PR. SOFIAN BOGHIU BUCHET DE PREDICI, CUVANTARI SI MEDITATII

Buchet de cuvântări Predici şi meditaţii
BASILICA ।BUCUREŞTI 2017
Arhimandritul Sofian Boghiu
Buchet de cuvântări Predici şi meditaţii
BASILICA BUCUREŞTI 2017
Notă editorială
Lucrarea de faţă este o reeditare a unui volum de pre¬dici ale Părintelui Sofian Boghiu, apărut în 2006, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Publicarea acesteia se înscrie în contextul mai larg al decla¬rării, de către Sfântul Sinod, a anului 2017 ca Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismuluiîn Patriarhia Română.
Părintele Sofian Boghiu este un exponent atât al icono¬grafilor români, cât şi al mărturisitorilor Ortodoxiei în vremea regimului comunist. El este modelul păstorului de suflete care şi-a închinat viaţa slujirii altarului, predicării cuvântului lui Dumnezeu şi îndrumării duhovniceşti a unui însemnat număr de creştini.
Sufletul său sensibil l-a făcut să se apropie de artă, pen¬tru a reda, sub altă formă, prin simbol şi culoare, învăţătura profundă a Bisericii. Multe biserici din ţară printre care Schitul Darvari, Mănăstirile Agapia şi Radu Vodă -, dar şi din alte colţuri îndepărtate ale lumii din Siria şi Liban poartă amprenta penelului său. Ca profesor de pictură bisericească la Seminariile monahale de la Mănăstirile Neamţ şi Curtea de Argeş, Părintele Sofian a format şi îndrumat mai mulţi ucenici iconari, care au dus mai departe meşteşugul picturii, transmiţând generaţiilor următoare o părticică din sensibili¬tatea artistică a acestui şlefuitor de icoane şi de suflete.
Ajuns la Mănăstirea Antim, Părintele Sofian a păşit pe urmele înaintaşului său de odinioară, însuşi ctitorul mănăs¬tirii, Sfântul Antim Ivireanul. Asemenea Sfântului Ierarh, care a fost un iscusit predicator, şi Părintele Sofian a fost
6
preocupat de propovăduirea mesajului evanghelic prin cuvânt. Predicile cuprinse în acest volum sunt o dovadă a ascuţimii minţii sale, a profunzimii spirituale şi a duhului filocalic în care s-a format şi pe care l-a transmis mai departe fiilor săi duhovniceşti.
Părintele Sofian a fost un propovăduitor şi un trăitor autentic al Evangheliei lui Hristos. Rugăciunea lui Iisus, care se practica în cercul ales al Rugului Aprins, pe care o deprinsese de la isihaşti, unii vieţuitori ai mănăstirii Optina cum a fost cazul părintelui Ioan Kulîghin -, l-a însoţit permanent pe părintele Sofian, mai ales în momentele grele ale detenţiei, în anii de temniţă, suferinţele şi lipsurile pe care le-a îndurat nu au putut umbri însă cu nimic gingăşia sufletului său.
Conturarea personalităţii sale spirituale şi intelectuale a fost marcată şi de colaborarea, sprijinul şi prietenia sinceră a altor figuri de seamă ale vieţii creştine din acea vreme precum Sandu Tudor (devenit ieroschimonahul Daniil), Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Dumitru Stăniloae, Profesorul Alexandru Elian, Poetul Vasile Voiculescu ş.a.
Acest Buchet de cuvântări însumează mai multe predici ale Părintelui Sofian Boghiu la unele Duminici, praznice şi sărbători ale sfinţilor din timpul anului, care au fost rostite la Mănăstirea Antim, unde părintele a fost stareţ o mare perioadă de timp. Ele păstrează ordinea pe care a stabilit-o şi în care a cules predicile rămase în manuscris de la Părintele Sofian, ierodiaconul Gamaliel Sima, şi anume ordinea cronologică, fixată însă nu în funcţie de anul bisericesc, ci de cel civil. Astfel, sunt aşezate mai întâi predici la unele duminici şi sărbători de peste an, începând cu Duminica după Botezul domnului şi terminând cu Duminica dinaintea Naşterii domnului, apoi predici la sărbătorile unor sfinţi, începând cu Sfântul Teodosie cel Mare (11 ianuarie) şi terminând cu sfântul Mucenic Elefterie (15 decembrie).
Aceste predici sunt urmate de câteva meditaţii ale părintelui pe tema providenţei divine, a rugăciunii, a relaţiei
। 7
părinte duhovnicesc ucenic, precum şi de câteva învăţături şi sfaturi legate de Sfânta Taină a Spovedaniei.
Volumul nu conţine predici la toate duminicile de peste an, nici la sărbătorile tuturor sfinţilor. Motivul este lesne de înţeles: ele sunt, la origine, nişte predici rostite. Părintele Sofian nu şi-a propus să alcătuiască o carte de predici, ci a ţinut unele cuvântări în diferite ocazii, cuvântări care ulterior au fost adunate, cele mai multe din grija autorului însuşi. Se pare însă că au mai existat şi alte predici care, din păcate, nu s-au păstrat, dovadă fiind aşa cum arăta Părintele Gamaliel lacunele din manuscrise şi unele însemnări marginale în legă¬tură cu acestea.
Totuşi, ceea ce s-a păstrat din cuvântările Părintelui Sofian Boghiu reprezintă o moştenire preţioasă, pe care dorim să o valorificăm prin reeditarea acestui volum. Predicile Părintelui Sofian sunt adevărate mărgăritare ale genului, impresionând nu doar prin bogăţia informaţiei şi temeinicia documentării, ci, mai ales, prin puterea de a convinge, de a trezi conştiinţe şi a determina la acţiune.
Sperăm ca republicarea acestei lucrări să fie de folos nu numai celor deprinşi sau pe cale să deprindă arta oratoriei preoţi, profesori sau tineri teologi -, ci oricărui creştin, care doreşte să crească duhovniceşte şi să se împărtăşească din tezaurul nesecat al învăţăturii marilor noştri părinţi şi duhovnici.
Editura BASILICA
Ultimul dar al Părintelui Sofian către fiii săi duhovniceşti însemnări asupra primei ediţii a acestei cărţi
Acad. Virgil CÂNDEA
Titlul Buchet de Cuvântări a fost bine ales de editorii acestui volum de predici, alcătuiri hagiografice, învăţături duhovniceşti ale pururea pomenitului în rugăciunile şi ini¬mile noastre, Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu, Stareţul Sfintelor Mănăstiri Antim şi Plumbuita din Bucureşti.
După altă lucrare postumă (Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor) apărută tot anul acesta, cartea de faţă este ultimul dar către fiii săi duhovniceşti al mare¬lui stareţ, chemat de Domnul la viaţa veşnică în praznicul înălţării Sfintei Cruci a anului 2002.
Părinţii duhovniceşti nu se despart niciodată de uceni¬cii lor. Aceştia rămân mai departe în ascultarea duhovnicului trecut la cele veşnice, cerându-i sfat, povăţuire şi rugăciune pentru apărarea de ispite şi sporirea lor lăuntrică. Răspunsuri la asemenea cereri, ale celor care au avut fericirea să-i fie aproape sau ale credincioşilor din generaţiile viitoare, care-i vor cinsti de-a pururi nevoinţele, înţelepciunea şi faptele bune, se află în acest buchet de cuvântări. Împreună cu comoara de picturi lucrate timp de jumătate de veac pentru desăvârşirea canonică şi artistică a multor sfinte lăcaşuri catedrale, mănăstiri şi biserici parohiale din România, Siria (la Homs şi Hama) sau în Liban (la Broumana şi Deir el-Harf),
10
împreună cu programele iconografice (unele deja executate de alţi pictori) pentru biserici episcopale, de mir sau vechi nonumente creştine din ţara noastră, până la Patriarhia erusalimului (la Nazaret), acest ultim dar al părintelui nostru constituie cea mai preţioasă moştenire pe care ne-o lasă „marele duhovnic”.
O parte din opera sa de artă şi pastoraţie s-a risipit încă nainte de adormirea Părintelui Sofian. Picturile din Hama au pierit odată cu biserica însăşi, distruse de luptele din orientul creştin acum trei decenii. Multe manuscrise de predici, note de lectură, negreşit corespondenţă cu prieteni duhovniceşti ai Părintelui au fost confiscate cu prilejul arestării lui. Căutarea şi publicarea lor rămâne o datorie a celor de azi. Că asemenea texte au existat şi sunt deocamdată pierdute rezultă din lacunele manuscrisului publicat în ediţia de faţă, consemnate în Notă asupra primei ediţii a părintelui ierodiacon Gamaliel Sima. Fericit va fi cel ce le va descoperi şi le va da la lumină în viitor.
Dar chiar în cuprinsul lor actual, aceste pagini ale părintelui Sofian vor creşte cititorilor înţelegerea învăţăturii creştine, dorinţa sporirii duhovniceşti şi le va lumina căile dobândirii ei.
Predicile Părintelui la marile praznice ale anului bisericesc (aproape complete, exceptând lacunele semnalate) sunt călăuză care se cuvine urmată prin lectură şi reflecţie zi de zi, pentru pregătirea credinciosului care îşi rânduieşte vieţuirea lăuntrică după ritmul liturgic al Predaniei ortodoxe, tâlcuirile profunde de vieţi ale marilor sfinţi aşază în cugetarea şi voinţa noastră de sporire duhovnicească pilde, modele înalte de trăire creştină, dovezi autoritare că părăsirea păcatelor şi dobândirea virtuţilor sunt cu putinţă adevăraţilor cinstitori şi iubitori ai Mântuitorului, pentru că asemenea trepte ale desăvârşirii au fost urcate şi de alţi creştini, cu multe veacuri înainte de noi. Iar ultima parte a cărţii este călăuză pentru spovedanie, îndemn la examenul lăuntric pe care trebuie
11
să ni-l facem înaintea întâlnirilor cu duhovnicul pentru pri¬mirea iertării, a dezlegării de păcate, a încuviinţării de a ne apropia de Sfânta Taină a împărtăşaniei, prin recapitularea abaterilor noastre şi pocăinţă sinceră. Citind această carte, ne vom aminti de timpul când unii dintre noi am avut marele privilegiu de a ne spovedi şi de a primi sfătuirile duhovniceşti ale părintelui, iar celor mai tineri, care n-au trăit această bucurie, le va înfăţişa chipul de vieţuire creştină pe care a povăţuit-o dânsul.
Să ne rugăm, citind-o, să-l răsplătească Dumnezeu pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu pentru tot binele făcut nouă, în viaţa şi după adormirea lui, şi să ne facă vrednici de ultimul său dar.
O viaţă în smerenie
Repere biografice
ierod. Gamaliel SIMA
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu a văzut lumina zilei la 7 octombrie 1912 în Basarabia, comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi. Lumina lui Hristos a primit-o prin Sfântul Botez. Avea să se numească Serghie.
Copilul Serghie creşte cu vârsta şi cuminţenia creştină în casa părintească, unde aude pentru prima dată despre Mântuitorul Hristos. La tânăra vârstă de 14 ani, râvna pen¬tru cele sfinte şi întâlnirea cu Domnul îi conduce paşii spre liniştea Schitului Rughi-Soroca. De aici, fiind întru frăţească ascultare, având din darul lui Dumnezeu o voce frumoasă şi dovedind smerită supunere, este trimis la Mănăstirea Dobruşa-Soroca între anii 1928-1932, pentru a urma cursurile Şcolii de cântăreţi de acolo.
Pentru că mergea din smerenie în smerenie, povăţuitorii lui duhovniceşti au investit în el dragoste şi l-au trimis să înveţe mai multă carte la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica (între anii 1932-1940).
încă elev de seminar fiind, în 1937, de Praznicul Naşterii Domnului, este tuns în monahism, primind la călugărie numele de Sofian.
Sporind cu darul lui Dumnezeu în viaţa monahală, atrage asupra sa atenţia înalt Prea Sfinţitului Tit Simedrea pe atunci episcop de Bălţi -, care îl hirotoneşte diacon la 6 august 1939.
14
De acum, ierodiaconului Sofian, în râvna-i pentru slujirea lui Hristos, i se arată un alt dar de preţ cu care Domnul îl împo-dobise: darul picturii. Pentru că harul Duhului lucra vădit prin mâinile tânărului slujitor, între anii 1940-1945 este trimis la Bucureşti să studieze la Academia de Arte Frumoase.
Acolo, Părintele Sofian a învăţat să mânuiască penelul, să combine vopselele, să lucreze după model, să facă portrete, dar căutarea lui era una mai profundă: el dorea să prindă în vârful delicat al penelului chipul Domnului Hristos. La o asemenea sfântă lucrare, exerciţiul tuşelor şi combinarea culorilor nu-l puteau ajuta singure. Calea avea să-i fie lumi¬nată spre o călăuzire mai sigură, căci Părintele este trimis să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde avea să afle multe despre mântuire, sfinţi, istoria Bisericii, dar mai ales despre Mântuitorul Iisus Hristos. A început cursurile în 1942, iar în 1946 susţine examenele finale şi devine licenţiat în teologie cu lucrarea Chipul Mântuitorului în iconografie.
Furtuna răutăţilor războiului a amărât viaţa întregii creştinătăţi din acea vreme. După cel de-al doilea Război mon¬dial, comunismul a căutat să distrugă sufletul Basarabiei sfintele mănăstiri. Dar ca şi odinioară în prigoanele creştine, şi obştea Mănăstirii Dobruşa, căreia îi aparţinea Părintele Sofian, a luat drumul pribegiei, dar nu printre străini, ci în patria mamă. S-au stabilit la Mănăstirea Căldăruşani, care avea să le devină a doua casă. Părintele Sofian însă îşi va con¬tinua drumul spre Bucureşti, spre Mănăstirea Antim. Îl atră¬gea figura Sfântului Antim.
în anul 1945 este hirotonit preot pe seama Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde, prin taină dumnezeiască, sălăşluise în veacurile trecute sfântul ctitor Antim, care fusese înzestrat, printr-o fericită coincidenţă, şi cu darul picturii. Mult folos duhovnicesc avea să tragă râvnitorul Părinte Sofian din pilda vieţii şi lucrării Sfântului Ierarh Martir Antim.
15
Mănăstirea Antim avea să-i fie părintelui şi locul de unde avea să plece la cele veşnice, încărcat de faptele unei vieţi trăite cu şi pentru Hristos.
Cu mila lui Dumnezeu, la 15 iunie 1950, Părintele Sofian este numit stareţ al Mănăstirii Antim. După patru ani, este mutat cu ascultarea stareţ la Mănăstirea Plumbuita. De aici este arestat şi închis de regimul comunist, în anul 1958, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale, prin activitate mistică duşmănoasă în cadrul organizaţiei Rugul Aprins”. Avea să fie condamnat la 16 ani de muncă silnică, dar este eliberat în urma decretului general de graţiere din 1964.
După anii de detenţie, Părintele Sofian revine în Mănăstirea Antim, care avea să devină placa turnantă a misi¬unii sale: de pictor bisericesc şi „pictor de suflete”. Nu am putea înşirui aici toate cele împlinite de Părintele Sofian, dar ştim că L-a vestit pe Hristos în toate şi tuturor, făcându-se remarcat pentru aceasta. De aceea şi Dumnezeu l-a făcut cunoscut multor oameni, căci de pretutindeni veneau să-l întâlnească şi să-i ceară sfat de mântuire. Iar părintele, cu duh de blândeţe, aşternea în taina inimii fiecăruia chipul Mântuitorului Hristos, pe care cu atâta râvnă îl căutase o viaţă întreagă.
După un drum ostenitor de 90 de ani, Părintele Sofian, înconjurat de fiii săi duhovniceşti dintre monahi şi mireni, se stinge ca o lumânare la 14 septembrie 2002 praznicul înălţării Sfintei Cruci, în timp ce în biserica mare a mănăsti¬rii o parte din monahi slujeau Dumnezeiasca Liturghie, iar alţii citeau Psaltirea la căpătâiul Părintelui. Trecerea lui s-a făcut cu puţin înainte de ectenia pentru cei adormiţi. Fusese pomenit şi la vii. Momentul a fost deosebit de emoţionant. Vlădica Vincenţiu conducea slujba când a fost anunţat că Părintele Sofian a plecat la Domnul. Atunci, printr-un gest scurt, Vlădica atrage atenţia diaconului Nicolae şi-i şopteşte numele Părintelui. Diaconul, încărcat de emoţie, rosteşte ectenia: „încă ne rugăm pentru odihna şi iertarea păcatelor
16
robului lui Dumnezeu Arhimandritul Sofian, părintele nos¬tru…”. O undă de duioşie a străbătut întreaga asistenţă şi din ochii celor care şi-au iubit stareţul au izvorât lacrimi. Încet, sfios, fără zgomot, lin… a adormit în Domnul „apostolul Bucureştilor”1. Duhul lui n-a pierit dintre noi, ci este pururea rugătorîmpreună cu noi şi pentru noi înaintea Tatălui Ceresc. Veşnică să-i fie pomenirea!
1 Aşa l-a numit Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa.
Predici la duminici, sărbători şi meditaţii
Predică la Duminica după Botezul Domnului
Am trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, sărbătorile Naşterii Domnului, am intrat în Noul An, am prăznuit cu pace Bobo-tează şi am ajuns în prima Duminică după Botezul Domnului.
Dar ce s-a întâmplat în vremea aceea?
îndată după Botez, Mântuitorul Se retrage în pustiul Carantania, nu departe de locul unde a fost botezat, şi acolo posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi. După acest post, Iisus a flă¬mânzit şi a fost ispitit de diavolul cu cele trei ispitiri, din care iese biruitor, după cum ne spun Sfinţii Evanghelişti Matei (4,1-11) şi Luca (4,1-13).
între timp, Sfântul ioan Botezătorul a fost arestat din ordinul lui Irod Tetrarhul şi, nu după multă vreme, a fost ucis în temniţă, din ordinul aceluiaşi Irod şi al Irodiadei, soţia sa nelegitimă.
Mântuitorul Iisus Hristos, Care pe atunci avea vârsta de 30 de ani, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (3, 23), pleacă din Iudeea în partea de nord a Ţării Sfinte, în Galileea, la Nazaret, unde fusese crescut (Luca 4,16). De acolo, se mută cu locuinţa la Capernaum, pe malul lacului Ghenizaret, în ţinutul lui Zabulon şi Neftali, şi acolo începe predicarea Evangheliei, prin cuvintele: „Pocăiţi-vă că s-a apro¬piat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Cu asemenea cuvinte: „Pocăiţi-vă”, şi-a început activitatea publică şi Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3, 3) şi tot aşa a început propovăduirea evanghelică Apostolul Petru, după Pogorârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2,38).
Rostită în anul 1987.
20
Ce însemnau aceste cuvinte: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” pentru contemporanii Mântuitorului şi ai Sfinţilor Apostoli şi ce înseamnă aceste cuvinte pentru noi, cei de astăzi?
Şi pentru cei de atunci, şi pentru noi cei de astăzi, aceste cuvinte anunţau şi anunţă: schimbarea în bine şi reînnoirea vieţii oamenilor. Până atunci, cerul fusese închis pentru oameni. Oamenii priveau numai în jos, la interesele mărunte ale vieţii lor de toate zilele, trăindu-şi viaţa în întu¬nericul necunoştinţei şi în umbra morţii, adică în păcate (Matei 4,16).
Prin întruparea Mântuitorului şi prin deschiderea ceru¬lui la Botezul Lui, lumea de atunci a putut cunoaşte aievea, pe malurile Iordanului, Preasfânta Treime, atunci când Tatăl Ceresc a mărturisit pe Fiul Său, prin cuvintele: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Marcu 1,11; Luca 3,22), iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, plutea în văzduh peste Iisus, Care Se afla în repejunile Iordanului.
Din clipa aceea, lumea ar fi trebuit să-şi dea seama că nu este singură, că nu este părăsită, cum credea, că Cineva din înălţimea Cerului se ocupă de ea, iar această Sfântă Prezenţă era însăşi Sfânta Treime, Creatoarea şi Stăpâna întregului univers.
Văzându-L şi auzindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos vorbind şi lucrând, lumea a început să-şi dea seama că era martora unui fenomen neobişnuit, iar din Evanghelii se aud ecouri ca acestea: „Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7,16).
„Ce este acest cuvânt? Că porunceşte duhurilor necu¬rate, cu stăpânire şi cu putere, şi ele ies” (Luca 4,36).
Sau: „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3,11).
Apostolii se miră, zicând: „Cine este Acesta că şi vântu¬rile şi marea ascultă de El?” (Matei 8, 27). Iar poporul uimit
21
zicea că: „niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest om” (Ioan 7, 46).
Coborâse însuşi Dumnezeu pe pământ în Persoana Mân¬tuitorului Hristos!
Când le vorbea Sfântul Ioan Botezătorul, ori mai târziu Sfântul Apostol Petru, după Rusalii, oamenii, cutremuraţi de îndemnul la pocăinţă, îi întrebau: noi ce să facem? Iar ei îi îndemnau să se boteze şi să săvârşească fapte bune, îndemn pe care aceştia îl şi împlineau.
Pentru cei de atunci, îndemnul la pocăinţă însemna o întoarcere lăuntrică şi sinceră către Dumnezeu, o renaştere sau o naştere din nou, bineînţeles nu trupească, ci sufletească.
Acelaşi înţeles îl reţinem şi noi, cei de astăzi.
A fi creştin, a fi ucenicul lui Iisus Hristos, adică botezat în numele Sfintei Treimi, înseamnă a fi o făptură nouă, în care omul cel vechi, omul trupesc, omul păcatului a fost reînnoit, renăscut, recreat după chipul lui Dumnezeu din noi.
Dacă după Botez răutatea reapare în fiinţa noastră lăuntrică, atunci este nevoie de o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru curăţirea şi reînnoirea noastră lăuntrică. Această reîmprospătare sufletească o dobândim prin actul pocăinţei. „Pocăinţa, spune Sfântul Ioan Scărarul, este reînnoirea Botezului, este curăţirea conştiinţei”2.
Prin Taina Botezului ne sunt fixate căile pe care trebuie să mergem în tot restul vieţii noastre. Acest lucru este indi¬cat concret atunci când, imediat după Botez, ni se ung cu Sfântul Mir fruntea, ochii, gura, urechile, mâinile, picioa¬rele, pieptul. Prin această Mirungere, ni se arată că toate simţurile noastre, după naşterea în Hristos, trebuie folosite numai într-un anumit fel şi într-un anumit scop, adică ele
2 SF. IOAN SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului urcuş, Cuvântul V, în: Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. 9, trad. din limba greacă, introd. şi note Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2013.
22
trebuie să fie îndreptate, orientate spre Dumnezeu, spre bine, spre frumos, spre bunătate, spre pace, spre muncă cinstită, spre înţelepciune şi spre toate celelalte însuşiri care ne ajută să ne asemănăm tot mai mult cu Binele suprem, cu Dumnezeu, acesta fiind scopul vieţii noastre. Către acest scop ne îndeamnă însuşi Mântuitorul Hristos, zicându-ne tuturor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48).
Prin urmare, făptura cea nouă, cum trebuie să fim toţi cei ce credem în Iisus Hristos, este chipul adevăratului creştin, care pe de o parte este angajat într-o luptă interioară con¬tinuă de a înlătura tot ce este putred în lăuntrul său, tot ce dăunează lui şi semenilor lui, iar pe de altă parte, îşi dă toată silinţa pentru a săvârşi orice faptă bună ca pe ceva firesc şi cu duh smerit, ţinând seama de ceea ce ne-a spus Domnul Iisus: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17,10).
Este cunoscut faptul că cine fuge de abuzuri şi de păcate se bucură nu numai de o pace şi de un echilibru lăuntric, ci şi de o bună sănătate şi sprinteneală fizică.
Se ştie de pildă că, în general, este o strânsă legătură între păcat şi suferinţele sau neputinţele omeneşti. Astfel, răutatea din noi, ura, invidia, patimi ca: lăcomia de mân¬care, beţia, desfrâul şi altele asemenea nu întunecă numai fiinţa noastră spirituală, sufletul nostru, ci vlăguiesc, slăbesc, macină şi îmbolnăvesc şi trupul nostru, pe când o viaţă cum¬pătată şi cuminte, plină de râvnă spre cele bune se răsfrânge şi asupra făpturii noastre fizice, asupra chipului nostru văzut.
Printre multe exemple, ne poate fi de folos să ne amintim în această privinţă şi de cei patru tineri evrei: Daniil prorocul, Anania, Misail şi Azaria, care, aflându-se în robia babilonică şi fiind aleşi să slujească la curtea lui Nabucodonosor, au refu-zat mâncărurile şi băuturile alese de la masa împărătească şi au cerut să li se îngăduie să se hrănească mai cumpătat,
23
aşa cum îi învăţa credinţa lor în Dumnezeu. Şi, spre uimirea mai marilor lor, numai după zece zile, cum ne spune Sfânta Scriptură, „ei arătau mai frumoşi şi mai graşi la trup decât toţi tinerii care mâncau din bucatele regelui” (Daniel 1,15).
Acum aproape două mii de ani, Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi-a început lucrarea Sa de evanghelizare a lumii prin cuvintele: „Pocăiţi-vă!” (Matei 3, 2). Iar acest cuvânt şi cele următoare însemnau: înnoiţi-vă viaţa, înnobilaţi-vă fiinţa voastră lăuntrică, străduiţi-vă să realizaţi în voi făptura cea nouă pe care o aşteaptă Dumnezeu de la voi! „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48).
în acest scop, Sfântul Apostol Pavel ne dă următoa¬rele sfaturi, în scrisoarea sa către Efeseni: „Luaţi seama cu grijă cum umblaţi: nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi” (Efeseni 5,15).
„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel zidit după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia ade¬vărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fie¬care cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare. Mâniaţi-vă dar nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale lucru cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. Din gura voas¬tră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, care să dea har celor ce ascultă […]. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăi¬mare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos Iisus” (Efeseni 4, 22-32).
Ţinând seama şi de aceste sfaturi ale Apostolului, să ne străduim să ne înnoim mereu fiinţa, să ne depăşim zi de zi în cele bune, să ne despărţim pentru totdeauna de tot ce
24
ne întunecă viaţa, străduindu-ne să realizăm în noi făptura cea nouă, modelată după chipul lui Dumnezeu, pentru a fi cu adevărat de folos semenilor noştri, societăţii în care trăim, Patriei noastre şi neamului nostru românesc. Amin.
Predică la Duminica celor zece leproşi
Mare dar este sănătatea şi înţelept este omul care ştie să o păstreze şi să se bucure de ea. Dar puţini oameni sunt sănătoşi cu adevărat. Aproape fiecare om, deşi pare sănă¬tos, poartă în el şi o suferinţă, fie în trup, fie mai ales în suflet.
Sunt însă boli care ne ţintuiesc la pat, şi altele mai grele, care ne scot din societate şi ne izolează la marginea ei. În această stare grea erau şi cei zece leproşi, despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie astăzi.
Lepra era în vechime, şi este şi astăzi, una dintre cele mai groaznice forme de suferinţă omenească. Ea este o boală care roade necontenit tot trupul omului, acoperindu-l cu răni dureroase din tălpi până în creştet, ca pe mult răbdătorul Iov din Sfânta Scriptură (Iov 2, 7), mutilându-l până în măduva oaselor. Lepra desfigurează faţa şi acoperă tot trupul bolna¬vului cu bube albe, care se transformă în răni adânci, în carne vie, atacând şi distrugând muşchii, oasele, sângele şi nervii.
Cei loviţi de lepră erau izolaţi la marginea aşezărilor omeneşti şi erau socotiţi „necuraţi”. Dacă trezeau în inimile celorlalţi oameni o adâncă şi sinceră compătimire, cu atât mai mult suferinţa lorînduioşa inima plină de iubire a Mântuitoru¬lui nostru Iisus Hristos. Când i-a văzut Iisus pe cei zece leproşi la marginea satului dinspre Galileea şi Samaria, şi le-a auzit strigătul jalnic: „Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17,13), I s-a făcut cu adevărat milă de ei şi n-a mai aşteptat ca ei să repete rugăciunea lor, ci le-a poruncit de la distanţă, zicând: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17,14).
Rostită în anul 1984.
26
Pornind ei către preoţi, trupurile lor au început să se vindece într-un chip minunat: cădeau bubele de pe ei şi creştea la loc o carne nouă, se închideau rănile, se refăceau muşchii zdrenţuiţi, iar pielea devenea curată, sângele circula normal şi ei înşişi simţeau că deveniseră oameni întregi într-un timp foarte scurt, numai la cuvântul plin de putere al învăţătorului: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!”. „Şi pe când mergeau ei ne spune Sfântul Evanghelist Luca (el însuşi medic) s-au curăţit” (Luca 17,14).
După un dar aşa de mare pe care l-au primit de la Mântuitorul, din cei zece leproşi vindecaţi nu s-a întors să mulţumească Binefăcătorului lor decât unul singur, care era străin de neamul iudeilor, fiind samarinean.
însuşi Mântuitorul mustră nerecunoştinţa lor prin cuvin¬tele: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 17-19). Era normal ca cei nouă să se întoarcă şi, pentru un dar atât de mare, să zică măcar un simplu: „mulţumesc”. Sfinţii Părinţi spun că cei nouă au primit numai vindecarea trupească, iar samarineanul a primit şi vindecarea sufletească, devenind un om cu adevărat sănătos.
Această boală urâtă şi primejdioasă, care infectează tot trupul, îl face pe om „necurat” şi-l izolează de oamenii sănătoşi ca pe un osândit la moarte, pe lângă faptul că este o boală cumplită, este şi un simbol al păcatelor şi al patimilor care, asemenea leprei, cuprind şi macină nu numai trupul, ci mai ales sufletul omenesc.
Despre această boală sau „bubă rea”, adică despre păcat şi patimi, vreau să vă spun câteva cuvinte în cele ce urmează.
între păcat şi boală este aceeaşi legătură ca între cauză şi efect. Păcatul, care este adevărata lepră sufletească în cele mai multe situaţii, este cauza sau pricina tuturor rele¬lor. Sufletul, când e plin de păcate, revarsă otrava răutăţii
27
în sângele trupului ca pe nişte microbi. Păcatul este ca un microb purtător de boală. De câte ori ne îmbolnăvim sau avem vreun necaz neprevăzut şi nedorit în viaţa noastră, de tot atâtea ori este aproape sigur că am făcut o greşeală, un abuz sau un păcat faţă de noi înşine, faţă de alţii sau faţă de Dumnezeu însuşi.
Cineva definea păcatul astfel: „Păcatul este un ghimpe care împunge în carnea tuturor oamenilor, o pată care atinge sufletul, o umbră care întunecă cugetul, o faptă care tulbură conştiinţa, o durere care sfâşie inima tuturor muritorilor”.
Cred că nimeni nu se îndoieşte de existenţa lui, pentru că îl purtăm cu toţii în noi şi îi simţim prezenţa: în întunecarea minţii, în slăbirea voinţei de a face binele, în stricarea bune¬lor sentimente, în sălbăticirea naturii, în necazurile vieţii, în durerile trupurilor şi în vitregia morţii.
După învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, păcat se numeşte: „călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu”. Acesta este păca¬tul: călcarea conştientă a voii şi a poruncilor lui Dumnezeu.
Ştii că un lucru este rău sau vătămător pentru tine însuţi şi pentru aproapele tău, ştii că este oprit să-l faci, şi totuşi, împins sau atras, îl săvârşeşti. Dacă l-ai săvârşit întâmplă¬tor, şi după aceea te căieşti şi nu-l mai repeţi, el se şterge mai uşor şi nu lasă urme prea adânci în fiinţa ta. Dacă însă repeţi păcatul, el devine patimă. Căci ce este şi ce înseamnă patima? Este păcat repetat şi intrat în obişnuinţă. Din pricina repetării dese a păcatului, omul se deprinde cu păcatul, cu răul, mai uşor decât cu binele, şi capătă chiar un dezgust şi un dispreţ pentru fapta bună. Se împrieteneşte cu păcatul, deşi el nu-i aduce decât amărăciune şi necaz. Pătimaşul nu mai luptă cu ispitele, se lasă biruit de ele, se complace chiar în această stare, se aliază cu păcatul ca şi cu un prieten şi luptă împotriva binelui.
Sfinţii Părinţi numără opt patimi principale sau capitale, şi anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint.
28
(avariţia), tristeţea, mânia, trândăvia, slava deşartă şi mân¬dria. Tot Sfinţii Părinţi ne spun că aceste patimi sunt în legă¬tură, se susţin şi se ajută între ele astfel: lăcomia pântecelui sau îmbuibarea hrăneşte şi întreţine patima desfrânării. Pentru împlinirea lor, omul are nevoie de bani şi de aceea cade în patima iubirii de argint, şi, pe rând, cade şi în celelalte patimi.
Cine nu-şi poate procura bani prin muncă cinstită, se mânie, se întristează şi invidiază pe cei care-i au. Dacă îi are, indiferent cum i-a dobândit, se mândreşte cu ei.
Din aceste patimi principale se nasc toate celelalte păcate şi patimi, ca nişte vlăstare ale răului. În cărţile de slujbă, patima este numită: „aprindere”, „văpaie”, „viforul răutăţilor”, „turbare a poftelor”, „furtuna şi valurile păcatelor”, „rană”, „bubă”, „vătămare”, „ucidere”, „lepră”, „ruşine”, „goliciune”, „sarcină grea”, „întuneric”, „lanţul cel greu al păcatelor”, „sfâşiere a firii”. Aceste numiri exprimă pe scurt lucrarea ucigătoare a patimilor, cuibărite în ascunzişurile sufletului omenesc.
Patimile vatămă nu numai persoana, ci ele sunt o mare primejdie şi pentru viaţa de obşte a oamenilor. Astfel, câtă pustiire nu produce patima lăcomiei şi mai ales beţia! Beţivul îşi pierde controlul asupra faptelor sale, tulbură liniştea semenilor, îşi ruinează singur sănătatea şi averea, se poartă urât cu prietenii, îşi asupreşte soţia şi copiii şi se coboară până la cele mai mari josnicii.
Prin mânie şi răzbunare, omul îşi pierde cumpăna drep¬tei judecăţi, jigneşte, asupreşte, loveşte, omoară.
Prin invidie, omul îşiîntunecă mintea şi nu vede la celălalt decât greşeli şi păcate. Bucuria şi succesul celuilalt îl doare şi-l roade ca rugina, fierul. Vai de cei invidioşi, câtă otravă poartă în suflet, şi vai de cei invidiaţi!…
Prin desfrânare, omul îşi degradează şi trupul şi sufle¬tul, tulbură pacea şi armonia din alte familii, produce certuri, divorţuri, avorturi, sinucideri şi crime.
29
Prin mândrie, atribuindu-şi merite pe care nu le are, dispreţuieşte pe toţi. Slăvindu-se pe sine, intră în conflict cu oamenii, se poartă obraznic cu toţi, pricinuind în jurul său numai răutăţi, nedreptăţi şi pagube.
Dintre cele opt patimi, mai ales mândria, lăcomia, desfrâul, invidia şi mânia sunt adevăratele pricini ale neînţelegerilor dintre oameni şi cauzele principale ale răz¬boaielor dintre popoare (cf. Iacov 4,1).
Aşa cum lepra desfigurează chipul omenesc şi-i sluţeşte formele trupului, prin bubele şi rănile adânci săpate în carne, tot aşa patimile, dacă nu sunt îndepărtate din suflet, desfi¬gurează şi întunecă chipul lui Dumnezeu din noi. Ele slăbesc şi vatămă puterea de judecată a omului, slăbesc şi nimi¬cesc puterea voinţei, destramă unitatea şi armonia vieţii lăuntrice, dezvoltă în om vederea egoistă şi pătimaşă, prin dezlănţuirea instinctelor, care pun stăpânire tiranică pe lăuntrul lui. Nasc în suflet dezordine, dezechilibru, nelinişte, spaimă, frică bolnăvicioasă, chin sufletesc, deznădejde şi neîncredere în puterile proprii.
Patimile nimicesc în suflet puterea de a crede şi a nădăjdui în puterile harului şi secătuiescîn noi puterea de a cunoaşte şi de a iubi cu adevărat oamenii şi pe Dumnezeu.
Oamenii pătimaşi devin uneori peste măsură de nervoşi, mânioşi, certăreţi, îndărătnici, invidioşi, trufaşi, bârfitori, obraznici, bătăuşi. De oameni nu se ruşinează şi de Dumnezeu nu se tem, călcând în picioare nu numai legile dumnezeieşti, ci şi legile omeniei şi ale bunului-simţ.
Pe asemenea oameni săraci şi sterpi de fapte bune, plini de bubele păcatelor, roşi şi pustiiţi de patimi de tot felul, numai mila şi bunătatea lui Dumnezeu îi mai pot ajuta să se schimbe în bine şi să se vindece, aşa cum s-a întâmplat cu leproşii din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Chipul omului pătimaş despre care am vorbit până acum nu este un chip anonim, al cuiva cu totul străin de noi, care suntem aici. Un asemenea om pătimaş, cu sufletul bolnav,
30
este sau poate deveni fiecare dintre noi. Pentru că fiecare dintre noi este atins, în măsuri diferite, în fiinţa lui de lepra mândriei, a lăcomiei, a urii, a egoismului şi de multe alte „bube rele” ascunse în noi, care îşi varsă din când în când veninul şi în afară.
Ce să facem ca să scăpăm de asemenea bube sufleteşti?
Noi ştim din experienţă că, atunci când suntem bolnavi de o boală trupească, alergăm la doctor, la farmacie ori la spi¬tal şi folosim toate mijloacele care ne stau la îndemână ca să scăpăm de boala care ne scoate din circuitul normal al vieţii.
Tot aşa trebuie să facem şi când ne simţim bolnavi sufleteşte. Pentru asemenea boli avem nevoie în primul rând de ajutorul Marelui Doctor domnul nostru Iisus Hristos, Care a vindecat pe leproşii din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fără El nu putem face nimic temeinic (Ioan 15, 5). Şi, în egală măsură, este nevoie şi de efortul nostru personal, aşa cum pasărea, ca să poată zbura, are nevoie de două aripi.
Ajutorul lui Dumnezeu îl putem cere oriunde, pentru că Dumnezeu este pretutindeni de faţă, dar îl găsim mai ales în aşezământul Lui, care este Sfânta Biserică numită şi „Spitalul sufletelor”. Aici, ne stau la îndemână mai ales trei dintre cele şapte Sfinte Taine: Taina Sfântului Maslu, pen¬tru infirmităţi trupeşti şi sufleteşti, Taina Spovedaniei, sau a mărturisirii păcatelor, şi Taina Sfintei Euharistii. Prin ele, cu ajutorul harului dumnezeiesc, ne curăţim de lepra păcatelor, ne reîmprospătăm sănătatea noastră lăuntrică şi ne sfinţim întreaga noastră viaţă. Pentru primirea ajutorului care ni se comunică prin aceste Sfinte Taine trebuie să împlinim şi noi porunca Mântuitorului rostită către cei zece leproşi: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!”.
în lupta noastră împotriva răului din noi, avem nevoie mai întâi de recunoaşterea sinceră a propriilor noastre patimi şi neputinţe şi, în aceeaşi măsură, de dorinţa sinceră şi de hotărârea eroică de a le smulge din fiinţa noastră şi de a ne lepăda pentru totdeauna de ele. Este uşor de zis, dar practic
31
este tare greu de împlinit, mai ales când patimile s-au cuibă¬rit şi s-au învechit în noi, prinzând rădăcini adânci. La această trudă de despătimire este absolută nevoie de efortul nos¬tru personal, ajutat necontenit de puterea harului dumne¬zeiesc, pe care trebuie să-i cerem cu încredere de la Bunul Dumnezeu şi fără îndoială că îl vom dobândi.
Dintre faptele bune, care ţin de efortul nostru personal, de mare folos este grija de a nu osândi pe aproapele nostru, de a ne vedea pe noi înşine aşa cum suntem şi de a osândi propriile noastre patimi şi fapte rele.
Şi iarăşi de mare folos ne este nouă fapta de ajutorare şi de milostenie faţă de cel ce are nevoie de ajutorul nostru. Pe scurt, să facem aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, prin cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care zice: „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi” (Iacov 4, 7-8). Amin.
Predică la Duminica lui Zaheu
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.
(Luca 19, 9)
Ascultând Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, ceea ce ne atrage atenţia şi ne mişcă în chip deosebit este, mai întâi, dorinţa mare a lui Zaheu vameşul de a vedea pe Mântuitorul, apoi graba şi bucuria cu care L-a primit în casa lui şi, în sfârşit, hotărârea lui bărbătească de a-şi schimba total viaţa.
A fost de-ajuns o singură privire a Mântuitorului, o singură săgeată a dragostei Lui dumnezeieşti, şi vameşul acesta, învechit în rele, n-a mai stat o clipă în cumpănă: degrabă a alergat, şi-a deschis casa, şi-a deschis inima, s-a căit de toate nedreptăţile şi greşelile trecutului său şi s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă.
Fericit a fost Zaheu în ziua aceea, că s-a învrednicit să fie vizitat în casa lui de însuşi Mântuitorul lumii. Fericit, pentru că i s-a făcut o cinste la care nu se gândea, nu se aştepta. Fericit, pentru că din ziua întâlnirii lui cu Iisus s-a făcut mântu¬irea lui şi a întregii lui familii, după cum însuşi Domnul spune: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Se împlineau cu el acum cuvintele Psalmistului care zice: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul” (Psalmul 31, 1-2). Care dintre noi, fraţi creştini, citind sau meditând asu¬pra acestei fericite întâlniri a lui Zaheu vameşul cu Bunul nos¬tru Mântuitor, nu-şi va spune cu sfială, în adâncul sufletului
Rostită în data de 28 ianuarie 1968.
33
său: „O, dacă mi s-ar dărui şi mie o fericire ca aceasta! Dacă Domnul m-ar învrednici şi pe mine de bucuria să-L văd, să-i ascult cuvintele, să mă ating de marginea veşmântului Său, să cad la preacuratele Sale picioare şi să I le spăl cu lacri¬mile iubirii mele şi ale căinţei mele de păcate!”. O asemenea dorinţă, fraţi creştini, este foarte îndreptăţită.
Dar ne putem întreba totuşi: câţi cetăţeni bărbaţi şi femei -, sau câţi alţi vameşi păcătoşi din marele oraş Ierihon, unde Zaheu era mai-marele lor, nu s-au întâlnit şi ei faţă în faţă cu Mântuitorul Hristos? Câţi nu au ascultat cuvintele Sale răscolitoare, câţi nu au fost martori la minunile săvârşite şi la vindecările pe care le făcea numai cu cuvântul, cum a fost vindecat chiar în acea zi orbul de la marginea oraşului Ierihon? Şi câţi nu s-au atins de El, chiar îmbulzindu-L? Dar pentru mulţi dintre aceştia nu s-a întâmplat nimic deosebit în viaţa lor lăuntrică, pentru că atingerea de Iisus, apropierea de Dumnezeu trebuie să fie dorită din suflet.
Dorinţa aprinsă, dar tăcută a lui Zaheu de a vedea pe acest Iisus din Nazaret, despre Care auzise multe, dar pe Care nu-L văzuse până atunci, dorinţa lui puternică şi plină de umilinţă a fost văzută de Dumnezeu, Care vede şi cunoaşte tainele cele mai ascunse ale inimilor noastre. Dorinţa curată şi smerită a inimii lui Zaheu s-a întâlnit cu Izvorul iubirii de oameni, Care este Iisus Mântuitorul, şi s-a întâmplat aşa cum scrie în Psalmi: „Adânc pe adânc cheamă” (Psalmul 41,9).
A fost nevoie de această apropiere lăuntrică mai întâi, de această curăţie de gând, spre care Dumnezeu priveşte cu plăcere, pentru ca apoi să răspundă cu atâta generozitate, intrând însuşi Domnul în casa lui Zaheu şi făcând ceea ce a făcut.
Asemenea întâlniri cu Dumnezeu, fraţi creştini, putem avea de multe ori şi noi, păcătoşii, de-a lungul întregii noas¬tre vieţi creştine. Pentru că Mântuitorul, înainte de a Se înălţa la cer, când îşi lua rămas bun de la Sfinţii Apostoli, care se despărţeau de El cu ochii plini de lacrimi, mângâindu-i, le-a
34
spus, şi prin ei ne-a spus şi nouă, tuturor celor care credem în El: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul vea-cului” (Matei 28, 20).
O, mare făgăduinţă, plină de dumnezeiască mângâ¬iere! Şi Mântuitorul se ţine de cuvânt, căci „cerul şi pămân¬tul vor trece spune El -, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).
Astfel, de atunci şi până astăzi şi până la sfârşitul lumii, creştinul se poate întâlni cu Hristos cel Răstignit şi înviat, Care în chip spiritual este prezent în tot locul şi în tot timpul.
Dar cum anume ne putem întâlni cu Domnul?
Fraţilor, ori de câte ori ne aflăm în rugăciune curată şi ne deschidem inima înaintea Lui, El este prezent, ne ascultă şi răspunde la cererea noastră şi o şi împlineşte, dacă ne este cu adevărat de folos. „Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi Mă vei preaslăvi!” zice Domnul (Psalmul 49,16). Deci, ne întâlnim cu Domnul în rugăciunile noastre făcute cu credinţă şi cu evlavie.
Ne mai întâlnim cu Mântuitorul şi de câte ori împlinim o faptă bună: fie că hrănim un flămând, fie că cercetăm şi aju¬tăm un bolnav, fie că mângâiem şi întărim un deznădăjduit, fie că împăcăm nişte oameni învrăjbiţi aducând între ei duhul păcii, fie că dăm cuiva un îndemn sau un sfat bun şi la timp, pentru a-i fi de folos în viaţă. Orice efort, oricât de mic, făcut cu bunăvoinţă în numele lui Dumnezeu, este un prilej în plus pentru întâlnirea noastră cu Mântuitorul, Care a zis: „întru¬cât aţi făcut acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40).
Ne întâlnim cu Dumnezeu, fraţi creştini, şi ori de câte ori tresărim şi ne încântăm de frumuseţile firii înconjurătoare: când privim cu luare-aminte bolta cerească această uriaşă cupolă, albastră ziua şi înstelată, noaptea -, când privim munţii noştri măreţi, câmpiile frumoase şi roditoare, râurile şi izvoarele, viaţa care freamătă în jurul nostru, mişcarea cu legile ei nestrămutate pe care o întâlnim în atom şi în corpurile
35
cereşti din nesfârşitul univers. Toate acestea sunt expre¬sia prezenţei Lui, a înţelepciunii Lui şi a slavei Lui, „prin Care toate s-au făcut”, cum mărturisim în Crez, şi cum spune Psalmistul: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18,1).
Dar întâlnirile noastre cele mai numeroase cu Iisus Mân¬tuitorul au loc în biserică. Dacă Zaheu din Evanghelia de astăzi a fost vizitat acasă la el de însuşi Iisus Hristos, fiecare dintre noi avem fericitul prilej, venind la biserică, să intrăm în însăşi casa lui Dumnezeu. Despre aceste întâlniri, Mântui¬torul a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Aici ne întâlnim în chip tainic cu Mântuitorul nostru, cu Maica Domnului, cu toate Puterile cereşti, cu Sfinţii Apostoli şi cu toţi prietenii lui Dumnezeu, prorocii, mărturisitorii, ierar¬hii, cuvioşii, căci prieteni ai lui Dumnezeu sunt numiţi Sfinţii, pentru că în viaţa aceasta pământească nu s-au abătut de la sfintele Sale porunci.
Aici retrăim prin Sfintele Slujbe întreaga viaţă pămân¬tească a Mântuitorului: de la Betleem, continuând cu Golgota şi înălţarea Lui la cer, dar şi momentul Pogorârii Duhu¬lui Sfânt. Privim în icoane numeroase momente din viaţa Sa pământească. Aici ne întâlnim prin sfintele icoane cu toţi aceia care, înainte de noi, au dovedit prin viaţa lor că se poate trăi pe pământ aşa cum ne îndeamnă şi aşteaptă Dumnezeu de la noi, lucrând numai în slujba binelui. Şi, de aceea, sărutăm cu credinţă şi cu evlavie chipurile lor din sfin¬tele icoane, îndreptându-ne gândul şi inima noastră către locul de slavă unde sunt ei acum şi cerându-le mijlocirile şi ajutorul.
Aici, în casa lui Dumnezeu, ascultăm rugăciunile Biseri¬cii, cântările ei, învăţătura ei. Primim binecuvântările ei, ne pecetluim prin miruirea cu untdelemn sfinţit, sau chiar cu Sfântul Mir, după Botez. Suntem stropiţi cu apă sfinţită, sim¬bol al curăţirii noastre lăuntrice, gustăm pâine binecuvântată
36
(litie) la priveghere sau anafură la Sfânta Liturghie, simbol al hranei cereşti. Aprindem lumânări sau picurăm untdelemn în candele înaintea sfintelor icoane, simbol al jertfei noastre curate. Ne înmiresmăm cu mireasma fumului de tămâie, sim¬bol al miresmei duhovniceşti şi al harului dumnezeiesc.
Aici, în casa lui Dumnezeu, ascultăm cuvintele şi învăţăturile Lui şi ale prietenilor Lui, Sfinţii, cuvinte care ne învaţă de bine, care ne îndeamnă la omenie, la viaţă cinstită şi paşnică, trăită în curăţie şi sfinţenie. De aici primim îndem¬nul şi puterea de a ne curăţi de patimi şi păcate prin Sfintele Taine şi de aici aflăm că nu trebuie să ne însingurăm, pentru că suntem fraţi între noi, legaţi prin legătura dragostei, la fel cu cei ce au murit întru nădejdea învierii, pentru care ne rugăm. Şi în acest fel, înrudiţi şi cu prietenii lui Dumnezeu, Sfinţii, formăm împreună o mare familie, fiind fraţi între noi şi având acelaşi Tată Ceresc, Căruia ne rugăm cu rugăciunea Tatăl nostru.
Tot aici, fraţi creştini, în locaşul lui Dumnezeu, la fiecare Sfântă Liturghie se săvârşeşte cea mai mare minune, minu¬nea prefacerii pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnu¬lui. Şi nouă, păcătoşilor, ne este dată fericirea să vedem cu ochii noştri cei sufleteşti pe Domnul în Sfintele Taine, şi nu numai să ne închinăm înaintea Lui, ci chiar să-L primim în cămara trupului şi a sufletului nostru, sub formă de pâine şi vin (mâncare şi băutură), în Sfânta Euharistie.
Iată, fraţi creştini, în câte împrejurări ne putem întâlni cu Domnul, de-a lungul vieţii noastre, şi cât de lesne ne putem apropia de Dumnezeu în Sfânta Biserică! Iată cât de sfântă şi de dragă trebuie să ne fie Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, locaşul deosebitei stări de faţă a lui Dumnezeu şi al arătării Lui către oameni.
Aceste întâlniri ale noastre cu Mântuitorul Hristos au loc, fraţilor, în drumul pământesc al fiecăruia dintre noi. Dar întâlnirea noastră cu Hristos, cea din urmă şi marea noas¬tră întâlnire cu El, va fi la sfârşitul vieţii noastre pământeşti.
37
Pentru această întâlnire trebuie să ne pregătim toată viaţa. Fie că ne gândim sau nu ne gândim la ea, că o aşteptăm sau nu o aşteptăm, că ne pregătim pentru ea sau nu ne pregă¬tim, această întâlnire va avea loc neapărat pentru fiecare dintre noi.
Fericiţi vor fi aceia dintre noi care, stând de-a dreapta Marelui Judecător, îi vor auzi glasul: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
Şi iarăşi, mâhnire, veşnică mâhnire, îi va cuprinde pe aceia dintre noi care vor auzi cealaltă hotărâre, groaznică, a Judecătorului ceresc: „Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).
Să ne străduim să mergem în această viaţă pe calea pe care au mers toţi aceia care, prin viaţa lor şi prin faptele lor, au plăcut lui Dumnezeu, Izvorul tuturor bunătăţilor, să urmăm acelora care de-a lungul vieţii lor pământeşti nu şi-au luat în deşert sufletul lor, ci au slujit lui Dumnezeu cu seriozi¬tate, cu credincioşie şi cu inimă curată.
Să ne rugăm Bunului nostru Mântuitor, Care S-a oferit să ne fie nouă Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), ca să ne ajute ca în această viaţă să ne putem întâlni cu El cât mai des, sfinţindu-ne viaţa prin rugăciune, prin săvârşirea fapte¬lor bune, dăruind şi dăruindu-ne pentru binele aproapelui nostru, înnoindu-ne şi întărindu-ne prin harul dumnezeiesc dobândit prin împărtăşirea cu Sfintele Sale Taine, ca să ne învrednicim a ne întâlni şi a ne împărtăşi cu El mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale. Amin.
39
Predică la Duminica fiului risipitor
Am ascultat astăzi citindu-se din Sfânta Evanghelie o parabolă zguduitoare, cunoscută nouă tuturor, a fiului risipitor. Este una dintre cele mai duioase şi mai adânci dintre pildele rostite de Mântuitorul.
Această pildă este de o simplitate şi de o adâncime nea¬semuită, cum este întreaga Sfântă Evanghelie. Mântuitorul ne dezvăluie aici căderea şi apoi înălţarea prin căinţă şi har a fiului risipitor. Într-un înţeles mai larg, această parabolă cuprinde taina întoarcerii la Dumnezeu a lumii păgâne.
Tatăl fiului risipitor din parabolă este însuşi Dumnezeu. Fiul mai mare reprezintă poporul iudeu, poporul ales, care, cu toate vitregiile istoriei, nu s-a depărtat de Dumnezeu. Fiul mai mic, fiul risipitor, reprezintă lumea păgână care, precum ştim, s-a înstrăinat de Dumnezeu şi a trăit în cumplite fără¬delegi până când, prin primirea Sfintei Evanghelii, s-a întors iarăşi la Dumnezeu, asemenea fiului risipitor.
Dar, într-un înţeles mai apropiat de viaţa noastră, fiul mai mare preînchipuie pe oamenii drepţi, iar fiul cel mai tânăr preînchipuie pe oamenii păcătoşi. Tatăl din parabolă este Tatăl Ceresc, Bunul nostru Părinte al tuturor, Care res¬pectă libertatea omului. Chiar şi atunci când îl părăsim, El nu ne părăseşte, ci ne aşteaptă să ne dezmeticim şi să ne înţelepţim. Iar când ne întoarcem la El, asemenea fiului risipi¬tor, El ne primeşte cu bucurie şi fără reproş.
Această parabolă ne-a fost spusă de Mântuitorul nu atât ca să ştim ce s-a întâmplat sau ce se va întâmpla cu alţii, ci a
Rostităîn anul 1986.
40
fost spusă pentru fiecare suflet şi în ea se oglindeşte viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, să urmărim cu gândul viaţa zbuciumată a fiului risipitor, cu părăsirea casei părinteşti, cu trăirea lui vinovată departe de Dumnezeu, cu mustrările de conştiinţă care apar în asemenea împrejurări şi apoi cu întoarcerea lui acasă. Ne vom putea regăsi fiecare dintre noi în toate aceste stări, cu înstrăinările şi reîntoarcerile noastre la Dumnezeu, care poate ni s-au întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori în cursul scurtei noastre vieţi pământeşti.
„Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere, a zis fecio¬rul cel mai tânăr, şi el le-a împărţit averea”, ne spune Sfânta Evanghelie. „Şi nu după multe zile […], feciorul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo a risipit averea, trăind în desfrânări” (Luca 15,12-13). Cu aceste puţine cuvinte ne descrie Sfânta Evanghelie căderea fiului risipitor.
Acest tânăr, ca mulţi alţi tineri de atunci şi de acum, a vrut cu orice chip să scape de sub tutela părintească şi să devină liber. A vrut să se bucure de viaţă, adică să-şi trăiască din plin viaţa în înţelesul ei nedemn şi urât, în înţelesul de a risipi tot ce avea viaţa mai de preţ şi mai sfânt, de a-şi necin¬sti şi de a-şi pângări şi trupul şi sufletul său.
După învăţătura creştină, noi, oamenii, suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Trupul nostru este locaşul lui Dumnezeu. După ce am primit Taina Sfântului Botez, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi ca într-o biserică sfinţită. „Nu ştiţi, fraţilor, ne spune Sfântul Apostol Pavel, că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Şi nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Iisus Hristos?” (1 Corinteni 6,19). „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (1 Corinteni 6,18), necinstind şi stricând astfel locaşul lui Dumnezeu.
Din aceste câteva cuvinte ale Sfintei Scripturi vedem, fraţilor, cu câtă cinste şi cu câtă slavă a împodobit Dumnezeu pe om. Dar câţi dintre creştini, nu numai tineri, ci şi dintre cei mai vârstnici, nu calcă în picioare acest aşezământ dum¬nezeiesc din propria lor fiinţă, profanând, prin abuzuri şi păcate grele, acest locaş al lui Dumnezeu care este trupul şi sufletul nostru -, despărţindu-se de Dumnezeu şi izgonind Duhul Lui din ei şi alegând de bună-voie calea păcatului care înseamnă: degradare, stricăciune, ruşine, dezordine, neno¬rocire şi moarte.
Pe această tristă cale a plecat şi fiul risipitor. A vrut. I s-a îngăduit şi a plecat. A plecat într-o ţară îndepărtată, ţara păcatului, ţara uitării de Dumnezeu. Cu cât păcătuia mai mult, cu atât mai mult se depărta de Dumnezeu şi, cu fiecare zi, izgonea din inima lui orice rămăşiţă de faptă bună.
Era încă tânăr, era încă bogat şi mândru, şi toate îi mer¬geau bine. Nu putea crede că-i va putea lipsi ceva vreodată, încă nu ştia ce este lipsa şi ce este suferinţa. Dar, iată, ne spune Sfânta Evanghelie, că „a cheltuit el totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea” (Luca 15,14-16). Cel ce dădea ospeţe prietenilor săi acum n-avea ce să mănânce. Cel ce era în cen¬trul atenţiei tuturor petrecăreţilor acum era părăsit de toţi şi nimeni pe lume nu se mai interesa de soarta lui.
Cumplită înşelare: a vrut să devină liber şi a ajuns robul propriilor sale patimi. A vrut să se bucure din plin de viaţă şi, iată, a fost aruncat la periferia vieţii. Din fiu de om cin¬stit şi liber, a ajuns o slugă netrebnică, un păzitor de porci, păcătos, sărac şi flămând, care nu numai că nu avea pâine să mănânce, dar nici roşcove din care mâncau porcii n-avea voie să mănânce.
„Căci o foamete mare a căzut peste ţara aceea”, ne spune Sfânta Evanghelie, o foamete aşa de mare, încât toţi puteau să strige disperaţi: „Mor de foame!”.
41
Porcii sunt simbolul necurăţiei. Roşcovele sunt simbolul păcatului, care este plăcut la început şi amar mai târziu. Foa-metea de care vorbeşte Mântuitorul este foamea de cuvân¬tul lui Dumnezeu, foamea de Pâinea Vieţii, care în acea ţară a păcatului lipsea cu totul.
Omului care trăieşte numai o viaţă exterioară, şi care nu se iubeşte decât pe sine, nimic nu-i este mai greu, mai silnic şi mai urât, decât să rămână singur cu el însuşi. El fuge de el însuşi, pentru că lăuntrul lui este pustiu şi gol de tot ce l-ar putea ţine. Lăuntrul lui este un iad întreg de păcate şi de ruşine, de care îi este groază să se apropie. Mângâierile din afară dacă mai sunt -, plăcerile trupeşti, laudele minci¬noase nu ţin de saţ.
în această stare fiind, când nu mai poţi aştepta nimic dimprejurul tău, pentru că totul îţi este străin şi vrăjmaş, atunci eşti silit să cobori în tine însuţi, chiar dacă nu-ţi face plăcere. Când omul izbuteşte să se apropie de el însuşi cu adevărat, să stea faţă în faţă cu propria lui conştiinţă, în clipa aceea a făcut primul pas şi cel mai de seamă din viaţa lui, pentru că întâlnirea cu el însuşi este de fapt începutul întâl¬nirii lui cu Dumnezeu.
într-o asemenea stare se afla acum şi fiul risipitor: pără¬sit de toţi, dispreţuit de toţi, cu sufletul încărcat de păcate, cu inima zdrobită de suferinţă, flămând şi zdrenţuros. Dar şi-a venit în fire, a coborât în sine însuşi sau „şi-a venit întru sine” (Luca 15,17), cum zice Sfânta Evanghelie. Şi a început să-şi facă un aspru examen de conştiinţă, poate primul exa¬men serios din viaţa lui.
Abia acum îşi dădea seama de unde a plecat şi unde a ajuns. Abia acum îşi vedea limpede, ca într-o oglindă, toată viaţa lui plină de ruşine şi de păcat, şi abia acum îşi aducea aminte cât de frumoase, cât de însorite şi pline de belşug şi voie bunăîi erau zilele copilăriei, trăite în preajma înţeleptului şi bunului său părinte. Şi abia acum, plin de căinţă pentru tot ce a făcut, ia o hotărâre eroică. Zice: „Sculându-mă, mă voi
42
duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înain¬tea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15,18-19). N-a mai stat pe gân¬duri. A început călătoria înapoi către casa părintească.
îmbrăcat în zdrenţele lui, ca un cerşetor sărman şi urgi¬sit, cu picioarele goale, cu trupul şi cu faţa arse de soare şi bătute de vânturi şi de nisipuri, trece prin oraşele pe care altădată le străbătuse în alai strălucit. Când era recunoscut de câte cineva, primea cu umilinţă râsetele lor batjocori¬toare şi acestea îl vindecau de ultima rămăşiţă de mândrie.
Pe drumul acesta, al întoarcerii, el înfrunta toate: şi îndo¬ielile, şi deznădejdea, şi teama, şi propria lui urâţenie, şi cu orice preţ dorea să ajungă acasă, să-şi ceară iertare de la tatăl său şi să-l roage să-l primească măcar ca pe unul din argaţii săi.
Şi iată că, într-o bună zi, bunul său tată, care îl aştepta din clipa plecării sale, îl zăreşte de departe venind, îl recunoaşte, aleargă înaintea lui, întru întâmpinarea lui, şi-i cade pe gru¬maz, îl îmbrăţişează şi-l sărută. Nicio mustrare, nicio dojană, nicio condiţie. Prin însuşi faptul că s-a întors din calea lui rătăcită, a primit şi iertarea. Întoarcerea a câştigat iertarea. Dumnezeu nu cere celor care se întorc la El decât să-şi recu¬noască sincer starea lor de păcătoşenie şi să-şi schimbe viaţa. Să nu mai trăiască în stare de păcat.
Iertarea, pentru fiul risipitor, este pecetluită cu săruta¬rea părintească: sărutarea împăcării, sărutarea păcii semn al reprimirii în toate drepturile lui de fiu, sărutarea reînfierii.
Cea dintâi grijă a tatălui pentru fiul risipitor este să-l facă pe acesta să uite tot trecutul lui de cădere şi nenorocire. De aceea porunceşte slugilor: să-i scoată zdrenţele de pe el semnele păcatelor, şi să-l îmbrace în haina cea mai aleasă, haina sărbătorească a harului primit la Sfântul Botez; să-i pună inel în deget semnul noului legământ, ca o garanţie a stării sale de acum şi a libertăţii redobândite. Porunceşte să-i pună încălţăminte nouă în picioarele sale rănite pe
43
drumul păcatului, ca de acum încolo să nu mai rătăcească pe aceleaşi căi colţuroase de pe care s-a întors. Porunceşte apoi să taie viţelul cel îngrăşat, simbolul ospăţului euharistic. Şi, tălmăcind bătrânul pentru ce a făcut toate acestea, a zis: „Că acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 32). Şi casa s-a umplut de lumină şi de bucurie, bucuria păcii, a păcii lăuntrice, care alungă amără¬ciunile şi luminează viaţa. Această pace este întemeiată pe siguranţa iertării, care vine printr-o pocăinţă sinceră, pace şi iertare care coboară de pe Crucea Golgotei şi se revarsă în inimă. Pace şi bucurie care este desăvârşită ca şi obârşia ei dumnezeu -, Care este Izvorul păcii şi împăratul păcii!
Dar, fraţi creştini, în casa fiului risipitor, ca în orice fami¬lie de aici de pe pământ, bucuria este amestecată cu amă¬răciune. Fiul mai mare, dus la câmp, nu cunoştea şi nici nu bănuia întoarcerea fratelui său. Seara, când s-a întors de la câmp şi a aflat de la slugi tot ce se întâmpla în casă, nu s-a bucurat deloc, ci, dimpotrivă, nici n-a vrut să intre în casă, cu toată stăruinţa plină de dragoste a tatălui său.
Deşi era supus, muncitor şi cinstit, avea şi el, ca fie¬care dintre noi, destule scăderi: era mândru pentru viaţa lui corectă, egoist, zgârcit şi invidios. El se asemăna mai mult cu fariseii, care, plini de ei înşişi, erau plini de dispreţ faţă de păcătoşii care se căiau pentru păcatele lor. Fariseii nu puteau înţelege, cum nu putea înţelege nici fratele mai mare al fiului risipitor, pentru ce se face bucurie mare în cer şi pe pământ când se mântuieşte un suflet pierdut.
Fiul mai mare se asemăna creştinului care trăieşte lângă Domnul Său nu ca un fiu, ci ca un străin. Evlavia lui, adesea numai exterioară, este stearpă şi lipsită de dragoste. El nu gustă din marile bucurii, pentru că, din prudenţă, nu are nici amărăciuni. Un om care nu poate dărui şi nu se poate dărui nu va înţelege niciodată taina bunătăţii şi dragostei dumnezeieşti.
Spre deosebire de acesta, chipul tatălui din parabolă este luminat de fericirea de a fi atât de bun, atât de iertător
44
şi plin de iubire, cum este numai Dumnezeu, încât doreşte o casă şi o masă întinsă cât lumea întreagă, pentru ca să se bucure împreună cu El toată lumea şi să sărbătorească în cântări de veselie întoarcerea fiului Său risipitor, care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 32).
Precum am mai spus, parabola fiului risipitor este istoria vieţii fiecăruia dintre noi. Acum, în apropierea Marelui Post, această pildă are un tâlc adânc pentru fiecare. Cu toţii ştim că avem păcate, fiecare după măsura şi după starea lui. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9), cum zice Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul.
Toată starea noastră de păcătoşenie, oricât ar fi de grea, nu trebuie să ne descurajeze, ci, luând îndemn din păţania fiului risipitor, să ne venim şi noi „întru sine” şi să ne facem şi noi un examen de conştiinţă cinstit şi necruţător. Şi, cercetându-ne cu luare-aminte toate faptele noastre cele rele, plini de căinţă să le mărturisim înaintea lui Dumnezeu, în sca¬unul Spovedaniei. Acesta va fi începutul pocăinţei noastre.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ţină trează conştiinţa, ca să simţim din plin urâţenia propriilor fapte rele şi pustiul depărtării de Casa Părintelui nostru Ceresc. Şi astfel, fiind iertaţi deplin, să ne putem bucura şi noi de bucuria Bunului nostru Părinte Ceresc şi să primim toate semnele înfierii prin har: haina cea luminoasă a nevinovăţiei, inelul legământului celui nou şi cununa nepătimirii.
