ASPAZIA OTEL-PETRESCU, CU HRISTOS IN CELULA

ISBN 978-606-92998-1-4
Este liberă preluarea textului, în format electronic sau în variantă tipărită cărţi, ziare, reviste, doar cu menţionarea sursei.
© Pentru ediţia de faţă, Editura Areopag
www.areopag.ro
Aspazia Oţel Petrescu
Cu Hristos în celulă
Ediţia a treia, revăzută Volum coordonat de Danion Vasile
Editura Areopag Bucureşti, 2018
în loc de prefaţă
„îmi exprim emoţia şi nespusa bucurie că o astfel de carte a putut să apară într-un răstimp învolburat, când o lume debusolată se clatină pe marginea abisului apostaziei.
Cartea aceasta face din jerbele de minuni pe care le prezintă tot atâtea reflectoare îndreptate spre izvorul de iubire proniatoare, ce curge lin şi nestăvilit, printre lucruri şi printre oameni, şi pe care orbii de noi n-o vedem.
Cartea aceasta constituie tot atâtea repere spre viitorul ce-l dorim încununat cu coroniţele speranţei, deoarece ne vorbeşte de un trecut ziditor de suflete şi de oamenii acestui trecut, călători statornici spre un ideal sfânt, pe care l-au slujit până la jertfă, şi care au făcut din noi un neam de durată, aspirant la înviere, mărturisitor
5
de Ortodoxie, care nu este atât teologie şi cunoaştere, cât este trăire profundă în duh şi-n adevăr, şi anume: o iubire pe verticală faţă de Dumnezeu şi de cerurile Sale, şi pe orizontală, o iubire faţă de neam şi de ţară.
Cartea aceasta înlătură dispreţul nătâng al unora care chiar şi pentru cele mai luminoase făpturi ale acestui neam şi ale acestui popor găsesc cuvinte de negare ca să nu spun mai mult şi stabileşte demnitatea în smerenie. Cum să nu iubeşti neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credinţa primită de la strămoşi şi propria cenuşă?
Luaţi, oameni buni, în biblioteca spiritului vostru această carte. După ce o veţi citi, vă veţi simţi sufletul mai credincios şi mai curat, inima mai blândă, mai caldă şi mai iubitoare, gândul mai frumos şi mai înnobilat, cu o treaptă mai sus pe scara vieţii. Cartea aceasta vă promite o vecernie de suflet, în care veţi auzi cum picură lin lumina jertfei neînserate…”1
1 Textul a fost preluat de pe www.sfintii-inchisorilor.ro/2011/0818/doamna-aspazia-Otel-petrescu-despre-volumul-marturisitorii-din-inchisorile-comuniste, fiind iniţial citit de autoare la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Creatori între sacru şi profan din 24 februarie 2011 (n.ed.).
6
Rândurile pe care tocmai le-aţi citit nu constituie prezentarea cărţii de faţă. Ele sunt scrise de doamna Aspazia Oţel Petrescu ca prezentare a volumului Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere2. Dar textul se potriveşte foarte bine şi cărţii de faţă. De lucrul acesta cititorii sunt invitaţi să se convingă singuri…
Editorul
2 Apărut la Editura Areopag şi Editura Meteor Press, Bucureşti, 2011 (n.ed.).
7
Cu Iisus în celulă…3
Printre amintirile mele şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşti, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat şi le consider încă testamentul său politic: „Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!”4
3 Interviu realizat de Danion Vasile (n.ed.).
4 Din materialul O viaţă în temniţele comuniste,
apărut în Monitorul de Neamţ din 17 martie 2007
(reprodus în revista Rost, nr. 642008, număr
dedicat doamnei Aspazia Oţel Petrescu) (n.ed.).
8
vă rugăm să ne spuneţi ce aţi avea mai important de transmis generaţiei noastre, legat de experienţa dumneavoastră în închisori. Ştiu că e mult de vorbit. În măsura în care aveţi putere şi timp…
întrebarea este foarte cuprinzătoare şi cuvintele puţine. Practic n-aş îndrăzni, cum să spun, n-aş îndrăzni să fiu cea care să traseze un sfat pentru generaţia care vine. Pot să spun doar atâta, că fiecare generaţie îşi are chemarea ei. Generaţia noastră a fost chemată pentru închisori. Cred că generaţia care ne urmează nouă va trebui să facă rodnică jertfa noastră din închisori. Pe cât va fi posibil, fiindcă, în primul rând, generaţia către care ziceţi să mă adresez va fi mai încercată decât noi. Capcanele, să le numesc aşa, sunt multiple şi mult mai perfide şi e mult mai greu de făcut faţă la ele.
Noi am avut în faţă una şi bună: trebuia să rezistăm ateizării, apostaziei comuniste, atât şi nimic mai mult. Acum apostaziile sunt multiple, sunt mai cuprinzătoare, sunt mai perfide, sunt mai greu de depistat şi lupta va fi, sigur,
9
foarte dificilă din punctul acesta de vedere. Ca sfat aşa, ca experienţă, scos din experienţă, stâlpul care te face într-adevăr să nu greşeşti este Mântuitorul, este Iisus Hristos. Filosofiile sunt multe, teologiile au luat şi ele diferite căi, ca să zic aşa.
Ca să nu greşeşti în tumultul ăsta de idei şi de manipulări, ca să le spunem pe nume, trebuie să te referi întotdeauna la acelaşi stâlp, la acelaşi exemplu. Noi ştim că Mântuitorul este Calea, Adevărul şi Viaţa. Ca atare, ori de câte ori eşti pus într-o situaţie în care nu ştii încotro să o iei, întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui este: unde m-ar fi sfătuit Mântuitorul să merg? Sau unde m-ar fi condus Mântuitorul, sau, mai clar, ce a zis Mântuitorul într-o asemenea împrejurare?
Noi în închisori am fost fără preoţi, mai ales femeile, vă puteţi da seama… Bărbaţii au fost, din punctul ăsta de vedere, mai înzestraţi, pentru că au avut printre ei mari prelaţi şi preoţi de foarte mare structură sufletească aşa. Noi am fost mai singure, mai izolate. Dar să ştiţi că, ori de câte ori am avut
10
o dilemă, cât ştiam noi despre viaţa şi învăţăturile Mântuitorului, am găsit întotdeauna răspunsul cel bun, răspunsul care nu ne-a înşelat.
Ca să poţi să capeţi totuşi un răspuns şi să fii sigur de el ai nevoie de un mijloc de comunicare, să întrebi, să ceri. Iisus a spus: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei afla.” Vei ştii, dacă vrei să ştii, vei cunoaşte dacă vei vrea să cunoşti. În ajutorul acestei cunoaşteri este rugăciunea, arma cea mai puternică, rugăciunea. Rugăciunea cu cuvintele ei, pe de o parte. Pe de altă parte, rugăciunea cu îndrăznelile personale şi cu aspiraţiile personale, deci cu cuvintele personale. Deci, rugăciunea pe cele două planuri: pe cel pe care deja îl primeşti prin cuvintele care s-au mai spus şi care au o valoare nemaipomenită. Noi în închisoare ne-am dat seama ce valoare extraordinară are cuvântul unei rugăciuni. Că la un moment dat poţi să spui că rugăciunile au fost rostite cu mentalităţile din vechime, cu problemele de atunci; cuvintele sunt cuvinte de atunci, vin de departe, noi suntem altceva. Nu e adevărat. În cuvinte este depozitată toată experienţa de credinţă şi de rugăciune a omului, de la începutul lui şi până acum. Într-un
11
cuvânt, este un depozit de spiritualitate nemaipomenit. Pe mine cel care m-a făcut să înţeleg că cuvintele sunt vii şi că sunt albite de experienţe anterioare, sunt îmbogăţite de experienţe şi de înţelesuri anterioare a fost părintele Arsenie Boca. El vorbea oamenilor cu cuvinte vii. Când i se punea o întrebare, răspundea foarte scurt, fără teorii ample, teologice. Frazele sale erau foarte scurte, dar vedeai în ele într-adevăr viul acelui cuvânt. Vă dau un exemplu. De exemplu, cineva a întrebat: „Părinte, noi trăim într-o epocă preponderent deterministă, suntem determinaţi de atât de multe lucruri. Mai putem vorbi despre o libertate aici pe pământ, în viaţa pe care o ducem noi?” Şi părintele i-a spus: „Da, există o libertate absolută şi deplină, libertatea de păcat.” Scurt. Dar aici era, într-adevăr, întreaga teologie creştină.
Eşti liber în măsura în care te eliberezi de păcatele care te domină, de păcatele care te stăpânesc. Cuvântul libertate, în felul în care părintele l-a rostit şi în înţelesul pe care i l-a dat, a căpătat toate valenţele pe care le-a căpătat de-a lungul timpului în diferite mentalităţi, el (cuvântul)
12
fiind unic şi totuşi foarte divers, foarte cuprinzător. Şi rostit foarte simplu. Astea erau pentru noi cuvintele rugăciunii, în rugăciune regăseam rugăciunea altuia, care a fost poate în aceeaşi împrejurare ca şi mine, un altul care sigur s-a rugat cu aceleaşi cuvinte, care a reuşit prin acel cuvânt să înnoade firul dintre mine şi divinitate. Deci, eu sunt pe acelaşi fir cu el, deci cuvântul acesta, cuvântul acestei rugăciuni şi numai al acestei rugăciuni mă pune pe mine pe un fir care mă conduce către Părintele meu veşnic.
Sfatul meu este ca fiecare dintre cei care vor să fie luptători în oastea lui Hristos, pentru că aşa se va pune problema de acum înainte, tot creştinul va trebui să fie un ostaş, tot creştinul va fi obligat să fie un luptător, nu va mai fi lăsat în contemplare, în dolce far niente, va trebui într-adevăr să-şi mărturisească cu foarte multă hotărâre şi cu foarte mult curaj opţiunea. Fiecare ostaş al lui Hristos e bine să-şi aleagă două, trei rugăciuni, câte vrea, în sfârşit, din acelea scurte şi foarte cuprinzătoare, pe care să le aibă cu sine la vreme de nevoie. Pe care să le ştie întotdeauna,
13
pe care să nu le uite niciodată, la care, în oricât de crunte încercări ar fi dus de către valul vieţii, să le ştie, să le spună, să le aibă cu el. Noi, ortodocşii, avem una şi bună, o ştim toţi, este rugăciunea isihastă, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…”. Şi este la fel de puternică şi rugăciunea către Maica Domnului spusă tot în duh isihast: „Sfântă Fecioară, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”, alături de „Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, păcătoasei!” Un bun creştin trebuie să fie înarmat cu acele rugăciuni care pe el îl pun repede, repede în contact cu divinitatea, acele rugăciuni care au capacitatea să îi ridice imediat sufletul către cer…
Nu e neapărat să le ştii, eu am o experienţă, dacă a citit cineva cartea mea de memorii, în care am văzut că în unele situaţii nici măcar nu faci apel la rugăciune. Eu de aceea am şi intitulat cartea mea, Strigat-am către Tine, Doamne pentru că aşa s-a întâmplat. Eu într-o împrejurare limită, categoric limită, n-am ştiut să fac apel la rugăciunile mele, că aveam şi eu rugăciunile mele de inimă, de suflet, cum
14
le spun eu. N-am mai avut răgaz să fac asta… Pur şi simplu am strigat, am strigat cu un strigăt de disperare, şi Dumnezeu m-a ascultat. Eu eram introdusă într-o groapă cu şobolani, n-am cum să îi spun mai plastic ca să vă imaginaţi cam ce era. Era ca urmare a unei anchete. Trebuia să aibă loc o anchetă în care urma să fie condamnată o miliţiancă la care noi n-am putea să spunem că ţineam în mod deosebit că ei erau cine erau şi reprezentau pe cine reprezentau. Era prea mult să ni se ceară nouă atunci chiar să-i iubim, dar nici într-un caz nu le-am fi vrut răul şi acesteia sub niciun motiv. Ea era foarte severă, pedepsea foarte drastic, dar niciodată n-a sărit peste regulament, n-a pus de la ea ca să-şi mărească epoleţii, cum făceau ceilalţi.
Cruzimea mare era a călăului, dar executantul, vrând să pară şi mai grozav, mai punea de la el, mai adăuga de la el. Şi, în felul acesta, cruzimea devenea cruzisimă, ca să spun aşa. La ea nu era cazul; era, într-adevăr, foarte severă. Eu cel puţin executasem din cauza ei trei izolatoare, ceea ce era foarte mult, dar nu-i
15
purtam pică. Pe noi ne impresiona foarte mult că ea ne povestea în timpul orelor de plimbare, ne povestea despre fetiţa ei. Se numea Antonia, ni se părea foarte frumos numele ei, aşa, avea o rezonanţă ortodoxă, deşi ea era unguroaică şi deci era catolică sau protestantă, nu ştiu ce era. Şi noi, impresionate de faptul că ea îşi iubea atât de mult fetiţa şi că îşi împărtăşea această dragoste oricui, inclusiv, nouă, banditelor că ea aşa ştia, că noi suntem bandiţii fioroşi de prin codri, dispuşi să-i omoare pe ei. Una dintre noi, Oltea Manoliu, şefa cetăţuii de la Iaşi, era studentă în anul şase la medicină când a fost arestată eram cumva pe aceeaşi linie, că amândouă am fost arestate exact în pragul terminării facultăţii ea era foarte talentată la pictură. Şi ne-am hotărât noi eu ştiam să croiesc, să fac, să aranjez să facem o rochiţă pentru Antonia, s-o aibă la botez. O rochiţă cu motive naţionale şi să fie frumoasă, aşa.
boteza copilul chiar dacă era din sistem…
da, ei botezau. Să ştiţi că nu numai ungurii, dar şi românii pe furiş… Eu
16
am fost colegă, de pildă, cu şefa organizaţiei de partid şi care şi-a dus copiii, ascunşi de propriul ei soţ, s-a dus şi i-a botezat. Era în plină desfăşurare atunci ceea ce noi numim, cu un cuvânt generic, duplicitate.
peste tot mergea aşa, nu doar la ei.
ea era o duplicitară ca oricare om de rând, ca să zic aşa. Ei, pictura cu acul era un lucru pe care noi îl practicam în închisoare. Uitaţi-vă, icoana de aici, care îl reprezintă pe Hristos, este lucrată cu acul.
şi culorile?
tot, totul. Ea este executată cu acul. Cu aţe pe care noi le obţineam din diferite destrămături, din diferite stofe, că noi n-aveam nimic la îndemână atunci. Acul era un foarte mare corp delict. Dacă te prindea cu un ac, făceai la izolator până albeai. Ei, în această tehnică s-a executat o rochiţă cu Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici. Pe poale, în centru, era Albă ca Zăpada, şi de jur împrejur piticii reprezentativi, unul cu roaba, fiecare cu ce meserie făcea, ca în poveste. Era un vis rochiţa, era foarte frumoasă. Ea a trebuit să lipsească atunci.
