JOVAN JANJIC PATRIARHUL PAVLE. SFINTENIA NU SE POATE ASCUNDE

JOVAN JANJIC
PATRIARHUL PAVLE AL SERBIEI
Sfinţenia nu se poate ascunde
Traducere din limba sârbă dr. Liubiţa Raichici
Bucureşti
Redactor: Marínela Bojin Coperta: Mona Velciov
Traducerea a fost făcută după originalul în limba sârbă: Jovan Janjic, Bumu weeK, III, Editura Neven, Belgrad, 2019.
©Jovan Janjic
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României JANJIC, JOVAN
Patriarhul Pavle al Serbiei: sfinţenia nu se poate ascunde Jovan Janjic; trad. din lb. sârbă: dr. Liubiţa Raichici bucureşti: Editura Sophia, 2022 Conţine bibliografie ISBN 978-973-136-863-4
I. Raichici, Liubiţa (trad.)
2
929
CUVÂNT INTRODUCTIV
îndemnul „Să fim oameni!”, pe care adesea îl rostea, dorind, cu aceasta, să ne înveţe, să ne atragă atenţia şi să ne îndrume prin lucrarea sa, îl aplica în propria viaţă. Şi prin cuvântul lui, dar şi prin lucrarea şi vieţuirea sa, patriarhul Pavle al Serbiei sfătuia şi arăta cum să fii om.
Omul este cununa creaţiei lui Dumnezeu pe pământ. Făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 27). Creat pentru veşnicie. Menit să i se supună întreaga fire. De om, aşadar, depindea şi depinde cum va fi lumea aceasta. De aceea, patriarhul Pavle face totul spre a ne îndemna să fim oameni. Aşa cum li se cuvine oamenilor să fie, aşa cum Creatorul nostru aşteaptă de la noi.
Cuvântul cu care ni se adresa era blând. Ceea ce spunea, împlinea în lucrarea şi viaţa sa.
Luând aminte la adevărul nepieritor, adevărul vieţii celei veşnice, el a devenit o pildă de înfăptuire şi trăire pe pământ. Lumină duhovnicească. Cel care vădea prin persoana sa cum, în vârtejul ispitelor vieţii, să acţionezi şi la ce să aspiri, cum că se cuvine să crezi în veşnicie şi care este calea pe care să mergi spre ea. În veşnicia Binelui.
Se ţinea de cer. El a fost trăitor al cerului pe pământ. Şi totuşi, doar unul dintre noi. Acela care fiecăruia i-a întins mâna, pentru ca fiecare să-şi poată vădi unicitatea şi modul ¿repetabil de a fi al personalităţii sale, să facă şi să săvârşească ceea ce ţine de el.
6
Cuvintele patriarhului Pavle sunt pătrunse de teologia ortodoxă, de înţelepciunea sa, de o mare experienţă duhovnicească; ele conţin lecţii de folos pentru suflet, lecţii care arată unde duc drumurile cele largi ale vieţii şi unde duc cărările ei înguste.
Cuvântul lui este lapidar şi clar, bine gândit cuvânt care ne renaşte. El nu recurge la cuvinte mari şi nici la gândiri înalt-răsunătoare, ci mai degrabă urmăreşte simplitatea, cuvântul pe care îl spune voieşte să fie pe înţelesul tuturor, dar să aibă deopotrivă plinătate, să fie îndestulător pentru fiecare. Adeseori cita aceste cuvinte ale Evangheliei, ca unul care le avea pururea în minte: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Nu se punea pe sine înaintea celorlalţi, ci făcea astfel încât lucrarea lui să fie spre slujirea aproapelui.
îl îndeamnă pe om, care adeseori este fermecat de vana şi neîntemeiata sa cunoaştere şi luminare, însă îndepărtat de adevăratul ei izvor, să se ţină de rădăcinile sale, de obârşia sa, de cunoaşterea duhovnicească, să nu se abată de la adevărul cel veşnic. El arată ca primejdios drumul care duce spre pante abrupte, iar în final, chiar la pierzanie. Îndreaptă pe calea pe care se cuvine să mergem, pentru a se vădi şi împlini înţelesul şi ţelul vieţii pe pământ, calea pe care, mergând, tot omul va putea să-şi preschimbe timpul acesta trecător în veşnicie.
Patriarhul Pavle s-a străduit din răsputeri să-i scoată pe oameni din întunericul neştiinţei şi să-i ducă la lumina cunoaşterii celei adevărate. Şi s-a străduit ca această cunoaştere s-o confirme prin însăşi viaţa sa. De aceea, a căutat mereu, de câte ori se ivea prilejul, să fie în sânul poporului, alături de popor. Părinte duhovnicesc cu fiii săi duhovniceşti.
7
După cum Domnul, celor care nu puteau să priceapă înţelesurile mai adânci, le-a vorbit în pilde, dar ucenicilor Săi, luându-i deoparte, le tâlcuia aceste pilde1, tot astfel proceda adeseori şi patriarhul Pavle.
Dându-le ucenicilor (apostolilor) Săi putere şi îndrumare, Domnul le spune că „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei 10, 26). Apoi îi îndeamnă: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10,27). Pentru că patriarhul Pavle a avut întotdeauna înaintea ochilor şi în cugetul său Sfânta Scriptură, pentru că a urmat cuvântul Evangheliei şi cuvântul apostolilor, suntem încredinţaţi că tot ce el a spus unui om se cuvenea „propovăduit de pe case”.
Fiindcă, după cum Hristos nu le-a vorbit numai oamenilor din vremea Sa, ci celor din toate timpurile şi veacurile, tot aşa patriarhul Pavle nu rostea cuvinte de folos numai pentru unii oameni şi doar pentru un timp anume, ci cuvinte potrivite pentru toţi şi pentru totdeauna. Patriarhul sârb Pavle urma cuvântul apostolului Pavel, pe care îl amintea deseori: „Tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii”, ca să-i câştige pentru Domnul [cf. I Corinteni 9, 19-23).
Apostolii trimiteau scrisori, aşa-numitele epistole, unor comunităţi creştine anume şi unor anumite personalităţi, ca apoi ele să-şi arate însemnătatea lor pentru toţi credincioşii. Apostolul Pavel scrie epistole către Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni, Evrei. Le scrie şi ucenicilor, şi celor împreună-lucrători cu el: lui Timotei, „adevărat fiu în credinţă”, „fiului iubit”; lui Tit, „adevăratul
1 Episcopul Jovan Puric, Faţa umană a lui Dumnezeu, în „Monitor oficial”, Belgrad, 2010, p. 151.
8
fiu, din credinţa cea de obşte”; şi lui Filimon, „mult iubitului fiu” şi „însoţitorul nostru [al apostolilor] de lucru”. Apostolul Iacob le scrie celor „douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere [diaspora]”.
Apostolul Petru trimite întâia sa Epistolă sobornicească către „cei aleşi care trăiesc împrăştiaţi printre străini [în diaspora], în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia”, iar a doua Epistolă sobornicească o dedică, în general, poporului lui Dumnezeu, nou-botezat în credinţa creştină. Sfântul Apostol Ioan Teologul, în întâia sa Epistolă sobornicească, vesteşte „Cuvântul vieţii” şi „viaţa de veci”, spre cunoaşterea credinţei creştine; pe cea de-a doua Epistolă o trimite „către aleasa Doamnă [Biserica] şi către fiii ei”, iar Epistola a treia sobornicească, lui „Gaiu cel iubit”.
în aceste epistole este înfăţişată esenţa credinţei creştine; li se atrage atenţia creştinilor asupra atitudinii şi comportamentului cuvenit şi, de aceea, ele sunt cu adevărat învăţături învăţături diverse, dogmatice şi morale, îndemnuri, sfaturi referitor la cum trebuie ei să lucreze şi să acţioneze; în ele se dau şi răspunsuri la întrebări şi la probleme concrete; dar există, de asemenea, şi obiecţii, mustrări şi avertismente, corijări ale unor învăţături şi moduri de a gândi greşite; ele încurajează învăţătura sănătoasă şi dragostea cea adevărată dintre oameni; în ele se pun temeliile statorniciei în credinţă… Toate se fac spre schimbarea duhovnicească a omului. Cu scopul învierii Binelui. Prin urmare, epistolele pe care apostolii le adresau unor anumite persoane sau unor comunităţi creştine, datorită însemnătăţii lor care este mai presus de timp, au o misiune general umană.
Epistolele apostolilor sunt întreţesute în Biblie drept cărţi de învăţătură, ca parte integrantă din Scriptura Noului
9
Testament. Ele îşi au un loc al lor în cărţile de cult. Sunt incluse în liturghisirea bisericească. Unele capitole sau pasaje din aceste epistole se citesc la slujbele Bisericii de-a lungul întregului an bisericesc, la Sfintele Liturghii şi cu alte prilejuri liturgice, ca de pildă, la Sfânta Taină a Botezului, la Sfânta Taină a Cununiei, la Sfintele Taine ale Mirungerii şi Maslului, la Sfânta Euharistie sau la marile praznice. Rânduiala, care este înfăţişată în epistole şi care se referă la slujirea pastorală, a fost inclusă în canonul Bisericii Ortodoxe.
Aceeaşi cale apostolică o urmează patriarhul Pavle al Serbiei. Ca şi cuvântul apostolilor, care are o valoare perenă şi la care se face necontenit referire, pentru învăţătura transmisă prin el, chiar dacă nu ne este adresat direct dar ne priveşte şi pe noi -, cuvântul patriarhului Pavle are şi el o valoare nepieritoare, este valabil pentru toţi oamenii, pentru că este întemeiat pe cuvintele Adevărului veşnic, pe cuvintele Evangheliei, pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi l-a perceput şi îl percepe pe patriarhul Pavle potrivit staturii sale duhovniceşti. Aşa stau lucrurile când e vorba de oamenii cei mari, pătrunşi de sfinţenie, cu plinătate duhovnicească, din ale căror cuvinte şi din a căror mână te poţi adăpa şi hrăni duhovniceşte, de la care ai ce învăţa, care se cuvine să ne fie cu adevărat pildă. Un asemenea om este văzut de toată lumea ca unul pururea prezent, ca un atotştiutor, ca un om sfânt. Fiindcă sfinţenia nu se poate ascunde. Aşa cum nu se poate ascunde cetatea când stă pe un vârf de munte. Asemenea oameni sunt cu adevărat lumina lumii (Matei 5, 14).
Cuvântul patriarhului Pavle a prins rădăcini în cei care au dorit să audă şi erau pregătiţi să audă cuvântul Adevărului.
10
La cuvântul acesta făcea el referire, cuvântul acesta era luat drept măsură duhovnicească. Contemporanilor săi, cuvântul patriarhului Pavle li s-a întipărit în memorie, şi deseori îl citau, ca să arate astfel cum li s-ar cuveni oamenilor să fie. Şi simplul fapt că au reţinut mesajul lui şi se refereau la el arată că acest cuvânt al său le-a lăsat o impresie atât de puternică, încât potrivit acestui cuvânt judecă ei lucrurile. După cum, după spălarea minereului aurifer, nisipul se duce şi rămâne aurul curat, aşa rămâne în amintire şi preţiosul cuvânt al Preafericirii Sale.
De aceea, după cinci ani de la trecerea la Domnul a patriarhului Pavle, am început să notez aceste cuvinte ale sale. Şi, iată, abia la comemorarea a zece ani de la binecuvântata adormire a marelui părinte al Ortodoxiei, prima ediţie a acestei cărţi a fost gata de tipărire.
Notez, în general, aceste cuvinte ale sale prin scurte istorisiri, aşa cum adeseori îi plăcea şi patriarhului Pavle să vorbească. M-am străduit ca totul să se întemeieze pe cuvântul autentic al Preafericirii Sale, plasat în împrejurările reale, în care ne-am aflat atunci.
Mai toate aceste istorisiri cu excepţia celor care sunt prezentate dintr-o perspectivă personală sau din diferite alte surse sunt însoţite de o notă de subsol, în care se menţionează relatarea care stă la baza lor. În felul acesta, am urmat principiul ştiinţific referitor la probarea surselor, în acest caz referitor la probarea faptelor şi autenticitatea cuvintelor celui care este eroul principal al acestei cărţi.
Am căutat să adun cât mai multe şi cât mai variate ziceri ale patriarhului Pavle, precum şi evenimente din viaţa sa pe acest pământ. Având, desigur, în minte chiar cuvintele Preafericirii Sale, şi anume că viaţa noastră în această lume materială
11
se cuvine să înainteze în trei direcţii: în înălţime, în lăţime şi în profunzime. Spre slava lui Dumnezeu, spre folosul celor de-aproape ai noştri, al celorlalţi oameni, şi spre mântuirea noastră.1 Uneori, percepeam istorisirile şi impresiile interlocutorilor mei ca pe un fragment de minereu rar, care trebuia extras, îndepărtând sterilul sau roca, şi care, mai greu sau mai uşor, trebuia neapărat scos la lumină.
Atunci, în funcţie de proprietăţile sale, treceam la separarea părţilor utile de cele inutile, la extragerea a ceea ce este important din ceea ce era lipsit de importanţă, la topire, rafinare şi la prelucrarea finală. Nu am ştiut întotdeauna, de la bun început, dacă textul astfel structurat va da însemnărilor mele greutatea plumbului, soliditatea fontei sau strălucirea diamantului. La urma urmei, lucrul acesta depinde de fiecare cititor în parte, de ce şi de cât va vedea şi va descoperi între coperţile acestei cărţi. Iar fiecare vede ceea ce vrea să vadă iarăşi, potrivit cuvintelor patriarhului Pavle2. Fiecare face şi judecă după măsura vârstei sale duhovniceşti!
Am purces la această lucrare socotind că nici însuşi patriarhul Pavle, cu toată modestia sa şi în pofida ei, n-ar fi contestat-o. Când a fost întrebat de nepoata răposatului său frate Duşan dacă are ceva împotrivă să scrie despre el, Preafericirea Sa a răspuns: „Nu cumva să reiasă că-l preamăreşti pe patriarh.” I-a explicat că doreşte să scrie despre el ca simplă persoană. Data următoare când s-a dus la el, având cu ea un caiet pentru notiţe, patriarhul Pavle i-a spus: „Da, da, ar trebui să notăm, credem că pe toate le vom ţine minte, dar trece timpul şi uităm. Multe lucruri am auzit şi am învăţat de la
1 Jovan Janjic, Să fim oameni, II: învăţăturile şi mesajul Patriarhului Pavle, ediţie de autor, Belgrad, 2014, pp. 20-21.
2 Idem, Săfim oameni, I: viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavle, ediţie de autor, Belgrad, 2014, p. 273.
12
părintele Macarie, şi îmi pare rău că nu le-am notat.”1 Părintele Macarie (Milanovic) a fost un mare duhovnic, el însuşi fiu duhovnicesc al Sfântului Nikolae Velimirovic. A fost duhovnicul novicelui Gojko Stojcevic, pe care-l va aduce la călugărie, după care Gojko va deveni monahul Pavle.2 Şi apoi, patriarhul Pavle.
Oamenii mi-au ieşit în întâmpinare şi cu multă bucurie reproduceau cuvintele Preafericirii Sale, îşi exprimau sentimentele şi dădeau mărturie de evenimentele care îi priveau personal sau la care au fost martori. Din păcate, au fost şi unii care nu au dorit să dea mărturie, chiar dintre cei pe care patriarhul Pavle i-a ajutat să aibă un cămin al lor. Unii au hotărât ca cele pe care patriarhul le-a spus lor sau unor apropiaţi de-ai lor să le păstreze doar pentru ei. Să „păstreze” ca sluga aceea netrebnică care a îngropat în pământ talantul primit de la stăpânul ei (Matei 25, 14-30).
Aşa se întâmplă cu oamenii. Iar măsura oamenilor este cea care dă şi măsura lumii în care trăim.
Aici este strânsă doar o mică parte din comoara adunată de la oamenii cu care autorul acestei cărţi este legat prin urzeala vieţii şi cărările ei.
MONAHUL
FIŢI MULŢUMIŢI CU CE AVEŢI
Tânărul absolvent al Facultăţii de teologie, Gojko Stojcevic, după ce s-a vindecat în mod minunat la mănăstirea din Vujan, a hotărât să se călugărească. În acea perioadă, stareţul mănăstirii ajunge părintele Julijan Knezevic, fiul duhovnicesc al Sfântului Nikolae Velimirovic, care, după ce a primit de la acesta tunderea în monahism, în anul 1939, la mănăstirea Zica, a fost hirotonit arhidiacon, apoi ieromonah.
Părintele Julijan era înzestrat cu înţelepciune şi căldură în relaţia sa cu oamenii. De aceea, a fost ridicat de timpuriu la treapta de stareţ. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, era cel mai tânăr stareţ din eparhia Zica şi, poate, din toată Biserica Ortodoxă Sârbă.1
Când operaţiunile de război s-au încheiat, părintele Julijan şi novicele Gojko au fost cei care s-au îngrijit de mănăstirea din Vujan. Întrucât la mănăstire nu erau mulţi vieţuitori, administratorul de atunci al eparhiei de zica, episcopul Vikentije Prodanov, la începutul toamnei anului 1945, l-a mutat pe părintele Julijan la mănăstirea Buna Vestire. Odată cu el a plecat şi novicele Gojko.
Stareţul mănăstirii Buna Vestire era pe atunci părintele Vasilije (Domanovic), de asemenea fiu duhovnicesc al Sfântului
1 Arhimandritul Jovan Radosavljevic, Modul de viaţă monahicesc, Obştea mănăstirii Prohor Pcinjski, Belgrad, 2002, pp. 376-381.
14
Nikolae, prin a cărui punere a mâinilor, în anul 1938, tot la mănăstirea Zica, a fost făcut diacon, iar apoi ieromonah. Era un bărbat înalt, impunător, dar cu privirea smerită, împodobit cu chipul duhovnicesc al monahului cucernic, cu viaţă de ascet. Era înnobilat cu inteligenţă şi perspicacitate. De aceea, unii dintre cei care-l cunoşteau bine spuneau că Biserica Sârbă ar fi avut în el un mare patriarh, numai dacă ar fi avut şi pregătirea şcolară necesară.1
Şi părintele Vasilije, şi părintele Julijan îşi puneau multe nădejdi în pregătirea universitară şi deosebita evlavie ale novicelui Gojko, care, călugărit în ajunul Bunei Vestiri din anul 1948, la mănăstirea Buna Vestire, va deveni monahul Pavle. Ei erau încredinţaţi că prin sporirea sa duhovnicească va dobândi şi un înalt statut clerical.
Odată, într-o pauză de lucru, unul dintre aceşti doi monahi, mai vârstnici, potrivit rânduielii monahale, a întrebat în glumă:
părinte Pavle, ce-o să faci pentru noi când vei fi într-o funcţie înaltă?
să fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi a răspuns părintele Pavle.2
1Ibidem, pp. 301-309.
2 După spusele patriarhului sârb Irineu.
EPISCOPUL
CÂND FIUL DEVINE TATĂL TATĂLUI
Ţinându-se fiecare de calea sa, pentru o vreme, Julijan (Knezevic), care va deveni arhimandrit, şi Pavle, care ulterior va fi patriarh, au mers împreună; apoi, potrivit nevoilor slujirii bisericeşti, drumurile lor s-au despărţit, dar, pentru că amândoi mergeau în aceeaşi direcţie, s-au întâlnit şi s-au întrajutorat în continuare. Pavle era cu patru ani mai mare decât Julijan, iar Julijan era duhovnicul său. Julijan era în mănăstire de la vârsta de doisprezece ani şi se călugărise mai devreme decât Pavle, care intrase în monahism după terminarea studiilor teologice. Odată încheiate studiile teologice, Gojko Stojcevic cel care va deveni monahul şi apoi episcopul Pavle s-a vindecat în chip minunat de o boală, pe atunci grea, în mănăstirea din Vujan, al cărei stareţ va ajunge ieromonahul Julijan. Şi chiar în această mănăstire, după vindecarea sa miraculoasă, Gojko se hotărăşte să se călugărească. În anul următor, după cum am menţionat mai sus, la începutul toamnei lui 1945, părintele Julijan a fost transferat la mănăstirea Buna Vestire, având însărcinarea de administrator bisericesc şi de preot paroh. Odată cu el, vine în această mănăstire din Cheile Ovcar-Kablar şi Gojko.
în mănăstirea Buna Vestire, în ajunul prăznuirii hramului, în anul 1948, novicele Gojko s-a călugărit şi a primit numele de monah Pavle.
16
Toată obştea mănăstirii Buna Vestire a fost transferată în anul 1949 la mănăstirea Raca. Părintele Julijan va deveni apoi stareţ şi al acestei mănăstiri. Şi părintele Pavle, frate în obştea mănăstirii Raca, în anul 1957, va deveni episcop de Raska-Prizren.
în anul 1961, obştea mănăstirii Raca a fost transferată la mănăstirea Studenica mănăstirea-mamă a tuturor mănăstirilor sârbeşti. Părintele Julijan a devenit stareţ şi al obştii mănăstirii Studenica. Episcopul Pavle nu a întrerupt legătura cu obştea în care s-a născut şi a sporit duhovniceşte. Adeseori trecea pe la diverse mănăstiri, dar mai ales pe la obştea mănăstirii Studenica. Episcopul de zica, Vasilije (Kostic), i-a spus episcopului Pavle că poate să vină la fosta sa eparhie ori de câte ori va dori, şi că nu trebuie să-i ceară lui, ca episcop al locului, o aprobare specială.
Episcopul Pavle venea la mănăstirea Studenica cel mai adesea ca să ceară ajutor pentru episcopia sa Raska-Prizren, cea multpătimitoare şi care în continuare pătimea. Nu-şi anunţa venirea; sosea neaşteptat, ca un călugăr obişnuit. Obştea mănăstirii îl întâmpina ca pe un musafir drag.
Când venea, arhimandritul Julijan mergea să-l întâmpine pe episcopul Pavle şi, plecându-se înaintea lui, spunea:
vlădică, binecuvântează!
dumnezeu să te binecuvânteze şi cu tot binele să te răsplătească! binecuvânta episcopul Pavle.
Apoi se pleca să-i sărute dreapta părintelui Julijan, dintr-un mare respect şi dragoste frăţească.
Părintele Julijan se împotrivea:
nu faceţi asta, vlădică!
lasă, părinte Julijan! Ştii cum a spus Domnul: „…să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi
17
voi unii pe alţii”1 îi răspundea episcopul Pavle şi-i săruta dreapta.
Mergeau mai întâi la biserică, apoi la arhondaricul mănăstirii. Vorbeau puţin între patru ochi, după care părintele Julijan îi chema pe ceilalţi fraţi din obşte:
haideţi să auziţi un cuvânt frumos!2
BINECUVÂNTARE PE CALEA VIEŢII
Radoslav Premovic, profesor de limbă şi literatură sârbă la Liceul din Kosovo Polje, avea obiceiul să-i ducă pe elevii cărora le era diriginte în excursii de o zi, ca un fel de recompensă. În excursie nu mergeau decât elevii care nu aveau note mici şi notă scăzută la purtare. La sfârşitul primului an, au vizitat mănăstirile medievale din Kosovo şi Metohia, iar după anul al doilea, vizitau Studenica şi peşterile de sihaştri ale Sfântului Sava.
Autorităţile Statului nu priveau cu bunăvoinţă lucrul acesta, dar satisfacţia copiilor şi a părinţilor lor, pricinuită de aceste pelerinaje, întrecea gustul amar al problemelor pe care uneori le aveau, din această cauză.
Astfel se face că au ajuns într-o dimineaţă la Prizren, în faţa mănăstirii închinate Născătoarei de Dumnezeu, zisă Ljeviska. La poarta mănăstirii era destul de multă lume. Slujba tocmai se terminase. Elevii, împreună cu dirigintele lor, se opriseră în faţa sfântului lăcaş. Au văzut cum, ieşind din biserică, se apropie de ei un bărbat mai în vârstă, mic de
1 Ioan 13, 34.
2 După spusele arhimandritului Macarie, stareţul mănăstirii Dubnica din episcopia Mileşevo, pe atunci administratorul mănăstirii Studenica din episcopia Zica.
18
statură, cu barbă căruntă, încovoiat, cu un toiag în mână. Paşii hotărâţi şi claritatea privirii păreau să nu fie în acord cu anii.
bună dimineaţa! l-a întâmpinat o multitudine de voci, venite ca dintr-un cor care n-a prea exersat.
fie ca Domnul să binecuvânteze curăţia sufletului vostru, voinţa şi hărnicia voastră! Bine aţi venit! -, le răspunde vlădica cu binecuvântare.
mulţumim! răspund iarăşi elevii în cor.
Vlădica i-a întrebat de unde sunt, cât intenţionează să rămână, cât de mult ştiu despre sfântul lăcaş în care au venit, ce doresc să mai afle…
I-a invitat să intre în biserică. Din atitudinea celorlalţi preoţi şi pentru faptul că mulţi credincioşi se apropiau de el, spunând: „Vlădică, binecuvântează!”, sărutându-i cu respect dreapta, elevii au înţeles că el este acolo „cel mai mare”, că este vorba de vlădica Pavle, despre care de multe ori au auzit vorbindu-se frumos.
Vlădica, cu căldură şi în privire, şi în vorbă, cu pricepere şi cu mare evlavie le vorbea despre sfântul locaş în care se aflau, despre trăinicia lui de multe veacuri, despre rolul său în istoria poporului lui Dumnezeu, dar şi despre destinul tragic de-a lungul vremurilor de robie… Din tot ceea ce spunea se impunea ideea că acest sfânt lăcaş reprezintă de fapt esenţa, imaginea concisă şi un fel de carte de identitate a poporului ortodox căruia îi aparţine a poporului sârb…
Elevii erau cumva timizi, neştiind exact cum ar trebui să se comporte într-o biserică.
Se tot întorc spre dirigintele lor, dar nici el nu e sigur ce fel de exemplu să le dea, cum să-i încurajeze… Însuşi profesorul este un fiu al comunismului. Dacă la facultatea la care
19
a studiat n-ar fi fost şi cursul de Literatură veche al profesorului Damjan Petrovic, nici măcar despre aceste atât de mari mănăstiri nu ar fi ştiut suficient…
Cu toate acestea, nu lipsesc întrebările. Unul dintre elevi întrebă cu îndrăzneală:
există Dumnezeu?
Pe diriginte îl trec fiorii şi începe să transpire; la ce răspuns te poţi aştepta la o asemenea întrebare pusă în casa lui Dumnezeu…
Vlădica Pavle, ştiind în ce mediu cresc aceşti copii şi că nu au avut ocazia să se familiarizeze suficient de bine cu credinţa ortodoxă, cu răbdare, cu calm şi în chip cumpănit răspunde:
există Dumnezeu. Din voia Lui sunteţi voi astăzi aici. El este aici cu noi, în noi, în jurul nostru. Dumnezeu este în sufletele voastre curate. Dumnezeu este lumină. Dumnezeu este tot binele. Dumnezeu este Dragoste. Dumnezeu este atotvăzător şi atotştiutor. Dumnezeu este singura cale adevărată. Când sunteţi cu Dumnezeu, atunci sunteţi pe calea cea bună…
dar cum să ştim că suntem pe calea cea bună? întreabă cineva din spate.
voi sunteţi deja pe drumul cel bun. Dumnezeu v-a rânduit calea cea bună continuă vlădica Pavle. Când faceţi binele, sunteţi pe drumul cel bun. De aceea, străduiţi-vă să faceţi binele peste tot şi faţă de toţi. Iubiţi-vă aproapele. Respectaţi-vă părinţii şi pe fiecare om care este pe calea Domnului. Hrăniţi-l pe cel flămând, pe neputincios ajutaţi-l, mângâiaţi-l pe cel întristat… Nu intraţi în hora satanei! Feriţi-vă de gânduri păcătoase. Rugaţi-vă. Să nu fie ochii mai lacomi decât gura (adică să nu iscodiţi cu privirea). Să aveţi
20
pentru toată lumea un zâmbet cald şi un cuvânt frumos. Când vă este greu, căutaţi uşurare în muncă. Dintre toate comorile, rodul muncii voastre este cea mai mare avuţie. Toate celelalte, pe care le ia apa şi le fură hoţii, pe care focul le mistuie sau molia şi viermii le rod, nici nu sunt cu adevărat bogăţie…
După aceea, vlădica i-a poftit să ia împreună cu el masa de dimineaţă.
Toţi s-au apropiat cu sfială şi s-au aşezat la masa lungă din trapeză, străduindu-se să nu tulbure rânduiala şi să nu facă vreun zgomot. Mai întâi se citeşte rugăciunea. Pe masă se află pâine, gem şi ceai. Era vineri. Zi de post. La sfârşitul mesei, iarăşi rugăciune. De mulţumire către Domnul.
Agapa a continuat până la prânz într-o atmosferă de intimitate familială. Vlădica Pavle părea să fi venit şi el odată cu ei din Kosovo Polje. Iar elevii l-au privit ca pe unul de-al lor, ca pe un învăţător drag, care a venit de undeva şi pe care, pe dată, toţi l-au îndrăgit… Acum vlădica începe să-i mai şi întrebe: cine este cel mai bun elev, cine este cel mai bun camarad, care n-a fost botezat de părinţii săi, dacă fumează sau bea vreunul, cine este cel mai neastâmpărat… Răspunsurile elevilor nu sunt întotdeauna aceleaşi; în general, se auzeau mai multe nume…
Deodată, se aude, surprinzătoare, vocea unuia dintre elevii mai neastâmpăraţi; V.D. este un băiat cinstit şi un bun prieten, dar e o fire agitată şi îi place să glumească.
părinte, astăzi, aici s-a închinat şi prietenul meu R.K, care e musulman. Ce este el acum?
un om bun, dacă e un musulman bun! răspunde fără să stea pe gânduri vlădica Pavle.
Şi apoi adaugă:
21
iar voi doi sunteţi fraţi după sânge şi limbă. Faptul că sunteţi diferiţi după credinţă nu trebuie, sub nici o formă, să afecteze frăţietatea voastră!
La despărţire, mai întâi profesorul Radoslav, iar apoi toţi elevii, unul câte unul, au sărutat dreapta vlădicăi, de un alb luminos, străbătută de vene albăstrii. Iar el, părinteşte, călduros, le-a binecuvântat drumul.
De atunci V.D. şi R.K. Îşi spuneau unul altuia frate. Şi trăiau ca fraţii.
Când vlădica Pavle a fost ales patriarh, elevii s-au sunat unul pe altul ca să-şi împărtăşească bucuria. Întâlnirea cu episcopul Pavle la mănăstirea închinată Născătoarei de Dumnezeu ljeviska a rămas ca o comoară în tezaurul amintirilor lor.1
CALEA CREŞTERII DUHOVNICEŞTI
Comuniştii îi întorceau pe oameni de la Biserică. Mai ales pe copii. La şcoală, li se spunea că Dumnezeu nu există. Dar tocmai această negare a existenţei lui Dumnezeu a înflăcărat dorinţa lui Milun Milenkovic, pe când era copil încă, să se facă monah.
Cel mai mult a influenţat această decizie un eveniment din satul lui, la numai câţiva ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când pe geamul ferestrei şcolii la care mergea a apărut chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Toţi au văzut chipul, chiar şi cei care nu aveau credinţă. S-au dat diverse explicaţii… Cei care se străduiau să se
1 După relatarea lui Radoslav Premovic, pe atunci profesor de limba sârbă la liceul din Kosovo Polje, iar mai târziu, directorul Casei Armatei din Kraljevo.
22
arate învăţaţi şi cunoscători a toate spuneau că, vezi Doamne, atotputernicii americani, în chip nevăzut, din aer, proiectează această imagine pe care o văd cu toţii… Omul de serviciu al şcolii ia de bună această poveste atee, bea o bere şi, aruncând de la distanţă cu sticla goală, sparge geamul ferestrei pe care se ivise chipul Maicii Domnului. Vine acasă, se apucă să facă ţuică, şi în tescovina fierbinte îi cade copilul de trei ani şi moare! La şcoală au pus un geam nou, însă chipul preasfânt s-a arătat din nou. Apărea şi în alte părţi, şi pe ferestrele caselor sătenilor. Învăţătoarea Vera, care preda acolo, la şcoala din Luka, Cunoaşterea naturii şi a societăţii, a prins curaj şi a spus:
copii, Dumnezeu există! Nu americanii au făcut asta, este un avertisment pentru poporul nostru sârb, care vrea să se lipsească de Dumnezeu, să se lepede de credinţa sa!
învăţătoarea Vera a dispărut; probabil că a fost mutată undeva, în altă parte.
Asupra lui Milun această întâmplare minunată a avut un efect puternic şi încă de atunci s-a hotărât ca, când va mai creşte, să meargă la mănăstire.
Străbunica lui făcea parte din obştea creştină păstorită de vlădica Nikolae, pe vremea când acesta era episcopul lor, episcop de zica; iar pe strănepotul său, încă de la o vârstă fragedă, îl instruia în credinţa creştină.
Milun era ascultător, continua să meargă la biserică, deşi la şcoală se vorbea mereu împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii. Învăţătorul, văzându-l odată că iese din biserică, a doua zi, când a venit la şcoală, l-a tuns, făcându-i din tunsoare o cruce pe cap. Milun însă nu a renunţat la hotărârea sa. Se pregătea să îmbrace haina monahală. Cu prilejul sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului a plecat la mănăstirea Studenica,
23
ca să-i ajute pe călugări la pregătirea praznicului. Episcopul Pavle de Prizren şi Raska a venit la înmormântarea confratelui său, părintele Vasilije (Domanovic) care fusese stareţul mănăstirii Buna Vestire pe vremea când el intrase în această mănăstire care a fost înmormântat la mănăstirea Studenica în ajunul Adormirii Maicii Domnului. După slujba de seară, episcopul Pavle, văzând strădania tânărului râvnitor, l-a întrebat:
domnul cu tine, dragule, de unde eşti?
preasfinţite, sunt din satul Luka, lângă Ivanjica a răspuns Milun.
am fost şi eu în satul Luka. Veneam cu episcopul Nikolae, pe atunci eram seminarist povesteşte vlădica Pavle. Era acolo un om sfânt, vorbea mai frumos decât mulţi episcopi. Ţăran. Numele său era Ranko Milenkovic.
e străbunicul meu! spune cu mândrie Milun.
vino, fiule, să te sărut! spune vlădica Pavle cu bucurie, cu braţele întinse, ridicându-se în picioare.
Milun se apropie, vlădica îl sărută pe frunte, iar el îi sărută dreapta.
începe preasfinţitul cu bucurie în glas să povestească despre evlavia oamenilor din satul acela şi câţi călugări şi călugăriţe sunt din Luka. Şi apoi l-a întrebat pe Milun:
voieşti şi tu să fii călugăr?
dacă dă Domnul, vreau, vlădică! răspunse smerit.
aceasta este calea cea mai bună l-a încurajat preasfinţitul. Dar să te străduieşti să fii cu adevărat călugăr. Să nu mergi la mănăstire numai ca să te numeşti călugăr, de dragul stării sau pentru că în mănăstire ai o pâine de mâncat, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Să-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus de toate! Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu mai presus de
24
toate, atunci du-te la mănăstire şi străduieşte-te ca această iubire pentru Domnul să dureze până la sfârşitul vieţii tale. Niciodată să nu te desparţi de El: şi ziua şi noaptea, şi când lucrezi şi când te odihneşti, şi când călătoreşti şi când vorbeşti cu cineva… Chipul lui Hristos, chipul Maicii Domnului şi chipurile sfinţilor să le ai pururea înaintea ochilor. Şi atunci vei rămâne călugăr pentru tot restul vieţii tale. Avem nevoie de călugări, dar de călugări care-L slăvesc pe Dumnezeu şi fac binele, atât pentru popor, cât şi pentru ei înşişi.
Curând Milun a îmbrăcat haina monahală, primind un nou nume macarie!1
BINE ESTE CELUI CE FACE ASCULTARE
L-a ţinut minte vlădica Pavle pe părintele Macarie încă de pe vremea când nu era monah. L-a încurajat atunci în dorinţa lui de a se călugări. După câţiva ani, vine vlădica la mănăstirea Studenica, vede cât de mult se îngrijeşte părintele Macarie de avutul mănăstiresc şi se foloseşte de acest prilej pentru a începe o discuţie:
părinte Macarie, dumneavoastră sunteţi econom aici la Studenica?
sunt, Preasfinţia Voastră. Aceasta este ascultarea mea.
ascultarea este mai presus de post şi rugăciune începe să explice vlădica Pavle. Binecuvântat este cel care face ascultare, şi pe unul ca acesta Dumnezeu îl va asculta. Şi tot ceea ce se face, trebuie făcut cu sârguinţă şi cu dragoste. Omul în mănăstire trebuie să se străduiască mai mult decât dacă ar fi în casa sa, pentru că mănăstirea este un locaş sfânt, casa poporului
1 După relatarea arhimandritului Macarie (Milenkovic).
25
drepteredincios. Aici se lucrează în folosul aproapelui nostru şi, fireşte, pentru mântuirea sufletului nostru. Şi toate acestea, spre slava lui Dumnezeu!1
CÂND NU SE SPUNE CUM S-AU PETRECUT CU ADEVĂRAT LUCRURILE
în zori de zi, la ora obişnuită, călugărul Macarie deschide poarta mănăstirii.
într-o dimineaţă, îl găseşte pe episcopul de Raska şi Prizren, Pavle, aşteptând cu răbdare să se deschidă poarta.
preasfinţite, chiar aţi venit devreme? întreabă, surprins, părintele Macarie.
domnul cu tine, nici n-am dormit spuse vlădica.
Călătorise toată noaptea. Cu trenul de la Prizren la Usce, şi de la Usce la Studenica (unsprezece kilometri) pe jos, noaptea.
În vremea aceea renova clădirea eparhială din Prizren, aşa că a venit să comande materialele de construcţii necesare, la mănăstirea Studenica. A adus datele referitor la modul de construire, cu măsurătorile şi avizele necesare. Stareţul Julijan a trimis călugări pricepuţi la un asemenea lucru, ca să taie lemnul din pădurea mănăstirii şi apoi să-l ducă la gaterul din apropierea pădurii, ca să-l taie şi să se facă grinzile necesare.
Se încarcă grinzile într-un camion şi pornesc spre Prizren. Pleacă şi călugării Savo şi Macarie.
Se opresc mai întâi la mănăstirea Gracanica. Vor s-o salute pe stareţa Tatiana. Sora care avea drept ascultare primirea oaspeţilor le spune:
1 După relatarea arhimandritului Macarie (Milenkovic), care la vremea discuţiei noastre era stareţul mănăstirii Dubnica, din episcopia Mileşevo.
26
uitaţi-vă, este pe combină. Treieră…
Era vremea treieratului. Sora le-a oferit o gustare. Apoi a venit şi un preot cu un grup de credincioşi din Pozarevac. Sora i-a primit şi pe aceştia cu căldură şi i-a omenit. La un moment dat s-a auzit tot mai tare zgomotul combinei. Soseşte stareţa. În timp ce, asudată şi plină de praf, cobora din combină, preotul acela a întâmpinat-o spunându-i:
maică stareţă, aş dori să vorbesc cu dumneavoastră!
Iar ea, obosită fiind, spune:
părinte, abia văd de atâta praf, vedeţi cum sunt… Iată, avem soră care primeşte oaspeţii, puteţi să-i spuneţi ei tot ce doriţi sau aşteptaţi-mă pe mine, doar să mă schimb a răspuns stareţa Tatiana.
Preotul s-a simţit jignit şi a plecat spre Prizren. Episcopului i-a spus că, vezi Doamne, stareţa nu a vrut să-l primească. Şi cine ştie ce altceva i-o mai fi spus…
Când călugării Savo şi Macarie au sosit cu încărcătura de materiale, l-au găsit pe vlădica Pavle la maşina de scris, dactilografiind actul de mutare a stareţei Tatiana.
domnul cu tine, a venit un om, iar ea nu a voit să-l primească! spune cu puţină supărare episcopul.
vlădică, nu este adevărat! l-a contrazis părintele Savo.
Şi atunci amândoi, atât el, cât şi părintele Macarie, au explicat cum s-au petrecut lucrurile.
iată, Domnul cu tine, pe cine să creadă omul acum?
Se opreşte puţin vlădica, se gândeşte o clipă, scoate hârtia din maşina de scris şi o rupe.
Au descărcat grinzile. Episcopul i-a aşezat la masă pe şofer şi pe călugări. Iar la prânz, doar spanac. Toţi mănâncă, numai Savo nu s-a atins de nimic.
părinte Savo, de ce nu mănânci? întreabă episcopul.
27
vă mulţumesc, preasfinţite, dar mie nu-mi place spanacul! răspunse monahul Savo.
ei bine, dacă ai fi fost cu mine, l-ai fi mâncat în fiecare zi, până ce te-ai fi obişnuit cu gustul! a spus vlădica Pavle. 1
Stareţa Tatiana a condus cu mare devotament mănăstirea Gracanica, până în ultima ei clipă. Slujba parastasului a fost săvârşită de episcopul de care ţinea, vlădica Pavle, care a rostit cuvântarea funerară, subliniind strădaniile schimonahiei Tatiana „spre binele şi mântuirea atât ale sufletului ei, cât şi ale sufletelor surorilor acestei mănăstiri şi al nostru, al tuturor”.2
MONAHIILE CU MAŞINA, VLĂDICA PE JOS
Călugăriţele de la mănăstirea Gracanica au reuşit să obţină binecuvântarea episcopului Pavle pentru cumpărarea unei maşini modeste, explicându-i stăruitor că nevoile mănăstirii impun lucrul acesta şi că, odată procurată această maşină, surorile vor putea să se dedice mai mult treburilor mănăstireşti.
Episcopul Pavle, de fiecare dată când se isca o astfel de discuţie, spunea că nu li se cade călugărilor să meargă cu maşina, în timp ce ceilalţi oameni, poporul credincios, merge pe jos. Monahiile din Gracanica ştiau bine că episcopului lor nu-i place ca ele să folosească maşina atunci când nu este absolut necesar.
Odată, în drum spre Belgrad, plecând din Prizren, episcopul Pavle s-a abătut pe la mănăstirea Gracanica, intenţionând ca de acolo să ia autobuzul spre Kosovo Polje, apoi, trenul spre Belgrad.
1 Potrivit relatării aceluiaşi.
2 Monitorul Bisericii Ortodoxe Sârbe, nr. 4, aprilie, 1990, Belgrad, p. 96.
28
Stareţa de la Gracanica, maica Tatjana, împreună cu maica Teodora, voiau şi ele să meargă la Kosovo Polje, ca să cumpere furaje pentru animale. Dar n-au îndrăznit să-i propună vlădicăi să-l ducă ele cu maşina, căci ştiau că o să refuze.
Episcopul a plecat spre autogara din satul Gracanica. Maicile Tatjana şi Teodora şi-au amânat plecarea spre Kosovo Polje, aşteptând să plece mai întâi vlădica Pavle.
La autogară, aglomeraţie mare. Majoritatea elevi, care se înghesuie să urce cât mai repede în autobuz. Copii ai căror părinţi erau înstrăinaţi de credinţă şi neavând ei înşişi prea multe cunoştinţe în această privinţă. Aşa că nici nu le păsa de bătrânul în rasă neagră. Pentru ei, rangul episcopal nu însemna nimic. Episcopul Pavle aşteaptă cu răbdare să se urce toţi, şi apoi să se urce şi el. Dar, până să se suie episcopul, şoferul, un albanez, închide uşa autobuzului. Vlădica rămăsese singur în autogară. Fără să stea prea mult pe gânduri, a pornit pe jos spre Pristina, ca să ia de acolo un alt autobuz spre Kosovo Polje. Căldură mare, dogorâtoare. Preasfinţitul Pavle, cu o valijoară în mână, mergând pe marginea stângă a drumului asfaltat, se grăbeşte să străbată cât mai repede cei şapte kilometri. Rasa neagră, ştearsă la culoare, flutura pe el, din pricina grabei şi a brizei de vară.
Cele două monahii, socotind că autobuzul cu care plecase episcopul Pavle era deja departe, pornesc la drum cu maşina mănăstirii. Apropiindu-se de dealul Veternik, văd în depărtare un călugăr care mergea grăbit pe jos, în aceeaşi direcţie. Atunci îşi dau seama că este vlădica Pavle. Îl depăşesc şi opresc maşina. Maica Teodora coboară şi-l roagă pe episcop să se urce în maşină:
preasfinţite, mergem după furaje pentru animale în Kosovo Polje, vă rugăm să veniţi cu noi! Păcat este şi ruşine ca un vlădică sârb să meargă pe jos pe această căldură…
29
ce-i ruşinos în asta, soră?! Merge el oare cu picioarele altcuiva, nu cu picioarele pe care i le-a dat Domnul?! Ruşinos este că voi mergeţi cu maşina şi, după cum vedeţi, femeile noastre din Caglav merg pe jos! spuse el, arătând spre ţărăncile din Caglavica, care se întorceau din Pristina, ducând găleţi de lapte. Mergeţi voi, soră, în drumul vostru!
Aşa că fiecare a continuat să meargă după cum plecase: călugăriţele, cu maşina, episcopul, pe jos.1
ÎN LOC DE CÂRTIRE rECUNOŞTINŢĂ
Un episcop care se întâmplase să fie la patriarhia din Pec a plecat după-amiaza târziu la hramul mănăstirii Devie, împreună cu alţi confraţi, toţi într-o singură maşină, grăbindu-se să ajungă la priveghere.
Era iarnă. Gheaţă pe drum. Se lăsase deja seara. Automobilul alunecă într-un şanţ nu foarte adânc. Nu se vede să fie vreo stricăciune. Dar, de cum ies din maşină, fiecare dintre ei începe să se lamenteze: Ce ne facem, cum de s-a întâmplat chiar acum, ce ne facem dacă maşina s-a stricat…?
Episcopul Pavle tace şi ascultă ce şi cum vorbesc, iar când toţi s-au mai liniştit, le spune:
fraţilor, nu este nici un motiv să ne plângem. Se cuvine însă să spunem: „Slavă Ţie, Doamne, îţi mulţumim că nimeni nu a fost rănit, suntem cu toţii teferi, nu s-a produs nici o pagubă, maşina funcţionează… Cu ajutorul Tău, vom ajunge la timp!”2
1 După spusele lui Jordan Ristic, la vremea aceea directorul editorial al Casei de Presă „Jedinstvo” din Pristina.
2 Această întâmplare, din vremea în care a fost vlădică de Raska şi Prizren, patriarhul Pavle a istorisit-o unui grup de credincioşi, la Belgrad, printre care era şi Dobrila Ljubojevic, care ulterior o va povesti autorului acestei cărţi.
30
ÎNTOTDEAUNA PE CALEA UNEI JERTFE MAI MARI
Slavko Bozie, care absolvise deja Seminarul din Prizren, a fost chemat la împlinirea stagiului militar obligatoriu. Venit în permisie, a decis să meargă în Kosovo şi Metohia, să-l caute pe episcopul său Pavle, ca să-l întrebe pe ce cale s-o apuce când va ieşi din armată. A aflat că episcopul va fi la denie, la mănăstirea Decani. S-a dus acolo. După terminarea slujbei, s-a apropiat de episcop şi i-a spus:
preasfinţite, intenţionez, dacă binecuvântaţi, să mă căsătoresc, am găsit o fată. Este absolventă a facultăţii de economie, are un loc de muncă foarte bun în Brcko şi n-ar dori să renunţe la el. De aceea, vă rog să-mi daţi binecuvântare să mă întorc în ţinutul natal, în episcopia de Zvornic-Tuzla!
În ceea ce o priveşte pe viitoarea ta soţie, nu am nimic împotrivă, rămâne să vezi tu cu ea cum veţi face! a fost răspunsul vlădicăi.
în timp ce se îndreptau spre arhondaric, prin curtea mănăstirii, înainte de a se despărţi, episcopul a mai adăugat, referindu-se la o zicală populară:
haide de te mai gândeşte, iar dimineaţa îmi vei spune: Oare o vrei pe „Anca sau camilafca”?
Slavko înţelege că nu-i rămâne decât să se întoarcă acasă în Brcko şi să o roage pe viitoarea sa soţie să înţeleagă situaţia.
Dimineaţa, după terminarea utreniei, ieşind din biserică, episcopul îl întreabă:
aşadar, Slavko, ce ai decis: O vrei pe „Anca” sau vrei „camilafca”?
mă voi căsători şi voi rămâne în eparhia Preasfinţiei Voastre, cum spuneţi, ţinând seama de nevoile Bisericii răspunse seminaristul.
31
După ce a terminat stagiul militar, Slavco Bozie s-a căsătorit cu Bosiljka Pajkanovic. Bosiljka, din dragoste pentru soţul ei, şi-a părăsit serviciul şi au pornit împreună în necunoscut. Şi aşa, Bosiljka a mers în sensul opus celui în care merseseră strămoşii ei în timpul Marii Migraţii a Sârbilor, sub patriarhul Arseni al III-lea (Carnojevic), la sfârşitul secolului al XVII-lea, când, în faţa terorii otomane, au fugit din sudul Serbiei.
Episcopul Pavle l-a hirotonit pe Slavko la Patriarhia din Pec, pe seama parohiei Metohia, cu sediul în Klina unde era şi sediul primăriei -, dar care atunci nu avea o biserică.
Pentru ca preotul paroh şi familia lui să aibă o locuinţă în Klina, biserica a cumpărat de la un sârb o casă în care locuise cândva o familie de albanezi. Casa, neîngrijită. Din pragul uşii de la intrare rămăsese doar o bucată, pentru că acolo foştii chiriaşi spărgeau lemne de foc… În jurul casei, mizerie şi bălării. Tânărul preot şi preoteasa, cu ajutorul enoriaşilor, au restaurat casa, au împrejmuit locul, au pietruit cărările, au plantat flori… Părintele Slavko a făcut o cişmea în faţa casei, punând deasupra o cruce stilizată, din beton. Episcopul Pavle a venit să vadă cum s-au stabilit tinerii căsătoriţi şi cum au amenajat casa parohială. Părintele Slavko a fost primul paroh care s-a stabilit în Klina. Preoţii dinaintea lui au locuit mai toţi la mănăstirea Budisavci, nu departe de Klina, unde şi slujeau pentru această zonă dintotdeauna sârbească, dar în care, cu timpul, numărul creştinilor ortodocşi se tot micşora.
Preotul i-a arătat vlădicăi, cu mândrie, cişmeaua pe care o făcuse.
părinte Slavko, chiar e frumoasă cişmeaua, dar să nu-ţi fie asta lucrul principal! i-a spus, îndrumându-l astfel, preasfinţitul Pavle.
32
Sfintele slujbe noul paroh le săvârşea în bisericile existente în localităţile din apropiere, care, în general, erau neîngrijite, zbătându-se însă pentru construirea unei biserici în Klina. Cu ajutorul vlădicăi Pavle, a izbutit după câţiva ani să obţină de la autorităţi avizul de construire a bisericii în cimitirul localităţii. A început construcţia înainte de-a pleca la Belgrad, la noua sa parohie, iar lucrările la locaşul din Klina au fost continuate şi finalizate de succesorul său, părintele Milovan Kikovic.
Părintele Slavko avea talent artistic; picta portrete în ulei pe pânză, picta icoane, şi, având inspiraţie de artist, meşterea diverse obiecte din lemn, era preocupat şi de arhitectură… A observat că atunci când făcea ceva, lucrul acela părea că se desprinde de el şi îşi are o viaţă a lui, independentă. Aşa că, imediat părintele se apuca de o nouă lucrare. Şi întotdeauna avea în minte cuvântul vlădicăi Pavle: „Să nu-ţi fie ţie lucrul acesta principala preocupare!”1
În ţinutul său natal, în episcopia de Zvornik-Tuzla, se obişnuia ca episcopului să i se ofere daruri multe, mai cu seamă când se sfinţea o biserică restaurată sau se construia una nouă, ori când era hirotonit un preot. Urmând să fie hirotonit diacon la Prizren, în ajunul întâmpinării Domnului din 1975, seminaristul Slavko Bozie, împreună cu părinţii săi, decide să respecte acest obicei şi în episcopia de Raska şi Prizren, de care depindea acum. Părinţii îi dau bani să cumpere o cămaşă şi un prosop, mama tricotează ciorapi de lână şi pregăteşte încă alte câteva daruri, pe care să le ofere episcopului său.
La sfârşitul slujbei la care a fost hirotonit diacon, Slavko se îndreaptă spre casa eparhială, cu darurile pregătite pentru episcopul Pavle.
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
33
Preasfinţitul este cu totul surprins şi chiar cumva neplăcut surprins de aceste daruri, la care nu se aştepta, şi-l întreabă:
de ce ai adus toate acestea?
aşa se obişnuieşte în ţinutul meu natal răspunde proaspătul diacon.
Episcopul Pavle, când primea daruri, întotdeauna răspundea cu daruri de-ale sale.
Diaconului Slavko i-a răspuns dăruindu-i un Molitvelnic, o cruce preoţească şi alte câteva lucruşoare. Cam de aceeaşi valoare cu darurile primite. Acestea au fost primele daruri primite de părintele Slavko!
A doua zi, la praznicul întâmpinării Domnului, la Patriarhia din Pec, diaconul Slavko a fost hirotonit preot.1
OBICEIURI NECUVENITE
Preluând funcţia de preot paroh din Klina, tânărul preot Slavko Bozie a observat că oamenii practicau anumite obiceiuri care nu ţineau de duhul creştin.
Astfel, a văzut că se fac cheltuieli fără rost, peste măsură de mari, pentru înmormântări. Aşa că, din pricina acestor obiceiuri necreştineşti, unele familii, după ce că îi pierdeau pe cei dragi ai lor, ajungeau şi în sărăcie. Unii credeau că la înmormântare trebuie să agaţe de haina preotului o cămaşă nouă. Alţii credeau că nu numai preotul, ci şi toţi cei care iau parte la înmormântare trebuie să fie astfel cadorisiţi, aşa că cumpărau cămăşi şi prosoape pentru toată lumea care avea să vină. Se împodobeau cu toţii la procesiune, de parcă ar fi fost nuntaşi. De asemenea, se impusese şi obiceiul ca la masă să se
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
34
bea o ţuică mare şi trei ţuici mici; să se pregătească trei feluri de salate, trei feluri de fripturi… Şi toate acestea sub pretext că „aşa se cuvine”.
Văzând tânărul preot unde duc toate acestea, se duce la Prizren şi-i spune episcopului, cerând de la el sfat ce şi cum să facă.
Episcopul Pavle l-a lăudat pentru că a înţeles că aceste lucruri sunt nefolositoare şi dăunătoare, după care i-a spus:
preotul trebuie să fie păstorul unei turme chibzuite, iar nu păstorul delăsător al unei turme nechibzuite!
Părintele Slavko s-a bucurat că duhovnicul l-a lăudat pentru că, tânăr fiind, se nevoieşte pentru turma sa.
Apoi, episcopul l-a mai sfătuit:
vei întâlni deseori obiceiuri care nu sunt întotdeauna creştine. Dacă nu vei putea să le schimbi, să propui ceva mai bun, nu le desfiinţa, deoarece adesea aceasta este singura formă de religiozitate!
Cât despre obiceiurile legate de înmormântare, vlădica a propus ca preotul să-i adune pe enoriaşi şi să le explice că aceste obiceiuri sunt fără rost, dăunătoare şi, dacă sunt de acord, toţi împreună să semneze un act care să consemneze desfiinţarea acestora.
