristos este din două firi²⁸⁹, nu spun „două firi”.

Ortodoxul: Explică-ne ce înţelegi prin expresia „din două firi”? Ceva cum ar fi argintul aurit sau prepararea chihlim­barului²⁹⁰ sau ca o sudură care e un amestec de grafit şi staniu?

Eranistes: Eu spun că unirea nu este ca nici una dintre acestea fiindcă este nespusă şi nedescrisă şi mai presus de orice înţelegere.

Ortodoxul: Şi eu mărturisesc că unirea nu poate fi ex­plicată, dar am fost învăţat de dumnezeiasca Scriptură că fiecare din cele două firi a rămas neatinsă chiar şi după unire.

Eranistes: Unde învaţă acest lucru dumnezeiasca Scrip­tură?

Ortodoxul: întreaga Scriptură este plină de această în­văţătură.

Eranistes: Dovedeşte ceea ce spui.

Ortodoxul: Tu nu recunoşti caracteristicile fiecărei firi în parte?

Eranistes: Nu însă şi după unire.

Ortodoxul: Atunci hai să învăţăm tocmai acest lucru din dumnezeiasca Scriptură.

²⁸⁹ în loc de expresia „în două firi” folosită de cei de la Calcedon.

²⁹⁰ Numele de „electron” provine de la cuvântul grecesc t]Aektqov care înseamnă „chihlimbar”. Acest material a jucat un rol esenţial în desco­perirea fenomenelor electrice. Grecii antici au observat că în momentul în care chihlimbarul este frecat cu o blană, el atrage spre sine mici obiecte.

137

Eranistes: Eu mă încred în dumnezeiasca Scriptură.

Ortodoxul: Aşadar, când îl auzi pe Ioan cel insuflat de Dumnezeu strigând: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”²⁹¹ şi „Toate printr-însul s-au făcut”²⁹² şi celelalte asemenea acestora, so­coteşti că trupul este la Dumnezeu dintru început şi că este Dumnezeu din fire şi că le-a făcut pe toate sau că Dumne­zeu-Cuvântul a fost născut din Tatăl mai înainte de veci?

Eranistes: Am spus că aceste cuvinte fac referire la Dum­nezeu-Cuvântul, dar eu nu despart pe Cuvântul de trupul unit cu El.

Ortodoxul: Nici noi nu-L despărţim pe Dumnezeu-Cu­vântul de trup şi nici unirea n-o socotim amestecare.

Eranistes: Eu ştiu o singură fire după unire.

Ortodoxul: Evangheliştii când au scris Evangheliile? înainte de unire sau mult timp după unire?

Eranistes: Evident că după unire, Naştere, minuni, Păti­mire, înviere, înălţarea la cer şi Pogorârea Preasfântului Duh.

Ortodoxul: Atunci ascultă-l pe Ioan care zice: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta dintru început era la Dumnezeu; toate printr-însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut”²⁹³ şi celelalte. Ascultă-l şi pe Matei: „Cartea naşterii lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”²⁹⁴ şi celelalte. La fel şi Luca a spus că Se trage din Avraam şi David²⁹⁵. Potriveşte acum acestea din urmă şi acelea de dinainte cu o singură fire. Însă nu vei putea face una ca aceasta, căci descendenţa din Avraam este contrară existenţei dintru început şi a avea ca strămoş pe unul creat este contrar cu a fi Creatorul tuturor.

²⁹¹ In 1, 1.

²⁹² In 1, 3.

²⁹³ In 1, 1-3.

²⁹⁴ Mt. 1, 1.

²⁹⁵ Cf. Lc. 3, 23-28.

138

Eranistes: Zicând acestea, îl desparţi pe Fiul Cel Unulnăscut în două persoane.

Ortodoxul: Eu ştiu şi mă închin unui singur Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, dar am fost învăţat despre deosebirea dintre dumnezeire şi umanitate. Însă tu, care pretinzi că după unire a fost o singură fire, potriveşte preambulurile evanghelice cu ceea ce afirmi.

Eranistes: Pare-se că socoteşti această propunere foarte dificilă şi poate imposibilă.

Ortodoxul: Este posibil să ţi se pară uşoară şi simplă; dezleagă-ne, atunci, problema.

Eranistes: Amândouă situaţiile I se potrivesc Stăpânului Hristos: şi existenţa dintru început şi odrăslirea după trup din Avraam şi David.

Ortodoxul: Tu ai alcătuit legea conform căreia oricine trebuie să mărturisească o singură fire după unire. Prin ur­mare, nu-ţi încălca propria lege pomenind de trup.

Eranistes: E uşor să dezlegi problema şi fără să aminteşti de trup, căci pe amândouă le atribui Stăpânului Hristos.

Ortodoxul: Şi eu mărturisesc că atât acestea, cât şi acelea se potrivesc Stăpânului Hristos, însă fac aceasta pentru că văd în El două firi şi pentru că atribui fiecăreia ceea ce îi este potrivit. Dacă Hristos este o singură fire, atunci cum îi atribui firii cele contrare ei? Fiindcă a exista dintru început este contrar lui a lua început din Avraam şi David, mai ales că El S-a născut la multe generaţii după David. Şi, iarăşi, a le crea pe toate este contrar lui a fi odrăslit din cele create, precum contrar este a avea existenţa din Dumnezeu lui a avea ca părinţi oameni. Fiindcă şi efemerul este contrar eternului. Hai acum să cercetăm lucrurile în felul următor: mărturisim că Dumnezeu-Cuvântul este Creatorul tuturor?

Eranistes: Aşa am şi fost învăţaţi de dumnezeieştile Scrip­turi.

139

Ortodoxul: în a câta zi după crearea cerului şi a pământu­lui am învăţat că a fost creat Adam?

Eranistes: în a şasea zi²⁹⁶.

Ortodoxul: De la Adam până la Avraam câte generaţii au fost?

Eranistes: Cred că douăzeci²⁹⁷.

Ortodoxul: Iar de la Avraam până la Mântuitorul Hristos, câte generaţii numără Evanghelistul Matei?

Eranistes: Patruzeci şi două²⁹⁸.

Ortodoxul: Atunci, dacă Stăpânul Hristos este numai o singură fire, cum poate fi El creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute şi alcătuit în pântecele fecioresc de către Prea­sfântul Duh după atât de multe generaţii? Cum poate fi El creatorul lui Adam şi fiu al urmaşilor lui Adam?

Eranistes: Am spus deja mai devreme că amândouă în­suşirile I se potrivesc ca lui Dumnezeu cel întrupat, fiindcă eu ştiu doar o singură fire întrupată a Cuvântului²⁹⁹.

Ortodoxul: Prietene, dar nici noi nu spunem că două firi ale lui Dumnezeu-Cuvântul s-au întrupat, deoarece o singură fire a lui Dumnezeu-Cuvântul cunoaştem. Dar noi am fost învăţaţi că trupul pe care l-a folosit Dumnezeu-Cuvântul pentru a Se întrupa este de altă fire. Cred că şi tu mărturiseşti aceasta. Deci spune-mi: socoteşti că întruparea s-a petrecut asemenea unei schimbări?

Eranistes: Nu ştiu modul în care s-a petrecut întruparea, însă cred că Cuvântul S-a întrupat.

Ortodoxul: Procedezi rău făcând un pretext din neştiinţa ta, asemenea fariseilor. Fiindcă şi aceia, când şi-au dat seama de puterea întrebării Stăpânului, s-au temut de condamnare

²⁹⁶ Cf. Fc. 1, 26-31.

²⁹⁷ Cf. Lc. 3, 34-38.

²⁹⁸ Mt. 1, 17.

²⁹⁹ Aceasta este o deviere a controversatei expresii utilizate de Sfântul Chiril al Alexandriei.

140

şi i-au răspuns: „Nu ştim”³⁰⁰. Eu strig tare şi răspicat că dum­nezeiasca întrupare nu este constrânsă de vreo schimbare. Căci dacă Cuvântul S-ar fi întrupat conform unei alterări sau schimbări, atunci numirile şi însuşirile dumnezeieşti nu I S-ar mai potrivi deloc după schimbare.

Eranistes: Am mărturisit de multe ori că Dumnezeu-Cu­vântul este neschimbat.

Ortodoxul: Prin urmare, S-a întrupat prin asumarea tru­pului.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Deci alta este firea întrupată a lui Dumnezeu-cuvântul, şi alta este cea a trupului, pe care, luând-o firea dumnezeiască a Cuvântului, S-a întrupat şi a devenit om.

Eranistes: De acord.

Ortodoxul: Deci S-a schimbat El în trup?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Prin urmare, din moment ce Cuvântul S-a în­trupat nu schimbându-Se, ci luând trup, şi dacă Cuvântului I se potrivesc amândouă însuşirile ca lui Dumnezeu cel întru­pat căci aceasta ai spus mai înainte -, atunci firile nu s-au amestecat, ci au rămas neatinse. Fiindcă dacă înţelegem lu­crurile astfel, vom vedea şi armonia care este între Evanghelişti. Căci unul propovăduieşte însuşirile dumnezeieşti ale Singurului Unuia-Născut, adică ale Stăpânului Hristos, iar celălalt le propovăduieşte pe cele omeneşti. Tot astfel ne în­vaţă să înţelegem lucrurile şi însuşi Stăpânul Hristos, Căci uneori Se numeşte pe Sine Fiul lui Dumnezeu³⁰¹, iar alteori Fiul Omului³⁰². O dată o cinsteşte pe mama Sa ca pe cea care L-a purtat în pântece³⁰³, iar altă dată o mustră ca un Stăpân³⁰⁴.

³⁰⁰ Mt. 21, 27.

³⁰¹ cf. In 10, 36.

³⁰² Cf. Mt. 9, 6.

³⁰³ CLc. 2, 51.

³⁰⁴ cf. In 2, 4.

141

O dată îi acceptă pe cei care îl numesc „fiul al lui David”³⁰⁵, în timp ce altă dată îi învaţă pe cei neştiutori că este nu numai fiu al lui David, ci şi Domn al lui David³⁰⁶. El numeşte Nazaretul şi Capernaumul „patria Sa”, însă strigă: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”³⁰⁷. Vei afla dumnezeiasca Scriptură plină cu astfel de exemple. Iar ele relevă nu o singură fire, ci două.

Eranistes: Cel ce vede în Hristos două firi, desparte pe Cel Singur Unul-Născut în doi fii.

Ortodoxul: Aşadar, dacă spui că Pavel e alcătuit din suflet şi din trup, declari că unicul Pavel este doi Paveli?

Eranistes: Exemplul este iraţional.

Ortodoxul: Cred şi eu. Căci în acest caz este o unire fi­rească, simultană a trupului şi a sufletului, create şi împreună-roabe, în timp ce în cazul Stăpânului Hristos este o ches­tiune de bună-voinţă, iubire de oameni şi har. Dar aici chiar dacă unirea este una firească, totuşi însuşirile firilor au rămas neamestecate.

Eranistes: Dacă însuşirile firilor au rămas neamestecate, cum se face că împreună cu trupul pofteşte hrană şi sufletul?

Ortodoxul: Sufletul nu pofteşte hrană, Căci care ar fi aceasta de vreme ce este nemuritor şi superior hranei? însă trupul, care primeşte puterea plină de viaţă de la suflet, percepe nevoia şi doreşte să-şi însuşească ceea ce îi lipseşte. Astfel, do­reşte odihnă după muncă, somn după şi tot aşa şi pe cele­lalte. De aceea, îndată după dezlegare, el nu mai are energia vieţii, nu mai caută ceea ce îi lipseşte şi, neprimind acestea, este supus stricăciunii.

Eranistes: Vezi că foamea, setea şi alte nevoi asemenea acestora sunt ale sufletului?

³⁰⁵ Cf. Mt. 15, 22; 20, 30; 21, 9.

³⁰⁶ Cf. Mt. 22, 41-45.

³⁰⁷ In 8, 58.

142

Ortodoxul: Dacă acestea ar fi ale sufletului, atunci el ar continua chiar şi după eliberarea sa de trup să sufere de foame, de sete şi de celelalte nevoi.

Eranistes: Atunci care zici că sunt însuşirile sufletului?

Ortodoxul: Acelea de a fi raţional, necompus, nemuritor, nevăzut.

Eranistes: Şi ale trupului?

Ortodoxul: Acelea de a fi compus, văzut, muritor.

Eranistes: Şi spunem că omul este alcătuit din acestea?

Ortodoxul: Da.

Eranistes: Aşadar, definim omul drept o fiinţă vie raţio­nală şi muritoare?

Ortodoxul: Bineînţeles.

Eranistes: Şi îi dă nume din ambele însuşiri?

Ortodoxul: Desigur.

Eranistes: Deci aşa cum în acest caz nu facem nici o des­părţire, ci îl numim pe acelaşi atât raţional, cât şi muritor, tot aşa se cuvine să nu facem nici cu Hristos, ci să-I atribuim atât însuşirile cele dumnezeieşti, cât şi pe cele omeneşti.

Ortodoxul: Aceasta-i ceea ce şi spunem, cu toate că tu n-ai exprimat-o exact. Deci priveşte lucrurile în felul următor: atunci când cercetăm cele despre sufletul omenesc, le men­ţionăm numai pe cele ce sunt proprii firii şi activităţii lui?

Eranistes: Numai pe acestea.

Ortodoxul: Iar când vorbim despre cele ale trupului, nu le menţionăm tot numai pe acelea care-i sunt proprii lui?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Dar atunci când discuţia noastră priveşte fiinţa vie pe de-a-ntregul, prezentăm fără nici o ezitare ambele însuşiri, căci omului i se potrivesc atât însuşirile trupului, cât şi cele ale sufletului.

Eranistes: Ai spus foarte bine.

Ortodoxul: Prin urmare, tot aşa se cuvine să vorbim şi despre Stăpânul Hristos. Şi când vorbim despre firi, se cuvine

143

să-i atribuim fiecăreia din ele însuşirile ce-i sunt potrivite şi să ştim care însuşiri sunt ale dumnezeirii şi care ale omenităţii. Dar când vorbim despre persoană, trebuie să le facem comune însuşirile firilor şi să le atribuim pe ambele Mântui­torului Hristos, numindu-L şi Dumnezeu, şi om, şi Fiu al lui Dumnezeu, şi Fiu al Omului, şi Fiu al lui David, şi Domn al lui David, şi sămânţă a lui Avraam, şi Făcător al lui Avraam, şi aşa mai departe cu toate celelalte.

Eranistes: Ai foarte mare dreptate când spui că per­soana lui Hristos este una singură şi că atât însuşirile dumnezeieşti, cât şi cele omeneşti îi aparţin, şi accept această de­finiţie a credinţei. Însă a spune că, atunci când vorbim despre firi, se cuvine să-i atribuim fiecăreia din ele însuşirile ce-i sunt proprii, mi se pare că destramă unirea, şi din această cauză nu accept asemenea cuvinte.

Ortodoxul: Şi totuşi, când am cercetat cele despre suflet şi despre trup, ai socotit a fi un lucru demn de laudă deose­birea acelor termeni; cel puţin ţi-ai exprimat îndată acordul. Atunci de ce nu accepţi aceeaşi regulă în ceea ce priveşte dumnezeirea şi omenitatea Stăpânului Hristos? Sau nu poţi compara dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos cu un suflet şi un trup? Tu admiţi o unire neamestecată între suflet şi trup. Îndrăzneşti să spui că dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos au suferit o amestecare şi o contopire?

Eranistes: Socotesc că dumnezeirea, ba chiar şi trupul lui Hristos este cu mult şi infinit mai scumpă decât un suflet şi un trup; oricum, după unire spun că este doar o singură fire.

Ortodoxul: Nu este un lucru necuviincios şi ticălos ca, în timp ce admiţi că un suflet care este unit cu un trup nu suferă câtuşi de puţin vreun fel de amestecare, să spui că dumnezeirea Stăpânului tuturor nu poate nici să-şi păs­treze neatinsă propria fire, nici să-şi menţină firea ome­nească pe care a luat-o în limitele proprii, ci contopeşte pe

144

cele separate şi amestecă pe cele neamestecate? Căci ideea unei singure firi pregăteşte terenul pentru astfel de bănuieli.

Eranistes: Şi eu cred că ar trebui să evităm cuvântul „ames­tecare”, dar refuz să mărturisesc „două firi” pentru a evita căderea în dualitatea fiilor.

Ortodoxul: Eu mă străduiesc să evit amândouă prăpăs­tiile: atât cea a necuviincioasei amestecări, şi cea a necuviin­cioasei despărţiri. Căci mi se pare un lucru aproape lipsit de orice sfinţenie şi să separi în doi pe Unicul Fiu, dar şi să negi dualitatea firilor. Spune-mi, aşadar, de dragul adevă­rului: dacă vreunul din adepţii lui Arie sau a lui Eunomie, discutând cu tine, ar încerca să-L micşoreze pe Fiul şi să-L arate mai mic şi inferior faţă de Tatăl, rostind acele cuvinte pe care ei le folosesc întotdeauna şi aducându-ţi drept do­vadă din dumnezeiasca Scriptură citatul: „Părinte, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta”³⁰⁸ şi „Acum sufletul Meu este tulburat” şi altele asemenea acestora, cum i-ai dezlega problemele? Cum i-ai dovedi că Fiul nu este inferior din cauza acestor citate şi că nu este de o altă fiinţă, ci că este născut din fiinţa Tatălui?

Eranistes: I-aş spune că dumnezeiasca Scriptură spune unele lucruri care se referă la Dumnezeu, şi altele care se referă la iconomie şi că nu trebuie ca cineva să îmbine lu­crurile care se referă la iconomie cu lucrurile care se referă la Dumnezeu.

Ortodoxul: Atunci acela ţi-ar zice că până şi în Vechiul Testament dumnezeiasca Scriptură spune multe lucruri care se referă la iconomie, ca de pildă: „A auzit Adam glasul Domnului Dumnezeu umblând prin rai”³⁰⁹, „Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor se potrivesc cu strigarea care

³⁰⁸ Mt. 26, 39 ş.u.

³⁰⁹ Fc. 3, 8.

145

împotrivă-le a ajuns până la Mine; iar dacă nu, să ştiu”³¹⁰, „Acum ştiu că te temi de Dumnezeu”³¹¹ şi multe altele ase­menea acestora.

Eranistes: îi voi răspunde că e o mare deosebire între iconomii. În Vechiul Testament iconomia constă în cuvinte ca acestea, pe când aici e o chestiune de fapte.

Ortodoxul: însă el va întreba: „Ce fel de fapte”?

Eranistes: Atunci el va auzi „faptele întrupării”. Pentru că, Întrupându-Se Fiul lui Dumnezeu, El a arătat atât prin cuvinte, cât şi prin fapte uneori trupul, alteori dumnezeirea, astfel încât, în exemplele citate, El a arătat clar slăbiciunea trupului şi a sufletului manifestată din cauza fricii.

Ortodoxul: Dar dacă el, continuând, îţi va spune că nu Şi-a asumat un suflet, ci numai un trup, şi că dumnezeirea a fost unită cu trupul în locul sufletului şi că a luat asupra-Şi cele ale sufletului, ce-i vei spune ca să rezolvi această dilemă?

Eranistes: îi voi oferi dovezi din dumnezeiasca Scriptură şi îi voi arăta că Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat nu numai un trup, ci şi un suflet.

Ortodoxul: Şi unde am putea găsi asemenea dovezi în Scriptură?

Eranistes: Nu L-ai auzit pe Domnul zicând: „Putere am ca să-Mi pun sufletul³¹² şi putere am ca iarăşi să-l iau; nimeni nu-l ia de la Mine; Eu însumi Mi-l pun, pentru ca iarăşi să-l iau”³¹³; „Acum sufletul Meu este tulburat”³¹⁴ şi: „întristat de moarte îmi este sufletul”³¹⁵? N-ai auzit cuvintele rostite de

³¹⁰ Fc. 18, 21.

³¹¹ Fc. 22, 12.

³¹² Cuvântul ipvxq înseamnă „suflet”, care este considerat principiul vieţii; poate, de asemenea, să însemne „viaţă”, aceasta fiind varianta de traducere obişnuită pentru acest text.

³¹³ In 10, 18, 17.

³¹⁴ In 12, 27.

³¹⁵ Mt. 26, 38.

146

David şi tâlcuite de Petru: „Sufletul Său n-a fost lăsat în iad şi nici trupul Său n-a văzut stricăciune”³¹⁶? Aceste citate şi altele asemenea acestora arată clar că Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat nu numai un trup, ci şi un suflet.

Ortodoxul: Ai adus nişte mărturii foarte potrivite şi chib­zuite. Însă acela ar putea să ţi se împotrivească zicând că Dumnezeu, chiar şi mai înainte de întrupare, când a vorbit iudeilor, a spus: „Sufletul Meu urăşte posturile, zilele de odihnă şi sărbătorile voastre”³¹⁷, apoi, trăgând concluzia, ar zice că aşa cum Dumnezeu a amintit de suflet în Vechiul Testament, deşi El nu avea unul, tot aşa a făcut şi aici.

Eranistes: Atunci el va auzi că tot dumnezeiasca Scrip­tură, vorbind despre Dumnezeu, a pomenit şi de mădulare ale trupului, căci zice: „Pleacă-Ţi urechea şi auzi”³¹⁸, „Deschide-Ţi ochii şi vezi”³¹⁹, „Gura Domnului a grăit acestea”³²⁰, „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au plăsmuit”³²¹ şi alte nenumărate pasaje asemenea acestora. Deci, dacă nici după întrupare, sufletul nu trebuie înţeles ca suflet, atunci nici trupul nu trebuie în­ţeles ca trup, şi în felul acesta marea taină a iconomiei nu va mai fi decât o închipuire, iar noi nu ne vom deosebi întru nimic de Marcion, Valentin şi Manes. Căci astfel de basme au născocit aceştia.

Ortodoxul: Să presupunem că, în timp ce spui acestea, ar apărea unul din grupul lui Apolinarie şi te-ar întreba: „Prietene, ce fel de suflet zici că a fost asumat?”, tu ce i-ai răspunde?

Eranistes: Mai întâi, i-aş răspunde că ştiu că omul are un singur suflet. Apoi aş adăuga: „Dacă tu crezi că el are două,

³¹⁶ Ps. 15, 10; Fapte 2, 31.

³¹⁷ Is. 1, 14.

³¹⁸ Dan. 9, 18.

³¹⁹ Dan. 9, 18.

³²⁰ Is. 58, 14.

³²¹ Ps. 118, 73.

147

unul raţional şi unul iraţional, eu spun că cel raţional a fost asumat. Fiindcă tu, pare-se, îl ai pe cel iraţional, de vreme ce socoteşti că mântuirea noastră a fost nedesăvârşită”.

Ortodoxul: Şi dacă-ţi va cere dovadă pentru ceea ce spui?

Eranistes: I-aş da-o foarte simplu şi i-aş aminti texte evanghelice precum: „Copilul Iisus creştea şi Se întărea cu duhul şi harul lui Dumnezeu era peste El”³²² şi „Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta, şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni”³²³. Şi i-aş mai spune că nici unul dintre aceste texte nu se potrivesc dumnezeirii, căci trupul e cel care sporeşte în înţelepciune în vârstă şi suflet, însă nu cel iraţional, ci cel raţional. Prin urmare, Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat un suflet raţional.

Ortodoxul: O, vrednicule, ai zdrobit foarte vitejeşte falan­gele celor trei adversari, însă prin cuvintele tale ai despărţit acea unire şi binecunoscută contopire şi amestecare nu numai în două, ci chiar în trei părţi. Şi nu numai că n-ai arătat deo­sebirea dintre dumnezeire şi omenitate, ci însăşi omenitatea ai despărţit-o în două. Fiindcă ai învăţat că sufletul este un lucru, iar trupul un alt lucru, încât nu se mai înţeleg două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aşa cum ne-a fost cu­vântul, ci trei firi.

Eranistes: Ce vrei să spui? Adică nu mărturiseşti că fiinţa sufletului este altceva în comparaţie cu firea trupului?

Ortodoxul: Ba da, mărturisesc că este altceva.

Eranistes: Atunci de ce ţi s-a părut ciudată explicaţia?

Ortodoxul: Fiindcă după ce ai refuzat să recunoşti două firi, acum mărturiseşti trei.

Eranistes: Lupta cu adversarii m-a silit să fac aceasta. Căci cum altfel ar putea discuta cineva cu cei care neagă asumarea trupului, ori a sufletului, ori a minţii, decât prin oferirea de

³²² Lc. 2, 40.

³²³ Lc. 2,52.

148

dovezi din dumnezeiasca Scriptură cu privire la acestea? Cum altfel ar putea să-i respingă cineva pe cei care se luptă cu atâta furie să micşoreze dumnezeirea Celui ce este Unulnăscut, decât prin arătarea faptului că dumnezeiasca Scrip­tură spune unele lucruri care se referă la Dumnezeu, şi al­tele care se referă la iconomie?

Ortodoxul: Adevărat este cuvântul acesta, câci este al nostru sau, mai degrabă, al tuturor celor care au păstrat neatinsă legea apostolică. Te-ai dovedit un apărător al dogmelor noastre.

Eranistes: Şi cum pot fi eu un apărător al dogmelor voastre de vreme ce nu mărturisesc doi fii?

Ortodoxul: Când ne-ai auzit pe noi propovăduind doi fii? Eranistes: Cel ce mărturiseşte două firi mărturiseşte doi fii. Ortodoxul: Prin urmare, odată ce tu ai afirmat trei firi, înseamnă că mărturiseşti trei fii.

Eranistes: Nu era alt chip prin care să rezolv problemele adversarilor.

Ortodoxul: Auzi exact acelaşi lucru şi de la noi, căci şi noi ne confruntăm cu aceiaşi adversari.

Eranistes: Dar eu nu mărturisesc două firi după unire.

Ortodoxul: Şi totuşi adineauri, după multe generaţii de când a avut loc unirea, ai folosit aceleaşi cuvinte. Atunci, învaţă-ne ce înţelegi prin „o singură fire” după unire: a fost una alcă­tuită din două sau una a rămas şi cealaltă a fost anulată?

Eranistes: Eu spun că dumnezeirea a rămas, iar omeni­tatea a fost înghiţită de ea.

Ortodoxul: Astea-s basme de-ale elinilor şi nerozii de-ale maniheilor. Mie unuia mi-e ruşine chiar şi numai să-i aduc în discuţie. Fiindcă elinii au născocit înghiţiri făcute de zei³²⁴, iar maniheii au vorbit în discursurile lor de fiica luminii, însă noi respingem asemenea idei nu numai pentru că sunt

³²⁴ Ortodoxul se pare că face referire la zeul Cronos care îşi înghiţea nou-născuţii.

149

necuviincioase, ci şi pentru că sunt nişte mari nerozii. Căci cum ar fi putut firea simplă şi necompusă, cea care le cu­prinde pe toate, care este neatinsă şi necuprinsă, să înghită firea pe care şi-a asumat-o?

Eranistes: în aşa fel cum marea pune stăpânire pe o pică­tură de miere. Fiindcă picătura aceea dispare îndată ce este amestecată cu apa mării.

Ortodoxul: Marea şi picătura se deosebesc în ce priveşte cantitatea şi calitatea. Fiindcă una este foarte mare, iar cealaltă foarte mică; una este dulce, iar cealaltă sărată. Însă cu privire la alte aspecte, cineva poate găsi o înrudire foarte strânsă între ele, deoarece amândouă prin natura lor sunt lichide, umede şi fluide; au acelaşi fel de existenţă creată, lipsa sufletului, de asemenea, le este comună amândurora, ba chiar şi una şi cea­laltă sunt numite „corpuri”. Prin urmare, nu este ceva neobiş­nuit ca, atunci când firile înrudite suferă o contopire, una s-o facă pe cealaltă să dispară. Însă aici deosebirea este infinită şi cu atât mai mult nu se poate găsi vreo imagine a realităţii. Totuşi, eu îţi voi arăta că multe lucruri care sunt contopite nu sunt amestecate între ele, ci rămân pure.

Eranistes: Cine a mai auzit vreodată de o contopire ne­contopită?

Ortodoxul: Eu voi avea grijă ca tu să mărturiseşti aceasta.

Eranistes: Dacă ceea ce vei spune va fi adevărat, nu voi contrazice adevărul.

Ortodoxul: Atunci să-mi răspunzi fie prin negare, fie prin confirmare, după cum ţi se va părea argumentul pe care ţi-l voi da eu.

Eranistes: Aşa voi face.

Ortodoxul: Eşti de părere că lumina, în timp ce răsare, umple întreaga atmosferă, mai puţin pe cel închis într-o peşteră, care ar rămâne neluminat?

Eranistes: Da, sunt de aceeaşi părere.

150

Ortodoxul: Şi că întreaga lumină pătrunde întreaga at­mosferă?

Eranistes: Şi cu aceasta sunt de acord.

Ortodoxul: Şi contopirea nu pătrunde tot ceea ce este contopit?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Iar atmosfera luminată noi o vedem şi nu o numim noi lumină?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Dar chiar şi când lumina este prezentă, simţim uscăciune şi umiditate, ba de multe ori şi răcoare şi căldură.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Şi după ce lumina dispare, atmosfera însăşi continuă să existe prin sine.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Ia aminte, te rog, şi la următorul exemplu: când fierul intră în contact cu focul, el arde?

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Iar focul pătrunde întreaga sa substanţă?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Atunci cum de această unire completă şi con­topire care îl pătrunde cu totul nu schimbă natura fierului?

Eranistes: Ba îl schimbă complet, deoarece el nu mai este considerat fier, ci foc. Ba chiar are şi energia focului.

Ortodoxul: Prin urmare, vrei să spui că fierarul nu-l mai numeşte „fier”, nu-l mai pune pe nicovală şi nu-l mai bate cu ciocanul?

Eranistes: Nu.

Ortodoxul: Deci, contactul cu focul nu-i distruge fierului natura.

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Aşadar, dacă printre corpuri se poate găsi o contopire neamestecată, e o nebunie curată ca, vorbind despre firea pură şi neschimbată, să ne gândim la o amestecare şi o

151

distrugere a firii asumate, mai ales când aceasta a fost asu­mată spre binele neamului omenesc.

Eranistes: Noi nu afirmăm o distrugere a firii asumate, ci o schimbare a acesteia în firea dumnezeirii.

Ortodoxul: Atunci forma omenească nu mai are limitarea pe care o avea mai înainte?

Eranistes: Nu.

Ortodoxul: Şi când a suferit această schimbare?

Eranistes: După unirea desăvârşită.

Ortodoxul: Şi când zici că a avut loc aceasta?

Eranistes: Ţi-am spus de mai multe ori. La zămislire.

Ortodoxul: Şi totuşi după zămislire n-a fost El un embrion în pântece, iar după naştere n-a fost El numit prunc aşa cum şi era, păstorii nu I s-au închinat? N-a fost El copil şi n-a fost numit tot aşa şi de înger³²⁵? Cunoşti lucrurile acestea? Sau poate crezi că noi născocim acum basme?

Eranistes: Acestea ne învaţă naraţiunea dumnezeieştilor Evanghelii şi nu le putem contrazice.

Ortodoxul: Hai să mai spunem un lucru: nu mărturisim noi că Domnul a fost tăiat împrejur³²⁶?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Prin urmare, despre a cui tăiere împrejur este vorba? A trupului sau a dumnezeirii?

Eranistes: A trupului.

Ortodoxul: A cui este creşterea şi sporirea cu vârsta şi înţelepciunea³²⁷?

Eranistes: Evident că nici una dintre acestea nu se potrivesc dumnezeirii.

Ortodoxul: Prin urmare, nici foamea, nici setea?

Eranistes: Nici.

³²⁵ Cf. Mt. 2, 1-23 şi Lc. 2, 1-38.

³²⁶ Cf. Lc. 2, 21.

³²⁷ Cf. Lc. 1, 80 şi 2, 52.

152

Ortodoxul: Nici mersul pe jos, nici oboseala, nici somnul şi, într-un cuvânt, nici orice altceva asemenea acestora?

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Aşadar, dacă unirea a avut loc la zămislire şi dacă toate acestea s-au întâmplat după zămislire şi după Naştere, atunci omenitatea nu şi-a pierdut propria ei fire după unire…

Eranistes: Definiţia mea nu a fost exactă. După învierea din morţi, trupul a fost preschimbat în firea dumnezeirii.

Ortodoxul: Prin urmare, după înviere nimic din ceea ce releva firea n-a mai rămas în ea.

Eranistes: Dacă rămânea, atunci nici preschimbarea dum­nezeiască nu mai avea loc.

Ortodoxul: Atunci cum a putut El să le arate Apostolilor care nu credeau mâinile şi picioarele Lui³²⁸?

Eranistes: În acelaşi fel cum a intrat şi prin uşile încuiate³²⁹.

Ortodoxul: Dar El a intrat prin uşile încuiate în acelaşi fel cum a ieşit şi din pântece, deşi încuietorile fecioriei erau încuiate, şi tot în acelaşi fel cum a umblat şi pe mare³³⁰. Însă potrivit spuselor tale, preschimbarea firii nu avusese loc.

Eranistes: Domnul le-a arătat Apostolilor mâinile Sale în acelaşi fel cum S-a luptat cu Iacov³³¹.

Ortodoxul: însă Domnul nu acceptă o înţelegere ca aceasta. Fiindcă atunci când ucenicilor li se părea că văd un duh, Domnul le-a risipit această presupunere şi le-a arătat firea trupului. Căci le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe

³²⁸ Cf. Lc. 24, 39.

³²⁹ cf. In 20, 19.

³³⁰ Cf. Mt. 14, 25.

³³¹ Cf. Fc. 32, 24.

153

Mine având”³³². Şi ia seama la exactitatea cuvintelor. Căci n-a spus „fiind carne şi oase”, ci „având carne şi oase”, ca să arate că una este cel ce le are după fire şi alta este ceea ce este avut³³³. Căci aşa cum cel ce a luat este ceva, iar ceea ce a fost luat este altceva, deşi un singur Hristos este cunoscut din amândouă, tot aşa şi cel ce are se deosebeşte cu totul de ceea ce este avut, dar aceasta nu desparte în două persoane pe cel ce este cunoscut prin ele. Şi, fiindcă ucenicii încă se mai îndoiau, Domnul le-a cerut mâncare şi luând-o, a mâncat-o, însă consumarea mâncării nu a fost vreo închipuire şi nici vreo satisfacere a nevoii trupului.

Eranistes: Totuşi, suntem nevoiţi să acceptăm una din cele două posibilităţi: ori că a luat mâncarea pentru că avea nevoie de ea, ori că, neavând nevoie de ea, doar s-a făcut că mă­nâncă, însă de mâncat nu a mâncat deloc.

Ortodoxul: Nu avea nevoie de mâncare fiindcă trupul Lui devenise nemuritor. Domnul a spus despre cei care vor înviacă „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci isunt ca îngerii”³³⁴. Că El a mâncat, martori ne sunt chiar Apostolii. Căci spune fericitul Luca în prologul Faptelor: „Şi în timp ce mânca împreună cu Apostolii, Domnul le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim”³³⁵. Iar preadumnezeiescul Petru a vorbit mai clar: „Noi cei ce am mâncat şi am băut cu El după ce a înviat din morţi”³³⁶. Şi fiindcă a mânca este propriu celor care trăiesc în această viaţă, Domnul a trebuit prin mâncare şi băutură să le dovedească învierea trupului celor care nu o socoteau adevărată. Acelaşi lucru a făcut şi cu Lazăr şi cu fiica lui Iair. Fiindcă după ce a înviat-o pe aceasta, a poruncit

³³² Lc. 24, 38-39.

³³³ To EX^OV— ^TO EXOpEVOV.

³³⁴ Mc. 12, 25.

³³⁵ Fapte 1, 4.

³³⁶ Fapte 10, 41.

154

să i se dea de mâncare, iar cu Lazăr a şezut la masă ca să arate că învierea a fost adevărată.

Eranistes: Dacă trebuie să admitem că Domnul a mâncat cu adevărat, să admitem că toţi oamenii iau mâncare după înviere.

Ortodoxul: Anumite lucruri pe care le-a făcut Domnul potrivit unui plan dumnezeiesc nu sunt o regulă şi o lege a firii, fiindcă El a mai făcut şi alte câteva lucruri potrivit unui plan dumnezeiesc, lucruri care nu se vor întâmpla niciodată cu cei care se reîntorc la viaţă.

Eranistes: Care sunt aceste lucruri?

Ortodoxul: Trupurile celor care vor învia nu vor deveni nestricate şi nemuritoare?

Eranistes: Aşa ne-a învăţat dumnezeiescul Pavel. Căci a zis: „Se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se sea­mănă întru slăbiciune, învie întru putere; se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc”³³⁷.

Ortodoxul: Dar Domnul învie trupurile tuturor oame­nilor libere de orice cusur sau defect, căci la cei înviaţi nu se găseşte nici paralizie, nici orbire. În acest timp El Şi-a păs­trat în propriul Său trup semnele cuielor şi ale coastei stră­punse, iar ca martori pentru acestea îl avem pe Domnul în­suşi şi mâinile lui Toma.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: în acest caz, dacă după înviere Stăpânul a luat mâncare şi le-a arătat ucenicilor mâinile şi picioarele Sale, semnele cuielor din acestea, precum şi coasta Sa cu rana făcută prin străpungerea cu suliţa şi le-a zis: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”, atunci înseamnă că firea trupului a rămas

155

chiar şi după înviere şi că nu a fost preschimbată în altă fire.

Eranistes: Dar după înviere trupul Său mai este muritor şi capabil de suferinţă?

Ortodoxul: Nicidecum. El este nestricăcios, nepătimitor şi nemuritor.

Eranistes: Dacă este nestricăcios, nepătimitor şi nemu­ritor, atunci a fost preschimbat în altă fire.

Ortodoxul: Prin urmare, vrei să zici că şi trupurile tuturor oamenilor, de vreme ce vor fi nestricăcioase şi nemuritoare, se vor preschimba şi ele în altă fiinţă? Dar tu nu l-ai auzit pe Apostolul care zice: „Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta mu­ritoare să se îmbrace în nemurire”³³⁸?

Eranistes: L-am auzit.

Ortodoxul: Prin urmare, firea rămâne, însă stricăciunea i se preschimbă în nestricăciune, iar murirea în nemurire. Hai să privim lucrurile în felul următor: un trup fie că e bolnav, fie că e sănătos, tot trup îl numim.

Eranistes: Aşa e.

Ortodoxul: De ce oare?

Eranistes: Fiindcă amândouă sunt părţi ale aceleiaşi firi.

Ortodoxul: Şi cu toate acestea observăm că între ele există o foarte mare deosebire. Deoarece unul este sănătos, întreg şi nevătămat, pe câtă vreme celălalt are fie un ochi scos, fie un picior rănit, fie vreo altă grea suferinţă.

Eranistes: însă atât starea de sănătate, cât şi cea de boală sunt specifice aceleiaşi firi.

Ortodoxul: Aşadar, trupul trebuie numit fiinţă, iar boala şi sănătatea atribute întâmplătoare.

Eranistes: Desigur, deoarece acestea uneori sunt prezente în trup, alteori nu.

³³⁷ 1 Cor. 15, 42-44.

³³⁸ 1 Cor. 15, 53.

156

Ortodoxul: Prin urmare, şi stricăciunea şi moartea tre­buie numite atribute întâmplătoare, nu fiinţe, fiindcă şi ele uneori sunt prezente, alteori nu.

Eranistes: Da, aşa trebuie numite.

Ortodoxul: Prin urmare, trupurile oamenilor când învie sunt izbăvite de stricăciune şi de moarte, însă nu-şi pierd propria fire…

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Deci şi trupul Stăpânului a înviat nestricăcios, nepătimitor, nemuritor, slăvit cu slavă dumnezeiască şi lui i se închină puterile cereşti, însă el rămâne tot un trup având aceeaşi limitare pe care o avea şi înainte.

Eranistes: Ceea ce spui pare să aibă sens. Însă nu cred că vei spune că nici după înălţarea la cer trupul nu a fost preschimbat în firea dumnezeirii.

Ortodoxul: Eu unul nu m-aş declara convins de argu­mente omeneşti deoarece nu sunt atât de obraznic, încât să spun ceva ce dumnezeiasca Scriptură trece sub tăcere. Însă l-am auzit pe Pavel cel insuflat de Dumnezeu strigând: „Dumnezeu a hotărât o zi când întru dreptate va să judece lumea prin Bărbatul pe Care El L-a rânduit, tuturor dându-le încredere prin aceea că L-a înviat din morţi”³³⁹. De asemenea, am aflat de la sfinţii îngeri că Acela va veni în acelaşi chip cum L-au văzut ucenicii mergând la cer³⁴⁰. Ei au văzut o fire limitată, nu una nelimitată. L-am auzit şi pe Domnul zicând: „îl veţi vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului”³⁴¹. Şi ştiu că ceea ce văd oamenii este firea limitată, fiindcă firea nelimitată este nevăzută. Şi cu siguranţă că pasajul care face referire la şederea pe tronul slavei, la starea de-a dreapta a

³³⁹ Fapte 17, 31.

³⁴⁰ Cf. Fapte 1, 11.

³⁴¹ Mt. 26,64.

157

oilor şi de-a stânga a caprelor³⁴² vorbeşte despre ceea ce este limitat.

Eranistes: Aşadar, El nici înainte de întrupare nu era ne­limitat. Fiindcă profetul L-a văzut înconjurat de serafimi³⁴³.

Ortodoxul: Profetul n-a văzut însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ci un fel de vedere potrivită puterii lui de înţelegere. Însă după înviere toţi vor vedea însăşi firea văzută a Judecătorului.

Eranistes: Ai promis că nu vei rosti nimic lipsit de măr­turie, iar acum ne oferi propriile-ţi argumente.

Ortodoxul: Eu am fost învăţat aceste lucruri de dumne­zeiasca Scriptură. Fiindcă l-am auzit pe profetul Zaharia zicând: „Vor privi la Acela pe Care L-au străpuns”³⁴⁴. Cum putea fi împlinită profeţia dacă cei care l-au răstignit nu cu­nosc firea pe care o răstignesc? De asemenea, l-am auzit şi pe purtătorul de biruinţă, Ştefan, strigând: „Iată, văd cerurile des­chise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”³⁴⁵. El a văzut firea văzută, nicidecum pe cea nevăzută.

Eranistes: Acestea sunt, desigur, din Scriptură. Însă nu cred că vei putea să arăţi că sunt bărbaţi insuflaţi de Duhul Sfânt care au numit trupul înălţat la cer tot trup.

Ortodoxul: Cele pe care le-am spus până acum dovedesc în mod clar existenţa trupului, fiindcă ceea ce este văzut este trupul. Totuşi, îţi voi arăta că trupul Stăpânului este numit în continuare trup chiar şi după înălţare. Aşadar, ascultă-l pe Apostolul cum învaţă: „Căci cetatea noastră este în ceruri, de unde-L şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus, Care va schimba trupul smereniei noastre spre a-l face asemănător

³⁴² Cf. Mt. 25, 31-33.

³⁴³ Cf. Is. 6, 2. Potrivit variantei Septuagintei, Isaia îi vede pe serafimi formând un cerc în jurul lui Dumnezeu. Eranistes consideră aceasta o limitare sau o circumscriere a lui Dumnezeu şi, prin urmare, conchide ca Dumnezeu nu este „nelimitat”.

³⁴⁴ Zah. 12, 10 cf. In 19, 37.

³⁴⁵ Fapte 7,56.

158

trupului slavei Sale”³⁴⁶. Deci n-a fost preschimbat în altă fire, ci a rămas trup, chiar dacă a fost umplut de slava dum­nezeiască şi răspândeşte raze de lumină; trupurile sfinţilor vor deveni asemănătoare aceluia. Dar dacă acela a fost pre­schimbat în altă fire, atunci şi trupurile acestora se vor pre­schimba la fel, fiindcă vor deveni asemănătoare aceluia. Însă dacă trupurile sfinţilor îşi vor menţine caracteristicile firii, atunci şi trupul Stăpânului îşi va păstra propria fiinţă neschimbată.

Eranistes: Prin urmare, trupurile sfinţilor vor fi egale cu trupul Stăpânului?

Ortodoxul: De nestricăciunea şi mai ales de nemurirea sa vor avea parte şi ele. Ele se vor împărtăşi şi cu slava sa, potrivit cuvintelor Apostolului: „Dacă pătimim împreună cu El, [o facem] pentru ca tot împreună cu El să ne şi slăvim”³⁴⁷, însă cât priveşte cantitatea, este o mare deosebire, atât de mare pe cât este între soare şi stele sau, mai bine zis, pe cât este între stăpân şi slugă, între cel ce luminează şi cel ce este luminat. Însă El a împărţit propriile numiri cu slugile, şi El Care este numit „lumină”, i-a numit lumină şi pe sfinţi, căci zice: „Voi sunteţi lumina lumii”³⁴⁸. El, Care este numit „soarele dreptăţii”, a spus despre slugile Sale: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele”³⁴⁹. Aşadar, trupurile sfinţilor vor fi asemenea trupului Stăpânului nu după cantitate, ci după calitate. Iată, ţi-am arătat clar ceea ce ai cerut. Acum, dacă vrei, hai să cercetăm lucrurile şi altfel.

Eranistes: Trebuie să mişcăm orice piatră, potrivit pro­verbului, ca să aflăm adevărul, mai ales când este vorba de dumnezeieştile învăţături.

³⁴⁶ Filip. 3, 20-21.

³⁴⁷ Rom. 8, 17.

³⁴⁸ Mt. 5, 14.

³⁴⁹ Mt. 13, 43.

159

Ortodoxul: Spune-mi, deci, simbolurile tainice pe care le aduc Stăpânului cei ce slujesc celor sfinte, ale cui simbo­luri sunt?

Eranistes: Ale Trupului şi Sângelui Stăpânului.

Ortodoxul: Ale trupului real sau ale unuia care nu e real?

Eranistes: Ale celui real.

Ortodoxul: Foarte bine. Fiindcă originalul reprezentat de imagine trebuie să fie real. Chiar şi pictorii imită natura şi pictează imagini ale lucrurilor care se văd.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Deci, dacă dumnezeieştile Taine sunt repre­zentări ale trupului real, atunci trupul Stăpânului este chiar şi acum un trup, cu toate că este un trup dumnezeiesc şi stă­pânesc, iar aceasta pentru că nu a fost preschimbat în firea dumnezeirii, ci umplut de slavă dumnezeiască.