Iar, de acum înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mer¬gem numai pe calea sfintelor Sale porunci, în tot restul vieţii noastre. Amin!
Predică la Duminica înfricoşătoarei Judecăţi
Sfântul Apostol Pavel a scris odată acest cuvânt: „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5,10).
De multe ori, în viaţa noastră de creştini aici, pe pământ, ne întâlnim cu Dumnezeu, chiar dacă uneori nu prea ne dăm seama de aceasta: când ne rugăm, noi vorbim cu El sau cu prietenii Lui sfinţii; când facem o faptă bună, ajutând pe vreun semen al nostru în suferinţă sau în lipsă, darul nos¬tru îl punem în mâna Mântuitorului Hristos (aşa ne-a spus chiar El); când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, pe El întreg îl primim înlăuntrul nostru, cum El însuşi ne-a spus: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Dar mă întreb: câţi dintre noi, atunci când se roagă, atunci când fac o faptă bună în numele Lui, sau atunci când se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Lui, simt cu adevărat aceste întâlniri cu Dumnezeu?
Va veni însă o vreme, pentru fiecare dintre noi, şi aceasta se va întâmpla îndată după ieşirea noastră din această viaţă, când, vrând-nevrând, ne vom întâlni cu Dumnezeu faţă către faţă. Şi această întâlnire cu El va fi plină de uimire şi de cutre-mur, căci abia atunci ne vom da seama cât sunt de adevărate toate cele ce ni s-au spus despre El şi despre măreţia Lui, despre viaţa reală de dincolo şi despre răspunderea pe care o purtăm faţă de propria noastră viaţă. Căci, după ce murim
Rostită pe data de 26 februarie 1987, la Vecernie.
46
cu trupul, aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5,10).
De două ori vom fi acolo, sus, înaintea Scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, şi anume: îndată după ce murim sau, mai precis, după 40 de zile de la moartea trupului nos¬tru, când va fi judecat numai sufletul, la judecata particulară. A doua oară, vom fi aduşi la Judecata de Apoi, când sufletul nostru se va întâlni cu trupul nostru înviat şi împreună vor primi răsplata deplină, în bine sau în rău, după cum ne-am trăit viaţa aici pe pământ.
în Duminica de astăzi ni se aduce aminte de Judecata cea de Apoi, la care se va înfăţişa toată omenirea, deci şi noi, pentru că, în ziua aceea cutremurătoare, se va pecetlui pen¬tru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi. Cred că ne va fi de folos să urmărim de pe acum cu gândul cele ce se vor întâm¬pla atunci acolo, şi, pe cât se poate, să ne îngrijim din timp, ca să nu ajungem cu totul nepregătiţi la acel mare, greu şi ultim examen.
în cele ce urmează, voi spune câteva cuvinte despre Judecata din urmă. Învăţătura despre Judecata din urmă este cuprinsă în Sfânta Scriptură. Despre ea ne vorbeşte limpede însuşi Mântuitorul, Care ne va judeca, ne vorbesc Sfinţii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Pe aceste temeiuri, noi, creştinii, credem, mărturisim şi aşteptăm ca Iisus Hristos să vină „cu slavă să judece viii şi morţii” (Simbolul credinţei).
Când va fi judecata, nu ştim, întrucât nu ni s-a spus, şi nu ştiu nici îngerii din ceruri când va fi ziua aceea! Ştie numai Dumnezeu! Aceasta este o taină a Lui! Noi ştim numai atât: că ziua Judecăţii va veni prin surprindere, pe neaşteptate. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, până ce, deodată, ca un fur ce vine noaptea, va veni şi sfârşitul.
47
în acest scop, ni s-a poruncit să fim gata, asemenea fecioarelor înţelepte din parabolă, „că nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Matei 25,13).
Totuşi, Domnul a binevoit să ne descopere anumite semne, care vor premerge judecăţii, şi anume: predicarea Evangheliei la toate popoarele, convertirea la creştinism a întregului popor iudeu, înmulţirea fărădelegii, răcirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni, războaie, foamete, ciumă, cutremure, venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie, venirea lui Antihrist şi a prorocilor mincinoşi şi alte multe necazuri. În preajma venirii Domnului la judecată, vor fi semne mari în cer şi pe pământ: stihiile universului se vor zgudui din teme¬lii, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa, ste¬lele vor cădea din cer şi toate puterile cerurilor se vor clă¬tina (Matei 24, 29). Atunci, „cerurile vor pieri cu vuiet mare, spune Sfântul Apostol Petru, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (2 Petru 3,10). Va urma învierea morţilor. La glasul trâmbiţelor îngereşti, toţi morţii se vor scula din morminte, de la începuturile ome¬nirii şi până la cel mai de pe urmă om îngropat.
Toţi, din toate neamurile pământului, îşi vor îmbrăca trupurile învierii, asemănătoare cu trupurile pe care le-au avut odinioară pe pământ, pentru a se înfăţişa la judecată. Iar cei care vor fi vii atunci „vor fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa puru¬rea vom fi cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4, 17) şi, într-o clipă, la glasul trâmbiţei, toţi vor fi schimbaţi, primind trupurile învierii, adică trupuri care nu mai mor (1 Corinteni 15, 51-52). Îndată, după aceste evenimente înfricoşate, va urma venirea Domnului şi Judecata lumii.
Pe cer va apărea „Semnul Fiului Omului” adică Sfânta Cruce. Apoi, în văzul întregii omeniri, va apărea Domnul Sla¬vei Iisus Hristos Judecătorul, venind ca un fulger pe norii cerului, cu slavă şi cu putere multă, înconjurat de Sfinţii îngeri şi de toate puterile cereşti.
48
Atunci, toţi îl vor vedea şi vor cunoaşte cine este Iisus Hristos. Vor vedea Crucea pe care a fost răstignit, vor vedea pe Cine au batjocorit, pe Cine au necinstit, pe Cine au hulit şi au înjurat, vor vedea pe Cine au dispreţuit şi de Cine s-au lepădat!
Niciodată, în viaţa noastră pământească, Dumnezeu nu Se arată în toată slava Sa şi de aceea îndrăznesc oamenii să se poarte faţă de El cu nepăsare sau cu dispreţ. Atunci însă, la a Doua Venire, arătându-Se în toată slava Sa, îl vor vedea şi-L vor cunoaşte toţi, şi vor plânge, şi se vor căi pentru toate necuviinţele lor faţă de El, dar va fi prea târziu.
Atunci, nici lacrimile, nici pocăinţa, nici rugăciunile nu vor mai fi de niciun folos. Atunci va fi ziua mâniei dumnezeieşti, ceasul înfricoşat al răsplătirilor.
Şi iată pe Dreptul Judecător, coborât din slava Sa pe pământ, aproape de locul unde a fost răstignit şi de unde S-a înălţat. Acum, cu mare slavă stă pe tronul Său de judecată. De-a dreapta şi de-a stânga Lui stau două făpturi omeneşti: Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, care, cu smerită îndrăzneală, în ceasul acesta greu, mijlocesc pentru lume. Nenumăratele cete de îngeri, care umplu văzduhul împreju¬rul Lui, aşteaptă porunci.
în faţa tronului de judecată sunt adunate toate popoa¬rele şi neamurile de pe tot pământul: păgâni, iudei şi creştini, tot noianul de lume de la începuturile istoriei până în clipa Judecăţii. Mari şi mici, împăraţi şi robi, bogaţi şi săraci, profeţi şi sfinţi, drepţi şi nedrepţi, vii şi morţi înviaţi şi înseşi duhurile rele sunt aduse de îngeri la judecată.
Legile după care se va face judecata sunt:
păgânii vor fi judecaţi după legea conştiinţei, scrisă de Dumnezeu în inimile lor;
iudeii vor fi judecaţi după Legea lui Moise;
creştinii vor fi judecaţi după legea Evangheliei;
şi cu toţii vom fi judecaţi după legea libertăţii (Romani 2). Cuvintele Evangheliei vor fi pentru noi martorii care ne vor
49
asigura fericirea sau osânda veşnică, iar apărătorii noştri vor fi faptele noastre bune.
în această privinţă, Mântuitorul ne spune în Sfânta Evan¬ghelie, zicând: „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele, are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi” (Ioan 12, 48).
începe judecata. În faţa acelui tribunal ceresc vor fi rechemate toate clipele vieţii noastre, din copilărie şi până în ceasul morţii. Toată istoria vieţii noastre, a fiecăruia dintre noi, se va desfăşura deodată, de la prima până la cea de pe urmă suflare. Nicio faptă, nicio dorinţă, niciun cuvânt nu va fi trecut cu vederea.
Atunci nu vom putea ascunde nimic, cum ascundem acum de ochii oamenilor şi ai duhovnicilor. Toate vor fi scoase la iveală: păcatele pe care le-am făcut noi înşine şi păcatele altora, a căror cauză am fost noi, cu sfatul nostru sau cu pilda noastră; binele pe care l-am făcut şi binele pe care nu l-am făcut, deşi ne-a stat în putinţă să-l săvârşim. Toate faptele noastre vor fi strânse la un loc, sub privirile noastre înspăimântate.
Pe lângă viaţa noastră exterioară, se va arăta acolo şi istoria cea ascunsă a inimii noastre, a acelei inimi care tot¬deauna s-a ferit de văzul lumii. Una era şi alta voia să pară: în afară se arăta bună, dreaptă, curată, dar pe dinăuntru era plină de putregai, de dorinţe ruşinoase, de gânduri murdare, de planuri urâte, pe care numai lipsa de prilej ne-a oprit să le împlinim cu fapta.
Apoi, câte fapte nu se petrec în jurul nostru, în această viaţă, care pentru noi rămân mereu ascunse sau, dacă sunt cunoscute, nu ştim cine le-a făcut? Pe câte nu le acoperă noap¬tea…? Pe câte nu le acoperă pustiul? Pe câte, taina? Iată, s-a găsit un prunc nou-născut aruncat pe marginea şoselei sau într-o ladă de gunoi. Cine l-a aruncat acolo sau cine-i mama lui? Nu ştim! S-a găsit un om ucis în pădure, aruncat sub un copac! Cine şi pentru ce l-a ucis? Nu ştim! Dar faptul cel mai
50
amar este atunci când vinovatul stă liniştit în ascunzătoarea lui, iar un nevinovat este osândit în locul lui.
Şi iarăşi te mai poţi întreba: cutare faptă bună a cuiva este făcută din dragoste adevărată sau din interes egoist? Este râvnă bună sau invidie? Este laudă sinceră sau linguşire? Este smerenie sau făţărnicie? Nu ştim noi, oamenii! Ştie Dumnezeu şi conştiinţa păcătosului care a săvârşit un păcat sau altul.
Aici, în această viaţă, adeseori pentru noi este întuneric şi taină. Acolo însă totul se va lumina şi le vom vedea pe toate aşa cum au fost ele cu adevărat. O lumină dumnezeiască şi neaşteptată va lumina atunci această peşteră de păcate, care poate deveni inima omului, şi atunci vor ieşi la iveală, ca dintr-o ascunzătoare nebănuită, tot felul de răutăţi.
Dar ceea ce va face cumplită această cercetare, la care vom fi supuşi, va fi mulţimea martorilor, că ea se va face în faţa tuturor îngerilor şi a tuturor oamenilor. Aici, pe pământ, nu vrem să ne dăm în vileag şi nu vrem să fie ştiute de alţii nici faptele, nici sentimentele şi nici gândurile care nu ne convin şi care nu ne onorează. Nici prietenii cei mai apropiaţi nu ne pot cunoaşte întocmai cum suntem în realitate, cum suntem pe dinăuntru.
Atunci însă, în ziua judecăţii, Iisus Hristos, Fiul Omului, ne va demasca în faţa tuturor: „Aduna-voi împotriva ta pe toţi zice Domnul şi voi descoperi înaintea lor goliciunea ta, şi vor vedea toată ruşinea ta” (Iezechiel 16, 37). Toată lumea va fi martoră neruşinării noastre. Sufletul nostru, împreună cu trupul înviat, va sta în faţa drepţilor, a păcătoşilor, a veci¬nilor, a slugilor, a duşmanilor, a prietenilor, deci în faţa tutu¬ror, şi toţi vor vedea cele pe care ne dorim să nu le mai ştie nimeni.
Cine va putea spune ruşinea noastră din ceasul acela?
în afară de toate aceste ascunzişuri lăuntrice, se vor cerceta, de asemenea, cu multă stăruinţă faptele îndurării trupeşti: hrănirea flămânzilor, adăparea însetaţilor, primirea
51
străinilor, îmbrăcarea săracilor, cercetarea bolnavilor şi a celor întemniţaţi (Matei 25,34-46)pentru cei ce au avut milă faţă de aproapele lor şi Dumnezeu va avea milă faţă de ei în ziua judecăţii. Cine n-a ajutat pe cei în suferinţă, de suferinţă va avea parte în vecii vecilor!
După această cercetare va urma despărţirea. „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25,32). Va despărţi binele de rău, grâul de neghină, vasele de cinste de cele de ruşine, pe cei buni şi milostivi de cei răi, lacomi şi zgârciţi.
Întorcându-Se Judecătorul către cei buni, le va zice cu glasul Lui plin de bunătate: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la înte¬meierea lumii […]. Întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Matei 25,34,40).
Apoi, întorcându-Se către cei ce n-au făcut aseme¬nea fapte, le va zice cu asprime: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui […]. Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 25,41,45). Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică. Nu ştim când va fi sfârşitul obştesc, şi aceasta n-o ştie nimeni, decât Tatăl Ceresc (Matei 24,36).
Aşa se încheie întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu la Judecata din urmă, întâlnire plină de groază pentru toţi, dar care pentru unii se termină în chip fericit pentru veşnicie, iar pentru alţii se termină cu chin şi amar, tot pentru veşnicie. Nădăjduim în mila lui Dumnezeu să fie cât mai îndepărtată în timp, ca fiecare să aibă vreme ca să se întoarcă la Tatăl Ceresc cu pocăinţă.
Pentru fiecare dintre noi, sfârşitul vine atunci când ieşim din viaţa aceasta prin moarte. Acolo, sus, nu mai putem face nimic pentru mântuirea şi fericirea noastră. Acolo este locul culesului, aici este locul semănatului. Tot ce putem face
52
pentru viaţa noastră de dincolo, pentru „a da răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui Hristos”, trebuie să facem în timpul acestei vieţi.
Două lucruri trebuie să avem în vedere pentru pregăti¬rea noastră în marea călătorie spre veşnicia cea fericită: să ne păzim de păcat sub toate formele lui şi să facem cât mai mult bine în jurul nostru. Pentru împlinirea acestor două lucruri, avem nevoie şi de efort personal, dar şi de ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic temeinic pentru sporul nostru duhovnicesc.
Trebuie să ne păzim de păcat, pentru că în împărăţia lui Dumnezeu „nimic necurat nu intră”, iar păcatul spurcă pe om şi-l îndepărtează de Dumnezeu. Şi, de asemenea, trebuie să facem cât mai mult bine în jurul nostru, pentru că binele făcut altuia, nu numai prietenului, ci şi duşmanului, este cea mai înaltă expresie a dragostei noastre lucrătoare faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru.
Numai o săptămână ne mai desparte de Sfântul şi Marele Post, prilej fericit de curăţire a sufletului şi a trupului. Ne vom putea curăţi: prin post, rugăciune, meditaţii, îndepărtarea de rele şi alipirea de bine, înnoirea noastră lăuntrică prin Taina Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii şi, pe scurt, schimbarea în bine a întregii noastre vieţi.
Ştiind că, ce semănămîn viaţa aceasta, aceea vom culege „dincolo”, să ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să semă-năm cât mai mult bine, sub diferitele lui forme, ca atunci, la vremea culesului roadelor, să auzim nu înfricoşătorul cuvânt: „Duceţi-vă de la Mine…”, ci acea mângâietoare şi dulce che¬mare: „Veniţi!”. Amin.
Predică la Duminica Sfintei Cruci (I)
„Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34)
Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la sfârşitul săp¬tămânii a treia din Postul Mare, în Duminica Sfintei Cruci.
Avem în faţa noastră Sfânta Cruce împodobită cu flori. Cândva, pe Golgota, această Cruce era stropită cu sângele sfânt, curs din rănile Celui ce S-a jertfit pentru noi, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.
Sus pe Golgota, Crucea stropită cu sângele Mântuitoru¬lui a devenit Altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Atunci s-a sfinţit pentru totdeauna Sfânta Cruce; de atunci s-a încărcat de putere, de atunci a devenit semnul Fiului Omului, de atunci a devenit armă împotriva diavolilor.
Crucea, fraţi creştini, precum ştiţi, are două înţelesuri: Altar de jertfă şi semn al Mântuitorului, ca simbol al suferinţei. La această cruce a suferinţei se referă Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Aşa cum Domnul Iisus Hristos, cu trupul plin de răni şi de sânge, Şi-a dus crucea pe Golgota, suferind durerile fără câr-tire, aşa se cuvine şi noi, urcând spre înviere, să ne ostenim cu postul, cu rugăciunea, cu metaniile, cu răbdarea supărări¬lor şi a jignirilor din partea potrivnicilor noştri.
Rostităîn anul 1997.
54
Trei lucruri ne recomandă Mântuitorul în acest urcuş: să ne lepădăm de sine, să luăm crucea şi să-L urmăm. El este Calea, El este modelul vieţii noastre şi de aceea trebuie să-L urmăm. El nu ne sileşte, nu ne forţează, ci ne invită. Dacă vrem! Dacă voieşte cineva să se bucure în veşnicie de bunătăţile cereşti, să urmeze sfatul Meu: mai întâi să se lepede de sine.
Dar cine este acest „sine”? Este omul nostru lăuntric, „omul cel vechi”, cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel, „trup al păcatului”, în care, după călcarea poruncii de către primii oameni, se sălăşluieşte aplecarea omului spre rele, încă din tinereţile lui.
De acest om vechi, înrăit, viclean şi plin de patimi trebuie să ne lepădăm ca de o haină veche, murdară şi ruptă, deoa¬rece adeseori suntem ca nişte morminte văruite, pe dinafară albe şi frumoase, cum spune Domnul, iar pe dinăuntru sun¬tem plini de toată necurăţia. Să ne lepădăm de acest „sine” al nostru şi să-l lăsăm loc Bunului Dumnezeu să facă rânduială în cele dinăuntru ale noastre. Aceasta a fost prima reco¬mandare a Mântuitorului: lepădarea de sine.
A doua recomandare este: să ne luăm crucea, crucea, în înţelesul ei de necazuri şi suferinţe. O astfel de cruce presupune: durere, umilinţă, renunţarea la sine, jigniri şi batjocură din par¬tea oamenilor şi răbdare din partea noastră. Aceasta este calea sau metoda de a ne cunoaşte pe noi înşine şi de a ne smeri şi îmblânzi. Iar dacă devenim blânzi şi smeriţi cu inima, dobândim pacea şi odihna sufletelor noastre făgăduite de Mântuitorul şi atunci suntem pe calea Lui, atunci îi urmăm Lui.
Arătând Domnul pentru ce ne cere aceste trei lucruri, a zis: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8,35). Aici, cuvântul suflet este folosit în locul cuvântului viaţă.
Aceeaşi idee o exprimă şi Sfântul Evanghelist Luca, zicând: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar
55
cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui” (Luca 9, 24).
Acestea sunt spuse pentru fiecare dintre noi şi s-au împli¬nit de la începuturile creştinismului. Cel care şi-a pierdut viaţa pentru mărturisirea credinţei şi nu s-a lepădat de Hristos şi nici de adevărul Evangheliei, acela s-a mântuit pe sine; iar cel ce s-a lepădat de Hristos, cruţându-şi viaţa aceasta vremel¬nică, s-a pierdut pe sine, făcându-se nevrednic de împărăţia lui Dumnezeu.
Pe noi, cei de astăzi, din mila Domnului, nu ne ameninţă nimeni cu moartea pentru că suntem creştini, deşi sunt unii dintre noi cărora, în anumite împrejurări, le este ruşine să spună că postesc, se spovedesc, se împărtăşesc, iar unora le este ruşine chiar să se închine când trec prin faţa unei biserici. Asemenea atitudini se aseamănă cu lepădarea de Hristos, pentru care vor auzi în ziua Judecăţii acele cuvinte înfricoşătoare spuse de Mântuitorul: „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12). Sau alte cuvinte şi mai grele: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,38).
Toate aceste nevoinţe care ni se recomandă mai ales în vremea postului -, rugăciuni stăruitoare, îngenunchieri, metanii, post,înfrânarea simţurilor, renunţări la anumite plă¬ceri şi bucurii vinovate, ne sunt de folos şi pentru trup, dar mai ales pentru suflet, pentru propria noastră mântuire.
Şi, ca să ne arate Domnul cât de mare este valoarea sufletului omenesc şi cât de costisitoare este pierderea lui, Mântuitorul a adăugat, zicând: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16,26).
Trupul este muritor, cum ştim, sufletul este nemuritor. Când murim, rămân toate altora. Numai ceea ce am trimis dincolo, înainte de a muri, prin nevoinţe, milostenii, fapte
56
bune, sfinţirea trupului şi a sufletului, numai acelea ne vor fi cu adevărat de folos. Pentru că şi trupul şi sufletul trebuie sfinţite de aici, căci dincolo, după înviere, vor trăi împreună, în viaţa veşnică, fie în lumină, fie în întuneric, după cum şi-a dus viaţa aici, pe pământ, fiecare dintre noi.
Este în folosul nostru să ţinem seama de aceste realităţi. Şi, pe lângă eforturile noastre zilnice, să nu uităm că suntem călători aici pe pământ (i Petru 2,11) sau, cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel, că patria noastră eternă este cerul, nu pământul.
Să ne străduim, aşadar, lucrând cinstit în viaţa aceasta pământească, pentru întreţinerea noastră şi pentru ajutorarea altora mai neputincioşi decât noi, dar să nu uităm de Dumnezeu, cu Care ne vom întâlni faţă către faţă în clipa tre¬cerii noastre de aici, dincolo.
Să ne străduim în cunoaşterea lui Dumnezeu, citind Sfintele Scripturi, mai ales ale Noului Testament, pentru cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi împlinirea sfintelor Sale porunci,încât să ne putem bucura din plin la Praznicul Sfintei învieri, către care ne îndreptăm.
Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos cel înviat, pe Sfânta Sa Maică, pe Sfinţii îngeri şi pe toţi Sfinţii, să ne ajute pe această cale a Postului, ca să sporim duhovniceşte cu adevărat, făcându-ne pe cât se poate vrednici de lumina Sfintei învieri. Amin.
Predică la Duminica Sfintei Cruci (II)
(Despre suferinţă)
în această Duminică (a treia din Postul Mare), Biserica Ortodoxă prăznuieşte în chip deosebit Sfânta Cruce. Împo¬dobită cu flori, după cum o vedeţi, ea este aşezată în văzul tuturor, la loc de cinste, spre închinarea credincioşilor, ală¬turi de icoana învierii.
După cum ştiţi, Sfânta Cruce are trei înţelesuri: semn al lui Hristos; altar pe care S-a jertfit Iisus pentru mântuirea lumii; simbol al suferinţelor omeneşti. Sfânta Cruce, prăznuită în Duminica de astăzi, la mijlocul Postului, ne aduce aminte de toate aceste înţelesuri.
Astfel, Crucea ca semn al Mântuitorului Hristos, o vedem pe aureola Sa, având pe ea trei litere O o n, care înseamnă „Cel ce este”. Acest semn distinctiv al Mântuitorului, semnul Sfintei Cruci, va apărea în slavă, pe norii cerului, cu puţin îna¬inte de a Doua Venire a Mântuitorului la Judecata din urmă, cum ne spune însuşi Domnul Hristos, zicând: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), aşa cum a apărut pe cer împăratului Constantin cel Mare, în anul 312, cu inscripţia „în acest semn vei învinge in hoc signo vinces”.
După victoria obţinută în lupta sa cu Maxenţiu, împă¬ratul Constantin a poruncit ca Sfânta Cruce să fie pusă pe steagurile imperiale ale armatei, pe braţul drept al ostaşilor, pe armele lor, precum şi pe monedele bătute în timpul său. Cu acest semn al Sfintei Cruci, ca şi cu o pecete, ne închi¬năm fruntea, pieptul şi umerii fiind semn de putere şi de sfinţenie.
58
Ea apare pe sfintele vase, pe veşminte, pe troiţele de la răspântiile drumurilor, în cimitire, pe turlele bisericilor şi pe piepturile noastre de creştini. Şi astăzi, aici, pe pat de flori, ea ne aduce aminte de Iisus Hristos Cel Răstignit şi înviat, de la Care a primit cinstea, sfinţenia şi puterea. De aceea, când ne închinăm ei şi o sărutăm cu evlavie, îl cinstim şi ne închinăm de fapt Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a fost răstig¬nit pe ea şi a sfinţit-o cu scumpul şi preasfântul Său sânge.
Astfel, din clipa răstignirii Mântuitorului pe Crucea de pe Golgota, ea devine altarul pe care S-a jertfit Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.
Dacă în timpul vieţii Sale pământeşti, din Iisus Hristos se revarsă o putere care vindecă pe toţi cei ce se ating de El, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (6, 19), cu atât mai mult această putere s-a comunicat Sfintei Cruci în vremea răstignirii, căci nu a fost o atingere de scurtă durată, ci Iisus a stat pironit pe ea timp de trei ore (de la ora douăsprezece până la ora trei după-amiază). În acele ceasuri de chinuri cum¬plite, Crucea a fost stropită din belşug cu sfântul Său sânge, curs din capul Său încununat cu spini, de pe trupul Său biciuit şi plin de răni, din coasta străpunsă cu suliţa şi din mâinile şi picioarele Sale străpunse de piroane. Acest sânge nevino¬vat, sfânt şi dumnezeiesc, a sfinţit Crucea pentru totdeauna.
Astfel că, din unealtă ruşinoasă de execuţie, pe care se răstigneau cei mai mari făcători de rele, înainte de venirea Mântuitorului în lume, din clipa răstignirii Lui pe ea, Crucea devine Altarul pe care S-a jertfit Dumnezeul întrupat, stea¬gul de biruinţă al creştinătăţii şi semn sfânt şi mântuitor pentru orice suflet creştin. În acelaşi timp, Crucea devine semnul distinctiv al Mântuitorului Hristos, purtând-o pe aureola din jurul capului, cum vedem în icoane. Sfinţii Apos¬toli cunoşteau din plin puterea Sfintei Cruci şi o cinsteau. De aceea, după Pătimirile Domnului, Crucea a ajuns punctul central al predicii creştine. Apostolii nu doresc să se laude cu altceva decât „în crucea Domnului” (Galateni 6, 14),
59
nu doresc să mai cunoască altceva „decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (1 Corinteni 2, 2).
Crucea devine pentru cei ce se mântuiesc puterea lui Dumnezeu, iar pentru cei pieritori, nebunie, cum spune Sfân¬tul Apostol Pavel (cf. 1 Corinteni 1,18).
Moartea nu-i mai înspăimântă pe Sfinţii Apostoli şi nici pe urmaşii lor şirurile nesfârşite de mărturisitori ai Crucii -, pentru că prin Cruce s-a surpat puterea morţii. Iisus Hristos, Cel răstignit şi îngropat, a înviat din morţi prin puterea Sa dumnezeiască şi a deschis calea învierii, calea către împărăţia lui Dumnezeu, tuturor celor ce cred în El.
Pentru prima dată în istoria lumii s-au văzut mulţimi nenu¬mărate de oameni, bărbaţi, femei şi copii, murind cu bucurie pentru cauza lui Dumnezeu în lume, convinşi că o asemenea moarte este un câştig pentru ei. Bărbăţia şi liniştea în faţa morţii pentru Dumnezeu au dobândit-o toţi prin însemnarea cu Sfânta Cruce, altarul jertfei Mântuitorului Hristos, prin care primeau puterea şi harul lui Dumnezeu asupra lor.
Semnul acesta sfinţit, care a devenit unealta mântuirii noastre, este alcătuit din două braţe: unul lung şi unul scurt, care-i stă de-a curmezişul. Şi viaţa noastră este o cruce, unde braţul lung înseamnă drumul nostru în lume, cu planurile şi gândurile noastre, care ne însoţesc de-a lungul vieţii, iar braţul scurt, care încheie crucea, este degetul lui Dumnezeu, care ne răstoarnă anumite planuri omeneşti de obicei pla¬nurile noastre rele -, şi se formează astfel crucea suferinţelor, pe care o purtăm fiecare de-a lungul vieţii. Fie că vrem, fie că nu vrem, o asemenea cruce este de neînlăturat.
în cele ce urmează vom vorbi despre suferinţă.
Pe Golgota, după cum ştim, au fost trei cruci: una a Mân¬tuitorului, şi două cruci ale tâlharilor, Iisus cel drept este răs¬tignit între cei nedrepţi. Crucea lui Iisus este ca o cumpănă a dreptăţii, faţă de nedreptăţile noastre. Crucile tâlharilor sunt crucile noastre, Iisus suferă pentru păcate străine, pentru păcatele noastre, întrucât El nu a avut păcat.
60
Suferă şi tâlharii, dar suferă pentru păcatele lor. Unul, cel din dreapta Lui, şi le recunoaşte, le mărturiseşte, îi pare rău că le-a făcut şi este mântuit. Iar celălalt tâlhar nu se gândeşte la păcatele sale, defăimează pe alţii, huleşte pe Dumnezeu şi moare ca un netrebnic, în stare de păcat, coborându-se în iad cu îngreunarea hulei şi este pierdut pentru totdeauna.
De la cei trei răstigniţi învăţăm că pentru fiecare muritor crucea este de neînlăturat. Dar unora crucea le aduce mân¬tuire şi slavă, iar altora, pieire.
Crucea suferinţelor înseamnă pentru fiecare dintre noi porţia noastră de durere şi de necaz, după cuvântul spus de Mântuitorul: „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Cu adevărat, fiecare dintre noi avem parte în viaţă de multe necazuri, supărări, dezamăgiri, invidie, ură, necinste, batjo¬cură şi răutate din partea semenilor noştri, de neputinţe de tot felul, boală, bătrâneţe şi moarte.
Orice suferinţă este grea şi neplăcută pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului pe care ni l-am ales. Asemenea pie¬dici, nedorite, produc necaz şi posomorăsc viaţa noastră omenească.
Dar ne putem întreba: ce putem face în asemenea situaţii?
Fără îndoială că fiecare se descurcă în felul lui. Ast¬fel, sunt oameni care, în faţa durerilor şi a necazurilor, se revoltă, scrâşnesc, lovesc, înjură, aruncă vorbe grele asupra acelora care le încurcă socotelile şi se revoltă chiar împotriva lui Dumnezeu, hulind şi înjurând. Adeseori aceştia, copleşiţi de durere, plâng deznădăjduiţi şi blestemă, întrebându-se nedumeriţi şi plini de mânie: pentru ce sufăr? Asemenea oameni, care nu cunosc sau nu vor să-şi recunoască propriile lor rătăciri şi păcate, se aseamănă tâlharului celui rău, răs¬tignit de-a stânga Mântuitorului pe Golgota, care-şi ispăşea propriile lui păcate şi tâlhării. Revolta lor amară împotriva suferinţei, în loc să-i ajute şi să-i uşureze, le adânceşte mai
61
mult suferinţa, izolându-i şi de Dumnezeu şi de oameni şi, asemenea tâlharului celui rău, se pierd pentru veşnicie, apăsaţi de îngreunarea hulei.
Sunt însă oameni, confruntaţi cu acelaşi fel de necazuri: boli grele, înfrângeri, sângerări, umilinţe, pagube, nedreptăţi de tot felul, care, în loc să se revolte, să blesteme şi să se răz¬bune, se reculeg, se întorc spre ei înşişi şi, la întrebarea pen¬tru ce suferă, ei îşi găsesc răspunsul în propriile lor abuzuri şi păcate, săvârşite faţă de ei înşişi, faţă de semenii lor şi faţă de Dumnezeu însuşi.
Astfel, fiecare dintre aceştia, recunoscându-şi păcatele proprii, părându-i rău că le-a săvârşit, căindu-se în adâncul conştiinţei sale pentru relele pe care le-a săvârşit şi hotărându-se să nu mai săvârşească asemenea abateri, constată o schimbare profundă în viaţă: tot valul de necazuri venite asupra lui slăbeşte în chip uimitor; marea greutate care-l apăsa şi-l sufoca până atunci i se ridică şi el însuşi se înse¬ninează şi se linişteşte, dispărându-i şi ura şi revolta faţă de cei ce i-au pricinuit necazurile, asemănându-i cu nişte doctori chirurgi, care prin operaţie l-au salvat de la moarte.
Toate aceste stări sufleteşti binefăcătoare le simţim în suferinţă cu o singură condiţie: să acceptăm crucea cu toate necazurile legate de ea, aşa cum a acceptat tâlharul cel din dreapta Mântuitorului, recunoscându-şi păcatele. Sau, dacă vreţi, aşa cum a acceptat-o Mântuitorul în rugăciunea din grădina Ghetsimani, zicând: Doamne, „nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Pentru că Dumnezeu, prin necazurile pe care ni le îngăduie, ne vrea binele cu ade¬vărat, aşa cum un doctor chirurg, chiar dacă ne taie un organ producându-ne mari dureri, ne vrea binele cu adevărat.
Spunându-vă aceste lucruri pe care le ştiţi, fraţi creştini, vă rog să ţineţi seama de ele, mai ales atunci când viaţa voas¬tră este confruntată cu diferite necazuri, fie acum pe calea Sfântului şi Marelui Post până la Sfânta înviere, fie în tot restul vieţii voastre.
62
În orice necaz vă veţi afla, să vă întrebaţi: oare pentru care greşeală sau păcat mi s-a întâmplat aceasta? Gândiţi-vă bine, cu toată atenţia şi sinceritatea, şi-i veţi găsi cauza. Atunci, cereţi-vă în gând iertare de la Dumnezeu, Care este de faţă oriunde, împăcaţi-vă cu cei împricinaţi şi veţi simţi o neobişnuită uşurare faţă de tensiunea sau greutatea pe care aţi avut-o până atunci.
Şi este bine ca în fiecare zi să rostim în cugetul nostru o rugăciune scurtă ca aceasta: Doamne, ştiu că toate le rânduieşti spre binele meu, chiar dacă eu nu înţeleg tot¬deauna purtarea Ta de grijă faţă de mine. De aceea, mă rog bunătăţii Tale, să nu mă părăseşti niciodată, ci să mă ajuţi ca întotdeauna să se facă voia Ta cea sfântă în viaţa mea. Amin!
Predică la Duminica Sfântului Ioan Scărarul
Duminica de astăzi, a patra duminică din Postul Mare, este numită Duminica Sfântului Ioan Scărarul.
Acest Sfânt Ioan este unul dintre cei mai mari pustnici ai creştinătăţii răsăritene şi cel mai de seamă reprezentant al vieţii călugăreşti din munţii Sinai. Se numeşte „Scărarul” după numele unei cărţi pe care a scris-o el, numită Scara.
Prin exemplul vieţii trăite de el la mare înălţime duhovni¬cească şi prin învăţătura lăsată de el în scris, în cartea Scara, Sfântul Ioan continuă să fie îndrumător sigur pe calea vieţii către cer nu numai pentru călugări, ci şi pentru orice creştin care îşi ia în serios propria sa existenţă.
în cele ce urmează, vreau să vă spun câteva cuvinte des¬pre viaţa Sfântului Ioan şi despre cartea numită Scara, care se referă de fapt la scara către cer a fiecăruia dintre noi, creştinii.
Sfântul Ioan a trăit în peninsula Sinai din Arabia, una din cele mai aspre regiuni, în care, din timpuri străvechi, s-au retras mulţi pustnici nevoitori şi au populat acele locuri sălbatice, pline de peşteri, dar pline şi de amintiri sfinte, de neuitat.
întreaga peninsulă este dominată mai ales de doi munţi, care atrag atenţia prin asprimea şi înălţimea lor, şi mai ales prin amintirile sfinte legate de ei: Muntele Sinai şi Muntele Horeb.
Pe muntele Sinai, odinioară acoperit cu flăcări şi cutre¬murat de trăsnete şi fulgere, Prorocul Moise a primit Legea
Rostită pe 28 martie 1993, seara.
64
cu cele zece porunci şi indicaţiile pentru Cortul mărturiei, care este vechea alianţă dintre Dumnezeu şi oameni.
Cele zece porunci stau la temelia Vechiului Testament, iar Cortul Mărturiei este prototipul, adică modelul Templului din Ierusalim şi al bisericilor creştine din toată lumea.
Muntele Horeb este cunoscut în Sfânta Scriptură mai ales pentru patru evenimente:
1. La poalele lui S-a arătat Dumnezeu lui Moiseîn rugul aprins care nu se mistuia;
2. În stânca acestui munte a lovit Moise cu toiagul şi Dumnezeu a scos apă din stâncă pentru poporul Său;
3. Pe vârful acestui munte stătea Moise cu mâinile ridicate în chipul crucii, în timp ce Iosua Navi se lupta cu amaleciţii;
4. Într-una dintre peşterile acestui munte, Dumnezeu S-a arătat Prorocului Ilie, când acesta fugise de prigonirea regelui Ahab şi a Izabelei, care îl căutau să-l omoare.
în peşterile şi văgăunile acestor munţi, Sinai şi Horeb, trăiau mulţi sfinţi nevoitori. La început, ei locuiau în chilii şi în peşteri răzleţe şi numai sâmbătă seara se adunau într-o bise¬rică (zidită, după tradiţie, de Sfânta împărăteasă Elena pe locul unde Dumnezeu Se arătase lui Moiseîn rugul cel aprins care nu se mistuia).
în această biserică, pustnicii petreceau toată noaptea în rugăciune de obşte, iar duminică dimineaţa, luând parte la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Sfintele Taine şi, apoi, se răspândeau pe la chiliile şi peşterile lor.
în secolele III, IV şi V, pustnicii din Sinai au avut de suferit din pricina năvălirii saracinilor, care erau arabi, nomazi prin pustiu, şi care au adus multora sfârşit mucenicesc. Pe vremea împăratului Justinian, şi anume la anul 527, la rugămintea Părinţilor de aici, a fost zidită o mănăstire întărită, cu ziduri de granit înalte de 12 metri, la poalele muntelui Sinai, mănăs¬tire care există şi astăzi şi poartă hramul Schimbarea la Faţă şi adăposteşte moaştele întregi ale Sfintei Muceniţe Ecaterina.
65
Pe vremea când a trăit Sfântul Ioan Scărarul, adică prin veacul al VI-lea, şi chiar mai înainte de el, exista în apropi¬ere de această mănăstire o altă mănăstire frumoasă şi ves¬tită, numită Rait, în care au trăit mulţi ucenici de-ai Sfântului Antonie cel Mare şi alţi mari nevoitori, care şi-au lucrat cu râvnă mântuirea sufletelor lor.
Cei mai de seamă pustnici din această regiune a lumii, pe care îi cunoaşte creştinătatea mai ales prin scrierile rămase de la ei în Filocalie, sunt: Sfinţii Nil Pustnicul, Ioan Scărarul, Anastasie Sinaitul, Isihie, Grigorie şi Filotei Sinaitul.
Sfântul Ioan Scărarul a venit de tânăr în singurătăţile Sinaiului, când abia împlinise vârsta de 16 ani.
Originar din Palestina, el s-a născut pe la anul 579, adică la 34 de ani după ce a fost zidită măreaţa mănăstire din Sinai, unde mai târziu Sfântul Ioan avea să ajungă egumen.
De la început a fost primit ca ucenic deîmbunătăţitul avvă Martirie, sub ochii căruia avea să crească prin nevoinţe, prin smerenie şi dragoste până la înălţimea bărbatului desăvârşit. La vârsta de 20 de ani a depus voturile călugăreşti, dăruindu-se lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui şi devenind călugăr.
Despre Sfântul Ioan, avva Daniil din Rait, cel care a scris viaţa sa, spunea că locuieşte cu trupul în Sinai, iar cu sufletul „vieţuieşte şi el negreşit în acel Ierusalim ceresc”3.
După ce bunul său dascăl Martirie a trecut la cele veşnice, tânărul Ioan şi-a ales un loc potrivit pentru nevoinţă în singurătate, retrăgându-se la cinci stadii depărtare de mănăstire, la locul numit Tola, şi acolo a trăit 40 de ani, fără a slăbi în râvnă, arzând pururea de dorul şi focul dragostei dumnezeieşti.
în această singurătate, departe de lume, spune biogra¬ful său, Cuviosul Ioan era aproape de ceruri, „prin tânguire
3 Viaţa pe scurt a celui cu adevărat întru Sfinţi, Avva Ioan, egumenul Sfân¬tului Munte Sinai, numit Scolasticul, scrisă de monahul Daniil din Raith, în: Filocalia, vol. 9, trad. Pr. D. Stăniloae, p. 48.
66
şi prin chemările din ea şi prin celelalte de felul acesta, până la cer, precum se cuvine să fie celor ce se împung cu suliţele şi cu fierul de ars şi celor ce se lipsesc de ochi”4. Noi cu greu putem înţelege acest plâns sfâşietor, plin de dor pentru Dumnezeu. Sfântul Ioan dormea puţin, „numai atât cât îi tre¬buia ca să nu i se vatăme mintea cu privegherea”5, iarîn restul timpului se ruga cu sârguinţă, citea mult din Sfintele Scripturi şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, alcătuind el însuşi cărţi.
Paza minţii şi paza inimii, dobândită prin asprimea vieţii sale şi prin rugăciune necurmată, l-a ajutat să dobândească o desăvârşită curăţie a inimii şi să ajungă unul din cei mai iscusiţi povăţuitori duhovniceşti şi mari dascăli ai Bisericii.
Pentru viaţa lui aleasă, mulţi oameni veneau la el, de la mari depărtări, să-i ceară sfaturi duhovniceşti, pentru că avea un dar deosebit de a tămădui patimile cele tăinuite, cu rugăciunea şi cu sfatul.
Dar, aşa smerit şi curat cu inima şi plin de dragoste pen¬tru toţi cum era, Sfântul Ioan a avut şi el duşmani chiar din¬tre confraţii săi mai invidioşi. Aceştia îl învinuiau că vorbeşte prea mult cu lumea, ca să-şi atragă laude şi slavă deşartă de la oameni. Dar Sfântul Ioan i-a înţelepţit prin smerenia sa, căci a tăcut un an întreg, după cum zice şi Psalmistul David, „am tăcut, nici de bine n-am grăit” (Psalmul 38, 3). Astfel, chiar învinuitorii lui s-au prefăcut în rugători către el şi îi ziceau: „Noi am încuiat izvorul cel pururea curgător, săvârşind prin aceasta vătămarea mântuirii multora”. Rugându-l să vor¬bească iar, „fericitul Ioan, cel fără de răutate şi străin de împotrivire, a ascultat şi din nou a început a se ţine de rânduiala cea de până atunci”6. Ca un alt Moise, minuna pe toţi prin sporirea virtuţilor şi prin puterea învăţăturilor.
4 Viaţa pe scurt a celui cu adevărat întru Sfinţi, avva Ioan…, p. 52.
5 Viaţa Sfântului Ioan Scărarul, Mineiul pe luna martie, ziua 30, Ed. Institu¬tului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, P. 252.
6 Viaţa Sfântului Ioan Scărarul, Mineiul pe luna martie, ziua 30, p. 252.
67
Pe la anul 639, fără voia lui, a fost ales în unanimitate mare avvă sau Egumen al Muntelui Sinai şi Stareţul tuturor călugărilor şi pustnicilor din peninsula Sinai. A primit cu greu şi cu adâncă smerenie povara grea a conducerii atâtor suflete încredinţate grijii lui. Şi-a sporit însă ostenelile şi n-a încetat să fie mereu pildă vie de curăţie, de blândeţe şi drep¬tate, de smerenie şi de dragoste pentru toţi.
în vremea aceea, Palestina şi Arabia au fost încercate de o mare secetă, urmată de foamete. Fiind rugat de cei aflaţi în primejdie, Cuviosul Ioan, prin rugăciunea smerită către Dumnezeu, ca şi Prorocul Ilie odinioară, a coborât ploaie îmbelşugată pe pământ7.
Sfântul Ioan rostea adeseori această rugăciune scurtă: „Doamne, nimic nu doresc şi nimic nu cer pe pământ, decât să nu mă despart de Tine. Ajută-mă, Doamne, să mă gândesc mereu la Tine, să fac voia Ta, să mă unesc cu Tine şi întru Tine să pun toată nădejdea odihnei şi fericirii mele”.
Trecuseră zece ani de când Sfântul Ioan fusese ales egu¬menul Sinaiului şi împlinise acum vârsta de 70 de ani. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi l-a chemat la Sine în veşnica Lui bucurie şi odihnă. Sfântul Ioan a murit la 30 mar¬tie anul 649, în vârstă de 70 de ani.
Sfântul Ioan este numit şi Sinaitul, pentru că a trăit în Sinai, este numit şi Scolasticul, pentru cultura lui întinsă şi adâncă, dar numele care s-a impus şi a devenit popular este acela de Scărarul sau Climax în greceşte -, pentru că el este autorul cărţii numită Scara.
Sfântul Ioan a fost rugat de prietenul său iubit, Ioan, egumenul mănăstirii Rait, printr-o scrisoare care se află la începutul cărţii, să scrie cele ce a văzut şi a învăţat el însuşi în experienţa retragerii sale timp de 40 de ani -, să scrie legile potrivite vieţii duhovniceşti, ca să „călăuzească, cu adevă¬rat, pe cei ce voiesc să le urmeze fără rătăcire şi să le fie ca
7 Viaţa Sfântului Ioan Scărarul, Mineiul pe luna martie, ziua 30, p. 252.
68
o scară rezemată pe porţile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc nevătămaţi şi fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicaţi peste duhurile răului […], spre Dumnezeu”8. Sfântul Ioan consimte şi, cu multă smerenie, scrie această carte scara.
Aceasta este de fapt un tratat complet de viaţă duhov¬nicească şi mănăstirească. Are 30 de capitole şi a fost comparată cu o scară care urcă la cer, având 30 de suişuri sau trepte. Fiecăreia dintre aceste trepte îi corespunde o virtute de urmat sau o patimă de care trebuie să fugim şi să scăpăm.
A fost asemănată cu Scara lui Iacov din Sfânta Scriptură, a fost numită şi Scara Paradisului, iar cele 30 de trepte cores-pund celor 30 de ani ai vieţii pământeşti a Mântuitorului îna¬inte de a ieşi la propovăduirea Evangheliei Sale.
Cele 30 de capitole au următorul cuprins:
Primele trei capitole sunt o introducere în viaţa duhov¬nicească; în ele Sfântul Ioan vorbeşte despre lepădarea de viaţa deşartă9, despre despătimire10 şi înstrăinare11, adică despre intrarea în viaţa cea curată, plăcută lui Dumnezeu.
Următoarele 23 de capitole, care formează corpul propriu-zis al lucrării, vorbesc despre virtuţi şi despre păcate, într-o anumită ordine, şi anume:
despre ascultare, adică despre lepădarea de sine şi încredinţarea voinţei tale lui Dumnezeu şi părintelui tău duhovnicesc12;
despre pocăinţa cea făcută cu grijă şi deplin arătată, în care se vorbeşte şi despre viaţa sfinţilor osândiţi şi despre închisoare13;
8 Epistola Avvei Ioan, egumenul Mănăstirii Raith, către Ioan, minunatul egu¬men al Muntelui Sinai, numit Scolasticul, iar mai pe urmă, după scrierea lui, Scărarul,în: Filocalia, vol. 9, p. 58.
9 Scara, Cuvântul I, pp. 63-81.
10 Scara, Cuvântul II, pp. 82-89.
11 Scara, Cuvântul III, pp. 89-100.
12 Scara, Cuvântul IV, pp. 101-165.
13 Scara, Cuvântul V, pp. 165-188.
69
despre pomenirea morţii14, care ne păzeşte de păcate, de patimi şi de răutăţi. „Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăce¬rii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin”15;
despre ţinerea de minte a răului16, care este rugina sufle¬tului, viermele minţii, păcat neîncetat şi cui înfipt în suflet;
despre multa vorbire17 şi despre minciună18: „Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorba multă şi din gluma prostească”19;
despre curăţia şi neprihănirea (castitatea) nestricăcioasă: curat este acela careîşi păzeşte nepângărit nu numai trupul, ci acela care supune sufletului său mădularele trupu¬lui20; curăţia se păstrează uşor de cel ce şi-a odihnit smerita cugetare21;
nesimţirea sau împietrirea inimii se biruieşte prin post22şi osteneală trupească;
despre lăcomie23 şi lene24, adică despre pântece, stăpâ¬nul cel iubit de toţi şi viclean, căci, pe cât îi facem mai mult pe plac, pe atât mai mult se vatămă;
apoi, despre frica laşă sau nebărbătească25, despre slava deşartă26, despre gândurile de hulă27, despre blândeţea, simplitatea şi nerăutatea agonisite prin sârguinţa înţeleaptă, şi nu naturale; şi despre viclenie28;
14 Scara, Cuvântul VI, pp. 188-197.
15 Scara, Cuvântul VII, p. 204.
16 Scara, Cuvântul IX, pp. 231-236.
17 Scara, Cuvântul XI, pp. 241-244.
18 Scara, Cuvântul XII, pp. 244-247.
19 Scara, Cuvântul XII, p. 244.
20 Scara, Cuvântul XV, p. 261.
21 Scara, Cuvântul XV, p. 264.
22 Scara, Cuvântul XIV, pp. 251-261.
23 Scara, Cuvântul XIV, pp. 251-261.
24 Scara, Cuvântul XIII, pp. 247-250.
25 Scara, Cuvântul XX, pp. 308-311.
26 Scara, Cuvântul XXI, pp. 311-324.
27 Scara, Cuvântul XXIII, pp. 333-336.
28 Scara, Cuvântul XXIV, pp. 337-344.
70
Ultimele capitole ne învaţă despre mândria cea fără de minte29 şi smerita cugetare30, despre deosebirea gânduri¬lor31, despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului32, des¬pre fericita rugăciune cea curată33, despre nepătimire34 şi despre legătura treimii virtuţilor: a dragostei, a nădejdii şi a credinţei35-
La sfârşit, Scara este însoţită de un cuvânt Către păstor, în 15 capitole, în care se arată datoriile păstorului de suflete faţă de aceia care i-au fost încredinţaţi.
Scara, rod al unei experienţe personale, este scrisă în formă de sentinţe sau aforisme, care în puţine cuvinte dau un înţeles adânc. Este plină de idei, plină de exemple vii şi concrete, culese din viaţă, este străbătută de duhul dragos¬tei şi de duhul umilinţei, de care era pătruns şi autorul; ne cucereşte inima şi ne hotărăşte să rupem legătura cu păca¬tul, pentru a ne lipi de Domnul cu toată fiinţa noastră.
Cartea Scara este una din cele mai populare cărţi în evlavia monahală ortodoxă şi a fost citită, preţuită şi trăită în chip deosebit în mănăstirile româneşti, mai ales în cele în care pătrunsese curentul de evlavie al Sfântului Paisie de la Neamţ.
Deşi Scara este adresată în chip deosebit celor ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind în mănăstiri, ea este de folos oricărui suflet doritor să-şi tămăduiască patimile şi să-şi agonisească mântuirea, Iată ce spune Sfântul Ioan celor care trăiesc în lume, ca dumneavoastră, care mă ascultaţi acum, care sunteţi căsătoriţi şi aveţi multe obligaţii în viaţa de toate
29 Scara, Cuvântul XXII, pp. 324-332.
30 Scara, Cuvântul XXV, pp. 344-366.
31 Scara, Cuvântul XXVI, pp. 366-434.
32 Scara, Cuvântul XXVII, pp. 434-461.
33 Scara, Cuvântul XXVIII, pp. 461-477.
34 Scara, Cuvântul XXIX, pp. 478-484.
35 Scara, Cuvântul XXX, pp. 484-494.
71
zilele. Sfântul Ioan vă sfătuieşte aşa: „Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adună¬rile de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală; de ceea ce e al altuia să nu vă apropiaţi; îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc feme¬ile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor”36.
Şi, în acelaşi capitol, ne dă şi acest sfat: să ne temem de Dumnezeu măcar aşa cum ne temem de fiare, căci am văzut oameni care mergeau la furat, şi nu se temeau de Dumnezeu, dar auzind acolo lătratul câinilor, s-au întors îna¬poi şi, ceea ce n-au făcut din frica de Dumnezeu, au făcut din frica de animale37.
Şi de asemenea: „Să iubim pe Domnul cum îi cinstim pe prietenii noştri. Căci am văzut adeseori pe unii supărând pe Dumnezeu şi neavând nicio grijă de aceasta, dar mărind pe cei iubiţi de ei pentru vreun lucru neînsemnat şi folosind orice mijloc, născocind orice gând, răbdând orice necaz, făcându-le orice declaraţie (de cinstire) ei înşişi, sau prin pri¬eteni, sau trimiţându-le orice fel de daruri, ca să-i întoarcă”38.
Deci, măcar aşa să ne temem de Dumnezeu şi să-L iubim pe El, aşa cum iubim pe prietenii noştri, şi vom simţi din plin dragostea Lui şi bunătatea Lui şi purtarea de grijă pentru noi.
„Doamne, nimic nu doresc şi nu cer pe pământ decât să nu mă despart de Tine. Ajută-mă, Doamne, să mă gândesc mereu la Tine, să fac voia Ta, să mă unesc cu Tine şi întru Tine să pun toată nădejdea odihnei şi fericirii mele”.
Doamne, pentru rugăciunile plăcutului Tău Ioan, care
36 Scara, Cuvântul I, pp. 77-78.
37 Scara, Cuvântul I, pp. 74-75.
38 Scara, Cuvântul I, p. 75.
72
Te-a iubit din toată inima şi Ţi-a slujit din fragedă tinereţe până la bătrâneţe, ajută-ne şi pe noi să urâm păcatul, să-Ţi slujim cu credincioşie în toate zilele vieţii noastre şi să Te iubim cu adevărat. Amin.
Predică la Duminica Sfintei Maria Egipteanca
Ne aflăm în Duminica a V-a a Sfântului şi Marelui Post, duminică în care Sfânta Biserică ne pune înainte ca model de mare pocăinţă cutremurătoarea viaţă a Sfintei Maria Egipteanca.
Viaţa ei ne este cunoscută din propria sa mărturisire către Sfântul Zosima, un pustnic îmbunătăţit dintr-o mănăstire din Palestina, care a fost învrednicit de Dumnezeu s-o întâlnească în pustiurile Iordanului (Iordania de astăzi, către Arabia) şi s-o împărtăşească cu Sfintele Taine, pe la anul 630.
Viaţa ei cuprinde două etape cu totul deosebite: prima parte a vieţii ei este trăită în multe fărădelegi; a doua parte însă, este o viaţă de aspră pocăinţă, în care sunt atinse cele mai înalte culmi ale sfinţeniei.
Voi aminti, pe scurt, lunga şi zbuciumata ei viaţă, folo¬sind uneori chiar cuvintele sale către Sfântul Zosima, care îi primeşte mărturisirea cu un an înainte de adormirea ei întru Domnul.
înainte de mărturisire, Cuvioasa Maria s-a întors cu faţa către răsărit şi, ridicându-şi ochii şi înălţându-şi mâinile, a început să se roage în şoaptă. Zosima, ridicându-şi puţin pri¬virile, a văzut-o în timpul rugăciunii ei înălţată cu un cot de la pământ, încât se ruga stând în văzduh. Bătrânul se gândea în sine: „Oare, nu cumva este duh şi se face că se roagă?”.
însă, după ce Cuvioasa Maria şi-a terminat rugăciunea, s-a întors către Bătrân şi i-a zis: „Pentru ce, părinte, te tul¬bură gândurile, îndoindu-te cu privire la mine, că sunt duh
Rostită în Duminica a V-a din Postul Mare, anul 1979.
74
şi mă prefac că mă rog? Fii deplin încredinţat […] că sunt femeie păcătoasă şi am fost întărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ şi cenuşă şi, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc”. Spunând acestea, şi-a pecet¬luit cu semnul Crucii fruntea, ochii, buzele şi pieptul, şi a mai zis: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel rău şi de laţurile lui, căci mare este puterea diavolului împotriva noastră”.
în timp ce Bătrânul lăcrima fără încetare înaintea Cuvi¬oasei Maria, care avea faţa şi trupul uscate de post şi arse de soare, şi părul alb şi puţin, ea a început povestirea vieţii sale acolo, în mijlocul pustiei, grăind aşa:
„Eu, părinte, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doi¬sprezece ani şi părinţii mei încă mai trăiau, am lepădat dra¬gostea faţă de ei şi m-am dus în Alexandria. Mi-e ruşine să mă gândesc […] cât de neînfrânată şi de nesăţioasă îmi era patimaîmpreunării. Dar este mai cinstit să ţi-o spun acum […], ca să cunoşti firea mea pătimaşă şi dorul meu după plăceri. Timp de mai bine de şaptesprezece ani am petrecut în dra¬goste publică, supusă fiind destrăbălării […]. Şi nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei ce voiau să-mi plătească”, ci săvârşeam păcatul numai din dorinţa de a păcătui.
Şi „nu eram bogată, căci trăiam ca o cerşetoare şi adese¬ori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrânată de a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam eu atunci că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul”. Aşa a început ea mărturisirea.
Ducând ea o astfel de viaţă plină de păcate, într-o zi de vară ea vede multă lume din Libia şi din Egipt alergând în portul Alexandria şi urcând în corabie.
Unde se zoresc oare, bărbaţii aceştia?, a întrebat ea un vecin. Şi acela i-a răspuns:
se duc la Ierusalim de sărbătoarea înălţării cinstitei Cruci, care se prăznuieşte peste puţine zile.
oare, nu mă vor lua şi pe mine? a întrebat ea.
75
– „Dacă ai bani de drum şi de hrană, nu te împiedică nimeni…
n-am bani nici de drum şi nici de hrană, dar am trup şi-l voi da în locul banilor de drum”. Aruncând din mână furca, pentru că atunci torcea, a urcat în corabie şi a plecat la Ierusalim.
La sfârşitul acestei călătorii, se sfârşeşte viaţa ei de păcat. Ajunsă la Ierusalim, voia şi ea să intre în biserică, împreună cu toată lumea, şi să se închine şi ea Sfintei Cruci. Dar o putere neobişnuită o oprea să intre ori de câte ori încerca să facă aceasta. Cuprinsă de ruşine şi de spaimă, şi-a dat seama, cu ajutorul lui Dumnezeu, că, din pricina păcatelor sale, nu i se îngăduie să intre în biserică.
Din ungherul pridvorului în care se afla, zărind icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, ea, care nu se mai rugase de mult, a rostit această rugăciune către Maica Dom¬nului: „O, Stăpână, porunceşte ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre a mă închina şi eu Sfintei Cruci şi să-mi fii chezăşuitoare către Cel ce S-a născut din tine; că iată de acum nu-mi voi mai spurca trupul cu niciun fel de păcate; şi, după ce mă voi închina Sfintei Cruci, mă voi lepăda cu totul de lume şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu”.
După această rugăciune, spre marea ei uimire şi bucu¬rie, uşa cea nevăzută i s-a deschis, opreliştea i s-a ridicat şi a putut să intre şi ea din pridvor în biserică, şi s-a închinat şi ea Sfintei Cruci împreună cu ceilalţi creştini.
Ieşind din biserică, s-a oprit în pridvor, i-a mulţumit Maicii Domnului din icoană şi a rugat-o, zicând: „Stăpână, călăuzeşte-mă pe calea care duce la pocăinţă”. Atunci a auzit din depărtare un glas strigându-i: „Dacă vei trece Iorda¬nul, bună odihnă vei găsi”. Încredinţată că pentru ea a fost îndemnul acesta, a strigat cu lacrimi către Maica Domnului: „Stăpână, Stăpână, nu mă părăsi!”.
Şi a plecat grăbită către Iordan. Pe la apusul soare¬lui, a ajuns pe malul lui, şi-a spălat mâinile şi faţa în apele
76
Iordanului, a intrat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din apropiere, s-a rugat şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. A doua zi de dimineaţă, a trecut Iordanul cu o barcă şi a intrat în pus¬tia dintre Palestina şi Arabia. Din ziua aceea a început marea ei pocăinţă. Avea atunci aproape treizeci de ani şi a pustnicit în acele aspre singurătăţi patruzeci şi şapte de ani.
După cum mărturiseşte ea Sfântului bătrân Zosima, pri¬mii şaptesprezece ani de la începutul vieţuirii sale în pustie au fost cei mai grei ani. Grei şi din pricina lipsurilor materiale, căci nu avea nici haină, nici hrană, nici apă, dar mai ales din pricina războiului gândurilor. Îi veneaîn minte tot vălmăşagul faptelor ei urâte din viaţa de păcat. „Mă luptam cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare”, mărturisea ea. „Când încercam să gust din hrana săracă a pustiei, doream cărnu¬rile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutură de vin atât de plăcută mie în lume […], iar aici nici apă nu aveam să gust” şi ardeam de sete şi mă chinuiam.
Mă chinuia pofta urâtă a cântecelor desfrânate, pe care leînvăţasemîn lume. Foc se aprindea în trupul meu şiîn inima mea, şi mă ardea şi mă aţâţa spre pofta împreunării. Atunci, îmi loveam pieptul cu mâinile mele, mă aruncam la pământ şi udam pământul cu lacrimi şi ceream de la Maica Domnului să alunge gândurile mele cele rele. Atunci, o lumină dulce mă lumina şi-mi alunga gândurile care mă tulburau. „Aşa am petrecut vreme de şaptesprezece ani, luptându-mă cu mii de primejdii. Dar de atunci şi până astăzi, ajutătoarea mea a fost lângă mine, călăuzindu-mă în toate”.
La întrebarea bătrânului, dacă în această lungă vreme de patruzeci şi şapte de ani n-a avut nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte, ea a răspuns: „Timp de şaptesprezece ani, m-am hrănit cu cele ce se mai găseau în pustie; iar îmbrăcă¬mintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâşiat, rupându-se. Am suferit mare chin şi din pricina frigului şi din pricina căldurii. Arşiţa mă ardea, iar din pricina gerului
77
tremuram şi îngheţam, şi de multe ori cădeam la pământ şi rămâneam ca moartă”.
Dar „din acel timp şi până acum, puterea lui Dumnezeu a păzit în multe chipuri păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Căci am dobândit o hrană neîmpuţinată nădejdea mântuirii mele gândindu-mă numai de la câte rele m-a mân¬tuit. Mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care ţine toate. Nu numai cu pâine va trăi omul (Deuteronomul 8, 3), iar cei care au lepădat îmbrăcămintea păcatului cu piatră s-au îmbrăcat, dacă n-au avut acoperământ” (Iov 24,7).
Auzind bătrânul că în spusele ei foloseşte cuvinte din Sfânta Scriptură, a întrebat-o:
-„Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărţi?”
Ea a răspuns:
– „Crede-mă, omule, că de când am trecut Iordanul în pustia aceasta, n-am văzut alt om decât chipul tău. Şi nici altă fiară sălbatică sau altă vieţuitoare n-am văzut. Iar carte n-am învăţat niciodată. Şi nici n-am auzit pe cineva cântând sau citind psalmi. Dar cuvântul Domnului, care este viu şi lucră¬tor, dă omului cunoştinţă. Aici este sfârşitul istorisirii mele”. Părinte, „să nu spui despre mine nimic din cele ce ai auzit, până când Dumnezeu mă va lua de pe pământ. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine […], în sfânta seară a Cinei celei de Taină, ia Trupul şi Sângele de-viaţă-făcător al lui Hristos într-un vas sfinţit, vrednic de asemenea Taine, şi adu-mi-le. Să stai cu ele pe marginea Iordanului şi eu voi veni acolo ca să mă împărtăşesc cu Darurile de-viaţă-făcătoare. N-am mai avut parte de această sfinţenie de când m-am împărtăşit în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, înainte de a trece Iorda¬nul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestăpânită. De aceea, mă rog să nu treci cu vederea cererea mea”.
Şi a mai zis: „Roagă-te pentru mine, Părinte!”, apoi a fugit iarăşi în adâncul pustiei.
Sfântul Zosima a dat slavă lui Dumnezeu pentru tot ce văzuse şi s-a întors la mănăstirea sa.
78
Peste un an, în ziua când i-a poruncit Sfânta să vină, Sfân¬tul Zosima, luând Sfintele Taine, a venit pe malul Iordanului, în locul arătat de ea.
După oarecare întârziere, Sfântul Zosima o vede pe Cuvi¬oasa Maria, dincolo de Iordan, apropiindu-se de apele lui. Nu era nicio barcă prin apropiere. Atunci, Sfânta a însemnat Ior¬danul cu semnul Sfintei Cruci, a păşit pe apă şi mergea pe deasupra apelor, îndreptându-se către el. Sfântul Zosima s-a înspăimântat şi a lăudat pe Dumnezeu, Care a făgăduit că cei ce se curăţesc de păcatele lor se vor asemăna cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă.
Sfântul Zosima a rostit Crezul şi Tatăl nostru, iar Sfânta Cuvioasă Maria s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Şi-a ridicat apoi mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi şi a strigat aşa: „Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta”.
Bătrânul îi mai adusese într-un paneraş: smochine, curmale şi puţină linte muiată. A rugat-o să guste. Ea şi-a atins vârful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a dus la gură şi a spus că ajunge darul Duhului Sfânt pentru a păstra neîntinată fiinţa sufletului.
Apoi, l-a rugat pe bătrân ca în anul viitor să vină la locul unde s-au întâlnit prima dată. Vino şi mă vei vedea din nou, după cum vrea Domnul, a zis ea. Convorbirea dintre ei se încheie cu aceste cuvinte: „Pentru Domnul, roagă-te, roagă-te pentru mine şi adu-ţi aminte de mine, ticăloasa!”.
Apoi, însemnând din nou Iordanul cu semnul Sfintei Cruci, a călcat pe ape şi, mergând pe deasupra lor, a intrat din nou în pustie.
Peste un an a venit din nou bătrânul aşa cum i se porun¬cise. După multă căutare, a aflat locul acela, dar Sfânta tre¬cuse din viaţa aceasta. Acum zăcea moartă pe pământul gol: mâinile îi erau aşezate pe piept, iar trupul îi era aşezat cu faţa către răsărit. Plângând, bătrânul i-a spălat picioarele cu lacrimi. Şi se întreba în sine Zosima: „Se cuvine oare să
79
îngrop trupul Cuvioasei?”. Atunci, din rânduială dumneze¬iască, a văzut o însemnare scrisă pe pământ, care zicea aşa: „îngroapă, Părinte Zosima, în acest loc, trupul smeritei Maria. Dă ţărânei ţărâna! Roagă-te mereu către Domnul pentru mine! M-am săvârşit în luna aprilie, în noaptea Pătimirii celei mântuitoare, după împărtăşirea cu Sfintele Taine”. Atunci bătrânul a înţeles că anul trecut, după ce s-a împărtăşit pe malul Iordanului, a străbătut calea pustiei într-un timp foarte scurt şi îndată s-a mutat către Domnul. Împlinise şaptezeci şi şapte de ani.
Dar pe când bătrânul se gândea cum va săpa groapa, că nici nu avea cu ce şi nici puterile nu-l ajutau, deodată vede un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei şi lingându-i picioarele. Când a văzut fiara, s-a spăimântat şi a făcut semnul Sfintei Cruci asupra lui, iar leul s-a apropiat cu blândeţe de bătrân. Sfântul Zosima, îndrăznind, i-a poruncit fiarei ca unui om, zicându-i: „Fă cu unghiile tale groapa ca să dăm pământului trupul Cuvioasei!” Şi îndată leul a făcut cu picioarele dinainte groapa, după cum i se poruncise.
Sfântul a făcut rugăciunile de îngropare, i-a spălat din nou picioarele cu lacrimi, a pus trupul sfintei în groapă, aco¬perit cu o haină veche şi ruptă, pe care i-o dăduse tot Sfântul Zosima la prima întâlnire în pustie, cu doi ani în urmă. După aceea au plecat amândoi: leul a plecat în adâncul pustiei, iar Sfântul Zosima s-a întors la mănăstirea sa, binecuvântându-L pe Dumnezeu.
Bătrânul a povestit cu de-amănuntul toate, încât toţi părinţii mănăstirii se minunau de lucrările mari ale lui Dumnezeu.
Sfântul Zosima s-a săvârşit în pace în acea mănăstire, în vârstă de o sută de ani, iar istorisirea aceasta a fost adusă la cunoştinţa Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, care a scris-o cu un deosebit respect pentru adevăr şi se păs¬trează în cartea numită Triod, care conţine slujbele Postului Mare.
80
Aceasta este viaţa Sfintei Maria Egipteanca spusă în puţine cuvinte.
Multe lucruri folositoare se pot spune în legătură cu viaţa ei îngerească. Acum însă mă voi referi, mai ales, la un singur lucru: la trupul omenesc care este tot aşa de valoros ca şi sufletul. Unul fără altul nu pot lucra şi nu se pot mântui, adică nu pot ajunge la fericirea veşnică pentru care au fost creaţi. Despre trup ne spune Sfântul Apostol Pavel că este „templu al Duhului Sfânt”. Vă citez cuvintele lui: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? […] Sau, nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul, este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi tru¬pul său (stricând astfel templul lui Dumnezeu). De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (i Corinteni 3,16; 6,19,18 şi 3,17).
Aşadar, trupul trebuie păzit în curăţie şi în sfinţenie pentru că, după descompunerea lui în ţărână, îl va învia şi pe el Hristos Domnul şi se va uni cu sufletul pe care l-a avut ca aliat în viaţă şi îşi vor continua existenţa în lumină şi în fericirea veşnică.
Truda pentru despătimire a Sfintei Maria Egipteanca este un strălucit exemplu pentru cei mai mari păcătoşi. Căinţa, lacrimile, postul, asprimea vieţii, lupta crâncenă împotriva poftelor, a gândurilor şi a duhurilor necurate şi rugăciunea neîncetată sau cât mai deasă sunt mijloacele de curăţire, de restaurare şi de sfinţire a trupului şi a întregii noastre vieţi.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca prin truda noastră sin¬ceră şi statornică, prin rugăciunile Sfintei Cuvioasei noastre Maici Maria Egipteanca şi cu ajutorul harului dumnezeiesc, să ne curăţim şi noi întreaga noastră viaţă, şi aşa să o dăruim Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în ziua învierii de obşte. Amin.
Predică la Denia din Miercurea Mare
(Despre Sfânta împărtăşanie)
Toată slujba Deniei din seara aceasta a fost săvârşită în chip deosebit în cinstea Cinei celei de Taină, pentru că mâine joia Sfintelor Pătimiri rememorăm Cina Domnului. Atunci, în cursul zilei, din porunca Domnului, s-au făcut toate pregă¬tirile pentru Sfânta Cină, iar în seara aceleiaşi zile de joi, până către miezul nopţii, a avut loc ospăţul Stăpânului împreună cu Sfinţii Apostoli. A fost cea din urmă cină la care însuşi Dumnezeu întrupat a stat la masă cu oamenii, reprezentaţi prin Sfinţii Apostoli.
„Iar făcându-se seară, ne spune Sfântul Evanghelist Marcu, a venit Iisus cu cei doisprezece” şi S-a aşezat la masă (Marcu 14, 17). Iisus şi ucenicii Săi veneau din Betania şi au intrat în Ierusalim. Nu trecuseră decât câteva zile de la intra¬rea Sa în Ierusalim, când toată cetatea îl întâmpinase cu flori şi osanale. Acum, parcă nimeni nu-L mai cunoştea. Urmat de ucenicii Săi, a intrat în foişorul casei unde fusese pregătită Cina şi s-au aşezat cu toţii la masă. Sfântul Evanghelist Ioan ne dă aceste detalii: înainte de a începe Cina, Iisus „S-a scu¬lat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins” (Ioan 13, 4-5); (aceste servicii le făceau de obicei robii).
S-a îmbrăcat apoi din nou cu veşmintele Sale, S-a aşezat la masă şi le-a tâlcuit fapta Sa, îndemnându-i să nu umble
Rostităîn anul 1987.
82
după întâietăţi şi să nu se poarte cu trufie, ci să fie omenoşi, smeriţi şi plini de dragoste: „precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15).
Apoi, Iisus le-a zis: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22,15-16).
Şi pe când mâncau ei, Mântuitorul se ridică, ia pâinea, face o scurtă rugăciune cu privirea spre cer, o binecuvintează, o frânge şi o împarte ucenicilor, zicându-le: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi” (1 Corinteni 11, 24), apoi ia paharul cu vin, se roagă, îl binecuvintează şi îl dă Apostolilor, zicându-le: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pen¬tru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28). Pentru mulţi, nu pentru toţi, şi anume, pentru aceia care cred în El şi primesc cu dragoste şi cu recunoştinţă sfânta Lui jertfă. Şi Mântuitorul Iisus Hristos adaugă: „Aceasta această lucrare de taină să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19; 1 Corinteni 11, 24-25), totdeauna şi pretutindeni, spre iertarea păcatelor.
Căci, „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).
Prin aceste cuvinte, rostite de Mântuitorul către Sfinţii Apostoli, „Luaţi, mâncaţi […] acesta este Trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”, Mântui¬torul instituie sau întemeiază în lume, pentru veşnicie, Jertfa Noului aşezământ: Sfânta Liturghie.
Din această Jertfă se pot împărtăşi toţi cei care cred în Mântuitorul cel Răstignit şi înviat şi împlinesc sfintele Sale porunci. În Sfânta împărtăşanie, fraţi creştini, este prezent însuşi Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, sub chipul pâinii şi al vinului.
în privinţa aceasta, Mântuitorul a spus despre Sine: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă
83
din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). Aceste cuvinte, spuse cu altă ocazie în oraşul Capernaum, după înmulţirea pâinilor -, au scandalizat pe ascultătorii Săi. „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52), ziceau ei.
Mântuitorul nu-Şi schimbă afirmaţia, ci întăreşte cele spuse mai înainte, zicând: „Adevăr, adevăr, grăiesc vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sân¬gele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură” (Ioan 6, 53-55).
La Cina cea de Taină, Mântuitorul lămureşte din nou şi deplin prezenţa Sa reală în Sfânta împărtăşanie. Cuvintele: „Acesta este Trupul meu” şi „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” înseamnă că pâinea pe care Mântuitorul o ţinea în mână şi o oferea Sfinţilor Apostoli era în realitate Trupul Său, iar ceea ce se afla în pahar era în realitate Sân¬gele Lui, prin care se stabileşte legătura cea nouă între Dumnezeu şi oameni.
Prezenţa reală a Domnului în Sfânta împărtăşanie este un adevăr fundamental al sfintei noastre credinţe şi este mărturisit de Sfinţii Părinţi şi adeverit de practica Bisericii universale.
Sfântul Ioan Damaschin, care rezumă credinţa celor opt veacuri de creştinism de până la el, mărturiseşte, zicând: „Pâinea şi vinul din Sfânta împărtăşanie nu sunt nicidecum închipuirea Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos ferească Dumnezeu -, ci sunt însuşi Trupul şi însuşi Sângele lui Iisus Hristos”.
De asemenea, şi alţi Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti, Sfintele Sinoade şi textul Sfintei Liturghii adeveresc din plin credinţa şi convingerea Bisericii în prezenţa reală a Mântui¬torului Iisus Hristos în Sfânta împărtăşanie.
84
în Mărturisirea Ortodoxă, ni se spune aşa:
„După sfinţirea pâinii şi a vinului, în timpul Sfintei Litur¬ghii, pâinea se preface în însuşi Trupul Domnului, Care S-a născut în Betleem din Pururea Fecioara Maria, S-a botezat în Iordan, a pătimit, S-a înmormântat, a înviat, S-a înălţat şi stă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, şi iarăşi va să vină cu slavă pe norii cerului. Iar vinul se preface în însuşi adevăra¬tul Sânge al Domnului, care a curs din Cel răstignit pe Cruce pentru viaţa lumii”.
Pâinea şi vinul, după sfinţire, se prefac în Trupul şi Sân¬gele Domnului, nu în chip simbolic sau figurat, ci în chip real şi adevărat. De aceea, când ne împărtăşim cu Sfintele Taine, cu Trupul şi cu Sângele Mântuitorului, ne împărtăşim cu însuşi Hristos-Dumnezeu. De asemenea, trebuie să ştim că Mântuitorul este prezent întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului, căci Iisus Hristos este Unul, iar fiinţa Lui nu poate fi împărţită.
Prin împărţirea sau frângerea de la Sfânta împărtăşanie, nu se împarte fiinţa Domnului, ci numai înfăţişarea din afară a elementelor Sfintei împărtăşanii. Acelaşi Trup şi Sânge al Domnului, unul, întreg şi nedespărţit, există în bisericile ortodoxe din toată lumea în pâine şi în vin, oricâte Liturghii s-ar săvârşi, şi în oricâte locuri. Acelaşi Iisus Hristos în cer şi pe pământ, Acelaşi, în acest Sfânt Altar şi în toate altarele creştine ale lumii; Acelaşi pe Sfânta Masă şi de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, în ceruri; Acelaşi Trup şi Sânge al Mântui¬torului lumii, dar având ca îmbrăcăminte exterioară forma pâinii şi a vinului. De aceea, Mântuitorul fiind prezent în chip real în pâine şi vin după sfinţirea lor, Sfânta împărtăşanie tre¬buie cinstită ca însăşi Persoana Mântuitorului.
Sfânta împărtăşanie, pentru suflet, este mai mult decât hrana materială pentru trup. „Trupul Meu, zice Mântuitorul, este adevărată mâncare, şi sângele Meu, adevărată bău¬tură” (Ioan 6, 55). Un om care nu se împărtăşeşte este un om mort. Deşi ţi se pare că trăieşte, el este mort de mult.
85
Hrana materială se preschimbă în trupul în care intră, dar Sfânta împărtăşanie preschimbă întreaga fiinţă a celui ce o primeşte cu vrednicie, făcându-l după asemănarea lui Hristos, adică „părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1, 4). Uni¬rea prin Sfânta împărtăşanie cu Iisus Hristos este unire cu însuşi Izvorul harului.
Dacă este primită cu vrednicie, roadele Sfintei împărtăşanii sunt multe, Iată o parte dintre ele: Sfânta împărtăşanie ne curăţă de păcate şi ne pregăteşte spre viaţa de veci: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54). Sfânta împărtăşanie dă nădejde în nemurire şi ne încredinţează despre învierea tru¬purilor spre viaţa veşnică: „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 51). Sfânta împărtăşanie întăreşte sufletul în ispite şi ne fereşte de păcate: „Vrăjmaşul suflete¬lor nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că sălăşluieşte Hristos” (Mărturisirea Ortodoxă).
Se înţelege că aceste roade ale Sfintei împărtăşanii apar numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică a celor care s-au pregătit după cuviinţă pentru primirea ei, a acestei merinde care ne uneşte cu Dumnezeu. Celor nepregătiţi, deci nevrednici, dimpotrivă, le aduce osândă. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune aşa: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Dom¬nului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Corinteni 11, 27-29).
De aceea, fraţi creştini, înainte de a ne apropia de Sfânta împărtăşanie, trebuie să ne pregătim şi sufletul şi trupul nostru. Pregătirea se face, în primul rând, prin Spovedanie sau mărturisirea păcatelor în faţa duhovnicului, mărturisire sinceră şi plină de căinţă, fără de care nimeni nu se poate împărtăşi.
86
Numai copiii până la vârsta de şapte ani sunt scutiţi de spovedanie, pentru că ei încă nu au conştiinţa păcatelor lor. De asemenea, cel care doreşte să se împărtăşească trebuie să se împace cu toţi, să nu fie certat cu nimeni, să nu aibă nimic împotriva cuiva.
în această privinţă, este de mare folos ca, înainte de Sfânta împărtăşanie, să citim cu mare atenţie şi să ne conformăm sfaturilor care ni se dau în cele câteva cuvinte scrise în fruntea rugăciunilor dinaintea Sfintei împărtăşanii:
„Trupul Stăpânului vrând să-L primeşti spre hrană
Fii cu frică să nu te arzi, că foc este;
Sângele Lui vrând să-L bei spre împărtăşire,
Mergi, şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă,
Şi aşa îndrăzneşte de ia hrană sfântă” (Rugăciunile dinainte de Sfânta împărtăşanie).
Să te înfrânezi de la orice poftă trupească şi să ţii măcar în parte posturile rânduite de Sfânta Biserică. Iar înainte de Sfânta împărtăşanie şi după primirea ei, trebuie citite rugă¬ciunile rânduite pentru Taina Sfintei împărtăşanii.
Ştiind toate acestea şi aflându-ne în preajma sfintei şi marii sărbători a învierii Domnului, oferită în dar pentru mântuirea noastră, să ne străduim, după putere, a ne curăţa sufletele şi trupurile noastre de întinăciuni şi de păcate, ca să primim şi noi în lăuntrul nostru Pâinea Vieţii, adică pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut din Fecioară, Cel Răstignit şi înviat, nu spre judecată sau spre osândă, ci spre înnoirea sufletelor şi a trupurilor noastre şi spre viaţa de veci. Amin.
Predică la Praznicul Izvorul Tămăduirii
Hristos a înviat!
în această zi de Vineri, din Săptămâna Luminată, Biserica prăznuieşte o sărbătoare în cinstea Maicii Domnului, numită Izvorul Tămăduirii.
Spuse în puţine cuvinte, faptele care stau la începuturile acestei sărbători, cu o vechime de peste o mie cinci sute de ani, sunt următoarele: pe la anul 450, un bărbat bun, nobil şi foarte blând, cu numele Leon, se plimba pe la marginea unei păduri mari din preajma Constantinopolului. La marginea acelei păduri, Leon a întâlnit un orb care se rătăcise pe acolo. Făcându-i-se milă de sărmanul orb, Leon l-a luat de mână să-l conducă spre oraş. Ajungând însă într-un anumit loc, orbul a fost cuprins de o sete arzătoare şi s-a rugat de Leon să-i dea apă să se răcorească. Bunul Leon, intrând în pădure şi cău¬tând mult, n-a găsit niciun izvor cu apă şi s-a întors întristat. Dar, pe când se întorcea, a auzit un glas de sus, care i-a zis aşa: „Leon, nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape”.
Intrând din nou în pădure, a început să caute mai cu luare-aminte, dar n-a găsit ce căuta. Întristat şi obosit, a auzit din nou acelaşi glas, care i-a zis: „împărate Leon, intră mai adânc în dumbrava aceasta, ia puţină apă tulbure şi potoleşte setea orbului, apoi, ungând cu ea ochii lui cei orbi, vei cunoaşte îndată cine sunt eu”. Era glasul Maicii Domnu¬lui, cea bună şi milostivă, care, de acolo de unde se afla în chip nevăzut, vedea şi pe orbul însetat, vedea şi pe Leon care voia să-l ajute pe orb.
Rostită la data de 18 aprilie 1970.
88
Leon a făcut precum i s-a poruncit şi orbul a băut, potolindu-şi setea, apoi, fiindu-i unşi ochii, s-a vindecat îndată şi a plecat de acolo tămăduit deplin.
Leon, ajungând împărat, după cum îi prevestise Maica Domnului, a ridicat o biserică frumoasă pentru folosul credincioşilor la acel izvor binecuvântat şi sfinţit de Maica Domnului. Acestea sunt primele fapte care stau la originea sărbătorii de astăzi.
Vestea despre puterea vindecătoare a acestui izvor s-a răspândit în curând până departe şi mulţi suferinzi de tot felul, bărbaţi, femei şi copii, veneau şi primeau în dar tămă¬duire trupească şi întărire sufletească.
După cum ne spun cronicarii bizantini, s-au vindecat şi câţiva împăraţi şi împărătese, câţiva Preasfinţiţi episcopi şi patriarhi, mulţi dregători şi oameni din popor, mulţi săraci şi bogaţi deopotrivă, veniţi din diferite regiuni ale Impe¬riului şi de la mari depărtări. Aceia s-au tămăduit de toate neputinţele lor, luând apă de la Izvorul Tămăduirii, binecu¬vântat şi sfinţit de Maica Domnului. Însuşi împăratul Justinian, pe la anul 550, a fost vindecat de o boală grea la acest izvor minunat. Ca recunoştinţă, el a zidit acolo o biserică mai mare şi mai frumoasă decât cea zidită mai înainte de împă¬ratul Leon.
Producându-se multe cutremure prin ţinuturile acelea şi deteriorându-se mult şi această biserică, ea a fost restaurată şi reîmpodobită de împăratul Vasile Macedoneanul şi de fiul său, Leon cel înţelept.
Vindecările nenumărate însă îşi urmau cursul lor firesc, pentru că Maica Domnului veghea asupra acelui izvor, întărindu-l cu har tămăduitor şi aducând bucurii negrăite nenumăraţilor suferinzi vindecaţi, care mulţumeau Maicii Domnului pentru mijlocirile şi pentru bunătatea ei de Mamă.
Ca şi atunci, la Izvorul Maicii Domnului despre care am vor¬bit, oamenii aleargă la locurile, la oamenii şi la aşezămintele unde cred că îşi pot întregi sănătatea lor ştirbită. Şi bine fac,
89
pentru că sănătatea este cel mai de preţ dintre toate bunu¬rile vieţii omeneşti.
Cu ea putem gusta din bucuriile vieţii, putem fi de folos aproapelui şi societăţii în care trăim; şi tot cu ajutorul ei, ne putem agonisi fapte vrednice de mântuire, pentru a ne continua, dincolo de mormânt, existenţa noastră fericită în veşnicie. Dacă avem sănătate, toate celelalte se adaugă. Dacă aceasta lipseşte, toate cele din jurul nostru nu mai au pentru noi nici gustul şi nici preţul lor întreg.
Să nu uităm însă niciodată că un om este cu adevărat sănătos doar atunci când şi trupul şi sufletul lui sunt pe deplin sănătoase. Căci ce folos are omul dacă trupul este sănătos, iar sufletul lui boleşte? Ce folos are dacă trupul este sănă¬tos şi bine îmbrăcat, dar pe dinăuntru este tulburat de ură neîmpăcată, de invidie, de lăcomie sau de cine ştie ce păcate vechi, tăinuite, care îi întunecă bucuriile vieţii şi el devine o povară şi un chin pentru cei din jurul lui?
Aceste tulburări şi răutăţi din lăuntrul nostru se numesc păcate şi, dacă nu sunt eliminate la vreme, printr-o mărturi¬sire sinceră şi plină de căinţă, otrava lor se revarsă din suflet în trup, aşa cum se răspândesc microbii prin sânge şi îmbol¬năvesc tot trupul nostru, şi atunci devenim pe deplin bolnavi.
După cum se ştie, cele mai multe boli trupeşti îşi au rădă¬cinile în bolile şi tulburările noastre sufleteşti, iar aceste boli, în limbajul Bisericii, se numesc păcate. Deci, păcatele sunt adeseori cauzele bolilor şi nenorocirilor noastre trupeşti şi sufleteşti.
Păcatul paralizează mai întâi puterile noastre lăuntrice: întunecă mintea, slăbeşte voinţa, înăspreşte gingăşia dragostei, înăbuşă bunul-simţ, distruge în noi simţul sfinţeniei, îmbolnăveşte trupul şi ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul nesecat al sănătăţii noastre şi însăşi viaţa noastră.
De câte ori ne îmbolnăvim, de atâtea ori este sigur că am făcut o greşeală sau mai multe, am mâncat sau am băut prea mult, am făcut o nelegiuire sau o faptă rea, pe care nu
90
trebuia s-o facem, am păstrat răutate în suflet faţă de aproa¬pele nostru, am dispreţuit legea bunului-simţ şi am călcat poruncile lui Dumnezeu, urmând voile cele rele şi pătimaşe ale trupului nostru.
Dacă vrem să fim sănătoşi cu adevărat, dacă vrem să avem sprinteneală în trup şi pace şi soare în suflet, să ne stră¬duim să fim totdeauna curaţi şi la suflet şi la trup, păzindu-ne de păcat ca de otravă sau ca de foc.
Pentru bolile pe care le pot tămădui doctorii, să mergem la ei şi să le cerem ajutorul, întrucât acesta este rostul lor pe pământ. Şi să nu uităm că Biserica totdeauna a cinstit pe doctori, iar pe aceia dintre ei care au dus o viaţă sfântă, cum au fost: Sfântul Pantelimon, Sfinţii Cosma şi Damian şi alţii, Biserica i-a trecut în rândul sfinţilor. Pentru bolile pe care nu le pot vindeca doctorii cei trupeşti să alergăm la Marele Doc¬tor fără de plată, la Iisus Hristos Mântuitorul, Care este tot¬deauna la îndemâna noastră oriunde, dar mai ales în locaşul Lui pământesc, adică în Sfânta Biserică. Aici s-au rânduit rugă¬ciuni, slujbe deosebite şi Sfinte Taine: Sfântul Maslu, Taina Pocăinţei, Taina Sfintei împărtăşanii, care pot să ne ajute.
Biserica a rânduit posturi, înfrânări şi rugăciuni spre sfinţirea trupurilor, a sufletelor şi a caselor noastre. Acelaşi Iisus Mântuitorul, Care vindeca tot felul de bolnavi şi ierta păcatele oamenilor, când trăia cu trupul pe pământ, Care a murit pe Cruce pentru păcatele noastre, a înviat ca un Dum¬nezeu şi S-a înălţat întru slavă, blând, smerit şi bun, „ieri, astăzi şi în veac”, ne cheamă mereu la El, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), şi tot El ne-a asigurat, zicând: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele” (Matei 28, 20).
De asemenea, să alergăm la Preasfânta Sa Maică, la Maica Domnului, care este tot aşa de bună şi de grabnic ajutătoare, ca şi atunci când vindeca mulţimile care alergau cu credinţă la Izvorul ei de tămăduiri şi care este şi acum tot aşa de atentă la rugăciunile şi la necazurile noastre, aşteptând
91
numai să ne îndreptăm viaţa, trăind după poruncile lui Dumnezeu, şi să ne rugăm ei cu încredere nestrămutată. Căci iubirea ei de Mamă o îndeamnă îndeosebi acolo unde este chemat şi cinstit prea sfântul nume al Fiului ei cel Unulnăscut, Iisus Hristos, şi unde fiii ei după har, credincioşi în Domnul, se adună întru numele Lui şi o cinstesc şi pe ea ca pe o adevărată Mamă.
Aşadar, când suntem tulburaţi de necazuri şi bântuiţi şi arşi de patimi să ne îndreptăm cu încredere mai ales către Maica Domnului, care este şi Mama noastră a pământenilor botezaţi, şi să ne rugăm cu umilinţă, zicând către Dânsa aşa:
„Ştim că rugăciunea Maicii mult poate înaintea Fiului ei. Ajută-ne şi pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, care ai adus în lume Lumina lumii, luminează întunericul minţii şi al inimilor noastre, ca să ne cunoaştem păcatele, să ne căim pentru ele şi să nu le mai săvârşim. Prea bună Maica Dom¬nului, Ceea ce ai născut cu Trup pe împăratul păcii, goneşte din sufletele noastre viforul patimilor şi sădeşte în noi pacea Fiului tău şi Dumnezeului nostru şi potoleşte vrajba dintre neamurile pământului, ca o Stăpână a lumii. Pe cei cărora le trebuie ajutor de la Tine nu-i trece cu vederea, Preacurată, ci, ca ceea ce eşti izvor nesecat de vindecări, tămăduieşte neputinţele noastre şi alină durerile noastre, ca să te slăvim pe tine, Maică Preacurată, în veci”. Amin.
92
Predică la Duminica Sfântului Apostol Toma (I)
Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în prima Duminică după Sfintele Paşti, numită Duminica Sfântului Apostol Toma. De aici, ca de pe o culme plină de soare, putem privi departe, în urmă, spre iarna Postului Mare, iarna nevoinţelor care duc spre despătimirea noastră. De asemenea, putem privi departe, înainte, spre primăvara învierii coborâte peste sufletele noastre şi peste întreaga fire.
Minunată şi sfântă cu adevărat este rânduiala anului liturgic, adică a sărbătorilor şi prăznuirilor Bisericii Ortodoxe. După ce ne-a făcut să călătorim timp de aproape cincizeci de zile pe drumul greu, dar folositor, al despătimirii noastre din vremea postului, Biserica ne-a strălucit dintr-o dată în faţă lumina dumnezeiască a învierii Domnului şi, o dată cu ea, ne-a deschis înainte un alt drum de cincizeci de zile, menit să ne călăuzească până la Duminica Pogorârii Sfântului Duh, care înseamnă pecetluirea veşnică a roadelor învierii Dom¬nului în viaţa noastră.
Această călătorie este pentru sufletele credincioase prilejul intrării în primăvara duhovnicească, deoarece, de acum înainte, Soarele Hristos, Care a răsărit din mormânt, nu va mai apune niciodată din cerul credinţei noastre. El ne va încălzi mereu inimile, ne va lumina cugetele, ne va călă¬uzi paşii, ne va îndrepta faptele noastre, cu un cuvânt, ne va înnoi şi preschimba viaţa până în ziua când ne va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Său cel Sfânt, Care va altoi şi
Rostită în anul 1954.
93
va pecetlui în adâncul fiinţei omeneşti arvuna împărăţiei lui Dumnezeu care va să vie.
De aceea, Duminicile care se înşiruie între Duminica învie¬rii şi Duminica Pogorârii Sfântului Duh stau toate sub semnul rodirii învierii în viaţa noastră. Ele ne arată încredinţarea de nezdruncinat a învierii: posibilitatea învierii sufletului mort în păcate, posibilitatea învierii simţurilor trupeşti şi duhovniceşti ucise de vina strămoşească sau de răutatea celui viclean.
Primul popas de înţelegere şi lucrare duhovnicească după Sfintele Paşti este această Duminică a Sfântului Apostol Toma în care ne găsim astăzi. Deşi prima după înviere, ea este totuşi, într-un anumit fel, o culme. Într-adevăr, în prima săptămână după învierea Sa din morţi, Mântuitorul S-a arătat în mai multe rânduri şi, am putea zice, în mai multe trepte Ucenicilor şi Apostolilor Săi. S-a arătat mai întâi feme¬ilor mironosiţe şi mariei Magdalena, S-a arătat Ucenicilor pe drumul spre Emaus, S-a arătat Apostolilor adunaţi, venind la ei prin uşile încuiate.
Din toate aceste întâlniri Ucenicii luau bucurie, primeau temeiul bucuriei învierii, care avea să umple veacurile până la sfârşitul omenirii. Dar, în acelaşi timp, arătările Mântui¬torului erau însoţite de stări sufleteşti amestecate: cei care se învredniceau de ele, pe lângă bucurie, primeau un fel de sfântă teamă şi firească nedumerire, aşa cum ne lasă să între¬vedem istorisirile Sfinţilor Evanghelişti. Prea era uluitoare, prea era peste puterea de înţelegere a minţii omeneşti această minune, pentru ca să nu nască tulburare şi şovăială în sufletele atât de înflăcărate ale Sfinţilor Apostoli.
Noi, cei care de două mii de ani ne naştem, creştem şi murim sub semnul învierii, care auzim mereu vorbindu-se despre ea, nu ne putem da seama aşa uşor ce a însemnat, pentru o lume cu totul străină de ea, vestea nemaiauzită a ridicării din morţi a treia zi a unui trup care fusese răstignit, pironit, împuns cu suliţa, pogorât în mormânt şi pecetluit acolo, şi păzit cu strajă severă.
94
Trebuia numaidecât o încredinţare, trebuia un semn, un ajutor neputinţei omeneşti de a crede, din care să se vadă că învierea Domnului Iisus nu era o amăgire, nu era arăta¬rea unui duh, a unei năluci, ci era cu adevărat ridicarea din morţi a însuşi trupului acesta de carne şi oase, învingerea legilor materiei. Acum, acest trup, dintr-o dată, s-a ridicat la înălţimea dumnezeirii celei nematerialnice şi mai presus de fire. Căci taina trupului înviat al Domnului Hristos este tocmai aceasta: ea ne arată în străvezime dumnezeirea de netăgăduit a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care face posibilă îndumnezeirea noastră, a oamenilor. Taina aceasta îl face pe Toma să strige astăzi: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28) şi tot ea este temeiul credinţei creştine în învierea minunată a trupurilor stricăcioase, pentru viaţa nestricăcioasă, în ziua Judecăţii.
Acesta este, iubiţi credincioşi, rostul şi înţelesul de taină al Duminicii de astăzi: dovedirea învierii Domnului.
Sfântul Apostol Toma a fost cel ales să aducă lumii această primă propovăduire: Hristos a înviat cu adevărat; a înviat cu trupul, cu trupul în care a trăit, în care a pătimit, cu care a fost îngropat. Este atât de adevărat acest lucru, încât, iată, îi este îngăduit să pipăie pe Cel nepipăibil, să vadă şi să simtă semnul cuielor, să pipăie cu mâna urma lăsată de rana suliţei, să facă experienţa credinţei sale sau, mai curând, experienţa necredinţei sale.
„O, nevinovată îndoială a lui Toma!” cum s-a cântat la strană aseară -, că zicea Toma: „Nu voi crede de nu voi vedea şi eu pe Stăpânul; de nu voi vedea coasta din care a ieşit sângele, apa, botezul […], de nu voi vedea că nu este ca un duh, ci trup şi oase” (Penticostar, Duminica Sfântului Apostol Toma, Vecernia Mare).
Iar Domnul i-a poruncit, zicând: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi i-a zis: Domnul Meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 27-28).
95
A fost ales Sfântul Apostol Toma să ducă lumii vestea şi mărturia de nezdruncinat a învierii, tocmai pentru că Toma era, dintre Apostoli, firea cea mai cercetătoare, cea mai dori¬toare de cât mai multe dovezi materiale, în orice privinţă. De aceea, el nu şi-a plecat urechea la vestirile despre înviere ale femeilor purtătoare de miresme şi nici măcar mărturisi¬rea Apostolilor, care îl văzuseră pe Mântuitorul în prima zi a învierii, nu l-a încredinţat. El avea nevoie să vadă cu pro¬prii săi ochi şi, mai mult decât atât, să pipăie cu mâinile sale. „De aceea, necredinţa sa aşa cum spune Sfântul Grigorie cel Mare ne-a folosit nouă mai mult decât ne-ar fi folo¬sit credinţa sa; căci ea ne-a adus mărturia ultimă şi cea mai puternică despre învierea trupului”.
De altfel, Sfânta Biserică, în cântările ei la această Dumi¬nică, nu şovăie să pună alături atingerea mâinii cercetătoare a Sfântului Toma de coasta Mântuitorului, cu atingerea Sfân¬tului Ioan Evanghelistul, la Cină, de pieptul Mântuitorului: „O, preaslăvită minune! Ioan pe pieptul Cuvântului s-a ple¬cat, iar Toma s-a învrednicit a pipăi coasta. Acela a scos de acolo marele adânc al teologiei, adică rânduiala întrupării, iar acesta s-a învrednicit a ne învăţa pe noi cele de taină, punând înaintea noastră dovedirile învierii Lui şi strigând: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie” (Penticostar, stihiră).
Dar, iubiţi credincioşi, nu putem uita nici faptul că, Mân¬tuitorul, la strigătul plin de sfântă cunoaştere al lui Toma, îi răspunde cu cuvinte ce cuprind o ascunsă mustrare: „Pentru că m-ai văzut, Toma, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).
Ce înseamnă aceste cuvinte ale Mântuitorului faţă de măr¬turisirea limpede a Apostolului? Să fie oare o respingere a lui, o osândire? Fără îndoială că nu! Mântuitorul nu respinge întoar¬cerea ucenicului la adevăr, adică la recunoaşterea învierii, dar mustră pentru calea pe care şi-a ales-o ca să ajungă aici.
într-adevăr, fraţi creştini, învierea Domnului este un fapt care trece dincolo de marginile lumii acesteia, deşi s-a
96
petrecutîn lume. Învierea Domnului este un fapt care a dăruit firii omeneşti o nouă posibilitate de cunoaştere, alta decât obişnuita cunoaştere cu simţurile materiale; ne-a dăruit o altă cale, mai adâncă, de cunoaştere prin intermediul inimii, şi această nouă cale de cunoaştere este credinţa.
învierea stă în mijlocul veacului nostru câ un fapt al vea¬cului ce va să vie. De aceea, cum vom cere noi să o cunoaştem şi să o pipăim ca pe o faptă oarecare a lumii acesteia?
Sfântul Toma a făcut, o dată pentru totdeauna şi pen¬tru noi toţi, experienţa sau cercetarea adevărului suprafi¬resc cu toate simţurile mărginite ale firii noastre omeneşti. Smerenia Mântuitorului i-a îngăduit să-i pipăie palmele şi să-i atingă coasta… Dar mai fericiţi sunt aceia care au înţeles, prin credinţă, că încredinţarea învierii Domnului stă dincolo de vedere şi pipăire, stă în alipirea noastră întreagă de Dom¬nul, stă în primirea cuvintelor Lui în inima noastră, înviată de El spre viaţa veşnică.
Precum s-a încredinţat Apostolul acela care se îndoia, prin darul atingerii văzute, de Făcătorul său, aşa şi noi, văzându-L acum prin credinţă, nu cu ochii, ci cu dragostea inimii, să ne rugăm cu smerenie, zicând: „Dă-ne, Doamne, şi nouă înţelegere ca şi lui Toma, ca să Te cunoaştem şi să credem în Tine ca şi acela şi să strigăm Ţie din adâncul inimii noastre: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» şi, crezând, viaţă să avem întru Numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase”. Amin.
Predică la Duminica Sfântului Apostol Toma (II)
în prima zi de Paşti, seara, când S-a arătat Mântuitorul Hristos Apostolilor Săi după înviere, Sfântul Toma nu era cu ei. Nu ştim pentru care motiv Apostolul Toma s-a despărţit pentru câteva zile de grupul celor zece Apostoli, care, fiind înfricoşaţi, stăteau ascunşi într-o casă zăvorâtă din Ierusalim.
Când, în cursul săptămânii, Sfântul Toma a aflat de la ceilalţi Apostoli că Iisus înviase şi a venit la ei prin uşile încu¬iate, a mâncat împreună cu ei, le-a arătat rana din coastă unde a fost împuns cu suliţa, şi mâinile găurite de cuiele groase de la răstignire, încredinţându-i că El însuşi este învăţătorul lor iubit, Care murise pe cruce, dar Care cu adevărat a înviat din morţi, Toma n-a putut să creadă. Prea mare fusese durerea despărţirii din noaptea din Grădina Ghetsimani, când Dom¬nul Iisus a fost arestat, iar ei, plini de groază, L-au părăsit, risipindu-se şi ascunzându-se pe unde au putut fiecare.
Vestea aceasta i s-a părut cu totul de necrezut. Sfântul Toma era un om sincer, cinstit, înzestrat cu o minte clară şi cu o voinţă hotărâtă, cum erau de fapt şi ceilalţi Apostoli, toţi pescari din Galileea. De aceea, chiar dacă ceilalţi zece Apostoli i-au spus lui Toma că au văzut ei înşişi pe Domnul înviat, el nu i-a crezut. Şi cu un accent de revoltă, amestecat cu îndoială, a rostit atunci cunoscutele cuvinte, reproduse de Sfântul Ioan în Evanghelie: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în sem¬nul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20,25).
98
Mântuitorul Iisus Hristos, ştiind şi văzând, ca Dumnezeu, tot zbuciumul din sufletul Sfântului Toma, ca şi uimirea celorlalţi Apostoli, a voit să-i încredinţeze pentru totdeauna de adevărul şi realitatea învierii Sale şi li Se arată, din nou, în ziua a opta după înviere.
Pe când încă discutau între ei, în aceeaşi cameră din Ieru¬salim, cu uşile încuiate, de frica iudeilor, dintr-o dată apare Iisus în mijlocul lor, ca în prima duminică de Paşti şi-i salută cu aceleaşi sfinte cuvinte: „Pace vouă” (Ioan 20,19).
în momentul următor se adresează Apostolului Toma, răspunzându-i parcă anume la întrebările şi la nedumeririle Lui, zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele” (Ioan 20, 27). Cu o mână, Domnul îi arată cealaltă mână a Sa, străpunsă de cuiul răstignirii, şi-l cheamă pe Sfântul Toma să pună degetul. Apostolul, plin de uimire, rămâne nemişcat. Mântuitorul îi arată apoi amândouă mâinile, cu rănile cuielor, îl invită să pună mâna în rana adâncă şi largă din coasta Sa.
îl încurajează şi-l îndeamnă să facă toate probele pe care şi le pusese în gând să le facă, spre a se convinge de realita¬tea învierii Sale. Îndemnându-l să facă toate aceste probe, îi adresează lui Toma şi o uşoară mustrare, zicându-i: „şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Ca şi cum i-arfi zis: să n-o faci pe necredinciosul, că nu ţi se potriveşte, pentru că tu eşti credincios aşa cum te-am ştiut totdeauna.
Nu ştim dacă Apostolul Toma, după mustrarea Mântui¬torului Hristos, a mai simţit nevoia să pipăie rănile Domnului, pentru că Evanghelistul nu ne spune aceasta. Ştim însă că s-a convins de învierea Lui, a recunoscut din adâncul sufletului său evidenţa învierii şi a exclamat acele cuvinte pline de bucurie şi de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).
La această mărturisire totală, izbucnită din inima plină de credinţă şi de dragoste a Sfântului Toma pentru Stăpânul vieţii sale, Mântuitorul îi răspunde cu dumnezeiasca Lui blândeţe şi bunătate: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).
99
în prima zi de Paşti, Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte de două ori cuvintele: „Pace vouă!” şi adaugă: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aces¬tea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).
Prin aceste cuvinte, Mântuitorul întemeiază Taina Măr¬turisirii sau a Spovedaniei, dând putere nemărginită Aposto¬lilor, şi prin ei urmaşilor lor, să ierte păcatele oamenilor sau să le ţină. Tot cu acest prilej îi trimite să cucerească pentru împărăţia lui Dumnezeu lumea întreagă, lumea fără pace, lumea furioasă, răzbunătoare şi peste măsură de păcătoasă şi rea.
Până atunci, Iisus Domnul avea să Se mai întâlnească cu ei timp de patruzeci de zile, până la înălţarea Sa la cer, iar după alte zece zile avea să Se coboare Duhul Sfânt peste ei, în ziua Cincizecimii, când Apostolii aveau să se îmbrace cu „putere de sus” putere pe care până atunci nimeni dintre oameni nu o mai primise.
Să revenim la sentimentul Apostolului Toma. Sfântul Toma nu era un om necredincios, cum este acuzat, pentru că, dacă ar fi fost aşa, n-ar fi consimţit să devină Apostolul Domnului. Era însă un om integru, un om sincer, şi nu putea să creadă cu uşurinţă această veste extraordinară, că Iisus a înviat, chiar dacă ea îi era adusă la cunoştinţă de ceilalţi zece Apostoli.
învierea lui Iisus a avut loc după răstignirea între tâlhari, după o moarte aşa de cumplită, după închiderea în mormân¬tul peste care se rostogolise o piatră grea, cu care duşmanii Săi îl pecetluiseră, şi care fusese păzit cu străşnicie de către ostaşii romani. Toate acestea nu-l ajutau în raţionament pe Apostolul Toma. Cum putea să mai învieze Iisus, în aseme¬nea condiţii? Mintea lui Toma nu putea accepta, nu putea înţelege un asemenea fapt, nemaiîntâlnit şi nemaiauzit pe atunci de nimeni.
100
Ceilalţi Apostoli îl văzuseră înviat în prima zi de Paşti şi de aceea credeau în învierea Lui. Apostolul Toma însă nu-L văzuse şi spusele confraţilor săi erau neconvingătoare în acel moment pentru el.
în privinţa aceasta, Apostolul iubit al Domnului, Sfântul Ioan, zice în numele tuturor Apostolilor: Noi vestim „ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noas¬tre au pipăit despre Cuvântul Vieţii” (i Ioan 1,1).
Vedem însă că Mântuitorul Hristos fericeşte nu atât pe cei ce caută probe exterioare, ca Apostolul Toma, deşi sunt necesare şi acestea, dar nu sunt suficiente. Noi nu avem posi¬bilitatea să facem toate probele pe care le-au făcut Sfinţii Apostoli, care L-au auzit, L-au privit, L-au pipăit pe Cuvântul Vieţii şi s-au convins deplin că El este cu adevărat Stăpânul şi Dumnezeul tuturor. De aceea, Mântuitorul fericeşte mai ales pe aceia care se încred în cuvântul lui Dumnezeu şi în măr¬turia acelora care L-au cunoscut personal şi şi-au dat viaţa pentru El.
Adevărurile religioase, pentru a fi înţelese mai bine, tre¬buie privite pe dinăuntru, ca şi vitraliile din ferestrele cate¬dralelor. Astfel, când Se arată Mântuitorul, peste opt zile, celor unsprezece Apostoli, fiind şi Sfântul Toma de faţă, iar Hristos îl cheamă să-şi aducă degetul şi mâna pentru pipăirea rănilor, Toma, convins, se pare că nu mai face acest lucru, ci, căzând în genunchi, strigă plin de bucurie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).
Aceasta este o mărturisire de credinţă pe care n-a făcut-o niciunul dintre Apostoli. Îl recunoaşte pe Hristos ca Domnul Său, adică Stăpânul suprem al sufletului său. Şi, totodată, îl recunoaşte ca fiind Dumnezeul său, mărturisind astfel, cu toată fiinţa lui, dumnezeirea Mântuitorului. Astfel, îndoiala şi necredinţa lui Toma, care au durat numai opt zile şi sunt dovada unui fel de neputinţă omenească, au fost vindecate de către Mântuitorul Hristos pentru totdeauna, aşa cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu, Toma, ţi-ai arătat necredinţa
101
şi poate ai pipăit odată, dar ai crezut pentru totdeauna. Necredinţa ta este mama credinţei mele”.
Aşa putem spune şi fiecare dintre noi. Şi acum mă întreb: Oare, pe noi nu ne rod întrebările, ca şi pe Apostolul Toma? Există o singură deosebire: el a fost ros de viermele îndoielii opt zile, iar unii dintre noi o viaţă întreagă suntem roşi de îndoieli şi necredinţă, deşi avem atâtea dovezi despre învie¬rea Lui şi despre dumnezeirea Lui, şi atâta nor de mărturii în Scripturi (Evrei 12,1) şi în viaţa de toate zilele şi în frumuseţile firii, care proclamă pe Dumnezeu ca autorul şi purtătorul lor de grijă. Şi, deşi la fiecare Sfântă Liturghie îl privim pe Domnul cu ochii, şi sub chipul Sfintei Euharistii, îl sărutăm cu buzele, îl pipăim şi îl gustăm, rămânem totuşi, adeseori, nesimţitori la atingerea noastră de El.
De ce ni se întâmplă acestea şi de ce suntem aşa de nesimţitori faţă de aceste daruri prea sfinte şi faţă de aceste realităţi duhovniceşti? Din cauza faptului că cei mai mulţi din¬tre noi, fraţilor, credem în Dumnezeu numai cu mintea, nu şi cu inima. Îl mărturisim pe Dumnezeu numai cu mintea, nu şi cu inima. Îl mărturisim pe Dumnezeu numai cu buzele, dar cu inima suntem departe de El (Isaia 29,13).
Lui Toma îi şchioapătă numai credinţa cea din minte, însă inima lui curată şi bună este plină de credinţă şi de dra¬goste faţă de Dumnezeu. Datorită dragostei din inimă care este centrul fiinţei omeneşti a fost vindecată şi îndoiala din minte. Noi nu putem crede şi cu inima şi cu mintea pentru că inima noastră este plină de pofte ruşinoase şi de patimi de tot felul care nu mai lasă loc în noi pentru Dumnezeu -, şi de aceea ne îndoim şi de învierea Domnului, pe care o accep¬tăm doar cu mintea. Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hris¬tos, petrecută în Ţara Sfântă, lângă Golgota, acum două mii de ani, trebuie să reînnoiască în inima fiecăruia dintre noi, altfel vom muri în păcatele noastre (Ioan 8,24).
Şi Acela este Iisus Hristos, Care ne spune că bate El însuşi la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi aşteaptă să I se deschidă
102
(Apocalipsa 3, 20). Să ne sârguim să nu fim necuviincioşi, ţinându-L prea mult în afara noastră, ci să ne grăbim să-i deschidem şi să-i facem loc în viaţa noastră, trăind după sfintele Sale porunci, fiindcă ne învaţă numai de bine şi numai spre folosul nostru.
Să ne sârguim şi să ne curăţim sufletele, să dezrădăci¬năm patimile vinovate din noi şi orice fel de răutate şi să rugăm şi noi pe Domnul Iisus Hristos Cel înviat din morţi să reverse peste noi pacea Lui dumnezeiască, să Se atingă şi de noi cu darul Său, aşa cum S-a atins şi de Sfântul Toma şi de ceilalţi Sfinţi Apostoli, în aşa măsură, încât să-L simţim fie¬care în adâncul fiinţei noastre şi, plini de bucurie, să putem striga şi noi cu smerită dragoste: Vino, Doamne Iisuse, şi în viaţa mea şi să fii pentru totdeauna Domnul meu şi Dumne¬zeul meu! Amin.
Predică la Duminica femeii cananeence
Mare era necazul femeii cananeence, despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi (Matei 15, 21-28).
Fiica ei, poate singurul ei copil, era cuprinsă de un duh necurat. Sufletul bietei mame era sfâşiat de durere, nu numai de suferinţa fiicei sale, ci şi pentru faptul că n-o putea ajuta cu nimic. Dorea şi voia s-o ajute, dar nu putea să o ajute cu nimic. Stând lângă ea, privea neputincioasă cum duhul cel rău din ea îi întorcea ochii, îi răsucea mâinile, o zguduia şi o trântea la pământ; pe scurt, privea cu groază cum călăul cel ascuns înlăuntrul ei o chinuia cu cele mai cumplite torturi. Inima ei de mamă o îndemna să se apropie şi s-o ajute, dar frica de demonul care era în ea o îndepărta.
Sărmana ei fiică, deşi era vie, din cauza chinurilor pe care i le aducea vrăjmaşul diavol, era ca şi moartă, pierzându-şi deseori cunoştinţa. Mama ei însă, care era lucidă, având mintea limpede, şi care vedea şi trăia din plin aceste chinuri, suferea poate mai mult decât însăşi fiica ei.
Această mamă, care suferea această cumplită durere, pe care numai o mamă îndurerată o poate înţelege, află că Iisus Mântuitorul trece prin apropiere. Era prin partea de nord a Ţării Sfinte sau, mai bine zis, în partea de sud a Liba¬nului de astăzi, între oraşele Tir şi Sidon. Cu disperare, biata mamă aleargă spre mulţimea care mergea după Mântuitorul şi, de la distanţă, strigă din adâncul inimii ei pline de durere: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chi¬nuită de demon” (Matei 15, 22).
Ea striga: miluieşte-mă pe mine, nu pe fiica mea. E ca şi cum ar fi zis: durerea ei este şi durerea mea. Este o îndoită
104
durere, căci în inima mea port durerea ei întreagă şi port şi durerea mea de mamă. De aceea, ajutându-mă pe mine, mama ei, va fi ajutată şi fiica mea. Deci, „miluieşte-mă, Doamne!”. Din puţinele informaţii pe care le aflase despre Domnul Iisus, ea era convinsă că numai El putea s-o ajute cu adevărat şi striga mereu, cu o sfâşietoare durere, aceleaşi cuvinte: „Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David”. Se întâmplă însă un lucru ciudat: la strigătele disperate ale femeii cananeence, Iisus tace. Toată mulţimea din jurul Mântuitorului auzea aceste strigăte, numai El se făcea că nu le aude.
Apostolii se înduioşează şi ei şi, vrând să o ajute, îl roagă pe Domnul, zicând: „Slobozeşte-o că strigă în urma noastră” (Matei 15, 23). Iisus însă îi respinge cu asprime: „Nu sunt tri¬mis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). Biata femeie aude răspunsul dat de Mântuitorul Apostolilor şi, cu îndrăzneala disperării, se apropie de El şi se închină înaintea Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!”. De data aceasta femeia este respinsă direct prin cuvintele: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15,26).
Se ştie că păgânii erau socotiţi de evrei drept câini, pentru viaţa lor spurcată şi pentru că se închinau la idoli. Femeia cananeeancă ştia acest lucru. Ştia că, nefăcând parte din poporul lui Israel şi fiind păgână, era socotită, în semn de mare dispreţ, un câine; dar ea nu se supără ci, plină de umilinţă, rosteşte acele cuvinte de neuitat: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stă¬pânilor lor” (Matei 15,27).
Mântuitorul până acum a tăcut, a respins şi pe Apostoli, a respins-o şi pe femeie, făcându-Se că nu aude strigătele ei. S-a purtat aşa, ca să scoată şi mai mult în lumină credinţa ei puternică şi convingerea că numai El, Domnul, o poate ajuta.
Ştiutorul inimilor, Iisus Hristos, ştia şi vedea credinţa ei cea din inimă, ştia că tăcerea Lui şi asprimea Lui vor spori şi mai mult credinţa ei, după cum s-a şi întâmplat. De aceea, Iisusîi laudă în public marea credinţă, îi împlineşte rugăciunea
105
ei fierbinte şi îi mângâie marea ei durere prin cuvintele: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” şi Evanghelistul adaugă că: „s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela” (Matei 15, 28).
Din această întâlnire a femeii cananeence cu Iisus Mân¬tuitorul se pot desprinde multe învăţăminte pentru viaţa noastră de toate zilele. Mă opresc puţin mai ales la două fapte: stăruinţa în rugăciune a femeii cananeence şi tăcerea Mântuitorului Iisus Hristos.
Cine a învăţat-o pe femeia cananeeancă să se roage cu atâta stăruinţă la Dumnezeu? Răspunsul este simplu: neca¬zul, suferinţa. Ştim prea bine că în viaţa noastră avem parte şi de necazuri, nu numai de bucurii. Însuşi Mântuitorul ne previne, zicând: „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).
La cine să îndrăznim? Ce să facem în îndrăzneala noastră? Să îndrăznim a cere ajutor la Cel Care a biruit lumea, adică la Iisus Hristos, Mântuitorul lumii; să îndrăznim, rugându-L să ne ajute atunci când suntem în necaz, când nimeni dintre oameni nu ne mai poate ajuta. Dumnezeu însuşi, prin graiul Psalmistului, ne îndeamnă, zicându-ne fiecăruia dintre noi: „Şi mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi” (Psalmul 49,16).
Femeia cananeeancă, dacă n-ar fi avut necazul ei cum¬plit, cu fiica-i bolnavă cuprinsă de duhul cel necurat, n-ar fi alergat la Mântuitorul cu o rugăciune atât de stăruitoare şi atât de puternică. Aşadar, suferinţa, marea ei durere a învăţat-o să se roage cu atâta putere. Fapta ei, credinţa ei statornică, rugăciunea ei adâncă, sinceră, convingătoare, lăudată de însuşi Mântuitorul Hristos, poate fi luată drept pildă bună de urmat, atunci când suntem şi noi încercaţi de felurite necazuri.
Se poate întâmpla însă ca, în rugăciunile noastre îndreptăţite, să nu primim răspuns îndată. Atunci, este bine şi de folos să ne aducem aminte de experienţa femeii
106
cananeence. Câte piedici a avut, câte refuzuri şi umilinţe a întâmpinat ea până când a dobândit ceea ce dorea. Să nu uităm că Iisus Hristos, deşi tace când ne rugăm şi cerem, ascultă totuşi rugăciunile noastre şi aşteaptă să ne rugăm cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă credinţă. Aşteaptă să ne stoarcem din sufletul şi din inima noastră tot ce-i putem spune şi tot ce-i putem dărui mai de preţ din adâncul fiinţei noastre, ştiind Dumnezeu că rugăciunea noastră fierbinte ne apropie de EL
Şi să nu uităm, de asemenea, că întârzierea lui Dumnezeu în a împlini rugăciunile noastre este semn că doreşte să ne dea un dar mai de preţ din partea Lui, dacă şi noi vom fi sta¬tornici în credincioşia noastră faţă de el
Suntem îndemnaţi şi suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu cât mai des. Dacă se poate, să ne rugăm neîncetat, aşa cum ne îndeamnă, textual, Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 5, 17). Pentru că, prin rugăciune, putem păs¬tra legătura vie şi continuă cu Dumnezeu, Izvorul şi temeiul vieţii noastre.
Să ne rugăm nu numai când avem nevoie de ajutor din partea lui Dumnezeu sau numai când suntem în neca¬zuri şi suferinţă, ci şi atunci când ne merge bine şi când suntem mulţumiţi; atunci, mai cu seamă, să mulţumim lui Dumnezeu, Care ne ocroteşte şi ne ajută.
Iar când suntem cuprinşi de necazuri, boli, strâmtorări şi suferinţe, de orice fel ar fi ele, atunci să ne rugăm cu credinţă şi cu stăruinţă, cum s-a rugat şi femeia cananeeancă şi, chiar dacă răspunsul va întârzia, totuşi, până la urmă vom fi ajutaţi şi mângâiaţi ca şi acea femeie necăjită, auzind şi noi cuvin¬tele mântuitoare: „fie ţie după cum voieşti!”. Amin
Predică la Praznicul Pogorârii Sfântului Duh
în duminica de astăzi, numită Duminica Rusaliilor (Dumi¬nica Mare) sau Duminica Cincizecimii, prăznuim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului şi, de ase¬menea, ziua întemeierii Bisericii creştine în lume.
înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a poruncit uceni¬cilor Săi să nu se despartă de Ierusalim, ci să aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui ceresc, adică primirea Duhului Sfânt. Şi li s-a spus că atunci vorfiîmbrăcaţi cu putere de sus, vor fi luminaţi şi întăriţi să predice Evanghelia în toată lumea, să înveţe toate neamurile şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfân-tului Duh şi astfel să-i fie martori până la marginea pământului (Faptele Apostolilor 1,8) şi până la sfârşitul veacului.
Făgăduinţa s-a împlinit în Duminica Cincizecimii, când, într-adevăr, S-a coborât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli „ca o suflare” de vânt, sub chipul limbilor „ca de foc”, şi a revărsat în ei o putere nouă, necunoscută lumii până atunci, care a făcut din pescarii simpli şi fricoşi de până atunci cei mai devotaţi Apostoli şi cei mai neînfricaţi misionari, cum n-a mai avut lumea niciodată.
împotriva tuturor vitregiilor lumii şi împotriva tuturor păcatelor ei îndătinate, Sfinţii Apostoli au izbutit să resădească în inimile oamenilor cea mai curată şi cea mai lumi¬noasă învăţătură evanghelia dragostei şi a păcii şi să pro¬ducă, cu cele mai simple mijloace, cea mai mare revoluţie morală şi religioasă cunoscută în istoria lumii prin răspândi¬rea creştinismului.
Rostită în anul 1970.
108
Din aceste cauze, Cincizecimea a fost, este şi rămâne un mare semn de întrebare pentru toţi cărturarii lumii, o pro¬blemă grea pentru toate minţile care bolesc de necredinţă şi o mare îmbărbătare pentru toţi predicatorii Sfintei Evanghelii.
Atunci, pentru prima dată în istoria lumii, S-a arătat cu putere Sfântul Duh duhul Adevărului, pe Care lumea, prin simţurile, prin puterile şi prin luminile ei, nu-L poate primi, deoarece nu-L vede şi nu-L cunoaşte, pentru că nu ştie de unde vine şi unde merge (Ioan 3, 8), cum spune însuşi Mân¬tuitorul Hristos.
în Simbolul credinţei, noi mărturisim despre Sfântul Duh că este „Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci”. El este veşnic. Deci, este fără înce¬put şi fără sfârşit, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. El are în Sine toate atributele dumnezeirii şi este prezent şi activ în toate lucrările îndreptate spre lume ale Sfintei Treimi.
El ia parte cu Tatăl şi cu Fiul la cele două creaţii:
1. La Facerea lumii „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1,2);
2. La refacerea spirituală a lumii săvârşită prin întru¬parea Mântuitorului sfântul Duh lucrează la renaşterea şi sfinţirea omului şi a lumii.
El este Mângâietorul, Duhul Adevărului, Izvorul harului şi Vistierul bunătăţilor.
De-a lungul istoriei zbuciumate a Vechiului Testament Duhul Sfânt a grăit prin Proroci, pregătind omenirea pentru venirea Mântuitorului în lume.
în Noul Testament, vedem că Sfântul Duh este mereu prezent în viaţa pământească a Mântuitorului. Astfel, când Iisus Hristos Se întrupează, Duhul Sfânt îi este premergă¬tor la Buna Vestire a Fecioarei, iar când Domnul Hristos Se botează, Duhul îi este mărturisitor. Când Iisus Domnul învaţă pe oameni şi săvârşeşte minuni, Duhul Sfânt îl însoţeşte. După înviere şi mai ales după înălţare, Duhul Sfânt îi este
109
urmaş, continuând în lume lucrarea de luminare, de sfinţire şi de îndumnezeire a oamenilor.
Pentru că El lucrează nedespărţit de Tatăl şi de Fiul, este numit şi Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul Dom-nului, Domnul, Duhul înfierii şi Duhul libertăţii.
El inspiră pe Profeţi, întăreşte pe Apostoli, hirotoneşte preoţii Bisericii, luminează şi călăuzeşte pe păstorii şi învăţătorii noştri sufleteşti.
Duhul Sfânt ne renaşte prin Taina Sfântului Botez; prin Ei devenim, din oameni trupeşti, oameni duhovniceşti. Prin El, Care este Duhul înfierii, devenim fii ai lui Dumnezeu prin har. Prin Sfântul Duh, ne iartă Dumnezeu păcatele când ne mărturisim. Prin Sfântul Duh, pâinea şi vinul din Sfântul Potir devin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru, cu care ne împărtăşim. Prin Sfântul Duh, trupurile noastre împre¬ună cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. El mângâie, luminează, inspiră, învaţă, însufleţeşte, întăreşte şi sfinţeşte pe toţi credincioşii.
El este Sfânt şi sfinţeşte viaţa noastră prin cele şapte Sfinte Taine. El este atotînţelept şi bun şi ne călăuzeşte viaţa prin cele şapte daruri ale Sale, care sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, cunoştinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu (Isaia 11,1).
Prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, oamenii lumii aces¬teia, bărbaţi, femei şi copii, atât de diferiţi ca neam, ca rasă şi ca stare socială, pot deveni o comuniune sfântă; pot deveni mădularele Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mântuito¬rului Hristos, unit prin legătura dragostei, a păcii şi a sfinţeniei.
Duhul Sfânt are în viaţa Bisericii un rol asemănător cu acela al sufletului în organizarea vieţii noastre omeneşti. După cum sufletul dă viaţă şi mişcare tuturor mădularelor, tot aşa Duhul Sfânt dă viaţă şi mişcare, spre binele tuturor, mădularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, creştinii.
Şi, după cum sufletul vede prin ochi, aude prin urechi, vorbeşte prin intermediul limbii şi este prezent în toate
110
mădularele trupului împărtăşindu-le viaţa şi acordându-le tuturor simţirilor ceea ce li se cuvine, tot aşa şi Duhul Sfânt, prin sfinţi, face minuni: prin unii învaţă adevărul, prin alţii sporeşte ştiinţa, prin unii ocroteşte bunele tradiţii, prin alţii păstrează buna cuviinţă şi cinstea în familii, prin alţii stinge vrajba dintre oameni şi-i împacă. Unii au o harismă, alţii alta, însă toţi se străduiesc să ducă aceeaşi viaţă bună şi să aibă aceeaşi simţire curată, pentru că toţi se lasă călăuziţi de puterea şi de lucrarea binefăcătoare a Sfântului Duh.
Nenumărate şi nemăsurate sunt darurile, puterile şi lucrările Sfântului Duh asupra lumii întregi şi asupra fiecărui suflet în parte. Toate aceste generoase revărsări de dumne¬zeiască dragoste se oferă în dar tuturor oamenilor şi îndeosebi creştinilor, care prin Taina Sfântului Botez s-au înscris în familia sfântă a fiilor lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt, deşi este prezent în viaţa noastră pretutin¬deni şi în orice vreme, El nu Se face simţit nouă, decât dacă îl vrem, îl chemăm, îl dorim. Dacă nu vrem şi nu dorim ajutorul Lui, El nu Se impune în viaţa noastră.
Ştiut este că prin Taina Sfântului Botez şi prin Taina Sfin¬tei Mirungeri am primit fiecare, în pruncia noastră, simţul de orientare spre bine, am primit voia liberă îndreptată spre împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Dacă în vremea încercă¬rilor şi a ispitelor ascultăm de acest îndemn lăuntric spre bine, care este glasul lăuntric al Sfântului Duh, şi facem binele, nu răul, ferice de noi. Dacă însă nu ascultăm îndemnul Lui spre bine, ne împotrivim acestui gingaş îndemn şi, în loc de bine, alegem răul, vom avea de suferit.
Chemându-L în ajutor, mai ales în vremea ispitelor şi a necazurilor, conlucrând cu El şi ostenindu-ne spre bine, vor încolţi şi vor creşte în noi roadele Sfântului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (poftelor), curăţia (trupească şi sufletească) (Galateni 5, 22). Dar dacă, în loc de bine, alegem răul, Duhul Sfânt Se va depărta de la
111
noi şi în locul Lui va pune stăpânire pe sufletul nostru duhul celui rău, care poartă cu sine boldul păcatului şi al morţii şi întărâtă în noi poftele urâte ale trupului, care amărăsc viaţa şi ne despart de Dumnezeu.
Aceste pofte sunt: necurăţia, desfrâul,înverşunarea, vraj¬bele, certurile, invidia, mânia, dezbinările, uciderile, beţiile, ospeţele cele necuviincioase şi altele asemenea acestora, bine ştiind, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că „cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5,19-21).
Noi toţi avem nevoie de Dumnezeu şi de împărăţia Lui, chiar dacă uneori, de-a lungul vieţii noastre, nu ne dăm seama de aceasta. Împărăţia lui Dumnezeu după cuvântul Sfân¬tului Apostol Pavel înseamnă, pe scurt: „Dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Aceste roade dreptatea, pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt -, ca şi celelalte roade ale Duhului de care am mai amintit, trebuie să stăpâ¬nească totdeauna sufletele şi inimile noastre şi să se reverse din suflet în viaţa din jurul nostru prin gânduri, prin cuvinte şi prin toate faptele noastre zilnice.
Calea către această împărăţie este lungă, ea începe de aici de pe pământ şi continuă sus, în ceruri. Şi, ca orice călătorie, nu este lipsită de surprize şi primejdii. Este greu să mergem singuri pe această cale, întrucât putem slăbi sau ne putem rătăci. Avem nevoie de o călăuză sigură, de îndru¬mare temeinică, de îmbărbătare şi ajutor pe această cale spre împărăţia lui Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, avem o asemenea călăuză sigură şi încercată, o instituţie sfântă, străveche şi puternică, întemeiată pe Jertfa Mântuitorului, pe mărturia Apostolilor, pe sângele martirilor, pe experienţa şi învăţăturile bogate ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Această venerabilă călăuză este Sfânta Biserică dreptmăritoare, înzestrată cu Sfintele ei Taine şi cu toate bogăţiile şi
112
harurile Sfântului Duh, de la întemeierea căreia prăznuim astăzi aproape două milenii. Să ne folosim cu smerenie de puterile şi de luminile ei!
Să cerem, să primim şi să ne folosim cu dragoste de lucrările ei binefăcătoare, pentru curăţirea noastră de păcate, pentru luminarea şi înnoirea noastră, pentru ocroti¬rea şi îmbărbătarea noastră pe calea vieţii cinstite, curate şi paşnice, pe calea mântuirii noastre, supunând voia noastră cea pătimaşă voii lui Dumnezeu şiîncepând toate rugăciunile noastre cu chemarea în ajutor a Sfântului Duh, Mângâietorul, Care este împăratul ceresc duhul Adevărului şi Sfinţitorul vieţii noastre -, şi să ne rugăm, zicând: „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin.
Predică la Duminica I după Rusalii
(Despre apostolat)
Ascultând Sfânta Evanghelie care ni s-a citit astăzi, aflăm cum au fost chemaţi la apostolat primii patru apostoli: Petru şi Andrei fiii lui Iona -, şi Iacov împreună cu Ioan fiii lui Zevedeu. Toţi erau pescari din Betsaida, unul dintre cele zece oraşe de pe malul lacului Ghenizaret, din Galileea.
Aceştia patru sunt primii chemaţi la apostolat şi, în puţină vreme, Mântuitorul Iisus Hristos îşi completează grupul de apostoli până la doisprezece, care apoi L-au urmat îndea¬proape de-a lungul celor trei ani şi jumătate ai activităţii Sale mesianice.
Apostolii erau până atunci pescari anonimi, săraci şi neînvăţaţi, dar curaţi la suflet şi la trup. Prin chemarea Lui avea să-i facă pescari de oameni, iar ei aveau să lase mrejele, corăbiile şi familiile lor şi să urmeze lui Iisus.