Părintele Slavko aşa a şi făcut. A chemat patruzeci de consilieri din toate satele, le-a explicat cum stă situaţia şi a cerut să se renunţe la toate cheltuielile inutile legate de hrană, de daruri şi orice altceva, impuse fără vreun motiv valabil. Toată lumea a acceptat cu bucurie. Au căzut de acord ca totul să fie redus la un cost minim. Apoi, la solicitarea preotului, toţi şi-au pus semnătura sub cele convenite, aşternute pe hârtie.1
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
35
SFATURI DATE PREOTULUI
Tânărul preot din Klina, Slavko Bozie, era plin de bunăvoinţă şi avea un suflet jertfelnic. Ştia că duhovnicul şi episcopul său de Raska şi Prizren, Pavle, îi va veni în ajutor ori de câte ori va fi nevoie. Se străduia şi să înveţe cât mai mult de la vlădica Pavle, care, încă de pe atunci, era văzut ca un om sfânt.1 Punea pe hârtie întrebările la care nu găsea nici un răspuns sau despre care nu era sigur dacă s-ar cuveni lămurite aşa cum socotea el. Câteodată se ducea şi cu douăzeci de întrebări la episcop, la Prizren. Nu voia să facă nimic după cum aşa cum se spune în popor îl taie capul, ci voia ca mai întâi el însuşi să aibă răspunsuri clare la eventualele întrebări ale enoriaşilor. L-a întrebat, de pildă, pe episcop ce rugăciune să le facă albanezilor musulmani când vin să ceară alinări duhovniceşti de la Biserica Ortodoxă. Mai ales că mulţi dintre ei veneau la mănăstirea Decani, cerând să li se facă rugăciune în faţa chivotului sfântului rege Ştefan Decanski. Lucrul acesta l-a observat părintele Slavko când mergea să ajute la acest mare hram al sârbilor. Răspunsul episcopului Pavle a fost să li se citească Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”
Printre altele, preotul a întrebat odată:
cum să reacţionăm la faptul că unii părinţi îi pun copilului un fir roşu la încheietura mâinii, în ideea că există persoane cu ochi rău care îl pot deochea; şi cum poate fi explicat faptul că pruncii, în prezenţa anumitor persoane, devin neliniştiţi şi plâng?
învăţatul episcop, cu o mare experienţă duhovnicească, explică acest fapt prin aceea că unii oameni au o energie atât
1 A se vedea: Jovan Janjic, Săfim oameni, I, p. 265.
36
de rea, încât privirea lor poate usca şi un copăcel. În general, ei nu conştientizează lucrul acesta. Însă copiii, delicaţi cum sunt, când simt această energie rea, se neliniştesc şi plâng. Părinţii, ca să-şi ocrotească pruncii, leagă acest fir roşu pentru ca privirea oamenilor cu o asemenea energie rea să fie atrasă de el şi să se îndrepte spre el.
Vlădica mai spunea încă şi că trebuie vegheaţi copiii, adică educaţi; că nu se cade să primească lovituri peste cap, un lucru urât şi umilitor, dar, dacă vreodată este necesar, să li se dea câte o palmă mai jos, pe la funduleţ, ca să crească mai repede, cum se zice în popor. Spunea că fiecare om se cuvine să fie privit ca o personalitate distinctă, cu menţiunea explicită că nimeni nu trebuie înjosit, ci fiecare trebuie respectat.1
FAMILIA BISERICA CEA MICĂ
Vlădica Pavle a trecut pe la un preot paroh din eparhia sa. Copiii preotului erau deja mărişori. Strânşi în jurul său, vlădica îi întreabă:
copii, ştiţi vreo cântare duhovnicească, de închinare sau vreo rugăciune?
ştim, ştim… răspund ei la unison.
vreţi să ne cântaţi ceva? le cere vlădica.
vrem! răspund ei şi încep să intoneze un cântec impus, în acea perioadă, în diverse straturi ale societăţii, de slăvire a liderului comunist iugoslav: „Tovarăşe Tito, violetă albă, care înfloreşte, pe tine tot tineretul te iubeşte…”
Vlădica a fost neplăcut surprins… În calitate de arhiereu care păstorea aceste locuri, a dorit şi s-a străduit ca cel puţin
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
37
în familiile preoţilor, toţi să trăiască o viaţă creştinească, să fie duşi la biserică. De aceea, dacă se întâmpla să se afle în casa vreunui preot la vremea prânzului, le cerea copiilor mai mari să citească rugăciunea ce se rosteşte înainte de masă, şi apoi rugăciunea după masă. Dacă copiii erau încă mici, cerea ca aceste rugăciuni să fie rostite de preoteasă.
S-a auzit despre asta în eparhie, aşa că preoţii îşi învăţau fiecare pe preoteasa lor, apoi şi pe copii, când se făceau mai mărişori, aceste rugăciuni. Tânăra soţie a părintelui din Klina, Slavko Bozie, preoteasa Bosiljka, a aflat că vlădica Pavle cere ca rugăciunile să fie cunoscute în familie, aşa încât, femeie înţeleaptă, devotată şi bine educată fiind, a început imediat să înveţe rugăciunile.
Episcopului Pavle îi plăcea să-i viziteze pe părintele Slavko şi pe soţia lui, în casa lor, care era în apropierea gării din Klina, fiind oricum în drumul lui când pleca şi în alte călătorii. Destul de des putea fi văzut coborând pe peronul gării „Bunicuţul”, cu rasa lui neagră şi cu toiagul în mână, îndreptându-se spre casa parohială.
Preoteasa Bosiljka se temea ca nu cumva să se încurce la rugăciune, aşa că în primele zile, îndată ce se auzea un şuierat de tren, se grăbea să intre în casă pentru a-şi reîmprospăta textul rugăciunii. Întotdeauna se gândea că s-ar putea să vină cu trenul acela preasfinţitul episcop.
Episcopul Pavle s-a străduit părinteşte ca această familie să se obişnuiască cu acest loc nou şi să prindă rădăcini în el. De aceea uneori rămânea până pe la orele două din noapte, vorbind cu tânărul preot, care la acea vreme avea doar douăzeci şi ceva de ani, pe diferite teme.1
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
38
ÎN STARO GRACKO şI LA VREME DE BUCURIE, ŞI LA VREME DE ÎNTRISTARE
Căldura Crăciunului în biserica ortodoxă din Lipjan, în Kosovo. Sfânta Liturghie arhierească a fost slujită de episcopul Pavle de Raska şi Prizren.
La poarta bisericii, îmbrăcat într-un palton gros, stătea Okica Seslija din Staro Gracko, într-o sanie, cu caii gata înhămaţi. Cu bucurie aştepta să-l ducă pe vlădică la casa lui, pentru că tocmai în această zi mare, ziua Naşterii Domnului Hristos, avea să-şi boteze fiii: pe Mirko şi pe Milan.
în gerul din toiul iernii, cu fulgi de zăpadă strălucind ca o lumină celestă, care dădea o atmosferă sărbătorească acestui ţinut, în sania ce aluneca trasă de caii mânaţi la trap, traversând râul Sitnica, se îndreptau spre Staro Gracko.
în casa lui Seslija, episcopul Pavle i-a botezat pe Mirko şi Milan, bucurându-se de căldurosul lor cămin. Apoi a mers la casa lui Todor Odalovic.
Preotul Vasilije Backalov din Lipljane care pentru credincioşii şi aşa puţini din Staro Gracko era o scurtătură sigură până la biserică l-a rugat pe episcop să-i boteze în aceeaşi zi pe primii nepoţi ai lui Todor, unul dintre enoriaşi, fiii lui Miodrag: Vladimir şi Andrija.
Todor şi Duşanka Odalovic aveau zece copii: cinci fii şi cinci fiice. Şi, iată, soseau şi nepoţii… Al optulea copil din cei zece, Momcilo, va ajunge un mare poet pentru copii…
În acea perioadă grea, când nu trecuse încă nici un sfert de secol de la Marele Război, cel de-al Doilea Război Mondial, membrii familiei nu-şi doreau nimic mai mult decât puţinul pe care-l aveau. Se bucurau de orice lucru, oricât de mărunt. Şi cât de mult se bucurau tinerii Odalovici de sărbătoarea
39
Crăciunului şi a Paştelui… Erau cu adevărat meşteri în fabricarea lumânărilor de ceară. Topeau ceara albinelor adăpostite în două rânduri de stupi, în curtea lor iar în ceara topită înmuiau un fir de bumbac răsucit, pe care îl coborau şi-l ridicau până ajungeau la grosimea dorită a lumânării. Dacă nu erau mulţumiţi de forma lumânării, pentru că se întărea prea repede ceara, o încălzeau deasupra cuptorului cu lemne, ca să se înmoaie şi să poată fi remodelată.
Lipeau lumânărelele, lângă iconiţe, pe pereţii casei.
Vine vlădica Pavle. Vede această lucrare de copii, paiele pe podea şi creanga de stejar („badnjak”) aprinsă în cuptor de parcă era peştera din Betleem, masa plină de dragoste, bucuria din ochii membrilor familiei…
o, ce Crăciun fericit!spuse vlădica, după ce a trecut pragul casei lor.
Bucuria Naşterii lui Hristos, în casa familiei Odalovic, a fost însoţită de încă o bucurie naşterea duhovnicească a lui Vladimir şi Andrija. De botezul lor.
Vlădica a stat de vorbă puţin cu cei ai casei. Todor doreşte să-l servească, îi pune înainte toate băuturile pe care le are; Duşanka stăruie să guste din cele puse pe masă masa de Crăciun rămâne întinsă toată ziua. Vlădica, pentru a cinsti marele praznic, pe gazde şi casa lor, a băut un pahar de suc şi a mâncat câţiva cartofi fierţi, puşi alături de celelalte feluri de mâncare.
La plecare, îl întreabă pe Mihajlo, deja mai tinerel:
ai făcut şi tu lumânări?
am făcut şopti Mihajlo.
albina este creatura lui Dumnezeu, de aceea lumânarea de ceară de albine are o flacără mai caldă şi mai dulce! îi învăţă vlădica.
40
Când episcopul ieşea din casă pe poartă tocmai intra fiul mijlociu. Era cel care, Potrivit obiceiului sârbesc, aprindea creanga de stejar la sora sa Jevosima. Acesta s-a grăbit să sărute dreapta episcopului.
Ăsta-i Momcilo al meu! spuse mama Duşanka cu mândrie.
ce nume frumos, voievodal! spune preasfinţitul.
Acest Crăciun a fost şi le-a rămas de neuitat.
În Staro Gracko, sârbii s-au luptat să păstreze tradiţiile lor de secole, de când se ştiu. Alţii şi-ar fi dorit ceva nou, fără sârbi. Mult timp s-a lucrat în acest scop, iar mai pe urmă le-au sărit în ajutor, de fapt pentru a finaliza lucrarea aceasta, mentorii lor, cei care îşi construiesc fericirea pe nenorocirea altora. Au bombardat întreaga Serbie, pentru ca astfel să smulgă mai uşor Kosovo şi Metohija. Şi pe parcurs să mai şi jecmănească câte ceva.
Chiar şi după acest război teribil, majoritatea sârbilor din Staro Gracko nu au vrut să-şi părăsească casele şi bunurile, nu au vrut să plece de sub cerul ţinutului lor. Ştiau că vor fi atacaţi, dar nu ştiau cât de mult rău zace în oameni. În vremea strângerii recoltei, se ajutau unii pe alţii, adunându-se la clacă. Din toate părţile veneau veşti despre crime comise asupra oamenilor nevinovaţi, pe care nu-i doreau pe acea bucată de pământ. Pe cei din comandamentul forţelor militare internaţionale, din apropiere, care „de comun acord” au venit să „menţină pacea” în locul poliţiei şi armatei sârbe, locuitorii din Staro Gracko i-au rugat să-i protejeze măcar în timpul strângerii recoltei. Însă soldaţii britanici responsabili pentru acea zonă respingeau asemenea cereri, sub pretext că o astfel de protecţie nu este necesară.1
1 Ziarul Vecemjenovosti,Belgrad, 23 iulie2019,p. 13.
41
Neavând de ales, în ziua de vineri, 23 iulie, din tragicul an 1999, paisprezece săteni au plecat cu o combină să secere o parcelă de vreo douăzeci de acri. În timp ce se grăbeau să secere grâul, din pădure s-au repezit atacatorii, cu puşti, topoare, cuţite… Toţi cei paisprezece secerători au fost ucişi, măcelăriţi în mod cumplit. Celui mai tânăr, Novica Janicijevic, care urma să-şi sărbătorească majoratul peste câteva zile, i-au scos inima şi au aruncat-o între spini… Nici unul dintre săteni nu a avut puterea să le adune trupurile ciopârţite şi să-i gătească creştineşte pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. L-au rugat să facă lucrul acesta pe un om cu nume bun din alt sat, Bogi, refugiat din Stimlje. Le recunoştea pe victime după bucăţile rămase din hainele lor. Printre ei se afla şi Andrija Odalovic, pe care îl botezase vlădica Pavle. Andrija absolvise facultatea şi rămăsese în satul său. La seceriş plecase în locul tatălui său, Miodrag, meşter priceput, care ani de-a rândul lucrase cu combina sa la recoltat, la seceriş. Când a auzit de cele întâmplate şi că fiul său se afla printre cei ucişi, cuprins de groază, Miodrag şi-a pierdut graiul şi n-a mai putut vorbi.
La slujba de înmormântare a victimelor1 a venit şi a slujit patriarhul Pavle, zdrobit de durere şi de multele greutăţi, cu trupul slăbit de povara vârstei înaintate. După slujba de înmormântare, nu a vorbit mult. A spus ceea ce adeseori spunea, întărind credinţa celor care vor să audă şi să vadă:
fraţi şi surori, dacă tot trebuie să trecem prin mucenicie, atunci mai bine ne e nouă să suferim ca nevinovaţi pe calea dreptăţii lui Hristos, iar nu ca ucigaşi.2
1 La secerişul din Scara Gradska au fost ucişi: Novica Janicijevic (18), Slobodan Janicijevic (34), Mile Janicijevic (42), Momcilo Janicijevic (53) “ovica Zivic (29), Radovan Zivic (32), Milovan Jovanovic (30), Andrija Odalovic (32), Stanimir Dekic (44), Bozidar Dekic (52), Sasa Cvejic (26), Ljubisa Cvejic (60), Nikola Stojanovic (63) Miodrag Tepsic (48).
2 Ziarul Vccemje novosti, 30 iulie 2019, p. 5.
42
Mulţi se apropiau, transmiţând condoleanţe familiilor victimelor nevinovate. Ljubica Zivic i-a pierdut pe cei doi fii ai săi: Radovan şi Jovica. Cutremurată de durere, de nenorocirea care se abătuse asupra ei, nu înceta să plângă. Mai târziu, la prima comemorare a masacrului, îi va spune poetului Mosa Odalovic, unchiul lui Andrija: „Când patriarhul mi-a întins mâna pentru a-şi exprima condoleanţele, mi-a fost ruşine să mai plâng… De parcă aş fi intrat în biserică…”
Vlădica Pavle, episcopul care a devenit patriarh, a fost prezent în Staro Gracko şi la vreme de bucurie, şi la vreme de necaz. Şi a rămas pentru totdeauna în amintirea celor din acest ţinut.1
ÎNTOTDEAUNA ÎN HAINA PREOŢEASCĂ
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a numit pe episcopul cărturar de Raska şi Prizren preşedinte al comisiei pentru traducerea Noului Testament în limba sârbă modernă. Comisia a fost alcătuită din teologi eminenţi şi din experţi lingvişti. Vlădica Pavle a programat zilele şi ora de întrunire a comisiei, şi venea din Prizren, la Belgrad, cu trenul. Şi niciodată nu întârzia.
Odată, eminentul profesor al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Belgrad, arhidiaconul Miloş Erdeljan, a venit la şedinţa comisiei în civil. Scuzându-se, i-a spus episcopului Pavle:
preasfinţite, să mă iertaţi, am uitat cheia de la cabinet la facultate2, şi de aceea nu am venit în haina preoţească!
1 După spusele poetului Momcilo Mosa Odalovic.
2 Facultatea de Teologie a Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad se afla pe atunci vizavi de Patriarhia Sârbă.
43
Episcopul Pavle i-a răspuns:
— Să vă fie învăţătură de minte: purtaţi întotdeauna haina preoţească cu voi!
Astfel i-a adus la cunoştinţă că, în calitate de cleric, are obligaţia să poarte întotdeauna veşmântul preoţesc.1
PATRU BILETE PENTRU DOI
Episcopul Pavle şi tânărul paroh din Klina, preotul Slavko Bozie, au slujit Sfânta Liturghie la mănăstirea Budisavci, metocul mănăstirii care era stavropighie a Patriarhiei din Pec. După terminarea slujbei, au plecat pe jos până la gară. Casa de bilete a gării săteşti era închisă, dar s-au gândit că vor putea să cumpere bilete în tren. Soseşte trenul. Nici un controlor. Până la ultima oprire, în Pec, n-a venit nimeni să vândă sau să verifice biletele.
La Patriarhia din Pec au stat trei zile, apoi fiecare urma să se întoarcă la locul de unde venise. Când au ajuns la gara din Pec, vlădica îi spune preotului:
părinte Slavko, cumpără două bilete pentru Budisavci şi două bilete pentru Klina!
de ce patru bilete, preasfinţite, când suntem doar noi doi? întrebă preotul mirându-se.
ştii doar că nu am plătit biletele când am venit de la Budisavci! a explicat patriarhul.
dar asta-i problema lor, că nu îşi fac treaba! a răspuns părintele Slavko.
1 După spusele protodiaconului Radomir Rakic, secretarul Comisiei Sinodale a Bisericii Ortodoxe Sârbe pentru traducerea Noului Testament în limba sârbă modernă.
44
tu să-ţi faci treaba ta! a poruncit episcopul Pavle hotărât. Oamenii care lucrează la calea ferată îşi întreţin familiile din aceşti bani!
Părintele Slavko, fără să mai comenteze, s-a dus să cumpere, după cum i s-a spus, patru bilete: două pentru Budisavci şi două pentru Klina. Vlădica Pavle a rupt imediat cele două bilete pentru Budisavci, iar celelalte rămase pentru Klina le-a dat controlorului în tren, ca să le taxeze.
Din Klina, cu un alt tren, episcopul şi-a continuat apoi călătoria spre Prizren.1
SOLIDAR CU CREDINCIOŞII ÎN TIMPUL PLOII
Credincioşii se întorceau de la hramul mănăstirii Sfinţilor Vraci din Zociste, din regiunea Kosovo şi Metohija.
La staţia de autobuz din apropiere, bărbaţi şi femei de diferite vârste, unii cu copii, aşteptau fiecare autobuzul care să-i ducă la casele lor. Episcopul Pavle li s-a alăturat, aşteptând şi el autobuzul către Prizren.
Deodată s-a înnorat, a început să tune, apoi, să plouă, şi ploua din ce în ce mai tare, dar, neavând unde să se adăpostească, toată lumea sta în ploaie.
O maşină s-a oprit, iar şoferul şi celălalt pasager l-au poftit pe episcop să meargă cu ei, dar el, mulţumindu-le, i-a refuzat, spunând:
dacă oamenii aceştia şi copiii pot să stea în ploaie, pot şi eu şi a rămas, aşa ud cum era, aşteptând autobuzul.2
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
2 După relatarea doamnei Momirka Vucevic din Prizren, consemnată de Z. Rakocevic în ziarul Politika, în 20 noiembrie 2009.
45
NĂRAVURI OMENEŞTI
Trecând prin Klina, episcopul Pavle s-a oprit la preotul paroh din localitate, părintele Slavko Bozie. Era o zi caldă de vară. Se aşază pe verandă. Preoteasa aduce dulceaţă şi apă, servind oaspetele. Vlădica se interesează cum o duce familia protopopului şi care este situaţia în parohie. Apoi povesteşte:
părinte Slavko, de curând am călătorit cu nişte oameni din parohia ta. Unul, se vede treaba, băuse puţin, celălalt treaz. Îi întreb eu: „Cine este preot la voi în Klina?” Cel băut răspunse: „Un tânăr preot, Slavko, originar din Bosnia. Om bun, îi place să bea. Aş zice chiar mai mult decât mine”… Celălalt bărbat, cel treaz zice: „Ce tot spui?! Bea omul numai un păhărel, că aşa-i obiceiul. Nimeni nu l-a văzut vreodată că s-ar fi îmbătat. Un om exemplar.” Şi uite aşa, unul te laudă, celălalt te critică. Ei, acum eu nu ştiu pe cine să cred; ce-i adevărat din toate astea?
preasfinţite, doar când sunt în compania cuiva beau un pahar-două de rachiu sau una-două beri. Asta-i tot. Nu m-am îmbătat niciodată. Ce bine ar fi fost să fiu în toate cele atât de disciplinat… a spus cu sinceritate părintele Slavko, fără intenţia de-a se justifica.
bine, bine, vom vedea a răspuns episcopul Pavle, sugerând că odată cu trecerea timpului totul se va arăta exact aşa cum este.1
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
46
POST MAI ASPRU ÎN ZI DE DEZLEGARE LA PEŞTE, DIN LIPSA CUMPĂTĂRII
Floriile. Mare praznic, cu o săptămână înainte de Sfintele Paşti, sărbătorit în amintirea ultimei intrări, împărăteşti şi solemne, a Domnului Iisus Hristos în sfânta cetate a Ierusalimului. De aceea, în timpul postului Paştelui, numai în această zi şi la Buna Vestire se dă dezlegare la un post mai uşor şi este îngăduit să se mănânce peşte.
Slujind Sfânta Liturghie într-una dintre localităţile din apropiere, episcopul Pavle s-a abătut pe la Klina, poposind în casa preotului Slavko Bozie. Era ora prânzului. Preoteasa Bosiljka a pus pe masă, aşa cum se cuvenea, bucate de post; erau de toate, din belşug, numai peşte nu era.
Părintele Slavko s-a justificat spunând:
preasfinţite, ştiu că s-ar fi cuvenit să avem peşte la masă, dar nu din vina noastră nu este. Aşa-i în Klina, de îndată ce se aduce peşte la un magazin, imediat se află, şi în scurtă vreme nu mai rămâne nimic. Nici timp n-am avut şi este şi destul de departe să fi mers la Pec sau la Pristina să cumpăr…
aşa se întâmplă când se mănâncă peşte când nu se cuvine, şi de aceea nu este când s-ar cuveni să fie! a spus episcopul, înfăţişând astfel starea duhovnicească a poporului.1
1După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
47
A NU SĂRBĂTORI PRAZNICUL CASEI ESTE UN PĂCAT MAI MIC DECÂT ACELA DE A NECINSTI PRAZNICUL
Judecătorul din Pristina, Slobodan Kocic, a mers cu anumite treburi la Prizren, la episcopul Pavle. A fost surprins aflându-l pe episcop cu acul în mână, cosând nasturi şi cârpindu-şi hainele uzate.
Vlădica a lăsat la o parte lucrul, l-a omenit pe oaspetele său şi s-au aşezat să discute.
Având acest prilej de a vorbi cu vlădica, judecătorul l-a întrebat dacă se cuvine să cinsteşti praznicul casei cu mâncare de dulce, aşa cum fac unii prieteni de-ai săi la praznicul casei lor, de Sfântul Nicolae (care întotdeauna cade în timpul postului Crăciunului).
Fără să stea pe gânduri, vlădica Pavle a răspuns pe dată:
este un păcat mai mic să nu sărbătoreşti praznicul casei decât să necinsteşti praznicul!1
DISCUŢII REFERITOARE LA ARONDARE
Seara, înainte de căderea nopţii, episcopul Pavle şi părintele Slavko Bozie, parohul din Klina, au pornit pe jos către mănăstirea Gorioc. Mergeau de-a lungul pădurii dinspre Istok. Şi-au suflecat rasele, ca să nu se murdărească de noroiul prin care călcau mergând pe un drum de pământ. Pe alocuri traversau în acest fel, ţinându-se de copaci…
1 După spusele preotului Nikola Pesic din Vlasotinci, căruia, despre această întâlnire, înainte de Paştele din anul 2018, i-a povestit judecătorul Slobodan Kocic, pe atunci la pensie.
48
Pe drum, străduindu-se să ajungă la mănăstire înainte de a se face beznă deplină, încât să nu se mai vadă drumul, episcopul îi spune tânărului preot:
părinte Slavko, intenţionăm să formăm o nouă parohie, aşa că ar trebui să luăm o parte din parohia voastră. Ce credeţi despre lucrul acesta?
cum spuneţi Preasfinţia Voastră, că doar nu-i moştenire de la tatăl meu. Ştiţi care sunt nevoile şi ce este cel mai bine; datoria mea este să respect decizia Preasfinţiei Voastre spuse cu supunere preotul.
După cel de-al Doilea Război Mondial, atât din pricina urmărilor războiului, cât şi a situaţiei nou-create în societate prin venirea comuniştilor la putere, numărul preoţilor din Biserica Ortodoxă Sârbă a scăzut semnificativ.1 Această situaţie a continuat încă mult timp după război. Preoţii, câţi mai erau, şi aceştia puţini, care între timp îşi încheiaseră şcolarizarea, slujeau în parohiile mari, iar unii slujeau chiar în mai multe parohii.
Părintele Slavko slujea într-o parohie cu o suprafaţă foarte mare, întinsă pe patruzeci de kilometri, care acoperea trei comune din Metohija: Pec, Klina şi Istok, cuprinzând şi o parte a Drenicei. Preotul paroh, împlinindu-şi slujirea, intra în aproximativ o mie cinci sute de case. Anual avea cam o mie de botezuri… A doua zi, după terminarea Sfintei Liturghii din Gorioc, s-au întors la Klina. Soţia preotului, preoteasa Bosiljka, a început să pregătească prânzul. Episcopul Pavle avea obiceiul să vorbească despre cele convenite cu cineva şi cu apropiaţii săi, dorind în felul acesta să-i includă şi pe ceilalţi membri ai familiei în viaţa bisericească şi să consolideze legăturile dintre ei.
1A se vedea: Jovan Janjic, Biserica sârbă în comunism şipostcomunism (1945- 2000), Compania „Novosti”, Belgrad, 2018, pp. 757-761.
49
în timp ce Bosiljka pregăteşte prânzul, vlădica spune:
iată, doamna preoteasă, noi ne-am înţeles să formăm o nouă parohie în Durakovac…
Şi a explicat că parohia va fi formată prin arondare, prin preluarea unor părţi din parohiile învecinate. Printre altele, a specificat că satul Petric, care se află pe lângă Klina, va ţine de Gorazdevac…
Preoteasa Bosiljka, fiindcă-l cunoştea bine pe episcopul Pavle, s-a revoltat cu curaj împotriva unei astfel de decizii:
cum aţi putut, preasfinţite, să îngăduiţi aşa ceva! Petricul este la cinci kilometri de noi, iar Gorazdevac se află la aproape douăzeci de kilometri…
Episcopul a început să-i explice de ce s-a făcut aşa: pentru a se egaliza numărul locuitorilor din parohii, astfel încât preoţii din aceste parohii să aibă din ce să trăiască, pentru ca şi aceste parohii să fie durabile…
Cu toate acestea, preoteasa continua să-şi exprime dezacordul… Preotul Slavko, ca să curme această discuţie neplăcută, a intervenit şi a spus:
preasfinţite, nu vă supăraţi, preoteasa are dreptul la propria părere, dar ea n-a absolvit Seminarul, şi de aceea gândeşte aşa!
aşa este, Dumnezeu cu tine! răsuflă uşurat vlădica, bucuros că părintele Slavko l-a scăpat de discuţii inutile.1
PATER TOMA
Pleacă vlădica Pavle şi preotul paroh din Metohija, părintele Slavko Bozie, în satul Kos de lângă Istok, ca să vadă cum
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
50
înaintează lucrările la construcţia casei parohiale. Trecând pe lângă biserica romano-catolică din satul Zlokucani, lângă Pec, episcopul Pavle i-a spus părintelui:
a fost aici un preot catolic excepţional, părintele Toma, poporul îi spunea „pater” Toma. Îi trata pe toţi în chip omenos. I-a ajutat pe sârbi atât în război, cât şi atunci când au plecat în pribegie. Iar după război, a îndurat mucenicie de la nişte credincioşi de-ai săi şi de la albanezi, doar pentru că era un om aşa de bun.
Cuvintele episcopului Pavle au lăsat o impresie puternică asupra părintelui Slavko, aşa că s-a interesat despre acest preot care a lăsat în urmă o amintire atât de luminoasă şi a început să se intereseze despre el şi în parohia sa.
De la toţi oamenii vrednici de încredere, a auzit aceeaşi poveste. Pater Toma Dzaja, originar din Livno, era un om foarte învăţat. Un om înţelept. Întreţinea relaţii bune cu toţi oamenii.
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Zlokucani, aşa-numiţii balişti au capturat un grup mare de sârbi şi îi duceau să-i execute. Pater Toma s-a aşezat în faţa acestora şi le-a poruncit să-i elibereze pe sârbi; şi fiind el cât se poate de ferm, baliştii l-au ascultat. Apoi, pe lângă biserica sa, erau o brutărie şi un spital. Poporul se ascundea acolo de bandele albaneze, convins că Pater Toma îi va proteja. Lângă biserica lui se cocea şi pâinea, şi se tratau şi bolnavii.
Bunătatea lui pater Toma a fost socotită însă un lucru rău. Aşa considerau cei care se predaseră răului. Multor albanezi musulmani şi romano-catolici nu le era pe plac faptul că se opunea deschis răufăcătorilor şi se ridica în apărarea celor care sufereau. Nu erau bine văzute nici relaţiile sale bune cu preoţii şi călugării ortodocşi sârbi.
51
S-a căutat aşadar, din această pricină, prilej să-i facă rău şi chiar, dacă era cu putinţă, să-l facă să plătească cu viaţa.
Lui pater Toma îi plăcea să înoate vara în râul Klina, care trece prin vecinătatea bisericii şi, pentru că făcea un cot, se crease acolo un loc în care apa băltea, încălzindu-se, fiind totuşi îndeajuns de adâncă. Pe lângă aceasta, era şi un loc ferit de ochii lumii. Când îşi termina treburile, pe care trebuia să le facă aşa cum se cuvine şi la timp, ostenit, se arunca în apă, răcorindu-se şi relaxându-se. Cunoscând lucrul acesta, unul dintre duşmanii săi a venit noaptea şi a înfipt ţepuşe în apă. A făcut o asemenea capcană, pentru ca, sărind în apă, preotul să se înfigă în ţepuşe. Dar Dumnezeu l-a salvat pe slujitorul Său. A doua zi, venind de la muncă asudat, ca să nu intre aşa încălzit brusc în apă, a intrat încet, dinspre malul râului, şi treptat-treptat s-a răcorit. Şi înaintând aşa încet, a dat peste ţepuşe… Cei care-l duşmăneau însă n-au renunţat. Într-o seară, în anul 1954, pe când se întorcea de la Pec, un grup de albanezi i-a tăiat calea şi l-au bătut lăsându-l aproape mort. A fost găsit într-un şanţ, inconştient.
A fost internat în spital, la Pec. Când şi-a revenit puţin, a fost trimis la Belgrad pentru tratament. Dar sănătatea lui era atât de precară, încât era clar pentru toţi că erau foarte puţine şanse să se refacă după rănile dobândite. La cererea sa, a fost dus la mănăstirea franciscană din Livno. După câteva luni, acolo a şi murit.
Această pătimire a lui i-a întristat pe mulţi. Când stareţul mănăstirii Beocin, de pe Fruska Gora, Makarije, a aflat că acest om despre care auzise multe cuvinte frumoase a murit, l-a întrebat pe episcopul său din Srem, Makarije, dacă îl poate pomeni pe părintele Toma în rugăciunile sale. Episcopul i-a dat binecuvântarea sa.
52
Mai târziu, când părintele Makarije a fost numit stareţul mănăstirii Decani, el a adresat aceeaşi întrebare episcopului de Raska şi Prizren, Pavle.
pomeniţi-l fără nici o rezervă! a fost răspunsul episcopului Pavle.1
UN GEST AL VLĂDICĂI, ÎN AJUNUL SĂRBĂTORIRII VIDOVD ANULUI 2 LA MĂNĂSTIREA GRACANICA
O localitate mică, un orăşel, împodobit însă cu o perlă de mănăstire, avea importanţa unei cetăţi de scaun, mai bine spus, importanţa soborului de Vidovdan, îndoliat de o sfântă pomenire… O comemorare veche de şase secole a eroilor din Kosovo (1389-1989). Gracanica, din Kosovo. Din toate ţinuturile sârbeşti soseşte mulţime de popor sau, cum mai frumos ar spune bardul popular: Iată, e toată ţara plină de câmpuri de bujori
în curtea mănăstirii Gracanica se reprezenta o piesă a Teatrului Naţional din Belgrad, „Gorski vijenac”, şi erau expuse tablourile lui Milic din Macva, iubit şi preţuit printre sârbii de acolo. Râuri de oameni curgeau spre mănăstire. În această mare mulţime chiar şi cei care plecaseră în grupuri organizate la această adunare populară s-au pierdut unii de alţii. Aşa s-a întâmplat pe drum cu poetul Moso Odalovic şi soţia sa Gordana. Când, în fine, au ajuns în apropierea mănăstirii, s-au întâlnit cu poeta Darinka Jevric, foarte îngrijorată:
1 După relatarea protoiereului stavrofor Slavko Bozie.
2 Una dintre marile sărbători religioase ale sârbilor, închinată Sfântului mucenic Vid. Are de asemenea şi o importanţă istorică, legată de diferite evenimente care s-au petrecut în această zi, de-a lungul veacurilor [n. ed.].
53
dar unde aţi fost?
împreună cu ea era acolo celebra poetă Desanka Maksimovic. Darinka, care se afla în mod vădit sub impresia puternică a unei scene care avea să-i stăruie în memorie pentru totdeauna le-a povestit soţilor Odalovic:
de îndată ce aţi dispărut în mulţimea aceea, l-am văzut pe vlădica Pavle, care mergea şi el spre mănăstire. Din sensul opus venea un bătrân blajin, cu o şapcă pe cap. Nişte muntenegreni îmbrăcaţi în costumele lor populare fluturau entuziaşti un steag şi, fără să vrea, au agăţat cu steagul lor şapca bătrânului albanez şi au aruncat-o pe jos. Lucrul acesta neplăcut s-a petrecut chiar în faţa episcopului de Raska şi Prizren. În clipa aceea, episcopul Pavle s-a aplecat, a ridicat şapca şi i-a dat-o bătrânului, iar acesta i-a sărutat mâna!1
TREI EXEMPLARE ALE ACELEIAŞI CĂRŢI
Autorităţile Statului şi cei care urmau directivele acestora au încercat mereu şi peste tot să-şi impună viziunea ateistă asupra vieţii. Pe Dumnezeu îl negau, Biserica o dispreţuiau, iar preoţii rareori erau în vreun loc bineveniţi. La librăria „Prosveta” din Pristina, iată însă că se bucurau ori de câte ori venea episcopul Pavle. Iar preasfinţitul, când venea de la Pristina în Prizren, se folosea de acest prilej pentru a trece pe la această librărie.
Era cea mai bine aprovizionată librărie din episcopia sa. Se găseau acolo cărţi de la aproape toţi editorii din fosta Iugoslavie. Şi din toate domeniile, cu excepţia literaturii religioase şi a lucrărilor de istorie naţională, istoria sârbă. Epscopul
1 După spusele poetului Mosa Odalovic.
54
Pavle a înţeles sursa acestor lipsuri, şi-a dat seama că reflecta circumstanţele ideologice din societatea acelor timpuri. Comunismul se afla la apogeul puterii sale; dar paşnicul şi smeritul vlădică a ştiut de la început că lucrul acesta era o înşelare, că o asemenea stare nu va dura şi avea să se încheie, cu toate că în acel moment nu se întrezărea nici o speranţă.
De obicei trecea pe la librărie însoţit de doi preoţi. Episcopul îi saluta politicos pe vânzători, întrebându-i dacă îi îngăduie să se uite la cărţile expuse. Directorul Rade se apropia pe dată, arătându-şi disponibilitatea de a ajuta, dacă este nevoie. Şi ceilalţi librari erau, de asemenea, dispuşi să ajute, îl invitau pe vlădica să treacă de cealaltă parte a tejghelei, unde stăteau vânzătorii şi unde de obicei erau aşezate cărţile cele mai valoroase. Vlădica mergea de la raft la raft şi examina cu atenţie cărţile expuse. La alegerea cărţilor ajutau şi preoţii care erau cu el.
Deosebit de dispus să ajute şi să fie cât mai aproape de vlădică era mai cu seamă bătrânul librar Ratko Ponic. Acesta avusese propria sa librărie înainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi fusese un om bogat. Comuniştii i-au luat totul, cu excepţia unei căsuţe, în care a rămas să locuiască. De asemenea, îl păstraseră ca librar chiar în fosta sa librărie. Era un om liniştit, smerit şi evlavios. Episcopul Pavle a observat imediat aceste calităţi ale sale, şi cu atât mai mult îl iubea şi îl respecta, iar Ratko Ponic, la rândul său, avea o mare dragoste pentru episcopul Pavle; în cuvintele vlădicăi a găsit alinarea necazului prin care trecea.
Când se decidea asupra unei cărţi, preasfinţitul cumpăra trei exemplare.
Nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe vreodată de ce cumpăra trei cărţi identice. Au presupus că se gândea, ca de obicei,
55
la alţii, la cei care nu aveau posibilitatea să cumpere cartea, despre care era sigur că vor învăţa ceva din ea. Sau poate dorea să o doneze unei biblioteci, pentru ca astfel să le fie de folos tuturor celor care ar dori s-o citească.
Librarii împachetau cu grijă cărţile, iar preoţii preluau pachetele. Vlădica Pavle se saluta cordial cu toţi librarii.
Şi aşa, în linişte, ieşeau din librărie, petrecuţi de bătrânul librar Ratko Ponic.1
AJUTORUL TRIMIS ÎNDATĂ LA ADRESA BENEFICIARULUI
Unele organizaţii sârbeşti din lumea largă au strâns bani pentru a ajuta multîncercata episcopie de Raska şi Prizren. Exista însă o problemă: reglementările nu permiteau ca banii să fie depuşi în contul episcopiei, ci numai pe numele unei persoane fizice.
Consiliul eparhial a decis ca banii să fie depuşi în contul personal al arhiepiscopului, vlădica Pavle. De îndată ce a aflat că banii au ajuns în Iugoslavia şi că au fost transferaţi în contul său personal, episcopul Pavle a mers la şeful sucursalei băncii „Jugobanka” din Prizren, cu cererea ca banii să fie redirecţionaţi la adresa episcopiei, căreia îi aparţineau de drept.
nu sunt banii mei. Vă rugăm să faceţi tot ce trebuie pentru deschiderea cât mai curând a unui cont al episcopiei, pentru ca banii să poată fi transferaţi în acest cont. Ştiţi, eu sunt om muritor -, a solicitat preasfinţitul episcop.
1 După spusele lui Radosav Milanovic, directorul librăriei „Prosveta” din Pristina în perioada 1962-1970.
56
Curând, la această bancă a fost deschis un cont eparhial, şi banii primiţi au fost transferaţi în acest cont.
Episcopul Pavle s-a dus imediat la directorul băncii să-i mulţumească pentru că s-a luat de la el povara unor bani care nu îi aparţineau.1
CUNOAŞTEREA TREBUIE VĂDITĂ PRIN APLICAREA EI ÎN VIAŢĂ
Tânărul de nouăsprezece ani, Dragan Askovic, terminase liceul şi curând a primit ordinul de chemare în armată. Dar a dorit ca înainte de aceasta să meargă la mănăstirea Sfânta Treime, de la poalele muntelui Ovcar. Citise despre această mănăstire şi a fost impresionat de trecutul ei istoric, de ceea ce a însemnat ea pentru viaţa duhovnicească şi, în general, pentru istoria poporului sârb, dar şi pentru locul în care se afla. A venit cu trenul din Valjevo în Ovcar Banja. A decis ca, înainte de a urca la mănăstirea Sfintei Treimi, să intre la cea mai apropiată mănăstire, care era cea închinată Bunei Vestiri, ca să se întremeze. I-a înştiinţat pe călugării de la Buna Vestire că a sosit, s-a prezentat şi le-a spus unde urma să meargă, iar aceştia l-au poftit în foişor şi l-au servit cu un suc.
Şezând acolo, vede un călugăr bătrân umblând prin curtea mănăstirii şi culegând ierburi.
este episcopul Pavle de Raska şi Prizren, i-a spus stareţul. Aceasta este mănăstirea lui, aici s-a călugărit, şi de aceea vine la noi cel puţin o dată pe an, câteva zile, ca să se odihnească.
1 După relatarea lui Zvonko Jovicic, şeful filialei din Prizren a Băncii „Jugobanka”.
57
Dragan pe dată se ridică şi se îndreptă spre el; îi sărută dreapta, cerându-i binecuvântare.
Episcopul Pavle îl vede că este un tânăr smerit, aşa că leagă o discuţie… Împreună merg spre foişor. La masa înconjurată de bănci de lemn, sub o boltă de viţă-de-vie, şi-au continuat conversaţia. Dragan i-a spus episcopului că după ce se va întoarce din armată intenţionează să se înscrie la Facultatea de Teologie. Şi începuse această discuţie pentru a-l încredinţa pe episcop cât de multe ştia despre Dumnezeu, despre credinţă, despre teologie…
este bine că ştii toate astea, dar nu este de ajuns. E nevoie ca tot ceea ce ştii să şi aplici în viaţă l-a sfătuit episcopul Pavle după ce l-a ascultat.
O JUMĂTATE DE ARDEI
Într-o toamnă târzie, când deja începuse postul Crăciunului, vlădica Pavle a venit la mănăstirea Studenica cu treburi. Bătrânul Kasian, care locuia în schitul Sfântului Sava, coborâse şi el la mănăstire.
Stareţul i-a poftit să ia împreună prânzul. Fiind post, la masă s-au servit murături.
Bătrânul Kasian a luat un ardei, a mâncat o jumătate din el, iar restul l-a lăsat în farfurie.
Prânzul s-a încheiat, s-a rostit rugăciunea, după care episcopul Pavle, adresându-se bătrânului călugăr, i-a spus:
părinte Kasian, uite, cineva a semănat ardeiul ăsta, l-a săpat, l-a plivit, l-a udat, l-a cules, l-a pus la murat, l-a scos de la murat şi l-a pus pe masă, înaintea părintelui Kasian, iar părintele ce-a făcut?! A lăsat o jumătate de ardei să se arunce!
58
Ei bine, asta este un păcat. Mâncarea nu trebuie aruncată! Iar strădania şi munca altuia trebuie respectate. Dacă un călugăr se poartă aşa, atunci cei din lume cum se vor purta?
Când vlădica Pavle s-a dus la chilia pe care stareţul o alesese ca să stea în ea câtă vreme era oaspetele mănăstirii, bătrânul Kasian, cu deplină linişte, a spus înaintea fraţilor:
da, drept a zis vlădica, chiar aşa este!1
CAFEA SĂRATĂ
Venind vlădica Pavle neanunţat la mănăstirea Studenica, l-a găsit doar pe economul mănăstirii, călugărul Makarije.
Părintele Makarije s-a străduit să-l primească cum se cuvine pe oaspetele drag, aşa că a întrebat:
preasfinţite, aţi vrea să beţi o cafea?
se poate, părinte Makarije, dar cu foarte puţin zahăr, pentru că sunt zaharos, a glumit vlădica [care era diabetic].
Părintele Makarije a făcut cafeaua şi l-a servit pe oaspete.
Episcopul Pavle bea puţin câte puţin, dar ceva parcă nu era cum trebuie.
Când a terminat, a mulţumit şi a spus:
mulţumesc, părinte Makarije! Să ştiţi că astăzi am ajuns la o concluzie…
la ce concluzie, preasfinţite?
ştiu că se bea şi cafea albă, şi cafea neagră, se bea şi cafea dulce, şi amară, dar că se bea şi cafea sărată, nu ştiam! a glumit episcopul Pavle.
1 După relatarea arhimandritului Makarije, stareţul mănăstirii Dubica din episcopia Mileşeva, pe atunci administratorul mănăstirii Studenica din episcopia Zica.
59
Părintele Makarije era cât pe ce să intre în pământ de ruşine. Şi-a dat seama că, în loc de zahăr, a pus sare, cutiile fiind asemănătoare, şi, cerându-şi iertare, a întrebat:
preasfinţite, de ce nu mi-aţi spus, vă făceam altă cafea!
ei bine, nu am vrut să te fi ostenit degeaba! a răspuns vlădica Pavle.1
ENERGIA NU TREBUIE IROSITĂ, CI FOLOSITĂ SPRE BINELE CELORLALŢI
O zi plăcută de vară. Oraşul Prizren aprins viaţă. Studenţii au venit în vacanţă, în oraşul lor natal. În parcul din faţa catedralei Sfântul Gheorghe şi a Palatului eparhial, un grup de studenţi, discutând aprins, face multă gălăgie. Ieşind din „casa” sa, episcopul Pavle le spune cu blândeţe:
copii, nu vă irosiţi energia în discuţii, ci folosiţi-o pentru a vă face bine unul altuia!
Şi arătând spre stradă aglomerată, cu o mulţime pestriţă de oameni unii plimbându-se agale, alţii grăbindu-se, a adăugat:
uitaţi-vă ce de oameni buni şi frumoşi! Fiţi şi voi cei de la care ceilalţi pot să ia pildă de bună purtare!2
RĂSPUNS DUHOVNICESC LA O NEDUMERIRE
Festivităţile duhovniceşti tradiţionale „Zilele Racei de lângă Drina”, în toamna anului 2014, au fost dedicate patriarhului
1 După relatarea arhimandritului Makarije, pe atunci administratorul mănăstirii Studenica.
2 După relatarea ziaristului Vulcman Vidakovic, unul dintre tinerii din grup.
60
Pavle, cu ocazia celei de-a cincea comemorări a trecerii sale la Domnul. Am fost unul dintre participanţii la masa rotundă.
După încheierea comemorării, împreună cu neuropsihiatrul şi psihoterapeutul Vladeta Jerotic ne-am întors, cu maşina mea, la Belgrad. Pe drum, am vizitat câteva biserici şi mănăstiri. Academicianul Jerotic îl cunoscuse de multă vreme pe episcopul Pavle, care avea să fie apoi patriarh. Adeseori se referea la cuvintele lui şi-şi amintea de unele dintre întâlnirile lor.
Astfel, mi-a povestit de una dintre întâlnirile lor, la Prizren, pe când preasfinţitul Pavle era vlădică de Raska şi Prizren.
vlădică, cum se face că unii oameni răi mor în linişte şi pace, iar mulţi călugări şi multe călugăriţe din mănăstiri mor în dureri şi chin?
Preasfinţitul Pavle mi-a răspuns cu calm:
omul acela rău sau despre care credem că este rău a făcut şi el ceva cu adevărat bun în viaţa lui, şi Dumnezeu i-a făcut parte de o moarte paşnică, dar „dincolo” va avea de dat socoteală pentru tot ce a făcut. Iar un nevoitor din mănăstire sau de oriunde din lume, care de-a lungul vieţii sale s-a străduit cât de mult i-a stat în putinţă să facă bine, iată că totuşi moare în chinuri şi în dureri; ei bine, pentru acesta putem spune: Binecuvântat este! Nu există om care să nu păcătuiască. Iar acest om, care a păcătuit şi el puţin în viaţa sa, s-a curăţat pe patul de moarte, pentru a merge „dincolo”, unde îl aşteaptă mântuirea.1
1 Această întâlnire a fost consemnată de profesorul Vladeta Jerotic în cartea sa Cu Dumnezeu, pe lângă Dumnezeu, în jurul Lui Dumnezeu, Ars Libri şi Fundaţia Vladetajerotic, Belgrad, 2014, p. 149.
61
„EL ESTE VIU! EL ESTE ŞI ACUM CU NOI!”
Vremea comunismului. Oamenii trăiesc înstrăinaţi de Biserică. Clerul este dispreţuit şi, nu de puţine ori, expus de cei smintiţi, aflaţi în ateism şi primitivism, la ridicol şi la diverse atacuri, fie cu cuvântul, fie cu fapta. Ura şi răutatea faţă de clerul ortodox erau deosebit de vizibile în mediile etnice mixte.
în fostul oraş imperial sârb Prizren, în vremea păstoririi episcopului Pavle, copiii, adeseori, prin joaca şi atitudinea lor sinceră, simplă, le dădeau adulţilor lecţii de umanitate şi dragoste.
Fie că se jucau lângă cişmeaua publică sau pe una dintre străzile centrale din Prizren, ei urmăreau cu atenţie să-l vadă pe episcopul Pavle pe acest bătrân bun, modest şi vioi, mereu în mişcare, îmbrăcat în anteriul său negru, despre care auziseră cuvinte frumoase de la bunicii lor, pe care ei înşişi îl ştiau de om bun. De fapt, acesta şi era jocul lor: când îl zăreau pe episcopul Pavle, se luau la întrecere, şi cine ajungea primul şi îi săruta mâna vlădicăi era câştigătorul. De aceea, cu toţii alergau spre el de îndată ce-l zăreau; iar asta se întâmpla de obicei când episcopul se ducea în oraş cu treburi sau când se întorcea de undeva, la „casa” lui, la palatul episcopal. Cel care ajungea primul era câştigătorul, dar răsplata era pentru toţi: episcopul îi mângâia pe fiecare dintre ei pe cap şi-i săruta pe păr sau pe frunte.
Uneori, se întâmpla ca prima care ajungea să-i sărute dreaptă vlădicăi să fie o fetiţă vioaie, Biljana Simic. Atunci ea se întorcea acasă foarte încântată. Dar chiar şi când nu ajungea prima, era fericită că l-a văzut pe episcop, că i-a sărutat dreaptă şi că el a mângâiat-o. Fugea acasă să-i povestească asta
62
cât de repede bunicii sale, Spasena. Cu acest simţământ de bucurie şi fericire adormea ea seara în pat.
Şi bunica Spasena se bucura de bucuria nepoatei sale. Era deopotrivă şi bucuria ei duhovnicească, personală, fiindcă ea o învăţase pe Biljana cum se cuvine să se poarte şi ce se cade să facă în această lume. Pe toţi nepoţii ei, bunica Spasena îi ducea la biserică mai înainte de a împlini un an, ca să fie botezaţi. Iar pe măsură ce ei creşteau, bunica, îmbrăcându-i sărbătoreşte, îi ducea duminică dimineaţa la Sfânta Liturghie.
Biljana nu va uita niciodată bucuriile din vremea aceea. De multe ori, se întărea cu ele, mai ales la vreme de necaz. Şi-a finalizat studiile de drept şi a devenit judecător la Pristina. Şi-n continuare, din când în când îl întâlnea pe episcopul şi apoi patriarhul Pavle. Odată, mergând să-şi viziteze mama la spital, l-a văzut şi pe el, mama ei şi episcopul fiind internaţi acolo pentru tratament.
Mai târziu, mama Stojna, amintindu-şi de cuvintele episcopului Pavle, i le povestea fiicei sale, pomenind mai ales cuvintele lui despre familie ca despre „mica biserică”, în care se creează sentimentul comuniunii în toate, care persistă şi după ce plecăm la casele noastre.
Când marile puteri din Occident au început să-i încurajeze pe albanezi să înceapă războiul împotriva sârbilor, după care chiar şi ei au intervenit cu atacuri aeriene asupra Serbiei, ca să răpească Kosovo şi Metohija, Biljana s-a refugiat la Belgrad.
în capitală, drumurile o duceau mai cu seamă spre biserică, pe care o simţea ca pe o casă a ei, în care se simţea în siguranţă, ocrotită şi liniştită. De Paşti, în acel an de război 1999, se afla în mulţimea credincioşilor din curtea catedralei, când se ocolea biserica în procesiune, cu patriarhul Pavle
63
în frunte. La una din cele trei înconjurări ale bisericii, observând pe faţa Biljanei durere, îngrijorare şi nevoia de mângâiere, patriarhul s-a apropiat de ea, a sărutat-o pe frunte, apoi a continuat să conducă procesiunea.
Biljana a trăit marea bucurie a Paştelui.
În 2009, duminica, pe 15 noiembrie, primele ştiri în mass-media au fost că patriarhul Pavle a trecut la Domnul. Biljana a auzit ştirea aceasta la televizor şi îndată s-a gândit să meargă la biserică, ca să aprindă o lumânare pentru duhovnicul ei şi al întregului popor sârb. A decis să meargă la biserica Sfânta Parascheva din cartierul Kalemegdan, dar, în timp ce mergea îngândurată, a simţit brusc o chemare puternică să cotească pe strada Kralja Petra, către catedrală.
În momentul în care a ajuns la biserică, a ajuns şi maşina care aducea sicriul cu trupul patriarhului Pavle. Episcopii deschid uşa maşinii şi scot sicriul. În timp ce-l duceau în biserică, feţele oamenilor erau scăldate în lacrimi. În biserică, episcopii şi preoţii sărută dreapta cea sfântă a patriarhului Pavle. În faţa bisericii se adună din ce în ce mai mulţi oameni. Biljana Simic a fost prima dintre mireni care a sărutat moaştele omului lui Dumnezeu, care încă din timpul vieţii era considerat sfânt şi sfinţit. S-a apropiat de sicriu cu gândul că este ultima oară când sărută mâna care i-a ţinut de cald, mâna care binecuvânta şi aducea bucurie duhovnicească. A crezut că va izbucni în plâns, Dar nu, a simţit din nou putere duhovnicească, fericire şi vitalitate, şi a ieşit din biserică întărită duhovniceşte. A fost cuprinsă de un gând care a venit de la sine: El este viu. Numai că a sosit timpul ca sufletul să-i părăsească trupul.
El este în continuare cu noi!1
1 Potrivit relatării doamnei Biljana Simic.
64
DOMNUL NE ARATĂ CUM SĂ TRĂIM
Jurnalista de la ziarul bisericesc l-a întrebat pe arhimandritul Jovan (Radosavljevic), ca pe un duhovnic cu experienţă, care în timpul vieţii pământeşti s-a întâlnit şi a trăit alături de mulţi oameni care mai târziu au fost socotiţi sfinţi, cum trebuie urmate rânduielile postului şi cum, în general, să practici abstinenţa.
Părintele Jovan şi-a amintit de patriarhul Pavle, alături de care de când acesta era încă novice şi simplu călugăr şi până a ajuns episcop de Raska şi Prizren a petrecut aproape o jumătate de veac, şi de una dintre „spovedaniile” sale publice, din 1976:
am şaizeci şi doi de ani, şi uneori îmi vin astfel de gânduri, încât singur mă mir de ele şi-mi spun: Tu eşti acesta sau este altcineva? Mă ruşinez de mine însumi, dar îndată mă adun, ca să fiu aşa cum se cuvine. Domnul îmi spune: în Biserica Mea, Pavle, o să posteşti şi o să trăieşti aşa cum se cuvine! Aşa că am datoria să ascult de Biserica mea şi s-o urmez. Ca prunc al ei.
Amintind de acele cuvinte ale episcopului Pavle, a adăugat din partea sa:
aşa se cuvine să fim cu toţii.1
1A se vedea ziarul Pravoslavlje, Belgrad, 15 aprilie 2011, p. 9.
65
PATRIARHUL
SMERENIE PĂMÂNTEASCĂ DE DRAGUL VEŞNICIEI CEREŞTI
Uşa maiestuoasă, din stejar, cu două canaturi, a sediului Patriarhiei Sârbe, de vizavi de catedrala din Belgrad, se deschidea larg când patriarhul Gherman pleca undeva. Funcţionarii patriarhiei îşi întrerupeau lucrul, ieşeau afară şi se aliniau pe două rânduri în faţa uşii, aşteptând să iasă întâistătătorul, şi apoi, unul câte unul, îi sărutau dreapta şi luau binecuvântare. Şoferul maşinii patriarhale ţinea portiera deschisă până când patriarhul se aşeza, şi numai după ce închidea cu multă băgare de seamă portiera, urca la volan şi pornea maşina. Patriarhul Gherman mergea cu maşina la întâlnirile şi evenimentele programate, atâta timp cât a fost posibil să meargă în acest fel. Chiar şi în zona pietonală principală din Belgrad, pe strada Knez-Mihajlova din apropiere, la doar câteva sute de metri de patriarhie, mergea cu maşina oficială. Şoferul aducea maşina până la clădirea Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, apoi ieşea şi deschidea portiera, iar patriarhul doar de acolo, de obicei însoţit de un diacon, mergea pe jos până la clădirea din apropiere, unde avea programată o întâlnire sau unde era invitat la vreun eveniment.