Eranistes: Ai adus vorba despre dumnezeieştile Taine la timpul potrivit fiindcă am să le folosesc pentru a-ţi arăta preschimbarea trupului Stăpânului în altă fire. Aşadar, răspunde-mi la întrebările mele.

Ortodoxul: Răspund.

Eranistes: înainte de epicleza preoţească ce zici că este darul adus?

Ortodoxul: Nu trebuie să vorbim în mod clar deoarece pot fi de faţă şi unii neiniţiaţi.

Eranistes: Atunci răspunde în mod enigmatic.

Ortodoxul: Mâncare din anumite seminţe.

Eranistes: Iar pe celălalt simbol cum îl numim?

Ortodoxul: Şi pe acesta îl numim cu un nume obişnuit care desemnează un fel de băutură.

Eranistes: Şi după sfinţire cum le numeşti?

Ortodoxul: Trupul şi Sângele lui Hristos.

Eranistes: Şi crezi cu adevărat că te împărtăşeşti cu Trupul şi Sângele lui Hristos?

Ortodoxul: Da, cred aceasta.

160

Eranistes: Prin urmare, aşa cum simbolurile Trupului şi Sângelui Stăpânului sunt ceva înainte de epicleza preoţească, iar după epicleză se preschimbă şi devin altceva, tot aşa şi trupul Stăpânului după înălţare a fost preschimbat în fiinţa dumnezeiască.

Ortodoxul: Ai fost prins în plasa pe care tocmai ai întins-o. Căci după sfinţire simbolurile tainice nu-i pierd propria lor fire deoarece ele îşi menţin substanţa, forma şi înfăţişarea lor iniţială, şi sunt vizibile şi palpabile la fel cum erau şi mai înainte; ele sunt înţelese ca ceea ce au devenit şi reprezintă un obiect de credinţă şi închinare fiindcă sunt ceea ce se crede că sunt. Compară, aşadar, imaginea cu originalul şi vei vedea asemănarea. Fiindcă reprezentarea trebuie să fie ca realitatea. În fapt, acel trup îşi păstrează forma, înfăţişarea şi limitarea iniţială şi, în general, substanţa trupului. Însă, după înviere, a devenit nemuritor şi mai puternic decât stri­căciunea, s-a învrednicit de şederea de-a dreapta şi lui i se închină întreaga zidire întrucât poartă numele şi aceasta pe bună dreptate de trup al Stăpânului naturii.

Eranistes: Şi, totuşi, simbolul tainic îşi schimbă denumi­rea fiindcă nu mai este numit după numele pe care îl avea mai înainte, ci este numit trup. Deci, până şi realitatea tre­buie numită Dumnezeu şi nu trup.

Ortodoxul: Mi se pare că nu înţelegi. Fiindcă nu numai Trup este numit, ci şi Pâine a vieţii³⁵⁰. Şi Domnul l-a denumit astfel, iar noi pe acest trup îl numim Trup dumnezeiesc, de viaţă făcător, stăpânesc şi domnesc, învăţând că el nu este al vreunui om obişnuit, ci al Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu şi om, veşnic şi temporal. „Iisus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.”³⁵¹

³⁵⁰ cf. In 6, 48-51.

³⁵¹ Evr. 13, 8.

161

Eranistes: Ai vorbit destul de mult despre acest lucru. Eu, însă, îi urmez pe sfinţii de demult care au strălucit în Bi­serici. Prin urmare, arată-mi cum au deosebit aceia, prin cu­vintele lor, firile după unire.

Ortodoxul: Eu îţi voi citi operele lor şi ştiu bine că vei ră­mâne uimit văzând nenumăratele deosebiri pe care aceia, în lupta lor împotriva necuviincioaselor erezii, le-au expus în scrierile lor. Aşadar, ascultă-i pe aceia ale căror mărturii, de altfel, ţi le-am prezentat, cum vorbesc despre aceste lucruri în mod clar şi limpede.

Sfântul Ignatie Episcopul Antiohiei şi Mucenic

1. Din epistola către Smirneni³⁵²

Căci eu ştiu şi cred că El este în trup chiar şi după înviere, şi când a venit la cei ce erau cu Petru, El le-a spus: „Luaţi, pipăiţi-Mă şi vedeţi că nu sunt un demon fără de trup”³⁵³. Iar ei îndată L-au atins şi au crezut.

2. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă³⁵⁴

După înviere, El a mâncat şi a băut împreună cu ei ca unul Care avea trup³⁵⁵, deşi duhovniceşte era unit cu Tatăl.

Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului

3. Din al treilea cuvânt al cărţii împotriva ereziilor³⁵⁶

Prin urmare, aşa cum am spus mai înainte, El l-a unit pe om cu Dumnezeu. Căci dacă Cel Care l-a biruit pe vrăj­maşul omului n-ar fi fost om, atunci vrăjmaşul nu ar fi fost biruit pe drept; mai mult decât atât, dacă Cel care a dăruit mântuirea n-ar fi fost Dumnezeu, noi n-am fi avut-o cu si­guranţă; dacă omul n-ar fi fost unit cu Dumnezeu, el nu s-ar fi putut face părtaş nestricăciunii. Căci se cuvenea ca Mijlo­citorul dintre Dumnezeu şi oameni³⁵⁷, prin propria Sa familiaritate faţă de fiecare dintre cele două părţi, să-i conducă pe amândoi spre prietenie şi armonie, pe om să-l apropie de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu să-L facă cunoscut oamenilor.

4. Al aceluiaşi din al treilea cuvânt al aceleiaşi cărţi³⁵⁸

De aceea,. În epistola sa, a mai spus: „Oricine crede că Iisus este Hristos a fost născut din Dumnezeu”³⁵⁹, fiindcă a cunoscut pe unul şi acelaşi Iisus Hristos, Căruia i-au fost deschise porţile cerului datorită înălţării Sale cu trupul. Acela va veni cu acelaşi trup cu care a şi pătimit ca să des­copere slava Tatălui.

³⁵² Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni 3, 1-2, CPG 1, 1025.

³⁵³ Lc. 24, 39.

³⁵⁴ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni 3, 3.

³⁵⁵ Cf. Lc. 24, 43.

³⁵⁶ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.18,7, CPG 1, 1306.

³⁵⁷ Cf. I Tim. 2, 5.

³⁵⁸ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.16,8.

³⁵⁹ 1 in 5, 1.

164

5. Al aceluiaşi din al patrulea cuvânt al cărţii împotriva ereziilor³⁶⁰

Precum zice Isaia: „Fiii lui Iacov vor odrăsli, Israel va în­flori şi de rodul său va fi plină lumea”³⁶¹. Aşadar, cu toate că rodul său a fost răspândit în întreaga lume, pe bună drep­tate a fost părăsit şi îndepărtat cel ce odinioară a adus rod bun, căci din ei au rodit după trup Hristos şi Apostolii. Acum, însă, ei nu mai sunt potriviţi spre rodire.

6. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁶²

Îi condamnă şi pe ebioniţi. Cum pot fi oamenii mântuiţi dacă Cel Care a lucrat mântuirea lor pe pământ nu era Dum­nezeu? Sau cum va veni omul la Dumnezeu dacă Dumnezeu nu a venit la om?

7. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁶³

Cei care propovăduiesc că Emanuel este din Fecioara arată unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu creaţia Sa.

8. Al aceluiaşi din aceeaşi lucrare³⁶⁴

Căci aceste lucruri nu s-au făcut printr-o închipuire, ci sub o înfăţişare reală. Dacă El a părut a fi om, dar nu era om, atunci El nu a mai rămas cu adevărat ceea ce era, Duhul lui Dumnezeu, fiindcă Duhul este nevăzut, şi niciun adevărat nu era într-însul de vreme ce lucrurile nu erau ceea ce păreau a fi. Am spus mai înainte că Avraam şi ceilalţi profeţi îl vedeau în chip profetic, profeţind printr-o vedere ceea ce avea să fie. Deci, dacă El şi acum S-a arătat în felul acesta, dar nu a fost ceea ce a părut că este, atunci oamenii

³⁶⁰ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 4. 4, 1.

³⁶¹ Is. 27, 6.

³⁶² Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 4. 33, 4.

³⁶³ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 4. 33, 11.

³⁶⁴ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 5.1, 2.

165

au avut un fel de vedere profetică şi trebuie să-L aştepte să vină din nou când va fi exact aşa cum este văzut acum în chip profetic. Aşadar, am arătat că nu este nici o deosebire între a spune că înfăţişarea Lui a fost doar o închipuire şi că El nu a luat nimic din Maria. Căci nu a avut cu adevărat trup şi sânge prin care ne-a răscumpărat pe noi, dacă nu a recapitulat întru Sine creaţia iniţială a lui Adam. Prin urmare, valentinienii, care învaţă aceste lucruri cu scopul de a respinge viaţa trupului, îşi pierd vremea în zadar.

166

Sfântul Ipolit, Episcopul şi Mucenicul

9. Din cuvântul său la împărţirea talanţilor³⁶⁵

Ai putea spune că aceşti oameni seamănă cu cei care au păreri eretice, de vreme ce săvârşesc acelaşi fel de greşeală. Căci şi aceia ori mărturisesc că Hristos S-a arătat în viaţă doar ca om, negând astfel talantul dumnezeirii Lui, ori, mărturisindu-L ca Dumnezeu, neagă că a fost om, şi învaţă că El a înşelat vederea celor care L-au văzut, că El n-a purtat ca un om firea omenească, ci a fost mai degrabă o închipuire; la fel zic şi Marcion, Valentin şi gnosticii care separă Cuvân­tul de trup şi resping un singur talant, întruparea.

10. Al aceluiaşi dintr-o epistolă trimisă unei împărătese³⁶⁶

Aşadar, îl numeşte pe Acesta „pârgă a celor adormiţi”³⁶⁷ pentru că El este „Întâiul-Născut din morţi”³⁶⁸. După ce a înviat, vrând El să arate că ceea ce înviase era tocmai ceea ce murise şi pentru că ucenicii se îndoiau, l-a chemat pe Toma şi i-a zis: „Vino, pipăie-Mă şi vezi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”³⁶⁹.

³⁶⁵ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Matei 25 (La împărţirea talanţilor), CPG 1, 1888.

³⁶⁶ Sfântul Ipolit, Către împărăteasa Mammaea, Despre înviere, CPG 1, 1900, 2.

³⁶⁷ 1 Cor. 15, 20.

³⁶⁸ Col. 1, 18.

³⁶⁹ Lc. 24, 39.

167

11. Al aceluiaşi din cuvântul său despre Elcana şi Ana³⁷⁰

De aceea trei perioade din an L-au prefigurat pe însuşi Mântuitorul ca să împlinească tainele profeţite despre El. La Paşte, ca să Se facă cunoscut pe Sine ca miel ce avea să fie jertfit şi să Se arate ca Paştele adevărat, aşa cum spune Apostolul: „Hristos, Paştele nostru, S-a jertfit pentru noi”³⁷¹. La Cincizecime, ca să proclame împărăţia cerurilor, fiind El însuşi primul Care S-a suit la cer şi l-a oferit pe om lui Dum­nezeu ca dar.

12. Al aceluiaşi din cuvântul său la cântarea cea mare³⁷²

Cel ce a scos din iadul cel mai de jos pe omul cel întâizidit din pământ care era pierdut şi ţinut în legăturile morţii, Cel ce a coborât de sus şi l-a ridicat la înălţime pe cel de jos, Binevestitorul celor morţi şi Izbăvitorul sufletelor, Cel care S-a făcut înviere a celor ce zăceau în morminte, Acesta a fost Qel Care S-a făcut ajutor al omului biruit, arătându-Se asemenea lui, Cuvântul Cel Întâi-Născut Care îl cercetează în Fecioară pe Adam cel întâi-zidit, Cel duhovnicesc Care îl caută în pântece pe cel din ţărână, Cel veşnic viu care îl caută pe cel ce a murit prin neascultare, Cel ceresc Care îl cheamă la cele de sus pe cel pământesc, Cel de neam bun Care, prin propria Sa ascultare, vrea să-l facă pe rob liber, Cel ce a schimbat pe omul care se întorcea în pământ şi care devenise mâncare şarpelui în diamant, Cel care l-a arătat pe cel spânzurat pe lemn Domn peste cel care biruise. De aceea Adam, cel care a fost biruit prin lemn, este acum bi­ruitor prin lemn.

³⁷⁰ Sfântul Ipolit, Comentariu la I Regi 1. Din cuvântul despre Elcana şi Ana, CPG 1, 1881, 1.

³⁷¹1 Cor. 5,7.

³⁷² Sfântul Ipolit, La Deuteronom (La cântarea cea mare), CPG 1, 1880,6.

168

13. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁷³

Cei care nu-L recunosc acum pe Fiul lui Dumnezeu întrupat îl vor recunoaşte când va veni întru slavă ca judecător, cu toate că El acum este dispreţuit în trup umil.

14. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁷⁴

Când apostolii au venit a treia zi la mormânt, ei nu au găsit trupul lui Iisus³⁷⁵ la fel cum nici fiii lui Israel nu au găsit mormântul lui Moise când s-au suit în munte să caute³⁷⁶.

15. Al aceluiaşi din tâlcuirea Psalmului 2³⁷⁷

Când Acesta a venit în lume a fost arătat ca Dumnezeu şi om. Şi este uşor să vezi că El este om atunci când este flă­mând, istovit, obosit, însetat. El fuge temându-Se, se roagă cu tristeţe, doarme pe pernă, cere să I se depărteze paharul suferinţei, transpiră agonizând, este întărit de înger, este trădat de Iuda, necinstit de Caiafa, dispreţuit de Irod, biciuit de Pilat, batjocorit de ostaşi, pironit pe lemn de iudei, îşi în­credinţează duhul strigând către Tatăl, îşi dă ultima suflare plecându-Şi capul, este străpuns cu suliţa în coastă, înfăşurat cu giulgiu şi pus în mormânt, iar a treia zi înviat de Tatăl. Cât priveşte dumnezeirea Lui, aceasta se poate vedea clar atunci când îngerii I se închină, când este văzut de păstori, aşteptat de Simeon, mărturisit de Ana, căutat de magi, arătat de stea, când schimbă la nuntă apa în vin, când ceartă marea învolburată de vijelia vânturilor, când merge pe mare, când îl face pe orbul din naştere să vadă, când îl învie pe Lazăr cel mort de patru zile, când săvârşeşte tot felul de minuni, când iartă păcatele, când dă putere ucenicilor.

³⁷³ Sfântul Ipolit, La Deuteronom (La cântarea cea mare), CPG 1, 1880, 6.

³⁷⁴ Sfântul Ipolit, La Deuteronom (La cântarea cea mare), CPG 1, 1880,6.

³⁷⁵ Cf. Lc. 24, 24.

³⁷⁶ Cf. Deut. 34, 6.

³⁷⁷ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Psalmul 2, 7, CPG 1, 1882, 2.

169

16. Al aceluiaşi din cuvântul său la Psalmul 23³⁷⁸

El ajunge la porţile cerului, îngerii îl însoţesc, iar por­ţile cerului sunt închise, fiindcă El încă nu S-a suit în cer. Pentru prima oară, acum, trupul, în timp ce urcă, se arată puterilor cereşti. Aşadar, îngerii care merg înaintea Mântu­itorului şi Domnului le spun puterilor: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, şi va intra împăratul slavei”³⁷⁹.

³⁷⁸ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Psalmul 23, 7, CPG 1, 1882,5.

³⁷⁹ Ps. 23,7.

170

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei

17. Din cuvântul său la titlurile Psalmilor³⁸⁰

Aşadar, aici a prevestit în scris că El va şedea pe tronul sfânt şi a făcut cunoscut faptul că El a fost arătat împreunăşezător pe tron cu Preadumnezeiescul Duh datorită lui Dum­nezeu Care sălăşluieşte în El de-a pururea.

18. Al aceluiaşi din cuvântul său despre suflet³⁸¹

înainte de Pătimire, El Şi-a prezis moartea trupească de fiecare dată, zicând că va fi dat în mâinile slujitorilor arhie­reilor şi va vădi biruinţa crucii³⁸². Însă, după Pătimire, când El a înviat a treia zi din morţi şi pe când ucenicii încă se mai îndoiau că înviase, arătându-Se lor cu propriul Său trup, El a mărturisit că are trup adevărat cu oase, le-a pus sub ochii lor coasta Sa străpunsă şi le-a arătat semnele cuielor³⁸³.

19. Al aceluiaşi din cuvântul său la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale”³⁸⁴

Căci Pavel nu a zis „asemănători cu Fiul lui Dumnezeu”, ci „asemănători imaginii Fiului lui Dumnezeu”³⁸⁵, arătând în felul acesta că Fiul lui Dumnezeu este ceva, iar chipul Lui

³⁸⁰ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre titlurile Psalmilor, CPG 2, 3352.

³⁸¹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor), CPG 2, 3353.

³⁸² Cf. Mt. 20, 18-19.

³⁸³ Cf. Lc. 24, 39 şi In. 20, 27.

³⁸⁴ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale” (Pilde 8, 22), CPG 2, 3354.

³⁸⁵ Cf. Rom. 8, 29.

171

este altceva. Fiul poartă semnele dumnezeieşti ale desăvâr­şirii Părinteşti şi este imagine a Tatălui fiindcă acei copii, care sunt născuţi asemănători din cei asemănători, se arată a fi imagini adevărate ale părinţilor lor. Însă firea omenească pe care a purtat-o este imagine a Fiului. De altminteri, însăşi legea realităţii impune acest lucru. Deoarece nu Duhul ne­trupesc al înţelepciunii este Cel asemănător cu trupurile omeneşti, ci, mai degrabă, caracterul omenesc care de Duhul a fost făcut trup, având acelaşi număr de membre la fel ca toţi ceilalţi şi fiind îmbrăcat cu aceeaşi formă ca a fiecăruia.

20. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁸⁶

în epistola pe care o trimite filipenilor ne învaţă foarte clar că trupul este asemănător cu cel al oamenilor zicând: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde-L şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba trupul smereniei noastre spre a-l face asemănător trupului slavei Sale³⁸⁷. Deci dacă El, schimbând trupul smerit al oamenilor, îl face asemănător propriului Său trup, atunci acuzaţiile calomniatoare ale oponenţilor noştri deja au fost dovedite ca fiind lipsite de orice temei.

21. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁸⁸

Dar aşa cum omul Care a fost născut din Fecioară se zice că a fost născut din femeie, tot aşa este scris că El a fost născut sub Lege³⁸⁹ deoarece câteodată păşea conform pre­ceptelor Legii. De pildă, când era prunc de opt zile, părinţii Lui s-au grăbit cu râvnă ca să-L taie împrejur, după cum re­latează Evanghelistul Luca: „L-au dus la templu ca să-L pună înaintea Domnului, împlinind prinoasele curăţirii prin darea

³⁸⁶ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

³⁸⁷ Filip. 3, 20-21.

³⁸⁸ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

³⁸⁹ Cf. Gal. 4, 4.

172

de jertfă, aşa cum s-a zis în Legea Domnului, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel”³⁹⁰. Aşadar, dacă da­rurile curăţirii au fost aduse pentru El conform Legii şi dacă a fost tăiat împrejur a opta zi, atunci nu este un lucru exa­gerat să scrie că a fost născut sub Lege. Însă nici Cuvântul nu S-a supus Legii, aşa cum cred calomniatorii, pentru că El însuşi este Legea. Nici Dumnezeu, Qare printr-o simplă suflare curăţă şi sfinţeşte totul, nu a avut nevoie de jertfe pentru curăţire. Însă chiar dacă El Şi-a însuşit caracterul ome­nesc din Fecioara, l-a purtat, S-a supus Legii, fiind curăţit potrivit vredniciei întâilor-născuţi, nu a făcut-o fiindcă avea nevoie de acestea, ci ca să-i răscumpere din robia Legii pe cei care fuseseră vânduţi judecăţii blestemului³⁹¹.

Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei

22. Din cuvântul al doilea împotriva ereziilor³⁹²

Şi aşa cum nu ne-am fi eliberat de păcat şi de blestem dacă trupul pe care l-a îmbrăcat Cuvântul n-ar fi fost trup omenesc căci nu avem nimic comun cu ceea ce ne este stră­in aşa nu s-ar fi îndumnezeit omul dacă, făcut trup, Cuvân­tul n-ar fi fost prin fire din Tatăl şi cu adevărat şi propriu al Lui. Căci de aceea s-a făcut această unire, ca omul prin fire să se unească cu Cel prin fire Dumnezeu şi mântuirea omului şi îndumnezeirea lui să fie sigură. Deci, cei ce tăgăduiesc că Fiul este prin fire din Tatăl şi propriu fiinţei Lui să tăgăduiască şi că a luat trupul adevărat omenesc din Pururea Fecioara Maria.

23. Al aceluiaşi din epistola către Epictet³⁹³

Pentru că trupul Mântuitorului este din Maria şi ome­nesc, precum zice în Scripturi, ei socotesc că pot zice în loc de Treime, pătrime, întrucât se produce un adaos din pri­cina trupului. Dar rătăcesc mult fiindcă fac făpturile deopotrivă cu Făcătorul şi socotesc că dumnezeirea poate primi un adaos ignorând că nu pentru un adaos la dumnezeire S-a făcut Cuvântul trup, ci ca să învie trupul; nici ca să se

³⁹⁰ Lc. 2, 22-24.

³⁹¹ Cf. Gal. 3, 13 şi 4, 5.

³⁹² Sfântul Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor 2, 70 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 309-310], CPG 2, 2093.

■ ³⁹³ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 9 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 176], CPG 2, 2095.

174

îmbunătăţească Cuvântul S-a născut El din Maria, ci ca să răscumpere neamul oamenilor. Dar cum socotesc că trupul răscumpărat, mântuit, şi ridicat la viaţa adevărată prin Cu­vânt poate aduce un adaos dumnezeirii Cuvântului care îi dă viaţă?

24. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă³⁹⁴

Dar să se audă: dacă ar fi fost creatură, Cuvântul n-ar fi luat trup creat ca să-l facă viu. Căci ce ajutor vor primi crea­turile de la o creatură care şi ea are nevoie de mântuire? Numai pentru că fiind Creator, Cuvântul a fost El însuşi Făcătorul creaturilor, a îmbrăcat la sfârşitul veacurilor El însuşi creatul, la fel ca un Creator, ca să-l poată reînnoi şi învia.

25a. Al aceluiaşi din cuvântul său mai mare despre credinţă³⁹⁵

Dar noi am adăugat cu privire la textul „Şezi de-a dreapta Mea”³⁹⁶ faptul că el vorbeşte despre trupul Domnului. Căci dacă aşa cum zice Ieremia: „Cerul şi pământul Eu le voi umple, zice Domnul”³⁹⁷, şi dacă Dumnezeu le cuprinde pe toate şi El nu este cuprins de nimic, atunci pe ce tron şade? Prin ur­mare, trupul este cel căruia îi zice „Şezi de-a dreapta Mea”.

³⁹⁴ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Adelfie 8 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 185], CPG 2, 2098. Fericitul Teodoret identifică în mod eronat sursa acestui para­graf, susţinând că ar fi epistola către Epictet.

³⁹⁵ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă, CPG 2, 2803. În ediţiile anterioare ale lucrării Fericitului Teodoret lipsea citatul 25b de sine stătător; el era unit cu 25c, formând împreună citatul 25. Nu­mărul 25 a fost păstrat aici pentru toate cele trei pasaje, astfel încât numărul citatelor să rămână acelaşi. Această lucrare este atribuită lui Marcel al Ancirei în CPG.

³⁹⁶ Ps. 109, 1.

³⁹⁷ Ier. 23, 24.

175

25b. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt³⁹⁸

Trupul care creşte şi sporeşte cu vârsta³⁹⁹ este el însuşi un lucru creat şi făcut.

25c. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁰⁰

Aşadar, Dumnezeu îi spune „Şezi de-a dreapta Mea”⁴⁰¹ trupului căruia i s-a făcut vrăjmaş diavolul împreună cu pu­terile cele rele, precum iudeii şi elinii. Prin acest trup El S-a făcut şi a fost numit arhiereu şi Apostol⁴⁰², prin taina care ne-a predat-o când a zis: „Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi”⁴⁰³ şi „Sângele noului legământ”, nu al celui vechi, „care pentru voi se varsă”⁴⁰⁴. Dumnezeirea nu are nici trup şi nici sânge, însă Cel care s-a făcut cauza acestora este Omul din Maria pe al Cărui trup ea l-a purtat şi despre care Apostolii au zis: „Iisus din Nazaret, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu”⁴⁰⁵.

26. Al aceluiaşi din tomul său împotriva arienilor⁴⁰⁶

Când spune: „Pentru aceea, şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit lui nume care-i mai presus de orice nume”⁴⁰⁷, el vorbeşte despre templul trupului Său, iar nu despre dum­nezeire. Căci nu Cel Preaînalt se înalţă, ci trupul Celui Preaînalt se înalţă şi trupului Celui Preaînalt i-a fost dăruit numele care-i mai presus de orice nume. Iar Cuvântul lui Dumnezeu

³⁹⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare…, CPG 2, 2803.

³⁹⁹ Cf. Lc. 2, 52.

⁴⁰⁰ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare…, CPG 2, 2803

⁴⁰¹ Ps. 109, 1.

⁴⁰² Cf. Evr. 3, 1.

⁴⁰³ 1 Cor. 11, 24.

⁴⁰⁴ Lc. 22, 20.

⁴⁰⁵ Fapte 2, 22.

⁴⁰⁶ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întrupare şi împotriva arienilor 2-3, CPG 2, 2806. Această lucrare este atribuită lui Marcel al Ancirei în CPG.

⁴⁰⁷ Filip. 2, 9.

176

nu a fost numit Dumnezeu după har, ci trupul Lui împreună cu El a fost mărturisit ca Dumnezeu.

27. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁰⁸

Şi când spune: „Duhul încă nu era dat pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit”⁴⁰⁹, el se referă la faptul că trupul Lui încă nu fusese proslăvit. Căci nu Domnul slavei este slăvit, ci însuşi trupul Domnului slavei primeşte slava şi urcă împreună cu El în cer. De aceea zice că oamenii încă nu aveau duhul înfierii, pentru că pârga, care a fost luată din oameni, încă nu se urcase în cer. Aşadar, când Scriptura zice că Fiul „a luat” şi „a fost proslăvit”, ea vorbeşte făcând referire la firea omenească, nu la dumnezeirea Sa.

28. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴¹⁰

Prin urmare, Acesta este Dumnezeu adevărat, atât înainte de a se face El om, cât şi după ce S-a făcut „mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos”⁴¹¹, Cel ce a fost unit cu Tatăl prin Duh, iar cu noi prin trup, Cel ce a mijlocit între Dum­nezeu şi oameni, Cel ce a fost nu numai om, ci şi Dumnezeu.

⁴⁰⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întrupare…, 3-4.

⁴⁰⁹ In 7, 39.

⁴¹⁰ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întrupare…, 22.

⁴¹¹I Tim. 2,5.

177

Sfântul Ambrozie, Episcopul Milanului

29. În expunerea credinţei⁴¹²

Noi mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, S-a născut după dumnezeire din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi fără de început, şi că în zilele din urmă Acelaşi S-a întrupat din Sfânta Fecioa­ră Maria şi a luat întreaga fire omenească alcătuită din su­flet raţional şi trup, astfel încât după dumnezeirea a fost deofiinţă cu Tatăl, iar după omenitate deofiinţă cu noi. Căci o unire a celor două firi desăvârşite a avut loc în chip inex­primabil. De aceea noi mărturisim un Hristos, un Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi ştim că, deşi este împreună-veşnic cu Părintele Său după dum­nezeire, datorită căreia este şi Creator al tuturor, El a bine­voit să-Şi zidească Sieşi, într-un chip nespus, un templu din Sfânta Fecioară, după ce aceasta şi-a dat încuviinţarea zicându-i îngerului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cu­vântul tău”⁴¹³, şi să unească acest templu cu Sine în momentul zămislirii. El a făcut acestea nepurtând un trup din cer deo­potrivă veşnic cu fiinţa Lui, ci luându-l din plămada fiinţei noastre, adică din Fecioara, şi unindu-l cu Sine.

Dumnezeu-Cuvântul nu S-a preschimbat în trup şi nici nu S-a arătat ca o nălucire, ci Şi-a păstrat în chip neschimbat şi nealterat propria fiinţă şi, luând pârga firii noastre, a unit-o

⁴¹² Sfântul Ambrozie al Milanului, O expunere a credinţei, CPL 167a. CPL semnalează paternitatea îndoielnică a lucrării.

⁴¹³ Lc. 1, 38.

178

cu Sine. Dumnezeu-Cuvântul Care nu a luat început din Fecioara, ci există din veci împreună cu Părintele Său, a bine­voit din multa Sa bunătate să unească cu Sine pârga firii noastre, nu amestecându-Se, ci arătându-Se pe Sine în amân­două fiinţele unul şi acelaşi, potrivit cuvântului Scripturii: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile Eu îl voi ridica”⁴¹⁴. Căci, în ce priveşte fiinţa pe care Şi-a asumat-o, Hristos Dumnezeu este dărâmat, însă Acelaşi Hristos ridică templul dărâmat potrivit cu fiinţa Sa dumnezeiască, datorită căreia este şi Crea­torul tuturor.

Niciodată după unirea pe care a binevoit să o săvâr­şească în clipa zămislirii nu S-a depărtat de propriul tem­plu şi nici nu putea să se depărteze datorită nespusei Sale iubiri de oameni. Însă Acelaşi este şi pătimitor şi nepătimitor, pătimitor potrivit omenităţii şi nepătimitor potrivit dum­nezeirii. Căci spune: „Priviţi şi vedeţi că Eu însumi sunt şi că nu M-am schimbat”⁴¹⁵. Aşadar, după ce Dumnezeu-Cuvântul ridicase templul său şi lucrase întru Sine învierea şi reînnoi­rea firii noastre, le-a arătat această fire ucenicilor Lui zicându-le: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine”, nu „fiind”, ci „având”⁴¹⁶. Şi a zis aşa ca să înţelegi atât pe cel ce are, cât şi ceea ce are şi astfel să observi că nu s-a petrecut nici o amestecare, schimbare sau alterare, ci unire.

De asemenea, le-a arătat semnele cuielor şi rana făcută de suliţă⁴¹⁷ şi a mâncat înaintea ucenicilor⁴¹⁸ ca să-i facă prin toate acestea să creadă că învierea firii noastre a fost reîn­noită în El. Şi pentru că, potrivit fericitei fiinţe a dumnezeirii, continua să fie neschimbat, nealterat, nepătimitor, nemuritor

⁴¹⁴ In 2, 19.

⁴¹⁵ Cf. Lc. 24, 39.

⁴¹⁶ Lc. 24, 39.

⁴¹⁷ cf. In 20, 27.

⁴¹⁸ Cf. Lc. 24, 41-43.

179

şi fără să aibă nevoie de ceva, El a îngăduit de bunăvoie ca propriul Lui templu să îndure toate suferinţele şi l-a înviat pe acesta cu propria-i putere şi a lucrat prin templul Lui reînnoirea desăvârşită a firii noastre. Însă Biserica Aposto­lică şi Sobornicească îi dă anatemei pe cei care zic că Hristos a fost doar un simplu om, sau că Dumnezeu-Cuvântul a fost pătimitor, sau că S-a preschimbat în trup, sau că a avut un trup deofiinţă cu El, sau că a adus trupul din cer, sau că a fost o iluzie, sau pe cei care zic că Dumnezeu-Cuvântul a fost mu­ritor şi că a avut nevoie de înviere de la Tatăl sau că a luat trup neînsufleţit sau fire omenească fără minte sau că cele două firi ale lui Hristos au fost amestecate într-o contopire şi că au devenit o singură fire sau pe cei care nu mărturisesc că în Domnul nostru Iisus Hristos sunt două firi neamestecate, însă o singură persoană, după cum este şi un singur Hristos, un singur Fiu.

30. Al aceluiaşi⁴¹⁹

Prin urmare, dacă trupul tuturor a fost supus insultelor prin Hristos, cum poate fi socotit de un ipostas cu dumneze­irea? Căci din moment ce Cuvântul şi trupul care are firea din pământ sunt de un ipostas, atunci Cuvântul şi sufletul pe care l-a luat în chip desăvârşit sunt de un ipostas. Căci Cu­vântul este de o fire cu Dumnezeu, potrivit mărturiei Tatălui şi a Fiului însuşi care zice: „Eu şi Tatăl una suntem”⁴²⁰; prin urmare, şi Tatăl s-ar cuveni să fie socotit de aceeaşi fiinţă cu trupul. Atunci de ce mai sunteţi supăraţi pe arienii care spun că Fiul lui Dumnezeu este o creatură, de vreme ce voi înşivă spuneţi că Tatăl este deofiinţă cu creaturile?

⁴¹⁹ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului 6, 57, CPL 152.

⁴²⁰ In 10, 30.

180

31. Al aceluiaşi din epistola către împăratul Graţian⁴²¹

Să păstrăm o deosebire între dumnezeire şi trup. Dacă Fiul lui Dumnezeu răspunde prin amândouă pentru că amân­două firile sunt în El, atunci Acelaşi ne vorbeşte, însă nu întotdeauna într-un singur fel. Ia aminte la El cum uneori vorbeşte despre slavă, iar alteori despre suferinţele omeneşti. Despre cele dumnezeieşti vorbeşte ca un Dumnezeu, fiindcă El este Cuvântul, iar despre cele smerite vorbeşte ca un om fiindcă vorbeşte în ipostasul meu.

32. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴²²

Când este citit acel text în care se spune că Domnul slavei a fost răstignit, să nu socotim că a fost răstignit în propria Sa slavă. Însă fiindcă El este atât Dumnezeu, cât şi om, Dum­nezeu după dumnezeire, iar om, Iisus Hristos, după luarea trupului, se zice că Domnul slavei a fost răstignit. Căci El este părtaş fiecărei firi, adică şi celei omeneşti şi celei dum­nezeieşti. Fiindcă El a îndurat Pătimirea în firea omenească, astfel încât Cel care a pătimit să fie numit, fără a fi despărţit, atât Domn al slavei, cât şi Fiu al Omului, precum este scris: „Cel Care S-a pogorât din cer”⁴²³.

33. Al aceluiaşi⁴²⁴

Aşadar, să înceteze discuţiile deşarte despre cuvinte. Căci împărăţia lui Dumnezeu, după cum s-a scris, nu stă în cu­vântări de înduplecare, ci în dovadă de putere⁴²⁵. Să păstrăm o deosebire între trup şi dumnezeire, fiindcă unicul Fiu al

⁴²¹ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credinţă 2. 9, 77, CPL 150.

⁴²² Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credinţă 2. 7, 58. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁴²³ In. 3, 13.

⁴²⁴ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credinţă 2,97. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁴²⁵ Cf. I Cor. 2, 4.

181

lui Dumnezeu, o singură persoană, vorbeşte în amândouă felurile întrucât fiecare din cele două firi este în El. Însă chiar dacă vorbeşte aceeaşi persoană, totuşi nu vorbeşte întotdea­una într-un singur fel. Căci uneori vezi în El slava lui Dum­nezeu, alteori suferinţele oamenilor. Despre cele dumnezeieşti El vorbeşte ca un Dumnezeu, de vreme ce este Cuvântul, iar despre cele omeneşti ca un om, de vreme ce a vorbit în aceas­tă fire.

34. Al aceluiaşi din cuvântul său despre întruparea Domnului adresat împotriva apolinariştilor⁴²⁶

în timp ce noi îi combatem pe aceştia, au apărut alţii care spun că trupul lui Hristos şi dumnezeirea sunt de o fire. Ce iad a vărsat o asemenea blasfemie? însă arienii, a căror necredinţă se întăreşte din pricina acestora, sunt mai su­portabili, întrucât este mai mare lupta să negi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă. Căci aceştia au încercat să spună că dumnezeirea Domnului şi trupul sunt de o fire.

35. Al aceluiaşi⁴²⁷

Şi acesta îmi spune în continuu că acceptă expunerea Sinodului de la Niceea, însă în acea cercetare părinţii noştri au spus că Cuvântul lui Dumnezeu, nu trupul, este deofiinţă cu Tatăl. Ei au mărturisit că Cuvântul provine din fiinţa Tatălui, pe câtă vreme trupul este din Fecioara. Aşadar, de ce ne prezintă nouă numele Sinodului de la Niceea, iar apoi introduc inovaţii la care nici măcar nu s-au gândit înaintaşii noştri?

⁴²⁶ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului 6, 49, CPL 152. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁴²⁷ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului

6,52. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

182

36. Al aceluiaşi împotriva lui Apolinarie⁴²⁸

Aşadar, nu voi ca trupul să fie egal cu dumnezeirea după fire. Căci dacă crezi că trupul lui Hristos este adevărat şi îl aduci la jertfelnic spre prefacere, însă tu deosebeşti firea dumnezeirii de cea a trupului, îţi vom spune: „Dacă ai adus jertfă cum trebuie, dar n-ai împărţit-o cum trebuie, ai păcătuit. Linişteşte-te”⁴²⁹. Deosebeşte ceea ce ne aparţine şi ceea ce este caracteristic Cuvântului. Prin urmare, eu nu aveam ceea ce era al Lui, iar El nu avea ceea ce era al meu. El a luat ceea ce era al meu ca să ne facă părtaşi la ceea ce era al Lui; şi aceasta şi-a asumat-o spre împlinire, nu spre amestecare.

37. Al aceluiaşi puţin mai departe⁴³⁰

Aşadar, să înceteze cei care spun că firea Cuvântului s-a preschimbat în firea trupului, ca nu cumva să pară, potrivit aceleiaşi interpretări, că firea Cuvântului a fost schimbată şi conformată pătimirilor trupului. Căci cel ce a luat este ceva, iar ceea ce a fost luat este altceva. Puterea a venit asupra Fecioarei când îngerul a zis către ea: „Puterea Celui Preaînalt te va umbri”⁴³¹. Însă ceea ce a fost născut era din trupul Fe­cioarei. De aceea, pogorârea este dumnezeiască, pe câtă vreme zămislirea este omenească. Prin urmare, duhul trupului şi firea dumnezeirii nu puteau fi acelaşi lucru.

⁴²⁸ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului 4, 23.

⁴²⁹ Fc. 4, 7.

⁴³⁰ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului 6,61.

⁴³¹ Lc. 1, 35.

183

Sfântul Vasile, Episcopul Cezareei

38. Din cuvântul său despre mulţumire⁴³²

Domnul, lăcrimând pentru prietenul Lui, a arătat că par­ticipă în întregime la firea omenească şi ne-a eliberat şi de o exagerare, şi de alta: nu ne îngăduie nici să fim copleşiţi de dureri, dar nici să fim nesimţitori faţă de întristări. Astfel, după cum Domnul a primit să flămânzească după ce se mistuia mân­carea, după cum a primit să-I fie sete după ce se pierdea ume­zeala din trup, şi după cum a obosit, slăbindu-I-se muşchii şi nervii din pricina călătoriei, fără însă ca dumnezeirea să fie biruită de oboseală, ci pentru că trupul Său arăta semnele fi­reşti ale naturii Sale omeneşti [tot aşa a primit să şi lăcrimeze, îngăduind trupului să arate un semn firesc al său].

39. Al aceluiaşi împotriva lui Eunomie⁴³³

Eu susţin că „a fi în chipul lui Dumnezeu”⁴³⁴ are acelaşi înţeles cu „a fi în fiinţa lui Dumnezeu”. Căci aşa cum faptul că a luat chip de rob⁴³⁵ înseamnă că Domnul nostru a devenit om după fiinţă, tot aşa şi cel ce spune că El este în chipul lui Dumnezeu înfăţişează specificitatea fiinţei dumnezeieşti.

⁴³² Sfântul Vasile cel Mare, Omilie despre mulţumire [4] [trad. Pr. D. Fecioru, PSB 17, Omilia a IV-a, EIBMBOR, Bucureşti 1986, pp. 381-382], CPG 2, 2848. Ceea ce este pus între paranteze, nu mai este redat în conti­nuare de Fericitul Teodoret; a fost adăugat pentru ca citatul să aibă înţeles.

⁴³³ Sfântul Vasile cel Mare, Cinci cărţi împotriva lui Eunomie 1, 18, CPG 2, 2837.

⁴³⁴ Filip. 2, 6.

⁴³⁵ Filip. 2, 7.

184

Sfântul Grigorie, Episcopul Nazianzului

40. Din cuvântul său la noua zi a Domnului⁴³⁶

El va veni din nou cu slăvita sa înfăţişare ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. El nu va mai fi trup, dar nici fără de trup, ci într-un fel pe care doar El îl ştie, cu un trup mai pe potriva lui Dumnezeu, astfel încât, pe de o parte, să fie văzut de cei care L-au străpuns, iar pe de altă parte, să ră­mână un Dumnezeu străin de ceea ce este caracteristic pal­pabilului.

41. Al aceluiaşi din epistola sa către Clidonie⁴³⁷

Firile sunt două, Dumnezeu şi om om fiindcă are şi trup, şi suflet -, însă nu sunt doi fii. Fiindcă aici nu sunt doi oameni, chiar dacă Pavel vorbeşte astfel despre omul de dină­untru şi despre cel de dinafară⁴³⁸. Şi dacă trebuie să vorbesc pe scurt, sunt două lucruri total diferite din care este alcătuit Mântuitorul de vreme ce văzutul nu este acelaşi lucru cu ne­văzutul, nici veşnicul nu este acelaşi lucru cu efemerul, însă nu sunt două persoane diferite. Doamne, fereşte!

42. AL aceluiaşi din prima expunere către Clidonie⁴³⁹

Dacă cineva spune că acum carnea a fost părăsită, că dumnezeirea este dezbrăcată de trup, că nu este cu trupul

⁴³⁶ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 40, Despre Sfântul Botez 45, CPG Supl. 3010, 40.

⁴³⁷ Sfântul Grigorie Teologul, Epistola 101, 19-20, CPG 2, 3032.

⁴³⁸ Cf. II Cor. 4, 16.

⁴³⁹ Sfântul Grigorie Teologul, Epistola 101, 25-28.

185

pe care l-a luat şi că nu va veni cu acesta, să nu vadă slava venirii Lui! Căci unde este trupul acum dacă nu împreună cu Cel Care l-a luat? Fiindcă nu a fost ascuns în soare, potrivit neroziilor maniheilor, ca să fie cinstit prin necinstire, nici nu a fost împrăştiat sau dizolvat în aer, aşa cum se întâmplă cu sunetul unei voci, cu dâra unui parfum şi cu lucirea unui fulger trecător. Unde mai este atunci putinţa de a fi pipăit după înviere⁴⁴⁰, datorită căreia El va fi văzut într-o zi de cei care L-au străpuns cu suliţa⁴⁴¹? Fiindcă dumnezeirea prin sine este nevăzută.

43. Al aceluiaşi din al doilea cuvânt despre Fiul⁴⁴²

în calitate de Cuvânt, El nu era nici ascultător, nici neas­cultător, căci acestea sunt proprii oamenilor care sunt sub autoritatea cuiva şi inferiori. Supunerea este proprie celor mai chibzuiţi, iar nesupunerea este proprie celor vrednici de osân­dă. Dar în chip de rob, El coboară la cei deopotrivă robi şi ia un chip străin de El, purtându-mă întru Sine pe mine întreg — cu cele ale mele, ca să mistuie întru Sine ceea ce este inferior, aşa cum focul mistuie ceara şi soarele umezeala pământului.

44. Al aceluiaşi din cuvântul său la Arătarea Domnului⁴⁴³

Aşadar, de vreme ce El a venit din Fecioara prin asu­marea a două lucruri potrivnice unul altuia, adică a trupului şi a duhului, primul dintre ele a fost asumat în Dumnezeu, iar al doilea a dat harul dumnezeirii⁴⁴⁴.

⁴⁴⁰ Cf. Lc. 24, 39 şi in 20, 27.

⁴⁴¹ Zah. 12, 10.

⁴⁴² Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, Al patrulea discurs teologic sau Despre Fiul 6, CPG Supl. 3010, 30.

⁴⁴³ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 38, Despre Arătarea Domnului

13, CPG Supl. 3010, 38. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁴⁴⁴ Textul citat de Fericitul Teodoret nu constituie o frază întreagă.

186

45. Al aceluiaşi puţin mai departe⁴⁴⁵

El a fost trimis, însă ca om. Căci firea Lui a fost îndoită, şi de aceea, fără îndoială, din pricina legii trupului omenesc, a obosit, a flămânzit, a însetat, a agonizat şi a lăcrimat.

46. Al aceluiaşi din al doilea cuvânt despre Fiul⁴⁴⁶

I s-ar putea spune „Dumnezeu”, însă nu al Cuvântului, ci al văzutului. Căci cum ar putea fi Dumnezeu al Celui ce este Dumnezeu în sens propriu? De asemenea, El este Tată, însă nu al văzutului, ci al Cuvântului. Căci era îndoit. Prin urmare, primul se referă în sens propriu la amândoi, pe când al doilea nu; invers de cum este la noi. Căci pentru noi El este în sens propriu Dumnezeu, însă nu este în sens propriu şi Tată. Şi ceea ce îi face pe eretici să rătăcească e tocmai îmbinarea acestor denumiri când ele se schimbă din pricina unirii. Iată o dovadă: când firile se disting în cuget, atunci se separă şi numele lor. Ascultă-l pe Pavel care zice: „Pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei…”⁴⁴⁷. El este Dumnezeu al lui Hristos şi Tată al slavei. Căci deşi Cei Doi sunt Unul, Ei nu sunt prin fire, ci prin unire. Ce altceva ar putea fi mai uşor de înţeles decât aceasta? în al cincilea rând, să fie spus că El a luat viaţa, judecata, moş­tenirea neamurilor, stăpânirea peste tot trupul, slava, pe uce­nici şi câte se mai spun. Şi acestea sunt ale omenităţii [lui Hristos].

47. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁴⁸

„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus.”⁴⁴⁹ Ca om

⁴⁴⁵ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, Al patrulea discurs teologic sau Despre Fiul, Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁴⁴⁶ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, Al patrulea discurs teologic sau Despre Fiul 8-9, CPG Supl. 3010, 30.

⁴⁴⁷ Ef. 1, 17.

⁴⁴⁸ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, Al patrulea discurs teologic sau Despre Fiul 14.

⁴⁴⁹ 1 Tim. 2,5.

187

El mijloceşte şi acum pentru mântuirea noastră pentru că El este cu trupul pe care l-a asumat, până ce mă va face pe mine Dumnezeu prin puterea întrupării, chiar dacă El nu mai este cunoscut după trup, adică după pătimirile tru­peşti, şi este fără de păcatul nostru.

48. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁵⁰

Nu este clar tuturor că, dacă cineva separă ceea ce este văzut de ceea ce este nevăzut, El cunoaşte ca Dumnezeu, dar ca om, aşa cum zice, nu ştie? în textul citat⁴⁵¹, numele „Fiul” este dat în mod absolut şi fără indicarea relaţiei, neprecizându-se al cui Fiu este. Astfel, neştiinţa aceasta o poate înţelege cineva într-un fel mai evlavios, atribuind-o omenes­cului, nu dumnezeiescului.

⁴⁵⁰ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, 15.

⁴⁵¹ Cf. Mt. 24, 36.

188

Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei

49. Din cuvântul catehetic⁴⁵²

Dar cine spune că nesfârşitul Dumnezeu a fost circum­scris la limitele trupului, trebuind să încapă în el ca într-un vas?

50. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁵³

Dacă sufletul omului se simte în largul său peste tot şi în toată vremea cu toată unirea lui cu trupul, unire cerută de fire atunci ce nevoie este să spunem că dumnezeirea este circumscrisă din toate părţile de firea trupului?

51. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁵⁴

Ce ne împiedică pe noi, care avem cunoştinţă de o oare­care unire şi apropiere a firii dumnezeieşti de cea omenească, să păstrăm o idee vrednică de Dumnezeu cu privire la apro­piere de vreme ce credem că, deşi se află în om, dumnezeirea este în afara oricărei circumscrieri?

52. Al aceluiaşi din cuvântul său împotriva lui Eunomie⁴⁵⁵

Cel din Maria vorbeşte cu fraţii. Dacă Cel Unul-Născut nu are fraţi, cum s-ar fi păstrat caracteristica de Unul-Născut

⁴⁵² Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic 10 [trad. Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, PSB 30, EIBMBOR, Bucureşti 1998, p. 306], CPG Supl. 3150.

⁴⁵³ Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic 10.

⁴⁵⁴ Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic 10, 10.

⁴⁵⁵ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3. 10, 4, CPG 2, 3135.

189

din moment ce avea fraţi? Şi dacă Acelaşi Care a spus: „Duh este Dumnezeu”⁴⁵⁶, le zice ucenicilor: „Pipăiţi-Mă”⁴⁵⁷ ca să le arate că numai firea omenească poate fi pipăită, pe când cea dumnezeiască este de neatins, dacă Cel care a spus: „Mă duc”⁴⁵⁸ arată o schimbare de loc, iar Cel care le cuprinde pe toate „întru El”, precum zice Apostolul, „au fost zidite toate… şi toate întru El se ţin împreună”⁴⁵⁹, nu are nimic în afara Lui din cele ce sunt spre care să se îndrepte printr-o mişcare sau schimbare…⁴⁶⁰

53. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁶¹

„înălţat fiind”, zice, „prin dreapta lui Dumnezeu”⁴⁶². Aşa­dar, cine a fost înălţat? Cel smerit sau cel preaînalt? Şi ce este cel smerit dacă nu ceea ce este omenesc? Şi iarăşi, ce altceva în afară de ceea ce este dumnezeiesc este preaînalt? Dar Dumnezeu nu are nevoie să fie înălţat pentru că El este Preaînalt. Prin urmare, Apostolul spune că ceea ce este ome­nesc a fost înălţat, şi a fost înălţat fiindcă s-a făcut Domn şi Hristos. Aşadar, prin verbul „a făcut”⁴⁶³, Apostolul se referă nu la existenţa de mai înainte de veci a Domnului, ci la schimbarea care s-a făcut, prin dreapta lui Dumnezeu, a smeritului în preaînalt. Fiindcă prin acest verb se face clară taina adevăratei evlavii. Căci spunând „înălţat fiind prin dreapta lui Dumnezeu”⁴⁶⁴, el arată limpede iconomia nespusă

⁴⁵⁶ In 4, 24.

⁴⁵⁷ Lc. 24, 39.

⁴⁵⁸ In 14, 28.

⁴⁵⁹ Cf. Col. 1, 16-17.

⁴⁶⁰ Citatul acesta este protaza incompletă a unei lungi subordonate condiţionale. Prin urmare, ideea Sfântului Grigorie citată aici de Fericitul Teodoret este lăsată neterminată.

⁴⁶¹ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3. 3, 43-44.

⁴⁶² Fapte 2, 33.

⁴⁶³ Cf. Fapte 2, 36 unde Petru spune: „Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos”.

⁴⁶⁴ Fapte 2, 33.

⁴⁶⁵ cf. In 1, 3.

190

a tainei, anume că dreapta lui Dumnezeu Care le-a făcut pe toate câte sunt, Care este Domnul, prin Care toate s-au făcut şi fără de Care nimic din cele ce s-au făcut nu a primit existenţă⁴⁶⁵, l-a ridicat prin unire la propria ei înălţime pe omul care fusese unit cu ea.

Sfântul Amfilohie, Episcopul Iconiului

54. Din cuvântul său la textul „Tatăl este mai mare decât Mine”⁴⁶⁶

Aşadar, deosebeşte firile, pe cea a lui Dumnezeu şi pe cea a omului. Fiindcă El nu a devenit om despărţindu-Se de Dumnezeu, nici Dumnezeu crescând din om.

55. Al aceluiaşi din cuvântul său la textul „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine”⁴⁶⁷

Căci, după înviere, Domnul arată amândouă lucrurile împreună, anume că trupul nu mai este precum a fost şi că trupul este înviat. Aminteşte-ţi povestirea. După Pătimire şi înviere ucenicii erau adunaţi la un loc şi, deşi uşile erau în­cuiate, Domnul a stat în mijlocul lor⁴⁶⁸. El nu a făcut aceasta niciodată înainte de Pătimire. Oare pentru că Hristos n-ar fi putut face aceasta şi mai înainte? Nicidecum, de vreme ce toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu⁴⁶⁹. Însă El nu a făcut aceasta înainte de Pătimire pentru ca tu să nu socoteşti iconomia drept o iluzie sau o închipuire, nici să crezi că trupul lui Hristos a fost unul spiritual sau unul coborât din cer sau de o substanţă diferită de a noastră. Fiindcă unii, născocind toate acestea şi crezând că prin ele cinstesc pe Domnul, au

⁴⁶⁶ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 12 (Cuvânt la textul „Tatăl este mai mare decât Mine” [In. 14, 28]), CPG 2, 3245, 12.

⁴⁶⁷ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 10b (Cuvânt la textul „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine” [In 5, 19]), CPG 2, 3245, 10b.

⁴⁶⁸ cf. In 20, 19.

⁴⁶⁹ Cf. Mt. 19, 26.

192

scăpat din vedere că prin modul lor de a-şi exprima recu­noştinţa se blestemă pe ei înşişi şi acuză adevărul de min­ciună, pe lângă faptul că minciuna este cu totul lipsită de raţiune. Căci dacă El Şi-a asumat un alt fel de trup, cu ce îl ajută pe al meu care are nevoie de mântuire? Şi dacă El Şi-a adus trupul din cer, cu ce îl ajută pe al meu care a fost luat din pământ?

56. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁷⁰

Aşadar, pricina pentru care Domnul a stat în mijlocul ucenicilor deşi uşile erau încuiate, după Pătimire, iar nu îna­inte de aceasta, a fost ca să cunoşti că trupul tău firesc, după ce a fost semănat, în viază în trup duhovnicesc⁴⁷¹. Şi iarăşi, ca să nu socoteşti că ceea ce este înviat este altceva, când Toma nu credea în înviere, El îi arată semnele cuielor, îi arată urmele rănilor⁴⁷². El Care îi tămăduise pe toţi chiar şi mai înainte de înviere, oare nu putea să Se tămăduiască pe Sine, mai ales după înviere? Desigur, însă prin semnele cuielor pe care le arată, El ne învaţă că este chiar acest trup, iar prin faptul că intră prin uşile încuiate, El arată că trupul nu mai este la fel ca cel dinainte. Era chiar acest trup pentru ca El să împlinească lucrarea iconomiei, înviind ceea ce murise, şi nu mai era trupul la fel ca cel dinainte pentru ca să nu mai cadă pradă stricăciunii, nici să mai fie supus morţii.

⁴⁷⁰ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 10c, CPG 2, 3245, 10c.

⁴⁷¹ Cf. I Cor. 15, 44.

⁴⁷² cf. In 20, 27.

193

Fericitul Teofil, Episcopul Alexandriei

57. Din scrierile împotriva lui Origen⁴⁷³

Nici asemănarea noastră, de care S-a împărtăşit, nu este preschimbată în firea dumnezeirii, nici dumnezeirea Lui nu este prefăcută în asemănarea noastră. Fiindcă El rămâne Dumnezeu, ceea ce a fost dintru început; El rămâne chiar dacă întocmeşte întru Sine modul nostru de existenţă.

58. Al aceluiaşi din aceeaşi lucrare⁴⁷⁴

Tu iarăşi blasfemiezi neliniştindu-te, calomniindu-L pe Fiul lui Dumnezeu şi rostind cuvinte ca acestea: „Aşa cum Fiul şi Tatăl sunt una⁴⁷⁵, tot aşa şi sufletul pe care Fiul Şi l-a asumat şi Fiul însuşi sunt una”⁴⁷⁶, neştiind că Fiul şi Tatăl sunt una datorită unei singure fiinţe şi aceleiaşi dumnezeiri, pe câtă vreme sufletul şi Fiul au o fiinţă şi o fire diferită unul faţă de celălalt. Căci dacă sufletul Fiului şi Fiul sunt una precum Tatăl şi Fiul sunt una, atunci reiese că şi Tatăl şi sufletul sunt una, şi sufletul Fiului va zice şi el câteodată: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”⁴⁷⁷. Însă nu este aşa. Doamne, fereşte! Fiindcă Fiul şi Tatăl sunt una datorită faptului că nu au firi dumnezeieşti diferite, iar sufletul şi Fiul se deosebesc atât în ceea ce priveşte firea, cât şi în ceea ce priveşte fiinţa, de vreme ce sufletul, care

⁴⁷³ Teofil al Alexandriei, Epistola 16 (fragment), CPG 2, 2585, 2c.

⁴⁷⁴ Teofil al Alexandriei, Epistola 17 (fragment), CPG 2, 2586, 3.

⁴⁷⁵ Această parte din citat se sprijină pe textul de la In 10, 30.

⁴⁷⁶ Pentru textul lui Origen, vezi GCS 22, 354.15-16.

⁴⁷⁷ In 14, 9.

194

este deofiinţial cu noi, a venit şi el la existenţă printr-însul. Căci dacă sufletul şi Fiul sunt una în acelaşi fel cum Tatăl şi Fiul sunt una, potrivit spuselor lui Origen, atunci sufletul va fi precum Fiul, „strălucirea slavei lui Dumnezeu şi pecetea ipostasului Lui”⁴⁷⁸. Însă aceasta nu este cu putinţă. Aşadar, nu este cu putinţă ca Fiul şi sufletul Lui să fie una precum El şi Tatăl sunt una. Şi ce va face [Origen] când cade în cursa pe care şi-a întins-o singur? Căci aşa scrie: „Căci nicidecum sufletul, care era tulburat şi cuprins de întristare⁴⁷⁹, nu era Unul-Născut şi Întâiul-Născut a toată zidirea⁴⁸⁰. Căci Dumnezeu-Cuvântul, superior sufletului, Fiul însuşi, a spus: «Putere am să-l pun şi putere am să-l iau»”⁴⁸¹. Prin urmare, dacă Fiul este superior sufletului Său, aşa cum este şi măr­turisit superior, cum poate fi sufletul Acestuia egal cu Dum­nezeu şi în chipul lui Dumnezeu?⁴⁸² Fiindcă atunci când [Origen] spune că sufletul s-a golit pe sine şi a luat chip de rob⁴⁸³, el devine prin exagerările necuviinţei lui cel mai de seamă eretic dintre toţi, aşa cum am arătat. Căci dacă Cu­vântul este în chipul lui Dumnezeu şi este egal cu Dumnezeu, şi el crede că şi sufletul Mântuitorului este în chipul lui Dum­nezeu şi egal cu Dumnezeu căci aşa a îndrăznit să scrie -, atunci cum poate ceea ce este egal să fie superior? Căci lucrurile care sunt depăşite în privinţa naturii dau mărtu­rie despre superioritatea celor care sunt mai presus de ele.

⁴⁷⁸ Evr. 1, 3.

⁴⁷⁹ Cf. Mt. 26, 38.

⁴⁸⁰ Cf Col. 1, 15.

⁴⁸¹ In 10, 18. Pentru textul lui Origen, vezi GCS 22, 353.18-354.3.

⁴⁸² Cf. Filip. 2, 6.

⁴⁸³ Cf. Filip. 2,7.

195

Sfântul Ioan, Episcopul Constantinopolului

59. Din cuvântul rostit în marea biserică⁴⁸⁴

Şi Stăpânul tău l-a dus pe om în cer, iar tu nu împarţi cu el nici măcar o piaţă. Dar ce spun eu „în cer”? El l-a aşezat pe tron împărătesc, iar tu îl alungi chiar şi din oraş.

60. Al aceluiaşi la începutul Psalmului 41⁴⁸⁵

Până astăzi Pavel nu încetează să spună: „Noi suntem purtătorii de cuvânt ai lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi. În numele lui Hristos vă rugăm: «împăcaţi-vă cu Dumnezeu»”⁴⁸⁶. Şi nu S-a oprit aici, ci a luat pârga din firea ta şi a aşezat-o „mai presus decât toată începătoria — şi Stăpânia şi Puterea şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”⁴⁸⁷. Ce-ar putea fi pe potriva acestei cinste? Pârga neamului nostru, a celui care a fost atât de batjocorit şi înjosit, şade acum într-un loc atât de înalt şi se bucură de o cinste atât de mare.

61. Al aceluiaşi despre împărţirea limbilor⁴⁸⁸

Gândeşte-te ce înseamnă să vezi firea noastră purtată peste heruvimi şi înconjurată de întreaga putere îngerească.

⁴⁸⁴ Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la stihul „Nu te teme când omul se îmbogăţeşte” (Ps. 48, 16) 2, CPG 2, 4414.

⁴⁸⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul 41, 4, CPG 2, 4413, 2.

⁴⁸⁶ 1 Cor. 5, 20.

⁴⁸⁷ Ef. 1, 21.

⁴⁸⁸ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 1, Către cei care zic că demonii le stăpânesc pe cele omeneşti 2-3, CPG 2, 4332.

196

Ia aminte, te rog, şi la înţelepciunea lui Pavel cum caută atâtea cuvinte prin care să poată descrie iubirea de oameni a lui Dum­nezeu. Căci nu a zis pur şi simplu „har” sau „bogăţie”, ci a zis: „Covârşitoarea bogăţie a harului Său întru bunătate”⁴⁸⁹.

62. Al aceluiaşi din cuvântul său dogmatic „Că cele rostite şi săvârşite în chip smerit de Hristos nu sunt din pricina slăbiciunii puterii, ci din cea a deosebirilor iconomiei”⁴⁹⁰

Şi după înviere, când a văzut că ucenicul nu crede, El nu a refuzat să-i arate rănile şi semnul cuielor, să-Şi supună rănile atingerii mâinii lui, şi i-a zis: „Cercetează şi vezi că duhul nu are carne şi oase”⁴⁹¹. De aceea El nu Şi-a asumat firea omenească ajunsă dintr-odată la vârsta maturităţii, ci a binevoit să fie zămislit, născut, alăptat şi să petreacă înde­ajuns timp pe pământ pentru ca prin durata timpului şi prin toate celelalte să confirme chiar acest lucru.

63. Al aceluiaşi către cei care zic că demonii le stăpânesc pe cele omeneşti⁴⁹²

Nimic nu era mai neînsemnat decât omul şi nimic nu a devenit mai de cinste decât omul. Căci ultima parte a creaţiei raţionale acesta era. Dar picioarele au devenit cap şi au fost înălţate pe tron împărătesc prin pârgă. Căci aşa cum un om generos şi mărinimos, care a văzut pe cineva care a scăpat dintr-un naufragiu şi care a putut să-şi salveze din valuri numai trupul gol, îl primeşte pe acesta cu braţele deschise, îl îmbracă cu un veşmânt strălucitor şi îl ridică la cinstea cea mai înaltă, tot aşa a făcut şi Dumnezeu cu firea noastră. Omul

⁴⁸⁹ Ef. 2,7.

⁴⁹⁰ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deofiinţime (Omilia a 7-a, Despre fiinţa lui Dumnezeu cum că este de neînţeles, 6), CPG 2, 4320.

⁴⁹¹ Lc. 24, 39; cf. In 20, 24-29.

⁴⁹² Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 1, Către cei care zic că demonii le stăpânesc pe cele omeneşti 2, CPG 2, 4332.

197

a pierdut tot ce avea: libertatea, tovărăşia lui Dumnezeu, vieţuirea în rai, iar în schimb a luat o viaţă nenorocită şi a ieşit de acolo ca un om gol dintr-un naufragiu. Dar Dumnezeu, primindu-l, îndată l-a îmbrăcat şi, ţinându-l de mână, l-a urcat încet-încet în cer.

64. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁴⁹³

însă Dumnezeu a făcut câştigul mai mare decât paguba şi a urcat firea noastră pe tronul împărătesc. Şi Pavel strigă zicând: „împreună cu El ne-a sculat şi ne-a făcut să şedem de-a dreapta Lui întru cele cereşti”⁴⁹⁴.

65. Al aceluiaşi către cei care postesc Paştele cel dintâi⁴⁹⁵

[Crucea] a deschis cerurile, i-a făcut prieteni pe cei ce erau urâţi, i-a înălţat iarăşi la cer, a aşezat firea noastră de-a dreapta tronului şi ne-a dăruit nenumărate alte bunătăţi.

66. Al aceluiaşi din cuvântul său la înălţare⁴⁹⁶

Aşadar, la această distanţă şi înălţime a ridicat El firea noastră. Priveşte unde stătea jos şi unde s-a înălţat sus. Nici nu era cu putinţă să coboare mai jos de cât a coborât omul, nici să se înalţe mai sus de cât a înălţat-o El iarăşi.

67. Al aceluiaşi din tâlcuirea epistolei către Efeseni⁴⁹⁷

El zice: „Potrivit bunăvoinţei Lui pe care mai dinainte o plănuise întru Sine”⁴⁹⁸, ca şi cum ar spune cineva: „A muncit

⁴⁹³ Omilia 1, Către cei care zic că demonii le stăpânesc pe cele omeneşti 2, CPG 2, 4332.

⁴⁹⁴ Ef. 2, 6.

⁴⁹⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 3-a împotriva evreilor 4, CPG 2, 4327.

⁴⁹⁶ Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos 3, CPG 2, 4342.

⁴⁹⁷ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 1 la Epistola către Efeseni 4, CPG 2, 4431.

⁴⁹⁸ Ef. 1, 9.

198

din greu pentru ceea ce a dorit ca să ne arate taina”. Care e această taină? Faptul că El doreşte să-l aşeze pe om întru cele înalte. Ceea ce s-a şi întâmplat.

68. Al aceluiaşi din aceeaşi tâlcuire⁴⁹⁹

Despre acest [trup] nu despre Dumnezeu-Cuvântul spu­ne el: „Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos”⁵⁰⁰.

69. Al aceluiaşi din aceeaşi tâlcuire⁵⁰¹

„Pe noi ce eram morţi prin greşalele noastre ne-a făcut vii împreună cu Hristos.”⁵⁰² Şi din nou Hristos este în mijloc şi e lucru demn de încredere. Căci dacă începutul trăieşte, trăim şi noi. El L-a făcut viu şi pe Acela, şi pe noi. Vezi că toate aceste cuvinte se referă la El după trup?

70. Al aceluiaşi din Evanghelia după Ioan⁵⁰³

Aşadar, de ce adaugă: „Şi S-a sălăşluit întru noi”⁵⁰⁴? E ca şi cum ar spune: „Să nu ţi se pară ceva nelalocul lui că am spus «S-a făcut». Căci prin aceasta nu m-am referit la pre­schimbarea acelei firi neschimbate, ci la sălăşluire şi locuire. Şi a sălăşlui nu poate fi acelaşi lucru cu sălaşul, ci unul să­lăşluieşte în altul, altfel n-ar putea fi sălăşluire fiindcă nimic nu locuieşte în sine însuşi. Însă prin alte cuvinte m-am refe­rit la ceea ce este după fiinţă. Căci Dumnezeu-Cuvântul şi trupul sunt una prin unire şi îmbinare, de vreme ce s-a făcut nu o amestecare, nici o nimicire a substanţelor, ci o unire ne­spusă şi nedescrisă”.

⁴⁹⁹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 3 la Epistola către Efeseni 3, CPG 2, 4431.

⁵⁰⁰ Ef. 1, 3.

⁵⁰¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 4 la Epistola către Efeseni 1-2, CPG 2, 4431.

⁵⁰² Ef. 2, 5.

⁵⁰³ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Ioan 2, CPG 2, 4425.

⁵⁰⁴ In 1, 14.

199

71. Al aceluiaşi din Evanghelia după Matei⁵⁰⁵

După cum un om care stă la mijloc între doi oameni îi uneşte pe aceştia întinzându-şi mâinile şi spre unul şi spre altul, tot astfel şi Acesta [Fiul lui Dumnezeu] a unit firea veche cu cea nouă, firea dumnezeiască cu cea omenească, pe cele ale Lui cu cele ale noastre.

72. Al aceluiaşi din cuvântul său la înălţarea lui Hristos⁵⁰⁶

Căci aşa cum atunci când între doi oameni care stau gata să se certe intervine un al treilea şi pune capăt luptei şi ne­înţelegerii dintre cei doi adversari, tot aşa a făcut şi Hristos. Ca Dumnezeu, El era mâniat pe noi, iar noi, întorcând spatele Stăpânului iubitor de oameni, dispreţuiam mânia Lui. Aşadar, Hristos, punându-Se pe Sine la mijloc, a împăcat cele două firi şi a răbdat El însuşi pedeapsa impusă nouă de Tatăl.

73. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁵⁰⁷

Aşadar, El a oferit Tatălui pârga firii noastre, iar Tatăl însuşi foarte mult S-a minunat de acest dar fiindcă Cel Care l-a oferit era vrednic şi ceea ce a fost oferit era neprihănit. De aceea El l-a primit în propriile Sale mâini şi l-a făcut părtaş propriului Său tron. Ba mai mult, l-a aşezat în partea dreptei Lui. Prin urmare, să înţelegem cine este acela care a auzit: „Şezi de-a dreapta Mea”⁵⁰⁸. Care era acea fire către care El a

⁵⁰⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 2 la Matei 2 [trad. Pr. D. Fecioru, PSB 23, Omilia II, 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 29], CPG 2, 4424.

⁵⁰⁶ Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos 2, CPG 2, 4342. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

507 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos 3. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵⁰⁸ Ps. 109, 1.

200

spus: „Părtaşă fii tronului Meu”⁵⁰⁹? Era acea fire către care spusese: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”⁵¹⁰.

74. Al aceluiaşi puţin mai departe⁵¹¹

Nu ştiu ce argumente voi întrebuinţa ori cu ce cuvinte voi vorbi. Firea cea slabă, firea cea neînsemnată, cea care a fost dovedită ultima dintre toate, le-a biruit pe toate, le-a în­trecut pe toate. Astăzi a fost socotită vrednică de a fi deasupra tuturor; astăzi am primit ceea ce de mult timp doreau îngerii; astăzi arhanghelii s-au putut face văzători al lucrurilor care erau foarte mult dorite şi au contemplat firea noastră stră­lucind de slava nemuririi pe tronul împăratului.

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei

75. Din Tâlcuire la Evanghelia după Luca⁵¹²

Domnul gravează în noi toţi pecetea cucerniciei şi arată în felurite chipuri firii noastre căile mântuirii şi ne oferă multe dovezi clare ale prezenţei Sale trupeşti şi ale dumnezeirii care lucrează prin trup. Deoarece El a vrut să adeve­rească amândouă firile Sale.

76. Al aceluiaşi la Arătarea Domnului⁵¹³

„Cine va spune cu adevărat puternicele fapte ale Dom­nului şi va face ca toate laudele Lui să fie auzite?” Cine va înfăţişa în cuvinte măreţia binefacerii [lui Dumnezeu] faţă de noi? Firea omenească se uneşte cu dumnezeirea, deşi fiecare fire în sine dăinuie.

⁵⁰⁹ Acesta nu este un citat din Scriptură, ci este o afirmaţie atribuită lui Dumnezeu de către Sfântul Ioan Gură de Aur în lumina textului care o precede.

⁵¹⁰ Fc. 3, 19.

⁵¹¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos 4. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵¹² Flavian al Antiohiei, Fragment la Luca, CPG 2, 3435, 1.

⁵¹³ Flavian al Antiohiei, Fragment dintr-o omilie la dumnezeiasca Arătare [Naşterea Domnului], CPG 2, 3435, 6.

201

Sfântul Chiril, Episcopul Ierusalimului

202

77. Din al patrulea cuvânt catehetic despre cele zece dogme. Despre Naşterea din Fecioară⁵¹⁴

Crede că însuşi Fiul, Unul-Născut al lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre S-a pogorât din cer pe pământ, şi luând firea noastră omenească cu toate afectele ei, S-a născut din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. Întruparea nu s-a făcut în chip aparent şi iluzoriu, ci real. Nici n-a trecut prin Fe­cioara ca printr-un jgheab⁵¹⁵, ci S-a întrupat cu adevărat din ea, a mâncat cu adevărat ca şi noi, a băut cu adevărat întocmai ca noi şi a fost alăptat cu adevărat. Dacă înomenirea Sa ar fi o iluzie, atunci iluzie este şi mântuirea. Hristos avea o în­doită fire: om în ceea ce se vedea, dar Dumnezeu în ceea ce nu se vedea. Ca om a mâncat cu adevărat ca şi noi (căci avea toate afectele trupului ca şi noi), dar, ca Dumnezeu, a hrănit cu cinci pâini cinci mii de bărbaţi⁵¹⁶. Ca om a murit cu adevărat, dar ca Dumnezeu a înviat pe cel mort de patru zile⁵¹⁷. Ca om a dormit cu adevărat în corabie, dar ca Dumnezeu a mers pe ape⁵¹⁸.

⁵¹⁴ Sfântul Chiril al Ierusalimului, A patra cateheză către cei care se pre­gătesc pentru botez 9 [Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Cateheza a IV-a: Despre cele zece dogme, 9. Despre Naşterea din Fecioară, trad. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 54], CPG 2, 3585, 2. Traducerea folosită aici este cea a pr. D. Fecioru, cu mici excepţii datorate confrun­tării cu textul Sfântului Chiril citat de Fericitul Teodoret în cartea sa.

⁵¹⁵ Imagine a întrupării potrivit spuselor lui Valentin: „Cel ce a trecut prin Fecioară precum curge o apă printr-un jgheab”. Conform textului grecesc citat de Fericitul Teodoret: ovb ajonep ux ouAfvo; 5leA0gjv Tfjg naQ0EVOU.

⁵¹⁶ cf. In 6, 1-15.

⁵¹⁷ cf. In 11, 38-44.

⁵¹⁸ Cf. Mt. 14, 22-27.

203

Sfântul Antioh al ptolemaidei

78. Fără titlu⁵¹⁹

Nu amesteca firile şi nu vei fi tulburat cu privire la iconomie.

519 Antioh al Ptolemaidei, Omilie la Naşterea Domnului (fragment) 3, CPG 2.4296.

204

Sfântul Ilarie, Episcopul şi Mărturisitorul

79. Din al nouălea cuvânt despre credinţă⁵²⁰

Cel care nu-L cunoaşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, nu-şi înţelege, de fapt, propria lui viaţă. Căci vom cădea în aceeaşi capcană dacă negăm că Hristos Iisus a fost Duh dumnezeu sau că a fost trup din trupul nostru. Aşadar, „pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tată­lui Meu Care este în ceruri, dar cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tată­lui Meu Care este în ceruri”⁵²¹. Pe acestea le-a spus Cuvântul Care S-a făcut trup⁵²² şi le-a învăţat omul Iisus Hristos, Dom­nul slavei⁵²³. El S-a făcut mijlocitor pentru mântuirea Bisericii chiar prin această taină prin care a mijlocit între Dumnezeu şi oameni fiindcă cei doi s-au făcut împreună una prin firile care au fost unite tocmai pentru acest scop. Datorită fiecărei firi, El este unul şi acelaşi, însă în aşa fel încât în privinţa nici uneia dintre ele nu duce vreo lipsă, ca nu cumva să înceteze de a mai fi Dumnezeu pentru că S-a născut om sau să înceteze a mai fi om deoarece continuă să fie Dumnezeu. Aşadar, aceasta este fericirea credinţei adevărate pentru oameni, ca pe Dumnezeu să-L propovăduiască şi ca om, să mărturisească trupul şi Cuvântul, să ştie că Dumnezeu este

⁵²⁰ Sfântul Ilarie din Poitiers, Despre Treime 9, 3, CPL 433. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵²¹ Mt. 10, 32-33.

⁵²² cf. In 1, 14.

⁵²³ Cf. I Cor. 2, 8.

205

şi om, să nu fie neştiutori faţă de faptul că trupul mai este şi Cuvânt.

80. Al aceluiaşi în acelaşi cuvânt⁵²⁴

Aşadar, [Fiul] Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, născându-Se om din Fecioară, şi la plinirea vremii El însuşi urmând să împlinească prin Sine înaintarea omului spre Dumnezeu, a păzit această rânduială în toate cuvintele evanghelice ca să înveţe credinţa întru Sine ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca să amintească faptul că El este propovă­duit şi ca Fiu al Omului. Deşi este om, El vorbeşte şi face toate câte sunt pe potriva lui Dumnezeu. Şi iarăşi, deşi este Dumnezeu, El vorbeşte şi face toate câte sunt pe potriva omului. Însă El a făcut aceasta astfel încât niciodată nu a vorbit în alt mod decât în acela prin care Se arăta pe Sine atât ca Dumnezeu, cât şi ca om. Aşadar, de aici li se dă prilej ereticilor să-i amăgească pe cei mai simpli şi needucaţi, încât să afirme în chip mincinos că cele ce au fost rostite de El — potrivit cu firea omenească au fost spuse potrivit cu slăbi­ciunea firii dumnezeieşti, şi de vreme ce este una şi aceeaşi Persoana Care spune tot ceea ce El a spus, ei pot susţine că El pe toate le-a grăit despre Sine. Şi nici noi nu negăm că toate cuvintele Sale sunt pe potriva propriei Sale firi. Însă Hristos Cel Unul este atât om, cât şi Dumnezeu. Şi când a fost om, El nu a fost Dumnezeu pentru prima oară, nici când a fost om, nu se poate să nu fi fost şi Dumnezeu, nici după ce firea omenească a fost asumată de Domnul Cuvântul nu era om sau Cuvântul nu era Dumnezeu. Dacă toate acestea sunt adevărate, atunci taina cuvintelor Lui trebuie să fie una şi aceeaşi cu taina Naşterii Lui. Şi ori de câte ori, după context, distingi în El pe om de Dumnezeu, distinge atunci şi cuvintele

⁵²⁴ Sfântul Ilarie din Poitiers, Despre Treime 9, 5-7. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

206

lui Dumnezeu de cele ale omului. Şi iarăşi, când se face re­ferire atât la Dumnezeu, cât şi la om, sau când vorbeşte doar de om sau doar de Dumnezeu, ia aminte la context. Dacă acel cuvânt a fost rostit pentru a aduce lămuriri în acel con­text, atunci potriveşte ceea ce s-a zis la contextul în care s-a zis. Dar de vreme ce El a fost Dumnezeu înainte de a fi om şi apoi a fost şi om, şi Dumnezeu, iar apoi, după ce a fost atât om, cât şi Dumnezeu, El a fost întru totul om şi întru totul Dumnezeu, nu amesteca taina dumnezeieştii iconomii din pricina cuvintelor şi a faptelor. Fiindcă potrivit calităţii categoriilor şi a firilor, El a trebuit să folosească un anumit fel de vorbire potrivit tainei Omului care încă nu Se năs­cuse, un alt fel de vorbire când mergea la moarte şi iarăşi un alt fel de vorbire când a devenit veşnic. Aşadar, El a dez­văluit toate aceste lucruri, iar ca Hristos Iisus, Care S-a născut om cu trupul nostru, El a vorbit potrivit obiceiului firii noastre chiar şi atunci când era Dumnezeu. Căci, chiar dacă El a săvârşit lucrările firii noastre şi la naştere, şi la Pătimire, şi la moarte, totuşi pe toate acestea le-a lucrat prin puterea firii Sale.

81. Al aceluiaşi în acelaşi cuvânt⁵²⁵

Aşadar, vezi că mărturisirea Lui ca Dumnezeu şi om este făcută în aşa fel încât moartea este atribuită omului, iar lui Dumnezeu învierea trupului? Căci ia aminte la firea lui Dumnezeu în puterea învierii şi vei cunoaşte în moarte iconomia cu privire la om. Şi dacă amândouă lucrurile s-au petrecut potrivit firilor lor, atunci aminteşte-ţi, te rog, că Acel Hristos Iisus este în amândouă unul singur. De aceea le-am arătat pe acestea pe scurt, ca să ne amintim că fiecare dintre cele două firi este văzută în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob⁵²⁶.

⁵²⁵ Sfântul Ilarie din Poitiers, Despre Treime 9, 11, 14, CPL 433. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵²⁶ Cf. Filip. 2, 6-7.

207

Fericitul Augustin, Episcopul Hipponei

82. Din epistola sa către Volusian⁵²⁷

Iar El acum S-a arătat mijlocitor între Dumnezeu şi oa­meni⁵²⁸, astfel încât poate să îmbine cele două firi în unitatea persoanei, întărind tradiţia prin adevăr şi amestecând ade­vărul cu tradiţia.

83. Al aceluiaşi din tâlcuirea Evangheliei după Sfântul Ioan⁵²⁹

Aşadar, de vreme ce Hristos este Dumnezeu şi om, căci lucrează ca un om, tu, ereticule, de ce calomniezi pe Dum­nezeu? El înalţă întru Sine firea omenească, iar tu îndrăz­neşti să-i batjocoreşti firea dumnezeiască.

84. Al aceluiaşi din cuvântul său despre expunerea credinţei⁵³⁰

Căci al nostru este a crede, iar al Său a şti. Aşa că pe însuşi Dumnezeu-Cuvântul Care a primit tot ce era specific omului lasă-L să fie om, iar pe omul care a fost asumat şi care a primit tot ce era specific lui Dumnezeu să nu fie nimic altceva decât este Dumnezeu. Însă fiindcă se zice că El S-a făcut trup şi a

⁵²⁷ Fericitul Augustin al Hipponei, Epistola 137,9, CPL 262. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵²⁸ Cf. I Tim. 2, 5.

⁵²⁹ Fericitul Augustin al Hipponei, Tratat despre Evanghelia lui Ioan 78, 2, CPL 278. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵³⁰ Cartea îndreptării 3, 27-4, 12, CPL 515. Această carte a fost scrisă de un monah pe nume Leporius, nu de Augustin. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

208

fost amestecat, nu trebuie să se creadă că substanţa Lui a fost micşorată. Dumnezeu ştie să Se amestece pe Sine fără a fi supus stricăciunii, şi Dumnezeu cu adevărat este amestecat. A ştiut cum să primească ceva întru Sine astfel încât să nu poată fi sporit prin adăugare, tot aşa cum aştiut cum să facă când S-a deşertat pe Sine întreg, astfel încât să nu poată suferi vreo micşorare. Aşadar, să nu socotim potrivit slăbiciunii puterii noastre de înţelegere şi nici să facem presupuneri pe baza cunoştinţelor experienţei sensibile că Dumnezeu şi om au fost amestecaţi la fel cum sunt amestecate creaturile care sunt egale între ele. Să nu ne închipuim că din pricina unei asemenea amestecări dintre Cuvânt şi trup credinţa spune că s-a format un trup oarecare, ca nu cumva să credem că aşa cum două lucruri sunt amestecate împreună, tot aşa şi două firi au fost aduse la un loc într-un singur ipostas. Pentru că o amestecare ca aceasta distruge amândouă părţile. Dar Dum­nezeu Care cuprinde, dar nu este cuprins, Care cercetează, dar nu este cercetat, Care umple, dar nu este umplut, Care pretutindeni întreg este prezent şi le cuprinde pe toate prin revărsarea puterii Sale, Acesta, ca un îndurat, S-a amestecat cu firea omenească, şi nu firea omenească s-a amestecat cu cea dumnezeiască.

209

Severian, Episcopul Gabalei

85. La Naşterea lui Hristos⁵³¹

O, taină cu adevărat cerească şi pământească, ţinută şi neţinută, văzută şi nevăzută! Căci aşa fost şi Hristos Cel Care S-a născut, ceresc şi pământesc, ţinut şi neţinut, văzut şi nevăzut; ceresc potrivit firii dumnezeieşti şi omenesc po­trivit firii omeneşti, văzut după trup, nevăzut după duh, ţinut după trup, neţinut după Cuvânt.

⁵³¹ Severian al Gabalei, Despre Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, CPG 2, 4657. CPG consideră că acest text face parte din scrierile îndoiel­nice şi false ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

210

Atic, Episcopul Constantinopolului

86. Din epistola către Evpsihie⁵³²

Aşadar, ce ar fi trebuit să facă Cel întru totul înţelept? Prin intermediul trupului asumat şi prin unirea lui Dumnezeu-Cuvântul cu omul născut din Maria, El Se face fiecare din cele două astfel încât Hristos, Cel alcătuit din unirea celor două, poate să rămână în propria vrednicie a firii nepătimitoare chiar şi atunci când îndreaptă [creaţia] prin dumne­zeire şi, în acelaşi timp, poate gusta moartea în trup. De asemenea, prin moarte, El poate să-i arate firii trupului cu care Se înrudeşte dispreţ faţă de moarte şi să întărească prin sfârşitul Lui dreptatea Noului Legământ.

⁵³² Atic al Constantinopolului, Epistolă către Evpsihie, CPG 3, 5655.

211

Sfântul Chiril, Episcopul Alexandriei

87. Din epistola către Nestorie⁵³³

Şi fiindcă firile care au fost strânse împreună într-o unire adevărată erau deosebite, din amândouă este un singur Dumne­zeu şi Fiu, iar deosebirea dintre firi nu a fost distrusă de unire.

88. Al aceluiaşi din epistola către răsăriteni⁵³⁴

Căci a avut loc o unire a două firi fiindcă mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei înţelegeri a unirii neamestecate, o mărturisim pe Fecioara Născătoare de Dum­nezeu fiindcă Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat şi S-a făcut om, şi, odată cu zămislirea din ea, a unit cu Sine însuşi templul care a fost luat din ea.

89. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă⁵³⁵

Căci este un Domn Iisus Hristos chiar dacă există o cu­noştinţă cu privire la deosebirea firilor din care s-a făcut, spunem noi, o unire nespusă.

90. Al aceluiaşi⁵³⁶

Aşadar, cugetând, precum am zis, la modul cum s-a pe­trecut întruparea, vedem că două firi s-au întâlnit una cu cea­laltă într-o unire indestructibilă, fără amestecare sau despărţire.

⁵³³ Sfântul Chiril al Alexandriei, (Epistola 4) către Nestorie, CPG 3, 5304.

⁵³⁴ Sfântul Chiril al Alexandriei, (Epistola 39) către Ioan al Antiohiei, CPG 3, 5339.

⁵³⁵ Sfântul Chiril al Alexandriei, (Epistola 39) către Ioan al Antiohiei, CPG 3,5339.

⁵³⁶ Sfântul Chiril al Alexandriei, (Epistola 39) către Succensus, CPG 3,5345.

212

Căci trupul trup este, iar nu dumnezeire, chiar dacă Dumne­zeu S-a făcut trup. Tot aşa şi Cuvântul este Dumnezeu, iar nu trup, chiar dacă Şi-a făcut prin iconomie trupul propriu Sieşi.

91. Al aceluiaşi din tâlcuirea Epistolei către Evrei⁵³⁷

Căci chiar dacă firile lucrurilor care s-au întâlnit în unire, adică trupul şi Dumnezeu, sunt socotite deosebite şi ine­gale una faţă de cealaltă, totuşi Fiul, Care e alcătuit din amândouă, este doar unul singur.

92. Al aceluiaşi din aceeaşi tâlcuire⁵³⁸

Cu toate că se zice că Unul-Născut, Cuvântul lui Dum­nezeu, este unit după ipostas cu trupul, noi nu spunem că s-a petrecut vreo amestecare a firilor, a uneia cu cealaltă, ci mai degrabă că fiecare din ele a rămas ceea ce era.

93. Al aceluiaşi din Scolii⁵³⁹

Deşi Cuvântul Tatălui născut din Fecioară era după fire Dumnezeu, El a fost numit om pentru că S-a făcut părtaş sângelui şi trupului la fel ca noi⁵⁴⁰. Căci în felul acesta S-a făcut văzut celor de pe pământ, nu părăsind ceea ce era, ci venind la existenţă prin asumarea completă a omenităţii noastre şi potrivit limitării acesteia.

94. Al aceluiaşi din cuvântul său despre întrupare⁵⁴¹

Aşadar, şi mai înainte de întrupare El este un singur Dumnezeu adevărat, şi în omenitate a rămas ceea ce era, este

⁵³⁷ Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmente la Epistola către Evrei, CPG 3, 5209, 3.

⁵³⁸ Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmente la Epistola către Evrei, CPG 3, 5209, 3.

⁵³⁹ Sfântul Chiril al Alexandriei, Scolii despre întruparea Unului-Născut, CPG 3, 5225. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵⁴⁰ Cf. Evr. 2, 14.

⁵⁴¹ Sfântul Chiril al Alexandriei, Scolii despre întruparea Unului-Născut,

CPG 3, 5225. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

213

şi va fi. Noi nu trebuie să despărţim pe Unul Domn Iisus Hristos în om în mod individual şi în Dumnezeu în mod individual, ci să zicem că este unul şi acelaşi Hristos Iisus, cunoscând deosebirea firilor şi păstrându-le pe acestea ne­amestecate între ele.

95. Al aceluiaşi mai departe⁵⁴²

înţelege clar că un lucru locuieşte în altul, adică firea dum­nezeiască în omenitate, nesuferind vreo amestecare sau con­fuzie sau preschimbare în ceva ce nu era. Căci ceea ce se zice că locuieşte în altceva nu devine acelaşi lucru cu acela în care locuieşte, ci este mai degrabă înţeles ca ceva în altceva. În fi­rea Cuvântului şi în cea a omenităţii, El ne arată numai deo­sebire. Căci Hristos este înţeles ca fiind unul singur din amân­două. Aşadar, păstrând foarte bine neamestecarea, el spune „Cuvântul S-a sălăşluit întru noi”⁵⁴³ fiindcă a ştiut că este doar un singur Fiu, Unul-Născut, Care S-a făcut trup şi a devenit om.

Ortodoxul: Acum ai auzit, o, prietene, pe marii luminători ai lumii şi ai văzut razele învăţăturii lor; ai aflat exact ce ei au arătat: că unirea dumnezeirii şi a omenităţii este neameste­cată nu numai după Naştere, ci şi după Pătimirea mântuitoare şi înviere şi înălţare.

Eranistes: Nu credeam că ei despart firile după unire, însă am găsit foarte multă deosebire [între cuvinte].

Ortodoxul: E un lucru nebunesc şi obraznic să-ţi mişti limba împotriva acelor nobili prinţi ai credinţei. Însă ca să cunoşti că şi Apolinarie spune că unirea s-a făcut fără ames­tecare, îţi voi oferi şi cuvintele acestuia. Ascultă, deci, ce spune.

542 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scolii despre întruparea Unului-Născut, CPG 3,5225. Acest citat se află şi în Tomosul Papei Leon I.

⁵⁴³ In 1, 14.

214

Apolinarie

96. Din cartea Sumar²⁴⁴

Cele ale lui Dumnezeu şi ale trupului sunt unite. Crea­torului I se cuvine închinare, fiind înţelepciunea şi puterea veşnică, iar acestea datorită dumnezeirii. Fiul mariei a fost născut în vremea din urmă, se închină lui Dumnezeu, spo­reşte întru înţelepciune, este întărit întru putere, iar acestea datorită trupului. Suferinţa pentru păcat şi blestem au tre­cut şi s-au schimbat în nepătimire şi binecuvântare. Însă trupul nu a trecut, nici nu va trece şi nici nu se va preschim­ba în netrupesc.

97. Apoi puţin după acestea⁵⁴⁴

Potrivit trupului iraţional, oamenii sunt de aceeaşi fire cu animalele iraţionale, însă, în calitate de făpturi raţionale, ei sunt de o altă fire. Tot aşa şi Dumnezeu, după trup, este de aceeaşi fire cu oamenii, însă în calitate de Cuvânt şi Dumnezeu este de o altă fire545.

98. Şi în altă parte spune aşa⁵⁴⁶:

Calităţile lucrurilor care sunt contopite sunt amestecate, însă nu distruse, astfel încât sunt şi deosebite într-un fel de cele cu care au fost amestecate, precum vinul de apă. Nu este nici amestecare cu vreun trup, nici ceva asemenea tru­purilor care se amestecă cu trupurile, ci este şi neamestecare astfel încât, de fiecare dată când este nevoie, puterea

⁵⁴⁴ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁴⁵ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁴⁶ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

215

dumnezeirii poate sau să fie singură, sau să fie amestecată, aşa cum a fost când Domnul a postit⁵⁴⁷. Când dumnezeirea a fost amestecată, potrivit stării de libertate, foamea a fost cur­mată, însă când a încetat să mai pună libertatea în opoziţie cu nevoia, atunci foamea s-a făcut spre nimicirea diavolului. Deci, dacă amestecarea trupurilor nu a suferit vreo schim­bare, cu atât mai mult cea a dumnezeirii.

99. Iar în alt loc spune acestea⁵⁴⁸:

Dacă amestecarea focului cu fierul care face fierul ca focul, încât poate acţiona la fel ca acesta nu-i schimbă firea, atunci nici unirea lui Dumnezeu cu trupul nu schimbă trupul, chiar dacă trupul dă puterile dumnezeieşti celor care pot să-l atingă.

