SF. NICOLAE VELIMIROVICI PRIN DRAGOSTEA TA SI NOI IUBIM. 500 DE CUGETARI DESPRE CREDINTA, NADEJDE SI DRAGOSTE

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI EPISCOPUL OHRIDEI ŞI JICEI
PRIN DRAGOSTEA TA şi NOI IUBIM
500 DE CUGETĂRI DESPRE CREDINŢĂ, DRAGOSTE ŞI NĂDEJDE
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI EPISCOPUL OHRIDEI ŞI JICEI PRIN DRAGOSTEA TA şi NOI IUBIM
500 DE CUGETĂRI DESPRE CREDINŢĂ, DRAGOSTE ŞI NĂDEJDE
traducere din limba sârbă de IONUŢ şi SLADJANA GURGU
După părerea mea, Sfântul Nicolae Velimirovici este ultimul mare proroc al creştinătăţii şi dacă noi nu vom da ascultare sfaturilor şi avertismen¬telor sale, vom avea soarta pe care o are poporul sârb, în această fărâmiţare în care se află acum. Pentru că ceea ce spune acest sfânt poporului sârb este valabil pentru toate popoarele ortodoxe. Atunci când nu se mai mărturiseşte credinţa şi nu este cine să apere valorile credinţei, acea cre¬dinţă este moartă, după cum moartă va fi şi soar¬ta acelui popor.
Arhimandrit Iustin Pârvu Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil petru Vodă
SUTA DE CAPETE DE LA MĂNĂSTIREA LIUBOSTINIA ÎNŢELESUL ŞI ÎNSEMNĂTATEA CREDINŢEI ÎN EVANGHELIE (1941)
1. Zis-a Domnul: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” Marcu 1,15 Adevărata pocăinţă nu înseam¬nă numai întristarea pentru păcatul săvârşit, ci întoarce¬rea cu totul a sufletului de la întuneric spre lumină, de la pământ spre Cer, de la sine spre Dumnezeu.
2. Pocăinţa fără această întoarcere pe de-a întregul nu este altceva decât o joacă cu Dumnezeu şi cu propriul suflet. Iar cu Dumnezeu nu este de joacă. El îl miluieşte pe cel ce se pocăieşte, dar pe cel ce nu se căieşte sau se căieşte nesincer şi nedeplin îl bate cu mână grea. Iar când El loveşte, rana e adâncă şi nimeni nu o poate lecui afară de El însuşi.
3. Care este rostul pocăinţei şi credinţei în Evanghelie este înfăţişat de aceste două cuvinte din Sfânta Scriptură. Ce este omul? „Vierme sunt, şi nu om”, Psalmi 21,6 a mărturisit Prorocul David. Ce trebuie să fie omul? „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai celui Preaînalt” Psalmi 81, 6 aceste cuvinte au fost rostite de însăşi gura Mân¬tuitorului Hristos. A-l preface pe vierme în Dumnezeu şi în fiu al lui Dumnezeu iată rostul pocăinţei şi cre¬dinţei în Evanghelie.
4. Ce înseamnă a crede în Evanghelie? înseamnă a crede în Vestea cea Bună, pe care Vestitorul Ce¬resc, Dumnezeu fiul lui Dumnezeu, a adus-o neamu¬lui omenesc. Cu alte cuvinte, înseamnă a crede Domnului Hristos şi Descoperirii Sale. Iar Descoperirea Sa e cea mai
7
mare descoperire de la zidirea lumii. Această Descoperi¬re a Lui este singura în stare să-l prefacă pe omul-vierme în omul-dumnezeu şi fiul lui Dumnezeu.
5. Oare nimeni înainte de Hristos nu a vestit Vestea cea Bună? Oare chiar nimeni din atâţia înţelepţi, filosofi, învăţători, legiuitori, împăraţi şi proroci? Nimeni, chiar nimeni. Niciunul din ei nu a putut măcar să cunoas¬că Vestea cea Bună, darămite să o aducă. De ce? Deoare¬ce erau pământeşti şi de pe pământ au grăit, cf. Ioan 3, 31 Au vorbit ca fii ai pământului, şi nu ca fii ai Cerului. Despre Cer au vorbit dacă au vorbit privind pămân¬tul şi născocind după cele pământeşti.
6. Din această pricină, toate credinţele şi filosofiile până la Hristos sunt întunecate şi pesimiste, în¬doielnice şi neaşezate. aşa în Ellada, aşa în India, aşa în Egipt şi Persia. Aşa şi în China ce totul măsoară după mă¬suri pământeşti. Aşa şi în vechiul Mexic, la incaşi, şi la toţi păgânii din zilele noastre. Niciuna din aceste credinţe şi filosofii nu îşi merită numele de Bună-Vestire. Cel mai luminos aed al vremurilor din vechime, Homer, spune undeva: „Mai bine câine viu în această lume decât rege în Hades!” Ca om pământesc şi de pe pământ nu a pu¬tut să vadă nici mai luminos, şi nici să spună mai fericit.
7. Numai „Cel ce a venit din Cer, Fiul Omului Care este în Cer”, putea să dea mărturie lumii ce este în Ceruri, cum este Dumnezeu, care sunt realităţile duhovniceşti
8
ale acelei lumi, cum este lumea duhovniceas¬că din jurul lui Dumnezeu şi ce se întâmplă cu suflete¬le omeneşti după moartea trupească. „Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte.” Ioan 3, 32 Mărturia sa este, putem zice, cu totul empirică pe plan duhovnicesc. El nu mărturiseşte după logica pământească, nici după înţele¬gerea minţii omeneşti, nici după cugetarea şi filosofarea omului pământesc, ci după ceea ce a văzut şi a auzit. Ves¬titorul Ceresc al realităţii cereşti. „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau măr¬turie pentru adevăr”, Ioan 18, 37 adevărul pe care ni¬meni, niciodată, din cei născuţi din pământ, nu l-a pu¬tut mărturisi întru adevăr. şi mărturia lui El o numeşte Vestea cea Bună.
8. Vestitorul Ceresc al Veştii celei Bune mărturiseşte că: Dumnezeu este Unul, în veşnică armonie în Treime, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh; că Dumne¬zeu este nu numai Ziditor, ci şi Tată, adică cel mai drag şi mai apropiat neam tuturor celor ce vor să fie fiii Săi; că Dumnezeu ca Tată este însăşi Dragostea şi că din dra¬goste pentru neamul omenesc L-a trimis în lume pe Fiul Său, cel Unul-născut, ca să mântuiască lumea; că sufle¬tul omului preţuieşte mai mult decât toată lumea mate¬rială; că sunt nenumărate oşti îngereşti în acea lume şi că ele, câteodată văzut, câteodată nevăzut, dar neîncetat, se întretaie asupra oamenilor în drama acestei lumi; că drepţii după moarte strălucesc în acea lume precum niş¬te sori, că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât în lume ca din
9
oamenii-viermi să facă oameni-fii ai lui Dumnezeu sau dumnezei după vrerea şi milostivirea Tatălui. Apoi ju¬decata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Apoi învierea morţilor. Apoi viaţa veşnică. Şi încă multe alte lucruri, unele mai bune ca altele.
9. Hristos i-a chemat pe oameni să creadă în această Bună-Vestire. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. Adică i-a chemat să creadă Lui, să creadă în El, să creadă fiecă¬rui cuvânt al Lui. Căci pentru oameni nu este alt chip să ajungă la cunoaşterea adevărului în chestiunile cele mai însemnate ale vieţii şi fiinţei decât să primească cu cre¬dinţă cuvintele Celui Care este martor nemijlocit al rea¬lităţilor cereşti şi duhovniceşti. Ori cred lui Hristos, ori vor continua să rătăcească în largul apelor întunecate şi tulburi ale vieţii, în căutarea malurilor şi ţărmurilor de la capătul apelor. A treia cale nu este dată în istoria muş¬uroiului omenesc până în ziua de azi.
10. Din acestea rezultă că, în chipul cel mai limpede, credinţa creştină nu este nici pe aproape asemănă¬toare celorlalte credinţe şi religii din lume. Căci celelalte credinţe sunt credinţe ale oamenilor pământeşti şi de pe pă¬mânt, ale oamenilor care au vorbit despre lumea duhov¬nicească ori după mintea lor omenească, ori după înşe¬larea duhurilor rele. Niciunul dintre făuritorii celorlalte credinţe nu a spus despre sine că a coborât din Cer, nici că e „trimis de la Tatăl”, Ioan 14,24 nici că mărturiseşte despre cele cereşti ce a văzut şi a auzit, nici că se întoarce
10
din nou în Cer. Aşadar, nici nu poate fi vorba de a pune egal între mărturia lui Hristos şi celelalte credinţe şi re¬ligii de-a lungul şi de-a latul lumii.
11. Să nu-l întrebi pe creştin de crede în Dumnezeu, ci de crede în Evanghelie, în Buna-Vestire a lui Hristos. Căci de spune că el crede în Dumnezeu, aşa, după mintea lui şi nu după Evanghelie, înseamnă că este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum două mii de ani, cum ar fi unii dintre filosofii elini sau asiatici. Atunci de ce s-a mai pogorât Hristos din Ceruri? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său arătarea Sa în lume, Vestea Sa cea Bună? Cu adevărat, un astfel de creştin a primit asupra capului său preacinstitul sânge al Fiului lui Dumnezeu, precum cei ce au strigat: Răstigniţi-L, răstigniţi-L!
12. Biserica Ortodoxă, singura Biserică a lui Hristos din lume, a ţinut dintru început credinţa în Evan¬ghelie, fără a aluneca la stânga sau la dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe sau filosofii păgâneşti, şi nici pe ştiinţele naturii. Căci atunci când se urmează unui călă¬uzitor destoinic este nefolositor şi caraghios a întreba pe cei orbi şi chiori despre drum.
13. Având credinţa desăvârşită în Hristos şi în Vestea Sa cea Bună, părinţii şi învăţătorii Bisericii au le¬pădat cu tărie filosofiile eline şi misterele Asiei şi Africii chiar şi cei şcoliţi în filosofie la Athena, precum Gurăde-Aur, Vasilie şi Grigorie-de-Dumnezeu-Cuvântătorul,
11
precum şi cei născuţi în Egipt sau Arabia, ca Sfântul An¬tonie, Macarie, Isaac Sirul, Efrem Sirul şi alţii.
14. Tocmai aceşti Sfinţi Părinţi, cei mai buni cunoscători ai filosofiilor păgâne şi misterelor religiilor ori¬entale, şi asta la prima mână şi în limba lor maternă, au fost cei mai hotărâţi apărători ai singurei credinţe mân¬tuitoare, ai credinţei în Evanghelie, în Buna Veste a Omului din Cer. Nu au îngăduit nici cea mai măruntă cădere la învoială cu nimic şi cu nimeni pământesc şi din pă¬mânt, care este de la om şi după om, şi cu ceea ce s-a fă¬cut în afara lui Hristos şi a Evangheliei Sale.
15. E cunoscut, de pildă, cu câtă tărie îi judeca Hrisostom pe Socrate şi pe Platon, pe stoici şi pe epicurei, şi alţi filosofi elini ale căror învăţături erau foarte răspân¬dite în acea vreme. El nu numai că socotea că niciuna din învăţăturile Evangheliei nu se întemeia pe spusele lor cu toate că la unii din ei se aflau unele cuvinte asemănătoare celor evanghelice -, ci de la cap la coadă le dispreţuia şi le lepăda ca fiind vătămătoare şi pierzătoare pentru suflet.
16. Nu aşa, neortodocşi învăţători ai Bisericii, nu aşa. Ci, speriaţi de lume şi cu credinţă slabă în Evanghe¬lie, au început să cheme în ajutor filosofia elină, mistere¬le Africii şi Asiei şi ştiinţele Apusului, ca să dovedească adevărul descoperirii lui Hristos. Aşa s-au ivit felurite şcoli potrivnice în bisericile eretice. Unele s-au întemeiat pe Platon, altele pe Aristotel, altele pe stoici, pe Plotin, şi
12
pe câte alte fantastice mistere siriene, iraniene şi egipte¬ne, altele pe teosofia indiană şi alte feluri de ocultism, şi aşa mai departe; însă în vremurile de pe urmă unele din aceste şcoli se sprijină cu totul pe ştiinţele naturii, pe care le cred mai puţin fantastice decât misteriile religioase ale Răsăritului.
17. Astfel, Belzebut este chemat în ajutorul lui Hristos şi, astfel, demonologia este băgată în teologia creş¬tină eretică în chip de sprijin al acesteia! Rezultatul a fost că Hristos, în ochii ereticilor, Se micşora ca Dumnezeu şi Se mărea ca om, până când necuratul Arie, în vremurile noastre, din nou a ajuns să triumfe în adunările ereticilor.
18. Afară de asta, să nu-i nedreptăţim nici pe diavoli în această privinţă. Căci chiar şi aceştia au cunos¬cut şi au recunoscut în chipul Domnului Iisus o fiinţă mai înaltă, Cerească şi Dumnezeiască, mult mai mult decât nenumăraţi teologi eretici ai bisericilor neortodoxe. Iată, oare diavolii nu au strigat: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu” Matei 8, 29 sau: „Iisuse, Fiul lui Dumne¬zeu celui Prea înalt” Luca 8, 28? Oare nu au recunos¬cut şi glăsuit: „Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” Marcu 1, 24 sau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” Luca 4, 41 Oare nu este scris: „iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” Marcu 3, 11, iar El „nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El este Hristos” Marcu 1, 34; Luca 4, 41?
13
19. O, lume împodobită, cum de nu te scârbeşti şi tu? Şi cum nu scuturi de pe creştetul tău cununa de stele, îngrozită, văzând cum oamenii au ajuns mai orbi decât diavolii şi mai neînţelegători decât fiii iadului!
20. De ce Iisus nu-i lăsa pe diavoli să-L dezvăluie oamenilor ca fiind Hristos, adică Mesia şi Fiul lui Dumnezeu? Pentru că înţeleptul şi de oameni iubitorul Domnul nostru nu dorea ca diavolii să fie învăţători oa¬menilor; nu dorea ca diavolii să fie cei ce-L descoperă oamenilor; ci dorea ca oamenii înşişi să îl cunoască şi să îl primească ca Dumnezeu şi Mântuitor după cuvintele Sale, după faptele Sale, după dragostea Sa, după suflarea şi duhul Său. Ca nu cumva să se poată lăuda diavolii că au ajutat lucrarea lui Hristos şi că fără ei Hristos nu ar fi putut lumina şi mântui neamul omenesc.
21. Teologii eretici din timpurile mai vechi se întreceau în a se lăuda cu filosoful elin pe care îl foloseau mai mult în a-şi întemeia teologia. Astfel, romano-catolicii s-au folosit de Aristotel, iar lutheranii de Platon; apoi alte grupuri de protestanţi l-au îmbrăţişat pe Platon şi pe ceilalţi gânditori neo-platonici. I-au amestecat şi răsamestecat cu Vestea cea Bună a lui Hristos, şi astfel au slăbit-o şi au rănit-o.
22. În vremurile mai noi, însă, toate bisericile eretice s-au apucat să clădească ziduri de sprijin Evanghe¬liei din teorii ştiinţifice, pe care şi le-au însuşit ca pe ceva
14
absolut, cu toate că cei mai mari oameni de ştiinţă ai vre¬murilor noastre au încetat să mai creadă chiar şi ştiinţele pozitive ca să nu vorbim de teorii ca fiind absolute.
23. Precum ostaşii lui Pilat L-au îmbrăcat pe Domnul Hristos într-o haină stacojie şi ieftină, iar Irod L-a îmbrăcat într-o haină albă, aşa şi teologii eretici L-au în¬veşmântat pe Mântuitorul în hainele ieftine ale filosofiei păgâne şi ale ştiinţei mincinoase. Şi asta în dorinţa de a-L îmbrăca şi împodobi mai frumos! Dar, în amândouă situ¬aţiile, Hristos a fost în aceeaşi măsură batjocorit şi umilit.
24. Biserica Ortodoxă este singura în lume care a păstrat credinţa în Evanghelie ca singur adevăr deplin, ce nu are nevoie nici de sprijinul şi nici de susţinerea ori¬cărei filosofii sau ştiinţe lumeşti. De aceea, când rostim al nouălea cap al Crezului: într-una Biserică, Apostolească şi Sobornicească, noi prin una Biserică înţelegem Biseri¬ca Ortodoxă, şi asta din pricina celor pomenite mai sus.
25. Teologii eretici au numit Biserica Ortodoxă cu un nume batjocoritor: „biserică încremenită.” De ce oare? Pentru că, zic ei, această Biserică „nu merge după vreme” sau că „nu se acomodează vremii”! însă tocmai în aceasta stă lauda Ortodoxiei, că nu merge după vreme şi că nu se acomodează vremii, urmând porunca Sfân¬tului Apostol Pavel: „să nu vă potriviţi cu acest veac.” Romani 12, 2.
15
26. Cum ar putea veşnicia să meargă după vreme? Şi cum ar putea ceva desăvârşit să se acomodeze celor trecătoare? Cum ar putea împărăţia Cerească să se măsoare cu împărăţia pământească? Şi cum ceva scump să stea alături de ceva fără de preţ? Dacă „lumea întreagă sub puterea celui rău zace”, I Ioan 5,19 precum este scris, oare veşnic vom îndepărta cele bune şi vom urma celor rele, şi oare vom înteţi lumina cerească cu focuri de cărbune şi petrol?
27. Ce-i drept, printre teologii din Biserica Ortodoxă sunt şi unii care merg pe urmele teologilor eretici crezând că Evanghelia nu e îndeajuns de puternică să se ţină pe sine şi să se apere în furtunile lumii. Lor le sunt pe plac astfel de gânduri şi metode eretice. Cu tot sufletul, ei sunt alături de eretici, dar urmează într-o doară, pe dinafară, cele ale Bisericii Ortodoxe pentru a câşti¬ga un ban. Sunt nişte speculanţi balcanici, pretinşi înţe¬lepţi, cărora tot ce este în curtea vecinului li se pare mai bun şi mai deştept, până şi teologia concesivă amestecată (păgâno-hristologia).
28. Biserica Ortodoxă, ca întreg, leapădă astfel de teologi şi nu îi primeşte ca ai ei, dar îi îngăduie din două pricini: mai întâi că îi aşteaptă să se pocăiască şi să se schimbe şi apoi ca, lepădându-i, să nu facă mai rău de¬cât deja este, adică să nu îi împingă mai mult înspre bra¬ţele ereticilor, făcând astfel să crească numărul ereticilor şi să piară sufletele lor. Aceşti teologi nu sunt purtători ai
16
conştiinţei ortodoxe, ci mădulare bolnave ale trupului Bi¬sericii. Purtători ai conştiinţei ortodoxe sunt poporul, mo¬nahii şi clerul parohial.
29. Zis-a slăvitul Domnul nostru: „Slavă de la oameni nu primesc.” Ioan 5, 41 Purtarea ereticilor este cu totul potrivnică purtării Mântuitorului lumii. Ei cau¬tă slavă de la oameni. Se tem de oameni. Din aceste pri¬cini, se agaţă de aşa-numiţii „oameni vestiţi” din istoria omenirii, ca să sprijine Evanghelia şi să fie mai plăcuţi oamenilor acestei lumi. Ei se îndreptăţesc spunând: „ca să îi câştigăm!” Dar vai, ce amarnic se înşală! Cu cât mai mult linguşesc lumea ca să atragă, vezi Doamne, lumea spre biserică cu atât această lume fuge mai departe de biserică. Cu cât se arată mai „luminaţi”, mai „neduhovni¬ceşti”, mai „moderni”, cu atât mai mult lumea îi dispre¬ţuieşte. Cu adevărat nu este cu putinţă a plăcea şi lumii, şi lui Dumnezeu. Altminteri, orice creştin iscusit ştie că lui Dumnezeu îi poţi fi pe plac după adevăr şi dreptate, în vreme ce lumii în niciun chip nu îi poţi fi pe plac, nici după adevăr, nici după minciună, nici după dreptate, nici după nedreptate. Căci Dumnezeu este veşnic şi neschim¬bător, în vreme ce lumea e vremelnică şi schimbătoare.
30. Încă a zis slăvitul Domnul nostru către evrei: „Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” Ioan 5, 44 Tocmai pe potriva teologilor eretici. Şi cu totul lămuritor pentru purtarea lor; şi îndeajuns judecăţii
17
Domnului asupra lor. Dacă ar fi căutat slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede Evangheliei Lui şi nu s-ar abate nici spre stânga, nici spre dreapta. Dar ei vor slavă şi laudă de la oameni de aceea încearcă să întă¬rească şi să sprijine mărturia lui Dumnezeu cu mărturi¬ile omeneşti. Ceea ce este şi greşeală, şi păcat. Greşeală şi păcat este şi de nu ar fi căutat slavă de la oameni pen¬tru ei, ci doar pentru biserica lor. Căci Celui Preaînalt I se aduce ocară când pentru mărturia Lui se aduc ca în-tărire mărturii omeneşti, adică oamenii să întărească ce spune Dumnezeu!
31. Ce urmări sunt acestor aplecări ale ereticilor către lume? Păgubitoare. Cu adevărat păgubitoare pentru Evanghelie, pentru întreaga viaţă, personală şi socială, a popoarelor eretice. Păgubitoare pentru credinţă, pentru cultură, pentru economie, pentru politică, pentru mora¬lă, pentru căsnicie pentru toţi şi pentru toate. Căci pur¬tarea noastră faţă de Hristos, Vestitorul Veştii celei Bune, rânduieşte cu precizie matematică toată purtarea noastră faţă de toţi şi toate.
32. În vreme ce Hristos a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15, 5 lumea eretică a răstălmăcit acest cuvânt în sute de chipuri: fără Hristos toate le putem face. Întreaga cultură modernă este potrivnică lui Hristos. Toate ştiinţele moderne se întrec care să lovească mai puter¬nic în ştiinţa lui Hristos. Nimic altceva decât revolta slujni¬celor neruşinate împotriva stăpânei lor este revolta ştiinţelor
18
lumeşti împotriva ştiinţei cereşti a lui Hristos. Dar toată această revoltă se sfârşeşte în zilele noastre cu ceea ce este scris cu o limpezime deosebită şi cu o măsură întocmai: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” Romani 1,22
33. Cu adevărat nu se ştie unde este mai marea nebunie a lumii moderne căzute de la Hristos: în via¬ţa personală sau în căsătorie, în şcoală sau în politică, în aşezarea economică sau în legislaţie, în război sau în pace. Peste tot s-a ajuns la împlinirea acestor două lucruri: ne¬ruşinarea şi fărădelegea. Şi oriunde Hristos este mai alun¬gat, cu atât e acolo mai mare neruşinarea şi fărădelegea. Minciuna şi silnicia în deplină biruinţă.
34. Să se ruşineze teologii eretici şi întâi-stătătorii bisericilor eretice din neamuri, care cu ajutorul lui Hristos s-au înălţat ca stăpânitori şi conducători ai tuturor neamurilor de pe pământ. Au de ce se ruşina. Căci precum galatenii neînţelegători, aşa şi ei, ce au început cu duhul, au săvârşit în trup. cf. Galateni 3,3 Ei sunt principalii vinovaţi că aceste popoare s-au abătut de la calea cea dreap¬tă şi că au început să şchioapete de amândouă picioarele, închinându-se când Dumnezeului în Ierusalim, când vi¬ţeilor de aur în Samaria.
35. Căci precum odinioară evreii necredincioşi au călcat poruncă după poruncă şi au umblat după dorinţele lumii şi inimii lor, întocmai la fel au făcut şi aceştia cu în¬văţătura lui Hristos, stăpâna tuturor ştiinţelor. Au surpat
19
şi au dărâmat dogmă după dogmă, au dispreţuit porun¬că după poruncă a Evangheliei, au lepădat predanie după predanie apostolească şi părintească, au batjocorit cuvin¬tele sfinţilor, iar pildele nevoitorilor le-au numit legende.
36. Teologii eretici au pricinuit cea mai grea lovitură Evangheliei prin faptul că s-au îndoit de firea dumnezeiască a lui Mesia; unii doar s-au îndoit, iar alţii au tăgăduit-o de-a dreptul. Acesteia i-au urmat un întreg şir de tăgăduiri ale realităţilor duhovniceşti, precum tăgă¬duirea existenţei îngerilor şi a diavolilor, tăgăduirea Ra¬iului şi a iadului, tăgăduirea slavei netrecătoare a sfinţi¬lor şi a drepţilor, tăgăduirea postului, tăgăduirea puterii Crucii şi însemnătăţii rugăciunii şi tot aşa.
O ryîntr-un cuvânt, s-au ocupat cu adaptări şi unifor mizări încă de la despărţirea Apusului de Răsărit, iar mai abitir în ultimii 150 de ani. Au adaptat Cerul pământului, pe Hristos altor „întemeietori de credinţe”, iar Vestea cea Bună altor credinţe israelite, musulmane şi păgâne. Toate, vezi Doamne, în numele „toleranţei” şi „pentru pacea între oameni şi popoare.” însă tocmai aici este începutul şi izvorul războaielor şi revoluţiilor nema¬iauzite în istoria lumii. Căci Adevărul nu se poate nici¬cum uniformiza cu jumătăţile de adevăr şi cu minciunile.
37. Ideea teosofică cum că adevărul se află împrăştiat în toate credinţele, filosofiile şi misterele a domnit şi asupra teologilor eretici ai lumii apusene. După această
20
idee, zic ei, şi în creştinism ar trebui să existe ceva din adevăr precum şi în islam, hinduism, budism, la Platon şi Aristotel, în zoroastrism şi în tantre şi mantre tibetane. Dacă ar fi aşa, atunci corabia omenirii ar străbate fără nă¬dejde marea întunecată a vieţii, fără cârmaci şi fără busolă.
38. De ce atunci a rostit Hristos aceste cuvinte nemaiauzite: „Eu sunt Adevărul.”? Ioan 14, 6 Nu a zis:
Eu sunt o parte a adevărului, ci Eu sunt Adevărul. Şi încă: „Eu sunt lumina lumii.” Ioan 8,12 Aşadar El e tot Ade¬vărul şi toată Lumina. Pe lângă aceasta El este, după în¬seşi cuvintele Sale, singura cale către viaţa cea veşnică, încă şi cuvântul Său către iudei că numai El îl cunoaşte pe Dumnezeu – „nu L-aţi cunoscut, dar Eu îl ştiu; şi dacă aş zice că nu-L ştiu aş fi mincinos asemenea vouă.” Ioan 8, 55 Oare Hristos S-a înşelat sau ne-a înşelat pe noi?
39. Dumnezeu să ne ierte că punem o astfel de întrebare. Nu o punem noi, ci ereticii demult şi-au pus această întrebare şi neîncetat dau răspunsuri când într-un fel, când într-altul, când ca evreii că Hristos ne-a înşelat, când ca teosofii că singur S-a înşelat. Pentru noi o astfel de întrebare nu există.
40. Popoarele ortodoxe cred şi mărturisesc că Iisus Hristos este unul şi singurul Mesia, Mântuitorul lumii, răscumpărătorul din păcat al neamului omenesc, reînnoitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Dumnezeu din Dumnezeu,
21
plinătatea adevărului, izvorul vieţii, biruitorul morţii, pricina învierii, singura cale bună către ţelul cel bun, ju¬decătorul viilor şi morţilor.
41. Este ceva până acum nelămurit care face principala deosebire între Biserica noastră răsăriteană şi bise¬ricile eretice apusene. Însă înainte de a lămuri această de¬osebire, trebuie să lămurim că noua eră pentru bisericile eretice apusene nu începe de la Reformă, nici de la Revo¬luţia Franceză, ci încă din veacul al XI-lea, de la căderea Apusului creştin de la Răsăritul creştin. De atunci începe în creştinismul apusean adaptarea şi uniformizarea. Aceas¬ta şi este esenţa noii lor ere, a timpului modern, a moder¬nismului cu care ei se laudă. Pentru Biserica răsăriteană nu există o eră nouă sau veche de când Hristos a venit în lume, ci totul este în aceeaşi măsură şi neschimbat, şi ade¬vărat, şi nelegat de vreme şi de întâmplări sau presupuneri.
42. Aşadar, deosebirea principală între Biserica răsăriteană şi cea apuseană, de la Marea Schismă din 1054 până astăzi, se află în înţelegerea diferită a Evangheliei lui Hristos. Apusul, în acea vreme, dar şi cu ceva vreme mai înainte, a început să privească Evanghelia ca pe o teorie, iar apoi ca pe una din multele teorii despre lume şi viaţă, în vreme ce Răsăritul a înţeles Evanghe¬lia ca nevoinţă şi trăire. De aici s-a ajuns ca dogmatica în Apus să fie doar o ştiinţă teoretică, adică una dintre multele filosofii, în vreme ce în Răsărit a fost şi a rămas până în ziua de azi o ştiinţă trăită.
22
43. Dogmatica este o ştiinţă practică. Acest lucru teologii eretici ori nu l-au ştiut, ori l-au uitat. Dogmati¬ca dintru bun început a fost o ştiinţă practică. Aceasta şti¬au apostolii, sfinţii şi nevoitorii Bisericii răsăritene şi s-au străduit să împlinească fiecare dogmă în ei, în viaţa lor.
44. Aşadar, dogma despre Sfânta Treime, despre Dumnezeul întreit în unime, li s-a părut multor laici şi chiar şi teologilor eretici ca cea mai abstractă dintre toate dogmele. Însă în Mineele Bisericii Ortodoxe se vorbeşte des¬pre mulţi sfinţi care prin nevoinţă s-au făcut „lăcaş Sfintei Treimi”, căci şi-au îndumnezeit şi mintea, şi inima, şi voia; toate trei precum trei vase le-au umplut cu Duh Sfânt, în¬tocmai după pilda lui Hristos cu cele trei măsuri de făină.
45. Preaminunat a înfăţişat acestea slăvitul Apostol Pavel prin cuvintele: „Sau nu ştiţi că trupul vos¬tru este locaş al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”, I Corinteni 6,19 De bună seamă, unde este Dumnezeu Duhul Sfânt, acolo este şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, Treimea cea Sfântă, nedespărţită, neamestecată şi de viaţă făcătoare. De aceea se spune în stihirile de laudă că¬tre unii sfinţi: „şi ai fost potir Sfintei Treimi.”
46. Toate slujbele Bisericii Ortodoxe şi toată buna lucrare încep cu rugăciunea către Sfântul Duh: „împăra¬te Ceresc, mângâietorule, Duhul Adevărului… vino şi Te sălăşluieşte întru noi.” Aşadar noi ne rugăm să vină Duhul
23
lui Dumnezeu şi să Se sălăşluiască întru noi. Aceasta nu se întâmplă îndată, ci după multă nevoinţă în rugăciu¬ne, post, milostenie şi străduinţă; şi abia când prin toate acestea şi prin dese lacrimi şi suspinări se curăţeşte ini¬ma, atunci Duhul Se sălăşluieşte întru noi spre a îndumnezei şi inima, şi mintea, şi voinţa. Atunci Dumnezeul cel Preaînalt Se sălăşluieşte în om şi lucrează totul în toate.
47. Mintea, inima şi voinţa închipuie treimea omului. În sufletul păcătos şi pătimaş acestea trei nu se află în unitate şi armonie dumnezeiască, ci sunt dezbinate şi dizarmonice. Astfel, omul este ca o „casă care se dezbi¬nă în sine” Matei 12, 25 şi care nu poate dăinui, ci se va nărui. O astfel de casă nimic nu o poate izbăvi de nărui¬re afară de pocăinţă şi de credinţa în Evanghelie.
48. Dacă omul, însă, află Adevărul, adică pe adevăratul Domn şi Mântuitor al său, Mesia lumii şi ves¬titorul cel Ceresc, atunci începe pe de-a întregul să se predea Lui şi să-şi deschidă inima sa spre primirea Lui, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, în sine. Atunci pentru el ştiinţa lui Hristos încetează să fie teorie sau filosofie şi ajunge să fie un chip practic de vindecare, scăldătoare a renaşterii sale şi chip de îndumnezeire. Totul aievea pre¬cum sângele de pe cruce, totul de trebuinţă precum pâi¬nea şi apa, şi totul practic precum zidirea unei case noi.
49. A fi iertat de păcate şi curăţit de patimi, a fi dezlegat de lume şi înălţat pe de-a întregul spre Dumnezeu,
24
a avea inimă curăţită şi deschisă şi umplută de dragoste faţă de Dumnezeu şi de dorire pentru întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu aceasta înseamnă a fi pregătit pentru a-L primi pe Dumnezeu în sine. Iar când Dum¬nezeu, după negrăita Sa pronie şi după nespusa Lui dra¬goste, Se sălăşluieşte într-un astfel de om, atunci Dum¬nezeu în om ajunge subiect, iar omul obiect.
50. O, întunecată gnoseologie a neînsemnaţilor filosofi, cât de întunecată eşti! E limpede că filosofia în niciun chip nu se dă oamenilor botezaţi. Cui îi este dată Evanghelia, nu i se dă filosofie. De aceea filosofii păgâni sunt mai mari decât filosofii creştini. Celor ce dispreţu¬iesc un dar mai mare de la Dumnezeu li se ia şi darul mai mic. Din această pricină filosofii creştini nu pot nicicum să rezolve problema subiectului şi a obiectului, aşa cum n-au putut să o rezolve nici filosofii păgâni. Întune-cimea gnoseologiei filosofice, şi veche, şi nouă, a rămas mereu un întuneric neluminat.
51. Sfinţii creştini au rezolvat această întrebare, au rezolvat-o practic în sine. Dumnezeu S-a săl㺬luit în ei şi a devenit subiect. Ei s-au despărţit de sine şi L-au lăsat pe Dumnezeu să gândească pentru ei, să iu¬bească pentru ei, să făptuiască pentru ei şi prin ei. De unde atunci cunoaşterea adevărului la ei? De la Dumnezeu. De unde atâta putere în ei şi atâtea lucruri mari şi minuni? De la Dumnezeu. De unde asemenea cuvânt de foc, de unde limbă de văpaie? De la Dumnezeu. De
25
unde atâta înainte-vedere? De la Dumnezeu. Totul de la Dumnezeu, totul dumnezeiesc, căci Dumnezeu este su¬biect, iar ei sunt obiect.
52. Nu este oare scris încă în Vechiul Legământ: „Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: Iată, Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon”? Ieşire 7, 1 Aşadar, Dumnezeu l-a ales pe un om muritor şi l-a pus drept dum¬nezeu pentru oameni în locul său. Şi oare îngerii Domnu¬lui nu sunt adesea numiţi „dumnezei” când se arătau oa¬menilor şi când vesteau voia lui Dumnezeu? Să citim is¬torisirea despre slăvitul Ghedeon, cum i s-a arătat îngerul Domnului şi l-a numit „Domnul.” Aşa şi în istorisirea des-pre Manoe, tatăl lui Samson, care, cum l-a văzut pe înge¬rul Domnului, a zis soţiei sale: „De bună seamă avem să murim, căci am văzut pe Dumnezeu.” Judecători 13, 22
53. Moise nu este Dumnezeu şi nici îngerul Domnului nu este Dumnezeu, dar şi Moise şi îngerul sunt obiecte ale puterii şi lucrării dumnezeieşti, deci Dumne¬zeu este lucrător, adică subiect. Sfântul Onufrie cel Mare nu a fost întocmai ca Moise, şi nici înger al Domnului, şi totuşi într-o stihire este numit „Dumnezeu”: „Şi ai fost Dumnezeu.” Să-i lăsăm, dar, şi pe Moise, şi pe Onufrie, şi pe îngerul Domnului şi să luăm pilda pildelor.
54. Să luăm pilda Celui ce a zis despre sine: „Eu şi Tatăl una suntem.” Ioan 10, 30 Să auzim cum vor¬beşte El:
26
„De la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc.” Ioan 8, 28
„Şi Cel ce M-a trimis este cu Mine.” Ioan 8, 29 „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-a trimis pe Mine.” Ioan 8, 16
„Nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” Ioan 6, 38
„Nu pot să fac de la Mine nimic.” Ioan 5, 30 „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” Ioan 7,16
„Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.” Ioan 10,18 „Cel ce crede în Mine, nu crede în Mine, ci întru Cel ce M-a trimis pe Mine.” Ioan 12, 44
„Şi cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Ioan 12, 45
„Cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” Ioan 14, 24
„Toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cu¬noscute.” Ioan 15,15
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a tri¬mis pe Mine.” Ioan 9, 4
„Eu n-am venit de la Mine.” Ioan 7, 28
„Eu viez pentru Tatăl.” Ioan 6, 57
55. Despre minunata sălăşluire a lui Dumnezeu în om a spus Domnul ucenicilor Săi: „De Mă iubeşte ci¬neva pe Mine… şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face.” Ioan 14,23 Aceasta s-a împlinit cu apostolii şi cu toţi sfinţii. Apostolul Ioan scrie
27
în prima sa epistolă: „Dumnezeu rămâne întru noi… Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fi¬indcă ne-a dat din Duhul Său.” I Ioan 4,12-13 Apostolul Pavel întăreşte pentru sine: „şi nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” Galateni 2,20 Ce vorbim noi? Oare nu toţi apostolii L-au avut pe Dumnezeu în ei? începând cu acea zi însemnată când Dumnezeu Duhul Sfânt S-a po¬gorât asupra lor în a cincizecea zi după înviere, toţiumplându-se de Duh Sfânt.
56. Din Faptele Apostolilor şi din Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu aflăm ce se întâmplă cu omul în care Se să¬lăşluieşte Dumnezeu. Căile sale le îndreaptă Dumnezeu, cuvintele pe care le rosteşte nu sunt de la el, ci de la Dum¬nezeu, faptele pe care le săvârşeşte nu le săvârşeşte el, ci Dumnezeu. S-au împlinit astfel cuvintele Domnului: „Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este Carele grăieşte întru voi.” Matei 10, 20 Sfântul Pavel mărturiseşte despre sine: şi Duhul mi-a poruncit sau şi Duhul nu i-a dat să plece. Sfântul Ştefan Arhidiaconul „fiind plin de Duh Sfânt, căutând la Cer, a văzut Slava lui Dumnezeu, şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumne¬zeu.” Fapte 7,55 Când Apostolul Filip l-a văzut pe etio¬pian, eunucul împărătesei etiopienilor, „Duhul a zis lui Filip: Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta.” Fapte 8, 29 Iar când l-a botezat pe etiopian, îndată Duhul l-a făcut nevăzut şi l-a dus în Azot. Prin Duhul lui Dumnezeu au vorbit sfinţii lui Dumnezeu şi au săvârşit minuni ca ale lui Hristos, iar câteodată chiar mai mari. Iată, după cuvântul
28
lui Hristos s-a uscat smochinul, iar după cuvân¬tul lui Petru au murit Anania şi Safira. După cuvântul lui Hristos s-a liniştit furtuna pe mare, iar după cuvân¬tul Sfântului Marcu din Thracia s-a cutremurat muntele.
57. Niciun sfânt nu a socotit vreo minune ca fiind a lui, ci a lui Dumnezeu Care este în el. În aceasta stă de¬osebirea dintre făcătorii de minuni creştini şi yoghinii in¬dieni. Căci pseudo-minunile pe care ei le săvârşesc le so¬cotesc ca fiind ale lor şi caută să fie lăudaţi pentru ele, în vreme ce sfinţii creştini socoteau toate faptele lor bune ca fiind ale Dumnezeului celui Preaînalt Care sălăşluia în ei. În Faptele Apostolilor este înfăţişat contrastul dintre Simon Magul şi Apostolul Petru. Acela dorea să fie făcător de mi¬nuni pentru propriul său câştig şi spre a fi lăudat, în vreme ce faptele săvârşite de Apostol erau spre slava lui Dumne¬zeu şi toate le socotea ca ale lui Dumnezeu şi nu ca ale sale.
58. Un sfânt, cu cât săvârşea fapte mai mari, cu atât mai mult se smerea în faţa lui Dumnezeu, fiind conştient că aceste fapte nu le săvârşeşte el, ci Dumnezeu Care este în el. El simţea că Dumnezeu în el este subiect, iar el doar unealtă a lui Dumnezeu, instrument înfrico¬şatului şi atotputernicului său Ziditor. Să îl luăm spre pil¬dă pe Pavel. Este scris: „şi Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel, minuni nemaiîntâlnite.” Fapte 19,11 Chiar şi marame sau ştergare de pe trupul lui puneau peste cei bolnavi şi se însănătoşeau. Însă acelaşi Pavel se numeşte pe sine cel mai păcătos dintre toţi păcătoşii.