La întoarcerea patriarhului, angajaţii patriarhiei îl primeau la fel, aşezaţi în faţa uşii maiestuoase a Palatului patriarhal, primind iarăşi binecuvântare.
66
Acesta devenise un ceremonial curent. Şi, datorită repetării regulate, s-a considerat a fi modul obişnuit de manifestare a respectului faţă de întâistătătorul Bisericii şi că aşa se cuvine să se poarte un patriarh. O astfel de convingere s-a creat şi s-a statornicit de-a lungul perioadei relativ mari, de treizeci şi doi de ani, în care patriarhul Gherman a fost în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe (1958-1990).
Din câte se ştie, el nu a ieşit niciodată pe uşa de serviciu a Palatului patriarhal, din strada Kralja Petra nr. 5, folosită de angajaţi şi de majoritatea oaspeţilor Patriarhiei Sârbe. În faţa acestei uşi de serviciu, numai o dată, angajaţii au stat aliniaţi pe două rânduri, şi anume atunci când a fost condus, la plecare, arhiepiscopul Atenei.
Patriarhul Pavle însă şi când pleca, şi când se întorcea folosea numai acea „uşă laterală”, acea intrare de serviciu, cu excepţia cazului în care primea şi petrecea unii oficiali de rang înalt sau când se trecea în sobor de la patriarhie la catedrală, şi de la catedrală la patriarhie. Cel puţin o dată pe zi, pleca şi se întorcea folosind uşa de serviciu, şi anume la plecarea şi sosirea de la slujba vecerniei din catedrală; uneori, în funcţie de obligaţiile pe care le avea în afara Palatului patriarhal, trecea pe acolo de mai multe ori pe zi. În general mergea singur.
Cu o zi înainte de întronizarea sa ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe Sârbe, patriarhul Pavle a plecat cu nişte treburi în oraş. Unul dintre oficialii zeloşi ai Sfântului Sinod, Mirceta Stankov, care, în timpul patriarhului Gherman, avusese în mod neoficial funcţia de administrator, l-a văzut pe fereastra de la patriarhie pe nou-alesul patriarh Pavle mergând grăbit pe strada Kralja Petru, spre strada Kneza Mihajla şi, oarecum confuz şi de teamă să nu se fi comis cumva vreo neglijenţă, a exclamat:
67
măi oameni buni, a plecat patriarhul…!
Ca unul care cunoştea protocolul din vremea patriarhului Gherman şi îndatoririle sale anterioare, nu s-a aşteptat ca patriarhul să iasă pe uşa laterală şi să meargă de unul singur în oraş, pentru a rezolva personal unele treburi.
Cei care îl cunoşteau mai bine pe patriarhul Pavle din vremea când era încă episcop de Raska şi Prizren i-au explicat că acesta este felul său de a fi: să fii modest şi să nu-i împovărezi pe ceilalţi cu problemele tale, ci să faci în aşa fel încât tu să-i slujeşti pe ceilalţi.1
Adeseori cita aceste versuri dintr-un cântec popular2, atribuit Sfântului cneaz sârb Lazăr:
împărăţia pământească este împărăţie vremelnică,
Iar cea cerească este pururea veşnică.
PROPRIUL SĂU SLUJITOR
Predecesorul patriarhului Pavle pe tronul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Sârbe, preafericitul Gherman, obişnuia din când în când, o dată sau de două ori pe an, să-i viziteze pe funcţionarii patriarhiei la locurile lor de muncă. Când hotăra să-i viziteze, îl anunţa pe administratorul Mirceta Stankov, care, imediat, îi transmitea acest lucru unui coleg al său, pentru ca toţi să fie înştiinţaţi.
Fiecare se grăbea să-şi pună în ordine lucrările şi să se aşeze la biroul său. Când apărea patriarhul, coridoarele erau goale, toţi erau la birou, muncind, vezi Doamne, din greu;
1 După relatarea arhidiaconului Radomir Rakic, funcţionar al Patriarhiei Sârbe.
2 Poemul „Pieirea împărăţiei sârbeşti”, în Vuk St. Karadzic, Srpske narodne pesme, vol. II, „Nolit”, Belgrad, 1977,pp. 186-188.
68
unul nici nu se vedea dintre hârtii şi dosare, altul dactilografía de zor, altul corecta ceva… Patriarhul, dacă observa că ceva nu este în regulă, le atrăgea atenţia.
Arhidiaconul Radomir Rakic, vechi traducător oficial al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a primit de la el următorul reproş:
tabloul cu chipul meu este puţin mai sus decât ar trebui, nu este la nivelul ochilor!
Patriarhul Pavle nu făcea astfel de vizite. Angajaţii patriarhiei îl întâlneau deseori pur şi simplu pe unul dintre coridoarele clădirii. Singur mergea la Biblioteca patriarhală şi împrumuta cartea de care avea nevoie, singur se ducea la Muzeul bisericesc pentru a se consulta cu directorul sau curatorul cu privire la un obiect expus, iar dacă avea nevoie de anumite date sau informaţii, se ducea personal să le ceară de la acel angajat al patriarhiei care avea competenţa necesară…
Nu a cerut ca tablourile cu chipul său să fie scoase în evidenţă în incinta bisericilor; nu-l interesa dacă şi cum erau expuse, pur şi simplu nu le observa.1
Însă ele ieşeau în evidenţă mai mult decât ale celor care impuneau lucrul acesta.
Şi încă de atunci erau aşezate lângă sfintele icoane.
RUGĂCIUNEA CĂLUGĂRULUI SAVA
Directorul Teatrului pentru Copii „Bosko Buha” din Belgrad, poetul Ljubivoje Rsumovic, i-a cerut unui prieten al său, de asemenea un scriitor cunoscut, Milovan Vitezovic, să scrie o piesă pentru spectacolul de teatru Prinţul Rastko –
1 După relatarea arhidiaconului Radomir Rakic.
69
Monahul Sava, despre vremea tinereţii sale şi despre creşterea duhovnicească a celui mai mare sfânt al sârbilor, Sfântul Sava. Comunismul se demasca prin impostura sa, dar lupta în continuare ca să nu sporească credinţa până într-atât încât să-i înăbuşe ideologia, sădită şi răspândită peste tot. Aşa încât astfel de spectacole nu erau pe placul celor care-şi întorceau privirea de la cer.
Piesa a fost pusă în scenă de regizorul de teatru şi televiziune Milan Karadzic, iar rolurile au fost încredinţate actorilor celor mai importanţi, de prim rang, ai teatrului. Acesta, ţinând seama de faptul că era vorba de o personalitate care-şi pusese o puternică amprentă asupra fiinţei duhovniceşti şi naţionale sârbeşti, s-a străduit ca spectacolul să fie demn de titlul şi eroul piesei.
S-a întâmplat ca premiera să fie programată la numai două zile după întronizarea noului patriarh sârb pavle. Preafericirea Sa a venit la prima reprezentaţie a piesei, ţinută în sala de teatru din centrul Belgradului, lângă Piaţa Republicii. A venit pe jos, împreună cu mitropolitul Jovan al Zagrebului şi Ljubljanei şi cu directorul Muzeului Bisericii Ortodoxe Sârbe, Slobodan Mileusnic. Patriarhului şi colaboratorilor săi li s-au rezervat locurile centrale, din primul rând. Patriarhul după cum i se vedea pe chip a urmărit cu atenţie piesa şi i-a plăcut felul cum s-a desfăşurat.
După căderea cortinei, directorul teatrului i-a invitat în biroul său pe oficialii de rang înalt ai Bisericii, pe actorii cu roluri principale în piesă şi pe alţi artişti. Milovan Vitezovic, autorul piesei, l-a întrebat pe patriarhul Pavle dacă i-a plăcut piesa, lucru pe care doreau toţi ceilalţi să-l audă de la el. Preafericirea Sa a lăudat piesa, subliniind că astfel de creaţii artistice sunt necesare, deoarece contribuie la sporirea duhovnicească,
70
mai ales în timpul acela în care poporul, după decenii de îndepărtare de propria credinţă şi de fiinţa naţională, îşi vine în fire şi se întoarce spre ele. Dar a adăugat că are o singură observaţie de făcut, pe care a şi explicat-o:
monahul Sava, fiind pe atunci simplu călugăr, nu putea să binecuvânteze aşa cum s-a văzut în piesă. Desigur că el a binecuvântat prin cuvintele şi rugăciunile sale, căci şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Binecuvântaţi pe cei care vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi” (Romani 12, 14). Dar nu putea să binecuvânteze ca un preot, închipuind cu mâna o hristogramă. Diaconii şi călugării de rând, care nu au rangul preoţesc, nu pot binecuvânta în acest fel.
în piesă, tânărul călugăr Sava era înfăţişat ca binecuvântându-i pe cei trimişi după el, ca să-l scoată din mănăstire, şi care, din cauza lui, i-au atacat pe monahii din mănăstirea Rusikon (mănăstire rusă cu hramul Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte, în care s-a călugărit). Şi a fost înfăţişat binecuvântându-i în chipul în care numai cei care au primit hirotonire de la ierarh sunt îndreptăţiţi să dea binecuvântare, să invoce mila lui Dumnezeu pentru cei pentru care se roagă adică cu degetele mâinii drepte îndoite astfel încât să formeze literele IS HS, aşa-numita „hristogramă”: degetul arătător rămâne în poziţie verticală, alcătuind litera I, degetul mijlociu se îndoaie în semicerc, formând litera S, degetul mic se intersectează cu degetul mare, formând litera H, şi, în cele din urmă, se îndoaie şi degetul mic într-un semicerc, formând încă un S.
Cei din teatru s-au justificat, spunând că nu sunt instruiţi în această privinţă, de aceea au şi angajat un consultant, expert în materie, care era de faţă, respectatul teolog Slobodan Mileusnic.
71
Acesta a explicat că a propus să fie astfel prezentate binecuvântările, întemeindu-se pe cuvintele monahului Teodosie, din Viaţa Sfântului Sava, în care scrie că Sava, proaspăt călugărit, după hirotonirea sa ca diacon, iar mai apoi ca preot, i-a binecuvântat pe stareţ şi pe fraţi, ducându-se apoi la chilia tăcerii în Kareja.1
Patriarhul nu a voit să discute de ce a scris Teodosie aşa şi ce a dorit să spună prin asta, ci doar a glumit cu fiul său duhovnicesc, de altfel un confrate din Slavonia, Slobodan Mileusnic:
cu o astfel de explicaţie, să ştii că acum n-ai mai lua examenul de admitere la teologie!
După premieră, în reprezentaţiile următoare, s-a ţinut seama de observaţia patriarhului, şi monahul Sava nu a mai binecuvântat ca episcopii şi preoţii, ci i-a binecuvântat cu vorba pe cei care-l urmăreau şi s-a rugat pentru ei. Această piesă a făcut parte din repertoriul Teatrului Naţional timp de zece ani.2
ÎNTOTDEAUNA OAMENI, NICIODATĂ NEOAMENI
Comunismul din Iugoslavia se apropia de sfârşit. Sârbii s-au folosit de primele oportunităţi ivite pentru a începe excavarea gropilor comune din cel de-al Doilea Război Mondial în mare parte, un rezultat al actelor genocide din teritoriul fostului stat independent croat.
După ce a fost ales, patriarhul Pavle a slujit Liturghia în aceste locuri în care s-au săvârşit astfel de execuţii şi a făcut
1 Teodosije, Zitijc Svetog Save, Srpska knjizevna zadruga, Belgrad, 1984, p. 77.
2 După relatarea scriitorului Milovan Vitezovic.
72
slujbe de parastas pentru victimele nevinovate, ucise în chip bestial în timpul războiului, apoi condamnate cu viclenie la uitare în vremea de pace care a urmat.
Cea mai mare reînhumare, într-o singură zi1, a sârbilor, victime nevinovate ucise în cel de-al Doilea Război Mondial, a avut loc o jumătate de secol mai târziu, la prăznuirea Adormirii Maicii Domnului din anul 1991. În cripta bisericii menită să fie biserică-memorial din Prebilovci au fost depuse rămăşiţele pământeşti ale sârbilor din Herţegovina, ucişi cu cruzime şi aruncaţi în mai multe gropi din acest ţinut.
Doar într-un singur atac al ustaşilor croaţi, 560 de persoane din Prebilovac au fost ucise în mod bestial, între ei fiind 237 de copii cu vârsta sub 14 ani şi 233 de tinere fete.2
Cripta şi temeliile viitoarei biserici-memorial, închinată Soborului Sfinţilor Sârbi, au fost sfinţite de patriarhul Pavle. Pe temeliile bisericii, Preafericirea Sa a slujit apoi Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba parastasului aşteptată şi dorită vreme de o jumătate de secol.
A urmat predica, prin care patriarhul şi-a îndemnat propriul popor, prevenindu-l ca, acum, aflat deja într-un nou război, să nu facă niciodată ceea ce i-au făcut lui alţii, transmiţând acest mesaj: „Unei naţiuni cu atât de mulţi sfinţi, mucenici şi întemniţaţi pentru sfânta şi cinstita cruce, nu i se cade să nedreptăţească pe nimeni, darămite să dărâme locaşuri de cult şi altare, aşa cum ne-au făcut nouă, sârbilor, oamenii fără Dumnezeu şi fără suflet.”3
Poporul nu s-a îndepărtat de părintele său duhovnicesc în vremea cât a trăit printre oameni. Mulţi au dorit să audă fiecare cuvânt al său. La încheierea slujbelor, înainte de a pleca
Ziarul Pravoslavlje, 1 septembrie 1991, p. 1.
2 Ziarul citat supra.
Ziarul Glasnik BOS, nr. 8, aprilie 1991, pp. 157-158.
73
din Herţegovina, în centrul satului, în faţa fostei şcoli „Regele Milutin” unde ustaşii adunaseră oameni nevinovaţi, majoritatea femei şi copii, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care apoi i-au dus să-i împuşte la marginea gropii Surmanacka [unde ulterior va fi Casa de cultură] -, gazdele au întins o masă pentru patriarh şi preoţi şi au închinat un pahar spre pomenirea strămoşilor lor.
Patriarhul s-a ridicat, a luat paharul în care era foarte puţină băutură şi, ţinându-l în mâna stângă, a spus:
dumnezeu să odihnească sufletele fraţilor şi surorilor noastre, care nu au murit ca nişte criminali, şi lucrul acesta ne este singura şi adevărata mângâiere. Cel care este om, înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt, este mereu viu; iar cel care este neom, înaintea Lui este mort încă din această lume. Fereşte-ne, Doamne, ca nu cumva noi sau urmaşii noştri să nu ne păstrăm numele sârbesc şi ortodox aşa cum trebuie şi cum se cuvine! Să nu ne temem niciodată de nimic şi de nimeni, în afară de Dumnezeu. Că şi în cântecul nostru popular se spune: “darco de nimeni nu se teme, numai de Unul Dumnezeu cel adevărat.”1 Iar cel care se teme de Dumnezeu, nu are a se teme de nimeni, în afară de păcat şi de lucrul de ruşine. Să nu dai, Doamne, [un asemenea lucru] nimănui! Să nu dai, Doamne, nici unui om de bună credinţă!
Dumnezeu să miluiască sufletele răposaţilor noştri! Fie ca Domnul să ne înţelepţească şi pe noi, şi pe vrăjmaşii noştri, ca să fim oameni, aşa cum vrea Dumnezeu şi aşa cum se aşteaptă de la noi! Sănătoşi să fiţi cu toţii!
S-a însemnat cu sfânta cruce şi a băut din pahar. Apoi a semnat cărţile pe care le aduseseră preoţii. Şi, văzând mulţimea de popor care îi înconjuraseră aşteptând în tăcere să mai
1 în poezia populară sârbească „Uros şi Mmjavcevici”.
74
audă vreun cuvânt de-al lui, a început să le vorbească, referindu-se la istorisiri literare şi tâlcuindu-le în aşa fel, încât să ajungă la ceea ce voia să spună, adică să prevină şi iarăşi să înveţe, acum când începuse deja un nou război.
Le vorbeşte blând şi liniştit, înfăţişând atât experienţe trăite de el, cât şi ale altora, pe care şi le-a împropriat de parcă ar fi fost ale lui. Era ca şi cum toate aceste cunoştinţe şi toată această experienţă, atât a lui, cât şi a altora, le-ar fi aşezat sub o mantie comună, duhovnicească.
Într-o zi am vorbit cu oamenii despre aceste necazuri ale noastre îşi începe Preafericirea Sa istorisirea.
Un tânăr bărbat se apropie şi spune:
„Pentru toate aceste necazuri ale noastre în bună parte este vinovată credinţa noastră ortodoxă, care veşnic ne învaţă să fim miloşi, să nu fim răzbunători, să iertăm. Iar ceilalţi din jurul nostru au avut o cu totul altă atitudine, o concepţie diferită, aşa că s-au folosit de aceste calităţi ale noastre în avantajul lor şi spre nenorocirea noastră.”
„N-o fi totul chiar aşa”, spune patriarhul. „Credinţa noastră ne învaţă să fim întotdeauna oameni, niciodată neoameni.” Simţind că acest tânăr bărbat este de origine muntenegreană, l-a întrebat:
„Mi se pare că sunteţi de origine muntenegreană?” „Sunt”, confirmă el.
„Ei, să vă spun ce a scris Marko Miljanov, voievod muntenegrean, în cele cinci cărţi ale sale să nu uităm că el a învăţat să citească şi să scrie la vârsta de cincizeci de ani. Scrie despre un unchiaş din Vasojevic, care a fost un adevărat erou, pe care un tânăr, un muntenegrean, l-a împuşcat în cap, pe la spate, dintr-o pornire josnică, ca să-i ia armele. Glonţul însă a ricoşat, i-a trecut pe lângă tâmplă, l-a lovit într-un ochi şi
75
i l-a scos. A căzut însângerat la pământ, însă cu ochiul care-i rămăsese l-a văzut pe cel care îl împuşcase. Când l-au găsit pe unchiaş şi l-au întrebat cine l-a împuşcat, el le-a spus numele lui. L-au prins pe tânărul acela şi l-au condamnat la închisoare pe viaţă. Unchiaşul a bolit o vreme, apoi s-a pus pe picioare, dar ochiul l-a pierdut. Când s-a însănătoşit, a mers la judecătorie, unde jude era şi cneazul Nikola. Unchiaşul l-a rugat pe judecător şi pe cneaz să se Miloştivească de tânăr şi să-l elibereze.
«Domnul cu tine, omule, spune cneazul, cum, el ţi-a scos ochiul şi pentru ce?! N-a fost nici ceartă, când, la supărare, omul face ceva de care pe urmă, când ia seama şi înţelege că nu trebuia să facă lucrul acela, îi pare rău că l-a făcut. Sau să fi fost răzbunarea unei vărsări de sânge sau altceva de acest soi… Ţi-a luat tot ce aveai asupra ta, şi pe deasupra ai rămas şi chior…»
«Stăpâne, să nu ostenim în a face bine! Tânărul acesta are şaptesprezece ani, iar eu am şaizeci de ani. Mai mare nenorocire şi-a făcut sieşi decât mie.»
Unchiaşul asta a vrut să spună: Nu începe viaţa la şaizeci de ani; de n-am făcut până acum ce puteam şi ar fi trebuit să fac… acum îmi iau mâna de pe toate. El însă este la începutul vieţii sale, şi oare aşa să o înceapă şi aşa să şi-o încheie, în închisoare?!”
Patriarhul s-a oprit o clipă, apoi a trecut la timpul prezent şi a spus:
nici eu, nici dumneavoastră nu ştim dacă nu cumva n-am fi acţionat la fel într-o asemenea situaţie! Se prea poate să fi făcut şi noi tot aşa. N-am ajuns să ne calce pe bătătură, aşa că nu ştim ce am fi făcut. Dar noi toţi simţim că răbdarea şi îndurarea ne-au menţinut ca popor, şi nu numai ca să supravieţuim
76
biologic, ca să trăim astăzi, ci ca să supravieţuim ca oameni ai lui Dumnezeu.
Apoi, părintele duhovnicesc al sârbilor a istorisit şi o altă întâmplare, despre care a spus că o repetă adesea pentru sine şi pentru copii.
în Primul Război Mondial, un om simplu a traversat Albania, trecând prin multe nenorociri, şi când a început ofensiva de la Salonic1, se afla în prima linie de luptă. A fost rănit şi l-au trimis la spital, la Salonic. Pentru că era doar uşor rănit la braţ, i s-a dat în grijă un prizonier bulgar, ca să-l ducă sub pază şi să-l predea la comandament. În timp ce mergeau către Salonic, bulgarul obosi şi nu mai putea merge. După atâtea lupte, timp în care cine ştie dacă apucase să mănânce şi să se odihnească, acum era răpus şi de gândul că este prizonier şi nu ştia ce-l aşteaptă.
Soldatul sârb se dă jos de pe cal, îl ajută pe bulgar să se urce în şa, ia calul de căpăstru şi merg mai departe. Pe lângă ei trece comandantul Stepa, care, venind de la comandamentul din Salonic, se ducea pe front. Se uită şi-l vede pe bulgar pe cal, iar pe sârbul rănit, ducând calul de căpăstru. „Auzi, soldat, păi cum aşa, tu pe jos, iar bulgarul călare?!”, îi spune Stepa. „Să trăiţi, domnule comandant, eu sunt rănit şi m-au trimis la spital, iar el mi-a fost încredinţat să-l predau la comandament, ca prizonier. E slăbit de tot, aşa că l-am urcat pe cal…”
A tăcut o clipă şi, înainte ca ofiţerul Stepa să apuce să mai spună ceva, rănitul a zis ce a gândit şi ce a simţit: „El prizonier, eu rănit, nu mai suntem vrăjmaşi, acum suntem doar oameni!”
Când a pronunţat asta, patriarhul Pavle s-a ridicat de pe scaun şi a spus din picioare:
1 Pătrunderea frontului de la Salonic.
77
aici nu mai este doar cavalerism, nu este doar nobleţe, ci ceva cu totul şi cu totul profund este acel lucru datorită căruia noi am rămas vii până astăzi, vii înaintea Dumnezeului Celui Viu, şi ca oameni ai Lui!
Noi nu suntem o spun şi o repet oi bune de tăiat, şi nu spunem: căsăpeşte-ne, aruncă-ne în gropi. Când tu sari cu puşca împotriva mea atunci eu tot cu puşca mă apăr de tine, şi om vedea de partea cui o fi Dumnezeu şi izbânda lui de erou. Dar ca noi să ucidem pe cei cu mâinile goale, doar pentru că s-au născut într-un alt popor, asta niciodată! Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să ne naştem sârbi, croaţi, turci sau de alt neam. Nu avem nici o vină, dar nici vreun merit că ne-am născut în poporul căruia îi aparţinem, dar a acţiona ca oameni sau ca neoameni, lucrul acesta depinde de noi. Iar Dumnezeu aşteaptă să fim întotdeauna oameni şi niciodată neoameni.
Acest Marko Miljanov doar a exprimat principiul de cavalerism şi eroism. Nu l-a inventat el, de la popor l-a învăţat, el doar l-a exprimat. Eroismul este, spune el, să ne apărăm de duşmani, iar cu omenia să-l apărăm pe duşman de noi, de răutatea noastră. Nici faţă de duşmani nu avem voie să fim neoameni. Despre asta este vorba a încheiat patriarhul Pavle şi s-a aşezat.
Un domn în vârstă, aflat în primul rând, a luat şi el cuvântul. Ca toţi ceilalţi, ascultase cu atenţie fiecare cuvânt al Preafericirii Sale. Ţine în mână o puşcă ruginită şi o arată tuturor.
aceasta este puşca unui ustaş, trimis să-i omoare pe sârbi, pe colina Bivolje Brdo. Când l-au dus pe marginea gropii, sârbul îi spune ustaşului: „Tu vrei să mă arunci în groapa asta?!, noi împreună am mers la şcoală, împreună am făcut
78
armata”… „Ordinul este ordin, trebuie să-l execut!” spune ustaşul. „Atunci măcar să ne sărutăm” spune sârbul.
S-au sărutat, şi sârbul l-a tras pe ustaş şi aşa împreună au ajuns în groapă. Vreo două-trei zile ustaşii n-au mai aruncat oameni în groapă, încercând să-l scoată pe al lor, dar n-au izbutit… Când, săpând în groapă să scoatem oasele celor omorâţi acolo, am dat de această puşcă, am ştiut că scosesem toate oasele şi am încetat să mai săpăm…
Patriarhul a ascultat şi a spus:
ei bine, asta înseamnă: tu cu puşca ta eu cu puşca mea!
Şi apoi a adăugat:
e timpul să plecăm.
Preoţii au intonat imnul arhieresc: Pe stăpânul şi arhiereul nostru… Preafericirea Sa i-a binecuvântat pe toţi cu aceste cuvinte:
rămâneţi cu Dumnezeu, să dea Domnul să ne vedem şi să ne auzim cu bine!
amin, Doamne! au răspuns toţi într-un glas.
ÎNŢELEPCIUNEA POPORULUI CREDINCIOS
Vremuri grele, de război. Patriarhul sârb Pavle şi ministrul sârb al Afacerilor Externe, Vladislav Jovanovic, fiecare cu treburile sale, călătoresc spre Grecia cu acelaşi avion.
Patriarhul a sosit exact la ora programată pentru urcarea în avion şi s-a aşezat pe scaunul rezervat lui, în partea centrală a aeronavei. Ministrul a sosit puţin mai târziu şi s-a aşezat la locul rezervat lui, în partea din faţă a avionului. Nu ştia cine se mai află printre pasageri.
79
Episcopul Irineu de Backa s-a dus să-l salute pe ministru, spunându-i că îl însoţeşte pe patriarhul Pavle.
Ministrul s-a ridicat îndată şi s-a dus cu episcopul să-l salute personal pe Preafericirea Sa. Patriarhul l-a invitat cu drag pe ministru să stea alături de el în timpul zborului. Jovanovic a acceptat cu bucurie şi au discutat în tot timpul călătoriei până la Atena.
Vorbeau mai ales despre greutăţile abătute asupra poporului sârb, întorcându-se spre evenimente din istoria şi tradiţia sârbă… Ministrul Jovanovic a istorisit o întâlnire pe care o avusese cu zece ani în urmă.
îşi petrecea concediul de odihnă în satul Jarmenovci, lângă Gornji Milanovac.
Era luna februarie, şi el era unul dintre puţinii oaspeţi ai acelei staţiuni aflate în paragină. Obosit de activităţile diplomatice şi de participarea la diverse adunări şi întâlniri din întreaga lume, a folosit timpul pe care îl avea la dispoziţie ca să facă lungi plimbări în pitoreştile peisaje din acest ţinut, într-una din aceste plimbări, cum mergea el cu pas grăbit, trăgând în piept aerul proaspăt, a ajuns din urmă o femeie zveltă şi agilă, de vreo patruzeci de ani. Diplomatul a intrat în vîorbă cu ea, şi femeia i-a spus că este dintr-un sat vecin, că a terminat doar şcoala elementară, cât să înveţe să scrie şi să citească. Dar după cuvintele pe care le rostea se arăta a fi o femeie luminată la minte şi isteaţă.
ce este acolo jos? a întrebat-o diplomatul, arătând spre o mică clădire albă, care se profila în vale.
este biserica noastră! a răspuns femeia.
şi de ce este atât de mică? a întrebat el, adresându-i-se într-un mod elegant, neobişnuit în acele vremi, când se foloseau apelativele „tovarăş” şi „tovarăşă”.
80
Dar femeia, intuindu-i poziţia, oprindu-se, i-a spus cu fermă convingere:
domnule, nu există biserici mici, toate sunt mari!
Diplomatul, aşa diplomat cum era, n-a ştiut ce să spună
şi nici dacă mai era cazul să spună ceva, aşa că doar i-a dat dreptate.
m-am făcut de ruşine în faţa acelei femei. Chiar şi astăzi, când îmi aduc aminte de acea întâmplare, am un sentiment de jenă i-a mărturisit ministrul patriarhului. femeia aceea, cu puţina ei şcoală, ruptă de lume, înţelegea marele rost al bisericii mai bine decât noi, cărturarii, care avem pretenţia că le ştim pe toate.
Patriarhul Pavle a ascultat cu atenţie, în linişte, şi din marea lui experienţă personală a adăugat:
multe putem să învăţăm de la sfinţii noştri strămoşi, care au ştiut şi au fost în stare, în cele mai grele vremuri de robie, să-şi păstreze credinţa şi să nu-şi păteze obrazul, să-şi mântuiască sufletele. Au trăit în credinţă, de aceea au izbutit să învingă greutăţile care s-au abătut asupra lor. Şi-au dat viaţa, dar nu cinstea şi sufletul. Şi-au păstrat credinţa, fiindcă ştiau că numai prin ea pot rezista.1
TOATE RĂSPUNSURILE SE AFLĂ ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ
Fluxul tot mai crescut în Europa al musulmanilor, al căror mod de viaţă diferă mult de viaţa tradiţională a autohtonilor, a fost motivul pentru care Conferinţa Bisericilor Europene a invitat reprezentanţi ai tuturor Bisericilor creştine
1 După relatarea fostului ministru Vladislav Jovanovic.
81
de pe continent la o adunare pe tema necesităţii de a se cunoaşte credinţa musulmană, tradiţia şi obiceiurile popoarelor de această credinţă1. Simpozionul pe tema „Islamul în Europa” a fost programat în luna septembrie a anului 1991, la Birmingham, în Anglia. S-a hotărât ca, în numele Bisericii Ortodoxe Sârbe, la această adunare să participe protopopul-stavrofor Dragan Terzic.
înainte de plecare, protopopul Dragan s-a dus să se sfătuiască cu patriarhul Pavle, să-I întrebe ce poziţie să adopte, ce să spună, cum să se poziţioneze… L-a găsit în mica sa cameră, unde cărţile ocupau mai mult de jumătate din spaţiu. Şi i-a pus toate aceste întrebări la care se gândise.
toate răspunsurile le aveţi în Sfânta Scriptură! a fost scurtul, dar întru totul convingător sfat al patriarhului. 2
EXISTĂ PRIORITĂŢI ŞI PRIORITĂŢI, ŞI UNELE POT FI MAI MARI DECÂT ALTELE
După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste, care au preluat cu forţa administraţia Statului şi controlul asupra tuturor manifestărilor din societate, au preluat în mod abuziv pe seama Statului construcţia catedralei Sfântul Sava, de pe podişul Vracar, Belgrad, sistând pentru o vreme lucrările. După patru decenii, când s-a produs prăbuşirea comunismului, catedrala a fost redată Bisericii, proprietarul ei de drept, şi s-a permis continuarea lucrărilor la înălţarea ei.
Marea operă votivă a poporului sârb a fost ridicată prin contribuţii benevole. În scurt timp, catedrala a prins contur,
1 Pravoslavlje, 1 octombrie 1991.
2 După relatarea protoiereului stavrofor Dragan Terzic.
82
s-a zidit cupola şi s-a fixat pe ea sfânta cruce. Însă au rămas încă multe alte lucrări de făcut, atât la exterior, cât şi, mai cu seamă, la ornamentarea interiorului.
Proprietarul companiei de construcţii „Koling”, Milan Mico Zukanovic, originar din Civljani, de lângă Knin, a rezervat o bună parte din banii care îi reveneau companiei, ca să-i doneze pentru finalizarea cât mai rapidă a lucrărilor la catedrala Sfântului Sava.
A dorit să se întâlnească cu patriarhul Pavle, pentru a preda personal banii, în prezenţa Preafericirii Sale. Când a văzut ce sumă donează, patriarhul, pentru a evidenţia mărinimia gestului caritabil al lui Zukanovic şi, de asemenea, pentru a glumi puţin, a comentat:
pentru o aşa de mare sumă de bani, ar trebui ca din Comisia de recepţie să facă parte întreaga stradă Kralj Petar!
Adică strada unde se află clădirea Patriarhiei Sârbe. Domnul Zukanovic a spus, modest, că face această donaţie cu mare bucurie.
Având însă în vedere noile circumstanţe în care se afla societatea sârbă, faptul că începuse războiul civil şi deja porneau spre Serbia coloanele de refugiaţi din Croaţia, patriarhul i-a spus:
ca om al lui Dumnezeu, dumneavoastră v-aţi gândit să donaţi aceşti bani pentru catedrală, dar pentru că acum s-au abătut asupra noastră aceste noi necazuri şi sunt mulţi refugiaţi, mulţi neajutoraţi, plecaţi din căminele lor, vă întreb dacă sunteţi de acord să folosim donaţia dumneavoastră pentru a ne ajuta poporul, pe cei năpăstuiţi ai noştri, ca să fie cine să se roage în catedrală. Dacă a aşteptat atâta vreme catedrala, poate să mai aştepte puţin. Există o prioritate mai mare decât oricare alta.
83
Zukanovic a acceptat propunerea Preafericirii Sale, înţelegând gravitatea noii situaţii, ca unul care provenea din zona în care poporul său era persecutat şi izgonit.
A adus încă şi un cadou personal pentru patriarh. Observase că acesta, când pleca în vreo călătorie, purta întotdeauna aceeaşi mică valiză veche, aşa că i-a oferit o geantă elegantă, de mare calitate. Patriarhul a mulţumit pentru atenţie şi dar, apoi, ca de obicei, a glumit pe seama sa, spunând:
o, Doamne, fii cu mine! Dacă o s-o port, nimeni n-o să mă mai recunoască!
În geanta de voiaj pusese şi un stilou cu cerneală verde, deoarece patriarhii sârbi se semnau cu cerneală verde.1
FERICIRE NEPIERITOARE SAU CHIN NEPIERITOR
începutul celui de-al Doilea Război Mondial l-a găsit pe mecanicul de aeronave şi sergent al forţelor aeriene, Radomir Stojkovic, în Skopje. Făcea parte din cea de-a 205-a Escadrilă de bombardieri a Regimentului 3 Aerian. Comandantul regimentului, maiorul Mato Culinovic, croat, avea să moară mai târziu pe frontul de Est, în luptele împotriva celei mai puternice armate antifasciste, Armata Roşie. Sergentul Stojkovic nu a părăsit Skopje de bunăvoie, a trebuit s-o facă ca urmare a ocupaţiei bulgare.
În zona centrală a Serbiei, s-a alăturat cetnicilor lui Kosta Pecanac. După despărţirea lui Pecanac de primul ministru, marioneta Milan Nedic, Stojkovic s-a alăturat Gărzii de Stat Sârbe a lui Nedic. A fost grav rănit la picior în luptele cu cetnicii lui Pecanac. S-a stabilit la Nis, unde a locuit în ilegalitate.
1 După relatarea poetului Borivoje Rasua, participant la această întâlnire.
84
Dându-şi seama ce se va întâmpla când toată puterea în societate va fi preluată de membrii unităţilor partizane, adică de comunişti, împreună cu un grup de aderenţi la aceeaşi ideologie, anticomunistă, cu trei zile înainte de eliberarea capitalei, el fondează Organizaţia Secretă a Naţionaliştilor din Serbia (TONUS). Zece luni mai târziu, când s-a încheiat războiul, el, soţia, tatăl, mama şi alţi nouă membri ai acestei organizaţii au fost arestaţi, între arestaţi fiind tineri care abia dacă aveau 16, 18 sau 19 ani. În prima săptămână, Radomir a fost bătut şi chinuit zi şi noapte. S-a ţinut un proces secret în verdict afirmându-se că procesul a fost public -, fără martori şi avocaţi ai apărării şi fără drept de apel. Toţi au fost condamnaţi. Radomir a primit pedeapsa cea mai grea douăzeci de ani de închisoare şi muncă silnică, şi alţi zece ani, cu pierderea tuturor drepturilor politice şi civile, cu excepţia celor părinteşti. Radomir şi soţia lui Vera fiind închişi, cinci copii ai lor, cu vârste între unu şi şapte ani, au rămas ai nimănui, cu totul neajutoraţi…
Pedepsirea aceasta fără proces a continuat şi în închisoare. Radomir a petrecut primii doi ani în „izolare”, primind drept mâncare un cartof şi o frunză de varză pe zi. După ce liderul comunist iugoslav Josip Broz Tito s-a rupt de Stalin şi de Internaţionala comunistă, a mai petrecut aproape doi ani şi jumătate în izolare, într-o celulă cu beton pe jos, cu puţine paie sub el…
După mai mult de treisprezece ani petrecuţi în închisoare, Radomir a fost eliberat condiţionat, pus sub controlul constant al poliţiei.
Când comunismul s-aprăbuşit definitiv, Radomir Stojkovic a început să trimită scrisori la adresele celor mai înalte organisme de stat, cerând reabilitarea sa.
85
A adresat scrisoare şi patriarhului Pavle.
Preafericirea Sa a răspuns de îndată ce a avut o clipă de răgaz, fiind vreme de război. Scrisoarea destinată lui Radomir a trimis-o la adresa lui de domiciliu, în Kac, lângă Novi Sad.
În colţul din dreapta sus, sta scris: „10 ianuarie 1994, Belgrad”. Apoi, cu mâna sa, a scris rândurile de mai jos:
„Dragă domnule Stojkovic, am primit scrisoarea dvs., dar ocupat cu alte obligaţii, abia acum vă răspund, felicitându-vă cu ocazia Anului Nou 1994, dorindu-vă multă sănătate şi tot binele cel adevărat, pe cât este posibil lucrul acesta în necazurile care ne-au ajuns din toate părţile, de la vrăjmaşi.
În vremea suferinţelor îndurate de dvs. de la Tito, au suferit tot poporul nostru binecredincios şi Biserica noastră. Dar pentru noi este întotdeauna important ca, dacă este să suferim, să nu ne găsim pe calea neadevărului, a nedreptăţii şi a facerii de rău, ci pe calea lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Fiul Său, Care este pentru noi Adevărul şi Dreptatea şi tot Binele, şi să perseverăm pe calea aceasta până la capăt. Potrivit credinţei ortodoxe, noi ştim că ochiul lui Dumnezeu le vede pe toate, iar judecata dreaptă a lui Dumnezeu îi aşteaptă pe toţi, ca să răsplătească fiecăruia fie cu o fericire nepieritoare, fie cu un chin nepieritor. Iar referitor la această lume trecătoare, Hristos ne previne, spunând: «Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni» (Ioan 15, 20).
Rugându-mă lui Dumnezeu să aducă pace poporului nostru pătimitor şi tuturor celor care pătimesc, vă doresc pacea lui Dumnezeu şi tot binele.
Patriarhul sârb Pavle”1
1 Scrisoarea se găseşte în arhiva personală a lui Bosko Brzic din Budisavci.
86
DUMNEZEU DESCHIDE FIECĂRUIA UŞA PE DRUMUL POCĂINŢEI
La vechea mănăstire stavropighială sârbă a Patriarhiei din Pec, în Metohija, a venit un înalt funcţionar de stat, despre care se ştia că a rămas din convingere comunist şi după căderea comunismului. A întrebat-o pe stareţa mănăstirii dacă are nevoie de vreun ajutor şi în ce fel Statul poate ajuta mănăstirea şi obştea.
Stareţa Fevronia a răspuns cu smerenie, exprimându-şi recunoştinţa pentru tot ceea ce aveau în acele vremuri de mare ispită şi sărăcie, dar că totuşi ar fi bine dacă Statul le-ar putea ajuta să aibă un iaz al lor cu peşte, pentru că în mănăstire nu se mănâncă niciodată carne.
A vorbit cu sinceritate, deschis, aşa cum gândea, dar fără să-şi facă prea multe nădejdi că vor primi ajutorul solicitat.
L-a informat pe patriarhul Pavle despre această vizită, întrebându-l, printre altele, care crede Preafericirea Sa că ar putea fi motivul pentru care înaltul reprezentant de stat a vizitat această mănăstire, faţă de care nu putea decât să aibă sentimente ostile în calitatea lui de vechi comunist.
dumnezeu deschide fiecăruia uşa pe calea pocăinţei a răspuns prompt Preafericirea Sa.
La scurt timp după acea vizită, au sosit nişte meşteri, care au făcut nu unul, ci opt bazine pentru peşte.
ADEVĂRUL ESTE PRIMIT NUMAI DACĂ ESTE SPUS CU PACE
La o şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a fost discutată propunerea de înfiinţare a Academiei
87
Duhovniceşti în Foca. Episcopul Atanasije (Jevtic) a propus ca unul dintre lectori să fie profesorul universitar, istoric al civilizaţiilor, dr. Zarko Vidovic.
Patriarhul Pavle a dorit să-l cunoască.
Profesorul Vidovic într-o oră a şi ajuns la patriarhie. L-au condus în Sala Sinodală, unde era în curs de desfăşurare şedinţa sinodului.
Patriarhul Pavle s-a ridicat şi l-a salutat pe profesorul Zarko, apoi s-au retras într-o parte a sălii, pentru a discuta. Vorbeau încet, ca să nu deranjeze şedinţa Sinodului.
Vorbind despre necesitatea înfiinţării Academiei Duhovniceşti, prezentând experienţa tragică a familiei sale numai în ultimele trei generaţii, profesorul Vidovic îi vorbeşte duhovnicului şi despre propria sa pătimire.
Ca student, în ziua de prăznuire a Sfântului Gheorghe, în vremea războiului din 1942, a fost pus într-unul din vagoanele în care au fost strânşi sârbi din Sarajevo, ca să fie duşi în lagărul de concentrare Jasenovac, vestit pentru grozăvia lui, condus de ustaşii croaţi.1 A scăpat de la moartea care-l aştepta în Jasenovac, pentru că a fost printre cei trimişi la muncă forţată în Germania (de unde, apoi, va ajunge la muncă grea în Norvegia, aproape de cercul polar).
Această crudă experienţă l-a făcut să lupte energic pentru a se afla adevărul despre pătimirea poporului sârb, pe care autorităţile comuniste iugoslave îl ascundeau. A vorbit şi de insuficienta implicare a clerului în aceste vremuri când naţiunea sârbă se afla din nou în pericol… Spunea lucrurilor pe nume, dar într-un mod aspru.
1 în trenul care a plecat din Sarajevo erau aproximativ trei mii de sârbi; până în lagărul din Jasenovac abia dacă au ajuns două mii (Zarko Vidovic, Istorija i vera, editura Zavod za unapredenje obrazovanja i vaspitanja, Belgrad, 2009, pp. 10-17).
88
Patriarhul Pavle l-a ascultat cu răbdare pe acest vajnic bărbat de şaptezeci şi doi de ani, temperamental şi de neclintit, care lupta împotriva nedreptăţii şi ideologiilor care neagă şi suprimă conştiinţa istorică a poporului sârb, şi, luându-l părinteşte de mână, i-a spus:
adevărul este primit numai dacă este spus cu pace.1
LUPTAŢI PENTRU ADEVĂR
Patriarhul Pavle l-a chemat pe avocatul patriarhiei, Dorde Sibinovic, ca să se informeze despre desfăşurarea procesului intentat împotriva unui înalt reprezentant al Bisericii, proces de care o parte din mass-media, rău intenţionată, se folosea ca să scrie împotriva Bisericii. Vorbesc în salonul de primire. Patriarhul, ca de obicei, stă pe canapeaua lui îngustă, avocatul Dorde, pe fotoliu, între ei, o măsuţă rotundă şi pe ea, o cruce de metal ornată cu pietre preţioase.
Patriarhul i-a mulţumit avocatului pentru munca pe care o depune, apoi a ascultat cu atenţie ce-i spune despre procesul în care îl apără pe înaltul reprezentant al Bisericii. La sfârşitul discuţiei, avocatul Dorde l-a întrebat în mod direct pe patriarhul Pavle:
preafericirea Voastră, vă rog să-mi spuneţi cum să acţionez, ce propuneţi să fac?
cum adică ce să faceţi? patriarhul a fost atât de surprins de o astfel de întrebare, încât a răspuns tot printr-o întrebare.
sunt pregătit să fac tot ce-mi stă în putinţă, spuneţi-mi doar ce ar trebui eu să fac! -, zice avocatul, manifestându-şi astfel disponibilitatea şi bunele sale intenţii.
1 După relatarea lui Srdan Novakovic, colaborator al lui Zarko Vidovic.
89
adevărul. Doar adevărul! a răspuns răspicat patriarhul Pavle. Luptaţi pentru adevăr. Când luptaţi pentru adevăr, atunci luptaţi şi pentru Biserică. Dumnezeu este Adevărul!1
CU CÂT NE ESTE MAI GREU, CU ATÂT ESTE MAI MARE PRILEJUL DE A ARĂTA CE FEL DE OAMENI SUNTEM
Avocatul Dorde Sibinovic s-a folosit de întâlnirea cu patriarhul Pavle, în cabinetul său întâlnire care avea un caracter profesional -, pentru a-l întreba pe acest om sfânt referitor la o problemă la care nu găsise răspuns, cu toate că deseori căutase el însuşi un răspuns. Iar această întrebare care îl chinuia o adresa tuturor celor despre care credea că pot să-i dea un răspuns mulţumitor, începând cu tatăl său, şi altor cărturari şi bătrâni înţelepţi.
S-a întrebat pe sine şi apoi pe alţii: A existat vreodată o perioadă mai grea decât aceasta în care ne găsim noi? Şi s-a gândit: Ei bine, dacă, acum, nici patriarhul Pavle nu-mi dă un răspuns valabil, n-am să mai cred pe nimeni!
Privind la cel din faţa sa, simţindu-se inundat de căldura acestui om cu trupul slab, dar vădit puternic cu duhul, apăsat parcă de toate greutăţile vremurilor în care trăim, aproape justificându-se că îi va pune această întrebare, a spus:
preafericirea Voastră, sunt în căutarea unui răspuns pe care nu pot să-l găsesc şi de aceea vă rog, dacă îmi îngăduiţi, să-mi spuneţi care este părerea dumneavoastră: Privind la verticalitatea duhovnicească a strămoşilor noştri, mă obsedează acest gând, oare au simţit şi ei povara timpului lor,
1 După relatarea avocatului Dorde Sibinovic.
90
ca şi noi? Suferinţa este oare rezultatul slăbiciunii personale sau este o reflectare a greutăţii specifice timpului în care trăim, şi pe care fiecare trebuie s-o rezolve cumva? Iată, vedeţi câte vin asupra noastră: războaiele, sărăcia, sancţiuni internaţionale, şantaj, ameninţări de tot felul. La putere şi în locurile importante din societate ajung oameni care nu-şi au acolo locul; valorile tradiţionale sunt privite ca înapoiate, chiar ca lipsite de moralitate, iar ignoranţa crasă şi nedreptatea sunt promovate ca progresiste, suntem martori la tot felul de „grozăvii ale realităţii”…
Toate acestea ne fac să punem sub semnul întrebării sensul învăţăturilor primite, iar, pe de altă parte, se ridică însăşi problema supravieţuirii, cu toate câte ni se întâmplă… Cât de mult au provocat circumstanţele sociale din alte vremuri, cu siguranţă total diferite de ale noastre, probleme similare oamenilor din acea perioadă, strămoşilor noştri?
Patriarhul a ascultat cu atenţie întrebarea, care prezenta, în mare, dificultatea de a determina rolul nostru în această viaţă într-o anumită epocă, apoi, cu o voce calmă, a spus:
când ajungeţi acasă, cercetaţi din nou istoria poporului nostru; căutaţi o epocă cu care aţi schimba această epocă a noastră. Gândiţi-vă, oare aţi schimba timpul vieţii dumneavoastră cu timpul în care, de-a lungul a cinci veacuri de robie, sârbii au fost traşi în ţeapă; sau cu vremea din Primul Război Mondial, când Serbia a pierdut mai mult de o treime din popor; sau cu vremea celui de-al Doilea Război Mondial, când ne-au ucis [sub sloganul] „o sută pentru unul”… Fiecare îşi are de purtat propria cruce, şi fiecare este dator să facă faţă greutăţilor care ne lovesc; avem obligaţia morală de a le rezolva pe toate ca oameni, de a persevera în valorile creştine. Nu ne este mai greu decât le-a fost strămoşilor
91
noştri. Dumnezeu nu îngăduie greutăţi mai mari decât putem îndura… Aşadar, nu priviţi timpul propriei vieţi ca pe o pedeapsă, ca pe o povară prea grea, menită dumneavoastră şi nouă tuturor, ci cugetaţi-l ca pe un bun prilej de-a vă manifesta omenia, de a arăta ce fel de om sunteţi!
După această întâlnire, Dorde nu a mai pus nimănui, niciodată, această întrebare care-l chinuise până atunci. Primise răspunsul!1
CÂND PĂTIMIM, SĂ ŞTIM DE CE PĂTIMIM
Ţari puternice din Vest au desenat noi hărţi în Balcani. Au fost încurajaţi şi susţinuţi cei care militau pentru crearea de noi state. Poporului sârb i s-a cerut să renunţe la teritoriile sale etnice, la ţinuturile sale seculare, ceea ce însemna deopotrivă renunţarea la moştenirea sa materială şi spirituală, să fie, aşadar, de acord cu năruirea, cu surparea fiinţei sale naţionale, să nu se opună creării unui alt teritoriu statal pe teritoriul Serbiei…
înalţi reprezentanţi ai acestor ţări veneau să-l „convingă” pe patriarhul sârb Pavle că toate acestea sunt în interesul sârbilor şi al Serbiei, şi că nu ar trebui să li se împotrivească.
Ambasadorul uneia dintre aceste ţări a cerut audienţă la întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Întâlnirea a avut loc. Excelenţa Sa începe prin „a-i da lecţii” Preafericirii Sale referitor la teologia morală. Spune că Iisus însuşi a spus: Dacă te loveşte cineva peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt.2
1 După spusele avocatului Dorde Sibinovic.
2 Textual: „…cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei 5, 39).
92
Vrând astfel să sublinieze că sârbii ar trebui să fie răbdători, să îndure loviturile la care sunt expuşi.
Patriarhul l-a privit drept în ochi şi i-a spus:
da, aşa se cuvine, să răbdăm, dar până la o limită. Când pătimim, trebuie să ştim de ce pătimim. Când cineva ne loveşte, trebuie să ştim de ce o face. Pentru că şi Iisus a întrebat: „De ce Mă baţi?” (Ioan 18,23)1
ORTODOXIA ÎNSEAMNĂ RÂVNĂ
Vremea războiului. Hramul bisericii Sfântului Arhanghel Gavriil din Belgrad. În timpul prânzului festiv, unul dintre binefăcătorii bisericii, om bogat, cu o vastă experienţă de război, îl salută cu deosebit respect pe Preafericirea Sa, patriarhul Pavle al Serbiei. Spune în numele său personal şi în numele camarazilor săi că sunt loiali Bisericii şi gata să-şi dea şi viaţa pentru poporul lor. Apoi subliniază energic:
noi suntem ortodocşi fanatici!
Patriarhul s-a ridicat să răspundă, începând prin a spune paşnic, în replică la aceste cuvinte:
ortodoxia nu este fanatism, ci râvnă!2
PREOTUL ÎNTR-O TOVĂRĂŞIE NECUVENITĂ
Necazurile războiului l-au adus pe tânărul preot Mira din Croaţia în Serbia. S-a refugiat împreună cu familia:
1 După relatarea ierodiaconului Radomir Rakic, traducător oficial al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe.
2 După relatarea protoiereului stavrofor Mihail Arnaut, la acea vreme unul dintre arhiereii vicari ai Belgradului.
93
soţia şi cei doi băieţi. Multă suferinţă şi multe orori au văzut pe drum, şi au rămas cu mari traume de pe urma lor. Au văzut, de pildă, îngroziţi cum unei tinere femei aproape stând să nască, soldaţii i-au despicat pântecele…
Au venit la Belgrad. Părintele Mira a cerut ajutorul patriarhului sârb. În calitatea sa de episcop al arhiepiscopiei de Belgrad şi Karlovac, patriarhul Pavle l-a repartizat în parohia vacantă din satul Prigradsko, pendinte de capitală. Părintele Mira, împreună cu familia, s-au stabilit în apartamentul parohial, de lângă monumentala biserică închinată Sfintei Treimi. Atât el, cât şi preoteasa s-au familiarizat cu localnicii, iar copiii şi-au făcut şi ei prieteni.
Pe părintele Mira toată lumea a ajuns să-l iubească. Era om harnic şi săritor, doritor să iasă în întâmpinarea nevoilor fiecăruia, să ajute. S-a străduit să îmbunătăţească viaţa bisericească. Cu oamenii din sat, a reuşit să construiască o nouă casă parohială.
Vremurile grele i-au adus pe mulţi la biserică. La hram au început să vină şi cei care în timpul comunismului nu o făceau. Mulţi dintre ei doreau să compenseze cumva tot ceea ce au neglijat în anii şi deceniile precedente, iar unii, să-şi răscumpere atitudinea ostilă faţă de Biserică, pe care o avuseseră mai înainte. Mai ales în ajunul Crăciunului, în seara de Ajun, se înfăţişau ca unii care au devenit, vezi Doamne, „mari ortodocşi”; trăgeau cu armele în curtea bisericii, de-ai fi zis că eşti la vreo nuntă haiducească… Cei cu adevărat credincioşi, cei care nu au încălcat tradiţia neamului şi a familiei şi care nu s-au lepădat de ceea ce erau, au fost daţi la o parte şi abia dacă mai puteau fi observaţi printre aceşti noi credincioşi. Dar, în general, inspiraţia duhovnicească a acestora a fost de scurtă durată.
94
Părintele Mira era fericit că mulţi oameni vin la biserică. A privit lucrul acesta ca fiind, într-o oarecare măsură, şi o izbândă a sa. S-a străduit să-i facă pe cât mai mulţi să participe frecvent la sfintele slujbe…
în sat s-a zvonit că părintele Mira ar fi rudă de sânge cu patriarhul Pavle, aşa că lucrul acesta a contribuit şi el la bunul său renume şi ca să fie iubit de poporeni. Toţi voiau să-i fie prieteni. Dar şi el, răspunzând la fiecare chemare, s-a gândit că va lega mai puternic poporul de biserică.
în apropierea bisericii săteşti, rămăsese o crâşmă în care, în timpul comunismului, multe răutăţi s-au cugetat şi s-au spus împotriva Bisericii şi a credincioşilor. Unii dintre aceşti oameni sau fiii lor, deveniţi acum „drept credincioşi”, îşi arătau „bunăvoinţa” faţă de părintele Mira, poftindu-l la crâşmă, ca să stea la taclale cu ei, să-i facă cinste cu băutură… Iar el, dorind să aibă relaţii bune cu toată lumea, primea invitaţiile lor… Îl băteau pe umăr, îi puneau înainte băutură şi-l îndemnau să bea cât mai mult… Aşa că rămânea cu ei până târziu în noapte. Sâmbăta seara şi în ajunul vreunei sărbători, rămânea în cafenea până după miezul nopţii, deşi dimineaţa trebuia să săvârşească Sfânta Liturghie.
Patriarhul Pavle a aflat despre această stare de lucruri şi, într-o dimineaţă, cu primul autobuz, a venit în sat şi l-a aşteptat pe preot în biserică. I-a atras atenţia că nu se cuvine să se poarte aşa. Părintele Mira a înţeles că greşise şi a făgăduit că lucrul acesta nu se va mai întâmpla. Dar tovărăşia cu aceşti oameni, încet-încet, l-a făcut să se ducă iarăşi, hotărât să bea un singur pahar cu ei. Dar unde merge un pahar, acolo merge şi al doilea, şi apoi al treilea, iar mai departe nici nu se mai numără. Patriarhul Pavle a venit din nou şi l-a prevenit pe părintele Mira că nu va tolera o asemenea purtare necuvenită.
