Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc:
însemnările unui ortodox
Volumul IV
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NILUS, SERGHEI ALEXANDROVICI
Pe malul râului dumnezeiesc: însemnările unui ortodox Serghei Nilus; trad. din lb. rusă de pr. Teoctist Caia. Iaşi: Doxologia, 2017vol. IV
ISBN 978-606-666-471-4
Vol. 4. – 2017. iSBN 978-606-666-682-4
I. Caia, Teoctist (trad.)
© Editura Doxologia, 2017 ISBN general: 978-606-666-471-4 ISBN Vol. IV: 978-606-666-682-4
Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc: însemnările unui ortodox
Volumul IV
Traducere din limba rusă de preot profesor Teoctist Caia
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Editura DOXOLOGIA 2017
Capitolul I
1. „îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri…” (Mt. 18, 10)
Doar cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Aceştia pot să vadă şi îngeri, lor li se dezvăluie şi tainele împărăţiei Cerului. Cine, dar, în afară de copii şi nevoitorii care au dobândit despătimirea, poate fi curat cu inima în măsura care este necesară pentru vederea feţei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi îngeri?…
Am cunoscut o femeie care, în copilărie, s-a învrednicit să-l vadă pe îngerul ei păzitor. După cum spunea, l-a văzut în vis. Dar unde oare se sfârşeşte visul şi unde începe realitatea? întreaga noastră viaţă, înaintea veşniciei făgăduite, care va să fie, nu este oare un vis? Iată ce mi-a povestit această femeie:
„Aveam 7 ani. Fiind copil, îmi plăcea să privesc cerul, stelele, să-mi închipui cum sunt îngerii, să stau de vorbă cu dânşii, într-un cuvânt eram un copil visător, trăitor în lumea dorinţelor şi a vedeniilor de dincolo de nori. Vedeam îngeri în vis, dar aceste vise le-am uitat. Doar un vis mi s-a întipărit atât de puternic în minte încât nu pot spune cu siguranţă dacă a fost vis sau realitate.
Alergam parcă prin grădină, pe lângă casa noastră, prin partea cerdacului fetelor. Balconul casei cu coloane dădea în grădină şi lângă el se găseau trei straturi cu tufe de trandafiri roz. Alergam pe cărăruşa de lângă balcon şi deodată am văzut cum din straturile cu trandafiri a ieşit un înger. Era de statură înaltă, chipeş, aripile şi îmbrăcămintea
6
erau albe ca zăpada, aşa cum sunt pictaţi îngerii pe icoane. M-am oprit, cuprinsă de o bucurie uimitoare…
îngerul a venit la mine, m-a luat de mână şi m-a condus înapoi spre cerdacul fetelor. Mă ţineam de mâna îngerului şi am văzut pe degetul său inelul de logodnă al mamei, pe care nu îl scotea niciodată de pe mână1. Arătându-i inelul, i-am spus:
acesta este inelul mamei mele?
da, este inelul ei, eu sunt îngerul ei păzitor şi am venit pentru a o lua cu mine.
Am simţit că asta înseamnă pentru totdeauna şi am început să-l implor, plângând:
să nu o iei pe mama mea! Să nu o iei pe mama mea! Să-mi laşi mama!
La plânsul meu, îngerul s-a oprit şi a privit la cer, parcă adresându-se lui Dumnezeu în rugăciune, iar apoi m-a dus spre cerdac. Vărsând lacrimi, eu continuam să-l rog:
să nu o iei, să nu o iei, las-o pe mama mea!
în felul acesta am urcat în cerdacul fetelor şi am intrat în camera lor. Aici era o masă lungă, iar în jurul ei lucrau de obicei fetele noastre iobage2 la cusături şi alte lucruri de mână. Dincolo de această cameră era alta, iar în vecinătatea ei se găsea dormitorul părinţilor mei. Simţeam cu inima că dacă îngerul va trece pragul camerei fetelor şi apoi va intra în dormitor, totul va fi terminat şi eu mă voi lipsi de mama mea pentru vecie… Cu un vaiet de disperare, m-am agăţat de îmbrăcămintea îngerului şi am început să-l rog şi mai puternic să nu-mi ia mama…
1 Bunicii şi bunicele noastre, în timpul căsătoriei, purtau două inele: unul de logodnă, care se punea pe deget de către preot la logodnă, şi altul când se săvârşea Taina cununiei. Primul, din aur, avea formă plată, al doilea, tot de aur, avea formă rotunjită.
2 Se întâmpla în anul 1855.
7
Pe masa fetelor era un acoperământ alb, garnisit cu un galon de argint; astfel de acoperăminte se aşază pe cei adormiţi. La vaietele mele, îngerul iarăşi s-a oprit, îndreptându-şi privirea spre cer, a rămas un timp în tăcere, apoi a luat de pe masă acoperământul şi mi-a zis:
l-am rugat pe Domnul şi El îţi lasă mama. Iar acesta mi-a arătat acoperământul este pentru tine: un acoperământ al împărătesei Cerului!
La aceste cuvinte m-am trezit şi tot atunci i-am povestit acest vis dădacei mele.
în acest timp, mama mea era grav bolnavă. După cum am aflat mai târziu, ea născuse doi gemeni fără ajutorul vreunui doctor, doar cu o felceră nepricepută, şi pierduse mult sânge, fiind pe moarte. Când a venit un doctor din cel mai apropiat oraş, ne-a anunţat că mama se află într-o stare disperată. în noaptea când am avut vedenia, mama a făcut o criză, dar, pe neaşteptate, s-a simţit mai bine şi curând s-a însănătoşit.
După ce eu m-am măritat, la trei luni de la naşterea primei mele fiice, mama mi-a spus, pe patul de moarte fiind- «De ce atunci te-ai rugat la Dumnezeu pentru mine?».
Atunci eram mai curată. Dar cine a fost sfătuitorul lui Dumnezeu?”
Aşa-i văd pe îngeri sufletele curate de copil.
14 martie 1909
2. Sfârşitul monahului Teodosie. Caieţelul său. Un semn în apa noastră de Bobotează.
Zilele acestea s-a săvârşit din viaţă părintele Teodosie, un monah în mantie. Dirija corul la Liturghia de dimineaţă. Cu o săptămână înainte de sfârşitul său, a fost tuns
8
în schimă. A fost un monah cu o viaţă atentă şi îmbunătăţită. După priceperea noastră mirenească, era şi un om inteligent. Era din neam de negustori şi avea doar 55 de ani. A murit din cauza unei boli cronice de inimă. A suferit multe necazuri şi chiar a plecat, la un moment dat, de la Optina, dar s-a întors şi şi-a trăit bine viaţa în cuibul său călugăresc. înainte de a se sfârşi, s-a împărtăşit în fiecare zi cu Sfintele lui Hristos Taine.
Unul dintre monahii apropiaţi părintelui mi-a adus astăzi un caieţel rămas de la dânsul şi aici am găsit o însemnare făcută de mâna sa:
„în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Eu, mult păcătosul Teodor (acesta era numele până la primirea mantiei), nevrednicul rob al Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos, ascultător rasofor al Sfintei Sihăstrii Optina, scriu aceste rânduri nu din plăsmuire sau minciună, ci din purul adevăr. Să nu vă fie vouă, părinţi şi fraţi ai mei, această povestire spre sminteală, ci spre folos sufletesc.
Pe data de 16 decembrie 1893 m-a cercetat Domnul cu o boală şi am dat peste o răceală cumplită. Mă trata un medic de la Optina, părintele Dimitrie. Pe data de 18 decembrie slăbisem cu totul. în acest timp a intrat să mă viziteze părintele ieromonah Varlaam; a venit şi părintele Dimitrie, medicul, care m-a întrebat de sănătate şi a început să-mi ude încetişor capul cu eter. Am simţit imediat o amorţeală în toate mădularele şi, într-o clipă, sângele meu s-a răcit şi am rămas nemişcat. Şi am auzit cum cineva îmi zice:
nu te teme, nu te înspăimânta de nimic!
În acest timp s-au pornit nişte zgomote groaznice ca şi cum ar trece o mulţime de caleşti pe un caldarâm pietruit şi cineva m-a lovit cu un obiect peste cap atât de tare că sufletul mi-a zburat într-o clipă din trup şi am văzut că a
9
zburat şi acoperişul chiliei mele. Şi mi-am văzut trupul ca pe o haină aruncată. Atunci m-au luat pe mâini doi monahi, unul era părintele Varlaam, iar celălalt un necunoscut; amândoi erau în mantii. M-au ridicat în văzduh şi m-au dus mult timp spre înălţimi. Pe tot parcursul călătoriei noastre, nu s-a văzut nimic, dar din toate părţile se auzea un zgomot asurzitor. Nu am putut nicicum să-l definesc, să-l asemăn cu ceva pământesc, iar sufletul mi se zbuciuma. Şi când am ajuns, se pare, la hotarul cerului, deodată am fost învăluiţi într-o lumină neobişnuit de strălucitoare, parcă de o rază a unui soare uriaş, nesfârşit mai luminos decât soarele nostru pământesc. Aceasta a durat doar o clipă, apoi am început să coborâm. Dar acea strălucire luminată mi s-a întipărit în suflet cu atâta putere, încât, pe calea de întoarcere, nu am putut decât să repet: «Slavă Ţie, Doamne! îţi mulţumesc, Doamne!»
Şi ne-am coborât din nou prin văzduh până la chilia mea. Şi am văzut că deasupra chiliei mele stăteau în văzduh un bărbat şi o femeie, dar nu le-am zărit feţele. Când ne-am coborât în chilie, am văzut în mijlocul ei un sicriu cu trupul meu în el. Lângă sicriu stăteau doi monahi. Unul dintre ei a zis:
ce trebuie să facem acum?
femeia pe care am văzut-o a zis: «Pe el să-l întoarceţi, dar boala să i-o lăsaţi: să-L proslăvească pe Dumnezeu, cum L-am proslăvit şi eu».
în acest timp m-am uitat spre partea de nord-vest şi am văzut o surpare de pământ, de unde ieşeau flăcări şi un fum îngrozitor. De frică, m-am trezit şi am văzut că eram în pat, iar lângă mine nu era nimeni. Singur Dumnezeu ştie dacă în acest timp sufletul meu era în păcătosul meu trup sau mi s-a părut mie în vis, însă v-am spus cum a fost şi ce am văzut de la început şi până la sfârşit, şi acesta este purul adevăr.
10
Vă implor, părinţi şi fraţi, rugaţi-vă pentru mine, mult păcătosul, la Domnul Dumnezeu, să mă miluiască!
Al vostru confrate, Teodor Şirin”
Părintele Teodosie s-a sfârşit pe data de 9 sau 10 martie. Vedenia a însemnat viaţa sa ulterioară şi sfârşitul său: boala i-a fost o însoţitoare nedespărţită în toate zilele vieţii sale şi întreaga viaţă L-a slăvit cu adevărat pe Dumnezeu. Mi s-a părut deosebit sfârşitul vedeniei sale: surparea de pământ la nord-vest, fumul şi flăcările care ieşeau de aici. Nu a venit oare sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui în zilele acelea, care în cartea vieţii sunt predestinate să devină zilele celui de-al cincilea înger al Apocalipsei, când acesta „a trâmbiţat şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (Apocalipsa 9, 1-2)? Contemporaneitatea este asemănătoare acestui tablou…
În acelaşi caieţel, părintele Teodosie a mai notat următoarele rânduri.
„Un comisar de poliţie de rangul II, din Judeţul Gorbatovsk, Gubernia Nijni Novgorod, a primit de la un uriadnic3 un raport şi o scrisoare scrisă acestuia de epitropul bisericii din satul Epifanovo, Judeţul Gorbatovsk. în scrisoare scria următoarele:
«Prin aceste rânduri am onoarea să vă rog să veniţi la noi, în satul Epifanovo, pe data de 21 mai, duminică, la Liturghie, pentru că se va sfinţi izvorul care se găseşte
3 Grad inferior în poliţia rurală (n.tr.).
11
într-un paraclis, unde se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de Tihvin. La izvorul nostru s-au săvârşit minuni pe care nimeni nu le-a mai văzut şi nu le-a mai auzit. La început, acest izvor a îngheţat la sfârşitul lunii martie. Pe data de 15 mai, oamenii au început să spargă gheaţa, dar nu au putut. Au fost nevoiţi să o rupă bucăţică cu bucăţică. în această gheaţă s-au săvârşit minuni: s-a găsit imaginea bisericii noastre, a unui policandru, imaginea lui Iisus Hristos în temniţă, a Maicii Domnului, a clopotelor şi a crucii de pe biserică. Vă rugăm să veniţi fără nici o amânare. Epitropul bisericii, Ivan Savin».
Pe data de 24 mai, subofiţerul de poliţie a întocmit un protocol în satul Epifanovo, cu următorul conţinut:
«în apropierea satului Epifanovo, cam la o jumătatea de verstă depărtare, se află un paraclis din lemn, unde s-a amenajat o fântână deasupra izvorului. Acest izvor de mult timp atrage pe locuitorii satului şi pe cei din satele învecinate. Nici unul dintre locuitori nu-şi aminteşte ca acest izvor să fi îngheţat vreodată. Când acesta a îngheţat, parohienii au fost uimiţi şi i-au adresat preotului Mihail Studeneţki rugămintea să facă o rugăciune pe care acesta a săvârşit-o pe data de 8 mai. Dar apa nu s-a arătat. Pe data de 16 mai au început să sape pământul în paraclis pentru a scoate bazinul, care împiedica să iasă apa. Pământul era atât de îngheţat, încât cu greu se supunea târnăcopului. Pe data de 17 mai au scos bazinul cu o parte de gheaţă şi a ieşit şi apă. Apoi au rupt gheaţa din bazin şi au dat-o într-o parte.
Un ţăran din satul Epifanovo a observat că gheaţa era foarte deschisă la culoare şi, ridicând o bucată cam de o jumătate de arşin, a văzut înfăţişat un policandru, câteva sfeşnice şi o candelă, parcă lucrate din argint. Savin a arătat gheaţa şi altor oameni atunci şi toţi au văzut aceleaşi imagini. Astfel, în unele bucăţi toţi cei prezenţi au văzut o clopotniţă şi, separat, un clopot cu o cruce deasupra;
12
în alte bucăţi de gheaţă erau imagini cu Iisus Hristos în temniţă, Maica Domnului înaintea căreia stătea cineva şi se ruga. Toate aceste imagini păreau făcute din argint. Ele dispăreau pe măsură ce se topea gheaţa, dar s-au putut observa timp de trei zile, până când s-a topit gheaţa cu desăvârşire. Zvonul despre acest fenomen suprafiresc s-a răspândit atât de repede, încât timp de trei zile au venit mii de oameni să vadă imaginile din gheaţă. Până când s-au topit, bucăţile de gheaţă au stat la preotul Studeneţki, care întăreşte cele expuse în acest act, semnat la anchetă de martori. Actul a fost semnat de preotul Mihail Stdeneţki, de epitropul Ivan Savin şi de mai mulţi ţărani. Oamenii vin cu miile la izvor, iar pe 21 mai au fost mai mult de cinci mii de oameni.»”
Acesta este actul de anchetă al subofiţerului de poliţie rurală, a cărui copie a fost găsită de mine în caieţelul adormitului părinte Teodosie. Pe margine se găseşte un postscriptum al părintelui Teodosie: „Aceasta s-a întâmplat în 1 mai, anul 1900”.
Am citit aceste rânduri casnicilor mei într-o seară, iar Lialia a zis:
dar vă mai amintiţi cum a îngheţat apa de Bobotează, în sticla mea, iarna aceasta?
Mi-am amintit: apa a îngheţat doar în mijlocul sticlei, dar pe pereţii sticlei nu a îngheţat.
Gheaţa reprezenta un copac, asemănător cu bradul.
apoi gheaţa s-a topit, a continuat Lialia, şi a îngheţat sub forma unui peşte, a unui peşte adevărat, încât se vedea fiecare solzişor în parte. Toţi cei de la bucătărie au văzut şi s-au minunat.
I-am explicat că, la primii creştini, peştele îl reprezenta pe Hristos, deoarece cuvântul grecesc cu cele cinci litere dau configuraţia numelui Domnului. Lialia a oftat când i-am spus aceasta.
Iată ce minuni se găsesc în ascunzişurile credinţei noastre. O, minunata noastră credinţă!
Capitolul al II-lea
Fericita Parascheva Ivanovna de la Diveevo
I.
Era în anul 1900. în acel an, un preot apropiat mie cu duhul l-a văzut în vis pe marele stareţ de la sihăstria Sarov, Părintele ieromonah Serafim, care se ruga în casa acestuia, în faţa icoanei cu Chipul Mântuitorului nefăcut de mână, icoană moştenire de familie. Acest vis i s-a părut atât de semnificativ încât vara, în acelaşi an, m-am dus pentru prima dată la Sarov, unde am primit vindecare de boala mea cronică la izvorul Părintelui Serafim. De acolo am plecat la mănăstirea de femei de la Diveevo, opera scumpă a stareţului de la Sarov. Această călătorie am descris-o în cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate. Iar acum voi vorbi şi despre cea care, pe calea culesului de flori din lunca duhovnicească, mi-a aşezat-o în cale ca pe o floare vie a nevoinţei monahismului contemporan. Această floare a fost marea fericită de la Diveevo, Parascheva Ivanovna, cea nebună pentru Hristos – „mămica surorilor de la Sarov”.
Iată ce găsim scris despre dânsa în Letopiseţul mănăstirii Sfântului Serafim de la Diveevo.
„Fericita Parascheva Ivanovna, cunoscută tuturor prin porecla Paşa de la Sarov şi cinstită în mănăstire ca «mămică», s-a născut în Gubernia Tambov, Judeţul Spasski, satul Nikolski, pe moşia domnilor Bulâghin, din părinţi ţărani, Ivan şi Daria, care au avut trei fii şi două fiice. Pe una dintre fiice o chema Irina, viitoarea Paşa. Stăpânii ei
14
au măritat-o împotriva voinţei ei cu un ţăran pe nume Teodor. Irina s-a împăcat bine cu soţul ei, iubindu-se unul pe altul, iar familia soţului o respecta pe Irina pentru că muncea mult, mergea la claca boierească, îi plăceau slujbele bisericeşti, se ruga cu sârguinţă, evita musafirii, societatea şi nu ieşea la horele din sat.
Aşa a trăit cu soţul ei timp de 15 ani şi Domnul i-a binecuvântat cu copii. După trecerea acestor ani, domnii Bulâghin i-au vândut unor moşieri nemţi, domnilor Schmitd, în satul Surkot. La 5 ani după această strămutare, soţul Irinei s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit. Atunci stăpânii au pus-o bucătăreasă şi economă. Au încercat de două ori să o mărite, dar ea a spus hotărâtă: „Chiar dacă mă veţi omorî, nu mă voi mărita”. Şi aşa au lăsat-o în voia ei. Peste o jumătate de an s-a întâmplat un lucru rău în gospodăria lui Schmitd: s-au furat două picturi pe pânză. O slugă a mărturisit că le-a furat Irina. A venit subofiţerul de poliţie cu soldaţii săi şi moşierii au insistat ca vinovata să fie pedepsită. Soldaţii au bătut-o cu sălbăticie, i-au spart capul, i-au rupt urechile. Irina a continuat să spună că nu ea a luat pânzele. Atunci stăpânii au chemat o ghicitoare care a spus că pânzele au fost furate de o Irina, dar nu de către Irina aceasta, şi le-a aruncat în râu. Pe baza cuvintelor ghicitoarei, au început să caute pânzele în râu şi le-au găsit.
După chinurile îndurate, Irina nu a mai putut să trăiască la stăpânii „necreştini” şi într-o zi a plecat. Moşierul a depus o cerere în care anunţa dispariţia Irinei. După un an şi jumătate a fost găsită la Kiev, unde se dusese ca să se roage. Nefericita Irina a fost arestată şi trimisă la puşcărie, apoi a fost adusă la stăpân. Moşierul, simţindu-şi vinovăţia, s-a purtat frumos cu Irina şi a făcut-o grădinăreasă. A slujit mai mult de un an cu credinţă şi cu dreptate, dar nu mai era aceeaşi după ce se întorsese de la Kiev: în ea se produsese o schimbare lăuntrică şi, ca urmare a suferinţelor
15
îndurate, a nedreptăţii, dar şi a primirii căldurii şi luminii sufleteşti de la stareţii Kievului. Acum, în inima ei trăia doar Unul Dumnezeu, Hristos Cel milostiv şi nepărtinitor. La Kiev a înţeles unde trebuie să năzuiască oamenii şi cu ce îşi pot îndulci inima pe pământ. Irina îşi slujea stăpânii, dar inima sa se întărea doar cu amintirile de la Kiev, despre peşteri, despre sfinţii lui Dumnezeu, despre stareţul şi părintele ei duhovnicesc. Se vedea că inima ei bătea şi ardea de dragostea faţă de Hristos şi faţă de viaţa duhovnicească, astfel încât, cu toate grozăviile arestului, ale puşcăriei, ale mersului pe etape4, nu a mai putut suporta şi a fugit a doua oară de la stăpânii săi.
La un an după ce s-a făcut publică dispariţia ei, a fost găsită iarăşi la Kiev, au arestat-o şi a îndurat chinurile puşcăriei şi apoi mersul pe etape la stăpânii săi. Când a fost adusă la stăpâni, aceştia nu au mai primit-o, au alungat-o dezbrăcată şi fără nici o bucăţică de pâine. Atunci i s-a hotărât destinul şi a apucat-o pe calea nebuniei pentru Hristos, primind pentru aceasta, fără îndoială, binecuvântarea părinţilor duhovniceşti, stareţii de la Kiev.
Cinci ani a rătăcit prin sat ca o nebună, stârnind râsul copiilor, dar şi al celor în vârstă. Aşa s-a obişnuit să trăiască toate cele patru anotimpuri sub cerul liber, să sufere de foame, să rabde frigul şi apoi a dispărut.
Din cauza lipsei de dovezi, nu putem spune unde a trăit până la venirea ei în pădurile Sarovului sau dacă a venit direct aici din satul stăpânilor ei. Un lucru este neîndoielnic: la Kiev a primit tunderea în taină, cu numele Parascheva şi de aceea a fost numită Paşa. După mărturiile unor monahi trăitori în pustie, ea a petrecut în pădurile Sarovului aproape 30 de ani, trăind într-o grotă pe care a
4 Cei arestaţi şi condamnaţi mergeau la locul de detenţie pe jos, sub escortă, din post în post şi putea dura, din cauza distanţelor, luni şi chiar ani drumul lor. (n.tr.)
16
săpat-o singură. Se spune că avea grote în mai multe locuri din pădurea nepătrunsă a Sarovului, plină de animale sălbatice, mai ales de urşi. Din când în când trecea pe la Sarov şi pe la Diveevo, dar mai des era văzută la moara de la Sarov, unde muncea pentru monahii de acolo.
În acest timp, a dobândit o înfăţişare exterioară minunată. Din cauza nevoinţei îndelungate şi a postului, Paşa avea înfăţişarea mariei Egipteanca: slabă, înaltă, arsă de soare, unii chiar se speriau văzând-o. Desculţă, într-o cămaşă bărbătească de monah, svitkă5, descheiată la piept, cu mâinile dezgolite, cu expresie serioasă, uneori chiar aspră, unora li se părea îngrozitoare. Cu patru ani înainte să vină la Diveevo, a trăit într-un sat din apropiere. Chiar şi atunci o socoteau fericită şi era iubită şi respectată pentru înainte-vederea sa. Cei care veneau la dânsa îi dădeau bani, cerându-i rugăciunile, dar străvechiul duşman al binelui omenesc le-a inspirat tâlharilor gândul de a o jefui. Nemernicii au bătut-o, lăsând-o abia vie şi fericita Paşa a fost găsită toată în sânge. A fost bolnavă un an întreg şi niciodată nu s-a mai putut îndrepta: durerea de cap şi o tumoare de sub furca pieptului au chinuit-o permanent, cu toate că dânsa nu le dădea nici o atenţie.
După această bătaie, spre bătrâneţe, Parascheva Ivanovna a început să se îngraşe. Aspectul ei exterior era foarte schimbător datorită stării sufleteşti: când era extraordinar de aspră, de supărată, de îngrozitoare, când blândă, bună şi întristată. Datorită privirii sale blânde, cel ce o privea ajungea la un extaz inexprimabil. Ochii săi copilăreşti, luminoşi, profunzi uimeau într-atât, încât ştergeau orice urmă de îndoială privitoare la onestitatea nevoinţei sale. Se îmbrăca în sarafane şi, ca unui copil, îi plăceau culorile deschise, ţipătoare. înfăţişarea fericitei Paşa, cu
5Haină naţională la ruşi, ucraineni şi bieloruşi, (n.tr.)
17
cârlionţi albi şi cu ochi albaştri, minunaţi, atrăgea privirile tuturor…
Este imposibil să aduni şi să descrii toate cazurile de înainte-vedere ale Paraschevei Ivanovna!
Iată, la această fericită „mămică” de la Diveevo m-a adus Domnul, ca să primesc de la dânsa mari daruri duhovniceşti şi nu puţin folos pentru mult păcătosul meu suflet. Când am vizitat pentru prima dată Diveevo, la sfârşitul lui iulie 1900, m-a adus la fericita o moşiereasă a noastră de la Orlov. Am găsit-o pe fericita stând în pat şi acoperită cu plapuma. Era cu faţa la perete şi nu am putut-o zări. Când am intrat noi, fiind parcă pe jumătate adormită, a şoptit:
lumânărica lui Dumnezeu, lumânărica lui Dumnezeu, lumânărica lui Dumnezeu!
Am vrut atunci tare mult să-mi atribui aceste cuvinte, deoarece inima mea ardea de iubire faţă de Dumnezeu, dar cum aş fi putut îndrăzni o asemenea comparaţie? Nu degeaba însoţitoarea şi călăuzitoarea mea prin locurile sfinte de la Diveevo mi-a zis:
nu mă aşteptam să văd pe cineva din neamul nostru într-un loc atât de îndepărtat de lume precum Mănăstirea Diveevo.
Eu, reprezentantul lumii, să-mi atribui marile cuvinte ale fericitei şi chiar la primii paşi, atât de şovăitori, ai îndepărtării mele de la slujirea lumii şi a diavolului…
II.
în ianuarie 1902, Domnul m-a vizitat cu o boală grea… „Doar o minune v-a putut salva”, aşa mi-au spus medicii mai apoi, după operaţie. Aceasta a fost o minune a celui ce încă nu fusese preaslăvit [pe atunci] între sfinţi, a marelui stareţ, Serafim, care m-a vindecat în anul 1900 cu puterea vindecătoare a izvorului său… Am fost operat în ianuarie, în martie am ieşit din spital pe jumătate mort. Până în
18
iunie nu mă îndreptasem şi eram atât de slab încât abia îmi mişcam picioarele. Şi m-am gândit atunci: printr-o minune, Sfântul nu m-a lăsat să mor şi tot el mă va vindeca pe deplin şi m-am hotărât să merg din nou la Sarov şi Diveevo.
Atunci Domnul mi-a trimis şi un însoţitor, un suflet bun, un intelectual care era aplecat cu inima spre simplitatea duhului creştinesc, atât de dispreţuită de fiii şi înţelepciunea veacului acestuia. Din cauza slăbiciunii mele de atunci, fără el nici nu m-aş fi gândit să merg…
Pe data de 12 iunie am plecat cu dânsul din Oriol, în apropierea căruia se găsea moşia mea, iar pe data de 15 eram la Diveevo. Aici am fost întâmpinaţi ca vechi prieteni, încă era proaspătă amintirea primei mele vizite la mănăstire cu vestea că se apropie preaslăvirea marelui ei întemeietor şi stareţ. De aceea, Mănăstirea Diveevo ne-a întâmpinat pe mine şi pe însoţitorul meu ca pe nişte oaspeţi dragi şi doriţi. Despre bucuria mea de a vedea, după o boală grea ce m-a ameninţat cu moartea, acest loc măreţ, sfinţit de picioarele împărătesei Cerului, nici nu mai pot spune ceva. Bucuria mea s-a transmis şi însoţitorului meu. Dar cum puteai să nu te bucuri atunci şi să nu arzi cu duhul, când în fruntea mănăstirii stătea încă marea stareţă, egumena Maria, o cronică vie a tradiţiilor de la Diveevo, care îşi aveau obârşia în Serafim şi de la Serafim la însăşi împărăteasa Cerului şi a pământului?! Marele plăcut al lui Dumnezeu a prezis orfanelor sale că la a douăsprezecea înaintestătătoare mănăstirea se va întări. „Şi va fi înaintestătătoare acea marie, din neamul Uşakov”. în acel timp, acea egumenă Maria se îngrijea cu duhul să îi întraripeze cu dragostea lui Serafim pe toţi cei care veneau să se închine celor sfinte de la Diveevo. Printre aceştia ne aflam şi noi, eu şi însoţitorul meu: cum să nu ardem în inimile noastre de aceeaşi iubire? Dumnezeu vedea, inimile noastre ardeau…
19
Pe data de 17 iunie, înainte de spovedanie, am trecut pe la maica egumenă. în timpul discuţiei, mi-a adresat pe neaşteptate o întrebare:
aţi fost la fericita Prascovia Ivanovna?
nu, măicuţă, nu am fost.
dar de ce?
mă tem.
de ce să vă temeţi?
mă tem, scumpă măicuţă, că îmi va întoarce sufletul pe dos de faţă cu ascultătoarele dumneavoastră şi atunci se va sfârşi bunăvoinţa dv. faţă de mine. Pe dinafară parcă aş fi om, dar lăuntrul meu este poate plin de o aşa ticăloşie şi răpire, încât nici mie nu-mi vine în minte, iar ea, ca înainte-văzătoare, le ştie pe toate. Aşa încât aş fi nevoit să fug de ruşine de aici, unde este atât de bine pentru sufletul meu… Aveţi milă de mine, măicuţă!
ei, dar dumneavoastră, desigur, glumiţi!
nu glumesc deloc, ci mă scârbesc de nemernicia mea şi mă tem de mustrare.
dar dacă eu vă rog, îmi veţi refuza rugămintea? Vă rog tare mult să treceţi pe la dânsa. Vă încredinţez că nu aveţi de ce să vă temeţi.
Ce puteam să fac?! Am fost nevoit să accept.
binecuvântaţi, măicuţă.
Am hotărât ca a doua zi, înainte de spovedanie, să merg la fericita. Era 18 iunie, ziua de prăznuire a icoanei Maicii Domnului de Bogoliubovo, icoană pe care o cinsteam în mod deosebit.
în anul 1888, părăsind serviciul de la Ministerul Justiţiei, m-am dus să-mi administrez moşia. în ciuda educaţiei mele în duhul indiferenţei faţă de credinţă, prin care se distingeau anii 60 ai secolului al XIX-lea, anii copilăriei şi adolescenţei mele, mi-am dorit să încep o nouă şi de mult dorită lucrare cu rugăciunea. într-o aripă a casei, nu de mult construită, unde mă mutasem, nu era nici o icoană,
20
iar eu invitasem pe preotul locului să vină şi să slujească un moleben în locuinţa mea. îl aşteptam să vină din clipă în clipă. Am întrebat-o pe economă dacă nu ştie cumva de unde pot să iau repede o icoană. „Da, mi-a spus ea, parcă este o icoană pe cerdacul vechii case. Acolo este o ladă a doamnei bătrâne (a mamei mele), acolo, mi se pare, este şi icoana.” S-au dus şi mi-au adus-o: era o icoană cu pictură foarte veche, icoana Maicii Domnului de la Bogoliubovo. S-a găsit în ladă, sub covoare şi felurite lucruri casnice… Am aşezat icoana, s-a slujit înaintea ei un moleben şi, de atunci, viaţa mea în satul natal, atât de scump inimii mele a început să curgă de la ea.
De la această slujbă a trecut o lună. Am primit de la mama o scrisoare, trimisă de la Moscova: „Am primit de la Lidia Vasilievna (o veche prietenă) din Riga o scrisoare în care îmi comunică faptul că acum o lună a văzut în vis pe adormita mea soră, care i-a spus: «Scrieţi Nataşei (mamei mele) ca ea să scoată din lada de pe cerdacul casei din Zolotariovo (moşia mea), de sub covoare, o icoană. Scrieţi-i să o scoată neîntârziat.»”
La această scrisoare, i-am răspuns mamei că lucrul acesta deja l-am făcut, aproximativ în acele zile în care Lidia Vasilievna a văzut-o în vis pe mătuşa mea adormită. După aceasta, am luat icoana din colţul unde o aşezasem, ca să mă închin şi să o sărut. M-am uitat să văd dacă nu are ceva scris pe spatele ei şi am văzut o inscripţie făcută de mâna bunicii mele, mama mamei mele: „Fiicei mele, Natalia”. Aceasta este puterea binecuvântării materne, aceasta este însemnătatea sfintelor icoane! Dar nici mama mea, nici mătuşa mea, în timpul vieţii nu au crezut în puterea şi importanţa sfintelor icoane. Această icoană mă însoţeşte pretutindeni, oriunde voia lui Dumnezeu ar îndrepta picioarele mele.
21
Destinul nostru este amarnic de necunoscut: în viaţă supărări, iar după moarte frică.
Dar noi avem în ceruri o Măicuţă,
Bucură-te, Mireasă Pururea Fecioară!
Şi chiar în această zi importantă pentru mine s-a întâmplat să mă întâlnesc cu fericita de la Diveevo. în dimineaţa zilei de 18 iunie m-am dus cu însoţitorul meu la Liturghie. în zilele de rând, la Diveevo se slujea o singură Liturghie, care începea la ora 7 dimineaţa. înainte de a merge la biserică, i-am spus ascultătoarei de la hotel:
surioară, mergeţi la chilia fericitei şi aflaţi dacă astăzi este în duh, căci vreau să o văd.
Eu auzisem că dacă fericita nu este în duh, este mai bine să nu te arăţi în ochii ei: îl bate şi pe guvernator, nu se uită…
Liturghia s-a terminat. L-am rugat pe părintele slujitor să oficieze o panahidă la mormintele binefăcătorilor, a înaintestătătoarelor de la Diveevo, pe nevoinţele cărora s-a întemeiat acest sfânt aşezământ. în timpul panahidei, a venit ascultătoarea de la hotel:
fericita este astăzi în duh, poftiţi!
bine, voi merge la dânsa, dar nu chiar acum. Pregătiţi samovarul: îmi voi uda gâtlejul cu un ceai, iar apoi voi merge.
Pe atunci fumam, şi dimineaţa până la ceai, mă chinuia acea „tuse a fumătorului” şi mi se usca gâtul puternic. M-am întors la hotel cu însoţitorul meu, am băut ceaiul şi am fumat pe săturate. Era timpul să mergem la fericita, dar nu eram liniştit cu inima…
să mergem împreună, i-am spus însoţitorului meu, aşa nu este chiar atât de straşnic…
dar, poftim! Eu mă găsesc acum sub nişte impresii atât de luminoase şi de sfinte după cele trăite la Diveevo, încât să le tulbur şi să le stric de atingerea, iertaţi-mă, cu
22
murdărie de nebună, de ocări, dacă nu şi ceva mai rău, nu am nici chef, nici răbdare. Nu este pe măsura mea, iertaţi…
A refuzat pe şleau şi parcă s-a indignat pe mine. Am fost nevoit să merg de unul singur. Mergeam la fericita şi mă gândeam: trebuie să dau ceva acolo, voi da o monedă de aur. Şi chiar atunci am scos portofelul din buzunar, am luat o monedă de aur de 5 ruble şi am vârât-o în buzunarul de la vestă. Am intrat în cerdac. Aici m-a întâmpinat monahia Serafima, ucenica de chilie a fericitei.
poftiţi!
În partea dreaptă a intrării era o cămăruţă plină cu icoane. Cineva citea un acatist, credincioşii prezenţi cântau: „Bucură-te, Mireasă Pururea Fecioară”. Mirosea puternic a tămâie, care se topea de la lumânările de ceară ce ardeau. în faţă era un coridoraş şi, dincolo de el, o uşă deschisă care dădea într-o sală. Acolo m-a dus maica Serafima.
mămica este acolo!
Nu am reuşit să trec pragul, că din partea mea dreaptă, de după uşă a sărit cineva cu păr cărunt, ciufulit şi a luat-o la fugă pe lângă mine, zicând:
pe mine nu mă cumperi cu 5 ruble. Mai bine te-ai fi dus să-ţi uzi gâtlejul cu ceai.
Aceasta era fericita.
Eram dărâmat. Nici n-am văzut-o bine, că şi dispăruse… De pe duşumea s-au ridicat cu greu două femei din popor, care stăteau cu dânsa… De ceea ce mă temeam, nu am scăpat! Trebuia să mă retrag cu ruşine. M-am îndreptat spre ieşire, dar m-a reţinut cu vioiciune maica Serafima, trăgându-mă de mâneci:
dar ce faceţi?! Nu plecaţi, rămâneţi părinte Serghie!
care părinte Serghie, mi-am retras eu mâna cu nemulţumire. Nu aţi văzut cum m-a primit fericita, nu a vrut să rămână cu mine nici o clipă sub acoperişul său… Ce să mai aştept la dumneavoastră?!
23
Recunosc că atunci s-a mişcat în inima mea un sentiment urât împotriva Serafimei şi împotriva tuturor rânduielilor călugăreşti, precum au detractorii contemporani. M-am oprit nehotărât. Dar maica Serafima a continuat:
nu plecaţi, vă spun eu, părinte arhimandrit Serghie! Să nu gândiţi aşa: nu v-a spus-o ca pe o mustrare. A fost ca un semn să slujiţi cu ceva Biserica lui Dumnezeu. De cât timp nu a mai fost ea la biserică! Şi de cum v-a văzut, a şi fugit într-acolo! Ba şi tot poporul l-a dus cu dânsa. Nu degeaba a făcut aceasta, ci ca semn al slujirii dumneavoastră în Biserica lui Hristos. Aşteptaţi-o! Deocamdată, citiţi-ne Acatistul împărătesei Cerului de Bogoliubovo!
Inima mi s-a mişcat şi am acceptat să citesc acatistul. Printre închinătorii din chilie se aflau şi corişti şi am cântat cu umilinţă întru slava împărătesei Cerului. Am terminat acatistul, dar fericita n-a venit. Am vrut să plec, dar maica Serafima nu m-a lăsat:
citiţi acum Acatistul Mântuitorului!
Am terminat de citit şi acest acatist, dar fericita n-a venit.
ei, maică, iertaţi, nu mai pot aştepta!
Mi-am făcut cruce înaintea icoanelor, am făcut plecăciuni şi am ieşit. Abia am avut timp să ies pe portiţa grădiniţei din faţa casei şi, în aceeaşi clipă, dintre pini, a ieşit şi fericita, înconjurată de o gloată de închinători, îndreptându-se spre chilie. Abia am putut să evit o nouă întâlnire cu dânsa.
III.
înaintea privegherii din acea zi (s-a cântat polieleul Sfântului Apostol Iuda, fratele Domnului), am trecut pe la maica egumenă şi i-am povestit ce s-a întâmplat la chilia fericitei. Maica egumenă a căzut pe gânduri, apoi a zis:
serafima are dreptate: nu degeaba a spus toate acestea şi nu sunt cum vi s-au părut. Astăzi vă veţi spovedi şi
24
mâine vă împărtăşiţi. Mâine, vă rog din suflet, să treceţi pe la fericita şi Dumnezeu vă va arăta tot binele! Ţineţi minte asta, pentru sfânta ascultare, iar dumneavoastră deja cunoaşteţi puterea şi importanţa ascultării!
Nu am avut încotro şi a trebuit să zic:
binecuvântaţi, maică!
După priveghere, înainte de spovedanie, a năvălit asupra mea un duh de nesimţire: stăteam în biserică precum o cioată, urmărind slujba divină împrăştiat cu gândurile, în afară de timp şi spaţiu. Mă străduiam zadarnic să-mi concentrez mintea în cuvintele rugăciunilor şi cântărilor pentru spovedania ce urma. Inima mi se răcise într-atât, încât mi s-a făcut frică: cu ce mă voi înfăţişa mâine, înaintea Sfântului Potir, la Cina Domnului?!
Deodată aud în spatele meu cum cineva suspina înăbuşit, atât de jalnic, încât inima a devenit vigilentă şi am început să fiu atent. O voce lină, femeiască o chema pe împărăteasa Cerului:
ajută, Maică! Ajută, împărăteasa Cerului!
Smerit, dar hotărât se auzea credinţa puternică în şopotul liniştit al cererii în rugăciune, întretăiat de plânsul abia auzit. M-am întors şi am văzut, nu departe de mine, într-un ungher întunecos al bisericii, o femeie stând în genunchi, având capul plecat spre podeaua slab luminată de licărirea unei candele din faţa icoanei Maicii Domnului. Cineva a şoptit auzului meu lăuntric:
ajut-o!
Am scos din portofel tot ce aveam, argint şi aur vreo 15 ruble — şi, fără să număr, am pus totul în mâna femeii îmbrăcate modest, ce se ridicase de pe duşumea. Şi în aceeaşi clipă m-a părăsit duhul de nesimţire ce mă chinuia şi inima mea împietrită s-a umplut de marea umilinţă a pocăinţei adevărate. Mi s-a părut că acesta era un răspuns de Sus pentru milostenia cerută de la împărăteasa Cerului: toate, doar, se dau cu voia Tatălui Ceresc…
25
Femeia, uimită, nu a reuşit să-mi mulţumească pentru că eram deja departe de dânsa, în altarul lateral din dreapta bisericii, unde mă chemase duhovnicul meu, la Taina Spovedaniei. Şi ce dulceaţă am simţit atunci cu mila Maicii Domnului!
A doua zi dimineaţa, după ce m-am împărtăşit împreună cu însoţitorul meu, l-am invitat pe duhovnicul nostru să bem un ceai la hotel. în timpul discuţiei, ascultând povestirile părintelui despre Mănăstirea Diveevo, despre minunile care se întâmplă aici şi despre măreţul ei viitor prevestit de Cuviosul Serafim, mi-am amintit pe neaşteptate de promisiunea făcută: să merg la fericita. Buna dispoziţie m-a părăsit de îndată: trebuia, dar, să se întâmple o aşa ispită… Iarăşi m-a cuprins un sentiment de groază. I-am spus şi părintelui acest lucru.
cum vă puteţi teme să mergeţi la fericita?! mi-a spus părintele. Astăzi sunteţi cu Hristos: sunteţi părtaş la Sfintele lui Hristos Taine de ce să vă temeţi? Trebuie să mergeţi astăzi la dânsa, nu doar de dragul ascultării faţă de maica egumenă, dar şi pentru folosul sufletesc: fericita vă spune adevărul, este o roabă cu multă „îndrăzneală” la Dumnezeu. A fost un timp când nu am avut încredere în dânsa şi nu puteam să văd la ea nevoinţa autentică a nebuniei de dragul lui Hristos. Eu, nevrednicul preot, am avut fericirea să fiu martorul ocular al vieţuirii sfinte şi al nevoinţelor premergătoarei sale, fericita Pelaghia Ivanovna Serebrennikova, care a primit binecuvântare pentru această nevoinţă de la marele stareţ de la Sarov, Părintele Serafim. A fost o autentică nebună pentru Hristos, care avea daruri mari ale Sfântului Duh: înainte-vederea şi facerea de minuni. După sfârşitul ei, când a venit la Diveevo Parascheva Ivanovna, vorbind deschis, eu nu am agreat-o, socotind-o nevrednică să ocupe locul marii ei predecesoare. Dar curând s-a întâmplat ceva ce a schimbat fundamental atitudinea mea faţă de dânsa.
26
Pe atunci, casele clerului mănăstirii erau construite din bârne de pin. Din cauza vechimii, bârnele din pereţii exteriori erau crăpate de vânt. Era o zi călduroasă de vară. în camerele mele tocmai se scuturau florile de cactus. Am aruncat în curte nişte flori căzute, de culoare roşu deschis, ca focul. îmi amintesc că stăteam lângă un geam deschis şi citeam o carte. Am auzit cum cineva a intrat în curte şi umbla pe sub ferestre. M-am uitat: era Parascheva Ivanovna, îmbrăcată într-o cămaşă şi încinsă cu o bucată de frânghie, cu părul încâlcit, mergea şi se apleca la pământ, culegând ceva. Mă uit mai bine: culegea floricele de cactus şi le vâra în crăpăturile bârnelor casei noastre. De acolo, florile păreau nişte limbi de foc, ca într-un incendiu. Sentimentul de nemulţumire faţă de fericită că, de, hoinăreşte prin curte s-a schimbat în frică. Şi într-adevăr: ea proorocise un incendiu! M-am îngrozit. Fericita a ieşit repejor, mormăind ceva pentru sine, fără să mă bage în seamă, dar presentimentul unei nenorociri, mi-a rămas în suflet. A venit seara, am cinat, casnicii mei se pregăteau de culcare, dar mie nu-mi venea să dorm, mă temeam să mă dezbrac: îmi veneau în minte florile de cactus focul care răzbea din bârne. Casnicii mei au adormit cu toţii, dar eu nu puteam să dorm. Am luat o carte ca să pot aţipi, era miezul nopţii. Deodată curtea noastră s-a luminat de la o flacără. Pe neaşteptate au luat foc, precum praful de puşcă, locuinţele învecinate şi focul s-a întins într-o clipă la casele clerului. Dacă adormeam o dată cu ceilalţi, am fi putut arde cu toţii, de vii. De abia-abia au reuşit să fugă doar în lenjerie de corp, însă toată averea noastră a ars împreună cu locuinţa, nu am reuşit să scoatem nimic. Şi iată, de atunci, din acea noapte de neuitat am înţeles adevărul despre Parascheva Ivanovna şi am început să o privesc ca pe o urmaşă a Pelaghiei Ivanovna. Vă sfătuiesc să aveţi aceeaşi atitudine faţă de dânsa, cu atât mai mult cu cât este şi dorinţa maicii egumene, pe care o stimaţi atât de mult. Nu
27
aveţi de ce să vă temeţi dumneavoastră sunteţi împreună cu Hristos. Dacă vreţi, merg împreună cu dumneavoastră la fericita, ca să nu vă mai fie atât de groază. Să mergem!
Şi am plecat cu părintele. Cu tot scepticismul şi dezgustul său, nu a întârziat să meargă nici însoţitorul meu.
Cât voi trăi nu voi uita acea privire pe care mi-a aruncat-o fericita, când am intrat toţi trei în chilie la dânsa: cu adevărat, cerul cu toată frumuseţea lui s-a reflectat în această privire a ochilor minunat de albaştri ai înaintevăzătoarei de la Diveevo. M-a privit parcă de jos în sus, aruncând puţin pe spate capul cărunt şi neacoperit, ba a mai vorbit zâmbind (şi ce zâmbet mai era!…):
cămaşa ta acum este curăţică!
asta înseamnă mi-a şoptit părintele că sufletul dv. s-a curăţat prin spovedanie şi împărtăşanie.
Şi eu înţelesesem acelaşi lucru.
Salutându-mă cu aceste cuvinte, fericita i-a spus ceva şi însoţitorului meu, dar nu am înţeles ce. Cuvintele l-au lovit în scepticismul său, căci a devenit palid la faţă şi a şoptit:
este uimitor!
între timp, uitând că „pe mine nu mă cumperi cu 5 ruble”, am scos din buzunar portofelul şi i-am spus:
roagă-te pentru mine, mămico: am fost foarte bolnav şi încă nu m-am îndreptat. Dar şi viaţa mea este grea, am multe păcate.
Fericita nu a zis nimic. I-am dat o monedă de aur, de 5 ruble. A luat-o şi a zis:
mai dă-mi!
I-am dat. Mi-a luat portofelul, a scos de aici tot ce aveam din aur şi argint, vreo 30-40 de ruble, mi-a dat înapoi portofelul cu mărunţiş. A legat banii în colţul năframei de la gât, a deschis un dulăpior de sub icoanele sale, a ascuns năframa cu banii, a încuiat dulăpiorul cu o cheie pe care a pus-o la piept. Toate acestea le-a făcut foarte repede, tot
28
timpul mormăind ceva ce nici eu, nici însoţitorul meu nu am putut înţelege. Apoi fericita s-a dus după un glasvand unde era patul ei. Am mers şi eu după dânsa. Pe pat se găseau mai multe păpuşi. Fericita a luat una dintre păpuşi cu mâna stângă, ca pe un copil, şi a aşezat-o pe duşumea, iar cu mâna dreaptă m-a tras de marginea hainei, aşezându-mă pe duşumea, alături de dânsa.
ei, tu porţi îmbrăcăminte bogată?
eu însumi nu iubesc bogăţia, am răspuns.
oricum, peste un an îţi vei schimba cămaşa.
Atunci m-am gândit: şi banii din portofel i-a ales drept jertfă lui Dumnezeu şi schimbarea „cămăşii” mi-a prezis-o şi pe duşumea mă aşază cu dânsa: mă smereşte. După cum se vede, nu voi scăpa de schimbări în viaţa mea, de la bogăţie la sărăcie. Ce să faci, în toate este voia lui Dumnezeu şi cum nu aş fi vrut să se întâmple aceasta!
Lângă noi era un scaun galben, vienez. Speteaza scaunului era acoperită de un strat fin de praf. Fericita a început să şteargă praful cu mâna şi mi-a zis, privindu-mă ţintă în ochi:
prăfuşorul de la Kasimov trebuie să-l ştergi.
Ce am simţit atunci în inima mea! Cu mai bine de 20 de ani în urmă, lângă oraşul Kasimov am săvârşit un mare păcat: am adus o gravă insultă unui om foarte apropiat mie, păcat pe care nu l-am spălat prin pocăinţă şi nu l-am acoperit cu împăcarea sufletească a celui insultat, fără să-l repar cu iertarea acestuia. Din cauza vechimii sale, eu însumi îl uitasem, dar îl ştiau îngerii noştri păzitori şi noi doi. Şi deodată acest păcat mi-a apărut în toată lumina nefavorabilă a unei conştiinţe apăsate. Inima mi s-a zbătut speriată…
Dar fericita, legănând păpuşa ca pe un copil, privindu-mă, a continuat să spună:
29
unul are o cunună, dar tu ai opt. Doar tu eşti bucătar. Eşti bucătar? Păstoreşte, aşadar, oamenii, de îndată ce eşti bucătar.
Cu aceste cuvinte s-a ridicat de pe duşumea, a pus păpuşa pe pat, iar eu, uimit până în adâncul sufletului, de „colbuşorul de la Kasimov”, am plecat la hotel, tulburat peste măsură. însoţitorii mei ieşiseră înaintea mea şi nu m-am întrebat unde au dispărut: mă gândeam doar la marea taină a lui Dumnezeu săvârşită pentru mine, care cerea cu putere restabilirea adevărului, a iubirii faţă de acel om apropiat, atât de grav încălcată de mine. Acum nu îmi mai amintesc dacă am vorbit cu maica egumenă, mi-a rămas în memorie doar marea taină, toate celelalte s-au estompat şi s-au şters. Atunci nu am meditat prea mult la celelalte cuvinte ale fericitei: despre „cămaşă”, despre cele opt cununi, despre faptul că sunt „bucătar”, care nu găteşte mâncare, ci păstoreşte oamenii. în comparaţie cu „colbuşorul de la Kasimov”, toate celelalte şi-au pierdut importanţa.
Au trecut apoi 6 ani. în toamna anului 1908, am primit o scrisoare de la un vechi prieten care îmi scria:
„Tocmai m-am întors acasă din ţinutul Kasimovului. Acolo m-am întâlnit cu N. (omul insultat de mine). Am amintit şi de tine. Cu multă vioiciune, N. a vorbit despre schimbarea care s-a petrecut în sufletul tău şi şi-a exprimat simpatia faţă de noul tău gen de activitate (începusem să scriu multe lucruri în duhul Bisericii Ortodoxe), dar în acelaşi timp s-a exprimat în sensul că această lucrare nu îţi va aduce prea mult folos sufletesc, deoarece de sufletul tău atârnă un greu păcat, pe care nu l-ai spălat prin pocăinţă şi iertare”.
Cu mare tulburare ca urmare a primirii acestei scrisori în care mi se dădea adresa lui N., m-am aşezat la birou şi i-am scris o scrisoare de pocăinţă. Nu a trecut nici o lună că am primit o scrisoare plină de iubire binevoitoare şi de
30
iertare: acum totul s-a uitat, totul s-a iertat şi „cât sunt eu de bucuros, Serghei, de toate acestea!”, era scris în răspuns.
În felul acesta, cu rugăciunile înaintevăzătoarei de la Diveevo a fost şters „colbuşorul de la Kasimov”. Şi cât s-a mai bucurat sufletul păcătosului de Serghei!…
Dar cu „cămaşa” s-a întâmplat în felul următor. Timp de 16 ani în mâinile mele s-a aflat o mare gospodărie agricolă, pentru care mi-am pus tot sufletul, luptându-mă cu tot felul de crize de care era plină viaţa şi agricultura în Rusia. Era dificil să lupţi împotriva politicii financiare şi economice a lui Witte, celebrul devastator al Rusiei, îndreptate împotriva marilor întreprinderi agricole. Am văzut că nu pot fi ostaş de unul singur, că nu pot ţine în mâini această gospodărie. Ultima speranţă mi-o pusesem în recolta de grâu care promitea să fie excepţional de îmbelşugată. După călătoria mea la Sarov şi Diveevo, după întâlnirea cu fericita, m-am întors complet vindecat de boala mea şi am uitat de „schimbarea cămăşii”, fiind plin de speranţă în recolta excepţională. Mai rămăseseră 2 săptămâni până la recoltare, când a venit un nor din sud, însoţit de uragan, ploi şi gheaţă şi astfel s-au năruit toate speranţele mele. Peste un an şi ceva am chemat la o consfătuire pe toţi colaboratorii mei şi pe cei cărora le eram îndatorat şi le-am comunicat că nu mai pot continua activitatea, pentru a nu-i mai încurca nici pe ei, nici pe mine.
Astfel, peste un an, am fost nevoit să-mi schimb cămaşa, după cuvântul profetic al fericitei de la Diveevo. Lucrul acesta mi l-a profeţit pe data de 19 iunie 1902, iar în noiembrie 1903 am schimbat cămaşa de bogat pe una de sărac. Dar am devenit, oare, „bucătar” prin lucrarea mea scriitoricească? Găteşte ea hrană sănătoasă pentru sufletul ortodox, a păstorit ea pe lunca duhovnicească măcar o parte din oile micii turme a lui Hristos? Lucrul acesta poate să-l judece doar Dumnezeu şi cititorul meu. Un singur lucru cer de la Tatăl meu Ceresc: ca „lumânarea lui
31
Dumnezeu” a credinţei şi a iubirii mele să stea în Ortodoxie înaintea Domnului şi să nu se stingă până la ultima mea suflare şi să mă îndreptăţească la înfricoşata şi Nefăţarnica Judecată a Domnului.
IV.
Domnul m-a dus la Diveevo în zilele preaslăvirii marelui plăcut al lui Dumnezeu, Cuviosul Serafim de Sarov. Când am ajuns acolo, încă nu se răcise urma vizitei împăratului, în primele zile ale lunii august 1903. Direct de la căruţă, abia spălându-mă de praful călătoriei, am alergat la fericita. Pe cerdac erau câteva zeci de femei, care aşteptau ca ea să iasă din chilie. Nu ajunsesem încă la cerdac că uşa chiliei s-a deschis şi a ieşit fericita.
ia te uită! Nici nu a venit bine, că ea a şi ieşit. De azi-dimineaţă ne tot înghesuim şi ea nu vine nicidecum, iar el…
S-a auzit un şopot nici de indignare, nici de simpatie. Dar nu mi-a păsat de aceasta, eram captivat de bucuria întâlnirii dorite de multă vreme.
mămico am rupt-o la fugă spre dânsa -, cât de bucuros sunt să te văd!
Fericita s-a uitat la mine şi, îndepărtându-mă încetişor cu mâna, ca răspuns la bucuria mea, a îngânat:
nu eşti acela, nu eşti acela: acela cu cruce.
cum nu sunt acela?! Acela sunt care te iubeşte pe tine şi Diveevo.
Şi cu aceste cuvinte fericita a intrat în chilie şi nici nu s-a uitat la mulţimea de lângă cerdac. Nici până acum nu am putut înţelege sensul acestor cuvinte ale fericitei. Ce a însemnat: „Nu eşti acela cu cruce”?
A pătruns oare, cu ochiul său înainte-văzător, în intenţia de a mă dedica slujirii lui Dumnezeu ca preot şi mi-a prevestit că acest lucru nu se va realiza? Sau se referea la faptul că din viaţa mea a fost înlăturată o cruce? Nu mi s-a
32
lămurit acest lucru. Am înţeles totuşi că nu mai aveam acea cruce pe care ea o văzuse cu ochiul ei duhovnicesc.
Cât timp am stat în nedumerire, în legătură cu cele spuse de fericita, ea a ieşit iarăşi din chilie şi mi-a dat două ouă crude, iar unei femei i-a dat un pumn de zahăr cubic şi a împins spre ea un copil.
ia te uită ce fericit! au spus unii din mulţime, arătându-l pe copilaş. I-a prevestit o viaţă dulce.
între timp, fericita a intrat din nou în chilie. M-am dus după dânsa. Stătea lângă masă, aplecată puţin spre policioara cu icoane, unde se afla şi o icoană imensă a Cuviosului Serafim. A luat un ciorap şi a început să împletească. M-am aşezat la masă, alături de dânsa.
mămico, tare greu mai trăiesc: roagă-te pentru mine.
eu împletesc, împletesc, dar scap toate ochiurile mi-a răspuns nemulţumită.
însemna: „Eu mă rog, mă rog, dar mă împiedică păcatele voastre”.
dar eu îţi pierd ochiurile?
Ca răspuns, m-a ocărât şi m-a scuipat. Dar apoi şi-a schimbat mânia în milă şi a început să şoptească ceva cu duioşie, mişcând andrelele cu repeziciune. I-am întins două ruble de argint
să iau sau să nu iau? a adresat întrebarea icoanei Cuviosului Serafim. Să iau, vei vorbi? Ei, bine, iau! Ah, Serafim, Serafim! Mare este Serafim la Dumnezeu, pretutindeni Serafim!
Mi s-a făcut frică: era atât de aproape acest mare sfânt, că fericita putea să vorbească cu dânsul! Atât de măreaţă şi de simplă era aici comuniunea celor de pe pământ cu cei plecaţi la Domnul! Fericita a luat banii mei şi i-a pus sub icoana Cuviosului, apoi s-a ridicat de la masă, şi-a făcut semnul crucii şi a ieşit în cerdac, la popor. Am rămas singur la masă. A intrat uceniţa şefă a chiliei, schimonahia Serafima. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat pe umeri. Au
33
început să curgă întrebările, manifestările de bucurie totul îmi este aici scump, drag, apropiat, mă interesează totul, întreb despre toţi cunoscuţii. Nu ne văzusem de mai bine de un an şi aici avusese loc marele eveniment al proslăvirii Cuviosului ocrotitor al Diveevului şi venirea împăratului cu toată familia imperială.
şi la mămica a spus maica Serafima au binevoit să vină suveranul şi suverana. Fericita noastră i-a întâmpinat înţelepţeşte: s-a îmbrăcat în haine curate şi când au intrat doar ei doi, ea s-a ridicat şi s-a aplecat adânc în faţa lor, apoi a privit-o pe împărăteasă şi i-a zis: „Ştiu de ce ai venit: îţi trebuie un băiat îl vei avea!” Eu am ieşit, iar ei au rămas cu fericita şi au discutat vreo două ore. Ce au discutat a rămas pentru toţi o taină.
Acestea mi le-a spus maica Serafima după vreo 10 zile de la plecarea familiei împărăteşti de la Diveevo. Exact după un an, cu rugăciunile Cuviosului Serafim, Domnul le-a dăruit primul băiat, iar poporului rus, un moştenitor al tronului împărătesc. După cum aflasem, un întreg areopag de luminători ai medicinii îi prezisese suveranei că nu va mai putea avea copii, după sarcina extrauterină pe care o avusese.
maică, am întrebat-o pe Serafima, ce semnifică cele două ouă pe care mi le-a dat fericita?
ce fel de ouă sunt: crude sau coapte?
crude.
este spre bine: înseamnă că veţi începe cu cineva o nouă viaţă, deci o viaţă în doi, iar această nouă viaţă va fi bună. Atunci când dăruieşte cuiva un ou copt este spre rău: moartea omului şi tot felul de necazuri înainte de moarte. Dar oul crud este făgăduinţa unei vieţi noi, două ouă crude înseamnă o nouă viaţă în doi. Nu v-a proorocit şi o nuntă? Se poate să fie aşa.
Dar eu nici nu mă gândeam la însurat: la cei 40 şi ceva de ani ai mei, cât aveam pe atunci, cum puteam să mă mai
34
gândesc la nuntă?! Au trecut 3 ani şi pe data de 3 februarie 1906 m-am însurat. Şi ce bucurie mi-a trimis Domnul în persoana soţiei mele şi în toată viaţa comună ce a urmat! Cu adevărat a fost o viaţă dăruită de Dumnezeu şi, ca dar dumnezeiesc, a fost o viaţă minunată şi binecuvântată!…
în acel an, 1906, vara ne-am petrecut-o pe Volga, în Mănăstirea „Sfântul Nicolae” babaevo. I-am scris, la Diveevo, Elenei Ivanovna Motovilova, văduva sfătuitorului de taină al Cuviosului Serafim, Nicolae Alexandrovici Motovilov, şi am rugat-o să meargă la fericita şi să o întrebe cum să trăiesc mai departe. Fericita a răspuns: „Să mulţumească lui Dumnezeu şi să slujească molebenuri.” Şi după cum mi-a spus şi după cum mi-a arătat şi mai apoi viaţa, altceva nici nu mai puteam face decât să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi să-i slujesc molebenuri de mântuire.
V.
încă din anul 1900 am început să propovăduiesc, mai întâi oral, apoi prin tipar, despre apropiata venire în lume a lui antihrist şi a înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului. Mă tulburam de nenumărate ori pentru că nu aveam ungere de la Cel Sfânt, că, fiind mirean de rând, îndrăzneam să vestesc lumii lucruri aşa de înalte despre care, cu excepţia Părintelui Ioan de Kronstadt, adormit deja, tace întregul Sinod al Rusiei. Cine sunt eu, am oare acest drept? Frământându-mă aşa, îl rugam pe Domnul ca pe calea propovăduirii mele să întâlnesc un om prin gura căruia, după credinţa mea, să-mi vorbească Dumnezeu. O simplă autoritate, a unui păstor de suflete, a unui arhipăstor sau a unui stareţ, care să-mi confirme prin sfinţenie, prin deţinerea unor daruri ale Sfântului Duh, cum ar fi înainte-vederea, ar fi fost insuficient pentru mine, deoarece „taina fărădelegii”, care lucrează în lume şi stadiul dezvoltării sale, după studierea acestei probleme cu osteneala întregii mele vieţi, îmi era cunoscută mai îndeaproape decât oricărora dintre
35
aceştia. îmi trebuia o certificare de sus, de la Dumnezeu, nu de la înţelepciunea omenească, oricât de înaltă ar fi fost. Şi Domnul mi-a ascultat nevrednica mea rugăminte şi mi-a trimis această înaltă autoritate în persoana aceleiaşi fericite, nebuna de dragul lui Hristos, de la Diveevo, Parascheva Ivanovna, în a cărei sfinţenie şi vedere harică credeam aşa cum, oarecând, Nicolae Alexandrovici Motovilov, judecătorul de la Simbirsk, credea în Cuviosul Serafim. Trebuia să ştiu sigur dacă vom ajunge sau nu să trăim ultimele zile ale lumii pământeşti, văzute. Se va sfârşi „al şaptelea ei an”, despre care încă din anii 60 ai secolului al XIX-lea scria la Sihăstria Optina fostul ober-procuror6 al Sfântului Sinod, contele Alexandru Petrovici Tolstoi, sau va mai rezista lumea mult timp, prin îndelungă răbdarea lui Dumnezeu? La Domnul, o mie de ani este ca ziua de ieri…
La toate aceste probleme ale mele, cred că însuşi Domnul mi-a dat răspuns pe data de 30 iunie 1915, prin gura Paraschevei Ivanovna, în ziua soborului Sfinţilor Apostoli, în Sfânta Mănăstire Diveevo, cu două luni înainte de sfârşitul marii şi dreptei înaintevăzătoare. Aşa s-a întâmplat.
în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, 1915, eu şi soţia ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. în aceeaşi zi, împreună cu prietena soţiei mele, contesa E.P.K., ne-am îndreptat cu caii prinţesei spre Diveevo. Eram oaspeţii acesteia, iar moşia ei se găsea în vecinătatea Sarovului şi a I Hveevului.
Nu am parcurs nici 6 verste şi la intersecţia drumurilor spre Diveevo şi spre moşia ei, bătrâna contesă s-a simţit obosită şi a hotărât să meargă acasă, iar noi să mergem la Diveevo. Despărţindu-ne, ea a lăsat soţiei mele un dar, pe care să-l înmâneze fericitei Parascheva Ivanovna. într-un săcuţ pusese câţiva castraveţi proaspeţi şi nişte cartofi noi.
6 După anul 1721, conform Regulamentului duhovnicesc, în fruntea Sfântului Sinod era numit un ober-procuror (n. tr.).
36
Contesa fusese în luna mai la Diveevo şi fericita îi comandase aceste legume. „Să-mi aduci a spus ea contesei nişte castraveţi proaspeţi şi cartofi noi.” Pentru aceste legume, luna mai era prea devreme, dar la sfârşitul lui iunie reuşiseră să se facă în solar.
Am luat cadoul şi am plecat doar noi la Diveevo. Ultima dată fusesem acolo în 1904. Trecuseră 11 ani îndelungaţi şi inima mea aştepta cu emoţie şi se bucura de apropierea mult doritei revederi. Aşteptam aceasta mai ales pentru marea şi minunata înainte-vedere a marii fericite, experimentate de mine de nenumărate ori.
Spre marea mea bucurie, la Diveevo, cei ce mă cunoscuseră nu mă uitaseră între timp, şi maica Antia, de la hotel, ne-a întâmpinat ca pe rudele sale cele mai dragi. De cum am ajuns, a pus să clocotească samovarul, am gustat câte ceva. A venit chiar maica stăpâna.
la noi este vai şi amar a zis ea -, fericita noastră este pe moarte. Ieri a fost împărtăşită şi s-a săvârşit Taina Sfântului Maslu.
înseamnă că nu o vom putea vedea? am întrebat eu speriat.
se prea poate. Serviţi ceaiul, mergeţi la priveghere şi acolo veţi vedea. Se prea poate să treceţi pe la dânsa, ne-a liniştit maica.
Stând până la sfârşitul privegherii în cinstea Soborului Sfinţilor Apostoli, eu cu soţia şi cu o ascultătoare ne-am pornit spre căsuţa fericitei. Era o seară înăbuşitor de caldă Cu toate că era spre asfinţit, arşiţa nu ceda, iar în chilia fericitei Parascheva Ivanovna se făcuse foc ca iarna. Când am intrat în chilie, ea însăşi stătea cu spatele la uşa de intrare sub un munte de plăpumi şi de haine călduroase, încât nici faţa nu o puteai vedea, iar în cameră era imposibil de respirat. Cu toate acestea, am stat vreo cinci minute la uşă şi am fost mângâiaţi de ucenica de chilie a fericitei, care ne-a spus că „mămica” se simte mult mai bine după Sfântul Maslu şi mâine, dacă va da Dumnezeu, chiar se va ridica din pat.
37
A doua zi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, aflând de venirea noastră, a venit în fugă la biserică duhovnicul meu de mai înainte de la Diveevo, părintele Ioan Dormidontovici Smirnov, nepotul sfătuitorului de taină al Cuviosului Serafim, părintele protoiereu Vasile Sadovski. Şi ce întâlnire plină de bucurie a fost!…
S-a terminat Liturghia. După ce am trecut pe la scumpele morminte de la Diveevo, toţi trei ne-am dus la fericita. O vom vedea oare? Va afla, oare, cu ochiul ei înainte văzător, ceea ce aşteaptă de la dânsa sufletul meu? Nu am trecut pragul fără emoţii. Ucenica de chilie, încă tânără, pe care NU O cunoşteam (maica Serafima adormise de mult timp), ne-a întâmpinat şi ne-a bucurat spunându-ne că „mămica” s-a ridicat din pat şi o putem vedea.
Când am intrat în camera fericitei, am fost uimit, mai întâi, de schimbarea ce se petrecuse în înfăţişarea ei exterioară. Nu mai era Parascheva Ivanovna de mai înainte, era umbra ei, originară din cealaltă lume. Trasă la faţă cu desăvârşire, obrajii palizi, ochii imenşi, larg deschişi, nepământeni, aidoma ochilor cneazului Vladimir, pictat de Vasneţov în catedrala Sfântului din Kiev: o privire aţintită parcă mai presus de lume, înspre tronul lui Dumnezeu, întru vederea marilor Taine ale Domnului. îmi era frică să o privesc dar, în acelaşi timp, mă bucuram.
Ea nu s-a uitat la noi, aţintindu-şi privirea care mi s-a părut înfricoşătoare pe lângă noi, dincolo de pereţii chiliei sale. Stătea la capătul mesei, în colţul sfânt, îmbrăcată aşa cum nu o mai văzusem sărbătoresc într-un capot de culoare roz şi cu o bonetă pe cap. întreaga ei înfăţişare serioasă şi concentrată îmi spunea că această primire şi tot ceea ce se va întâmpla acum va fi lucrul ultim şi cel mai important pe care l-am primit din duhul marii fericite de la Diveevo.
38
Sub cotul mâinii ei stângi, era capătul destul de luni al mesei, şi aici, lângă mâna ei, era un castron din faianţă cu lapte. Chiar în faţa ei era un divan, unde stătuse culcată în seara precedentă. De braţul divanului se propteau două crenguţe de alun. Deasupra capului fericitei atârnau icoane. Rugându-ne la icoane şi plecându-ne înaintea fericitei, ne-am aşezat la aceeaşi masă cu dânsa, în această ordine: la capă tul mesei, alături de fericita, s-a aşezat soţia mea, apoi părintele Ioan, iar în partea opusă stăteam eu.
Fără să ne privească, cu mişcări rapide ale mâinii, fericita a împins castronul cu lapte şi a şoptit ceva, aproape fără sunet. Ucenica de chilie, tot atât de repede, a adus un castron asemănător celui cu acei castraveţi pe care, în ajun îi adusesem fericitei. Castraveţii erau aşezaţi într-o anumită ordine, nu fără rost, şi deasupra lor era un castravete cu răţat şi tăiat de-a lungul, în fâşii.
să-l sărezi! a şoptit fericita.
Ucenica a pus o solniţă alături de castron.
lingura!
I s-a dat o lingură din lemn.
dar de ce nu de argint?
Lingura de lemn a fost schimbată cu una de argint Apoi a început ceva de neînţeles pentru mine. Luând jumă tatea de castravete curăţată şi tăiată, a pus-o în solniţă sărând-o, apoi a început să muşte cu gingiile fără dinţ câte o bucăţică, mestecând-o repede, iar bucăţelele nemestecate a început să le arunce când în castronul cu lapte când într-un vas care se găsea jos. Toate acestea le-a făcut foarte repede, continuând până la ultima fărâmitură din ambele jumătăţi de castravete.
M-am străduit să pricep mişcările fericitei, simţind că întregul lor simbolism se referă la mine, că totul este foarte important pentru mine, dar nu puteam să înţeleg nimic.
39
mămico m-am hotărât eu să rup tăcerea pot să iau o bucăţică de castravete?
Atunci fericita şi-a întors pentru prima dată privirea spre noi (mai înainte stătea în profil), m-a privit şi a spus destul de tare:
se poate.
dar eu a întrebat soţia pot să iau?
se poate.
Şi a adăugat privindu-ne pe amândoi:
împreună!
Am înţeles că aceasta însemna că trebuie să luăm un singur castravete şi să-l mâncăm împreună. Aşa am şi făcut, mâncându-l necurăţat şi nesărat.
După noi, a întrebat şi părintele Ioan:
dar eu pot?
da, se poate, a răspuns fericita.
Soţia mea, care era mai aproape de castronul cu castraveţi a întins mâna ca să-l aducă mai aproape de părintele Ioan, dar fericita a apucat repede un băţ de alun şi l-a atins de capul soţiei mele, lăsând să se înţeleagă că ar vrea să o lovească, arătând prin aceasta: nu este problema ta! Soţia şi-a plecat capul cu supunere şi fericita a pus castronul la locul de dinainte. în felul acesta, părintele Ioan nu a mai primit castravete.
Deodată, îndreptându-şi privirea spre căpătâiul patului, fericita, văzând parcă pe cineva acolo, a luat celălalt beţişor, care era mai lung şi a lovit cu el în acea direcţie, gonind pe acest nevăzut. Apoi, punând băţul la loc, i-a spus soţiei:
de ce nu mai împleteşti?
asta înseamnă ne-a explicat părintele Ioan că nu te rogi.
Ieşind din chilia fericitei, soţia mi-a spus că a săvârşit în taină rugăciunea lui Iisus, dar captivată de mişcările fericitei, a întrerupt-o. Nici acest lucru nu a rămas nedescoperit
40
de ochiul înaintevăzător al fericitei: a observat pe loc şi a mustrat-o.
După ce a pronunţat cuvintele „de ce nu mai împleteşti”, fericita s-a întors brusc spre mine şi prin gestul său şi prin expresia feţei a spus ceva de neînţeles pentru noi. Soţiei i s-a părut că prin aceasta a vrut să arate că eu, în căutarea adevărului Dumnezeiesc, vreau să ştiu totul, iar eu am înţeles prin gestul acesta că mă ameninţă o primejdie grozavă, dar că ea a înlăturat-o, gonind „vrăjmaşul” cu băţul ei, iar pe soţie a mustrat-o să nu se lase de rugăciunea pentru soţ7.
După aceasta, fericita a luat castronul cu castraveţi, i-a aşezat alcătuind un cerc şi a început să-i numere de la dreapta la stânga, cu unghia degetului arătător de la mâna dreaptă. Numărându-i încetişor, unul câte unul, i-au dat 7 castraveţi, a tras castronul cu acelaşi deget şi a şoptit cu o oarecare solemnitate tainică:
şapte!
Apoi, cu aceeaşi seriozitate şi în aceeaşi ordine, a numărat iarăşi castraveţii din castron şi cu acelaşi gest, arătând înainte, a rostit:
şapte!
Adresându-se nouă şi plecând capul, şi-a desfăcut mâinile în ambele părţi cu un gest care arăta că ea ne-a descoperit totul sau a venit sfârşitul a toate.
Cu aceasta, am început să ne luăm rămas bun, cerând rugăciunile fericitei, şi ea ne-a zis:
iertaţi că nu v-am primit cu mai multă bunăvoinţă! Sunt bătrână, bolnavă. Nu v-am chemat eu, dumneavoastră aţi venit!
Ucenica a adus o cutie cu zahăr cubic, presupunând că fericita ne va da câte o bucăţică – „pentru o viaţă dulce” –
7 Viaţa noastră ulterioară, mai ales în timpul revoluţiei, mi-a arătat că presupunerea mea a fost aproape de adevăr şi doar cu rugăciunile fericitei şi ale soţiei am reuşit să rămân în viaţă.
41
dar nu i-a dat nici o atenţie, iar noi, după cum părea, am încetat să mai existăm pentru dânsa: trecuse cu duhul acolo unde noi nu aveam acces.
Când am ieşit de la fericita, ucenica de chilie a apucat să ne spună că, înainte de venirea noastră a cerut castraveţii de la noi, a numărat 9 bucăţi, i-a aşezat în ordine în castron, a curăţat doar unul, l-a tăiat de-a lungul şi l-a pus deasupra. Era clar că nu făcuse degeaba aceasta şi trebuia să aibă o însemnătate simbolică pentru noi toţi, pentru mine, în special, după lucrarea mea în ţarina lui Hristos şi după credinţa mea faţă de fericita. Simbolismul l-am văzut, dar nu am găsit cheia, iar mintea s-a arătat neputincioasă şi a refuzat să dea un verdict fără iluminare de sus.
ei şi ce! am auzit din spate vocea părintelui Ioan. Totul e bine! Iată, Serghei Alexandrovici, fericita v-a dat să gustaţi din trapeza ei. Este bine!
este bine şi poate va fi bine, am răspuns eu. Dar uite unde e nenorocirea: simbolistica o văd, de priceput, nu pot pricepe, cu toate că simt că aici se ascunde un sens important şi tainic. De aceea mă zbucium: vreau să înţeleg şi nu pot! Cuvântul „şapte”, repetat de două ori, parcă îmi dă o cheie spre dezlegare, dar parcă sunt într-o pădure întunecoasă şi nu ştiu cum să ies de aici.
şapte, mi-a zis părintele, este un număr sfânt şi înseamnă „ÎMPLINIREA VREMII”.
Acest cuvânt al părintelui Ioan, duhovnicul meu, şi al fericitei a fost acea iluminare de sus, de care înseta atât de mult sufletul meu. De cum a pronunţat cuvintele „ÎMPLINIREA VREMII”, totul mi-a devenit clar ca lumina zilei.
Am înţeles că toată stăruinţa în căutarea semnelor despre „împlinirea vremii”, despre apropiata arătare a lui antihrist şi despre înfricoşata Judecată a Domnului — toate acestea le-am primit prin gura marii înaintevăzătoare de la Diveevo, ca din gura lui Dumnezeu, primite mai ales atunci când, prin Sfântul Maslu şi Sfânta împărtăşanie,
42
se pregătea să treacă în veşnicie, la Tatăl Ceresc, Care are în puterea Sa timpurile şi răstimpurile, aşezate de El pentru întreaga lume.
Ştiam de multă vreme că „şapte” înseamnă „împlinirea vremii”, dar a venit această explicaţie ca o cheie la simbolismul fericitei, nu pentru mine, ci pentru preotul Dumnezeului Preaînalt, care „nu a zis-o de la sine, ci fiind arhiereu al anului aceluia” (Ioan 11, 51), părintele Ioan fiind şi duhovnicul nostru comun. Prin acelaşi cuvânt al părintelui Ioan mi s-au descoperit următoarele:
Prevăzând cu darul vederii harice ce anume căuta inima mea de la Dumnezeu şi că Pronia divină mă aduce la dânsa pentru întărirea în credinţă şi în lucrarea mea, ea a comandat mai înainte, la contesa la care urma să ajungem noi, cele de trebuinţă, ca în mod simbolic să mă întărească în aşteptările mele şi în propovăduirea mea şi să pună pe ele o pecete clară a veridicităţii, să mă binecuvânteze şi să mă întărească cu o înaltă binecuvântare.
Privind castraveţii, fericita a ales cu mâna sa nouă bucăţi, unul curăţându-l şi punându-l deasupra celorlalţi. Prin seminţele sale, castravetele ascunde sub coajă taina vieţii şi de aceea este potrivit pentru simbolistica acelei taine a vieţii despre care eu propovăduiesc.
Din cauza climei Guberniei Nijni Novgorod, alte roade potrivite acestui simbolism nu se găseau în acest timp. Fericita a ales castraveţii deoarece aceştia se fac în solarii sau sere, aşa cum avea şi contesa. Intuind importanţa şi semnificaţia acestei întâlniri pentru propovăduirea mea, înainte de venirea noastră, fericita s-a îmbrăcat solemn, cum foarte rar se îmbrăca, cu toată slăbiciunea şi boala ei, şi a luat loc în colţul sfânt de rugăciune. Desigur, fericita nu a făcut acestea pentru mine, deoarece eu sunt un nimic, ci pentru sfinţirea propovăduirii, care a primit, cu voia lui Dumnezeu, o largă răspândire în lumea celor credincioşi. Aşa a întărit şi sfinţit, cândva, Cuviosul Serafim pe Motovilov,
43
întru înţelegerea marelui lor dialog despre ţelul vieţuirii creştine, zicându-i: „Nu numai dumneavoastră vi s-a dat a înţelege aceasta, ci, prin dumneavoastră, întregii lumi, ca toţi, întărindu-se în lucrarea lui Dumnezeu, să fie folositori şi altora” (I Cor. 3, 2; Evr. 5, 13-14).
Astfel, pe data de 14 iunie 1906, la ultima mea întâlnire cu părintele Ioan de Kronstadt, la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” babaevo, şi eu, păcătosul, am primit binecuvântare pentru lucrarea mea. Nu pentru mine, ci pentru „întreaga lume” s-a îmbrăcat aşa de solemn fericita la întâlnirea noastră, pe care Domnul a sfinţit-o şi prin prezenţa preotului Său, duhovnicul nostru comun, nepotul prietenului celui mai apropiat şi sfătuitorului de taină al Cuviosului Serafim.
Când am intrat, în faţa fericitei se găsea un castron cu lapte. De cum am intrat, fără să ne privească, parcă supunându-se unei porunci de sus, l-a împins cu mâna şi l-a pus alături de castronul cu castraveţi, arătându-ne că noi nu trebuie să ne hrănim cu lapte, ci cu hrana tare a tainelor ascunse ale lui Dumnezeu8.
Castravetele curăţat şi tăiat de-a lungul, pe care ea l-ar fi mâncat, trebuie să simbolizeze că hrana ei tare, cea a cunoaşterii tainelor Dumnezeieşti, este mai înaltă decât cunoaşterea altora, fiind curăţată prin vieţuirea ei de mucenică. De aceea tainele lui Dumnezeu îi sunt descoperite, aşa cum este descoperit lăuntrul castravetelui în toată lungimea lui. Cerinţa fericitei de a fi sărat castravetele înseamnă că tainele lui Dumnezeu, cunoscute de dânsa, sunt sărate nu doar cu vieţuirea sa, ci şi cu harul Dumnezeiesc, adică înţelegerea lor i s-a dat de sus, de la Dumnezeu.
Exigenţa de a folosi o lingură de argint trebuie să evidenţieze faptul că, aşa cum Sfintele Taine se dau cu o linguriţă din metal nobil, tot aşa şi primirea sărăturii
8 Cele măreţe în cele neînsemnate, 1911, p. 204.
44
harului trebuie să se facă prin mijlocirea unui metal nobil, nu a lemnului.
Faptul că fericita nu înghiţea bucăţelele de castravete nemestecat, ci le scuipa în mână şi le arunca când în castronul cu lapte, când pe jos, trebuie să semnifice faptul că „hrana” ei sau propovăduirea mea intră în hrana duhovnicească a celor care sunt capabili să se hrănească doar cu „lapte” sau ajunge la cei care o aruncă spre a fi călcată în picioare, spre batjocură şi ocară. Cu alte cuvinte, tâlcuirea tainelor, căilor lui Dumnezeu nu o poate dobândi decât turma mică a oilor alese ale lui Hristos şi este necesară urgent, asemenea repeziciunii cu care fericita a făcut aceste mişcări. în ciuda minţii care nu înţelegea, inima mea a simţit toată importanţa şi profunzimea acestor mişcări simbolice ale fericitei.
Permisiunea de a mânca un castravete împreună cu soţia cred că simboliza faptul că împreună ne-am făcut părtaşi la cunoaşterea aceloraşi taine ca şi fericita, dar nu în aceeaşi măsură ca ea, nu în măsura curăţiei vederii sale duhovniceşti şi a sărării cu harul Dumnezeiesc. Aceasta deoarece castravetele nu era nici curăţat, nici sărat. Părintele Ioan nu a reuşit să guste din trapeza fericitei din cauze individuale, necunoscute mie, poate din cauză că el nu avea un interes deosebit faţă de problemele care mă preocupau pe mine.
Fericita i-a dat o lecţie soţiei mele, ca ea să nu dorească să-i înveţe pe cei sfinţiţi, adică pe preoţi, spre înţelegerea tainelor descoperite de Dumnezeu.
Ameninţarea şi alungarea cu băţul a ceva nevăzut, precum şi îndemnarea soţiei să se roage să împletească poate simboliza o primejdie ce mă ameninţa din partea celui „nevăzut”, pe care l-a alungat cu puterea dată de Sus şi cu rugăciunile soţiei mele. Cine cunoaşte lucrarea mea privind descoperirea „tainei fărădelegii” şi mustrarea slujitorilor ei, va înţelege cine şi de ce mă ameninţă.
45
Ultima mişcare a fericitei a fost numărarea castraveţilor rămaşi în castron şi aşezaţi în cerc. Rămăseseră exact 7 castraveţi. Tâlcuirea acestui număr sfânt a făcut-o deja părintele Ioan: „împlinirea vremii”. Aşezarea lor pe fundul castronului rotund arăta că cercul vieţii pământeşti s-a încheiat şi a venit sfârşitul pe care ni l-a descoperit fericita.
Numărătoarea castraveţilor făcută de două ori şi cifra 7 repetată de două ori poate să însemne că acesta este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu şi curând Dumnezeu îl va împlini (Facerea 16, 32).
Cel mai important lucru a fost că, după credinţa mea profundă, Domnul a vrut să-mi arate prin fericita că timpul s-a împlinit, antihrist vine şi înfricoşata Judecată a Domnului „este aproape, lângă uşi”.
La două luni şi jumătate de la această măreaţă zi pentru mine, 30 iunie 1915, deci în septembrie, marea şi fericita Parascheva Ivanovna, în vârstă de 120 de ani a adormit întru Domnul, iar în decembrie 1916 a ieşit de sub tipar a IV-a ediţie a cărţii mele: Este aproape, lângă uşi, care cu voia lui Dumnezeu a devenit cunoscută şi Lumii Vechi, şi Lumii Noi întregii lumi.
VI.
Vocea frigului este fină
în numerele 346-348 din Cuvintele Treimice a fost înserată şi o povestire a mea despre marea fericită de la Diveevo, Parascheva Ivanovna (Paşa de la Sarov), care a trecut la Domnul pe 22 septembrie 1915. în această povestire, eu, ca scriitor care vrea să redea fidel evenimentele şi să împărtăşească emoţiile din viaţa mea, la care a fost părtaşă şi fericita, nu am ocolit gândurile şi sentimentele contradictorii care mă încercau atunci.
46
Povestind despre vizita mea la fericita, episodul când a fugit de mine, spunând că „nu mă cumperi cu 5 ruble”, am amintit şi despre ucenica ei de chilie, maica Serafima, care încerca să mă îmbuneze şi să mă oprească în chilie după fuga fericitei. Atunci am gândit: „Pentru bani, o călugăriţă linguşitoare poate spune orice”. Apoi, pe parcursul povestirii, remarc că sinceritatea simţită în glasul măicuţei a schimbat atitudinea mea dură. Totuşi, după tipărirea povestirii mele, mi s-a părut că am greşit faţă de amintirea maicii Serafima, că nu am curăţat suficient de suspiciune de iubire de argint şi viclenie imaginea sa înaintea cititorilor mei. Mai ales că măicuţa ajunsese aproape ca fericita, prin viaţa sa de nevoinţă. în felul acesta mi-a vorbit despre ea şi adormita maică stareţă, egumena Maria: „Serafima este la noi ca şi fericita”.
Cu toate că nu simţeam în conştiinţa mea o vină clară şi o încălcare gravă a legii iubirii lui Hristos şi a adevărului dumnezeiesc, inima se tulbura parcă de trecerea unui nor uşor, care acoperă soarele. Şi inima căuta parcă să afle calea spre împlinirea adevărului Dumnezeiesc, printr-un sărut de iubire hristică, în amintirea celei adormite.
Şi calea s-a găsit: mi-a fost arătată de degetul lui Dumnezeu în chip minunat şi fără întârziere. Pe 12 decembrie, de Sfântul Ierarh Spiridon, mi s-a adus poşta şi, printre scrisorile primite, am găsit un pachet cu ştampila poştei Kustanai, ţinutul Turgai, cu o indicaţie „Serghievski Posad”, pentru redacţia Cuvintelor Treimice, lui Serghei Alexandrovici Nilus, a cărui adresă este necunoscută. în partea de jos a pachetului era scris: „de la preotul Alexandru Sedâh”. Am desfăcut pachetul şi am citit:
„Dragă Serghei Alexandrovici,
M-am hotărât să vă scriu, cu toate că nu vă cunosc. Pentru aceasta, vă rog să mă iertaţi. Lucrările dumneavoastră literare mă stimulează şi îmi sunt scumpe şi apropiate
47
deoarece vorbesc despre locuri dragi inimii mele. Retrăiesc pentru a doua oară ceea ce am simţit în anul 1903 la Sarov şi la Diveevo, pentru care vă sunt foarte recunoscător. Citind în nr. 346 al Cuvintelor Treimice, lucrarea dumneavoastră, Pe malul râului dumnezeiesc, unde amintiţi de maica Serafima, ascultătoarea „mămicii”, m-am mişcat repejor cu duhul să vă scriu ca, atunci cândva fi posibil, să alipiţi la „râul” dumneavoastră încă un pârâiaş mic, dar curăţel.
Când am fost la Sihăstria Sarov, în 1903, la descoperirea moaştelor Cuviosului, am stat acolo de pe 11 iunie până pe 27 iulie (era tare bine acolo!). în acest răstimp am mers de două ori pe jos până la Diveevo (osteneală de dragul privegherii). Prima dată am fost în iunie şi am avut intenţia să intru la fericita, dar, stând un timp lângă chilia sa şi văzând masa de oameni însetată să o viziteze, m-am gândit: de ce să o necăjesc pe fericita? Probleme ¿rezolvabile nu am: cred cu tot sufletul în Dumnezeu şi în Biserica ortodoxă. Este adevărat, sunt un om păcătos şi de aceea postesc aici. Cu aceste gânduri m-am întors în camera mea. Pe drum însă mă gândeam: da, eu cred! Dar ce bine ar fi dacă aş primi confirmarea acestei credinţe măcar printr-o mică descoperire, prin înaintevăzătoarea! Tot atunci însă am socotit acest gând o ispitire, un păcat, cu toate că inima mea dorea cu suavitate acest lucru. Ei şi ce? Dar Domnul nu a lăsat fără răspuns acest gând tainic şi nu mai departe de a doua zi am primit ceea ce nici măcar nu căutasem, nu îndrăznisem să cer, ci doar am dorit pe furiş.
A doua zi, când am ieşit din biserică, după Liturghie, am văzut o monahie (mai apoi am aflat că era maica Serafima), înconjurată de credincioşi. Umbla printre ei şi cerea de la unul un pesmet, de la altul altceva. M-am dat deoparte să admir acest tablou. M-a uimit înfăţişarea călugăriţei: liniştită, blândă, cu nişte ochi atât de buni, cu vorbire simplă.
48
Parcă vorbea această înfăţişare a ei: lăsaţi deşertăciunea, năzuiţi spre cer şi veţi fi fericiţi! Privind-o, chiar m-am gândit: nu este ea Paşa? Nu putea fi ea, pentru că această monahe este mai tânără. în acest timp, s-a apropiat încetişor de mine şi mi-a zis:
dă-mi o copeicuţă. Ştiu de la cine şi ce să cer.
Am scos portofelul şi i-am dat o monedă. M-am gândit: nimic surprinzător, poţi afla după îmbrăcăminte…
ai fost în chilia maicii Alexandra9? a întrebat ea.
nu, i-am zis.
dar în chilia Părintelui Serafim, dincolo de canavcă10, ai fost?
-Nu.
dar pe canavcă?
nu, nicăieri nu am fost, maică.
ei, să mergi negreşit, să mergi pretutindeni.
am înţeles, maică, voi merge negreşit.
iar acum, a zis ea, mergi de bea apă călduţă: aşa îi place lui Dumnezeu (acestea sunt cuvintele ei pe care nu le voi uita până în mormânt!).
Şi a plecat. M-am dus la camera mea. Mergeam şi mă gândeam: ce fel de îndrumare o fi? Dacă este o prezicere, atunci mă duc să beau ceai pe săturate, dacă nu atunci n-a fost nici un fel de prezicere. M-am mai gândit niţel şi m-am liniştit.
în drum spre hotel mă gândeam ce am de făcut. Mâine mă voi împărtăşi cu Sfintele lui Hristos Taine. Acasă mă pregătesc timp de o săptămână, iar aici aproape fără post: parcă nu-i corect! Trebuie să postesc, măcar azi. Nu mă mai duc în cameră, ca să nu mi se dea un prânz mănăstiresc îndestulat. Mă duc, mai bine, la magazin, dincolo de zidul
9 întemeietoarea Mănăstirii Diveevo. în lume s-a numit Agafia Semenovna Melgunova, văduva unui colonel.
10 Şanţ săpat de maicile mănăstirii.
49
mănăstirii, îmi cumpăr ceva simplu, mănânc puţin şi rabd până mâine.
Am ieşit din curtea mănăstirii, dar toate magazinele erau închise, fiind sărbătoare. Ce-i de făcut? Aveam la mine o geantă micuţă, în care puneam, de obicei, minimul necesar: ceai, zahăr, câteva coji de pâine. Acum mai aveam o prescură şi o bucăţică de zahăr. Dincolo de magazine era o baracă unde se vindea ceai şi m-am dus într-acolo nădăjduind că voi bea ceai, ca să nu-i mai necăjesc pe cei de la liotei să-mi dea un samovar. în baracă, o soră, cu obişnuita ei bunăvoinţă, mi-a adus două ceainice: unul mare cu apă clocotită, iar altul mic m-am gândit că este cu ceai. Dar când mă uit nici un strop.
surioară, m-am adresat ascultătoarei, dar unde este ceaiul?
la noi, frăţioare, a răspuns ea, este oprit azi. Fiecare îşi bea ceaiul său.
Dar ceaiul meu se isprăvise… Iată, am băut ceai pe săturate! Dar, ca să nu devin hilar, am tăcut. Unul dintre vecini a observat şi mi-a oferit cu amabilitate ceaiul său. Neavând obicei să mă folosesc de lucrurile altuia, l-am refuzat. Şi m-am gândit: de ce îmi fac griji?! Am vrut să postesc şi am ajuns să mă mâhnesc din cauza mâncării şi a băuturii. Sfinţii Părinţi s-au hrănit cu pâine şi cu apă. Voi mânca prescura cu apă călduţă şi voi răbda până mâine! Mi-am făcut semnul crucii, mi-am turnat apă fiartă în ceaşcă, am frânt prescura, am înmuiat-o şi am început s-o mănânc. Când am dus la gură ceaşca cu apă aproape rece, parcă cineva mi-a amintit cuvintele maicii Serafima: Ei, acum mergi să bei apă călduţă: aşa îi place lui Dumnezeu!
Ce s-a întâmplat cu mine, nu pot să exprim în cuvinte. Abia am putut să mai ţin ceaşca în mână. îmi era şi frică, eram şi bucuros, vedeam şi măreţia lui Dumnezeu şi nimicnicia mea, Atoatăvederea şi Pronia Sa, şi toate ca un loc nearzător îmi luminau şi îmi încălzeau sufletul. Am
50
stat un timp, fără să fiu conştient de ceva, fiind prizonierul sentimentului ce mă năpădise; apoi am mulţumit lui Dumnezeu din tot sufletul pentru atenţia Lui faţă de nevrednicia mea, am mâncat prescura, am mai mulţumit o dată lui Dumnezeu şi ascultătoarei Sale, care mi-a dat „apă caldă“ şi am ieşit din baracă cu sentimentul că uneori există în lume o aşa „apă caldă”, care poate avea un gust mai bun decât toate băuturile pământeşti.
Această întâmplare m-a învăţat să caut şi să văd «cele măreţe în cele neînsemnate»: am început să privesc viaţa cu mai multă seriozitate şi să observ pretutindeni lucrarea Proniei dumnezeieşti. De aici am căpătat în inimă îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune şi încredere că El este atent, aude chiar şi o rugăciune păcătoasă, dacă I se aduce cu o inimă plină de pocăinţă.
Iar acum, când stau înaintea Tronului Dumnezeiesc, la Sfânta Liturghie, simt destul de puternic acest mare şi simplu adevăr, amintindu-mi întotdeauna de Maica Serafima, mai înainte rugându-mă pentru sănătatea ei, iar mai apoi pentru odihna sufletului ei. Atunci când s-au petrecut cu mine toate cele povestite, am întrebat amănunţit despre dânsa şi am aflat viaţa ei aspră şi sfântă. Atunci nu am spus nimănui nimic despre toate acestea. Acum consider că este un păcat să tac: ea este acolo…”.
Asta a fost scrisoarea părintelui Alexandru Sedâh din Kustanaia, ţinutul Turgai, primită în ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni.
„Domnul va trece şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nu în foc va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul” (III Regi 19, 11-12).
Aş vrea să plâng…
Capitolul al III-lea Cuviosul Macarie Jeltovodski
I.
„Motovilov al meu a înviat!“
Postul Sfinţilor Apostoli şi Cuviosul Macarie Jeltovodski
încheind amintirile mele despre marea fericită de la Diveevo, Parascheva Ivanovna, gândul m-a dus spre timpuri trecute de mult, când, într-o zi călduroasă a neuitatului, pentru mine, anul 1900, însoţit de trei ascultătoare, am mers pe jos de la Sarov la Diveevo. Şi acum, după 24 de ani, trăiesc din nou acea măreaţă ardere a duhului prin inima mea, plină de iubire şi credinţă faţă de marele stareţ de la Sarov, Serafim, pe atunci încă nepreaslăvit. La ce evenimente nu mi-a fost dat să fiu martor, în acel timp plin de catastrofe mondiale: a dispărut Rusia, a dispărut familia împărătească, întreaga lume a fost tulburată. Iar amintirea acelor zile care mi-au înmiresmat pentru prima dată sufletul cu cele sfinte de la Sarov şi Diveevo mă luminează cu o vie strălucire, alungând întunericul nopţii negre ce a căzut asupra lumii, îmi încălzeşte sufletul cu bucuria Soarelui neapus al dreptăţii, a Mântuitorului sufletelor noastre.
Şi văd: se încheie prima Liturghie pe care am ascultat-o la Diveevo. Mă cheamă la dânsa marea stareţă de la Diveevo egumena Maria şi mă binecuvântează cu icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor bucuriilor”, chiar în ziua
52
prăznuirii sale. Mă cheamă în casa egumenească, pentru a lămuri amănunţit ce putea să-l aducă pe omul acela încă tânăr şi bogat, din lumea apostaziei în îndepărtata şi pustniceasca mănăstire a orfanelor lui Serafim.
Şi ce mai văd: este pregătită masa pentru ceai în casa maicii egumene; la masă este o adunare destul de numeroasă, formată din măicuţe şi bătrâne mirence, îmbrăcate în aceleaşi tonuri întunecate ca ale măicuţelor, încât aproape nu le poţi distinge. Ascultătoarele aduc ceaiul… începe discuţia şi eu povestesc amănunţit despre tot ce s-a petrecut cu mine, începând cu luna ianuarie, a anului 1900 şi inima mi se aprinde de o aşa iubire faţă de Serafim şi faţă de Sarov şi Diveevo, pe care le-a hrănit, încât abia îmi pot reţine lacrimile de umilinţă ce m-au podidit, şi deodată aud o voce entuziasmată ce mi se adresa:
da, Motovilov al meu a înviat!
Şi acum aud această exclamaţie cu accent caracteristic regiunii Nijegorodului. M-am uitat în partea în care se vorbea şi am văzut pe divan o bătrânică îmbrăcată în negru cu o broboadă de dantelă pe cap. Faţa ei plăcută era luminată de un zâmbet bun şi blând, iar ochii vioi şi pătrunzători străluceau ca semn al unui foc ce s-a aprins undeva înlăuntru, care nu s-a stins sub răceala bătrâneţii sufletului său delicat şi curat.
Era Elena Ivanovna Motovilova, văduva sfătuitorului de taină al Cuviosului Serafim, a judecătorului din Simbirsk, Nicolae Alexandrovici Motovilov. Şi am legat prietenie cu această cronică vie a Mănăstirii Diveevo, prietenie care nu s-a mai dezlegat până la cuviosul ei sfârşit, în decembrie 1900, a doua zi după Naşterea lui Hristos.
53
Anul 1900, când am vizitat pentru prima dată Sarovul şi Diveevo, a fost anul marii schimbări lăuntrice a tot ce se părea că se aşezase puternic în anii 60-70, anii de formare liberală a mea:
Am ars tot la ceea ce m-am închinat,
M-am închinat la ceea ce am ars.
Pentru prima dată, în cei 38 de ani ai vieţii mele, am ţinut Postul Mare, dar nu după tipic este adevărat că atunci nu ştiam încă nici un tipic, dar am făcut-o de bunăvoie, renunţând la carne şi lapte. Se apropia Postul Sfinţilor Apostoli despre care liber-cugetătorii din sat scorniseră ideea că acest post a fost gândit de babe, ca să aibă din ce pregăti unt şi brânză pentru iarnă, când este lapte mai puţin.
în acel timp, în grija mea se afla o mare gospodărie agricolă. Se apropia timpul arzător al multiplelor lucruri în câmp: începuse cositul fânului, seceratul grânelor, urma semănatul culturilor de toamnă, căratul gunoiului.
Ocupat cu grijile gospodăreşti, am uitat cu desăvârşire că se apropie Postul Sfinţilor Apostoli. Se sfârşise o zi plină de griji gospodăreşti. Toţi cei care aveau responsabilităţi în structurile economice destul de complicate primiseră toate dispoziţiile pentru a doua zi. Mai târziu decât toţi, a venit econoama şi m-a întrebat:
ce porunciţi să pregătesc pentru mâine: de frupt sau de post?
cum de post?
de mâine începe Postul Sfinţilor Apostoli.
ei, Maşa, am zis eu, acesta nu este Postul Mare. Toţi ai casei vor mânca de frupt şi numai pentru mine nu face să găteşti de post: voi mânca împreună cu toţi.