Martori ai vieţii, învăţăturii şi faptelor Mântuitorului dumnezeiescul lor învăţător -, pescarii simpli, anonimi şi neînvăţaţi devin învăţătorii lumii, iar numele lor devin cunos¬cute şi cinstite pe tot globul pământesc.
Această cinste le vine din partea lui Dumnezeu, pentru că, devenind ei înşişi temple ale Duhului Sfânt prin sfinţenia vieţii lor, slujitori devotaţi ai Mântuitorului Hristos şi vesti¬tori neînfricaţi ai Evangheliei păcii în lume, s-au învrednicit de cea mai mare cinste, aceea de a fi numiţi prietenii lui Dumnezeu: „Voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15,14) şi de a locui în veşnicieînslava lui Dumnezeu:„voi venişi vă voilua la Mine¬le spune Iisus ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 3).
114
Dar aceste mari şi sfinte răsplătiri le-au venit după o trudă plină de jertfelnicie în apostolatul lor, pentru că au avut de luptat cu păcate şi patimi vechi, înrădăcinate şi zeificate de mii de ani în lumea păgână.
Şi, precum ştim cu toţii, nu este luptă mai anevoioasă şi mai grea, decât a te converti pe tine însuţi la o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu şi mai ales a convinge pe alţii şi a-i ajuta la despătimire şi la înnoirea propriei lor vieţi.
în această luptă de înnoire şi de transformare în bine a lumii vechi se angajaseră Sfinţii Apostoli. În lupta lor, au avut foarte mult de suferit. În această privinţă, iată ce ne spune Sfântul Apostol Pavel, în numele tuturor Apostolilor:
„Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a ară¬tat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor” (1 Corinteni 4, 9), căci „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în tru¬pul nostru cel muritor” (2 Corinteni 4, 8-11). Deci, suferinţele nu-i despart de Hristos, ci dimpotrivă, iată ce mărturiseşte acelaşi Sfânt Apostol Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau pri¬goana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau pri¬mejdia, sau sabia? […] Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragos¬tea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35, 38-39).
Şi, într-adevăr, nimic n-a putut să clatine nici credinţa, nici nădejdea în cele viitoare şi nici dragostea Apostolilor faţă de Mântuitorul, faţă de Evanghelie şi faţă de Biserică:
115
nici viaţa, nici moartea, nici oamenii, nici îngerii, nici cerul, nici iadul.
Prin Duhul lui Dumnezeu, pe Care îl purtau în „vase de lut”, în fiinţa lor neputincioasă de oameni, pescarii au biruit lumea prin Evanghelia păcii şi prin sfinţenia vieţii, împlinind astfel voinţa Bunului Dumnezeu. Lăsând mrejele şi corăbiile, au urmat pe Iisus Domnul până la moarte. Cum L-au urmat? Ne răspunde tot acelaşi Sfânt Apostol Pavel că: „în osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură […], în călătorii, adeseori în primejdii, pe râuri, în pustie, în cetăţi, primejduiţi din partea tâlharilor, iudeilor şi păgânilor, în necazuri (de tot felul), în privegheri, în foame, în sete, în frig şi golătate, având pe deasupra grija tuturor bisericilor.
Şi totuşi nu s-au lăsat. Au răsturnat idolii, au mustrat cu asprime fărădelegile şi au mărturisit pe Hristos Cel răstignit şi înviat, cu preţul vieţii lor. Au îndrăznit, au răbdat, s-au jert¬fit, au primit cununa muceniciei şi au biruit.
Au biruit deodată două lumi: lumea păgână, care-i pri¬gonea, şi lumea răului din lăuntrul inimii, care-i ispitea să-şi trădeze rostul vieţii şi scopul Evangheliei.
Ei ştiau că vor fi urâţi, prigoniţi şi ucişi, căci li se spusese dinainte de către Domnul: Atunci vă vor da pe voi spre asu¬prire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii (Matei 10,16-22).
Şi totuşi au îndrăznit şi nu s-au temut de cei ce ucid tru¬pul (cf. Matei 10,28). Au înfrânt în ei orice gând lumesc, orice poftă vinovată, orice deşertăciune pământească, ştiind că „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5, 24) şi că „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (1 Tesaloniceni 4,7).
Oricând fiind gata de moarte, ei erau încredinţaţi că „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care li se va descoperi” (Romani 8,18). Vrednici ostaşi ai lui Hristos, ei aşteaptă cu bucurie cununa vieţii veşnice, veşmintele albe
116
şi locurile fericirii negrăite din cetatea Ierusalimului celui de sus (cf. Apocalipsa 6,11). După cum luptătorii care se întorc biruitori în patrie sunt primiţi cu flori şi cununi de glorie, tot aşa sunt primiţi apostolii şi mucenicii în patria cerească.
Din viaţa de trudă binecuvântată a Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor lor, putem scoate o mulţime de învăţături. Dacă învăţăm cum să fim buni creştini este de ajuns, deoarece a fi un bun creştin înseamnă a fi un apostol al Evangheliei; înseamnă a trăi tu mai întâi poruncile lui Dumnezeu şi apoi să le vesteşti şi altora.
A fi creştin bun înseamnă a crede sincer în Dumnezeu, a nădăjdui în viaţa viitoare şi a iubi pe Dumnezeu din toată fiinţa ta, nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta, iar pe aproa¬pele tău ca pe tine însuţi.
Câtă deosebire este între creştinul bun, care îndeamnă şi învaţă pe semenii săi să se roage, să mărturisească adevărul, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, să fie conştiincioşi în munca lor şi oameni de cuvânt, să fie cinstiţi, harnici şi omenoşi, şi omul rău, care învaţă pe alţii să fure, să înjure, să se îmbete, să nu aducă rodul muncii lui în familia şi la copiii săi, ci să-i cheltuiască în chip netrebnic, să-şi bată joc de cele sfinte şi să facă toate fărădelegile.
Fiecare creştin este chemat să fie un pescar de oameni, cum au fost Apostolii, trăgând pe oameni de la rău la bine, un pescar sau un apostol, care să câştige pentru împărăţia lui Dumnezeu măcar un singur suflet, întorcându-l de pe calea cea largă a pierzării, cu obligaţia ca şi acela să câştige, la rândul lui, un alt suflet pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Ce bucurie are cel care poate spune: am făcut pace într-o familie învrăjbită; am ridicat moralul unei fiinţe deznădăjduite, care era chinuită de gândul sinuciderii; am împă¬cat doi foşti prieteni, care între timp s-au certat şi se urau de moarte; am recomandat cuiva o carte bună care să-i fie cu adevărat călăuză în profesia lui ori în viaţa lui; am ajutat pe cineva să se lase de nişte patimi şi obiceiuri rele, care-i
117
vătămau şi sufletul şi trupul! Sau, câtă bucurie să poţi spune: am scăpat un suflet de la moarte, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Iacov, zicând: „să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5,20).
Dacă sfătuim şi ajutăm cu sinceritate şi cu dragoste curată pe semenii noştri să se ferească de răutăţi sub toate formele lor şi să facă binele, aşa cum ne îndeamnă bunul simţ şi Sfânta Evanghelie, atunci facem şi noi apostolat şi ne împlinim datoria de creştini; atunci suntem creştini buni, creştini apostolici, creştini cu râvnă sfântă, creştini care slu¬jesc lui Dumnezeu cu gura, cu inima şi cu toată fiinţa lor.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.
Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor (I)
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este” (Matei 5,48)
Ne aflăm aici înaintea lui Dumnezeu, în acest sfânt locaş mănăstiresc ridicat dintru început în cinstea Tuturor Sfinţilor, în ziua pomenirii lor de obşte.
Se împlinesc anul acesta 266 de ani de când ctitorul Martir, Fericitul Antim din Iviria, cu râvnă, cu pricepere şi cu multă osteneală şi cheltuială, din munca sa de tipograf, ajutat şi de contemporanii săi, a ridicat acest sfânt locaş din piatră, între anii 1713-1715. Ridicând în jurul bisericii chilii, tipo¬grafie şi paraclis, a numit-o Mănăstirea Tuturor Sfinţilor. Mai târziu s-a numit Mănăstirea Antim, după numele vrednicului ei ctitor, Mitropolitul Antim Ivireanul.
Din anul 1715 încoace, zi de zi şi an de an, au slujit şi s-au rugat aici cete multe de călugări şi de mireni, binecredincioşi creştini, cerând ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor Sfinţilor, pentru toate trebuinţele lor, aşa cum facem şi noi acum şi cum vor face şi cei ce vor veni după noi.
Au cinstit şi ei, şi cinstim şi noi, după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc, care şi-au modelat viaţa după voia şi după poruncile lui Dumnezeu: pe toţi strămoşii neamului omenesc, pe toţi Patriarhii şi Sfinţii Proroci ai Vechiului Testament, împreună cu toţi Drepţii de dinainte de întruparea Mântuitorului Hristos, răscumpăraţi de El, prin jertfa Sa de pe Cruce; cinstim pe aceia despre care Sfântul
Rostităîn anul 1981.
119
Apostol Pavel spune că: au fost chinuiţi, au suferit batjocură şi bici, au fost puşi în lanţuri şi în temniţe, au fost ucişi cu pie¬tre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost ucişi cu sabia sau arşi de vii, au pribegit prin pustii şi prin peşteri şi prin crăpăturile pământului ei, de care lumea nu era vrednică.
înaintea tuturor Sfinţilor, cinstim pe Maica Domnului, care, pentru vrednicia şi sfinţenia vieţii ei şi cu ajutorul haru¬lui dumnezeiesc, a născut cu trup omenesc pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul sunt cei mai puternici rugători pentru noi, oamenii, înaintea Dreptului Judecător Iisus Hristos. De aceea îi cinstim cu o deosebită evlavie.
împreună cu ei, cinstim acum cu evlavie pe toţi prietenii lui Dumnezeu (Ecclesiastul 7,14) din Legea Evangheliei sau a harului, adică, fericitele cete ale Apostolilor, ale Mucenicilor, ale Sfinţilor Ierarhi, ale Cuvioşilor Părinţi, bărbaţi şi femei, şi ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu din toate timpu¬rile şi din toate straturile sociale: pescari, grădinari, vameşi, negustori, ciobani, cizmari, ostaşi, împăraţi, mineri, fierari, bucătari, pictori, sculptori, doctori, avocaţi ori filosofi, care, lucrând în mijlocul societăţii şi în cadrul vieţii de familie, în munca lor de toate zilele s-au îngrijit şi de sufletele lor, păs¬trând legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, prin orice fel de faptă bună şi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi ast¬fel şi-au sfinţit viaţa, înscriindu-şi numele în Cartea Vieţii din împărăţia lui Dumnezeu.
Noi îi cinstim pe toţi aceştia pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în dreapta credinţă, pentru caracterul lor hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii şi pentru sfinţenia vieţii lor. Îi cinstim pentru că au devenit „cetăţenii Casei lui Dumnezeu”, prietenii iubiţi ai lui Dumnezeu.
îi cinstim şi pentru că, de acolo unde sunt ei acum, n împărăţia lui Dumnezeu, ne văd cum trăim, ei cunosc
120
necazurile şi trebuinţele noastre, se bucură de întoarcerea noastră către Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre şi ei înşişi se roagă şi mijlocesc pentru noi, când le cerem ajutorul, iar rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bine primite de Dumnezeu căci, prin viaţa lor sfântă de pe pământ, au căpătat har înaintea lui Dumnezeu. Cinstindu-i pe ei şi trăindu-ne viaţa noastră după modelul vieţii lor, cinstim pe Stă¬pânul lor şi Dumnezeul nostru al tuturor.
Noi toţi suntem chemaţi şi îndemnaţi să cunoaştem şi să ne împrietenim cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui încă din această viaţă pământească. Ei aşteaptă: să-i chemăm în rugăciunile noastre; să le ascultăm poveţele şi să ne însuşim modelul vieţii lor şi însuşi scopul, idealul vieţii lor. Scopul ultim al vieţii lor a fost desăvârşirea sau sfinţenia, iar vieţile lor au strălucit ca nişte făclii luminoase pe cărările întortocheate ale acestei lumi.
Ei au ascultat şi au împlinit străvechea poruncă, din Vechiul Testament, dată de Dumnezeu pentru toată lumea, când a zis: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Leviticul 11,44-45). O poruncă asemănătoare acesteia a fost rostită de Mântuitorul pe Muntele Feri¬cirilor, când a poruncit tuturor ascultătorilor Săi, de atunci şi de totdeauna, zicând: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48).
Când citim sau auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeieşti: fiţi sfinţi sau fiţi desăvârşiţi, care în fond înseamnă acelaşi lucru, la prima auzire, aceste porunci ni se par cu neputinţă de aplicat sau de înfăptuit în propria noastră viaţă.
Dacă privim însă la vieţile Sfinţilor, despre care ştim că au fost şi ei oameni pătimitori, ca şi noi, şi vedem că ei au putut împlini în viaţa lor pământească porunca sfinţeniei sau a desăvârşirii, prindem şi noi curaj şi smerită îndrăzneală.
Un Sfânt Părinte spune că: „Dumnezeu este ascuns în poruncile Lui” şi, în măsura în care îi împlinim porun¬cile, îi simţim prezenţa şi pacea în inima şi în viaţa noastră.
121
Iar poruncile Lui sunt rezumate de însuşi Mântuitorul în porunca dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, care este orice om.
Practic, dragostea de Dumnezeu este dovedită prin dra¬gostea noastră faţă de aproapele nostru: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20).
Ca să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L cunoaştem şi să credem în El. Dar nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu poate crede în El şi nu-L poate iubi cu adevărat, dacă nu scoate mai întâi răutatea din propria sa inimă, dacă nu dovedeşte prin faptă dragostea curată faţă de semenul său.
Când face aşa, se află pe calea sfinţeniei, adică pe calea pe care au mers Sfinţii în drumul lor către împărăţia lui Dum-nezeu. Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi: să vrem, să ne ostenim şi să mergem pe calea Lui, să fim de partea Lui. „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (1 Tesaloniceni 4,3).
Sfântul Apostol Petru îndemna pe calea sfinţeniei pe credincioşii din vremea sa şi ne îndeamnă şi pe noi, cei de astăzi, prin aceste cuvinte: „Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, căci scris este: «Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt sfânt»” (1 Petru 1,15-16) şi continuă, zicând: „Şi dacă chemaţi Tată pe Cel ce judecă cu nepărtinire, după lucrul fie¬căruia, petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre” (1 Petru 1, 16-17) „Curăţiţi-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa […], lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi pizmele şi toate clevetirile” (1 Petru 1, 22; 2,1), ca să deveniţi, prin Duhul Sfânt, seminţie aleasă, preoţie împărătească şi neam sfânt, popor ales al lui Dumnezeu (1 Petru 2, 9).
122
Când ne vom afla pe o asemenea cale, vom urî fărădele¬gea şi păcatul, vom simţi nevoia lăuntrică de a face cât mai mult bine în jurul nostru. Atunci ne vom însufleţi uşor pentru tot ce este frumos, nobil şi de folos semenilor noştri şi vom simţi din plin bucuria şi dulceaţa faptei bune, având mereu în noi un duh smerit şi blând.
Din vieţile lor învăţăm că aceasta este calea sfinţeniei. Pe o asemenea cale au mers sfinţii.
încheind aceste gânduri, să ne rugăm lui Dumnezeu aşa: Dă-ne, Doamne, duhul sfinţeniei, bărbăţia şi statornicia Sfinţilor pe calea binelui! Dă-ne, Doamne, tăria credinţei lor, râvna dragostei lor şi duhul smereniei şi al tuturor virtuţilor creştineşti pe care le-au avut ei! Pentru ca, tot ce gândim, tot ce vorbim şi tot ce înfăptuim în fiecare zi de-a lungul vieţii noastre, să fie spre slava Ta şi spre binele semenilor noştri. Amin.
Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor (II)
Astăzi cinstim, după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc, care şi-au modelat viaţa după voia şi poruncile lui Dumnezeu.
Cinstim astfel pe toţi Patriarhii şi Profeţii Vechiului Testa¬ment, împreună cu toţi Drepţii dinainte de întruparea Mân-tuitorului Hristos, răscumpăraţi de El, prin Jertfa Sa pe Cruce. Cinstim, de asemenea, pe cei despre care Sfântul Apostol Pavel spune că: au fost chinuiţi, au suferit batjocură şi bici, au fost puşi în lanţuri şi în temniţe, au fost ucişi cu pietre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au pribegit prin pustii şi prin peşteri şi prin crăpăturile pământului ei, de care lumea nu era vred¬nică (cf. Evrei 11,36-38).
Şi, împreună cu ei, tot acum cinstim cu evlavie pe toţi prietenii lui Dumnezeu din Legea Evangheliei sau Legea harului, adică: fericitele cete ale Apostolilor, ale Mucenicilor, ale Sfinţilor Ierarhi, ale Cuvioşilor Părinţi, bărbaţi şi femei, şi ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu din toate timpurile şi din toate straturile sociale.
Pe Sfinţii Apostoli îi cinstim pentru că au fost martorii vieţii pământeşti a Mântuitorului şi au vestit cu multă trudă şi bucurie în toate părţile pământului Evanghelia mântuirii. Prin ei s-a transmis lumii întregi cuvântul cel viu rostit de Dumnezeul întrupat Iisus Hristos. Prin unul dintre aceştia, şi anume prin Sfântul Apostol Andrei, au auzit şi au primit şi strămoşii neamului nostru cuvântul Evangheliei.
Rostităîn anul 1990.
124
Cinstim în această Duminică şi ceata cea mare a Sfinţilor Mucenici, care au mărturisit pe Hristos cu cuvântul şi cu însăşi viaţa lor, vărsându-şi sângele din dragoste pentru Stă¬pânul lor, Care era prezent în suferinţele lor.
Au fost mulţi mucenici de-a lungul celor 2000 de ani de creştinism mucenici vechi şi mucenici noi. Şi unii, şi alţii, fiind plini de Hristos, au uimit pe chinuitori prin bărbăţia lor şi prin statornicia lor în credinţă, nădejde şi dragoste. Ei şi-au amestecat sângele lor cu scumpul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.
Pomenim astăzi şi ceata cea strălucită a Sfinţilor Ierarhi care au apărat dreapta credinţă împotriva tuturor eresurilor şi necredincioşilor. Mulţi dintre ei au suferit exiluri, prigoane, temniţă şi moarte martirică, pentru apărarea cu statornicie a dreptei credinţe.
Din strălucita ceată a marilor ierarhi martiri face parte şi Fericitul Ctitor al acestei Sfinte Mănăstiri sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, care, după 26 de ani de activitate ca tipo¬graf, ca om de mare cultură, mare orator şi sfânt ierarh, din răutatea şi invidia omenească suferă exilul şi moartea mar¬tirică. Tot astăzi, în Duminica Tuturor Sfinţilor, prăznuim şi ceata cea nenumărată a Cuvioşilor Părinţi, ştiuţi şi neştiuţi, care s-au nevoit prin mănăstiri şi sihăstrii, prin peşteri şi locuri pustii, prin codri neumblaţi şi prin crăpăturile pământului.
în fruntea Cuvioşilor Părinţi cinstim mai întâi pe Sfântul Antonie cel Mare, urmat de mii şi milioane de cuvioşi părinţi şi cuvioase maici şi surori.
Ultima ceată şi cea mai numeroasă dintre sfinţii pe care îi cinstim astăzi este ceata tuturor drepţilor din rândul credincioşilor, care, lucrând în mijlocul societăţii şi în cadrul vieţii de familie, în truda lor de toate zilele, s-au îngrijit şi de sufletele lor, păstrând legătura cu Dumnezeu prin rugă¬ciune, prin înfrânarea poftelor, prin blândeţe şi orice fel de faptă bună, sfinţindu-şi astfel viaţa şiînscriindu-şi numele în Cartea Vieţii.
125
Din această numeroasă ceată fac parte toţi creştinii evlavioşi care au împlinit voia lui Dumnezeu: lucrători de pământ ori negustori ca Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, păstori de vite ca Sfântul Dimitrie cel Nou, grădinari ca Sfântul Foca grădinarul, mineri ca Sfântul Alexandru cărbu¬narul, zugravi, ca Sfântul Lazăr, pictori, scriitori ori filosofi, ca Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, oameni cărora ocupaţiile vieţii lor de toate zilele nu le-au închis calea către sfinţenie.
Tot din această ceată fac parte toţi iubitorii de rugă¬ciune, toţii voievozii care au apărat credinţa ortodoxă şi au zidit biserici şi mănăstiri spre slava lui Dumnezeu, cum au fost: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab sau Constantin Brâncoveanu, care, pe lângă numeroasele ctitorii de mare frumuseţe artistică, şi-au încununat viaţa cu sfânta cunună a martiriului.
Dar tot în această ceată sunt pomenite şi mamele care au născut copii mulţi şi i-au crescut în frica de Dumnezeu, mamele care au murit în timpul naşterii, dându-şi viaţa pen¬tru fiii lor, fecioarele care şi-au păzit curat trupul şi sufletul, care este numit templu al Duhului Sfânt. Apoi, creştinii care îngrijesc de bolnavi şi mai ales bolnavii care rabdă suferinţa trupească şi sufletească cu nădejde şi fără cârtire. Apoi, văduvele cinstite, bătrânii evlavioşi şi creştinii smeriţi, ale căror nevoinţe le ştie numai Dumnezeu.
Toţi aceşti sfinţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, de care am amin¬tit până acum, au mărturisit pe Hristos prin propria lor viaţă şi au împlinit porunca rostită de Mântuitorul în predica Sa de pe Muntele Fericirilor, când a zis către mulţimile care-L ascul¬tau cu uimire: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,48) şi o altă poruncă din Vechiul Testament: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi […], fiţi sfinţi, că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Leviticul 11,44-45)!
Aceste porunci ale sfinţeniei vieţii au fost împlinite de foarte mulţi creştini, de pe pământul binecuvântat al ţării noastre, de-a lungul celor 2000 de ani.
126
Din nefericire pentru sufletele noastre, veacul în care trăim este un veac de tăgadă a însuşi izvorului sfinţeniei dumnezeu.
Să luăm aminte însă ca libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu să n-o folosim spre moartea noastră, ci spre viaţa noastră. Căci nu suntem veşnici pe pământ, iar patria noas¬tră statornică este sus, în împărăţia lui Dumnezeu acolo unde nimic necurat nu intră.
Să nu uităm de asemenea că însăşi ţara şi poporul nos¬tru românesc au nevoie de oameni cinstiţi, cuminţi şi de mare omenie valori care stau la baza sfinţeniei. Ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii lui Hristos prin Botez, suntem datori să cinstim pe sfinţi şi să le urmăm credinţa, faptele şi vieţuirea lor, fiecare după putere (cf. Evrei 13,7-17). Apoi, asemeni lor, să apărăm dreapta credinţă, să lepădăm tot păcatul care ne stăpâneşte şi să lăudămîn veci pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită. Amin!
Predică la Praznicul Schimbării la Faţă
„Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4)
în fiecare an, la 6 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creştine schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe muntele Tabor.
Este cu adevărat mare acest Praznic, pentru că acolo, pe Tabor, Mântuitorul însuşi Şi-a arătat, ca într-o străfulgerare, slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor Săi.
Până acum, Sfinţii Apostoli văzuseră şi se uimiseră numai de minunile Lui, care erau mari şi puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar în sufletele lor, ei îl socoteau pe Mântuito¬rul tot ca pe un om un mare Proroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.
însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbă¬rii la Faţă, Sfinţii Apostoli se conving pentru totdeauna că marele lor învăţător este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu adevărat. Cele văzute şi trăite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodată. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut în ultimul an al vieţii pământeşti a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.
După cum ne istorisesc primii trei Sfinţi Evanghelişti matei, Marcu şi Luca faptele s-au petrecut aşa: Mântuitorul Iisus Hristos venea dinspre nordul Ţării Sfinte, Se îndrepta către Ierusalim şi le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce şi învierea Sa, care îl aşteptau în Ierusalim.
Ajungând în dreptul Muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi şi a luat cu Sine numai trei dintre dânşii: pe Petru, Iacov şi Ioan ucenicii cei mai de
128
nădejde, care vor fi martori şi la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Ceilalţi Apostoli rămân la poalele muntelui, iar El împreună cu cei trei urcă pe munte, ca să se roage.
Şi, pe când se ruga El, Apostolii,îngreunaţi de somn, tre¬sar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitoru¬lui s-a făcut altul; faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada cum nu se poate nimic înălbi aşa pe pământ. Lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorbă cu Iisus despre Pătimirile şi Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii Proroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie.
Ca ieşit din fire, uimit şi mulţumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Matei 17, 4) nedându-şi seama de ceea ce spunea.
Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize: un nor de lumină îi învăluie şi pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu feţele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, şi nu vă temeţi” (Matei 17, 7). Când au ridi¬cat ochii, nu mai era decât Iisus singur, Care le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morţi. Aşa ne este înfăţişat în Sfintele Evan¬ghelii faptul Schimbării la Faţă a Mântuitorului.
Dar ne putem întreba:
ce înţeles are acest eveniment pentru Sfinţii Apostoli şi pentru noi?
ce vrea Mântuitorul să ne spună nouă, celor de astăzi, prin acest eveniment?
De la început, trebuie să spunem că Praznicul de astăzi este mai întâi de toate Praznicul luminii.
Lumină este Faţa Domnului Iisus luminând ca lumina
129
soarelui; lumină sunt veşmintele Lui ca strălucirea orbitoare a zăpezii; lumină este însuşi norul care îi învăluie pe toţi o lumină atât de neobişnuită, că-i umple de fiori de spaimă pe Apostoli, încât, de frică, ei cad cu faţa la pământ.
Ce fel de lumină este aceasta? Lumină obişnuită, fizică? Sfântul Grigorie Palama şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii ne spun că această lumină este lumina cea neapropiată în care locuieşte Dumnezeu. Este lumina în care Se îmbracă El ca într-un veşmânt. Este lumina dragostei cereşti, este lumina slavei dumnezeieşti.
Această lumină a Schimbării la Faţă a Mântuitorului îi venea Lui nu dinafară, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit această lumină în El însuşi, dar, din iubire pentru noi, în timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul îşi ascunde firea dumnezeiască sub vălul unui trup omenesc obişnuit. El o împiedică înadins să se reverse în afară, pentru că o ast¬fel de lumină neîntreruptă, care făcea să strălucească faţa şi întreaga Persoană a Mântuitorului, ar fi orbit pe contempo¬ranii Săi şi ei nu s-ar fi putut apropia de El.
La Schimbarea la faţă însă, Mântuitorul a permis ascun¬sei Lui slave dumnezeieşti să se reverse, în toată strălucirea ei, asupra Persoanei Sale. Încă o dată trebuie spus că lumina Mântuitorului de pe Tabor nu era o lumină de împrumut, venind din afară ci, dimpotrivă, era o izbucnire ca de ful¬ger din acea nemăsurată dumnezeire pe care Mântuitorul o poseda integral şi o ţinea ascunsă. Acea minunată lumină făcu pe Sfântul Apostol Petru să spună: „Doamne, bine este nouă să fim aici”.
Pentru aceste motive, Schimbarea la Faţă este conside¬rată de creştinătate Praznicul luminii dumnezeieşti, revăr¬sată în mod vizibil asupra lumii noastre pământeşti.
Ne întrebăm iarăşi: De ce această manifestare din par¬tea Mântuitorului?
Fireşte, nu putem şti totul, dar din Sfintele Evanghe¬lii aflăm că Schimbarea la Faţă, ca timp, nu era departe de
130
Pătimirile Sale, de Crucea şi Moartea Mântuitorului pe Golgota. Ştiind Domnul cele ce aveau să se întâmple în Ghetsimani şi pe Golgota şi cunoscând slăbiciunea omenească, le oferea acum celor trei Apostoli, şi prin ei, celorlalţi, dovada clară că El nu era numai om adevărat, ci şi Dumnezeu adevărat.
Astfel, prin izbucnirea slavei Sale dumnezeieşti ascunse, vrea să le arate că moartea Sa pe Cruce nu avea să fie un final tragic, ci o cale spre înviere, că Pătimirile Lui erau de fapt Pătimiri de bună voie şi liber consimţite, din iubire pentru mântuirea oamenilor.
Strălucirea Feţei Mântuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depăşi marea încercare ce avea să vină asupra Apostolilor. De fapt, de strălucirea aces¬tui chip al Mântuitorului îşi va aminti Sfântul Petru după lepă¬darea de Hristos şi va plânge cu amar. De strălucirea acestui chip îşi va fi adus aminte şi Apostolul Ioan în credincioşia şi statornicia lui neabătută, când i-a urmat lui Hristos până la picioarele Crucii.
Lumina feţei Domnului arătată pe Tabor este o preves¬tire a chipului de fulger al Mântuitorului, înviat şi preamărit chip care avea să-l cucerească şi pe Pavel când se afla pe dru¬mul Damascului, transformându-l total, din cumplit prigoni¬tor, în cel mai renumit Apostol.
în sfârşit, chipul care a strălucit pe Tabor este o prefigu¬rare a chipului cu care vom învia noi înşine în ziua învierii de obşte. De chipul Mântuitorului aveau să se îndrăgostească de-a lungul istoriei toţi purtătorii de Dumnezeu, părinţi şi fraţi din lume şi din mănăstiri.
O ultimă întrebare: Ce doreşte Mântuitorul oare să ne spună celor de astăzi prin Schimbarea Lui la Faţă?
în Scriptură, intervalul de timp de la învierea Mân¬tuitorului până la Venirea din nou a Domnului în slavă, la sfârşitul istoriei, este exact intervalul de timp în care trăim noi, şi este prezentat ca o perioadă de transformare, de
131
necontenită înnoire a omului, a vieţii şi a lumii, prin slujirea dragostei fără margini între oameni şi prin energiile Duhului dătător-de-viaţă.
în toată această perioadă, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel înviat şi preamărit, în numele întregii Treimi, lucrează necontenit în oameni şi în lume, respectând dumnezeieşte toată libertatea făpturilor Sale. Prin forţa energiilor Duhului Său, Iisus Hristos Cel înviat şi de-a pururea viu iradi¬ază necontenit pretutindeni, străbate, purifică şi transformă tainic oameni şi lucruri, tot ce există, toată creaţia Lui.
El vrea să fie împreună cu noi, prezent şi activ în toate:
„Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul vea¬cului” (Matei 28,20), ne asigură El şi adaugă: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20).
Pentru El nu sunt porţi închise. Hristos poate pătrunde peste tot, deci şi în noi. Dar pentru că respectă libertatea fiecăruia, aşteaptă ca noi înşine să ne limpezim şi să-i facem loc în viaţa noastră, în familia noastră, în societatea noastră.
Praznicul de astăzi tocmai la aceasta ne cheamă pe fie¬care dintre noi: la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la ilu¬minare, la conformarea vieţii noastre la voia cea sfântă a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele şi fericirea noastră, a tuturor oamenilor.
însuşi cuvântul dumnezeiesc, care a răsunat astăzi pe Tabor, la aceasta ne cheamă, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5). E ca şi cum Dumnezeu-Tatăl ne-ar zice: „Schimbaţi-vă la faţă din adânc, toţi şi toate, după exemplul Fiului Meu. Fiţi blânzi şi smeriţi cu inima, ca El. Fiţi îngăduitori unii cu alţii, nu vă urâţi şi nu vă dispreţuiţi unii pe alţii, ci trăiţi în pace, în bună înţelegere şi în dragoste unii cu alţii, ca nişte fraţi buni, ca nişte adevăraţi copii ai Mei, vă zic Eu, Tatăl vostru, Iubiţi-vă unii pe alţii, iubiţi-vă cu fapta şi cu adevărul, aşa cum v-a învăţat El, spre binele şi fericirea voastră”.
132
Ascultându-L pe El şi împlinindu-i porunca dragostei, va străluci şi peste noi lumina cea pururea fiitoare a Feţei Lui.
Să nu uităm, fraţi creştini, că Schimbarea la Faţă a Mân¬tuitorului începe pe când El se ruga. Şi schimbarea noastră lăuntrică trebuie să înceapă tot cu rugăciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.
De aceea, să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi tuturor Puterilor cereşti, să ne lumineze mintea, inima şi viaţa cu lumina adevărului şi a dragostei Dumnezeu¬lui nostru, ca să putem birui şi schimba tot ceea ce este rău în noi şi în viaţa noastră de oameni, ca şi în noi să strălucească lumina cea mai presus de orice lumină a faptelor bune, spre folosul şi spre bucuria semenilor noştri şi spre slava Dumnezeului nostru. Amin!
Predică la Duminica a XI-a după Rusalii
(Pilda datornicului nemilostiv)
Despre iertare şi împăcare
Am recitit în seara aceasta din Sfânta Evanghelie cuprinzătoarea parabolă a datornicului nemilostiv, care datora stă-pânului său zece mii de talanţi. În bani de-ai noştri, aceasta ar însemna cam cinci milioane de lei39.
Stăpânul său l-a iertat. A fost destul ca sluga aceasta să ceară o mică îngăduinţă stăpânului său şi acesta, cu bună¬tate negrăită, i-a iertat toată datoria. Dar nu se uscaseră bine lacrimile cu care ceruse omul îndurare de la stăpânul său, că acesta întâlneşte pe cale pe unul dintre mărunţii lui dator¬nici, care îi datora o sumă foarte mică o sută de dinari -, o sută de lei, să zicem, i-a pus mâna în gât să-l sugrume, strigându-i cu răutate: „Plăteşte-mi ce eşti dator” (Matei 18,28). Lui i se iertaseră definitiv milioane, iar el, pentru o sută de lei, este gata să-şi sugrume confratele.
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revoltă faţă de purtarea cu totul lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu vrea să ierte nimic. Dar să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de ome¬nie, pentru că ne osândim pe noi înşine. Căci şi noi ne purtăm la fel cu semenii noştri.
Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabolă în care datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi –
Rostită la 4 martie 1984.
39 Evaluare care aparţine Părintelui Sofian, dânsul ţinând cont de cursul leului de atunci.
134
dator, prin multele sale păcate, faţă de Dumnezeu, iar stă¬pânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.
Prin această parabolă Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvintelor din rugăciunea Tatăl nostru, în care zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Noi ne rugăm zilnic cu această rugă¬ciune şi rostim zilnic şi această a cincea cerere din Tatăl nos¬tru, dar nu ştim în ce măsură această cerere: „şi ne iartă”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru că noi ne purtăm adeseori faţă de seme¬nii noştri ca datornicul neomenos din parabolă: deşi ni se iartă mult, noi nu iertăm deloc sau iertăm foarte puţin; în schimb cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi cum Dumnezeu n-ar vedea şi n-ar cunoaşte făţărnicia şi răutatea noastră.
Dar de ce suntem datori să iertăm?
Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie să iertăm, ca să putem trăi în bună înţelegere şi cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi izolaţi în societate, ci avem nevoie unul de altul.
Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie să comunice unii cu alţii, în diferite momente din viaţa lor, aşa fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu celălalt.
135
închipuiţi-vă însă că toţi aceştia, pe care i-am numit fraţi, funcţionari ori muncitori, ar fi certaţi între ei, pentru că, din diferite motive, şi-ar fi spus cuvinte jignitoare unii altora sau cineva dintre ei ar fi semănat vrajbă şi ură. Fiind certaţi, toţi tac, muncesc cu ciudă, se ceartă în gând, fierb de mânie. Iar din când în când răbufnesc certuri, insulte, ameninţări şi chiar bătăi până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad. Sunt familii în care soţii se urăsc şi nu vorbesc între ei cu săptămâ¬nile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat şi, în loc să se împace cât mai repede, au tăcut şi unii şi alţii, iar supărarea şi duşmănia s-au adâncit şi s-au înve¬chit, fiindu-le foarte greu să se mai împace.
Sunt vecini certaţi între ei, care nu vorbesc unii cu alţii zeci de ani, iar când se întâlnesc fără voia lor, nu ştiu încotro să se uite ca să nu se vadă unii pe alţii. Mă întreb: aseme¬nea oameni, care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi de Dumnezeu, cum pot să se roage şi cum pot să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu se pot ierta între ei?
Omeneşte vorbind, mai uşor este să te răzbuni şi să loveşti, decât să te stăpâneşti şi să ierţi. Dar a te răzbuna şi a lovi înseamnă slăbiciune şi neputinţa de a-ţi stăpâni instinc¬tele josnice ale firii omeneşti.
A te stăpâni şi a ierta reprezintă o dovadă de mărini¬mie sufletească şi o dovadă că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu, Care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău şi uită jignirea, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă şi răutate. Pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit şi ruşinat şi nu mai îndrăzneşte să spună cuvinte grele ori să mai urască.
Sunt însă cazuri când dintre doi împricinaţi deopotrivă de vinovaţi unul faţă de altul, la un moment dat unul se umileşte şi cere iertare celuilalt, însă acela nici nu vrea să audă de iertare.
136
Ce se poate face într-o asemenea împrejurare? în loc să răspund direct, am să vă citesc mai întâi o întâmplare petre¬cută în vechime la o mănăstire din Egipt, întâmplare istori¬sită în cartea numită Pateric.
Iată ce se spune în această carte: un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate, adică erau certaţi unul cu altul. Dar acel frate, vrând să-şi ceară iertare, s-a dus să se împace cu dânsul. Deci, bătând el în uşa fratelui, acela n-a vrut nicide¬cum să-i deschidă şi să-l primească. Iar el, când a văzut că nu-i deschide, s-a mâhnit şi mai mult şi, mergând la un bătrân, i-a spus ce a păţit, cum s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace cu acel frate, care nu numai că nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el, dar nici uşa nu i-a deschis. Iar bătrânul i-a zis: „Caută, fiule, şi-ţi ia seama că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat şi nu i-ai făcut niciun rău, ci el ţi-a făcut rău şi numai el este vinovat. Şi aşa pe tine te îndreptăţeşti, iar pe el îl învinovăţeşti. Dacă este aşa, să ştii, frate, că pentru aceea nu-i dă lui Dumnezeu îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu mergi la dânsul cu adevăr de pocăinţă, ci cu făţărnicie. Ci, mergi şi pune în inima ta cum că nu numai el a greşit, ci şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul, dacă se poate, să nu-l învinovăţeşti. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă şi se va smeri şi se va împăca cu tine”.
Auzind acestea, fratele s-a umilit în inima lui şi, făgă¬duind că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi cu smerenie la acel frate care era supărat pe el, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis lui şi mai înainte de a se închina el şi a-şi cere iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „iartă-mă, frate, că te-am supărat pe tine”. Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii.
Prin această istorisire simplă, suntem îndemnaţi ca, dacă cineva dintre noi are un asemenea duşman, care nu vrea să-l ierte, să facă aşa cum a făcut acel frate, care a urmat sfatul
137
bătrânului. Adică, să nu învinuim numai pe acela pe care îl numim duşman, ci să ne căutăm şi partea noastră de vină. Şi, dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, ne vom aduce aminte că şi noi i-am făcut vreun rău şi noi l-am jignit sau l-am vor¬bit de rău către alţii, sau i-am pricinuit vreun necaz pe care noi l-am uitat, dar el îl ţine minte. Aşa ne sfătuiesc şi Părinţii cei sfinţi, ca în toate faptele noastre „să ne smerim şi noi, defăimându-ne şi ocărându-ne pe noi înşine şi descoperind şi vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fra¬telui nostru”. Făcând aşa, vom dobândi o deosebită pace în noi înşine. Şi mai spun bătrânii că dacă cineva nu vrea sau nu poate să ierte sau să se împace cu semenul său, unul ca acela va fi părăsit de ajutorul şi de darul lui Dumnezeu.
în legătură cu asemenea cazuri, am să vă citez în conti¬nuare un alt cuvânt, chiar dacă unora vă este cunoscut. Se spune că în vremea prigoanelor împotriva creştinilor, când păgânii chinuiau şi omorau pe creştini pentru credinţa lor în Hristos, atunci au prins şi pe doi creştini, care aveau vrajbă între dânşii, şi i-au aruncat în temniţă, urmând ca a doua zi să-i scoată, să-i chinuiască şi să-i omoare.
Aflându-se ei în temniţă pentru aceeaşi credinţă în Hristos, dar fiind certaţi mai de multă vreme unul cu altul, acum unul dintre ei, umilindu-se în inima lui, a zis celuilalt: „Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor chi¬nui şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma care au fost şi sunt acum între noi se cade să le lăsăm, să ne împăcăm şi să ne iertăm unul pe altul acum, mai înainte de moartea noastră, ca, fiind curaţi, să primim chinurile şi moartea pentru credinţa şi dragostea noastră în Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile Mântuitorului nostru şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor. Şi, zicând acestea, s-a plecat înaintea lui, gră¬ind: «Iartă-mă, frate, ca să fii iertat şi tu de Dumnezeu». Dar acela, fiind biruit de răutatea ascunsă în inima lui, n-a vrut nicidecum să-l ierte.
138
Iar a doua zi, după ce s-a luminat de ziuă, i-au scos pe amândoi din temniţă să-i chinuiască şi să-i taie. Atunci, acela care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe fratele său, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Iar pe cel care s-a lepădat de Hristos l-a întrebat călăul, zicând: „pentru ce ieri, când ai fost bătut şi aruncat în temniţă, nu te-ai lepădat de Hristos, ca să nu te mai fi chinuit?” Şi acela a răspuns: „când am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi, rămânând gol de dânsul, iată acum m-am lepădat de Hristos”.
Nu poate fi stare mai jalnică pentru un suflet omenesc decât aceasta: să nu poţi ierta pe fratele tău nici în cele mai grele clipe din viaţa ta.
Din nefericire, asemenea cazuri mai sunt şi în zilele noas¬tre, când cineva, care s-a certat cu altul, vrea să se împace, dar celălalt, în loc să-l ajute şi să se poarte blând şi delicat, îşi bate joc de el şi cu dispreţ îi întoarce spatele. În asemenea împrejurări trebuie să ne cercetăm conştiinţa şi să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o mare parte de vină şi este cazul să biruim trufia din noi, să ne smerim cu adevărat şi să facem aşa cum a făcut fratele din Pateric, după sfatul bătrânului.
Dacă nu îl îmblânzim nici aşa, să ne străduim să iertăm din inimă toate jignirile şi nedreptăţile pe care ni le-a pricinuit acela, să ne rugăm lui Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să-l putem ierta cu adevărat, aşa cum a ier¬tat Sfântul Arhidiacon Ştefan pe cei care îl ucideau cu pietre, rugându-se pentru ei, după exemplul Mântuitorului.
Iar ca regulă de purtare faţă de asemenea oameni, ni se recomandă să nu-i vorbim de rău către nimeni, chiar dacă ei ne bârfesc, ci, dimpotrivă, să-i vorbim de bine, arătându-le calităţile, pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Şi, pe cât se poate, să le facem bine, direct sau indirect,
139
şi mai ales să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumi¬neze, să-i îmblânzească şi să-i ajute să-şi dea seama că şi ei greşesc, întrucât şi ei sunt oameni.
Purtându-ne deci cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefăcută cu toţi cei din jurul nostru şi păstrându-ne cuge¬tele curate de orice răutate şi vicleşug faţă de duşmani şi de toţi semenii noştri, vom dobândi o pace deosebită în fiinţa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă această pace a inimii ne vom putea învred¬nici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu, atunci când vom zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6,12).
închei acest cuvânt despre iertare cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel către toţi creştinii şi deci către fiecare dintre noi: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, pre¬cum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!
141
Predică la Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci
Praznicul înălţării Sfintei Cruci, de care ne apropiem cu ajutorul lui Dumnezeu, este una dintre cele mai însemnate sărbători creştine. Ea este asemănătoare cu Vinerea cea Mare zi de mare durere pentru tot neamul creştinesc, pen¬tru că este ziua răstignirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Dovadă că este aşa: în ziua înălţării Sfintei Cruci vom auzi citindu-ni-se la Sfânta Liturghie Evanghelia din Vinerea cea Mare, în care ni se înfăţişează toată drama de pe Golgota. Vom auzi atunci strigătele pline de răutate ale duşmanilor Săi: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Marcu 15,14). Vom auzi atunci pe Pilat rostind osândirea la moarte a Celui nevinovat; îl vom însoţi pe Iisus cu gândul şi cu inima pe drumul greu al Crucii, urcând pe Golgota cu Crucea grea în spate, pe El, Care S-a jertfit pentru păcatele noastre; îl vom vedea răstig¬nit între tâlhari pe Cel ce este cumpăna dreptăţii. După ce îşi dă Duhul pe Cruce în mâinile Tatălui Său, vom vedea pe ostaşul roman împungându-i coasta cea dătătoare-de-viaţă, din care a izvorât atunci sânge şi apă şi din care izvorăşte mereu hrana Sfintei împărtăşanii.
Rememorând, la înălţarea Sfintei Cruci, toată jertfa dure¬roasă a Domnului adusă pe Sfânta Cruce, suntem îndemnaţi să înţelegem mai bine şi mai cu temei cât de însemnată este Sfânta Cruce şi cât de scump este pentru noi, creştinii, acest altar dumnezeiesc, care se redescoperă şi se înalţă cu cinste în ziua de 14 septembrie. Pentru asemenea pricini, Praznicul înălţării Sfintei Cruci se cuvine să îl cinstim cu multă umilinţă,
cu înfrânare şi cu post aspru, ca în Vinerea Mare.
Şi, pentru ca să fie scoasă şi mai mult în lumină străluci¬rea Sfintei Cruci, Praznicul înălţării ei este încadrat de două Duminici: cea de astăzi, numită Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci, şi cea viitoare, care se numeşte Duminica după înălţarea Sfintei Cruci.
în Duminica de astăzi ni se vorbeşte despre Sfânta Cruce ca despre un simbol izbăvitor, aşa cum l-au văzut Prorocii Vechiului Testament, crucea ca semn ales de Dumnezeu pen¬tru mântuirea noastră.
în Duminica viitoare, vom vedea cum taina Sfintei Cruci se răsfrânge şi asupra vieţii noastre, cum fiecare creştin tre¬buie să-şi poarte cu linişte şi cu răbdare propria sa cruce, după modelul Stăpânului Hristos, ştiind că fără răbdarea crucii nu se ajunge la lumina învierii. Deci, toată săptămâna în care intrăm astăzi este dominată de semnul şi puterea Sfintei Cruci.
Dar să revenim la însemnătatea Sfintei Duminici de astăzi. Însemnătatea ei este arătată şi în cântările de la strană, dar mai ales în cuprinsul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi. Cuvintele Sfintei Evanghelii, la rândul lor, fac parte din convorbirea tainică pe care a avut-o Mântuitorul cu fariseul Nicodim, acela care, împreună cu blândul Iosif, a luat parte şi la înmormântarea Domnului. Acest Nicodim a venit la Iisus noaptea, în ascuns, să-L întrebe anumite lucruri despre credinţă şi mai ales să-L asculte pe Iisus, căci îl iubea. Mântuitorul i-a vorbit atunci despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre naşterea din nou a oamenilor din apă şi din Duhul Sfânt, iar apoi i-a spus şi acestea, zicând: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,14-15).
Ce era cu înălţarea acestui şarpe în pustie, despre care ne aminteşte Domnul?
Aflăm din cartea Numerii (cap. 21) că evreii, aflându-se în pustie, în călătoria lor grea din Egipt spre Canaan, la un
142
moment dat au început să hulească numele lui Dumnezeu şi să cârtească împotriva lui Moise, căpetenia lor. Atunci, ca pedeapsă, s-au năpustit asupra lor nişte şerpi veninoşi, cum nu mai întâlniseră până atunci, care îi muşcau. Şi a murit atunci o mare mulţime din popor, din fiii lui Israel.
îngrozit de această mare primejdie, poporul, recunos¬când că a greşit abătându-se de la căile Domnului, a venit la Moise cu umilinţă şi l-a rugat să se roage lui Dumnezeu, ca să-l ierte şi să-l scape de această înfricoşată moarte. Dumnezeu, ascultându-le rugăciunea, i-a poruncit lui Moise, zicând aşa: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Numerii 21,8). Făcând aşa, ei s-au izbăvit de neno¬rocirea care se abătuse asupra lor. De la Mântuitorul însuşi aflăm aşadar că acest şarpe de aramă aşezat de-a curmezişul, pe capătul unui stâlp, era un simbol al Sfintei Cruci.
Acest simbol a fost aşezat atunci în pustie în faţa unei mulţimi hulitoare de Dumnezeu, cârtitoare împotriva căpe¬teniilor ei religioase şi bântuită de şerpii veninoşi care îi uci¬deau. Această învălmăşeală de lume tulburată se aseamănă foarte mult cu mulţimea aflată pe Golgota, în faţa Crucii.
Câţi n-au hulit atunci pe Domnul şi nu numai atunci -, fiind muşcaţi de şerpii propriilor lor patimi, dar şi cât de mulţi s-au tămăduit de rănile lor în veacurile care au urmat?
După cum cei ce priveau la acest şarpe de aramă se izbă¬veau de primejdia morţii prin puterea lui Dumnezeu, tot ast¬fel şi aceia dintre creştini care privesc cu credinţă la Sfânta Cruce şi la Cel răstignit pe ea, deşi sunt muşcaţi de şerpii veninoşi ai păcatelor şi fărădelegilor lor, sunt totuşi iertaţi şi vindecaţi, prin sângele vărsat pe Sfânta Cruce de Cel ce S-a jertfit pe ea.
Păcatele care năpădesc asupra noastră şi copleşesc ade¬sea firea noastră cea pătimaşă sunt asemenea şerpilor care încolăcesc prada lor şi, cu mişcări iuţi şi viclene, ne învăluie sufletele şi trupurile, vătămându-ne din greu.
143
Ceea ce este însă şi mai trist este faptul că noi înşine, care ne plângem uneori de muşcăturile altora, ne compor¬tăm adeseori ca nişte şerpi faţă de semenii noştri. Prin izbuc¬niri de mânie nedreaptă, prin jigniri, prin răutate şi cruzime, prin mândrie deşartă, prin viclenie şi minciună, prin împotri¬vire la adevăr, prin lăcomie, prin ameninţări, prin clevetire şi răzvrătire muşcăm din cinstea altora, din fericirea şi pacea lor şi a căminelor lor.
Câţi dintre noi, creştinii, nu suferim din greu veninul propriilor noastre patimi sau din pricina răutăţii semenilor noştri? Câţi dintre semenii noştri nu suferă din cauza noas¬tră, pentru că ne purtăm unii cu alţii asemenea unor şerpi vicleni şi veninoşi, muşcându-ne şi vătămându-ne reciproc?
Când simţim că avem sufletele înrăite şi îmbolnăvite de propria noastră răutate, sau când suntem muşcaţi şi tulburaţi de răutatea semenilor noştri, să nu ne grăbim să ne răzbunăm, ci mai întâi să facem aşa cum au făcut cei muşcaţi de şerpi în pustie, care şi-au întors privirile către şarpele cel de aramă înălţat de Moise pe vârful unui stâlp, după porunca lui Dumnezeu. Dar acel şarpe era numai un simbol al Sfintei Cruci. Noi însă să ne îndreptăm cu ochii inimii nu către sim¬bol, ci către însăşi Sfânta Cruce a Domnului şi către Cel Răs¬tignit pe ea. Lui să-i spunem toate durerile ascunse şi toate amărăciunile noastre, Lui să-i arătăm mai întâi toate rănile noastre şi să-L rugăm să ne ajute şi să ne vindece.
Să facem şi noi măcar aşa cum fac cerbii din regiunile uscate şi cu mai puţină iarbă curată decât în pădurile şi munţii noştri. Ei, sărmanii, odată cu iarba puţină înghit fără să vrea şi destule musculiţe şi viermişori amari şi veninoşi care le amărăsc tot cerul gurii lor. Iar când nu mai pot răbda amarul, pornesc în goană mare către izvoare de apă limpede şi beau, potolindu-şi setea. Aşa îşi alină şi îşi alungă tot amarul.
Tot aşa să alergăm şi noi la Sfânta Cruce şi la Cel Răstignit pe ea, ca la cel mai curat şi mai limpede izvor, căci El însuşi a zis: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu
144
va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,14).
Iar când ne rugăm în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Lui, să nu fim acolo numai cu trupul iar cu gândurile risipite în alte părţi, ci să ne adunăm din risipire mintea, toate gân¬durile şi toate simţurile noastre, având toată încrederea că ne aflăm în faţa Celui ce ne poate ajuta cu adevărat. Căci El a zis: „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7,7). Să cerem cu încredere!
Nu se poate, fraţi creştini, ca cineva, care îngenun¬chează în faţa Sfintei Cruci sau în faţa icoanei Mântuitorului sau a Sfintei Sale Maici şi se roagă cu lacrimi, cu credinţă şi cu toată convingerea, cerând ajutor şi uşurare în necazurile lui, să nu primească ajutorul cerut, sau măcar o lumină, un gând izbăvitor, sau o mângâiere pe care n-o mai poate primi de la nimeni altcineva. La asemenea popasuri de rugăciune şi de mângâiere ne cheamă crucile zvelte de pe sfintele noastre biserici, crucile ascunse şi tăinuite la piepturile noastre. Ne cheamă icoanele şi slujbele din sfintele biserici.
Ne cheamă însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prezent în casele creştinilor, dar, mai ales, pe Sfintele Altare şi în Sfin¬tele Taine. El ne cheamă, zicându-ne tuturor şi fiecăruia în parte: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).
Să ascultăm glasul Lui blând şi chemarea Lui stăruitoare şi ne vom învrednici de ajutorul Lui, de bunătatea Lui, de mângâierea Lui, de pacea Lui. Amin!
Predică la Praznicul Acoperământului Maicii Domnului
în mare cinste aflându-se Maica Domnului, ea nu uită ori¬ginea ei pământească şi, de acolo de unde este, înconjurată de multă slavă cerească, ea este atentă şi la viaţa şi necazu¬rile noastre, ale pământenilor.
Aşa cum a fost văzută la rugăciunea pentru lume, în Biserica Vlaherne, ocrotind sub Acoperământul ei pe cei ce ei înşişi se rugau, aşa se roagă Maica Domnului mereu, mai ales pentru cei care cer ajutorul şi ocrotirea ei.
Când se roagă ea, cheamă la rugăciune mulţimile înge¬rilor şi ale arhanghelilor, care sunt slujitorii ei, pe proroci, pe apostoli, pe mucenici, bărbaţi şi femei, pe feciorelnici, pe cuvioşi şi pe drepţi, şi cu toate aceste puteri cereşti vine să ne ajute nouă, pământenilor, şi să ne dea biruinţa asupra vrăjmaşilor trupeşti şi netrupeşti.
Fiecare dintre noi avem nevoie de Acoperământul şi de ocrotirea ei, pentru că mult greşim înaintea lui Dumnezeu, atrăgând asupra noastră mustrarea lui Dumnezeu, aşa cum zice Scriptura: „multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmul 31,11).
Dar unde ne putem ascunde de mânia Domnului, pen¬tru că nu este loc în cer şi pe pământ unde să nu fim văzuţi de ochiul Cel atotvăzător al lui Dumnezeu? Un singur loc de refugiu putem totuşi avea: la bunătatea şi milostivirea Maicii Domnului.
Despre prezenţa ei în viaţa oamenilor, ne spune însăşi Maica Domnului, prin gura Duhului Sfânt: „Eu, ca negura
Rostită pe 1 octombrie 1987.
146
am acoperit pământul” (înţelepciunea lui Isus Sirah 24, 3). Deci, sub Acoperământul ei ne putem ascunde, căci Maica Domnului acoperă ca şi cu o negură tot pământul. Dar cineva se poate întreba: „O, Preasfântă Fecioară, pentru ce te asemeni cu negura, care este un lucru urât şi aducător de tristeţe? Că despre tine s-a scris cu uimire aşa: «Cine este aceasta care se iveşte ca o dimineaţă frumoasă, ca luna şi strălucitoare ca soarele?»” (Cântarea Cântărilor 6,10).
Maica Domnului este lumină nespusă şi bunătate nesfârşită. Şi i se răspunde aşa: „Când negura acoperă pământul, atunci toate fiarele scapă de vânători şi nimeni nu poate să le vâneze. Aceasta este taina pentru care Preacu¬rata Fecioară se aseamănă cu negura. Aşa cum negura aco¬peră animalele şi nu pot să fie vânate şi ucise de vânători, aşa şi noi, păcătoşii, suntem acoperiţi ca şi cu o negură de Aco¬perământul Maicii Domnului şi nu suntem vânaţi de săgeţile duşmanilor vieţii noastre”.
Să nu ne supărăm, dar, de această comparaţie: că noi, oamenii, suntem asemănaţi cu animalele, iar duşmanii noştri cei nevăzuţi sunt asemănaţi cu vânătorii.
Auziţi ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre anu¬mite năravuri ale noastre şi despre patimile noastre:
„Slujim plăcerii pântecelui ca urşii; ne îngrăşăm ca boii pentru junghiere; ţinem minte răul ca elefantul şi cămila; răpim şi sfâşiem ca lupii; ne mâniem ca şerpii; muşcăm ca scorpia; suntem vicleni ca vulpea; şi purtăm otrava răutăţii în noi ca vipera”.
Dacă ne asemănăm cu fiarele, atunci suntem urâţi de Dumnezeu pentru răutatea noastră şi pândiţi de vânători.
De aceea, când ne cuprind pe noi fărădelegile noas¬tre, când năvălesc peste noi dureri şi necazuri, umilinţă şi pagube, îngăduite asupra noastră pentru păcatele noastre, să ne umilim şi noi în inima noastră şi să ne tânguim aşa cum se tânguia bătrânul patriarh Iacov din Vechiul Testament, zicând: „Puţine şi grele au fost zilele vieţii mele” (Facerea
147
47, 9). Trebuie să ştim că cele mai rele zile din viaţa noas¬tră sunt zilele în care noi înşine suntem răi faţă de semenii noştri, dispreţuitori faţă de trupul nostru, dându-i frâu liber să ne mânjească prin păcate şi fărădelegi, şi răi împotriva Dumnezeului vieţii noastre, ale Cărui sfinte porunci le călcăm şi pe El însuşi îl ocărâm, îl dispreţuim şi-L alungăm de la noi.
Când ne surprindem în asemenea stări nenorocite şi Bunul Dumnezeu, prin harul Său, ne ajută să simţim măcar puţină umilinţă în inima noastră, să alergăm cu gân¬dul îndeosebi către Maica Domnului şi s-o rugăm să nu ne lase în pustietatea propriei noastre răutăţi, ci, cu bunăta¬tea ei de mamă preabună, să ne îmblânzească, să ne lumi¬neze, să ne întoarcă de la rău la bine şi să mijlocească la Fiul Său şi Dumnezeul nostru, ca să ne ierte şi să ne primească în dragostea Lui.
încheind acest cuvânt despre Acoperământul Maicii Domnului, s-o rugăm din toată inima, nu numai acum, ci cât mai des de-a lungul vieţii noastre, zicând: „Acoperă-ne pe noi, Preasfântă Stăpână, cu Sfântul tău Acoperământ, alungând de la noi săgeţile tuturor ispitelor, cele din afară şi cele din lăuntrul nostru, şi nu ne lăsa sau părăsi când suntem bântuiţi de patimi, ori prigoniţi de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, ci mai ales atunci să ne acoperi şi să ne ajuţi, ca să nu ne rătăcim de la calea cea sfântă şi de la sfintele porunci ale Fiului Tău şi Dumnezeului nostru”. Amin!
Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii
(Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr) Despre judecata particulară
„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9,27)
în Duminica de astăzi, Sfânta Evanghelie ne înfăţişează parabola despre Lazăr cel sărac şi bogatul nemilostiv. Această parabolă este unică în felul ei, prin realismul şi sim¬bolismul său. În acelaşi timp, ea este singura parabolă din Sfânta Evanghelie în care Mântuitorul dă un nume unuia din¬tre personaje: Lazăr cel sărac! De aceea, unii s-au întrebat dacă nu cumva cele spuse cu acest prilej reprezintă istorisi¬rea unui fapt real.
Parabola, precum am auzit din Cartea Sfântă, ne înfăţişează un contrast izbitor între doi oameni: un oarecare bogat, foarte luxos îmbrăcat şi foarte bine hrănit, care-şi trăia viaţa numai în ospeţe, şi un sărac, Lazăr, care zăcea plin de bube, înaintea porţii bogatului, şi dorea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, însă nimeni nu-l lua în seamă, ci numai câinii, venind, îi lingeau bubele.
Au murit şi unul şi altul. Dar soarta lor de după moarte a fost cu totul diferită: bogatul ajunge chinuit, în flăcările iadu¬lui, iar Lazăr, fericit în Rai.
Ca răspuns la nedumerirea şi rugăminţile bogatului, care voia să scape de chinuri, se aude o sentinţă, pe cât de sim¬plă, pe atât de dreaptă: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele
Rostită în anul 1982.
149
bune ale tale în viaţa ta [pământească], şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti” (Luca 16, 25).
Această sentinţă, fraţi creştini, este rostită de dreapta judecată a lui Dumnezeu pentru aceştia doi, şi va fi rostită pentru toţi muritorii, îndată după moartea trupului. Adică, după moartea fiecăruia dintre noi, trupul este îngropat în pământ, iar sufletul nostru este dus la judecată, ca să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa aici pe pământ. Întrucât această judecată se face asu¬pra fiecărui suflet în parte, ea se numeşte judecată particulară, spre deosebire de judecata obştească sau Judecata de Apoi, care se va face într-un chip cu totul solemn şi cutre¬murător la sfârşitul acestei lumi, la sfârşitul istoriei neamului omenesc.
învăţătura despre judecata particulară este dogmă pen¬tru Biserica creştină, adică este un adevăr neschimbat. Ea se întemeiază pe descoperirea dumnezeiască.
Despre această judecată mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, când scrie: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Această jude¬cată, făcută îndată după moarte, o constatăm în cele spuse de Mântuitorul Hristos şi în parabola citită astăzi, în care vedem că fiecare dintre cei doi îşi primeşte îndată după moarte răsplata vieţii pământeşti. Această răsplată este dată prin sentinţa judecăţii particulare.
Căci „noi toţi spune tot Sfântul Apostol Pavel trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5,10).
în faţa judecăţii lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt egali; ei preţuiesc cât faptele săvârşite în viaţa pământească. În această viaţă, ne mai putem ascunde de ochii oamenilor şi putem apărea altfel decât suntem cu adevărat. Acolo însă nu se poate ascunde nimeni. Faptele noastre, bune sau rele,
150
vor mărturisi pentru noi sau împotriva noastră şi, aseme¬nea unor fiinţe vii, se vor ţine de noi, strigându-ne: „Tu ne-ai făcut, ale tale suntem”.
La această judecată particulară se vor judeca faptele, vorbele şi gândurile omului, aşa cum s-au desfăşurat ele în viaţă. Fiecare suflet va fi confruntat cu propria sa viaţă. Nu vor fi luate în seamă faptele rele care au fost mărturisite şi iertate prin Taina Pocăinţei şi de asemenea nu vor fi luate în seamă faptele noastre bune, care au fost şterse sau anulate prin păcate grele (de exemplu: milostenia făcută cu mândrie sau cu făţărnicie sau din interes nedemn). Toate celelalte fapte însă vor fi amintite şi judecate. Ele vor fi puse ca într-o balanţă şi, dacă cele bune vor fi mai multe şi mai grele, ele vor apleca balanţa spre binele nostru, spre Rai; iar dacă fap¬tele rele vorfi mai multe şi mai grele, ele vor cumpăni balanţa spre nefericirea noastră, adică spre Iad. Într-o cântare bise¬ricească se spune de către suflet: „Miluiţi-mă pe mine, îngeri prea sfinţi ai lui Dumnezeu, şi mă izbăviţi de rănile celor vicleni, că n-am fapte bune să îndreptez cumpăna faptelor mele celor rele”.
Sfinţii Părinţi ne arată în scrierile lor şi care este procedura judecăţii particulare, iată ce ne spun ei: „Sufletul, după despărţirea de trup, merge la judecată însoţit de îngeri şi demoni, aceşti martori permanenţi ai vieţii noastre. Sufletul trece prin anumite vămi, în prezenţa îngerilor şi a demonilor, unde i se cercetează, cu amănunţire, tot trecutul. La fiecare vamă i se cere socoteală de anumite păcate. Demonii, ca instrumente ale mâniei divine, amintesc sufletului şi-l acuză pentru toate păcatele săvârşite de el în viaţă. Îngerii cei buni, ca instrumente ale dreptăţii dumnezeieşti, caută să-l apere, să-i arate toate faptele cele bune şi să-l ajute în aceste momente de mare spaimă”.
Cel ce judecă şi dă sentinţe este Dreptul Judecător, adică Mântuitorul Hristos, căci toată judecata îi este dată Lui de către Tatăl ceresc, cum spune El însuşi: „Tatăl nu judecă pe
151
nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului […]. Şi i-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5, 22 şi 27). Dar, fraţi creştini, această judecată particulară nu este nici completă, nici definitivă. Nu este completă pentru că acum sentinţa este dată numai pentru suflet, nu şi pentru trup. Se ştie că în viaţa pământească sufletul lucrează împre¬ună cu trupul. Şi, precum se ştie, sufletul face multe păcate grele sau fapte bune datorită trupului. Deci, dacă împreună cu trupul a făcut el şi binele şi răul, drept este ca tot împre¬ună să primească în chip deplin şi bucuria sau întristarea.
întrucât sufletul se va reuni cu trupul abia la a doua Venire a Domnului, prin învierea cea de obşte, urmează că abia atunci va primi omul răsplata sau pedeapsa deplină şi pentru trupul, şi pentru sufletul său. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Chiar dacă sufletul este nemuritor de mii de ori, după cum şi este, totuşi fără trup nu va primi acele bunuri nespuse, şi nici nu va fi pedepsit deplin, până când nu va învia şi trupul, ca împreună cu sufletul să se înfăţişeze înaintea scaunului de Judecată a lui Hristos, ca să primească fiecare răsplata celor făcute, fie bune, fie rele”.
De asemenea, soarta sufletului, în urma judecăţii parti¬culare, nu este definitivă, pentru că starea celor mai puţin păcătoşi poate fi schimbată în bine, prin mijlocirile celor de pe pământ, după cum vom arăta în continuare.
Omul, după cum se ştie, este răspunzător nu numai pen¬tru ceea ce face el cât trăieşte pe pământ, ci el va răspunde şi de ceea ce fac alţii de după el, care îi vor imita exemplul vieţii sau îi vor dezvolta ideile, întrucât răul făcut de el în viaţa aceasta are urmări şi asupra generaţiilor următoare, determi¬nând pe unii să-l continue, iar pe alţii făcându-i să sufere, prin ceea ce rămâne după el: cărţi, picturi, muzică, educaţia copiilor, orice urmă a trecerii lui prin viaţă. De acolo de unde sunt după moarte, sufletele lor văd limpede tot dezastrul provo¬cat de ei în urmaşi, ar dori să repare trecutul măcar în parte sau să vină în ajutorul celor de pe pământ, dar nu mai pot.
152
Bogatul nemilostiv din Evanghelie suferea în iad cu atât mai mult cu cât fraţii săi de pe pământ îi imitau exemplul şi trăiau în nepăsare. Voia să le comunice ceva, voia să-i ajute, dar nu putea să-şi ajute nici lui însuşi, nicidecum altora.
Pentru asemenea exemple rele şi idei primejdioase, care au rodit rău în contemporani şi în urmaşi, abia la sfârşitul lumii se va putea cunoaşte pe deplin, judeca şi pedepsi auto¬rul moral al acestor fapte sau învăţături.
Tot aşa va fi şi cu cei buni, dimpreună cu faptele lor bune. Cei buni, adică sfinţii, sunt cinstiţi şi de cei vii, şi de însuşi Dumnezeu, pentru că exemplul vieţii lor şi învăţătura lor plină de dragoste pentru oameni au dat roade bune în urmaşi. Şi pentru că exemplele frumoase pe care ni le-au lăsat cin¬stea, smerenia, înfrânarea, înţelepciunea, bunătatea, milos¬tenia sunt şi vor fi imitate de mulţi dintre urmaşi până la sfârşitul lumii, tot atunci vor primi şi ei răsplata deplină pen¬tru faptele şi învăţăturile lor bune.
Aşadar, şi cei răi şi cei buni, abia atunci, după învierea trupurilor, după refacerea fiinţei omeneşti prin reîntâlnirea fiecărui suflet cu trupul lui, după Judecata din urmă, îşi vor primi fiecare dreapta răsplătire pentru faptele lor bune sau rele, precum spune Domnul: „Şi vor merge aceştia [păcătoşii] la osânda veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 46).
S-au întrebat şi se întreabă mulţi ce fac şi cum trăiesc sufletele despărţite de trup, de la judecata particulară până la Judecata din urmă.
S-au dat şi se dau mai multe răspunsuri. Pe noi ne inte¬resează numai un singur răspuns, şi anume acela pe care îl dă Dumnezeu, în stăpânirea Căruia intră toate sufletele omeneşti. Ştim mai întâi, de la Mântuitorul, că sufletul repre¬zintă o mare valoare înaintea Lui şi că este nemuritor: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul” (Luca 12, 4), iar sufletul nu pot să-l ucidă. „Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
153
Trupul moare, sufletul nu moare. El trăieşte veşnic. Deci, răposaţi! noştri, părinţii, moşii şi strămoşii noştri, trăiesc prin sufletele lor, care sunt nemuritoare. Faptul că tră¬iesc presupune şi o activitate a sufletelor. Şi încă o activitate superioară vieţii pământeşti. Căci aici pe pământ, mărginiţi de materia trupului, noi vedem şi cunoaştem realitatea ca prin oglindă. Dincolo, plini de uimire, vom cunoaşte reali¬tatea faţă către faţă, fără simboluri, fără ocolişuri. Aşadar, sufletele celor plecaţi dincolo sunt vii. Din parabola bogatu¬lui nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16,19-31) vedem că ele sunt active şi înzestrate cu toate funcţiunile pe care le-au avut când erau în trup. Ele, adică sufletele, cugetă, doresc, simt. Bogatul nemilostiv cunoaşte cauzele nenorocirii sale, deci el judecă, are raţiune. El simte dureri în starea în care se află, deci are simţuri. Bogatul şi Patriarhul Avraam se văd şi se aud unul pe altul. Bogatul doreşte să-şi aline setea şi să-şi răcorească văpaia: deci simte şi voieşte. El îşi aduce aminte de fraţii de pe pământ, deci are memorie. Cu toate acestea, el nu-şi poate traduce în faptă dorinţele sale, pentru că acolo nu mai este liber să facă orice, ca aici pe pământ, şi nu mai poate lucra nimic, nici pentru mântuirea sa şi nici pentru alţii, căci nu mai are trup, precum s-a spus: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe mine; că vine noap¬tea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9,4).
Viaţa de dincolo de mormânt este, într-un fel, o conti¬nuare a vieţii pământeşti. Fiecare duce cu sine dispoziţiile sufleteşti pe care le-a avut până în ultimele clipe ale vieţii. Dincolo, nimeni nu-şi mai poate schimba aceste dispoziţii şi nimeni nu se mai poate hotărî pentru bine sau pentru rău, ci fiecare îşi continuă viaţa sufletească aşa cum a trăit-o aici, în lumea aceasta pământească.
Cei buni, care poartă raiul în inima lor încă de aici, de pe pământ, îl duc cu ei dincolo. Cei răi, care au aici pe pământ iadul în inima lor, îl duc împreună cu ei dincolo. Cei buni, care trăiescîn comuniune cu Dumnezeu aici, în aceeaşi comuniune
154
şi fericire vor trăi şi dincolo, pe când cei ce trăiesc departe de Dumnezeu aici pe pământ departe de El vortrăi şi dincolo de mormânt.
La întrebarea: care este legătura noastră, a pământeni¬lor, cu sufletele celor plecaţi dincolo, răspundem: este legătura dragostei. Dragostea care i-a unit pe pământ, aceeaşi curată dragoste îi ţine legaţi şi după despărţirea de trup. În numele acestei iubiri, care leagă pe cei de pe pământ cu cei din împărăţia lui Dumnezeu, ne întrebăm: ce fac ei pentru noi şi ce facem sau ce putem face noi pentru ei?
Cei buni, care pentru viaţa lor bună, trăită aici pe pământ, au devenit „prietenii lui Dumnezeu”, ne pot ajuta nouă când suntem în necaz şi le cerem ajutorul. După Mărturisirea Orto¬doxă: „Sfinţii cunosc şi aud, prin dumnezeiască descoperire, trebuinţele celor ce-i cheamă pe dânşii”. De aceea, noi îi cin¬stim şi ne rugăm lor să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru noi. O cinstire deosebită aducem Maicii Domnului, ca ceea ce poate să ne ajute foarte mult pentru harul deosebit de a fi Maica Dumnezeului întrupat. Cinstim de asemenea sfintele moaşte şi sfintele icoane, ca locaşuri de sălăşluire a sfinţeniei şi mijloace pentru mântuirea noastră. Cei buni, sfinţii, nu au nevoie de ajutorul nostru.
însă cei care au plecat dincolo încărcaţi de păcate, ca acel bogat nemilostiv din parabolă, deşi ar vrea să ne ajute de acolo de unde sunt, nu le este îngăduit şi deci nu pot să ne ajute. Ei au nevoie de ajutorul nostru, al celor de pe pământ, în numele dragostei care ne leagă de ei, căci ei sunt părinţii noştri, fraţii noştri, surorile noastre, prietenii noştri, trebuie să le venim în ajutor spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa de ele.
Trei fapte bune putem face pentru ei: rugăciuni, milos¬tenii şi Jertfa Euharistiei. Aşa citim în Mărturisirea Ortodoxă: „Numai Dumnezeieştile Liturghii adică Jertfa euharistică rugăciunile şi milosteniile ce se aduc pentru ei de către cei vii le sunt de foarte mare folos şi-i scapă de legăturile iadului”.
155
Domnul ne spune: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Deci, Domnul va împlini şi rugăciunile noastre, particulare sau de obşte, din biserică, pe care din dragoste le facem pentru cei adormiţi, care nu se mai pot ruga.
Şi dacă milostenia biruieşte la judecată, cum spune Sfântul Apostol Iacov (2,13), însuşi Mântuitorul ne va cere, în primul rând, fapte de milostenie la marea judecată. Fără îndoială că de mare folos le vor fi celor adormiţi milosteniile făcute de cei vii din dragoste pentru ei, căci ei, după moarte, nu mai pot face milostenie nimănui.
Şi dacă Sângele lui Iisus ne spală pe noi de tot păcatul, cum ne încredinţează Sfântul Ioan apostolul iubit al Mântuitoru¬lui -, atunci acelaşi scump şi sfânt Sânge spală de tot păcatul şi sufletele celor trecuţi dincolo, pomenite la Sfânta Liturghie, pentru care se aduce Jertfa euharistică şi pentru care preotul, atunci când pune miridele în Sfântul Potir, se roagă, zicând: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi”.
Dumnezeu primeşte şi rugăciunile noastre pentru cei ce nu se pot ruga dincolo, după cum primeşte şi rugăciunile Sfinţilor Săi făcute pentru noi, pământenii, deoarece El vede în acestea dragostea dintre oameni şi strădania noastră de a trăi în legătură cu El şi cu ei.
Dacă în numele dragostei creştine suntem datori să ajutăm pe cei care cu adevărat au nevoie de ajutorul nos¬tru aici, pe pământ, în numele aceleiaşi dragoste, suntem datori să ajutăm mai ales pe cei ce nu pot să se ajute singuri. Dacă aceştia sunt în Rai, ei nu mai au nevoie de rugăciunile şi de milosteniile noastre. Dar Dumnezeu, Care vede iubirea noastră faţă de ei, ne va aprecia şi ne va răsplăti pentru ceea ce facem.
Dacă cei trecuţi dincolo sunt întinaţi cu păcate ce pot fi ertate, Dumnezeu va primi rugăciunile şi milosteniile noas¬tre, făcute pentru ei, şi-i va scăpa din suferinţa iadului.
156
Dacă sunt împovăraţi cu păcate ce nu pot fi iertate, Dumnezeu va întoarce rugăciunile şi darurile în folosul celor care le fac. Astfel, şi rugăciunile, şi milosteniile, şi Jertfa Sfin¬tei Liturghii sunt de folos.
Deci, faceţi-le cu toată inima, faceţi-le cu dragoste, fiţi neobosiţi în a face bine şi veţi avea plată în ziua răsplătirilor de la Cel ce vede cele ascunse ale noastre şi veţi avea înşivă bucurie şi mângâiere în suflet şi Dumnezeul păcii şi al bucuriei va fi mereu cu noi. Amin.
Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Pilda cuprinsă în Sfânta Evanghelie de astăzi este una dintre cele mai frumoase, mai înduioşătoare şi mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul.
Ca formă literară, parabola aceasta (după cum spun specialiştii) este una dintre cele mai frumoase creaţii din lite¬ratura bisericească universală. Pilda samarineanului milostiv a fost rostită de Mântuitorul în apropierea oraşului Ierihon din Iudeea, în timp ce se îndrepta, împreună cu Sfinţii Săi Apostoli, spre Ierusalim, capitala Ţării Sfinte.
Această parabolă, precum ştiţi, este răspunsul Mântu¬itorului către un învăţător de lege iudeu, care-L întrebase cine anume este aproapele său şi cum trebuie să-şi arate dra¬gostea faţă de el. Învăţătorul acela ştia Legea, dar se prefă¬cea că n-o ştie şi-L întrebase pe Mântuitorul cu gând viclean, ispitindu-L.
Din răspunsul primit, el a învăţat şi învăţăm şi noi că aproapele nostru, căruia îi datorăm dragoste şi sprijin la nevoie, este orice om, nu numai frate, rudă sau prieten, ci chiar străin sau duşman.
Parabola descrie în culori limpezi trei categorii de oameni întâlniţi în viaţă, trei feluri de concepţii, de fapte şi atitudini sociale; trei atitudini, singurele posibile de altfel, pe care le pot manifesta oamenii faţă de semenii lor pe pământ. Aici vedem: oameni răi, oameni indiferenţi şi oameni buni. Sau, altfel spus: om contra om (sau omul lup pentru ceilalţi oameni); om pe lângă om (sau, după expresia unora,
158
„ce mă priveşte pe mine?”, cel pe care nu-l doare de neca¬zurile altora) şi om pentru om (sau omul totdeauna în slujba semenului său, oricine ar fi el).
1. Prima atitudine descrisă în parabolă este aceea a tâl¬harilor. Mânaţi de dorinţa de câştig urât, lipsiţi de omenie şi stăpâniţi de ură, aceştia se năpustesc cu sălbăticie asupra călătorului paşnic, întâlnit pe drumul stâncos dintre Ierusalim şi Ierihon (care poate fi calea fiecăruia dintre noi) şi îl jefuiesc de tot ce avea asupra lui. Încercând acesta poate să se apere, cum este şi firesc, sau să scape cu fuga, tâlharii îl lovesc pe bietul om cu atâta vrăjmăşie, încât îl doboară la pământ şi-l lasă în mijlocul drumului gol şi „aproape mort”, cum spune Sfânta Evanghelie (Luca 10, 30). Se înţelege că asemenea purtare şi asemenea fapte sunt osândite nu numai de Evanghelie, ci de către toţi oamenii de omenie de pe faţa pământului, oricare ar fi convingerile lor religioase şi neamul din care fac parte.
2. A doua atitudine este aceea a preotului şi a levitului. Aceşti doi slujitori ai Templului din Ierusalim văd starea nenorocită a celui căzut între tâlhari şi simt milă pentru marea lui suferinţă. Dar numai atât. Nu-i dau nenorocitului nicio mână de ajutor. Îl privesc înduioşaţi, câteva clipe, apoi îşi văd liniştiţi de drumul şi treburile lor. Ne putem întreba: pentru ce Vechiul Testament spunea că atingerea de cei morţi punea pe om într-o stare de întinare religioasă şi sta¬bilea anumite spălări şi jertfe pentru curăţirea de asemenea atingeri? Preotul şi levitul, care cunoşteau această poruncă, se temeau ca nu cumva, încercând să-l ajute pe cel căzut între tâlhari, acesta să moară chiar în mâinile lor şi astfel ei să devină „necuraţi” şi să nu poată săvârşi sfintele slujbe la Templu. Pentru a deveni iarăşi vrednici de slujbă, ei aveau nevoie de anumite spălări şi jertfe de curăţire. Toate aces¬tea le complicau viaţa; era mai simplu să treacă pe alături. Dar pentru ei, mai era încă un motiv să se poarte aşa. Pen¬tru preotul şi levitul legii mozaice de acum două mii de ani.
159
îndatorirea ajutorării aproapelui era mai puţin însemnată decât îndatoririle faţă de cultul religios, chiar când era în joc viaţa unui om şi când cel primejduit avea nevoie de un ajutor grabnic, aşa cum era acum situaţia celui căzut între tâlhari. Deci, şi această înţelegere greşită faţă de îndatoririle lor îi face să treacă pe alături.
Mântuitorul, dând exemplul rău al celor doi slujitori de la Templul Legii vechi, n-a vrut să înjosească prin aceasta preoţia iudaică, pe care ştim că totdeauna a respectat-o, ci prin aceasta a osândit înţelegerea greşită dată de ei legii dumnezeieşti a Vechiului Testament, care învaţă că bună¬tatea şi mila faţă de om erau mai de preţ şi mai plăcute lui Dumnezeu decât jertfa.
Cu alt prilej, Mântuitorul le amintise cuvintele Prorocului Osea, care îi învăţa şi pe ei şi ne învaţă şi pe noi, zicând din par-tea lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6, 6).
Dumnezeu rânduise aducerea jertfelor pentru curăţirea păcatelor, dar pentru că jertfele aduse de ei erau ade¬sea numai de formă şi nu mai aveau nicio legătură cu viaţa lor lăuntrică, asemenea jertfe nu mai erau plăcute lui Dumnezeu: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închi¬narea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni” zice Domnul (Isaia 29,13).
în categoria preotului şi a levitului din Legea veche sunt toţi oamenii încurcaţi în teorii de tot felul, desprinşi de realitatea imediată, oameni care nu se gândesc decât la ei şi la interesele lor mărunte. Ei trec nepăsători pe lângă necazu¬rile şi durerile altora, trec pe alături, fără să dea o mână de ajutor. Asemenea purtare nu-i place lui Dumnezeu.
3. Cea de-a treia atitudine înfăţişată în parabolă-şi singura atitudine vrednică de nobleţea fiinţei omeneşti şi în spiritul evangheliei Mântuitorului Hristos este purtarea de adâncă şi pilduitoare omenie arătată practic de samarineanul milostiv.
160
Samarineanul acesta era străin şi călător în Iudeea. Între iudei şi samarineni era o veche ceartă şi neînţelegere religi¬oasă. Pentru acest motiv mai ales, iudeii urau de moarte pe samarineni. Acest samarinean ştia prea bine toate acestea şi îşi dă seama că din partea iudeilor nu-l aşteptau decât dispreţ şi ură, mai ales că cel căzut între tâlhari, după înfăţişare şi după locul unde se afla, era un iudeu, adică un duşman al lui. Acesta era un om care îl ura, dar era totuşi un om, ca şi el. În plus, era un om care avea nevoie de ajutorul său. În faţa suferinţei acestui om, samarineanul trece peste ura naţională şi religioasă dintre iudei şi samarineni. Văzându-l pe acesta răpus de nedreptate şi doborât de suferinţă, nu mai ţine seama nici de faptul că el însuşi se afla departe de regiunea lui natală, că avea provizii puţine pentru restul călă¬toriei sale şi că şi el însuşi era sărac, pribeag şi neajutorat între străini. În faţa suferinţei semenului său, nu stă nicio clipă pe gânduri. El se opreşte îndată din drumul său, îşi amână, fără părere de rău, treburile spre care pornise şi se îndreaptă, cu simţire de om şi cu mână de frate, spre cel căzut şi-l ajută.
Venind de departe şi ştiind din experienţă că în călăto¬rie se mai pot ivi şi rele întâmplări, samarineanul avea între bagajele lui şi puţin vin şi untdelemn, precum şi câteva cârpe curate. Medicii vremii recomandau pansarea rănilor cu pânze fierte în vin şi untdelemn. Arabii săraci folosesc şi astăzi, cu bune rezultate, această simplă şi străveche reţetă populară.
Samarineanul îngriji rănitul cum putu mai bine, pentru a-i uşura durerile: îi spălă rănile, îl pansă cu grijă, apoi îl urcă cu greu pe asinul său şi îl duse la cel mai apropiat han. Ajuns aici, îl încredinţează hangiului, căruia îi lasă doi dinari (poate erau singurii lui bani!) pentru a îngriji pe cel rănit câteva zile. Din vânzarea la târg a modestelor produse ale muncii sale, nădăjduia să facă rost de alţi câţiva dinari. De aceea, făgăduieşte să plătească la întoarcere tot ce va mai fi nevoie.
Doi dinari reprezentau, în Palestina din vremea aceea, plata pe două zile a unui muncitor agricol. Samarineanul era
161
deci sărac, dar era bun la inimă şi săritor la nevoie, cum sunt totdeauna oamenii care cunosc din experienţă greul muncii, durerea şi amarul sărăciei.
Fapta bunului samarinean este faptă evanghelică, sin¬gura potrivită cu numele de om şi mai ales de creştin. De aceea, după ce Mântuitorul rosteşte această parabolă şi primeşte din gura învăţătorului de Lege răspunsul că aproapele celui căzut între tâlhari este acela căruia i s-a făcut milă de ei şi l-a ajutat, Mântuitorul îi porunceşte, zicând: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10,37).
Porunca dată învăţătorului ne este dată şi nouă: de a urma, prin fapte, pilda cea bună a samarineanului milostiv şi a învăţăturii dumnezeieşti din Vechiul Testament, de unde aflăm că toţi oamenii suntem coborâtori dintr-o singură fami¬lie. Din învăţătura Mântuitorului aflăm limpede că toţi oame¬nii suntem fii ai aceluiaşi Părinte ceresc, fraţi între noi şi deo¬potrivă chemaţi prin Evanghelie la mântuire, la desăvârşire şi la fericirea veşnică. Dumnezeu ne-a înzestrat pe toţi oamenii cu trup destinat sfinţeniei şi cu suflet nemuritor.
Prin Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului nostru, noi am devenit făpturi alese şi de mare cinste înaintea lui Dumnezeu-Tatăl. Am devenit vase alese ale Duhului Sfânt şi locaşuri ale lui Dumnezeu, am devenit fraţi mai mici ai lui Iisus Hristos şi fii ai lui Dumnezeu prin har. Să nu uităm niciodată aceste lucruri, care ţin de vrednicia noastră de creştini. Şi, de asemenea, să nu uităm niciodată că Dumnezeu însuşi S-a făcut om, ca să ne înveţe şi să ne aducă aminte că, în orice împrejurare din viaţă, trebuie să ne purtăm ca nişte oameni: fiind atenţi, buni şi omenoşi cu cel care are nevoie de ajutorul şi de sprijinul nostru.
Să nu aşteptăm ca numai altul să fie bun cu noi. Să fim şi noi buni şi generoşi cu alţii şi nu numai cu prietenii, ci, după pilda bunului samarinean, să fim buni cu oricine, chiar şi cu duşmanii noştri. Să ne aducem aminte că nu totdeauna avem parte numai de lucruri bune în viaţă; mai pot apărea şi boli,
162
şi suferinţe grele şi neaşteptate. Cât de bine ne simţim când, în asemenea împrejurări grele, ne apare câte un străin şi ne ajută, copleşindu-ne uneori cu bunătatea lui, ca samarineanul din parabolă! Să facem şi noi aşa, ori de câte ori avem prilejul! Dacă este plăcut când primim şi când suntem ajutaţi, trebuie să nu uităm că plăcerea şi bucuria sunt cu mult mai mari şi mai adânci atunci când noi înşine ajutăm şi facem bine celui care are nevoie de ajutorul nostru.
Ştim că mila, izvorâtă din dragostea sfântă către aproa¬pele, este miezul însuşi al învăţăturii creştine. Ştim de la însuşi Mântuitorul nostru că cei care au fost şi sunt milostivi şi buni cu semenii lor, oricine ar fi ei, se vor bucura şi ei de milă din partea lui Dumnezeu în ziua judecăţii şi se vor mân¬tui, adică vor intra în fericirea făgăduită, iar cei ce îşi închid inima faţă de suferinţa altuia, săvârşesc răul şi refuză să facă binele, se vor osândi cu veşnică pedeapsă.
De aceea, fraţi creştini, să încercăm să înţelegem situaţia celui care suferă: să ne gândim măcar o clipă la starea lui, la necazul lui, la durerea lui şi, în acelaşi timp, să ne gândim cum ne-am simţi noi dacă am fi în situaţia lui. Să ne gândim cum am vrea să se poarte alţii cu noi atunci, şi aşa să ne pur¬tăm şi noi, acum, cu necăjitul pe care-l avem în faţa noastră, care este totuşi fratele nostru.
Purtându-ne aşa cu oamenii, ca nişte fraţi buni şi ca nişte fii ai lui Dumnezeu, vom putea şi noi, fără osândă, să rostim rugăciunea Tatăl nostru, cerându-l lui Dumnezeu, cu încre¬dere, tot ce avem nevoie şi fără îndoială vom primi ajutorul Lui.
Să urmăm şi noi, fraţi creştini, pilda bunului samarinean, care este pilda celei mai adânci omenii, ascultând îndemnul Mântuitorului, Care ne porunceşte fiecăruia, zicând: „Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10,37). Amin!
Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii
(Despre păzirea poruncilor)
Acum două mii de ani, un tânăr bogat a pus Mântuitoru¬lui această întrebare, pe care ne-o aminteşte Sfântul Apos¬tol Matei: „Bunule învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19,16).
Deşi bogat, acesta era totuşi un tânăr cuminte şi înţelept, poate ca mulţi alţii din vremea aceea, căci din rândurile lor şi-a ales Mântuitorul o parte dintre ucenicii Săi.
Tânărul ştia că această scurtă viaţă pământească ne este dată să ne pregătim pentru viaţa cea fără de sfârşit, care se mai cheamă şi viaţă veşnică. Dar el nu ştia sau nu era sigur dacă, aşa cum îşi trăia el viaţa sa pământească, se va învred¬nici să moştenească viaţa veşnică, în existenţa căreia credea şi de care dorea, cu tot dinadinsul, să aibă parte.
La întrebarea lui, Mântuitorul îi răspunde: „Păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Dar tânărul a întrebat: „Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a lui tână¬rul: toate acestea [porunci] le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” (Matei 19,18-20). Şi Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Tânărul, care până acum părea dispus la mai mult decât la simpla păzire a poruncilor Legii, auzind acest sfat al
Rostită în anul 1976.
164
Mântuitorului să-şi vândă averile, să împartă banii săraci¬lor, devenind el însuşi un sărac şi aşa să urmeze lui Iisus i s-a părut prea greu cuvântul acesta şi s-a întristat, ne spune Sfânta Evanghelie. Pentru că avea multă avere şi nu se putea despărţi uşor de ea.
Din primul răspuns pe care Mântuitorul îl dă tânărului, învăţăm că pentru mântuire, adică pentru dobândirea vieţii veşnice în împărăţia lui Dumnezeu, ne este de ajuns păzirea poruncilor, care este obligatorie pentru orice om, şi mai ales pentru orice creştin.
Din răspunsul al doilea, care nu este poruncă şi deci nu este obligatoriu pentru toţi, ci este sfat evanghelic, pe care îl urmează numai cine poate, învăţăm că pentru desăvârşire este nevoie să ne desprindem sincer şi fără regret de toate legăturile pământeşti, renunţând de bunăvoie la avere, la familie şi la orice altă bucurie pământească, pentru împărăţia lui Dumnezeu.
Aşa au făcut mai întâi Sfinţii Apostoli, care au lăsat toate şi au urmat lui Iisus. aşa au făcut mărturisitorii Sfin¬tei Evanghelii din toate timpurile: mulţimile nenumărate ale sfinţilor călugări, care şi-au asumat total învăţătura Mântuitorului, părăsind toate ale lumii acesteia, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu cât această desprindere de bunurile materiale şi de patimile trupului a fost mai hotărâtă, pentru a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu, cu atât şi răsplata şi slava cerească le este mai mare, căci în ziua răsplătirilor şi sufletele, şi trupurile lor vor străluci ca soarele în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne încredinţează Mântuitorul în Sfintele Evanghelii.
Toate acestea le vor dobândi cei ce vor asculta şi vor împlini sfaturile evanghelice, care, aşa cum am spus, nu sunt obligatorii pentru toţi, ci le împlineşte numai cine vrea şi cine poate, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru noi toţi însă este obligatorie împlinirea poruncilor. Şi asupra acestora vom mai stărui puţin în cele ce urmează.
165
„Dacă vrei să intri în viaţa veşnică”, adică în împărăţia lui Dumnezeu, a spus Mântuitorul tânărului din Evanghelia de astăzi, şi prin el se adresează fiecăruia dintre noi, „păzeşte poruncile”. A păzi poruncile înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu în toată viaţa noastră, spre binele şi spre fericirea noastră şi aici pe pământ, dar mai ales dincolo.
Poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt legile lui Dumnezeu, cuprinse în Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, pe care, dacă le împlinim aşa cum ni se porunceşte, pe de-o parte contribuim la edificarea stăpâ¬nirii împărăţiei lui Dumnezeu în lumea aceasta, aşa cum ne rugăm în Tatâl nostru, zicând: „Vie împărăţia Ta” (Matei 6, 10), căci această împărăţie înseamnă „dreptate şi pace şi bucurie, întru Duhul Sfânt” (Romani 14, 17), de care lumea întreagă are atâta nevoie. Pe de altă parte, trăind în lume după poruncile lui Dumnezeu şi lucrând cu oste¬neală în slujba binelui, ne agonisim comoară în cer şi viaţă fericită dincolo, ştiind bine că ceea ce vom semăna aici, în viaţa pământească, aceea vom culege dincolo, cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel.
Poruncile sunt multe, dar ele sunt cuprinse toate în Cele zece porunci, pe care le ştim din copilăria noastră şi care stau la temelia vieţii noastre creştine. Poruncile date de Dumnezeu au fost scrise pe două table de piatră. Tabla I cuprinde cele dintâi patru porunci, referitoare la datoriile noastre către Dumnezeu. Tabla a II-a cuprinde celelalte şase porunci, referitoare la datoriile faţă de aproapele.
Pentru împrospătarea lor în memoria frăţiilor voastre, să-mi îngăduiţi să vi le reamintesc pe toate, aşa cum sunt ele scrise în Sfânta Scriptură, în cap. 20 din cartea Ieşirea, a Doua din cele cinci cărţi ale lui Moise, de la începutul Sfintei Scripturi.
înţelegerea deplină a celor zece porunci se poate dobândi numai privindu-leîn lumina desăvârşită a învăţăturii mântuitorului, care se află în Sfintele Evanghelii.
166
Spre deosebire de Vechiul Testament, care punea preţ mai ales pe împlinirea formală sau exterioară a poruncilor, Mântuitorul, completându-le şi adâncind înţelesurile lor, ne cere mai mult decât ce era cuprins în Legea veche. Mântui¬torul porneşte de la miezul poruncilor, punând mare preţ pe gândul din care pornesc faptele noastre. Fapta bună trebuie să fie pornită din gând curat, să nu fie făţarnică, ci să izvo¬rască din inimă curată. Între gând şi faptă trebuie să fie cea mai deplină potrivire.
Cred că vă aduceţi aminte cum sunt completate sau desăvârşite de Mântuitorul unele dintre porunci, El însuşi confirmând că n-a venit să strice Legea, ci să o plinească (cf. Matei 5, 17), adică s-o desăvârşească.
Iată, de pildă, ce spune Domnul Iisus despre porunca a şasea: „Să nu ucizi!”. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului [adică de iad]. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta [adică i-ai făcut vreun neajuns], lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale [adică în viaţa aceasta], ca nu cumva pârâşul tău să te dea judecătorului, şi judecătorul [să te dea] slujitorului şi să fii aruncat în temniţă [adică în iad]. Adevărat grăiesc ţie: nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban” (Matei 5, 22-26).
Fiecare se poate gândi la starea în care se află faţă de semenii săi şi dacă nu cumva se face călcătorul poruncii de a nu ucide, în sensul dat de Mântuitorul.
Ce spune Domnul despre porunca a şaptea? „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu săvârşeşti adulter!». Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit
167
adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Aici, Mântuitorul urmăreşte păcatul la obârşia lui, adică în gând, în inimă, nu numai în urmările sale, adică în faptă, aşa cum făceau cei din Legea veche.
în ceea ce priveşte despărţirea sau divorţul, s-a zis celor de demult: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 5, 32).
Cu privire la jurăminte, citim aşa: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jură-mintele tale». Eu însă vă spun vouă: să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 33-37).
Cât priveşte răzbunarea, omul este îndemnat să înfăp¬tuiască pacea! „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte»”. Aceasta este aşa-numita lege a Talionului. „Eu însă vă spun: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa […]. Celui care cere de la tine, dă-i; iar de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta” (Matei 5, 38-42).
Şi,în sfârşit, cu privire la cea maiînaltăînvăţătură creştină, dragostea faţă de vrăjmaşi, spune: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu ă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi […]. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5,43-48).
168
în chipul acesta sunt completate, luminate şi desăvârşite şi toate celelalte porunci moştenite din Vechiul Testament. Toate aceste porunci au fost rezumate de însuşi Mântuito¬rul în două porunci cuprinzătoare. Astfel, cea dintâi poruncă este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 5). Iar a doua, la fel cu aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Leviticul 19,18). În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii, ne spune Mântuitorul.
Tot Mântuitorul rezumă şi mai pe scurt poruncile, zicându-ne: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Prorocii” (Matei 7, 12). Aceasta este numită regula de aur a creştinismului, care, în graiul poporului nostru, a luat forma de zicală aşa: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!”.
în împlinirea poruncilor ne sunt absolut necesare naturaleţea şi modestia sau smerenia cea adevărată. În această privinţă Mântuitorul ne sfătuieşte, zicându-ne fie¬căruia dintre noi: „Când veţi face toate cele poruncite vouă în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor noştri -, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17,10). Fără îndoială că la asemenea stări sufleteşti nu putem ajunge decât tot cu ajutorul lui Dumnezeu, fără de Care nu putem spori cu adevă¬rat în viaţa cea bună. Acest ajutor trebuie să-i cerem de la Dumnezeu, prin rugăciunile noastre de fiecare zi, după îndem¬nul pe care l-am primit: „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7,7).
Mântuitorul ne-a mai spus: „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan 15, 7). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15,10). „Aceasta este porunca mea, să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12).
încercând cu tot dinadinsul şi cu toată inima, având ajutorul lui Dumnezeu, să împlinim după putere poruncile Sale, vom constata practic mai întâi o linişte şi o mulţumire
169
sufletească mai presus de bucuriile obişnuite ale vieţii pământeşti, apoi un spor de răbdare, spor de încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi de îngăduinţă şi dragoste pentru cei din jurul nostru, pentru semenii noştri.
Pentru a continua această sporire lăuntrică, pe calea binelui, să ne ostenim aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea sa către Coloseni 3,12-15: să ne îmbră¬căm cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungărăbdare, îngăduindu-ne unul pe altul şi iertând unul altuia, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; precum Hristos ne-a iertat nouă, aşa să iertăm şi noi altora, dar mai pre¬sus de toate acestea, să ne îmbrăcăm întru dragoste, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos va stăpâni în inimile noastre. Amin.
Predică la Duminica dinaintea Naşterii Domnului
Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei despre genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris des¬pre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Prorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 53,8).
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie nea¬mul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scară uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacov, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ. Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, vorbim despre două naşteri ale lui Iisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai
171
înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată, din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre Iisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. Naşterea cea omenească ne-o arată Sfântul Evanghelist Matei, începând spiţa neamului Mântuitorului de la Avraam şi mergând până la Iisus Hristos, Cel întrupat în lume din pururea Fecioara Maria.
Sfântul Evanghelist Matei arată că într-adevăr Iisus din Nazaret este fiul lui David, este moştenitorul făgăduinţelor făcute de Domnul urmaşilor lui Iesei şi rezumă în cele două nume mari, David şi Avraam, cele patruzeci şi două de generaţii până la Mântuitorul, grupând aceşti fericiţi strămoşi în trei serii: de la Avraam până la David strămoşii din epoca patriarhilor; de la David până la Iehonia, când a fost strămu¬tarea în Babilon aceasta este epoca regilor; şi de la Iehonia până la Iisus Hristos epoca marilor preoţi, care erau şi con¬ducători politici ai poporului.
împotriva obiceiului iudaic, după care trebuia să se amin¬tească numai nume de bărbaţi, Sfântul Evanghelist Matei aminteşte printre strămoşii Mântuitorului şi trei femei: Rahav, Ruth şi Batşeba (femeia lui Urie). Rahav şi Ruth erau străine de neamul lui Israel. Aceasta, după cum spun Sfinţii Părinţi, s-a făcut cu rânduială dumnezeiască, pentru ca să se înţeleagă dintru început, din prima pagină a Sfin¬tei Evanghelii, că Iisus Hristos Mântuitorul lumii a venit să mântuiască toată lumea, pe bărbaţi şi pe femei, pe drepţi şi pe păcătoşi, pe iudei şi pe păgâni. Tot de la începutul Sfintei Evanghelii suntem înştiinţaţi că, în timpul vieţii sale publice, Iisus Mântuitorul a fost numit şi Hristos. Hristos este tradu¬cerea grecească a cuvântului ebraic „mesiah” sau „Mesia”, Mesia înseamnă Uns, pentru că eliberatorul, aşteptat şi de -dei şi de păgâni, trebuia să fie în chip deosebit autorizat de dumnezeu, reunind în Persoana Sa întreita chemare de profet, preot şi împărat.
172
Fraţi creştini, mulţi oameni mari s-au născut în lume, dar niciunul n-a fost prorocit aşa cum a fost prorocit Iisus Hristos. Cu cel puţin o mie cinci sute de ani înainte de a Se naşte, El a fost prorocit; iar prorocie înseamnă mai înainte vedere. El a fost văzut maiînainte de anumiţi oameni luminaţi de Dumnezeu, care au ţinut trează în poporul ales, de-a lun¬gul veacurilor, credinţa şi nădejdea venirii Lui şi aceasta este cea dintâi minune din taina vieţii Sale.
Rând pe rând, Prorocii anunţă naşterea lui din Fecioară, „Iată zice Isaia (7,14) fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (reluat la Matei 1, 23). Ei vestesc tim¬pul venirii Lui (Daniel 9,24-25) şi locul naşterii Lui, Betleemul: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5,1). Ei spun uimitor de limpede că El se va naşte din neamul împăratului şi Prorocului David şi că se va numi nazarinean. Că El, Iisus Mântuitorul, va fi proroc, arhiereu şi împărat. El va fi mijlocitorul unui nou legământ, al unui nou aşezământ sau nou testament: „«Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi îngerul legământului pe Care voi îl doriţi, iată, vine!», zice Domnul Savaot. «Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui?»” (Maleahi 3, 1-2). El este numit Mesia, Hristos, Mântuitorul, Sfântul Sfinţilor, Fiul Omului, piatra cea din capul unghiu¬lui, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Care va grăi în pilde şi va face minuni. „El însuşi, Domnul va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi lim¬pede va fi limba gângavilor” (Isaia 35, 4-6).
Deşi nevinovat şi fără de păcat, blând şi iubitor, va fi totuşi dispreţuit şi prigonit de iudei; va intra sărbătoreşte în Ierusalim călare pe asin, dar va fi apoi vândut cu treizeci de arginţi şi cu banii aceştia se va cumpăra ţarina olarului.
173
Va suferi până la moarte: va fi bătut, pălmuit şi scuipat; va tăcea în faţa prigonitorilor, care aduc împotriva Lui martori mincinoşi, va fi batjocorit, va fi răstignit, va fi adăpat cu oţet şi cu fiere şi socotit cu făcătorii de rele, hainele Lui vor fi împărţite şi cămaşa Lui va fi trasă la sorţi, va fi îngropat, chiar dacă nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui (Isaia 53, 3-9). Va învia şi va şedea de-a dreapta Tatălui, ca Dumnezeu, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
Aşa au văzut şi aşa au arătat Prorocii viaţa şi lucrarea Mântuitorului nostru, înainte cu multe veacuri, întâmpinând venirea Lui. Şi toate prorociile, toate scripturile s-au împlinit la vremea lor. Dar nu numai Prorocii Vechiului Testament, ci toate religiile şi cei mai aleşi înţelepţi din vechime îşi arată credinţa şi nădejdea în venirea unui mântuitor.
Cartea Naşterii lui Iisus Hristos (Matei 1) înseamnă: des¬coperirea tainelor dumnezeieşti; împlinirea făgăduinţelor; învăţătura Duhului Sfânt; conducerea către cunoştinţa de Dumnezeu; filosofia credinţei; ştiinţa vieţii fericite şi veşnice.
Indienii aşteptau întruparea unui zeu care să zdrobească şarpele răului; chinezii aşteptau omul care avea să le aducă binele dorit. Aproape la fel credeau şi aşteptau egiptenii, perşii, celţii şi mexicanii. Grecii credeau despre Prometeu că nu va putea scăpa de chinuri până ce un zeu nu le va lua asupra lui. Tot ei zidesc un altar „Dumnezeului necunos¬cut”. Filosofii greci (Platon şi Aristotel) vorbeau şi credeau în Logosul universal. Scriitori şi poeţi păgâni, prezicătoarele sau sibilele şi magii de la Răsărit arătau că, pe vremea lor, venirea unui mântuitor (care avea să apară din Orient) era dorită şi mult aşteptată.
Când a sosit „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel -, când făgăduinţele dumnezeieşti s-au împlinit, atunci Domnul S-a întrupat, pre¬cum a fost prorocit.
174
Sfântul Evanghelist Matei are o grijă deosebită ca în tot cuprinsul Evangheliei sale să adauge, după cele ce spune despre Mântuitorul: iar acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de la Domnul prin Prorocul, spu¬nând şi numele Prorocului.
însuşi Mântuitorul îşi începe predica în sinagoga din Nazaret prin citirea unui text din cartea Prorocului Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor slobozire şi celor prinşi în război libertate; să dau de ştire un an de milostivire al Dom-nului”. După citire, a închis cartea Prorocului, a dat-o slujito¬rului ne spune Sfântul Evanghelist Luca -, şi ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre El (cf. Luca 4,16-20). „Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (Luca 4, 21). Deci El, Care le vorbea, era Acela despre Care au scris Prorocii. Că s-au împlinit prorociile în persoana Mântuitorului Hristos, că într-adevăr El este Acela Care avea să vină, nu mai este o taină pentru noi, care de două mii de ani citim şi confruntăm ceea ce au zis Prorocii cu ceea ce au văzut, au pipăit şi ne-au mărturisit Apostolii.
Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu ade¬vărat, aşa cum ne-au învăţat Prorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Mântuitorul Iisus Hristos? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa la cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?
Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pen¬tru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântui¬torul neamurilor? Va găsi Pruncul Iisus Hristos, cu Sfânta lui Maică, un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemu
175
inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pusti¬ită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugă¬ciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu ade¬vărat nu vom avea niciun folos de naşterea Lui. El va merge la alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.
Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâm¬plător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.
Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică: de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti dea¬supra staulului din Betleem.
Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne Iisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufle¬tele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.
176
Predică la pomenirea Sfântului Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte
„Om cu firea ai fost, părinte, dar te-ai arătat împreună cetăţean cu îngerii” (Troparul sfântului)
Aşa începea aseară o rugăciune în cinstea Sfântului Teodosie, începătorul vieţii călugăreşti de obşte, pe care îl sărbătorim astăzi, 11 ianuarie.
Sfântul Teodosie este unul dintre marii trăitori călugări ai creştinătăţii, care a strălucit cu viaţa lui asemenea înge¬rilor, trăind vreo sută nouă ani (după Sfântul Simeon Metafrastul), între anii 423 şi 532.
A avut o viaţă pe cât de lungă, pe atât de aspră -fiind dur mai ales cu sine însuşi, o viaţă de adâncă smerenie şi de mare sfinţenie. În acelaşi timp, a fost şi un iscusit păstor sufletesc, în cele ce urmează vreau să vă spun câteva cuvinte despre viaţa lui şi voi încheia cu câteva sfaturi păstrate de la el, care ne pot folosi şi nouă, dacă le urmăm.
Sfântul Teodosie s-a născut într-un sat din Capadocia, numit Mofarion, din Turcia de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa, Evloghia. Şi erau amândoi credincioşi şi cucernici. Capadocia, după cum ştim, era patria Sfântului Vasile cel Mare, care trecuse către Domnul în anul 379, cu aproape 50 de ani înainte de naşterea Sfântului Teodosie. Sfântul Vasile, între altele, a fost şi un mare organizator al vieţii călugăreşti. Toată regiunea Capadociei era plină de schituri şi de mănăstiri care se conduceau după regulile
Rostită pe 11 ianuarie 1986 (seara).
177
Sfântul Vasile cel Mare şi în care se ducea o viaţă de sfinţenie. Pustnicii din aceste regiuni aveau o mare înrâurire asupra credincioşilor mireni din satele şi oraşele Capadociei şi ale Siriei. Tânărul Teodosie s-a retras în una din aceste mănăstiri şi în scurtă vreme a devenit călugăr.
Pe la anul 451, când în Calcedon se adunase al patrulea Sinod ecumenic, Sfântul Teodosie a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, să se închine la Locurile Sfinte (avea atunci 28 de ani). Trecând prin Antiohia Siriei, s-a abătut din drum şi s-a dus la vestitul pustnic din vremea aceea, Sfântul Simeon Stâlpnicul, care ducea o viaţă neobişnuită, stând şi rugându-se zi şi noapte în picioare, pe un stâlpîn chip de turn, nu departe de oraşul Antiohia.
Deşi nu se cunoscuseră niciodată unul cu altul, când l-a văzut Sfântul Simeon pe tânărul Teodosie, l-a strigat pe nume, zicându-i: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Teodosie, mirându-se că îl strigă pe nume cineva care nu-l mai văzuse niciodată, a căzut cu faţa la pământ. Sfântul Simeon însă l-a chemat sus pe stâlp, l-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a prorocit, între altele, că va ajunge păstor peste multe suflete care caută cu adevărat pe Dumnezeu.
Primind binecuvântare de la Sfântul Simeon, Teodosie şi-a continuat drumul său până la Ierusalim. Acolo s-a închi¬nat la Sfântul Mormânt şi la celelalte locuri sfinte din Ierusalim şi din împrejurimi. Dorind din toată inima să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu, căuta un povăţuitor iscusit care să-l îndrume pe calea către Dumnezeu. Şi dorinţa lui s-a împlinit, pentru că, în apropiere de Ierusalim, a aflat un mare nevoi¬tor şi călugăr îmbunătăţit, cu numele Longhin, care l-a primit ca ucenic. De la bătrânul Longhin a primit Sfântul Teodosie îndrumări temeinice pentru viaţa cea sfântă. Bătrânul îl nvăţa mai mult cu fapta decât cu vorba.
De la monahul Longhin a învăţat cum să-şi stăpâ¬nească pornirile trupeşti şi cum să-şi supună voia sa voii lui Dumnezeu. Acolo a deprins ce înseamnă rugăciunea curată,
178
gustând, printre lacrimi, din bucuriile dumnezeieşti pe care darul lui Dumnezeu le revarsă în sufletele noastre. Apoi a început să înţeleagă mai limpede, din proprie experienţă, că asprimea vieţii trupeşti, trăită în smerenie, aduce mari şi adânci bucurii sufleteşti.
După câţiva ani a plecat de la acest bătrân, cu binecu¬vântarea lui, şi s-a retras într-o peşteră din munţii care încon¬joară Betleemul, numită „peştera magilor”. Acolo a trăit ca pustnic vreme de treizeci de ani, în aspră pustnicie, ducând o viaţă cu adevărat îngerească. Hrana lui erau câteva smochine şi rădăcini de plante. În cei treizeci de ani, n-a gustat pâine, decât cea din Sfânta împărtăşanie. Rugăciunea lui ajunsese neîncetată şi lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată.
Pentru râvna şi viaţa lui sfântă, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Astfel, a vindecat o femeie bol¬navă de scurgerea sângelui; pe un copilaş căzut într-o fân¬tână l-a scos într-un chip minunat; dintr-un grăunte de grâu binecuvântat de el, s-au umplut hambarele şi dădeau pe dinafară; pe o femeie care năştea pruncii morţi a vindecat-o prin rugăciunile sale; a gonit mulţime de lăcuste numai cu cuvântul; rasa veche şi aspră de păr a sfântului a ocrotit ca o platoşă pe Chirie, comandantul imperiului, într-un război cu perşii, neprimind nicio rană; cu rugăciunea lui a pogorât ploaie peste pământul uscat de seceta îndelungată; a pro¬rocit un cutremur care s-a întâmplat în Antiohia; a izbăvit pe mulţi din furtuni şi din valurile mării, arătându-li-seîn timp de primejdii.
Vestea minunilor pe care le săvârşise, unită cu sfinţenia vieţii sale, a atras şi a strâns în jurul lui o mulţime de uce¬nici, care îi ascultau poveţele şi îi urmau viaţa. Cei mai mulţi dintre ucenicii lui nu erau localnici din jurul Betleemului, ci erau pelerini care veneau din alte ţări să se închine la Locu¬rile Sfinte.
Pentru această obşte care creştea mereu, prin stăruinţa Sfântului Teodosie s-a construit o mare mănăstire aproape
179
de Betleem. În incinta acestei mănăstiri erau patru biserici mari: una era pentru fraţii care vorbeau limba greacă, a doua pentru georgieni, a treia era pentru armeni, iar a patra bise¬rică era pentru cei care practicau o pocăinţă mai aspră.
în aceste biserici se slujea ziua şi noaptea, săvârşindu-se după rânduială cele şapte Laude ale Bisericii, urmate de Sfânta Liturghie. La organizarea vieţii mănăstireşti şi a vieţii de rugăciune a fost ajutat şi de Sfântul Sava cel Sfinţit, care era conducătorul unei alte mănăstiri în apropiere de Ierusa¬lim, care există şi astăzi. La slujbe luau parte, cu multă evla¬vie, toţi vieţuitorii din această mare mănăstire. În orele când nu erau la slujbă, în biserică, se ocupau cu diferite treburi pentru întreţinerea vieţii lor şi a mănăstirii, lucrând cu mâi¬nile lor tot ce le era de trebuinţă.
Toţi vieţuitorii din această obşte mare, deşi erau atât de diferiţi ca neam şi fire, trăiau ca nişte îngeri în trup, urmând cu sfinţenie poveţele stareţului lor. Fiecare se întrecea în împlinirea ascultărilor, făcându-şi lucrul lui în tăcere şi în duh de rugăciune. Cu toţii erau uniţi, prin legătura dragostei şi a păcii şi toţi aveau o singură inimă şi un singur suflet.
în apropiere de această mare mănăstire, Sfântul Teodosie, urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, a construit două spitale şi un azil pentru bătrâni şi pentru infirmi. Unul din spitale era pentru mireni, iar celălalt, pentru pustni¬cii şi vieţuitorii din această mănăstire şi din celelalte mănăs¬tiri vecine, cum era cea a Sfântului Sava.
Pentru primirea străinilor care erau în trecere ca închi¬nători pe la Locurile Sfinte şi care rămâneau câteva zile la rugăciune, în bisericile mănăstirii, s-au construit de aseme¬nea mai multe clădiri în apropierea mănăstirii, ca arhonda¬rice sau case de oaspeţi. Mulţimea oaspeţilor era atrasă de evlavia adevărată din această mănăstire şi de minunile pe care Sfântul Teodosie le săvârşea.
Sfântul Teodosie era bun prieten cu Sfântul Sava cel Sfinţit, care avea sub ascultarea sa mai mulţi pustnici, pe
180
care îi povăţuia pe calea mântuirii. Patriarhul de atunci al Ierusalimului, Salustin, cunoscând meritele acestor doi călu¬gări vrednici, i-a numit exarhi peste toţi călugării din Pales¬tina. Sfântul Sava a fost numit superiorul tuturor pustnici¬lor din schiturile şi mănăstirile cu viaţă de sine, iar Sfântul Teodosie a fost numit exarhul tuturor mănăstirilor cu viaţă de obşte. El este numit, de obicei, începătorul vieţii de obşte, nu numai pentru că a organizat obştile, ci şi pentru că a fost mai marele sau conducătorul lor.
în vremea aceasta (pe la anul 500), Biserica era tulbu¬rată de erezia lui Eutihie, care susţinea că cele două naturi ale Mântuitorului nostru natura sau firea omenească şi cea dumnezeiască erau amestecate, ceea ce era o mare rătăcire. Noi ştim din Sfânta Evanghelie şi din toată Tradiţia că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, afară de păcat, cum El însuşi spune: „Eu şi Tatăl Meu una suntem […]. Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 10, 30; 14, 9)-
Ştim că era om adevărat, pentru că El însuşi Se numeşte om şi Fiul Omului, cu singura deosebire, faţă de ceilalţi oameni, că nu avea niciun păcat: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46).
împăratul Anastasie, care era pe atunci conducătorul imperiului, fusese câştigat pentru această erezie. El a pedep¬sit cu exilul pe toţi cei care nu împărtăşeau aceeaşi învăţătură greşită. Ostaşii împăratului erau trimişi în tot imperiul, cu edicte şi cu ordine speciale, care trebuia să fie executate, în primul rând, conducătorii credincioşilor.
La cea dintâi ştire pe care a primit-o, Sfântul Teodosie. În loc să se supună poruncii greşite dată de împărat, s-a dus prin toate comunităţile ortodoxe din Palestina şi a sfătuit pe toţi credincioşii să rămână statornici în credinţă, aşa cum se hotărâse la cele patru Sinoade ecumenice de până atunci. Ajungând în Ierusalim, a adunat tot poporul în marea bise¬rică a Sfântului Mormânt, iar el s-a suit în amvon şi a strigat
181
cu glas mare: „Dacă nu primeşte cineva hotărârile celor patru Sinoade ecumenice, ca pe cele patru Evanghelii, să fie ana-tema!”, adică să fie despărţit de Hristos şi să nu aibă parte de mântuirea adusă de Mântuitorul. O asemenea mărturisire publică, venită din partea unui bărbat trecut de 90 de ani, care avea faima de om sfânt, a reînsufleţit credinţa acelora care începuseră să şovăie de teama poruncilor şi pedepselor împărăteşti. Sfântul a trimis împăratului o epistolă, în care condamna erezia lui Eutihie, susţinând adevărata credinţă că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, afară de păcat, având deci fire dumnezeiască şi fire omenească, după cum însuşi Domnul Iisus Se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. În aceasta, îi aducea aminte împăratului de hotărârea Sinodului al patrulea de la Calcedon, în care se rostea aşa: „învăţăm şi mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit după dumnezeire şi desăvârşit după omenitate, născut mai înainte de veci din Tatăl, după dumnezeire, şi din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”. Şi a încheiat scrisoarea, spunându-i împăratului că primeşte mai curând moartea, decât să trădeze adevărul şi hotărârile Sinodului.
împăratul, primind acest răspuns, s-a înfuriat şi a dat poruncă să fie trimis în exil. Şi Sfântul Teodosie a fost trimis în exil, dar n-a stat mult, pentru că Anastasie murind puţin timp după aceea, tronul imperial a fost ocupat de Justin, care era ortodox şi a chemat din exil pe toţi ortodocşii. Astfel s-a ntors în obştea sa şi Sfântul Teodosie.
După întoarcerea sa din exil, a mai trăit încă unsprezece ani, ducând aceeaşi viaţă aspră şi sfântă. În ultimul an al vieţii sale a fost încercat de o boală grea. Unul dintre prietenii săi îl ndemna să se roage lui Dumnezeu ca să-i mai îmblânzească suferinţele. „Nu! a răspuns Sfântul -, o astfel de rugăciune ar dovedi nerăbdare şi împotrivire din partea mea faţă de voia lui Dumnezeu. Eu mă rog ca Dumnezeu să-mi ajute să
182
pot răbda şi să pot primi liniştit această suferinţă pe care mi-o trimite El”.
Când a venit şi pentru el ceasul din urmă, şi-a adunat toate puterile şi a dat ultimele sfaturi fraţilor săi. Apoi a ador¬mit întru Domnul, în anul 532, în vârstă de 109 ani.
La înmormântarea lui a luat parte însuşi Patriarhul Ieru¬salimului, Petru, şi mulţimile de călugări şi toţi locuitorii din împrejurimi. Chiar în timpul slujbei de înmormântare s-au săvârşit mai multe minuni.
Sfântul lui trup, uscat de nevoinţă, de post şi de bătrâneţe, a fostînmormântatîn prima lui chilie din „peştera magilor” unde, cu mulţi ani înainte, îşi petrecuse aspra lui pustnicie, în apropiere de Betleem. Astfel şi-a încheiat viaţa pământească Sfântul Teodosie Chinoviarhul sau începătorul vieţii de obşte.
Ca încheiere la cele spuse până acum, vă cer îngăduinţa să vă citesc câteva sfaturi despre curăţia trupului şi a inimii şi despre smerenie, rămase de la Sfântul Teodosie, cu gândul că ne vor fi şi nouă de mare folos.
El învaţă aşa: „De te vei îngreuia cândva cu mâncarea, atunci nevoieşte-te cu un lucru oarecare, de-ţi osteneşte trupul, ca să ţi se uşureze trupul tău mai înainte de noapte, şi nu vei vedea năluciri şi visuri rele în somnul tău. Şi aşa fii luptător viteaz împotriva diavolului şi, dincotro te loveşte el pe tine, dintr-acolo loveşte-l şi tu pe el. De te îngreuiază cu mâncarea, îngreuiază-l pe el cu privegherea. De te ispiteşte cu somnul, slăbeşte-l şi tu cu osteneala trupului. De te înşală cu trufia cea ascunsă, lasă-te şi tu necinstit de oameni, chiar dacă nu eşti vinovat. Căci să ştii şi aceasta că de nimic nu se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se topeşte Satana mai mult, ca atunci când omul însuşi iubeşte umilinţa şi smerenia”.
Alt cuvânt. „De eşti tânăr, fugi de vin ca de şarpe şi, de ţi se va întâmpla să bei puţin pentru dragostea frăţească, numai să-l guşti, iar pe celălalt lasă-l, Măcar de te-ar şi bles¬tema cel ce te sileşte să bei sau de te-ar ruga, făcându-ţi şi
183
metanie, nu lua în seamă nici blestemul, nici rugămintea, nici metaniile lui, căci acestea sunt îndemnuri viclene venite prin oameni din partea Satanei, ştiind vicleanul că vinul tulbură mintea, aprinde patimile şi depărtează pe om de Dumnezeu”.
Alt cuvânt: „Gândurile cele rele şi necurate din inima omului sunt asemenea şoarecilor care umblă prin casă, pe care, de-i vei omorî pe câte unul, îndată ce-i vei vedea, nu te vei osteni; iar de-i vei lăsa pe ei până se vor înmulţi şi vor umple casa, atunci multă osteneală vei face, gonindu-i; şi neputându-i goni, ţi se va urî şi-i vei lăsa, de se va pustii casa ta că trebuie să ştiţi şi aceasta, că tot lucrul bun sau rău din lucrurile mici se începe şi în urmă se face mare”.
Şi încă un cuvânt: „De eşti neputincios şi slab cu trupul tău, fă-ţi totuşi după putinţă pravila ta, rugăciunea, metani¬ile şi postul tău; dar nu te sili peste putinţa ta, ca nu cumva să cazi în boală şi vei pofti atunci unele şi altele, îngreuind pe cei ce-ţi slujesc ţie. Iar de te tulbură gânduri spurcate şi necuviincioase, nu le tăinui, ci îndată le spune duhovni¬cescului tău părinte, şi le arată aşa cum sunt. Căci, cu cât îşi ascunde şi îşi tăinuieşte omul gândurile sale cele rele, cu atât se înmulţesc şi se întăresc mai mult în inima lui. Şi acesta este un semn că omul acela este mândru şi nu are smerenia cea curată în inima lui. Căci această viaţă puţină numai pentru pocăinţă ne-a dat-o Dumnezeu. De vom pierde această puţină vreme pe care o avem pentru pocăinţă, trăind în păcate şi în răutăţi, mult o vom căuta şi o vom dori, dar nu o vom mai găsi”.
Aşa povăţuia Sfântul Teodosie pe fraţii din vremea lui. Primiţi cu dragoste aceste poveţe părinteşti, care ne vin din experienţa unor trăitori care au bine plăcut lui Dumnezeu şi au fost de mare folos contemporanilor lor, dar mai ales au fost de folos lor înşişi, aflându-se mereu în slujba Binelui. Să le primiţi cu dragoste şi să le împliniţi după putere, convinşi fiind că vă vor fi cu adevărat de folos. Să cerem pen¬tru aceasta şi ajutorul Sfântului Teodosie:
184
„Sfinte Prea Cuvioase Părinte Teodosie, care toată viaţa ai fost povăţuitorul călugărilor, ajutătorul săracilor, tămădu-itorul bolnavilor şi ocrotitorul străinilor, ajută-ne cu rugăciu¬nile tale şi cu mijlocirile tale către Dumnezeu, ca să ne izbăvim şi noi de patimi şi de răutăţi şi să ne trăim restul vieţii noastre în pocăinţă adevărată, să dobândim pacea şi curăţia inimii şi smerenia gândurilor, prin care tu însuţi, Sfinţite Părinte, ai bine plăcut lui Dumnezeu”.
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Teodosie, ajută-ne şi ne mântuieşte pe toţi, dăruind lumii pace şi bună înţelegere între oameni, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Predică la pomenirea Sfinţilor Patruzeci de Mucenici
Astăzi, 9 martie, în aceste zile de post şi rugăciune, Bise¬rica ne oferă exemplul, plin de bărbăţie, al celor Patruzeci de Sfinţi Mucenici ai lui Hristos.
Ei au suferit martiriul pentru Hristosîn timpul persecuţiei împăratului roman păgân Liciniu (308-324), la 9 martie, în Orient, mai exact în Sevastia Armeniei. Cu martiriul lor se încheie oarecum crunta prigoană a primilor creştini, care a durat mai bine de trei veacuri.
Cei patruzeci de Sfinţi Mucenici erau soldaţi creştini, din diferite părţi ale Imperiului Roman, şi făceau parte din ves¬tita legiune a XII-a Fulminata, din Armenia. Ei au primit mar¬tiriul pentru că au refuzat să aducă jertfă zeilor şi n-au vrut să se închine statuilor şi împăraţilor romani. Pentru îndrăz¬neala lor au fost condamnaţi la moarte, fiind siliţi să îngheţe, în noaptea de 9 martie, în lacul din mijlocul oraşului Sevastia din Armenia, apoi au fost arşi într-un cuptor din apropierea lacului. Toţi erau tineri, înalţi, bine făcuţi la trup, cu mintea limpede şi plini de dragoste pentru Hristos. Aveau nume diferite, dar toţi aveau un supranume, acela de creştin. Cine purta acest nume şi nu se lepăda de el era vrednic de moarte.
Erau cei mai viteji din Legiunea lor, dar pentru că s-a aflat că erau creştini, au fost arestaţi. Au început cercetările de către prefectul oraşului. Acesta, mai întâi i-a încân¬tat cu vorbe dulci, încercând să-i convingă să se lepede de credinţă: „Sunteţi tineri! Nu jertfiţi tinereţea voastră şi nu schimbaţi viaţa voastră dulce cu o moarte jalnică, înainte de
186
vreme! Este o nebunie ca cei obişnuiţi să fie întâi în războaie să moară de o moarte vrednică de făcătorii de rele”.
Le-a făgăduit apoi averi, onoruri şi ranguri din partea împăratului. Tiranul încerca să-i ademenească, dar ei, plini de curaj, au răspuns: „Pentru ce ne ispiteşti, duşmanule al Dumnezeului celui viu? Ne dai oare atât de mult cât încerci să ne iei? Urâm darurile tale care sunt prilej de pierzanie! Ne dai averi care rămân aici şi o slavă care se veştejeşte. Ne faci cunoscuţi împăratului, dar ne înstrăinezi de adevăratul împărat, Care este Dumnezeul vieţii noastre. Tot ce se vede în lume nu are pentru noi un preţ egal cu cele ce dorim noi. Acestea trec, dar ale noastre rămân; un singur dar dorim: cununa dreptăţii! Suntem gata să suferim tot felul de chi¬nuri: să fim traşi pe roată, să fim răsuciţi, să fim arşi de vii!”
Auzind tiranul acestea, fierbând de mânie, le-a pregă¬tit o moarte groaznică. Era o iarnă grea, cu ger cumplit, iar crivăţul sufla cu putere. Pe la asfinţitul soarelui, a poruncit să fie dezbrăcaţi până la piele şi să fie lăsaţi apoi în lacul din mijlocul oraşului, sub cerul senin, ca să moară îngheţaţi. Cei care au încercat gerul iernii ştiu că felul acesta de chin este cumplit. Trupul supus la ger se înnegreşte mai întâi în întregime, deoarece sângele se încheagă; apoi se zbate, se frământă, întâi tremură, vinele se strâng şi tot trupul, fără voie, se zbârceşte. Dureri groaznice pătrund până în măduva oaselor. Apoi, cad vârfurile membrelor, ca şi cum ar fi arse de foc. Astfel, din pricina îngheţării sângelui, moartea se apro¬pie încetul cu încetul.
Pe o astfel de vreme, la auzul poruncii, sfinţii şi-au aruncat cu bucurie şi cea din urmă haină şi s-au îndreptat la moartea prin îngheţ. „Nu ne dezbrăcăm de haine, ci îndepărtăm de la noi omul cel vechi, cel stricat de poftele înşelăciunii ziceau ei. Să nu ţinem mai mult la haine, decât la paradisul pe care l-am pierdut! Ce să dăm în schimb Domnului? Că a fost dezbră¬cat şi Domnul nostru. Nişte soldaţi erau cei care au îndrăznit
187
aceasta. Ei şi-au împărţit hainele Lui, loruşi. Prin fapta noastră
să ştergem vina scrisă împotriva noastră. Aspră-i iarna, dar dulce-i raiul! Să schimbăm o singură noapte cu toată veşnicia! Să murim, ca să trăim! Să fim primiţi ca o jertfă vie, bine plă¬cută Ţie, Doamne! Prin gerul acesta să ne aducem Domnului jertfă frumoasă, mistuită nu prin foc, ci prin ger”.
Spunând între ei aceste cuvinte de îndemn şi încurajându-se unul pe altul, au petrecut noaptea stând de strajă, ca la război. Una le-a fost rugăciunea tuturor: „Doamne, patruzeci am intrat în luptă, patruzeci să fim încununaţi, Stăpâne! Cinstit este numărul! L-ai cinstit cu postul cel de patru¬zeci de zile”. Aşa le-a fost rugăciunea. Dar unul, doborât de durere, a dezertat şi a fugit. Jale nespusă a lăsat în sufletele celorlalţi, pentru că acela a pierdut şi viaţa veşnică şi nici de aceasta pământească nu s-a bucurat căci, îndată ce a intrat în baia care era aproape, a murit pe loc.
Pe când ostaşii sufereau mucenicia, paznicul, care se uita să vadă ce se va întâmpla, a văzut o privelişte minunată: înge¬rii s-au pogorât din ceruri şi împărţeau de la împăratul ceresc mari daruri ostaşilor. Le împărţeau cununi de slavă! Numai pe unul nu l-au răsplătit, socotindu-l nevrednic de cinstirile cereşti era tocmai acela care, doborât de durere, fugise la duşmani. Cu adevărat, jalnică şi îndoită pierdere. Paznicul însă, când l-a văzut că fuge şi aleargă spre baie, a luat locul dezertorului. Şi-a aruncat hainele de pe el, s-a amestecat cu cei goi, strigând aceeaşi mărturie ca şi sfinţii: sunt creştin. Prin fapta lui a uimit pe ostaşi şi le-a mângâiat durerea prici¬nuită de dezertor.
Poate fără să-şi dea seama, a reînnoit cele întâmplate cu Apostolii Domnului: a plecat Iuda şi în locul lui a venit Matia. A făcut ca marele Apostol Pavel: ieri prigonitor, azi binevestitor. A primit botezul credinţei şi a intrat în ceata binecuvân¬tată a celor patruzeci.
Când s-a făcut ziuă, au fost daţi focului, deşi unii mai suflau încă. Iar rămăşiţele focului au fost aruncate în apă, încât mucenicia fericiţilor a trecut prin întreaga fire.
188
Au luptat pe pământ ca ostaşi, au răbdat gerul iernii, au fost daţi focului şi apoi i-a primit apa. Lor li se potrivesc cuvintele Psalmistului: „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos la odihnă” (Psalmul 65,11).
S-a mai întâmplat încă ceva: mama unuia dintre fericiţii aceia, văzând pe ceilalţi că muriseră de frig, iar fiul ei încă mai răsufla, datorită rezistenţei sale Ia chinuri, ea, ca adevărată mamă de mucenic, l-a ridicat cu mâinile ei şi l-a pus în carul în care se aflau şi ceilalţi, pentru a fi împreună cu ei, în cuptorul cel înfocat. N-a lăsat să-i curgă lacrimi nevrednice, ci a spus: „Du-te, copilul meu, pe drumul cel bun, cu cei de o vârstă cu tine, nu rămâne de ceată. Să nu te înfăţişezi Stăpânului în urma celorlalţi”. Într-adevăr, din rădăcină bună iese vlăstar bun. Curajoasa mamă a arătat că a hrănit pe fiul ei mai mult cu învăţătura credinţei, decât cu lapte. Şi cum a fost crescut, aşa a şi fost trimis de credincioasa lui mamă în împărăţia lui Dumnezeu.
Ni se oferă astăzi o privelişte minunată şi plină de învăţăminte: patruzeci de bărbaţi tineri, care, în floarea vârstei, au dispreţuit viaţa aceasta păcătoasă şi au iubit pe Dumnezeu mai presus de părinţi, mai presus de copii. Erau la o vârstă în care viaţa era plină de nădejdi şi de bucurii tre¬cătoare. În locul acestora, au ales să-şi închine întreaga lor viaţă lui Dumnezeu, ca pe o jertfă vie, plină de mireasmă duhovnicească. Au murit pentru biruinţa binelui, a dreptăţii şi a sfinţeniei. S-au desprins de o lume în care domnea min¬ciuna, ura, desfrâul şi viclenia, cu tot cortegiul lor de patimi, pentru că trăiau într-o lume păgână.
Dar de acolo unde sunt acum, ei nu ne sfătuiesc să ne jertfim lui Dumnezeu trupeşte, cum au făcut-o ei, ci ne sfătu¬iesc să avem discernământ şi înţelepciune pentru a deosebi binele de rău şi a opta pentru bine; de a ne trăi propria noas¬tră viaţă în legătură cu Dumnezeu, prin rugăciune zilnică, de a ne păzi necontenit de întinăciunile trupeşti şi sufleteşti, de a ne menţine în bună înţelegere şi dragoste cu semeni noştri, de a ne îndruma copiii pe calea cea bună şi, mai ales, de a fi noi înşine, fiecare dintre noi, pildă de viaţă creştină, plăcută lui Dumnezeu.
189
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, cu rugăciunile celor Patruzeci de Sfinţi Mucenici. Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul
întâmplări mari schimbaseră faţa lumii. Trecuseră o sută de ani de când Dumnezeu Cel nemărginit, prin Care toate s-au făcut, luase chip de om, născându-Se în Betleemul Iudeii.
Trecuseră o sută de ani de când pentru omenire înce¬puse era creştină. Către sfârşitul primului veac creştin, lumea de atunci citea ori auzea pentru prima dată cuvintele scrise de Sfântul Apostol Ioan la începutul Evangheliei sale: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).
Se născuse Iisus Hristos în lume, iar la Cincizecime se născuse şi Biserica Sa. Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia sau vestea cea bună a mântuirii oamenilor, se predica în lume cu multă putere şi mult rod. Se scriseseră de-a lungul primului veac creştin trei Evanghelii, de către: Matei, Marcu şi Luca. Sfântul Matei scrisese prima Evanghelie în jurul anu¬lui 50, în limba aramaică şi o scrisese îndeosebi pentru evrei. Această versiune s-a pierdut. Pe la anul 65 a scris-o din nou în greacă. Această versiune ni s-a transmis. Sfântul Marcu scrie Evanghelia care-i poartă numele pe la anul 63 sau 64 şi o scrie îndeosebi pentru romani. Sfântul Luca scrie şi el Sfânta Evanghelie puţin mai târziu, după anul 63 (poate în anul 65), adresând-o lumii greco-romane.
Abia către sfârşitul primului veac creştin, este scrisă a patra Evanghelie de către Sfântul Ioan, Apostolul iubit al Mântuitorului nostru, la Efes, în Asia Mică, şi este destinată
191
creştinilor din Asia Mică, dar şi întregii lumi creştine de atunci şi dintotdeauna.
Toate cele patru Evanghelii istorisesc viaţa şi activita¬tea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ele expun faptele şi învăţăturile Sale şi pentru aceste motive se aseamănă între ele foarte mult. Totuşi, se observă un fapt vrednic de luat în seamă: primele trei Evanghelii sunt asemănătoare între ele ca plan general, ca atmosferă, prezintă aproape aceeaşi succesiune a evenimentelor din viaţa şi activitatea Mântu¬itorului nostru Iisus Hristos, au acelaşi vocabular şi aceeaşi viziune asupra învăţăturii Mântuitorului. De aceea primele trei Evanghelii se numesc Evanghelii sinoptice, pentru că multe învăţături şi fapte descrise acolo se aseamănă între ele, se pot aşeza pe trei coloane şi se pot privi simultan. În aceste prime trei Evanghelii ni se înfăţişează manifestările şi măreţia exterioară a Mântuitorului nostru, care cuceriseră şi atrăseseră către El mulţimile.
Dar lumea din vremea aceea, mai ales lumea care se apropia cu dragoste de această Persoană minunată, Care era şi Dumnezeu şi Om, se întreba adeseori: cum putea să fie Acesta, în acelaşi timp, şi Dumnezeu şi Om? Pentru unii, uma¬nitatea lui Iisus era aşa de puternică şi răspândea o strălucire atât de mare, încât li se părea că ascunde dumnezeirea Lui şi că, de fapt, El este un fel de supraom.
Pentru alţii, umanitatea Lui nu avea nimic real, era apa¬rentă. Umanitatea era numai ca un veşmânt, un fel de corp fluidic care acoperea dumnezeirea Lui, în realitate El fiind numai Dumnezeu. Astfel, pentru unii, Iisus Hristos era numai un Om cu înfăţişare dumnezeiască, iar pentru alţii era un Dumnezeu ascuns sub înfăţişare omenească. Între aceste două curente extremiste, care frământau Biserica abia năs¬cută şi tulburau sufletele, creştinii îngrijoraţi priveau către cel din urmă Apostol, către Sfântul Ioan, bătrânul îndumne¬zeit, care locuia pe vremea aceea la Efes şi era conducătorul spiritual al întregii Asii Mici.
192
Se zice că în toiul acestor nedumeriri, episcopii din Asia se întruniră, iar credincioşii din toate Bisericile trimiseră împuterniciţi spre a supune la picioarele bătrânului Apostol dorinţele şi temerile lor. L-au rugat fierbinte să scrie amin¬tirile lui şi să încredinţeze, prin a patra Evanghelie, că Iisus Hristos a fost şi Om adevărat şi Dumnezeu adevărat.
Sfântul Apostol Ioan rândui atunci un post obştesc şi rugăciuni publice, după care, ascultând de porunca lui Dumnezeu şi călăuzit de Duhul Sfânt, aşternu pe larg învăţăturile şi faptele la care a fost martor credincios, de la început şi până la sfârşitul lor, aşa cum le avem înfăţişate în Evanghelia sa. Primind să-şi scrie memoriile sale, care se păs¬trau atât de vii, Sfântul Ioan îşi propune să nu repete nimic din cele ce fuseseră spuse de ceilalţi trei Sfinţi Evanghelişti, pentru că tot ce spuseseră ei era foarte cunoscut tuturor creştinilor de atunci.
El îşi începe Evanghelia sa cu o prefaţă sau prolog, în care, cu o sfântă simplitate şi cu o măieştrie dumnezeiască, vorbeşte pe scurt despre cele două firi ale Mântuitorului: dumnezeirea şi omenitatea Sa. Ca Dumnezeu, El era însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. El era însăşi Viaţa şi izvorul vieţii. El era Lumina cea adevărată şi izvorul luminii. Lumea prin El a fost creată, dar lumea nu L-a cunoscut, la ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Ca Om, Iisus vine la ai Săi, adică la oameni.
Dar cum se întâmplă aceasta? Ca să poată fi înţeleasă Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, este trimis ca Înainte-Mergător Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut cu ochii Lui pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste Mântuitorul Hristos, în clipa botezului, şi care a auzit glasul Tatălui ceresc zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit” (Matei 3,17). Şi Sfân¬tul Ioan Botezătorul mărturisea că nu este el Hristosul, ci Acela pe Care L-a botezat, pentru că Acela este mai înainte de el şi el nu este vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei.
193
Faptul că Iisus Hristos era Om adevărat nimeni nu putea şti mai bine decât Sfântul Ioan Evanghelistul, care L-a cunos¬cut din tinereţile Sale pe Mântuitorul, pe malul lacului Ghenizaret, L-a avut de multe ori în barca Lui de pescar şi a fost martor la toate minunile şi învăţătura Lui.
La Cina cea de Taină s-a rezemat pe pieptul Mântuito¬rului. În Grădina Ghetsimani L-a văzut pe Iisus cu faţa plină de sudori, rugându-se. La poarta grădinii a fost de faţă când L-au arestat. A luat parte la judecarea Lui de către Ana şi Caiafa. L-a urmărit pe drumul Crucii până pe Golgota. L-a văzut plin de răni şi de sânge pe Crucea Golgotei. Dintre ucenici, numai El s-a aflat lângă Cruce, alături de Maica Dom¬nului, şi lui i-a încredinţat-o Hristos, de pe înălţimea Crucii, pe Maica Sa, spre îngrijire. El a fost martor când unul dintre ostaşii romani, cu suliţa, „a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34).
Acolo, în mormântul de pe Golgota, Sfântul Ioan ştia bine că se îngropase trupul omenesc al dumnezeiescului Său învăţător. Deci, Iisus Hristos a purtat cu adevărat un trup omenesc, după mărturia Sfântului Ioan, şi nimeni dintre creştini nu se putea îndoi de spusele lui.
Dar Iisus Hristos era şi Dumnezeu adevărat! Sfântul Ioan, împreună cu ceilalţi Apostoli, a putut vedea aceasta din mulţimea minunilor pe care le făcuse Iisus. Dar, spre deosebire de ceilalţi Apostoli, Sfântul Ioan este martor pe Tabor, când Iisus îşi arată dumnezeirea Sa, când şi chipul şi veşmintele Sale străluceau mai puternic decât lumina soare¬lui. L-a văzut pe Iisus înviindu-l pe Lazăr cel mort de patru zile, atunci când Iisus a rostit că El este Viaţa şi învierea. A văzut şi mormântul gol şi giulgiurile singure zăcând; acel mormânt în care se îngropase trupul lui Iisus. În aceeaşi zi a învierii, L-a văzut pe însuşi Iisus intrând prin uşile încuiate, acolo unde Apostolii se ascunseseră de frica iudeilor. Îl recunoaşte pe malul lacului Ghenizaret din Galileea, când Iisus, după nviere, Se arată celor unsprezece Apostoli care îl privesc,
194
dar nu-L recunosc, numai el strigând bucuros: „Domnul este” (Ioan 21,7).
împreună cu ceilalţi Apostoli, îl priveşte cu ochii înlăcrimaţi, de pe Muntele Măslinilor, în momentul când Se înălţa la cer.
în toate aceste momente de neuitat, la care Sfântul Ioan a fost martor credincios, Mântuitorul Hristos dovedeşte că este şi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi aceste adevă¬ruri sunt subliniate în chip deosebit de-a lungul Evangheliei sale, alcătuită din 21 de capitole.
Aproape toată Evanghelia Sfântului Ioan cuprinde fapte şi minuni săvârşite în Iudeea şi mai ales în Ierusalim. Dintre puţinele minuni amintite de Sfântul Apostol Ioan, doar trei sunt săvârşite în Galileea: nunta din Cana, vindecarea de la distanţă a unui copil muribund din Capernaum şi înmulţirea pâinilor, după care Mântuitorul rosteşte lunga Sa cuvântare din capitolul şase, despre Pâinea vieţii sfânta împărtăşanie.
Celelalte trei minuni descrise pe larg de Sfântul Ioan des¬pre vindecarea slăbănogului de 38 de ani de la Vitezda, vinde-carea orbului din naştere şi învierea lui Lazăr sunt săvârşite în Iudeea, primele două la Ierusalim şi ultima în Betania, aproape de Ierusalim.
în Galileea, tot ceea ce făcea Domnul Iisus era foarte bine primit, toţi erau uimiţi de bunătatea Sa şi de faptele Sale minunate şi se întrebau nedumeriţi: „Cine este acesta că şi marea şi vânturile şi duhurile necurate ascultă de porunca Lui?” în Iudeea, Mântuitorul este mereu înfruntat de cărtu¬rari şi de farisei, care îi pun la îndoială chiar cele mai mari minuni, cum a fost vindecarea celui slăbănog de 38 de ani, vindecarea orbului din naştere, şi învierea lui Lazăr (datorită căreia i-a umplut de mânie pe toţi duşmanii Lui, care s-au hotărât să-L ucidă).
Sfântul Ioan, privitor atent la tot ce se întâmpla în jurul său în legătură cu Persoana Mântuitorului, consemnează des¬pre planurile ucigaşe ale duşmanilor lui Iisus (Ioan 11, 46-57).
195
în niciuna dintre cele trei Evanghelii nu se arată mai lămurit atât ura şi viclenia duşmanilor lui Iisus, cât şi fidelitatea pri¬etenilor de aproape ai Lui, ca în această a patra Evanghelie. Astfel, pe Apostoli îi numeşte prietenii Mântuitorului, iar la Cină unul dintre ei se reazemă pe pieptul Lui sfântul Ioan.
Tot în Evanghelia lui Ioan, întâlnim pe Lazăr din Beta¬nia şi pe cele două surori ale sale, Marta şi Maria. Numai în această Evanghelie îl vedem pe Iisus plângând la mormântul lui Lazăr şi auzim lumea zicând: „Iată cât de mult îl iubea!” (Ioan 11,36).
Bunul Nicodim fariseul, care vine noaptea la Mântuito¬rul să-L întrebe nişte lucruri de taină, îi rămâne prieten până la sfârşitul vieţii pământeşti, aducând miresme şi ajutând la îngroparea Lui, iar după aceea, mărturiseşte cu tărie învierea Lui. Iosif din Arimateea îi dăruieşte mormântul săpat în pia¬tră pentru sine, după aceea va fi martor al învierii Lui.
Samarineanca, pe care Iisus a întâlnit-o la fântâna lui Iacov, a fost uimită de tot ce aflase de la Mântuitorul, Care îi spusese limpede că El este Mesia. Ca şi Maria Magdalena şi celelalte femei pe care Iisus le vindecase de păcatele lor, ea rămâne devotată în aşa măsură încât este gata să-şi dea viaţa ca mărturisitoare a învierii Domnului. Astfel, samari¬neanca îi rămâne devotată toată viaţa şi devine o înflăcărată propovăduitoare a învierii Sale, pentru descoperirea pe care I-O făcuse. De asemenea, în niciuna dintre cele trei Evanghelii nu întâlnim cuvinte ca acestea, rostite de Iisus: „Eu sunt Lumina lumii”, „Eu sunt Adevărul”, „Eu sunt Viaţa”, „Eu sunt Calea”, „Eu sunt învierea”, „Eu sunt Păstorul cel Bun”. Şi tot numai în această Sfântă Evanghelie, de pe buzele Mântuitorului ies mărturisiri despre dumnezeirea Lui şi unitatea Lui cu Tatăl Ceresc: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30); „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl Meu” (Ioan 14, 9). În rugăciunea Sa arhierească, El cere Tatălui ca şi Apostolii Săi să vadă slava pe care a avut-o la Tatăl Ceresc înainte de înte¬meierea lumii şi să ajungă şi ei, ca şi toţi cei care îi vor împlini
196
poruncile, în împărăţia Sa cerească. Tot în ea găsim porunca dragostei sfinte dintre oameni: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dra¬goste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,12-13). Porunca împărtăşirii cu însuşi Trupul şi Sângele Său o aflăm tot aici: „Eu sunt pâi¬nea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51).
în Filocalia, vol. 1, găsim între altele acest cuvânt: Dumnezeu este ascuns în poruncile Lui. Această afirmaţie se sprijină pe înseşi cuvintele Mântuitorului Hristos, amintite de Sfântul Ioan în capitolul 14 al Evangheliei sale. Domnul Iisus a zis: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui […] şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21,23). Ce bucurie poate fi mai mare decât aceasta, ca să avem oaspete în casa sufletelor noastre pe însuşi Dumnezeu, întreit în Persoane?
în chipul acesta ne prezintă Sfântul Ioan, în Evanghelia sa, Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, ca pe un Om ade¬vărat (afară de păcat) şi Dumnezeu adevărat. Dar nu numai atât: din această Evanghelie scrisă de Sfântul Ioan constatăm mai ales că Domnul Iisus Hristos nu este doar un personaj istoric, ci că are două naturi, omenească şi dumnezeiască. El s-a întrupat cândva, acum aproape 2000 de ani şi ne-a învăţat ce să facem şi cum să ne trăim această viaţă, pentru ca, după moartea trupească, să moştenim fericirea veşnică. Acel Iisus Hristos, răstignit şi îngropat (în timpul lui Ponţiu Pilat şi a lui Tiberiu, Cezarul de la Roma), înviat şi înălţat la cer, este mereu prezent în viaţa lumii şi în viaţa fiecăruia dintre noi. În măsura în care ne trăim viaţa după porunca iubirii, pe care E a recomandat-o, El însuşi îşi face locaş în noi înşine, împre¬ună cu Tatăl Ceresc.
197
Legătura dintre Mântuitorul şi noi, creştinii, este ilus¬trată prin legătura dintre viţa-de-vie şi mlădiţele ei sau cea dintre trup şi suflet. Citind cu osârdie paginile pline de har, de lumină şi de iubire dumnezeiască scrise de Sfântul Ioan în Evanghelia sa trăim o mare bucurie.
Ca încheiere, alt îndemn nu vă dau, decât de a reflecta cu luare-aminte la porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproa¬pele şi de a o împlini fiecare, după putere. Aşa cum spune tot Sfântul Ioan, în prima din cele trei scrisori ale sale: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dum¬nezeu este iubire […]. Cine mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu” (1 Ioan 4, 8,16). Amin.
Predică la pomenirea Sfintei Cuvioase Parascheva
„Dacă vrea cineva să vina după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16,24)
Foarte greu am înţelege noi, creştinii, anumite porunci sau îndemnuri din Sfânta Evanghelie şi foarte greu de urmat ni s-ar părea calea către Dumnezeu, dacă nu am avea la înde¬mână nenumărate exemple vii, de bărbaţi şi femei de toate vârstele, care, cu mult înaintea noastră, au înţeles şi au trăit din plin poruncile Sfintei Evanghelii. Ei ne-au dovedit prin propria lor trăire că, dacă vrem, putem îndeplini şi noi voia lui Dumnezeu aici pe pământ, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu osteneala noastră cinstită.
O asemenea dovadă o avem în viaţa Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva. Astăzi, în ziua pomenirii sale de obşte, valuri de popor cler şi credincioşi, din toată Moldova şi din alte regiuni mai îndepărtate ale ţării vin în vechea capitală a Moldovei şi se închină cu evlavie la racla sfintelor sale moaşte, cerându-i ajutor sau mulţumindu-i.
Noi, cei de aici, neputând să facem o vizită cucernică acolo, la moaştele ei, astăzi, de ziua praznicului său, să-i urmă¬rim de departe, cu gândul şi cu inima, smerita ei viaţă, pentru ca, privind la faptele ei, să-i urmăm râvna, credinţa şi evlavia.
Ne despart mai bine de 900 de ani de vremea când a trăit Sfânta Cuvioasă Parascheva. A trecut la Domnul pe la anul 1070, în vârstă de 27 de ani. Scurtă a fost viaţa e
Predică rostită în ziua de 14 octombrie 1982.
199
pământească, dar plină de fapte bune, în aşa măsură încât prin ele şi-a agonisit fericirea cea fără de sfârşit, care este scopul suprem al vieţii fiecăruia dintre noi.
Au fost şi sunt în lume oameni care trăiesc până la adânci bătrâneţi, iar unii dintre ei fac mult zgomot în jurul persoanei lor, dar după ce mor sunt uitaţi de toţi pentru totdeauna, uitaţi de orice inimă, cum spune Psalmistul. Şi sunt alţii care trăiesc mai puţin sau mai mult, dar pentru că „nu şi-au luat în deşert” propria lor viaţă, trăind-o nedemn, iar faptele lor bune nu le fac spre fala lor, ci spre slava lui Dumnezeu, săvârşind binele în chip firesc şi cu gând smerit, pentru ase¬menea fapte nu sunt trecuţi cu vederea, iar dacă acestea nu sunt luate în seamă de oameni, însuşi Dumnezeu le desco¬peră, atunci când vrea El, spre folosul nostru, al celor mulţi.
Aşa a fost în viaţa pământească Sfânta Parascheva: o mare anonimă, dar după moarte este venerată în toată Biserica Ortodoxă. Aceasta este o răsplată dumnezeiască pen¬tru statornicia ei în bine şi pentru adânca ei smerenie. Sfânta Cuvioasă Parascheva era de loc din Bulgaria, din patria Sfân¬tului Dimitrie Basarabov şi a Sfintei muceniţe Filofteia, care, după cum ştiţi, de mulţi ani ne ocrotesc ţara cu sfintele lor moaşte. Sfânta Parascheva era din satul Epivata, din părinţi bogaţi, credincioşi şi de neam bun. De micuţă era foarte cuminte şi avea o bunătate şi o evlavie deosebită. De la părinţii săi a învăţat credinţa în Dumnezeu şi tot de la ei a învăţat să facă fapte bune.
Citim în viaţa ei că odată, mergând la biserica din satul ei împreună cu părinţii, a auzit citindu-se în Sfânta Evanghelie cuvintele pe care le-am spus la început: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fie-care zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23). Era atunci în vârstă de numai 10 ani.
Nu putem şti ce a înţeles ea, atunci, despre lepădarea de sine şi despre urmarea lui Hristos, dar aflăm din faptele ei că, după ce s-a întors acasă de la biserică, furişându-se pentru a
200
nu fi văzută de către mama ei, a schimbat hăinuţele ei curate şi frumoase cu ale unei copile sărace. Aflând aceasta, părinţii ei au mustrat-o. Sfânta copilă nu s-a supărat, dar nici nu s-a oprit să mai facă bine altora. Repetând asemenea fapte de mai multe ori, nu numai cu hainele, ci şi cu alte lucruri, care lor le prisoseau, copila a fost din nou mustrată, dispreţuită şi chiar bătută de părinţii săi.
Faptele sale erau socotite cu totul ieşite din comun şi deci anormale. Dacă ar fi fost egoistă, zgârcită sau obraznică, asemenea fapte ar fi părut mai fireşti şi puteau fi tre¬cute cu vederea.
Totuşi, ea nu şi-a schimbat felul ei de a fi. Până la o anu¬mită vârstă, a făcut bine altora din averea părinţilor, chiar fără ştirea şi voia lor, dar şi spre binele lor. Sosise vremea să facă bine altora şi din truda mâinilor sale. şi mai ales sosise vremea să lase toate: casă, părinţi, avere, bunuri pământeşti, să se lepede de sine cu adevărat, să-şi ia crucea şi să urmeze Mântuitorului.
Dorea mult să vadă Sfintele Locuri şi să se închine la Sfântul Mormânt şi, de asemenea, dorea să viziteze mănăs¬tiri şi oameni duhovniceşti, care să-i lumineze calea către împărăţia lui Dumnezeu. Avea 16 ani. A plecat mai întâi la Constantinopol, care era pe atunci capitala Imperiului. Acest oraş vestit avea pe vremea aceea multe biserici şi mănăstiri cu viaţă sfântă. Le-a vizitat pe rând, a luat parte la slujbele lor frumoase, a ascultat şi s-a folosit de învăţăturile părinţilor duhovniceşti de acolo, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a sărutat cu evlavie icoanele şi moaştele sfinţilor şi a plecat mai departe.
Călătorea pe jos, cu picioarele goale, pe pământ pietros, arsă de soarele fierbinte al Asiei Mici, dar încălzită mai ales de Soarele duhovnicesc, Hristos Mântuitorul, Căruia îi închinase de fapt întreaga ei viaţă. Era, în adevăratul înţeles al cuvântului, o străină călătoare pe pământ, cum suntem şi noi (cf. Evrei 11,13).
A mers în Calcedon, unde s-a închinat la moaştele Sfintei Muceniţe Eftimia, apoi a plecat pe jos, ca o cerşetoare, spre Heracleea. Acolo a stat cinci ani, într-o mănăstire de călugăriţe închinată Maicii Domnului, săvârşind tot felul
201
de fapte bune, şi din truda mâinilor sale făcând multe milostenii şi ajutând pe cei lipsiţi. Aici a trăit o viaţă de aspră pustni¬cie, unită cu rugăciunea, căci îi plăceau cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zicea aşa: „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Corinteni 9,27). Acelaşi Apostol mai zice: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi (desfătare), din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Galateni 6,8). Aplicând la viaţa sa aceste cuvinte, împreuna munca cinstită cu milostenia şi rugăciunea, la care adăuga: postiri, tânguiri cu lacrimi şi loviri peste piept şi culcare pe pământul gol.
Aceste nevoinţe la care şi-a supus trupul ei tânăr nu i-au fost zadarnice, căci a dobândit în schimb o mare smerenie a inimii şi a minţii, o deosebită curăţie a inimii şi o dăruire totală pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Sfânta Parascheva, pregătită astfel duhovniceşte, dând necontenit laudă lui Dumnezeu pentru mângâierile pe care le trăia din plin, în toată înstrăinarea şi sărăcia ei, a pornit de acolo către Ierusalim. Cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns cu bine la ţinta călătoriei sale. S-a închinat cu adâncă evlavie la Sfântul Mormânt şi la toate locurile sfinte legate de viaţa Mântuitorului şi Maicii Domnului.
S-a îndreptat apoi către pustiul Iordanului, unde cu mulţi ani înainte trăise în aspre nevoinţe Sfânta Maria Egipteanca. Acolo a fost primită cu multă dragoste într-o mănăstire de călugăriţe pustnice şi a rămas acolo timp de patru ani, supunându-se întru totul rânduielilor aspre de acolo.
Dar Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, o îndruma acum către patria ei natală. De aceea, după patru ani, a plecat din acea pustnicie şi a venit la Iope, port la Marea Mediterană,
202
unde a găsit o corabie şi cu ea a plutit către Constantinopol, de unde îşi începuse călătoria prin lume, cu nouă ani în urmă.
S-a închinat din nou pe la aceleaşi sfinte locaşuri, a primit din nou învăţături şi binecuvântări şi a intrat apoi în patria sa. Dar nu s-a dus acasă la părinţi, în satul natal Epivata, ci s-a oprit într-un alt sat, Calicratia, pe malul Mării Negre, aproape de Varna. Avea 25 de ani. Aici a trăit ca o străină pe pământ, rămânând în preajma şi în slujba unei biserici a Sfinţilor Apostoli, lucrând la ce era nevoie. Din munca ei ajuta pe alţii, ducând aceeaşi viaţă de mare asprime faţă de ea însăşi. După doi ani de vieţuire aici, a adormit întru Domnul, iar trupul ei a fost îngropat aproape de mare.
Pe acelaşi loc al mormântului ei, după mulţi ani, a fost îngropat un marinar care şi-a cheltuit rău şi în păcate viaţa sa pământească. Sfânta s-a arătat în vedenie unor oameni foarte credincioşi, cerând să ridice şi să mute trupul acela de lângă sfântul ei trup. Încredinţându-se că era o vedenie vred¬nică de crezare, ei au anunţat obştea satului şi au săpat în locul arătat cu degetul de Cuvioasă. Au aflat trupul acela urât mirositor, pe care l-au mutat de acolo, dar au aflat şi trupul ei neatins de putrejune, răspândind o mireasmă neobişnuit de plăcută. Cu slujbe cuviincioase, sicriul cu sfântul ei trup a fost mutat înlăuntrul aceleiaşi biserici a Sfinţilor Apostoli din satul Calicratia. Cu acel prilej s-au făcut mai multe vindecări, prin atingerea bolnavilor de racla sfintei.
Vestea minunilor şi vindecărilor care se săvârşeau necon¬tenit de la sfintele ei moaşte s-a dus ca fulgerul până departe.
Cea atât de necunoscută până acum a devenit foarte cunoscută şi căutată ca un odor de mare preţ. Pe la anul 1240, sfintele ei moaşte au fost strămutate cu mare cinste la Târnovo, capitala Bulgariei în vremea domniei lui Ioan Asan al II-lea. La Târnovo au stat 160 de ani.
în anul 1393, turcii cuceresc cetatea Târnovo, iar moaştele Cuvioasei au fost mutate de către sultanul Baia zid la Vidin. În Muntenia au stat numai trei ani, pentru că Mircea cel Bătrân,
203
intrând în alianţa creştinilor împotriva turcilor, a fost pedep¬sit: ţara trecută prin foc şi sabie, iar sfintele moaşte au fost luate şi dăruite de către sultan Cneghinei Anghelina a Ser¬biei, care le-a aşezat în biserica sa din Belgrad. Aici, sfintele moaşte au stat vreme de 124 de ani, până când Sultanul Soliman a cucerit definitiv Belgradul la anul 1521, prefăcând Ser¬bia în paşalâc turcesc. Atunci, moaştele sfintei au fost luate iarăşi de turci şi transportate la Constantinopol, unde le-au vândut Patriarhiei cu suma de 12.000 de ducaţi de aur.
La Patriarhia din Constantinopol, sfintele moaşte au stat timp de 120 de ani, adică până în anul 1641, când, prin stăruinţa şi cheltuiala voievodului Moldovei, Vasile Lupu, au fost cumpărate şi aduse la Iaşi şi aşezate cu mare cinste în biserica Sfinţii Trei Ierarhi, ctitorie a sa.
Pentru sfintele moaşte, voievodul a plătit 260 de pungi de aur, pe care Patriarhia le datora turcilor. Apoi, alte 300 de pungi de aur au fost cheltuite la Poarta Otomană, ca să se dea voie pentru strămutarea sfintelor moaşte mai mult de trei mile: „Că nu era voie să strămuţi un trup mort, afară de trupul Sultanului, mai mult de trei mile”, spune Dimitrie Cantemir.
Astfel, plătite cu mult aur, sfintele moaşte au fost trans¬portate de la Constantinopol la Iaşi, fiind însoţite de un paşă, cu ofiţeri şi oaste turcească. Din marea procesiune de clerici şi credincioşi făceau parte şi trei mitropoliţi din partea Patri¬arhiei de Constantinopol, şi anume mitropoliţii: Ioanichie, Teofan şi Partenie.
La biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, sfintele moaşte au fost întâmpinate de Varlaam, mitropolitul Moldovei, şi voie-vodul Vasile Lupu, care le-au primit cu multă evlavie şi le-au aşezat în firida zidită anume, în peretele de sud al sfintei biserici, în ziua de 13 iunie 1641.
Au trecut de atunci 345 de ani, în care Sfânta Cuvioasă Parascheva a devenit pe drept cuvânt patroana, protectoa¬rea şi „lauda Moldovei”, cum rosteşte cântarea bisericească, şi ocrotitoarea ţării noastre întregi.
204
Cea care în viaţa ei pământească, acum mai bine de 900 de ani, străbătea pe jos drumurile Asiei Mici, prin arşiţă şi frig, ca să se închine la sfintele locaşuri şi la moaştele sfinţilor, ca să se umple de har şi de sfinţenie, prin nevoinţă, post şi milostenie, a devenit ea însăşi un centru de sfinţenie, prin sfintele sale moaşte.
Sultani trufaşi şi ieniceri sângeroşi se pleacă în faţa sfin¬telor sale moaşte şi le consideră o pradă preţioasă (le iau de la Târnovo şi le dau lui Mircea Voievod; le iau de la sârbi şi le dau Patriarhiei Ecumenice). Între un război şi altul, între o pace şi alta, sfintele sale moaşte sunt strămutate din loc în loc, cu ceremonii solemne şi escorte de onoare. Nu s-ar fi făcut toate acestea dacă sfintele ei oseminte n-ar fi fost o putere mai presus de toate frământările şi socotelile omeneşti în faţa căreia sabia nu mai avea cuvânt.
Pe atâtea drumuri, pe uscat sau pe apă, de-a lungul şi de-a latul Peninsulei balcanice, între ieniceri şi spahii, sau între prinţi şi clerici creştini, sfintele sale moaşte purtate cu cinste aduceau la sine, cum aduc şi astăzi, mulţimi de credincioşi, cu făclii aprinse, cu fum de smirnă şi tămâie, cu daruri şi rugăciuni. Sfânta aduna atunci şi adună mereu la racla ei toate suspinele şi toate lacrimile de pocăinţă. Şi credincioşii dobândeau şi continuă să dobândească, prin mij¬locirile sale, alinare, întărire, încredere şi nădejde în iertarea şi ajutorul lui Dumnezeu.
între numeroşii cronicari sau aghiografi care au scris despre viaţa Sfintei Parascheva, se numără autori distinşi: Eftimie, patriarhul de Târnovo şi Grigorie Ţamblac, episco¬pul Romanului, care a scris cartea intitulată Viaţa şi minu¬nile Cuvioasei Parascheva cea nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte, în anul 1889.
Din această carte, care cuprinde date preţioase şi isto¬risirea multor minuni săvârşite la racla sfintei, o să amintesc numai una singură, care s-a consemnat cu toată atenţia atunci când s-a întâmplat, iată faptul: Sfintele moaşte au fost
205
mutate între timp din Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, care intra în restaurare, în Sala Gotică din apropiere, devenită paraclis al Mitropoliei. Era în anul 1888, noaptea dinspre 27 decembrie, când, printr-o întâmplare nedorită, a izbucnit un incendiu în acel paraclis, pornit de la lumânările care rămăseseră aprinse în jurul sfintei racle. A ars tot interiorul paraclisului, a ars pos-tamentul pe care stătea racla cu sfintele moaşte şi s-a topit tot argintul raclei de deasupra sfintelor moaşte.
A doua zi dimineaţa, credincioşii şi necredincioşii au rămas cu toţii înmărmuriţi când, pe mormanul de jăratic şi sub argintul topit, au aflat sfintele moaşte întregi şi curate, iar peceţile şi îmbrăcămintea Sfintei au rămas nevătămate de jăraticul lipit de ele. Minunea a fost constatată de tot oraşul, iar presa locală din vremea aceea a scris despre acest eveniment cu totul neobişnuit.
Altă explicaţie nu s-a putut găsi, decât puterea lui Dum¬nezeu şi slava în care înconjoară El pe sfinţii Săi. După aceea, sfintele moaşte au fost aşezate în Catedrala Sfintei Mitropo¬lii, unde se află şi astăzi. Aceasta este pe scurt viaţa Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Parascheva: o viaţă luminoasă, o viaţă eroică, o viaţă pilduitoare.
Sufletul ei smerit şi bun se bucură astăzi cu sufletele fericiţilor din împărăţia lui Dumnezeu, iar trupul ei slăbit de post, ostenit de trudă şi curăţit de patimi a fost sfinţit de Dumnezeu şi învrednicit de darul neputrezirii şi al facerii de minuni. Duhul lui Dumnezeu, Care i-a călăuzit paşii în scurta ei viaţă pământească, sălăşluieşte şi acum cu plăcere în cortul ei cel pământesc, adică în sfintele ei moaşte. Darul lui Dum¬nezeu revarsă din ele celor credincioşi: pace lăuntrică, ajutor în necazuri şi tămăduiri de multe feluri de boli, ca dintr-un izvor nesecat.
Citind cele scrise despre viaţa ei, ne putem da seama cu câtă slavă răsplăteşte Dumnezeu ostenelile, lacrimile, sta¬tornicia în bine şi orice faptă bună, săvârşită cu dragoste în numele Său.
206
Nu este nimeni obligat să se lepede cu totul de lume şi nici nu poate să facă oricine aşa cum a făcut Sfânta Cuvioasă Parascheva, pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, dar la sfinţenie se poate ajunge şi în mijlocul lumii, în viaţa de fami¬lie, pentru că Dumnezeu, cu harul Său, este pretutindeni de faţă şi ne ajută în calea către El, oriunde ne-am afla, numai să vrem şi să-i cerem ajutorul.
Trăind însă în lume, se cuvine să ducem o viaţă demnă de binecuvântarea lui Dumnezeu, prin silinţa de fiecare clipă de a ne conduce viaţa după voia Lui, adică de-a deveni mai buni, mai curaţi la trup şi la suflet, mai cinstiţi cu noi şi cu alţii, mai îngăduitori cu alţii şi mai severi cu noi.
Model de râvnă sfântă, model de credinţă în Dumnezeu şi bunătate faţă de oameni şi model de statornicie în săvârşirea binelui să ne rămână şi viaţa Sfintei Parascheva, cea mult folositoare, celor care îi cerem ajutorul cuîncredere.
Doamne, pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva şi ale tuturor sfinţilor Tăi, ajută-ne ca în tot restul vieţii noastre să trăim numai după voia Ta cea sfântă. Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Evanghelist Luca
Astăzi, 18 octombrie, creştinătatea sărbătoreşte pe Sfântul Evanghelist Luca. Pentru că adeseori, la sfintele slujbe din cursul anului, ne mângâiem şi ne hrănim cu învăţăturile dumnezeieşti rostite de Mântuitorul şi însem¬nate atât de frumos în Evanghelia care-i poartă numele, doresc să vă spun, în seara aceasta, câte ceva despre viaţa şi scrierile Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca. Dintre cei patru Sfinţi Evanghelişti, doi au fost martori direcţi ai Mântu¬itorului, Sfinţii Matei şi Ioan, iar doi au fost ucenici ai Aposto¬lilor: Sfântul Marcu a fost ucenicul Sfântului Apostol Petru, iar Sfântul Luca, ucenicul Sfântului Apostol Pavel.
Originea şi tinereţea Sfântului Evanghelist Luca nu ne sunt cunoscute. Ştim însă despre el că era de neam păgân, nu iudeu, iar limba sa maternă era greaca. După cele mai multe mărturii, era de loc din Antiohia capitala Siriei, oraş vestit atât prin bogăţia sa, cât şi prin şcolile sale cunoscute în toată Asia. Acolo, în Antiohia, şi-a făcut studiile în anii tinereţii, însuşindu-şi toată înţelepciunea greacă din vremea aceea, în care intra şi medicina câtă se ştia acum două mii de ani. Apoi a călătorit în Grecia şi Egipt, îmbogăţindu-şi cunoştinţele şi învăţând între altele şi pictura.
Cu toate însuşirile alese şi cu toate cunoştinţele sale, ar fi rămas un mare necunoscut, ca nenumăraţi tineri de seama lui din vremea aceea, dacă n-ar fi cunoscut pe Mântuitorul
Rostită în anul 1984.
208
Hristos. El devine mare şi vestit numai după ce intră în ceata propovăduitorilor învăţăturii lui Iisus Hristos. Astfel, pe la anul 44, el făcea parte din obştea creştină din Antiohia Siriei oraşul său de naştere. Aici, devenise mai întâi pro¬zelit al iudaismului, adică păgân fiind, îmbrăţişase credinţa într-un singur Dumnezeu, aşa cum credeau iudeii, iar când în Antiohia au apărut Apostolii Mântuitorului, aducând cu ei învăţătura creştină, el a devenit creştin. Se crede că a fost convertit la creştinism chiar de Sfântul Apostol Pavel, căruia îi rămâne credincios şi devotat până la moarte, urmându-l în toate călătoriile sale misionare din Asia şi Europa.
Sfântul Apostol Pavel aminteşte pentru prima oară de Sfântul Evanghelist Luca în scrisoarea sa către Coloseni, zicând: „Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14). Ca ucenic al marelui Apostol, a fost părtaş la toate ocările, la toate ostenelile, suferinţele şi la toate primejdiile prin care a trecut Sfântul Pavel.
Ca medic, l-a îngrijit pe Sfântul Pavel ori de câte ori era bătut până la sânge, ori, plin de răni, era aruncat în temniţă (cf. Faptele Apostolilor 16, 22-23). Câte răni nu va fi legat şi tămăduit Sfântul Luca marelui Apostol, care a suferit atât de mult pentru răspândirea Evangheliei! Poate numai Sfântul Luca ştia cu adevărat ce însemna acel „ghimpe al satanei”, despre care aminteşte Sfântul Pavel, zicând: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (2 Corinteni 12, 7).
Pe la sfârşitul anului 62, se afla cu Sfântul Apostol Pavel în închisoarea din Roma, de unde nădăjduiau să fie eliberaţi în curând (cf. Filimon 1, 24). În primăvara anului 63, Sfântul Apostol Pavel a fost eliberat din închisoare împreună cu uce¬nicii săi, şi deci şi cu Luca, şi s-au dus în Spania, de unde s-au înapoiat în răsărit, vizitând bisericile din Efes, Milet şi Corint Apoi au plecat, prin Troia, în Macedonia.
Sfântul Apostol Pavel, cu o parte din ucenicii săi, între care şi Luca, nădăjduia să rămână în iarna anului 65-66 în Epir.
209
Dar a fost arestat pentru a doua oară şi trimis la Roma, unde a fost supus la un regim greu de închisoare. De acolo, scrie a doua epistolă către Timotei, rugându-l să vină la el, dacă vrea să-l mai vadă înainte de-a muri, căci „eu de acum mă jert¬fesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit […]. Sileşte-te să vii curând la mine, că Dimas (unul din foştii săi ucenici), iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent, în Galatia, Tit, în Dalmaţia; numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4, 6-7; 9,11) era în toamna anului 67.
După moartea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Luca, doctorul prea iubit şi ucenicul lui cel mai apropiat şi mai devotat, a continuat ostenelile sale, predicând Evanghelia în Dalmaţia, Galia, Italia şi Macedonia. Ajungând la vârsta de 80 de ani, a trecut şi el către Domnul, fiind îngropat la Efes.
Pe vremea lui Constanţiu, fiul sfântului împărat Constantin cel Mare, mai exact în anul 357, sfintele sale moaşte au fost aduse cu mare cinste la Constantinopol şi aşezate în Biserica Sfinţilor Apostoli, împreună cu moaştele Sfântului Andrei şi ale Sfântului Timotei. Aceasta este pe scurt viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca.
Acum, să spunem câteva cuvinte şi despre scrierile sale. Sfântul Luca a scris Evanghelia a treia, din cele patru, şi car¬tea numită Faptele Apostolilor, care de obicei este aşezată în Noul Testament îndată după Evanghelia Sfântului Ioan.
în Evanghelia sa, Sfântul Luca istoriseşte amănunţit acti¬vitatea Mântuitorului desfăşurată mai alesîn Galileea, Pereea (Iordania de azi) şi Ierusalim. Cunoscând cuprinsul celorlalte două Evanghelii, a Sfântului Matei şi a Sfântului Marcu care fuseseră scrise mai înainte -, nu se mărgineşte numai la repe¬tarea cuprinsului lor, ci, cercetând cu de-amănuntul spusele şi scrisul celor ce fuseseră martori ai vieţii şi activităţii Mântu¬itorului, completează cele spuse de ei cu fapte pe care aceia nu le-au însemnat: fapte dinaintea activităţii publice a Mân¬tuitorului (Bunavestire şi copilăria Mântuitorului) şi fapte de
210
după înviere. De asemenea, Sfântul Luca era un om foarte cult şi foarte bine informat asupra istoriei profane, înzestrat cu un deosebit dar scriitoricesc, luminat şi inspirat de harul dumnezeiesc. Toate aceste însuşiri le-a folosit din plin atât pentru scrierea Sfintei Sale Evanghelii, cât şi a cărţii Faptele Apostolilor.
Se vede şi la el, ca şi la alţi autori biblici, că inspiraţia divină nu anulează personalitatea autorului de scriere sfântă. Mai ales datorită scrierilor Sfântului Luca, viaţa Mântuitoru¬lui poate fi încadrată în istoria lumii de atunci. Astfel, ştim că Iisus Hristos S-a născut în timpul Cezarului August, iar recen¬sământul populaţiei din Palestina s-a făcut în vremea când în Siria ocârmuia Quirinius, iar în Iudeea, Irod.
„în zilele acelea ne spune Sfântul Luca, adică în preajma Naşterii Domnului a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din ceta¬tea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Luca 2,1-4).
Sfântul Luca se referă şi la copilăria Mântuitorului nos¬tru. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu se ocupaseră mai mult de viaţa publică a Domnului Iisus Hristos. Din Evanghelia Sfântului Matei aflăm doar câteva date despre magii de la Răsărit, despre fuga în Egipt a Sfintei Familii, despre ucide¬rea pruncilor şi despre întoarcerea Sfintei Familii din Egipt şi aşezarea ei în Nazaretul Galileii. Sfântul Luca nu repetă nimic din cele spuse de Sfântul Matei despre copilăria Mântuito¬rului, ci adaugă altele. Astfel, de la Luca aflăm amănunte preţioase din momentul naşterii Pruncului dumnezeiesc în staulul din Betleem. Un înger anunţă pe păstori că: „Vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 11-12); apoi, deasupra leagănului
211
apare mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi cântând acel imn al păcii şi al bunei înţelegeri dintre oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14). Şi păstorii vin şi se închină Pruncului Iisus.
De la Sfântul Luca mai aflăm că, după opt zile de la naştere, Pruncul este adus pentru a fi tăiat împrejur, după rânduiala Legii vechi, şi i se pune numele Iisus, „cum a fost numit de înger, înainte de a se zămisli în pântece”, preci¬zează Sfântul Luca.
Tot el ne descrie momentul întâmpinării Domnului, când, la 40 de zile după naştere, Pruncul Iisus este adus la Tem¬plul din Ierusalim pentru a fi închinat Domnului după Lege şi atunci este întâmpinat de bătrânul Simeon, care proroceşte despre dumnezeiescul Prunc şi cere dezlegare de la Dumnezeu, prin acea duioasă rugăciune: „Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne…”, pe care Sfânta Biserică o cântă la slujbele ei de seară, la Vecernie.
Tot numai de la Sfântul Luca ştim că, în fiecare an, părinţii după trup ai Mântuitorului se duceau din Nazaretul Galileii la Ierusalim, de Sărbătoarea Paştilor, ca să se închine în Tem¬plu, notând şi acel episod de neuitat, când, la vârsta de 12 ani, copilul Iisus se afla în mijlocul cărturarilor din Templu, ascultându-i şi întrebându-i, încât toţi se mirau de priceperea şi de răspunsurile Lui. Şi tot numai Sfântul Luca ne destăinuie despre cele două vestiri venite din partea lui Dumnezeu prin Sfântul Arhanghel Gavriil: cea dintâi, despre naşterea Sfân¬tului Ioan Botezătorul, iar cea de-a doua, despre Naşterea Mântuitorului Hristos.
Aceste cunoştinţe de taină, fraţi creştini, Sfântul Luca le-a aflat, fără îndoială, numai de la Maica Domnului. Numai ea, cea plină de dar, ştia foarte bine toate aceste întâmplări de neuitat pe care le păstra în inima sa (cf. Luca 2, 51). Toate acestea sunt zugrăvite cu claritate, cu măieştrie, cu simpli¬tate şi cu duioşie.
212
Sfântului Luca îi datorăm cântarea Sfintei Fecioare: „Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu…” (Luca 1,46), pe care o cântă Sfânta Biserică la slujba Utreniei, precum şi cealaltă cântare, rostită de Sfântul Arhanghel Gavriil, „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te”, pe care de asemenea o cântăm adesea la sfintele slujbe.
Se ştie că Sfântul Luca a scris Evanghelia care îi poartă numele îndeosebi pentru greci, după cum Sfântul Matei o scrisese pentru evrei, iar Sfântul Marcu, pentru populaţia greco-romană.
Sfântul Luca se străduieşte să zugrăvească în cuvinte un portret al lui Iisus care să le meargă la suflet destinatarilor Evangheliei sale, adică lumii păgâne, greceşti îndeosebi. De aceea, el cercetează cu multă luare-aminte legăturile lui Iisus cu păgânii, cu samarinenii, cu oamenii de dincolo de hota¬rele Palestinei, şi adună cu drag informaţii despre actele de bunătate şi de milostenie şi zugrăveşte prin ele chipul plin de dragoste al lui Iisus Hristos, fapt care atrăgea pe străini, pe păcătoşi, pe centurioni şi pe vameşi, toţi aceştia simţind din plin că Iisus îi iubea şi pe ei cum nimeni altul nu-i mai iubise.
Din această Sfântă Evanghelie aflăm că Iisus este Mân¬tuitorul şi Izbăvitorul tuturor, nu numai al poporului Israel. În acest scop, Sfântul Luca aminteşte prima predică a lui Iisus în Sinagoga din Nazaret, în care Iisus înfăţişează programul menirii Lui obşteşti, citind textul mesianic din cartea lui Isaia Prorocul (cf. Luca 4,16-20).
De asemenea, numai la Sfântul Luca întâlnim parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, cel plin de bube, şi parabola samarineanului milostiv, a oii pierdute prin munţi, a fariseului mândru şi a vameşului smerit, admirabila parabolă a fiului risipitor, ca şi convertirea lui Zaheu vameşul, care s-a urcat într-un copac pentru a vedea mai bine pe Iisus.
Numai la Sfântul Luca întâlnim relatarea despre acea păcătoasă care îmbrăţişează picioarele lui Iisus, le udă cu
213
lacrimi şi le şterge cu părul capului său. Şi numai la Sfântul Luca aflăm cuvântul rostit limpede că Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi. Numai el ne vorbeşte despre sudoarea de sânge a Mântuitorului din Gră¬dina Ghetsimani şi cuvântul de neuitat către tâlharul de pe Cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23,43).
Toate aceste fapte, care trădează bunătatea dumneze¬iască a Mântuitorului faţă de străini şi păcătoşi, le dezvăluie păgânilor, dar şi nouă, Sfânta Evanghelie scrisă de Sfântul Luca.
Se observă că Sfântul Evanghelist numeşte bolile tămă¬duite de Mântuitorul cu termenii tehnici medicali folosiţi atunci, deoarece, fiind medic, îi cunoştea.
Sfânta Tradiţie ne spune că el era şi pictor şi că mai multe icoane ale Maicii Domnului au fost zugrăvite de el. Teodor Lectorul, pe la anul 518, spune că se trimisese, de la Ieru¬salim la Constantinopol, împărătesei Pulcheria o icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Luca şi că împărăteasa a aşezat-o într-o biserică zidită în Constantinopol în cinstea acestei icoane.
La Roma, într-o catacombă, lângă Biserica Santa Maria Maggiore, s-a găsit o inscripţie veche unde se vorbeşte des¬pre o icoană a Sfintei Fecioare Maria, ca fiind una dintre cele şapte icoane zugrăvite de Sfântul Luca. În cântarea Paracli¬sului Maicii Domnului, către sfârşit, este o stihiră în care se vorbeşte despre această tradiţie: „Mută să fie gura păgâni¬lor, care nu se închină cinstitei icoanei Tale, celei zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă Povăţuitoarea”.
Cartea Faptele Apostolilor, scrisă tot de Sfântul Luca, redactată poate în timpul când împreună cu Sfântul Pavel era arestat şi întemniţat în Roma, este prima lucrare de istorie creştină, care începe îndată după înălţarea la cer a Mântuito¬rului, urmată de Pogorârea Duhului Sfânt, şi se întinde până la sfârşitul primei captivităţi romane a Sfântului Pavel, anul 63.
214
în cele 28 de capitole, această carte cuprinde istoria vieţii creştine din Ţara Sfântă şi din lumea păgână, pe o perioadă de mai bine de 30 de ani, adică de la Pogorârea Duhului Sfânt când sărbătorim întemeierea Bisericii creştine şi până la anul 63.
Această carte este numită pe drept cuvânt: „Evanghe¬lia lucrării Sfântului Duh”. Ea se încheie cu aceste cuvinte: „Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie şi primea pe toţi care veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică” (Faptele Apostolilor 28,30-31).
V-am spus aceste puţine cuvinte despre Sfântul Evan¬ghelist Luca şi scrierile sale, cu gândul de a vă determina să vă apropiaţi cu dragoste şi să citiţi cu atenţie Sfânta Evan¬ghelie şi Faptele Sfinţilor Apostoli, cărţi pline de Duh Sfânt şi de putere. Ele au darul de a ne înfăţişa ochilor minţii şi inimii noastre pe Iisus Mântuitorul nostru, pe Iisus cel blând şi bun, pe Iisus Dumnezeul întrupat, plin de duioşie omenească, dar şi de putere dumnezeiască.
Din cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli vom cunoaşte lucrarea Duhului Sfânt, Care a îmbrăcat pe Sfinţii Apostoli cu puteri neobişnuite. Cu preţul celor mai mari suferinţe, ei au predicat în lume vestea cea bună, Evanghelia, îmblânzind pe oameni şi pregătindu-i pentru împărăţia lui Dumnezeu, care înseamnă: lumină, bucurie şi pace întru Duhul Sfânt. Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Dimitrie Basarabov
Despre desăvârşire
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5, 48)
Aceste cuvinte au fost spuse de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Predica de pe munte, atunci când a rostit şi cele nouă Fericiri.
Cuvintele de mai sus au fost adresate nu numai unei anumite categorii de oameni, ci tuturor celor care-L ascultau atunci pe Mântuitorul, precum şi tuturor oamenilor din toate timpurile şi de pe toate meridianele pământului. Toţi oamenii trebuie să fie desăvârşiţi, toţi oamenii trebuie să fie sfinţi. „Fiţi desăvârşiţi” zice Domnul. Aceasta este poruncă dumnezeiască şi este idealul şi rostul adevărat şi suprem al vieţii noastre pământeşti: desăvârşirea noastră, sfinţirea noastră. Ni se porunceşte să ne desăvârşim, dar nu oricum, ci luând ca pildă pe însuşi Dumnezeu, Care este desăvârşit cu adevărat.
Mântuitorul, Care este Dumnezeu întrupat şi a trăit ca om adevărat, prin tot ce ne-a învăţat cu cuvântul, dar mai ales cu fapta, ne-a dovedit că se poate împlini această poruncă a desăvârşirii, El însuşi dându-Se ca model, zicând: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29) sau „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).
Predică rostită în seara zilei de 27 octombrie 1969.
216
El este bunătatea, blândeţea şi smerenia desăvârşită. El este adevărul, înţelepciunea, lumina şi dreptatea desăvârşită. El este pacea noastră, El este viaţa şi învierea noastră. El este Calea, adică Modelul, pe Care urmându-L şi imitându-L, nu ne vom rătăci. Tot El este Uşa pe care intrăm pe calea desăvârşirii şi tot El ne dă şi puterea să mergem pe calea Lui, căci tot El a zis: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Grea ni se pare această poruncă a desăvârşirii, mai ales când ne gândim cinstit la nedesăvârşirea noastră, la meteh¬nele noastre, la condiţia vieţii noastre omeneşti, la slăbiciu¬nile şi la neputinţele noastre.
Această poruncă ni s-ar părea, fraţi creştini, şi mai grea, dacă ar trebui să lucrăm singuri la propria noastră desăvârşire. Dar din fericire, cum v-am mai spus, nu suntem singuri, ci Dumnezeu însuşi este cu noi şi ne ajută, căci ne-a promis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Fiind El cu noi, tot cerul este cu noi: sfinţii îngeri, Maica Domnului şi toţi sfinţii oricând sunt gata să ne ajute, numai să le cerem ajutorul.
Şi Sfântul Dimitrie, Marele Mucenic pe care l-am prăznuit ieri, şi Sfântul Dimitrie cel Nou, pe care-l prăznuim astăzi, ne-au dovedit, prin propria lor viaţă, că ceea ce este cu neputinţă la oameni, aceea este cu putinţă la Dumnezeu, adică având ajutorul lui Dumnezeu, putem dobândi desăvârşirea, sfinţenia. Şi de la unul şi de la altul, avem dovezi nedezminţite ale desăvârşirii lor sfintele lor moaşte, care ne încredinţează că trupurile omeneşti sunt cu adevărat temple, adică biserici ale Duhului Sfânt, în care Dumnezeu locuieşte cu plăcere şi în care se lucrează minuni de tot felul.
Puterea de a ne desăvârşi o avem dată de Dumnezeu în sufletul nostru, suflet făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În sufletul nostru sunt zidite de Dumnezeu, ca într-un ogor bun: puterea de a gândi, de a simţi, de a iubi, de a năzui la tot ce este bun şi frumos, puterea de a nădăj¬dui, de a crede, de a răbda, de a fi smeriţi, cumpătaţi, sinceri,
217
miloşi, curaţi, drepţi, tari în încercări, în suferinţe, în ispite, cu alte cuvinte sunt sădite în noi toate puterile virtuţilor care trebuie să împodobească sufletul creştinului desăvârşit.
Toate aceste puteri din noi devin lucrătoare pentru prima dată în clipa în care primim Sfântul Botez. Atunci ne îmbrăcăm în har; atunci pătrunde Duhul Sfânt în noi; atunci ne împărtăşim pentru prima dată cu Sfintele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Mântuitorului; atunci ne unim cu Dumnezeu. Şi dacă ne-am putea vedea atunci cu ochii cei trupeşti, am vedea că suntem cu totul albi, luminoşi şi strălu¬citori, îmbrăcaţi în veşmântul nevinovăţiei.
Aceste daruri primite la Sfântul Botez sunt temeiul şi garanţia tuturor luptelor şi biruinţelor duhovniceşti viitoare. Acestea sunt armele Duhului. Prin această naştere din nou cum este numită Taina Sfântului Botez am primit darul înfi¬erii, devenind fiii lui Dumnezeu prin har. Această putere şi acest drept căpătat în dar nu ne părăsesc atât timp cât rămâ¬nem ca mădulare în Trupul în care am fost sădiţi.
Datoria noastră de creştini este ca, de-a lungul vieţii noastre, să păstrăm necontenit albe veşmintele noi, primite la Botez; „Odată ce te-ai dezbrăcat de hainele cele vechi şi te-ai îmbrăcat în cele noi, duhovniceşti, trebuie să fii pururea îmbrăcat în alb” zice Sfântul Chiril al Ierusalimului. Pentru aceasta este nevoie în primul rând de credinţă: să credem în toată această armătură duhovnicească şi, de asemenea, este nevoie de voinţă.
„Lucrul lui Dumnezeu este de a sădi şi de a uda zice tot Sfântul Chiril -, iar lucrul tău este de a aduce rod. Lucrul lui Dumnezeu este de a da harul, iar al tău de a-l lua şi de a-l păstra. Nu dispreţui harul prin faptul că ţi-a fost dat în dar, ci, după ce l-ai primit, păstrează-l cu evlavie”.
Pentru sporirea noastră pe calea desăvârşirii creştine, trebuie să ţinem legătura cu Sfânta Biserică, prin care ni se comunică şi ni se înnoieşte mereu harul prin Sfintele Taine, mai ales prin Taina Pocăinţei şi prin Taina Sfintei împărtăşanii.
218
în acelaşi timp, pentru înnoirea noastră lăuntrică este de neapărată trebuinţă: împlinirea poruncilor dumnezeieşti, rezumate de Mântuitorul în porunca iubirii faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oame¬nii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7,12). Nu putem iubi pe Dumnezeu dacă urâm pe aproapele nostru. Deci, să iubim pe aproapele nostru măcar aşa cum ne iubim pe noi, şi atunci vom fi în stare să iubim şi pe Dumnezeu.
Un mare rol în desăvârşirea noastră îl are voinţa. Mân¬tuitorul a zis: „Voieşte şi vei putea”, iar un bătrân sfânt a zis: „Dă voinţă şi ia putere”. Înţelegem prin aceste sfaturi că, atunci când voinţa noastră va fi în acord cu voinţa lui Dumnezeu, vom putea merge pe calea binelui.
Dumnezeu ne vrea ascultători faţă de El şi împlinitori ai poruncilor Lui; să vrem şi noi acest lucru, şi El ne va ajuta. Dumnezeu ne vrea răbdători şi blânzi, paşnici, cinstiţi cu noi şi omenoşi cu aproapele nostru; să vrem şi noi aşa, şi Dumnezeu ne va ajuta.
Dumnezeu ne vrea curaţi la suflet şi la trup, aşteptând şi dorind să intre şi să sălăşluiască mereu în noi, zicând El însuşi: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Să dorim şi noi, cu tot dinadinsul, prezenţa în noi a însuşi Dumnezeului vieţii noastre. Atunci vom simţi şi noi bucuria cea negrăită pe care au simţit-o sfinţii şi pentru care au fost gata oricând să renunţe la toate bucuriile vre¬melnice ale lumii şi la însăşi viaţa lor.
Făcând toate acestea, după măsura puterii noastre, dar sporită de ajutorul şi puterea lui Dumnezeu, ne vom face şi noi părtaşi slavei lui Dumnezeu în veacul acesta şi în veacul ce va să fie. Amin.
Predică la Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil
în fiecare zi, dacă sunteţi cu luare-aminte, la Sfânta Litur¬ghie auziţi pe preot sau pe diacon rostind şi aceste cuvinte, înaintea Sfântului Altar: „înger de pace, credincios, îndrep¬tător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre de la Domnul să cerem”. De la strană se răspunde: „Dă, Doamne!” Păzi¬torul acesta ceresc, pe care îl cerem de la Dumnezeu ca să ocrotească şi să îndrepte calea vieţii noastre, este îngerul nostru păzitor, care face parte din marea oştire a îngerilor, care necontenit văd faţa lui Dumnezeu, cum spune însuşi Mântuitorul Hristos, îl preamăresc pe El şi-i împlinesc sfânta Sa voie.
Cinstirea Sfinţilor îngeri se face în slujbele Bisericii de obicei lunea, dar, în chip deosebit, prăznuirea lor de obşte se săvârşeşte o dată pe an, în ziua de 8 noiembrie, cum este astăzi, când sărbătorim Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, adică împreună cu ei cinstim toate Puterile cereşti.
în cele ce urmează dorim să vă spunem câteva lucruri despre Sfinţii îngeri în general şi apoi câteva cuvinte despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, a căror prăznuire o cinstim astăzi. Despre Sfinţii îngeri ne învaţă atât Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, cât şi Sfânta Tradiţie, prin gra¬iul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii drept-măritoare.
Astfel, cunoaştem originea şi existenţa lor, precum şi numele şi slujirea lor. Aflăm că Dumnezeu i-a creat înainte de a crea lumea materială şi pe om. Aflăm că ei sunt fiinţe spirituale, fără trupuri, locuiesc în lumina cea dumnezeiască
220
şi preamăresc neîncetat pe Dumnezeu, fiind în acelaşi timp şi buni prieteni ai oamenilor. Patria lor statornică este cerul, dar oricând pot coborî printre oameni, iar înfăţişarea lor este ca para focului sau ca fulgerul şi îmbrăcămintea lor este albă ca zăpada (cf. Matei 28, 3).
Ei sunt „flacără cuvântătoare” a lui Dumnezeu, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, „energii fără de moarte, o lume de minţi inteligente, prima lume supra-lumească, o lume reală, dinainte de lumea cea văzută”.
De-a lungul istoriei neamului omenesc, ei apar în viaţa oamenilor cu diferite misiuni din partea lui Dumnezeu. În asemenea împrejurări, ei se arată în trup omenesc, purtând aripi, aşa cum îi vedem înfăţişaţi în icoane.
îngerii nu sunt omniprezenţi, adică nu pot fi prezenţi peste tot sau măcar în două locuri în acelaşi timp. Acesta este un atribut numai al lui Dumnezeu: de a fi prezent pretu¬tindeni. Ei însă se mişcă foarte repede, cu iuţeala gândului, sau cu iuţeala fulgerului.
Mulţimea îngerilor este foarte mare şi nimeni dintre oameni nu ştie numărul lor; lucrul acesta este ştiut numai de Dumnezeu. Sfântul Ioan Evanghelistul spune în cartea Apocalipsei aşa: „Am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al Fiinţelor şi al Bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii (Apocalipsa 5,11).
în ceea ce priveşte ierarhia lor, îngerii au fost creaţi de Dumnezeu şi rânduiţi în nouă cete sau nouă coruri îngereşti, şi anume: Serafimi, Heruvimi şi Tronuri; Domnii, Puteri, Stăpânii; începătorii, Arhangheli şi îngeri. Acestea sunt cele trei Triade despre care vorbeşte Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul.
Serafimii cei cu câte şase aripi au fost văzuţi în vedenie de Prorocul Isaia, care spune aşa: „Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele,
221
cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Isaia 6,1-3). Despre Sera¬fimi ştim că sunt fiinţe înflăcărate, care ard de văpaia dra¬gostei dumnezeieşti pe care o comunică şi celorlalte ierar¬hii îngereşti. Heruvimii cei cu ochi mulţi sunt de asemenea fiinţe înaripate, care strălucesc în chip deosebit prin lumina înţelegerii şi a cunoaşterii dumnezeieşti. Lor li se comunică adâncul tainelor şi înţelepciunii lui Dumnezeu şi prin ei se luminează şi celelalte cete. Să nu uităm că Maica Domnului este cu mult mai presus în cinste decât aceste cete, în ceea ce priveşte dumnezeiasca dragoste şi adâncul înţelepciunii, aşa cum cântăm în Axionul ei: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii”.
Tronurile sau Scaunele cereşti sunt fiinţe îngereşti, înfăţişate în icoane ca nişte roţi de foc înaripate. Deasu¬pra acestor făpturi, ca pe nişte scaune înţelegătoare, Se odihneşte Dumnezeu în chip neînţeles de mintea ome¬nească şi împarte dreptate. Pentru aceasta străluceşte întru dânşii, mai ales, dreptatea judecăţilor lui Dumnezeu. Prin Tronuri se revarsă puterea dreptei judecăţi peste judecătorii pământului, învăţându-i şi îndemnându-i să împartă drepta¬tea în lume. Domniile revarsă putere şi ne învaţă a ne stăpâni simţurile, a ne smeri poftele şi patimile şi a supune trupul duhului din noi.
Puterile ajută pe cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu să facă minuni, să prorocească şi să tămăduiască tot felul de boli. Prin aceste puteri îngereşti se întăresc oamenii în răb¬dare, primind cu linişte toate necazurile ce vin asupra lor.
Stăpâniile dau oamenilor stăpânire asupra duhuri¬lor celor necurate, împiedicând pe demoni să vatăme pe oameni, aşa cum ar vrea ei în răutatea lor.
Alte binefaceri revărsate asupra oamenilor se comunică lumii prin mijlocirea ultimelor trei cete îngereşti, care sunt: începătoriile, Arhanghelii şi îngerii. Începătoriile se numesc
222
astfel pentru că lor li s-a încredinţat de către Dumnezeu păzirea tuturor împărăţiilor şi neamurilor care locuiesc pe pământ. Fiecare popor şi fiecare neam are câte un înger păzi¬tor şi îndreptător rânduit de Dumnezeu din această mare ceată a începătoriilor.
Arhanghelii sunt vestitorii tainelor şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Arhanghelii cunoscuţi sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahiil, Gudiil, Salatiil şi Uriil.
îngerii pe care-i prăznuim astăzi formează ultima ceată din scara ierarhiilor îngereşti şi sunt fiinţele cele mai apro¬piate de oameni. Din această ceată a îngerilor rânduieşte Dumnezeu pe îngerii noştri păzitori.
Numele de înger înseamnă vestitor, vestitor al voii lui Dumnezeu către noi, oamenii, iar numele de arhanghel înseamnă întâi-stătător între îngeri, căpetenia îngerilor, con¬ducător sau voievod al oştirilor îngereşti.
Sfânta noastră Biserică ne aminteşte astăzi de toţi Sfinţii îngeri din toate cele nouă cete îngereşti, despre care v-am vorbit până acum, şi vă îndemnăm să-i cinstiţi după vredni¬cie. Sfânta Biserică cinsteşte în chip deosebit pe aceşti doi mari arhangheli, pe Sfinţii Mihail şi Gavriil.
Pentru ce li se aduce lor această deosebită cinstire? Pentru că, dintre toate făpturile îngereşti, pe aceştia doi i-a rânduit Dumnezeu să fie vestitorii şi împlinitorii faptelor de seamă din istoria mântuirii noastre. Deci, în chip deosebit, ei sunt ambasadorii lui Dumnezeu către oameni.
Sfântul Arhanghel Gavriil îşi mărturiseşte singur această calitate în convorbirea cu bătrânul preot Zaharia, tatăl Sfân¬tului Ioan Botezătorul. El zice aşa: „Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea” (Luca 1,19).
Numele Sfântului Arhanghel Mihail este amintit expres în Noul Testament cu aceste cuvinte: „Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru tru¬pul lui Moise, n-a îndrăznit să facă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!»” (iuda 1, 9).
223
Aceşti Sfinţi Arhangheli au misiuni speciale. Astfel, Sfân¬tul Arhanghel Mihail este împlinitorul dreptăţii dumnezeieşti în lume şi pentru aceasta este numit şi Slujitor al Legii. În icoane, el poartă sabie de foc. Sfântul Arhanghel Gavriil este crainicul bunelor vestiri de bucurie şi de aceea este supranu¬mit înger al darului.
Să amintim acum câteva fapte mari ale acestor doi Arhan¬gheli. Sfântul Arhanghel Mihail este cel care a însoţit poporul ales pe drumul eliberării prin pustiul Sinai, scoţându-l din robia Egiptului şi călăuzindu-l în pământul făgăduinţei. El a adus cele zece pedepse înfricoşătoare peste poporul cel împietrit al lui faraon. El este îngerul cu sabia în mână care a apărut în faţa lui Iosua Navi spre a executa dumnezeiasca hotărâre privitoare la cucerirea Ierihonului (cf. Iosua 5,13-15). El a stins cuptorul înroşit cu foc în care au fost aruncaţi cei trei tineri din Babilon. El a păzit pe Prorocul Daniil cu viaţă în groapa cu lei. De aceea Prorocul îl numeşte cel mai mare dintre îngerii păzitori. El a adus pedeapsa nimicirii peste cetăţile desfrânate ale Sodomei şi Gomorei şi l-a scos viu pe Lot din ele.
în Noul Testament se arată că el este îngerul care, „cobo¬rând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Matei 28,2-4).
Iar la a doua venire a Mântuitorului, când vor învia toate trupurile şi apoi va urma Judecata universală, tot Sfântul Arhanghel Mihail va suna din trâmbiţa lui Dumnezeu şi însuşi Domnul Se va pogorî din cer şi cei morţi în Hristos vor învia întâi cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. 1 Tesaloniceni 4, 16). Referindu-se la acelaşi eveniment, Sfântul Proroc Daniel arată limpede că acel arhanghel, care va chema atunci lumea în faţa judecăţii lui Dumnezeu, este: „Mihail, marele voievod”. El zice că atunci „mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pămân¬tului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12,2).
224
Sfântul Arhanghel Mihail este căpetenia îngerilor Judecăţii de apoi, pe care îi va trimite Dumnezeu să aleagă grâul de neghină, culegând pe cei răi dintre cei buni, după cum spune însuşi Mântuitorul Hristos, tălmăcind pilda neghi¬nelor din ţarină: „la sfârşitul veacului trimite-va Fiul Omului (Iisus Hristos) pe îngerii Săi, şi vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea, şi-i vor arunca pe ei în cuptorul focului; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13,40-42). Sfântul Arhanghel Mihail este deci vestitorul dreptăţii şi împlinitorul legii dumnezeieşti în lume.
Sfântul Arhanghel Gavriil este arhanghelul bunelor ves¬tiri de bucurie. El nu poartă sabie de foc, care este chipul asprimii dumnezeieşti, ci poartă sceptru ceresc, sau floarea de crin, ca simbol al blândeţii şi bunătăţii Celui Care l-a trimis. Căci Dumnezeu este şi drept, dar şi bun.
Sfântul Arhanghel Gavriil vesteşte lui Zaharia şi Elisabetei că vor avea un prunc la bătrâneţe, pe Sfântul Ioan Boteză¬torul, care se va chema Proroc al Celui Preaînalt. Tot Arhan¬ghelul Gavriil vesteşte Sfinţilor Ioachim şi Ana că vor avea o pruncă, pe Fecioara Maria. El este acela care îi poartă de grijă Sfintei Fecioare în Templu, i se arată adeseori, îi grăieşte, o păzeşte şi o hrăneşte cu hrană cerească.
Sfântul Arhanghel Gavriil află cel dintâi despre taina întrupării lui Dumnezeu şi el rosteşte către Sfânta Fecioară Maria, în clipa Buneivestiri, acele cuvinte de cerească bucu¬rie: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei […] şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Luca 1, 28,31).
Tot Arhanghelul Gavriil a vestit păstorilor că S-a născut Mântuitorul în Betleem şi, la semnul lui, a apărut mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi cântând imnul păcii şi al bunei voiri între oameni.
El a descoperit magilor taina întrupării lui Dumnezeu şi tot el a condus pe fugari în Egipt, scăpând Pruncul de
225
sabia lui Irod, apoi i-a adus din nou în Nazaretul Galileii. În dimineaţa învierii Domnului, el este îngerul în alb care, ală¬turi de cel ce a prăvălit piatra de pe mormânt (Sfântul Arhan¬ghel Mihail), văzând pe mironosiţe plângând lângă mormân¬tul gol, le-a mângâiat, zicând: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici” (Marcu 16, 6).
Acesta este, pe scurt, rolul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil în lucrarea dumnezeiască de mântuire a neamului omenesc.
Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt căpetenii ale înge¬rilor, dar sunt în acelaşi timp şi ocrotitorii noştri, care ne ajută şi ne călăuzesc pe calea cea plăcută lui Dumnezeu şi ne ajută când le cerem ajutorul prin rugăciune.
Se cuvine dar ca, sub călăuzirea Sfântului Arhanghel Gavriil, să vieţuim şi să lucrăm ca fii ai luminii şi ai harului, practicând sfinţenia şi bunăvoinţa, iubirea curată şi facerea de bine, pacea şi buna înţelegere. Iar sub călăuzirea Sfântului Arhanghel Mihail, să fim susţinătorii şi împlinitorii dreptăţii, ordinii sfinte şi ai bunei rânduieli în jurul nostru şi în lume.
Se cuvine deci ca, după modelul slujirii Sfinţilor Arhan¬gheli Mihail şi Gavriil, să fim şi noi slujitori devotaţi ai lui Dumnezeu. Să slujim bunătăţii şi dreptăţii Lui, ca să ne învrednicim de împărăţia Lui. Împreună cu Mihail, să slujim lui Dumnezeu cu frică şi împreună cu Gavriil să ne bucurăm cu smerenie.
încheind acest cuvânt în cinstea Sfinţilor Arhangheli, să le cerem cu umilinţă ajutorul şi ocrotirea, rugându-ne aşa: „Mai-marilor Voievozi ai cetelor îngereşti, cei ce staţiînaintea scaunului dumnezeieştii slave, rugaţi-vă Domnului împreună cu toate Puterile cereşti, să dăruiască lumii pace şi sufletelor noastre mare milă”. Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Evanghelist Matei
Creştinătatea de pretutindeni prăznuieşte astăzi40 pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Martor de fiecare zi al vieţii pământeşti a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Matei a cules şi a însemnat în Evanghelia care-i poartă numele o bună parte din ceea ce ştim despre viaţa şi învăţătura Mântuitorului.
N-am vrea să treacă ziua de pomenire a Sfântului Evanghelist Matei, fără să ne oprim puţin cu luare-aminte asupra vieţii sale de Apostol şi mai ales asupra celei din¬tâi Evanghelii, din ale cărei cuvinte dumnezeieşti ne hră¬nim sufletele la sfintele slujbe şi acasă aproape în fiecare zi din an.
După cum ştim, primele patru scrieri ale Noului Testa¬ment, care ne descriu viaţa, faptele, cuvântările şiînvăţăturile Mântuitorului, se numesc Evanghelii. Prima şi a patra din aceste Sfinte Evanghelii au fost scrise de doi ucenici direcţi ai Mântuitorului sfântul Matei şi Sfântul Ioan, iar Evanghelia a doua şi a treia au fost scrise de Sfinţii Marcu şi Luca, uce¬nici ai Sfinţilor Apostoli. Primele trei Evanghelii se numesc „sinoptice”, având multe asemănări între ele, iar Evanghelia a patra, scrisă de Sfântul Ioan, se deosebeşte mult de cele¬lalte trei, ea privind mai ales viaţa lăuntrică a Mântuitorului nostru, conţinând şi învăţături şi fapte care nu sunt cuprinse în Evangheliile sinoptice.
4016 noiembrie.
227
Sfinţii Evanghelişti le-au scris sub inspiraţia dumneze¬iască a Sfântului Duh, atât la cererea celor dintâi creştini, cât şi din dorinţa de a aminti faptele, cuvintele şi viaţa pămân¬tească a Mântuitorului, aşa cum s-a desfăşurat ea sub ochii lor, uimiţi de tot ce vedeau şi auzeau. Sau, aşa cum ne spune mai târziu Sfântul Evanghelist Ioan, în numele tuturor Apostolilor: „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii […] Care era la Tatăl şi s-a arătat nouă […] ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi […] ca bucuria noastră să fie deplină” (1 Ioan 1,1-4). Aceste mărturisiri directe sunt cuprinse în Evanghelii.
Sfintele Evanghelii sunt documente istorice, în care autorii lor ne descriu doar o parte din faptele şi învăţătura Mântuitorului, fiecare punând accentul pe ceea ce l-a uimit mai mult şi notând ceea ce era de neuitat pentru mulţimile care-L ascultau cu dragoste şi mărturiseau că „niciodată nu a vorbit vreun om” aşa cum vorbea El mântuitorul. Totuşi, Sfintele Evanghelii nu sunt biografii complete ale Domnului nostru Iisus Hristos, după cum mărturiseşte chiar unul dintre Sfinţii Evanghelişti, zicând: „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25). Cele patru Evanghelii se completează însă una pe alta; din ele citim la sfintele slujbe. Ele conţin vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc. Dacă citim şi facem după cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, putem nădăjdui în mântuirea sufletelor noastre.
Despre Sfântul Evanghelist Matei ştim că, înainte de a fi chemat să fie Apostol, se numea Levi şi era vameş în oraşul Capernaum, pe ţărmul mării Galileii, la punctul de trecere către Marea Mediterană. El este cel mai învăţat dintre Apos¬toli. Sfinţii Marcu şi Luca, vorbind despre Sfântul Matei, nu amintesc faptul că a fost vameş, pentru că îndeletnicirea de vameş sau perceptor era urâtă de poporul iudeu, care
228
suporta cu greu stăpânirea străină a romanilor şi ura pe toţi strângătorii de dări.
în schimb, Sfântul Matei, în Evanghelia scrisă de el, peste tot unde trebuie să-şi dea numele de Matei, adaugă şi „vameşul”, dovedind prin aceasta smerenia lui, sinceritatea şi mai ales recunoştinţa pe care o purta Mântuitorului pen¬tru marea cinste pe care i-a făcut-o chemându-l de la o stare atât de defăimată, cum era aceea de vameş, la marea cinste de apostol. Schimbarea numelui din Levi în Matei a însem¬nat pentru el schimbarea totală a vieţii lui, el devenind un om nou.
De multe ori în viaţă ni se întâmplă să dispreţuim şi să rămânem surzi la glasul celui care ne cheamă sau ne îndeamnă să facem anumite lucruri cu adevărat bune. Din pricina comodităţii, uşurătăţii sau a năravurilor noastre vechi, lăsăm să piară sămânţa mântuirii aruncată prin cuvânt în inima noastră. Nu a fost aşa cu Sfântul Matei. Când s-a întâlnit faţă către faţă cu Iisus, în încăperea vămii din Capernaum, şi L-a auzit adresându-i-se cu îmbietoarele cuvinte: „Vino după Mine!”, a lăsat toate şi a urmat Mântuitorului Iisus în toată viaţa lui. Nu este uşor să faci anumite lucruri: să te rupi total de un anumit fel de viaţă, de o viaţă tihnită şi îndestulată, şi să intri de bunăvoie şi cu bucurie la jugul unei vieţi aspre, cum era viaţa de apostol. Convertirea Sfântului Matei a fost rapidă şi statornică.
Alţi Apostoli, chemaţi de către Mântuitorul dintre pesca¬rii din Galileea, au părăsit şi ei luntrele şi mrejele, însă spora¬dic au mai continuat şi îndeletnicirea lor de pescari. Sfântul Evanghelist Matei nu s-a mai întors niciodată la meseria lui de vameş.
îndată după convertirea sa, Sfântul Matei invită pe Mân¬tuitorul să mănânce la el acasă cu ucenicii Săi. „Şi i-a făcut Levi un ospăţ mare în casa sa”, ne spune Sfântul Evanghe¬list Luca (Luca 5, 29). El cheamă la masă şi prieteni de-ai săi. vameşi, poate cu nădejdea că întâlnirea cu Domnul Iisus le va
229
folosi şi lor, cum i-a folosit lui. Cu acel prilej fariseii se scanda¬lizează că Iisus mănâncă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii. Mântuitorul le răspunde acestora că El a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoşi, care n-au nevoie de doctori. Observăm că aici Mântuitorul socoteşte pe păcătoşi oameni bolnavi. După acest ospăţ, Sfântul Matei a intrat şi el şi a rămas pentru totdeauna în grupul Sfinţilor Ucenici şi Apos¬toli ai Mântuitorului. De atunci, el a urmat Mântuitorului Hris¬tos cu credinţă, împărtăşind soarta celorlalţi Sfinţi Apostoli.
Ca şi ceilalţi Sfinţi Apostoli a primit misiunea de a propo¬vădui Evanghelia în toată lumea şi de a boteza pe toţi cei ce vor crede în Iisus Hristos (cf. Matei 28,19-20). A luat parte la Cina cea de Taină, s-a cutremurat la Răstignire şi s-a bucurat la învierea Domnului. A fost binecuvântat de Mântuitorul, împreună cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, înainte de înălţarea Lui la ceruri (cf. Luca 24, 50-51). A luat parte la alegerea Sfântului Apostol Matia în locul lui Iuda vânzătorul (cf. Faptele Apos¬tolilor 1,13, 23-26) şi era împreună cu ceilalţi Sfinţi Apostoli în ziua Cincizecimii, când S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt (cf. Faptele Apostolilor 2,1-4). După sărbătoarea Cincizecimii şi după alegerea celor şapte diaconi, el a propovăduit Evan¬ghelia în Iudeea, organizând multe comunităţi creştine prin¬tre iudeii care credeau şi se creştinau, botezându-se.
în vremea aceea, adică în anul 44, ne spune Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, Irod Agripa I a pus mâna pe câţiva dintre fruntaşii Bisericii voind ca să-i piardă şi a ucis cu sabia pe Sfântul Apostol Iacov, fratele Sfântului Apostol şi Evan-ghelist Ioan. Văzând că este pe placul iudeilor, Irod a mai luat şi pe Sfântul Apostol Petru şi l-a aruncat în închisoare (cf. Faptele Apostolilor 12,1-4).
în timpul acestei persecuţii, Sfântul Apostol şi Evanghe¬list Matei, împreună cu ceilalţi Apostoli, a trebuit să pără¬sească pentru o vreme Iudeea (cf. Faptele Apostolilor 12, 17). După moartea lui Irod Agripa I, s-a înapoiat în Iudeea şi a întărit obştile sale de creştini proveniţi dintre iudei şi a luat
230
parte la Sinodul Sfinţilor Apostoli din anul 49, semnând ală¬turi de ceilalţi Sfinţi Apostoli scrisoarea adresată creştinilor proveniţi dintre neamuri din Antiohia, Siria şi Cilicia după cum ne spune tot Sfântul Apostol Luca (cf. Faptele Apostoli¬lor 15, 6-29).
După informaţiile cunoscute, Sfântul Matei a scris această Sfântă Evanghelie înainte de dărâmarea Ierusalimu¬lui, şi anume în jurul anului 50 al erei creştine. Primii ei cititori au fost creştinii proveniţi dintre iudei, aflaţi în comunităţile creştine din Palestina şi împrejurimi. Ea a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli. Această versiune nu s-a păstrat până la noi. Când învăţătura creştină s-a răspândit şi în lumea păgână, greco-romană, şi cărţile creştine erau căutate, această Sfântă Evanghelie a fost tradusă şi în limba greacă. Traducerea ei s-a făcut înainte de anul 70, când a fost dărâmat Ierusalimul de către romani, iar traducătorul ei a fost Sfântul Apostol Matei, care, dato¬rită îndeletnicirii de vameş, cu siguranţă cunoştea şi limba greacă.
Urmărind mai departe viaţa Sfântului Apostol Matei, aflăm că, după ce a adus la credinţă un mare număr de sufleteîn Iudeea, predicând credinţa la popoarele păgâne din Etiopia, la mezi şi perşi, a murit ca martir, ars în foc, în cetatea Mirmina, din ordinul ighemonului cetăţii, Flavian, care mai târziu, datorită unei minuni săvârşite de moaştele Sfântului Matei, s-a creştinat, primind prin Botez numele de Matei, în amintirea Sfântului Apostol. Împreună cu el s-a botezat şi foarte mult popor, primind sfânta învăţătură creştină. Bise¬rica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Apostol şi Evanghe¬list Matei printre mucenici, în ziua de 16 noiembrie.
Cum am mai spus, Sfântul Matei a scris Evanghelia care îi poartă numele pentru poporul iudeu. Scopul lui era să dove-dească acestui popor, care cunoştea vechile prorocii, că Iisus este Mesia cel făgăduit, Hristos, Care trebuia să împlinească toate prorociile. În acest scop, Sfântul Matei trece
231
cu vederea multe fapte de mare însemnătate pentru noi, creştinii, dar istoriseşte pe acelea care dovedeau împlinirea prorociilor.
Astfel, el dă lista strămoşilor lui Iisus Hristos, pentru a adeveri prorocia că Mesia va ieşi din neamul lui Avraam şi al lui David. Vorbind despre naşterea din Fecioară a Mântuito¬rului, el citează cuvintele Prorocului Isaia: „Iată, Fecioara, va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7,14). Istorisind venirea magilor şi a păstorilor: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel” (Miheia 5,1). Când copilul Iisus este dus în Egipt, ca să scape de sabia lui Irod, s-a împlinit prorocia lui Osea, care a zis: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11,1). Dacă Iisus locuieşte în Nazaret, El împlineşte profeţia: Nazarinean se va chema (Judecători 13, 5). Vorbind despre Sfântul Ioan Botezătorul, arată că el este glasul celui ce strigă în pustie: „gătiţi calea Domnului” cum a prorocit Isaia (40,3). Scriind despre Galileea, în care Mântuitorul şi-a desfăşurat cea mai mare parte a lucrării Sale, aminteşte prorocia care zice: „Gali¬leea neamurilor, poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare” (Isaia 8, 23; 9,1). Iisus a vorbit în parabole ca să se împlinească proorocia care zice despre El: „Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu” (Psalmul 48, 4). Dacă Iisus vindecă surzii, orbii, ologii şi nu le îngăduie să dea în vileag numele Lui, aceasta se face ca să se împlinească prorocia lui Isaia, care zice din partea lui Dumnezeu: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea mea. Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui […]. El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri, până ce nu va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă” (Isaia 42,1,2,4).
Sfântul Matei alege dovezile iudaice pentru a dovedi dumnezeirea Mântuitorului, zicând: „Mai mare decât
232
templul este aici […] că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului” (Matei 12, 6, 8). Apoi, David pe El L-a numit Stăpânul său (cf. Matei 22, 43-45). De asemenea, pe drumurile Palestinei se aud răsunând cuvintele bolnavilor: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David” (Matei 20, 30,31).
Suferinţele vin tot pentru împlinirea Scripturilor. El intră în Ierusalim călare pe mânz de asin, ca să se împlinească prorocia lui Zaharia. Copiii îl aclamă în Templu, după cum proro¬cise David. Căpeteniile poporului iudeu îl dispreţuiesc, pen-tru ca să se împlinească Scriptura, care zice: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului” (Psalmul 117, 22). Ucenicii îl părăsesc în timpul patimilor, după cum este scris: „Voi bate păstorul şi se vor risipi oile” (Zaharia 13,7). Iuda îl vinde cu 30 de arginţi ca să se împlinească prorocia lui Ieremia. Se trag sorţi pentru cămaşa Lui, după cum prorocise David. Iar când Iisus îşi dă sufletul, prin cuvântul „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), se pecetluieşte împlinirea tuturor prorociilor asupra vieţii pământeşti a Mântuitorului.
Evanghelia Sfântului Matei ne cucereşte sufletele prin redarea limpede şi nespus de plăcută şi convingătoare a cuvintelor Mântuitorului. Predica de pe munte, Fericirile, cele 18 parabole, vindecările, zugrăvirea Judecăţii din urmă, răsplata veşnică hărăzită iubirii, toate ne răscolesc şi ne cutremură. Numai la Sfântul Matei ne sunt arătate cele şase fapte de milostenie despre care vom fi întrebaţi de însuşi Domnul în ziua Judecăţii, şi anume dacă, de-a lungul vieţii noastre pământeşti, am avut milă de cel flămând, însetat, gol, străin, bolnav sau de cel întemniţat. Şi în măsura în care i-am ajutat sau nu, vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi.
Sfântul Matei înfăţişează pe Mântuitorul îmbinând dreptatea cu mila, bunătatea cu severitatea, iubirea cu aspri¬mea. Numai în Evanghelia Sfântului Matei găsim chemarea plină de dumnezeiască bunătate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi […]; învăţaţi-vă
233
de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 28-30).
Dar oricât de multe v-aş spune eu despre frumuseţea învăţăturilor şi despre folosul pe care l-aţi putea dobândi din Evanghelia Sfântului, nu voi izbuti să vă conving aşa cum v-aţi putea singuri convinge, citind-o. Vă îndemn aşadar, cu toată stăruinţa, să o citiţi cu luare-aminte, verset cu verset şi capitol cu capitol. Citiţi-o cu duh smerit şi cu dorinţa de a vă hrăni din cuvintele ei, căci în ea găsim şi cuvântul că: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
începeţi a citi chiar din seara aceasta şi opriţi-vă, cu luare-aminte acum, la începutul Postului, mai ales asupra capitolelor cinci, şase şi şapte care cuprind Predica de pe munte, în care este concentrată aproape toată învăţătura creştină şi veţi vedea cât de mult ne sunt de folos fiecăruia dintre noi. Veţi vedea cum cuvintele lui Iisus, rostite odini¬oară mulţimilor, pătrund şi astăzi drept în inimă, fiind adre¬sate parcă fiecăruia dintre noi. Nădăjduiesc ca citirea acestor trei capitole să vă fie de mare ajutor şi de folos acum, la înce¬putul Postului. Să le citiţi şi să le puneţi în practică!
Bunul Mântuitor, Care mereu ne cheamă şi ne aşteaptă, pentru rugăciunile Sfântului şi iubitului Său Apostol Matei, să ne ajute să-i cunoaştem voia, să-i împlinim poruncile, ca să plăcem Lui. Să fim cu adevărat de folos şi nouă şi aproa¬pelui, iar în ziua sfârşitului vieţii noastre pământeşti, când fără îndoială ne vom întâlni cu Domnul din Evanghelie, să ne învrednicim a-i vedea faţa sfântă şi blândă şi a-i auzi chemarea plină de dragoste: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae
Prăznuim astăzi41 pe Sfântul Ierarh Nicolae, unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii.
El face parte din marea ceată a Sfinţilor Ierarhi şi învăţători ai Bisericii din epoca de aur a creştinismului: sfârşitul veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea. Împreună cu Sfân¬tul Spiridon şi mulţi alţi bărbaţi sfinţi a suferit cumplitele pri¬goane din vremea stăpânirii împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian, mari prigonitori ai creştinilor, dar s-a bucurat din plin şi de vremea de slavă şi de libertate a creştinismului, când, în vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare, toate temniţele s-au deschis şi cei închişi pentru mărturisirea credinţei în Hristos s-au întors la familiile lor duhovniceşti.
Sfântul Nicolae s-a născut pe la anul 270 d. Hr., în oraşul Patara din provincia Lichia, din Asia Mică, din părinţi temă¬tori de Dumnezeu, cu numele Teofan şi Nona. Aceştia i-au dat numele de Nicolae, care tălmăcit înseamnă „biruitor de popor”. Era singurul copil la părinţi, iar aceştia l-au crescut, cu toată grija, în dragoste şi teamă de Dumnezeu, aşa cum toţi creştinii din vremea aceea îşi creşteau copiii.
Evanghelia a fost cartea de căpătâi după care şi-au con¬dus viaţa atât părinţii, cât şi copilul lor, Nicolae.
Tinereţea şi-a păstrat-o în deplină curăţie, „n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat”, cum spune Scriptura (Psalmul 1,1).
416 decembrie.
235
O ciumă năprasnică, abătându-se peste această regi¬une, i-a secerat pe amândoi părinţii, la vreme de trei zile unul după altul. Rămas singur şi urmând cu toată râvna sfaturile evanghelice, şi-a împărţit întreaga avere rămasă de la părinţi celor săraci, bolnavi şi neputincioşi.
Unchiul său, care purta tot numele de Nicolae şi era episcop, l-a hirotonit preot la vârsta de 23 ani. După un an de la hirotonia în preot, tânărul Nicolae primeşte o sarcină şi mai grea: este numit egumen la o mănăstire întemeiată de unchiul său, pe care tânărul Nicolae a condus-o cu multă pricepere, înţelepciune şi mai ales cu multă râvnă şi dragoste de fraţi.
Prin hotărâre dumnezeiască, a fost ridicat la treapta de arhiepiscop în Mira, capitala provinciei Lichia, adică pe sca¬unul de păstor sufletesc pe care îl ocupase Ioan, care între timp murise. Ajuns în această mare răspundere a dovedit şi aici calităţi de adevărat păstor şi conducător.
în timpul prigoanei lui Diocleţian, care a făcut nenumăraţi mucenici şi în regiunea Dunării noastre, Sfântul Nicolae a fost aruncat în temniţă, ţinut în lanţuri şi bătut cu biciul, încât urmele rănilor au rămas întipărite toată viaţa pe trupul său.
Odată cu venirea la conducerea imperiului a Sfântului împărat Constantin cel Mare, când toate prigoanele împotriva creştinilor au încetat, Sfântul Nicolae a ieşit din temniţă.
Ivindu-se erezia lui Arie, care a tulburat atât de mult pacea Bisericii, Sfântul Nicolae a luat parte la marele sobor al celor 318 Părinţi, de la Niceea, unde s-a statornicit dreapta credinţă, alcătuindu-se primele 8 articole din Crez, pe care îl mărturisim cu sfinţenie şi astăzi la Sfintele Liturghii.
Multe sunt vredniciile cu care a fost împodobit sufletul mare al acestui cinstit şi mare ierarh: credinţă curată şi puter¬nică, dovedită şi mărturisită până la suflarea cea mai de pe urmă, viaţă neprihănită, ca a îngerilor, blândeţe, înţelepciune şi înfrânare. Al acestor virtuţi desăvârşit învăţător s-a ară¬tat, aşa cum cântă Biserica. Prin toate acestea, el a izbutit
236
să ridice vremelnica lui viaţă pământească la veşnica pome¬nire de aici şi din ceruri, la vrednicia de a fi necurmat inel de legătură dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, din ceruri.
Dar cea mai de seamă virtute a sa a fost iubirea pe care a dovedit-o prin nenumăratele sale fapte de binefacere, de ajutorare a aproapelui, de nealipire a inimii sale de bunurile materiale, pe care nu le-a dispreţuit ci cu ele a ajutat, a mân¬gâiat şi a scos pe foarte mulţi necăjiţi din lipsuri şi deznădejde.
Regula de aur a vieţuirii Sfântului Nicolae a fost după modelul Scripturii: Mai bine este a dărui decât a primi. El a practicat din plin această regulă. A dăruit mereu; chiar ceea ce primea de la cei avuţi dăruia celor ce nu aveau.
El n-a uitat niciodată cuvântul Evangheliei, care ne învaţă că vom fi judecaţi după întrebuinţarea talanţilor încredinţaţi nouă (cf. Matei 25,14-30) şi că mântuirea se poate dobândi numai dacă am săturat pe cel flămând, am îmbrăcat pe cel gol, am cercetat pe cel bolnav etc (cf. Matei 25, 34-46), cum ne-a învăţat însuşi Mântuitorul Hristos, atunci când ne-a înfăţişat icoana zguduitoare a Judecăţii din urmă.
într-adevăr, ajutorarea aproapelui este una dintre înda¬toririle noastre cele mai de seamă; este piatra de încercare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu, căci, după Sfânta Scrip¬tură, cel ce spune că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este (cf. 1 Ioan 4, 20).
Ajutorarea aproapelui se poate face de către oricine şi cu orice, nu numai cu bunuri materiale. Astfel, poţi să dai un sfat bun celui care are trebuinţă de el, întorcându-l de pe calea greşită a vieţii lui. Poţi să te rogi lui Dumnezeu pentru aproapele tău, pentru ocrotirea lui, dacă este în necaz, sau pentru îmblânzirea lui, dacă îţi este duşman. Poţi să mângâi pe cel căzut în întristare şi să ierţi din toată inima pe cel ce ţi-a greşit. Poţi să împaci oameni sau familii învrăjbite, sacrifi¬când confortul şi liniştea ta pentru binele altora, şi multe alte asemenea fapte bune.
237
Sfântul Nicolae a împlinit cu neobosită râvnă această poruncă a iubirii faţă de aproapele şi cu fapta şi cu cuvântul, precum şi cu rugăciunea, nefăcând niciun fel de deosebire între oameni. Astfel, a hrănit cu grâu un întreg ţinut în vreme de secetă, timp de doi ani, salvându-i pe creştini de la moar¬tea atât de groaznică pe care o aduce foamea.
De asemenea, el a venit grabnic în ajutorul unui tată împovărat de creşterea a trei fete, furişându-se noaptea şi aruncând pe fereastră pungile cu bani necesari pentru a le aşeza pe fiecare la casele lor, scăpându-le astfel de căderea în mrejele desfrâului. Pictura bisericilor pune adesea înain¬tea ochilor noştri pilda nemuritoare pe care ne-a dat-o Sfân¬tul Nicolae, prin scăparea acestor trei fecioare din ghearele nenorocirii şi lipsurilor.
Şi câte alte fapte bune n-a făcut Sfântul Nicolae, pentru care rostul averii, al banilor şi al celorlalte bunuri a fost să bucure, să fericească şi să uşureze pe cei din jur, necruţând niciodată niciun fel de osteneală sau jertfă, dovedind prin aceasta adevărata sa dragoste de Dumnezeu şi de oameni, pe care i-a iubit ca pe sine însuşi, şi care i-au asigurat adevă¬rata comoară în ceruri.
Sfântul Nicolae a încetat din viaţa aceasta pământească în ziua de 6 decembrie, anul 343, fiind chemat de Domnul la cele veşnice. A fost plâns cu amar, deopotrivă de creştini şi de păgâni, pentru că se despărţeau de un părinte scump, de sprijinitorul milostiv, de ierarhul luminat, de omul lui Dumnezeu.
Trupul sfântului a fost înmormântat cu cinste multă în oraşul Mira. Dar pe la sfârşitul veacului al XI-lea, năvălind tur¬cii în această cetate, ele au fost strămutate în Italia, unde se află şi astăzi într-o frumoasă biserică din oraşul Bari. Au fost depuse acolo în ziua de 9 mai 1087. Un cronicar din vre¬mea aceea ne spune că, în prima zi după sosirea sfintelor sale moaşte acolo, treizeci de persoane au fost vindecate de diferite boli. De atunci încoace, ele au devenit vestite în
238
toată lumea, prin mărturia mulţimii credincioşilor care se vin¬decau şi se vindecă şi astăzi de suferinţele lor.
Dorim să facem o precizare: acolo la Bari, în Italia, nu se află moaştele întregi ale Sfântului Ierarh Nicolae, ci numai o parte din ele, pentru că creştinii au tot luat părticele din sfinţitul său trup, risipindu-le cu vremea în diferite locuri din lume.
Noi, ortodocşii români, avem fericirea să ne bucurăm de dragostea Sfântului Nicolae, pentru că mâna sa cea dreaptă se află în ţara noastră, în capitală, în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, vestita ctitorie a sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu. Alături de mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu se află, într-un frumos chivot de argint, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae. E mâna cu care a binecuvântat copiii şi poporul credincios, cu care a aruncat cele trei pungi de bani celor trei fete, pe care tatăl lor le des¬tinase pierzării, cu care a pălmuit pe Arie la Sinodul cel din¬tâi de la Niceea şi care a semnat actul sinodal al celor opt articole din Simbolul de Credinţă. Această mână sfinţită a Sfântului Nicolae o putem venera şi o putem săruta şi noi cu evlavie.
Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, din cele mai vechi timpuri, au cinstit cu toată credinţa pe Sfântul Ierarh Nicolae, prin mulţimea bisericilor pe care i le-au închinat, în care au ilustrat, pe tot pământul românesc, prin pictură chipul său blând şi faptele sale bune, prin purtarea numelui său de către mulţi români, prin frumoasele obiceiuri legate de ziua aceasta, când Sfântul Nicolae bucură pe toţi cu mân¬gâierile sale duhovniceşti, pe toţi cei ce ţin datina străbună, cinstindu-l după cuviinţă.
Ultimul nostru gând se cuvine săîlîndreptăm cu smerenie către Sfântul Nicolae, vasul cel ales al harurilor dumnezeieşti, ca, prin mijlocirile şi rugăciunile sale neîncetate şi milostive către Dumnezeu, să ne ajute să ne învrednicim cu toţii a săvârşi calea vieţii noastre pământeşti cu aceeaşi credinţă,
239
cu aceeaşi nădejde şi înfrânare şi, mai presus de toate, cu aceeaşi dragoste nefăţarnică şi jertfelnică pentru aproa¬pele nostru, după exemplul vieţii lui şi, astfel, prin lucrurile acestea trecătoare, să câştigăm pe cele statornice şi veşnice, devenind şi noiîmpreună-locuitori cu sfinţii, împlinind cu sta¬tornicie şi sinceritate poruncile lui Dumnezeu, totdeauna în timpul vieţii noastre. Amin.
Predică la pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Elefterie
Slujba de aseară şi cea de astăzi – 15 decembrie preamăresc, în chip deosebit, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie. Una dintre cele mai frumoase biserici din capitală, care îi poartă numele, Biserica Sfântul Elefterie, astăzi îşi sărbătoreşte hramul.
Sfântul Elefterie este unul dintre bărbaţii sfinţi care au mărturisit pe Hristos şi au murit pentru El,în a doua generaţie după Sfinţii Apostoli, adică la sfârşitul secolului I şi începutul celui de-al II-lea secol creştin. El a devenit ucenic al Sfinţilor Apostoli prin fericita sa maică, Antia, care a fost învăţată credinţa creştină de către Sfântul Apostol Pavel.
în slujba de aseară, Sfânta Biserică i-a cântat aşa: „Bucură-te, Elefterie, podoaba ierarhilor şi slava purtători¬lor de chinuri, care, ca un adevărat ucenic al apostolilor, ai întors către Dumnezeu popoarele cele păgâne, care mai înainte dădeau cinstire idolilor; iar tu nu ţi-ai cruţat trupul care era sfâşiat prin felurite chinuri, ca şi cum ar fi fost străin” (Slava Vecerniei).
Sfântul Elefterie s-a născut în Roma, din părinţi bogaţi şi de neam bun. Tatăl său a murit la puţină vreme de la naşterea pruncului şi astfel copilul Elefterie a fost crescut de mama sa, fericita Antia, care învăţase credinţa creştină de la Sfântul Apostol Pavel, pe când acesta predica în Roma.
Când a ajuns copilul Elefterie de 12 ani, maica sa l-a încredinţat Sfântului Anichit, Episcopul Romei, care l-a
Predică rostită în anul 1968.
241
învăţat Sfintele Scripturi. Sfântul Anichit, văzând pe tânărul acesta plin de râvnă pentru sfânta credinţă creştină, l-a rân¬duit în ceata clericilor. Astfel, la vârsta de 15 ani l-a hirotonit diacon, la 18 ani, preot, iar când a ajuns de 20 de ani l-a hiro¬tonit episcop al iliricului.
Tânăr cu vârsta, dar bătrân cu înţelepciunea şi plin de dragoste pentru Hristos, tânărul episcop, cu râvna şi cu ener¬gia sporită de puterile Duhului Sfânt, a adus Bisericii bogată roadă dintre păgâni, iar pe creştini i-a întărit în credinţă în timpul prigoanelor grele îndreptate pe atunci împotriva lor.
Trecuseră mai bine de o sută de ani de la naşterea Mân¬tuitorului. Pe scaunul împărătesc al Romei se afla împăratul păgân Adrian, fiul adoptiv al lui Traian cuceritorul Daciei noastre. Împăratul Adrian, văzând cât de repede se răspândea creştinismul în Imperiul Roman, a pornit o pri¬goană cumplită împotriva creştinilor şi, mai ales, împotriva preoţilor şi a episcopilor, ştiind că dacă omori păstorul, turma se risipeşte. Aflând de lucrarea apostolică a Sfântului Elefterie, prin a cărui predicare mulţi păgâni credeau în Hris¬tos, şi umplându-se de mânie împotriva lui, Adrian a trimis pe un ofiţer superior pe nume Felix, cu o ceată de ostaşi, ca să-l prindă pe Elefterie şi să-l aducă legat la judecată.
Acela, ajungând în Iliria, a nimerit tocmai în vremea când Sfântul Elefterie vorbea credincioşilor în biserică. Înconju¬rând biserica în care se afla cu ostaşi, a intrat singur înăuntru, cu gândul de a-l prinde pe episcop şi a-l duce legat la Roma, aşa cum i se poruncise. Ascultând însă vorbirea blândă şi înţeleaptă a Sfântului Elefterie, Felix s-a potolit de furia lui şi şi-a dat seama că un asemenea învăţător, împreună cu cei ce-l ascultau în tăcere, nu putea fi duşman al imperiului, căci îi învăţa să fie omenoşi, paşnici, curaţi şi buni. Schimbându-şi iuţimea şi mânia în blândeţe, Felix, din prigonitor, a devenit ucenic şi slugă a lui Hristos. Din ceasul acela, s-a hotărât în sufletul lui să nu se mai întoarcă la Roma, ci să rămână pe lângă Sfântul Elefterie şi să devină şi el creştin.
242
Au fost multe cazuri asemănătoare în istoria persecuţiilor, când prigonitorii creştinilor, care de obicei erau informaţi cu totul greşit despre învăţătura creştină, atunci când veneau în contact direct cu cei asupriţi, îşi dădeau seama de sfinţenia învăţăturii acelora, care îi ajuta să-şi schimbe total viaţa. Aşa s-a întâmplat şi cu acest comandant Felix.
Sfântul Elefterie, aflând de toate acestea şi vrând să dea tuturor pildă de purtare creştinească în faţa prigonitorilor, a sfătuit pe Felix să-şi facă datoria şi să împlinească porunca stăpânului său. Şi astfel, amândoi, ucenicul şi învăţătorul, împreună cu ceata de ostaşi, au pornit spre Roma. În drum, în timp ce treceau peste un râu, Felix a fost botezat de Sfân¬tul Elefterie.
Ajungând în Roma, Sfântul Elefterie a fost predat tribu¬nalului imperial, iar Felix nu s-a mai întors la cazarmă, ci a intrat în rândul ostenitorilor pentru Hristos, propovăduind Evanghelia printre cunoscuţii şi prietenii săi.
Sfântul Elefterie fiind adus la judecată în faţa împăratu¬lui Adrian, a fost întrebat de către acesta:
Pentru ce, Elefterie, ai lăsat credinţa părintească şi, dispreţuind pe zeii noştri, cinsteşti un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci şi cu o moarte cumplită a murit”, fiind răstignit pe cruce?
Sfântul Elefterie a răspuns:
cum pot să cinstesc şi să slujesc unor zei nesimţitori şi fără putere, care nu pot să ajute întru nimic pe oameni? Căci nimeni dintre cei ce cred în zeii voştri nu poate deveni, din om rău şi pătimaş, om bun şi fără de răutate, aşa cum pot deveni toţi aceia care cred în Hristos cel răstignit şi urmează sfintele Sale învăţături.
dacă te pleci mie, a zis împăratul, şi dacă jertfeşti nebiruiţilor zei, te vei întoarce în patria ta cu mare cinste; iar de nu, chinuri grele voi arunca asupra ta.
nu pot să mă lipesc şi să mă unesc cu voi şi să mă închin zeilor voştri, căci voi sunteţi rătăciţi de la adevăr, deoarece
243
vă luptaţi împotriva adevăratului Dumnezeu, Care ne-a zidit pe toţi şi ne vrea binele, iar pe cei ce sunt cu adevărat duşmanii şi potrivnicii noştri adică demonii ascunşi în zei voi îi cinstiţi şi le aduceţi daruri şi jertfe. De aceea eu nu mă pot lipi de voi, ci mă lipesc de Dumnezeul meu, Care S-a făcut om şi S-a jertfit pentru noi, şi, fiind unit pururi cu El, Stăpânului meu Hristos voiesc să-i slujesc. Darurile şi cinstirile pe care mi le făgăduieşti, nu-mi trebuie, iar de chinurile cu care mă îngrozeşti, nu mă înspăimânt. Eu socotesc moartea pentru Hristos: desfătare, slavă, cinste şi veselie42.
Văzând împăratul că nu-i poate clătina întru nimic sfânta lui credinţă, umplându-se de mânie, a poruncit să înceapă chinurile. La poruncă, ostaşii au pregătit un vas mare plin cu ceară, smoală şi seu, au aşternut sub el o grămadă mare de jăratic. În vasul acela trebuia să introducă gol pe mucenic, ca să sufere arsuri până când va muri. Sfântul Elefterie n-a aşteptat să fie dus cu forţa. A intrat singur în lichidul fier¬binte şi răbda vitejeşte toate arsurile, întărindu-l Dumnezeu în acele grele chinuri.
Poporul, care se adunase la acea tristă privelişte, ocăra pe împăratul şi se întreba pentru ce suferă, ca un făcător de rele, bărbatul acesta tânăr, cinstit, de neam bun şi înţelept.
împăratul s-a înfuriat şi a poruncit să înteţească şi mai mult focul, iar pe Elefterie îl îndemna să se lepede de credinţă. Rămânând neclintit în hotărârea sa, Sfântul Elefterie a zis: „Orice vei face, nu mă vei putea pleca să mă abat de la dreapta credinţă”43.
împăratul era în mare nedumerire şi nu ştia ce să mai facă. Atunci prefectul Romei, cu numele Coremon, care învăţase şi el credinţa creştină în ascuns de la Felix, fiind însă prieten al împăratului şi pentru slava lumească încă nu se
42 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, Pătimirea Sfântului Mucenic Elefterie, Episcopul iliricului, şi a maicii lui Antia (15 decembrie), Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1991-1998, pp. 153-156.
43 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
244
lepădase de idoli, vrând acum să facă voia şi plăcerea împă¬ratului, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din osteneală şi din grijă pentru Elefterie şi să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”44.
Şi l-a pus pe sfântul episcop la altă grea încercare cu foc, într-un cuptor de aramă cu ţepuşe ascuţite înăuntru. Dar Dumnezeu l-a întărit şi l-a apărat şi acum, şi Sfântul se ruga pentru cei care îl chinuiau ca şi Sfântul Arhidiacon Ştefan pentru ucigaşii săi şi zicea: „Atinge-te de inimile lor, o Stăpâne, Cel ce eşti bogat întru milă şi fă cunoscut lor numele Tău cel Sfânt şi adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu şi să lase închi¬năciunea idolească cea pierzătoare, că binecuvântat eşti în veci. Amin”45.
Prefectul Coremon, care se lăudase că va birui pe sfân¬tul mărturisitor, auzind acum şi de rugăciunea sfântului şi aducându-şi aminte şi de învăţăturile primite de la Felix, şi-a schimbat cu totul gândurile şi inima lui s-a aprins pentru sfânta credinţă creştină. Apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce este osândit Elefterie, cel fără de vină, spre nişte munci ca acestea?”46.
împăratul s-a tulburat foarte tare de această schimbare neaşteptată de atitudine a prefectului său şi de această îndrăzneală. L-a certat, apoi i-a făgăduit cinste mai mare şi toate vistieriile sale. Coremon însă, umplându-se de Duhul Sfânt şi luminându-şi inima şi mintea cu rugăciunile Sfântului Elefterie, a zis: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare şi aurul tău să-l ardă focul, care te aşteaptă în iad, căci te-ai făcut orb de voia ta faţă de adevăr şi nu cunoşti neputinţa zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe niciunul dintre vol. Iar Dumnezeul acela, pe Care îl cinsteşte Elefterie, l-a făcut pe el
44 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
45 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
46 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
245
mai tare decât focul şi mai presus decât orice fel de munci”47. Atunci, din porunca împăratului, Coremon a fost pus la chi¬nuri grele, fiind aruncat în acelaşi cuptor de aramă înroşit în foc, pe care el însuşi îl pregătise pentru Sfântul Elefterie. Cu puterea lui Dumnezeu, a fost păzit şi el nears de foc. Atunci, din porunca împăratului Adrian, i s-a tăiat capul.
Pe Sfântul Elefterie l-au aruncat în temniţă, chinuindu-l mai multe zile cu foamea şi cu alte răutăţi. Îngerul Domnului l-a şi scos din închisoare şi l-a dus în munte, unde locuia cu fiarele sălbatice, dar fiarele se purtau cu el ca şi cum ar fi fost îmblânzite, nefăcându-i niciun rău.
Vânătorii l-au aflat şi au anunţat pe împărat, care a tri¬mis ostaşi ca să-l prindă. A fost osândit să fie mâncat de o leoaică, apoi de un leu, care însă s-au arătat blânzi. Toate aceste torturi se petreceau în public, într-o mare piaţă din Roma. Deşi aceste persecuţii îndreptate împotriva creştinilor aveau menirea să înspăimânte pe păgâni şi să-i determine să se ferească de creştini ca de nişte răufăcători şi duşmani ai imperiului, poporul privea toate acestea având ochii sufletului deschişi spre adevăr şi, văzând nevinovăţia celor chinuiţi şi toate minunile pe care le săvârşea Dumnezeu prin sfinţii mărturisitori, biruiţi de adevăr, recunoştea puterea lui Dumnezeu şi striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Şi mulţi dintre ei au crezut în Mântuitorul Hristos şi au devenit creştini.
După atâtea chinuri pricinuite Sfântului Elefterie, tiranul împărat, neştiind ce să mai facă, a poruncit să-i taie capul cu sabia. Şi aceasta făcându-se, Sfântul Elefterie şi-a dat sufle¬tul în mâinile lui Dumnezeu.
„Iar maica Sfântului, fericita Antia, care privea cu bucu¬rie la pătimirea fiului său, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul şi mulţumind că sângele fiu¬lui ei, cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Domnul Hristos.
47 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
246
Apoi, a căzut moartă lângă el, fiind ucisă cu sabia de cei necredincioşi. Iar credincioşii din Iliric şi din Avlona adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri şi ungându-le cu miresme, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu”48.
Iubiţi credincioşi, astfel şi-auîncheiat viaţa sa pământească Sfântul Episcop Elefterie şi nobila sa mamă, Sfânta Antia.
Vremea prigoanelor sângeroase, îndurate de creştinii de demult, a trecut. Noi suntem liberi să credem în adevăratul Dumnezeu, să ne adunăm la rugăciune şi să ne închinăm în sfintele biserici, aşa cum facem şi în seara aceasta. Nici ruguri aprinse, nici grătare înroşite în foc, nici cuptoare de aramă înfierbântate, nici fiare sălbatice nu mai sunt asmuţite asu¬pra noastră. Nimeni nu ne cere jertfa sângeroasă a Sfinţilor Mucenici. Noi ne bucurăm în linişte şi în pace de sfânta noas¬tră credinţă.
Se cuvine însă, din respect pentru cei ce au murit pen¬tru dreapta credinţă, să luăm aminte la credinţa lor, dar şi la viaţa lor. Dacă nu ne cere nimeni jertfa lor de sânge şi nu murim, cum o făceau ei, trebuie să trăim viaţa noastră asemenea lor, gata pentru un astfel de sfârşit. Ei şi-au trăit viaţa după învăţătura şi după exemplul Mântuitorului, Care a spus că El este Calea, adică modelul de viaţă. O asemenea viaţă trebuie să trăim şi noi, creştinii.
Viaţă creştină înseamnă viaţă curată, cinstită, bună şi sfântă, arătată prin fapte. Adevăraţii creştini sunt paşnici, iubitori, blânzi, smeriţi, cumpătaţi, plini de dragoste pentru toţi oamenii.
Sfinţii pe care noi îi pomenim şi îi cinstim uimeau atunci pe păgâni nu numai cu moartea lor eroică, ci şi cu viaţa lor pilduitoare. Viaţa lor era curată, plină de bunătate şi de ade¬vărată dragoste creştină. De aceea se şi mirau păgânii şi ziceau: cum pot creştinii să se iubească aşa de mult?
247
Pentru că trăiau atât de frumos, fiind aşa de curaţi şi de luminoşi, de aceea şi mureau cu bucurie şi fără teamă, fiind încredinţaţi că merg la Dumnezeu, Căruia au slujit, împlinindu-i sfintele porunci.
Cine trăieşte viaţa aceasta pământească după voia şi după poruncile lui Dumnezeu nu se teme de moarte. Moartea este grea şi groaznică numai pentru cei ce au trăit în răutăţi şi în păcate.
Moartea senină a Sfinţilor Mărturisitori să ne aducă aminte întotdeauna de pilda vieţii lor fără prihană, care să fie îndemn pentru viaţa noastră. Este plăcut şi vrednic de laudă a pomeni şi a cinsti pe sfinţi, căci, cinstindu-i pe ei, cin¬stim pe Stăpânul nostru al tuturor, Dumnezeu, după cuvân¬tul Mântuitorului către Sfinţii Apostoli: „Toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl Care L-a trimis” (Ioan 5,23).
Dar nu este de ajuns numai a le cânta imnuri de laudă şi a le cere să se roage pentru noi. Nu este de ajuns să lăudăm faptele lor doar pentru că ei ne plac. Trebuie să le plă¬cem şi noi lor. Şi le vom plăcea numai dacă ne vom strădui să trăim şi noi, măcar în parte, aşa cum au trăit ei şi atunci ne vom face şi noi vrednici de lauda lor şi vom primi răspuns şi la rugăciunile pe care le ridicăm către ei, care rugăciuni să fie, Doamne, spre slava Ta, spre cinstea lor şi spre mântuirea noastră. Amin.
48 Vieţile Sfinţilor, vol. IV, pp. 153-156.
Providenţa divină
Providenţa sau Pronia divină este lucrarea prin care Dumnezeu se îngrijeşte continuu de lume. Prin lume înţelegem nu numai pe oameni şi pământul din care sun¬tem zidiţi, ci întreg universul văzut şi nevăzut, de la fericitele fiinţe îngereşti şi până la cea mai măruntă părticică de ener¬gie în mişcare atomul. „De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute şi nevăzute, toate acestea se bucură de pronia lui Dumnezeu, iar fără această lucrare ele se duc, se scurg şi pier”49, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
învăţătura despre Providenţa dumnezeiască este unul dintre adevărurile fundamentale ale religiei creştine. Ea este strâns unită cu credinţa în existenţa lui Dumnezeu, în aşa măsură încât una fără alta nu pot exista. Cine crede în Dumnezeu, acela fără îndoială crede sau trebuie să creadă şi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. „Aceia care recunosc pe Dumnezeu drept creator al totului, dacă vor să rămână consecvenţi cu principiile lor spunea apologetul Atenagora Atenianul -, trebuie să admită în chip necesar că tot ce este creat se află sub păstrarea şi pro¬nia înţelepciunii şi a dreptăţii lui Dumnezeu”50. Căci numai
49 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Despre Cel de o fiinţă, contra Anomeilor, 12, PG 58, col. 810, în: învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. Apologeticum, 2006, p. 44.
50 ATENAGORA ATENIANUL, De resurrectione mortuorum, 18. Traducerea parţială a acestei lucrări (capitolul 18 lipseşte) a fost făcută de către Pr. Teodor Bodogae, în: Apologeţi de limbă greacă, coll. PSB 2, Ed. Institutu¬lui Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 384-386 [n.r.].
249
puterea care a creat lumea o poate şi conserva, deoarece, pentru a menţine creaturile în forma lor originală, pentru a menţine ordinea şi armonia minunată în tot ansamblul uriaş al cosmosului, este necesară o putere egală cu puterea Ace¬luia Care din nimic a adus la existenţă acest univers.
Dumnezeu, după ce a creat lumea, nu S-a retras din ea, aşa cum greşit au afirmat unii, ci a rămas şi este mereu peste tot, la îndemâna făpturilor, ca Cel ce este pretutindeni de faţă, conservând şi ocrotind făpturile Sale, conlucrând cu ele şi cârmuindu-le către atingerea scopului ultim al existenţei lor.
„Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5,17), spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie. Prin aceste cuvinte de admirabilă şi dumnezeiască simplitate se arată continua lucrare, sub diferite forme, a lui Dumnezeu în lume.
Cum lucrează Dumnezeu în lume, cum îşi manifestă El Pronia Sa dumnezeiască, aceasta o poate vedea fiecare din¬tre noi dacă este atent la desfăşurarea vieţii dimprejurul nos¬tru, atent la iarba peste care calcă, la flori, la păsări, la jivinele ce mişună pe uscat şi prin ape, atent la viaţa şi freamătul din lume, la cerul albastru care ne acoperă şi chiar la propria viaţă, din care a avut poate destule semne să înţeleagă şi să simtă mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu.
Lucrările Providenţei sunt arătate din plin mai alesîn cărţile sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, despre care s-a spus că sunt o vastă istorie a gesturilor lui Dumnezeu către lume.
înainte însă de a arăta, pe baza textelor sfinte, o parte din aceste lucrări dumnezeieşti, voi aminti, în treacăt, câteva observaţii ale unor oameni de ştiinţă şi de litere, din care reiese că în univers există un diriguitor, o fiinţă personală, un Dumnezeu atotputernic şi preaînţelept Care cârmuieşte lumea şi lucrurile din ea.
îndeosebi legile statornice care întreţin armonia şi regu¬laritatea după care se desfăşoară toată mişcarea din univers au impresionat totdeauna pe oamenii de bună-credinţă, întrezărind din ele pe Autor.
250
Astfel, necreştinul Cicero, în cartea sa De natura deorum Despre natura zeilor), scria plin de indignare: „mai degrabă ni-aş putea închipui că Iliada şi Eneida au putut rezulta din mpreunarea întâmplătoare a literelor alfabetului, decât că armonia din lume a putut fi opera unei întâmplări oarbe”51. Iar Voltaire, cu tot scepticismul lui privind armonia din lume, convenea că trebuie să se plece în faţa ei: „Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcarCă poate exista ceasul fără un ceasornicar”52. Tot Voltaire făcea o ironică invitaţie autori¬lor teoriei naşterii lumii din pulberea de atomi, prin simpla mişcare şi grupare întâmplătoare a lor: „Luaţi, domnilor, un sac plin cu nisip, turnaţi-l într-un vas, mestecaţi-l bine timp îndelungat şi veţi vedea că vor ieşi din el plante, animale şi opere de artă”53.
De asemenea, marele poet francez Lamartineîşi mărtu¬risea cam aceleaşi convingeri, prin cuvintele sale pline de sar¬casm: „Universul fără Dumnezeu? O astfel de absurditate să nu o spuneţi nici câinelui dumneavoastră pentru a nu revolta instinctul din micul animal”54.
Naturalistul J. H. Fabre, prietenul şi răbdătorul cer¬cetător al lumii insectelor, întrebat dacă el crede în Dumnezeu, a răspuns: „Nu, eu nu cred; eu îl văd! în zadar se caută a se explica minunatele instincte ale insectelor, cu ajutorul concordanţelor întâmplătoare, căci nu hazardul ne poate explica o astfel de armonie zice el. O astfel de ordine să se fi născut din haos, o astfel de prevedere (la nişte fiinţe atât de mărunte) să se fi născut din hazard şi o astfel de inteligenţă, din neraţional? Cu cât văd mai mult, cu cât observ mai mult, cu atât mai mult îmi străluceşte dindărătul misterului lucrurilor o inteligenţă supremă”55.
51 Ioan Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 98.
52 „L’univers m’embarrasse, et je ne puis songerQue cette horloge existe et nait point d’horloger” (I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 98).
53 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 98.
54 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 98.
55 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 98.
251
Nişte reflecţii asemănătoare nota un alt naturalist, dr. Robert Brown, într-o lucrare a sa despre originea omului: „Atâtea procese din viaţa florilor şi animalelor, şi în special adaptarea unora către altele, în scopul fecundării, nu se pot explica fără prezenţa unei inteligenţe spirituale din univers… Îmi pare foarte greu însă de a evita concluzia zice Brown că îndărătul orânduirilor pentru fecundarea încrucişată sau împrăştierea seminţelor nu ar exista o forţă inteligentă. Ches¬tiunea este de a şti doar dacă această inteligenţă se găseşte în plantă sau în afară de ea. Faptul că o floare se adaptează unei albine sau un tub de nectar se adaptează la structura trompei unui fluture pare a ascunde aici anumite cunoştinţe din partea florilor despre insecte şi e greu de admis că florile ar fi studiind compoziţia insectelor”56.
Trecând de la legile din micul univers la legile din marele univers, în lumea aştrilor şi a planetelor ce plutesc mişcându-seîn spaţii, astronomia în special găseşte, la fiecare pas, limita cauzelor fizice şi începutul acţiunii lui Dumnezeu.
Astfel, Newton, descoperitorul legilor gravitaţiei univer¬sale spunea că „descifrează voinţa lui Dumnezeu din legile universului […]. Pentru ca planetele să fi început a se mişca a trebuit ca braţul dumnezeiesc să le împingă în tangenta orbitelor lor”57.
Un alt observator atent, Tyndall, privind bolta cerească, scria: „în regulata mişcare a planetelor şi sateliţilor, în direcţiunea, planul, gradul lor de acceleraţie, aflăm urmele unui sfat, mărturia acţiunii unei cauze, care nu e niciodată oarbă şi nici întâmplătoare, care desigur e foarte cunoscă¬toare în mecanică şi geometrie. Nu vă îndoiţi de aceasta! E absurd a presupune că singură necesitatea prezidează uni¬versul, fiindcă necesitatea e oarbă şi pretutindeni aceeaşi şi n-ar putea produce în lucruri varietatea ce se observă”58.
56 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 96.
57 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 85.
58 I. Gh. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 96.
252
Tot în această ordine de idei, marele astronom Kepler zicea că atât de evident este Dumnezeu în armonia şi legile universului, încât are impresia că „simte cum atinge pe tabelele-i de calcul însuşi degetul lui Dumnezeu”59.
Am putea aduce multe mărturii asemănătoare, care nu totdeauna vin de la nişte oameni credincioşi, ci de la oameni siinceri şi obiectivi, care n-au putut ocoli adevărul. Fie că L-au lumit cauza primă sau primul motor, cauza absolută sau inteligenţa supremă, marele arhitect al universului ori fiinţa personală care este Dumnezeul nostru, ei au înţeles şi au recunoscut prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Apropiindu-ne însă de sfintele cărţi ale Scripturii şi pri¬vind lucrările Providenţei în lume, aşa cum le-au privit cu ochi curaţi şi cu inimi curate sfinţii lor autori, ceaţa dispare şi vedem limpede perspectivele uriaşe ce ni se deschid. Vedem astfel că Dumnezeu este Cel care ocârmuieşte elementele şi puterile universului, El se îngrijeşte neîncetat de făptu¬rile Sale, îndestulând trebuinţele lor, El conduce destinele popoarelor. „El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune; El dă înţelepciune celor înţelepţi şi ştiinţă celor pricepuţi. El des¬coperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El” (Daniel 2, 21-22). „El sporeşte neamurile şi apoi le pierde, El le lasă să se întindă şi apoi le strâmtorează, El scoate din minţi pe căpeteniile popoarelor şi îi lasă să rătăcească în singurătăţi fără cărări” (Iov 12, 23-24). „Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâna Mea!” (Deuteronomul 32, 39).
El conduce toate întâmplările din viaţa lumii şi din viaţa fiecăruia, El împarte pedepsele şi binefacerile, El întoarce răul în bine şi nimiceşte planurile rele, îndeplinind făgăduinţele şi planurile Sale. Dumnezeu ocroteşte şi susţine toate
59 I. GH. SAVIN, Apologetica, vol. II, p. 98.
253
creaturile Sale, ajutându-le să-şi împlinească scopurile pen¬tru care El le-a creat. Despre aceasta Mântuitorul zice: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru” (Matei 10, 29). Deci, nici chiar o pasăre nu cade fără voia şi fără ştirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu susţine existenţa şi o continuăîn toate fiinţele create: „în ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El” (Psalmul 102,13) cânta Psalmistul, iar Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă: „Nu vă grijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca […]. Priviţi la păsă¬rile cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte […]. Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon,în toată mărirea lui, nu s-a îmbră¬cat ca unul dintre aceştia” (Matei 6,25-26; 28-29).
El ne dă puterile trebuincioase ca să împlinim datoriile noastre şi să ajungem la mântuire: „Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl” (Ioan 6,65).
De la Dumnezeu avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, prin El existăm şi la El ne întoarcem, El cunoaşte toate gândurile noastre şi faptele noastre cele mai ascunse: „Şi perii capului, toţi sunt număraţi” (Matei 10, 30).
Cum lucrează Dumnezeu faţă de făpturile Sale?
Sunt oameni care neagă providenţa dumnezeiască par¬ticulară pentru că un număr atât de mare de griji câte făpturi sunt li se pare nepotrivit cu fericirea supremă a lui Dumnezeu.
Alţii cred că este o necuviinţă adusă măririi şi sfinţeniei lui Dumnezeu a fi atent la orice faptă neînsemnată din viaţa fiecărui om. Şi unii şi alţii judecă omeneşte, neţinând seama de atributul atotştiinţei şi omniprezenţei lui Dumnezeu. Ei nu gândesc cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (cf. Matei 16,23).
254
Dumnezeu conlucrează cu făpturile Sale potrivit puteri¬lor lor şi în limitele legilor naturale după care se conduc, în aşa fel încât unul şi acelaşi efect este, în acelaşi timp, atât lucrarea omului, cât şi a lui Dumnezeu. Pentru a ne lămuri mai bine asupra acestui aspect, să ne gândim că scrisul este efectul mâinii şi al condeiului, dar nu se poate spune până unde se întinde acţiunea mâinii şi de unde începe cea a con¬deiului, ci amândouă se contopesc într-o singură acţiune.
Conlucrarea se deosebeşte după puterile cu care Dumnezeu lucrează, adică după cum ele sunt fizice sau raţionale şi libere. Cu puterile fizice, Dumnezeu conlucrează întotdeauna uniform: cu focul ca să ardă, cu soarele ca să lumineze şi să încălzească etc., iar cu fiinţele libere în chip diferit, după scopul pe care îl au, mijloacele pe care şi le aleg, puterile de care dispun etc.
Sunt însă şi alte acte pe care numai Dumnezeu le săvârşeşte, ca guvernator al lumii materiale, şi anume: de a îndrepta, de a suspenda şi de a micşora puterile naturii, de a face pământul productiv, aerul bun sau rău, de a face să cadă rouă, de a trimite oamenilor ploaia necesară, făcând-o să cadă deasupra unui ţinut mai mult decât asupra altuia (după faptele oamenilor) ş.a.m.d.
Prin intervenţia lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, nu este stingherită libertatea lor. Dacă printre noi, oamenii, sunt atâţia care conduc grupuri mai mari sau mai mici de oameni, de la familie şi şcoală până la viaţa de stat, fără să se nimicească libertatea celor încredinţaţi conducerii lor, apoi cum Dumnezeu, Cel prea bun, ar putea lovi în cea mai sfântă însuşire a omului libertatea? în lume, vedem o mulţime de oameni care săvârşesc fapte rele şi urâte, iar noi ştim că Dumnezeu, în virtutea sfinţeniei Sale, nu face nimic rău şi nu ia parte la săvârşirea răului. Mai ştim de asemenea că omul, în virtutea libertăţii lui, se poate răzvrăti chiar împo¬triva lui Dumnezeu, Care tace, rabdă şi aşteaptă ca acela să se înţelepţească şi să se întoarcă la El. Răzvrătirea împotriva
255
lui Dumnezeu ştim că şi-a atins culmea prin răstignirea lui Hristos de pe Golgota, iar Dumnezeu-Omul, batjocorit de oameni, se ruga pentru răstignitorii Săi. Cum s-ar explica oare asemenea fapte dacă Dumnezeu n-ar respecta liberta¬tea omului? în cadrul acestei libertăţi, Dumnezeu îl asistă, îl ajută ori îl pedepseşte pe om, atunci când este nevoie, pen¬tru binele şi folosul lui. „De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca, iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca” (Isaia 1, 19-20). „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei 12, 6).
Trebuie însă susţinut cu tărie că Pronia divină nu priveşte numai ordinea pur speculativă, ci se răsfrânge adânc asupra întregii vieţuiri individuale şi sociale. De felul cum cineva este pătruns de această învăţătură depinde şi atitudinea lui faţă de viaţă şi suferinţă.
Pentru creştinul adevărat, care ştie şi este în stare să se descătuşeze de vremelnicie şi are tăria să se înalţe deasupra firescului, îngrămădirea de nenorociri şi îndoieli care adeseori îl cuprind pe fiecare muritor nu-l fac să-şi piardă nădejdea în biruinţa binelui asupra răului. El nu rămâne nepăsător în faţa durerii, dar nu-şi pierde nici nădejdea. Deşi, pentru moment, nu găseşte o dezlegare potrivită întrebărilor care îl chinuiesc, totuşi rămâne netulburat, crezând cu tărie neclintită într-o Providenţă, care vede şi cunoaşte totul, şi are planurile sale nepătrunse de mintea noastră mărginită. Cel credinciosîşi dă seama că Dumnezeu are motive temeinice pentru care îngă¬duie să vină asupra lui suferinţa sub diferitele ei forme.
Dar cei mai puţin credincioşi sau cei necredincioşi vor¬besc despre Providenţă cu nedumerire, cu rezervă sau chiar cu revoltă. Copleşiţi de povara încercărilor, ei pretind ca Providenţa să-i scutească de necazuri şi suferinţe în ceasurile grele din viaţa lor. Dacă aceste pretenţii nu sunt împlinite la vreme, atunci ei se răzvrătesc şi-şi iau rolul de judecători şi osânditori ai Providenţei.
256
Rătăcirea şi răzvrătirea lor se naşte din înţelegerea greşită a tăcerii dumnezeieşti. Omul se naşte, luptă eroic, se frământă şi strigă, iar Dumnezeu se pare că tace. Omul îşi pleacă fruntea spre închinare sau răzvrătire; îşi ridică mâinile spre rugăciune ori blestem şi Dumnezeu tace. Răufă¬cătorii biruiesc în nelegiuirile lor, iar cei nevinovaţi suferă şi Dumnezeu tace, iată ce nu-şi pot explica ei! Dar această tăcere nu înseamnă odihnă, nelucrare ori părăsire a crea¬turilor Sale. Dumnezeu continuă să rămână totuşi mereu cu creaturile Sale, dar El adeseori tace, căci aşa lucrează Dumnezeu, fără zgomot, în tăcere desăvârşită. Omul judecă faptele după aparenţa lor şi după efectele imediate pe care acestea le produc, Dumnezeu însă le judecă după adevărata lor valoare şi după urmările lor, pe care omul niciodată nu le poate cunoaşte aşa cum vor fi cu adevărat.
Astfel, o întâmplare care, după părerea noastră, este o adevărată nenorocire, şi pentru îndepărtarea căreia ne-am rugat, dar ea nu s-a îndepărtat, aflăm mai târziu că ne-a fost binefăcătoare. Şi, dimpotrivă, o bucurie sau o biruinţă, pe care am râvnit-o mult, constatăm că se face izvor de necazuri şi dureri. Suferinţa este şi ea o unealtă pe care o foloseşte Providenţa divină spre binele omului. Precum pământul nu dă rod decât fiind muncit, tot astfel sufletul şi trupul nostru au nevoie de durere spre a fi îmboldite la lucru. Din durere se naşte gândirea, energia, bucuria. Durerea este însăşi condiţia fericirii. Durerea este ca otrava, care, dată în anu¬mită măsură, întăreşte şi scapă organismul de moarte. Plăce¬rea moleşeşte; durerea întăreşte şi naşte bucurie. După Sfân¬tul Apostol Pavel, suferinţa este o certare părintească de la Dumnezeu pentru greşelile şi răutăţile noastre. Dacă suferiţi certarea, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii: căci care este fiul pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de rămâneţi fără certare, de care toţi au parte, atunci nu sunteţi fii adevăraţi (cf. Evrei 12,5-8).
257
După căderea de odinioară în păcat, suferinţa a deve¬nit o lege universală care ne curăţeşte sufletul şi-l sfinţeşte, deschizându-ne uşile împărăţiei lui Dumnezeu. În suferinţă, de obicei, avem impresia că suntem singuri, părăsiţi de Dum-nezeu, dar Dumnezeu îi răsplăteşte cu bucurie şi binecu¬vântare pe toţi fiii care se apropie de El cu inima înfrântă şi smerită de durere (cf. Psalmul 50). „Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”, spune Victor Hugo.
în inima creştinismului stă Crucea Mântuitorului, iar Crucea este steagul de luptă şi semnul de biruinţă al creştinului. Cel mai sublim exemplu de suferinţă este cel al lui Iisus Hristos, Mântuitorul, Care ne-a învăţat să fim răbdă¬tori în durere şi fericiţi în suferinţă, fiind încredinţaţi că, după răstignire, vine învierea.
Acceptarea suferinţelor fără cârtire şi fără împotrivire, socotindu-le ca o cercetare şi binecuvântare dumnezeiască, este un semn de maturitate creştină, dovada că un bun cre¬dincios a înţeles lucrarea Providenţei în lume şi în viaţa lui.
Despre rugăciune
„Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5,17)
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe contemporanii săi ca, pe lângă împlinirea faptelor bune, să se roage neîncetat. Aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru o anumită cate¬gorie de oameni, ci pentru toţi oamenii de pretutindeni, deci şi pentru noi, cei de faţă. Căci a ne ruga neîncetat înseamnă a ţine legătura neîncetată cu Dumnezeu izvorul vieţii noastre.
După cum ştim, Dumnezeu este Duh şi este prezenţă: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14) îi spune însuşi Dumnezeu Prorocului Moise, în faţa Rugului aprins din Sinai. De aceea, nu este bucurie mai mare decât a ne trăi viaţa în Duhul Lui şi de a simţi prezenţa Sa binefăcătoare de-a lun¬gul vieţii noastre. Această bucurie duhovnicească se poate câştiga şi prin alte mijloace, dar mai ales prin rugăciune.
Ţinând seama de invitaţia pe care am primit-o, de la conducerea studenţilor din ASCOR, m-am înfăţişat în seara aceasta aici, ca să vă spun câteva cuvinte despre rugăciune.
Onorată asistenţă:
Ce este rugăciunea?
Din Filocalie aflăm că rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca, atunci când stăm de vorbă cu Dumnezeu, să alungăm din gândul nostru orice grijă şi orice altă problemă, oricât de importantă ni s-ar părea. Se cuvine să lepădăm din minte „toată grija cea lumească” şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Să nu ne rugăm numai cu
Cuvânt rostit la Facultatea de Drept, 1997.
259
buzele, iar mintea să fie departe de cuvintele rugăciunii.
„Cum puteţi pretinde lui Dumnezeu să ia aminte la rugă¬ciunea voastră ne întreabă un Sfânt Părinte dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciunea voastră?”. Cine se roagă rău şi neatent se aseamănă cu cel care seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat.
Rugăciunea făcută cu evlavie şi inimă curată cere o oarecare pregătire şi supraveghere a simţurilor. Moise, Prorocul, n-a putut să se apropie de „Rugul” din care îi vorbea Dumnezeu decât după ce şi-a lepădat încălţămintea. De aceea, să ne străduim ca, înainte de a începe rugăciunea, să izgonim din inima noastră orice cuget pătimaş, căci inima noastră este templu al Duhului Sfânt şi trebuie să-i acordăm cinstea cuvenită şi astfel să ascultăm pe Mântuitorul, Care ne îndeamnă, zicând: „Când te rogi, intră în cămara ta şi, închi¬zând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Cămara este inima, iar simţurile sunt poarta (uşa) deci ele trebuie bine zăvorâte, căci prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.
Rugăciunea trebuie făcută cu stăruinţă. Să nu ne des¬curajăm când nu ni se împlinesc rugăciunile, ci să stăruim. Avem în Sfânta Evanghelie multe exemple de stăruinţă în rugăciune. Să ne aducem aminte de acea femeie păgână care striga disperată în urma Mântuitorului ca să îi vindece fiica îndrăcită. Deşi Mântuitorul pare că n-o aude, până la urmă îi vindecă fiica de la distanţă (cf. Matei 15, 22-28).
Să ne aducem aminte de Bartimeu, orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare. Şi Iisus l-a tămăduit de orbirea lui (cf. Luca 18, 35-43).
Ne putem întreba: Când împlineşte Dumnezeu mai repede rugăciunile noastre? Atunci când rugăciunile noastre sunt însoţite de post, de milostenie şi de viaţă fără de pri¬hană. Milostenia şi postul sunt cele două arme ale rugăciunii. Acestea trei: rugăciunea, postul şi milostenia se întrepă¬trund şi se ajută între ele, pentru folosul nostru.
260
De asemenea, rugăciunile noastre sunt repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, şi când sunt făcute de mai mulţi credincioşi împreună. Când Sfântul Apostol Petru a fost închis în temniţă, cu picioarele în butuci, rugăciunile neîn¬cetate făcute de mulţi credincioşi pentru dânsul, înaintea lui Dumnezeu, au fost atât de puternice, încât Dumnezeu a trimis un înger şi, în chip minunat, a eliberat pe Petru din temniţă (Faptele Apostolilor 12, 1-11). Aşa se întâmplă când Dumnezeu împlineşte grabnic rugăciunile noastre.
Sunt însă cazuri, destul de multe, când Dumnezeu nu împlineşte rugăciunile noastre.
De ce?
Pentru că mulţi se roagă numai cu buzele, iar mintea lor hoinăreşte departe, nefiind atentă la cuvintele rugăciunii. Mântuitorul mustră astfel de rugăciune, zicând: „Poporul acesta […] Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15, 8). De asemenea, Dumnezeu nu ascultă rugăciunile noastre când ne rugăm rău sau păgubitor pen¬tru propria noastră viaţă. Astfel, cineva, fiind în închisoare, cerea să fie scos la muncă sub cerul liber, pentru că viaţa din celula închisorii devenise foarte grea. Cei în drept îl amânau mereu, neîmplinindu-i cererea atunci, ci amânând pe mai târ¬ziu. Deţinutul s-a convins ulterior că mulţi dintre cei plecaţi la muncă, atunci când şi el ceruse să plece, au murit (la locul de muncă), iar alţii s-au întors grav bolnavi în închisoarea din care plecaseră. Astfel, Dumnezeu, Care nu-i împlinise cere¬rea, i-a făcut un mare bine, cruţându-i viaţa.
Ce trebuie să-i cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre?
Să-i cerem sănătate sufletească şi trupească; să-i cerem luminarea minţii şi înţelepciune pentru a nu greşi calea către El. Să-i cerem bunătate sufletească şi smerenia ini¬mii, după cuvântul spus de Domnul: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor
261
voastre” (Matei 11, 29). Să-i cerem dreaptă socoteală în tot ce facem, cu convingerea că vom muri şi vom da seama îna¬intea judecăţii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viaţa pe pământ. Să-i cerem râvnă pentru citirea Sfintelor Scrip¬turi, pentru înţelegerea lor şi împlinirea poruncilor Sale. Să-i cerem harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletelor noastre. Să-i cerem lui Dumnezeu cele ce sunt vrednice de El şi pe care numai El le poate da. Să-i cerem ajutor ca în toată viaţa noastră să căutăm împărăţia Lui şi dreptatea Lui, căci toate celelalte lucruri pământeşti ni se vor adăuga nouă.
Ce se întâmplă cu cel care nu se roagă?
Cel care nu se roagă cade uşor în păcat şi nu poate să se mântuiască, neavând nicio legătură cu Dumnezeu. Cel care nu se roagă nu are nicio putere în lupta cu ispitele vieţii. El este ca un ostaş fără armă, ca o pasăre fără aripi, ca o trestie care se pleacă încotro bate vântul numai către Dumnezeu nu se pleacă. Este ca un peşte pe uscat, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cel care nu se roagă zace în împărăţia materiei, nu este scris în cartea vieţii din ceruri şi nu are loc în împărăţia lui Dumnezeu. La judecata lui Dumnezeu, de care nu scapă nimeni, i se va spune: „Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12).
Care sunt foloasele rugăciunii?
Prin rugăciune, putem dobândi de la Dumnezeu orice cerem. Trebuie însă ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruinţă şi smerenie. Însuşi Mântuitorul făgăduieşte acest lucru, când zice: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21,22), sau: „Cereţi şi vi se va da” (Matei 7, 7).
Cine se roagă din toată inima, adâncind cuvintele rugă¬ciunii, pe lângă împlinirea cererii dobândeşte şi o pace lăun¬trică pe care nu ne-o poate da lumea acea pace făgăduită de Mântuitorul: „Pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27) şi siguranţa că nu suntem singuri printre oameni, ci cu noi este Dumnezeul părinţilor noştri, Care ne ocroteşte şi ne apără viaţa.
262
Se întâmplă uneori că Dumnezeu nu împlineşte numai¬decât şi îndată rugăciunile noastre. Monica, mama Fericitului Augustin, optsprezece ani s-a rugat pentru întoarcerea fiului ei la Hristos. Stăruinţa ei în rugăciune i-a plăcut lui Dumnezeu şi i-a împlinit rugăciunea cu adevărat, întorcând pe fiul ei la Sine, dar nu oricum, ci înzestrat cu toate frumuseţile harului care împodobeau viaţa lui.
Iar pentru că nu ştim dacă toate rugăciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna să încheiem rugăciunea cu aceste cuvinte: Doamne, Care ştii toate, ajută-mă ca rugăciunea pe care o fac înaintea Ta să se împlinească după voia Ta cea sfântă. Facă-se voia Ta în viaţa mea. Amin.
îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul său la Părinţii bisericeşti
Călătorind cu mintea şi inima prin lumea Patericului vechile aşezări călugăreşti din Egipt, din Asia Mică, Palestina şi Siria pe vremea părinţilor duhovniceşti din veacurile III-vI, ne putem face o imagine despre ceea ce însemna îndru¬mătorul duhovnicesc şi ucenicul în vremea aceea.
Ştim cât de mult a lucrat harul dumnezeiesc asupra mari¬lor conducători duhovniceşti, mari păstori şi povăţuitori de suflete din acele timpuri. Fiii se desprindeau de părinţii lor trupeşti şi alergau cu dor la o viaţă aspră, plină de lipsuri şi de nevoinţe, pentru a se înrola într-o nouă familie, în jurul acestor părinţi duhovniceşti, familie născută nu din carne, ci din duh, nu din poftă trupească, ci din Dumnezeu.
Scopul suprem al omului şi lucrul lui cel mai înalt este unirea cu Dumnezeu. Păcatul însă ne-a îndepărtat de Dumnezeu şi ne ţine în îndepărtarea aceasta datorită patimi¬lor care ne cuprind şi ne stăpânesc. Pentru a ne putea apro¬pia de Dumnezeu, trebuie să ne curăţim de patimi, prin dez¬rădăcinarea lor, prin omorârea lor.
în dorinţa de a se izbăvi de patimi şi a se apropia de Dumnezeu, unii oameni se lepădau de lume şi de tot ce are ea plăcut şi înşelător, alegând în schimb viaţa de pustie, cu toate asprimile şi sfintele ei bucurii şi mângâieri.
Un asemenea om, desprins de lumea poftelor şi a ispi¬telor şi gata să se apropie de Dumnezeu, avea nevoie de un povăţuitor iscusit căruia să-i încredinţeze toată viaţa lui, ca unui adevărat părinte.
264
Pe un astfel de om scria Sfântul Vasile cel Mare unui bătrân stareţ – „primeşte-l ca un tată, spune-i greutăţile şi nevoinţele căii strâmte şi înguste, dar întăreşte-l şi în nădej¬dea izbânzii, învaţă-l apoi pravilele cele începătoare precum este rânduit şi pune înaintea lui toate câte sunt în legătură cu viaţa cea nevoitoare; în sfârşit, pe unul dintre voi pe care el singur îl va alege, pune-i-l drept povăţuitor în cele ale nevoinţelor duhovniceşti”60.
Iar cu alt prilej, tot Sfântul Vasile cel Mare sfătuieşte astfel pe un tânăr care dorea fericita viaţă în Hristos: „Când, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei birui pe vrăjmaşul tău în lupta lepădării tale de lume, nu te arunca pe tine asemenea unui vas fără de niciun preţ. Ci, cu cea mai mare grijă şi cu băgare de seamă, sileşte-te să-ţi găseşti un bărbat îndrumător, care fără de greşeală ar merge înaintea ta în ce priveşte felul de vieţuire şi ar şti să îndrume bine pe cel ce merge către Dumnezeu. Şi când vei găsi un astfel de îndrumător să i te predai lui, nimicind şi dând în lături orice sfat al voii tale, ca să te arăţi asemenea unui vas curat, păstrând tot ce se află bun în tine, neatins cu nimic străin. Iar de vei lăsa în tine oarecare din patimile tale cele dinainte, atunci şi binele ce s-ar afla sădit în tine se va preface în oţet şi ca un vas stricat vei fi dat afară. Iar dacă, cruţându-ţi trupul, îţi vei alege un învăţător prea îngăduitor către patimile tale, sau care va cădea în păcate împreună cu tine, atunci în zadar te-ai pornit pe calea lepădării de lume; căci te-ai dăruit unei vieţi pătimaşe, luându-ţi un povăţuitor orb şi te adânceşti în prăpastie mare. Iar de va povăţui orb pe orb, amândoi în groapă vor cădea, căci ajunge să fie ucenicul ca dascălul său”61.
Ucenicul este liber aşadar să-şi aleagă dascălul şi povăţuitorul său pe calea virtuţii. Dar, odată ce şi l-a ales şi
60 SF. VASILE CEL MARE, în: Vechile rânduieli monahale, Soroca, 1929, p. 333.
61 SF. VASILE CEL MARE, Regulile mari şi mici, în: Asceticele, Scrieri. Partea a doua, trad., introd., note lorgu D. Ivan, coll. PSB 18, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, pp. 292-293.
265
intră sub ascultare, se lasă cu totul în seama lui. El este ca o unealtă în mâna sculptorului sau a zidarului, lăsându-se să fie clădit, sculptat şi modelat după cum vrea şi după cum ştie să-l plăsmuiască bătrânul şi duhovnicescul său părinte şi îndrumător. Şi pe bună dreptate, căci, „dacă ucenicul, care s-a dedat unui meşteşug ce ni-i de folos nouă în această viaţă, se supune maestrului în toate şi întru nimic nu se împotriveşte poruncilor lui, nu se depărtează de el pentru o clipă, ci e necontenit sub ochii învăţătorului său, primeşte hrana şi băutura ce i se dă şi-şi petrece viaţa numai după cum dictează maestrul, cu atât mai mult cei care păşesc să înveţe evlavia şi sfinţenia să înveţe trăirea cea după Dumnezeu care, precum spune Sfântul Grigorie Teologul, este arta artelor o dată ce se încredinţează că pot dobândi o asemenea cunoştinţă de la învăţător, vor răsplăti aceasta cu toată supunerea şi cu cea mai desăvârşită ascultare în toate, neiscodind să afle pentru ce li se dă porunca, ci vor împlini înseşi faptele poruncite”62.
Această supunere necondiţionată faţă de îndrumătorul său are temei în înseşi cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine” (Luca 10,16).
„Supunerea sfinţilor faţă de Dumnezeu trebuie să o luăm ca pildă de ascultare şi de supunere faţă de îndrumătorul nostru duhovnicesc” spune tot Sfântul Vasile cel Mare63.
Ucenicul se simte bine sub această ascultare. În sme¬renia lui plină de râvnă, el este mereu atent la lucrarea cea dinăuntru. La aceasta îl ajută şi avva, îndemnându-l să-şi facă zilnic examenul de conştiinţă: „cercetează-te cum ţi-a trecut ziua şi noaptea; dacă ai stat în biserică la rugăciune cu luareaminte sau ţi s-au robit cugetele de rele; dacă ai ascultat citaniile cu înţelegere sau, lăsând slujba, ai ieşit afară din biserică
62 SF. VASILE CEL MARE, Regulile mari şi mici, p. 432.
63 SF. VASILE CEL MARE, Regulile mari şi mici, p. 433.
266
te-ai netrebnicit în zadar”. Dacă n-ai osândit pe cineva, dacă, nefiind bucatele bune, ai găsit cuvânt de înfruntare fratelui şi l-ai întristat.
Adesea, el vine deznădăjduit la părintele său duhovnic şi-i spune: „iartă-mă, părinte, că fac de-ale mâncării!”, sau ce voi face, părinte, că mă supără mândria şi înălţarea?”, sau „gândurile mele se răspândesc şi eu mă necăjesc”, sau spune-mi ce voi face că doreşte sufletul meu lacrimi şi nu am, că-mi este inima foarte împietrită pentru umilinţă, măcar deşi citesc vieţile Sfinţilor Părinţi sau le aud”; sau câte un frate mai trândav sau mai leneş de mântuirea sa, care, văzând pe bătrân postind şi câte şase zile nemâncând,îi zice: Părinte, eu am citit că postirea multă aduce omului mândrie”. Şi atunci bătrânul, liniştit, răspunde cu smerenie, cu înţelepciune, uneori chiar cu un umor reţinut, obişnuit la mulţi părinţi din Pateric.
Cuvintele de răspuns ale bătrânului, sprijinite de pilda vieţii lui sfinte, pe care n-o poate ascunde de privirea ageră ucenicului, au darul să-l liniştească. Ceea ce îi spune el este uşor de înţeles pentru ucenic, căci adesea îi povesteşte din propriile lui păţanii sau îi dă o pildă din viaţa din jurul lor.
Vorbindu-i ucenicului despre dezrădăcinarea patimilor, îl îndeamnă zicând că este bine să tăiem patimile când sunt mici, să nu le lăsăm să crească, pentru că una este a dezrădăcina cineva o buruiană mică, şi alta este a dezrădăcina un copac mare. Şi-i dă un exemplu: „Odată, unul din bătrânii cei mari a mers cu ucenicii lui într-un loc unde erau mulţi chiparoşi, şi mici şi mari, şi a zis unuia din ucenicii săi: «Scoate din rădăcină acest chiparos mic». Şi îndată acel frate, numai cu o mână aplecându-l, l-a scos foarte bine. Apoi i-a arătat bătrânul alt chiparos mai mare decât cel dintâi şi i-a zis: Scoate-l şi pe acesta». Şi, aplecându-l fratele cu amândouă nâinile, l-a tras cu putere şi de-abia l-a scos. Apoi i-a arătat alt chiparos mare, poruncindu-i să-l scoată şi pe acela şi, mult clătinându-l şi ostenindu-se, n-a putut să-l dezrădăcineze.
267
Şi văzându-l bătrânul că singur nu poate, i-a poruncit altui frate ca să-i ajute şi amândoi cu mare osteneală l-au dezră¬dăcinat. Atunci, zise lor bătrânul: «Vedeţi, aşa sunt şi pati¬mile, fraţilor! Cât sunt mici, cu lesnire putem să le tăiem dacă voim, iar de ne lenevim, nebăgându-le în seamă, pentru că sunt mici, se întăresc şi numai cu multă osteneală vom putea a le tăia. Iar de ne vor cuprinde, atunci nu mai putem a le dez¬rădăcina singuri, oricât ne-am osteni, ci numai de vom avea, după Dumnezeu, pe cineva din sfinţi ca să ne ajute»”64.
Bătrânul îndrumător, albit de vreme şi uscat de post şi nevoinţe, senin datorită bunurilor harului pe care adeseori le-a gustat, chiar dacă nu i-ar da niciun răspuns la întrebările ucenicului, prezenţa lui este un răspuns, o mângâiere şi o îmbărbătare. Bătrânul acesta bun şi îngăduitor nu se mânie când greşeşte ucenicul, ci mai ales îi arată fără tulburare vătămarea greşelii şi primejdia pentru sufletul fratelui.
Nu-l mustră pentru fiecare greşeală, căci se va obişnui fratele cu mustrarea şi nu va mai lua în seamă dojana lui. Nu-i porunceşte cu stăpânire, ci totdeauna cu smerenie ca şi cum s-ar sfătui cu acel frate, nu ca şi cum i-ar porunci.
Când se întâmplă tulburare fratelui sau chiar se împotriveşte bătrânului, acesta îşi păzeşte limba, ca să nu-i aprindă mai mult mânia şi nici nu-l osândeşte în inima lui căci socoteşte că îi este mădular în Iisus Hristos şi că vrăjmaşul îl îndeamnă spre mânie. De asemenea, el nu ţine minte răul ca un pătimaş, căci aude cuvântul Apostolului care zice: „nu te birui de rău, ci biruieşte răul cu binele”. El este încredinţat că trebuie să împlinească toate poruncile, ca să câştige dragos¬tea cea către fratele şi să dobândească curăţia inimii lui.
Iar ucenicul sau fratele, care vine plin de râvnă, la înce¬put este sfătuit să nu calce niciodată poveţele bătrânului. Să nu creadă niciodată inimii sale, care îl orbeşte cu poftele
64 AVVA DOROTEI, învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 92.
268
cele vechi, şi să nu urmeze cugetului său, făcând ceva de la sine fără o întrebare. Şi nici să nu se gândească la o cale mai lesnicioasă şi mai cu folos pentru mântuirea lui, într-alt chip decât îl învaţă părintele său.
El se sileşte, se osteneşte să-şi taie voia sa şi, cu darul lui Dumnezeu, acest obicei al tăierii voii sale va deveni ca o fire, făcând aceasta fără osteneală şi fără mâhnire, căci el însuşi a hotărât aceasta, lăsându-se cu totul în seama bunului său povăţuitor. Acestea îl ajută să sporească în înţelegerea vieţii duhovniceşti, îi dau linişte şi bucurie, fără de grijă, el trăind, după cuvântul Domnului, ca păsările cerului, neavând nicio grijă pământească, decât aceea de a avea inima curată, învăţând să cunoască pe Dumnezeu în lumina celor vii, fără piedică şi fără sminteală, fără să fie îmbătat de vreo patimă, ci să steaîn adevăr şiîn predaniile Sfinţilor Apostoli, urmându-le lor în cuviincioasa umblare în Casa Domnului.
Cred că fiecare din cei de faţă poartă în suflet amintirea vie a unui bătrân bun şi îmbunătăţit care i-a fost cândva sau îi este şi acum povăţuitor duhovnicesc, pe care l-a iubit poate mai mult decât pe tatăl său, care cu simplitate l-a învăţat să-şi facă pravila de chilie, care i-a arătat primejdiile păcatului şi bucuriile vieţii curate, bucuriile vieţii în Hristos.
Cine a avutfericirea să seîntâlneascăîn viaţa lui de mănăs¬tire cu un asemenea părinte bun, căruia să-i încredinţeze gândurile şi inima lui, va putea înţelege mai bine ce a însem¬nat altădată îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul la Părinţii din vechime.
Să ne ajute Dumnezeu ca, în strădaniile care se depun astăzi pentru înviorarea vieţii mănăstireşti, să sporească şiîn obştea noastră această legătură firească dintre părinte şi fiu duhovnicesc, după chipul celor de demult.
Sfaturi către cei care se spovedesc
Toţi cei care am primit Taina Sfântului Botez ne numim creştini, căci ne-am spălat de păcatul strămoşesc şi ne-am făcut fii după har ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
La Botez ne-am lepădat de Satana şi de toate lucrurile lui, dar, cum cei mai mulţi am fost botezaţi de mici şi nu prea am ştiut atunci ce mare importanţă are Botezul asupra sufle¬tului şi trupului nostru, am început să uităm datoriile noas¬tre către Dumnezeu şi ne-am lăsat prinşi de valurile vieţii, care ne-au cufundat în marea păcatelor, făcând o mulţime de nelegiuiri şi chiar înecându-ne în tot felul de păcate. De aceea, cu toţii am păcătuit, după vârsta de şapte ani, vârstă de la care se consideră că omul are conştiinţa păcatului. Cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, preoţi şi călugări, toţi suntem prinşi de lepra păcatului. Nimeni nu poate spune că nu a făcut păcate, fiind mincinos cel care pretinde lucrul acesta. Păcate fac şi copiii până la şapte ani, dar nu li se iau în seamă de către Dumnezeu, ci acele păcate cad asupra părinţilor lor şi asupra acelora care îi împing la rele şi nu-i învaţă binele. Aşadar, toţi se cuvine să mergem la Iordan, ca Neeman Sirianul, care era lepros şi care, scăldându-se în apele Iordanului, s-a făcut sănătos. Să mergem la scăldătoarea oilor, ca acel slăbănog din Evanghelie, care zăcea de 38 de ani, şi-L vom întâlni pe Domnul Hristos prin intermediul duhovnicului, iar El ne va tămădui îndată ce ne vom spovedi păcatele. Să ne ridicăm din vicii şi păcate, ca şi fiul cel rătăcit şi desfrânat, şi să ne întoarcem la Tatăl, cu căinţă şi cu lacrimi, mărturisindu-ne aşa: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul
270
tău” (Luca 15, 21). Să alăturăm lacrimile pocăinţei cu zdrobi¬rea inimii noastre, aşa cum s-a căit Petru, cu lacrimi amare, să ne pară rău din adâncul inimii şi să zicem: Cum am putut eu să fac asemenea păcate? Cum m-am lepădat eu de Mântuitorul şi Binefăcătorul meu, de Dumnezeu? Cum m-am împreunat eu cu Satana şi cu lucrurile lui? căci păcatele noastre sunt cu adevărat lucrurile Satanei. Deci, căinţa noastră să nu fie de moment, ci să ne căim ca Petru, toată viaţa noastră până la sfârşit şi să avem pururi păcatele noastre înaintea ochilor noştri, ca David, care zicea în Psalmul 50: „şi păcatul meu îna¬intea mea este pururi”. Cel care nu se căieşte din inimă pen¬tru păcatele săvârşite foarte uşor se întoarce şi face iarăşi aceleaşi păcate, chiar şi mai multe.
Spovedania adevărată trebuie deci să fie făcută cu acest gând serios şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, adică să urăşti atât de mult păcatul, încât mai bine să preferi să mori decât să mai păcătuieşti.
Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai făcut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului, zicând: „din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice”.
Spovedania s-o faci mereu completă, adică să nu spui unele păcate la un preot şi altele la altul, de frică să nu te oprească de la împărtăşanie, fiindcă mare greşeală faci; căci păcatele pe care le ştii şi nu le spui de ruşine sau din altă pricină ţi se dublează şi mai bine nu te-ai fi spovedit, decât să faci un asemenea păcat, căci te asemeni cu Iuda cel plin de vicleşug, care avea păcatul trădării lui Iisus în minte şi în inimă şi nu-l mărturisea nici Domnului, Care era de faţă, şi nici ucenicilor Săi. De aceea, a căzut el în deznădejde şi
271
apoi s-a spânzurat. Să ştii deci că numai păcatele cele mici şi cu totul neînsemnate ţi se iartă la Spovedanie, dacă nu ţi-ai adus aminte cu niciun chip de ele; dar păcatele cele mari este imposibil să le uite cineva, pentru că îl mustră conştiinţa şi i le aminteşte mereu. Să ştiţi că Pocăinţa este una dintre cele şapte Sfinte Taine, deopotrivă cu Taina Sfântului Botez.
Această Taină a Pocăinţei sau a Sfintei Spovedanii cuprinde:
1. Căinţa, sau zdrobirea inimii;
2. Spovedania tuturor păcatelor, fără niciun fel de ocolire;
3. Canonul. Acesta trebuie neapărat îndeplinit.
Duhovnicul este dator să dea canon celui care se spovedeşte, după gravitatea păcatelor şi după puterea lui, ca să se poată vindeca, făcând canonul. Iar dacă duhovnicul nu ţi-a dat canon, eşti tu dator să te canoniseşti singur, frate, ca Zaheu, ca Maria Egipteanca sau ca alţi păcătoşi care, prin canon, s-au spălat şi s-au curăţat deîntinăciunea păcatelor.
4. Dezlegarea păcatelor se face cu darul Sfântului Duh, prin preotul duhovnic, căruia i s-a dat puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor.
Mai înainte de a merge la spovedanie, să-ţi aduci aminte dacă eşti supărat pe cineva şi nu l-ai iertat din inimă pe acela care ţi-a greşit. Dacă tu i-ai cerut iertare, prin salutări şi prilejuri bune, dar el nu vrea să-ţi răspundă, păcatul este al lui, iar dacă tu l-ai iertat din inimă, tu poţi să te spovedeşti liniştit.
Să ştii că, dacă îţi lipseşte una dintre cele patru părţi ale acestei Sfinte Taine, adică părerea de rău din inimă, sau spo-vedania curată, sau îndeplinirea canonului, sau dezlegarea de către preot, tu nu ai folos din spovedanie.
Este de neapărată trebuinţă să căutăm pe cel mai iscu¬sit duhovnic, căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „Precum ne arătăm bolile trupului nu la orice fel de doctori, ci numai la cei mai specialişti şi mai buni, aşa şi noi se cuvine să căutăm doctorul cel mai iscusit, care să ştie a ne tămădui rana noas¬tră cea sufletească”.
272
Cei care vreţi să vă mărturisiţi bine, cercetaţi dar această cărticică şi, după ea, scrieţi pe hârtie păcatele pe care ştiţi sigur că le-aţi făcut. Nu vă apucaţi s-o copiaţi întocmai, ba să mai şi adăugaţi cuvinte de prisos ca să-l obosiţi pe preot şi să nu vă poată asculta cu atenţie. Este bine să faceţi această spovedanie amănunţită, nu în ajun de sărbători mari sau când preotul are servicii multe de făcut, ci să căutaţi timpul când el este mai liber, de pildă când faceţi o sfeştanie în casă, rugaţi-l să vă şi spovedească (dacă el este duhovnicul pe care l-aţi ales).
Păcatele pe care le-ai spus odată şi nu le-ai mai repetat să nu le mai spui din nou, mai ales dacă ai făcut şi canon pen¬tru ele.
Schimbarea duhovnicului nu se face decât în cazul în care:
afli că duhovnicul tău a fost caterisit;
duhovnicul a murit;
duhovnicul îţi poate fi prilej de sminteală. Când duhov¬nicul tău este neputincios şi ispitit de persoana ta, eşti dator fără întârziere să nu-l mai vezi niciodată.
Foarte mult contează spovedania sinceră pe care o faci în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului tău, căci preotul este numai un martor. Deci, după ce ţi-ai întocmit lista cu păca¬tele pe care le-ai scos din cartea aceasta, pregăteşte-te, dacă se poate, şi cu ceva post şi rugăciune, apoi citeşte-ţi singur păcatele, în odăiţa ta, în faţa Sfintelor Icoane, cu candela aprinsă şi spune-le lui Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii câte poţi şi zi şi rugăciunea aceasta:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necu¬prins în îndurări, Care singur din fire eşti fără de păcat şi pen¬tru noi fără de păcat Te-ai făcut om, ascultă în ceasul acesta dureroasa mea rugăciune, căci sunt sărac şi lipsit de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine. Că Tu, Doamne Prea înalte, împărate al cerului şi al pământului, ştii că toate tinereţile mele în păcate le-am cheltuit şi, umblând după
273
poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor şi cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că, întunecându-mi-se gândul din copi¬lărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă de poftele ce mă înconjoară, m-am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum socotind că nesuferită este urgia mâniei Tale asupra păcătoşilor, pen¬tru care este gătită gheena focului. Şi de aceea, căzând eu în deznădăjduire şi nicidecum în simţire de întoarcere fiind, m-am făcut pustiu şi gol de dragostea Ta. Căci ce lucru dră¬cesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea mea am înti¬nat-o cu totul prin cugete trupeşti; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat; toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit spre a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar nu mă va plânge pe mine, ticălosul, şi cine nu mă va tângui pe mine? Pentru că eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta şi singur eu am aţâţat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut ce este rău înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii din veac, căci am păcătuit fără de asemănare şi fără de iertare. Ci, de vreme ce eşti mult Milostiv şi mult îndurat, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc înaintea înfricoşatului Tău divan şi ca şi cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufle¬tului strig către Tine: Milostiveşte-te, Doamne, iartă-mă, îndurate, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi, rătă¬cit fiind, întoarce-mă; şi întorcându-mă, îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog Ţie. Pentru că nu ai pus pocăinţă celor drepţi şi nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocăinţa asupra mea, a păcătosului, care toate le-am lucrat spre întărâtarea mâniei Tale. Gol şi descoperit stau înain¬tea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele. Pentru că, nu pot să caut şi să văd înălţimea
274
cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, lumi¬nează-mi ochii inimii mele şi-mi dă umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca să merg spre lumea cea de acolo cu adevărat şi cu bună nădăjduire, lăudând şi binecuvântând totdeauna Prea Sfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Amin.
încă o dată te sfătuiesc să citeşti întâi acasă, cu atenţie, păcatele de pe listă, ca să le poţi rosti şi în faţa preotului cât mai clar şi desluşit, ca el să audă bine şi să nu te mulţumeşti să le înşiri la repezeală, astfel ca duhovnicul să nu le audă cum trebuie şi să nu le înţeleagă bine, căci te păgubeşti singur.
Să spui întâi duhovnicului cam de când nu te-ai mai spo¬vedit şi dacă nu cumva atunci nu ţi-ai spovedit toate păca¬tele, câte ai mai ascuns din ele sau poate ai mai uitat, dacă ai primit canon, ce canon ai primit şi dacă l-ai împlinit sau nu; sau dacă ai umblat din duhovnic în duhovnic, ca să nu fii oprit de la Sfânta împărtăşanie.
Deci, mergând cu încredere în faţa duhovnicului, ca la scaunul de Judecată al lui Dumnezeu, aruncă-te cu faţa la pământ, ştiind bine că înaintea lui Dumnezeu stai tu, iar pre¬otul este numai un martor, iar Cel ce ascultă mărturisirea ta este însuşi Judecătorul viilor şi al morţilor şi fii încredinţat că tu la El ai venit, frate, şi nu la preot, ca om. Deci, înaintea lui Hristos şi a preotului începe aşa:
„Mărturisesc Domnului Dumnezeu, Atotţiitorul, Care este slăvit şi închinat în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Puteri¬lor îngereşti, tuturor Sfinţilor şi Sfinţiei tale, sfinţite părinte, toate păcatele mele pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvân¬tul şi cu gândul, în toate zilele vieţii mele şi până în ziua de astăzi, păcate cu care am supărat pe Dumnezeu şi pe aproa¬pele meu şi cu care mi-am întinat sufletul şi trupul meu. Căci în păcate m-am zămislit, în păcate m-am născut, în păcate am crescut şi am vieţuit până în ceasul de acum”.
275
Apoi, adu-ţi aminte mai întâi de păcatele împotriva Sfân¬tului Duh:
nu cumva ai avut încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi ai zis că El este milostiv şi te va ierta de păcate şi, pentru aceasta, fărăînfrânare ai păcătuit mereu şi ai amâ¬nat pocăinţa din an în an până la bătrâneţe?
nu cumva te-ai deznădăjduit de mila lui Dumnezeu, zicând că de acum poţi păcătui mereu, căci tot nu te va mai ierta Dumnezeu?
nu cumva ai întristat pe Duhul Sfânt stând împotriva Adevărului, adică socotind Sfânta Scriptură ca o scornire mincinoasă sau hulind Sfintele Taine, înjurând de Dumnezeu, de Sfânta împărtăşanie, de Biserică şi de cele sfinte?
nu cumva ai zis despre Maica Domnului peste care S-a pogorât Sfântul Duh, că a mai avut copii şi că nu a rămas Fecioară după naştere, ci este o femeie ca toate femeile, aşa cum zic sectanţii?
nu cumva ţi-ai împietrit inima şi ai stat nepăsător la predicile din Biserică sau la chemările dumnezeieşti când s-au făcut semne şi minuni?
nu cumva ai stat împotriva preoţilor evlavioşi, care au propovăduit dreapta credinţă şi ai râs de ei sau i-ai batjoco¬rit, zicând că-ţi merge rău dacă „îţi iese popa înainte”?
nu cumva ai stat împotriva copiilor sau a altcuiva care s-a hotărât să urmeze mai serios credinţa şi i-ai batjo¬corit, zicându-le că au înnebunit, s-au prostit, s-au rătăcit, s-au pocăit sau i-ai bârfit în faţa altora ca să fie dispreţuiţi şi huiduiţi?
nu cumva, din răutate, ai dat cuiva învăţături împotriva credinţei ortodoxe?
nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai tre¬cut la secte?
nu cumva ţi-ai pus în minte să te omori sau chiar ai fost hotărât vreodată să faci acest gest cumplit?
276
Apoi, cercetează-ţi cugetul şi vezi dacă ai făcut aceste păcate care urmează acum şi care sunt păcate strigătoare la cer:
nu cumva ai ucis pe cineva cu voie sau în unire cu alţii, sau din cauza ta a murit cineva mai târziu (poate mult mai târziu)?
nu cumva ai ucis prunci în pântece sau, ca bărbat, ai fost de acord cu soţia ta la uciderea pruncilor, sau ai ajutat pe cineva să facă avorturi cu injecţii, sau cu buruieni, sau cu un sfat?
nu cumva ai făcut sodomie?
nu cumva ai făcut păcate de urgie, care atrag urgia lui Dumnezeu asupra locului şi asupra persoanelor care le fac: adică perversiuni, păcate împotriva firii?
nu cumva te-a ispitit vrăjmaşul spre spurcată poftă şi apropiere de animale?
nu cumva ai făcut nedreptate şi ai asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani şi pe cei neputincioşi?
n-ai oprit plata celor ce ţi-au lucrat ceva sau a celor ce ţi-au vândut ceva? Nu te-ai împrumutat la cineva de bani şi nu i-ai mai dat înapoi?
nu cumva ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai vorbit de rău sau te-ai judecat cu ei? Şi nu cumva te-ai arătat nemulţumitor faţă de părinţii tăi şi nu i-ai ascultat, i-ai chinuit şi le-ai făcut viaţa amară? I-ai îngrijit tu la bătrâneţe sau când au fost bol¬navi? Nu cumva ţi-au fost indiferenţi? Iar dacă sunt morţi, nu cumva i-ai uitat şi nu le faci pomeni şi parastase, după porunca Bisericii?
Apoi, cercetează-ţi cugetul ca să vezi care păcate din cele ce sunt scrise aici ai făcut tu căci acestea sunt împotriva celor 10 porunci (şi sunt şi din cele şapte păcate de moarte):
nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai tre¬cut la vreo erezie sau ai fost în adunările lor, sau ai zis că este bună şi religia lor? Să spui la spovedit, chiar dacă ai fost şi numai o singură dată în adunările lor.
277
nu cumva ai primit binecuvântare de la sectanţi, sau i-ai primit în casă, sau ai mâncat cu ei la masă? Sau poate eşti căsătorit cu un sectant, sau ai vreun copil căsătorit cu un ast¬fel de rătăcit?
nu cumva ai citit cărţi sectare, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc credinţa Sfintei noastre Bise¬rici Ortodoxe?
nu cumva faci glume la adresa Ortodoxiei şi a cleru¬lui? Nu spui glume şi iei în deşert numele lui Dumnezeu? Nu cumva te ruşinezi să te închini când treci pe lângă biserică sau pe lângă o troiţă?
nu cumva râzi de orbi, de şchiopi, de ciungi sau faci glume pe seama lor?
nu cumva te-ai rugat vreodată cu faţa spre apus sau spre miazăzi sau spre miazănoapte, cum fac păgânii?
nu cumva iubeşti mai mult copiii, averea, soţia, banii, decât pe Dumnezeu (căci aceasta este închinare la idoli)?
nu cumva fumezi tutun, spre bucuria dracilor, sau dai cu roşu pe buze şi pe unghii sau te parfumezi? Nu cumva te-ai mascat vreodată făcându-te din bărbat, femeie, şi din femeie, bărbat, sau ţi-ai pus mască de capră, de urs, de diavol?
nu cumva porţi cercei în ureche, brăţări pe mâini, măr¬gele şi zgardă la gât şi nu cumva ţi-ai tăiat părul sau ţi-ai făcut aluniţe pe obraz ca să placi oamenilor?
ai avut vreodată intenţia să placi oamenilor ca să-i atragi în cursa desfrânării, afară de bărbatul tău?
nu cumva ai fost la vrăjitoare, la descântătoare, la ghici¬toare, la spiritism, hipnotism şi la aşa-zişii bioenergoterapeuţi? Ţi-au descântat argintul viu, ţi-au turnat cositorul, ţi-au ghicit în cărţi sau, având ură de moarte pe cineva, ai cerut să le pună cuţitul sau să lege bărbatul şi femeia ca să nu se mai poată împreuna?
nu cumva ţi-ai căutat norocul cu papagalul, cu zodi¬ile, cu şoarecele (adu-ţi aminte în ce cursă ai căzut la aceste
278
vrăjitoare şi dacă ai mai dus acolo şi pe altcineva, să spui exact).
nu cumva ai zis, ca budiştii, că sufletul după ce iese din trup trece în porc sau în alte vietăţi?
nu ţii tu în casă cărţi pentru descântece sau pentru explicarea semnelor, a viselor, a zodiilor sau cărţi de ghicit, de joc? Nu ai tu obiceiul să zici „zău” lui Dumnezeu sau să iei numele lui Dumnezeu în deşert, pomenindu-L în orice discuţie nefolositoare?
nu cumva ai jurat strâmb? Nu te dai diavolului pe tine însuţi sau pe soţie sau pe copii sau vreun lucru din casă ori din afară?
nu te-ai jurat sau poate te-ai blestemat cu jurământ să faci un rău cuiva sau poate ai făgăduit să dai bani, veşminte, obiecte, case, pământ, unei biserici sau mănăstiri şi nu ai împlinit făgăduinţa ta?
nu juri strâmb sau nu obişnuieşti tu să juri zicând: „să mor, să orbesc sau să nu am parte de copiii mei”?
nu ţi-ai cerut tu moartea la vreme de necaz?
nu lucrezi tu în duminici şi sărbători? Nu te duci la vânătoare, la distracţii, în aceste zile sfinte sau faci adunări nelegiuite cu băuturi, jocuri, cântece, înjurături sau altele?
nu cumva vii prea târziu la biserică şi, când vii, cauţi locul cel mai din frunte? Asculţi tu cu evlavie Sfintele Slujbe, predicile, sau umbli de colo-colo, stricând şi liniştea altora?
venind la biserică, nu cumva te îmbraci în haine trans¬parente sau vii cu capul descoperit sau în pantaloni şi faci sminteală bărbaţilor şi tu încă te şi trufeşti cu aceasta? Să ştii că rugăciunea ta nu-ţi este primită când vii aşa, ci, în loc să te foloseşti, pleci înapoi cu blestem şi cu afurisanie.
nu cumva îţi place să vorbeşti şi să povesteştiîn biserică?
nu cumva ai ajunat sâmbăta şi duminica sau ai făcut metanii?
ai intrat tu în biserică având scurgere lunară (ca femeie)?
279
nu cumva ai mâncat fără rugăciune sau te-ai culcat fără să te rogi?
nu cumva ai botezat sau ai cununat pe cineva a doua oară, zicând că prima slujbă nu a fost primită?
nu cumva aţi păcătuit în faţa copiilor, făcându-vă pofta, ca soţi (chiar dacă erau prea mici ca să înţeleagă)?
ca părinte de copii i-ai iubit şi i-ai îngrijit tu deopotrivă pe toţi? I-ai învăţat pe ei rugăciuni şi sfânta noastră credinţă? I-ai învăţat să se spovedească, să se împărtăşească, să fie buni? I-ai ferit tu de anturaje rele? Nu cumva i-ai învăţat pe copiii tăi să pască vitele pe pământul altora?
nu cumva ai amărât viaţa altora sau ai aţâţat pe cineva la bătaie şi la ceartă, la ucideri? Sau le-ai zdruncinat sănăta¬tea şi de aceea mai târziu ei au murit (chiar târziu de tot)?
ca bărbat, nu cumva ţi-ai urât tu femeia şi ai batjoco¬rit-o ca pe o roabă, şi când a fost bolnavă nu ai îngrijit-o şi nici n-ai tratat-o cu medicamente sau cumpărându-i cele de trebuinţă?
ca soţie, nu cumva te-ai sălbăticit şi nu te-ai supus soţului tău ci l-ai drăcuit, că nu-ţi cumpără lucruri de lux şi i-ai atras şi pe copii de partea ta ca să-l urască pe tatăl lor şi învăţându-i să se depărteze de el?
n-ai pus tu spurcăciuni în mâncare sau în cafeaua soţului tău şi l-ai spurcat cu descântece de la vrăjitoare sau cu altceva din cele femeieşti?
n-ai lăsat vreun copil să moară nebotezat? Sau poate din neglijenţa ta ţi-a murit vreun copil înăbuşit sau a căzut în foc, în apă, sau s-a ars? Nu cumva ai lepădat copiii vii şi nebotezaţi pe străzi, în târguri, la uşa bisericii şi în alte locuri pe unde trec oamenii ca să-i ia şi să-i crească ei?
nu cumva ai făcut pariuri cu cineva să-l întreci în mâncare, băut sau joc, sărituri şi strigături prin care ţi-ai pierdut sănătatea?
nu cumva ai privit cu plăcere la împreunarea anima¬lelor, sau ai privit cu poftă filme pornografice, ilustrate,
280
tablouri, statui, reviste aţâţătoare spre desfrânare? Nu ai tu în casă sau pe pereţi astfel de idoli sau ilustrate ori reviste pornografice?
nu cumva faci tu spurcatul păcat al lui Onan, ştiind că ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu” şi cumplit l-a pedepsit Dumnezeu pentru aceasta (Facerea 38,10)? Sau ai stricat fecioria vreunei fete? Nu ai curvit cu femeie văduvă sau nu ai preacurvit cu femeie măritată cu alt bărbat? Nu ai curvit cu vreo faţă bisericească? Sau cu o femeie de altă religie? Nu ai curvit cu rudenie, soră, verişoară, mătuşă? (Să spui îxact cu cine ai păcătuit şi ce fel de rudă îţi este şi dacă femeia a avut păcat că te-a ademenit sau nu, fiindcă păcatul acesta al curviei, în funcţie de aceasta este mai mare sau mai mic).
nu cumva sunteţi căsătoriţi cu rudenii şi să spui exact ce fel de rudenii sunteţi şi să cereţi preotului sfat ce să faceţi?
nu cumva nu te-ai înfrânat cu soţia ta în sărbători, duminici, sâmbete, miercurea şi vinerea, sau în cele patru posturi de peste an?
nu cumva v-aţi împreunat în timpul ciclului femeii sau în timpul celor 40 de zile de la naşterea pruncului?
nu cumva aţi culcat în acelaşi pat băieţi şi fetiţe după vârsta de şapte ani? Nu cumva ca tată te-ai culcat în pat cu fetele tale sau ca mamă te-ai culcat în pat cu băieţii tăi după vârsta de şapte ani?
nu cumva te-ai căsătorit cu altă femeie până ce nu ai divorţat de cea dintâi? Nu cumva ai trăit măcar o zi cu femeia ta fără cununie religioasă? Să ai grijă să spui acestea, chiar dacă mai apoi te-ai cununat cu ea la Biserică, pentru că acest păcat se iartă numai prin spovedanie.
nu cumva ai mai păcătuit, având femeie, cu femeia de care ai divorţat? Că şi acest păcat este preacurvie.
nu cumva ai vreun prieten sau mai mulţi cu care trăieşti fără să te cununi şi fără frică de Dumnezeu? (Căci aşa este un prost obicei acum). Ori te cununi, ori te desparţi, căci altfel focul gheenei te aşteaptă!
281
ai furat ceva de la vreo biserică sau mănăstire? Nu cumva te-ai lăcomit şi ai furat din averea aproapelui tău sau ai poftit averea lui, femeia lui, copiii, vitele sau lucrurile lui?
nu cumva ai ajutat, prin fapte, pe cineva să înstrăineze averea bisericii, mănăstirilor sau vecinilor tăi?
nu cumva te-ai îmbogăţit prin minciuni şi judecăţi şi prin martori mincinoşi?
nu cumva te îmbeţi şi provoci scandal, bătăi şi ceartă în casă şi între vecini?
nu cumva ai furat vite, păsări, ouă sau altceva? Să ştii că păcatul furtului nu se iartă până ce nu dai înapoi lucrul furat, iar dacă nu mai trăieşte persoana căreia tu i-ai furat, împarte la săraci.
nu cumva ai judecat şi osândit pe cineva pe drept sau pe nedrept sau poate ai băgat vrajba între oameni sau între preoţi, sau între părinţi şi copii?
nu cumva ai pârât pe cineva sau ai spus cuvinte cu două înţelesuri ca să semeni zâzanie între oameni? Să fii atent să judeci ce fel de minciună ai spus, că nu este de ajuns să spui numai atât „am minţit”, ci adu-ţi bine aminte că şi minciuna este ca şi furtul, una e să furi un ou şi alta e să furi un bou. Una e când spui o minciună fără să cauzezi cuiva ceva rău şi alta e să spui o minciună la un proces, să calomniezi pe cineva, să faci vrajbă sau să strici o căsnicie, despărţindu-i pe soţi prin minciuna ta.
nu cumva ai înşelat pe cineva cu bani sau ai pus apă în lapte sau în vin sau ai făcut în alt chip înşelăciune? Nu cumva ai mutat hotarul grădinii tale şi te-ai judecat cu vecinii?
nu cumva eşti plin de mândrie şi te înalţi cu gândul că eşti cineva, te mândreşti cu frumuseţea sau că eşti învăţat sau că ai copii învăţaţi şi frumoşi? Nu cumva te mândreşti că eşti de neam mare că ai neamuri bogate sau te mândreşti cu haine, avere etc… şi poate că din cauza mândriei ai căzut în făţărnicie, în obrăznicie şi ai devenit încăpăţânat, ambiţios, îngâmfat?
282
nu cumva ai căzut în mândrie, retezându-ţi părul capului, smulgându-ţi sprâncenele sau porţi rochie scurtă şi strâmtă şi tocuri înalte?
nu cumva, din cauza mândriei, ai râs de păcatele altora, ai râs de sărăcia şi de îmbrăcămintea altora, ai râs de portul sau de corpul altuia că este prea gras, ori altfel?
nu cumva ai ascultat la ferestrele altora, ca să semeni vrajba între oameni? Nu cumva ai făcut fapte bune ca să fii lăudat de oameni?
nu cumva ai intratîn Sfântul Altar fărăînvoirea preotului?
nu cumva ai fost zgârcit şi nu ţi-a păsat de lipsurile şi de sărăcia altora? Nu cumva eşti nesăţios, nedrept şi trădător?
nu cumva ai dat bani cu camătă ca să-i iei cu dobândă? Nu cumva ai plâns cu lacrimi şi cu deznădejde când ai pierdut ceva din averea ta?
nu cumva ai în minte gânduri spurcate, sau spui glume deocheate, sau ai făcut cu ochiul cuiva, sau priveşti cu poftă trupul altuia, sau ai trimis cu poftă scrisori în scopul desfrânării?
nu cumva ai clevetit pe cineva prin şoapte sau făcând semne cu mâna? Nu cumva te-ai bucurat de paguba şi de necazul altora şi nu cumva ţi-a părut rău de fericirea şi noro¬cul altuia?
nu cumva n-ai vrut să-i ierţi pe cei care ţi-au cerut ier¬tare sau nu te-ai plecat cu smerenie să ceri tu iertare de la cei pe care i-ai supărat? Nu cumva eşti nerecunoscător, ţii ură sau ţii minte răul pe care ţi l-au făcut alţii?
nu cumva ai povestit altora păcatele aproapelui tău? Nu cumva eşti lacom la mâncare şi băutură şi la altele şi calci cele patru posturi de peste an, ajunările sau zilele de mier¬curi şi vineri, mâncând de dulce din lăcomia ta? Şi nu cumva, din cauza lăcomiei tale, ai mâncat şi ai băut peste măsură şi ai vărsat după împărtăşanie?
ai mâncat ceva pe ascuns în familia ta? N-ai mâncat ceva spurcat, mortăciune, carne de şoarece (nutrie) sau
283
broască sau păsări moarte sau pască jidovească sau ceva de la vrăjitoare? Nu cumva ai mâncat ceva de furat sau ai învăţat pe copii să fure, mâncând împreună bucatele furate?
nu cumva eşti tare mânios şi supărăcios, înjuri şi baţi sau ai scuipat şi ai rănit pe aproapele tău sau ai bătut şi ai chinuit animale, punându-le să ducă peste puterea lor?
nu cumva ai ţinut mânie pe cineva o zi, o săptămână, o lună sau ani de zile?
nu cumva eşti leneş la rugăciune, la treburi, sau te leneveşti şi nu mergi la biserică, nu-ţi faci canonul dat de duhovnic sau dormi în timpul Sfintei Liturghii, în biserică?
nu cumva ai amânat, din lene, să te spovedeşti, să te împărtăşeşti sau să faci fapte bune şi rugăciuni? Nu cumva, din lene, nu ai vrut să stai în genunchi la rugăciune? Sau să chemi preotul să-ţi facă sfeştanie? Nu cumva locuieşti în casă nesfinţită de preot prin slujbă?
nu cumva, din lene, ai uitat mormintele părinţilor neîngrijite?
nu cumva, din lene, nu ţi-ai păzit făgăduinţele făcute la Sfântul Botez sau la călugărie?
nu cumva te-ai împrietenit cu necredincioşii şi ai luat în batjocură sfânta credinţă?
nu cumva ai amânat pocăinţa de azi pe mâine, de la un post la altul?
nu cumva din lene, stând în biserică, ţi-ai lăsat mintea să hoinărească după păcate, privind îmbrăcămintea sau tru¬purile oamenilor?
nu cumva te-ai lenevit a-ţi pedepsi copiii, când fac rele şi păcate?
nu cumva ai învăţat şi ai sfătuit pe cel pe care îl vedeai greşind, să facă răul mai departe? Dar dacă îl vedeai greşind, nu cumva, din lene sau răutate, nu ai vrut să-l sfătuieşti să nu mai facă răul? Nu cumva ţi-a părut bine, văzându-l greşind?
te-ai rugat tu pentru binele aproapelui sau ţi-a părut rău de binele lui?
284
te-ai rugat tu pentru vrăjmaşii tăi? I-ai iertat tu din toată inima ta? îi iubeşti pe duşmanii tăi, după porunca Domnului? Ai suferit tu nedreptăţile şi ocările lor cu răbdare şi cu bucurie?
Şi mai adu-ţi aminte şi de aceste fapte pe care, dacă nu le-ai făcut, grăbeşte-te să le faci, căci la Judecată ne va întreba Domnul Hristos de ele, adică:
dacă ai dat de mâncare celui flămând;
dacă ai dat apă celui însetat;
dacă ai îmbrăcat pe cel gol;
dacă ai cercetat pe cei din închisori;
dacă ai îngrijit pe cei bolnavi;
dacă ai primit pe cei străini în casa ta;
dacă ai îngropat pe morţii care nu au pe nimeni.
După ce ai terminat de mărturisit cu păcatele tale, spune aşa: „Pentru toate aceste păcate pe care le-am făcut şi de care-mi pare rău din inimă, cu zdrobirea inimii mele, mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Sfinţilor şi Sfinţilor îngeri şi sfinţiei tale, părinte, ca să-mi fiţi martori în ziua judecăţii mele, împotriva vrăjmaşului diavol, care, în tot momentul, mă pândeşte ca să mă surpe în osânda iadului. Şi acum, te rog, părintele meu, să-mi rânduieşti mie canon după păcatele mele pe care le-am mărturisit şi să-l împlinesc, Dumnezeu ajutându-mi”.
Acum preotul îţi va rândui ţie canon un număr de meta¬nii pe zi sau post şi rugăciune, sau milostenii, sau sărindare, sau botez de prunci, sau rugăciuni felurite, sau chiar opri¬rea pentru un timp de la Sfânta împărtăşanie. Şi tu să nu te tulburi pentru aceasta, căci mai de folos îţi este să primeşti un astfel de canon, decât să te împărtăşeşti tu cu nevred¬nicie, căci nu-ţi va folosi ţie, ci vei fi mai mult pedepsit de Dumnezeu. Şi după ce ţi-ai primit canonul, mergi cu bucu¬rie acasă, aprinde candela ta şi, stând în genunchi, spune şi această rugăciune, ca mulţumire că Dumnezeu te-a primit:
285
„Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, să iau iertare de la Tine pentru păcatele mele. Deci acum, urmând lui David care a zis: «Juratu-m-am şi am spus c-o să păzesc judecăţile dreptăţii Tale», iată şi eu îţi făgăduiesc, Doamne, cu hotărâre din tot sufletul meu, că aleg mai bine să mor decât să mai fac de acum înainte vreun păcat de moarte, prin care să supăr bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă şi fără aju¬torul Tău nu pot face nimic, mă rog Ţie fierbinte să-mi dai putere şi să mă întăreşti cu harul Tău cel atotputernic, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în hotărârea mea de acum, Iubitorule de oameni, Iisuse al meu, şi-mi dă puterea să petrec întru pocăinţă toată cealaltă vreme a vieţii mele şi să dobândesc pacea aici pe pământ, iar dincolo, viaţa cea veşnică, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi”. Amin.
Acum să ştii că, dacă te-ai spovedit cu atenţie după car¬tea aceasta, te-ai spovedit curat, eşti ca şi când te-ai fi bote¬zat din nou şi ţi-ai reînnoit haina Botezului, care era murdară de păcate. De acum să te păzeşti curat şi să fugi de calea pierzării şi de lumea cea potrivnică lui Dumnezeu, căci te va amăgi şi te va arunca din nou în păcate. Şi să fugi şi de pof¬tele trupului tău, căci niciun folos nu-ţi aduc. Dumnezeu să te aibă în pază! Amin.
287
Notă asupra primei ediţii
ierodiacon Gamaliel SIMA
Manuscrisele cărţii au fost găsite într-o stare bună, din grija Părintelui Sofian, care, cu răbdare, a adunat pagină cu pagină, manuscris cu manuscris, şi a închis această comoară duhovnicească în plicuri de mărime corespunzătoare, pe care a notat referinţele necesare.
O parte dintre manuscrise sunt însemnate de mâna Părintelui, o parte, dactilografiate. Cele mai multe sunt olo¬grafe. După cum se va observa, unele cuvântări sunt datate, altele nu. Presupunem că s-a întâmplat, probabil, aşa: Părin¬tele a fişat predicile şi abia atunci a specificat, pentru unele, data rostirii. Regretăm faptul că nu avem datarea tuturor predicilor.
Părintele şi-a numerotat manuscrisele, dar ceea ce am găsit este o serie incompletă. Nu ştim câte predici în manus¬cris au fost. Am găsit o însemnare făcută de cineva pe prima pagină a manuscrisului nr. 11365: „Unele predici sunt nume¬rotate cu nr. 210, 227… Unde sunt? S-au pierdut, păcat! Să faceţi bine şi să le refaceţi. Numaidecât!”.
Presupunem că predicile au fost rostite toate la Sfânta Mănăstire Antim, unde Părintele Sofian era stareţ. Avem o singură menţiune, la sfârşitul unui manuscris, care atestă faptul că predica a fost rostită la Mănăstirea Antim.
Vor fi întâlnite mai multe predici pentru aceeaşi zi litur¬gică, dar se va constata şi că lipsesc predicile la unele Dumi¬nici şi sărbători. Pe lângă motivul obiectiv al seriei incom¬plete, propunem şi o ipoteză: Părintele nu predica mereu, ci, fiindcă alături de Părintele Sofian mai erau şi alţi părinţi slujitori, predica doarîn ziua în care era rânduit.
Am căutat să dăm succesiunii predicilor din prezenta alcătuire o coerenţă cronologică a Duminicilor, Praznice¬lor din cursul anului liturgic, iar la sfârşit am aşezat câteva meditaţii de mult folos şi foarte actuale.
Veţi găsi predici al căror titlu se repetă. Se întâmplă aşa, pentru că ele se referă la acelaşi Praznic din calenda¬rul bisericesc, dar ochiul atent şi inima trează vor descoperi nuanţările adăugate de Părintele Sofian cu grijă.
Scrisul îngrijit al Părintelui Sofian ne-a înlesnit mult lucra¬rea. În ce priveşte limba folosită de Părintele am operat unele aduceri la zi. Să nu uităm că Părintele a venit din Basarabia şi s-a format în şcolile de la jumătatea veacului trecut, iată câteva exemple de modificări ale textului: „rane” l-am înlo¬cuit cu „răni”; „sgomot”, cu „zgomot”; „personagiu”, cu „personaj”; „simboale”, cu „simboluri”; „a lăcrăma”, cu „a lăcrima”; „evreesc”, cu „evreiesc”; „veniau”, cu „veneau” etc.
65 Conform numerotării Părintelui Sofian.
289
Cuprins
Nota editorială 5
Ultimul dar al Părintelui Sofian către fiii săi duhovniceşti, de acad. Virgil Cândea 9
O viaţă în smerenie. Repere biografice 13
Predici la duminici, sărbători şi meditaţii
Duminica după Botezul Domnului 19
Duminica celor zece leproşi 25
Duminica lui Zaheu 32
Duminica fiului risipitor 38
Duminica înfricoşătoarei Judecăţi 45
Duminica Sfintei Cruci (I) 53
Duminica Sfintei Cruci (II) 57
Duminica Sfântului Ioan Scărarul 63
Duminica Sfintei Maria Egipteanca 73
Denia din Miercurea Mare 81
Praznicul Izvorul Tămăduirii 87
Duminica Sfântului Apostol Toma (I) 92
Duminica Sfântului Apostol Toma (II) 97
Duminica femeii cananeence 103
Praznicul Pogorârii Sfântului Duh 107
Duminica I după Rusalii 113
Duminica Tuturor Sfinţilor (I) 118
Duminica Tuturor Sfinţilor (II) 123
Praznicul Schimbării la Faţă 127
Duminica a XI-a după Rusalii 133
Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci 140
Praznicul Acoperământului Maicii Domnului 145
Duminica a XXII-a după Rusalii 148
Duminica a XXV-a după Rusalii 157
Duminica a XXX-a după Rusalii 163
Duminica dinaintea Naşterii Domnului 170
Pomenirea Sfântului Teodosie cel Mare 176
Pomenirea Sfinţilor Patruzeci de Mucenici 185
Pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul 190
Pomenirea Sfintei Cuvioase Parascheva 198
Pomenirea Sfântului Evanghelist Luca 207
Pomenirea Sfântului Dimitrie Basarabov 215
Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil 219
Pomenirea Sfântului Evanghelist Matei 226
Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae 234
Pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Elefterie…. 240
Providenţa divină 248
Despre rugăciune 258
îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul său la Părinţii bisericeşti 263
290
Sfaturi către cei care se spovedesc 269
Notă asupra primei ediţii 286
TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI
Intrarea Miron Cristea nr. 6; 040162, Bucureşti Telefon: 021.335.21.29; 021.335.21.28; Fax: 021.335.19.00 e-mail: magazin@editurapatriarhiei.ro, tipografia@patriarhia.ro www.editurapatriarhiei.ro
Întâlnirile noastre cu Mântuitorul Hristos au loc, fraţilor, în drumul pământesc al fiecăruia dintre noi. Dar întâlnirea noastră cu Hristos, cea din urmă şi marea noastră întâlnire cu El, va fi la sfârşitul vieţii noastre pământeşti. Pentru această întâlnire trebuie să ne pregătim toată viaţa. Fie că ne gân¬dim sau nu ne gândim la ea, că o aşteptăm sau nu o aşteptăm, că ne pregătim pentru ea sau nu ne pregătim, această întâlnire va avea loc neapărat pentru fiecare dintre noi. Fericiţi vor fi aceia dintre noi care, stând de-a dreapta Marelui Judecător, îi vor auzi glasul: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 34)”.
Arhim. Sofian Boghiu