100. Şi îndată adaugă şi acestea⁵⁴⁹:

Dacă omul are şi suflet, şi trup, iar acestea dăinuie chiar dacă sunt în unire, cu atât mai mult Hristos, Care are dumnezeireaimpreună cu trupul, le are pe fiecare dintre acestea dăinuind şi neamestecate.

101. Şi iarăşi după puţin⁵⁵⁰

Căci firea umană se împărtăşeşte de energia dumnezeiască pe cât îi este cu putinţă, însă este deosebită, precum este cea mai mică de cea mai mare. Omul este robul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este rob al omului şi nici al Lui însuşi. Şi omul este creaţia lui Dumnezeu, însă Dumnezeu nu este creaţia omului şi nici a Lui însuşi.

⁵⁴⁷ Cf. Mt. 4, 1-11.

⁵⁴⁸ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁴⁹ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵⁰ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

216

102. Şi după puţin⁵⁵¹

„Ceea ce vede pe Tatăl făcând, face şi El însuşi.”⁵⁵² Dacă cineva socoteşte că aceste cuvinte se referă la Hristos după dumnezeire şi nu după trup, prin care Cel ce S-a întrupat se deosebeşte de Tatăl neîntrupat, atunci acea persoană deosebeşte două energii dumnezeieşti. Însă nu se deosebesc şi nici nu se spune aceasta cu referire la dumnezeire.

103. Apoi îndată adaugă şi acestea⁵⁵³:

Aşa cum omul nu este iraţional, cu toate că partea raţi­onală este legată de partea iraţională, tot aşa nici Mântuitorul nu este creatură, cu toate că trupul creat este legat de Dum­nezeu cel Necreat.

104. Acelora le adaugă şi pe acestea⁵⁵⁴:

Invizibilul rămâne invizibil, chiar dacă a fost contopit cu un trup vizibil şi a fost văzut prin intermediul acestuia; de asemenea, rămâne necompus, astfel încât nu este cir­cumscris de trup. Şi trupul, rămânând în propriile limite, primeşte unirea cu Dumnezeu potrivit faptului că este făcut viu, iar ceea ce este făcut viu nu dă viaţă.

105. Iar după puţin din nou a spus aceasta⁵⁵⁵:

Dacă amestecarea sufletului cu trupul, cu toate că ea există dintru început potrivit unei uniri fireşti, nu face sufletul vizibil prin trup, nici nu-l schimbă în alte trăsături ale tru­pului, astfel încât să poată fi tăiat sau micşorat, cu cât mai de neschimbat este unirea trupului cu Dumnezeu Care prin fire nu este legat de trup? Şi dacă trupul rămâne în propria

⁵⁵¹ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵² In 5, 19.

⁵⁵³ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵⁴ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵⁵ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

217

sa fire chiar şi atunci când i s-a dat un suflet, atunci nici în ceea ce îl priveşte pe Hristos amestecarea nu a preschimbat trupul astfel încât să nu mai fie trup.

106. Şi mult mai încolo adaugă iarăşi şi acestea⁵⁵⁶:

Cel ce mărturiseşte că sufletul şi trupul sunt dovedite de Scriptură ca fiind una se contrazice pe sine când afirmă că o asemenea unire a Cuvântului cu trupul reprezintă o preschimbare, căci această preschimbare nici măcar nu este văzută în cazul sufletului.

107. Ascultă din nou cum strigă răspicat⁵⁵⁷:

Dacă cei care nu spun că trupul Domnului dăinuie sunt nişte nelegiuiţi, cu atât mai mult cei care nu mărturisesc din capul locului că El S-a întrupat.

108. Şi în mica sa carte despre întrupare iarăşi a scris acestea⁵⁵⁸:

Aşadar, El spune cuvintele „Şezi de-a dreapta Mea”⁵⁵⁹ ca unui om, căci ele nu au fost rostite Celui Care, ca Dum­nezeu-Cuvântul, şade pururea pe tronul slavei după suirea de pe pământ, ci Celui Care, ca om, a fost acum înălţat în slava cerească precum zic Apostolii: „Că David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: «Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea»”⁵⁶⁰. Porunca ce dă început şederii este ome­nească, pe când vrednicia împreună-şederii cu Dumnezeu, Căruia îi slujesc mii de mii şi împrejurul Căruia stau mulţimi nenumărate, este dumnezeiască.

⁵⁵⁶ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵⁷ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁵⁵⁸ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

⁵⁵⁹ Ps. 109, 1.

⁵⁶⁰ Fapte 2, 34.

218

109. Şi după puţin⁵⁶¹

Căci nu ca unui Dumnezeu îi supune El pe vrăjmaşi, ci ca unui om, astfel încât Acelaşi este şi Dumnezeu văzut, şi om. Căci Pavel învaţă că vorbele „Până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”⁵⁶² au fost rostite ca unui om când spune că isprava a fost proprie Lui după dum­nezeire. Căci zice: „Potrivit puterii prin care El poate şi să le supună pe toate Sieşi”⁵⁶³. Pricepe că într-o singură Persoană dumnezeirea şi omenitatea există în chip nedespărţit.

110. Şi puţin mai departe⁵⁶⁴:

„Slăveşte-Mă Tu, Părinte, lângă Tine însuţi cu slava pe care am avut-o alături de Tine mai înainte de a fi lumea.”⁵⁶⁵ El vorbeşte despre slăvire ca om, însă descoperă că slava, ca Dumnezeu, o are mai înainte de veci.

111. Şi îndată după puţin⁵⁶⁶:

Însă noi să nu fim smeriţi fiindcă socotim că închinarea dată Fiului lui Dumnezeu, chiar şi având El asemănare ome­nească, este smerită. Ci să îl slăvim cu slavă împărătească la fel ca pe un împărat, chiar dacă Se arată în veşmânt sărăcăcios, mai ales când vedem că tocmai această îmbrăcăminte a fost slăvită, precum se cuvenea trupului lui Dumnezeu, Mân­tuitorului lumii, Seminţei vieţii veşnice, Organului dumne­zeieştilor energii, Nimicitorului întregii răutăţi, Zdrobitorului morţii, începăturii învierii. Căci chiar dacă firea a avut-o din oameni, totuşi viaţa a avut-o din Dumnezeu şi puterea din cer, iar virtutea I-a fost dumnezeiască.

⁵⁶¹ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

⁵⁶² Ps. 109, 1.

⁵⁶³ Filip. 3, 21.

⁵⁶⁴ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

⁵⁶⁵ In 17,5.

⁵⁶⁶ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

219

112. Şi după puţin⁵⁶⁷

De aceea noi ne închinăm trupului precum [ne închinăm] Cuvântului, ne împărtăşim de Trup precum [ne împărtăşim] de Duh.

Ortodoxul: Iată, ţi s-a dovedit că până şi primul care a introdus amestecarea firilor vorbeşte despre deosebire. Acesta a numit trupul şi veşmânt, şi creatură, şi organ. Ba chiar şi rob l-a numit, ceea ce nimeni dintre noi n-a îndrăznit vreo­dată a zice. De asemenea, el a spus că acesta a fost învrednicit şi de şederea de-a dreapta, şi alte multe lucruri care sunt respinse de erezia voastră deşartă.

Eranistes: Atunci de ce el, care a introdus primul ames­tecarea, a folosit o asemenea deosebire în argumentele lui?

Ortodoxul: Puterea adevărului îi sileşte să fie de acord cu cele spuse de el chiar şi pe cei care i se împotrivesc cu tărie, însă, dacă vrei, hai să începem un dialog şi despre nepătimireaDomnului.

Eranistes: Ştii că muzicienii obişnuiesc să mai şi destindă corzile şi, răsucindu-le cheile, să le mai şi slăbească tensiunea. Iar dacă lucrurile cele lipsite cu totul de raţiune şi suflet au nevoie de o oarecare odihnă, atunci noi, care avem parte şi de suflet, şi de raţiune, nu vom face nimic nelalocul lui dacă ne vom potrivi truda pe măsura puterilor. Aşadar, hai să amânăm pe mâine [discuţia noastră]!

Ortodoxul: Dumnezeiescul David ne îndeamnă să cuge­tăm la dumnezeieştile cuvinte noaptea şi ziua⁵⁶⁸, însă fie precum ai spus şi să păstrăm pe mâine cercetarea lucrului ce ne-a mai rămas.

⁵⁶⁷ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

⁵⁶⁸ Cf. Ps. 1, 2.

Dialogul al treilea

Nepătimitor

Ortodoxul: în cercetarea noastră de mai înainte am do­vedit că Dumnezeu-Cuvântul este neschimbat şi că S-a întrupat nu preschimbându-Se în trup, ci asumându-Şi întreaga fire omenească. Iar dumnezeiasca Scriptură, precum învă­ţătorii Bisericii şi luminătorii lumii, ne-au învăţat în chip lim­pede că până şi după unire Cuvântul a rămas ceea ce era, adică neamestecat, nepătimitor, neschimbat, necuprins, şi că a păstrat întreagă firea pe care a luat-o. Aşadar, cuvântul despre Pătimire ne stă acum înainte, fiind unul foarte folo­sitor, fiindcă el ne-a adus şuvoaiele mântuirii.

Eranistes: Şi eu socotesc acest cuvânt roditor. Însă nu voi mai păstra ordinea pe care am avut-o mai înainte, ci de data aceasta eu voi pune întrebările.

Ortodoxul: Iar eu voi răspunde fără a-mi fi frică de schim­barea ordinii. Fiindcă cel ce apără adevărul deţine adevărul nu numai atunci când întreabă, ci şi atunci când este întrebat. Aşadar, întreabă ce doreşti!

Eranistes: Cine zici că a suferit Pătimirea?

Ortodoxul: Domnul nostru Iisus Hristos.

Eranistes: Prin urmare, un om ne-a dat mântuirea?

Ortodoxul: Oare pe Domnul nostru Iisus Hristos îl măr­turisim numai om?

Eranistes: Ei bine, atunci explică ce crezi că este Hristos? Ortodoxul: Fiul întrupat al lui Dumnezeu cel Viu. Eranistes: Iar Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu?

222

Ortodoxul: Este Dumnezeu având aceeaşi fiinţă ca Tatăl Care L-a născut.

Eranistes: Deci Dumnezeu a suferit Pătimirea.

Ortodoxul: Dacă El a fost pironit pe cruce fără trup, atunci atribuie Pătimirea dumnezeirii. Dar dacă S-a făcut om luând trup, de ce admiţi că ceea ce poate fi supus Pătimirii este nepătimitor, iar ceea ce nu este pătimitor îl supui Pătimirii?

Eranistes: însă tocmai de aceea El Şi-a asumat trup, ca ceea ce este nepătimitor să poată suferi Pătimire prin ceea ce este pătimitor.

Ortodoxul: îl numeşti nepătimitor şi totuşi îi atribui Pă­timirea.

Eranistes: Am spus că a luat trup ca să pătimească.

Ortodoxul: Dacă El ar fi avut o fire capabilă să pătimească şi ar fi pătimit fără trup, atunci trupul este de prisos.

Eranistes: Firea dumnezeiască este nemuritoare, însă cea a trupului muritoare. Prin urmare, firea nemuritoare a fost unită cu cea muritoare ca să guste prin ea moarte.

Ortodoxul: Ceea ce este nemuritor prin fire nu suferă moarte chiar şi atunci când este unit cu ceea ce este muritor, iar aceasta e uşor de remarcat.

Eranistes: Dovedeşte acest lucru şi dezleagă controversa.

Ortodoxul: Sufletul omenesc spui că este muritor sau nemuritor?

Eranistes: Nemuritor.

Ortodoxul: Iar trupul muritor sau nemuritor?

Eranistes: Muritor, desigur.

Ortodoxul: Şi spunem că omul este alcătuit din aceste două firi?

Eranistes: Fireşte.

Ortodoxul: Aşadar, ceea ce este nemuritor a fost unit cu ceea ce este muritor.

Eranistes: Adevărat.

223

Ortodoxul: Dar când îmbinarea sau unirea este dezle­gată, ceea ce este muritor primeşte ca limită moartea, în timp ce sufletul rămâne nemuritor, chiar dacă păcatul a adus moartea. Sau nu crezi că moartea e o pedeapsă?

Eranistes: într-adevăr, aşa învaţă dumnezeiasca Scrip­tură, căci din aceasta aflăm că după ce i-a interzis lui Adam să se împărtăşească din pomul cunoaşterii, Dumnezeu a adă­ugat: „în ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri”⁵⁶⁹.

Ortodoxul: Aşadar, moartea este o pedeapsă pentru cei care au păcătuit.

Eranistes: Se înţelege.

Ortodoxul: Atunci de ce numai trupul suferă pedeapsa morţii, când atât sufletul, cât şi trupul au păcătuit?

Eranistes: Fiindcă acela s-a uitat rău la pom şi şi-a întins mâinile şi a înşfăcat fructul oprit. Şi iarăşi, însăşi gura l-a muşcat cu dinţii ei şi l-a mestecat cu măsele. Apoi îndată ce esofagul l-a primit, l-a trimis în stomac care, digerându-l, l-a predat ficatului. Iar ficatul a transformat în firea sângelui ce -a primit, după care l-a predat venei cave, aceasta, la rându­lui ei, venelor învecinate, iar acestea din urmă prin celelalte l-a predat trupului, şi în felul acesta furtul mâncării oprite a străbătut întreg trupul. Deci era firesc ca doar trupul să su­fere pedeapsa pentru păcat.

Ortodoxul: Din punct de vedere fiziologic, ai explicat în detaliu procesul digestiv şi prin câte părţi ale trupului trece mâncarea şi la câte schimbări este supusă mai înainte de a fi transformată în firea trupului. Însă n-ai vrut să înţelegi că, fără suflet, trupul nu face nimic din cele ce au fost spuse. Căci odată părăsit de suflet care este înjugat cu el, trupul zace fără suflare, fără grai şi nemişcat. Şi nici ochiul nu vede rău sau bine, nici urechile nu primesc înăuntru sunetul gla­surilor, nici mâinile nu se mişcă, nici picioarele nu merg, ci

⁵⁶⁹ Fc. 2, 17.

224

se aseamănă unui instrument lipsit de muzician. Aşadar, cum spui tu că numai trupul singur a păcătuit, trup care fără suflet nu poate nici măcar să respire?

Eranistes: Trupul, într-adevăr, se împărtăşeşte de viaţă prin suflet, dar îi procură şi posesia păgubitoare a păcatului.

Ortodoxul: Cum şi în ce chip?

Eranistes: Prin ochi îl face capabil ca să privească rău, prin auz să audă ce nu se cade, prin limbă să rostească in­sultele, şi prin celelalte părţi să facă ceea ce nu este potrivit legii.

Ortodoxul: După cum se pare, ar trebui să-i numim fericiţi pe surzi, pe orbi şi pe cei lipsiţi de celelalte părţi ale trupului, căci sufletele acestora nu se fac părtaşe vicleniei trupului. De ce, o, preaînţelepte, ai amintit de faptele condamnabile ale trupului, iar pe cele demne de laudă le-ai trecut cu ve­derea? Fiindcă se poate să priveşti şi cu prietenie şi cu iubire de oameni, să ştergi o lacrimă de străpungere, să asculţi cu­vintele dumnezeieşti, să-ţi pleci urechea spre cel aflat în nevoie, să cânţi Făcătorului cu limba, să înveţi pe aproapele ce trebuie, să-ţi mişti mâinile spre milă, şi, pe scurt, să-ţi fo­loseşti mădularele trupului spre dobândirea a toată virtutea.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Prin urmare, este un lucru comun atât sufle­tului, cât şi trupului a păzi legile şi a le încălca.

Eranistes: Da, comun.

Ortodoxul: Mi se pare că sufletul preia conducerea în amândouă situaţiile, de vreme ce mai înainte de trup se fo­loseşte de gând.

Eranistes: Ce vrei să zici?

Ortodoxul: Că mai întâi mintea conturează virtutea sau răutatea, şi abia apoi îi dă formă folosindu-se de mădula­rele trupului ca de nişte instrumente, dar cu materialele şi culorile potrivite fiecăruia în parte.

Eranistes: Se pare că ai dreptate.

225

Ortodoxul: Deci, dacă sufletul păcătuieşte împreună cu trupul, sau mai degrabă este cauza păcatului fiindcă i s-a în­credinţat să ţină frâiele şi să conducă fiinţa vie -, spune-mi: de ce se face părtaş păcatului, iar pedepsei nu se face părtaş?

Eranistes: Cum ar putea avea parte de moarte de vreme ce este nemuritor?

Ortodoxul: Totuşi ar fi drept ca, dacă a luat parte la aba­tere, să ia parte şi la osândă.

Eranistes: Da, ar fi drept.

Ortodoxul: Şi cu toate acestea nu se întâmpla aşa.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: însă în viaţa viitoare va fi predat gheenei împreună cu trupul.

Eranistes: Aşa a spus Domnul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul, şi trupul să le piardă în gheenă”⁵⁷⁰.

Ortodoxul: Aşadar, în această viaţă a scăpat de moarte fiindcă este nemuritor, dar în acea viaţă va fi pedepsit, nu suferind moarte, ci îndurând osândă în viaţă.

Eranistes: Şi ne învaţă acest lucru dumnezeiasca Scriptură.

Ortodoxul: Prin urmare, nu-i cu putinţă firii nemuritoare să sufere moarte.

Eranistes: Aşa se pare.

Ortodoxul: Atunci cum spuneţi că Dumnezeu-Cuvântul a gustat moarte? Fiindcă, dacă s-a văzut că este cu neputinţă ca ceea ce este creat nemuritor să devină muritor, cum ar pu­tea Cel Necreat şi Veşnic nemuritor, Făcătorul firilor muri­toare şi nemuritoare, să aibă parte de moarte?

Eranistes: Ştim şi noi că firea Lui este nemuritoare, însă spunem că El a avut parte de moarte prin trup.

⁵⁷⁰ Mt. 10, 28.

226

Ortodoxul: Dar am dovedit doar în mod clar că ceea ce este prin fire nemuritor în niciun chip nu se poate împărtăşi de moarte. Că nici sufletul, care a fost creat şi legat împreună cu trupul, ba chiar copărtaş la săvârşirea păcatului, nu s-a împărtăşit cu acela de moarte tocmai din pricină că are fire nemuritoare. Haide să cercetăm acelaşi lucru şi altfel.

Eranistes: Nimic nu ne opreşte să folosim orice cale ca să aflăm adevărul.

Ortodoxul: Hai să continuăm în felul următor: recunoaş­tem noi că unii sunt dascăli ai virtuţii sau ai răutăţii, iar alţii ucenicii acestora?

Eranistes: Recunoaştem.

Ortodoxul: Şi spunem că dascălul virtuţii este vrednic de recompense mai mari?

Eranistes: Absolut.

Ortodoxul: La fel spunem şi despre dascălul răutăţii, că este vrednic de pedepse îndoite şi întreite?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: în ce parte trebuie aşezat diavolul? Ce spu­nem? Că este dascăl sau că este ucenic?

Eranistes: Ba chiar este dascălul dascălilor. Căci el însuşi este tatăl şi dascălul a toată răutatea.

Ortodoxul: Deci, care dintre oameni s-au făcut primii lui ucenici?

Eranistes: Adam şi Eva.

Ortodoxul: Cine a primit sentinţa morţii?

Eranistes: Adam şi întregul lui neam.

Ortodoxul: Aşadar, ucenicii au fost pedepsiţi pentru cele rău învăţate, pe câtă vreme dascălul, care tocmai am zis că este vrednic de osândă îndoită şi întreită, n-a scăpat el de pedeapsă?

Eranistes: Aşa se pare.

Ortodoxul: Şi, deşi s-a întâmplat acest lucru, totuşi îl ştim şi îl mărturisim pe Judecător drept.

227

Eranistes: Evident.

Ortodoxul: Ei bine, dacă El este drept, atunci de ce nu l-a făcut pe acela să plătească pentru învăţătura cea rea?

Eranistes: El a pregătit pentru acela flacăra nestinsă a gheenei. Căci zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”⁵⁷¹. Şi el nu s-a împărtăşit de moarte împreună cu ucenicii lui fiindcă are o fire nemuritoare.

Ortodoxul: Aşadar, nici măcar cei care au făcut cele mai mari păcate n-ar putea să se împărtăşească de moarte dacă firea pe care ar avea-o ar fi nemuritoare.

Eranistes: Sunt de acord.

Ortodoxul: Aşadar, dacă nici însuşi născocitorul şi das­călul răutăţii n-a avut parte de moarte datorită firii lui nemuritoare, cum de nu tremuraţi când ziceţi că Izvorul nemuririi şi al dreptăţii a avut parte de moarte?

Eranistes: Dacă am spune că El a răbdat Pătimirea fără voie, aţi avea un temei drept pentru acuza adusă împotriva noastră. Însă dacă noi propovăduim o Pătimire de bună­voie şi o moarte voluntară, atunci n-ar trebui să ne acuzaţi, ci s-ar cuveni să lăudaţi iubirea Lui îmbelşugată. Fiindcă El de bunăvoie a pătimit, şi a avut parte de moarte dorind acest lucru.

Ortodoxul: Se pare că voi nu ştiţi absolut nimic despre firea dumnezeiască. Căci Stăpânul Dumnezeu nu doreşte nimic din ceea ce este contrar firii Lui şi poate face orice doreşte. Însă El doreşte ceea ce este potrivit şi cuvenit pro­priei Sale firi.

Eranistes: Noi am învăţat că toate sunt cu putinţă lui Dumnezeu⁵⁷².

⁵⁷¹ Mt. 25, 41.

⁵⁷² Cf. Iov 10, 13; Mt. 19, 26 şi Mc. 10, 27.

228

Ortodoxul: Vorbind atât de neclar, tu cuprinzi în cuvân­tul tău şi lucrurile care ţin de partea diavolului. Fiindcă cel care zice „absolut toate”, a vorbit în acelaşi timp şi despre cele bune, şi despre cele potrivnice acestora.

Eranistes: Aşadar, măreţul Iov nu a vorbit în chip absolut când a spus: „Eu ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu-Ţi e cu neputinţă”⁵⁷³?

Ortodoxul: Dacă ai citi ce a spus dreptul Iov mai înainte, ai afla şi sensul acestora din acelea. Aşa a spus: Adu-Ţi aminte că m-ai plăsmuit ca pe un lut şi în pământ mă întorci iarăşi; nu Tu, ca pe lapte, m-ai muls, şi ca pe caş m-ai închegat? Cu piele şi carne m-ai îmbrăcat, şi cu oase şi vine m-ai îm­pletit; viaţă şi milă ai pus peste mine, iar purtarea Ta de grijă a păzit duhul meu”⁵⁷⁴. La acestea adaugă: „Pe acestea avându-le în mine însumi⁵⁷⁵, eu ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu-Ţi e cu neputinţă”⁵⁷⁶. Aşadar, n-a spus el că orice este în legătură cu aceste lucruri pot fi potrivite firii curate, Dumnezeului tuturor?

Eranistes: Nimic nu este cu neputinţă pentru Atotpu­ternicul Dumnezeu.

Ortodoxul: Prin urmare, şi a păcătui este cu putinţă pen­tru Atotputernicul Dumnezeu, potrivit definiţiei tale.

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: De ce?

Eranistes: Fiindcă nu vrea aceasta.

Ortodoxul: Din ce cauză nu vrea?

Eranistes: Fiindcă păcatul este străin de firea Lui.

⁵⁷³ Iov 10, 13.

⁵⁷⁴ Iov 10, 9-12.

⁵⁷⁵ în textul Septuagintei, oemiTcp se referă la Dumnezeu. În textul lui Teodoret Eavrcî), din punct de vedere gramatical, se referă numai la Iov.

⁵⁷⁶ Iov 10, 13.

229

Ortodoxul: Prin urmare, multe nu poate. Căci multe sunt felurile păcatelor.

Eranistes: Dumnezeu nu vrea şi nu poate să facă nimic din cele asemănătoare acestora.

Ortodoxul: Şi nici din cele care sunt împotriva firii dum­nezeieşti.

Eranistes: Care sunt acestea?

Ortodoxul: De pildă, noi am învăţat că Dumnezeu este lumină inteligibilă şi adevărată.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Dar n-am spune că El vrea sau poate să de­vină întuneric.

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: De asemenea, dumnezeiasca Scriptură zice că firea Lui este nevăzută.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Dar n-am spune că aceasta poate deveni vreo­dată văzută.

Eranistes: Desigur că nu.

Ortodoxul: Şi nici înţeleasă.

Eranistes: Nici.

Ortodoxul:Fiindcă este neînţeleasă şi cu totul de neajuns.

Eranistes: Adevăr grăieşti.

Ortodoxul: Aşadar, Cel ce este n-ar deveni ceea ce nu este.

Eranistes: Departe de aşa ceva!

Ortodoxul: Şi nici Tatăl n-ar deveni Fiu.

Eranistes: Cu neputinţă.

Ortodoxul: Nici Cel Nenăscut n-ar deveni născut.

Eranistes: Cum ar putea fi aceasta?!

Ortodoxul: Dar nici Fiul n-ar deveni vreodată Tată.

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Şi nici Duhul Sfânt n-ar deveni Fiu sau Tată.

Eranistes: Toate acestea sunt cu neputinţă.

230

Ortodoxul: Găsim şi multe alte situaţii asemenea aces­tora care sunt imposibile. Fiindcă nici ceea ce este veşnic nu va fi supus sub vremi, nici ceea ce este zidit nu va deveni zi­dit şi creat, nici infinitul nu va ajunge finit; şi aşa mai de­parte cu cele asemănătoare acestora.

Eranistes: Nimic din acestea nu este posibil.

Ortodoxul: Prin urmare, am găsit multe lucruri care-I sunt cu neputinţă Atotputernicului Dumnezeu.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: însă a nu putea face ceva din acestea este o dovadă de putere nemărginită, nu de slăbiciune, pe când a putea face ceva presupun că e o dovadă de neputinţă, iar nu de putere.

Eranistes: Ce vrei să spui prin aceasta?

Ortodoxul: Că fiecare din cele de mai sus arată că Dum­nezeu este veşnic şi neschimbat. Fiindcă imposibilitatea Celui Bun de a deveni rău este un semn al bunătăţii covâr­şitoare, şi faptul că Cel Drept n-ar deveni vreodată nedrept, nici Cel Adevărat, mincinos, arată statornicia şi siguranţa în adevăr şi dreptate. Tot aşa nici Lumina adevărată n-ar deveni întuneric, nici Cel ce este n-ar deveni ceea ce nu este. Fiindcă are existenţă dăinuitoare şi este Lumină neschim­bată. Astfel, dacă le priveşti pe toate celelalte, vei găsi că nu putea indica o putere supremă. La fel şi dumnezeiescul Apostol a înţeles şi a vorbit despre imposibilitatea în cazul lui Dumnezeu de a face astfel de lucruri. Căci scriindu-le evreilor, zice aşa: „Pentru ca, prin două lucruri de neschim­bat, în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, noi să avem puternică mângâiere”⁵⁷⁷, arătând că neputinţa nu este slăbi­ciune, ci chiar putere foarte mare. Căci el spune că Dumnezeu este în aşa fel adevărat, încât e cu neputinţă ca minciuna să fie vreodată în El. Astfel, puterea adevărului este arătată

⁵⁷⁷ Evr. 6, 18.

231

prin lipsa puterii. Iar când îi scrie fericitului Timotei, adaugă şi acestea: „Vrednic de crezare este cuvântul: «Dacă-mpreună cu El am murit, împreună cu El vom şi învia; dacă răbdăm, împreună cu El vom şi împărăţi; dacă-L tăgăduim, şi El ne va tăgădui; dacă ne arătăm necredincioşi, El rămâne cre­dincios, fiindcă El nu poate să Se tăgăduiască pe Sine»”⁵⁷⁸. Astfel, cuvintele „El nu poate” scot din nou în evidenţă o putere nemărginită. Chiar dacă toţi oamenii, zice, îl vor tă­gădui, El va fi Dumnezeu şi nu va renunţa la propria-I fire. Fiindcă El are existenţa nezdruncinată, iar cuvintele „El nu poate să Se tăgăduiască pe Sine” tocmai acest lucru scot în evidenţă. Prin urmare, imposibilitatea schimbării în rău arată bogăţia puterii.

Eranistes: Adevărate sunt aceste afirmaţii şi în acord cu dumnezeieştile cuvinte.

Ortodoxul: Aşadar, dacă multe lucruri, precum cele care sunt împotriva firii dumnezeieşti, sunt cu neputinţă lui Dum­nezeu, cum se face că, deşi acceptaţi toate celelalte atribute potrivite firii, adică bunătatea, dreptatea, adevărul, faptul de a fi nevăzută, neatinsă, necuprinsă, veşnică, precum şi orice altceva despre care afirmăm că se cuvine lui Dumnezeu, to­tuşi ziceţi că numai nemurirea şi nepătimirea sunt schimbătoare şi acceptaţi putinţa schimbării în ce le priveşte pe aces­tea şi atribuiţi lui Dumnezeu o putere care este semn evident de slăbiciune?

Eranistes: Acest lucru am fost învăţaţi de către dumne­zeieştile Scripturi. Căci şi dumnezeiescul Ioan strigă: „Într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unulnăscut L-a dat”⁵⁷⁹, iar Pavel cel insuflat de Dumnezeu zice: „Căci dacă în timp ce eram vrăjmaşi am fost noi împăcaţi

⁵⁷⁸ II Tim. 2, 11-13.

⁵⁷⁹ In 3, 16.

232

cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, odată împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui”⁵⁸⁰.

Ortodoxul: Aceste cuvinte sunt adevărate fiindcă sunt cuvinte dumnezeieşti. Dar aminteşte-ţi de cele pe care de multe ori le-am mărturisit.

Eranistes: La care anume te referi?

Ortodoxul: La faptul că am căzut împreună de acord să mărturisim că Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, nu S-a arătat fără de trup, ci asumându-Şi întreaga fire omenească.

Eranistes: Da, am căzut împreună de acord asupra acestui fapt.

Ortodoxul: Deci, dacă El a luat un trup şi un suflet ome­nesc, tocmai de aceea a fost numit şi Fiu al omului.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos este şi Dumnezeu adevărat şi om adevărat, căci pe una dintre aceste firi El a avut-o dintotdeauna, iar cealaltă a luat-o cu adevărat.

Eranistes: Fără doar şi poate.

Ortodoxul: Aşadar, ca om El a răbdat Pătimirea, iar ca Dumnezeu a rămas mai presus de Pătimire.

Eranistes: Atunci cum de zice dumnezeiasca Scriptură că Fiul lui Dumnezeu a pătimit?

Ortodoxul: Fiindcă trupul care a pătimit a fost trupul Lui. Hai să privim lucrurile în felul următor: când auzim că zice dumnezeiasca Scriptură: „Şi a fost că după ce Isaac a îm­bătrânit, i-a slăbit vederea ochilor lui”, la ce se gândeşte mintea noastră şi asupra cui se opreşte? Asupra sufletului lui Isaac sau asupra trupului?

Eranistes: Evident că asupra trupului.

Ortodoxul: Oare presupunem că şi sufletul lui s-a îm­părtăşit de suferinţa orbirii?

⁵⁸⁰ Rom. 5, 10.

233

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Deci, zicem că numai trupul a fost lipsit de simţul vederii.

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Şi iarăşi, când auzim pe Amasia zicând Pro­fetului Amos: „Tu, văzătorule, mergi în pământul lui Iuda”⁵⁸¹, şi pe Saul întrebând: „Unde este casa celui care priveşte”⁵⁸², nu ne gândim la ceva trupesc.

Eranistes: Fireşte că nu.

Ortodoxul: Şi totuşi numirile arată o stare bună de să­nătate a organului vederii.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Cu toate acestea, noi ştim că atunci când pu­terea Duhului este dată sufletelor celor mai curate, ea pune înlăuntrul lor harul profeţiei, şi acest har le îngăduie să vadă şi pe cele ascunse, şi face ca cele ce văd aceste lucruri să fie numite văzătoare şi privitoare.

Eranistes: Adevăr grăieşti.

Ortodoxul: Atunci să luăm în considerare şi un alt lucru.

Eranistes: Care?

Ortodoxul: Când auzim relatarea dumnezeieştilor Evan­ghelii care spune că i-au adus Domnului un paralitic care zăcea în pat, la ce zicem noi că se referă slăbiciunea mădu­larelor? La suflet sau la trup?

Eranistes: Evident că la trup.

Ortodoxul: Şi când citim în Epistola către Evrei şi aflăm acel pasaj în care Apostolul spune: „Pentru aceea, îndreptaţi-vă mâinile cele slăbite şi genunchii cei slăbănogiţi; faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre, aşa încât ceea ce e şchiop să nu calce-alături, ci mai degrabă să se vindece”⁵⁸³,

⁵⁸¹ Am. 7, 12.

⁵⁸² 1 Rg. 9, 18.

⁵⁸³ Evr. 12, 12-13.

234

vom spune că dumnezeiescul Apostol spune acestea despre mădularele trupului?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Vom zice că înlătură infirmitatea sufletului şi laşitatea şi că îi îndeamnă pe ucenici să fie curajoşi?

Eranistes: Prea bine.

Ortodoxul: Dar nu găsim aceste deosebiri făcute de dum­nezeiasca Scriptură. Căci nici în cazul lui Isaac nu a pomenit de orbirea trupului, ci a spus simplu că Isaac era orb; nici când i-a numit pe profeţi privitori şi văzători nu a spus că sufletele lor privesc şi văd cele ascunse, ci a pomenit de per­soanele înseşi.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Nu a arătat nici că trupul paraliticului este slăbănogit, ci l-a numit pe om „paralitic”.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Nici dumnezeiescul Apostol nu a menţionat în mod explicit sufletele, cu toate că pe acestea el voia să le întărească şi să le ridice.

Eranistes: Nici el.

Ortodoxul: Noi însă, cercetând cu atenţie cuvintele, ne dăm seama că unele cuvinte se referă la suflet, pe când altele sunt proprii trupului.

Eranistes: Chiar se şi cade să facem astfel fiindcă Dum­nezeu ne-a făcut fiinţe raţionale.

Ortodoxul: Aşadar, să facem uz de această putere raţio­nală şi în ceea ce îl priveşte pe Cel ce ne-a făcut şi ne-a mân­tuit pe noi şi să cunoaştem care lucruri sunt proprii dumnezeirii Lui şi care omenităţii Lui.

Eranistes: Dar dacă facem aceasta, vom strica acea unire desăvârşită.

Ortodoxul: Dar când am făcut aceasta în cazul lui Isaac, al profeţilor, al paraliticului şi al altora, nu am stricat unirea firească dintre suflet şi trup, şi nici sufletele nu le-am despărţit

235

de propriile lor trupuri, ci le-am deosebit numai cu raţiunea: ce anume este propriu sufletului şi ce anume trupului. Dacă am făcut aceasta cu sufletele şi trupurile, nu este oare un lucru dureros să refuzăm să o facem şi cu Mântuitorul nostru, iar, în loc de aceasta, să amestecăm firile, deşi acestea se deosebesc între ele, şi nu într-atât cât se deosebeşte sufletul de trup, ci într-atât cât este de departe vremelnicul de veşnic şi făptura de Făcător?

Eranistes: Dumnezeiasca Scriptură zice că Fiul lui Dum­nezeu a răbdat Pătimirea.

Ortodoxul: Nici noi nu spunem că altcineva a pătimit; ştim, însă, învăţaţi fiind de dumnezeiasca Scriptură, că firea dumnezeirii este nepătimitoare. Prin urmare, atunci când auzim de nepătimire, de Pătimire şi de unirea firii omeneşti cu dumnezeirea, spunem că Pătimirea este a trupului pătimitor şi mărturisim că firea nepătimitoare nu a pătimit.

Eranistes: Prin urmare trupul ne-a dat nouă mântuirea. Ortodoxul: Trupul n-a fost al unui om simplu, ci al Dom­nului nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dum­nezeu. Dacă ţie ţi se pare acest trup mic şi fără de nici un preţ, cum de consideri zugrăvirea lui sfântă şi mântuitoare? Dacă zugrăvirea este demnă de închinare şi venerare, cum oare ori­ginalul⁵⁸⁴ însuşi este vrednic de dispreţ şi neînsemnat?

Eranistes: Eu nu consider trupul fără de nici un preţ, ci refuz să-l despart de dumnezeire.

Ortodoxul: O, bunule, dar nici noi nu desfacem unirea, ci privim la cele ce sunt proprii firilor. Şi cred că şi tu vei cădea de acord îndată.

Eranistes: Văd c-o faci pe-a profetul.

Ortodoxul: N-o fac pe-a profetul, ci vorbesc ca unul care cunoaşte puterea adevărului. Aşadar, răspunde-mi la ce te

⁵⁸⁴ Prin „reprezentare” am tradus tvîtoi;, iar prin „original” «qxetunoţ.

236

voi întreba acum: când îl auzi pe Domnul zicând: „Eu şi Tatăl una suntem”⁵⁸⁵ şi „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”⁵⁸⁶, spui că acestea se referă la trup sau la dumnezeire?

Eranistes: Dar cum ar putea fi trupul şi Tatăl una după fiinţă?

Ortodoxul: Prin urmare, aceste cuvinte se referă la dum­nezeire.

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: La fel şi „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”⁵⁸⁷ şi cele asemenea acestora?

Eranistes: Desigur.

Ortodoxul: Şi iarăşi, când dumnezeiasca Scriptură spune: „Iar Iisus, ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână”⁵⁸⁸, ce trebuie să socotim că a obosit: dumnezeirea sau trupul?

Eranistes: Refuz să le despart pe cele ce au fost unite.

Ortodoxul: Aşadar, se pare că atribui oboseala firii dumne­zeieşti.

Eranistes: Mie aşa mi se pare.

Ortodoxul: însă tu îl contrazici pe faţă pe profetul care strigă: „El nu va flămânzi, nici nu va osteni, nici nu este cer­cetare a gândului Său; El dă tărie celor flămânzi şi întristare celor neîndureraţi”⁵⁸⁹. Şi după puţin zice: „Cei ce Mă aşteaptă îşi vor reînnoi tăria, ca vulturul se vor întraripa, vor alerga şi nu vor osteni, vor merge şi nu vor flămânzi”⁵⁹⁰. Deci, cum poate Cel care dăruieşte altora izbăvirea de nevoi şi oste­neală să îndure El însuşi suferinţa oboselii, a foamei şi a setei?

Eranistes: Am spus-o de multe ori că El ca Dumnezeu este nepătimitor şi liber de orice nevoie, însă după întrupare a pătimit.

⁵⁸⁵ In 10, 30.

⁵⁸⁶ In 14, 9.

⁵⁸⁷ In 1, 1.

⁵⁸⁸ In 4, 6.

⁵⁸⁹ Is. 40, 28-29.

⁵⁹⁰ Is. 40, 31.

237

Ortodoxul: A primit Pătimirile cu dumnezeirea sau a în­găduit firii pătimitoare să rabde Pătimirile potrivit firii şi a făcut cunoscut prin suferinţă că ceea ce se vedea nu era o iluzie, ci fusese cu adevărat luat din firea omenească? Hai să cercetăm lucrurile în felul următor: zicem că firea dum­nezeiască este necircumscrisă?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Iar firea necircumscrisă nu este circumscrisă de nimic.

Eranistes: Fără doar şi poate.

Ortodoxul: Deci nu are nevoie să-şi schimbe locul de­oarece se află pretutindeni.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Iar Cel ce nu are nevoie de schimbare a lo­cului nu are nevoie nici să meargă.

Eranistes: Evident.

Ortodoxul: Şi Cel ce nu merge nu oboseşte.

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Prin urmare, firea dumnezeiască, fiind necircumscrisă şi neavând nevoie să meargă, nu a obosit.

Eranistes: însă dumnezeiasca Scriptură spune că Iisus a obosit, iar Iisus este Dumnezeu. „Căci Unul este Domnul Iisus Hristos prin Care sunt toate.”⁵⁹¹

Ortodoxul: Deci, de vreme ce dumnezeiasca Scriptură zice că El a obosit şi că nu oboseşte şi amândouă afirmaţiile sunt adevărate, căci dumnezeiasca Scriptură nu minte întru nimic trebuie să cercetăm cum este aceasta, cum se poate ca acest lucru să se petreacă cu o singură persoană.

Eranistes: Tu să arăţi aceasta, căci tu introduci în discuţia noastră termeni divergenţi.

Ortodoxul: Cred că şi unui barbar⁵⁹² i-ar fi uşor să dis­tingă aceasta de vreme ce este recunoscută unirea unor firi

⁵⁹¹1 Cor. 8, 6.

⁵⁹² Cu sensul de om fără cultură.

238

neasemănătoare, iar persoana lui Hristos, datorită unirii, este subiectul amândurora, şi fiecărei firi i se atribuie cele potrivite ei: lipsa istovirii celei necircumscrise, iar oboseala celei ce-şi schimbă locul şi merge. Căci a merge este propriu picioarelor, iar întinderea prin efort mai mare este proprie muşchilor.

Eranistes: Se înţelege că acestea sunt suportate de trup.

Ortodoxul: Deci acea prezicere pe care eu am făcut-o, iar tu ai luat-o în râs precum ai vrut, s-a adeverit. Căci, iată, ne-ai arătat ce anume este propriu omenităţii şi ce anume este propriu dumnezeirii.

Eranistes: Dar nu L-am despărţit pe Unul în doi fii.

Ortodoxul: Dar nici noi nu facem aceasta, o, prietene, ci, privind la deosebirea firilor, cercetăm ce anume este potrivit dumnezeirii şi ce anume este firesc trupului.

Eranistes: Dumnezeiasca Scriptură nu ne-a învăţat să facem această despărţire, dar a spus că Fiul lui Dumnezeu a murit. Căci aşa a spus Apostolul: „Căci în timp ce eram vrăj­maşi, am fost noi împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”⁵⁹³. De asemenea, a spus că Domnul a fost sculat din morţi. „Căci Dumnezeu”, zice, „şi pe Domnul L-a sculat.”⁵⁹⁴

Ortodoxul: Deci, când spune dumnezeiasca Scriptură: „Iar nişte bărbaţi cucernici l-au îngropat pe Ştefan şi tângu­ire mare au făcut pentru el”⁵⁹⁵, ar zice oare cineva că împre­ună cu trupul i-a dat îngropării şi sufletul?

Eranistes: Desigur că nu.

Ortodoxul: Şi când îl auzi pe Patriarhul Iacov zicând: „Să mă îngropaţi lângă părinţii mei”⁵⁹⁶, socoteşti că acestea au fost rostite despre trup sau despre suflet?

Eranistes: Evident că despre trup.

⁵⁹³ Rom. 5, 10.

⁵⁹⁴ Cf. I Cor. 6, 14.

⁵⁹⁵ Fapte 8, 2.

⁵⁹⁶ Fc. 49, 29.

239

Ortodoxul: Citeşte textul în continuare!

Eranistes: „Acolo i-au îngropat pe Avraam şi pe Sarra, femeia sa” şi „Acolo i-au îngropat pe Isaac şi pe Rebeca, femeia sa” şi „Acolo au îngropat-o pe Lia”⁵⁹⁷.

Ortodoxul: Nici aici unde tocmai ai citit n-a amintit dum­nezeiasca Scriptură de trup, ci de numele care au indicat atât sufletul, cât şi trupul. Şi totuşi noi am deosebit în mod corect şi am spus că sufletele sunt nemuritoare şi că numai trupu­rile patriarhilor au fost îngropate în peştera dublă.

Eranistes: Adevărat.

Ortodoxul: Şi când auzim relatată istoria din Fapte, anume când Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan⁵⁹⁸, în niciun chip nu vom crede că şi sufletul lui a murit.

Eranistes: Aşa este, căci cum am putea face asta când am amintit de îndemnul Stăpânului care zice: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”⁵⁹⁹?

Ortodoxul: Când auzi nume omeneşti, nu percepi mereu sufletul laolaltă cu trupul, nici când vorbeşte Scriptura despre moarte şi mormânt, tu nu legi în minte sufletul de trup, ci socoteşti că acestea se potrivesc numai trupului, şi ştii că sufletul este nemuritor, deoarece crezi în învăţătura Dom­nului. Aşadar, nu ţi se pare un lucru lipsit de cucernicie şi josnic că, atunci când auzi de Pătimirea Fiului lui Dumnezeu, nu gândeşti în acelaşi mod, ci, în loc să aminteşti de trup căruia îi aparţine Pătimirea, tu înfăţişezi prin cuvânt firea dumne­zeiască care este nepătimitoare, neschimbată şi nemuritoare ca fiind muritoare şi pătimitoare? Deşi ştii că dacă firea lui Dumnezeu-Cuvântul era capabilă să pătimească, atunci asu­marea trupului era zadarnică.

597 Fc. 49, 31.

⁵⁹⁸ Cf. Fapte 12, 2.

⁵⁹⁹ Mt. 10, 28.

240

Eranistes: Noi am învăţat din dumnezeiasca Scriptură că Fiul lui Dumnezeu a suferit Pătimire.

Ortodoxul: Dar dumnezeiescul Apostol explică Pătimi­rea şi arată firea care a pătimit.

Eranistes: Dovedeşte aceasta cât mai repede şi dezleagă problema.

Ortodoxul: Nu ştii pasajul acela din Epistola scrisă către Evrei unde Pavel cel de Dumnezeu insuflat zice: „Din care pri­cină nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi zicând: «Vesti-voi fraţilor mei numele Tău, în mijlocul adunării îţi voi cânta» şi iarăşi: «Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu»”⁶⁰⁰?

Eranistes: Ştiu aceste cuvinte, dar ele n-au nimic de-a face cu cele ce ai promis să dovedeşti.

Ortodoxul: Dar aruncă o lumină asupra celor ce-am fă­găduit să le arăt. Căci termenul de frăţietate indică înrudirea şi firea asumată a lucrat înrudirea, iar asumarea scoate în evidenţă în mod clar nepătimirea dumnezeirii. Deci, ca să te învăţ aceasta în mod mai limpede, citeşte în continuare textul.

Eranistes: „Aşadar, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, tot aşa S-a împărtăşit şi El însuşi de aceleaşi lucruri pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpâ­nirea morţii şi să-i elibereze pe cei ce de frica morţii erau ţinuţi toată viaţa în robie.”⁶⁰¹

Ortodoxul: Socotesc că acestea nu mai au nevoie de vreo lămurire fiindcă învaţă în chip limpede taina iconomiei.

Eranistes: Nu am văzut nimic în aceste cuvinte din cele ce ai făgăduit să le arăţi.