17
Ei erau programaţi în concediile de odihnă. A fost programată, neprevăzând că va fi programată înainte de a fi terminată rochiţa ca să şi-o ia. Ea a plecat în concediu, rochiţa nefiind încă terminată. A fost terminată între timp şi ca s-o scoată din închisoare le-a rugat pe colegele ei. Una dintre ele, care într-adevăr era un caracter şi în care putea să aibă încredere, a refuzat-o, a spus: „Tu nu-ţi dai seama în ce te bagi, acceptând aşa ceva. Dacă, Doamne fereşte, se prinde e nenorocire şi eu nu vreau să intru, aşa că nu te supăra, eu nu scot rochiţa din închisoare.” Şi atunci a rugat-o pe cea mai lipsită de caracter dintre ele, care s-a angajat să-i aducă rochiţa. Aia era mutată disciplinar la Miercurea Ciuc la Miercurea Ciuc se întâmpla povestea asta era mutată disciplinar şi ca atare cumva boicotată de ceilalţi, mai ales că era şi olteancă, ceilalţi erau toţi unguri din partea locului. Ăsteia, mamei Antoniei, i s-a făcut milă şi a luat-o la ea acasă. Şi ce s-a gândit nenorocita asta? Dacă o bag pe mamă în închisoare, rămân eu în casă, cu soţul ei, cu averea lor erau foarte bine înstăriţi, soţul acestei miliţience era meseriaş,
18
lucra în cooperaţia meşteşugărească, care era cumva cvasi-liberă în timpul comunismului şi unde oamenii, într-adevăr, şi-au putut face averi frumuşele aşa. Şi a venit, i-a cerut rochiţa Antoniei ca să i-o ducă lui Laszlo, dar în loc să i-o ducă lui Laszlo a dus-o direct la direcţiunea închisorii şi a spus o minciună, ca să ne pună pe toţi rău în priză. A spus că a găsit rochiţa la percheziţie şi că deţinuta a afirmat că lucra această rochiţă pentru Laszlo, în vederea de a-i cumpăra bunăvoinţa, ceea ce era un neadevăr.
Mi-aduc aminte de ziua aceea, era o zi de iunie-iulie, era în plină vară, era o zi foarte frumoasă. Noi veniserăm de la plimbare. Ea ne-a scos pe cele din prima cameră la program, cum se spunea. Şi, în timp ce noi ne întorceam de la plimbare, ea a oprit-o pe Oltea pe sală, ca să nu aibă martori între noi, şi i-a spus: „îmi dai rochiţa.” „Ce rochiţă, care rochiţă?” „Ei, lasă, nu te mai preface că Laszlo m-a rugat să-i aduc rochiţa.” Oltea a intrat înăuntru şi a spus: „Nu ştiu ce să fac.” Ne-a întrebat. Noi eram şase în celulă pe atunci. Şi noi am stat puţin, aşa, ne-am gândit şi am
19
spus da, în definitiv dacă Laszlo a avut încredere în ea, e clar că ştie despre ce e vorba, abia scăpăm de rochiţă că era foarte greu să o treci prin percheziţii. Şi percheziţiile se făceau cam din zece în zece zile. I-a dat rochiţa, şi apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Toată închisoarea a început să vuiască că noi ne-am purtat ca nişte parşive. Toţi şi-au dat seama că nu din iniţiativa ei Laszlo a conceput totul, ci era iniţiativa noastră şi, după ce că noi am băgat-o în ispită, ca să zic aşa, acuma am mai şi turnat-o când am văzut că Laszlo nu mai intră şi nu-şi mai poate lua rochiţa.
Se zvonise că ea, plecând în concediu de odihnă, îşi dă şi demisia. N-avea fire potrivită pentru miliţiancă. Şi s-a pornit toată lumea cu o ură şi cu un dispreţ pe noi nemaipomenit. Noi, neavând habar ce se întâmplă, ne pomenim la un moment dat cu uşa de la celulă dată de perete şi intră înăuntru tot staful: era directorul adjunct, norocul nostru a fost că directorul plin era în concediu, că era o brută, cu ăla chiar nu te puteai înţelege. Ăla era român, din păcate. Ăsta era mai omenos, ungurul. Deci directorul adjunct,
20
cu ofiţerul politic, cu şefa de garnizoană, cu locotenentul garnizoanei, a pazei exterioare, cu miliţiencele toate câte erau atunci de serviciu pe secţie. S-a umplut celula noastră. Percheziţie… până şi duşumelele au fost scoase. Noi pe sală. Şi pe noi ne-a izolat. Le-a lăsat în celulă numai pe cele două doamne bătrâne era doamna Liliana Protopopescu şi Lizica Papasterie, două persoane importante în procesele legionare care au avut loc atunci. Noi eram la secret, aşa-zise, toate eram o celulă ţinută în regim special. Iar pe Oltea Manoliu, pe Viorica Pârnac, pe Sofica Cristescu şi pe mine ne-au izolat în diferite locuri din închisoare, ca să nu putem lua legătura între noi, să nu putem face nimic… Că ei ştiau ce urmăresc. Ei îşi făceau scenariul lor, noi ne făceam scenariul nostru. Care avea norocul să facă scenariul cel mai bun şi cel mai credibil, ăla câştiga. Noi eram cu foarte mare experienţă şi ei au ştiut că imediat vom găsi ceva ca să ne sustragem din chestiunea asta şi, ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ne-a izolat.
Pe mine m-a dus însă direct în izolator, izolatorul 3, era izolatorul de la mijloc.
21
Erau patru izolatoare la Miercurea Ciuc la subsol. Din izolatorul 3 era o uşă pe peretele din fund, dar noi niciodată, câte am trecut prin izolatorul ăla, n-am ştiut ce este dincolo de acea uşă. Eu am fost prima care află ce este dincolo de uşa din izolatorul 3. N-am stat foarte mult acolo. A venit miliţianca, era plutoniera pe secţie, se numea Erji, şi era tocmai persoana pe care noi o consideram cea mai de caracter dintre toate. Şi ea îmi spune: „Tu, şefa cum putut face voi aşa un lucru urât?” Vorbea foarte prost româneşte. „Voi aţi vrut să lucraţi rochiţă pentru Antonia, aţi făcut această rochiţă, Laszlo n-a putut să o scoată şi a trimis-o pe cealaltă şi voi în loc să îi daţi rochiţa să o ducă lui Laszlo, aţi reclamat o minciună şi uite, Laszlo, acuma va fi arestată şi va fi condamnată foarte, foarte rău.” Eu am făcut ochii mari şi i-am spus: „Doamna Erji, nu-i adevărat.” I-am spus care este adevărul. Şi ea spune: „Ai, ticăloasa, ea a fost prima care şi-a dat seama. A vrut să rămână în casa lui Laszlo şi vrut băgat la închisoare pe Laszlo, ca să aibă ea teren liber, aşa. Bine că ai spus, că eu spun la toţi
22
care este adevărul şi se schimbă situaţia…” îmi spune: „Toată închisoarea urăşte la voi şi ale voastre. Cum aţi putut voi să faceţi un lucru aşa urât?” „Nu l-am făcut, nu ştim acum cum s-o scoatem.” Şi am mai spus: „Doamna Erji, eu am să fac pe proasta, n-am încotro. Eu trebuie să ştiu ce hotărăşte Oltea să spună, în legătură cu chestia asta, ca să spunem toate la fel. Pentru asta eu trebuie să aştept prin morse, prin perete pe undeva, să-mi vină înştiinţarea ce trebuie să spun. Până atunci fac pe proasta. Zic, să nu te miri, că ăsta este adevărul…”
Şi a spus: „Eu nu sfătuiesc la tine, că o să fie foarte rău de pielea ta. Ştii, e mai aproape cămaşa decât vestonul. Spune ce ştii, doar nu tu ai făcut chestiunea asta. De altfel, Laszlo se teme foarte tare de tine, fiindcă te-a pedepsit de trei ori, şi se teme că tu ai făcut lucrul ăsta ca să te răzbuni pe ea.” Şi eu am spus: „Doamne, fereşte. Eu vă spun că îmi pun pielea la saramură ca să o scap pe ea, nu ca s-o bag pe ea. Şi, într-adevăr, a venit, m-a chemat la anchetă. Directorul, cu rochiţa pe masă: „Spune, şefa, raportează ce s-a întâmplat…”
23
Eram şefa de cameră. „Nu s-a întâmplat nimica. Eu nu ştiu nimica, n-am văzut nimica.” într-adevăr, trebuia să fac pe proasta. Cum poţi să spui într-o celulă de unu pe doi metri, cu trei rânduri de paturi suprapuse, cu numai atâta loc de mişcare, să spui că n-ai văzut nimica şi că nu ştii nimica şi mai ales când eşti şi şefă de cameră şi ai obligaţia oarecum să observi ce se întâmplă în cameră şi, după concepţia lor, trebuia să suni, să baţi în uşă şi să raportezi orice încălcare de regulament? Am făcut pe proasta şi atunci s-a enervat directorul şi a spus: „Am să te bag într-un loc de unde ai să ieşi ca duşumeaua asta. Eu te sfătuiesc ca om aşa, suntem numai noi doi, nu ne aude nimeni, eu îţi spun ţie aşa, omeneşte, recunoaşteţi ce aţi făcut; aţi făcut-o, aţi făcut-o, mă rog, o să primiţi pedeapsa… Dar nu te expune la ceea ce te aşteaptă, ca să spui silită adevărul. Că de spus tot ai să-l spui. Tu ştii foarte bine, zice, tu ai atâţia ani de închisoare, ştii foarte bine că nu scapi din chestia asta.
I-am spus: „Faceţi ce vreţi cu mine, ce ştiţi, eu nu ştiu nimic. Am făcut pe
24
proasta. Şi atunci a chemat-o pe Erji şi i-a dat încet, aşa, dispoziţie ce să facă cu mine. Erji m-a dus în celula 3, acolo mă aştepta „Hitler”. Hitler era unul din funcţionarii mai bătrâni ai închisorii. Era de foarte mulţi ani acolo. Un miliţian foarte în vârstă, dar foarte rău. Noi i-am zis Hitler nu pentru că era rău, ci pentru că semăna foarte bine cu Hitler, purta mustăcioară, şi era tot aşa mic, o stârpitură de om. În ce consta în special răutatea lui? Nouă ne adusese nişte cătuşe noi, cărora nu ştiu de ce li s-a zis americane. Erau nichelate, frumoase, elegante aşa, era un sistem rotativ aşa, cumva, nu ştiu care era mecanismul, că n-am avut o cătuşă din aia să văd cum e făcută, dar ştiam că se potrivea exact pe încheietură şi se fixa exact pe încheietură. El nu fixa la dimensiunea mâinii tale. Pentru noi, într-adevăr, a fost o nenorocire că înainte nouă ne punea cătuşele de bărbaţi, care erau cătuşe fixe, şi noi, având încheieturile mai mici şi mâinile mai mici, scoteam din cătuşe mâinile, stăteam cu mâinile slobode şi, când auzeam că vine cineva, le băgam iarăşi în cătuşe. Se ştia lucrul ăsta. Şi atunci
25
ne-au adus şi nouă cătuşe americane. Şi el mi-a aplicat cătuşe după metoda lui. Stătea în genunchi la picioarele mele şi meşterea la mâinile mele, mi le-a dus la spate. Probabil că aşa a primit dispoziţia şi a avut, într-adevăr, în vedere un anumit lucru, prin faptul că mi le-a dus la spate. De obicei, pe noi ne punea cu cătuşele în faţă, când ne pedepsea la cătuşe, ca să poţi să mănânci cu cătuşele, să poţi să-ţi duci salteaua de colo-colo, să poţi să faci ceva totuşi cu mâinile încătuşate. Cu mâinile la spate nu puteai să faci nimic. Şi am văzut eu că el tot meştereşte ceva acolo şi se uită la mine. Şi la un moment dat am simţit cum fiarele alea îmi intră în carne şi am simţit o durere cumplită. Era o presiune pe nervi, care îţi dădea o durere de îţi venea să te urci pe pereţi. Şi el, când a văzut că mă schimonosesc de durere, s-a oprit, dar n-a pus piedica la cătuşe, le-a lăsat aşa; şi asta ce însemna? Că la fiecare mişcare alea se mai strângeau, se mai strângeau şi intrau mai tare, mai tare, intrau în carne până ajungeau la os. În felul ăsta putea să îţi nenorocească mâinile. Dacă mai multe ore mâinile nu erau vascularizate,
26
erau pierdute. Şi m-am speriat, mi-am zis: „Uite, directorul adjunct se ţine de cuvânt.” Dar n-am zis nimica, asta era plata.
M-au băgat acolo înăuntru, după uşa misterioasă din fundul celulei 3. M-a împins acolo. Erji săraca se uita cu milă la mine, aşa. După aia a venit la mine şi a spus: „Nu pot să ajut la tine cu nimic. Eu atâta pot, să spun la ceilalţi care este adevărul.” Şi am zis: „Ba puteţi să mă ajutaţi foarte tare. Eu am toată încrederea că sunteţi un om de caracter şi că înţelegeţi exact situaţia în care sunt, că altfel nu v-aş pune în situaţia asta. V-aş ruga să mergeţi la Laszlo şi să-i spuneţi să nu recunoască nimic.” „Dar ce să spună?” „Că ea nu ştia nimic, că habar nu avea ce s-a petrecut, ce e cu noi, e o chestiune absolut străină de ea. Să facă tot ce poate, chiar dacă o bate în anchetă, să nu recunoască lucrul ăsta, dacă vrea să rămână liberă şi să îşi crească fetiţa.” Şi a zis Erji: „Eu nu îţi spun ţie nimica, pentru că nu ştiu cât de tare vei fi tu.” Femeia era precaută, ştia că la bătaie eu aş fi putut să spun că am rugat-o pe Erji să îmi facă legătura cu
27
Laszlo şi de aia Laszlo nu spune nimica, pentru că a fost învăţată aşa. Deci, precaut, a spus: „Eu nu spun la tine nimica, mi-e foarte milă de tine.” Şi a plecat. Eu mi-am zis: „Hai să văd unde m-a adus.” Era o platformă de scândură sus, la nivelul uşii, la nivelul solului. Camera, pivniţa era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lumină, o lumină tulbure, neclară, mai mult penumbră decât lumină. Pe platforma asta cobora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de umezeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce condiţii am.”
Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi-am zis: „E meschin până în măduva oaselor. Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, ca să stai ca lumea? Pivniţa
28
e probabil foarte umedă. Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, resturi.
Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau umbre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca nişte săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. Erau şobolanii care mişunau în dreapta, în stânga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a urcat sus. Între timp mi-am adus aminte de poveşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale povestea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt atacaţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că este şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.
cam cât de mare era?
cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, era hrănit bine, doar mâncau din magaziile închisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la jumătatea scării, s-a oprit şi m-a
29
privit. Şi mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii.” M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? Pentru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de om, fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. Vă mărturisesc că luni de zile am avut coşmaruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, rotunzi, fără pleoape probabil că ei au pleoapele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că aşa trebuie să apară vidul infernului, ceva gol, ceva golit de orice, de tot binele, de lumină, de orice.
fără sens.
ceva gol, un pustiu imens, aşa. O privire goală, de bestie fără nicio expresie, fără niciun sentiment ce sentiment poate să aibă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, aşa, la mine. Vă spun că închideam ochii şi vedeam acea pereche de ochi infernali, cum i-am numit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe şira spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, bine că eşti aici, la noapte vedem noi ce facem….” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că sunt foarte inteligenţi şobolanii.
30
Colegelor mele le-am povestit povestea asta mult, mult după 89. Eu, colegelor din celulă nu le-am povestit atunci absolut nimic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că închisoarea colcăie de şobolani şi să se sperie. Erau persoane care se temeau. Eu nu mă temeam de şobolani şi de şoareci până atunci. Acuma mă tem de şobolani… Nu că mă tem, îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva… nu ştiu cum să vă spun, foarte stânjenitor. Dar cele cărora le-am spus mai târziu ziceau: „îngerul tău păzitor i-a zis: «Până aicea, jivină, mai departe nu te duci, că nu te las eu»”. Probabil că aşa s-o fi şi întâmplat, ce ştiu eu ce l-a împiedicat să urce până sus, să urce pe mine?
Dar mi-am dat seama în ce situaţie mă aflu eu. Ziceam: „Pot să mă aşez în unghi şi să fiu din stânga şi din dreapta apărată de pereţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum.” Dacă aveam mâinile în faţă dădeam cu mâinile, mă apăram de ei când începeau să se urce pe mine, dar, cu mâinile la spate şi în incapacitatea de a le mişca ca să nu-ţi intre în os şi să îţi
31
secţioneze eventual nervii şi să îţi nenorocească mâinile pentru toată viaţa? Mi-am zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce mă fac?”
M-am prăbuşit într-o disperare neagră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu vedeam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ieşire era probabil aia pe care o prevăzuse directorul închisorii, adjunctul, când m-a dus acolo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi cere să fiu scoasă la raport, ca să spun tot numai să nu mă ţină acolo ceea ce eu nu puteam să fac. Nu puteam să fac asta, pentru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost zadarnic dacă eu cedam în momentul ăla. Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă variantă… Eram într-adevăr în ceea ce se numeşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: „Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi termin cu toată problema.”
Şi pe urmă tot eu mi-am zis, probabil că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gândeşti prost.” Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la mine, ce îmi garantează mie înălţimea asta?” O fi ea maximum de trei metri, mai înaltă de trei metri nu poate să
32
fie o cameră. De la trei metri n-ai certitudinea că chiar mori când ajungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi pământ moale. N-am certitudinea că o să mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în cap. Şi atunci este mai rău, că haitele însetate de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai rău.
dar nu v-aţi pus problema că e păcat să vă sinucideţi?
nu, eram în disperare, eram în păcat. Foarte mulţi preoţi mi-au spus: „în ce stare de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i adevărat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai disperat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram într-o stare de disperare care mă dusese la păcat. Prima soluţie… Eu în clipa aia uitasem de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram după vreo opt ani de închisoare, deci aveam deja formată ţinuta mea de deţinut rugător, intrasem deja în ceea ce numeam noi atmosfera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem suferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în trăirea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam toate lucrurile astea, le uitasem, atât de neagră era disperarea. Eu n-am
33
văzut decât şobolanii urcaţi pe mine şi eu eram în imposibilitatea de a mă apăra de ei, asta era singura mea realitate deci.
la asta vă gândeaţi, nu se suiseră pe dumneavoastră, nu?
nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici nu ştiu dacă mai judecam eu cu mintea mea obişnuită, care nu era nici grozavă, dar nici medie nu era; eram destul de isteaţă, ca să zic aşa. Şi atunci am strigat. Efectiv am strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” N-am găsit altceva mai bun să spun, cum să spun, mai inteligent, mai concludent pentru Părintele Veşnic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din mine cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! Tu eşti singura mea salvare.”
În disperare am văzut totuşi că nu sunt într-o situaţie limită, că am o uşă şi că uşa aceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi aduc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit după strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa de har care a venit din îndurarea Părintelui Veşnic, nu din vrednicia mea, n-am avut nicio vrednicie, decât disperarea din mine, atât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am strigat
34
efectiv, că mi-am auzit vocea cu o ureche parcă străină, era o voce străină, era strangulată, răguşită, nu era vocea de care eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de altfel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi în momentul în care am zis: „Doamne, nu mă lăsa…”, în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarnă, nici platformă, nici scări care coborau, nici şobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate albă, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de această lumină, eu o simţeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă în ea. În viaţa de toate zilele n-am mai simţit niciodată asemenea trăire, un asemenea sentiment aşa. Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină… nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat seama că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Semăna mai degrabă cu… Ştiţi, iarna când ninge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi dup-aia apare un soare, o scânteie şi toată zăpada…
sclipeşte.
35
sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa era lumina. Era vibratoare. Era o lumină de zăpadă, dar în acelaşi timp etonantă, uimitoare, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cuvânt echivalent pentru ca să pot să o descriu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi eram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Simţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dăruire, în această afecţiune simţi într-adevăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adică e bucuria aceea care şi dă şi primeşte în acelaşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl trăiam atât de intens încât simţeam că, dacă durează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scânteietor în bucuria asta, în fericirea asta. Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam nimic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o precunoaştere. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o problemă şi acum nu mai eram, că eram o dilemă
36
şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fericită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în această luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n-am cum să-l definesc.
Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi după o lungă bucată de vreme lumina m-a părăsit şi am revenit la normal… Şobolanii ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semiochi de lumină, după cum se întuneca acea semilumină îmi dădeam seama că coboară înserarea.
Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, eram calmă, eram liniştită, aveam certitudinea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a părăsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lăsată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat, ca să spun aşa, pe româneşte, aveam certitudinea asta. Stăteam foarte liniştită. Aveam însă ca o umbră, ca o reminiscenţă a acelui sentiment: era în inima mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor, ceva plăcut, ceva
37
matern aşa, nu ştiu cum să vă spun. O siguranţă pe care cred că o are copilul atunci când doarme la sânul mamei.
Şi seara, într-adevăr, a venit Erji şi a deschis uşa şi a spus: „Şefa, ce spun eu la tine rămâne între noi pe vecii vecilor. Am fost la Laszlo şi i-am spus şi a zis că dacă o bate pe ea, dacă o calcă în picioare se va gândi la Antonia şi va rezista şi nu va recunoaşte nimic.” Şi eu am spus: „E în regulă.” Pentru că cu puţin înainte de a veni Erji, am auzit răsunând în pereţi ERLO. Morse: punct, linie, punct, punct, punct, linie, punct, punct tot bătea. Până la urmă mi-am spus: „Mă, este Lena.” La început am spus că nu mă caută pe mine. Era Lena Constante, care făcea parte din procesul Pătrăşcanu.
Noi, într-adevăr, ne-am purtat foarte frumos cu ea şi am ajutat-o foarte mult în împrejurări grele, dar nu ne aşteptam la aşa recunoştinţă de la ea că a spus despre Legiune tot felul de tâmpenii. Comuniştii au lansat lăturile astea, care vor curge încă multe veacuri de acum pe noi, pe noi nu ne ating… Dar că Lena a vorbit despre noi în termenii în care a vorbit –
38
când noi am fost cu ea aşa cum am fost -, asta mi s-a părut josnic. Atunci nu ştiam că va avea atitudinea aia faţă de noi, dar ştiam din ce proces este, ştiam care e concepţia ei, idealul ei de viaţă, ştiam toate lucrurile astea şi asta nu îmi inspira o încredere, aşa că n-am răspuns imediat. Am spus: „Nu poate să mă cheme pe mine.” Şi până la urmă a început să bată: „El îl cheamă pe Pa”. Pa eram eu de la Păzi, indicativul meu. Şi atunci am încercat să răspund. Foarte greu mi-a venit. Am bătut cu călcâiul răspunsul şi ea tot ştergea, nu înţelegea. Şi mi-am dat seama că nu înţelege. Eu spuneam: „Vorbeşte, sunt în cătuşe, nu pot vorbi.” Şi până la urmă am bătut mereu, „vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte” fără să mai dau alte explicaţii, pentru că îmi dădeam seama că ea interceptează: „Sunt În cătuşe.” Or, asta ce putea să însemne? Ea nu şi-a dat seama. În morse nu sunt semnele de ă, de î, de ş, de ţ, de toate astea. Şi, din cauza asta, într-adevăr, pot să iasă nişte lucruri foarte năstruşnice. Vă spun, în paranteză, ceva foarte amuzant. Când am primit „Scrisoarea Tatălui”, noi am primit-o în morse, ca să
39
o învăţăm aşa şi să ne bucurăm de ea. Şi de la prima strofă noi am fost foarte nedumerite: „Fiule, Fiule, lungă e calea până la tine, sunt mari şi tari.” Ce e aia mari şi tari?
mări şi ţări.
era „mări şi ţări”, da. Lipseau diacriticele. Şi aşa i s-a întâmplat şi Lenei. Şi ea, când a văzut că spun vorbeşte, vorbeşte şi că sună foarte ciudat că pentru mine era chinuitor să bat cu călcâiul, cu mâinile la spate şi nici nu aveam o încălţăminte cu talpă groasă, era o talpă de cârpă, deci trebuia să bat foarte apăsat, era o muncă de Sisif ca să pot să scot acel „vorbeşte”. Şi-a dat seama că trebuie să spună şi să nu aştepte nimic altceva. Şi mi-a spus care este povestea. Surorile Samueli erau două evreice, deci în context noi, legionarele, nu puteam fi acuzate că ne favorizează pe noi şi spre onoarea lor ele au primit acest lucru. Una era secretară la ambasada americană şi cealaltă era secretară la ambasada engleză. Şi erau mereu chemate în legătură cu noile arestări care se făceau în aceste ambasade. Ele, secretarele, fiind cheia
40
ambasadei respective, erau mereu chemate la surplusuri de anchetă. Deci a fost foarte plauzibil că ele au fost în perioada aia chemate la un surplus de anchetă şi acolo au aflat că Nicola de la Iaşi, prietenă bună cu Oltea Manoliu care se eliberase, între timp s-a căsătorit şi are o fetiţă. Şi atunci ne-am gândit să spunem că Oltea s-a hotărât să-i trimită o rochiţă pentru fetiţa ei, o rochiţă lucrată în închisoare, printr-o altă deţinută, Viorica, care era cu noi în celulă şi care trebuia să se elibereze în săptămânile viitoare. Ea ar fi trebuit să scoată rochiţa şi să i-o ducă lui Nicola. Şi chestiunea a fost pusă la punct. Şi eu am zis: „Uite, am avut dreptate că am făcut pe tâmpita şi n-am spus din capul locului nimica. Acuma spunem toate aceiaşi poveste, dacă avem noroc va fi cunoscută.”
Şi totuşi, în sinea mea am zis că depinde de îngerii noştri păzitori, pentru că dacă anchetatorul ne bagă în amănunte, ne înfundă. Pentru că amănuntele nu mai puteau fi puse la punct prin morse. Şi zic: „Să dea Dumnezeu să nu ne bage în amănunte, ca povestea să fie primită ca
41
atare.” Era cuvântul nostru, era cuvântul deţinutei, erau toţi colegii acestei nenorocite pe care noi o poreclisem Orlanda că urla, Urlătoarea îi ziceau unele, altele îi ziceau Orlanda. Toţi colegii au vorbit foarte urât despre ea, ştiind adevărul de la Erji, ştiind ce s-a întâmplat. Iar deţinuţii de drept comun, aflând şi ei de lucrul ăsta, că nu noi suntem nemernicele care am pârât, ci noi am fost cele care am fost turnate de maniera asta, unul dintre ei s-a dus şi i-a spus procurorului că a venit anchetă de la Bucureşti. Securitatea locală a spus că o depăşeşte problema şi cer sprijin de la Bucureşti. Şi au trimis din fericire un procuror tânăr, foarte inteligent, foarte inteligent şi de bună calitate, o să vedeţi. Am să vă spun, aşa, pe scurt, cum a rezolvat cazul. Problema era pusă la punct de noi. Şi a venit într-adevăr ziua anchetei. La două zile după întâmplarea aia cu şobolanii am fost chemată în anchetă. Dar eu eram încă în aceeaşi stare de spirit, în care mă lăsase lumina care m-a cuprins. Cum a venit, aşa m-a părăsit, nu ştiu când a plecat.
42
dar câte zile v-a ţinut starea aceea de spirit?
m-a ţinut trei zile. În anchetă eram a treia zi, la două zile după chestiunea asta. Eram într-un calm desăvârşit şi într-o stăpânire de sine aşa, nemaipomenită. Şi când am spus povestea pe care o inventasem, procurorul a stat mai mult în picioare. I se părea că mă domină aşa, deşi era un tip înalt aşa, bine făcut. Anchetatorul şeful securităţii de la Miercurea Ciuc a stat pe scaun. Şi mie mi-a venit în minte un truc, mi-a fost inspirat cred tot de îngerul păzitor, cred, că eu de obicei sunt o fire deschisă şi n-am viclenii dar atunci am folosit o viclenie. M-am exprimat în termenii cei mai radicali posibili, mi-am dat seama de cunoştinţele precare ale şefului de la securitate şi m-am exprimat, am ales termenii cei mai radicali, neologismele cele mai puţin folosite, aşa. Şi procurorul a primit chestiunea asta avea un spirit ludic s-a exprimat în acelaşi fel, În aceeaşi maniera, aşa că bietul anchetator n-a înţeles prea multe, adică bietul securist n-a înţeles prea multe din discuţia noastră. Iar procurorul
43
a înţeles ce-a vrut el. Şi a spus: „Bine, povestea este foarte frumoasă, ia să o luăm acuma la bani mărunţi.” Şi eu am zis în sinea mea: „Ei, se întâmplă lucrul de care m-am temut.” El: „Spune, poţi să îmi spui în ce zi, în ce lună s-a întâmplat povestea asta? Când aţi primit voi ştirea de la surorile alea evreice că Nicola are o fetiţă şi aţi vrut să îi faceţi o rochiţă?” Şi eu am spus: „Mie îmi cereţi să vă spun asta?” Mi-a venit aşa spontan, am spus: „Domnule procuror, îmi cereţi un lucru imposibil. Noi, deţinuţii, în special ăia cu stagiu vechi ca al meu, mai ştim noi în ce an suntem, în ce lună, în ce zi? Ştim după anotimpuri când e vară, când e primăvară, zilele nu le mai ştim, zilele nu le mai ştim, că cine să le ţină socoteală? Poţi să ai o memorie nemaipomenită.” Noi aveam metodele noastre de a şti zilele măcar dacă nu data precisă, dar trebuia să ştim neapărat când e miercuri, vineri, când ţineam posturile, ştiam când trec săptămânile.
Era o minciună ce spuneam eu, dar noi spuneam că în anchetă orice minciună este iertată. „Deci eu nu pot să vă
44
spun în ce zi era.” „Bine, zice, dar măcar aşa, în mare.” Şi eu zic: „Da, pot să vă spun cam cum era, cam ce anotimp era. Era cam pe vremea când înfloreau salcâmii. Mi-am făcut eu socoteală că salcâmul e o floare care ţine multă vreme, şi că indiferent de ce dată vor spune celelalte se va încadra în acest anotimp dat de mine. Şi ăla a zâmbit, şi-a dat seama de situaţie, era deştept procurorul şi a spus: „Bine că nu înfloreau castanii” că era un cântec pe-atunci, un şlagăr cu înfloritul castanilor.
Eu n-am zâmbit, m-am făcut că nu pricep ironia. Şi l-am văzut că se ridică, se duce spre geam şi vine aşa cumva, în pas alert către mine. Şi mi-am zis: „Acuma mă pocneşte de mă mătură de pe scaun”. Am avut impresia asta, că vine pregătit să mă lovească. Şi a venit, a dat cu piciorul într-adevăr, dar nu în mine, ci în scaun. Şi am mers aşa cu scaunul, am patinat, cu atâta putere a dat. Şi m-am uitat aşa dintr-o parte la el, mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat? Că mi se părea un om stilat, manierat, era cult în orice caz, era şcolit, era cult. Numai după
45
termenii pe care i-a folosit şi avea o inteligenţă brici că a prins imediat intenţia mea şi a intrat în joc. Mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat?” că nu semăna cu un om de o asemenea manieră.
Şi el a spus: „Ia să îmi spui mie din ce sunteţi făcuţi voi, legionarii ăştia, că dacă altcineva mi-ar fi făcut mie gestul ăsta aş fi sărit ca ars de pe scaun şi l-aş fi înjurat, dacă nu l-aş fi şi pocnit.” Şi eu am zis: „Ei, vă daţi seama că eu nu pot să-mi permit aşa ceva”. Zice: „Nu, sigur, nu poţi să-ţi permiţi să îmi răspunzi la o grosolănie cu o grosolănie, cu violenţă, dar puteai măcar să clipeşti, dar tu nici măcar n-ai clipit.”
când el v-a lovit atât de puternic scaunul dumneavoastră nici măcar n-aţi clipit?
atunci mi-am dat seama şi mi-am spus: „Da, uite, într-adevăr, n-am clipit. Doamne, mare e puterea Ta!” Astea mi le-am spus mie, dar lui nu i-am zis nimica, am plecat capul în jos şi a spus: „Ei, nu-mi răspunzi la întrebare?” Şi eu am spus: „Dacă eu vă răspund la întrebarea asta cu sinceritate, o să aveţi o reacţie
46
neplăcută, neplăcută pentru mine în orice caz.” „Ei, hai să încercăm totuşi.” Şi eu spun: „Pot să vă spun aşa, cu o frază cuprinzătoare: noi credem puternic în Dumnezeu.”
Eu îi mulţumeam în momentele alea bunului Dumnezeu, că mi-a ţinut pleoapele nici măcar să nu clipească. Eu eram sub starea de spirit pe care mi-o impregnase în suflet, ca să zic aşa, şi în toată fiinţa mea, lumina aia miraculoasă care m-a scos din disperare. Practic m-a scos din realitate şi m-a introdus în alt real. Pe urmă, după ce s-a întâmplat cu mine, mi-am dat seama că ceea ce s-a întâmplat cu mine este ceea ce, cum să spun, în termeni teologici, ca să zic aşa, se numeşte extaz duhovnicesc. Te scoate din realitate şi te poartă, te duce pe alt tărâm care e aşa, e lumină, e fericire, e bucurie.
vi s-a mai întâmplat să mai aveţi vreo experienţă similară?
niciodată. Asta a fost ceva unic în viaţa mea. Am mai avut vise cu lumină, dar lumina obişnuită. Şi a venit deţinutul de drept comun şi a spus: „Eu am plătit-o prin părinţii mei pe această miliţiancă, ca
47
să facă legătura cu avocatul meu şi să îi dau cheia prin care să mă scoată din proces, şi m-a costat atâţia lei.” Deţinutul acela a turnat-o şi procurorul a spus: „Voi vreţi să vă răzbunaţi pe ea pentru că cine ştie ce ţi-o fi făcut sau te-o fi refuzat şi tu acuma spui minciuni.” Şi el a spus: „Nu, mergeţi la părinţii mei, sau mai bine vă dau numărul de telefon al părinţilor mei şi întrebaţi-i pe părinţii mei dacă într-adevăr n-a fost în ziua cutare la ei o persoană aşa şi aşa şi le-a adus o scrisoare aşa şi aşa.”
Nu ştiu dacă procurorul l-a verificat sau nu, dar în orice caz ea a fost discreditată ca miliţiancă, deci tot ce spunea ea implicit trebuia să fie trecut sub semnul întrebării şi ce spuneam noi putea să fie adevărat, putea să fie plauzibil. Când am revenit în celulă, Oltea îmi spune: „Păzi, tu l-ai cântărit bine pe procurorul ăla?” Şi zic: „Atât cât mi-a permis întrebarea şi starea în care mă aflam.” Zice: „Eu cred că el a ştiut exact cum stau lucrurile, sau i-a plăcut atât de mult cum am făcut noi istoria plauzibilă, încât s-a hotărât să o ia ca atare.”
48
Şi eu întreb: „Tu te bazezi pe ceva concret?” Zice: „Da. Ştii ce mi-a spus?” „Nu.” „Nu mi-a luat interogatoriu clasic” (în interogatoriul clasic anchetatorul îţi punea întrebarea care era trecută în scris şi tu dădeai răspunsul pe care îl formula în scris. El îl formula. Tu spuneai cu cuvintele tale acolo, dar el trecea acolo cu cuvintele lui şi îţi citea. Dacă erai de acord, semnaţi amândoi, şi el şi tu, după fiecare întrebare, ca să nu fie dubiu că a fost imixtiune în anchetă. Ei îşi luaseră prevederi şi pentru anchetatorii lor, ca să fie şi ei cumva controlaţi.) Oltea: „Şi mi-a spus: «Nu, nu îţi iau interogatoriu clasic, te las să îţi faci singură declaraţia şi vezi cum o concepi, ca să reziste adevărului.» Ia spune, acuma spune şi tu ce deduci din asta? A spus clar: «Să o pui în aşa termeni încât să fie veridică şi pentru cel care o va citi.”
mai ţineţi minte numele acelui procuror?
nu, dar nici nu l-am ştiut.
cam câţi ani?
până în treizeci. Era tânăr. Era tânăr, era din noua lor generaţie de procurori.
49
Altfel decât ăia care scoteau declaraţii de la tine cu bâta şi cu cleştele… Punea întrebări subtile.
poate era mai tânăr decât dumneavoastră.
cred că trăieşte. Dar, dacă o fi citit pe undeva cartea, cred că îl amuză.
(La realizarea interviului au fost prezenţi mai mulţi tineri. Unul dintre ei, Marian Maricaru, a intervenit): şi, când i-aţi spus de Dumnezeu, ce reacţie a avut?
când i-am spus că noi credem în Dumnezeu, el a spus: „E, sunt poveşti de adormit copiii”. Nu putea să spună altceva, doar era şi celălalt anchetator de faţă.
alte momente grele din închisoare, în afară de acesta, care au mai fost?
cel mai greu moment din toată închisoarea a fost momentul când am aflat că, după ce am executat zece ani de închisoare, temniţă grea, mi-au mai dat o condamnare de patru ani. Nu administrativul pe care îl dădeau de obicei, ci închisoare. Că ştiam că nu o să mă lase în libertate avusesem procese grele, am mai avut împrejurări grele, aşa. Procesul
50
care trebuia să aibă loc cu Diri n-a mai avut loc diri era directoarea închisorii de la Mislea, căreia noi îi spuneam Diri, un termen aşa, generic. Deţinutele de drept comun i-au spus Diri neni şi noi am tăiat pe neni ăla unguresc şi a rămas Diri; şi a rămas Diri în toată memorialistica noastră a femeilor, ea se numea Elena Tudor, dar numele i-a rămas Diri.
Trebuia să fie tot aşa un proces greu cu ea, care tot aşa s-a încheiat cu bine noi suntem sigure că datorită acestui fapt datorită faptului că toată închisoarea neinformativă (adică închisoarea minus informatoarele) a ţinut atunci post trei zile cu pâine şi cu apă ca procesul ăsta să nu aibă loc. Şi n-a mai avut loc, a căzut toată latura evreiască din ministerul de interne, care îi era duşmană lui Diri chişinevschi, Teohari Georgescu şi toţi ăia. A trebuit să cadă ei ca să scape Diri şi a scăpat. Ăsta a fost un moment greu. Ea a fost un om foarte controversat. Era şi bestie, dar era şi de o mărinimie, de un curaj pur şi simplu nebun. Cred că puţine dintre noi ar fi putut să facă salvările de
51
vieţi pe care le-a făcut cu curajul cu care le-a făcut ea.
şi cum vă explicaţi această dublă personalitate?
ea la început a fost comunistă de bună credinţă, a fost dintre intelectualii care au crezut în Manifestul comunist care sună frumos când îl citeşti, din punct de vedere social. Şi treptat, treptat, treptat s-a convins ce este comunismul, ce înseamnă de fapt, bolşevismul, ce înseamnă de fapt încrucişarea asta nemaipomenit de demonică între panslavismul şi newage-ismul, ca să zicem cu un nume mai modern, al evreilor, încrucişarea asta dintre panslavismul rus şi tendinţa hegemonică a evreilor. Şi-a dat seama ce acoperă de fapt, ce este de fapt şi a avut o decepţie nemaipomenită. Cea mai interesantă discuţie pe care am avut-o eu vreodată în închisoare a fost această discuţie cu ea. Pe noi, pe studente, ea ne-a primit foarte urât, dar ne-a primit urât din cauză că era revoltată: ce caută tineretul intelectual în închisoare? Şi ne făcea pe noi vinovate. De fapt, eram vinovate că noi nu îi iubeam, na! Noi nu i-am iubit şi ei ne-au
52
pedepsit că nu i-am iubit, ca s-o spun aşa simplu…
(într-o mărturie 5 doamna Aspazia Oţel Petrescu a dat şi alte detalii legate de experienţa extraordinară pe care a trăit-o în pivniţa cu şobolani n. ed.)
… m-a cuprins o spaimă nebună, o spaimă atât de puternică, încât fără sine am strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” Mi-am auzit vocea. M-am speriat de ea, era răguşită, era stranie, nu-mi recunoscusem propria mea voce. Dar în momentul în care am strigat, la o fracţiune de secundă, tot ce era în jurul meu a dispărut: pivniţă, şobolani, scară, lucarne nu era nimic, nimic din realitatea în care eu intrasem. Era clar, ieşisem din contingent, ieşisem din realitate. În jurul meu era o imensitate
5 La Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Creatori între sacru şi profan din 24 februarie 2011 (n.ed.).
53
de lumină, dar nu era lumina aceasta obişnuită a soarelui sau a becului.
Era o lumină… cum să vă spun? Greu să exprim în cuvinte obişnuite… o lumină materială, concretă material în sens de concret, de palpabil. Eram în ea, mă simţeam scăldată în această lumină. Avea o albeaţă strălucitoare. Aş putea s-o asemăn cu zăpezile care cad proaspăt şi pe ele vine un soare strălucitor, şi atunci zăpada clipeşte aşa, în mii de steluţe. Era o lumină atât de duioasă şi atât de plăcută, şi mă simţeam atât de fericită, cum nu pot să vă spun, nu pot să exprim sentimentul acela de împăcare, de pace, de plenitudine.
Şi ziceam: „Doamne, de-aş fi veşnic în această realitate nouă!” Nu ştiam prea bine despre mine, ce-i cu mine. Aveam doar o vagă impresie că (înainte) aveam o problemă şi că acuma n-o mai aveam. Numai că, la un moment dat, trăirea aceasta a devenit atât de intensă, încât sufletul meu, netrebnic şi cu totul nevrednic de un asemenea dar, ardea, se mistuia era o mistuire fără durere, o mistuire cu fericire, dacă puteţi să înţelegeţi
54
paradoxul ăsta… Dar simţeam că, dacă stau mult aşa, în această bucurie imensă, eu mă sfârşesc, mă topesc, mă dizolv, eu nu pot să rezist, eu nu pot să cuprind, în micimea mea, o bucurie atât de imensă. Şi, din momentul acela, toate problemele mele s-au rezolvat. S-au rezolvat, nu mai spun cum, ancheta a fost aşa cum am vrut noi, rezultatul a fost cel pe care l-am vrut noi, pentru că cred că Dumnezeu S-a îndurat de mine nu numai atât de mult pentru strigătul meu, care a fost sincer singura lui calitate era că era sincer, era din toate băierile inimii pornit, ştiam că numai Dumnezeu mă poate salva -, dar cred că au contribuit şi rugăciunile celorlalte, fiindcă toată închisoarea a fost înştiinţată de ancheta ce mă aşteaptă şi toată închisoarea s-a rugat.
Nu pot să vă spun cât de minunat a fost sentimentul de comuniune, de trăire… de împreună-lucrare, ca să zic aşa, atunci când, la acelaşi semnal, toată închisoarea a spus rugăciunea de mulţumire…
55
„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”6
cum priviţi acum perioada detenţiei?
O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o considera. Am un moment de emoţie… (lăcrimează, n.red.), toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne-a făcut Dumnezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost deschisă cu atâţia ani în urmă de către însuşi Hristos Mântuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care trebuia să fie izbăvitoare, care trebuia să absolve păcate ale neamului nostru şi să-l aşeze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţelul final al unui neam, ca şi al unui individ,
6 Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă nr 5/2010 (n.ed.).
56
nu este plăcerea, fericirea pământească, puterea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci este învierea. Dumnezeu ne-a chemat să arătăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai frumoşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pentru înviere.
sfântul Apostol Pavel spune că mai întâi de toate este dragostea. Cum se manifesta iubirea, acolo, în celulă?
iubirea dintre noi se manifesta prin gesturi mici. O păpădie pe care o furai din curte la plimbare şi pe care o duceai cuiva care îşi aniversa ziua însemna o grădină întreagă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sacrificii. Dacă vedeai pe cineva că tremură de frig, te duceai şi-l îmbrăţişai, şi-l încălzeai În braţele tale. Era un gest minimal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prietenia dintre noi este indestructibilă tocmai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi îndepărtarea, despărţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o înlocuieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dragostea care se manifestă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în balanţă cu indiferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indiferent
57
ce se întâmplă cu noi. Trăirea uneia era şi trăirea celeilalte. Dacă una era pedepsită cu izolatorul, toate celelalte sufeream pentru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afară de frig sau din cale afară de foame…”
şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Povestiţi-ne despre minunile săvârşite prin rugăciune…
rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am făcut la un moment dat un infiltrat TBC, concomitent pe ambii plămâni. Făcusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am aflat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m-am vindecat. Eram în perioada în care conduceam atelierul de cusături româneşti. Aveam o comandă făcută de Ministerul Armatei pentru corul lor: 300 de costume pentru bărbaţi şi femei, pe vreo şapte regiuni populare, şi nişte benzi de broderie albă cu care aveau să realizeze decorurile, pe unde mergeau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Comanda a fost dată primăvara şi trebuia să fie gata pe 14 decembrie. Se intrase în toamnă, când ziua era mai scurtă şi, neavând lumină, nu mai puteam munci
58
foarte multe ore pe zi. I-am spus comandantului că s-ar putea să nu terminăm broderiile. Costumele erau gata, dar la broderii mai aveam ceva de lucru.
Comandantul m-a ameninţat că mă va încadra la sabotaj, pentru că „nu te joci cu armata!”. Nu le-am spus nimic fetelor, pentru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lumină tremurătoare de la sonde infamă pentru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petrolieră şi lumina electrică era furnizată de sonde). Mi-am zis: „O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?
însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, o tânără angajată a MAI. pentru supravegherea producţiei. Fetele luau din ateliere benzile, veneau cu ele În dormitor şi lucrau pe paturile de la etaj lângă lumină lucrau toată noaptea şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. Pe 9 decembrie era ziua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac contabilitatea consumului de materiale. Lucram câte 16 ore pe zi şi nu prea aveam contact cu ele. Dar,
59
din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune!
La 9 decembrie, mi-au făcut o mică sărbătoare în celulă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână buchet spiritual. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-au făcut pentru mine. M-am îngrozit câte mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câte mii de Tatăl nostru s-au spus pentru sănătatea mea. Eu nu ştiam că am tuberculoză, dar doctoriţele din preajma mea ştiau însă nu mi-au spus ca să nu mă demoralizeze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m-am vindecat de tuberculoză.
60
Când a venit caravana cu aparate speciale ca să detecteze cazurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ultima perioadă, eu aveam deja sechele. Aceste sechele le am şi astăzi şi se minunează medicii radiologi ce vindecare spectaculoasă de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plămâni o problemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I-am răspuns că m-am vindecat definitiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pentru că bacilul Koch se poate reactiva oricând!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciunile camaradelor şi ce s-a vindecat de Sus, vindecat rămâne!”.
generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?
eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cuvintele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi simplu mă oripilează, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom merge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droaie după părintele care ţine orele de religie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâinile lui. Aceasta este
61
ceea ce ne lipseşte: educatorul, modelul. Sufletele lor sunt derutate, educaţia oficială e anume plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea prăbuşirea, demolarea anumitor valori şi se reuşeşte, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în adâncul, în sinele copilului.
care este rolul părinţilor?
este primordial. Nu degeaba s-a vorbit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă părintele nu este pregătit, dacă în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia corespunzătoare. Avem nevoie de oameni providenţiali, care să creeze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lumea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oameni care nu au pierdut drumul şi ar putea să meargă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi chemată să se jertfească pentru învierea neamului va avea de dat un examen mult mai greu decât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost distruşi cu biciul, dar generaţia asta de acum este distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi
62
obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar face din îndemnul inimii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lucrurilor…
au fost momente în perioada detenţiei în care v-afost greu să iertaţi?
la închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezor dine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de un metru şi jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea
63
din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea aceasta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…
şi aţi reuşit?
da, l-am iertat, dar numai după ce m-am rugat intens. Şi, văzând cât mă străduiesc, m-au ajutat şi camaradele. Nu am să uit gestul colegei Eugenia Fuică. Ca să mă facă să trec pragul acesta de ură şi să mă gândesc la frumuseţea iubirii creştine, m-a învăţat „îngerul a strigat” într-o execuţie psaltică care îmi plăcea foarte mult. Acest lucru s-a întâmplat atunci când eram scoase la plimbare şi nu se auzea ce cântam…
aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferinţa?
64
suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.
Iată relatarea Aspaziei Oţel Petrescu despre o experienţă trăită în izolatorul închisorii din Miercurea-Ciuc, aşa cum a descris-o în volumul Strigat-am către Tine, Doamne..”7:
„Prima noapte a fost greu de suportat. Mai ales din cauza frigului şi a foamei pe care le simţeam acut. Orele de la închidere până la ora zece sunt atât de lente în scurgerea lor încât îmi dau impresia că
7 Apărut la Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, pp. 310-312 (n.ed.).
65
am ieşit din dimensiunea temporală. Dar ceea ce îmi dă spaime sunt paşii mărunţi pe care-i simt trecând peste mine la scurt timp după ce m-am întins pe saltea. Mulţumesc în gând Domnului că sunt obligată să adorm cu lumina aprinsă. Întunericul ar mări senzaţia de spaimă. Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol, întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-L caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El:
«Doamne, eu ştiu că undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celulă, unde, după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi
66
de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.
în seara aceasta m-a durut tare rău sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printfe şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel decât cum vor ei să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu voi cuteza să trec pragul celulei Tale.
Iată, am făcut rugăciune mare să nu mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi, fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am adus candela sufletului meu. E săracă şi urâtă, căci aurul sufletului meu e tare puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu îi vei spori valoarea.
67
Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac, pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cana, ca pâinile din pustie.
Şi astfel, strălucită de Tine, îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher al celulei Tale candela sufletului meu, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Ţi-am mai adus floarea inimii mele. Este doar un biet fir de busuioc. L-am crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.
Binevoieşte şi primeşte, Doamne, firul de busuioc al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta, pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne, că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu suferinţă.»
Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură
68
plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi În gând şi
«Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi, sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus.»
Şi somnul mi-a îngreuiat pleoapele şi m-am prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.
69
DESPRE CANONIZAREA SFINŢILOR ÎNCHISORILOR
Fiind întrebată într-o emisiune radiofonică8: „Credeţi că cei care au sfârşit în închisorile comuniste, cu credinţă în Hristos, ar trebui canonizaţi?”, doamna Aspazia Oţel Petrescu a răspuns:
eu… vă spun un lucru: canonizarea aceasta, în posibilităţile mele slabe de înţelegere are două aspecte. Una este de către oameni, de la oameni, din inimile oamenilor, şi este ca un fel de recunoştinţă pentru arderea de tot pe care au depus-o sfinţii şi martirii acestui neam. Dar, pentru ei, cred că canonizarea nu
8 Difuzată la postul de radio România Cultural, în cadrul emisiunii Creatori între sacru şi profan din 24 februarie 2011 (n.ed.).
70
înseamnă mare lucru, pentru că ei sunt deja judecaţi acolo sus. Ei şi-au prezentat acolo raportul, acolo el a fost primit sau nu a fost primit.
Ei sunt sfinţi fie că vrem, fie că nu vrem noi, fie că îi canonizăm, fie că nu îi canonizăm. Să nu credeţi că Brâncovenii au fost mai puţin sfinţi dacă au trebuit să aştepte atâta amar de vreme recunoaşterea oficială, pentru că poporul i-a recunoscut drept sfinţi de multă vreme, de atunci încă. Tot timpul au spus „domn român şi domn creştin” când s-au referit la Brâncoveanu. Ei au fost sfinţi, chiar dacă Biserica s-a gândit atât de târziu să oficializeze această sfinţenie pe care, cum să spun, Bunul Dumnezeu ne-o acordă…
Cuvânt rostit la sfinţirea crucii înălţate la Miercurea Ciuc9)
Cinstiţi sfinţiţi părinţi, onorată asistenţă, dragi surori de suferinţă,
în numele organizatoarelor vă adresez un cuvânt cald de bun venit aici, la picioarele sfintei cruci înălţate întru pomenirea surorilor noastre, care, pe parcursul anilor de detenţie au înnoptat de tot aici şi pe întregul cuprins al patriei şi în morminte fără cruci s-au îngropat.
Să ne unim sufletele, cei care am putut veni aici, cu cele care nu au putut veni, dar care sunt legate de noi prin acelaşi vis mare şi rotund ca ţara pentru care am pătimit şi să mulţumim Bunului Dumnezeu
9 Din volumul Strigat-am către Tine, Doamne…, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, pp. 310-312 (n.ed.).
72
că ne-a învrednicit să putem comemora după datina noastră creştinească sufletele răposatelor sucombate fără făclie şi fără mână iubitoare care să coboare pleoapele închise în bezna închisorilor comuniste, să invocăm sufletele lor să coboare lângă noi, ca să fie întregite rândurile celor cărora Dumnezeu ne-a dat poruncă să urcăm Golgota închisorilor, în acest ceas bun al devenirii noastre.
Veniţi deci spre noi dinspre cer, în reverberaţii de lumină pură, să ne mai rugăm odată împreună pentru izbăvirea acestui neam şi a acestui popor.
Veniţi spre noi dinspre pământ în zvon de ape multe, să mai adăugăm împreună picături la râul de lacrimi ce scaldă brazda acestei ţări, jalea acestui neam şi a acestui popor.
Veniţi dinspre trecut spre noi, din catacombele amintirii, să mai înălţăm împreună, din inimi înflăcărate de ardere, imne de laudă pentru jertfele aduse pe întreg cuprinsul ţării pentru învierea acestui neam şi a acestui popor.
Veniţi dinspre viitor spre noi, în valuri de bună mireasmă duhovnicească, să
73
ne mistuim din nou împreună în abisul infinit al iubirii de cruce, de neam şi de ţară. Veniţi spre noi, fericitelor care v-aţi retras din lumea care se tăvăleşte în ură şi v-aţi învrednicit să vă scufundaţi în imensitatea dumnezeiască scăldată în lacrimi, şi, pentru că sigur suntem împreună, să-I oferim Domnului, la unison, o singură bătaie de inimă, unică şi solidară, puternică şi sublimă, care să răsune ca un clopot uriaş în toate cerurile Sale, pentru mai marea glorie a numelui Său, care s-a proslăvit în lacrimile, în suferinţele, în oasele noastre zdrobite şi în propria noastră cenuşă.
Să ne amintim toate cum răsunau în celulele închisorii din Miercurea Ciuc clopotele de la biserica vecină şi să mulţumim încă o dată Domnului că n-a făcut surde inimile noastre.
Noi nu avem a ne spune nouă înşine cuvinte. Noi ne înţelegem mai adânc şi mai cuprinzător în tăcere. Cuvintele, oricât ar fi de multe şi de meşteşugite, nu pot tălmăci întocmai răstignirile. Noi ştim cum ne-au sfâşiat fiare sălbatice, cum ne-au fost înjunghiate speranţele, cum
74
ne-au fost destrămate visele, cum am orbecăit în mlaştini de deznădejde, cum ne-am sângerat genunchii în neputincios urcuş pe munţi de suferinţe, cum au murit şi cum au înviat şi iarăşi au murit iubirile noastre înecate în lacrimi şi durere, cum am căzut, cum ne-am înălţat şi iarăşi am căzut dincolo de limitele omenescului.
Ei au voit să facă din trupurile noastre pietre pentru templul lor, aşazisa „cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi”, ce se clădea prin atrocităţi inimaginabile. Pe trupurile noastre, pe viaţa noastră şi pe aceste morminte fără cruce stau dăltuite toate adevărurile ce trebuiesc mărturisite, despre o concepţie de viaţă ce are ca deviză „să zdrobim fără cruţare”. Citiţi în noi, citiţi-ne, oameni buni, şi vă veţi lumina.
Cele pe care le plângem azi au plecat de mult, cele de faţă păşim în amurg. Se face seară şi pentru noi. Ziua aproape a trecut, dar atât cele care au înnoptat deja, cât şi cele care ne aflăm în înserare, ne putem mângâia cu faptul că n-am acceptat „raiul” comunist în care eram invitate prin teroare şi tortură.
75
Noi am avut o altă opţiune şi această opţiune ne defineşte ca deţinute politic, în locul lui „să zdrobim fără cruţare” noi am optat pentru „să ne iubim unii pe alţii”. Această opţiune ne-a luminat în toiul celor mai adânci bezne şi ne-a transformat din chinuiţi în învingători. În orice temniţă prin care am trecut noi am ştiut că există un loc îngust şi rece ca o celulă de izolare, în care stătea Domnul Iisus, îmbrăcat ca şi noi în haine cu vărgi de hulă şi ocară, osândit să flămânzească de adevăr şi să înseteze de iubire, ca şi noi. Tot ce ne-au făcut nouă a îndurat şi El. Şi mai mult, a îndurat şi rănile pe care I le aduceam prin egoismele noastre, prin gâlceava noastră, prin neputinţele noastre. O, n-au ştiut pândarii noştri cum acolo, în taină, ni S-a revelat Domn al iubirii şi al compasiunii. El, Unicul, era autorul acestei iubiri, iar noi, biete suflete hăituite, eram surorile Lui, alături de Sfânta Sa Maică, de sfinţii Lui şi de îngerii Lui. În El ne adunam prin iubire şi cu cât eram mai aproape de El, cu atât eram mai aproape unele de altele. El era
76
Centrul, iar noi cercul din jurul Lui şi razele iubirii Sale ne încălzeau pe toate, deopotrivă, fără nicio deosebire.
Prin rugăciune am reuşit să disciplinăm asceza ce ni se impunea cu forţa şi încet, încet, am învăţat să învingem şi în rare clipe chiar să transfigurăm ceea ce chinuitorii noştri numeau realitatea noastră mizerabilă: frig, foame, sete, murdărie, teroare, istovire, dispreţ, nedreptate, umilire şi toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.
în urma noastră noian de barbarie şi de indiferenţă, în faţa noastră orizont sumbru, fără speranţă, prezentul o istovitoare şi lentă exterminare. Dar am învăţat să aducem în acest prezent fragmente de timp pe care să le trăim ca pe o fericire în aşa fel încât lumina lor să umple tot golul creat de intoleranţă şi indiferenţă, ce păreau infinite. Să-I mulţumim Domnului că peste toate neputinţele noastre biruit-a iubirea.
în marea noastră majoritate noi nu am avut orgolii politice, nici nu ne-am visat înălţate spre culmi de filosofie, dar ţinută politică am avut. Ne-a preocupat tot
77
ce este valoare spirituală, am avut şi mentori şi mijloace ingenioase de supravieţuire nu numai fizică, ci mai ales morală. Noi nu am râvnit la slava lumii, şi nici chiar la cea a cerului, pentru că acolo unde era Domnul era slava noastră şi cerul nostru. Dar tocmai prin aceasta am fost cât se poate de politice. De aceea nici nu ne-au cruţat. În închisori am aflat că slujirea aproapelui şi a neamului se împlineşte cu jertfă, iar jertfa este voluntară, personală, şi se face prin iubire. Surorile noastre care au murit au învăţat acest adevăr în toiul urii dezlănţuite. Nu vor fi avut toate o viaţă răsunătoare, ele au trăit simplu în spaţiul nostru mioritic, pe treapta pe care le-a aşezat Domnul când le-a scos din nefiinţă şi le-a dat un drum de parcurs; şi l-au parcurs în ascultare până la capăt. Sărăcăcioasă va fi fost viaţa unora dintre ele, unele nici n-au apucat să mai aibă tinereţe, sau, dacă au avut-o, s-a mistuit în temniţe, dar ele partea cea bună şi-au ales-o din largul inimii lor, nu le-a impus-o nimeni. Nu le va fi fost uşor să rotunjească meteoric drumul spre marea trecere. Nicio fiară n-ar fi putut
78
îndura atâtea răni şi atâtea nefericiri; dar ele le-au îndurat şi şi-au purtat crucea, care este imensă, chiar dacă unora li se pare un fir de pai.
Azi şi aici şi cât vom mai fi să rămânem unite şi să credem cu tărie că atâta trudă nu se va pierde în zadar. Toate s-au adunat la un loc, zestrea noastră va creşte mereu în lărgime şi în înălţime, iar firul de pai va sprijini pentru viitor ceea ce trebuie sprijinit. Sperăm în victoria iubitelor noastre adormite întru Domnul, căci numai prin speranţă putem atinge ceea ce se află dincolo de speranţă. Sperăm în biruinţa lor pentru că Dumnezeu în care credem este fiorul iubirii şi blândeţea lacrimii, este drept şi nemitarnic şi ţine sfintele Sale făgăduinţe. Căci mult este scumpă înaintea Domnului moartea cuvioşilor şi a martirilor şi nu se ascunde de la faţa Lui nici picătura de lacrimă, nici din picătură vreo parte.
Din încredinţarea cuvioşiei sale, îngăduiţi-mi să rostesc binecuvântarea părintelui Ioan de la Vladimireşti, duhovnicul maicii Mihaela, sucombată în nenorocita hrubă de la Miercurea Ciuc, pe
79
care, cu durere în suflet, o roagă să mijlocească pe lângă Sfânta Fecioară ca să vindece drama ce se petrece în ţară şi la mănăstirea unde a slujit: „Pomeneşte, Doamne, sufletele adormitelor Tale, iertându-le toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie, dăruindu-le împărăţia şi împărtăşirea veşnicelor Tale bunătăţi, îndulcirea Ta cea fără de sfârşit şi fericita viaţă. Amin!”
Repere biografice10
Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi)11, în comuna Cotul Ostriţei, în casa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.
Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdita (Fântânele). Este înscrisă la Liceul din Bălţi, mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală. Între 1936- 1940 urmează cursurile la Liceul ortodox de fete Elena Doamna din Cernăuţi. În frământările anului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recuperând anul pierdut şi
10 Material preluat din revista Rost (nr. 64 2008) (n.ed.).
11 Anul naşterii: 1923 (n.ed.).
81
urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.
La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, luând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bombardamente.
între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În timpul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul închisorilor comuniste, asemenea întregii sale generaţii de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniţă şi exilul anticomunist.
82
între 1946-1948 a funcţionat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără posibilitatea de a susţine examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: aderenţa la Cetăţuia organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară, similară Frăţiilor de Cruce organizaţia de tineret a bărbaţilor din cadrul Liceului ortodox de fete Elena Doamna din Cernăuţi.
în 1958, în loc de eliberare i se acordă încă 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată. În 1958 se stabileşte cu mama (pensionară) în oraşul Roman, tatăl fiind decedat (1958).
83
Cu foarte multă dificultate reuşeşte să funcţioneze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul inginer, iar fiica medic). În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind coorganizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor şi sfintelor din temniţele comuniste a se vedea în acest sens ultimul volum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfinţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Paraclis de la Mislea. În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pentru creaţie literară proză scurtă, în cadrul Festivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.
84
Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne… (prima ediţie Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja, carte apărută graţie sprijinului neobosit şi generos al colegului de suferinţă, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Editura Rovimed Publishers).
în pregătire, un volum de articole şi eseuri în două părţi În memoriam şi Spice; un volum de povestiri A fost odată.
85
în loc de postfaţă:
As-noapte, Iisus…
Radu Gyr
As-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce înalt era Christ!
Luna venea după El, în celulă Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte argintându-I pe mâini vechi spărturi.
Uimit am sărit de sub pătura sură:
86
doamne, de unde vii, din ce veac? Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac…
A stat lângă mine pe rogojină:
pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină,
parcă purtase lanţuri cândva…
Oftând, Şi-a întins truditele oase pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână şi mişunau păduchi şi guzgani. Simţeam cum îmi cade capul pe mână
şi am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din grozava genună
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună, numai Iisus nu era nicăiri…
87
Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.
unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…
Nota editorului: Puţine texte sunt mai potrivite pentru încheierea volumului de faţă decât această minunată poezie a lui Radu Gyr12 care pe de o parte îl completează,pe de alta îl şi rezumă.
Şi totuşi… am ales un text, care este foarte diferit de toate posţfeţele
12 Poezia este reprodusă din volumul Poeţi după gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, pp. 61-63. Poezia a circulat în mediul concentraţionar în mai multe variante orale, cu mici modificări, fiind cunoscută şi sub titlul de Iisus în celulă. Dar titlul pus de autor a fost As-noapte, Iisus…, şi varianta originală este aceasta (n.ed.).
88
care au fost scrise pentru cărţile despre pătimirea din închisorile comuniste. De ce? Pentru că mulţi, foarte mulţi cititori ai acestor cărţi de mare valoare, terminând lectura, şi-au spus: „Ce oameni mari au fost aceşti mărturisitori… În zilele noastre, nu se mai poate duce o astfel de viaţă jertfelnică…” Cărţile fuseseră citite cu interes… poate cu acelaşi interes cu care alţii rumegă romane poliţiste sau cărţi de iubire telenovelistă. Şi totuşi… cărţile despre noii mărturisitori trebuie citite nu doar pentru că sunt interesante, ci pentru că noi, astăzi, ne putem lăsa modelaţi de pildele lor. Pentru că ei trebuie să ne fie repere. Pentru că şi astăzi noi putem trăi ca ei. Şi, dacă nu trăim pentru că cine s-ar putea mândri că duce o astfel de viaţă? -, măcar să ne dăm seama de neputinţele noastre şi să ne străduim să punem început bun. Am ales deci, ca încheiere a acestui volum, o mărturie a unui tânăr creştin de astăzi. Parcurgând-o, veţi înţelege de ce. Care este centrul mărturiei doamnei Aspazia Oţel Petrescu din acest volum? Că a trecut printr-o grea încercare,
89
fiind aruncată cu şobolani, unde a avut o experienţă mistică asemănătoare celor ale marilor sfinţi. Dar, de ce a trecut prin această încercare? Pentru că a vrut să îi ia apărarea unei gardiene, unei femei care îi făcuse mult rău. Mărturia care urmează este oarecum similară un tânăr angajat al unui spital refuză avansurile sexuale ale unui şef al său, iar acela îi rupe piciorul (a avut ruptură de ligamente). Imediat după acest moment, tânărul se întâlneşte cu directorul spitalului, care era în conflict cu şeful mai sus-pomenit. Tânărul ar fi putut să îi explice directorului toată întâmplarea, dar a preferat să îl ierte şi să îl acopere, lăsând răzbunarea în mâna lui Dumnezeu. Mărturia este intitulată de autorul ei chiar aşa: „Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul. (Din smerenie, tânărul autor pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte faţă către faţă a preferat anonimatul).
Să înţelegem că Duhul Sfânt a lucrat şi în vremurile apostolice, şi în vremea prigoanelor, şi în închisorile comuniste. Şi lucrează şi astăzi. De noi depinde
90
dacă îl lăsăm sau nu să lucreze şi în inimile noastre…
„Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul
Sunt un om nevrednic şi viaţa mea de până acum nu e nicidecum un exemplu de trăire ortodoxă autentică. Dacă am făcut vreodată o frântură de faptă bună, a fost ca urmare a gândului pe care Dumnezeu mi-l trimite necontenit pentru a pune început bun de pocăinţă, pentru a mă putea mântui. Dar până şi faptele bune sunt atât de murdărite şi terfelite de mândria şi trufia care-mi încolţesc în minte ulterior, încât nici acestea nu vor fi bune de pus în balanţa mântuirii. Dar, chiar şi aşa, azi e o nouă zi în care putem pune început bun smereniei, care trebuie să preceadă fapta bună, mântuirea oricum venind din mila lui Dumnezeu dar şi noi trebuie să avem faptele credinţei! La îndemnul unui prieten, am ales să împărtăşesc un moment de cumpănă din viaţa mea. Întâmplarea despre care vreau să vă vorbesc a avut loc în anul 2000, pe când aveam în
91
jur de 20 de ani. O vârstă a rebeliunii, a răzvrătirii împotriva a tot ce este tradiţionalist, a „sistemului” etc. Dar şi o vreme când tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Trebuie să înţelegeţi că un tânăr rocker, cu pletele-n vânt, sportiv, cu vise de performanţă în baschet, cu un temperament vulcanic, un simţ al umorului dezvoltat, cu un mod de răspuns spontan şi ironic la provocările celorlalţi, nu avea niciun gând să fie angajat (înregimentat, cum vedeam eu) într-un spital, ca simplu angajat într-o secţie de sterilizare a unui mare spital din Bucureşti. Ce a însemnat asta? Eram cea mai mică rotiţă dintr-un angrenaj colosal, cu un volum de muncă imens. Ture de 12 ore, la 50° Celsius, abur non-stop. Transpirai şi te uscai de zece ori pe zi cu hainele pe tine, fără să poţi să te schimbi era inutil oricum. Condiţii de muncă teribile, subumane, unde dacă intrai domestic ieşeai urlând (sau fiară)! Starea precară în care mă găseam (socială şi, mai ales, pecuniară) m-a făcut să accept singurul job care mi s-a oferit, şi asta printr-o relaţie a mamei mele (care era asistentă în camera
92
de gardă a spitalului). Ştiind ce temperament aveam, mama m-a avertizat să nu comentez şi să nu mă cert cu şeful meu, un om imposibil, capricios, un homosexual notoriu, cu un fizic dizgraţios, mare, gras, păros. Avea o statură impresionantă, atât în lungime, cât şi în lăţime, şi un limbaj trivial, însă omul reuşise (mă depăşeşte cum) să ajungă lider de sindicat. De aceea i s-au permis toate aceste devieri, inclusiv angajările din departamentul lui pe considerente de înclinaţie sexuală. Ce căutam eu acolo nu ştiu a fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea. Ştiind că orientarea mea era una normală şi că eram credincios, mă teroriza şi mă şicana tot timpul, încercând să mă provoace să reacţionez violent, ca să aibă motiv să mă concedieze. Eu, ca să nu o compromit pe mama în acel spital, am încercat să mă smeresc şi să nu ripostez, nici măcar atunci când aducea injurii la adresa ei. Numai cu harul Domnului am reuşit.
După şapte luni de terorizări continue, când a văzut că nu am renunţat, că nu am plecat de bunăvoie, eu, cel care
93
ţineam postul ocupat unui potenţial partener (al unei „prospături”,), a ales cea mai perfidă cale de răzbunare, şi anume mutilarea fizică, din care cauză şi cariera mea sportivă s-a încheiat. Într-o zi, mi-a cerut să îl însoţesc pe el şi pe colegul meu, amantul lui, în subsolul clădirii, pentru a căra un cărucior de aproximativ 200 kg încărcat cu apă minerală, obligatorie pentru condiţiile de muncă existente în spital. Eu trebuia să trag acest cărucior, iar ei stăteau în spate, dirijând direcţia lui. La un moment dat, şeful meu a împins violent (şi intenţionat) căruciorul peste mine, prinzându-mi glezna piciorului drept sub bara din faţă a căruţului şi rupându-mi ligamentele. Nu am văzut decât o lumină albă în faţa ochilor şi m-am prăbuşit de durere. Părerea mea că acest gest a fost intenţionat a fost întărită şi de faptul că m-au lăsat acolo ca pe un câine (şi nici pe acela nu l-ai fi lăsat), zvârcolindu-mă de durere, neputând să scot niciun sunet, deşi în sinea mea urlam din toţi rărunchii. Nu au chemat pe nimeni şi nici ei nu s-au întors… Eu, de curând timp întors în
94
Biserică, am chemat ajutorul lui Dumnezeu şi numai cu puterea Sa am reuşit după un sfert de oră să mă ridic şi, sprijinindu-mă de perete, să mă îndrept spre ieşire. Nu am apucat să fac decât câţiva paşi, când am dat nas în nas cu directorul spitalului, un nume celebru acum, care, mirat fiind ce caut eu singur acolo, m-a privit pentru o clipă şi m-a salutat. Atunci am avut de făcut o alegere: să îi spun ce s-a întâmplat, ştiind că nu îl are pe liderul de sindicat la inimă, sau să las totul în mâna lui Dumnezeu, ca El să îmi facă dreptate. Am ales să schiţez un zâmbet, mai mult o grimasă de salut, şi l-am lăsat să treacă. Ce căuta atunci directorul spitalului în subsol nici acum nu înţeleg. Aşa a vrut Dumnezeu poate ca să am posibilitatea alegerii. Am sărit într-un picior (bine că mai aveam unul bun!) şi am parcurs două etaje până la ortopedie, unde, după ce am ajutat un brancardier să ridice o bătrânică pe masă, am făcut şi eu o radiografie, după care a urmat aparatul ghipsat. Toată povestea s-a lăsat cu un concediu medical de trei săptămâni. Am revenit la sterilizare, târând ghipsul
95
după mine, ca să îmi iau hainele şi să anunţ concediul medical. Cel mai mult m-a şocat reacţia colegilor care stăteau de-a stânga şi de-a dreapta mea pe hol, indiferenţi. Când am trecut printre ei, niciunul dintre ei nu a schiţat niciun gest să mă ajute, să mă întrebe ce s-a întâmplat sau cum mă simt. Presupun că fuseseră puşi în temă de şeful nostru. Reacţionau aşa cum îi plăcea domniei sale. Laşitatea şi pupindosismu’ deveniseră sport naţional în ultimii ani, după cum observam. Am plecat cu o mare durere în suflet să văd atâta ură şi indiferenţă din partea unor colegi care beneficiaseră de ajutorul meu. Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită în acest mediu viciat de păcat!
Aici am avut o pregustare a iadului, care mi-a fost suficientă pentru a înţelege grozăviile de dincolo. Lipsa credinţei, parşivenia, ura, păcatele împotriva firii, perversitatea umană, în forma ei cea mai abjectă, se desfăşurau într-un loc în care fierbinţeala aerului (care îl făcea irespirabil) şi munca istovitoare întregeau un tablou care semăna izbitor cu
96
iadul. Până şi staroste aveam (sic!). Am plecat spre casă, ţopăind într-un picior, ca un iepure şchiop, până la staţia de autobuz. Aici, un alt incident belicos: pentru neobrăzarea de a mă urca prin uşa din faţă, şoferul m-a pus repede la punct, închizându-mi uşa când eram deja cu un picior în autobuz şi astfel m-a azvârlit din maşină. Slavă Domnului, măcar nu am căzut pe cineva, ci m-am prăvălit pe asfalt. Una peste alta, acea zi a fost printre cele mai dificile din viaţa mea. M-am consumat foarte mult după aceea cu gânduri de răzbunare, dar acest „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi” şi, mai ales, „răzbunarea e a Mea, spune Domnul” m-au făcut să încerc să iert şi să nu mă răzbun. După câţiva ani, în timp ce eu lucram la alt spital, am auzit că fostul meu şef a făcut un infarct şi a murit chiar la birou. Şi-a dat duhul, în păcatele lui. A fost găsit mort, cu chiloţi de damă pe el, şi cu o boală cu transmitere sexuală (sifilis). A trăit ruşinos şi a murit la fel. Groaznică e moartea păcătosului! Mie mi-a părut rău de lipsa lui de pocăinţă, deşi Domnul i-a dat
97
timp pentru aceasta şi m-am bucurat de îndelunga Sa milă. Dar am văzut şi dreptatea Lui…
ACATISTUL NOILOR MUCENICI ŞI MĂRTURISITORI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE
(Alcătuit în cinstea robilor lui Hristos de la Târgu Ocna, Aiud, Piteşti, Gherla, de la Canal şi din toate locurile de pătimire)
După obişnuitul început se zice:
Troparul, glasul al 4-lea:
Cei ce sunteţi podoabă a neamului românesc şi creştinilor ajutători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă ca prin harul Său să ne întărească şi să ne acopere de toată ispita.