Aşa am hotărât. Plin de griji şi gânduri gospodăreşti mai veniseră şi nişte plăţi urgente am uitat nu numai de Postul Sfinţilor Apostoli, dar şi de toată lumea din afara gospodăriei mele. Noaptea târziu, abia reuşind să-mi fac semnul sfintei cruci, am adormit ca un mort şi spre dimineaţă am avut un vis.
54
Parcă mergeam prin Moscova cu caleaşca, eram în Piaţa Strastnaia11, pe lângă porţile Mănăstirii Strastnaia. Văd lângă porţi un paraclis care avea deschise uşile spre stradă, iar în semiîntunericul din interior ardeau candele şi lumânări. Nu mai intrasem niciodată în acest paraclis şi nici nu ştiam de existenţa sa. Ceva m-a îndemnat să intru şi să mă rog aici. Am poruncit vizitiului să oprească şi m-am dus în fugă drept la Crucea Răstignirii, care se găsea în partea dreaptă a intrării. M-am rugat înaintea Crucii, am bătut metanii până la pământ. în partea stângă, chiar la intrare, era o prăvălioară cu lumânări şi cărţi şi o monahie bătrână, cu bun chip:
măicuţă, am zis eu, nu aveţi de vânzare viaţa vreunui sfânt?
cum să nu!
Cu aceste cuvinte, a luat de pe raft şi mi-a dat o cart destul de mare, cu coperţi roz, pe care scria cu litere mari negre: Viaţa celui între sfinţi părintelui nostru MACARIE JELTOVODSKI. Am luat cartea, am dat pe ea 3 ruble şi am întrebat:
ajunge pentru carte, măicuţă?
ajunge, ajunge, tătucă!
Cu aceste cuvinte, mi-a luat cartea să mi-o învelească; şi, în acest timp, am văzut pe partea cealaltă a coperţii preţul: 2,5 ruble. Iată, am gândit, cu toate că este monahie a luat de la mine jumătate de rublă. Dar apoi mi-am zis lasă, poate o dă la mănăstire, de dragul lui Hristos.
dar ce, am întrebat-o cât ambala cartea, nu aveţi d vânzare şi cârnaţi cu usturoi?
Bătrâna s-a uitat la mine cu mirare, dar mi-a răspuns liniştită:
avem şi de aceştia, tătucă.
daţi-mi un sfert de kilogram.
11A Pătimirilor Domnului (n. tr.)
55
A scos de sub tarabă un cârnat, mi-a tăiat o bucată, a cântărit-o, a învelit-o în hârtie şi mi-a dat-o privindu-mă ţintă în ochi:
v-am dat cârnaţii ca unui trecător, ca unuia care sunteţi pe drum, dar trebuie să vă amintesc că suntem în Postul Sfinţilor Apostoli.
La aceste cuvinte, m-am trezit. Soarele era deja destul de sus, era ora 6 dimineaţa. M-am gândit: Iată! Cel care se află în călătorie, poate să mai slăbească postul, de nevoie, dar mie mi se porunceşte: „îţi amintesc că acum este Postul Sfinţilor Apostoli.” Am chemat-o pe Maşa şi i-am poruncit să-mi gătească de post.
II.
De ce mi s-a arătat în vis cartea cu viaţa celui între sfinţi părintelui nostru MAC ARIE JELTOVODSKI şi ce sfânt este, căci nu auzisem niciodată de el, nu puteam înţelege. Şi cu atât mai mult visul şi cartea mi s-au întipărit în minte.
Au trecut patru ani de la acest vis. Nu am uitat visul, am început să ţin posturile cum se cuvine, dar oricât am încercat să aflu de la oameni iniţiaţi cine este plăcutul lui Dumnezeu, Macarie Jeltovodski, nu am putut să aflu nimic. îmi amintesc că un preot din Belev, Gubernia Tuia, mi-a spus:
nu este oare Macarie Jabinski al nostru? Mănăstirea lui se găseşte la vreo două verste distanţă de Belev. Nu l-aţi confundat cu altcineva?
Oare să-l fi confundat eu? Să fie Jabinski, nu Jeltovodski? O asemănare sonoră parcă ar fi. Am mers cu părintele la mănăstire, m-am închinat la mormântul Cuviosului (moaştele se găsesc dedesubt). Am întrebat pe monahul de aici:
aveţi viaţa sfântului?
56
Mă gândeam în sinea mea: voi vedea acuşica acea carte cu coperte roz…
nu, nu avem viaţa sa. Avem o succintă tradiţie inserată într-o cărţulie despre întemeierea mănăstirii noastre.
A adus o cărţulie subţirică, cu un conţinut şi mai subţi rel. Nu, nu era ceea ce căutam. Şi nicidecum Jabinski, ci Macarie Jeltovodski, nu puteam să-l confund!
A venit înfricoşătorul an 1904. Ca un fulger din cerul senin a lovit războiul japonez Rusia. în acel an, în august s-a nimerit să fiu la Permi. Mă întorceam acasă şi, nu departe de Nijni, văd pe malul stâng al Volgăi o mănăstire cu ziduri albe, care se oglindea în apele fluviului. Atunci am întrebat un matroz:
ce mănăstire este aceasta?
a Sfântului Macarie.
care Macarie?
jeltovodski.
Abia am putut să-mi cred urechilor: găsisem cheia acelei enigme de patru ani? în acest timp, vaporul nostru acosta pe malul opus al Volgăi. în mulţimea din jurul vaporului am observat o monahie care aduna danii; în mâini avea o farfurie în care era o iconiţă nu prea mare, de vreo trei verşoci12. M-am coborât în fugă şi m-am dus la monahie.
din ce mănăstire sunteţi, măicuţă?
din cea de pe celălalt mal, de la Cuviosul Macarie Unjenski.
cum Unjenski? Mi s-a spus că este a lui Macarie Jeltovodski.
este unul şi acelaşi sfânt.
deci icoana de pe farfurie este a sfântului?
a lui este! mi-a răspuns, probabil mirându-se de tulburarea mea.
121 verşoc = 4,4 cm (n.tr.)
57
măicuţă! am exclamat eu, aruncând pe farfurie o rublă de argint, daţi-mi-o mie, de dragul lui Dumnezeu!
dar această icoană, în mănăstire nu costă mai mult de o jumătate de rublă! Cum să v-o vând, tătucă că maica egumenă mi-a dat-o drept blagoslovenie pentru strângerea de danii.
măicuţă, de dragul lui Hristos nu mă refuzaţi!
S-a auzit atunci al treilea fluierat al vaporului şi au început să strângă pasarela.
ei, se pare că îi place şi cuviosului, luaţi-o!
Abia am reuşit să urc pe vapor cu icoana mea preţioasă, că acesta s-a pus în mişcare. Iar monahia stătea lângă casa de bilete şi mă însemna cu semnul crucii şi ea însăşi se însemna. Trebuie să mai spun unui suflet credincios ce am simţit?! Perdeaua tainei parcă se întredeschisese, dar cheia enigmei nu o primisem încă.
III.
Au trecut încă doi ani. întreaga mea viaţă se schimbase din rădăcină: după cuvântul fericitei Parascheva Ivanovna, am schimbat „cămaşa”, s-a adeverit şi simbolistica ei cu cele două ouă. Maica Domnului mi-a dăruit o soţie minunată, de acelaşi duh şi cu aceleaşi idei ca şi mine13.
Şi m-a scos Domnul de pe căile şi răspântiile lumii veacului acestuia şi m-a dus pe căile Ortodoxiei, acolo unde, pentru ochiul credincios, străluceşte din depărtare,
13 Cu vreo şase luni înainte de nunta mea am văzut în vis o egumenă, care s-a coborât din cer într-o ceată de monahi. înfăţişarea ei era asemenea cu cea a adormitei stareţe egumena Antonia de la Mănăstirea „Intrarea în templu a Maicii Domnului” din Orlov. La piept avea o cruce pectorală din aur, iar în mâini un baston. Dându-mi-l în mână, s-a adresat monahilor care o însoţeau: „îi este de trebuinţă bastonul!”. Acest sprijin mi-a fost trimis prin persoana soţiei mele.
58
în frumuseţea luminii, Ierusalimul Ceresc, Cetatea Marelui împărat.
Ne-am hotărât ca drept pravilă zilnică să citim din Mineiele Sfântului Ierarh Dimitrie al Rostovului vieţile sfinţilor cinstiţi de Biserica Ortodoxă. Şi aşa am făcut zi de zi, timp de un an întreg. Trecuseră şase ani îndelungaţi de la noaptea cu visul meu. Ne aşezasem, eu şi soţia, în liniştitul şi, în acea vreme, temătorul de Dumnezeu, Valdai, pe malul lacului sfânt Bogorodiţk, care spăla în apele sale limpezi şi albastre Mănăstirea „Icoana Maicii Domnului din Iviria”, îndrăgită de marele patriarh Nicon. Se apropia Postul Adormirii Maicii Domnului. Ne-am gândit ca din pustietatea noastră din Valdai să ne afundăm într-o singurătate şi mai mare, să mergem şi să ne pregătim cu post la Mănăstirea „Icoana Maicii Domnului de Iviria”.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că din data de 20 iulie am încetat vremelnic lectura vieţilor sfinţilor. Am luat cu noi, la mănăstire, Mineile pe lunile iulie şi august şi, în liniştea singurătăţii mănăstireşti, înspre data de 25 iulie am dobândit cheia tainei visului meu: am găsit viaţa Cuviosului Macarie Jeltovodski şi Unjenski, prăznuit în acea zi de Biserica Ortodoxă.
Iată ce am găsit aici:
„În anul 6947 (1439), în zilele binecredinciosului şi marelui cneaz Vasile Vasilievici, cu voia lui Dumnezeu, a fost invazia agarenilor asupra ţărilor ruseşti. Căci necinstitul împărat al Hoardei de Aur, Ulu Ahmet, fiind izgonit din patria lui, s-a apropiat de hotarele ruseşti şi s-a aşezat în cetatea pustiită a Kazanului. A început să-şi lărgească teritoriile, pustiind pământul rusesc. Şi a venit cu oastea şi cu fiul său, Mamotiak, la Nijni-Novgorod, în hotarele acestuia. Şi răspândindu-se ostaşii pretutindeni, au trecut prin sabie şi prin foc toată populaţia creştină. Au ajuns şi la mănăstirea Cuviosului Macarie Jeltovodski, şi ca
59
pe spicele ţarinii i-au tăiat pe monahi şi mireni, iar mănăstirii i-au dat foc. Pe Cuviosul Macarie l-au prins viu şi l-au dus la conducătorul lor, împreună cu alţi prizonieri. Milostivindu-se voievodul agarenilor, l-a eliberat pe cuviosul împreună cu ceilalţi prizonieri monahi, de dragul acestuia. Erau şi vreo 40 de bărbaţi mireni, în afară de femei şi copii, pe toţi dăruindu-i cuviosului. Şi i-a dat poruncă cuviosului să nu se mai întoarcă în părţile Jioltovodului. Şi cuviosul s-a învoit să meargă în hotarele Galiciei… şi rugându-se lui Dumnezeu, a mers pe drumuri lăturalnice şi prin păduri nepătrunse, de frica păgânilor.
Era atunci luna iunie. Mergând zile multe, poporul nu mai avea pâine şi a fost durere multă pentru că sufereau de foame. Cu grija lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Cuviosului Macarie, au prins într-un loc strâmt un animal sălbatic, numit losi. Şi, voind să-l taie pentru hrană, au cerut binecuvântare de la sfântul părinte pentru a-i dezlega de la post, căci atunci era Postul Sfinţilor Apostoli şi mai erau trei zile până la ziua prăznuirii Sfinţilor Petru şi Pavel. Cuviosul însă nu le-a dat binecuvântare să necinstească postul, ci le-a poruncit să aştepte cu răbdare sărbătoarea Sfinţilor Apostoli. Şi a poruncit ca animalului prins să i se taie o ureche şi să-l elibereze, căci Atotputernicul Dumnezeu va uşura foamea lor şi fără hrană.
Venind ziua verhovnicilor Apostoli şi rugându-se sfântul, pe neaşteptate, acelaşi losi a fost adus de o mână nevăzută. Prinzându-l, au văzut că avea o ureche tăiată. Atunci l-au tăiat şi l-au fript şi, mâncându-l, s-au săturat îndeajuns”.
Astfel, după şase ani de la acel vis important, mi s-a descoperit taina ca o mărturie a adevărului că viaţa pământească a fiecărui om care caută mântuirea în viaţa veşnică se îndreptează prin preabuna Pronie a lui Dumnezeu sau în chip nemijlocit prin învăţători cereşti — sfinţii
60
lui Dumnezeu asemenea lui Macarie Jeltovodski sau Unjenski.
Semnificativ pentru mine a fost acest vis prin faptul că am învăţat să ţin posturile rânduite de Biserică, chiar înaintea primei mele călătorii la Cuviosul Serafim pentru vindecarea trupului şi a sufletului: a trebuit ca mai întâi să devin un fiu supus al Bisericii şi doar atunci, nu mai devreme.
IV
Cine nu are Biserica de Mamă, nu îl are pe Dumnezeu de Tată
încă de multă vreme s-a lipit de inima mea această zicere, dar nu am exprimat-o, căci cine sunt eu ca să dau importanţă viselor mele care să-i preocupe pe fraţii mei întru credinţa în Hristos?! Casnicii mei au ştiut tot ce mi s-a descoperit de sus, dar ca să notez aceasta, şi cu atât mai mult să tipăresc, nici nu mi-a trecut prin minte, până când nu s-au întâmplat următoarele.
în casa de la Sihăstria Optina, în care stareţii de acolo ne-au binecuvântat să stăm, aveam o cameră, alături de dormitorul nostru, care era camera de rugăciune. Soţia avea multe icoane, eu şi mai multe, şi aveam nevoie de un loc special pentru ele, pentru că nu le ţinem în ladă, sub obroc.
O iconiţă a Sfântului Macarie, dăruită de măicuţa care strângea danii, şi altele erau aşezate foarte sus, astfel încât nu le puteai săruta. Odată, după rugăciune, sărutând icoanele din primul rând, am văzut printre ele şi iconiţa Sfântului Cuvios Macarie. Şi am întrebat soţia:
tu ai aşezat aici icoana?
61
eu. Nu ştiu de ce s-a smuls din cui şi a căzut. De aceea am aşezat-o aici.
Şi cum am început să mă închin la această icoană, parcă cineva mi-a inspirat un gând: de ce taci?De ce nu te îngrijeşti să pescuieşti măcar un singur suflet rătăcit şi să-l aduci în sânul şi întru slava Cuviosului pentru cele petrecute cu tine?Mi s-a spus aşa, în inimă, nu o dată, ci de multe ori şi nu a încetat până când nu m-am aşezat la masă şi nu am luat condeiul şi nu am trimis cele scrise la Cuvintele Treimice, sub titlul „învăţătorii cereşti”. Ei şi ce? De cum am făcut aceasta, icoana Cuviosului s-a întors la locul ei: soţia mea, neştiind ce s-a petrecut în inima mea până la trimiterea povestirii mele la tipar, a luat şi a aşezat icoana în locul unde fusese mai înainte.
Dar problema nu se terminase.
De atunci au mai trecut vreo 11 ani. în aceşti ani s-a întunecat lumina pământului rusesc. în acest timp îngrozitor, ne-a dat Domnul o bisericuţă în casă, iar eu m-am învrednicit să fiu citeţ, cântăreţ, paznic şi ctitor. Soţia era paraclisier. Veneau oameni buni să se roage în bisericuţa noastră. Printre dânşii era şi un rob al lui Dumnezeu, un controlor la fabrica de zahăr din vecinătate, cu fiica sa de vreo 7 ani. într-o discuţie cu dânsul, i-am povestit cum Sfântul Cuvios Macarie Jeltovodski m-a înţelepţit să păstrez Postul Sfinţilor Apostoli. Discuţia aceasta a avut loc în anul 1922, cu o săptămână înainte de a se termina Postul Sfinţilor Apostoli. Această povestire l-a impresionat atât de mult încât, la final, adresându-se fiicei sale, Valentina, a exclamat din toată inima:
ei, Valea, trebuie ca noi să ţinem post săptămâna aceasta!
Luându-ne rămas bun, ne-am înţeles ca după terminarea postului să trimită după noi un cal cu o haraba, ca să prânzim împreună. El nu avea cal, dar mi-a spus că îl va cere de la un prieten. Atunci i-am amintit că anul acesta
62
ziua Sfinţilor Apostoli cade într-o miercuri, zi de post, şi deci să nu trimită căruţă după noi.
cum să fie zi de post?! Nu este sărbătoare?
sărbătoarea este sărbătoare, dar postul este post: aceasta este rânduiala, nu trebuie să judecăm.
A venit ziua Sfinţilor Apostoli. La ora hotărâtă a venit căruţa controlorului: Poftiţi, să mergem!
probabil au uitat că astăzi este zi de post şi ne vor servi cu mâncare de frupt, vom fi nevoiţi să mâncăm de frupt!
Soţia a spus că nu va nesocoti postul şi nu va mânca de frupt. Servitoarea ei, Anuşka, care trăise multă vreme la noi, o femeie de modă veche, s-a tulburat:
dacă mâncaţi astăzi, tot postul vostru nu va avea nici o valoare: e ca şi cum aţi fi mâncat de frupt tot postul!
Sora stăpânului acelei moşii, unde trăiam noi, invitată şi ea la prânz, şi-a spus cuvântul:
dacă nu vom mânca, le vom pune pe gazde într-o situaţie jenantă.
Iar noi ştiam că acasă la controlor se gătea bine şi se mânca pe îndestulate, iar mâncarea noastră abia ne ţinea sătui: trăiam un timp de foamete. Câţi oameni nu au murit de foame în aceşti ani… Ispită!
ei, mă voi ruga am hotărât eu şi ne va răspunde la toate Cuvântul lui Dumnezeu.
Mi-am făcut semnul crucii, am deschis Biblia. Şi unde am deschis? La Cartea III Ezdra14, capitolul III, versetul 21: „Cu inima sa vicleană, primul Adam a călcat porunca şi a fost biruit el şi tot ce şi-a tras obârşia din el”.
Nici nu ne mai puteam gândi la mâncare de frupt. Când, însă, am ajuns la controlor acasă, am văzut că nu aveam de ce să ne batem capul: ne-a oferit mâncare de post.
14 Această carte nu o găsim nici în limba evreiască, nici în cea grecească. Atât traducerea slavonă, cât şi cea rusească s-au făcut după Vulgata (n. tr.).
63
Dar acum, la noi, şi clericii, de la un capăt la altul, încalcă posturile. De aceea, şi clerul şi poporul, care urmează dumnezeului acestui veac, petrec în foame şi frig: în hambar nu sunt grâne, în pădure nu sunt lemne, la fabrica de zahăr nu este zahăr. Nu vrem să postim la timp de bunăvoie, vom răbda de foame şi fără timp, de nevoie.
Dumnezeului nostru slavă!
Capitolul al IV-lea
Destinul Rusiei
25 octombrie 1909
I. O presimţire grozavă. Vagabondul şi miniştrii.
Binecuvântarea
Şi anul acesta avem o toamnă minunată. Este deja 25 octombrie, dar timpul este călduros şi octombrie se aseamănă mai de grabă cu aprilie, iar toamna cu primăvara. Ieri seară ne-am plimbat. Dincolo de zidurile mănăstirii, în minunata pădure a Optinei am auzit cum bâzâia un cărăbuş de mai lângă urechea mea. Ceva asemănător cu schimbarea stihiilor, prevestită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la sfârşitul vremurilor ca semn al acestei apropieri. Mergeam cu soţia prin pădure, dinspre Jelezenka, îndreptându-ne spre casă, de la răsărit spre apus. Pădurea a început să se rărească. Aurora serii ardea deasupra mănăstirii, precum aurul şi argintul topit. Cerul părea de sticlă şi acoperit cu o poleială de aur şi de argint. Este linişte, nu se mişcă nimic; nu se aude nici un sunet în pădure, este linişte în mănăstire, totul a încremenit de parcă ar aştepta ceva. Parcă sculptate în cerul auriu, se înalţă clopotniţa şi bisericile, casele călugărilor şi zidurile albe din piatră.
Priveşti toată această frumuseţe dumnezeiască printre trunchiurile zvelte şi rare ale puternicilor pini şi nu te mai saturi de admirat! Şi deodată îmi apare un gând ca un fulger şi cuvintele proroceşti ale Mântuitorului: „Vezi aceste
65
măreţe clădiri? Totul va fi dărâmat, încât nu va mai rămâne piatră pe piatră”.
Mi s-a făcut groază în suflet. Oare voi ajunge să trăiesc acele timpuri de groază şi să văd dărâmate sfintele locuri ale patriei mele? Cine va îndrăzni să se atingă de ele? Ce mână îndrăzneaţă se va ridica să facă o asemenea nelegiuire, mai rea decât toate mişeliile? Şi vocea inimii a răspuns cu un oftat dureros: „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea tuturor celor ce te văd. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge de groază şi în veci nu vei mai fi” (Iezechiel 28, 17-19).
„Şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui!” La aceste cuvinte ale prorocului a oftat inima mea tulburată: nu de mâna străinului, ci chiar de mâna celor hrăniţi şi adăpaţi cu cele sfinte ale credinţei părinţilor lor vor cădea aceste măreţe clădiri. Din pricina negoţului nostru nedrept, am pângărit cele sfinte ale noastre. Negoţul nedrept” viaţa noastră pământească nedreaptă, deoarece, după cuvântul dumnezeiesc, lumea este o piaţă, viaţa noastră este o cumpărătură.
M-am dus la un atelier de croitorie unde îmi cos nişte haine. Stăpânul atelierului, ierodiaconul Macarie, un mare binefăcător al meu şi un monah cu o viaţă foarte atentă, mă întâmpină zicând:
admiraţi acolo, în atelier, un om şi ascultaţi-i cuvintele!
66
în atelier, în aşteptarea unei perechi de încălţări vechi, abia bune de purtat, pe care o dau celor săraci monahii de la Optina, stătea un vagabond dintre cei obişnuiţi, pe care i-a prăsit în ultimul timp Rusia ce s-a frânt. Le explica cu vioiciune ceva ucenicilor din jurul său, care lucrau la atelier. M-am apropiat de părintele Macarie:
despre ce vorbiţi?
despre faptul mi-a răspuns vagabondul că trebuie să mă îmbrac cât de cât, ca să mi se permită să ajung până la miniştri, căci în această ţinută (şi-a arătat râzând pletele încâlcite) nu-l primesc nicăieri pe fratele nostru.
dar de ce vă trebuie miniştri?
pentru că revoluţia este sub nasul nostru şi dacă miniştrii nu iau măsuri şi nu aduc toate la cunoştinţa suveranului…
dar cine v-a spus?
noi, cei de jos: cei de jos să nu ştie ce se întâmplă jos?! Cum s-a vorbit de război, aşa a şi fost: război. Iar acuşi va izbucni şi revoluţia. Domnia voastră să mă credeţi: nouă ne este cunoscut acest lucru. Toate sunt pregătite pentru aceasta.
Nu am încercat să mă cert cu el şi am ieşit din atelier. După mine, a ieşit şi părintele Macarie.
ce spuneţi despre aceasta? m-a întrebat el.
ceea ce a spus şi el: din toate se vede că pământul nostru este săpat şi s-au pus mine.
de către cine?
de aliaţii noştri francezi: francezii sunt revoluţionari atei vestiţi. De la o aşa alianţă nu ne putem aştepta la nimic bun. Cum nu se poate aştepta nimic bun de la faptul că acum cântăm împreună sfântul nostru imn şi La Marseillaise. Ce fel de comuniune poate fi între Hristos şi Veliar?! Nu poate fi nimic bun, aşa să ştiţi.
67
Şi mi-am amintit cuvintele egumenului Antonie Bocikov de la Ceremeneţk: „Voi trăi şi voi muri cu gândul că cel mai periculos, cel mai grozav duşman al nostru sunt francezii, Conaţionalii mei dragi au memoria scurtă: au uitat de Napoleon şi de 1812, iar în inimă mă doare ca o rană pângărirea lucrurilor sfinte din Kremlinul Moscovei. Vai de acei fii ai Rusiei care vor uita acestea, vai de acea Rusie care va naşte asemenea copii”!
Vai de Rusia contemporană!
Iată, a trecut deja jumătate de an de când am început să-mi fac însemnări care mă captivează foarte mult. Dar un gând îmi tot vine: pentru ce toate acestea şi cui pot fi de folos? Şi iată, pe 3 iulie, ziua Sfântului Ierarh Filip al Moscovei, deodată, caietele mele de însemnări au primit în ochii mei o altă valoare. Iată ce s-a întâmplat!
Acum vreo două luni, s-a îmbolnăvit unul dintre cei mai renumiţi stareţi-ieromonahi de la Optina, părintele S., pentru care eu şi soţia am avut întotdeauna o stimă deosebită. S-a îmbolnăvit atât de tare, încât nu mai nădăjduiam să mai trăiască. în timpul bolii a fost tuns în schimă şi s-a însănătoşit. Aşa se întâmplă cu monahii bolnavi la tunderea lor în schimă. Acum este mai bine astfel încât a început să primească pe unii la spovedanie, dar şi pentru un sfat sau o convorbire.
Pe data de 3 iulie, eu şi soţia l-am vizitat la spital. Mi-am luat caietul cu însemnări şi i-am spus soţiei:
stareţul poate fi pe moarte. îi voi arăta însemnările mele. Oare ce îmi va spune despre acestea?
Am intrat la stareţ, l-am găsit destul de vioi.
– Acum dumneavoastră scrieţi ceva? m-a întrebat el în timpul discuţiei.
da, părinte, am început să fac nişte însemnări, dar nu ştiu ce va ieşi de aici. Le am la mine şi binecuvântaţi să vă citesc ceva.
68
I-am citit câteva fragmente. Mă uit: părintele se ridicase din pat, şi-a întors faţa către icoane şi, rugându-se fierbinte, a rostit aceste cuvinte:
– în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Stăpâne Doamne, binecuvântează ostenelile robului tău întru slava Ta, întru mântuirea fiilor Sfintei Tale Biserici!
Şi s-a întors spre noi noi stăteam în genunchi şi a binecuvântat de trei ori cu binecuvântarea preoţească caietele cu însemnări, care erau pe masă, lângă noi, şi a zis:
să fie, să fie, să fie!
Am discutat mult cu părintele despre cercetările mele privind „taina fărădelegii” care se lucrează în lume:
da mi-a zis el, sfârşitul este aproape! Mi se scrie de la Athos: vor veni curând anii 1913-1920. în aceşti ani vor avea loc evenimente îngrozitoare şi nemaiauzite până acum pe pământ, când stihiile se vor schimba şi legile vremii se vor clătina. Oamenii vor ajunge la o aşa de îndrăzneaţă nebunie împotriva Făcătorului şi Dumnezeului lor, încât timpul nu va mai rezista şi o va lua la fugă: ziua se va roti ca o oră, săptămâna ca o zi şi anii ca lunile, deoarece viclenia omenească a făcut ca şi stihiile să se încordeze şi să se grăbească, pentru ca să se termine numărul prorocit de Dumnezeu pentru al optulea număr al veacurilor. A venit timpul fiului pieirii — al lui antihrist.
Cu aceste cuvinte s-a încheiat discuţia noastră cu schimnicul de la Optina.
O, vino, Doamne Iisuse!
II. Războiul mondial
Iată, s-a dezlănţuit nenorocirea pe care nu a mai văzut-o pământul războiul mondial, distrugerea omului, după ultimul cuvânt al ştiinţei uciderii de frate!
69
îngrozitoarea mânie a lui Dumnezeu, pedeapsa Domnului pentru omenirea care a păcătuit fără măsură! Da! Mânie şi pedeapsă, supliciu, dar şi… iubire de oameni extraordinară şi milă nemăsurată, milostivirea lui Dumnezeu care nu poate fi biruită de niciun păcat.
Când războiul era deja în toi, a ajuns până la mine o veste de la Diveevo, de la „orfanele” Cuviosului Serafim. „Fericita mămică”, Parascheva Ivanovna se tot bucură, bate din palme şi spune: „Da, Dumnezeu este milostiv, tare milostiv este Dumnezeu! Pe cei care luptă îi îngrămădeşte cu toptanul în împărăţia Cerului, aşa îi îngrămădeşte!”.
Şi iată, în acelaşi timp, în alt loc, în acel micuţ şi îndepărtat orăşel de provincie unde m-a aşezat Dumnezeu, o roabă a Domnului, simplă cu inima şi cu mintea (nu îi dau numele de dragul smereniei), a primit de Sus, în vis, o vedenie despre căile Domnului, ascunse de ştiinţa celor înţelepţi şi descoperite copiilor. Aceasta era tare mâhnită de acele orori ale războiului, care se dezlănţuiseră asupra Rusiei. Se întâmpla aceasta curând după îndelungatele şi crudele bătălii de la graniţa austriacă, care s-au încununat cu luarea Galiţiei şi a Lvovului, după marile suferinţe ale armatei lui Samsonov în Prusia Orientală, într-un cuvânt după marile şi sângeroasele jertfe aduse de Rusia pentru păcatele sale înaintea dreptăţii lui Dumnezeu.
Iată ce a văzut această roabă a lui Dumnezeu:
Stătea, parcă, într-un loc necunoscut. Era noapte, cerul întunecat. Pe pământ era întuneric beznă. Şi deodată cerul s-a deschis şi, într-o lumină strălucitoare, de o măreţie orbitoare, a apărut pe cer preaminunatul oraş Sion, Sfântul Ierusalim. Avea slava lui Dumnezeu: strălucea asemenea pietrei preţioase de iaspis, limpede cum este cristalul (Apocalipsa 21, 10-11). Negăsind cuvinte care să descrie acest oraş minunat, în entuziasmul ei a zis:
– Este ca Noul Athos, chiar aşa!
70
Dar cum ai putea descrie în cuvinte omeneşti frumuseţile cereşti?!
Şi din acest oraş măreţ, care avea slava lui Dumnezeu, a văzut cum s-a coborât o scară până la pământ. Şi ea dorea să se urce cât mai repede pe scară şi să intre în oraşul ceresc, să intre în slava lui. Dar, vai! Scara nu ajungea până la pământ, capătul său era mai sus ca un stat de om, astfel că era imposibil să ajungi la prima treaptă.
şi m-am dat la o parte povestea roaba lui Dumnezeu priveam şi plângeam nemângâiată că nu sunt vrednică de acel oraş ceresc. Şi ce am văzut scumpii mei?! De undeva au apărut nişte soldaţi: erau îmbrăcaţi în mantale cenuşii, cu armele pe umăr, mergeau unul după altul, o imensă armată, regiment după regiment, veneau şi treceau pe lângă mine; ajungeau la scară şi, fără niciun efort, ca şi cum nu aveau trup, se urcau şi dispăreau după porţile deschise ale Ierusalimului ceresc. Şi înainte de a intra pe porţi, se aprindeau deasupra lor nişte cununi de o aşa frumuseţe şi strălucire încât nu le puteai descrie… Am stat aşa îndelung şi am tot privit şi am tot plâns… Şi au tot trecut aşa, regiment după regiment, s-au urcat pe scară şi cununile lor străluceau ca nişte stele luminoase pe tăria cerului.
M-am trezit şi toată perna era udă de lacrimi… Eram tare emoţionată de bucurie şi de umilinţă, de mulţumire faţă de milosârdia lui Dumnezeu. Trezindu-mă, am plâns iarăşi: de ce am fost lăsată pe pământ, de ce sunt nevrednică de acea frumuseţe cerească, de acele cununi, care, precum stelele, ardeau pe capetele oştirii preaslăvite cu slavă cerească…
Au trecut doi ani de război. Având treburi prin Petersburg, ne-au vizitat în provincia noastră îndepărtată nişte monahii, demult cunoscute şi iubite, de la o mănăstire din eparhia Cernigov, care, cândva, fusese tâlhărită de
71
Saviţki. Am discutat despre război, am încercat să-i căutăm sensul duhovnicesc, şi are de ce să se pună pe gânduri cel ce are urechi de auzit şi ochi de văzut. Iată ce mi-a povestit cea mai în vârstă monahie, instruită şi cu o excepţională formaţie duhovnicească.
– în apropierea mănăstirii noastre se află casa unui moşier. în această casă, acum este spital pentru soldaţii răniţi. Se numeşte spitalul lui Barâşnikov. Mulţi dintre răniţii vindecaţi în acest spital au trecut şi pe la mănăstirea noastră: se vindecă şi vin să se roage lui Dumnezeu, să mulţumească pentru sănătate şi să postească, unii înainte de întoarcerea pe front, alţii înainte de a reveni în locurile natale pentru refacerea integrală a sănătăţii. Şi iată că printre aceştia am avut ocazia să văd un soldat cu o expresie a feţei cu totul deosebită, care mi-a atras atenţia. Ceva cu totul nepământesc, spiritualizat era în înfăţişarea acelui om. O aşa expresie poţi să vezi doar în icoane, pe feţele mucenicilor răbdători de chinuri, când, în cele mai grele suferinţe ale trupului, sufletul istovit al mucenicului simte pe neaşteptate ajutor ceresc şi îl vede pe îngerul mângâietor trimis lui de Sus. M-am apropiat de acel om. „De unde eşti tu, robule al lui Dumnezeu?”, l-am întrebat. „Am ieşit acum din spital, dar am fost la război.” „Te-ai îmbolnăvit sau ai fost rănit?” „Rănit, măicuţă, dar slavă lui Dumnezeu, m-am vindecat. Acum postesc aici, la dumneavoastră, şi plec înapoi, pe front, la ai mei, acolo, în Carpaţi.” „Ei, pe semne mergi mai întâi acasă, la ai tăi. Eşti căsătorit sau eşti flăcău?” „Sunt căsătorit, maică. Am soţie şi doi copii. Dar acum nu voi merge acasă, ci pe front, pe poziţie. Pe toţi ai mei i-am lăsat în grija împărătesei Cerului. Şi fără mine, Ea îi va oblădui. Acum aştept să sufăr până la capăt pentru sfânta credinţă, pentru împărat, pentru patria scumpă, pentru pământul rusesc, pentru poporul nostru ortodox, să sufăr şi chiar să mor în luptă.” Am rămas uimită. Acum, în timpurile noastre, să auzi asemenea cuvinte: „Să
72
suferi şi să mori în luptă”?! „Dar de unde ai tu asemenea gânduri şi dorinţe?” am exclamat eu uimită. „Ah, măicuţă…, a oftat el. Cât sufăr eu în aşteptarea acestei morţi, cât o aştept, cât o caut, dar, ca o comoară de mare preţ, nu mi se dă… Şi nu pricep de ce se întâmplă aşa. Dar iată ce mi s-a întâmplat: eram dincolo de hotarele Austriei. Unitatea noastră trebuia să facă ocolul unui deal, încrezându-se în spusele unor trădători, că îi vom lua prin surprindere pe austrieci. Am fost trădaţi şi am căzut sub focul încrucişat al duşmanului, încât din coloana noastră de învăluire puţini au mai scăpat cu viaţă. Eu am suferit o contuzie şi am căzut inconştient. Când mi-am revenit, deja se întuneca. Lupta continua, dar nu corp la corp, cu foc ucigător. în jurul meu erau doar munţi de cadavre, ruşi şi duşmani. Se întunecase de tot şi am auzit vorbe străine. M-am gândit că austriecii sau nemţii vin să dea lovitura de graţie răniţilor noştri şi să-i jefuiască. Mă uit şi văd că erau încă departe de mine. M-am vârât repejor sub nişte cadavre, nici nu mai respiram, eram ca un mort. Au trecut nemţii, au scotocit printre cadavre, le-au despuiat, pe ici pe colo au înfipt şi câte o baionetă. De mine nu s-au atins, nu m-au observat căci eram bine ascuns. Am tras cu urechea: plecaseră. Am mai aşteptat puţin şi am ieşit de sub cadavre. Era foarte întuneric. Exploziile şrapnelelor luminau cerul precum fulgerele pe timp de vară. Şi deodată, s-a ivit o aşa lumină încât era să orbesc. Şi ce am văzut în această lumină, Doamne Dumnezeul meu, nici nu-mi venea să-mi cred ochilor. Printre cei căzuţi în bătălie mergea însăşi împărăteasa Cerului, strălucea de lumină precum soarele mergea şi, cu mâinile sale preacurate, punea cununi pe capetele unor soldaţi căzuţi în luptă, cununi de o frumuseţe inimaginabilă. Atunci am ţipat: „Măicuţă! Maica lui Dumnezeu! Dă-mi şi mie o coroană din mâinile tale preacurate!” La ţipătul meu, ea, împărăteasa Cerului nu m-a dispreţuit pe mine, soldatul, ci s-a oprit şi a zis: „încă nu ţi-a venit timpul. Mergi
73
şi vei dobândi cununa. După cum te vei osteni, aşa vei câştiga.” „Dar încotro să merg? i-am zis eu. în jur se împuşcă, mă vor ucide şi nu voi avea timp să dobândesc cununa.” „Mergi!” a zis Născătoarea de Dumnezeu şi mi-a arătat cu degetul în întuneric unde trebuie să merg. Şi în direcţia unde mi-a arătat s-a aşternut o cărare de lumină şi pe această cărare am ajuns nevătămat la ai mei, cu toate că gloanţele şuierau şi trosneau în jurul meu… Şi iată, din acea noapte nu-mi mai găsesc liniştea pe pământ şi nimic nu-mi mai este pe plac. Caut să iau cununa din mâna Maicii Domnului, dar încă nu mă pricep să fac acest lucru. Am fost în atâtea bătălii şi nu m-am ales nici măcar cu o zgârietură. în ultima bătălie am fost rănit. M-am gândit că voi dobândi cununa. Nimic! M-am însănătoşit. Acum mi-am făcut formele de ieşire din spital, postesc aici, la dumneavoastră, mă voi împărtăşi şi, în curând, voi fi din nou pe front. Poate acum Dumnezeu mă va ajuta să dobândesc cununa.” Cu aceasta, m-am despărţit de acest rob al lui Dumnezeu! şi-a încheiat povestirea interlocutoarea mea, monahie15.
Iată că s-a întredeschis într-un colţ perdeaua, ascunsă, a împărătesei Cerului şi slava cununilor ei nepieritoare: a licărit deasupra omului acea lumină în faţa căreia întreaga noastră lume este întuneric şi nu mai ai poftă de viaţă şi nimic nu mai este plăcut, nu mai există decât dorinţa de a primi o cunună din mâna împărătesei Cerului.
Dar să vezi şi să asculţi ce senin vorbesc despre război ziarele şi oamenii deştepţi!
„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de la cei înţelepţi şi
15 Monahia se numea maica Liudmila. Provenea din familia de prinţi români a Ghiculeştilor. Mi-a povestit aceasta în Valdai, Gubernia Novgorod, în anul 1915.
74
pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, părinte, căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Ta.” (Matei, 11, 25-26).
III. Soneria Rusiei
în anul 1878, la Sihăstria Glinska (eparhia Kursk), mare păstrătoare a duhului Ortodoxiei, s-a sfârşit marele stareţ, schiarhimandritul Iliodor. Iată ce am aflat din viaţa sa, de la doi dintre cei mai apropiaţi ucenici ai săi, ieroschimonahul Dometie şi egumenul Iason (în schimă, Ioan, alcătuitorul vieţii schiarhimandritului Iliodor):
„Fiind încă ierodiacon, cu numele Ioanichie, în anii tinereţii, stareţul Iliodor într-atât a propăşit în curăţia inimii, încât i s-au descoperit vedenii remarcabile. S-au întâmplat acestea spre sfârşitul vieţii împăratului Alexandru I. iată ce povesteşte el:
«Odată, seara târziu, stăteam singur în chilie, citind Epistolele Sfântului Apostol Pavel. M-am oprit la capitolul II din Epistola a doua către Tesaloniceni, versetele 2-10 şi următoarele. La cele spuse de Sfântul Apostol Pavel m-am oprit şi m-am adâncit în meditaţie, gândindu-mă la apariţia în lume a omului păcatului, a fiului pieirii, a cărui apariţie va fi prin lucrarea satanei, încât acest om îngrozitor va şedea în biserica lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept Dumnezeu şi pretinzând cinstiri Dumnezeieşti. Cine va fi acest om îngrozitor şi care va fi acel timp cumplit pentru cei ce vor trăi pe pământ? în chip firesc, mi-am dorit să nu văd acele timpuri şi m-am adresat Domnului cu cuvintele:
doamne, să nu-mi dai să văd acele timpuri îngrozitoare!
Atunci am simţit că cineva din spatele meu şi-a pus mâna pe umărul meu drept şi a zis:
tu însuţi vei vedea în parte.
75
Simţind atingerea umărului şi auzind vocea, m-am uitat în jurul meu, dar nu am văzut pe nimeni, iar uşa chiliei era închisă cu cârligul. M-am mai uitat odată pentru a mă încredinţa că nu este nimeni. M-am mirat şi am început să mă gândesc ce ar putea să însemne aceasta şi cine este acel nevăzut care mi-a vorbit, răspunzând la gândurile mele. Voi vedea eu, oare, măcar în parte, acel timp îngrozitor şi cât de curând va fi? M-am gândit şi am chibzuit îndelung. Nedumerit şi cu frică, am trecut de la un raţionament la altul. în sfârşit, încredinţându-mă voii lui Dumnezeu, mi-am făcut pravila de seară, m-am culcat şi, într-un somn uşor, am avut o vedenie:
Stăteam, parcă, într-o noapte pe o clădire înaltă. în jurul meu erau multe şi imense construcţii, aşa cum sunt în marile oraşe. Deasupra mea era bolta cerească, împodobită cu stele ce ardeau luminos, aşa cum se întâmplă în nopţile curate, fără lună. Cercetând bolta, am admirat frumuseţea stelelor neclintite. Apoi îndreptându-mi privirea spre Răsărit, am văzut un oval de mari dimensiuni, ieşind de după orizont: era alcătuit din stele având diferite mărimi, în mijlocul ovalului, în partea de sus şi în cea de jos, erau stele de mari dimensiuni, care se micşorau treptat, iar pe marginile curburii erau stele foarte mici. în mijlocul ovalului era scris cu litere mari numele ALEXANDRU.
Ridicându-se către Răsărit, acest oval a mers încet, mişcându-se maiestuos şi a coborât către Apus. Privind la frumuseţea măreaţă a mişcării ovalului, mă gândeam: cât de slăvită şi de măreaţă este credinţa noastră ortodoxă, împăratul ortodox! Iată şi numele său cât este de slăvit şi de mărit în ceruri… Am însoţit cu ochii ovalul de stele până ce s-a ascuns la Apus, dincolo de orizont. M-am uitat din nou la Răsărit şi am văzut cum iese un al doilea oval de stele, tot aşa de măreţ şi asemănător în toate cu primul, iar în mijlocul său era scris alt nume cu litere majuscule: NICOLAE. Şi o voce lăuntrică mi-a transmis că după Alexandru I, succesorul la tron va fi Nicolae. Şi m-am
76
mirat, pentru că moştenitorul tronului nu era Nicolae, ci Constantin Pavlovici. A trecut şi acest oval pe bolta cerească, tot atât de maiestuos şi, aplecându-se către apus, s-a ascuns după orizont.
Mi-am întors privirea iarăşi spre Răsărit şi am văzut înălţându-se un oval de stele asemănător după formă cu celelalte două, dar semnificativ mai mic, alcătuit din stele de mici dimensiuni şi, pe deasupra, de culoarea sângelui. în mijlocul ovalului era scris cu litere de sânge: ALEXANDRU. Şi vocea lăuntrică mi-a spus că după Nicolae succesorul la tron va fi Alexandru, ale cărui zile vor fi scurtate printr-o crimă. A trecut şi acest oval pe cer şi s-a ascuns la Apus, după orizont.
Apoi a ieşit de la Răsărit alt oval şi a dispărut la Apus cu mare repeziciune. Acest oval era asemănător cu primul, dar de mici dimensiuni, iar numele ALEXANDRU slab schiţat. Acelaşi glas lăuntric mi-a vestit că zilele acestui suveran vor fi scurtate şi va împărăţi foarte puţin.
După aceasta, la Răsărit s-a ivit slab schiţat, ca în ceaţă, numele NICOLAE. înjur nu mai era nici un oval de stele: se mişca pe cer parcă în salturi şi apoi a intrat într-un nor întunecat, unde licăreau în dezordine nişte litere separate. După aceasta, a venit un întuneric beznă şi mi s-a părut că totul s-a năruit asemenea caselor de carton, în momentul sfârşitului lumii. M-a cuprins frica, stând în acel moment la înălţime, fără să fiu legat de lumea ce s-a năruit.»
Şi când stareţul Iliodor a povestit ucenicilor săi această vedenie, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a zis:
– Unii dintre voi, copii, veţi fi în viaţă la Judecată.16
16 Vedenia schiarhimandritului Iliodor nu a fost publicată niciodată în totalitate. Prinţul V.D. Jevahov, mai apoi Episcopul Ioasaf, a fost la Sihăstria Glinska după revoluţie şi acolo a primit ultima parte a vedeniei, referitoare la împăratul Nicolae al II-lea. Această parte a vedeniei s-a păstrat în secret până când a devenit realitate.
77
La Mănăstirea Icoana Maicii Domnului de Iviria din Valdai, în vara anului 1915, s-a sfârşit din viaţă stareţul Lavrentie. Acest om era de modă veche şi avea un adevărat duh călugăresc. încă din tinereţe s-a învrednicit să se afle sub cârmuirea duhovnicească a arhimandritului Lavrentie, renumit în cronicile secolului al XIX-lea ca nevoitor al evlaviei. Acesta a fost locţiitor al Lavrei Peşterilor din Kiev, dar s-a sfârşi ca înaintestătătorul Mănăstirii Icoanei Maicii Domnului de Iviria din Valdai. Ieromonahul Lavrentie, fiind ascultător, mai apoi monah, a fost timp îndelungat ucenicul de chilie al acestui mare stareţ. De la el a primit educaţia monahală, iar la tundere a primit şi din duhul său, pe măsura talanţilor dăruiţi. Cu acest nevoitor al evlaviei am avut bucuria să fiu în relaţii destul de apropiate şi am rămas uimit de marea sa răbdare în boala lui gravă, abia suportabilă. Suferea de o inflamare cronică a nervului facial, şi când această boală se agrava periodic, suferinţele ajungeau la o treaptă extremă a muceniciei.
cea mai grozavă durere de dinţi – îmi spunea el nu se compara cu aceasta.
A fost o dată şi el, acest diamant al răbdării, în pragul sinuciderii, din cauza durerilor insuportabile, dar a reuşit, cu mila lui Dumnezeu, să vadă cu ochiul cel duhovnicesc pe sfătuitorul cel viclean, care îi inspirase acest gând dezastruos şi să se oprească la timp pe malul prăpastiei, de unde a vrut să se arunce într-un lac. De multe ori am avut ocazia să discut probleme duhovniceşti şi, desigur, mare parte s-au axat pe problema sfârşitului lumii. Părintele Lavrentie nu putea să se împace cu gândul că va veni sfârşitul împărăţiei ruseşti; şi dacă nu se va sfârşi, gândea el, nu va veni nici timpul lui antihrist şi, de aceea, până la sfârşitul lumii se va mai scurge mult timp.
78
Patriot înflăcărat, părintele Lavrentie urmărea atent acţiunile militare din timpul războiului şi îl ruga pe Dumnezeu pentru biruinţa armatelor ruseşti. Cu o jumătate de an înainte de sfârşitul său, când s-a învrednicit să o vadă în realitate pe Maica Domnului, părintele Lavrentie a avut un vis:
Citea, parcă, o carte sfântă despre sfârşitul lumii pământeşti şi literele acestei cărţi erau litere de foc. Citea şi se îngrozea şi s-a trezit într-o mare frică, amintindu-şi din tot ceea ce a citit doar cuvintele finale ale cărţii: „Dar Domnul nu va îngădui să se întărească cel pierzător şi va grăbi sfârşitul
Mi-a scris, în septembrie 1914, părintele protoiereu Alexandru Surovţev din Vologda:
„La sfârşitul lui august a fost la mine o rudă după soţia mea adormită, un preot de la Mănăstirea de femei „înălţarea Sfintei Cruci” din Judeţul Iarensk, Gubernia Vologda. Această mănăstire este vestită prin asprimea vieţii surorilor călugăriţe şi prin faptul că este aşezată într-o pădure nepătrunsă, departe de aşezările omeneşti. Acest preot ne-a spus că în mănăstirea sa, în fiecare an, pe data de 14 septembrie, vine un nebun pentru Hristos, de neam zârean17. Anul trecut (1913), a venit şi a prezis războiul de acum. Apoi, fiind în vizită la preot, i-a prezis că timp de trei ani va trăi bine în mănăstire, dar după aceea va trece prin mari suferinţe. A mai spus că preoţii vor fi maltrataţi şi, curând, va veni antihrist.
Acest zâreanin nici măcar nu ştia să vorbească ruseşte, ci se înţelegea prin intermediul unei servitoare zârence. Prezicerile acestui rob al lui Dumnezeu se împlineau
17 Denumirea popor komi (komi-zârean) spre deosebire de komi-permia- kov (n. tr.).
79
întotdeauna cu exactitate. Dacă ar fi să judeci după anii arătaţi de acesta, prigoana împotriva noastră va începe peste vreo patru ani, în 1918.
Peste un an (1915), acelaşi nebun pentru Hristos, venind aici pe 14 septembrie, a umblat prin mănăstire şi pe la chilii zicând:
nenorocire, nenorocire! Antihrist, antihrist!”
Aşa mi-a scris părintele Alexandru din Vologda.
În Nijni Novgorod, la începutul anilor 1900, trăia încă o renumită, prin evlavie, văduvă Ana Pavlovna Hlebnikova, care avea de la Dumnezeu darul vedeniilor şi al înainte-vederii tainelor ce vor să fie. înainte de războiul japonez a avut următoarea vedenie:
Ziua, pe la ora două după-amiaza, în timp ce soarele de iulie lumina puternic, a apărut pe cer Maica Domnului, stând pe tron în văzduh, în slavă cerească, iar pe genunchii săi era Domnul la vârsta copilăriei, având o sabie în mâna dreaptă. Maica Domnului L-a prins pe Domnul de mâna dreaptă pentru a-i lua sabia, dar El a lăsat-o pe pământ. Aici era mulţime de oameni şi deodată cu sabia Domnului toţi oamenii au fost cuprinşi de foc. înfăţişarea Domnului era aspră, înfăţişarea Maicii Domnului era compătimitoare şi plină de umilinţă. Vedenia a continuat câteva minute.
Roaba lui Dumnezeu, Ana Pavlovna Hlebnikova avea o viaţă aspră şi evlavioasă, era nevoitoare şi mare rugătoare. Am notat aceasta în anul 1915 după cele povestite de monahul Serafim de la Optina.
însemnări după cele spuse de Lidia Nicolaevna Porohova, fiica cameristei împărătesei Alexandra Teodorovna: „Ocupându-mă de fotografie împreună cu soţul şi având intrare liberă la locurile unde familia imperială îşi
80
petrecea timpul vara, la Petergof18, am ajuns pe insula Ţariţân, în palatul pavilion din vremea împărătesei Ecaterina cea Mare. Acolo am fost întâmpinaţi ca vechi cunoscuţi ai stăpânilor, cu o plecăciune adâncă, de către intendentul palatului. Nu era altcineva decât servitorul adjunctului directorului general al palatelor de la Petergof, Kvaşin Samarin. Ieşind la pensie, Kvaşin Samarin l-a numit pe servitorul său intendent al palatului din această singurătate.
– Este un rugător, ne spunea Kvaşin Samarin. Acolo, pe insulă, o să se roage lui Dumnezeu şi o să se nevoiască.
Ne-a mai spus că acest rugător (era începutul secolului XX), ieşind într-o noapte din camera sa, a văzut pe cer, deasupra marelui palat de la Petergof, o uriaşă sabie de foc. Nu a văzut-o numai el, ci toată familia sa şi colaboratorii, pe care i-a chemat să vadă această apariţie grozavă, care a dispărut şi a reapărut.
În ajunul zilei de 29 iunie 1914, ieromonahul Irineu, care trăia în schitul Sihăstriei Optina, a avut o vedenie în vis. în partea de Est a schitului, pe cer, a apărut o cruce, iar sub cruce un heruvim de foc. După aceasta, în aceeaşi parte a cerului, a văzut teaca unei săbii. Sabia a ieşit din teacă şi a căzut pe pământ.
în preajma zilei de 31 decembrie 1909, am notat în carneţelul meu:
„Acum m-am întors de la vecernie, tulburat, chiar speriat. A venit la mine unul dintre prietenii mei duhovniceşti de la Optina şi mi-a zis:
veţi sta la toată slujba?
nu, doar până la acatist. De ce?
18 Palatul de vară al împăratului Petru cel Mare (n. tr.).
81
– Aş vrea să vă transmit ceva.
Am ieşit din biserică împreună cu el şi ne-am dus la chilia sa.
– Unul dintre preoţii slujitori a văzut în altar un semn demn de luat în seamă. La strană începuseră să citească paremiile de la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Deodată, în ochii acestui slujitor toate au început să se încurce, să se amestece: nu se mai vedea nici altarul, nici slujitorii, iar în locul lor a văzut o mulţime imensă de oameni cuprinşi de frică şi care fugeau în dezordine, de la Apus la Răsărit şi înapoi. Se întâmpla ceva neobişnuit şi înfricoşător. Deodată a apărut un înger purtător de lumină, care s-a adresat văzătorului: „Tot ceea ce vezi se va întâmpla într-un viitor apropiat.”
A fost o prevestire îngrozitoare a timpurilor viitoare, ce se vor prăvăli peste Sihăstria Optina.
IV Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu
Era în zilele grelei încercări a inimii Rusiei, în focul războiului japonez. În aceste timpuri nefericite, Domnul i-a mângâiat pe fiii săi credincioşi prin dăruirea unui moştenitor pentru tronul împărătesc, cu rugăciunile Cuviosului Serafim. Familiei împăratului i s-a dăruit un fiu, pe marele prinţ Alexei Nicolaevici. Suveranul împlinea 35 de ani, iar soţia sa 32 de ani. Amândoi erau în deplinătatea puterilor, a frumuseţii şi a tinereţii. Nenorocirile războiului, care au pus început dezordinilor în structura statului, zguduit de frământările tainice, dar şi de tulburările văzute, toate acestea au apăsat ca o grea povară asupra inimii împăratului.
82
Erau timpuri grele, iar Tsushima19stătea în cale.
În acele zile a început să se vorbească şi la vârfurile conducerii de stat, şi în presă, şi în societate, despre necesitatea ca Biserica văduvită să fie condusă de o căpetenie comună pentru toată Rusia, de un patriarh. Cine a urmărit atunci viaţa internă a Rusiei, acela îşi poate aminti agitaţia în toate straturile societăţii intelectuale pentru restabilirea patriarhului.
Aveam un tânăr prieten din lumea duhovnicească, mult mai tânăr decât mine, dar prin structura sufletească creştină era un om apropiat inimii mele. Pe atunci era ierodiacon şi îşi desăvârşea studiile la una dintre vechile academii şi făcea parte din zona mişcărilor bogoti din Rusia sudică. Apoi a devenit arhiereu în una dintre eparhiile Rusiei de Sud. Iată ce povestire am auzit din gura sa:
în zilele de înaltă efervescenţă duhovnicească ale suveranului Nicolae Alexandrovici – aşa mi-a spus el -, fiind încă sub impresia solemnităţilor de la Sarov şi a împlinirii plină de bucurie a făgăduinţei privind naşterea unui moştenitor al tronului, Vlădicul trecea în revistă locurile unde erau cantonate trupele noastre, binecuvântând unităţile pentru victorioase fapte de arme. în aceste zile s-a încheiat sesiunea de iarnă a Sfântului Sinod, iar Vlădicul s-a întors în oraşul său mai negru decât un nor. Ştiindu-i caracterul şi impetuozitatea, dar şi marea lui irascibilitate, noi, apropiaţii săi, ne-am temut la început să-l întrebăm despre cauzele mâhnirii sale, încredinţaţi că, peste douătrei zile, nu se va mai putea abţine şi ne va povesti totul. Aşa s-a şi întâmplat.
Mă aflam la el curând după întoarcerea de la Petersburg -, discutam şi deodată a început să spună ceea ce ne interesa cel mai mult. Iată ce ne-a destăinuit atunci:
19 Arhipelag japonez între Coreea şi Japonia. Aici japonezii au distrus flota rusă, pe 27-28 mai 1905.
83
când s-a terminat sesiunea de iarnă, noi, sinodalii, în frunte cu Mitropolitul Antonie (Vadkovski) de Petersburg, după cum se obişnuia la terminarea sesiunii, ne-am dus să ne luăm rămas bun de la suveran, să-i dăm binecuvântare pentru ostenelile sale. După cum ne-am sfătuit, am hotărât să facem aluzie că nu ar fi rău ca la nivelul conducerii Bisericii să se pună problema restabilirii patriarhului în Rusia. Mare a fost mirarea noastră când, întâmpinându-ne cu multă cordialitate şi blândeţe, suveranul ne-a pus această problemă pe loc: „Ştiu că acum între dumneavoastră, în Sinod şi în societate se vorbeşte despre restabilirea patriarhului în Rusia. Această problemă a găsit ecou şi în inima mea şi mă interesează în mod deosebit. Am meditat mult asupra acestei probleme, am făcut cunoştinţă cu literatura curentă a acestui subiect, cu istoria patriarhatului în Rusia şi importanţa sa în zilele marii tulburări a interregnului, şi am ajuns la concluzia că patriarhul este necesar şi pentru Biserică, şi pentru stat. Cred că nici în Sinod problema nu a fost de mai puţin interes. Dacă este aşa, atunci care este părerea dumneavoastră faţă de această chestiune?” Desigur, ne-am grăbit să-i răspundem suveranului că părerea noastră coincide pe deplin cu a sa. „Dacă este aşa – a continuat suveranul probabil că aţi propus şi un candidat ca patriarh?” Noi ne-am fâstâcit şi am răspuns prin tăcere. Văzând confuzia noastră, a zis: „Dacă nu aţi avut timp să propuneţi un candidat sau vă este greu să-l alegeţi, ce aţi spune dacă eu însumi vi l-aş propune?” „Cine este?”, l-am întrebat pe suveran. „Acest candidat sunt eu! De acord cu împărăteasa, las tronul fiului meu şi institui o regenţă cu suverana împărăteasă şi fratele meu, iar eu voi primi monahismul şi preoţia, propunându-mă în faţa dumneavoastră ca patriarh. Aş fi potrivit? Ce spuneţi despre propunerea mea?” A fost ceva atât de neaşteptat, atât de departe de toate propunerile noastre, încât nu am găsit nici un răspuns şi… am tăcut. Aşteptând câteva clipe răspunsul
84
nostru, suveranul ne-a aruncat o privire fixă şi plină de indignare, s-a ridicat, s-a plecat înaintea noastră şi a ieşit, iar noi am rămas abătuţi, gata să ne tragem de păr că nu am găsit un răspuns vrednic. Ar fi trebuit să ne plecăm la picioarele sale, închinându-ne înaintea măreţei nevoinţe pregătite pentru salvarea Rusiei, iar noi… am tăcut!
când Vlădicul ne-a povestit asta – aşa mi-a spus tânărul meu prieten părea că era gata să se tragă de cap, dar era târziu şi ireparabil: marele moment nu a fost înţeles şi astfel pierdut pentru vecie. „Ierusalimul nu a cunoscut vremea venirii sale.”
De atunci nimeni dintre membrii înaltei conduceri bisericeşti nu a mai avut acces la inima împăratului. Din cauza obligaţiilor ce le avea faţă de dânşii, a continuat să-i primească la palat, le acorda distincţii, dar între ei şi inima lui s-a întărit un zid de nepătruns şi nu a mai avut nici o încredere în ei. De aceea cred că inima împăratului se află cu adevărat în mâna lui Dumnezeu, şi datorită celor petrecute, s-a descoperit că ierarhii săi au căutat cele ale patriarhului, dar nu cele ale lui Dumnezeu şi casa a fost lăsată pustie.
Lucrul acesta l-a arătat Dumnezeu în zilele încercării lor şi a Rusiei prin focul revoluţiei. Adevăr grăiesc vouă (Luca 13, 35).
Curând după Revoluţia din 1917, Mitropolitul Macarie al Moscovei, îndepărtat în mod ilegal de la catedră de către „guvernul provizoriu”, un bărbat cu adevărat „dintre cei vechi”, a avut un vis.
„Am văzut în vis o câmpie. Pe o cărăruie mergea Mântuitorul. Eu eram în spatele Lui şi tot repetam:
doamne, eu merg după Tine!
Iar iEl, întorcându-se spre mine, mi-a răspuns:
85
mergi după Mine!
Ne-am apropiat de un imens arc de triumf, împodobit cu flori. Pe pragul arcului, Hristos s-a întors iarăşi spre mine şi mi-a spus:
mergi după Mine!
El a intrat într-o grădină minunată, iar eu am rămas pe prag şi m-am trezit.
Adormind iarăşi, m-am văzut stând lângă acelaşi arc de triumf, iar dincolo de prag era Mântuitorul şi suveranul Nicolae Alexandrovici. Mântuitorul i-a spus suveranului:
– Am în mâinile Mele două cupe: asta amară pentru poporul tău, iar cealaltă, dulce, pentru tine.
Suveranul a căzut în genunchi şi L-a rugat îndelung pe Domnul să-i dea să bea potirul cel amar în locul poporului său. Timp îndelungat Domnul nu a vrut, dar suveranul L-a implorat cu stăruinţă. Atunci Mântuitorul a scos din potirul amar un cărbune încins şi l-a pus în palma suveranului. Suveranul a început să-l mute dintr-o palmă în cealaltă şi, în acelaşi timp, a început să i se lumineze trupul până ce a devenit plin de lumină precum un duh luminos.
Aici m-am trezit din nou.
Adormind a doua oară, am văzut o câmpie imensă, acoperită cu flori. în mijlocul câmpiei stătea suveranul, înconjurat de mult popor şi le împărţea mană cu mâinile sale. în acest timp o voce nevăzută a zis:
suveranul a luat asupra sa toată vina poporului şi poporul rus a fost iertat.
Acest vis mi s-a povestit în anul 1921, iar în 1923, Maurice Paleologue, fostul trimis al Franţei la Curtea împăratului Rusiei, în timpul Primului Război Mondial, a scris o carte intitulată Rusia ţaristă în timpul războiului
86
mondial. în această carte, printre altele, a scris: „Era în anul 1909. Odată, Stolâpin20 i-a propus suveranului o importantă măsură în politica internă. Ascultându-l îngândurat, Nicolae al II-lea a făcut un gest ce trăda scepticismul, o mişcare ce trăda nepăsare, ca şi cum ar fi spus: „o măsură sau alta nu este totuna?!”. în sfârşit, a zis cu un ton de profundă mâhnire:
petru Arkadievici, eu nu voi reuşi să fac nimic din ceea ce voi întreprinde.
Stolâpin a protestat. Atunci împăratul l-a întrebat:
– Aţi citit Vieţile sfinţilor?
da, sau măcar o parte, deoarece, dacă nu greşesc, aceste opere au în jur de 20 de volume.
ştiţi când e ziua mea de naştere?
– Aş putea oare să nu ştiu?! Pe 6 mai.
şi ce sfânt sărbătorim în această zi?
– Iertaţi-mă, suveranule, nu-mi amintesc.
pe Iov cel Multpătimitor.
slavă lui Dumnezeu! Slujirea voastră împărătească se va sfârşi cu slavă deoarece Iov, răbdând cu smerenie cele mai groaznice încercări, a primit binecuvântare şi bunăstare de la Dumnezeu.
nu, credeţi-mă, Petru Arkadievici, eu am mai mult decât o presimţire, am o profundă convingere: sunt sortit la groaznice încercări, dar nu voi primi răsplata mea aici, pe pământ. De câte ori nu am întrebuinţat cuvintele lui Iov: „De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă, şi de ceea ce mi-e frică, tocmai de aceea am parte” (Iov 3, 25)!
Altădată, înainte de a lua o hotărâre importantă, rugându-se îndelung, a zis:
20 Petru Arkadievici, om de stat rus (n. Dresda 1862 m. Kiev 1911). A fost preşedintele Consiliului de Miniştri (1906). A fost asasinat la Kiev de un revoluţionar. A fost înmormântat în Lavra Peşterilor (n. tr.).
87
s-ar putea să fie nevoie de o jertfă expiatoare pentru salvarea Rusiei: eu voi fi această jertfă să se facă voia lui Dumnezeu!
„Cu cea mai simplă, cu cea mai liniştită voce, mi-a făcut acest solemn anunţ – a zis Stolâpin. Dar în vocea sa şi mai ales în privire21 era un straniu amestec de hotărâre şi blândeţe, dar şi ceva, neclintit şi pasiv, de tulburare şi determinare, ca şi cum nu şi-ar exprima propria sa voinţă, ci se supune, mai curând, unei puteri exterioare măreţiei Proniei…”
Iată ce înseamnă inima împăratului în mâna lui Dumnezeu! Şi cine scrie aceasta! Un francez, reprezentantul celui mai necredincios popor, al celui mai ateu guvern!
Cu adevărat pietrele vor vorbi!
Pe lângă persoana Majestăţii Sale, suverana împărăteasă Alexandra Teodorovna, avea funcţia de cameristă şefă, Maria Teodorovna Geringer, născută Adelung, nepoata generalului Adelung, educatorul împăratului Alexandru al II-lea, în timpul copilăriei şi adolescenţei acestuia. Prin atribuţiile sale, precum oarecând pe lângă împărătese erau boieroaicele de dormitor, ea cunoştea partea cea mai intimă a vieţii familiei împărăteşti şi de
21 O, această privire, în veac nu o voi uita! Pe data de 5 mai 1904, suveranul Nicolae Alexandrovici, trecând prin Mţensk, în drum spre Oriol, Kursk şi alte oraşe din sud, unde a binecuvântat trupele în războiul împotriva Japoniei, a primit în gara Mţensk o delegaţie a nobilimii din oraş, din care făceam şi eu parte. Când am fost prezentaţi suveranului, eu stăteam lângă Vladimir Vasilievici Hitrov, căpitan locotenent şi veteran din Sevastopol. Observându-i uniforma şi medaliile, suveranul a venit la el şi a început să-l întrebe despre serviciul său anterior. M-am bucurat şi am fost uimit de ochii şi privirea suveranului. Este imposibil să poţi reda în cuvinte sau cu penelul lucrul acesta. Era privirea unui înger din ceruri, nu a unui muritor. M-am bucurat până am lăcrimat, dar m-am şi îngrozit de conştiinţa păcătoşeniei sale la viitoarea sa atingere cu neprihănirea cerească. (Observaţiile autorului)
88
aceea mi se pare deosebit de important ceea ce am aflat de la această vrednică femeie.
În palatul de la Gotcina, locul de şedere permanentă a împăratului Pavel I, pe când era moştenitor, în lungul şir de săli era una mică şi în mijlocul ei, pe un piedestal, era o lădiţă destul de mare, împodobită cu desene ingenioase. Lădiţa era încuiată şi sigilată. în jurul ei, pe patru stâlpişori, la colţuri, era întins un şnur gros din mătase roşie, care limita accesul privitorului. Se cunoştea faptul că în această lădiţă se găsea ceva pus de văduva lui Pavel I22, împărăteasa Maria Teodorovna. Ea a lăsat prin testament ca lădiţa să se deschidă şi să se scoată ce s-a păstrat aici doar atunci când se vor împlini 100 de ani de la sfârşitul împăratului Pavel I şi doar de cel care, în acel an, va ocupa tronul Rusiei.
Pavel Petrovici s-a sfârşit în noaptea de 11 spre 12 martie 1801. în felul acesta, suveranul Nicolae II a fost sortit să deschidă tainica lădiţă şi să afle ce s-a păstrat aici cu atâta atenţie, ferit de orice privire.
„în dimineaţa zilei de 12 martie 1901 povestea Maria Teodorovna Geringer suveranul şi suverana erau foarte veseli şi însufleţiţi, pregătindu-se să meargă de la palatul Alexandrovsk la Gotcina, ca să dea la iveală acest secret de un secol. S-au pregătit pentru acest voiaj ca pentru o plimbare sărbătorească şi interesantă, care să le ofere o plăcere deosebită, dar s-au întors îngânduraţi şi mâhniţi. Nu au spus nimănui ceea ce au găsit în acea lădiţă, nici chiar mie, deşi având obiceiul să-mi împărtăşească impresiile lor. După acest voiaj am observat că, atunci când avea ocazia, suveranul amintea de anul 1918 ca despre un an fatal şi pentru el, şi pentru dinastie.”
22 1754-1801, împărat al Rusiei între anii 1796 şi 1801. Fiul lui Petru al III-lea şi al Ecaterinei a II-a. A murit asasinat, (n.tr.)
89
Pe 6 ianuarie 1903, la Iordani23, lângă Palatul de iarnă, când s-au tras salve de tun din fortăreaţa Petru şi Pavel, un obuz a lovit ferestrele palatului şi pavilionul de lemn unde se găseau clericii care au săvârşit slujba aghezmei, suita suveranului şi chiar suveranul. Liniştea cu care suveranul a abordat cele petrecute, care i-au pus viaţa în pericol, a fost atât de uimitoare încât a atras atenţia celor mai apropiate persoane din care era alcătuită suita.
După cum se spune, nici nu a clipit, ci doar a întrebat:
cine a comandat bateria?
Şi când i s-a spus numele, a şoptit cu milă, ştiind ce pedeapsă îl aşteaptă pe ofiţerul responsabil:
– Ah, sărmanul, sărmanul! Cât de milă îmi este de dânsul!
întrebat despre felul cum a reacţionat, suveranul a răspuns:
până în 1918 nu mă tem de nimic.
Comandantul bateriei (ofiţerul Karţiov) a fost iertat de suveran deoarece, cu mila lui Dumnezeu, nu au fost răniţi, cu excepţia unui sergent de stradă, care a avut răni uşoare. Familia acestuia se numea Romanov. Obuzul ţintit şi predestinat de un gând rău pentru un Romanov ce împărăţea, l-a atins pe alt Romanov: nu se împliniseră încă vremurile şi soroacele – anul 1918 era încă departe.
23 Locul unde se făcea sfinţirea apei la Bobotează (n. tr.).
Capitolul al V-lea
Cuviosul Serafim de Sarov
28 mai 1922
I. Schiarhimandritul Ioasaf
Pe data de 13 mai, pe stil vechi, a plecat dintre noi schiarhimandritul Ioasaf. Iată un eveniment de mare importanţă în viaţa noastră şi vreau să-l destăinui la începutul epistolei mele. Stareţul nostru începuse să slăbească de multă vreme, dar s-a înviorat bine până la începutul sezonului de iarnă, adică până în noiembrie. Ultima dată a slujit Liturghia în sobor de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, pe 12 decembrie, după ce în casa noastră au avut loc două incendii, stinse cu succes chiar când au izbucnit. Cu o lună înainte de a se sfârşi, a fost supus unui atac din partea duhului cel rău al deznădejdii şi a suferit greu, insuportabil, încât a fost nevoit să ne ceară ajutorul şi uşurare de groaznicele suferinţe sufleteşti. A fost o reală anticipare a sfârşitului său apropiat.
— Mă tem să nu-mi ies din minţi – îmi spunea el -, dar nu mă dau, nu mă dau!
Pe 6 mai, de prăznuirea Dreptului Iov cel Multpătimitor, m-am dus la el dimineaţa, pentru binecuvântare, iar el m-a întâmpinat, radiind de o bucurie nepământească (tot timpul a stat în picioare) şi mi-a spus:
dumnezeul meu! Ce bucurie nespusă am primit eu astăzi când m-am trezit! Am văzut Preasfânta Treime faţă
91
către faţă! M-a acoperit cu o mângâiere nespusă şi duhul deznădejdii s-a îndepărtat de la mine. în toată viaţa mea plină de suferinţe nu am încercat nimic asemănător. Vedeţi, plâng din cauza unui extaz de umilinţă…
Faţa stareţului strălucea, într-adevăr, datorită contemplării unei vederi harice şi lacrimile îi curgeau pe obraji când mi-a povestit această minunată taină…
părinte, în ce fel şi cum v-aţi învrednicit să vedeţi Preasfânta Treime?
– Este imposibil să zugrăveşti aceasta în limba oamenilor. Preasfânta Treime m-a luminat – a repetat dânsul cu o lucrare nespusă şi am auzit o voce care venea de la Aceasta, vestindu-mi bucurie mare, şi pe deasupra, într-un timp foarte scurt. Pe dumneavoastră vă aşteaptă o mare bucurie!”
dar cine este acest „dumneavoastră”? am întrebat eu.
pe dumneavoastră şi pe toţi cei care gândesc la fel, a răspuns el. Nu mi s-a vestit dacă această bucurie va fi dată pentru mai mult timp, dar să credeţi că o veţi avea curând, neapărat o veţi avea.
Acelaşi lucru mi l-a repetat de câteva ori până pe data de 10 mai, când s-a culcat definitiv în pat, şi fără să-şi piardă conştienţa celor înconjurătoare, a trecut la Domnul. A fost împărtăşit pe 10, 11 şi 12 mai, iar pe data de 13 mai, la ora 4 dimineaţa, primind din mâinile bătrânelului ieromonah Teofan (un nebun pentru Hristos şi aproape sfânt) o lumânare aprinsă, şi-a ridicat amândouă mâinile spre cer şi apoi, cu una arătând ceva sus (mai înainte văzuse acolo doi îngeri), şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său, în linişte şi fără durere. Cu două ore înainte de a muri, ucenicul de chilie a primit binecuvântare să facă miezonoptica şi a zis: „Dumnezeu binecuvântează”. A răspuns de două ori la rugăciunea „Tatăl nostru”: „Că a Ta este împărăţia…” şi acestea au fost ultimele sale cuvinte.
în aceeaşi dimineaţă am săvârşit Utrenia şi Sfânta Liturghie pentru cel adormit, iar după panahidă, sicriul
92
(care stătuse mai mult de un an în antreu, la noi) cu trupul său a fost dus la Gustâni, unde, duminică, pe 15 mai, a fost încredinţat pământului, într-o criptă pregătită dinainte. Este semnificativ faptul că, presimţindu-şi sfârşitul, cu o lună mai devreme, părintele s-a pregătit să se întoarcă şi să moară la Gustâni, iar ziua de 15 mai şi-a fixat-o pentru plecare. Dar şi mai semnificativ este faptul că, potrivit datelor istorice, Mănăstirea Gustâni a fost întemeiată de către ieroschimonahul Ioasaf, din Lavra Peşterilor de la Kiev. Părintele nostru a fost tuns în schimă în aceeaşi lavră şi a fost ultimul schimnic de la Gustâni. Cu schimnicul Ioasaf s-a început viaţa călugărească aici şi cu alt schimnic Ioasaf s-a terminat… Aşa este acum soarta tuturor pepinierelor Ortodoxiei în Rusia, care mor firesc, dar şi în mod forţat. Mănăstirea Gustâni îşi sfârşeşte existenţa prin unirea acestor două decese. Orice s-ar fi întâmplat şi orice bucurie ar fi fost, timpurile şi soroacele se termină – aceasta doar orbii, mai exact cei care s-au orbit, nu vor să vadă. „Toţi cei fără de lege nu vor pricepe, ci doar cei înţelepţi vor înţelege.” (Daniel 12, 10)
Să mai adaug câteva cuvinte nelipsite de importanţă: stareţul mi-a lăsat moştenire bastonul său pe care i l-a dat arhimandritul Ioanichie de la Glinska şi slujba cu acatistul Cuviosului Serafim, „pe care – a zis el – îl iubiţi atât de mult!”. Bastonul este „pe drumul de întoarcere, mai întâi în patrie, apoi în Palestina” sunt cuvintele sale autentice. Dar slujba Cuviosului Serafim? Voi mai avea ocazia să-l slujesc cu ceva pe marele meu ocrotitor?…
II. Marea taină de la Diveevo
„Serafim, Serafim! Mare este Serafim la Dumnezeu! Pretutindeni Serafim!” Acestea au fost cuvintele fericitei
93
Paraskovia Ivanovna de la Diveevo, când, acoperind cu palma cele două ruble pe care i le-am dat, a întrebat, privind la icoana cuviosului, parcă pe însuşi cuviosul, dacă să ia sau nu aceşti bani.
Cu adevărat Serafim este mare la Dumnezeu!
Ce importanţă a avut în neînsemnata mea viaţă şi are până acum Cuviosul Serafim, cred că o ştie cititorul meu din cartea Cele măreţe în cele neînsemnate şi din alte cărţi ce au ieşit de sub pana mea de-a lungul timpului.
Mărturisesc că am păstrat până acum în memoria inimii mele nişte răstimpuri dumnezeieşti, pe care nu le-am făcut cunoscute până acum. Dacă nu mă înşeală o presimţire lăuntrică, aceste răstimpuri s-au împlinit şi a venit vremea să le arăt credincioşilor şi necredincioşilor mărgăritarul minţii tăinuit până acum şi ascuns mie, pe care lumea nu l-a mai cunoscut din zilele împăratului Teodosie cel Tânăr al Bizanţului. învierea lui Lazăr este cunoscută tuturor creştinilor. Despre învierea celor şapte tineri ştiu prea puţini şi de aceea, înainte de a vă spune despre marea taină a lui Serafim (o voi numi „de la Diveevo”), voi vorbi pe scurt despre cei şapte tineri.24
Aceşti şapte tineri nobili maximilian, Exacustodian, Iamvlic, Martinian, Dionisie, Ioan şi Antonie -, legaţi prin aceeaşi slujbă ostăşească, prin prietenie şi credinţă, s-au ascuns într-o peşteră numită Ohlon, în timpul persecuţiei lui Deciu (anul 250) împotriva creştinilor din Efes, Asia Mică. Aici ei şi-au petrecut timpul în post şi rugăciune, pregătindu-se pentru nevoinţa mucenicească întru Hristos. Aflând locul unde se găseau tinerii, Deciu a poruncit să se închidă cu pietre intrarea în peşteră pentru ca nevoitorii să moară de foame.
După ce au trecut mai bine de 170 de ani, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), un adevărat
24 Calendarul cel veşnic, E.A. Tihomirova, Moscova, 1882.
94
apărător al credinţei, intrarea în peşteră a fost deschisă şi fericiţii tineri s-au sculat din somn, dar nu pentru a fi chinuiţi, ci pentru a-i ruşina pe necredincioşii care negau adevărul despre învierea morţilor. După ce împăratul Teodosie a fost înştiinţat despre această minune, a venit cu dregătorii săi şi cu mult popor de la Constantinopol la Efes, unde i-a găsit în viaţă pe aceşti tineri, li s-a închinat lor ca unor minunaţi martori ai învierii de obşte.
După cum mărturiseşte istoricul bisericesc Nichifor Calist, împăratul a fost în comuniune strânsă cu aceştia timp de şapte zile, a discutat cu ei şi el însuşi i-a servit la masă. După trecerea acestor zile, tinerii au adormit din nou în somnul morţii, până la Înfricoşătoarea Judecată a Domnului şi a învierii de obşte. Sfintele lor moaşte s-au preaslăvit prin multe minuni.
Pe lângă tradiţia bisericească, această povestire are şi alte mărturii istorice privind autenticitatea ei. Sfântul Ioan Kolov, contemporanul acestui eveniment, vorbeşte despre acesta în Viaţa Cuviosului Paisie cel Mare (19 iunie). Maroniţii sirieni, care s-au despărţit de Biserica Ortodoxă în secolul VII, cinstesc în slujba lor pe sfinţii tineri din Efes. Ei se găsesc în calendarul etiopian şi în vechile martirologii romane. Istoria lor era cunoscută lui Mohamed şi multor scriitori arabi. Grigore de Tours, în De gloria martyr., lib.II, cap. 95, spune că aceşti tineri bărbaţi dorm în acel loc, în haine subţiri de mătase şi de pânză. Şi acum peştera este semnalată în apropiere de Efes, pe coastele Muntelui Prion. Despre moaştele lor nu se mai ştie nimic din secolul al XI-lea, la începutul căruia le văzuse în peşteră un egumen pe nume Daniel.
După credinţa mea, datorită minunii Cuviosului Serafim, care m-a salvat de la moarte în 1902, la începutul verii aceluiaşi an am mers la Sarov şi Diveevo ca să mulţumesc
95
Cuviosului. Acolo, cu binecuvântarea marii stareţe, egumena Maria, şi la dorinţa Elenei Ivanovna Motovilova, amprimit o cutie imensă cu felurite hârtii, rămase după moartea lui Nicolae Alexandrovici Motovilov, cu însemnări făcute de propria sa mână. în aceste însemnări am găsit şi acel nepreţuit tezaur, acel „mărgăritar al minţii”, pe care îl numesc „taina de la Diveevo” taina Cuviosului Serafim de Sarov şi a toată Rusia.
Transmit cele aflate prin cuvintele însemnărilor:
„Marele stareţ, Părintele Serafim, – aşa scria Motovilov vorbind cu mine despre trupul său (niciodată nu şi-a nymit trupul său moaşte), amintea adesea numele evlaviosului suveran Nicolae I şi a augustei sale soţii, Alexandra Teodorovna şi a mamei sale, împărăteasa văduvă Maria Teodorovna. Amintind de suveran, spunea:
– în sufletul său este creştin”. Din diferite însemnări, parte făcute în caiete, parte pe diferite bucăţi de hârtie, se poate presupune că Motovilov a depus nu puţină energie pentru ca preaslăvirea Cuviosului să se facă încă în zilele suveranului Nicolae I. Şi mare i-a fost dezamăgirea când eforturile sale s-au dovedit zadarnice, aparent în contradicţie cu prezicerile plăcutului lui Dumnezeu legate de preaslăvirea sa şi numele familiei împărăteşti. Motovilov a murit în 1879, fără să vadă împlinirea speranţelor sale. însă peste 48 de ani de la moartea lui Nicolae I, pe tronul Rusiei se vor înscăuna aceleaşi nume: Nicolae, Alexandra Teodorovna şi Maria Teodorovna. Oare în timpul lor s-a împlinit prezicerea atât de dorită a lui Motovilov, preaslăvirea marelui înainte-văzător, Cuviosul Serafim?
în alt loc al însemnărilor lui Motovilov, a fost găsită de mine şi această MARE TAINĂ DE LA DIVEEVO.
„Nu odată – aşa scrie Motovilov – am auzit din gura marelui sfânt al lui Dumnezeu, stareţul Serafim, că el nu vrea ca trupul său să rămână la Sarov… Şi l-am întrebat:
96
dumneavoastră, părinte, spuneţi adesea că nu veţi rămâne cu trupul la Sarov. Dar cei de la Sarov vă vor da?
Părintele, privindu-mă cu un zâmbet plăcut, mi-a spus:
– Ah, iubitorule de Dumnezeu, ce-i cu tine? Petru a fost un împărat între împăraţi şi a dorit ca moaştele Sfântului cneaz Alexandru Nevski să le mute de la Vladimir la Peterburg, dar sfintele sale moaşte nu au vrut!
cum nu au vrut?! am cutezat eu să-l contrazic pe marele stareţ. El se odihneşte la Petersburg, în Lavra Alexandru Nevski.
– în Lavra Alexandru Nevski spuneţi dumneavoastră? Cum aşa? La Vladimir ele se odihnesc la vedere, iar în lavră sub obroc de ce aşa? Pentru că acolo nu există!
Şi zicând multe pe acest subiect cu gura sa cuvântătoare de Dumnezeu, Părintele Serafim mi-a spus următoarele:
– Iubitorule de Dumnezeu, Domnul mi-a făgăduit mie, nenorocitul de Serafim, să trăiesc mai mult de o sută de ani. Dar pentru faptul că atunci arhiereii vor fi atât de păcătoşi încât îi vor întrece în păcate pe arhiereii greci din vremea lui Teodosie cel Tânăr şi nu vor mai crede nici în principala dogmă a credinţei în Hristos şi deja nu mai cred, Domnul Dumnezeu va binevoi să mă ia pe mine, nenorocitul de Serafim, până la o vreme din această viaţă înainte de vreme şi apoi să înviez, şi învierea mea va fi precum învierea celor şapte tineri în peştera Ohlon, în zilele împăratului Teodosie cel Tânăr.
Descoperindu-mi această mare şi înfricoşătoare taină scria mai departe Motovilov – , marele stareţ mi-a destăinuit că după învierea sa va trece de la Sarov la Diveevo şi acolo va începe propovăduirea pocăinţei a toată lumea. La această propovăduire, ca şi la minunea învierii, se va aduna mulţime multă de popor din toate colţurile pământului. Diveevo va deveni lavră, Vertianovo va fi oraş, iar Arzamas gubernie. Şi propovăduind credinţa la Diveevo, Părintele Serafim va descoperi aici patru moaşte şi după
97
aceea el însuşi se va afla printre ele. Şi curând va veni sfârşitul lumii.
Aceasta este marea taină a evlaviei de la Diveevo, descoperită de mine în însemnările făcute cu mâna sa de către judecătorul Nicolae Alexandrovici Motovilov din Simbirsk, sfătuitorul de taină al marelui înainte-văzător, de cin prorocesc, Cuviosul şi de Dumnezeu Purtătorul, Părintele nostru Serafim de la Sarov şi a toată Rusia Făcător de Minuni.
Drept completare la această taină, iată ce a auzit de la egumena Maria de la Diveevo, în vârstă de 84 de ani. Am fost la dânsa la începutul lui august 1903, curând după canonizarea Cuviosului Serafim şi vizita familiei împărăteşti la Diveevo. Am felicitat-o pentru că s-a împlinit marea ei speranţă. Maica Maria, construind catedrala de la Diveevo, cu începere din 1880, nu a sfinţit altarul lateral din partea stângă, crezând, potrivit tradiţiilor de aici, că va ajunge până la canonizarea lui Serafim şi va sfinţi altarul lateral în cinstea sfântului său nume. Ea mi-a zis:
da, tătucul meu, Serghei Alexandrovici, mare este această minune. Dar va fi minunea minunilor când procesiunea solemnă, care a mers de la Diveevo la Sarov, va veni de la Sarov la Diveevo, iar oamenii după cum a spus plăcutul lui Dumnezeu, Cuviosul Serafim, vor fi precum spicele pe câmp. Iată ce minune minunată va fi!
cum să înţeleg aceasta, măicuţă? am întrebat eu, uitând atunci cu desăvârşire marea taină de la Diveevo, deja cunoscută mie, privind învierea Cuviosului.
cine va trăi până atunci, acela va vedea! mi-a răspuns egumena Maria, privindu-mă ţintă şi zâmbind.
A fost ultima mea întâlnire pământească cu marea păzitoare a tradiţiilor de la Diveevo, a douăsprezecea înaintestătătoare, din neamul Uşakovilor25, în timpul căreia, după
25 Veche familie nobiliară din Rusia (n. tr.).
98
prezicerile Cuviosului Serafim, s-a construit Mănăstirea Diveevo, viitoarea lavră de femei, la 30 de ani după sfârşitul său.
După un an de la această întâlnire, egumena Maria s-a sfârşit întru Domnul.
E. Poselianin (E.N. Pogojiov), într-o scrisoare din 19 decembrie 1922, îi spunea următoarele prinţului Vladimir Davidovici Jevahov:
„Iată ce ne-au povestit ieri (18 decembrie) două călugăriţe, care au fost la Mănăstirea Ponetaevsk anul trecut (1921). în primăvara anului 1921 a fost trimisă acolo o comisie pentru a cerceta moaştele de la Sarov. Preşedintele comisiei era un ţăran, se pare, din Vertianovo. Noaptea, fiind la Sarov, a avut un vis: stătea lângă raclă şi oasele Cuviosului Serafim s-au unit între ele şi curând a ieşit din raclă Cuviosul, îmbrăcat aşa cum îl ştim din icoane, şi i-a spus acestui om: Priveşte, sunt viu! Şi zicând aceasta, s-a atins cu două degete de faţa lui. Acest om s-a trezit stând ÎN PICIOARE, tremurând, scăldat în sudoare şi cu două pete negre pe faţă, unde l-a atins Cuviosul. Dimineaţa a povestit cele întâmplate. Au alcătuit un act cu semnături, a refuzat să mai îndeplinească misiunea şi a plecat.
Pe căile peregrinării mele pământeşti am fost nevoit, în zilele surghiunului burghezilor din sate şi cătune la oraşe, să mă mut într-o mahala a oraşului Piriotin din Ucraina. Ne-au adăpostit pe noi, nişte bătrâni fără casă, un cuplu de soţi tineri, puţin cunoscut nouă, dar apropiat prin înrudirea cu un om drag nouă. Prin el am primit un adăpost în cele mai negre şi mai disperate timpuri pentru noi.
Pe 3 aprilie 1923 se fixase ziua mutării noastre. în noaptea acestei zile (în acel an, pe 3 aprilie a căzut Radoniţa pomenirea celor adormiţi), soţia din acest cuplu, care mă ştia doar din auzite, a avut un vis:
99
– Am văzut, mi-a spus dânsa, că parcă mergeam pe o stradă necunoscută, unde era mulţime de oameni şi s-a produs o mare tulburare la apariţia unui nor îngrozitor, ce ■ se apropia. Norul s-a năpustit şi a început ceva de nedescris: furtuna a distrus şi a scos din rădăcini copaci, a dărâmat case, mi s-a părut că a început un prăpăd general, sfârşitul lumii… Am căzut cu faţa la pământ, într-o stare de semiconştiinţă. Când mi-am revenit şi am vrut să deschid ochii, am văzut întuneric şi distrugere deplină: copaci rupţi şi scoşi din rădăcină, casa distrusă până la temelie, sobele dărâmate şi coşurile pe jumătate – într-un cuvânt haos şi groază… Deodată, la răsărit, a strălucit o rază de lumină -şi a străpuns întunericul ce mă învăluia. Ca un fulger, mi-a venit un gând: aceasta este lumina de la Ochiul Atoatevăzător, ce s-a înnoit pe vechea catedrală de la Priluk. în lumina acestei raze am văzut haosul din jur ca într-un mare tablou – icoană, pe care se proiecta înfăţişarea unui monah, care zăcea într-un sicriu, sub care era scris: Cuviosul Serafim de Sarov.
Mă uit şi văd că acest monah prinde viaţă, se ridică din sicriu, stă pe picioare şi mă priveşte cu un zâmbet ceresc. Cu o frică plină de evlavie am căzut iarăşi cu faţa la pământ şi, când am ridicat capul, am văzut că Cuviosul dispăruse, iar în locul său stătea Maica Domnului cu pleoapele lăsate în jos. Era singură, fără Pruncul Cel mai înainte de veci.
M-am trezit. Nu mă gândisem niciodată la Cuviosul Serafim şi auzisem foarte puţine despre dânsul, iar seara, când m-am culcat, nici măcar nu m-am rugat la Dumnezeu şi, când am văzut-o pe Maica Domnului în vis, m-am speriat foarte tare, pentru că din lene şi din neglijenţă nu făcusem nici o rugăciune.
Povestirea simplă, a unei femei simple, am relatat-o aici aşa cum a fost. Nu vreau să tâlcuiesc acest vis, dar l-am
100
relatat pentru că se aseamănă cu visul acelui preşedinte de comisie, care venise să profaneze moaştele Cuviosului, şi se apropie de marea taină de la Diveevo, despre care mi-a spus egumena Maria: „cine va trăi, acela va vedea”.
III. „Pretutindeni Serafim”
După slujbă, am dereticat scumpa noastră apărătoare de toate necazurile bisericuţa noastră -, am prânzit şi i-am spus soţiei:
hai să citim împreună Acatistul Cuviosului Serafim!
L-am citit înaintea icoanei care, oriunde m-aş găsi,
atârnă întotdeauna deasupra mesei unde lucrez şi scriu. Am sărutat mâna părintelui, cartea cu slujba şi acatistul său am aşezat-o deasupra cărţilor şi caietelor mele. întotdeauna îi vorbim ca unui om viu (aşa ne şi rugăm totdeauna).
– Apără-ne pe noi, părinte!
Dar inima aştepta cu îngrijorare o nenorocire inevitabilă: nu degeaba Cuviosul s-a milostivit cu noi prin sfintele sale moaşte. Dar oricât de îngrijorată este inima, tot aude cuvintele:
slavă lui Dumnezeu că au venit la timp!
„Nu este loc să deznădăjduieşti!” într-adevăr, nu este loc să deznădăjduieşti; aşadar, nu vom deznădăjdui! Şi îmi amintesc de prima mea vizită la Sarov şi Diveevo, în 1900. Elena Ivanovna Motovilova fie-i împărăţia Cerului, scumpei mele bătrâne! Maica egumenă Maria şi ea să moştenească împărăţia Cerului! Chilia Elenei Ivanovna, şi aici, primul tablou care i s-a făcut Cuviosului Serafim. Doar aceasta şi este icoana mea: copia primului tablou, iar la Diveevo, acestea se socotesc făcătoare de minuni. Cred că este făcătoare de minuni şi icoana mea…
101
i
19 ianuarie. Presimţirea inimii a fost un semn de sus, de la Cuviosul Serafim. Chiar acum au plecat vameşii care au venit pe capul nostru, dar mai bine să notez totul în ordine.
Stăteam la măsuţa mea, puneam în ordine însemnările mele… Intră în fugă sluga noastră credincioasă, Anuşka, speriată, cu o voce sinistră exclamă:
vin, vin! Sunt două sănii şi toţi au arme!
Nu sunt pentru prima oară la noi „scumpii oaspeţi”, nu ne mai stârnesc uimire, este timpul să ne obişnuim cu dânşii… Dar inima mi-a sărit din piept, speriată de ceva neobişnuit. Avea şi de ce…
Nu a avut timp Anuşka să-şi spună cuvintele că în camera noastră au şi apărut 6-7 oameni înarmaţi cu revolvere, puşti, în haine scurte, îmblănite, cu căciuli. în fruntea lor era un om mic de statură, şters şi neîngrijit, cu păr negru şi aspru ce îi ieşea de sub căciulă, cu nişte ochişori zglobii, asiatici, în adâncul cărora se aprinsese un focuşor care nu ne prevestea nimic bun. Puţin mai în spatele lui, era un altul, cu înfăţişare asemănătoare, probabil adjunctul său. Aceasta era „conducerea”, iar ceilalţi erau ajutoarele din miliţia rurală. în primul am recunoscut un „anchetator politic” de la comisia judeţeană extraordinară, redenumită „birou politic”. Auzisem şi mai înainte despre acesta, ca de un om cu o reputaţie deplin definită, dar îl întâlnisem în casa Judecătorului nostru popular” şi atunci, întâmplător, am avut plăcerea să-l cunosc. Atunci era băut bine şi m-aş fi mirat să-i fi lăsat vreo urmă în mintea sa.
ce-i cu dumneavoastră? i-am întrebat pe cei veniţi, întâmpinându-i lângă prag. Aţi binevoit să ne vedeţi sufletele?
la ce ne trebuie sufletele voastre bătrâne?! mi-a răspuns de sus, dispreţuitor, adjunctul şefului. Aveţi aici o ladă sigilată de tovarăşii noştri: aceasta ne trebuie nouă.
102
La noi, pe 15 septembrie se făcuse „deschiaburizarea” şi „tovarăşii”, veniţi tot aşa, cu puşti, ne-au lăsat o normă bolşevică de lenjerie şi de haine; în rest, totul fusese luat împreună cu mobila, din care ne-a rămas exact cât să nu stăm şi să ne culcăm pe duşumea. Lada Anuşkăi noastre, care li s-a părut suspectă pentru o servitoare, a fost sigilată şi cheile au fost luate „până la noi ordine”. Mare a fost atunci supărarea Anuşkăi! Pe 2 decembrie a venit şeful detaşamentului care ne-a „deschiaburit” şi, scoţând sigiliul, i-a dat cheile Anuşkăi. Lacrimile fiicelor ei orfane, se vede, au ajuns până la Dumnezeu!
lada pe care o căutaţi, am zis eu, a fost desigilată şi cheile au fost date stăpânei.
cum aşa?! Cine a făcut-o?
cel care o încuiase şi o sigilase.
nu se poate!
– Interesaţi-vă! Telefonul de la poştă şi de la ispolkom26 se află la dispoziţia dumneavoastră.
„Tovarăşii” au şuşotit ceva între dânşii, s-au înghiontit, s-au aşezat, au răsucit câte o ţigară, au scos fum de mahorcă, au aruncat câteva priviri fugitive în jur şi au zis: „Ne vom interesa! Parcă nu e aşa.” Cât de repede au venit, aşa au şi ieşit.
Apoi, dis-de-dimineaţă a venit la noi gâfâind vecinul şi enoriaşul bisericii noastre.
sunteţi vii şi sănătoşi? Sunteţi încă acasă?
după cum vedeţi!
slavă lui Dumnezeu! Credeam că dacă sunteţi încă în viaţă, nu vă mai găsesc aici. Ieri, înainte de a năvăli aici, „anchetatorul politic” s-a lăudat la ispolkom că nu va rămâne piatră pe piatră din „cuibul de viespi”, după cum s-a exprimat el referitor la dumneavoastră.
26 Comitetul executiv (n. tr.).
103
Nu am apucat să ne bucurăm împreună că mă uit pe geam şi ce văd: veneau la noi cu săniile, în aceeaşi ordine, aceeaşi cinstită companie.
– Am venit iarăşi la voi! Unde este lada? a întrebat anchetatorul.
-Aici.
Adjunctul i-a zis:
de ce să vorbim aşa mult despre fleacuri?! Lucrul trebuie făcut!
faceţi ce aveţi de făcut! a căzut de acord anchetatorul. Eu vă spun de-a dreptul: biroul nostru politic este ticsit cu denunţuri împotriva dumneavoastră, este un morman întreg! De aceea trebuie să terminăm pentru totdeauna cu acest lucru scârbos. Trebuie să vă fac o percheziţie.
poftiţi!
Cu aceste cuvinte, i-am condus pe amândoi lucrătorii politici în camera mea şi i-am adus la biroul meu. „Anchetatorul” s-a oprit, stând în picioare, lângă birou, fără căciulă pe cap şi, luând prima carte care i-a căzut în mână, a deschis-o şi a început să o cerceteze, iar tovarăşul său se ocupa cu deschiderea sertarelor, a coşurilor şi a lăzilor care se găseau prin colţurile camerei mele. Soţia îl ajuta şi îi dădea explicaţiile necesare.
Mă uitam la „anchetator” şi nu îmi venea să-mi cred ochilor: stătea cu capul descoperit înaintea tabloului – icoană al Cuviosului Serafim, ţinea cartea în mâini şi, îngândurat, ca şi cum ar fi fost în rugăciune, răsfoia acel acatist, după care citisem în ajun, rugându-ne acestui sfânt al lui Dumnezeu. A stat aşa 5 minute, a stat şi nu s-a mişcat din loc, continuând să răsfoiască cartea cu slujba şi acatistul Cuviosului Serafim. Tovarăşul său terminase de scormonit şi al treilea coş cu lucruri, iar el stătea în aceeaşi poziţie, parcă rugându-se în taină marelui Serafim… M-am minunat de aceasta şi m-am dus în altă cameră. în urma mea a venit „anchetatorul” cu întreaga sa cohortă. A trecut
104
prin toate camerele, a intrat în biserică, la stareţul nostru schimnic, care se ruga în acest timp înaintea analogului, fără să-i ia în seamă pe cei care intraseră. S-au uitat peste tot, dar întreaga percheziţie au făcut-o parcă dormind pe jumătate. Vreo două ore au fost stăpâni, însă s-au purtat destul de paşnic, nu ca la început.
Percheziţia s-a terminat. Pe masă aveam samovarul şi un vas cu cartofi fierţi. L-am invitat la masă pe anchetator, dar i-am spus, să nu fie cu bănat, că n-am zahăr. Atunci a râs cu bunătate:
– Atunci, scutiţi-ne de un aşa ceai: nu suntem sfinţi.
A luat o hârtie şi a făcut un bileţel cu menţiunea că la percheziţia făcută în prezenţa autorităţilor locale nu s-a găsit nimic suspect şi noi nu am ridicat niciun fel de pretenţii. Şi-au luat rămas bun şi atunci eu i-am spus:
vor să ne mute: unde să mergem noi, nişte bătrâni, unde să ne mişcăm pe aceste vremuri? Nu avem niciun fel de mijloace materiale. Unde să ne mutăm?!
privitor la aceasta – a răspuns „anchetatorul”, zâmbind prieteneşte şi întinzându-mi mâna până la primăvară, când se va încălzi timpul, nimeni nu vă va atinge.
dar biserica noastră?
şi biserica, cu toate că am ordin să o lichidez, nici ea nu va fi atinsă.
pe cuvânt de onoare?
pe cuvânt de onoare!
Nu am putut să mă reţin, l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat din toată inima. Cu acestea, ne-am luat rămas bun.
Au trecut trei sau patru luni. Am intrat la judecătorul poporului” (pe atunci era prietenul meu sincer şi credincios). Iată ce mi-a spus:
– înainte de a veni la dv., a fost la mine M.X., acel anchetator care v-a vizitat cu cohorta sa în ianuarie („Judecătorul poporului” întreţinea cu acesta o prietenie forţată de împrejurări). A venit vorba despre dumneavoastră şi
105
mi-a zis: „Am hotărât în mod irevocabil să-l evacuez din oraş împreună cu toţi cei care locuiesc cu el, încât nici duhul lor să nu mai rămână pe aici”. Iar pe dumneavoastră hotărâse să vă împuşte pe drum: „Nu avem nevoie de aşa oameni dăunători”, a zis el. „Deja pregătisem totul, căruţele erau aduse, rămăsese doar ceva cu care să încep şi am procedat la o percheziţie. Atunci m-am apropiat de o masă, am luat prima carte care mi-a căzut în mână şi am început să o răsfoiesc… şi deodată mi-a venit gândul: unde l-am mai văzut pe acest bătrân?… Am simţit că toţi se uitau la mine ca la un prost, dar eu mă gândeam la acelaşi lucru până când mi-am amintit: îl văzusem la tine! După ce mi-am amintit, mi-am pierdut curajul!”
O, Serafim, Serafim! Mare eşti tu la Dumnezeu, Serafim. Pretutindeni, Serafim!…
Dumnezeului nostru slavă!
Capitolul al VI-lea
Vedenia ascultătoarei Olga
Vedenia rasoforei Olga a fost consemnată la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Kiev, cu grija maicii egumene Sofía Griniova, în aprilie 1917. Tânăra Olga era ascultătoare la Mănăstirea Rijişciov. Dacă nu mă înşel, această mănăstire se găsea în subordinea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domn ului.
Pe data de 21 februarie 1917, marţi, în a doua săptămână a Postului Mare, la ora 5 dimineaţa, rasofora Olga a intrat în fugă în camera unde se citea Psaltirea şi, făcând trei metanii până la pământ, i-a spus maicii care citea şi pe care venise să o schimbe:
vă cer iertare, maică, şi binecuvântaţi: am venit să mor.
Nici în glumă, nici în serios, călugăriţa i-a răspuns:
doamne, binecuvântează! Să fie într-un ceas bun! Ai fi fericită dacă ai muri în aceste zile.
Olga avea atunci 14 ani. Ea s-a culcat pe un pat, a adormit, iar călugăriţa a continuat să citească. La ora 6 şi jumătate, sora s-a dus s-o trezească, dar ea nu s-a mişcat, nici nu a răspuns. Au venit şi alte surori, care au încercat să o trezească, dar fără succes. Respiraţia i s-a întrerupt şi faţa a căpătat o paloare cadaverică. Au trecut două ore pline de nelinişte pentru surori, lângă cea fără de suflare. Apoi Olga a început să respire cu ochii închişi şi în stare de leşin a şoptit:
doamne, cum am adormit!
107
Olga a dormit trei zile şi trei nopţi, fără să se trezească, în timpul somnului a vorbit mult, atrăgând atenţia surorilor, care i-au notat cuvintele. Din cuvintele ei s-au reţinut următoarele:
„Cu o săptămână înainte de marţea celei de-a doua săptămâni a Postului Mare spunea Olga – am văzut în vis un înger care mi-a poruncit ca peste o săptămână să merg în camera unde se citeşte Psaltirea, ca să mor acolo, dar să nu spun la nimeni. în ziua hotărâtă, când m-am dus acolo, am văzut în urma mea o sperietoare cu chip de câine, alergând după mine. înfricoşată, m-am pus pe fugă şi când am intrat în cameră, în colţul cu icoane, l-am văzut pe Sfântul Arhistrateg Mihail, iar în cealaltă parte moartea cu coasa. M-am speriat, mi-am făcut semnul crucii şi m-am culcat pe pat, gândindu-mă să mor. Moartea s-a apropiat de mine şi am fost lipsită de simţuri. Apoi simţurile mi-au revenit şi am văzut îngerul. A venit la mine, m-a luat de mână şi m-a condus într-un loc întunecos şi accidentat. Am ajuns la un şanţ. îngerul a mers înainte pe o scândură îngustă, iar eu m-am oprit şi l-am văzut pe „vrăjmaşul” (demon), care m-a chemat la el, dar eu am alergat spre înger, care era deja de partea cealaltă a şanţului şi m-a chemat la dânsul. Scândura, aruncată peste şanţ era atât de îngustă, încât m-am temut, parcă, să trec peste aceasta, dar îngerul m-a trecut, întinzându-mi mâna. Deodată îngerul a dispărut şi a apărut o mulţime de diavoli. Am chemat-o în ajutor pe Maica Domnului şi diavolii au dispărut în aceeaşi clipă. îngerul a apărut din nou şi ne-am continuat drumul. Ajungând la un munte, am întâlnit iarăşi nişte demoni care aveau hârtii în mână. îngerul le-a luat hârtiile, mi le-a dat mie şi mi-a poruncit să le rup. Pe drumul nostru au apărut iarăşi demonii şi unul dintre ei, când am rămas în urma călăuzitorului meu, a încercat să mă înfricoşeze, dar s-a arătat îngerul, iar pe munte am văzut-o pe Maica Domnului în toată mărirea ei şi am exclamat:
108
maica Domnului! Tu poţi să mă mântuieşti. Mântuieşte-mă!
Am căzut la pământ şi, când m-am ridicat, Maica Domnului s-a făcut nevăzută. începea să se lumineze. Pe drum am văzut o biserică, iar sub munte o grădină. în această grădină, unii copaci înfloreau, alţii aveau deja fructe. Sub copaci erau nişte cărărui frumoase. în grădină am văzut o casă. L-am întrebat pe înger a cui este casa.
– Aici trăieşte monahia Apolinaria.
Era o monahie din mănăstirea noastră, care se sfârşise nu de mult.
Aici l-am pierdut iarăşi pe înger şi m-am trezit lângă un râu de foc. Trebuia să trec acest râu. Trecerea era foarte îngustă şi nu se mergea altfel decât schimbându-te de pe un picior pe altul. Am început să păşesc cu groază şi nu am avut timp să ajung până la mijlocul râului că am văzut în el un cap înfricoşător cu ochii holbaţi, cu gura deschisă şi cu limba scoasă afară. Trebuia să păşesc peste această limbă şi mi s-a făcut o frică de nu mai ştiam ce să fac. Şi pe neaşteptate am văzut de cealaltă parte a râului pe Sfânta şi Marea Muceniţă Varvara. Am rugat-o să mă ajute şi ea mi-a întins mâna şi m-a trecut pe celălalt mal. Şi când trecusem deja râul de foc, privind cu atenţie am văzut altă sperietoare: un şarpe imens cu capul ridicat în sus şi cu gura deschisă. Sfânta Muceniţă mi-a explicat că fiecare trebuie să treacă acest râu şi că mulţi cad în gura uneia dintre sperietori.
Am parcurs mai departe drumul împreună cu îngerul şi curând am văzut o scară foarte lungă, care părea că nu are sfârşit. Urcându-ne pe scară, am ajuns într-un loc întunecos, unde, dincolo de o prăpastie, am văzut o mulţime de oameni care primeau pecetea lui antihrist: destinul lor era în această puturoasă şi îngrozitoare prăpastie. Am văzut aici un om foarte frumos, fără mustăţi şi barbă. Era îmbrăcat în haine de culoare roşie. După înfăţişare avea
109
vreo 28 de ani. A trecut în fugă pe lângă mine. Când s-a apropiat de mine, mi s-a părut extraordinar de frumos, dar după ce a trecut şi m-am uitat la el, mi-am dat seama că este diavolul. Atunci l-am întrebat pe înger:
cine este acesta?
– Acesta este antihrist, cel care va chinui pe toţi creştinii pentru sfânta credinţă, pentru Sfânta Biserică şi pentru Numele lui Dumnezeu.
în acelaşi loc întunecos am văzut o monahie din mănăstirea noastră, care se sfârşise nu de mult timp. Avea pe dânsa o mantie de fontă, care o acoperea în întregime. Monahia se străduia să iasă din ea şi se chinuia puternic. Am atins mantia cu mâna: era într-adevăr din fontă. Această monahie m-a implorat să le rog pe surori să facă rugăciuni pentru dânsa. în acelaşi loc întunecos am văzut şi un cazan imens. Sub cazan ardea un foc. în cazan fierbea mulţime de oameni, iar unii dintre aceştia ţipau. Erau acolo şi bărbaţi, şi femei. Din cazan săreau diavoli şi puneau lemne sub acesta. Alţi oameni i-am văzut stând pe gheaţă. Erau îmbrăcaţi doar cu nişte cămăşi şi tremurau de frig: şi bărbaţii, şi femeile erau desculţi.
Am mai văzut acolo o clădire uriaşă, şi acolo, de asemenea, erau mulţi oameni. Prin urechile lor erau vârâte lanţuri de fier, agăţate de tavan. De mâinile şi de picioarele lor atârnau pietre imense. îngerul mi-a explicat că toţi aceştia au avut în biserică un comportament necuviincios şi smintitor: vorbeau şi ascultau pe alţii, de aceea aveau lanţuri în urechi. Aveau pietre legate de picioare cei care umblau prin biserică de colo-colo, nu stăteau într-un loc şi nici pe alţii nu-i lăsau să stea liniştiţi. Aveau pietre legate de picioare şi cei care îşi făcuseră semnul crucii cu neglijenţă şi neatenţie.
Din acest loc întunecat şi îngrozitor, eu şi îngerul am început să urcăm şi am ajuns la o casă mare, de culoare albă şi care strălucea intens. Când am intrat în această casă am văzut o lumină neobişnuită. în această lumină era
110
o masă mare de cristal şi pe ea erau nişte fructe ale raiului, nemaivăzute. La masă stăteau sfinţii proroci, mucenicii şi alţi sfinţi. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de culori diferite, care străluceau într-o lumină minunată. Deasupra acestor cete de sfinţi, într-o lumină deosebită şi pe un tron de o frumuseţe minunată, stătea Mântuitorul, iar la dreapta Sa stătea suveranul nostru, Nicolae Alexandrovici, înconjurat de îngeri. Suveranul era îmbrăcat în toate hainele împărăteşti, într-o porfiră albă, strălucitoare, cu coroană pe cap, iar în mâna dreaptă avea sceptru. Era înconjurat de îngeri, iar Mântuitorul de înaltele Puteri cereşti. Din cauza luminii strălucitoare, cu greu L-am putut vedea pe Mântuitorul, însă pe împăratul pământesc l-am văzut fără efort.
Sfinţii mucenici discutau şi se bucurau că veniseră ultimele vremuri şi că numărul lor va creşte, deoarece creştinii vor fi chinuiţi curând pentru Hristos şi pentru refuzul lor de a primi pecetea. Mucenicii spuneau că bisericile şi mănăstirile vor fi distruse, dar mai întâi vor fi izgoniţi vieţuitorii lor. Vor fi chinuiţi şi persecutaţi nu doar călugării şi clericii, ci toţi creştinii ortodocşi care nu vor primi pecetea şi se vor ridica în apărarea numelui lui Hristos, a credinţei şi a Bisericii.
Am mai auzit cum spuneau că suveranul nostru nu va mai trăi, că timpul său pământesc se apropie de sfârşit. Tot acolo am auzit că în timpul lui antihrist, Sfânta Lavră va fi ridicată la cer: toţi sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu vor merge cu trupul la cer şi toţi cei care trăiesc pe pământ – aleşii lui Dumnezeu -, de asemenea, vor fi ridicaţi la cer.
De aici, îngerul m-a dus în altă cameră. Masa era asemănătoare cu prima, dar puţin mai mică. într-o lumină imensă stăteau la masă sfinţii patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, arhimandriţi, preoţi, monahi şi mireni, îmbrăcaţi în haine deosebite. Toţi aceşti sfinţi se găseau într-o stare de bucurie. Privindu-i, eu însămi am ajuns la o stare de bucurie neobişnuită.
111
Curând am avut-o ca însoţitoare pe Sfânta Teodosia, iar îngerul s-a ascuns. Am plecat împreună cu dânsa şi ne-am urcat pe o colină minunată. Acolo era o grădină cu flori şi cu fructe. În ea se aflau mulţi băieţi şi fete, îmbrăcaţi în haine albe. Ne-am plecat unii în faţa altora şi ei au cântat „Vrednică eşti” cu nişte voci minunate. Undeva, în depărtare, am văzut un munte nu prea mare: pe munte stătea Maica Domnului. Privind-o, m-am bucurat nespus. Sfânta Muceniţă Teodosia m-a dus apoi în alte lăcaşuri ale raiului.
Am văzut pe o colină o mănăstire de o frumuseţe de nedescris, înconjurată cu un zid de pietre albe strălucitoare. Porţile ei reflectau o lumină deosebită. Văzând-o, am simţit o mare bucurie. Sfânta muceniţă mi-a deschis porţile şi am văzut o biserică minunată, zidită din aceleaşi pietre ca şi zidul înconjurător, dar mai luminoase. Biserica era măreaţă şi frumoasă. în partea dreaptă a bisericii era o grădină minunată. Şi în această grădină unii copaci aveau roade, alţii înfloreau. Uşile bisericii erau deschise. Am intrat şi am rămas uimită de frumuseţea ei şi de mulţimea îngerilor care se aflau aici. Ei aveau haine albe, strălucitoare. Ne-am făcut semnul crucii şi ne-am plecat înaintea îngerilor, care au cântat „Vrednică eşti” şi „Pre Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.
O cărare dreaptă ne-a dus din această mănăstire spre alta, întru totul asemănătoare cu prima, dar puţin mai mică, frumoasă şi luminoasă. Şi această biserică era plină de îngeri care cântau „Vrednică eşti”. Sfânta Teodosia mi-a explicat că prima mănăstire este a celor mai înalte cete de îngeri, iar a doua a celor mai de jos.
A treia mănăstire pe care am văzut-o avea biserică, dar nu avea zid. Biserica era tot frumoasă, dar mai puţin luminoasă. După cum mi-a spus însoţitoarea mea, era locaşul sfinţilor ierarhi, al patriarhilor, mitropoliţilor, episcopilor.
Am plecat mai departe, fără să mai intrăm în biserică şi am mai văzut câteva biserici. într-una dintre ele erau nişte
112
monahi cu haine şi camilafce albe; printre ei am văzut şi îngeri. în altă biserică erau monahi împreună cu bărbaţi mireni. Călugării purtau camilafce albe, iar mirenii aveau cununi strălucitoare. Şi în următorul locaş erau monahi îmbrăcaţi în veşminte albe. Sfânta muceniţă Teodosia mi-a spus că sunt schimonahii. Cu aceste schimonahii în haine şi cu camilafce albe erau şi femei mirence, purtând cununi strălucitoare. Printre ele am recunoscut şi câteva monahii şi surori rasofore din mănăstirea noastră, care încă mai trăiau, dar şi pe maica Agnia care murise. Am întrebat-o pe Sfânta Muceniţă Teodosia de ce unele maici au mantie, iar altele nu au. Unele dintre ascultătoarele noastre erau în mantie. Mi-a răspuns că cele care nu s-au învrednicit să primească mantie în viaţa pământească se vor învrednici de ea în viaţa viitoare şi invers, sunt unele care au primit mantia în viaţa pământească şi nu o vor mai primi aici.
Mergând mai departe am văzut o livadă minunată. Am intrat aici. Aici, unii copaci aveau fructe coapte şi alţii erau în floare. Vârfurile copacilor se uneau la înălţime. Această livadă era mai frumoasă decât celelalte. Acolo erau căsuţe parcă turnate din cristal. L-am văzut pe Sfântul Arhistrateg Mihail care mi-a spus că aici este locuinţa celor care au vieţuit în pustie. La început am văzut femei şi, mergând mai departe, am văzut şi bărbaţi. Toţi aveau îmbrăcăminte albă, şi călugării, şi mirenii.
Ieşind din grădină, am văzut în depărtare un acoperiş de cristal, aşezat pe coloane strălucitoare, tot de cristal. Sub acest acoperiş erau mulţi oameni monahi şi mireni, bărbaţi şi femei. Aici Sfântul Arhistrateg Mihail s-a făcut nevăzut.
Mai departe am văzut o casă: nu avea acoperiş, cei patru pereţi erau din cristal curat. Deasupra era o cruce parcă înălţată în văzduh, de o frumuseţe şi strălucire orbitoare, în această casă erau o mulţime de monahi şi surori în haine albe. Şi aici am văzut câteva feţe din mănăstirea noastră care erau încă în viaţă.
113
Mai departe erau doi pereţi de cristal ai unei case care se construia. în interior, de-a lungul pereţilor, erau nişte bănci; pe ele stăteau bărbaţi şi femei în haine albe.
Apoi am intrat în altă grădină, unde erau cinci căsuţe. Sfânta Muceniţă Teodosia mi-a spus că aceste căsuţe le au în stăpânire două monahii şi trei surori din mănăstirea noastră. Mi-a spus numele lor, dar mi-a spus să păstrez taina. Lângă case creşteau copaci fructiferi: lângă prima erau lămâi, lângă a doua erau caişi, lângă a treia lămâi, caişi şi meri, lângă a patra creşteau lămâi şi caişi. Toate fructele erau coapte. Lângă a cincea căsuţă nu erau pomi, dar erau pregătite locurile unde să fie sădiţi.
Când am ieşit din această grădină, am fost nevoiţi să coborâm. Acolo am văzut marea. Prin ea treceau oameni: unii erau în apă până la gât, altora li se vedeau din apă doar mâinile; unii treceau cu bărcile. Pe mine, sfânta muceniţă m-a trecut pe jos.
Am mai văzut un munte. Pe munte, îmbrăcate în haine albe stăteau două surori din mănăstirea noastră. Mai sus de ele stătea Maica Domnului, care mi-a zis:
– Iată, ele îţi vor fi mamele tale pământeşti.
Din cauza luminii orbitoare, în care strălucea împărăteasa Cerului, am închis ochii. Apoi totul a devenit nevăzut.
După această vedenie, ne-am ridicat pe munte. Tot muntele era acoperit cu flori frumos mirositoare. Printre flori erau nenumărate cărărui, care duceau în multe părţi. M-am bucurat că aici este atât de bine, dar în acelaşi timp plângeam, ştiind că se apropie timpul să mă despart de aceste locuri minunate, de îngeri şi de sfânta muceniţă.
L-am întrebat pe un înger:
spune-mi, unde voi fi nevoită să trăiesc?
Şi îngerul şi sfânta muceniţă mi-au răspuns:
noi vom fi întotdeauna cu tine. Dar oriunde ar fi să trăieşti, să rabzi pretutindeni.
114
Aici l-am văzut din nou pe Sfântul Arhistrateg Mihail. îngerul care mă însoţea avea în mână un Sfânt Potir şi m-a împărtăşit, spunând că, altfel, „vrăjmaşii” mă vor împiedica să mă întorc. M-am plecat înaintea însoţitorilor mei şi ei s-au făcut nevăzuţi, iar eu, cu mare durere, iar m-am aflat în această lume”.
Toate acestea le-am notat după cuvintele spuse mie de Olga la Kiev, pe data de 9 aprilie 1917.
Mai departe, povestirea privind vedeniile ascultătoarei Olga am notat-o după spusele stareţei sale, maica Ana.
„în primele zile ale somnului ei – aşa mi-a povestit maica Ana – Olga a tot căutat crucea ei de la piept. După mişcările sale, se vedea că arăta crucea cuiva, pe altul îl ameninţa, îl însemna cu crucea şi ea însăşi îşi făcea semnul crucii. Când s-a trezit prima dată, le-a spus surorilor:
vrăjmaşul se teme de aceasta. L-am ameninţat, am făcut cruce şi el a plecat.
Atunci au hotărât să-i dea în mână o cruce. A strâns-o puternic în mâna dreaptă şi nu a mai lăsat-o 20 de zile. După ce s-a trezit, a lăsat-o din mână, dar înainte de a adormi a luat-o din nou, spunând că îi trebuie, cu ea îi este uşor.
După a douăzecea zi nu a mai luat-o în mână, explicând că au încetat să o mai ducă prin locuri periculoase, unde întâlnea „vrăjmaşi”, ci au început s-o ducă prin lăcaşurile raiului, unde nu se teme de nimeni.
Odată, în timpul visului ei minunat, Olga, ţinând crucea într-o mână, cu cealaltă şi-a desfăcut părul şi l-a acoperit cu năframa de la gât. Când s-a trezit, a explicat că a văzut nişte tineri minunaţi având cununi pe cap. Aceşti tineri i-au dat şi ei o cunună, pe care a pus-o pe cap. în acest timp, probabil, şi-a pus năframa.
Miercuri seara, pe data de 1 martie, trezindu-se, Olga a zis:
– Ascultaţi ce va fi în ziua a douăsprezecea!
115
Surorile s-au gândit că este o dată a lunii şi că în această dată poate să fie cu ea o schimbare. La aceste gânduri, Olga a răspuns:
sâmbătă!
De fapt era a 12-a zi a somnului ei. în această zi s-a aflat că suveranul a renunţat la tron. Am fost prima care a aflat despre aceasta, prin telefon de la Kiev. Când s-a trezit Olga, seara, i-am spus foarte tulburată:
– Olia, Olia! Iată ce s-a întâmplat: suveranul a părăsit tronul!
Olga a răspuns foarte liniştită:
voi doar astăzi aţi auzit, însă la noi se ştia de mult timp. împăratul stă încă de multă vreme cu împăratul Ceresc.
Eu am întrebat-o pe Olga:
care a fost motivul?
– Acela a fost motivul pentru care s-au purtat aşa cu împăratul Ceresc: L-au prigonit, l-au batjocorit şi l-au răstignit! Acesta a fost motivul şi pentru acest împărat. El este mucenic.
ce va fi? am întrebat eu.
Olga a oftat:
– împărat nu va mai fi, – acum va fi antihrist, dar, deocamdată, o nouă conducere.
dar va fi spre bine?
nu, noua conducere îşi va rezolva problemele ei, şi atunci se vor apuca de mănăstiri. Pregătiţi-vă, pregătiţi-vă toţi de călătorie.
ce fel de călătorie?
veţi vedea după!
dar ce să luăm cu noi?
doar nişte genţi.
dar ce să ducem cu genţile?
Aici Olga mi-a spus o taină stăreţească şi a adăugat că toţi vom duce aceleaşi lucruri.
116
dar ce se va întâmpla cu mănăstirile? Ce se va întâmpla cu chiliile?
Olga a răspuns cu vioiciune:
– întrebaţi ce se va întâmpla cu bisericile! Doar mănăstirile vor fi strâmtorate?! Vor fi izgoniţi toţi cei care vor apăra numele lui Hristos şi cei care se vor împotrivi noii conduceri şi evreilor. Vor tăia în carne vie. Dar să nu vă temeţi: nu va fi durere, va fi aşa cum tai un copac uscat, ştiind pentru cine veţi pătimi.
Am întrebat-o iarăşi pe Olga:
dar de ce vor distruge mănăstirile?
pentru că în mănăstiri oamenii trăiesc de dragul lui Dumnezeu, iar unii ca aceştia vor fi izgoniţi.
în timpul acestei convorbiri, surorile l-au compătimit pe suveran:
sărmanul, sărmanul pătimitor nefericit! Ce batjocuri a mai răbdat!
La aceste cuvinte, Olga a zâmbit veselă şi a zis:
din contră, el este cel mai fericit dintre cei mai fericiţi. El este mucenic. Aici este pătimitor, iar acolo este veşnic împreună cu împăratul Ceresc.
în a 19-a zi a somnului ei, sâmbătă, 11 martie, trezindu-se, Olga mi-a spus:
– Auziţi ce va fi în a 20-a zi.
Am crezut că este o dată a lunii, dar Olga a precizat:
duminică!
Duminică, pe 12 martie, era a 20-a zi a somnului ei. Apoi Olga a spus cu veselie:
să mergem, să mergem la tătucul!
Tătucul era stareţul Sihăstriei Goloseevo, ieroschimonahul Alexei, părintele şi povăţuitorul meu duhovnicesc. După ce s-a trezit, Olga a vorbit numai despre acest părinte. La sfârşit, Olga a zis:
vom merge la părintele în a treia zi de Paşti.
117
După aceasta, a adormit… A doua zi, duminică, a început din nou o discuţie veselă despre părintele. Atunci i-am spus:
– Olia, să mergem la părintele!
Olia a oftat şi a zis:
dumneavoastră i-aţi scris părintelui două scrisori. Aşteptaţi, aşteptaţi, curând veţi primi răspuns.
într-adevăr aşa era, iar Olia nu putea ştii că eu i-am scris părintelui. Apoi a zis:
măicuţă, măicuţă, părintele va veni curând la noi.
Cuvintele acestea le-a repetat de câteva ori cu bucurie în glas. Surorile care erau acolo au crezut că vorbeşte despre preotul mănăstirii noastre, părintele Vsevolod, şi am auzit cum ziceau:
pesemne că Olgăi i s-au descoperit astfel de taine, pe care alţii nu le cunosc.
Atunci am întins mâna să iau crucea stareţului meu, Alexei. Stăteam mai departe de surori, mi-am pus mâinile pe piept şi parcă m-am închis în sine, renunţând la tot ce mă înconjura. S-a făcut o linişte deplină. Era la ora 11 seara. Peste câteva minute mi-am revenit. Olga nu dormea. Atunci i-am spus:
părintele Vsevolod va veni curând!
– Ei, da, părintele Vsevolod…
Voia să-mi spună că nu este vorba despre dânsul şi apoi a adormit.
A doua zi am primit o telegramă, în care mi se comunica faptul că seara, în ajun, s-a sfârşit părintele Alexei. Când Olga s-a trezit, mi-a spus că în ajun, pe la ora 11 seara, l-a văzut pe părintele Alexei cum a intrat la noi în chilie, i-a binecuvântat pe toţi şi a plecat în tăcere.
în ziua a 24-a sau a 25-a a somnului ei, întorcându-mă de la vecernie, am găsit-o pe Olga trează. Surorile care o înconjurau m-au întâmpinat, zicând:
118
– Aniuta, aşteaptă oaspeţi! Olga a spus că vor veni oaspeţi.
Olga a repetat aceleaşi cuvinte şi ne-a rugat să o chemăm pe dirijoarea corului. Atunci am întrebat-o pe Olga:
ce fel de oaspeţi vom avea?
veţi vedea!
Nu am înţeles ce fel de oaspeţi şi m-am gândit că trebuie să eliberăm nişte locuri în chilie pentru dânşii. Am zis ca o parte dintre surori să plece. Olga a zâmbit şi a spus:
poate să fie plină chilia de surori, nu împiedică pe nimeni: oaspeţii vor avea loc.
Atunci am înţeles că vom avea oaspeţi nepământeşti şi am întrebat-o dacă îi vom vedea. Olga a răspuns:
nu ştiu. Când vor veni, veţi simţi.
Atunci înfăţişarea feţei sale s-a schimbat, văzuse ceva tainic, măreţ şi, tăcând, a învăluit chilia cu privirea sa. în starea aceasta s-a aflat vreo 20 de minute. în acest timp, am simţit parcă un imbold în inimă: m-a cuprins o frică evlavioasă, pe care nu o mai încercasem niciodată şi am început să plâng, simţind în chilie prezenţa cuiva care nu era din această lume. Surorile care erau în chilie săvârşeau rugăciuni în şoaptă, unele plângeau… Apoi am înţeles din cuvintele lor că şi ele au simţit ceea ce am simţit eu când plângeam, dar nimeni nu a văzut şi nu a auzit nimic.
Peste vreo 20 de minute faţa Olgăi a căpătat expresia ei obişnuită şi s-a umplut de lacrimi. Liniştindu-se puţin, a răspuns la întrebările surorilor:
cum aşa?! Am crezut că auziţi o cântare. Iar oaspeţii au fost însuşi Sfântul Arhistrateg împreună cu oştirea lui cerească!
dar ce cântau aceştia? am întrebat.
– Au cântat „Pre Tine, Dumnezeule, Te lăudăm” şi cum mai cântau!… împreună erau şi fericiţii stareţi şi sfinţii rugători la care am alergat împreună cu maica Ana, ale căror nume erau scrise la citirea Psaltirii. Sfântul Arhistrateg
119
Mihail ne-a însemnat pe toţi cei prezenţi cu semnul crucii şi ne-a stropit cu apă sfinţită…
După 5 minute, Olga a adormit din nou.
Sâmbătă, în prima săptămână a Postului Mare, Olga s-a împărtăşit precum toate surorile mănăstirii noastre. Pe data de 21 februarie a adormit. A doua zi i s-a slujit Sfântul Maslu, dar nu şi-a amintit aproape nimic; îşi amintea doar cum s-au pregătit preoţii pentru această taină, dar nu şi-a amintit cum au slujit, pentru că ieşise cu însoţitorul său. Vineri, la ora 11 seara, s-a trezit. După o spovedanie scurtă, a fost împărtăşită. înainte de împărtăşanie eram înfricoşată, temându-mă ca ea să nu adoarmă când va veni preotul, dar ea mi-a zis:
nu vă temeţi: voi aştepta!
După ce s-a trezit, Olga a spus că doar de această dată l-a văzut pe părintele. Plecând noaptea, după ce a împărtăşit-o, părintele mi-a spus că Duminică va trebui să fie împărtăşită din nou, dar o va face preotul de rând. Duminică, atunci când a venit preotul, Olga dormea, dinţii îi erau strânşi şi preotul nu a putut să o împărtăşească. M-am rugat la Domnul şi Olga a deschis gura. Atunci părintele a împărtăşit-o. Când Olga s-a trezit, i-am povestit acest lucru şi ea a zis:
nu vă temeţi: totdeauna voi deschide gura.
dar tu ai auzit cum a venit şi te-a împărtăşit părintele?
Ea a spus că nu a văzut şi nu a auzit nimic, dar a văzut un înger care a citit rugăciunile înainte de împărtăşanie şi acelaşi înger a şi împărtăşit-o.
Când i s-a spus aceasta părintelui Vsevolod, el a hotărât să o împărtăşească pe Olga şi cu Darurile mai înainte sfinţite. De atunci, aşa au împărtăşit-o în zilele de miercuri, vineri, sâmbătă şi Duminică, în tot Postul Mare, până când s-a trezit deplin. Şi de fiecare dată când preotul citea rugăciunea „Cred, Doamne, şi mărturisesc”, Olga deschidea gura treptat şi la sfârşitul rugăciunii o deschidea deplin. Uneori
120
deschidea gura şi după împărtăşanie, pentru ca din mâinile preotului să primească 2-3 linguriţe de apă.
în Marea Vineri, s-a trezit pentru câteva minute şi a zis:
mâine să mă împărtăşiţi la ora 6 dimineaţa. Mâine, la ora aceasta trebuie să mă trezesc.
I-am transmis aceste cuvinte părintelui Vsevolod şi s-a învoit. Trezindu-se în Sâmbăta Mare pentru a merge la utrenie, părintele Vsevolod a văzut ceva ca un fulger care a strălucit, i-a luminat faţa şi a auzit o voce: „Mergi şi o împărtăşeşte pe Olga, care doarme”. în timp ce părintele chibzuia ce ar însemna aceasta, din nou a auzit aceeaşi voce care i-a repetat aceleaşi cuvinte.
După utrenie, mai devreme de ora 6, părintele Vsevolod a împărtăşit-o pe Olga. încă dormea. După vreo oră s-a trezit, s-a ridicat puţin în pat, a stat aşa câteva minute, în stare de semiconştienţă, apoi s-a ridicat cu iuţeală şi a început să umble prin chilie, cu toate că era slabă şi istovită, în tot timpul somnului său, în afară de Sfânta împărtăşanie şi de câteva linguriţe de apă, nu a luat nimic în gură.
în Sâmbăta Mare nu a mai stat jos, iar pe la 11.30 s-a îmbrăcat şi s-a dus la utrenie. în timpul slujbei de Paşti nu a stat jos, cu toate că surorile au insistat. A stat în picioare toată utrenia şi Liturghia.
După aceasta, mult timp a rămas îngândurată, tristă şi a plâns. La întrebările surorilor, a răspuns:
cum să nu plâng dacă nu voi mai vedea nimic din cele ce am văzut, ci doar cele de aici. Cele care mai înainte îmi făceau plăcere acum mă dezgustă, ba mai puneţi şi tot felul de întrebări… Doamne, întoarce-mă acolo cât mai repede!
După ce s-au notat la Kiev toate cele întâmplate cu Olga, atunci ea a zis:
scrieţi sau nu scrieţi: tot una este, nimeni nu va crede, încă nu a venit timpul. Vor crede atunci când cuvintele mele se vor împlini.
121
Acestea au fost vedeniile şi somnul minunat al Olgăi. Am văzut-o pe Olga şi pe stareţa ei, am discutat cu ele. La înfăţişare, Olga era cea mai obişnuită fetiţă de ţăran, ştiutoare de puţină carte, fără să se deosebească cu ceva. Doar ochii ei erau frumoşi, strălucitori, curaţi şi nu ascundeau nici o minciună, nici o înşelăciune. Cum ar fi putut să mintă şi să se prefacă în faţa unei întregi mănăstiri, dar mai ales în asemenea condiţii: să nu mănânci Şi să nu bei aproape 40 de zile?!
Eu m-am încredinţat şi am crezut: „Adevărat grăiesc vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea” (Luca 18, 17).
Capitolul al VII-lea
Pe malul râului dumnezeiesc
4 martie
Din nou la Optina. Din însemnările lui Lev Kavelin: Ziua onomastică a stareţului Macarie; sfârşitul lui T.I. Tarasov; sfârşitul unei monahii; orbul şi cel fără picioare; venirea la Ortodoxie a lui K.K. Zederholm; sinuciderea unui iubitor de argint; cometa; Sfântul Ioan Damaschinul despre comete
De la ororile şi suferinţele Războiului Mondial, care a bubuit deasupra lumii, prin tunurile sângerosului Kaiser şi ale adversarilor săi, foame, molime, cutremure, de la tot ce a însemnat „începutul durerilor”, pe care le-am zărit din depărtare, să plecăm eu şi tu, drag cititor acolo unde îşi duce apele sale străvezii Jizdra cea liniştită, reflectând în oglinda lor cerul nesfârşit de albastru al Optinei şi bolta veşnic verde a crângului ei de pini.
în faţa mea am un caiet îngălbenit, cu însemnări de la Optina. Aceste însemnări le-a făcut un ascultător dintre nobilii distinşi şi instruiţi lev Alexandrovici Kavelin27. Aceste însemnări s-au făcut în 1853 şi în anii următori. Selectez din acestea doar ceea ce poate avea un interes şi o importanţă creştină:
27 în monahism s-a numit Leonid, arhimandrit şi locţiitor al Lavrei „Sfânta Treime a lui Serghie”.
123
19 ianuarie 1853
Ziua onomastică a părintelui Macarie28
A săvârşit Liturghia în schit părintele Gavriil, ieromonahul de rând. După Liturghie au slujit un moleben pentru sănătatea părintelui, ieromonahii Pafnutie, Ambrozie, Gavriil şi părintele ierodiacon Ignatie; au mai slujit şi ieromonahii din mănăstire: părintele Tihon (duhovnicul părintelui), părintele Eftimie şi ierodiaconul Serghie. După Liturghie, toţi cei prezenţi în biserică, fraţii din schit şi din mănăstire, au fost invitaţi la un ceai. Fiecare s-a grăbit să aducă felicitări iubitului stareţ; iar cei care se ocupau cu rucodelia au adăugat la acestea câte ceva din ostenelile lor. Hotelurile erau pline de oaspeţi, cu precădere monahii din diferite mănăstiri, venite de la mari depărtări (una venise de la Mănăstirea Velikoluţk – 600 de verste de Optina), ca să aducă felicitări celui care le cârmuia părinteşte pe calea mântuirii cu uitare de sine şi câştigând, cu mult meşteşug de la vrăjmaş, fiecare pas pe câmpul luptei duhovniceşti, ca un păstor bun, gata totdeauna să-şi pună sufletul pentru aproapele său, pentru fiii săi.
Prânzul s-a luat la părintele egumen, unde au participat şi familiile unor moşieri din împrejurimi, veniţi să-l felicite pe vrednicul stareţ. în cursul zilei au venit la chiliile stareţului vreo 150 de fraţi. Toţi au fost trataţi cu ceai.
28 Stareţ al Sihăstriei Optina, în lume Mihail Nicolaevici Ivanov făcea parte din nobilimea Judeţului Dmitrov, Gubernia Orlov. S-a născut pe 20 noiembrie 1783, a trecut la Domnul pe 7 septembrie 1860. A stăreţit la Sihăstria Optina împreună cu stareţul Leonid (în schimă Lev) din 1836 până în octombrie 1841, când a trecut la Domnul stareţul Leonid. După sfârşitul acestuia şi până la moartea sa a dus de unul singur marea şi sfânta nevoinţă stăreţească în mănăstire.
124
Cât de binefăcătoare este iubirea creştinească şi cât de mult îi place inimii tot ceea ce se fundamentează pe ea! Aş fi chemat să vadă o asemenea sărbătoare pe unul dintre cei care cer de la aproapele stima ce i se cuvine şi s-ar fi convins ce deosebire uriaşă este între ceea ce se face din datorie şi ceea ce se face din iubire.
14 martie
Părintele Calist, întorcându-se de la Oriol, a adus vestea că T.I. Tarasov, care a postit la noi, în schit, s-a sfârşit în Domnul pe 11 martie, învrednicindu-se înainte de sfârşit să se împărtăşească a doua oară cu Sfintele lui Hristos Taine. Pace ţie, om al lui Dumnezeu!
Toţi cei care l-au cunoscut pe adormitul regretă cu sinceritate că a mai plecat de pe pământ un om atât de bun, dar se bucură de sfârşitul său creştinesc, care mărturiseşte că Domnul este bun şi milostiv.
Despre sfârşitul lui T.I. Tarasov scrie stareţului Vasile Vasilievici Sotnikov, prietenul adormitului:
„D. I. H. F. D. m. n. p.29 Sfinte Părinte!
Despărţirea de Teodor atât de mult m-a lovit, încât tristeţea şi durerea mea cresc în fiecare zi. Cine va suplini lipsa lui?! Cine îmi va compensa pierderea? O mare parte din inimă a luat-o Teodor şi a dus-o cu el în veşnicie… Dar binecuvântat este Domnul! Slavă Ţie, Doamne, Care le-ai săvârşit pe toate acestea cu Pronia Ta, cu Voia Ta!…
Boala lui Teodor a fost povăţuitoare şi ziditoare pentru noi, în cel mai înalt grad; sfârşitul său a fost fericit şi cu
29 Iniţialele cuvintelor rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii” (n.tr.).
125
pace, înmormântarea luminoasă, solemnă. Nu îndrăznesc să pătrund în tainele vieţii veşnice ale adormitului, dar faptul că Domnul l-a învrednicit cu înştiinţarea că va trece în viaţa veşnică mărturisesc aceste cuvinte ale fericitului:
frăţioare, cât de ticăloasă este pentru mine viaţa de aici, cât de respingătoare sunt toate bunurile pământeşti, toate distincţiile!… Vin la Tine, Doamne, vin!
Aşa a strigat bolnavul tot drumul de la Optina la Oriol, în cele mai crunte dureri, cauzate de boala sa. Luni, pe 9, am sosit la Oriol pe la ora 10 dimineaţa. Au venit trei doctori. Bolnavul s-a simţit mai bine; durerile au mai scăzut, dar burta s-a umflat.
vasenka! mi-a zis el. Mâine, dacă voi trăi, vreau să mi se facă Sfântul Maslu. Ascultă! Este dorinţa mea! Ascultă! Este voinţa mea! Merg la Domnul!
Pe data de 10 s-a slujit Sfântul Maslu şi s-a iertat cu toţi. Vizitiul Roman, împreună cu familia, şi-a căpătat libertatea. Noi, familia, patru oameni, în prezenţa lui Ivan Mihailovici, am hotărât să facem încă un consiliu şi să invităm patru doctori. Eu şi Ivan Mihailovici am fost desemnaţi să-i facem această propunere bolnavului. Doar ce i-am amintit de doctori nu ştiu de unde a căpătat putere -, s-a ridicat şi, cu cea mai expresivă voce, a zis:
vasio, frate! Refuz totul… Mă duc la Domnul!
noi nu te ţinem, dar te rugăm ca prin ascultare să ne linişteşti. După plecarea ta să nu fim trişti că ţi-am propus medicamentele posibile, iar tu le-ai refuzat.
pentru a vă linişti, vă ascult. Faceţi cu mine ce vreţi, dar mâine, dacă voi trăi, vreau să mă mai împărtăşesc încă o dată cu Sfintele Taine.
Au venit doctorii. A fost o muncă deşartă… A venit data de 11, ziua plecării acestui drept. La ora 5 dimineaţa am încetat să-i mai dăm medicamente. La ora 9, Teodor Iacovlevici s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. La ora 10 a băut cu noi două ceşti cu ceai, a mers
126
prin cameră, mi-a mulţumit pentru participare şi m-a rugat ca astăzi să mai stau la dânsul. La începutul orei 5 după-amiaza, cu 5 minute înainte de sfârşitul său, a trecut din birou în sufragerie, apoi în salon, a întrebat despre mine dacă am venit sau nu. Apoi a zis:
– îmi este rău!
Mihail Teodorovici l-a luat de mână, l-a condus în dormitor şi l-a aşezat pe pat. în aceeaşi clipă, bolnavul a cerut crucea cu moaşte. I-au dat-o. Şi-a făcut semnul crucii, a luat-o şi a sărutat-o, i-a binecuvântat pe toţi şi a zis:
– Iertaţi-mă, mă duc la Domnul meu!
Ţintindu-şi privirea în sus, a pus crucea pe frunte şi cu pace s-a dus la Domnul. Peste trei minute am venit şi eu, dar am găsit trupul său fără suflare. Scumpule părinte, în aceste trei minute, cum v-aş putea descrie mângâierea mea?! Gândul că Teodor este cu Hristos şi acum împărăţeşte şi este fericit mi-a umplut sufletul, duhul şi întreaga mea fiinţă. Dar ceea ce mi-a încântat cel mai mult sufletul a fost faptul că a 40-a zi de la plecarea sa se împlineşte pe 19 aprilie, în prima zi de Paşti.
După trei zile a fost înmormântarea. Trupul era cald, nu avea nici un miros. Conducătorii guberniali şi judeţeni, mulţimile de funcţionari, toţi au fost îmbrăcaţi în uniformă. Corul a fost arhieresc – într-un cuvânt a fost solemnitatea evlaviei lui Teodor, nu înmormântare!
Cum trăieşti, aşa şi mori!
Teodor ne-a lăsat uriaşe lecţii de viaţă, s-a folosit de plecarea sa în veşnicie, ne-a mângâiat şi cu îngroparea sa.
Rugaţi-vă, scumpule părinte, ca viaţa lui Teodor să se altoiască pe amorţirea mea, ca sufletul său arzător faţă de Domnul să-mi încălzească sufletul îngheţat, nenorocit şi păcătos.”
127
Iunie
într-o scrisoare din 25 mai, Atanasia Nicolaevna Glebova, o monahie de la mănăstirea de maici din Sevsk, scria:
„Acum s-a sfârşit sora Natalia (care trăia la maica Meletia), Tatiana Teodorovna, cu un sfârşit fericit. A fost timp îndelungat bolnavă şi şi-a sfârşit zilele de tuberculoză. Cu trei ore înainte de sfârşit a aţipit. Trezindu-se bucuroasă, a râs şi a povestit celor de faţă:
l-am văzut pe Domnul! El mi-a arătat o casă atât de minunată, că nu o pot descrie. Când L-am întrebat pe Domnul de ce mi-a dat o aşa casă, mi-a zis: Tu ai primit săraci şi pelerini, milostenia ta te-a pomenit şi ţi-a pregătit adăpost.
I-a mai spus soţului aceasta:
– Am văzut şi casa ta de aur, care ţi s-a pregătit pentru cele două monede din aur pe care tu, la rugămintea mea, le-ai dat unui om care avea nevoie.
Şi a mai spus că acum este pe deplin sănătoasă, se grăbeşte acasă, iar aici s-a întors doar ca să spună cât de bine îi este acolo; că nu îi pare rău de nimeni şi de nimic, că nu aici este fericirea. M-a rugat să o îmbrac într-o rochie bună, că acolo, lângă Domnul, nu se poate să ai îmbrăcăminte proastă. A spus că la sfârşitul Liturghiei va trebui să plece. Exact la sfârşitul Liturghiei de dimineaţă a plecat în veşnicie cu linişte şi pace. Spuneau că faţa ei era atât de liniştită, că parcă zâmbea.
Cât de mângâietor mi-a fost să aflu o astfel de veste înainte de sfârşitul ei! Fii liniştit pentru cea care a plecat, iar pe fiica ei minoră, desigur o va lua curând la dânsa, deoarece a spus că nu se nelinişteşte pentru Liubocika ei, pentru că a lăsat deja sufletul ei într-o casă minunată împreună cu alţi copii. Soţului său i-a spus:
128
vă rog să nu rămâneţi aici prea mult. Casa aceasta este respingătoare, grăbeşte-te acolo, unde este atât de bine, incomparabil mai bine decât aici. Mă voi ruga pentru voi ca să veniţi cât mai repede.”
8 august
în schit s-au împărtăşit nişte sărmani minunaţi – un olog şi un orb. Orbul îl duce în spate pe olog, amândoi sunt din Oriol. Trăiesc în unitatea iubirii, nu doar din nevoie, ci şi din dragoste pentru Dumnezeu…
Zilele trecute a venit la mănăstire un oarecare domn Zederholm30, care intenţionează să primească Ortodoxia. Este fiul unui fost pastor german, scos din funcţie (nu mă pot exprima altfel deoarece socotesc că pastorul luteran nu este decât un profesor de teologie, care îşi citeşte lecţiile în biserică), pentru că îi povăţuia în mod deschis pe nemţi să nu primească credinţa ortodoxă. Tânărul Zederholm a terminat un curs de ştiinţe la Universitatea din Moscova. Studiase în mod deosebit limba greacă şi, după primirea Ortodoxiei, speră să meargă în Grecia, pentru a studia filosofia. La întrebarea ce l-a făcut să se îndepărteze de luteranism, a răspuns foarte simplu şi înţelept părintelui Ioan Polovţev:
– Eu nu m-am îndepărtat de nimic pentru că nici nu m-a atras nimic. Am fost nemulţumit întotdeauna de uscăciunea şi lipsa de expresivitate a confesiunii noastre, care nu dă nimic unei inimi tinere ce, în mod firesc, însetează după simpatie, compătimire, participare, vioiciune, după
30 Constantin Karlovici Zederholm, mai apoi ieromonahul Clement, din schit. Este menţionat într-o monografie a lui K.N. Leontiev.
129
un ţel direct şi adevărat. De exemplu, la noi, în Moscova, sunt doi pastori: unul este un om cu desăvârşire profan, la predică doar un palavragiu; celălalt începe şi termină ca un critic; la început parcă sperie cu aceasta, iar spre final te plictiseşte. Dar ce loc au în biserică raţionamentele? Pot să ascult tot felul de raţionamente la universitate. De la religie se doreşte ceva mai bun decât raţionamentele seci şi lipsite de roade.
Pe Constantin Karlovici l-a îndemnat la mănăstirea noastră Ivan Vasilievici Kireevski, care, mai înainte, i-a recomandat să se adreseze unui preot de la Moscova pentru a-l familiariza cu dogmele ortodoxe, se pare, părintele Ternovski. Părintele său pastor l-a sfătuit îndelung să amâne lucrul acesta după moartea sa, apoi l-a rugat să mai aştepte doi ani, apoi un an sau măcar jumătate de an. Dar tânărul Zederholm a răspuns la toate cu un refuz, simţind o autentică nevoie ca neîntârziat să-şi liniştească duhul său. Nu puţin l-a frapat acea răceală întâlnită la alţi coreligionari ai săi, când le-a împărtăşit hotărârea sa. „Mi s-ar fi părut firesc ca ei să încerce să mă abată de la această hotărâre a mea. Recunosc că, în sine, îmi doream acest lucru, dar s-a întâmplat altfel şi asta mi-a arătat cu prisos şubrezenia convingerilor noastre religioase.”
9 august
Astăzi a fost găsit spânzurat în pădurea schitului Gleb Nicolaev, un mic burghez din Kozelsk. Era burlac, un om cuminte, avea 35 de ani. Câţiva ani s-a tot pregătit să intre la mănăstire, dar s-a tulburat de faptul că, împărţind capitalul său, nu l-a mai putut aduna la un loc. Suma cea mai mare a dat-o unui unchi rascolnic, care l-a ameninţat
130
pe Gleb că, dacă nu renunţă la gândul de a intra în mănăstire, nu îi va mai înapoia banii. După cum se presupune, lucrul acesta l-a tulburat tare pe Gleb care, din cauza iubirii de arginţi, a ajuns la deznădejde şi, după cum a recunoscut o rudă, cu câteva zile înainte de moarte, a căzut într-o mare blasfemie…
Gleb s-a spânzurat de un ciot, la câţiva stânjeni de schit, în partea de nord, într-o curătură. Ultima dată fusese la mănăstire pe 22 iulie. Astăzi a început o anchetă în acest caz, care, ca toate anchetele poliţiei de zemstvă, niciodată nu are drept ţel descoperirea adevărului, pe cea mai apropiată cale. După datele anchetei, Gleb a murit dintr-o cauză necunoscută şi a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii.
13 august
în această zi Constantin Karlovici Zederholm a primit Ortodoxia. Pentru a evita orice sminteală, stareţul Macarie a plătit soborului de clerici 10 ruble din veniturile sale pentru această slujbă.
11 noiembrie
Pentru prima dată am privit cu atenţie o cometă. Avea mărimea unei stele de dimineaţă, iar coada avea câteva ramuri; strălucea puternic, îşi schimba alternativ culoarea, din galben-verde, în galben aprins. Se mişca spre sud-vest…
131
Privind fără nici o superstiţie la acest semn ceresc, mi-a venit în gând că aceasta slujeşte drept prevestire a unor viitoare evenimente groaznice31, cum s-a întâmplat în toate epocile istorice…
Sfântul Ioan Damaschinul numeşte cometele vestitori de evenimente…
ADAOS Serghei Nilus
Pentru ce şi cui sunt de folos mănăstirile ortodoxe
în zilele distrugerii edificiului milenar al duhului ortodox rus, în groaznicele zile trăite de noi, duhul necredinţei, al noului păgânism, duhul lui antihrist, care vine în lume, foloseşte tot felul de mijloace pentru triumful propagandei sale: tipărituri de tot felul, greve cu tot felul de denumiri, toate acestea sunt ca un nor întunecat care iese din infern şi cuprinde însăşi răsuflarea omului ortodox rus, ameninţându-l cu o sugrumare mortală.
Evident că împotriva unei astfel de puteri sunt insuficiente dovezile ştiinţifice sau întoarcerea la sensul istoriei noastre trăite timp de 1000 de ani, care dezgoleşte pericolul nimicitor al acestui drum, pe care ne împing cu forţa şi cu impetuozitate spre prăpastia din care nu vom mai putea ieşi. Dacă duhul lui antihrist, pe care îl aşteaptă – în mod inconştient sau, în rare cazuri, conştient – aproape toată omenirea credincioasă, vine împotriva noastră cu o armată compactă a reprezentanţilor săi, atunci şi credinţa în Hristos trebuie, ca în lupta cu aceştia, să prezinte o aşa forţă,
31 Războiul de la Sevastopol, care a început în anul următor, a îndreptăţit pe deplin acest punct de vedere al cronicii.
132
care ar putea să stea împotriva tuturor puterilor iadului, care s-au ridicat împotriva Domnului şi a Hristosului Său. Această forţă ar trebui să lucreze cu aceleaşi arme încercate în zilele crude şi groaznice ale persecuţiilor păgâne şi iudaice împotriva Bisericii lui Hristos, de la ivirea creştinismului.