Ortodoxul: Dar dumnezeiescul Apostol a învăţat în chip limpede că Făcătorul, îndurându-Se de firea oamenilor care nu numai că fusese prinsă de moarte în chip jalnic, ci fusese

⁶⁰⁰ Evr. 2, 11-13.

⁶⁰¹ Evr. 2, 14-15.

241

şi înrobită de frică pentru toată viaţa, a adus prin trup învie­rea trupurilor şi prin firea muritoare a zdrobit stăpânirea morţii. Căci de vreme ce El însuşi avea firea nemuritoare şi a vrut cu dreptate ca puterea morţii să înceteze, a luat pârga din cele ce erau supuse morţii şi, păzind-o fără prihană şi neîn­tinată de păcat, a îngăduit morţii să o înşface şi pe aceasta şi să-şi sature pofta nesăţioasă; iar pentru nedreptatea săvâr­şită împotriva ei, El a pus capăt şi tiraniei nedrepte a morţii asupra altora. Fiindcă El a înviat pârga care pe nedrept a fost înghiţită şi a pregătit neamul omenesc să-i urmeze celei în­viate. Compară această tâlcuire cu ce a spus Apostolul şi vei vedea nepătimirea dumnezeirii.

Eranistes: Nimic din cuvintele citite nu scoate în evi­denţă nepătimirea dumnezeiască.

Ortodoxul: Aşadar, când spune dumnezeiescul Apostol că El de aceea S-a făcut părtaş trupului şi sângelui împreună cu pruncii „pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânirea morţii”⁶⁰², nu scoate clar în evidenţă nepătimirea dumnezeirii şi capacitatea trupului de a pătimi şi faptul că firea dumnezeiască, neputând pătimi, a luat firea care putea pătimi şi prin aceasta a pus capăt puterii diavolului?

Eranistes: Cum a pus El capăt prin trup puterii diavo­lului şi stăpânirii morţii?

Ortodoxul: Ce arme a folosit diavolul la început ca să înrobească firea omenească?

Eranistes: Prin păcat l-a luat prizonier pe cel ce a fost aşezat cetăţean al raiului.

Ortodoxul: Ce pedeapsă a hotărât Dumnezeu pentru în­călcarea poruncii?

Eranistes: Moartea.

⁶⁰² Cf. Evr. 2, 14.

242

Ortodoxul: Prin urmare, mama morţii este păcatul⁶⁰³, iar tatăl acestuia din urmă diavolul.

Eranistes: Adevărat.

Ortodoxul: Prin urmare, de păcat era luptată firea oame­nilor. Căci acesta, înrobind pe cei ce i s-auîncredinţat, i-a adus întru tot vicleanului său tată şi i-a predat celui mai amar vlăstar al lui.

Eranistes: Evident.

Ortodoxul: Aşadar, era firesc ca Făcătorul, Care a vrut să nimicească amândouă stăpânirile, să-Şi asume firea care era luptată de acestea şi, păstrând-o neatinsă de nici un păcat, să o arate liberă de tirania diavolului şi prin ea să nimi­cească puterea morţii. Căci de vreme ce pedeapsa păcătoşi­lor era moartea şi de vreme ce trupul Domnului pe care moartea, împotriva legii dumnezeieşti, l-a răpit pe nedrept, nu avea întinăciunea păcatului, Dumnezeu l-a înviat mai întâi pe acesta care era ţinut în mod abuziv şi apoi a făgă­duit izbăvirea şi celor reţinuţi pe drept.

Eranistes: Ţi se pare oare că este drept ca trupurile care au fost predate pe drept morţii să se împărtăşească de învi­erea celui care a fost ţinut în mod abuziv?

Ortodoxul: Dar ţie ţi se pare drept ca neamul să urmeze strămoşului său doar fiindcă Adam a încălcat porunca?

Eranistes: Cu toate că neamul nu s-a făcut părtaş acelei încălcări, totuşi el a săvârşit alte păcate şi din cauza aceasta a avut parte de moarte.

Ortodoxul: Şi totuşi nu numai păcătoşii, ci şi drepţii, şi patriarhii, şi profeţii, şi apostolii şi cei ce au strălucit prin di­ferite feluri de virtuţi au fost prinşi în mrejele morţii.

Eranistes: Bineînţeles, căci cum ar putea să rămână ne­muritori cei ce s-au născut din părinţi muritori? Căci Adam, după încălcarea poruncii şi după hotărârea dumnezeiască, ajungând în stăpânirea morţii, a cunoscut-o pe femeia sa şi

⁶⁰³ în limba greacă, f] dtactQTÎa desemnează „păcatul”, substantiv de genul feminin.

243

a devenit tată. Aşadar, devenind el muritor, s-a făcut tată al muritorilor. Deci era firesc ca toţi care au primit firea muritoare să urmeze strămoşului lor.

Ortodoxul: Ai arătat foarte bine pricina pentru care sun­tem părtaşi morţii. Prin urmare, tot aşa trebuie să socotim şi în ceea ce priveşte învierea fiindcă medicamentul trebuie să fie potrivit suferinţei. Fiindcă aşa cum atunci când a fost osândit strămoşul, împreună cu el a fost osândit şi întregul neam, tot aşa şi atunci când Mântuitorul a dezlegat bleste­mul, firea s-a bucurat de libertate. Şi precum cei ce s-au îm­părtăşit de firea lui Adam i-au urmat acestuia când s-a po­gorât în iad, la fel se va împărtăşi de reîntoarcerea la viaţă şi întreaga fire omenească împreună cu Stăpânul Hristos cel înviat.

Eranistes: Despre dogmele Bisericii se cuvine să vor­bim folosindu-ne de dovezi, nu de simple afirmaţii. Dove­deşte, deci, că dumnezeiasca Scriptură ne învaţă aceste lucruri.

Ortodoxul: Ascultă cele scrise de Apostol romanilor şi cum prin acelea îi învaţă pe toţi oamenii aceste lucruri: „Căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul au prisosit asupra celor mulţi prin harul unui singur om, Iisus Hristos, şi ce aduce darul nu seamănă cu ce a adus acel unul care a păcă­tuit. Căci judecata pentru o greşeală duce la osândire, însă darul pentru mai multe greşeli duce la îndreptăţire. Căci dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei care primesc prisosinţa harului, a darului şi a dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos”⁶⁰⁴. Şi iarăşi spune: „Prin urmare, aşa cum prin gre­şeala unuia a venit osândă peste toţi oamenii, tot aşa prin fapta de dreptate a Unuia a venit peste toţi oamenii îndrep­tăţirea vieţii. Fiindcă aşa cum prin neascultarea unui singur

⁶⁰⁴ Rom. 5, 15-17.

244

om, cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia, cei mulţi vor deveni drepţi”⁶⁰⁵. Şi vorbind corintenilor despre înviere, le descoperă pe scurt taina iconomiei şi le zice: „Acum Hristos a fost sculat din morţi şi S-a făcut pârgă a celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilorCăci după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor fi înviaţi întru Hristos”. Iată că ţi-am dat dovezi şi din cuvintele dumnezeieşti. Aşadar, vezi cele ce s-au zis despre Hristos comparate cu cele ce s-au zis despre Adam, tratamentul comparat cu boala, medica­mentul cu rana, bogăţia dreptăţii cu păcatul, binecuvântarea cu blestemul, iertarea cu osânda, ţinerea poruncilor cu încăl­carea lor, viaţa cu moartea, împărăţia cu iadul, Hristos cu Adam, omul cu omul s-a întâmplat aşa. Cu toate că Stăpânul Hristos nu a fost numai om, ci şi Dumnezeu mai înainte de veci, însă dumnezeiescul Apostol L-a numit după firea care a fost luată de vreme ce a comparat cele ale lui Adam cu aceasta. Căci acestei firi îi aparţine îndreptăţirea, acesteia lupta, acesteia biruinţa, acesteia Pătimirile, acesteia moartea, acesteia în­vierea, acestei firi îi suntem noi părtaşi, cu aceasta vor împărăţi cei ce practică mai dinainte felul de vieţuire al împă­răţiei. Şi am spus „acesteia” nu ca să separ dumnezeirea, ci ca să arăt cele proprii firii omeneşti.

Eranistes: Ai vorbit pe larg despre acestea şi ţi-ai susţinut cuvintele prin mărturii scripturistice. Deci, dacă Pătimirea aparţine cu adevărat trupului, atunci cum strigă dumneze­iescul Apostol cântând iubirea de oameni a lui Dumnezeu: „El Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci pentru noi toţi L-a predat”⁶⁰⁶? Pe care Fiu zici tu că L-a predat?

Ortodoxul: Ia aminte cum vorbeşti, omule, căci Unul este Fiul lui Dumnezeu şi de aceea este şi numit Unul-Născut.

⁶⁰⁵ Rom. 5, 18-19.

⁶⁰⁶ Rom. 8, 32.

245

Eranistes: Aşadar, dacă Unul este Fiul lui Dumnezeu, pe Acesta L-a numit dumnezeiescul Apostol „însuşi Fiul Său”.

Ortodoxul: Adevărat.

Eranistes: Prin urmare, pe Acesta a zis că L-a predat.

Ortodoxul: Pe Acesta, însă nu fără de trup, după cum am mărturisit de multe ori.

Eranistes: S-a mărturisit de multe ori că El a luat trup şi suflet.

Ortodoxul: Aşadar, Apostolul a vorbit despre cele ce s-au întâmplat trupului.

Eranistes: Dumnezeiescul Apostol a zis foarte răspicat: „El Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat”⁶⁰⁷.

Ortodoxul: Prin urmare, când îl auzi pe Dumnezeu zicându-i lui Avraam: „De vreme ce de dragul Meu nu l-ai cru­ţat pe fiul tău cel iubit”⁶⁰⁸, spui că Isaac a fost înjunghiat?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Şi totuşi Dumnezeu a spus: „Nu l-ai cruţat”. Iar Dumnezeul tuturor este sincer.

Eranistes: Cuvintele „nu l-ai cruţat” se referă la râvna lui Avraam, fiindcă cu râvnă s-a grăbit el să-şi jertfească fiul, dar Dumnezeu l-a oprit.

Ortodoxul: Deci precum în cazul lui Avraam n-ai rămas rob literei, ci ai explicat-o şi i-ai lămurit înţelesul, tot aşa cercetează şi scopul cuvântului Apostolului. Fiindcă vei vedea că firea dumnezeiască n-a fost câtuşi de puţin cea care a avut parte de necruţare, ci trupul cel pironit pe lemn. Şi e destul de uşor să observi realitatea chiar şi în prefigurare. Eşti de părere că jertfa lui Avraam este o prefigurare a ofran­dei care a fost adusă pentru lume?

Eranistes: Absolut deloc, fiindcă nu fac din cuvintele ros­tite în biserici sub formă de panegiric o regulă pentru dogme.

⁶⁰⁷ Rom. 8, 32.

⁶⁰⁸ Fc. 22, 16.

246

Ortodoxul: S-ar fi cuvenit, desigur, să urmezi învăţăto­rilor Bisericii. Însă de vreme ce te împotriveşti lor şi nu faci ce este bine, ascultă-L pe însuşi Mântuitorul Care le spune iudeilor: „Avraam, părintele vostru, s-a veselit să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”⁶⁰⁹. Ia aminte că Domnul nu­meşte Pătimirea „ziuă”.

Eranistes: Am acceptat mărturia Domnului şi cred în prefigurare.

Ortodoxul: Atunci compară realitatea cu prefigurarea şi vei vedea chiar şi în prefigurare nepătimirea dumnezeirii. Căci tată este şi acolo, şi aici, de asemenea, fiu iubit este şi acolo, şi aici, şi fiecare fiu cară materia pentru jertfă. Căci unul a dus pe umeri lemnele, iar Altul crucea. Se zice că vârful muntelui a fost socotit vrednic de ambele jertfe. De asemenea şi numărul zilelor şi al nopţilor, precum şi în­vierea de după acestea sunt în armonie. Căci şi Isaac a fost înjunghiat prin râvna tatălui chiar din ziua când Cel Dar­nic a poruncit să se facă aceasta, iar, ca prefigurare, a reve­nit la viaţă prin glasul Iubitorului de oameni. Şi a fost vă­zut un berbec prins într-un tufiş şi, arătând imaginea crucii, a fost înjunghiat în locul copilului. Deci, dacă acestea sunt o prefigurare a realităţii, iar în prefigurare nu a fost înjun­ghiat cel unul-născut, ci a fost adus în schimb un berbec şi aşezat pe altar şi a împlinit taina ofrandei, de ce nu atribuiţi şi aici pătimirea trupului şi nu propovăduiţi nepătimirea dumnezeirii?

Eranistes: Şi tu, relatând cele despre prefigurare, ai spus că Isaac a revenit la viaţă prin glasul dumnezeiesc. Deci, nu facem nimic nelalocul lui dacă potrivim realitatea cu pre­figurarea şi dacă propovăduim că Dumnezeu-Cuvântul a pă­timit şi a revenit la viaţă.

⁶⁰⁹ In 8, 56.

247

Ortodoxul: De multe ori am spus că imaginea nu le are pe toate câte le are originalul. Acest lucru e uşor de observat şi aici. Căci Isaac şi berbecul, în ce priveşte deosebirea firilor, se potrivesc cu imaginea, pe când în ce priveşte distincţia ipostasurilor lor separate, nu se mai potrivesc. Căci noi pro­povăduim o asemenea unire a dumnezeirii şi a omenităţii, încât înţelegem prin aceasta o singură Persoană nedespăr­ţită şi ştim că Acelaşi este şi Dumnezeu şi om, şi văzut şi nevăzut, şi circumscris şi necircumscris, şi toate celelalte care arată dumnezeirea şi omenitatea le atribuim unei sin­gure Persoane. Aşadar, de vreme ce revenirea la viaţă nu poate fi prefigurată în berbec, care este o fiinţă iraţională lipsită de chipul dumnezeiesc, ei împart reprezentarea tainei iconomiei, şi astfel unul arată imaginea morţii, iar celălalt imaginea învierii. Acelaşi lucru îl aflăm chiar şi în jertfele mozaice. Căci putem vedea şi în ele schiţată prefigurarea Pă­timirii mântuitoare.

Eranistes: Care jertfă mozaică schiţează realitatea?

Ortodoxul: întreg Vechiul Testament, ca să zicem aşa, este o prefigurare a celui Nou. De aceea şi dumnezeiescul Apos­tol zice în mod clar: „Căci Legea, având doar umbra bunătă­ţilor viitoare”⁶¹⁰, şi iarăşi: „Toate aceste lucruri li s-au întâmplat acelora ca reprezentări [prefigurări]”⁶¹¹. Mielul care a fost jertfit în Egipt arată în mod foarte limpede imaginea origina­lului⁶¹², precum şi juninca roşie care a fost arsă în afara taberei⁶¹³. Pe aceasta, amintind-o şi dumnezeiescul Apostol în Epistola către Evrei, adaugă: „De aceea Iisus, pentru a sfinţi poporul prin însuşi Sângele Său, a pătimit în afara porţii”⁶¹⁴. Însă ni­mic din acestea nu voi spune acum, ci voi aminti doar de jertfa

⁶¹⁰ Evr. 10, 1.

⁶¹¹1 Cor. 10, 11.

⁶¹² Cf. Ieş. 12, 21.

⁶¹³ Cf. Num. 19, 2-3.

⁶¹⁴ Evr. 13, 12.

248

aceea care consta în aducerea a doi ţapi⁶¹⁵, unul pentru a fi jertfit, iar celălalt pentru a-l lăsa să plece, fiindcă aceştia pre­zintă tipologic imaginea celor două firi ale Mântuitorului: cel lăsat să plece, imaginea dumnezeirii nepătimitoare, iar cel în­junghiat, imaginea omenităţii pătimitoare.

Eranistes: Nu ţi se pare o blasfemie asemuirea Stăpânului cu ţapii?

Ortodoxul: Ce socoteşti că este mai de evitat şi mai dez­gustător: şarpele sau ţapul?

Eranistes: Evident că şarpele este dezgustător. Căci îi muşcă pe cei ce se apropie şi, de multe ori, îi vatămă chiar şi pe cei care nu i-au făcut nici un rău. Pe câtă vreme ţapul, conform Legii, este curat şi îngăduit să fie mâncat⁶¹⁶.

Ortodoxul: Prin urmare, ascultă-L pe Stăpânul Care com­pară Pătimirea mântuitoare cu şarpele cel de aramă: „Şi după cum Moise, zice, a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”⁶¹⁷. Deci, dacă un şarpe de aramă a împlinit prefigurarea trupului pironit pe cruce, de ce zici că am făcut un lucru nelalocul lui comparând jertfa ţapilor cu Pătimirea mântuitoare?

Eranistes: Fiindcă Ioan L-a numit pe Domnul „miel”⁶¹⁸, la fel şi Isaia L-a numit „miel” şi „oaie”⁶¹⁹.

Ortodoxul: Dar fericitul Pavel îl numeşte „păcat” şi „bles­tem”⁶²⁰. Prin urmare, ca blestem El împlineşte prefigurarea şar­pelui blestemat, iar ca păcat arată imaginea jertfei ţapilor. Căci, potrivit Legii, nu un miel, ci un ied a fost adus pentru păcat⁶²¹.

⁶¹⁵ Cf. Lev. 16.

⁶¹⁶ Cf. Deut. 14, 4.

⁶¹⁷ In 3, 14-15.

⁶¹⁸ cf. In 1, 29.

⁶¹⁹ Is. 53, 7.

⁶²⁰ Cf. II Cor. 5, 21 şi Gal. 3, 13.

⁶²¹ Cf. Lev. 16 şi 4, 23.

249

De aceea şi Domnul în Evanghelii i-a asemuit pe cei drepţi cu mieii, iar pe cei păcătoşi cu caprele. Fiindcă urma să sufere Pătimirea nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru cei păcă­toşi; de aceea este firesc pentru El să prefigureze propria-I jertfă prin miei şi ţapi.

Eranistes: însă reprezentarea celor doi ţapi face pe cineva să se gândească la două persoane.

Ortodoxul: Pătimirea omenităţii şi nepătimirea dumne­zeirii nu puteau fi împreună prefigurate într-un singur ţap în acelaşi timp, fiindcă, murind acesta, nu ar mai fi arătat firea cea vie. De aceea au fost luaţi doi ca să fie puse în evi­denţă cele două firi. Acelaşi lucru l-ar putea afla cineva şi din altă jertfă.

Eranistes: Care anume?

Ortodoxul: Cea prin care Dătătorul Legii porunceşte să fie aduse două păsări curate, una pentru a fi jertfită, iar cealaltă pentru a i se da drumul după ce mai înainte a fost înmuiată în sângele celei jertfite⁶²². Căci şi aici vedem prefigurarea dumnezeirii şi a omenităţii, de vreme ce una este jertfită, iar cealaltă îşi asumă Pătimirea.

Eranistes: Ne-ai oferit multe reprezentări. Însă eu nu pri­mesc afirmaţiile enigmatice.

Ortodoxul: Chiar şi dumnezeiescul Apostol spune că şi relatările istorice sunt prefigurări, şi pe Agar a numit-o „prefigurare a vechiului legământ”, pe Sarra a asemuit-o cu Ierusalimul ceresc, a spus că Ismail a fost prefigurare a lui Israel, iar Isaac a noului popor⁶²³. Aşadar, acuză şi pe ma­rea trâmbiţă a Duhului că ne-a oferit nouă tuturor cuvinte tainice.

Eranistes: Chiar de mi-ai oferi zeci de mii de cuvinte pe lângă acestea de acum, tot n-ai să mă convingi să împart

⁶²² Cf Lev. 14,50-53.

⁶²³ Cf. Gal. 4, 21-31.

250

Pătimirea. Căci l-am auzit şi pe înger zicând către cele ce erau cu Maria: „Veniţi şi vedeţi unde a fost pus Domnul”⁶²⁴.

Ortodoxul: Şi noi obişnuim să facem la fel, fiindcă de­numim partea prin numiri comune. Căci atunci când mergem la mormintele Sfinţilor Apostoli, ale profeţilor sau ale mu­cenicilor, întrebăm cine se află în sicriu, iar cei care ştiu ade­vărul ne răspund că este Apostolul Toma, sau Ioan Boteză­torul sau Ştefan, întâiul dintre mucenici, sau zicând numele altuia dintre sfinţi, chiar dacă uneori acolo se află doar o foarte mică parte din rămăşiţele aceluia. Însă nimeni, auzind aceste numiri comune care denumesc atât sufletul, cât şi trupul, nu va socoti că şi sufletele sunt închise în raclă, deoarece ştie că numai trupurile sau mici părţi ale trupului pot fi aşezate în raclă. Întocmai a făcut şi acel sfânt înger când a numit trupul cu numele persoanei.

Eranistes: Şi cum poţi arăta că îngerul a vorbit femeilor despre trupul Stăpânului?

Ortodoxul: Mai întâi de toate, însuşi mormântul este suficient pentru dezlegarea problemei, deoarece sufletul nu este încredinţat mormântului, cu atât mai puţin firea necir­cumscrisă a dumnezeirii; mormintele sunt pregătite pentru trupuri. Apoi şi dumnezeiasca Scriptură învaţă limpede acest lucru, căci de Dumnezeu insuflatul Matei istoriseşte în felul următor: „Şi făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Iisus. Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit ca trupul să fie dat. Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat şi l-a pus în mormântul său cel nou pe care-l săpase în stâncă; şi prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, a plecat”⁶²⁵. Ia aminte de câte ori a amintit de trup ca să astupe gurile celor care hulesc dumnezeirea.

⁶²⁴ Mt. 28, 6.

⁶²⁵ Mt. 27, 57-60.

251

Acest lucru l-a făcut şi de trei ori fericitul Marcu. Îţi voi spune cele pe care acesta le istoriseşte: „Şi făcându-se seară, de vreme ce era vineri, care este înaintea sâmbetei, a venit Iosif, cel din Arimateea, sfetnic cu bun chip, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu: şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit; şi chemându-l pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, i-a dăruit trupul lui Iosif. Iar acesta, cum­părând giulgiu şi coborându-l de pe cruce, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt” ⁶²⁶ şi aşa mai departe. Minunează-te, aşadar, văzând căderea lor de comun acord şi introducerea armonioasă şi constantă a cuvântului „trup”. Şi întru tot lăudatul Luca a istorisit la fel, zicând că Iosif a cerut trupul, şi primindu-l, l-a cinstit după cum se obişnuia⁶²⁷. Iar preadumnezeiescul Ioan a mai adăugat şi altele zicând: „Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Iisus dar într-ascuns, de frica iudeilor l-a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus, şi Pilat i-a dat voie. Deci a venit şi a ridicat trupul lui Iisus. Şi a venit şi Nicodim cel care venise la Iisus mai înainte, noaptea -, aducând o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Deci au luat ei trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, aşa cum este obiceiul de îngropare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, iar în grădină un mormânt nou, în care nimeni niciodată nu fusese pus. Aşadar, de vreme ce era ziua de pregătire a iu­deilor, L-au pus pe Iisus acolo, că era mormântul aproape”⁶²⁸. Aşadar, ia aminte de câte ori a amintit de trup şi a arătat că acesta a fost pironit pe cruce, că pe acesta l-a cerut Iosif de la Pilat, că pe acesta l-a pogorât de pe lemn, că pe acesta l-a înfăşurat în giulgiu cu smirnă şi aloe, apoi a adăugat numele

⁶²⁶ Mc. 15, 42-46.

⁶²⁷ Cf. Lc. 23, 50-53.

⁶²⁸ In 19, 38-42.

252

persoanei şi a spus că Iisus a fost aşezat în mormânt. De aceea a spus şi îngerul: „Veniţi şi vedeţi unde a fost pus Domnul”⁶²⁹, numind trupul cu denumirea comună. Căci şi noi obişnuim să spunem astfel: „Cutare a fost îngropat în acest loc”, şi nu spunem „trupul lui cutare” şi „cutare”. Şi oricine cu mintea întreagă ştie că vorbim despre trup. AcesTa este felul în care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură căci zice: „A murit Aaron şi l-au îngropat în muntele Hor”⁶³⁰, şi iarăşi: „A murit Samuel şi l-au îngropat în Armathem”⁶³¹; astfel de locuri sunt multe. Dumnezeiescul Apostol a păstrat acest obicei când a vorbit despre moartea Stăpânului, căci zice: „Mai înainte de toate, v-am predat ceea ce şi eu am primit anume că Hristos a mu­rit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că a fost în­gropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi” şi aşa mai departe⁶³².

Eranistes: În cele pe care tocmai le-ai citit, Apostolul nu po­meneşte de trup, ci de Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor. Aşadar, ai adus mărturie împotriva ta şi te-ai rănit cu pro­priile săgeţi.

Ortodoxul: Se pare că ai uitat foarte repede acea lungă discuţie pe care am avut-o ca să-ţi arăt că ei de multe ori numesc trupul cu numele persoanei. Şi acum dumnezeiescul Apostol a făcut exact acelaşi lucru şi este foarte uşor să în­ţelegi aceasta chiar din textul însuşi. Hai să privim chestiunea în felul următor: de ce a scris acestea corintenilor acest bărbat insuflat de Dumnezeu?

Eranistes: Pentru că unii i-au amăgit zicându-le că nu va exista o înviere a trupurilor. Când a aflat aceasta, învăţăto­rul lumii le-a vorbit despre învierea trupurilor.

⁶²⁹ Mt. 28, 6.

⁶³⁰ Num. 20, 28.

⁶³¹1 Rg 25, 1.

⁶³² 1 Cor. 15, 3-4.

253

Ortodoxul: Şi de ce a adus în discuţie învierea Stăpânului dacă voia să le dovedească învierea trupurilor?

Eranistes: Fiindcă este îndeajuns pentru a arăta învierea noastră, a tuturor.

Ortodoxul: Ce are în comun moartea Lui cu moartea celorlalţi, astfel încât să poată dovedi prin învierea Lui în­vierea tuturor?

Eranistes: De aceea S-a întrupat Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi a pătimit şi a gustat moarte ca să nimicească moartea. Deci, înviind El, propovăduieşte prin propria-I înviere învierea tuturor oamenilor.

Ortodoxul: Şi cine, auzind de învierea lui Dumnezeu, ar crede că va fi o înviere ca aceasta şi a tuturor oamenilor? Căci neasemănarea firilor nu ne lasă să credem în ideea de înviere. Acela este Dumnezeu, pe când ceilalţi sunt oameni, iar distanţa dintre Dumnezeu şi oameni este foarte mare. Căci oamenii sunt muritori şi trecători, asemănaţi cu iarba şi cu floarea, pe când Dumnezeu este atotputernic.

Eranistes: însă Dumnezeu-Cuvântul, când S-a făcut om, a luat trup şi prin acesta Şi-a arătat asemănarea cu oamenii.

Ortodoxul: Prin urmare, Pătimirea, moartea şi învierea ţin cu totul numai de trup, iar aceasta a arătat-o dumneze­iescul Apostol în alt loc, atunci când făgăduieşte tuturor reînnoirea vieţii şi când, vorbind celor care, deşi cred în învierea Mântuitorului, socotesc învierea obştească a tuturor drept un basm, a strigat: „Iar dacă Hristos se propovăduieşte că a în­viat din morţi, atunci cum de zic unii dintre voi că nu există în­viere a morţilor? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică vă este credinţa, voi sunteţi încă în păcatele voastre”⁶³³. Şi ne asi­gură de ceea ce va fi prin ceea ce a fost şi se leapădă ceea ce este crezut prin ceea ce nu este crezut. Căci zice: dacă aceea

⁶³³ 1 Cor. 15, 12-13 şi 17.

254

[învierea morţilor] ţi se pare cu neputinţă, atunci şi aceasta [învierea lui Hristos] este cu adevărat o minciună. Însă dacă prima este socotită adevărată şi vrednică de crezare, atunci şi a doua să fie socotită vrednică de crezare. Căci învierea trupului este propovăduită şi aici, şi învierea lui Hristos este numită pârgă a învierii celorlalţi. Căci îndată după multe silogisme, el a spus în mod categoric următoarele: „Acum Hristos a înviat din morţi, S-a făcut pârgă a celor adormiţi. Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Căci după cum în Adam toţi mor, tot aşa şi în Hristos tuturor li se va da viaţă”⁶³⁴. Şi nu numai că a întărit afirmaţia despre înviere, ci a descoperit şi taina iconomiei. Astfel L-a numit pe Hristos „om” ca să arate că tratamentul se potriveşte bolii.

Eranistes: Deci Hristos este numai om?

Ortodoxul: Departe de noi aceasta! Căci de multe ori am afirmat opusul, cum că nu este numai om, ci şi Dumnezeu mai înainte de veci. Însă a pătimit ca om, nu ca Dumnezeu. Şi acest lucru ne-a învăţat în chip limpede dumnezeiescul Apostol când zice: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor”⁶³⁵. Şi când scrie tesalonicenilor, el confirmă afirmaţia despre învierea obştească prin învierea Mântuitorului nostru, căci zice: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa pe cei ador­miţi îi va aduce Dumnezeu prin Iisus împreună cu El”⁶³⁶.

Eranistes: Apostolul a arătat învierea obştească prin învierea Stăpânului şi este evident în acest caz că trupul a fost cel care a murit şi a înviat. Căci n-ar fi încercat să arate prin acesta [prin trup] învierea tuturor dacă nu avea o înru­dire [cu trupurile] după fiinţă. Însă nu voi primi să atribui

⁶³⁴ 1 Cor. 15, 20-22.

⁶³⁵ 1 Cor. 15, 21.

⁶³⁶ 1 Tes. 4, 14.

255

Pătimirea numai firii omeneşti, ci mi se pare firesc să spun că Dumnezeu-Cuvântul a murit în trup.

Ortodoxul: De multe ori am arătat că ceea ce prin fire este nemuritor nu poate muri sub nici o formă. Prin urmare, dacă El a murit, atunci nu este nemuritor. Ce mari primejdii ascund aceste cuvinte de blasfemie!

Eranistes: Prin fire este nemuritor, însă, după ce S-a fă­cut om, a pătimit.

Ortodoxul: Prin urmare, a suferit schimbare. Căci cum altfel ar putea primi moarte cineva care este nemuritor? însă am mărturisit împreună că fiinţa Treimii este neschimbată. Aşadar, nici câtuşi de puţin nu s-a împărtăşit de moarte Cel ce are firea mai presus de schimbare.

Eranistes: Dumnezeiescul Petru a spus: „De vreme ce Hristos a pătimit pentru noi în trup”⁶³⁷.

Ortodoxul: Şi cuvântul nostru este în acord cu aceasta, căci din dumnezeiasca Scriptură am învăţat canonul dogmelor.

Eranistes: Atunci cum de nu afirmaţi că Dumnezeu-Cu­vântul a pătimit în trup?

Ortodoxul: Deoarece nu am aflat această zicere în dum­nezeiasca Scriptură.

Eranistes: Dar tocmai am reprodus o asemenea afirmaţie a marelui Petru.

Ortodoxul: Se pare că nu ştii deosebirea dintre nume.

Eranistes: Care nume? Nu ţi se pare că Stăpânul Hristos este Dumnezeu-Cuvântul?

Ortodoxul: Numele „Hristos” în cazul Domnului şi Mân­tuitorului nostru îl arată pe Dumnezeu-Cuvântul Care S-a în­trupat; numele „Emanuel” înseamnă „Dumnezeu e cu noi” care este şi Dumnezeu, şi om. Însă când numele „Dumnezeu-cuvântul” este spus în felul acesta desemnează firea simplă,

⁶³⁷IPt. 4, 1.

256

de mai înainte de a fi lumea, mai presus de timp, netrupească. De aceea Duhul Sfânt Care a vorbit prin Sfinţii Apostoli nu a atribuit niciodată Pătimirea sau moartea acestei numiri.

Eranistes: Dacă Pătimirea I se atribuie lui Hristos, iar Dumnezeu-Cuvântul Care S-a întrupat a fost numit Hristos, atunci nu mi se pare că fac nimic nelalocul lui dacă spun că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit în trup.

Ortodoxul: Cu totul îndrăzneaţă şi foarte cutezătoare este această tentativă. Totuşi, hai să cercetăm cuvântul într-un fel ca acesta: dumnezeiasca Scriptură zice că Dumnezeu-Cu­vântul este din Dumnezeu-Tatăl.

Eranistes: Adevărat ce spui.

Ortodoxul: De asemenea ne mai învaţă că şi Duhul Sfânt este din Dumnezeu.

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: însă pe Dumnezeu-Cuvântul îl numeşte „Fiul, Unul-Născut”.

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Iar pe Duhul Sfânt niciodată nu L-a numit „Fiu”.

Eranistes: Niciodată.

Ortodoxul: Şi totuşi şi Acesta îşi are existenţa din Dum­nezeu-Tatăl.

Eranistes: într-adevăr.

Ortodoxul: Prin urmare, de vreme ce mărturisim îm­preună că atât Fiul, cât şi Duhul sunt din Dumnezeu-Tatăl, ai îndrăzni oare vreodată să-L numeşti „Fiu” pe Preasfântul Duh?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: De ce?

Eranistes: Fiindcă nu găsesc în dumnezeiasca Scriptură acest nume.

Ortodoxul: Dar este [Duhul] născut?

Eranistes: Nu.

257

Ortodoxul: De ce?

Eranistes: Nici acest lucru n-am fost învăţat de dumne­zeiasca Scriptură.

Ortodoxul: Ce numire I s-ar da în mod potrivit Celui ce nu a fost nici născut şi nici creat?

Eranistes: Pe Acesta îl numim necreat şi nenăscut.

Ortodoxul: Spunem, aşadar, că Preasfântul Duh nu a fost nici creat şi nici născut.

Eranistes: Cu siguranţă.

Ortodoxul: Deci ai cuteza oare să-L numeşti nenăscut pe Preasfântul Duh?

Eranistes: Desigur că nu.

Ortodoxul: Şi de ce nu-L numeşti nenăscut pe Cel ce din fire este necreat şi cu desăvârşire nenăscut?

Eranistes: Fiindcă aceasta n-am învăţat-o din dumneze­iasca Scriptură şi mă tem foarte tare să afirm ceea ce ea nu spune.

Ortodoxul: Aşadar, prietene, păstrează aceeaşi evlavie şi în ce priveşte mântuitoarea Pătimire. Iar din numele dum­nezeieşti pe care Scriptura le-a separat de Pătimire, separă-le şi tu, şi nu atribui Pătimirea acestora.

Eranistes: Şi care sunt aceste nume?

Ortodoxul: Nicăieri nu a legat Pătimirea de numele „Dumnezeu”.

Eranistes: Nici eu nu spun că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit fără trup, ci spun că a pătimit în trup.

Ortodoxul: Atunci tu vorbeşti de un fel de pătimire, nu de nepătimire. Nimeni n-ar spune aceasta nici măcar despre sufletul omenesc. Căci cine afară de cel care e cu totul nebun ar spune că sufletul lui Pavel a murit în trup? Acest lucru nu s-ar spune niciodată nici măcar despre cineva cu totul rău fiindcă şi sufletele celor răi sunt nemuritoare. Noi spunem de cutare ucigaş că a fost omorât, însă nimeni n-ar spune că sufletul acestuia a fost măcelărit în trup. Deci, dacă afirmăm

258

că sufletele ucigaşilor şi ale jefuitorilor de morminte sunt lipsite de moarte, atunci ar fi fără îndoială cu mult mai drept să recunoaştem că sufletul Mântuitorului nostru este nemu­ritor, întrucât n-a gustat câtuşi de puţin din păcat. Căci dacă cele care au săvârşit cele mai mari greşeli au scăpat de ex­perienţa morţii datorită firii lor, cum ar fi putut înghiţi câr­ligul morţii acel suflet care are şi firea neMuritoare şi n-a fost nici atins de întinăciunea vreunui păcat cât de mic?

Eranistes: în zadar ne-ai oferit acest lung discurs, căci noi mărturisim că sufletul Mântuitorului este nemuritor.

Ortodoxul: Şi de care pedeapsă n-aţi fi vrednici de vre­me ce, pe de o parte, ziceţi că sufletul care a fost creat are fire nemuritoare, iar, pe de altă parte, născociţi pentru Cuvân­tul o substanţă dumnezeiască muritoare? Mai ziceţi şi că su­fletul Mântuitorului n-a gustat moarte în trup, însă îndrăz­niţi să spuneţi că însuşi Dumnezeu-Cuvântul, Creatorul tu­turor, a suferit Pătimire.

Eranistes: Noi spunem că El a suferit într-un chip nepă­timitor.

Ortodoxul: Şi cine, având mintea întreagă, ar suferi să audă aceste ghicitori absurde? Căci nimeni n-a auzit vreodată de vreo pătimire nepătimitoare şi nici de o moarte nemuri­toare. Fiindcă ceea ce este nepătimitor nu a pătimit, iar ceea ce a pătimit n-ar mai rămâne nepătimitor. Dar noi îl auzim pe dumnezeiescul Pavel strigând: „Cel ce singur are nemu­rire şi locuieşte în lumina neapropiată”⁶³⁸.

Eranistes: Va să zică spunem că şi puterile nevăzute, şi sufletele oamenilor, şi înşişi demonii sunt nemuritori?

Ortodoxul: Da. Însă Dumnezeu este nemuritor în sensul propriu al cuvântului fiindcă este nemuritor prin fiinţă, nu prin participare, căci nemurirea pe care o are nu o primeşte de la altcineva. El însuşi le-a dat nemurirea şi îngerilor, şi

⁶³⁸ 1 Tim. 6, 16.

259

celorlalţi pe care tocmai i-ai amintit. Deci, dacă Pavel insuflat de Dumnezeu îl numeşte pe Acesta nemuritor şi zice că El este Singurul Care are nemurirea, cum puteţi atribui Aces­tuia pătimirea morţii?

Eranistes: Noi afirmăm că El a gustat moarte după întru­pare.

Ortodoxul: Dar am mărturisit de atâtea ori că El este ne­schimbat. Dacă El mai înainte a fost nemuritor, iar mai apoi, prin intermediul trupului, a suferit moarte, cum ar accepta aceasta cineva şi totuşi l-ar putea crede pe David care îi spune: „Dar Tu Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”⁶³⁹? Căci, potrivit argumentului vostru, El n-a rămas la fel cum era, ci, Acelaşi Care este nemuritor. A suferit moarte prin in­termediul trupului; după ce a avut loc o schimbare, a suferit moarte, şi I-a lipsit viaţa timp de trei zile şi tot atâtea nopţi. A spune acestea nu este oare o dovadă de ultimă impietate? Fiindcă socotesc că nici cei care luptă împotriva necucerniciei nu sunt feriţi de primejdie când rostesc cu limba aceste cuvinte. Eranistes: încetează de a ne acuza de neevlavie. Căci nici noi nu afirmăm că a pătimit firea dumnezeiască, ci cea omenească. Însă cea dumnezeiască a pătimit împreună cu trupul.

Ortodoxul: Şi cum înţelegi tu că a pătimit împreună? Anume că atunci când cuiele au fost bătute în trup, firea dum­nezeiască a încercat senzaţia durerii?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Atât acum, cât şi prin cele cercetate mai înainte am arătat că sufletul nu participă la toate cele ale trupului, ci că trupul, care, prin intermediul sufletului, primeşte pu­terea vitală, experiază senzaţia Pătimirilor. Însă chiar şi dacă am admite că sufletul simte durerea împreună cu trupul, am afla că firea dumnezeiască nu este mai puţin nepătimitoare.

⁶³⁹ Ps. 101, 27.

260

Căci nu s-a unit în loc de suflet cu trupul. Sau nu mărturi­seşti şi tu că Şi-a asumat un suflet?

Eranistes: Am mărturisit şi eu aceasta de multe ori.

Ortodoxul: Şi că sufletul este raţional?

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Aşadar, dacă odată cu trupul şi-a asumat şi sufletul, şi dacă am admite că sufletul a pătimit împreună cu trupul, atunci sufletul e cel care a pătimit împreună cu trupul, iar nu dumnezeirea; a pătimit împreună gustând pro­babil durerile prin intermediul trupului. Cineva ar putea totuşi să afirme că sufletul a pătimit împreună cu trupul, dar nicidecum că a şi murit împreună cu acesta, deoarece avea fire nemuritoare. De aceea a şi spus Domnul: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”⁶⁴⁰. Dacă afirmăm că nici sufletul Mântuitorului nu s-a împărtă­şit de moarte odată cu trupul, cum ar accepta cineva cutezătoarea voastră blasfemie care îndrăzneşte să spună că firea dumnezeiască a avut parte de moarte, mai ales când Domnul arată într-un loc că trupul este cel oferit⁶⁴¹, iar întralt loc că sufletul îi este tulburat⁶⁴²?

Eranistes: Şi unde a arătat Domnul că trupul este cel oferit? Ne veţi aduce din nou acea vestită mărturie: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”⁶⁴³? Şi ni-l veţi înfăţişa cu orgoliu pe evanghelistul care zice: „Dar El vorbea despre templul trupului Său, iar când a înviat din morţi, ucenicii Lui au ştiut că despre acesta vorbise Iisus, şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus”⁶⁴⁴?

Ortodoxul: Dacă atât de mult urâţi cuvintele dumneze­ieşti care propovăduiesc marea taină a iconomiei, de ce nu

⁶⁴⁰ Mt. 10, 28.

⁶⁴¹ cf. In 6, 51 şi Evr. 10, 10.

⁶⁴² Cf In 12, 27.

⁶⁴³ In 2, 19.

⁶⁴⁴ In 2, 21-22.

261

ştergeţi astfel de cuvinte la fel ca Marcion, Valentin şi Manes? Căci şi aceia au făcut exact acelaşi lucru. Însă dacă ţi se pare o faptă cutezătoare şi nelegiuită, nu mai luaţi în râs cuvin­tele Stăpânului, ci urmaţi Apostolilor care au crezut după înviere că dumnezeirea a ridicat templul pe care iudeii l-au dărâmat.

Eranistes: Dacă ai o mărturie temeinică, încetează cu insultele şi împlineşte-ţi promisiunea.

Ortodoxul: Cu siguranţă că îţi aminteşti de cuvintele acelea din Evanghelie prin care Domnul a făcut o comparaţie între mană şi adevărata mâncare⁶⁴⁵.

Eranistes: îmi amintesc.

Ortodoxul: în acel pasaj, după ce a vorbit pe larg despre Pâinea vieţii, a adăugat şi acestea: „Iar Pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”⁶⁴⁶. Şi în aceste cuvinte se poate vedea atât mărinimia dumne­zeirii, cât şi darul trupului.

Eranistes: O singură mărturie nu este suficientă pentru a dezlega dilema.

Ortodoxul: Eunucul etiopian nu citise multe pasaje din Scriptură, însă a găsit o mărturie profetică şi prin aceea a fost călăuzit spre mântuire⁶⁴⁷. Pentru voi, însă, toţi Apostolii, şi pro­feţii, şi cei care au propovăduit adevărul după aceia nu sunt suficienţi ca să vă convingă. Totuşi îţi voi aduce şi alte măr­turii despre trupul Stăpânului. Ştii pasajul acela al relatării evanghelice unde se spune că, după ce a mâncat Paştile îm­preună cu ucenicii, El a arătat moartea mielului simbolic⁶⁴⁸ şi i-a învăţat ce trup se află în spatele acelei umbre⁶⁴⁹.

Eranistes: Ştiu această relatare.

⁶⁴⁵ cf. In 6, 48-50.

⁶⁴⁶ In 6, 51.

⁶⁴⁷ Cf. Fapte 8, 26-39.

⁶⁴⁸ tov wniKov npoŞaTOV.

⁶⁴⁹ Cf. Mt. 26, 26; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19.

262

Ortodoxul: Aşadar, aminteşte-ţi ce anume a luat Dom­nul şi a frânt, şi ce a spus ca să denumească ceea ce fusese luat.

Eranistes: Voi vorbi într-un mod mai tainic din pricina persoanelor neiniţiate. A luat şi a frânt, apoi împărţind uceni­cilor, a zis: „Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi”⁶⁵⁰, sau, potrivit Apostolului, „care se frânge”⁶⁵¹; şi iarăşi: „Acesta este Sângele Meu al Legământului celui Nou care pentru mulţi se varsă”⁶⁵².

Ortodoxul: Aşadar, nu a amintit de dumnezeire când a arătat prefigurarea Pătimirii?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: însă a amintit de trup şi de sânge, nu-i aşa?

Eranistes: Aşa este.

Ortodoxul: Oare trupul era pironit pe cruce?

Eranistes: Aşa se pare.

Ortodoxul: Atunci hai să cercetăm aceasta. După înviere, când Stăpânul a intrat la sfinţii ucenici, deşi uşile erau în­cuiate, şi i-a văzut cuprinşi de spaimă, în ce chip le-a risipit frica şi le-a întipărit credinţa în locul fricii⁶⁵³?

Eranistes: Le-a spus: „Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”⁶⁵⁴.

Ortodoxul: Aşadar, le-a arătat trupul când nu au crezut?

Eranistes: Evident.

Ortodoxul: Prin urmare, trupul a fost înviat?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Şi ceea ce a fost înviat este oare ceea ce a şi murit?

⁶⁵⁰ Lc. 22, 19.

⁶⁵¹1 Cor. 11, 24.

⁶⁵² Mt. 26, 28; Mc. 14, 24.

⁶⁵³ Cf. Lc. 24, 36-38.

⁶⁵⁴ Lc 24, 39.

263

Eranistes: Aşa se pare.

Ortodoxul: Iar ceea ce a murit este ceea ce a fost şi pironit pe cruce?

Eranistes: Fără doar şi poate.

Ortodoxul: Prin urmare, potrivit argumentului tău, tru­pul a pătimit.

Eranistes: înlănţuirea argumentelor ne sileşte să spunem aceasta.

Ortodoxul: Atunci, să cercetăm în felul următor: eu te voi întreba, iar tu îmi vei răspunde cu sinceritate.

Eranistes: Aşa voi face.

Ortodoxul: După ce S-a pogorât Preasfântul Duh peste Apostoli şi acea uimitoare vedere şi auzire a strâns multe mii de oameni înaintea acelei case, ce a spus cel dintâi dintre Apostoli când a vorbit despre învierea Stăpânului?

Eranistes: L-a adus în discuţie pe David cel insuflat de Dumnezeu şi a spus că acesta a primit făgăduinţe de la Dum­nezeul tuturor cum că Stăpânul Hristos va odrăsli din rodul — coapselor lui. Aşadar, crezând în aceste făgăduinţe, a văzut de mai înainte în chip profetic învierea Lui şi a spus clar că sufletul Lui nu a fost părăsit în iad şi nici trupul Lui nu a văzut stricăciune⁶⁵⁵.