95
Tovarăşii de pahar însă se străduiau şi mai mult să-l momească la crâşmă pe părintele Mira, care avea o fire slabă şi îngăduitoare, şi era uşor de convins. Aşa s-a şi întâmplat. Părintele a continuat să bea şi mai mult şi să rămână în crâşmă până noaptea târziu. Or, se ştie că atunci când slujeşte Liturghia, în timpul căreia se şi împărtăşeşte, preotul nu mai pune nimic în gură după miezul nopţii aşa cum se cere şi de la fiecare credincios, cu atât mai mult de la slujitorul altarului!
Patriarhul Pavle a venit şi a treia oară, tot cu primul autobuz de dimineaţă. În biserică l-a găsit doar pe paracliser, pe care l-a trimis să-l cheme pe preot. Acesta nu izbutea să-l trezească pe părintele Mira. Patriarhul aştepta în biserică, insistând ca preotul să vină cât mai curând, căci începuseră să ajungă poporenii la biserică. Împreună cu preoteasa, în fine, l-au sculat din pat, l-au pus pe picioare şi l-au adus în biserică. Patriarhul i-a cerut paracliserului să închidă uşa bisericii, pentru ca oamenii să nu audă ce avea să-i spună preotului.
ce-ai să te faci dacă te vom caterisi?! l-a întrebat cu severitate Preafericirea Sa, înştiinţându-l astfel ce avea să urmeze şi îndemnându-l totodată să conştientizeze în ce situaţie se află.
Părintele Mira n-a avut ce să răspundă. Patriarhul l-a mustrat pentru că a stăruit să se comporte într-un mod care nu face cinste unui preot şi a spus ferm că acest lucru nu va mai fi tolerat. Apoi s-a întors la Belgrad, unde a emis un act de mutare a părintelui Mira în parohia din alt sat, din acelaşi protopopiat, ca astfel să se rupă de tovărăşia rea în care persista. Enoriaşii, aflând despre mutare, au trimis o delegaţie la vicarul eparhial, pentru a o împiedica cumva. Şi pleacă zece dintre ei, în trei automobile. Îl caută pe vicar în biserica înălţării Domnului din Belgrad, de care aparţinea parohia.
96
Negăsindu-l, s-au dus la patriarhie, ca să protesteze înaintea patriarhului Pavle. La patriarhie li s-a spus că Preafericirea Sa era la mica biserică Sfântul Sava din Vracar. Aşa că au mers într-acolo. Patriarhul era la şedinţa comitetului care se ocupa cu construirea marii catedrale a Sfântului Sava. Când a fost informat de sosirea acestei delegaţii, patriarhul le-a transmis că-i va primi ca să discute cu ei la patriarhie, la ora două după-amiaza.
în aşteptarea întâlnirii, oamenii din sat s-au pus de acord ce vor spune. Şi au vorbit fiecare, pe rând, unul câte unul, încercând să-l convingă pe patriarh să-şi schimbe decizia, rugându-l ca părintele Mira să rămână pe mai departe preot paroh în satul lor. Patriarhul le răspunde cu calm, înfăţişându-le tuturor faptele bineştiute, citând canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi referitor la felul în care se cuvine să fie un slujitor al Sfântului Altar.
Patriarhul Pavle le vorbeşte în aşa fel încât fiecare să ajungă singur la înţelegerea adevărului.
Oamenilor din satul Prigradska le este clar acum că decizia patriarhului este justificată şi de înţeles, dar ei încă persistă în intenţia lor.
în cele din urmă, ia cuvântul casierul bisericii din sat, care, prin natura muncii sale, colaborează cu preotul paroh şi are relaţii strânse cu el. Nu contestă că părintele Mira merită să fie transferat în altă parohie, dar se roagă totuşi să nu fie mutat, pentru binele copiilor şi al soţiei lui, care în Prigradsko Selo au izbutit, cât de cât, să se vindece de traumele pe care le-au trăit în Croaţia şi s-au familiarizat cu noul mediu; copiii merg la şcoală, au intrat şi ei într-un mediu nou; doamna preoteasă de asemenea se înţelege bine cu localnicii; şi se ştie deja că părintele Mira este iubit în sat…
97
Dar nimic din cele spuse nu convingea că toate cele întâmplate nu se vor repeta, că nu vor mai fi oameni care să nu aibă în continuare o influenţă rea asupra preotului, mai mare decât influenţa preotului asupra vieţii lor duhovniceşti.
Câteva zile mai târziu, vicarul a venit în satul Prigradsko cu decizia patriarhului de transferare a părintelui Mira într-o altă parohie. Îndată, vestea s-a răspândit în tot satul, şi oamenii au început să se adune în curtea bisericii, spunând că nu-l lasă pe părintele Mira să plece. Încearcă să-l convingă pe vicar, dar el le spune că datoria lui este doar aceea de a pune în aplicare decizia. L-au condus la casa preotului, pentru a putea vorbi în linişte, au spus ei. L-au servit ca pe un oaspete, chiar dacă nu se bucurau de venirea lui, arătând că nu există nici o ieşire până când decizia nu va fi schimbată. Vicarul le spune din nou că nu poate el schimba decizia patriarhului, dar ei stăruie… Unii nici nu vor să audă. În cele din urmă, s-au înţeles să întrebe, telefonic, patriarhia; solicită ca patriarhul să vină în persoană, nădăjduind că de data aceasta îl vor convinge să-şi schimbe decizia. La telefon a răspuns unul dintre funcţionari, care promite că-l va informa pe Preafericirea Sa.
După-amiaza, patriarhul Pavle vine din nou în sat. Au continuat cu încercarea de-al convinge. Preafericirea Sa însă a rămas ferm şi a păstrat decizia luată. Cei adunaţi, printre ei şi cei care între timp băuseră puţin mai mult, şi-au dat seama că toate cerinţele lor sunt zadarnice şi nefondate.
Şi ei înşişi au recunoscut cuvântul patriarhului Pavle drept măsură a situaţiei de fapt şi a ceea ce s-ar cuveni să fie, aşa că au rămas fără replică.
Patriarhul Pavle i-a salutat pe toţi cei adunaţi acolo şi, împreună cu vicarul, s-a întors la Belgrad.
98
Părintele Mira, împreună cu familia sa, s-a mutat imediat după aceea în satul în care fusese trimis. Şi în acest sat, poporenii l-au îndrăgit. Dar, din păcate, n-a mai trăit mult.1
GRIJA PĂRINTELUI DUHOVNICESC PENTRU PĂRINTELE TRUPESC
Un preot avea o bună reputaţie. Era apreciat atât ca om virtuos, cât şi ca preot grabnic-ajutător. S-a străduit să-i ducă pe cei cinci copii ai săi pe calea cea bună, iar cu toţi ceilalţi copii se purta ca un părinte al lor.
îi plăcea însă să bea câte un pahar de rachiu, mai ales când se afla în tovărăşia cuiva. Odată s-a întâmplat să bea mai mult decât îl ţineau puterile. A început să-şi neglijeze îndatoririle preoţeşti şi să le împlinească în mod delăsător. Au început să curgă plângerile de la oamenii din parohie. La patriarhul Pavle a venit să se plângă chiar soţia preotului, pentru că îşi neglija familia, şi tot ce câştiga se ducea pe băutură.
Patriarhul l-a demis din slujba de preot.
Un preot care s-a întâmplat să fie lângă patriarh, când a auzit de decizia luată, a comentat:
preafericirea Voastră, are cinci copii, din ce vor trăi?!
ar fi trebuit ca el să se gândească la asta. El este un tată trupesc, eu sunt un tată duhovnicesc! a răspuns categoric patriarhul.
Dar nu a încetat să-i poarte de grijă acestui preot şi familiei sale. Folosind autoritatea pe care o avea, în calitate de episcop vicar, a reuşit să obţină internarea şi tratarea lui la un spital specializat în tratarea bolilor care ţin de dependenţă,
1 După relatarea lui Zivojin Pantic din Belgrad.
99
din Belgrad. Patriarhul îl vizita adeseori, iar medicii îl informau zilnic de starea sa şi de rezultatele tratamentului.
Câtă vreme preotul s-a aflat la spital, patriarhul i-a ajutat familia. După externare, l-a repartizat la munca de birou, la sediul Patriarhiei Sârbe, oferindu-i o nouă şansă de a avea un venit pentru familia sa şi, în plus, ca părinte duhovnicesc grijuliu, putea să-l supravegheze. Când preotul a scăpat cu totul de patima care îl înrobise, Preafericirea Sa l-a repus în slujba de preot. Grija patriarhului Pavle nu s-a oprit aici; de multe ori, cu mijloacele de transport în comun, se ducea să-l viziteze pe preot şi familia sa şi să verifice dacă în căminul şi în viaţa lor totul era aşa cum trebuie să fie.1
NU ORICE CUNOAŞTERE REPREZINTĂ ADEVĂRUL
Avocatul Dorde Sibinovic l-a informat pe patriarh despre cursul litigiului în care el apăra un înalt reprezentant al Bisericii, iar apoi conversaţia a continuat pe alte teme. Avocatul s-a folosit de acest prilej pentru a-şi lămuri unele îndoieli ale sale, prin discuţia cu un om înţelept şi profund duhovnicesc. Şi patriarhul Pavle era, de asemenea, dispus să discute; întotdeauna i-a plăcut să audă părerea altora, în special a oamenilor cultivaţi şi educaţi; şi era convins că avocatul Dorde era un om deosebit de educat şi foarte energic.
Discută în salonul de primire al patriarhului.
ce atitudine s-ar cuveni să avem faţă de consecinţele cunoaşterii umane şi de realităţile dureros de evidente referitor
1 După relatarea fostului funcţionar al Cancelariei Patriarhiei Sârbe, protoiereul stavrofor Nebojsa Topolic, cu ocazia evenimentului dedicat patriarhului Pavle, în Rakovica, 29 mai 2019.
100
la lumea noastră, mai ales dacă ţinem seama de faptul că noile cunoştinţe nu ne ajută să înţelegem mai bine lumea şi că orice nouă cunoaştere ne conduce la divizarea inevitabilă între realitate şi valori? a întrebat Dorde, vizibil îngrijorat de ceea ce ni se întâmplă. Şi a explicat prin propria examinare asupra lumii care ne înconjoară:
ceea ce vedem că se întâmplă în lume ne împiedică să atingem valorile spre care tindem, iar fără cunoaştere, nici credinţa nu ar fi posibilă, deoarece s-ar transforma inevitabil într-o rugăciune îngustă şi meschină în folosul propriu…
nu orice cunoaştere este şi adevărată, a răspuns liniştit patriarhul Pavle.
Oricât de mare ar fi cunoaşterea, ea nu este suficientă pentru a cunoaşte Adevărul. Şi dumneavoastră, ca orice om, doriţi întreaga cunoaştere pentru că tindeţi către Cel Preaînalt. De aceea, chiar dacă ştiţi multe, nu trebuie să spuneţi totul, mai ales nu dintr-odată, pentru că nu aşa vă apropiaţi de Adevăr, nu aşa vă apropiaţi de Dumnezeu. Ceea ce vedeţi nu este adevărul despre lume; iar ceea ce ştiţi nu este decât o mică parte din el. Prin urmare, continuaţi să dobândiţi cunoştinţe, dar să nu vă mândriţi cu ele!1
CUM AŢI PUTUT SPUNE LUCRURI LIPSITE DE TEMEI?
După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste iugoslave au confiscat o mare parte din proprietăţile Bisericii Ortodoxe Sârbe, pentru a o pune într-o stare de dependenţă.
1 După relatarea avocatului Dorde Sibinovic.
101
Doar prin reforma agrară, aproximativ 70.000 de hectare de pământ şi păduri au fost confiscate Bisericii (Legea privind reforma agrară prevedea ca fiecărei biserici să-i fie lăsate doar 10 hectare de teren şi, în mod excepţional, bisericilor şi mănăstirilor cu o importanţă istorică mai mare, 30 de hectare de pământ şi 30 de hectare de pădure; dar nici acest lucru nu a fost respectat în cazul multor biserici şi mănăstiri, care au rămas fără acest minimum legal)1. Pe lângă aceasta, au fost naţionalizate 1.180 de imobile bisericeşti; Institutul pentru asigurarea bunurilor bisericeşti şi a tipografiilor a fost, de asemenea, naţionalizat; fondurile pentru pensii şi alte fonduri au fost ruinate de reforma valutară; daunele de război au rămas necompensate în întregime…2
După prăbuşirea comunismului, Biserica a cerut ca tot ce a fost confiscat să fie retrocedat. Dar cum Statul continua să refuze adoptarea legii privind retrocedarea bunurilor, Biserica Sârbă a încercat să obţină, prin acte individuale, măcar retrocedarea unor bunuri imobile, importante pentru activitatea sa religios-educativă şi misionară. În unele cazuri, era nevoie să se solicite lucrul acesta în instanţă.
Procesul a vizat şi retrocedarea unei clădiri extrem de importante pentru activităţile cotidiene ale Bisericii. Patriarhul Pavle a fost, de asemenea, convocat la şedinţa de judecată, în calitatea sa de reprezentant legal al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Avocatul care a reprezentat Biserica la acest proces a încercat să fie cât se poate de convingător…
Când au părăsit sala de judecată, cu reproş în voce, patriarhul Pavle l-a întrebat pe avocat:
1 Jovan Janjic, Srţska crkva u komunizmu ipostkomunizmu (1945-2000),p. 146.
2 Risto Grdic, „Opsta obnova crkvenog zivota i ustrojstva”, în Srpska Pravoslavna Crkva 1920-1970,Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad, 1971, p. 243.
102
dumnezeu cu tine, cum aţi putut spune şi lucruri care nu se pot susţine?!
preafericirea Voastră, şi Sfântul Ioan Gură de Aur a fost avocat; dacă ar fi rămas avocat, nu ar fi fost sfânt! s-a justificat avocatul.
Patriarhul a dat din mână, s-a închinat şi, văzându-şi de drum, a spus:
Dumnezeu să vă ajute!
ASCULTAŢI POPORUL, PENTRU CA ŞI POPORUL SĂ VĂ ASCULTE
în timpul războiului civil din Croaţia, primul ministru şi ministrul afacerilor externe al SAO (Regiunea Autonomă Sârbă) din Krajina, Milan Babic şi Borivoj Rasuo, au venit să se consulte cu patriarhul Pavle într-o anumită problemă.
Preafericirea Sa i-a sfătuit cum s-o rezolve, după care le-a spus:
dragii mei copii, ascultaţi poporul, ca şi poporul să vă asculte!1
NU UITAŢI DE POPOR
Toţi cei care deţineau funcţii importante în societate şi personalităţile publice de renume erau invitaţi la sărbătoarea naţională.
Patriarhul Pavle a răspuns invitaţiei. Avea, aşa cum se cuvenea, un loc în primul rând. A urmărit întregul program al sărbătorii, apoi s-a ridicat să plece la patriarhie.
1 După relatarea lui Borivoj Rosuo.
103
Gazda evenimentului, cea mai înaltă oficialitate a Statului, îl petrece până la ieşire. Cu un aer important, îi strânge mâna, scuturând-o cu putere. Îi mulţumeşte Preafericirii Sale pentru că a răspuns la invitaţie şi, în final, spune:
salutaţi familia!
A spus-o din curtoazie, neştiind sau uitând că în faţa lui era un călugăr.
iar dumneavoastră să nu uitaţi de popor! -a răspuns patriarhul.1
NU TREBUIE SĂ FIM DE ACORD, IMPORTANT ESTE SĂ NE ÎNŢELEGEM
Vremuri grele de război. Greutăţile apăsau mai de peste tot. Poporul pătimeşte, marile puteri ale lumii ameninţă în toate felurile posibile, numai şi numai ca să obţină ce şi-au propus, sărăcia apasă… Nu se ştie ce şi câte mai urmează. O întâlnire importantă în cabinetul patriarhului. O decizie clară nu este uşor de luat, când finalul este incert. Fiecare are opinia sa. Se calculează din unghiuri diferite. Unii rămân fermi pe poziţia lor, orice ar fi, fără să se ţină seama de faptul că lucrul acesta ar putea avea unele consecinţe nedorite… Patriarhul este foarte atent şi, după cum se pare, are şi ceva informaţii în plus… Şedinţa s-a întins. În cele din urmă, totuşi, a prevalat poziţia susţinută de patriarhul Pavle.
Deoarece întâlnirea, formal, se încheiase, Preafericirea Sa, glumind puţin, ca de obicei, pe seama sa, le-a spus celor prezenţi:
aţi crezut că o să vă meargă uşor cu mine. Credeţi că sunt gingaş şi plăpând… De fapt, nu mă cunoaşteţi deloc…
1 După relatarea lui Borivoj Rosuo.
104
Şi luând de pe birou un ziar de propagandă, în care un fotomontaj de prost gust îl reprezenta pe patriarh în chip de superman războinic, încins cu bombe şi alte arme, le-a spus cu un zâmbet:
uite cum mă văd alţii! Iar voi credeaţi că sunt slab!
Apoi a adăugat cu seriozitate:
nu trebuie să fim întru totul de acord, important este să ne înţelegem!
PĂCAT PRINTR-UN CUVÂNT NECUGETAT
Războiul civil din Bosnia şi Herţegovina producea din ce în ce mai multe victime. Localităţile în care s-au dat luptele îşi pierdeau înfăţişarea, identitatea; multe case particulare şi clădiri administrative au devenit ruine. Oamenii de diferite religii şi naţiuni se îndepărtau din ce în ce mai mult unii de alţii… Sfârşitul războiului nu se zărea la orizont, şi nici nu se putea prevedea rezultatul acestuia. Mai ales că marile puteri apusene şi-au atins anumite interese ale lor cu acest război…
De consecinţele dureroase ale războiului se ocupa şi mass-media bisericească. Redactorul-şef al ziarului Patriarhiei Sârbe, Ortodoxia, protoiereul stavrofor Dragan Terzic, a scris într-unul dintre comentariile sale editoriale că musulmanii din Bosnia şi Herţegovina îi tratează pe sârbi „cu o ură bestială”. Când a citit aceste cuvinte, patriarhul Pavle l-a chemat la o discuţie pe părintele Dragan şi i-a spus:
nu ar fi trebuit să scrii aşa. În primul rând, „bestial” înseamnă „inuman, animalic, purtare de fiară, sălbatic, crud”…, aşa că nu mai trebuie adăugat „cu ură”; iar dacă se spune că ceva se face cu ură, este inutil să subliniem că se face şi bestial.
105
Şi, în al doilea rând, dacă un soldat musulman citeşte ce-ai scris, iar pentru ce ai scris tu aici, o palmă doar de i-ar da unui sârb, să ştii că al tău este păcatul!1
RAFALE TRASE ASUPRA CONVOIULUI DE AJUTOARE
Prin pronia dumnezeiască, patriarhul Pavle a ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe într-una dintre cele mai grele perioade din istoria poporului sârb. La scurt timp după urcarea lui pe tronul patriarhal, războiul a izbucnit în fosta Iugoslavie.
încă de la începutul conflictelor armate din Slovenia şi Croaţia (1991), care, în anul următor, se vor muta în Bosnia şi Herţegovina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, prezidat de patriarhul Pavle, a înfiinţat Fondul Umanitar de Caritate „Iubirea de Oameni”, care-i ajuta pe toţi cei aflaţi în lipsuri şi nevoi. Fondul a fost găzduit într-una dintre sălile Târgului de la Belgrad. Veneau şiruri de camioane şi de oameni, unii cu bagaje în mână, unii aducând ajutoare, alţii, singuri sau în coloane, cerând ajutor. Multă tristeţe se revărsa din vorbele acestor nefericiţi…
Patriarhul Pavle vizita adesea acest Centru de Colectare şi Distribuire a Ajutoarelor Umanitare. Se oprea şi vorbea cu oamenii. Asculta cu luare-aminte, răspundea cu cuvinte de mângâiere, iar ochii adeseori i se umpleau de lacrimi.
Patriarhul a dat binecuvântare ca ajutoarele să fie trimise celor loviţi de nenorocire care erau de cealaltă parte aflată în război. Astfel, în Sarajevo, ajutoarele s-au trimis de mai multe
1 După relatarea protopopului Dragan Terzic.
106
ori nu numai sârbilor, ci şi musulmanilor, croaţilor şi evreilor… Doar musulmanilor din Sarajevo le-au fost trimise mai mult de o sută de mii de pachete.
Cu binecuvântarea patriarhului Pavle, în data de 5 martie 1993, ieromonahul Filaret, care conducea operativ Fondul Umanitar „Iubirea de Oameni”, a plecat cu un convoi de ajutoare umanitare la Sarajevo. Camioanele au transportat 200 de tone de făină: 100 de tone către musulmani, 50 de tone către croaţi şi 50 de tone către sârbi. Cu toate acestea, deşi se ştia că aceste camioane transportă produse către un oraş aflat sub controlul autorităţilor musulmane, convoiul a fost atacat de armata musulmană pe aeroportul „Butmir” din Sarajevo. S-a tras în rafale asupra camioanelor… Şoferul unui camion, Dragoljub Mihailovic din Valjevo, a fost grav rănit şi a rămas invalid de război…
Patriarhul Pavle a dat ordin să i se dea lui Dragoljub, din bugetul Patriarhiei Sârbe, un ajutor financiar de 80.000 de mărci. Au fost plătiţi compensator şi proprietarii tuturor camioanelor avariate, care fuseseră închiriate cu acel prilej.1
ESTE CREŞTINEŞTE SĂ AJUŢI
în timpul războiului din Bosnia şi Herţegovina, ieromonahul Filaret, amintit mai sus, a primit o scrisoare de la Sarajevo, prin intermediul Organizaţiei umanitare a Bisericii Adventiste „Adre”. A trimis-o Resad, pe atunci funcţionar de rang înalt în guvernul musulman al lui Alija Izetbegovic.
Acesta, în scrisoarea sa, relata: „Am auzit că sosesc pachete la Sarajevo de la părintele Filaret din Belgrad. Nu ştiu
1 După relatarea ieromonahului Filaret, ulterior episcop de Mileşeva.
107
dacă dumneavoastră sunteţi acel Filaret, care se numea pe atunci Jelenko Micevic şi care venea în casa bunicii mele, când mergeam la şcoală. Dacă sunteţi acel Filaret, vă rugăm să trimiteţi un pachet de alimente pentru mine şi familia mea, ca să putem scăpa cu viaţă; de unsprezece zile nu am mai pus un bob de orez în gură. Locuim tot în subsolul casei în care veneaţi, nu avem mâncare, nu avem apă, nu avem electricitate…”
Părintele Filaret s-a dus la patriarhul Pavle şi a luat scrisoarea cu el.
preafericirea Voastră, iată, am primit această scrisoare. Îl cunosc pe om, am fost colegi de şcoală…
Patriarhul a decis imediat ce trebuie făcut, dar l-a întrebat pe părintele Filaret:
dumneavoastră, părinte, ce aveaţi de gând să faceţi?
eu aş fi pregătit câteva pachete şi le-aş fi trimis a spus părintele Filaret.
bineînţeles că trebuie să le trimiteţi, aşa este creştineşte a spus patriarhul Pavle.
Părintele Filaret pregăteşte pachetele cu alimente, scrie ce anume conţin, pentru a se cunoaşte tot ce s-a trimis, în caz că s-ar pierde ceva pe drum.
El va primi o scrisoare de mulţumire de la Sarajevo, prin care Resad confirmă că a primit tot ce i s-a trimis.1
UN DAR PENTRU UN COPIL MUSULMAN
Războiul se înteţea tot mai tare, şi nădejdea că vor înceta conflictele armate pălea şi se stingea. Pentru formaţiunile
1 După relatarea fostului episcop de Mileşeva, Filaret (Micevic).
108
armate musulmane din Bosnia şi Herţegovina era deosebit de important să aducă sub controlul lor Podrinje, o zonă dinspre Serbia. Mulţi sârbi fuseseră deja ucişi în mod brutal. De aceea, familiile sârbe din mediile mixte din punct de vedere etnic, în special din cele în care sârbii se aflau în minoritate, au încercat să se refugieze undeva, unde se putea, sub protecţia armatei sârbe.
Satul Donja Kamenica, lângă Zvornik, a fost blocat de armata musulmană; ocuparea lui era doar o chestiune de timp. Iar atunci, orice era posibil… Sârbii nu aveau nici o speranţă de bine. Familia Stojanovic căuta şi ea prilejul de a se refugia într-un loc mai sigur. În zorii zilei de joi, 4 iunie 1992, tatăl Ilija şi mama Desa şi-au trezit copiii, pe fiul Slobodan şi pe fiica Sladjana, şi, furişându-se, au plecat spre cătunul Dzenarike, ca să se adăpostească la naşii lor. Slobodan, în vârstă de unsprezece ani, şi-a adus aminte că Lesi, câinele lor, pe care îl iubea foarte mult, a rămas legat. Îşi roagă părinţii să se întoarcă şi să dezlege câinele. Părinţii refuză, Slobodan stăruie… În timpul nopţii însă, copilul se furişează şi se duce să dezlege câinele. Musulmanii l-au văzut şi l-au prins. Elfeta Veseli, o albaneză din acelaşi sat, l-a recunoscut pe Slobodan, a început să-l batjocorească în tot felul, şi apoi l-a măcelărit cu mâna ei…
Un an mai târziu, trupul băiatului a fost găsit într-o groapă. Când a fost exhumat, s-a văzut că mâinile îi fuseseră tăiate până la coate, nu mai avea degetele de la picioare, pe burtă avea o tăietură în formă de cruce, şi fusese jupuit de piele.1
într-un efort de a opri ofensiva armatei musulmane de la Podrinje, care cu focul lansatoarelor de mine se revărsa şi
1 Ziarul Vecemje novosti, 2 octombrie 2016.
109
asupra localităţilor din apropiere din Serbia: Banja Koviljaca, Mali Zvornik, Ljubovija şi Bajina Basta, armata sârbă a întreprins o operaţiune militară pe scară largă în primăvara anului 1993. Forţele armate musulmane înfrânte şi eliminate au fost preluate şi puse sub protecţia marilor puteri politice ale lumii. Enclava Srebrenica, unde au fost împinse unităţile armatei musulmane, a fost declarată zonă protejată, aflându-se sub protecţia forţelor militare internaţionale.
În pofida faptului că această enclavă a fost declarată zonă demilitarizată printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, NATO a început imediat Operaţiunea „Paraşuta”, aruncând, pe lângă alimente, şi arme în regiunea Srebrenica.1 Era 17 mai 1993. La sfârşitul serii, când s-a lăsat noaptea, au căzut recipiente înfăşurate în folii fluorescente inflamabile. Oamenii din apropiere au alergat spre ele. A mers cu ei şi băiatul Mehmedalija Ahmic. Cineva de lângă el, din neatenţie, a provocat un incendiu cu o torţă… Băiatul a fost cuprins într-o flacără aprinsă instantaneu… Trupul i-a fost ars pe aproximativ două treimi.
Pentru viaţa băiatului, pe lângă medicii musulmani, s-a luptat şi personalul organizaţiei internaţionale „Doctori fără frontiere”. Dându-şi seama că sunt neputincioşi şi neavând încotro, cer ajutor de la cealaltă parte a liniei de foc, de la sârbi. Tragerile sporadice pe liniile de separare s-au potolit. Curând, o ambulanţă a apărut pe Podul Galben de lângă Srebrenica, împreună cu rănitul Mehmedalija. Între timp, sârbii chemaseră deja un elicopter, care a aterizat în Bratunac. Băiatul a fost transferat pentru tratament la Belgrad, la spitalul cel mai bine echipat de atunci, Spitalul Militar (VMA).
1 Ziarul citat supra.
110
Mehmedalija Ahmic avea aceeaşi vârstă ca şi Slobodan Stojanovic, care, cu mai puţin de un an în urmă, fusese ucis în chip bestial de compatrioţii acestuia.
Când patriarhul Pavle a aflat că armata sârbă a încetat luptele pentru a salva un copil musulman, faţa i s-a luminat şi s-a bucurat că aşa se purta poporul său.
Tratamentul lui Mehmedalija a durat aproape un an şi jumătate. Pentru închiderea arsurilor profunde, care au afectat 65% din corpul băiatului, s-au efectuat cam unsprezece operaţii. În raportul VMA s-a consemnat că peste douăzeci de cetăţeni au anunţat că sunt gata să doneze piele; în final, s-a prelevat piele de la şapte sârbi din Belgrad.
Patriarhul Pavle a aflat de la şeful Spitalului Militar (VMA), generalul Jovicic, când era ziua de naştere a băiatului. Preafericirea Sa a comandat un tort şi a mers să-l viziteze pe băiat la spital. Împreună cu patriarhul au mers şi alţi câţiva înalţi demnitari ai Bisericii Ortodoxe Sârbe: Mitropolitul Jovan din Zagreb şi Ljubljana, ieromonahul Filaret şi doi preoţi expulzaţi din Grubisino Polje şi Daruvar. Patriarhul Pavle i-a dăruit băiatului un ceas cu o dedicaţie personală, mitropolitul Jovan i-a lăsat un plic cu bani, iar părintele Filaret, tortul pentru aniversarea zilei de naştere.
Tratamentul lui Mehmedalija a costat 170.234,10 de mărci germane, care la acea vreme reprezentau valoarea a două apartamente mari sau a trei apartamente medii, în Belgrad. Toate costurile au fost plătite de statul sârb.
între timp, din Zvornik se refugiază în Serbia o femeie gravidă, de credinţă musulmană. Patriarhul Pavle a aflat şi l-a rugat pe scriitorul Brana Crncevic, preşedintele Centrului de refugiaţi din Serbia, să-i ofere acestei femei cazare, care i s-a şi dat într-un hotel aflat lângă cea mai mare maternitate
111
din Belgrad. Când a născut, patriarhul a cumpărat din banii săi toate cele necesare pentru prunc, trimiţându-le mamei.1
NU SE ŞTIE CINE DE CINE ARE MAI MARE NEVOIE
Cele mai lungi coloane de refugiaţi după al Doilea Război Mondial s-au format în vara anului 1995. Aflaţi sub teroare, sârbii şi-au părăsit vetrele seculare din Croaţia. Drumurile spre Serbia au fost blocate cu maşini, camioane, tractoare, vagoane, căruţe cu cai, în care erau oameni nenorociţi, în cea mai mare parte neajutoraţi, copii, femei, bătrâni, şi cei lipsiţi de puteri, cu bagaje, în care aveau doar cele strict necesare.
în Serbia căutau o zonă unde să se oprească, pe moment, până vor izbuti să-şi găsească un loc pentru noul lor cămin.
Când a devenit limpede că cel puţin în viitorul apropiat nu se vor mai putea întoarce în locul lor natal şi că, de fapt, nici nu mai aveau unde să se întoarcă, pentru că locuinţele le fuseseră distruse, dărâmate sau incendiate, la patriarhul Pavle a venit o delegaţie de refugiaţi. Părinteşte, acesta i-a încurajat şi i-a sfătuit:
fraţii mei, mare nenorocire ne-a lovit. Din pricina nedreptăţii şi a violenţei aţi venit voi aici, aţi venit din ţara voastră, dar tot în ţara voastră. De aceea vă rog să nu vă simţiţi aici ca nişte străini. Nu se ştie cine de cine are mai mare nevoie: Serbia de voi sau voi de Serbia!2
1 După relatarea fostului şef operativ al Fondului de Caritate al Bisericii Ortodoxe Sârbe „Covekoljublje” episcopul de Mileşeva, Filaret (Micevic).
2 După relatarea poetului Borivoj Rosua.
112
NEINTERESAT DE POLITICĂ
A trecut peste un an şi jumătate de la sfârşitul războiului civil din Iugoslavia. Urmele, rănile şi situaţia dezorganizată în urma conflictelor armate erau încă vizibile. Arhiepiscopul de Sarajevo, cardinalul Vinko Puljic, şi-a exprimat dorinţa de a se întâlni cu patriarhul sârb Pavle.
S-au întâlnit la Palatul patriarhal din Belgrad. La discuţie au participat mai mulţi episcopi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, cardinalul Frank Perko, nunţiul papal din Belgrad, şi reprezentanţi ai Conferinţei Mondiale pentru Religie şi Pace din Statele Unite ale Americii.
Discuţia a durat aproximativ o oră şi jumătate şi apoi a avut loc o conferinţă de presă spontană pe treptele Palatului patriarhal. În faţa jurnaliştilor interesaţi de această întâlnire, patriarhul Pavle şi cardinalul Puljic au spus că s-a discutat despre modalităţile de remediere a consecinţelor războiului şi despre modul în care Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Romano-Catolică vor continua să construiască calea păcii. A fost subliniată şi necesitatea de a se asigura întoarcerea episcopilor şi preoţilor sârbi expulzaţi din eparhiile şi parohiile din Bosnia şi Herţegovina.1
La sfârşitul discuţiei, coborând treptele patriarhiei, cardinalul Puljic, în faţa uneia dintre gazdele sale, arhidiaconul Radomir Rakic, care avea pe atunci funcţia de secretar al patriarhului sârb, şi-a rezumat cu voce tare impresiile:
când vine vorba despre subiecte politice, Preafericirea Sa pare a nu fi interesat; dar imediat ce începe să se vorbească pe teme dogmatice şi etice, se însufleţeşte şi vorbeşte cu bucurie.2
1 Ziarul Vecemje novosti, 10 iulie 1997.
2 După relatarea arhidiaconului Radomir Rakic.
113
TOTUL VA TRECE, NUMAI SUFLETUL, OBRAZUL ŞI FAPTELE BUNE RĂMÂN
Războaiele civile din Iugoslavia, din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fost aprinse şi în mare măsură conduse de statele puternice ale lumii, care doreau să redeseneze harta lumii după bunul lor plac. Iar apoi, la sfârşitul secolului, în anul 1999, a avut loc o agresiune pe faţă a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) împotriva Serbiei, din dorinţa de a desprinde din ea regiunea Kosovo şi Metohija şi de a-şi instala influenţa în această parte a lumii. Aceleaşi state care au provocat şi purtat războaie au înfiinţat o instanţă temporară, care să-i caute pe vinovaţii de război şi, vezi Doamne, să-i găsească pe aceştia în micile popoare aflate în război din Balcani, în special în rândul sârbilor, deoarece ei au fost singurii care au îndrăznit să li se opună.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai sârbilor şi comandanţii militari, liderii poporului sârb şi ai apărării sârbe din războaiele de atunci, au fost condamnaţi în faţa acelei instanţe politice manipulate care a fost Tribunalul de la Haga. A fost, de asemenea, acuzat şi generalul Vladimir Lazarevic, comandantul Corpului Pristina, o formaţiune militară care nu a permis ca inamicul să pună piciorul în Kosovo şi Metohija. A fost condamnat, cu toate că nimeni, nici chiar cei din armata inamică, nu a putut afirma şi confirma că a făcut ceva dezonorant. În calitate de comandant, el n-a făcut decât să lupte curajos şi cavalereşte. Întrucât nu a existat nici un motiv pentru care să fie învinuit personal, care să producă o impresie cât de cât credibilă în opinia publică, a fost condamnat pe baza „responsabilităţii de comandă”. De fapt, era clar pentru toată lumea că era acuzat doar pentru că s-a pus în apărarea ţării sale şi a poporului său.
114
Generalul Lazarevic a decis să meargă la tribunalul de la Haga, din propria sa decizie, cu toate că ştia foarte bine că era greu să obţină dreptate acolo. Nu a vrut ca Statul sârb să fie şantajat şi poporul să sufere din cauza neprezentării sale.
Patriarhul Pavle a aflat de decizia sa, aşa că i-a trimis generalului un mesaj, întrebându-l dacă poate să-l viziteze înainte de a pleca la Haga. Generalul Lazarevic a acceptat cu bucurie invitaţia şi a venit la Belgrad. A fost o întâlnire care s-a petrecut deopotrivă în durere şi în bucurie. Durere, pricinuită de acuzaţiile false şi de atacurile constante asupra poporului sârb, bucurie, datorată întâlnirii lor.
domnule general, ştiu ce şi cum aţi acţionat în Kosovo şi Metohija. Vom fi alături de dumneavoastră în rugăciune. Rezistaţi! i-a spus patriarhul părinteşte.
preafericirea Voastră, voi apăra din nou Kosovo şi Metohija. Mă duc la crucea de la Haga, şi dacă dă Dumnezeu, cu rugăciunile Preafericirii Voastre şi ale poporului nostru, mă voi întoarce de pe crucea aceea! a spus generalul cu hotărâre şi credinţă.
La despărţire, patriarhul Pavle i-a spus:
totul va trece, numai sufletul, obrazul şi faptele bune rămân!1
Generalul a executat pedeapsa impusă pe nedrept şi s-a întors în mijlocul poporului său.
1A se vedea Ekspres, Belgrad, 19 octombrie 2017, şi Politika, Belgrad, 1 noiembrie 2017.
115
AJUTOR CHIAR PENTRU O FAMILIE NEGLIJENTĂ
Patriarhul Pavle a cumpărat o bucată de pământ aproximativ douăzeci de acri pentru o familie care se refugiase din Croaţia în timpul războiului, a pus să se construiască o casă şi apoi a dat bani ca să li se mai cumpere şi o vacă. A făcut tot ce trebuia pentru ca familia să se reunească în noua locuinţă şi să înceapă să-şi câştige existenţa pe cont propriu.
Însă, după cum se va vedea, această familie nu era foarte harnică. În loc să-şi administreze bunurile, să-şi întărească gospodăria, au cheltuit tot ce-au primit şi-au mai acumulat şi datorii.
Din cauza facturilor neplătite, au rămas fără energie electrică. Bărbatul, capul familiei, a început să vină la patriarhie, cerându-i patriarhului să le plătească el facturile. Patriarhul i-a dat banii, dar după un timp a decis să schimbe lucrurile şi l-a însărcinat pe secretarul său, diaconul Nebojsa Topolic, să ceară factura şi s-o plătească, dar să nu i se mai dea bani, fiindcă îi va cheltui pe altceva!1
NOI CASE PENTRU FAMILIA NOVOVICI
Această familie îşi construise şi-şi dotase cu cele necesare o casă lângă gara din Pec. După doar doi ani, au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţa şi ţinutul natal, ca să-şi salveze viaţa. Duşan şi Ljubica au crescut nouă copii. Nici unul dintre ei nu eră îndeajuns de mare ca să poată trăi din munca lui.
1 După relatarea protoiereului stavrofor Nebojsa Topolic, fost funcţionar al Cancelariei Patriarhiei Sârbe, la o conferinţă dedicată patriarhului Pavle la Rakovica, în 29 mai 2019.
116
Războiul a început. Ljubica a avut grijă de copii, iar Duşan a luptat în armata sârbă, într-o unitate care era aproape de defileul Rugova. Armata sârbă s-a opus curajos unui inamic incomparabil mai puternic. Pe lângă formaţiunile armate albaneze şi diferitele grupări teroriste, care au încercat să preia provincia sârbească Kosovo-Metohija sub stăpânirea lor, mai aveau încă împotriva ei cea mai modernă aviaţie şi armata alianţei militare beligerante NATO, care includea armatele a nouăsprezece ţări. Războiul s-a încheiat cu semnarea unui acord tehnico-militar, care prevedea ca armata şi poliţia sârbă să se retragă din Kosovo şi Metohija şi să fie înlocuite de „Forţele Internaţionale de Menţinere a Păcii”. În timp ce coloanele armatei sârbe şi ale poliţiei se îndreptau spre partea centrală a Serbiei, în spatele convoaielor nou-sosite ale armatei străine, din Albania sau din alte adăposturi, soseau şi diferite grupuri armate albaneze. Iar acestea, în umbra unei puternice armate străine, se vor strădui să-şi atribuie victorii în război, fără să lupte efectiv.
Timpul acela, al păcii abia stabilite în mod declarativ, pentru sârbi va fi un timp de grea pătimire. Era atacat tot ce era sârbesc şi ortodox, iar atacul se producea asupra tuturor celor ce nu aprobau crimele comise. Sârbii au fost ucişi, maltrataţi, capturaţi… A fost confiscată şi distrusă avuţia sârbilor. Au fost distruse bisericile ortodoxe sârbeşti… În zona aceea nu mai era viaţă de trăit nici pentru Duşan, Ljubica şi familia lor.
Ljubica l-a chemat pe ginerele ei, Miomir, ofiţer de poliţie, ca să-i ajute la salvarea copiilor. Şi-a pregătit copiii pentru fugă, a împachetat nişte alimente şi hainele strict necesare, s-au suit cu toţii într-o remorcă de tractor. Au urmat calea cea mai scurtă, pentru a părăsi Kosovo şi Metohija. S-au
117
îndreptat spre Muntenegru. A plouat tot timpul. Mergeau spre satul Dapsici, unde locuia sora lui Ljubica, împreună cu familia ei. După câteva zile, li s-a alăturat şi Duşan. Părinţii lui Duşan nu erau de găsit nicăieri. Fuseseră duşi, nu se ştie unde, din casa lor din Pec. Nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ei.
În Dapsici, au închiriat o căsuţă, pe care mai întâi a fost necesar să o facă cât de cât locuibilă, ca să se poată apoi muta în ea. Duşan şi Ljubica se străduiau cum ştiau mai bine ca să câştige câţiva dinari, pentru ca familia lor să poată supravieţui. Copiii mai mari au mers la şcoală în noul loc în care se aflau. În sărăcie şi în condiţii precare de locuit, au luptat aşa mai bine de un an şi jumătate.
aşa nu mai putem! i-a spus Ljubica cu glas stins soţului ei, într-o seară când s-a întors de la munca de zilier. Pentru că nu avem cui să cerem ajutor, o să-i trimit o scrisoare patriarhului Pavle.
nu te fă de ruşine, femeie! sări iritat Duşan. Un milion de oameni de-ai noştri sunt fără adăpost, şi crezi că chiar tu vei fi aceea pe care s-o ajute?
Ljubica însă s-a ţinut de hotărârea ei. În aceeaşi seară, s-a aşezat la masă şi i-a scris, cu creionul, o scrisoare întâistătătorului Bisericii sârbe. I-a scris totul, aşa cum era. A scris adresa şi dimineaţa a dus-o la poştă.
După trei zile, au primit un telefon de la Belgrad.
puteţi să fiţi mâine, la ora opt, la patriarhie? Patriarhul Pavle vă va primi.
Bucuroasă, Ljubica s-a pregătit de drum şi a călătorit în timpul nopţii cu autobuzul din Muntenegru până la Belgrad. La ora stabilită era la patriarhie. De la prima vedere, a observat căldura de pe chipul patriarhului. I-a povestit încă
118
o dată cele înfăţişate în scrisoare, în ce condiţii trăieşte şi cum de abia face faţă situaţiei familia ei.
tu, copilă, să cauţi casă, iar noi vă vom ajuta să o faceţi căminul vostru, i-a spus patriarhul.
Apoi s-a ridicat şi a adus cât avea din economiile sale: două mii două sute de mărci şi două mii două sute şaptezeci de dinari.
ia banii ăştia, dacă ai vreo datorie, achit-o, iar cu restul, ia-ţi soţul de braţ şi căutaţi-vă o casă pentru voi!
Au căutat şi s-au interesat. Au călătorit şi au întrebat şi în Serbia, cu binecuvântarea patriarhului Pavle, şi oamenii din patriarhie. Nu au găsit nimic care să se potrivească acestei familii cu atât de mulţi copii. într-un loc, era prea scump, în alt loc, casa era lipsită de condiţii decente, dărăpănată şi departe de şcoală…
Cineva de la patriarhie a aflat că în satul Ivanovo de lângă Pancevo, din Banat, este pusă la vânzare o proprietate de mult abandonată. I-au chemat pe Ljubica şi Duşan să vină să vadă proprietatea. După cum arăta, se vedea că erau de făcut multe lucrări înainte de a se muta, nu era apă, fântâna era astupată. Nu exista nici biserică ortodoxă în sat… Ostenit de atâta căutare şi nenoroc, Duşan s-a aşezat pe ruinele fostei fântâni şi, acoperindu-şi faţa cu palmele, a început să plângă. Nici soţiei sale nu i-a plăcut locul acela. Cei doi oameni de la patriarhie, care-i duseseră şi le arătaseră proprietatea, i-au spus patriarhului că nu le-a plăcut.
am ştiut că n-o să le placă. Este o altă regiune, dar nu am vrut să vă descurajez în bunăvoinţa şi în intenţia voastră de a le arăta acea proprietate a spus patriarhul Pavle.
Ljubica a venit şi ea să-i spună patriarhului că n-au găsit nici o casă potrivită şi că este peste măsură de ostenită…
119
va da Dumnezeu, şi uşa se va deschide! o încurajează Preafericirea Sa.
Apoi o întrebă:
şi unde, copilă, ţi-ar plăcea cel mai mult să vă aşezaţi?
la Mrcajevci! a răspuns Ljubica fără să stea pe gânduri. Dacă am putea găsi măcar o colibă de lemn, în care să ne aşezăm, acolo am începe să ne facem într-adevăr casa noastră.
de ce, fiică, chiar acolo? întrebă patriarhul, puţin curios.
răposatul meu tată vorbea adesea despre această regiune, chiar s-a şi jurat: „Dacă va trebui vreodată să părăsesc Kosovo şi Metohija, am să merg să trăiesc în Mrcajevci!”
bine, vom vedea a fost de acord patriarhul Pavle.
De această dorinţă a familiei Novovic a aflat preotul belgrădean Milorad Ostojic. L-a sunat pe colegul său de şcoală Milorad Dorem, protopop în Mrcajevci. Întreabă dacă există vreo casă de vânzare în sat. Preotul îi spune că tocmai a aflat că se vinde o căsuţă de vacanţă, cu un teren de optsprezece acri. De la patriarhie, şi îi cheamă pe Duşan şi Ljubica să vină să vadă dacă le convine această proprietate.
Casa de vacanţă avea numai două camere şi o terasă. Lipit de casă era şi un garaj. Lui Duşan şi Ljubica le-au plăcut atât casa, cât şi terenul, şi au văzut imediat posibilitatea de extindere a casei. Patriarhul trimite banii pentru plata proprietăţii. În numai câteva zile, un camion trimis pe cheltuiala mitropoliei de Muntenegru i-a mutat din Muntenegru. Era spre sfârşitul iernii anului 2002.
Patriarhul le-a trimis vorbă:
voi veni de Paşte, să vedem cât aţi fost de harnici!
În faţa casei era o pompă, dar nu era apă. Patriarhul s-a interesat cum se descurcă familia Novovic şi ce le lipseşte cel
120
mai mult la noua lor locuinţă. Aflând că nu au apă, i-a chemat pe Duşan şi Ljubica să vină la el, la Belgrad. Şi a venit Ljubica. Patriarhul i-a dat o mie cinci sute de euro, ca să tragă apă în casă şi, dacă au vreo datorie, s-o achite, spunându-i:
trebuie să aveţi întotdeauna socotelile la zi. Ai copii, să înveţe şi ei să fie mereu aşa! a spus.
Familia Novovic s-a unit cu vecinii, fiecare familie şi-a plătit partea sa de cheltuială, şi aşa au tras apă în casele lor, în parteneriat. Duşan şi Ljubica încep să zidească încă o cameră. Cu o contribuţie bănească din partea lui şi ceva marfă strânsă din parohia sa, i-a ajutat mai sus-amintitul preot din Belgrad, Milorad Ostojic.
De Paşte, vine patriarhul Pavle, aduce un coş plin cu ouă roşii; deasupra lor, un ou mare de curcan. Aduce şi dulciuri pentru copii. Iar părinţilor le dă încă cinci sute de euro, strânşi de el între timp. Se uită în jur şi întreabă dacă sunt mulţumiţi de noua lor casă.
n-am cerut şi nu ne-am dorit nimic mai bun decât casa asta a răspuns Ljubica.
totul merge bine pe drumul său, nu vă faceţi griji a spus patriarhul. Voi sunteţi noi aici, abia aţi sosit, oamenii sunt cu ochii pe voi, să nu daţi prilej pentru nici un cuvânt rău…
Când s-a aflat că a aşezat la casa lor familia Novovic, o călugăriţă bătrână din Zică a apelat la patriarh, rugându-l să ajute şi o familie din Kraljevo, tot cu nouă copii, care locuia într-un container.
Patriarhul Pavle a aşezat-o şi pe această familie la casa ei, în Mrcajevci, în apropiere de familia Novovic, într-o casă cu cincizeci de acri de teren fertil, care fusese recent pusă la vânzare. Din păcate, această familie nu s-a îngrijit de locuinţa primită în dar, iar ulterior casa va fi ipotecată.
121
în jurul marii sărbători creştine a Sfintei Treimi, patriarhul a venit din nou la Mrcajevci, ca să viziteze familiile cărora le cumpărase case. Familiei Novovic i-a dat cu acest prilej trei sute cincizeci de euro, ca să-şi construiască o baie în casă. Era mulţumit de modul în care familia din Metohija se ocupa de casă. În modul cel mai relaxat, dar şi grijuliu, a stat de vorbă cu părinţii şi cu copiii; pe fiecare copil în parte l-a întrebat ce-ar vrea să fie când va fi mare, ce meserie ar vrea să aleagă. Un băiat spune că ar vrea să fie medic, altul, că îi plac maşinile, aşa că ar vrea să fie mecanic auto; una dintre fete spune că ar vrea să fie învăţătoare, alta, avocat… Patriarhul îi ascultă pe toţi, îi mângâie părinteşte şi le spune:
toate acestea sunt frumoase, dar, lucrul cel mai important este ca, înainte de orice, să fiţi oameni buni; să vă cunoaşteţi calea, să mergeţi pe calea cea bună. Niciodată să nu râvniţi la ceva străin, pentru că dorinţa de a avea lucrul altuia duce la întristare…
Fraţii lui Duşan Dragoljub, Novo şi Dragan, împreună cu familiile lor, refugiaţi şi ei din Kosovo şi Metohija, se aflau încă într-un loc de cazare colectivă în Svilajnac. Dragoljub are opt copii, Novo, trei, iar Dragan, patru. Înainte de război, Dragoljub lucrase în străinătate şi avea oarece economii. Bazându-se pe ele, intenţiona ca, cumva, cu aceşti bani să-şi poată cumpăra o casă potrivită pentru numeroasa sa familie. S-a întâmplat ca, exact lângă casa recent primită de Duşan şi Ljubica, să se dea un anunţ de vânzare pentru o casă mare. Patriarhul, aflând de dorinţa lui Dragoljub, s-a ocupat să se strângă bani şi pentru cumpărarea casei pentru familia acestuia.
sunt fraţi, nu pot trăi unul fără celălalt. Trebuie să se ajute reciproc a spus patriarhul, explicând astfel de ce este necesar să i se cumpere familiei lui Dragoljub o casă lângă cea în care locuia Duşan împreună cu familia sa.
122
Decizia patriarhului a fost să se cumpere casa fără economiile pe care le avea Dragoljub, pentru ca, cu banii economisiţi, fraţii să se poată ajuta singuri.
Curând a venit iarăşi la Mrcajevci, să vadă noua casă a lui Dragoljub. Personal a contribuit la construirea de terase şi balustrade la această clădire neterminată, ca nu cumva să cadă vreunul dintre copii, şi la echiparea casei cu aparatură electro-casnică.
Familia lui Dragoljub, care număra zece membri, a părăsit locul de cazare colectivă din Svilajnac şi s-a mutat în noua lor casă din Mrcajevci. Şi ceilalţi doi fraţi, Novo şi Dragan, au decis să se stabilească lângă fraţii care erau deja la casa lor. Au cumpărat un teren şi au făcut un proiect de casă cu două intrări. Ljubica şi Duşan i-au spus patriarhului despre intenţiile lor. Acesta le-a binecuvântat hotărârea şi a trimis banii economisiţi de el între timp, cinci sute de mii de dinari, pentru ca ei să înceapă lucrările la noua casă. Între timp, s-au gândit că e mai bine să-şi facă fiecare casa lui, având ajutor şi din altă parte. Şi aşa, şi-au construit nu una, ci două case mari.
Patriarhul a venit din nou în acest sat. A fost surprins când a văzut încă din drum două case nou-construite. Trece pe la casa lui Duşan şi Ljubica. Binecuvântează copiii, Ljubica face un ceai; uşor nemulţumit, îi spune:
ljubica, fata mea, acordul nu a fost respectat! Nu ne-am înţeles să se facă palate, ci să facem o casă modestă, cu două intrări, aşa frăţeşte.
Pentru că Ljubica discutase cel mai des cu patriarhul şi ea ceruse ajutor pentru familia sa, iar apoi şi pentru familiile fraţilor soţului ei, şi-a cerut iertare, spunând:
preafericirea Voastră, să ne iertaţi! Noi n-am ştiut că va fi aşa…
123
Iar Preafericirea Sa le-a ajutat şi pe aceste două familii pe cât i-a fost cu putinţă.
Când Novo şi Dragan s-au mutat împreună cu familiile în casele noi, patriarhul i-a vizitat iarăşi. Lucrul acesta s-a petrecut cu trei ani înainte de trecerea sa la Domnul. Pe toţi i-a binecuvântat şi i-a îndemnat:
cel mai important lucru este să fiţi oameni. Ţineţi-vă aproape, să nu faceţi din fratele vostru un străin…
Între timp, Duşan şi Ljubica au mai avut un fiu. Cu binecuvântarea şi cu marele ajutor al patriarhului Pavle, cei patru fraţi Novovic şi cei douăzeci şi cinci de copii ai lor şi-au făcut un rost în Mrcajevci, de unde, dintr-un cămin cald, aceşti copii vor pleca apoi fiecare pe calea vieţii sale.
Casele familiilor Novovic pe urmă se vor tot înmulţi. Copiii lor acum au proprii lor copiii…1
PENTRU UN ELEV BUN, TREBUIE SĂ AVEM BANI PENTRU BURSĂ
Tatăl Velibor, pe când era tânăr, a avut un accident de maşină, aşa că a rămas invalid de un picior. Mama, Slavica, a lucrat în fabrica de textile „Kluz”, în secţia din Grocka. Aveau numai nouăzeci de acri de pământ. Locuiau într-o cameră de nouă metri pătraţi, sub acelaşi acoperiş cu fratele lui Velibor şi familia acestuia. Aşa şi-a petrecut copilăria fiul lor, Dejan Todorovic, în mare sărăcie. Şi poate că acest lucru l-a făcut ca încă din clasa a şaptea să decidă să se înscrie la Seminarul Teologic.
Cu binecuvântarea patriarhului Pavle, Dejan s-a prezentat şi a luat examenul de admitere. A fost repartizat la Seminarul
1 După relatarea dnei Ljubica şi a lui Duşan Novovic.
124
Teologic „Sfântul Arsenije Sremec”, din Sremski Karlovci. Internatul trebuia plătit. Pentru a-i plăti cazarea, tatăl său a vândut o grădină, pentru care ulterior s-a judecat zece ani. După terminarea anului întâi, în timpul vacanţei de vară, seminaristul Dej an îi trimite patriarhului Pavle o solicitare pentru bursă. Curând a fost chemat la patriarhie. S-a dus împreună cu preotul paroh Bogoljub Leontijevic, de care aparţinea.
Patriarhul spune că a citit cererea şi a văzut notele. Dejan avusese rezultate foarte bune şi un comportament exemplar aşa că a spus:
pentru un elev bun, trebuie să avem bani pentru bursă!
Din anul următor Dejan a primit bursă. A terminat Seminarul şi a fost hirotonit, iar câţiva ani mai târziu, a fost numit preot paroh la biserica din satul său natal Umcari, lângă Belgrad.1
CONTRIBUŢIE PENTRU VIITOAREA BISERICĂ
Sfinţirea crucii şi a terenului pe care urma să se construiască în localitatea Medakovic, pendinte de Belgrad, biserica închinată Sfântului Jovan Vladimir primul sfânt sârb2, domnitor peste cel mai puternic principat sârb, cel din Duklja, la hotarul dintre mileniul I şi al II-lea (sfârşitul veacului al X-lea şi începutul veacului al XI-lea) a fost programată pentru ziua de prăznuire a Cuviosului Sava cel Sfinţit (18 decembrie 1994).
1 După relatarea preotului Dejan Todorovic.
2 Cedomir Marjanovic, SvetiJovan Vladimir, CIP, Podgorica, 2003, p. 5.
125
Va oficia, în calitate de arhiepiscop-vicar, Preafericirea Sa, patriarhul Pavle. În strada Ignjat Job, mulţime de popor a ieşit să-şi întâmpine părintele duhovnicesc. Stăteau pe două rânduri. Se aşteptau să ningă, dar a fost o zi neobişnuit de frumoasă şi însorită pentru acea perioadă a anului.
După ce a coborât din maşină, îndreptându-se spre locul viitoarei biserici, patriarhul, cu crucea în mână, a binecuvântat poporul. Şi apoi, unul câte unul, oamenii s-au apropiat să sărute, din mers, dreapta Preafericirii Sale. Şi tot aşa până la icoana Sfântului Jovan Vladimir, aşezată pe tetrapod, în mijlocul locului viitoarei biserici.
Patriarhul a venit în faţa icoanei. Era de aşteptat să facă metanii, să sărute icoana şi să se îndrepte spre zona altarului. Dar el căuta ceva prin buzunare; oamenii priveau nedumeriţi, întrebându-se ce căuta patriarhul în buzunarele sutanei. A scos un portofel de piele, foarte uzat, care părea că trecuse cel puţin printr-un război mondial, a scos din el douăzeci de dolari şi i-a pus pe tetrapod, a sărutat icoana, apoi s-a îndreptat spre zona altarului.
Patriarhul Pavle obişnuia să-şi dea obolul la construirea fiecărei noi biserici.
Preafericirea Sa a urmărit construirea bisericii pe întregul ei parcurs. Adesea venea şi oficia slujbe pe fundaţiile încă neterminate. De hramul bisericii, întotdeauna slujea Sfânta Liturghie şi tăia colacul pregătit pentru acest prilej.
Biserica Sfântul Jovan Vladimir a fost prima sfinţită de patriarhul Pavle la Belgrad şi a doua biserică construită după cel de-al Doilea Război Mondial, în capitala sârbă.1
1 După relatarea protoiereului stavrofor Jovan Blagojevic, preot paroh al bisericii Sfântul Jovan Vladimir, din cartierul belgrădean Medakovic.
126
FIE CA SUFLETUL POPORULUI SĂ SE ZIDEASCĂ ÎN BISERICĂ!
Preoţii s-au plâns de înaintarea lentă a construcţiei unei biserici mai mari la Belgrad. Credincioşii contribuiau pe cât puteau, dar nu era de ajuns, pentru că era vădită şi se resimţea sărăcia poporului. De aceea, unii au sugerat să se apeleze la ajutorul unor oameni cu stare, care, în general, s-au îmbogăţit rapid pe seama suferinţelor semenilor.
Patriarhul Pavle i-a ascultat şi a spus:
fie ca sufletul poporului să se zidească în biserică, şi să nu fie zidiţi asemenea bogaţi! Şi, pe măsură ce înaintează construcţia bisericii, tot aşa să înainteze duhovniceşte şi poporul!
O VORBĂ CU TÂLC
Comunismul se prăbuşea. Oamenii se întorceau către Biserică. Cartierul belgrădean Banjica era în plină dezvoltare, dar nu-şi avea propria biserică.
Preotul Milorad Ostojic s-a dedicat acestui ţel: construirea unei biserici ortodoxe în parohia sa, pentru împlinirea nevoilor duhovniceşti ale locuitorilor. Autorităţile Statului au dat terenul şi toate autorizaţiile necesare pentru construirea bisericii. S-a decis ca aceasta să fie închinată Sfântului Vasile de la Ostrog. Patriarhul Pavle a sfinţit locul unde urma să fie construită biserica. Pe locul viitoarei biserici s-a pus o cruce.
Totul era pregătit pentru începerea construcţiei, dar construcţia întârzia; trei ani la rând a ars candela lângă crucea aşezată acolo.
127
Între timp, s-a iscat şi o dispută între preoţi cu privire la proiect, şi anume cui să i se încredinţeze lucrarea. Odată, pe această temă a izbucnit o dezbatere aprinsă în comunitatea din Vozdovac, de care aparţinea. Patriarhul Pavle a fost informat despre lucrul acesta, aşa că, prin intermediul arhiepiscopului-vicar, i-a chemat pe toţi cei care participaseră la acea dezbatere, pentru discutarea şi confruntarea ideilor. A stabilit să se vină într-o anume zi, după vecernie. Părintele Milorad se temea că această întâlnire i-ar putea fi nefavorabilă, aşa că s-a gândit s-o evite cumva. S-a dus la spital şi l-a rugat pe un medic, un cunoscut al lui, să-l opereze de hernie chiar în acea zi, spunându-i în chip deschis medicului pentru ce doreşte să fie operat imediat. Şi medicul l-a operat.
Unul dintre participanţii la discuţie şi-a exprimat suspiciunea în legătură cu operaţia părintelui Milorad. Patriarhul Pavle a anunţat că va veni să-l viziteze pe preot în spital. Dar, între timp, părintele Milorad a fost externat, urmând să-şi continue tratamentul la domiciliu. Atunci Preafericirea Sa a decis să-l viziteze pe preotul din Banjica la el acasă, în Kaludjerica. Timp de două ore, au discutat relaxat diferite subiecte, fără ca să se menţioneze disputa. Doar la final, înainte de a pleca, Preafericirea Sa a spus:
iată, Domnul cu tine, părinte Milorad, ştiţi şi dumneavoastră: se întâmplă ca unul să cadă în apă mică şi limpede, şi să se înece, iar altul să cadă în apă tulbure şi adâncă, dar să scape!1
CUVÂNTUL BISERICII
Arhidiaconul Radomir Rakic avea experienţă în redactarea şi editarea ziarelor. În timpul patriarhului Gherman, în
1 După relatarea protoiereului stavrofor Milorad Ostojic.
128
vremea comunismului, timp de nouă ani (1974-1983) a fost redactor-şef al ziarului Patriarhiei Sârbe, Prevoslavlje (Ortodoxia). În timpul patriarhului Pavle, când se pregătea deja intens războiul pentru a fi înstrăinate Kosovo şi Metohija de Serbia, a fost iarăşi numit în aceeaşi funcţie.
Patriarhul Pavle l-a chemat în cabinetul său pentru a-l anunţa că în şedinţa Sfântului Sinod a fost reales în funcţia de redactor-şef al ziarului Ortodoxia. Pe parcurs, l-a sfătuit să nu se grăbească întotdeauna să răspundă atacurilor la care era expusă Biserica, pentru că în acel timp, în anumite situaţii, lucrurile chiar aşa se petreceau…
mulţi atacă Biserica, se scriu de toate. Dar dumneavoastră nu trebuie să răspundeţi în aceeaşi zi, imediat. Puteţi să faceţi acest lucru mai târziu; uneori puteţi răspunde chiar şi după trei sau şase luni… l-a sfătuit patriarhul.
preafericirea Voastră, regula jurnalistică cere să se răspundă imediat. Cu cât trece timpul, cu atât se uită tot mai mult faptele, încât se poate crede că atacurile au fost întemeiate! şi-a exprimat opinia părintele Radomir.
Patriarhul Pavle a rămas ferm, explicând astfel:
când Biserica îşi spune cuvântul, atunci acesta este cuvântul ei. Nu contează când a fost spus.1
NIMENI NU NE POATE ÎNJOSI
Acelaşi Radomir Rakic i s-a plâns patriarhului Pavle că în tipografia patriarhală se întârzie cu tipărirea ziarului, aşadar, a cerut să fie încredinţată această treabă altcuiva. Mai mult, rănit de atitudinea directorului de atunci al tipografiei patriarhale, a spus cu uşurinţă:
1 După relatarea protodiaconului Radomir Rakic.
129
nu vreau ca diaconul Bora să mă înjosească!
Patriarhul a răspuns răspicat:
nimeni nu te poate înjosi, dacă tu nu te înjoseşti! Numai noi singuri ne putem înjosi!
Apoi s-a ridicat şi a adus cartea unui profesor de muzică, arătându-i o dedicaţie jignitoare referitor la persoana sa, scrisă de mâna aceluia. Cartea îi fusese trimisă prin poştă.
când am primit această carte, am citit-o să văd ce scrie în ea, subliniază şi explică patriarhul printr-un exemplu concret. Am citit cum descrie unele dintre acţiunile sale smintite. Ceva ce nu se cade să facă un om… Şi, iată, cine este înjosit aici: el sau eu? Bineînţeles, el singur s-a înjosit, de vreme ce a putut să scrie aşa ceva!1
TURMA CREDINCIOŞILOR TREBUIE UNITĂ, NU DEZBINATĂ
Demonstraţii mari ale opoziţiei la Belgrad. În balconul sediului partidului principal de opoziţie (Partidul Democrat), pe Terazije, la Belgrad, a ieşit să vorbească şi preotul Jovan Blagojevic. Văzându-l îmbrăcat în haina preoţească, din mulţimea de aproximativ cincizeci de mii de manifestanţi a răsunat strigarea:
îl vrem pe Pavle! îl vrem pe Pavle!…
Dus de valul aprobator al cuvintelor sale, preotul a ţinut un discurs aprins, însoţit în repetate rânduri de aplauze şi ovaţii ale manifestanţilor şi de strigarea:
doamne, ajută!
A doua zi dimineaţă, pe când se afla în turnul bisericii nou-construite din Medakovic, unde se monta crucea, a sunat
1 După relatarea protodiaconului Radomir Rakic.
130
telefonul la parterul bisericii. A fugit repede pe scări şi, gâfâind, a răspuns la telefon.
-Aici patriarhul Pavle s-a auzit o voce slabă de cealaltă parte.
binecuvântaţi, preafericite! a spus, după ce şi-a revenit, părintele Jovan, ştiind că de data aceasta nu are motiv de bucurie pentru că-l sună personal patriarhul.
părinte, puteţi veni până la patriarhie? -îl întreabă Preafericirea Sa.
când? Se poate mâine? a încercat preotul să se sustragă cumva invitaţiei, ştiind ce-l aştepta.
imediat! a spus patriarhul.
Părintele Jovan amână montarea crucii şi pleacă la patriarhie. În holul din faţa cabinetului patriarhului, îl întâlneşte pe Miroslav Rakonjac, administratorul Palatului patriarhal, care adesea avea şi slujirea de ipodiacon şi de şofer al patriarhului.
care-i dispoziţia bunicului? a întrebat părintele Jovan, referindu-se la patriarhul Pavle.
nu ştiu, nu vorbeşte cu nimeni de azi dimineaţă. Uită-te la acest teanc de ziare şi tabloide, care toate scriu despre ce a vorbit un preot la demonstraţiile de aseară… a spus Miroslav, neştiind cine este preotul cu care vorbea.
cum se numeşte preotul? întreabă părintele Jovan, acum cu şi mai multă nesiguranţă…
-Jovan Blagojevic! spune Miroslav.
ei bine, eu sunt acela! recunoaşte preotul, ca un elev pe care profesorul îl prinde nepregătit tocmai când voia să-şi corecteze nota slabă.
dumnezeu să te ajute! miroslav s-a închinat şi l-a introdus în cabinetul patriarhului.
131
Patriarhul Pavle a discutat îndelung cu preotul Jovan. A explicat că nu este bine ca păstorul turmei lui Dumnezeu să se ocupe de politică.
enoriaşii Sfinţiei Tale sunt de ambele părţi, şi de partea puterii, şi de partea opoziţiei. Treaba preotului este să adune turma, nu s-o risipească.
Vede patriarhul că preotul nu intenţionează să renunţe în totalitate la politică, adică la a susţine pe unii şi la a-i critica pe ceilalţi, aşa că, în cele din urmă, petrecându-l, l-a întrebat deschis:
părinte, îmi făgăduiţi că nu veţi mai apărea astfel în public?
desigur, preafericite! a răspuns preotul.
Amândoi ştiau că în spatele acestui răspuns încă nu stătea o decizie fermă a acestui preot energic, dar rebel.1
ÎNTREABĂ-TE DACĂ CELORLALŢI LE ESTE UŞOR CU TINE
Trei scriitori au venit la patriarhul Pavle cu anumite treburi. În timp ce discută, în cabinetul patriarhului intră intempestiv un episcop, fără să se fi anunţat, care îi cunoştea pe toţi cei prezenţi. Venea din eparhia sa, recent primită spre administrare. Este timpul războiului. Este şi timpul reexaminării celor făcute în trecut… Comunismul se prăbuşise, dar multe obiceiuri din acea perioadă încă stăruiau.
Despre acest episcop se auzise că intra uşor şi în mod violent în diferite dispute. Pe mulţi ar fi vrut să-i reeduce potrivit propriilor sale standarde…
1 După relatarea protoiereului stavrofor Jovan Blagojevic.
132
încă de la uşă i se plânge patriarhului de firea nestatornică a credincioşilor din eparhia sa:
preafericirea Voastră, nu ne este uşor cu norodul ăsta! Vin la biserică, dar nu ştiu dacă vin din credinţă sau din mândrie!
Patriarhul l-a ascultat şi, cunoscându-i temperamentul, i-a spus:
eu te cred că nu îţi este uşor cu ei, dar mă întreb cum le-o fi lor cu tine!1
DE FIECARE OM MĂ APROPII CU CREDINŢA CĂ ESTE OM CINSTIT
Primul preşedinte al Republicii Federale Iugoslavia, Dobrica Cosic scriitorul care prin opera sa literară şi alte acţiuni publice a influenţat climatul spiritual al poporului sârb nu s-a declarat drept credincios, ci spunea despre sine că este agnostic -, dar a subliniat ca evident faptul că patriarhul Pavle este personalitatea cea mai exemplară din vremea în care ne aflăm.
M-am întâlnit de mai multe ori, în compania unui prieten comun, Radovan Popovic, autorul unor biografii literare, cu Dobrica Cosic. Ştiind că scriu adesea despre patriarhul Pavle, Dobrica aducea uneori câte o mărturie referitor la bine-cunoscutul părinte duhovnicesc al poporului din care, desigur, făcea şi preşedintele parte. Relata apoi a introdus această relatare în cartea sa Note de scriitor2 întâlnirea lor la patriarhie, la începutul anului de război 1999, când agresiunea
1 După relatarea scriitorului Radoslav Bratic.
2 Dobrica Cosic, U tudem veku, ediţia a treia, „Sluzbeni glasnik”, Belgrad, 2011,pp. 14-15.
133
ţărilor care făceau parte din pactul beligerant NATO asupra Serbiei era din ce în ce mai evidentă, cu scopul desprinderii provinciei Kosovo-Metohija.
Patriarhul l-a invitat pe Cosic să vină la el, la Palatul patriarhal, a doua zi după Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, după-amiaza. Cosic a venit după slujba vecerniei. L-a găsit pe patriarh cercetând nişte cărţi în holul cabinetului său. Palid şi slăbit de o răceală contractată în timpul călătoriei la Ierusalim cosic îl descrie ca fiind firav şi adus de spate, ca o păstaie de fasole uscată. Discuţia a continuat în cabinet. Au vorbit mai ales despre ameninţările de război ale Americii şi ale vasalilor ei europeni. Cosic s-a folosit de acest prilej pentru a-l informa pe patriarh că în rândul cetăţenilor există o nemulţumire legată de acţiunile unor episcopi şi de unele concesii ale acestora.
dumneavoastră sunteţi un om bun, iar oamenii buni au o anumită credulitate spune Cosic. Şi eu sunt credul. Vă înţeleg, dar trebuie să vă folosiţi autoritatea în privinţa acestor episcopi extremişti, care produc mari pagube Bisericii.
eu mă apropii de fiecare om cu credinţa că este un om cinstit a răspuns patriarhul. Iar dacă nu este, dacă mă înşală, nu am ce să fac. Îl las să răspundă înaintea lui Dumnezeu. Nu e treaba mea să judec…
FERIŢI-VĂ CA NU CUMVA, LUPTÂND CU LUPII, SĂ DEVENIŢI LUP!
Un distins profesor universitar, dr. Ljiljana Colic, a fost numită ministru al educaţiei în guvernul Republicii Serbia. La o lună după preluarea mandatului, de Buna Vestire a anului
134
2004, ea a răspuns invitaţiei de a fi oaspete la hramul Institutului pentru Sănătate Mintală din Belgrad.
Colacul tradiţional al hramului a fost tăiat de patriarhul Pavle. După îndeplinirea acestei ceremonii, câţiva dintre invitaţi şi personalul institutului au fost poftiţi la o mică gustare. Erau vreo zece persoane. Patriarhul Pavle ştia ce sarcină dificilă, ce mare responsabilitate are doamna ministru Colic şi cu ce greutăţi se va confrunta în noua sa funcţie de demnitar. De aceea a considerat necesar să o încurajeze cu un cuvânt de învăţătură. Doamna ministru era uşor tulburată de marea atenţie pe care i-o acorda patriarhul.
„în timp ce mă privea cu luare-aminte, cu ochii săi cereşti şi limpezi, l-am simţit pătrunzând în străfundurile sufletului meu şi văzându-mi acolo toate păcatele, patimile şi slăbiciunile. Şi chiar în acel moment, în care mă muşca dureros conştinţa deplinei mele nevrednicii şi a lipsei de onoare, se năştea totuşi în mine un sentiment de tristeţe bucuroasă şi de plinătate. Această stare binecuvântată nu poate fi descrisă. Nu poate fi decât experiată personal”. Astfel va evoca ea ulterior1 sentimentele generate de acea întâlnire.
în timpul acelei conversaţii, Preafericirea Sa le-a vorbit despre un sondaj cuprinzător realizat în Republica Srpska în rândul elevilor care frecventează cursurile de religie. Patriarhul Pavle a preluat toate răspunsurile la aceste chestionare şi le-a citit pe fiecare. Acum a amintit doar cuvintele unei fetiţe, care a scris: „La orele de religie învăţăm că Dumnezeu ne-a creat, iar la biologie, că ne tragem din maimuţe. Nu-mi este foarte clar, dar cred că atunci când o să cresc, am să înţeleg.” Apoi a amintit de cuvintele rostite de Hristos către ucenicii Săi: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar
1 Din discuţia cu autorul.
135
înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10,16). Şi, în fine, adresându-se direct doamnei ministru, a prevenit-o:
aveţi grijă ca în lupta cu lupii să nu deveniţi lup! Ulterior, doamna ministru a folosit prerogativele legale pe care le avea, pentru a înlocui două ore de biologie din clasa a VIII-a, dedicate omului-maimuţă, ca strămoş al rasei umane, cu lecţia anterioară, referitor la o familie sănătoasă, întărind-o. Era convinsă că cel puţin Preafericirea Sa va aproba această acţiune. Însă, drept urmare, s-a pornit o campanie de denigrare a ministrului educaţiei, iniţiată de susţinătorii teoriei evoluţioniste a lui Darwin, potrivit căreia omul provine din maimuţă. Sub presiunea acestora, profesoara Colic a fost nevoită să demisioneze din funcţia de ministru.
Cu patriarhul Pavle s-a întâlnit din nou la praznicul Sfântului Sava, în anul următor, 2005, la hramul Liceului de matematică din Belgrad. Profesoara i-a reamintit patriarhului de acel avertisment al său referitor la lupi, spunându-i cu mândrie că nu a devenit lup, dar, a adăugat cu durere în suflet, a fost „mâncată de lupi”.
Amândoi au fost de acord, fără nici o rezervă, că cel mai important lucru este să nu devii lup în lupta cu lupii.1
SĂ FII MIEL, ŞI NU LUP!
La adunarea preoţească de după Liturghie, a avut loc o discuţie referitor la atitudinea preoţilor ortodocşi faţă de credincioşi. Unul dintre cei mai influenţi preoţi din Kosovo şi Metohija, rectorul Seminarului din Prizren, Nikola Burakov,
1 După relatarea prof. dr. Ljiljana Colic, fost ministru al educaţiei în Guvernul Republicii Srpska.
136
spune că preoţii ar trebui să fie puţin mai aspri cu turma lor. La această remarcă, patriarhul Pavle a răspuns imediat:
creştinul se cuvine să fie ca un miel, nu ca un lup!1
CREDINŢA CREŞTINĂ ESTE CREDINŢA BUCURIEI
Cu binecuvântarea patriarhului Gherman, celebrul pictor sârb Milic de Macva a pictat biserica Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, din Vozdovac, la Belgrad.
Milic de Macva avea un stil aparte de-a picta, marcat de un puternic simbolism şi de contraste accentuate. Unul dintre motivele recurente în picturile sale erau stâlpii zburători. Patriarhul Gherman a binecuvântat ca tocmai el să picteze biserica, pentru a arăta că Biserica Sârbă totuşi se modernizează şi că pictura cultivată de acest artist poate fi acceptată în Biserică.
în fruntea comisiei de pictură bisericească, care se ocupa de pictura în frescă a bisericii, se afla episcopul-vicar de atunci al patriarhului sârb, ulterior episcop de Budim, Danilo (Krstic).
Frescele de pe pereţii bisericii Vozdovac au fost sfinţite la praznicul Sfântului Vasile de la Ostrog, pe 12 mai 1988.
în ziarul bisericesc s-a scris că este o „operă colosală” a celebrului artist, care, „conform reacţiilor şi opiniilor multor experţi în pictură”, reprezintă un stimulent pentru noi eforturi artistice în domeniul artei sacre2. Acest cuvânt de laudă l-a scris însuşi mai-marele bisericii Vozdovac, protoiereul-stavrofor
1 După relatarea lui Zvonko Jovicic, fostul şef al filialei „Jugobanka” din Prizren.
2 Ziarul Pravoslavlje, 15 iunie 1988, p. 11.
137
Prvul Veljkovic, estimând că un asemenea stil de pictare a bisericii este o „mişcare epocală” în arta bisericească şi că Milic de Macva „s-a străduit să evite tradiţia osificată şi mortificată, ca pe ceva lipsit de viaţă”.1 Dar alţi preoţi şi mulţi credincioşi nu aşa înţelegeau lucrurile. Prin mijlocirea chipurilor şi evenimentelor astfel pictate nu era uşor de pătruns în înălţimile duhovniceşti. Nu se ştie dacă pictorul a lucrat conform schiţelor propuse sau dacă în timpul lucrării s-a abătut de la proiectul prezentat comisiei de pictură. Cert este că pictura realizată de el a fost admisă de comisie.
Pe peretele de sud al bisericii, în dreapta intrării în biserică, au fost pictaţi cuvioşii mucenici Paisie stareţul şi Avacum diaconul, ducându-şi ţeapa pe care va fi tras. În spatele lor se văd nişte schelete, de fapt cranii alb-albăstrui. Stareţul Paisie şi diaconul Avacum sunt pictaţi cu aureolă, în timp ce ceilalţi nu au vreun indiciu de sfinţenie. Artistul a voit să înfăţişeze astfel mulţimea de sârbi ucişi de turci, subliniind totodată izbânda acestor doi oameni sfinţi. Dar imaginea în sine este înfricoşătoare.
La scurt timp după urcarea pe scaunul patriarhal al Bisericii Sârbe, patriarhul Pavle a slujit Liturghia arhierească în biserica Vozdovac. Şi cu acea ocazie, ca de obicei, a ţinut o scurtă predică. Atunci, printre altele, a spus:
credinţa creştină este credinţa iubirii, credinţa bucuriei. Noi toţi ar trebui să ne simţim ca ieşiţi din Rai şi nu a spus el arătând spre scena din timpul primei răscoale sârbe ca aceştia, care arată de parcă tocmai au ieşit din iad!
Şi iarăşi, când a slujit din nou Sfânta Liturghie aici, a avut un mesaj asemănător.2
1 Ziarul Pravoslavlje, 1 ianuarie 1988, p. 13.
2 După relatarea protodiaconului Radomir Rakic, co-slujitor la biserica Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din Belgrad.
138
MULŢUMESC, DOAMNE, CĂ MI-AI DAT SĂ ÎNŢELEG CĂ SUNT DOAR UN OM!
Cel puţin o dată pe an, patriarhul Pavle vizita Seminarul din Belgrad. De obicei lucrul acesta se petrecea în vremea în care toţi seminariştii se împărtăşeau. Se străduia să ajungă aici şi înaintea începerii Postului Mare, în Duminica iertării1. Slujea Sfânta Liturghie în capela Seminarului.
Se ştia bine că atunci când patriarhul Pavle slujeşte Sfânta Liturghie într-o biserică, acolo vin mult mai mulţi oameni decât în orice altă zi. Ca de obicei, patriarhul a slujit Liturghia cu profundă evlavie. Iar când a venit momentul să binecuvânteze poporul, stând înaintea sfintelor uşi şi rostind acest verset din Psalmul 79: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta”, patriarhul a rostit doar primele cuvinte, după care… a tăcut. S-a lăsat o tăcere grea. A început iarăşi să rostească aceste cuvinte, şi iarăşi s-a oprit… Nedumerirea a crescut. Slujise ca episcop mai bine de patruzeci de ani şi Sfânta Liturghie se străduia să o săvârşească în fiecare zi, aşa că părea cu neputinţă să fi uitat cuvintele ce se rostesc la Liturghie. La a treia încercare, preoţii împreună-slujitori la altar l-au ajutat, şoptindu-i cuvintele care trebuiau spuse; patriarhul le-a rostit cu glas rugător, după cum se cuvenea. Cei prezenţi însă au rămas nedumeriţi de faptul că nu şi-a putut aminti cuvintele pe care le rosteşte în mod obişnuit episcopul.
După terminarea Sfintei Liturghii, patriarhul a ieşit în faţa sfintelor uşi şi i-a mulţumit lui Dumnezeu cu voce tare:
1 Duminica dinaintea intrării în Postul Sfintelor Paşti, numită a izgonirii lui Adam din Rai, dar şi duminica iertării, arătându-se astfel că nu pot creştinii a intra în post dacă nu sunt împăcaţi cu semenii lor, dacă nu-i iartă pe cei care le-au greşit cu ceva (n. ed.).
139
mulţumesc, Doamne, că ai îngăduit să greşesc! De n-aş fi greşit niciodată, m-aş fi socotit a fi fără de păcat, iar asta înseamnă că aş fi fost mândru, iar cel mândru nu are nevoie de Dumnezeu! Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat să înţeleg că sunt doar un om!
În timp ce vorbea smerit, ca întotdeauna, domnea o linişte deplină. Nu se vedea a fi undeva, nici nu-şi amintea cineva să fie vreun om mai mic cu trupul, dar mai mare cu duhul, un om cu un glas mai slab şi încet, dar care să se audă atât de limpede şi clar!
Seminaristul Nikola Pesic a înţeles în acel moment că oamenii cu adevărat înduhovniciţi caută şi găsesc un înţeles duhovnicesc în toate, că pe toate le tâlcuiesc în chip duhovnicesc. Îşi aminteşte de unul din acele „momente de uitare” din copilărie, când, elev fiind la şcoala generală de muzică, a uitat să desfacă butonul burdufului de la acordeon, aşa că, la un concert, stând în faţa publicului, pe scena unei săli de cinematograf, nu reuşea să cânte tonurile dorite. Când şi-a dat seama de greşeală, s-a înroşit, socotind că s-a făcut de ruşine. Şi-a cerut scuze, a desfăcut burduful, a cântat ce se aştepta de la el, şi, totuşi, a plecat acasă abătut, copleşit de gânduri şi sentimente neplăcute.
Acum, după mulţi ani, luând aminte la felul în care cel mai mare şi sfânt om întâlnit de el, patriarhul său, tâlcuieşte cele întâmplate pe care cei ce se cred desăvârşiţi şi fără de greşeală le iau în tragic -, i-a fost ruşine de felul în care a reacţionat atunci, dar îndată l-a copleşit bucuria că, în cele din urmă, povăţuit prin acest exemplu viu, s-a eliberat sufleteşte prin acea întâmplare de la concert, ca şi de alte situaţii neplăcute îngăduite de Dumnezeu de care a avut parte, a căror povară o purtase fără nici un rost.
140
I-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a dat prilejul să înveţe din exemplul unui om sfânt, să înţeleagă că este un simplu om, şi nimic mai mult!1
NU EXISTĂ PĂCAT NEIERTAT, DE NEIERTAT ESTE DOAR PĂCATUL DE CARE NU NE CĂIM
Patriarhul nu a voit să se îndepărteze de mănăstire. Când, pentru scurtă vreme, era nevoie să se odihnească şi să-şi întremeze sănătatea, prefera să meargă la una dintre mănăstirile sârbeşti. La invitaţia episcopului Filaret de Mileşevo, s-a dus pentru vreo zece zile la mănăstirea Sfântul Nicolae din Pribojska Banja. S-a străduit să nu fie în nici un fel povară pentru fraţii din mănăstire, deşi călugării se bucurau că patriarhul se afla printre ei şi erau gata să facă tot ce le stătea în putinţă ca să-i facă şederea cât mai plăcută.
Patriarhul până şi prânzul voia să şi-l prepare singur. Se ducea pe pajişte, aduna urzici şi-şi făcea o ciorbă; culegea ciuperci care creşteau lângă iazul de apă termală, le spăla şi le aducea la bucătărie, ca să fie gătite pentru prânz…
Stareţul Macarije s-a folosit de prilejul de a-l avea în mănăstire pe acest mare duhovnic, ca să-i ceară părerea şi sfatul referitor la o problemă la care răspunsul nu-i era foarte limpede. L-a întrebat şi despre felurite păcate. Patriarhul Pavle l-a ascultat cu atenţie, l-a sfătuit, apoi i-a zis părinteşte:
pocăieşte-te, suflete!
Adesea, toţi călugării se adunau în jurul patriarhului, cerând sfat pentru frământările lor, şi câte unul prindea curaj să spună ce crede el însuşi, ca să verifice dacă are sau nu dreptate.
1 După relatarea preotului Nikola Pasic din Vlasotinac.
141
Astfel, odată a venit vorba despre desfrânare. De altfel, în mass-media şi în societate la acea vreme se vorbea mult despre sida, arătându-se că această boală teribilă este transmisă, în principal, de dependenţii de droguri şi de homosexuali. Foarte impresionat, un călugăr bătrân, prinzând curaj, a spus:
asemenea oameni ar trebui prinşi şi puşi într-o şură, să se toarne benzină peste ei şi să li se dea foc!
Patriarhul Pavle îl priveşte uimit şi, ştiind că înainte de a se călugări fusese căsătorit şi avea copii, îl întreabă:
o, Domnul cu tine, părinte, câţi copii aveţi dumneavoastră?
preafericirea Voastră, am doi fii! a răspuns acesta.
oare aşa aţi face dacă unul dintre ei ar fi un astfel de om?, întrebă patriarhul.
Călugărul a căzut pe gânduri, a bâlbâit ceva…, dar se vedea că nu ar face aşa ceva.
iată, Domnul cu tine, aţi fi dispus să judecaţi atât de crunt alţi copii, dar nu şi pe ai dumneavoastră!
Toţi au tăcut. Nu era nimic de adăugat la cuvintele sale.
Stareţul Makarije a pomenit apoi şi alte aspecte ale desfrânării, menţionându-le şi întrebându-l pe patriarh dacă există oare oameni care se pot abţine de la asemenea lucruri.
puţini sunt astfel de oameni abstinenţi, părinte. Domnul cu tine, dacă există un asemenea om, este un om sfânt!
dar aceşti păcătoşi vor fi mântuiţi? a întrebat stareţul Makarije.
nu există păcat neiertat, de neiertat este doar păcatul de care nu ne căim! -a spus patriarhul Pavle.
Şi într-un sfârşit sfătuieşte:
păziţi-vă sufletul!1
1 După relatarea arhimandritului Makarije, pe atunci stareţul mănăstirii Sfântul Nicolae din Pribojska Banja.
142
ASCULTAŢI DE MAI-MARII VOŞTRI…
Un tânăr preot din eparhia de Mileşevo a dorit să se mute în eparhia Europei Centrale a Bisericii Ortodoxe Sârbe. La acea vreme, avea deja trei copii, şi cele de trebuinţă într-o casă, el, împreună cu soţia, şi le agonisea cu greu, aşa că s-a gândit că în Germania familia sa va trăi într-o mai mare siguranţă. A primit acordul pentru transfer de la arhiereii ambelor episcopii.
Având acest acord, putea ieşi din eparhia de Mileşevo. Dar nu-i venise numirea de la Episcopia Europei Centrale, care era mereu amânată din diferite motive. Aşteptând să-i vină numirea, locuia împreună cu familia lângă Belgrad, în casa socrilor. Amânarea deciziei Episcopiei Europei Centrale era justificată prin faptul că Biserica nu era în măsură să plătească toate contribuţiile prevăzute prin lege de Statul german pentru familia lui. De aceea, în cele din urmă, i s-a spus că, pentru început, să vină numai el, preotul, iar familia să mai adaste un an… Nu ştia cum se vor descurca soţia şi copiii, chiar dacă el va avea slujba cuvenită. Şi, oricum, trecuse deja un an de când era fără parohie şi fără nici un venit…
Pe patriarhul Pavle îl cunoscuse personal, când Preafericirea Sa avea în administrare episcopia Mileşevo, în timpul în care aceasta nu avea arhiereu. Era sigur că patriarhul îşi va aduce aminte de el, deoarece, cu binecuvântarea sa, luase parte la restaurarea unora dintre sfintele lăcaşuri de pe valea râului Lim. A decis să ceară audienţă la Preafericirea Sa, să-i spună cum stau lucrurile şi să ceară sfat referitor la ce-ar fi de făcut. A fost chemat în audienţă, iar patriarhul l-a întâmpinat cu cuvintele:
domnul cu tine, unde aţi fost până acum?!
143
Aceste cuvinte l-au încurajat pe tânărul preot şi, întemeindu-se pe ele, s-a gândit că patriarhul este dispus să-l ajute.
puteţi să fiţi aici la patriarhie mâine dimineaţă, la şapte şi jumătate? a întrebat Preafericirea Sa.
pot, Preafericirea Voastră! a răspuns preotul cu însufleţire.
Dimineaţa, când s-a terminat Liturghia, patriarhul l-a chemat pe ipodiaconul Miroslav Rakonjac, administratorul Palatului patriarhal, să vină cu ei. Au ajuns cu automobilul în faţa bisericii din centrul oraşului. Deşi fuseseră anunţaţi că va veni patriarhul, nu era nici un preot care să-l întâmpine, aşa cum se cuvine. I-a întâmpinat soţia unuia dintre ei.
îndată ce au intrat în biserică, s-a văzut că este destul de neîngrijită. În pronaos, pereţii erau înnegriţi de fumul lumânărilor, perdeaua care separa lumânărarul de restul pronaosului era desprinsă la un capăt şi atârna urât, biserica era nemăturată, multe hârtiuţe împrăştiate, podeaua plină de găuri, covorul era uzat şi rupt, acoperămintele erau şi ele uzate… Din multe lucruri răzbătea delăsarea. Patriarhul priveşte în jur şi tace. Însoţit de preotul cu care venise, intră în altar. Au sărutat Evanghelia şi Sfânta Masă, au cântat troparul şi s-au rugat scurt. Şi în altar era vizibilă starea de neglijenţă: dulapurile, în care se ţineau veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice şi sfintele vase, erau şubrede şi crăpate… Patriarhul, iarăşi, nu a spus nimic, deşi era vădit că nu-i place ce vede. Se duc la casa parohială, pentru a vedea apartamentul preotului; aici este încă şi mai rău: pahare şi căni nespălate, scrumiere cu mucuri de ţigară… Pe chipul blând şi străveziu al patriarhului se vede parcă o uşoară încruntare, dar, iarăşi, nu a spus nimic.
S-au urcat în maşină şi au plecat spre patriarhie. Ipodiaconul Miroslav conduce, patriarhul, pe scaunul din faţă,
144
ia îndată Sfânta Scriptură şi citeşte din ea, tânărul preot, pe scaunul din spate, se roagă în sine ca părintele duhovnic să-l ajute, rostind rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”
Când au ajuns în cabinetul său, patriarhul l-a întrebat pe preot:
vă place ce-aţi văzut?
Preotul, surprins, dar înţelegând substratul întrebării, s-a oprit o clipă înainte de a răspunde, pentru că nici cu gândul n-a gândit vreodată să ceară o parohie la Belgrad, apoi a mulţumit:
preafericirea Voastră, îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru toate, şi dumneavoastră, pentru bunăvoinţa de-a mă ajuta! Sunt onorat că mă aveţi în vedere… E o biserică minunată cea în care am fost. Cu puţină strădanie, poate fi aranjată. Eu aş schimba multe acolo…
nu, Domnul cu tine, nu vă atingeţi de nimic! Întrebaţi-l pe preotul paroh! i-a spus patriarhul.
Tânărul preot a fost surprins de un astfel de răspuns. Biserica era vizibil în dezordine, iar pentru aceasta cel dintâi răspunzător era parohul. Totuşi, patriarhul porunceşte să nu facă nimic fără să-l întrebe pe preotul paroh!
Multă vreme n-a înţeles acest mesaj, dar a făcut ascultare; după cum i s-a spus, nu a întreprins nimic fără acordul parohului.
Abia mai târziu, aducându-şi aminte de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17), a înţeles profunzimea mesajului acestui apostol al vremurilor noastre patriarhul Pavle.
145
SĂ FII PREGĂTIT DE ÎNTÂLNIREA CU DOMNUL
Un preot din Belgrad s-a îmbolnăvit grav. Suferea de cancer. Nu exista remediu. El însuşi era conştient că va muri curând. Ca preot cucernic, bun păstor, a venit să-şi ia rămas bun de la arhipăstorul său, patriarhul Pavle. I-a povestit părintelui său duhovnicesc situaţia, iar patriarhul i-a spus:
ei, bine, tu vei fi cu Dumnezeu mai devreme!
S-au salutat, ştiind bine că nu se vor mai vedea pe acest pământ. Într-adevăr, curând preotul s-a dus la Domnul.
Mulţi dintre cei care au aflat despre această întâlnire şi despre felul cum a decurs convorbirea nu au ştiut cum să înţeleagă cuvintele patriarhului. Unii chiar l-au judecat pentru că, vezi Doamne, nu s-a arătat îndeajuns de compătimitor faţă de un muribund…
eu însumi am fost printre cei care nu au înţeles foarte bine mesajul patriarhului mi-a mărturisit unul dintre diaconii eminenţi ai Belgradului, Dragisa Dokic. Abia mai târziu am aflat că cel mai important lucru pentru un om este întocmai ceea ce a subliniat patriarhul Pavle, întâlnirea cu Dumnezeu. Nu contează din ce cauză moare omul sau când moare, tânăr sau bătrân, contează numai dacă el este pregătit să-L întâlnească pe Domnul!
CU CÂT E MAI MARE SLUJIREA,
CU ATÂT E MAI MARE CINSTIREA
Hramul bisericii Sfântul Marcu din Belgrad. După Liturghie, prânzul festiv în sala casei parohiale. Mulţi se înghesuie, dorind să fie cât mai aproape de capul mesei.
146
Se uită patriarhul Pavle cum se agită pentru un loc mai bun şi, cu voce tare, în faţa oamenilor care-l înconjoară, glumind şi cu înţelepciune, istoriseşte:
— Apostolul Pavel le scrie Romanilor: „în cinste unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12, 10). Iar oamenilor noştri le place să se mărească unii pe alţii cât mai mult, aşa că se ţin de acea zicere muntenegreană: „Eu îţi spun ţie voievod, tu mie, căpitan.” Le place să fie printre primii, şi de aceea unii, mai ales în Muntenegru, nu spun niciodată că ar fi pe al doilea loc, ci spun: „Primul, iar eu lângă el.” Dar e bine de ştiut că numai slujirea ne face mai mari, când slujim mai mult unii altora, când fratele slujeşte fratelui!1
STAREA DE LINIŞTE aRMĂ DE APĂRARE ÎMPOTRIVA INSULTEI
Protopopul Belgradului, Dragan Teme, a venit la patriarhul Pavle cu unele treburi, folosind prilejul pentru a-i cere sfat:
preafericirea Voastră, cum să reacţioneze cineva când este insultat, bine ştiind că nu este vinovat, şi insulta este nemeritată?
Patriarhul, fără să stea o clipă pe gânduri, de parcă avea de multă vreme pregătit răspunsul, cu o expresie blajină pe chip, care vădea puterea credinţei sale ferme, a spus:
de te insultă cineva, iar tu sari în sus, îi arăţi aceluia că a izbutit în ce şi-a dorit. Dar, pe de altă parte, dacă nu te tulburi şi rămâi liniştit, îl înştiinţezi că nu şi-a atins scopul, şi se
1 După relatarea lui Predrag Miodrag, dirijorul corului Facultăţii de Teologie din Belgrad şi al corului catedralei Sfântul Marcu din Belgrad.
147
va vedea învins. Şi încă ceva: să ai întotdeauna în vedere că liniştirea este temelia tuturor virtuţilor numai dacă eşti liniştit, vei putea spori în celelalte virtuţi.1
CEL CARE RABDĂ BINE FACE
Hramul unei biserici din Belgrad. Spre final, prânzul festiv cu prilejul hramului. La masă, unul dintre enoriaşi, un tânăr, se tot agită, privind deseori către patriarhul Pavle, aflat în capul mesei; se vede că ar dori să întrebe ceva. Prinde curaj, găseşte momentul potrivit şi întreabă:
preafericirea Voastră, cum putem înţelege această poruncă a Sfintei Scripturi: „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce şi celălalt obraz”? Cum este cu putinţă să înduri acest lucru?
Patriarhul vede că tânărul acesta se află în ispită şi că nu este încă îndeajuns de întărit în credinţă, aşa că, pentru a nu-l descuraja, îi spune:
da, aşa ni s-a rânduit. Nu este uşor să rezişti, dar nu este cu neputinţă. Cel care rabdă bine face. Şi această poruncă nu este adresată numai celui care îndură lovitura, ci şi celui care-l loveşte pe semenul său.2
BINECUVÂNTAREA LUI DUMNEZEU PENTRU RĂBDARE
Mara Tesic, asistentă medicală şefă într-o secţie a Clinicii Academiei Militare din Belgrad, unde a fost tratat patriarhul
1 După relatarea protopopului Dragan Terzic.
2 După relatarea protoiereului stavrofor Mihajil Arnaut, vicar eparhial.
148
Pavle în ultimii doi ani ai vieţii sale pământeşti, a dat mărturie despre faptul că, de multe ori, a primit de la Preafericirea Sa răspuns la întrebări nerostite, care o frământau.
Uneori, când se simţea nedreptăţită, i se plângea patriarhului, întrebându-l ce să facă şi cum să se comporte într-o asemenea situaţie.
să taci şi să rabzi, şi vei primi binecuvântare de la Dumnezeu! a fost răspunsul patriarhului Pavle.
Şi apoi acest sfat:
tu doar fapte bune să faci, şi de la nimeni nimic să nu aştepţi, mai cu seamă de la cei pe care i-ai ajutat. Dumnezeu îţi va da ajutor când vei avea nevoie!
Mara a primit sfatul şi l-a împlinit.
Nu după multă vreme, a primit confirmarea cuvintelor patriarhului.
„A fost într-adevăr aşa cum a spus el”, a mărturisit asistenta Mara într-un interviu acordat unui ziar.1
DUMNEZEU ESTE PURUREA PREZENT
O femeie evlavioasă, care avea parte de felurite necazuri, venea deseori la slujbele săvârşite în capela patriarhală. Patriarhul Pavle îi cunoştea problemele.
Odată, după terminarea Liturghiei, patriarhul a găsit-o pe această femeie plângând în hohote în faţa capelei. S-a apropiat de ea şi i-a spus:
aceasta este vremea în care Domnul îşi duce crucea pe Golgota. Şi toate chinurile dumneavoastră în acest moment se adaugă la crucea Sa atât de grea. Domnul este pururea prezent.
1 Blic, Belgrad, 15 septembrie 2014.
149
A tăcut o clipă, mângâind-o cu privirea sa părintească, apoi i-a spus:
domnul nu cere de la noi mai mult decât putem duce. Abia când am făcut tot ceea ce depinde de noi, atunci suntem îndreptăţiţi să-I cerem ajutorul, să ne rugăm şi să aşteptăm mila Lui.1
NU OAMENII HOTĂRĂSC CÂT DE SFÂNT ESTE CINEVA
La sesiunea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, un episcop a propus ca în Dipticele sfinţilor să fie introdus numele unei personalităţi proeminente din istoria poporului sârb. La aceasta, patriarhul Pavle a întrebat:
va fi oare mai mare sfinţenia acestuia în cer dacă noi, muritorii, îl declarăm sfânt?
desigur că nu! a răspuns episcopul. Nu oamenii decid cât este cineva de sfânt…
atunci de ce să ne grăbim?! a încheiat patriarhul discuţia.2
ÎNDEMN LA MODESTIE
Când a devenit episcop al episcopiei de Mileşevo, preasfinţitul Filaret a început imediat ample lucrări de restaurare a mănăstirilor şi bisericilor aflate în ruine de secole sau aflate în stare de degradare; de asemenea, ridica şi biserici noi, renova clădirile mănăstireşti şi casele parohiale…
1 După relatarea dnei Dobrila Ljubijcvic din Belgrad.
2 După relatarea protodiaconului Radomir Rakic.
150
A construit şi a înzestrat din plin noul palat episcopal din Prijepolie. Patriarhul Pavle a venit să viziteze episcopia Mileşevo, şi episcopul Filaret, cunoscut drept gazdă bună, l-a găzduit în palatul episcopal din Prijepolie. Văzând clădirea monumentală, dotată cu toate cele necesare, la cele mai înalte standarde, patriarhul Pavle şi-a întrebat gazda:
domnul cu tine, câţi dintre voi locuiesc în această mare clădire?
cinci a răspuns episcopul Filaret.
ei bine, dar ăsta-i un adevărat lux! a exclamat patriarhul Pavle, neferindu-se să spună ceea ce gândea.
Episcopul Filaret a pregătit totul aşa cum se cuvine şi i-a propus patriarhului să înnopteze în palatul episcopal.
domnul cu tine, nu pot să rămân aici; aş dori să înnoptez în mănăstirea Mileşeva, în arhondaricul cel mic şi vechi!
Au mers la mănăstirea Mileşeva, iar patriarhul a urcat scările de lemn la chilia unde obişnuia să stea şi în timpul vizitelor sale anterioare la acest mare sfânt lăcaş.1
BINECUVÂNTAREA ARTEI BISERICEŞTI
Comitetul de redacţie al revistei Episcopiei Ortodoxe Sârbe din Vranie, Iskon, a solicitat un interviu profesorului de muzică bisericească şi dirijor al corului Facultăţii de Teologie din Belgrad, Predrag Miodrag. Domnul Miodrag a privit cu seriozitate acest prilej de a explica pe temeiul cunoştinţelor sale relaţia dintre cultul ortodox şi arta bisericească. La întrebările adresate în scris, a răspuns, de asemenea, în scris. Apoi, pentru eventuale adăugiri şi sugestii, le-a
1 După relatarea arhimandritului Makarije, pe atunci stareţul mănăstirii Sfântul Nicolae de la Pribojska Bania.
151
dus la patriarhul Pavle, ca la cel care era episcop eparhial şi un exemplar liturghisitor, care adeseori sublinia importanţa cântării şi a tuturor celorlalte domenii ale artei bisericeşti.
Patriarhul a păstrat textul, urmând să-l citească cu atenţie când va avea suficient timp. Şi a făcut lucrul acesta aşa cum le făcea pe toate, cu deplină atenţie. Citind textul, a aşternut pe hârtie, cu mâna sa, zece puncte însumând esenţa artei bisericeşti şi însemnătatea acesteia pentru înălţarea duhovnicească şi pentru înfăţişarea adevărului credinţei creştine şi a vieţii duhovniceşti. Iată ce a scris:
„Adaos 1. Exprimarea frumuseţii în artă trebuie să se facă în sens duhovnicesc şi de sfinţire. Frumuseţea nu reprezintă scopul în sine, ci este un mijloc, dar un mijloc prin care sufletul trebuie să exprime adevărul credinţei şi al vieţii creştine. În ea trebuie să se simtă harul prin care frumuseţea artei a devenit un mijloc preţios de mântuire şi de sfinţire a omului şi a creaţiei, a lumii.
Frumuseţea pe care o făgăduieşte şi o realizează păcatul nu are nimic din această frumuseţe. Aşa cum face cu adevărul, de care se foloseşte înfăţişându-l pe jumătate şi numai de suprafaţă (nu în duh) spre pierzarea oamenilor (II Corinteni 11, 14), acelaşi lucru face şi cu frumuseţea.
Astfel, în construcţie, arta creştină trebuie să indice faptul că biserica se ridică pe pământ, dar se îndreaptă către cer, în aşa fel încât credincioşii, stând în ea, să aibă simţământul că stau în cer (În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta…).
Tot aşa, frumuseţea cântărilor trebuie să le uşureze credincioşilor înţelegerea şi primirea conţinutului unei cântări bisericeşti, iar nu să fie o melodie de dragul melodiei (a se vedea Unele întrebări ale credinţei noastre, pp. 74-84). 1
1 Patriarhul Pavle trimite la lucrarea sa: Da nam budu jasnija neka pitanja naşe vere (Să ne fie mai clare unele întrebări ale credinţei noastre).
152
Adaos 2. A se insista ca poporul să cânte regulat în biserică, iar corul, ocazional. Corul să cânte Liturghia după Mokranjac, astfel încât să poată participa şi poporul şi să înveţe.
Adaos 3 şi 4. Coriştii şi dirijorul trebuie să înţeleagă că Liturghia este Sfântă Taina Euharistiei. Nu o reprezentaţie de teatru a ceva ce s-a întâmplat în urmă cu două mii de ani, ci lucrarea de mântuire a lui Hristos, viaţa Sa, faptele Sale, învăţătura, moartea pe Cruce şi învierea, continuată până la sfârşitul lumii, la care preoţii şi toţi credincioşii participă de partea apostolilor, a mironosiţelor şi a credincioşilor de atunci (Vezi Unele întrebări ale credinţei noastre, p. 370). Prin urmare, este limpede că ereticii, schismaticii şi necredincioşii nu pot participa la cor.
Adaos 5, 6şi 7. Uneori să se cânte doar cântări bizantine. Altfel, când va învăţa poporul credincios ce este al nostru, dacă nu se va cânta? Să lăsăm «terirem»-ul, melodia fără cuvinte, care se cântă o jumătate de oră1.
Adaos 8. Credincioşii nu pot fi figuranţi în biserică, ci trebuie să ia parte activ la cântare, atât cu inima, cât şi cu mintea.
Adaos 9. Cântarea noastră sârbească a fost primită, la bază, de la greci, dar prelucrată de melosul nostru, în mod spontan, nu spre a fi diferiţi de greci. În plus, noi ne aflăm între est şi vest, deci există influenţe de ambele părţi.
Adaos 10. Ca viaţa poporului, limba şi alte manifestări ale vieţii duhovniceşti, tot aşa se dezvoltă şi muzica, şi arta, în general. Dar se cuvine să fie în direcţia duhovnicească, a mântuirii, a sfinţirii, şi nu să ne surprindă printr-o « artă de dragul artei».”2
1 Referitor la acest „terirem”, a se vedea https://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantareaterirem-rugaciunea-mai-presus-de-cuvinte-l18543.html (n. ed.).
2 Predrag Miodrag a publicat aceste cuvinte ale patriarhului Pavle în revista Iskon (Revista ortodoxă ilustrată a episcopiei Vranje, nr. 5, Vranje, 1999, pp. 9-13), apoi în cartea sa Ogledi u srpskoj crkvcnoj muzici (Academia de artă şi conservare a Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad-Sremski Karlovci, 2012, pp. 49-62).
153
Patriarhul Pavle a scris aceste observaţii pe un sfert din Diploma de Doctor Honoris Causa al Facultăţii de Teologie din Belgrad, titlul care i-a fost conferit în mai 1991, după cum a fost scrisă pe acest document acea laudatio, care arată motivul pentru care i-a fost acordată: „Pentru munca sa arhipastorală altruistă şi purtarea mărturisitoare a Crucii lui Hristos în episcopia de Raşka şi Prizren din Kosovo şi Metohia, pentru slujirea sa patriarhală în duh sobornicesc a Ortodoxiei şi pentru contribuţia sa la teologia liturgică.”
Iată că patriarhul a folosit diploma prin care i se acordă un titlu atât de înalt în lume, ca hârtie de scris!
Deja, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, la ceremonia desfăşurată cu acea ocazie la Facultatea de Teologie din Belgrad, patriarhul Pavle, mulţumind pentru titlu şi adresându-se celor prezenţi, s-a străduit să stea departe de onorurile pământeşti. Atunci a spus:
„Primind această înaltă recunoaştere a celei mai importante instituţii teologice de la noi, consider că mi se acordă fără vreun merit din partea mea. Aparţin generaţiei care înainte de război, chiar înainte de începerea lui1, a absolvit Facultatea de Teologie, a supravieţuit războiului, şi, în condiţiile de după război, nu a avut posibilitatea să se dezvolte într-o direcţie ştiinţifică, aşa cum vor face şi cum vor putea, dacă dă Dumnezeu, alţii mai fericiţi şi în vremuri mai bune.
Contribuţia mea, dacă se poate spune aşa, a constat în răspunsuri la întrebările credincioşilor şi ale clerului2, ca membru
1 Se referă la al Doilea Război Mondial.
2 Când spunea aceasta, patriarhul Pavle se gândea că titlul de Doctor onorific al Facultăţii de Teologie i se conferă, înainte de toate, pentru lucrarea sa în trei volume Da. nam budu jasna ncka pitanja nasc vere, în care au fost abordate o sută douăzeci de teme teologice diferite, şi care a apărut datorită faptului că, având în sarcina sa revista Glasnik, publicaţie oficială a Bisericii Ortodoxe Sârbe, a răspuns la întrebări dintr-un spectru larg al Liturgicii, Tipicului, pravilei canonice şi altor pravile referitor la Biserică.
154
al Sfântului Sinod, iar eu am răspuns la aceste întrebări pe cât am putut şi cum am putut, în funcţie de puterile şi cunoştinţele mele, care au fost şi au rămas modeste; dar mai ales [contribuţia mea] s-a îndreptat către îndatoririle pe care le aveam în eparhie faţă de credincioşi, cler şi călugării din Kosovo şi Metohia, pentru care nu am putut face mai mult, din cauza slabelor mele capacităţi şi a circumstanţelor. Pentru mine ar fi o mare recunoaştere dacă am făcut tot ce am putut. Mulţumind pentru această onoare, Îi mulţumesc Domnului şi mă rog ca Domnul să îi binecuvânteze pe aceşti studenţi, viitorul nostru, ca să se pregătească pentru o activitate ştiinţifică în vremuri mai bune şi mai fericite decât am avut noi parte. Lui Dumnezeu slavă şi mulţumire pentru toate.”1
CE SE ÎNVAŢĂ ÎN MOD TRAINIC RĂMÂNE PERMANENT
Din motive practice, patriarhul Pavle a pregătit el însuşi pentru tipărire lucrarea Extras din cântarea de obşte cu mărimuri2 a cunoscutului imnograf şi compozitor sârb Stevan St. Mokranjac, care este, de fapt, un manual cuprinzând cântările cele mai necesare, potrivite pentru elevii seminarişti şi studenţii Facultăţii de Teologie. În carte a fost inclus ceea ce este necesar pentru toate cele trei Liturghii care se slujesc în Biserică (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte
1 Pravoslavlte, 15 iunie 1991.
2M3eod U3 ontumez nojawa ca eeaunaHuiuM.
155
Sfinţite), cântări pentru sfintele slujbe din Săptămâna Mare şi mărimurile pentru toate praznicele. Printre altele, a fost cuprinsă aici şi stihira de la slujba înmormântării Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă (după cântarea lui Iovan Kozobarici), cu scopul de a se înlocui intonarea ei greşită, după melodia samoglasnicei pe glasul doi, cu cântarea corectă pe un alt glas potrivit (cum sunt stihoavnele din Vinerea Mare). În prefaţa acestei lucrări, patriarhul notează: „Este întotdeauna important pentru fiecare teolog şi credincios să participe la cântarea sfintei slujbe, că aşa o va învăţa, iar ceea ce a învăţat va rămâne permanent.”
într-o duminică, după Sfânta Liturghie, oficiată de patriarhul Pavle în biserica sfinţilor sârbi din zona Karaburma, din Belgrad, adăstând puţin în casa parohială, Dragan Aşkovici, diaconul acestei biserici şi asistent la catedra de Muzică bisericească de la Facultatea de Teologie, s-a referit la lucrarea care tocmai apăruse, şi a spus:
preafericirea Voastră, ar fi bine dacă aţi mai publica o carte de cântări, cu aranjamentul dumneavoastră muzical, ca să rămână!
Patriarhul a oftat, a tăcut puţin şi a spus:
ei, nici acestea nu sunt bine învăţate, şi voi cereţi mai mult…1
DACA OMUL NU SE ÎNTRECE PE SINE ÎN CELE MICI, CUM VA PUTEA ÎN CELE MARI?
Patriarhul Pavle a slujit privegherea în biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Belgrad. Cântăreţul nu a cântat aşa cum ar fi trebuit, dar patriarhul a trecut aceasta sub tăcere.
1 După relatarea diaconului prof. dr. Dragan Aşkovic.
156
După priveghere, s-a mers în sala de mese pentru o mică gustare. Patriarhul s-a folosit de acest prilej pentru a-i atrage atenţia cântăreţului asupra părţii pe care nu o cântase bine şi pentru a-l învăţa cum trebuia cântat. Dar el refuza să admită că a greşit şi tot repeta:
nu eu am cântat!…
Dar, în afară de el, nu mai era nimeni la strană, şi el era cântăreţul oficial şi prim-cântăreţ la strana bisericii. Atunci patriarhul a spus încet, mai mult pentru sine doar diaconul Dragişa Bokic l-a auzit, fiindcă stătea lângă el:
domnul cu tine! Dacă omul nu se poate întrece pe sine în cele mici, cum se va întrece el pe sine în cele mari?!1
SĂ CÂNTE CU TOŢII
Toţi credincioşii au cântat şi au dat răspunsurile la Liturghia din capela patriarhală, când a slujit patriarhul Pavle. Întregul naos al bisericii a preluat rolul stranei. La strană erau doar câteva surori şi numai până când se citesc „Fericirile”. Nici ele nu cântau în mod deosebit la strană, ci doar citeau cele ce se cuvin citite. La sfârşitul „Fericirilor”, mergeau în naosul bisericii. Întreaga biserică cânta. Preafericirea Sa a depus mult efort pentru a promova cântarea frumoasă şi armonioasă. De aceea, după Liturghie, adeseori atrăgea atenţia asupra acestui lucru, dând învăţături referitor la felul în care se poate evita lipsa de armonie în cântare.
Şi pentru a se obţine armonia cântării la Sfânta Liturghie, patriarhul Pavle, într-o perioadă, în fiecare joi, la ora patru
1 După relatarea diaconului Dragisa Dokic, funcţionar la Fundaţia editorială a arhiepiscopiei de Belgrad şi Karlovac.
157
după-amiaza, înainte de vecernie, ţinea lecţii de cântare bisericească pentru credincioşi. Le spunea şi le arăta cum trebuie să se cânte în biserică.
nu este acelaşi lucru când cânţi la Liturghie şi când doar stai la Liturghie a menţionat el, subliniind importanţa cântării duhovniceşti.
De aceea, a recomandat ca cei care au voce bună şi ştiu să dea răspunsurile la Liturghie, să cânte cu glas tare; cei care nu au suficient talent sau nu ştiu foarte bine cum să dea răspunsurile la Liturghie, să cânte şi ei încet; iar cei care nu au talent sau nu ştiu cum să dea răspunsurile la Liturghie, să cânte şi ei în gând. Sora Lenka a adus un magnetofon, pentru a se înregistra vocea credincioşilor şi a-şi da seama cum sună cântarea lor. Patriarhul nu s-a împotrivit să fie înregistrată şi cântarea lui. Odată l-au înregistrat cântând un tropar.
să vedem cum se aude! a cerut patriarhul.
A ascultat puţin, apoi a spus în mod autocritic, spre amuzamentul celor prezenţi:
ce mai e şi asta? Nu-i bine, iată, cineva cântă răguşit…
După lecţie, toţi traversau strada şi mergeau la slujba de vecernie, la catedrală. Erau îmbrăcaţi cum se cuvine: femeile cu batic şi fustă lungă. La vecernie, patriarhul era întotdeauna la strană.1
MÂNDRIA
Liturghie în mănăstirea Slanei. Toată lumea în naosul bisericii răspunde la rugăciuni la unison, toţi, îndeobşte, cântă armonios. Doar unul mereu lungeşte cântarea când ceilalţi
1 După relatarea doamnei Dobrila Liubojevic din Belgrad.
158
termină, continuând să mai cânte câteva clipe. Mulţi se întorceau să vadă cine era omul acela, iar lucrul acesta îi distrăgea şi îi deranja de la rugăciune.
După terminarea Liturghiei, un grup de credincioşi s-a adunat în jurul patriarhului Pavle, dorind să audă un cuvânt de învăţătură. Unul dintre ei, cu siguranţă gândindu-se la cel care lungea cântarea, l-a întrebat pe Preafericirea Sa:
de ce unii oameni simt nevoia de a sfârşi ei cântarea?
asta-i după mândria lor! a răspuns patriarhul, referindu-se probabil şi el la omul la care se gândeau toţi ceilalţi.1
SFAT DUHOVNICESC:
SĂ TE SPOVEDEŞTI LUI DUMNEZEU, IAR PENTRU POPOR SĂ TE ROGI
În capela bisericii Sfântul Andrei cel întâi chemat din Belgrad, patriarhul Pavle slujeşte Sfânta Liturghie arhierească şi, la sfârşit, îi împărtăşeşte pe credincioşi.
Priveşte cu atenţie la toţi cei care se apropie de Sfântul Potir şi, când socoteşte că cineva nu este îndeajuns de pregătit pentru Sfânta împărtăşanie, patriarhul întreabă:
v-aţi spovedit?
Aceeaşi întrebare i-o pune şi unui poet cunoscut, pe care îl ştia de multă vreme.
eu mă spovedesc în fiecare zi poporului! a răspuns poetul cu mândrie.
să te spovedeşti lui Dumnezeu, iar pentru popor să te rogi! îi spune scurt şi limpede patriarhul.2
1 După relatarea doamnei Dobrila Liubojevic din Belgrad.
2 După relatarea episcopului Laurentie din Şabac.
159
ASTĂZI, DOMNUL VĂ FACE CINSTE
În duminica Sfântului Toma, la vremea împărtăşirii, patriarhul Pavle vede că mulţi dintre credincioşii care iau parte în mod regulat la Liturghie, despre care ştia că duc o viaţă evlavioasă şi care în timpul Postului Mare se împărtăşeau în mod regulat, acum stăteau deoparte şi nu se apropiau de Sfântul Potir. Şi având el potirul într-o mână, iar în cealaltă, linguriţa, întreabă cu glas tare:
de ce nu vă apropiaţi?
Unul dintre ei, în numele tuturor, răspunde:
cum să ne împărtăşim când am mâncat de dulce?!
apropiaţi-vă să vă împărtăşiţi! Astăzi Domnul vă face cinste pentru că aţi ţinut tot postul a răspuns patriarhul.
în Săptămâna Luminată a Sfintelor Paşti, credincioşii sunt dezlegaţi de post şi nu se posteşte nici miercurea, nici vinerea.1
UN MESAJ PASTORAL, DAT ÎN TREN, DIN MERS
Tot mai mulţi episcopi şi preoţi au început să susţină că poporul ar trebui să se împărtăşească cât mai des, să se apropie de Sfânta Taină a împărtăşaniei la fiecare Liturghie, oricât de nepregătiţi ar fi ei pentru acest sublim act duhovnicesc. O asemenea atitudine începuse să vină de la alte biserici naţionale, în special de la Biserica Ortodoxă Greacă.
Patriarhul Pavle a ţinut seama de aceste cereri, dar nu a aflat o justificare potrivită pentru ele.
1 După relatarea doamnei Dobrila Liubojevic din Belgrad.
160
Călătorind cu trenul de la Belgrad la Atena împreună cu un preot de încredere, protoiereul-stavrofor Mihailo Arnaut, unul dintre cei patru vicari belgrădeni, patriarhul Pavle a început o discuţie pe această temă:
frate Mihailo, văd că tot mai mulţi oameni se împărtăşesc, lucru care ar trebui să ne bucure. Dar mă tem că mulţi sunt nepregătiţi şi nevrednici de această Sfântă Taină.
Părintele Mihailo a fost de acord, menţionând că şi el este de aceeaşi părere. A perceput discuţia drept un mesaj pastoral: că preoţii trebuie să fie cu luare-aminte ca toţi credincioşii să aibă faţă de împărtăşanie cuvenita simţire şi stare duhovnicească; să se apropie de Sfântul Potir de Trupul şi Sângele lui Hristos cu credinţă şi nădejde, cu evlavie.1
„ZAPIVKA” uN OBICEI NECUVENIT
Patriarhului sârb Pavle nu i-a plăcut obiceiul rusesc de a se bea „zapivka”, practicat în biserică după Sfânta împărtăşanie. Acest obicei a fost adus în unele biserici din Serbia de preoţii sârbi şcoliţi în Rusia şi de preoţii ruşi refugiaţi în Serbia după Revoluţia din octombrie. „Zapivka” se pregăteşte turnând puţin vin şi puţină apă caldă în lingură, apoi adăugând anafură. O primesc mai întâi preoţii din altar, iar după încheierea Liturghiei, li se dă şi credincioşilor.
Ocazional, se pregătea şi la capela Facultăţii de Teologie ortodoxă din Belgrad. La sărbătoarea Sfântului Sava, cel mai mare dintre sfinţii sârbi, patriarhul Pavle slujea Sfânta Liturghie. Iarnă, zăpadă şi îngheţ, şi el era răcit. I-a împărtăşit pe preoţi şi i-a binecuvântat ca ei să continue cu împărtăşirea
1 După relatarea protoiereului stavrofor Mihailo Arnaut.
161
credincioşilor. Preafericirea Sa a rămas în altar, şezând la locul lui. În acest timp, la proscomidiar, studenţii au pregătit „zapivka”; îl servesc mai întâi pe profesorul de muzică bisericească şi dirijorul corului Facultăţii de Teologie, Predrag Miodrag, apoi încep să bea şi ei. Patriarhul, deşi bolnav şi având pe atunci nouăzeci de ani, s-a ridicat energic, a trecut brusc prin faţa Sfintei Mese şi, venind la proscomidiar, cu reproş, dar ocrotind autoritatea profesorului, a strigat către studenţi:
dacă vreţi să beţi vin, mergeţi şi beţi, dar nu în biserică!
Mesajul său a fost înţeles: nu aproba obiceiul acesta de a se bea „zapivka”.1 A considerat, evident, că nu există nici o îndreptăţire pentru un asemenea obicei, practicat după Sfânta Taină a Euharistiei.
Căci, aşa cum spunea patriarhul Pavle, „noi ne învrednicim de cel mai mare dar al lui Dumnezeu din această lume primirea Domnului însuşi în Sfânta Taină a împărtăşaniei”.2 în biserică, la Liturghie, cel mai înălţător act pentru un creştin este Sfânta Taină a împărtăşaniei, când sub forma pâinii şi a vinului primeşte adevăratul trup şi sânge ale Domnului nostru Iisus Hristos.
SĂ FIM RECUNOSCĂTORI PENTRU CE AVEM, ŞI SĂ NE AMINTIM DE CEI CARE NU AU CE AVEM NOI
Mladen Mladenovic, care de multă vreme făcea parte din serviciul de pază al patriarhiei, locuia cu familia sa într-un apartament modest din curtea Palatului patriarhiei. Mlado se bucura de încrederea patriarhului Pavle.
162
Praznicul casei, familia acestuia l-a prăznuit în cantina salariaţilor patriarhiei, deoarece în apartamentul în care locuiau nu aveau suficient spaţiu pentru a-i primi pe toţi oaspeţii. În fiecare an, în ziua praznicului casei lor, patriarhul Pavle le onora pe gazde prin prezenţa şi cuvântul lui. Venea singur. Stătea la masă şi vorbea cu oaspeţii, fără a se deosebi în vreun fel de ceilalţi meseni. La plecare, gazda l-a petrecut până la apartamentul lui de la etajul al doilea al Palatului patriarhal.
Amintind de războiul din 1999, când ţările occidentale unite în alianţa beligerantă militară NATO au întreprins agresiuni împotriva Serbiei, în timp ce urca scările însoţit de gazdă, patriarhul îi spune acestuia:
ei, Mlado, unde am fi sărbătorit noi acum, dacă ne-ar fi bombardat!1
Trecuseră deja mai mult de cinci luni de la sfârşitul războiului.
Desigur, el a vrut să spună că se cuvine să fim întotdeauna recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce avem, chiar şi pentru faptul că n-a fost bombardată clădirea Patriarhiei Sârbe, şi să ne amintim de cei care nu au ce avem noi!
LUI DUMNEZEU NU TE POŢI RUGA NICIODATĂ PREA MULT
Află patriarhul Pavle că sunt preoţi care scurtează unele slujbe. De aceea se folosea de diverse ocazii, când se afla între mai mulţi preoţi, ca printr-o discuţie personală să le atragă atenţia să nu mai procedeze aşa.
1 După relatarea lui Mladen Mladenovic.
163
Astfel, după slujba Liturghiei în biserica Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, din cartierul belgrădean Krnjaca, prin preoţii adunaţi acolo, făcând aluzie la o vorbă din popor, a transmis acest mesaj:
lui Dumnezeu nu te poţi niciodată ruga prea mult!1
NU LOCUL MÂNTUIEŞTE, CI FELUL ÎN CARE VIEŢUIM
A terminat şcolile pe care şi le-a dorit. A lucrat în domeniul sănătăţii mai mult de trei decenii, între care timp de douăzeci şi doi de ani a fost medic la centrul Spa Selters de lângă Mladenovac. Era expertă în cunoaşterea corpului omenesc, dar viaţa o privea prin latura duhovnicească a omului.
Dragostea de Dumnezeu, Desanka Jekic o avea încă din familia în care s-a născut şi a crescut. Şi apoi, de-a lungul timpului, această iubire a tot sporit. De aceea, ca tânără doctoriţă, îndată ce i-a fost posibil, a mers la Ierusalim ca să se închine la mormântul Domnului şi la alte locuri sfinte din Ţara Sfântă.
Ori de câte ori se putea, mergea în pelerinaj la mănăstirile din Serbia. A îndrăgit viaţa monahală. Medicina şi monahismul erau cele două mari iubiri ale sale. Ele i-au împlinit viaţa. De obicei, la slujbe se ducea la mănăstirea Vovidenia [Intrarea în biserică a Maicii Domnului] din cartierul belgrădean Seniak. Din cauza sănătăţii sale precare, a fost pensionată anticipat. Dedicându-se atunci încă şi mai mult vieţii bisericeşti, sănătatea ei a început să se amelioreze.
1 După relatarea protoiereului stavrofor Milan Lucie, profesor la Seminarul din Belgrad.
164
Între timp, l-a cunoscut pe patriarhul Pavle. Întâistătătorul Bisericii Sârbe a devenit duhovnicul ei de la care primea adeseori sfaturi folositoare pentru suflet. Cu binecuvântarea Preafericirii Sale, se ducea deseori să le ajute pe surorile din mănăstirea Rajinovac, de lângă Belgrad.
Dându-i binecuvântarea, patriarhul Pavle a sfătuit-o:
soră, nu mântuieşte locul în care ne aflăm, ci felul în care vieţuim. Iuda a stat alături de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-a mântuit…
De la patriarh a primit binecuvântarea de-a purcede pe calea monahală. Desanka a fost călugărită în mănăstirea sârbă a Schimbării la Faţă din Milton, lângă Toronto, în Canada, prin mâna episcopului Gheorghe al Canadei. A primit un nume nou, monahal justina. Şi a fost călugărită în prezenţa părintelui său duhovnicesc, întâistătătorul Bisericii Sârbe, Pavle, care în acel moment vizita episcopia canadiană.
După zece ani petrecuţi în mănăstirea unde a depus jurămintele monahale, va vieţui încă cinci ani la mănăstirea închinată Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Caroline (Indiana), în SUA, şi apoi, după ce a primit o nouă ascultare, s-a întors în Serbia. Potrivit dorinţei patriarhului Pavle, a început renovarea unei mănăstiri medievale, aflată de multă vreme în paragină, în satul Mislodin de lângă Obrenovac. Distrusă în timpul ocupaţiei turceşti, care a durat secole, abia dacă mai rămăseseră din ea câteva ruine, şi orice urmă de drum până la ea se pierduse. Recomandarea patriarhului Pavle, în timpul vizitei sale în acest loc, a fost să se refacă mai întâi drumul, să se aducă apă şi electricitate, şi abia apoi să se înceapă renovarea mănăstirii. Maica Justina a făcut întocmai. În scurt timp, datorită dedicării depline a stareţei, după câteva secole, mănăstirea Sfântul Hristofor din Mislodin a prins din nou viaţă.
165
MOMENT DE ÎNĂLŢARE DUHOVNICEASCĂ
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cetele de ustaşi croate, cu acordul autorităţilor germane de ocupaţie din Iugoslavia, au ocupat oraşul sârbesc Srem. Au jefuit şi distrus sfintele lăcaşuri sârbeşti biserici şi mănăstiri. Exista pericolul de a fi distruse şi moaştele sfinţilor sârbi din mănăstirile din Fruska Gora. Profesorul dr. Radoslav Grujic, directorul Muzeului Bisericii Ortodoxe Sârbe, a atras şi el atenţia asupra acestui risc. Pe data de 9 aprilie 1942, Sfântul Sinod a luat decizia ca moaştele, după ce vor fi mai întâi identificate de comisia competentă, să fie transferate şi depuse în catedrala din Belgrad. Profesorul Grujic şi curatorul Muzeului orăşenesc din Belgrad, dr. Miodrag Grbic, au reuşit să asigure mutarea moaştelor sfinţilor sârbi ale cneazului Lazăr de la mănăstirea Ravanica, moaştele profanate ale împăratului Uros de la mănăstirea Jazak şi moaştele despotului Ştefan Stiljanovic de la mănăstirea Sisatovac.
De atunci, în catedrala din Belgrad, în fiecare marţi pentru că într-o zi de marţi s-a purtat bătălia de la Kosovo -, în faţa chivotului sfinţilor, s-a ţinut parastas solemn.1
Obştea mănăstirii Jazak şi episcopul lor de Srem, Vasilie, au cerut de la patriarhul Pavle readucerea moaştelor Sfântului împărat Uros (1337-1367) la mănăstirea în care se odihniseră din anul 1705. După ce s-a asigurat că au fost create condiţiile pentru înapoierea moaştelor, patriarhul Pavle şi-a dat binecuvântarea. S-a stabilit ca moaştele Sfântului împărat Uros să fie mutate şi aşezate pe tronul împărătesc din mănăstirea Jazak de pe Fruska Gora (care fusese renovată), într-o
1 Bozo B. Sovilj, Petar R. Nikolic, Sveti car Uros i manastir Jazak, „Svetionik”, Petrovaradin, 2001, pp. 46-52.
166
zi de duminică, pe data de 23 (10) septembrie 2001. S-a anunţat că Sfânta Liturghie va fi oficiată de patriarhul Pavle, în cinstea întoarcerii moaştelor Sfântului împărat în biserica mănăstirii cu hramul Pogorârii Sfântului Duh.
Din dorinţa de a-şi întâmpina patriarhul, poporul s-a adunat încă dis-de-dimineaţă în curtea mănăstirii. Episcopul Vasilie a trimis trei preoţi să-l întâmpine pe patriarh la ieşirea de pe autostradă, la staţia de taxare de lângă Ruma, şi să-l însoţească în mod oficial până la mănăstirea Jaska.
în timp ce măicuţele verificau încă o dată dacă totul este pregătit potrivit planului pentru începutul Liturghiei şi cursul ulterior al programului festiv, patriarhul Pavle a apărut dintr-odată la poarta mănăstirii. Atât măicuţele, cât şi credincioşii care ajutau la pregătirea acestei ceremonii şi la întâmpinarea oaspeţilor au fost pentru o clipă nedumeriţi, dar până la urmă totul a decurs conform celor plănuite.
Patriarhul Pavle, în acea zi, slujise utrenia în catedrala din Belgrad. La slujbă au venit credincioşii care doreau să meargă după aceea la mănăstirea Jazak. Ştiau că patriarhul Pavle va sluji Sfânta Liturghie arhierească. La sfârşitul slujbei, i-au spus Preafericirii Sale că imediat pleacă spre Jazak şi s-au oferit să-l ducă cu maşina. Patriarhul a primit bucuros, ca să nu mai fie nevoie de o altă maşină.
Când în faţa mănăstirii a oprit vechiul „Golf” albastru, nimeni nu se aştepta ca din maşină să iasă însuşi patriarhul Pavle. Dangătul clopotelor a vestit sosirea înaltului oaspete… După care, totul s-a petrecut într-o ambianţă solemnă şi duhovnicească. După obiceiul sârbesc, o pânză albă a fost întinsă de-a lungul întregii cărări din curtea mănăstirii, de-o parte şi de alta stând călugăriţele, în frunte cu stareţa Paraskeva care aşteptau moaştele Sfântului împărat Uros, sosirea
167
patriarhului Pavle şi a altor oaspeţi de rang înalt. Când a sosit chivotul cu moaştele Sfântului împărat Uros, care a fost purtat în procesiune în jurul bisericii, s-a făcut simţită prezenţa sfântului. Bucuria duhovnicească radia de pe feţele mulţimii de credincioşi adunate acolo. Mulţi spuneau atunci, dar şi mai târziu, că au simţit prezenţa sfântului, de parcă duhul lui plutea deasupra poporului strâns acolo.1
După terminarea Liturghiei, a predicat patriarhul Pavle. Subliniind că avem întotdeauna pentru ce să ne rugăm lui Dumnezeu, i-a îndemnat pe toţi să fie „vrednici urmaşi ai sfinţilor noştri strămoşi”, cunoaşterea lui Hristos s-o „primim de la ei cu mintea şi inima”, „să nu fim dezbinaţi, ci să fim într-o unitate de credinţă, într-o unitate de simţire”. Şi apoi a spus:
rugându-mă Sfântului împărat Uros şi tuturor sfinţilor din neamul nostru, predau aceste sfinte moaşte mănăstirii şi maicii stareţe Paraskeva împreună cu obştea, ca să se roage înaintea acestor sfinte moaşte pentru poporul nostru, pentru mântuirea lui şi pentru pacea noastră şi a vrăjmaşilor noştri, pentru mântuirea noastră şi a poporului mult-pătimitor şi mult-mucenicit.2
SĂRBĂTORIRE ÎN GORNJIADROVAC
La locul morţii colonelului rus Nikolai Nikolayevich Rajevski, care a luptat ca voluntar în armata sârbă în timpul războiului sârbo-turc din anul 1876 şi pe care Tolstoi l-a folosit drept model pentru personajul său Vronsky, în romanul Anna
1 După relatarea stareţei Paraskeva şi a obştii mănăstirii Jaska.
2 Bozo B. Sovilj, Petar R. Nikolic, op. cit., pp. 77-78.
168
Karenina, camarazii săi de arme au ridicat un monument funerar destul de modest. Apoi, regina Natalia a Serbiei a cumpărat terenul de pe locul acela, situat pe un deal numit Golo Brdo, lângă satul Gornji Adrovac, de lângă Aleksinac, pentru a construi acolo o biserică. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, a fost ridicată în anul 1903, conform planurilor şi fondurilor oferite de contesa Marija Rajevska, soţia fratelui mai mic al lui Nikolai, Mihailo.
Arhitectura bisericii a fost proiectată în aşa fel încât să se respecte tradiţia arhitecturală a bisericilor sârbeşti şi ruseşti. Are drept bază crucea greacă, cu pridvoruri unghiulare joase între braţele crucii. Faţada este acoperită cu plăci ceramice, într-un mozaic de câmpuri alternante de galben şi roşu. Deasupra părţii centrale a bisericii se află o cupolă mare, cu deschideri pentru ferestre la fiecare braţ al crucii, adică în cele patru părţi ale bisericii, prin care pătrunde lumina. În acelaşi an în care a fost ridicată, biserica a fost pictată în interior. Monumentul funerar iniţial a fost plasat în faţa intrării în biserică.
Locuitorii acestei regiuni şi chiar întreg poporul sârb s-au ataşat de această biserică, căreia i se mai spunea şi „cea colorată”, biserica iubirii, biserica rusă… Datorită importantei semnificaţii istorice, culturale şi duhovniceşti, această biserică va fi declarată de Statul sârb „bun cultural imobil”, cu statut de „monument istoric”.
Centenarul bisericii a fost marcat în mod solemn. Patriarhul Pavle al Serbiei a fost invitat să slujească Sfânta Liturghie arhierească. Mulţi oaspeţi de seamă au răspuns şi ei invitaţiei de a se marca jubileul. A venit şi un grup de ofiţeri ruşi, cu un pluton de soldaţi, care se aflau pe atunci într-o misiune de menţinere a păcii în Kosovo şi Metohia, pentru
169
ca, împreună cu soldaţii sârbi, plutonul să prezinte onorul la monumentul rus.
întâistătătorul Bisericii Sârbe a oficiat slujba de vecernie. El a fost găzduit în mănăstirea Sfântului Roman din Djunis. Dimineaţa, însoţit de un diacon, s-a întors la Gornji Adrovac. Liturghia au slujit-o patriarhul Pavle şi episcopul Irineu de Niş, împreună cu un sobor de preoţi din Niş, Aleksinac, şi câţiva preoţi ruşi. După Liturghie, s-a ţinut o slujbă de pomenire pentru soldaţii ruşi care au murit în Serbia, jertfindu-se pentru libertatea poporului sârb.
Prânzul oferit ulterior a fost organizat într-un motel. Patriarhul însă nu a acceptat invitaţia la masă, spunând:
nu se cade să iau masa prin moteluri!
Şi împreună cu diaconul a plecat la alte treburi.1
NU E IMPORTANT CE SPUNE LUMEA
Doamna doctor Desanka Jekic a decis să se călugărească. Dorind să fie cât mai deplin pregătită pentru jurămintele monahale, odată primită binecuvântarea, a făcut ascultare în mănăstirile Vovidenia şi Rajinovac din Belgrad. În aceste mănăstiri, adeseori îl întâlnea pe patriarhul Pavle. Preafericirea Sa folosea prilejul pentru a-i da unele sfaturi utile. Desanka însăşi, în vremea noviciatului, se ruga să fie primită la patriarhie de părintele ei duhovnic, pentru a primi de la el sfaturile de trebuinţă.
În timpul unei întâlniri de acest fel, patriarhul Pavle a sfătuit-o pe viitoarea călugăriţă Justina astfel:
1 După relatarea protoiereului Miomir Jevtic, pe atunci preot paroh în satul Tmjani.
170
toată lumea să zică: Tu eşti cea mai rea, iar Dumnezeu să zică: Nu este aşa degeaba vorbeşte lumea! Lumea întreagă să zică: Tu eşti cea mai bună, iar Dumnezeu să zică: Nu este aşa iarăşi degeaba vorbeşte lumea!1
SITA MURDARĂ…
A venit la Belgrad cu treburi. Odată terminate, s-a aşezat să se odihnească pe o bancă, în parcul din faţa bisericii Sfântului Sava din Vracar. Se gândea la treburile pe care le făcuse, neluând aminte la oamenii care treceau prin faţa lui, de-a lungul aleilor. Din gândurile sale l-a trezit o voce: „Uite-l pe patriarh!” Şi-a ridicat privirea şi a văzut cum, într-adevăr, patriarhul Pavle mergea pe o alee, înconjurat de un grup de oameni. Văzându-l, mulţi, de pe celelalte alei, s-au îndreptat spre el. Ivan Miloşevici, radiolog din Leskovac, de multă vreme îşi dorea să-l vadă de aproape pe părintele duhovnicesc al sârbilor, pe cel iubit de tot poporul, pe patriarhul Pavle. S-a grăbit să se apropie de el şi, dacă se va putea, măcar să-l atingă. O femeie, neţinând seama de toţi ceilalţi din jurul ei, s-a grăbit să se apropie cât mai mult de patriarh; se vedea că era foarte emoţionată şi tot mai neliniştită.
părinte Pavle! Părinte Pavle! striga ea, încercând să se strecoare cât mai aproape de Preafericirea Sa.
Oamenii care-l însoţeau pe patriarh, indignaţi de insistenţa ei, au încercat să o oprească.
nu-i nimic. Lăsaţi femeia… a spus paşnic patriarhul.
părinte Pavle, ce se întâmplă? Ce fel de rău a intrat în oameni? Uitaţi-vă ce face omul omului, ziarele sunt pline
1 După relatarea maicii Justina (Jekic), stareţa mănăstirii Mislodin.
171
de fraude, furturi, crime… La noi, la sârbi, niciodată n-a fost aşa. Şi toate aceste rele de tot felul, mai rele decât la noi, sunt peste tot în lume… a început femeia să se plângă.
Apoi a întrebat:
este oare nădejde că Dumnezeu ne va ajuta sau ne-a părăsit şi El?
Şi nu s-a oprit aici, ci, pornită cum era, şi-a spus păsul:
am vrut să mă dedic Bisericii şi lui Dumnezeu, spre binele meu, din pricina problemelor de sănătate. Am vorbit cu preotul, mi-a spus ce şi cum să fac. Şi, iată, de multă vreme mă rog şi în biserică, şi acasă, citesc rugăciuni, postesc… Dar până acum nu am simţit nici o lucrare dumnezeiască, aşa că m-am gândit să nu mă mai rog şi să nu mai merg la biserică. Sunt dezamăgită şi de Biserică, şi de preoţi. Şi mă tem…
Patriarhul Pavle s-a apropiat de ea, şi-a pus mâna pe mâna ei şi a început să-i spună cu cuvinte blânde:
nu fără pricină se spune că toată această lume zace în rău. Cu toţii suntem martori ai răului. Nici preoţii nu sunt cruţaţi. Eu însumi mă lovesc de el. Răul a fost şi în vremurile vechi. Există dintotdeauna. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul lumii, va deveni tot mai greu. Binele în faţa răului trebuie să se apere. Răul se biruieşte cu credinţă tare în Dumnezeu. Dacă suntem cu Dumnezeu, vom şti să ne apărăm de rău. Diavolul pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos, L-a ispitit, dar, neputând să-L plece spre rău, a fost silit să dea înapoi. Au fost unii furioşi pe Domnul nostru Iisus Hristos şi în oraşul în care a crescut, la Nazaret, L-au prins şi L-au scos în afara cetăţii, voind să-L arunce de pe stâncă în prăpastie, fiindcă nu credeau că despre El s-au rostit cuvintele prorocilor. Dar El a trecut în chip minunat printre ei, aşteptându-Şi ceasul, când toată lumea îl va cunoaşte ca Mântuitor.
172
Aşa şi noi, în aceste vremuri trebuie să facem ceea ce ţine de noi ca să scăpăm de ispită…
Vorbeşte blând şi liniştit, dar femeia pare a primi cuvintele sale încă neîncrezătoare. Patriarhul a continuat, căutând cuvinte potrivite care să o călăuzească pe calea mântuirii:
uneori nu putem simţi prezenţa lui Dumnezeu, deşi adeseori I ne adresăm. E ca şi cum am cufunda o sită plină de noroi în apă; când o scoatem din apă, în ea rămâne noroi amestecat cu apă. Dar dacă facem lucrul acesta insistent, de vom spăla sita de mai multe ori, noroiul se va scurge, sita rămânând curată. Aşa şi tu, fiică, mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, şi vei înţelege cu câtă dragoste Se gândeşte Dumnezeu la tine. Când suntem curaţi, simţim prezenţa lui Dumnezeu!
Şi spunându-i toate acestea, şi-a văzut de drum. Mulţi dintre cei strânşi acolo au mai rămas o vreme, fără să-şi vorbească, gândindu-se la cele auzite.
Când patriarhul Pavle a trecut la Domnul, ziariştii au pus întrebări oamenilor, pe străzile oraşelor, sau celor care, într-o imensă coloană, aşteptau să sărute încă o dată sfinţita dreaptă a părintelui lor duhovnicesc, al cărui trup, pus într-un sicriu deschis, era aşezat în catedrala din Belgrad; doreau ca astfel să transmită publicului larg impresiile lăsate acestora de patriarh. Doctorul Ivan a fost surprins să vadă în acele zile, în oraşul său natal Leskovac, la televizor o femeie care spunea cum patriarhul Pavle, vorbindu-i despre o sită murdară, a avut asupra ei o influenţă mântuitoare. A fost convins că era chiar acea femeie tulburată care a ieşit în calea patriarhului Pavle în faţa catedralei Sfântului Sava din Belgrad. De data aceasta însă, se arăta a fi deplin liniştită.1
1 După relatarea doctorului radiolog Ivan Miloevic din Leskovac.
173
ŞI TRUPUL, ŞI SUFLETUL TREBUIE VINDECATE
în fiecare an, dacă se afla la Belgrad, la praznicul Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, patriarhul Pavle mergea la Centrul Clinic al Serbiei, ca să oficieze Liturghia şi să taie colacul de praznic tradiţional, pentru medicii şi personalul medical care-şi sărbătoreau sfinţii protectori.
La acea vreme, Centrul Clinic al Serbiei avea aproximativ 7.000 de angajaţi, dintre care 1.200 de medici şi 3.000 de asistente… După tăierea colacului, se merge la prânzul festiv, într-o mare încăpere; la el iau parte directorii a douăzeci de clinici, adică de institute. Patriarhul Pavle stă în capul mesei. În timpul prânzului, patriarhul ţine o scurtă predică, spunând către cei prezenţi:
voi, medicii, trataţi mai cu seamă trupul, dar să nu uitaţi că omul, pe lângă trup, mai are şi suflet!1
BUNĂVOINŢĂ ÎMPLINITĂ
Ca de obicei, la praznicul Sfinţilor doctori fără de arginţi, în noiembrie 2005, patriarhul Pavle, care intrase în al nouăzecilea an de viaţă, a slujit Liturghia şi a tăiat colacul de praznic la Centrul Clinic al Serbiei.
La sfârşit, se apropie de patriarh Miroslav Paripovic, şofer pe ambulanţă, om devotat Bisericii, închinător la locurile sfinte ortodoxe din lume, despre care se ştia că cere să lucreze noaptea, ca să nu lucreze duminica, pentru a participa la Sfânta Liturghie. Îl roagă pe părintele duhovnic:
1 După relatarea psihiatrului prof. dr. Jovan Marie.
174
preafericirea Voastră, astăzi prăznuim şi noi la Ambulanţă. Dacă puteţi, vă rugăm să veniţi şi la noi, să ne daţi binecuvântare şi să rostiţi un cuvânt de învăţătură. În serviciul de ambulanţă lucrează peste 700 de oameni, majoritatea tineri, care se străduiesc să ajungă cât mai repede acolo unde este suferinţă şi greu; merg în zone în care au avut loc crime şi sinucideri, accidente de circulaţie, intră în case unde se află oameni grav bolnavi…
Patriarhul ascultă cu atenţie, vede din atitudinea lui sincera sa dorinţă şi făgăduieşte:
bine. Am să vin!
Cei din anturajul patriarhului au încercat să-l convingă să-şi schimbe hotărârea, sub cuvânt că e aglomeraţie mare în trafic şi că mai sunt de împlinit şi alte obligaţii. Patriarhul însă a stăruit în cuvântul dat. Sprijinindu-se pe cârja patriarhală, însoţit de diacon, s-a îndreptat spre ambulanţa condusă de Miroslav Paripovic, aşezându-se lângă şofer.
Coloane lungi de maşini pe străzile din Belgrad. Traficul se desfăşoară lent. Paripovic ştie că pe patriarh îl aşteaptă şi alte obligaţii, aşa că întreabă:
preafericirea Voastră, pot să conduc aşa cum conduc de obicei?
faceţi cum credeţi că este mai bine! îşi dă acordul patriarhul.
Paripovic a aprins girofarul şi, cu mare atenţie, a început să depăşească maşinile aflate în coloană sau care aşteptau la semafor. Prin staţia de radio l-a informat pe dispecerul de serviciu de la Ambulanţă, Sinisa Stankovic:
în maşina noastră se află Preafericirea Sa, patriarhul Pavle, care ne va face onoarea de a tăia colacul la praznic…
În cât timp ajungeţi? a întrebat dispecerul surprins.
175
în două minute! a răspuns scurt Parip, cum îi spuneau colegii.
Şi, într-adevăr, în două minute, maşina salvării a ajuns la sediul Ambulanţei. Directorul, dr. Borko Josifovski, gazda praznicului, dr. Zeljko Bacevic şi alţi vreo optzeci de angajaţi (cei care, pentru scurt timp, şi-au putut amâna obligaţiile de serviciu) au ieşit să-l întâmpine pe patriarh. Rând pe rând, toţi au venit să-i sărute dreapta.
Patriarhul a tăiat colacul, a rostit un scurt cuvânt despre Sfinţii Doctori Cosma şi Damian, despre misiunea şi dragostea lor, de la care ar trebui să ia exemplu toată lumea, îndeosebi personalul din sănătate, a stat de vorbă cu gazdele, a vizitat dispeceratul, unde se primesc apelurile pentru ajutor, triajul şi clinica medicală, i-a binecuvântat şi pe toţi acei angajaţi care nu şi-au putut părăsi serviciul în timpul ceremoniei, şi abia apoi s-a dus să îşi îndeplinească celelalte obligaţii care-l aşteptau în acea zi. În timp ce se îndreptau spre maşină, Paripovic i-a amintit patriarhului de o întâlnire a lor, de acum treizeci şi ceva de ani. Paripovic era pe atunci şofer de taxi în oraşul Belgrad. Pe Tasmajdan, în faţa bisericii Sfântul Marcu, l-a văzut pe Pavle, pe atunci episcop de Raska şi Prizren, aşteptând tramvaiul. A oprit maşina şi s-a oferit să-l ducă pe episcop unde doreşte să ajungă.
lasă, copile, lasă! O să aştept tramvaiul! s-a apărat episcopul Pavle.
El a insistat, dar vlădica a rămas la hotărârea sa de a nu fi nimănui povară, spunându-i:
lasă, copile, bunăvoinţa ta să rămână pentru altă dată!
Paripovic i-a mărturisit că n-a uitat niciodată aceste cuvinte şi că el însuşi, de atunci, le rosteşte ori de câte ori se află într-o situaţie asemănătoare.
176
La această aducere-aminte după mai bine de trei decenii, patriarhul Pavle a răspuns:
şi, iată, Domnul cu tine, ţi s-a împlinit bunăvoinţa!1
MOŞTENIREA SFÂNTULUI SAVA
Fostul Institut de Boli interne şi cerebrovasculare de urgenţă, din Belgrad, prin reorganizarea sa, va deveni un spital specializat în tratarea bolilor cerebrovasculare. Cea mai mare şi una dintre cele mai bine dotate instituţii medicale de acest tip din Europa. Înainte de a deveni spital, la institut se vehicula ideea ca acesta să poarte numele primului arhiepiscop şi cărturar sârb, Sfântul Sava. În acel timp, comunismul era la putere şi la cârma Statului.
Conducerea institutului, în frunte cu directorul său, medic primar Iovan Strikovic, a reuşit să materializeze această intenţie.2
La trei ani şi jumătate de la atribuirea numelui3, spitalul „Sfântul Sava” îşi va avea sfinţită şi capela, cu hramul Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca. După prăbuşirea comunismului, a fost prima capelă din instituţiile de sănătate sârbeşti. Multe alte instituţii vor urma această cale. Spitalul avea propriul preot, care în fiecare dimineaţă vizita bolnavii în saloane, îi spovedea şi îi împărtăşea pe cei care doreau. Unii dintre angajaţi sau chiar pacienţi ai spitalului au decis să-şi boteze aici copiii sau, dacă nu erau botezaţi, să se boteze ei înşişi. Unii chiar au vrut să se şi căsătorească acolo…
1 După relatarea lui Miroslav Paripovic.
2 Spitalul de Prevenire şi Tratare a Bolilor Cerebrovasculare a primit denumirea „Sfântul Sava” în 5 decembrie 1988.
1 După relatarea lui Miroslav Paripovic.
2 Spitalul de Prevenire şi Tratare a Bolilor Cerebrovasculare a primit denumirea „Sfântul Sava” în 5 decembrie 1988.
1 După relatarea lui Miroslav Paripovic.
2 Spitalul de Prevenire şi Tratare a Bolilor Cerebrovasculare a primit denumirea „Sfântul Sava” în 5 decembrie 1988.
3 în luna mai a anului 1992.
1 După relatarea lui Miroslav Paripovic.
2 Spitalul de Prevenire şi Tratare a Bolilor Cerebrovasculare a primit denumirea „Sfântul Sava” în 5 decembrie 1988.
3 în luna mai a anului 1992.
1 După relatarea lui Miroslav Paripovic.
2 Spitalul de Prevenire şi Tratare a Bolilor Cerebrovasculare a primit denumirea „Sfântul Sava” în 5 decembrie 1988.
3 în luna mai a anului 1992.
177
S-a mers pe ideea ca în spitalul „Sfântul Sava” totul să fie subordonat numelui patronului ei (Nomen est omen). Conducerea a cerut ca, în primul rând, personalul medical să fie cel care să lucreze potrivit învăţăturii Sfântului Sava. Şi s-a aplicat codul medical al celui mai mare sfânt sârb. Istoria spune că Sfântul Sava a fost cel dintâi care a înfiinţat spitale la sârbi, acestea urmând cunoştinţele cele mai înalte ale ştiinţei medicale de atunci din Europa. Primul spital de acest fel a fost înfiinţat în mănăstirea Hilandar, al doilea, în mănăstirea Studeniţa. De aceea, în dreptul numelui Sfântului Sava stă scris: întemeietorul medicinei sârbe. În Tipicul său, Studenicki tipik din 1208, sfântul stabileşte principiile de bază ale îngrijirii bolnavilor, ca şi îndatoririle pe care le au bolnavii faţă de cei ce îi tratează şi se îngrijesc de sănătatea lor. Aceste principii, mai presus de timp, iată, după o perioadă sumbră, prind viaţă tocmai în spitalul cu numele său.
La acea vreme, spitalul „Sfântul Sava” avea propriul comitet pentru cultură, din care făceau parte unii dintre cei mai proeminenţi artişti şi reprezentanţi ai culturii din Serbia. Comitetul a fost prezidat de pictorul Milic din Macva, de mare talent şi cu o vastă operă artistică. Institutul emana prospeţime, şi aici se scria o istorie complet nouă, originală, cu totul deosebită de delăsarea convenţional-profesională, atât de des întâlnită, care adeseori duce la pierderea vitalităţii.
Aplicarea în practică a ştiinţei medicale, atitudinea faţă de pacienţi şi condiţiile din spitalul „Sfântul Sava” au fost preluate ca model de alte instituţii medicale din lume. Astfel, prof. univ. dr. Richard Neubauer din Florida (SUA), după vizita la Belgrad, întorcându-se acasă, i-a trimis directorului spitalului o scrisoare în care îi spune: „Dragă domnule dr. Strikovic, soţia mea şi cu mine am vizitat instituţii neurologice
178
din întreaga lume, şi nicăieri nu am întâlnit o atât de bună îngrijire a pacienţilor, astfel de recuperări şi rezultate încurajatoare…”1
Din toate aceste motive, Preafericitul Patriarh Pavle a propus, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, prezidat de el, a decis ca spitalul „Sfântul Sava” din Belgrad să fie distins cu Ordinul Sfântul Sava clasa I, cea mai înaltă distincţie a Bisericii sârbe, „pentru primatul introducerii moştenirii duhovniceşti a Sfântului Sava în sistemul psihoterapeutic naţional”.2
La prăznuirea Sfântului Sava din anul 1996, patriarhul Pavle personal a adus şi a înmânat Ordinul.
Înmânându-i distincţia directorului spitalului, Iovan Strikovic, Preafericirea Sa a spus:
prin munca depusă, v-aţi câştigat reputaţia şi dreptul de întâietate pentru primirea acestui Ordin, care se acordă numai celor care au unit valorile duhovniceşti cu obligaţiile lor pământeşti.3
UN POST STRICT
La începutul Postului Mare, un mitropolit sârb a venit la Belgrad cu treburi. A adus cu el câteva conserve de sardine, pe care i le-a oferit patriarhului Pavle.
iată, Preafericirea Voastră, să aveţi pentru personalul patriarhiei, pe timp de post spune el.
Patriarhul l-a întâmpinat cu bucurie şi, la acest cuvânt al său, mai în glumă, dar cu tâlc, i-a spus:
1 Ljubisa Rajkovic Kozeljac, Tesko nama, dakle, blago nama: razgovor sa dr. Jovanom Strikovicem, vol. I, Confineks, Belgrad, 2014, pp. 222-223.
2Sin. nr. 10429, din 23.1.1996.
3 După relatarea prof. dr. Jovan Strikovic.
179
mulţumesc, frate, dar nu trebuia să te deranjezi, mai e mult până la Bunavestire şi până la Florii!
în felul acesta i-a atras în mod delicat atenţia că în Postul Mare este dezlegare la peşte numai la aceste două mari praznice.
OASPETE NEPOFTIT
Un bărbat corpolent, cu o ţinută cam neîngrijită şi cu o privire neliniştită, a început să vină din ce în ce mai des la sediul Patriarhiei Sârbe din Belgrad. Cere să-l vadă pe patriarhul Pavle. La poartă, paznicii îl întreabă cu amabilitate cine este şi de ce vrea să se întâlnească cu patriarhul Pavle. El se prezintă mereu în acelaşi fel, spune că este… Sfântul Arhanghel Gavriil. Dar nu spune pentru ce solicită o întâlnire cu patriarhul. Paznicii, îngrijoraţi pentru securitatea patriarhului, au refuzat să-l lase să intre în clădirea patriarhiei şi nu au considerat necesar nici să-l informeze pe patriarh despre cererea omului. Acesta s-a hotărât să aştepte în faţa patriarhiei până când o să apară patriarhul, şi atunci să-i iasă în cale.
întorcându-se patriarhul Pavle şi diaconul său de la Liturghia săvârşită într-o biserică din Belgrad, intră grăbit în patriarhie. Omul care aştepta, când a văzut că Preafericirea Sa intră în patriarhie, fuge după el şi pătrunde în curte, profitând de faptul că paznicul chema liftul.
Patriarhul, în vechiul lift lent, iar el, fuga repede pe scări. Portarul alergă după el. Ieşind din lift la etajul al doilea, unde se află apartamentul său, patriarhul vede că se întâmplă ceva neobişnuit. Portarul, gâfâind, ajunge înaintea liftului şi a musafirului nepoftit şi se pune în faţa patriarhului. Speriat şi supărat că acela intrase fraudulos, portarul încearcă să-i
180
spună patriarhului în cât mai puţine cuvinte care este intenţia aceluia. Patriarhul îl linişteşte:
ei, bine, nu vă faceţi griji…
Şi apoi se întoarce spre străin:
cine sunteţi dumneavoastră?
eu sunt Sfântul Arhanghel Gavriil! răspunde el cu trufie.
bine. Eu nu mă socotesc vrednic să vorbesc cu Sfântul Arhanghel Gavriil! a spus calm patriarhul Pavle, continuându-şi drumul.1
NU-I BINE SĂ VORBEŞTI CU ŞARPELE
Un grup de tineri trece pe lângă patriarhie. Unul dintre ei, probabil rănit pentru că îl părăsise prietena, vorbea cu ură împotriva neamului femeiesc: că femeile sunt aşa, şi aşa, şi aşa… Merită să fie tratate rău… Şi multe alte cuvinte urâte, dispreţuitoare şi ameninţătoare zicea.
În acel moment, tocmai ieşea din clădirea patriarhiei patriarhul Pavle, cu câţiva preoţi; auzindu-l ce spune, se întoarce spre el şi-i zice părinteşte:
nu vorbi aşa, fiule! Nu este bine să vorbeşti cu şarpele!
Tânărul a tăcut, şi toţi se uitau unul la altul, întrebându-se ce a vrut să spună patriarhul Pavle cu aceste cuvinte.
spune că ar trebui să ne ferim de ură! a explicat unul dintre ei, mai cuminte, adăugând: şarpele este simbolul satanei. Prin şarpe a mânat-o el pe Eva să culeagă rodul din pomul oprit şi să i-l dea lui Adam, să guste şi el, şi de aceea au fost izgoniţi din Rai!2
1 După relatarea preotului Aleksandar Lucie.
2 După relatarea scriitorului Duşan Cicvara, care s-a aflat în grupul de tineri.
181
DACĂ NU SE DOREŞTE, NICI NU TREBUIEŞTE…
Zona de locuinţe Kaluderica din Belgrad s-a format după cel de-al Doilea Război Mondial, în chip energic şi foarte repede. Ea nu a fost amenajată nici urbanistic, nici administrativ, casele au fost construite fără autorizaţii, cum a considerat de cuviinţă fiecare pentru a se folosi cât mai bine de parcela sa, aşa că străzile sunt înguste, fără trotuare, nu există locuri de parcare sau locuri de joacă pentru copii… Un exemplu de aşezare dezorganizată, cauza fiind construcţiile neplanificate. De aceea, are prostul renume de cea mai „necivilizată zonă” din ţară, iar unii spun chiar din Europa.
S-a ivit astfel un orăşel în mijlocul unui oraş mare. Indiferent de modul în care a luat fiinţă, era nevoie ca zona să-şi aibă o biserică proprie. Credincioşii din Kaluderica s-au pus de acord şi s-au organizat în vederea construirii unei biserici. A fost ridicată o biserică mare, închinată Sfinţilor Ioachim şi Ana. Patriarhul Pavle a sfinţit temelia şi a urmărit lucrările de construcţie. Venea regulat la sărbătoarea hramului bisericii. A venit şi în anul (2007) când s-a îmbolnăvit şi când a fost dus pentru tratament la Spitalul Militar din Belgrad, unde va rămâne până la adormirea Sa în Domnul.
A slujit atunci Sfânta Liturghie arhierească, apoi într-o sală din casa parohială s-a servit prânzul de hram. Masă bogată. Sala plină de enoriaşi. Atmosfera era festivă şi relaxată… În asemenea ocazii, se obişnuieşte ca atunci când arhiereul este de faţă, acesta să li se adreseze invitaţilor la un moment dat, în timpul prânzului. Patriarhul Pavle s-a ridicat, a vrut să le vorbească celor prezenţi, dar majoritatea enoriaşilor, prinşi în discuţii între ei, nu au observat lucrul acesta. Patriarhul
182
a bătut atunci uşor cu lingura într-o farfurie, dând astfel semn să facă linişte, să fie auzit… Dar şi atunci cei mai mulţi dintre enoriaşi, văzându-şi în continuare de istorisirile lor, nici n-au auzit, nici n-au observat…
Patriarhul Pavle a dat uşor din mână şi, mai mult pentru sine, a spus încet:
dacă nu doriţi, nici nu trebuie!1
CEI CARE STRIGĂ SE AUD CEL MAI PUŢIN
După sfinţirea fundaţiilor bisericii Sfântului Sava din Knin, în ajunul sărbătorii Sfântului Ilie, în anul 1994, a fost pregătit, potrivit obiceiului, un prânz festiv. O masă mare, sub cerul liber, lângă fundaţiile viitoarei biserici. Era vreme de război. Din pricina fricii, a nesiguranţei, oamenii doreau cu toţii să spună câte ceva şi să-i pună întrebări patriarhului Pavle. Toţi vociferau, toţi se străduiau să ia cât mai curând cuvântul. Văzându-i cum se agită, patriarhul i-a sfătuit:
să nu ridicăm glasul şi să vorbim pe rând! Fiecare vrea să fie auzit, iar eu doresc să vă ascult. Cei care strigă se aud cel mai puţin!2
SLUJIREA BISERICII ŞI A STATULUI sLUJIRE A POPORULUI
Patriarhul Pavle a slujit Sfânta Liturghie în biserica Sfinţilor Sârbi de pe colina Karaburma, din Belgrad. Diaconul Dragan Askovic a fost împreună-slujitor.
1 După relatarea inginerului Vladeta Matovic, care a condus execuţia lucrărilor la construirea bisericii Sfinţii Ioachim şi Ana din Kaluderica.
2 După relatarea poetului Borivoj Rasuoa.
183
La acea vreme, părintele Dragan era şi directorul şcolii generale din Karaburma.
După Liturghie, părintele Dragan l-a invitat pe patriarhul Pavle să viziteze şcoala din apropiere. Preafericirea Sa i-a spus că are o altă lucrare de împlinit, aşa că nu poate să viziteze şcoala. Dar, bine ştiind că părintele Dragan îndeplineşte două funcţii diferite în acelaşi timp, l-a sfătuit părinteşte:
faptul că sunteţi în acelaşi timp în slujba Bisericii şi într-un serviciu public vă obligă încă şi mai mult să fiţi un exemplu pentru ceilalţi. Aveţi obligaţia de a fi corect cu toată lumea, de a-i trata pe toţi în mod egal, fie ei credincioşi sau necredincioşi, să le îngăduiţi tuturor să se exprime în deplină libertate, şi nimeni să nu fie persecutat. Când slujiţi Biserica cu demnitate, slujiţi şi Statului; când slujiţi Statul cu demnitate, slujiţi şi Biserica. Pentru că printr-o astfel de slujire slujiţi poporului!1
BUNA RÂNDUIALĂ ÎN BISERICĂ
Patriarhului Pavle nu putea să-i scape ceva decât numai dacă nu voia să vadă. A impus să fie respectată ordinea în biserică, fiecare să stea la locul său la Liturghie, să nu se umble prin biserică, să nu se tulbure în nici un fel ordinea şi liniştea în timp ce se săvârşeşte slujba lui Dumnezeu. Se întâmpla ca uneori, înainte de începerea Liturghiei, dacă observa că cineva se înghesuie să ajungă în faţă, tulburând ordinea deja instalată, să-i atragă atenţia, spunându-i:
duceţi-vă de vă găsiţi un loc!
Iar aceasta însemna că trebuie să se aşeze în spatele celor care veniseră înaintea lui.
1 După relatarea diaconului prof. dr. Dragan ASkovic.
184
Uneori, în biserici, în timpul Liturghiei, când se citea Evanghelia, unii credincioşi îngenuncheau. Unuia ca acesta, patriarhul îi cerea categoric:
ridică-te!
Patriarhul Pavle se dedica şi se preda deplin slujbei cereşti, dar voia ca totul să meargă aşa cum se cuvine; voia ca slujba să curgă nestingherită de nimic, ca în biserică toţi credincioşii să respire ca dintr-un singur plămân şi să înalţe rugăciuni în chip sobornicesc. De aceea, ori de câte ori se ivea prilejul, îi îndemna pe credincioşi să nu atragă atenţia asupra lor prin comportamentul adoptat, închinându-se, de pildă, într-un mod aparte, făcând metanii sau îngenunchind atunci când lucrul acesta nu ţine de rânduiala stabilită…1
Odată, în capela patriarhală, după sfârşitul Liturghiei, trecând printre credincioşii aliniaţi în două şiruri, le-a făcut observaţie celor care, bărbaţi şi femei, prin purtarea lor din timpul slujbei se deosebeau de toţi ceilalţi din naosul bisericii:
nu staţi în mijlocul bisericii. E ca şi cum aţi vrea să spuneţi prin asta: „Doamne, uită-Te, eu sunt cel mai important, aşa că m-am pus în mijlocul bisericii!” Se cuvine să staţi fie în stânga, fie în dreapta.
Şi încă îi îndemna:
nu e nevoie să cântaţi atât de tare, că nu este surd Dumnezeul nostru. Trebuie şi alţii să se audă.2
DIN BISERICĂ SĂ IEŞIM MAI BUNI DECÂT AM INTRAT
Patriarhul a văzut deseori cum se iscă multă vânzoleală în
1 După relatarea protoiereului Milan Lucie, profesor la Seminarul din Belgrad.
185
mai mulţi oameni, şi unii intră, alţii ies… Mulţi se grăbesc. Văzând că aşa se întâmplă şi în biserica închinată Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, din Krnjaca, din partea bănăţeană a Belgradului, patriarhul, în predica rostită după Liturghie, a adresat o rugăminte şi un îndemn:
vă rog să aveţi în vedere când intraţi în biserică, că ea este casa lui Dumnezeu. Staţi înaintea feţei Domnului. În oricare alt loc puteţi să vă grăbiţi, dar când vă rugaţi lui Dumnezeu, atunci nu vă grăbiţi!
în aceeaşi biserică, la hram, Preafericirea Sa a întărit cu glas tare:
suntem cu toţii datori să fim siguri că ieşim din biserică mai buni decât am intrat,1
UNA ESTE ÎMPĂRĂŢIA
în timpul Liturghiei din capela patriarhală, toată lumea spune cu voce tare Crezul. Acest lucru a devenit o obişnuinţă, pentru că patriarhul Pavle chema pe toţi credincioşii să rostească cu voce tare această învăţătură de temelie despre adevărul credinţei creştine. Dar, în acelaşi timp, atrăgea atenţia asupra faptului că Simbolul credinţei trebuie mărturisit corect, şi toată lumea să-l rostească cu o gură şi cu o inimă.
Se spunea al şaptelea verset: „Şi Care iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.” Unii dintre credincioşi, fără să-şi dea seama, au rostit înainte de „a Cărui împărăţie” un „şi”. Când s-a rostit „Amin”, cuvântul de încheiere al Crezului, de afirmare a credinţei, patriarhul Pavle a ieşit din altar şi le-a spus credincioşilor cu voce fermă:
1 După relatarea protoiereului Milan Lucie, profesor la Seminarul din Belgrad.
186
cineva a spus “şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”… S-a oprit o clipă, aşa încât cei neîntăriţi îndeajuns în credinţă să se cerceteze, apoi a explicat:
noi credem aşa am primit şi aşa mărturisim că Dumnezeu a creat o singură împărăţie. Iar cel care spune „şi a Cărui împărăţie”, din aceasta se vede că ar fi mai multe împărăţii, între care „şi” împărăţia Lui. Or, nu este aşa!
UN MARE SFÂNT LĂCAŞ
în biserica Lazarica din Belgrad, pe colina Zvezdara, printre alte sfinte odoare, se află icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Mina şi fragmente din moaştele Sfântului Mare Mucenic Cneazul Lazăr, protectorul bisericii, şi, din evlavie faţă de ele, mulţi oameni, din toate părţile, vin să se închine în această biserică.
Numeroşi preoţi şi-au dorit să fie slujitori în această biserică. Dar au fost şi unii care nu au reuşit să rămână aici pentru mai multă vreme.
Există două parohii care ţin de biserică, aşa că s-a decis ca să slujească aici doi preoţi. La început, totul se petrece în dragoste frăţească, dar, aşa cum se întâmplă adesea, odată cu trecerea timpului, încep discuţii, apar neînţelegeri şi uneori chiar conflicte pe faţă. De aceea se recurgea adeseori la schimbare de preoţi. Când patriarhul Pavle a venit să slujească Sfânta Liturghie arhierească în această biserică, unul dintre preoţi, în altar, l-a întrebat:
preafericirea Voastră, de ce preoţii rămân pentru scurt timp la Lazarica?
Fără să stea o clipă pe gânduri, patriarhul a răspuns:
187
e un mare loc sfânt!
S-a oprit, apoi, pentru a se face bine înţeles, a explicat:
o mare putere a harului este aici, nu toată lumea o poate duce!
„DOAMNE, AJUTĂ!” SAU „BUNĂ ZIUA!”?
Un grup de credincioşi din Belgrad şi-a legat viaţa duhovnicească de patriarhul Pavle. Majoritatea erau femei.
Oriunde slujea Preafericirea Sa Liturghia, acest grup de credincioşi fideli venea şi el. Călătoreau cu autobuzul, cu trenul, fiecare cum putea. Mai ales la Belgrad şi prin împrejurimile sale, mergeau din biserică în biserică, peste tot unde Sfânta Liturghie era săvârşită de „sfântul care umblă printre noi”, aşa cum, încă din această viaţă pământească, i se spunea acestui de toţi cunoscut întâistătător al Bisericii sârbe.
Patriarhul Pavle slujea Liturghia în fiecare zi, de obicei în capela patriarhală închinată Sfântului Simeon Izvorâtorul de Mir, iar de sărbători mergea să slujească în bisericile închinate sfântului sau praznicului din acea zi. La sfârşitul Liturghiei, dacă patriarhul nu avea alte obligaţii în acel moment, credincioşii îsi manifestau dorinţa de-a mai rămâne ca să vorbească cu Preafericirea Sa, să asculte un cuvânt de folos şi să primească lămuriri la unele întrebări pentru care nu aveau sau nu erau siguri că au răspuns corect. Aşa că odată s-a pus întrebarea: Ce să faci când te afli printre oameni, când sunt de faţă şi credincioşi, şi necredincioşi?
vă puteţi feri de multe neplăceri, şi în familie, şi la serviciu, şi în oricare alt loc, când vă aflaţi printre oameni, dacă luaţi aminte la mediul în care vă aflaţi şi acţionaţi în aşa fel
188
încât să-i respectaţi pe toţi ceilalţi, să nu jigniţi pe nimeni, dar şi să păstraţi ce-i al vostru! i-a sfătuit patriarhul.
Şi imediat după aceea a dat un exemplu concret:
de pildă, sunteţi undeva unde ştiţi că sunt şi dintre cei ce cred, şi dintre cei care nu cred. Dacă îi salutaţi cu „Doamne, ajută!”, lucrul acesta are să-i deranjeze pe cei care nu cred… De aceea, eu, într-o astfel de situaţie, spun: „Bună ziua!”1
CEL CARE ÎI VORBEŞTE PE ALŢII DE RÂU ÎŞI ARATĂ PROPRIA SLĂBICIUNE
Aşa cum a făcut la Prizren, pe când era episcop, tot aşa patriarhul Pavle, la Belgrad, în capela Sfântului Simeon Izvorâtorul de Mir, din clădirea patriarhiei, a pus o cutie în care credincioşii care veneau aici la Liturghie lăsau bileţele pe care aveau permisiunea să scrie cel mult trei întrebări, fără să se semneze.
După citirea Sfintei Evanghelii, patriarhul Pavle vorbea uneori pe tema unor întrebări puse de credincioşi, dacă acestea erau de importanţă generală. Una dintre întrebările la care patriarhul a socotit că este necesar să răspundă spre folosul tuturor a fost aceasta: Cum se face că unii oameni primesc onoruri, fiind cunoscuţi şi respectaţi mai mult decât merită?
Preafericirea Sa a dat un răspuns plin de tâlc:
există oameni nemulţumiţi de statutul lor în societate; consideră că nu sunt suficient de respectaţi, ar dori să fie înaintea altora. Îi vorbesc de rău pe alţii, ca să iasă ei în evidenţă; se străduiesc să lase astfel impresia că ei sunt mai buni decât
1 După relatarea dnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad, care se afla în grupul de credincioşi ce-l însoţeau pe patriarhul Pavle.
189
cei despre care vorbesc. Şi, de fapt, în felul acesta îşi arată doar slăbiciunea.1
NU TOATE CĂDERILE SUNT LA FEL
Protopopul Slavko Bozie, odată ajuns preot paroh al bisericii Sfântul Gheorghe de pe Banovo Brdo din Belgrad, unul dintre preoţii din cercul pastoral-misionar al bisericii a început să-i poarte pică şi să-l împiedice în munca de gestionare a treburilor bisericeşti. Părintele Slavko s-a plâns patriarhului Pavle, care era arhiepiscopul de care aparţinea. Patriarhul l-a exclus pe acest preot din cercul pastoral-misionar, din care făcea parte, şi l-a mutat într-o parohie mai bună, la biserica Sfântului Marcu, de pe Tasmajdan, în Belgrad.
Decizia aceasta l-a supărat pe părintele Slavko, care, acum, s-a plâns vicarului, spunând în starea de nemulţumire în care era despre patriarhul Pavle ceea ce nici el însuşi nu credea: „Cum sunt oile aşa e lupul, cum sunt lupii aşa e oaia!” Vicarul i-a spus acest lucru patriarhului.
Nu după multă vreme, Preafericirea Sa a slujit Liturghia la biserica Sfântul Gheorghe. După care, însoţit de preotul paroh, a mers la prima grădiniţă din Serbia patronată de Biserică, la grădiniţa „Durdevak” („Lăcrimioara”) de lângă biserica Sfântul Gheorghe. După ei, veneau credincioşii. Patriarhul tăcea, părintele paroh tăcea. La un moment dat, patriarhul îi spune:
ştii, părinte Slavko, cel care stă sus trebuie să fie foarte atent, pentru că este periculos când cade; iar cel care stă jos, când cade, uşor se ridică!2
1 După relatarea dnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad.
2 După relatarea protoicreului stavrofor Slavko Bozie.
190
ÎNVĂŢĂTURA DE CREDINŢĂ SĂ SE DEA DUPĂ MĂSURA VÂRSTEI DUHOVNICEŞTI
Unele dintre femeile care veneau la Liturghie în capela patriarhală erau împovărate cu o grijă exagerată pentru copiii lor şi pentru soţ. Şi-au îndreptat toată dragostea spre ei. Neavând credinţă îndeajuns, erau mai îngrijorate decât ar fi trebuit. Din grija aceasta prea mare a lor pentru membrii familiei, îşi neglijau propria persoană. Când vreuna dintre ele, după Liturghie, începea să-şi exprime această grijă nemăsurată pentru soţ şi copii, patriarhul Pavle îi spunea:
lasă-i pe ei în seama lui Dumnezeu, iar tu îngrijeşte-te de propria mântuire!
Cei care erau mai des lângă patriarh erau convinşi că acesta cunoştea starea duhovnicească a fiecărui om.
Odată, la o întâlnire neprotocolară cu patriarhul, după Liturghie, o femeie s-a plâns Preafericirii Sale că soţul şi copiii ei o certau că mergea des la biserică. O altă femeie a spus că şi ea se confruntă cu aceeaşi problemă. Apoi s-a plâns de neputinţa de a-şi aduce soţul şi copiii la credinţa ortodoxă: îi pune să se roage, să postească, să citească cărţile sfinte pe care le aducea pentru ei, dar în zadar, nimic din ce face nu e de vreun folos.
exemplul personal este cea mai bună lecţie. Dacă trăiţi după cuvântul lui Hristos, purtarea şi faptele dumneavoastră vor fi cea mai bună şcoală pentru alţii. Cu timpul, vor începe să vă urmeze exemplul… a sfătuit patriarhul, adresându-se tuturor celor prezenţi.
Şi le-a mai explicat cum să îi ajute pe cei care au pornit pe calea credinţei:
191
fiţi răbdători! Nu trebuie să-i hrăniţi cu o lingură mare, că se sufocă. Începeţi cu o lingură mică, cât să poată înghiţi… Când vor creşte duhovniceşte, totul va fi mai uşor.1
SPUNEŢI CE AVEŢI DE SPUS DE DOUĂ ORI
După Liturghia din capela patriarhală, patriarhul a rămas să vorbească, ca de obicei, cu credincioşii care l-au înconjurat şi l-au asaltat cu diverse întrebări. O bătrână s-a plâns că are probleme în familie, că nu se înţelege nici cu fiul, nici cu nora, şi nici soţul ei n-o înţelege… Şi alţii s-au plâns că au diverse neînţelegeri…
Patriarhul i-a ascultat pe fiecare, apoi, fără să se adreseze cuiva anume, ci sfătuindu-i pe toţi cei care doreau să asculte, a spus:
dacă cineva vrea să se certe, voi să nu vă certaţi. Când cineva vă atacă cu vorba, voi să tăceţi, pentru că acela atunci nu aude ce-i spuneţi. Iar când se linişteşte, spuneţi-i cu calm ce aveţi de spus: prezentaţi-vă argumentele, poziţia, opinia. Dar spuneţi-i toate acestea cel mult de două ori. Prima dată poate că nu a auzit, aşa că repetaţi ce i-aţi spus. Repetaţi o singură dată. Nu de mai multe ori. Dacă în continuare se poartă ca şi când nu ar fi auzit, atunci este limpede că nu vrea să audă. De aceea, aşteptaţi, o zi sau două, o altă zi, când se iveşte un nou prilej favorabil, când s-a mai calmat, şi atunci spuneţi ce aveţi de spus. Atunci veţi fi auziţi.2
1 După relatarea doamnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad.
2 După relatarea doamnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad.
192
SLUJIREA APROAPELUI ESTE SLUJIRE A LUI DUMNEZEU
Doamna Dobrila Ljubojevic din Belgrad făcea parte dintr-un grup de aproximativ douăzeci de credincioşi care se organizau ca să îl însoţească pe patriarhul Pavle şi care se străduiau să meargă la Liturghie în locul unde slujea Preafericirea Sa. Dobrila cânta şi la strană.
Când slujba se termina, credincioşii, începând de la icoana pusă spre închinare, se aşezau pe două rânduri, pentru a lua binecuvântare de la patriarh şi pentru a întreba câte ceva. Uneori sunt zece-douăzeci de credincioşi, alteori sunt chiar şi o sută. Odată, Dobrila, stând la rând, voia să-i spună că va lipsi o vreme şi să ceară binecuvântare pentru călătorie. Se tot gândea cum să-i spună patriarhului lucrul acesta în cât mai puţine cuvinte, ştiind că şi Preafericirea Sa se străduieşte să spună ce este necesar tot aşa, în cât mai puţine cuvinte. Patriarhul, după ce a binecuvântat-o pe femeia din faţa ei, s-a apropiat de ea şi a întrebat-o:
cum sunt cei de acasă?
sunt bine, slavă Domnului! a răspuns ea, apoi a continuat: Tocmai voiam să vă spun că mă duc la Viena, la fiul şi nora mea, să am grijă de copil, cu toate că mi-e grea absenţa aceasta.
Patriarhul a răspuns dându-i o învăţătură:
slujirea aproapelui este slujire a lui Dumnezeu. Salutaţi-i pe toţi!
PREGĂTIŢI PENTRU GREUTĂŢI
Era necesară o lucrare importantă pentru Patriarhia Sârbă, dar cel care trebuia s-o facă era în concediu medical.
193
Când patriarhul Pavle a întrebat de un alt muncitor, s-a aflat că şi acela era în concediu medical. Un angajat mai vechi al patriarhiei în diferite funcţii, arhidiaconul Radomir Rakic, a folosit prilejul ca să-i spună patriarhului:
preafericirea Voastră, acum trei ani m-am operat de hernie, dar n-am spus nimănui, să nu creadă cineva că aş dori să trezesc milă şi să am vreun beneficiu din asta!
Patriarhul Pavle l-a ascultat şi a zis:
se spune că operaţia de hernie este una dintre cele mai uşoare. Este probabil pregătirea pentru ceva mai greu care se poate întâmpla, pentru o operaţie mai grea!
Părintele Radomir a căzut pe gânduri, înţelegând că tocmai a primit în dar un cuvânt de folos.
Mai târziu, amintindu-şi adeseori de aceste cuvinte, le va spune şi altora:
tot ce ni se întâmplă este doar o pregătire pentru ceva mai greu care se poate întâmpla!
DESPRE CERŞETORI
Uneori, după Liturghie, când avea timp, patriarhul stătea puţin de vorbă cu credincioşii în sala de mese de lângă capela patriarhală. Credincioşii puneau diverse întrebări, fiecare avea o problemă. O femeie l-a întrebat pe patriarh:
preafericirea Voastră, ce ne facem cu atâţia cerşetori? Noi nu avem atâţia bani… Până la urmă, o să ajungem şi noi cerşetori! a spus ea, referindu-se la mulţimea de săraci care se adunau în faţa patriarhiei şi a catedralei.
să aveţi în buzunar ceva bani şi daţi tuturor câte puţin, cât aveţi! a răspuns patriarhul.
194
dar ei nu se mulţumesc cu puţin, aşteaptă mai mult… Se supără… a adăugat femeia din propria experienţă.
ei bine, asta este problema lor! a răspuns patriarhul.
Apoi cineva i-a spus că unul dintre aceşti cerşetori într-o mână ţine ţigara, cu cealaltă cerşeşte, iar când a strâns destui bani, se duce să-şi cumpere ţigări. Chiar patriarhul îl vedea deseori acolo.
Aşa că le-a spus:
În felul acesta voi îl ajutaţi să greşească!1
SĂ PRACTICĂM MILA
Patriarhul Pavle aflase că un grup de credincioşi din Belgrad se pregătea să meargă la mănăstirea Bunavestire, unde el avea să slujească Sfânta Liturghie, aşa că a spus că, dacă vrea cineva, poate să meargă cu el, în maşină. Au mers cu el trei femei, între care şi Dobrila Ljubojevic, care cânta la strană. Patriarhul Pavle foloseşte timpul călătoriei pentru lectură. De obicei citeşte din Sfânta Scriptură. Dacă are însoţitori, vorbeşte cu ei la început, cel mult zece minute, apoi citeşte până se apropie de destinaţie.
De îndată ce au plecat din Belgrad, Dobrila s-a folosit de acel prilej pentru a primi de la el răspuns la o întrebare care o frământa:
preafericirea Voastră, cum ar trebui să tratăm animalele noi cei care sărutăm icoane şi ne împărtăşim? Am câteva animale de companie, chiar şi un papagal care vorbeşte şi-mi spune „mămică”…
purtaţi-vă cu animale ca şi cu nişte animale! a răspuns el răspicat.
1 După relatarea doamnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad.
195
Dobrila s-a simţit pe dată uşurată, se temea să nu primească un răspuns din care să înţeleagă că nu-i plac animalele, lucru care ar fi întristat-o foarte tare.
Patriarhul apoi a explicat:
dumnezeu ne-a dat animale în grijă, ca să practicăm mila, să nu ni se împietrească inima!1
NU-I AJUTAŢI SĂ GREŞEASCĂ
Mulţi s-au străduit să menţină relaţii bune cu foştii colegi chiar şi după încheierea activităţii profesionale. Şi aşa, de-a lungul timpului, s-a încetăţenit obiceiul ca atunci când cineva iese la pensie să vină la vechiul loc de muncă şi să le facă cinste cu o masă foştilor colegi.
Dobrila Ljubojevic a dorit să facă şi ea aşa. Foştii ei colegi de la Centrul de Sănătate Savski Venac au sugerat că ar fi bine să se adune într-o zi de vineri, 1a prânz, între două schimburi. Potrivit obiceiului, ea aducea de mâncare şi de băut, iar colegii îi luau un cadou care să-i amintească de timpul petrecut împreună.
După Liturghia din capela patriarhală, Dobrila l-a aşteptat pe patriarh şi a cerut binecuvântare, menţionând în treacăt:
ştiţi, Preafericirea Voastră, nici unul dintre cei de acolo nu posteşte, nu le pasă de credinţă, aşa că se aşteaptă să aduc ceva care să nu fie de post!
nici vorbă! Doar nu vreţi să-i ajutaţi să greşească! s-a împotrivit patriarhul.
1 După relatarea doamnei Dobrila Ljubojevic din Belgrad.
196
CEI NEBUNI PENTRU HRISTOS ARATĂ GREŞELILE OMENEŞTI
Tot în acea vreme, o femeie şi un bărbat, nespălaţi şi zdrenţăroşi, au început să vină la sfintele slujbe la capela patriarhală, deranjându-i cu murdăria lor pe ceilalţi credincioşi. Patriarhul Pavle găseşte prilej de a vorbi cu femeia între patru ochi; a întrebat-o unde şi cum trăieşte, dorind să o ajute şi să o convingă să fie mai îngrijită. Era fără adăpost. Liniştit şi binevoitor, patriarhul s-a oferit să-i dea bani ca să meargă la baia orăşenească, dar ea n-a primit. Probabil că o discuţie asemănătoare a avut şi cu acel bărbat, dar despre asta nu s-a aflat nimic. După ceva timp, neştiind cum să le înţeleagă purtarea, câţiva credincioşi s-au învoit să-l întrebe pe patriarhul Pavle:
preafericirea Voastră, sunt aceştia oare nebuni pentru Hristos?
nu, nu sunt nebuni pentru Hristos! a răspuns clar patriarhul.
Şi explică:
nebunii pentru Hristos, indiferent de aspectul lor, chiar dacă par că şi-au pierdut minţile, prin purtarea lor îi îndreaptă pe ceilalţi, dau la iveală greşelile omeneşti. O fac cu îndrăzneală, atât în cuvânt, cât şi în faptă. Prin întreaga ţinută.1
SUNTEM PUŢINI, BINE ESTE SĂ NE ŢINEM ÎMPREUNĂ
197
Patriarhul Pavle pleca în concediu, ca să-şi recapete puterile, cel puţin o dată pe an. Ţinând cont de afecţiuni, a decis să meargă la Vrnjacka Bania, localitate cu ape termale, ca să-şi trateze diabetul, ulcerul stomacal şi reumatismul.
Când, pentru prima oară, se pregătea să vină la Vrnjacka Bania, călugării din fosta sa eparhie Zica i-au rezervat o cameră la hotel. Dar cazarea la hotel nu i-a plăcut, nu a putut să doarmă toată noaptea. Dimineaţa a venit la biserică, la utrenie; apoi a întrebat dacă poate găsi undeva un loc de cazare modest. Paracliserul l-a dus la bunica Kata, originară din satul său natal Kucanica.
Câţiva ani mai târziu, când bunica Kata a ajuns neputincioasă şi nu mai putea primi oaspeţi, ea a recomandat ca vlădica să meargă în casa familiei Iankovic. Era la începutul lunii octombrie a anului 1980. De atunci şi până la alegerea sa ca patriarh, în anul 1990, în mod regulat, la sfârşitul lunii septembrie sau la începutul lunii octombrie, episcopul Pavle venea la Vrnjacka Bania, în casa acestora. Stătea vreo cincisprezece-douăzeci de zile. Dacă avea de îndeplinit vreo obligaţie urgentă în acea perioadă, pleca, apoi se întorcea, pentru a-şi continua terapia. Astfel, la prăznuirea Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, hram al mănăstirii Skoloce din Kosovo dacă la acea vreme se afla încă în staţiune mergea să slujească Sfânta Liturghie şi se întorcea în aceeaşi zi. Uneori rămânea şi la praznicul casei familiei Iankovic tomindan.1
S-a apropiat sufleteşte de gazdele sale. Când a venit să stea în casa lor, din prima zi a spus că nu doreşte să i se pregătească o mâncare specială. Ce se pune pe masa familiei să
1 Tomindan — ziua în care în Serbia credincioşii ortodocşi şi Biserica sârbă îl prăznuiesc pe Sfântul Apostol Toma, cunoscut în popor sub acest nume tomindan (n. ed.).
198
fie şi pentru el. În fiecare zi mergea la utrenie şi la vecernie în biserica staţiunii. Aducea adeseori de la biserică câte o cruce pentru a o curăţa sau o icoană pentru a o restaura. Gazdele l-au îndemnat să se poarte ca la el acasă. Ştia unde se găseau sculele în pivniţă, aşa că le lua el însuşi când avea ceva de reparat. Îşi pingelea pantofii cu tălpi decupate din anvelope de maşini…
Familia Iankovic a fost onorată să-l aibă oaspete pe acest mare părinte duhovnicesc, pe Pavle, episcopul de Raska şi Prizren. Au refuzat să-i ia bani pe cazare şi, mai mult, voiau să-i plătească şi costurile şederii în staţiune. Dar el nu a îngăduit lucrul acesta. Se ducea la sucursala agenţiei „Putnik” şi îşi plătea singur taxa de şedere, iar costurile de cazare şi hrană le achita în contul familiei Iankovic.
Se întorcea din Vrnjacka Bania călătorind la Kralievo cu autobuzul, iar de la Kralievo la Prizren, cu trenul, la clasa a doua. Întotdeauna, unul dintre fiii gazdelor se oferea să-l ducă pe episcop cu maşina până la Kralievo sau măcar până la staţia de autobuz din Vrnjacka Bania. Dar el refuza hotărât, însă acesta stăruia ca măcar să-l conducă până la autogară şi să-i ducă valiza.
Când a fost ales patriarh, colaboratorii săi au considerat că nu se cuvine ca întâistătătorul Bisericii să locuiască într-o casă particulară, mai ales că în Vrnjacka Bania exista deja o casă a patriarhiei. Patriarhul Pavle a acceptat această recomandare, dar a continuat să-şi viziteze fostele gazde, familia Iankovic.
Ultima dată când a venit, în toamna anului 2005, doamna Liubica Iankovic, pe atunci cel mai vârstnic membru al familiei, i-a mulţumit patriarhului că şi-a făcut timp să-i viziteze, în pofida multelor sale obligaţii.
199
Preafericirea Sa i-a răspuns:
ei, oricum suntem puţini, bine este să ne ţinem împreună!1
DE TREI ORI LA IERUSALIM
Viaţa profesională a doamnei Milica a ajuns la final. A lucrat în administraţia locală din Vrnjacka Bania. Încă mai înainte de aceasta, nefiind căsătorită vreodată şi neavând o familie a sa, a decis să se călugărească după ce va ieşi la pensie.
S-a dus de două ori la Ierusalim. Se pregătea să plece pentru a treia oară, înainte de-a se călugări.
Aflând că patriarhul Pavle se afla în oraşul ei, Milica a venit să ceară binecuvântare pentru călătorie. Îi spune patriarhului că a fost deja de două ori şi că intenţionează să meargă în Ţara Sfântă pentru a treia oară.
Preafericirea Sa a ascultat-o şi i-a spus:
mai bine ar fi să daţi banii pe care i-aţi pus deoparte pentru pelerinaj cuiva care nu a fost niciodată la Ierusalim!
Milica însă a plecat la Ierusalim şi apoi a mers la mănăstire.2
SE CUVENEA SĂ PRIVEASCĂ LA VIAŢA LOR
în casa familiei Iankovic din Vrnjacka Bania, unde a stat episcopul Pavle când venea la băi pentru recuperare, de ani de zile veneau dintr-un oraş apropiat doi soţi. Într-o vară au venit îndoliaţi. O mare tristeţe se citea pe feţele lor. Păreau zdrobiţi, şi parcă nu mai erau bărbatul şi femeia de altădată…
1 După relatarea doamnei Ljubica Jankovic din Vrnjacka Banja.
2 După relatarea doamnei Ljubica Jankovic din Vrnjacka Banja.
200
Le-au spus gazdelor că şi-au pierdut unicul fiu într-un accident de maşină. Vorbeau puţin. Plângeau, mai ales în singurătate. Şi când se duceau la izvorul din staţiune, rareori observau pe cineva…
În prima sâmbătă de după sosirea în Vrnjacka Bania, a avut loc o nuntă în vecinătatea familiei Iankovic. Mare petrecere. Muzica răsuna tare prin boxele puternice. Cei doi stăteau în camera lor tăcuţi. La vecini se petrecea, ei, cu ferestrele închise, se tânguiau în camera lor. Numai gândul că în casa lor nu va mai fi niciodată nuntă îi îngrozea. Vrând să scape de zgomotul petrecerii şi al muzicii, au plecat din casă şi s-au dus în parc, unde au stat toată noaptea.
Gazdelor le-a părut rău că au fost nevoiţi să-şi petreacă noaptea sub cerul liber. Simţeau şi ei durerea acestor soţi nefericiţi, rămaşi fără urmaşi. Se gândeau la ei şi după ce-au plecat şi s-au întors în oraşul lor.
La începutul toamnei, episcopul Pavle a venit la Vrnjacka Bania, ca de obicei. Gazdele sale i-au istorisit ce li se întâmplase celor doi şi cât de greu le-a fost să îndure petrecerea de nuntă din vecini. El i-a ascultat cu atenţie şi a spus scurt:
ar fi trebuit să privească la viaţa lor!1
A CUNOSCUT RĂUL DE NEÎNDREPTAT DIN SUFLETUL LUI
Patriarhul Pavle era obişnuit să fie peste tot întâmpinat şi aşteptat de credincioşi, ca să ia de la el binecuvântare sau să întrebe ceva.
Când se afla la recuperare în Vrnjacka Bania, se ştia că, aşa cum făcea de obicei, va vizita casa familiei Iankovic, unde
1 După relatarea doamnei Ljubica Jankovic din Vrnjacka Banja.
201
stătuse în vremea când nu era patriarh. Vreo zece prieteni şi parteneri de afaceri ai fiului mai mic al familiei, Iovan, au dorit să se folosească de acest prilej, să primească binecuvântare de la Preafericirea Sa. Iovan, după ce a cerut acordul patriarhului, i-a invitat la el. Au aşteptat ca Preafericirea Sa să-şi termine vizita şi, când era pe picior de plecare, s-au aliniat ca să ia binecuvântare, unul câte unul. De cum se apropia de fiecare, patriarhul întreba câte ceva care îi este numele, despre familia sa, despre locul de muncă… binecuvânta şi tuturor le dădea un sfat; numai unuia dintre ei, Ivan, care stătea la capătul rândului, nu i-a spus nimic.
Acesta, neputându-se stăpâni, cu vădită veneraţie faţă de patriarh, îi sărută dreapta şi ceru binecuvântare; Preafericirea Sa însă l-a privit tăios şi a ieşit din casă fără să rostească vreun cuvânt.
După câteva luni, a venit vestea că acest Ivan s-a sinucis, aruncându-se de pe o clădire înaltă, undeva într-un oraş din afara Serbiei!
patriarhul trebuie să fi ştiut că Ivan luase deja această decizie! iovan era convins.1
MÂNGÂIEREA MAMEI PENTRU CELE CE VOR SĂ FIE
Zorka şi Rade au avut o căsnicie armonioasă. Dragostea le-a fost încununată cu naşterea unui fiu, Marcuo, şi a unei fiice, Miriana. Zorka s-a dedicat familiei, iar Rade, carierei sale; a fost un om de afaceri respectabil, director al uneia dintre companiile sârbeşti de mare succes. Toate uşile le erau
1 După relatarea doamnei Ljubica Jankovic din Vrnjacka Banja.
202
deschise pentru a păşi fericiţi în viaţă. Căldura cuibului familial însă s-a răcit din pricina bolii grave a fiicei lor. A făcut leucemie şi, timp de cinci ani, în mod continuu, s-a tratat la Spitalul Militar din Belgrad.
într-o noapte era 1 august 1994 -, Zorka a visat că patriarhul Pavle, îmbrăcat în odăjdii sărbătoreşti, intră în casa lor; ea a deschis uşa şi, înainte de a se apleca să-i sărute dreapta, îşi întinde braţele de bucurie… A tresărit şi s-a trezit. Era fericită că a visat un om considerat sfânt, chiar dacă nu-l întâlnise niciodată. A doua zi, la praznicul Sfântului Proroc Ilie, biserica din zona lor, cartierul Mirijevo din Belgrad, şi-a sărbătorit hramul. În acea zi, Miriana era programată pentru o intervenţie chirurgicală minoră, pentru a-i permite să ia medicamentele mai rapid. Zorka a auzit că patriarhul Pavle va veni la biserica lor, aşa că a mers la Liturghie. Când l-a văzut pe patriarh în odăjdii de sărbătoare în biserică, şi-a amintit visul. După slujbă, a ieşit şi s-a oprit în faţa bisericii. A izbucnit în lacrimi. Dirijorul corului bisericii s-a apropiat şi a întrebat-o:
nu vă simţiţi bine?
Zorka i-a povestit pe scurt că fiica ei se află în spital şi ce fel de vis a avut.
aşteptaţi-mă aici! a spus dirijorul şi s-a întors în biserică.
După câteva minute a chemat-o înăuntru, spunându-i că patriarhul doreşte să o vadă. S-a oprit în faţa icoanei Sfântului Ilie, pusă spre închinare. Preafericirea Sa a ieşit din altar şi, trecând pe lângă oamenii care aşteptau să primească binecuvântarea, s-a îndreptat spre Zorka, întrebând cu voce tare:
aceasta este mama aceea?
îi ia părinteşte mâinile şi o întreabă:
de ce plângi, fiică?
203
Ea-i povesteşte cum stau lucrurile… Patriarhul a ascultat-o cu atenţie şi a întrebat cum o cheamă pe fiica ei.
miriana! mama a rostit din toată inima numele fetei.
copil îngeresc, pacea lui Dumnezeu… Numele ei înseamnă „pacea lui Dumnezeu”… a spus el încet.
În tot acest timp mâinile Zorkăi erau în mâinile lui; a simţit şi ceea ce nu fusese spus…
este începutul bolii sau o recidivă? întreabă patriarhul.
recidivă! a răspuns mama, spunându-i că fiica ei se luptă cu această cumplită boală de cinci ani şi că, potrivit statisticilor, va mai trăi doar o lună şi jumătate…
noi cu toţii, mămico, am venit şi trebuie să plecăm cu toţii! Când? Nu ştim asta şi nici nu vom şti! Dar când va veni momentul, trebuie să-i dăm drumul… Oricât de dureros ar fi, trebuie să-i dăm drumul… vorbeşte liniştit, prevenitor, vestind parcă ceva ce avea să urmeze…
La cuvântul „să-i dăm drumul”, inima Zorkăi a îngheţat; îi era clar ce voia să spună patriarhul, dar, fireşte, nu putea accepta…
care este praznicul casei voastre? întrebă patriarhul.
sfântul Ioan Botezătorul a răspuns, şi printre lacrimi a adăugat: Miriana mea s-a născut de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, iar soţul meu Rade de Sfântul Ioan Gură de Aur… Nu vor lăsa ei ca Miriana mea să plece…
Zorka a aflat atunci că Miriana ei s-a născut în aceeaşi zi cu patriarhul Pavle…
noi nu avem nici o putere asupra unor evenimente de aici! a continuat Preafericirea Sa încet, consolând-o.
Apoi a întrebat-o dacă are acces la fiica sa. Mama i-a răspuns că nu are contact direct, vorbesc prin geam, dar poate să-i ducă tot ce-i este de trebuinţă… Atunci, preotul a adus
204
anafura şi o crenguţă de busuioc, pe care patriarhul i le-a dat ca să le ducă Mirianei. A întrebat cât timp petrec ea şi soţul cu fiica lor. Zorka spune că sunt în spital toată ziua, până noaptea târziu, până când Miriana adoarme. Patriarhul a spus că şi-ar dori ca ea şi soţul ei să vină la Liturghie, la catedrală, şi să fie siguri că se va ruga pentru fiica lor. Dar a subliniat că trebuie ca şi ei să aibă credinţă. Văzând cu duhul ce gândea mama, a repetat:
aşa este: când va veni momentul, trebuie să dăm drumul, nu trebuie să ţinem!
între timp, s-a apropiat şi sora Zorkăi, să audă cuvântul patriarhului. Şi ea a fost martoră la cele spuse. Preafericirea Sa le-a binecuvântat, ele i-au sărutat mâna şi s-au îndepărtat încet. În aceeaşi zi, Zorka a dus fiicei sale la spital anafura şi busuiocul. Când Miriana a auzit şi a văzut ce i-a adus mama, a deschis scurt uşa de sticlă a rezervei, a luat busuiocul şi anafura şi şi-a sărutat mama.
aici mă protejează de viruşi, dar tu îmi aduci leacuri care omoară viruşii! a spus ea bucuroasă.
Şi a fost foarte fericită când a auzit că patriarhul Pavle s-a născut în aceeaşi zi cu ea.
patriarhul mă ocroteşte ca şi Sfântul Ioan! a spus ea, în mod vădit încântată.
S-a închinat şi a luat cu grijă anafura în gură, pentru a nu scăpa nici o firimitură; busuiocul l-a pus într-o punguţă, sub pernă. În acea clipă arăta ca o persoană complet sănătoasă şi cu adevărat fericită.
A doua zi dimineaţă, Miriana şi-a sunat mama la telefon şi, plângând, i-a spus că asistenta aruncase busuiocul când a schimbat cearşafurile. Mama s-a străduit s-o mângâie, spunându-i că busuiocul trebuie să fie pe undeva, doar s-a rătăcit.
205
Aşa a şi fost, Miriana l-a găsit curând şi apoi, foarte bucuroasă, a sunat-o pe mama ei ca să-i spună că l-a găsit. Din acea zi, îi cerea adeseori mamei să-i istorisească iar şi iar întâlnirea cu patriarhul.
La douăzeci de zile după discuţia cu Preafericirea Sa pe 22 august 1994, în zori -, Miriana a părăsit această lume, dându-şi sufletul lui Dumnezeu. Ca să îndure această durere cum nu e alta mai mare, mamei i-au dat putere mâinile patriarhului Pavle, mâinile unui om sfânt, a căror căldură nu a încetat niciodată să o simtă!
NICI UN OM NU ESTE MĂSURĂ PENTRU TOŢI OAMENII
Un grup de sârbi respectabili şi înstăriţi au venit la Prizren ca să vadă cum ar putea ajuta la reconstruirea unor biserici şi mănăstiri. A venit şi patriarhul Pavle la locul slujirii sale episcopale de mulţi ani. Mergeau pe jos spre străvechea biserică a Maicii Domnului din Lievişka. Pe drum, discutau… Unul din grup spune că prietenul său adeseori îl îndeamnă să-l ia drept model pe patriarhul Pavle.
Patriarhul, stânjenit, a spus:
nici un om nu este o măsură pentru toţi oamenii!1
LA HRAMUL BISERICII, CU TROLEIBUZUL
S-a stabilit ca sesiunea anuală ordinară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe să aibă loc în luna mai. Toţi episcopii sârbi din ţară şi din diaspora se adună atunci la Belgrad.
1 După relatarea lui Vasilije Barovic.
206
Episcopul Canadei, Gheorgije, şi-a manifestat dorinţa ca în timpul şederii sale în patrie să slujească Liturghia, cu patriarhul Gherman, la praznicul catedralei Sfântul Marcu din parcul Tasmajdan, din Belgrad.
Când episcopul Pavle a ajuns întâistătătorul Bisericii sârbe, a avut aceeaşi dorinţă, de a i se alătura lui, pentru a continua slujirea de praznicul Sfântului Marcu în acea monumentală biserică. Patriarhul Pavle a fost de acord.
Dimineaţa, episcopul Gheorgije, având o valiză în mână, în care se aflau odăjdiile şi mitra, aşteaptă în faţa patriarhiei, socotind că vor merge cu maşina oficială. Patriarhul Pavle şi diaconul său ies din clădirea patriarhiei. Din mers îl salută pe episcop, iar patriarhul spune scurt:
să mergem!
Urcă înspre colină, de-a lungul străzii Kralia Petra. Episcopul Gheorgije li s-a alăturat, înţelegând că nu vor merge cu maşina. Merg în Piaţa Studenţilor şi aşteaptă troleibuzul. Dimineaţă devreme. Tineretul, care petrecuse toată noaptea, se întorcea acasă. Locurile din troleibuz s-au ocupat imediat. O fată s-a ridicat şi i-a cedat locul patriarhului Pavle. Preafericirea Sa, imediat ce s-a aşezat, a început să citească din Cartea de rugăciuni. Episcopul Gheorgije stătea lângă el, în picioare, ţinându-se de o bară. Băieţii şi fetele chicoteau şi strigau unii la alţii, de parcă ar fi fost singuri pe câmp, folosind adesea cuvinte necuvenite… Patriarhul Pavle, adâncit în citirea rugăciunilor şi a gândurilor sale, părea că nu observă ce se întâmplă în jurul său; episcopul Gheorgije, cu vreo treizeci de ani mai tânăr, era însă deranjat de toate acestea… Când au coborât din troleibuz, episcopul a glumit:
am ajuns cu bine, doar că am cam deranjat tineretul acela! Nu ne-au deranjat ei pe noi, cât noi pe ei…
da, da, vă înţeleg… a răspuns patriarhul.
207
După Sfânta Liturghie arhierească, urma Litia, cu înconjurarea de trei ori a bisericii. Patriarhul i-a spus episcopului: mă aşteaptă alte obligaţii, aşa că trebuie să mă întorc acum; mergeţi dumneavoastră la litie şi rămâneţi la masa de praznic.
Când s-a terminat masa, maşina patriarhală îl aştepta pe episcop în faţa bisericii. Patriarhul s-a întors aşa cum a şi venit, cu transportul în comun.1
JUMĂTATE DE PEŞTE
La cina din ajunul sărbătoririi hramului mănăstirii Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, la Prizren, în anul 1998, după cum se cuvenea, patriarhul Pavle stătea în capul mesei, avându-i de o parte şi de alta pe episcopul eparhial şi pe gazda praznicului, Vasilije Barovic, directorul sucursalei Băncii belgrădene din oraş. Ospătarii aduceau mâncarea. Pe fiecare farfurie, doi păstrăvi. Patriarhul i-a spus cu glas scăzut ospătarului:
mie doar o jumătate de peşte.
Ospătarul aduce o jumătate de porţie, un peşte pe farfurie. Patriarhul îl întoarce din nou:
doar o jumătate de peşte.
În fine, ospătarul îi aduce patriarhului aşa cum a cerut. Un alt ospătar serveşte băutura; patriarhul l-a lăsat să toarne vin cât să acopere fundul paharului, apoi a adăugat puţină apă.
După ce a terminat de mâncat, a aşteptat ca toţi ceilalţi să termine, ca să se facă rugăciunea. Episcopul a terminat şi
1 După relatarea episcopului Gheorgije, care a publicat această mărturie parţial şi în cartea sa Kovceiii uspomena: mojput ka Bogu (Ed. Srpska Knjizevna zadruga, Belgrad-Toronto, 2011, p. 138).
208
el, dar lângă farfurie rămăsese o bucată de pâine, cât pentru o îmbucătură.
frate, o să mănânci această bucată de pâine?
am terminat! a răspuns episcopul.
Patriarhul a luat pâinea şi a mâncat-o, dar spunând mai înainte, drept învăţătură:
dacă fiecare ar lua doar atât cât îi este necesar şi dacă nu s-ar arunca atâta, n-ar mai fi nici un flămând în lume!1
SĂ NU FII POVARĂ NIMĂNUI
Văzând renumele şi faima de care se bucură în popor întâistătătorul Bisericii Sârbe, consiliul de redacţie al uneia dintre cele mai importante edituri din Belgrad i-a propus patriarhului Pavle să publice o carte cu predicile, scrisorile, discuţiile şi declaraţiile sale. Şi astfel a apărut cartea Rugăciuni şi rugăminţi, îngrijită de redactorul acestei edituri, scriitorul Radoslav Bratic.
Odată tipărită, editura a pus deoparte cincizeci de exemplare pe care le-a trimis patriarhului Pavle. Patriarhul a adunat timp de o lună bani ca să le plătească, apoi a sunat la redacţie, întrebând în ce cont să depună banii. Redacţia a răspuns că erau exemplare gratuite, care i se cuveneau ca drepturi de autor, dar el a insistat să le plătească. Cei trei redactori au mers la patriarhie ca să explice că nu este cazul să plătească, aşa se procedează cu toţi autorii. Patriarhul a subliniat că editura a avut cheltuieli cu pregătirea cărţii în vederea tipăririi şi cu tipărirea ei, de aceea voia să plătească cele cincizeci de exemplare primite.
1 După relatarea lui Vasilije Barovic.
209
Ca în oricare altă situaţie, a dorit să compenseze cheltuielile, ca să nu fie povară pentru nimeni. Editorii au insistat însă, explicând încă o dată că i se cuvin cel puţin atâtea exemplare gratuite, ca autor, şi că editura va câştiga din publicarea acestei cărţi. Prima ediţie s-a epuizat rapid, aşa că a fost anunţată apariţia celei de-a doua ediţii, într-un tiraj mult mai mare. Numai în limba germană, editura primise solicitarea cărţii într-un tiraj de 30.000 de exemplare…
Abia aşa, cu greu, l-au convins să nu plătească ceea ce îi revenea de drept.1
O TURTUREA ACOMPANIAZĂ PREDICA PATRIARHULUI îNDEMN LA SPORIRE DUHOVNICEASCĂ şi LA UNITATE
Juriul unui premiu literar tradiţional „Biblios”, acordat de Biblioteca din Obrenovac, a declarat, în unanimitate, volumul patriarhului Pavle, Rugăciuni şi rugăminţi, drept cea mai bună carte în limba sârbă a anului 1997. Criteriul acordării acestui premiu a fost, după cum s-a precizat, mesajul ei creştin, universal, de pace şi iubire între oameni.
Decizia a fost anunţată la începutul lunii martie a anului 1998, dar, dat fiind programul încărcat al laureatului, premiul a fost înmânat abia la sfârşitul lunii august a acelui an.
Era sâmbătă. Ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului. Patriarhul Pavle, însoţit de episcopul de Sabac-Valjevo, Lavrentie, şi de arhiepiscopul-vicar al Posavinej, părintele Iovan Petrovic, a vizitat mai întâi biblioteca locală din Obrenovac. Apoi a mers pe jos până la biserica Sfintei Treimi,
1 După relatarea lui Vasilije Barovic.
210
unde a fost întâmpinat de clericii locali cu un buchet de busuioc şi de o mulţime de popor credincios. Aceasta era, de altfel, prima vizită a unui patriarh la această biserică.1
Premiul a fost acordat patriarhului Pavle în curtea bisericii. După cuvântul de salut al gazdei şi cuvântul reprezentantului juriului, întâistătătorul Bisericii sârbe s-a adresat poporului. Când patriarhul Pavle s-a ridicat să vorbească, s-a făcut linişte deplină. În momentul în care Preafericirea Sa a rostit primele cuvinte, a început să cânte o turturea, de pe acoperişul trapezei bisericii, şi, pe lângă glasul patriarhului, în curtea bisericii, numai cântarea ei s-a auzit de-a lungul întregii predici. Despre această neobişnuită cântare au scris şi ziarele a doua zi.2 Patriarhul a predicat cu vădită bucurie. Premiul l-a privit drept expresia bunăvoinţei oamenilor care i l-au acordat. El a tâlcuit premiile primite aici drept simbolul recunoaşterii de care vom avea parte când vom sta înaintea feţei lui Dumnezeu.3 Cu acest prilej, pentru nu se ştie a câta oară, a spus că Ortodoxia niciodată nu este doar simplă credinţă, simplă cunoaştere şi simplă vorbă sau scriere înţeleaptă, ci cunoaştere evanghelică şi viaţă conformă cu această cunoaştere. De aceea, cu prilejul premierii cărţii sale, a spus:
urmaşilor sfinţilor noştri strămoşi, mesajul acestei cărţi să fie binele din noi şi printre noi.4
Patriarhul a vorbit în predica sa şi despre nevoia de sporire duhovnicească în dragoste, zi de zi, şi drept cuvânt de învăţătură le-a dat un exemplu de bună înţelegere între oameni:
am aflat că există un sat sârbesc, lângă Gnjilan, unde, când este vorba de consens în construirea unei şcoli, sau
1 Biserica Sfintei Treimi din Obrenovac a fost ridicată în anul 1868.
2 Ziarul Politika, 30 august 1998.
3 Ziarul citat supra.
4 Ziarul Politika ekspres, Belgrad, 30 august 1998.
211
când e vorba de canalizare, sau de orice altceva de folos obştesc, se fac auzite şi se ascultă felurite opinii şi felurite propuneri. Dar odată votată decizia finală, toată lumea lucrează cu deplină râvnă, pentru a realiza cât mai curând posibil ceea ce şi-au propus, de parcă fiecăruia dintre ei i-ar fi fost acceptate ideile şi propunerile. O să merg în satul acela să mă odihnesc, măcar o zi, de dezbinarea sârbă.1
SCRIITORII LA PATRIARH
Cu prilejul aniversării a o sută de ani de existenţă a Uniunii Scriitorilor din Serbia (1905-2005) şi al întâlnirilor internaţionale tradiţionale ale scriitorilor desfăşurate la Belgrad2 în acele zile, a fost stabilită o vizită3 a delegaţiilor de scriitori sârbi şi români la Preafericirea Sa Patriarhul Pavle al Serbiei.
Delegaţia sârbă era formată din preşedintele Uniunii Scriitorilor din Serbia (USS) Srba Ignjatovic, preşedintele Comitetului pentru Cooperare Internaţională al USS, Adam Puslojic, şi preşedintele Uniunii de Creaţie şi Prietenie „Frăţia Sârbo-Română”, Radomir Andric.
Din delegaţia română făceau parte preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Mihai Chimpoi, directorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, academicianul Marius Sala, şi directorul ziarului bucureştean Cronica românească, criticul literar şi profesorul universitar, Răzvan Voncu.
1 Ziarul Vecernjenovosti, 30august 1998.
2 Cea de-a 42-a ediţie a întâlnirilor internaţionale ale scriitorilor din Belgrad, care au loc tradiţional în septembrie.
3 8 septembrie 2005.
212
Patriarhul, împreună cu episcopii Jovan din Sumadija şi Justin din Timok, i-au întâmpinat cu căldură pe oaspeţi. Cu toate că discuţiile se purtau pe un ton oficial, cu respect deplin pentru înalta demnitate a gazdei şi a oaspeţilor, se făcea simţită atmosfera cordială a întâlnirii.
Patriarhul i-a întâmpinat pe oaspeţi cu un salut de bun venit, iar preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, a transmis Preafericirii Sale salutări de la patriarhul [Teoctist] Bisericii Ortodoxe Române, care era membru de onoare al Academiei Române.
S-a discutat despre relaţiile strânse şi de prietenie dintre poporul sârb şi poporul român, cu dorinţa reciprocă ca aceste relaţii să fie întărite şi ca această prietenie să nu fie niciodată, în nici un fel, vătămată.
în acel moment, a sunat mobilul lui Adam Puslojic. Adam a fost foarte jenat şi atât de încurcat, încât nu reuşea să-l oprească. Discuţia s-a întrerupt, toţi erau jenaţi. […] Telefonul suna în continuare. Cineva i-a sugerat lui Adam să răspundă…
nu-i nimic, nu-i nimic… O să aşteptăm… a spus calm şi cu un zâmbet blând patriarhul Pavle.
Zâmbetul blând şi calmul lui au risipit cu totul starea de jenă. După aceea, conversaţia parcă a continuat cu şi mai multă cordialitate…
La final, patriarhul a transmis salutul său tuturor participanţilor la întâlnirile Internaţionale ale Scriitorilor de la Belgrad şi a binecuvântat creaţia literară care înnobilează sufletul, spunând:
în această lume care se află sub stăpânirea răului, scriitorii pot face mult bine prin opera lor. Trebuie să fii şi să rămâi om. Prin urmare, voi, scriitorii, sunteţi îndatoraţi ca darul
213
pe care l-aţi primit de la Dumnezeu să-l folosiţi ca să-i luminaţi pe oameni şi să le insuflaţi adevăr dumnezeiesc!1
LIMBA PĂSTREAZĂ SUFLETUL POPORULUI
Asculta cu atenţie fiecare cuvânt care-i era adresat, se străduia să răspundă personal la fiecare scrisoare primită, a citit fiecare carte pe care a primit-o în dar…
Scriitorul Radoslav Bratic i-a oferit patriarhului Pavle cartea sa de poveşti, intitulată Iarna în Herţegovina.
La prima întâlnire cu el după primirea cărţii, patriarhul i-a prezentat autorului impresiile sale, referindu-se la trei-patru poveşti. Scriitorul şi-a dat seama că i-a citit cu multă atenţie cartea.
câtă vreme existaţi voi, herţegovenii, sârbii nu trebuie să aibă grija limbii! a spus patriarhul, subliniind ca pe o calitate deosebită faptul că poporul şi scriitorii sârbi din Herţegovina păstrează puritatea limbii.
Apoi a explicat de ce este important acest lucru:
dacă ţinem la limba în care am crescut şi în care au creat strămoşii noştri, ţinem la noi înşine. Omul se exprimă prin ceea ce există în fiinţa sa. Prin păstrarea limbii, se păstrează şi poporul care se exprimă în acea limbă; se păstrează tradiţia şi obiceiurile sale, moştenirea duhovnicească.2
1 După relatarea lui Radomir Andric, ulterior preşedintele Uniunii Scriitorilor din Serbia.
2 După relatarea scriitorului Radoslav Bratic.
214
NU SE ŞTIE CINE PE CINE VA AJUTA MAI MULT
Scriitorul Radoslav Bratic a iubit ţinutul său natal, Herţegovina, de care vorbea ori de câte ori se ivea prilejul. În timpul unei întâlniri cu patriarhul Pavle, din acest motiv, de patriotism local, a glumit spunând:
este bine, Preafericirea Voastră, că aveţi ca secretar un herţegovean [se referea la arhidiaconul Momir Lecic]; câtă vreme este el aici, e sigur că nu-şi vor uita limba colaboratorii dumneavoastră!
nu se ştie cine pe cine va ajuta sau va încurca mai mult! i-a răspuns patriarhul.1
O CARTE ADUSĂ DE PATRIARHUL PAVLE DISPARE
în timpul unei discuţii cu patriarhul Pavle, scriitorul Radoslav Bratic s-a plâns că nu poate găsi nicăieri o carte veche despre Herţegovina, de care avea nevoie ca să scrie o anumită lucrare. Patriarhul îi făgăduieşte că va găsi el cartea şi i-o va da s-o citească. Bratic era editor la o mare editură. Patriarhul ştia că îl va întâlni la tradiţionalul Târg Internaţional de Carte de la Belgrad. Găsise cartea şi a luat-o cu el, ca să i-o dea. În timp ce vorbeau la standul editurii BIGZ2, scriitorul pune această carte, foarte importantă pentru el, printre noile cărţi abia tipărite, expuse spre vânzare.
O mulţime de oameni se înghesuiau în jurul standului, în acea îmbulzeală, cineva a luat cartea adusă de patriarhul
1 După relatarea scriitorului Radoslav Bratic.
2 Casa de editură şi grafică Belgrad.
215
Pavle. Văzând că nu mai era în locul în care o lăsase, Bratic a spus cu tristeţe şi nelinişte:
preafericirea Voastră, cineva a luat cartea!
Patriarhul, fireşte, s-a necăjit. Totuşi, a spus împăciuitor:
da, fac asta unii din neamul nostru!
Era clar că n-a vrut să rostească cuvântul „fură”, n-a vrut să spună că unii vor să fure! Nu se ştia dacă acea carte era din biblioteca patriarhului Pavle sau dacă a împrumutat-o de undeva, pentru ca scriitorul să o poată citi, şi apoi să o returneze. Radoslav Bratic a început să caute un alt exemplar al acelei scrieri şi a izbutit în fine s-o cumpere de undeva, fără să se uite la preţ. Aşa că i-a dus patriarhului acest exemplar, susţinând, din dorinţa de a-l linişti pe patriarh, că a cumpărat două exemplare, şi acum are şi el unul…1
DACĂ NU A AJUTAT, NU A ÎNCURCAT…
Un cunoscut avocat sârb Veliko Guberina a urmat pilda părinţilor în ajutorarea Bisericii. A sprijinit financiar unele locaşuri de cult, a fost gazdă la hramurile multor biserici, a participat la diferite evenimente organizate de Biserică; o contribuţie deosebită a adus prin profesia sa de avocat oriunde a fost cazul, a reprezentat Biserica şi pe preoţi în instanţă şi în relaţia cu alte organe de stat,pro bono, adică fără plată, iar un timp a fost şi membru al Comitetului Juridic al Consiliului Patriarhal.
Patriarhul Pavle a propus, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe a decis ca Veliko Guberina să fie distins cu Ordinul Sfântului Sava, gradul I, „în semn de recunoştinţă
1 După relatarea scriitorului Radoslav Bratic.
216
pentru decenii de devotament faţă de Maica Biserică şi disponibilitatea sa de-a i se pune la dispoziţie în orice moment şi de a-i oferi sprijinul necesar”. Această cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Sârbe i-a fost decernată solemn în Palatul patriarhal. Au urmat felicitările şi o mică gustare.
Prietenii veniţi cu această ocazie au început să-l laude pe celebrul avocat şi să sublinieze câte a făcut el. Patriarhul Pavle, auzind acestea, a adăugat în glumă:
dacă nu a ajutat, nu a încurcat!1
SĂ FACEM CE ŢINE DE NOI ŞI PE CÂT ŢINE DE NOI
Un student din Priştina, Miloş Popovic, a mers la întâistătătorul Bisericii Sârbe să ceară sfat pentru unele îndoieli.
Patriarhul Pavle cunoştea familia Popovic încă de când era episcop de Raşka şi Prizren. Această familie a dat mai mult de douăzeci de preoţi, de unde şi numele de familie popovic (popi). Printre personalităţile pe care le-a dat această familie se află şi renumitul protopop Andrija Popovic, preot militar în războaiele balcanice şi în Primul Război Mondial, care-şi va sfârşi viaţa muceniceşte, ucis de arnăuţii albanezi în cel de-al Doilea Război Mondial.
ce mai faci, Miloş? întreabă patriarhul, cunoscând că are o greutate pe suflet.
Miloş s-a plâns că este nevoit să studieze şi să muncească în acelaşi timp. Îi este greu să ţină pasul cu învăţătura, dar trebuie să lucreze pentru ca măcar nevoile de bază ale familiei să fie acoperite. Acceptă orice muncă ce i se oferă prin intermediul
1 După relatarea avocatului Veljko Guberina.
217
unei asociaţii de tineret, numai şi numai să poată câştiga ceva.
adeseori nevoia ne sileşte să muncim. Dar şi atunci când nu este aşa, omul tot trebuie să muncească. Să folosească timpul care i s-a dat, fiindcă el curge în mod inevitabil îl povăţuieşte patriarhul Pavle, bazându-se evident pe propria experienţă. Când ai obosit de munca fizică, lucrează cu mintea; când te-ai săturat de munca intelectuală, fă o muncă fizică. De la om se aşteaptă să creeze. Cum spune Sfântul Apostol Pavel, să fim „împreună-lucrători cu Dumnezeu”. Şi vom fi numai dacă facem ce ţine de noi şi pe cât ţine de noi.1
„SUNT AŞA CUM TREBUIE SĂ FIE UN OM DE VÂRSTA MEA”
Snezana, nepoata de frate a patriarhului Pavle, a venit la spital să-l viziteze pe „popa moşu”, aşa cum îi spunea ea lui de când era mică. Toţi ştiau că se afla la capătul vieţii sale pământeşti. I-a sărutat mâna. Patriarhul a întâmpinat-o cu bucurie în ochi, apoi cu mâna-i slăbită, a închinat-o, cu cuvintele:
Dumnezeu să te binecuvânteze!
cum eşti, popa-moşu? a întrebat nepoata.
slavă Domnului, sunt aşa cum trebuie să fie un om de vârsta mea a răspuns Preafericirea Sa, mulţumit şi liniştit.2
1 După relatarea avocatului şi teologului Miloş Popovic.
2 După relatarea doamnei Snezana Milkovic, nepoata patriarhului Pavle.
218
PRIMUL ÎNTRE EGALI
Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei a venit într-o vizită canonică în Africa de Sud. În onoarea Preafericirii Sale, ambasadorul egiptean la Pretoria a organizat o recepţie oficială. Cu această ocazie, a invitat ambasadorii acreditaţi din toate ţările ortodoxe. În timpul prânzului, Excelenţa Sa ambasadorul Egiptului îi prezintă, unul câte unul, pe colegii săi. Când l-a prezentat pe ambasadorul Republicii Serbia în Republica Africa de Sud, prof. dr. Iovan Marici, patriarhul Alexandriei l-a întrebat pe acesta:
cum este patriarhul Pavle?
preafericirea Sa Patriarhul Pavle se află de puţin timp sub tratament la Spitalul Militar din Belgrad. Poporul nostru îl iubeşte şi se roagă pentru el. Noi îl considerăm un sfânt! a răspuns ambasadorul sârb.
în Biserica Ortodoxă este stabilită o ordine a demnităţilor, dar noi, patriarhii ortodocşi, îl considerăm pe patriarhul sârb Pavle a fi primul între egali! a mărturisit patriarhul Alexandriei.1
1 După relatarea prof. dr. Jovan Marici, pe atunci ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Serbia în Republica Africa de Sud.
219
PĂRINTELE DUHOVNICESC ŞI FIII SĂI DUHOVNICEŞTI
MÂNGÂIERE ÎN CATEDRALA DIN BELGRAD
Mare dragoste era între Vaso şi Mirjana. Vaso era un avocat de succes, iar Mirjana şi-a întrerupt studiile în domeniul agricol, pentru Vaso; s-a dedicat soţului şi copiilor ei, îngrijirii casei. Au avut doi copii. Au trăit armonios în mica lor localitate. Aveau tot ce-şi puteau dori. Veniturile lui Vaso erau mari, aşa că nu a fost nevoie ca Mirjana să aibă un serviciu. La viaţă şi la lumea din jur ea privea numai şi numai prin ochii soţului său.
Apoi însă, Vaso s-a îmbolnăvit grav. A fost trimis la un spital din Belgrad pentru tratament. Mirjana venea cu copiii să-l viziteze pe Vaso la spital. Copiii erau încă mici Miloş avea mai puţin de şapte ani, iar Anastasia, doar trei ani. După ce a vorbit cu Vaso, Mirjana l-a căutat pe medic ca să afle care este starea de sănătate a soţului. Copiii au rămas cu tatăl lor în salon. Medicul i-a spus Mirjanei că, din păcate, boala cumplită s-a întins în tot trupul şi că Vaso nu va putea lupta cu ea mai mult de şase luni. Atâta viaţă îi mai rămăsese!
Pentru Mirjana, dintr-odată, întreaga lume s-a prăbuşit; inima ei plină de dragoste pentru Vaso s-a împietrit, toate speranţele s-au năruit, frica de necunoscut a copleşit-o…
220
S-a străduit ca soţul şi copiii să nu-i citească pe chip ştirea îngrozitoare. S-au sărutat, luându-şi rămas bun de la Vaso. S-au îndreptat spre autogară, mergând pe jos. Pe Mirjana de o mână o ţinea Miloş, de cealaltă, Anastasia. Mergeau pe străzile Belgradului fără să ştie exact încotro se îndreaptă. Erau toţi trei trişti, abia dacă schimbau vreun cuvânt. Mirjana şi-a pus ochelarii de soare, ca să nu-i vadă copiii lacrimile. Îl pierdea pe Vaso, marea dragoste a vieţii ei, o cuprindea teama de un viitor nesigur, se gândea cum îşi va creşte copiii singură, dacă vor avea din ce să trăiască când nu va mai fi Vaso care să le asigure cele necesare…
Mergând aşa, s-a trezit în faţa catedralei. Mirjana nu era deosebit de evlavioasă, dar, dacă tot au ajuns acolo, s-a gândit să intre în biserică, să se roage lui Dumnezeu. Biserica era plină de popor credincios. Puteau să stea doar în pronaos, în stânga uşii. Sfânta Liturghie a fost slujită de patriarhul Pavle. Curând Liturghia s-a terminat, poporul se grăbea spre ieşire. Mirjana şi copiii au rămas în acelaşi loc, lăsându-i să treacă pe cei care ieşeau. Mulţi credincioşi aşteptau însă ca mai întâi să iasă patriarhul Pavle. S-au aşezat pe două rânduri, până la ieşirea din biserică şi tot aşa în faţa bisericii. Patriarhul trecea printre oameni, mergând spre ieşire; înainte de a ieşi, s-a întors spre Mirjana şi cei doi copii, i-a binecuvântat şi a spus:
pe ei Dumnezeu îi va ocroti!
Şi a mers mai departe.
Cei de faţă, cunoscându-l pe patriarhul Pavle, şi-au dat seama că nu întâmplător s-a apropiat de ei şi le-a vestit această mângâiere.
cine eşti tu? au întrebat-o pe mama cu cei doi copii.
lăsaţi-mă, oameni buni, nu-mi arde de vorbă! a răspuns Mirjana.
221
însă după aceea a simţit în ea o forţă nouă. A întâmpinat pregătită ceasul despărţirii de Vaso.
Curând, Mirjana şi-a luat un serviciu; nu-l lasă pe Vaso să plece din gândurile ei, merge la mormânt în fiecare sâmbătă. Copiii sunt deja oameni în toată firea. Toţi îşi amintesc de chipul blând şi de cuvintele mângâietoare ale patriarhului Pavle. Dumnezeu i-a ocrotit!1
O MÂNĂ ÎNTINSĂ CELUI DEMIS DIN FUNCŢIE
Marile demonstraţii ale opoziţiei la Belgrad din octombrie 2000 au dus la schimbarea radicală a puterii în stat. Pe faţă, fără disimulare, un rol însemnat în această direcţie l-au avut şi centrele de putere străine. Schimbările de la vârful statului se transmiteau în toate straturile şi aveau ecou în toate structurile societăţii sârbe. S-a ajuns, de asemenea, şi la o revocare masivă a directorilor şi a tuturor celor aflaţi în funcţii de conducere, despre care se ştia sigur sau se presupunea că au fost de partea puterii statale de mai înainte.
A fost schimbat şi directorul Spitalului Special pentru Tratamentul Bolilor Cerebrovasculare „Sfântul Sava” din Belgrad, profesorul dr. Iovan Strikovic, cu toate că în timpul directoratului său spitalul devenise una dintre instituţiile emblematice de acest tip din Europa.
Patriarhul Pavle nu urmărea ştirile din mass-media, dar cunoştea şi era informat despre toate evenimentele importante din societate. Aşa că a aflat şi despre demiterea directorului Strikovic. Se cunoşteau personal. El însuşi mergea pentru
1 După relatarea Mirjanei, verişoara doamnei Biljana Zivkovic.
222
tratamente de prevenţie şi recuperare la Spitalul „Sfântul Sava”. L-a chemat pe fostul său elev şi colaborator de încredere, Gradimir Stanic, directorul tipografiei patriarhale, care era şi diaconul său, şi i-a spus:
grado, interesează-te dacă doctorul Strikovic are acum din ce să trăiască!
La scurt timp după aceea, a avut loc o mare adunare festivă la o universitate particulară. Profesorul Jovan Strikovic era printre cei invitaţi.
Patriarhul a cerut gazdei, dacă este posibil, să i se dea profesorului Strikovic un loc lângă el. Şi i s-a dat. Înainte de a începe programul, au discutat puţin. Patriarhul l-a întrebat pe Strikovic:
v-aţi aşteptat să fiţi demis?
am ştiut că lucrul acesta se va întâmpla, dar nu m-am aşteptat să se procedeze aşa… a răspuns fostul director.
În funcţia pe care aţi avut-o, nu era totul chiar miere şi lapte. Există doar zicala: Prea mult bine strică. Aşa că trebuie să fim pregătiţi întotdeauna pentru înfruntarea ispitelor. Lucrul nostru este să apărăm binele în faţa răului şi să ştim, să înţelegem care este raţiunea pentru care se întâmplă unele lucruri.
Din acel moment, faţă de blândele cuvinte ale Preafericirii Sale, nimic din ce au spus şi au făcut adversarii săi nu a mai contat pentru doctorul Strikovic şi nu l-a mai afectat.
am înţeles că, invitându-mă să stau lângă el, patriarhul a vrut să mă încurajeze, ca să-mi recapăt încrederea şi stima de sine, dar şi să transmită mie şi celorlalţi că nu suntem respinşi! afirmă profesorul Strikovic.1
1 După relatarea prof. dr. Iovan Strikovic.
223
PUTEREA RUGĂCIUNII PATRIARHULUI PAVLE
Fiica sa era mândria lui. A devenit medic. Se bucura să-i ajute pe oamenii aflaţi în necazuri, se bucura că oamenii îi erau recunoscători. Era un om evlavios, şi de aceea familia lui a suferit în timpul comunismului. Şi pe copiii săi i-a crescut în duh creştin. Dar când fiica sa Desanka s-a hotărât să se călugărească şi când a depus voturile monahale, primind numele nou de Justina, s-a întristat şi a suferit mult. La început, nu s-a gândit că este voia lui Dumnezeu. Credea că locul fiicei sale este în domeniul medical, ca să trateze oamenii. Pentru aceasta s-a şi şcolit, toată familia s-a sacrificat pentru ca ea să meargă la facultate şi să devină medic.
Tatăl a încetat să mai răspundă la telefoanele ei. Când Justina suna, ştia că în casă singurul care nu răspundea era tatăl, iar în timp ce vorbea cu mama sau cu fratele ei, adeseori îşi auzea tatăl ei plângând. A suferit mult din cauza asta.
A hotărât să ceară ajutor de la patriarhul Pavle. Era încredinţată de puterea lui duhovnicească; la spovedanie, ştia că mai înainte de-a spune ea ce avea de spus, patriarhul îi dădea deja răspunsul. Aşa că, la spovedanie, i-a mărturisit că o doare suferinţa tatălui ei. I-a cerut duhovnicului să se roage pentru părintele ei trupesc şi pentru ea.
mă voi ruga, soră, Dumnezeu va ajuta! a făgăduit patriarhul.
A doua zi, sora Justina sună acasă casa în care s-a născut -, şi răspunde tatăl! De când se călugărise, a fost întâia oară când a răspuns la telefon. Şi bucuroşi au stat de vorbă…
rugăciunile patriarhului Pavle au ajutat. De asta sunt absolut sigură! îmi spune măicuţa Justina (Jekic).
224
AJUTOR PENTRU MAMĂ ŞI FIICĂ
Slujba de vecernie la catedrala din Belgrad. Patriarhul Pavle la strană. La sfârşitul slujbei, ca de obicei, credincioşii îl înconjoară pe patriarh, ca să ceară binecuvântare, să întrebe ceva sau pur şi simplu să simtă apropierea Preafericirii Sale.
Vreme rece. Patriarhul i-a poftit pe cei adunaţi să meargă în sala palatului patriarhal, peste drum.
Se discuta pe diverse subiecte legate de viaţă, de condiţiile în care trăiesc oamenii. O persoană atrage atenţia asupra unei mame, Violeta, care se luptă de una singură ca din sărăcia ei s-o ţină pe fiica sa, Tania care era şi ea de faţă la facultate. Violeta absolvise două facultăţi: pedagogia şi o ramură a acesteia, defectologia. Accepta orice slujbă care i se oferea, ca să asigure cele necesare traiului pentru ea şi pentru fiica ei şi ca s-o ţină pe aceasta la facultate. În sărăcia în care se afla după divorţul de soţul ei, cu greu reuşea să răzbească. Şi ea, şi fiica ei au fost supuse multor privaţiuni şi sacrificii. S-au descurcat pentru că Tania era o studentă eminentă, avea medii mari şi nu trebuia să plătească şcolarizarea.
Tania a absolvit Facultatea de Medicină, a început să lucreze, dar numai ca voluntară, fără să fie plătită. Şi urmau încă patru ani de specializare…
Câteva zile mai târziu, în modestul apartament al Violetei a sunat telefonul. Apelul era de la patriarhie. A răspuns Tania. O voce politicoasă de bărbat a anunţat-o că urmează să primească o bursă. Surprinsă de acest apel şi de vestea primită, nu a reţinut cine a sunat… Nu ştia nici cum au ajuns cei de la patriarhie să-i afle numărul de telefon de acasă.
Tania a primit banii promişi în luna următoare. S-a hotărât să meargă la patriarhie, să afle cine anume îi oferea această
225
bursă. L-a căutat pe şeful de cabinet al patriarhului, arhidiaconul Momir Lecic.
pe patriarhul Pavle l-a întristat situaţia dumneavoastră şi a mamei dumneavoastră, aşa că a decis ca în perioada de specializare să vă ajute din veniturile sale personale i s-a spus Taniei în cabinetul întâistătătorului Bisericii Sârbe.
Abia şi-a ţinut lacrimile. Ştia că patriarhul însuşi trăieşte foarte modest, şi iată că rupea de la el pentru ele două, şi auzise că îi ajuta şi pe alţii aflaţi în astfel de situaţii grele…
S-a grăbit să ajungă acasă, să-i spună mamei sale. Se gândeau cum să răspundă la un atât de mare dar, la marea bunăvoinţă a celui mai sfânt om pe care l-au întâlnit vreodată; socoteau că nu se cade să primească ajutor chiar dacă este dat cu dragoste de la cineva care are un venit mic şi se privează pe sine pentru a da altuia.
Au decis ca Tania să meargă la patriarhie, să-i mulţumească patriarhului pentru grija lui cu adevărat părintească, rugându-l să nu-i mai trimită bani. Rugămintea lor a fost acceptată, nu s-au mai trimis bani, dar, în schimb, pe adresa lor de multe ori s-au trimis pachete cu alimente.
„AR TREBUI CA EU SĂ VĂ SĂRUT DREAPTA”
Ţinea atât la frumuseţea sa interioară, cât şi la cea exterioară. Nu voia să iasă în evidenţă în faţa altora, nici nu-i judeca pe alţii cum şi ce fac. S-a străduit să facă ceea ce ţinea de ea şi să-i ajute pe ceilalţi pe cât putea. Cu toate că era rezervată, nu a trecut neobservată de cei care văd în oameni lucruri bune şi frumoase. O femeie smerită. Dedicată lui Dumnezeu şi devotată aproapelui.
226
Javorka şi-a petrecut întreaga viaţă activă într-una dintre companiile editoriale de frunte din Belgrad. Colegii o îndrăgeau. Era dedicată muncii. Harnică şi ordonată. Întotdeauna gata să sară în ajutorul oricui. Şi totdeauna cu chipul senin… Era îngrijită şi mereu frumos îmbrăcată. În fiecare săptămână mergea să se coafeze. Când o zăreau venind, coafeza ei, Maria Zlatkovic, şi colegele se bucurau. Cu ea „soseau” liniştea, veselia, bunătatea…
Când soţul doamnei Javorka a murit, Maria o vizita în fiecare zi, ca să-i mai aline singurătatea. Moartea soţului a trăit-o ca pe o despărţire dureroasă. Rămăsese singură. O susţinea însă credinţa că vor fi din nou împreună; moartea lui o resimţea ca temporară, dar şi asta doare… Durerea pe care o purta în suflet era acoperită de bucuria mereu prezentă pe chipul ei ca una mulţumită cu ce avea şi de credinţa sa rostind cu orice prilej un cuvânt frumos şi măsurat. Javorka era o femeie evlavioasă, mergea la sfintele slujbe şi în pelerinaje la multe biserici. într-o sâmbătă, i-a spus coafezei:
mâine, în cartierul Karaburma, în biserica Sfinţilor Sârbi, slujeşte patriarhul Pavle, m-aş bucura să mergem împreună, dacă poţi.
Maria, ca de obicei, i-a acceptat propunerea fără reţinere. La sfârşitul Liturghiei, o mulţime de popor s-a aşezat pe două rânduri în faţa bisericii, aşteptând să iasă Preafericirea Sa, ca să-i sărute dreapta. Javorka s-a strecurat printre cei adunaţi, ca să ajungă cumva să-i sărute şi ea patriarhului sfânta dreaptă. Patriarhul Pavle şi-a tras mâna, a binecuvântat-o şi i-a spus:
ar trebui ca eu să vă sărut dreapta!
Auzind acestea, toţi s-au întors să vadă cine era femeia care merita astfel de cuvinte de la un om sfânt. Javorka s-a
227
ruşinat de această cinste neaşteptată şi s-a făcut mică, ca să nu mai fie văzută şi să se piardă în mulţimea de oameni.
Şi-a continuat viaţa ca şi până atunci, străduindu-se să facă tot ce-i stă în putinţă, să fie prezentă peste tot unde era nevoie de ea, să fie ordonată în toate, chiar şi în aspectul exterior. Şi după ce a ieşit la pensie, mergea o dată pe săptămână să se coafeze. Când nu s-a mai putut deplasa, Maria venea la ea ca să-i aranjeze părul. Voia să plece pusă la punct şi frumos aranjată şi pe lumea cealaltă. Într-o zi, Javorka a căzut fără vlagă în braţele mariei, care se întâmplase să fie acolo. Aceasta a chemat ambulanţa. O oră mai târziu, în spital, Javorka şi-a dat nobilul suflet. A fost înmormântată în Topola ei.1
MOMENT ÎNĂLŢĂTOR ÎN TRAMVAIUL CĂTRE VOZDOVAC
Actriţa Eva Ras era mereu în mişcare. Era când într-o parte a Belgradului, când în cealaltă. Îşi vedea de treburi, fără să acorde mare atenţie lumii din jur.
O zi de vară liniştită. Vremea vacanţelor. La Belgrad era mai puţină lume decât de obicei.
A urcat în tramvaiul care mergea către Vozdovac. În el, vreo douăzeci de călători. Toată lumea stătea pe scaune, şi s-a aşezat şi Eva. Se aude numai zdrăngănitul tramvaiului pe şine.
La una dintre staţiile de pe traseu, se urcă un om mic de statură, îmbrăcat într-o rasă neagră uzată. L-au recunoscut: era patriarhul Pavle. Toţi s-au ridicat şi au rămas în picioare, ţinându-se de bare. Patriarhul, văzând că nu stă nimeni pe scaun, a rămas şi el în picioare, ţinându-se de bară. Tramvaiul
1 După relatarea doamnei Marija Zlatkovic.
228
îşi vedea de drum. Nimeni nu tulbura liniştea cu vreun cuvânt sau cu privirea. Fiecare sta parcă îngândurat.
Eva încerca să recepteze ceea ce nu se auzea, ceea ce nimeni nu spunea cu voce tare.
„Acesta nu este doar respectul cuvenit faţă de oamenii mari şi merituoşi gândea ea. Acesta este unul dintre acele momente în care omul crede că există Dumnezeu şi trimişi ai Lui, care îl leagă pe Dumnezeu nu numai cu credincioşii, ci şi cu necredincioşii, cu toţi aceşti sărmani oameni din această lume…”
în tramvaiul către Vozdovac a fost o adunare de astfel de oameni -, mi-a povestit Eva după mai mulţi ani.
dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Său, pe patriarhul Pavle, ca să ne spună ceva prin însăşi simpla prezenţă. El strălucea. Tuturor ne-a spus ceva, şi mie mi-a spus…
Când patriarhul Pavle a coborât din tramvai, toţi s-au aşezat din nou pe scaune.
iarăşi linişte, stins s-a auzit un oftat. A fost, poate, un salut către Dumnezeu! a mărturisit Eva Ras.
„VEDE CEL DE SUS!”
Episcopul Pavle a mers la Vrnjacka Bania pentru refacere. Ilaria, stareţa mănăstirii închinate Sfintei Treimi, din Musutiste (în Kosovo şi Metohija), trebuia să plece într-o călătorie, dar nu a voit să o facă fără ştirea şi binecuvântarea episcopului ei.
Pe atunci, puţini oameni aveau telefon. Maica Ilaria a venit la Vasilije Barovic, directorul sucursalei Băncii belgrădene din Prizren, ca să-l sune de aici pe episcopul Pavle. După
229
ce s-a stabilit legătura, stareţa, ridicându-se, a început să discute cu patriarhul. Vasilije îi spune cu voce înceată şi-i face semn să stea jos, dar ea face semn de refuz. La sfârşitul convorbirii, el a întrebat-o de ce n-a vrut să se aşeze, de ce stătea în picioare când vorbea.
nu pot să stau jos în timp ce vorbesc cu episcopul! a răspuns maica Ilaria.
nu vede vlădica dacă stai jos sau în picioare a insistat Vasilije.
vede Cel de Sus! a spus stareţa hotărât.1
UN OM MODERN…
Târgul de carte de la Belgrad. Patriarhul Pavle vizitează, printre altele, şi standul uneia dintre cele mai mari edituri de presă din Serbia. Directorul şi colaboratorii săi ies în întâmpinarea înaltului şi dragului oaspete. Sărută dreapta părintelui lor duhovnicesc şi al întregii naţiuni. O doamnă, care nu mai sărutase niciodată mâna unui preot, săruta dreapta patriarhului lăsând o urmă de ruj pe mâna acestuia. Jenată, şi-a cerut scuze, a scos un şerveţel din poşetă şi a şters urma lăsată.
lasă, lasă, soră, sunt un om modern, aşa că înţeleg! o linişteşte patriarhul.
BĂIATUL CARE A VRUT SĂ-L VADĂ PE PATRIARHUL PAVLE
Tatăl i-a dus pe fiul său Ştefan şi pe prietenii acestuia să mănânce în cea mai veche tavernă din Belgrad numită
1 După relatarea lui Vasilije Barovic.
230
„Semnul de întrebare”, fiindcă avea pe firmă un semn de întrebare care era vizavi de catedrală. O zi caldă de vară. Era mare sărbătoare. Schimbarea la Faţă, din câte îşi amintesc.
Când oamenii au început să iasă din biserică, Ştefan a trecut în fugă strada şi s-a îndreptat spre biserică o văzuse deseori la televizor şi apărea şi în ziare, când se prezentau imagini din Belgrad. Se aştepta să-l vadă pe patriarhul Pavle.
Chiar dinainte de asta cu toate că era pe atunci un copil de numai doisprezece ani -, văzându-l la televizor, îl admira pe acest om sfânt. Acum, când venise de la Kikinda la Belgrad, îşi dorea să-l vadă în carne şi oase şi să-i sărute mâna.
L-a zărit pe patriarh în mulţimea de credincioşi care se înghesuia în jurul lui la ieşirea din biserică. Ştefan a încercat să se strecoare printre oameni. Unul dintre bărbaţii care încercau să-i alinieze în două rânduri pe credincioşi, pentru ca patriarhul să poată trece printre cei adunaţi, dintre care mulţi încercau să primească de la el binecuvântare, să-i sărute dreapta sau doar să-l atingă, văzând persistenţa băiatului, l-a întrebat puţin cam dur:
copile, ce vrei?
vreau să-l văd pe patriarhul Pavle! a răspuns Ştefan cu glasu-i de copil.
pleacă de aici! i-a poruncit bărbatul, făcându-se că nu aude ce a spus.
Patriarhul Pavle l-a auzit pe băiat şi a întrebat:
cine-i acolo?
un copil! a răspuns unul dintre cei care stăteau în jurul lui ca un zid, arătând astfel că, vezi Doamne, nu era ceva important şi că nu trebuie să i se acorde atenţie.
Ştefan a auzit şi el cuvintele patriarhului, care l-au întărit în strădania de a se strecura cumva până la Preafericirea Sa.
231
Dar bărbaţii aceia mai mari şi mai puternici decât el iarăşi i-au blocat calea. Patriarhul se întoarce în toate părţile ca să vadă copilul care încearcă să ajungă la el, dar nu putea să-l observe din pricina poporului care-l înconjura, conducându-l până la intrarea în clădirea patriarhiei.
Dezamăgit, Ştefan s-a întors la tatăl său şi la prieteni. Şi-a sunat îndată pe mama, care rămăsese acasă, în Kikinda.
mamă, l-am văzut pe patriarhul Pavle, este un om sfânt… spune Ştefan plângând.
şi de ce plângi, copile? l-a întrebat mama.
ei nu m-au lăsat să fiu cu el… continuă, istorisind printre lacrimi cum s-a întâmplat.
probabil din cauza grabei sau poate altceva a fost de nu te-au lăsat să te apropii; dar nu-ţi face griji, patriarhul Pavle ţi-a cunoscut dorinţa şi ţi-a dat binecuvântarea lui! l-a consolat mama Biljana.
mamă, el chiar este un om sfânt! a spus Ştefan, încurajat şi cu totul încrezător!1
CHIPUL SFÂNT ŞI LUMINOS
Pentru jurnalista Biljana, patriarhul Pavle a fost mai mult decât un duhovnic. Asculta şi admira cuvântul lui. Voia să-i ia un interviu pentru ziar. A pregătit întrebările, era gata pentru discuţie; dar a început să se întrebe dacă era vrednică să vorbească cu un om sfânt. A renunţat, considerându-se nedemnă. Duhovnicul ei a mustrat-o, spunându-i:
ce-ţi închipui, că faci asta doar pentru tine?! Nu aveai dreptul să te judeci astfel şi să renunţi; i-ai lipsit pe oameni
1 După relatarea mamei lui Ştefan, Biljana Zivkovic.
232
de posibilitatea de a cunoaşte părerea patriarhului referitor la unele chestiuni…
Curând, patriarhul Pavle a ajuns la spital, unde a rămas până în ceasul morţii. Prilejul unui interviu nu s-a mai ivit. Biljana a regretat că nu a luat acel interviu. Adesea se gândea la Preafericirea Sa…
întâmplător ne-am cunoscut şi i-am oferit cartea despre patriarhul Pavle Săfim oameni. Pe prima pagină era fotografia patriarhului Pavle. A citit-o şi apoi a aşezat-o la locul icoanei, pe un raft din bibliotecă. Patriarhul Pavle încă trăia.
Biljana se pregătea să-şi viziteze naşii, care sunt pictori de icoane. Au patru copii şi se străduiesc să ducă o viaţă creştină. S-au mutat de la Belgrad într-un sat de lângă Ivanjica. Până noaptea târziu, a făcut ordine în casă şi a pregătit bagajul pentru drum. Trecuse deja de miezul nopţii şi trebuia să se scoale dis-de-dimineaţă, ca să ia primul autobuz spre Ivanjica. A decis să doarmă cele câteva ore care mai rămăseseră pe canapeaua din sufragerie ca să se trezească mai uşor. A stins lumina şi s-a culcat. Ostenită de toate câte făcuse, a adormit imediat. Ceva a trezit-o brusc. În cameră, întuneric. Privirea i s-a îndreptat spre bibliotecă unde pusese cartea. Acolo strălucea ceva. Se freacă la ochi, vede din nou acelaşi lucru: fotografia patriarhului Pavle străluceşte! Străluceşte pe toate cele trei dimensiuni ale ei, lăţime, înălţime, lungime… Străluceşte ca printr-o sticlă groasă. Închide din nou ochii, apoi se mai uită o dată, şi vede din nou acelaşi lucru. S-a ridicat, vrând să meargă către bibliotecă. Dar, de cum a păşit, a cuprins-o teama, inima a început să-i bată puternic, încât, instinctiv, a apăsat mecanic pe întrerupător. Când s-a aprins lumina, strălucirea aceea a dispărut. S-a uitat la ceas, era ora trei după miezul nopţii.
233
Dimineaţa a călătorit spre Ivanjica. În tot acest timp a rămas sub imperiul celor văzute şi trăite în timpul nopţii. Când a ajuns la naşi, le-a povestit cele întâmplate. Aceştia, oameni evlavioşi, au văzut în asta un semn… S-au aşezat să ia prânzul. Telefonul a sunat. Răspunde naşa Biljanei, Vanda. Ascultând ce i se spunea, a rămas pe moment fără grai şi apoi a început să plângă… Când a terminat de vorbit, cu glas stins şi cu întristare, printre lacrimi, a şoptit:
patriarhul Pavle a trecut la Domnul!
Biljana a izbucnit în lacrimi. Şi-a amintit de „apariţia” lui din noaptea trecută…1
MÂNA DREAPTĂ
Monahia Justina (Jekic) de la mănăstirea sârbească Schimbarea la Faţă a Domnului din Milton, Canada, a fost sunată de o rudă îndepărtată din Serbia.
soră Justina, te simţi bine? Te-am visat noaptea trecută, aşa că am simţit nevoia să te sun… spune ruda, ca şi când ar fi vrut să întrebe ceva.
sunt bine, slavă Domnului! Mă suni doar pentru că m-ai visat?! întreabă călugăriţa, gândind ca nu cumva să fie şi un alt motiv, să nu se fi întâmplat ceva cu părinţii, cu fratele ei sau cu altcineva.
şi la noi, slavă Domnului, totul este bine; doar că m-am speriat puţin pentru tine. Am avut un vis care părea atât de real, încât trebuia să te sun îi spune ruda. Visam c-am venit la tine, iar tu aveai braţul drept rupt, aşa că nu puteai nici să dai mâna cu mine. M-am speriat şi, neştiind dacă eşti bine, te-am sunat.
1 După relatarea ziaristei Biljana.
234
Nu după mult timp, în aceeaşi zi, din nou un apel din ţară. Monahia Justina a primit vestea că patriarhul Pavle a trecut la Domnul. Părintele ei duhovnic!
el chiar a fost mâna mea dreaptă! spune maica Justina, ulterior stareţa mănăstirii Mislodina, lângă Obrenovac, în Serbia.
FIUL, NUMIT PAVLE
Vestea că patriarhul Pavle a murit a întristat-o foarte mult pe Vesna Petrovic din Belgrad. Era însărcinată. Medicii i-au spus că va avea o fetiţă. Avea deja două fete şi în inima ei îşi dorea un fiu. În familia soţului ei Dragan, nu se ştie de ce, dar nu se năşteau băieţi.
Când, după trecerea sa la Domnul, trupul patriarhului Pavle a fost expus într-un sicriu deschis în catedrala din Belgrad, Vesna, deşi se afla într-o lună avansată de sarcină, a mers să ia şi acum, în această tristă împrejurare, binecuvântare de la părintele duhovnicesc al întregului popor.
Nu s-a rugat anume ca să aibă un băiat. Era încredinţată că patriarhul îi cunoştea dorinţa. Al treilea copil pe care l-a născut Vesna a fost un băiat. Când a trebuit să se aleagă un nume pentru copil, socrul a propus numele de Pavle. Naşul a făcut şi el o propunere. Părinţii aveau, fiecare, şi ei o dorinţă a lor. Au scris toate numele propuse pe nişte bileţele, le-au împăturit şi le-au amestecat, ca să nu se ştie cine şi ce a scris. S-au rugat împreună lui Dumnezeu şi i-au cerut naşului să tragă un bileţel. Când a deschis bileţelul, pe el scria pavle.
Pruncul a primit, spre bucuria tuturor, numele desemnat în acest fel. Pavle, Pavle Petrovic.1
1 După relatarea dnei Vesna Petrovic din Belgrad.
235
VINDECARE MINUNATĂ PRIMITĂ ÎN VIS
Tânărul preot Nenad Andric a fost trimis la parohia proaspăt înfiinţată în Banja Vrujci, în anul 2001. Înainte de a pleca, episcopul său de Şabac-Valjevo, Lavrentie, l-a instruit ce şi cum să facă. Printre altele, i-a spus:
copile, vă pun la încercare. Acolo nu aveţi nici biserică, nici casă parohială. Biserica se află în construcţie de mai mulţi ani şi a fost înălţată doar puţin deasupra fundaţiei. Căutaţi-o pe doamna Hadzi Vera Stevanovic este un suflet îngeresc -, care s-a implicat cel mai mult în construirea unei biserici în Vrujci.
Acel „suflet îngeresc” hadzi Vera s-a născut în Regatul Iugoslaviei, în 1927. La vârsta de nouă ani, a rămas orfană. Cu credinţă în Dumnezeu, plină de dragoste creştină, şi-a purtat cu smerenie şi demnitate crucea grea a vieţii. Duhovnicul ei a fost episcopul de Buvda, Danilo (Krstic), apoi părintele Tadei din Vitovnica, iar când acesta a ajuns neputincios din pricina bătrâneţii, la recomandarea sa, a trecut în grija duhovnicească a patriarhului Pavle.
Hadzi Vera nu făcea nimic fără binecuvântarea părintelui duhovnic.
Pentru că patriarhul Pavle slujea Liturghia în fiecare zi, când se afla la Belgrad, doamna Vera s-a străduit şi ea ca, dacă era cu putinţă, în fiecare zi să fie prezentă la slujbă în capela patriarhală sau în vreo altă biserică în care slujea părintele ei duhovnic. Câteodată făcea şi prescuri pentru proscomidie, pe care le preda personal patriarhului, când slujea Liturghia în capela patriarhală.
Se jertfea pentru aproapele. Din economiile sale, a dorit să ajute obştea unei mănăstiri de maici din centrul Serbiei.
236
I-a cerut patriarhului binecuvântarea. Preafericirea Sa însă a sfătuit-o să le dea numai un dar simbolic. A fost surprinsă de răspunsul patriarhului Pavle; nu a putut să înţeleagă pentru ce nu a fost de acord să le dea mai mulţi bani, când tocmai începuseră să construiască clădirea pentru chilii. Dar a făcut aşa cum primise binecuvântare. Abia după câteva luni, şi-a dat seama de adevărul cuvântului patriarhului obştea s-a destrămat. Părintele Nenad a găsit-o pe Hadzi Vera în Vrujci, unde-şi petrecea vara în casa de vacanţă; prezentându-se, i-a transmis ceea ce îi spusese episcopul Lavrentie, aşteptând de la ea ajutor.
am ajutat eu la construirea bisericii, dar, pentru că nu era un preot paroh local în Vrujci, a fost greu a spus doamna Vera şi a făgăduit: voi cere patriarhului binecuvântare pentru a vă ajuta, iar dacă o primesc, voi ajuta din toată inima.
După câteva zile, Vera s-a întors de la Belgrad. Cu bucurie pe chip şi cu două pungi pline în mâini, a venit în faţa vechii şcoli din Gornja Toplica, unde, pentru că nu avea încă biserică, părintele Nenad ţinea sfintele slujbe, şi a anunţat cu entuziasm:
patriarhul şi-a dat binecuvântarea să ajut la construirea bisericii. Şi el însuşi a dat bani pentru cumpărarea cununiilor.
Chiar a doua zi, preotul s-a dus şi a cumpărat cununile de nuntă, pe care a cerut să se graveze însemnarea că sunt un dar cu binecuvântarea patriarhului Pavle. Doamna Hadzi Vera a fost unul dintre cei mai mari donatori ai bisericii cu hramul Sfânta Mare Muceniţă Marina ognjena Marija din Vrujci. Pe lângă aceasta, a continuat să ajute şi alte biserici şi mănăstiri din Serbia.
Cu binecuvântarea patriarhului Pavle şi a episcopului Lavrentie, lângă biserica cu hramul Sfânta Mare Muceniţă
237
Marina din Vrujci, ea a construit şi capela Sfântul Ioan Evanghelistul. Voia să fie înmormântată în ea. Şi-a pregătit şi mormântul. Dar, între timp, a renunţat la o astfel de intenţie. Când patriarhul Pavle a trecut la Domnul în toamna anului 2009, văzând că a fost îngropat în chip modest în curtea bisericii, şi nu în biserică (la mănăstirea Rakovica), Hadzi Vera a hotărât să urmeze pilda duhovnicului ei. Le-a spus preoţilor din Vrujci, părintele Vlada şi părintele Nenad, că-şi schimbă decizia şi că atunci când Dumnezeu o va chema doreşte să fie înmormântată în curtea bisericii.
Câteva luni mai târziu, în primăvara anului următor (2010), a căzut şi s-a rănit la ambii genunchi. Nu putea să se ridice din pat, i se făceau injecţii. L-a sunat pe părintele Nenad şi l-a rugat să o viziteze în apartamentul ei din Belgrad, ca să vorbească despre capela Sfântul Ioan Teologul. Trăia singură. Dar, deşi depindea de ajutorul altora în acele zile, nu s-a plâns, a căutat bucurie şi mulţumire în toate.
nu este uşor când locuieşti singur, a spus ea. Dar Domnul trimite întotdeauna pe cineva ca să fie cu mine, să-mi pregătească mâncarea, pentru că nu mă pot sprijini pe nici un picior. Doctorul spune că nu se ştie cât timp va dura asta…
A doua zi, părintele Nenad s-a dus la Belgrad. A sunat la interfonul apartamentului doamnei Hadzi Vera Stevanovic, situat într-un imobil rezidenţial din strada Ustanicka. Îi răspunde o voce familiară. Doamna Vera. Preotul intră în clădire şi, în lift, se întreba cum a reuşit să ajungă la interfon şi să-i răspundă, când ieri nu putea să se ridice din pat. A sunat îngrijorat la sonerie şi uşa o deschide larg, cu uşurinţă, însăşi doamna Vera.
doamne-ajută, părinte! Bine aţi venit! Poftiţi… a spus bucuroasă, făcându-i semn să intre.
238
A sărutat dreapta preotului, iar el, din respect, i-a sărutat bătrâna mână.
Doamna Vera l-a poftit pe oaspete în sufragerie. Preotul a observat că mâna acestei bătrâne cu suflet bun este largă doar în a da altora, dar nu şi pentru propriul ei confort. Apartamentul era foarte modest. În sufragerie era şi un pat, iar lângă pat, cutii cu diverse medicamente, creme, bandaje… Puţin confuz, întreabă:
mătuşă Vera, ce mai fac genunchii dumneavoastră? Sunt uimit, ieri mi-aţi povestit că de câteva zile nu vă puteţi ţine pe picioare, iar acum văd că mergeţi foarte sigură…
Doamna Vera mai întâi s-a întors spre icoane, s-a închinat şi a făcut o mică plecăciune, apoi a spus:
slavă Domnului, s-a întâmplat o minune! O să vă povestesc, dar, cât sunt încă în viaţă, să nu spuneţi nimănui, abia după moartea mea puteţi să le povestiţi şi altora.
Părintele Nenad şi-a dat cuvântul că aşa va fi. Şi apoi ea i-a povestit:
azi-noapte, abia am adormit de dureri, şi-am adormit cu rugăciunea lui Iisus. În vis mi s-a arătat patriarhul Pavle, împreună cu diaconul său. Chiar aşa cum a fost el pe pământ. S-au apropiat de patul meu. Diaconul îl întreabă pe patriarhul Pavle: „Vera v-a jignit vreodată?” Patriarhul s-a întors spre diacon şi a spus: „Vera nu m-a jignit niciodată. A fost întotdeauna ascultătoare.” A făcut semnul sfintei cruci peste amândoi genunchii şi mi-a spus: „N-o să te mai doară.” Apoi au plecat. În această dimineaţă, când m-am trezit, nu am mai simţit nici o durere în genunchi. Mi-am amintit de vis şi m-am sculat. O asistentă a venit să-mi facă o injecţie; i-am spus că nu mai am nevoie de injecţii. S-a minunat şi ea cât de bine merg. L-am anunţat pe fratele meu că nu mai trebuie
239
să vină în dimineaţa asta ca să-mi aducă de mâncare; singură am gătit. Acum o să luăm prânzul, părinte…
Preotul s-a închinat, spunând:
slavă lui Dumnezeu şi sfântului patriarh Pavle!
Şi-a ţinut cuvântul dat şi nu a vorbit despre această vindecare minunată cu nimeni, până când doamna Hadzi Vera Stevanovic nu a murit, în toamna anului 2012.
A fost înmormântată aşa cum a voit, urmând exemplul patriarhului Pavle în curtea bisericii din Vrujci.1
BINECUVÂNTARE PRIMITĂ ÎN VIS
Nu era o credincioasă foarte râvnitoare, nu mergea regulat la Liturghie. Dar avea dragoste pentru Biserică, îndeosebi pentru patriarhul Pavle. În fiecare an, se grăbea să-l vadă pe patriarh când venea în biserica satului lor sau la vreo altă biserică din apropiere. Se grăbea şi se înghesuia printre credincioşi să ia binecuvântarea Preafericirii Sale.
Când săruta dreapta patriarhului, simţea cum o cuprinde o căldură binecuvântată.
într-un an, din pricina multor lucruri pe care le avea de făcut, Vesna n-a izbutit să ia binecuvântarea. Şi din cauza asta şi-a făcut griji. În timpul nopţii însă, visează că patriarhul Pavle, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare, se apropie de ea şi o binecuvântează.
S-a trezit bucuroasă.2
1 După relatarea protoiereului stavrofor Nenad V. Andric din Valjevo.
2 Relatarea dnei Vesna Petrovic din Belgrad, potrivit celor trăite de ea.
240
MÂNA SALVATOARE
Zivorad era ofiţer. La momentul acela, de la personalul militar se cerea să fie membru în partidul comunist şi să nu creadă în Dumnezeu. Spiritul militar se resimţea şi în casa Radenkovicilor; cuvintele „muncă, ordine şi disciplină” constituiau lozinca succesului în viaţă. În acest spirit au crescut-o tatăl Zivorad şi mama Vidosava pe fiica lor Brana.
Despre viaţa de după viaţă nu s-a vorbit. Toate visele priveau viaţa de pe pământ: cum să trăiască Zivorad şi Vidosava ca să aibă o bătrâneţe liniştită, iar cele două fiice să termine şcolile dorite, să îşi întemeieze propriile familii şi să aibă succes în activitatea pe care o vor avea.
Dar s-a întâmplat ca în anul 1965 Zivorad să ajungă în moarte clinică. Brana era atunci în clasa a şaptea, avea doar treisprezece ani.
Doi ani mai târziu, în satul său natal Celije, lângă Krusevac, a murit fratele lui Zivorad, unchiul Branei, Rade. Şi-a dat sufletul dimineaţa devreme. L-au întins, aşa cum se obişnuieşte la sat, pe o masă lungă, au aprins lumânările, familia şi rudele l-au plâns. Au început pregătirile pentru slujba de înmormântare şi pentru înmormântarea propriu-zisă. După-amiază însă, Rade s-a ridicat şi a rămas aşezat pe masa pe care până atunci stătea mort. A văzut lumânările aprinse lângă el, femei în negru plângând, o pregătire neobişnuită…
ce faceţi?! a întrebat el uimit.
Toţi se uitau unii la alţii, mulţi s-au speriat.
Unul dintre bărbaţii care erau de faţă s-a apropiat de el şi i-a spus liniştit:
rade, tu ai murit azi dimineaţă…!
El a răspuns paşnic:
241
a fost o încurcătură. Milojko trebuia să plece, eu am să plec la anul, în luna mai.
A spus exact ziua şi ora în care o să moară. Deşi nu era credincios, Zivorad, împreună cu soţia sa, în luna mai a anului următor (1968), cu o săptămână înainte de ziua în care fratele său a indicat-o drept ziua morţii sale, au mers în satul său natal Celije. Şi, într-adevăr, Rade a decedat în ziua şi la ora anunţate cu un an mai devreme.
Moartea clinică a tatălui, apoi moartea şi „trezirea” unchiului, au marcat-o puternic pe Brana încă de copil. S-a gândit că există „ceva” care nu poate fi schimbat prin propria noastră voinţă. Din când în când mergea la biserică pe ascuns şi aprindea o lumânare pentru sănătatea celor dragi. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Belgrad; a fost cea mai bună studentă din generaţia ei, aşa că a rămas la catedra facultăţii. A activat patruzeci şi unu de ani şi jumătate ca profesor la această facultate, unde îşi obţinuse licenţa, îşi susţinuse masteratul şi doctoratul. Avea o sănătate excelentă, nu a luat niciodată vreun concediu medical. Nu avea nici măcar un dosar medical. Şi apoi, brusc, la sfârşitul activităţii sale profesorale, când era pe punctul de a se retrage, medicii i-au descoperit o boală insidioasă gravă. A fost operată de urgenţă.
La două zile după operaţie, au apărut complicaţii, ca urmare a unei infecţii intraspitaliceşti. Viaţa i-a fost pusă în pericol, urmând să conducă la moarte clinică.
Trupul, imobil, iar ea trecea printr-o mare dramă.
totul se petrecea în cer îmi spune doamna Brana. Plutesc. Lângă mine, în partea dreaptă, pe o placă de beton, stau mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi la fel, în salopete gri, cu o privire lipsită de viaţă, privind cu toţii în aceeaşi
242
direcţie, cu ochi complet albi, fără pupile. Dintr-odată, în stânga mea, din depărtare, dintr-un nor apare ceva asemănător cu o lipitoare, care creşte şi, pe măsură ce se apropie, se transformă într-un tunel în care vuieşte apa. Când se apropie, aspiră câte o persoană de pe platforma de beton. Acest lucru s-a repetat până când toţi oamenii au fost luaţi. Am rămas singură, speriată, plângând. Îmi spun: Acum este rândul tău. Tremur de frică. Sunt disperată. „Lipitoarea” se tot apropie de mine. Deodată, simt o mică mână caldă pe braţul meu stâng. Mă uit, îl văd pe patriarhul Pavle. Strig din răsputeri: „Părinte, acum e rândul meu!” „Nu te teme! Nu te teme!”, mă încurajează. Vorbim fără cuvinte, mintal. În acel moment, „lipitoarea” este în faţa mea. „Păşeşte!” a spus patriarhul Pavle cu glas blând. Am crezut că acesta îmi este sfârşitul. Am păşit cu dreptul, apoi cu piciorul stâng… Aştept să încep să mă înec… Deschid ochii, şi sunt într-un parc minunat, cu multă verdeaţă şi flori, iar în depărtare se vede biserica Sfântul Sava, biserica noastră belgrădeană. Apoi aud voci: „Este un miracol!”, „Este un miracol!”… am deschis ochii, în jurul meu erau două asistente şi un doctor.
După ce a trecut prin toate acestea, Brana Radenkovic-Damnjanovic este încredinţată:
mâna patriarhului Pavle m-a ţinut în această viaţă pământească!
Şi de aceea spune:
de atunci, privesc altfel viaţa, cu o mai mare luare-aminte. Mă străduiesc să fac ceea ce ţine de mine şi să mă bucur şi în cele de care nu m-am bucurat îndeajuns până acum. Să mă bucur de viaţă.1
1 După relatarea prof. dr. Brana Radenovic-Damnjanovic.
BIBLIOGRAFIE
Cosic, Dobrica, în veacul străin, ediţia a treia, întocmit de Ana Cosic-Vukic, „Monitor oficial”, Belgrad, 2011;
Enciclopedia oraşului NoviSad, vol. 27, Novi Sad, 2007;
Georgije, Episcopul Canadei, Cufăraşul amintirilor: drumul meu către Dumnezeu, Asociaţia Literară Sârbă, Belgrad-Toronto, 2011;
Grdic, Risto, „Reînnoirea generală a vieţii şi rânduielilor bisericeşti”, în: Biserica Ortodoxă Sârbă 1920-1970, Sveti arhijerejski sinod Srpske pravoslavne crkve, Belgrad, 1971;
Janjic, Jovan, Să fim oameni, I: Viaţa şi cuvântul patriarhului Pavle, volum tipărit de autor, Belgrad, 2014;
Janjic, Jovan, Săfim oameni, II: învăţăturile şi mesajul patriarhului Pavle, volum tipărit de autor, Belgrad, 2014;
Janjic, Jovan, Biserica Sârbă în comunism şi post-comunism (1945-2000), Compania „Novosti”, Belgrad, 2018;
Jeratic, Vladeta, Cu Dumnezeu, pe lângă Dumnezeu, în jurul lui Dumnezeu, „Ars Libri” şi Fundaţia Vladeta Jeratic, Belgrad, 2014;
Karadzic, Vuk St., Poeziile populare sârbeşti, ed. a 11-a, Viena, tipărit la tipografia Mănăstirii Armene, 1845, „Nolit” Belgrad, 1977;
Marjanovic, Cedomir, Sfântuljovan Vladimir, CIP, Podgorica, 2003;
Milkovic, Snezana, Bunicul meu Patriarhul Pavle, „Prosveta”, Belgrad, 2013;
Miodrag, Predrag, Articole despre muzica sârbească bisericească, Academia Bisericii Ortodoxe Sârbe de Artă şi Conservare, Belgrad-Sremski Karlovci, 2012;
Mokranjac, St. Stevan, Fragment din cântarea generală cu laude, pregătită pentru tipar de patriarhul sârb Pavle, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad, 1997;
Patriarhul Pavle, Să nefie mai clare unele întrebări ale credinţei noastre, I-III, Fondul Editural al Arhiepiscopiei Belgradului şi de Karlovac, Belgrad, 1998;
Patriarhul Pavle, Rugăciuni şi rugăminţi: predici, discursuri, omilii, scrisori şi declaraţii, ediţia 1, BIGZ, Belgrad, 1996;
Radosavljevic, Jovan, arhimandrit, Modul de viaţă monahal, Frăţia Mănăstirii Prohor Pcinjski, Belgrad, 2002;
Rajkovic, Ljubisa Kozeljac, Vai de noi, prin urmare, ce bine-i de noi: un dialog cu Dr. Jovan Strikovic, Cartea 1, „Confinex” Belgrad, 2014;
244
Sfânta Scriptură Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos, tradus de Comisia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, ed. a V-a, Belgrad, 2002;
Sfântul Împărat Gros şi Mănăstirea Jazak, întocmit de Bozo B. Sovilj şi Petar R. Nikolic, „Farul”, Petrovaradin, 2001;
Teodosije, Viaţa Sfântului Sava, traducere de Lazar Mirkovic, Srpska knjizevna zadruga, Belgrad, 1984;
Vidovic, Zarko, Istorie şi credinţă. Institutul pentru îmbunătăţirea învăţământului şi Educaţiei, Belgrad, 2009.
Ziare şi reviste
biserica, Belgrad;
bliţ, Belgrad;
expres, Belgrad;
gazeta Bisericii Ortodoxe Sârbe, Belgrad;
gazeta literară. Belgrad;
noutăţile serii, Belgrad;
ortodoxia, Belgrad;
politica, Belgrad;
politica expresă, Belgrad;
primordial, Vranje;
ziarul din Vrnjacka, Vrnjacka Banja.
DESPRE AUTOR
Dr. Jovan Janjic s-a născut în anul 1963 la Vrbic lângă Krupanj. Este jurist şi doctor în ştiinţe culturologice. Activitatea sa cuprinde sfera ştiinţifică şi literară.
Activează în cadrul Institutului de Studii Politice de la Belgrad. Trăieşte şi crează la Belgrad.
Bibliografie
să fim oameni: viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavle (douăsprezece ediţii din 2006 până în 2017 carte cu cel mai mare tiraj în anul 2009 în Serbia, Muntenegru şi Republica Srpska);
să fim oameni: învăţăminte şi mesaje ale Patriarhului Pavle (2010, 2014, 2016 şi 2017);
biserica Sârbă în comunism şipost-comunism (1945-2000), (2018);
legământul Kosovo: unirea sârbească cu Dumnezeu (2019);
purtătorul de lumină în întuneric: Sfântul mărturisitor Varnava (Nastic), (2018);
minunile Sfântului Mina la Belgrad (2015, 2018);
pătimirile şi viaţa lui Strahinja Zivak (2014);
note sub cruce (2013);
moştenirea lăsată de Sima Andrejevic Igumanov (2008);
biserica din Vrbic (2007);
mănăstirea Soko (2007);
radevina şi Radevci (2006);
sărbătoarea înălţării Domnului la biserica Sfântului Sava (2003) (…).
CUPRINS
Cuvânt introductiv 5
Monahul 13
Episcopul 15
Patriarhul 65
Părintele duhovnicesc şi fiii săi duhovniceşti 219
Bibliografie 243
Despre autor 245
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84
e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro