Sf. Luca al crimeei, CUVINTE DESPRE CREDINTA SI ADEVAR

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei
Cuvinte despre credinţă şi adevăr
Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei
Cuvinte despre credinţă şi adevăr
Traducere din limba greacă: Cristian Spătărelu
Editura Egumeniţa 2021
Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă: Ayiou AOUK« EupcpeQouTioAECog AOTOI niETEQE KAI AAH0EIAE
Corector: Oana Raluca Pleşa © Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LUCA AL CRIMEEI, sfânt
Cuvinte despre credinţă şi adevăr Sfântul Luca arhiepiscopul Crimeei; trad. din lb. greacă de Cristian Spătărelu. galaţi: Egumeniţa, 2021 ISBN 978-606-550-469-1
I. Spătărelu, Cristian (trad.)
2
Troparul
Glasul 5. Pe Cuvântul Cel împreună-fără-de-început
Pe păstorul şi doctorul credincioşilor, pe al Crimeii fierbinte mijlocitor la Hristos, care ca Pavel a purtat Stăpânului semnele, ale prigoanei strâmtorări, ale temniţei nevoi şi relele surghiunirii, pe Sfântul Luca slăvitul să îl cinstim, dar, cu osârdie.
Condacul
Glasul 8. Apărătoarei Doamne…
Pe ierarhul cel ales al Simferopolei, vasul de cinste al iubirii de aproapele şi ştiinţei dinafară şi dinăuntru, pe legatul pentru numele Stăpânului să-l cinstim după dreptate, credincioşilor, strigându-i: Bucură-te, Luca, vrednicule de laudă.
Megalinaria Glasul 8. Pe cea mai cinstită…
Bucură-te, Luca fericite, vrednicule părtaş al slujirii apostoleşti; bucură-te, râul cel mare al minunii şi lauda cea nouă a Ortodocşilor.
Viaţa pe scurt a Sfântului nostru Părinte Luca, doctor şi mărturisitor, Arhiepiscopul Crimeei
Sfântul Arhiepiscop Luca, în lume Valentin, fiu al lui Felix Voino-Iaseneţki, s-a născut la 1427 aprilie 1877 la Kerci, în peninsula Crimeea. Mediul familial în care a crescut a fost neobişnuit, pentru că tatăl lui era catolic, iar mama sa, deşi ortodoxă, se limita la a face fapte bune, fără să participe activ la viaţa de cult a Bisericii. Foarte devreme s-au mutat la Kiev.
La Kiev, Valentin a hotărât să studieze medicina. Şi-a luat diploma în anul 1903 şi a urmat cursuri de oftalmologie.
În 1904, odată cu izbucnirea războiului rusojaponez, a mers în Orientul îndepărtat, unde a lucrat ca chirurg de mare succes. Acolo a întâlnit-o pe Anna Vasilievna Lanskaia, viitoarea lui soţie, de la care a dobândit patru copii. După sfârşitul războiului a lucrat la diferite spitale din provincie. Succesele lui erau atât de mari, încât faima i s-a întins repede şi pacienţii veneau la el de peste tot. În vremea aceea studia despre anestezia locală şi scria articole ştiinţifice. Excela în operaţiile la ochi şi a decis să se ocupe cu terapia infecţiilor piogene.
10
în anul 1917 Valentin este ales profesor la Universitatea din Taşkent. Revoluţia rusă începuse deja şi Biserica s-a aflat în atenţia bolşevicilor. Situaţia scăpase cu totul de sub control. Atunci Valentin a fost arestat pentru prima oară. Cauza a fost reprezentată de calomniile pe care le răspândise pe seama lui un infirmier. Cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a descoperit adevărul şi doctorul a fost eliberat. Însă această întâmplare, în ciuda faptului că s-a sfârşit cu bine, a tulburat-o pe Anna, care suferea deja de tuberculoză şi starea ei s-a înrăutăţit atât de mult, încât peste câteva zile a plecat la Domnul. După moartea ei, doctorul şi-a încredinţat copiii Sofiei Sergheevna, o infirmieră credincioasă, care le-a fost ca a doua mamă vreme de mulţi ani.
Valentin era foarte credincios şi asta se vedea din felul în care lucra. Drept rezultat au apărut primele reacţii din partea reprezentanţilor regimului ateist. Între timp prigoanelor li s-a adăugat şi rana „Bisericii vii”, care avea scopul de a servi interesele statului, divizându-i pe clerici şi credincioşi şi îndepărtându-i de adevărata credinţă.
în această epocă de grele încercări pentru Biserică, doctorul a participat activ la viaţa Bisericii. Atunci când Arhiepiscopul de Taşkent şi Turkistan, Inochentie, a fost acuzat de schismatici, doctorul a susţinut cu tărie rânduiala canonică. Arhiepiscopul Inochentie, impresionat de îndrăzneala lui Valentin, i-a propus să devină preot. Şi într-adevăr, hirotonia lui întru diacon a avut loc la 26 ianuarie 1921, iar după o săptămână a fost hirotonit preot.
11
în vara anului 1923 „Biserica vie” a trecut la atac şi l-a alungat pe episcopul Inochentie. Clerul şi poporul din Taşkent, ajungând la mâna schismaticilor, l-au ales în locul episcopului pe părintele Valentin Voino-Iaseneţki. Tunderea lui în monahism
s-a făcut pe ascuns în casa preotului-profesor. Cel mai potrivit nume pentru noul episcop a fost considerat cel al apostolului, evanghelistului, pictorului de icoane şi doctorului Luca. După aceea a călătorit până la Pentzikent pentru a fi hirotonit episcop.
Faptul acesta n-a trecut neobservat şi foarte curând episcopul Luca a fost arestat. A fost acuzat de trădare şi întemniţat. La închisoare a avut ocazia săşi finalizeze lucrarea ştiinţifică Eseu despre chirurgia infecţiilor piogene, care însă n-a fost publicată vreme de mulţi ani, în ciuda importanţei ei pentru medicină, întrucât autorul a insistat ca pe copertă să i se scrie rangul de arhiereu.
în perioada absenţei lui, reprezentanţii „Bisericii vii” au cucerit bisericile, dar poporul, credincios sfaturilor păstorului lor, nu mai mergea în biserici. Din pricina marii lui influenţe reprezentanţii G.P.U. („Direcţia Politică de Stat”) au decis să-l îndepărteze pe episcopul Luca din Taşkent. În ceasul plecării sale, o mulţime de oameni s-a aşezat pe liniile de tren, pentru a-l împiedica să plece. Lumea a fost alungată de forţele de miliţie şi episcopul Luca a luat drumul lung şi chinuitor al exilului.
A fost întemniţat în condiţii mizerabile, la Moscova. Acolo a constatat primele simptome ale insuficienţei cardiace, care l-a însoţit tot restul vieţii. În ciuda
12
greutăţilor, purtarea episcopului faţă de toţi deţinuţii provoca respectul şi celor mai negativişti dintre ei.
Deşi medicii adevereau că starea sănătăţii lui nu-i îngăduie asta, episcopul Luca a fost exilat în Siberia. Regimul l-a instalat în oraşul Ieniseisk, pentru ca mai târziu să-l trimită cu încă 2000 de kilometri mai departe, în oraşul Turuhansk. Nici în noul loc de exil n-a refuzat să-şi ofere serviciile celor care aveau nevoie de el, în ciuda condiţiilor vitrege. Poporul din Turuhansk l-a înconjurat cu multă dragoste şi respect. Asta a fost suficient pentru atei, care i-au găsit un nou loc de exil episcopului doctor. De data aceasta l-au trimis dincolo de cercul polar, în satul Plahino, unde în perioada de iarnă soarele nu răsare. Starea de sănătate a episcopului se înrăutăţise şi o asemenea exilare era foarte periculoasă pentru viaţa lui. Acesta era şi scopul prigonitorilor săi. Acolo, la Plahino, suferea din toate părţile, atât din cauza condiţiilor vremii, cât şi din cauza primirii reci a locuitorilor regiunii. Din fericire, după două luni, din pricina morţii unui ţăran, locuitorii din Turuhansk s-au ridicat şi au cerut întoarcerea episcopului. Autorităţile n-au avut altă opţiune decât să cedeze. Astfel episcopul Luca, care printr-o vedenie fusese vestit despre continuarea încercărilor lui, s-a întors la Turuhansk şi şi-a continuat nederanjat îndatoririle pentru încă opt luni, adică până la sfârşitul exilului său.
în ciuda greutăţilor pe care le-a întâmpinat, nu uita niciodată de copiii lui şi comunica cu ei cât de des putea.
13
La Krasnoiarsk s-a prezentat la G.P.U. pentru a fi anchetat. Acolo adjunctul administratorului l-a anunţat că poate merge unde doreşte. Era liber. După cum era firesc, episcopul a plecat la Taşkent. Din păcate, acolo a avut de înfruntat chiar şi calomniile colaboratorilor lui, fapt ce l-a condus la demisia din scaunul episcopal.
La Taşkent şi-a continuat faptele filantropice, dar adversarii săi n-au încetat să caute noi ocazii pentru a-l alunga. Pricina n-a întârziat să apară şi episcopul s-a aflat iarăşi faţă în faţă cu cadrele de partid. De data aceasta ţinta era să-l silească să demisioneze din rangul preoţesc. După anchete istovitoare şi greve ale foamei şi după ce a petrecut un an întreg în închisoare, episcopul a fost exilat încă o dată în nordul Rusiei. Activităţile pe care le desfăşura acolo au deranjat nu doar autorităţile, ci şi pe locuitori. În scurt timp însă, o problemă gravă de sănătate l-a obligat să meargă la Leningrad.
După însănătoşire a trecut printr-o perioadă lungă de încercări şi peregrinări. Reprezentanţii partidului l-au obligat pe episcop să părăsească preoţia. În perioada aceasta de încercări duhovniceşti a început să-şi piardă vederea la ochiul stâng, din cauza desprinderii retinei. De asemenea, Eseul despre chirurgia infecţiilor piogene a fost publicat fără să i se menţioneze rangul. Cu timpul şi-a redobândit liniştea interioară pe care şi-o pierduse şi a petrecut doi ani de linişte şi pace lângă copiii lui.
Episcopul Luca avea şaizeci de ani când a fost arestat a patra oară. Din dosarul păstrat de Securitate
14
putem cunoaşte activităţile lui. Deşi de la pacienţi nu lua niciodată bani, îşi dădea şi salariul pentru săvârşirea de fapte bune, adică îi ajuta pe săraci, pe oamenii fără venituri şi pe cei exilaţi pe care se întâmpla să-i cunoască. Acţiunile sale filantropice au deranjat iarăşi regimul, care l-a arestat din nou şi l-a trimis în Siberia.
Atunci când, la 21 iunie 1941, armatele hitleriste au intrat în Rusia, episcopul-doctor, deşi era exilat, s-a oferit voluntar să lucreze pentru tratarea celor răniţi. Partidul i-a recunoscut rangul de doctor şi l-a numit director al spitalului militar şi consilierul tuturor spitalelor din regiune. Cu toate acestea, condiţiile erau jalnice şi totodată nu i se recunoştea niciun drept politic.
În primăvara anului 1942 atitudinea politică faţă de el, dar şi faţă de Biserică, s-a schimbat. Pe toată întinderea Rusiei s-au deschis biserici şi, în nebunia războiului, poporul îşi găsea refugiul în acestea. Pentru a fi acoperite nevoile existente, episcopul Luca a fost promovat în treapta de Arhiepiscop de Krasnoiarsk.
Germanii s-au retras şi arhiepiscopul a fost mutat mai spre vest, la Tambov. În vremea aceea era responsabil cu peste 150 de spitale militare. Biserica, pentru a-l uşura, l-a mutat la Arhiepiscopia de Tambov şi Miţurinsk.
în anul 1946 Arhiepiscopul Luca a fost distins cu premiul Stalin pentru activitatea eroică din al Doilea Război Mondial şi pentru marea lui contribuţie în domeniul medical.
15
La vârsta de şaptezeci de ani a devenit Arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. În acest loc lucrarea lui era dificilă. Sărăcia luase asemenea dimensiuni încât era nevoit să-i hrănească zilnic, în casa lui, pe oamenii fără venituri din regiune. Şi-a îndreptat interesul spre viaţa bisericească, pentru că era exclus de la orice congres ştiinţific. A făcut strădanii supraomeneşti pentru a deschide noi biserici. Totodată se străduia să alunge nesârguinţa şi indiferenţa preoţilor, afirmând că trebuie ca ei înşişi să constituie exemple de urmat pentru credincioşi. Simultan exercita lucrarea doctorului, oferindu-şi fără răsplată bănească serviciile omului suferind. Urmând pilda lui Hristos, toată viaţa „a umblat făcând bine şi vindecând”.
Prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre Biserică şi Stat, arhiepiscopul a găsit ocazia să se întoarcă la ocupaţia lui îndrăgită, adică la predică. „Consider ca obligaţie personală a mea să-L propovăduiesc pe Hristos mereu şi pretutindeni”, spune el. Din predicile lui au fost înregistrate aproximativ 750, strânse în douăsprezece volume (4500 pagini), fiind caracterizate ca „un fenomen excepţional în viaţa bisericească şi în teologie”.
în primăvara anului 1952 vederea i se deteriorează şi mai mult, iar la începutul anului 1956 orbeşte definitiv.
în 1953 Stalin îl succede pe Nichita Hruşciov şi începe un nou val de prigoane împotriva Bisericii, care îşi au apogeul în anul 1959. Arhiepiscopul se îngrijeşte de turma lui şi se străduieşte să o încurajeze.
16
în perioada aceea îi scrie fiului celui mare, Mihail: „E din ce în ce mai greu să conducă cineva treburile Bisericii. Bisericile se închid una după alta, nu există preoţi şi numărul lor se micşorează din ce în ce mai mult. În unele locuri se ajunge până la răscularea împotriva puterii mele arfiiereşti. Nu pot suporta asta la cei optzeci de ani ai mei. Dar cu ajutorul Domnului, îmi continui greaua lucrare”.
Iubirea oamenilor faţă de arhiepiscopul Luca era vădită. Chiar şi cei de altă credinţă sau ateii îl priveau cu respect.
Arhiepiscopul avea de-acum 84 de ani. Simţea că i se apropie sfârşitul. La Crăciunul anului 1960 liturghiseşte pentru ultima oară, iar în timpul care i-a mai rămas s-a limitat doar să predice. Într-un final, în duminica din 11 iunie 1961 ziua când prăznuiesc toţi Sfinţii de pe pământul rusesc arhiepiscopul doctor Luca Voino-Iaseneţki a adormit întru Domnul. În ciuda împotrivirii aprige a celor din Partidul Comunist, înmormântarea arhiepiscopului s-a transformat într-o revoluţie populară. E.P. Leikfelt descrie: „Străzile s-au umplut de femei cu basmale albe pe cap. Înaintau încetul cu încetul în faţa sicriului episcopului. Nici chiar bătrânele nu rămâneau în urmă. Trei şiruri de mâini întinse, de parcă ar fi condus o maşină. Drumul până la cimitir era aşternut cu trandafiri. Şi până la poarta cimitirului se auzea deasupra capetelor cu basmale albe cântarea: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi». Orice i s-ar fi spus acestei mulţimi, orice ar fi încercat să-i facă pentru
17
a se opri, răspunsul era unul: îl înmormântăm pe arhiepiscopul nostru”.
în luna noiembrie a anului 1995 a fost canonizat de Biserica Ortodoxă a Ucrainei.
La 17 martie 1996 s-a făcut oficial strămutarea moaştelor lui, care au fost puse pentru închinarea lumii în biserica cimitirului, afierosită pomenirii Tuturor Sfinţilor. Moaştele sale răspândeau mireasmă negrăită şi mulţi bolnavi s-au vindecat în chip minunat. După trei zile, la 20 martie 1996, moaştele lui au fost duse la biserica Sfintei Treimi. Pomenirea lui s-a rânduit să se facă pe 11 iunie, ziua adormirii sale întru Domnul.
Ştiinţa şi religia
Suntem siguri că în afara lumii materiale există lumea duhovnicească, care cu siguranţă este infinită şi incomparabil mai înaltă. Credem în existenţa fiinţelor duhovniceşti, care au cuget mult mai adânc decât noi, oamenii. Credem din toată inima că mai presus de lumea duhovnicească şi cea materială există un Dumnezeu Mare şi Atotputernic.
Lucrul de care ne îndoim este dreptul ştiinţei de a cerceta prin metodele ei lumea duhovnicească. Fiindcă lumea duhovnicească nu poate fi cercetată prin metodele cu care cercetăm lumea materială. Aceste metode sunt total nepotrivite pentru a cerceta cu ele lumea duhovnicească.
De unde ştim că există lumea duhovnicească? Cine ne-a spus că există? Dacă ne-ar întreba oamenii care nu cred în revelaţia dumnezeiască, le-am răspunde: „Inima noastră ne-a spus-o”.
Este cunoaşterea prin intermediul inimii. Inima noastră nu este doar organul central al sistemului circulator, este şi organul prin care cunoaştem cealaltă lume şi prin care dobândim cunoaşterea superioară. Este organul care ne dă posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu şi cu lumea de sus. Doar în asta nu suntem de acord cu ştiinţa.
Apreciind marile succese şi izbânzi ale ştiinţei, nu ne îndoim deloc de marea ei importanţă şi nu limităm cunoaşterea ştiinţifică. Noi le spunem doar
20
oamenilor de ştiinţă: „Voi nu aveţi posibilitatea ca prin mijloacele voastre să cercetaţi lumea duhovnicească, însă noi putem s-o facem cu inima noastră”.
Există multe fenomene inexplicabile care sunt însă adevărate (după cum este adevărat un anumit fenomen natural) şi care se referă la lumea duhovnicească. Există deci fenomene pe care ştiinţa nu va putea niciodată să le explice, pentru că nu foloseşte metodele potrivite.
Să ne explice ştiinţa cum au apărut profeţiile despre venirea lui Mesia, care s-au împlinit toate. Ne poate spune cum a prezis marele prooroc Isaia, care a trăit cu 700 de ani înainte de naşterea lui Hristos, cele mai importante evenimente din viaţa Lui, şi de aceea a fost numit evanghelistul Vechiului Testament? Poate să ne explice harul vederii cu duhul pe care îl au sfinţii şi să ne spună prin ce metode naturale au dobândit ei acest har şi cum puteau, îndată ce vedeau un om necunoscut, să-i înţeleagă imediat inima şi să-i citească gândurile? Vedeau un om pentru prima oară şi îl chemau pe nume. Fără să aştepte de la vizitator vreo întrebare, dădeau răspuns lucrurilor care-l problematizau. Dacă pot, să ne explice asta. Să ne explice în ce fel preziceau sfinţii marile evenimente istorice, care cu timpul se realizau aşa cum le preziceau.
Nu o să ne poată explica niciodată, fiindcă se află departe de ceea ce constituie baza religiei, departe de credinţă. Dacă citiţi cărţile acelor oameni de ştiinţă care vor să reconsidere religia, veţi vedea cât de superficial văd aceştia lucrurile. Nu înţeleg
21
esenţa religiei şi totuşi o critică. Critica lor nu atinge esenţa credinţei, pe care le este cu neputinţă să o înţeleagă, ci formulele, adică manifestările sentimentului religios. Esenţa religiei şi a credinţei nu o pot înţelege. Însă de ce? Pentru că Domnul Iisus Hristos spune: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu îl va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6,44).
Doar cei care au dobândit Duhul Sfânt, cei în a căror inimă sălăşluieşte Hristos împreună cu Tatăl Lui, cunosc esenţa credinţei. Ceilalţi, oamenii din afară, nu o înţeleg deloc.
Nu vă smintiţi când auziţi cele ce se spun împotriva religiei, de vreme ce aceia care le spun nu înţeleg esenţa ei. Voi, oamenii simpli, care nu aveţi multe legături cu ştiinţa şi nu înţelegeţi mare lucru din filozofie, să vă amintiţi mereu de principiul de bază pe care îl cunoşteau foarte bine primii creştini. Aceia îl socoteau nefericit pe cel ce cunoaşte toate ştiinţele, dar nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi, dimpotrivă, îl socoteau fericit pe cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu, chiar dacă nu cunoaşte absolut nimic din cele omeneşti.
Să păziţi acest adevăr ca pe cea mai mare comoară a inimii voastre, să mergeţi înainte şi să nu vă uitaţi în stânga şi-n dreapta. Cele auzite împotriva religiei să nu ne facă să ne pierdem orientarea. Să ne menţinem credinţa, care este cu adevărat veşnică şi neîndoielnică. Amin.
22
Noi ne putem da viaţa pentru Domnul?