Ortodoxul: Deci învierea se referă la acestea⁶⁵⁶.

Eranistes: Cum ar putea cineva cu mintea întreagă să spună că învierea se referă la sufletul care nu a murit?

Ortodoxul: Dar cum puteţi voi, care spuneţi că Pătimirea, moartea şi învierea sunt ale dumnezeirii, neschimbate şi necircumscrise, să vă arătaţi deodată în faţa noastră întregi la minte când refuzaţi să atribuiţi şi sufletului cuvântul „înviere”?

Eranistes: Deoarece cuvântul „înviere” se potriveşte celui ce a căzut.

⁶⁵⁵ Cf. Fapte 2, 22-34 şi Ps. 15, 10.

⁶⁵⁶ Adică la suflet şi la trup.

264

Ortodoxul: Dar trupul nu are parte de înviere fără suflet, ci înnoit prin voia dumnezeiască şi reunit cu perechea sa, primeşte viaţă. Oare nu aşa l-a înviat Stăpânul şi pe Lazăr⁶⁵⁷?

Eranistes: Este evident că trupul nu învie singur.

Ortodoxul: Dumnezeiescul Iezechiel ne învaţă acestea mai limpede. Căci arată cum Dumnezeu a poruncit ca oasele să se îmbine şi cum fiecare din acestea şi-ă recăpătat propria-i armonie, cum Dumnezeu a alcătuit nervi, vene, artere, carnea care a fost întinsă de jur-împrejurul acestora, pielea ca un în­veliş al tuturor, şi apoi a poruncit ca sufletele să se întoarcă în propriile lor trupuri⁶⁵⁸.

Eranistes: Este adevărat.

Ortodoxul: Totuşi, trupul Domnului nu a îndurat această stricăciune, ci a rămas întreg şi şi-a redobândit propriul suflet în a treia zi.

Eranistes: De acord.

Ortodoxul: Aşadar, cele care au pătimit sunt acelea care au şi murit?

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Iar cele care au murit sunt acelea care au şi înviat?

Eranistes: Fără doar şi poate.

Ortodoxul: Când marele Petru şi dumnezeiescul David au amintit de înviere, au spus că sufletul nu a fost părăsit în iad, iar trupul nu a suferit stricăciune⁶⁵⁹?

Eranistes: Aşa au spus.

Ortodoxul: Prin urmare, nu firea dumnezeiască a suferit moarte, ci trupul prin despărţirea de suflet.

Eranistes: Nu voi accepta aceste cuvinte ciudate.

⁶⁵⁷ cf. In 11, 1-44.

⁶⁵⁸ Cf. Iez. 37,7-10.

⁶⁵⁹ Cf. Ps. 15, 10.

265

Ortodoxul: înseamnă că lupţi împotriva propriilor tale argumente, căci ale tale sunt cuvintele pe care tocmai le-ai numit ciudate.

Eranistes: Pur şi simplu mă calomniezi, fiindcă nici unul dintre aceste cuvinte nu este al meu.

Ortodoxul: Dacă cineva ar întreba: „Cine este fiinţa raţio­nală, dar totodată şi muritoare”, iar altcineva ar răspunde: „Omul”, pe cine l-ai desemna drept tâlcuitor al cuvântului, pe cel ce întreabă sau pe cel ce răspunde?

Eranistes: Pe cel ce răspunde.

Ortodoxul: Aşadar, am avut dreptate când am spus că aceste cuvinte sunt ale tale, fiindcă, din câte se pare, atunci când ai răspuns, ţi-ai susţinut argumentele prin faptul că pe unele lucruri le-ai respins, iar pe altele le-ai primit.

Eranistes: Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu voi mai răs­punde nimic, ci doar voi întreba, iar tu vei fi cel care îmi va răspunde.

Ortodoxul: Sunt de acord.

Eranistes: Ce spui despre acele cuvinte ale Apostolului care zice: „Că dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei”⁶⁶⁰? Aici n-a menţionat nici de trup şi nici de suflet.

Ortodoxul: Sintagma „în trup” nu trebuie adăugată aici de vreme ce aceasta este un meşteşug pe care voi l-aţi născo­cit împotriva dumnezeirii Cuvântului; Pătimirea trebuie atri­buită numai dumnezeirii Cuvântului.

Eranistes: Nicidecum, căci în trup a pătimit. Firea netru­pească nu este capabilă să pătimească prin ea însăşi.

Ortodoxul: însă nu se cuvine să adăugăm nimic cuvin­telor Apostolului.

Eranistes: Când cineva înţelege intenţia Apostolului, nu face nimic greşit dacă adaugă ceea ce lipseşte.

⁶⁶⁰ 1 Cor. 2,8.

266

Ortodoxul: Totuşi, să faci adăugiri la cuvintele dumne­zeieşti este un lucru nebunesc şi cutezător. Sfânt şi cuviincios este să explici textele şi să descoperi sensul lor ascuns.

Eranistes: Bine zici.

Ortodoxul: Prin urmare, nici noi nu am face ceva lipsit de minte şi necuviincios dacă am cerceta înţelesul textelor.

Eranistes: Deloc.

Ortodoxul: Hai să căutăm împreună ceea ce pare a fi ascuns.

Eranistes: Foarte bine.

Ortodoxul: Marele Pavel l-a numit pe dumnezeiescul Iacov „frate al Domnului”⁶⁶¹.

Eranistes: Adevărat.

Ortodoxul: Cum îl vom considera pe acesta frate? Prin faptul că are o relaţie de rudenie cu dumnezeirea sau cu omenitatea?

Eranistes: Refuz să separ firile care au fost unite.

Ortodoxul: Dar de multe ori ai făcut separări în discuţiile anterioare. Şi acelaşi lucru vei face şi acum. Spune-mi, dar: afirmi că Dumnezeu-Cuvântul este Fiul Cel Unul-Născut?

Eranistes: Da.

Ortodoxul: Iar „Unul-Născut” indică pe singurul Fiu?

Eranistes: Bineînţeles.

Ortodoxul: Deci, Cel Unul-Născut n-are frate?

Eranistes: Absolut deloc, fiindcă n-ar mai fi numit „Unulnăscut” dacă ar avea vreun frate!

Ortodoxul: Atunci au minţit când l-au numit pe Iacov „frate al Domnului”⁶⁶². Fiindcă Domnul este Cel Unul-Năs­cut, iar Cel Unul-Născut n-are câtuşi de puţin un frate.

Eranistes: Dar Domnul nu este fără de trup astfel încât propovăduitorii adevărului să vorbească numai despre cele care aparţin dumnezeirii.

⁶⁶¹ Cf. Gal. 1, 19.

⁶⁶² Gal. 1, 19.

267

Ortodoxul: Atunci cum ai dovedi că afirmaţia Aposto­lului este adevărată?

Eranistes: Spunând că acesta are parte de o relaţie de rudenie cu Stăpânul după trup.

Ortodoxul: Iată că iarăşi ai introdus despărţirea pe care voi o acuzaţi!

Eranistes: Fiindcă nu se putea dovedi într-alt mod rudenia.

Ortodoxul: Atunci nu mai acuza pe cei care nu pot dezlega asemenea probleme în alt mod.

Eranistes: Tu ai divagat de la subiect fiindcă vrei să eviţi problema.

Ortodoxul: Nicidecum, o, prietene! Fiindcă şi aceea va fi dezlegată prin cercetările pe care le facem. Priveşte în felul următor: când ai auzit de Iacov că este numit „fratele Dom­nului”, nu ai spus tu că rudenia este proprie trupului, iar nu dumnezeirii?

Eranistes: Ba da.

Ortodoxul: Prin urmare, atunci când auzi despre păti­mirea crucii, atribuie aceasta trupului.

Eranistes: Apostolul Pavel L-a numit pe Cel Răstignit „Domn al slavei”⁶⁶³.

Ortodoxul: Şi acelaşi Apostol l-a numit pe Domnul „frate al lui Iacov”. Acelaşi Domn şi acolo, şi aici. Dacă acolo ai atri­buit pe drept rudenia trupului, atunci şi pătimirea, pe cât se pare, trebuie atribuită aici [trupului]. Căci e unul dintre cele mai ticăloase lucruri ca, pe de o parte, să înţelegi rudenia po­trivit despărţirii, iar de altă parte, să atribui pătimirea fără despărţire.

Eranistes: Eu ascult de Apostolul care a numit pe Cel răstignit „Domn al slavei”.

Ortodoxul: Şi eu ascult de Apostol şi cred că El este Domn al slavei, căci trupul care a fost pironit pe lemn nu este al unui

⁶⁶³ Cf. I Cor. 2,8.

268

om obişnuit, ci al Domnului slavei. Şi totuşi se cade să ştim că unirea face numele să fie comune. Priveşte în felul următor: trupul Domnului oare zici că S-a pogorât din cer?

Eranistes: Nicidecum.

Ortodoxul: Dar spui că a fost alcătuit în pântecele Fe­cioarei?

Eranistes: Aşa spun.

Ortodoxul: Atunci cum spune Domnul: „Dar dacă-L veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?”⁶⁶⁴, şi iarăşi: „Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel Care S-a po­gorât din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer”⁶⁶⁵.

Eranistes: Nu despre trup, ci despre dumnezeire vor­beşte aici.

Ortodoxul: Dar dumnezeirea este din Dumnezeu-Tatăl. Atunci cum îl numeşte „Fiu al Omului”?

Eranistes: Proprietăţile firilor au devenit comune per­soanei. Căci datorită unirii, Acelaşi este şi Fiu al Omului, şi Fiu al lui Dumnezeu, şi veşnic, şi recent, şi Fiu al lui David, şi Domn a lui David, şi celelalte asemenea acestora.

Ortodoxul: Foarte corect. Totuşi se cuvine să fim conştienţi şi de faptul că împărtăşirea comună a numelor nu a produs vreo amestecare a firilor. De aceea căutăm să desluşim cum El este Fiu al lui Dumnezeu, şi cum iarăşi Acelaşi este şi Fiu al Omului, cum El este Acelaşi ieri, azi şi în veci⁶⁶⁶, şi prin distincţia cuviincioasă a termenilor aflăm că cele opuse sunt în armonie.

Eranistes: Ce-ai spus este corect.

Ortodoxul: Prin urmare, aşa cum ai afirmat că firea dum­nezeiască s-a pogorât din cer şi ai spus că datorită unirii aceasta a fost numită „Fiu al Omului”, tot aşa se cade să spunem că

⁶⁶⁴ In 6, 62.

⁶⁶⁵ In 3, 13.

⁶⁶⁶ Cf. Evr. 13, 8.

269

trupul a fost pironit pe lemn şi să mărturisim că firea dum­nezeiască nu a fost separată de acesta nici pe cruce, nici în mormânt, fiindcă n-a pătimit din pricina trupului, de vreme ce a pătimi şi a muri nu îi este firesc, dar are fiinţă nemuri­toare şi nepătimitoare. Astfel el L-a numit pe Cel Răstignit „Domn al slavei” şi a atribuit numele firii nepătimitoare celei pătimitoare deoarece trupul aparţinea acesteia. Să cercetăm şi aceasta: dumnezeiescul Apostol a spus: „Că dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei”⁶⁶⁷. Prin ur­mare, au răstignit firea pe care o cunoşteau, nu pe cea pe care nu o ştiau deloc. Dacă pe firea pe care n-o ştiau ar fi cunoscut-o, atunci n-ar mai fi răstignit firea pe care o cunoşteau. Dar fiindcă n-au ştiut-o pe cea dumnezeiască, au răstignit-o pe cea omenească. Ori nu i-ai auzit pe aceia care ziceau: „Nu pentru lucru bun aruncăm noi cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie, pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu”⁶⁶⁸? Prin aceste cuvinte arată că ei au recunoscut firea pe care o vedeau, în timp ce pe cea nevăzută nu o ştiau absolut deloc. Căci dacă ar fi recunoscut-o şi pe aceea, „nu L-ar fi răstig­nit pe Domnul slavei”⁶⁶⁹.

Eranistes: într-o anumită măsură are sens ce zici. Însă în­văţătura despre credinţă a Părinţilor care s-au adunat la Niceea zice că însuşi „Unul-Născut”, „Dumnezeu adevărat”, „Cel deofiinţă cu Tatăl” a pătimit şi a fost răstignit.

Ortodoxul: Se pare că ai uitat ceea ce ai mărturisit de multe ori.

Eranistes: Ce anume?

Ortodoxul: Anume că, după unire, dumnezeiasca Scrip­tură atribuie unei singure Persoane atât calităţile înalte, cât şi pe cele umile. Poate nu eşti conştient nici de faptul că întrutot

⁶⁶⁷1 Cor. 2,8.

⁶⁶⁸ In 10, 33.

⁶⁶⁹ 1 Cor. 2,8.

270

lăudaţii Părinţi au spus mai întâi că El „S-a întrupat şi S-a făcut om”, şi abia apoi au adăugat că „a pătimit” şi a fost răs­tignit⁶⁷⁰, şi astfel au vorbit despre Pătimire după ce au arătat firea capabilă de pătimire.

Eranistes: Părinţii au spus că „Fiul lui Dumnezeu”, „Lu­mina din lumină”, Cel care este „din fiinţa Tatălui”, „a pătimit” şi a fost răstignit.

Ortodoxul: Am spus de mai multe ori că o singură Per­soană este subiectul atât al atributelor dumnezeieşti, cât şi al celor omeneşti. De aceea şi Părinţii cei de trei ori fericiţi, după ce au învăţat că trebuie să credem în Tatăl, au trecut apoi la Persoana Fiului, însă nu au spus îndată „şi în Fiul lui Dumnezeu”, deşi ar fi fost foarte firesc pentru ei să aşeze numele Fiului îndată după ce au vorbit despre Dumnezeu-Tatăl. Însă ei au vrut ca, odată cu învăţătura despre Dum­nezeu, să ne-o predea şi pe cea despre iconomie, ca nu cumva să se creadă că una este Persoana dumnezeirii, şi alta cea a omenităţii. De aceea, după cele spuse despre Tatăl, au adăugat că trebuie să credem şi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu-Cuvântul a fost numit „Hris­tos” după întrupare. Prin urmare, numele acesta este subiectul tuturor atributelor, atât al celor dumnezeieşti, cât şi al celor omeneşti. Cu toate acestea, noi suntem conştienţi că unele atribute se referă la firea dumnezeiască, iar altele la firea omenească, iar acest lucru este uşor de învăţat chiar din însuşi Sim­bolul de credinţă. Căci spune-mi: cui potriveşti sintagma „din fiinţa Tatălui”? Dumnezeirii sau firii alcătuite din sămânţa lui David?

Eranistes: Evident că dumnezeirii.

⁶⁷⁰ Cuvintele din ghilimele sunt din Crezul de la Niceea care ne măr­turiseşte faptul că Hristos a fost răstignit, şi spune totodată că El „a pătimit şi… a înviat”.

271

Ortodoxul: Iar sintagma „Dumnezeu adevărat din Dum­nezeu adevărat” cui zici că-i este proprie? Dumnezeirii sau omenităţii?

Eranistes: Dumnezeirii.

Ortodoxul: Prin urmare, dumnezeirea, cea care le-a făcut pe toate, este „deofiinţă cu Tatăl”, iar nu trupul şi nici sufle­tul, căci acestea sunt create.

Eranistes: Adevărat.

Ortodoxul: Prin urmare, tot aşa şi când auzim despre Pătimire şi cruce trebuie să recunoaştem firea care a gustat Pătimirea şi să n-o atribuim firii nepătimitoare, ci firii care a fost asumată pentru acest scop. Căci concluzia mărturisirii credinţei dă mărturie cum că şi Părinţii cei vrednici de laudă au mărturisit că firea dumnezeiască este nepătimitoare şi au atribuit pătimirea trupului. Iată cum este formulată: „Pe cei care afirmă: «A fost un timp când El nu era» şi «înainte de Se fi născut, El nu era» şi «A venit la existenţă din cele —. ce nu sunt sau este dintr-alt ipostas sau dintr-altă fiinţă», pe aceştia Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolică îi anatematizează fiindcă ei spun că Fiul lui Dumnezeu este nestatornic sau schimbător”. Aşadar, ia aminte cu ce fel de pedeapsă au ameninţat pe cei care atribuie pătimirea firii dumnezeieşti.

Eranistes: Cuvântul acesta vorbeşte despre nestatorni­cie şi schimbare.

Ortodoxul: Iar pătimirea ce altceva este dacă nu nestator­nicie şi schimbare? Căci dacă Cel ce a fost nepătimitor îna­inte de întrupare a pătimit după întrupare, atunci cel mai probabil El a pătimit suferind o schimbare; şi dacă Cel ce mai înainte de a Se face om era nemuritor dar a gustat moarte, atunci, potrivit argumentului vostru, după ce S-a făcut om, El S-a schimbat complet, devenind din nemuritor muritor. Însă întru tot lăudaţii Părinţi scot afară din sânul Bisericii ast­fel de afirmaţii şi pe cei care le concep, şi îi taie din trupul

272

sănătos ca pe nişte mădulare putrede. De aceea te îndemn să te temi de pedeapsă şi să urăşti blasfemia. Iar acum îţi voi arăta că şi Sfinţii Părinţi susţin în scrierile lor ideile pe care noi le-am discutat; unii dintre ei au şi participat la acea minunată adunare, alţii s-au făcut remarcabili în Biserici mai târziu, iar alţii au luminat lumea cu mult timp înainte, însă nici deose­birea vremurilor şi nici faptul că vorbeau o altă limbă nu a stri­cat armonia dintre ei, ci, asemenea unei lire care, deşi are multe şi felurite coarde, scoate un sunet foarte armonios, tot aşa s-au arătat şi ei.

Eranistes: îmi vei oferi spre ascultare cuvinte plăcute şi foarte mult dorite de mine, căci o asemenea învăţătură este foarte folositoare şi nu poate fi pusă la îndoială.

Ortodoxul: Deschide-ţi, aşadar, urechile şi primeşte şu­voaiele izvoarelor duhovniceşti!

274

Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei şi Mucenicul

1. Din epistola către Smirneni⁶⁷¹

De Euharistie şi de rugăciune se depărtează pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, l-a înviat.

⁶⁷¹ Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni 7, 1, CPG 1.1025.

275

Sfântul Irineu, Episcopul Lyonului

2. Din al treilea cuvânt al cărţii împotriva ereziilor⁶⁷²

Aşadar, e limpede că Pavel nu ştie de alt Hristos afară de Cel născut din Fecioară, Care a pătimit, a fost îngropat şi a înviat, pe Care îl numeşte şi „om”. Căci după ce zice: „Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi”⁶⁷³, continuă prin a da pricina întrupării Lui: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor”⁶⁷⁴. Şi întotdeauna când vorbea despre Pătimirea Domnului nostru, despre omenitatea Sa şi despre moarte, el a folosit numele „Hristos”, ca de pildă: „Cu mân­carea ta nu-l da pierzării pe acela pentru care a murit Hristos”⁶⁷⁵, şi iarăşi: „Dar acum, întru Hristos, voi care altădată eraţi departe, aţi devenit aproape prin sângele lui Hristos”⁶⁷⁶, şi iarăşi: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, de­venind El blestem de dragul nostru; pentru că scris este «Bles­temat este tot cel spânzurat pe lemn»”⁶⁷⁷.

3. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁷⁸

Căci aşa cum a fost om ca să fie ispitit, tot aşa a fost El şi Cuvânt ca să fie slăvit; Cuvântul era liniştit în ce priveşte ispita, răstignirea şi moartea, însă era cu omul în ce priveşte biruinţa, răbdarea, bunătatea, învierea şi înălţarea.

4. Al aceluiaşi din al cincilea cuvânt al aceleiaşi cărţi⁶⁷⁹

Aşadar, Domnul ne-a răscumpărat pe noi cu propriul Lui Sânge şi Şi-a dat sufletul de dragul sufletelor noastre şi Trupul Lui în locul trupurilor noastre…

⁶⁷² Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.18, 3, CPG 1.1306.

⁶⁷³ 1 Cor. 15, 12.

⁶⁷⁴ 1 Cor. 15, 21.

⁶⁷⁵ Rom. 14, 15.

⁶⁷⁶ Ef. 2, 13.

⁶⁷⁷ Gal. 3, 13.

⁶⁷⁸ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 3.19, 3.

⁶⁷⁹ Sfântul Irineu al Lyonului, împotriva ereziilor 5.1, 1.

276

Sfântul Ipolit, Episcopul şi Mucenicul

5. Dintr-o epistolă trimisă unei împărătese⁶⁸⁰

Aşadar, îl numeşte pe Acesta „pârgă a celor adormiţi”⁶⁸¹ pentru că El este „Întâiul-Născut din morţi”⁶⁸². După ce a înviat, vrând El să arate că ceea ce înviase era tocmai ceea ce murise şi pentru că ucenicii se îndoiau, l-a chemat pe Toma şi i-a zis: „Vino, pipăie-Mă şi vezi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”⁶⁸³.

6. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă⁶⁸⁴

Numindu-L pe Acesta pârgă⁶⁸⁵, el a dat mărturie despre ceea ce a fost spus de noi, anume că Mântuitorul a luat trup din aceeaşi plămadă şi l-a înviat, făcându-l pârgă a trupului drepţilor, astfel încât noi toţi care credem în El vom avea, prin nădejdea în Cel înviat, învierea care este aşteptată să vină.

7. Al aceluiaşi din cuvântul său la cei doi tâlhari⁶⁸⁶

Trupul Domnului a oferit lumii amândouă lucrurile: sân­gele sfânt şi apa sfântă⁶⁸⁷.

⁶⁸⁰ Sfântul Ipolit, Către împărăteasa Mammaea, Despre înviere, CPG 1. 1900, 1.

⁶⁸¹1 Cor. 15, 20.

⁶⁸² Col. 1, 18.

⁶⁸³ Lc. 24, 39.

⁶⁸⁴ Sfântul Ipolit, Către împărăteasa Mammaea, Despre înviere, CPG 1. 1900, 1.

⁶⁸⁵ Cf. I Cor. 15, 20.

⁶⁸⁶ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Ioan 19, 34 (Despre cei doi tâlhari), CPG 1, 1889.

⁶⁸⁷ cf. In 19, 34.

277

8. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁸⁸

Chiar dacă, omeneşte vorbind, trupul este mort, totuşi el are în sine o mare putere de viaţă. Fiindcă sânge şi apă, care nu curg din trupurile morţilor, au curs din El ca să înţelegem cât de mult poate face pentru viaţă puterea care sălăşluieşte în trup; astfel este evident că acesta nu este la fel ca celelalte trupuri moarte, ci poate să reverse peste noi izvoarele vieţii.

9. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁸⁹

Osul mielului sfânt nu este zdrobit⁶⁹⁰. Reprezentarea arată că pătimirea nu poate atinge puterea, căci oasele sunt puterea trupului.

⁶⁸⁸ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Ioan 19, 34 (Despre cei doi tâlhari), CPG 1, 1889.

⁶⁸⁹ Sfântul Ipolit, Cuvânt la Ioan 19, 34 (Despre cei doi tâlhari), CPG 1, 1889.

⁶⁹⁰ Cf. Ps. 33, 20.

278

Sfântul Eustaţie Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei

10. Din cuvântul său despre suflet⁶⁹¹

Cineva ar putea mustra cu puţine cuvinte calomnia lor ticăloasă; ei ar fi putut avea dreptate numai dacă El nu Şi-ar fi predat de bunăvoie propriul trup spre junghierea morţii, pen­tru mântuirea oamenilor⁶⁹². Mai întâi ei pun pe seama Lui multă slăbiciune, deoarece nu a putut opri atacul duşmanilor Lui.

11. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁹³

De ce socotesc ei atât de important faptul de a arăta prin născocirea de amăgiri pământeşti că Hristos Şi-a asumat un trup fără suflet? Pentru ca să poată corupe pe unii să spună că acestea sunt adevărate, iar mai apoi, prin atribuirea alte­rării pătimirilor Duhului dumnezeiesc, să-i convingă cu uşu­rinţă că ceea ce este schimbător nu este născut din firea ne­schimbătoare.

12. Al aceluiaşi din cuvântul său la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale”⁶⁹⁴

Căci omul care a murit, a înviat a treia zi, dar când Maria se grăbeşte cu dor să se atingă de sfintele Lui mădulare,

⁶⁹¹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor), CPG 2, 3353.

⁶⁹² Aici textul grecesc este dificil şi este posibil să fi fost corupt.

⁶⁹³ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Despre suflet (împotriva arienilor), CPG 2, 3353.

⁶⁹⁴ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul „Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale” (Pilde 8, 22), CPG 2, 3354.

279

se împotriveşte şi îi zice: „Nu te atinge de Mine căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”⁶⁹⁵. Nu Dumnezeu-Cuvântul Care vine din cer şi Care trăieşte în sânurile Tatălui şi nici înţelepciunea Care le cuprinde pe toate câte sunt a rostit cuvintele: „încă nu M-am suit la Tatăl Meu”, ci însuşi Omul care a fost alcă­tuit din tot felul de mădulare, Cel care fusese înviat din morţi şi Care, după moarte, încă nu Se suise la Tatăl Său, dar îşi păstrase pentru Sine pârga înfăţişării Lui.

13. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁹⁶

în epistola sa, el îl numeşte limpede „Domn al slavei”⁶⁹⁷ pe însuşi Omul Care a fost răstignit, de vreme ce L-a arătat şi Domn, şi Hristos, la fel cum spun şi Apostolii când vor­besc într-un singur glas lui Israel cel văzut: „Aşadar, cu încredinţare să ştiţi voi, toată casa lui Israel, că pe Acest Iisuspe Care voi L-aţi răstignit, Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos”⁶⁹⁸. Prin urmare, El L-a făcut Domn pe Iisus Care a pătimit, nu pe înţelepciunea sau pe Cuvântul Care are pu­terea stăpânirii dintru început, ci pe Cel Care a fost suit pe cruce şi Şi-a întins mâinile pe ea.

14. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁶⁹⁹

Dacă El este fără trup, atunci nu cade sub atingerea mâi­nilor, nici nu e cuprins cu ochii simţitori, nu îndură nici o rană, nu este pironit cu piroane, nici de moarte nu se îm­părtăşeşte, nu este ascuns de pământ sau închis în groapă, nici nu învie din mormânt.

⁶⁹⁵ in 20, 17.

⁶⁹⁶ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

⁶⁹⁷C. I Cor. 2,8.

⁶⁹⁸ Fapte 2, 36.

⁶⁹⁹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

280

15. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁰⁰

„Nimeni nu ia sufletul Meu de la Mine; putere am ca să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau”⁷⁰¹. Dacă El ca Dumnezeu avea puterea să facă ambele lucruri, le-a îngăduit totuşi celor care fără judecată s-au năpustit asupra templului să-l distrugă pe acesta, însă El l-a reclădit mai măreţ⁷⁰². Este dovedit în mod incontestabil că El prin Sine însuşi a înviat şi Şi-a reclădit casa. Însă faptele măreţe ale Fiului trebuie puse şi pe seama Preadumnezeiescului Tată. Căci Fiul, potrivit afirmaţiilor inatacabile ale Sfintelor Scripturi, nu poate face nimic fără Tatăl⁷⁰³. De aceea, uneori este scris că Preadumnezeiescul Părinte L-a înviat din morţi pe Hristos, iar alteori Fiul făgăduieşte că îşi va învia propriul templu. Deci, dacă din cele cercetate mai înainte s-a dovedit că duhul dumnezeiesc al lui Hristos este nepătimitor, atunci cei blestemaţi în zadar atacă definiţiile apostolice. Căci dacă Pavel s-a referit în mod clar la om când a spus că Domnul slavei a fost răstignit⁷⁰⁴, atunci nu trebuie să fim îm­potriva acestuia şi să atribuim Pătimirea dumnezeirii. Aşadar, de ce pun ei aceste două lucruri împreună şi spun că Hristos a fost răstignit din neputinţă?

16. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁰⁵

Dacă ar fi cuvenit să-I atribuim şi un fel de neputinţă, cineva ar zice că aceasta ar fi firesc să fie atribuite Omului, nicidecum plinătăţii dumnezeirii sau slavei înţelepciunii celei mai înalte sau Celui care este, potrivit epistolei lui Pavel, „Dumnezeu peste toate”⁷⁰⁶.

⁷⁰⁰ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

⁷⁰¹ In 10, 18.

⁷⁰² cf. In 2, 19

⁷⁰³ cf. In 5, 19.

⁷⁰⁴ Cf. I Cor. 2, 8.

⁷⁰⁵ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

⁷⁰⁶ Cf. Rom. 9, 5.

281

17. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁰⁷

Acesta este neputinţa prin care, potrivit cu ceea ce scrie Pavel, a venit El la moarte. Căci Omul, Care locuieşte în chip limpede cu Duhul dumnezeiesc, trăieşte din puterea lui Dumnezeu⁷⁰⁸, de vreme ce puterea Celui Preaînalt Care pe­trece întru El a fost arătată potrivit afirmaţiilor precedente.

18. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁰⁹

Dacă El nu Şi-a micşorat puterea când a locuit în pânte­cele fecioresc, atunci nici Duhul nu este atins când trupul îi este ţintuit pe lemnul crucii. Căci trupul a fost ridicat la înăl­ţime şi răstignit, pe când Duhul dumnezeiesc al înţelepciunii a trăit în trup, a locuit în ceruri, a cuprins întreg pământul, a stăpânit adâncurile, a privit în sufletul fiecărui om şi l-a judecat, şi a continuat să facă totul ca Dumnezeu, potrivit obi­ceiului. Căci înţelepciunea Cea de Sus nu este limitată fiindcă a fost închisă în materia trupească aşa cum lucrurile materiale ude sau uscate sunt închise în vase, sunt limitate şi nu — limitează lucrurile care le ţin pe ele. Însă, de vreme ce Ea este un fel de putere dumnezeiască şi inexprimabilă, îmbră­ţişează şi stăpâneşte atât pe cele dinlăuntrul, cât şi pe cele din afara templului; de aceea, trecând dincolo de acesta, stă­pâneşte şi cuprinde toate materiile deodată.

19. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷¹⁰

Dacă soarele, care este văzut şi perceput prin simţuri, su­feră atâtea chinuri peste tot pe pământ şi totuşi nu-şi schimbă ordinea, nici nu simte vreo rană mică sau mare, oare ne în­chipuim că înţelepciunea netrupească este atinsă sau îşi schimbă firea, dacă templul Ei este pironit pe cruce? Sau că

707 Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

⁷⁰⁸ Cf. II Cor. 13, 4.

⁷⁰⁹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

⁷¹⁰ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la stihul…, CPG 2, 3354.

282

suferă distrugere, ori este supusă vreunei răni sau rabdă stricăciune? Ba, dimpotrivă, templul pătimeşte, în timp ce fiinţa neîntinată îşi păstrează vrednicia cu totul curată!

20. Al aceluiaşi din cuvântul său la titlurile Psalmilor treptelor⁷¹¹

Tatăl, Care este desăvârşit, nemărginit, de neînţeles, autosuficient în ce priveşte frumuseţea şi toată virtutea, nu primeşte o slavă dobândită. Şi nici Cuvântul Lui, Care este Dumnezeu şi născut din El, prin Care au venit la existenţă îngerii şi cerurile, mărimile nemărginite ale pământului şi, într-un cuvânt, toate materiile şi structurile care sunt create. Dar omul lui Hristos este înviat din morţi, înălţat şi slăvit, spre ruşinea vădită a vrăjmaşilor Lui.

21. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷¹²

Cei care din invidie au ridicat ura împotriva Lui şi care au fost întăriţi printr-o putere vrăjmaşă sunt împrăştiaţi, în timp ce Dumnezeu-Cuvântul Şi-a înviat în chip vrednic propriul templu.

22. Al aceluiaşi din tâlcuirea Psalmului 92⁷¹³

Aşadar, în cele din urmă, Profetul Isaia, relatând în detaliu paşii Pătimirilor Lui, printre altele adăugă şi aceasta cu mare glas: „Şi noi L-am văzut, dar El n-avea nici chip, nici frumu­seţe; ci chipul îi era dispreţuit şi părăsit de fiii oamenilor”⁷¹⁴. Apoi arată limpede că însemnele frumuseţii şi Pătimirile au fost puse pe seama omului, nu a dumnezeirii, căci îndată

⁷¹¹ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la titlurile Psalmilor treptelor, CPG 2, 3355.

⁷¹² Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Cuvânt la titlurile Psalmilor treptelor, CPG 2, 3355.

⁷¹³ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Tâlcuire la Psalmul 92, CPG 2, 3356

⁷¹⁴ Is. 53, 2-3a.

283

continuă adăugând: „El era un om în suferinţă şi Care ştia să poarte slăbiciunea”⁷¹⁵.

23. Al aceluiaşi din aceeaşi tâlcuire⁷¹⁶

Aşadar, Acesta este Acelaşi Care, după răbdarea insul­telor, S-a arătat fără chip şi fără formă, iar apoi, printr-o schimbare, a fost din nou îmbrăcat cu frumuseţea. Căci Dumnezeu, Care locuieşte în El, nu a fost dus la judecată ca un miel la moarte şi înjunghiat ca o oaie⁷¹⁷, fiindcă El este prin fire nevăzut.

⁷¹⁵ Is. 53, 3b.

⁷¹⁶ Sfântul Eustaţie al Antiohiei, Tâlcuire la Psalmul 92, CPG 2, 3356.

⁷¹⁷ Cf. Is. 53, 7.

284

Sfântul Atanasie Mărturisitorul, Episcopul Alexandriei

24. Din epistola către Epictet⁷¹⁸

Cine a ajuns la atâta necredinţă, încât să spună şi să cugete că însăşi dumnezeirea cea deofiinţă cu Tatăl s-a tă­iat împrejur şi s-a făcut din desăvârşită, nedesăvârşită? Şi că ceea ce s-a pironit pe lemn n-a fost trupul, ci însăşi fiinţa creatoare a înţelepciunii?

25. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă⁷¹⁹

Căci cele ce le pătimea trupul omenesc al Cuvântului, acelea, fiind Cuvântul împreună cu el, le referea la Sine însuşi, ca să putem participa la dumnezeirea Cuvântului. Şi era un lucru minunat (un paradox: o unire a contrariilor), că Acelaşi era şi Cel ce pătimea, şi Cel ce nu pătimea. Pătimea pentru că pătimea trupul Lui, şi era în el care pătimea Cel ce nu pătimea, deoarece Cuvântul, fiind prin fire Dumnezeu, e nepătimitor. Şi însuşi Cel Netrupesc era în trupul ce pătimea. Iar trupul avea în sine Cuvântul nepătimitor, desfiinţând neputinţele trupului.

26. Al aceluiaşi din aceeaşi epistolă⁷²⁰

Căci fiind Dumnezeu şi Domnul slavei⁷²¹, era totuşi în trupul pironit fără slavă şi fără cinste. Iar trupul pătimea pironit

⁷¹⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 2 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 16, EIBMBOR Bucureşti, 1988, p. 169], CPG 2, 2095.

⁷¹⁹ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 6.

⁷²⁰ Sfântul Atanasie cel Mare, Epistole. Către Epictet 10.

⁷²¹ cf. In 1, 1 şi I Cor. 2,8.

285

pe lemn şi din coasta Lui curgea sânge şi apă⁷²². Iar trupul, fiind templu al Cuvântului, era plin de dumnezeire. De aceea soarele, văzând pe Creatorul său răbdând în trup batjocorit, şi-a oprit razele şi a întunecat pământul. Iar trupul însuşi, având o fire muritoare, a înviat mai presus de firea lui pen­tru Cuvântul ce era în el. Şi-a pierdut stricăciunea cea după fire. Căci, îmbrăcându-l Cuvântul mai presus de om, s-a făcut nestricăcios.

27. Al aceluiaşi din Cuvântul mai mare despre credinţă⁷²³

Ce era ceea ce a fost înviat din morţi: om sau Dumnezeu? Apostolul Petru, care ştie mai bine decât noi, explică şi zice: „L-au coborât de pe lemn şi L-au pus în mormânt. Dar Dum­nezeu L-a înviat din morţi”⁷²⁴. Prin urmare, trupul mort al lui Iisus era cel care a fost coborât de pe lemn, pus în mor­mânt şi îngropat de Iosif din Arimateea⁷²⁵; pe acesta l-a înviat Cuvântul zicând: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”⁷²⁶. Şi Cel care dă viaţă tuturor celor morţi a dat viaţă şi Omului, Iisus Hristos, Celui născut din Maria pe care Şi l-a asumat. Şi dacă Dumnezeu-Cuvântul Cel pururea Viu, aşa cum spune Pavel: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”⁷²⁷, fiind pe cruce, a înviat trupurile moarte şi descompuse ale sfinţilor, cu atât mai mult poate El să învie şi trupul pe care l-a purtat.

28. Al aceluiaşi din acelaşi Cuvânt⁷²⁸

Aşadar, Viaţa nu moare, ci le dă viaţă celor morţi. Căci precum lumina nu este vătămată într-un loc întunecos, tot

⁷²² cf. In 19, 18-34.

⁷²³ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă, CPG 2, 2803. Această lucrare este atribuită lui Marcel al Ancirei în CPG.

⁷²⁴ Fapte 13, 29-30.

⁷²⁵ Cf. Mt. 27, 57-60.

⁷²⁶ In 2, 19.

⁷²⁷ Evr. 4, 12.

⁷²⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă, CPG 2, 2803.

286

aşa nici Viaţa nu poate pătimi ceva când cercetează firea muritoare. Fiindcă dumnezeirea Cuvântului este neschim­bată şi nealterată, aşa cum spune Domnul profeţind despre Sine: „Priviţi-Mă, căci Eu sunt şi nu M-am schimbat”⁷²⁹.

29. Al aceluiaşi din acelaşi Cuvânt⁷³⁰

Fiind Viu, nu poate muri, ci mai degrabă îi înviază pe cei morţi. Aşadar, prin dumnezeirea din Tatăl, El este şi Izvorul Vieţii; însă Cel care a murit sau mai degrabă Cel care a fost înviat din morţi, Care mijloceşte pentru noi, Cel din Fecioara Maria, pe care dumnezeirea Cuvântului L-a asumat pentru noi, este Om.

30. Al aceluiaşi din acelaşi Cuvânt731

S-a întâmplat ca Lazăr să se îmbolnăvească şi să moară, însă Omul Domnesc nu s-a îmbolnăvit şi nu a murit împo­triva voinţei Lui, ci a venit de bună voie spre iconomia mor­ţii, fiind întărit de Dumnezeu-Cuvântul Care locuia în el, Care a şi spus: „Nimeni nu ia sufletul Meu de la Mine; Eu însumi Mi-l pun, şi putere am ca să Mi-l pun şi putere am ca iarăşi să-l iau”⁷³². Aşadar, dumnezeirea Fiului este cea care pune şi ia sufletul omului pe care l-a purtat. Căci Şi-a asumat omul deplin pentru ca tot deplin să-l învieze pe acesta şi împreună cu acesta şi pe cei morţi.

31. Al aceluiaşi din cuvântul împotriva arienilor⁷³³

Deci, când fericitul Pavel spune: „Tatăl L-a înviat pe Fiul Lui din morţi”⁷³⁴, Ioan ne relatează că Iisus a spus:

⁷²⁹ Cf. Mal. 3, 6 şi Lc. 24, 39.

⁷³⁰ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă, CPG 2, 2803.

⁷³¹ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt mai mare despre credinţă, CPG 2, 2803.

⁷³² In 10, 18.

⁷³³ Sfântul Atanasie cel Mare, Despre întrupare şi împotriva arienilor 2, CPG 2, 2806. Această lucrare este atribuită lui Marcel al Ancirei în CPG.

⁷³⁴ Cf. Gal. 1, 1 şi Fapte 13, 30.

287

„Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Dar El le vorbea despre propriul Lui trup”⁷³⁵. De aceea, pentru cei care iau aminte, este evident că datorită faptului că trupul a fost înviat din morţi zice Pavel că Fiul a fost înviat din morţi. Căci el afirmă că ceea ce aparţine trupului Lui sunt ale Per­soanei Lui. Tot aşa şi când spune: „Tatăl I-a dat viaţă Fiu­lui”⁷³⁶, trebuie înţeleasă viaţa care a fost dată trupului. Căci dacă El însuşi este Viaţa, atunci cum poate Viaţa primi viaţă?

32. Al aceluiaşi din cuvântul despre întrupare⁷³⁷

Căci ştiind Cuvântul că nu se putea desfiinţa altfel stri­căciunea oamenilor decât prin moarte, dar nu era cu putinţă să moară Cuvântul, odată ce era însuşi Fiul cel Nemuritor al Tatălui, îşi ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta, împărtăşindu-se de Cuvântul Cel peste toate, să Se facă în stare să moară pentru toţi, dar prin Cuvântul ce locuia în El să rămână nestricăcios şi, drept urmare, să înceteze la toţi stricăciunea prin harul învierii. Prin urmare, aducând prin moarte, ca un dar sfânt şi ca o jertfă liberă de orice pată, trupul pe care l-a luat, a îndepărtat îndată, de la toţi cei asemenea Lui, moartea, prin aducerea ca dar a trupului celui aseme­nea cu cel al lor. Întrucât Cuvântul lui Dumnezeu era mai presus de toţi, aducându-Şi templul Său şi organul trupesc ca preţ, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria pentru toţi. Şi fiind prin trupul asemănător unit cu toţi, Fiul nestri­căcios al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toţi cu nestricăciune prin făgăduinţa învierii. Astfel, stricăciunea

⁷³⁵ In 2, 19 şi 21.

⁷³⁶ In 5, 26.

⁷³⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului 9 [trad. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB 15, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 100-101], CPG 2, 2091. Traducerea primei părţi a ultimei fraze este puţin modificată din cauza confruntării cu textul Sfântului Atanasie citat de Fericitul Teodoret în cartea sa.

288

însăşi care este în moarte nu mai are stăpânire asupra oame­nilor datorită Cuvântului ce locuieşte în ei printr-un singur trup.

33. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷³⁸

După dovezile dumnezeirii Sale date prin fapte, a adus şi jertfă pentru toţi, dând templul Său spre moarte ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să Se arate totodată pe Sine mai înalt decât moartea, ară­tând trupul Său nestricăcios drept pârga învierii tuturor⁷³⁹. Deci trupul Lui, având aceeaşi fire ca a tuturor căci era trup omenesc, măcar că s-a alcătuit printr-o minune de chip nou şi fiind deci şi el muritor, a murit potrivit soartei trupurilor noastre asemănătoare, dar prin sălăşluirea Cuvântului în el, nu s-a stricat potrivit firii lui, ci pentru Cuvântul lui Dum­nezeu care locuia în el, era în afara stricăciunii.

34. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁴⁰

De aceea, precum am spus, Cuvântul deoarece nu era cu putinţă ca El să moară căci era nemuritor şi-a luat un trup ce putea muri, ca să-l aducă în locul tuturor şi ca, păti­mind pentru toţi, datorită sălăşluirii Lui în el, „să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii”⁷⁴¹.

35. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁴²

Trupul a pătimit şi a murit potrivit firii trupurilor, însă avea chezăşie nestricăciunii de la Cuvântul care locuia în el. Căci atunci când a murit trupul, Cuvântul nu a fost şi El

⁷³⁸ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului 20 [PSB, vol. 15, pp. 114-115],

⁷³⁹ Cf. I Cor. 15, 20.

⁷⁴⁰ Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului 20 [PSB, vol. 15, p. 116],

⁷⁴¹ Evr. 2, 14.

⁷⁴² Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului 20.

289

omorât, fiindcă El însuşi era nepătimitor, nestricat şi nemuritor, de vreme ce este Dumnezeu-Cuvântul; fiind, deci, El unit cu trupul, l-a ferit de stricăciunea firească a trupurilor, de aceea şi Duhul zice către El: „Nu îl vei da pe Cel Sfânt al Tău să vadă stricăciune”⁷⁴³.

⁷⁴³ Fapte 2, 27.

290

Sfântul Damasus, Episcopul Romei

36. Din expunere⁷⁴⁴

Dacă cineva zice că în timpul Pătimirii de pe cruce au suferit durere Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, iar nu trupul împreună cu sufletul, în care S-a îmbrăcat chipul robu­lui, pe care Şi l-a asumat⁷⁴⁵, precum a zis Scriptura, să fie anatema.

⁷⁴⁴ Sfântul Damasus al Romei, Epistole (Epistola a 4-a sau Mărturisire de credinţă ataşată unei epistole către Paulin al Antiohiei), CPL 1633. Acest text este un extras din aşa-numitul Tomos al lui Damasus.

291

Sfântul Ambrozie, Episcopul Milanului

37. Din cuvântul său despre credinţa sobornicească⁷⁴⁶

Sunt unii care au ajuns la atâta necredinţă, încât socotesc că dumnezeirea Domnului S-a tăiat împrejur, că S-a făcut din desăvârşită, nedesăvârşită şi că pe lemn n-a fost trupul, ci Acea Fiinţă dumnezeiască, Creatoarea tuturor.

38. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁷⁴⁷

Trupul a pătimit, dumnezeirea este liberă faţă de moarte; El a îngăduit ca trupul să pătimească potrivit legii firii ome­neşti. Căci cum poate să moară Dumnezeu când sufletul nu poate muri? Fiindcă zice: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”⁷⁴⁸. Aşadar, dacă sufletul nu poate fi omorât, cum poate dumnezeirea să cadă sub stăpânirea morţii?

⁷⁴⁵ Cf. Filip. 2, 7.

⁷⁴⁶ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre taina întrupării Domnului 6, 50, CPL 152. Acest fragment este aproape identic cu citatul 24 din Dia­logul 3.

⁷⁴⁷ Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credinţă 2. 7, 57, CPL 150. Titlul dat de Teodoret aici este greşit.

⁷⁴⁸ Mt. 10, 28.

292

Sfântul Vasile, Episcopul Cezareei

39. [Fără titlu]⁷⁴⁹

Este cunoscut oricărui om care a cercetat câtuşi de puţin înţelesul cuvântului Apostolului că el nu ne predă modul teologhisirii, ci ne lămureşte scopurile iconomiei. „Căci Dum­nezeu L-a făcut Domn şi Hristos pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit”⁷⁵⁰; prin pronumele demonstrativ „Acest” de­vine limpede pentru toţi că se referă la partea omenească şi văzută a Lui.

293

Sfântul Grigorie, Episcopul Nazianzului

40. Din epistola către Nectarie, Episcopul Constantinopolului⁷⁵¹

Cea mai grozavă dintre toate nenorocirile teologice este îndrăzneala apolinariştilor, cărora nu ştiu cum le-a îngăduit cuvioşia ta să-şi asigure pentru ei înşişi puterea de a se aduna la fel ca noi.

41. Şi puţin mai departe⁷⁵²

Nici acest lucru nu este înfricoşător. Însă cel mai grozav lucru dintre toate este că el susţine că însuşi Dumnezeu Cel Unul-Născut, Judecătorul celor ce sunt, începătorul vieţii, Nimicitorul morţii este muritor, că a primit Pătimirea în propria Sa dumnezeire şi că în timpul celor trei zile de moarte a tru­pului a murit şi dumnezeirea împreună cu trupul şi astfel a fost ridicată din nou din moarte de către Tatăl.

42. Al aceluiaşi din prima expunere către Clidonie⁷⁵³

Omul este fără suflet, şi aceasta o spun şi arienii ca să atribuie Pătimirea dumnezeirii, pe temeiul că ceea ce mişcă trupul aceea este şi ceea ce pătimeşte…

⁷⁴⁹ Sfântul Vasile cel Mare, Cinci cărţi împotriva lui Eunomie 2, 3, CPG

2, 2837.

⁷⁵⁰ Fapte 2, 36.

⁷⁵¹ Sfântul Grigorie Teologul, Epistole 202,7, CPG 2, 3032.

⁷⁵² Sfântul Grigorie Teologul, Epistole 15, 16.

⁷⁵³ Sfântul Grigorie Teologul, Epistole 101, 34.

294

43. Al aceluiaşi din cuvântul despre Fiul⁷⁵⁴

Ne mai rămâne să discutăm despre faptul că I S-a po­runcit⁷⁵⁵ [Fiului], că a păzit poruncile⁷⁵⁶, că a făcut mereu cele ce îi erau pe plac⁷⁵⁷ [Tatălui], încă şi despre desăvârşirea⁷⁵⁸ şi înălţarea⁷⁵⁹ [Sa], despre faptul că a învăţat ascultarea din cele pe care le-a pătimit⁷⁶⁰, despre arhieria⁷⁶¹ şi jertfa⁷⁶² [Sa], despre trădarea⁷⁶³ [Sa], despre cererea către Cel Care putea să-L scape de moarte⁷⁶⁴, despre agonia, sudoarea însângerată şi rugăciunea⁷⁶⁵ [Sa] şi despre orice altceva de felul acesta. [Şi am face acest lucru] dacă nu ar fi evident tuturor că asemenea cuvinte se referă la firea Lui pătimitoare, iar nu la cea ne­schimbătoare şi mai presus de pătimire.

44. Al aceluiaşi din cuvântul la Paşti⁷⁶⁶

„Cine este acesta care vine din Edom”⁷⁶⁷ şi din cele pă­mânteşti? Cum pot fi veşmintele Celui fără sânge şi fără trup roşii ca ale călcătorului de struguri care a călcat într-un lin plin⁷⁶⁸? Arată frumuseţea hainei, a trupului care a pătimit şi a fost înfrumuseţat prin Pătimire şi făcut luminos prin dum­nezeire, afară de care nimic nu este mai plăcut şi mai frumos.

⁷⁵⁴ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 30, Al patrulea discurs teologic sau Despre Fiul 16, CPG Supp. 3010 (30).

⁷⁵⁵ cf. In 12, 49.

⁷⁵⁶ cf. In 15, 10.

⁷⁵⁷ Cf In 8, 29.

⁷⁵⁸ Cf. Evr. 2, 10.

⁷⁵⁹ C. In 3, 14 şi Fapte 2, 33.

⁷⁶⁰ Cf. Evr. 5, 8.

⁷⁶¹ Cf. Evr. 2, 17.

⁷⁶² Cf. Evr. 8, 3.

⁷⁶³ Cf. Lc. 22, 4.

⁷⁶⁴ Cf. Evr. 5, 7.

⁷⁶⁵ Cf. Lc. 22, 44.

⁷⁶⁶ Sfântul Grigorie Teologul, Discursul 45, Al doilea discurs la Sfintele Paşti 25, CPG Supp. 3010 (45).

⁷⁶⁷ Is. 63, 1

⁷⁶⁸ Cf. Is. 63, 2.

295

Sfântul Grigorie, Episcopul Nyssei

45. Din Cuvântul catehetic⁷⁶⁹

Aceasta este, în fire, [taina]⁷⁷⁰ iconomiei lui Dumnezeu cu privire la moarte şi la învierea din morţi: faptul că nu împiedică sufletul să se despartă de trup prin moarte potrivit procesului firesc al naturii şi că le uneşte din nou între ele prin înviere.

46. Al aceluiaşi din acelaşi Cuvânt⁷⁷¹

Căci omul care a primit pe Dumnezeu, care a fost ridi­cat din morţi odată cu dumnezeirea prin înviere, a fost din aceeaşi plămadă ca şi noi, nicidecum dintr-altceva; aşadar, întocmai precum în trupul nostru acţiunea unuia dintre sim­ţuri aduce o senzaţie deplină mădularului unit cu partea, tot aşa şi învierea uneia din părţi se răspândeşte asupra între­gului, ca şi cum întreaga fire ar fi o singură vietate, astfel încât ceea ce se continuă şi este unit cu firea este transmis de la parte către întreg. Deci, ce lucru neconform tainei în­văţăm noi, dacă Cel ce stă drept Se apleacă spre cel căzut ca să-l ridice pe cel ce zace?

47. Al aceluiaşi din acelaşi Cuvânt⁷⁷²

Firesc ar fi în această parte să vedem nu numai o faţă a lucrurilor, iar cealaltă să o neglijăm, ci în moarte să vedem

⁷⁶⁹ Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic 16 [trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 313], CPG 2, 3150.

⁷⁷⁰ Cuvântul „taină” a fost adăugat aici din originalul textului Sfân­tului Grigorie.

⁷⁷¹ Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic 32 [vezi şi PSB, 30, p. 330],

⁷⁷² Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic.

296

latura omenească, iar în om să observăm latura cea mai dumnezeiască.

47(48). Al aceluiaşi din lucrarea sa împotriva lui Eunomie⁷³

Nici firea omenească nu îl învie pe Lazăr şi nici Stăpânia nepătimitoare nu-l plânge pe cel ce zace mort⁷⁷⁴; lacrima este proprie omului, iar cele cu privire la viaţa adevărată sunt pro­prii vieţii. Nu sărăcia omenească hrăneşte miile de oameni⁷⁷⁵ şi nici Stăpânia atotputernică nu se grăbeşte spre smochin⁷⁷⁶. Cine era ostenit din pricina călătoriei⁷⁷⁷ şi Cine a întemeiat cu cuvântul lumea întreagă fără oboseală? Ce este Strălucirea slavei⁷⁷⁸? Ce anume a fost ţintuit cu piroane? Care chip este pălmuit în timpul Pătimirii⁷⁷⁹ şi care este Cel slăvit din veş­nicie⁷⁸⁰? Răspunsul este evident chiar şi dacă nimeni n-ar da vreo explicaţie prin cuvânt.

49. Al aceluiaşi din aceeaşi lucrare⁷⁸¹

El îi condamnă pe cei ce atribuie Pătimirea firii omeneşti fiindcă el vrea cu tot dinadinsul să supună însăşi dumne­zeirea Pătimirii. De vreme ce părerea despre cine este im­plicată în Pătimire, latura dumnezeiască sau cea omenească, este împărţită şi îndoielnică, de aceea acuzaţia uneia devine sprijin pentru cealaltă. Prin urmare, dacă ei condamnă pe cei ce văd Pătimirea ca fiind în legătură cu omul, atunci e firesc să-i laude pe cei ce afirmă că dumnezeirea Fiului este pătimitoare.

⁷⁷³ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 3, 3, 65-66. CPG 2, 3135.

⁷⁷⁴ cf. In 11, 1-44.

⁷⁷⁵ Cf. Mt. 14, 13-21; Mc. 6, 32-44; Lc. 9, 10-17 şi In 6, 1-15.

⁷⁷⁶ Cf. Mt. 21, 19 şi Mc. 11, 13.

⁷⁷⁷ cf. In 4, 6.

⁷⁷⁸ Cf. Evr. 1, 3.

⁷⁷⁹ Cf. Mt. 26, 67 şi Mc. 14, 65.

⁷⁸⁰ Cf. Filip. 2,6-7.

⁷⁸¹ Sfântul Grigorie de Nyssa, împotriva lui Eunomie 4, 4-5.

297

Iar argumentul construit prin aceste afirmaţii se face apărare a învăţăturii lor absurde. Căci dacă, potrivit afirmaţiei lor, dumnezeirea Fiului pătimeşte iar a Tatălui este păzită în nepătimire totală, atunci firea nepătimitoare este complet diferită de cea care primeşte Pătimirea.

298

Sfântul Amfilohie, Episcopul Iconiului

50. Din cuvântul său la textul: „Adevărat, adevărat vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţă veşnică”⁷⁸²

Ale cui sunt Pătimirile? Ale trupului. Prin urmare, dacă atribui Pătimirile trupului, atribuie acestuia şi cuvintele sme­rite, iar cuvintele înalte pune-le pe seama Celui Căruia zici că îi aparţin minunile. Căci Dumnezeu Care săvârşeşte minuni vorbeşte în mod potrivit despre lucruri înalte şi vrednice de lucrările Lui, iar Omul Care pătimeşte vorbeşte după cuviinţă despre lucruri smerite şi pe potriva Pătimirilor.

51. Din cuvântul său la textul:

„Tatăl este mai mare decât Mine”⁷⁸³

Când atribui trupului Pătimirile şi lui Dumnezeu minu­nile, atunci, în mod neapărat şi involuntar, atribui cuvintele umile Omului din Maria, iar pe cele înălţătoare şi dumne­zeieşti Cuvântului Care este dintru-nceput. De aceea şi Eu uneori rostesc cuvinte înălţătoare, iar alteori cuvinte sme­rite, cu scopul de a arăta prin cele înălţătoare nobleţea Cu­vântului Care sălăşluieşte înăuntru, iar prin cele smerite ca să fac cunoscută slăbiciunea trupului smerit. Aşadar, uneori spun că sunt egal cu Tatăl, iar alteori spun că Tatăl este mai

⁷⁸² Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 11 (Cuvânt la textul „Adevărat, adevărat vă spun: Cel ce ascultă cuvântul Meu [In 5, 24]), CPG 2, 3245, 12.

⁷⁸³ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 12 (Cuvânt la textul „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” [In 14, 28]), CPG 2, 3245, 12.

299

mare. Iar făcând aceasta nu Mă contrazic pe Mine însumi, ci arăt că sunt şi Dumnezeu, şi om dumnezeu prin cuvintele cele înălţătoare şi om prin cele smerite. Însă dacă vreţi să ştiţi cum Tatăl este mai mare decât Mine, iată, vă spun: vorbeam despre trup, nu despre persoana dumnezeirii.

52. Al aceluiaşi din cuvântul său la textul: „De este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta”⁷⁸⁴

Aşadar, nu pune Pătimirile trupului pe seama Cuvân­tului nepătimitor. Fiindcă, o, eretice, El este Dumnezeu şi Om. Dumnezeu dovedit prin minuni şi om mărturisit prin pătimiri. Deci, dacă sunt Dumnezeu şi Om, spune-Mi: cine e cel ce pătimeşte? Dacă Dumnezeu a pătimit, ai rostit blasfemie; însă dacă trupul e cel care a pătimit, atunci de ce nu atribui Pătimirea celui care îi adaugi şi teama? Căci atunci când unul pătimeşte, celălalt nu se teme. Când omul este răstignit, Dum­nezeu rămâne netulburat.

53. Al aceluiaşi din cuvântul său împotriva arienilor⁷⁸⁵

Şi ca să nu lungesc cuvântul, te întreb scurt, o, eretice: a pătimit Cel Născut din Dumnezeu mai înainte de veci sau Iisus Cel născut din David în vremile din urmă? Aşadar, dacă dumnezeirea a pătimit, ai rostit blasfemie. Însă dacă omul este cel care a pătimit, după cum e şi adevărat, atunci de ce nu atribui pătimirea omului?

54. Al aceluiaşi din cuvântul său despre Fiul⁷⁸⁶

După ce Petru a spus: „Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hris­tos”, a adăugat: „Pe Acest Iisus pe Care voi L-aţi răstignit”⁷⁸⁷,

⁷⁸⁴ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 7 (Cuvânt la textul „Tată, de este cu putinţă” [Mt. 26, 39]), CPG 2, 3245, 7.

⁷⁸⁵ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 2 (Cuvânt la textul „Tatăl Meu este mai mare decât Mine” [In 14, 28]), CPG 2, 3245, 2.

⁷⁸⁶ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 1 (Cuvânt despre Fiul), CPG 2, 3245, 1.

⁷⁸⁷ Fapte 2, 36.

300

„Dumnezeu L-a înviat din morţi”⁷⁸⁸. Nu dumnezeirea a fost moartă, ci omul, iar Cel care l-a înviat este Cuvântul, Puterea lui Dumnezeu, Care a spus în Evanghelie: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”⁷⁸⁹. Prin urmare, dacă se zice: „Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos” pe cel ce a fost mort şi l-a înviat din morţi, vorbeşte despre trup nu despre dumnezeirea Fiului.”

55. Al aceluiaşi din cuvântul său la textul:

„Fiul nu poate să facă nimic de la Sine”⁷⁹⁰

Căci El nu a avut o fire, astfel încât viaţa Lui să fie su­pusă stricăciunii, de aceea dumnezeirea nu a fost trasă în jos spre pătimire. Cum s-a putut aceasta? Omenitatea a fost înnoită în nestricăciune. Căci zice: „Trebuie ca partea aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire şi partea aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune”⁷⁹¹. Observi acribia? Cuvântul „aceasta” a arătat în mod categoric partea muritoare, afară doar dacă socoteşti că învierea a fost a altui trup.

Sfântul Flavian, Episcopul Antiohiei

56. La Duminica Paştelui⁷⁹²

De aceea ni se şi propovăduieşte crucea cu îndrăzneală şi este mărturisită de noi moartea Stăpânului, fiindcă dum­nezeirea nu pătimeşte deloc căci dumnezeiescul este nepătimitor -, ci trupul e cel ce împlineşte iconomia.

57. Al aceluiaşi despre Iuda trădătorul⁷⁹³

Aşadar, când auzi că Stăpânul a fost trădat, nu coborî vrednicia dumnezeiască la nivelul unui lucru ieftin, nici nu atribui pătimirile trupeşti puterii dumnezeieşti. Căci dum­nezeiescul este nepătimitor şi neschimbător. Chiar dacă a primit din iubire de oameni chip de rob, El nu Şi-a schim­bat firea, ci a rămas ceea ce era, îngăduind trupului dum­nezeiesc să guste din experienţa morţii.

⁷⁸⁸ Cf. Fapte 4, 10.

⁷⁸⁹ In 2, 19.

⁷⁹⁰ Sfântul Amfilohie al Iconiului, Fragmentul 10d (Cuvânt la textul „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine” [In 5, 19]), CPG 2, 3245, 10d.

⁷⁹¹1 Cor. 15,53.

⁷⁹² Sfântul Flavian al Antiohiei, Cuvânt la Paşti, CPG 2, 3435,8.

⁷⁹³ Sfântul Flavian al Antiohiei, Cuvânt despre Iuda trădătorul, CPG 2, 3435, 7.

301

Fericitul Teofil, Episcopul Alexandriei

58. Dintr-un document pascal⁷⁹⁴

Căci sufletele vieţuitoarelor neraţionale nu sunt luate şi aduse iarăşi înapoi, ci se strică împreună cu trupurile şi se destramă în ţărână. Însă Mântuitorul, în timp ce era pe cru­ce, Şi-a luat sufletul din propriul trup şi iarăşi l-a aşezat în acesta când a înviat din morţi. Şi ne-a încredinţat de aceasta atunci când a profeţit prin Psalmistul, strigând:

⁷⁹⁴ Teofil al Alexandriei, Epistola 17 (fragment), CPG 2, 2586, 2.

302

„Nu-Mi vei lăsa sufletul în iad, nici îl vei da pe Cel cuvios al Tău să va­dă stricăciune”⁷⁹⁵.

⁷⁹⁵ Ps. 15, 10.

303

Fericitul Ghelasie, Episcopul Cezareei Palestinei

59. Din cuvântul său la Arătarea Domnului⁷⁹⁶

A fost legat, rănit, răstignit, pipăit, a răbdat biciuiri, a îndurat împungere cu suliţa. Pe toate acestea le-a răbdat trupul cel născut din Maria, însă Celui Născut mai înainte de veci din Tatăl nimeni nu I-a putut aduce vreo vătămare, fiindcă Cuvântul nu avea o astfel de fire [care să poată fi vătămată]. Căci cum poate cineva supune

⁷⁹⁶ Ghelasie al Cezareei, Fragmente dogmatice. La Arătarea Domnului, CPG 2, 3520.

304

dumnezeirea? Cum o poate răni? Cum poate însângera firea cea netrupească? Cum o poate închide cu legăturile îngropării? Aşadar, constrâns fiind de limitele impuse de nevoie, fii cu sfială faţă de ceea ce nu poţi vătăma şi cinsteşte dumnezeirea.

Sfântul Ioan, Episcopul Constantinopolului

60. Din cuvântul său la textul:

„Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”⁷⁹⁷

„De vreme ce tu faci acestea, ce semn ne arăţi?”⁷⁹⁸ Şi ce spune El? „Dărâmaţi”, zice, „templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.”⁷⁹⁹ El vorbea despre propriul Lui trup⁸⁰⁰, însă aceia nu au înţeles acest lucru.

61. Şi după puţin⁸⁰¹

Cum se face că Evanghelistul nu a trecut peste acest lucru, ci a adăugat îndreptarea zicând: „Dar El vorbea despre templul trupului Său”⁸⁰²? Căci nu a spus „dărâmaţi trupul acesta”, ci „templul”, ca să-L arate pe Dumnezeu Care locuieşte în el. „Dărâmaţi templul acesta” care este mai bun decât cel iudaic. Cel din urmă avea Legea, pe câtă vreme primul avea pe Dă­tătorul Legii; cel din urmă avea în sine litera care ucide, pe când primul avea pe Duhul de viaţă făcător.

⁷⁹⁷ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 10-a la textul „Tatăl Meu până acum lucrează” (In 5, 17) 2, CPG 2, 4441, 10.

⁷⁹⁸ In 2, 18.

⁷⁹⁹ In 2, 19.

⁸⁰⁰ cf. In 2, 21.

⁸⁰¹ Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a 10-a la textul „Tatăl Meu până acum lucrează” (In 5, 17) 2, CPG 2, 4441, 10.

⁸⁰² In 2, 21.

305

62. Al aceluiaşi din cuvântul său: „Că cele rostite şi săvâr­şite în chip smerit de Hristos nu sunt din pricina slăbiciunii puterii, ci din cea a deosebirilor iconomiei”⁸⁰³

De ce zice aici: „De este cu putinţă”⁸⁰⁴? El ne arată slăbi­ciunea firii omeneşti, care nu vrea să se despartă uşor de viaţa aceasta, ci dă înapoi şi ezită datorită iubirii pe care o are faţă de viaţa aceasta, iubire ce a fost sădită în ea de la început de către Dumnezeu. Deci, dacă după ce El a rostit cuvinte atât de multe şi mari, au îndrăznit unii să spună că El nu Şi-a asumat un trup, atunci ce-ar mai fi spus aceia dacă El n-ar mai fi rostit nimic despre toate acestea?

63. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁸⁰⁵

Vezi şi cum au vorbit mai înainte despre prima Lui vârstă, întreabă, aşadar, pe un eretic dacă Dumnezeu Se teme, dă înapoi, ezită sau Se mâhneşte. Şi dacă va zice că da, înde­părtează-te atunci de el şi socoteşte-l ca stând jos cu diavolul, sau mai degrabă mai jos şi decât acela, căci acela n-ar îndrăzni să rostească aşa ceva. Dacă va zice că nimic din acestea nu sunt pe potriva lui Dumnezeu, spune-i: „Prin urmare, Dumnezeu nici că se roagă”; fiindcă, în afară de aceasta, dacă cuvintele rugăciunii ar fi atribuite lui Dumnezeu, ar ieşi la iveală încă un lucru ciudat. Deoarece cuvintele nu arată numai agonie, ci şi două voinţe: una a Fiului şi una a Tatălui, opuse una alteia. Căci aceasta arată cuvintele: „Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”⁸⁰⁶.

⁸⁰³ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deofiinţime (Omilia a 7-a, Despre fiinţa lui Dumnezeu cum că este de neînţeles) 6, CPG 2, 4320.

⁸⁰⁴ Mt. 26, 39.

⁸⁰⁵ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deofiinţime (Omilia a 7-a, Despre fiinţa lui Dumnezeu cum că este de neînţeles) 6, CPG 2, 4320.

⁸⁰⁶ Mt. 26, 39.

306

64. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁸⁰⁷

Dacă aceste cuvinte se referă la dumnezeire, atunci se creează o contradicţie şi multe lucruri ciudate se nasc din acestea. Însă dacă se referă la trup, atunci cele rostite au logică şi sunt în afara oricărei acuze. Căci a nu vrea ca trupul să moară nu este ceva condamnabil, fiindcă aceasta e în firea lucrurilor. În afară de păcat, El dovedeşte că are toate carac­teristicile firii, ba chiar din belşug, ca să închidă gurile ere­ticilor. Aşadar, când zice: „De este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta”807 şi: „Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”⁸⁰⁸, nimic altceva nu arată decât faptul că este cu adevă­rat îmbrăcat cu un trup care se teme de moarte. Fiindcă a se teme de moarte, a da înapoi şi a agoniza îi este propriu tru­pului. Aşadar, acum îl lasă pustiu şi gol de propria lui ener­gie ca, arătându-i slăbiciunea, să-i fie dovedită firea. Alteori, însă, îi ascunde slăbiciunea ca tu să înveţi că El nu era un om simplu.

⁸⁰⁷ Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre deofiinţime 6 (Omilia a 7-a, Despre fiinţa lui Dumnezeu cum că este de neînţeles), CPG 2, 4320.

⁸⁰⁸ Mt. 26, 39.

307

Severian, Episcopul Gabalei

65. Din Cuvântul despre sigilii80⁹

Iudeii luptă împotriva a ceea ce se vede, fiindcă nu cunosc ceea ce nu se vede, şi răstignesc trupul, dar dumnezeirea nu o nimicesc. Căci dacă cuvântul meu nu dispare odată cu litera, care este veşmântul cuvântului, oare a murit Dumnezeu-Cu­vântul, Care este izvorul vieţii, odată cu trupul? Pătimirea apar­ţine trupului, în timp ce nepătimirea aparţine demnităţii.

Ortodoxul: Iată că ţi-am arătat că cei care au cultivat părţile lumii de la răsărit şi de la apus, de la miazăzi şi de la miază­noapte acuză noua voastră erezie, şi că predică pe faţă nepătimirea firii dumnezeieşti, şi că amândouă limbile, adică şi greaca şi latina, au propovăduit o mărturisire armonioasă cu privire la cele dumnezeieşti.

Eranistes: Şi eu sunt uimit de armonia acestor bărbaţi, însă am observat foarte multă deosebire între cuvintele lor.

Ortodoxul: Nu fi furios, o, prietene. Căci lupta acerbă îm­potriva adversarilor este cauza lipsei lor de cumpătare. Şi grădinarilor le place să facă întocmai acelaşi lucru. Fiindcă atunci când văd o plantă căzută într-o parte, ei nu numai că o ridică alături de un arac drept, ba chiar o şi apleacă în partea opusă, dincolo de poziţia ei dreaptă, astfel încât, printr-o înclinare mai mare în direcţia opusă, să i se poată da poziţia dreaptă. Totuşi, ca să cunoşti că cei care se luptă să păstreze această erezie polimorfă se străduiesc să-i umbrească prin exagerarea blasfemiilor lor chiar şi pe vechii ereziarhi, ascultă din nou scrierile lui Apolinarie care predică nepătimirea firii dumnezeieşti şi mărturisesc că pătimirea aparţine trupului.

⁸⁰⁹ Severian al Gabalei, Cuvânt despre sigilii, CPG 2, 4209.

308

Apolinarie

66. Din cartea Sumar810

Ioan a zis că templul, adică trupul Celui care l-a înviat, a fost dărâmat⁸¹¹. Trupul este întru totul una cu El şi El nu este altcineva între ei. Deci, dacă trupul Domnului a fost una cu Domnul, atunci caracteristicile trupului au devenit ca­racteristicile Lui datorită trupului.

67. Şi iarăşi⁸¹²

Căci adevărul este că unirea cu trupul nu s-a făcut printr-o circumscriere a Cuvântului, astfel încât El să nu aibă nimic altceva în afară de întrupare. De aceea, chiar şi în moarte, nemurirea rămâne cu El. Fiindcă dacă El este mai presus de compunere, atunci este mai presus şi de descompunere. Moartea este descompunere. Aşadar, El nici prin compu­nere nu a fost constrâns, căci în acest caz lumea ar fi fost golită, şi nici prin descompunere nu a îndurat, ca sufletul, lipsa ce vine din descompunere.

68. Şi iarăşi⁸¹³

Căci aşa cum a zis Mântuitorul, că morţii ies din mor­minte⁸¹⁴ chiar dacă sufletele lor nu ies de acolo, tot aşa a zis că El va învia din morţi⁸¹⁵, chiar dacă cel care a înviat este trupul.

⁸¹⁰ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁸¹¹ cf. In 2, 19.

⁸¹² Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁸¹³ Apolinarie, Lui Diodor sau cartea Sumar, CPG 2, 3657.

⁸¹⁴ Cf. Mt. 11, 5.

⁸¹⁵ Cf. Lc. 9, 22.

309

69. Iar în altă lucrare de-a sa a scris următoarele⁸¹⁶:

A fi înviat din morţi este propriu omului, pe când a învia din morţi este propriu lui Dumnezeu. Însă Hristos a avut amândouă proprietăţile; aşadar, Acelaşi era şi Dumnezeu, şi om. Dacă Hristos era numai om, n-ar mai fi înviat morţi, iar dacă era numai Dumnezeu, n-ar fi înviat pe unii de unul singur, fără Tatăl. Însă Hristos a avut amândouă proprietăţile, deci, Acelaşi era şi Dumnezeu, şi om. Dacă Hristos era numai om, n-ar fi mântuit lumea, iar dacă era numai Dumnezeu, n-ar fi mântuit-o prin Pătimire. Însă Hristos a avut amândouă proprietăţile, deci, Acelaşi era şi Dumnezeu, şi om. Dacă Hristos era numai om sau numai Dumnezeu, atunci n-ar fi fost mijlocitor între Dumnezeu şi oameni⁸¹⁷.

70. Şi puţin mai departe⁸¹⁸

Trupul este un instrument al vieţii potrivit pătimirii conformrânduielilor dumnezeieşti, şi nici cuvintele, nici faptele nu sunt ale trupului. Când trupul este supus pătimirilor aşa cum este firesc trupului, atunci domină asupra pătimirilor, fiindcă este trupul lui Dumnezeu.

71. Şi iarăşi puţin mai departe⁸¹⁹

Fiul a venit în lume asumându-Şi din Fecioara un trup pe care l-a umplut de Duh Sfânt spre sfinţirea noastră, a tuturor. Şi predând trupul morţii, a nimicit moartea prin în­viere spre învierea noastră, a tuturor.

⁸¹⁶ Apolinarie, Sumar, CPG 2, 3658.

⁸¹⁷1 Tim. 2,5.

⁸¹⁸ Apolinarie, Sumar, CPG 2, 3658.

⁸¹⁹ De fapt, acest text este preluat din cartea lui Apolinarie, Credinţa în detaliu 35, CPG 2, 3645.

310

72. În mica expunere despre credinţă spune acestea⁸²⁰:

Şi de vreme ce pătimirile ţin de trup, Puterea Şi-a păstrat nepătimirea ei. Prin urmare, cine atribuie pătimirile puterii se arată necuviincios.

73. Iar în mica expunere despre întrupare a scris iarăşi acestea⁸²¹:

Aşadar, El a arătat că acelaşi care ca om a fost înviat din morţi, împărăţeşte ca Dumnezeu peste întreaga zidire.

Ortodoxul: Acum ai văzut că unul dintre învăţătorii ereziei voastre deşarte propovăduieşte în chip limpede nepătimirea dumnezeirii, că numeşte trupul templu şi că susţine cu tărie că Dumnezeu-Cuvântul l-a înviat.

Eranistes: Am auzit şi am rămas uimit şi mă simt profund ruşinat că părerile noastre s-au dovedit a fi mai de evitat chiar şi decât inovaţia acestui bărbat.

Ortodoxul: Eu îţi voi aduce la cunoştinţă încă un martor din altă grupare eretică care propovăduieşte pe faţă nepăti­mirea dumnezeirii, a Celui Care este Unul-Născut.

Eranistes: Despre cine vorbeşti?

Ortodoxul: Poate ai auzit de Eusebiu Fenicianul⁸²² care a fost arhiereu al oraşului Emesei⁸²³ din apropierea Libanului⁸²⁴.

Eranistes: Am citit câteva din scrierile lui şi am aflat că este de acord cu învăţăturile lui Arie.

Ortodoxul: Acesta face parte din acea grupare şi totuşi, în ciuda faptului că încearcă să dovedească că Tatăl este mai mare decât Cel Unul-Născut, el propovăduieşte că dumnezeierea

⁸²⁰ Apolinarie, Credinţa în detaliu 35, CPG 2, 3658.

⁸²¹ Apolinarie, Despre întrupare, CPG 2, 3649.

⁸²² Eusebiu era originar din Edesa, un mare centru al creştinătăţii siriene.

⁸²³ Emesa, astăzi Homs, a fost un oraş al Siriei romane.

⁸²⁴ Denumirea „Liban” în perioada biblică şi patristică se referă la un lanţ muntos din Siria.

311

Celui mai mic este nepătimitoare. Pentru a demonstra aceasta, s-a luptat îndelung şi uimitor.

Eranistes: Ard de nerăbdare să-mi oferi spre auzire şi cuvintele acestuia.

Ortodoxul: Dacă e aşa cum zici, atunci, ca să-ţi împli­nesc dorinţa, îţi voi prezenta o mărturie mai lungă. Prin urmare, ascultă-l pe bărbatul acesta cum declamă şi soco­teşte ca şi cum v-ar spune vouă aceste cuvinte.

312

Eusebiu Emesianul

74. [Fără titlu]⁸²⁵

Din ce cauză Se teme de moarte? Oare pentru că ar păti­mi ceva din pricina morţii? Ce era moartea pentru El? Oare nu plecarea puterii din trup? Oare Puterea a primit vreun piron de care să-i fie frică? Căci sufletul nostru nu pătimeşte ceea ce pătimeşte trupul chiar dacă este unit cu el: ochiul orbeşte, însă mintea rămâne sănătoasă, piciorul este tăiat, dar raţiunea nu este afectată. Firea dă mărturie despre aceasta, iar Domnul confirmă zicând: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”⁸²⁶. Ei nu pot face ca sufletul să pătimească ceea ce pătimeşte trupul de care este legat, iar aceasta nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot, chiar de şi-ar dori-o. Deci, dacă acestea sunt adevărate, oare Cel care a zidit sufletul şi a alcătuit trupul pătimeşte cele ale trupului chiar dacă El a acceptat cu totul întru Sine pă­timirile trupului? însă „Hristos a pătimit pentru noi”⁸²⁷ şi nu minţim. Căci dacă a dat ceva, [aceasta] a dat. „Iar pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu”⁸²⁸ pe care l-a dat pentru noi. Ceea ce putea fi prins a fost prins şi ceea ce putea fi răstignit a fost răstignit. Iar Cel care are putere să locuiască în el şi să-l lase zice: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”⁸²⁹. Prin urmare, nu în mâinile celor care au silit ieşirea. Nu-mi plac polemicile, ba chiar le evit. Însă vreau să cercetez cu blândeţe

⁸²⁵ Eusebiu al Emesei, Despre liberul arbitru, voinţa lui Pavel şi despre Pă­timirea Domnului, CPG 2, 3525, 1.

⁸²⁶ Mt. 10, 28.

⁸²⁷ 1 Pt. 2, 21.

⁸²⁸ In 6,51.

⁸²⁹ Lc. 23, 46.

313

şi cu duh frăţesc cele disputate. Nu spun adevărul când afirm că Puterea nu putea primi pătimirile trupului? Aşadar, eu tac din gură. Să spună cine vrea ce anume a pătimit Puterea. S-a prăbuşit? Ia aminte la primejdie. S-a stins? Ia aminte la blasfemie. Şi-a încetat existenţa? Căci aceasta este moartea puterii. Spune-mi cine poate susţine că a pătimit şi nu-l voi contrazice. Dacă nu ai nimic de spus, de ce te superi pe mine fiindcă nu spun ceea ce nici tu nu poţi spune? [Puterea] nu a suferit pironul. Înfige-l în suflet şi atunci voi accepta că a pătruns în Putere. Dar a pătimit împreună cu Puterea. Ex­plică-mi ce înţelegi prin „împreună-pătimire”? Ce înseamnă „a pătimi împreună”? Anume că în timp ce pironul intră în trup, durerea atinge Puterea. Să zicem că aceasta înseamnă „a pătimit împreună”. Puterea care nu poate fi vătămată a simţit durerea deoarece durerea urmează negreşit pătimirii. Dar dacă mintea este sănătoasă, iar trupul dispreţuieşte de mul­te ori durerile datorită puterii gândului, atunci să ne explice cineva, însă fără a căuta polemică, dacă a suferit ceva sau dacă trupul şi sufletul i-au pătimit împreună. Aşadar, ce va spune? Oare nu Hristos a murit pentru noi⁸³⁰? Cum a murit? „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul.”⁸³¹ Duhul a plecat, trupul a rămas, trupul a rămas fără suflare. Deci, n-a murit? A murit pentru noi. Aşa s-a scris, nu cum născocesc eu, ci cum aud: „A murit pentru noi”⁸³². Păstorul a oferit oaia, preotul a oferit jertfa. „S-a dat pe Sine pentru noi”⁸³³ şi „El, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat pe Fiul Său pentru noi toţi”⁸³⁴. Eu nu resping cuvintele, ci caut înţelesul cuvintelor. Dom­nul zice că „Pâinea lui Dumnezeu S-a pogorât din cer”⁸³⁵. Şi chiar dacă eu nu pot spune mai clar din pricina tainelor, El

⁸³⁰ Cf. Rom. 5, 8.

⁸³¹ Lc. 23, 46.

⁸³² Rom. 5, 8.

⁸³³ Tit2, 14.

⁸³⁴ Rom. 8, 32.

⁸³⁵ cf. In 6, 33 şi 50.

314

explică aceasta zicând că „Este trupul Meu”. Trupul Fiului s-a pogorât din cer? Nu s-a pogorât din cer. Aşadar, cum spune şi explică anume că „pâinea lui Dumnezeu” trăieşte şi „s-a pogorât din cer”? De vreme ce Puterea care [Şi-]a asumat [trupul] S-a pogorât din cer, El Atribuie trupului ceea ce are Puterea. Deci, inversează acestea şi va reieşi că El atribuie puterii ceea ce pătimeşte trupul. Cum a pătimit Hristos pentru noi? A fost scuipat, lovit peste tâmple, i-au pus o cu­nună în jurul frunţii, mâinile şi picioarele i-au fost găurite. Toate aceste Pătimiri aparţin trupului, dar sunt atribuite Celui care locuia în el. Aruncă cu piatra în imaginea împăra­tului! Ce se zice? Că ai insultat pe împărat. Sfâşie veşmântul împăratului! Ce se zice? Că te-ai ridicat împotriva împăra­tului. Răstigneşte trupul lui Hristos! Ce se zice? „Hristos a murit pentru noi.”⁸³⁶ Aşadar, ce nevoie mai e de mine sau de tine? Să mergem la Evanghelişti. Cum aţi învăţat de la Domnul că a murit Domnul? Ei citesc: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”⁸³⁷. Duhul este sus, iar trupul este pe cruce pentru noi. Căci a oferit mielul. Câte aparţin trupului sunt atribuite Lui…

75. Al aceluiaşi din acelaşi cuvânt⁸³⁸

El a venit să mântuiască firea noastră, nu s-o piardă pe a Lui. Dacă vreau să spun că zboară cămila, îndată vă arătaţi surprinşi pentru că nu i se potriveşte firii, şi bine faceţi. Dacă vreau să spun că oamenii locuiesc în mare, nu accep­taţi şi bine faceţi, fiindcă firea nu poate îngădui aceasta. Deci, aşa cum vă arătaţi surprinşi când spun lucruri străine despre firile acestora, tot aşa şi dacă spun că acea Putere care e mai înainte de veci, firea netrupească, nepătimitoare în vrednicia ei, Care este împreună cu Tatăl, alături de

⁸³⁶ Rom 5, 8.

⁸³⁷ Lc. 23, 46.

⁸³⁸ Eusebiu al Emesei, Despre liberul arbitru…, CPG 2, 3525, 1.

315

Tatăl, de-a dreapta Lui, întru slavă, deci dacă spun că acea fire care este netrupească pătimeşte, nu vă astupaţi urechile? Dacă voi nu vă veţi astupa urechile când auziţi acestea, atunci îmi voi închide eu inima. Oare putem noi face ceva unui înger, să-l tăiem cu sabia sau să-l despicăm pe de-a-ntregul? Ce zic eu unui înger? Unui suflet putem? Sufletul nu poate fi ţintuit cu piroane, nu poate fi tăiat sau ars. Iar de mă vei întreba de ce, îţi voi spune că aşa a fost zidit. Lucrările lui sunt oare nepătimitoare şi el însuşi este nepătimitor? Nu resping iconomia, iar faptele rele le accept. „Hristos a murit pentru noi”⁸³⁹ şi a fost răstignit. Aşa s-a scris şi aşa a primit firea. Nu şterg cuvintele şi nu hulesc firea. Dar acestea nu sunt adevărate. Să fie rostite cuvintele cele mai adevărate, dar cu bunăvoinţă, nu cu furie. Dascălul nu este duşman decât doar dacă elevul este nesocotit. Ai ceva bun de spus, atunci urechile sunt deschise cu bucurie. Cineva polemizează dacă unul are dispoziţie spre a căuta polemica. Au putut iudeii să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu, să ucidă Puterea însăşi? Poate oare Cel Viu să moară? Moartea unei asemenea Puteri înseamnă dispariţia ei. Când murim, trupul nostru rămâne. Dacă omorâm acea Putere, o reducem la inexistenţă. Nu ştiu dacă aţi putea auzi aşa ceva. Trupul dacă moare, sufletul se desparte de el şi rămâne. Însă dacă sufletul moare, de vreme ce este netrupesc, nu mai există deloc. Un suflet care moare nu mai există deloc fiindcă moartea celor nemuritoare în­seamnă inexistenţă. Ia aminte şi la altceva, căci nici nu în­drăznesc să vorbesc. Noi spunem aceste lucruri aşa cum le înţelegem. Dar nu dăm legi, în caz că cineva caută polemică. Ştiu un singur lucru: că fiecare trebuie să culeagă roadele părerilor lui; şi fiecare vine înaintea lui Dumnezeu şi îi arată ce a spus şi ce a gândit despre El. Nu socotiţi că Dum­nezeu citeşte cărţi sau e deranjat de faptul că trebuie să-şi amintească ce anume ai zis sau ai făcut. Totul este evident.

⁸³⁹ Rom 5, 8.

316

Judecătorul şade. Este adus de faţă Pavel⁸⁴⁰: „Tu ai spus că am fost om. Tu n-ai parte de viaţă cu Mine, fiindcă nu M-ai cunoscut. Nu te cunosc”. Vine un altul: „Ai spus despre Mine că am fost o creatură, nu Mi-ai cunoscut demnitatea. Nu te cunosc”. Vine un altul: „Tu ai spus că Eu nu Mi-am asumat un trup. Ai refuzat harul Meu. Nu te vei împărtăşi de nemurirea Mea”. A venit un altul: „Tu ai spus că Eu nu M-am născut din fecioară ca să mântuiesc trupul fecioarei. Nu vei fi mântuit”. Fiecare poartă roadele părerilor lui despre credinţă.

Ortodoxul: Ai văzut că şi o altă grupare a dascălilor voştri, de la care aţi crezut că aţi învăţat că dumnezeirea Celui Unuia-Născut a pătimit, respinge această blasfemie, că propovăduieşte nepătimirea dumnezeirii şi că distruge falanga celor care îndrăznesc să atribuie Pătimirea acesteia.

Eranistes: Am văzut luptele şi m-am minunat şi-l admir pe acest bărbat pentru argumentele şi modul lui de gândire.

Ortodoxul: Dacă e aşa cum zici, o, prietene, atunci imită-le pe albine şi, zburând cu mintea pe pajiştile dumnezeieştii Scripturi şi colectând⁸⁴¹ florile iubite ale întru tot lăudaţilor Părinţi, construieşte în tine fagurii credinţei. Şi unde vei găsi vreo plantă care nu este comestibilă sau dulce, ca acest Apo­linarie sau Eusebiu, dar care are şi ceva potrivit pentru mie­re, nu vei face nimic greşit dacă vei lua ceea ce e folositor din ea, iar ceea ce este vătămător vei lăsa deoparte. Căci şi

⁸⁴⁰ Aceste cuvinte se referă la Pavel din Samosata care a fost episcop al Antiohiei în jurul anului 260, iar în 268 a fost depus din funcţie. Se pare că a susţinut o hristologie adopţianistă care s-a crezut că l-a in­fluenţat pe Arie. În secolul al V-lea era considerat drept un predecesor al lui Nestorie.

⁸⁴¹ EQavioâpEvot;. Acesta este verbul de la care provine numele „Era­nistes”. Teodoret încheie dialogurile cu un ultim joc de cuvinte pentru a arăta că oricine poate alcătui din materialul adunat din surse diferite atât o învăţătură ortodoxă, cât şi una eretică.

317

albinele de multe ori se aşază pe plante otrăvitoare, însă lasă deoparte ceea ce este stricător şi adună doar ceea ce este folositor. Acestea, potrivit legii iubirii de fraţi, ţi le sugerăm şi ţie, o, prietene, să le împlineşti. Iar tu bine vei face dacă vei primi acest îndemn. Însă dacă nu vei vrea să asculţi, atunci vom rosti acel cuvânt apostolic: „Noi suntem curaţi”⁸⁴². Fiindcă noi, potrivit profetului⁸⁴³, am atras luarea aminte aşa cum ni s-a poruncit.

⁸⁴² Cf. Fapte 20, 26.

⁸⁴³ Trimiterea este obscură, însă vezi Iez. 3, 18-19. În textul Septuagintei este folosit acelaşi verb (buxoTEAAco) într-un context similar, având sensul de „a avertiza pe cineva”.

[Epilog]⁸⁴⁴

Dumnezeu-Cuvântul este neschimbător

1. Am mărturisit că una este fiinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh şi am spus într-un glas că aceasta este ne­schimbătoare. Aşadar, dacă una este fiinţa Treimii şi ea este neschimbătoare, atunci şi Fiul, Unul-Născut, Care este o Persoană a Treimii, este neschimbător. Iar dacă este neschim­bător, atunci cu siguranţă nu S-a făcut trup prin schimbare, ci se zice că S-a făcut trup prin asumarea trupului.

2. Dacă Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup prin suferirea unei schimbări în trup, atunci El nu mai este neschimbător. Căci nimeni dintre cei cu mintea întreagă n-ar numi neschim­bător ceva care se schimbă. Dacă El nu este neschimbător, atunci nu este nici deofiinţă cu Cel care L-a născut. Căci cum ar pu­tea fi schimbătoare o parte din fiinţa necompusă, iar altă par­te neschimbătoare? Dacă am admite aceasta, atunci am cădea cu totul în blasfemia lui Arie şi a lui Eunomie. Fiindcă aceia zic că Fiul este de o altă fiinţă [decât cea a Tatălui].

3. Dacă Fiul este deofiinţă cu Tatăl şi S-a făcut trup sufe­rind o transformare în trup, atunci reiese că fiinţa este schim­bătoare, nu neschimbătoare. Iar dacă cineva ar îndrăzni să rostească această blasfemie, el o va spori fără îndoială prin blasfemia împotriva Tatălui. Căci cu siguranţă îl va numi şi pe El schimbător, de vreme ce împărtăşeşte aceeaşi fiinţă.

⁸⁴⁴ Deşi în textul grecesc nu este nici un titlu pentru acest capitol, totuşi Teodoret a spus la sfârşitul prologului că, „pentru a întări argu­mentaţia”, va adăuga un capitol structurat în trei părţi, corespunzând fie­căruia dintre cele trei dialoguri, în care va încerca să rezume sub formă silogistică argumentările lungi cuprinse în dialoguri.

320

4. Dumnezeieştile Scripturi spun că Dumnezeu-Cuvântul a luat atât trup, cât şi suflet, iar preadumnezeiescul Evan­ghelist a zis: „Cuvântul trup S-a făcut”⁸⁴⁵. Prin urmare, suntem nevoiţi să alegem una din două: fie admitem schimbarea Cu­vântului în trup şi respingem întreaga dumnezeiască Scrip­tură, şi cea veche şi cea nouă, ca una ce ne învaţă lucruri min­cinoase, fie ne supunem dumnezeieştii Scripturi şi mărtu­risim luarea trupului, iar schimbarea o alungăm din gânduri, fiindcă înţelegem cum se cuvine cuvântul evanghelic. Aşadar, trebuie făcut ultimul lucru, de vreme ce mărturisim că firea lui Dumnezeu-Cuvântul este neschimbătoare şi avem o mul­ţime de mărturii cu privire la asumarea trupului.

5. Ceea ce locuieşte este diferit de ceea ce este locuit. Evan­ghelistul numeşte trupul „sălaş” şi a spus că Dumnezeu-Cu­vântul S-a sălăşluit în el. Căci zice: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi”⁸⁴⁶. Dacă S-a făcut trup prin schimbare, El nu S-a sălăşluit în trup. Însă noi tocmai acest lucru l-am învăţat cum că El S-a sălăşluit în trup. Căci acelaşi Evanghe­list în alt loc a numit trupul Lui „templu”⁸⁴⁷. Aşadar, trebuie să-i dăm crezare Evanghelistului care a explicat pasajul şi a tâlcuit ceea ce unora li s-a părut neclar.