Condacul 1:
îngerii păzitori din cer au fost trimişi, dimpreună cu arhanghelul Mihail, căpetenia lor, să vă ocrotească în încercările voastre, sfinţilor care aţi încununat neamul românesc. Iar noi, văzând roadele răstignirii voastre pe crucea pătimirii, vă zicem cu mare glas: Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
99
Icosul 1:
Să ne ridicăm din somnul cel de moarte al păcatului şi al fricii, că, iată, Dumnezeu ne-a făcut nouă dar de mare preţ, punându-ne înainte pilde vii de nevoinţă şi de jertfelnicie, iar noi, luând aminte la lupta lor, să le aducem laude ca acestea:
Bucuraţi-vă, biserici vii, sfinţite prin sânge mucenicesc,
Bucuraţi-vă, altare de mare preţ ale neamului românesc,
Bucuraţi-vă, că v-aţi arătat biruitori în multe prigoane şi lupte,
Bucuraţi-vă, roade ale rugăciunii sfinţilor din veacurile trecute,
Bucuraţi-vă, dascăli ai creştinilor care cu multe osteneli se nevoiesc,
Bucuraţi-vă, călăuze ale celor care pe calea cea îngustă călătoresc,
Bucuraţi-vă, pietre care aţi strigat adevărul când oamenii tăceau,
Bucuraţi-vă, că v-aţi arătat mai puternici decât cei care vă chinuiau,
Bucuraţi-vă, că pe prigonitorii voştri prin răbdare i-aţi înfrânt,
100
Bucuraţi-vă, cei ce de moarte şi de chinuri nu v-aţi temut,
Bucuraţi-vă, că Sfântul Arhanghel Mihail asupra voastră a vegheat,
Bucuraţi-vă, că la lumina împărăţiei cerurilor în chip tainic v-a chemat, Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 2-lea:
A încercat fiara roşie să stăpânească lumea întreagă, având de partea ei mulţime de diavoli, dar voi i-aţi stat împotrivă cu mult curaj, pentru că aţi iubit pătimirea şi aţi avut ca dascăl suferinţa, iar lui Dumnezeu I-aţi cântat neîncetat: Aliluia.
Icosul al 2-lea:
Aţi ascultat cuvântul care zice: „Pe deasupra tuturor suferinţelor, a loviturilor, a ameninţărilor şi chiar a morţii, vom învia, biruind în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi al neamului românesc”, şi, prin pătimirile voastre, v-aţi asemănat mucenicilor de demult, pentru care vă lăudăm, zicând:
Bucuraţi-vă, apărători neînfricaţi ai Bisericii şi ai pământului românesc,
101
Bucuraţi-vă, ocrotitori cereşti ai celor care cu credinţă vă fericesc,
Bucuraţi-vă, că întâi-stătătorii voştri v-au fost pildă de nevoinţă şi mucenicie, Bucuraţi-vă, că prin suferinţe v-au arătat calea spre veşnica bucurie,
Bucuraţi-vă, brazi falnici care v-aţi frânt, dar nu v-aţi îndoit,
Bucuraţi-vă, jnepi pe care vitregiile sorţii nu i-au nimicit,
Bucuraţi-vă, că prin rugăciuni îndelungate sufletele vi le-aţi hrănit,
Bucuraţi-vă, că prin versuri scrise cu sânge poeţii temniţelor v-au întărit, Bucuraţi-vă, că talanţii lui Radu Gyr pentru voi Hristos i-a înmulţit,
Bucuraţi-vă, că această binecuvântare însutit a rodit,
Bucuraţi-vă, că şi astăzi bem apă curată din acest izvor,
Bucuraţi-vă, că sufletelor apăsate de teamă şi frică le este leac tămăduitor, Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 3-lea:
„Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu
102
pe o cruce, alături de Tine”, s-a rugat Ţie, Doamne, părintele Ioan Negruţiu, când i Te-ai arătat în vis, iar Tu ai plinit cererea sa, dar i-ai dat şi bucuria învierii. Şi de aceeaşi bucurie i-ai învrednicit pe toţi noii mucenici şi mărturisitori, pentru care ei Ţi-au adus în dar cântarea: Aliluia.
Icosul al 3-lea:
Lumea aceasta vrea să ne amăgească cu patimile şi cu poftele ei, dar noi, cugetând la suferinţele voastre, sfinţilor, ne lepădăm de deşertăciunea ei. Şi, ca nu cumva, fiind înşelaţi de diavol, să pierdem raiul cel preadulce din pricina bunătăţilor celor trecătoare, vă cerem cu stăruinţă să ne fiţi dascăli pe calea mântuirii, pentru care vă zicem unele ca acestea:
Bucuraţi-vă, cruci fără număr, în jurul crucii lui Hristos răsărite,
Bucuraţi-vă, monumente netrecătoare, în piatra inimilor noastre dăltuite, Bucuraţi-vă, că aţi ridicat catapetesme pentru neamul românesc,
Bucuraţi-vă, suflete de crin care aţi înmiresmat pământul strămoşesc,
Bucuraţi-vă, că prin soarele Hristos ţarinile inimilor voastre au înverzit,
103
Bucuraţi-vă, că în Dumnezeu aţi crezut şi fără teamă L-aţi mărturisit,
Bucuraţi-vă, că aţi iubit crucea şi pe Cel ce pentru noi S-a răstignit,
Bucuraţi-vă, că luând paharul pătimirii de înviere v-aţi învrednicit,
Bucuraţi-vă, că peste pomenirea voastră rugina nu s-a aşternut,
Bucuraţi-vă, că urmaşii voştri candela muceniciei voastre nestinsă o au ţinut, Bucuraţi-vă, comori de mare preţ tăinuite în inimile noastre,
Bucuraţi-vă, icoane scoase la iveală după vremi de lacrimi şi prigoane,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 4-lea:
„Aici va fi într-o zi loc de pelerinaj”, a prorocit Cuviosul stareţ Gherasim Iscu despre temniţa de la Târgu Ocna şi cuvintele sale s-au adeverit. Dar, mai mult decât atât, Dumnezeu a arătat că şi celelalte temniţe au primit această cunună, căci în toate locurile unde s-a vărsat sângele creştinilor jertfa a rodit. Iar noi, închinându-ne cu evlavie în faţa noilor mucenici,
104
îi cântăm Celui ce le-a dat răbdare în vremea pătimirii cântarea: Aliluia.
Icosul al 4-lea:
Mare este soborul mărturisitorilor şi mucenicilor care la Canal şi în coloniile de muncă, la Aiud, la Târgu Ocna, la Piteşti, la Gherla şi în celelalte temniţe au pătimit pentru Hristos. Şi noi, minunându-ne de slăvitul nor de sfinţi, aducem aceste laude:
Bucuraţi-vă, că profeţia Cuviosului pătimitor Gherasim s-a adeverit,
Bucuraţi-vă, că prin voi închisoarea de la Târgu Ocna loc de pelerinaj a devenit, Bucuraţi-vă, că tot pământul românesc prin sângele vostru s-a sfinţit,
Bucuraţi-vă, că de la Mănăstirea Petru Vodă vestea despre jertfa voastră s-a răspândit,
Bucuraţi-vă, că multe mănăstiri şi schituri porţile vi le-au deschis,
Bucuraţi-vă, că din focul inimilor voastre mulţime de suflete s-au aprins, Bucuraţi-vă, cei ce aţi defăimat înţelepciunea cea lumească,
Bucuraţi-vă, că v-aţi împotrivit celor ce credinţa încercau să o nimicească, 105
Bucuraţi-vă, că pe slujitorii fiarei roşii i-aţi putut înfrânge,
Bucuraţi-vă, cronicari care aţi scris nu cu cerneală, ci cu sânge,
Bucuraţi-vă, că învăţăturile voastre în cugetele noastre înfloresc,
Bucuraţi-vă, file luminoase din istoria neamului românesc,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 5-lea:
Cu bucurie am primit cuvintele noului mucenic Valeriu Gafencu, prin care ne-a vorbit tot soborul sfinţilor închisorilor: „Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul e o minune. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi”. Iar noi, nădăjduind că prin aceste rugăciuni jertfelnice vom avea parte de mila lui Dumnezeu, îi cântăm: Aliluia.
Icosul al 5-lea:
S-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu noului mucenic Valeriu şi i-a zis: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! 106
Să nu te îndoieşti! Biruinţa va fi a Fiului meu!” Iar noi, crezând cuvintelor ei, ale Maicii lui Hristos, Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată, vă lăudăm, sfinţilor, cu laude ca acestea:
Bucuraţi-vă, că veţi fi martori ai biruinţei Fiului lui Dumnezeu,
Bucuraţi-vă, că în momentele de ispită vă cerem ajutorul mereu,
Bucuraţi-vă, că Maica Domnului cu sfântul ei acoperământ v-a acoperit,
Bucuraţi-vă, că în temniţe şi deportări ca nişte îngeri aţi vieţuit,
Bucuraţi-vă, că pentru adevăr v-aţi învrednicit să pătimiţi,
Bucuraţi-vă, că din pilda voastră iau putere să reziste cei prigoniţi,
Bucuraţi-vă, cei ce cu rugăciunea lui Iisus v-aţi îndeletnicit,
Bucuraţi-vă, că prin pătimiri îndelungate pe scara raiului v-aţi suit,
Bucuraţi-vă, cei ce aţi simţit harul lui Hristos ca o putere nebiruită,
Bucuraţi-vă, că El nicio lacrimă a voastră nu a lăsat-o nerăsplătită,
Bucuraţi-vă, că după ce aţi urcat muntele suferinţei v-aţi odihnit,
107
Bucuraţi-vă, că cetele sfinţilor cu mare cinste v-au primit,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 6-lea:
„Doamne, Ţie îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti, pentru a putea ierta”, s-a rugat Ţie, Hristoase, părintele Vasile Pătraşcu, povăţuindu-ne să îi iertăm pe toţi vrăjmaşii şi prigonitorii noştri, pentru a-Ţi putea aduce cântarea de laudă: Aliluia.
Icosul al 6-lea:
Cu limbă de moarte noii mucenici ne-au cerut să nu îi răzbunăm, arătându-ne că răzbunarea e doar a Ta, Doamne, şi că doar prin iubirea vrăjmaşilor noştri vom putea păstra în inimile noastre harul Sfântului Duh. Iar noi, dascăli ai iubirii de vrăjmaşi avându-i pe noii mărturisitori, le aducem aceste laude:
108
Bucuraţi-vă, că, văzând pilda voastră, să vă urmăm ne ostenim,
Bucuraţi-vă, că, ruşinaţi fiind de răbdarea voastră, răutatea şi ura le părăsim,
Bucuraţi-vă, că prin smerenia voastră pe unii torţionari i-aţi îmblânzit,
Bucuraţi-vă, că aceştia au cunoscut că în inimile voastre Hristos S-a sălăşluit, Bucuraţi-vă, că, pentru rugăciunile voastre, în adevăratul Dumnezeu au crezut,
Bucuraţi-vă, că prin voi fiii risipitori pe Tatăl ceresc L-au cunoscut,
Bucuraţi-vă, cei ce ne-aţi învăţat ca pe vrăjmaşi să îi iubim,
Bucuraţi-vă, că ne îndemnaţi ca prin iubire să îi biruim,
Bucuraţi-vă, că puterea iertării v-a fost leac pentru suflete şi v-a întărit,
Bucuraţi-vă, că, plinind porunca iertării, aţi ajuns în raiul preadorit,
Bucuraţi-vă, că prin faptele voastre aţi mărturisit că Evanghelia poate fi urmată,
Bucuraţi-vă, că celula întunecată a devenit prin rugăciune cămară luminată,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi
109
mărturisitori români.
Condacul al 7-lea:
Văzând cu duhul mai înainte adormirea sa şi mai apoi, după cincisprezece ani, adormirea soţiei sale, părintele Ilie Lăcătuşu ne-a arătat că Dumnezeu a rânduit ca sfintele sale moaşte, întregi şi neputrezite, să nu zacă în mormânt, ci să fie scoase la lumină, pentru a fi puse la închinare. Şi noi, auzind mulţimea minunilor de tot felul făcute de Dumnezeu prin părintele Ilie, cântăm: Aliluia.
Icosul al 7-lea:
Când de praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi li s-a cerut deţinuţilor să intre în apa îngheţată a deltei, ca să adune stuf, şi paznicii erau pregătiţi să îi împuşte pentru nesupunere, s-a auzit glasul părintelui Ilie, care a zis: „Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi. Că, altfel, vom fi împuşcaţi”. Şi, pentru credinţa lui, a apărut soarele, care a alungat gerul, încălzindu-i, şi, deşi au muncit multă vreme
110
în apă, nu s-au îmbolnăvit, căci i-a acoperit harul Sfântului Duh. Iar noi zicem cu uimire aceste laude:
Bucuraţi-vă, că aţi cerut ajutorul sfinţilor şi, primindu-l, v-aţi sfinţit,
Bucuraţi-vă, că asemenea sfinţilor mucenici din vechime aţi pătimit,
Bucuraţi-vă, că pe cei apăsaţi de neputinţe de tot felul îi ocrotiţi,
Bucuraţi-vă, că pe cei biruiţi de povara deznădejdii îi ridicaţi,
Bucuraţi-vă, trâmbiţe, care mustraţi păcatul, arătând calea cea dreaptă, Bucuraţi-vă, că urechile inimilor noastre aud a voastră şoaptă,
Bucuraţi-vă, că pe cei păcătoşi îi chemaţi la pocăinţă,
Bucuraţi-vă, că, schimbându-şi vieţile, varsă lacrimi de umilinţă,
Bucuraţi-vă, că sufletele rătăcite le chemaţi la Biserica cea adevărată,
Bucuraţi-vă, că celor care vă cer ajutorul le răspundeţi de îndată,
Bucuraţi-vă, că părintele Ilie Lăcătuşu mărturiseşte harul care v-a acoperit, Bucuraţi-vă, că pe cei ce s-au închinat la sfintele voastre moaşte i-aţi sprijinit,
111
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 8-lea:
Semn dumnezeiesc I-au cerut lui Hristos cărturarii şi fariseii, dar El le-a răspuns că, dacă nu vor crede în învăţătura lui Moise şi a prorocilor, nu vor crede nici dacă ar învia morţii. Iar noi, văzându-i pe urmaşii fariseilor batjocorind minunea neputrezirii sfintelor moaşte ale părintelui Ilie Lăcătuşu şi tăgăduind minunea izvorârii de mir şi de bună-mireasmă din moaştele pătimitorilor, nu ne smintim, ci prin ele ne întărim în credinţă, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia.
Icosul al 8-lea:
De multe ori a izvorât mir din unele sfinte moaşte ale mucenicilor şi mărturisitorilor, la care închinându-se unii bolnavi au primit vindecare. Cum să înţelegem, Doamne, această minune? Nepricepuţi suntem şi ne e teamă că, pentru puţinătatea credinţei noastre, nu suntem vrednici de asemenea daruri. Dar ştim că bineplăcut îţi este să îi lăudăm pe aceşti robi aleşi ai Tăi şi, de aceea, zicem:
112
Bucuraţi-vă, că mari şi grabnici făcători de minuni v-aţi arătat,
Bucuraţi-vă, că prin rugăciunile voastre cei suferinzi de boală au scăpat, Bucuraţi-vă, că, răsplătindu-vă ostenelile, Hristos v-a proslăvit,
Bucuraţi-vă, că sfintele voastre moaşte în toată lumea le-a împărţit,
Bucuraţi-vă, că la Iaşi de mai multe ori mir şi bunămireasmă au izvorât,
Bucuraţi-vă, că această minune în multe mănăstiri şi biserici s-a mai văzut, Bucuraţi-vă, că de mireasmă cerească pe credincioşi i-aţi umplut,
Bucuraţi-vă, că ritorii care batjocoreau darul dumnezeiesc au tăcut,
Bucuraţi-vă, că înţelepciunea cea deşartă a defăimătorilor o aţi ruşinat,
Bucuraţi-vă, că pe cei slabi în credinţă i-aţi întărit,
Bucuraţi-vă, că, auzind aceasta, credincioşii s-au veselit,
Bucuraţi-vă, că cei ce se împotriveau cinstirii voastre au amuţit, Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi
113
mărturisitori români.
Condacul al 9-lea:
A venit pe pământul românesc părintele Ivan cel străin, pentru ca predania Mănăstirii Optina să aducă şi aici roade de mare preţ. Şi, lăsându-se mistuiţi de focul rugului aprins al rugăciunii lui Iisus, mulţi robi ai lui Hristos au răbdat cu curaj răzbunarea diavolească, căci au fost aruncaţi în temniţă, unde I-au cântat lui Dumnezeu fără teamă: Aliluia.
Icosul al 9-lea:
„Ai vrut să dai foc comunismului cu Rugul aprins”, i-a spus acuzator anchetatorul părintelui stareţ Daniil de la Rarău, mărturisind fără să vrea că cea mai importantă rezistenţă împotriva duşmanilor Sfintei Biserici este rugăciunea şi nevoinţa. Iar noi, vrând să aprindem candela inimilor noastre cu acest foc dumnezeiesc, vă zicem vouă, celor ce aţi urcat pe treptele rugăciunii ca sfinţii din vechime:
Bucuraţi-vă, ruguri aprinse de focul nematerialnic al rugăciunii,
Bucuraţi-vă, că, fiind înţelepţi ca şerpii, aţi dărâmat idolii minciunii,
Bucuraţi-vă, că cei puternici ai lumii acesteia de voi se temeau,
114
Bucuraţi-vă, că în arena muceniciei sfinţii îngeri vă încurajau,
Bucuraţi-vă, că prigonitorii să vă îngenuncheze nu au reuşit,
Bucuraţi-vă, că la vreme de ispită cu rugăciunea lui Iisus v-aţi hrănit,
Bucuraţi-vă, chipuri senine care răspândiţi lumina Filocaliei,
Bucuraţi-vă, că ne chemaţi să urmăm predania sfinţeniei,
Bucuraţi-vă, că zeghea voastră a fost mai preţioasă decât odăjdiile aurite, Bucuraţi-vă, lumânări care aţi ars pe altarul vieţuirii curate,
Bucuraţi-vă, că ne îndemnaţi să ne luptăm cu poftele trupeşti,
Bucuraţi-vă, că ne izbăviţi de ispitele diavoleşti,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 10-lea:
La Baia Sprie, pregătindu-se să prăznuiască în adâncul pământului învierea lui Hristos, deţinuţii desenau pe pereţii minei semnul crucii, spunând: „E semnul izbăvirii şi vrem să-l vedem peste tot.
115
Noi suntem creştini şi credem că şi de la crucea Domnului putem primi ajutor”. Şi, fără să se teamă să mărturisească credinţa în Hristos, îl lăudau pe Dumnezeu, căruia noi îi cântăm: Aliluia.
Icosul al 10-lea:
Deţinuţii şi-au făcut clopote din sfredele, anunţând începutul sfintei slujbe de Paşti, iar preoţii, neavând odăjdii, în salopete au slujit, aducând în inimile pătimitorilor bucuria creştinilor din catacombele Romei. Şi, cântând fără teamă imnul învierii lui Hristos, au arătat cu toţii că Domnul învierii în inimile lor era viu. Iar noi, uimindu-ne de curajul lor, vă aducem cântări de laudă:
Bucuraţi-vă, cei ce nu v-aţi temut de moarte, pentru că aţi crezut în Cel înviat,
Bucuraţi-vă, cei ce în viaţă crucea ca jugul cel de folos aţi purtat,
Bucuraţi-vă, cei ce aţi fost în oastea lui Hristos ostaşi neînfricaţi,
Bucuraţi-vă, că prin semnul sfintei cruci aţi fost binecuvântaţi,
Bucuraţi-vă, că nici chinurile groaznice nu v-au putut înspăimânta,
116
Bucuraţi-vă, că de Dumnezeu nimic nu v-a putut îndepărta,
Bucuraţi-vă, că uneltirile celor ce vă chinuiau s-au surpat,
Bucuraţi-vă, că socotelile lor în chip minunat s-au spulberat,
Bucuraţi-vă, că unii dintre voi după căderi grele s-au ridicat,
Bucuraţi-vă, că prin pocăinţă la măsuri duhovniceşti înalte v-aţi înălţat, Bucuraţi-vă, că mulţi dintre cei din urmă cei dintâi s-au arătat,
Bucuraţi-vă, că în aceştia puterea dumnezeiască şi mai mult a lucrat,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 11-lea:
Nu doar pe pământul românesc, ci din Muntele Athosului până în Ţara Sfântă vestea despre mulţimea minunilor voastre s-a răspândit şi cei de alte neamuri au priceput măsura sfinţeniei voastre. Iar noi, văzând că Dumnezeu nu a ţinut sub obroc lumina mărturiei pe care aţi dat-o, îi mulţumim, cântându-I: Aliluia.
117
Icosul al 11-lea:
Niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor voastre, sfinţilor, că prin rugăciunile voastre sufletele slabe se întăresc, cei căzuţi în păcate se ridică, bolnavii se tămăduiesc şi cei deznădăjduiţi află mângâiere cerească. Şi noi, primind chemarea voastră la jertfă ca un testament de mare preţ, vă aducem din prinosul inimii aceste cântări:
Bucuraţi-vă, preoţi care aţi adus lumina lui Hristos în întunericul temniţelor,
Bucuraţi-vă, credincioşi care cu suferinţe v-aţi umplut sacul sufletelor,
Bucuraţi-vă, tineri care nu aţi avut tinereţe, căci I-aţi dăruit-o lui Hristos, Bucuraţi-vă, că, în loc să căutaţi slava acestei lumi, aţi ales cele mai de jos, Bucuraţi-vă, că, renunţând la desfătări, aţi dobândit bucuria cea netrecătoare, Bucuraţi-vă, că Dumnezeu a îndulcit zilele voastre amare,
Bucuraţi-vă, femei care muceniţelor de demult v-aţi asemănat,
Bucuraţi-vă, bătrâni care prin adevărata înţelepciune v-aţi încununat,
118
Bucuraţi-vă, cei ce ne daţi putere în cugete şi în cuvânt,
Bucuraţi-vă, că rugăciunile voastre le simţim ca un acoperământ,
Bucuraţi-vă, că temniţele, lagărele şi coloniile de muncă le-aţi sfinţit,
Bucuraţi-vă, că pecetea lui Hristos în sufletele voastre s-a vădit,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 12-lea:
Profetic a fost cuvântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Or să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi”. Căci, oricât ar încerca urmaşii prigonitorilor voştri să defaime şi să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriţi şi creşteţi ca nişte flori binemirositoare pe pământul inimilor noastre şi, pentru aceasta, îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v-a proslăvit, cântând: Aliluia.
Icosul al 12-lea:
Tânărului aflat pe patul de suferinţă i s-a arătat în vis Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, ţinând în mâini o raclă cu
119
sfinte moaşte de la Aiud, şi prin aceasta ne-a îndemnat să înţelegem că mari sunt darurile pe care le-aţi primit de la Hristos. Iar noi, uimindu-ne de această arătare minunată, îndrăznim a vă cere să fiţi mijlocitori pentru noi în faţa tronului ceresc şi vă aducem cântări de laudă:
Bucuraţi-vă, că Sfântul Nectarie a vădit urcuşul vostru duhovnicesc,
Bucuraţi-vă, că astfel v-a arătat podoabe ale neamului românesc,
Bucuraţi-vă, că suntem fiii pătimirii voastre însângerate,
Bucuraţi-vă, când vestim minunile voastre nenumărate,
Bucuraţi-vă, apărători ai celor care fără teamă vă cinstesc,
Bucuraţi-vă, sfinţi care staţi împotriva celor ce şi acum vă prigonesc,
Bucuraţi-vă, ai celor care dau mărturie despre sfinţenia voastră ocrotitori, Bucuraţi-vă, ai celor aflaţi în ceaţa ispitelor luminători,
Bucuraţi-vă, că prin rugăciunile voastre pe cei slabi îi întăriţi,
120
Bucuraţi-vă, că aţi înviat după ce pe crucea pătimirii aţi fost răstigniţi,
Bucuraţi-vă, ai celor ce merg pe urmele paşilor voştri luminători,
Bucuraţi-vă, ai celor care vor să îl mărturisească pe Hristos povăţuitori,
Bucuraţi-vă, noilor mucenici şi mărturisitori români.
Condacul al 13-lea:
O, sfinţilor mucenici şi mărturisitori, care prin jertfele voastre sunteţi pilde vii înaintea ochilor inimilor noastre, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ducem lupta cea bună cu patimile, cu poftele şi cu înţelepciunea acestui veac, ca, stând împotriva prigonitorilor lui Hristos din vremurile noastre, să dăm mărturia cea bună cu dreaptă socoteală, cu curaj şi putere multă, cântând: Aliluia.
Acest condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul întâi: Să ne ridicăm din somnul cel de moarte… şi Condacul întâi: îngerii păzitori din cer au fost trimişi… Apoi se zice această
121
Rugăciune
Sfinţilor noi mucenici şi mărturisitori, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi în aceste vremuri de grea încercare. Aveţi grijă de tot clerul şi de tot poporul binecredincios. Nu îngăduiţi ca duşmanul mântuirii noastre să cotropească pământul sufletelor noastre, prin rătăciri şi patimi de tot felul. Ajutaţi-ne să punem, iară şi iară, început bun mântuirii noastre. Fiţi călăuzitori ai noştri pe calea mântuirii, povăţuindu-ne prin părinţii noştri duhovnici. Fiţi sprijinitori ai celor care vor să lepede înţelepciunea acestei lumi şi să dobândească înţelepciunea cea adevărată. Fiţi întăritori ai celor care, din pricina fricii, se feresc să dea mărturia cea bună. Ridicaţi-i pe cei căzuţi în groapa păcatelor. Celor bolnavi uşuraţi-le suferinţele, celor necăjiţi daţi-le cele de trebuinţă. Voi, care aţi răbdat foamea, şi setea, şi frigul, şi arşiţa, şi golătatea, aţi primit de la Dumnezeu darul de a-i mângâia pe cei aflaţi în nevoi de tot felul. Vrem să vedem lucrarea voastră în vieţile noastre, vrem să fim martori ai mijlocirii
122
voastre minunate. Îmblânziţi-i pe cei care şi acum vă prigonesc, potoliţi-i pe cei care şi acum vă defaimă.
Rugaţi-vă lui Dumnezeu să răspândească în tot locul mărturia despre pătimirea şi sfinţenia voastră. Daţi-ne putere, sfinţilor, să mergem pe urmele voastre, ca să fim cu adevărat urmaşii rugăciunilor voastre.
Ajutaţi-ne să zugrăvim în inimile noastre icoanele voastre, şi să vă lăudăm până în ceasul din urmă al vieţii noastre, slăvindu-L pe Dumnezeu cel în Treime lăudat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri şi pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în faţa prigonitorilor, primeşte de la noi această puţină rugăciune.
123
Sădeşte, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânţă pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânţă aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii şi dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în faţa celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuţile şi jertfa lor să mustre lenevia şi negrija noastră şi să primim această mustrare spre îndreptarea noastră. Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Tot aşa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ţie cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala şi nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaşte ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Şi dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu laşi sfintele moaşte ale robilor Tăi să zacă în uitare,
124
ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.
Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura şi de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinţi mucenici şi muceniţe. Şi împreună cu ei să îţi aducem slavă, cinste şi închinăciune Ţie, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
125
Nota editorului
Acatistul Noilor Mucenici şi Mărturisitori din temniţele comuniste a apărut în diferite ediţii cu binecuvântarea ÎPS Justinian Chira, ierarhul care a binecuvântat şi sprijinit în ultimii ani ai vieţii sale campania Din temniţe spre Sinaxare. A văzut prima dată lumina tiparului ca supliment gratuit al revistei Atitudini (nr. 25/2012), editată de Mănăstirea Petru Vodă. În prolog, părintele Justin Pârvu, vrând să atragă atenţia asupra importanţei cultului noilor mucenici şi mărturisitori, spunea: „Cercetând noi istoria bisericească în lumea noastră creştin ortodoxă, aflăm nişte valori mari şi doveditoare pentru existenţa noastră, pentru Ortodoxia noastră, pentru viaţa noastră de toate zilele, aici, în răsăritul Europei. Cel mai important lucru, grăitor pentru noi şi în viitor, sunt noii mărturisitori din închisorile noastre şi de la Canal. E cel mai important genocid din lumea asta. Nu a existat o urgie mai puternică decât a fost, în România, Canalul. Şi noi avem pe acei rugători fierbinţi, înaintea lui Dumnezeu, şi ne duc, mai departe, în istorie. Ei sunt temelia pe care ne aşezăm noi pentru veacul viitor…”.
Cuprins
în loc de prefaţă 5
Cu Iisus în celulă 8
„Rugăciunea mi-a salvat viaţa” 56
Despre canonizarea sfinţilor închisorilor 70
Cuvânt rostit la sfinţirea crucii înălţate la Miercurea Ciuc 72
Repere biografice 81
În loc de postfaţă 85
„Răzbunarea e a Mea”, zice Domnul 86
ACATISTUL NOILOR MUCENICI ŞI MĂRTURISITORI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE 99
Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici 123
Nota editorului 126
127
„Mucenicii pentru numele Lui şi pentru Evanghelie se grăbeau către moarte ca şi către un praznic. Eu nu vorbesc despre câteva sute sau câteva mii ale căror nume sunt scrise în calendar, ci despre nenumărate milioane de creştini din întreaga lume, de-a lungul a două mii de ani, ale căror nume sunt cunoscute şi scrise în Ceruri; despre oastea lui Hristos, împotriva căreia este cu neputinţă a lupta şi în faţa căreia toate oştile cele potrivnice sunt precum «trestia în faţa vântului» (Psalmi 82, 12); despre popoarele cele mântuite în Ceruri, al căror număr se apropie deja de numărul nisipului din mare şi al stelelor de pe cer, precum a fost făgăduit lui Avraam. (…) Vechea credinţă ortodoxă în învierea lui Hristos cel răstignit şi în cei răstigniţi îndeobşte pentru dreptate a fost deseori întărită şi înnoită de legiunile noilor şi noilor mucenici pentru Hristos ”
Sfântul Nicolae Velimirovici, Cugetări şi predici la învierea Domnului, Editura Predania, Bucureşti,
2020, pp. 96-98.
128
Cu o carte se face bibliotecă