Această armă este superioritatea morală a sfinţeniei şi iubirii smerite a mărturisitorilor lui Hristos, în faţa slujitorilor contemporani ai diavolului şi ai lui antihrist. Această armă, în mâini curate, ca şi Numele lui Hristos, ca şi Crucea lui Hristos, ar putea să biruiască toată oştirea nenumărată a forţelor iadului, care s-au aruncat împotriva patriei noastre, care a purtat timp de o mie de ani duhul adevărului lui Hristos, al credinţei apostolice.
Fără această armă nu există mijloace de luptă, fără aceasta, în chip funest, câmpul de luptă va rămâne în mâinile duşmanilor.
Lucrul acesta este binecunoscut iadului şi săgeţile sale, dezlănţuite de ura satanică, sunt îndreptate acum cu toată puterea în această parte a duhului creştin. Cine nu observă acum campania pornită împotriva moralităţii creştine? Este suficient să vezi anunţurile care se fac pentru spectacolele lumeşti, începând cu teatrele şi terminând cu cinematografele, la reclamele făcute unor cărţi, reviste şi broşuri dezmăţate, la vederi şi cărţi poştale imorale. Astfel vezi cu claritate scopul pe care îl urmăreşte sistematic duhul renumitului potrivnic al adevărului.
„Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi, având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12, 12).
Şi iată, depravând lumea creştină, duhul lui antihrist, biruindu-i pe creştini, s-a aruncat cu mânie împotriva ultimului bastion al curăţiei şi moralităţii creştine: mănăstirile — chemate a fi păstrătoarele acestora. Istoria celor mai apropiate atacuri tainice şi văzute asupra acestor citadele
133
ale Ortodoxiei este binecunoscută creştinilor care nu au căzut încă de la credinţa părinţilor. Clevetirile şi bătaia de joc, răspândite cu generozitate în ziare şi reviste la adresa monahismului de falşi purtători de grijă a bunăstării omeneşti sunt nişte răni în conştiinţa comună, care nu numai că nu se cicatrizează, ci sunt răscolite continuu.
Greutatea apărării se dublează din cauza faptului că, prin esenţa chemării şi slujirii sale, adevăratul monahism este pus în imposibilitatea de a se apăra cu aceleaşi arme, care se ridică împotriva lui: el trebuie să tacă, ştiind şi crezând că, dacă deasupra capului său plecat cu smerenie se revarsă tot mai multă turbare, sudalme şi ponegrire, în ceruri se adună tot mai multă răsplată, bucurie, veselie.
„Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar voi nu sunteţi din lume, Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea.” Din veac nu s-a auzit ca oamenii plecaţi din lume să fie iubiţi de toată lumea şi să nu fie clevetiţi şi vorbiţi de rău.
Ridicându-se în autoapărare, dobândind iubirea lumii, slujind şi intrând în bunele graţii ale acesteia prin lucrarea lumească prin educaţia şi instruirea asemănătoare copiilor lumii, prin binefacerile lumeşti şi prin tot ce pretinde cu ipocrizie duhul vremii şi astfel, uitând de unica necesitate curăţirea inimii sale -, dedicându-se în exclusivitate lucrării din afară, monahul îşi schimbă chemarea sa esenţială, nu mai vrea să fie urmaşul lui Hristos, refuză să-şi mai poarte crucea luată de el de bunăvoie, renunţă la dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul său, înlocuind-o cu împărăţia stăpânitorului acestei lumi, a veacului acestuia.
Las să înjure monahismul, las să-l ponegrească în gazete şi în adunări, în case şi la răspântiile drumurilor, las să-l împroaşte cu lăturile care se scurg din inimile ponegritorilor monahismul nu trebuie să ia în seamă murdăria şi golătatea acestor turbate trăncăneli; las să le
134
citească ei şi să se captiveze de ele cei care au la inimă sudalmele; doar omul treaz şi înţelept nu se opreşte pe stradă înaintea unui beţiv zdrenţăros, care începe să-l înjure din cauză că omul treaz nu e murdar ca acest beţiv.
„Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te asemeni şi tu cu el. Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept în ochii lui” (Pilde 26, 4-5). Această idee a Preaînţeleptului în relaţie cu problema ridicată este uimitor de veridică, iar răspunsul unic şi convingător la nebunia hulitorilor monahismului, poate fi doar, aşa cum am mai spus, superioritatea sfinţeniei celor care s-au lepădat de lume şi formează sfânta instituţie a creştinismului lucrător.
Vieţuirea monahală este, în principiu, o vieţuire întocmai cu a îngerilor, iar aceştia trăiesc într-o sferă inaccesibilă clevetelilor şi bârfelor; şi cât timp floarea monahismului, care este înmiresmată de sfinţenia iubirii lucrătoare şi întocmai cu a îngerilor, în timpurile noastre sărace în iubire şi credinţă, cât timp această floare nu s-a scuturat din arborele Bisericii lui Hristos şi nu a pierdut capacitatea de a rodi pentru rodirea duhovnicească a Rusiei sfinte a Serafimilor de la Sarov, a Leonizilor, a Macariilor, a Ambroziilor, a Ilarionilor de la Optina, până atunci nu sunt de temut toate hulele, toată ura, toate atacurile antihristului lumii asupra acestor bastioane ale Ortodoxiei.
Când Hristos Domnul era clevetit înaintea lui Pilat, El tăcea şi Pilat L-a dat spre răstignire; dar Hristos a înviat şi cine se poate compara cu El în slavă?
Monahismul nu are un alt drum decât cel al crucii şi nici nu sunt alte arme pentru apărare decât tăcerea la toate delaţiunile şi împlinirea aspră, de către fiecare monah, a făgăduinţelor asumate de bunăvoie.
Nu prin cuvânt, ci prin fapte trebuie să se apere frăţia monahală, ca să vadă oamenii faptele sale cele bune şi să preaslăvească pe Tatăl Ceresc.
135
Ne vor replica: dar unde sunt aceste fapte bune? Noi nu le vedem! Vom răspunde: Vino şi vezi…
întreabă vocea conştiinţei tale dumnezeieşti: nu îţi va spune oare în ce constă taina ostenelilor monahismului ortodox, taina influenţei sale în viaţa credinciosului şi chiar a omului care se abate de la credinţă; nu îţi va explica oare întrebarea pusă de mine, „pentru ce şi cui sunt de folos mănăstirile”? Şi dacă vocea conştiinţei tale îţi va spune cuvântul profetic, atunci vei înţelege şi tu pentru ce şi cui foloseşte ca să fie distruse. îţi vor arăta pleava monahismului care există dintotdeauna şi după care ei judecă întreg monahismul pe care n-ai cum să-l cunoşti. Să priveşti odată la un râu repede curgător. Ce vei vedea în el? Pe râu plutesc tot felul de gunoaie; dar este limpede şi curată profunzimea şuvoiului dătător de viaţă. Nu-ţi deschide inima apei întunericul subpământean din cauza gunoaielor, ca să nu sece pentru veşnicie izvorul dătător de viaţă: cu ce îţi vei mai potoli atunci setea, cu ce îţi vei mai răcori buzele uscate?…
– Iubitorule de Dumnezeu spunea odată Cuviosul Serafim unui credincios fără drepţi nu rezistă nici satele, nici oraşele. Şi dacă sunteţi tentat să spuneţi că acum trăiesc rău şi monahii, şi mirenii, să ştiţi că printre ei sunt ascunşi de privirile dumneavoastră mulţi plăcuţi ai Domnului. Vă spun: dacă rezistă un cimitir, se datorează faptului că Domnul rabdă datorită moaştelor ascunse în el. Aşa se întâmplă şi în oraşe şi sate, în mănăstiri şi în tot pământul, înţelegeţi!
Aminteşte-ţi aceasta, întipăreşte-o puternic în mintea ta, pravoslavnicul meu cititor!
Sihăstria Optina, Zilele dinaintea Naşterii Domnului,
Anul 1908. Serghei Nilus
136
Unul dintre cei puţini, de care lumea întreagă este nevrednică fericitul şi nebunul pentru Hristos, Părintele Teofilact Andreev
în loc de prefaţă32
Creştinismul a înnoit lumea antică, care se descompunea din cauza slăbiciunilor şi a corupţiei interne. Focul ceresc al iubirii, coborât pe pământ de Mântuitorul (Luca 12, 49), a aprins o nouă viaţă în inimile oamenilor, copleşiţi de simţuri, a înviorat duhul aproape mort în lanţurile păcatului (Efeseni 2, 5) şi, cu ajutorul harului, s-a înflăcărat râvna pentru evlavie cu aşa putere încât a devenit principalul element al vieţii duhovniceşti şi întreaga lucrare a duhovnicului s-a concentrat în efortul de a răstigni trupul cu poftele şi cu patimile lui (Gal. 5, 24), ca omul să se aşeze mai sus decât simţurile sale; să supună cu legea cea înaltă şi duhovnicească toate pornirile firii stricate prin păcat, pentru a creşte treptat cu duhul, pe măsura puterilor, ajungând să trăiască în întregime în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Creştinismul, înnoind omul cel vechi (Coloseni 3, 10), făcându-l părtaş la firea dumnezeiască (II Petru 1, 4) a produs mai multe feluri de nevoinţă, prin care creştinul se înalţă moraliceşte până la o desăvârşire posibilă omului, în marea ceată a sfinţilor lui Dumnezeu, preaslăviţi de Sfânta Biserică, nebunii după Hristos sunt minunaţi după felul nevoinţei pe care au urmat-o. De dragul lui Hristos şi
32 Nebunia de dragul lui Hristos şi nebunii pentru Hristos din Biserica Răsăritului şi a Rusiei, preotul Ioan Kovaliovski, Moscova 1895, Mănăstirea Donskoi, Editura Patriarhiei Moscovei, 1992.
137
de dragul aproapelui, ei s-au lepădat nu numai de lume, dar şi de cele ce sunt în lume (I Ioan 2, 15), de tot ce este mai bun în firea omenească, în măsura în care îi este de folos creştinului, după cuvântul Apostolului: „Chiar dacă omul nostru cel din afară trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Corinteni 4, 16). într-adevăr, omul cel dinafară se deteriorează pe măsură ce omul lăuntric trăieşte duhovniceşte şi se înalţă moraliceşte.
Nebunia pentru Hristos este una dintre cele mai grele şi mai mari nevoinţe ale evlaviei creştine şi care a fost primită din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele de către cei mai râvnitori creştini.
„Nebunia pentru Hristos este o nevoinţă creştină pe cât de anevoioasă, pe atât de înaltă, la care sunt chemaţi de Domnul Dumnezeu doar anumiţi aleşi, puternici cu trupul şi cu duhul.”33 Aceşti slăviţi nevoitori, însufleţiţi de o fierbinte râvnă şi înflăcărată dragoste faţă de Dumnezeu, au renunţat de bunăvoie nu doar la confortul şi bunurile vieţii pământeşti, dar şi la toate avantajele vieţii sociale, dar au renunţat într-o conştienţă lăuntrică deplină la deosebirea sa de alte fiinţe pământeşti, de folosirea obişnuită a raţiunii, primind de bunăvoie înfăţişarea de nebun, iar, uneori, şi pe cea a omului căzut din punct de vedere moral, care nu ştie nici de bunul simţ, nici de ruşine, permiţându-şi uneori lucruri aducătoare de sminteală. Lipsiţi părelnic de simpla raţiune sănătoasă, refuzând obiceiurile umane ale lumii şi regulile sociale de bunăcuviinţă, asumându-şi nebunia personală, au săvârşit nevoinţe fapte cetăţeneşti pe care nu le-au putut săvârşi cei ce-şi imaginează că sunt înţelepţi, din frică faţă de cei puternici ai lumii acesteia, din calcule, motive lumeşti. Şi nevoinţele lor au fost de aşa manieră încât nu le-ar fi putut
33 Povestirea unei fericite de la Mănăstirea Sfântului Serafim de la Diveevo, Pelaghia Ivanovna, Serebriannikova, Tver, 1891, pg. 1.
138
săvârşi cu atâta succes oameni obişnuiţi. înălţându-şi neîncetat ochii minţii şi ai inimii către Dumnezeu, arzând tot timpul cu duhul înaintea Lui, asemenea vechilor proroci, râvnitori ai slavei lui Dumnezeu, nu se ruşinau să spună adevărul tăios în ochii puternicilor lumii acesteia; prin cuvintele şi faptele lor neobişnuite mustrau şi, asemenea unui trăsnet, îi loveau pe cei mari şi puternici, dar nedrepţi, care uitaseră adevărul dumnezeiesc. Asemenea soarelui binefăcător al primăverii, îi bucurau pe cei evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Nu rareori, nebunii pentru Hristos gravitau în jurul celor mai vicioşi membrii ai societăţii, printre oamenii morţi după opinia comună, cu scopul de a-i îndrepta şi de a-i mântui; şi pe mulţi dintre aceşti mizerabili îi întorceau pe drumul adevărului şi al binelui. Având darul prezicerii viitorului, cu rugăciunile lor îi izbăveau pe concetăţenii lor de primejdiile care îi ameninţau. Nu odată au preîntâmpinat mânia lui Dumnezeu care, pe merit, s-ar fi abătut asupra contemporanilor lor, care îi ponegreau şi îi dispreţuiau.
Liberi cu desăvârşire de orice legături cu cele pământeşti, renunţând la orice fel de bunuri, neavând, de obicei, un adăpost anume şi expunându-se tuturor capriciilor vieţii, aceşti aleşi ai lui Dumnezeu îndeplineau cu exactitate cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; nu este oare sufletul mai bun decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 25, 33). Aceşti „părtaşi ai chemării cereşti” (Evrei 3, 1), neavând pe pământ cetate stătătoare, dar intuind cele viitoare, după cum spune Apostolul că trece faţa acestei lumi (I Corinteni 7, 31), nu au urmat veacului acestuia (Romani 12, 2): întreaga lor viaţă a fost ca un protest împotriva atracţiei nemăsurate a oamenilor faţă de cele pământeşti, faţă de interesele vremelnice, ca o vie
139
evidenţă a scopului înalt al vieţii, pentru lucrul care trebuie (Luca 4, 41).
Privind la modul de viaţă al nebunilor de dragul lui Hristos, poţi crede că aceşti nefericiţi sunt osândiţi să trăiască destinul amar al nebuniei. Dispreţuind obiceiurile unanim acceptate, neconformându-se legilor societăţii civile, nebunii pentru Hristos nu luau în seamă chiar unele hotărâri ale Bisericii, referitoare la ordinea normală a vieţii34. Erau parcă veniţi din altă lume şi nu considerau că trebuie să ştie şi să facă ceea ce, după părerea generală, este o regulă necesară a vieţii pământeşti. Trăind în trup, se socoteau, parcă, netrupeşti sau într-un trup străin… Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul păreau că nu reprezintă o cerinţă necesară pentru viaţă. Nu mâncau nimic câteva zile, uneori săptămâni întregi; mâncau doar hrană oferită de oamenii evlavioşi de la alţii nu primeau nimic sau ceea ce primeau ofereau altora. Se îmbrăcau numai cu haine vechi, cu zdrenţe, dar deseori nu foloseau nici măcar acest acoperământ pentru goliciunea lor. Intrau rar şi deseori nu aveau acces – în casele oamenilor, îşi petreceau mai mult sub cerul deschis, în pieţele oraşelor şi pe străzi, în apropierea pridvorului bisericii, prin cimitire, uneori pe o movilă de gunoi, suferind de frig, de foame, de ger şi de arşiţă şi, în general, erau supuşi la tot felul de necazuri şi încercau tot felul de lipsuri, nedespărţite de viaţa de pribeag… De fiecare nevoinţă a sacrificiului creştin sunt
34 în Mineie citim despre Simeon cel nebun pentru Hristos: „în marea sa nebunie părelnică, lăsând la o parte ruşinea omenească, mergea dezbrăcat de multe ori prin târguri şi pieţe. într-o zi, duminică, dis-de-dimineaţă a intrat în biserică. începând Liturghia, mai întâi a stins lumânările. Când au vrut să-l scoată din biserică, s-a urcat la amvon şi a aruncat nuci în femei şi cu mare greutate l-au scos din biserică. Altădată, în Sfânta şi Marea Joi, a stat în târg şi a mâncat de dimineaţă şi, văzându-l, trecătorii ziceau: «îl vezi pe acest nebun?! Nu cinsteşte nici măcar Sfânta zi de Joi şi mănâncă de dimineaţă»” (21 iulie, pp. 146-147).
140
legate unele sau altele lipsuri: nu este uşor pentru cel înclinat spre satisfacţiile trupeşti să renunţe la ele, istovindu-şi trupul cu post şi cu înfrânare; nu este uşor celor împătimiţi de bogăţie să-şi împartă comorile şi să trăiască în sărăcie evanghelică; nu este uşor omului care trăieşte în slavă şi onoare să păşească într-o viaţă obscură. Să renunţi la minte, la cea mai frumoasă podoabă a firii umane, aşa cum o vedem la nebunii pentru Hristos, desigur, pare drept cea mai mare nevoinţă, cea mai mare privaţiune, care nu se poate compara cu nici o autoprivaţiune. Prin raţiune, Dumnezeu a pus în noi trăsătura esenţială a măreţului Său Chip (Efeseni 4, 22-23); de aceea prin renunţarea la „acest binecuvântat dar al cerului, cu care nu se poate compara nimic în lumea văzută, omul pierde tot ceea ce constituie măreţia sa autentică, adevărata sa vrednicie. Având o raţiune sănătoasă – aşa cum nebunii pentru Hristos au fost cu adevărat înţelepţi -, să iei asupra ta chipul unui nebun este o jertfă uriaşă. Aproape totdeauna omul are o undă de reproş faţă de cel mărginit la minte.” Viaţa nu demonstrează oare cu claritate că în toate timpurile au fost atâţia mucenici de bună voie ai ştiinţei, pentru satisfacţia minţii?… De unde vine această cinste exclusivă a minţii? Din faptul că în sufletul nostru a rămas această putere mult mai accesibilă ostenelilor omeneşti în dezvoltarea şi instruirea sa, pentru că aceasta demonstrează cu precădere vrednicia naturii spirituale a omului. De aici se poate înţelege cât de dificil este pentru un om cu o minte sănătoasă să se dea drept lipsit de minte, să se comporte toată viaţa precum cei nebuni. Este sfântă şi măreaţă nevoinţă ca să-ţi dai trupul în mâinile chinuitorilor pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Dar oare de puţină bărbăţie este nevoie ca să fii activ în societatea laică, tot timpul, în fiecare zi, în fiecare clipă mortificându-ţi trupul, tăind orice gând necurat?!
Cu toată dificultatea acestei nevoinţe, pentru sfânta nebunie întru Hristos se cere o înaltă înţelepciune, pentru
141
ca dezonoarea ta să o prefaci în slavă pentru Dumnezeu şi întru zidirea aproapelui, în cele hilare să permiţi lucruri păcătoase, în cele ce par lipsite de bunăcuviinţă să nu fie nimic ademenitor sau jignitor pentru alţii!… Calea nebuniei pentru Hristos este o cale extraordinar de periculoasă şi de anevoioasă. Cum să imiţi uneori nesăbuinţa celor mai de jos oameni şi să-ţi păstrezi întotdeauna duhul la înălţime, năzuind spre Dumnezeu, totdeauna ocărând lumea, dar, în acelaşi timp, să-i îmbrăţişezi pe toţi cu dragoste desăvârşită?!… în sfârşit, cum să te abţii de la mândria duhovnicească, după ce ai suportat atâtea insulte şi lipsuri, conştientizând că rabzi toate acestea fără vreo vină şi că nu este nicidecum aşa cum te consideră mulţi? Este o mucenicie continuă şi voluntară, este o luptă continuă împotriva sinelui, împotriva lumii şi a diavolului, lupta cea mai grea şi cea mai crudă. Aceşti purtători de cruce, prin proprie alegere, doar din iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele au purtat cea mai grea cruce…
I.
în anii 20 ai veacului al XIX-lea, în Gubernia Riazan şi în judeţele învecinate ale oraşului Tuia, s-a nevoit cu nevoinţă măreaţă un nebun pentru Hristos, preotul Teofilact Avdeev.
Cercetând nişte manuscrise în arhiva uneia dintre marile mănăstiri ruseşti, am găsit un caiet în care o monahie necunoscută mie a notat despre acest mare nevoitor şi înainte-văzător următoarele:
„încep să notez cu anul în care l-am cunoscut pe părintele Teofilact. Notez tot ceea ce ştiu eu sau am aflat de la martori veridici despre acest mare şi adevărat rob al lui Dumnezeu.
în anul 1824 am intrat la Mănăstirea „Sfântul Mihail” şi „Acoperământul Maicii Domnului”. Tatăl meu, Rodion Teodorovici Uraev, era judecător în orăşelul Scopin. Atunci
142
nu era primar în oraş, şi tatăl meu îndeplinea şi funcţia aceasta. în timpul acela a fost prădată trezoreria din Scopin. Tatăl meu a raportat mai târziu cele întâmplate şi a fost dat în judecată. Dintre persoanele implicate, doar tatăl meu, trezorierul şi un avocat aveau ceva avere, şi de aceea vistieria statului căuta ca prejudiciul să fie acoperit de primar, adică de tatăl meu. Cu toate că averea noastră nu era atât de mare, a fost confiscată pentru a fi vândută la licitaţie. Acest necaz l-am avut în anul 1824, anul când m-am dus la mănăstire, iar sora mea mai mare era deja monahie. Părintele Teofilact era deja nebun pentru Hristos şi era socotit un adevărat fericit în mănăstirea noastră, unde venea adesea şi chiar ne era oaspete.
A venit la noi, la mănăstire, şi tatăl meu cu necazul său. Se întâmplase să fie aici şi părintele Teofilact. Tatăl meu i-a spus:
– Iată, curând voi rămâne fără o bucăţică de pâine şi am şase copii: moşia îmi va fi vândută şi visteria statului îmi va lua tot ce am.
nu, a răspuns părintele Teofilact, boierul va avea dreptate. Iată, vor trece prin Moscova în mantii şi cu pălării negre şi boierul va avea dreptate!
va fi cu putinţă, oare, ca eu să rămân stăpân pe moşia mea? a întrebat tata.
negreşit! Numai că după aceea o vor cheltui prin cârciumi, a răspuns părintele Teofilact.
Atunci nu am înţeles nimic din cuvintele sale, dar după un an, în 1825, s-a sfârşit la Taganrov suveranul Alexandru Pavlovici şi i-au adus trupul prin Moscova şi, desigur, toţi erau în traur – „în mantii şi cu pălării negre” după cum s-a exprimat părintele Teofilact. Atunci tatăl meu a plecat la Peterburg, unde a înaintat o cere prinţului Volkonski pentru anularea în justiţie a acţiunii statului. Cererea a fost admisă şi, cu ocazia urcării pe tron a suveranului Nicolae Pavlovici, i s-a iertat datoria către stat.
143
Aşa s-au împlinit cuvintele părintelui Teofilact: „Boierul are dreptate”.
În anul 1834, tatăl meu s-a sfârşit din viaţă. După el a rămas moştenitor fratele meu, un om cu o viaţă necumpătată. Curând, toată averea părintească a cheltuit-o în beţii: „… a pierdut-o prin cârciumi”, aşa cum a prezis fericitul.
A fost prima dată în viaţă când m-am convins de înainte-vederea părintelui Teofilact.
II.
Nu îmi amintesc în ce an a fost econom al mănăstirii noastre părintele arhimandrit Ilarie de la Mănăstirea Solotcensk. A venit ca econom în timp ce la noi era egumenă maica Evsevia. Atunci îl aveam oaspete pe părintele Teofilact şi stătea prin diferite chilii. Recunoscut de toţi ca un om cu o înaltă viaţă duhovnicească, nebun pentru Hristos şi stareţ în acelaşi timp, părintelui Teofilact i se permitea această încălcare a tipicului mănăstiresc. Mai bine zis, priveau la aceasta ca printre degete, după cum se spune: „Cel drept nu are lege”.
Neştiind cum va reacţiona la aceasta părintele econom, temându-se ca nu cumva părintele Teofilact să se întâlnească în vreo chilie cu arhimandritul, l-a prevenit, spunând că avem oaspete un preot nebun pentru Hristos. Părintele arhimandrit a dorit să-l vadă. Am fost trimisă să-l însoţesc. Când părintele arhimandrit m-a chemat, părintele Teofilact se găsea în chilia unei ascultătoare, ţărancă din satul Jalovlia, Judeţul Mihailovsk. Nimănui nu i-a trecut prin cap că arhimandritul ar vrea să intre la această ascultătoare. în timp ce ne aflam în chilia egumenei şi ne pregăteam să mergem la aceasta, părintele Teofilact, care şedea în chilie pe o laviţă, deodată s-a ridicat în picioare şi a zis:
faceţi ordine, vom avea oaspeţi!
144
După puţin timp am intrat în chilie împreună cu părintele arhimandrit. întâlnirea a fost paşnică. Părintele Teofilact s-a sărutat cu arhimandritul după rânduiala preoţească şi între ei s-a legat următoarea discuţie:
tu eşti drept (fericit), dar preot!, i-a zis arhimandritul. Iar eu sunt păcătos, dar arhimandrit. Spune-mi, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine?
Părintele Teofilact a lăsat nebunia la o parte şi a răspuns cu smerenie:
mă împărtăşesc.
dar unde?
– în satul Osanino, în fiecare post al Adormirii Maicii Domnului. Acolo este preot duhovnicul meu.
într-adevăr, după cum am aflat mai târziu, în acest post părintele Teofilact pleca întotdeauna în satul Osanino din judeţul Mihailovsk.
Au vorbit multe, dar eu unele nu le-am auzit, pe altele le-am uitat. Când am ieşit din acea chilie, arhimandritul mi-a zis:
mare om este acest nebun pentru Hristos!
Când venea la noi în mănăstire acest arhimandrit, îi plăcea ca la maica egumenă, în chilie, să cânte cântăreţele noastre de la strană şi totdeauna le dădea destul de mulţi bani pentru aceasta. De această dată, mă aflam şi eu în rândul cântăreţelor, dar în afara de aceasta aveam încredinţarea să-l slujesc. împărţindu-le celorlalte cadouri, fără să vadă nimeni, pentru a nu produce invidie, mi-a pus în mână o hârtie roşie, care pe atunci valora 10 ruble în asignaţiuni. Nu am spus nimănui despre acest dar generos, doar unei monahii care locuia în chilie cu mine şi care m-a sfătuit să nu spun nimănui pentru a nu crea zavistie. Şi nimeni nu a aflat despre aceasta.
Curând după aceasta, a fost transferat la Zadonsk, iar după un timp noi, ascultătoarele, şi câteva monahii ne-am dus la părintele Teofilact, la chilia unde se găsea atunci.
145
Toate au început să-l laude pe bunul arhimandrit Ilarie. Părintele Teofilact nu a scos nici un cuvânt. Atunci am spus şi eu un cuvinţel:
părinte, am zis eu, dar este un bun arhimandrit? Noi nu am mai avut unul aşa de bun!
Iar el, la cuvintele mele, a zis:
dar de ce, doamnă, să-l laud? Dacă mi-ar fi dat o asignaţiune roşie, l-aş fi lăudat.
Desigur, celelalte nu au înţeles nimic din cuvintele fericitului stareţ, dar eu şi monahia, schimbând priviri, am înţeles foarte bine…
Când economul nostru, arhimandritul Ilarie, a fost mutat la Zadonsk, m-am nimerit şi eu acolo. Când mă pregăteam să plec la mănăstirea mea, arhimandritul mi-a dat să-i duc părintelui Teofilact din partea sa o carte cu operele Sfântului Ierarh Tihon şi a zis:
roagă-l să-mi scrie ceva!
Când m-am întors la mănăstire, părintele Teofilact nu era acolo şi de aceea nu am putut să-i dau cartea prea repede. în acest timp, una dintre monahiile noastre, Teofana, a primit vizita unor rude din Scopino. Au venit nu doar la ea, ci şi la părintele Teofilact, pe care îl puteai găsi mai lesne în mănăstirea noastră. Dar de data aceasta el se afla într-un sat şi Teofana cu rudele sale s-au dus acolo după el. Am fost bucuroasă că am ocazia să-i trimit cartea şi, înmânându-i-o monahiei Teofana, i-am dat şi o foaie albă de hârtie, pentru a-i scrie ceva arhimandritului.
Maica Teofana s-a întors şi mi-a adus o scrisoare de la părintele Teofilact. Şi ce mai scrisoare a scris acest stareţ al lui Dumnezeu! Doar credinţa în sfinţenia sa m-a obligat să mă raportez la această scrisoare ca la ceva serios, în ciuda absurdităţii conţinutului acesteia. A fost scrisă pe toată foaia şi începea aşa: «înaltpreasfinţia Voastră şi înaltpreacuvioşia Voastră! Când închinătorii noştri ruşi vor merge la făcătorii de minuni de la Solovăţ, atunci
146
dumneavoastră să-i primiţi, să-i îngrijiţi…» şi urmau alte poveţe în acelaşi gen referitoare la Solovăţ. La final scria aşa: «Iar pe Nadejda Rodionova (aşa mă chema în lume) să o faceţi egumenă», dar nu a amintit mănăstirile unde, după moartea arhimandritului Ilarie, Dumnezeu m-a dus să fiu egumenă. Pentru mine, lipsită de voinţă şi credinţă cum eram atunci, această prezicere mi s-a părut chiar hilară, pentru că atunci nu eram nici măcar rasoforă. în acelaşi an, părintele Ilarie a fost transferat la Mănăstirea Solovăţ şi, după regulile mănăstirii, slujea aproape ca un arhiereu. Peste şase ani s-a întors la Zadonsk, iar scrisoarea părintelui Teofilact a păstrat-o ca pe o comoară.
III.
Venind adesea la mănăstirea noastră, părintele Teofilact era pentru toate surorile de aici un oaspete mult dorit. Odată, fiind primit ca oaspete, s-a întâmplat ceea ce în limbaj călugăresc se numeşte „o ispită”. Când era chemat la surori să bea un ceai, uneori bea ceaiul aşa cum toţi îl beau, dar la una dintre surori a băut două ceşti şi a mâncat tot zahărul din zaharniţă, iar atunci zahărul era aproape o raritate, fiind şi foarte scump. Văzând aceasta, surorile s-au temut să-l mai invite la ceai.
Odată, părintele a fost invitat la monahia Arcadia. Aceasta se gândea în sine: ceai poate să bea cât vrea, dar zahăr mănâncă prea mult… A avut acest cuget până la Liturghie. De la biserică, maica a venit la chilie; au pregătit samovarul, părintele a venit, dar s-a ridicat de pe scaun şi a dispărut undeva. S-a întors peste câteva minute şi a adus o farfurie plină cu bulgăraşi făcuţi din zăpadă. A pus farfuria pe masă şi a început să bea ceai cu aceşti bulgăraşi. Maica Arcadia nu ştia unde să se ascundă din cauza acestei mustrări.
Şi cu mine s-a întâmplat ceva asemănător: aş fi vrut să-l chem la mine, dar mă luptam cu acel cuget, ca şi maica
147
Arcadia, privitor la zahăr. Mi-am venit curând în fire şi mi-am zis: dar de ce să-mi pară rău? Chiar dacă ar lua zahăr de un asignat albastru35, nu-mi va părea rău! M-am dus după părintele Teofilact să-l chem la mine. A venit în aceeaşi clipă şi cât am fost de bucuroasă! Am uitat de cugetele mele şi l-am servit pe stareţul lui Dumnezeu cu multă bunăvoinţă!
A doua zi a venit la mine să prânzească. Ne-am aşezat la masă. Mă uit: părintele era cam trist şi nu prea voia să mănânce. Atunci i-am spus:
părinte, de ce sunteţi atât de trist?
da, a zis el, nici Fiul Omului nu avea unde să-şi plece capul!
La care i-am răspuns:
părinte, noi ne bucurăm de dumneavoastră!
cum să nu fiţi bucuroasă, doamnă?! Doar că pentru altul, devin un asignat albastru.
Atunci mi-am amintit la ce mă gândisem în ajun
– Iertaţi, părinte, am zis eu, unde poţi fugi de cugete?!
De data aceasta a fost oaspetele meu mai multă vreme.
Stând la mine, într-o noapte, încă de seara s-a întristat şi a început să cânte felurite stihuri de panahidă. Atunci m-am alarmat şi i-am zis:
părinte, va muri cineva dintre rudele mele?
nu, doamnă! a răspuns părintele Teofilact.
Dar cum el toată noaptea şi a doua zi de dimineaţă a tot cântat şi citit pentru morţi, l-am întrebat acelaşi lucru, în sfârşit, mi-a răspuns:
vă amintiţi că Matriona Ivanovna a venit la mine şi a zis: „Părinte, rugaţi-vă ca sufletul meu să treacă cu bine vămile văzduhului”. Iată, mă rog pentru dânsa.
35 Bilet de bancă, de hârtie, valorând cam 5 ruble (a circulat între 1769 şi 1843) (n. tr.).
148
Matriona cânta la strană, suferise multe necazuri şi dureri, dar avusese o viaţă frumoasă. în ziua când am discutat cu părintele Teofilact, Matriona se sfârşise deja şi împlinea 40 de zile.
în dimineaţa când se împlineau 40 de zile de la sfârşitul ei, am fost la Liturghie. Venind acasă, l-am găsit pe părintele Teofilact plin de bucurie. L-am întrebat:
dar acum unde se găseşte Matriona?
slavă lui Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu, doamnă! Stă pe tron şi se veseleşte.
După faţa strălucitoare a părintelui se vedea că i se descoperise locul unde se găsea Matriona şi de aceea era aşa de bucuros acest înger pământesc.
IV.
La mănăstirea noastră era egumenă maica Eusebia, iar trezorier, maica Elpidifora. în acest timp, în oraşul Kasimov a fost înlocuită egumena de acolo, iar în locul ei a fost numită trezoriera noastră. Multe monahii de la noi au regretat plecarea ei.
Odată, părintele Teofilact era în chilia unei ascultătoare, Paulina, care i-a spus:
– îmi pare rău, părinte, de trezoriera noastră, că au luat-o de la noi şi au pus-o egumenă: era tare bună pentru noi.
de ce să vă pară rău? Las-o să plutească precum o răţuşcă, să mănânce peştiuc vreo trei anişori!
Aşa s-a şi întâmplat: peste trei ani maica Eusebia a ieşit la pensie, iar Elpidifora a venit egumenă la noi. Pe la Kasimov curge Oka36. Pe Oka este metocul Mănăstirii Kasimov şi se găseşte peşte mult şi bun.
36 Fluviu în partea europeană a Rusiei, cel mai mare afluent al Volgăi, care este navigabil.
149
Bătrânele noastre din mănăstire povesteau: în Mihailov nu era încă nici o mănăstire; mănăstirea noastră se găsea la 12 verste de Riazan şi a fost mutată la Mihailov în 1819. Pe locul unde se află acum mănăstirea era o bisericuţă de cimitir; iar la jumătatea unui deal se găsea un azil de bătrâni, unde trăiau câteva fete şi bătrâne sărace. Părintele Teofilact era deseori oaspete la acel azil. Odată, a cerut un ghem de aţă şi a început să măsoare locul unde va fi mănăstirea şi curtea. în locul unde este acum altarul catedralei a făcut din pietricele ceva asemănător cu o masă şi a zis:
– în acest loc va fi o lavră. O, ce bine! Vor fi şi moaşte.
A pomenit şi un nume: Procopie. Povesteau acestea cei care locuiau atunci la azil, iar acum locuiesc la noi în mănăstire. Au auzit toate acestea din gura părintelui Teofilact.
Nu îmi amintesc în ce an a fost adusă mănăstirea în oraşul Mihailov, dar eu eram deja la mănăstire. Aici locuia o nevastă de soldat împreună cu fiica sa, o tinerică. Această femeie era demonizată. O cunoşteam personal şi mi-o amintesc bine din mănăstire. Era atât de chinuită de diavol încât îţi era groază să o priveşti, mai ales atunci când dorea să se împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine: o aduceau la Potir câţiva oameni, fiindcă altfel era imposibil să se împărtăşească. Se învineţea toată, parcă era în extaz, şi cu o înfăţişare îngrozitoare o scoteau din biserică.
Pe această femeie a luat-o părintele Teofilact şi a dus-o în afara mănăstirii. Acolo, pe o movilă, i-a citit nişte rugăciuni, timp în care a avut o criză puternică de demonizare. Părintele a continuat să citească rugăciuni şi i s-a făcut mai bine, iar când a încetat să citească, s-a liniştit.
– Acum tu eşti sănătoasă, dar nu te-am vindecat eu, ci te-a vindecat Procopie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui moaşte sunt aici.
Această vindecare a săvârşit-o în văzul multor vieţuitori ai mănăstirii. După aceasta, femeia s-a vindecat complet şi, după ce postea, venea la Sfântul Potir la fel de liniştită precum toţi ceilalţi. Până la moarte nu a mai avut nici un fel de crize demonice.
150
Deseori părintele Teofilact spunea:
vor duce moaştele Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni pe lângă mănăstirea voastră, dar nu le veţi primi, ci veţi spune: nu ne trebuie, nu ne trebuie!
Nu cu mult timp înainte de sfârşitul său, cu un an sau mai puţin, trăind atunci la 30 de verste de mănăstirea noastră şi fiind bolnav, a trimis de câteva ori la maica egumenă să-i permită să locuiască la noi în mănăstire, pentru că va muri în curând. A trimis pe cineva cu această rugăminte la monahia Paula, care s-a dus de câteva ori la maica egumenă ca să o roage să-i îndeplinească dorinţa părintelui Teofilact. Dar clericii noştri au fost împotrivă şi egumena n-a putut să-l primească pe fericitul stareţ.
nu ne trebuie, nu ne trebuie! spunea egumena.
De aceea noi credem că sub cuvintele „Nicolae, Făcătorul de minuni”, părintele Teofilact ne dădea de înţeles harul lui Dumnezeu care se găsea asupra lui. Cu atât mai mult cu cât atunci când s-a sfârşit, maica egumenă a trimis pe monahia Vera şi pe trezoriera mănăstirii să ceară trupul, dar nu i l-au dat.
Părintele Teofilact a fost bolnav câteva luni şi a locuit în satul Zemino, Judeţul Mihailovsk, la o moşiereasă evlavioasă. Aceasta se temea ca stareţul să nu moară fără a fi grijit sufleteşte. De câte ori îl ruga să se împărtăşească şi să i se facă Sfântul Maslu, el răspundea:
nu este credinţa dumneavoastră, doamnă!
Dar, cunoscându-l de mulţi ani, a continuat să-i amintească de aceste lucruri. Când a venit ziua să treacă la Domnul, 30 august 1841, i-a spus stăpânei unde locuia:
– Ei, acum, Arma Pavlovna, trimiteţi după preot!
Stareţul lui Dumnezeu s-a spovedit, s-a împărtăşit, i s-a făcut Sfântul Maslu şi în aceeaşi zi s-a sfârşit fără nici un fel de suferinţă înaintea morţii, obligând un diac să-l stropească cu apă sfinţită până la ultima sa suflare.
în satul în care s-a sfârşit părintele Teofilact erau doi moşieri: Nicolae Nicolaevici Jeltuhin şi Hludeniov. Nu se
151
ştie de ce, dar mai înainte Jeltuhin nu îl iubea pe părintele Teofilact, iar Hludeniov, dimpotrivă, îl iubea şi credea în sfinţenia lui. După moartea sa, amândoi s-au dus să se plece înaintea trupului său şi şi-au exprimat dorinţa să-l îngroape pe cheltuiala lor: au făcut masă pentru preoţi şi au hrănit mulţime de săraci. Amândoi au dus sicriul până la groapă. A fost o înmormântare solemnă!… Când, după un timp, au început să umble prin hârtiile rămase după adormitul, au găsit ceva de genul unui testament duhovnicesc în care îl ruga pe Jeltuhin să-l îngroape şi să-l pomenească.
Părintele Teofilact a fost înmormântat în satul Zemino, Judeţul Mihailovsk, Gubernia Riazan, lângă biserică, vizavi de altar, iar pe mormânt au zidit un monument de piatră cu inscripţie. Până în ziua de azi vin mulţi la mormântul său, slujesc panahide, iau pământ de aici şi, după credinţa lor, primesc vindecare.
îmi amintesc bine viaţa acestui om plăcut lui Dumnezeu: aproape toată viaţa şi-a petrecut-o sub privirea celor din mănăstirea noastră. Fiind vreme îndelungată oaspetele nostru, nu a putut să ascundă de noi, oamenii mănăstirii, toată nevoinţa vieţii sale. Rugăciunea sa era neîntreruptă: ziua şi noaptea, stând culcat sau în picioare, cânta psalmi duhovniceşti, deseori citea cu voce tare pilda evanghelică cu fiul risipitor, iar vocea lui era foarte frumoasă. Noaptea, târziu, totdeauna se trezea la rugăciune şi aşa îşi petrecea noaptea, iar ziua era din nou nebun pentru Hristos. Hrana lui era foarte cumpătată, neagoniseala era totală. Veneau la el mulţi mireni, îi aduceau bani şi tot felul de mâncare, batiste şi prosoape, dar el nu lua nimic din cele ce îi aduceau, lăsa tot în chilia unde primea cadourile. Eu păstrez până acum un prosop şi un baston de la dânsul dacă nu cumva singura lui avere.
întâmplându-se uneori prin bazarul oraşului, îl lovea pe câte unul dintre cei întâlniţi în cale. Pentru aceasta a fost dus de câteva ori la puşcărie, unde a stat cu o vădită
152
mulţumire, cânta poezii religioase, ştiind o mulţime. îl ţineau cât îl ţineau, apoi îl eliberau. în ultimii ani de viaţă nu a mai fost pe la puşcărie şi s-a bucurat de o mare stimă.
Părintele Teofilact avea o înfăţişare plăcută: de statură înaltă, faţa albă, liniile feţei erau uniforme, fruntea înaltă, deschisă… Uneori îşi agăţa de părul capului o coadă de cal legată într-un smoc şi noi îl întrebam:
de ce, părinte, vă legaţi de cap o asemenea hidoşenie?
dar parcă este mai drăgălaş aşa, doamnă! răspundea el.
Discuţiile duhovniceşti erau înflăcărate, ziditoare. Cuvântul său preferat era acela că împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte numai cu trudă. Despre cele duhovniceşti îi plăcea să vorbească între patru ochi, faţă către faţă, şi atunci nu mai era nebun, ci vorbea cu mare convingere şi putere. Celui care voia să-l asculte îi tâlcuia Sfânta Scriptură totdeauna cu mare corectitudine. Ocupaţia lui preferată era lectura cărţilor duhovniceşti.
Aşa a fost acest om plăcut lui Dumnezeu, aşa l-am găsit şi aşa mi-l amintesc.
V.
în mănăstire la noi erau două surori de la Tuia, cu numele de familie Duhonin. Una dintre ele era trezoriera, acum trecută la Domnul, iar cealaltă, monahia Rafaila, trăieşte şi acum37. Iată ce mi-a povestit despre părintele Teofilact monahia Rafaila:
„A venit odată la noi, în chilie, şi a zis:
– Eu am fost la Tuia!
Noi l-am întrebat:
de ce nu aţi trecut şi pe la tata?
37 Manuscrisul nu precizează anii la care se referă, dar judecând după vechimea caietului şi după faptul că sunt descrise evenimente după moartea părintelui Teofilact, întâmplată în 1841, „acum” poate să indice finalul anilor 40 sau anii 50 ai secolului al XIX-lea.
153
cum să trec pe la el, doamnă?! Nici pe el nu-l primesc în casă – acolo stau soldaţi cu căngi şi îmbrăcaţi cu purpură.
ce tot spuneţi, părinte?
da, doamnă, casa lor este din piatră. Te uiţi şi „îţi cade pălăria de pe cap”.
Eu şi sora mea nu am înţeles nimic din aceste cuvinte ciudate ale părintelui, mai ales că părinţii noştri aveau la Tuia o casă din lemn, nu din piatră. Ce s-a întâmplat? Exact peste un an, casa noastră a ars până la temelie, iar după acest incendiu, într-adevăr, părinţii noştri au construit o casă mare, din piatră.
Părintele Teofilact era iubit de ţărani şi aceştia i-au construit o chilie în satul Novopansk, Judeţul Mihailovsk. Ţăranii au construit asemenea chilii şi în alte locuri, datorită inimii sale bune. A făgăduit ca două astfel de chilii, după moartea sa, să le încredinţeze mănăstirii noastre, lucru ce s-a înfăptuit. Când locuia în chiliile sale, se supunea unor mari nevoinţe: postea zile întregi, fără să mănânce nimic; deseori se ducea de dimineaţă la o mlaştină şi culegea trestie până noaptea, târziu; la chilie se întorcea înfrigurat, flămând şi ud în întregime… A fost un mare ostenitor!
în biserica mănăstirii noastre se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Căutarea celor pierduţi”. Icoana fusese pictată la dorinţa şi cu îndrumarea părintelui. A fost pictată aşa: în partea de sus a icoanei chipul Maicii Domnului, susţinut de doi îngeri, iar în partea de jos chipurile mai multor sfinţi. Când icoana a fost gata, părintele a cusut două ţesături imprimate şi încă o pânză, în această garnitură întreită a tăiat nişte deschizături pentru feţe şi aşa a aşezat-o în chilia sa. Atunci toţi l-au întrebat:
154
de ce, părinte, aţi cusut icoana în pânză?
ca să aibă trei veşminte, doamnă! a răspuns stareţul lui Dumnezeu.
Aşa a şi stat cusută icoana în chilia sa de la Novopansk. în timpul vieţii părintelui Teofilact, negustorul nostru din Mihailovsk Ivan Ivanovici Lojnicov, fiind la târgul din Lebediani, a discutat despre părintele cu Kiseliov, un negustor din Tuia. Astfel i-a spus că părintele vindecă multe boli cu rugăciunile sale, iar soţia acestuia era bolnavă de 7 ani de scurgere de sânge. Acest cuvânt s-a întipărit în inima lui Kiseliov şi a trimis-o pe soţia sa, Agripina Egorovna la părintele Teofilact. Pe atunci stătea la chilia din Novopansk. De îndată ce a intrat femeia în chilia lui, părintele Teofilact i-a ieşit în întâmpinare şi i-a spus:
rugaţi-vă, doamnă, împărătesei Cerului şi vă veţi vindeca!
Apoi a ieşit din chilie şi a dispărut. Kiseliova s-a supărat foarte tare de aşa primire, mai ales că nu s-a mai întors la chilie. Dar apoi s-a răzgândit, a început să se roage în faţa icoanei şi a simţit că se vindecă. Drept mulţumire pentru vindecare, Kiseliova a făcut un chivot şi o îmbrăcăminte frumoasă, placată cu argint. Dar părintele nu a mai avut timp să vadă această îmbrăcăminte: a fost adusă după ce s-a sfârşit din viaţă.
Această icoană a fost donată mănăstirii după ce o fată evlavioasă a avut o vedenie în vis, în care însuşi părintele Teofilact i-a spus să o aducă la mănăstire pentru că la această icoană se vor săvârşi multe vindecări. Şi, într-adevăr, nu se pot număra vindecările săvârşite aici. Eu am multe scrisori care mărturisesc despre minunile săvârşite prin mijlocirea acestei icoane a Maicii Domnului.
După darul făcut de Kiseliova, pentru această icoană s-a mai făcut o îmbrăcăminte de argint, placată cu aur, iar nu cu mult timp în urmă, cineva a dăruit tot pentru icoana Apărătoarei neamului creştinesc o îmbrăcăminte din pietre
155
preţioase. Atunci oamenii şi-au amintit de cele trei pânze ale părintelui Teofilact şi cuvintele sale despre trei îmbrăcăminţi care vor împodobi sfânta icoană. Ele nu existau, dar sfântul înainte-văzător le-a văzut strălucind în bogăţie şi frumuseţe printre zdrenţele sărace ale pânzei ţesute acasă. Minunat stareţ!…
VI.
în mănăstirea noastră, închinată Acoperământului Maicii Domnului trăieşte o fiică de preot. Această fată mi-a transmis următoarele despre părintele Teofilact:
Părintele Teofilact Avdeev din Gubernia Tuia, Judeţul Epifanski, satul Hitrovscina, a părăsit pe neaşteptate slujirea sa de preot, soţia şi o fetiţă, şi s-a făcut pelerin. Luându-şi o asemenea nevoinţă, nu altfel decât cu voia lui Dumnezeu, nu a avut unde să-şi plece capul, urmărit pretutindeni de clevetirile şi batjocura lumii, care niciodată nu a înţeles acest mod de nevoinţă creştină şi ortodoxă. Părintele Teofilact avea intrare permanentă doar la un singur preot, părintele Alexei Ivanovici Preobrajenski din eparhia Tuia, satul Sokolovki. Aici, când lipsea parohul, el spovedea, împărtăşea bolnavii, boteza pruncii, făcea înmormântări, săvârşea molebenuri şi toate aceste slujbe, iară nici o scăpare, nu îşi permitea să lase nici un cuvânt.
Când părintele Preobrajenski era încă elev în clasa a IlI-a, la şcoala duhovnicească de la Kolomna, Teofilact Avdeev era aici învăţător. De atunci nu s-au mai văzut unul cu altul, până când, fiind deja preot în Sokolovki, părintele Preobrajenski a văzut că duc, pe lângă casa lui, un om legat la curtea boierească. Când s-a apropiat de acest om, a recunoscut în el pe fostul său învăţător. A poruncit pe loc să fie dezlegat şi l-a dus la casa lui. Soţia sa a văzut totul pe geam şi se gândea: iată, aduce acasă un nebun care sperie copiii… Când părintele Teofilact a intrat în casă, primul cuvânt l-a adresat soţiei preotului:
156
maică! i-a zis el râzând. încuiaţi-vă copilaşii în dormitor, iar eu nu îi voi speria!
Din aceste cuvinte, preoteasa a înţeles că are un oaspete neobişnuit şi a început să aibă faţă de dânsul o stimă deosebită.
Odată, când părintele Teofilact se găsea în ospeţie la familia Preobrajenski, s-a iscat o furtună puternică. în acest timp, părintele Teofilact stătea culcat pe o laviţă. L-au rugat să se ridice şi să se roage, dar nu s-a ridicat şi a zis:
ce binecuvântare! Această binecuvântare este lumina lui Dumnezeu!
Altădată era în grădină şi săpa nişte straturi. A venit repede din grădină şi astrigat:
vai, ce groază! Vine un nor!
Şi a început să se roage. Toţi au ieşit să vadă, dar nu era nici un nor. A trecut un timp oarecare şi a venit un nor îngrozitor şi, cu toate că a trecut repede, a avut timp să trăsnească de trei ori şi în trei sate apropiate s-au produs trei incendii. Părintele Teofilact s-a rugat tot timpul până a trecut furtuna.
Părintele Preobrajenski avea un fiu de 12 ani, care învăţa la şcoală şi stătea la mătuşa lui, Evdokia Filipovna. Marţi, în săptămâna lăsatului sec de brânză, a trimis după fiul său o căruţă cu un cal. A trecut şi ziua de miercuri, dar fiul nu a ajuns acasă. Atunci l-au întrebat pe părintele Teofilact:
părinte, de ce fiul nostru zăboveşte atât de mult?
până joi surioara dumneavoastră, Evdokia Filipovna va hrăni vizitiul şi calul, iar nepotul dumneavoastră împreună cu familia îşi îndreaptă paşii spre fratele său; şi unde să mergi pe un asemenea timp?! Aici va serba aceste zile… Iar pe fiul dv., Ivan Alexeevici, l-a muşcat un câine negru şi îl doare tare…
La acest cuvânt, părintele Teofilact a oftat.
părinte, ce tot spuneţi?! Ce câine?
157
— Da, Ivan Alexeevici se însoară, iar Daria Ivanovna se uită cum arde focul în sobă… Vai, ce căldură!
Ce s-a întâmplat? În aceeaşi zi, seara, a venit la părintele Preobrajenski nepotul cu familia sa. Fiind în drum spre fratele său, a intrat să-l viziteze şi pe unchiul său. A înnoptat aici, iar dimineaţă s-a iscat o furtună şi au rămas aici toată săptămâna albă. Fiul, după care trimisese căruţa cu cal, a venit cu bine joi: îl reţinuse mătuşa Evdokia Filipovna. însă cuvintele părintelui Teofîlact despre un câine negru, despre Daria Ivanovna şi despre sobă s-au împlinit în chip minunat la timpul lor. Fiul părintelui Preobrajenski, pe care îl aşteptau atunci acasă, împlinind 17 ani, s-a îmbolnăvit de un soi de alienare mintală. însă această stare de boală i-a trecut şi el a fost numit în serviciu la trezoreria gubernială din Tuia. Când rudele s-au adunat ca să-l căsătorească, la nuntă a venit şi Daria Ivanovna, ruda familiei Preobrajenski. Acestea se petreceau la Tuia. Toţi se pregăteau să meargă la biserică pentru cununie, dar în loc de cununie toţi au fost nevoiţi să fugă din Tuia, care a fost cuprinsă de un incendiu devastator. Incendiul s-a întins cu o repeziciune nemaipomenită; flăcările se zbuciumau precum marea; cădeau la pământ bisericile lui Dumnezeu, clădiri din piatră; pe râu ardeau podurile. Astfel s-a împlinit prezicerea părintelui Teofîlact. într-o stare groaznică, împreună cu ceilalţi, s-a aflat aici şi Daria Ivanovna, care abia a putut suporta priveliştea înfricoşătorului incendiu.
Fiicei părintelui Preobrajenski, părintele Teofîlact i-a prezis că va rămâne fată şi că va merge la mănăstire „la Muntele Negru”, adică la Mihailov. Părinţii nu au vrut să o dea la această mănăstire şi au zis:
dacă vrea să meargă la mănăstire, să meargă la o mănăstire mai apropiată, la Tuia.
Dar părintele Teofîlact a spus:
158
mănăstirea din Tuia atârnă de un fir de păianjen: acolo toţi s-au lovit de foame; dar la Mănăstirea Mihailov domnişoara noastră va fi mulţumită de ghergheful ei.
După un timp, fiica părintelui Preobrajenski a intratÎ la mănăstirea din Tuia. A stat aici 8 ani şi a spus celor din mănăstire că nu s-a adeverit cu ea prezicerea părintelui Teofilact. Dar, după moartea acestuia, a fost nevoită să se mute la Mănăstirea Mihailov şi să trăiască din ostenelile ei.
Pe la părintele Preobrajenski mai venea câteodată încă un nebun pentru Hristos, cunoscut sub numele de Mironuşka cel desculţ. Stăteau odată şi prânzeau cu familia Preobrajenski, părintele Teofilact şi Mironuşka. Pe neaşteptate a intrat la ei un mut necunoscut şi a început, să-i binecuvânteze pe toţi cu binecuvântare preoţească. Părintele Teofilact s-a bucurat mult de acest mut, s-a ridicat de la masă, i-a sărutat mâna şi a zis:
hristos în mijlocul nostru!
Şi i-a mai spus încet, dar cât să se poată auzi:
nu putem fi toţi în aceeaşi casă!
După aceste cuvinte, oricât l-au oprit pe mut să rămână, nu a mai stat şi a plecat. După ce a plecat, părintele Teofilact a fost întrebat cine este acest mut. Şi părintele Teofilact şi Mironuşka au răspuns într-un glas:
– Un preot, părintele Atanasie!
După cum ne-a spus părintele Teofilact, acesta a rămas mut pentru că nişte tâlhari i-au tăiat limba.
Odată, părintele Teofilact a venit la părintele Preobrajenski de hramul bisericii. Acesta avea oaspeţi şi printre ei se afla şi preotul din satul Liutoreţ. Curând a venit şi un cântăreţ din satul Sobakino, Gubernia Riazan, care a venit la cei doi preoţi să ia binecuvântare, iar apoi la părintele Teofilact. Acesta nu l-a binecuvântat şi i-a spus:
– Ai adus cu tine treizeci de duhuri fumegânde!
La aceasta, cântăreţul a răspuns cu grosolănie:
– Altul a învăţat, a învăţat şi a năucit de atâta învăţătură!
159
Părintele Teofilact l-a apucat de păr şi l-a târât afară, osândindu-l:
nu veni cu d-astea, soldatule, într-o casă binecuvântată.
Curând, acest cântăreţ a fost trimis ca soldat, pentru
comportament vicios.
Odată, părintele Preobrajenski s-a dus la Tuia să aducă Sfântul Mir. în lipsa lui, au venit după el ca să meargă la un bolnav, la 7 verste depărtare. Preoteasa părintelui Preobrajenski l-a rugat pe părintele Teofilact să meargă ca să împărtăşească bolnavul. Acesta a răspuns:
– Ei nu mor acolo. însuşi părintele Alexei se grăbeşte de la Şilovo cu aripioarele sale de aur. A luat mir, dar aduce şi aprobări pentru biserică.
Nu a trecut nici o oră, părintele Preobrajenski a venit şi a adus mir. înnoptase la Şilovo şi s-a grăbit să vină acasă, temându-se că ar avea servicii de făcut în parohie. I-au spus cuvintele părintelui Teofilact. El s-a mirat şi a zis:
– într-adevăr, i-am înmânat Vlădicului o cerere ca să acopăr biserica şi să o repictez în interior.
în aceeaşi zi a venit la părintele Preobrajenski un pictor şi a luat lucrarea în antrepriză.
în parohia părintelui Preobrajenski, fiul vechilului moşieresc făcea serviciu la un general colonel şi agonisise nişte bani. Fiind odată în casă la părintele Preobrajenski, părintele Teofilact se pune pe râs şi zice:
– Iată cum s-au mai împestriţat! Toate căile Domnului vor să le afle pentru o plăcinţică!
A spus aceasta şi s-a aşezat pe laviţă. Peste un ceas a venit o femeie într-un capot de stambă împestriţat, care a adus o plăcinţică de la soţia vechilului şi i-a oferit-o cu respect părintelui Teofilact. Nu a luat-o şi a zis, oftând:
nu avem nevoie de aşa stâlpi, care cad: când se plimbă cu troicile38, când se târăsc în patru labe.
38Caleaşcă sau sanie cu trei cai (n. tr.).
160
Mai pe urmă, fiul vechilului a venit acasă în permisie şi pe drum i-au îngheţat picioarele: un timp a mers în patru labe, iar mai apoi a mers cumva în câije, dar a rămas schilod pe viaţă.
într-un timp s-a făcut apel ca preoţii să meargă să slujească în Caucaz. Atunci preoteasa Preobrajenskaia le-a spus copiilor:
– Ar fi bine să-i spuneţi tatei: este nevoie de preoţi în Caucaz; se spune că acolo este foarte bine şi plăţile le face statul.
A venit părintele Teofilact cu un aer supărat şi, ca totdeauna, după obiceiul său, cânta ceva când intra în casă. Atunci avea o rasă vătuită, suprareverenda din lână de oaie, o cămaşă de stambă cu căptuşeală; cizmele vechi. Stăpânii nu ştiau cum să-i intre în voie şi l-au întrebat:
părinte, nu aţi vrea să mâncaţi?
– Unde să mănânc?! a răspuns nervos. Iată ce căldură! Am alergat, am alergat: mi-au spus că este aproape, dar sunt vreo 20 de verste de la Novopanska (din satul Novopanskoe, Judeţul Mihailovsk până la Preobrajenski sunt vreo 45 de verste).
părinte, dar de ce v-aţi grăbit atât de mult?
dar cum?! Se merge în Caucaz.
Stăpânii l-au întrebat:
cine merge acolo, părinte?
păi, Agrafena Filipovna (soţia părintelui Preobrajenski). Acolo vă vor învăţa pe voi, proştilor, dar vă vor lovi şi cu tunurile!
dar cine v-a spus, părinte?
cine? A venit la Mihailov un negustor de la Peterburg ca să-şi ia paşaportul. El mi-a spus!
Desigur, nu a existat vreodată un negustor cu care să fi discutat despre asta.
dar noi, părinte, nici nu mergem!
El a râs şi a spus:
161
vă rog, maică, daţi-mi să mănânc; doar aţi promis!
S-a descălţat. Picioarele erau în sânge. Şi-a schimbat
cămaşa şi a dat-o stăpânei:
– Ia-o tu, scumpă surioară, Teodosia Avdeevna!
Aşa îi spunea deseori.
– Ai grijă ca această cămaşă să stea în tihnă!
Această cămaşă se găseşte într-o ladă şi a rămas ca
moştenire fiicei mai mici a părintelui Preobrajenski.
Aşa trăia părintele Teofîlact la acest preot cât timp dorea el, uneori câte trei săptămâni, apoi pleca fără să spună nimic. Ultima dată a venit la familia Preobrajenski cu căruţa unui ţăran din Novopansk. Era în Postul Mare. A rămas la noi o noapte. Dimineaţa a luat micul dejun, bându-şi ceaiul şi a poruncit să se înhame calul. A amintit de cămaşă ca să stea în tihnă. L-am întrebat dacă nu vrea să mai rămână o noapte, dar n-a mai rămas. A binecuvântat casa, familia Preobrajenski şi, luându-şi rămas bun, a zis:
pace casei acesteia!
De atunci nu l-am mai văzut în această casă; în acelaşi an s-a sfârşit din viaţă…
Părintele Ioan Gumilevski, protoiereu în oraşul Epifani, ruda părintelui Preobrajenski, ne-a mai spus:
A venit odată la mine părintele Teofîlact şi a cântat: „Cu sfinţii odihneşte!” Atunci m-am gândit că îmi prooroceşte moartea. Dar el, cântând, ca răspuns la gândurile mele a zis:
şi ce îţi mai trece ţie prin minte?! Doar nu tu eşti mic!
După aceasta a murit fiul protoiereului, un copil de vreo 8 ani.
Acelaşi protoiereu a mai povestit că părintele Teofîlact a venit să o roage pe soţia lui ca să nu permită ca fiica ei să se mărite cu un soldat, iar el însuşi a început să plângă. Protoiereul a chemat-o, dar nu a putut să evite acest lucru:
162
ea şi-a dat fiica după un slujitor boieresc, în satul Petrovskoe. Aceştia aveau deja cinci copii, când boierul s-a supărat pentru ceva pe soţul ei şi a dat-o după un soldat, iar ea a murit de supărare”39.
„… El însuşi a început să plângă!” Pătrunzi tu, oare, scumpul meu cititor, cu inima ta gingaşă, sensul tainic, profunzimea semnificaţiei acestor lacrimi ale marelui drept? Pricepi oare toată măreţia renunţării la toate legăturile de familie, la iubirea părintească a acestei inimi măreţe, care a renunţat de bunăvoie la toată dulceaţa lor, pentru ca singur, păcătos şi osândit să meargă pe urmele Domnului Său?…
Au trecut anii… Prin suferinţe crunte, prin smerenia inimii curate, prin credinţă, prin harul lui Hristos s-au deschis ochii duhovniceşti ai dreptului, s-au transmis unei singure inimi darurile unor mângâieri binecuvântate, înaintea cărora, după cum mărturisesc oamenii cu experienţă duhovnicească, toată lumea cea frumoasă nu este altceva decât duhoare şi putreziciune. Iar omul cel vechi fiind încă viu, lacrima fierbinte a iubirii părinteşti, frica pentru destinul copilului iubit ardeau ca un foc mistuitor al chinurilor inimii… Iată puterea jertfirii de sine! Iată nevoinţa! Iată iubirea faţă de Dumnezeu!…
„Drepţii vor trăi în veac şi răsplata lor este în Domnul.”
Aceasta a fost povestirea găsită de mine printre vechile manuscrise ale schitului Sihăstriei Optina. A fost scrisă probabil de mâna unei femei.
în acelaşi manuscris a fost notată încă o întâmplare minunată şi profundă, legată de înainte-vederea fericitului stareţ. Cu toate că, aparent, se referea la o singură persoană,
39 Aici se încheie manuscrisul monahiei care a notat despre viaţa părintelui Teofilact (n. tr.).
163
după părerea mea, semnificaţia acesteia este cu mult mai mare şi sensul tainic nu are numai caracterul unei înaintevederi, ci chiar al unei prorociri. Pentru ca să se întipărească mai adânc în mintea cititorului meu, iubitor de Dumnezeu, o voi plasa la sfârşitul articolului meu, în care îl descriu pe marele înainte-văzător.
Odată, maica preoteasă Preobrajenskaia l-a întrebat pe părintele Teofilact:
părinte! în oraş se vorbeşte că în anul 1836 va fi sfârşitul lumii. Este adevărat?
– Ei, doamnă, să nu credeţi, toţi mint. Dar, iată, în anul 1855 va începe o epocă, iar în 1856 va fi sfârşitul lumii!
După cuvântul stareţului, lucrurile s-au întâmplat astfel: soţia părintelui s-a îmbolnăvit la picioare în 1855, iar în 1856 a trecut din viaţa vremelnică la cea veşnică. Dar eu cred că această prezicere conţine şi un alt sens. Lor li se vestea un alt eveniment, nemăsurat de important.
164
Stelele pustiei
i
Viaţa Sfântului Cuviosului părintelui nostru Onufrie cel Mare, şi a unora dintre cei care au trăit cu el în pustie (pomenirea se face pe 12 iunie)
O povestire consemnată de Cuviosul Pafnutie Egipteanul Pustnicul
Din partea traducătorului.
Pustia!
Noapte liniştită. Pustia îl înţelege pe Dumnezeu
Şi stea cu stea vorbeşte.
în ceruri totul este solemn şi minunat!
Pământul doarme într-o albastră aureolă…
De ce sufăr aşa de mult şi-mi este atât de greu:
Aştept ceva? îmi pare rău pentru ceva?
(M. Lermontov)
îţi mai aminteşti, iubite cititor, acest acord al vocilor de taină din pustie, care au venit în zbor din depărtări, printr-un vântişor uşor, în lumea zgomotoasă şi bolnavă, şi cu suflarea ei înmiresmată a atins lira cu multe strune a
165
poetului?… Au vibrat gingaşele strune, au tremurat armonioasele sunete, a intrat în vorbă strună cu strună, dar cu durerea întristării şi cu osteneala mâhnirii disperate a răspuns inima poetului la glasul pustiei: ea nu a înţeles chemarea dumnezeieştii iubiri. Pustiul inimii omeneşti nu a luat aminte la Cel Ce este iubirea desăvârşită. Steaua raţiunii nu a putut cuprinde cuvintele cereşti.
„Să uiţi! S-adormi!”
Zi şi noapte, alintându-mi auzul,
Doar de iubire o voce dulce mi-a cântat…
Dragostea pământului! Când sunetul vocii ei abia se naşte, deja ea cântă cu mâhnire ce a pierdut… Tristeţe! Tristeţe! Nu ai ce să aştepţi de la viaţă, nici să ai regrete pentru cele ce au trecut!… E dureros şi greu! S-adormi!…
Şi printre altele:
în ceas de-adâncă noapte, aproape de izvor Să vii şi să priveşti la ceruri:
Acolo-n lumea cea cerească,
În depărtări, se fac minuni.
Noaptea, veşnicele făclii,
Ce nu se pot vedea-n lumina zilei Umblă acolo solemn şi zvelt.
Dar aţintindu-ţi ochii către ele Ai putea să vezi că-n depărtări,
Dincolo de stelele apropiate,
Puzderia de stele-n noapte-a dispărut.40
Dormitează pâcla inimii noastre, sub spectrul amăgitor al stărilor de reverie… Hai, dar, să o ardem cu focul stelelor cereşti: mergem împreună în pustie, unde „stea cu stea vorbeşte”, să ciulim urechile la convorbirea lor neîncetată şi tainică în tăcerea nopţii din pustie! Au trecut veacuri,
40 A. C. Homiakov, Stelele.
166
dar pustia tot îl mai înţelege pe Dumnezeu. Să-L înţelegem, aşadar, şi noi!
„Viaţa şi slava sfinţilor cu lumina lor sfântă se aseamănă cu stelele cerului. Stelele, cu toate că stau pe cer, ele strălucesc în tot universul, luminează pământul şi mările, îndrumă corăbiile care plutesc, sunt văzute şi de locuitorii Indiei şi nu sunt ascunse nici vederii sciţilor. Şi cu toate că nu ştim toate denumirile lor din cauza mulţimii lor nenumărate, ne minunăm de frumuseţea luminii lor. Asemenea lor este şi lumina sfinţilor: cu toate că moaştele lor stau ascunse în morminte, puterea lor în mormintele cereşti nu se limitează la hotarele pământeşti. Ne minunăm de vieţuirea lor, suntem uimiţi de slava prin care îi preaslăveşte Dumnezeu pe cei pe care îi iubeşte.”41
„Să ne mutăm cu gândul în pustie: acolo veţi avea o minunată şi slăvită vedenie. Să ne curăţim inimile, să ne facem aripi de porumbel şi să zburăm ca să vedem locuinţele acelor oameni care au părăsit oraşele zgomotoase şi au preferat munţii şi pustiurile. Să vedem trupurile lor îmbrăcate în păr de animale. Să vedem hrana lor care este numai din ierburi sălbatice. Mergeţi şi vedeţi pietrele pe care ei îşi aşază capul. Trăiesc în peşteri şi prăpăstii precum în cetăţi întărite. Munţii şi dealurile înconjurătoare sunt pentru ei ziduri înalte… Ei nu au linişte în această lume, pentru că aşteaptă odihna în lumea cealaltă. Ei rătăcesc împreună cu fiarele, zboară precum păsările prin munţi. Dar, rătăcind prin munţi, ei strălucesc precum luminătorii şi luminează cu lumina lor pe toţi cei care merg la dânşii, împăraţii se plictisesc în palatele lor, dar ei se veselesc în subteranele lor. Poartă haine din păr de animale fericiţii părinţi, dar se bucură mai mult decât cei care poartă porfiră… Când ostenesc, rătăcind prin munţi, se culcă pe pământ ca pe un pat moale. Dorm puţin şi se trezesc în grabă
41 Sfântul Simeon Metafrast, Viaţa cuvioasei Xenia (24 ianuarie).
167
pentru a cânta laude preaiubitului Hristos… Când se roagă, stând în genunchi, din ochii lor se revarsă izvoare… Unde îi ajunge seara, acolo şi rămân: nu se îngrijesc de morminte deoarece sunt deja morţi, răstignindu-se pe sine din dragoste pentru Hristos. Unde şi-au încheiat îndatoririle, acolo este pentru ei şi mormântul. Mulţi dintre ei s-au rugat şi, întinzându-se pe pământ, au adormit întru Domnul. Alţii, stând pe pietre, şi-au încredinţat duhul Stăpânului lor. Aşteaptă glasurile care îi vor ridica şi atunci vor înflori precum florile binemirositoare. Fericiţi sunteţi voi, care aţi păstrat întreagă dragostea faţă de Hristos în inimile voastre; mergeţi, dar, acum la adăpostul cel liniştit, îndulciţi-vă împreună cu Hristos pe Care L-aţi iubit…”42
Un călugăr dintr-o mănăstire egipteană din pustie, Cuviosul Pafnutie, a lăsat o povestire pe care el însuşi a alcătuit-o şi în care descrie cum i-a găsit el în pustie pe Cuviosul Onufrie cel Mare şi pe alţi pustnici. Povestirea începe aşa:
I.
„Când petreceam liniştit în mănăstirea mea, mi-a intrat în inimă dorinţa să ies de aici şi să merg în pustie, ca să văd dacă acolo este vreun călugăr care să lucreze mai mult decât mine pentru Domnul! Şi iată, am luat pentru drum puţină pâine şi apă şi am intrat în inima pustiei. Am mers patru zile, nemâncând nici pâine, nebând nici apă şi am ajuns la o peşteră. Peştera aceea avea doar un ochişor de fereastră, iar intrarea era închisă. Am stat eu vreo oră sub ferestruică, bătând din când în când, nădăjduind că după obiceiul călugăresc, va ieşi cineva din peşteră şi îmi va da o sărutare în Hristos. Când m-am convins că nu răspunde nimeni şi nu are cine să deschidă, atunci uşa s-a deschis singură şi am intrat în peşteră, zicând:
42 Cuviosul Efrem Sirul, Cuvânt de laudă pentru asceţi.
168
binecuvântează!
Şi am văzut un stareţ şezând şi parcă dormind. Şi iarăşi am zis:
binecuvântează!
M-am atins de umărul celui ce dormea, ca să-l trezesc, dar eu, de fapt, atinsesem nişte colb: pipăind trupul, mi-am dat seama că trecuseră mulţi ani de la moartea acestuia. Am văzut şi îmbrăcămintea sa, care atârna de un perete, şi când m-am atins de ea, s-a făcut precum praful de pe drum. Mi-am scos mantia, am acoperit trupul adormitului, am săpat cu mâinile o groapă în pământul nisipos şi am înmormântat moaştele sale cu obişnuitele cântări, cu rugăciuni şi cu lacrimi. Am gustat puţină pâine din cea luată cu mine, am băut apă, mi-am întărit puterile şi am înnoptat lângă mormântul acelui stareţ. Dimineaţa, săvârşind rugăciunea, am plecat mai departe, în adâncul celei mai îndepărtate pustii.
Am mers aşa câteva zile şi am găsit o altă peşteră şi înaintea ei am văzut urme de pas omenesc, semn că aici, în peşteră trăieşte cineva. Am bătut la uşă, dar nu am primit nici un răspuns. Am intrat înăuntru, dar nu am găsit pe nimeni. Am ieşit afară, gândindu-mă în sine: se poate ca aici să trăiască un rob al lui Dumnezeu! Şi cu acest gând m-am îndepărtat la o oarecare distanţă în pustie, hotărându-mă să aştept în acest loc pe robul lui Dumnezeu, pe care doream să-l văd şi să-l salut în Domnul. Toată ziua aceea am petrecut-o în aşteptare şi în cântarea neîncetată a Psalmilor lui David. Şi ce minunat era acel loc! în mijloc era un palmier încărcat cu roade şi susura uşurel un izvor cu apă cristalină. M-am mirat de frumuseţea acestui loc, dorind să locuiesc aici de ar fi fost cu putinţă. Când ziua s-a înclinat spre asfinţit, am văzut o cireadă de bivoli care venea spre mine şi, în mijlocul ei, pe robul lui Dumnezeu, Timotei pustnicul, cum aveam să aflu mai târziu. Şi când s-a apropiat de mine, am văzut că acest bărbat nu avea
169
niciun fel de îmbrăcăminte şi părul îi acoperea goliciunea trupului. Când m-a văzut, s-a aşezat la rugăciune, nedumerindu-se dacă sunt un duh sau o vedenie, deoarece, după cum mi-a spus mai apoi, de multe ori a fost ispitit în acest loc de duhuri necurate. Dar eu i-am spus:
de ce te înfricoşezi tu, robul lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Priveşte: acestea sunt urmele picioarelor mele! Eu sunt om ca şi tine, atinge-mă: eu sunt carne şi sânge, nu sunt stafie sau visare!
Dar el continua să mă privească. Când s-a convins că sunt om, s-a liniştit, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis:
– Amin!
S-a apropiat de mine şi m-a sărutat. M-a dus la peştera sa şi mi-a oferit să mănânc nişte curmale şi să beau apă curată din izvor: el însuşi a gustat împreună cu mine, de dragul meu. Atunci m-a întrebat:
de ce ai venit aici, fratele meu?
– Am vrut să văd nişte robi ai lui Dumnezeu, care trăiesc aici, am ieşit din mănăstirea mea şi am ajuns aici: Dumnezeu m-a ajutat în dorinţa mea şi m-a învrednicit să văd sfinţenia ta. Spune-mi şi tu, acum, părinte, cum ai ajuns aici şi de câţi ani trăieşti în această pustie şi cu ce te hrăneşti, de ce eşti gol şi nu te îmbraci cu nimic?
Şi mi-a răspuns aşa:
la început am petrecut într-o pustie din Tebaida, petrecându-mi viaţa călugărească şi lucrând cu osârdie în slujba lui Dumnezeu; lucrul meu de mână era ţesutul. Şi mi-a intrat în inimă un cuget: ieşi din chinovie, trăieşte de unul singur, fă lucrul de mână şi vei primi mai mare răsplată de la Domnul din lucrul mâinilor tale te vei putea hrăni nu doar pe tine, ci şi săraci, vei putea îngriji pelerini. Mi-am plecat auzul cu tragere de inimă la acel cuget: am ieşit din mijlocul fraţilor şi, nu departe de oraş, mi-am ridicat o chilie separată şi am început să lucrez. Tot ceea ce adunam din osteneala mâinilor mele, îmi ajungea din destul
170
pentru viaţa mea. Mulţi veneau pentru lucrul meu de mână şi astfel puteam plăti pentru tot ce aveam nevoie: îngrijeam pelerini, iar surplusul îl dădeam săracilor şi celor ce aveau nevoie. însă vrăjmaşul diavol, care luptă mereu contra tuturor, m-a pizmuit pentru viaţa mea şi s-a străduit să nu se aleagă nimic din ostenelile mele. A convins o femeie să vină la mine şi să-mi comande să-i ţes nişte pânză. După ce i-am dat pânza a făcut o nouă comandă şi de atunci am început să discutăm fără niciun fel de stânjeneală. Şi astfel, zămislind păcatul, am născut fărădelege, petrecând în păcat aproape şase luni. Şi am cugetat în sine: nu azi, dar mâine trebuie să scap de moarte, căci altfel trebuie să merg la chinurile veşnice. Şi mi-am zis: amar ţie, suflete al meu! Fugi mai bine de aici, ca să scapi de păcat şi de chinurile veşnice! Am lăsat totul şi am fugit în taină, ajungând în această pustie, unde am găsit această peşteră, izvorul şi acest curmal. în el sunt douăsprezece ramuri, care rodesc câte una în fiecare lună atâtea curmale câte îmi trebuie mie ca să mă hrănesc timp de 30 de zile. Cum se termină luna, face roade altă ramură şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, mă hrănesc fără să am rezerve în peştera mea. Şi învechindu-se de vreme, a căzut de pe mine îmbrăcămintea mea, iar după mulţi ani (de 30 de ani petrec în această pustie), mi-a crescut părul pe care îl vezi: îmi slujeşte în locul hainelor şi îmi acoperă goliciunea.
Ascultând cuvintele dreptului (aşa scrie Pafnutie), l-am întrebat:
spune-mi, părinte, ai avut vreo durere la început, când ai venit aici?
– Am răbdat nenumărate atacuri ale demonilor. De multe ori au început să se lupte cu mine, dar i-am biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece m-am împotrivit lor cu semnul crucii şi cu rugăciunea. Dar suferinţa mea nu a fost cauzată doar de atacurile vrăjmaşului. Aveam nişte dureri de stomac din a căror cauză cădeam la pământ şi nu
171
puteam să stau în picioare, să fac rugăciunea obişnuită; tăvălindu-mă pe jos în peşteră, săvârşeam cântarea mea într-o aşa grea suferinţă, încât nici nu puteam ieşi afară. Mă rugam atunci lui Dumnezeu cel Milostiv să-mi dea iertare de păcate de dragul durerilor mele cumplite. Şi stăteam odată jos, suferind groaznic de stomac şi am văzut pe neaşteptate un bărbat venerabil. El m-a întrebat: „De ce suferi?” Abia am putut să-i răspund: „Sufăr de stomac, domnul meu”. Şi mi-a spus: „Arată-mi unde te doare!”. Eu i-am arătat. El şi-a pus mâna pe locul bolnav şi în aceeaşi clipă m-am vindecat. Şi mi-a spus acel bărbat: „Acum eşti sănătos. Vezi, să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău, ci munceşte pentru Domnul de acum şi până-n veac!” De atunci sunt bine sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preaslăvind milostivirea sa.
În acea convorbire scria Pafnutie – am petrecut o noapte întreagă, iar spre dimineaţă ne-am ridicat la obişnuita rugăciune. Când s-a făcut ziuă, l-am rugat pe acel cuvios părinte să-mi dea binecuvântare să trăiesc pe lângă dânsul, iar dacă nu se poate lângă dânsul, măcar într-un loc apropiat. Dar la rugămintea mea a răspuns:
nu poţi, frate, să rabzi aici ispitele diavolilor.
Şi nu mi-a permis să stau lângă dânsul. Atunci l-am rugat:
spune-mi măcar numele tău!
numele meu este Timotei. Pomeneşte-mă, iubitul meu frate şi roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca El, până la sfârşitul meu, să nu mă lipsească de milosârdia Sa, de care m-am învrednicit.
Iar eu, Pafnutie, am căzut la picioarele sale, implorându-l să se roage pentru mine. Şi mi-a spus:
să te binecuvânteze pe tine Domnul nostru Iisus Hristos şi să te păzească de toate mrejele diavolului şi să-ţi dea să umbli în căile drepţilor şi să treci neabătut la sfinţii Săi!
Şi blagoslovindu-mă aşa, m-a slobozit cu pace cuviosul Timotei. Am primit din mâinile sale curmale pentru drum, a scos apă din izvor într-un vas, m-am plecat înaintea sfântului bătrân şi am plecat slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu că m-a învrednicit să văd un aşa om plăcut al Său, să mă folosesc de cuvintele sale şi să primesc binecuvântarea sa.
II.
Pornind pe drumul de întoarcere, din locul de nevoinţă al cuviosului Timotei, peste câteva zile am ajuns la o mănăstire din pustie şi m-am oprit aici pentru a mă odihni un timp. Atunci am început să mă întristez şi să mă umilesc, vorbind în sine: ce viaţă o mai fi şi asta a mea? Care sunt nevoinţele mele? Nu este aici nici o umbră din vieţuirea şi nevoinţele acelui om al lui Dumnezeu, pe care nu demult l-am văzut. Şi nu puţine zile am petrecut eu cugetând aşa, dorind să-l urmez pe acel bărbat în a-I plăcea lui Dumnezeu. Prin mila Sa, m-am hotărât să mă îngrijesc de suflet, să nu mă lenevesc şi să intru iarăşi în adâncul pustiei pe un drum necunoscut în acele părţi, unde trăieşte un popor barbar, al cărui nume este „mazic” sau „mazichi”. Doream să aflu dacă în pustie mai este vreun pustnic, care să lucreze pentru Dumnezeu, să-l găsesc şi să primesc de la el folos pentru sufletul meu.
Şi iată m-am îndreptat pe drumul propus spre pustie, luând cu mine pâine şi apă cât să-mi ajungă pentru scurtă vreme. Curând după plecare, a dispărut toată pâinea şi nu mai aveam nici apă. Atunci m-am întristat din cauza lipsei de hrană, dar m-am întărit şi am mers astfel patru zile şi patru nopţi fără hrană şi apă, până ce am slăbit cu trupul într-atât încât am căzut la pământ şi aşteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat preafrumos şi preastrălucitor. Şi-a pus mâna pe buzele mele şi s-a făcut nevăzut. în acea clipă am simţit putere în mine şi nu mai aveam nici foame,
173
nici sete. M-am pornit din nou spre adâncul pustiei şi am mers patru zile şi patru nopţi, fără hrană şi apă şi iarăşi m-am istovit din lipsa acestora. Atunci mi-am ridicat mâinile către cer, m-am rugat Domnului şi iarăşi l-am văzut pe acel bărbat. S-a atins de buzele mele şi s-a făcut nevăzut. De la atingerea aceea am simţit o putere nouă, mai mare şi m-am îndreptat pe cale.
Când s-a împlinit a şaptesprezecea zi a călătoriei mele, am ajuns la un munte înalt şi m-am aşezat la poalele lui să mă odihnesc, căci eram foarte trudit. în depărtare am văzut un bărbat care venea spre mine, având înfăţişarea unei fiare sălbatice. Tot trupul era acoperit cu păr alb ca zăpada, din cauza bătrâneţii. Părul capului şi al bărbii era atât de lung încât ajungea până la pământ şi îi acoperea trupul ca o haină; coapsele lui erau încinse cu frunze de plante ale pustiei. Când l-am văzut că se apropie, m-a cuprins o frică uriaşă şi am fugit pe o stâncă de pe înălţimea muntelui. Acel bărbat, ajungând la piciorul muntelui, s-a aşezat să se odihnească la umbra lui. Era obosit din cauza arşiţei şi a bătrâneţii. Privind spre munte şi văzându-mă, a strigat cu glas mare:
– Omule al lui Dumnezeu, coboară la mine! Sunt om ca şi tine şi trăiesc în această pustie de dragul lui Dumnezeu.
Când am auzit strigarea, am coborât în grabă şi am căzut la picioarele sale. Dar el mi-a spus:
ridică-te, fiul meu! Şi tu eşti un rob al lui Dumnezeu şi prietenul sfinţilor Săi. Numele tău este Pafnutie.
M-am ridicat, dar el mi-a arătat să stau jos. M-am aşezat cu dragoste înaintea sa. L-am rugat cu stăruinţă să-mi povestească viaţa şi petrecerea sa în pustie şi de câtă vreme se nevoieşte. Văzând insistenţa mea, a început să-mi povestească:
numele meu este Onufrie. Sunt aici, în această pustie de 60 de ani, pribegind prin munţi, fără să văd vreo fiinţă omenească. Tu eşti primul om pe care îl văd. Mai
174
înainte am petrecut într-o vestită mănăstire, numită Eriti, în apropierea oraşului Ermopole, în Ţara Tebaidei. Trăiau în acea mănăstire 100 de fraţi în bună înţelegere şi în mare dragoste întru Domnul nostru Iisus Hristos. Totul era de obşte, şi hrana, şi îmbrăcămintea şi duceau viaţa lor pustnicească în linişte şi pace, slăvind mila lui Dumnezeu. Iar eu, fiind povăţuit aici din copilăria mea, am învăţat de la sfinţii părinţi credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu şi regulile vieţii călugăreşti. Am auzit de la ei viaţa Sfântului Proroc Ilie, cum el, întărit de Dumnezeu, a ţinut post îndelungat în pustie. Şi despre Sfântul Ioan Botezătorul am auzit atunci, în acei ani îndepărtaţi, ca despre un mare proroc cum n-a mai fost nimeni dintre oameni. Luând aminte la acele discuţii despre vieţuirea acestora în pustie, i-am întrebat pe părinţi: „Sunt mai mari decât dumneavoastră, înaintea lui Dumnezeu, cei care trăiesc în pustie?” Ei mi-au răspuns: „Adevărat, fiule, aceia sunt mai mari decât noi înaintea lui Dumnezeu: noi ne vedem în fiecare zi unul pe altul şi săvârşim cu bucurie cântare în sobor. Dacă dorim să mâncăm, ni se dă pâine gata făcută; dacă însetăm, găsim apă; dacă se îmbolnăveşte cineva, primeşte mângâiere de la fraţi, deoarece noi avem viaţă de obşte, ne ajutăm unul pe altul şi slujim de dragul iubirii lui Dumnezeu. Cei care trăiesc în pustie nu au nimic din acestea, dacă se întâmplă cuiva trăitor în pustie să aibă vreo mâhnire cine îl mângâie? Cine îl ajută şi îi slujeşte când este bolnav? Dacă satana îl ispiteşte, unde găseşte om să-i schimbe sensul gândirii prin cuvinte convingătoare? în toate şi pretutindeni, el este singur. Dacă nu are hrană, de unde o ia?! însetează şi nu are apă aproape! O, fiule! în pustie, cel ce se mântuieşte trebuie să se ostenească incomparabil mai mult decât noi, care avem viaţă de obşte. Cel ce se nevoieşte în pustie are osteneală mai înaltă înaintea lui Dumnezeu: posteşte mai mult, are o răbdare mărinimoasă în foame şi în sete, în arşiţa zilei şi în frigul nopţii.
175
Se împotriveşte cu tărie în luptele cu nevăzutul vrăjmaş, încordându-şi toate puterile în a-l birui. Iată care este înălţimea năzuinţelor lor în parcurgerea acestui drum strâmt, plin de necazuri, care duce în împărăţia Cerului! Şi iată, de dragul acelor osteneli, Dumnezeu trimite la ei pe sfinţii îngeri, ei le aduc hrană şi le scot apă din piatră şi îi întăresc încât prin ei se împlinesc cuvintele Prorocului Isaia: „Se întăreşte puterea celor ce rabdă de dragul lui Dumnezeu se întraripează precum vulturii, pleacă la drum şi nu ostenesc.”
Care dintre aceştia nu se învredniceşte de vedenie îngerească? Prezenţa lor nevăzută îl păzeşte pe pustnic în toate căile sale, apărându-l de năvălirile vrăjmaşului, îl ajută îngerii lui Dumnezeu în toate căile sale şi duc rugăciunile lui la Dumnezeu. Dacă se întâmplă ca pustnicul să fie atacat de vrăjmaşul, atunci el ridică mâinile spre Dumnezeu şi El îi trimite ajutor de sus în aceeaşi clipă şi, de dragul inimii sale curate, risipeşte năvălirile vrăjmaşului.
Ai auzit tu, fiule, că se spune în Scriptură: „Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce îl caută şi săracul nu va fi uitat şi răbdarea nenorociţilor nu va pieri până la sfârşit”. Şi încă: „Au strigat către Domnul în durerea lor şi i-a scăpat de necazurile lor”.
Domnul va răsplăti pe fiecare după osteneala sa, de dragul Domnului se va ridica şi fericit este cel ce face pe pământ voia Domnului şi lucrează sârguincios pentru Dânsul: îngerii îi slujesc în chip nevăzut şi îi trimit bucurie duhovnicească şi îl întăresc în fiecare clipă, cât timp trăieşte în trup.
Toate acestea le-am auzit de la sfinţiţii părinţi din mănăstirea mea şi m-am îndulcit eu, smeritul Onufrie, în inima mea, iar sufletul meu s-a făcut mai dulce decât mierea şi am crezut că sunt în altă lume.
S-a ivit atunci în mine o dorinţă nespusă să mă îndepărtez în pustie. Şi iată, m-am ridicat noaptea şi, luând numai
176
mult de patru pâini, am ieşit din mănăstire, punându-mi toată nădejdea în Dumnezeu, pe drumul ce duce în munţi, iar de acolo în pustie. Când am început să păşesc în hotarele pustiei, am văzut în faţa mea o rază strălucitoare de lumină. M-am oprit speriat, gândindu-mă să mă întorc la mănăstirea mea. Raza aceea luminoasă s-a apropiat de mine şi din ea am auzit o voce care mi-a zis: „Nu te teme! Eu sunt îngerul care te însoţeşte din ziua în care te-ai născut: pe mine m-a trimis Dumnezeu ca să te păzesc în căile tale. Dumnezeu mi-a poruncit ca să te duc în această pustie. Să fii desăvârşit şi smerit cu inima înaintea lui Dumnezeu, să lucrezi cu dragoste pentru Dânsul şi eu nu mă voi depărta de tine, până când îmi va porunci Făcătorul să-ţi iau sufletul tău”.
Aceasta mi-a spus-o îngerul nevăzut din raza de lumină şi a mers înaintea mea, iar eu l-am urmat cu bucurie mare.
Aşa am mers vreo şase sau şapte miliare43; şi am văzut o peşteră destul de mare şi nu am mai văzut raza de lumină a îngerului. Când m-am apropiat de peşteră, am vrut să aflu dacă se găseşte aici vreun om şi, după obiceiul călugăresc, apropiindu-mă de intrare, am zis cu voce tare: „Binecuvântează!”
Şi am văzut un cuvios bătrân, cu faţa strălucind de lumină, care, prin înfăţişarea şi privirea sa, dovedea că în el sălăşluieşte harul lui Dumnezeu şi bucurie duhovnicească. M-am aruncat la picioarele sale şi m-am plecat până la pământ. El m-a ridicat şi, sărutându-mă, a zis: „Deci tu eşti fratele Onufrie, împreună lucrătorul meu întru Domnul? Intră fiule în locuinţa mea! Dumnezeu te va ajuta la chemarea ta să faci fapte bune întru frica Sa!” Am intrat în peştera lui şi am petrecut un timp cu el ca să învăţ lucrarea sa cea bună. Şi m-a învăţat chipul vieţuirii pustniceşti. Când stareţul a văzut că duhul meu s-a
43 Măsură de lungime egală cu 1481,75m, aproape 1,5 verste, (n.tr.)
177
luminat spre lucrarea faptelor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos şi spre împotrivirea fără frică în luptele tainice cu potrivnicul diavol, care se ascunde în pustie, atunci mi-a zis:
„Să mergem acum, fiul meu: te voi duce la altă peşteră, aceasta este înlăuntrul pustiei. Să trăieşti aici de unul singur şi să te osteneşti cu ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea duhovnicească, căci prin grija Sa, te-a trimis Domnul ca să fii vieţuitor în pustia cea dinăuntru”.
Dându-mi această povaţă, m-a luat şi m-a dus în adâncul pustiei. Am mers patru zile şi patru nopţi, iar în ziua a cincea am găsit o peşteră mică. Atunci acel sfânt bărbat mi-a zis:
„Iată locul pe care ţi l-a pregătit Dumnezeu pentru vieţuirea ta!”
Şi a petrecut aici, cu mine, 30 de zile, îndrumându-mă în lucrarea cea bună. Când s-au împlinit 40 de zile, a plecat de aici, încredinţându-mă lui Dumnezeu. Venea la mine o dată pe an, vizitându-mă, până ce s-a săvârşit în Domnul. Când s-a sfârşit stareţul meu, am plâns mult timp şi l-am îngropat lângă locuinţa mea.
Şi l-am întrebat eu, smeritul Pafnutie:
sfinte părinte, ai luat asupra ta multe osteneli când ai venit în această pustie?
Fericitul stareţ mi-a răspuns:
crede-mă, frate preaiubit, atât de greu mi-a fost, încât am deznădăjduit de multe ori în viaţa mea şi am crezut că mor: m-am istovit de foame, de sete, la început neavând nimic, în afară de nişte buruieni ale pustiei pe care le aveam drept hrană; şi îmi potoleam setea doar cu rouă cerului. Ziua mă ardea soarele cu arşiţa amiezii, iar noaptea îngheţam din cauza frigului; şi trupul meu se umezea de la rouă cerului: şi câte am suferit în această pustie neumblată. Nu pot să spun ce nu am suferit şi ce osteneli am purtat şi nu se cade să spun ceea ce omul trebuie
178
să facă de unul singur de dragul iubirii faţă de Dumnezeu. Dar Dumnezeu este bun: văzând că m-am încredinţat nevoinţelor pustniceşti şi că m-am pus la foame şi sete, a poruncit îngerului Său să aibă grijă de mine şi să-mi aducă în fiecare zi puţină pâine şi apă pentru întărirea trupului meu. Aşa am fost hrănit de înger vreme de 30 de ani. Când s-au scurs aceşti ani, Dumnezeu mi-a dăruit o hrană mult mai abundentă: lângă peşteră a crescut în chip minunat un curmal, care avea 12 ramuri şi fiecare ramură, în fiecare lună, îşi aducea roadele sale. Trecea o lună se făceau fructe pe ramură şi începea să rodească o altă ramură şi astfel, cele 12 ramuri îmi aduceau hrană în cele 12 luni ale anului. La porunca Domnului, a izvorât din piatră, pentru mine, un izvor firav cu apă curată. De atunci au mai trecut 30 de ani şi în tot acest timp am avut mare îndestulare: mă hrănesc cu pâine îngerească sau cu curmale şi cu ierburi din pustie, care sunt pentru mine precum mierea şi mă îndulcesc la porunca Domnului; beau apă curată de izvor, mulţumind pentru toate lui Dumnezeu. Iar mai presus de toate, mă hrănesc şi beau din cuvintele dumnezeieşti, după cum scrie în Scriptură: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu…”. O, fratele meu, Pafnutie! Trebuie doar să pui sârguinţă spre împlinirea voii Domnului Dumnezeu, deoarece toate cele de trebuinţă ţi-au fost trimise de Dânsul, după cum se spune în Evanghelie: „Nu vă îngrijiţi pentru ce veţi mânca şi ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca, că toate acestea le caută păgânii. Părintele vostru Ceresc ştie de ce aveţi nevoie. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Aşa mi-a spus Cuviosul Onufrie şi eu, Pafnutie, m-am minunat de vieţuirea sa îngerească şi l-am întrebat iarăşi:
părinte, cum te împărtăşeşti tu sâmbăta şi duminica cu Preacinstitele lui Hristos Taine?
Şi el mi-a răspuns:
179
preacinstitele lui Hristos Taine mi le aduce şi mă împărtăşeşte îngerul Domnului. Dar nu mi le aduce doar mie, ci şi altor vieţuitori, de dragul lui Dumnezeu, în pustie şi care nu văd faţă omenească. Şi de la acea împărtăşanie ne umplem de veselie nespusă. Când unul dintre pustnici doreşte să vadă faţă omenească, atunci îl ia îngerul şi îl ridică la cer ca să vadă acolo pe sfinţi, să se veselească şi să se lumineze sufletul său ca lumina amiezii, să se bucure cu duhul la vederea bunătăţilor cereşti, pregătite de Dumnezeu celor care îl iubesc. Şi uită atunci inima pustnicului toate ostenelile luate asupra sa în pustie şi, întorcându-se pe pământ, lucrează mai sârguincios lui Dumnezeu, nădăjduind să primească în ceruri, pe veci, ceea ce s-a învrednicit să vadă în extaz.
La poalele acelui munte, unde ne întâlnisem prima oară, toate acestea mi le-a spus mie Cuviosul Onufrie. După această convorbire m-am umplut de o mare bucurie şi am uitat toate greutăţile şi foamea şi setea călătoriei mele. Când mi-am revenit după extazul duhovnicesc, i-am spus Cuviosului:
– O, cât sunt de fericit că m-am învrednicit să te văd pe tine, sfinte părinte, şi să aud minunatele şi dulcile tale cuvinte!
Iar el mi-a zis:
să ne ridicăm acum, frate, şi să mergem în locuinţa mea!
Nu am încetat să mă minunez de harul pe care îl avea cuviosul stareţ. Am parcurs 2 sau 3 miliare şi am ajuns la locuinţa sa. Acolo creştea un curmal şi izvora un izvoraş. Oprindu-ne lângă peşteră, cuviosul s-a rugat. Când a terminat rugăciunea şi a spus „Amin!”, atunci s-a aşezat şi mi-a poruncit să stau alături de dânsul. Şi aşa am continuat discuţia, vorbind despre milostivirile Domnului. Când soarele a început să coboare spre asfinţit, atunci am văzut între noi o pâine curată şi acel fericit stareţ mi-a zis:
180
gustă, frate, din pâinea care este înaintea ta şi întăreşte-ţi puterile; văd că te-ai istovit de foame şi de sete şi de ostenelile drumului.
Iar eu i-am răspuns: ,
viu este Domnul meu! El îmi este martor că nu voi mânca şi nu voi bea de unul singur, dacă nu vei mânca împreună cu mine!
Dar nu a consimţit. L-am implorat îndelung şi abia l-am putut convinge. Atunci am luat pâine, am frânt-o, am mâncat, ne-am săturat şi au mai rămas nişte resturi de pâine. Am mulţumit Domnului şi toată noaptea am petrecut-o în rugăciune.
Când a strălucit ziua, la cântarea utreniei, am observat că stareţul se schimbase la faţă şi m-am înfricoşat de această schimbare. El, străvăzând frica mea, a zis:
nu te teme, fratele meu, Pafnutie! Dumnezeu, Care este milostiv faţă de toţi, te-a trimis la mine ca să-mi îngropi trupul, deoarece astăzi se sfârşeşte viaţa mea vremelnică şi voi trece în viaţa nesfârşită în Hristosul meu, în liniştea veşnică.
Era în ziua de 12 iunie. Şi Cuviosul Onufrie mi-a dat mie, lui Pafnutie, testamentul său.
când te vei întoarce în Egipt, fratele meu, să mă pomeneşti înaintea feţei fraţilor tăi şi a tuturor creştinilor.
Iar eu i-am zis:
părinte sfinte! Doresc ca, după plecarea ta din trup, să petrec aici, în locul tău!
fiul meu, Dumnezeu nu te-a trimis în această pustie ca să rămâi aici, ci ca să vezi pe robii Săi şi apoi să te întorci acasă şi să faci cunoscută fraţilor viaţa lor virtuoasă, spre folosul celor ce vor auzi şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Mergi, aşadar, în Egipt, la mănăstirea ta şi la alte mănăstiri şi fă-le cunoscut ceea ce ai văzut şi ai auzit în pustie, dar şi ceea ce vei mai vedea şi vei mai auzi. Tu
181
însuţi să petreci în fapte bune, lucrând pentru Hristos Dumnezeu.
După aceste cinstite cuvinte am căzut la cinstitele sale picioare şi am zis:
binecuvântează-mă, preacinstite părinte, şi roagă-te pentru mine: să mă învrednicească Dumnezeu de mila Sa, iar Mântuitorul Meu să-mi dea să te văd în viaţa veacului ce va să fie, aşa cum m-a învrednicit în viaţa aceasta vremelnică.
Cuviosul Onufrie m-a ridicat de la pământ şi mi-a zis:
pafnutie, fiul meu! Dumnezeu îţi va îndreptăţi credinţa şi îţi va îndeplini ruga. Te va binecuvânta, te va întări în iubirea ta şi îţi va lumina ochii tăi spre a-L vedea pe Dumnezeu, te va izbăvi de orice cădere şi de mrejele potrivnicului diavol şi va desăvârşi în tine toate intenţiile cele bune, te vor păzi îngerii Săi în toate căile Sale şi te va apăra de vrăjmaşii nevăzuţi, ca aceştia să nu obţină ceva prin care să te învinuiască înaintea lui Dumnezeu, în timp de grele încercări!
Apoi Cuviosul mi-a dat ultima sărutare întru Domnul şi a început să se roage cu multă plângere. Plecându-şi genunchii şi rugându-se îndeajuns, s-a culcat pe pământ şi a pronunţat ultimele cuvinte:
– în mâinile Tale, Dumnezeule, îmi încredinţez duhul meu!
La aceste cuvinte, o rază minunată l-a luminat din cer şi, în strălucirea acelei lumini, şi-a dat duhul cu veselie pe chipul său. în aceeaşi clipă am auzit în văzduh o cântare a îngerilor, care lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu: atunci s-a înălţat la Domnul sufletul cuviosului şi Domnul l-a primit cu bucurie din mâinile îngerilor. Am plâns în hohote deasupra cinstitului său trup deoarece abia am reuşit să-mi câştig un părinte, că l-am şi pierdut. Am rupt hainele de pe mine, am acoperit trupul cu căptuşeala lor, iar cu restul m-am îmbrăcat ca să nu mă întorc gol la fraţii
182
din mănăstirea mea. Apoi am găsit o piatră uriaşă, în care, nu de mâini omeneşti, ci prin grija lui Dumnezeu era făcută o adâncitură, asemănătoare cu un mormânt. Am aşezat aici sfântul trup al omului lui Dumnezeu, cu cântări cuviincioase. Adunând mulţime de pietricele, am acoperit cu ele trupul Cuviosului.
Am început să mă rog lui Dumnezeu să mă binecuvânteze ca să trăiesc în acel loc şi de îndată ce m-am gândit să trăiesc în peşteră că, în aceeaşi clipă, s-a dărâmat peştera, iar curmalul s-a prăbuşit, ieşind din rădăcină şi izvorul a secat. Când am văzut cele săvârşite, am cunoscut că nu am binecuvântare de la Dumnezeu ca să trăiesc în acel loc. Atunci m-am pregătit ca să plec de acolo; am mâncat câteva bucăţi de pâine, rămase din ziua de ieri, am băut apa ce mai rămăsese în vas şi, ridicând ochii şi mâinile spre cer, m-am rugat. în clipa aceea l-am văzut pe acel bărbat, pe care îl zărisem mai înainte, îndreptându-se în pustie; şi acela, întărind puterile mele, a plecat înaintea mea. Ieşind de acolo, m-am mâhnit de sfârşitul Sfântului Onufrie şi că nu m-am învrednicit să-l văd mai multă vreme în viaţă, dar durerea s-a amestecat cu bucuria sufletului că s-a învrednicit să se îndulcească de sfânta lui convorbire şi de binecuvântarea primită din gura lui. Şi aşa am plecat la drum, binecuvântând şi preaslăvind pe Dumnezeu.
III.
Am mers patru zile şi am ajuns la o chilie, care se găsea, împreună cu o peşteră, pe un platou. Am intrat aici şi, negăsind nimic înăuntru, am stat jos niţel, gândindu-mă în sine: se găseşte, oare, în această chilie, unde m-a adus Dumnezeu, cineva dintre cei vii? Şi când mă gândeam la aceasta, a intrat un bărbat sfânt, împodobit cu păr cărunt, cu înfăţişare minunată şi având pe el îmbrăcăminte făcută din rămurele de finic. De cum m-a văzut, mi-a spus:
183
nu eşti tu fratele Pafnutie, care ai îngropat trupul Cuviosului Onufrie?
Atunci am înţeles că acest bărbat a avut descoperire de la Dumnezeu şi am căzut la picioarele sale. El mi-a spus cu bunăvoinţă:
ridică-te, frate! Dumnezeu te-a învrednicit să fii prietenul sfinţilor, căci Pronia Sa mi-a arătat că vei veni la mine. îţi descopăr ţie, frate preaiubit, că s-au scurs deja 60 de ani de când petrec în această pustie şi nu am văzut pe nimeni venind la mine, decât pe fraţii care locuiesc împreună cu mine.
în timp ce noi vorbeam, au intrat trei bătrâni, asemenea sfinţilor, care au zis:
binecuvântează, frate! Tu eşti Pafnutie, împreună lucrător cu noi întru Domnul şi tu i-ai îngropat trupul Sfântului Onufrie. Bucură-te, aşadar, fratele nostru: te-ai învrednicit să vezi marele har al lui Dumnezeu! Despre tine ne-a vorbit Domnul, că astăzi trebuie să vii la noi şi că El ţi-a poruncit să petreci o zi cu noi. Iată, deja sunt 60 de ani de când petrecem în această pustie, trăind despărţiţi unul de altul, adunându-ne numai sâmbăta şi duminica, în tot acest timp nu am mai văzut vreun alt om.
Am discutat între noi despre Cuviosul Onufrie şi despre alţi sfinţi, iar după două ore de discuţii, aceştia mi-au zis:
gustă, frate, puţină pâine şi întăreşte-ţi inima, că ai venit de departe şi de aceea trebuie să serbăm împreună cu tine.
Şi, ridicându-ne, ne-am rugat împreună lui Dumnezeu şi am văzut în faţa mea cinci pâini curate, minunate, moi şi calde, parcă tocmai scoase din cuptor. Părinţii au mai adus câte ceva din roadele pământului şi am mâncat împreună. Iar ei mi-au zis:
după cum ţi-am spus, am petrecut 60 de ani în această pustie şi întotdeauna ni s-a adus în chip tainic, prin porunca lui Dumnezeu, doar câte patru pâini; dar ai
184
venit tu şi ne-a fost trimisă a cincea pâine. Nu ştim de unde ni se aduc nouă aici, dar zilnic, fiecare dintre noi, intrând în coliba sa, găseşte câte o pâine. Când însă ne adunăm pentru ziua duminicii, găsim aici câte patru pâini.
Am gustat din acea trapeză şi am mulţumit lui Dumnezeu. Ziua însă cumpănea spre asfinţit şi a venit noaptea. Ne-am aşezat la rugăciune în seara de sâmbătă şi am petrecut toată noaptea fără somn, ne-am rugat până s-a luminat de ziua Duminicii. Când s-a făcut dimineaţă, i-am rugat pe aceşti sfinţi părinţi să-mi îngăduie să rămân la dânşii până la moartea mea. Ei mi-au răspuns:
nu ai binecuvântare de la Dumnezeu să petreci cu noi în această pustie, deoarece tu trebuie să mergi în Egipt şi să descoperi fraţilor iubitori de Hristos tot ceea ce ai văzut, spre folosul celor ce te vor asculta.
Când mi-au dat acest răspuns, am început să-i rog să-mi spună numele lor, dar ei nu au vrut să mi le descopere. I-am rugat îndelung, cu stăruinţă, dar fără succes. Doar un lucru mi-au spus:
dumnezeu este Atotştiutor, El ştie şi numele noastre. Roagă-te pentru noi frate, ca să ne învrednicim să ne vedem în locaşurile lui Dumnezeu. Să fugi, preaiubitule, de ispitele lumeşti, ca să nu fii ruşinat, pentru că mulţi au fost ademeniţi de ele.
Ascultând aceste cuvinte ale cuvioşilor, am căzut la picioarele lor şi primind binecuvântare, am plecat cu pacea lui Dumnezeu în drumul meu.
Şi mi-au prezis ceva acei părinţi, lucru care s-a împlinit cu trecerea timpului.
IV.
Plecând de acolo, am trecut prin adâncul pustiei timp de o zi, ajungând la o peşteră, lângă care era un izvor cu apă curgătoare. Aici m-am aşezat să mă odihnesc. Am admirat frumuseţea acelui loc. Acolo, pe malurile izvorului
185
creştea mulţime multă de pomi fructiferi şi toţi erau încărcaţi cu roade minunate şi de toate felurile. După ce m-am odihnit puţin, m-am dus pe sub ramurile umbroase ale copacilor, mirându-mă de belşugul acestora. Şi mă gândeam: cine oare a sădit aici toate acestea? Ce fel de fructe nu erau acolo: şi curmale, şi lămâi, mere mari, smochine; se îmbujorau acolo corzi de vie, împovărate acolo de struguri imenşi; erau şi alţi copaci, ale căror fructe erau mai dulci ca mierea. De la toate aceste fructe adia o mireasmă nepământească. Şi toate aceste delicii se adăpau din şuvoaiele de apă ale izvorului, care curgea printre ele. Mi s-a părut că acesta este raiul lui Dumnezeu. Pe când admiram aceste minunăţii, am văzut că vin spre mine, din pustie, patru tineri de o frumuseţe deosebită, încinşi peste coapse cu piei de oaie. Şi, apropiindu-se de mine, mi-au zis:
sănătate fratelui nostru, Pafnutie!
Am căzut cu faţa la pământ şi m-am închinat lor. S-au aşezat lângă mine şi am început să discutăm. Feţele lor străluceau de un aşa har Dumnezeiesc, încât mi se părea că nu văd oameni, ci îngeri coborâţi din cer. S-au bucurat de venirea mea şi, culegând fructe din copaci, mi-au dat să mănânc; şi s-a umplut inima mea de veselie, datorită iubirii lor. Şapte zile am petrecut la dânşii, hrănindu-mă cu roadele acelor copaci. Şi i-am întrebat:
cu ce aţi ajuns voi aici şi de unde sunteţi de loc?
deoarece ai fost trimis la noi de Dumnezeu, noi îţi vom descoperi viaţa noastră. Suntem dintr-un oraş numit Oksirin; părinţii noştri erau conducătorii acelui oraş. Dorind să ne dea la învăţătură, ne-au dus la o şcoală. Când am început să învăţăm ştiinţele înalte, atunci ne-am propus să învăţăm şi înţelepciunea duhovnicească a lui Dumnezeu, în această lucrare ne-a ajutat Domnul: în fiecare zi ne întâlneam şi ne îndemnam unii pe alţii în slujirea lui Dumnezeu. Cu aşa bună intenţie în inimă, ne-am gândit să căutăm un loc însingurat şi acolo să petrecem câteva zile
186
în rugăciune, pentru a afla care este voia lui Dumnezeu faţă de noi. Am luat fiecare puţină pâine şi apă, ca să ne ajungă nu mai mult de şapte zile şi am ieşit din oraş. Peste câteva zile, când ne-am afundat în pustie, pe neaşteptate ni s-au deschis ochii noştri duhovniceşti şi am văzut în faţa noastră un bărbat luminos, care strălucea de slavă cerească: ne-a luat de mână şi ne-a dus în locul pe care tu îl vezi, încredinţându-ne unui bărbat bătrân, care lucra aici pentru Dumnezeu. Şi iată, s-au împlinit şase ani de când noi petrecem aici. împreună cu bătrânul am petrecut un an şi apoi părintele nostru s-a sfârşit în Domnul şi de atunci noi suntem singuri… Iată, ţi-am descoperit ţie, fratele nostru preaiubit, de unde suntem şi cum am ajuns aici. în toţi aceşti şase ani, nu am gustat pâine sau altceva, decât roadele acestor pomi. Fiecare dintre noi petrece în locul său singuratic, iar când vine sâmbăta, ne adunăm aici ca să ne vedem şi să petrecem întru Domnul. Şi aşa petrecem două zile, sâmbăta şi duminica, apoi plecăm fiecare la locul său.
dar unde vă împărtăşiţi voi în zilele de sâmbătă şi duminică cu Dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi Sânge ale lui Hristos Mântuitorul nostru? i-am întrebat eu, smeritul Pafnutie.
de aceea ne şi adunăm aici sâmbăta şi duminica, pentru că un înger sfânt şi prealuminos, trimis la noi de Domnul, vine şi ne dă Sfânta împărtăşanie.
M-am bucurat mult auzind acestea şi m-am hotărât să rămân la ei până sâmbătă, ca să mă învrednicesc şi eu să-l văd pe înger şi să primesc din mâinile lui Dumnezeiasca împărtăşanie. Şi aşa am petrecut la ei până sâmbătă. De dragul meu au stat împreună până sâmbătă, neîmprăştiindu-se pe la locul de însingurare. Am petrecut acele zile cântând şi rugându-ne lui Dumnezeu, mâncând din roadele grădinii şi bând apă din izvor.
Când a venit sâmbăta, mi-au spus acei robi ai lui Dumnezeu:
187
pregăteşte-te, frate iubit, deoarece astăzi ni se arată îngerul lui Dumnezeu şi ne aduce Dumnezeiasca împărtăşanie. Cine se învredniceşte să se împărtăşească din mâinile aceluia, i se iartă toate păcatele, devine înfricoşător pentru demoni şi nu se poate apropia de dânsul nicio ispită satanică.
Şi în timp ce îmi vorbeau am simţit o puternică mireasmă, parcă de tămâie şi de parfumuri preţioase. M-am minunat deoarece niciodată nu am simţit aşa dulce miros şi i-am întrebat:
de unde vine această mireasmă nespusă?
se apropie îngerul Domnului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Ne-am aşezat în aceeaşi clipă la rugăciune şi am început să cântăm şi să slavoslovim pe Hristos, împăratul şi Dumnezeul nostru. Şi a strălucit, deodată, peste noi o lumină de sus şi am văzut îngerul care cobora din cer. Şi avea o lumină ca a fulgerului. Eu am căzut cu faţa la pământ de frică. Ei m-au ridicat şi mi-au poruncit să nu mă tem. îngerul avea înfăţişarea unui tânăr preafrumos: era imposibil să descrii frumuseţea lui. Ţinea în mână un Sfânt Potir cu Sfintele lui Hristos Taine. De aceste Taine s-au apropiat, câte unul, aceşti robi ai lui Dumnezeu, iar după ei, m-am apropiat şi eu, păcătosul şi nevrednicul, cu mult fior şi cu mare frică, dar cu o bucurie nespusă: şi aşa m-am învrednicit să mă împărtăşesc cu Preacuratele Taine ale lui Hristos din mâinile îngerului. Când ne-am împărtăşit, atunci am auzit glasul îngerului, care a zis:
trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos Dumnezeul nostru să vă fie vouă hrană nepieritoare, veselie neîntreruptă şi viaţă veşnică!
Şi noi am răspuns:
– Amin!
După ce ne-am împărtăşit, am primit binecuvântare de la acest înger preaslăvit şi, sub ochii noştri, s-a înălţat
188
la cer. Noi am căzut la pământ şi ne-am închinat lui Dumnezeu, mulţumind pentru acest mare har al Său. Şi ce bucurie aveam în sufletele noastre… Mi se părea că nu sunt pe pământ, ci în cer. Astfel am petrecut în extaz, fiind parcă în afară de sine.
Apoi aceşti robi sfinţi ai lui Dumnezeu au adus fructe, ne-am aşezat şi am gustat. După ce a trecut ziua sâmbetei, am petrecut noaptea rugându-ne şi cântând lui Dumnezeu. Duminică ne-am învrednicit de acelaşi har al lui Dumnezeu, în acelaşi chip îngerul a coborât la noi, ne-a împărtăşit şi inimile noastre s-au umplut de prea mare bucurie. Atunci am cutezat, m-am îmbărbătat şi l-am rugat pe înger ca să-mi îngăduie să petrec în acest loc până la sfârşitul vieţii cu sfinţii robi ai lui Dumnezeu. Dar îngerul mi-a spus:
dumnezeu nu a îngăduit ca tu să trăieşti aici. îţi porunceşte să mergi fără întârziere în Egipt şi să povesteşti fraţilor ceea ce ai văzut şi ai auzit în pustie, pentru ca şi ei să se sârguiască să ducă o viaţă plăcută Stăpânului Hristos. Să le împărtăşeşti mai ales viaţa şi sfârşitul fericit al Cuviosului Onufrie, al cărui trup l-ai îngropat în piatră şi să le spui fraţilor tot ce ai auzit din gura sa. Fericit eşti şi tu că te-ai învrednicit să vezi măreţia lui Dumnezeu, care S-a săvârşit întru sfinţii Săi, în această pustie. Să petreci în nădejdea lui Dumnezeu, ca El să te numere în viaţa viitoare cu sfinţii pe care i-ai văzut şi ai vorbit cu ei. Mergi astăzi în drumul tău şi pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!
îngerul mi-a spus acestea şi s-a înălţat la cer. De la acele cuvinte ale îngerului, m-am umplut de atâta frică şi bucurie, încât am fost lipsit de orice putere şi am căzut la pământ. Iar sfinţii robi ai lui Dumnezeu m-au ajutat să mă ridic şi, mângâindu-mă, mi-au oferit o gustare. Am gustat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Dând apoi sărutare sfinţilor, am plecat în drumul meu; ei mi-au dat pentru călătorie fructe din grădină şi m-au însoţit cale de vreo cinci miliare.
189
I-am rugat să-mi spună numele lor şi mi le-au spus: primul – Ioan, al doilea – Andrei, al treilea – Iraklamvon, al patrulea teofil. Mi-au poruncit să spun fraţilor numele lor spre ale pomeni în sfintele lor rugăciuni. Sărutându-ne cu sărutare întru Domnul, ne-am despărţit: ei s-au dus la locul lor, iar eu pe drumul spre Egipt.
V.
Mergând prin pustie, eram mâhnit şi bucuros în acelaşi timp; mâhnit că m-am lipsit de vederea lor şi de cuvintele unor asemenea sfinţi ai lui Dumnezeu, de care întreaga lume este nevrednică, dar mă bucuram că m-am învrednicit de binecuvântarea lor, de vederea îngerului şi de Dumnezeiască împărtăşania din mâinile acestuia.
După vreo trei zile am ajuns la un schit şi am găsit aici doi fraţi schimnici; m-am odihnit la ei zece zile şi le-am povestit toate cele văzute şi auzite de mine în pustie. M-au ascultat cu multă umilinţă şi bucurie şi mi-au zis:
– Este adevărat, părinte Pafnutie, că te-ai învrednicit de mare har din partea lui Dumnezeu, Care ţi-a dat să vezi asemenea robi ai Săi.
Aceşti doi fraţi erau virtuoşi şi îl iubeau pe Dumnezeu din toată inima. Ei au notat tot ce au auzit din gura mea. Luându-mi rămas bun, am plecat la mănăstirea mea, iar însemnările făcute de dânşii le-au dus la toţi fraţii din schiturile şi mănăstirile apropiate şi au avut mare folos sufletesc cei ce le-au citit şi le-au auzit şi au binecuvântat pe Dumnezeu, Care Şi-a descoperit în chip minunat milostivirile asupra robilor Săi. Apoi au aşezat în biserică cartea cu însemnări, ca doritorii să o poată citi, deoarece era plină de poveţe duhovniceşti. Iar eu, Pafnutie, cel mai de jos dintre robi, care m-am învrednicit de o aşa milostivire Dumnezeiască, nu după dreptăţile mele, vestesc tuturor, şi cu gura, şi cu scrisul, ceea ce mi s-a poruncit să vestesc întru slava lui Dumnezeu, în amintirea sfinţilor Săi şi spre folosul
190
celor ce caută mântuirea sufletelor. Harul şi pacea Domnului nostru Iisus Hristos, cu rugăciunile sfinţilor şi cuvioşilor părinţilor noştri să fie cu voi acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!”
Iată, aşadar, scump cititor, ce ne-au destăinuit nouă „stelele pustiei”.
în ceasul tăcut de la miezul nopţii,
Gonind înşelăciunea visurilor,
Tu priveşti cu sufletul în Scripturile
Pescarilor galileeni…
într-adevăr, credinţa noastră se găseşte nu în cuvintele înţelepciunii pământeşti, ci în arătarea puterii duhului.
Pentru rugăciunile cuvioşilor pustiei egiptene, să ne ierte şi să ne păzească pe noi Domnul şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie!
Sihăstria Optina 27 februarie 1909
Alexandru Strijiov
Cerul cel plin de furtună al lui Serghei Nilus
Serghei Alexandrovici Nilus (1862-1929), remarcabil scriitor duhovnicesc al secolului al XX-lea, ne-a lăsat drept moştenire şase volume de scrieri, fără să luăm în calcul articolele răspândite în periodice.
Ştim puţine lucruri despre dânsul. Despre viaţa sa a scris o carte prinţul N.D. Jevahov, inaccesibilă publicului larg, fiind tipărită la o editură a emigranţilor din Iugoslavia, în oraşul Novi-Sad, în 1936. Din mărturiile fragmentare pe care le-a împărtăşit conlocutorilor şi corespondenţilor săi însuşi Serghei Alexandrovici, ştim că a terminat Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova, că stăpânea cu desăvârşire limbile franceză, engleză şi germană, cunoştea literatura universală şi pe cea rusă. După ce a fost un timp anchetator penal în Transcaucazia, a demisionat şi s-a stabilit la moşia sa (era moşier în Gubernia Orlov), încercând să administreze gospodăria.
Apoi, în viaţa sa intervine iubirea. Om strălucit şi atrăgător, Nilus pleacă cu femeia iubită la Paris, trăieşte la Nisa, Biarritz. Sărăceşte… Venindu-şi în sine şi privind în urmă, se întoarce în Rusia.
Nilus, ca majoritatea moşierilor cultivaţi de atunci, era indiferent faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Dar intervine cotitura. Petrecându-şi anii tinereţii, aşa cum se spunea în vechime, „după stihiile lumii”, la maturitate s-a întors la Ortodoxie. între zidurile măreţelor mănăstiri
192
ruseşti s-a săvârşit convertirea sa, după cum el însuşi scria – „convertirea unui ortodox (adică ortodox doar prin botez) la credinţa ortodoxă”: mai întâi la racla Cuviosului Serghie în Lavra Treimii lui Serghie, apoi la Mănăstirea Sarov, la moaştele Cuviosului Serafim. O imensă influenţă a avut asupra sa şi Sfântul Ioan de Kronstadt. Toate acestea au fost descrise cu sinceritate de însuşi Nilus, în cartea sa Cele măreţe în cele neînsemnate, care a fost tipărită în cinci ediţii (prima în 1903).
în primii ani ai noului secol, Nilus colaborează activ la Revista Ştirile Moscovei. în anii următori, locul principal în viaţa sa l-a ocupat Sihăstria Optina.
Prima oară a vizitat Optina în drumul său de la moşia sa, Zolotariovo, spre Lavra Treimii lui Serghie, în vara anului 1901. Atunci Nilus l-a cunoscut pe renumitul părinte Daniil Bolotov de la Optina, mistic profund şi renumit pictor bisericesc. încă de atunci au abordat în discuţiile lor o problemă fundamentală pentru Nilus: contradicţia dintre cultura laică şi creştinism, despre căile ce pot învinge opoziţia ucigătoare dintre Biserică şi intelectualitate.
în toamna aceluiaşi an, Nilus se găseşte din nou în mănăstire. Atunci venise ca să adune material pentru a alcătui viaţa stareţului Ambrozie. Chiar dacă această carte nu a mai scris-o, atitudinea evlavioasă faţă de amintirea nevoitorului de la Optina şi-a păstrat-o până la sfârşitul vieţii.
A venit a treia oară la stareţii de la Optina în octombrie 1904 şi a rămas aici trei săptămâni. Dintr-un intelectual plin de îndoieli se formează gradual un creştin care caută Cetatea Cerească şi care a avut curajul să înfrângă în sine pe omul cel vechi. Un nou fundament al vieţii găseşte în Evanghelie vestea cea bună despre mântuire. Despre aceasta, despre tainele iconomiei lui Dumnezeu, despre înnoirea lumii şi despre viaţa veşnică discută acum, la o nouă întâlnire cu părintele Daniil.
193
Dintr-o scrisoare pascală, adresată maicii Iulia, monahie la Mănăstirea Şamordino (aprilie 1905):
„Nu, pentru mine nu există Petersburg, o mocirlă străină cu care am în comun doar cerul şi acei robi tainici ai lui Dumnezeu, prin care stă încă, prin care se menţine acest Babilon rusesc, această măreaţă desfrânată.
Dar acolo încă mai am gânduri, unul mai greu decât altul, privind Rusia, împăratul, poporul şi acel întuneric ce se deschide larg sub picioarele lor, spre care se rostogoleşte irezistibil sărmana noastră Patrie, pe care, pentru păcatele şi fărădelegile noastre, o părăseşte harul lui Dumnezeu.
Şi iată încă un necaz: eu nu doar prevăd pieirea, dar ştiu şi de unde vine, cunosc provenienţa răului, care în viitorul apropiat ne aşteaptă pe toţi, dacă nu se va pleca spre noi mila lui Dumnezeu şi… fără ajutorul Lui nu vom putea face nimic, căci vocea adevărului nu este auzită de nimeni. Cu ochii văd, cu urechile aud, dar nu pricep.
Inima este îndurerată şi simte furtuna care este inevitabilă. Vouă, bucuriilor mele mănăstireşti, vi se pregătesc coroane măreţe din partea lumii apostate, care ascute pentru voi cuţite din oţel de Damasc şi aţâţă focurile care s-au potolit. Atât timp cât toate acestea se vor săvârşi sub masca unei făţarnice evlavii, nu va fi departe vremea când se va ridica asupra voastră o prigoană pe faţă.”
Toamna târziu, în anul 1905, în timpuri zbuciumate pentru Rusia, Serghei Nilus se află din nou la Optina. Lucrează la pregătirea unei noi ediţii a cărţii Cele măreţe în cele neînsemnate, care va ieşi de sub tipar în decembrie 1905, la Ţarskoe Selo. Această ediţie a ieşit cu sprijinul Elenei Alexandrovna Oziorova (1855-1938), domnişoara de onoare a împărătesei, care a devenit curând soţia scriitorului. Cununia a avut loc pe 3 august 1906, la Peterburg.
194
Prigoana ridicată în presă la apariţia îndrăzneţei cărţi (aici au fost introduse pentru prima dată renumitele Protocoale ale înţelepţilor Sionului) l-a forţat pe Nilus să părăsească pentru totdeauna falnicul Petersburg.
După cum îşi aminteşte, încă din 1901 lui Nilus i s-a transmis manuscrisul în limba franceză. Protocoalele nu erau ale vreunei loji masonice secrete, nici ale congresului sioniştilor (Nilus nu ştia cu exactitate cui aparţine). Dar sensul documentului era cât se poate de clar şi de funest: se vorbea despre mijloacele de realizare a dominaţiei mondiale a vârfurilor finanţei evreieşti. Programul fusese gândit până la cele mai mici amănunte de la organizarea războaielor mondiale, a băncilor şi a monopolurilor transnaţionale, până la momirea presei de stânga şi organizarea concursurilor de frumuseţe.
Nilus s-a aruncat orbeşte în vâltoare, ca totdeauna. Atunci s-a hotărât să publice documentul în cartea sa, apărută la Ţarskoe Selo, pentru ca, fără îndoială, să-l citească suveranul…
Totuşi nu el a fost primul care a tipărit Protocoalele înţelepţilor Sionului. Lucrul acesta îl făcuse deja Pavolaki Kruşevan (în 1903) şi, se pare, Gheorghe Butni (în 1905). Dar ediţia lui Nilus a ajuns să aibă influenţă mai mare. Această ediţie a fost mai profundă prin punerea sa în legătură cu tradiţia religioasă rusă: intenţiile sioniste au fost relaţionate cu „taina fărădelegii ce se lucra” cu prorocirile biblice şi bisericeşti privind sfârşitul lumii şi al istoriei, şi venirea împărăţiei lui antihrist.
în aprilie 1906 îi întâlnim pe soţii Nilus la Mănăstirea Sfântul Nicolae babaevo, nu departe de Kostroma, unde a trăit şi şi-a găsit odihna veşnică Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, renumitul scriitor bisericesc al veacului al XIX-lea. Apoi îl găsim în Valdai, la Mănăstirea Icoana Maicii Domnului din Iviria, ridicată de patriarhul Nicon.
195
în Postul Adormirii Maicii Domnului, din 1907, Nilus scrie o scrisoare la Sihăstria Optina, cu rugămintea să i se permită să stea un timp în mănăstire. Curând, a primit răspuns din partea stareţului Varsanufie Plihankov, cu invitaţia să vină „sub acoperământul harului, să se roage şi să se odihnească duhovniceşte”.
Nilus îşi amintea:
„Sihăstria Optina a impresionat-o profund pe soţie. Despre mine nu pot spune nimic: nu am putut să mă satur îndeajuns de aerul ei, de mireasma sfinţeniei de aici, să mă desfătez de frumuseţea codrului de pin, să ascult şopotul mângâietor al apelor lin curgătoare ale sfioasei şi frumoasei Jizdra, care reflectă în adâncimea lor frumuseţea nesfârşită a cerului Optinei…
O, frumuseţea mea de la Optina!
O, pacea, liniştea, netulburarea duhului tău monahal, rânduit şi întărit de suspinurile şi rugăciunile marilor tăi întemeietori!…
O, binecuvântata mea Optină!”.
Stareţii i-au propus scriitorului să se ocupe de editarea Cuvintelor de la Optina, de genul celor de la Sfânta Treime a lui Serghie, care, înainte de revoluţie, au constituit lectura preferată a pelerinilor ortodocşi. Convorbiri folositoare pentru suflet se tipăreau şi la Lavra Alexandru Nevski şi la Lavra Poceaev. Periodicele mănăstireşti erau duse de pelerini în toată Rusia.
Nilus s-a bucurat de propunerea stareţilor:
„Şi atunci mi-am zis: ce te împiedică? Noi, slavă Domnului, suntem oameni liberi, nu ne leagă niciun fel de treburi lumeşti, se va găsi pentru noi vreo locuinţă la Optina suntem ai dumneavoastră”.
Din octombrie 1906, familia Nilus s-a mutat în mănăstire şi a ocupat aşa-numitul „conac al consulului”. Aici locuise cândva Constantin Leontiev, consul al Rusiei în Orient.
196
Cuvintele de la Optina n-au apărut niciodată. Ori nu a dat binecuvântare arhimandritul Xenofont, ori a precumpănit smerenia stareţilor, care nu au dorit să se descopere prin presă concepţiile lor tainice despre lume şi ordinea ei. Dar i s-a dat scriitorului altă ascultare: să studieze arhiva de la Optina. Această arhivă constituia cea mai bogată colecţie de însemnări intime ale călugărilor trăitori la Optina, ale renumiţilor nevoitori, pelerini şi înainte-văzători, de asemenea povestiri ale evlavioşilor închinători, scrisori ale multor scriitori clasici (de Sihăstria „Intrarea Maicii Domnului în templu” şi de schitul ei, „Sfântul Ioan Botezătorul”, au fost legaţi Gogol, Dostoievski, soţii Kireevski, C.N. Leontiev, deja amintit). Dar câte nepreţuite paterice în manuscris nu s-au păstrat în arhivele ei din vechime! Prin ea însăşi, colecţia de cărţi de la Optina era impresionantă: 30.000 de volume, cu precădere teologice şi de slujbă. Biblioteca şi arhiva se găseau într-unul dintre turnurile unghiulare ale mănăstirii.
Duhovnicul şi îndrumătorul lui Nilus a fost marele stareţ Varsanufie Plihankov. Comuniunea permanentă l-a îndreptat pe scriitor către o profundă cunoaştere a lui Dumnezeu şi desăvârşire morală.
Pe baza materialelor arhivei, Nilus scrie rapid prima sa carte de la Optina: Puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omenească (partea I şi II, Serghiev Posad, 1908), insuflată de cuvintele Apostolului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în neputinţe”.
Cartea cuprindea în partea I viaţa egumenului Teodosie Popov, care s-a săvârşit din viaţă sub aripa schitului Optina în 1903. Cercetând însemnările lui Teodosie, acestea i-au trezit un viu interes: „Dumnezeu a binevoit să-mi descopere sufletul acestui rugător şi să-mi dea în mâini un asemenea tezaur nemaiîntâlnit în umila mea comuniune cu sfinţii
197
nevoitori care lucrează pentru Domnul în liniştea mănăstirilor contemporane nouă!”. Şi a doua parte a cărţii a fundamentat-o pe materialele arhivei de la Optina.
Următoarea carte a lui Nilus, Cele sfinte de sub obroc, s-a tipărit iniţial în revista Cuvintele treimice, fondată de episcopul Nicon Vologodski, iar apoi a fost tipărită la Serghiev-Posad, 1911.
La baza cărţii (a avut şi subtitlul „tainele duhului monahal ortodox”) au stat însemnările părintelui Eftimie Trunov, un minunat nevoitor de la Optina, ucenicul stareţului Lev Nagolkin (t 1841). Evenimentele se petrec la mijlocul secolului al XIX-lea. în prefaţă, Nilus scria: „Jurnalul părintelui ieromonah Eftimie mi-a servit precum o canava, pe care era imprimat cu mâna un desen dar ce desen! dar ce desen! -, ca un şirag de perle pe o broderie, şirag adunat din scoici multicolore, scoase din adâncurile tăinuite ale mării duhului măreţ de la Optina, care hrăneşte gândirea ortodoxă rusă, prin reprezentanţii săi precum soţii Kireevski, Gogol, Dostoievski şi acei eroi mai tineri, ale căror nume stau ca nişte stele pe tăria cerului ortodox rus.”
începând cu luna ianuarie 1909, începe să ţină jurnalele sale, unde notează cele mai obişnuite impresii din mănăstire: discuţii cu stareţii, mai ales cele cu duhovnicul său, părintele Varsanufie, cele cu părintele Anatolie cel tânăr (ieromonahul Anatolie Potopov, t 1922), cu părintele Iosif Litovkin (1837-1911) şi cu marele stareţ Nectarie Tihonov (1858-1928). Odată cu aceasta, scriitorul ia atitudine faţă de evenimentele contemporane din lumea duhovnicească. Astfel, moartea părintelui Ioan de Kronstadt i se pare a fi „un semn tainic şi cu semnificaţie funestă: de pe pământul celor vii a fost luat un mângâietor şi un rugător al tuturor ruşilor, mai mult de atât, un făcător de minuni, în astfel de timpuri când la orizontul vieţii ruseşti se adună nori tot mai întunecaţi şi mai denşi.”
198
Părintele Ioan a avut o mare importanţă în destinul şi în felul de a gândi şi simţi al lui Nilus. La picioarele acestui păstor s-a produs convertirea definitivă a scriitorului, care parcursese drumul chinuitor de la necredinţă la starea caldă de rugăciune. Păstorul de la Kronstadt a binecuvântat scrierile sale, iar lui i-a închinat prima şi importanta sa carte, Cele măreţe în cele neînsemnate. în timpul când s-au despărţit de cele ale lumii şi de societate, doar părintele Ioan a susţinut cu sinceritate familia Nilus.
Aproape cinci ani, cât Nilus a trăit la Optina, a înregistrat cu consecvenţă toate evenimentele care se petreceau în mănăstire. Pe data de 18 martie 1909 a trecut în sălaşul drepţilor unul dintre stâlpii duhului optinean, egumenul Marcu, „împreună scriitor”, „om de granit”, după cum l-a numit Nilus. Acestuia i-a alcătuit o biografie amănunţită: „am îndrăgit tăria sa, puterea nezdruncinată a duhului său; l-am îndrăgit şi pe dânsul, m-am sfiit în faţa lui şi l-am venerat, ca un şcolar sfios în faţa învăţătorului său aspru şi respectat.”
în paginile însemnărilor sale sunt semănate raţionamente succinte, dar pline de sensuri tainice, ale părintelui Nectarie. Orice subiect ar fi avut discuţia, fie semne prevestitoare ale sfârşitului lumii sau previziuni şi prorocii privind evenimente apropiate, „înclinat spre o nebunie fericită de dragul lui Hristos”, dădea răspunsuri eXhaustive.
Aşa au trecut zilele şi anii lui Nilus, în comuniune cu părinţii purtători de duh de la Optina. în timpul stareţului Varsanufie, Nilus a jucat un rol asemănător celui avut de Ivan Kireevski pe lângă părintele Macarie şi Constantin Leontiev, în timpul stareţului Ambrozie. Aici Nilus se asemănă cu un pescar care îşi arunca mrejele în şuvoaiele binecuvântate ale râului dumnezeiesc, pe unde curgea duhul Optinei. Următoarea sa carte, care vede lumina tiparului în 1916, aşa se va şi numi: Pe malul râului dumnezeiesc. Pescuitul său înseamnă cunoaştere de Dumnezeu, înnoirea
199
sufletului şi a vieţii, iar el s-a reînnoit în chip de nerecunoscut. în toată înfăţişarea lui s-a imprimat o demnitate fără deşertăciune şi bunătate rugătoare. Iată cum l-a văzut pe Serghei Nilus iezuitul Alexandre de Schaille, care a trecut la Ortodoxie şi a trăit la Optina câteva luni, în 1909: „După prânz, în casele înaintestătătorului, am făcut cunoştinţă cu S.A. Nilus. Era un om de vreo 45 de ani, un rus tipic, înalt, vânjos, cu barba căruntă şi cu ochii albaştri, puţin galeşi; era încălţat cu cizme şi purta o cămaşă rusească, încinsă cu un brâu pe care era cusută o rugăciune”.
Dar furtuna se pregătea… Presimţirea ei plutea în aer. Furtună deasupra Rusiei…, deasupra Optinei…, a lui Nilus însuşi…
Predica „sfârşitului lumii” şi a „venirii lui antihrist” nu era pe placul tuturor, cu atât mai mult cu cât se legase direct de venirea epocii „marii apostazii”, cum o numea Nilus, cu prorocirea privind refacerea Statului Israel şi viitoarea întărire a sionismului. Autorităţile bisericeşti se temeau de cuvântul „antihrist” mai tare decât de însuşi antihrist. S-a cerut de la părintele Varsanufie ca să-l condamne în public pe fiul său duhovnicesc, pe Serghei Nilus. S-au găsit şi printre fraţii schitului câţiva monahi care să înceapă vrajba împotriva conducătorului schitului. Stareţul Varsanufie a negat calomniile aduse şi conducerea bisericească a hotărât să-l îndepărteze de la Optina, trimiţându-l la mănăstirea Staro golutvin, unde a şi murit curând (1 aprilie 1913).
Până la sfârşitul lumii – a statului rusesc şi a lumii bisericeşti mai rămăseseră mai puţin de patru ani.
Despărţirea sa de Optina, care s-a produs pe 14 mai 1912, Nilus a descris-o în cuvinte mişcătoare: „Cine nu a văzut Optina în podoaba primăvăratică şi liniştită a livezilor, a puternicei păduri, a brazilor ei seculari, înconjuraţi de vesela şi tânăra verdeaţă a arţarilor, a scoruşilor, a plopilor, a teilor, a alunilor şi a stejărişului, a zarvei vegetaţiei
200
luxuriante şi a clinchetului vesel al cortegiului primăverii triumfătoare prin căldură şi lumină, acela nu va putea înţelege marea tristeţe a inimilor noastre, care scăldau în lacrimi scumpele morminte ale marilor stareţi de la Optina, despărţindu-ne de dânşii şi de toată frumuseţea duhovnicească a tradiţiilor optinene şi de frumuseţea naturii înconjurătoare. Aşa a binevoit Dumnezeu, slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi m-am gândit atunci, urmărind cu o privire tristă pământul sfânt al Optinei, ce fugea sub roţile caleştii noastre, că îmi iau rămas bun şi de la acea adâncime fără fund a apelor curate precum cristalul ale Jizdrei, dar şi ale râului meu dumnezeiesc, din ale cărui şuvoaie albastre năvodul meu a scos atât de des tăinuitele comori ale duhului, astfel încât nu voi mai putea struni cu degetele psaltirea mea cu zece strune. Cu ultima plecăciune de adio, făcută Optinei, va seca pentru mine izvorul cel mai curat de inspiraţie, iar eu şi barca mea vom fi acoperiţi de valul funest al zbuciumului lumii”.
Dar viaţa nu se sfârşise. Cerul aducător de furtună, de deasupra lui Nilus a continuat să-şi descopere semnele lui tragice. Ca şi mai înainte, Nilus adună şi citeşte semnele pământeşti şi cereşti, le împărtăşeşte cititorilor săi.
în penultimul an (înainte de revoluţie) iese de sub tipar penultima carte, Pe malul râului dumnezeiesc, iar în ultimul an, 1917 – ultima carte apărută în timpul vieţii: „Este aproape, lângă uşă” (Serghiev Posad, ianuarie 1917). Cartea a fost tipărită cu un subtitlu elocvent: „Despre ceea ce nu vor să creadă şi este atât de aproape”. în aceasta se condensează temele fundamentale ale creaţiei lui Nilus sensul ameninţător al evenimentelor politice ce se apropiau – „apocalipsa rusă astăzi”. Se comprimă timpul: vedeniile de ieri se transformă în realităţi sângeroase.
Predica sa, orală sau scrisă şi tipărită, Nilus o socotea „datorie de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu” şi a dat o atenţie deosebită faptului ca el să aibă binecuvântarea
201
ierarhilor Bisericii Ruse pentru a predica. într-o scrisoare, datată cu ziua Schimbării la Faţă a Domnului, 6 august 1917, scrie: „După cum vă este cunoscut, toată plinătatea harului Sfântului Duh se află în stăpânirea episcopilor Bisericii Ortodoxe şi se transmite celor pe care îi găsesc destoinici. De când eu şi darul meu suntem în slujirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, nu am transmis spre tipar nici un rând, mai ales despre antihrist, fără binecuvântarea arhierească a Arhiepiscopului Nicon (arhiepiscopul de Vologda şi Rojdestvensk, t 1917). Când a fost tipărită cartea mea, Pe malul râului dumnezeiesc, atunci marele drept şi nevoitor, episcopul Teofan de Poltava (Teofan Bâstrov) a scris următoarele: «Eu citesc cu mare interes toate cărţile dumneavoastră şi vă împărtăşesc pe deplin părerile privitoare la evenimentele din ultima vreme. Oamenii veacului acestuia trăiesc cu credinţa în progres şi se adorm cu vise ce nu se împlinesc şi, cu o oarecare îndârjire, alungă de la sine gândul despre sfârşitul lumii şi venirea lui antihrist. Ochii lor sunt orbi duhovniceşte. Văzând, nu văd, şi auzind, nu pricep. Sensul evenimentelor de acum nu este ascuns pentru adevăraţii fii ai lui Dumnezeu».
La ieşirea de sub tipar a cărţii mele Este aproape, lângă uşă, acelaşi vlădic înţelept şi luminat de Dumnezeu mi-a scris: «Mult stimate Serghei Alexandrovici, să nu aveţi nici o îndoială că antihrist există cu adevărat şi aşteaptă doar timpul pentru arătarea sa în lume. Se găseşte undeva, nu departe de hotarele Rusiei. Nu pot să spun nimic mai mult din ceea ce ştiu». Scrisoarea este datată 20 februarie 1917”.
între anii 1912-1916, familia Nilus a trăit în Valdai. Revoluţia l-a găsit pe Serghei Nilus în Ucraina: el se mutase „cu mila lui Dumnezeu în hotarele eparhiei vlădicului Teofan de Poltava”. înainte de aceasta, a petrecut vreo două săptămâni la Kiev, a văzut pe stareţa Mănăstirii Rijişciov (mai jos de Kiev, pe Nipru) şi pe ucenica acesteia, Olga
202
Boiko, o fetiţă de 14 ani. Această fetiţă de la ţară, cu puţină carte, a căzut într-un somn letargic pe data de 21 februarie 1917, marţi, în a doua săptămână a Postului Mare, care a continuat, cu mici întreruperi, până în Sâmbăta Mare, exact 40 de zile. în timpul somnului a avut vedenii privind viaţa de dincolo de mormânt. Când se trezea, povestea ce a văzut, făcându-se însemnări după relatările ei. Nilus a făcut şi el însemnări după cuvintele ei şi ale stareţei sale, care curând s-au împlinit.
„Şi am văzut spunea Olga dincolo de un şanţ mare, o mulţime de oameni legaţi în lanţuri. Am întrebat ce se întâmplă cu aceşti oameni. «Aceştia sunt oamenii mi s-a răspuns care vor primi pecetea lui antihrist.» Apoi am ajuns la un loc întunecos şi m-am oprit. Am văzut aici un om foarte frumos, fără mustăţi şi barbă. Era îmbrăcat în haine de culoare roşie. După înfăţişare avea vreo 28 de ani. A trecut în fugă pe lângă mine. Când s-a apropiat de mine, mi s-a părut extraordinar de frumos, dar după ce a trecut şi m-am uitat la el, mi-am închipuit că este diavolul. Atunci l-am întrebat pe înger: «Cine este acesta?». îngerul mi-a răspuns: „Acesta este antihrist, cel care va chinui pe toţi creştinii pentru sfânta credinţă, pentru Sfânta Biserică şi pentru Numele lui Dumnezeu».
Apoi am văzut o lumină neobişnuită. în această lumină era o masă mare de cristal şi pe ea erau nişte fructe ale raiului, nemaivăzute. La masă stăteau Sfinţii Proroci, Mucenicii şi alţi sfinţi. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de culori diferite, care străluceau într-o lumină minunată. Deasupra acestor cete de sfinţi, într-o lumină deosebită şi pe un tron de o frumuseţe minunată, stătea Mântuitorul, iar la dreapta Sa stătea suveranul nostru, Nicolae Alexandrovici, înconjurat de îngeri. Suveranul era îmbrăcat în toate hainele împărăteşti, într-o porfiră albă, strălucitoare, cu coroană pe cap, iar în mâna dreaptă avea sceptru. Sfinţii mucenici discutau şi se bucurau că veniseră ultimele vremuri
203
şi că numărul lor va creşte, deoarece creştinii vor fi chinuiţi curând pentru Hristos şi pentru refuzul lor de a primi pecetea. Mucenicii spuneau că bisericile şi mănăstirile vor fi distruse, dar mai întâi vor fi izgoniţi vieţuitorii lor. Vor fi chinuiţi şi persecutaţi nu doar călugării şi clericii, ci toţi creştinii ortodocşi care nu vor primi pecetea şi se vor ridica în apărarea numelui lui Hristos, a credinţei şi a Bisericii.
Am mai auzit cum spuneau că suveranul nostru nu va mai trăi, că timpul său pământesc se apropie de sfârşit. Am auzit, dar nu destul de clar, că dacă Domnul nu va mai adăuga ceva, sfârşitul va fi anul 22”.
Când la Rijişciov s-a aflat prin telefon de abdicarea suveranului, Olga a zis: „Dumneavoastră abia aţi auzit, însă acolo, la noi, se ştia de mult timp. împăratul stă de multă vreme împreună cu împăratul Ceresc”. Stareţa a întrebat-o pe Olga: „Dar care este cauza?”. Olga a răspuns: „Ceea ce s-a întâmplat şi cu împăratul Ceresc: L-au prigonit, l-au batjocorit şi l-au răstignit! împăratul nostru este mucenic”.
„Din multe alte izvoare de provenienţă curat duhovnicească – a adăugat Nilus – anul 1918 este menţionat ca un an fatal pentru suveran şi pentru lume.” (Amintim că scrisoarea lui Nilus este datată în luna august 1917, aproape cu un an înainte de asasinarea împăratului la Ekaterinburg.)
Iată un alt vis fatidic. Nilus aminteşte de acesta într-o altă scrisoare trimisă din Valdai arhimandritului Kiril Zlenko, pe 17 noiembrie 1916. „Pe când se tipărea deja cartea mea Este aproape, lângă uşă, o roabă a lui Dumnezeu, care nu avea nici o legătură cu cercetările mele, care nu se gândise niciodată la soarta lumii, dar credincioasă şi evlavioasă, în noaptea de 24 spre 25 octombrie a avut un vis (scriu după cuvintele ei): «Dragă mamă, luni spre marţi (24-25 octombrie) am avut un vis groaznic şi ciudat. Mă aflam parcă într-un loc necunoscut şi lângă mine erau nişte oameni care treceau pe stradă. M-am uitat la cer: parcă nu
204
era noapte, dar nu era nici lumină; şi am văzut pe cerul curat o lună imensă. în timp ce priveam, această lună a început să se schimbe şi din ea s-a făcut un ceas enorm, cadranul era negru, iar cifrele albe. Acele arătau ora 3 şi 17 minute. Simţeam că începe sfârşitul lumii şi am fost cuprinsă de nelinişte. În jurul meu nu mai era nimeni. Pe cer au început să apară nori. Sub ceas, a venit în zbor şi s-a aşezat o cioară mare. Totul mi s-a părut atât de înfricoşător încât m-am trezit şi îmi amintesc cu claritate că ceasul arăta 3 şi 17 minute…»
Este interesant că luând cunoştinţă de acest vis al unei femei ortodoxe, Nilus nu a îndrăznit să-i dea o explicaţie ortodoxă. Datele visului sunt clare: visul l-a avut pe 25 octombrie, ceasul arăta 3 şi 17 minute sau 9 şi 17 minute. Deci data revoluţiei bolşevice: 25 octombrie 1917…
Anii revoluţiei l-au supus pe Nilus, ca şi pe mulţi alţii, la cele mai crunte încercări. Persecuţii, prigoane, anchete, percheziţii, toate au devenit de la an la an tot mai aspre. A fost închis între anii 1924-1927. Cine deţinea sau citea cărţile sale era împuşcat, dar el, autorul, întărindu-se cu rugăciunea, a continuat să scrie despre minuni, ca manifestare a voinţei lui Dumnezeu, despre puterea mântuitoare a pocăinţei, despre lipsa de libertăţi a poporului şi a Bisericii.
Aceste descrieri au constituit partea a doua a cărţii Pe malul râului dumnezeiesc. A scris până la sfârşitul vieţii şi este posibil, dacă s-ar căuta manuscrisele, să existe şi o a treia parte a acestei cărţi. La vârsta de 68 de ani, pe 14 ianuarie 1929, Serghei Alexandrovici Nilus a trecut la Domnul. A fost înmormântat în satul Kruteţ, la patru verste de Alexandrovskaia Sloboda. Soţia sa, Elena Alexandrovna, potrivit unor mărturii, a fost arestată în anul 1937 şi a murit la Kolâma44, după alte date, în localitatea Kola, regiunea Murmansk.
44 Localitate în regiunea Magadansk, Iakuţia, Siberia (n. tr.).
205
Cele sfinte de sub obroc – aşa se numea una dintre cărţile scriitorului. Ani îndelungaţi, moştenirea sa spirituală a fost sub obroc. Dar va veni timpul când într-o slăvită pleiadă de gânditori duhovniceşti ruşi se va auzi din nou şi numele lui Serghei Nilus, care şi-a ridicat cu bărbăţie vocea lui în anii haosului şi distrugerilor, pentru credinţă, pentru conştiinţă, împotriva demonicei „taine a fărădelegii”.
CUPRINS
Capitolul I „îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. 5
Capitolul al II-lea Fericita Parascheva Ivanovna de la Diveevo 13
Capitolul al III-lea Cuviosul Macarie Jeltovodski 51
Capitolul al IV-lea Destinul Rusiei 64
Capitolul al V-lea Cuviosul Serafim de Sarov 90
Capitolul al VI-lea Vedenia ascultătoarei Olga 106
Capitolul al VII-lea
Pe malul râului dumnezeiesc 122
Serghei Nilus
Stelele pustiei 164
Alexandru Stryiov
Cerul cel plin de furtună al lui Serghei Nilus 191
Redactor: Dragoş Dâscă Corector: Marta Grădinaru Tehnoredactor: Daniela Ungureanu Design copertă: Andreea Piciu DTP: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http://Edituradoxologia.roE-mail: Editura@doxologia.ron Editura.Doxologia