6. Dacă Evanghelistul, după ce a scris: „Cuvântul trup S-a făcut”⁸⁴⁸, nu mai adăuga nimic care putea să dezlege necla­ritatea afirmaţiei, atunci lupta pentru cuvânt ar fi avut poate un pretext bine gândit, adică obscuritatea pasajului. Însă, de vre­me ce el îndată a adăugat: „Şi S-a sălăşluit întru noi”⁸⁴⁹, atunci în zadar se mai ceartă cei care se luptă. Fiindcă ceea ce urmează explică cuvântul scris mai înainte.

⁸⁴⁵ In 1, 14.

⁸⁴⁶ In 1, 14.

⁸⁴⁷ cf. In 2, 19.

⁸⁴⁸ In 1, 14a.

⁸⁴⁹ In 1, 14b.

321

7. Întru tot înţeleptul Evanghelist L-a propovăduit în mod clar pe Dumnezeu-Cuvântul Care este neschimbător. Fiindcă după ce a spus: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi”⁸⁵⁰, a adăugat îndată: „Şi noi am văzut slava Lui ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”⁸⁵¹. Deci, dacă El ar fi suferit o transformare în trup, după cum socotesc cei fără de minte, atunci El n-ar mai fi rămas ceea ce era. Însă dacă El, în ciuda faptului că este acoperit cu tru­pul, răspândeşte razele bunătăţii Tatălui, atunci cu siguranţă are firea neschimbătoare, străluceşte chiar şi în trup şi împrăş­tie luminile firii nevăzute. Fiindcă această lumină cu nimic nu poate fi întunecată, după cum zice preadumnezeiescul Ioan: „Lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o”⁸⁵².

8. Vrând întru tot lăudatul Evanghelist să tâlcuiască slava Unuia-Născut, însă neputând împlini sarcina, o arată pe aceasta prin comuniunea cu Tatăl. Căci zice că El are exis­tenţa din acea fire; făcând astfel, el se aseamănă cu cineva care, văzând pe Iosif rob în ciuda demnităţii lui, le-ar spune unora care nu ştiu bunul nume al neamului lui că Iacov este tatăl lui şi Avraam înaintaşul lui. Căci tot aşa a spus şi el, că prin sălăşluireâ Lui întru noi nu Şi-a pierdut slava firii: „Şi noi am văzut slava Lui ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl”⁸⁵³. Şi dacă, în ciuda faptului că S-a întrupat, era evident cine era, atunci El a rămas ceea ce era şi nu a suferit nici o pre­schimbare în trup.

9. Am mărturisit că Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat nu numai un trup, ci şi un suflet. Atunci de ce socoteşti că dum­nezeiescul Evanghelist a trecut sufletul cu vederea şi a amintit

⁸⁵⁰ In 1, 14.

⁸⁵¹ In 1, 14.

⁸⁵² In 1,5.

⁸⁵³ In 1, 14.

322

aici numai de trup? Sau este evident că a arătat firea văzută şi prin ea a evidenţiat-o pe cea care era legată de ea în chip firesc? Este clar că prin amintirea trupului se subînţelege fără îndoială şi cea a sufletului. Fiindcă atunci când auzim pe profet zicând: „Să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui”⁸⁵⁴, nu socotim că profetul îndeamnă nişte trupuri neînsufleţite, ci credem că el cheamă la cântare întregdl prin parte.

10. Cuvintele: „Cuvântul trup S-a făcut” evidenţiază ne­spusa iubire de oameni, nu vreo schimbare. Căci întru tot lăudatul Evanghelist a spus: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu”⁸⁵⁵ şi a arătat că El este Creatorul celor văzute şi nevăzute. L-a numit „Viaţă” şi „Lumină adevărată”, şi altele asemenea aces­tora a spus, teologhisind atât cât pricepe mintea omenească şi cât poate limba să exprime prin cuvintele ei, apoi a adăugat: „Cuvântul trup S-a făcut”⁸⁵⁶ ca şi cum ar fi uimit şi plin de ad­miraţie faţă de nemărginirea iubirii de oameni. Astfel, deşi [Cuvântul] este veşnic, este Dumnezeu, este pururi la Dum­nezeu, este Făcătorul tuturor, este Izvorul vieţii veşnice şi al luminii adevărate, El Şi-a alcătuit Sieşi sălaşul trupului de dragul mântuirii oamenilor. Însă El a fost socotit a fi numai ceea ce se vedea. De aceea, el nici nu a amintit de suflet, ci a vorbit numai despre trupul trecător şi muritor; el nu a spus nimic despre suflet ca nemuritor ca să arate bunătatea cea nemăsurată.

11. Dumnezeiescul Apostol îl numeşte pe Hristos „să­mânţă a lui Avraam”⁸⁵⁷. Dacă acest lucru este adevărat după cum şi este atunci Dumnezeu-Cuvântul nu S-a preschimbat

⁸⁵⁴ Ps. 144, 21.

⁸⁵⁵ In 1, 1.

⁸⁵⁶ In 1, 14.

⁸⁵⁷ Cf. Evr. 2, 16.

323

în trup, ci, potrivit învăţăturii Apostolului, El a luat sămânţa lui Avraam⁸⁵⁸.

12. Dumnezeu S-a jurat lui David că Hristos se va ridica după trup din rodul coapsei lui, aşa a spus profetul şi a tâlcuit marele Petru⁸⁵⁹. Deci, dacă Dumnezeu-Cuvântul S-a pre­schimbat în trup şi a fost numit „Hristos”, atunci nu vom afla niciodată adevărul jurămintelor. Totuşi, noi am fost învăţaţi că Dumnezeu nu este mincinos, ci chiar foarte sincer. Prin urmare, Dumnezeu-Cuvântul nu a suferit preschimba­rea în trup, ci, potrivit făgăduielii, a luat pârga din sămânţa lui David.

⁸⁵⁸ Cf. Evr. 2, 16.

⁸⁵⁹ Cf. Ps. 131, 11 şi Fapte 2, 30.

324

Unirea este neamestecată

1. Cei ce cred că după unire a fost o singură fire a dum­nezeirii şi a omenităţii desfiinţează prin acest cuvânt pro­prietăţile firilor, iar desfiinţarea acestora înseamnă negarea ambelor firi. Căci amestecarea la un loc a celor ce au fost unite nu lasă pe cineva să vadă nici că trupul este trup şi nici că Dumnezeu este Dumnezeu. Dar dacă deosebirea dintre cele care au fost unite este bine sesizată chiar şi după unire, atunci nu a avut loc o amestecare, ci o unire neamestecată. Şi dacă se mărturiseşte aceasta, atunci Stăpânul Hristos nu este o singură fire, ci un singur Fiu Care arată pe fiecare dintre cele două firi pură şi neamestecată.

2. Noi afirmăm şi ei sunt de aceeaşi părere că unirea a avut loc în momentul zămislirii. Aşadar, dacă unirea a ameste­cat şi a contopit firile, cum se face atunci că după Naştere tru­pul este văzut ca neavând nimic nou? Ci a arătat forma ome­nească, a păstrat limitele unui prunc, a fost înfăşat în scutece, a căutat sânul maicii. Dacă acestea s-au săvârşit ca printr-o iluzie şi închipuire, atunci înseamnă că şi noi tot ca printr-o iluzie şi închipuire ne-am bucurat de mântuire. Dar chiar şi dacă ei înşişi nu admit iluzia şi închipuirea aşa cum zic, atunci ceea ce a fost văzut a fost într-adevăr un trup. Şi dacă se măr­turiseşte aceasta, atunci unirea nu a contopit firile, ci fiecare dintre ele a rămas pură şi neamestecată.

325

3. Cei care au născocit această erezie variată şi polimorfă uneori afirmă că Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup, alteori spun că trupul a suferit o transformare în firea dumnezeirii. Fiecare dintre cele două afirmaţii este fără valoare, nefolo­sitoare şi plină de minciună. Dacă Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup potrivit înţelegerii lor, de ce, mă rog, îl numesc „Dum­nezeu” şi doar atât? De ce nu vor să-L numească şi om şi ne acuză foarte tare pe noi care, pe lângă faptul că îl mărtu­risim ca Dumnezeu, mai zicem că este şi om? Dacă trupul s-a transformat în firea dumnezeirii, pentru care motiv se mai îm­părtăşesc cu reprezentările⁸⁶⁰ trupului? Căci reprezentarea este zadarnică atunci când realitatea a fost nimicită.

4. O fire care nu are trup nu este tăiată împrejur trupeşte. Cuvântul „trupeşte” a fost adăugat datorită duhovniceştii tăieri împrejur a inimii⁸⁶¹. Tăierea împrejur este cu siguranţă a trupului. Hristos a fost tăiat împrejur⁸⁶². Prin urmare, Stă­pânul Hristos a avut trup. Şi dacă se mărturiseşte aceasta, atunci şi ideea de contopire a fost respinsă.

5. Fără îndoială, noi am învăţat că Mântuitorul Hristos a flămânzit şi a însetat şi credem că acestea s-au întâmplat într-adevăr, nu în închipuire. Iar aceste lucruri sunt proprii firii trupeşti, nicidecum celei netrupeşti. Prin urmare, Stăpânul Hristos a avut un trup care a gustat mai înainte de înviere pă­timirile firii. Despre acestea dă mărturie şi dumnezeiescul Apostol Căci zice: „Că nu avem un Arhiereu care să nu poată pătimi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci Unul după asemănarea noastră întru toate ispitit, în afară de păcat”⁸⁶³. Căci păcatulnu este al firii, ci al intenţiei rele.

6. Profetul David a spus despre firea dumnezeiască: „Nu va dormita, nici nu va dormi Cel ce păzeşte pe Israel”⁸⁶⁴. Iar re­latarea Evangheliilor ni-L arată pe Stăpânul Hristos dormind în corabie⁸⁶⁵. Însă „a dormi” este contrar lui „a nu dormi”;

⁸⁶⁰ Avrirunoţ. Din context reiese că Teodoret vorbeşte despre parti­ciparea la Euharistie pe care el o consideră zadarnică în cazul în care se crede că Mântuitorul nu a avut trup omenesc adevărat.

⁸⁶¹ Cf. Rom. 2, 29.

⁸⁶² Cf. Lc. 2, 21.

863. Evr. 4, 15.

⁸⁶⁴ Ps. 120, 4.

⁸⁶⁵ Cf. Mt. 8, 24.

326

Dacă, potrivit spuselor lor, Stăpânul Hristos este numai Dum­nezeu, atunci cuvintele profetice sunt contrare celor evan­ghelice. Însă, în fapt, ele nu sunt contrare, fiindcă şi acelea, şi acestea izvorăsc dintr-un singur Duh. Prin urmare, Stăpânul Hristos a avut trup care era asemenea celorlalte trupuri de vreme ce a simţit nevoia somnului, iar Argumentul despre contopire s-a dovedit a fi o închipuire:

7. Profetul Isaia a zis despre firea dumnezeiască: „El nu va flămânzi, nici va osteni”⁸⁶⁶ şi celelalte, iar Evanghelistul spune: „Iar Iisus, ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fân­tână”⁸⁶⁷. „A nu osteni” este contrar celui care osteneşte. Reiese, deci, că profeţia este contrară relatării Evangheliei. Însă în fapt nu este contrară, fiindcă şi aceea şi aceasta sunt ale unui singur Dumnezeu. Prin urmare, a osteni nu-i este propriu firii necircumscrise, fiindcă Ea le umple pe toate, însă miş­carea dintr-un loc într-altul este proprie trupului circum­scris. Când cel ce se mişcă este nevoit să meargă, el este su­pus ostenelii călătoriei. Aşadar, trupul a fost cel care a mers şi a ostenit. Fiindcă unirea nu a contopit firile.

8. Stăpânul Hristos i-a spus lui Pavel cel insuflat de Dum­nezeu când era închis: „Nu te teme, Pavele”⁸⁶⁸ şi celelalte, însă Cel care i-a înlăturat teama acestuia S-a temut de Păti­mire, după cum a spus fericitul Luca, încât a vărsat pică­turi de sudoare însângerată din întreg trupul, udând cu ele pământul de sub trup, şi a fost întărit cu ajutor îngeresc⁸⁶⁹. Contrare sunt şi acestea. Căci cum n-ar fi contrar a se teme cu a înlătura teama? însă în fapt ele nu sunt contrare. Căci Acelaşi a fost prin fire şi Dumnezeu şi om. Ca Dumnezeu îi

⁸⁶⁶ Is. 40, 28.

⁸⁴⁷ In 4, 6.

⁸⁶⁸ Aceasta este o compilare a două pasaje: în Fapte 27, 23-24, Pavel este în corabie şi un înger îi spune să nu se teamă, iar în Fapte 23, 11, Dom­nul vine la Pavel care era în temniţă şi îi spune să-şi păstreze curajul.

⁸⁶⁹ Cf. Lc. 22, 43-44.

327

îmbărbătează pe cei cărora le lipseşte curajul, iar ca om pri­meşte curaj prin înger. Şi deşi dumnezeirea şi Duhul erau prezente ca la o ungere, nici dumnezeirea unită [cu trupul] şi nici Preasfântul Duh nu au sprijinit trupul şi nu au încu­rajat sufletul, ci au încredinţat această lucrare îngerului, ca să dovedească slăbiciunea atât a sufletului, cât şi a trupului, şi prin slăbiciune să fie arătate firile celor slabe. Acestea s-au petrecut fără doar şi poate prin îngăduinţa firii dumnezeieşti pentru ca cei care în viitor vor crede în asumarea sufletului şi a trupului să fie încredinţaţi prin dovezi, iar cei care se vor împotrivi în cuvânt să fie dezminţiţi prin mărturii concrete. Prin urmare, dacă unirea a fost îmbinată la zămislire şi dacă unirea, potrivit argumentului acelora, a făcut ca cele două firi să devină o singură fire, cum ar mai fi rămas întregi pro­prietăţile firilor, şi sufletul ar mai fi agonizat, iar trupul ar mai fi asudat, încât să verse picături însângerate din pricina temerii exagerate?! Dacă sudoarea este proprie trupului, iar agonizarea este proprie sufletului, atunci nu a devenit o singură fire prin unirea dumnezeirii şi a trupului, ci a apărut un singur Fiu Care arată întru Sine atât dumnezeiescul, cât şi omenescul.

9. Dacă ei ar afirma că după înviere trupul a fost trans­format în dumnezeire, aşa se cuvine să le răspundem: chiar şi după înviere s-a arătat limitat, având mâini şi picioare şi alte mădulare ale trupului, şi a fost pipăit şi văzut, având răni şi semne pe care le avusese şi înainte de înviere. Aşadar, una din două trebuie să facem: fie atribuim aceste mădulare firii dumnezeieşti dacă trupul care a fost transformat în firea dumnezeirii are aceste mădulare, fie mărturisim că trupul a rămas în limitele firii. Fără îndoială, firea dumnezeiască este simplă şi necompusă, pe câtă vreme trupul este compus şi împărţit în multe mădulare. Aşadar, trupul nu a fost trans­format în firea dumnezeirii, însă după înviere este nemuritor şi nestricăcios, plin de slavă dumnezeiască, chiar dacă îşi păstrează propria-i limitare.

328

10. După înviere, Domnul le-a arătat Apostolilor care nu credeau mâinile şi picioarele Sale şi semnele cuielor, apoi, ca să-i înveţe că ceea ce văd nu este vreo iluzie, a adăugat: „Duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine având”⁸⁷⁰. Aşadar, trupul nu s-a transformat în duh, fiindcă iată, era carne şi oase cu mâini şi picioare. Prin urmare, chiar şi după înviere, trupul a rămas trup. ■

11. Firea dumnezeiască este nevăzută, însă de trei ori fericitul Ştefan a spus că L-a văzut pe Domnul⁸⁷¹. Aşadar, chiar şi după înălţare, trupul Domnului este trup. Căci pe acesta l-a văzut purtătorul de biruinţă Ştefan, de vreme ce firea dumnezeiască este nevăzută.

12. Potrivit glasului Domnului însuşi, întreaga fire ome­nească va vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului⁸⁷², însă tot El i-a zis lui Moise: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi”⁸⁷³. Deci, dacă ambele afirmaţii sunt adevărate, atunci înseamnă că El va veni cu trupul cu care S-a şi suit în ceruri, fiindcă acesta este văzut. Acest lucru l-au spus Apostolilor şi îngerii: „Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut voi mergând la cer”⁸⁷⁴. Dacă acest lucru este adevărat după cum şi este atunci nu este o singură fire a trupului şi a dumnezeirii, fiindcă unirea este neamestecată.

⁸⁷⁰ Lc. 24, 39.

⁸⁷¹ Cf. Fapte 7, 56.

⁸⁷² Cf. Mt. 26, 64.

⁸⁷³ Ieş. 33, 20.

⁸⁷⁴ Fapte 1, 11.

329

Dumnezeirea Mântuitorului este nepătimitoare

1. Am fost învăţaţi de dumnezeiasca Scriptură şi Sfinţii Părinţi care s-au adunat la Niceea să-L mărturisim pe Fiul deofiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl. Şi firea ne învaţă despre nepătimirea Tatălui şi dumnezeiasca Scriptură o propovăduieşte. Prin urmare, îl vom mărturisi nepătimitor şi pe Fiul. Căci identitatea fiinţei această definiţie ne învaţă. Aşadar, când auzim că dumnezeiasca Scriptură propovăduieşte crucea şi moartea Stăpânului Hristos, vom zice că Pătimirea aparţine trupului. Căci dumnezeirea care din fire este nepătimitoare nu poate pătimi sub nici o formă.

2. „Toate câte le are Tatăl, ale Mele sunt”⁸⁷⁵, a spus Stă­pânul Hristos, iar nepătimirea este fără doar şi poate una dintre toate. Aşadar, dacă este nepătimitor ca Dumnezeu, atunci ca om a pătimit, fiindcă firea dumnezeiască nu poate primi patima.

3. Domnul a zis: „Iar pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care Eu îl voi da pentru viaţa lumii”⁸⁷⁶. Şi iarăşi: „Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi”⁸⁷⁷. Aşadar, Păs­torul cel bun Şi-a dat trupul şi sufletul pentru oile care au trup şi suflet.

⁸⁷⁵ In 16, 15.

⁸⁷⁶ In 6, 51.

⁸⁷⁷ In 10, 14-15. Fiindcă ipuxri înseamnă atât „viaţă” (ca în cazul de faţă), cât şi „suflet” (ca principiul vieţii în om), Teodoret citează acest pa­saj ca o dovadă din Scripturi că Hristos a avut un suflet omenesc.

330

4. Firea oamenilor constă în trup şi suflet. Însă aceasta a păcătuit şi a avut nevoie de o jertfă liberă de orice prihană. Aşadar, Creatorul Şi-a asumat un trup şi un suflet şi, păzindu-le pe acestea neatinse de petele păcatului, Şi-a dat trupul pentru trupuri şi sufletul pentru suflete. Deci, dacă acestea sunt ade­vărate şi sunt adevărate, fiindcă sunt cuvintele Adevărului însuşi atunci cei care atribuie Pătimirea firii dumnezeieşti vorbesc fără judecată şi totodată blasfemiază.

5. Fericitul Pavel l-a numit pe Stăpânul Hristos „Cel întâinăscut din morţi”⁸⁷⁸. Dar Cel Întâi-Născut are cu siguranţă aceeaşi fire ca a acelora pentru care este numit „Întâi-Născut”. Aşadar, ca om, El este Cel Întâi-Născut din morţi, fiindcă a fost primul care a dezlegat durerile morţii şi le-a dat tuturor nădejdea dulce a revenirii la viaţă. Şi cu ce a înviat, cu aceea a şi pătimit. Prin urmare, ca om a pătimit, însă ca Dumnezeu minunat a rămas nepătimitor.

6. Dumnezeiescul Apostol L-a numit pe Mântuitorul Hristos „pârgă a celor adormiţi”⁸⁷⁹, iar pârga se înrudeşte întru totul cu cea căreia îi este pârgă. Aşadar, El nu este numit „pârgă” în măsura care este Dumnezeu. Căci ce fel de rudenie este între dumnezeire şi omenitate? Prima este fire nemuritoare, în timp ce a doua este muritoare. Astfel este firea celor adormiţi a căror pârgă a fost numit Hristos. Prin urmare, moartea şi învierea sunt ale acestei firi. Căci noi avem învierea acesteia ca garanţie a învierii obşteşti.

7. Vrând Stăpânul Hristos să-i convingă pe Apostolii care se îndoiau că a înviat, nimicind moartea, le-a arătat mădularele trupului, coasta, mâinile şi picioarele şi dovezile Pătimirii care fuseseră păstrate în acestea⁸⁸⁰. Prin urmare, Acesta a înviat fiindcă fără îndoială acesta a şi fost arătat

⁸⁷⁸ Col. 1, 18.

⁸⁷⁹ 1 Cor. 15, 20.

⁸⁸⁰ Cf. Lc. 24, 39.

331

celor care nu credeau. Ceea ce a înviat, aceea a şi fost îngropat, şi ceea ce a fost îngropat, aceea a şi murit, iar ceea ce a murit, aceea cu siguranţă a şi fost pironit pe cruce. Aşadar, firea dumnezeiască a rămas nepătimitoare, chiar fiind şi unită cu trupul.

8. Cei care susţin că trupul Domnului este de viaţă făcător definesc prin această afirmaţie că însăşi Viaţa este muritoare. Ar fi trebuit să înţeleagă că este de viaţă făcător datorită faptului că Viaţa este unită cu el. Dacă deci potrivit afirmaţiei lor, Viaţa este muritoare, atunci cum poate trupul, care prin fire este muritor, dar devine de viaţă făcător prin intermediul Vieţii, continua să fie de viaţă făcător?

9. Dumnezeu-Cuvântul este prin fire nemuritor, iar trupul prin fire muritor. Însă după Pătimire a devenit şi el nemuritor prin părtăşia cu Cuvântul. Nu este deci un lucru ticălos să spui că Dătătorul unei asemenea nemuriri a avut parte de moarte?

10. Să fie întrebaţi cei care susţin că Dumnezeu-Cuvântul a pătimit în trup, ce înţeleg ei prin acest cuvânt. Dacă ar cuteza să afirme că firea dumnezeiască a răbdat durerea trupului pironit, să fie învăţaţi că firea dumnezeiască nu a împlinit rolul sufletului. Fiindcă Dumnezeu-Cuvântul Şi-a asumat odată cu trupul şi un suflet. Dacă ar respinge această afirmaţie ca pe o blasfemie şi ar spune că, în timp ce trupul a pătimit potrivit firii, Dumnezeu-Cuvântul Şi-a însuşit Pătimirea de vreme ce era a propriului Său trup, atunci să nu vorbească în ghicitori şi în cuvinte obscure, ci să spună clar sensul cu­vântului care sună rău. Căci îi vor avea pe cei care sunt dis­puşi să urmeze dumnezeieştii Scripturi ca împreună-susţinători ai acestei tâlcuiri.

11. În epistola sobornicească, dumnezeiescul Petru a spus că „Hristos a pătimit în trup”⁸⁸¹. Însă cine aude de Hristos nu se gândeşte la Dumnezeu-Cuvântul fără de trup, d întrupat.

⁸⁸¹1 Pt. 4, 1.

332

Aşadar, numele de „Hristos” relevă amândouă firile, însă cuvintele „în trup” care au fost adăugate verbului „a pătimi”, nu arată amândouă firile, ci pe acea care a pătimit. Când cineva aude că „Hristos a pătimit în trup” înţelege că El este nepă­timitor ca Dumnezeu şi atribuie Pătimirea doar trupului. Şi iarăşi, aşa cum noi când auzim zicând că Dumnezeu S-a jurat lui David că Hristos se va ridica după trup din rodul coapsei lui⁸⁸² nu afirmăm că Dumnezeu-Cuvântul a luat în­ceput din sămânţa lui David, ci că trupul este de acelaşi neam cu David, tot aşa se cade ca cel ce aude că „Hristos a pătimit în trup”, să înţeleagă că Pătimirea este a trupului şi totodată să mărturisească nepătimirea dumnezeirii.

12. Când Stăpânul Hristos a fost răstignit, a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”⁸⁸³. Discipolii lui Arie şi Eunomie afirmă că acest duh este dumnezeirea Celui Ce este Unul-Născut fiindcă socotesc că ceea ce a fost asumat a fost un trup neînsufleţit. Însă propovăduitorii adevărului afirmă că astfel a fost numit sufletul, înţelegând aceasta din cuvintele care urmează fiindcă întru tot înţeleptul Evanghelist a adău­gat îndată: „Şi aceasta zicând, Şi-a dat ultima suflare”⁸⁸⁴. Aşa a relatat Luca evenimentele, iar fericitul Marcu a adăugat şi el exact aceleaşi cuvinte: „Şi-a dat ultima suflare”⁸⁸⁵. Cât priveşte pe preadumnezeiescul Matei, el a spus: „Şi-a slo­bozit duhul”⁸⁸⁶, în timp ce de Dumnezeu insuflatul Ioan a zis: „Şi-a predat duhul”⁸⁸⁷. Desigur, ei au spus toate acestea potrivit obiceiului omenesc. Căci şi noi ne-am obişnuit să spunem despre cei care s-au săvârşit că şi-au dat ultima suflare, şi-au slobozit sau şi-au predat duhul. Prin urmare, niciunul

⁸⁸² Cf. Ps. 131, 11.

⁸⁸³ Lc. 23, 46.

⁸⁸⁴ Lc. 23, 46.

⁸⁸⁵ Mc. 15, 37.

⁸⁸⁶ Mt. 27, 50.

⁸⁸⁷ In 19, 30.

333

dintre aceste cuvinte nu arată dumnezeirea, ci sufletul îl evi­denţiază. Şi chiar dacă cineva ar accepta sensul arian al acestui cuvânt, chiar şi aşa tot va arăta nemurirea firii dumnezeieşti. Căci i-a predat-o Tatălui, nu a trimis-o morţii. Aşadar, dacă cei care neagă asumarea sufletului şi susţin că Dumnezeu-Cu­vântul este creatură şi dogmatizează că El a fost în trup în locul sufletului, zic că n-a fost predat morţii, ci încredinţat Tatălui, atunci ce fel de iertare ar putea primi ei, care mărturisesc o sin­gură fiinţă a Treimii şi lasă sufletul în propria-i nemurire, dar îndrăznesc să spună fără frică că Dumnezeu-Cuvântul, Care este deofiinţă cu Tatăl, a gustat moarte?

13. Dacă Hristos este şi Dumnezeu şi om, după cum în­vaţă şi dumnezeiasca Scriptură şi au continuat să propovă­duiască întru tot lăudaţii Părinţi, atunci ca om a pătimit, iar ca Dumnezeu a rămas nepătimitor.

14. Dacă ei mărturisesc asumarea trupului şi zic că înainte de înviere este pătimitor şi propovăduiesc că firea dumnezeirii este nepătimitoare, de ce, mă rog, lasă deoparte firea pătimitoare, iar Pătimirea o atribuie firii nepătimitoare?

15. Dacă, potrivit dumnezeiescului Apostol, Mântuitorul şi Domnul a pironit pe cruce zapisul nostru⁸⁸⁸, atunci trupul l-a pironit. Căci în trup întipăreşte orice om ca pe nişte litere⁸⁸⁹ petele păcatelor. De aceea, El Şi-a predat pentru cei păcătoşi trupul care era liber de orice păcat.

16. Când spunem că trupul sau carnea sau omenitatea a pătimit, noi nu despărţim firea dumnezeiască [de aceasta]. Căci precum [firea dumnezeiască] era unită cu ea [cu ome­nitatea] atunci când a flămânzit, a însetat, a ostenit, ba chiar şi când a dormit şi a agonizat din pricina Pătimirii, şi totuşi

⁸⁸⁸ Cf. Col. 2, 14.

⁸⁸⁹ „Zapisul” de care vorbeşte Apostolul Pavel se referă la o evidenţă a păcatelor omului care a fost pironită pe cruce odată cu trupul lui Hris­tos care era liber de orice păcat. Teodoret compară literele zapisului cu petele păcatului pe care omul păcătos le imprimă pe propriul său trup.

334

nu a fost supusă acestor stări, ci i-a îngăduit aceleia să pri­mească pătimirile firii, tot aşa [firea dumnezeiască] a fost unită şi când [omenitatea] a fost răstignită, şi a îngăduit ca Pătimirea să se consume până la capăt ca să nimicească moar­tea prin Pătimire, însă nu a gustat durerea din Pătimire, ci Şi-a însuşit Pătimirea, de vreme ce [aceastJ era a propriului Său templu⁸⁹⁰ şi a trupului care era unit [cu firea dumneze­iască], datorită căruia [a trupului] cei ce au crezut sunt şi che­maţi „mădulare ale lui Hristos”⁸⁹¹, iar El a fost numit „Cap al celor ce au crezut”⁸⁹².

Neschimbat, neamestecat, nepătimitor rămâne Cuvântul Cel împreună-fără-de-început al lui Dumnezeu-Tatăl, Chiar dacă a luat trup în vremurile din urmă, Precum scrie aici Teodoret, Cel ce a primit de sus harul dăruit de Dumnezeu. Fie, deci, ca de o sabie ascuţită şi de trei ori tăioasă, Prin aceste trei cuvinte voi, cei răucredincioşi, Să fiţi azvârliţi, spintecaţi şi să-mi cădeţi, Câţi schimbare, amestecare, dar şi pătimire Nu vă înfricoşaţi rău Cuvântului să atribuiţi, Şi sfoară, precum undeva scrie Solomon, Tare ca un ştreang întreit vouă Să vă fie triada acestor cuvinte înţelepte.

⁸⁹⁰ cf. In 2, 19.

⁸⁹¹ Cf. I Cor. 6, 15.

⁸⁹² Cf. Ef. 4, 1-5.

INDICI

Indici generali

A

Amfilohie al Iconiului – 94, 101-102, 191-192, 298-300

Arie, arianism – 14, 36, 40, 109, 114-115, 118, 144, 175, 179, 181, 286, 293, 299, 310, 316, 319, 332

Apolinarie, apolinarism – 14, 36, 46, 75, 78, 105-107, 109-110, 116, 118, 146, 181-182, 213-219, 293, 307-311, 316

Atanasie al Alexandriei – 22, 29-30, 74-75, 91-93, 173-176, 284-288

Augustin al Hipponei – 22, 207

Avraam – 41, 46-48, 51, 53, 59, 70, 97, 122, 125, 137-139, 141, 143, 164, 239, 245-246, 321-323

C

Chenoză – 106

Chiril al Alexandriei – 14, 18-21, 25-26, 30, 139, 211-213

Chiril al Ierusalimului – 202

D

David, prorocul – 35, 41, 44, 61-66, 68-70, 80-83, 85, 111, 113, 131- 133, 137-138, 141, 143, 146, 217, 219, 259, 263-264, 268, 270, 299, 323, 325, 332

Dioscor al Alexandriei – 14-15, 17-20, 26

E

Eustaţie al Antiohiei – 88-90, 170-172, 278-283

F

Fecioara Maria – 26, 60, 74, 81, 83, 88, 93, 98, 101, 107, 165, 173- 175, 177, 188, 210, 250, 285-286, 298, 303

Flavian al Antiohiei – 76, 100, 201, 301

Flavian al Constantinopolului – 18-19

G

Grigorie de Nazianz – 22, 29, 31, 75, 95, 184, 293,

Grigorie al Nyssei – 29, 31, 97-99, 188-189, 295-296

Gnostici, gnosticism – 85, 166

338

I

Ignatie al Antiohiei – 79-81, 162, 173

Ioan al Constantinopolului [Ioan Gură de Aur] – 13, 22, 30, 77, 103-105, 195-200, 304-306

Ilie, prorocul – 83

Ipostas – 21, 40-42, 114-115, 179-180, 194, 208, 212, 247, 271

Irineu al Lyonului – 79, 82-84, 163-165, 274-275,

M

Manihei – 35, 43, 129, 148, 185

Marcion, marcioniţi – 14, 36, 43, 62, 115, 118, 129, 146, 166, 261

Maria Magdalena – 278

Melchisedec, regele Salemului – 122-127

Moise, prorocul – 53-54, 83, 97, 110, 114, 121, 126-127, 168, 248, 328

N

Nestorie al Constantinopolului – 14-15, 19-20, 79, 211, 316

O

Origen – 26, 29-31, 193-194

P

Pavel din Samosata – 14, 115, 316

Pitagora – 39

Platon – 39

Policarp al Smirnei – 79

S

Severian al Gabalei – 78, 209, 307

T

Teodor al Mopsuestiei – 13-14, 20, 78-79

Teofil al Alexandriei – 193-194, 302

V

Valentin, valentinieni – 36, 43, 61-62, 115, 118, 146, 165-166, 202, 261

Indice de referinţe scripturistice

Vechiul Testament

Facerea 7,12 – 121

1, 26-31 -139 12, 21-247

1, 27-125 33, 11-54

2,7-110 33, 20-53, 328

2, 17-223 34, 28 – 83

3, 8 -144

3, 19-200 Leviticul

4,7-182 4, 23-248

5, 1-32 -124 5, 1 -114

6, 3 -112 14, 50-53 – 249

6,7-41 16-248

11, 10-32 -124

12, 3-47 Numeri

14, 17-21 -122 9, 13-114

18, 1-96 12,8-54

18, 21 -145 19, 2-3-247

22, 12-145 20, 28-252

22, 16-245

22, 18-60 Deuteronom

14, 4 – 248

26, 3-4-48 18, 19 -114

28, 13-15-48 34, 6 -168

32, 24-152

46, 27-110, 112 I Regi

49, 8-12 – 70 9, 18-233

49, 10-48,56 19,8-83

49, 11-56-57,92, 106

49, 29 – 238 II Regi

49, 31-239 16,5-8-35Ieşirea

3, 2-96

7, la -121

Iov

10,9-12-228

10, 13 – 227-228

340

Psalmii 11, 10-68

1, 2-219 19, 1-86 Noul Testament

15, 10-146, 263-264, 302 27, 6 -164

21, 22-91 40, 28-326

22, 1 – 85 40, 28-29 – 236 Matei 26, 28-59, 262

23,7-169 40, 31-23 1, 1 -137 26, 38 – 83, 145, 194

30, 12 – 92 53, 2-3a – 282 1, 2-70 26, 39 -144, 299, 305-306

33, 20-277 53, 3b-285 1, 17-139 26, 41-97

39, 6-60 53, 4-75? 1, 20-60 26, 64 -156, 328

48, 16 -195 53,7-248, 283 1, 21 -111 26,67 – 296

48, 20-41 53, 8 -124 2, 1-23 -151 27,50-332

59,9-94 55, 4-5-66 2, 15-16-49 27,57-60-250, 286

68, 26 – 83 58, 14 -146 3, 15-16-80 28,6-250, 252

81, 6-7-84 63, 1-294 4, 1-11-215

87, 5-92 63, 2-294 4, 2-83 Marcu

88, 1-2-62 5, 14 -158 6, 32-44 – 296

88, 4-70 Ieremia 8, 24-325 7, 32-35-52

88, 20-27-64 23, 24-174 8, 27-73 10, 27-227

88, 28-29 – 64 9,6-140 11, 13-296

88, 35-37-65 Daniel 10, 28 -110, 225, 239, 260, 291, 12, 25 -153

88, 37-65 9, 18-146 312 14, 22-261

101, 27 – 259 10, 4-8-53 10, 32-33 – 204 14, 24 – 262

101, 28-44 11,5-308 14, 65 – 296

109, 1 -174-175, 199, 217-218 Osea 13, 43 – 158 15, 37-332

118, 73 -146 12, 11-54 14, 13-21-296 15, 42-46-251

120, 4-325 14, 22-27 – 202

131, 11 – 82, 323, 332 Amos 14, 25-52, 152 Luca

134,6-43 5, 8-44 15, 22 – 132r 141 1, 35-182

144, 21 – 322 7, 12 – 233 16, 13-19-69 1, 38 -177

341 18, 10 – 53 1, 80 -151

Pildele lui Solomon Mihea 19, 26 -191, 227 2-88

8, 22 – 89-90, 98, 170, 278 1, 1 – 53 20, 18-19-170 2, 1-38-151

9, 1 – 98 5, 1 – 49 20, 30 -132, 141 2, 11 – 82, 111

Isaia Zaharia 21, 9 -132, 141 2, 21 -151, 325

1, 14-146 12, 10-157, 185 21, 19 – 296 2, 22-24-172

2, 3 – 93 21, 27 -140 2, 40 -147

6, 1 – 53 Maleahi 22, 41-45 -141 2, 51 -140

6, 2 -157 3,6 – 44, 286 22, 42-45 -131 2, 52 – 147, 151, 175

7, 13 – 82 24, 36 -187 3, 23-28 -137

11, 1-66 Baruh 25, 41-227 3, 34-38 -139

11, 3-4-67 3, 36-38-50 25, 31-33 -157 4, 2-83

11, 9-68 3, 38 – 51 26, 26-59, 261 4, 18 -100

342

9, 10-17-296 3, 14-294 15, 1-57 Romani

9, 22-308 3, 14-15 – 248 15,5, 1-91 1, 1-3 – 69

19, 40 -132 3, 16-231 15, 10-294 1, 3-4-80

22, 4-294 4, 6 – 83, 236, 296, 326 16, 15-329 2, 29-325

22, 19 – 261-262 4, 24-189 17,5-218 5, 10-232, 238

22, 40 -175 5, 17-30, 304 19, 18-34-285 5, 15-17-243

22, 43-44 – 326 5, 19-97, 102, 191, 216 19, 30-332 5, 18-19-244

22, 44 – 83, 294 5, 24-298“ 19, 34-83, 276 8, 15 – 84

23, 46-312-314, 332 5, 26-28? 19, 37-157 8, 17-158

23,50-53-251 6, 1-15-202, 296 19, 38-42-251 8, 29 -170

343

24, 24-168 6, 33-313 20, 17-279 8, 32-245, 313

24, 36-38 – 262 6, 46-53 20, 19 -152, 191 9,5-50, 280, 313

24, 38-39 -153 6, 48-50-261 20, 24-29 -196 14, 15-274

24, 39 -134, 152, 162, 166, 170, 6, 48-51 -160 20, 27-170, 178, 185, 192

178, 185, 189, 196, 276, 286, 6,50-313 1 Corinteni

328, 330 6, 51 – 57, 59, 260-261, 312, 329 Faptele Apostolilor 1, 24-97

24, 39-40 – 83 6,62-268 1, 4-153 2, 4-180

24, 41-43-178 7, 19-119 1, 11 -156, 328 2,8 – 204, 265, 267, 269, 279-280,

24, 43 -162 7, 39-176 2, 22-119, 129, 175 284

8, 29 – 294 2, 22-34 – 263 5,7-167

Ioan 8, 40-119 2, 27 – 289 5, 20 -195

1, 1 – 72, 91-92, 111, 137, 236, 8,56-246 2, 30 – 323 6, 14-238

284, 322 8,58-141 – 2, 30-31 – 69 6, 15-334

1, 1-3 -137 9, 1-7-52 — 2, 31 -146 8,6-237

1, 3-95, 111, 137, 190 9, 16-73 2, 33 -189, 294 10, 11-247

1, 4-111 10, 14-15-329 2, 34-217 11,7-125

1,5-321 10, 18-280, 286 2, 36-189, 279, 292, 299 11, 12-94

1,9-111 10, 18, 17-145 4, 10-300 11, 24-175, 262

1, 12 – 84 10, 30 -179, 236 7, 56 – 89, 129, 157, 328 12, 4-46

1, 14 – 43-44, 70, 72, 75, 91-92, 10, 32 -130 8, 2-238 12, 11-46

97, 198, 204, 213, 320-322 10, 33 – 73, 130, 269 8, 26-39 – 261 15, 3-4-252

1, 14a-320 10, 34-38 -131 10, 41 -153 15, 12-274

1, 14b-320 11, 1-44 – 264, 296 12, 2-239 15, 12-13-253

1, 18 – 53 11, 35-83 13, 29-30-285 15, 14 – 71

1, 29 – 248 10, 36-140 13, 30-286 15, 17-253

2, 4-140 11, 38-44 – 202 17, 30-31 -119 15, 20 – 71, 166, 276, 288, 330

2, 18-304 12, 23-57 17, 31 -128, 156 15, 20-22-254

2, 19 – 89, 178, 260, 280, 285, 12, 24-58 20, 10-110 15, 21 – 128, 254, 274

287, 300, 304, 308, 320, 334 12, 27- 145, 260 20, 26-317 15, 22-129

2, 21 – 287, 304 12, 49-294 23, 11-326 15, 42-44-154

2, 21-22-260 14,9-236 27, 23-24-326 15, 44-192

3, 13-95, 180, 268 14, 28-101, 189, 191, 298-299 15, 47-95

344

15, 48-95 2, 9 -175 4, 12-285 12, 12-13 – 233

15, 53 -155, 300 3, 20-21 -158, 171 4, 15-325 13, 8 -160, 268

2 Corinteni 3, 21 – 218 5, 1-60

5,7-294 13, 12-247

4, 13-46 Coloseni 5,8-294 1 Petru

4, 16 -184 1, 15-126, 194 6, 18 – 65, 230 2, 21 – 312

5, 21-75-76, 248 1, 16-17-189 6, 20 -122 3, 15 -129

13, 4 – 281 1, 18 – 166, 27 330 7, 1-3 -122 4, 1-255, 331

2, 14 – 333 ? 7, 3 -123

345

Galateni 7,6-125 1 Ioan

1, 1-286 1 Tesaloniceni 7, 14-49,60 4, 2-3 – 74

1, 15-17-113 4, 14-254 8, 3-294 5, 1-163

1, 19 – 266 10, 1-247

3, 1 – 63

3, 13 – 74-75, 77, 172, 248, 274 1 Timotei

1, 17-50 10,5-60

10, 10-260 Apocalipsa

1,9-92

3, 16 – 48 2, 4-5-120 10, 19-22-56

4, 4 – 94, 171 2, 5 -163, 176, 186, 207, 309

4, 5 – 84, 172 2,5-6-127-128

4, 21-31-249 3, 16-52,55

6, 16-51, 258

Efeseni

1, 3 -198 2 Timotei

1,5-84 2,8-69, 133

1,9-197 2, 9 -133

1, 10 – 83 2, 11-13-231

1, 17-186 3,8-63

1, 21 -195 4, 14-35

2,5-198

2,6-71, 197 Tit

2,7-196

2, 13-274 2, 14-313

3, 17-95 Evrei

4, 1-5-334 1, 1-2-98

6, 11 -130 1, 3 -194, 296

6, 13 -130 2, 10-294

2, 11-12-239

Filipeni 2, 11-13-240

2, 5-8 – 72 2, 14-15-240

2, 6 – 87, 183, 194 2, 14 – 212, 241, 288

2,6-7-99, 206, 296 2, 16-46,59, 322-323

2,6-8-97 2, 17-294

2,7-106, 183, 194, 290 3, 1 -175 345

în colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov

3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice

4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi

5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia

7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre viaţa duhovnicească

8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel

9. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (vol. I)

10. Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credinţă. Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului

11. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (vol. I)

13. Sfântul Leandru al Sevillei, Despre rânduiala fecioarelor şi dis­preţuirea celor lumeşti

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele şapte cuvântări encomiastice în cinstea Apostolului Pavel

15. Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice

16. Sfântul Efrem Sirul, Despre cea de-a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos

17. Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări de laudă la sfinţi

23. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări praznicale şi morale

24. Sfântul Nil al Andrei, Epistole

25. Fericitul Augustin, Despre răbdare. Despre adulter

26. Sfântul Grigorie de Nazianz, Hristos pătimind. Tragedie la Pătimirile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos

27. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistola către Romani

28. Fericitul Augustin, Predici despre virtuţile creştine

29. Fericitul Augustin, Predici despre martiri

30. Fericitul Teodoret al Cirului, Eranistes cerşetorul

31. Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuire la Psalmi

32. Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuiri la Psalmi

în curs de apariţie:

Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări parenetice

Sfântul Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului, Despre pocăinţă

În seria Studii, au apărut:

1. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus

2. Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice

3. Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere

4. Ioannis G. Kourembeles, Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul. Opinia istorico-dogmatică contemporană şi teologia poetică

5. Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor bizantini şi sirieni

6. Pr. dr. Roger Coresciuc, Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică

7. Pr. Stephane Bigham, Sfântul Epifanie al Salaminei în contro­versa iconoclastă. Respingerea unor ipoteze teologice moderne

8. Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac sirul

9. Alexis Torrance, Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine (cca 400-650 d.Hr.)

10. Greg Peters, Sfântul Petru Damaschinul monah bizantin şi teolog duhovnicesc

11. Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă

12. Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă

13. Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică

14. George P. Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale

15. Norman Russell, învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia pa­tristică greacă

16. Augustine Casiday, Tradiţie şi teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian

17. Dimitrios Tselenghidis, Har şi libertate în tradiţia patristică a sec. al XlV-lea

18. Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul despre Islam – „erezia ismaeliţilor”

19. Jean-Claude Larchet, Viaţa şi opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul

20. Pr. John Behr, Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul

21. Nestor Kawadas, Pneumatologia Sfântului Isaac sirul

22. Pr. Josiah Trenham, Căsătorie şi feciorie în opera Sfântului Ioan Gură de Aur

23. Hans Urs von Balthasar, Liturghia cosmică. Universul în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

24. Stephen J. Shoemaker, Fecioara Maria în credinţa şi evlavia creş­tină primară

25. Eirini A. Artemi, învăţătura despre Sfânta Treime a Sfântului Isidor Pelusiotul şi influenţa sa asupra teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei

26. Paul L. Gavrilyuk, Cateheză şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii

27. Laurence Decousu, Pierderea Duhului Sfânt şi redobândirea Sa în Biserica primară. Reprimirea ereticilor şi a penitenţilor în Apus din secolul al III-lea până la Sfântul Grigorie cel Mare

28. Paul C. Dilley, Mănăstirile şi viaţa duhovnicească în Antichitatea târzie. Cunoaştere şi practică

În curs de apariţie:

Geoge Florovsky, Scrieri esenţiale

Redactor: Dragoş Dâscă

Corector: Anca Meiroşu Tehnoredactori: Alina Andrei, Ştefan Adascăliţe Design copertă: Lucian Dragomir Prepress DTP: Leonard Lunguleac

Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http://edituradoxologia.ro

E-mail: editura@doxologia.ro © Editura.Doxologia