29
59. În Biserica Ortodoxă toate minunile săvârşite de un bineplăcut al Domnului se socotesc ca ale lui Dumnezeu şi nu ca ale omului. Şi în zilele noastre se în¬tâmplă nenumărate vindecări minunate şi izbăviri de ne¬cazuri cu ajutorul rugăciunilor. Toate aceste minuni şi noi, în generaţia noastră, precum oarecând şi apostolii, le socotim ca ale Domnului şi nu ca ale omului. În asta este capcana ereticilor, care leapădă minunile. Ei nu pot crede că omul poate săvârşi minuni ca de pildă a-l vin¬deca pe cel bolnav prin rugăciune, a aduce ploaia sau a îndepărta vreo nenorocire. Nici noi nu credem că pot fi făcute de om, dar credem că pot fi săvârşite de Dumne¬zeu Atotputernicul prin om. Dar ereticii nu pot înţelege ceea ce este de căpătâi în Evanghelie, precum că Dumne¬zeu Se poate sălăşlui în om şi poate lucra ca subiect în om.
✓60. Oare poate omul opri soarele pentru o zi întreagă? Şi oare poate omul neînvăţat să înveţe pe deasu¬pra, în pustie, Sfânta Scriptură fără carte şi fără învăţă¬tor? Dreptul Isus Navi a oprit cu numele lui Dumnezeu soarele deasupra Gavaonului. Cuvioasa Maria Egiptean¬ca, femeie neînvăţată, care a petrecut în pustia Iordanu¬lui aproape jumătate de veac nevăzând vreun om, ştia pe deasupra Sfânta Scriptură, lucru despre care a mărturisit Stareţul Zosima, primul şi ultimul ei vizitator. Cum este cu putinţă asta la omul muritor? în niciun chip.
61. Aceasta a lămurit Domnul Iisus când a zis: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la
30
Dumnezeu.” Luca 18,27 La Dumnezeu totul este cu pu¬tinţă. Din pricina dreptăţii şi credincioşiei lui Isus Navi, Dumnezeu a oprit soarele deasupra Gavaonului până când israeliţii au dobândit biruinţa. Cine a învăţat-o pe pustnica Maria Sfintele Scripturi? Duhul lui Dumnezeu, aşa cum a făgăduit Mântuitorul ucenicilor Săi: „Mângâietorul Duhul cel Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl întru nu¬mele Meu, Acela pe voi vă va învăţa toate.” Ioan 14,26 El a învăţat-o şi pe Fericita Maria sălăşluindu-Se în ea şi îndumnezeind-o. şi alte minuni înfricoşate a săvârşit Maria, iară nu de la sine, ci de la Dumnezeu Care sălăşluia în ea.
62. Dar ereticii, ca şi ateii, nu îi iau drept măsură pe oamenii-dumnezei, ci pe oamenii-viermi. Şi atunci so¬cotesc astfel: ce nu e cu putinţă unui om, nu este nici altu¬ia. Adică ceea ce nu e cu putinţă la omul-vierme, nu este cu putinţă nici la omul-Dumnezeu sau la Fiul lui Dum¬nezeu. Egalizarea tuturor oamenilor după filosofarea tru¬pească pe plan material, asta este îndeletnicirea lor. Ega¬lizarea oamenilor, egalizarea credinţelor, egalizarea po¬poarelor, egalizarea a toate, în numele străbunului gori¬lelor lui Darwin.
63. Însă de la zidirea lumii niciodată, nimeni nu a pus aşa de mari şi înfricoşate deosebiri între oameni pre¬cum Evanghelia. Unii oameni sunt numiţi fiii luminii, iar alţii fiii întunericului. Unii L-au recunoscut pe Dumnezeu drept Tată, iar unii pe diavol. Unii sunt însemnaţi ca fiii împărăţiei, iar ceilalţi ca fiii iadului. Unii sunt cu Hristos,
31
alţii cu antihristul. Prin unii lucrează Duhul Adevărului, iar prin alţii duhurile minciunii. Precum a zis Dumnezeu Fiul: „Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi; că rămâne la voi, şi în voi va fi!” Ioan 14,17
64. Ereticii europeni, ca şi ateii cei fără de minte, caută să vadă pentru a crede. De aceea ei nu ştiu de Duhul Adevărului şi nici nu îl cunosc după lucrarea în ei. În sine nu îl au, iar celor care îl au nu le cred, şi iată nenorocirea şi hăul! Iar când văd minunea lui Dumnezeu prin fiul sau fiica luminii, ei tot nu cred, ci se străduiesc să o lămurească altora prin psihopatie sau neurastenie! Astfel, ei nu îngăduie în niciun chip ca omul-vierme să se înalţe măcar până la măsura boului sau a vulturului, nicidecum până la măsura lui Dumnezeu.
65. Biserica Ortodoxă, urmând Evangheliei, îi deose beşte în chip vădit pe copiii acestei lumi de copiii împărăţiei. Cu toate că este acelaşi Ziditor şi îngerilor şi lumii văzute, este scris că: „lumea întreagă zace sub pu¬terea celui rău.” I Ioan 5,19 Asta înseamnă că este pân¬gărită şi de Dumnezeu îndepărtată, păgână, întinată. Ea se poate sfinţi numai prin oameni sfinţi în care trăieşte Dumnezeu Duhul Sfânt, prin prezenţa acestor oameni sfinţi în ea, şi prin chipurile cunoscute Bisericii: prin ru¬găciune, prin însemnarea cu chipul Sfintei Cruci, prin chemarea numelui Sfintei Treimi, numelui lui Hristos şi al Maicii Domnului, şi a îngerilor şi sfinţilor. Toate acestea
32
pentru ei sunt nimic. Dar este scris că: „Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.” I Corinteni 1, 28
66. Biserica Ortodoxă este întemeiată pe credinţa că Evanghelia este ceva cu totul nou, neasemănător cu nimic din cele născocite de oameni înainte sau după ea. Pe această credinţă este întemeiată, pe această credin¬ţă se şi ţine. Evanghelia nu se poate amesteca cu alte cărţi ale religiilor lumii, nici cu cărţi de literatură, de legisla¬ţie, şi nici de filosofie sau de teorie omenească. Întocmai cum nici lumina electrică nu o putem asemăna niciunui fel de lumină folosit înainte, dată de lumânare, feştilă sau lampă. Evanghelia este descoperirea Căii, Adevărului şi Vieţii. Ea nu dă numai cuvânt, ci şi putere. Şi nici nu se însuşeşte doar prin citire şi auzire, ci mai degrabă prin făptuire, nevoinţă, destoinicie, lucrare.
67. Nici cuvintele Evangheliei nu sunt precum cuvintele simple omeneşti ci sunt mediul prin care trec înţelepciunea şi puterea. Căci pentru Hristos este spus: „Puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” I Corinteni 1, 24 Cuvintele Lui luminează prin adevăr calea spre viaţă.
68. Încă şi cuvintele Evangheliei sunt leac şi hrană. Mii şi mii de păcătoşi, auzind cuvintele Evangheliei, au ajuns la calea adevărului veşnic şi a veşniciei vieţii. Pe
33
mii şi mii de oameni care s-au întors la Biserică, precum şi pe pustnici, cuvintele Evangheliei i-au ajutat să se le¬cuiască de patimi. Zis-a Domnul: „Eu sunt Pâinea vieţii”, Ioan 6,35 şi cuvintele lui sunt hrană, hrană tare şi dulce pentru sufletele oamenilor, şi băutură de viaţă dătătoare.
69. „Niciodată n-a vorbit un om, aşa cum vorbeşte Acest Om.” Ioan 7,46 Aceasta este mărturia celor ce L-au auzit nemijlocit şi au simţit cuvintele lui Hristos. Căci El a vorbit putere având şi prin cuvintele Sale tre¬cea putere şi se revărsa asupra oamenilor. Criticii ere¬tici ai Evangheliei se îngrijesc mult de aşa-zisa „teologie comparată” şi de istoria altor credinţe şi filosofii. Astfel, criticând învăţătura lui Hristos, arată că au găsit şi la alţi învăţători religioşi şi filosofi aceleaşi cuvinte pe care le folosea şi Iisus. Întemeindu-se pe acestea, ei vor să-L co¬boare pe Iisus, de la înălţimea Sa, în valea plângerii şi a vrăjilor, şi să săvârşească „acomodarea şi uniformizarea.”
70. Cu adevărat bine zic când spun că şi din alte guri au auzit aceleaşi cuvinte pe care şi Mântuitorul le-a rostit. Doar că ei nu bagă de seamă deosebirea nemăsura¬tă în lucrarea aceloraşi cuvinte. Cu adevărat şi mulţi alţii au spus fecioarei moarte: Fecioară, scoală-te!, dar fata nu s-a ridicat. Iar când Iisus a spus acele cuvinte, fecioara a înviat şi s-a ridicat. Şi mii de farisei ar fi putut spune su¬taşului din Capernaum: Fie ţie!, şi totuşi sluga bolnavă a sutaşului nu s-ar fi însănătoşit. Dar când Fiul lui Dumne¬zeu a rostit aceste cuvinte, în acel ceas sluga s-a înzdrăvenit.
34
şi câţi nu au certat vânturile şi marea, dar furtuna nu a încetat. Iar când Hristos a certat-o s-a aşternut o li¬nişte mare. Milioane de buze ar fi putut spune orbului: Vezi! şi slăbănogului: Scoală şi umblă! şi să strige diavoli¬lor: ieşiţi! şi să poruncească leprosului Curăţeşte-te! şi po¬mului neroditor: Usucă-te!
Iată, toate acestea sunt cuvinte obişnuite, pe care nenumăraţi oameni le rostesc în asemenea împre¬jurări. Aceste cuvinte le-ar fi putut rosti şi Platon, şi Aristotel, şi Buddha, şi Confucius, şi toţi filosofii păgâni, dar fără ca ele să lucreze, fără urmări. Însă când aceleaşi cu¬vinte au ieşit din gura lui Hristos, nu au rămas nici fără lucrare, nici fără urmări, căci dimpreună cu aceste cuvin¬te a ieşit şi putere din El. Şi marea s-a liniştit, orbii au vă¬zut, slăbănogii au mers, ologii au săltat, diavolii au fugit din oameni, leproşii s-au curăţit şi smochinul neroditor îndată s-a uscat. Iată, această deosebire nu o pot vedea mulţi comparatişti, acomodatori şi uniformizatori eretici. Dar credeţi lui Dumnezeu, căci această deosebire este în¬tocmai cu cea dintre viaţă şi moarte.
71. Teologii eretici încă s-au îndoit ori chiar au lepădat puterea atingerii. De aceea mulţi dintre ei au lepădat punerea mâinilor asupra preoţilor, sau atingerea bolnavilor, sau sărutarea crucii şi icoanelor, sau ungerea cu Mir, sau stropirea cu apă sfinţită, sau punerea crucii, icoanelor şi veşmintelor preoţeşti asupra celor în nevoi. Dar vai, au mers şi mai departe: au tăgăduit şi puterea
35
Sfintei împărtăşanii. Luând Trupul şi Sângele lui Hristos, dacă îl şi iau, nu recunosc atingerea de Dumnezeu. De aceea Sfânta împărtăşanie pentru ei este doar memento, amintire de patimile lui Hristos, în acelaşi chip în care evreii ţin multe obiceiuri la Paştile lor, obiceiuri care le amintesc de robia egipteană.
72. Însă în Biserica Ortodoxă atingerea se socoteşte mai presus de toate. Prin atingere se transmite puterea, omul se leagă de Cer, se arată cinstire şi dragoste către Dumnezeu şi către îngerii şi bine-plăcuţii lui Dumne¬zeu. Şi în ştiinţa modernă, experimentală, contactul elec¬tric, magnetic şi luminos se consideră factorul esenţial în schimbările naturale. Dar teologii eretici, cu tot servilis¬mul lor faţă de ştiinţa modernă, nu au putut să vadă aici simbolul realităţii duhovniceşti, şi nici reflectarea slăvitei Evanghelii a lui Hristos în planul material.
73. Biserica Ortodoxă este credincioasă întemeietorului ei, Domnului Iisus, cu privire la atingere. În lucrarea Sa de mântuire a oamenilor, atingerea are un rol de căpătâi. Pe soacra bolnavă a Apostolului Petru El a apucat-o de mână şi frigurile au lăsat-o. Pe fiica moar¬tă a lui Iair a apucat-o de mână şi ea a înviat. Femeia cu scurgere de sânge s-a atins de poala hainei Lui şi sânge¬le, care timp de doisprezece ani curgea, îndată s-a oprit. Şi Iisus a zis: „S-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.” Luca 8, 46 Când cei orbi s-au apropiat de El „S-au atins de ochii lor… şi s-au deschis
36
ochii lor.” Matei 9, 29 Petru, când era să se înece, Iisus „tinzând mâna, l-a apucat pe dânsul.” Matei 14, 31 Aşa S-a atins şi de cel lepros şi acela s-a curăţat. „Fi¬indcă vindecase pe mulţi, de aceea năvăleau asupra Lui, ca să se atingă de El toţi câţi erau bolnavi.” Marcu 3,10
74. Răsăritul a crezut întotdeauna în atingere mai mult decât Apusul. Şi asta înseamnă că a crezut mai mult în contactul apropiat între om şi om, între suflet şi su¬flet, între Dumnezeu şi om, decât în cuvinte goale. Apu¬sul întreg este alcătuit din cuvinte, din teorii fără putere. De aceea în Apus e risipă de cuvinte, toţi vorbesc, dar ni¬meni nu vindecă. Mult prea multe cuvinte rostite şi scri¬se, dar fără putere. Răsăritenii aduceau pe cei bolnavi „şi îl rugau să le îngăduie să se atingă măcar de poala hainei Sale. Şi câţi se atingeau de El, se vindecau.” Marcu 6,56
75. O, eretici apuseni, inimi împietrite! Atingeţi-vă şi voi cu fruntea sau cu buzele măcar de veşmântul Lui, măcar de Crucea Lui, măcar de icoana Lui, de pere¬ţii bisericilor Lui, sau orice altceva al Lui, şi vindecaţi-vă de scepticism, şi de puţinătatea credinţei, şi de necredin¬ţa ascunsă!
76. Prin atingere, El i-a vindecat pe toţi care au crezut şi L-au iubit; prin atingere, El a săvârşit mântuirea neamului omenesc. Nu S-a scârbit să Se atingă de leşul omenesc; nu S-a ruşinat ca Dumnezeu şi Fiul lui Dum¬nezeu să Se îmbrace întreg în trup, să umble în trup, să
37
trăiască cu oamenii ca om în trup, să sufere, să pătimeas¬că şi să moară cu trupul. Cea mai minunată şi mai mân¬tuitoare atingere a Dumnezeirii veşnice cu lumea tru¬pească, materială! Ca să sfinţească această lume păgână, murdară; ca să prefacă trupul omenesc în Sfântă Biserică a lui Dumnezeu; ca să nimicească puterea materiei asu¬pra puterii duhului şi să destrame puterea iadului prin puterea Dumnezeiască.
77. Şi ne-a lăsat legământ ca nicidecum să nu întrerupem legătura cu El. Acesta este Noul Legământ al Trupului şi Sângelui Său. Să ne împărtăşim cu El, să fim părticele ale Lui. Să vieţuim Lui, ca să fim asemenea Lui, întocmai ca El; precum şi zice apostolul Său cel mai drag, înainte-văzătorul Ioan: „iubiţilor, acum fii ai lui Dumne¬zeu suntem, şi încă nu s-a arătat ce vom fi; ci ştim că, când se va arăta, asemenea Lui vom fi.” I Ioan 3, 2
78. Vom fi ca El, ca Hristos Dumnezeu, Fiul cel veşnic Cal lui Dumnezeu; adică vom fi mici Hristoşi, mici dumnezei şi Fii ai lui Dumnezeu. Înveşniciţi şi îndumnezeiţi, mulţumită Lui, întrupării Lui, atingerii Lui prin Trup şi Sânge cu noi, cei păcătoşi şi necuraţi, mulţumi¬tă dragostei şi jertfei Sale de necuprins. Pe noi, care nu am fost oameni, ci viermi, „ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său”, Apocalipsa 1, 6 şi „fii ai luminii”, nu „ai întunericului”, I Tesaloniceni 5, 5 ne-a făcut părtaşi slavei Sale veşnice şi cântărilor înge¬reşti din Cereasca împărăţie.
38
79. Asta e taumaturgie! ar putea striga teologii eretici, uniformizatorii, care nu pot crede Veştii celei Bune, căci pentru ei este prea bună. Numiţi-o cum vreţi, numai nu uniformizaţi Evanghelia cu alte cărţi, nici legi, nici credinţe, nici filosofii. Căci ea nu este şi nici nu poate fi nimic din toate acestea. Iar toate cele zidite de Dumne¬zeu sunt o minune, de la un capăt la altul, de la începu¬tul şi până la sfârşitul vremii. Precum este scris pentru Cel Preaînalt: „Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni.” Psalmi 76,13
80. Ereticii spun că Pavel nu L-a înţeles pe Hristos, ci că a propovăduit evanghelia sa osebită de cea a lui Hristos. Ce nebunie şi ce clevetire! în Pavel a tră¬it Hristos, şi Pavel a fost un mic Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu. Aşadar, cum ar fi putut vorbi Hristos îm¬potriva lui Hristos, Dumnezeu împotriva lui Dumne¬zeu? Oare L-a înţeles greşit pe Hristos cel ce a grăit: „iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţă descoperită, Slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Domnul Duhul”? 2 Corinteni 3,18 Ce altceva a vrut Hristos decât ca noi, privind Slava Lui, să ne prefa¬cem din viermi în chip al Lui?
81. Tot acest apostol, fericitul Pavel, scrie corintenilor: „Prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere.” 2 Corinteni 5, 7 Prin credinţă în ce? în Evanghelie. Prin credinţă în Cine? în Hristos. A crede Lui şi în El este nemăsurat mai mult decât a crede propriilor ochi. Căci El
39
este Cel Care din Cer S-a pogorât şi în Cer S-a înălţat. Una şi singura călăuză şi cale. El ştie tainele pe care noi niciodată nu le putem cunoaşte prin vedere şi nu le pu¬tem deprinde prin nicio cercetare a simţurilor. De ace¬ea trebuie să credem Lui şi numai Lui. El ne-a descope¬rit atât cât putem duce. Omul muritor în trup nu a putut primi mai mult.

82. Însă cei purtători de Duh află mai mult decât a descoperit Hristos apostolilor. Află mai mult, dar nu privind şi cercetând, nu de unii singuri, ci de la Dum¬nezeu Duhul Sfânt sălăşluit într-înşii după ce s-au pocă¬it şi s-au curăţit. Aceşti purtători de Duh au îmbogăţit şi încă îmbogăţesc Biserica Ortodoxă prin cercarea lor. În vreme ce bisericile eretice, lepădând vechea cercare du¬hovnicească a înaintaşilor ortodocşi şi, necăpătând o de¬prindere nouă, sărăcesc din ce în ce mai mult, iar Bise¬rica Ortodoxă, păstrând deprinderea veche a sfinţilor şi adăugând-o pe cea nouă, e din ce în ce mai bogată. „Căci celui ce are i se va da şi va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.” Matei 13,12
83. Creştinii ortodocşi caută neîncetat atingerea cu Dumnezeu, şi aceasta nemijlocită. Două sunt cele mai însemnate chipuri de săvârşire a acestei atingeri: îm¬părtăşania şi rugăciunea lăuntrică. Luând în sine Trupul şi Sângele lui Hristos, noi înnoim întreaga noastră fiinţă şi o îndumnezeim. Ne îmbrăcăm în Hristos. Astfel, Hristos ia treptat locul nostru în noi şi trăieşte şi creşte în noi până
40
când ajunge subiect, iar noi obiect, şi până când, lepădându-ne de sine şi îndumnezeindu-ne, ajungem să glăsuim împreună cu apostolul: „Cele vechi au trecut; iată toate s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5, 17 în această renaştere a omului, dogma despre întruparea Fiului lui Dumnezeu în trupul Fecioarei capătă însemnătate practică pentru fiecare dintre noi în parte.
84. Cu rugăciunea lăuntrică se poate îndeletnici fiecare creştin. Însă de ea se îngrijesc mai cu seamă călugării ortodocşi, strigând în inimă: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Acestea sunt cuvinte¬le pe care le pomeneşte Apostolul Pavel. Cu această sim¬plă, dar desăvârşită rugăciune se poate împlini şi dum¬nezeiasca poruncă: Rugaţi-vă neîncetat. Ce roade harice dăruieşte această rugăciune, cel mai bine ştie cel ce se îndeletniceşte cu ea, apoi cel care a cercetat pe călugării şi călugăriţele ce se învrednicesc cu această rugăciune şi, în cele din urmă, cel care a citit vieţile Sfântului Maxim Cavsocalivitul, Sfântului Andrei şi Fericitului Vasilie, cei nebuni pentru Hristos, ca şi ale nenumăraţilor părinţi şi maici râvnitoare din lunga istorie a Bisericii şi până astăzi.
85. Rodul cel mai de seamă al acestei rugăciuni este că ţine sufletul omenesc în atingere necontenită cu Dumnezeu. Iar din acea atingere se aprinde inima de dragoste pentru Dumnezeu, se capătă despătimirea şi slobozirea de lume şi de toate ale lumii. Creşte dorinţa ca omul să se săvârşească cât de repede şi să se întâlnească
41
în acea lume cu Domnul cel iubit. Când Sfântului Pavnutie al Borovei i-a venit ziua sfârşitului, a strigat cu bucurie: Iată ziua Domnului, veseliţi-vă, popoare; iată, ziua cea aşteptată de mine a venit! Neînfricarea în faţa morţii, şi chiar şi dorinţa omului de a se despărţi de această lume cât mai grabnic, i-a făcut pe aceşti purtători de Duh cei mai mari viteji ai istoriei lumii.
86. Ei trăiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sunt cetăţeni ai Cerului şi îngeri în trupuri. Mici dumne¬zei şi fii ai lui Dumnezeu, copiii luminii. Când, după o lungă nevoinţă în pustie, Fericitul Simeon, împreună cu prietenul său Ioan, a vrut să se întoarcă din pustie prin¬tre oameni pentru a-i povăţui, Ioan i-a dat acest sfat: Păzeşte-ţi inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă şi sufletul; mân¬când cu gura, să nu se îndulcească inima; păşind cu picioare¬le, să nu se risipească odihna cea dinăuntru; nicio clipă nu în¬trerupe legătura cu Dumnezeu!
87. Lui Dumnezeu i-a fost plăcut, zice preaslăvitul Pavel, „ca să descopere pe Fiul Său întru Mine.” Galateni 1,16 Şi el a înţeles aceasta şi cu mare băgare de seamă a urmărit cum Hristos Se sălăşluieşte întru el până când, în cele din urmă, a putut glăsui: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” Galateni 2, 20 Pavel! Om mărunţel şi încovoiat, cu chelie şi socotit la vorbă, îmbrăcat simplu şi hrănit prost, cu vederea slabă şi neîngrijit sub acest în¬veliş înşelător se ascundea un mic dumnezeu şi fiu al lui
42
Dumnezeu, împărat şi preot. Mii şi mii au urmat după el, milioane şi milioane, care după cele de dinafară erau cei din urmă, dar, după cele lăuntrice, primii între oameni. Lumea aceasta nu era vrednică de ei, după cuvintele ace¬luiaşi Pavel. Ei sunt biruitorii sinelui şi lumii, care acum strălucesc ca sorii în împărăţia Cerurilor şi cântă împreu¬nă cu îngerii în jurul Dumnezeului slavei, Mielul lui Dum¬nezeu, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos.
88. De aproape două mii de ani, Hristos, Stăpânul lumii, seceră secerişul Său. Jitniţele Sale din Ceruri sunt aproape pline. Împărăţia Sa, după număr, e mai mare decât toate ţările lumii luate împreună. Împărăţia Sa e cea mai puternică împărăţie şi tot creşte după număr şi pu¬tere. Acesta este rodul sudorii, trudei, lacrimilor şi sân¬gelui Său. Noi, creştinii ortodocşi, suntem în atingere cu această împărăţie a lui Hristos: cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu arhanghelii şi îngerii şi toate puteri¬le cereşti, şi încă cu toţi drepţii şi bine plăcuţii lui Dum¬nezeu, prorocii şi apostolii, mucenicii şi pătimitorii, pă¬rinţii şi învăţătorii de Dumnezeu purtători, feciorii şi fe¬cioarele, pustnicii şi pustnicele, cu toţi care în trupul lor L-au simţit pe Dumnezeu, L-au purtat pe Dumnezeu, s-au bucurat întru Dumnezeu şi au ajuns mici dumne¬zei şi fii ai lui Dumnezeu.
89. Proscomidia! Ce este proscomidia? Ereticii nici nu au proscomidie. Proscomidia este partea de început a Liturghiei, prologul ei. Ea este atingerea noastră cu împărăţia
43
Cerească şi cu cereştii cetăţeni. În jurul Mielului lui Dumnezeu agneţul lui Dumnezeu -, preotul scoate părticele din Prosforă pentru Maica Domnului pentru ea mai întâi pentru că în ea S-a întrupat Dumnezeu pentru Sfântul Ioan şi ceilalţi proroci şi apostoli, pentru părinţii Bisericii, pentru mucenici şi mărturisitori, pentru cuvioa¬sele maicile noastre, pentru doctorii fără de arginţi, şi pen¬tru toţi făcătorii de minuni. Ce bogăţie şi ce slavă! Şi pen¬tru cei adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri şi pentru creştinii în viaţă. Ce bogăţie şi ce slavă! Timpul şi spaţiul se pierd. Neamurile şi realităţile pământeşti nu se socotesc. Numai împărăţia Mielului lui Dumnezeu şi cetăţenii ei. Părtice¬le din ei toţi se pun în Potir, în cel mai sfânt vas, împreu¬nă cu băutura cea cerească, şi apoi ne împărtăşim. Aceasta este atingerea noastră cu ei, unitatea noastră cu ei. O îm¬părăţie, o cetăţenie, o credinţă, o familie a lui Dumnezeu.
90. Aceasta, ereticii nu au. Dacă ei încă ţin liturghie, o ţin fără proscomidie. Asta le dictează mândria lor. Ei vor să ştie doar de Dumnezeu, nu şi de sfinţii Săi. Vor să ţină legătura numai cu Tatăl, dispreţuind pe fiii Lui. Vor să îl cinstească pe Hristos, făgăduind secerişul şi roadele străduinţelor şi lacrimilor Lui, şi chinurilor şi sângelui şi morţii Lui. Ei nu vor niciun fel de atingere cu fiii lui Dumnezeu, cu miliardele de mântuiţi bine plăcuţi lui Dumnezeu. Întrebarea e dacă Tatăl, pe ai Cărui fii ei îi dispreţuiesc, doreşte vreo atingere cu ei, dispreţuito¬rii fiilor Săi, sau îi leapădă în mânia Sa precum ei leapă¬dă pe fiii Săi.
44
91. Teologii eretici numesc biserica societate şi, fiind uniformizatorii tuturor cu toate, alătură această societate altor societăţi şi o pun în rând cu ele: societăţi politice, economice, sociale etc. Însă Biserica nu e socie¬tate, ci maică, maică celei mai mari familii, al cărei lea¬găn neîncetat leagănă. Precum scrie galatenilor Aposto¬lul Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi dureri¬le naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” Galateni 4, 19 în chinurile naşterii de-a lungul veacurilor şi vea-curilor, Biserica naşte fiii lui Dumnezeu, fiii şi fiicele lui Dumnezeu, mici Dumnezei, împreună moştenitori cu Hristos în împărăţia vieţii şi luminii veşnice.
92. Maica Biserică! Astfel îşi numesc ortodocşii Biserica lor. Statul nu se numeşte maică şi nici altă societa¬te omenească nu o numim cu acest nume. Acest nume se potriveşte doar Bisericii. Şi pe bună dreptate Biserica este numită maică. Ea naşte fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Între¬gul Nou Legământ vorbeşte de naştere, despre naşterea din nou, despre renaştere. Şi prin gura lui Hristos, şi prin gura apostolilor lui Hristos, şi, mai târziu, prin gura sfin¬ţilor părinţi şi maici. De bună seamă, e vorba de naşterea duhovnicească, de acea naştere pe care cărturarul Nicodim nu a putut-o înţelege, dar pe care au înţeles-o şi au încercat-o pe sine, mai târziu, milioane şi milioane de creştini.
93. Nu se află naştere fără de atingere nici naştere ytrupească, nici naştere duhovnicească. Dragostea se înfăţişează prin atingere. Precum cea trupească, aşa
45
şi cea duhovnicească. Maica Biserică naşte copiii săi du¬hovniceşti prin atingerea cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Cum aşa? Precum Mesia cel născut din Preasfânta Fe¬cioara Maria. Şi Maria l-a întrebat pe îngerul lui Dum¬nezeu: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de băr¬bat?” Şi răspunzând, îngerul a zis ei: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi Puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” Luca 1, 34-35 Ce-i drept, aici e vorba de naşterea trupească a Domnului, dar noi vor¬bim de naşterea duhovnicească prin Biserică de la Duhul lui Dumnezeu. Tot una este: Că la Dumnezeu niciun cuvânt nu este cu neputinţă. Cine de fapt a rânduit naşterea, dacă nu Dumnezeu? Iar dacă a rânduit-o pe cea trupească, a rânduit-o şi pe cea duhovnicească. Şi dacă îi este cu pu¬tinţă una, atunci îi este şi cealaltă. Ce e important bi¬serica este maică. A fost, este şi va fi până la capătul vremilor. Drag nume: Maica Biserică!
Când este vorba de legătura dintre Biserica de pe pământ şi Biserica din Cer, teologii eretici tăgădu¬iesc şi leapădă o astfel de legătură. Ei nu îşi îndreaptă ru¬găciunile lor nici către Maica Domnului, nici către îngeri, nici către apostoli, nici către sfinţi. Ei spun că între Dum¬nezeu şi oameni nu există nici mijlocitori, nici mijlocire. Se laudă cum îşi îndreaptă rugăciunile nemijlocit şi numai către Domnul Dumnezeu. Însă bisericile lor încă şi azi le numesc după numele Maicii Domnului sau al îngerilor sau al apostolilor sau al altor sfinţi. Doar denumiri goale,
46
păstrate după tradiţia acelor vremuri când înaintaşii lor ortodocşi proslăveau pe toţi sfinţii, ridicau biserici în cinstea lor şi prin ei înălţau rugăciuni spre Dumnezeu.
94. Acest cuvânt – „mijlocire” a apărut în vremea certurilor între anumite grupuri eretice. Ca dra¬goste şi nu ca mijlocire lămureşte Biserica Ortodoxă legă¬tura dintre poporul lui Dumnezeu de pe pământ şi po¬porul lui Dumnezeu din Cer, Ierusalimul cel de Sus. Po¬porul lui Dumnezeu din Cer are viaţă, putere şi dragos¬te, toate în mai mare măsură decât noi, care suntem îm¬piedicaţi de trup. Şi din dragoste pentru noi, ei se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Iar noi, din dragoste pentru ei, îi proslăvim pe pământ, le ridicăm biserici, ne nevoim în numele lor şi le înălţăm rugăciuni şi rugăminţi ca unor rudenii ale noastre mari şi slăvite, ca unor curteni ai împăratului Dumnezeu, ca ei, cu ajutorul Dumneze¬ului lor şi al nostru, să ne ajute.
95. Biserica Ortodoxă are adunată o mare experienţă cum că sfinţii lui Dumnezeu sunt vii, că ne văd şi ne aud şi că ne ajută. Ei ne ajută şi când ştim, şi când nu ştim. Ei sunt aproape de noi, le simţim apropierea, iar ei simt răsuflarea noastră. Aceasta simţea chiar şi Aposto¬lul Pavel în primele zile ale marii drame a creştinismului şi a mărturisit: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de ceta¬tea Dumnezeului celui Viu, de Ierusalimul cel Ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în Ceruri şi
47
de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drep¬ţilor celor desăvârşiţi.” Evrei 12, 22-23 Iar aceştia sunt doar cei pe care Dumnezeu i-a mântuit pogorându-Se la iad. Ce mai putem noi zice azi, după nouăsprezece vea¬curi trecute de la Sfântul Pavel? Cum s-a înmulţit popo¬rul ceresc al lui Dumnezeu şi cum s-a îmbogăţit Ierusa¬limul cel de Sus cu oameni botezaţi! ■
96. Mare nesăbuinţă este clevetirea ereticilor spre Biserica Ortodoxă că este politeistă pentru că recunoaş¬te sfinţii lui Dumnezeu, îi proslăveşte ca pe nişte dum¬nezei alături de Dumnezeu şi se roagă lor. Cu adevărat nu suntem noi politeişti, dar cu adevărat păgâni sunt cei ce nu cred în Evanghelie, adică în Dumnezeu aşa cum Domnul Iisus L-a propovăduit şi însuşi în Persoana Lui L-a arătat. Noi ştim că toţi sfinţii sunt copiii lui Dumne¬zeu, fiii împăratului Ceresc, mici dumnezei după har şi înfiere, şi că, toată viaţa, puterea şi dragostea care prin ei ni se transmit nouă vin de la unul şi singurul Izvor cel Veşnic, de la unul şi singurul Dumnezeu veşnic, fără de moarte şi întreit în unime.
97. Zis-a Hristos evreilor: „Chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări.” Ioan 10, 38 Ce sunt sfinţii, ce este nenumăratul popor al lui Dumnezeu din Ierusalimul cel de Sus, ce, miliardele de mântuiţi şi proslăviţi în aceşti două mii de ani, dacă nu lucrarea lui Hristos? îi întrebăm noi pe eretici: cum pu¬teţi voi crede lui Hristos, dacă nu credeţi acestei lucrări a Lui, acestei lucrări dumnezeieşti, preamărite?
48
98. Evanghelia, Vestea cea Bună! Cu adevărat una singură, mare, este Vestea cea Bună pentru toţi oamenii acestei planete, de când Eva a călcat porunca lui Dumnezeu şi l-a născut pe ucigaşul de frate, Cain, până azi şi până la sfârşitul vremurilor.
99. Ea este acea Veste Bună pe care Domnul Iisus Hristos a propovăduit-o lumii. Ea este însuşi El. Biserica Ortodoxă este singura care a păs¬trat în întregime credinţa în Vestea cea Bună a Lui, cre¬dinţa în El. Ea nu a păstrat această cea mai mare comoa¬ră fără luptă crâncenă, atât în cele din afară, cât şi în cele lăuntrice, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Dom-nului şi al tuturor sfinţilor totuşi a păstrat-o. A păstrat-o nu pentru slava sa, ci pentru slava lui Hristos, şi nu nu¬mai spre mântuirea poporului său, ci şi a tuturor genera¬ţiilor viitoare din toate popoarele pământului, dacă aceştia vor voi să-şi deschidă inimile şi cugetele lor spre a vedea unde este mântuirea lor.
100. Viitorul omenirii este în le¬gătură inevitabilă cu Ortodoxia. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu – „Emanuil.”
49
SUTA DE CAPETE DE LA MĂNĂSTIREA MILEŞEVA
ŞTIINŢĂ DESPRE ÎNŢELEGEREA CREŞTINĂA DRAGOSTEI (1952)
1. Precum toate lucrurile din Cosmos, cu însuşirile şi lucrarea lor, sunt doar simboluri ale realităţilor duhovniceşti, aşa este şi dragostea pământească. Ceea ce oamenii pe pământ numesc „dragoste” este în reali¬tate doar un simbol palid al adevăratei dragoste cereşti.
2. Toate fiinţele se pot împărţi în nezidite şi zidite. —Dumnezeu este nezidit, toate celelalte sunt zidite. Şi dragostea este nezidită, nezidită şi veşnică. Căci dra¬gostea nu este un atribut al lui Dumnezeu, ci numele lui Dumnezeu unul din numele lui Dumnezeu şi esenţa fiinţei lui Dumnezeu. De aceea şi este scris: „Dumnezeu dragoste este.” I Ioan 4, 8
3. Încă mai este scris că Dumnezeu este Adevăr şi Cuvânt. Minunat este cuvântul slav „Adevărul” („Istina”), care denumeşte în chip desăvârşit pe Cel Care mereu este la fel („işti”). „Eu sunt Cel ce sunt”, Ieşirea 3, 14 adică „Eu sunt acelaşi, neschimbat, Cel ce sunt.” Iar Cuvântul este arătarea lui Dumnezeu cel tainic. Şi pre¬cum Adevărul şi Cuvântul sunt veşnic în Dumnezeu şi Dumnezeu, aşa este şi Dragostea. Şi precum Cuvântul spune pentru Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega; începutul şi Sfârşitul”, Apocalipsa 22,13 aşa şi Dragostea poate spu¬ne despre sine: „Eu sunt Alfa şi Omega.”
4. Dumnezeu S-a arătat neamului omenesc ca dragoste prin arătarea Sfintei Treimi în Unime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh unul Dumnezeu, şi prin întruparea
51
Dumnezeului Cuvânt. În Vechiul Legământ, cel ce este Legământul Legii, Dumnezeu este doar preînchipuit ca Sfântă Treime, şi de aceea şi Dragostea este trecută aproa¬pe nebăgată în seamă şi parcă neînsemnată printre mul¬te alte porunci ale Legii, cf. Deuteronomul 6, 5; Leviticul 19, 18 Lumea nu era coaptă să primească învăţătura despre Sfânta Treime, aşadar nici pe cea despre Dragos¬te. Iar acestea două sunt de nedespărţit. Porunca „despre dragoste, ultima dintre poruncile Vechiului Legământ, a ajuns prima în Legământul cel Nou.
5. În lumea păgână a existat credinţa în treime, dar nu ca una sfântă şi unică. Indienii credeau, şi chiar până în ziua de azi cred, în Trimurti, adică în triada de mari zei din care unul este Şiva diavol şi nimicitor al tuturor celor săvârşite de primii doi, Vişnu şi Brahma. În Egipt, tot aşa, se credea într-o triadă de zeităţi, dar ca o familie osiris şi Isis l-au născut prin dragoste trupeas¬că pe Horus, pe care Osiris l-a ucis, pricină pentru care această înfiorătoare căsnicie s-a destrămat. Înainte de Hristos, oamenii au fost în stare, cu mintea şi străduinţa lor, să făurească mari civilizaţii pe toate continentele pă¬mântului, dar nu au putut ajunge la dreapta înţelegere a lui Dumnezeu ca Sfântă Treime în Unime, şi nici a lui Dumnezeu ca Dragoste.
6. Islamul, totuşi, una din religiile relativ mai închegate, nicidecum nu poate suferi învăţătura despre Dumnezeu ca Sfântă Treime. În Coran, această învăţătură
52
este batjocorită. Iar în Moscheea lui Omar din Ierusalim stă scrisă pe un perete următoarea poruncă: „Dreptcredincioşilor, să ştiţi că Allah nu are Fiu.” Tocmai pentru că după această credinţă Dumnezeu nu are Fiu, în Co¬ran nu se vorbeşte nicăieri despre dragostea lui Dumne¬zeu, ci doar despre dreptatea şi milosârdia lui Dumne¬zeu. Deşi Mohamed s-a inspirat din Vechiul Legământ pentru învăţătura sa, el nu a citit cuvintele Celui Preaînalt: „Oare, Eu voi deschide pântecele fără să-l las să nas¬că? Zice Domnul: Sau Eu, Cel ce fac să nască, îl voi închi¬de?” Isaia 66, 9 Şi nu numai Mohamed a făcut aceasta, ci şi vechii arieni şi unitarienii moderni.
7. Taina Sfintei Treimi celei în Unime este taina lăuntrică a fiinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a putut descoperi această taină lăuntrică neamurilor ce nu aveau lege. Nici prin lege, nici prin oameni, nici prin ma¬rii proroci. Ci numai prin prorocii cei aleşi a prevestit, îndeajuns de limpede şi neîndoielnic, venirea în lume şi întruparea Fiului Său, prin „Care tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum ma¬rea este umplută de ape!” Isaia 11, 9; Avacum 2, 14 Iar cea mai de seamă cunoştinţă pe care Fiul o va împărtăşi va fi slăvita cunoaştere a lui Dumnezeu ca Sfântă Treime, unul dintre numele Căreia fiind „Dragoste.”
8. Tatăl cel veşnic îl iubeşte pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
Fiul cel veşnic îl iubeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt. Duhul Veşnic îl iubeşte pe Tatăl şi pe Fiul. Totul într-o
53
unitate de necuprins, nedespărţită şi neamestecată. Totul netrupesc şi duhovnicesc. Şi aşa din veşnicie în veşnicie, fără început şi fără sfârşit, fără schimbare, fără creştere ori scădere, fără înrâurirea timpului sau a spaţiului sau a oricărei împrejurări de dinafară.
9. A-L închipui pe Dumnezeu fără Fiu este precum a-L închipui pe Dumnezeu fără dragoste. Căci orice dragoste îşi cere obiectul ei. Când cineva dintre oameni zice: „Eu iubesc”, îndată întrebăm în chip logic: „Pe cine iubeşti?” Aşadar, pe Cine să iubească Dumnezeu Tatăl în veşnicie, mai înainte de zidirea lumii, dacă nu avea un Fiu ca obiect al dragostei Sale? Ar însemna că El nu ştia să iu¬bească şi că nici nu era Dragoste în esenţa Sa înainte de a zidi lumea ca obiect al Dragostei Sale. Şi, mai mult, aceas¬ta ar însemna că Dumnezeu, prin zidirea lumii, a primit ceva ce nu avea înainte şi că prin aceasta S-a schimbat. Aceasta este de neînchipuit, şi ilogic, şi împotriva Sfintei Scripturi a lui Dumnezeu, în care din Cer este întărit că la Dumnezeu „nu este schimbare.” Iacov 1,17
10. Cine nu crede în naşterea Dumnezeu Fiului din Dumnezeu Tatăl, acela nu-L poate nicicum numi pe Dumnezeu „Tată”. Sau dacă îl numeşte astfel, nu spune adevărul. Căci cum poate fi El Tată, dacă nu are Fiu? Poate doar ca Tată după cinstire, precum copiii, în anumite păr¬ţi ale lumii, numesc pe fiecare om în vârstă: „Tată”! Dacă cineva spune: „Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor”, noi îndată răspundem: „Dumnezeu este Ziditorul, şi nu
54
Tatăl tuturor oamenilor.” El nu a născut, ci i-a zidit pe toţi oamenii. Dacă fierarul are copiii şi pluguri făurite, oare nu va face deosebire între copiii săi şi lucrul mâinilor lui? Nimeni nu poate să-L numească, fără a minţi, pe Dumnezeu „Tată”, fără să recunoască pe Fiul Său cel născut din veac, Care singurul are putere să prefacă ce este zidit în ce este născut. Apostolul lui Hristos spune cu tărie: „Tot cel ce tăgăduieşte pre Fiul, nici pre Tatăl nu are; iar cel ce mărturiseşte pre Fiul, şi pre Tatăl are.” I Ioan 2,23; 4,16
11. În al doilea capitol din Crezul nostru, mărturisim cre¬dinţa noastră întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, Carele din Tatăl S-au născut mai înainte de toţi vecii, născut, iar nu făcut. O, cât de mulţumitori ar trebui să fim Sfinţilor Părinţi ai Bisericii care au scos la iveală şi au întărit acest adevăr! Altfel, am fi nişte minci¬noşi dacă am vorbi despre Tatăl fără Fiu. Căci dacă Tatăl nu are pe Fiul, al cui ar fi tată şi de ce ar fi numit „Tată”? De asemenea, întreaga noastră vorbire despre dragoste ar fi doar un cântec de dor fără vreo îndreptăţire reală.
12. Dumnezeu ca Dragoste Se înţelege numai ca Dumnezeu în Sfânta Treime. Aici este cheia tainei dra¬gostei. Întotdeauna să avem acestea în minte şi să credem cuvintelor marelui Isac Sirul: „Dragostea e mai dulce ca viaţa.” Iar eu adaug: „Şi mai puternică decât moartea.”
13. Când vorbim de dragoste în Sfânta Treime, avem întotdeauna în minte că Dumnezeu este Duh şi că
55
dragostea în Dumnezeu este pe de-a întregul duhovni¬cească. Tatăl îl iubeşte pe Fiul cu atâta putere, încât este pe de-a-ntregul în Fiul; şi Fiul îl iubeşte pe Tatăl cu atâ¬ta putere, încât este pe de-a-ntregul în Tatăl; şi Sfântul Duh, după dragoste, este pe de-a-ntregul în Tatăl şi în Fiul. Despre aceasta a dat mărturie însuşi Fiul lui Dum¬nezeu prin cuvintele: „Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru Mine este.” Ioan 14,11 Şi Fiul în Sfântul Duh, şi Sfântul Duh în Fiul. În Scriptură stă scris cum Hristos, înviat, a suflat asupra apostolilor „şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt.” Ioan 20, 22 Ceea ce poartă cineva în sine, poate da de la sine.
14. Însuşirea dragostei este că persoana care iubeşte doreşte să pătrundă în persoana pe care o iubeşte. Aşa de arzătoare este dragostea Tatălui pentru Fiul, în¬cât El ar dori să pătrundă şi să Se piardă în Fiul. Şi invers. Astfel este şi dragostea Sfântului Duh faţă de Tatăl şi de Fiul. Însă în esenţa de nepătruns fiecare rămâne Ceea ce este. De aceea se şi spune despre Sfânta Treime că este „neîmpărţită şi neamestecată.” Neîmpărţită după fiinţă şi după dragoste, şi neamestecată după individualitatea persoanelor. O întreită flacără a fiinţei, vieţii şi dragostei. De la această flacără desăvârşită a dragostei dumnezeieşti aprindem şi noi lumânărelele noastre mici şi umede ale dragostei pământeşti, lumânărele care pâlpâie, scot fum şi se sting uşor. Iar că cele Trei Persoane nu Se amestecă şi nu Se împart, este lucrarea dragostei fiecărei Persoane către celelalte două. Căci fiecare dintre Ele doreşte, din dragoste, să Le mărească şi să Le preaslăvească pe celelalte
56
două Persoane ale Sfintei Treimi, lucru întărit de cu¬vântul Fiului lui Dumnezeu: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este.” Ioan 14, 28
15. Limitată la o singură persoană, dragostea nici măcar nu este dragoste, ci iubire de sine, egoism. Din această pricină, Mohamed, în legătură cu Allah care are un singur nume, nici nu pomeneşte dragostea, ci numai dreptatea şi milostenia. Dragostea în doi repede se răceş¬te şi se preface în tristeţe. Din această pricină, în Vechiul Legământ neputinţa de a avea copii se socotea drept bles¬tem. Aşa se socoteşte şi azi în Balcani, în Rusia şi în în¬treg Orientul. Dragostea împlinită este dragostea în trei. Aşa este pe pământ pentru că întocmai este şi în Cer. Nu e de mirare că numărul trei are aşa de mare însemnătate în toată zidirea Ziditorului celui în Treime.
16. Dragostea nu a răsărit din pământ, ci este dăruită din Cer. Cuviosul Casian spune că „Dragostea apar¬ţine mai întâi lui Dumnezeu şi acelor oameni care au do¬bândit în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.” Dra¬gostea conştientă se referă la o persoană, nu la un prin¬cipiu sau la o idee sau la vreo zidire impersonală. Unde nu este reciprocitate în dragoste, acolo nu este dragoste. Iar principiul sau ideea sau zidirea neconştientă, fie dum¬nezeiască sau omenească, nu ne pot iubi pe noi oricât le-am iubi noi pe ele. Nu despre această dragoste vorbim, ci despre aceea care este de la o persoană la altă persoa¬nă şi care este „neîmpărţită şi neamestecată.”
57
17. Persoana desăvârşită, cu conştiinţă, cu minte şi cu putere desăvârşite poate avea dragoste desăvârşită. Această persoană este Dumnezeul nostru. Că fiecare om se îngrijeşte pentru persoana sa, este pentru că şi Zidito¬rul său este o persoană. Că toţi oamenii preţuiesc dragos¬tea mai presus de toate, este pentru că Ziditorul lor e Dra¬gostea. Şi aşa dintru început şi până azi şi în vecii vecilor.
18. Mereu ceea ce este mai jos se dovedeşte a fi de fapt prin cele mai de sus, şi nu altminteri. Şi existenţa omului se dovedeşte prin existenţa fiinţelor, puterilor şi inteligenţelor mai înalte decât cea omenească. Unul din fi¬losofii europeni a zis: „Cuget, deci exist”, iar acest cuvânt al lui este răspândit în toată lumea ca ceva mare. Însă pot să cuget eu cât vreau, dar eu nu exist câtă vreme nu există Cineva mai mare decât mine care m-a plăsmuit pe mine şi pe toată lumea. Dacă Dumnezeu nu există ca o inteligenţă mai înaltă decât mine, negreşit nici eu nu exist, ci sunt doar o născocire trecătoare, o nălucă, pe care nişte vânturi au ri¬dicat-o din praf şi i-au dat formă pentru o clipă, ca apoi să mă risipească iar în acelaşi praf, fără ţel şi fără urmare. Tot aşa şi dragostea. Dacă dragostea nu este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu, atunci este doar un dor sentimental pe care oamenii îl întrebuinţează ca pe un drog pentru a îmblân¬zi marele non-sens al vieţii printr-un non-sens mai mic.
19. „Dumnezeu dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul.” I Ioan 4, 16 Veacuri şi generaţii de oameni
58
au aşteptat cu ardoare să audă aceste cuvinte pur¬tătoare de lumină şi de viaţă ca nişte stele călăuzitoare, asemenea stelei din Bethleem. Iar aceste cuvinte însuşi apostolul le-a auzit, le-a simţit şi le-a spus la rândul său aşa cum le-a primit de la Domnul său. Dumnezeul ade¬vărului şi al dragostei este singurul Dumnezeu veşnic, Care nu are atingere şi părtăşie cu „dumnezeii” minciu¬nii şi urii. Prin această descoperire, Hristos a dărâmat toa¬te pantheoanele politeiste în care născocirea omenească punea pe picior de egalitate zeii buni şi răi.
20. Nu este uşor a pricepe de ce Dumnezeu a creat lumile, mai întâi lumea cea netrupească, îngerească, iar apoi lumea materială, trupească, cu omul ca încunu¬nare a ei. Dacă Dumnezeu Cel în Treime este desăvârşit şi sieşi ajungându-Şi în plinătatea vieţii, dragostei şi sla¬vei, de ce a zidit lumi mai prejos de Sine? (Zicem „mai prejos de Sine” căci nimeni nu poate zidi ceva deopotri¬vă cu sine. A naşte însă, poate. Dumnezeu Tatăl a născut pe Fiul deopotrivă cu Sine; şi omul naşte copii deopotri¬vă cu el după fiinţă şi esenţă.) Biserica şi numai Biserica dă răspuns: „Din prea plinul dragostei Sale, ce se află în Sine, Dumnezeu a zidit toate lumile, nevăzute şi văzute, prin Fiul Său cel Unul-Născut, pentru a bine-plăcea Fiu¬lui Său.” Oare pentru desfătarea Fiului sau dintr-o nevoie a Lui? Noi nu spunem aceasta. Dumnezeu nu are nevo¬ie de desfătări. Întreita Sa dragoste întrece toată bucuria desfătărilor şi toată dulceaţa ospeţelor. Cel Desăvârşit de nimic nu are nevoie, căci pe toate le are în Sine.
59
21. În dragostea Sa nemărginită pentru Tatăl Său, Fiul a vrut să îi bine-placă Tatălui Său prin a-I dobândi mai mulţi fii, iar Sieşi mai mulţi fraţi, mai prejos de Sine, dar după dragoste deopotrivă cu El, prin înfiere. Şi în Sfa¬tul cel mai înainte de veci, Tatăl şi Duhul Sfânt împreu¬nă au binevoit, pentru dragostea Fiului, ca El să zideas¬că lumile. Şi astfel, prin Fiul, prin Care toate s-au făcut, s-a făcut tot ce s-a făcut. Iar Fiul lui Dumnezeu este numit şi „Logosul lui Dumnezeu” sau „Cuvântul lui Dumnezeu”, adică expresia lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, da, Cânta¬rea lui Dumnezeu, prin care se arată mărirea, şi slava, şi înţelepciunea, şi dragostea lui Dumnezeu. Şi cui se ara¬tă? Lumilor nou-zidite. cf. Coloseni 1,15-17
22. Luând din îndemn propriu zidirea, Fiul a primit şi răspunderea pentru lumile zidite înaintea Sfatului celui mai înainte de veci şi, mai mult decât atâta, încă a primit de bună-voie să Se aducă jertfă când şi dacă va fi nevoie, ca un miel nevinovat şi fără de prihană, rânduit pentru jertfă „mai înainte de întemeierea lumii.” I Petru 1, 20 Şi astfel a început o epopee a epopeilor, una fără asemănare; epopeea zidirii lumii, a căderii ei, a răscum¬părării, a învierii şi a înnoirii sale. Toate, întocmai cum au fost spuse şi prorocite. Şi toate dintr-o singură prici¬nă dragostea. Căci Dumnezeu este Dragoste şi în El nu sunt alte pricini afară de dragoste.
23. Şi Fiul lui Dumnezeu a zidit nenumărate inteligenţe cereşti de arhangheli şi îngeri, duhuri fără
60
de trup şi apropiate de Dumnezeu. Le-a zidit după chi¬pul lui Dumnezeu, puternice şi preafrumoase. Şi le-a dat libertate. Doar Dumnezeu nu foloseşte spre rău liberta¬tea. Unul din îngerii mari, Satanail, a folosit spre rău libertatea dată de Dumnezeu şi a fost alungat nespus de departe de prezenţa lui Dumnezeu, împreună cu legiu¬nile de următori ai săi, şi aruncaţi în Iad, în întunericul cumplit. Apoi Cuvântul lui Dumnezeu, după Sfatul cel mai înainte de veci, a zidit în trup pe Adam, bărbat, şi pe Eva, femeie, şi i-a aşezat în Rai. Dar satana i-a înşelat prin şarpele cel viclean şi au greşit lui Dumnezeu. Dum-nezeu nu a vrut să ierte păcatul satanei, căci a greşit fi¬ind chiar în apropierea lui Dumnezeu. Iar pe om Dum¬nezeu a vrut să-l ierte, căci omul a fost înşelat de satana. Dumnezeu a vrut să-l ierte pe Adam, dar nu fără pocă¬inţă şi jertfă pe măsură. Şi Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, a purces spre junghiere pentru răscumpă¬rarea lui Adam şi a neamului său. Toate din dragoste. Şi din dreptate, ziceţi? Da, şi din dreptate, însă dreptatea este cuprinsă în dragoste.
24. „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu întru noi, că pre Fiul Său cel Unul-Născut L-a tri¬mis Dumnezeu în lume, ca să viem printr-însul… nu că noi am iubit pre Dumnezeu, ci căci El ne-a iubit pre noi, şi a trimis pre Fiul Său curăţire pentru păcatele noastre.” I Ioan 4, 9-10 Aşadar El mai întâi a arătat dragostea Sa pentru noi, şi de aceea aşteaptă ca şi noi să arătăm dra¬gostea noastră pentru El. Dacă vom face sau nu aceasta,
61
de ea depinde ori încununarea veşnică pentru dragostea credincioasă, ori chinul veşnic pentru dragostea înşela¬tă. Căci în veşnicia cea afară de vreme nu este nimic vre¬melnic, totul este veşnic, şi precum bucuria, aşa şi chinul.
25. În Iisus Hristos, Fiul Său, Dumnezeu a arătat dragostea „cea mai presus de cunoştinţă.” Efeseni 3, 19 Cel prin Care Sfânta Treime a zidit lumea S-a arătat ca om în trup pentru a vesti omenirii dragostea Sfintei Treimi până atunci necunoscută lumii. Cum S-a arătat? Aşa precum numai marea dragoste nu se ruşinează să se arate, pentru mântuirea celui iubit: în umilinţă, în sluji¬re, în pătimire, în cele din urmă în cea mai mare jertfire.
26. În povestirile şi baladele cavalereşti citim cum eroii, pentru dragostea logodnicelor lor, îndurau cu bucurie chinuri şi uneori chiar moartea. Logodnicele erau vrednice de dragostea şi jertfa lor, cel puţin aşa spun trubadurii. Dar neprihănitul şi preacuratul Hristos a în¬durat umilinţele, chinurile şi moartea groaznică nu pen¬tru vreo fată nevinovată, bună şi credincioasă, ci pentru păcătoase şi curve, pentru ucigaşi, mincinoşi, hoţi, tâl¬hari, călcători de cuvânt şi păgâni, pentru suflete omeneşti stricate şi urât mirositoare, care duhneau a leşuri împu¬ţite şi care, înainte să moară, erau deja moarte. „Că abia va muri cineva pentru cel drept… Şi întăreşte Dumnezeu dragostea Sa spre noi că încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit.” Romani 5, 7-8 Nu este oare aceas¬ta dragoste mai presus de toată cunoştinţa?
62
27. „Dragostea nu caută ale sale”, spune apostolul, învăţat prin pilda învăţătorului său. I Corinteni 13, 5 Toate cuvintele şi faptele Sale, Fiul lui Dumnezeu le pune pe seama Tatălui. „Cele ce am auzit de la Dân¬sul, acestea grăiesc în lume.” Ioan 8, 26 „Că m-am po¬gorât din Cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pre Mine.” Ioan 6, 38 „Să săvârşesc lucrul Lui.” Ioan 4, 34 „Precum Mi-a poruncit Mie Tatăl, aşa fac. Ca să cunoască lumea că iubesc pre Tatăl.” Ioan 14, 31 O, dacă toţi fiii oamenilor şi-ar iubi astfel părinţii! Aşadar, Fiul se leapădă de voia Sa şi toate le pune pe seama Tată¬lui. Şi nici nu caută slava Sa, ci a Tatălui. Pe de altă parte, Tatăl îl iubeşte pe Fiul „şi toate arată Lui.” Ioan 5, 20 Şi Tatăl nu judecă pe nimeni, „ci toată judecata o a dat Fi¬ului.” Ioan 5, 22 Şi, mai mult, „Tatăl iubeşte pre Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui.” Ioan 3, 35
28. La dragostea Tatălui şi Fiului ia parte întru totul şi Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt a fost cu putinţă naş¬terea Fiului de la Fecioara Maria, care nu ştia de bărbat. Sfântul Duh S-a arătat în chip de porumbel la Botezul lui Iisus. Iisus S-a întors din râul Iordan plin de Duh Sfânt. Prin Duhul Sfânt, Iisus a izgonit duhurile rele din oameni. Sfântul Duh S-a pogorât asupra apostolilor la Cincizecime. „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul.” I Timotei 3,16 „Câţi cu Duhul lui Dumnezeu se poartă, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8,14 Singura hulă neiertată este hula împotriva Duhului Sfânt, cf. Ma¬tei 12, 31 Duhul vieţii, puterii, înţelepciunii, adevărului,
63
rugăciunii, păcii, bucuriei, mângâierii se sălăşluieşte în cei credincioşi lui Hristos, precum în sfintele Sale lăcaşe. El prelungeşte trupul lui Hristos unind pe credincioşi într-un singur trup sfinţit, care este Biserica – „stâlp şi întă¬rire a Adevărului.” I Timotei 3,15 Şi, mai presus de toa¬te, „dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noas¬tre, prin Duhul Sfânt Cel ce S-a dat nouă.” Romani 5, 5
29. Aşadar când se spune că Dumnezeu este Dragoste, prin aceasta se spune că toată Sfânta Treime este Dragoste. Şi Tatăl este Dragoste, şi Fiul este Dragoste, şi Sfântul Duh este Dragoste. Izvor şi arhetip al dragostei pentru oameni şi îngeri; izvor care, dăruind, nu se îm¬puţinează, şi, primind, nu se îmbogăţeşte.
30. Auziţi aceste cuvinte despre nespusa vitejie pe care numai dragostea o are. Din dragoste, Fiul lui Dumnezeu Se umileşte, slujeşte, învaţă, vindecă, hrăneşte, adapă, ridică şi îndreaptă, bucură, Se chinuie, pătimeşte, iartă şi moare. „Fiul Omului nu a venit să I se slujească Lui, ci să slujească; şi să-Şi dea sufletul Său răscumpăra¬re pentru mulţi.” Matei 20, 28 Când slujeşte, slujeşte cu bucurie, când Se jertfeşte, Se jertfeşte de bunăvoie, nu de Sine îngrijindu-Se, ci privind neîncetat la veşnica vatră a dragostei din Ceruri, la ceilalţi Doi. A fost uşor pentru Fiul dragostei veşnice să îndure toate acestea. La fel este uşor şi oamenilor care au dragoste. De aceea Sfântul Nil Sinaitul spune: „Toate îţi vor fi uşor de făcut sau îndurat, îndată ce dobândeşti sfânta dragoste. Iar unde dragoste
64
nu este, nici reuşită nu este.” Şi toate sunt grele şi cu ne¬putinţă de făptuit.
31. Dragostea este bucurie, preţul dragostei este jertfa. Dragostea este viaţă, preţul dragostei este moartea.
Cei care iubesc bogăţiile pământeşti, puterea şi slava, îi silesc fără milă pe alţi oameni să slujească „dragostei” lor nesocotite şi sunt gata să jertfească aces¬tei „dragoste” a lor pe toţi şi pe toate afară de sine. Sin¬gura lor frică este de a sluji altora şi de a se jertfi pen¬tru alţii. Domnitorii şi voievozii acestei lumi au aruncat spre moarte legiuni de semeni pentru averea şi slava lor. Aceasta este lucrarea satanei celei de oameni pierzătoa¬re. Nu aşa iubitorul-de-oameni, Domnul el nu a făcut aşa. El S-a pogorât din Tronul ceresc al slavei, ca prin în¬săşi slujirea şi jertfirea Sa să mărturisească dragostea lui Dumnezeu către oameni. Dragostea lui Hristos este pil¬da celei mai mari vitejii. Ea este vitejia în faţa căreia tre¬mură şi moartea, şi iadul.
32. Să privim acum la începutul începuturilor. În vreme ce Eva avea în sine dragoste dumnezeiască, era cu totul afierosită lui Dumnezeu. Şi îl iubea pe Dumnezeu cu dragoste sfântă, din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul ei. Dragostea către soţ, ca şi dragostea pentru toate minunăţiile Raiului, pălea faţă de dragostea ei către Dumnezeu. Toate celelalte pe care le iubea, le iubea pen¬tru Dumnezeu şi prin Dumnezeu, şi nu iubea nimic ce nu
65
vedea în lumina Ziditorului ei cel iubit. Şi întreg sufletul său, îmbrăcat în veşmântul uşor, străveziu şi diafan al trupului, se umplea de dragul şi de nespusa dulceaţă a dra¬gostei dumnezeieşti. În dragostea faţă de Domnul Dumnezeu se putea întrece cu Heruvimii. Nicio dorinţă pen¬tru ceva din afara lui Dumnezeu nu pătrundea în inima sa, nici nu se atingea de cugetul ei. Prin dragostea către Dumnezeu ea trăia, respira şi se bucura. Astfel era strămoaşa neamului omenesc. Întocmai, şi strămoşul Adam.
33. Adam şi Eva erau dumnezei, mici dumnezei, precum sunt şi toţi îngerii din Cer. Să nu ne sperie aceste cuvinte mari care deseori sunt pomenite în sfinte¬le cărţi ale Bisericii Ortodoxe. Că Adam şi Eva erau dum¬nezei, se află cuprins în cuvintele Sfintei Treimi: „Să fa¬cem om după Chipul Nostru.” Facere 1, 26 Mai târziu, şi Prorocul spune limpede: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt.” Psalmi 81, 6 Iar aceste cuvinte le-a înnoit şi le-a întărit dumnezeiasca gură a Mântuitorului lumii: „dumnezei sunteţi.” Ioan 10,34 întemeindu-se pe acestea, înţeleptul Maxim Mărturisitorul povăţuieşte: „Să ne predăm cu totul Domnului, ca să-L primim (în sine) întreg şi, astfel, prin El, să ajungem dumnezei.” La fel ca el, au grăit şi mulţi alţi teologi ortodocşi.
34. Câtă vreme vederea Dumnezeului adevărului şi dragostei a strălucit în sufletele lui Adam şi al Evei, ei cu adevărat au fost dumnezei, în acea măsură în care Ziditorul le îndumnezeieşte după dragostea Sa pe făpturile
66
Sale cele cuvântătoare. Aceasta a mai întărit Hristos în răspunsul la o întrebare nebună a saducheilor, zicând că oamenii, după moarte, „la înviere nici se însoară, nici se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu în Cer sunt.” Matei 22, 30 Iar îngerii sunt numiţi dumnezei prin gura Psalmistului: „Dumnezeu a stat în dumnezeiasca adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca.” Psalmi 81,1
35. Cum ar fi cineva dumnezeu, chiar şi mic, dacă nu Uar avea libertatea lucrării? Numai marele şi singu¬rul veşnic Dumnezeu nu foloseşte greşit libertatea Sa. Sa¬tana, unul din micii dumnezei, a întrebuinţat libertatea sa spre răul său şi al celorlalţi. Aşa şi strămoşii neamu¬lui omenesc. Îndată ce se pierde dragostea, mintea se în¬tunecă. Prin păcat se pierde libertatea. Dacă Eva ar fi ră¬mas în dragostea lui Dumnezeu, ea ar fi născut copii cu soţul, dar „nu din poftă trupească, nici din poftă bărbă¬tească, ci de la Dumnezeu.” Ioan 1,13
36. Într-o clipă nefericită de Dumnezeu, iubitoarea Eva a căzut în ispita primului rău folositor al libertă¬ţii. A înşelat-o satana, oarecând arhanghel, iar apoi ta¬tăl a toată minciuna, „ucigător de oameni” Ioan 8, 44 şi potrivnicul lui Dumnezeu. Prin minciuna cea dulceagă, a gâdilat urechile femeii. El, de fapt, i-a spus următoare¬le: „Mâncaţi voi din acel pom oprit şi vi se vor deschide ochii şi veţi fi dumnezei. Ştie asta Dumnezeu şi de asta v-a şi oprit, ca să nu fiţi ca El. Dar El nu rabdă pe cineva asemenea, zavistuitor fiind.” Aceste cuvinte au răsunat
67
în urechile Evei, i-au orbit vederea duhovnicească şi i-au tulburat cugetul. Ea, dintr-o dată, a crezut clevetitorului lui Dumnezeu, a crezut minciunii împotriva Adevăru¬lui, a crezut ucigătorului de oameni împotriva iubitorului-de-oameni. Şi în clipa în care a crezut vicleanului şar¬pe, viclenei minciuni, în sufletul ei s-a pierdut armonia, s-au rupt strunele dumnezeieştii cântări şi s-a răcit dra¬gostea către Ziditorul, Dumnezeu al dragostei.
37. În apa tulbure, chipul nu se poate oglindi. Şi nici Eva nu L-a văzut pe Dumnezeu în sufletul său tul¬bure. A privit la pomul care era plin de roadele amesteca¬te ale binelui şi răului. A privit în sufletul său tulbure şi nu L-a mai văzut pe Dumnezeu în el. Dumnezeu o pără¬sise. Dumnezeu şi diavolul nu sălăşuiesc sub acelaşi acoperiş. Femeia nu a avut atunci pe cine să se sprijine afară de satana şi de ochii săi trupeşti. Şi iar a privit cu ochii şi a văzut că rodul oprit era bun de mâncat, frumos la ve¬dere şi dătător de multă cunoştinţă. Dar, vai, cunoştinţa nu numai a binelui, ci şi a răului! Iar binele amestecat cu rău este rău. Şi, în locul dragostei, trei dorinţe au umplut-o pe de-a-ntregul: dorinţa pentru desfătare trupeas¬că, dorinţa pentru stăpânire şi dorinţa pentru cunoaşte¬re. Pierzându-L pe Dumnezeu, a început să caute sprijin în lucruri. Dar golul pe care depărtarea lui Dumnezeu îl lasă în suflet, întreaga lume nu-l poate umple.
38. Despărţindu-se de dragostea lui Dumnezeu, Adam şi Eva au simţit frica însoţitoarea nedespărţită a
68
păcatului şi s-au văzut goi. Cât au petrecut în dragostea lui Dumnezeu, Dumnezeu lumina din ei ca din sfintele Sale lăcaşe, astfel că şi pe dinafară erau îmbrăcaţi în lu¬mină şi nu prea luau în seamă trupurile lor. Iată, ei erau goi şi înainte de păcat, dar nici nu simţeau aceasta şi nici nu se ruşinau. Îndată ce, însă, cele trei dorinţe au luat lo¬cul dragostei în ei, chipul lor duhovnicesc s-a întunecat şi ei au privit prin ochii trupeşti şi au văzut numai tru¬purile. Sufletul sărăcit şi dezgolit, fără dragostea binecu¬vântată a lui Dumnezeu, vede numai ceea ce pot vedea ochii trupeşti, aşa precum peştele.
39. În pomul cunoaşterii, erau amestecate roadele binelui şi ale răului. Şi roadele răului atrăgeau, ca întotdeauna, nu după gust, ci după înfăţişare: culori pu¬ternice şi forme frumoase. Femeia amăgită şi iscoditoa¬re a luat şi a mâncat mai întâi rodul răului, şi apoi rodul binelui. Din această pricină, l-a născut mai întâi pe răul Cain şi apoi pe bunul Abel. Şi de atunci s-a continuat cu naşterea şi a celor răi, şi a celor buni de-a lungul veacuri¬lor şi generaţiilor omeneşti. De aici, neînţelegeri, certuri, războaie care umplu toată istoria omenirii. Istoria lumii este pomul macrocosmic al cunoaşterii.
40. Unii privesc cu uşurătate păcatul Evei. Ei zic: „Ce e aşa grozăvie că femeia a luat un fruct oprit?” Spun aşa ca îndreptăţire nu numai a strămoaşei lor, ci şi a lor, fiind ademeniţi de păcat. Tatăl minciunii L-a numit pe Dumnezeu „mincinos” şi femeia l-a crezut oare nu este
69
acest lucru îngrozitor? Căci i-a spus femeii: „Voi nu veţi muri precum v-a zis Dumnezeu, ci veţi deveni dumne¬zei ca şi El, îndată ce veţi mânca din pomul oprit.” (Dacă ar fi spus: „Veţi deveni dumnezei precum sunt şi eu”, ar fi fost mai aproape de adevăr.) Şi a crezut femeia că Dum¬nezeu minte, iar diavolul vorbeşte adevărul. Întreaga desfăşurare a căderii de la Dumnezeul cel adevărat, a alipirii de tatăl minciunii, ca golire de dragostea lui Dumnezeu şi a umplerii de dorinţe trupeşti, aşadar întreagă această desfăşurare s-a petrecut în sufletul Evei înainte de a se atinge de rodul cel oprit. Aceeaşi desfăşurare se petrece şi în ziua de azi la bărbaţii şi femeile care cad în păcat. Sufletul pregăteşte, iar trupul săvârşeşte.
Când oamenii au fost dezbrăcaţi de dumnezeias¬ca dragoste, singura dragoste adevărată, au înce¬put să numească poftele şi dorinţele lor drept dragoste. Aşa au numit „dragoste” dorinţa pentru desfătare tru¬pească, pentru bunurile pământeşti, pentru cunoştinţe iscoditoare, precum şi dorinţa pentru unirea trupeas¬că, pentru stăpânire şi slavă, pentru joc şi veselie, pen-tru dobândirea lucrurilor. Pe toate acestea, oamenii le-au numit „dragoste” după înrâurirea satanei, doar ca să uite de dragostea cerească, singura nemincinoasă ca şi când cel întemniţat ar mărunţi pâinea sa neagră în dumicaţi şi ar numi aceşti dumicaţi cu numele celor mai dulci mâncăruri pe care le mânca odinioară în liberta¬te, aşa încât prin această iluzie să poată înghiţi mai uşor pâinea amară a robiei.
70
41. Nenumăratele pofte, vlăstare ale dragostei trupeşti, nu au putut niciodată înlocui dragostea adevărată, şi nici nu i-au putut face pe oameni fericiţi. Dimpotrivă, i-au făcut din ce în ce mai nefericiţi, căci din depărtare îi încântau, iar de aproape îi dezamăgeau. Înflorit tranda¬fir, uscat ciuline. Multe pofte şi neînţelegeri între fiii oa¬menilor au pricinuit răcirea inimii omeneşti. Minunat lă¬muresc aceasta apostolii lui Dumnezeu, mai întâi Iacov, fratele Domnului: „De unde sunt războaie, şi de unde sfezi între voi? Au nu de aici, din dezmierdările voastre, care se oştesc întru mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi, ucideţi şi pizmuiţi, şi nu puteţi dobândi… Cereţi şi nu luaţi, pen¬tru că rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi.” Iacov 4,1-3 Apoi Petru: „iubiţilor, rogu-vă ca pre niş¬te nemernici şi străini, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se oştesc asupra sufletului.” I Petru 2, 11 Iar Pavel îndeamnă: „Cu Duhul să umblaţi şi pofta trupului să nu săvârşiţi.” Galateni 5,16 Şi încă multe şi multe asemenea.
42. Iată cum prin pierderea dragostei se pierdea şi conştiinţa omenească despre adevăr. Căci dragostea şi adevărul sunt nedespărţite. De aici, aşa cum multe pof¬te au înlocuit dragostea, aşa şi multe noţiuni mincinoase au înlocuit adevărul, iar dumnezeii mincinoşi pe singu¬rul, adevăratul Dumnezeu. Fiecărei pofte omeneşti i se potrivea o zeitate mincinoasă. Aceasta se vede limpede din toate mitologiile, mai cu seamă cea elină, care a fost alcătuită astfel până în cele mai neînsemnate amănunte Şi, din păcate, a fost cântată de marii poeţi. Poftele şi patimile
71
omeneşti sunt aşa închipuite de zei şi zeiţe, încât oamenii „s-au făcut zadarnici întru cugetele lor şi s-a în¬tunecat cea neînţelegătoare inimă a lor.” Romani 1, 21 însă şi după ce au înnebunit, s-au crezut înţelepţi, aceas¬ta fiind însuşirea celei mai primejdioase nebunii.
43. Cu aceleaşi trei dorinţe de căpătâi, pe care duhul cel rău le-a strecurat în inima Evei pentru a-i goli inima de dragoste, acelaşi duh rău L-a ispitit şi pe Hristos Mântuitorul în pustia din părţile Ierihonului. Iar acestea sunt: dorinţa pentru desfătare pământească, dorinţa pen¬tru stăpânire a tot ce cuprind ochii şi dorinţa pentru cu¬noaştere toate afară şi împotriva lui Dumnezeu şi dra¬gostei dumnezeieşti. Dar Iisus l-a alungat poruncitor (nu ca Eva): „Mergi înapoia mea, satano.” Matei 4,10
44. Aşa a făcut Fiul lui Dumnezeu la începutul slujirii Sale mântuitoare. Iar la sfârşit le-a spus Iisus ucenicilor Săi: „Vine stăpânitorul lumii acesteia” (adică stăpânitorul tuturor dorinţelor trufaşe şi minciunilor) „şi întru Mine nu are nimic” Ioan 14, 30 (adică niciuna din acele dorinţe de moarte purtătoare). Câtă depărtare este între Dumnezeu şi satana, atâta este şi între dorin¬ţele trufaşe şi dragoste.
45. Dragostea este Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu se poate iubi zidirea lui Dumnezeu, chiar şi cea mai urâtă. De aceea, prima poruncă glăsuieşte: „Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău şi abia apoi a doua
72
zice: să iubeşti pre aproapele tău.” Matei 22, 37-38 Fără dragoste către Dumnezeu, orice altă dragoste este ne¬reală şi nestatornică, ca un vânt cald ce vine şi trece, lă¬sând locul brumei. Omul nici pe sine însuşi nu se poate iubi, dacă nu are dragoste către Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu omul se poate iubi pe sine ca zidire dumne¬zeiască. Despre iubirea de sine vorbeşte Fericitul Diodor: „Cine se iubeşte pe sine, nu îl poate iubi pe Dumnezeu.”
46. Când Hristos porunceşte să iubeşti pre aproapele tău, nu gândeşte, ca mulţi, că trebuie să-i iubim numai pe cei buni, pe cei drepţi, pe cei sănătoşi, pe cei bine văzuţi, ci şi pe cei ce nu sunt buni, pe cei nedrepţi, bolnavi, leproşi, gârbovi, orbi, nebuni, urâţi şi amărâţi. Într-un cuvânt, pe toţi cei pe care El i-a iubit şi nimeni altcineva. Iar aceas¬ta e cu neputinţă la omul care nu îl iubeşte pe Dumnezeu şi care prin dragoste către Dumnezeu, ca printr-o prismă cerească, nu îşi întinde dragostea sa către toţi cei zidiţi de Dumnezeu. E ca şi când un îndrăgostit iubeşte nu numai persoana iubită, ci şi pe ruda ei beteagă, şi nu numai noua ei haină de mătase, ci şi veşmintele ei vechi şi ponosite.
47. Dragostea nu este un simţământ al inimii, căci dragostea e cu mult mai mult, este împărăteasa tutu¬ror simţirilor alese şi bune. Cuviosul Theodor al Edessei spune: „Dragostea, pe bună dreptate, este numită maica virtuţilor,1 capul legilor şi prorocilor.” Toate celelalte simţăminte
1 Theodor al Edessei, „Una sută capete”, cap. 72, în „Filocalia”, vol. IV, p. 219.
73
alese şi bune sunt precum doamnele de onoare ale împărătesei. De aceea. Apostolul le scrie colosenilor că dragostea este desăvârşire: „Dragostea este legătura desă¬vârşirii” Coloseni 3,14, iar salonicenilor: „Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu.” 2 Tesaloniceni 3, 5 Cu adevărat, dragostea este cea mai scurtă cale spre împărăţia Cerurilor. Dragostea nimiceş¬te depărtarea dintre Dumnezeu şi om.
48. Dumnezeu este Fiinţă desăvârşită. De aceea, El este şi Dragoste desăvârşită. Dumnezeu este Fiinţă desăvârşită. De aceea, El este şi Adevăr desăvârşit. Dumnezeu este Fiinţă desăvârşită. De aceea, El este şi Viaţă desăvârşită. şi tot de aceea, Hristos a vestit Cosmosului cuvinte cutremurătoare: „Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa.” Ioan 14,6 Prin „Cale” noi înţelegând „Dragoste.” De aceea, Dragostea, astfel văzută, este pusă pe primul loc. Căci numai prin dragoste se dobândeşte Adevărul şi Viaţa. De aceea, este scris în dumnezeiasca Scriptură: „Cela ce nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema.” I Corinteni 16,22 Cum să nu fie blestemat cel ce nu are dragoste şi, astfel, nici adevărul, nici viaţa? Prin aceasta, singur pe sine s-a blestemat.
49. Trupul nu poate nici iubi, nici urî. Trupul nu se poate îndrăgosti de alt trup. Puterea de a iubi apar¬ţine sufletului. Când sufletul se îndrăgosteşte de trup, nu este dragoste, ci dorinţă, poftă. Când sufletul se în¬drăgosteşte de alt suflet, dar nu prin Dumnezeu, este ori
74
din admiraţie, ori din milă. Iar când sufletul, prin Dum¬nezeu, se îndrăgosteşte de un alt suflet, fără a ţine seamă de înfăţişarea trupului (frumuseţea sau urâţenia), aceas¬ta este dragoste. Aceasta este adevărata dragoste. Iar în dragoste este viaţă.
50. Omul de ştiinţă atrage prin ştiinţă, bogătaşul prin Lbogăţie, cel frumos prin frumuseţe, cel priceput prin pricepere. Fiecare din ei atrage un număr limitat de persoane, întrucât doar dragostea atrage toate fiinţe¬le omeneşti. Chemarea iubirii e nemărginită. Şi cel învă¬ţat şi cel neînvăţat, şi bogatul şi săracul, şi cel priceput şi cel nepriceput, şi cel frumos şi cel urât, şi cel sănătos şi cel bolnav, şi cel tânăr şi cel bătrân toţi vor să fie iubiţi. Hristos a întins dragostea Sa asupra tuturor, şi prin dragoste i-a atras pe toţi la El. Prin dragostea Sa, El a cu¬prins şi pe cei morţi, demult putreziţi şi uitaţi de oameni.
51. Omul, şi mort, tot doreşte să fie iubit. Şi după moarte se luptă împotriva morţii. De aceea mulţi se stră¬duiesc ca, prin diate şi ctitorii, să se încredinţeze de dra¬gostea lor şi după ce trec la Domnul. Omul, viu sau mort, doreşte să fie iubit şi, deşi rudele pot avea şi ele dragos¬te către rudele adormite, Hristos a zis: „Şi Eu de Mă voi înălţa de pre pământ, pre toţi voi trage la Mine.” Ioan 12, 32 înălţat pe Cruce, prin jertfa Sa din dragoste pen¬tru toţi, El i-a tras pe toţi la Sine, chiar şi sufletele celor morţi din iad. Înainte de Hristos nu a existat o învăţătu¬ră despre dragoste şi nici o religie a dragostei.
75
52. Apostolul Dragostei şi Cuvântului, Sfântul Ioan, scrie: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; de iu¬beşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dân¬sul.” I Ioan 2,15 Şi lămureşte de ce nu trebuie să iubim lumea: „pentru că tot ce este în lume, adică pofta tru¬pului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume este. Şi lumea se trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, petrece în veac.” I Ioan 2, 16- 17 Aşadar, e vorba de trei lucruri: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (mai ales din pricina cunoaşterii), care sunt de fapt cele trei străvechi amăgiri prin care sa¬tana a înşelat-o pe Eva, dar nu şi pe Hristos.
Sfântul Antonie cel Mare zice: „începutul păcatului este pofta, începutul mântuirii şi împărăţiei ce¬reşti este dragostea.” Dragostea şi pofta sunt potrivnice. Cine numeşte pofta drept „dragoste”, greşeşte împotri¬va dragostei. Căci dragostea este duhovnicească, curată şi sfântă, iar pofta este trupească, necurată şi nesfântă. Dragostea este nedespărţită de adevăr, iar pofta de înşe¬lare şi de minciună. În chip firesc, dragostea adevărată creşte statornic în putere şi încântare fără a ţine seamă de bătrâneţea omului. Pofta, însă, trece repede, se prefa¬ce în scârbă şi, adesea, duce la deznădejde.
53. Ceea ce la necuvântătoare nu este de osândit, la oameni este spre osândă. Toate cunoştinţele noastre despre animale nu ne pot lămuri simţămintele lor lăun¬trice. Nu ştim ce e în lăuntrul lor, ci doar ce e la vedere.
76
Dar, negreşit, putem spune că ele trăiesc după firea lor, după darul şi voia Ziditorului, dintotdeauna şi neschim¬bat, fiecare în specia ei şi fără de păcat. Mai precis, la ani¬male nici nu poate fi vorba de păcat, dar omul săvârşeşte păcat dacă trăieşte după poftele animalelor. Şi, încă mai mult, când el numeşte aceste pofte cu numele sfânt al dragostei! Nu se poate coborî omul până la măsura ani¬malului fără a ajunge mai prejos de animal.
54. Dacă cineva spune că omul trebuie să trăiască după legile firii, noi îl întrebăm: „După care fire?” Oare după cea întâi rânduită, fără păcat, a Raiului, aşa cum Dumnezeu l-a zidit pe om, sau după cea din urmă, căzută, umilită, stricată de diavoli, strâmbată de patimi, încremenită de neputinţe? Căci Dumnezeu nu l-a zidit pe om precum a zidit toată făptura, ci într-un chip ose¬bit. Şi, mai presus de toate, i-a dat putere asupra întregii făpturi. Prin aceasta, în chip limpede, omul este deosebit de celelalte făpturi ale naturii, de peşti, de păsări, de fia¬re, şi este înălţat deasupra tuturor zoologiilor şi maimuţologiilor. Hristos a venit să înnoiască acea dintâi şi ade¬vărată fire a omului, şi numai cine trăieşte după această fire reînnoită, trăieşte cu adevărat după firea omenească. Zoologia este la picioarele Antropologiei.
55. Omul înnoit prin Hristos trăieşte într-o fire înnoită, cu minte, inimă şi voinţă înnoite. În el, toate aceste trei măsuri ale sufletului sunt dospite de aluatul Duhului Sfânt, ca, astfel, toate trei, în aceeaşi măsură,
77
să adăpostească în sine dragostea treimică, cerească, ce este „mai presus de cunoştinţă.” Efeseni 3,19 De aceea, Apostolul vorbeşte despre „omul cel nou”, după asemă¬narea lui Hristos. Efeseni 4, 24 Şi tot de aceea, acelaşi Apostol glăsuieşte: „Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5,17
Ca cele vechi să treacă şi cele noi să se facă, pre¬cum fierul ruginit s-ar preface în oţel strălucitor, şi ca grămezile de necurăţie adunate asupra neamului omenesc să fie aruncate în hău, a fost nevoie de o pute¬re mai mare decât cea omenească şi de nespus de mare dragoste pentru zidirea dispreţuită chiar şi de ea însăşi. Pe pământ nu se găsea nici această putere, nici această dragoste, nici această vitejie. Ea trebuia să vină din Cer. Şi a venit. Căci „aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în¬tru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3, 16 Aşa S-a pogorât din Cer Fiul lui Dumnezeu, „Puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”, I Corinteni 1, 24 ca prin dragostea Sa să redea viaţă lumii amorţite.
56. De două ori s-a cutremurat pământul de dragostea lui Hristos: prima dată, când a murit în chinuri pe Cruce pentru a izbăvi neamul omenesc de păcat şi moar¬te; a doua oară, când, slobozindu-i pe cei robiţi din iad, a înviat în lumină şi slavă. Aceste două cutremure au fost şi au trecut, dar cutremurul inimilor omeneşti pricinuit de dragostea Sa mistuitoare s-a prelungit mai întâi prin
78
prima ceată a apostolilor şi a femeilor mironosiţe şi, apoi, prin oştile de următori ai Lui de-a lungul tuturor veacurilor şi de-a latul întregului pământ. Arzând de dra¬gostea lui Hristos, odinioară, prigonitorul Său a strigat: „Toate le socotesc gunoaie a fi, ca pre Hristos să dobân¬desc.” Filipeni 3, 8
57. Acelaşi Saul pavel scrie parcă cu fulgere, şi nu cu pană: „Cine ne va despărţi pre noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau strâmtorarea, sau goana, sau foametea, sau golătatea, sau nevoia, sau sabia? Precum este scris: că pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotitu-ne-am ca nişte oi de junghiere. Ci întru acestea toa¬te preabiruim, pentru Cela ce ne-a iubit pre noi. Pentru că încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici înge¬rii, nici Căpeteniile, nici Puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare; nici înălţimea, nici adâncul, nici altă făptu¬ră oarecare nu poate pre noi să ne despartă de dragos¬tea lui Dumnezeu, care este întru Hristos Iisus Domnul nostru.” Romani 8, 35-39 Toate hoardele iadului se în¬depărtează de omul cu asemenea dragoste.
✓58. „Foc am venit să arunc pre pământ”, Luca 12, 49 a zis Domnul. Acesta este focul cel ceresc al dra¬gostei, în care nu este fum şi nici nimic trupesc şi materialnic, precum nici poftă şi nici nimic nesfânt. Cu o ast¬fel de dragoste au fost învăluiţi şi pătrunşi toţi aposto¬lii, precum şi mulţi sfinţi şi sfinte. Inimile lor erau golite de pofte trupeşti şi trecătoare şi se înălţau doar către El,
79
singurul Iubit, nimic necăutând de la lume şi totul dând lumii, pentru El.
59. O astfel de dragoste deplină poate fi legată doar de o persoană, nu de un principiu, de o lege sau de fire. Iată, şi dragostea pământească pe cât se poate ea numi „dragoste” este legată de o persoană, şi nu de un principiu de o lege sau de o zidire necuvântătoare, în zadar s-au străduit înţelepţii lumii, şi înainte, şi după Hristos, să-i convingă pe oameni să creadă unui Dumne¬zeu impersonal. Turnau apă în ciur. Nici cei care credeau într-un Dumnezeu (sau dumnezei) personal, nu au avut vreodată în pantheonurile lor un Dumnezeu cu aseme¬nea dragoste, un Dumnezeu Care S-a arătat lumii prin persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.
60. Dragostea pe care Hristos a arătat-o lumii este dragostea de „mai înainte de întemeierea lumii.” Ioan 17,24 Aşadar această dragoste nu este vremelnică, ci veşnică, şi nici nu e de din afară, ci este lăuntrică. „Eu sunt întru Tatăl Meu, şi voi întru Mine, şi Eu întru voi.” Ioan 14,20 Iar unde este Fiul, acolo sunt şi Tatăl, şi Duhul Sfânt. El vrea ca prin dragostea Sa să umple toată întrei¬ta alcătuire a sufletului omenesc. Cu toate că este stăpân, El, ca un smerit oaspete, bate la fiecare inimă omenească. Căci a dăruit omului libertate şi nu Se înstăpâneşte nici¬odată cu silnicie. Fericit, deci, de cel ce supune libertatea sa dragostei Lui! „Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Apocalipsa 3, 20 Fericit este cel care de bunăvoie
80
îşi deschide inima lui Iisus. Care îi aduce dragoste, iar prin dragoste şi viaţă, şi pace, şi bucurie.
61. Din dragoste pentru sufletul omenesc, Domnul Hristos Se îngrijeşte şi de trupul omenesc, cărăuş al sufletului. El îi hrăneşte pe cei înfometaţi în pustie, lecu¬ieşte bolile trupeşti ale oamenilor, îi izbăveşte din vânturi şi furtuni, îi curăţă de duhurile rele. Se atinge de ochii cu puroi ai orbilor, pune mâna pe cei leproşi şi pe cei morţi, îi îndreaptă pe cei gârbovi. Trupurile cele mai spurcate, Lui nu îi sunt scârboase, şi nici cele mai frumoase tru¬puri nu îi sunt îmbietoare. El caută doar la suflete, care cresc şi se desăvârşesc în hotarele trupeşti. El caută nu¬mai la rodul duhovnicesc al fiecărui trup. Şi El încă ştie că, deseori, mărul cel mai gârbov dă cel mai dulce rod.
62. Cunoaşte Domnul valoarea trupurilor omeneşti. Ce este trupul, a zis prin proroci, apostoli şi melozi: fum ce se împrăştie, iarbă ce se usucă, floare ce se trece, praf şi pulbere. Oamenii, după miopia şi trufia lor, privesc la maşină; se uită la cărăuş, şi nu la cel ce o con¬duce. El însă caută mai degrabă la cel ce conduce ascuns în maşină. Toată grija şi dragostea Lui se îndreaptă către acesta, adică spre sufletul din trup. Iar că El repară şi cu¬răţă maşina, e din pricina şoferului, după cum, că El le¬cuieşte şi hrăneşte trupurile omeneşti, e din pricina su¬fletului nemuritor al oamenilor. Căci „ce folos este omu¬lui de-ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pier¬de?” Matei 16, 36
81
63. Domnul Iisus deseori îi îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca, ce vor bea şi cu ce se vor îmbrăca. Acestea sunt grijile de căpătâi ale păgânilor, şi nu ale celor ce-L urmează pe El. Nu este vrednic fiilor lui Dumnezeu ca cele ce sunt de căpătâi pentru animale să fie de căpătâi şi pentru oameni. Cel Care ne-a chemat ca pe oaspeţii Săi în această lume ştie de ce avem nevoie şi Se va îngriji de noi. Sau să credem că Dumnezeu este gazdă mai proastă decât gazdele omeneşti? Să nu fie acest lucru! Cu toată grija noastră pentru trup, nu-l putem scă¬pa de bătrâneţe, boală, moarte şi putreziciune. Dar ştim că Atotputernicul, Care a înveşmântat sufletele noastre în acest trup alcătuit şi croit preaminunat din pământ, trup pe care noi îl socotim scump, iar El ieftin, ne va înveş¬mânta după moarte în trupuri neasemuit mai frumoase, veşnice şi nestricăcioase, care nici nu se vor îmbolnăvi, nici nu vor îmbătrâni. Aceasta a făgăduit că va face Cel Care din dragoste curată ne-a zidit şi Care aşteaptă dra¬goste ca răspuns la dragoste.
64. Dragostea către Dumnezeu izgoneşte toată frica din suflet, afară de frica de păcat. Da, dragostea întă¬reşte frica de păcat. Frica de păcat este şi frica de Dumne¬zeu. Marilor iubitori de Hristos nu le era frică nici de oa¬meni, nici de fiare, nici de sărăcie, nici de moarte. Chiar se bucurau să pătimească pentru Cel ce a pătimit pentru ei, ca să se asemene Lui, şi doreau să moară cât de repede şi să lase această lume, numai să fie cât mai degrabă cu Domnul iubit. Apostolul mărturiseşte aceasta: „Nădăjduim,
82
şi binevoim, mai bine să fim depărtaţi de trup, şi să petrecem cu Domnul.” 2 Corinteni 5, 8 Acestea, căci ei erau încredinţaţi că, atunci când sufletul va părăsi aceas¬tă casă trupească vremelnică, se va muta în „casa veşni¬că în Ceruri.” Şi adaugă Apostolul: şi „de aceasta suspi¬năm.” 2 Corinteni 5,1-2
65. Nu o pildă pământească, ci o pildă cerească a dragostei înfăţişează Hristos alor Săi: „De veţi păzi po¬runcile Mele, veţi rămâne întru dragostea Mea; precum Eu poruncile Tatălui Meu am păzit, şi rămân întru dra¬gostea Lui.” Ioan 15, 10 Iar toate poruncile Sale se cu¬prind într-una singură: Iubiţi! Toate celelalte porunci ale Sale, precum porunca rugăciunii, a milosteniei, a smere¬niei, a curăţiei, a răbdării, a jertfirii, a vitejiei, a lipsei de griji, a iertării, a vegherii, a bucuriei şi altele sunt fieca¬re raze ale dragostei. Cine o dobândeşte pe împărăteasa virtuţilor, dobândeşte şi tot alaiul împărătesc.
66. În toate cărţile Noului Legământ, dragostea este aşezată deasupra tuturor virtuţilor şi poruncilor, ca atotcuprinzătoare. Sunt cunoscute cuvintele Aposto¬lului Pavel despre dragoste: „De aş grăi în limbile ome¬neşti, şi îngereşti, iar dragoste nu am, făcutu-m-am ara¬mă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea prorocie, şi de aş şti toate tainele, şi toată ştiinţa, şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea, şi de aş da trupul meu să îl arză, şi dragoste nu am, niciun folos
83
nu îmi este. Dragostea îndelung rabdă, dragostea se milostiveşte, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul. Nu se bu¬cură de nedreptate, ci se bucură de adevăr… Şi acum ră¬mân Credinţa, Nădejdea, Dragostea, acestea trei; iară mai mare decât acestea este Dragostea.” I Corinteni 13, 1-7, 13 Niciodată limba omenească nu a rostit un imn mai frumos al dragostei.
67. Când dragostea dumnezeiască vine în inima omului, împreună cu ea vine totul, totul: şi înţelepciunea, şi puterea, şi curăţia, şi milosârdia, şi dreptatea, şi vitejia, şi tăria, şi vederea limpede, şi liniştea, şi bucuria, şi toată bunătatea, şi asta este cu totul de înţeles. Căci Dumnezeu, Care din dragoste pentru noi „nu a pătimit (nu a cruţat) Fiului Său, ci pentru noi toţi L-a dat pre Dânsul, cum nu împreună cu El şi toate ne va dărui nouă?” Romani 8,32 Toată istoria Bisericii întăreşte acestea. Luminaţi de dragostea lui Hristos, cei neştiutori au ajuns înţelepţi, cei fri¬coşi mucenici, desfrânatele sfinte, cei zgârciţi binefă¬cători, împăraţii şi bogătaşii slugi ale lui Hristos, lupii miei, iar mieii lei. Puterea făcătoare de minuni a dragos¬tei lui Hristos nu a încetat odată cu plecarea Lui, ci mai mult s-a înmulţit, nespus de mult s-a înmulţit.
68. Întreaga Sa dragoste, Hristos a dat-o oamenilor. De aceea El şi aşteaptă întreaga lor dragoste. Şi a ta, cititorule, suflet drag! Nu numai că El nu rabdă dezbinare
84
în inimile noastre între Dumnezeu şi mamona, ci caută ceva ce pare cu totul împotriva firii omeneşti. „Cela ce iubeşte pre tată sau pre mumă, sau pre fiul, sau pre fiica mai mult decât pre Mine, nu este Mie vrednic”, Matei 10, 37 şi încă întăreşte acestea: „Oricine vine că¬tre Mine şi nu urăşte pre tatăl său, şi pre muma, şi pre femeie, şi pre feciori, şi pre fraţi, şi pre surori, încă şi pre sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu.” Luca 14, 26 De bună seamă că acestea sunt cu neputinţă tuturor oame-nilor, afară de cei ce îşi deschid inima lor către Dumne¬zeu, şi, astfel, Cel Atotputernic face putincioase cele cu neputinţă de făcut. „Dragostea, de fapt, nu are nimic afa¬ră de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragostea”, scrie Sfântul Nil Sinaitul.
69. Până ce omul nu urăşte vechiul său veşmânt, nu îşi poate dori unul nou. Cum vom ajunge „făptură nouă întru Hristos”, 2 Corinteni 5, 17, „omul cel nou”, Efeseni 4, 24 „fii ai luminii”, 1 Tesaloniceni 5, 5 dacă nu ne vom urî vechiul nostru suflet păcătos, care din prici¬na robiei trupului a ajuns mai degrabă trup decât duh? Omul vechi este cu totul înfricoşat de Dumnezeu. Frica îi este început şi sfârşit. La omul cel nou, frica este înce¬putul, iar dragostea este sfârşitul. Moartea pentru dra¬gostea lui Hristos este chezăşie pentru viaţa cea veşnică.
70. Oricine se depărtează de dragostea lui Hristos, cade “în nebunia dorinţelor trupeşti, care nu ştiu de mă¬sură şi nici de număr. Dar în cei luminaţi de dragoste nu
85
stăpânesc dorinţele trupeşti, căci ei sunt nepăsători către toate înşelările acestei lumi trecătoare. Ei „se folosesc cu lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi. Că trece chipul lu¬mii acesteia.” I Corinteni 7, 31 Aceştia privesc la cele ce nu se văd şi nu la cele ce se văd, întrucât privirea lor este mereu îndreptată dincolo de mormânt, către Cel Care îi iubeşte şi îi aşteaptă în desfătările şi în bucuriile „cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omu¬lui nu s-a suit.” I Corinteni 2, 9 Acolo este capătul călă¬toriei noastre şi al străduinţelor noastre. Vederile îngus¬te ale acestei lumi sunt vederi mincinoase.
71. Nu se poate avea dragoste adevărată şi statornică spre Dumnezeu până ce nu avem dragoste că¬tre Hristos, după cum nici nu se poate avea dragoste că¬tre aproapele până ce nu avem mai întâi dragoste către Hristos. Precum este scris: „întru lumina Ta vom vedea lumină”, Psalmi 35, 10 aşa se poate spune şi: prin dra¬gostea Ta, şi noi iubim. Numai prin dragostea lui Dumne¬zeu, cea întrupată întru Hristos, putem să-L iubim după dreptate şi pe Dumnezeu, şi pe sine, şi pe aproapele, şi chiar şi pe duşman. Căci Hristos a murit şi pentru duş¬manii noştri. Numai din pricina acestui preţ mare prin care Hristos i-a răscumpărat pe duşmanii noştri, ne este nouă cu putinţă a-i iubi, a-i binecuvânta şi a ne ruga pen¬tru ei. Tot din pricina lui Hristos, şi nu din pricina vrăjma¬şilor, scrie dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, neapărat acela îl iubeşte şi pe aproapele.” La aceasta, noi adăugăm: nici pe Dumnezeu
86
nu-L poate iubi cel ce nu-L iubeşte pe Hristos, Fiul întru¬pat al lui Dumnezeu. În Noul Legământ, sunt vestite lu¬mii două dogme de căpătâi: Sfânta Treime şi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dragostea se întemeiază chiar pe aceste două dogme.
72. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria mai întâi în Rai, iar apoi şi în Canna. Prin căsătorie, două tru¬puri devin un singur trup două suflete „neîmpărţite şi neamestecate”, două lăcaşuri ale Duhului Sfânt sub un singur acoperiş. De ce a unit Dumnezeu două trupuri într-unul? Mai întâi, deoarece „este mai lesne a călători în doi, decât a merge singur.” Apoi, deoarece prin căsătorie se înfrânează pofta necurată pentru trup, se înfrânează cele nepotrivite prin cele potrivite. În al treilea rând, pen¬tru că prin înmulţirea neamului omenesc se dă posibili¬tatea înmulţirii şi celor mântuiţi prin jertfa lui Hristos. Şi, în fine, întrucât căsătoria trupească a bărbatului şi feme¬ii, legată în dragoste şi binecuvântată de Biserică, este cel mai grăitor simbol al căsătoriei duhovniceşti a lui Hristos cu Biserica şi cu fiecare suflet creştinesc. Şi printre primii următori ai Domnului, apostoli şi mironosiţe, erau şi că¬sătoriţi, şi necăsătoriţi.
73. Monahismul, ca idee, este mai presus de fire, este îngeresc. El s-a arătat în nenumărate pilde şi se ara¬tă şi în practică mai presus de fire şi îngeresc. Dar, după cuvintele Domnului însuşi, „nu toţi încap cuvântul aces¬ta, ci celora ce s-a dat.” Matei 19, 11 Celora, adică, ce le
87
este limpede deschisă vederea pentru împărăţia cereas¬că; cărora le este deschisă inima numai pentru dragostea lui Hristos; cărora le este drag să urce pe potecile strâm¬te ale înălţimilor duhovniceşti până la înălţimile Ceru¬lui şi care simt chemare prin har şi puterea lui Dumne¬zeu, aceia sunt cei ce primesc [cuvântul] fără frică şi fără să caute înapoi. Pe aceştia, Hristos îi îmbărbătează spre viaţa călugărească prin cuvintele: „Cela ce poate a încă¬pea, încapă.” Matei 19,12
74. Apostolul Pavel, care era necăsătorit, întăreşte gândul la viaţa în feciorie în numele şi în slujba Dom¬nului, vorbind, dar nu poruncind: „Voiesc ca toţi oamenii să fie precum şi eu”, şi întăreşte: „iar zic celor necăsătoriţi şi văduvelor, bine este lor, de vor rămâne precum şi eu.” I Corinteni 7, 7-8 Dar pe cât laudă Apostolul fecioria pen¬tru Domnul, pe atât osândeşte vieţuirea în afara căsătoriei pentru dorinţele trupeşti. În primul caz, dragostea pentru Dumnezeu înlocuieşte toate dorinţele trupeşti, iar în al doi¬lea, dorinţele şi poftele alungă dragostea şi iau locul acesteia.
75. Monahismul nu este regula, ci excepţia, dar o excepţie care a fost dintotdeauna şi va fi întotdeau¬na în Biserica lui Hristos, asemenea verbelor neregulate dintr-o limbă, fără de care vorbirea ar fi nedesăvârşită.
76. Doar cei care au avut mare dragoste către Domnul au putut îndura marea asprime a vieţii monahale din Biserica Ortodoxă. Din această pricină, au ajuns „lumina
88
lumii şi îngeri pământeşti şi oameni cereşti, pilde de rugăciune şi de postire, îndreptar de credinţă şi de cu¬răţie. „Cine are dragoste pentru vorbirea cu Hristos, acela iubeşte singurătatea”, spune Sfântul Isaac Sirul. Convor¬birea în singurătate a dragostei cu Dragostea.
77. În Vieţile Sfinţilor, găsim pilde neobişnuite unde cei căsătoriţi continuă să trăiască, prin împreună-hotărâre, în viaţa feciorelnică, precum frate şi soră: Galaction şi Epistima, Alexie, omul lui Dumnezeu şi alţii. După cum a prorocit Pavel, „cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea.” I Corinteni 7, 29 Biruitorii dorinţelor trupeşti au biruit şarpele care a biruit-o pe Eva în Rai.
78. Despre viaţa în căsătorie este scris îndeajuns şi limpede în Noul Legământ. Sfinţii Apostoli vor¬besc cu dragoste şi asprime părintească şi bărbaţilor, şi femeilor, şi copiilor. Stăpânirea bărbatului asupra feme¬ii o asemuiesc stăpânirii lui Hristos asupra Bisericii, cf. 1 Petru 3,1-8 Dragostea bărbatului către femeie trebuie să fie asemenea dragostei lui Hristos către Biserică cf. 1 Timotei 2, 9-15; 5, 1-15, pentru care El S-a jertfit pe Sine, cf. 1 Corinteni 7, 11-16 Femeia căsătorită „se va mântui prin naşterea de fii, de vor petrece întru credinţă şi în¬tru dragoste şi întru sfinţire, cu întreaga înţelepciune”, 1 Timotei 2,15 iar „ceea ce petrece întru desfătare, de vie este moartă.” 1 Timotei 5, 6 Copiii să-şi cinstească şi să-şi asculte părinţii. Nu este, aşadar, între oameni, vreo le¬gătură fără răspundere.
89
79. Precum căsătoria sfinţită închipuie unirea lui Hristos cu Sfânta Biserică şi căsătoria duhovni¬cească a lui Hristos cu sufletul fiecărui credincios, tot aşa, pe de altă parte, preacurvia şi curvia închipuie satanis¬mul, înşelarea dragostei dumnezeieşti şi ruperea unirii cu Dumnezeu. Şi aceasta este după voia satanei, care vrea să batjocorească şi să se împotrivească dragostei dumne¬zeieşti în oameni. El urăşte dragostea cerească curată şi îi este pe plac pofta trupească în toată necurăţia. „Faptele cele fără de roadă ale întunericului” acestea sunt ade¬menirile cu care îi atrage pe oameni în iad. Efeseni 5,11
80. În Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, căderea de la Unul Dumnezeu şi închinarea la idoli este numi¬tă adesea „preacurvie” şi „curvie.” Prorocii şi apostolii osândesc cu asprime amândouă aceste păcate ruşinoase ca pierzătoare de suflet. Fie că bărbatul înşală pe femeie, fie că se închină la idoli, în amândouă cazurile el cade de la Dumnezeu şi săvârşeşte cele plăcute diavolului. Dra¬gostea, nimic nu are în comun cu preacurvia şi curvia. Acestea două doar se prefac a fi dragoste.
81. Mai este un păcat împotriva dragostei, groaznic precum preacurvia sau curvia, ba chiar şi mai groaznic. Este potrivnicia faţă de Dumnezeu a întâi-stătătorilor făţarnici ai poporului, care cu gura îşi înfăţişea¬ză dragostea faţă de popor, dar în suflet îl dispreţuiesc. Sub chipul legii, ei jefuiesc şi asupresc poporul şi leapădă dreptatea, mila şi credinţa. Aceştia sunt cei cărora Dumnezeu
90
le stă în cale, iar Hristos îi stânjeneşte, şi lucrează cu viclenie ca să îndepărteze poporul de la Dumnezeu şi să-L răstignească pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari duşmani ai poporului, cei care îi prigonesc şi îi ucid pe adevăraţii prieteni ai poporului. Doar pe ei Hristos i-a pus mai prejos de curve şi de vameşi, grăind fariseilor: „Amin zic vouă, că vameşii şi curvele merg mai înain¬te de voi întru împărăţia lui Dumnezeu.” Matei 21, 31
82. Mireasma dragostei! Când aprindem tămâie, ne gândim la mireasma dragostei cereşti. Sfântul Duh aduce ca un foc ceresc căldura dragostei în inimile ome¬neşti şi, ca o adiere proaspătă, alungă duhoarea păcatului şi răspândeşte mireasma lui Hristos prin lume. Toţi sfinţii au purtat în sine această mireasmă. Oamenii o simţeau şi de la sfinţii în viaţă, şi de la moaştele lor. Şi Apostolul vorbeşte despre ea: „A lui Hristos bună mireasmă sun¬tem lui Dumnezeu”, 2 Corinteni 2,15 anume mireasma cunoaşterii adevărului şi a dulceţii dragostei.
83. În cântările bisericeşti, se pomeneşte despre „mireasma Raiului.” Această mireasmă a umplut atât pe Domnul cât şi, prin Domnul, pe următorii Săi, care au schimbat duhoarea dorinţelor trupeşti cu mireasma sfin¬tei dragoste dumnezeieşti. Mireasma lui Hristos nu lu¬crează la fel asupra tuturor, ci se face „unora mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre via¬ţă.” 2 Corinteni 2, 16 Căci unii alungă această mireasmă cu duhoarea păcatului, iar alţii o păstrează până întru
91
sfârşit, veghind asupra inimilor lor şi străduindu-se ca, în toate, să fie bine-plăcuţi lui Hristos cu dragoste şi să primească în sine mireasma Raiului.
84. „V-am logodit unui Bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui Hristos”, 2 Corinteni 11, 2 scrie Pavel corintenilor, învârtoşaţi în dorinţe trupeşti şi rătăciri. Aces¬ta este rostul Bisericii, de a-i curăţi pe credincioşi de toată murdăria păcatului şi patimilor şi de a-i preface în fecioare curate şi sfinte, logodnice ale preacuratului şi preasfântului împărat Hristos. Preacuviosul Theognost scrie: „Nu este nevoinţă aşa de mare precum cea a curăţiei şi a fecioriei. Cei care păstrează cum se cuvine fecioria, stârnesc mira¬rea îngerilor şi dobândesc cununa muceniciei.” în poezia populară sârbească se vorbeşte despre „mireasma sufle¬tului feciorelnic”, ea fiind mireasma curăţiei şi sfinţeniei.
85. În Răsărit, oamenii ştiu să deosebească mireasma sufletului botezat de cea a sufletului nebotezat. Albinele îl simt după miros pe omul rău şi îndată se re¬ped asupra lui. Fiarele sălbatice se apropiau de bărbaţii şi femeile sfinte şi se gudurau pe lângă ei: simţeau mi¬reasma dragostei. Oare cum să nu fi simţit apostolii acea mireasmă nepământească? cf. Filipeni 4,18 Dumnezeu nu a putut îndura însă mireasma jertfelor aduse de nelegiuiţi şi de făţarnici. Totuşi, nu ele erau de vină. cf. Isaia 1,13 Ele aveau mireasma lor firească, aşa ca dintotdeauna. Problema era cu sufletele acelora care aduceau jert¬fele aceste suflete duhneau a răutate.
92
86. Dragostea mult iartă. Datorită dragostei, toate se iartă. Trufaşa îndreptăţire de sine este potrivni¬că dragostei. Simon fariseul râdea de Iisus că i-a îngăduit femeii păcătoase să îi spele picioarele cu lacrimile sale de pocăinţă şi să le şteargă cu părul, recunoscând că pă¬catele ei sunt cât firele de păr. Iisus l-a mustrat pe fari¬seu, spunându-i: „Iartă-se păcatele ei cele multe, că a iu¬bit mult.” Luca 7,47 Dragoste către Cine? Către El, Care era în drum spre Golgotha, ca să spele şi păcatele ei, ca şi ale întregii lumi, şi să le spele nu cu lacrimi, ci cu sânge.
87. Hristos după dragoste ne caută pe noi, şi nu pe cele ale noastre. Iar oamenii, din pricina puţină¬tăţii dragostei, mai mult caută la ale Sale decât la El. Cer de la El şi pâine, şi ploaie, şi rodirea pământului, şi să¬nătate, şi toate cele pământeşti. Şi El pe toate le dă, cu tristeţe că nu pe El îl caută. Oamenii uită că, atunci când îl dobândesc pe El, împreună cu El, dobândesc toate. Apostolul spune: „toate le socotesc gunoaie a fi, ca pre Hristos să dobândesc.” Filipeni 3, 8 Pe de altă parte, el le mai scrie credincioşilor: „nu caut ale voastre, ci pre voi.” 2 Corinteni 12,14
88. Dragostea şi zestrea nu merg împreună. Căutarea la zestre este lipsă de dragoste. În troparul către sfintele fecioare mucenice, melodul dreptslăvitor a înfă¬ţişat minunat dragostea lor către Hristos: „Pe Tine, Mire¬le meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul
93
Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie.” Aceasta este ceea ce aşteaptă Hristos de la logodnicele Sale, sufletele lor, cu dragoste arzătoare şi niciun fel de zestre.
89. Despre Hristos ca mire şi cununia Sa tainică, duhovnicească, cu sufletele, în parte, şi cu Biserica, pe de-a-ntregul, s-a scris mult în teologia ortodoxă. În pilda despre nunta fiului de împărat, este limpede că Hristos S-a gândit la Sine în chipul acelui fiu de împărat şi mire. Iar că zice „cununiile”, şi nu „cununia”, aceasta este pen¬tru că El aşteaptă cununia cu multe suflete omeneşti, care în această viaţă îl vor iubi precum El le iubeşte. Nu toţi cei chemaţi vor răspunde, căci sunt mult prea împiedicaţi de dorinţele trupeşti şi sunt cununaţi cu pământul. Însă şi fără ei „s-a umplut nunta de cei ce şedeau.” Matei 22, 10 Aşa se va umple şi împărăţia Cerurilor, Cămara lui Hristos, de suflete credincioase şi cu dragoste către El. Iar cine va rămâne afară, va rămâne nu că nu a fost che¬mat, ci pentru că, după voinţa sa, nu a vrut să răspundă la această chemare.
90. Oricum ar fi destinele oamenilor pe pământ, oricare ar fi cursele şi piedicile satanei şi ale necredincio¬şilor şi oricât de mare va fi căderea de la adevărul şi de la dragostea lui Hristos în vremurile de pe urmă, împărăţia lui Hristos tot se va umple. Sau oare El, Care ne-a povăţuit
94
că, dacă vrem să zidim casă, trebuie mai întâi să socotim dacă o putem duce şi la bun sfârşit oare El nu a socotit dinainte cum va umple împărăţia Sa? Biserica este trupul Său. Cum ar fi trupul fără toate mădularele şi măruntaie¬le lui, până la cele mai mici celule? De aceea, Domnul va curăţa şi va renaşte chiar şi mulţi păcătoşi şi păcătoase, ce s-au pocăit astfel ca să se poată numi, cu vrednicie, logod¬nici ai lui Hristos. Dar începutul strădaniei personale spre întâlnirea cu harul lui Dumnezeu este numai pocăinţa.
91. Precum părinţii se bucură când cineva îi iubeşte şi îi laudă pe copiii lor, aşa şi Domnul Se bucură când oamenii îi iubesc şi îi laudă pe sfinţii Săi întoc¬mai ca şi cum L-ar lăuda pe El. „Cela ce vă primeşte pre voi, pre Mine Mă primeşte”, Matei 10, 40 a zis El. Şi cel care cinsteşte pe sfinţii lui Hristos, pe Hristos îl slăveşte. Sfinţii L-au proslăvit pe Domnul lor pe pământ cu dra¬goste sfântă şi în multe necazuri au ţinut poruncile Lui. Şi, astfel, l-au biruit pe şarpele cel vechi al urii şi al rău¬tăţii, primul ucigător de oameni. Necăutând nimic pen¬tru ei pe pământ, pe toate le-au dobândit în Cer. Aşa a şi fost făgăduit, nu prin buzele mincinoase ale omului, ci prin graiul cel adevărat al lui Dumnezeu: „Cel ce va bi¬rui, va moşteni toate, şi Eu voi fi lui Dumnezeu, şi el va fi Mie fiu.” Apocalipsa 21, 7
92. Cine va birui? Cel ce ştie că este parte a trupului lui Hristos şi îşi ţine trupul şi sufletul în sfinţenie, nu ca ale sale, ci ca ale lui Hristos. Cel care priveşte pe
95
Hristos răstignit pe Cruce şi îşi spune: „Acesta este Cel ce mă iubeşte mai mult decât maica mea; chinurile Sale sunt din pricina păcatelor mele şi sângele Său, pentru curăţi¬rea şi mântuirea mea.” Vor birui toţi aceştia care, în timp, îşi împodobesc sufletele lor cu dragostea către Mirele cel veşnic, Hristos. Da, toţi cei ce vor păstra chemarea primită la cina cea cerească a Mielului lui Dumnezeu. „Fericiţi cei chemaţi la Cina Nunţii Mielului.” Apocalipsa 19, 9 Che¬maţi, dar şi veniţi. Frica de Dumnezeu este începutul în¬ţelepciunii, dragostea e plinirea şi culmea înţelepciunii.
93. Toţi oamenii sunt chemaţi şi Dumnezeu vrea ca toţi să vină. Şi mulţi, foarte mulţi au venit deja de-a lungul veacurilor ce au trecut şi încă mulţi vor veni. Va fi o adunare aşa de mare, ca şi cum nisipul s-ar preface în oameni. De-taine-văzătorul-Ioan înfăţişează acea adu¬nare astfel: „După aceasta am văzut, şi iată, gloată mare, din tot neamul, şi seminţiile, şi noroadele, şi limbile, stând înaintea Scaunului, şi înaintea Mielului, îmbrăcati în veşminte albe şi finici în mâinile lor.” Apocalipsa 7,9 Acea prăznuire, acea bucurie, pământului nu-i este nici cunoscută, nici cu putinţă de cuprins. Aceasta este prăznuirea dragostei care cu adevărat întrece orice minte şi orice închipuire. Aceasta este împărăţia nemărginită şi nenumărată a lui Hristos.
94. Aveţi grijă şi nu vă înşelaţi! Pe cât de mare este dragostea Mielului către cei care cu frică şi dragoste au păstrat chemarea Tatălui la Nunta Fiului, pe atât de înfricoşată
96
este mânia Mielului pe cei care, acea chemare pri¬mind, au nesocotit-o; sau au întors-o, sau au rupt-o, iar pe cei ce au adus-o apostoli, misionari, preoţi i-au prigo¬nit. Căci atunci când Mielul lui Dumnezeu va birui toate fiarele, cu chip omenesc sau neomenesc, şi Se va arăta lu¬mii, atunci vor striga îngroziţi „munţilor şi pietrelor: că¬deţi preste noi, şi ne ascundeţi pre noi de către Faţa Celui ce şade pre Scaun, şi de mânia Mielului.” Apocalipsa 6,16 Dreaptă dar şi înfricoşată este răzbunarea dragostei înşelate.
95. Când unul din soţi înşală credincioşia celuilalt, câtă mânie, câtă ură, câtă larmă prin judecătorii! însă niciunul din soţi nu a jertfit mai înainte pentru ce¬lălalt niciun ochi, nicio mână, niciun deget. Şi totuşi atâ¬ta înverşunare. Iar Hristos Şi-a dat întregul trup să se ni¬micească şi sângele Său să se verse, pentru tot sufletul omenesc. Mânia Sa împotriva călcătorilor dragostei, pe care prin sânge şi prin moarte a pecetluit-o, este nemă¬surat mai îndreptăţită decât mânia tuturor soţilor de pe pământ. Sfântul Simeon Noul Theolog spune: „Dacă su¬fletul, pe faţă sau în ascuns, schimbă dragostea către Mi¬rele Hristos cu dragostea către orice, ajunge să-I fie Mi¬relui neplăcut şi respingător.” Aşadar străduiţi-vă să vă învăţaţi să-L iubiţi pe Hristos mai presus de lume şi de toate ale lumii, şi mai presus şi de sine însuşi.
96. Dragostei nu îi trebuie lege. Dragostea este Legea legilor. Ea este Legea cea Nouă, Noul Le¬gământ al lui Hristos. „Ştim că celor ce iubesc pre Dumnezeu
97
toate li se lucrează spre bine”, Romani 8, 28 zice Apostolul. Calea dragostei poate fi cu piedici şi cu greu¬tăţi, dar, şi după cuvintele lui Dumnezeu, şi după cercarea oamenilor, acea cale negreşit duce către cel mai mare bine.
97. Multe am scris mai sus, dar toate acestea pot fi spuse, pe scurt, astfel: dacă îl iubeşti pe Domnul Iisus Hristos, ai împlinit amândouă marile porunci ale dragostei. Căci El e Dumnezeu şi El este aproapele nos¬tru. Da, cel mai apropiat Aproape al nostru.
98. În El se întâl¬nesc amândouă poruncile despre dragoste, şi mai ales la El fac pomenire. Oamenilor de odinioară nu le era cu putin¬ţă să-L iubească pe Dumnezeul cel nevăzut. Iisus Hristos este Dumnezeu arătat şi Om adevărat, Dumnezeu-Om Care S-a arătat ca Dumnezeul dragostei şi Care, ca Omul dragostei, a pătimit pentru dragostea noastră. Cu adevă¬rat grăiesc că pe un astfel de Dumnezeu şi pe un astfel de Aproapele e cu totul lesne a-L iubi şi, prin El, a iubi toate.
99. O, suflete, în curând toate le vei lăsa şi toţi te vor lăsa. Prietenii te vor uita. Bogăţia nu îţi va fi de trebuinţă, frumuseţea se va trece, puterea se va duce, trupul va putrezi, iar sufletul se va afla în întuneric. Cine îţi va întinde mâna în întuneric şi în singurătate? Numai Hristos cel iubitor-de-oameni, dacă în timpul vieţii te-ai apropiat de El.
100. El te va scoate din întuneric la lumină şi de la singurătate la Soborul cel ceresc. Zi şi noapte cuge¬tă la aceasta şi după aceasta umblă! Fie ca Hristos Dom¬nul, împăratul dragostei, să-ţi fie în ajutor! Amin!
98
SUTA DE CAPETE DE LA MĂNĂSTIREA IOVANIE DESPRE MINUNI (1953)
1. Această lume a început prin minune, se ţine prin minune şi se va sfârşi prin minune. Tot omul adânc cugetător, după ce se slobozeşte de tulburarea şi larma din jurul său şi începe să cugete la tot ce este şi ce se întâm¬plă, negreşit ajunge la această încheiere. Însă mărturie de încredere şi neclintită despre aceasta ne dă dumnezeiasca Sfântă Scriptură, întărită şi împlinită de Sfânta Predanie.
2. Dumnezeiasca Sfântă Scriptură este cu adevărat îndreptar al dumnezeieştii rânduieli, zidiri şi călă¬uziri a acestei lumi. Aşadar, după mărturia Sfintei Dum¬nezeieşti Scripturi, această lume este zidită prin Cuvân¬tul lui Dumnezeu, se ţine prin Duhul lui Dumnezeu şi se va sfârşi cu Judecata lui Dumnezeu. Iar acestea trei în¬seamnă: minune şi minune şi minune.
3. Şi oare nu e mare minune că această lume, aşa uriaşă şi împovărătoare, din plumb, fier şi piatră, a fost zidită după porunca unei puteri cugetătoare, fără pic de greutate, adică de Cuvântul lui Dumnezeu?
4. Şi oare nu este mare minune că această lume bine închegată şi întemeiată nu se ţine şi nu se mişcă prin nicio putere uriaşă a ei însăşi, ci prin Duh duhul cel nevăzut al lui Dumnezeu?
5. Şi încă nu este mare minune că această lume, ce se mişcă într-un ritm neschimbat de mii de ani, încât aşezarea sa pare a fi veşnică de la zei, după învăţătura
101
budismului aşadar că această lume, într-o clipă, când va zice Dumnezeu, va arde în foc şi va lăsa loc pentru ceva cu totul nou – „Ceruri noi şi pământ nou.”? 2 Petru 3,13
6. Două mărturii ale Sfintei Scripturi sunt de o osebită însemnătate pentru învăţătura despre minuni: prima, că Dumnezeu a rânduit şi binecuvântat o aşezare statornică a lucrurilor în această lume, şi a doua, că Dum¬nezeu, ca Ziditor şi Stăpân al acestei lumi este cu totul li¬ber, cu nimic legat şi nimănui dator, încât El Se mişcă şi lucrează în lume, şi în afară şi mai presus de acea aşeza¬re rânduită, însă mereu logic, cu un rost şi folositor pen¬tru oameni. Căci scopul lumii este omul, iar scopul mi-nunii este mântuirea omului.
7. Să luăm drept pildă o grădină. Gospodarul îşi rânduieşte grădina după planul şi după placul său. Sădeşte legumele unde vrea. Taie poteci largi şi strâmte după voia sa. Întreaga grădină o împrejmuieşte cu gard înalt, pe care nimeni dintre străini nu are voie a-l trece. Pune însemne pe lângă poteci cu înscrisuri: „Nu călcaţi afară de potecă!”, sau „Nu rupeţi florile!”, sau „Nu intraţi peste pepeni!”, sau „Nu călcaţi pe iarbă!” Toate aceste oprelişti sunt pentru străini, şi nu pentru gospodar.
8. Omul gospodar, chiar şi când e grădina cel mai bine îngrijită, îşi păstrează pentru sine deplina li¬bertate să sară peste gard unde pofteşte şi să meargă pe lângă poteci şi căi, şi să culeagă câte flori vrea, şi să se
102
plimbe prin iarbă după poftă. Nicio oprelişte nu preţu¬ieşte pentru el. El are deplină libertate în tot şi în toate, căci el este Ziditorul şi Stăpânul a toate. Singur Dumne¬zeu este fiinţă nemărginit liberă; şi pe acest adevăr se în¬temeiază toată logica minunilor.
9. Străinilor le este oprit a umbla peste tot locul unde umblă gospodarul şi a face tot ceea ce face gospo¬darul. Căci faptele lor pot fi păgubitoare. Cu cât străinii sunt mai îndepărtaţi de gospodar, cu atât umblarea lor prin grădină este mai îngrădită şi opreliştile sunt mai aspre. Însă prietenilor şi apropiaţilor, gospodarul le dă mai mare slobozenie şi le îngăduie să facă şi unele din lu¬crurile ce le face doar el şi să umble unde umblă doar el.
10. Oriunde vrea Dumnezeu se schimbă aşezarea fi¬rească a lucrurilor. Dumnezeu săvârşeşte minuni ori în om, ori în afara omului, dar întotdeauna pentru om. El, care a putut plăsmui şi plămădi din pământ pe om, şi prin Duhul Său a-i da viaţă, încă mai uşor a putut face ca bătrâna Sara, de 90 de ani, care era stearpă, să nască fiu. Şi asta pentru că Avraam, bărbatul Sarei, nu era străin, ci slugă credincioasă a lui Dumnezeu, prieten al Gospo¬darului acestei mari grădini cosmice. Aceeaşi minune a făcut Dumnezeu şi cu stearpa Anna, maica Prorocului Samuil, şi cu bătrâna Elisabeta, maica marelui Ioan Bote¬zătorul. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă şi nici greu. La Dumnezeu totul este uşor de săvârşit, aşa cum îi este şi gâtului a cânta.
103
11. Moisi a săvârşit mari şi înfricoşate minuni atât în faţa Faraonului în Egipt, cât şi în pustie. Şi marea a despărţit-o, şi stânca a despicat-o ca să scoată apă, şi pâine a adus din Cer, şi oşti mai puternice a biruit, şi pămân¬tul l-a deschis să-i înghită pe potrivnici, şi multe alte lu¬cruri minunate a săvârşit, precum sunt scrise în Sfinte¬le Dumnezeieşti Scripturi. Dacă se spune că omul Moisi a săvârşit aceste minuni, atunci ele ar putea fi puse la îndoială. Dacă însă se spune că Dumnezeu le-a săvârşit, atunci sunt în afara îndoielilor. Căci numai la Dumne¬zeu nimic nu este cu neputinţă.
12. Dumnezeu îl numeşte pe Moisi robul său: „robul Meu Moisi, el este credincios în toată casa Mea.” Numerii 12, 7 Aşa este numit şi urmaşul lui Moisi, Isus Navi. Asemenea lui Moisi, şi acest Isus a săvârşit mari minuni, iar cea mai mare este oprirea soarelui. A zis: „«Stai, Soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, Lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!» Şi s-a oprit Soarele şi luna a stat.” Isus Navi 10, 12-13 Cine a oprit soarele? Cel care mai întâi l-a şi pus în mişcare. Domnul care veghează asupra aşezării grădinii sale. Întocmai precum şoferul opreşte maşina pentru ca călătorii să se odihnească. Căci maşina este pentru om, nu omul pentru maşină.
13. Multe fapte ale Judecătorilor evreilor au fost cu adevărat minunate. Citeşte despre Gotonil, Devo¬ra, Ghedeon, Evtai, Samson şi Samuil. şi a fost Domnul cu fiecare Judecător. Şi fiecare din ei se temea de Domnul,
104
precum sluga se teme de stăpânul său. Dumnezeu îşi arăta puterea prin ei, ca prin robii Săi, nu ca prin fii în Noul Legământ.
14. Samuil înainte-vedea întâmplările ce vor veni, biruia oştile prin rugăciune şi aducea ploaia în vre¬murile cele mai secetoase. „Şi teama de Domnul şi de Samuel a cuprins tot poporul.” I Regi 12, 18 Mai întâi s-a temut de fierar şi apoi de ciocan. Căci ciocanul nu lu¬crează fără fierar.
15. Dumnezeu l-a ajutat pe David să-l ucidă pe Goliat cu praştia, ca din păstor să ajungă împărat, să în¬tocmească Psaltirea, să-L înfăţişeze limpede pe Mesia ce va veni. Destinul său neobişnuit şi toate marile sale fap¬te, şi vedeniile, şi prorociile sunt socotite în rândul minu¬nilor. Căci Domnul oştilor a fost cu el. Şi totuşi Dumnezeu nu-l numeşte fiu, ci rob al Său: robul meu David.
16. După rugăciunea împăratului Iezechia şi a Prorocului Isaia, Dumnezeu a izbăvit Ierusalimul de oştile asiriene. Împăratul Asiriei, Senaherib, a înconjurat Ierusalimul cu oaste mare şi a început să batjocorească şi să ponegrească pe Dumnezeul cel ceresc. Atunci Iezechia şi Isaia s-au rugat din inimă către Dumnezeu. Şi Dum¬nezeu l-a trimis pe îngerul Său, care în timpul nopţii a ucis o sută optzeci şi cinci de mii de asirieni. Senaherib a fugit în Ninive, cetatea sa. Dar şi acolo l-a ajuns sabia Domnului. Fiii lui l-au ucis în templu, în faţa idolilor. Aşa
105
Dumnezeu a izbăvit în chip minunat Ierusalimul. Ru¬găciunea a fost a împăratului, dar minunea a fost a lui Dumnezeu. 4 Regi 18
17. Prorocul Isaia, la rândul lui, a făcut o minune cu soarele, precum Isus Navi. Acela a oprit mişcarea soarelui, iar Isaia a întors soarele înapoi cu zece linii. Cum a putut oare Isaia face asta? „Şi a strigat Isaia prorocul către Domnul şi s-a dat înapoi cu zece linii.” 4 Regi 20, 11 Aşadar, de la proroc rugăciunea şi de la Dumne¬zeu minunea.
18. Întrebare: de ce nu a săvârşit Domnul minunea prin altcineva, ci tocmai prin Isaia? Pentru că Isaia era robul ales şi credincios al lui Dumnezeu. „Robul Meu Isaia” Isaia 20, 3, îl numeşte gura Preaînaltului. De aceea i-a dat mai multă slobozenie în ţarina Sa, decât unui străin sau unui năimit. I-a arătat Cerurile deschi¬se, i-a dat putere să prorocească naşterea Fiului lui Dum¬nezeu, Emanuil, din Fecioară, şi să săvârşească alte fap¬te neobişnuite. Însă toate acestea sunt de la stăpân, prin sluga Sa credincioasă.
19. Cu adevărat mare şi înfricoşat a fost Sfântul Proroc Ilie în săvârşirea minunilor. Trei ani şi şase luni a închis cerurile şi nu a plouat. Deasupra cui a închis ce¬rurile? Deasupra unui popor căzut de la Dumnezeu. A ars cu foc pe cei care au vrut să-l prindă. Pe cine a ars? Slugile necredincioase ale împăratului necredincios. A
106
tăiat cu sabia sute de preoţi ce jertfeau idolilor. Pe cine a tăiat? Pe cei ce se tăiaseră de la Dumnezeul cel adevărat, slugile diavolului, într-un cuvânt morţi-vii.
20. Prorocul Elisei a curăţit de lepră, oarecând, un om şi l-a lovit pe altul tot cu lepră. Pe un rege străin l-a lecuit, iar robului său i-a trimis boală. Dar cel dintâi a venit de departe cu credinţă şi rugăciune sincere, iar cel de-al doilea s-a arătat iubitor de arginţi şi înşelător. Şi amândouă minunile au fost după dreptate.
21. S-a întâmplat şi ca Dumnezeu să facă minuni fără mijlocirea omului. Bunăoară, pe femeia lui Lot a prefăcut-o în stană căci a călcat porunca lui Dumnezeu şi s-a întors, curioasă, să vadă Sodoma în flăcări; pe sora lui Moisi a lovit-o cu lepră deoarece s-a ridicat împotri¬va lui Moisi; pe împăratul Ozea tot aşa l-a lovit cu lepră pentru că singur a luat cădelniţa şi a început a cădelniţa ca un preot; pe Dreptul Iacov l-a izbăvit de Lavan arătându-i-se în vis şi mustrându-l. Fiece minune a lui Dumne¬zeu îi îndeamnă pe oameni la Dreptatea Dumnezeiască şi la Calea cea dreaptă a mântuirii. Întotdeauna cu rost, niciodată fără rost, nici fachiric, nici magic.
22. Dumnezeu, prin minuni, nu pedepseşte sau izbăveşte doar persoane, ci noroade întregi, cetăţi şi ţări. Din pricina cârtirilor împotriva lui Dumnezeu, în¬treg poporul evreiesc, ce prin minune dumnezeiască a fost izbăvit şi scos din Egipt, a pierit vreme de patruzeci
107
de ani în pustie. Au pierit de pe faţa pământului fenici¬enii, iar cetăţile lor, Tir şi Sidon, s-au nimicit. Tot aşa Sodoma şi Gomora. Tot aşa Capernaumul şi Betsaida. Tot aşa şi legendara Atlantida şi Lemuria, care s-au pierdut fără urmă în mare.
23. Lui Dumnezeu îi este uşor şi a izbăvi, şi a pedepsi.
Dar întotdeauna este mai grabnic a izbăvi decât să pedepsească. Iar când pedepseşte, nu face asta doar pen¬tru a pedepsi, ci pentru luare-aminte şi izbăvire. Când împăratul Etiopiei, cu un milion de ostaşi şi trei sute de care de luptă, a lovit Iudeea, aşa a strigat împăratul iu¬deilor, Asa, către Domnul: „Doamne, la Tine este pute¬rea, ca să ajuţi şi celui tare şi celui ce nu este tare; ajută-ne dar nouă, Doamne Dumnezeul nostru, căci noi în Tine nădăjduim şi în numele Tău am pornit împotriva acestei mulţimi, care este atât de mare; Doamne, Tu eşti Dum¬nezeul nostru, să n-aibă omul putere împotriva Ta.” 2 Cronici 14, 11 Şi i-a lovit Domnul pe etiopieni şi niciunul nu a rămas viu. Puterea nu este în număr, ci în Dom¬nul. Şi cel singur cu Domnul, întotdeauna este puternic.
24. Împotriva vrăjmaşului mai puternic s-a rugat Dreptul împărat Iosafat astfel: „Dumnezeul nostru, judecă-i Tu, căci noi n-avem nicio putere împotriva acestei mari mulţimi care a venit asupra noastră şi nu ştim ce să facem; dar ochii noştri ne sunt la Tine.” Atunci a venit cu¬vânt de la Domnul printr-un om, Iahaziel, care a zis: „Să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta
108
mare, căci războiul nu este al vostru, ci al lui Dumne¬zeu.” 2 Cronici 20,12-15 Şi în loc de luptă, oastea lui Iosafat a început a cânta cântări spre slava lui Dumnezeu. Şi s-au mirat vrăjmaşii, şi s-au tăiat între ei aşa că niciunul nu a rămas în viaţă. În război, Dumnezeu nu numai că îi ajută pe cei care cred sincer Lui şi îl proslăvesc cu rugăciune smerită, ci el însuşi luptă în chip neaşteptat.
25. Mulţi oameni se miră de ce sunt pomenite atâtea războaie în Sfânta Scriptură, ca o istorie a războa¬ielor. Nu este loc de mirare. Şi pacea pe pământ e tot un fel de luptă şi război între bine şi rău. Iar în război mulţi se întorc la Dumnezeu, încep a crede, a se căi şi a se ruga. Fără război, mulţi şi-ar pierde sufletele în pace. Şi încă: în război se arată în cel mai limpede chip atotputerni¬cia lui Dumnezeu şi nimicnicia omului. De aceea Dum¬nezeu în Sfintele Scripturi mereu este numit Dumneze¬ul Oştirilor. Minunile lui Dumnezeu în vreme de război sunt mult mai sporite şi mai vădite pentru oameni decât în vreme de pace.
26. Să nu ne înşelăm: Dumnezeu nu face minuni nici prin cei săraci, nici prin cei bogaţi, ci prin drepţi. Şi stă de partea celor care se căiesc şi se smeresc în faţa Lui.
27. „S-au smerit; nu-i voi mai stârpi şi în curând le voi da şi izbăvire”, 2 Cronici 12, 7 a grăit Domnul pentru împăraţii Ierusalimului când a venit peste ei Faraonul Şişac. Celor îngâmfaţi Dumnezeu le stă împotrivă, precum şi ei Domnului, iar celor smeriţi le dă har, căci sunt smeriţi.
109
Nenumărate minuni a săvârşit şi săvârşeşte Dumnezeu, pentru a-i smeri pe cei îngâmfaţi şi a-i înălţa pe cei smeriţi.
28. După cuvântul unui necunoscut om al lui Dumnezeu, s-a făcut praf şi pulbere altarul în faţa viţe¬lului de aur, idolul din Betel. Împăratul Ieroboam a ridi¬cat mâna asupra aceluia spre a-l pedepsi. După cuvântul aceluiaşi om al lui Dumnezeu, s-a uscat mâna împăratu¬lui. Şi tot după rugăciunea aceluiaşi om al lui Dumnezeu, s-a tămăduit mâna împăratului. Toate acestea sunt de la Dumnezeu prin omul ales ca semn al mâniei lui Dum¬nezeu faţă de închinătorii la idoli, cf. 1 Regi 13
29. Prorocul Iezechel a fost de două ori strămutat într-o clipită de către Dumnezeu din Babilon în Ieru¬salim şi înapoi. Prorocul Avacum a fost strămutat într-o clipită de îngerul lui Dumnezeu din Betleem în Babilon, înaintea Prorocului Daniil ce era în robie. Prorocul Iona, aruncat în mare, a fost izbăvit de Dumnezeu în pântece¬le chitului, trei zile şi trei nopţi, şi apoi adus la ţărm. Toa¬te acestea le-a făcut Domnul Dumnezeu după puterea Sa nemărginită şi după înţelepciunea proniei Sale şi spre bi¬nele şi mântuirea oamenilor. Dacă spunem că acestea nu sunt cu putinţă, prin asta îl înjosim pe Dumnezeu, iar pe noi înşine ne afundăm în minciună când zicem: „Credem într-unul Dumnezeu atotputernic.”
30. Pe Prorocul Ieremia l-a izbăvit Dumnezeu de multe morţi puse la cale de evrei, precum oarecând
110
pe Iosif de braţele frăţeşti ucigătoare. Pe cei trei tineri i-a izbăvit Dumnezeu în cuptorul de foc şi i-a scos nevătă¬maţi din foc. Pe Prorocul Daniil l-a izbăvit Domnul din vizuina leului făcând ca fiarele să se îmblânzească în faţa omului lui Dumnezeu precum nişte oi. Astfel, Dumne¬zeu prin minuni i-a preaslăvit pe cei ce-L proslăveau pe El şi i-a ruşinat pe vrăjmaşii Lui.
31. Când Dumnezeu vrea să trezească şi să înţelepţească prin pedeapsă un popor al Său, de cele mai multe ori se foloseşte de necredincioşi şi ucigaşi, şi nu de drepţi şi de sfinţi. Astfel l-a trimis pe împăratul Babilonului Nabucodonosor, robul Meu, să pedepsească poporul iudeu adormit şi căzut. Dar îndată ce Nabucodonosor şi-a împlinit sângeroasa sa lucrare, l-a lovit Dumnezeu cu ne¬bunie din pricina mândriei sale prosteşti, să trăiască şapte ani ca o fiară între fiarele pădurii. Iar apoi i-a întors Dum¬nezeu mintea şi L-a cunoscut pe Dumnezeul cel Adevărat şi a spus: „Acum, eu, Nabucodonosor, laud, înalţ şi prea¬măresc pe împăratul cerului; toate faptele Lui sunt adevărate şi căile Lui drepte, iar pe cei ce umblă mândri poate să-i smerească.” Daniel 4,34 Dumnezeu nu îi pedepseş¬te pe oameni pentru că îi place să pedepsească, departe de asta, ci pentru că înşişi oamenii socotesc pedeapsa lui Dumnezeu ca singurul leac potrivit pentru nedreptate.
32. Împăratul Babilonului, Belşaţar, a făcut praznic la curtea sa pentru dregătorii săi şi femeile lor. Şi, În trufia sa, a poruncit să se aducă vasele de aur sfinţite,
111
furate din biserica din Ierusalim, şi din aceste vase, care erau închinate lui Dumnezeu, au băut vin, el şi dregăto¬rii săi şi soţiile lor. În mijlocul larmei şi beţiei, s-a arătat o mână tainică şi a scris pe perete trei cuvinte: „Mene, mene, techel ufarsin.” Daniel 5, 25 în aceeaşi noapte, a fost ucis împăratul Belşaţar, şi împărăţia lui a ajuns în mâna altora. Această minune a făcut-o Domnul pentru a vesti tuturor, în tot locul şi în toată vremea, că vor fi greu pedepsiţi pângăritorii celor sfinte.
33. Duhul Domnului l-a mişcat pe împăratul perşilor Cirus, păgânul, şi acesta a poruncit să se înnoias¬că biserica dărâmată din Ierusalim, cf. Ezdra 1 Tot pen¬tru slugile sale drepte, preoţii Ezdra şi Nehemia, peste care era mâna Domnului, acelaşi Duh al Domnului i-a mişcat şi pe împăraţii Darius şi Artaxerxes ca prin pute¬rea lor să deschidă cale şi să facă cu putinţă înnoirea zi¬durilor Ierusalimului şi ale bisericii, în care se va arăta Mesia ce îl va închide şi îl va dărâma pentru totdeauna. Aşadar şi păgânii, vrând-nevrând, ştiind-neştiind, ade¬sea slujesc marilor scopuri ale lui Dumnezeu.
34. Cine îşi închipuie că ne-am străduit să înşirăm aici toate minunile Vechiului Legământ, se înşală. Nici nu am vrut şi nici nu am socotit cu putinţă aşa ceva. Căci câte persoane sunt pomenite în această Dum¬nezeiască Carte şi câte întâmplări sunt înfăţişate, în toa¬te S-a amestecat Domnul Dumnezeu. Iar unde Dumne¬zeu Se amestecă, acolo Făcătorul de minuni Se amestecă.
112
Iar unde este Făcătorul de minuni, acolo este şi minunea. Adică la fiecare persoană şi în fiecare întâmplare s-a ară¬tat minunea lui Dumnezeu.
35. Dumnezeu săvârşeşte minuni sau nemijlocit, sau prin mijlocirea îngerilor, a anumitor oameni sau a anumitor popoare, sau prin mijlocirea animalelor. Oile bălţate ale lui Iacov, măgăriţa lui Valaam, corbul Prorocului Ilie, lăcustele, broaştele, şerpii în Egipt; sau chiar prin mijlocirea stihiilor şi elementelor naturii: potop, foc, cutremur, Soare, stele şi Lună, fulgere, grindină, furtuni şi vânturi; într-un cuvânt nu este lucru pe pământ şi sub Cer de care Dumnezeu să nu Se folosească spre preves¬tirea, îndreptarea şi mântuirea oamenilor. Întreaga fire este unealtă în mâinile Sale făcătoare de minuni.
36. „Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale, şi nu este cine să se asemene gându¬rilor Tale […] Vestit-am şi am grăit: înmulţitu-s-au pes¬te număr. […] Şi eu şi astăzi vestesc minunile Tale. […] Voi spune toate minunile Tale, zice împăratul proroc.” Psalmi 39, 7-8; 70, 18; 74, 2 Cum atunci unii din cei ce cred în Dumnezeu spun că Dumnezeu nu face minuni? De ce atunci îl numesc Atotţiitorul dacă nu pentru că El, prin prezenţa şi lucrarea sa neîncetată adică prin mi¬nune -, ţine această lume pe care El a zidit-o?
37. Alţii însă, cărora le place să creadă că Dumnezeu l-a zidit pe om, se îndoiesc că Dumnezeu, prin
113
minune, îl poate vindeca pe cel bolnav sau să deschidă ochii orbilor după credinţă şi rugăciune. Ce nestatorni¬cie! Oare cel ce a săvârşit cea mai mare minune, nu poa¬te să săvârşească unele mai mici şi cele mai mici? Şi oare meşterul care a zidit casa nu o poate şi drege?
38. Cei ce tăgăduiesc minunile lui Dumnezeu, tăgădu¬iesc două lucruri. Mai întâi rugăciunea, căci prin fiecare rugăciune oamenii caută ajutorul lui Dumnezeu, adică minunea lui Dumnezeu, în nevoile şi neputinţele lor. Dacă acest ajutor, această minune a lui Dumnezeu ar fi tăgăduită, atunci şi toate rugăciunile oamenilor de la zidire ar fi zadarnice, nebune şi vrednice de râs. Mai apoi, ar fi tăgăduită şi libertatea lui Dumnezeu în aceas¬tă lume a Sa. Vezi Doamne, oamenii au libertatea de a se amesteca în lucrările lui Dumnezeu: să schimbe mersul râului, să îmblânzească fiarele, să altoiască pomi sălba¬tici etc., iar Dumnezeu să nu aibă libertatea mişcării şi lu¬crării în această lume a Sa? Ce nebunie şi câtă obrăznicie! Zidirea să aibă libertate, iar Ziditorul să nu aibă! Slugile şi argaţii să facă ce poftesc în grădina Stăpânului, doar Stăpânul să nu aibă voie să facă nimic!
39. Întrebare: oare Dumnezeu face minuni şi între închinătorii la idoli? Săvârşeşte, atunci când se mâ¬nie pe ei. Şi se mânie pe ei pentru că se roagă pentru mi¬nuni dumnezeilor mincinoşi care nu au nimic dumneze¬iesc şi nici măcar omenesc. Dar Dumnezeu este milostiv către toate zidirile Sale, luminează cu Soarele Său şi pe
114
cei buni, şi pe cei răi, şi face bine şi celor care nu îl cu¬nosc şi care îl prigonesc. Plin este tot pământul de mi¬nunile lui Dumnezeu.
40. Asupra animalelor şi fiarelor Dumnezeu face minuni. Le ştie numărul, le poartă de grijă, le hrăneş¬te şi le adapă, şi le poartă prin Duhul Său acolo unde do¬reşte. „Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.” Psalmi 103, 28- 31 Dumnezeu Ziditorul este şi Dumnezeu Atotţiitorul.
41. Minunile sunt minuni, fie ele în Vechiul ori în Noul Legământ. Căci Dumnezeu este mereu ace¬laşi care face minuni. Şi totuşi nu sunt cu totul la fel. De¬osebirea este făcută de Cel ce S-a arătat în trup, Zidito¬rul a tot trupul ca din oameni slugi, robi, argaţi sau lepădaţi să facă fii ai lui Dumnezeu, El, singurul născut, Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În istoria Cosmosului, El este cea mai mare mi¬nune: minune deasupra firii ce s-a arătat în fire.
42. Aşadar care este deosebirea între minunile Vechiului şi Noului Legământ? Deosebirea nu este atât în minuni, cât în făcătorii minunilor. În Vechiul Le¬gământ se vorbeşte despre robii lui Dumnezeu ca făcători
115
de minuni, dar în Noul Legământ se vorbeşte de Fiul lui Dumnezeu şi de fiii lui Dumnezeu ca făcători de minuni.
43. Care pe El, Fiul lui Dumnezeu, l-au primit, „le-a dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1, 12 Sfântul Pavel le vorbeşte despre asta creşti¬nilor: „Că toţi fii ai lui Dumnezeu suntem prin credin¬ţa întru Hristos Iisus. Şi încă: El, Fiul lui Dumnezeu; a venit ca pre cei de sub lege să-i răscumpere, ca să luăm moştenirea fiască… Pentru aceea nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, şi moştenitor eşti lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.” Galateni 3, 26; 4, 5-7 Aşadar, încheie Aposto¬lul: „de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci de aproape ai lui Dumnezeu.” Efeseni 2,19
44. Din asta se înţelege că, fii ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, şi apropiaţi ai lui Dumnezeu, creşti¬nii au cu totul altă legătură cu Dumnezeu decât au străi¬nii, slugile şi argaţii, cei mărginiţi şi aflaţi sub lege. Acea legătură este libertatea copiilor faţă de Părintele lor. Fiul priveşte la Părinte, iar sluga la Stăpân. Acela se teme să nu greşească faţă de dragoste, acesta să nu greşească faţă de lege. Acela este făcător de minuni după putere şi dra¬goste, iar acesta după poruncă.
45. Şi cu firea, alta şi altfel de legătură au creştinii, ca fii liberi ai lui Dumnezeu. De la Hristos şi prin Hristos, firea a pierdut acea greutate şi putere asupra omului ce o avea odinioară. Omul este înălţat pe o treaptă
116
deasupra firii, vrednicia omului este pusă deasupra lu¬mii văzute. În vreme ce omul înainte se temea de fire şi din frică o idolatriza, acum el o socoteşte ca o jucărie sub picioarele sale, „ca cele slabe şi sărace stihii”, Galateni 4, 9 de care l-a izbăvit Stăpânul firii, Iisus Hristos. Firea nu mai stă între om şi Dumnezeu, ci sub om, aşa că omul stă faţă către faţă cu Dumnezeu, fără oprelişti, împiedicări, dvere şi fără frica de stihiile firii. El minunat stăpâneşte asupra firii, după slobozenia şi puternicia date de Hristos.
46. „Căci tot cel născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa, ceea ce a biruit lumea, credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, fără numai cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?” I Ioan 5,4-5 Aşadar, de acum omul este biruitor şi făcă¬tor de minuni deasupra lumii, după Hristos, şi nu lumea deasupra omului, după închipuire. S-au schimbat roluri¬le: sluga de odinioară s-a înălţat şi a ajuns Stăpân, iar Stă¬pânul de odinioară s-a înjosit şi a ajuns slugă. Aceasta era aşezarea firească înainte de păcatul lui Adam.
47. Domnul Iisus Hristos umbla pe apă ca pe uscat, liniştea furtunile pe mare, poruncea vânturilor să înceteze a mai bate, blestema smochinul neroditor să se usuce, Se făcea nevăzut, trecea cu trupul prin piatra mormântului şi prin uşa închisă. Toată firea I se supunea Şi II asculta. Sub puterea şi stăpânirea Sa, aceasta a înce¬tat să fie pentru oameni obiect de închinare; a ajuns roa¬ba fiilor lui Dumnezeu. şi sfinţii urmaşi ai lui Hristos au
117
avut o asemenea stăpânire şi putere făcătoare de minuni asupra naturii, de la Hristos şi prin Hristos. Şi oricând a fost nevoie o arătau de-a lungul veacurilor creştine, până astăzi. Puterile şi stihiile firii pe care popoarele, înain¬te de Hristos, din frică, le socoteau zeităţi, cărora le adu¬ceau jertfe, chiar şi omeneşti, şi le ridicau temple scum¬pe, sunt puse în slujba fiilor lui Dumnezeu.
48. Alta şi altfel de legătură au creştinii, ca fii ai lui Dumnezeu, şi cu bolile, chinurile şi neputinţele omeneşti de orice fel. Această legătură este de natură duhovnicesc-morală. Niciun chin nu vine asupra oamenilor, nici de la răutatea samavolnică a diavolilor, nici de la în¬tâmplări ale firii materiale, fără pronia, voia sau îngădu¬inţa lui Dumnezeu. Şi dacă vin doar şi doar după voia lui Dumnezeu, atunci doar prin cele ale lui Dumnezeu se lecuiesc şi se îndepărtează. Totul, cu ajutorul rugăciunilor făcătoare de minuni ale sfinţilor, fii şi fiicele lui Dumnezeu.
49. În cele din urmă, alta şi altfel de legătură au creştinii, ca fii ai Luminii, şi cu diavolii, duhurile răutăţii, în vreme ce păgânii nu fac deosebire între diavoli şi Dum¬nezeu şi li se închină, se roagă şi le aduc jertfe, creştinii duc lupta cea mai înverşunată împotriva diavolilor. Şi nu numai că nu îi linguşesc, ci îi izgonesc cu hotărâre prin numele minunat şi făcător de minuni al Domnului Iisus Hristos.
50. Şi chemând pre cei doisprezece, le-a dat lor putere şi stăpânire preste toţi dracii […] Le-a dat lor
118
putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pre ele, şi să tămăduiască toată boala, şi toată neputin¬ţa […] Şi semne celor ce vor crede, acestea vor urma: în¬tru numele Meu dracii vor scoate… pre bolnavi mâinile îşi vor pune, şi bine le va fi.” Luca 9,1; Matei 10,1; Marcu 16,17-18 Primind această putere şi stăpânire de la Cel Mai Mare Făcător de minuni, Hristos, „Apostolii ieşind, propovăduiau, ca să se pocăiască. Şi draci mulţi scoteau, şi ungeau cu untdelemn pre mulţi bolnavi şi îi tămăduiau.” Marcu 6,12-13
51. Străinii şi năimiţii caută slava lor, şi nu slava lui Dumnezeu. Însă fiii lui Dumnezeu caută slava Fi¬ului lui Dumnezeu. Magii şi fachirii doreau numai slava şi câştigul lor, atât în vremea faraonilor, cât şi în vremea de astăzi. Apostolii şi toţi sfinţii, însă, fără excepţie, să¬vârşeau minuni asupra firii, asupra diavolilor şi asupra bolnavilor, în numele lui Hristos şi spre slava lui Hristos. Fiecare făcător de minuni creştin, săvârşind minunea, fu¬gea de slava şi lauda omenească şi îi îndemna pe oameni să dea mulţumire Domnului Hristos.
52. Domnul nostru Iisus S-a trudit din greu să dovedească oamenilor trimiterea Sa de la Tatăl, că vor¬beşte şi lucrează în numele Tatălui şi că săvârşeşte mi¬nuni spre slava Tatălui Său cel Ceresc. De ce? Pentru că lumea veche punea pe seama lui Belzebut şi a diavolilor toate minunile. „Cu domnul dracilor scoate pre draci”, Matei 9,34 spuneau şi căpeteniile evreilor despre El. În
119
acea vreme, magia neagră acoperea întreaga lume. Iar magia neagră cârmuită de diavoli era împotriva Dum¬nezeului luminii şi împotriva fericirii omenirii. De aceea înainte-văzătorul, fiu al fulgerului, Ioan, a putut spune: „Lumea toată întru cel rău zace, şi încă: spre aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolu¬lui.” I Ioan 5,19; 3, 8
53. Ca Lumină din Lumină, şi El în întregime însuşi —Lumină fără întuneric, Domnul Iisus a aşezat des¬părţire limpede între Dumnezeu şi satana, între lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, cer şi iad, şi între făcă¬torii de minuni ai luminii şi făcătorii de minuni ai întu¬nericului. Pe făcătorii de minuni ai luminii i-a numit pri¬eteni ai Săi. „Voi prietenii mei sunteţi… De acum nu vă mai zic vouă slugi; că sluga nu ştie ce face Domnul său; ci pre voi v-am zis prieteni; că toate câte am auzit de la Tatăl meu, am arătat vouă.” Ioan 15,14-15
54. Sluga nu ştie ce face Domnul său. Nici slugile din zilele noastre nu ştiu ce face Dumnezeu, Stăpânul lor. Slujind firii stihiilor, împovăraţi de ştiinţă şi de multe cunoştinţe fără cunoaşterea adevărului, ei sunt precum nişte zilieri ai lui Dumnezeu cu menirea dăunătoare de a-i urgisi pe creştini. Lor Dumnezeu le răsplăteşte lucrul cu bogăţiile acestei lumi, singurele pe care ei le cunosc. Dar nu le încredinţează tainele Lui. Niciunul dintre oameni nu-şi încredinţează tainele potrivnicilor lui. Hristos şi-a încredinţat marile sale taine mai întâi doar celor doisprezece.
120
Pe cele mai mari doar la trei. Dar toate aces¬te taine nu sunt ale orânduirii firii văzute; ele sunt privi¬toare la lumea cea stăpânitoare asupra firii.
55. Ca unor prieteni ai Săi şi fii ai lui Dumnezeu, Iisus le dă ucenicilor Săi putere şi stăpânire care se află doar în puterea lui Dumnezeu, zicând: „pre cei bolnavi vindecaţi… draci scoateţi.” Matei 10, 8 Acea putere şi stăpânire este răspândită de la apostoli la Sfânta Biseri¬că a lui Hristos.
56. Cum se face că Dumnezeu dă atâta putere şi stăpânire unor mărunte zidiri omeneşti? El a dat ucenicilor Săi ceva şi mai mult, şi anume iertarea păca¬telor. Că oamenii pot săvârşi minuni, asta ştiau şi farise¬ii şi cărturarii evrei, dar ca cineva afară de Dumnezeu să poată ierta păcatele, asta nici nu ştiau şi nici nu voiau să ştie. „Pentru ce acesta aşa grăieşte hule? Cine poate a ierta păcatele, fără numai Unul Dumnezeu?” Marcu 2, 7 Nebăgând de seamă aceste spuse ale unor neştiutori, Domnul a dat stăpânire dumnezeiască prietenilor Săi: „Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.” Ioan 20, 23 Ca şi când un domnitor ar da dregătorilor săi dreptul de a ridica osândirile la moarte.
57. Nicicând de la zidirea lumii nu s-a auzit ori s-a întâmplat ca Dumnezeu să dea oamenilor stăpânirea Sa de a ierta păcatele. Acesta este un dar mai mare decât facerea de minuni. Iar dacă a dăruit ceea ce este mai mare,
121
cum să nu dăruiască ceva mai mic? Le-a dat pe amândo¬uă. În canonul Sfinţilor Apostoli, pe 30 iunie, se citeşte: Vă este dat harul vindecării şi iertării păcatelor. Le-a dat tot.
58. Le-a dat tot. „Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face.” Ioan 14,13 „Şi toate ori câte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua.” Matei 21, 22 „Cereţi şi se va da vouă.” Matei 7, 7 Acestea nu sunt cu¬vintele unui om de neîncredere, nici nu sunt făgăduin¬ţele vreunui muritor pe care moartea într-o clipă îl ia şi îi zădărniceşte făgăduinţele. Acestea sunt cuvintele Ce¬lui mai de încredere, făgăduinţele Celui fără de moarte, veşnic Viu.
59. Toate acestea şi mai mult decât acestea. Le-a zis: „Amin grăiesc vouă, de veţi avea credinţă ca un grăunţ de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici acolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu nepu¬tinţă.” Matei 17, 20 Aceste cuvinte ale Domnului său le întăreşte Apostolul Pavel cu propria sa ştiinţă şi încredin¬ţare spunând: „Toate le pot întru Hristos cel ce mă întă¬reşte.” Filipeni 4, 13 Prin aceasta este întemeiată atitu¬dinea creştinismului, adică a Omenirii celei noi, faţă de această lume.
60. Când Apostolul spune că toate le poate întru Hristos, aceasta înseamnă că îi este în putinţă şi puterea asupra firii, asupra bolilor şi diavolilor. Pe insula Melit a fost muşcat de mână de un şarpe otrăvitor şi nu i-a fost
122
nimic. Locuitorii insulei văzând aceasta, l-au luat pe Pavel drept Dumnezeu. Pavel chiar şi era un mic dumne¬zeu, dumnezeu după har, după înfiere. Aşa cum e scris în Psaltire şi înnoit de sfânta gură a lui Hristos: „Dum¬nezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt.” Psalmi 81, 6 Iar despre stăpânirea lui Pavel, ca şi a celorlalţi apostoli, asupra bolilor şi diavolilor, citeşte în Faptele Apostolilor.
61. „Nădejdea zidirii descoperirea fiilor lui Dumnezeu aşteaptă.” Romani 8, 19 Toată firea suspină în robie din pricina căderii omului de la Dumnezeu. Aş¬teaptă să se arate oameni drepţi, fii ai lui Dumnezeu, ca lor să se supună precum se supunea lui Adam cel fără de prihană. Nu cu sila, ci de bună voie. Astăzi firea se su¬pune silită şi fără voie păgânilor şi necredincioşilor, căci îi socoteşte stăpâni ai ei, măcar că sunt răi. Cultura nici¬decum nu lecuieşte şi nu astâmpără asprimea şi egois¬mul omenesc. Deseori le şi sporeşte. Şi tocmai felul aces¬ta de oameni vorbesc în zilele noastre cel mai mult des¬pre lupta împotriva firii şi despre exploatarea firii, fără ruşine. Căci împreună cu pierderea fricii de Dumnezeu se pierde şi ruşinea. De aici şi cuvântul fără Dumnezeu exploatarea firii este transmisă şi la oameni prin exploa¬tarea oamenilor de către oameni. Dar toată firea aşteap¬tă cu nădejde să se arate fiii lui Dumnezeu. Şi s-au arătat.
62. Şi s-au arătat fiii lui Dumnezeu, fiii luminii. Leii se îmblânzeau lângă sfinţi precum mieii. Hienele le erau mulţumitoare. Urşii şi cerbii cu bucurie le slujeau.
123
Şerpii, şi omizile, şi lăcustele cu ascultare se îndepărtau la porunca lor. Păsările le aduceau hrană. Prefacerea firii a venit după prefacerea oamenilor.
63. Fiii lui Dumnezeu opreau focurile, despărţeau râurile, scoteau izvoare, linişteau furtuni, din apa mării făceau apă dulce, pâinea şi grâul le înmulţeau mi¬nunat. Mulţi dintre ei nu simţeau nici frigul, nici căldura, nici foamea, ba chiar nici chinurile când erau muceniciţi. Duhul biruia asupra neputinţelor trupeşti.
64. Duhul biruia şi asupra neputinţelor trupeşti, şi asupra firii, şi asupra diavolilor. „Iată dau vouă stăpânire să călcaţi preste şerpi şi preste scorpii, şi preste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic pre voi nu vă va vătăma.” Luca 10, 19 Aşa grăieşte Fiul lui Dumnezeu fiilor lui Dumnezeu, pionierii lumii noi, a Omeniri ce¬lei noi. Şi acea stăpânire se arăta. Şi se arată. Şi se va ară¬ta cât va fi credinţă şi Duhul lui Hristos în oameni. Iar asta înseamnă până la sfârşitul acestei lumi. Căci El a fă¬găduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până în sfârşitul veacului.” Matei 28, 20 Iar unde este Făcătorul de mi¬nuni, acolo sunt şi minunile. Întocmai cum acolo unde este soarele, acolo şi florile înfloresc.
65. Unii din sfinţii bărbaţi şi femei se înălţau prin rugăciune în văzduh. Unii luminau ca focul. Unii se puteau face nevăzuţi pentru prigonitorii lor. Unii într-o clipă se mutau în locuri îndepărtate şi tot aşa se şi întorceau.
124
Unii puteau vedea întâmplările din trecut precum pe cele de atunci. Unora le-a fost dat să vadă întreaga lume într-o vedere ca în palmă. Unii treceau prin uşile încuiate. În faţa unora, candelele se aprindeau de la sine. Unii aduceau ploaia în vremurile secetoase sau opreau re¬vărsările de apă. Unii chiar opreau şi soarele. Toate după puterea Celui la care toate sunt cu putinţă.
66. Mulţi vor spune că nu este cu putinţă. Iată şi noi mereu zicem asta. În această lume suntem în vâr¬tejul neputinţelor, dar pentru noi, oamenii, nu pentru Dumnezeu. În adormirea şi slăbiciunile noastre, noi so¬cotim cu putinţă doar cele ce se înnoiesc în fiecare zi şi ceea ce vedem cu ochii noştri. Toată Veneţia se cutremura de hohote batjocoritoare când Marco Polo vorbea des¬pre elefanţi, cămile, zebre, unicorni şi şerpi pe care îi vă¬zuse în China, dar care nu se aflau în Italia. Îl socoteau nebun, căci vorbea despre lucruri „cu neputinţă” de a fi. Multe lucruri neobişnuite pe care oamenii le văd în fi¬ecare zi le-ar fi socotit cu neputinţă dacă nu le-ar fi vă¬zut aşa de des.
67. Sunt două feluri de întâmplări minunate, amândouă în aceeaşi măsură cu neputinţă de înfăptu¬it după socoteala omenească: primele sunt acelea care se întâmplă rar. Pe ele le numim minuni. Al doilea sunt cele ce se întâmplă neîncetat. Pentru ele nu avem nume. Şi porumbelul de pe acoperiş care în fiecare zi ne salu¬tă cu cântarea lui, şi îngerul lui Dumnezeu care se arată
125
odată de-a lungul vieţii omeneşti sunt în aceeaşi mă¬sură minuni de neexplicat. Nici minunea mai mare, nici cea mai mică.
68. Toate minunile erau cu putinţă pentru Adam înainte de înstrăinarea lui de la Dumnezeu. Toate mi¬nunile, închipuite sau neînchipuite, au fost cu putinţă Omului Iisus Hristos, Cel fără de păcat. Toate minunile sunt cu putinţă şi tuturor urmaşilor lui Iisus Hristos a căror inimă s-a curăţat de păcat şi s-a umplut de dragos¬te către El, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt.
69. Domnul a zis că sfânta facere de minuni se întinde şi asupra tuturor bolilor omeneşti, neputinţelor, lip¬surilor şi nedesăvârşirilor. Omenirea cea nouă sau Creştinismul găseşte temei la toate astea în realităţile de na¬tură duhovnicesc-morală, şi nu fizică. Natura fizică pen¬tru ea are doar însemnătate simbolică. În natură nu sunt cuprinse nici pricinile, nici rosturile omului. Biserica Or¬todoxă, din vremurile apostolice până astăzi, a adunat o mare experienţă despre vindecarea minunată a bolnavi¬lor, izbăvirea de chinuri, atât la oameni, cât şi la anima¬le, ba chiar şi la plante, grâu, fructe, podgorii, legume etc.
70. Nu este nevoie să înşirăm pilde ale marilor făcători de minuni din calendar care tămăduiau oameni de toată boala şi de tot chinul. Iată, după rugăciunea unui pre¬ot oarecare, în zilele noastre, ca şi în cele trecute, se tămăduiesc
126
bolnavi, se alină chinurile, iar după rugăciunea de obşte de la litii prin ţarini, livezi, podgorii şi grădini se pe¬trec minunile de la Dumnezeu, de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii. Şi asta în tot anul. Aceste minuni nu sunt altceva decât răspunsul Tatălui la rugămintea copiilor. Despre asta poate da mărturie fiecare sat şi oraş din toată lumea ortodoxă. Fiecare om de omenie răspunde la rugă¬mintea vecinului, mai degrabă fratele la rugămintea fra¬telui său, şi cel mai degrabă Tatăl la rugămintea fiilor Săi.
71. Niciun om nu va da piatră când fiul îi cere pâine; nici îi va da şarpe când acela cere peşte. „Cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din Ceruri va da cele bune celor ce cer de la dânsul.” Matei 7, 11 Dumnezeu face minuni după rugăciunea însuşi a celui ce pătimeşte, sau a părinţilor şi rudelor lui, sau a preotului, sau a întregii Biserici. Biserica Ortodoxă are în vistieria sa de multe veacuri de cercare nenumărate pilde despre cum Dum¬nezeu cel milostiv a răspuns în chip minunat la tot felul de rugăciuni, fie personale, fie ale rudelor, fie ale preoţi¬lor, fie ale Bisericii.
72. Când un copil îl roagă pe părintele său pentru ceva, părintele îi va face după plac, dacă este de folos pen¬tru copil. Dar mai degrabă o să facă atunci când toţi co¬piii săi îl roagă. Astfel şi rugăciunea întregii Biserici este nespus de puternică. Când prima Biserică creştină din Ie¬rusalim s-a rugat lui Dumnezeu împreună cu apostolii ca Dumnezeu să „tindă mâna spre tămăduire, şi semne şi
127
minuni să se facă prin Numele Sfântului Pruncului Tău Iisus, atunci s-a clătit locul unde erau adunaţi” Fapte 4, 30-31, ca semn al învoirii lui Dumnezeu. Şi, când Petru a fost închis în temniţă, „rugăciunea se făcea neînceta¬tă de la Biserică către Dumnezeu pentru dânsul” Fapte 12, 5 şi îngerul lui Dumnezeu l-a slobozit pe cel închis din temniţă. Se întâmplă câteodată că rugăciunea unui drept este mai aproape lui Dumnezeu decât rugăciunea multora. Dar în mănăstirile noastre este rânduit dintot¬deauna ca, atunci când un duhovnic citeşte rugăciunea asupra unui bolnav, toţi monahii să se roage în sine lui Dumnezeu pentru acel bolnav.
73. Dar Dumnezeu nu săvârşeşte minuni doar asupra celor bolnavi trupeşte, ci şi asupra celor căzuţi su¬fleteşte şi care sunt înapoiaţi din punct de vedere intelec¬tual. Sunt multe pilde cum bărbaţi şi femei pătimaşe şi-au schimbat dintr-o dată purtarea şi au purces pe calea sfântă a dreptăţii şi curăţiei. Mulţi s-au sfinţit şi au ajuns uneltele minunilor lui Dumnezeu asupra altora. Elevi care erau slabi la învăţătură începeau să sporească şi să-şi întreacă colegii.
74. „Nu vă grijiţi cum sau ce veţi grăi; că se va da vouă într-acel ceas ce veţi grăi. Că nu voi sunteţi cei ce grăiţi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăieşte în voi.” Ma¬tei 10,19-20 Astfel de făgăduinţă a dat Domnul ucenici¬lor Săi. Aşa s-a şi întâmplat cu apostolii, aşa s-a întâm¬plat şi cu urmaşii apostolilor şi cu mucenicii când erau
128
în faţa judecătorilor. Aceasta este o minune din lăuntru şi nu din afară.
Însă aceste daruri minunate nu sunt dăruite numai apostolilor, ci şi tuturor creştinilor. Asta mărturi¬seşte Apostolul Ioan zicând: „Şi voi ungerea care aţi luat de la Dânsul, întru voi să rămâie; şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe pre voi cineva.” I Ioan 2, 27
75. Ori, când credinţa în credincioşi este puternică, iar credincioşii sunt prigoniţi, Dumnezeu săvâr¬şeşte minuni mai mari. Astfel în vremea apostolilor, aşa în Sfinţii Balcani sub musulmani şi alţi antihrişti. Aşa şi
129
în viaţa fiecăruia în parte când pătimeşte cu nădejde în Dumnezeu.
76. În cele din urmă, trebuie să se ştie felul de a fi al Creştinismului sau Omenirii celei Noi faţă de du¬hurile necurate ale răutăţii şi întunericului. Acest fel de a fi este hotărât împotriva lor. Întreaga lume, înainte de Hristos, aducea jertfe diavolilor, zeilor celor răi, ca să-i milostivească. Şi iudeii care credeau într-un singur Dum¬nezeu deseori făceau asta, chiar şi sub preaînţeleptul Solomon şi cu el împreună. Puterea diavolilor era aşa de mare, încât oamenii ca oameni nu i se puteau împotrivi. Nici cei mai puternici şi nici cei mai înţelepţi. Afară de un număr mic de oameni care credeau într-unul Dum¬nezeu cel adevărat, tot pământul era supus satanei şi dia¬volilor ei. Dar Hristos a şi venit mai întâi să nimicească pe satana, ca să strice lucrurile diavolului, şi să slobozească pe oameni de puterea întunecată a diavolilor.
77. Izgonirea diavolilor din oameni şi din locuinţele acestora a fost temeiul cel dintâi al Mântuitorului lumii. „Ce împreunare are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar?” 2 Corinteni 6,14-15 Ni¬mic nu ajută, nici ştiinţa, nici cultura, dacă diavolii sunt lăsaţi în pace să facă ce vor. Precum nimic nu ajută a uda şi a îngriji pomii dacă sunt lăsate omizile a-i mânca şi a-i usca. De aceea cea dintâi luptă a lui Hristos după bote¬zul în Iordan a fost cu satana. Mai înainte de a Se arăta oamenilor, El S-a arătat arhipotrivnicului Său.
130
78. Nu este totuna a tămădui bolnavi şi a-i izgoni pe demoni. Osebirea a făcut-o însuşi Domnul când a poruncit apostolilor: „Pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi îi înviaţi, draci scoateţi.” Matei 10, 8 E limpede că bolnavii de rând nu sunt totu¬na cu îndrăciţii, adică stăpâniţi de diavoli. Dar şi unii, şi ceilalţi se izbăvesc în acelaşi chip minunat, cu ajutorul numelui şi crucii lui Hristos, prin rugăciunea Bisericii.
79. Cei care tăgăduiesc existenţa diavolilor, tăgăduiesc Evanghelia lui Hristos. Gândirea lor cum că dia¬volii nu există îi bucură pe aceştia şi îi întristează pe în¬geri. Cei mai dragi diavolilor sunt acei oameni care spun că diavolii nu există. Prin ei diavolii lesne îşi săvârşesc lucrarea ucigătoare.
80. Pe cei bolnavi trupeşte, Hristos îi vindeca fie cu un cuvânt al Său, fie printr-un cuvânt însoţit de între¬buinţarea unei materii: scuipat, suflare, tină, apă. Însă la vindecarea celor bolnavi cu mintea, posedaţi de diavoli, niciodată nu a întrebuinţat nicio materie pământească. Numai cuvântul, porunca, şi diavolii fugeau, iar oame¬nii se însănătoşeau.
81. Pentru îndrăciţi nu este leac materialnic, care să vină de la doctori. Nici nu a fost izbăvit vreun în¬drăcit vreodată cu ajutorul medicamentelor. Asta este şti¬ut şi recunoscut. Acei chinuiţi sunt ţinuţi în spitale pen¬tru nebuni, în aşezăminte de nebuni, cât să nu facă pagube
131
societăţii. Dar leacuri pentru ei nu au. Îi ţin la diete aspre, închişi în colivii de fier. Se miră şi nu pot înţelege cum aceşti oameni piele şi os au o putere herculeană să rupă fierul şi să biruiască zece oameni din cei mai pu¬ternici. Ce înseamnă asta? Iată, când cineva e bolnav de malarie nu e în stare nici să se lupte cu un copil, în vre¬me ce nebunii au o putere supraomenească de a înfrunta câţiva oameni puternici. De unde puterea asta?
82. Nu este puterea lor omenească, răspundem noi după experienţa Bisericii lui Dumnezeu şi a noas¬tră. Aceasta este puterea diavolilor în oameni. Oamenii slăbiţi abia pot rupe o aţă, în vreme ce îndrăciţii rup lan¬ţurile de fier precum o aţă, întocmai acelui nebun din Gadara. Este vremea ca doctorii să recunoască, în cele din urmă, că vindecarea acestor oameni nu ţine de şti¬inţa lor, nu ţine deloc de medicină. Nu ştiu să pună di¬agnosticul şi fireşte că nici nu pot vindeca. Căci această năpastă se lecuieşte doar cu mijloace duhovniceşti, prin minunea lui Dumnezeu.
83. Doctorii nu pot lecui cu medicamente materiale nu numai pe vreun îndrăcit, dar nici măcar pe un om cuprins de friguri fără lucrarea lui Dumnezeu, adi¬că fără minune. Ei cred căci aşa i-au învăţat dascălii lor că orice boală trupească este pricinuită doar de factori materiali şi se lecuieşte doar prin mijloace materiale. Şi atunci când îi dau bolnavului medicamente materiale şi el se însănătoşeşte, atunci se laudă cum l-au vindecat ei
132
cu priceperea lor şi cu medicamentele lor. Şi nici nu le trece prin minte că tot timpul cât s-au îngrijit de lecui¬rea bolnavului, Biserica s-a rugat lui Dumnezeu alături de rude şi prieteni pentru cei bolnavi, pentru cei ce se os¬tenesc, pentru cei robiţi. Nu este izbăvire din niciun chin fără lucrarea lui Dumnezeu.
84. Leacul duhovnicesc ajută în toate bolile, nemijloccit prin rugăciune sau cu rugăciune, prin ierburi şi prafuri. Lui Vartimeu orbul, Domnul i-a zis: Vezi!, şi aces¬ta îndată a văzut. Iar tânărului născut orb i-a uns ochii cu tină şi l-a trimis să se spele cu apă din Scăldătoarea Siloamului şi apoi va vedea. Şi acesta s-a spălat şi a vă¬zut. Ce ne învaţă aceste două pilde? Oare atotputernicul Iisus nu a putut spune şi celui de-al doilea orb ca şi ce¬lui dintâi: Vezi!, şi acela să vadă îndată? De ce îl trimite la Scăldătoarea Siloamului? Iată de ce: ca să arate cinste şi preţuire materiei, tinei şi apei, şi prin asta să mărturi¬sească că şi acestea sunt zidirile lui Dumnezeu şi că prin ele Dumnezeu face minuni. Ca din vreme să se vădeas¬că rătăcirea ereticilor maniheişti, bogumili şi a celor ase¬menea lor, care socoteau materia a fi împotriva lui Dum¬nezeu şi rea în sine.
85. Propovăduirea lui Hristos şi întărirea propovăduirii prin minuni, acestea au fost dintotdeauna două în¬datoriri de căpătâi ale Bisericii. Şi prima obşte bisericeas¬că din Ierusalim se ruga lui Dumnezeu pentru ajutorul în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi în săvârşirea
133
minunilor. „Şi acum, Doamne, […] dă robilor Tăi cu toată îndrăzneala să grăiască cuvântul Tău. Când vei tinde mâna Ta spre tămăduire, şi semne, şi minuni să se facă prin Nu¬mele Sfântului Pruncului Tău Iisus.” Fapte 4, 29-30
86. Ereticii vremurilor vechi şi noi glăsuiesc cu înverşunare împotriva Bisericii Ortodoxe din prici¬na credinţei sale în minuni sau, cum zic ei, „superstiţii.” însă s-au arătat muţi, supuşi în faţa atacurilor obraznice asupra creştinismului ale puterilor diavoleşti sub min¬cinoasele şi ademenitoarele nume ale culturii, pozitivis¬mului, progresului şi modernismului, ce toate împreună sunt o minune mai mică decât o ploaie pe care o primeşte poporul de la Dumnezeu în urma rugăciunii. Însă ei au rătăcit calea de când au lepădat tâlcuirea sfinţilor la Cu¬vântul lui Dumnezeu şi şi-au însuşit tâlcuirea profană.
87. Niciodată, niciun sfânt nu a tăgăduit minunile, ba chiar le întărea şi le vestea. Ereticii intelectuali, care s-au aşezat pe scaunul sfinţilor, sunt cei care au în¬ceput să tăgăduiască minunile. Şi astfel se repetă vechiul saducheism şi cărturărism. Niciodată nu a existat vreo re¬ligie fără minuni. Precum păunul nu poate rămâne păun cu penele scoase, nici privighetoarea privighetoare fără glas, aşa nici religia nu poate rămâne religie fără minuni.
88. Creştinismul sau Omenirea cea Nouă s-a întemeiat în chip minunat prin răscumpărarea şi naşte¬rea de sus, se ţine prin minune, prin minune creşte şi se
134
întinde, şi în chip minunat îi duce pe credincioşii săi în acea minunată şi mare lume cerească. Ca un râu repede care vine şi pleacă şi se varsă în oceanul cel ceresc, unde fiecărei picături i se ştie numele şi locul.
89. Rugăciunea fiecărui creştin pentru altul ajută, dar mai cu seamă rugăciunea preotului, sau a preotu¬lui împreună cu întreaga Biserică. Toţi creştinii care au credinţă puternică şi mare îndrăzneală către Dumnezeu, pot săvârşi minuni. Când se adaugă şi dragoste înflăcăra¬tă, atunci maicile întorc sănătatea pruncilor rugându-se din inimă lui Hristos Dumnezeu, şi Maicii Domnului. Ştim pilde cum maici evlavioase au ocrotit de rău pe fiii lor peste mări prin post, rugăciune şi milostenie. Şi ele sunt de bună seamă adevărate făcătoare de minuni.
90. Fântâni de faceri de minuni şi râuri de faceri de minuni, asta sunt Vechiul Legământ şi Noul Le¬gământ. A zis Domnul, Dumnezeul Noului Legământ: „Cel ce crede întru mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” Ioan 7, 38
91. Chiar dacă sunt mari şi înfricoşate minunile lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, oamenii făcă¬tori de minuni ai Vechiului Legământ aproape că îi poţi număra pe degete. Iar calendarul făcătorilor de minuni ai Noului Legământ este preaplin. Prorocii prin minuni au dovedit existenţa unui Dumnezeu adevărat, însă aposto¬lii prin minuni au dovedit întruparea Fiului lui Dumnezeu,
135
venirea lui Dumnezeu printre oameni, împlinirea tuturor vechilor prorocii.
92. Una din aceste vechi prorocii este aceasta: „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi. […] Chiar şi peste robi şi peste roa¬be voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ. […] Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi.” Ioil 3 Este limpede că această prorocie îi are în vedere pe creştini. După natura credinţei lor, toţi creş¬tinii, ca fii ai lui Dumnezeu, sunt minuni în istoria lumii.
93. Dumnezeu nu dezvăluie fiecare minune săvârşită de creştini, ferindu-i de mândria ucigătoare. Iar despre mândrie astfel a grăit un athonit: „Precum ciuma este pusă pe primul loc între boli, astfel la noi, călugării, mândria este pusă pe primul loc între bolile duhovni¬ceşti. Căci precum ciuma în cel mai scurt timp amorţeş¬te trupul, astfel mândria amorţeşte sufletul, mai repede decât toate celelalte patimi.”
94. Încă, ne mai grăieşte părintele Rafail2 despre un duhovnic athonit (dacă este vorba despre el sau despre altul nu ştim) care prin rugăciune vindeca orice fel de necaz la oameni şi animale. Când unii au început a-l lăuda minunându-se, le-a răspuns cu asprime: „Când egumenul vă porunceşte să mergeţi să prindeţi peşte şi
2 Arhimandritul Mănăstiri lovanie.
136
când mie îmi porunceşte Domnul să pun mâinile pe un bolnav ca să se vindece, nici voi, nici eu nu avem cu ce a ne lăuda, căci am făcut ceea ce ni s-a poruncit.” După o astfel de smerenie şi de prihănire de sine se cunoaş¬te adevăratul făcător de minuni. Şi nu ca Simon Magul.
95. Toţi făcătorii de minuni creştini puneau faptele lor minunate cu întregime pe seama lui Hristos, iar pe ei, nimic. Şi fugeau ca de foc de slava cea lumească. Când chinuitorii l-au întrebat pe Sfântul Vit3: „Cum se face, Vit, că pe tine nu te pot vătăma nici fiare, nici foc?”, el a răspuns: „Totul face puterea lui Hristos Dumnezeul meu. şi fiarele, şi focul sunt zidirea lui Dumnezeu şi i se supun voii Ziditorului lor şi nu mie.”
96. O astfel de purtare faţă de minuni au primit-o sfinţii făcători de minuni de la însuşi Domnul Iisus, căci El a zis: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic.” Ioan 5, 30 Aceasta spune nu din pricina neputinţei Sale, ci din pricina dragostei către Tatăl Său, pe seama Căruia pune toate faptele şi toate cuvintele Sale. Aceasta a zis-o, aşa¬dar, doar cu privire la legătura Sa cu Tatăl cel ceresc, iar, cât priveşte legătura cu oamenii, a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic.” Ioan 15, 5 Aceasta au înţeles în chip desăvârşit Oamenii cei Noi, creştinii făcătorii de minuni. De aceea, toate faptele lor slăvite le puneau nu pe seama lor, ci pe seama Lui, Hristos Atotputernicul.
3 Prăznuit pe data de 15 iunie stil vechi.
137
97. Trei sunt datoriile de căpătâi ale preotului ortodox, trei bucurii: propovăduirea Evangheliei, vindeca¬rea bolnavilor şi îndrăciţilor şi liturghisirea (aici punem toate slujbele, tainele şi rugăciunea). Toate aceste trei în¬datoriri sunt nedespărţite de minuni. Săvârşirea tainelor înseamnă săvârşirea minunilor.
98. Poporul vrea minuni. Tuturor popoarelor din lume le plac minunile. Fără minuni se simt robi ai naturii, în laţurile puterilor şi stihiilor naturii. Minunea le deschide fereastra temniţei. Minunea le dă mărturie că există Cineva mai puternic decât vântul, şi focul, şi poto¬pul, şi boala, şi mormântul. Minunea este ca o scrisoare a Părintelui către copiii aflaţi în temniţă. Cum să nu se bucure copiii? Sufletele tuturor popoarelor din lume se revoltă împotriva verdictului unor oameni de ştiinţă că „legile naturii” sunt de neînlăturat. Ca şi cum ar fi niş¬te „legi ale naturii” fantastice, şi nu doar nişte decoruri şi o rânduială a acestor decoruri. Şi niciodată în popoare nu a fost atâta sete pentru minuni ca în vremea noastră.
99. Preotule ortodox, gândeşte zi şi noapte la minunile lui Dumnezeu! Cea mai la îndemână carte a ta să fie Molitvelnicul. Nu vorbi despre nimic alt¬ceva decât despre minunile lui Dumnezeu. Ce sunt ru¬găciunile în cele Şapte Taine, ce sunt rugăciunile pentru cei bolnavi sau rugăciunile asupra îndrăciţilor sau rugă¬ciunile pentru ploaie, pentru biruinţă, pentru podgorii, pentru livezi, pentru ţarini, asupra seminţelor şi roadelor,
138
ce este sfinţirea apei, uleiului, casei noi, veşmintelor, sării, făinii şi toate cele scrise în Molitvelnic, în cel mic şi în cel mare, ce altceva, dacă nu strigare către Dumnezeu pentru minuni? Fiecare rugăciune este căutare a minunii şi fiecare minune este lucrarea lui Dumnezeu.
100. Dacă tu, din pricina fricii păgâneşti, nu socoteşti săvârşirea slujbelor ca săvârşire de minuni, atunci le socoteşti drept „reprezentaţii” întocmai ca ne¬credincioşii. Dar să ştii şi să-ţi aduci aminte că acei ce au scris Molitvelnicul tău au socotit fiece slujbă săvârşi¬tă drept săvârşire de minuni. Şi aceia îţi vor fi judecători dacă vei greşi lor. Te întrebi ce vom face dacă nu se va în¬tâmpla minunea? Al tău este a te ruga, iar restul este al lui Dumnezeu. Minunea nu este de la tine, ci prin tine. S-a întâmplat că nici apostolii nu au putut săvârşi întot¬deauna minuni. De ce, i-a lămurit Hristos. Să nu te cu¬prindă frica şi nici ruşinea în faţa „doctorilor” care spun că pot vindeca mai mulţi bolnavi decât tine. Să nu le crezi aceasta! Nu pot fără Dumnezeu, nici fără rugăciunea ta, sau a lor, sau fără rugăciunile înlăcrimate ale apropiaţilor.
Iar vouă, monahilor, păstrătorii chivotelor sfinţilor, nu vă trebuie niciun îndemn, nicio întărire sau încredinţare. Voi sunteţi primii păzitori ai dovezilor şi mărturiilor. În ochii voştri s-a arătat puterea lui Dum¬nezeu în mănăstirea noastră, ca şi în ochii celor înainte de voi. Mulţi privesc, dar nu văd. Minunile sunt precum mărgăritarele vărsate de Dumnezeu pe pământ. Orbul
139
calcă pe mărgăritar, ca pe pietriş. Monahul care nu se trudeşte să cunoască măcar o minune petrecută în sfân¬tul său lăcaş, acela nu este călugăr, ci orb.
De-a lungul veacurilor, în sfântul nostru Balcan, până în zilele noastre, preoţii bătrâni şi monahii, precum şi norodul au văzut atâtea minuni ale lui Dum¬nezeu în urma rugăciunilor lor, că petrecerea minunilor era pentru ei un lucru firesc şi obişnuit. Minunea nepe¬trecută era pentru ei minune mai mare decât cea petre¬cută. Dar în acele vremuri credinţa era vie şi puternică, frica de Dumnezeu mare, rugăciunea din inimă şi, pe lângă asta post, curăţie, milostenie, facere de bine, iu¬bire frăţească, răbdare, spovedanie, împărtăşire şi toată pregătirea bine rânduită a sufletului pentru înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu şi pentru împărăţia Cerească.
„Aduceţi-vă aminte de minunile Lui, pe care le-a făcut”, Psalmi 104,5 spune rugătorul Vechiului Legământ. Iar evanghelistul Noului Legământ mărturiseş¬te la capătul înşiruirii minunilor lui Hristos şi zice: „Sunt încă şi altele multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris câte una, nici în lumea aceasta (mi se pare) că nu ar încă¬pea Cărţile ce s-ar fi scris. Amin.” Ioan 21,25 Iar noi am putea spune: dacă am scrie pe rând toate faptele minuna¬te ale lui Hristos de-a lungul celor nouăsprezece veacuri, fie nemijlocite, fie prin fiii săi credincioşi, fie prin Sfânta Sa Biserică, credem că multe stele sub bolta cerească s-ar putea acoperi cu hârtia pe care sunt scrise minunile Sale.
140
Viu este Dumnezeul nostru, dragi fraţi, surori şi copii, şi El e întotdeauna Dumnezeu Care face minuni. Lui slavă şi laudă, stăpânire şi putere, mulţumire şi cântare, Trei¬mii în Unime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
141
SUTA DE CAPETE DE LA MĂNĂSTIREA VOILOVIŢA DESPRE BISERICĂ (1943)
1. A organiza Biserica într-un stat înseamnă a o face în stare să aibă o înrâurire deplină asupra fiecărei persoane în parte şi asupra întregului popor. De bună seamă, aici vorbim de Biserica Ortodoxă şi de statul or¬todox. Căci în lume există şi cele primejdioase, aşa-zise biserici, faţă de care statul trebuie să se poarte cu mul¬tă băgare de seamă, adică să împiedice înrâurirea aces¬tora şi asupra persoanelor în parte, şi asupra poporului.
2. Biserica Ortodoxă are încă din cele mai vechi ✓—timpuri rânduiala ei ideală şi clasică, care de-a lungul veacurilor s-a arătat folositoare pentru credincioşi, şi pavăză împotriva necredincioşilor. Aşa încât, în veacul nostru, cu lămuririle de cuviinţă, trebuie să ne alăturăm acestei rânduieli a Sfinţilor noştri Părinţi, dacă cumva ne-am îndepărtat de ea.
3. Precum un râu învolburat îşi face sieşi albie, aşa şi Biserica singură se rânduieşte pe sine sau cu foarte puţină nevoinţă omenească atunci când şi preo¬ţii, şi credincioşii plini de duhul lui Dumnezeu sunt îm¬bogăţiţi şi de credinţa înainte văzătoare, şi de dragostea unuia către celălalt. Altminteri Biserica se rânduieşte cu nespusă nevoinţă omenească şi tot nu este bine rândui-tă niciodată. De aceea este de mare însemnătate, în toate vremurile şi în toate generaţiile ca preoţii şi credincioşii ortodocşi să fie plini de duhul lui Dumnezeu şi îmbogă¬ţiţi de credinţa înainte văzătoare şi de dragostea unuia către celălalt. Asta este de mare însemnătate pentru Biserică.
143
Asta este de mare însemnătate şi pentru stat. Căci dacă Biserica şchiopătează de un picior, statul va şchio¬păta de amândouă.
4. Precum căpeteniile statului nu fac statul, şi precum ofiţerii nu fac armata, aşa nici Biserica nu este făcută de preoţi, adică de căpeteniile Bisericii. Însă la noi se obişnuieşte a se spune astfel: când se zice că Biserica trebuie să facă asta şi asta, avem în vedere căpeteniile Bi¬sericii. Tot aşa stau lucrurile şi când vine vorba de stat şi de armată. Dar este limpede că în toate cele trei cazuri căpeteniile alcătuiesc doar o parte a întregului. Aşadar preoţia este doar o parte a Bisericii.
5. Şi cel ce astfel vorbeşte, adică „Biserica trebuie să facă asta şi asta”, uită că în acest fel îşi dă sieşi lecţii şi că, îndemnându-i pe alţii şi pe sine, se îndeam¬nă către împlinirea datoriilor, căci şi el este mădular viu şi săvârşitor al Bisericii. În lume sunt tot felul de popoa¬re. Astfel sunt şi popoare care voind să nimicească nu îşi întreabă căpeteniile şi nici nu le ascultă, iar când tre¬buie să zidească şi să lucreze caută la căpetenii şi se mâ¬nie că ele, căpeteniile Bisericilor, statelor sau armatelor, nu lucrează. Oare şi poporul sârb nu se numără printre aceste popoare?
6. Acestea sunt cele patru îndatoriri de căpătâi ale Bisericii: să lumineze cu Hristos, să întărească pe oameni în tot binele, să se îngrijească de cei sărmani şi
144
să vegheze asupra obiceiurilor şi tradiţiilor cuviincioase ale poporului. Căpeteniile Bisericii sunt purtătorii treji ai acestui program veşnic, iar fiecare mădular al Biseri¬cii, bărbat ori femeie, se cuvine a fi vrednic împreună lu¬crător la acest program, înţelegând, pe de o parte, că se face părtaş la neîmplinirea acestuia, şi, pe de altă parte, încurajat de nădejdea pentru răsplata veşnică.
7. Se cuvine să preţuim acest program al Bisericii ca un nerv al vieţii şi al poporului, şi al statului, şi al armatei, şi al căsniciei, şi al şcolii, şi al tuturor legături¬lor reciproce între oameni, şi al tuturor instituţiilor so¬ciale şi de stat. Biserica este nervul vieţii tuturor acesto¬ra, nerv care poartă viaţa şi menţine sănătatea. Când se vatămă acest nerv, totul se vatămă, când se îmbolnăveş¬te, totul se îmbolnăveşte; când se taie, totul se usucă şi moare în chinuri. De aici şi prima îndatorire a conducă-torilor şi oamenilor de stat ca să priceapă şi să primeas¬că, şi să slujească drept pilde funcţionarilor şi poporului în cinstirea şi sprijinirea Bisericii lui Dumnezeu, şi asta nu ca străini şi politicieni, ci ca mădulare vii şi râvnitoare ale trupului Bisericii.
8. Dacă Biserica îşi împlineşte datoria, uşor şi-o va îndeplini şi statul pe a sa. Dacă Biserica nu reuşeş¬te să-şi împlinească datoria, statul va fi încrâncenat ca un grav bolnav. Şi căpeteniile statului vor căuta pentru sta¬tul lor leacuri şi bandaje şi poţiuni vindecătoare în afara bisericii, în toate părţile, dar toate în zadar; toate vor fi ca
145
nişte descântece pe care fermecătoarea le face bolnavu¬lui. Dar bolnavul nu se va înzdrăveni de la descântece, ci de la leacurile cele adevărate. Iar leacurile cele adevărate se află în farmacia duhovnicească, care se numeşte Bise¬rica lui Hristos. Însă pentru asta, farmacia trebuie să fie în rânduială precum a lăsat Acela care a şi înfiinţat-o spre însănătoşirea oamenilor şi a tuturor instituţiilor omeneşti.
9. Aşadar omul de stat care îşi iubeşte poporul şi doreşte să-i slujească în chip reuşit trebuie să se îngri¬jească de Biserică, cel puţin atât cât şi de stat. Să aibă întot¬deauna înaintea ochilor pildele cunoscute din Scriptură despre înălţarea şi căderea poporului israelitean, despre întinderea şi fărâmiţarea statului lor, despre bunăstarea şi înfometarea lor, despre cinstire şi ruşinare şi toate aces¬tea legate de una şi singura pricină: de adevărata credinţă în Dumnezeu şi dreapta vieţuire bisericească.
10. Omul de stat sârb se cuvine să ştie bine cum acel om binecuvântat, Sfântul Sava, a rânduit Biserica şi statul pentru poporul său. Adică el a făcut în aşa fel încât de-a binelea se putea spune despre stat că este în Biserică şi despre Biserică că este în stat. Statul sfinţit în Biserică, şi Biserica sfântă în stat.
11. Sfântul Sava i-a chemat şi i-a îndemnat pe sârbi ca toţi să ţină una şi aceeaşi credinţă, credinţa ortodoxă, şi toţi să aparţină unei singure biserici, bisericii sârbeşti în statul sârbesc. Că neamul sârbesc l-a ascultat
146
pe luminătorul şi părintele său duhovnicesc se vede din faptul că în statul Nemanizilor se puteau găsi puţini sâr¬bi de altă credinţă în afara celei ortodoxe şi mădulare ale altor biserici afară de cea sârbească. Cei de altă credinţă erau şi din altă ţară. Ei au fost îngăduiţi şi nu au fost pri¬goniţi nici de biserica sârbească şi nici de statul sârbesc. Aşa se şi cuvenea după insuflarea dumnezeiască pentru ca statul să poată fi un organism viu şi a propăşi.
12. A recunoaşte în aceeaşi măsură toate credinţele din partea statului este totuna ca şi a lepăda toa¬te credinţele, adică a le îndepărta de la influenţa asupra statului. Aceasta este practica statelor apusene care sin¬gure sieşi au devenit dumnezei şi care prin autoidolatrie L-au jignit pe Dumnezeu, şi aşa sunt osândite de Dum¬nezeu la chinuri şi nimicire.
13. Omul de stat sârb se poate întemeia întru totul numai pe Biserica sa Ortodoxă pentru a împlini acel program în patru puncte, adică să lumineze poporul cu Hristos, să întărească pe cetăţeni în însufleţirea pentru tot binele, să sprijine pe cei sărmani şi să vegheze asupra obiceiurilor şi tradiţiilor cuviincioase ale poporului. Din această pricină trebuie, cu băgare de seamă ca om de stat şi ca membru activ al Bisericii Ortodoxe Sârbe, să se în¬grijească de buna orânduire şi de înrâurirea ei deplină.
14. Din vremurile apostolice încoace niciodată nicio biserică locală nu a fost aşa de bine întocmită ca
147
Biserica Sârbă, de atunci de când a fost orânduită de pă¬rintele nostru de duh purtător, Sfântul Sava. Nici acum, după atâtea veacuri, nu trebuie să schimbăm acea întoc¬mire şi nici măcar să încercăm să o schimbăm şi să căutăm ceva mai bun. Căci Biserica, prin puterea şi rostul ei, este „stâlp şi întărire a adevărului.” I Timotei 3, 15 Şi însuşi Apostolul îndeamnă povăţuind: „să nu vă po¬triviţi cu acest veac.” Romani 12, 2
15. Căci ce se schimbă după vremuri, ce este după modă este şi trecător, înşelător şi vremelnic. Însă Biseri¬ca este întemeiată de Dumnezeul cel veşnic pe pravilele cele veşnice şi pentru a dura veşnic. Statele apar pe sce¬na dramei omeneşti, apar şi dispar. Iar Biserica rămâne şi dăinuieşte. Cugetaţi câte felurite state a avut poporul sârb numai de la Sfântul Sava până astăzi! însă Biserica a fost mereu una şi aceeaşi.
16. Experienţa noastră istorică ne învaţă că statul niciodată nu poate înlocui Biserica şi nici în faţa po¬porului nu îi poate ţine locul acesteia; însă biserica nea¬mului în vremurile prăbuşirii statului neatârnat a fost pentru poporul robit şi Biserică, şi stat. Înlocuia statul în sensul unităţii şi rânduielilor lăuntrice, fiind păstrătoa¬rea tradiţiei vechiului stat naţional şi înainte-vestitoarea noului şi slobodului stat naţional. În vremea libertăţii şi puterii statului, Biserica păzeşte poporul de stricăciune, de uitarea de Dumnezeu, de înfumurare, de robia mate¬riei, de neînţelegeri şi dezbinări, iar în vremea robiei sub
148
străini îl păzeşte de deznădejde şi de lepădarea credin¬ţei şi numelui său.
17. Călugărul şi ţăranul sunt făuritorii statelor sârbeşti. Cel mai vestit stat vechi al nostru l-au făurit şi i-au
dat bună rânduială călugării, iar pe cel mai nou ţăra¬nii. Altminteri, asemănarea dintre ţăranul şi călugărul sârb este foarte mare. Călugărul, de cele mai multe ori, este un ţăran necăsătorit, iar ţăranul, de cele mai multe ori, este un călugăr căsătorit. Viaţa şi a unuia, şi a celui¬lalt este alcătuită din nevoinţe din cele mai aspre, deasă rugăciune, posturi lungi. Şi unul şi celălalt pretutindeni văd degetul lui Dumnezeu. Şi pentru unul şi pentru ce¬lălalt pilde sunt sfinţii şi bineplăcuţii lui Dumnezeu. Şi unul şi celălalt privesc această lume ca pe o pânză înşelă¬toare şi trecătoare, simbol al lumii celei veşnice şi cereşti, însă viaţa omenească o privesc în vederea morţii care le este mai puţin înfricoşătoare decât înfricoşata Judecată de Apoi a lui Dumnezeu.
18. Călugărul sârb este dintotdeauna învăţătorul ţăranului sârb, şi în toate însuşirile înşirate mai sus călugărul a stat înaintea ţăranului precum se cuvine ca învăţătorul să stea în faţa şi deasupra ucenicului său. De aceea, dintotdeauna ţăranul sârb l-a privit pe preot, drept preot, iar pe călugăr drept duhovnic (care este cu adevărat un nume potrivit pentru un învăţător). De aceea şi acum ţărănimea sârbească este legată duhovniceşte de mănăs¬tirile cu o adâncă evlavie şi credincioşie.
149
19. Orânduirea statului ortodox al lui Nemania a pornit din mănăstire, ca şi orânduirea Bisericii orto¬doxe Sârbe, adică de la Hilandar, de la Studeniţa, de la Jicea, de la Peci şi aşa mai departe. Se poate spune că şi orânduirea primului stat sârbesc pe care l-au făurit ţăra¬nii a fost zămislită în mănăstiri în Bogovagea, Blagoveştenie, Tronoş, Racea şi aşa mai departe.4 Pe cel dintâi l-a dus la cădere boierimea lacomă, pe cel de-al doilea func¬ţionărimea birocrată. Boierimea lacomă era alcătuită de fiii stricaţi ai adevăraţilor nobili, iar funcţionărimea biro¬crată era alcătuită din fiii stricaţi ai ţăranilor. Călugărul şi ţăranul legaţi în lanţuri trebuiau să ispăşească păcate¬le boierimii şi funcţionărimii lor, rugându-se lui Dum¬nezeu pentru mântuirea neamului.
20. Stricătorii primului şi celui de-al doilea stat sârbesc, în lucrarea lor nimicitoare, nu au făptuit în duhul Sfântului Sava al sârbilor, adică nici în duhul că¬lugărului şi nici în duhul ţăranului sârb, ci în duh stră¬in. Precum şi zice un poet bisericesc: „şi m-a acoperit în¬tunericul străin.”5
Rostul adânc al faptului că statul sârbesc a fost all cătuit în mănăstire nu se găseşte doar în înţelepciunea
4 Aceste idei sunt dezvoltate în cartea Sfântului Nicolae Velimirovici, De la prinţ la sfânt viaţa Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei, Editura Predania, Bucureşti, 2021.
5 Sfântul Nicolae revine asupra acestei imagini şi în Prorociri despre vremurile noastre prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2020.
150
care se aşteaptă de la chiliile pusniceşti, ci şi în bi¬necuvântarea dumnezeiască, şi mai cu seamă în binecu¬vântarea dumnezeiască. Iar binecuvântarea dumneze¬iască înseamnă că Dumnezeu S-a alăturat la această lu¬crare de seamă, după dorinţa şi rugăciunea poporului.
21. Adevăratul om de stat sârb va fi acela care va căuta înţelepciunea şi binecuvântarea acolo unde şi nea¬mul sârbesc o caută dintotdeauna, la izvorul ortodoxiei, în mănăstire. Căutând înţelepciunea şi binecuvântarea în mănăstire, îl lasă pe Hristos în faţa lui şi prin smerenia sa I se încredinţează împreună-lucrător. „Oile Mele vin după Mine”, Ioan 10,27 a zis Mântuitorul. Turma nu lasă pe păstor în spatele ei, ca să nu-l vadă, nici nu hoinăreşte ameţită şi dezbinată fără păstor, ci merge după păstorul ei.
22. Omul de stat sârb, la alcătuirea statului sârbesc, are doar un singur izvor nesecat al înţe¬lepciunii şi binecuvântării: mănăstirea sârbească. Dacă se va îndrepta spre mănăstire să caute aceste două pietre nestemate, le va afla şi va fi bucuros, şi va rămâne cinstit în neamul său. Însă dacă va căuta alte pietre în străinătăţuri, dispreţuind vatra înţelepciunii şi binecuvântării neamului său, le va găsi, dar nu vor fi nestemate, ci fal¬se. Şi statul lor se va strâmba, iar cinstirea lui va fi ca o stea ce va străluci şi apoi se va stinge.
23. Mănăstirile nu mai sunt ceea ce au fost odată, au decăzut. Este şi asta o îndreptăţire. Însă răspunsul
151
este simplu: mănăstirile sârbeşti au fost duse până la starea cea rea de acum mai întâi de fanaticii turci şi mai apoi de ateii sârbi. După cum arată cărţile de istorie, tur¬cii au nimicit şi au ars mai bine de o mie de mănăstiri (numai două sute în jurul Skopiei şi încă mult mai multe în jurul Prizrenului). Iar domnii sârbi şcoliţi la popoarele eretice, unde statele au lepădat credinţa creştină, domnii sârbi învăluiţi de întunericul străin au dispreţuit mănăs¬tirile sârbeşti şi au făcut totul, de la răscoala ţărănească la cea din urmă nimicire a statului, dar totul ca să şteargă mănăstirile sârbeşti şi să împiedice viaţa monahicească.
24. Cum şi cu ce? Dispreţuind monahismul, punând impozite şi taxe grele, luând moşiile mănăstireşti dăruite de ctitori, învrăjbindu-i pe ţărani împotriva mă¬năstirilor (doar ca să voteze pentru ei), sprijinind tot felul de atacuri împotriva mănăstirilor şi prin tulburările pri¬cinuite în ultima sută de ani ca mănăstirile să fie prefă¬cute în bolniţe şi locuri de însănătoşire. Iar cea din urmă nu înseamnă altceva decât ca mănăstirile sârbeşti să fie luate de la călugării sârbi şi să fie predate şi puse la che¬remul doctorilor evrei şi surorilor catolice.
25. Însă mănăstirile noastre au ţinut piept acestei groaznice, brutale şi vulgare ofensive a domnilor sârbi şi au dăinuit şi au supravieţuit tuturor vrăjmaşilor bote¬zaţi şi nebotezaţi. Dacă o casă se murdăreşte, nu cade; şi dacă focul e acoperit cu cenuşă, nu se stinge; şi dacă sfin¬tele lăcaşe sârbeşti au fost scuipate, se pot spăla.
152
26. Fără mănăstiri şi călugări, Ortodoxia ar fi trup cu picioare de sticlă. Şi cu cât monahismul în Balcani a slăbit, cu atât conştiinţa ortodoxă a slăbit, şi cu atât balcanicii mai ales clasele de mijloc au că¬zut sub înrâurirea popoarelor protestante cărora nu le pasă de monahism.
27. Pentru ca mănăstirile să se învrednicească de misiunea lor duhovnicească şi morală în popor, ele trebuie sprijinite de stat şi de Biserică; adică economic de către stat, şi moral de către Biserică. Statul trebuie să scutească mănăstirile de impozite, iar Biserica să le lase mai neatârnate de puterile bisericeşti. Prin acestea nu se vine cu nimic nou, ci se revine la rânduiala ce veacuri şi veacuri a dăinuit în Biserica răsăriteană îndeobşte, ca şi în Biserica Sârbă să se ia de pe mănăstirile sârbeşti acea povară pe care puterile statului şi ale Bisericii au impus-o în vremurile moderne (luând drept model străinătatea).
28. Toţi criticii mănăstirilor noastre au cerut una şi aceeaşi, anume ca mănăstirile să fie de folos po¬porului cu bunuri (bunuri profitabile, răsadniţe, spitale, locuri de odihnă, donarea moşiilor către satele învecina¬te şi alte asemenea). Însă mănăstirile dintru început au avut un rost duhovnicesc, adică să fie de folos duhov¬nicesc lumii. Cu un astfel de rost au dăruit sfinţii ctitori mănăstirile poporului din care făceau parte. Şi asta sub blesteme grele asupra celor ce ar îndrăzni să le schim¬be acest rost.
153
29. Îndată ce aceste poveri vor fi îndepărtate de deasupra mănăstirilor, îndată mulţi sârbi, bărbaţi şi fe¬mei, îşi vor închina vieţile monahismului şi mănăstirile vor cânta slava lui Dumnezeu, tipicul va fi din nou adus la viaţă, rugăciunile pentru popor şi stat se vor întări şi se vor înmulţi. Într-o ţară creştină, întărirea slavosloviilor şi rugăciunilor către Domnul Atotţiitor se cuvine să-l facă părtaş pe adevăratul om de stat creştin mai presus de toate. Căci este vorba de împăratul împăraţilor ca aju¬tător, ocrotitor şi aliat nebiruit al poporului.
30. Se vor întări slavosloviile şi rugăciunile în mănăs tiri numai atunci când vor fi stupi puternici cu mul¬te chilii pline, adică obşti monahale puternice. Iar obştile monahale puternice vor apărea când mănăstirile se vor elibera de controlul statului şi al consistoriului, când se vor elibera de impozitele impuse şi de alte lucruri ce ţin de administraţia şi contabilitatea lumească, şi când în lo¬cul acestora va stăpâni duhul gospodăresc în casă şi du¬hul frăţiei în inimile obştii unite şi neclintite, ascultătoare de stareţii ei după un aspru tipic.
31. În situaţia de azi, însă, e mare minune că s-a putut afla cineva să fie monah. Dar Domnul Preaînalt nu a îngăduit să sece cu totul acele izvoare duhovniceşti la care sufletul sârbesc s-a adăpat vreme de veacuri, şi să se stingă acele vetre duhovniceşti la care poporul sârbesc înconjurat de gheaţa robiei şi neomeniei, îşi încălzea su¬fletul său. Bunul Dumnezeu nu a îngăduit să se dezrădăcineze
154
cu totul lucrarea Sfântului Sava. Ba încă Dum¬nezeu, prin Duhul Său a mişcat pe un frate sau pe altul (cel mai adesea ţăran) săî şi lase casa lui şi părinţii lui şi tinereţile lui, şi să vină în mănăstire, şi ca monahi să-şi mântuiască sufletele lor şi să izbăvească mănăstirea de pustiirea şi năruirea desăvârşită.
32. Dacă poporul sârb şi-ar fi dispreţuit mănăstirile şi dacă i-ar fi batjocorit pe călugări cum au făcut dom¬nii sârbi în ultimii şaptezeci de ani, cu adevărat azi n-ar mai fi nici mănăstiri şi nici călugări. Dar la sârbi în ultime¬le şapte decenii s-a arătat cu adevărat despărţirea între po¬por şi conducătorii statului. Poporul a trăit altfel, a crezut altfel, altfel a înţeles lumea, altfel s-a apropiat de sfintele sale lăcaşe. Căci poporul avea izvoarele sale acasă şi credin¬ţa nestinsă, în vreme ce conducătorii se duceau după apă la izvoare străine şi au colindat prin lume la vetre străine.
33. Poporul sârb şi azi cercetează mănăstirile, duce daruri, caută mângâieri şi leacuri la mănăstiri, îndră¬geşte mănăstirile. Îşi lasă biserica lor parohială din faţa casei, ia calea cea grea a munţilor unde de obicei se află vechile mănăstiri. Acest simţ tainic prin care se vădesc valori duhovniceşti mai înalte este încă ascuţit şi sănătos la poporul sârb, în vreme ce la ereticii spoiţi cu cultură şi la urmaşii lor acesta s-a tocit.
34. Dacă s-ar fi găsit monahi cu adevărat rugători şi dacă ar fi puşi stareţi la mănăstiri toate celelalte
155
ar veni de la sine. Dacă nu vor fi găsiţi îndeajuns astfel de întâistătători pentru toate mănăstirile, atunci trebu¬ie săîncepem cu atâţia câţi se vor găsi, adică să se înnoiască adevărata viaţă monahală, să zicem în cinci sau zece sau douăzeci de mănăstiri ca prim pas. Asta va fi aluat bun şi pildă bună de urmat ca învăţătură monahilor delăsă¬tori şi mănăstirilor pustiite.
35. De fapt înnoirea vieţii monahale la noi deja a început prin mişcarea bogomoliţilor,6 adică de la Primul Război Mondial. Şi deja avem câteva mănăstiri, spre pildă, unde se trăieşte şi se lucrează aproape întocmai după tipi¬cul athonit. Că în aceste mănăstiri nu s-au putut petrece şi mai mari sporiri în trăirea duhovnicească a tuturor călu¬gărilor şi rânduiala adevăratei vieţi frăţeşti de obşte, este din pricina acelor nemaiauzite impozite şi dări de seamă administrativ contabile şi altele deja pomenite mai înainte.
36. Dar pe lângă toate aceste greutăţi, dacă întâistătătorii bisericeşti nu ar fi privit la mănăstiri ca la niş¬te case ce se dau spre închiriere şi din care vechii chiri¬aşi pot fi oricând daţi afară şi aduşi alţii, am fi avut până acum în mănăstiri obşti mult mai închegate.
37. Voinţa neîngrădită a întâistătătorilor bisericeşti faţă de mănăstiri a ajutat mult la destrămarea vieţii
6 Mişcarea Bogomoliţilor sau a Rugătorilor către Dumnezeu comunitate ortodoxă întemeiată cu scopul reînvierii vieţii duhovniceşti în sânul poporului sârb. O lucrare de seamă în sânul acestei comunităţi a avut-o Sfântul Nicolae.
156
monahale în biserica sârbă. Şi nu numai în cea sârbeas¬că. Toată frica zilnică de mutare slăbănogea mâinile egumenilor şi ucidea voinţa monahilor. Controalele contabile stricte, stricte până la ridicol, ca semn al neîncrederii fără margini, i-a îndemnat pe călugări să lucreze mai mult cu stiloul decât cu sapa.
38. De când s-a instaurat această anomalie nu ştim. Putem să o urmărim în ultimii optzeci o sută de ani. În vremurile mai vechi mănăstirile erau de sine stătătoare. Episcopul avea dreptul doar de a tunde călugări şi a păzi la curăţia mărturisirii de credinţă şi a dumnezeieştilor slujbe în mănăstiri. Şi nimic mai mult. Nici nu se poate închipui ca, să zicem, Patriarhul Iuvenalie să mute monahii din Lavra Sfântului Sava din Ierusalim în Lavra Sfântului Eftimie sau să-l pună pe Sava egumen al obştii din Iordan şi pe Chiriac egumen al obştii de la Sfântul Sava. Şi tocmai ceea ce în vremurile de propăşire a vieţii monahale orto-doxe nici nu se putea închipui a ajuns, din păcate, o prac¬tică legiuită în Biserica Ortodoxă din vremurile noastre.
39. Se căuta pricină mănăstirilor că sunt în întârziere economică. Însă s-a arătat că instituţiile de stat zootehnice, agricole, forestiere se află în deficit conti¬nuu, chiar şi dacă nu sunt îngreunate de tot felul de dări precum mănăstirile. Îndelunga vieţuire mănăstirească ne învaţă că acolo unde viaţa duhovnicească este mai aprin¬să, şi obştea este mai numeroasă, iar unde obştea e mai numeroasă este înaintată şi starea economică.
157
40. Şi astfel fiecare roată se învârte în jurul axului propriu. Axul mănăstirii este viaţa duhovnicească a monahilor, iar duhovnicia, în sens general, înseamnă cre¬dinţa în împărăţia cerească a lui Hristos şi nevoinţa, nevoinţa neîntreruptă pentru dobândirea acesteia. Ori ce plan de rânduire, înnoire şi întărire a mănăstirilor orto¬doxe trebuie deci să se învârtă în jurul axului său firesc, iar acesta este viaţa duhovnicească. A pune roata obştii monahale pe un alt ax înseamnă a dispreţui cercarea lu¬mii vreme de două mii de ani şi a nimici monahismul.
41. Întreaga ierarhie bisericească sârbească a izvorât din Sfântul Munte. La înnoirea ierarhiei, privi¬rea trebuie îndreptată mai înainte de tot şi de toate spre vieţuitorii mănăstirilor, şi anume la cei ce au trecut prin orânduirea călugărească, fie (mai întâi) în Sfântul Mun¬te, fie într-una din mănăstirile din patrie, ce ţin rânduiala Sfântului Sava, aşa cum am pomenit şi mai înainte.
42. Ierarhii nevoitori şi ierarhii cărturari, aşa se pot numi ierarhii după rânduiala Sfântului Sava şi epi¬scopii zilelor noastre. Nevoinţa şi cărţile, şcoala mănăsti¬rească a nevoinţei trăite, îndelung supunerea trăită a du¬hului şi a vieţii sau şcoala lumească a diplomelor şi lucră¬rilor literare. Că aceşti din urmă ierarhi cărturari se află mai jos decât acei episcopi nevoitori e de prisos a şi vorbi.
43. Călugării nevoitori, în majoritatea cazurilor, au fost duşi cu sila şi au fost puşi pe scaune arhiereşti.
158
Şi aceştia ajungeau cei mai buni păstori ai Biseri¬cii lui Hristos. La alegerea episcopilor trebuie îndepăr¬tată chiar şi pedepsită orice agitaţie personală, mijlocită sau nemijlocită.
44. A împiedica pe cei făloşi şi pe cei băgăcioşi, ar trebui să fie regulă în alegerea episcopilor. Făloşii sunt aceia care cel mai mult pun preţ pe diplome şcolare şi pe carte, dar nu au şcoala nevoinţei (căci dacă ar avea-o pe aceasta nu ar fi cuprinşi de mândrie). Băgăcioşii sunt ace¬ia care poftesc la cinul arhieresc nu pentru viaţa cereas¬că, ci pentru cea pământească. De aceea trebuie cercetată credinţa lor, căci omul credincios e departe de mândrie şi de îndrăzneală precum Răsăritul de Apus.
45. Cum trebuie să fie episcopul este înfăţişat într-un cuvânt al Domnului: „Păstorul cel bun îşi pune su¬fletul său pentru oi”, Ioan 10,11 şi este întrupat în însăşi pilda lui Hristos. Încă pilde ai adevăraţilor păstori sunt şi apostolii, şi toţi sfinţii, ierarhii şi preoţii de-a lungul a do¬uăzeci de veacuri. Iar alte pilde se găsesc în epistolele apos¬tolice cf. Timotei 3,1; 2 Timotei 1,7 şi în sfaturile sfinţilor. Atât de multe au fost zise şi arătate până acum, încât ori¬ce alt cuvânt nou este netrebuincios. Nu trebuie nici adă¬ugat, nici scos ceva, ci numai împlinit, adică: aceia trebu¬ie luaţi drept măsură şi spre acele înălţimi trebuie mers.
46. Pentru că vremurile primilor apostoli au trecut, chemarea apostolilor este acum cuprinsă în chemarea
159
episcopilor. Episcopul este mai înainte de toate du¬hovnic şi întotdeauna duhovnic, dar nu duhovnic ostaş, ci duhovnic conducător de oaste, împărat şi preot al lui Dumnezeu şi al Tatălui, cf. Apocalipsa 1, 6 El este pen¬tru poporul său tuturor toate, după cuvântul Apostolu¬lui. El a sfârşit instrucţia şi a păşit pe câmpul de luptă. Este medic, dar nu medic ce cercetează şi încearcă me¬dicamente în laboratoare, ci medic iscusit la care vincei bolnavi şi care se duce la cei bolnavi. El vindecă prin ru¬găciune pe toţi cei ce au căutat în zadar leac la doctori.
47. Popoarele ortodoxe s-au obişnuit să vadă în episcopii lor viteji ai adevărului, ai milosteniei şi ai dreptăţii. Primul episcop în istoria Bisericii, Sfântul Iacov, a murit pentru adevăr. Episcopul are gură pentru a vesti vestea cea bună a lui Hristos, iar mâini pentru a binecuvânta şi a da milostenie. Acestea trei se aşteaptă de la el: să propovăduiască, să binecuvânteze şi să dăru¬iască. Şi încă în cele din urmă să păzească dreptatea de nedreptate. De astfel de pilde este plină istoria Bisericii, pilde asemenea Sfântului Nicolae şi Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Filip al Moscovei, cunoscuţi ca arătă¬tori în lumina zilei ai împăraţilor şi judecătorilor lumeşti.
48. Când un popor se îmbogăţeşte peste măsură, el se predă desfătărilor, iar bogăţia şi desfătarea în¬tunecă vederea lui Dumnezeu şi îngroaşă inima pentru o mai subţire luare aminte a lumii de deasupra simţuri¬lor; atunci el nu-şi ascultă păstorii duhovniceşti, ci numai
160
pe cârmuitorii lumeşti. Cu alte cuvinte, când popo¬rul se îmbogăţeşte peste măsură, atunci şi piere, iar când piere, atunci se ţine de păstorii săi duhovniceşti, de episcopi şi de preoţi ca să-l sprijine şi să-l ajute să nu piară. Episcopii sârbi şi greci de mai multe ori în istorie au fost nevoiţi să poarte şi povara împărătească.
49. Nevoia e nevoie. De nevoie mitropoliţii Muntenegrului au fost vreme de trei sute de ani conducă¬torii Muntenegrului, adică purtători şi ai puterii preoţeşti şi a celei împărăteşti. Însă când nu e nevoie, când poporul drept credincios trăieşte în statul său neatârnat, nu este bine ca episcopul să se îndeletnicească cu orice treabă a poporului, în afară de cele poruncite de Evanghelie şi de canoane. Este păgubitor pentru Biserică ca episcopul să se afle în fruntea treburilor de stat politice, financiare sau militare. La început poate părea folositor, dar în cele din urmă se va dovedi primejdios.
50. Fie ca locuinţa episcopului să nu fie numită Curte, precum a intrat în unele locuri în obicei din lu¬mea neortodoxă, ci casă precum este numită în Sfânta Scriptură, cf. 1 Timotei 3, 4-5 sau Conac. În Balcanii or¬todocşi, casa episcopului se numeşte Conac sau mai bine spus: Conac vlădicesc. Curţi se numesc locuinţele înaltei aristocraţii lumeşti. Numai acest cuvânt în sine creează îndepărtare între viaţa Curţii şi cea a poporului. Nu tre¬buie să fie o astfel de îndepărtare între păstorul duhov¬nicesc şi popor.
161
51. Rânduirea Conacului vlădicesc se cuvine să se deosebească prin modestie şi seriozitate de celelal¬te case lumeşti. Întreaga atmosferă trebuie să fie de ru¬găciune. Viaţa în Conac să fie mai degrabă mănăstireas¬că decât boierească. Prin asta e îndeajuns spus aşa că nu trebuie să intrăm în chestiunea celor ce slujesc în Conac, audienţelor, primirii oaspeţilor şi altele.
52. Această chestiune a locuinţei episcopului îşi află lămurirea cel mai uşor acolo unde, în apropierea Scaunului episcopal, se află mănăstirea. În acest caz, epi¬scopul locuieşte în mănăstire, iar în oraş se duce din când în când cu treburi sau după nevoie. Mai este un mijloc cu putinţă şi anume ca Conacul vlădicesc să fie proprie¬tate, metocul unei mănăstiri din acea eparhie (precum în Kralievo). Atunci Conacul vlădicesc este o mică mănăs¬tire cu doi, trei fraţi de la mănăstire, iar egumenul acelei mici mănăstiri este însuşi episcopul. Asta uşurează epi¬scopului să săvârşească pravila călugărească.
53. Ceea ce s-a spus despre episcop este în mare parte la Ttfel pentru preoţi. Luminătorii poporului sunt preo¬ţii şi ieromonahii; monahii cu pilda lor de credinţă, postire, rugăciune şi curăţie, iar preoţii şi cu pilda, şi cu cuvân¬tul. Faceţi şi învăţaţi, cf. Matei 5,19 zice Domnul. Lucra¬rea e pusă înaintea învăţăturii, pilda înaintea cuvântului.
54. Poporul sârb recunoaşte numai ştiinţa dumnezeiască drept adevărată ştiinţă; de ştiinţa lumească
162
are nevoie doar ca o deprindere, aşa şi de învăţătorii lu¬meşti, nu ca nişte învăţători, ci ca îndrumători ai deprinderilor. Adevăratul învăţător este numai preotul. El este purtătorul şi vestitorul ştiinţei celei sfinte, cunoaşterii ne¬greşite, înţelepciunii vieţii, a rânduielii purtării, el este calea mântuirii. Preotul trebuie să fie conştient de sfin¬ţenia cinului său în ochii poporului, şi de împlinirea lu¬crării şi responsabilităţii sale.
55. Aşa cum credinţa ortodoxă este singura şcoală de care a ştiut şi de care ştie poporul sârb, aşa este fi¬resc că preoţii sârbi au fost şi că trebuie să fie întotdeau¬na recunoscuţi ca luminători ai poporului. Ceea ce în vremea din urmă a istoriei sârbilor şi popoarelor slave din sud a fost numit luminare nu este în fapt deloc lu¬minare, ci deprinderea scrisului, cititului, socotitului şi tinerii, care au minte, a informaţiilor adunate din viaţa omenească şi din natură.
56. Luminarea unui om sau a unui popor, sau a întregii omeniri se poate face numai prin Hristos şi prin ştiinţa lui Hristos. Cu nimeni altcineva. Cu nimic altce¬va. Un om de stat ortodox trebuie să fie pătruns de acest lucru. În acest fel un popor luminat va fi puternic, sănă¬tos, îndelungat în zile, într-un suflet, mulţumit, vrednic de orice bine, destoinic la muncă, destoinic la război. Un astfel de popor va trece peste toate problemele sociale şi economice fără chinuri şi fără tulburări, fără răutăţi din partea vecinilor şi fără certuri între partide.
163
57. Până acum doar Biserica a luminat. Pe măsură ce şcolile se înmulţeau, despărţite de Biserică, cu atât mai puţin ele se puteau numi instituţii de luminare şi cu atât truda preoţilor de luminare a trebuit să fie mai mare şi mai actuală. Dacă omul de stat ortodox ar fi in¬suflat de duhul lui Dumnezeu şi ar dori să facă din şco¬li vetre pentru luminarea poporului, atunci, mai presus de toate, ar trebui să fie limpede următoarele: preotul şi învăţătorul trebuie să aibă aceeaşi şcoală, aceeaşi educa¬ţie, aceeaşi convingere, acelaşi duh.
58. Dacă omul de stat ortodox ajunge să pună în practică acest model, ca Biserica şi şcolile să aibă acelaşi ţel, în popor, legat de luminare, şi ca preotul şi învăţăto¬rul să respire unul şi acelaşi duh, având aceeaşi purtare de grijă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa poporului, atunci se poate aştepta că poporul va fi într-un suflet, iar statul va avea negreşit binecuvântarea lui Dumnezeu. În cazul în care rămâne dezbinare între Biserică şi şcoală, dezbi¬nare ce a creat dezbinarea în sufletul poporului deoa¬rece din Biserică se îndruma către o cale, iar din şcoală către alta, în acest caz spunem că toată truda oamenilor de stat să facă un popor mulţumit, iar statul să fie stabil va fi în zadar.
59. Nici preotul, nici episcopul nu se cuvine să fie funcţionar al statului cu ranguri, prime, avansări. Bi¬rocraţia e un rău mai mare pentru Biserică decât pentru stat. Şi preotul şi episcopul se vor întreţine de către popor.
164
Întreţinerea preoţilor de-a lungul veacurilor istoriei creştine a fost felurită. Din cele mai vechi timpuri au fost două surse de întreţinere: plata pentru slujbele făcute şi veniturile din ctitoriile şi daniile oamenilor.
60. Întreţinerea preoţilor în vremurile noastre a fost separată de întreţinerea bisericilor. Aşa că erau cazuri în care biserica era bogată, iar preotul sărac şi invers. Cel mai bine este ca cele două să fie unite într-una cum este cazul Bisericii ortodoxe sârbe din America. Eforul va înca¬sa banii pe slujbele bisericeşti după cum hotărăşte consi¬liul parohial sau consiliul eparhial. Din bani încasaţi după slujba făcută o parte vor fi daţi bisericii şi o alta parohu¬lui. Pe lângă asta, ca o altă sursă de venit pentru biserică sunt testamentele, daniile şi darurile creştinilor înstăriţi.
62. Grija şi buna chivernisire pentru moşiile bisericeşti preotul trebuie să le lase în seama eforului. Pen¬tru preot cel mai bine este să se lase cu totul lucrării du¬hovniceşti, să se nevoiască cu totul într-o trudă apostoli¬că pentru turma lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată.
63. În Consiliile sau Adunările ce se îngrijesc de treburile juridice, administrative, contabile şi alte treburi de natură materială ale Bisericii, trebuie îngădu¬ite şi acele femei care îşi arată deschis râvna şi dragos¬tea pentru lăcaşele sfinte ale lui Dumnezeu. Când ace¬le Femei Mironosiţe puteau merge împreună cu Aposto¬lii după Hristos şi să slujească Domnului lor, atunci şi în
165
vremurile noastre femei evlavioase pot fi în Consilii şi sluji aceluiaşi Domn.
64. E nevoie cât mai mult a folosi femeile în slujba Bisericii. De aceea este de trebuinţă a se educa cinul diaconiţelor precum era în primele veacuri ale creştinis¬mului. Multe din acele diaconiţe de demult au intrat în Sinaxarele ortodoxe ca Olimpiada, Mironosiţa Tatiana, Preacuvioasa Xenia, Dreapta Dionisia mama Sfântului Eftimie cel Mare şi multe altele. Din scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Olimpiada, diaconiţa Bisericii ce¬lei mari din Constantinopol, se vede cât de mult preţu¬ia acest sfânt părinte slujirea pentru biserică a unei dia¬coniţe. Tot ce e bun, cu ajutorul lui Dumnezeu, se poate împlini. Tot ceea ce odată a fost folositor Bisericii se poa¬te, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, înnoi sau restabili.
65. Pentru întreţinerea Bisericii şi a şcolii şi pentru întreţinerea preoţilor, învăţătorilor şi psalţilor pre¬cum şi pentru ajutorarea săracilor Biserica are nevoie de danii. De aceea şi preotul, şi tot clerul bisericesc va năzui să se reînnoiască, să se întărească vechiul duh ctitoricesc la poporul sârb. Fiecare în ţinutul lui. Trebuie mai cu seamă sfătuiţi oamenii înstăriţi dintr-o parohie, care au adunat mai multe bunuri decât au nevoie, să facă da¬nii pentru suflet.
66. Daniile pot fi făcute pentru cei vii sau pentru cei adormiţi; şi în numele celor vii şi în numele celor
166
adormiţi. Fie că sunt danii în bunuri mobile sau imobile, ele trebuie folosite cu cea mai mare băgare de seamă şi numai pentru împlinirea dorinţei ctitorului.
67. Dacă cineva doreşte să ridice o biserică (de mir), ca să-i fie spre pomenire, fie pentru cei vii, ori pentru cei adormiţi, se cuvine să asigure şi un venit constant pen¬tru întreţinerea ei. aşa făceau şi toţi vechii ctitori sârbi. Căci a ridica biserica şi a o lăsa fără niciun venit, pentru reparaţii, pentru răsplătirea preoţilor bisericii şi pentru pâinea săracilor, ar semăna mai degrabă a slavă deşar¬tă. O biserică ctitorită trebuie să mângâie, să uşureze, să facă minuni, să înveselească, şi toate acestea spre pome¬nirea ctitorului şi spre mântuirea sufletului său şi al în¬tregului neam al său.
68. De ce până acum ţăranul sârb făcea danii mai degrabă mănăstirii decât parohiei? Pentru că socotea mănăstirea ca un lăcaş mai sfânt din pricina mai desei slujiri, rugăciunilor mai lungi, din pricina minunilor în¬tâmplate sau chiar din pricina vechimii lor. Când biseri¬cile parohiale vor ajunge vetre mai fierbinţi de rugăciu¬ne, asemenea mănăstirilor, vor fi danii şi pentru ele; mai ales când poporul va vedea că daniile către biserică se vor duce şi spre luminare şi pentru ajutorarea săracilor.
69. Adevăratul sârb este omul realităţii. Din tinereţe, sârbul se uită la moarte ca la o realitate inevitabilă, îşi aşteaptă moartea. Oamenii nerealişti şi fantezişti nu se
167
gândesc la moartea lor până când nu aud pe hol şoaptele medicului cum că nu mai e leac pentru ei. Şi tocmai pentru că sârbul, ca om al realităţii, mereu se gândeşte la despăr¬ţirea de această lume, el vrea, după pilda celor mai mari şi mai buni înaintaşi ai săi să lase o amintire plăcută în aceas¬tă lume pe care trebuie să o părăsească. Nu din slavă deşartă doreşte să lase pe pământ o amintire bună, căci slava deşartă nu este o realitate, ci ca să îndemne sau să-i îndato¬reze pe oamenii ce rămân să se roage lui Dumnezeu pen¬tru el, care pleacă pe lumea cealaltă, unde fiecare primeş¬te plată pentru faptele sale de la dreptul Judecător Hristos.
70. Ctitoriile sunt insuflate de credinţă puternică şi de dreaptă cercare. Unde e credinţă slabă şi unde cercarea duhovnicească este adormită, acolo nu este nici obiceiul creştinesc al ctitoriilor şi daniilor. aşa se întâmplă la popoarele eretice. Şi când cineva dintre eretici (sau chiar dintre necredincioşi) lasă toată averea spre tot felul de binefaceri, nu face aceasta pentru Dumnezeu şi pentru sufletul său, ci din „umanism.” El lasă din „umanism” ceea ce oricum prin moarte trebuie să lase. Căci îndată ce moare se desparte de averea şi averea se desparte de el.
71. Nu este aşa la sârbii ortodocşi. Sârbul nu lasă nimănui nimic din vreun „umanism” înceţoşat, ci ceea ce face, face pentru Dumnezeu şi pentru sufletul său sau al părinţilor, rudelor sau prietenilor. El nu doreşte să facă „instituţii de binefacere”, ci danii şi ctitorii pentru suflet adică o faptă pentru suflet.
168
72. Am pomenit despre cercarea duhovnicească. De-a lungul veacurilor dania este îndreptăţită prin cer¬carea duhovnicească a fiecăruia în parte sau a mai multo¬ra, sau a întregului popor. Acea lume de dincolo singură mărturiseşte pentru sine. Ctitorii s-au arătat oameni din acea lume. Ctitoriile lor au ajutat la mântuirea lor, iar uno¬ra şi spre luminare. Poporul sârb are o bogată experienţă în aceea că ctitoriile sunt plăcute lui Dumnezeu şi sfinţi¬lor lui Dumnezeu. De aceea pentru sârb omul realităţii veşnice daniile sunt un folos dovedit şi o datorie plăcută.
73. Când se cercetează cu de-amănuntul daniile sârbeşti vor ieşi la iveală următoarele: mai întâi că sârbii, prin daniile lor, au întrecut toate celelalte popoa¬re ortodoxe, şi apoi că daniile vor putea deveni, precum odinioară, principalele bunuri pentru sprijinirea Biseri¬cii, luminării duhovniceşti şi săracilor. Căpeteniile bise¬riceşti şi administraţia bisericească se cuvine să fie con-ştiente de aceste realităţi. Iar când este vorba de întoar¬cere la modelul Sfântului Sava şi rânduiala bisericească a Sfântului Sava şi la acea luminare, atunci ei trebuie să lămurească aceste lucruri şi poporului, şi căpeteniilor poporului. Altfel aceste cuvinte mari care acum se folo¬sesc la toate ocaziile, precum nişte slogane zburătoare, ori vor rămâne fără conţinut, ori se vor lipi ca o cunoscu¬tă marcă negustorească pe o mincinoasă marfă străină.
74. Guvernul sau omul de stat sârb trebuie să fie nespus de recunoscător lui Dumnezeu că în poporul
169
său nu are de-a face cu o biserică clericalistă şi internaţionalistă. Dacă citeşte istoria statelor europene din vea¬curile din urmă, mai cu seamă din veacul al 19-lea, când şeful internaţionalei clericaliste s-a numit pe sine stăpân absolut şi fără de greşeală al creştinătăţii, va vedea că cei mai mari oameni de stat ai Europei au avut parte de cele mai mari greutăţi din pricina unei astfel de bisericii în cadrul statului lor. Sfântul Sava a fost cel mai de seamă stâlp de sprijin al Ortodoxiei balcanice în lepădarea sis¬temului papal clerical-internaţionalist şi a rămas cel mai vădit simbol al împotrivirii îndreptate contra acestui sis¬tem nesănătos şi necreştin din partea bisericilor ortodo¬xe naţionale.
75. Toate bisericile ortodoxe din lume au dat şi dau semne ale dezaprobării clericalismului papalo-roman. Dar biserica sârbă de la Sfântul Sava încoace face un front luptător neînduplecat împotriva acestui cleri¬calism. Omul de stat sârb trebuie să ştie a deosebi prie¬tenii de duşmani iar când neştiutorii din jurul lui încep a vorbi despre clericalismul ortodox, să îi poată lămuri unde se află şi unde nu se află clericalismul. Iar din par¬tea acestor neştiutori, Sfântul Sava a primit multe şi mul¬te răni nemeritate.
76. Lupta împotriva unor astfel de neştiutori trebuie să se poarte întocmai ca şi cea împotriva clericalis¬mului. Căci acei neştiutori asemuiesc evlavia cu clerica¬lismul, şi pe cel care se roagă lui Dumnezeu şi prăznuieşte
170
pe sfântul ocrotitor al familiei sale îl numeşte „clericalist.” Lupta trebuie dusă pe căile Ortodoxiei, adică: acelor neştiutori întunecaţi le trebuie lămurit că adevărata evla¬vie exclude clericalismul, precum şi clericalismul adevă¬rata evlavie. Adevărata evlavie este desăvârşită în afara politicii, însă clericalismul este un sistem politic înteme¬iat pe o credinţă greşită şi pe o evlavie greşită.
77. Ceea ce de-a lungul veacurilor pentru călugărul şi pentru ţăranul sârb, purtătorii ortodoxiei anticlericaliste, a fost limpede precum Soarele, acum nu este lim¬pede doar intelectualilor sârbi infirmi duhovniceşte, care au fost şcoliţi în Apus, în ţările ce înfăţişează câmpul de luptă al ateismului şi clericalismului. Pe acest urât câmp de luptă între două neadevăruri, aceşti amărâţi balcanici nu au putut afla un al treilea lucru care să înfăţişeze ade¬vărul, adică ceva ce nu este nici clericalism, nici ateism, ci adevărata şi apostolica Biserică a lui Hristos, cu ştiin¬ţa curată, sfântă şi mântuitoare a mântuirii oamenilor.
78. Aceşti amărâţi au vărsat peste poporul sârb ca o otravă, mai cu seamă în vremea Iugoslaviei, că „toate credinţele sunt la fel”, că „credinţa e credinţă”, fie că-i una, ori că-i alta, fie creştină, fie evreiască, fie maho¬medană, iar bisericile nu le numeau biserici, ci „culte re¬ligioase.” Pentru această nemaipomenită ocară adusă lui Hristos şi Ortodoxiei, poporul sârb a plătit cu nemaipo¬menite pătimiri în cel de-Al Doilea Război Mondial. În¬şişi preoţii ori nu au putut, ori nu au ştiut să îndepărteze
171
acea ocară împotriva lui Hristos şi a Sfântului Sava, iar oamenii de stat sârbi (dacă au existat în acea vreme de dinaintea destrămării Iugoslaviei) ei înşişi au fost nişte sârbi blegi şi creştini neconvinşi, adică au fost doar for¬mal şi nominal sârbi şi creştini.,
79 . Viitorul om de stat sârb, dacă doreşte fericirea poporului său, trebuie cu toată puterea lui să ajute instituţiile bisericeşti şi toate întreprinderile ortodoxe aşa încât fiecare sârb, de la cel mai în vârstă, la cel mai tânăr să ştie a deosebi credinţa lui de celelalte credinţe, şi biserica lui de celelalte biserici, adică credinţa creştină de credinţele necreştine şi Biserica Ortodoxă de bisericile eretice şi rătăcite. Deosebirea este însuşirea judecăţii minţii fine. Doar omul fără judecata minţii poate spune: credinţa credinţă, biserica biserică, cum ar spune: tot una, apa apă, lemnul lemn, mineralul mineral, aerul aer, spre râsul întregii lumi sănătoase la minte.
80. Omul de stat sârb să se gândească ce ar fi dat nemţii, sau francezii, sau polonezii, sau cehii, sau ame¬ricanii ca să poată avea o biserică naţională creştină că¬reia să-i aparţină întregul popor. Să cerceteze încercările deznădăjduite şi nereuşite ale unora din popoarele sus pomenite de a se elibera de internaţionala clericalistă şi de a ajunge la biserica lor neatârnată şi naţională, adică să dobândească ceea ce Sfântul Sava a dobândit pentru poporul său în urmă cu mai bine de şapte sute de ani. Când se va gândi la acestea şi când le va cerceta, abia
172
atunci va putea preţui lucrarea Sfântului Sava. Atunci în genunchi va mulţumi lui Hristos Dumnezeu pentru că ni l-a dat pe Sfântul Sava, care singur a dus la bun sfâr¬şit jumătate din treburile, grijile şi chinurile fiecărui om de stat sârb de atunci şi până acum.
81. Toate cele spuse până acum, poporul sârb de-a lungul veacurilor le-a ştiut şi le-a ţinut cu bună ştiin¬ţă. Aşa-zisa lui „intelighenţie” ea însăşi descumpănită şi tulburată, l-a tulburat de-a lungul întregii jumătăţi a veacului al 19-lea şi a primelor decenii ale veacului al 20lea; niciodată aşa de neruşinat, nebunesc şi fără de min¬te ca după Primul Război Mondial în statul Iugoslav. În acest stat, conştiinţa religioasă a oamenilor de stat sârbi a fost cu totul întunecată. Când am primit de la Dumne-zeu cel mai mare stat din istoria noastră, am fost cel mai departe de Dumnezeu. Când în ochii noştri am fost cei mai mari, în ochii Sfintelor Ceruri am fost cei mai mici din toată istoria noastră.
82. De ce unii sârbi se leapădă de dreapta credinţă? Din două pricini: mai întâi că nu ştiu ce e dreap¬ta credinţă şi a doua că Ortodoxia li se pare prea grea cu cerinţele sale, adică cu postul, rugăciunea, rânduiala, mi¬lostenia şi curăţia vieţii. Căci toate celelalte credinţe din lume sunt mai uşoare decât Ortodoxia. Calea Ortodoxiei e cea mai grea, dar şi cea mai slăvită. Cine cugetă la sla¬vă dispreţuieşte greutăţile. Cine însă se gândeşte la gre¬utăţi, dispreţuieşte slava.
173
83. Omul de stat sârb trebuie să ştie următoarele: când iubitorii de plăceri şi nelegiuiţii sultani turci pu¬teau ţine ramadamul, adică postul în timpul zilei, vre¬me de treizeci de zile, cum creştinii ortodocşi nu ştiu şi nu pot ţine posturile lor rânduite care, chiar dacă sunt mai multe, nu sunt aşa de fără de minte de aspre precum ramadamul musulman. Fără post nu este apropiere de Dumnezeu, nu este curăţire, nu este îndreptare, nu este mântuire. Aceasta păgânii simţeau cu conştiinţa şi fără descoperire, dar noi, creştinii, ştim aceasta prin desco¬perire. Ascultă şi adu-ţi aminte! Iar câte se poate agonisi prin post şi ce foloase materiale şi medicale aduce pos¬tul, fiece om de stat poate socoti.
84. Încă mai trebuie omul de stat sârb să ştie şi aceasta: când Biserica Ortodoxă prin mădularele ei cere cu hotărâre de la popor să se teamă de Dumnezeu, ca copii să-i cinstească pe părinţi, să nu fie ucideri, să se fereas¬că de preacurvia cea ruşinoasă, să nu înşele, să nu mintă şi pună mărturie mincinoasă, nici măcar să nu pofteas¬că la cele străine, d-apăi să le şi răpească atunci omul de stat ajunge înaripat precum un viteaz şi toate celelal¬te îi vor fi uşoare.
85. Dragostei totul îi este uşor. Datoriei totul îi este greu. Hristos a propovăduit dragostea şi nu da¬toria. Nicicând datoria nu poate înlocui dragostea. Ni¬ciodată! Şi nicicând dragostea nu poate fi rodul datoriei, în stat totul se întemeiază pe datorie, în Biserică totul se
174
întemeiază pe dragoste. Dacă Biserica creşte oamenii în dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, atunci cetăţenii vor împlini cu mai mare conştiinţă datoriile faţă de stat. Unde e adânc înrădăcinată dragostea de Dumnezeu şi dragostea frăţească, acolo creşte şi dragostea de neam.
86. Când un popor este bine deprins cu credinţa în Hristos şi începe a se conduce după Legea lui Dum¬nezeu, atunci se împuţinează judecătoriile şi temniţele, se împuţinează tristeţea şi mâhnirea în popor, se împu¬ţinează grijile omului de stat şi vistieria statului. Aşadar este limpede pentru toţi cei care cercetează acest subiect că pentru stat, pentru pace, pentru rânduială şi bunăs¬tare şi pentru mulţumirea cetăţenilor nimic nu este mai folositor decât Biserica.
87. Nimic din lume nu poate lua locul Bisericii. Căci Biserica este vistieria bunurilor neîndoielnice şi veş¬nice, vistieria adevărului şi înţelepciunii dumnezeieşti, vistieria cuvintelor şi poruncilor lui Dumnezeu. Singură Biserica lui Hristos ştie limpede obârşia omului şi rostul vieţii omeneşti. Nimeni altcineva din univers nu ştie şi nici nu poate şti asta. Căci aceasta nu se poate dobândi prin trudă, ci se primeşte în dar de la Dumnezeu. Iar când un popor ştie obârşia sa de la Dumnezeu, când îşi cunoaşte rostul vieţii pe pământ şi rostul veşnic în Ceruri şi încă, fără îndoieli, când îşi îndreaptă paşii pe calea Domnului şi toată purtarea după poruncile Domnului său, atunci uşor este să fii om de stat într-un astfel de popor.
175
88. Fie ca omul de stat sârb să se înveţe după pilda altora. Să ia aminte la statele apusene care din pri¬cina neînţelegerii cu o biserică eretică şi stricată, au lepă¬dat cu totul Biserica şi au încercat să înlocuiască Biserica cu una şi cu alta. Au vrut să înlocuiască credinţa cu ştiinţa, tainele creştine cu filosofia, pe Hristos cu înţelep¬ţii lumii, Legea lui Dumnezeu cu legea parlamentului, morala Evangheliei cu morala scrisă la repezeală cu cer¬neală (în vreme ce Hristos cu însuşi sângele Său a scris morala şi chipul purtării urmaşilor Săi), Biserica cu aso¬ciaţiile secrete mistificatoare sau cu asociaţiile publice umanitare. Toate acestea au fost fără ca Cerul să ia parte. Toate acestea au fost fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea toate au fost nimicite şi s-au prefăcut în cenu¬şă tocmai în zilele noastre. Şi statele apusene, fără o bi¬serică sănătoasă, stau astăzi deasupra dărâmăturilor tu¬turor acelor instituţii şi tuturor teoriilor cu care au vrut să înlocuiască Biserica.
89. Faptul că statul va ajuta material clerul şi aşezămintele bisericeşti nu este cel mai mare ajutor pen¬tru Biserică. Mult mai mare ajutor este înţelegerea şi bu¬năvoinţa. Am trăit o perioadă întunecată a relaţiilor în¬tre stat şi Biserică în care Statul dădea un însemnat aju¬tor material Bisericii, dar nici oamenilor de stat, nici co¬piilor lor nu le păsa de Biserică, nu se rugau lui Dumne¬zeu, nu prăznuiau praznicele, nu ţineau posturile şi nici nu se împărtăşeau. Şi toate acestea nu erau ascunse de popor. Şi toate acestea înrâureau smintitor poporul. Oamenii
176
din popor se întrebau ironic: de ce oamenii de stat fără credinţă ajută credinţa?
90. Răspunsul: Deoarece nu gândesc nici cu mintea lor, nici cu mintea norodului, ci ceea ce văd la po¬poarele eretice apusene aceea fac şi poporului lor. Îndea¬juns şi prea mult este poporului sârb cu aceşti oameni de stat maimuţă; este vremea ca acest popor, chinuit pentru credinţa în Hristos, ca niciun alt popor european să do¬bândească oameni de stat după gândirea sa, după duhul său, după credinţa sa, după purtarea sa, după idealurile lui de veacuri şi sfintele lui tradiţii.
91. Tot sprijinul pe care un conducător sau un om de stat îl poate da Bisericii este să facă din casa sa casă a rugăciunii, sălaş al Duhului Sfânt al lui Dumne¬zeu. Să primească credinţa celui mai simplu ţăran, ca fi¬ind mai adevărată decât toate filosofiile europene, şi să împlinească Legea lui Dumnezeu ca un preot. Căci de la Dumnezeu prin Sfântul Apostol Ioan, văzătorul tainelor, nu a fost vestit numai împăraţilor şi preoţilor, ci tuturor adevăraţilor creştini: „Şi ne-au făcut împăraţi şi preoţi lui Dumnezeu şi Tatălui său.” Apocalipsa 1, 6 împărat înseamnă minte împărătească, preot înseamnă rugăciu¬ne. A gândi împărăteşte şi a se ruga preoţeşte iată legea mântuirii pentru fiecare om botezat.
92. Când îşi încreştinează casa sa, omul de stat sârb va înmulţi astfel bucuria vieţii sale şi a casnicilor săi.
177
Atunci trebuie cu toată puterea să înrâurească asupra tu¬turor prietenilor săi, mai vârstnici sau mai tineri, şi asu¬pra celorlalţi funcţionari, şi asupra tuturor prietenilor şi cunoştinţelor, ca şi aceştia să-şi încreştineze casele. Mai limpede spus: omul de stat sârb trebuie să fie în acelaşi timp şi misionar al credinţei sfinte, şi al purtării sfinte, precum odinioară a fost Moise, iar în istoria noastră dom¬nitorii şi despoţii, şi boierii, şi boieroaicele. Fie ca prima şi cea mai însemnată îndatorire să fie întoarcerea aşa-zisei intelighenţii sârbeşti spre credinţa în Hristos, spre Bise¬rica Ortodoxă şi spre popor. Căci ce poate fi mai de sea¬mă şi mai trebuincios când o caravană este condusă de oameni fără de minte decât a reda mintea conducătorilor, iar când în faţă merg cei orbi, să le deschizi ochii pentru a vedea încotro merg şi încotro duc poporul.
93. Când omul de stat va ajuta lucrarea preotului şi preotul va ajuta lucrarea omului de stat. Pentru po¬por şi pentru luminarea poporului cu credinţa lui Hristos este de ajuns preotul; pentru intelighenţie este nevoie de ajutorul omului de stat. Însă omul de stat evlavios şi ru¬gător poate nespus folosi şi massei poporului ca pildă dreptei şi bunei purtări. Căci sufletul poporului este mai simţitor şi mai ales decât sufletul acelora pe care „multe cărţi au izvodit din minte” şi care cu ochi privesc şi nu văd, şi care cu urechi ascultă şi nu aud şi nimic nu înţeleg.
94. Oare nu plătim cu toţii impozite? Oare nu mergem CU toţii la serviciu? Oare nu mergem cu toţii să slujim
178
în armată? Aşadar, dacă slujim cu toţii statului, cu to¬ţii trebuie să slujim şi Bisericii, şi încă şi mai mult, pen¬tru că Biserica se potriveşte sufletului, iar statul trupu¬lui omului. Vă întrebaţi cum vor putea sluji ofiţerii Bise¬ricii? învăţând ostaşii să nu înjure, să nu se îmbete şi să nu curvească, să nu tâlhărească şi să fure, ci să se teamă de Dumnezeu, să se preţuiască şi să se ajute unii pe al¬ţii. Iar negustorii? Ajutând Biserica şi hrănind pe cei să¬raci; ferindu-se de orice lux şi orice lucru de prisos; tră¬ind curat, în rugăciune şi în dreptate. Dar lucrătorii? Lo¬vind pământul cu fruntea şi rugându-se lui Dumnezeu pentru rege, pentru oamenii de stat, pentru preoţi, pen¬tru ostaşi, pentru negustori, pentru lucrători şi pentru toate popoarele ortodoxe.
95. Dumnezeu nu a îngăduit poporului sârb să fie coadă, ci cap. De aceea sârbii trebuie să gândească cu capul lor şi să-şi cinstească cele sfinte ale sale. În curând va veni vremea când preoţii sârbi nu se vor mai plânge că bisericile sunt goale. Când în stat va fi armată naţio¬nală şi educaţie creştină, atunci toate bisericile vor fi prea pline, încât mulţi vor trebui să stea afară. Căci învăţătorii şi profesorii îi vor duce pe copii la biserică să se roage lui Dumnezeu şi cu cântări să-L slăvească pe Dumnezeu. Şi atunci conducătorii armatei naţionale, caporalii, căpita¬nii şi coloneii vor veni la biserică cu pompă mare înso¬ţiţi de ostaşii lor şi de corurile militare. Asta va fi bucuria bătrânilor şi bătrânelor, bucuria preoţilor sârbi, bucuria Sfântului Sava şi a Serbiei lui celei cereşti.
179
96. Eu zic bucurie. Hristos e bucuria sârbilor. Şi Mai¬ca Domnului e bucuria sârbilor. Şi toţi sfinţii lui Dumnezeu şi bineplăcuţii lui sunt bucuria sârbilor. Este vremea ca sârbii să se bucure cu adevărat. De ajuns s-au întristat, destul au pătimit, şi au pătimit, ştiind sau neştiind, din pricina îndepărtării lor de Hristos şi de Biserica lui Hristos. Şi oştirea a fost îndepărtată, şi tineretul din şcoli şi funcţionarii, şi cărturarii, şi oamenii de stat. Vor veni zile când se vor umple bisericile pe pământul sâr-besc. Când corurile armatei şi corurile tinerilor vor slavoslovi pe Dumnezeu. Şi după dumnezeiasca slujbă se va tâlcui credinţa lui Dumnezeu poporului şi armatei, şi tineretului. Şi se vor cânta cântări evlavioase. Şi întreg poporul va cunoaşte bine credinţa sa. Şi toţi sârbii vor şti să citească cărţile bisericeşti şi să cânte cântări bisericeşti.
Astfel sârbul va trăi într-o bucurie duhovnicească traini¬că ce e de la Hristos şi pe care lumea nu o dă.
97. Când vor veni acele zile de bucurie după rugăciunile Sfântului Sava şi ale întregii Serbii celei cereşti, atunci sârbii până la unul vor şti să deosebeas¬că credinţa lor de toate celelalte credinţe şi Biserica lor de celelalte biserici. Şi niciun fel de propagandă nu va putea întoarce vreun sârb de la Ortodoxie. Atunci sâr¬bii nu se vor cununa cu femei neortodoxe, nici femeile sârbe nu se vor cununa cu neortodocşi sau de alt neam. Dă, Doamne, ca acele zile să vină cât mai curând! De ajuns atâta ruşine!
180
98. Legăturile bisericii sârbe cu celelalte biserici ortodoxe se cuvin să fie nu numai prieteneşti, ci şi fră¬ţeşti. Căci dacă deja este obiceiul ca bisericile răsăritene să se numească „biserici surori”, atunci acestei denumiri frumoase îi trebuie dat şi un conţinut pe măsură. Adică, dacă sunt surori să se iubească ca surorile şi ca surorile să se şi ajute. Şi în această privinţă omul de stat va trebui să mulţumească bisericii sale. Căci cu diplomaţia nu se poate obţine ceea ce se poate obţine prin Biserică.
99. Încă popoarele ortodoxe trebuie să se unească la o împreună lucrare. Iar această lucrare e îndoită: lăuntrică şi de dinafară. Lucrarea lăuntrică este lumină¬toare, iar cea de dinafară este apărătoare. Căpeteniile po¬porului, şi cele bisericeşti şi cele politice, nu trebuie să se plângă, ci să-şi cheltuiască toate puterile luminând popo¬rul cu credinţa în Hristos din dragoste pentru Hristos şi poporul lor. Această luminare îşi va atinge ţelul atunci când prin practică în viaţa de zi cu zi se va simţi duhul lui Hristos şi când Hristos va străluci prin fiecare suflet creştinesc în fiece neam. În lucrarea cea de dinafară se vor găsi împreună bisericile surori în fiecare clipă de sea¬mă, unde Ortodoxia va fi îmboldită de credinţele necreş¬tine sau de bisericile eretice.
100. Misionarismul printre păgâni este o lucrare binecuvântată. Misiunile marilor popoare au ră¬mas fără roade. Căci păgânii au văzut în spatele propovăduirii credinţei ceva ce nu are legătură cu nimic, şi anume
181
politica şi negustoria. Popoarele mai mici, care nu au niciun fel de ţeluri imperialiste pot transmite Evanghelia lui Hristos cu mai mult succes. Aşa şi bisericile mai mici în spatele cărora nu stă nicio putere pământească ameninţătoare. Biserica sârbească va trebui să se gândească şi la misionarismul printre păgâni, mai cu seamă în India, pentru că India este leagănul din vechime al poporului sârb. Nu doar să se gândească, ci să şi făptuiască. Trebu¬ie doar să se ferească de a intra în conflict cu alte misiuni ortodoxe din acele ţări. De aceea dinainte trebuie chib¬zuit a nu se ajunge la astfel de conflicte. Să nu se ajungă la sminteli, precum la misiunile ereticilor.
Toate cele ce am scris, le-am scris din dragoste pentru Biserica Serbiei şi pentru statul sâr¬besc, într-un cuvânt pentru neamul sârbesc. Căci acelaşi neam alcătuieşte şi biserica sârbească şi statul sârbesc. Nu numai din dragoste, ci şi din încredinţare că Pronia lui Dumnezeu a rânduit neamul sârbesc pentru mari lu¬crări. La această încredinţare poate ajunge oricine care cercetează marile linii ale istoriei sârbeşti, marile împli¬niri ale neamului sârbesc, marii şi măriţii sfinţi şi viteji şi mucenici ai săi, marile şi înfricoşatele lupte „pentru cinstita Cruce şi pentru libertatea de aur.” Călit şi cură¬ţat prin pătimiri, acest neam nu poate să fie la urma altor neamuri mai slabe şi mai necercate, ci trebuie să meargă pe calea sa rânduită de Dumnezeu.
182
Nu poate fi călăuză şi nici învăţător poporului sârb cel ce nu crede în marile îndatoriri ale po¬porului său, şi cel care la aceste îndatoriri cugetă cu în¬chipuirea lui în afara lui Hristos şi fără Hristos.
Fie ca Domnul Hristos să blagoslovească mucenicescul neam sârbesc pentru rugăciunile Sfântului Sava şi ale întregii Serbii celei cereşti, fie ca Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil care se cinstesc în Mănăstirea Voiloviţa, ctitoria Sfântului Despot Ştefan Lazarevici, să-l acopere cu aripile lor! Amin.
184
SUTA DE CAPETE DE LA KRAGUIEVAŢ PENTRU TINERI (1940)
1. Care este prima icoană a lui Dumnezeu pe pământ? Prima icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ este omul, Adam.
2. Care sunt cele două păcate de căpătâi ale lui Satan?
Primul păcat al său este mândria faţă de Ziditorul, iar al doilea este pizma faţă de Adam şi Eva din Rai.
3. Care este primul om care a murit pe pământ? Dreptul Abel ucis de fratele său Cain.
4. Când a intrat prima dată frica în oameni?
Atunci când au greşit. Dacă n-ar fi fost păcatul niciodată, n-ar fi niciodată nici frica în sufletul omului.
5. Care dintre urmaşii lui Adam a fost al doilea rău-făcător?
Primul a fost Cain, iar al doilea Lameh.
6. Care dintre oameni a trăit cel mai mult pe pământ? Mathusalem care a vieţuit 969 de ani.
7. De ce Dumnezeu a îngăduit Potopul peste oameni? Deoarece a văzut Domnul „că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele ini¬mii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele.” Facere 6,5
8. Ce animale nu a luat Noe în corabia sa?
Peştii şi toate celelalte animale care trăiesc în apă.
185
9. De unde oasele mamuţilor, ale elefanţilor, ale maimuţelor şi ale celorlalte animale din ţinuturile tro¬picale în ţările nordice? Precum şi scheletele animalelor po¬lare în ţinuturile calde?
Apa le-a adus din vremea Potopului.
10. Când au încercat oamenii pentru întâia oară în is¬torie să instaureze comunismul împotriva voinţei lui Dumnezeu?
Atunci când s-au apucat să construiască Turnul Babilonului, dar Dumnezeu le-a încurcat limbile şi i-a împr㺬tiat prin lume.
11. Care dintre fraţi s-au separat pentru prima dată fără ceartă şi supărare?
Avram şi Lot.
12. În ce constă cel mai mare merit al lui Avraam faţă de Dumnezeu?
în credinţă, în faptul că s-a încredinţat cuvântului lui Dumnezeu că urmaşii săi, după număr, vor fi precum stelele de pe cer, cu toate că el avea atunci o sută de ani iar soţia sa stearpă, Sara, nouăzeci de ani.
13. Cărui om răutatea fraţilor i-a adus o mare faimă şi cinste?
Iosif, pe care fraţii l-au vândut în Egipt iar apoi el i-a iz¬băvit de foamete. Pronia lui Dumnezeu.
186
14. Pe care om Dumnezeu l-a omorât din pricina malahiei?
Pe Onan.
15. De ce este spus că Melchisedec l-a blagoslovit pe Avram iar Iacob pe faraon?
Deoarece cel mai mare în faţa lui Dumnezeu îl binecu¬vântează pe cel mai mic.
16. Cine l-a osândit pe Moise la moarte, şi cine l-a izbăvit de moarte?
Faraon l-a osândit şi fiica faraonului l-a izbăvit. Pronia lui Dumnezeu.
17. De ce a poruncit Dumnezeu să I se închine întâi născuţii şi cei întâi născuţi din necuvântătoare şi prima roadă a pământului?
Pentru ca oamenii săîşi amintească de Domnul Dumnezeul lor şi să ştie că toţi născuţii şi toate roadele sunt de la Dânsul.
18. Este drept oare ca copiii să pătimească din pricina păcatelor părinţilor?
în natură vedem că atunci când pomul se strică de la ră¬dăcină, crengile se usucă şi frunzele se veştejesc. Aşadar să se păzească de păcat cei ce-şi iubesc copiii.
19. Ce spune Legea lui Moise legat de furt?
Cine fură un bou, să înapoieze cinci. Cine fură o oaie sau o capră, să înapoieze patru.
187
20. Dar în privinţa împreunării cu animalele?
Cine se împreunează cu animale să se ucidă.
21. Dar în privinţa celor mulţi care păcătuiesc?
Să nu te iei după cei mulţi în cele rele.
22. Dar cei care păcătuiesc cu părinţii lor?
Să fie ucişi.
23. Dar în privinţa adulterului?
■Să fie ucis.
24. Dar în privinţa vrăjitorilor?
Să fie ucişi, să fie acoperiţi cu pietre.
25. Dar dacă fiica preotului se spurcă cu o faptă desfrânată?
Să fie arsă.
26. Dar dacă cineva spurcă numele Domnului? Să fie ucis cu pietre.
27. Iar cine omoară un om?
Să fie ucis.
28. Cine s-a împotrivit cârmuirii lui Moise şi a fost lovită de Dumnezeu cu lepră?
Mariam, sora lui Moise.
188
29. Care împărat în răutatea sa a intrat în biserică şi a tămâiat cu cădelniţa asemenea preotului?
împăratul Osia. Şi în timp ce cădea „s-a ivit lepra pe frun¬tea lui.” 2 Cronici 26,19
30. Cum trebuie să răspundem ateilor care spun: Religia este opiu pentru popor?
Le trebuie dat următorul răspuns: Ateismul este ca le¬pra pentru oameni. Asta mărturiseşte pilda lui Miriam, sora lui Moise şi împăratul Osia, care îndată ce s-au îm¬potrivit Legii lui Dumnezeu, au şi fost cuprinşi de lepră.
31. Ce este urâciune în faţa lui Dumnezeu?
Femeia care poartă haine bărbăteşti şi bărbatul care se îmbracă în haine femeieşti.
32. Din pricina cărui păcat a nimicit Dumnezeu cele două oraşe, Sodoma şi Gomora?
Din pricina homosexualităţii, adică a sodomiei.
33. De ce Isus Navi a pierdut lupta în faţa cetăţii Gai şi toată oastea lui a pierit?
Din pricina păcatului unui singur ostaş care a făptuit o tâlhărie.
34. De ce poporul evreu adesea cădea în robie? Deoarece se lepăda de Dumnezeu şi slujea idolilor.
189
35. Cărei căpetenii a poruncit Dumnezeu să împuţineze armata sa de la treizeci de mii la trei sute de oameni, iar cu aceşti trei sute a biruit pe duşman? Ghedeon.
36. Cine a semănat sare?
Avimeleh, atunci când a nimicit oraşul Sihem, a semănat sare peste el.
37. Care judecător a făcut un legământ necugetat cu Dumnezeu?
Ieftaie înaintea unei lupte a făgăduit că va aduce ca jert¬fă pentru Dumnezeu pe cel dintâi din casa lui care îi va ieşi în întâmpinare. Şi când a ajuns acasă prima a ieşit fata lui. cf. Cartea Judecătorilor 11
38. Care noră a rămas până la sfârşit cu soacra sa, ca O văduvă, slujind-o ca pe o mamă?
Rut.
39. Care sterpe înaintate în vârsta au născut după Pronia lui Dumnezeu?
Sara l-a născut pe Isac, soţia lui Manoe l-a născut pe Samson. Ana lui Elkana l-a născut pe Samuil. Sunamiteancaa a născut un fiu după rugăciunea Prorocului Elisei. Elisabeta l-a născut pe Ioan Înainte-Mergătorul. Ana lui Ioachim a născut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
190
40. Cărui copil i s-a arătat în somn de trei ori glasul Domnului?
Lui Samuil.
41. Pe ce ţăran l-a înălţat Dumnezeu împărat iar apoi, din pricina samavolniciei, l-a lepădat?
Pe Saul.
42. Ce femeie a fost pedepsită de Dumnezeu să nu nască copii pentru că a râs de bărbatul ei că îl slă¬vea pe Dumnezeu?
Micol, soţia lui David.
43. Unde praştia ciobanului şi Dumnezeu s-au arătat mai puternici decât uriaşul înarmat?
în lupta tânărului David împotriva lui Goliath.
44. Care sunt cei doi trădători care s-au săvârşit prin sinucidere?
Ahitofel, trădătorul lui David şi Iuda, trădătorul lui Hristos.
45. Ce l-a scos din minţi pe preaînţeleptul împărat Solomon să îi greşească în faţa lui Dumnezeu?
Femeile.
46. Care om prin rugăciunile sale deschidea şi închidea cerul?
Sfântul Proroc Ilie.
191
47. Care împărăteasă a prigonit pe adevăraţii proroci ai lui Dumnezeu şi i-a ascultat pe cei mincinoşi şi îi tâlhărea pe cei sărmani încât Prorocul Ilie a prorocit că va fi sfâşiată de câini?
împărăteasa Izabela, soţia lui Ahav. Şi câinii au sfâşiat-o.
48. Care om nu s-a născut, dar a murit? Adam.
49. Care oameni s-au născut, dar n-au murit?
Enoh şi Ilie.
50. Cine a murit de două ori?
Lazăr.
51. Cine a murit şi apoi a înviat?
Domnul Iisus Hristos.
52. Cine a văzut oştile cereşti că stau de partea oştirii celor drepţi în vremea războiului?
Prorocul Elisei şi sluga sa Ghieezi.
53. Al cui fiu a murit pe ţarină, al cărui tată a răpit acea ţarină de la sărmani?
Ioram, fiul lui Ahab pe ţarina răpită de la Nabot.
54. Care împărat a fost împresurat de mari oştiri vrăju maşe şi a poruncit ca întregul popor să postească
192
şi în rugăciune a strigat către Dumnezeu pentru ajutor încât a nimicit acele oştiri.
împăratul Iosafat.
55. Care preot, după porunca împăratului, a fost ucis —pentru că a strigat împotriva împăratului şi po¬porului: „Pentru ce călcaţi poruncile Domnului? Nu veţi propăşi, fiindcă voi aţi părăsit pe Domnul şi El vă va pă¬răsi pe voi.”? 2 Cronici 24, 20
Zaharia, fiul lui Iehoiada a fost ucis la intrarea în templu la porunca împăratului Ioaş.
56. Ce s-a întâmplat cu împăratul Ioaş care a poruncit să fie ucis dreptul Zaharia?
A pierdut un război şi s-a îmbolnăvit, iar slugile sale l-au omorât în somn.
57. Cărui bolnav i s-a spus că va muri, iar el a plâns Ttşi a strigat către Dumnezeu să-i lungească zilele şi încă l-a rugat pe Prorocul Isaia să se roage lui Dumne¬zeu pentru el să se însănătoşească?
împăratul Iezechia căruia Dumnezeu i-a prelungit viaţa încă cincisprezece ani.
58. Care căpetenie a poporului a oprit israelitenilor să se căsătorească cu femei străine?
Ezdra. şi cei care erau căsătoriţi cu femei străine au fost alungaţi.
193
59. Care om a rămas credincios lui Dumnezeu atunci când satana l-a ispitit şi atunci când a pierdut totul afară de suflet şi când a fost dispreţuit de toţi?
Dreptul Iov.
60. Care carte din Sfânta Scriptură este cea mai mare carte de rugăciune?
Cartea Psalmilor.
61. Care carte din lume este cea mai puternică judecată şi osândă împotriva poporului evreu?
Cea pe care însuşi evreii au scris-o vechiul Legământ.
62. Pe ce proroc evreii l-au tăiat cu fierăstrăul?
Pe Isaia.
63. Şi pe care l-au omorât cu pietre?
Pe Ieremia.
64. Care proroc a prorocit că fecioara va naşte pe Mesia şi că-I va da nume Emanuil, care va să zică Cu noi este Dumnezeu?
Isaia.
65. Care om a venit în lume şi fără tată şi fără mamă? Adam.
66. Cine s-a născut din tată fără mamă şi cine s-a născut din mamă, fără tată?
194
Fiul lui Dumnezeu în veşnicie S-a născut din tată, fără mamă, iar în vremelnicie, ca Mântuitor al lumii, din mamă, fără tată.
✓67. A cui naştere a vestit Arhanghelul Gavriil tatălui său, iar cui a vestit mamei sale?
Naşterea lui Ioan înaintemergătorul a vestit-o tatălui zaharia, iar naşterea Mântuitorului a vestit mamei fe¬cioara Maria.
68. De ce este scris în Evanghelie că Domnul Iisus a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi?
Pentru că Pronia lui Dumnezeu a avut în vedere postul musulmanilor care se referă doar la zile, nu şi la nopţi.
✓69. În ce feluri S-a arătat Duhul Sfânt potrivit Evangheliilor?
în chipul porumbelului în Iordan şi în chipul limbilor de foc la Cincizecime. Curăţie şi putere.
70. De câte ori s-a auzit glasul Tatălui spre adeverirea Fiului?
La Botez s-a auzit glasul: „Acesta este Fiul Meu cel iu¬bit întru care am binevoit.” Matei 3, 17 La Schimbarea la Faţă: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am bine¬voit; pe Acesta ascultaţi-L.” Matei 17, 5 A treia oară s-a auzit atunci când Iisus Se ruga: „Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi.” Ioan 12, 28
195
71. Care e prima uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Zdrobirea sau simţirea şi mărturisirea nimicniciei tale în faţa lui Dumnezeu care este potrivnică îngâmfării.
72. Care este a doua uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Plânsul care este potrivnic desfătărilor înşelătoare.
73. Care este a treia uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Blândeţea care este potrivnică trufiei şi încrederii în sine.
74. Care este a patra uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
înfometarea şi însetarea pentru dreptatea lui Dumne¬zeu care este potrivnică nedreptăţii omeneşti.
75. Care este a cincea uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Milosârdia care este potrivnică iubirii de sine şi asprimii.
76. Care este a şasea uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Curăţia inimii care este potrivnică desfrânării.
77. Care este a şaptea uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
196
Facerea de pace care este potrivnică certurilor şi răz¬boiului.
78. Care este a opta uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
îndurarea cu răbdare a prigonirii pentru dreptatea lui Dumnezeu.
79. Care este a noua uşă pentru a intra în împărăţia Cerurilor?
Îndurarea ruşinii şi clevetirilor pentru Hristos.
80. Care au fost primii oameni de ştiinţă care s-au închinat Domnului Iisus Hristos?
Astrologii înţelepţii din Răsărit.
81. Care au fost primii mucenici pentru Hristos?
Pruncii din Bethleem cei paisprezece mii prăznuiţi pe data de 29 decembrie.
82. Cu ce se izgonesc duhurile rele din cei îndrăciţi? Cu post şi rugăciune.
83. Despre care oraşe a prorocit Hristos că vor fi nimicite din pricina nepocăinţei?
Horazin, Betsaida şi Capernaum. Astăzi abia dacă se mai zăresc urmele unde odată au fost aceste aşezări.
197
84. Ce a prorocit Domnul Apostolului Petru?
Că se va lepăda de Domnul său de trei ori înainte să cânte cocoşul. Ceea ce s-a şi întâmplat.
85. De ce Domnul după învierea Sa l-a întrebat de trei O ori pe Petru: „Mă iubeşti?”
Pentru că Petru de trei ori s-a lepădat de El.
86. Ce a prorocit Domnul lui Iuda?
Că va fi trădător.
87. Ce le-a prorocit Domnul Apostolilor Săi?
Că vor fi prigoniţi, duşi în faţa judecătorilor, bat¬jocoriţi, înjosiţi şi omorâţi. Toate acestea s-au şi petrecut.
88. Ce a prorocit Domnul despre Sine însuşi?
Că mai marii evreilor şi cărturarii îl vor chinui, că îl vor da păgânilor, că va pătimi, va muri şi în a treia zi va învia. Toate acestea s-au şi petrecut.
89. Ce a prorocit Domnul despre Biserica lui Solomon din Ierusalim?
Că nu va rămâne piatră peste piatră. Ceea ce s-a şi întâmplat.
90. Ce a prorocit Ierusalimului?
„Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi pes¬te noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne.” Luca 23, 29-30 Ceea
198
ce s-a şi întâmplat mai întâi sub împăratul Titus, apoi sub Hadrian şi mai apoi sub arabi.
91. Ce a prorocit Domnul evreilor?
Că se va pustii casa lor. Ceea ce s-a şi întâmplat căci sunt împrăştiaţi în toată lumea ca pleava pe care o mătură vântul de pe arie, precum le-au şi prorocit proro¬cii din vechime, cf. Isaia 5, 24; Ieremia 13, 24; Osea 13, 3
92. Cine este cel despre care vorbeşte Domnul când zice: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi.” Ioan 5, 43 Cine este acela care a venit în numele său, nu în numele lui Dumnezeu, ci împotriva lui Dumnezeu, pe care evreii l-au primit? Acela este Marx.
93. Ce a prorocit Domnul despre cei dintâi şi cei de pe urmă?
Că mulţi dintre cei dintâi vor fi ultimii, iar cei de pe urmă vor fi primii. Ceea ce s-a şi petrecut. Caiafa, Anna, Pilat şi Irod au fost cei dintâi în Ierusalim şi au ajuns cei de pe urmă. Apostolii au fost ultimii, iar apoi au fost ridicate biserici spre cinstirea lor.
94. În privinţa celei dintâi şi celei din urmă împărăţii ce s-a prorocit?
împărăţia Romei a fost în acea vreme cea dintâi, iar cea a lui Hristos ultima. Dar cu timpul totul s-a întors pe dos.
199
95. Care este prorocirea lui Hristos a cărei împlinire se aşteaptă?
Cea de-a doua venire a Sa în slavă şi putere, sfârşitul lu¬mii şi înfricoşata judecată a lui Dumnezeu.
96. Ce a prorocit Apostolul Pavel evreilor? Că spre sfârşitul vremurilor vor primi credinţa creştină, cf. Romani 11
97. De ce Hristos, la Cina cea de Taină, a vorbit doar pentru potir: „Beţi dintru acesta toţi”, iar pentru pâine nu a zis toţi?
înainte văzând că romano-catolicii nu se vor împărtăşi cu sângele lui Hristos, ci doar cu trupul (pâine).
98. De câte ori s-a cutremurat pământul din pricina lui Hristos?
De două ori: atunci când Şi-a dat ultima suflare pe Cru¬ce şi atunci când a înviat.
99. De ce Domnul a băgat în Rai mai întâi pe tâlharul care s-a pocăit?
Ca să-l ruşineze pe satana, care, ca cel mai mare tâlhar, a pricinuit izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai.
100. De ce Fiul lui Dumnezeu S-a arătat pe pământ?
Ca din cei zidiţi să-i facă născuţi şi din robi fii ai lui Dumnezeu. Să-L arate pe Dumnezeu ca Tată şi prin asta să înfăptuiască înfierea şi frăţia.
200
De ce Domnul Iisus Hristos, singur în lume, merită să fie numit Mântuitor?
Pentru că S-a pogorât să-i mântuiască pe cei vii şi pe cei morţi, generaţiile de acum, cele viitoare şi cele trecute.
Care este cea mai mare din toate împărăţiile care există?
Cea mai mare este împărăţia lui Hristos. Aceasta este sin¬gura împărăţie care creşte neîncetat şi doar creşte fără să se micşoreze.
Ce s-a arătat omenirii prin Hristos şi în vremea lui Hristos?
S-a arătat Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. S-a ară¬tat acea lume. S-au arătat îngeri. S-au înmulţit minunile. S-au arătat cei morţi ca cei vii. S-au deschis Cerurile. S-a arătat calea spre împărăţia vieţii veşnice. Au fost chemaţi toţi oamenii în înfierea şi în împărăţia lui Dumnezeu.
Cine este eroul principal al dramei lumii în jurul căruia totul se învârte?
Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru şi Mântuitorul Iisus Hristos, născut de Fecioara Maria şi Duhul Sfânt, care a pătimit pe Cruce pentru noi şi a înviat. Biruitorul sata¬nei. Biruitorul păcatului. Biruitorul morţii. Singurul nos¬tru Mântuitor.
201
CUPRINS
pagina 006
pagina 008 Cuvântul părintelui Iustin Pârvu
Suta de capete de la Mănăstirea Liubostinia. Înţelesul şi însemnătatea credinţei în Evanghelie
pagina 050 Suta de capete de la Mănăstirea Mileşeva. Ştiinţă despre înţelegerea creştină a dragostei
pagina 100 Suta de capete de la Mănăstirea lovanie. Despre minuni
pagina 142 Suta de capete de la Mănăstirea Voiloviţa. Despre Biserică
pagina 184 Suta de capete de la Kraguievaţ. Pentru tineriColecţia
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Sfântul Nicolae Velimirovici
Episcopul Ohridei şi Jicei 500 DE CUGETĂRI DESPRE CREDINŢĂ, DRAGOSTE ŞI NĂDEJDE
Traducerea a fost făcută după originalul în limba sârbă CaSpana ejia EnncKona HMK0JiajayXIIlKHHra,H3aaBaqMaHacTMp CBCTOF HnKonaja cOKO, IIIa6au, 2014 Traducători lonuţ şi Sladjana Gurgu
Redactor Andrei Baciu Lector Aniela Târnaucă Layout Atelieruldegrafica.ro DTP Mihăiţă Stroe ISBN978-606-8195-91-9-1 Editura Predania Bucureşti, 2021
prietenii-predania.ro
Distribuţie Supergraph 0728303566
Tipar: ARTPRINT
E-mail: office@artprint.ro
Tel.: 021336 36 33
Hristos după dragoste ne caută pe noi, şi nu pe cele ale noastre. Iar oamenii, din pricina puţinătăţii dragostei, mai mult caută la ale Sale decât la El. Cer de la El şi pâine, şi ploaie, şi rodirea pământului, şi sănătate, şi toate cele pământeşti. Şi El pe toate le dă, cu tristeţe că nu pe El îl caută. Oamenii uită că, atunci când îl do¬bândesc pe El, împreună cu El, dobândesc toate. (…) Aşadar străduiţi-vă să vă învăţaţi să-L iubiţi pe Hristos mai presus de lume şi de toate ale lumii, şi mai presus şi de sine însuşi. (…) întreaga Sa dragoste, Hristos a dat-o oamenilor. De aceea El şi aşteaptă întreaga lor dragoste. Şi a ta, cititorule, suflet drag!
Sfântul Nicolae Velimirovici