Cu toţii ştiţi bine că există mii de mucenici ai lui Hristos care, urmându-I pilda, şi-au dat viaţa pentru numele Său. Au suferit mucenicii pe care doar mintea diavolească a vrăjmaşilor lui Hristos le putea născoci. Ar fi putut să-şi salveze viaţa, şi totuşi şi-au jertfit-o pentru credinţa lor. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi adus jertfe idolilor, le-ar fi fost date toate bunătăţile pământului, însă, cu toate acestea, şi-au dat viaţa. Nu cumva nu le-a fost dată înapoi, după cum i-a fost dată înapoi şi Domnului Iisus Hristos? Le-a fost dată înapoi, iar acum, în jurul tronului Preaînaltului Dumnezeu, îl slăvesc pe Acela şi se bucură cu o bucurie negrăită şi nesfârşită. Îndată ce şi-au dat viaţa au luat-o înapoi, pentru a se bucura de ea în vecii vecilor.
în fiecare epocă există posibilitatea de a mucenici pentru Hristos. Dar ca un om să-şi dea viaţa pentru Hristos nu înseamnă doar să-şi verse sângele. Fiecare din noi are posibilitatea de a urma exemplul marilor mucenici. Fiecare din noi are posibilitatea să-şi dea viaţa de dragul prietenilor lui. Domnul Şi-a dat viaţa pentru omenirea păcătoasă şi ne-a dat nouă porunca de a ajunge la o asemenea măsură a iubirii, încât să ne dăm viaţa de dragul prietenilor noştri. Dar asta nu înseamnă doar ca omul să moară pentru aproapele său, ci şi să se lepede de sine. Să se lepede de bogăţie, de plăceri, de cinstiri, de slava deşartă şi în general de toate
23
cele cerute de trup. Asta înseamnă să aibă ca scop în viaţă slujirea aproapelui.
Orice om care-L va urma pe Hristos şi îşi va da de bună voie viaţa va fi iubit de Tatăl ceresc. Pe fiecare om care şi-a dat viaţa de dragul prietenilor săi Dumnezeu îl va răsplăti cu veşnica şi negrăita bucurie a împărăţiei Lui. Amin.
Nu sunt suficiente doar faptele bune
Dacă credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru El este cea dintâi şi cea mai importantă poruncă a Legii; dacă a doua poruncă despre iubirea aproapelui izvorăşte din prima şi dacă iubirea aproapelui îşi ia puterea din iubirea de Dumnezeu, atunci asta înseamnă că pentru ca omul să se mântuiască trebuie să-L iubească din toată inima pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi şi cea mai importantă poruncă a Legii.
Dacă nu credem din toată inima în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, atunci mântuire pentru noi nu există.
însă împărăţia lui Dumnezeu este ceva care se câştigă prin strădanie şi Domnul spune: împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11,12).
E nevoie de nevoinţe, e nevoie de trudă, e nevoie să ne silim pe noi pentru a face binele. Trebuie să
24
ne îndepărtăm de rău, de orice nedreptate, şi să ne îndreptăm spre adevăr. E nevoie de luptă pentru a face fapte bune. Doar atunci când cu mari şi stăruitoare strădanii ne vom curăţa inima şi astfel vom atrage harul lui Dumnezeu, atunci când acest har va aprinde în inima noastră iubirea dumnezeiască, iubirea pentru toţi oamenii, care nu urăşte pe nimeni, doar atunci această iubire, împreună cu credinţa, ne va deschide drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar nu sunt suficiente doar faptele bune şi nu e suficientă doar morala, e nevoie şi de credinţă. Fiindcă doar religia, doar credinţa în Dumnezeu şi împărtăşirea cu El ne dă puterea de a face fapte cu adevărat bune şi plăcute lui Dumnezeu. Această putere nu este dată de morală şi mare greşeală fac cei ce cred că putem să înlocuim religia cu o anumită învăţătură morală.
Fapte cu adevărat bune, care sunt plăcute lui Dumnezeu, pot face doar oamenii care sunt luminaţi de harul dumnezeiesc, cei a căror inimă a devenit vas al iubirii autentice pentru semenii lor, dar mai întâi de toate pentru Dumnezeu.
Vedeţi, e cu neputinţă ca omul să se mântuiască doar prin fapte bune, pentru că, dacă credinţa fără fapte este moartă, atunci şi faptele bune fără credinţă sunt de asemenea moarte.
Să ţinem minte asta. Să ţinem bine minte că a ne mântui sufletul înseamnă a dobândi iubire. Fără iubire toate celelalte nu au putere. Iar izvorul iubirii este doar Dumnezeu, căci Domnul Iisus Hristos ne-a arătat o mare taină, adică faptul că Dumnezeu
25
este iubire. După cum soarele este izvorul vieţii pentru toate fiinţele care există pe pământ şi viaţa lor de acesta depinde, aşa şi Dumnezeu este Soarele Dreptăţii, este Iubirea şi Bunătatea, şi doar cei ce primesc în inima lor razele Lui se pot mântui.
Din pricina vieţii pe care o ducem, diavolii au putere asupra noastră. Cu toţii suntem molipsiţi de mândrie, slavă -deşartă şi invidie. Şi asta ce înseamnă? Asta înseamnă că şi noi suntem demonizaţi, că suntem stăpâniţi de demonii mândriei, ai slavei deşarte şi ai invidiei. Există şi astăzi mulţi demonizaţi, există şi printre noi, nu la fel ca cei din Gherghesa, dar totuşi demonizaţi.
Ce putem face noi în acest caz? Trebuie să războim demonii care sălăşluiesc în noi. E nevoie de luptă şi Domnul ne-a arătat în ce fel să-i războim, spunând: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17,21). Să ţinem minte asta. Sfinţii Apostoli au izgonit demonii cu rugăciune şi post. I-au izgonit cu numele lui Hristos.
Duhurile rele au posibilitatea să se unească cu duhul oamenilor păcătoşi şi să-l stăpânească.
Când duhul rău intră în inima omului păcătos începe să-l stăpânească şi să-l chinuiască. Atunci omul acesta devine organ al demonilor şi face voia lor.
26
Să ţinem post înseamnă să ne lepădăm de sinele nostru, de poftele noastre. Asta înseamnă să fim slujitorii voii dumnezeieşti. De asemenea, rugăciunea, care-i poate alunga pe demoni, trebuie să aibă o adâncime profundă, trebuie să fie neîncetată, ca rugăciunea sfinţilor. Această rugăciune trebuie să fie însoţită de pocăinţă.
Să recunoaştem cu smerenie că din cauza vieţii pe care o ducem demonii au putere asupra noastră. Dacă prin acest cuget smerit vom începe de la pocăinţă şi vom cere ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, atunci vom primi harul Lui. Şi atunci vom putea alunga demonii nu numai din inima noastră, ci şi din inimile semenilor noştri. Amin.
De multe ori nu vrem să acceptăm adevărul, care este vădit şi pe care îl înţelegem în adâncul inimii noastre. Ne aşezăm împotriva adevărului, acesta ne împiedică, pentru că drumul pe care-l urmăm nu este drumul dreptăţii. Singuri ne-am ales scopuri pe care vrem să le atingem în viaţă. Şi aceste scopuri sunt departe de cele reale, care sunt sfinţenia şi dreptatea. Astfel şi drumul pe care-l urmăm este după măsura scopurilor noastre. De aceea, când vedem lumina adevărului strălucind în faţa noastră, în primul moment ne pierdem, apoi începem să urâm adevărul, să-l îndepărtăm, iar în final să-l războim.
Acceptăm doar acele învăţături care ne hrănesc plăcerea de sine şi egoismul şi care ne ajută să ne
27
urmăm propriul drum, drumul păcatului. Războim orice lucru care este în contradicţie cu scopurile noastre, orice lucru care cercetează zădărnicia drumului nostru greşit. Războim adevărul fiindcă urmăm învăţăturile pe care noi singuri le-am făurit sau pe care le-am ascultat de la ceilalţi. Acestea sunt în acord cu poftele noastre, pentru a trăi bine
în această viaţă.
Tot ceea ce este în acord cu scopurile noastre şi cu drumul pe care l-am ales îl considerăm adevărat. Îl acceptăm fără rezerve şi îl proiectăm ca argument pentru a susţine convingerile noastre şi învăţăturile greşite pe care le urmăm, care nu sunt în acord cu cele învăţate de Hristos şi care în adâncul inimii noastre ştim că nu sunt corecte. Iar când auzim predica lui Hristos aducem împotriviri cât se poate de multe.
Dumnezeu să ne ferească să devenim asemenea cărturarilor şi fariseilor. Să ne ajute să urmăm mereu calea dreptăţii, în lumina lui Hristos. Amin.
Fiecare va primi după faptele sale
Fiecare va primi după faptele sale şi după măsura curăţiei pe care o are în inimă. Domnul venea la apostolii Lui, venea la mucenici atunci când sufereau chinuri neînchipuite, şi îi întărea. Vine şi acum şi sălăşluieşte în inima oamenilor lipsiţi de răutate şi curaţi. Va veni la sfârşitul
28
vieţii noastre, când sufletul fiecăruia se va despărţi de trup. Venea la apostoli atunci când, după multe chinuri, sufletul lor părăsea trupul, întrucât toţi apostolii, în afară de Sfântul Ioan Teologul, au avut sfârşit mucenicesc. Venea ca să le întâlnească sufletul. La fel va veni să întâlnească sufletele oamenilor buni, drepţi şi curaţi.
Cel ce este Adevărul a arătat lumii adevărul. L-a arătat prin învăţătura Lui, prin minunile, prin chipul Lui dumnezeiesc şi prin iubirea Lui, pe care lumea nu o poate înţelege. Prin iubirea care s-a revărsat pe Crucea de pe Golgota. Să credem că Acela, Domnul nostru Iisus Hristos, este Calea, Adevărul şi Viaţa. Doar El dăruieşte viaţa autentică, curată şi dumnezeiască.
Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Să ţinem bine minte aceste cuvinte. Acela este Calea noastră către Dumnezeu, Calea către împărăţia cerurilor. Nimeni n-a venit vreodată la Tatăl decât prin Calea aceasta. Să ţinem bine minte asta. Din toată inima noastră să credem în El, să păzim poruncile Lui. Să luăm hotărârea statornică de a urma calea pe care El ne-a arătat-o. Doar atunci vom putea să venim la Tatăl şi ni se va deschide împărăţia lui Dumnezeu. Aşa să ne învrednicească Preabunul şi Milostivul Domn al nostru, Iisus Hristos. Amin.
29
Cântarea dragostei
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Corinteni 13, 12). Toate cunoştinţele noastre, care acum ni se par atât de clare şi limpezi, nu sunt nimic altceva decât o lumină slabă într-o oglindă neclară. Iar atunci, când va veni vremea deplinei descoperiri, vom vedea adevărul faţă către faţă. Atunci vom avea cunoaşterea deplină, după cum ne-o va descoperi Dumnezeu. După cum despre Dumnezeu nu există nimic ascuns în lume, nu va exista nici pentru mine nimic ascuns, atunci le voi cunoaşte pe toate cu deplinătate. Iubirea ni le va descoperi pe toate.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (1 Corinteni 13, 13). Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt viaţa noastră, cu acestea trebuie să trăim. Sunt sprijinul nostru, suflarea noastră. Însă să ţinem minte: deşi credinţa este mare şi nădejdea binecuvântată, mai presus de acestea este dragostea. Să dobândim dragostea lui Hristos, să ne curăţim inima şi să facem în ea loc dragostei. Amin.
30
Niciodată nu este târziu pentru a ne pocăi
Niciodată, niciodată nu este târziu pentru ca omul să înceapă noua viaţă întru Hristos, drumul sfinţeniei, prin păzirea poruncilor. Chiar şi atunci când ne aflăm la sfârşitul vieţii noastre, avem putinţa să ne pocăim cu adevărat şi Dumnezeu să ne ierte toate păcatele pe care le-am făcut odinioară, oricât de multe ar fi fost, fiindcă Domnul doar asta aşteaptă, să ne pocăim.
Domnul, precum şi înaintemergătorul Lui, Ioan, îşi începe predica spunând: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3, 2). Fiecare zi a vieţii noastre ne aduce mai aproape de Judecată, când pentru noi se va deschide sau se va închide pentru totdeauna împărăţia lui Dumnezeu. Să ne amintim asta şi să o avem mereu în minte. Să nu pierdem timpul, să nu ne risipim ultimele zile şi ore ale vieţii noastre. Fie şi la sfârşit să ne pocăim, pentru multele noastre păcate pe care le-am făcut odată, când ne-am risipit viaţa în zadar.
Nu este târziu nici măcar în ultimul ceas al vieţii noastre să ne pocăim şi să începem o viaţă nouă, prin păzirea poruncilor lui Hristos. Să ne amintim că Domnul îi cheamă pe toţi oamenii, zicând: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).
31
Despre patima diavolească a mândriei
Mândria este patimă diavolească şi este caracteristică adulţilor. Copiii nu o cunosc. Nu au ceva pentru care se pot mândri, văd că sunt mici şi neputincioşi şi au nevoie de ocrotirea şi îngrijirea celor mari.
Copiii nu se mândresc, nu există loc de mândrie în inima lor lipsită de răutate. Mândria se cuibăreşte în inima adulţilor. Este pentru noi ca veninul cobrei, cu care noi înşine ne otrăvim. Mândria este păcat ucigător şi constituie ipostasul duhovnicesc al diavolului. Patimile mândriei şi slavei deşarte sunt străine copiilor.
Să dobândim smerenia. Smerenia ne face să fim precum copiii. Dacă nu vom avea smerenie şi nu ne vom lepăda de mândrie şi egoism, dacă nu ne vom smeri şi nu vom deveni precum copiii, nu vom intra în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă nu spunem sinelui nostru: „Eşti plin de patimi, de mândrie, de invidie, de egoism. Eşti necurat, pe toţi îi invidiezi şi te socoteşti pe tine superior”; dacă nu-i spunem aşa sinelui nostru, înseamnă că n-am făcut niciun pas spre împărăţia cerurilor. Doar atunci când vom recunoaşte că suntem total nefolositori, doar atunci vom intra pe drumul ce conduce la ceruri.
Doar atunci când spui cu sinceritate: „O, Doamne al meu, cu adevărat sunt un nimic”, doar atunci Domnul va începe să lucreze în tine. Atunci în sufletul tău va înflori ceva sfânt, curat şi frumos.
32
Aşa deci! Dacă nu ne vom smeri şi nu vom deveni precum copiii, dacă nu vom dobândi această mare şi dumnezeiască virtute, care se numeşte smerenie, nu vom putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Să ţinem minte asta. Să întipărim adânc în inima noastră mândră acest cuvânt al lui Hristos şi să apucăm pe drumul smereniei. Amin.
E nevoie de stăruinţă în înfăptuirea binelui
Trebuie să alegem drumurile vieţii noastre serios şi responsabil. Atunci când alegem drumul lui Hristos trebuie să ne gândim şi cu mintea şi cu inima dacă vom fi statornici pe acest drum pe care l-am ales, dacă suntem hotărâţi să urmăm drumul Crucii, drumul greu al durerii şi suferinţei. Când vedem că în inima noastră nu există statornicie, că într-o zi urmăm calea lui Dumnezeu şi în ziua următoare ne ademeneşte lumea, atunci să nu minţim în faţa lui Dumnezeu, zicând: „Da, Doamne”, şi apoi să nu mergem.
Să nu fim ca acei oameni şovăitori care-şi părăsesc drumul. Să nu fim ca al doilea fiu, care a spus „Da, Doamne” şi nu s-a dus. Ci cu statornicie şi smerenie să urmăm calea lui Hristos şi să nu o părăsim.
Să ne revenim, să ne pocăim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu cu hotărârea de a-L urma. Să ne conducem deci paşii pe greul drum al Crucii. Amin.
33
Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? (Luca 9, 55)
Înfricoşător lucru este vrăjmăşia şi despărţirea dintre oameni. Samarinenii şi iudeii nu vorbeau între ei, dar o despărţire şi mai mare între oameni există în epoca noastră. Omenirea este împărţită în popoare şi state, încă şi între oamenii de acelaşi neam există separare în diferite grupuri sociale. Şi peste tot există vrăjmăşie, vrăjmăşie care îşi are cauza în diferenţele politice, sociale, culturale şi religioase care există între diferite popoare.
Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? (Luca 9, 55). Nu ştiţi că duhul creştinului este duhul iubirii pentru toţi oamenii, duhul unităţii şi armoniei, şi nu al despărţirii şi dividerii? Doar iubirea dumnezeiască îi poate uni pe oameni. Cred că şi mulţi dintre voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi.
De multe ori suntem gata să-L rugăm pe Dumnezeu să-i piardă pe cei ce ne fac rău, vrem să cadă peste ei toate durerile şi chinurile şi nu suntem deloc mulţumiţi când vedem că Dumnezeu şi pe ei îi rabdă. Uităm cuvântul lui Dumnezeu: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Evrei 10, 30). Doar Atotcunoscătorul Dumnezeu are dreptul să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Iar noi nu ne putem răzbuna pe nimeni, nici să îndrăznim a-L ruga pe Dumnezeu să-i pedepsească pe oamenii pe care noi îi antipatizăm şi care ne deranjează.
34
Domnul ştie pe cine şi când să pedepsească, pe cine şi când să se răzbune. Iar noi trebuie să tăcem şi să nu-L rugăm pe Domnul să arunce cu foc şi să-i ardă pe oamenii pe care El îi rabdă. Să ne intre bine în cap că samarinenii nu L-au primit şi să ne amintim de cuvintele pe care le-a spus Domnul apostolilor: Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Amin.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21)
După cum este sădită floarea, după cum se alcătuieşte embrionul în pântecele mamei, în acelaşi chip tainic începe să devină realitate împărăţia lui Dumnezeu în sufletul creştinului. Şi taina aceasta este şi mai adâncă decât taina naşterii şi dezvoltării organismelor vii. Aici harul dumnezeiesc lucrează în inima însetată de adevăr, în inima care-L iubeşte pe Hristos. Acest har naşte în noi virtuţile şi ne conduce la desăvârşirea duhovnicească, care devine împărăţia lui Dumnezeu în noi. Nu ştim cum lucrează harul dumnezeiesc în inima noastră, deseori energiile lui sunt cu totul neobservate şi totuşi harul lucrează, lucrează neîncetat. Dumnezeu clădeşte neîntrerupt în sufletul nostru marea şi slăvita lui împărăţie. Nu există taină mai mare ca aceasta.
Nu cunoaştem căile harului dumnezeiesc, după cum agricultorul nu cunoaşte în ce fel devine sămânţa
35
spic. Se culcă seara şi se trezeşte dimineaţa, îşi face treaba şi sămânţa răsare şi creşte. El doar aşteaptă să vină vremea secerişului. La fel se întâmplă şi în viaţa noastră duhovnicească. Nu ştim cum se săvârşeşte marea taină a desăvârşirii noastre duhovniceşti lucrate de Dumnezeu.
Gândurile, aspiraţiile, faptele şi întâmplările vieţii noastre pe care noi le-am socotit neînsemnate, toate acestea sunt călăuzite de pronia dumnezeiască.
Vom înţelege că toată viaţa noastră am fost îndrumaţi de Dumnezeu, am fost îndrumaţi în chip minunat spre împărăţia Lui. Aşa se descoperă în inima noastră împărăţia cerurilor. Dumnezeu o arată în noi. Să fim cu luare-aminte la cele ce se petrec în viaţa noastră şi mai presus de toate să ne păzim a cârti împotriva lui Dumnezeu. Să răbdăm fără cârtire necazurile şi patimile, fiindcă prin acestea se zideşte în inima noastră împărăţia lui Dumnezeu. Să-I mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru toate, şi pentru întâmplările plăcute, şi pentru cele neplăcute din viaţa noastră. Amin.
Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere (1 Corinteni 4, 20)
Care este această împărăţie a lui Dumnezeu despre care vorbeşte? Este împărăţia lui Dumnezeu care există în noi, care se descoperă în sufletul fiecărui creştin autentic încă de aici de pe
36
pământ, şi nu doar după înfricoşătoarea Judecată a Domnului. Aşadar despre această împărăţie a lui Dumnezeu vorbeşte aici dumnezeiescul apostol. Şi această împărăţie a lui Dumnezeu în inima noastră „nu stă în cuvânt… ci în putere”. Şi asta înseamnă că nu din cuvintele noastre se vede dacă participăm sau nu la viaţa dumnezeiască şi veşnică, ci din puterea duhovnicească. Şi dacă avem sau nu această putere o arată viaţa noastră, faptele noastre.
Sunt mulţi asemenea „ritori” care par puternici în cuvânt, care prin iscusinţa limbii atrag inimile oamenilor. Dar ale căror oameni? Ale celor care sunt fermecaţi de formele exterioare. Căci doar forme există în cuvintele acestor „ritori”, doar forme şi nu putere, putere nu există deloc.
Cuvântul omenesc îşi dobândeşte puterea, adică puterea duhovnicească autentică, care pătrunde adânc în inimile oamenilor, prin harul Sfântului Duh. Doar cuvântul oamenilor care trăiesc întru Duhul Sfânt are putere adevărată, care înrobeşte inimile celor care-l ascultă. E puterea lui Dumnezeu, puterea Sfântului Duh. Oamenii, atunci când devin părtaşi ai acestei puteri se sfinţesc, dobândesc inimă curată, iubire de bine şi adevăr şi urăsc răutatea şi minciuna. Doar în inima unor asemenea oameni se descoperă puterea lui Dumnezeu şi această putere nu este a lor, ci este puterea Sfântului Duh care sălăşluieşte în ei.
Trandafirul nu vorbeşte, ci răspândeşte mireasmă puternică. La fel şi noi trebuie să răspândim mireasmă duhovnicească, mireasma lui Hristos.
37
Să se simtă de departe mireasma faptelor noastre bune, curate, drepte şi pline de dragoste. Doar în felul acesta se poate arăta împărăţia lui Dumnezeu care există în inimile noastre, se poate arăta nu „în cuvânt”, ci „în putere”. Amin.
Cum putem simţi nemurirea
Cu câteva zile în urmă mă aflam pe drumul ce duce la Kiev şi am văzut nişte oameni care mergeau pe marginea drumului. În faţă un bătrân înalt, iar în spate femei tinere şi bătrâne, cu bastoane şi desagi. Pasul le era ritmic, nu se grăbeau.
Mergeau de săptămâni şi luni întregi. I-am întrebat de unde sunt. Toţi erau de departe. Erau între ei şi oameni care merseseră pe jos trei mii de kilometri.
Ce-i făcea să meargă la Kiev?
Setea de adevăr, setea de nemurire. E greu pentru ei să trăiască în această lume mincinoasă, în lumea violenţei, a nedreptăţii, a minciunii şi a răutăţii. Viaţa lor este de nesuportat. Văd cum în viaţa aceasta cei vicleni şi necinstiţi de multe ori huzuresc, pe când cei blânzi şi smeriţi ridică crucea grea a patimilor. Inima lor nu acceptă o asemenea nedreptate. Ei cred din tot sufletul că există nemurire. Cred că acolo unde sălăşluieşte Dumnezeu, pe tronul Tatălui Ceresc, împărăţeşte dreptatea. Că acolo şi doar acolo există odihnă, acolo există iubire dumnezeiască.
38
în întuneric inima lor este însetată de Lumină. După cum orice fiinţă vie doreşte lumina, la fel şi sufletele lor, sub povara chinurilor, caută Lumina Dreptăţii. Şi pentru a găsi această Lumină merg şi trei mii de kilometri pe jos.
Destinaţia lor era Lavra Peşterilor de la Kiev, unde atâţia sfinţi au răbdat durerea ascezei. Scopul lor era să simtă nemurirea, fiindcă ştiau că sfinţii nu mor, că stau înaintea tronului Celui Preaînalt şi mijlocesc pentru noi. De aceea merg oamenii la mănăstiri, pentru ca inima lor să se umple de Lumină, să afle pacea în locul unde Sfinţii noştri Părinţi, care L-au iubit pe Hristos mai mult decât pe tatăl şi pe mama lor, şi-au purtat Crucea şi L-au urmat, au găsit bucurie şi pace. Şi-au lăsat casele, fraţii şi părinţii din iubire pentru Hristos şi au primit de o sută de ori mai mult, devenind moştenitori ai Vieţii Veşnice.
Acest cuvânt al Domnului este nemincinos. Vă încredinţez că atunci când i-am lăsat pe copiii mei şi i-am încredinţat lui Dumnezeu, Acela s-a îngrijit de ei. Copiii au crescut cum se cuvine şi cred că eu nu i-aş fi putut îngriji atât de bine. Iar Domnul mi-a dat de o sută de ori mai mulţi copii. Pe voi toţi. Mi-a dat inimile voastre, pentru că ştiu cât de mult mă iubiţi şi eu răspund iubirii voastre cu iubirea mea fierbinte. Atât de mulţi copii mi-a dat Dumnezeu!
Oamenii credincioşi vizitează mănăstirile pentru a-i cinsti pe cei care au suferit pentru Hristos chinuri de nedescris.
39
Despre buna creştere
Sfântul Ioan Gură de Aur rosteşte cuvinte foarte înfricoşătoare despre părinţii care nu se îngrijesc să le dea copiilor lor o educaţie creştină corectă. „Pe aceşti părinţi (şi să nu creadă cineva că ceea ce spun este rezultatul mâniei) i-aş numi mai răi chiar decât ucigaşii de copii, fiindcă aceştia din urmă despart trupul de suflet, pe când aceia, ducând pe un drum greşit atât sufletul cât şi trupul, îi aruncă în focul iadului”.
Cel ce nu se îngrijeşte să-şi crească cum se cuvine copiii va da socoteală lui Dumnezeu.
În vecii vecilor vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu cei care-i învaţă pe copiii lor evlavia. Iar blestemul lui Dumnezeu va veni peste oamenii ai căror părinţi nu i-au învăţat ce înseamnă viaţa creştină autentică. Spuneţi-mi ce se va întâmpla cu fiica voastră, care acum şi-a predat trupul desfrânării şi după aceea va deveni soţie şi va face copii? Va fi această familie binecuvântată de Dumnezeu? Nu, cu siguranţă nu. Va fi neam necuvios şi războitor împotriva lui Dumnezeu.
Gândiţi-vă cât de cumplit este un asemenea lucru. Cât de mare este răspunderea voastră în faţa lui Dumnezeu dacă nu vă veţi educa copiii cum se cuvine şi nu vă veţi strădui să cultivaţi în ei morala creştină autentică.
în ce fel să o cultivăm? poate veţi întreba. Aşa cum au făcut-o creştinii din primele secole. Încă de
40
la vârsta fragedă îi învăţau pe copiii lor să se roage, să iubească Biserica, să postească şi să participe la Sfintele Taine. Copiii învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi. Părinţii nu le îngăduiau niciodată copiilor să stea la masă fără ca mai înainte să spună rugăciunea. Se străduiau să-i înveţe pe copiii lor că orice faptă, orice pas pe care-l face creştinul, trebuie să-l facă cu semnul Crucii şi rugăciune.
Nefericit este cel ce nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi fericit cel care-L cunoaşte, chiar dacă nu ştie nimic altceva în lumea aceasta.
Să nu credeţi însă că prin asta vă este oprit să oferiţi copiilor voştri educaţie în toate domeniile. În niciun fel. Marii Părinţi şi învăţători ai Bisericii, în anii tinereţii lor se preocupau cu mult zel de filozofie şi alte ştiinţe. Marii ierarhi, precum Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, au fost oameni cu multă educaţie. Şi copiii voştri trebuie să fie educaţi. Doar să nu limitaţi educaţia lor la înţelepciunea dinafară, la înţelepciunea acestei lumi. Să înveţe totodată şi înţelepciunea şi adevărul de sus. Să înveţe Legea lui Dumnezeu şi poruncile lui Hristos, să înveţe evlavia, cum să aibă mereu în minte aducerea aminte de Dumnezeu şi calea creştină dreaptă. Doar atunci copiii voştri nu se vor pierde pe căile înţelepciunii omeneşti, doar atunci mai presus de toate vor avea mereu înţelepciunea creştină, cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşadar, în felul acesta trebuie să ne educăm copiii.
în ce fel trebuie să faceţi asta, încât să sădiţi în ei morala creştină? Mai întâi prin exemplul vostru,
41
căci prin exemplul părinţilor sunt educaţi copiii. Orice cuvânt ai spune, oricât de bun pedagog ai fi, asta e nimic în faţa exemplului pe care copiii îl văd la părinţii lor. Spuneţi-mi, când vor creşte pot deveni oameni buni acei copii care văd la părinţii lor un exemplu rău? Vor fi cuvioase fiicele voastre dacă voi le daţi exemplul unei vieţi desfrânate? Vor fi oameni curaţi şi cinstiţi copiii voştri dacă de mici nu-i învăţaţi ce înseamnă cinstea?…
Veţi da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru exemplul rău pe care-l daţi copiilor voştri, pentru certurile care se petrec în faţa lor, pentru bârfele pe care aud că le spuneţi. Dacă voi înşivă faceţi asta, atunci copiii voştri ce vor putea învăţa de la voi?
Creştinii din primele secole îi învăţau pe copii încă de mici să se roage şi să citească Sfânta Scriptură. Iar astăzi lumea spune: „Copiii să se preocupe de rugăciuni şi psalmi? Acestea sunt pentru călugări şi bătrâni. Copiii au nevoie de jocuri, au nevoie de bucurie”.
Uitaţi ceea ce Sfântul Tihon de Zadonsk a spus cu aceste cuvinte foarte simple: „Vlăstarul tânăr, acolo unde îl apleci, acea înclinare o va lua, un vas nou depinde dacă va lua miros frumos sau urât de conţinutul cu care-l umpleţi, punând în el fie arome, fie mizerie”.
Dacă oferiţi copiilor voştri mizerie, sufletele lor vor împrăştia duhoare. Iar dacă le umpleţi cu mireasma lui Hristos, vor răspândi mireasmă în faţa oamenilor, vă vor da bucurie şi mângâiere. Mama, cea mai iubită persoană pentru copil, izvor de blândeţe
42
şi sensibilitate, stă rugându-se în faţa icoanei lui Hristos. Copilul priveşte când la ea, când la icoană, şi nu are nevoie de explicaţii lungi despre ce înseamnă asta. Iată, aceasta este prima lecţie tăcută a cunoaşterii lui Dumnezeu. Aceasta este prima şi cea mai importantă lecţie de evlavie. Astfel de lecţii puteţi şi trebuie să le daţi mereu copiilor voştri.
Trebuie să vă apăraţi copiii de necurăţii şi stricăciune. Nu trebuie să-i lăsaţi să citească romane pline de scene senzuale sau să-i lăsaţi să urmărească diferite privelişti şi reprezentări fără conţinut. Să nu le îngăduiţi să se distreze, să meargă la teatre şi cinematografe. Ceea ce trebuie să-i învăţaţi este o viaţă liniştită, în hărnicie, lângă casă.
Şi altceva pe care nu trebuie să-l uitaţi niciodată. Nu-i bine să-i creşteţi pe copiii voştri fără pedepse. Trebuie să aveţi mereu în minte faptul că mare greşeală fac părinţii care-i adoră pe copiii lor, le îngăduie toate şi nu-i pedepsesc atunci când e nevoie.
Marele nostru ierarh, Sfântul Tihon de Zadonsk, spune: „Copiii care nu cunosc pedeapsa, atunci când cresc devin precum armăsarii, sălbatici şi nedomesticiţi. De aceea, creştine, să-i iubeşti pe copiii tăi şi să-i pedepseşti. Acum când sunt mici, să sufere trupeşte pentru ca după aceea să nu sufere din pricina lor inima ta. Să-i faci acum tu să plângă, ca să nu te facă mai târziu aceştia să verşi lacrimi. Însă trebuie măsură în toate, pentru că măsura este ceva necesar şi vrednic de laudă”.
Măsură e nevoie şi în pedeapsă, după cuvântul ierarhului. De aceea nu trebuie să-i pedepsim pe
43
copii cu furie şi mânie, ci cu dragoste şi compasiune. Atunci copiii vor înţelege că facem asta din iubire, vor înţelege că merită pedeapsa. Se vor folosi din aceasta şi se vor îndrepta.
Vedeţi cât de mare este rolul vostru în această lucrare a creşterii copiilor. Vedeţi că datoria şi lucrarea mamei este cu adevărat sfântă. Nu există pentru mamă datorie mai mare şi lucrare mai sfântă, pentru care ea este responsabilă înaintea lui Dumnezeu, decât cea a creşterii copiilor. Lui Dumnezeu veţi da socoteală şi mânia Lui se va revărsa asupra urmaşilor voştri dacă sunteţi nesârguincioşi în această lucrare. Şi atunci vor începe chinurile voastre şi veţi vărsa lacrimi amare şi veţi suspina văzându-i pe copiii voştri.
Aşadar „nu nesocotiţi pe unul din aceştia prea mici”. Îngrijiţi-vă de copiii voştri, fiţi pentru ei exemplu de viaţă creştină autentică, şi binecuvântarea Domnului în vecii vecilor va fi cu voi cu toţi şi cu copiii voştri.
Robii păcatului şi robii dreptăţii
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola lui către Romani, spune următoarele: Mulţumim însă lui Dumnezeu că (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi, şi izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii (6,17-18).
44
Au fost robi ai păcatului şi au devenit robi ai dreptăţii. Adică în ei, în mintea şi în inima lor, s-a întâmplat o schimbare radicală şi mântuitoare pentru sufletul lor. S-au eliberat din robia păcatului şi au devenit robi ai dreptăţii. De aceea îi mulţumeşte Apostolul Pavel lui Dumnezeu.
Ştiţi cu toţii că alcoolicii devin treptat robi ai băuturii, iar fumătorii împătimiţi robi ai ţigărilor. Şi după aceea pentru nimic în lume nu se mai pot lăsa de acest obicei. În mod asemănător, omul care continuă să păcătuiască devine cu timpul rob al păcatului. Ce înseamnă în general să fie cineva rob? înseamnă că se află sub puterea altuia şi face voia aceluia. Robul nu are voie proprie, ci face voia stăpânului său. La fel şi oamenii care se supun păcatului devin robi ai păcatului. Păcatul, cu cât se repetă mai des, cu atât devine obicei mai puternic al păcătosului. Îi stăpâneşte voia, simţurile şi gândurile. Îl înrobeşte şi îl ţine sub puterea lui, aşa cum băutura îl ţine sub puterea ei pe sărmanul alcoolic. Astfel, omul care s-a obişnuit cu păcatul devine încetul cu încetul în întregime rob al păcatului.
Asta înseamnă că se află în slujba diavolului, că ascultă de el, fiindcă diavolul este tatăl oricărui păcat şi al oricărei minciuni.
Păcatul este ca mlaştina care-i atrage în cursă pe oamenii neatenţi. Când omul se străduieşte să iasă cu mişcări bruşte, se afundă din ce în ce mai mult, până când piere sub nămol.
în acelaşi fel lucrează păcatul în sufletul omului. Atunci când se întâmplă ca o dată să nu urmeze
45
pocăinţa, se înrădăcinează în sufletul păcătosului, şi acesta cade inevitabil şi în alte păcate. Astfel păcatul devine obicei, şi acest drum al păcatului este urmat inevitabil de omul care devine de-acum rob al lui.
Şi ce înseamnă ca omul să fie rob al dreptăţii? E invers decât înrobirea în păcat. Deci rob al dreptăţii devine cineva în acelaşi fel în care sărmanii noştri fraţi devin robi ai păcatului. Fiecare faptă bună şi fiecare rugăciune fierbinte făcută cu cucernicie lasă urme în sufletul omului, îi sfinţeşte inima. Iar dacă faptele bune, cuvântul adevărat şi lucrările milosteniei se repetă des, atunci dorinţa de a le săvârşi devine din ce în ce mai mare în sufletul omului. Bunătatea şi dreptatea devin obicei şi se înrădăcinează adânc în el, şi cu cât mai multe fapte bune face omul, cu atât mai mult îi este stăpânită inima de această dorire dumnezeiască de a face binele. În cele din urmă aceasta îl înrobeşte pe om.
Harul pe care-l dă Dumnezeu pentru orice faptă bună ne întăreşte, ne ajută să urmăm calea dreptăţii, calea binelui. Cu cât se înmulţesc faptele noastre bune, cu atât mai adânc se înrădăcinează dorinţa noastră de a le săvârşi. În final, faptele iubirii devin firea noastră şi ne luminează întreaga fiinţă. Simţim în inimă roadele acestor fapte şi astfel, fără să ne dăm seama, devenim robi ai dreptăţii.
Şi ce înseamnă să ne încredinţăm mădularele robiei dreptăţii? înseamnă să ne lepădăm de toate patimile noastre păcătoase şi de cererile pătimaşe ale trupului nostru. Să ne înfrânăm mădularele trupului, să le păzim de păcat şi să le conducem spre
46
drumul dreptăţii şi sfinţeniei. Asta înseamnă că trebuie să părăsim casa desfătării şi să ne sălăşluim în casa plângerii.
înseamnă de asemenea să supunem toate poftele trupului nostru şi să dobândim putere peste mădularele lui. De pe drumul nedreptăţii să le îndreptăm pe calea sfinţeniei şi curăţiei, să le punem în întregime în slujba dreptăţii.
V-am explicat aşadar ce înseamnă robia păcatului şi ce este robia dreptăţii. Şi acum vreau să vă întreb: pot despre voi, despre turma mea de aici din enoria Tambov, să spun ceea ce a spus Apostolul Pavel despre creştinii din Roma, mulţumindu-i pentru aceştia lui Dumnezeu? Pot să spun despre voi că, pe când mai demult aţi fost robii păcatului, acum ascultaţi de Legea lui Hristos, de învăţătura pe care cu atâta trudă mă străduiesc să v-o predau?
Ştiu bine că n-aţi părăsit cu toţii robia păcatului şi n-aţi devenit cu toţii robi ai dreptăţii. N-aţi ajuns la starea în care inima voastră să se teamă şi să suspine. Să nu curgă doar lacrimile mele, ci şi din ochii voştri să se verse lacrimile pocăinţei şi ale zdrobirii pentru necurăţia sufletului. Să vă amintiţi că viaţa este scurtă şi în orice clipă poate veni moartea. Să aveţi mereu în minte cuvântul Domnului Iisus Hristos: Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse….Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind (Luca 12, 35-37).
Vă doresc tuturor să vă găsească veghind la înfricoşătoarea Judecată Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi lauda,
47
împreună cu Cel fără de început Părinte al Lui şi cu Sfântul Duh.
Despre cârtire
De multe ori şi noi cârtim împotriva lui Dumnezeu, ne ridicăm contra Lui şi îl criticăm, zicând: „De ce, Doamne, mă pedepseşti?”. Noi nu cunoaştem şi nu conştientizăm greşeala noastră, însă Dumnezeu vede mizeria inimii noastre şi ne pedepseşte pe bună dreptate.
Cârtirea împotriva lui Dumnezeu este un păcat foarte grav şi pentru ea Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni. Vă amintiţi de exemplul din Vechiul Testament, din cartea Ieşirii. Poporul lui Israel mergea prin pustie şi avea poftă de carne şi de alte mâncăruri din Egipt. Atunci s-a ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron şi a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu. În vreme ce Dumnezeu le trimitea hrană dumnezeiască, mană, aceştia spuneau: Sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă (Numeri 21,5). A început să cârtească tot poporul şi asta e mai rău decât cârtirea unui singur om. Cârtirea poporului este un păcat foarte grav în faţa lui Dumnezeu. Şi Domnul a pedepsit aspru poporul lui Israel pentru acest păcat. Le-a trimis şerpi veninoşi care i-au muşcat şi mulţi dintre ei au murit.
Atunci când noi cârtim împotriva lui Dumnezeu, diavolul ne înmulţeşte necazurile. De ce face asta?
48
Pentru ca nu cumva cârtirea noastră împotriva lui Dumnezeu să devină şi mai mare. Dar de la cei care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru mustrarea Lui diavolul fuge ca un câine alungat cu beţe.
Să-I mulţumiţi mereu lui Dumnezeu. Trebuie să-I mulţumim pentru toate, pentru binefacerile, mustrările şi pedepsele Lui.
Iată lecţia pentru noi, cum trebuie să primim necazurile, ce trebuie să facem când ne pierdem averea, locul de muncă, poziţia socială sau chiar şi respectul celorlalţi. Trebuie să spunem şi noi ca Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21). Este un mare bine când Domnul ne smereşte, când ne eliberează de patimile mândriei şi ale slavei deşarte.
Despre rugăciune
Două condiţii există pentru ca rugăciunea noastră să fie primită de Dumnezeu. Mai întâi de toate e nevoie de credinţă adâncă şi mare în Domnul, să credem din tot sufletul în Cel căruia ne rugăm. Iar a doua, să nu existe nici urmă de îndoială, nicio şovăire a inimii, ci doar credinţă, credinţă în mila infinită a lui Dumnezeu. Doar rugăciunea ieşită din inimă, care este plină de nădejde şi credinţă, este ascultată de Dumnezeu.
În afară de asta, rugăciunea are nevoie de stăruinţă. Trebuie să ştim că nu vom primi imediat ceea
49
ce cerem. Trebuie să arătăm că este statornică nădejdea pe care o avem în Dumnezeu şi stăruinţa în cele ce cerem.
Să ne rugăm mereu, fiindcă astfel ne porunceşte Apostolul Pavel: Rugaţi-vă neîncetat (I Tesaloniceni 5,17). Ce înseamnă să ne rugăm neîncetat?
Nu avem şi noi grijile noastre zilnice, e posibil să ne ocupăm doar cu rugăciunea? Porunca aceasta pare imposibil de realizat. Şi totuşi este realizabilă şi uşor de pus în practică, fiindcă Domnul Iisus Hristos nu cere nimic irealizabil de la noi.
însă cum să aplicăm în viaţa noastră această poruncă valabilă pentru toţi creştinii? Să ne rugăm neîncetat nu înseamnă doar să citim rugăciuni, să batem metanii şi să mergem la biserică. Lucrurile nu stau aşa. Rugăciunea neîncetată putem s-o facem mereu şi oriunde ne-am afla. Singurul lucru de care avem nevoie este ca inima noastră să aibă dispoziţie pentru rugăciune. Să fie smerită şi să plângă neîncetat pentru nevrednicia şi păcătoşenia ei. Să fie plină de frică în faţa măreţiei lui Dumnezeu, pe care-L ofensăm cu păcatele noastre.
în fiecare lucrare a noastră ne putem ruga, doar să existe dispoziţie pentru rugăciune, inima noastră să-L dorească pe Domnul şi atunci porunca pe care ne-a dat-o apostolul poate fi uşor realizată.
Esenţa rugăciunii este să ne predăm în întregime lui Dumnezeu, să ne rugăm Lui din toată inima şi rugăciunea să fie plină de credinţă şi nădejde nezdruncinată. Însă aşa se roagă majoritatea oamenilor? Cu siguranţă nu. Rugăciunea noastră este doar
50
repetarea unor cuvinte pe care le-am memorat şi, în vreme ce le rostim, duhul nostru nu se roagă, ci repetă mecanic, fără să se gândească la cele pe care le cere. Noi înşine nu ascultăm rugăciunile noastre, şi dacă nu le ascultăm noi, atunci cum vrem ca Dumnezeu să le audă pe cele pe care le cerem?
Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie şi ce ne este de folos. Ne dă mereu cele de care avem nevoie.
Când Dumnezeu trimite nenorocirea care cuprinde întregul popor, atunci întregul popor trebuie să-L implore pentru mântuire. Trebuie ca toţi să facă ceea ce au făcut odată locuitorii cetăţii Ninive, când au aflat de la prooroc că Dumnezeu a hotărât distrugerea acesteia. Ce au făcut atunci? Tot poporul trei zile şi trei nopţi s-a rugat din tot sufletul. Şi întrucât s-au rugat toţi, Dumnezeu s-a îndurat de ei.
Trebuie să ne rugăm mereu şi neobosit, având în minte cuvintele Domnului: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide (Matei 7,7-8).
Aşadar să ne rugăm neîncetat şi să batem neobosiţi la uşa îndurării dumnezeieşti. Să ne rugăm nu doar pentru noi, ci şi pentru cei ce nu se roagă Lui. Rugăciunile noastre vor fi ascultate şi Domnul ne va răsplăti după mare mila Lui.
51
Despre credinţă
De fiecare dată înainte ca Hristos să vindece pe cineva, îl întreba pe omul respectiv dacă crede. Şi doar dacă acela credea făcea minunea Lui.
Evanghelia spune că în locurile Sale natale, la Nazaret, Hristos nu putea face minuni, fiindcă locuitorii de acolo îl cunoşteau de mic copil şi nu credeau în El. Şi se mira de necredinţa lor [Marcu 6, 6).
Vedeţi deci că condiţia necesară pentru ca omul să primească harul şi să scape de boală este credinţa. De ce? Pentru că de fiecare dată când se întâmplă o minune lucrează Sfântul Duh şi pentru ca omul să primească Duhul Sfânt e nevoie de inimă deschisă, şi inima este deschisă de credinţă. După cum pentru captarea undelor radio e nevoie neapărat de antenă, la fel şi pentru primirea harului dumnezeiesc este nevoie de o inimă curată şi plină de credinţă.
Domnul nu impune nimănui harul Său. Domnul cere credinţă, nădejde şi dragoste, şi doar atunci dă harul Lui, când inima omului, prin credinţă, se deschide în faţa Sa. Acest lucru este mare taină şi această taină se petrecea de fiecare dată când Hristos făcea minuni. Domnul le spunea ucenicilor Lui: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16). Acest lucru este foarte important. Vedeţi, doar cel ce crede se va mântui, pe când cel ce nu crede va fi osândit.
Apostolul Pavel spune că toată esenţa mesajului evanghelic se află în nădejde, credinţă şi dragoste.
52
Prin urmare trebuie să avem credinţă puternică şi nezdruncinată pentru a fi creştini şi moştenitori ai harului dumnezeiesc.
Şi ce este credinţa? Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11,1), spune Apostolul Pavel. Aşadar credinţa este încredinţarea că într-adevăr cele pe care nu le vedem există. Este „încredinţarea celor nădăjduite”, adică încredinţarea că într-adevăr cele în care nădăjduim vor deveni realitate.
Dacă voi credeţi în electron fără să-l vedeţi, atunci cu ce drept spuneţi că credinţa noastră în Dumnezeu, pe care de asemenea nimeni nu L-a văzut, este ilogică?
Doar cu inima curată îl poate vedea cineva pe Dumnezeu.
Deci să nu se tulbure inima voastră de cele spuse de oamenii de ştiinţă împotriva credinţei. Ştiinţa să urmeze drumul ei, cercetând firea. Noi urmăm altă cale calea credinţei, prin care cunoaştem lumea nevăzută. Această credinţă ne umple inima când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Credem că nu ne împărtăşim pur şi simplu cu pâine şi vin, ci cu Trupul şi Sângele lui Hristos. De asemenea, niciunul dintre noi nu şi-a văzut îngerul păzitor, dar cu toate acestea toţi credem că există.
Credinţa este cea mai preţioasă comoară de pe pământ şi trebuie să o păzim mai mult decât orice altceva. Înţeleptul Solomon a spus: Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23). Trebuie deci să ne păzim inima, fiindcă
53
aceasta este organul prin care credem şi primim har dumnezeiesc.
Aşadar mai mult decât orice să ne păzim credinţa.
Suntem străini în lumea aceasta
Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13,14). Avem greutăţi în această lume şi suntem necăjiţi, cum erau necăjiţi evreii care stăteau la râurile Babilonului şi se gândeau la Sion. O, cât de greu este pentru mine să merg pe drumurile Tambovului şi să văd că cei mai mulţi oameni nu au nevoie de mine! Nu-mi ascultă cuvintele prin care îi chem să urmeze calea lui Hristos, n-au nevoie de slujirea mea şi nu ştiu cât mă doare inima când văd întărirea inimii lor. Şi-mi vin în minte imaginile din vechea Rusie, unde poporul era evlavios faţă de Mântuitorul şi îşi urma cu ascultare păstorii. Ei mă văd doar ca doctor şi dacă mă caută este doar pentru a le vindeca bolile trupeşti şi nu pentru a le oferi ajutor duhovnicesc.
La fel şi pe voi pe toţi, mica turmă a lui Hristos, vă chinuieşte această înstrăinare duhovnicească. Ştiu că mulţi din voi sunteţi străini chiar şi printre rude. Ştiu cât de greu este să auziţi de la soţii şi fraţii voştri, chiar şi de la părinţii voştri, cum sunt luate în derâdere credinţa, iubirea de Hristos şi rugăciunile voastre.
54
Arătaţi credinţă! După cum a răbdat Hristos, Apostolul Pavel şi ceilalţi apostoli, aşa să răbdaţi şi voi. Să fiţi următori ai marelui Pavel, după cum acela a fost următorul lui Hristos. Vă hulesc aşa cum l-au hulit şi pe el, însă să nu răspundeţi cu rău la răutatea lor, ci să vă rugaţi pentru ei, cei care vă ocărăsc, aşa cum se ruga acela şi toţi sfinţii apostoli. Doar în rugăciune să găsiţi odihnă pentru sufletul vostru. Aceasta va fi ascultată de Hristos, care toată viaţa Lui pământească a ridicat Crucea grea a înstrăinării şi ocării, şi îi va mângâia pe cei osteniţi şi împovăraţi, care cu implorare îşi întind mâinile spre El şi îi mărturisesc durerea inimii lor.
Doar în Dumnezeu va găsi odihnă sufletul vostru, fiindcă El este mântuirea şi refugiul nostru.
Despre întărirea inimii
Seismologii în fiecare zi fac măsurătorile necesare. De la ei trebuie să luăm exemplu. După cum seismologii urmăresc mereu cu atenţie vibraţiile din interiorul sau de la suprafaţa pământului, la fel trebuie ca noi să urmărim neobosiţi mişcările inimii noastre şi să alungăm din ea orice necurăţie. Să fim atenţi la gândurile noastre, la poftele, impulsurile şi faptele noastre. Să le analizăm cu luare-aminte, cercetând dacă în ele există ceva păcătos.
Dacă-i urmăm pe seismologi şi urmărim cu atenţie mişcările inimii noastre, atunci vom conştientiza
55
păcătoşenia şi nevrednicia noastră şi nu vom fi atenţi la ceea ce fac ceilalţi şi nu-i vom osândi pentru cele ce fac.
Să ne cercetăm inima. Există în ea întărire şi iubire de arginţi? Câţi dintre noi dispreţuiesc banii şi nu aspiră la bogăţie? Puţini, foarte puţini. Iubirea de arginţi este păcatul celor mai mulţi oameni.
Să păzim porunca: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 19,19).
Cine iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi? Cine îl îngrijeşte cum se îngrijeşte pe sine? Doar sfinţii. Noi nu suntem sfinţi, fiindcă toţi avem aceleaşi patimi pe care le vedem la ceilalţi.
Să ne amintim mereu de cuvântul Apostolului Pavel din Epistola către Efeseni: Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos (Efeseni 4, 32). Trebuie să-i iertăm pe ceilalţi aşa cum a spus Hristos, din toată inima noastră.
Despre lacrimi
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5,4).
Lacrimile au inundat tot pământul. Lacrimile nefericirii, suferinţei şi durerii au fost mereu elementul principal în viaţa omului. Pretutindeni suferinţă şi durere, tristeţe şi suspine.
Plânsete, gemete şi lacrimi…
56
Câte lacrimi n-au vărsat popoarele în războaiele cumplite şi diavoleşti! Râuri de lacrimi. Dacă am fi putut aduna toate lacrimile pe care le-a vărsat omenirea în mii de ani de istorie a ei, ar fi fost un al doilea potop.
Noi, deşi vedem că viaţa noastrăeste un drum greu al durerii şi lacrimilor, ştim că „fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Pesimismul întunecă sufletul, pe când suferinţa şi lacrimile noastre fertilizează viaţa şi ne curăţesc sufletul.
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5,48).
Sfinţii care au primit adânc în inima lor aceste cuvinte, care-L văd mereu pe Soarele dreptăţii, Domnul nostru Iisus Hristos, nu pot să nu se întristeze de faptul că sunt la mare depărtare de Soarele dreptăţii şi de o desăvârşire asemenea cu cea a lui Dumnezeu.
Cu lacrimile pocăinţei plângeau toţi sfinţii, atât de mult cum niciunul dintre noi nu plânge.
Asemenea lacrimi spală orice păcat. Asemenea lacrimi curăţesc orice murdărie şi sunt mijlocul nepreţuit pentru curăţirea sufletului nostru.
Trebuie să ajungem la o măsură înaltă de desăvârşire duhovnicească, de iubire pentru toţi oamenii, pentru a putea plânge aşa cum plângea Sfântul Apostol Pavel.
Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte, că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Fapte 20, 31). Spuneţi-mi, e uşor ca un om să plângă zi şi noapte
57
trei ani întregi, şi nu pentru sine, pentru durerea lui, ci pentru cei pe care-i învaţă? Lacrimile lui erau lacrimi de iubire, de iubire către acei oameni pe care-i învăţa adevărul Evangheliei. Apostolul nu plângea doar pentru sine, ci pentru toţi cei pe care Domnul Dumnezeu i-a încredinţat să-i călăuzească pe calea mântuirii.
Aceste lacrimi, de iubire infinită către oameni, lacrimile pocăinţei, ale durerii pentru nevrednicia şi păcătoşenia noastră, pentru răutatea care există în lume, pentru oamenii păcătoşi pe care-i vedem în jurul nostru, aşadar aceste lacrimi sunt cele mai preţioase înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceste lacrimi Hristos făgăduieşte zicând: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5,4).
Despre molipsirea lumească
Vreţi cu toţii să fiţi evlavioşi? Ştiu că vreţi. Eu
de aceea trăiesc, pentru ca voi să fiţi evlavioşi, de aceea am umblat pe acest drum greu care a fost viaţa mea. Vreau să vă văd pe toţi că sunteţi evlavioşi. Vreau să existe la Tambov o mică turmă a lui Hristos, care chiar dacă este mică, este autentică şi puternică.
Aşadar să fiţi evlavioşi. Dar pentru ca omul să fie evlavios, trebuie să ştie ce drum să urmeze pentru a ajunge la evlavie. Trebuie să ştie ce este evlavia creştină autentică. Apostolul Iacov, în epistola lui
58
sobornicească, spune următoarele: Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (Iacov 1, 27). „Să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”. Trebuie să ne gândim bine la aceste cuvinte. Ce înseamnă „să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”? Cum ne molipseşte lumea? De cine trebuie să ne păzim? Sfânta Scriptură vorbeşte mult despre păcatele lumii. Despre cum oamenii murdăresc pământul cu sânge. Ştiţi că de nenumărate ori oamenii murdăresc pământul cu sânge şi că mereu, în toate epocile, au încercat să se nimicească unii pe alţii. Dar niciodată nu s-a vărsat atâta sânge ca în epoca noastră.
Nu este acesta cel mai rău lucru, nu înseamnă călcarea legii iubirii pe care ne-a dat-o Hristos? Pământul se murdăreşte de sângele vărsat de oameni.
Este careva dintre noi eliberat de acest păcat? N-am participat şi noi la măcel? Unul într-o măsură mai mare, iar altul într-o măsură mai mică, dar cu toţii suntem vinovaţi. Ce a provocat acest război înfricoşător? Mândria unui popor care a considerat că este superior altora, cârmuitorii lui care s-au lepădat de Legea lui Hristos şi au aşezat în locul ei legea violenţei.
Dar şi în inima fiecăruia dintre noi nu există, chiar şi într-o mică măsură, aceleaşi dispoziţii păcătoase? Cu siguranţă există. Cu siguranţă cu toţii suntem vinovaţi, fiindcă suntem departe de a păzi pe deplin Legea lui Hristos în legătură cu dragostea
59
dintre noi. Mândria, ura şi dispreţuirea oamenilor se cuibăresc în inima fiecăruia dintre noi.
O altă necurăţie care există în lume, foarte mare, despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură, este desfrânarea şi adulterul. Sunt cele care molipsesc inima omului cu pofte trupeşti. Puţini dintre voi aţi citit Vechiul Testament, iar dacă l-aţi fi citit, v-aţi fi înfricoşat văzând cum numeşte Sfânta Scriptură această poftă trupească necurată. V-aţi fi înfricoşat văzând cu câtă asprime pedepsea Legea lui Moise adulterul, fiindcă după această lege cei ce săvârşeau adulter erau ucişi cu pietre.
Şi ce se întâmplă acum? Există şi astăzi aceeaşi severitate în această problemă? Sunt cumva puţini cei care fac astăzi adulter, chiar şi între creştini, spre ruşinea noastră?
Dar Apostolul Pavel spune clar că adulterii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură vorbeşte despre desfrânare, vorbeşte şi despre cei care provoacă stricăciunea, şi despre cei cărora le-o provoacă. Puţini sunt astăzi cei care încearcă să provoace stricăciunea? Puţini sunt cei care cedează ispitei?
Cei de care trebuie să ne ferim, oamenii stricaţi, sunt cei care ne îndepărtează de calea lui Hristos. Trebuie să ne ferim de a avea comuniune cu ei, să fim cu luare aminte să nu ne molipsim de la ei, să ne fie teamă şi să stăm departe de ei. Sunt mulţi asemenea oameni. Sunt peste tot în jurul nostru.
Rădăcina amară nu o constituie doar acei oameni despre care v-am vorbit mai devreme. Sunt şi
60
cei care se rup pe ei de unitatea credinţei, hulitorii, cei ce trăiesc cu poftele lor păcătoase şi batjocoresc Crucea lui Hristos, aşa cum fac diferiţi eretici. Ereticii sunt cei care se rup pe ei de unitatea credinţei.
Şi sunt şi multe alte lucruri de care trebuie să ne păzim. Trebuie să spun că ne vatămă mult cărţile care conţin patima trupească, după cum ne vatămă şi fotografiile şi imaginile neruşinate. Şi în operele unor filozofi sunt lucruri care ne pot vătăma.
Să ne ferim deci de vorbirea de rău, de osândire şi de calomnie. Să ne ferim de neruşinarea care există peste tot în jurul nostru. Nu vedeţi peste tot pe străzi femei pe jumătate dezbrăcate? Nu e asta neruşinare? Nu e o necurăţie atunci când o femeie creştină ia parte la asta? Cu siguranţă că da. Ascultaţi ce-i spune Apostolul Pavel ucenicului său, Timotei, despre cum trebuie să se îmbrace femeile: Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu (1 Timotei 2, 9-10).
Despre pocăinţă şi smerenie
Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4,17).
Ce înseamnă ca omul să se pocăiască? Cine se poate pocăi? Doar cel ce a cunoscut mărimea păcătoşeniei
61
lui, doar omul smerit se poate pocăi. Iisus spunea: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). S-a dat pe Sine pildă de smerenie şi blândeţe.
Valoarea noastră trebuie s-o socotim după măsura credinţei, după cum spune Apostolul Pavel. Căci valoarea noastră este determinată exclusiv şi numai de măsura credinţei noastre. Acesta este singurul şi unicul criteriu al valorii noastre credinţa noastră. Însuşirile noastre bune, pentru care ne mândrim şi ne considerăm superiori celorlalţi, se ofilesc ca iarba şi dispar odată cu moartea noastră. Doar credinţa noastră curată va străluci mereu în faţa lui Dumnezeu şi va fi singura noastră însuşire adevărată şi unică.
O singură înţelepciune există, înţelepciunea întru Hristos, iar orice altă înţelepciune a oamenilor este nebunie înaintea lui Dumnezeu.
Esenţa întregii învăţături a Domnului Iisus Hristos este rezumată în fericiri, în poruncile pe care le-a dat oamenilor şi despre care a vorbit în predica de pe munte. Aceste porunci le ascultaţi în fiecare zi la Sfânta Liturghie şi ştiţi că pe primul loc Domnul a aşezat porunca smereniei, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). Acelora le-a făgăduit împărăţia Cerurilor. Şi asta pentru că smerenia este temelia vieţii creştine, a întregii morale creştine. Fără smerenie nu există viaţă creştină.
însă mulţi nu înţeleg asta, şi cei dintâi sunt ereticii. Nu înţeleg că lepădarea de Biserică şi aşezarea
62
părerii lor mai presus de părerea întregii Biserici înseamnă mândrie. Din păcate nu înţeleg asta, la ei nu există smerenie.
Cunosc acest lucru din experienţa mea, din discuţiile cu câţiva baptişti. Sunt plini de mândrie până în adâncul sufletului şi au convingerea că sunt curaţi şi sfinţi. Şi asta înseamnă lepădare completă de creştinism.
Oamenii smeriţi, cei ce au mereu conştiinţa păcătoşeniei lor, niciodată nu se pun pe ei mai presus de ceilalţi şi nu osândesc pe nimeni. Iar omul care are smerenie adevărată şi sinceră crede că veşmântul sufletului său este necurat.
Există mulţi oameni mândri, care se fălesc cu cunoştinţele pe care le deţin şi cu puterea minţii lor, care nădăjduiesc, în trufia lor, că vor descoperi toate tainele lumii şi se leapădă de credinţă, de revelaţia şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeiasca smerenie este începutul oricărei virtuţi creştine, este primul pas în drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar să ne amintim mereu că: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6).
Să ne plecăm cu toţii capetele noastre acum, pentru a le ridica cu bucurie atunci când va veni iarăşi Domnul nostru Iisus Hristos, la a Doua Venire a Lui.
63
Există demonizaţi astăzi?
Aţi ascultat în pericopa evanghelică citită astăzi întâmplarea despre vindecarea demonizatului din Gadara.
Astfel de demonizaţi au existat doar în anii de demult? Nu există şi astăzi demonizaţi? Există şi astăzi, şi sunt mulţi. Chiar şi astăzi cauzele care provoacă multe boli psihice sunt necunoscute. Nu ştim cine provoacă exact tulburarea funcţiilor psihice ale omului. Cred însă că în cazul unui anumit număr de bolnavi psihici e vorba de oameni demonizaţi. Şi există mulţi oameni cărora nimeni nu le spune bolnavi psihici, însă avem tot dreptul să-i numim demonizaţi.
Căci ce înseamnă demonizat? Demonizat este omul stăpânit de duhuri necurate. Despre demoni şi stăpânul lor, satana, Sfânta Evanghelie spune multe.
Satana, războitorul şi vrăjmaşul neamului omenesc, cu răutatea şi marea ură pe care o are împotriva noastră, se străduieşte să ne distrugă, să ne scoată din inimă credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, să ne supună şi să ne oblige să facem voia lui. Acesta şi îngerii săi mereu ne fugăresc şi ne chinuiesc.
Mulţi oameni, prin faptele şi gândurile lor, prin absenţa totală a credinţei în Dumnezeu şi prin necuviinţa lor, devin foarte uşor victime ale duhurilor viclene. Inima lor devine sălaşul demonilor.
64
în lume există ceva incomparabil mai mare decât cele văzute. Este sufletul omului, care are o adâncime nepătrunsă.
Este mintea noastră preocupată de gânduri despre suflet, despre întunericul vieţii noastre? Nu, nu este preocupată de acestea. Suntem preocupaţi de slujba noastră, de casa noastră, de cariera noastră, de prosperitate şi trai bun. Sufletul nostru nu ne preocupă. Oamenii nu caută să-şi adune gândurile asupra lor, ci dimpotrivă, caută împrăştierea minţii, se străduiesc să uite de ei, să iasă din sufletul lor, să-i înăbuşe glasul, să fugă de căutările duhovniceşti. De aceea merg la cinematografe şi se predau diferitelor distracţii neruşinate.
Nu vor să fie în stare de veghe, vor împrăştierea minţii. Nu suportă singurătatea şi liniştea, vor să fie mereu cu alţi oameni, goi ca şi ei. Se distrează, îşi vizitează prietenii, poartă discuţii lipsite de substanţă, spun vorbe porcoase şi pălăvrăgesc, joacă cărţi şi în felul acesta îşi preocupă mintea să nu gândească ceea ce este mai important, lucrurile sfinte şi dumnezeieşti.
Dacă omul trăieşte într-un mediu plin cu duhuri rele, printre ispite, are mereu în faţa lui exemple de necuviinţă şi stricăciune. Dacă trăieşte într-un mediu plin de patimi omeneşti, dacă ascultă mereu prostii, vorbe urâte, nu poate rămâne nevătămat, sufletul lui sigur se va molipsi.
Zi de zi inspiră încontinuu un aer plin de duhuri rele. Sărmanul lui suflet se îmbolnăveşte şi devine sălaş al demonilor. Aşadar ce putem face?
65
Cum să ne ferim de mediul purtător de moarte? Unde să găsim refugiu? Cum să ne păzim de duhurile rele? Răspunsuri la toate întrebările grele puteţi găsi mereu în Sfânta Scriptură.
Dacă ne preocupăm de lucrări care-i sunt de folos aproapelui nostru, dacă ne străduim mereu să avem sufletul adunat şi viaţa curată, dacă avem iubire de Dumnezeu şi-i iubim pe semenii noştri, atunci demonii care sălăşluiesc în inima fiecăruia din noi vor fi nevoiţi să o părăsească şi să fugă ruşinaţi departe de noi.
Fie ca tuturor să ni se întâmple un astfel de lucru. Duhurile rele să nu găsească intrare în inima noastră şi aceasta să nu devină sălaş al demonilor. Inima noastră să fie mereu curată şi neprihănită. Amin.
Suntem trecători
Să ne fie frică de tăişul săbiei care în orice clipă ne poate atinge şi să ne gândim ce înseamnă să ne îmbogăţim în Dumnezeu. Asta înseamnă să ne luminăm treptat zi de zi, să devenim curaţi şi să dobândim sfinţenia.
Cine se îmbogăţeşte în Dumnezeu? Cel care cu multă trudă şi strădanie, zi de zi se eliberează din ce în ce mai mult de mândrie, de iubirea de sine, de părerea înaltă despre sine şi treptat devine sărac cu duhul. Bogaţi devin cei ce plâng pentru
66
necuviinţa care există peste tot, şi pe care inima lor nu o suportă, pentru sângele vărsat de oameni. Aceştia se îmbogăţesc, căci fără lacrimi nu pot vedea Crucea lui Hristos. Cu adevărat bogaţi devin aceşti oameni fericiţi care varsă asemenea lacrimi. Sufletul lor se curăţeşte, devin blânzi şi îi iubesc pe toţi oamenii. Inima lor este înfometată şi însetată de dreptate, de dreptatea lui Dumnezeu.
Deseori aceşti oameni sunt prigoniţi pentru Hristos şi pentru Evanghelia Lui. Aceste prigoane sunt înfricoşătoare, însă îi îmbogăţesc mult pe cei care le primesc şi le rabdă cum se cuvine. Şi se întorc din exil, unde credinţa le este încercată, mult mai puternici duhovniceşte şi mai curaţi. Aceştia vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
De asemenea, cei care sunt batjocoriţi pentru iubirea lor de Hristos şi pentru credinţa lor în Evanghelia Lui, cei care sunt prigoniţi pentru numele Lui, se îmbogăţesc mult, întrucât şi lor le-a făgăduit Domnul împărăţia Sa. În prigoane şi batjocoriri sporeşte puterea inimii lor întru slava lui Dumnezeu. Şi nu se schimbă doar lăuntric, ci şi în exterior. În ochi li se vede o adâncime nepătrunsă, iar privirea lor nu seamănă cu privirea oamenilor din lume. Chipul le este luminat de un zâmbet curat şi luminos.
Fie ca lumina lui Dumnezeu să facă să strălucească şi inima voastră în faţa oamenilor, pentru ca aceştia să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl nostru ceresc. Amin.
67
Despre făţărnicie
Făţărnicia este o însuşire rea, pe care o au foarte mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care nu se arată pe sine aşa cum este în realitate. Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, pe când în realitate nu are deloc evlavie. Făţarnic este cel care arată iubire şi devotament aproapelui său, îi spune vorbe frumoase şi îl linguşeşte, pe când în inima lui ascunde ură şi urzeşte intrigi împotriva aceluia. Făţarnic este cel care încearcă să ascundă de ceilalţi mişcările viclene ale sufletului său şi gândurile lui urâte, care atunci când vorbeşte cu ceilalţi arată că-i iubeşte, că are inimă curată şi nu ascunde nimic rău în el.
Legea lui Dumnezeu nu ne îngăduie să-l ofensăm pe aproapele nostru, dar să cercetăm ceva care nu este drept ne porunceşte chiar Sfânta Scriptură: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5,11).
Vedeţi, să cercetăm ceva care nu este drept este porunca Apostolului Pavel. Nu doar că nu trebuie să nu fim nicidecum părtaşi la faptele întunericului, ci să le şi osândim. Nu ne este îngăduit să trecem cu indiferenţă şi tăcere pe lângă răutate şi necuviinţă, ci trebuie să le şi osândim.
De fiecare dată când Domnul Iisus Hristos rostea un cuvânt aspru, îl rostea întrucât voia să osândească răutatea. Nu ofensa demnitatea acelor oameni pe care-i numea vulpi sau chiar pui de vipere. Voia doar să osândească minciuna pe care o aveau
68
în ei, fiindcă făţărnicia este un fel de minciună, iar tatăl minciunii este diavolul.
Domnul Iisus Hristos nu putea să nu osândească minciuna şi făţărnicia. Mereu le osândea, şi foarte aspru. Fiindcă există o mânie dumnezeiască şi o asemenea mânie este poruncă a lui Dumnezeu. Această mânie trebuie să se aprindă în noi de fiecare dată când vedem că sunt ofensate cele sfinte şi cuvioase.
Cine dintre noi poate spune că ascultă fără frică cuvântul Domnului: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi… De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?… Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7,1-5).
Şi noi ne preocupăm nu doar de gunoiul mic din ochiul fratelui nostru, ci şi de orice fir mărunt de praf, pe când nu avem nicio dispoziţie să vedem bârna din ochiul nostru. De dimineaţa şi până seara îi osândim pe ceilalţi. Îi osândim pe toţi, şi rude, şi prieteni, chiar şi pe oamenii pe care-i iubim. Fără ruşine şi frică îi osândim pe preoţi şi pe arhierei. Nu ne gândim că la un moment dat vom da socoteală pentru asta şi nu ne e teamă de Hristos, care spune: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Unii mă osândesc şi pe mine, arhipăstorul vostru. Nu mă osândiţi voi, ci mă osândesc foarte aprig cei din oraşele Kirsanov şi Morsansk. Şi mă osândesc oameni pe care am tot dreptul să-i numesc şarlatani, unii monahi şi maici rătăcite. Spun că nu sunt arhiereu autentic, că poporul nu trebuie
69
să facă ascultare de mine şi că sunt lipsit de harul lui Dumnezeu.
De ce spun asta? Fiindcă alin durerea şi izbăvesc vieţile sărmanilor noştri fraţi care şi-au vărsat sângele pentru noi. Fiindcă îi izbăvesc de la moarte pe mulţi oameni care nu sunt doar cu un picior, ci cu ambele picioare în groapă. Domnul mă ajută să-i scot din mormânt. Domnul mi-a dăruit meşteşugul chirurgiei, mi-a descoperit adâncimea cunoaşterii, şi eu n-am niciun drept să încetez a face intervenţii chirurgicale, pentru că aceasta a fost porunca celor doi patriarhi care acum au părăsit lumea aceasta, patriarhul Tihon şi patriarhul Serghie. Aceasta a fost porunca lor pentru mine.
Să ne păzim de acest mare păcat. Osândirea aproapelui nostru este o greşeală foarte serioasă şi un mare păcat, din care cu greu putem scăpa. Acest păcat atât de grav s-a înrădăcinat în inima noastră, încât strădaniile noastre nu sunt suficiente pentru a scăpa de el.
Nu vă încredeţi în voi înşivă, ci deveniţi puternici prin Domnul. Doar cu puterea Lui putem scăpa de această patimă.
Dacă sunteţi înarmaţi în acest fel, după cum spune Apostolul Pavel, dacă sunteţi ostaşi buni ai lui Hristos şi apărători înflăcăraţi ai credinţei, atunci toate săgeţile ascuţite ale celui viclean nu vor putea să vă vatăme, fiindcă veţi fi ca stânca de tari. Inainte deci, ostaşi viteji ai lui Hristos, înainte în lupta împotriva diavolului, în lupta cu duhurile rele şi cu urzelile lor! Amin.
70
Despre lumina lui Hristos
Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi În umbra morţii lumină le-a răsărit (Matei 4,16). Aceste cuvinte se referă la locuitorii ţinutului de dincolo de Iordan, din ţinutul lui Zabulon şi Neftali, ţinutul idolatrilor, fiindcă la ei a venit Domnul Iisus Hristos şi a luminat cu lumina Lui întunericul lor.
Aceste cuvinte le voi spune şi pentru voi, fiindcă mulţi ani aţi stat în întunericul şi umbra morţii. Mulţi ani aţi fost lipsiţi de posibilitatea de a merge la biserică, de a participa la Tainele lui Hristos, mulţi ani nu aţi auzit predica Evangheliei, psalmodierea şi rugăciunile. A crescut deja o întreagă generaţie de oameni care nu cunosc nimic despre Hristos, cărora nu le-a spus nimeni nimic despre Acela, despre învăţătura Lui, oameni care nu cunosc nimic despre credinţa noastră creştină. Aceşti sărmani copii, precum şi voi toţi, care mulţi ani aţi fost lipsiţi de cuvântul dumnezeiesc, sunteţi ca poporul care locuia în ţara lui Zabulon, ca poporul care stătea în întunericul şi umbra morţii. Şi a strălucit pentru ei lumina dumnezeiască, când în ţara lor a venit însuşi Domnul Iisus Hristos.
A strălucit şi pentru voi lumina lui Hristos, când aici în enoria voastră s-au deschis uşile sfintelor biserici. Lumină mare a răsărit pentru voi, fiindcă Domnul nostru Iisus Hristos este singura şi adevărata Lumină. Asta mărturiseşte despre El
71
Sfântul Apostol Ioan Teologul, în primul capitol al Evangheliei lui, pe care îl auziţi doar o dată pe an, în ziua de Paşti: Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1, 4). Acela este izvorul vieţii, Acela este izvorul adevărului, Acela este lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5). Lumina lui Hristos nu va fi umbrită de niciun întuneric. Biserica lui Hristos nici porţile Iadului nu o poate birui. Cuvântul era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9).
Slavă lui Dumnezeu, slavă lui Hristos, Care a aprins iarăşi în inima noastră lumina Lui dumnezeiască. Despre noi toţi putem spune ceea ce a spus odinioară Apostolul Pavel despre primii creştini: Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! (Efeseni 5, 8).
Să iubiţi lumina, să o doriţi, după cum orice fiinţă vie, orice fiinţă curată şi bună, doreşte lumina. Să nu fie cineva dintre voi asemenea acelor vietăţi care urăsc lumina şi preferă întunericul, precum cucuvelele, bufniţele şi alte animale de noapte. Domnul să ne păzească şi să nu existe niciodată între creştini om care să iubească întunericul.
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: Umblaţi cât aveţi Lumina (Ioan 12, 35). Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă să umblaţi în lumină, să nu vă petreceţi zilele vieţii fără lumină, în întunericul patimilor, fiindcă Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la lumină.
Cu asemenea lumină fiecare dintre voi poate lumina întunericul care există în jurul lui. Cu iubirea,
72
sensibilitatea, milostenia şi evlavia voastră puteţi şi trebuie să luminaţi în această lume. O bătrână fără carte poate să fie făclie, dacă în inima ei există lumina blândeţii, a iubirii şi a smereniei, dacă-i iubeşte pe ceilalţi oameni şi se străduieşte pe cât poate să-i ajute. Atunci şi ea este făclie, este lumina lui Dumnezeu care luminează în faţa oamenilor şi îl slăveşte pe Tatăl nostru ceresc.
Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4,17).
Trebuie să ne amintim mereu aceste cuvinte ale lui Hristos. Trebuie să ne amintim că doar atunci îi putem lumina pe ceilalţi cu lumina inimii noastre, când suntem eliberaţi de păcat şi de întunericul patimilor, fiindcă lumina nu poate convieţui cu întunericul. Dacă în inima noastră mai există întunericul păcatului, necurăţia păcătoasă, asta înseamnă că lumina lui Hristos nu există în ea şi aceasta nu poate lumina înaintea oamenilor.
Pocăiţi-vă, pocăiţi-vă! Nouă ne sunt adresate aceste cuvinte ale lui Hristos şi nu doar neamurilor.
Ştiţi că este mare, înfricoşător de mare numărul oamenilor împuţinaţi la suflet, care s-au lepădat de credinţa lor, declarându-se atei, atunci când s-a făcut recensământul general al populaţiei. N-au dat mare importanţă la ceea ce au făcut, dar fapta aceasta înseamnă în mod clar lepădare de Hristos. Şi oamenii aceştia vor fi judecaţi după acel cuvânt înfricoşător al Domnului: Căci cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava
73
Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 38). Hristos Se leapădă de cei care se leapădă de El. Acest lucru este cu adevărat înfricoşător. Nimic nu este mai înfricoşător decât asta. De aceea lepădarea de Hristos este una din cele mai grave păcate.
Trebuie ca fiecare din cei care s-au lepădat de Hristos să-şi cerceteze conştiinţa şi în niciun caz să nu îndrăznească să se apropie fără pocăinţă de sfântul potir.
Niciunul dintre voi să nu săvârşească această faptă cumplită. În inima voastră să strălucească mereu lumina lui Hristos. Amin.
Despre ceasul morţii
Odată, pe când viaţa lui era în primejdie, proorocul David le-a spus celor ce erau atunci cu el: între mine şi moarte n-a fost decât un pas (I Regi 20,3).
Mi-am amintit acum de aceste cuvinte pentru că în urmă cu o săptămână a trebuit să le rostesc şi eu. Pentru o perioadă am fost aproape mort, nu mai aveam puls aproape deloc şi inima era cât pe ce să înceteze să-mi bată. Dar Domnul S-a îndurat de mine. Şi acum sunt încă slăbit şi doar stând pe scaun pot să vă vorbesc. Vreau să vă spun ceva foarte important, vreau să vă vorbesc despre aducerea aminte de moarte, fiindcă moartea se află foarte aproape de fiecare, aşa cum a fost atât de aproape de mine
74
sâmbăta trecută. Fiecare din noi poate muri năprasnic, atunci când nu se aşteaptă la asta. Ştiţi că viaţa multor oameni se termină brusc şi pe neaşteptate.
Să vă amintiţi mereu, să vă intre în inimă aceste cuvinte ale lui Hristos: Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse (Luca 12, 35). Să vă amintiţi mereu de aceste cuvinte şi nicicând să nu le uitaţi. Atunci când oamenii se pregătesc să meargă pe un drum lung sau fac o lucrare grea, îşi încing mijloacele cu brâuri. Iar când merg în întunericul nopţii au mereu cu ei făclii şi este important pentru ei ca acestea să fie mereu aprinse.
La fel şi în viaţa noastră duhovnicească, mijlocul trebuie să ne fie încins şi făcliile aprinse. Trebuie să fim lucrători neobosiţi ai lui Dumnezeu şi să lucrăm mereu împotriva diavolului, care la fiecare pas se străduieşte să ne întoarcă de la Hristos şi să ne omoare prin ispite. De aceea Domnul Iisus Hristos ne-a dat această poruncă: Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse.
Să nu uitaţi niciodată că viaţa pământească ni s-a dat pentru a ne pregăti pentru viaţa veşnică şi şederea noastră în viaţa veşnică va fi judecată după asta, după cum am trăit aici.
Să credeţi în Hristos, să credeţi aşa cum chiar El ne-a arătat în Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Acolo spune: Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii (Apocalipsa 2,10).
Trebuie să credem în Dumnezeu, trebuie ca neobosit în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare clipă să-L slujim pe Acela. Viaţa noastră este scurtă, nu putem
75
risipi fără scop aceste câteva ceasuri şi zile ale vieţii noastre, trebuie să ne gândim mereu la ceasul morţii.
Toţi sfinţii asceţi aveau mereu în minte aducerea aminte de moarte. În chiliile lor păstrau un craniu, pentru a-l vedea şi a-şi aduce aminte de moarte. Îl priveau cu lacrimi în ochi, gândindu-se că şi ei vor urma acelaşi drum. Îl slujeau neobosiţi pe Dumnezeu şi lucrau întru Domnul, aşa cum făcea Sfântul Serafim de Sarov. Aceia, ca şi voi, ascultau în fiecare zi la vecernie cuvintele din Psalmul 33: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalmi 33, 20). Ca şi voi, auzeau şi ei că: Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui (Psalmi 115, 6). Înfricoşătoare moarte au păcătoşii. Şi am văzut multe exemple. Precum o întâmplare pe care am trăit-o în urmă cu patruzeci de ani şi care mi s-a întipărit atât de adânc în minte, încât nu o voi uita niciodată.
Cu totul diferită este moartea sfinţilor. Sfântul Serafim a murit îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului, la care se ruga mereu. A adormit întru Domnul stând în genunchi şi moartea lui a fost cinstită înaintea lui Dumnezeu.
Să vă siliţi să faceţi bine celorlalţi. Să vă siliţi, fiindcă moartea noastră a tuturor aşteaptă. Să nu fiţi superficiali, să fiţi credincioşi până la moarte şi Dumnezeu vă va da cununa vieţii.
Mulţi dintre noi duc o viaţă care nu se potriveşte creştinilor. Mulţi sunt împovăraţi cu diferite păcate, mulţi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Şi boldul morţii este păcatul (I Corinteni 15, 56). Moartea îl răneşte pe cel ce este rob al păcatului.
76
Despre pomeniri
Tradiţia Bisericii de a-i pomeni pe cei adormiţi îşi are începutul în anii din vechime, din vremea apostolilor, şi Biserica s-a rugat mreu pentru cei morţi.
Spuneţi-mi acum pe cine trebuie să ascultăm: pe apostaţi şi eretici sau pe Sfântul Ioan Gură de Aur? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu este întâmplător faptul că apostolii au rânduit să se citească rugăciunea pentru cei adormiţi înainte de anafora, adică înainte de momentul sfinţirii Sfintelor Daruri. Ştiau că cei adormiţi au mare folos din asta şi că nu sunt zadarnice prescurile, rugăciunile şi milosteniile pe care le facem pentru ei, că toate acestea au fost instituite de Sfântul Duh, pentru ca oamenii să aibă folos unul prin celălalt.
Să ţinem bine minte aceste cuvinte, să cunoaştem şi să credem că rugăciunile făcute pentru cei adormiţi au fost rânduite de apostoli, sau chiar mai mult, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Duh.
Negarea nemuririi sufletului înseamnă negarea creştinismului, întrucât cuvântul lui Hristos este cuvântul despre viaţa veşnică. Există însă viaţă veşnică dacă nu există nemurirea sufletului? Negarea nemuririi sufletului înseamnă dispreţuirea tuturor celor spuse de Domnul despre viaţa de dincolo în parabola Lui despre bogat şi săracul Lazăr (Vezi Luca 16, 20-31).
77
Hulirea împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată nici în viaţa aceasta, nici în cea de dincolo. Însă păcatele mai mici pot fi iertate în viaţa de dincolo. De aceea trebuie să credem că cei adormiţi ai noştri, chiar şi cei care au făcut în viaţă multe păcate, pot afla odihna în viaţa de dincolo, fiindcă Dumnezeu este milostiv şi ne iubeşte pe toţi.
Să nu nesocotim aceste mari şi importante mijloace prin care putem să-i ajutăm pe cei morţi ai noştri. Să nu uităm marea importanţă a rugăciunii şi milosteniei pentru cei adormiţi.
Despre bogăţie
Dacă noi, deşi nu suntem bogaţi, căutăm desfătările şi bucuriile vieţii, dacă scopul vieţii noastre este bunăstarea materială, dacă toate gândurile noastre sunt cum să petrecem mai bine în această viaţă şi doar la asta aspirăm, atunci sigur suntem departe de ceea ce cere Domnul. Căci oamenii care caută curăţia inimii, oamenii milostivi, aceştia aspiră doar să fie aproape de Dumnezeu, să fie în comuniune cu El, caută harul şi iubirea Lui, vor să fie fraţii lui Hristos.
De multe ori cel mai sărac om, care nu are nimic pe pământ, dar îl slujeşte pe Dumnezeu, este mai bogat chiar şi decât cei mai bogaţi oameni de pe pământ. Bogăţia lui este harul dumnezeiesc, curăţia inimii, iubirea şi compătimirea fraţilor lui înfometaţi
78
şi sărmani. Dar mai întâi de toate bogăţia lui este iubirea fierbinte a lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Să alungăm din inima noastră alipirea de bunătăţile pământeşti. Şi doar la un lucru să aspirăm: să fim prieteni şi fraţi ai lui Dumnezeu, să-L iubim pe Hristos şi Acela să ne iubească.
Despre oamenii din lume
Oamenii din lume sunt înstrăinaţi de viaţa Duhului, nu sunt interesaţi de religie şi de viaţa duhovnicească. Aceşti oameni nu se gândesc niciodată la Dumnezeu şi nu vor să asculte nimic despre acest subiect.
Nu sunt interesaţi de cunoaşterea şi înţelepciunea duhovnicească. Inima lor a devenit nesimţitoare, trupească, alipită de cele pământeşti. Doar grijile vieţii lumeşti îi preocupă, cum să se îngrijească de trup, cum să-şi umple stomacul cu mâncăruri gustoase şi bune. Iar când începi să le vorbeşti despre Dumnezeu, îşi închid ochii şi îşi astupă urechile.
Discuţiile despre Dumnezeu, despre cele dumnezeieşti şi curate, le resping. Nu suportă să le fie cercetate păcatele. Preferă să trăiască şi să se mişte în cercurile inferioare ale vieţii trupeşti, dar nu suportă când li se spune că viaţa lor este trupească. Când aud cuvântul lui Dumnezeu şi predica Evangheliei, suferă. Se uită şi nu văd, privirea le este întoarsă, iar
79
urechile astupate. Ce să le faci? Să le descoperi tainele împărăţiei lui Dumnezeu e ca şi când ai arunca mărgăritarele porcilor. Cuvântul dumnezeiesc este pentru ei de neînţeles. Oamenii lumii, a căror inimă s-a întărit, nu sunt interesaţi să audă acest cuvânt. Să le predici Evanghelia este un efort zadarnic.
întărirea inimii şi egoismul au luat asemenea dimensiuni, încât popoarele creştine se războiesc între ele, străduindu-se să se piardă unul pe altul de pe faţa pământului.
Noi, desigur, nu putem să schimbăm cursul istoriei, însă putem şi trebuie să schimbăm inimile creştinilor, prin iubirea faţă de aproapele. Scopul nostru trebuie să fie următorul: să fie slăvit numele Domnului nostru Iisus Hristos prin viaţa noastră, prin faptele noastre, prin dragostea şi milostenia noastră faţă de semeni. Între oamenii care se duşmănesc şi se urăsc unul pe altul noi trebuie să fim o mică turmă a lui Hristos, unde se păstrează iubirea autentică, aşa cum exista aceasta în primele societăţi creştine şi îşi găsea expresia în proprietatea comună, compasiunea pentru cei neputincioşi şi săraci şi infinita milostenie.
Hristos este păstorul cel bun
Domnul a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut. Să-i caute şi să-i mântuiască nu doar pe oamenii care trăiau în vremea aceea, ci şi pe cei care trăiesc astăzi. Pentru că şi astăzi
80
sunt mulţi care se pierd ori s-au pierdut deja. Sunt şi printre noi astăzi astfel de mari păcătoşi precum Zaheu. Pe toţi a venit să-i mântuiască Domnul nostru Iisus Hristos.
El stă la uşa inimii fiecăruia dintre noi, bate şi cere cu smerenie să-L lăsăm să intre. Ne opreşte pe fiecare din noi, ne strigă pe nume, ne cheamă la pocăinţă şi ne mântuieşte.
Domnul nu refuză pe nimeni. El a spus: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). De asemenea, a spus: Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale (Ioan 10,11).
Pentru noi toţi, oile cele bolnave şi pierdute, Domnul Şi-a dat sufletul pe Crucea de pe Golgota: Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine (Ioan 10,14).
însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de oile Lui şi El însuşi le paşte dacă păstorii le nesocotesc. Domnul Iisus Hristos este păstorul cel bun, care ridică în spate oaia bolnavă şi o îngrijeşte.
Cu toţii trebuie să ne amintim asta, cu toţii trebuie să ştim că Domnul a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut. Nimeni nu trebuie să cadă în deznădejde, nimeni nu trebuie să se gândească că mântuirea pentru el este imposibilă. Domnul Iisus Hristos, în mulţimea numeroasă, s-a oprit la păcătosul Zaheu.
81
Trebuie să urmez exemplul vieţii Evanghelistului Luca
Mare este răspunderea mea în faţa lui Dumnezeu, fiindcă voi da socoteală pentru fiecare din voi. Voi da socoteală pentru fiecare oaie din turma cuvântătoare pe care Acela mi-a încredinţat-o. Această lucrare este foarte grea şi de unul singur nu o pot face. Am nevoie de ajutorul vostru. Trebuie ca voi înşivă să vă îngrijiţi a fi oi credincioase ale turmei pe care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a răscumpărat-o prin sângele Său.
Am foarte mare nevoie de rugăciunea voastră. Am nevoie de rugăciunile puternice ale marelui Apostol şi Evanghelist Luca. De aceea să ne rugăm acum împreună cu Sfântul Luca, pentru ca acela să audă glasul nostru şi să ştie cât de mare este dragostea noastră pentru el. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca să fie mereu ocrotitorul nostru în faţa lui Dumnezeu. Amin.
Despre pocăinţă
Domnul nostru Iisus Hristos şi-a început predica zicând: „Pocăiţi-vă!”. Există multe lucruri importante pe care le fac oamenii, dar nimic nu este mai important ca pocăinţa şi rugăciunea,
82
fiindcă prin rugăciune duhul omului comunică cu Sfântul Duh.
Prin rugăciune Dumnezeu îl îndrumă direct pe om şi îi dă o direcţie bună în toată viaţa lui.
Nu există un lucru mai important decât rugăciunea, şi dacă rugăciunea este cea mai importantă lucrare, atunci este şi cea mai grea, întrucât cu cât mai importantă este o lucrare, cu atât este şi mai grea. Doar cu puterile noastre nu putem înţelege toată adâncimea rugăciunii şi nu putem dobândi o rugăciune plăcută lui Dumnezeu.
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! (Luca 18,13).
Prin această rugăciune vameşul a arătat că îşi conştientizează sărăcia duhovnicească, nevrednicia şi păcătoşenia lui înaintea lui Dumnezeu şi că în inima lui simte nevoia să se pocăiască. Dumnezeu S-a milostivit de el, întrucât pentru El cel mai important este ca omul să-şi conştientizeze păcătoşenia şi nevrednicia.
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5). Dumnezeu i-a dat harul Lui acestui vameş păcătos şi nefericit, fiindcă s-a smerit în faţa Sa, iar fariseul cel mândru nu a primit harul. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, pentru că mândria este însuşirea principală a diavolului. Satana este plin de mândrie şi toţi oamenii mândri sunt asemenea lui.
Cei mai mari sfinţi nu s-au socotit niciodată vrednici şi drepţi. Aveau sentimentul adânc al păcătoşeniei şi nimicniciei lor în faţa măreţiei lui
83
Dumnezeu. Aşa era Sfântul Serafim, care nu spunea despre el altfel decât „sărmanul Serafim”.
Spuneţi-mi cine poate fi considerat mai mare decât cel mai mare ierarh şi dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur? Care altul a fost atât de plăcut lui Dumnezeu şi atât de drept în faţa Aceluia? Şi totuşi, într-una din multele rugăciuni pe care le-a scris se adresează lui Dumnezeu cu următoarele cuvinte: „Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului, pomeneşte-mă pe mine, păcătosul, ruşinatul, răul şi necuratul, după mare mila Ta, când vei veni întru împărăţia Ta”.
Ruşinat, rău şi necurat se numeşte pe sine, dar Dumnezeu l-a slăvit şi este unul din cei dintâi sfinţi.
Doar o rugăciune se potriveşte stării în care ne aflăm, rugăciunea smerită a vameşului celui păcătos: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!
Să ne rugăm ca vameşul, şi atunci Domnul ne va milui, ne va ierta de păcate şi ne va trimite din belşug harul Său.
Despre înfricoşătoarea Judecată
De când a fost creată lumea, în faţa ochilor lui Dumnezeu s-au întâmplat nenumărate crime, s-au rostit hule şi vorbe necuviincioase. Neîncetat virtutea omenească în această lume necredincioasă şi păcătoasă a fost călcată în picioare şi strivită.
84
Deasupra lumii stă Dreptul Dumnezeu, Care cunoaşte mult mai bine decât noi câtă răutate există în inima oamenilor. Însă Dumnezeu este îndelung răbdător. Dumnezeu rabdă îndelung necuviinţa oamenilor de mii de ani. Rabdă întrucât aşteaptă să se coacă, într-o lume plină de necuviinţă şi răutate, roadele preţioase ale evlaviei şi bunătăţii. Pentru că doar de dragul acestor roade a făurit Dumnezeu lumea întreagă, ca să lumineze în inima celor aleşi şi curaţi lumina lui Hristos, să lumineze iubirea lui Hristos, să se arate dreptatea lui Hristos.
Ştiţi că aşa cum există răufăcători, există şi o mulţime numeroasă de oameni buni şi curaţi, o mare oaste de sfinţi ai lui Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos a spus: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8).
Ştiţi cât de mult s-a întărit şi s-a mărit astăzi necredinţa, în toate ţările şi popoarele. Puţini au rămas cei pe care Domnul îi numeşte mica Lui turmă. Cumplite sunt vremurile în care trăim, cumplită va fi ziua Judecăţii de Apoi.
Există oameni al căror duh, în timpul vieţii lor, se desăvârşeşte neîncetat spre bine şi adevăr. Faptele bune îşi lasă pecetea neştearsă peste duhul omenesc şi duhul devine din ce în ce mai desăvârşit, mai curat şi mai sfânt. Este duhul celor drepţi, al celor pentru care s-a pregătit împărăţia cerurilor.
Există însă şi oameni a căror viaţă este plină de crime şi păcate oribile. Duhul lor este otrăvit în fiecare zi de acest venin. Şi astfel, fără sfârşit, duhul acestor oameni merge spre rău.
85
însă duhul nostru este nemuritor, duhul nostru va trăi veşnic şi direcţia pe care i-o vom da în această viaţă, fie spre bine, fie spre rău, va fi după aceea direcţia lui statornică. Duhul oamenilor drepţi, care-L iubesc pe Hristos, care iubesc binele autentic, se va desăvârşi neîncetat, apropiindu-se de desăvârşirea lui Dumnezeu în comuniunea continuă cu El din Rai. Pe când duhul păcătoşilor, care în timpul vieţii lor s-a afundat din ce în ce mai mult în răutate, este condamnat să continue şi în veşnicie această evoluţie spre rău, este condamnat să aibă comuniune continuă cu însuşi satana şi în răutatea lui infinită se va apropia din ce în ce mai mult de acela.
Năprasnică şi cutremurătoare va fi a Doua Venire a lui Hristos. Va veni atunci când oamenii nu se vor aştepta. Ziua aceea o cunoaşte doar Tatăl ceresc.
Dar înainte de a străluci fulgerul celei de-a Doua Veniri, trebuie ca Hristos, după cuvântul Lui, să sufere multe şi să fie lepădat de neamul acesta (Luca 17, 25). Despre ce suferinţe vorbeşte aici Domnul? Despre moartea pe Cruce? Nu. Despre alte suferinţe şi chinuri pe care le va răbda de la oameni după slăvita lui înălţare, până la a Doua Venire. Domnul ştia bine că neamul acesta se va lepăda de El şi că oamenii îl vor chinui prin păcatele lor. Creştinii îi rănesc inima. I-o rănesc prin războaiele pe care le poartă între ei, i-o rănim fiecare din noi prin viaţa noastră. Prin faptele păcătoase, prin cugetele rele şi prin vorbele urâte. I-o rănim atunci când devenim
86
robi ai patimilor. Aşadar, despre aceste patimi vorbeşte Domnul Iisus Hristos. Omenirea, în majoritatea ei, s-a lepădat de El. Noi, care suntem mica Lui turmă, să ne străduim să nu-L rănim. Dumnezeu să ne păzească. Amin.
Despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
Olarul poate face din lut orice vas doreşte. Poate făuri vase scumpe şi vase ieftine. Şi cine-i poate spune: „De ce le-ai făcut aşa?”. La fel şi oamenii care se nasc, fiecare are felul lui de gândire şi de comportare şi inima lui. De ce oamenii se nasc aşa? De ce nu sunt toţi blânzi, smeriţi şi de ce nu au toţi inima deschisă spre Dumnezeu? Credeţi că Dumnezeu nu vrea asta?
Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea ca toţi să se mântuiască. Dar sunt mulţi oameni care nu vor să se mântuiască. Nu iubesc binele, ci răutatea şi nedreptatea. Pe asemenea oameni Dumnezeu îi pedepseşte şi în această viaţă, şi îi va pedepsi şi după moarte. Dar nu numai Dumnezeu îi pedepseşte. În fiecare zi auzim cuvântul: Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele (Psalmi 102,18-19).
Domnul miluieşte tot neamul drepţilor, binecuvântarea Lui rămâne în neamul celui sfânt, iar
87
mânia Lui în neamul celui necuvios. Însuşi Domnul a încheiat cu făpturile Sale legământul moştenirii şi trupeşti, şi duhovniceşti. Toate animalele şi oamenii moştenesc de la părinţii lor trupul cu trăsăturile pe care le au aceia. Copilul seamănă fie cu tatăl, fie cu mama lui. Aceasta este legea moştenirii trupeşti. Există însă şi legea moştenirii duhovniceşti. De la părinţi moştenim nu numai trupul, ci şi sufletul. Iar copiii criminalilor, ai tâlharilor, ai desfrânaţilor şi ai alcoolicilor, împreună cu trupul moştenesc de la părinţi şi necurăţia acelora. Copiii lor, când se nasc, au deja în ei rădăcinile tuturor acestor rele.
Nu-i de vină Dumnezeu pentru faptul că copiii devin moştenitorii acestor însuşiri mizerabile. Dumnezeu n-a făcut pe nimeni păcătos, alcoolic sau desfrânat. Păcatul şi desfrânarea sunt moştenite de copii de la părinţii lor. Şi după cum în neamul celor drepţi se înmulţeşte şi se întăreşte harul, iubirea duhovnicească, iubirea către aproapele, blândeţea şi smerenia, aşa şi în neamul răufăcătorilor şi adulterilor sporeşte moştenirea rea.
Dumnezeu rabdă îndelung şi nu-i nimiceşte pe cei păcătoşi, aşteptând mântuirea lor.
Să ţineţi minte că, după cum există vase ale dumnezeiescului har, există şi vase ale mâniei. Să fim atenţi să nu devină vreunul din noi vas al mâniei. Să trăim astfel încât să fim vase curate, potrivite şi pregătite pentru a putea primi harul lui Dumnezeu. Amin.
88
Despre milostenie
Dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să se îngrijească de noi şi nu adunăm banii, ci banii care ne prisosesc îi împărţim fraţilor noştri săraci, dacă aducem binefaceri aproapelui nostru, atunci Domnul nu o să ne lasă şi o să ne dea tot ceea ce avem nevoie.
Oamenii iubitori de arginţi sunt şi necredincioşi, şi nemiloşi. Nu folosesc banii pentru a-l ajuta pe aproapele lor. Se poate ca în jurul lor oamenii să moară de foame, însă ei nu-i ajută. Nesocotesc nevoile semenilor lor, doar banii îi preocupă. Oamenii care nu fac fapte de milostenie vor auzi la înfricoşătoarea Judecată de la Hristos aceste cuvinte, care-i vor înspăimânta cumplit: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat… Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25,41-43,45).
însă nu doar prin bani este posibil să le aducem binefaceri oamenilor. Astăzi prăznuim pomenirea unuia dintre cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu, Sfântul Serafim de Sarov. A existat vreun om mai sărac decât Sfântul Serafim? Şi totuşi, cât de bogată a fost milostenia şi dăruirea lui către oameni! Nu săvârşea binefaceri prin bani, ci milostenia lui era
89
duhovnicească. Oamenilor care-l vizitau le dăruia iubire, mângâiere şi împreună pătimire. Îi ajuta prin poveţe şi sfaturi înţelepte. Îi călăuzea pe toţi pe calea mântuirii. Inima şi gândurile fiecărui vizitator erau pentru el deschise. Nu aştepta ca omul cu care vorbea să-şi spună durerea, ci i-o spunea el însuşi. Mare şi bogată era milostenia lui duhovnicească, care se revărsa din belşug către toţi oamenii, ca o apă curată dintr-un izvor nesecat.
Să nu uităm Că există unii oameni care aşteaptă de la noi ajutor material, şi alţii care aşteaptă să le dăruim milostenie duhovnicească. Pentru această dăruire Dumnezeu să ne învrednicească să vedem în împărăţia cerurilor chipul marelui nostru sfânt, Serafim de Sarov. Amin.
Să căutăm slava lui Dumnezeu
Foarte mulţi dintre noi căutăm slava omenească şi vrem să fim lăudaţi de ceilalţi, nu căutăm slava lui Dumnezeu; slava pe care o primesc cei care-L iubesc din toată inima pe Dumnezeu; slava pe care o dăruieşte Hristos celor care au înţeles că unica, adevărata, nepreţuita şi nemăsurata slavă este slava lui Dumnezeu. Această slavă o primesc cei care beau cu însetare din izvorul apelor vii şi de la El aşteaptă slava cea înaltă.
Doar adevărul lui Hristos ne poate face cu adevărat liberi. Doar acest adevăr are valoare şi
90
niciun altul. Este adevărul nesocotit de lume, care îi numeşte robi pe cei ce-l deţin. Şi chiar dacă ne spun robi, să fim robi în ochii lumii, dar liberi în ochii lui Dumnezeu.
În final aş vrea să vă amintesc cuvântul proorocului Ieremia, prin gura căruia însuşi Dumnezeu a grăit: Pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă (Ieremia 2,13). Nu cumva şi la unii dintre noi se referă aceste cuvinte înfricoşătoare ale proorocului? Nu vreau să cred asta, Dumnezeul meu! E cu putinţă să-L părăsim pe Domnul nostru Iisus Hristos, să refuzăm harul Sfântului Duh? Multe asemenea fântâni au săpat oamenii şi le-au umplut cu apa înţelepciunii lor, a cunoştinţelor şi convingerilor lor, a înţelegerii lor despre viaţă. Însă aceste fântâni n-au putut ţine apa, fiindcă în aceasta nu era adevărul.
Nimeni din noi să nu se asemene cu o astfel de fântână spartă. Ci să bem din apa autentică şi adevărată a vieţii, pe care ne-o dăruieşte Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
Despre nemurire
Două sunt cele mai sfinte şi mai adânci dorinţe ale sufletului nostru, care ne aşază deasupra celorlalte făpturi: dorinţa de dreptate şi dorinţa de nemurire, pe care le au doar sufletele
91
cultivate, care trăiesc o viaţă duhovnicească. Sufletul nostru nu poate să fie de acord ca păcatele de moarte să rămână nepedepsite.
Sufletul nostru, care este însetat de adevăr, cere ca păcătoşii să fie pedepsiţi. Vedem însă că în viaţa aceasta acest lucru nu se întâmplă mereu, ci dimpotrivă, de multe ori păcătoşii trăiesc bine, iar cei drepţi suferă.
Sufletul nostru nu poate accepta că duhul sfinţilor, de exemplu al Sfântului şi Purtătorului de Dumnezeu Serafim de Sarov, poate să dispară aşa simplu, adică să înceteze a exista. Inima noastră nu poate concepe acest lucru. Aceasta cere cu ardoare ca Sfântul Serafim şi toţi sfinţii, mucenicii, drepţii şi toţi oamenii curaţi şi drept-credincioşi, să trăiască veşnic, să trăiască lângă Dumnezeu, frumuseţea sufletului lor să nu înceteze niciodată să sporească în veşnicie, să se apropie mereu de Dumnezeu, trăind în Noul Ierusalim, în împărăţia cerurilor.
Nemurirea este căutată de sufletul creştinului. Sfântul Apostol Pavel spune că, dacă nu credem în învierea morţilor, în viaţa veşnică, atunci zadarnică este credinţa noastră, nu ne foloseşte. În cazul acesta nu ne deosebim deloc de cei necredincioşi. Credinţa în nemurire este datoria şi îndatorirea absolută a fiecărui creştin.
Şi tocmai împotriva credinţei noastre în nemurire se ridică cu atâta hotărâre şi încrâncenare oamenii care neagă orice lucru duhovnicesc. Ei consideră credinţa noastră în nemurire ilogică. Aceşti oameni, care acceptă doar ceea ce văd în faţa ochilor, doar
92
ceea ce aud cu urechile şi apucă cu mâinile lor doar cele care pot fi măsurate şi cântărite, doar materia aceşti oameni spun că după moarte, când creierul nostru moare şi putrezeşte, când inima noastră încetează pentru totdeauna să bată şi cugetul nostru se stinge şi dispare, nu poate exista viaţă veşnică. Aceştia cred că prin moarte se sfârşesc toate, că dincolo de mormânt nu există nimic, doar întuneric şi gol veşnic.
Există oameni care se află atât de jos în evoluţia lor duhovnicească, încât viaţa sufletului lor este aproape la fel ca viaţa animalelor şi se mărginesc la sfera materiei. Există însă şi oameni pentru care duhul are mare putere şi tărie. Asemenea oameni sunt purtători ai Sfântului Duh, fiindcă omul a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că a primit de la Dumnezeu suflarea Sfântului Duh. Sfântul Duh trăieşte şi lucrează în noi pe toată perioada vieţii noastre. Şi toate cele care se întâmplă în mintea şi în inima noastră sunt strâns legate de viaţa duhului.
Toate cele pe care le gândim, le simţim, le facem sau le dorim lasă o pecete neştearsă în viaţa duhului nostru şi sub influenţa celor care constituie viaţa sufletului nostru, lucrările minţii şi ale inimii noastre, se formează şi creşte (sau nu creşte) duhul nostru.
Sfântul Apostol Pavel numeşte trupul nostru firesc. Trup firesc au toate animalele. Însă Apostolul spune că în afară de acesta există şi trupul duhovnicesc, dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc (1 Corinteni 15, 46). Nu se poate
93
ca trupul duhovnicesc să se arate imediat. Trebuie ca mai întâi omul să treacă de etapa vieţii omului firesc. Trebuie ca omul firesc să moară şi atunci trupul va învia în stare duhovnicească, asemenea trupului duhovnicesc pe care l-au văzut ucenicii la Domnul Iisus după ce a înviat.
Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul Celui ceresc (I Corinteni 15,48-49). Aşa cum în timpul vieţii am fost purtători ai icoanei fireşti, la fel şi în viaţa veşnică vom fi purtători ai icoanei duhovniceşti.
Aceasta zic însă fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciune (I Corinteni 15, 50). Nu-i cu putinţă ca trupurile noastre să învie în aceeaşi formă pe care o au aici, pe pământ. Nu-i cu putinţă ca trupul şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. În viaţa veşnică vom trăi având chip duhovnicesc.
însă pentru noi a strălucit lumina cerească. Raza vieţii veşnice a strălucit din mormânt, fiindcă Hristos a înviat şi prin puterea învierii Lui ne-a încredinţat că nemurirea noastră este posibilă. Prin învierea Lui ne-a deschis drum spre înviere şi viaţă veşnică.
Această lumină cerească, care a strălucit din mormânt şi a luminat lumea în ziua învierii lui Hristos, să lumineze şi inima voastră, cele mai ascunse unghere ale vieţii voastre, gândurile şi simţurile voastre.
94
Credinţa noastră în nemurire şi înviere să devină o convingere statornică. Şi Domnul nostru Iisus Hristos să ne învieze pe toţi în viaţa veşnică. Amin.
Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei
învăţături despre credinţă şi nădejde
1. Numele Domnului nostru Iisus Hristos a fost ocrotirea apostolilor, i-a acoperit în prigoane şi i-a izbăvit de la moarte. Să nu credeţi însă că numai apostolii au avut această ocrotire. Noi, toţi creştinii, putem şi trebuie să avem în viaţa noastră ca ajutor şi ocrotire numele lui Hristos. Dacă suntem vrednici, atunci numele şi puterea lui Hristos ne apără şi ne izbăveşte de diferitele atacuri ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Cine poate dobândi un asemenea ajutor? Doar cel care le mărturiseşte oamenilor din toată inima numele lui Hristos, aşa cum au făcut-o Sfinţii Apostoli.
Aşadar, să ţinem minte şi să ştim că în toate greutăţile şi necazurile ne ocrotesc numele şi puterea lui Hristos, atunci când noi suntem vrednici şi ne putem numi prieteni ai Aceluia. Însă pentru a deveni cineva prieten al lui Hristos şi a se putea numi aşa trebuie să-L iubească din toată inima şi să-şi îndrepte toate puterile pentru a realiza în viaţă poruncile lui Hristos.
95
2. Când îl urmăm pe Hristos trebuie să fim gata să răbdăm ocări, prigoane şi lipsuri.
3. Rădăcina ateismului se află în mândrie. Oamenii nu au smerenie.
4. Dacă sufletul nostru este nelucrător şi nu se îngrijeşte de mântuire, de înfăptuirea binelui, de cele curate şi sfinte, atunci acesta va muri.
5. Oamenii din vremurile de pe urmă vor iubi mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu, se vor preface că au dreaptă credinţă, dar în realitate vor fi iubitori de plăceri.
6. Hristos a spus că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu se află acolo unde împărăţeşte Dumnezeu, şi a trăi în această împărăţie înseamnă să trăim acolo unde stăpâneşte Dumnezeu. Spaţiul în care trăim viaţa tainică a Duhului este inima noastră. Împărăţia lui Dumnezeu începe din ceasul când în inima noastră sălăşluieşte Sfântul Duh. Atunci se înfăptuieşte cuvântul lui Hristos: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el (Ioan 14, 23).
7. Din clipa în care în inima omului drept sălăşluieşte Sfântul Duh, acesta intră în împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu se află în inima lui, unde locuieşte şi împărăţeşte Duhul Sfânt. Pentru sfinţi împărăţia lui Dumnezeu a început aici pe pământ, fiindcă au făcut inima lor sălaş al Sfântului Duh.
8. Fără Hristos suntem morţi duhovniceşte. Iar măsura tuturor lucrurilor trebuie să fie pentru noi
96
Evanghelia lui Hristos, şi cele care nu sunt în acord cu ea să fie îndepărtate.
9. Să fim veghetori. O mare mulţime de oameni dorm un somn adânc. Foarte mulţi sărmani semeni de-ai noştri trăiesc într-un întuneric duhovnicesc de nepătruns, înoată în patimile şi poftele lor. Domnul vrea să-L ascultăm în toate. Să fim smeriţi şi să-L urmăm pe El.
10. Să alungăm din inima noastră alipirea de lucrurile pământeşti şi doar un lucru să căutăm: să fim prieteni şi fraţi ai lui Dumnezeu.
11. Să nu uitaţi niciodată că viaţa pământească ni s-a dat pentru a ne pregăti pentru viaţa veşnică şi aceasta va fi judecată după cum am trăit aici.
12. Viaţa în păcat şi în poftele cărnii nu este o moarte lentă? Viaţa trăită în păcat nu este viaţă, ci putrezire, şi această putrezire duce la moarte. Din pricina acestei putreziri duhovniceşti mor duhovniceşte mii şi milioane de oameni sărmani, cei care nu L-au aflat pe Hristos şi n-au cerut de la El să-i izbăvească de această putrezire duhovnicească. Ca de nişte haine murdare trebuie să ne dezbrăcăm de păcate, să scăpăm de această îmbrăcăminte necurată şi să ne dorim din toată inima o haină curată şi albă.
13. Păcatul, cu cât este repetat mai des, cu atât îi devine celui păcătos obicei puternic. Stăpâneşte voinţa, simţurile şi gândurile aceluia. Îl înrobeşte şi îl ţine sub puterea lui aşa cum băutura îl ţine sub puterea ei pe sărmanul alcoolic. În felul acesta omul
97
care s-a obişnuit cu păcatul devine încetul cu încetul rob total al păcatului.
14. Păcatul este ca o boală molipsitoare şi fiecare om păcătos transmite această boală, această amărăciune, această otravă, şi sunt multe alte lucruri de care trebuie să ne ferim. Trebuie să spun că ne vatămă mult cărţile care conţin patima trupească, aşa cum ne vatămă şi fotografiile şi imaginile. De multe ori ne molipsim prin vorbe rele şi calomnii. Să ne ferim de neruşinarea care există peste tot în jurul nostru. Nu vedeţi pretutindeni pe drumuri femei pe jumătate dezbrăcate? Acest lucru nu este neruşinare? Nu e necurăţie când o femeie creştină ia parte la o asemenea faptă? Cu siguranţă că este.
15. În aerul care ne înconjoară există bacterii purtătoare de diferite boli. Prin inspirarea aerului acestea pătrund în noi şi ne provoacă boli. Dar şi mai rău este că mediul are multe bacterii morale, care ne molipsesc inima şi mintea. Mirosurile necurăţiei şi desfrânării, care există atât de intens în jurul nostru, sunt pline de duhoare şi distrug foarte uşor inima şi mintea omului. Oamenii, şi mai ales tinerii, inspiră adânc duhoarea necurăţiei morale citind romane ce conţin scene erotice, privind fotografii ruşinoase şi ascultând cântece necuviincioase.
16. Însă oricât de molipsitoare ar fi toate aceste necurăţii ale lumii, sunt cu mult întrecute de cea mai rea şi mai respingătoare duhoare, ateismul, pierderea credinţei în Dumnezeu şi uitarea înfricoşătoarei jertfe de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru mântuirea lumii.
98
17. Există mulţi oameni care nu au adâncime, mulţi dintre noi au o viaţă care nu se potriveşte creştinilor. Mulţi sunt împovăraţi cu diferite păcate, mulţi au uitat cuvintele lui Dumnezeu: Boldul morţii este păcatul (I Corinteni 15, 56). Moartea îl răneşte pe cel care este rob al păcatului.
18. Satana, războitorul şi vrăjmaşul neamului omenesc, din pricina răutăţii şi marii uri pe care o are împotriva noastră, încearcă să ne distrugă, să ne scoată din inimă credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, să ne stăpânească şi să ne silească să facem voia lui.
19. Există oameni care prin faptele şi gândurile lor, prin absenţa totală a credinţei în Dumnezeu şi necuviinţa lor, devin foarte uşor victime ale acestor duhuri viclene. Inima lor devine sălaş al demonilor.
20. Cu toţii suntem molipsiţi de mândrie, slavă deşartă şi invidie. Şi asta ce înseamnă? Că şi pe noi ne stăpânesc demonii mândriei, ai slavei deşarte şi ai invidiei.
21. Când duhul rău pătrunde în inima omului păcătos, începe să-l conducă şi să-l chinuiască. Atunci acest om devine unealta demonilor şi împlineşte voia lor. Şi pentru a nu ni se întâmpla asta, trebuie să ne păzim pe noi cu mijloacele pe care ni le-a arătat Hristos, prin rugăciune şi post.
22. Inima omului, atunci când nu lucrează ca templu al Sfântului Duh, devine refugiu al demonilor. Aceşti demoni sădesc în mintea oamenilor cugetele rele şi viclene şi îi îndeamnă la fapte rele:
99
crime, adultere, desfrânări, tâlhării, mărturii mincinoase şi hule.
23. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt viaţa noastră, cu acestea trebuie să trăim. Ele sunt sprijinul nostru, respiraţia noastră. Însă să ţinem minte că, deşi credinţa este mare şi nădejdea binecuvântată, mai presus de toate este dragostea. Să dobândim dragostea de Hristos, să ne curăţim inima şi să facem în ea loc pentru iubire. Dragostea autentică este smerită. Dacă în inima noastră există mândrie, asta înseamnă că dragostea nu există acolo.
24. Domnul îi iubeşte pe toţi şi vrea ca toţi să se mântuiască. Dar există foarte mulţi oameni care nu vor să se mântuiască. Nu iubesc binele, ci răutatea şi nedreptatea. Pe astfel de oameni Dumnezeu îi pedepseşte şi în viaţa aceasta, şi îi va pedepsi şi după moarte.
25. Acum Domnul aşteaptă de la noi să fim îndurători faţă de toţi cei păcătoşi şi dispreţuiţi. Purtarea noastră faţă de aceşti oameni să fie la fel cu cea pe care ne-a arătat-o Acela. Să nu dispreţuim pe nimeni, să nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi. Să vedem păcatele noastre şi nu pe ale altora, să dobândim smerenie şi blândeţe, urmând smerenia şi blândeţea Lui. Să-i iubim şi să le aducem binefaceri celor dispreţuiţi şi umiliţi, să le oferim ajutor duhovnicesc, arătând interes pentru mântuirea lor.
Domnul vrea să facem asta cu iubire şi să ne purtăm mereu cu compătimire cu oamenii pe care lumea îi dispreţuieşte.
26. Domnul ne-a dat porunci măreţe şi minunate. A spus că nu vrea jertfă, ci milă, milă tuturor
100
celor care au nevoie de ea. O mulţime nenumărată de oameni aşteaptă pe cineva care să le arate îndurare, să le spună un cuvânt de iubire şi mângâiere. Oamenii aşteaptă pe cineva care să le arate tandreţe şi să-i ajute şi, în loc de asta, întâlnesc în jurul lor răceală, indiferenţă.
27. Din experienţa mea ştiu că o vorbă bună poate cutremura sufletul păcătosului. Oameni înecaţi în păcat: hoţi, tâlhari şi ucigaşi, când le spui o vorbă bună şi le arăţi iubire, înţelegere şi respect, se emoţionează foarte mult.
28. În toate trebuie să fim următori ai Domnului şi să urmăm pilda Lui. Să-L urmăm deci şi să nu ne socotim pe noi mai presus de aproapele, oricine ar fi acesta.
29. Domnul pe nimeni nu a făcut păcătos, alcoolic sau desfrânat. Păcatul şi desfrânarea sunt moştenite de copii de la părinţii lor. Şi după cum în neamul celui drept se înmulţeşte sau se întăreşte harul, iubirea duhovnicească, iubirea către aproapele, blândeţea şi smerenia, la fel şi în neamul răufăcătorilor şi adulterilor sporeşte moştenirea cea rea.
30. Neamul păcătoşilor şi necredincioşilor, al celor ce-L urăsc pe Dumnezeu, este lipsit de ajutorul Lui. Domnul nu doreşte moartea acestor oameni, dar, întrucât ei înşişi nu vor să se mântuiască, îi lasă în voia lor.
Ce-l aşteaptă pe om dacă Dumnezeu îl va lăsa fără harul şi ajutorul Său? Va fi cucerit de diavol, îl vor chinui demonii şi vor scoate din inima lui binele care mai rămăsese. Iar omul acesta se va statornici
101
din ce în ce mai mult în rău. Dumnezeu vrea asta? Dumnezeu l-a adus în halul acesta? Nimeni să nu-L osândească, fiindcă oamenii înşişi aleg ce cale să urmeze.
31. Lacrimile pocăinţei spală orice păcat, orice mizerie, şi sunt cel mai preţios mijloc pentru curăţirea sufletului nostru.
32. Pocăinţa şi spovedania sunt cele mai importante în viaţa noastră.
33. Aducerea aminte de moarte este cel mai important lucru, însă şi mai important este să ne aducem aminte de înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Atunci fiecare dintre noi îşi va aduce aminte de toate faptele, cuvintele şi gândurile lui. Şi vom auzi cu toţii o hotărâre scurtă şi dreaptă a lui Dumnezeu.
Celor drepţi le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii…”, iar păcătoşilor nepocăiţi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…”.
34. În zilele noastre vedem mulţi oameni care râd şi spun glume neîncetat, ca şi când acesta ar fi scopul vieţii lor. Când vedem că râd, că glumesc şi că îi necăjesc pe ceilalţi, trebuie să plecăm alergând. Nouă nu ni se potrivesc nici glumele nesărate, nici vorbele porcoase, nici pălăvrăgeala, ci să-I aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru absolut tot ceea ce se petrece în viaţa noastră.
35. Doar cele plăcute lui Dumnezeu, mila şi adevărul, trebuie să le lucrăm. Nu numai că nu trebuie să participăm la lucrările neroditoare ale întunericului, ci este necesar să le şi osândim. Să nu
102
ne închidem gura când vedem fărădelegi sau când auzim că este ofensată credinţa noastră în Hristos.
36. Doar viaţa întru Hristos este adevărata viaţă duhovnicească, singura care se potriveşte omului cuvântător. Doar în Hristos se află această viaţă şi nicăieri în altă parte. Cel ce nu primeşte de la Hristos această viaţă, sau după ce o primeşte nu se îngrijeşte să sporească în ea şi-L uită pe Hristos, acela devine mort duhovniceşte. Şi nu sunt puţini între creştini cei care sunt morţi duhovniceşte.
Suntem morţi atunci când trăim fără Hristos şi călcăm Legea Lui. Suntem morţi dacă nu aplicăm în viaţa noastră poruncile Domnului.
37. Fericiţi sunt cei care mereu veghează şi păzesc haina sufletului lor curată.
38. O mare mulţime de oameni lasă sufletul lor să doarmă. Nu se gândesc niciodată la sufletul lor. Foarte mulţi sărmani semeni de-ai noştri trăiesc într-un întuneric duhovnicesc de nepătruns, sunt cuprinşi de iubirea de plăceri şi de slava deşartă, înoată în patimile şi poftele lor.
39. Dacă noi avem ca scop în viaţă traiul bun, dacă toate gândurile noastre sunt cum să petrecem mai bine în această viaţă şi doar la asta aspirăm, atunci sigur suntem departe de ceea ce cere Domnul. Căci oamenii evlavioşi caută doar să fie aproape de Dumnezeu, să se afle în comuniune cu El, caută harul şi iubirea Lui, vor să fie fraţii lui Hristos. Să alungăm din inima noastră alipirea de bunătăţile
103
pământeşti. Un singur lucru să căutăm: să fim prieteni şi fraţi ai lui Dumnezeu.
40. Bogaţi devin cei ce plâng pentru necredinţa care există pretutindeni. Se îmbogăţesc cei care fără lacrimi nu pot privi Crucea lui Hristos. Cu adevărat bogaţi devin acei oameni fericiţi care varsă asemenea lacrimi. Inima lor este înfometată şi însetată de dreptatea lui Dumnezeu.
Trebuie să ne lepădăm cu totul de voia noastră şi să ne supunem voii lui Hristos. Să-L urmăm pe Domnul în drumul pe care a umblat Acela. El cere de la noi să ne ridicăm Crucea şi să-L urmăm. Domnul vrea să ne supunem Lui în toate, să fim smeriţi şi să-I urmăm Lui.
41. Dacă sunteţi bine înarmaţi, dacă sunteţi ostaşi buni ai lui Hristos şi apărători înflăcăraţi ai credinţei, atunci toate săgeţile ascuţite ale celui rău nu vor putea să vă vatăme, fiindcă sunteţi ca stânca de tari. Aşadar înainte, ostaşi viteji ai lui Hristos, înainte în lupta împotriva diavolului, în lupta cu duhurile rele şi cu uneltirile lor!
42. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8).
Ştiţi cât s-a întărit şi s-a mărit astăzi necredinţa în toate ţările şi toate popoarele. Puţini rămân cei pe care Domnul îi numeşte mica Lui turmă. Înfricoşătoare
104
sunt vremurile pe care le trăim şi înfricoşătoare va fi ziua Judecăţii de Apoi.
43. Avem nevoie de credinţa în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos. Această credinţă alungă orice necaz şi orice tulburare şi este pentru noi singurul refugiu în greutăţi, încercări şi necazuri.
Să nu se întâmple niciunuia dintre voi această cumplită nenorocire a necredinţei. Să strălucească mereu în inima voastră lumina lui Hristos.
44. Sfântul Duh este Dătătorul vieţii şi celor care arată râvnă în păzirea poruncilor lui Hristos le dăruieşte din belşug harurile Sale, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5, 22-23).
45. Dumnezeu ne-a încredinţat marea lucrare a vindecării sufletelor omeneşti, pentru ca oamenii să scape de chinurile veşnice ale iadului.
46. Dacă credinţa şi sufletul preotului sunt căldicele, cum va putea acesta să aprindă lumina credinţei în sufletele oamenilor, pe care Dumnezeu i-a dat să-i păstorească şi să se roage pentru ei?
47. Prefer ca eu să mă despart de Dumnezeu decât să văd că voi, oi neputincioase, sunteţi despărţiţi de Dumnezeu.
48. După cum viţele curate dau struguri curaţi şi fac vin curat, aşa inima şi gura voastră trebuie să aducă mereu cuvânt bun, cuvânt de iubire, binecuvântare şi dreptate.
105
Să fiţi cu toţii propovăduitorii unicei şi adevăratei lumini care a luminat în lume şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.
49. Trandafirul nu vorbeşte, ci răspândeşte puternic mireasma lui. La fel şi noi trebuie să răspândim mireasmă duhovnicească, mireasma lui Hristos. Să se simtă de departe mireasma faptelor noastre bune, curate, drepte şi bine-mirositoare. Doar aşa se poate arăta împărăţia lui Dumnezeu nu în cuvinte, ci în putere.
50. Beţi agheasmă, cu cât mai des, cu atât mai bine. Este cel mai bun şi eficient medicament. Nu spun asta ca preot, o spun ca doctor. Din experienţa mea de doctor.
51. După cum seismologii urmăresc mereu cu atenţie vibraţiile din interiorul sau de la suprafaţa pământului, la fel trebuie ca noi să urmărim neobosiţi mişcările inimii noastre şi să alungăm din ea orice necurăţie. Să fim atenţi la gândurile noastre, la poftele, imboldurile şi faptele noastre. Să le analizăm cu luare-aminte, cercetând dacă în ele există ceva păcătos.
52. Să fim cu luare aminte la cele care se întâmplă în viaţa noastră şi să ne păzim a cârti împotriva lui Dumnezeu. Să răbdăm fără cârtire necazurile şi patimile, căci prin acestea se clădeşte în inima noastră împărăţia lui Dumnezeu. Să-I mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru toate, pentru binefacerile Lui, pentru mustrări şi pentru pedepse. Însă atunci când cârtim împotriva lui Dumnezeu înseamnă că-L socotim nedrept, şi acesta este un păcat grav.
106
53. Trebuie să ştim că în fiecare epocă şi în fiecare loc oamenii care caută cu adevărat mântuirea o găsesc. Singurul lucru care ne trebuie pentru a ne mântui este să răbdăm necazurile.
54. Multă sudoare trebuie să verse omul pentru a primi de la Hristos harul şi a dobândi vederea duhovnicească. Trebuie să se curăţească pe sine prin rugăciune şi post şi să păzească poruncile lui Hristos. Şi atunci, după măsura curăţiei inimii lui, Dumnezeu îi va dărui vederea duhovnicească. Procesul dezvoltării duhovniceşti înaintează lent.
55. Toată viaţa trebuie să lucrăm mântuirea noastră întru Hristos, curăţindu-ne inima.
56. Întrucât inima noastră nu are curăţia pe care o aveau sfinţii lui Dumnezeu, întrucât există multă necurăţie în noi, de aceea nu suntem capabili să comunicăm direct şi în profunzime cu Dumnezeu, ca sfinţii.
Surd este omul care cunoaşte toate limbile, chiar şi limba îngerilor, dar nu are dragoste.
Dragostea este incomparabil mai mare şi decât credinţa, care mută munţii, şi decât cunoaşterea, care pătrunde toate tainele.
57. Omul a cărui inimă este plină de iubire nu-i poate privi cu indiferenţă pe semenii lui goi, înfometaţi şi lipsiţi de adăpost.
58. Nu-i târziu ca şi în ultimul ceas al vieţii noastre să ne pocăim şi să începem o viaţă nouă prin păzirea poruncilor lui Hristos. Să ne amintim că Domnul îi cheamă pe toţi oamenii, zicând: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11,28).
107
59. Credinţa în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, alungă orice necaz şi orice tulburare şi este pentru noi singurul refugiu în greutăţi, încercări şi supărări.
60. Fiecare din noi, în timpul vieţii pământeşti, cu mâinile lui îşi clădeşte viitorul. Dacă inima noastră este plină de credinţă, de nădejde şi de dragoste, atunci ne pregătim pentru noi o viaţă fericită, viaţa veşnică, fiindcă ne întoarcem de pe drumul nedreptăţii. Dar fiecare din noi dobândeşte într-un grad diferit curăţia inimii, credinţa, dragostea şi nădejdea. Fiecare va primi după faptele lui şi după măsura curăţiei pe care o are în inimă.
61. Să credem că doar Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa şi doar Acela oferă viaţa autentică, curată şi dumnezeiască. Pentru noi toţi Acela este calea către Dumnezeu, calea către împărăţia cerurilor.
62. Necredinţa a luat între popoare dimensiuni îngrijorătoare şi lumina lui Hristos a fost umbrită de norul întunecat al ateismului.
Aşadar viaţa noastră să fie astfel încât în ziua înfricoşătoare a Judecăţii să putem să ne ridicăm capetele şi nu să le aplecăm adânc, deznădăjduiţi.
63. Fiii mei, vă rog mult, îmbrăcaţi armura pe care o dă Dumnezeu, pentru a putea înfrunta uneltirile diavolului. Nu vă puteţi închipui cât de viclean este. Nu avem a ne lupta cu oamenii, ci cu începătorii şi puteri, adică cu duhuri rele. Fiţi cu luare-aminte! Diavolului nu-i convine ca omul să accepte existenţa lui, să se gândească şi să simtă că
108
este lângă el. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut este mai primejdios decât un vrăjmaş văzut.
O, cât de mare şi înfricoşătoare este oastea demonilor. Cât de numeroasă este neagra lor mulţime! Neschimbaţi, neobosiţi, zi şi noapte caută să ne împingă pe toţi cei care credem în numele lui Hristos, să ne târască pe calea necredinţei, răutăţii şi necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au unicul scop ca zi şi noapte să caute să ne distrugă, însă nu vă fie teamă, luaţi putere de la numele lui Iisus.
64. Doar rugăciunea care iese din inima plină de nădejde şi credinţă este ascultată de Dumnezeu.
Să ne rugăm neîncetat putem mereu şi oriunde ne-am afla. Singurul lucru necesar este ca inima noastră să aibă dispoziţie de rugăciune. Să fie smerită şi să-şi plângă neîncetat nevrednicia şi păcătoşenia.
Esenţa rugăciunii este să ne predăm cu totul, din toată inima, lui Dumnezeu, să-L implorăm, şi rugăciunea să fie plină de credinţă şi nădejde nezdruncinată.
65. Prin iubirea, îndurarea şi evlavia voastră puteţi şi trebuie să străluciţi în lumea aceasta. O bătrână fără carte poate să fie ca o făclie dacă în inima ei există lumina blândeţii, iubirii şi smereniei, dacă-i iubeşte pe ceilalţi oameni şi se străduieşte să-i ajute. Atunci şi ea este făclie, este lumină a lui Dumnezeu şi luminează înaintea oamenilor şi îl slăveşte pe Tatăl ceresc.
66. După cum viţele curate dau struguri curaţi şi izvorăsc vin curat, aşa şi inima şi gura voastră
109
trebuie să dăruiască mereu cuvânt bun, cuvânt de iubire, binecuvântare şi dreptate.
Să fiţi cu toţii propovăduitori ai unuia şi unicei lumini adevărate, care a luminat în lume şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.
67. Doar atunci când vei spune cu sinceritate: „O, Doamne al meu, cu adevărat sunt un nimic”, doar atunci Domnul va începe să lucreze în tine. Atunci sufletul tău va înflori ceva sfânt, neprihănit şi frumos.
Dacă nu ne smerim, nu putem intra în împărăţia lui Dumnezeu. Să ţinem minte asta.
68. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3).
Aşadar aceasta este viaţa veşnică: cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, şi asta înseamnă că fără cunoaşterea lui Dumnezeu, fără credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, nu există viaţă veşnică, nu există mântuire.
69. Este deosebit de uşoară Crucea lui Hristos şi este uşor să-L urmezi pe acest drum spinos, întrucât nu vei merge singur. Te va însoţi însuşi Hristos, fiindcă infinita Lui milă te va întări atunci când te vei îndoi sub greutatea Crucii. Căci El însuşi te va sprijini, te va ajuta să-ţi ridici Crucea.
70. Nu vorbesc doar din cunoaştere, ci din experienţă personală. Trebuie să vă încredinţez că, pe când înaintam pe acest drum greu, când ridicam Crucea grea a lui Hristos, nu o simţeam grea, iar drumul acesta era drumul bucuriei, întrucât simţeam
110
intens şi intuiam că alături de mine umblă însuşi Domnul Iisus Hristos şi că mă ajută să-mi ridic Crucea.
Era grea povara, dar mi-o amintesc ca şi când ar fi fost bucurie strălucitoare, ca şi când ar fi fost binecuvântarea Domnului. Căci Domnul este milostiv cu toţi oamenii care-şi ridică crucea şi nu-l va părăsi pe cel care şi-a luat crucea şi L-a urmat, ci va umbla alături de el, va fi sprijin în drumul lui şi îl va întări cu harul Său.
71. Să ţineţi minte sfintele Lui cuvinte: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara mea este uşoară (Matei 11, 28-30).
72. Pe voi toţi, care credeţi în Domnul, vă cheamă să-L urmaţi, să ridicaţi povara Lui, Crucea Lui. Deci nu vă temeţi, înaintaţi cu îndrăzneală! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolului, care vă împiedică să înaintaţi pe acest drum. Priviţi în sus şi îl veţi vedea pe Domnul Iisus Hristos mergând împreună cu voi şi uşurându-vă drumul.
73. Slujitorul lui Dumnezeu nu-şi poate înceta slujirea, chiar dacă ar trebui să-şi lase fiii.
74. Exact în vremea aceea am simţit foarte clar lângă mine prezenţa Domnului. Am simţit că mă sprijină şi mă întăreşte. Am simţit cu adevărat că împreună cu mine este Domnul Iisus Hristos.
75. Să nu vă îngrijoraţi pentru mine. Dumnezeu îmi poartă de grijă în chip minunat. Sunt bucuros,
111
profund liniştit, nu am nicio nevoie, ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (II Corinteni 6,10).
76. Nu trebuie să ne alipim de nimic pământesc. Să urmăm inima preschimbată a sfinţilor, care nu se bucura de bunătăţile acestei lumi.
77. Fie ca viaţa noastră să fie întru Sfântul Duh, Acela să ne dea viaţă, în noi să trăiască Hristos şi noi să trăim întru Hristos.
78. Credinţa în Hristos a biruit lumea, a călcat cultul idolilor şi a devenit începutul noii vieţi a omenirii, a vieţii întru Hristos.
79. Să trăim aşa încât să fim vase curate, pregătite potrivit, pentru a primi harul lui Dumnezeu.
80. Scopul nostru trebuie să fie slăvirea numelui lui Hristos, prin viaţa, prin faptele şi prin îndurarea noastră faţă de semeni.
81. Să ascultăm de Duhul lui Dumnezeu şi să facem doar cele care ne conduc la viaţa veşnică.
82. În vieţile sfinţilor există multe exemple de oameni care s-au întors la Hristos după citirea cuvântului Evangheliei. Din experienţa mea cunosc că un cuvânt bun poate cutremura sufletul păcătosului, aşa cum a cutremurat sufletul vameşului Matei. Oamenilor înecaţi în păcat hoţi, tâlhari şi ucigaşi -, când le spui un cuvânt bun şi le arăţi iubire, înţelegere şi respect, se emoţionează foarte mult. Şi noi, oamenii păcătoşi, neputincioşi şi neînsemnaţi, printr-un cuvânt de dragoste şi respect putem să emoţionăm şi să cutremurăm inimile păcătoşilor, ca Domnul Iisus Hristos. Să ţinem minte asta şi niciodată să nu-i osândim pe păcătoşi, să nu-i stigmatizăm, ci să ne purtăm
112
cu iubire cu ei, arătând respect pentru persoana lor, chiar dacă ei nu o respectă şi au batjocorit-o.
83. Domnul vrea să le facem bine săracilor, cu iubire, şi să ne purtăm mereu cu compătimire faţă de oamenii pe care lumea îi dispreţuieşte, numindu-i mizerabili şi nefolositori.
84. Să ne amintim mereu cum se purta Domnul cu păcătoşii, cum s-a purtat cu vameşul Matei şi cum se purta cu ceilalţi vameşi, desfrânaţi şi păcătoşi, prin aceasta provocând mânia fariseilor. Să nu fim ca fariseii, ci să-L urmăm pe Domnul nostru Iisus Hristos.
85. Toţi sfinţii aveau conştiinţa păcătoşeniei lor, şi de aceea inima le era plină nu doar cu iubirea de Dumnezeu, ci şi cu smerenie. Oamenii sfinţi urăsc păcatul, nu-l suportă. Păcatul îi chinuieşte. Sunt drepţi şi nu făptuiesc păcatul, nu-l suportă. Sunt drepţi şi nu făptuiesc păcatul pentru că-l urăsc şi nu pentru că le e frică de pedeapsa lui Dumnezeu. Fără binecuvântata frică de Dumnezeu niciun pas nu putem face pe drumul lung şi greu care conduce la împărăţia cerurilor.
86. Domnul Iisus Hristos spune că fiecare mlădiţă de vie care se află pe butuc şi se hrăneşte din acesta, Tatăl ceresc, Care este creatorul viei, o curăţă, ca să aducă mai multe roade. Aşa lucrează Domnul în neamul celor drepţi. Neamul păcătoşilor şi necuvioşilor, al celor care-L urăsc pe Dumnezeu, este lăsat de Acela fără ajutorul Său. Nu doreşte moartea acestor oameni, ci, întrucât ei nu vor să se mântuiască, îi lasă în voia lor.
113
87. Ce-l aşteaptă pe om dacă Dumnezeu îl va lăsa fără harul şi ajutorul Lui? îl va cuceri diavolul, îl vor chinui demonii şi vor alunga din inima lui binele care a rămas. Şi omul acesta se va statornici din ce în ce mai mult în rău.
88. De aceea şi rabdă Domnul, cu îndelungărăbdare, vasele mâniei şi nu le distruge acum. Şi nu doar de aceea, ci şi fiindcă ştie că cei mai mulţi păcătoşi sunt capabili să se pocăiască. Şi cei mai mari păcătoşi pot deveni sfinţi şi pot face încă minuni. Domnul aşteaptă până la sfârşit.
89. Rădăcina ateismului se află în mândrie, care cuibăreşte în inima celor adulţi. Este pentru noi ca otrava cobrei cu care noi înşine ne otrăvim. Mândria este păcat de moarte şi constituie ipostasul duhovnicesc al diavolului.
90. După cum pentru captarea undelor radio este nevoie neapărat de antenă, la fel şi pentru primirea harului dumnezeiesc este nevoie de o inimă curată şi plină de credinţă.
91. Harul dumnezeiesc lucrează în inima însetată de adevăr, în inima care-L iubeşte pe Hristos. Acest har naşte în noi virtuţile şi ne conduce la desăvârşirea duhovnicească.
92. Socotesc ca îndatorire a mea arhierească să-L propovăduiesc pretutindeni şi mereu pe Hristos. O singură grijă să avem noi, preoţii: propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos.
93. Înaintaţi cu curaj! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolului! Priviţi în înălţime şi-L veţi vedea
114
pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Care umblă împreună cu voi şi vă uşurează drumul.
94. Să nu ne pierdem niciodată nădejdea mântuirii, ci plini de credinţă şi nădejde să căutăm iertarea păcatelor noastre.
95. O singură înţelepciune există, înţelepciunea întru Hristos, şi orice altă înţelepciune a oamenilor este nebunie înaintea lui Dumnezeu.
Să vă siliţi a face celorlalţi binele
96. Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul (Ioan 12,35). Încă aveţi lumina lui Hristos, încă aveţi putinţa să mergeţi la biserică, să ascultaţi poruncile, să ascultaţi Evanghelia. Umblaţi în această lumină! Pentru că atunci când va veni moartea, această lumină se va stinge pentru voi. Dincolo de mormânt nu există pocăinţă şi veţi primi răsplată după cele ce le-aţi făcut în viaţa voastră. Acum trebuie să ne gândim la mântuirea noastră şi să ne pregătim pentru viaţa veşnică. Asta fac creştinii, cei ce-L iubesc pe Hristos.
în urmă cu şaptezeci de ani trăia la Petrograd un doctor care se numea Gaaz. Acesta slujea în închisori şi avea inimă bună, inimă plină de milostenie şi iubire pentru oameni. Din poziţia lui, de doctor al închisorilor, se străduia pe cât putea să-i ajute pe sărmanii oameni care trăiau acolo.
115
Vedea cum sunt trimişi în exil condamnaţii în lanţuri, ştia că aceştia aveau să meargă pe jos mii de verste, până ce vor ajunge în Siberia, şi inima i se frângea de durere.
Pentru a simţi durerea lor, odată şi-a pus lanţuri la picioare şi a mers ceasuri întregi cu ele prin curtea casei lui. Când se afla pe patul de moarte, acest om şi doctor sfânt le-a spus oamenilor adunaţi în jurul său următoarele cuvinte minunate, pe care trebuie să le băgăm bine în minte: „Siliţi-vă să faceţi bine oamenilor. Siliţi-vă, pentru că moartea ne aşteaptă pe toţi. Să fiţi credincioşi până la moarte şi Dumnezeu vă va da cununa vieţii”.
97. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu, fără credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, nu există viaţă veşnică, nu există mântuire.
98. Cel ce cu multă trudă şi mare străduinţă, zi de zi se eliberează din ce în ce mai mult de mândrie, de iubirea de plăceri, şi devine treptat sărac cu duhul, acela se va îmbogăţi întru Dumnezeu. Bogaţi după Dumnezeu devin cei ce plâng pentru necuviinţa care există pretutindeni şi pe care inima lor nu o suportă. Se îmbogăţesc cei care nu pot privi Crucea lui Hristos fără să lăcrimeze.
99. Avem nevoie de credinţa în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos. Această credinţă alungă orice întristare şi orice tulburare şi este pentru noi singurul refugiu în greutăţi, încercări şi supărări.
116
100. Atunci când ne pocăim şi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, prima noastră cerere trebuie să fie aceasta: Domnul să ne curăţească inima de răutate şi să ne dăruiască blândeţe, smerenie şi iubire.
101. Dacă nu ne vom smeri, nu vom putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Să ţinem minte asta.
102. Să nu pierdem niciodată nădejdea în mântuirea noastră, încât chiar şi în ultima clipă a vieţii, cu credinţă şi nădejde, să ne rugăm Domnului pentru iertarea multelor noastre păcate.
103. Tâlharul cel recunoscător i-a spus cu smerenie Domnului: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta, şi a auzit de la Fiul nemuritor al lui Dumnezeu: Astăzi vei fi cu Mine în rai! (Luca 23, 42-43).
104. Să nu ne aplecăm niciodată urechea spre diavol, care se străduieşte să ne amăgească şi să ne conducă la păcat şi la neascultare de voia lui Dumnezeu. În fiecare zi şi în fiecare clipă să ne cercetăm inima, să fim cu luare-aminte la ce se întâmplă în ea şi la ce iese din ea.
105. Vrăjmaşul oamenilor, diavolul, şi demonii lui, ştiu foarte bine să ne şoptească la ureche şi să ne introducă răul sub forma binelui, amorţindu-ne conştiinţa. Dacă ceea ce ne sădeşte în minte se identifică cu căutările noastre ascunse şi cu patimile noastre, atunci demonii ne vor stăpâni foarte uşor inima. Noi trebuie să ne împotrivim acestor lucrări viclene ale lor, să ne rugăm şi să ne pocăim.
Cuprins
Viaţa pe scurt a Sfântului Părinte Luca 9
Ştiinţa şi religia 19
Noi ne putem da viaţa pentru Domnul? 22
Nu sunt suficiente doar faptele bune 23
Din pricina vieţii pe care o ducem, diavolii au putere asupra noastră 25
Fiecare va primi după faptele sale 27
Cântarea dragostei 29
Niciodată nu este târziu pentru a ne pocăi 30
Despre patima diavolească a mândriei 31
E nevoie de stăruinţă în înfăptuirea binelui 32
Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? 33
împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru 34
Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere 35
Cum putem simţi nemurirea 37
Despre buna creştere 39
Robii păcatului şi robii dreptăţii 43
Despre cârtire 47
Despre rugăciune 48
Despre credinţă 51
118
Suntem străini în lumea aceasta 53
Despre întărirea inimii 54
Despre lacrimi 55
Despre molipsirea lumească 57
Despre pocăinţă şi smerenie 60
Există demonizaţi astăzi? 63
Suntem trecători 65
Despre făţărnicie 67
Despre lumina lui Hristos 70
Despre ceasul morţii 73
Despre pomeniri 76
Despre bogăţie 77
Despre oamenii din lume 78
Hristos este păstorul cel bun 79
Trebuie să urmez exemplul vieţii Evanghelistului Luca 81
Despre pocăinţă 81
Despre înfricoşătoarea Judecată 83
Despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu 86
Despre milostenie 88
Să căutăm slava lui Dumnezeu 89
Despre nemurire 90
învăţături despre credinţă şi nădejde 94
Să vă siliţi a face celorlalţi binele 114
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro