Amurg în mănăstire
VIAŢA CUVIOASEI STAREŢE TAISIA SCRISĂ DE EA ÎNSĂŞI
ediţia a doua
În româneşte de Anca Sârbulescu
EDITURA ILEANA EDITURA SOPHIA Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad
© Editura Ileana, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TAISIA, stareţă
Amurg în mănăstire: Viaţa Cuvioasei Stareţe Taisia scrisă de ea însăşi
în româneşte de Anca Sârbulescu bucureşti: Editura Sophia, 2016 ISBN 978-973-136-536-7
I. Sârbulescu, Anca (trad.)
235.3
CUVÂNT ÎNAINTE
Nu de a mea voie încep să scriu aceste însemnări; e un lucru pe care nu numai că nu îl doresc, ci, dimpotrivă, îl fac mai degrabă contrar voinţei mele. Şi îl fac numai din ascultare faţă de oameni cu mult mai încercaţi, mai iscusiţi şi mai duhovniceşti decât mine, oameni cunoscuţi nu numai de mine, păcătoasa, ci de toţi cei ce se silesc să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletul.
În anul 1885, Domnul m-a îndrumat spre sfânta cetate a Kievului, la marea Lavră Pecerska, unde încă mai era în lucrare stareţul Agapit (ca schimonah, Teodosie), cinstit de toţi pentru sfinţenia vieţii sale. Pe vremea aceea el era duhovnic pentru cler (pentru cei din treapta preoţiei). Eu, la rându-mi, eram stareţă, şi mă bucuram să am prilejul ca acest mare părinte să-mi asculte spovedania. Şi într-adevăr, mi-am deschis sufletul înaintea lui, lucru pe care totdeauna îl căutasem, îl dorisem şi îl rugasem pe Dumnezeu să mi-l împlinească.
Un gând mă apăsa fără încetare, mă chinuia mai bine-zis: gândul că, deşi atât de slabă şi de păcătoasă, am fost învrednicită în timpul vieţii mele de multe visuri şi apariţii minunate. Începusem chiar să mă tem că acestea ar putea fi „înşelăciuni” de-ale vrăjmaşului, amăgiri pe care, din lipsă de experienţă, eu nu le puteam desluşi. Acest gând mă înspăimânta. Aflând în bătrânul stareţ Teodosie
5
nu numai un încercat bărbat duhovnicesc, ci şi un duhovnic înzestrat cu o mare putere de pătrundere (fapt recunoscut de toată lumea, trăit şi de mine însămi), mi-am deschis, fireşte, tot sufletul înaintea lui, dezvăluindu-mi cele mai tainice gânduri spre a fi pătrunse de a lui înţelepciune. L-am rugat să-mi risipească nesiguranţa privitoare la acele vedenii ale mele. Marele părinte, negăsind în ele nimic vătămător, le-a cunoscut drept semne ale milostivirii lui Dumnezeu către mine şi m-a îndemnat stăruitor să le înfăţişez în scris, nu numai pentru mine, ci şi, spunea el, spre folosul altora. Aceste din urmă vorbe ale sale mă îngroziră; şi, cu toate că i-am făgăduit să mă aştern de îndată pe scris, nu îndrăzneam deloc să încep a-mi îndeplini însărcinarea. Şi acum îmi mai spun încă: Cine sunt eu, ca prin mine, o păcătoasă, să poată Dumnezeu folosi pe cei care sunt cu mult mai vrednici decât mine?
Iar dacă vreunul dintre cei care citesc ori aud despre aceste minunate vedenii va gândi lucruri înalte despre mine, ca şi când aş fi meritat să le am, cum oare voi da socoteală înaintea Domnului, Care a spus: Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine! (Luca 6, 26), precum şi: Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii? (Ioan 5,44)?
Oh, dragii mei, voi care poate citiţi aceste rânduri, vă rog fierbinte să nu credeţi cumva că m-aş fi făcut prin ceva vrednică de harul lui Dumnezeu! Adevărat este cuvântul care spune: harul lui Dumnezeu şi puterea se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9), chiar şi acolo unde s-a înmulţit păcatul (Romani 5,20). Pentru că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu
6
(cf. Iezechiel 33, 11). Tot astfel, întreaga mea viaţă Domnul m-a căutat, aşa păcătoasă cum sunt, şi m-a călăuzit cu dreapta Sa, întocmai cum o mamă îşi călăuzeşte copilul nevolnic şi-l apără, de-a lungul căilor alunecoase, ca nu cumva să cadă şi să se vatăme.
Dar iarăşi, din nou spun, nu mă puteam nicicum hotărî să fac publice toate acestea, să le scriu, chiar dacă îmi poruncise cinstitul şi iubitul meu părinte, stareţul Teodosie, a cărui pomenire, aşa cum se cuvine unui drept, îmi e scumpă. Şi nu ştiu dacă m-aş fi putut hotărî să încep a scrie vreodată dacă nu aş fi primit un nou îndemn spre aceasta.
Am avut cândva prilejul să port o lungă convorbire (de peste un ceas) cu marele nostru luminător, părintele Ioan de Kronstadt. Ajungând la cele mai sus-pomenite, a prins şi el să mă îndemne să aşez în scris toate vedeniile şi arătările duhovniceşti pe care le primisem eu şi care, era el de părere, ar fi de mare însemnătate şi spre zidire nu numai mie, ci şi altora încă.
Aşadar, ca ascultare faţă de aceşti mari duhovnici, purced cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu la împlinirea lucrului. Domnul mi-e martor că spun întreg adevărul, căutând pe cât e cu putinţă să înfăţişez în cuvinte omeneşti ceea ce nu poate fi înfăţişat, ceea ce vine de Sus. Nu scriu nimic altceva decât doar adevărul, nemeşteşugit, aşa cum mi s-a întipărit el în minte.
1
FAMILIA ŞI CREŞTEREA
Părinţii mei se trăgeau amândoi din familii vechi, de stirpe nobilă. Tata, pe numele său V.V. Salopiv, nobil din naştere, era moşier în provincia Novgorod, din ţinutul Borovici. Mama făcea parte din familia Puşkin de la Moscova. Nu-şi prea amintea de părinţii săi, mai bine zis nu voia să-şi aducă aminte. Ori de câte ori o întrebam câte ceva despre ei, se întrista şi ocolea răspunsul.
încă din copilărie fusese luată în grijă de bunicul ei, Iosif A.V., un om în vârstă, căruia îi spunea tată. Şi cu adevărat bătrânul a ocrotit-o şi i-a fost ca un părinte iubitor. Acest bunic trăia singur; rămăsese văduv şi era de-acum bătrân. Tot restul vieţii şi l-a închinat creşterii acestui copil. Iar strădania i-a fost întregită şi de cea a unei doici minunate, care şi ea era o femeie în vârstă. Când a împlinit opt ani, bunicul a dus-o pe fetiţă la cea mai bună şcoală din Moscova acelei vremi, institutul doamnei Delsalle; la dorinţa lui, pe copilă a urmat-o acolo şi doica, aşa încât să poată fi cât mai bine îngrijită. Nu ştiu dacă aşa era obiceiul pe atunci sau dacă era doar o îngăduinţă aparte. În anul 1834, la vârsta de paisprezece ani, mama a absolvit şcoala, primind o diplomă pe care o păstrez până astăzi. Apoi, împreună cu doica, s-a întors în casa primitoare şi liniştită a bunicului, însă micuţei orfane nu i-a fost dat să se bucure prea multă vreme de tihna şi de căldura acestui cămin.
9
Din leagăn şi până la mormânt, n-a avut parte de fericire. Bunicul, temător de starea sănătăţii sale, privea orice boală ca pe-o ameninţare a morţii. De teamă ca orfana să nu rămână de tot singură pe lume, s-a grăbit să-i rânduiască viaţa adică s-o mărite.
Din pricini necunoscute, bunicul nu a dorit ca fata să rămână la Moscova, şi de aceea s-a mutat împreună cu ea şi cu tot ce avea la Petersburg. Dar iată ce spune chiar mama, înfăţişându-şi cu propriile cuvinte soarta:
„De-abia împlinisem cincisprezece ani, încă mă mai jucam cu păpuşile, când în jurul meu se şi vorbea despre logodne şi nunţi. Bineînţeles că nimeni nu mă întreba şi pe mine dacă îmi plăcea sau nu cineva. Nu ştiam cum stau lucrurile, eram cu totul neştiutoare într-ale căsniciei. Pe soţ mi-l închipuiam ca pe un fel de al doilea tată; bunicul îmi întărea şi el această părere. Plin de mărinimie, mi-a făcut zestre, mi-a pus deoparte şi bani. Dar zestrea cea mai nepreţuită a fost scumpa mea doică, de care nu mă despărţeam niciodată; era singurul meu prieten, martorul vieţii mele.
Când am dat faţă cu căsătoria, ce simţeam pentru soţ era mai mult frică decât dragoste, sentiment nemaiîncercat până atunci. Conştiinţa situaţiei mele fără ieşire mă aducea în pragul disperării. Plângeam şi mă tânguiam nemângâiată. Soacra, o femeie aspră şi neînduplecată, care locuia împreună cu noi, mă certa şi mă repezea mereu pentru aceste lacrimi, pe care i le tâlcuia bărbatului meu ca fiind semn al lipsei de dragoste pentru dânsul.
Când îl vedeam pe bunicul, abia aşteptam alinare, nădăjduind să-mi pot vărsa înaintea lui amarul. Însă, în urma
10
pârelor ce i se aduceau împotriva mea, nu găseam la dânsul decât discursuri reci şi moralizatoare.
După un an, am avut un copil. Cât timp am aşteptat acest prunc, m-am mângâiat cu nădejdea că el va fi îngerul meu, care să mă aline, că îmi voi închina întreaga viaţă creşterii lui. Domnul însă nu a socotit că-i drept să-mi împlinească dorinţa. Copilul, plăpând, nu a avut parte decât de câteva ceasuri de viaţă, şi cât pe ce să nu fie timp de-a fi botezat. Peste doi ani, la fel s-a întâmplat. Îmi pierdusem nădejdea să-mi aflu mângâiere în copii singura mângâiere la care mi se părea că aş putea şi eu ajunge. Mă rugam adesea fierbinte lui Dumnezeu să nu mă lipsească de această bucurie, să îngăduie ca măcar un copil să trăiască. Mă rugam mai cu seamă Maicii Domnului. Am făcut anume multe pelerinaje pe la biserici închinate ei, rugându-mă înaintea icoanelor făcătoare de minuni, vărsându-mi în faţa lor înlăcrimatele mele rugi, aducându-i aminte că şi ea este mamă, şi că trebuie să aibă milă de durerea mamelor de pe pământ care, deşi păcătoase şi nevrednice, nu au altă nădejde tare decât pe dânsa.
Şi Preasfânta Doamnă, nădejdea celor fără de nădejde, mi-a ascultat rugile; mi-a dăruit un prunc, o copilă pe care, drept mulţumire, am numit-o Maria.”
Chiar eu, nevrednica scriitoare a acestor rânduri, sunt acea marie îndelung-dorită, fiica dăruită de Dumnezeu unei mame îndurerate eu, care în călugărie am primit numele Taisia, şi acum, atingând aproape vârsta de şaizeci de ani, am ajuns să fiu stareţa unei mănăstiri din pustietăţi.
Nici unul dintre copiii născuţi înaintea mea, sau câţiva ani după mine, n-a rămas în viaţă. Când aveam opt ani,
11
a venit pe lume un băiat, Nicolae, dar n-a trăit decât zece luni şi apoi s-a dus, lăsându-ne zdrobiţi de durere.
La vremea când se ruga lui Dumnezeu să-i trăiască un copil, mama a făcut, după câte mi-a povestit, multe făgăduinţe. Una dintre ele a fost că se va strădui din toate puterile să sădească în inima copilului frica lui Dumnezeu, să-l deprindă să iubească pe Domnul şi pe aproapele, să fie, cu alte cuvinte, un creştin adevărat. Şi într-adevăr s-a străduit să-şi împlinească făgăduinţa, cu tot zelul de care a fost în stare. Din cea mai fragedă pruncie m-a luminat cu învăţăturile creştineşti, căutând pe potriva minţii mele de copil să mă facă să le trăiesc în viaţa de zi cu zi. Îmi aduc până astăzi aminte de întâmplări legate de această creştere creştinească; şi se poate spune că, în măsura în care se dezvoltă un copil, şi-a atins pe deplin scopul.
Am mai spus că, până la opt ani, am fost singură la părinţi. Tata era tot timpul la datoria sa de militar, fiind adesea plecat pe mare. O bună bucată de vreme bunica nu a mai stat cu noi, aşa că mama şi cu mine am fost nedespărţite până în ziua când am intrat la pensionul de fete. Îmi cumpăra uneori o mulţime de bunătăţi, să fac, chipurile, ce vreau cu ele. Apoi, totuşi, mă îndemna să le înşir pe masă ca să le văd bine. Făcându-se că trece din întâmplare pe lângă mine, arăta spre masă zicând:
ia te uită, Maşenka, ce bogată eşti tu, ce norocoasă! Ce de bunătăţi mai ai! Şi când te gândeşti că-s atâţia copii, săracii de ei, care n-au nici o bucăţică de pâine! Ce-ar fi să le dai şi lor din bunătăţile astea? Ei au să se roage pentru tine, şi să ştii că rugăciunea unui copil ajunge mai repede la Dumnezeu!
12
Mişcată de vorbele mamei, îi dădeam înapoi toate cele căpătate; fără să se împotrivească, le lua zicând că ştie ea o grămadă de copii sărmani cărora să le împartă pe toate. După câtăva vreme, mă chema şi-mi dădea iar câte ceva (poate tot din aceleaşi sau asemănătoare) spunând:
vezi, eşti o fetiţă cu inima bună; ai împărţit tot ce aveai cu copiii săraci, şi uite că Dumnezeu ţi-a trimis acum şi mai multe. Să-I mulţumeşti când te rogi! Să dai mereu aşa, şi Domnul o să te iubească!
Altădată mi-a dăruit o puşculiţă, în care mai căpătam câte un bănuţ de argint de cinci copeici. Când ieşeam la plimbare cu doica, mama îmi amintea totdeauna:
de ce nu-ţi iei la tine nişte bănuţi de-ai tăi? Dacă-ţi iese în cale vreun cerşetor şi n-ai nimic să-i dai, o să plângă, şi Dumnezeu o să Se supere că nu l-ai ajutat cu ceva, bietul de el.
Astfel, din fragedă pruncie mi-a insuflat o mare virtute: milostenia şi dragostea de aproapele. Nu îndrăznesc să spun că sămânţa aceasta a adus cine ştie ce recoltă îmbelşugată, dar trebuie să recunosc, spre slava lui Dumnezeu, că uneori luam chiar din hainele de pe mine şi le dam săracilor, şi că oricât aş fi avut de puţin, împărţeam cu aceştia.
Mama ştia şi cum să-mi mişte inima ca să mă obişnuiască cu rugăciunea. Bunăoară: eram cu ea la o „sărbătoare a pomului de Crăciun”; eram foarte mică, aveam cam trei ani. Mi-a plăcut tare mult petrecerea, şi întorcându-ne acasă o tot rugam pe mama să fie şi la noi o astfel de serbare de Crăciun. Ce credeţi că mi-a spus?
maşenka, numai copiii care se roagă stăruitor lui Dumnezeu au parte de aşa ceva. Roagă-te şi tu, şi o să ai o
13
serbare la pomul de Crăciun. Domnul e bun. El totdeauna ne împlineşte cererile şi rugăciunile.
Aşa îmi vorbea mereu, îndemnându-mă să mă rog.
îmi istorisea adesea întâmplări sfinte, mai ales legate de patimile Mântuitorului. Stătea la fereastra iatacului său, cosând ceva, iar eu ascultam, ghemuită la picioarele ei pe un scăunel. La vârsta de patru ani puteam să citesc, rar, ce-i drept, dar fără a silabisi, şi cunoşteam din Sfânta Scriptură toate cele legate de viaţa de pe pământ a Mântuitorului, afară de pilde şi de învăţături. Având o memorie foarte bună, care nu m-a părăsit nici astăzi, ţineam minte tot ce mi se spunea.
2
NECAZURI LA ŞCOALĂ
în acest chip, sub privegherea evlavioasei mele mame, s-a desfăşurat copilăria mea. Aşa cum am mai spus, pe când aveam opt ani, a venit pe lume fratele meu Nicolae; mama n-a mai avut cum să-mi hărăzească mie tot timpul ei. Cum trebuia, tot pe atunci, să mă şi pregătesc în vederea primirii într-un pension de fete, a fost angajată o guvernantă care să vadă de mine. La zece ani am fost admisă la Institutul Pavlovski, aflat pe strada Znamenski. Tata m-a dus acolo, după care, binecuvântându-mă, a plecat, lăsându-mă cufundată în lacrimi şi suspine nemângâiate. Gândul despărţirii de căminul părintesc, de căldura acestuia şi, mai mult decât toate, de mama mea cea iubitoare (care, de răscolită ce era din pricina acestei despărţiri, nici nu mă putuse însoţi până la pension), amintirea a tot ce mi-era scump şi se dusese pentru totdeauna şi n-avea niciodată să se mai întoarcă, îmi răpeau liniştea trebuincioasă învăţăturii. Şi numai datorită înzestrărilor cu care eram hărăzită din natură am putut ţine pasul cu colegele mele, căci era destul să mă uit o singură dată pe temele pe care le aveam şi ţineam minte totul. N-a trecut mult însă şi firea plăpândă, de copil, n-a mai ţinut piept. S-au ivit dureri de cap îngrozitoare, ochii mi s-au umflat şi până la urmă am orbit cu totul. Desigur că am fost pusă numaidecât la pat, la infirmerie. Această nouă nenorocire mi-a
15
sporit încă pe-atât amarul, şi plângeam mai departe, fără oprire. Ori din pricina plânsului, ori din nepriceperea medicului pe care îl aveam acolo la institut, ochii mei, înroşiţi şi umflaţi, şi-au pierdut cu totul vederea. S-a încercat un tratament cu nitrat de argint, care-mi pricinuia dureri groaznice, fără a-mi aduce în schimb nici o uşurare.
Odată cu venirea primăverii, părinţii s-au mutat la moşia de la ţară. Din pricini pe care nu le cunosc, ei n-au fost înştiinţaţi de starea în care mă aflam. Cum singură nu puteam să scriu, am dus-o aşa, în suferinţă şi orbire, până spre toamnă. În cele din urmă a venit la noi la spital un anume Dr. Deneske, specialist de ochi. A găsit că tratamentul fusese greşit şi a recomandat să fiu transferată la o clinică de ochi, sub supravegherea sa, ceea ce s-a şi făcut.
Cu toate acestea, nici la clinică nu mi-a mers mai bine. N-aş putea să spun cât timp am rămas acolo, dar în cele din urmă li s-a dat de ştire părinţilor şi ei au venit numaidecât şi m-au luat. După ce au îndeplinit toate formalităţile necesare pentru a rămâne înscrisă la institut, m-au dus la ţară până ce aveam să mă însănătoşesc pe deplin. Când am ajuns acolo eram pe de-a-ntregul oarbă, nici măcar razele de soare nu le vedeam. Leacurile doctorilor au fost lăsate deoparte, dându-mi-se în schimb îngrijiri fireşti, mai ales aer curat din belşug. Cât era ziua de lungă n-aveam voie să intru în casă. Şi fie datorită acestui lucru, sau pentru altă pricină, mai înainte de a se fi scurs trei luni puteam iar zări lumina, şi vederea a prins să mi se îmbunătăţească tot mai mult, astfel încât la sfârşitul aceluiaşi an am fost dusă din nou la institut. Acum vedeam destul de bine şi puteam merge mai departe cu învăţătura; totuşi îmi era
16
greu să citesc şi să scriu la lumina lămpii. Şi de acest neajuns n-am scăpat toată viaţa; până în ziua de azi am vederea slabă şi nu prea pot lucra la lumina de lampă. Dar mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru atât, căci puţini dintre orbi au fericirea de a-şi recăpăta cu totul vederea. La institut, viaţa mea a început să curgă din nou ca mai înainte, cu singura deosebire că, de vreme ce nu mai vedeam bine, orice încordare a ochilor mi-ar fi fost primejdioasă şi de aceea nu aveam voie să lucrez la ceasurile serii.
Toate acestea nu m-au împiedicat să ţin pasul cu şcoala. Ba chiar am ajuns să fiu una dintre cele mai bune eleve. Lipsindu-mă de o bună vedere în afară, Dumnezeu mi-a ascuţit şi mai mult înţelegerea şi ţinerea de minte. Eram silită să mă bizui mai mult pe acestea decât pe cărţi.
Pe vremea aceea se folosea următoarea metodă de învăţare: după ce asculta câţiva copii din lecţia pe care o avuseseră, profesorul începea să explice lecţia următoare, stăruind asupra unor amănunte care nu erau de găsit în cărţi. Elevii care puteau să repete aceste lucruri cât mai îndeaproape primeau note mari. Neputând nădăjdui mare lucru de la cărţi, ascultam cu luare-aminte explicaţiile profesorului şi, datorită memoriei pe care o aveam, îmi aminteam aproape orice cuvânt. La rugămintea colegelor, le repetam şi lor totul, încât întotdeauna învăţam lecţia pe de rost. Mi se dăduse o poreclă: „înţeleapta oarbă”, măcar că nu eram nici oarbă, nici înţeleaptă! Şi am rămas cu porecla aceasta în toţi anii de şcoală. Dar nu era singura poreclă ce mi se dăduse; mai aveam şi altele cum e obiceiul prin instituţii să porecleşti pe unul sau pe altul! Astfel, mi se mai spunea „Călugăriţa”, „Stareţa”, iar, dacă nu eram
17
pe placul cuiva, eram pomenită ca „Evlavioasa făţarnică”. Toate aceste porecle subliniau înclinaţiile mele religioase. Aceste înclinaţii îmi erau înnăscute, dar au prins să crească mai puternic pe la vârsta de doisprezece ani, după următoarea întâmplare:
Când eram în clasa a şasea, în institutul nostru a bântuit o epidemie de pojar. Aproape toţi copiii din clasele mici s-au molipsit, precum şi o parte dintre elevii mari. Asta a fost primăvara, pe la începutul Postului Mare. Infirmeria gemea de bolnavi şi mai erau unii şi prin dormitoare. Am luat şi eu pojar, şi încă o formă atât de grea, încât am fost pusă în acea parte a infirmeriei unde chiar şi ziua atârnau la fereastră perdele grele, de un verde întunecat. Noi copiii zăceam acolo toată ziua în semiîntuneric, doar pe jumătate vii din pricina complicaţiilor ivite. A venit Săptămâna Patimilor şi, după ea, Paştele. Ne dădeam seama cât erau de sfinte şi de măreţe acele zile şi acest lucru ne sporea neliniştea. A venit şi Noaptea Luminată, dinaintea Zilei celei Mari a Domnului. Nu-mi amintesc de nimic neobişnuit când am adormit, dar la miezul nopţii m-a deşteptat un fel de foşnet, cum este foşnetul pe care-l fac aripile păsărilor. Am deschis ochii şi cu uimire am văzut desluşit, în întunecimea nopţii, un fel de făptură înaripată, ca scăldată în soare, zburând pe sub tavan şi rostind mereu cu glas omenesc: „Hristos a înviat! Hristos a înviat!” Nu pot să spun cum era această făptură, doar că am văzut ceva ca un căpşor de copil sub două aripioare. O, ce bucurie nepământească a încercat sufletul meu de copil! Era ca şi cum ceva nemaicunoscut până atunci, ceva dulce, l-a pătruns şi l-a robit cu desăvârşire. Stăteam ridicată
18
în pat şi ascultam cu atâta încordare acea zburătoare, de parcă anume pentru mine ar fi venit, să mă salute anume pe mine!
Nu ştiu cât a ţinut acea încântare, dar a fost întreruptă de fata de serviciu, care, băgând de seamă că mă ridicasem în capul oaselor, a dat fuga să mă culce iar.
Am adormit stăpânită de acel simţământ dulce; şi m-am trezit tot cu el dimineaţa. Şi de atunci dulcele simţământ care-mi pătrunsese sufletul nu m-a mai părăsit. De parcă acea simţire ar fi fost începutul a ceva nou, plin de taină, încă de neînţeles pentru mine.
Pe urmă m-am făcut bine, am ieşit de la infirmerie şi am început iar munca şi tipicul vieţii şcolare. Dar undeva în adâncul meu zăcea ascunsă o scânteie luminoasă, părând că aşteaptă prilejul să izbucnească într-o flacără liberă, strălucitoare.
Dacă poate fi socotită aceasta lucrarea lui Dumnezeu, apoi se poate spune că Domnul nu a întârziat să preschimbe această scânteie într-un foc strălucitor al dragostei Sale.
3
O CHEMARE DE LA DUMNEZEU
Potrivit rânduielilor din institut, trebuia ca toate elevele să ia parte la slujbe, să se spovedească şi să se împărtăşească în prima, în a patra şi în a şaptea săptămână din Postul Mare. Dar, cum am mai spus, în anul acela aproape jumătate dintre eleve zăcuseră de pojar, iar molima ţinuse toată primăvara. De aceea, în acel post nu am putut să ne spovedim şi să luăm Sfânta împărtăşanie, în schimb, autorităţile au hotărât să împlinim această datorie bisericească în Postul Adormirii, la sfârşitul vacanţei care ţinea de obicei până la 16 august. Laolaltă cu toţi ceilalţi, la 15 august am primit Sfânta împărtăşanie. După aceea, în noaptea dinspre 16 august, am văzut o vedenie preaminunată, care mi-a schimbat în chip hotărâtor viaţa. A fost, cu alte cuvinte, o chemare limpede.
M-am văzut pe mine însămi într-o pajişte acoperită de iarbă verde, îngenunchind şi rugându-mă lui Dumnezeu. În faţa mea (adică în partea către care eram eu întoarsă) pajiştea era mărginită de o pădure, iar mai încolo, cam la cincisprezece metri depărtare, curgea un râu lung. Pe malul celălalt se afla un oraş mare, gălăgios, pe care, cum nu mai văzusem alt oraş înainte, l-am luat drept Petersburg. Dintr-acolo auzeam zarvă zgomote, strigăte şi vorbărie. Eram fericită că trecusem de această parte a râului, la pajiştea singuratică, plină de pace. Când deodată am început
20
să mă înalţ de la pământ, fără să-mi schimb aşezarea stăteam tot în genunchi. Picioarele nu mi se îndreptaseră, deşi acum nu se mai sprijineau pe pământ. Zburam tot mai sus; dar nu fără întrerupere. Din când în când mai coboram câte puţin, apoi iar mă înălţam, până când în cele din urmă, ajungând la mare înălţime, urcuşul s-a oprit.
M-am văzut în altă lume în Cer, după cum mi se părea mie. O dulceaţă de nespus îmi umplea sufletul. Totul era atât de plin de lumină, atât de minunat, de frumos, cum nu-mi stă în putere să-nfăţişez prin cuvinte…
Aproape, lângă mine, am văzut mulţime mare de făpturi omeneşti, rânduri-rânduri, atât de multe încât nu le zăream capătul. Trupurile acestor făpturi erau toate deopotrivă, dar nu grosolane şi aspre cum sunt trupurile noastre pământeşti, ci străvezii şi gingaşe, de parcă ar fi fost îmbinate din nori; atât de străvezii erau, încât prin primul şir se străvedea următorul, şi tot aşa, până la capătul îndepărtat al acestei fără de număr înşiruiri. Doar culorile, sau mai bine zis nuanţele acestor străvezii trupuri, nu erau la fel. Unele băteau în galben, altele în roşu, albastru, alb, şi aşa mai departe, însă toate erau străvezii şi luminoase.
Înălţându-mă în acest chip de neînţeles pentru mine, am ajuns în faţa primului şir, la capătul din dreapta al acestuia, şi acolo m-am oprit. Încă mai eram aşezată în genunchi, ca la rugăciune, căci în tot răstimpul acestei vedenii nu mă mişcasem deloc; dar şi aşa îngenuncheată, tot vedeam bine.
Tot uitându-mă aşa la preaminunatele trupuri ale acelor făpturi, mi-am spus: „Nu cumva acum sunt şi eu ca ele?” Dar nu, nu eram. Uitându-mă la mine, am băgat de
21
seamă că nici înfăţişarea nu mi se schimbase, nici aşezarea. Eram tot în uniforma mea de şcolăriţă, îngenuncheată în văzduh. În clipa când m-am uitat la mine, mi-am aruncat fără să vreau ochii şi în jos, şi am văzut pământul departe, departe. Zvonuri nedesluşite veneau dintr-acolo, un fel de suspine, de strigăte, de râsete, şi măcar că totul n-a ţinut decât o clipă, doar cât m-am privit pe mine însămi, numai şi gândul la viaţa pământească m-a neliniştit, aşa că m-am grăbit să mă întorc la minunata arătare cerească.
Cât despre acele făpturi sfinte, n-aş putea să spun dacă erau sau nu îmbrăcate (cum am fost odată întrebată). Nici urmă de asemenea gând nu-mi dăduse atunci prin minte, iar acum nici atât nu mai pot să-mi amintesc. Tot ce pot să spun e că de-ar fi fost îmbrăcate, veşmintele trebuie să le fi fost şi ele străvezii, pentru că vedeam limpede şirurile din spate prin cele din faţă. Totul acolo era limpede şi străveziu, fără urmă de grosime, fără nimic trupesc.
Cum erau rânduite sfintele făpturi, alcătuiau parcă două coruri. Lunga lor înşiruire, întinzându-se până hăt, departe (cum mi se părea), era despărţită în două cete de un loc gol, strălucitor, ca un fel de coridor. Eu, cum am mai spus, eram aşezată în faţa primului şirag al cetei stângi, la capătul din dreapta al acestuia, astfel încât puteam să văd şi corul din dreapta, precum şi locul gol dintre ele.
Cântau, când pe rând, când deodată, şi când prindeau să cânte, un val de mireasmă ieşea din gura lor, ca tămâia dintr-un vas aprins. Acest val nu se risipea, ci suia şi se mlădia în văzduh, fără să răpească vederii sfintele făpturi. Iar ce cântau, nu ştiu, fără numai că era frumos cum nu se poate spune.
22
Stând la începătura celor două cete, dinaintea cărării dintre ele, vedeam limpede în depărtare. Părea că odată cu depărtarea se vede şi mai limpede, tot mai limpede. Mi-am spus că acolo e chiar Scaunul lui Dumnezeu, Izvorul luminii, că acolo locuieşte El însuşi. Nici nu mi-am isprăvit bine gândul, că am şi văzut cum una dintre făpturi se apropie de mine şi îmi spune: „Vrei să-L vezi pe Domnul? N-ai de ce să mergi departe; este aici, împrejurul nostru; întotdeauna e cu noi, întotdeauna e lângă tine!” Iar pe când grăia acestea, eu îmi spuneam: „Cine este acesta? Şi cum de-mi pătrunde gândurile mai înainte să mi le desluşesc eu însămi?” Nici acest gând n-a rămas tăinuit. Cum a terminat să vorbească despre prezenţa lui Dumnezeu, a urmat, răspunzând gândului meu ascuns: „Sunt Evanghelistul Matei!” Şi nici n-a isprăvit bine, că la dreapta mea, deodată, am dat faţă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înfricoşat lucru e să încep să descriu dumnezeiasca Lui arătare! Ştiu că nimic, nici un cuvânt n-o poate cuprinde, şi mă tem să micşorez printr-un slab cuvânt omenesc pe Marele Dumnezeu! Nu pot să pomenesc sau să înfăţişez dumnezeiasca, slăvită arătare a preadulcelui nostru Domn fără să mă cuprind de emoţie, fără să mă cutremur. Zeci de ani au trecut din ziua acelei arătări, dar în sufletul meu e vie, e neştearsă! Stătea acolo, în faţa mea, plin de slavă şi de minune. Tot chipul Lui, tot trupul Lui parcă era făcut din soare. Sau mai degrabă nu, ci Soarele însuşi era în chip de om! Din spate, pe umărul stâng era aruncată o mantie purpurie, un acoperământ, aşa cum vezi în icoane; dar nu era ţesătură materială (acolo nimic nu era materie). Mantia era făcută dintr-o sclipire purpurie, înflăcărată,
23
de amurg, cum vedem pe cer seara. De pe umărul stâng cobora în faţă, acoperind partea stângă a pieptului şi tot trupul; cădea pieziş la picioare şi apoi se ridica înspre dreapta. Se mlădia parcă odată cu tremurul aerului din văzduhul în miezul căruia stătea Domnul. Mâna Sa dreaptă şi dreapta pieptului nu erau acoperite de mantie, iar ele, ca şi picioarele Lui, erau ca soarele. Picioarele, întru totul omeneşti, purtau urme de răni ce se vedeau desluşit în mijlocul fiecărui picior ca de soare. Mâna dreaptă era coborâtă, şi am văzut acelaşi fel de rană. Stânga era ridicată şi, pe cât îmi pot aduce aminte, cu ea sprijinea, sau ţinea, o cruce mare de lemn, care aceasta singură era făcută din ceva pământesc: din lemn. Capul Său, mai bine spus faţa, era încadrată de părul care-I cădea pe umeri; dar părul acesta era ca nişte raze care curgeau în jos, mişcându-se încet cu adierea uşoară a văzduhului. Nu-I puteam desluşi trăsăturile; nu se putea, de-atâta strălucire! Doar ochii mi-i amintesc, de culoare albastru deschis, ce păreau că oglindesc tot cerul cel albastru. Aceşti ochi mă priveau cu atâta milă, cu atâta dragoste! Văzând pe Domnul, am fost cu totul răpită, covârşită de fericire şi de adoraţie. Nu încercam nici o frică, ci doar o dragoste nesfârşită, o dragoste sfântă ce a pus stăpânire pe întreaga-mi fiinţă. Cât am rămas astfel în răpire, sorbind dulcea arătare a Domnului, nu ştiu, dar în cele din urmă m-am aruncat la picioarele Lui şi am întins braţele ca să I le îmbrăţişez şi să le sărut. Simţământul ce mă stăpânea mă scosese parcă din minţi. Însă Domnul nu m-a lăsat să-I ating picioarele.
A întins mâna dreaptă, care era coborâtă, şi atingându-mi creştetul a spus: „Nu e încă vremea!” Atingerea minunată
24
şi glasul cel dulce m-au topit cu totul, şi cred că dacă nu m-aş fi trezit, sufletul nu mi-ar mai fi rămas întru mine. Creştetul meu mai simţea încă dumnezeiasca atingere, preadulcile cuvinte încă le auzeam! Perna şi pieptul îmi erau ude de lacrimile pe care le vărsasem în somn. M-am ridicat în pătucul meu, şi treptat am priceput că fusesem într-un loc nu din această lume, şi că acum mă întorsesem şi eram aici, trează. Oh, cât dezgust îmi aducea gândul că m-am întors la viaţa de pe pământ, la viaţa obişnuită! Păstrând în minte tot ce văzusem, m-am silit să adorm din nou, închipuindu-mi că aşa aş putea să mă întorc la vedenia mea. În zadar! în cele din urmă mi-am dat seama că se sfârşise şi că, aşa cum mi se spusese, pentru mine nu venise încă vremea să trec în acel ţinut. Mi-am deschis ochii plini de lacrimi. Totul era atât de mohorât, atât de trist! Doar gândul că ceilalţi copii dormeau, că în jur era linişte, că nu mă vedea nimeni şi că puteam să plâng în voie mă mângâia întrucâtva. Multă vreme am rămas aşa, chibzuind cufundată în amintirile mele. Îmi atingeam cu respect creştetul capului, de parcă ar fi fost o sfinţenie. Pomeneam cu bucurie vorbele Mântuitorului: „Nu e încă vremea!”, tâlcuindu-le cum că negreşit o să vină o vreme cândva când o să pot să-L văd din nou, şi când El n-o să mă mai oprească să mă aştern la dumnezeieştile-I picioare şi să le sărut. În cele din urmă, de frică să nu fiu văzută, m-am sculat fără să fac zgomot, m-am spălat, m-am îmbrăcat şi, ieşind pe furiş din dormitor, m-am dus la poarta bisericii. Biserica avea două rânduri de uşi: primele erau grele, de lemn, şi nu se încuiau niciodată. Celelalte erau de sticlă, şi se încuiau. Căuşul dintre ele era un ascunziş numai bun pentru mine.
25
Nimeni n-avea să mă mai găsească aici. Mergeam prin beznă, de-a lungul scărilor şi coridoarelor fără capăt, de la catul al patrulea al şcolii şi până la uşile bisericii, şi nu-mi era deloc frică. Mă bucuram că am găsit acest ungher. Nici nu ştiu când a trecut restul nopţii. Deodată a sunat clopotul. Copiii trebuiau să se scoale. Ştiind că la al doilea clopot trebuiau să se strângă cu toţii la rugăciune, m-am înfiorat la gândul că trebuia şi eu să ies, să vorbesc, să mă întorc la cursul obişnuit al vieţii. Nu mă înşelam. Când clopotul a sunat a doua oară, de-abia mă strecurasem din ascunzişul meu, că m-au şi înconjurat copiii, potopindu-mă cu întrebări: „Da unde ai fost? Ce-ai păţit? De ce ai plâns?” Şi o ţineau tot aşa. Odată cu nerăbdarea lor, creştea şi tăcerea mea. Dar nu numai fetele, ci şi învăţătoarea de serviciu a venit să mă iscodească. Drept răspuns, am izbucnit în plâns. Eram hotărâtă să nu dezvălui nimănui taina mea, fără numai preotului nostru. Nu puteam să scap de ei minţind, şi nici nu mă simţeam în stare să vorbesc. În cele din urmă m-au lăsat în pace. După ce s-a terminat cu rugăciunea şi cu masa de dimineaţă, toată lumea a intrat în clasă. Am rugat-o pe învăţătoare să-mi îngăduie să rămân pe coridor şi să-l aştept pe părintele, ca să-i spun ceva.
Mi-a dat voie. I-am povestit preotului totul. El m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: „Este chemarea ta. Păstrează-ţi taina, iar Domnul însuşi îşi va împlini lucrarea.” După aceasta, mi-a venit mai uşor să fiu din nou în tovărăşia celorlalţi. Dar alegerea vieţii mele fusese făcută; în adâncul inimii simţeam un fel de legământ.
Am înţeles că nu voi fi în stare niciodată să duc o viaţă convenţională. Nu mă atrăgea nimic, totul mă lăsa rece,
26
ba mai mult, mă dezgusta. Numai datorită înzestrărilor mele neobişnuite am putut să învăţ mai departe, ba chiar să mă număr întotdeauna printre elevele cele mai bune. Toată dragostea mea era îndreptată spre Sfânta Scriptură. Totuşi câteodată luam parte şi la jocuri. Nu-mi plăcea, dar n-aveam încotro pentru că mă sfiam să plec de la aceste distracţii comune. Apoi însă, amintindu-mi de splendoarea cerească pe care-o văzusem, de dulceaţa cea adevărată a încântărilor duhovniceşti pe care le simţisem, îmi era atât de ruşine de mine! Am ajuns cu totul neînstare să dansez, să mă joc sau orice altceva de soiul acesta. În astfel de împrejurări mă simţeam pierdută, nu mai ştiam ce să fac, eram tot timpul gata să izbucnesc în plâns, spre nedumerirea şi, uneori, spre hazul tuturor. Mai cu seamă clasele mari aveau din belşug astfel de distracţii. Atunci însă Dumnezeu însuşi a început să mă apere şi să mă ţină departe de ele. Cum începea dansul, mă cuprindea ameţeala, păleam şi mă împiedicam, încât trebuiau să mă scoată de acolo. În cele din urmă, am fost scutită de aceste petreceri şi chiar de lecţiile de dans. Pe când colegele mele se adunau la serbare în sala de recepţie, eu rămâneam în clasă singură şi fie citeam, fie mă rugam pentru aceste colege al căror dor şi sete de a petrece nu mi se păreau cu totul lipsite de uşurătate. De unde scosesem aceste idei, nu ştiu. Nimeni nu mi le băgase în cap. Dimpotrivă, eram prost văzută din pricina lor. Mi se spunea „Ciudata”. Nu citisem niciodată despre astfel de lucruri; primisem o educaţie laică, nu duhovnicească. Tot ce voiam era să mă rog şi să postesc. Dacă se întâmpla, fie din pricina nevârstniciei, fie dintr-o pricină dinafară, să mă abat de la regulile pe care
27
singură mi le pusesem, această încălcare mă înspăimânta de parcă aş fi făptuit un păcat; atunci îmi îndoiam strădaniile. Desigur, nu ţineam un post aspru, dar înţelegând că postul nu ţine numai de cantitatea, ci mai ales de calitatea mâncării, mă lipseam în mare parte de dulciuri şi de bucatele mai hrănitoare, pe care le dădeam acelora dintre prietenele mele care nu aveau rude şi erau lipsite de plăcerea de-a primi de la acestea daruri şi bunătăţi.
Uneori totuşi voiam să mănânc şi eu ceva dulce. De aceea, ca să nu fiu ispitită să-mi încalc regula, să „tai” postul, dar şi ca să am prilejul să-mi arăt dragostea faţă de cei oropsiţi, le făgăduiam fetelor dinainte c-o să le dau lor desertul sau ce era bun la masă, spunându-le să-mi amintească atunci când se aduc în sufragerie astfel de bucate.
Cu toate că întotdeauna căutam să arăt că fac asta deoarece cutare mâncare „nu-mi place” sau „nu-mi prieşte”, adevăratele mele scopuri tot ieşeau într-un fel sau altul la iveală.
Femeilor de serviciu pe care le aveam a început să li se dea învăţătură; veneau la ore şi deprindeau să scrie şi să citească, să cunoască ceva rugăciuni şi câte ceva din Istoria Sfântă. Primeau şi teme pe care le repetau seara, după ce ne duceau pe noi, copiii, la culcare.
Multe dintre noi le şi ajutam, sub îndrumarea profesorilor. Dacă la vreo fată pe care o pregăteam eu vedeam lene sau lipsă de bunăcuviinţă, îi dădeam chifle şi pâine prăjită din porţia mea de seară când învăţa câte ceva bine lucru ce dădea roade bune.
În timpul Postului Mare ni se dădea mâncare de post numai în săptămânile în care ne pregăteam de spovedanie
28
şi de împărtăşanie, adică în prima, în a patra şi în a şaptea săptămână; în rest, doar miercurea şi vinerea.
Câteva eleve din cursul superior, printre care şi eu, ne-am hotărât să ţinem tot postul. Timp de şapte săptămâni aveam să ne mulţumim câteodată doar cu un coltuc de pâine în loc de prânz şi de cină. Cum trebuia să ţinem totul în taină şi să ne ferim de supraveghetoare, ne luam întotdeauna porţiile ca să le mâncăm chipurile -, apoi trimiteam farfuriile unde le era locul.
Profesoarele de franceză, fiind toate rusoaice şi ortodoxe, se făceau că nu văd micile noastre şmecherii; se mulţumeau să ne ameninţe fluturându-şi în glumă degetele sau dând din cap la „fasoanele aşa-zişilor postitori”. Profesoarele de germană însă, care erau cucoane nemţoaice, ne prigoneau fără milă. Câteodată chiar ne sileau să nu mai postim, punându-ne să mâncăm carne în faţa lor, fără a se sinchisi de ce anume zi sau săptămână este. Astfel de neajunsuri aveam să îndurăm cât ţinea postul. Niciodată însă nu dădeam înapoi de bunăvoie, când întâmpinam piedici sau ispite.
Cu cât ne apropiam de absolvirea cursului superior, ne bucuram de mai multă independenţă. Drepturile noastre sporeau, cu toate că până în ultima clipă petrecută în institut trebuia să urmăm cu stricteţe regulile şi rânduielile statornicite acolo. Însă, pregătindu-ne de absolvire, aveam mai multă libertate.
Profesoarele ne supravegheau doar de formă, ca să fie ordine, altfel în privinţa amănuntelor ne lăsau la bunul nostru plac. Trebuie spus însă că niciodată nu profitam de acest lucru, ci ne pregăteam sârguincios în vederea aşa-numitelor
29
„examene publice”. A doua zi după aceste examene, trebuia să fim gata să trecem pragul către viaţa liberă, independentă, care ne aştepta în lume. Unele dintre eleve trebuiau să se întărească spre a începe truda vieţii profesorale care le aştepta de cum absolveau institutul. Nici nu ieşeau bine de pe băncile fără griji ale şcolii, că şi trebuia să înceapă să-şi câştige pâinea în slujbe anevoioase.
Altele, odrasle de oameni cu stare, visau de pe acum la capriciile pe care vor putea să şi le împlinească, la bucuriile ce le aşteptau în viaţa de libertate.
Ce gânduri mă încercau pe mine, ce simţăminte îmi umpleau sufletul acum, la absolvirea institutului? Nimic din cele pomenite mai sus. Ştiam că n-o să fiu silită să-mi câştig existenţa; îmi dădeam seama că mă întorc acasă, la o mamă care avea să mă ocrotească cu dragoste, la un tată iubitor. Dar tocmai asta mă speria mai tare! Vedeam limpede că tocmai dragostea lor o să fie cea mai mare piedică în împlinirea ţelului pe care, odată ce primisem chemarea de Sus, îl nutrisem în toţi aceşti şase ani. Dar să mă întorc puţin în urmă. Am mai spus că, fiind strălucit înzestrată şi având o memorie extraordinară (datorită căreia nu numai că prindeam din zbor lecţiile, dar eram în stare să spun pe de rost poeme lungi după ce, fără vreo încordare deosebită, le citisem doar o dată sau de două ori), învăţam cu uşurinţă şi întotdeauna fusesem, dacă nu prima, cel puţin a doua din clasă. Cred că acest lucru se datora tocmai darurilor pe care le aveam din naştere deşi eram şi sârguincioasă pentru că, atenţia fiindu-mi îndreptată mai mult asupra celor duhovniceşti, religioase, n-aş fi avut cum să strălucesc la învăţătură dacă acest lucru mi-ar fi cerut o
30
strădanie mai mare. Aşa însă îmi rămânea mult timp la îndemână, şi-l foloseam după plac, citind cărţi duhovniceşti, cercetându-mă pe mine însămi sau cugetând asupra lucrurilor care mă atrăgeau mai mult. Adesea făceam loc şi îndemnului lăuntric de a-mi aşterne în scris gândurile. Nimeni nu mă oprea. Profesoarele erau mulţumite să mă vadă cu temele pregătite în rest făceam ce voiam cu timpul ce-mi rămânea.
4
PREGĂTIRI DE VIAŢĂ NOUĂ
Pe măsură ce creşteam şi mi se dezvolta caracterul, îmi sporeau şi cerinţele duhovniceşti. Nu-mi mai ajungea doar să citesc cărţi, mai ales că-mi stăteau foarte puţine la îndemână şi, în singurătatea mea, nici nu aveam cum să-mi fac rost de mai multe. Cartea pe care o iubeam şi o preţuiam mai presus de toate era Sfânta Scriptură. Cuvintele ei nu numai că-mi umpleau sufletul de dulceaţă şi de mângâiere, ci simţeam şi o tainică nevoie să le am mereu cu mine, să nu mă despart de ele niciodată. Cum acest lucru nu era cu putinţă, mi-am pus înainte sarcina de a învăţa Sfânta Evanghelie pe dinafară.
Mulţumită memoriei mele, nu mi-a fost deloc greu, şi destul de curând ştiam pe de rost cuvânt cu cuvânt textul slavon al faptelor şi învăţăturile din Sfânta Scriptură luate de la Evangheliştii care le înfăţişau mai pe larg.
În ziua ultimului examen la Dreptul Divin, baroana Fredericks, care era în fruntea institutului, m-a prezentat rectorului Academiei de teologie, Preasfinţitul Ioanichie (viitor Mitropolit al Moscovei şi Kievului) anunţându-l că ştiam „toată Scriptura pe de rost”. Episcopul s-a arătat foarte interesat de acest lucru. M-a pus să spun pe dinafară capitolele XIV şi XV din Evanghelia de la Ioan cuvintele de despărţire ale Mântuitorului către ucenici. Ascultătoare, am prins să rostesc din memorie începând
32
cu: Iisus, ştiind că Tatăl i-a dat Lui toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge… (Ioan 13,3). Episcopul şi toţi cei de faţă au ascultat cu mare atenţie, fără ca cineva să mă întrerupă cu vreo întrebare. Terminând cu cuvintele capitolului 14, Sculaţi-vă, să mergem de aici, Preasfinţitul Ioanichie m-a întrebat:
spune-mi, ce te-a făcut să înveţi pe dinafară Scriptura? Nu prea se obişnuieşte aşa ceva printre domnişoarele de pension!
I-am răspuns, înfăţişându-i cu cuget curat tot adevărul, căci nici nu puteam altfel:
fiecare vorbă a Evangheliei e atât de dulce şi de mângâietoare sufletului, că am vrut să o am totdeauna cu mine. Dar nu poţi să ţii totdeauna o carte în mână; de aceea m-am hotărât să o învăţ pe dinafară, ca s-o pot avea totdeauna în minte.
Cei de faţă s-au uitat unul la altul, dar n-au spus nimic. Episcopul a urmat:
ai putea să ne spui cumva ce i-a oferit Mântuitorul tânărului care căuta viaţa veşnică?
Am povestit pe scurt episodul. El însă mi-a cerut să înfăţişez chiar cuvintele Evangheliei. I-am dat ascultare, începând cu cuvintele Sfântului Matei:
şi iată venind un tânăr la El, I-a zis… şi aşa mai departe, până la versetul 27 (Matei 19, 16-27). Când am isprăvit, episcopul m-a întrebat deodată, ca şi cum ar fi vrut să mă înfunde:
spune-mi, te rog: tocmai ai zis că, spre a fi desăvârşit, Domnul arată că nimic altceva nu trebuie, decât să mergi să vinzi averea ta şi s-o dai săracilor… Foarte bine… Uite că
33
dau săracilor, dai şi tu săracilor, toată lumea dă săracilor. Ce iese de-aici? Săracii se îmbogăţesc de pe urma noastră, iar noi sărăcim. Ce desăvârşire mai e şi asta?
Am arătat cât m-am priceput mai bine că nu oricine este ţinut să împlinească această poruncă, ci numai aceia care se hotărăsc să ducă un fel de viaţă mai desăvârşit, deosebit de cel pe care îl duce de obicei lumea cum ar fi sărăcia întru Hristos etc. Episcopul a fost mulţumit de răspuns şi nu m-a mai întrebat nimic.
După rugăciune, mi-a făcut semn să mă apropii şi, punându-şi mâna dreaptă pe capul meu, spuse:
domnul nu-Şi va lăsa neîmplinită lucrarea! El îi va îndrepta şi-i va călăuzi pe calea mântuirii pe aleşii Săi!
Apoi m-a întrebat prietenos: Am părinţi? Ce fel de viaţă mă pregătesc să îmbrăţişez? După care, cu dragoste părintească, şi-a luat rămas bun. A doua zi mi-a trimis printr-un preot o carte cu dedicaţie. O mai am şi astăzi.
După acest examen au urmat şi celelalte, cu materiile tuturor celor şapte ani de învăţătură, întrerupte de pauze pentru pregătire.
Cam cu o lună înainte de absolvire, ni s-a spus în ce zi va avea loc serbarea. Trebuia să-i rugăm pe părinţi şi pe rude să ne pregătească, pentru această împrejurare deosebită, rochii albe, precum şi tot ce se mai cuvenea, în acest scop mamele şi rudele puteau să vină la institut şi în afara orelor obişnuite de vizită, ori de câte ori acest lucru era necesar sau binevenit; aduceau cu ele croitorese şi dantelărese.
Cu cât se apropia ziua solemnă, ziua hotărâtoare, ziua atât de mult aşteptată, sufletul meu tremura la gândul
34
a ce vor zice părinţii când le voi încredinţa hotărârea inimii mele. O să prindă fiinţă oare dorinţa mea de a intra în mănăstire?
Cât timp fusesem la institut, ai mei se mutaseră definitiv la moşia aflată în ţinutul Borovici, din provincia Novgorod. Tata, după ce navigase de câteva ori în jurul lumii, prinsese o răceală grea care până la urmă a dat în tuberculoză. Din pricina vârstei înaintate, boala s-a lungit şi i-a ruinat cu totul sănătatea. S-a retras din serviciu cu gradul de căpitan de rangul I, cu o pensie bună şi cu economii la bancă. Cu doi-trei ani înainte să absolv eu, tutorele mamei, bătrân acum, a venit să stea cu părinţii mei la moşie. După o vreme însă i s-a urât cu traiul de la ţară şi cu liniştea, căci fusese deprins cu înalta societate şi avusese o mulţime de prieteni. Şi-a cumpărat o casă în oraşul Borovici şi s-a aşezat acolo. Dar nu i-a fost dat să vieţuiască prea mult în locuinţa cea nouă. Doborât de bătrâneţe (nu de boală, căci fire robustă, se bucurase de o sănătate de fier), s-a stins la vârsta de 107 ani, după ce a zăcut două zile! înainte de a muri, fiind în deplinătatea tuturor facultăţilor sale, a lăsat un testament în favoarea mea, făcându-mă moştenitoarea întregii sale averi mişcătoare şi nemişcătoare, bani lichizi şi poliţe. Pentru că eu eram pe atunci în institut, a numit-o împuternicită pe mama.
Mama mi-a scris înştiinţându-mă de norocul care dăduse peste mine şi felicitându-mă că am primit o asemenea frumoasă moştenire. Iar moştenirea aceasta era în întregime a mea, spre deosebire de bunurile familiei tatălui meu, care aveau să se împartă între cei trei copii ai săi: un frate, o soră şi eu.
35
Venind la Petersburg pentru pregătirile de absolvire, mama mi-a vorbit din nou despre toate acestea, cu bucurie sinceră, aşteptându-se să-mi stârnească şi mie însufleţirea. Trăisem şapte ani între zidurile instituţiei aceleia, lipsită de orice lux; toată averea mea fuseseră cărţile şi caietele. Mare i-a fost mirarea când, în loc de încântare, a dat de nepăsare, de neplăcere chiar!
Era oare cu putinţă, zicea ea, ca o veste ca asta să nu mă umple de bucurie? Am căutat s-o liniştesc, spunându-i că eram bucuroasă, fireşte, şi plină de recunoştinţă faţă de scumpul bunic, care ne părăsise. Dar inima de mamă e simţitoare. Se mohorâse şi, părând cumva nemulţumită de mine, murmura întruna aproape fără voie: „Ce-i cu tine, Maşenka? Tu nu ne mai iubeşti! Da serioasă te-ai mai făcut!” Mi-era milă de ea. Mă aruncam în braţele ei, încântând-o cu vorbe, încredinţând-o c-aveam s-o iubesc întotdeauna mai mult decât oricine pe lume. Vărsam amândouă lacrimi, dar lacrimile mele aveau cu totul alt izvor decât lacrimile ei; nu ne puteam înţelege. La plecare, mi-a făgăduit să vină data viitoare cu o croitoreasă care să-mi facă pentru serbare rochia potrivită, precum şi celelalte lucruri de care mai era nevoie. Luându-mi rămas bun, am căzut pe gânduri. Aveam la ce mă gândi! Vedeam bine, simţeam eu că buna, scumpa mea mamă care, aşa cum am mai arătat, nu mă avusese decât pe mine drept mângâiere cât fusesem copilă, se hrănise în toţi anii cei lungi de despărţire doar cu nădejdea că după ce termin şcoala am să fiu iar, ca şi înainte, singura ei prietenă, întreaga-i fericire, reazem pentru sănătatea-i şubredă, mândria ei, totul! Şi dintr-odată toate dulcile visuri aveau să i se spulbere. Şi
36
dintr-a cui vină? Din vina mea, preaiubita-i fiică! Mă îngrozeam la gândul că poate astfel îi scurtam viaţa, că poate din pricina mea frăţiorul şi surioara aveau să-mi rămână orfani înainte de vreme. Mi se rupea inima de jale pentru mama şi pentru toţi ai mei. Mă socoteam o criminală, înduram chinuri cumplite. Plângeam. În noaptea aceea m-am rugat aproape până la ziuă. Zăceam trează tot răsucind pe-o parte şi pe alta aceste gânduri. Mi-a trecut chiar prin minte să părăsesc hotărârea de-a intra în mănăstire. De îndată însă ce mi-a încolţit acest gând, m-a copleşit o durere apăsătoare, de neîndurat. Nu puteam să nu-mi dau seama că mi-era cu neputinţă să fac asta, că viaţa în lume era pentru mine mai rea decât temniţa. Chinuită de o groaznică tulburare, ţineam strâns o iconiţă a Mântuitorului. Mi-a apărut viu în minte chipul Său, aşa cum îl văzusem în cer. Sărutând icoana, cu buzele tremurând am strigat, fără voie, tare: „Cum să Te trădez, o, preadulce Iisuse? Cum să fie dragostea pentru mama, o dragoste pământească, mai tare decât dragostea de Tine? Oh, să nu fie! Să nu fie niciodată!” Astfel mă chinuiam fără încetare cu gânduri şi simţăminte care îmi spulberau pacea inimii.
Întru acestea se apropia văzând cu ochii ziua când urma să vină mama. O aşteptam plină de nelinişte, ca pe o zi de mare încercare. Ştiam că şi mama plecase îngrijorată şi tristă; îmi dădeam seama că doar o discuţie de la suflet la suflet ar putea şterge neînţelegerea dintre noi. Dar cum să-i spun adevărul? Nu puteam să-i dezvălui taina chemării mele. Gura mi-era parcă pecetluită. Dar cum altfel să înţeleagă dorirea mea, ce temei să-i dau? Pentru că, nevăzând vreun temei într-însa, mama avea cu siguranţă să ia această dorinţă
37
drept o simplă toană, o înflăcărare copilărească şi fără îndoială că avea să se împotrivească, cu orice preţ, nădăjduind ca mai devreme sau mai târziu aceste fumuri să se risipească. Temerile mele s-au împlinit în chip profetic, după cum se va vedea din cele ce urmează. Mă hotărâsem ca încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, în cel mai blând chip cu putinţă s-o pregătesc cumva pe mama pentru despărţirea ce-avea să fie, obişnuind-o câte puţin cu starea mea.
Însă chiar în ziua când a venit, aşa cum fusese vorba, însoţită de croitoreasă, pe când încercam rochiile şi ne sfătuiam asupra lor, m-am pomenit deodată spunându-i de-a dreptul:
mamă, te rog să nu-mi mai faci atâtea rochii; s-ar putea să n-am nevoie de ele!
ce mai e şi asta? mi-a întors-o ea. Da ce-ai să porţi?
mamă, draga mea, i-am spus, să nu-mi stai împotrivă, n-am ce să fac; îmi spune inima că niciodată n-o să pot trăi în lume. De ani întregi doresc din tot sufletul să merg la mănăstire!
Ca lovită de trăsnet, mama parcă şi-a ieşit din minţi. Apoi, căutându-şi stăpânirea de sine, spuse foarte răspicat:
bine, mai vedem noi. Dar până atunci, dacă nu vrei să mă vezi în mormânt, să nu mai spui niciodată aşa ceva.
Fără să spun nimic, am început să plâng. Dar nu plângeam pentru că năzuinţa mea de a intra la mănăstire se izbise de o asemenea respingere. Nu. Eram încredinţată că Dumnezeu avea să aşeze El lucrurile într-un fel sau altul.
Lacrimile care-mi ţâşniseră fără voie porneau din presentimentul durerii şi înfruntării pe care îl dezlănţuia hotărârea ce-o luasem. Aveam tăria să port această luptă?
38
De îndată ce am avut prilejul, am povestit duhovnicului totul, rugându-l să mă povăţuiască şi să se roage pentru mine. Sfatul pe care mi l-a dat se potrivea întocmai cu ceea ce credeam şi eu: „Lasă timpul să lucreze. Dumnezeu nu îşi va lăsa lucrarea neisprăvită.” Folosise aceleaşi cuvinte ca şi episcopul! Apoi a urmat: „Dumnezeu o să încline inima mamei tale, ca să-ţi dea binecuvântarea ei. Fără această binecuvântare, nu poţi intra în mănăstire. Nu I-ar plăcea lui Dumnezeu.” Ţinând seama de acest sfat, nu i-am mai pomenit mamei nimic din ceea ce aveam de gând, ca să n-o supăr. Nici ea n-a mai adus vorba despre asta şi a părut să se liniştească, crezând pesemne că, fiică ascultătoare ce eram, îmi schimbasem gândul. Ea însă nu-şi schimbase gândul ei, şi acest gând era să mă distragă şi să mă amăgească cu sclipirile vieţii lumeşti.
Serbarea de absolvire a avut loc pe data de 15 decembrie, după cum se obişnuia pe atunci, puţin înainte de Crăciun.
5
AMĂGIRILE LUMII
Venind la oraş ca să mă ia acasă, mama lăsase la moşie un soţ bolnav şi doi copii nevârstnici fratele şi sora mea unul de zece, altul de şapte ani. Profitând de sărbătorile Crăciunului, şi-a pus în minte să mă deprindă cu distracţiile vieţii din capitală; trăgea nădejde ca prin ele să mă cucerească şi să-mi uit înclinaţiile monastice, pe care le socotea a fi doar o înflăcărare a tinereţii izvorâtă din singurătatea vieţii pe care o dusesem la institut. Pe unde nu m-a purtat! La teatru, la operă, la tot felul de petreceri. Şi-mi vine să cred că toate acestea erau chiar peste mijloacele noastre de trai, dar mama nu precupeţea nimic, doar-doar o să-mi facă plăcere, după socotinţa ei. Nu-şi dădea deloc seama că, în loc să-şi atingă scopul, nu izbutea decât să mă chinuiască. La drept vorbind, găseam că toate aceste distracţii orăşeneşti sunt nu numai lipsite de valoare, ci şi deşarte, bune să mulţumească doar minţi necoapte. Mai mult, luând parte la ele numai pentru că eram silită s-o fac, şi încă atât de des, au început de-a dreptul să mă scârbească. Mă plictiseam de moarte, sufletul în mine tânjea cumplit. Şi totuşi, cu toată potrivnicia pe care o încercam faţă de deşertăciunile lumeşti, nu mă încredeam deloc în mine. Simţirea pe care mi-o împlântase Domnul în vedenia mea era prea înaltă, prea sfântă, prea scumpă inimii mele; să o trădez, s-o uit măcar preţ de-o clipă, mi
40
se părea un păcat, o nerecunoştinţă faţă de darul cel mare al lui Dumnezeu. O păstram în inima mea ca pe ceva sfânt. Văzând prietenele şi fetele de seama mea orbite de lume şi de încântările ei, am început să mă tem şi pentru mine, dându-mi pe bună dreptate seama că sunt şi eu doar o fată slabă, cu suflet sfios, şi că acea chemare a fost lucrarea lui Dumnezeu, nicidecum a mea. Îmi aminteam bine toate împrejurările de dinaintea minunatei descoperiri şi înţelegeam limpede că voia mea nu avusese aici nici un amestec. Dacă vreodată, purtată de împrejurări, începeam să mă simt cumva mai împăcată, dacă, văzând că n-am scăpare, simţeam că prind să mă împac cumva cu soarta mea, mă cuprindea teama ca nu cumva această resemnare să fie pentru totdeauna, ca nu cumva din pricina ei să se stingă dorul meu de cele duhovniceşti. Cum de la moşie primeam o mulţime de scrisori prin care ni se spunea că totul merge bine, dar că eram aşteptate cu multă nerăbdare, mi-a încolţit o nădejde că în curând aveam să părăsim capitala cea zgomotoasă şi să mergem la ţară, unde de bunăseamă că ne aştepta o viaţă liniştită, în singurătate, cu mult mai potrivită pentru mine. Dar vai! Ajunsă acolo, am descoperit că nimic nu-mi încălzea inima, nimic nu răspundea doririi mele. Prima lovitură pe care au luat-o speranţele mele a fost faptul că singura biserică din împrejurimi se afla tocmai la vreo cinci verste1 depărtare de conac. La această biserică, la fel ca şi la celelalte biserici de prin sate, se slujea numai duminica şi în zilele de sărbătoare. Slujbele erau, desigur, foarte deosebite de cele cu care
1 Unitate de măsură pentru distanţe folosită în vechea Rusie, egală cu 1,067 km.
41
fusesem eu obişnuită din vremea copilăriei petrecute în capitală. Nici nu-mi închipuisem că slujbele s-ar putea ţine şi altfel! Totuşi, neavând de ales, eram gata să mă mulţumesc şi cu atât doar că, aşa cum am mai spus, nu erau slujbe decât la sărbători; şi nici atunci nu se putea face întotdeauna o excursie până în sat.
Viaţa la ţară nu era câtuşi de puţin sihastră, cum mi-o închipuisem eu. Am ajuns iarna, când toţi moşierii (care de altfel nu erau mulţi în ţinutul Borovici) se aflau pe la conacele lor. Părea că se au bine unii cu alţii; le plăcea societatea şi se întâlneau când la o moşie, când la alta, făcându-şi vizite care ţineau zile în şir. Spaţiile de locuit erau foarte bine întocmite în acest scop. Pe lângă odăile stăpânilor, se găseau saloane şi holuri la parter, iar la caturile de sus o mulţime de camere de oaspeţi, unde musafirii se simţeau ca la ei acasă şi unde rămâneau vreme îndelungată. Pentru toată această lume eu eram „o noutate”. Toţi erau cu ochii pe mine, „tânăra de la institut”; mă aflam în centrul atenţiei şi al trăncănelilor. Aici, tot aşa, mama a socotit că e de datoria ei să mă scoată în lume, să-mi facă cunoştinţă cu proprietarii din vecinătate. Acum trebuia să rămân şi eu în vizite de câteva zile, mai ales când, în serile lungi de iarnă, se juca teatru de amatori pe la vreo moşie sau alta, la care trebuia musai să iau şi eu parte. Fiind talentată şi iscusită, o scoteam la capăt destul de bine cu părţile mele. De aceea, ori de câte ori se pregătea o piesă, mă puneau şi pe mine să joc în ea.
În acest chip a trecut ianuarie, februarie şi Postul Mare. Mai niciodată nu mergeam la biserică, afară de rarele zile de sărbătoare. Şi când mergeam, cum mergeam? Mai întâi,
42
totul fiind pregătit dinainte, o porneam (după o masă îmbelşugată, cum altfel?) într-o cavalcadă de cinci, şase sau şi mai multe trăsuri. Sporovăind, glumind şi făcând haz, ajungeam la biserică pe la sfârşitul Liturghiei. Ne proţăpeam în frunte, lângă strana stângă, dar nici atunci nu începeam să ne rugăm, ci mai întâi ne potriveam ţinuta şi frizura; şi până să apucăm să păşim pe perniţa ce ne era oferită în chip cât se poate de îndatoritor, slujba se termina fără măcar să prindem de veste. Ce-i de făcut? Greu să pleci, când de-abia ai venit! Ca să ne spălăm obrazul, comandam o molitvă. În sfârşit, făceam cale-ntoarsă, şi mai plini de voie bună, glumind pe seama cântăreţilor din sat sau a mai ştiu eu cui.
Aşa, zi după zi, s-au scurs trei luni de când sosisem la moşie. Mă simţeam ca târâtă de un vârtej în toată această zădărnicie. Mi-era inima grea şi nu vedeam nici o ieşire. Se făcea pe voia mamei. Ea părea pe de-a-ntregul absorbită de făurirea fericirii mele şi a ei, fericire care stătea în a duce mereu un trai ca acela. Mai mult, se vede că începuse să tragă nădejde că mă va mărita curând, pentru că adesea, când discutam, aducea vorba despre unul sau altul dintre tinerii care ne vizitau ori pe care îi întâlnisem în altă parte. Când găseam tăria să-i spun pe faţă că, deşi tinerii păreau drăguţi şi la locul lor, n-aveam să mă mărit cu nici unul, izbucnea un conflict, grav de multe ori. Eu plângeam amar; eram adânc îndurerată şi ajunsesem aproape în pragul deznădejdii. Uneori îmi trecea prin minte să fug undeva în pădure. Pădurea nu era departe. Dar încotro s-o apuc? Cum să pun la cale o asemenea evadare? M-am văzut silită să părăsesc şi acest gând mângâietor.
43
Iată însă că a venit vara, şi traiul tihnit al moşierilor a făcut loc şi la ceva treabă. Acum aveau câte ceva de făcut. Sub cuvânt că trebuie să fii cu ochii pe lucrările din gospodărie, am rugat-o pe mama să mă lase să supraveghez munca la câmp. Mi-a dat voie. Luând cu mine Sfânta Scriptură sau altă carte ziditoare, mă duceam în câmp sau prin pădure; acolo, în singurătate, puteam să citesc şi să mă rog din adâncul sufletului. Rugăciunea mea, arzătoare şi plină de lacrimi, era ca Domnul să mă izbăvească din furnicarul lumesc ce-mi era cu fiecare zi tot mai de neîndurat. Cu cât se înmulţeau aceste ceasuri de singurătate şi rugăciune, cu atât se întrema sufletul meu ce bolea, cu atât creştea nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu şi, odată cu acestea, şi hotărârea de a-mi păstra cu străşnicie gândul şi a nu mă lăsa biruită de nici o ispită. Temându-mă că odată cu venirea toamnei aveau să reînceapă seratele şi sindrofiile, am născocit pentru mine un anume fel de viaţă, pe care îl voi înfăţişa în cele ce urmează. N-am putut să-l pun la cale fără să folosesc un mic şiretlic. Ei bine, l-am folosit!
6
ÎN ORAŞUL BOROVICI
Am spus mai devreme că bunicul, murind cu puţin înainte ca eu să termin şcoala, mi-a lăsat întreaga lui avere, banii pe care îi avea şi o casă simplă cu două caturi în oraşul Borovici. Pentru părinţii mei, cu personalul numeros pe care îl aveau la moşie, casa ar fi fost neîncăpătoare. Dorind să scap de viaţa deşartă ce se ducea la ţară pe timpul iernii, m-am hotărât să-i rog să mă lase să stau iarna în căsuţa mea de la oraş. Costea, fratele meu, care avea pe atunci unsprezece ani, putea să stea şi el cu mine; i-ar fi fost mai uşor astfel să înveţe şi să se pregătească pentru intrarea la şcoala militară. Eram gata să-l pregătesc chiar eu, iar profesorii de la colegiul din oraş aveau să-l mediteze la materiile militare.
Părinţii au încuviinţat acest plan. Cum ei n-ar fi putut să lipsească de la moşie pe tot timpul iernii, au adus în casă două surori dintr-o familie din oraş, familie bună, însă scăpătată anume Moskvin şi le-au găzduit fără plată în două odăi de sus. Jos erau locuinţele slugilor, o familie întreagă: tatăl paznic, mama bucătăreasă, iar fiica în vârstă de cincisprezece ani, fată în casă. Eram nespus de fericită la gândul că de-acum puteam să-mi folosesc timpul potrivit dorinţelor şi înclinaţiilor mele. Borovici, ca orice oraş de provincie, nu este mare. O veste nouă ajunge numaidecât la urechile tuturor. În curând toată lumea ştia că
45
moştenitoarea răposatului general Vasilievski a terminat institutul şi a venit să locuiască în casa de la oraş împreună cu fratele ei pe care-l pregăteşte pentru şcoala militară. Pe vremea aceea în Borovici nu era nici o şcoală de fete. De aceea, câţiva dintre localnici m-au rugat să dau lecţii copiilor lor, şi curând, numai să fi vrut, puteam să am pe mână un întreg pension! Însă eu, având mereu în faţa ochilor ţinta spre care mă îndreptam, m-am temut ca nu cumva o îndeletnicire străină de această ţintă să mă împrăştie, şi nu am luat decât patru copii: un băiat, drept tovărăşie fratelui meu, şi trei fetiţe de familie bună.
Gândindu-mă bine, n-aş putea spune ce loc ocupau bătrâioarele surori Moskvin în casa mea. Pe lângă că primeau casă, masă şi încălzire, mai erau şi servite, aveau totul la îndemână; doar ceaiul nu-l beam împreună, deoarece aveam ocupaţii diferite.
Odată ce m-am statornicit în oraş, iată care era rânduiala mea de viaţă: în fiecare zi mergeam la Utrenie la Mănăstirea Sfântului Iacov din Borovici, aflată la marginea orăşelului nostru. Dacă aveam timp, rămâneam şi la Liturghie. La întoarcere îl deşteptam pe frăţiorul meu, apoi pregăteam ceaiul, pe care îl beam împreună, fără nici un fel de ceremonie, aşa cum îmi plăcea mie. Mă simţeam o stăpână a casei în toată puterea cuvântului! La ora 9 începeam lecţiile; acestea ţineau până la amiază, când elevii mei plecau pe la casele lor, iar noi fratele meu, surorile Moskvin şi cu mine prânzeam. După aceea, la ora 2 după-amiază, fratele meu se ducea la profesorul său, iar eu rămâneam doar cu mine însămi. Citeam, ori trebăluiam prin casă, ori ieşeam la câte o plimbare însoţită de vreuna
46
dintre doamnele mele. Nu mergeam niciodată în vizite, în pofida deselor invitaţii pe care le primeam. Kostea se întorcea la ora 4, şi iar stăteam la masă cu toţii. Câteodată, seara, îl ajutam pe frăţior să-şi facă lecţiile, dar de obicei serile se încheiau „în sânul familiei”. Şedeam cu toţii în jurul lămpii, îndeletnicindu-ne cu lucrul de mână şi cu cititul. Surorile Moskvin erau evlavioase şi citeau cu plăcere cărţi duhovniceşti, lucru de căpetenie în casa noastră. În ajunul sărbătorilor, mergeam la biserică, la Vecernie. Aşa se depăna viaţa noastră, creştineşte, în pace.
Chivernisirea banilor rămăsese în seama mamei, care venea des pe la noi. Eu aveam pe mână doar banii câştigaţi cu lecţiile; pe aceştia mi-i opream şi-i cheltuiam cum voiam. Mama nu-mi dădea nici dobânda de la capitalul lăsat mie de bunicul, folosind-o pesemne la întreţinerea noastră. Oricum, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să aduc vorba despre asta. Ea însă îmi cerea să-i dau socoteală până şi de câştigurile mele, care, în treacăt fie spus, nu prea îmi zăboveau prin buzunare. Chiar ea, mama, mă învăţase încă din copilărie să fiu bună şi mărinimoasă cu cei săraci, să-i ajut cât mi-ar fi stat în putinţă. Iar eu, încă din cele dintâi zile ale independenţei mele, ce altceva făceam? Acum însă mama schimbase foaia; iată de ce nu-mi dădea nici un ban. Eu însă tot găseam mijlocul de-a face ceea ce-mi poruncea inima. De multe ori, văzând femei şi copii în zdrenţe, îi luam acasă şi le dădeam haine şi schimburi de-ale mele. Deşi căutam să fac acest lucru într-ascuns, tot ieşea cumva la iveală, pricină pentru care mama de cele mai multe ori mă mustra şi mă dojenea. N-am să uit niciodată următoarea împrejurare:
47
Un ieromonah de la Muntele Athos, umblând să strângă bani pentru mănăstirea sa, a ajuns şi în Borovici. Purtând un cufăraş cu sfinte moaşte, străbătea oraşul mergând pe la casele oamenilor, în căutare de ajutoare. A poposit şi la mine. Neavând să-i dau decât câţiva bănuţi, fără să stau pe gânduri mi-am scos cerceii din urechi şi i-am înmânat, rugându-l să-i primească drept podoabă la vreo sfântă icoană sau pentru orice altceva i s-ar fi părut de cuviinţă. Nu fusese nimeni de faţă şi socoteam lucrul de acum încheiat, când mama, sosind de la moşie, îmi spuse pe neaşteptate, arătând spre urechile mele:
ce-ai făcut, Maşenka, cu cerceii?
I-am spus că-i scosesem şi-i pusesem într-un sertar. Mi-a poruncit pe loc să-i arăt. Am prins să răscolesc prin sertar căutând ceva ce nu era acolo. În cele din urmă am zis că nu mai ţin minte pe unde i-oi fi pus. Mânioasă, mama m-a certat cu asprime pentru că am minţit-o şi a încheiat cu aceste vorbe înspăimântătoare:
şi acum, ca să te înveţi minte şi să nu mai faci altădată daruri prosteşti, du-te şi caută-l pe călugăr şi, cum oi şti, să-ţi iei înapoi cerceii! Spune-i că-i cer chiar eu acest lucru; că, tânără şi lipsită de minte cum eşti, nu ştii ce faci cu ce-i al tău!
E lesne de închipuit ce însemna pentru mine o astfel de poruncă. Dar nu era nimic de făcut. Cutreieram într-o doară uliţele oraşului, căutând ca nu cumva să dau cu ochii de călugăr; mă feream şi de ceilalţi oameni, căci mă podideau lacrimile şi stam să izbucnesc în hohote la cel dintâi cuvinţel pe care l-aş fi rostit. Am străbătut aşa o mulţime de străzi şi în cele din urmă am ajuns pe malul râului.
48
Acolo, spre marea mea uşurare, l-am zărit pe monahul pe care, chipurile, îl căutam, pe bac, împreună cu însoţitorul lui. Treceau râul, plecau! Tulburarea mi s-a risipit. M-am întors acasă şi i-am spus mamei că monahii părăsiseră oraşul. Înclin să cred că de fapt mama n-ar fi luat niciodată înapoi cerceii dăruiţi de mine, ci că doar îşi pusese în gând să mă sperie, ca pe viitor să nu mai fac aşa ceva. Întâmplări din acestea mă mâhneau cumplit; vedeam în ele o îngrădire a libertăţii mele, a năzuinţelor mele duhovniceşti şi morale. Am ajuns astfel la logica încheiere că n-o să scap niciodată din aceste zăgazuri, câtă vreme nu voi intra la mănăstire.
7
CALEA SPRE MĂNĂSTIRE
În tot acest timp, singurul meu reazem şi sfătuitor a fost părintele Veniamin, stareţul mănăstirii sus-pomenite. Fiind un părinte foarte duhovnicesc, foarte încercat, m-a întărit mult. Mă duceam des pe la el, însă cu mare grijă, ca nu cumva, dacă nu mi s-ar mai fi dat voie să-l văd, să rămân lipsită şi de această singură mângâiere. Deschizându-mi sufletul, i-am povestit părintelui despre descoperirea ce-o avusesem în adolescenţă şi despre urmările sale năzuinţa către viaţa monahală, năzuinţă ce pusese stăpânire pe întreaga-mi fiinţă, dar care, judecând după purtarea de acum a mamei, părea aproape cu neputinţă de atins. Înţeleptul bătrân m-a mângâiat şi mi-a întărit credinţa şi nădejdea în Pronia dumnezeiască; Dumnezeu mă alesese, şi El avea puterea să orânduiască totul după sfânta Sa voie. Cu mare smerenie părintele se numea pe sine „nevrednic”, sfătuindu-mă să vorbesc şi cu părintele arhimandrit Lavrentie. Părintele Lavrentie urma să vină la Borovici cu prilejul închinării icoanei Maicii Domnului de la Iveron. De câte ori venea în oraşul nostru, părintele Lavrentie trăgea la mănăstirea unde era stareţ părintele Veniamin. Se vede că acesta îi şi vorbise arhimandritului despre mine, căci, ducându-mă ca de obicei la mănăstire pentru Utrenie, am fost poftită la stăreţie. Acolo se aflau amândoi cinstiţii bătrâni. M-au întâmpinat cu dragoste părintească şi au stat mult de vorbă
50
cu mine despre lucruri duhovniceşti înalte. Această convorbire, cea dintâi din viaţa mea cu două astfel de feţe duhovniceşti, mi-a rămas adânc întipărită nu numai prin cuprinsul ei, ci şi datorită unei prorociri a părintelui Lavrentie, cum că mama îmi va da în curând învoirea să intru la mănăstire, şi că acest lucru se va întâmpla pe neaşteptate.
Pe 21 noiembrie, la hramul bisericii din Borovici, în oraş se ţinea un iarmaroc. În ajun a sosit şi mama. Nu mai era nimeni acasă afară de mine. Se lăsa întunericul. Am luat amândouă câte o ceaşcă de ceai şi ne-am aşezat pe sofa, aşteptând clopotul de Vecernie. N-am aprins luminile, ci am rămas aşa, în umbră, spunând ba una, ba alta, tot lucruri fără însemnătate. Mi se strângea inima de durere; lacrimile îmi ţâşneau cu de la sine putere, dar, mulţumită întunericului din odaie, nu trebuia să mi le ascund de mama. Vorbind însă, glasul m-a trădat.
parcă plângi? a întrebat ea. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Şi, cu blândeţe de mamă, mi-a strâns capul la piept şi m-a sărutat. Atunci, nemaiputându-mă stăpâni, am izbucnit în hohote. Iar ea tot căuta să afle pricina acestei mâhniri. Cum însă eu nu scoteam nici un cuvânt, îmi spuse:
tu nu mă iubeşti, de vreme ce n-ai încredere în mine. De ce nu-ţi descarci sufletul, de ce nu-mi spui care-i pricina pentru care verşi lacrimi?
Atunci, chemând în ajutor pe împărăteasa cerurilor, am cutezat.
tocmai pentru că te iubesc, mămico, nu mă pot hotărî să îţi spun; tocmai pentru că nu vreau să te rănesc, mai cu seamă acum, în prag de sărbătoare!
51
dar ce-i? făcu ea. Mă sperii! Spune odată!
mamă, mâine Preafericita Doamnă, Fecioara Maria, intră în Templul lui Dumnezeu, iar tu nu mă laşi pe mine să-i merg pe urme, să-i slujesc ei şi Fiului său. Şi doar ştii că aceasta e singura mea dorinţă. Numai şi numai din ascultare faţă de tine, preaiubita mea, fac ce fac; fac ce mi se cere dar în silă, pentru că n-am încotro, îmi este greu să trăiesc în lume. Mă sting ca o pasăre în colivie. Sunt plină de durere şi numai Dumnezeu ştie cât îmi suferă sufletul în mine.
maşenka, făcu rugător mama, nu mai spune nimic, te rog!
nu, nu mai spun nimic, mamă; nici n-aş fi spus nimic dacă nu m-ai fi silit! Am să tac, am să sufăr în tăcere, până când chinurile fără curmare în care mi se zbate sufletul şi viaţa pe care o duc împotriva tuturor năzuinţelor mele, şi toată lupta de neîndurat, au să mă ducă la groapă.
Şi, spunând acestea, mă îneca povara lacrimilor.
nu vreau să te duc la mormânt înainte de vreme, ce tot spui, răspunse mama, după un scurt răgaz de tăcere, cu blândeţe, dar şi cu o umbră de mustrare. Dacă ţi-e chiar aşa de greu, şi chiar ţi-a ajuns de nesuferit viaţa pe care o duci alături de mama ta, şi dacă chiar n-ai pic de milă de tatăl tău care-i bolnav şi de fratele şi surioara ta care nu-s decât doi copilaşi, şi dacă nu-ţi mai e pe plac casa ta, ce mai aştepţi? Drum bun! Du-te la mănăstire! Dar gândeşte-te bine: acolo n-o să ai o mamă care să te iubească, nici familie, nici un cămin al tău!
Blândeţea cu care rostise aceste vorbe ce sunau a încuviinţare mi-a dat îndrăzneală; m-am hotărât să-i înfăţişez gândul meu întreg.
52
aşa este, m-am gândit şi eu la toate astea. N-am să mai găsesc mamă ca tine, preaiubita, nepreţuita mea! Nici cămin al meu n-o să mai am. Dar ce să fac? Ceva mai presus de mine, o putere căreia nu mă pot împotrivi, mă poartă într-o viaţă grea, unde nu ştiu ce mă aşteaptă. S-ar fi putut ca gândul la tata, care-i bolnav, şi la micuţii noştri să mă oprească; dar iarăşi, chibzuind fără părtinire: boala tatei nu are leac, cu ce aş putea s-o uşurez eu? Iar tata îmi dă binecuvântarea, nu mă ţine cu de-a sila! Iar cât despre fratele meu, ce mare învăţătoare-i sunt eu? Doar are în faţă şcoala militară! Surioara-i prea mică pentru învăţătură. Nu-ncape îndoială că, la vremea sa, are să fie primită într-un institut, pe cheltuiala guvernului. Cu ce, mamă, vă încurc dacă merg la mănăstire? Lasă-mă, lasă-mă să mă duc! Mamă, iubita mea, am să mă rog mereu pentru tine!
Atunci ea m-a strâns din nou tare la piept şi, sărutându-mă, a spus:
dacă asta e voia lui Dumnezeu, Domnul să fie cu tine!
Nu-mi credeam urechilor! Am dat fuga în altă odaie,
curmând vorba de teamă ca nu cumva să se răzgândească, nu cumva să-şi ia cuvântul înapoi, nu cumva să încerce iar, ca altădată, să mă facă să-mi mut gândul!
Cât îmi era inima de uşoară la ruga acelei Vecernii! O vedeam şi pe mama rugându-se; avea ochii plini de lacrimi. Şi nici la întoarcerea acasă, nici a doua zi nu am mai înnodat firul acestei discuţii hotărâtoare. Mama a plecat, întorcându-se la moşie, iar eu am alergat într-un suflet să-i împărtăşesc părintelui Veniamin, duhovnicul meu, cele petrecute, arătându-i care erau temerile mele. Acest iscusit părinte m-a liniştit iar:
53
ce dacă-şi ia vorba înapoi? Odată ce ţi-a dat binecuvântarea, o ai! Vezi binecuvântarea lui Isaac asupra fiului său Iacov? A fost smulsă printr-un şiretlic şi, cu toate acestea, avea întreaga tărie a sfinţeniei şi nu era chip de-a fi schimbată. Pe când tu ai câştigat-o nu prin înşelăciune, ci prin lacrimi! Rămâne asupră-ţi, nimeni nu poate să ţi-o ia înapoi, nici însăşi cea care ţi-a dat-o, de cumva ar încerca să facă una ca asta! Pregăteşte-te să întâmpini tot felul de încercări, dar rămâi neclintită, să nu te tulburi! De ce să-ţi faci griji înainte de vreme? Dumnezeu a început, Dumnezeu o să săvârşească!
Părintele m-a sfătuit, cu toate acestea, să nu amân împlinirea celor hotărâte şi să chibzuiesc în ce chip ar fi mai bine să desfac legăturile ce mă ţineau în lume. Într-adevăr, cu cât te apropii de ţintă, vrăjmaşul caută din răsputeri să pună piedici, doar-doar să nu-ţi poţi atinge scopul.
Fiind prinsă de lecţiile cu copiii, trebuia să aştept până la vacanţa de Crăciun. Am plănuit ca după aceea să mă duc la Mănăstirea Valdai-Iveron, la părintele Lavrentie. Ţineam ca părintele să mă binecuvânteze şi să-i cer sfatul cu privire la felul cum aveam să-mi rânduiesc lucrurile, căci trebuia să mă despovărez şi de sarcina cu care mă încărcase moştenirea de la bunicul. Mai voiam să mă spovedesc şi să mă întăresc cu Sfintele Taine. De toate acestea părinţii mei nu ştiau nimic; nici prin gând nu le trecea lor ce urzeam eu în taină! Altminteri cu siguranţă că mama s-ar fi pus neîntârziat de-a curmezişul.
În cele din urmă a sosit şi ultima săptămână de dinaintea Crăciunului, cea aşteptată de mine cu atâta ardoare. Mi-am luat rămas bun de la elevi până pe data de 8 ianuarie.
54
Pe fratele meu l-am îndemnat să meargă acasă, sub cuvânt că voi veni şi eu în scurt timp să-i văd. Şi, într-adevăr, chiar aveam de gând să trec pe acolo în drum spre Iveron; conacul nostru se afla la mai puţin de o jumătate de verstă depărtare de drumul mare. De altfel, a pleca fără ştirea părinţilor era lucru de neînchipuit. Mă înspăimânta însă gândul la mama, la felul în care avea ea să primească toate acestea, cu toate că, pe cât se părea, nu bănuia că aveam să-i părăsesc atât de curând. Dar iată că milostivul Dumnezeu a rânduit şi de astă dată totul în aşa chip încât lucrurile s-au petrecut fără mari tulburări.
Am plecat din căsuţa mea, pe cât îmi amintesc, în ziua de 22 decembrie. Pentru prima oară în viaţă mergeam la drum singură, şi nu cu un mijloc de călătorie al meu, ci într-unul de închiriat, un fel de troică ce arăta ciudat. Şi, cu toate că aveam de străbătut în acest chip mai bine de nouăzeci de verste, cât era între Borovici şi Valdai, n-aveam în suflet nici urmă de teamă sau de nelinişte. Dimpotrivă, mă bucuram de parcă aş fi mers spre împărăţia cerurilor, de parcă m-aş fi dus de-a dreptul la Dumnezeu, şi nicidecum către un locaş pământesc. Cufundată cu totul în gândurile-mi fericite, nici n-am prins de veste când am şi străbătut douăzeci de verste. Deodată, pe o colină din stânga drumului, s-a arătat în zare aşezarea noastră. Inima a început să-mi bată cu putere. Bucuria s-a dus, lăsându-mă pradă neliniştii. Dar nu mică-mi fu mirarea dar ce mirare, spaimă aş putea spune! când am dat faţă-n faţă cu mama. Se ducea la Borovici, cu sania trasă de cei doi căluţi ai noştri. Am rămas amândouă cu ochii ţintă una la alta.
55
pari speriată că mă vezi, Maşenka! spuse mama când, apropiindu-ne, oprirăm caii. Şi, sigură că mă duceam la conac, adăugă: De ce nu m-ai aşteptat? Uite, veneam anume să te iau cu mine; dar vreau să fac şi nişte târguieli pentru Crăciun în oraş.
Atunci i-am spus că doar în trecere dădeam pe-acasă; că mă duceam la Iveron, la mănăstire, să-mi văd de suflet şi să mă rog acolo, căci pe timpul vacanţei nu aveam nici un fel de îndatoriri. S-a înroşit toată. Se vedea că-i gata să izbucnească, dar, luându-şi seama din pricina vizitiului care era de faţă, a spus doar atât:
cum crezi…
Ne-am despărţit. Nu mă aşteptasem la o astfel de ieşire din încurcătura mea! Oricât de stânjenitor fusese, eu mă aşteptasem la mai rău de-atât. Parcă şi văzusem toată călătoria ce o pusesem la cale zădărnicită într-o clipă! Uitându-mă după mama care se îndepărta, am răsuflat o dată adânc şi am pornit mai departe în drumul meu. Ochii îmi erau plini de lacrimi. „De ce plâng?”, mă întrebam singură. Vai, câte deosebite pricini aveau lacrimile mele! Iată-mă pe drumuri, fugind din casa mea, din rudenia mea, ca o fugară. Dar oare aceasta era familia mea cea adevărată? Erau ai mei după legătura de sânge, nu de duh. Pornisem în căutarea unei înrudiri în duh, dar oare aveam s-o găsesc? Când? Şi unde? Fugeam ca un răufăcător, pe ascuns de toţi, de parcă mi-ar fi fost frică să dau cuiva socoteală de ceea ce fac, chiar mie însămi! Dar ce crimă săvârşisem? Poate doar aceea că fugeam de bunăvoie, sorbită de-o putere ce n-o puteam pricepe, spre ce, nu ştiam, spre ceva înalt, desăvârşit. Voi ajunge oare? Mama mea s-a
56
îndepărtat de la mine. M-am smuls din îmbrăţişarea ei şi sunt gata să mă arunc la picioarele unui părinte în duh, ca să-mi găsesc liniştea sufletului în îmbrăţişarea inimii sale! Sufletul mi-era ostenit de necurmata potrivnicie, de tot acest lumesc pe care îl uram! Dumnezeule! Numai un an trecuse de când ieşisem din institut, un an, numai un an, un singur an! Cât suferisem în acest singur timp! Cât trebuise să-mi împart inima ca să pot sluji la doi stăpâni! Iar dacă însuşi Domnul a spus că-i cu neputinţă acest lucru, că, iubind pe unul, pe celălalt îl urăşti, ce voiau de la mine, ce vină-mi aduceau? Gânduri şi amintiri mă năpădeau, însă durerea ce mă încerca nu era sfâşietoare, ci plină de pace, o durere aproape pioasă. Cugetul îmi era împăcat; credinţa în chemarea ce-o aveam de Sus îmi insufla nădejdea unei apropiate dezlegări.
8
PELERINAJ LA TIHVIN
Am ajuns la mănăstire pe la Vecernie. Am oprit la arhondaric şi m-am grăbit să mă duc la biserică. După slujbă, părintele Lavrentie m-a poftit la dânsul, dar nefiind singur n-am putut sta de vorbă îndeaproape. I-am spus doar că venisem să-l văd mai ales pentru a vorbi despre cele ce mă priveau, dar şi pentru a mă spovedi, a mă împărtăşi şi a-mi odihni sufletul. A doua zi părintele Lavrentie m-a chemat iar. Nemaifiind nimeni de faţă, am stat de vorbă pe îndelete. I-am istorisit cele petrecute în ajunul zilei de 21 noiembrie, spunându-i că părintele Veniamin mă sfătuise să iau consimţământul de atunci al mamei drept o binecuvântare în toată legea şi să încep pregătirile în vederea ducerii la bun sfârşit a celor hotărâte; că tocmai de aceea venisem, să mă sfătuiască ce-i bine să fac şi în ce mănăstire să caut să intru. Nu ştiam nimic, nu mai văzusem niciodată înainte vreo altă mănăstire. Credeam că părintele mă va îndruma la obştea de curând întemeiată în orăşelul Koroţk, unde se născuse Sfântul Tihon din Zadonsk. Această obşte era îndrumată chiar de părintele Lavrentie. El însă s-a împotrivit fără să stea pe gânduri,
arătând că acolo lucrurile nu erau încă bine aşezate şi că trebuia să intru într-o mănăstire veche, bine orânduită.
nu-ţi face griji!, încheie părintele. Domnul este aproape; o să-ţi arate şi locul potrivit, şi calea. Du-te acum
58
şi te spovedeşte, împărtăşeşte-te şi o să mai vorbim despre asta şi altădată.
în ajunul Crăciunului a slujit părintele arhimandrit Lavrentie şi mi-a dat chiar el Sfânta împărtăşanie. De prisos să spun cât m-a minunat, cât m-a mişcat de mult slujba mănăstirească. În locul dascălilor cu care eram eu obişnuită, vedeam la strană monahi bătrâni, cu plete albe; mulţi purtau cruci pe piept. Cele două strane cântau din când în când laolaltă în mijlocul bisericii. Psalmodia deosebită (cântul kievean) suna foarte înălţător, îţi mergea drept la inimă. Liturghisea un sobor mare de preoţi. Părintele Lavrentie slujea cu lacrimi de evlavie în ochi. (Mi-a spus odată, mai târziu: „Nu-mi amintesc să fi slujit vreodată Liturghia fără lacrimi!”) Ceea ce a urmat în ziua Crăciunului mi s-a întipărit adânc în amintire şi a rămas viu. După Vecernia la fel de solemnă ca şi cea din ajun, toţi preoţii din sobor, în veşminte albe, purtând prapori şi cruci, au pornit în procesiune, urmaţi de călugării ceilalţi şi de mulţimea tuturor celor de faţă. Au ieşit din biserica de iarnă unde se ţinuse slujba şi s-au îndreptat către biserica cea mare a mănăstirii, cântând Condacul Crăciunului: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…” Clopotele vuiau tare, acoperind totul. Intrând în biserică, întreg soborul cu mulţimea ce-l urma s-a oprit în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu, strălucitoare de lumina candelelor multe. Aici, preoţii slujitori, cu lumânări aprinse în mâini, au cântat iar Condacul, iar stranele l-au mai cântat şi ele încă de două ori. Niciodată în viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva; şi nici n-am mai văzut după aceea vreodată.
59
În cea de-a treia zi a sărbătorii, 27 decembrie, ducându-mă după Liturghie la părintele Lavrentie, acesta mi-a spus, printre altele:
ei, mieluşelul meu (îmi spunea „mieluşel” încă de când ne cunoscuserăm; părintele obişnuia să dea astfel de porecle fiilor săi duhovniceşti astfel, prinţesei S. Eristov îi spunea „Firăvioara”; lui V. Teglev, „Pui”; altul era „Călugăraş” etc.). Mieluşelul meu, iată, te-ai rugat, te-ai împărtăşit, ţi-ai odihnit sufletul; acum poţi ţinti mai departe. Pare că Domnul îţi arată un loc potrivit pentru tine!
Se întâmplase ca la casa de oaspeţi, unde trăsesem eu, să se afle şi o soră de la Mănăstirea Maicii Domnului din Ostaşev. După cum am aflat mai târziu, plecase de acolo şi voia să meargă la o altă mănăstire, la Tihvin. În drum, se abătuse pe la părintele Lavrentie, ca să ia blagoslovenie, căci părintele era cinstit de toată lumea. Pe această soră, Parascheva Ivanova pe nume, se gândise părintele Lavrentie să mi-o dea ca însoţitoare la drum, sfătuindu-mă să plec împreună cu ea la Tihvin. Acolo aveam să mă închin făcătoarei de minuni icoane a Maicii Domnului, să stau o vreme la mănăstirea cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, să văd felul de viaţă al măicuţelor, şi, dacă Dumnezeu avea să-mi încline inima spre această mănăstire, să vorbesc cu stareţa despre rămânerea mea acolo. Înainte de plecare, sfântul Bătrân m-a povăţuit cu grijă şi dragoste părintească, binecuvântându-mă şi mângâindu-mă ca un adevărat tată. Tovarăşei mele de drum (care avea mai bine de patruzeci de ani) i-a poruncit să aibă grijă de mine şi să mă ocrotească pe tot timpul călătoriei adăugând că anume în acest scop îi mânase Dumnezeu paşii într-acolo!
60
A doua zi, pe seară, ne suiam în tren la halta de cale ferată Valdaika, spre Ciudov. Valdaika se afla doar la douăsprezece verste depărtare de aşezarea părinţilor mei. Nici nu-şi închipuiau ei că fiica lor, aşa de aproape acum, pleca atât de departe şi pentru totdeauna; şi că de se va mai întoarce, va fi doar pentru scurtă vreme, doar pentru a-şi lua un ultim rămas bun!
Am ajuns în oraşul Tihvin în cea din urmă zi a anului, la amiază. Am privit îndelung, cu evlavie, mănăstirea cu cupole de aur, în care se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu; am trecut totuşi mai departe, cu hotărârea de a ne atinge mai întâi ţinta de căpetenie a călătoriei: mănăstirea închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Sfintele-i porţi erau deschise. Am intrat, uitându-ne după cineva care să ne spună încotro să tragem şi unde am putea opri trăsura. Nu se vedea nimeni. Deodată, dintr-una din lungile clădiri ale mănăstirii a apărut, ieşind pe o uşă, un şirag de călugăriţe care plecau de la trapeză, unde luaseră masa. Întâmpinându-ne, ne-au adus la cunoştinţă că mănăstirea lor, fiind aşezată chiar în oraş, nu avea o casă de oaspeţi şi că mai toţi închinătorii trăgeau la Mănăstirea cea Mare, de călugări. Tocmai ne pregăteam să ne întoarcem şi noi acolo, când o maică mai vârstnică, maica Vera, ne-a oprit.
aşteptaţi puţin, spuse ea. Am să o înştiinţez pe stareţă şi poate că o să vă îngăduie să rămâneţi aici.
Se întoarse nu peste multă vreme şi ne pofti la ea în chilie, dându-ne să bem ceai şi aducându-ne câte ceva din bucatele de la masa mănăstirii. Ce frumoasă a fost întâlnirea cu aceste măicuţe, chiar în primele clipe ale sosirii la
61
mănăstire! Şi cumva m-am dus cu gândul la zilele institutului, când noi elevele ieşeam de prin clase vorbind între noi cu însufleţire, ca nişte adevărate surori! Chipurile călugăriţelor erau deschise, prietenoase; în minte mi-a venit dintr-odată cuvântul Scripturii: „Aici este locul odihnei mele, aici e casa mea!” De-abia am apucat să ne înfruptăm din bucatele mănăstireşti, că a şi venit o ucenică tânără a stareţei, spunându-ne că, dacă vrem, putem merge s-o vedem pe maica stareţă care este gata să ne primească. M-a copleşit bucuria! Dintr-o pricină sau alta, însoţitoarea mea lăsă pe altă dată vizita, ca una ce avea tot timpul s-o vadă pe stareţă şi să ia de la dânsa blagoslovenie. Pentru mine însă era cu mult mai bine aşa, căci singură fiind puteam să-i vorbesc mai în voie maicii despre ale mele.
Stareţa mănăstirii închinate Intrării în Biserică a Maicii lui Dumnezeu era o persoană foarte cultivată; venea din înalta societate, fiind fiică de general, şi fusese educată în Institutul Smolnîi. În lume o chemase Olga; acum era maica Serafima (Timkovski).
Cu tot dorul meu de mănăstire şi evlavia ce-o aveam pentru feţele cinului monahicesc, păşind în odăile stareţei mă cuprinse fără voie un tremur. „Ce-o să se aleagă de mine?” mă tot întrebam. Când, deodată, intră pe uşă o călugăriţă de statură peste mijlocie, deşi nu înaltă, plinuţă şi foarte frumoasă, cu o înfăţişare tinerească, având zugrăvită pe chip multă bunătate. Venind spre mine, mă salută şi mă pofti să iau loc. Ceru ucenicei să aducă ceai, apoi îmi spuse:
bei un ceai, da? Ai străbătut cale lungă până aici! Ai venit ca să te rogi?
62
nu numai să mă rog, răspunsei; ci doresc fierbinte să rămân pentru totdeauna în această mănăstire.
eşti încă foarte tânără, făcu ea. Cu toate acestea, Dumnezeu cheamă la El cu vreme şi fără vreme! Dar de ce vorbim aşa curând despre acest lucru? Stai cu noi câtva timp, vezi cum vieţuim, şi astfel, după ce ne vom cunoaşte mai bine, putem să mai stăm de vorbă.
I-am arătat că acesta chiar şi era ţelul călătoriei mele, întrucât, neavând binecuvântarea cea din urmă de la părinţi, nu puteam încă să rămân de tot; şi nici nu pusesem rânduiala cuvenită în treburile pe care le mai aveam în lume. Am stat mult de vorbă. Avea într-însa atâta firească bunătate, încât m-a cucerit cu totul. O simţeam la fel ca mine. Mi-a îngăduit să stau până la Bobotează (mai mult nu-mi puteam amâna plecarea) şi m-a rânduit undeva în apropiere de dânsa, la mansarda de deasupra odăilor sale, unde mai locuiau bătrâna călugăriţă Glafira şi M.N.L., o tânără de viţă nobilă, împreună cu ucenica lor. Aproape în fiecare zi eram poftită la stăreţie. Fiind vremea sărbătorilor, maicile erau slobode de ascultările ce le aveau în obşte şi astfel le-am putut cunoaşte mai îndeaproape; de la ele am aflat şi multe amănunte privitoare la viaţa de mănăstire. În mai multe rânduri am mers la Mănăstirea Mare, să mă închin icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi aşa, fără să prind de veste, a şi trecut săptămâna de şedere în Tihvin. Acum, trebuia să mă pregătesc de plecare. Deşi ştiam că întoarcerea la viaţa din lume, care atât mă scârbea, n-avea să fie decât pentru puţină vreme, mi se strângea inima. Şi, cu cât se apropia clipa despărţirii de lume, cu atât suferinţele mele aveau să fie mai mari.
63
înainte de plecare m-am dus la maica stareţă să-mi iau rămas bun şi să aşez cele privitoare la intrarea mea în mănăstire. Plină de bunătate, s-a îngrijit de mine ca o adevărată mamă. Necunoscând felul în care tipicul mănăstiresc cere să te adresezi unei stareţe, eu mi-am deschis sufletul înfăţişându-i cu sinceritate toate gândurile mele şi dezvăluindu-i starea familiei mele. Aflasem de la maici că surorile începătoare venite din familii în care nu fuseseră obişnuite cu munca grea şi care din această pricină nu puteau face faţă ascultărilor grele, aduceau la intrarea în mănăstire o oarecare zestre de bani, căci se socotea un păcat să împovărezi fără nici un folos obştea. După cum am mai arătat, eu aveam o avere a mea moştenită de la bunicul; pe lângă aceasta, aveam dreptul şi la o parte din bunurile patrimoniale ale moşiei. Însă amândouă aceste posibile mijloace erau strâns supravegheate de mama. Cerându-i să facă mănăstirii o danie în numele meu, n-aş fi izbutit decât să-i dau un nou temei de a mă ţine legată de lume, şi poate chiar aş fi adus zâzanie în familie. Bunicul îmi lăsase şi bani peşin, însă aceştia (spunea mama) fuseseră cheltuiţi cu absolvirea mea. Cu pregătirile făcute cu mine şi cu zestrea mea, nici vorbă să primesc suma înscrisă în cambii; ba mai mult, mama folosea dobânda acestor valori ca să acopere nu numai cheltuielile mele, ci şi ale întregii familii. Ştiam toate acestea, dar niciodată nu-mi trecuse prin gând să mă împotrivesc. Oricum, toate bunurile mele moştenire, zestre, proprietăţi mici sau mari totul era în mâna mamei, fiindcă nu împlinisem douăzeci şi unu de ani; aveam pe atunci doar nouăsprezece. După întâmplarea cu cerceii, ce puteam să aştept de la mărinimia ei, mai
64
ales când era vorba de intrarea în mănăstire, atât de potrivnică dorinţei şi voinţei sale? Singură căsuţa era a mea în toată puterea cuvântului, poate pentru că, locuind în ea, avusesem nevoie de înscrisurile doveditoare. Una peste alta, neavând alt mijloc de a face rost de bani, m-am hotărât s-o vând şi din preţul luat pe ea să fac danie mănăstirii şi să acopăr cheltuielile legate de mutare.
Acum, în convorbirea de dinaintea plecării, i-am arătat maicii stareţe cum stăteau lucrurile, rugând-o totodată să-mi spună cam cât anume se cuvenea să fie dania mea. Nu mică mi-a fost mirarea când îmi răspunse:
tu nu trebuie să dai nimic. Făpturi ca tine sunt prin ele însele un bun adus mănăstirii. Puţine ajung la noi! Ai să ne fii de folos prin înzestrările tale, prin buna ta creştere. Şi apoi ştii să cânţi şi te pricepi la muzică. Noi le învăţăm mai ales pe fetele de la ţară să cânte, şi nu prea avem la îndemână persoane cunoscătoare. Este bine să-ţi păstrezi câte ceva din ce ai. Vezi, chiar şi în mănăstire îţi trebuie multe: rasă, veşminte, ceai şi tot felul de lucruri. Îmi închipui că ai aflat de la maici cum stau lucrurile.
Se părea aşadar că sunt pe placul maicii stareţe. M-a rugat să o înştiinţez despre urmările ultimei discuţii cu mama. Apoi, după ce m-a binecuvântat, mi-am luat cu lacrimi în ochi rămas bun de la dânsa şi de la celelalte maici şi am pornit-o pe drumul de întoarcere cu hotărârea tare de a duce lucrurile la bun sfârşit.
9
UN AJUTOR DE LA MAICA DOMNULUI
Cu cât mă apropiam de casă, inima mi se strângea copleşită de o presimţire neagră. Am ajuns târziu, pe la unsprezece noaptea, când toată lumea dormea. Îmi părea bine, căci, de-abia întoarsă, simţeam nevoia să fiu singură şi să mă feresc de iscodirile şi de trăncănelile pe seama călătoriei mele. Nimeni, gândeam eu, nu credea altceva decât că fusesem la Mănăstirea Iveron. Dar mă înşelasem. În oraş toată lumea ştia în amănunţime care erau planurile mele! Aflaseră şi părinţii şi, la aşa o veste, erau cât se poate de îngrijoraţi. Kostea, fratele meu, care se întorsese de la ţară pentru a începe şcoala, dormea în odaia lui când am sosit. S-a sculat şi, întâmpinându-mă, mi-a înşirat o mulţime de lucruri neplăcute despre felul în care mama privea călătoria ce-o făcusem. „Chiar de-ar fi să meargă pe la toate mănăstirile din ţară”, ar fi spus ea, „tot n-o să-i dau drumul. Nu mai vreau să aud de aiurelile ei!” îmi dădeam seama, cu groază, că-şi uitase cu totul de învoirea pe care mi-o dăduse sau, dacă nu uitase, oricum nu-i mai păsa de ea. Kostea mă rugă să nu-i spun mamei c-am aflat ceva de la el; i-am făgăduit, ba mai mult, i-am cerut la rândul meu să nu se dea nici el de gol. Socoteam că, de vreme ce încă n-o întâlnisem şi nu-mi adusese pe faţă vreo vină, puteam să-mi duc mai departe la îndeplinire planul, ca şi când n-aş fi ştiut nimic. A doua zi dimineaţă, cel dintâi lucru pe care-l făcui fu să trimit un
66
răvaş (scris peste noapte) unui prieten de-al nostru, doctorul Vladimir Evghienievici Klebnikov. Acesta îmi admirase de multe ori căsuţa, arătându-şi dorinţa de-a o cumpăra. Îi scrisei că acum sunt gata să i-o vând şi că ne puteam întâlni oricând doreşte, ca să punem lucrul la cale. M-am grăbit să fac aşa, gândind că mama, deşi avea să se împotrivească la venire, lucrul odată pornit nu mai putea fi oprit cu una, cu două; se va simţi, credeam, stânjenită faţă de un străin. Doctorul a sosit neîntârziat şi a cercetat casa. I-am spus, cu toate acestea, că, neavând priceperea cuvenită, nu pot hotărî pe loc preţul, şi l-am rugat să aştepte până ce va sosi mama. N-a fost mult de aşteptat. Mama venise hotărâtă să se răfuiască cu mine pentru drumul la Tihvin. Văzând că acum eram pe cale să vând şi casa, s-a mâniat foarte tare. Şi nici pomenirea binecuvântării ce mi-o dăduse, nici a chemării mele, nici lacrimile, nici rugăminţile, nimic n-a putut s-o potolească. M-a ameninţat chiar că o să mă lipsească de binecuvântarea ei de mamă, fără să se mai uite la felul în care aveam să-mi orânduiesc viaţa.
dacă aşa ai hotărât, bine, ai să fii o străină pentru mine, spuse ea. Uită că ai o mamă! Mai bine să nu mai ştiu de tine decât să te îngrop de vie între zidurile mănăstirii.
Iar cât despre casă, îmi spuse:
n-ai decât să vinzi casa. Se vede că te-ai mutat în ea doar ca să te poţi vântura de colo-colo pe la biserici şi mănăstiri, cum îţi place ţie. Dar când n-o s-o mai ai, ai să vii să stai cu noi la moşie; şi poate aşa o să ţi se mai împrăştie fumurile cucerniciei!
Nu mai aveam ce nădăjdui. Nu-mi mai rămânea altceva decât să-mi plâng ursita şi să mă supun.
67
Târgul cu Klebnikov fu încheiat. Iar gândul că prin această vânzare îmi săpam singură o groapă din care poate n-aveam să mai ies niciodată era înspăimântător. N-aveam cu cine mă sfătui, afară de stareţul Veniamin şi de părintele arhimandrit Lavrentie. Acestuia din urmă puteam doar să îi scriu, lucru care, fireşte, îşi avea neajunsurile sale. Cât despre părintele Veniamin, i-am povestit totul, iar vorbele şi încurajarea lui erau singurul sprijin ce-mi mai rămăsese. Neaşteptata zădărnicire a tuturor aşteptărilor mele, precum şi cumplita lipsă a oricărei nădejdi de-a le mai vedea vreodată împlinite, fie chiar într-un viitor îndepărtat, mi-au lovit greu sănătatea. Cu toate că nu sufeream de ceva anume, de-abia îmi mai târam picioarele. N-aveam nici somn, nici poftă de mâncare. M-a cuprins urâtul, dar nu ca vreodată înainte, ci un urât de moarte, apăsător, care încet-încet mă ucidea. Mă feream de toată lumea, părându-mi-se că toţi mă arată cu degetul ca pe un criminal, ca pe un nebun furios. Chiar rugăciunile, singura-mi mângâiere, erau acum lipsite de nădejdea ce le înaripa altădată. Nimic nu rămăsese în mine decât dragostea pentru preadulcele ceresc Mire, Hristos, şi cu această dragoste care acum era parcă şi mai mare strigam: „De ce m-ai alungat de la faţa Ta, o, lumina mea? Ce am eu în cer şi pe pământ? Doar Tu eşti Dumnezeul inimii mele! Să nu Te părăsesc! Pe Tine, Mire ceresc, Te iubesc, pe Tine căutându-Te mă chinuiesc!”
În această stare, în această tânjire am petrecut toată luna ianuarie. În ziua de 26, când era onomastica mea, a sosit de la moşie întreaga familie. M-au găsit schimbată, slăbită. Şi, deşi pricina era limpede pentru toţi, mama se înverşuna
68
în hotărârea ce-o luase. S-a întors aşa cum a venit. Şi hotărârea ei îmi părea de nezdruncinat, nelăsându-mi cu adevărat nici o nădejde. Dar, când ultima nădejde se spulberă pe pământ, vine ajutorul de Sus: Mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume, spune Apostolul (I Ioan 4,4).
În noaptea de 1 februarie am avut un vis minunat, care mi-a ridicat sufletul din adânca mâhnire în care se prăbuşise. M-am văzut pe mine în odaia mamei, împreună cu dânsa. M-am dus la fereastră şi am privit afară. Am văzut mulţime mare venind din toate părţile, pe toate drumurile, oameni de toate vârstele, bărbaţi, femei, veneau în fugă îndesind mulţimea. Toţi se uitau în sus, la cer, făcându-şi semnul crucii şi rugându-se. Icoana Maicii Domnului era purtată în văzduh, şi cei ce-o purtau cântau în cinstea Preacuratei cântări nemaiauzite. (Această minune chiar a avut loc, icoana care s-a arătat în văzduh, potrivit mărturiilor, a fost icoana Maicii Domnului din Tihvin.) Cerul era albastru; nici urmă de nor; soarele strălucea în înalt, ca la amiază; clopotele sunau cu putere, amestecând dangătul lor cu cântarea cerească.
Jos, în mijlocul mulţimilor adunate, se zăreau ici şi colo prapori şi cruci. Părea că un alai de sărbătoare purcedea în acelaşi timp în cer şi pe pământ. Am rugat-o pe mama să mă lase şi pe mine în acest alai, dar ea nu mi-a dat voie. Arătând spre icoana Maicii Domnului din Kazan aflată într-un colţ al încăperii (cum şi era aievea), îmi spuse:
n-am să te las să pleci nicăieri. Şi aşa eşti prea bisericoasă! (Chiar aşa spunea ea de obicei.)
Cu acestea, ieşi din odaie şi încuie uşa, lăsându-mă acolo. Rămasă singură, m-am aruncat în genunchi înaintea
69
icoanei Maicii Domnului din Kazan şi am plâns cu amar. Deodată, n-aş putea să spun cum anume fie prin uşa încuiată, fie într-alt chip m-am pomenit în mijlocul mulţimii, chiar sub icoana purtată în văzduh, iar Binecuvântata Stăpână îmi spuse mie: „Uite, acum eşti şi tu cu mine! Nu plânge!” Trezindu-mă, am tâlcuit acest vis ca pe un semn că voi intra cu siguranţă în mănăstire, cu toate că, după toate socotelile omeneşti, nu-mi mai rămăsese nici o nădejde să văd împlinit lucrul acesta.
Trei zile mai târziu, pe la ora trei după amiază, stam singură în odaia mea, când îmi sosi de la poştă o scrisoare. După scriitură mi-am dat seama că e de la părintele arhimandrit Lavrentie; m-a copleşit bucuria. Dar ce fericire, ce uimire, când am început s-o citesc! Iată-i cuprinsul, cuvânt cu cuvânt:
„Pacea fie cu tine, mieluşel din turma lui Hristos!
Mă grăbesc să-ţi aduc bucurie, bucurie care poate de pe-acum îţi umple sufletul! Dar, fie şi-aşa, îţi trimit salutări de la Mănăstirea Iveron, ca să ştii că e aici un suflet care se gândeşte la tine, mai mult poate decât te gândeşti la tine tu însăţi! Te salut şi mă bucur pentru tine. Pentru ceilalţi se apropie Postul Mare, dar pentru tine se apropie Paştele, Pascha, Ieşirea, trecerea Mării Roşii, a vieţii tale de suferinţă, întru Pământul Făgăduinţei, în ţinutul plin cu laptele şi mierea roadelor duhovniceşti câştigate cu trudă şi cu lepădare de sine. Mama ta a plecat chiar acum de la mine. A venit aici la însuşi îndemnul Preasfintei Fecioare, care i s-a arătat poruncindu-i să te lase să-i slujeşti. Măicuţa ta i-a făgăduit să împlinească fără şovăire lucrul
70
acesta. Amănunte îţi va da chiar ea, dacă va crede de cuviinţă; e treaba ei aceasta. Tu bucură-te şi pentru atât. Pot doar să adaug: mama ta e o creştină minunată, o creştină adevărată. Dacă s-a îndărătnicit nelăsându-te să mergi la mănăstire, a făcut lucrul acesta numai din nesfârşita-i dragoste de mamă.
Bucură-te! Şi iarăşi spun, bucură-te! Şi să-mi scrii.
Al tău părinte,
Smerit arhimandrit Lavrentie”.
Nevenindu-mi să-mi cred ochilor, am citit aceste nepreţuite rânduri iar şi iar, de mai multe ori, şi le-am sărutat ca şi cum aş fi sărutat mâna ce le aşternuse. Neputând să mai zăgăzuiesc revărsarea bucuriei ce mă umplea şi a recunoştinţei faţă de Dumnezeu, m-am grăbit să merg să le împărtăşesc şi cinstitului bătrân, stareţul Veniamin, luând şi scrisoarea cu mine.
Cu toate încredinţările, care cântăreau greu, din scrisoarea părintelui Lavrentie şi cu tot visul ce-l avusesem, încă nu-mi venea să cred cu tărie că lucrurile acestea se vor împlini. Dar chiar atunci sosi şi mama. De cum mă văzu, izbucni în plâns şi se prăbuşi pe un scaun. Înţelegeam pricina pentru care era atât de mişcată, dar mi-era şi frică, nu cumva starea în care se afla s-o facă să se împotrivească din nou plecării mele. Când, în cele din urmă, se mai linişti, veni la mine în odaie şi iată ce mi-a povestit:
în noaptea de 1 februarie (chiar noaptea când Măicuţa Domnului îmi adusese mângâiere!) m-a tulburat mult o vedenie ciudată; un glas mă certa din pricina ta, Maşenka adică mă certa că nu te las să intri la mănăstire.
71
Am stat ca pe jar până s-a crăpat de ziuă. Atunci am poruncit de îndată să se pregătească de drum cai pentru a merge la Mănăstirea Iveron. Voiam să-l văd pe părintele Lavrentie, să vorbesc cu el de la suflet la suflet, să mă rog împărătesei cerurilor. Acolo la mănăstire, cu binecuvântarea Stăpânei noastre, am făgăduit să nu te mai împiedic de-aici înainte.
Şi, spunând acestea, începu din nou să plângă, mângâindu-mă şi căindu-se că mi-a pricinuit atâta amărăciune şi atâta durere. M-a împuternicit să fac orice fel de pregătiri pentru noua viaţă ce mă aştepta, să merg mai departe cu vânzarea căsuţei, încât să pot să fiu gata să o pornesc în drumul meu.
I-am vândut lui Klebnikov casa cu preţul de zece mii de ruble. Într-un orăşel de provincie ca Borovici casele nu-s scumpe. În afară de asta, casa, deşi confortabilă şi bine aşezată, pe colţ, nu mai era nouă. Cu toată puţinătatea sumei, mi-am oprit pentru mine doar şapte sute de ruble, cu gândul să dau jumătate la mănăstire, deşi îmi aminteam bine ce spusese stareţa cu privire la acest lucru. Rochiile, zestrea şi valorile le-am lăsat la bunul plac al mamei, iar lucrurile simple, care nu preţuiau mare lucru, le-am dat la nevoiaşi.
Cât au ţinut aceste pregătiri, mama a stat cu mine în oraş, de unde trimitea la moşie lucrurile şi mobila. Apoi, după ce mi-am luat rămas bun de la sprijinul meu duhovnicesc, neuitatul părinte Veniamin, am plecat împreună cu ea la moşie şi am rămas acolo cu ai mei câteva zile. Mă grăbeam să plec. Mi-era tare greu să le văd lacrimile şi durerea, neprefăcută, de a mă vedea plecând.
72
Ziua plecării fu hotărâtă. Toată lumea s-a sculat devreme. Părintele Veniamin, chemat anume, a făcut o slujbă dinaintea icoanei Maicii Domnului din Kazan (cea din visul meu), de faţă fiind toate rudele şi prietenii care se strânseseră să-şi ia rămas bun. Cu această icoană fusese blagoslovită mama în ziua nunţii, iar acum voia să mă binecuvânteze şi ea pe mine în acelaşi chip, la intrarea în viaţa de mănăstire. La sfârşitul slujbei, părintele Veniamin luă icoana de la locul ei şi i-o dădu mamei. Am îngenuncheat în faţa ei. Mama, doborâtă de durere şi de mulţimea simţămintelor ce-o copleşeau, aproape a leşinat. Mă durea şi pe mine sufletul pentru ea, căci înţelegeam prea bine câtă suferinţă îi pricinuiam plecând şi cât de mare era jertfa pe care trebuia să o facă. Cu aceasta, s-a terminat. Ne-am suit amândouă în trăsura cu coviltir. În lacrimile şi semnele de adio ale celor de faţă, am pornit pe drumul mare ce ducea la staţia de cale ferată Valdaika. De acolo plănuiam să ne îndreptăm spre Iveron, să-l vedem pe părintele Lavrentie. Voiam să iau şi de la el binecuvântare pentru viaţa cea nouă.
într-o altă trăsură venea cu noi o fostă iobagă de-a noastră, femeie în vârstă, care primise sarcina de a mă însoţi tot drumul până la Tihvin. Ea urma să îmi trimită bagajul de la Valdaika la Ciudov, ca să îl luăm de acolo în drumul ce ne aştepta mai departe de la Ciudov la Tihvin.
10
ÎNDRUMĂRILE PĂRINTELUI LAVRENTIE
Dumnezeu însă nu i-a hărăzit mamei să vină cu mine nici măcar până la Iveron. Din pricina durerii adânci, a îngrijorărilor şi necazurilor, s-a îmbolnăvit şi a trebuit să ia calea-ntoarsă de la Valdaika, nădăjduind că mai târziu, după încheierea vizitei ce-o făceam la mănăstire, o să vină să se urce şi ea în trenul de Ciudov.
Am stat trei zile la Mănăstirea Iveron. Într-o măsură, aveam nevoie de acest răgaz ca să-mi liniştesc sufletul după încordarea ultimelor zile, dar şi ca să mă întăresc înainte de a păşi pe calea cea nouă, aspră, a vieţii monahale. Trei-patru zile nu par mare lucru când e vorba de a te întări în faţa unei încercări atât de mari; şi totuşi, aceste zile s-au dovedit cele mai de preţ, cele mai de neuitat din toate câte aveau să urmeze. Le-am petrecut cu totul numai în rugăciune şi în vorbire duhovnicească, faţă către faţă, cu marele părinte, încercata călăuză a celor ce intrau în viaţa de mănăstire.
Părintele nu te împovăra cu predici lungi, seci. El dimpotrivă, căuta întotdeauna să tragă învăţăminte ziditoare din cele petrecute în viaţa de zi cu zi. Şi cred că nu-i de prisos să arăt aici câteva dintre ele.
Făcând ascultare părintelui, dimineaţa după Liturghie veneam să beau ceaiul împreună cu el. Zilnic la uşa chiliei sale locul era ticsit de tot felul de cerşetori şi schilozi. Nepotul părintelui, Vasile, care îi era ucenic şi care, pentru că
74
învăţase la seminar, căpătase de la părintele chiar această poreclă „Seminar”, ieşea şi le dădea bani; asta era treaba lui. Şi, după cum am aflat pe urmă, le împărţea cam trei ruble în fiecare dimineaţă. Câteodată, se întâmpla ca banii aceştia să nu ajungă pentru toţi; atunci „Seminar” începea să bombăne că-s prea mulţi cerşetori. Părintele îi spunea:
seminar, ia pune-te tu în locul unui cerşetor! Bine ţi-ar fi oare să nu capeţi nimic şi să mai fii şi ocărât pentru asta? Nu fi zgârcit nici cu banii tăi, darămite cu ai altuia! Cerşetorii sunt fraţii lui Hristos. Mai cu seamă lor trebuie să le arătăm milostivire.
Despre aceasta, părintele mai spunea:
niciodată n-a stat vreun sfânt în buzunarele mele. Slavă Domnului, totdeauna i-am găsit loc în mâna unui nevoiaş! Ehei, acolo stă banul mai în siguranţă decât în cea mai bine păzită pungă!
Cu privire la faptele ascetice în viaţa călugărească părintele m-a povăţuit aşa:
nu căuta numaidecât nevoinţa, mai ales când e după voia ta, ca nu cumva să dai vrăjmaşului prilej să te batjocorească din pricina neiscusinţei tale şi să te arunce într-un necaz mai mare. Fereşte-te de îndreptăţirea de sine. De la noi, cei slabi, nu aşteaptă nimeni cine ştie ce mari nevoinţe. Noi, cu mila lui Dumnezeu, să câştigăm smerenia şi ascultarea. Fapta aceasta e mai presus de orice nevoinţă. Dar să-ţi înfăţişez lucrul chiar cu vorbele unui dumnezeiesc părinte: „Nevoinţele” spunea acesta, „sunt pentru monah asemenea unor bucate meşteşugite, pe când ascultarea şi smerenia sunt chiar hrana cea de toate zilele. Nu poate cineva să trăiască fără hrană, dar de mâncăruri alese
75
da, se poate lipsi.” Iată şi altă pildă: Un călugăr s-a dus odată la un pustnic să ia blagoslovenie să poarte lanţuri (un anume chip de pocăinţă) sau, dacă nu, măcar o cămaşă de păr. În loc să-i dea un răspuns, bătrânul l-a poftit la masă. Şi, cum stăteau de vorbă, deodată l-a pocnit tare pe oaspete. Acesta, foarte supărat, a prins a se îndreptăţi, căutându-i vină bătrânului. Pustnicul s-a ridicat atunci şi a îngenuncheat în faţa lui. „Iartă-mă, frate”, spuse el. „Am vrut doar să văd dacă eşti în stare să porţi lanţurile despre care vorbeai.” Monahul acela a primit învăţătură că, mai înainte de a te gândi să porţi lanţuri, trebuie să fii smerit şi să rabzi ocările fără cârtire.
Mi-a mai spus părintele:
ia aminte la viaţa Sfântului Dositei. După ce s-a străduit vreme de cinci ani să câştige ascultarea şi smerenia, a ajuns la desăvârşirea călugărească şi a fost canonizat în rând cu părinţii cei mari. E o pildă bună pentru un început de ucenicie. S-o ai pururea în faţa ochilor, să faci şi tu la fel. Nu vreau să-ţi sting zelul pentru isprăvi mari, ci numai să-ţi insuflu gândul că smerenia şi ascultarea sunt faptele cele mai înalte. În viaţa de obşte de la mănăstire, izbindu-te de unul, de altul pe la ascultări şi în chilii, mai totdeauna se iscă neînţelegeri care pricinuiesc durere, mâhnire şi altele de acestea. Iată, ai atunci un bun prilej să dai dovadă de smerenie, nu numai către mai-marii tăi, ci şi faţă de cei deopotrivă cu tine, ba chiar şi faţă de cei ce-ţi sunt mai prejos. Să nu te sminteşti în ispita aceasta! Obştea e asemenea unui creuzet duhovnicesc care curăţă sufletul unui călugăr, cum se curăţă într-un creuzet material aurul. Este cea mai bună şcoală a cunoaşterii de sine, ca în
76
pilda cu monahul care n-a putut să îndure o lovitură dată de un bătrân, dar voia să se ferece în lanţuri. Viaţa de obşte este cel mai bun îndreptar pentru smerenie.
întrebându-l despre post şi despre hrană îndeobşte, părintele mi-a spus:
cred că e încă prea devreme să vorbim despre asta. Dar iată ce sfat îţi dau: Urmează rânduiala din mănăstire. Nu-ţi rândui alt post. Mulţumeşte-te cu ce se dă la trapeză. Cine ştie dacă te vei obişnui cu felul de hrană de acolo! Până acum ai fost răsfăţată, ai avut de toate. Mâncarea de la mănăstire însă e totdeauna mai sărăcăcioasă. Să sperăm că are să-ţi priască. Iar de nu, să nu te plângi. Să-ţi întipăreşti în minte că nu vine omul la mănăstire ca să se desfete cu delicatese şi să se îndoape, ci ca să rabde foame şi lipsuri. În toate împrejurările vieţii să te formezi, să-ţi creşti fiinţa lăuntrică. Fă cum ai învăţat la şcoală: acolo n-ai început cu lucruri înalte, ci cu alfabetul. Asta se potriveşte şi cu sufletul. Nu este bine să ţinteşti la nevoinţe peste fire şi posturi aspre, până ce nu deprinzi buchiile duhovniceşti: smerenia şi ascultarea.
Altădată, pe când stam cu părintele la masă, mi-a spus:
ştiu un bătrân care mereu zicea că n-a urmat cine ştie ce reguli de postire, dar că în toată viaţa lui de călugăr nu a mâncat vreodată cât să se sature. Şi punea dinadins în mâncare ori prea multă sare, că n-o puteai mânca, ori nu punea sare deloc, ori amesteca felurile de bucate între ele în aşa chip încât îi stăteau în gât, mâncându-le.
Am înţeles tâlcul acestor vorbe. Părintele punea pe seama altuia chiar pilda lui, căci şi el făcea de multe ori aşa.
Pentru rugăciune, iată ce a spus:
77
toată viaţa călugărului trebuie să fie o rugăciune lăuntrică neîncetată. Neîncetat roagă-te. Roagă-te cu mintea, fie că lucrezi, fie că te odihneşti. Totdeauna, dar totdeauna, să-L ai pe Domnul, Mirele Ceresc, în faţa ochilor dinlăuntru, ca inima ta să nu-L înşele nici cu un singur gând. Preţuieşte-ţi chemarea, dar ţine minte că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22, 14). Domnul te-a ales nu pentru vreun merit al tău încă nici n-ai început să-I slujeşti -, ci în dar, un mare dar. Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12,48), pentru ca binecuvântările pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră să nu fie în van.
Bunul părinte a luat apoi şiragul de mătănii din mâna lui şi mi l-a dat mie; erau nişte mătănii de lână vechi, roase.
pe aceste mătănii m-am încercat eu, spuse, în neîncetata rugăciune. Ia-le, dacă nu-ţi par de dispreţuit. Poate or să mai ţină atât cât să-ţi folosească şi ţie, în lucrarea ta. (Păstrez aceste mătănii până astăzi şi le voi păstra până în ceasul cel din urmă.) Am cunoscut odată un bătrân, adăugă părintele, care zicea: „Cu darul lui Dumnezeu am păzit juruinţa sărăciei, dar şiragul de mătănii aş vrea să-l am din nestemate, pentru că fiecare boabă îmi aminteşte de numele cel dulce al Domnului meu.”
Preaiubitul meu părinte mi-a mai spus multe astfel de pilde şi cuvinte de folos; şi întotdeauna convorbirile noastre le încheia cu vorbe de încurajare.
ţi-ai găsit calea. Domnul însuşi te călăuzeşte, ca şi când te-ar duce de mână. Te-a scos din lumea aceasta cum numai El ştie. Te-a luat şi te-a aşezat în calea hărăzită slujirii Lui. N-o să te părăsească, are să-Şi reverse harul asupra ta. Nu-mi fac griji pentru tine.
78
Cum să nu pătrundă aceste cuvinte părinteşti, pline de dragoste, în străfundul inimii mele? Mulţumeam cu lacrimi lui Dumnezeu că mi-a dăruit un asemenea părinte. Căutam să-mi întipăresc fiecare vorbă ce-o rostea; o aşterneam apoi numaidecât în scris, pentru viitor. O, de cât ajutor s-au dovedit a-mi fi în vremurile de durere şi de tulburare pe care le-am trăit în mănăstire!
în ziua plecării din Iveron, m-am împărtăşit cu Sfintele Taine dis-de-dimineaţă la Liturghie. Apoi, ca de obicei, m-am dus la părintele Lavrentie. De despărţire, el a făcut pentru mine o slujbă înaintea icoanei Maicii Domnului din Iveron, încredinţându-mă grijii ei atotiubitoare. Apoi, după ce am stat împreună la masă, am început să mă pregătesc de plecare. Luând de la locul ei icoana Maicii Domnului „Bessednaia” (numită astfel după icoana făcătoare de minuni cu acest nume de la Mănăstirea Bessednîi, aflată la trei verste depărtare de Tihvin), m-a binecuvântat cu ea şi, cu lacrimi de dragoste părintească, m-a sărutat pe creştet de câteva ori. Am acoperit şi eu cu lacrimi mâna ce mă binecuvânta.
să-mi scrii, mieluşelul lui Dumnezeu! îmi spuse, însoţindu-mă la uşă. Am să-ţi răspund, cum am să pot. Eu mă rog pururea pentru tine.
Despărţirea de acest om, atât de apropiat mie duhovniceşte, care înţelegea toate năzuinţele şi orice mişcare a sufletului meu, care mă întâmpinase cu atâta căldură şi dragoste tocmai când mie mi se păruse că toţi îmi stau împotrivă ca unei smintite, despărţirea de omul căruia îi datoram toată viaţa mea care începea acum, a fost cu mult mai greu de îndurat decât despărţirea de părinţi sau de orice altceva ce numisem vreodată „al meu”.
79
11
SPRE GOLGOTA
Priveam înapoi cu ochii plini de lacrimi spre sfânta mănăstire din care plecam, pe care nu o voi uita până în cea din urmă zi a vieţii mele. Mă rugam în tăcere, închinându-mă, cu ochii ţintă la crucile de pe biserici, până ce nu le-am mai văzut. Şi mă gândeam: De m-ar întâmpina tot aşa şi mănăstirea în care intru acum! Dar nu putea fi astfel. Mănăstirea Intrării în Biserică a Maicii Domnului avea să fie pentru mine o şcoală de călire duhovnicească. Acolo mă aştepta o luptă cu mine însămi care, la drept vorbind, nu era altceva decât un Drum al Crucii. „Fără de Cruce nu-L poţi vedea pe Hristos”, spunea mereu părintele Lavrentie.
Cufundată în gânduri şi amintiri, nici n-am prins de veste când am ajuns la gara Valdaika. Caii cu care venisem erau ai mănăstirii. Ne-am oprit mai întâi la un metoc al mănăstirii, o căsuţă de lemn unde vieţuiau câţiva călugări de la Iveron. Acolo am găsit-o pe mama, care venise să mă mai vadă o dată. Aşteptând sosirea trenului, am băut împreună ceaiul, pentru cea din urmă oară în viaţa noastră. Dar eu nu ştiam că e pentru ultima oară. Glumeam, căutând s-o înveselesc, ca să nu izbucnească în lacrimi, căci era gata să plângă.
lasă, mamă, să vezi cum o să vii la mine la Tihvin şi o să bem ceai tot ca acum, la mine în chilie! spuneam eu pe un ton glumeţ.
80
oare aşa să fie? făcu ea, zâmbind trist. Nu, Maşenka. N-aş mai putea îndura să mă despart de tine încă o dată. Mai uşor îmi era să te văd pogorâtă în mormânt, decât smulsă de lângă mine vie.
La aceste vorbe, amândouă începurăm a plânge. Plângeau şi toţi cei de faţă. Se apropia clipa despărţirii, aşa că o pornirăm spre gară. Nu mai ştiu nimic din ce-a urmat, nu mai ştiu nici cum m-am suit în vagon; îmi amintesc doar cum au luat-o pe mama de mână şi au dat-o jos din tren, iar eu am rămas cu bătrâna însoţitoare. Deodată mi-a fulgerat un gând. Dând buzna, de-abia am mai avut vreme să le strig celor care-i dădeau mamei ajutor:
spuneţi-i să meargă sau duceţi-o voi la Mănăstirea Iveron, acolo o să-şi vină în fire!
Aceste ultime cuvinte, care-mi ţâşniseră aproape cu de la sine putere de pe buze, au fost primite cu înţelegere de mama, care s-a învoit singură să facă ce-i spusesem. Chiar ea mi-a scris apoi despre asta, ca şi părintele Lavrentie de altfel, care a ajuns să ne fie amândurora un adevărat înger păzitor.
Am călătorit cu bine şi în ziua de 19 februarie am ajuns la Tihvin, locul unde aveam să mă închid în mănăstire pentru toată viaţa. Apropiindu-mă de sfântul aşezământ al Intrării în Biserică, a început să pună stăpânire pe mine un simţământ ciudat, nelămurit. Deodată, mi-a trecut prin minte că nu aşa, purtată cu toată înlesnirea într-o caleaşcă trasă de trei cai, se cuvenea să intru pe sfintele porţi ale mănăstirii. Nu aşa Se îndreptase Mântuitorul spre Golgota. Nu aşa, împlătoşat în splendoarea-i imperială, adusese împăratul Heraclie Sfânta Cruce pe porţile
81
cetăţii. Nici eu n-aveam să intru aşa pe sfintele porţi ale mănăstirii unde luam asupră-mi Crucea lui Hristos, averea vieţii monahale. M-am dat jos din troica încăpătoare şi am început să merg pe jos, în urma ei. Dumnezeu mi-e martor că n-a fost o faptă dinainte gândită. Nici nu mi-am dat seama de legătura ce-o avea cu gândul înfăţişat mai sus, gând care şi el îmi venise de la sine.
Câteva maici, printre care şi stareţa, m-au văzut venind spre clădirea stăreţiei. M-am dus numaidecât la ea, s-o întreb unde avea să mă aşeze şi unde să îmi las bagajul. Mi-a rânduit chiar chilia în care mai stătusem pe timpul vizitei la mănăstire, mansarda de deasupra odăilor sale, aceea în care vieţuia bătrâna călugăriţă Glafira. Stareţa m-a întrebat de ce am intrat în mănăstire pe jos, şi nu în troică. I-am spus întreg adevărul.
domnul însuşi, îmi răspunse ea, ţi-a amintit, prin glasul conştiinţei tale, că viaţa de mănăstire nu este altceva decât a duce Crucea.
12
ÎNCERCĂRI
Cum am mai spus, ziua sosirii la mănăstire a fost 19 februarie, zi care în anul acela cădea în sâmbăta rânduită pomenirii morţilor, înainte de Săptămâna Brânzei. În mănăstiri, această vreme a anului se deosebea întrucâtva, prin unele înlesniri, de tipicul obişnuit al vieţii călugăreşti. De la jumătatea săptămânii, începând cu joi, maicile şi surorile erau scutite de ascultările din obşte; hrana era mai bună; se dădeau clătite, ba era voie să coci şi la chilie clătite şi alte „bunătăţi”. Dar, cu paşi repezi, se apropia Postul Mare. Veni „Duminica Iertării”.
La Mănăstirea Intrării în Biserică era pe atunci obiceiul ca după slujba de Vecernie, în timpul căreia toţi îşi ceruseră iertăciune unii de la alţii, să se adune toată lumea la trapeză înainte de a începe postul. Veneau chiar cei mai neputincioşi, chiar şi şchiopii, într-un cuvânt toţi care puteau să-şi mişte cât de cât picioarele veneau. Stareţa noastră, maica Serafima, venea şi ea întotdeauna. A venit şi în acea zi. După cină s-a cântat obişnuita rugăciune, apoi maicile din nou au început să-şi ceară iertare, înclinându-se adânc una în faţa alteia. Stareţa însăşi se pleca până la pământ, la picioarele fiecărei maici. Cu aceasta, se întorceau toate pe la chiliile lor şi nu mai ieşeau de acolo toată Săptămâna Mare până sâmbătă, decât doar pentru a merge la biserică.
83
În această primă săptămână din Postul Mare, mai tot timpul erai la biserică; nu se dădea mâncare gătită, iar în ziua de luni şi în cea de vineri nimic altceva decât un codru de pâine de secară. Cât despre ceai, acesta era lăsat la alegerea fiecăruia, după puteri. Cine se simţea mai slăbit sau cine cânta la strană, putea să bea ceai, dar încolo mai toate maicile se înfrânau. Vineri, foarte de dimineaţă, începea spoveditul. Venea un ieromonah de la mănăstirea „mare” din Tihvin; acesta le spovedea pe maicile care primiseră tunderea în monahism, pe când surorile se spovedeau la preoţii obişnuiţi rânduiţi mănăstirii, aşa-numitul cler „alb”, nemonahicesc. Sâmbătă, toată lumea se împărtăşea.
Săptămânile ce urmau până la cea a Patimilor erau mult mai destinse. Se dădeau două mese pe zi (deşi foarte „slabe”) şi fiecare mergea la ascultarea sa. Fiind începătoare, mă tot minunam; mi-a fost totuşi destul de greu să mă deprind cu hrana mănăstirească, după cea pe care o primisem „în lume”. Adesea preferam, ca şi tovarăşa mea de chilie, M. L„ samovarul, neputându-ne obişnui deloc cu acea mâncare.
Aşa a trecut Postul Mare. Către sfârşit, maica stareţă mi-a dat blagoslovenie să încep să mă pregătesc ca să mi se facă o rasă; mi-a făgăduit că va fi gata până la Paşti şi că o voi putea purta la acel praznic luminat. M-am bucurat din toată inima, cu bucurie curată, la această veste, socotind drept cea mai înaltă cinste să port acest veşmânt îngeresc, de-ar fi fost el făcut şi din cel mai sărăcăcios sac, sau şi mai prost de-atât!
Trebuie să adaug că n-aveam aproape nici un ban. Toţi banii pe care îi luasem cu mine – 700 de ruble îi înmânasem
84
stareţei, rugând-o să ia din ei 300 pentru mănăstire. Preabuna maică mi-a spus aceleaşi cuvinte ca şi înainte, adăugând că are să pună întreaga sumă la loc sigur, dându-mi de două ori pe an venitul cuvenit, care se ridica la 17 ruble. Şi aşa a făcut, cu toată credincioşia. Dar ce însemna această neînsemnată sumă, faţă de nevoile traiului nostru? Tot ce primeam de la mănăstire erau chiliile, lemnele de foc şi o hrană sărăcăcioasă strictul necesar. Orice altceva era pe cheltuiala fiecăreia; ceai, zahăr, la nevoie o pâinişoară albă la ceai (şi nevoie era, cu hrana neîndestulătoare ce-o căpătam); haine, încălţări, schimburi, rasă, farfurii, samovar tot ce aveai nevoie pentru traiul zilnic, de la lucrurile cele mai mărunte la cele mai însemnate, totul trebuia cumpărat, chiar şi jăraticul pentru samovar. Aşa stând lucrurile, nici nu-i nevoie să mai spun că am ajuns să n-am de nici unele. Am dus lipsă de multe, dar, având în minte învăţăturile duhovnicului meu, am îndurat, fără să mă plâng, aceste lipsuri: şi totuşi, slăbiciunea firii şi-a spus cuvântul.
La luminatul praznic al învierii lui Hristos, înainte de Utrenie, stareţa m-a îmbrăcat cu rasa şi mi-a dat un şirag de mătănii, ca simbol al neîncetatei rugăciuni.
Nu pot înfăţişa în cuvinte bucuria nepământească ce-mi umplea sufletul! Mă simţeam şi mă socoteam cea mai fericită fiinţă din lume. Şi poate chiar eram, dacă-i adevărată vorba care se spune că „este fericit omul mulţumit cu soarta pe care o are”. Bătrâna maică Glafira m-a încunoştiinţat, cu toate acestea, că, „luând haina călugărească, luam şi crucea de călugăr”. Nici nu mi-am dat seama atunci de întregul înţeles, de toată puterea acestui cuvânt.
85
Poate că dorul nesfârşit ce-l aveam pentru viaţa monahală a acoperit cumva tăria şi tâlcul cuvintelor „crucea călugărească”, împiedicându-mă să le înţeleg pe deplin. Viaţa însă mi-a deschis curând ochii şi mi-a arătat Crucea în toată greutatea ei. Nu voi descrie toate durerile din care e ţesută viaţa în mănăstire. Dar oare ar fi cu putinţă acest lucru? Numai cei care le-au purtat pe umerii lor pot înţelege. Cât despre cei care nu le-au încercat niciodată, degeaba le-aş povesti: le-ar lua drept nişte nimicuri prosteşti, nu le-ar pătrunde nicicând înţelesul.
îmbrăcând rasa, eram de-acum cu adevărat soră de mănăstire şi ca atare am început să iau parte la ascultări, adică la toate îndatoririle şi slujbele de obşte. În primul rând, am fost pusă la strană, având să cânt şi să citesc în biserică. Pe urmă am fost silită să fac orice fel de muncă se ivea, fără să mă întrebe nimeni: „Poţi să faci lucrul ăsta?”, „Te pricepi?”, „Eşti în stare?” N-auzeai decât un cuvânt: Ascultare!
„La ascultare nu te codeşti!” „La ascultare nu crâcneşti!” Ţi se porunceşte să faci ceva, şi tu faci. Spui: „Blagosloviţi!” Dacă iese prost, plăteşti pentru asta, dar tot vinovat rămâi.
Iată bunăoară, eram de rând la o ascultare din cele ce se făceau când de una, când de alta dintre noi, cum ar fi spălatul vaselor. Pare o treabă uşoară. Dar la sfârşitul săptămânii nu mai puteam de mâini; îmi sângerau din pricina leşiei cu care spălasem câte două sute de farfurii, străchini şi linguri. Mult timp după aceea nu mai puteam să fac nimic, fiindcă mi se jupuia pielea şi agăţam orice aş fi atins, ca să nu mai vorbesc de durerea ce o simţeam. Dacă doar deschideam gura să spun ceva, un şuvoi de batjocuri şi remarci
86
usturătoare se revărsa asupră-mi. „Ia te uită ce mai ucenică! Nici vasele nu-i în stare să le spele!” Ca nou-începătoare, pe timpul verii munceam şi la câmp. Am fost la grădină, am plivit, am stropit, am greblat. Am fost la cosit, la seceriş. Am fost peste tot unde eram trimisă. Munca mea, fireşte, nu era nici pe departe mulţumitoare. Cu toate astea lucram până la ceasul Vecerniei. Atunci, cu puţin înainte de începerea slujbei, mă întorceam la chilie. Acolo trebuia să pregătesc samovarul pentru bătrâna noastră. Eu fiind cea mai tânără dintre vieţuitoarele din chilie, treaba aceasta cădea în sarcina mea câtă vreme ucenica ce ne ajuta era dusă pe la vreo ascultare grea, uneori afară din mănăstire. În schimb, aveam prilejul să beau ceai după plac, cât voiam. În fiecare zi la ora cinci după amiază mergeam la biserică, la Vecernie. Rămâneam şi la citirea „canonului” alcătuit din trei canoane, un acatist şi o rugăciune pentru vii şi morţi, cu toate că numai de la maici se cerea lucrul acesta, nu şi de la surori. Simţeam alinare în biserică, puteam plânge în voie înaintea lui Dumnezeu pentru toate necazurile mele, care nu erau puţine. Nici în chilie nu eram în largul meu. Domnişoara M. L., deşi era cu doi ani mai mare decât mine atât ca vârstă, cât şi ca vechime în mănăstire, mă socotea rivala sa în toate. Când cântam amândouă la strană, mi se dădea întâietate mie. În altele însă nici n-aveam cum să fim deopotrivă, fiindcă eu eram încă „de probă”, în primul an de noviciat. Dar acest lucru, după cum se vedea cât de colo, n-o făcea nicidecum mai prietenoasă faţă de mine. Îmi venea foarte greu în toate privinţele. Vrăjmaşul, luându-şi prilej din mâhnirea sufletului meu, m-a lovit cu o cumplită îngrijorare pentru mama,
87
făcându-mă să-mi închipui, ca aievea, lacrimile şi suferinţele ei.
I-am scris despre toate acestea părintelui arhimandrit Lavrentie, dar se pare că rândurile mele n-au ajuns la el, deoarece în scrisorile lui îmi spunea că nu primise nimic de la mine. Domnul însă nu m-a lăsat fără mângâiere şi fără călăuzirea Lui nemijlocită. Astfel, am avut odată acest vis:
Mergeam pe un drum plin de hârtoape, şi era iarnă. Mă înfundam în mormanele de zăpadă; alunecam pe gheaţă şi cădeam. Mulţime de oameni, şi pedeştri şi călări, dădeau buzna peste mine gata să mă doboare. Drumul era strâmt, străjuit de o parte şi de alta de stânci şi de prăpăstii. O turmă de bivoli apărută din senin se năpustea la mine căutând să mă ia în coarne, şi în cele din urmă o ceată de băietani răutăcioşi se repezea la mine cu furie, înghiontindu-mă şi îmbulzindu-mă, ca să mă facă să cad de pe stâncă. Eram istovită. Apoi atacurile au început oarecum să slăbească. M-am întors să mă uit dacă n-ar fi mai bine s-o iau îndărăt, nefiind în stare să merg mai departe şi să înfrunt alte greutăţi. Am văzut însă că depărtarea la care ajunsesem era atât de mare, că nici nu se mai zărea capătul de unde pornisem al drumului. Am privit din nou înainte, şi iată! nu mai era nimeni să mă împresoare, nici bivoli, nici ştrengari. Drumul era neted. În faţă, la mică depărtare, am zărit contururile unei intrări, încadrând o uşă deschisă. Dincolo de uşă tot locul era plin de lumină, cuprins în lumină, iar lângă uşă, în revărsarea luminii, stătea însăşi Stăpâna noastră mai strălucitoare ca soarele. Ţinea o mână pe mânerul uşii, ca deschizând-o. Cu faţa spre
88
mine, îmi spunea cu atâta dulceaţă şi veselie, cum numai o mamă îi glăsuieşte copilului care plânge: „Mergi, mergi! Eu sunt portăriţa!” Am ajuns lângă uşă şi dincolo de ea am văzut o cruce mare (mai mare decât un stat de om), făcută toată din stele. M-am prosternat dinaintea ei, în închinare. Apoi m-am deşteptat, plină de bucurie mare, întremată în duh.
13
RUGĂCIUNEA UNEI MONAHII
Am mai spus că uneori mă încerca o nelinişte groaznică pentru mama, pe care o lăsasem în lacrimi şi în suferinţă, cauzate de plecarea mea. Simţeam că este o stare sufletească firească, pricinuită de strânsa legătură de sânge şi pe de altă parte şi de necazurile mele. Bunăoară, nu mă puteam obişnui cu hrana aspră de la mănăstire, nu puteam s-o mănânc, dar nici nu-mi dădea mâna s-o înlocuiesc cu ceva mai uşor şi mai bun (cum ni se îngăduia să facem), îmi veneau atunci fără voie în minte cuvintele pildei din Evanghelie (al cărei înţeles în Scriptură e cu totul altul): Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Uneori socoteam astfel de gânduri drept lucrarea diavolului, care, prin fel de fel de uneltiri, căuta să mă înşface, aşa cum face cu toţi cei care încep „lucrarea lui Dumnezeu”. Atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruiam uşor aceste ispite. Dar s-a întâmplat că mama, după schimbul de scrisori dintre noi, a început să caute a mă îndupleca să mă întorc acasă. Mă ameninţa că o să înceteze să mă mai ajute în vreun fel, că n-o să-mi mai trimită nimic şi că o să retragă ce era al meu în favoarea copiilor mai mici (deşi făcând acest lucru ar fi însemnat să încalce legea, întrucât eu nu eram călugărită încă). Nici ameninţările, nici ispitele nu-mi clinteau hotărârea; eram gata să îndur orice neajuns şi chiar moartea. Dar, de asemenea, în scrisori mama nu mai contenea să-mi spună
90
că am lăsat-o lipsită de ajutor în creşterea copiilor şi de sprijin la anii bătrâneţii, că starea-i deznădăjduită are s-o ducă mai înainte de vreme la groapă! Am început să am îndoieli, să mă întreb dacă nu cumva într-adevăr păcătuiam în această privinţă.
N-aveam cu cine să vorbesc, cu cine să mă sfătuiesc. Dar iată că Domnul însuşi m-a întărit şi mi-a arătat calea.
Am văzut într-un vis cum noi, maicile din mănăstire, purtam pe creştetele noastre Sfântul Acoperământ, scoţându-l din biserică. Deodată, am rămas eu singură ducându-l. Povara mea era foarte grea, şi cu mare trudă am adus Sfântul Acoperământ în chilie, l-am aşezat pe o masă în mijlocul odăii pregătite să-l primească, apoi, istovită, m-am aruncat pe pat. Deodată, uşa odăii începu să se deschidă, şi în prag se iţi duhul cel rău, diavolul, aruncând pe furiş înăuntru căutătura-i înveninată. Faţa îi era neagră şi ochii roşii ca nişte cărbuni aprinşi. A început să urle ca o fiară dezlănţuită, dar n-a îndrăznit să intre. M-am ridicat de pe pat, mi-am făcut cruce şi fără teamă m-am îndreptat spre uşă şi i-am spus: „Sfântul Acoperământ e aici! Pleacă! Aici nu-i loc pentru tine!” Am făcut semnul crucii asupra uşii şi el pe loc a dispărut. Am vrut să încui uşa, dar chiar atunci a intrat scăldată în lacrimi mama cu o înfăţişare foarte tristă. A început să se plângă că sunt lipsită de milă faţă de dânsa. Îşi jelea soarta, vărsând şiroaie de lacrimi. Mi-a fost milă de ea şi am început şi eu să plâng.
Ne-am apropiat amândouă de Sfântul Epitaf. Privindu-l, am spus: „Mamă, cum să-L părăsesc acum pe Mântuitorul meu, pe preaiubitul meu, Care a murit pentru tine şi pentru mine? Cum să nu mai sărut sfintele Sale răni, să nu
91
le mai spăl cu lacrimile mele şi ale tale? Nu, niciodată n-am să-L părăsesc, niciodată n-am să plec de lângă El! Stai aici cu mine, să sărutăm amândouă sfintele-I răni!” Spunând acestea, am început să sărut cu ardoare picioarele Mântuitorului, acoperindu-le cu lacrimi fierbinţi… Şi m-am trezit. Am înţeles din aceasta că nici prin gând nu trebuia să-mi treacă să plec din slujba lui Dumnezeu de mila mamei. Domnul avea să Se milostivească, să bineprimească durerea ei, zbuciumul inimii ei pentru mine ca pe o jertfă.
Da, nu se putea să nu văd că Domnul mă călăuzea El însuşi pe calea aspră a vieţii mele, atât de neajutorată duhovniceşte. Mi-au venit în minte cuvintele de despărţire ale părintelui Lavrentie: „Domnul însuşi te călăuzeşte ca şi când te-ar duce de mână. Te-a scos din lume şi te-a hărăzit să-I slujeşti. Nu te va părăsi!” Dar nu numai în vis îmi arăta Mântuitorul limpede calea cea dreaptă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Astfel, bunăoară, mi-a rânduit să fiu martora rugăciunii adânci, arzătoare, a unei călugăriţe bătrâne. Iată cum s-a întâmplat:
Era o seară frumoasă. De obicei, după Vecernie se dădea masa, dar numai puţine dintre maici veneau la trapeză; cele mai multe mâncau acasă, mai cu seamă cele vârstnice. O maică bătrână, Glafira, m-a trimis cu o treabă la altă maică, foarte bătrână, maica Teoctista, spunându-mi că aş putea cu acest prilej să mă plimb puţin, la întoarcere. Ajungând la chilia maicii Teoctista, am rostit după obiceiul mănăstiresc Rugăciunea lui Iisus. Nici un răspuns. Crezând că poate nu m-a auzit, am crăpat uşa, repetând rugăciunea ceva mai tare. Dar nici de astă dată n-a răspuns nimeni. Închipuindu-mi că poate maica se odihneşte sau
92
poate ia singură masa, ucenica fiind poate dusă la trapeză, m-am hotărât să intru. Am mai spus încă o dată, pentru a treia oară, Rugăciunea lui Iisus, am deschis uşa, am păşit pragul înăuntru şi… am rămas ţintuită locului de evlavie şi de uimire, zărind-o pe maica Teoctista! Era îngenuncheată în colţul din frunte al chiliei sale, cu braţele ridicate. Buzele i se mişcau, iar faţa îi era udă de lacrimile care-i curgeau şiroaie pe veşminte. Când şi când se prosterna la pământ şi rămânea aşa; doar suspinele i se auzeau; apoi se ridica şi din nou îşi înălţa mâinile. Era limpede că se afla dincolo de ceea ce o înconjura, dincolo de toate cele pământeşti. M-am simţit stânjenită că pătrunsesem aşa în odaie; fără să vreau, fusesem martora adâncii taine a sufletului unei bătrâne călugăriţe. Mă luase pe neaşteptate; poate că era un semn de la Dumnezeu; poate că Dumnezeu îmi arătase aceasta fie ca pe o învăţătură de rugăciune, fie ca să-mi risipească îndoielile, căci mă întrebasem: s-ar fi aflând în mănăstirea noastră maici cu o viaţă duhovnicească înaltă? Am rămas aşa, temându-mă să fac vreo mişcare, ca nu cumva să stingheresc rugăciunea bătrânei. Dar nici să plec nu-mi venea, fără să fi dus la bun sfârşit însărcinarea ce-mi fusese dată. Şi oricum nu voiam să plec înainte ca această rugăciune fierbinte să se sfârşească. Am avut de aşteptat mai bine de-un ceas până când în cele din urmă maica Teoctista se ridică din genunchi, ştergându-şi faţa şi suflându-şi nasul, cu privirea încă aţintită la icoana Mântuitorului, în a Cărui împărăţie încă se mai aţinea sufletul ei.
Fiindcă nu voiam s-o stingheresc cu ceva sau să mă dau de gol că fusesem martora răpirii sale în rugăciune, m-am făcut că de abia am venit. Am spus tare Rugăciunea lui Iisus.
93
amin! răspunse maica, mănăstireşte, şi repede dispăru în despărţitura chiliei de lângă colţul unde se rugase mai înainte. După o clipă ieşi de acolo, frecându-se la ochi de parcă atunci s-ar fi trezit din somn.
ana mea, spuse, m-a rugat să-i dau voie să se plimbe puţin… şi uite, am aţipit! Gata masa?
e gata de-acum un ceas, maică!, răspunsei, de-abia putând să-mi ţin lacrimile după tot ce văzusem şi ce auzeam acum de la bătrână.
Se uită la mine întrebător.
şi tu, rândunica mea, ai venit mai demult?
nu, maică, eu de-abia am intrat…
şi de ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi? Ai vreo durere la inimioară? Poate îţi e greu câteodată, rândunica mea. Ia stai tu jos şi să vorbim puţin noi două, de la suflet la suflet!, mă îndemnă buna măicuţă, aşezându-se împreună cu mine chiar în ungherul unde se rugase.
De la suflet la suflet! Cu adevărat, aşa a fost convorbirea noastră. N-am cutezat să mai ascund de dânsa faptul că fusesem de faţă la ruga ei. A suspinat adânc, apoi mi-a spus cu un glas plin de pace:
sigur că însuşi Dumnezeu a potrivit aşa lucrurile. Dar te rog să nu spui nimănui vreo vorbă, nici măcar bătrânei tale. Să fie taina noastră.
N-a trebuit să spun nimănui nimic. Bătrâna mea s-a mulţumit cu răspunsul ce i-l adusesem, şi nu m-a mai întrebat nimic altceva. Cât despre mine, această întâmplare mi-a adus mult folos sufletesc. Acum văzusem cum se roagă călugăriţele, şi am început să caut a le urma.
14
BOTEZUL CRUCII
Între acestea, s-a încheiat cel dintâi an al vieţuirii mele în mănăstire, şi cu el noviciatul, timp în care a trebuit să fac aşa-numitele „munci de jos”. Căci toate nou-venitele, fără deosebire de stirpea şi de creşterea lor, aveau de îndeplinit aceste munci în primul an de mănăstire, ca să deprindă lepădarea de sine călugărească, răbdarea şi smerenia. Pe atunci în întregul oraş Tihvin nu era nici o şcoală de fete. Câţiva localnici au rugat-o pe maica stareţă să deschidă un curs pregătitor pentru copiii lor, în vederea admiterii în vreun institut de învăţământ din capitală. Stareţa s-a gândit că-i bine să-mi încredinţeze mie această sarcină ca fiind mai pe măsura mea. Astfel, în loc de orice altă ascultare (afară de cântatul la strană, pe care l-am îndeplinit neîntrerupt), eram acum profesoară. Viaţa pe care o duceam s-a schimbat cu totul, spre marea mea uşurare. Orele de învăţătură se purtau la stăreţie, în cea mai încăpătoare cameră de acolo, o sală în faţa salonului, lângă cancelarie. Pe stareţă o interesa lucrul meu cu copiii, şi adesea ieşea de la ea ca să vadă cum merg lecţiile. Îmi făcea multă plăcere lucrul acesta, pentru că o cinsteam şi o iubeam sincer. Mă simţeam bine în tovărăşia ei, chiar dacă aveam parte doar din când în când de aceasta. Mai mult, aveam prilejul şi să-i cer câte un sfat sau o îndrumare dacă întâmpinam vreun neajuns.
95
în vremea aceea, viaţa mea a început să se desfăşoare după cum urmează: în fiecare dimineaţă mă trezeam şi mă pregăteam de Utrenie, care începea la ora 4 dimineaţa. După Utrenie, rareori beam un ceai, cu toate că nu puteam sta la Liturghie deoarece elevii mă aşteptau la 9. După Liturghie, mi se aducea un ceai în clasă. Ţineam lecţii până la 12, la amiază, când mergeam la trapeză. Copiii rămâneau în clasă şi mâncau prânzul adus de acasă. De la ora 1 la 2 după-amiază ieşeam cu ei la plimbare; după aceea mai aveam lecţii până la 4.30 după-amiaza. La această oră copiii plecau, iar eu mă duceam la Vecernie. După Vecernie, rămâneam, ca de obicei, să ascult „Canonul”. Mă întorceam la chilie abia la 8 seara.
Una dintre eleve, A. Snetkova, era fiica unui neguţător foarte bogat din Tihvin. De când învăţa la noi, părinţii acestei fete au început să facă danii frumoase. Astfel, lecţiile mele erau nu de mic folos mănăstirii, lucru care mă umplea de bucurie. Atât stareţa, cât şi celelalte cinstite maici îmi arătau adeseori mulţumire şi bunăvoinţă.
Am să înfăţişez acum o întâmplare pe care n-o voi uita niciodată. Într-o zi de 25 ianuarie, Snetkova, plecând la sfârşitul zilei de învăţătură, mi-a înmânat o scrisoare de la tatăl său, adăugând că a doua zi nu are să ia parte la ore, ci împreună cu părinţii o să vină să mă felicite cu prilejul onomasticii.1 Crezând că în scrisoare se află un mesaj asemănător, n-am mai citit-o, ci fără a o mai deschide am pus-o în buzunar şi m-am dus la Vecernie. Până m-am întors la chilie am uitat cu totul de ea, şi de-abia înainte de culcare am deschis-o. Mare mi-a fost mirarea când în loc de scrisoare
1 26 ianuarie, pomenirea Sfintei Marfa, soţia Sfântului Xenofan (n.tr.).
96
am găsit o hârtie de 25 de ruble! M-a cuprins teama. „Nu-i cinstit!” mi-a fulgerat un gând. „Eu predau ca ascultare, şi uite că acum primesc bani pentru asta!” în tulburarea mea am şi uitat că a doua zi aveam onomastica, şi că aceşti bani însemnau pesemne un dar. Mă simţeam foarte stânjenită şi m-am dus la Utrenie plină de zbucium, hotărâtă să-i povestesc stareţei cele întâmplate. Maica a venit ca de obicei la începutul slujbei. Locul ei era lângă strana dreaptă. Cântăreţele nu sosiseră încă, aşa că i-am putut spune totul; i-am arătat şi plicul cu banii într-însul. Maica, bună la suflet cum era, a socotit bun şi cinstit felul în care privisem eu lucrurile, mi-a spus-o mai târziu; şi a povestit şi maicilor bătrâne despre întâmplare. A stăruit să păstrez banii şi să-i socotesc ai mei. A istorisit şi familiei Snetkov, venită să mă felicite, mulţumindu-le în numele meu.
Vrăjmaşul însă nu suferă să fie pace între oameni. N-a trecut mult şi a început să-şi facă simţită lucrarea. I-a împins pe cei dornici să-şi plece urechea la vicleniile lui să împrăştie calomnii împotriva mea. Fiind doar o victimă nevinovată, am început să mă pierd cu firea. Toţi cei din jurul meu erau şi ei tulburaţi. Neînţelegerea şi mâhnirea au ţinut o lună întreagă. Nu mi se pare că trebuie să înfăţişez aici lucrurile în amănunt; am să spun doar că până la urmă totul s-a dat pe faţă; nevinovăţia mea a ieşit la iveală, iar uneltitorii, fiind vădiţi, s-au acoperit de ruşine. Am pomenit aici întâmplarea numai ca să arăt căile Proniei care îi călăuzeşte şi îi întăreşte în chip minunat pe cei ce lucrează pentru Dumnezeu cu inimă curată.
Câtă vreme am stat în bătaia acestei furtuni, m-am simţit de multe ori descurajată. Nu doar că m-ar fi biruit
97
nedreptatea suferită şi durerea (aveam un leac pentru ele: încredinţarea că cei care merg pe drumul Crucii n-au cum să nu treacă prin asta), dar mă muncea o întrebare fără răspuns: cum de cei aflaţi în frunte au vederea aşa de scurtă încât nu pot deosebi adevărul de minciună? Cum de-s gata să calce în picioare atât de repede ceea ce până mai ieri preţuiau şi ocroteau? Unde mai poţi găsi adevărul, îmi spuneam, dacă nu-l au nici înşişi împuterniciţii săi? Mâhnirea mea era atât de mare, încât îmi întuneca judecata şi mă împiedica să văd că cei de deasupra noastră nu sunt nici ei altceva decât tot făpturi omeneşti, şi că nu-i drept să ceri de la ei clarviziunea pe care o au doar sfinţii! N-o să ascund că, din pricina marii tulburări ce-mi cuprinsese duhul, mi-am pierdut râvna pentru rugăciune. Când stam în ungherul meu dinaintea icoanelor, una din două: ori, după ce îmi făceam semnul crucii, mă prăbuşeam pe podea plângând în hohote (cu sufletul mai mult stins decât rugător), ori o întrebare sfredelitoare mi se răsucea fără răgaz în minte: „Unde-i adevărul? De ce nu ia nimeni partea celor oropsiţi? De ce nu le şterge nimeni lacrimile?” Atunci, ca să curm aceste gânduri deznădăjduite, mă grăbeam să mă duc la culcare. Dar cum să pot dormi? Aşa s-a scurs o lună sau poate şi mai mult.
Într-un sfârşit trecu furtuna. Din nou mă bucuram de bunăvoinţa, de dragostea, de simpatia tuturor. Cu toţii pricepuseră că mă prigoniseră pe nedrept, că numai pizma cea haină îmi voise pierzarea. Dar sufletul îmi era zdruncinat şi nu-mi puteam găsi pacea. În locul voioşiei dinainte, am ajuns posacă, neîncrezătoare, bănuitoare. Nu puteam să nu-mi dau seama (căci trecusem eu însămi prin asta) că
98
toată dragostea, toată bunătatea se puteau preface dintr-o clipă într-alta în batjocură răutăcioasă, plină de venin. Pe scurt, nu mai eram ca înainte. Am început să mă feresc de cei din afară, în timp ce înlăuntrul meu boleam, roasă de aceeaşi întrebare: „Dacă nici în mănăstire nu este dragoste, dragoste care-i piatra unghiulară nu doar a călugăriei, ci a Creştinătăţii însăşi, atunci nu-i nici mântuire. Şi fără mântuire, la ce bun să mai trăim pe pământ?”
Iată că, odată, am adormit cu astfel de gânduri în minte. M-am văzut intrând într-o biserică sau într-un paraclis nu ştiu nu era mare; intram din partea dinspre miazăzi. În mijloc, parcă stând cu faţa la altar, se aflau trei fiinţe deopotrivă ca mărime, deopotrivă ca veşminte, deopotrivă întru toate. Arătau a făpturi omeneşti, numai că un fel de ceaţă le înconjura capul. Nu le desluşeam bine. Afară de mine şi de ele nu mai era nimeni înăuntru. Biserica era goală. Îndemnată de curiozitate, am început să mă apropii cu destulă îndrăzneală de aceste făpturi, mai întâi dintr-o parte, apoi din cealaltă, încercând să descopăr cine ar putea fi. Ajungând în dreapta lor, cea care stătea în acea latură mă întrebă:
ce mănăstire este aceasta?
a Intrării în Biserică, răspunsei.
de câţi ani vieţuieşti aici?
de trei ani.
de trei ani trăieşti aici, spuse, şi încă nu-i cunoşti numele!
Am început atunci să mă apăr, spunând că de bună seamă ştiam bine care-i numele mănăstirii mele: Mănăstirea Intrării în Biserică. Mi-a făcut semn să mă apropii, apoi a spus mai departe:
99
de vreme ce nu ştii cum se numeşte mănăstirea ta, am să-ţi spun: este Mănăstirea Botezul Crucii.
În clipa aceea i-am văzut capul. Era întocmai capul Mântuitorului, cum îl vedem în icoane. Cu mâna stângă ţinea o cruce de lemn uriaşă, ca şi când S-ar fi sprijinit de ea, iar cu dreapta m-a atins încet pe umăr. Bătându-mă uşurel, zise:
Îţi spun că această mănăstire este a Botezului Crucii. Nu înţelegi? Atunci, să-ţi lămuresc. După cum copilul se botează cu apă şi cu duh, şi altfel nu poate să fie creştin, tot aşa şi un călugăr copil se botează cu crucea, şi altfel nu poate să fie călugăr. Acum înţelegi?
Pe când vorbea, am cunoscut că este Hristos, şi plină de bucurie şi de dragoste am strigat:
cu adevărat, o, Doamne, înţeleg că trebuie să îndur totul pentru Crucea Ta!
M-am trezit cu acelaşi simţământ de bucurie şi de iubire. Pe umăr mai simţeam atingerea blândă a mâinii Lui. Eram înnoită în duh, şi toată amărăciunea se risipise ca şi când n-ar fi fost niciodată.
Astfel, ca sub însăşi ocrotirea lui Dumnezeu, s-au scurs primii ani ai vieţii mele la mănăstire. După învăţătura îndrumătorului meu duhovnicesc, părintele arhimandrit Lavrentie, care măpovăţuise să nu ies deloc dintre zidurile mănăstirii în primii trei ani, nu m-am dus niciodată nicăieri, nemaivorbind de a ieşi în drum, dincolo de poartă.
Deşi mănăstirea noastră se afla în oraş, nici nu simţeam acest lucru. Potrivit legilor mănăstirii, care aveau tărie pe atunci, o călugăriţă mai vârstnică se ducea, când era nevoie, în oraş, cu felurite însărcinări. Ea mergea la poştă
100
şi la cumpărături. Cine avea ceva de târguit îi încredinţa ei cumpărăturile. Această călugăriţă era şi portăriţa mănăstirii. Îşi avea chilia lângă sfinţitele porţi, şi una dintre îndatoririle ei era să vegheze ca să nu intre şi să nu iasă nimeni fără voie în oraş. De cealaltă parte, la drumul mare, se afla un mic paraclis care ţinea tot de mănăstire. La poarta acestuia străjuia o altă călugăriţă, sau câteodată ucenica acesteia, şi tot aşa supraveghea cine intră şi iese pe poartă. Celelalte porţi din împrejmuirea mănăstirii erau totdeauna încuiate; se deschideau doar cu prilejuri deosebite. Arăt toate acestea numai ca să atrag atenţia asupra puterii pe care o aveau pe-atunci rânduielile din schituri şi din mănăstiri. Iar în vremurile vechi aceste legi erau şi mai nestrămutate. Mai vezi oare astăzi aşa ceva? în ce mă priveşte, n-aş putea să spun cu siguranţă: din pricina acestor legi n-am ieşit niciodată afară din mănăstire, sau n-am avut de ce să ies?
15
ADUSĂ ACASĂ DE SFÂNTUL ALEXIE, OMUL LUI DUMNEZEU
A luat sfârşit cel de-al patrulea an de mănăstire. În luna februarie am primit o scrisoare de la mama (cea din urmă) în care îmi spunea că e foarte bolnavă; mă ruga să vin acasă pentru o vreme. „Dacă mor”, scria ea, „cine o să mai aibă grijă de surioara ta, ca să nu mai pomenesc de casă şi de întreaga moşie?” Aceste din urmă cuvinte au copleşit hotărârea, şi aşa şovăielnică, de a face acest drum ca să-mi iau poate adio pentru ultima oară de la mama. Le-am priceput limpede tâlcul: „Rămâi, te rog! Ai grijă de orfani şi de casă. De dragul lor să nu laşi moşia să se ruineze în mâini străine!” Aveam să găsesc eu atâta tărie să mă împotrivesc cererii pe care mi-o făcea mama pe patul de moarte? Nu pot să spun ce era în sufletul meu! Căutam pe cineva care să-mi dea un sfat, în vreme ce inima îmi spunea: „Mai bine nu întreba pe nimeni; toţi au să-ţi spună: «Du-te»…” Atunci, fără să mai spun şi altcuiva ce cuprindea scrisoarea, i-am arătat-o doar stareţei cu rugămintea să mă povăţuiască ce să fac. Spre groaza mea, nu a vrut, ci mi-a spus numai atât:
nu-ţi pot da un sfat în această privinţă. Fă aşa cum ţi se pare că-i bine.
Văzând că trebuie să iau singură o hotărâre, i-am cerut blagoslovenie să mă duc la icoana făcătoare de minuni
102
a Maicii Domnului de la Mănăstirea Mare din Tihvin. Acolo, plângând, mi-am revărsat sufletul înaintea preaminunatului chip al Maicii lui Dumnezeu, implorând-o să ia în mâinile sale zbuciumul meu şi să-mi arate ce este mai bine să fac pentru sufletul meu, iar nu pentru viaţa aceasta trecătoare. Încredinţându-mă împărătesei cerurilor, m-am mai liniştit şi m-am hotărât să-i scriu mamei o scrisoare. Dar ştiind bine câtă amărăciune aveam să-i pricinuiesc neducându-mă s-o văd, am amânat scrisul pentru mai târziu. Pe neaşteptate, în ziua de 19 martie, am primit o telegramă în care mi se spunea că mama murise pe 17 martie şi că trebuia să mă duc neapărat acasă. Singura mângâiere pentru mine a fost că mama a murit în ziua de 17 martie, ziua adormirii Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu, pe care ea îl cinstea foarte mult. În acea zi făcea pomeni deosebite şi dădea mese pentru săraci, pe care îi iubea şi îi hrănea. „De ce, mamă, ai ales tu tocmai această zi dintre atâtea, ca să faci astfel de pomeni?”, am întrebat-o odată. Ea mi-a răspuns: „Nici eu nu ştiu. Îl iubesc foarte mult pe acest om sfânt, mai ales de când te-ai hotărât să mă părăseşti şi să intri la mănăstire. M-am gândit mereu că poate n-ai să înduri viaţa grea de acolo şi ai să te întorci, fără să ştiu eu, să trăieşti într-o colibă pe lângă mine, cum a făcut el.” Astfel, problema călătoriei mele s-a dezlegat de la sine. Am plecat, cu toată starea îngrozitoare în care se aflau drumurile.
Ceea ce am găsit acasă după înmormântarea mamei întrecea chiar cele mai rele presimţiri.
Clavdia, sora mea mai mică, rămasă singura stăpână a casei, nu era acolo; vecinele noastre, doamnele Butenev, o
103
luaseră la ele, fiindcă nu putea fi lăsată singură cu servitorii şi cu vechilul moşiei, I. Lar. Mobila şi toate din casă fuseseră scoase. Totul era vraişte şi părea pustiu. Nu era nimeni care să se ocupe de moştenire. Exista un testament, dar nu fusese semnat în procedura cuvenită şi de aceea nu avea valoare legală. Se vedea cât de colo că, de vreme ce stăpâna murise, fiecare căuta acum să tragă spuza pe turta lui. Gândul că eram răspunzătoare pentru această stare de lucruri îmi apăsa ca un bolovan inima. Cu toate acestea, nu mă încerca sentimentul vinovăţiei. Mai întâi aveam să înfăţişez totul chibzuielii şi judecăţii unei persoane mai încercate duhovniceşte decât mine, pe care nădăjduiam s-o întâlnesc cât de curând, şi care nu era altcineva decât părintele arhimandrit Lavrentie.
După parastasul de nouă zile de la cimitir, unde m-am întâlnit cu toate rudele şi prietenii, ne-am întors la casa până nu de mult atât de plină de viaţă şi de veselie, care acum părea părăsită. Toţi (adică noi cei trei orfani eu, sora în vârstă de doisprezece ani şi fratele venit anume de la şcoala militară) eram pradă celei mai adânci dureri. Surioara, care singură fusese martoră la stingerea scumpei noastre mame, ne-a povestit în amănunt ultimele clipe din viaţa ei. În ziua morţii, mama ceruse să fie slujită o Liturghie în satul ei, Poros, deoarece era 17 martie, pomenirea Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, pe care îl iubea ea atât de mult. N-avea de unde să ştie că la Liturghia aceea numele îi va fi pomenit cu cei răposaţi! Nici obiceiul de a-i hrăni pe cei sărmani nu l-a trecut cu vederea; numai că, în loc să le dea o masă, a trimis-o pe bătrâna noastră slujnică credincioasă, Marta, cu pâinişoare anume coapte,
104
să le împartă pe la izbele mujicilor săraci. Când a început să sune clopotul de Liturghie la biserică, cineva din ai casei care ieşea în drum şi-l auzise bătând a intrat la mama şi i-a spus: „Sună pentru Liturghia noastră!” Mama, care primise Sfânta împărtăşanie cu o zi înainte, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!” Peste o jumătate de ceas şi-a dat duhul înpace. În ziua dinainte, îşi binecuvântase cei trei copii, de faţă fiind preotul care o împărtăşise. Acesta a adus-o pe surioara Clavdia la căpătâiul ei. Clavdia plângea nemângâiată, şi aproape a leşinat. Mama a strâns-o la piept, a sărutat-o cu duioşie şi a binecuvântat-o cu o icoană a Maicii Domnului din Tihvin pe care i-o trimisesem chiar eu nu de mult, la rugămintea ei. Această icoană era de blagoslovenie de la cea făcătoare de minuni de la Mănăstirea Mare din Tihvin. L-a binecuvântat şi pe fratele meu Constantin, care nu era acolo, cu o icoană a Mântuitorului îmbrăcată în argint. Rămăsesem eu. Când i s-a pomenit de mine, mama a suspinat adânc şi, cu lacrimi în ochi, a spus: „Pe ea am binecuvântat-o mai demult; binecuvântarea lui Dumnezeu să fie asupra ei! Am suferit pentru ea dumnezeu să mă ierte! Am nădejde c-o să se roage mereu pentru mine. Pe ea a ales-o împărăteasa cerurilor.” Până în ultima clipă a avut mintea limpede, lucru rar la cei ce mor de tuberculoză, după o boală îndelungată1.
1 în Convorbirile sale cu Sfântul Ioan de Kronstadt, stareţa Taisia povesteşte următoarele despre starea de dincolo de mormânt a mamei sale: „… m-am hotărât să-i înfăţişez gândurile care mă tulburau cu privire la starea de dincolo de mormânt a mamei mele. Fiind o bună creştină, ea se împotrivise totuşi cu străşnicie intrării mele în mănăstire şi pregetase să-mi dea binecuvântarea sa. Mă neliniştea gândul că Dumnezeu ar putea să-i socotească această cerbicie drept păcat. Şi, în ceasul acela, l-am întrebat pe părintele. „Roagă-te pentru ea”, îmi spuse el. Stând mai departe nemişcat cu Evanghelia în mână, privea stăruitor undeva în depărtare. Nu i-am mai pus din nou întrebarea, şi am rămas lângă el în tăcere preţ de un sfert de oră. Deodată, întorcându-se către mine, părintele Ioan îmi spuse cu hotărâre: „Dumnezeu S-a milostivit de ea!” (Stareţa Taisia, Convorbiri cu Sfântul Ioan de Kronstadt, Editura Ileana, Bucureşti, 1997).
105
După ce m-am liniştit întrucâtva în urma celor aflate, a trebuit să mă ocup de rânduirea treburilor de la moşie. L-am trimis pe fratele meu înapoi la şcoala militară, şi am început să pun rânduială în casă şi în treburile moşiei. A fost numit un curator, căruia i-am dat lista tuturor bunurilor. Conacul fu închis, întrucât deocamdată nu mai locuia nimeni în el. Pe sora mea am dus-o înapoi la vecinii despre care am pomenit, iar eu am făcut o călătorie la Petersburg ca să cer o pensie pentru cei doi orfani şi să fac în aşa fel încât să fie primiţi în instituţii de învăţământ pe cheltuiala guvernului. Foarte greu a fost s-o aşez pe sora mea într-o şcoală superioară, pentru că s-a dovedit a fi cu totul lipsită de pregătire; pe deasupra împlinise doisprezece ani. În drum însă de la gară, m-am dus să-l văd pe părintele Lavrentie; doream cu toată puterea sufletului meu să-l întâlnesc. Voiam să-i împărtăşesc toate impresiile legate de cei aproape cinci ani de mănăstire; afară de asta, nu voiam să întreprind nimic în folosul orfanilor şi al averii familiei, fără sfatul şi binecuvântarea lui. Pe drept cuvânt mă aşteptam să aflu în părintele un adevărat tată şi un îndrumător în toate! Şi-a dat consimţământul la tot ce întreprindeam eu pentru a pune la adăpost viitorul copiilor, mai ales al surorii. Mi-a spus că, făcând astfel, îndeplinesc ultima dorinţă a mamei, întremându-mă atât trupeşte, cât şi duhovniceşte la Mănăstirea Iveron, şi împărtăşindu-mă
106
cu Sfintele Taine, am pornit la Petersburg pentru a-mi începe solicitările. Din fericire, totul a mers bine.
Fratele meu a primit întreţinerea de la guvern, iar surioara a fost trecută pe lista candidatelor la acelaşi institut Pavlovsk unde studiasem şi eu, tot pe cheltuiala guvernului. Tot ce i se cerea era să treacă examenul pentru clasa a şasea, pentru că vârsta ei era prea înaintată pentru o clasă mai mică. Această condiţie mi-a dat multă bătaie de cap. Desigur, se putea lua o guvernantă care s-o pregătească pe Clavdia pentru examen, dar, şi cu aceasta, slabă nădejde era de izbândă, pentru că trebuia muncă pe brânci şi multă jertfă de sine până ce fata să fie în stare să ia examenul. M-am hotărât să rămân cu ea toată vara şi să mă ocup chiar eu de pregătirea ei. Numai sufletul meu ştie câte dureri şi osteneli am pătimit! Nu e nevoie să le înşir aici. Răstimpul şederii mele în lume a fost de cinci luni, din 21 martie până la sfârşitul lui august. În cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să-mi aşez sora în institut. Apoi, după ce am mai fost o dată la Iveron, m-am întors în iubita mea mănăstire.
16
CHILIA MĂNĂSTIREASCĂ
Unul dintre cele mai de seamă lucruri din viaţa de mănăstire este chilia odaia de locuit. În unele mănăstiri aproape toate chiliile sunt în stăpânirea călugăriţelor care trăiesc în ele; cu alte cuvinte, au fost cumpărate de către locuitoarele lor. Întreţinerea şi totodată reparaţiile cad atunci în seama acestora. Stăpâna unei astfel de chilii seamănă mult cu o gospodină la casa ei. Are mână liberă să-şi ia chilielnică o ucenică, o începătoare care să stea cu ea şi să facă treburile gospodăriei. Cui nu-i dă mâna să-şi „cumpere” o chilie, are să locuiască la obşte, adică unde şi cu cine se nimereşte. Tot aşa era şi la Mănăstirea Tihvin, cu oarecare deosebire. Deosebirea sta într-aceea că se puteau „vinde” chilii numai acelora care vieţuiseră în mănăstire destul de mult cât să se poată socoti că au trecut cu bine timpul de încercare.
Când am intrat în mănăstire nici nu îndrăzneam să mă gândesc că aş putea să dobândesc şi eu o chilie a mea. Acum însă, întorcându-mă, mă hotărâsem să fac acest lucru, având şi blagoslovenie de la părintele Lavrentie. Eram gata să o plătesc. Părintele îmi spusese când stătuserăm de vorbă despre asta, un cuvânt de mare folos, care cred că trebuie pomenit aici: „Numai cei care au atins desăvârşirea şi au întotdeauna atenţia concentrată înlăuntrul inimii pot să trăiască în zarva mulţimii; sau numai cei care sunt deşerţi şi nu cunosc preţul singurătăţii.”
108
Cum m-am întors, am rugat-o pe stareţă să-mi dea şi mie o chilie, cu preţul cuvenit. Maica mi-a spus că se gândise şi ea la acelaşi lucru şi că e gata să-mi dea o chilie în clădirea cea nouă care fusese terminată în vara trecută. Bani nu voia să-mi ia, deoarece lemnul de construit fusese donat de negustorul de cherestea Snetkov, pe a cărui fiică o pregătisem eu pentru admiterea la pension şi care ceruse anume ca din chiliile din acea clădire una să-mi fie dată mie. Chilia aceea se afla la catul de sus al clădirii. Era pe colţ, cu ferestre spre răsărit şi spre miazăzi. Plină de bucurie cum eram datorită norocului care dăduse peste mine, eram gata să mă mut chiar atunci, împreună cu vreuna dintre maicile bătrâne căreia credeam că-i voi fi încredinţată, ca una ce eram încă novice şi de abia împlinisem douăzeci şi şase de ani. Vă puteţi închipui uluirea mea când, în loc de o maică bătrână, mi s-a rânduit o ucenică! Şi, ca însoţitoare, mi-a fost dată o fată de paisprezece ani care de abia venise de la Petersburg, Liubov Kolesnikova, fiica intendentului de la cimitirul Ohta. Amândouă s-au instalat în odaia din faţă, în timp ce eu am ocupat-o pe cea din spate. Cât era ziua de lungă, ucenica era prinsă cu felurite ascultări, pe când Liuba şi cu mine, amândouă la strană, luam parte zilnic la toate slujbele, iar restul timpului ni-l petreceam cu lucrul de mână, fiecare în chilia sa.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am luat hotărârea tare să încep a deprinde rugăciunea lăuntrică şi concentrarea. Acum, când nici roboteala, nici lumea nedorită din jur nu-mi mai risipeau atenţia, m-am dăruit cu totul acestei lucrări. Aveam libertate deplină să corespondez cu părintele Lavrentie, îndrumătorul meu. Mi se îngăduise să-i trimit
109
scrisorile de la oficiul poştal. Şi eu primeam adeseori scrisori de la dânsul.
A fost timpul cel mai bun, cel mai fericit din viaţa mea. Şi, dacă vreodată am dobândit ceva pentru fiinţa mea lăuntrică, o datorez acelui răstimp. Cu atâta linişte, cu atâta pace curgea viaţa mea lăuntrică, încât nici nu îndrăzneam să nădăjduiesc că această stare va ţine mult. Acum viaţa mea mi se părea că nu este „pe cruce” (în înţelesul monastic), ci „în Rai”, dacă poate fi atins Raiul aici, pe pământ. Trăiam tăria cuvintelor lui Hristos: împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru. Părintele Lavrentie mi-a scris despre Rugăciunea lui Iisus, adică despre neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos: „Rugăciunea lui Iisus este cea mai de preţ avere a călugărului! în inima deprinsă cu această rugăciune, lipsa preadulcelui nume este ca o aşchie înfiptă acolo care doare, de care nu poţi uita. Luptă ca să câştigi obişnuinţa rugăciunii! Dacă ai s-o dobândeşti, ai să guşti fericirea şi bucuria chiar şi în mijlocul necazurilor şi al nenorocirilor.” La sfatul părintelui, am învăţat pe dinafară Canonul de pocăinţă către Iisus Hristos, precum şi Canonul de rugăciune către Maica Domnului. Aceste canoane nu făceau parte din ceea ce numim „canonul călugăresc de rugăciune”, al cărui cuprins îl învăţasem pe de rost încă de mult, auzindu-l tot timpul şi având o memorie bună. În această chilioară a mea am trăit şi eu pentru prima oară ceva asemănător celor văzute de mine la maica Teoctista. Dar, atât despre aceasta!
în această chilioară mi-a fost dat şi să citesc, nopţi întregi de-a rândul, cărţi sfinte. Închideam uşa astfel încât lumina să nu le stingherească pe vecinele mele de odaie.
110
Mai mult de-atât, aici am avut prilejul să reînnoiesc obiceiul mamei de a-i hrăni pe săraci, urmând pilda pe care mi-o arătase ea. Făceam însă acest lucru cu mare băgare de seamă, ca nu cumva să dau pricină de nemulţumire vecinelor mele. Vecina cea mai de aproape însă, cu care împărţeam acelaşi cerdac, gândea la fel ca mine; păstram amândouă lucrul în taină. Era o doamnă de familie bună, pe nume M. Gordeieva, în vârstă acum. Nu-mi îngăduiam însă des această bucurie; bătrânele mele nevoiaşe îşi luau masa lor de sărbătoare numai la Crăciun şi la Adormirea Maicii Domnului. Ziua Sfântului Alexie, Omul lui Dumnezeu, o întâmpinam prin alte milostenii, pe care am putut să le fac şi mai mult încă după ce am primit banii pe care mi-i lăsase bunicul. El o împrumutase, în schimbul unor cambii, pe o anume doamnă Maximovici. Acum, această cucoană murise şi ea, lăsând în urmă o sumedenie de datorii. De aceea, a fost numit un comitet de executori care i-a pus toate proprietăţile în vânzare. Proprietăţile erau răspândite prin provinciile Novgorod şi Tver. N-am primit întreaga sumă ce mi se datora, ci numai o parte, 2750 de ruble. Mi s-a făgăduit că, după vânzarea moşiilor, mi se va da dobânda asupra banilor datoraţi. Eu însă nu mi-am cerut niciodată dreptul şi nici nu mi-am făcut griji pentru asta. Nemaiprimind nimic, am lăsat lucrurile aşa cum erau.
17
O ISPITĂ GREA
Timpul trecea; vieţuiam de câţiva ani buni în nepreţuita-mi chilioară. În anul în care m-am sălăşluit într-însa am fost făcută rasoforă, adică am primit tunderea. Nu era însă o tundere în monahism în adevăratul înţeles al cuvântului, ci aşa-numita tundere „mică”. Pe atunci nu era încă oprită schimbarea numelui la rasoforie, aşa încât am primit numele Arcadia. Nu de mult se stinsese din viaţă maica ce făcea lumânări; pe ea o chemase Arcadia şi, pentru ca acest nume să nu se piardă din mănăstirea noastră, mi-a fost dat mie.
Primind tunderea mică, mi-am dat desigur toată silinţa să fiu vrednică de veşmântul monahal, de „camilafca” ce-o purtam pe cap. N-am îndrăznit să iau asupra mea, fără binecuvântare, nici un fel de nevoinţă grea; aşa mă povăţuise şi părintele Lavrentie, să nu caut nevoinţă după voia mea. Am stăruit de aceea mai departe în felul de viaţă de mai înainte, deprinzând rugăciunea lăuntrică şi atenţia. Iar Milostivul Dumnezeu, Care nu m-a lăsat niciodată fără călăuzire în toate împrejurările însemnate din viaţa mea, mi-a arătat şi de astă dată lucrarea Proniei Sale.
Am visat că mergeam pe un drum împreună cu alte maici. Eram la loc deschis, în plin câmp, păşind două câte două, în veşmânt de călugăriţe. Deodată, am văzut doi bărbaţi străbătând câmpul şi venind către noi. Unul arăta a călugăr; era îmbrăcat în mantie şi pe cap purta camilafcă,
112
al cărei văl îi cădea peste faţă. Ţinea în mână o cruce, de parcă chiar atunci făcuse jurămintele monahale. Celălalt, care umbla alături de călugăr, părea a fi un cerşetor. Purta o cămaşă zdrenţuită şi părul vâlvoi. Arăta ca un nebun-întru-Hristos. Sărea şi ţopăia întruna, tot îmbucând dintr-un codru de pâine albă pe care-l avea la el. Apropiindu-se, se ţinea scai de noi cu pâinea lui, tot săltând, ţopăind şi privindu-ne zâmbitor. Celălalt, călugărul, păşea cu privirea plecată, părând cu totul cufundat în gândurile sale. I-am privit cu luare-aminte. Când m-am uitat în jur, tovarăşele mele dispăruseră toate. Eram singură în mijlocul drumului. Între timp, cei doi se apropiaseră de tot şi mergeau acum lângă mine. Nebunul-întru-Hristos mă privi ţintă în tăcere, apoi spuse: „La ce te gândeşti? Du-ţi crucea ta, ca acest frate Ioan! Ia uite la mine, cum sar, vesel şi fără de grijă, şi cum îmi mănânc pâinea! Şi tu să sari! Aşa să mergi mereu, săltând, pe drumul tău! Râde lumea de tine? Ei, şi? Sari mereu, ca Simeon cel nebun-întru-Hristos. Saltă! Uite acum biserica, e aproape!” Cu aceste vorbe, a intrat într-adevăr, ţopăind, pe uşile unei biserici lângă care, fără să bag de seamă, ajunseserăm. Ioan a intrat după el, în tăcere. M-am trezit. Acest vis l-am tâlcuit aşa: nu trebuie numaidecât să cauţi mântuirea pe căi întortocheate şi neobişnuite; mai bine-i să mergi cu inimă curată, purtându-ţi crucea călugăriei, pe drumul pe care ţi-l arată Pronia dumnezeiască, fără a ţine seama de trăncănelile şi de batjocura celorlalţi.
în viaţa mea, după acest vis, n-am putut să nu văd o umbră de nebunie-întru-Hristos în ce priveşte purtarea mea. Când întâlneam alţi oameni, îmi dădeam deodată seama
113
că nu mă pricep să trăiesc printre ei, că nu ştiu cum s-o scot cu ei la capăt. Toţi care mă cunoşteau îşi dădeau şi ei seama de acest lucru. Crucea răutăţii şi a pizmei oamenilor mă însoţise în toată lunga-mi, de-acum, viaţă, şi poate că avea să mă urmeze până la mormânt. Părea să fie tovarăşa mea statornică. Dar de-i aşa, se va ridica această cruce deasupra lespezii mele nu doar ca o podoabă la mormânt creştinesc, ci ca un semn că cea îngropată sub ea şi-a dus crucea; ca ceva al meu, ce nimeni nu-mi mai poate lua.
Viaţa în chilie şi-a urmat cursul ei liniştit. Se încheia acum cel de-al şaselea an de când trăiam aici. Totdeauna avusesem simţământul că o viaţă atât de paşnică şi de netulburată n-are cum să ţină mult; că se poate abătea oricând necazul; că este doar, cum se spune, „liniştea de dinaintea furtunii”. Mă gândeam uneori că Dumnezeu, în nepătrunsele căi ale Proniei Sale, îmi hărăzise un timp de odihnă duhovnicească tocmai ca să pot înfrunta greutăţi şi dureri ce-aveau să vină!
Nu greşeam; presimţirea nu mă înşelase. O ispită grea mi se pregătea chiar sub ochii mei. Am pierdut nu numai chilia-mi iubită, ci chiar mănăstirea Intrării în Biserică! La aşa ceva nu mă aşteptasem niciodată. Această încercare mi-a schimbat cu totul viaţa, atât în afară, cât şi înlăuntru.
Dar aşa a vrut Dumnezeu. Marea urzeală a Proniei ni se înfăţişează prin suferinţe. „Dumnezeu se cunoaşte din poverile Sale.” Cât de grele, de fără scăpare, par aceste poveri dinaintea ochilor noştri cei orbi, dinaintea gândului nostru fricos! Nu înţelegem, nu voim să vedem în durerile care se abat asupră-ne căile cele înalte ale Providenţei! Nu putem să ne plecăm lui Dumnezeu fără să cârtim!
114
Am arătat mai devreme că, aşezându-mă în chilia cea nouă, stareţa noastră mi-a dat în grijă o fată, Liubov Kolesnikova, nou-venită la mănăstire, fiica supraveghetorului de la cimitirul Malo-Ohta din Petersburg.
Kolesnikovii erau oameni credincioşi, cu dare de mână. Mama vitregă a Liubei (pentru că tatăl ei se căsătorise a doua oară) venea adesea să-şi vadă fata şi bineînţeles că stătea cu noi. În timpul acestor vizite de multe ori ne spusese că soţul ei, om în vârstă acum, avea de gând să intre la mănăstire şi că o îndemna şi pe ea să facă la fel. Într-o bună zi m-am pomenit chemată la stăreţie. Când m-a văzut, stareţa a spus:
uite-o aici pe mama Liubei (Avdotia Ignatievna) care vrea să intre în mănăstirea noastră. Soţul ei, la fel, se călugăreşte la Schitul Rekon (la patruzeci de verste depărtare de Tibvin). Vrea chilia în care stai tu, şi dă pentru ea 800 de ruble. Ce ai de spus?
O asemenea întorsătură a lucrurilor m-a lăsat fără grai. Am tăcut. Stareţa şi-a repetat spusele, adăugând că 800 de ruble era o sumă frumuşică pentru mănăstire. Văzând că vrea să plec din chilie ca s-o las pe femeia nou-venită să intre în ea, n-am găsit nimic de spus decât atât:
blagosloviţi, o să plec din chilie! Dar unde să mă duc?
Ştiam că nu-i nici o chilie liberă, în afară de una singură
aflată la parterul clădirii, cu pereţii din piatră. Nu mă aşteptam ca stareţa să mi-o dea pe aceea, pentru că era foarte umedă. În fiecare primăvară apa pătrundea prin podele. Fiind aşezată de-a dreptul pe pământ şi aflându-se şi pe colţ, umezeala nu se ducea niciodată de acolo. Mare mi-a fost groaza când am văzut că tocmai aceea mi se hărăzeşte!
115
Simţind că mi se taie picioarele, am ieşit repede de acolo. Un nor de gânduri mi se îmbulzea în minte: „Nu mi-a spus chiar ea că îmi preţuieşte munca? Nu mi-a spus că înşişi Snetkovii, care au ridicat casa, i-au cerut să-mi dea o chilie într-însa? N-a refuzat banii pe care i-am oferit în mai multe rânduri drept danie mănăstirii pentru chilie? N-a primit mii de ruble de pe urma muncii mele cu copiii, câte şi mai câte danii bani, faină, unelte, cherestea, tot ce vrei şi ce nu vrei!?! Unde-i dreptatea? Unde-i dragostea de semeni? Cum să trimită o fată de creştere nobilă să stea într-o asemenea văgăună?” Astfel de gânduri şi altele asemenea mi se învălmăşeau în cap. Am ajuns ca prin vis în dreptul grădiniţei sădite lângă casă. Fără să vreau, mi-am ridicat ochii şi am văzut fereastra deschisă a odăiţei mele; n-am mai putut să merg şi m-am prăbuşit pe o bancă. După ce mi-am mai venit puţin în fire, am urcat şi, intrând în chilioara mea, am căzut în genunchi înaintea icoanelor şi cu lacrimi în ochi am strigat: „Rămâi cu bine, cuib iubit, şcoală duhovnicească, Raiul meu mic de pe pământ, unde am gustat prima oară strădania şi rugăciunea călugărească! Ce ungher o să-mi adăpostească de acum încolo îndurerata-mi inimă?” Parcă odată cu chilia pierdeam şi ocrotirea întregii mănăstiri.
Vorbele pe seama mutării mele în altă chilie pentru cele 800 de ruble ale Avdotiei Ignatievna, o femeie nou-venită în mănăstire şi pe care n-o cunoştea nimeni, n-au întârziat să se işte; era un prilej de murmur pentru toată lumea, lucru care n-a trecut neobservat de stareţă. Cât despre mine, m-am grăbit cât am putut cu mutatul, ca să pun odată capăt acestui fapt trist. Spre mirarea mea, Liuba n-a rămas
116
să stea cu maştera ei în fosta mea chilie, ci s-a mutat împreună cu mine. Ucenica noastră însă a rămas sus. În locul ei mi s-a dat o fată de la ţară al cărei tată, văduv, îşi luase asupră-şi viaţă de pelerin sau nebun-întru-Hristos; pe fată o adusese la mănăstire.
Noua locuinţă era alcătuită din două împărţiri. În prima era întuneric beznă. Cea de-a doua avea două ferestre mici, pătrate, care dădeau drept în gardul unui părculeţ din oraş. Era un mare neajuns pentru broderia cu care mă îndeletniceam şi pentru orice alt lucru cu acul, mai ales că şi aşa eu nu vedeam prea bine. Tot zidul de sub aceste ferestre era de la un colţ la altul, împreună cu colţurile însele acoperit de mucegai până la aproape un metru înălţime. Mucegaiul nu dispărea niciodată. Am încercat să-l uscăm cu cărămizi înroşite în foc pe care le sprijineam de perete şi de colţuri, dar cu nici un spor. Ieşeau aburi, era şi mai multă umezeală. Din pricina aerului închis, rânced, de nesuportat, mă durea necontenit capul. N-aveam parte, ca mai înainte în chilia mea, de singurătatea trebuincioasă studiului duhovnicesc, în afară de ceasurile nopţii, pentru că ucenicele nu puteau sta în prima încăpere, cea întunecată, decât când dormeau. Ca să poată lucra ceva aveau nevoie de lumină.
Ne-am mutat spre toamnă, în septembrie, numai bine spre a petrece în noua locuinţă cea mai apăsătoare, mai jilavă şi mai neagră vreme din an. Cât a ţinut iarna aceea, mai mult m-am chinuit decât am trăit. N-aveam ce aştepta decât şi mai rău de-atât: străbaterea apei prin duşumea, primăvara. Apa apărea în fiecare an, şi creştea până la mai bine de jumătate de metru. Atunci, cine locuia acolo trebuia
117
să-şi facă bocceluţa şi să plece, căutând adăpost care încotro găsea, pe la chiliile ce puteau primi „femei înecate” cum li se spunea în glumă celor atinse de această stihie.
A venit Paştele. Mi-am poftit ca de obicei oaspeţii mei dragi douăzeci de femei sărmane. S-au adunat la biserică, spre sfârşitul Liturghiei, ca să nu dăm prilej de vorbe. (După ce luau masa în chilia mea, plecau cam la vremea când maicile se odihneau după ospăţul de sărbătoare de la trapeză.) Acum, trebuia să fiu şi mai cu băgare de seamă decât înainte în ceea ce întreprindeam. Vecinele mele erau „feţe noi” care nu ştiau nimic despre obiceiurile mele.
M-am întors în chilie şi, fără să mă schimb, în veşmântul călugăresc, am început să aştept, ca întotdeauna, aceşti oaspeţi scumpi. În ei îl vedeam pe Domnul nostru, Care a spus: întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, MieMi-aţi făcut (Matei 25,40).
Ajutată de Liubuşka, serveam ceai, cafea şi toate feluritele bunătăţi pregătite pentru dezlegarea postului. Inima îmi era plină de mulţumire. În odaia cea întunecoasă, Anuşka noastră pregătea băuturile. Deodată, un zăngănit de fiare ne-a dat fiori. Până să ne venim în fire, uşa a sărit în lături şi în odaie au pătruns trei bărbaţi. Erau doi soldaţi care duceau cu ei un ţăran cu cătuşe la mâini. S-au oprit tustrei în prag. În aceeaşi clipă Anuşka s-a aruncat la picioarele celui prins, strigând cu lacrimi: „Tăicuţă!” Soldaţii mi-au lămurit că mujicul era un nelegiuit care fusese întemniţat pentru oarecare încălcare de ordin religios. El ceruse să i se îngăduie să-şi vadă fiica în ziua învierii, care fiică s-ar fi aflat pe undeva prin mănăstirea aceasta. Dacă se putea, erau gata să-l lase la noi toată ziua; iar dacă
118
nu, aveau să-l ducă numaidecât înapoi. Am trimis-o pe Anuşka să ia de la maica stareţă blagoslovenie pentru tatăl ei. A primit-o. Soldaţii, cărora le-am dat şi lor ceai şi alte bunătăţi, i-au scos cătuşele lui Piotr (aşa îl chema pe tatăl Anuşkăi) şi l-au lăsat în grija mea până seara, când urmau să se întoarcă să-l ia. După ce ei au plecat, l-am luat pe Piotr în chilie şi i-am făcut loc printre ceilalţi oaspeţi.
pacea să fie cu tine şi uite că sunt şi eu cu tine! spuse el aşezându-se.
Dar nu era prea vorbăreţ. Plângea întruna, închinându-se. Oaspeţii au isprăvit de mâncat, şi-au primit darurile ce li se pregătiseră şi au plecat, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi. Am rămas numai noi şi Piotr. Ne-am aşezat să mâncăm şi noi. Atunci el s-a ridicat în picioare şi întorcându-se către icoane a spus de trei ori:
hristos a înviat!
Lacrimile curgeau şiroaie pe faţa-i palidă, ofilită. Mişcate, am început şi noi a plânge. Erau însă lacrimi înălţătoare, pline de bucurie. I-am arătat un loc unde să se poată întinde puţin să se odihnească, dar el a răspuns:
să dorm? O să am vreme destulă să dorm, la închisoare! Iar acum, nu mă odihnesc oare?
Ducându-mă la trapeză să iau cina împreună cu celelalte maici, l-am lăsat pe Piotr să mănânce împreună cu fiica sa. Pe când mă pregăteam să ies, mi-a trecut prin minte: „Nu cumva să fugă! Ce necaz ar mai fi!”
Tocmai atunci, Piotr îmi spuse pe neaşteptate:
nu-ţi face griji, maică! N-am să fug, n-am să plec; uite, nici nu mă clintesc de-aici! N-o să ai necazuri din pricina mea. Ai şi aşa destule.
119
A stat la noi toată ziua. Avea, ce-i drept, pe faţă o umbră de nebunie-întru-Hristos, dar încolo vorbea cu atâta şir, cu atâta pătrundere, cuvintele lui sunau atât de înalt duhovniceşte, încât îţi dădeai numaidecât seama că singur îşi căutase pricină de-a fi întemniţat şi că era cu adevărat un mare nevoitor. Când s-a făcut seară, ne-am luat rămas bun; a plâns cu amar, spunând că nu ne vom mai vedea niciodată. L-am întrebat ce-l face să creadă acest lucru. Mi-a spus:
ai să mergi departe de-aici, maică, ai să ajungi într-un post de seamă; Dumnezeu are să-ţi încredinţeze fapte mari!
Pe atunci n-am dat, fireşte, mare atenţie acestor vorbe; acum însă îmi amintesc adesea de ele. Mulţi robi ascunşi ai Săi are Dumnezeu, şi fiecare îşi are calea lui!
Iarna petrecută în chilia plină de umezeală a lăsat pentru totdeauna urme asupra sănătăţii mele. Odată cu venirea zilelor frumoase, când se putea ieşi la aer, stăteam mult afară şi am început să mă simt ceva mai bine. Când o întâlneam pe maica stareţă, mă întreba întotdeauna cu bunătate: „Ce mai faci ca şi când ar fi căutat să mă mângâie. Această întrebare însă, în loc de răspuns, primea din partea mea doar lacrimile ce îmi umezeau ochii. Se vedea că-i pare rău de ceea ce făcuse, dar nu mai putea îndrepta nimic. Eu puteam doar să aştept să mi se dea altă chilie, însă până una-alta nu se întrezărea nimic.
În ziua de 26 iulie, sărbătoarea icoanei lucrătoare de minuni a Maicii Domnului din Tihvin, mii de închinători au venit s-o cinstească pe Stăpâna noastră. A venit şi o bătrână doamnă nobilă, V.A. Tegleva, de la Mănăstirea
120
Iveron. Această doamnă primise de la Mitropolitul Isidor învoire de a locui la mănăstire, în afara incintei. O cunoşteam bine încă de pe vremea când mersesem prima oară la părintele Lavrentie. Evlavia şi cinstirea faţă de sfântul bătrân o legaseră de Mănăstirea Iveron. Îşi ducea viaţa ca o călugăriţă, nelipsind de la nici una dintre slujbele mănăstirii. Pe lângă aceasta avea grijă de părintele Lavrentie sprijinindu-l cu bani, precum şi cu orice altceva ar fi avut nevoie. După cum am mai arătat, părintele nu avea niciodată bani pentru sine. Când îşi primea partea lui de la mănăstire, dădea totul săracilor, socotind că este a lor, nu a lui. Cu cât însă înainta în vârstă, i se împuţina sănătatea, puterile îi slăbeau, încât trebuia să fie întărit cu hrană mai potrivită decât cea sărăcăcioasă care se dădea la trapeză. El nu avea mijloace pentru aceasta, nici nu s-ar fi plâns vreodată de lipsurile sale, şi aici ajutorul Teglevei s-a dovedit providenţial. Ea îi pregătea mâncarea acasă la ea, împreună cu slujnicele, iar ucenicul părintelui o lua şi i-o ducea. Mergea des pe la părintele, gata mereu să-i întâmpine toate nevoile.
Venind la Tihvin, fiind atât de apropiate una de alta, a tras la mine. Când mi-a văzut chilia, cu peretele mucegăit şi colţurile negre de igrasie, s-a îngrozit. N-a dormit în ea decât o noapte, după care s-a grăbit să se mute la casa de oaspeţi a Mănăstirii Mari, cu toată înghesuiala de închinători strânşi acolo. Venea mereu pe la mine, plină de grijă, ştiind bine cât este de dăunătoare sănătăţii umezeala. Când s-a întors la Iveron, i-a povestit amănunţit părintelui Lavrentie cum stau lucrurile. Părintele mi-a scris o scrisoare în care foarte hotărât îmi spunea că dacă până la
121
venirea toamnei nu mi se dădea o altă chilie, eram îndreptăţită să plec la altă mănăstire; nu trebuia să-mi primejduiesc sănătatea. „Totul”, îmi scria părintele, „trebuie făcut cu măsură şi cu dreaptă socoteală.”
A venit luna septembrie şi din nou aveam de respirat aerul stătut, înăbuşitor din chilie. Nu se întrezărea nici o schimbare. Mai tot timpul mă îmbolnăveam. Nu mai puteam nici să cânt, nici să citesc la strană; îmi părea rău să o părăsesc, cum le părea rău tuturor, mai ales că fusesem una dintre conducătoarele cântării. Maicilor şi surorilor le era milă de mine, văzându-mă atât de schimbată. Dar dacă ar fi ştiut ce era în sufletul meu! Ce luptă chinuitoare îmi sfâşia inima!
Se încheia al paisprezecelea an de vieţuire în Mănăstirea Intrării în Biserică din Tihvin. Această mănăstire fusese leagănul călugăriei mele. Aici se scurseseră, şi fericite şi dureroase, toate ceasurile strădaniei mele duhovniceşti. O iubeam atât de mult, încât mi se părea că nicăieri în altă parte n-am să-mi pot afla nici bucuria, nici mântuirea sufletului. Mă cutremuram la gândul de a pleca de aici pentru totdeauna! Nu cunoşteam altă mănăstire, nu ştiam unde să mă duc. Eram gata să urmez sfatul părintelui Lavrentie; cu toate acestea, gândul că va trebui să mă obişnuiesc cu altă mănăstire, cu altă obşte, cu alte rânduieli, că aveam, cu alte cuvinte, să iau din nou totul de la început, mă înfiora. Pe de altă parte, nu cutezam să nu dau ascultare îndemnului pe care mi-l dăduse binefăcătorul şi părintele meu duhovnicesc. De asemenea, îmi venea greu să stau mai departe în chilia jilavă. Având şi vederea slabă, trebuia să citesc şi să lucrez numai lângă fereastră –
122
prin urmare, lângă peretele cel mai ud. Suferinţele sufletului meu le întreceau însă pe ale trupului. Iar timpul trecea mai departe. A venit noiembrie, a venit iarna şi eu tot acolo eram, fără chip de schimbare. Şi poate că n-aş fi avut niciodată curajul să plec, dacă nu s-ar fi ivit următoarea împrejurare, care a pus un capăt la toate.
18
CALEA HĂRĂZITĂ DE DUMNEZEU
La începutul lui noiembrie au sosit din Novgorod nişte hârtii de la Duma gubernială (azi desfiinţată) prin care eram chemată pentru probleme legate de moştenire.
Era vorba de banii înscrişi în cambii pe care bunicul (care cum am mai arătat fusese tutorele mamei) mi-i lăsase mie. Stareţei i se ceruse să dea mărturie că nu fusesem călugărită încă, iar mie, să mă înfăţişez personal. Scopul călătoriei mă îndreptăţea să o întreprind, aşa încât maica stareţă nu m-a oprit, ci m-a lăsat să plec la Novgorod, dându-mă în seama maicii Evloghia, cea însărcinată cu treburile mănăstirii în oraş. Au fost căutaţi tovarăşi de nădejde pentru drumul ce aveam să-l fac în trăsură cu cai, până la staţia de cale ferată Ciudov, la o sută cincizeci de verste depărtare. Am început să mă pregătesc de plecare. În adâncul inimii simţeam că mă despart pentru totdeauna de iubita-mi mănăstire. Se pare că toată lumea nutrea acelaşi simţământ, cu toate că tuturor le era cunoscut motivul pentru care călătoream. Surorile şi călugăriţele care s-au strâns să-şi ia rămas bun de la mine, mai ales bătrânele maici Varsanufia, Anatolia, Anfia, Glafira, Elpidefora şi altele, care ţineau foarte mult la mine, mi-au spus cu lacrimi în ochi:
n-ai să te mai întorci la noi, porumbiţa noastră, aşa ne spune inima! N-ai să te mai întorci!
124
A venit clipa despărţirii de stareţă.
nu te grăbi să te întorci, mi-a spus ea binecuvântându-mă. Ia-ţi un răgaz. Dacă tot treci cu treburi prin Novgorod, du-te să-i vezi şi pe ai tăi, la moşie. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să treacă şi iarna, iar când te întorci o să-ţi pregătesc o chilie mai bună.
I-am mulţumit. Când am plecat, avea ochii în lacrimi.
La Ciudov ne-am despărţit de tovarăşii noştri de drum. Pe atunci nu era tren până la Novgorod, aşa că aveam iar de mers cu trăsura cu cai. Încă înainte de a pleca de la mănăstire mă hotărâsem ca înainte de orice să merg să-l văd pe părintele meu, stareţul Lavrentie, să iau de la el blagoslovenie, să-i spun pricina călătoriei mele, să-i povestesc totul. Vezi însă că oamenii duhovniceşti înţeleg lucrurile altfel decât noi cei cu vederea scurtă! în ceea ce noi socotim întâmplare, ei văd căile Proniei dumnezeieşti. De astă dată, părintele Lavrentie mi-a spus:
sfânta Evanghelie ne învaţă că nici un fir de păr nu ni se clinteşte din cap fără voia Tatălui Ceresc. Iată de aceea să nu crezi cumva că te-ai mutat din chilioara ta iubită într-una rea şi mucegăită doar aşa, fără vrerea lui Dumnezeu. Stareţa ta cea bună şi înţeleaptă nu s-ar fi învoit la aşa ceva dacă însuşi Dumnezeu nu ar fi îndemnat-o. A trebuit ca tu să duci această cruce, să te înduhovniceşti pentru viaţa ce te aşteaptă de-acum înainte. Chiar tu mi-ai spus că ai petrecut aproape şapte ani în acea iubită de tine chilie, deprinzând în singurătate lucrurile călugăriei, rugăciunea cea tainică dinlăuntru şi celelalte; se vede că timpul uceniciei întru acestea a trecut, şi că mai aveai încă să înveţi ce înseamnă răbdarea, lepădarea de sine. Acum ştii
125
oarecum. A fost totodată şi o chemare la un alt fel de viaţă, la un alt fel de lucrare întru binele obştesc. Aici iar ai să înveţi ceva, ai să fii încercată ca aurul în cuptor, iar după aceea Dumnezeu va împlini ceea ce binevoieşte pentru tine. Doar ţi-am spus că parcă te duce de mână! Lasă-te în voia Lui; El, mai bine decât noi, ştie calea cea mai bună către împărăţia cerurilor! N-ai să te mai întorci la Tihvin. În Novgorod sunt patru mănăstiri; nu te grăbi, vezi-le pe îndelete şi alege-o pe aceea care îţi spune mai mult: Dumnezeu însuşi va orândui totul.
Am petrecut câteva zile la Mănăstirea Iveron, timp în care m-am întărit stând des de vorbă cu părintele meu duhovnicesc, spovedindu-mă şi împărtăşindu-mă. Apoi am mers mai departe spre Novgorod. Acolo m-am oprit la Mănăstirea Zverin, a Maicii Domnului, să întâlnesc o veche cunoştinţă, monahia Parascheva Alexeievna Kolaşnikova, care avea acolo o chilie a ei. Am ajuns seara după Vecernie. Ca să pot rămâne ca oaspete, aveam nevoie de acordul stareţei. L-am primit numaidecât. Pe vremea aceea stareţa mănăstirii era maica Lidia. Aceasta, cu toate că era de viţă nobilă, nu primise nici un fel de învăţătură în lume, fiind adusă de la vârsta de şase ani la Mănăstirea Sfântului Duh din Novgorod şi crescută acolo ca orfană. Mai târziu a ajuns vistiernica mănăstirii, după care a fost numită stareţă a Mănăstirii Zverin. Avea o fire foarte veselă, plină de însufleţire, era bună şi prietenoasă. A doua zi, întâlnindu-mă la biserică şi aflând pricina pentru care venisem la Novgorod, m-a poftit la stăreţie şi mi-a pus la îndemână trăsura mănăstirii ori de câte ori aş fi avut nevoie să ies în oraş pe la birourile unde aveam eu treburi.
126
I-am mulţumit, fireşte; aveam însă de gând să merg pe jos sau să iau birja, căci astfel puteam să trec pe la toate locurile sfinte din Novgorod, care erau multe. Aveam în vedere şi îndemnul părintelui Lavrentie de a „cântări” mănăstirile aflate în acest oraş. Sinceră să fiu, nici una nu mă atrăgea, dacă era s-o compar cu rânduielile şi cu felul de vieţuire din Mănăstirea Tihvin. În oraş, dădeai la tot pasul de maici de pe la felurite mănăstiri. Aveau voie să umble nestingherite, să se închine pe la biserici şi chiar pe la alte mănăstiri. Mai mult, li se îngăduia să iasă la cumpărături, să viziteze aşezăminte publice, să cutreiere cu fel de fel de însărcinări şi aşa mai departe. Asupra cuiva neobişnuit cu o astfel de stare de lucruri, vânturarea maicilor prin oraş avea o proastă înrâurire. Mai târziu, am aflat că însăşi viaţa din mănăstirile lor le împingea pe maici la asta. Bunăoară, la Mănăstirea Sfântului Duh nu era masă de obşte; călugăriţele erau nevoite să-şi facă singure de mâncare. Cheltuindu-şi toată dimineaţa cu această îndeletnicire, călugăriţa pierdea şi Liturghia. Unde mai pui că trebuia să-şi facă rost şi de ce pune în oală! Trebuia, sărăcuţa de ea, să se ducă la piaţă după bucate. Dar să cumpere mai multe deodată nu-i dădea mâna, din puţinul ce-l avea! Dimpotrivă, trebuia să-şi scoată şi rosturi de-ale ei la vânzare şi unde decât tot în oraş, tot în străvechea păcătoasă lume?! Pe la alte mănăstiri era masă de obşte, dar tare sărăcăcioasă. Iar maicile trebuiau să-şi mai cumpere lemne de sobă, chibrituri, cărbune pentru samovar într-un cuvânt, totul. Despre toate aceste lucruri, ca şi despre impresia ce mi-o lăsaseră, i-am scris părintelui Lavrentie, însă el mi-a răspuns cu asprime: „Te sfătuiesc,
127
Mieluşel, să nu judeci treburile şi obiceiurile altora după cum ţi se pare ţie, privind cu îngustime, dintr-o singură parte! Aceste mănăstiri străvechi sunt aici de sute de ani; mii de călugăriţe au vieţuit într-însele, căutându-şi şi găsindu-şi mântuirea şi iarăşi altele, mii, vieţuiesc, îşi caută şi îşi găsesc mântuirea în ele astăzi. Cine te crezi, de cârteşti şi osândeşti totul? Mai bine ia seama la tine însăţi; să vedem ce-ai să faci tu!”
Am înţeles, din această scrisoare, ce dorea părintele meu duhovnicesc şi cum vedea el lucrurile. Ştiindu-l înaintevăzător, n-am cutezat să mă împotrivesc. Am început să mă gândesc la a mă statornici într-una dintre mănăstirile de prin partea locului. Cel mai mult îmi plăcea Mănăstirea Desiatinski. Stareţă era pe atunci maica Alexandra, o monahie smerită şi duhovnicească.
Singura care ştia despre hotărârea mea de a mă aşeza, aşa cum dorea părintele meu, într-una dintre mănăstirile din Novgorod, era Paraskeva Alexeievna, la care stăteam. Ea m-a îndemnat ca nu cumva să-i pomenesc maicii Lidia, stareţa de la Zverin, ceva despre planurile mele până ce nu aveam să iau o ultimă hotărâre: maica Lidia, ca una ce ştia ce-i aceea o cântare şi cântăreţi pricepuţi, ar fi căutat să mă convingă să rămân cu ea, şi astfel n-aş mai fi putut alege în toată libertatea. În ziua ce a urmat acestei convorbiri, m-am dus la Liturghie la Mănăstirea Desiatinski; aveam de gând ca după slujbă s-o văd pe stareţa Alexandra şi s-o rog să mă primească în mănăstirea ei. Eram sigură că nu-mi va respinge cererea. Din nefericire însă, am aflat că plecase cu treburi la Mănăstirea Iuriev şi n-avea să se întoarcă mai înainte de ora trei după-amiaza.
128
Se vede însă că între timp Dumnezeu mi-a şi dezlegat soarta, căci nici n-am sosit bine înapoi la Zverin, şi buna mea Paraskeva Alexeievna m-a înştiinţat că maica stareţă trimisese în mai multe rânduri după mine, chemându-mă la stăreţie. Ce se întâmplase? Un anume domn Arenski, compozitor amator de cântări duhovniceşti, venise să-i cânte bucăţi cu acompaniament de vioară şi să exerseze cu cântăreţele de la mănăstire. Când i-am spus Paraskevei Alexeievna că nu mă putusem întâlni cu stareţa de la Desiatinski, mi-a răspuns, pe gânduri:
cine ştie? Poate s-a hotărât, de Sus, să rămâi la noi!
Şi într-adevăr, în acea seară s-a pecetluit soarta mea. Nici n-a trebuit să rog să fiu primită, ci, ca de la sine, am fost privită ca făcând parte din acea mănăstire. Când am intrat eu în sală, domnul Arenski se şi afla acolo şi cânta imnul Heruvic, o compoziţie a sa, acompaniindu-se la vioară. Mai apoi, le-a învăţat şi pe cântăreţele de la strană să-l cânte. Şi, până în ziua de astăzi, acolo se cântă acest imn, care a şi fost numit „Heruvicul Arenski”. Arenski însă n-a fost niciodată profesor de muzică la Zverin. Pe cât îmi aduc aminte, el era medic. Locuise în Novgorod, iar mai târziu, mutându-se la Petersburg, venea adesea la Novgorod ca să-şi vadă prietenii, mai ales pe cei cu înclinaţii muzicale, cum era şi stareţa Lidia, şi să le prezinte compoziţiile sale.
Aşadar, stareţa m-a chemat la ea. Acolo, pe lângă Arenski, am întâlnit alţi câţiva iubitori de muzică precum şi câteva dintre cântăreţele din corul mănăstirii. A trebuit să cânt şi eu ceva. Astfel, ca de la sine, am ajuns să rămân în acea mănăstire.
19
AMURG ÎN MĂNĂSTIRE, MIEZ DE NOAPTE ÎN LUME
Mi s-a dat o chilie la catul de sus al uneia dintre clădiri. Iar ca ascultare, desigur, strana. Sarcina mea era să conduc strana din dreapta. Se întâmplase că, nu cu mult înainte de sosirea mea, maica Daria care avusese această ascultare se îmbolnăvise şi a trebuit să se retragă. Conducerea stranei fusese luată de maica Maria, care însă se simţea împovărată de această îndatorire: una că nu avea înzestrarea trebuincioasă, şi apoi era şi foarte timidă, aşa încât pentru dânsa era o caznă condusul stranei mai ales cu stricteţea şi exigenţa maicii Lidia faţă de tot ce privea cântarea! Dar nici pentru mine nu a fost uşor să conduc un cor cu care nu eram obişnuită. Deşi eram deprinsă cu muzica şi cu cântatul, şi chiar dirijasem un cor pe vremea institutului, sarcina aceasta era nouă pentru mine. La Tihvin nu se numărase printre ascultările mele, iar între felul în care se cântă într-un institut şi cântarea mănăstirească este mare deosebire. Apoi mare deosebire era şi în ce priveşte melodia; aproape toate tonurile sunau altfel decât cele cu care mă deprinsesem la Tihvin. A trebuit să uit tot ce învăţasem de la vârsta de paisprezece ani şi să mă obişnuiesc cu glasurile noi. Unele maici de la strană erau binevoitoare şi-mi arătau multă înţelegere, sărind mereu să mă ajute. Altele însă mă pizmuiau şi abia aşteptau prilej să „se răzbune”
130
prin fel de fel de batjocuri şi remarci usturătoare. Pricepeam unde bat, fireşte, şi mă durea purtarea lor, dar, ca să păstrez pe cât se putea o brumă de pace, mă feream să mă arăt rănită. Dimpotrivă, căutam totdeauna să stau de vorbă cu „duşmancele” mele, să le fac chiar pe ele să-mi arate ce nu ştiam. Am descoperit însă că cele mai multe nu ştiau nici cât mine.
În zilele de sărbătoare, când cântam după note, treaba mergea strună; stareţa îmi aducea laude şi mulţumiri. Peste săptămână însă, altfel stăteau lucrurile; acestea erau zilele de chin. Nici unul dintre cele opt glasuri ale troparelor, stihirilor şi irmoaselor nu era tipărit sau scris în felul în care trebuia cântat. N-aveam decât să le ţinem minte şi să le cântăm „după ureche”. Încet-încet însă au venit şi vremuri mai bune. „Potrivnicele” s-au mai domolit, m-am obişnuit şi cu glasurile. Se părea că necazurile mele se apropiau de sfârşit. Cu totul pe neaşteptate însă, s-a abătut asupră-mi o năpastă cu mult mai mare, una la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Ce a fost, n-am să spun, nu cumva să fie cititorilor de sminteală. Am să arăt doar că a venit din partea celor de la cârma mănăstirii. Şi nu ştiu dacă aş fi putut să ies cu bine din această nouă încercare, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat ajutor şi sprijin printr-o maică duhovnicească, Ludmila, veşmântăriţa mănăstirii. Pe când aproape toate călugăriţele mă ocoleau, temându-se să n-o supere pe stareţă (deşi ştiau că sunt pe nedrept prigonită), această maică m-a luat sub ocrotirea ei, în toată puterea cuvântului. Şi nu prin vorbe mi-a adus alinare, ci prin fapte. Spunându-mi că are mult de lucru, mă poftea să stau toată ziua şi să cos în chilia ei. Acolo, lucrând
131
împreună cu ea şi cu ajutoarele sale, nu-mi dădeam seama cum trece timpul, pe când dacă aş fi rămas toată ziua la mine în chilie, aş fi plâns şi m-aş fi zbuciumat întruna. Alteori trecea pe la chilia mea şi-mi aducea dulciuri sau mă chema pe la ea împreună cu alte maici din cor. Durerea mea însă, stăvilită şi distrasă în acest chip ziua, îmi apăsa greu inima, iar noaptea îşi rupea zăgazurile revărsându-se în lacrimi şi în gânduri amare. Duşmanul mântuirii noastre începea să mă înfrângă, îmi strecura fel de fel de gânduri: „Degeaba, mi-am pierdut mântuirea, toată strădania mi-a fost în zadar! Odată ce-am plecat din mănăstirea de metanie, unde mă înrădăcinasem, n-am să pot fi în largul meu niciunde, ori din pricina intrigăriilor, ori dintr-alte pricini. Să intru într-altă mănăstire, tot aşa ar fi sau şi mai rău. Şi ce fel de mănăstire mai e şi asta (sau oricare alta din oraş)? Călugăriţele-s nevoite să-şi agonisească singure traiul; nu le mai rămâne timp pentru singurul lucru care trebuie; se văd silite să se îngrijească de multe. Şi câte păcate nu fac una împotriva alteia: neprietenie, mândrie, pizmă… Doar ne prefacem că suntem călugăriţe aici. Îi amăgim pe oameni. Ducem o viaţă mai rea decât în lume. Mai bine ar fi să lăsăm mănăstirea şi să ne întoarcem în lume şi acolo să ne vedem fiecare în linişte de mântuire.” Astfel de gânduri mă băteau, pe când, de fapt, simţeam că în lume n-am să pot niciodată să mă întorc. Îmi aminteam de chemarea mea dintâi, de ceea ce mi se arătase pe când încă eram la şcoală. Mă copleşeau ruşinea şi frica pentru starea în care mă aflam acum. Cădeam înaintea sfintelor icoane, tulburată cu totul. Nu era o rugă liniştită, tare; scoteam doar, fără voie aproape, strigăte fără şir: „O,
132
Doamne! Nu mă lăsa să-mi pierd minţile! Sprijineşte-mă, Doamne! Nu mai pot, pier în lupta aceasta! Pune capăt încercărilor prin care trec!” Nimeni nu ştia de suferinţa mea, de nopţile mele fără de somn. Nimeni nu-mi vedea lacrimile şi suspinele. Doar Ochiul Atotvăzător vedea totul şi nu Şi-a lăsat nici de astă dată copilul nevolnic lipsit de mângâiere.
Într-o zi, după cină, am ieşit să mă plimb de-a lungul fortificaţiei de pe malul râului Volkov. Malul râului care se întinde până la acest zid este o preafrumoasă, întinsă pajişte. Fără să-mi dau seama, am luat-o spre dreapta şi am ajuns la turnul din colţ, la capătul zidului. M-am aşezat să mă odihnesc puţin pe o piatră ce se nimerise să fie pe acolo. Nu pot spune dacă am adormit sau dacă am visat cu ochii deschişi, dar deodată am auzit bătând ceasul din turn de la catedrala oraşului. Am prins să număr… ceasul a sunat de douăsprezece ori. „Nu se poate” mi-am spus, „masa s-a terminat la ora unu; ceva vreme mi-a luat ca să ajung încet în acest loc, când am plecat dar, să bată miezul nopţii, asta chiar că nu se poate!” M-am uitat spre clopotniţă şi am văzut că într-adevăr se întunecase. Pe cadranul ceasului, luminat de licărirea unei lămpi, se citea douăsprezece! în jurul meu era întunecime mare. Deodată, un glas mi-a spus: „Vezi, deşi a început să se întunece în mănăstire, e încă lumină, e seară; pe când afară, în lume, e de mult miezul nopţii!”
Mi-am venit în fire. Am înţeles numaidecât solia şi m-am simţit uşurată. Am arătat toate acestea deoarece nu sunt eu singura năpădită de astfel de gânduri deznădăjduite! Şi uite cum m-a izbăvit de ele, în ce chip minunat,
133
Domnul! Niciodată, în nici o împrejurare, nu m-a lăsat lipsită de alinare, întotdeauna m-a făcut să ascult dreapta judecată. Chiar dacă uneori îngăduie să se abată asupra noastră încercări mari, grele, pe care, slabi cum suntem, de-abia le putem îndura, e numai şi numai ca să ne putem întări în smerenie, să cunoaştem şi să simţim în adâncul sufletului că fără ajutorul Lui cel sfânt nimic nu suntem.
Timpul s-a scurs şi a dus cu el tot trecutul, tot ce-a fost: tot binele, tot răul, toate încercările. Furtunile au trecut, s-a aşezat pacea; apoi marea vieţii din nou s-a tulburat; şi iar s-a liniştit, căci aşa este mersul lumii. Aşa a fost şi în neînsemnata mea viaţă. Dar ceea ce îmi păruse o groaznică, o grea încercare la vremea când se abătuse asupră-mi, nu era să fie decât pragul unor şi mai mari greutăţi prin care, din Pronia lui Dumnezeu, eram hărăzită să trec la timpul cuvenit. Dar slavă să aducem aici Mântuitorului pentru toate, căci El ne-a arătat că spre cereasca împărăţie nu-i alt drum decât cel al Crucii!
20
DESPĂRŢIREA DE PĂRINTELE LAVRENTIE
După trei ani de vieţuire în Mănăstirea Zverin, m-am dus cu blagoslovenia stareţei la Iveron, să-l văd pe iubitul meu părinte, arhimandritul Lavrentie. Era foarte slăbit şi de acea se retrăsese, trecând cârma mănăstirii în mâinile arhimandritului Veniamin din Borovici (despre care am mai vorbit în câteva rânduri).
Noul stareţ îi purta de grijă părintelui ca un adevărat fiu. Ca să nu-i tulbure cu nimic liniştea, îl lăsa să locuiască mai departe în încăperile rânduite stareţului mănăstirii, pe când el însuşi se aşezase în cele ale ajutorului de stareţ. Întru toate se purta faţă de bătrân cu dragoste sinceră, cu dăruire şi cu evlavie. Îi ghicea orice dorinţă, îl ocrotea de orice i-ar fi putut pricinui mâhnire. Cu acest scop în minte, trecea pe la părintele Lavrentie de câteva ori pe zi ca să se încredinţeze că peste tot domneşte rânduiala aşezată de părintele însuşi. O astfel de îngrijire din partea stareţului îi dădea cinstitului bătrân putinţa de a se îndeletnici cu neîncetata rugăciune şi cu cugetarea la Dumnezeu, liber de orice grijă.
Cum am ajuns la Mănăstirea Iveron, părintele Veniamin, care mă cunoştea de atâţia ani, m-a chemat la dânsul. M-a înştiinţat care era starea iubitului nostru părinte. Eram amândoi foarte întristaţi. I-a spus bătrânului că venisem, iar el şi-a arătat dorinţa de a mă vedea cât mai degrabă.
135
M-am grăbit să-i îndeplinesc această dorinţă, căci doar de aceea şi venisem. Am fost îndrumată la iatacul unde părintele stătea acum cât era ziua de lungă, aşezat sau întins pe divan şi îmbrăcat cu o dulamă de lână de care nu se despărţea niciodată, nici chiar noaptea. Când am intrat, stătea aşezat pe divan; înfăţişarea lui m-a înfiorat. Totul în această înfăţişare îmi spunea că se stinge şi că în curând se va duce cu totul. Apropiindu-mă, am îngenuncheat, fără să fiu în stare să scot vreun cuvânt. El mi-a înţeles tristeţea; şi în ochii lui s-au ivit lacrimi. Mi-a pus mâna pe creştet, în tăcere, şi cu greu a rostit numele cu care mă alinta: „Mieluşel”. Am început apoi să vorbim, dar puţin. Încercam să mă mărginesc la rostiri scurte, ca să nu-l obosesc.
La căpătâiul divanului era o măsuţă şi pe ea o carte cu litere slavone, un acatist al Adormirii Maicii Domnului.
Arătându-mi cartea, părintele îmi spuse:
iată cine îmi ţine tovărăşie acum: Mângâietoarea mea. Împreună cu ea îmi amintesc scumpa mea lavră kieveană. Înaintea ei, a Stăpânei noastre, mi-am făcut juruinţele călugăreşti, de care acum mă pregătesc să dau seamă. O rog pe ea, cea plină de dar, Doamna noastră, să mă miluiască, să mă apere pe mine păcătosul monah, care fără de grijă am umblat.
A tăcut puţin, apoi a mai adăugat:
tot ce-I cer Domnului este să-mi dea tărie să păstrez în minte şi în inimă preadulcele Lui nume până la cea din urmă suflare.
După aceasta, m-a rugat să deschid un sertăraş de unde am scos un manuscris mic.
136
este o preafrumoasă rugăciune pe care mi-a dat-o scumpul nostru părinte Partenie. Chiar el a alcătuit-o şi o citea adesea. Acum, o spun eu. Dacă vrei, poţi s-o iei. O să-ţi fie de folos.
Transcriu aici acea binefăcătoare rugăciune: „O, nenuntită Maică a lui Emanuil, a Mângâietorului Mireasă precum cleştarul curată! în cea de pe urmă clipă să-mi răsari şi să mă ajuţi! Cu sângele scump al Fiului tău sprijineşte-mă şi de lungul drum până la Porţile cereşti pregăteşte-mă, unde dinaintea iubitului meu Judecător voi sta şi la picioarele Lui mă voi arunca! Fii călăuza mea, o, noian al milei, o, Mângâietoare Prealăudată!”
Temându-mă să nu-l stingheresc pe dreptul bătrân şi să-l lipsesc de neîncetata lui legătură cu Dumnezeu, n-am zăbovit mult şi mi-am luat rămas bun, lăsându-l să se odihnească. I-am cerut blagoslovenie să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, apoi am plecat. La despărţire părintele mi-a spus:
să vii în fiecare zi, după Liturghie! Atunci sunt încă înviorat, dar către seară mă simt prea slăbit. Vino, să avem mângâiere, cât încă mai suntem pe pământ!
În puţinele zile cât am stat la Mănăstirea Iveron, m-am folosit din plin de îngăduinţa pe care scumpul bătrân mi-o dăduse, de a trece pe la el. Era o adevărată bucurie pentru mine, aşteptam aceste întâlniri cum însetează cerbul după izvoarele apelor.
Ultimele convorbiri avute cu el, deşi scurte, au fost de neuitat şi adânc ziditoare. Chiar numai înfăţişarea acestui drept, care lăsa acum în urmă tot zbuciumul vieţii şi cu toată fiinţa lui se statornicea în Dumnezeu, grăia sufletului
137
mai mult decât ar fi putut s-o facă orice cuvânt. Dar, ca un părinte iubitor, el era gata mereu să-mi vorbească, în pofida neputinţei trupeşti. Părea că urmăreşte să-mi aducă sufletul în stare să vadă cât de fugare şi cât de neînsemnate sunt durerile şi zbuciumul acestei vieţi, privite cu ochiul credinţei în răsplata făgăduită pentru ele. Amintind cuvintele Apostolului, spunea:
trebuie să suferi şi să trudeşti, să-ţi verşi şi sângele de-i nevoie. Nu trebuie să te clatini sub loviturile furtunilor vieţii, uşoare dacă e să le măsurăm. Prin înfruntări pe care nu le poţi înlătura, Domnul te învaţă să înduri dureri şi mai multe care au să vină la timpul lor, fie asupra ta, fie asupra unora care aşteaptă de la tine întărire şi mângâiere. Suferinţele sunt averea călugăriei, întregimea ei, dintru început până la sfârşit. Durerile cresc odată cu vârsta duhovnicească a călugărului. Un copil primeşte dureri de copil; un om matur, dureri mai mari. „Fiecăruia după puterile sale”, cum s-ar spune. Dureri mai mari decât ale unui stareţ nu sunt dar cei de sub ascultarea lui nu-şi dau deloc seama de lucrul acesta. Lor li se pare că viaţa stareţului e uşoară şi plăcută, pe când în adevăr este cea mai grea dintre crucile călugăriei, care sub povara ei ne doboară mai înainte de vreme. Cândva ai să treci şi tu prin asta.
În convorbirile noastre, fie desluşit, fie pe ocolite, părintele nu pierdea niciodată prilejul de a-mi pomeni despre greutăţile pe care le întâmpină un stareţ şi despre cât de înaltă este chemarea acestuia, şi întotdeauna adăuga: „Ai să-ţi dai singură seama; ai să treci şi tu prin asta!” Mie mi se părea că îmi spune toate aceste lucruri, în întâmpinarea gândului ce-l aveam, cum că părintele vrea ca nu
138
cumva eu să-mi judec superiorii dacă li s-ar întâmpla să greşească fără voie sau din slăbiciune omenească. Până la urmă însă i-am spus:
părinte scump, vorbeşti de parcă m-ar aştepta chiar pe mine povara stăreţiei!
chiar aşa, Mieluşel! Din păcate, vei avea de purtat această povară. Dumnezeu te-a însemnat şi te-a ales pentru asta. Iar cei pe care Domnul i-a ales, îi şi îndreptează (cf. Romani 8, 30). Dumnezeu are să-ţi dea înţelepciune. Priveşte căile vieţii tale, pe care te-a călăuzit El. Gândeşte-te la aceste căi, şi ai să înţelegi că sunt proniatoare. Iată bunăoară, încă de când ai intrat la mănăstire te-ai aflat întotdeauna în preajma stareţei. Să nu iei acest lucru drept întâmplare! La Dumnezeu nu sunt întâmplări. Totul este Pronie. Fiind mereu în legătură cu stareţele, ai avut prilejul să vezi în ce chip conduc, cum se poartă cu maicile, cum se poartă şi maicile cu ele; ai câştigat astfel o pricepere care, la timpul său, îţi va fi de mare folos. Văzând ce-i rău şi ce-i bine în purtarea şi în legăturile dintre ele, te vei putea călăuzi după aceste pilde, căci pilda vie este mai bun învăţător decât orice carte. Nu zic doamne, fereşte! să iscodeşti şi să foarfeci faptele superiorilor tăi. Dar, de vreme ce nu poţi să nu vezi ceea ce se petrece chiar sub ochii tăi, să-ţi fie toate de învăţătură.
În cele din urmă, am venit să-l văd pentru ultima oară pe iubitul meu părinte. Această cea din urmă convorbire cu el a fost în chip aparte mişcătoare. Niciodată n-am s-o pot uita. Ştiam amândoi că n-aveam să ne mai vedem aici pe pământ.
M-a întâmpinat cu cuvintele:
139
aşadar, pleci acum?
în loc de răspuns, am izbucnit în plâns şi m-am prăbuşit pe un scaun lângă el. A început şi el să plângă, fără să caute să-şi ascundă lacrimile şi durerea. Tăceam amândoi, în cele din urmă, părintele rupse tăcerea:
mi-e milă de tine, Mieluşel. Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14,21). Domnul nostru şi Stăpâna noastră nu te vor lăsa de izbelişte. În Ei să-ţi pui toată nădejdea. Călătoria mea se apropie de sfârşit. Dacă nu azi, atunci mâine plec din această lume, într-alta. Dacă am să capăt îndrăzneală, n-am să te uit, acolo, înaintea Domnului nostru, şi nici tu să nu mă uiţi în rugăciunile tale!
Apoi, a făcut semn spre iconostasul aflat într-un colţ al odăii. Acolo era un băţ, pe care îl folosea drept toiag; se sprijinea de el când mergea. Mi-a cerut să-i înmânez acest toiag, iar eu i l-am dat, gândind că vrea să se ridice. Luând toiagul în mâna stângă, m-a îndemnat să îngenunchez în faţa lui şi, punându-şi dreapta pe creştetul meu, m-a binecuvântat, spunând:
ia acest toiag! Sprijineşte-te de el, ţine-l cu tărie şi cu chibzuinţă. Ştiu că ai să fii ca o mamă pentru surorile tale. Ai o inimă bună, simţitoare. Să le iubeşti…
Mai mult n-a putut să rostească; ochii îi erau plini de lacrimi. Plângeam şi eu, fireşte. S-a aşternut iar tăcerea. Stăteam în genunchi, rezemată de toiagul care acum era al meu. Îl păstrez şi acum, ca pe o relicvă. Apoi, adunându-şi puterile, părintele Lavrentie spuse cu voioşie aproape:
ce bucurie o să fie, Mieluşel, când, cu mila lui Dumnezeu, ne vom întâlni iar în cereasca împărăţie! Acolo nu
140
mai e nici durere, nici întristare, nici suspin. Avem să ne întâlnim, Mieluşel, mare e Domnul! Cu adevărat o să ne întâlnim! Hai, du-te în pace! Mai osteneşte-te o vreme. Mergi, mergi, până ajungi la ţintă!
Am înţeles că sufletul lui, atât de plin de dragoste, nu voia să mă lase să plec îndurerată de despărţirea noastră, şi că încerca să mă aline cu nădejdea că această despărţire e trecătoare.
Astfel m-am despărţit de părintele meu, cel de neuitat, cel de neînlocuit. Nu l-am mai văzut niciodată. Puţin după aceea, arhimandritul Veniamin mi-a dat de ştire că dreptul bătrân, părintele Lavrentie, s-a odihnit în Domnul (1873).
21
SPOVEDANIE ÎNTREAGĂ
Între timp viaţa mea la mănăstire îşi urma cursul obişnuit. Nu cutez să nu înfăţişez aici o altă dezvăluire pe care am primit-o de Sus, pentru că ar putea fi de folos şi altora ca mine. Căci scopul acestor însemnări nu este, desigur, să vorbesc despre mine. La ce mi-ar trebui o astfel de biografie? Şi, chiar de-ar citi-o careva într-o zi, nici n-o să mai ştie acela cine sunt eu. Şi apoi, nici n-am să mai fiu pe lumea aceasta. Singurul meu scop, când scriu, e să fie spre folos şi altor călugăriţe, căci toate suferim de aceleaşi dureri, de aceleaşi neajunsuri. Domnul m-a întărit cu dezvăluiri de Sus: pe mine, dintre toţi cea mai nevrednică, cea mai delăsătoare. Dar aşa lucrează adesea Pronia Lui: „Scoate cele de cinste din cele nevrednice, şi unde păcatul a prisosit, îşi revarsă harul.”
În Mănăstirea Tihvin, a Intrării în Biserică, era următorul obicei: înainte de Sfânta împărtăşanie toate călugăriţele juruite Schimei Mari, precum şi stareţa, se spovedeau unui ieromonah de la Mănăstirea Mare din Tihvin, care era îndrumătorul lor duhovnicesc şi care venea anume pentru aceasta. Toate celelalte călugăriţe, precum şi rasoforele, surorile şi începătoarele aveam drept duhovnic pe vreunul dintre preoţii aşa-numiţi „albi” (necălugăriţi) de pe lângă mănăstire. La Mănăstirea Zverin din Novgorod venea un ieromonah de la Mănăstirea Iuriev şi la el se
142
spovedeau toate maicile fără deosebire dar venea numai în post. Dacă cineva ar fi avut nevoie sau ar fi dorit să se spovedească şi să se împărtăşească pe când nu era vremea postului, trebuia să meargă la unul dintre preoţii „albi” ai mănăstirii. Multor maici, printre care şi mie, le venea greu lucrul acesta. E limpede că un astfel de preot nu poate fi bun îndrumător şi sfătuitor în viaţa unei călugăriţe, în privinţe care, dat fiind experienţa şi înclinaţiile lui, îi sunt străine. E bine ştiut faptul că sunt unii preoţi care nu numai că nu înţeleg viaţa monahicească, ci o dispreţuiesc făţiş şi chiar o iau în derâdere. Ne venea greu să ne deschidem sufletele în faţa lor, şi încă şi mai greu să le împărtăşim nedumeririle noastre legate de viaţa duhovnicească, cerându-le vreun sfat. De pildă, canonul rugăciunilor de seară este obligatoriu pentru călugăriţe; dacă nu ţi-l faci, îţi stă pe suflet. Dar când îi spui asta unui preot „alb” la spovedanie, nu numai că nu te foloseşti cu nimic, ci dimpotrivă, te păgubeşti şi te alegi cu îndemnuri la trândăvie. Odată, ascultându-mi o astfel de spovedanie, un preot mi-a spus:
noaptea e făcută ca să te odihneşti; omul trebuie să doarmă bine. Nu-i nici un păcat în asta.
În loc de sfat ziditor, auzeam multe comentarii din acestea, unele chiar zeflemitoare. Ispita era mare şi ne punea în încurcătură. Ce să facem? La cine să ne ducem? Eu am născocit o stratagemă: să merg să mă spovedesc „de formă” la un preot de mir, fără să-i spun tot ce se petrece în sufletul meu şi fără să-i cer vreo povaţă; ci să aştept, spre a-mi dezvălui tot sufletul, prilejul să mă spovedesc unui ieromonah. Uneori aveam de aşteptat mult un astfel
143
de prilej, căci se întâmpla ca dintr-o pricină sau alta să nu mă pot spovedi în postul scurt al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii. La început mă mustra tare conştiinţa, dar, nevăzând altă cale, încet-încet m-am obişnuit până-ntr-atât încât am ajuns să mi se pară firesc să fie aşa. Când deodată, am avut un vis:
Eram în biserică, unde tocmai se săvârşise Vecernia. Şi parcă rămăsesem să văd de candele (lucru pe care în realitate, nefiindu-mi încredinţată ascultarea aceasta, nu l-am făcut niciodată). Se însera afară, şi în biserică era aproape întuneric. Stăpânea tăcerea. În afară de mine, nu mai era nimeni de faţă. Mergeam de colo-colo cu candelele, de la o icoană la alta. Deodată, în braţele mele am văzut un prunc, mic de tot, dar atât de frumos, atât de plin de lumină, încât nu pot înfăţişa cât era de minunat! însă, spre uluirea mea, mi s-a părut că era mort copilaşul. M-am înspăimântat la gândul acesta şi m-am întrebat: „De unde a venit acest copil?” Şi atunci am auzit un răspuns, nu ştiu de unde: „Din adâncimea inimii tale a venit!” Ca să mă pot uita mai bine la prunc (pentru că am înţeles că nu era un copil de rând, ci însuşi Pruncul Iisus), m-am apropiat de icoana Maicii Domnului din Iveron, aflată pe un stâlp dinapoia clirosului din dreapta. În faţa acelei icoane erau întotdeauna aprinse candele strălucitoare. Cu cât sorbeam din ochi pruncul, cu atât mă încredinţam mai mult că este dumnezeiescul Iisus. Am început să dau roată prin biserică, avându-L încă în braţele mele. Mă bucuram că nu mai era nimeni pe acolo. Eram zăvorâtă în biserică, aşa că nimeni nu-L putea lua de la mine. Un simţământ dulce a pus stăpânire pe mine. Vărsam lacrimi asupra Copilului,
144
strângându-L la inima mea cu evlavie mare. Îi sărutam mâinile Lui mici şi picioruşele. Deodată mi-am dat seama că braţele mele care îl îmbrăţişau pe Prunc erau cu totul mânjite de funingine şi de ulei de la lămpi, iar El era golaş, neînfăşat. Mi-am spus: „Cum să-L ţin pe Pruncul Iisus cu mâinile astea murdare? Până şi mânecile rasei îmi sunt murdare şi slinoase, şi chiar veşmintele de dedesubt îmi sunt murdare.” Aş fi vrut să-mi schimb hainele şi mă uitam după un loc unde să-L pun pe Prunc. M-am dus din nou la icoana Maicii lui Dumnezeu. În faţa ei, lângă alt stâlp, era o bancă: L-am pus acolo. Mă grăbeam să-mi scot veşmintele murdare, dar spre groaza mea am văzut că n-aveam nimic curat să pun pe mine. A trebuit să-mi pun iar aceeaşi haină murdară. M-a cuprins şi mai mult groaza, pentru că mi-am dat seama că acum îmi murdărisem şi mai tare mâinile, atingând haina cea soioasă. Mi-am adus fulgerător aminte că în buzunar aveam batiste noi, curate. Le-am scos şi mi-am acoperit cu ele mânecile rasei. Mi-am înfăşurat cu ele şi mâinile, doar-doar o să-L pot cuprinde pe Prunc. Întorcându-mă spre stâlp, am îngenuncheat să-L iau, fiind copleşită încă de splendoarea Lui; nu mă mai săturam privindu-L. Deodată, pe stâlpul alb am văzut înscris cu litere roşii ca sângele: „Mielul jertfit pentru lume”. Acum m-am încredinţat şi mai mult că într-adevăr acesta nu era un copil oarecare, ci dumnezeiescul Prunc Iisus, şi că nu dormea, ci murise. Cu şi mai mare frică, m-am aşternut la pământ înaintea Lui, sărutându-I picioarele Lui sfinte. Întinzându-mi braţele să-L cuprind, am strigat: „Cu ce mâini să ating trupul Tău cel nepieritor, o, Miel al lui Dumnezeu?” Şi iată! Pruncuşorul
145
cel mort, Hristos-copilul, S-a uitat la mine cu milă şi cu blândeţe, şi a spus: „Vezi acum ce înseamnă să primeşti Mielul cel jertfit pentru lume cu un cuget necurăţit?” Astfel, cu milă şi cu înţelepciune, Dumnezeu m-a luminat cum să mă pregătesc cu grijă spre primirea Sfintelor Taine.
Sfântul Ierarh Nicolae (Calea cea de Sus)
Altădată am mai primit încă o învăţătură într-acelaşi chip. Pe atunci călugăria îmi stârnea nedumeriri care nu-mi dădeau pace. De ce nu se putea fără suferinţe? Mie mi se părea că fără ele e mult mai uşor şi mai lesnicios să te mântuieşti. Mai bine te rogi cu inima uşoară, împăcată, decât cu sufletul ostenit şi împuţinat. Apoi unele nevoinţe şi postiri de la mănăstire erau prea grele pentru mine, crudă şi firavă cum eram: o săptămână de mâncare negătită şi alte asemenea practici mă slăbeau, mai-mai să cad bolnavă. Dar, dintre toate, cel mai mult mă necăjea un alt obicei curios: nici măcar în Postul Mare stareţa nu mă lăsa să merg să mă spovedesc decât o singură dată. În afară de schimonahii, nimeni nu avea voie să se mai spovedească din nou în Săptămâna Patimilor. Una ca asta nu se interzicea nici în institutul laic, unde întotdeauna mă spovedeam de două ori în Postul Mare! Aici la mănăstire mă aflam lipsită aşadar de singurul reazem ce-mi mai rămăsese, şi asta tocmai în timp ce, din afară, eram strivită cu poveri de neîndurat. Luate laolaltă, toate acestea mi se păreau cu totul lipsite de noimă şi mă tulburau.
146
Atunci am avut un vis. Mergeam pe un drum în plin câmp. Şi trebuia s-o iau la dreapta, dar într-acolo nu ducea nici o cărare, ci erau numai straturi pentru legume, straturi foarte lungi. Arătau ca toamna, după ce roadele au fost strânse, iar şanţurile dintre straturi erau murdare şi mocirloase. M-am oprit, chibzuind cum să fac să răzbesc la dreapta. S-o iau prin făgaşuri, mă udam şi mă murdăream; să calc peste răzoare, mă înglodam cu totul. Deodată am văzut un vlădică bătrân venind către mine cu un toiag în mână. „Am să stau să văd”, m-am gândit eu, „şi oriunde o ia el, o iau şi eu.” Apropiindu-se de mine, bătrânul mi-a spus: „Vino cu mine, am să-ţi arăt drumul!” Sprijinindu-se în toiag cu mâna stângă, m-a luat cu dreapta şi m-a dus de-a lungul unui răzor, zicând: „Deşi e glod şi te împotmoleşti adesea, calea e pe sus; priveşte ce de apă şi murdărie este pe cea de jos!” Am mai mers mult împreună. Mă povăţuia, iar eu îi răspundeam fără teamă, cu toate că-l recunoscusem într-însul pe Sfântul Nicolae. În cele din urmă am ajuns la o biserică sau poate la o capelă (nu-mi amintesc) şi am intrat. Înăuntru era o cruce mare, iar la dreapta, pe perete, o icoană a Sfintei Parascheva. Am început să mă închin dinaintea crucifixului. Cum am atins cu fruntea pământul, sfântul bătrân m-a lovit cu băţul pe grumaz atât de tare, că am crezut c-o să-mi zboare capul cât colo. Nici nu mi-am venit bine în fire, că am primit altă lovitură, şi încă una: cinci lovituri. „De ce mă bate?”, m-am întrebat în sinea mea. „Oare chiar vrea să-mi taie capul? Dar de ce-ar face una ca asta?” „Nu mai cârti, nu mai judeca!”, răspunse el gândului meu. „Te-am lovit, pentru că trebuia să te lovesc. Ai uitat că trebuie să asculţi
147
fără crâcnire? Nu mai face tu pe înţeleapta!” M-am sculat de jos, iar sfântul ierarh s-a uitat la mine zâmbind blând. A arătat spre icoana Sfintei Muceniţe Parascheva şi a spus: „Uite, mireasa lui Hristos; capul şi l-a lăsat să-i fie tăiat ca jertfă pentru Mirele ei; pe când tu nu eşti în stare să suferi nici un pic. Tot filosofezi întruna, dar n-ai încă nici dram de înţelepciune. Smereşte-te, rabdă şi te vei mântui!”
22
DREPTUL SIMEON
În răstimpul şederii mele la Mănăstirea Zverin s-a întâmplat un lucru a cărui însemnătate nu a fost mică în umila, nevrednica-mi viaţă.
În această mănăstire, cum prea bine se ştie, se află icoana făcătoare de minuni a Dreptului Simeon, Primitorul de Dumnezeu. Această icoană a scăpat odată de năpastă întreg oraşul Novgorod. Am mai arătat că, încă de când venisem aici, mă luase sub oblăduirea ei o maică duhovnicească, maica Ludmila, veşmântăreasa mănăstirii. Ea m-a însărcinat să alcătuiesc un acatist al Sfântului şi Dreptului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Motivul pentru care mi-a cerut să fac aceasta a fost poate şi mărturisirea mea că, înainte-vreme, mă ocupasem cu astfel de lucruri. Întru puterea sfintei ascultări, Domnul mi-a ajutat să duc la bun sfârşit această lucrare cum am putut mai bine, cu cea mai mare sârguinţă şi punându-mi nădejdea numai în ajutorul Lui şi în rugăciunile Dreptului Simeon. Ca să-mi ascund cât mai bine scrisul, am folosit litere vechi slavone. Şi, pentru ca taina ce avea să învăluie manuscrisul să fie desăvârşită, l-am împăturit, l-am pus într-un plic, l-am pecetluit cu peceţile şi stemele străbunicului meu şi, dis-de-dimineaţă, l-am aruncat la cutia de poştă. În aceeaşi zi poştaşul l-a adus, împreună cu cealaltă corespondenţă, maicii noastre stareţe, Lidia.
149
închipuiţi-vă acum starea mea când, pe la 11 dimineaţa, ora mesei, am fost chemată la maica stareţă. Copleşită de bucurie la primirea unui asemenea mare dar (zicea ea) pentru mănăstirea noastră, îmi arătă şi mie manuscrisul, pe care-l înfăţişa tuturor împreună cu plicul în care sosise, cu peceţile-i misterioase. Presupunerile şi încercările de a ghici cine l-a scris şi l-a trimis nu se mai isprăveau. Ca să-mi ascund paternitatea, îmi dădeam şi eu cu părerea, pe lângă ceilalţi. Cineva a pomenit numele lui N.E. Elagin, un cunoscut autor de acatiste, şi cu aceasta discuţiile s-au terminat. A doua zi, stareţa s-a dus la episcop (ierarhul care pe atunci cârmuia Novgorodul, având funcţia de vicar). Acesta, Preasfinţitul Serafim care mai târziu avea să fie episcopul Samarei, a luat manuscrisul ca să-l cerceteze, făgăduind că ne va spune părerea lui. E lesne de închipuit fierberea ce cuprinsese obştea noastră, cu preoţi cu tot; iar a mea era de două ori mai mare! Aşteptam cu inima strânsă verdictul pe care episcopul avea să-l dea asupra lucrării mele.
A sosit şi ziua aceea. Preasfinţitul i-a trimis stareţei o scrisoare prin care o ruga să vină la el. Şi, nu ştiu de ce, stareţa, mergând la episcop, în loc să-şi ia cu ea ucenica, m-a luat pe mine! Iată că aveam să aflu cea dintâi soarta acatistului meu!
acest acatist a fost splendid alcătuit şi cu multă căldură, a spus episcopul. Atâta numai că faptele nu sunt povestite în ordinea în care s-au întâmplat. Cele de pe urmă sunt aşezate înaintea celor dintâi, şi viceversa. Se vede că autorul nu a ştiut că trebuie păstrată înşiruirea istorică a evenimentelor. (Într-adevăr, atunci am aflat pentru prima oară de această lege de netrecut a acatistului.) Stareţa Lidia a întrebat neliniştită:
150
înseamnă, Preasfinţia Voastră, că acatistul nu-i bun?
nu, nu, nici vorbă! E compus foarte bine, dar trebuie să mai lucrăm puţin la el; o să mai schimbăm locul unor icoase şi condace, punându-le pe unele în locul altora. Nu-i cine ştie ce. E compus bine. Însă are să ia ceva timp, iar timpul meu e foarte mărginit. Dacă-l trimitem aşa cum e acum spre a fi autorizat, au să mi-l trimită înapoi şi pierdem vremea degeaba. Însă, dacă doriţi, luaţi-l cu dumneavoastră şi faceţi o copie după el, dar de data asta nu cu litere slavone, ci obişnuite şi cu spaţii mai largi între rânduri, încât corecturile să se facă mai uşor. Când am timp, o să mai lucrez la el. Până atunci, îl puteţi citi la chilii şi chiar în biserică, însă nu la slujbele cu preot; ci, bunăoară, la canonul călugăresc.
Nu pot să spun cât de mult ne-a bucurat această îngăduinţă. Parcă zburam, parcă aveam aripi, grăbindu-ne să aducem obştii noastre vestea cea bună. „în sfârşit”, mă gândeam eu, „marele slujitor al lui Dumnezeu, care stă la hotarul dintre Vechiul şi Noul Legământ, o să aibă un acatist al său!” Iar maica stareţă mi-a încredinţat tocmai mie transcrierea acatistului cerută de episcop! Am împlinit lucrarea cu cea mai mare bucurie, se înţelege. Între timp, am început să citim acatistul când şi când, la vremea canonului de rugăciune. Aproape toată lumea lua parte la citirea lui. Tuturor le plăcea, mai ales de când stareţa m-a pus să aşez pe muzică refrenul: „Bucură-te, preafericite Simeoane, Dreptule Primitor al lui Dumnezeu!”
Şi totuşi am avut mult de aşteptat până când episcopul să ne trimită înapoi acatistul cu îndreptările ce trebuiau făcute. Apoi încă şi mai mult până ce a trecut prin toate
151
treptele cenzurii şi a primit aprobarea de a fi tipărit şi recunoscut ca bun obştesc. Dar nu mi-a fost dat să vieţuiesc în mănăstirea mea până la acea fericită zi. Pe atunci, era foarte greu să primeşti aprobări pentru astfel de publicaţii; se dădeau cam cu anevoie. Pe lângă asta, şi Episcopul Serafim fusese mutat de la vicariatul său din Novgorod la o eparhie de sine stătătoare, în Samara, ceea ce a pricinuit încă o întârziere. Iar între timp eu, deşi eram doar rasoforă, am fost mutată la Mănăstirea Zvanski cu ascultarea de vistiernică, precum şi de director adjunct la Colegiul de fete Derjavin.
Un an mai târziu, Episcopul Serafim a fost chemat la Petersburg spre a lua parte la o şedinţă a Sfântului Sinod. Această împrejurare a fost providenţială pentru tipărirea acatistului Dreptului Simeon. După ce a făcut îndreptările cerute de canoane, Preasfinţitul l-a înfăţişat el însuşi Biroului Cenzorilor, luând toate măsurile necesare pentru autorizarea de a fi tipărit cât mai curând, fără vreo altă piedică. Cum la vremea aceea eu eram departe, nu am fost înştiinţată de ziua sărbătorească în care acatistul, tipărit acum, a fost citit cu mare solemnitate pentru prima oară de ziua Sfântului Simeon, 3 februarie. Dar marele şi milostivul sfânt nu a uitat să-mi aducă şi mie mângâiere, nevrednicei. Lucrasem de dragul lui cât de bine fusesem eu în stare. Iar el mi-a apărut în vis într-un chip minunat, făgăduindu-mi mijlocirea sa.
Se făcea că venisem să primesc o binecuvântare de stareţ. Trecând prin anticameră, am pătruns într-o încăpere mare, un fel de sală. De acolo, am ajuns într-o odaie mică, ce mi s-a părut mie a fi o cameră de zi sau de lucru a celui
152
ce locuia acolo. Rânduiala acestei odăi era preaminunată, şi mi-o amintesc bine de tot. În faţa intrării dinspre sală erau două ferestre. Mai era încă o fereastră, la stânga. Ferestrele acestea umpleau tot locul de la podea până în tavan. Însă nu erau nici pervazuri, nici cercevele, ci numai sticlă, neîntrerupt. Pereţii erau acoperiţi de plante de-un verde preaffumos. N-aş putea să spun dacă erau sădite în ghivece sau de-a dreptul pe pământ, nu sunt sigură; dar una ştiu, că nu li se vedeau vârfurile. Şi pe cât îmi aduc aminte nici nu se vedea vreun tavan al acestui iatac. Cu toate că ferestrele de-abia se zăreau din acoperământul de verdeaţă, odaia era plină de lumină. Două candele strălucitoare ardeau, una în colţul drept dinaintea icoanei Mântuitorului, alta la stânga, dinaintea Maicii lui Dumnezeu. Amândouă icoanele erau îmbrăcate în aur. De-a lungul peretelui dintre cele două ferestre din faţa intrării se afla o sofa şi dinaintea acesteia o măsuţă lungă. De o parte şi de alta a sofalei erau două jilţuri. La dreapta mai era o uşă; arăta ca una ce ar duce la încăperile locuite de stăpânul casei. Pe această uşă tocmai intra cineva. Primul lucru pe care-l făcu fu să se îndrepte spre icoana Mântuitorului, şi spuse: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne…” şi aşa mai departe. Săvârşindu-şi rugăciunea, mă binecuvântă şi mă pofti să mă aşez în jilţul de la dreapta sofalei. El se aşeză pe sofa. Înfăţişarea lui era minunată! Avea faţa atât de albă, încât părea străvezie, şi înconjurată de păr alb ca zăpada. Îmbrăcămintea îi era verde, dar ce fel de veşmânt să fi fost, n-aş putea spune. Mă privea cu dragoste şi cu bunătate, de parcă i-aş fi fost un prieten apropiat. Nu mă simţeam câtuşi de puţin ca un păcătos care stă înaintea
153
unui drept! încăperea era plină de o mireasmă minunată, parcă răspândită de multe flori înmiresmate. Mă întrebam de unde vine acea mireasmă, căci împrejur nu era altceva decât verdeaţă. Verdeaţa era preafrumoasă, desigur, dar flori nu erau pe acolo. Când ne-am aşezat, a prins să vorbească, dar despre ce anume am vorbit, nu sunt în stare să spun. Îmi amintesc doar înţelesul în mare al celor spuse îmi făgăduia ocrotirea lui şi mă mângâia. Îmi spunea şi despre fericirea drepţilor care începe încă din viaţa de aici. Îmi amintesc că mai tot timpul eu am tăcut; mă umplea un simţământ atât de dulce, încât buzele parcă îmi erau pecetluite. N-aş putea spune cât timp a ţinut această vorbire de taină. Deodată însă, intrând pe aceeaşi uşă pe unde venisem şi eu, a apărut o călugăriţă. Era înaltă, zveltă, palidă, iar faţa o avea smerită şi blândă. Era înveşmântată în mantie şi pe cap purta o scufie al cărei văl îi acoperea puţin chipul. Pe piept avea o cruce. Când a străbătut prima încăpere (sala), Sfântul Simeon s-a ridicat şi din nou am început să ne rugăm înaintea icoanelor. Apoi s-a apropiat de călugăriţă, a salutat-o de parcă ar fi fost o veche cunoştinţă şi ne-a înfăţişat una alteia în chipul următor: „Iată blândeţea şi smerenia însăşi!”, şi a arătat spre călugăriţă. Apoi, arătând înspre mine, a spus: „Iată…” şi a pomenit virtuţi pe care eu nu le am nicidecum. Ne-am înclinat şi apoi ne-am întors la locurile noastre. Nou-venita s-a aşezat în jilţul aflat de cealaltă parte a sofalei, în faţa mea. Ce-am vorbit, sau dacă cel puţin am vorbit, nu-mi amintesc. Singurul lucru pe care îl ştiu cu siguranţă e că simţeam o dulceaţă, o dulceaţă cerească ce-mi umplea tot mai mult şi mai mult sufletul. Deodată, Sfântul Simeon a
154
spus: „Trebuie să dau ceva oaspeţilor mei!” Cu toate că în toată casa (pe unde trecusem noi adică, şi în locul unde ne aflam) nu văzusem pe nimeni, de îndată ce rosti aceste cuvinte, pe masă se iviră trei farfurii, câte una dinaintea fiecăruia dintre noi. Apoi (îmi amintesc bine) de sus a coborât o tipsie cu ceva de mâncare într-însa. Pe când cobora, mireasma acestei mâncări era tot mai puternică. Iar când s-a aşezat singură pe masă, aroma a umplut întreaga încăpere, încât de-abia mai puteam îndura dulceaţa de nedescris ce mă cuprinsese. Hrana aceea arăta ca un fel de felii de pâine albă, puse una lângă alta şi acoperite cu ceva alb la culoare, dens şi fierbinte. Aburea, iar mireasma cea minunată era pricinuită de acel abur. Când totul a fost gata, Sfântul Simeon s-a ridicat, şi-a înălţat privirea, s-a rugat şi a blagoslovit bucatele cu obişnuitele cuvinte: „Binecuvântează, Hristoase Dumnezeule, mâncarea şi băutura robilor Tăi…” îmi amintesc bine că fiecare dintre noi a luat o bucată din acea hrană punându-şi-o pe farfurie. N-aş putea spune dacă ceilalţi au gustat din mâncare, dar cât despre mine, îmi amintesc că n-am îndrăznit să mă ating de ea, deşi îmi pusesem şi eu în farfurie. Şi, cu toate acestea, mâncam şi mă săturam, dar nu hrana materială ce-mi sta dinainte, ci un fel de dulceaţă în inimă, neobişnuită. Acea dulceaţă îmi umplea tot mai mult sufletul, ca şi când m-aş fi săturat mâncând din mâncare de rând. Dacă această vedenie nu s-ar fi sfârşit, dacă nu m-aş fi trezit, nu sunt sigură că sufletul mi-ar fi rămas întru mine.
Deşteptându-mă, eram încă sub stăpânirea acestei dulci răpiri. Apariţia Sfântului Simeon de Dumnezeu Primitorul stăruia încă viu dinaintea vederii mele lăuntrice.
155
Simţeam o tainică apropiere de dânsul. De atunci, evlavia şi dragostea ce le aveam pentru el au crescut încă şi mai mult. Simţământul cel dulce a rămas înlăuntrul meu şi în ziua următoare şi chiar după aceea, până s-a risipit în vârtejul vieţii. Deşi au trecut mulţi ani de atunci, ziua pomenirii sale îmi aduce întotdeauna linişte şi bucurie.
A doua zi, 4 februarie, a sosit o telegramă de la Zverin în care eram înştiinţată de solemnitatea ce tocmai avusese loc acolo. Atunci am înţeles şi mai bine că Dreptul Simeon, în marea-i bunătate, îmi arătase milostivire şi am mulţumit lui Dumnezeu din adâncul inimii.
23
CATAPETEASMA S-A RUPT
Am avut de câteva ori prilejul să merg la Mănăstirea Valaam pe vremea când era stareţ acolo părintele Damaschin. Acest bătrân era cunoscut pentru viaţa sa sfântă. Am avut prilejul să port convorbiri duhovniceşti cu el şi chiar să mă spovedesc lui. În ultimii ani de viaţă ai părintelui, n-am mai avut bucuria să-l văd: ascultarea de la Mănăstirea Zvanski nu-mi lăsa deloc timp liber. Între timp, părintele Damaschin a trecut la cele veşnice, în 1881. Când s-a întâmplat ceea ce voi povesti acum, trecuse mai bine de un an de la moartea lui. Trebuie să spun că mă gândeam arareori la el, afară de rugăciunile în care îl pomeneam câteodată.
S-a întâmplat să se abată asupra mea o mare supărare; eram gata să mă retrag din postul ce-mi fusese încredinţat. În această restrişte, am avut un vis. M-am văzut mergând la locuinţa părintelui Damaschin. Stăteam în pragul salonului, aşteptându-l să iasă din odaia sa de lucru. Uşa acestei încăperi era la dreapta, lângă fereastră. Ieşind de acolo, a apărut părintele Damaschin. Arăta întocmai cum îl văzusem pe când trăia, doar ceva mai tânăr, mai vesel şi plin de bucurie. Purta rasa neagră, de călugăr, pe cap culionul, iar pe piept crucea de stareţ. M-am înclinat în faţa lui şi m-am apropiat să iau blagoslovenie. M-a binecuvântat şi apoi, arătând spre sfintele icoane din colţ, în faţa cărora ardea o candelă, a spus: „Roagă-te!” Am început
157
amândoi să ne rugăm, făcându-ne semnul crucii. Apoi, a luat loc pe sofa, arătându-mi un jilţ la dreapta sa pe care să mă aşez şi eu. Am început să stăm de vorbă. Când anume s-a terminat convorbirea noastră, nu-mi pot aminti. Mi se pare că mi-am vărsat înaintea lui tot amarul. Şi-mi aduc bine aminte ce m-a întrebat: „Ştii care este înţelesul ruperii catapetesmei în două la Templul din Ierusalim în ceasul morţii Mântuitorului pe cruce?” Eu am răspuns, după cum învăţasem despre Sfânta Scriptură, că acest lucru însemna despărţirea între Vechiul şi Noul Testament. „Bine zici”, răspunse, „aşa e după carte, dar ia gândeşte-te: nu cumva e vorba de viaţa noastră monahicească?”
Am început să chibzuiesc; şi nesigură că părerea mea ar fi îndreptăţită, am răspuns: „Cred că înseamnă cât de sfâşiat este sufletul omului când năzuieşte spre Dumnezeu şi spre a-I plăcea lui Dumnezeu; e rupt în două, pentru că ajungând duhovnicesc tot mai ţine de omul trupesc sălăşluit într-însul; e sfâşiat, pentru că taie de la sine şi smulge voinţa omului celui dinafară care este dulce, dar aplecată spre păcat; biata lui inimă e sfâşiată, dezbinată, frântă în bucăţi: unele frânturi le smulge de la sine şi le aruncă în lume pentru că nu i se potrivesc, deşi sunt ale sale; dar pe altele le aduce Mântuitorului său ca pe nişte tămâie curată. Ah, cât de greu îi este câteodată bietei inimi, cât e de chinuită, cât suferă, cu adevărat fiind ruptă în două!”
Nu auzisem niciodată, şi nici nu aşteptasem să aud astfel de lucruri, trează fiind; dar acum, în vis, am spus toate acestea cu atâta ardoare, încât eram toată scăldată în lacrimi. Stareţul Damaschin mi-a răspuns: „Da, nu te-a lipsit Domnul de harul Lui. Ţi se cuvine oare atunci să slăbeşti
158
cu inima şi să te deznădăjduieşti în mâhnire? Ia-ţi îndrăzneală, fie-ţi inima întărită cu nădejdea în Dumnezeu!” Spunând acestea, s-a ridicat şi din nou m-a binecuvântat. M-am deşteptat scăldată în lacrimi, dar de astă dată erau lacrimi nu de durere, ci de nespusă bucurie, cu care s-a întărit pentru multă vreme inima mea.
Asupra acestui vis am făcut o dare de seamă pe care am trimis-o Mănăstirii Valaam.
24
ÎN PRAG DE A FI STAREŢĂ
îndeplinind slujba de casieră la Mănăstirea Zvanski numai patru ani, şi fiind în vârstă de doar patruzeci de ani, nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea ajunge stareţă. Într-adevăr, dacă mi-ar fi spus cineva una ca asta, aş fi crezut că mă ia în râs, că face glume pe seama mea. La sfârşitul lui februarie 1881 am avut încă un vis. Mergeam încotrova, şi am ajuns la un câmp de secară. Spicele secarei erau atât de înalte, atât de bogate şi de frumoase, încât nu te mai săturai privindu-le. Din păcate, ca să ajung în drumul meu trebuia să o iau de-a dreptul prin lan, pentru că potecă nu era. Îmi era milă să calc în picioare spicele frumoase, dar, neavând încotro, am mers mai departe. Deodată am băgat de seamă că spicele, deşi mari, erau aproape goale: se copseseră peste măsură şi boabele se scuturaseră. „Ce fel de stăpân o mai fi acesta, care cu atâta nepăsare se lipseşte de o comoară ca asta şi nu-şi culege câmpul la vreme?” m-am minunat eu. Cu toate că împrejur, până departe, nu se vedea nimeni, cineva nevăzut răspunse gândului meu: „Chiar tu trebuie să seceri tot câmpul acesta!” M-am înspăimântat. Cum să secer tot câmpul când eu nu ştiam să secer? Cu aceste gânduri în minte, am străbătut mai departe lanul şi în cele din urmă am ajuns la capătul lui.
Am dat la o parte cu mâna ultimele şiruri de secară şi am văzut că se sfârşiseră şi că mai departe începea o întindere
160
uriaşă de apă, căreia nu i se zărea capătul. Dar cumva ştiam că nu e o apă stătătoare aceea, ci o fâneaţă potopită vremelnic. De aceea, presupunând că apa e mică şi se poate trece, am mers mai departe. Dar apa s-a dovedit adâncă şi, cu cât înaintam, cu atât creştea mai mult. M-a cuprins frica să nu mă înec; apa îmi ajunsese acum la gât, iar eu nu ştiam să înot. Deodată, de sus, parcă din cer, a căzut în mâna mea dreaptă o cârjă de stareţă. Acelaşi glas care îmi vorbise despre secară mi-a spus acum: „Sprijină-te de aceasta; n-ai să te îneci!” Şi cu adevărat, cu ajutorul acestei cârje am putut înainta prin apă. În cele din urmă apa a scăzut. Curând s-a ivit o pajişte verde şi puţin mai încolo am zărit un zid alb, dincolo de care apăreau biserici şi clădiri; era o mănăstire. Din una dintre biserici purcedea un alai şi se apropia de porţile spre care mă îndreptam eu, sprijinită în cârja mea. Ne-am întâlnit chiar la poartă. Corul cânta întru întâmpinare. Apoi alaiul, din care făceam acum şi eu parte, a pornit înapoi spre biserică. Aici, visul a luat sfârşit.
Când, ca de obicei, m-am dus la maica stareţă (care era totodată şi naşa mea de călugărie), i-am povestit acest vis. Stareţa nu mă privise niciodată cu ochi buni, socotindu-mă un fel de rivală a sa. Mie însă cugetul mi-e curat faţă de dânsa. Nu numai că am căutat întotdeauna să-mi împlinesc îndatoririle, ci am făcut acest lucru cu asupra de măsură. Văzând bunăoară că vrea să mă scoată din postul ce-l aveam, căutam să îndeplinesc cele mai anevoioase sarcini sau treburi neobişnuite, doar-doar să-i fiu pe plac. Cu bocanci în picioare şi cu o funie legată peste rasa de lucru în chip de cingătoare umblam încolo şi încoace prin
161
păduri, cot la cot cu muncitorii, ca să supraveghez tăierea buştenilor vânduţi. Uneori cât era ziua de lungă neguţătoream lemnul de vânzare pe malul râului Volkov, sau stăteam cu muncitorii care stivuiau cărămizile. Zadarnic! Nici această dovadă de abnegaţie nu mă scutea de batjocura şi de ocările muşcătoare ale stareţei. După ce luam în primire lemnul, cărămida sau orice altceva, veneam la ea să-i dau socoteală de cum au mers treburile şi să-i cer bani să plătesc lucrătorii. Ca să-mi dea aceşti bani, mai întâi ea trimitea pe cineva de la mănăstire să se încredinţeze că într-adevăr am primit ceea ce spuneam. Dar pot să jur înaintea lui Dumnezeu că întotdeauna am făcut totul în chip curat, cu cea mai mare grijă şi cinste!
Mai obişnuia să mă trimită câte o lună întreagă să colind prin oraşe, mai cu seamă la Petersburg, ca să strâng bani pentru mănăstire. Când Dumnezeu mă învrednicea de o colectă bogată şi puteam să-i aduc o sumă frumuşică, nu uita niciodată să-mi spună că eu de fapt n-am lucrat pentru Dumnezeu (adică din ascultare şi cu dăruire de sine), ci din slavă deşartă şi ca să-mi adun laude. Iar de mă întorceam cu nimica toată, aveam şi mai multe de îndurat. De la colegiul de fete care funcţiona în mănăstire şi unde eram director adjunct m-a înlăturat cu totul, deşi, în virtutea educaţiei temeinice pe care o primisem, cea mai potrivită ascultare pentru mine ar fi fost cea de profesor. Autorităţilor însă le-a explicat că înlăturarea mea se datora nepotrivirii şi feluritelor greşeli pe care le făcusem.
în totul, am băut o cupă amară cât timp am fost în acea ascultare. De multe ori, azvârlită în toiul atâtor întâmplări, mă temeam să nu-mi pierd minţile. În ruptul capului
162
nu puteam pricepe temeiul atâtor minciuni şi intrigi care pe mine mă înspăimântau. În ce priveşte purtarea stareţei faţă de mine, nu-i puteam găsi altă pricină decât că, fiind o făptură din clasa de jos şi lipsită de cea mai rudimentară educaţie, vedea în mine o persoană mai cultivată, cu însuşiri sporite, şi de aceea căuta să scape de mine, cu toate că eu nu-i dădusem niciodată nici cel mai mic prilej pentru asta. Îmi era inima grea, pentru că eu, în pofida tuturor acestor lucruri, ţineam la ea, cu atât mai mult după ce a ajuns să fie naşa mea de călugărie. În dimineaţa despre care am vorbit mai sus, povestindu-i cu inima deschisă visul meu, ea mi-o întoarse batjocoritor:
felicitări! Acum, de vreme ce ai primit o cârjă, iată-te şi stareţă!
Şi făcea haz pe seama mea.
Plecând de la ea, am plâns cu amărăciune. Mai apoi însă, luându-mă cu treaba, mi-am uitat necazul şi am uitat şi de vis. După-amiază, pe la ora patru, stareţei i s-a înmânat o telegramă. Era de la Mitropolitul Isidor, care poruncea ca trezoriera să-i fie neîntârziat trimisă la Petersburg. Chemarea era în vederea numirii mele în fruntea obştii din Leuşino. Această obşte ducea cu totul lipsă de organizare şi era gata de a fi desfiinţată dacă s-ar fi dovedit că nu poate fi îmbunătăţită. În răstimp de şase ani trei stareţe se dăduseră bătute în faţa lipsei de mijloace de acolo şi a greutăţilor întâmpinate în slujbele lor. Iată încotro mă hărăzise Pronia lui Dumnezeu! De la o cruce la altă cruce!
25
MIJLOCIREA ÎMPĂRĂTESEI CERURILOR ŞI A SFÂNTULUI IOAN ÎNAINTEMERGĂTORUL PENTRU OBŞTEA DIN LEUŞINO
Ca să se înţeleagă mai bine cele ce urmează, trebuie să înfăţişez pe scurt starea obştii din Leuşino la vremea când am fost aşezată în fruntea ei, în anul 1881.
În capitolul precedent am arătat împrejurările numirii mele la conducerea acestei obşti, despre care nu auzisem niciodată, până şi numele ei fiindu-mi străin. Mitropolitul Isidor mă cunoştea personal, dar până atunci nu vorbise cu mine decât o singură dată.
Mă cunoştea mai mult din spusele altora. Oricum ar fi fost, mă socotise potrivită pentru această slujbă. Ca răspuns la întâmpinarea mea cum că poate sunt prea tânără pentru a mi se încredinţa un asemenea post, el mi-a arătat care era părerea lui:
n-are ce face acolo o persoană în vârstă. Obştea aceea are nevoie de o administrare inteligentă şi de o supraveghere atentă. Mi s-a urât cu ea. De patru ani, uite că eşti a patra conducătoare pe care o numesc. Dar, dacă n-ai să-i poţi fi de nici un folos, am s-o desfiinţez. S-ar putea să te simţi singură acolo. E un colţ uitat de lume, în pustietate.
Dar nu faptul că locul era un colţ uitat de lume, „o pustietate”, m-a chinuit pe mine la Leuşino, ci familia neguţătorului
164
Maximov, care se amesteca în toate. Aceştia cumpăraseră pământul pe care se întemeiase obştea, drept care se socoteau de-acum suverani. Îşi băgau nasul peste tot, până şi în cele mai mici amănunte. Câştigând de partea lor câteva surori, aflau acum de la acestea, răstălmăcit, tot ce se întâmpla în obşte. Grija cea mare a acestor surori era ce face şi ce spune conducătoarea. Ele nu erau în stare să înţeleagă îndreptăţirea faptelor cui conducea. Fiind fete de la ţară, analfabete, nu aveau chiar deloc habar de cerinţele vieţii monahale. Cel mai de seamă simţământ care le guverna era pizma. Socotind după timpul intrării în mănăstire, ele erau senioarele, şi de aceea li se părea că ultimul cuvânt în conducere şi gospodărire trebuia să fie al lor, şi nu al vreunei călugăriţe „venite Dumnezeu ştie de unde”. Tot timpul cârteau şi forfecau ordinele conducerii. Apoi se plângeau Maximovilor, iar aceştia se plângeau mai departe mitropolitului. Bietele stareţe, copleşite de toate greutăţile câte se pot închipui, alergau să se întoarcă în mănăstirile de pe unde veniseră. Aceeaşi soartă mă pândea şi pe mine, ba încă una şi mai rea. „Clica” cea ostilă, precum şi Maximovii înşişi au recunoscut numaidecât în mine un rival cu care greu o scoţi la capăt, unul care vede cu cine are de-a face. Temându-se pesemne pentru ei înşişi, s-au hotărât să abată asupra mea întreaga putere a furiei lor. L-au îmbrobodit şi pe preotul din partea locului, care slujea în obşte, trăgându-l de partea lor. Am înţeles de la început câte greutăţi mă aşteaptă, mai ales că-mi dădeam seama ce calomnii vărsaseră asupra stareţelor dinainte, ca să scape de ele. Faţă de acelea eu eram cu mult mai tânără, aşa că puteau să mă defaime înaintea autorităţilor
165
şi să-mi terfelească bunul nume cu mai mult spor; s-ar fi putut să rămân acoperită de ocară pentru toată viaţa. Mă vedeam aflată la o răscruce de drumuri: trebuia fie să înfrunt toate greutăţile, hotărându-mă să mă lepăd de sine şi să îndur clevetirile şi potrivniciile, ca, învingându-le cu ajutorul lui Dumnezeu, să scot obştea la lumină, fie, cunoscându-mi neputinţa, să mă feresc din calea urgiei viitoare, fugind de toate relele ce se întrevedeau zdrobindu-mă cu grozăvia lor.
Chibzuind şi întorcând lucrul pe toate feţele, n-am putut să nu-mi dau seama că sunt prea slabă pentru o întreprindere atât de mare cum era buna întocmire a obştei în împrejurări aşa vitrege. Şi pe deasupra, pe lângă toate neajunsurile, obştea aceasta n-avea un sfânt! M-am hotărât să plec, fie ce-o fi; aveam să-i spun deschis mitropolitului cum stau lucrurile şi să-l rog să mă demită. Altceva nu-mi mai rămânea de făcut crucea pusă asupra mea îmi părea prea grea s-o pot duce. Toate uneltirile vicleanului vrăjmaş erau tot atâtea lovituri care cădeau în plin asupra sufletului meu deschis şi sincer. N-aveam cum să mă apăr. Eram înspăimântată. Puterile mă părăseau şi în cele din urmă am ostenit. Hotărârea de a părăsi obştea era acum de nezdruncinat. Aşteptam doar un pretext să plec, ca să nu mă mai întorc niciodată.
Atunci s-a întâmplat să am un vis extraordinar. Tot cuprinsul mănăstirii părea să fie în flăcări, cerul era acoperit de nori arzând ameninţător. Unul din ei părea să coboare asupra clădirii din faţa celei în care locuiam eu (unde se afla şi paraclisul) şi dintr-odată casa a luat foc. Văzând că biserica noastră avea să aibă aceeaşi soartă, m-am întors
166
oarecumva de la fereastra prin care priveam şi, îndreptându-mă către celelalte chilii, prin ale căror ferestre surorile priveau şi ele, le-am spus: „Rugaţi-vă, surorilor! într-o clipă şi clădirea noastră o să ia foc. Biserica lui Dumnezeu o să ardă, iar noi o să pierim toate! Rugaţi-vă!” După aceea m-am întors iar la fereastră. Închipuiţi-vă uimirea ce m-a cuprins când, în loc de fereastra prin care privisem adineauri, am văzut o icoană! Era cu faţa spre afară şi cu spatele spre mine. Nerăbdătoare să văd ce icoană este, am căutat să mă uit dintr-o parte. Deodată, icoana s-a întors încetişor singură şi a ajuns de-a curmezişul ferestrei, cu faţa la mine (eu stam în stânga). Am văzut că e icoana Maicii lui Dumnezeu Grabnic-Ascultătoare. Ca uluirea să-mi fie şi mai mare, la picioarele ei zăcea viu capul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, căruia ea îi grăia tare. Auzeam desluşit că vorbesc, vedeam şi buzele capului viu mişcându-se ca şi cum ar fi rostit cuvinte, pe care însă nu le înţelegeam. Deodată, împărăteasa cerurilor mi-a spus: „De ce eşti aşa tulburată? Şi de ce ţi-e teamă?” Cu aceste cuvinte, şi-a ridicat mâna dreaptă şi a arătat spre capul înaintemergătorului, adăugând: „Noi întotdeauna păzim obştea noastră! Nu-ţi fie frică de nimic! Să ai credinţă!” Copleşită de fericire la auzul acestor cuvinte, am alergat să-i sărut mâna, câtă vreme mai era acolo. Tremurând toată, am strigat: „Stăpâna şi Doamna noastră!”, şi i-am sărutat mâna, care nu mai era acum vie, ci zugrăvită, ca şi întreaga icoană.
În acea clipă m-am deşteptat. În inima mea totul era lumină şi fericire de parcă niciodată nu s-ar fi aflat vreo durere într-însa. Lacrimi de bucurie îmi şiroiau pe faţă; tremuram. Am înţeles că Maica lui Dumnezeu ocrotea
167
această obşte, împreună cu Înaintemergătorul căruia îi era închinată. Întărită de credinţă, am luat hotărârea să îndur totul şi să lucrez mereu pentru binele sfintei obşti, chiar de-ar fi fost să-mi dau şi viaţa; să nu plec niciodată din ea de bunăvoie, ci să caut să pun totul în bună rânduială, bine întocmind-o. Stăpâna şi Doamna noastră avea să mă ajute în această lucrare, n-aveam nici o îndoială.
Mai târziu, am vărsat râuri de lacrimi, încercând să-mi împlinesc scopul. Mi-am făcut lucrarea mea, iar vrăjmaşul şi-a făcut-o şi el pe-a lui. Câte prigoane şi câtă tulburare n-a ridicat, ca să pună piedici trudei mele!
Voi înfăţişa în cele ce urmează câteva dintre piedicile acestea.
Crucea
În vremurile de restrişte şi de trudă, pe când începusem a pune rânduială în obşte, stăteam odată în odaia mea, singură. Toate uşile erau închise. Toţi merseseră la culcare; mă pregăteam să fac şi eu acelaşi lucru şi totuşi, şedeam mai departe acolo, fără să ştiu nici eu de ce. Zăboveam. Nu mă rugam, nici nu mă gândeam la ceva anume, îmi era inima grea, foarte grea, şi în sufletul meu stăpânea tăcerea. Deodată, drept în mijlocul chiliei, am văzut o cruce mare de lemn, atât de mare, că din podea ajungea aproape să atingă tavanul. (Era limpede că nu-i un vis, eram trează; cum şedeam aşa, îmi dădeam seama de tot ce mă înconjoară.) La întretăierea dintre grinda orizontală şi cea verticală se afla ceva ce aducea cu un zăvor lunguieţ, roşu la culoare, sângeriu. Văzând crucea, nu m-am înspăimântat. M-am închinat gândindu-mă fără voie: „Ce mare
168
e! Cum am s-o duc?” Şi atunci am auzit aceste cuvinte, care veneau parcă dintr-acea cruce: „Ai s-o ridici şi ai s-o duci, pentru că tăria Mea se desăvârşeşte în slăbiciune!” Am socotit că mi s-a trimis aceasta fie ca să mă întăresc în viaţa mea cea plină de durere, fie ca semn pentru suferinţe şi mai mari ce mă aşteptau. Şi, deşi simţeam oarecare întristare, am primit totul din inimă. Eram gata să îndur orice pentru binele obştei, şi prin aceasta, pentru slava numelui lui Dumnezeu.
26
MINUNATA RIDICARE DINTR-O BOALĂ GREA SĂVÂRŞITĂ DE CĂTRE ARHANGHELUL MIHAIL, CĂPETENIA OŞTILOR CEREŞTI 1883
Preluând chivernisirea obştii din Leuşino, am fost întotdeauna sinceră şi cu inima deschisă faţă de Mitropolitul Isidor. Multe clevetiri, bârfe şi răutăţi pe seama mea i-au ajuns la ureche! Nu ştiu ce preţ punea pe ele, pe mine însă mă asculta întotdeauna; îmi punea tot felul de întrebări, zicând câteodată.
să-mi spui totul, ca şi când te-ai spovedi mie.
Îi spuneam totul cu cuget curat; niciodată nu i-am ascuns greşelile mele, căci greşeli se pot face întotdeauna. Mă şi mustra, dar cel mai adesea mă mângâia, aducându-mi aminte de juruinţa călugărească de a răbda orice neajuns.
În ziua de 14 ianuarie 1883 am venit la Petersburg să-l văd şi să-i înfăţişez darea de seamă asupra anului ce trecuse. Chiar el îmi spusese să-i înfăţişez personal această dare de seamă ca să simplificăm întreaga procedură; ar fi fost cu mult mai complicat ca raportul să treacă prin consistoriul eparhial.
Mitropolitul m-a întâmpinat cu căldură, poftindu-mă să iau loc. Şi-a aruncat privirea peste darea mea de seamă
170
care era pe atunci cât se poate de simplă, şi o uimire mare i s-a aşternut pe chip, uimire pe care nu se putea să nu o observ. A început să mă cerceteze cu de-amănuntul, punându-mi aceleaşi întrebări de mai multe ori. La sfârşit spuse:
eu unul înclin să-ţi dau crezământ, dar uită-te numai puţin să vezi ce-au putut să scrie despre dumneata; ce mai harababură! Dumneata spui şi scrii una, iar aici am cu totul altceva!
Şi, zicând acestea, îmi întinse două foi de hârtie pe care le avea cu sine, adăugând:
cercetează-le pe îndelete şi aşterne-mi în scris părerea dumitale asupra lor. Eu te cred, numai că o hârtie cere o altă hârtie! Maximovii au scris aci câte şi mai câte; de asemenea, câteva surori care au plecat din obşte se plâng că-i din pricina dumitale. Ia aşadar şi citeşte, şi dă-mi un răspuns în aşa fel încât să le închidem gura.
Trebuie să mai arăt aici că haimanalele de Maximovi, pe care i-am mai pomenit, văzând că toate uneltirile împotriva mea sunt zadarnice, au născocit altă viclenie. Întâmplarea s-a petrecut către sfârşitul anului precedent, pe 22 octombrie. Odată, în timpul mesei de la trapeză, şapte din ceata zavistnicelor au anunţat, de faţă fiind şi celelalte surori, că pleacă din obşte. M-a mirat mult această întorsătură de lucruri, dar, fără să bănuiesc nimic din cele ce-aveau să urmeze, mi-am spus în sinea mea: „Doamne, ajută; măcar n-au să le mai zăpăcească pe celelalte!” Ele însă căutau să mai tragă şi pe altele după sine. Dar nimeni nu le-a luat în seamă; nimeni n-a mai plecat. Întrucât aceste semănătoare de zâzanie făceau parte din obşte,
171
am întocmit un raport către episcopul vicar, arătându-i ce se întâmplă şi rugându-l să le dea învoirea oficială de a pleca. Episcopul Varsanufie, înţelept, a văzut lucrurile mai bine decât mine şi printr-o scrisoare personală m-a povăţuit să le pun pe acele surori să semneze o declaraţie cum că de bunăvoie ieşeau din obşte. Îmi făgăduia că, după aceea, avea să-mi trimită hârtiile prin care le da drumul să plece. Răzvrătitele însă, simţind pesemne dincotro bătea vântul, n-au vrut cu nici un chip să semneze un astfel de înscris şi, fără să mai aştepte hârtia oficială, au plecat, nesilite de nimeni. Abia atunci am înţeles unde ţinteau cu uneltirile lor, dar nu mai era nimic de făcut.
A urmat acum cea mai cumplită vreme de restrişte pentru mine. Uneltitoarele au plecat, scoţându-şi calabalâcul noaptea (ca şi cum s-ar fi temut de lumina zilei). Mănăstirea (abia o obşte pe atunci) fu înţesată cu scrisori şi cu solii. Toată lumea era îndemnată să plece, arătându-se că eu, chipurile, o să fiu surghiunită în Siberia. Binefăcătorii noştri, socotind obştea sortită ruinei, au încetat să ne mai ajute. Totul fierbea; nu mai era nici o disciplină, nici o rânduială, nici o ascultare. Toată lumea sta să plece, toată lumea vorbea, toată lumea era tulburată, neliniştită, îngrijorată. Nu se poate descrie ce era acolo!
Cu toate acestea, celor mai multe dintre surori le era milă de mine. Unele mă mângâiau cu lacrimi în ochi. Şi, spre uluirea generală, nici una nu a mai plecat, în afară de cele şapte. Timpul a trecut, tulburarea s-a liniştit încet-încet, cel puţin la suprafaţă. Maximovii, care erau la rădăcina a toată răutatea şi tulburarea, au început acum cu bani a căuta să „cumpere” pe surori, pe preot (care de
172
altfel era oricum de partea lor) şi chiar pe secretarul eparhial, fostul stareţ al Mănăstirii Modenski, care mi-a povestit el însuşi totul, arătându-mi scrisorile primite de la Maximovi. Aceştia nu voiau nimic altceva decât ca obştea să fie desfiinţată. Atunci, pământul pe care ea fusese întemeiată avea să intre iar în stăpânirea lor, şi puteau să-şi construiască liniştiţi o căşărie, pentru că ei vindeau brânză şi unt la Petersburg. De altfel chiar aveau pretenţia ca obştea să-i aprovizioneze cu unt, însă desigur nici eu, nici predecesoarele mele nu se învoiseră la aceasta.
între timp, plecatele din obşte au trimis mitropolitului o jalbă, plângându-se că eu le-am dat afară fără nici un motiv. Maximovii la rândul lor au trimis şi ei o plângere împotriva mea, cât se poate de veninoasă şi de ponegritoare. Nici un cuvinţel nu era adevărat într-însa. Tocmai aceste două petiţii mi-au fost înmânate de mitropolit când am venit la el în ziua de 14 ianuarie.
N-am avut răgazul să citesc aceste hârtii cu mitropolitul de faţă. Plecând de la el, m-am dus drept la casa unde trăsesem, a cinstitului cetăţean Efraim Nikiforovici Sivokin. Această familie mă iubea şi îmi arătase întotdeauna preţuire, luând parte la necazurile mele şi la durerile întâmpinate în Leuşino. La ei se strânseseră mulţi prieteni. Tocmai luau masa, şi era pus un tacâm şi pentru mine, pentru că îmi aşteptau sosirea. Mai erau acolo neguţătorul de argint Karkarov cu soţia lui, precum şi duhovnicul nostru comun, părintele de la Schitul Serghiev, Gherasim. Toţi erau „de-ai casei”, aşa că, întrebată fiind de ce am întârziat, le-am spus tot adevărul. Le-am arătat hârtiile ce le aveam cu mine, nerăbdătoare să aflu ce cuprindeau.
173
A început cina şi s-a dat citire plângerilor împotriva mea. Citea Karkarov. Dar numai ce-a început, şi nici n-a mai fost în stare să citească mai departe.
La auzul atâtor învinuiri şi defăimări lipsite cu totul de orice noimă şi ruşine, mii de ocări se abătuseră, cum era de aşteptat, asupra Maximovilor. Părintele Gherasim, înţelegând bine cât mă costau pe mine toate acestea, căută să atragă atenţia tuturor asupra consideraţiei ce-o avea mitropolitul pentru mine: nu numai că nu îngăduise ca jalbele să ia drumul lor obişnuit, ci mi le dăduse mie. Vedeam şi eu şi preţuiam cum se cuvine aceasta, dar în minte mi se învârtejeau gânduri amare. „Bine”, îmi spuneam, „mi-a dat hârtiile; poate că mă crede dar la ce bun? Vrăjmaşii mei n-or să se potolească. O să tot fie aşa, la nesfârşit.” Nu puteam nici să plâng. O piatră de moară îmi stătea pe inimă; un simţământ înfricoşător punea stăpânire pe mine.
Rămaserăm la masă mai bine de două ceasuri. Toată lumea vorbea despre cele întâmplate. Toţi mă căinau; unii chiar plângeau. Părintelui Gherasim mai ales îi era tare milă de mine. Începurăm apoi să ne ridicăm. M-am sculat şi eu, dar numaidecât m-am şi prăbuşit înapoi pe scaun. Picioarele nu mă mai ascultau nu le puteam mişca. Cumva, ajutată de cineva, sprijinindu-mă de perete, am ajuns în odaia mea şi m-am întins să mă odihnesc. M-a lovit un somn de moarte. Mă afundam într-o stare de inconştienţă. Am adormit pe loc. Toată lumea din jur se mira, socotind nefiresc acest somn. Acestea se întâmplau în jurul orei trei după amiaza. La şapte seara, de-abia, de-abia am putut fi trezită pentru a lua ceaiul. În cele din urmă m-am deşteptat, dar spre spaima mea nu-mi puteam mişca
174
picioarele; îmi înţepeniseră cu totul! A fost chemat un doctor care locuia la catul aceleiaşi clădiri. Acesta a diagnosticat paralizia nervilor, şi ar fi recomandat tratament electric; se temea însă că sistemul meu nervos, şi aşa foarte slăbit, n-ar fi suportat acest tratament. Între timp gazdele l-au rugat pe medicul familiei, doctorul Karpinski, să mă examineze şi el. A pus acelaşi diagnostic şi ne-a sfătuit să aşteptăm până a doua zi, spunând că trebuie să stau foarte liniştită.
În timpul primelor zile de boală, simţeam un fel de linişte sau mai degrabă de nepăsare. Nu încercam nici durere, nici îngrijorare şi nici nu-mi puteam aminti desluşit ce anume mi se întâmplase. Toată seara şi a doua zi m-am aflat într-o stare în care parcă nu simţeam nimic. În dimineaţa celei de a treia zile, nu-mi mai puteam folosi nici mâinile; nu mai puteam să le mişc. Atunci înţelegerea desăvârşitei mele neajutorări m-a scos din nepăsarea în care zăcusem; simţeam, plângeam, sufeream din nou. Mă aflam la Sivokini de douăsprezece zile. Se apropia onomastica gazdei mele, 28 ianuarie, ziua Sfântului Efrem. Mi-am dat seama cât de mult am să-i stingheresc pe aceşti oameni cu neputinţa mea de a mă mişca, într-o asemenea zi de sărbătoare. Am început să mă gândesc încotro m-aş putea duce plecând din casa acestor făcători de bine ai mei, care mă îngrijiseră de parcă aş fi făcut parte din familia lor, plătind doctorii, căutând medicamentele care-mi trebuiau etc. Cunoşteam pe conducătoarea obştii surorilor milostive, închinată Sfintei Treimi [surori de caritate] din Peski, pe nume E.A. Kubliţki. Am rugat de aceea pe doctorul Karpinski să-i scrie cu rugămintea de a mă primi
175
la ele pentru o vreme. Făcând aceasta, pe 26 ianuarie, la onomastica mea de care nu ştia nimeni (în lume mă chemase Maria), am fost purtată de cineva pe braţe, aşezată într-o trăsură şi dusă binişor până la acea obşte, de parcă aş fi fost un trup neînsufleţit. Ajungând acolo, iar am fost purtată pe braţe până la catul de sus, într-o încăpere unde aveam să rămân încă cinci săptămâni.
între timp, la cererea mea Sivokin s-a dus la mitropolit şi l-a înştiinţat despre ceea ce mi se întâmplase.
Mitropolitul a pus foarte tare la inimă starea mea şi a spus:
nu m-am gândit niciodată că are să ia totul atât de serios. Doar ştiu că-i nevinovată, că totul nu-i decât calomnie! Dar trebuia să-i demascăm pe defăimători.
A luat înapoi cele două petiţii rămase fără răspuns (pentru că acum nu mai puteam scrie). Nu ştiu cum s-a terminat cazul acesta. N-am mai auzit nimic de atunci.
Am rămas la spital, bucurându-mă de atenţia şi de grija tuturor. Mitropolitul însuşi trimitea din vreme în vreme pe cineva care să mă vadă şi să-mi aducă blagoslovenia lui. Arhimandritul Isaia a venit de două ori trimis de dânsul, şi o dată şi-a trimis secretarul, pe V.I. Nikolaevski. În tot acest timp am suferit cumplit; pe lângă boala ce-o aveam, am mai făcut şi pneumonie.
A venit Postul Mare; le auzeam pe surori cântând în paraclisul aflat de cealaltă parte a coridorului. Acest lucru însă mă neliniştea. Îmi aducea aminte de obştea mea iubită, pentru care îndurasem atâtea şi pe care acum, cum zăceam aşa între viaţă şi moarte, nu mai aveam mare nădejde s-o mai pot vedea vreodată.
176
Se împrimăvăra şi râurile aveau în curând să se reverse. Atunci, nici nu mă puteam gândi să mă întorc acasă mai devreme de luna mai, pentru că de la Riabinsk aveai de străbătut o sută treizeci de verste în căruţa cu cai, şi trebuia de asemenea să treci râul Volga şi Mologa (pe plute).
În tot acest timp, primeam mereu veşti de la surorile din obştea mea. Rămăseseră singure, nu eram cu ele la vreme de restrişte. Erau potopite de tot felul de zvonuri neliniştitoare pe seama mea şi a lor. Răzvrătitele, aşezate într-un loc pe care Maximovii îl cumpăraseră pentru ele chiar lângă obşte (dinadins parcă), răspândeau acum din nou zvonuri absurde şi neruşinate despre boala mea. Nimeni nu le dădea crezare, desigur, pentru că mai erau şi alte căi pe care soseau veşti. Cu toate acestea toată lumea era mâhnită şi îngrijorată. Câteva plecaseră pentru totdeauna, dorind să scape de necontenita tulburare şi vrajbă.
Aveam să mă hotărăsc între două căi: ori să mă întorc în obşte, părându-mi mai bine să mor acolo decât între pereţii spitalului, aşa înţepenită cum eram (pneumonia se mai vindecase), ori să rămân pe loc până în mai, când începeau să plutească pe râuri vapoare. Am ales prima cale, mai ales că doctorii îmi spuseseră că m-aş putea vindeca (dacă era să mă vindec) doar dacă aveam parte de linişte şi de odihnă. La începutul lunii martie mi s-a dat drumul din spital. Parte pe braţe, parte în trăsură, am fost purtată înapoi la casa Sivokinilor şi aşezată în acelaşi pat în care stătusem înainte. Acum însă mă puteam folosi de braţe nu numai de degete şi de mâini, ci de braţe cu totul. Mă bucuram că eram în stare să-mi mişc braţele, pentru
177
că acest lucru îmi dădea nădejdea însănătoşirii. Însănătoşirea, totuşi, nu era de aşteptat curând.
Se plănuise să rămân în casa Sivokin trei sau patru zile, până mi se va fi pregătit îmbrăcăminte călduroasă mai ales pentru braţe şi picioare. Mai erau de făcut şi alte pregătiri, încă nu aveam control asupra picioarelor; nu se mişcau, între timp a fost trimisă obştii o telegramă prin care se cereau cai şi o troică în care să pot sta întinsă, acestea toate având să mă aştepte la staţia de cale ferată Riabinsk.
Acum, fie din pricina grijilor legate de aceste pregătiri, fie pentru că îmi aminteam limpede ce se petrecuse în obşte, spre groaza mea am început să mă simt cu mult mai rău, şi asta chiar în ajunul plecării. La ora unsprezece seara au venit să mă vadă doi medici: şi Karpinski, şi un alt doctor de la obştea Sfintei Treimi. Amândoi au spus că nici nu poate fi vorba să plec a doua zi.
Toată lumea a fost de acord cu acest lucru şi s-au dus toţi la culcare. Am rămas singură în odaia mea împreună cu Nadejda, o soră începătoare care se afla la Petersburg cu însărcinarea de a strânge ajutoare pentru obşte. În lipsa ucenicei mele, ea urma să mă însoţească înapoi la Leuşino.
în timpul acestor din urmă zile, stătuse cu mine în odaie ca să mă poată îngriji. În acea din urmă noapte dormea pe duşumea lângă patul meu pentru că starea mea se înrăutăţise. Adormise şi ea, la fel ca toţi ceilalţi din casă. Numai eu nu închisesem deloc ochii: de când căzusem bolnavă sufeream de insomnie. Orologiul a bătut ora cinci. Fără voie mi-a trecut prin minte: „O, Doamne, s-a făcut cinci! Toţi or să se scoale la şapte, şi eu n-am închis ochii nici cinci minute!” La acest gând am început să plâng, să
178
plâng cu amărăciune. Nefiind în stare să-mi şterg lacrimile cu o batistă, mi-am întors capul încercând să-mi şterg faţa de pernă. Atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar. Nu dormeam, aşa că nu în vis s-a petrecut; se poate să fi fost într-un fel de aţipire; oricum, nu sunt în măsură să desluşesc cum anume.
îmi părea că mă aflu împreună cu cineva căruia îi vorbeam despre nevoia mea de a avea o icoană a Arhanghelului Mihail. În clipa aceea, pe uşa din faţa mea a intrat cineva purtând o icoană a Arhanghelului. S-a oprit lângă uşă. Era un tânăr preafrumos, cu păr bălai care cădea în bucle lungi, aurii, despărţite pe mijloc de o cărare. Arăta ca un frate de mănăstire, purtând un strai de catifea albastru deschis la culoare. Văzând icoana de care aveam atâta nevoie, m-am apropiat de tânăr şi fără să stau mult pe gânduri am spus: „Dă-mi mie icoana aceea! Nu mă pot lipsi de ea, şi uite, nu pot să merg să-mi găsesc şi eu una. Vezi, nu-mi pot mişca picioarele, nu pot să merg! Te rog, dă-mi-o mie!”
În loc să-mi răspundă, tânărul m-a întrebat foarte blând, însă cu multă pătrundere: „Ştii tu cine este acel care ţine icoana?”
M-am uitat la el, nedumerită, şi spre marea-mi uimire am văzut că faţa lui era aidoma cu cea din icoană. Atâta numai că în icoană Arhanghelul Mihail purta straie de războinic şi ţinea o sabie de foc, aşa cum e zugrăvit de obicei, pe când tânărul era îmbrăcat cu o rasă, şi aici vedeam o nepotrivire. Însă, văzând chipurile lor întru totul asemănătoare, am întrebat buimăcită: „Oare s-ar putea să fie însuşi marele Arhanghel?” Răspunzând parcă gândului ce-l
179
avusesem întâi despre rasa în care era îmbrăcat, spuse: „îngerii sunt împlinitorii voinţei Tatălui Ceresc.” Apoi adăugă: „Vei primi icoana mea; să nu te mai tulbure gândul că nu o ai. Mergi cu Dumnezeu la mănăstirea ta (nu era mănăstire, ci doar o obşte, pe atunci); „Arhanghelul va fi cu tine!” Spunând acestea, m-a binecuvântat însemnându-mă în chipul crucii cu icoana, iar eu, închinându-mă, am îngenuncheat şi am sărutat-o. Pe cât îmi amintesc, a făcut de trei ori lucrul acesta, de fiecare dată spunând: „Mergi cu Dumnezeu la mănăstirea ta; Arhanghelul va fi cu tine!” Iar eu, de fiecare dată, am îngenuncheat şi am sărutat icoana. La a treia binecuvântare, mi-am venit întru sine. Mi-am coborât din pat picioarele (pe care de două luni nu le putusem mişca), mi-am pus pe mine ceva de îmbrăcat cu mâinile mele de care nu mă putusem folosi înainte şi m-am dus, pe coridor, la baie. Acolo m-am spălat. După ce m-am spălat, am început să mă uit după prosop, însă n-am găsit, fiindcă nu era nici unul la îndemână. M-am întors în odaia mea şi iar am început să caut ştergarul. Umblam ca năucă, fără să-mi dau seama ce fac. Deodată, sora Nadejda s-a trezit şi, văzându-mă stând în picioare, cu faţa şi cu mâinile ude, s-a înspăimântat. Uluită, m-a apucat de picioare strigând tare:
maică, ce ţi s-a întâmplat?
Atunci abia am ajuns să văd desluşit ce era cu mine. Mi-am amintit cum, doar o oră în urmă, zăceam nemişcată. Mi-a venit în minte vedenia şi am înţeles că însuşi Arhanghelul Mihail mă tămăduise. Răspunzând strigătului fetei, am spus aproape cu aceleaşi cuvinte:
nadejda, ce mi s-a întâmplat?
180
M-am aşezat pe pat şi i-am povestit totul. Am vărsat amândouă lacrimi de emoţie şi de bucurie duhovnicească. M-am îmbrăcat mai departe şi, cum toată lumea se strânsese în sufragerie la ceaiul de dimineaţă, m-am înfăţişat şi eu, spre uimirea tuturor şi a mea! Simţeam că pot să merg; Îmi mişcam cu uşurinţă picioarele, doar că simţeam în ele o greutate, de parcă ar fi fost umplute cu nisip sau cu ceva care atârnă greu.
Astfel m-am tămăduit în răstimp de un ceas sau şi mai puţin de-atât, după două luni de boală grea.
În aceeaşi zi, la ora unu după-amiază, am luat trenul spre Riabinsk. În toate staţiile unde trebuia să urc şi să cobor, făceam acest lucru fără ajutorul nimănui.
Am ajuns cu bine. Eram încredinţată că Arhanghelul însuşi călătorea cu mine împreună şi îmi simţeam sufletul luminat.
Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre slava minunilor Tale!
Această boală a fost punctul de răscruce care a însemnat sfârşitul, dacă nu al tuturor suferinţelor mele, cel puţin al celor mai grele, şi nu numai în ce mă privea pe mine, ci întreaga obşte din Leuşino. Nu ştiu cum a răspuns mitropolitul la pârele Maximovilor, dar oricum aceştia au încetat să se mai amestece în treburile obştii, cum făcuseră până atunci, iar înrâurirea lor încet-încet s-a stins cu totul. Surorile nu şi-au mai plecat urechea la spusele lor; apele s-au liniştit, iar eu am putut să lucrez mai departe pentru binele obştii, încrezătoare şi neîmpiedicată de nimeni.
În anul următor, 1884, Preasfinţitul Anastasie, episcopul Novgorodului, a venit să binecuvânteze zidul de incintă
181
pe care îl ridicasem împrejurul aşezământului. La drept vorbind, fusese doar un pretext pentru a-l putea invita pe episcop să vină, pentru că de fapt doream să am un martor de nădejde care să-i arate în chip deschis mitropolitului cum stăteau lucrurile în obştea noastră. Maximo vii, deşi îşi pierduseră înrâurirea directă dinainte vreme, mă vorbeau mai departe de rău pe la spate. Înţelesesem acest lucru din unele întrebări pe care mi le pusese mitropolitul. Ca să curm toată bârfa, l-am chemat pe vicar, deoarece mitropolitul însuşi era prea înaintat în vârstă pentru a întreprinde o călătorie până la noi. Se vede că mitropolitul la rândul său, trimiţându-şi vicarul, l-a pus să cerceteze cu atenţie şi să-şi însemneze totul în amănunt. Episcopul Anastasie a rămas la noi trei zile. A cercetat totul. A intrat în toate chiliile, a vorbit aproape cu fiecare soră în parte. A colindat pe la magazii, pe la cămări, pe la grajduri, peste tot. A străbătut păşunile, câmpiile, pădurea. A rămas foarte mulţumit de cele văzute. Le-a adunat apoi pe surori şi le-a vorbit îndelung despre mine, despre rânduiala din aşezământul nostru, despre toate.
Aprecierile sale l-au făcut pe mitropolit să-mi trimită o scrisoare de mulţumire. Lucrarea noastră era atât de temeinică, încununată de asemenea izbândă, încât în anul ce a urmat, 1885, am îndrăznit să trimit o cerere în care rugam ca obştea noastră să fie ridicată în rândul mănăstirilor cenobitice. S-a acordat aceasta în luna septembrie a aceluiaşi an. Pe 1 octombrie, am fost şi eu ridicată la vrednicia de stareţă. Şi, numaidecât, am şi trimis o petiţie cerând învoirea de a tunde în monahism câteva surori.
27
CEA DINTÂI CĂLUGĂRIRE 8 noiembrie 1885
Primind încuviinţarea de a călugări câteva surori din obşte, am ales ca zi a tunderii lor (care, fiind prima din întregul nostru ţinut, avea o însemnătate deosebită pentru mănăstirea noastră) ziua de 8 noiembrie, sărbătoarea Arhanghelului Mihail şi a tuturor oştilor cereşti. Alegerea pe care o făcusem avea două pricini: 1) monahismul fiind stare îngerească, e potrivit să-i pui început în ziua prototipului său; şi 2) sunt pentru totdeauna îndatorată Arhanghelului Mihail, marele meu mijlocitor, pentru tămăduire şi mai departe lucrare întru binele obştii.
A fost o zi extraordinară, o zi de veselie pentru toate surorile. Toate îşi dădeau acum seama că mănăstirea se întărise în aşa măsură, încât acum avea loc încununarea strădaniei lor: călugărirea. Fiind chinuite atâta îndelungă vreme cu întristări şi nedumeriri, nici nu mai crezuseră că acest lucru ar mai fi cu putinţă.
Inima îmi era plină de o bucurie nepământească. Întrucât în afară de mine nu se mai afla printre noi nici o călugăriţă, trebuia să fiu naşa de călugărie a acestor dintâi surori tunse în monahism.
După ce s-a sfârşit slujba tunderii, am înmânat uneia dintre ucenice cârja şi m-am îndreptat spre strana din dreapta. Încă de la sosire le învăţasem pe surori să cânte,
183
conducând şi strana, uneori chiar în timpul slujbelor de sărbătoare.
Corul intona acum Heruvicul. Inima îmi tresărea de bucurie; dar, îngrădindu-mă, am condus mai departe cântarea, ca să nu mă dau pe faţă sau cumva să abat atenţia cântăreţelor. Ajungând cântarea la „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, m-am uitat fără voie în sus şi am văzut ceva ce nu numai că nu pot să descriu, dar nici nu e de închipuit. Am văzut cum în partea de sus a bisericii, deasupra Uşilor împărăteşti, se desfăşură o altă ceremonie. Era ca şi când Mântuitorul El însuşi ar fi fost acolo, înconjurat de îngeri. Se petrecea ceva, dar ce anume, nu sunt în stare să înfăţişez, deşi am văzut şi am auzit totul. Era ceva nu din această lume. De când a început vedenia, am căzut parcă într-o răpire. Nici nu ştiu când s-a isprăvit Heruvicul sau când s-a ieşit cu Cinstitele Daruri. Nu vedeam nimic, nu înţelegeam nimic. Nu-mi amintesc nici cum a ajuns diapazonul din mâna mea în cea a conducătoarei de cor. Mi-am venit în simţiri când se cântau cele din urmă cereri din ectenia de dinaintea Crezului. Pe faţă îmi şiroiau lacrimi. Mi-am dat seama că toată lumea mă priveşte mirată, ba chiar speriată. Ele (cântăreţele) credeau pesemne că nu mă simt bine, pentru că au început să mă întrebe ce-i cu mine, de ce m-am schimbat la faţă, şi m-au îndemnat să mă aşez. Ca să-mi tăinuiesc vedenia, m-am supus şi m-am aşezat asta şi ca să-mi vin mai repede în fire. Ce am văzut anume sau ce s-a petrecut cu mine, nu-mi stă în putere să lămuresc.
28
ARĂTAREA MAICII DOMNULUI PE LOCUL DE ZIDIRE A BISERICII NOASTRE 27 noiembrie 1886
Mulţi, foarte mulţi ani, din fragedă copilărie încă, mi-am dorit fierbinte să merg la sfintele locuri ale Kievului, şi mai ales la Lavra Peşterilor. Şi totuşi, această dorinţă mi s-a împlinit abia în anul 1886. În ziua de 1 noiembrie a acestui an, am ajuns la Kiev pentru o şedere de două săptămâni până pe 17 noiembrie. Nu veneam la Kiev doar pentru a-mi împlini dorinţa, ci şi adusă de următoarea împrejurare: mă pregăteam de sărbătoarea punerii pietrei de temelie a unei biserici de piatră în mănăstirea noastră. Până acum, avuseserăm a ne mulţumi cu un mic paraclis. Ştiind că zidirea bisericii era de neapărată trebuinţă şi mai ştiind că mijloacele de a o construi lipseau cu desăvârşire, trăgeam nădejde că împărăteasa cerurilor ne va pune cumva chiar ea la îndemână mijloacele spre zidirea unei biserici întru slava ei şi a Fiului său, precum şi în Kiev zidise marea biserică a Lavrei. Desigur, cântăream eu, s-au schimbat vremurile, s-au schimbat şi oamenii; noi care clădim acum biserici departe suntem de a fi ca Sfântul Antonie. Însă, mai gândeam, deşi totul s-a schimbat, Dumnezeu este acelaşi, fără schimbare; El este Atotputernicul Clăditor al binelui pentru cei ce-L slujesc. Pentru
185
uriaşa şi anevoioasa întreprindere ce-mi stătea în faţă, doream mult să mă rog şi să iau blagoslovenie anume în marea şi minunata biserică a Lavrei.
Şi cu adevărat, chiar m-am rugat acolo, aşa cum nu m-am mai rugat niciodată până atunci şi nici după aceea. M-am împărtăşit de două ori: o dată în biserica mare şi altă dată în biserica din peşteră a Sfântului Antonie, întărindu-mă astfel cu credinţă şi cu nădejde în ajutorul de Sus. M-am întors la mănăstirea mea în ziua de 25 noiembrie.
Eram sleită de puteri în urma acestei călătorii. Călătorisem într-un vagon de clasa a treia, dar şi aşa nu am avut loc. Luasem cu mine doi copii orfani, şi aşezându-i pe ei să doarmă pe locurile ce le aveam, eu m-am înghesuit pe un cufăr alături. Din pricină că eram atât de ostenită, n-am fost în stare să iau parte la slujbe în primele zile după întoarcere. În ajunul zilei de 27 noiembrie, în care zi era o sărbătoare a icoanei Maicii Domnului, am hotărât cu tărie să iau parte la Utrenie, în zori. Cu grija acestei hotărâri, m-am trezit la ora patru dimineaţa. Cum Utrenia începea în mănăstirea noastră la cinci, m-am îmbrăcat şi, fiind gata de plecare, m-am întins puţin să mă odihnesc. Am adormit. În acest scurt răstimp până la clopotul de Utrenie, am avut următoarea vedenie minunată.
Toţi eram adunaţi în paraclis; veniserăm acolo ca să pornim cu alai s-o întâmpinăm pe ţarină, care avea să sosească.
Ţineam în mâini lumânări aprinse. Eu, pe lângă lumânarea mea arzând, mai aveam încă o lumânare groasă, neîncepută, pe care trebuia s-o aprind şi să i-o înfăţişez împărătesei la sosire. Am pornit în alai şi am ajuns pe locul unde se înalţă astăzi biserica. Acolo ne-am oprit, aşteptând
186
venirea împărătesei. A trecut mult timp, aşa încât nu ne mai rămăseseră în mâini decât mucuri de lumânare.
Deodată, în depărtare, la orizont, mişcându-se înspre sfintele porţi, apăru ceva ca un răsărit de soare, deşi ne aflam în plină amiază şi soarele strălucea sus pe cer. Priveam cu încordare această apariţie. Ne-am dat seama că nu răsărea cum răsare de obicei soarele, ci se apropia de noi, mişcându-se de-a lungul pământului. Când s-a apropiat această sferă semănând cu soarele, am putut desluşi limpede că era ovală avea adică o formă alungită -, iar în mijlocul ei se afla un miez de lumină. Când a venit aproape de sfintele porţi, toată lumea a putut vedea limpede că se apropia însăşi împărăteasa cerurilor. Ea era miezul de lumină, iar cercul tot de lumină dimprejurul ei era din raze. Când a ajuns lângă sfintele porţi ale mănăstirii, un cor nevăzut deasupra ei a izbucnit în cântare. Surorile care ne aşteptaseră ni s-au alăturat şi ele. Au prins să răsune clopotele. Se petrecea ceva neobişnuit. În acest timp, eu gândeam: Aşadar, aceasta este împărăteasa care urma să vină; nu este o ţarină pământeană, cum aşteptam eu, ci chiar împărăteasa cerurilor. Trebuie oare să-i dau ei lumânarea pregătită pentru ea, sau nu?
Un alt gând a răspuns celui dintâi: „Dar cel care ţi-a dat poruncă cine era acela nu ştiu ştia pesemne cine are să fie împărăteasa. Şi apoi, ascultarea adevărată nu şovăie. De vreme ce mi s-a poruncit să-i înmânez făclia, aşa voi face.” Hotărându-mă, am aprins lumânarea cea mare de la căpeţelul arzând ce-mi rămăsese.
Apropiindu-mă de împărăteasă, m-am înclinat înaintea ei (fără să fac metanie, pentru că n-aveam mâinile slobode)
187
şi în tăcere, cu veneraţie, am oferit lumânarea care ardea. Spre mirarea mea, împărăteasa privindu-mă cu blândeţe şi-a întins mâna nu spre lumânarea pe care i-o închinam, ci spre căpeţelul pe care îl ţineam în mâna stângă, şi spuse: „îmi place lumânarea asta care a ars în strădania ta pentru mine. Cât despre cealaltă” adăugă ea arătând spre lumânarea mare -, „ia-o şi lucrează mai departe cu ea, până ce voi veni din nou în locul acesta.” Mută de veneraţie, m-am înclinat în tăcere fără să pot rosti o vorbă în vreme ce ea îmi lua din mâna stângă capătul de lumânare. Apoi am auzit din nou cântarea (care, în timp ce împărăteasa vorbea cu mine fie se oprise, fie nu o mai auzisem eu nu ştiu) şi m-am trezit, plină de frică sfântă. Am înţeles că împărăteasa cerurilor, apărând, a binecuvântat locul hărăzit bisericii sale (Biserica slăvirii Maicii lui Dumnezeu), pentru că stătusem chiar pe locul acela. De asemenea primise şi binecuvântase strădaniile mele de până aici, arătându-mi că mă aşteptau altele şi mai mari în lucrarea de ridicare a bisericii închinate ei.
Slăvită să-i fie bunăvoirea către sfânta noastră mănăstire!
întărindu-mă cu credinţa şi cu nădejdea în ajutorul de la împărăteasa cerurilor, am purces la ridicarea bisericii. Potrivit estimării făcute de arhitect, lucrarea avea să coste cam 180.000 de ruble de argint. Începând-o, nu aveam cu totul decât 240 de ruble şi un pumn de materiale de construcţie care nu era decât a suta parte din ce trebuia acolo. Numai Dumnezeu ştie ce luptă şi ce durere aveam în suflet; lucrarea însă trebuia începută, şi, cu toate că nu se întrevedea nici un izvor de ajutorare, m-am hotărât să o încep fie ce-o fi, chiar de-ar fi trebuit să-mi dau pentru ea
188
sufletul (să-mi năruiesc adică puterile şi sănătatea, despre care întotdeauna am gândit că ne sunt dăruite de Dumnezeu tocmai pentru a lucra întru slava Lui şi spre binele semenilor noştri). Mai devreme sau mai târziu, îmi spuneam, sănătatea tot se va spulbera, viaţa tot se va risipi. Mai bine este să le jertfim lui Dumnezeu lucrând, decât să le păstrăm fără să facem nimic, cu gândul doar la noi înşine.
Dumnezeu a vrut însă să-Şi împlinească această lucrare prin mine, păcătoasa. Un măreţ lăcaş valorând 100.000 de ruble a fost înălţat şi terminat în răstimp de trei ani, spre uimirea tuturor, ca şi a mea. Şi cu adevărat, fiecare cărămidă a fost câştigată cu lacrimile mele; am strâns cu greu ajutoare, atât eu, cât şi celelalte surori. Dar slavă lui Dumnezeu pentru toate! El a binecuvântat truda noastră întru cinstirea numelui Său cel sfânt şi a încununat lucrul nostru cu izbândă. Şi, ca să fie şi mai limpede aceasta, am să adaug că niciodată nu am primit vreo danie de o mie de ruble întregi, şi numai câteva de o sută. Ci totul s-a făcut mai ales cu bănuţul văduvei o biserică preţuind 100.000 de ruble s-a putut înălţa în acest chip!
29
ÎN BISERICA CEA MARE
în cursul acestei trudnice întreprinderi de ridicare a bisericii, cu tot zelul meu neprecupeţit, de multe ori mi-am pierdut curajul. Dumnezeu m-a întărit atunci cu harul Său, trimiţându-mi ajutor în vise (de ce tocmai aşa, nu ştiu) precum cel pe care îl voi înfăţişă acum.
M-am văzut în biserica cea mare a Lavrei Pecerska din Kiev. Biserica era goală, se aflau într-însa doar câţiva cântăreţi la strană şi un călugăr înveşmântat în mantie. Acesta s-a apropiat de Porţile împărăteşti deschise. Dintr-acolo se pogora o icoană a Adormirii Maicii Domnului; atunci cântăreţii au început să intoneze condacul obişnuit, „Aleasă între toate neamurile…” etc. Pe când se cobora icoana, în inima mea încercam un simţământ de bucurie şi de evlavie care creştea tot mai mult şi parcă mi se revărsa în suflet, până ce l-a năpădit cu totul. Am căzut la pământ înaintea icoanei. Copleşită de acest simţământ care nu poate fi înfăţişat în cuvinte, mi se părea că sufletul meu, neputând să-l îndure, o să iasă dintru mine. Atunci m-am deşteptat; cred că altfel n-aş mai fi rămas în viaţă. O stare de har îmi umplea sufletul. Mi-l simţeam uşor şi luminat, plin de o viaţă nouă, plin de o putere nouă întru care aveam să-mi duc mai departe lucrarea. Şi acest simţământ preadulce m-a însoţit pe mine, nevrednica, o bună bucată de vreme. Şi nu mi s-a dăruit pentru mine, ci pentru marea lucrare împlinită prin mine, păcătoasa, de către însuşi Domnul şi de Preacurata Lui Maică.
190
30
„O, MAICĂ PREALĂUDATĂ” (înaintea sosirii Episcopului Vladimir)
Pe 31 august 1889, am trăit o experienţă asemănătoare celei descrise mai înainte. S-a petrecut în următoarele împrejurări:
Din pricina multor tulburări şi osteneli îndurate pentru binele aşezământului nostru, mă găseam cu totul sleită de orice putere, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Pe deasupra, a trebuit să petrec noaptea dinspre 30 şi 31 august călătorind pe o ploaie torenţială. N-am avut deloc vreme să-mi zvânt hainele sau să mă odihnesc câtuşi de puţin, pentru că în seara aceleiaşi zile era aşteptat să sosească la mănăstirea noastră, cu prilejul inspecţiei pe care o făcea în eparhie, Preasfinţitul Vladimir1, episcop-vicar. La zece verste depărtare de mănăstire se află metocul nostru şi cheiul pentru vapoare. Acolo trebuia să-l întâmpin pe episcop la ora patru după-amiază, pentru că el urma să vadă şi capela ce-o aveam noi pe chei. Am ajuns la mănăstire abia la ora şase dimineaţa, udă toată de ploaia prin care umblasem toată noaptea. După ce am făcut pregătirile trebuincioase pentru întâmpinarea înaltului nostru oaspete, am străbătut aşezământul în lung şi în lat, să mă încredinţez că totul este în bună rânduială. La ora două după-amiază trebuia s-o pornesc iar la drum ca să-l întâmpin pe episcop.
1 Viitor mitropolit al Kievului şi protomartir al prigoanei comuniste, ucis la 25 ianuarie 1918.
191
înainte de aceasta, m-am închis în odaia mea şi m-am întins pe divan, nu ca să mă odihnesc, ci doar să-mi trag puţin sufletul. N-aş putea spune cu siguranţă dacă am aţipit sau dacă am căzut într-o stare de semi-trezie. Singurul lucru pe care îl pot spune cu siguranţă este că nu am adormit cu totul, pentru că dinadins mă ţineam trează, neavând decât foarte puţin timp. Şi iată ce s-a întâmplat: dinspre partea în care îmi era întors capul am văzut ceva apropiindu-se de mine. Trupul era învăluit în nori, doar capul se vedea, şi era al unui preafrumos prunc cu păr bălai cârlionţat. Se vedeau şi umerii, de o parte şi de alta a capului. Căpşorul a venit spre mine plutind pe nori (nori care nu erau undeva sus, ci cumva la înălţimea feţei mele) şi cânta foarte dulce: „O, Maică prealăudată…”; doar aceste trei cuvinte, nu mai mult. Ascultam cu încordare şi eram ca răpită de frumoasa cântare. Căpşorul se apropia tot mai mult, repetând aceleaşi cuvinte, dar încă şi mai dulce. Eram plină de bucurie şi nu mă mai săturam ascultând. „Nu”, mă gândeam eu, „nu e cântare omenească aceasta; doar îngerii cântă astfel!” Căpşorul cântător a ajuns apoi până lângă urechea mea, şi de astă dată cântarea aceloraşi trei cuvinte, „O, Maică prealăudată…” era dulce şi minunată de nespus, încât nu mai puteam s-o îndur. Am sărit de pe sofa şi am căzut în genunchi în faţa icoanei Maicii lui Dumnezeu, repetând şi eu rugăciunea pe care tocmai o auzisem. Glasul micuţului cântăreţ îmi răsuna în auz ca un ecou. Eram plină de fericire şi de evlavie; lacrimile îmi şiroiau pe obraz, iar în suflet mi se revărsau o veselie şi o putere nouă. În acele cinci minute de odihnă m-am refăcut cu totul, şi trupeşte şi sufleteşte, şi am putut purcede mai departe la îndatoririle mele.
192
31
ARĂTAREA ARHIMANDRITULUI VENI AM IN (în cea de a patruzecea zi de la repausare)
în primele capitole ale autobiografiei mele, am pomenit împrejurările în care l-am întâlnit pe părintele Veniamin care, pe vremea când eu încă mai locuiam cu părinţii mei, era stareţ la Mănăstirea Sfântului Duh din Borovici. El venea pe la noi la moşie cu treburi legate de mănăstirea sa. Zilele în care îl puteam întâlni pe cinstitul stareţ au fost cele mai bune pentru mine, în anul cel întunecat când împotriva dorinţei mele zăbovisem în lume. Nu mai e nevoie să spun că mi-am dezvăluit înaintea lui dorinţa fierbinte de a intra în mănăstire, durerea pricinuită de părinţii mei care nu-mi dădeau drumul şi toate celelalte. El m-a alinat întotdeauna cu multă chibzuinţă, sfătuindu-mă să-mi pun nădejdea în Pronia lui Dumnezeu, căci de la Dumnezeu însuşi vor trece la timpul cuvenit toate; iar până atunci, ascultarea faţă de părinţi era sfântă şi trebuia ţinută cu toată grija.
Când în cele din urmă am intrat la mănăstire, părintele Veniamin m-a întărit mai departe, cu îndemnurile sale, în scris. În general vorbind, până în ziua repausării sale, a fost mereu „stareţul” meu, părintele meu duhovnicesc. Când am ajuns eu însămi stareţă şi întâistătătoare a unei mănăstiri, am simţit şi mai limpede de cât folos mi-a fost
193
experienţa lui. El îmi înţelegea durerile legate de stăreţie şi, cunoscându-mi aşezarea lăuntrică, putea să-şi îndrepte fără greş sfatul şi mângâierea acolo unde trebuia.
Toate acestea arată cu prisosinţă cât de grea a fost pentru mine pierderea unui astfel de om. Părintele era pur şi simplu de neînlocuit. Lipsa prezenţei şi a poveţei lui mă îndurera. Îl pomeneam la rugăciune, şi nu încetam a crede că legătura dintre noi nu se sfârşise; că, şi de dincolo, el mă va ajuta mai departe cu rugăciunile sale. Cunoscându-i viaţa cuvioasă, nădăjduiam că Dumnezeu îl ascultă. Aceasta însă era doar o părere a mea, iar nu o certitudine. Fără voie îmi trecea prin minte: „O, Doamne! Dacă nici oameni ca aceştia nu găsesc fericirea dincolo, la ce să mă aştept eu, o păcătoasă?” Aceste gânduri mă măcinau, mâhnindu-mă foarte tare.
în cea de a patruzecea zi de la repausarea părintelui, după ce mi-am spus rugăciunile de seară, m-am dus la culcare. Am visat că mă pregăteam să merg la Utrenie în luminata sărbătoare a Paştelui. Eram în chilia mea, cu uşa încuiată, aşteptând ca ceasul să bată ora douăsprezece. Mă îmbrăcam, aprindeam candelele, mă pregăteam.
Deodată s-a auzit o bătaie în uşă cu obişnuita Rugăciune a lui Iisus, şi cineva a spus tare: „Destul cu somnul! Părintele Veniamin e aici!” Auzind aceasta, m-am grăbit să spun că nicidecum nu dormeam, ci eram îmbrăcată şi gata de a merge la biserică. Atunci însă mi-a trecut prin minte că-i prea devreme ca să înceapă slujba şi că aş putea între timp să stau de vorbă cu părintele Veniamin. Am deschis uşa ca să rog pe cineva să trimită să-l cheme, dar nu se zărea nimeni. Am străbătut o încăpere, apoi alta: nicăieri nu
194
era nimeni; se auzea doar zvon de cântare venind dinspre biserică. M-am dus în mare grabă într-acolo. Am intrat în biserică şi coborând de la strană m-am îndreptat spre amvon. Am ajuns lângă iconostas, la dreapta Porţilor împărăteşti, şi ce mi-a fost dat să văd!
Porţile împărăteşti erau deschise, şi de o parte şi de alta a lor stăteau preoţi liturghisitori. Ei alcătuiau un semicerc, aşa cum se obişnuieşte la slujbele cu mulţi preoţi. Singura deosebire era că, pe când de obicei cel mai în vârstă stă singur în mijloc, iar ceilalţi se înşiruie în amândouă părţile, aici stăteau lângă cel mai bătrân, alcătuind un fel de semicerc alungit, în centrul căruia sta părintele Veniamin. Cei de lângă el păreau că vor să-l conducă, pentru că îl ţineau de coate. Atât el, cât şi ceilalţi purtau veşminte de aur. Unii aveau mitre de aur pe cap, alţii culioane, iar alţii alt fel de scufii preoţeşti; câţiva erau cu capul gol.
Deodată au intonat cu toţii laolaltă, foarte melodios: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos…” etc. Cu aceasta, au intrat în altar, începând cu cei ce şedeau lângă Porţile împărăteşti şi sfârşind cu ultimii trei; doi dintre aceştia îl duceau pe părintele Veniamin, aflat în mijloc. (Am văzut acestea toate, am văzut bine, dau mărturie!) Intrând în altar, au cântat mai departe „Veniţi să ne închinăm…” Ce m-a izbit, totuşi, a fost că ei nu cântau, cum cântăm noi de obicei: „mântuieşte-ne pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie”, ci: „Tu ne-ai mântuit pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie…” în acea clipă, toţi s-au închinat la pământ în faţa Sfintei Sfintelor, ca în faţa Domnului însuşi. Nu L-am văzut pe Domnul, fireşte, dar le-am văzut închinarea. Am văzut şi mâna părintelui Veniamin, binecuvântând
195
cu semnul crucii: „Aliluia!” Acest „Aliluia!” a fost prins şi repetat de o mulţime de glasuri, ca şi cum s-ar fi rostogolit de la unul la altul, şi era dulce şi minunat cum nu mai auzisem eu vreodată înainte.
Când în cele din urmă s-a stins, cineva a intonat în altar începutul Liturghiei: „Binecuvântată este împărăţia…” etc. Corul (venind nu ştiu de unde şi apărând în strana dreaptă) a cântat „Amin!”, apoi îndată a început Heruvicul. M-am mirat de aceasta, căci mă gândeam: „Cum de au trecut peste întreaga Liturghie a catehumenilor?” Nu-mi amintesc dacă am şi întrebat, dar oricum, diaconul care ieşise din altar cu cădelniţa mi-a răspuns de la sine: „Aici nu se află catehumeni; se slujeşte numai Liturghia Credincioşilor.”
Aici m-am deşteptat. În suflet îmi stăruia lumina şi bucuria. Mai înainte de orice mi l-am amintit pe părintele Veniamin. M-am uitat la ceas şi am văzut că este ora două în zori — era tocmai ora la care părintele trecuse dincolo, cu patruzeci de zile în urmă.
O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletul lui, şi pentru rugăciunile sale miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”
Aici se termină însemnările manuscrise ale stareţei Taisia. Dedesubtul ultimei pagini, părintele Ioan Serghiev de Kronstadt a adăugat cu mâna lui: „Minunat, preafrumos, dumnezeiesc! Să se tipărească spre a tuturor zidire!”
Protoiereu Ioan Serghiev 21 august 1892
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
1. Familia şi creşterea 9
2. Necazuri la şcoală 15
3. O chemare de la Dumnezeu 20
4. Pregătiri de viaţă nouă 32
5. Amăgirile lumii 40
6. În oraşul Borovici 45
7. Calea spre mănăstire 50
8. Pelerinaj la Tihvin 58
9. Un ajutor de la Maica Domnului 66
10. Îndrumările părintelui Lavrentie 74
11. Spre Golgota 80
12. Încercări 83
13. Rugăciunea unei monahii 90
14. Botezul Crucii 95
15. Adusă acasă de Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu 102
16. Chilia mănăstirească 108
17. O ispită grea 112
18. Calea hărăzită de Dumnezeu 124
19. Amurg în mănăstire, miez de noapte în lume 130
197
20. Despărţirea de părintele Lavrentie 135
21. Spovedanie întreagă 142
22. Dreptul Simeon 149
23. Catapeteasma s-a rupt 157
24. În prag de a fi stareţă 160
25. Mijlocirea împărătesei cerurilor şi a Sfântului Ioan Înaintemergătorul pentru obştea din Leuşino 164
26. Minunata ridicare dintr-o boală grea săvârşită de către Arhanghelul Mihail, căpetenia oştilor cereşti.. 170
27. Cea dintâi călugărire 183
28. Arătarea Maicii Domnului pe locul de zidire a bisericii noastre 185
29. În biserica cea mare 190
30. „O, Maică prealăudată” 191
31. Arătarea Arhimandritului Veniamin 193