Ioan Ianolide, ultima fotografie înainte de adormire, 1985
Ioan Ianolide
-TESTAMENTUL UNUI NEBUN
Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti
Editura Bonifaciu 2021
IANOLIDE, IOAN
TESTAMENTUL UNUI NEBUN
IOAN IANOLIDE
Ed. Îngrij. La Mănăstirea Diaconeşti — Bacău
Editura Bonifaciu, 2021
ISBN 978-606-8439-26-6
I. Mănăstirea Diaconeşti
821.135.1
© Editura Bonifaciu
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE 10
PROLOG 18
LA RĂSCRUCE DE DRUMURI 21
ÎNCHISOAREA PITEŞTI 46
ÎNCHISOAREA TÂRGU OCNA 65
ÎNCHISOAREA GHERLA 76
ÎNCHISOAREA AIUD 92
TEMNIŢA CEA MARE 97
INDICAŢII TESTAMENTARE 109
CELULĂ, CAMERĂ, CHILIE 111
Ioan Ianolide, 1938
CUVÂNT ÎNAINTE
„Testamentul unui nebun” este mărturisirea unui om întemniţat 23 de ani sub trei regimuri politice diferite. Eliberat în 1964, a vrut să schimbe celula închisorii cu chilia monahală, dar i s-a interzis. A rămas să locuiască într-un apartament anonim din blocurile uniforme ale Bucureştiului, lucrând ca muncitor la o cooperativă de produse artizanale. Sufletul său clocotea însă de tumultul amintirilor, de nevoia de a împărtăşi oamenilor experienţa tragică dobândită atât amar de ani petrecuţi printre sfinţi şi demoni. De aceea, în singurătatea camerei sale, fostul deţinut a început să-şi scrie memoriile, ascunzând pagină după pagină în suportul paralelipipedic al unei veioze cu picior din odaie. Cu riscul propriei vieţi, Ioan Ianolide a salvat astfel adevărul despre un trecut pe care Securitatea l-ar fi vrut îngropat odată cu trăitorii lui.
După mai bine de 20 de ani de la redactarea lor, câteva dintre aceste manuscrise au ajuns în posesia noastră. Le-am publicat deja, în cea mai mare parte, în 2006, într-un volum cu titlul „întoarcerea la Hristos”, o frescă detaliată a lumii temniţelor româneşti, dominată de chipul de lumină al lui Valeriu Gafencu.
în volumul de faţă edităm, sub titlul „Testamentul unui nebun”, o nuvelă găsită într-un plic separat, cu următoarea menţiune a autorului: „Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct (…); scriu cu sufletul la gură, cu teamă, şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse. Nuvela trebuie considerată ca o simplă ciornă, deci trebuie rescrisă, stilizată, refăcută”.
10
Dând curs dorinţei autorului, am încercat să redactăm textul într-o formă coerentă, selectând şi organizând materialul. Cititorul avizat va recunoaşte, într-adevăr, corespondenţe cu personaje reale (profesorul Nae Ionescu, mentorul a multe generaţii de studenţi din perioada interbelică; Alexandru Bogdanovici, ucis de Ţurcanu la Piteşti etc.), precum şi cu episoade relatate de alţi supravieţuitori ai temniţelor (scena răstignirii unui tânăr pe perete din „Mlaştina disperării” a lui Dumitru Bordeianu sau cea a zidirii de viu la Gherla, înfăţişată de Nicolae Cojocaru în „Filmul unei existenţe”).
Dincolo de nume şi întâmplări, nuvela surprinde însă zbuciumul unui suflet pornit „pe drumul dinlăuntrul său”, drum cu abisuri şi creste, care se termină la porţile lui Dumnezeu. Din pragul lor, Ioan Ianolide a scris „Testamentul”, o carte adresată anume omului contemporan, căci „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi” (I Corinteni i, 27).
Mănăstirea Diaconeşti
TESTAMENTUL UNUI NEBUN
Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct. Mi-am permis numai un oarecare aranjament, pentru a reuşi să cuprind fenomenul comunist în toată amploarea lui. Materialul ce-lfolosesc ar putea sluji la un roman în mai multe volume, dar eu nu am răgaz pentru aşa lucrare mare, căci scriu cu sufletul la gură, cu teamă, şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse.
Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat înflori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice. Scriu cu inima, cu viaţa, cu fiinţa mea.
Nuvela trebuie considerată ca o simplă ciornă, deci trebuie rescrisă, stilizată, refăcută.
Ioan Ianolide, 1983
Rada şi Ion Mateescu, bunicii lui Ioan Ianolide dinspre mamă
Ionel Ianolide cu mătuşa lui, Safta Glonţescu, 1921
15
Familia Ianolide în 1933:
Nicolache, Aspasia şi copiii lor Ionel, Maria şi Petre
Ioan Ianolide (în mijloc), 1938
Prolog
Nu ştiu. Nu pot. Nu este posibil. Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!… Nebun cu acte medicale, oficiale, trecut prin multe comisii, nebun ca mine, aşa cum eu însumi voi încerca să mă prezint!
Stau încremenit în faţa sufletului meu, cu degetele fără nerv pe stilou, cu tâmpla zvâcnind, cu respiraţia rară, şi aud cum bate inima-n piept în nemărginiri infinite, răsfirate în nenumărate clipe, fiecare tot atât de neţărmurită. Clocotul din mine vrea să se reverse, dar aşa, fără făgaşe, cum s-a şi format. Îmi vine să iau sticla cu cerneală şi s-o sfarm pe hârtia albă, făcând-o ţăndări, ca să-i aud ţiuitul şi să-i văd albăstreala cum împroaşcă masa, şi camera, şi văzduhul, umplându-l cu pete amorfe, ca să acopere cumva vulcanii ce clocotesc în mine.
Mi-aş băga ambele mâini în cerneală, ca atunci, în urmă cu treizeci de ani, când mi-au luat amprentele ca unui criminal, pentru că îndrăznisem să gândesc altfel decât ei. Şi aşa mi-aş pune palmele peste aer şi peste ceruri, ca să se priceapă odată ce imposibilitate zace în mine! N-are cum să încapă infinitul în cuvânt, de-ar fi să vorbesc toată viaţa! Toată vorbirea lumii este incapabilă să cuprindă infinitul în sărmana ei frază lineară. Or, tocmai despre infinit am şi eu de zis o vorbă, căci l-am trăit pe viu, aprig, înspăimântător cum nu se poate grăi!
Am tăcut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-au întâmplat, iar acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie.
18
Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce mă priveşte, dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat.
Aş vrea deci să exprim o clipă din viaţa mea, clipa eternei suferinţe, eternei groaze, eternei spaime. Nu sunt primul om care încearcă acest imposibil, dar nici unul nu a făcut-o aşa cum o fac eu, ca o mărturie vie, dureroasă, tenebroasă, aşa cum am trăit-o. Aş vrea să mă exprim simplu, în trei-patru rânduri, dar nu am acest talent. Nu voi încerca nici să scriu zeci de volume, ci voi căuta să surprind punctele de forţă ce s-au manifestat în viaţa mea. Poate că, cine ştie, vreun suflet sensibil va putea pricepe ceva din viaţa unui om necunoscut ca mine!
Este oribil ce am de povestit şi nu sunt un pervers care se delectează cu oribilele lui realităţi interioare ori cu scârnăvii ale existenţei sale, dar nu se poate înţelege viaţa fără scârnăvia coşmarului. Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viaţa. Vis?! Coşmar?! Par nişte clişee uzate ale literaturii, care pe mulţi îi vor plictisi şi vor închide cartea, dar cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om. Voi încerca să păstrez încărcătura sufletească cu care eu am trăit aceste evenimente. Ştiu însă că nici eu nu le puteam concepe ca reale înainte ca ele să devină realităţi ale vieţii mele. Cum nu sunt nici literat, scot un ţipăt de om rănit de moarte…
19
LA RĂSCRUCE DE DRUMURI
Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu, S-adun bucăţi din aripile-mi frânte…
Mi-a fost dat să mă trezesc pe lume pe la începutul secolului XX şi se pare că voi sfârşi cât de curând acum, spre sfârşitul lui. Am avut parte să mă nasc dintr-o spiţă de oameni care par mai mult o sinteză decât un specific naţional. Până şi locurile acestea dinspre vărsarea Dunării poartă urmele răscrucilor de drumuri pe care le-au bătătorit popoarele europene, cât şi vânturile din răsărit, din apus, din nord şi din sud. În veacul acesta s-au întâlnit interesele marilor puteri, dar toate sunt depăşite de confruntarea dintre credinţă şi ateism, conflict care a despărţit lumea în două. Veacul este sfâşiat de cel mai cumplit război al spiritelor, iar eu am avut o deosebită sensibilitate, care a înregistrat tot acest cutremur sufletesc.
De mic copil eram deschis nevăzutului din văzut. Mama mi-a povestit ceva greu de acceptat, dar care a apărut deseori în conştiinţa mea ori de câte ori am fost pus în imposiblitatea de a-mi suporta destinul. Mama mea şi tatăl meu au fost învăţători. Purtau în ei suflet de ţărani aşezaţi în tradiţiile milenare, dar la care adăugaseră ceva carte, încât ei ştiau să gândească ţărăneşte cele mai sofisticate filozofii şi cele mai abstracte teorii ştiinţifice. Erau doi oameni admirabili şi se bucurau de respect desăvârşit, iar generaţiile ce au trecut prin mâinile lor îi venerează, indiferent de orientarea lor ulterioară.
Mama era deci un om echilibrat, raţional şi suficient de cult pentru a nu se lăsa atrasă de superstiţii. Ea mi-a povestit că atunci când era însărcinată şi aştepta să mă nasc eu, într-o
21
noapte rămăsese singură acasă, căci tata plecase după treburi la târg şi întârziase. Noaptea trecuse calmă, dar în revărsatul zorilor, când se îngână ziua cu noaptea şi începe cântatul cocoşilor, mama a fost trezită din somn de o voce care o striga din curte: „Atena! Atena!”… A crezut că sosise tata şi a sărit la fereastră să vadă cine e la poartă. În curte însă nu era tata, nu era nici o fiinţă aievea, ci era o făptură neobişnuit de înaltă, care nu atingea pământul, îmbrăcată toată în văluri albe şi al cărei chip era deosebit de frumos. Mama s-a auzit din nou strigată: „Atena! Atena!”… Impresionată de ceea ce vedea, spontan şi-a amintit că era însărcinată şi că în popor se povestea de astfel de apariţii ivite când se apropie sorocul naşterii. Şi-a amintit că asta este o ispită a duhurilor rele şi că nu este bine să i se răspundă, ca nu cumva duhul acela să intre în pruncul din pântece. Glasul continua să o strige, dar mama, perfect conştientă şi lucidă, a refuzat să răspundă. După ce a strigat, tot zadarnic, a treia oară, făptura aceea a început să se alungească, să crească spre văzduhul plumburiu şi să dispară sub ochii mamei. Abia atunci mama a putut să respire liniştită şi şi-a făcut semnul crucii.
Povestea asta, mama o păstra bine ascunsă în sufletul ei şi mi-a repetat-o de două-trei ori. Era îngrijorată când se gândea la viitorul meu.
— Dragul mamei, îmi spunea, tu ai un destin deosebit! Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace cu una cu două. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!
Cum toată povestea asta era învăluită în prea mult mister, nu am înţeles-o, dar nici nu am uitat-o niciodată, şi mi se pare că ea reflectă o anume realitate a sufletului meu. Iată deci că la nebunia de care spuneam că sufăr, mai adaug acest capitol încărcat
22
de superstiţiile nevrednice de un om cult. Dar ăsta sunt şi deci aşa mă şi spovedesc.
Am crescut în casa părinţilor şi a bunicilor mei ca un copil tăcut, timid, retras şi deosebit de sensibil. Simţeam în mine o realitate pe care o revărsam parcă şi în jocurile „de-a caii”, când călăream nişte prăpădite de beţe de floarea-soarelui. „Caii” aceia erau vii pentru mine şi mă legau de ei sentimente puternice, pe care nu le puteam împărtăşi cu nimeni. De cele mai multe ori, rămâneam de unul singur. Numai mama dispunea de nişte lungimi de undă prin care sesiza exact interioritatea pe care eu n-o dezvăluiam nimănui.
Alături de mama, un rol important l-a avut bunica. Bunica era analfabetă, dar înzestrată cu o forţă interioară ce o impunea ca centru spiritual al familiei şi al prietenilor ei. Eu simţeam forţa ei sufletească ce se împletea cu misterul cerurilor contemplate noaptea ori cu taina deniilor din Săptămâna Mare. Bunica se purta simplu, deschis şi direct. Era aceeaşi, fie că muncea, fie că se ruga.
Cel mai mult m-a impresionat atmosfera pe care o crea în casă în preajma marilor sărbători religioase şi cu deosebire de Paşti. Atunci toată viaţa ei se concentra în a se pregăti de sărbătoare. Făcea pomeni şi umplea masa cu oale, colaci şi alte bunătăţi, fiecare dintre ele cu lumânări aprinse şi tămâiate de ea, aşa cum îl vedeam pe preot făcând uneori la biserică. Iar eu cu greu puteam distinge între ea şi preot, căci casa bunicii lua aer de biserică. Stam pitulat într-un colţ şi o urmăream. Chiar şi mişcările ei aveau graţia ritualului religios, iar chipul exprima totala ei integrare lăuntrică în slujirea ce o săvârşea. Totul trebuia să fie sfinţit: casa, curtea, acareturile, animalele şi merindele. Semnul crucii domnea deasupra uşilor şi ferestrelor, ca să nu pătrundă duhurile rele în casă.
23
Bunica postea cu sfinţenie toate posturile din an, rânduite de Ortodoxie cu severă autoritate, dar şi cu o înţelepciune pe care omul de ştiinţă din mine o confirmă ca ideală. Atât de mult ţinea bunica la curăţia postului, încât urca vasele „de dulce” în pod şi le cobora pe cele „curate”, ca nici urmă de carne şi de grăsime să nu spurce postul.
Când se apropia Paştele, bunica era cu totul spiritualizată, căci se pregătea să se grijească. Pentru spovedanie se împăca neapărat cu toţi oamenii cărora le-ar fi greşit cu vreun cuvânt şi o făcea cu o rigoare care mă uimea, căci nu pregeta să se umilească pentru cine ştie ce vorbă necugetată spusă cândva cuiva. Nu se putea linişti până nu-şi lua iertare de la toţi oamenii şi, curios, se pare că în satul acela nu erau duşmănii de netrecut, aşa cum s-au instalat cu vremea.
Pentru sărbători, bunica făcea singură-singurică lumânări curate din ceară de la stupii ei. Era şi aici un ritual deosebit. Le făcea dimineaţa, ca să nu fi apucat să săvârşească în ziua aceea vreun miră-te ce păcat „cu limba asta otrăvită”. Aprindea candela. Tămâia casa, îşi frângea mijlocul în douăsprezece metanii, sărutând cu pioşenie pământul şi murmurând rugăciuni pe care nu le desluşeam bine. Lua apoi ceara, o încălzea, lega o feştilă de un cui de sub icoane şi palmele ei frecau cu îndemânare ceara până se aşeza pe feştilă. Astfel se forma o lumânare de doi-trei metri. Făcea lumânări mai groase şi altele mai subţiri. Făcea şi lumânări pentru sfeşnicele mari din biserică, dar pe acestea le lucra una câte una şi ieşeau ca turnate. Le miroseam şi purtau şi mireasma stupului, dar şi a mâinilor bunicii. Apoi ne dădea la fiecare câteva lumânări şi ne atrăgea atenţia cu profundă seriozitate:
— Aveţi grijă de ele, că astea sunt plăcute lui Dumnezeu, că m-am curăţit de păcate înainte de a le face şi nu seamănă cu
24
lumânările negustorilor şi fabricanţilor, care pun în ele lăcomia lor, iar nu mireasma credinţei!
Aşa se face că priveam înfiorat aceste lumânări şi eram convins că poartă în ele ceva sfânt. Când le aprindeam în biserică, la slujbă, continuam să le urmăresc printre celelalte zeci de lumânări şi mi se păreau mai strălucitoare decât acelea. O simţeam pe bunica arzându-şi sufletul în faţa lui Dumnezeu.
Dar într-un an, când eram încă destul de fraged, am găsit-o pe bunica, în Săptămâna Patimilor, tristă, plânsă şi tare necăjită.
— Ce ai, bunică?
— Ia, păcatele mele cele multe! mi-a zis ea. Nu pot să mă grijesc, măiculiţă, m-a pedepsit cerul pentru păcate pe care nici eu nu le ştiu!
— Dar ce s-a întâmplat, bunică? am întrebat-o eu.
— Iacă, azi-noapte, când dormeam… cum e omul, se întoarce de pe o parte pe alta, buimac, prin somn… şi de unde să ştiu, săraca de mine, că pisica fătase alături, pe pat?! Şi iacă, învârtindu-mă, am strivit un pisic…
Eu eram nedumerit.
— Ei, şi?
— Cum ei şi?!… Am vărsat sânge, nu înţelegi? Popa nu vrea să mai îmi dea grijania de Paşti!
Ani mulţi am rămas nedumerit de această mică şi banală întâmplare, până ce, mult mai târziu, aveam să-i descopăr rostul. Bunica îşi stabilea relaţiile cu Dumnezeu tot aşa de simplu cum le stabilea cu vecinii de care o despărţea un gard de uluci rare, albe. Habar n-avea ea de dogme, de legi şi de alte abstracţiuni! Ea îşi lega sufletul de ceruri prin fapte mici, concrete, cotidiene. Şi mereu se simţea în faţa lui Dumnezeu.
Fără îndoială că bunica m-a influenţat, dar viaţa mea nu seamănă
25
cu a ei mai deloc. Şi totuşi, ea a fost necontenit în mine, când subconştient, când ca o invocare şi ca o explicaţie pe care mi-am dat-o în năpraznica mea viaţă. Dacă însă eu n-aş fi avut o antenă cu care să prind lungimea undelor ei sufleteşti, aş fi trecut pe lângă ea aşa cum au trecut alţi nepoţi ai ei.
Au trecut anii, am învăţat carte strălucit şi am ajuns la Bucureşti, la Universitate. Încă din liceu începusem să public poezii, articole de ziar şi eseuri filozofice. Simţeam că am ceva de spus. Citeam mult, dar nu reproduceam cele citite, ci cele gândite de mine. Desigur că intra în asta şi o bună doză de orgoliu infantil, dar nu el mă caracteriza în viaţă. Urmărisem, ca elev, curentele culturale, politice şi religioase din ţară şi nu mă raliasem nici unuia dintre ele. Mă căutam pe mine însumi.
Ajuns deci în Bucureşti, a trebuit să optez. M-am înscris la Facultatea de Filozofie şi la cea de Litere. Aveam în faţă trei profesori de filozofie. Unul era savant, încât cunoştea tot ce s-a gândit în istorie, dar nu putea gândi nici o iotă personală, ci îi reproducea pe alţii. Era un fel de bibliotecă ambulantă, iar eu nu l-am ales, căci puteam să citesc în original ce era de citit. El îmi părea confuz în tot savantlâcul său, lipsit de personalitate, în ciuda titlurilor sale, şi deci neinteresant.
Al doilea profesor avea o viziune raţionalist-materialistă, pe care o camufla sub masca umanismului, democratismului şi poporanismului. Era director la ziarele stângist-liberale. Era suspectat a fi comunist, dar el se lepăda ca de satana de astfel de orientare şi poza ca filozof liberal, deschis ideilor mari ale secolului. Ştiam bine care erau acele „idei”, şi cum aveam o mare rezervă faţă de idei, nu l-am urmat nici pe acest profesor.
L-am urmat pe al treilea, un tânăr de geniu, cu personalitate puternică, făuritor de şcoală nouă. Omul acesta cucerea imediat.
26
Mereu era proaspăt, surprinzător şi cuceritor. Era atât de personal, încât chiar când vorbea despre alţi filozofi, se exprima pe sine. Într-un fel, el învăţa odată cu noi toţi. Toată inteligenţa tânără gravita în jurul său. Sub ochii noştri se alcătuia o gândire românească. Pornea de la o idee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală. Deşi era o inteligenţă excepţională, în fond era un mistic. Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate tensiunile contemporane, părea un ascet. Ardea în el o tainică sacralitate. Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea. Sub calmul acela academic se petrecea o ardere secretă până la incandescenţă. El vedea — iată de ce m-a atras!
Trăia filozofia ca pe o taină, viaţa ca o taină, lumea ca o taină. Noi îl iubeam, el însă părea olimpian, dar aveam să-i descoperim inima în curând. Gândirea lui părea finită şi infinită, vremelnică şi eternă, imperfectă şi perfectă în acelaşi timp. Gândirea lui era certitudinea în relativitatea vieţii. Cu toate acestea, afirma serios că nu ştie nimic şi că e un pericol să ajungi a şti ceva, căci viaţa este o căutare.
Avea darul să surprindă prin sursele din care se inspira. Odată, după ce ne-a ţinut cu sufletul la gură două ore, fără să ştim la ce concluzie va ajunge şi de unde ar putea să o ia, întrucât epuizase toţi filozofii cunoscuţi, a terminat prelegerea trimiţându-ne să citim „Prohodul”, acea carte populară ce se cântă prin bisericile noastre în Vinerea Mare. În ziua aceea, am năvălit toţi studenţii prin biserici să citim „Prohodul”, uimiţi că se pot ascunde în el idei mai presus de filozofie.
La îndemnul lui, fără o indicaţie metodologică, fiecare dintre noi făcea experimente de trăire, asceză şi mistică. Unii rămâneau zile şi săptămâni închişi în case, adunaţi în ei înşişi ori cugetând
27
la o idee oarecare. Alţii făcuseră din iubire metoda predilectă a cunoaşterii. Adesea însă eram prea simplişti şi prea snobi. Ignoram pe preoţi şi cercetam cărţile mistice, care ne uimeau prin actualitatea lor. Fierbea o nouă lume. Printre noi se aflau şi câţiva evrei, căci profesorul era un bun cunoscător al Cabalei. Disponibilităţile mistice ale evreilor îl atrăgeau pe profesor, dar decăderile lor materialist-ateiste l-au dezamăgit, încât el a rămas un autentic ortodox, atras de Sfinţii Părinţi, de „Pateric”, de Mineie şi de cunoaşterea mistică. Concluziile gândirii sale mistice reabilitau în ochii acestui veac pozitivist adevărul religios. Ortodoxia reînvia la Facultatea de Filozofie, nu la Teologie. L-am auzit vorbind studenţilor teologi despre Dumnezeu, pentru a spulbera îndoielile raţionaliste ce pătrunseseră în Teologie. L-am auzit vorbind la Facultatea de Arhitectură despre stilurile arhitecturale ca manifestări ale unor spiritualităţi caracteristice, încât profesorii de acolo erau încântaţi. Adesea făcea matematică, gândea matematica, gândea cifrele şi apoi le depăşea pe toate în incandescenţa gândului. Cuvântul îi era ultimul cuvânt.
Acest om avea şi un virulent spirit politic şi polemic. Căuta omul politic care să-i reprezinte năzuinţele şi a greşit de multe ori confundându-l cu unul sau cu altul. N-a fost însă niciodată un oportunist. Şi-a explicat oscilaţiile sale ca necesare căutări ale adevărului şi avea dreptate. Făcând însă politică, şi-a făcut şi duşmani. A dovedit a fi plin de curaj şi a înfruntat fără ezitare puteri ucigaşe. Febrila lui căutare se datora faptului că el simţea colosul ateist care tindea să cucerească lumea prin toate mijloacele, numai prin logică nu. A vrut să opună un veto categoric ateismului şi reuşise să creeze o şcoală ortodoxă cu o spiritualitate socio-politică, cu osatură filozofică şi cu elan mesianic. Repede s-au creat politică, publicistică, ziaristică, literatură şi teatru conforme
28
cu vederile sale. Entuziaştii săi adepţi se dovedeau izvoare vii de viaţă nouă şi nu ne păsa că la câteva sute de kilometri apăsa lespedea neagră a ateismului peste orice aspiraţie spirituală.
O anume orientare apocaliptică se desluşea totuşi în viaţa noastră, dar eram decişi să o înfruntăm nici nu ne-ar fi fost cu putinţă altfel. Aşa se face că după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ne-am trezit, profesorul şi noi toţi, zvârliţi la periferia societăţii, calomniaţi, defăimaţi şi ostracizaţi. Profesorul a refuzat să părăsească ţara. Scos de la catedră de colegul său materialist, îşi trăia viaţa în singurătate.
— Amice, mi-a zis afectat profesorul materialist, intră repede în partid, cât este vreme, căci pierzi trenul istoriei şi nu se va mai întoarce!
Omul acela supralicita bunăvoinţa noilor potentaţi. Politica ţării o făcea Ana Pauker, securitatea statului o păzeau sute de colonei evrei, istoria era murdărită de Roller, un oarecare ne spunea că n-avem literatură, altul îl cenzura pe Eminescu, altul ne învăţa să vorbim româneşte, nenumăraţi scribi făceau literatură, ziaristică şi publicistică.
Profesorul a ajuns din casa lui spaţioasă într-o mansardă. Abia acum era în plină efervescenţă. Podul casei aceleia devenise ateneu. Câţiva ani, profesorul şi noi toţi ne-am desfăşurat acolo inteligenţa, în timp ce mediocrităţile, laşii şi ipocriţii ocupaseră scaunele înalte ale culturii româneşti. Confuzia politică a durat câţiva ani, căci se spera ca un nou război să schimbe starea de lucruri. Dar profeţiile profesorului s-au împlinit, iar comunismul şi-a definitivat puterea politică, economică şi culturală.
în anul 1948, s-au decis de la Moscova mari arestări în România şi, odată cu ele, primul mare act de socializare. Dubele circulau în ţară şi adunau foşti oameni politici, foşti militari,
29
intelectuali „idealişti” (după definiţa lor), foşti magistraţi, demnitari ori poliţişti, în fine, tot ce fusese cândva elita acestei ţări. Aşteptam şi noi arestarea.
M-am întâlnit cu prietenul meu, Ionel D., şi am pornit să-i facem o vizită profesorului. Eram într-o staţie de tramvai. Lui Ionel îi era frică şi se simţea mereu urmărit. Căutam să-l încurajez, când, în momentul în care urcam scările vagonului, un domn distins mi-a pus în mână o servietă. Am urcat cu ea în tramvai şi a urcat şi domnul respectiv, dar în loc să-mi ceară servieta înapoi, se uita în jur ca şi cum ar fi vrut să mă evite. Mi-am zis: „Hm! Ce să fac? Cine să fie?! Şi ce mă fac cu servieta asta?… Dacă o fi un material exploziv că tare e grea! -, iar omul, simţindu-se urmărit, mi-a pasat-o mie ca să scape de suspiciune?”.
Dintr-odată, servieta mi s-a părut enorm de grea. Domnul mă ignora. Priveam când la el, când la servietă, şi nu puteam să iau o decizie. Mi-am zis în continuare: „Dacă e un spion, apoi şi-a găsit omul care să-l acopere: tocmai eu, care stau fugar de trei luni şi nu ştiu unde să mă mai ascund! Numai asta-mi mai trebuia! Când ajung la prima staţie, am să-i las servieta la picioare şi cobor în fugă din tramvai! Cred că nu i-o veni ideea să dea alarma, doar şi el este într-o situaţie dificilă. Chiar aşa voi face!”…
Ionel se îngălbenise de frică şi-mi făcea semne disperate să arunc drăcovenia aia din mână. Între două staţii, un tramvai face cam cinci-şapte minute. Deodată, domnul cu servieta a părăsit aerul de indiferenţă şi mi s-a adresat direct:
— Domnule, nu gândi rău despre mine şi despre servieta asta! E plină cu cărţi în sanscrită, procurate cu mare greutate. Nu sunt spion. Dacă ai a te teme de cineva, acela nu sunt eu! Am procedat în acest mod bizar pentru că eşti omul cel mai interesant pe care l-am întâlnit în viaţă. Văd în destinul dumitale o
30
tragedie ce depăşeşte toată literatura pe care o cunosc. Sunt profund impresionat! Dumneata vei trece prin tenebre neimaginate încă de oameni, dar vei ieşi din ele şi nu reuşesc să înţeleg cum e posibil lucrul ăsta! Nu vreau să te timorez, dumneata nu ştii ce văd eu! Sunt profesorul P., doctor în ştiinţe indianistice. Am fost în India şi am deprins acolo unele posibilităţi de cunoaştere nemijlocită. Poftim cartea de vizită!… Te rog mult să-mi scrii, să vii ori să-mi telefonezi. Doresc să ştiu ce vei ajunge să fii!
în vremea asta îmi luase servieta din mână. L-am ascultat, dar mi s-a părut un fachir minor care umblă cu feste psihologice ieftine.
— Domnule, mi-a zis el iarăşi, nu dispreţui spusele mele! Nu sunt un fachir şi nici un scamator, nici nu obişnuiesc să procedez cu oamenii cum am procedat cu dumneata… Eşti un caz excepţional! Aş vrea mai bine să mă înşel şi să nu ţi se întâmple toate câte le-am văzut eu!
împreună cu Ionel am colindat apoi câteva străzi, ca să vedem dacă suntem urmăriţi, iar apoi, în fine, am urcat pe o scară dosnică la mansarda profesorului. Îl ştiam bolnav de câteva săptămâni, dar de teama arestărilor nu putusem să-l îngrijim. Am sunat, dar nu ne-a răspuns nimeni. Am auzit însă un muget şi un ţipăt. Uşa era deschisă, dar înainte de a pătrunde noi, a apărut servitoarea profesorului o fată tânără şi voinică, ce vorbea stâlcit româneşte -, ţipând speriată:
dom profesor!… Dom profesor!…
Fata a rupt-o la fugă pe scări. Noi am intrat în casă şi l-am văzut pe profesor jumătate pe pat, jumătate pe jos, cu patul răvăşit şi cu perna de sub cap pe piept. Ochii îi erau holbaţi, gura căscată şi limba scămoşată.
— E mort! am zis eu.
să fugim! a răspuns Ionel.
31
— E prea târziu! am continuat eu. Nu vezi, profesorul a fost asasinat de servitoarea lui!… Ea ne-a văzut. Ne-au văzut şi vecinii de la etajul unu. Nu e bine să le dăm prilejul să ne acuze de asasinat. Trebuie să înfruntăm furtuna şi să anunţăm Securitatea.
Ionel intrase în panică, făcea feţe-feţe, tremura tot şi îşi pierduse orice control.
— Dacă e aşa, eu mă sinucid! a zis el.
— Asta ne mai trebuie! l-am înfruntat eu. Fii şi tu un pic bărbat! Tot trebuia să ajungem şi la acest ceas!
— Dar n-au să ne ierte! Ne vor face pe noi asasini, ca să se spele ei pe mâini. Le-am făcut jocul printr-o farsă a destinului! Nu pot să înţeleg de ce tot ce se întâmplă e în favoarea lor, de ce totul le merge în plin? Ne căsăpesc şi pozează în salvatori ai omenirii. Răzbunarea lor nu are margini. A avut dreptate Hitler că s-a sinucis şi nu le-a lăsat nici cenuşa ca să i-o batjocorească! Nu ne rămâne decât sinuciderea.
— Mai taci, omule! i-am zis răstit. Tu nu vezi pe profesor mort?
— El e fericit că nu e în pielea mea. Mai bine muream eu în locul lui! Vreau moarte! Moarte!
Profesorul încă era cald, dar nu se mai putea face nimic pentru a fi redat vieţii. Am pus mâna pe telefon şi am chemat Securitatea:
— Alo! Astăzi, acum o jumătate de oră, a fost ucis prin asfixiere cu o pernă, de către servitoarea lui, profesorul N.!
O voce obosită mi-a răspuns:
— Staţi pe loc, să nu vă mişcaţi de acolo! Vom veni imediat.
îmi vorbise de parcă ştia cine sunt şi ce s-a întâmplat şi nu avea nici un motiv să se grăbească.
— Suntem pierduţi! se frângea disperat Ionel. Ce soartă blestemată! Probabil casa este înconjurată şi ne lasă să ne chinuim,
32
ca pisica să savureze bucuria prăzii… Gata, eu mă sinucid! Un ştreang, caută un ştreang şi ajută-mă! Treaba ta, tu faci ce vrei! Eu nu mai rezist, simt că înnebunesc. Nu văd decât moarte, moarte şi iar moarte! Văd un întuneric nesfârşit acoperind lumea. Nu mai există salvare. Nu noi, lumea a fost vândută. Acum e rândul nostru, iar apoi va veni şi al celorlalţi… Ha, ha, ha, n-au să scape! Ştiu că şi ei, şi copiii lor îşi vor pune ştreangul de gât, aşa cum o fac eu azi. Imbecilă lume, secol nebun! Plec fără să regret viaţa, căci nu mai există viaţă, ci moarte pe pământ. Trăiască moartea!
Se înflăcărase vorbind. Striga. Avea o înfăţişare înspăimântată. L-am prins de umeri şi l-am zguduit cu putere.
— Prietene, i-am zis, trezeşte-te! Ai un coşmar! E o rătăcire. Profesorul e mort, dar noi…
— Dar noi trebuie să murim! a urlat Ionel.
— Trebuie să trăim, altfel suntem nişte laşi ce-şi infirmă ideile profesate o viaţă întreagă!
— Ducă-se dracu de idei! Du-te şi tu cu ele! Ducă-se şi mortul tău, care ţi le-a băgat în cap! Eu vreau să mor…
Căuta în jur o modalitate de sinucidere. Mă luptam cu el să-l stăpânesc, dar energiile declanşate de şocul psihic în care se afla îl făceau cu mult mai puternic decât mine. Văzând că mă ţin scai de el, la un moment dat a cedat şi s-a lăsat pe un scaun. Eu eram epuizat. Ardeam şi cred că făcusem febră, dar eram lucid şi stăpân pe nervii mei. Îmi era sete şi am intrat în bucătărie să beau un pahar cu apă. Observasem că Ionel mă urmărea pe sub sprâncene, dar nu credeam că va acţiona chiar atât de rapid.
Nici nu reuşisem să-mi astâmpăr setea, că am auzit cum s-a spart un geam. Am sărit în cameră şi l-am văzut azvârlindu-se pe fereastră, spărgând geamurile pentru a nu mai pierde timpul
33
să le deschidă. Calculase probabil că voi reveni la el şi deci se grăbise.
Am privit jos şi l-am văzut lungit la pământ. A urmat o clipă de ezitare. L-am mai pipăit pe profesor, mi-am amintit de Securitate şi am rupt-o la fugă pe scări în jos. Ionel căzuse pe un rond cu flori. M-am repezit la el. Gemea, deci era viu. A privit la mine ca un halucinat şi a încercat să se ridice, dar a scos un geamăt profund, căci avea o mână fracturată care-l durea cumplit. Şi-a lăsat din nou jos faţa chinuită, sleită, cu trăsături ascuţite, îngrozite. L-am ajutat să se ridice, când au apărut şi securiştii. Trecuseră vreo două ore de la sosirea noastră la profesor.
Din primul moment, l-am recunoscut între securişti pe colonelul Z., fost student al profesorului şi fost prieten al meu. Era un tânăr inteligent, suplu şi interesant. Ştiam că ajunsese colonel, dar nu mă aşteptam să-l întâlnesc. Uniforma de securist îi dădea un aer de autoritate, pe care însă el îl masca sub un calm bine deghizat. Rumega o gumă americană.
— Hei, da, am sosit la timp! a zis el. Nu ne aşteptam la o demonstraţie de forţă aşa de masivă… Interesant! Se pare că Dumnezeul vostru v-a dat pe mâna poporului! Poporul are timp berechet, suntem milionari în materie de timp. Băgaţi bine în cap: americanii nu vin! Americanii ne-au dat pistoale şi cătuşe expres pentru voi. Avem acolo detaşamente speciale ale clasei muncitoare. Voi nici n-aţi fost de-ai americanilor, aşa că noi vă suntem şi tată, şi mumă! Veţi cunoaşte rigorile revoluţiei. Nu vom proceda ca bandiţii de hitlerişti, metodele noastre sunt gândite pe îndelete şi nu dau greş… Profesorul n-a priceput în ce lume se află. Voi ne-aţi uşurat sarcina. Numai voi aţi putut fi ucigaşii despre care mărturiseşte servitoarea profesorului. Dar nu este nimic sigur, ancheta abia începe. Sunteţi însă nişte criminali
34
diletanţi. Ăsta s-a pierdut cu firea când a înţeles eşecul acţiunii voastre şi a încercat să se sinucidă. S-ar putea totuşi să fie mai clarvăzător sinucigaşul decât eroul acestei zile! a conchis el cu dublu înţeles.
A ordonat apoi să ni se pună cătuşele.
— Nu credeam că eşti atât de ticălos, i-am spus eu, dar nici atât de prost încât să crezi că poate rezista această meschină înscenare!
Nu terminasem de spus această frază, că Z. a făcut semn din ochi unui locotenent tânăr, care m-a lovit cu atâta putere, încât am căzut la pământ. În minutul acela m-am îndârjit în mine însumi şi am nutrit un sentiment de profund dispreţ pentru un astfel de om.
Momentul venea să confirme o veche idee a profesorului, încă o dată m-am simţit ataşat de acest om mare.
Nu mă ştiam nici viteaz, nici îndrăzneţ, nici erou, dar de acum nu mai aveam de ales, trebuia să înfrunt cu bărbăţie mişelia în plină desfăşurare. M-am ridicat şi mi-am impus sobrietate. Am fost duşi în apartamentul profesorului, iar colonelul a încheiat un proces-verbal pe care am refuzat să-l semnez. Ionel tremură şi gemea. Îmi era ruşine de slăbiciunea lui. Trebuia să-l reabilitez şi pe el. Gândul meu depăna istoria vieţii mele şi istoi ia gândirii omeneşti. A apărut în faţa mea imaginea clară a lui Iisus pus faţă în faţă cu slugile răzvrătirii, ale lui Caiafa, şi am văzut lumea ca un conflict acut între sfinţenie şi demonism. În secolul nostru se căsca un abis, iar noi eram pradă lui.
Profesorul neînsufleţit domina spiritele cu o graţie olimpiana. Nu aveam nici cea mai mică intenţie de a ceda mârşăviei. Mă durea nu umilinţa personală, ci jignirea adevărului, a splendorii spiritului uman, cu care mă simţeam solidar, mai ales acum,
35
când mi se impunea minciuna prin teroare. „Iată un prilej unic de trăire. Acum e acum, să te vedem, băiete!”, mi-am zis.
După terminarea formalităţilor poliţieneşti la faţa locului, am fost zvârliţi într-o dubă neagră, eu şi Ionel. Eu şedeam în picioare, el era lungit jos, cu mâna fracturată. Era întuneric beznă. Duba a pornit hurducăind pe străzi nepavate. Îl auzeam pe Ionel gemând. „Sper că nu se mai gândeşte la sinucidere!”, mi-am zis. El se pare că mi-a surprins gândul şi a început să-mi spună, cam cu gemete, cam cu întreruperi şi oftaturi, dar suficient de cursiv ca să-mi dau seama de redresarea lui sufletească:
— Ai dreptate, e necesar să dăm dovada demnităţii unui curent filozofic de dimensiuni atât de înalte! Trebuie să dovedim şi forţa de caracter ce poate face reale ideile abstracte. E prea frumos tot ce am gândit ca să fie abandonat în faţa acestei înscenări murdare, dezgustătoare şi imbecile! Te asigur că a trecut criza. Voi fi la înălţimea aşteptărilor. A trecut, a trecut… a trecut…
Vocea i se stingea. A tăcut şi eu m-am îngrijorat: poate că-i era rău.
— Ce e cu tine? l-am întrebat, dar n-am primit răspuns.
M-am aplecat lângă el. Zăcea într-un lac de sânge. Fruntea îi era rece, respiraţia abia i se mai auzea. Îşi fracturase mâna, e drept, dar fractura era închisă. Deci îşi tăiase venele şi făcuse pe eroul ca să mă inducă în eroare şi să-l las să moară. M-am îngrozit şi am bătut în uşă, dar mi s-a răspuns cu o înjurătură grosolană.
— Vino lângă mine! mi-a zis Ionel.
Apoi, încet, stins, mi-a şoptit:
— Iartă-mă… nu am putut… E ruşinos, dar nu există altă soluţie… Dacă nu te sinucizi, şi tu vei fi ucis cu migală, cu plăcere deliberată, până ce te vor transforma într-o cârpă. Nu există salvare!
36
S-a stins. Când am ajuns la Uranus, era mort. Colonelul l-a privit dispreţuitor:
— Dă-l dracu de laş! Avem aici un erou şi ne face plăcere o confruntare de idei cu domnia-sa!
L-am privit adânc în suflet şi am văzut atâta răutate cât nu-mi imaginam, dar am simţit în mine şi forţa de a o învinge.
Am fost încarcerat. Atunci mi-au luat amprentele. Mă supuneam acelui ritual, fără murmur şi fără şovăire. Eram imun la toate ameninţările ce mă înconjurau. Colonelul Z. dispăruse şi multă vreme nu aveam să-l mai văd, ci doar să-i simt prezenţa din umbră.
M-au dus într-o celulă unde se mai aflau încă trei arestaţi. Unul dintre ei era un venerabil preot din Blaj care refuza unirea cu Biserica Ortodoxă Română şi rămânea fidel formulei greco-catolice, care fusese adoptată cu vreo trei secole în urmă. Al doilea arestat era domnul Cimpoi, un om trecut de şaizeci de ani, vechi militant socialist aflat printre întemeietorii Partidului Socialist şi ai sindicalismului în România, muncitor autodidact, cu o cultură de stânga, mai mult marxistă, dar om de bună-credinţă şi de naturală generozitate. În fine, al treilea era un tânăr de şaptesprezece ani, Valeriu, încă elev de liceu, care semăna cu un iezer, curat ca el, inepuizabil ca el, splendid ca el. Fusese arestat deoarece crease, cu alţi colegi, o organizaţie prin care se angajau să lupte împotriva comunismului.
între aceşti oameni m-am simţit în lumea mea. Toţi mă cunoşteau din ce publicasem şi m-au înconjurat cu dragoste, cu stimă. Am uitat de necazuri şi am creat repede o comuniune cu noii mei prieteni. Le-am povestit cele ce mi se întâmplaseră în ziua aceea.
— Domnule, mi-au zis toţi, înarmaţi-vă cu multă răbdare, căci suferinţa abia a început!
37
în seara aceea mi-au pus ochelari negri la ochi şi am fost condus la anchetă. Un birou gol. În faţa mea, Ion Gheorghe, locotenentul care-l însoţise pe colonelul Z. când mă arestaseră. Era tâmp, furios şi îndârjit. Am intrat, dar el m-a dat afară. Am intrat iarăşi.
— Bă, tu nu ştii să respecţi instituţia şi gradul?! Ieşi şi intră spunând: „Să trăiţi, dom locotenent-major, sunt arestatul X. şi stau la dispoziţia dumneavoastră!”…
Auzindu-l, mi-a părut că s-a răsturnat lumea pe dos. Pereţii camerei mă strângeau ca o carceră. Mă durea mintea în cap. „Cum e posibil?”, îmi spuneam îngrozit.
— Ai înţeles, bă?! Ieşi şi fă-ţi datoria!
Am înţeles că trebuie să ies şi mi-a trebuit un răgaz de timp ca să realizez situaţia în care mă aflam şi, în fine, să pot să mă decid pentru o formulă. Am reintrat, reuşind să spun:
— Să trăiţi, domnule locotenent-major! Sunt arestat şi mă supun anchetei.
Prostul acela nu era atât de prost pe cât părea, avea chiar simţul umorului. A sesizat că m-am înfuriat şi mi-a spus:
— Hm! Nu e tocmai bine, dar de la un „boboc” ca tine nu se poate cere totul de la început. Ia loc!
El se plimba apăsat prin cameră.
— Bă, eu sunt cioban, cum zici tu în gândul tău, dar ştiu să merg la fix! Părerile tale nu fac nici cât două cepe degerate, din moment ce americanii te-au dat pe mâna noastră. Bă, poporul e stăpân şi-n America, şi-n URSS, şi-n R.P.R., aşa că de dreptatea poporului nu te scapă nici dracu! Tu eşti un mare bandit, deşi tragi numai cu cuvântu şi cu scrisu. Tu ai momit lumea cu minciuni şi ai asmuţit-o contra poporului. Ei, vezi, asta e crima ta! Scurt! Să-mi spui lămurit că eşti un bandit, un mincinos şi
38
un agent al capitalismului mondial, dar şi al papei de la Roma, să nu uiţi asta. Ce zici?
Cât timp vorbise, am văzut în el prostia oamenilor exploatată de o inteligenţă perversă şi nesătulă de putere. Am înţeles încă o dată, mai viu, mai real, mai crud, că s-a greşit imens tratându-se fenomenul comunist prin ideile sale generoase şi nu prin subtilitatea lui de ură perversă, de raţiune pulverizantă. „De ce oare, de ce m-au pus să fiu anchetat chiar de un astfel de troglodit ideologist?”, m-am întrebat.
— Hei, eşti ori nu eşti bandit?… Ai calomniat revoluţia? Ai pus la cale contrarevoluţia? Răspunde!
— Nu am ce să vă răspund. Nici nu pot să răspund. Nu meritaţi nici cel puţin un răspuns din partea mea!
— Banditule, nu l-ai ucis tu azi pe profesorul tău? Nu eşti decât un criminal!
— Refuz să răspund la astfel de provocări! am răspuns categoric.
Spre surpriza mea, locotenentul era satisfăcut. Părea că asta şi aştepta. Probabil că mă provocase, iar acum avea prilejul să treacă la acţiune. M-a dus într-un beci unde erau cinci-şase gorile asemenea lui. Izbindu-mă, m-au repezit din perete în perete, până ce am ameţit şi am căzut.
— Hei, mărturiseşti?
Am tăcut.
— Dacă taci, ne face plăcere. Avem metode să te facem să vorbeşti. Am cunoscut noi pe alţii, spioni internaţionali, care şi-au scuipat şi plămânii, dar şi ultimul gând!
M-au legat, m-au pus pe o bară şi m-au bătut la tălpi, învârtindu-mă din când în când ca pe un „hopa-Mitică”. Am leşinat şi au turnat apă peste mine. Apoi m-au dus în celulă, la prietenii
39
mei. Toţi trei s-au aplecat asupra mea cu o dragoste ce nu poate fi asemuită cu nici o alta. Ştiau şi ce cuvinte să-mi spună, ştiau şi ce dureri am, ştiau tot ce-mi trebuie şi-mi dăruiau sufletele lor cu o generozitate pe care numai marile nenorociri o eliberează din inimile oamenilor. Când m-au chemat iarăşi la anchetă, ştiam că voi fi susţinut de dragostea, solidaritatea şi rugăciunile acestor oameni ce-mi deveniseră fraţi.
La anchetă a venit tot Ion Gheorghe, dar cu totul schimbat. Acum era îmbrăcat civil. Părea rezervat, prevenitor şi respectuos. N-a mai amintit nimic despre cele întâmplate şi mi-a vorbit chiar cu „domnule”.
Ancheta s-a prelungit trei luni, în mai multe şedinţe, toate cu acelaşi tipic. Mi s-au adus toate cărţile pe care le publicasem, toate articolele din ziare şi o seamă de depoziţii ale unor oameni de litere şi condei. Am recunoscut fără ezitare tot ce scrisesem, dar am avut rezerve faţă de afirmaţiile aşa-zişilor mei „colegi în ale spiritului”.
Ion Gheorghe era aproape analfabet şi o spunea deschis -, dar avea minte ageră. Mă ruga să-i formulez eu procesele lui verbale şi o făceam cu plăcere. Am observat însă că avea indicaţii precise în ce priveşte atât întrebările pe care mi le punea, cât şi constatările făcute de el. Priveam cu oarecare detaşare şi indulgenţă tot acest joc. Mă împăcasem cu gândul că voi fi condamnat, ba mă şi amuza un pic, căci totul era însăilat cu aţă albă.
Aşa se face că într-o zi, Ion Gheorghe m-a anunţat că dosarul se va încheia în şedinţa următoare. Cum sunt cam limbut din fire, am prins a-i vorbi. A fost una dintre cele mai izbutite prelegeri pe care le-am rostit. Ion Gheorghe ştia de mult că sunt filozof, dar acum rămăsese cu gura căscată. Adesea tresărea când i se părea că a înţeles că era ponegrită ideologia materialismului
40
istoric, dar eu îl linişteam cu fraze pe care el nu le mai pricepea, ori folosind câţiva termeni cu care el se familiarizase, ca „revoluţia internaţională”, „putere populară”, „materialism dialectic”, „dictatura proletariatului”, „exploatare”. N-a fost în intenţia mea să râd de el. Desigur că nici nu speram să-l convertesc, dar doream ca el să priceapă bine cine suntem, ce putem şi cât de omenoşi suntem. Ion Gheorghe suferise însă influenţa educaţiei politice comuniste şi n-a avut loc să recepteze spusele mele.
Aşa m-am despărţit de Ion Gheorghe, căci la următoarea anchetă a venit colonelul Z. De data asta era îmbrăcat civil, era relaxat şi bine dispus.
— Să stăm de vorbă ca între doi prieteni, mi-a zis el, sau, dacă nu îţi pare verosimil acest lucru după toate cele petrecute, atunci ca doi oameni care gândesc. Cred că ai înţeles că regimul ăsta politic nu e condus de proşti, ci de oameni inteligenţi. Poate că nu eşti de acord că Marx ar fi un geniu, dar cred că recunoşti că opera lui revoluţionară are geniu, căci numai aşa se poate explica formidabila ei reuşită într-un sfert de veac. Şi, de asemenea, e clar că sistemul este formidabil, că acolo unde punem noi mâna pe putere, nu mai lăsăm nici o portiţă de scăpare. Deci nu mai aveţi nici o şansă! Vom impune modelul nostru de ordine legală şi veţi fi obligaţi să renunţaţi la concepţiile voastre mistico-idealiste şi egoiste. Toată materia cenuşie şi toate energiile ne sunt de acum la discreţie. Noi vom determina şi necesităţile oamenilor, dar şi capacităţile lor. Va trebui să gândiţi pentru noi, ca noi. La început vă cerem să vorbiţi ca noi, la sfârşit veţi gândi ca noi. Acesta este adâncul ideologiei noastre. Când vom ajunge la acest stadiu, s-a realizat idealul comunist.
Situaţia în care eram nu-mi permitea libera expresie, dar i-am răspuns:
41
— Omului trebuie să i se acorde deplinul imperiu al conştiinţei sale. Omenirea lipsită de libertatea conştiinţei este cea mai gravă mutilare adusă omului şi duce la un dezastru general uman. Omul nu poate fi stăpân omului!
La aceasta, el mi-a zis:
— Noi dispunem de o ştiinţă materialismul dialectic şi îi aplicăm cu rigoare legile. Rezultatele se pot vedea. Voi n-aţi reuşit în două mii de ani ce am reuşit noi într-un sfert de secol!
— Nu există formulă umană perfectă! i-am zis eu.
— Nu suntem dispuşi, mi-a răspuns el, să mai tolerăm perfecţiunea voastră metafizică cu care înşelaţi lumea, îmbătându-vă pe voi înşivă cu idei abstracte. Noi vrem fapte, noi vrem viaţă concretă, fenomen istoric-ştiinţific. Noi mântuim lumea dându-i pâine să mănânce!
— Şi noi trăim cu pâine, dar o aşezăm după forţa spiritului.
— Din câte văd, eşti gata să-mi declari că urmăriţi puterea!
— Da, urmărim puterea!
— De ce atunci aţi refuzat-o când vi s-a oferit?
— N-am refuzat puterea, ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!
Ajunşi în acest punct al discuţiei, colonelul şi-a pierdut calmul, a părăsit discursul academic şi a urlat ca un apucat:
— Nu veţi mai avea putere în veci, nici aici, nici aiurea! A fost greu până ce am avut dreptul la putere. Acum, capătul frânghiei puterii este în mâinile noastre şi cu ea vom înfăşura lumea întreagă. Nu împărţim puterea cu nimeni. Orice dumnezeu este mincinos dacă refuză puterea oferită de noi. Vă vom strivi fără cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim noi, pentru noi, cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali
42
în veci de veci! Va veni o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi neputincios în faţa Revoluţiei!
Am tăcut amândoi, reculegându-ne fiecare, căutându-ne din nou locurile reale de anchetator şi anchetat. În mine coborâse o linişte deplină, în timp ce el era agitat, pornit şi înrăit. Mi-a fost milă de el, dar nu aveam cum să o manifest în situaţia aceea, căci n-ar fi primit-o. M-am gândit că am mers până la a-l provoca ori că m-am lăsat provocat de el, dar acest gând nu m-a tulburat cu nimic. Am rămas senin şi l-am ascultat anunţându-mi concluziile anchetei, cu capetele de acuzare pentru care am fost trimis apoi spre a fi judecat. Eram acuzat că sunt teoretician antirevoluţionar, anticomunist şi antisemit; că am susţinut războiul bandelor fasciste şi progromurile pe care le-au săvârşit; că am complotat împotriva statului şi am participat la organizarea contrarevoluţiei; că sunt duşmanul poporului; că sunt exponentul decadent al gândirii idealiste capitaliste.
Am ascultat toate aceste născociri fără a mă revolta, fără a fi surprins, fără a simţi nevoia să reacţionez. Ele exprimau atât ura, cât şi reaua-credinţă cu care eram tratat. Nu fusesem niciodată încadrat în vreo organizaţie politică. Eram prea scrupulos cu principiile pentru a mă situa undeva în epoca aceea. Viziunea mea spiritual-creştină era reală, dar n-am fost nedrept cu nimeni, niciodată. Eram acuzat pentru opiniile mele cinstite şi fundamentate împotriva materialismului ateu. Pentru aceste „crime” am primit o condamnare de doisprezece ani. Dar aveau să fie mai mulţi, iar surprizele aveau să depăşească forţele mele sufleteşti şi fizice…
43
ÎNCHISOAREA PITEŞTI
Descalţă-te, străine, de sandale,
De-aici începe ţara fără cer…
Mă aflam la închisoarea Piteşti. Eram într-o cameră mare şi plină cu tineri studenţi „contrarevoluţionari”. Eram izolaţi complet de lume. Hrana era atât de mizerabilă, încât toţi eram distrofici. Tinerii aceia erau plini de entuziasm, de năzuinţe sfinte şi de generozitate. Le păsa destul de puţin de realitatea crudă, istorică, şi trăiau în lumea ideilor şi viselor lor. Căutau. Căutau idealul. Aparţineau multor orientări politice, deşi cei mai mulţi erau legionari, însă aici nu se făcea deosebirea între culori politice şi se căuta cu febrilitate adevărul.
Cum eu depăşisem cu multişor vârsta lor, contactul cu ei mă împrospăta sufleteşte. Le vorbeam din zori de zi până în asfinţit de soare. Primeam nenumărate şi felurite întrebări şi răspundeam cu multă plăcere, încât niciodată ca în perioada aceea nu am avut senzaţia împlinirii. Eram ascultat cu inima, nu numai cu mintea. Adesea nu eram de acord cu unii ori cu alţii, dar până la urmă timpul rumega ideile şi ajungeam la aceleaşi vederi. Sinceritatea caracteriza raporturile dintre noi, dar ceea ce ne unea era dragostea. Despre dragoste, despre isihasm şi despre spovedanie ne-a vorbit cu deosebire acolo un tânăr monah.
Cel mai apropiat sufleteşte mi-a rămas şi acolo Valeriu, pe care-l cunoşteam din celula de la Uranus şi cu care aveam o afinitate deosebită. Dormea cu mine în pat. Se purta şi ca o personalitate conturată, şi ca un ucenic ascultător. Adesea lua şi el cuvântul şi, spre bucuria mea, l-am auzit spunând lucrurile altfel decât mine, deşi spiritul şi orientarea erau aceleaşi.
46
într-o bună zi, l-au luat dintre noi şi i-am simţit lipsa. Era o practică obişnuită să ne „pritocească” mutându-ne din celulă în celulă, după criteriile politrucului penitenciarului.
într-o zi, mi-au pus şi mie pătura în cap şi am fost urcat la etajul doi, unde am găsit doi oameni.
— Bună-ziua! am spus eu, păşind înăuntru.
— Dă-te-n…! mi-a zis unul care şedea pe pat.
în acest timp, al doilea m-a izbit cu atâta forţă, încât, cum eram nepregătit, m-am răsucit izbindu-mă de un perete şi, împiedicându-mă, am căzut.
— Scoală, banditule! mi-au spus cei doi şi mă loveau cu şpiţurile bocancilor.
Eram buimac. Nu pricepeam nimic. Clipele acelea se contractau şi se dilatau dezordonat. N-am apucat să mă ridic, că am fost buşit de unul, împins la celălalt, apoi iar la primul, şi asta a durat ore în şir, timp în care mi-a fost imposibil să-mi adun gândurile. Ei nu terminau cu loviturile, nici nu-mi spuneau nimic. La un moment dat, se pare că au obosit. Eu eram năuc şi epuizat. Mi-au ordonat să stau cu faţa la perete, într-un picior, cu braţele ridicate în sus. Unul dintre ei a plecat, celălalt, cu un ciomag în mână, mă lovea cu putere peste tot corpul, şi cu deosebire în cap, de fiecare dată când mâinile îmi cădeau ori piciorul ridicat se lăsa pe podea. Mi-a dat voie să mai schimb piciorul. Aşa au trecut alte câteva ore, cu mult mai chinuitoare decât primele.
„Ce se petrece?!”, mă întrebam uluit. „Probabil e un supliment de anchetă. Vor să mai scoată ceva de la mine. Nu sunt mulţumiţi cu cei doisprezece ani. Dar ce vor?! De ce procedează aşa?! De ce nu mă întreabă nimic?”… Întrebări de acest fel mă apăsau cu o luciditate ucigătoare, imensă, necruţătoare, dar fără răspuns, mute. Eram atât de presat în mine însumi, încât îmi
47
era imposibil să mai iau contact cu lumea libertăţii spiritului, începuse să mă doară capul — o durere surdă, dar statornică.
A apărut din nou al doilea om şi a reînceput bătaia. Loviturile erau date în puncte vitale, încât mă dezechilibrau şi mereu mă prăbuşeam pe duşumea. Ameţeam, iar gândurile se sfărâmau în crâmpeie de nedumerire. Eram încă intact în interioritatea mea, deşi pulverizat în patru vânturi. Aşa a trecut toată noaptea.
în zori mi-au pus un laţ de gât şi mi-au ordonat să mărşăluiesc în jurul camerei, care avea vreo doi metri pe patru. Era şi un mic pat negru, de fier cornier, tras în mijlocul celulei, pe care s-a culcat unul dintre cei doi, mai ţigănos la faţă, în timp ce celălalt a dispărut iarăşi. Mâncare nu mi-au dat, dar m-au hrănit cu apă caldă cu puţină sare, dovadă că erau bine iniţiaţi în probleme de medicină a torturii.
Tot mergând, eram epuizat, dar dacă mă opream, omul de pază parcă avea un ochi neadormit în frunte, că se trezea şi-mi trăgea cu ciomagul pe spinare. De mai multe ori am căzut şi m-am ridicat sub crunte lovituri. Spre seară mergeam în patru labe, ca un animal. Dacă la început am avut senzaţia de uimire şi groază, acum se adăugau umilinţa şi degradarea. Nu puteam nici să mă revolt, nu puteam nici să mă predau, în consecinţă luptam cu mine însumi să rezist unei bătălii care mă depăşea. Mi-am amintit atunci de cele mai diverse suplicii cunoscute în istorie şi mi se părea că acesta este unic: „Unde vor să ajungă?!”…
A urmat încă o noapte de torturi. Eram plin de sânge, dar nu le păsa. Loveau cu forţe mereu împrospătate de o ură pe care n-o puteam înţelege. Aş fi dorit să spună ceva, să ştiu pe mâna cui sunt şi ce vor de la mine, dar ei loveau şi tăceau. Aveau chipurile aspre, dure şi pline de răutate. Erau bine hrăniţi şi am observat că mâncau de la cazan, dar li se mai aducea şi câte un pachet cu
48
alimente mai consistente. În ce mă priveşte, nu mai simţeam poftă de mâncare, dar simţeam în abdomen un gol care îmi slăbea energia şi puterea de rezistenţă.
A doua zi, iarăşi manej. Din când în când, mi se acorda câtva timp, în care zăceam gemând într-o neputinţă ce pătrundea în mine treptat-treptat, din piele în muşchi, din muşchi în sânge, din sânge în oase, din oase în creier. Într-o perioadă, gândurile mi s-au îmbolnăvit şi am zăcut de lingoare.
Torturile acelea au continuat şase zile. Ultimele zile au fost cele mai grele. Nu mai aveam rezistenţă. Eram gata să declar tot ce voiau, numai să mă lase să dorm puţin. Cum în toate aceste zile mă întrebasem ce vor de la mine, îmi veniseră în minte fapte ale mele de mult uitate. Memoria îmi era ca o carte deschisă
şi eram gata să o citesc în gura mare, dintr-o singură răsuflare. Stările acestea de luciditate feroce şi necontrolată alternau cu ameţeli şi pierderi în bezna unui conştient fără cunoştinţă. Eram ameţit pe dinăuntru, precum eram frânt pe dinafară. Fiinţa mea apărea ca un tot indestructibil — materie, viaţă şi duh -, şi cu toate că aş fi dorit ca ele să se destrame în nefiinţă, rămâneam întreg în acea cumplită stare ce-mi era insuportabilă. Mă durea totul, dar cu deosebire mă dureau creierii în cap.
În fine, după cele şase zile de chin, unul dintre ei, care părea şeful, mi-a zis:
Bă, banditule, mi-e scârbă şi de tine, şi de sângele cu care m-ai murdărit, dar asta meriţi! De aici nu scapi… S-a terminat cu toate minciunile tale! Aici e mormântul bandiţilor. Dacă vrei să trăieşti, să accepţi reeducarea!
În momentul acela am fost năpădit cu intensitate de mai multe idei: pe de o parte eram dispus să primesc orice, pe de alta încercam să pricep cine sunt aceşti oameni şi ce vor; în acelaşi
49
timp, mi-am reamintit de temniţele revoluţiei bolşevice, în care tinerii sovietici fuseseră aduşi la starea de demenţă şi apoi asmuţiţi ca nişte câini turbaţi împotriva „duşmanilor poporului”, încât deveniseră spaima tuturor. Asta se petrecuse chiar înainte ca Macarenco să-şi fi scris „Poemul pedagogic”!
Se repeta deci aici acel fenomen de „restructurare” a conştiinţelor. N-am avut puterea să mă revolt şi nici să rezist acelei ordinare metode de ucidere a sufletelor, ci spaima m-a îndemnat să accept „reeducarea”. Acceptarea mea s-a făcut însă cu oarecare întârziere. Unul din cei doi, Eugen, cum am aflat că-l cheamă, mi-a citit gândurile şi mi-a zis:
— Banditule, nu-ţi convine! Ne crezi fiare sălbatice, iar tu te vezi martir! însă nu ai scăpare! Pentru tine vom folosi metode cu totul speciale. Eşti o personalitate şi îţi vom da toată importanţa ce o meriţi! Tu ai dus mii şi mii de oameni în eroare, ai făcut din ei fanatici, iar acum îşi dau viaţa pentru ideile pe care tu le-ai băgat în cap, de aceea vom face curăţenie în căpăţâna aia a ta!
Tremuram, dârdâia şi sufletul în mine, fiecare fibră a trupului meu vibra şi auzeam un vâjâit cumplit în urechi.
— Voi face tot ce-mi cereţi!
— în primul rând să-ţi faci autodemascarea! Şi ai grijă să spui şi ce lapte ai supt la ţâţa maică-tii, căci ştim tot, şi dacă te prindem cu o mică nesinceritate, intri în altă „tură”, şi mai „convingătoare”!
Mi-au adus un vraf de hârtie şi cerneală de scris. Mi-au dat să mănânc şi au plecat:
— Să divulgi tot ce ai făcut!
Am rămas singur. Abia atunci am simţit durerile din oase şi oboseala din fiinţă. Am pus capul jos şi am dormit dus. Am avut un coşmar şi m-am trezit ţipând în clipa când Eugen m-a lovit cu un bocanc în moalele capului.
50
— Să… să trăiţi! m-am bâlbâit eu.
— Bă, şi eu sunt deţinut, dar nu ca tine! mi-a zis el. Eu sunt victima voastră. Eu am mers pe drumul luminos al Partidului. Am însărcinarea să fac oameni din voi. Ori vă reeducaţi, ori vă ucid! Te-am lăsat să dormi, acum să te apuci să scrii… şi să nu uiţi nimic! Executarea!
Iar m-a lăsat singur şi am început să scriu. Dar ce să scriu?!… Ce ştiu ei? Şi ce vor aceşti oameni?! Am repetat cât mai detaliat declaraţiile făcute la Securitate în faţa lui Ion Gheorghe, păstrând sub tăcere oameni şi întâmplări necunoscute lor. Nu ascundeam nimic infam, ci numai discuţii, idei şi comunicări de idei cu oameni care încă nu fuseseră arestaţi. Dar despre mulţi dintre ei le vorbisem deschis oamenilor pe care îi întâlnisem în temniţă.
După trei zile, a revenit Eugen. Numai el cerceta „autodemascările”. A citit şi mi-a spus, croindu-mă cu dosul palmei peste ochi:
■ Tot bandit ai rămas! Minţi!
Şi mi-a arătat o mulţime de declaraţii care povesteau aproape tot ce spusesem eu prin temniţă. Mi s-a părut că se năruie cerul peste mine. Recunoşteam oamenii care mă divulgaseră: îmi erau dragi şi avusesem încredere în ei. „Cum au putut să facă asta?”, mă întrebam. „Dar eu ce fac acum? Nu tot asta? Pot eu oare să mai rezist?” Tremuram ca varga de teamă că va reîncepe tortura. Eugen însă era un psiholog subtil al abisurilor din oameni.
nu mă grăbesc cu autodemascarea ta, mi-a spus. Ştiu că încă nu este totul aici, pe hârtie, şi va trebui să te aduc în situaţia să-ţi verşi creierii afară, să-i cureţi cu cuţitul şi apoi să-i bagi înapoi ca nou-nouţi. Filozofule, avem metode la care nu te-ai gândit!
51
încercam o stare paradoxală: pe de o parte, uşurarea că nu a început bătaia, pe de altă parte, groaza a ceva ce părea a fi şi mai cumplit. În imaginaţie îmi apăreau scene apocaliptice ori fantasme din iad. Eugen mi-a pus haina în cap şi m-a scos afară din celulă, îmbrâncindu-mă. Am coborât la etajul întâi şi am intrat într-o altă celulă. Am auzit zăvorul scrâşnind. Era o linişte suspectă. Auzeam paşi, auzeam cum respiră oameni şi voci ce se răsteau pe înfundate. Am fost aşezat pe un prici, mi-au luat haina din cap şi m-am trezit într-o cameră imensă, în care erau aproape două sute de persoane. Şedeau la marginea priciurilor, cu braţele pe genunchi, cu privirea fixă înainte, tăcuţi. Prin faţa priciurilor se plimbau nişte paznici cu ciomege în mână care-i supravegheau. Pe peretele din faţă era un tânăr crucificat, care atârna cu mâinile legate în două cuie din zid. Când am dat cu ochii de el, n-am putut să-l recunosc, căci eram îngrozit. Mai târziu aveam să aflu că era prietenul meu, Valeriu.
Eugen a făcut semn că are de comunicat ceva.
— Vi l-am adus aici pe acela care v-a nenorocit! E un bandit învederat şi nu vrea să fie sincer cu reeducarea. Îi vom demonstra progresele de conştiinţă la care am ajuns noi. Apoi vă voi oferi tuturor posibilitatea să vă răzbunaţi. Toţi cei care l-au cunoscut, toţi cei care i-au citit cărţile ori ideile, toţi cei care au avut idei ca ale lui sunt chemaţi acum să i le scoată din cap. Va fi o demonstraţie de gală a „micii noastre revoluţii”, prin care ne vom dovedi încrederea ce ni se acordă de a fi activiştii „marii revoluţii”! Vom duce revoluţia, peste cadavre, până la marginea pământului, împreună cu întregul popor, şi niciodată nu vom uita cât de vinovaţi suntem faţă de el, încât tot ce vom face va fi mereu insuficient pentru a ne spăla păcatele trecutului. În seara asta deci avem mare sărbătoare! E Vinerea Patimilor şi vom săvârşi
52
o înviere din mormânt: îl vom face pe acest om să se nască din nou!
A tăcut puţin, apoi a spus:
— Gata, începeţi!
Spectacolul a început în mai multe ringuri. Eu eram aşezat în aşa fel încât puteam să văd toată nebunia aceea. Incredibil?! Coşmar?! Iad?!… Totul era adevărat, viu şi dur.
— începem cu personajul cel mai important al zilei, ăsta care-o face pe Hristosul. Daţi-l jos de pe cruce, crucea mamii lui de bandit!
S-au auzit voci care lătrau spart şi cavernos, un hohot de râs aprobator, oameni ce păreau încântaţi de fantezia bolnavă a lui Eugen. Doi mai zdraveni au urcat pe scaune şi, la un semn, au scos mâinile lui Valeriu din legături. A căzut ca un copac trăznit, ca un sac de oase dezmembrate, ca un plumb cu aspect de carne vie, şi s-a auzit un zgomot înfundat şi un oftat adânc.
Eugen a ordonat:
— La uniforma lui Adam!
L-au dezbrăcat pe Valeriu şi s-a văzut un schelet. Mâinile şi picioarele îi erau umflate. Ochii ieşiseră din orbite. Alţii, încă vreo treizeci-patruzeci, s-au dezbrăcat şi ei la pielea goală. Toţi erau înspăimântaţi şi toţi au fost împinşi în ring, în jurul locului unde erau Eugen şi Valeriu.
— Ca el o să păţiţi toţi, până veţi ajunge la şocul revoluţionar prin care veţi deveni oamenii noii societăţi! Revoluţiaîşi spune cuvântul aici, în restructurarea bandiţilor! Va trebui să dovedim prin fapte că ne-am reeducat. Uite, îl vedeţi pe ăsta? (Şi a arătat la picioarele priciului un om desfigurat, care nu era altul decât B., marele adversar al lui Eugen). Ei bine, ăsta a vrut să înşele vigilenţa Securităţii cu vorbe şi cu promisiuni mincinoase, dar i-am venit de hac!
53
Eugen l-a lovit cu piciorul pe B. şi l-a întrebat:
— Aşa e, Şura?
— Da, să trăiţi, dom Eugen! Sunt un bandit care am vrut să înşel buna-credinţă a Partidului, care-mi oferise posibilitatea să mă reeduc. Eu voiam să profit şi s-o întorc împotriva lor. Sunt un criminal! Sunt corcitura dintre legionari şi capitalişti, cea mai oribilă speţă a spectrului uman!
— Bravo, mă Şura, pentru asta meriţi o bună răsplată!
Şi Eugen s-a suit cu bocancul pe pieptul lui şi a început să sară într-un ţonţoroi sălbatic, lovindu-l pe unde se nimerea, dar căutându-i cu deosebire capul. Omul de dedesubt s-a scâlcit, s-a întins, iar s-a strâns, şi în cele din urmă a rămas în nesimţire sub călcâiele ce-l frământau. Eugen îşi pierduse controlul, cu mintea dusă într-o zonă a urii absolute. Sărea tot mai puternic.
— Moare! a spus o voce tremurândă.
— Ce-ai zis, bă?… Ce-ai zis?!
— Moare! a repetat acela, înfricoşat de propria lui cutezanţă.
Eugen s-a albit la faţă. S-a oprit şi s-a aplecat asupra corpului lui B.
— Bă, tu, doctore, ai acum ocazia să faci o minune, aşa cum ţi-ai dorit să faci din profesiunea ta când ţi-ai ales-o! Vezi de scapă-l pe ăsta de la moarte!
L-au luat pe B. şi medicul i-a dat toate îngrijirile necesare până l-a readus la viaţă.
— Trebuia să mă laşi să mor! a zis B.
Eugen a scrutat camera, m-a prins şi pe mine în raza lui vizuală şi s-a arătat mulţumit de arenă. Privind în jur, am observat că oamenii de acolo se împărţeau în trei grupe: unii erau dezbrăcaţi, alţii erau îmbrăcaţi, iar a treia grupă erau îmbrăcaţi şi cu ciomege în mâini. Mai târziu aveam să aflu că ei constituiau cele
54
trei trepte ale „restructurării”: prima categorie erau „bandiţii” pe care „poporul” îi „reeduca”; a doua categorie erau cei „sinceri”, care-şi făceau demascările; a treia grupă erau „restructuraţi!” care-şi dovedeau „devotamentul revoluţionar”.
Eugen era marele maestru al „reeducării” şi numai el deţinea legăturile cu Securitatea şi cu politrucul temniţei. Personalul de pază al penitenciarului executa fără discuţie ordinele lui Eugen. El era autoritatea absolută. Administraţia nu se amesteca direct în „reeducare”, ci crea numai condiţiile optime pentru ea. Se intenţionase ca „reeducarea” să fie un fenomen natural şi colectiv, ţâşnit spontan şi sincer din „conştiinţa pătată” a deţinuţilor contrarevoluţionari. Cum asta însă nu existase, totul fusese aranjat aşa după cum am arătat. Torturile se executau în timpul nopţilor, iar zilele erau de relativă linişte, tot cu scopul de a masca aparenţele.
Eugen a reluat iniţiativa cu un nou număr excepţional. În spatele lui şedea în picioare Valeriu. Acolo erau posibile nişte sensibilităţi excepţionale. Atât Eugen, la nivelul lui criminal, cât şi victimele, la spaima şi groaza ce o trăiau, simţeau cu mult mai mult decât capacitatea naturală a simţurilor. Spiritele erau acolo materiale, sesizabile. Eugen îl simţea în spate pe Valeriu, iar Valeriu vedea coşmarul acela ca o realitate, dincolo de firavele învelişuri materiale ale oamenilor. Deci Eugen, întorcându-se brusc pe călcâie, l-a izbit cu atâta furie şi forţă pe Valeriu, încât acesta s-a prăbuşit.
■ Sus, banditule! şi l-a lovit cu piciorul.
Omul s-a ridicat împleticindu-se.
Hei, te-ai decis să renunţi la trecutul tău mârşav?… Iată, l-am adus aici pe maestrul tău spiritual! Din cauza lui suntem obligaţi să muncim atât de mult pentru purificarea ta. Vom
55
aranja lucrurile în aşa fel încât să vă reeducaţi unul pe altul. Doar nu sunteţi voi mai ai dracu decât fraţii X.! I-ai văzut doar: şi-au scos măselele reciproc, şi-au denunţat părinţii reciproc, s-au restructurat, ca doi fraţi buni ce sunt! Cam aşa, dar mai subtil, vom proceda şi cu voi doi…
Spusese aceste cuvinte cu faţa la mine, ca să aud bine. Îmi îngheţase sângele în fiecare celulă, iar măduva spinării se agita dureros. Nu aveam timp să gândesc retrospectiv, ci totul se actualiza până la prizonieratul minţii şi al atenţiei. Trecutul devenea o povară tot mai greu de suportat. În mod subconştient, trecutul se împărţea în două: cel neutru şi cel vinovat, vinovat faţă de „realitate”. Să spui totul devenea un imperativ. Să înfloreşti totul până la monstruozitate părea o evadare din realitate şi, în mod pervers, era o modalitate de a dejuca „reeducarea”.
Un om normal nu poate tolera ideea degradării personale, dar acolo degradarea era silită şi nu mai aveai răspundere pentru ea, deci o făceai cu convingerea că ea va lucra ca un recul împotriva reeducării. Şi totuşi, o făceai sincer, căci nimeni nu-şi putea permite să gândească acolo contra reeducării!
Toţi cei ce treceau prin „tură” erau întrebaţi ce gândesc şi trebuia să răspunzi spontan, încât de teamă ori din convingerea exagerată că ei ştiu totul despre tine, riscai să spui exact gândul care îţi trecea atunci prin minte. Aşa se face că oamenii îşi însuşiseră o altă gândire, întoarsă pe dos, dar reală. Cu adevărat exista un „moment revoluţionar” al conştiinţei, când voinţa înfrântă accepta o altă voinţă în sine însăşi. Această nouă energie, acest nou impuls reuşea să pună întâi stăpânire pe cuget — şi gândeai ca ei; apoi pe fantezie — şi desfăşurai o activitate ca a lor; iar în cele din urmă pe inimă — şi simţeai în inimă ura lor. Fenomenul ăsta era dureros, dar real, brutal, aproape material.
56
Părea cu mult mai real spiritul decât materia din oameni şi tot ce se petrecea era o pervertire, o materializare, o îndrăcire sufletească. Era o nebunie colectivă, dar era şi un proces individual. Se simţea în atmosferă bătălia spiritelor, dar cred că numai ca o emanare a proceselor spirituale din acei oameni. Iar ei aveau expresii fidele cu spiritele ce-i posedau. Nu cred că există măiestrie de iconograf care să poată reda forţele neantului din oameni aşa cum le trăiau cei de acolo pe viu! Eram în plin iad.
Valeriu s-a ridicat şi, cu voce tremurândă dar fermă, a spus:
— Nu pot, domnule, nu pot! înţelege că nu pot! Nu pot schimba atâta lumină câtă este în mine pe atâta întuneric cât văd în această reeducare… Omorâţi-mă, dar nu pot fi nici ticălos, nici criminal! Nu mă pot înşela pe mine însumi. Dumnezeu e real. Dumnezeu este aici, cu El nu vă puteţi lupta!
Eugen nu s-a înfuriat. Mânia lui era calculată.
— Bine, vom demonstra că Dumnezeu poate fi ucis!
Apoi a ordonat:
— Sus cu el!
Şi l-au legat iarăşi în cuiele din perete. Chipul lui Eugen se întunecase şi se împietrise în acelaşi timp. A început printr-o lovitură la ficat. Valeriu a urlat înfundat, căci îi băgaseră o cârpă în gură. Cu vârful bocancului l-a lovit peste fluierul piciorului stâng, apoi peste dreptul, peste stângul, peste dreptul, până ce a obosit. Curgea sânge. Eugen s-a îndreptat de şale şi iarăşi i-a trântit un pumn în ficat, şi încă unul, şi încă altul, şi o ploaie de lovituri ce nu se mai sfârşeau. În timpul ăsta, Eugen nu-şi vedea decât loviturile, iar Valeriu nu mai vedea nimic, totul se înceţoşase şi se învârtea năpraznic în mintea lui. De la o vreme, nici durerea nu se mai simte, probabil creierul nu mai are capacitatea să o înregistreze. Eugen a mai dat cu bocancii în fluierele
57
picioarelor, a revenit cu pumnii în ficat, şi iar la picioare, şi iar la ficat. Ţonţoroiul a durat până la miezul nopţii.
Pe mine mă topise, simţeam că-mi curge sufletul ca o lavă pe faţa pământului pustiu. Am început să plâng — dar şi lacrimile, în condiţiile acelea, aveau un cu totul alt regim decât cel normal. Acolo lacrimile erau exemplificarea sentimentelor „banditeşti” şi deci atrăgeau după ele consecinţe cumplite. Procesul reeducării trebuia să se facă lucid, voluntar, ca o victorie a revoluţiei, deci fără lacrimi, fără şovăire, fără văicăreală. Trebuia să devii cu orice preţ „revoluţionar” prin „restructurare” şi, privind spectacolul de acolo, se pare că acest proces sufletesc era real. Era greu până ce-l acceptai, apoi te supuneai normelor lui.
Camerele de gazare sunt criminale, reeducarea însă a fost demonică. Nu este periculos cel ce îţi ia viaţa, ci cel ce îţi cere sufletul; or, la Piteşti se spunea clar: „Nu vă vom lăsa să muriţi până nu vă veţi restructura!”. Viaţa apărea ca un coşmar insuportabil, fără ieşire, iar moartea era dorită. Fiecare om de acolo a dorit să moară înainte de a fi acceptat „sinceritatea autodemascării”, dar după aceea se ajungea la un alt mod de viaţă, viaţă întoarsă pe dos, pervertită, hidoasă, dar viaţă ce nu voia să moară, dovedind cât de puternic a întipărit Dumnezeu viaţa în oameni, pentru a-i face însă apţi să o trăiască în eroicul ei sens.
Şi totuşi, n-a fost cum au gândit cei ce au început şi organizat „reeducarea”. Sunt în oameni adâncuri şi forţe ce nu pot fi distruse. Natura poate fi mutilată, dar nu pentru totdeauna, căci mereu va rămâne în ea un germene al regenerării. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu experimentul din Piteşti.
Să revenim la Eugen. După câteva ore, era mai brutal decât la început. Furia crescuse în el, lovea în neştire, lovea însă la întâmplare, dovadă că obosise. Gesturile lui păreau de gorilă turbată,
58
imagine caricaturală a furiei bestiale. Capul lui Valeriu se bălăngănea în piept şi ochii i-au ieşit din orbite, în timp ce Eugen încă lovea cu furie. Toată lumea era electrizată, electrocutată.
— Domnule, domnule, a murit! a îndrăznit careva să zică.
— Ha? Ce?!… Ce-ai zis, bă? a întrebat Eugen.
Şi-a ridicat privirea spre capul lui Valeriu, care era vânăt şi umflat. Era limpede că victima murise cu mult înainte de a se fi terminat tortura.
Eugen s-a oprit o clipă şi altă idee i-a apărut în minte:
— Să vină la mine fanaticul ăla de sionist! Voi faceţi-vă datoria!
Spectacolul a continuat să se desfăşoare pe mai multe scene. Sionistul s-a apropiat.
— Ascultă, bă, tu ai fost sincer în autodemascare?
— Sincer, să trăiţi, dom Eugen!
— N-ai uitat nimic?
Tânărul s-a pierdut un pic şi a spus:
— Sunt gata să recunosc totul! Am uitat unele amănunte.
Daţi-mi ocazia să fiu deplin sincer…
— Bă, da tu n-ai exagerat nimic? înţelegi ce-ţi spun eu, n-ai înflorit cu nimic autodemascarea ta?
Sionistul şi-a dat seama imediat că problema se punea cu totul altfel decât se aştepta. S-a liniştit şi a spus:
— Am declarat realitatea şi numai realitatea!
— Bă, ştii tu ce însemnează ca s-o implici pe tovarăşa Ana Pauker în sionismul vostru? Ea e sufletul revoluţiei, bă, ai grijă ce spui!
— Domnule, am spus adevărul şi pot să-l dovedesc! Noi am avut fără ştirea Securităţii legături cu statul Israel şi cu evreii din America şi Europa. Mişcarea sionistă este internaţională, forţele ei se orientează acum spre evreii din ţările socialiste, ca
59
să meargă în Israel. Evreii vor să părăsească ţările socialiste, fiindcă nu mai cred în capacitatea revoluţiei. Avem nevoie de bani ca să emigrăm. Cei mai mulţi evrei care se află în aparatul de stat, până chiar şi personal Ana Pauker, sprijină emigrarea evreilor pe considerente umanitare, liberale şi democratice.
— Bă, asta e o carte mare pe care o joc, dar poate că-mi joc capul… Tu însă eşti în gheara mea, iar dacă nu-ţi vei susţine declaraţia, te ucid direct, ca pe un vierme. Problema va merge direct la C.C., la colonelul Z. Înţelegi, bă? El este responsabil de tot ce se petrece aici!
— Ştiu, a zis sionistul, este piesa de legătură dintre Ana Pauker şi reeducare.
— Bă, tu eşti nebun! Asta nu ţi se va ierta. Te ucid, bă, te ucid dacă voi păţi ceva din cauza ta!
— S-ar putea să câştigaţi lozul cel nevisat nici de dumneavoastră! i-a zis semnificativ evreul.
— îmi fac datoria. Interesele partidului primează!
Apoi i-a dat hârtie să scrie din nou, cu toate datele şi cu toate amănuntele, ce ştie despre relaţiile dintre sionişti şi Ana Pauker ori alţi membri de partid1.
1 Comuniştii au preluat puterea când armatele sovietice au cucerit România. La început nu erau decât câteva sute de comunişti în toată ţara, dar evreii au format prima masă populară a comunismului. Partidul Comunist şi aparatul de stat erau ocupate în majoritate absolută de evrei. Ana Pauker era flacăra fierbinte a revoluţiei. La cel mai înalt nivel, adică în Biroul Permanent al Comitetului Central, se formase o troică din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, care ocupau şi ministerele cele mai importante în guvern, încât Dej, care era secretar general de partid, se afla în minoritate. Conflictul era acut şi public. Dej era încolţit de troică. În această situaţie, Dej a apelat la Stalin. Stalin avusese el însuşi probleme de acest fel cu Troţki, şi apoi cu vestita troică a lui Zinoviev, şi reuşise să le rupă gâtul sub eufemismul de „stângism”. Iată-l deci pe Dej reclamându-şi adversarii ca „stângişti” tătucului din Kremlin, care l-a asigurat de sprijinul său. Lupta aceea ascundea în ea conflictul dintre comunişti şi evreii comunişti. Stalin a refuzat evreilor un rol proeminent în mişcarea comunistă şi i-a obligat să intre în rând cu toţi proletarii şi să participe la conducere în raport cu numărul lor naţional, iar pentru evreii din U.R.S.S. a oferit un teritoriu asiatic, pentru a le făuri un stat naţional. Acest conflict subteran a fost prezentat publicului ca o problemă ideologică, o abatere „stângistă” a lui Troţki şi apoi a troicii. La vremea aceea, Ana Pauker se afla în U.R.S.S. Împreună cu soţul ei. Ea şi-a trădat soţul ca „stângist”, şi astfel el a fost ucis, iar acum venea rândul ca ea însăşi să fie „stângistă” în faţa lui Dej. Dej jucase perfect cartea, căci cunoştea dedesubturile manevrelor din mişcarea comunistă internaţională. El a venit la Bucureşti cu autorizaţie dată de Stalin să formeze o „echipă naţională” şi să elimine „stângiştii”. Prin unele stranii aranjamente ale timpului, tocmai în vremea aceea au apărut două declaraţii a doi sionişti din Piteşti care dădeau apă la moară lui Dej. Ana, Teo şi Luca au fost debarcaţi de la putere de Dej şi a început acţiunea de punere sub acuzare. Aceasta era deci conjunctura politică din epocă, şi ea va juca un rol mare în desfăşurarea evenimentelor ulterioare din Piteşti.
60
în vremea asta, cei cu ciomegele îi înconjuraseră pe cei în pielea goală şi-i loveau fără cruţare. Instinctiv, fiecare căuta să intre în centrul cercului, pentru a scăpa de ciomăgeală. Pe lângă că îi dureau loviturile, acum se sfâşiau şi între ei. Unii au căzut, ceilalţi i-au călcat în picioare şi bătaia a continuat. Se prăbuşeau alţii, şi alţii şi curgea sânge, curgeau lovituri, gemete, urlete, înjurături. Trupurile acelea păreau un ghem de limbrici care se devorau între ei, atacaţi de o otravă ce-i ardea la atingere. Grămada de jos creştea şi gemea. Halucinanta zvârcolire era monstruoasă şi n-a încetat până nu s-a prăbuşit şi ultimul om.
Eugen tocmai terminase discuţia cu sionistul şi a fost mulţumit de vrednicia „băieţilor” lui. A făcut un semn şi totul s-a oprit. Am văzut cum încet-încet se desprindeau profile de oameni din grămada aceea de cadavre vii. Erau însângeraţi, holbaţi, epuizaţi, înnebuniţi. Eugen a păşit în faţa lor şi le-a zis:
— Arătaţi ca nişte criminali! Dacă nu v-au ieşit ideile trecutului vostru ticălos din cap, noi vom continua până ce le vom scoate. Suntem milionari în timp! Timpul lucrează pentru
61
Revoluţie. Revoluţia a oprit timpul în loc. Cine acceptă reeducarea să treacă să-şi scrie autodemascarea! Cine n-o primeşte va avea de lucru cu mine!
— Primim!… Primim! Primim! s-au auzit voci sfâşietoare.
Şi majoritatea au trecut să-şi facă „demascarea”. Au rămas deoparte şapte oameni. Şedeau cu capetele plecate, frânţi, istoviţi, dar neclintiţi.
— Deci, tot voi? Voi vă credeţi de fier, bă?! De-aţi fi şi de oţel, şi tot vă fac eu de mămăligă!… Hei, moşneagule i-a zis el domnului Cimpoi, pe care l-am recunoscut -, tot bandit vrei să rămâi? Tu eşti mai periculos decât toţi, că tu ataci socialismul din interior. Îţi voi arăta eu ţie socialism până ce te satur! Nu există socialişti care se opun revoluţiei, ci numai bandiţi. Dacă ai fi fost socialist, aşa cum îţi place să te lauzi, ai fi fost şi tu alături de aceia care merg cu revoluţia. Eşti un contrarevoluţionar şi nimic mai mult!
Bătrânul tremura.
— Domnule, dar am acceptat…
— Ai minţit!
— Dar…
— Banditule, nu vrei să spui ce-aţi pus la cale cu burghezii, legionarii şi nord-americanii împotriva Republicii, a Sovietelor şi a genialului Stalin? Am împuternicire să te ucid dacă nu vorbeşti!
Şi pe loc Eugen l-a luat pe domnul Cimpoi la pumni şi a dat, a dat, a dat, până ce bătrânul s-a prăbuşit. L-a ridicat, a pus să fie ţinut în picioare şi a continuat să-l lovească. Se pare că-şi pierduse el însuşi capul, căci până în zori a murit şi bietul veteran al socialismului din România.
A doua zi au fost scoase cele două cadavre.
— Le-a stat inima, n-au rezistat! a spus Eugen politrucului.
62
Politrucul l-a chemat pe colonelul Z. Acesta a lovit cu piciorul în tigva lui Valeriu, a chemat doctorul şi i-a zis flegmatic:
— Scrie, doctore: sifilis terţiar!
Apoi a ordonat să fie luaţi.
Eu reuşisem să capăt puţină luciditate şi să întrevăd ce se putea petrece cu mine în viitorul apropiat. Înţelegeam că acolo nu se poate rezista. Înţelegeam, de asemenea, că nu mă vor ucide, ci mă vor chinui până ce mă vor „reeduca”. Perspectiva de a ajunge mişel, bestie, criminal, fiară turbată m-a îngrozit. Şi am văzut o unică salvare: sinuciderea căci nimic altceva nu era posibil. M-am bucurat chiar că sinuciderea mea ar putea fi spectaculoasă, ar putea stârni un scandal public şi ar putea sparge secretul absolut în care se efectua reeducarea.
Am surprins un moment de neatenţie al cerberilor, când Eugen era ocupat cu morţii, iar ceilalţi cu distribuirea ceaiului. Am ţâşnit de pe prici şi m-am izbit cu toată forţa în geamuri, pentru a mă arunca în gol. Geamurile sparte au sfâşiat tăcerea. Au apărut Eugen şi colonelul Z. Eu eram tăiat la mâini şi pe faţă, dar rămăsesem cu jumătate de trup în cameră şi jumătate ieşit afară. Dădusem greş. M-au tras înapoi de picioare. Se produsese o mică rumoare în mulţime, dar totul s-a terminat atât de repede, încât gestul meu a rămas fără consecinţe. A fost adus doctorul şi mi s-au pansat rănile.
Am rămas singur cu colonelul Z.
— Tot nu pricepi nimic? mi-a zis el. Nu înţelegi că nu aveţi salvare? Nu vă oferim decât posibilitatea de a fi călăii fraţilor voştri. Vă urâm atât de mult, avem atâtea umilinţe de răzbunat, încât riscăm totul. Cleştele se strânge în jurul vostru. Vom lichida orice urmă de misticism şi vom înălţa cea mai înaltă statuie din lume, pe care vom scrie: „Răzbunaţi-vă din neam
63
în neam!”… Nu încape atâta dragoste în lume câtă ură îi vom imprima noi!
Mi se uscaseră ochii în orbite şi limba în gură. Aveam un nod în gât, mă înecam şi abia mai puteam să respir. Un hău imens mă înghiţea. Tremuram şi regretam că n-am murit.
M-au dus la infirmerie, dar rănile se vindecau greu. Acolo mă vizita zilnic Eugen, pentru a lua buletinul meu medical. Dorea să fiu sănătos în ziua în care urma să mă reintroducă în „tură”. Teama din mine poate că vindeca rănile mai încet.
Am rămas în infirmerie până ce a trecut prin Piteşti o caravană sanitară a „Ligii Antituberculoză”, care făcea micro-radiografii şi care a examinat toţi deţinuţii. Nu este de mirare că peste o sută au fost găsiţi cu caverne în plămâni. Printre ei eram şi eu. După câteva zile, am fost scoşi afară din celule. Arătam ca nişte stafii. Abia ne puteam recunoaşte. Reeducarea era atât de secretă, încât mulţi dintre deţinuţi nu ştiau ce se petrece în camera 4 spital a închisorii. Când m-au văzut unii prieteni, s-au speriat. Căldura cu care m-au primit cei ce nu trecuseră prin „tură” m-a încălzit şi m-a întremat sufleteşte. Am înţeles că dacă plecam din Piteşti, trebuia să-i salvăm pe cei din Piteşti, şi asta numai prin scandal public.
64
ÎNCHISOAREA TÂRGU OCNA
Ne-am scuturat aripile de moarte
Şi ne-am croit din nou urcuş spre cer…
Ne-au dus, pe cei tuberculoşi, într-un sanatoriu de la Târguocna, un sanatoriu-penitenciar ce avea rolul de a da faţă umană comunismului în ochii lumii.
Când am ieşit din Piteşti, am avut senzaţia libertăţii, a salvării şi a uşurării aşa cum nu voi mai avea-o niciodată. Lăsam în urmă infernul. Îmi salvam sufletul într-o viaţă la care nu mai ţineam. A dispărut din mine gândul sinuciderii, dacă se poate numi sinucidere cutezanţa de eliberare pe care o avusesem în Piteşti. Duceam cu mine o povară uriaşă, dar eram decis să o distrug. Mă găseam deci sub ocrotirea unor destine cărora nu le cunoşteam sensul. Mi-am amintit de poveştile mamei şi de întâmplarea din tramvai cu profesorul P. Bizar! Nu, nu e ăsta cuvântul. Nu era nimic bizar, ci totul era mister. Vedeam lumea cu un ochi ce abia atunci, acolo, se limpezise.
Când am ajuns în Târgu-Ocna, se lumina de ziuă. Era primăvară. Aerul proaspăt, cerul deschis, casele ce-şi aprindeau luminile şi în care ghiceam familii cu suflete calde, firul ierbii şi ciripitul primelor păsărele îmi dădeau nesaţul Edenului regăsit. Mi se părea un vis realitatea lumii, mi se rupea sufletul de coşmarul sufletului meu!
Aşa am ajuns în sanatoriul Târgu-Ocna. Aici erau deţinuţi din toate penitenciarele ţării, de toate culorile politice, de toate vârstele şi de toate categoriile. Unii erau mai bolnavi decât alţii. Zilnic mureau câţiva. Medicaţia era ca şi inexistentă. Cei semivalizi îi îngrijeau pe muribunzi. Ne petreceam unii pe alţii spre
65
cimitirul care era peste zidul puşcăriei. Eram izolaţi de lume şi de familii, şi totuşi era ca un Eden în raport cu Piteştiul, căci aici eram liberi într-o curticică interioară şi aveam hrană suficientă, chiar dacă era din fasole, cartofi, arpacaş ori varză. Carnea şi laptele se ofereau cu deosebire celor grav bolnavi.
Aici s-a creat o adâncă şi sinceră comuniune sufletească între oameni, încât ne iubeam între noi aşa cum nu se cunoaşte acest sentiment astăzi nici în familii, nici în biserici şi nici în alte orânduiri sociale ale acestei vremi. Târgu-Ocna venea ca un balsam peste rănile prăbuşirilor mele.
Ajuns la Târgu-Ocna, am spus deschis în faţa tuturor deţinuţilor, a directorului, a politrucului şi a temnicerilor tot ce am văzut şi am suferit în Piteşti. Repede s-au aliat şi alţii la mărturisirea mea, întărind-o cu propria lor mărturisire. Am provocat un puternic şoc. Deţinuţii erau uluiţi, îngroziţi şi aproape neîncrezători. Directorul întreba nedumerit:
— Oare este adevărat? Puteţi declara în scris tot ce spuneţi verbal?!
— Putem! am spus noi şi am dat declaraţii.
Politrucul, un cioban idiot şi rău, a debitat următorul panseu, vrednic de pus în panoul de onoare al „ştiinţei materialismului dialectic”:
— Dacă partidul a organizat cele ce s-au petrecut în Piteşti, atunci totul e bine; dar dacă partidul nu a ştiut de cele ce s-au petrecut în Piteşti, atunci vinovaţii vor trage consecinţele!
în curând a venit şi Securitatea locală, apoi au venit tot felul de inspectori şi tuturor li s-au dat aceleaşi declaraţii. Se simţea o ezitare în atitudinea lor. Oscilau. Nu ştiau ce să facă. Ba ameninţau, ba ne asigurau că se va face dreptate. Era epoca politică în care se consuma procesul de partid al Anei, al lui Teo şi Luca
66
şi încă nu se ajunsese la o formulă. Unii au vrut să-i acuze şi ca autori ai reeducării, dar până la urmă s-a ajuns la concluzia că problema asta era mult prea partinică pentru a fi aruncată în lupta pentru putere dintre comunişti. Noi nu aveam însă de unde să ştim ce se petrecea peste zidurile puşcăriei.
După o vreme, colonelul Z. a venit în Târgu-Ocna şi a reorganizat reeducarea, izolând o parte din oameni, care trebuiau să fie primii ce intrau în „tură”. Reeducaţii triumfau. Chipurile lor înspăimântau, cu privirea de şerpi în atac ori de fiare încolţite şi disperate, cu mişcările lor agitate şi şui, cu ura pe care se întreceau s-o manifeste prin înjurături, ameninţări, lovituri la cotitură, delaţiuni şi un soi de triumfalism deşucheat.
în opoziţie cu ei, un alt grup de oameni trăiau o viaţă religioasă pe baze isihaste, cu interiorizări profunde, cu rugăciunea inimii ajunsă la stări de iluminare şi cu multă dragoste, care-i unea într-o comuniune cum poate creştinii prigoniţi din arenele romane mai realizaseră.
Am fost şi eu printre cei izolaţi să reintru în procesul de reeducare, împreună cu un bun prieten al meu care era timorat, dar încerca să se sustragă terorii psihologice. Nici mie nu-mi era uşor, tremura şi în mine fibra nervoasă, dar încercam s-o controlez, căci întrevedeam o soluţie. „Ce avem de făcut?” era întrebarea cumplită la care trebuia să răspundem. Reeducaţii deveniseră agresivi şi deja începuseră cu lovituri scurte. Totuşi, aici nu se repeta aidoma situaţia din Piteşti, deci se putea întrevedea o şansă de salvare.
Prietenul meu s-a frământat ce s-a frământat şi ne-a spus deschis:
— Eu mă sinucid! Nu mai pot suporta. Ştiu că aici nu sunt limite în tortură. Ştiu că tot omul are o limită a rezistenţei şi
67
că aici se frâng toate rezistenţele posibile. Decât să mor ca un netrebnic, ucis de ei, mai bine mor prin voinţă personală, dar simţindu-mă om. Vreau să salvez omul din mine şi să ucid bestia pe care ei o pregătesc pentru mine. Este o situaţie unică în lume şi aş dori ca cei ce vor veni după noi să înţeleagă bine situaţia în care ne găsim. Sunt perfect lucid şi nu văd altă ieşire din mormântul nimicirii umanului decât tăria de a nu o accepta. Iar aici, neacceptarea este posibilă numai prin sinucidere!
— Prietene, i-am spus eu, aici putem face scandal public, căci ştim ce se întâmplă, iar într-un moment propice vom declanşa un scandal care să anunţe opinia publică din oraş despre cele ce se petrec. Lor nu le convine publicitatea. Ei camuflează această oribilă metodă, deşi tot ei o justifică ideologic cu „determinarea conştiinţei prin reflexe condiţionate”.
— Prostii! Ce contează ideologia în realitatea crudă pe care o trăim?
— Dar şi tu faci ideologie când îţi justifici tentativa de sinucidere prin salvarea demnităţii umane. Şi ei, şi noi suntem stăpâniţi de două „ideologii” opuse.
— Noi nu ideologizăm, ci ei au ideologizat crima! Or, noi vrem să salvăm sufletul, iar asta nu mai este ideologie, ci credinţă!
— Şi la ei este tot un fel de credinţă, dar pervertită, întoarsă pe dos, nimicitoare. Şi ei sunt conduşi de un spirit al lor.
— Spirit, zici? Spirit?!… Probabil! Sigur că au un spirit, căci altfel n-ar fi capabili de energiile ce le desfăşoară pentru a stăpâni lumea! Ura lor vrea nimicirea spiritului din noi pe acesta eu vreau să-l salvez prin sinucidere!
— Şi eu am încercat sinuciderea, i-am spus, dar acum întrevăd ieşirea prin acţiune, prin scandal public, prin bătălie. Putem da o luptă scurtă şi fără şanse de a-i învinge, dar suficientă pentru
68
a le anula acţiunea. Se vor teme de opinia publică mondială
— Mi-e scârbă de tot ce e mondial! Ei ne-au vândut, ei asistă liniştiţi la distrugerea noastră, ei ştiu că lumea se comunizează prin uciderea noastră, ei pregătesc comunizarea lumii. Toţi sunt împotriva noastră, nu ne va salva nici o opinie mondială!
— Exagerezi, nu toată lumea de acolo este de această părere, tu însuţi o spui!
— Aceia nu au putere!
— Dar o pot avea!
— Până atunci, noi vom fi transformaţi în călăi, dacă tolerăm reeducarea!
— Nu zic să o tolerăm, dar să ne batem pentru salvare! Nu deţin nici ei, cum nu au deţinut nici alţii, toate coordonatele puterii. Să întrevedem deci care sunt fisurile „construcţiei” lor şi să ne folosim de ele. şi ele există aici, în situaţia în care ne aflăm!
— Şi care ar fi? m-a întrebat ironic prietenul meu.
— Te rog să fii lucid! Recapătă-ţi încrederea în tine şi în lume! Lumea este făcută atât de bine, încât nu va fi înfrântă de nici un rău. Constituţia este supusă principiului libertăţii şi nimeni nu va putea să doboare această lege.
— Ştii bine că putem fi făcuţi criminali fără nici o libertate!
— Putem fi mutilaţi noi, dar omenirea va fi salvată! Trebuie să salvăm noi omul în condiţiile acestea, să dovedim noi că libertatea duhului nu se supune constrângerilor material-politice, oricât de măiestrit ar fi ele concepute.
— Te amăgeşti! Noi nu mai putem face pentru om altceva decât să renunţăm la viaţă pentru salvarea conştiinţei.
— Prin bătălie, prin eroism, iar nu prin sinucidere! i-am zis eu.
Toată temniţa era electrizată. Ardeam toţi în tensiunea disperării. Cei ce erau izolaţi puteau lua contact cu ceilalţi pe ferestrele
69
largi şi neoblonite. Ei ne întrebau ce se petrece, noi le arătam prin semne că au început bătăile.
Reeducaţii ne urmăreau pas cu pas, dar nu aveau o supraveghere de tip Piteşti asupra noastră, încât am putut să discutăm între noi şi să ne pregătim sufleteşte de o confruntare. Nu se făcea nici un plan de lucru, ci se trăia atât de intens, încât toţi eram ca o coardă întinsă gata să sune la cea mai mică atingere.
La rândul lor, şi ceilalţi îşi ascuţiseră vigilenţa şi au trecut la fapte. L-au ales pe unul, pe care l-au izolat într-o cameră şi l-au bătut toată noaptea. Dar noi toţi am simţit, toţi ardeam între groază şi revoltă. Se produceau sub ochii noştri mutaţii de conştiinţă, căci fiecare era pus în situaţia de a opta între a fi ori a nu fi „reeducat”. Unii au oscilat, alţii au cedat, alţii s-au întărit în ei înşişi. Uşor de spus acum aceste procese în câteva cuvinte schematice şi grav generalizatoare, dar dacă aş putea să explic numai zbuciumul din mine însumi, şi n-aş putea să termin, căci nu eram nici eu un erou, aşa cum s-ar putea să apar. De unde! Eram şi eu fricos, eram şi eu laş, tremuram şi eu de frică! Şi eu am fost tentat să cedez, şi mie mi-a apărut ideea sinuciderii. Adesea se făcea întuneric în minte, adesea tremuram îngrozit şi cedam ca o cârpă murdară, apoi iarăşi gândul se lămurea şi Duhul îmi dădea putere. Nimic din ce este slăbiciune omenească nu mi-a lipsit în acele împrejurări, dar nu ca unui Caiafa, ci ca unui biet Petru care era tentat să se lepede! Numai că situaţia mea era diferită de cea a lui Petru şi nici nu ştiu cu ce aş compara-o poate că pe undeva, printre martirii prigonirilor romane, o fi fost ceva asemenea.
A doua zi după ce se declanşase „tura”, am fost scoşi la aer pentru o jumătate de oră. Camerele au rămas goale. Prietenul meu avusese o hemoptizie peste noapte şi a fost imobilizat la
70
pat, aşa că nu era în curte cu noi. Eram tensionaţi şi nu ştiam cum să reacţionăm. Când am revenit la celule, l-am văzut pe prietenul meu într-un lac de sânge. Îşi tăiase venele de la mână şi se scursese aproape tot sângele din el. Fusese decis să moară. Spontan, am început toţi să strigăm:
— Ajutor!… S-a sinucis!
— Să vină Securitatea!
— Ajutor!… Ajutor!…
Cu noi odată au strigat toţi deţinuţii, până şi cei grav bolnavi. Reeducaţii au intrat în panică şi s-au retras. De data asta, ei erau cei ameninţaţi de revolta noastră. Nu li s-a întâmplat însă nimic. Nu s-a spart nici un geam, nu s-a manifestat contra puterii din stat, ci s-a invocat Securitatea pentru a face dreptate, deşi ştiam că ea organiza reeducarea. I-am pus deci în situaţia de a lua act de propria lor nelegiuire în mod public. Şi ei au priceput perfect situaţia, dar nu aveau nici o alternativă.
Strigătele noastre disperate au durat timp de câteva ore, până ce penitenciarul a fost luat cu asalt de sute de securişti înarmaţi care ne-au pus cu faţa la perete, ameninţându-ne cu moartea.
— Cine a organizat rebeliunea? Cine este şeful?… Aţi vrut să evadaţi?!
Acestea erau întrebările lor, la care li s-a dat din partea noastră un răspuns invariabil:
— Cerem ajutor, cerem anchetă, cerem dreptate! Un grup de criminali ne torturează. Din cauza asta s-a sinucis un om!
Printr-o orânduire tainică, în ziua aceea era un miting public chiar în apropierea penitenciarului şi toţi cei adunaţi au auzit strigătele noastre, au părăsit mitingul şi s-au apropiat de zidurile puşcăriei. Era pentru prima oară când simţeam că mai există oameni care ne pot ajuta şi că nu suntem întru totul pradă temnicerilor.
71
Publicul de afară se agita şi a trebuit să fie aduşi ostaşi să-i împrăştie. Se pare că lumea auzise câte ceva despre ororile ce se petreceau în puşcării şi avea acum prilejul să-şi manifeste solidaritatea cu noi, căci nu era familie care să nu aibă un arestat. Sufletul neamului era alături de noi.
De altfel, dacă pe noi ne siluiau în puşcării prin metodele reeducării prin tortură, pentru reeducarea întregului popor aveau alte metode. Oamenii fuseseră pauperizaţi şi trăiau acum din milostenia puterii, nu exista nici o forţă politico-socială care să apere poporul de putere. Toate mijloacele de comunicare şi de informare a maselor populare erau în mâna puterii şi, vrând-nevrând, pentru a supravieţui, fiecare era îndopat cu educaţia politică a materialismului ştiinţific. Nu se admitea posibilitatea să refuzi lectura ziarelor, debitarea lozincilor de partid, participarea la manifestaţiile populare, intonarea „Internaţionalei” şi a altor cântece comuniste, preamărirea politicii puterii, înfierarea tuturor „duşmanilor poporului”, lupta pentru pace. Şi peste toate astea, corolar al tuturor idealurilor, trebuia proslăvit „genialul conducător al popoarelor”, Stalin!
Oamenii plângeau şi se supuneau. Oamenii plângeau şi mâncau. Oamenii plângeau şi supravieţuiau, dar un proces adânc de degradare a societăţii se petrecea. Conducătorii comunişti erau mulţumiţi cu ce spun oamenii, iar nu cu ce cred ei. Puterea luase în primire tineretul şi-l creştea în ideologia ateistă, cu convingerea că în acest mod vor construi comunismul. Dacă poporul ar fi fost chemat la revoluţie, s-ar fi aprins ca cel mai fulminant exploziv, dar nimeni n-o făcea, căci nu exista nici o şansă de reuşită. Românii au un simţ politic acumulat dintr-o istorie tensionată de toate năvălirile barbare şi civilizate şi ştiu să aleagă cu precizie momentul potrivit. Poporul se supunea nu din convingere,
72
dar nici din laşitate, ci din adâncă inteligenţă politică, până aveau „să se plinească soroacele”. Nu este prea spectaculos fenomenul românesc, dar este eficace, dibaci şi vrednic. Românii au aşteptat la Podul înalt pe fiecare duşman ce le-a cotropit patria. Aşezându-se după colţul istoriei, ei s-au pregătit să dea lovitura când le-a venit la îndemână şi au reuşit să supravieţuiască. Un popor ce pare umil, blând, supus şi ignorat ascunde în el adâncă înţelepciune colectivă, real eroism şi un sentiment curat al libertăţii şi al demnităţii. E drept însă că o astfel de istorie face posibile şi laşitatea, compromisul şi trădarea şi n-am fost cruţaţi de ele.
în evenimentele din Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepţional toată istoria. Noi simţeam acolo destinul lumii întregi, istoria ca formă a spiritului uman. Jucam acolo cartea tuturor oamenilor pentru o eră istorică de mare durată, căci cine ajunge să lupte pentru conştiinţă, acela se află pe dimensiuni universal umane; or, noi ne riscam viaţa pentru salvarea sufletelor noastre!
Scandalul a avut efect, dar a fost plătit scump de bieţii tuberculoşi. Atunci s-au produs multe hemoptizii şi sănătatea unora a fost definitiv pierdută.
Am dat declaraţii scrise nu numai despre cele petrecute acolo, ci şi în Piteşti. Consecinţa a fost că s-au întrerupt torturile. Au trecut câteva luni de relativă linişte. Apoi pe mine m-au considerat „şeful rebeliunii” şi m-au pus în lanţuri, expediindu-mă la penitenciarul din Gherla.
73
Ioan Ianolide, fotografie din primii ani de detenţie
Ioan Ianolide în colonia de muncă de la Galda, împreună cu Valeriu Gafencu şi mama sa, 1946
Ioan Ianolide, fotografie din dosarul de anchetă din 1958
75
ÎNCHISOAREA GHERLA
Aripa morţii bate-n suflet greu;
Suntem trei: veşnicia, celula şi eu…
Ştiam că aici, la Gherla, se continua „reeducarea” şi nu era posibilă nici o reacţie. Tremuram de teamă, mă simţeam epuizat. Eram singur, izolat. A apărut colonelul Z. Şedea în faţa uşii deschise fără a spune nici un cuvânt, sfredelindu-mă cu o privire de mort. Eram cuprins de nesiguranţă lăuntrică şi mă temeam de mine însumi. Totuşi, exista şi o oarecare linişte în mine, căci îmi prevăzusem o ieşire. Aveam ascunsă în talpa groasă a bocancului o jumătate de lamă de ras, pe care o găsisem din întâmplare şi pe care o păstram pentru a mă sinucide dacă voi ajunge iarăşi în situaţia insuportabilului, adică în starea de a mă prăbuşi moral. Numai moartea ne mai era alternativa la viaţa ce ni se oferea. Nu renunţam la viaţă de dragul morţii, ci de dragul vieţii. Cred neclintit în veşnicia vieţii, cât şi în frumuseţea ei, de aceea am apărat-o până la moarte.
îmi era frică de colonelul Z. şi el simţea acest lucru şi-l savura. După câteva minute, au apărut nişte zidari care au adus cărămizi şi mortar.
— începeţi! a ordonat colonelul şi zidarii au prins a-mi zidi uşa.
M-am întrebat: „Ce vor? Vor să mă zidească de viu aici?! îmi vor lăsa o vizetă sau nu? Oare ăsta este mormântul meu?”…
Colonelul privea şi se întuneca clipă de clipă. Zidul se înălţase dincolo de o posibilă vizetă. Începeam să pricep ce vrea. Deodată, mi-am dat seama că sunt un om salvat şi mi-am zis: „Dacă mă zidesc, ei mă ucid, iar eu scap de moartea prin reeducare sau prin sinucidere!”. Ideea a năvălit ca o lumină salvatoare
76
în toată fiinţa mea şi n-am observat când s-a terminat de ridicat zidul. Îmi amintesc însă că radiam de bucurie când l-am privit ultima oară pe colonel. Aveam viziunea că l-am învins, l-am învins pe el însuşi, şi nu m-am stăpânit să nu-i spun:
— Vă mulţumesc!
El a fost impresionat de cuvintele mele şi probabil că a meditat îndelung asupra lor. Zidul s-a închis peste mine şi o nefirească linişte se continua în inima mea. Am privit în jur şi era semiîntuneric. M-am aşezat pe pat. Trupul a prins a se încălzi, sufletul s-a înfiorat şi m-am văzut salvat prin moarte. Am început să plâng şi lacrimile spălau durerile din adâncul inimii. Îmi era milă de mine, iar în mine simţeam lumea întreagă şi-mi era milă de cei ce mă prigoneau. Ştiam cât de slab fusesem sufleteşte în ultima încercare şi eram mulţumit că am fost salvat de un aranjament al destinului. Mă simţeam ocrotit. Era clar că şi eu, şi colonelul eram pionii unui joc superior, la care nu aveam acces. Şi plânsul s-a înteţit şi a izbucnit în adânci suspine poate se relaxau şi tensiunile nervoase la care fusesem supus cu atâta cruzime. Mă mângâia taina ce însoţea viaţa mea şi care pentru un moment îmi devenise vizibilă.
Incredibil, dar, deşi totul era ursuz şi mă aflam într-un mormânt în care trebuia să mor de viu şi apoi să mor de-a binelea, totul era ca o binefacere, părea blând şi mângâietor, iar eu mulţumeam lui Dumnezeu pentru ce mi se întâmpla! Timpul era şi el unduitor şi întârzia să treacă, dar nici nu mă mai interesa timpul, ci veşnicia. Încetişor şi blând mi-au apărut în minte părinţii cu toată copilăria mea, precum şi simţământul că ne despărţim — prilej de duioşie. Mi-am revăzut copilăria zâmbindu-mi cu bună cuviinţă şi visele tinereţii, cu năzuinţele sublime, atrase de perfecţiune, care m-au mângâiat. Lumea, cerul şi firea mă
77
însoţeau cu bunătatea lor. A durat o vreme starea aceasta şi am ieşit din ea uşor, pe nesimţite.
Mi-am pus şi întrebările de rigoare ale noii situaţii în care mă aflam, dar m-am lăsat, fără să mă neliniştesc, în voia soartei.
Mă mişcam uşor, temându-mă să nu trezesc tăcerile. Lăsam mintea să se odihnească în voie, căci era plăcut aşa. Apoi mi s-a făcut foame şi am constatat că nu era nimic de mâncare. Am băut apă şi iarăşi am simţit un izvor de duioşie care a izvorât în mine. Am mângâiat pătura sură, murdară şi ruptă, cu senzaţia îndepărtată că voi muri pe ea când trupul nu va mai avea putere. Cred că zâmbeam îngăduitor, cu o rază de orizont nemărginit. Căpătasem capacitatea să înţeleg cele mai cumplite manifestări ale oamenilor fără a fi surprins şi fără a mă revolta.
Seara m-am culcat încet, cu mişcări de ritual sacru. Nu aveam de ce să mă grăbesc, nu aveam de ce să mă tem. Bilanţul se încheia. Am făcut o rugăciune fără cuvinte, cu murmur tainic de simţăminte. Agale, m-am aşezat pe pat şi am închis ochii. Pleoapele s-au făcut grele. În noaptea aceea am avut un coşmar epuizant. Eram hăituit de arătări cumplite şi alergam prin cele mai imposibile locuri, mereu speriat, mereu în capcană, scăpând pentru a fi din nou prins, rănit şi iarăşi scăpat. Cădeam, mă târam ori mă învârteam în hău. Gâfâiam, mă sfârşeam şi nu se mai termina fuga. Aşa se face că m-am trezit într-un lac de transpiraţie, ţipând ca din gură de şarpe. Când mi-am dat seama unde eram, am înlocuit coşmarul cu conştiinţa că sunt condamnat la moarte.
Au trecut primele zile. Foamea a început să mă chinuie. M-am decis să bat în pereţi, dar camerele vecine erau goale; din camera de deasupra însă mi s-a răspuns. Ştiam alfabetul Morse, aşa că ne-am înţeles uşor. Aveam deci un contact cu lumea. „Se
78
va şti ce s-a petrecut cu mine, se va şti ce au făcut ei cu mine! Sper că lumea nu va repeta greşelile trecutului”.
Fără urmă de patimă, cugetam la spectrul lumii şi desluşeam spectacolul ei. Nu-mi propusesem niciodată să practic rugăciunea inimii. Nu eram atât de mistic pe cât părea din ideile mele. Acum însă, aşa, în mod firesc, am prins obiceiul să repet rugăciunea. Ştiam multe despre ea, încât am putut să mă dirijez singur. De obicei mă aşezam pe pat, mă rezemam cu spatele de capătul patului, plecam capul în piept, lăsam pleoapele în jos, ferecam atenţia minţii în inimă, uitam orice idee şi alungam orice imagine, încercam să-mi depăşesc senzaţiile de foame şi repetam lin, liniştit şi curgător: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Totul mergea bine şi fără obstacole. Nu după multă vreme, am simţit cum bate inima şi rugăciunea se repetă în ritm. Respiraţia era calmă, rară, cu inspiraţii scurte şi adânci, cu pauze mari şi cu expiraţie lentă, de parcă drămuiam aerul ce ieşea din plămâni. Dacă începutul a fost ordonat de situaţia dată, pe parcurs am pus ordine după o dreaptă chibzuinţă. În camera aceea am rămas peste un an de zile, aşa că am avut vreme de experienţe mistice.
în primele zile, prietenii de la etaj îmi lansau peste noapte, pe fereastră, câte un mic pachet cu firimituri de turtoi, pe care cu mare sacrificiu îl colectau între ei pentru a nu mă lăsa să mor. Hrana individuală nu depăşea în închisoare 800 de calorii, aşa că era greu de alimentat un om ce nu avea raţie. Mă simţeam îndatorat faţă de ei, dar nu aveam dreptul să-i refuz. După trei săptămâni, un miliţian a desfăcut oblonul din fereastră şi mi-a aruncat în celulă câte ceva de-ale mâncării, cât şi apă. Abia atunci am suferit de foame! S-au declanşat sucurile gastrice şi aş fi fost gata să înfulec toată mâncarea aceea în câteva minute, dar
79
am reuşit să mă temperez, să-mi stăpânesc instinctele şi să-mi drămuiesc mâncarea pe zece zile. De atunci am refuzat să mai primesc jertfa fraţilor de sus.
Gândeam: „Oare vor să mă ţină în viaţă? Oare vor să mă ucidă lent?”. Slăbeam din zi în zi, dar reuşeam să-mi stăpânesc secreţiile digestive. Era mai greu pe la orele zece, când soseau aburii de fasole fiartă de la bucătărie. Atunci mă adânceam şi mai mult în rugăciune.
Ajunsesem la un ritual zilnic, care pe zi ce trecea era tot mai temeinic contopit cu mine însumi. Începeam ziua cu puţină gimnastică aşa fel încât să nu anchilozez -, pe care o mai repetam încă de două ori pe zi, în intervale scurte de timp, astfel că nu oboseam niciodată. Treceam apoi la masă. Luam trei mese pe zi, din firimituri ca de pasăre, cu apă cât mai multă. Rumegam cu grijă fiecare firicel de turtoi, cugetând la procesul de asimilare şi apoi de hrănire a corpului. Trupul era prietenul meu bun. Ne înţelegeam bine şi el se supunea cu modestie la rigorile de care nici eu nu eram vinovat. Nimic din ce este omenesc însă nu mi-a lipsit şi am constatat că natura nesatisfăcută în mod firesc, tot pe căi fireşti se descarcă şi se echilibrează.
Deşi slăbeam mereu, energii noi se adăugau sufletului meu şi mintea era într-o necontenită veghe lucidă, văzătoare. Petreceam cu plăcere în mine însumi. Timpul se relaxa şi nici nu simţeam că trece. De două ori pe zi aveam scurte convorbiri prin alfabetul Morse cu prietenii de la etaj. De mai multe ori pe zi mă plimbam prin cameră. Adesea priveam pereţii şi îmi făurisem imagini din umbrele lor, cu care întreţineam strânse relaţii interioare. Rareori mi s-a întâmplat să cânt ceva, dar o armonie tot mai profundă se auzea în mine şi regretam că nu am cultura muzicală necesară pentru a repeta lucrările marilor creatori ai muzicii simfonice.
80
Apăreau şi imagini din trecut, dar reveneam mereu în mine însumi. Şi-n mine am descoperit lumea ca o vibraţie, ca o vede nie, ca un simbol, ca un miracol. Tot ce se petrecea în mine era direct legat de lume şi de existenţă, încât odată cu pătrunderea în mine, pătrundeam şi în lume. Toată cultura mea filozofică a căpătat o transparenţă în care-i vedeam ori spiritul, ori goliciunea. Arta şi literatura, care-mi oferiseră multe emoţii încărcate de semnificaţii, erau acum depăşite în ninsoarea lină a luminii Duhului. Ajunsesem să petrec în rugăciune zece, şaisprezece, optsprezece, douăzeci de ore din zi. Îmi făcusem un ceasornic şi un calendar, încât ştiam şi cât era ora, şi în ce zi ne aflam, deşi nu le acordam prea multă importanţă.
Norocul meu a fost că în toată perioada aceea am fost sănătos, ori poate că mă aflam în posesia celei mai sănătoase metode de a trăi viaţa. Am certitudinea că duhul activ activează viaţa şi ordinea duhovnicească ordonează viaţa. Am constatat, prin experienţa aceea, că energiile spirituale au mediu prielnic în măsura în care voinţa stăpâneşte trupul. Voinţei puternice i se supune nu numai gândul, ci şi activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voinţă, când ea e fermă.
Nu mă durea capul niciodată. Când îmi sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se şoptea singură, lin, ca o mângâiere. Rugăciunea căpătase contur în mine. Niciodată nu am avut nici o stare de extaz, nici o revelaţie, nici un fenomen supranatural, deşi cred că ele pot fi reale, căci nu am nici o îndoială în privinţa existenţei lui Dumnezeu şi a existenţei unei alte lumi ori a multor altor lumi. Echilibrul meu mental, sufletesc şi biologic a fost perfect în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla.
Din când în când, acelaşi temnicer îmi aducea mâncare şi apă, fără să-mi spună un cuvânt. Făcusem o barbă imensă şi
81
arătam ca o mumie, dar eram senin. Cu vremea, temnicerul a început să-mi zâmbească şi să-mi facă semne discrete de încurajare. Probabil că era pus şi el sub urmărire.
Cel mai important eveniment ce m-a mişcat acolo a fost ştirea că reeducarea se continua în Gherla. Vestea asta m-a tulburat adânc şi cu mare greutate am depăşit-o. „Probabil că dacă nu voi muri aici, mă vor ucide tot acolo!”, mi-am zis cu tristeţe şi îngrijorare. „Dar nu, nu se poate, să nu mă las târât în ispită, să mă las în voia Proniei cereşti! Ce ştiu eu despre Providenţă?”… Deci am transformat teama în nou impuls duhovnicesc.
în perioada ce a urmat, am fost apt de cea mai pură şi intensă interiorizare. Rugăciunea se spunea singură, timpul mă mângâia ca un zefir şi lumea prindea sens. Priveam lucrurile pe dinăuntrul lor, în esenţa lor. Nu era un proces de abstractizare, ci unul de vedere, nu era un proces de sinteză, ci unul de esenţializare. Aveam senzaţia că văd lumea la originile ei de gând necreat, de energie nedeclanşată. Ştiam că suntem în mâinile lui Dumnezeu şi nimic nu poate frânge planul divin al lumii. Oamenii îmi apăreau uimitor de frumoşi şi cu o misiune colosală. În mine îmi părea că se repetă istoria întreagă, creaţia întreagă, şi mă făceam părtaş la tot ce se petrece în lume, la tot ce se petrece în cosmos, încât mă umpleam de uimire, de admiraţie şi de bucurie. Mă simţeam centru activ al activităţii dumnezeieşti în lume. Simţeam conştient şi lucid că micul univers se uneşte cu marele univers. Dispăreau diferenţele, dispăreau contrastele, dispăreau şi polii opuşi, nu mai exista nici frig şi sete, exista numai vibraţia Duhului Sfânt într-o lume mirifică.
Mă simţeam bine, căci acum îmi aduceau hrană caldă zilnic şi aveam suficient pentru întreţinerea minimului necesar. Însă într-o zi, prietenii mei de sus au dispărut. Am încercat zadarnic
82
o altă legătură, dar nu mi-a fost greu să înţeleg ce se petrecea acolo. Ziua era linişte, iar noaptea se auzeau bubuituri înfundate în podea, gemete şi icnituri. Liniştea mea era pusa la grea încercare. Dacă până atunci reuşisem să păstrez tăcut coşmarul amintirilor mele, acum conştiinţa îmi era năpădită de temeri. Tremuram iarăşi, aşteptam să mă reintroducă în „tură”. Într-o zi, am auzit un ţipăt sfâşietor la fereastra de sus de unde mi se oferise darul prieteniei şi geamurile s-au spart, sângerând în sufletul meu şi-n toată fiinţa mea amarele mele amintiri.
L-am întrebat pe temnicer ce se petrece sus şi el mi-a şoptit scurt: „Eugen”. Numele acesta m-a îngrozit cumplit. Revedeam în minte un om ce se confunda cu oribilul, cu hidosul, cu sadicul, cu nefericirea eternă. Zilele redeveneau grele, lungi, iar nopţile, în loc să mă odihnesc, ascultam îngrozit loviturile şi bufniturile din tavan, pe care le primeam parcă direct în trupul meu.
Teroarea psihologică are durată în timp şi mi-au trebuit mari eforturi să mă autodepăşesc. „Atâta vreme cât există acest zid, voi fi apărat”, îmi ziceam. Numai că într-o zi am auzit lovituri de ciocan în zidul din uşă şi cărămizile au început să cadă una după alta, până ce în faţa golului format a reapărut colonelul Z. M-a privit aşa cum puteam să arăt eu atunci. Privirea lui era metalică. Eu căutam o scăpare, eram gata să ţâşnesc şi să explodez.
Am rămas faţă în faţă cu colonelul. Zvâcnea toată fiinţa mea. Nu ştiam ce voi face. Aşteptam. Probabil că arătam înspăimântător. Toate opţiunile îmi trecuseră prin minte, toate îmi erau deschise. Eram încă stăpân pe ciclonul ce clocotea în mine; eram însă nesigur de clipa următoare a reacţiilor mele. Colonelul a rupt tăcerea şi mi-a zis:
— Vei reintra în „tură”, până ce vei ieşi om de acolo!
în clipa aceea s-au spart zăgazurile toate şi am sărit în sus
83
într-un ţipăt sfâşietor. În clipa aceea am optat pentru nebunie nebun de bunăvoie dar niciodată nu voi şti în ce măsură eram, de fapt, victima nervilor care mă părăsiseră. Cu disperare am continuat să urlu, să sar, să mă scălămbănesc şi să înşir cuvinte fără sens, amestecate, deşucheate. Alergam spre criza aceea ca spre o salvare. „Şi David a făcut pe nebunul!”, îmi spuneam eu în minte. Nebunia era o şansă care să evite şi sinuciderea, şi uciderea conştiinţei.
în timp ce mă agitam, simţeam, nu ştiu de unde, alte şi alte energii care-mi veneau în sprijin. Nu ştiu dacă ele erau efectul crizei sau al disperării. Cert este că ştiam ce fac, unde sunt şi ce urmăresc. Desigur că era monstruos spectacolul pe care-l ofeream colonelului, căci eram netuns şi nebărbierit de un an, eram murdar şi împuţit, eram rupt şi zdrenţăros, eram slab şi speriat, iar agitaţia mea era deşucheată, halucinantă şi idioată.
Colonelul mă privea fix, întrebându-se: „Oare e nebun? Oare simulează?” L-a chemat pe temnicerul care mă hrănea pe fereastră şi l-a întrebat:
— L-ai mai văzut în astfel de manifestări?
Temnicerul a ezitat. I-am întâlnit privirea şi l-am implorat să mă ajute.
— L-am mai văzut! a spus el.
— De ce nu ai raportat?
— Pentru că… Ba am raportat!
A fost adus şi medicul penitenciarului, iar acesta a spus categoric că sunt iresponsabil, criza este certă şi evoluţia este ireversibilă.
— Fă-i un calmant puternic! a ordonat colonelul.
Pentru a-mi face injecţia, m-au băgat în cămaşă de forţă. Momentul acela a fost greu de suportat. Trupul meu se agita,
84
împins de mintea mea, care sesizase că jucam o carte „încep să mă creadă”, îmi spuneam şi înadins mă frământam mai mult. Cu tot calmantul, încă mă agitam. Îmi era frică nu cumva să nu mă considere nebun. Perspectiva de a ajunge iarăşi la Eugen mă îngrozea. Incontestabil că nu jucam teatru, ci eram disperat.
Am fost internat în infirmerie şi ţinut sub strictă supraveghe re. Zilele acelea au fost epuizante şi adesea nu mai ştiam ce este cu mine, trăiam numai cu impulsul de a fi nebun. Zilnic intram în criză. Vorbeam vrute şi nevrute, repetam cuvinte şi evitam actualitatea. În cele din urmă, m-am aşezat pe un teren neutru: cifrele. Număram până la epuizare, până-mi venea ameţeala, până mă prăbuşeam. Număram înainte şi număram înapoi, preferând cifrele mari, de sute de mii şi milioane. Număram repede, până ce nu mai puteam să respir. La început îmi făceau zilnic tratament cu plegomazin. Ştiam că are consecinţe psihice şi intelectuale, dar nu simţeam nici o plăcere în urma lui.
Aşa au trecut aproape două luni. Medicul era convins că sunt nebun şi în adâncul inimii lui mă simpatiza. Era un neamţ cult, cu sensibilităţi artistice, dar timorat şi el, bietul om, din cauza originii sale, deşi nu era vinovat cu nimic.
într-o bună zi, a sosit în Gherla Ion Gheorghe, care acum era căpitan. M-a privit impresionat şi a spus:
— Păcat că s-a sinucis colonelul Z.! Ar fi trebuit să vină să-l vadă!
Credea că nu realizam ce se petrecea în jurul meu şi spusese asta cu voce tare. Dar eu am tresărit şi imediat m-am întrebat: „De ce s-a sinucis colonelul Z.?”… În aceeaşi zi, am aflat că Ion Gheorghe i-a pus în lanţuri pe Eugen şi pe cei doi evrei sionişti şi i-a luat la Bucureşti. Era semn rău pentru ei, era semn bun pentru noi, dar nu îndrăzneam să-mi fac iluzii. Totuşi, s-a produs o
85
relaxare în mine. S-a destins şi regimul penitenciar. Torturile au încetat. Ion Gheorghe i-a chemat pe „restructuraţi” şi le-a spus:
— Sunteţi nişte criminali şi veţi plăti toate crimele săvârşite aici! Directore, dacă mai aud că un singur om a fost lovit, înjurat ori ameninţat, vei plăti alături de cei vinovaţi! De azi înainte, intră în vigoare umanitarismul marxist. Mâncarea să se îmbunătăţească, zilnic să fie oamenii scoşi la aer, munca în ateliere să fie umană! Primiţi aceste ordine de la cel mai înalt nivel al puterii populare. Aici este în joc buna reputaţie a partidului. Vă asigur că vor urma anchete şi nici o fărădelege nu va rămâne nepedepsită!
Directorul tremura, deţinuţii erau uimiţi, iar reeducaţii erau pierduţi. Şi începând din ziua aceea, viaţa a devenit suportabilă în penitenciar.
Căpitanul Ion Gheorghe a venit şi a luat mai multe declaraţii. Eu mă mai calmasem, dar nu eram sigur pe situaţie. Cel mai elocvent exemplu l-a oferit însă un tânăr care făcuse icter negru din cauza lui Eugen şi era internat în infirmerie de aproape un an. Când s-a încredinţat că Eugen este în lanţuri, iar Z. s-a sinucis, tânărul s-a vindecat ca prin farmec. Şi eu aş fi putut să fac acelaşi lucru, dar teama era încă puternică în mine şi nu voiam să arăt că totul fusese un joc. Poate că era şi o măsură de prevedere, căci chiar dacă se dovedea că era adevărat tot ce auzisem, nu însemna că s-a renunţat la „reeducare” ca metodă a ideologiei ştiinţifismului materialist. Urmărindu-mă, unii reeducaţi ţinuseră deja să mă avertizeze:
— N-o să-ţi meargă! Ai făcut tu pe nebunul, dar tot n-ai să ne scapi!
Mulţi dintre ei n-au putut să iasă din atmosfera reeducării, nici atunci şi niciodată. Vor rămâne veşnic mutilaţi. Alţii însă
86
au părăsit reeducarea, stabilindu-se de acum pe o poziţie spirituală netă, care le fusese străină înainte, dar pe care o descoperiseră tocmai prin procesul satanizării la care fuseseră supuşi
Pe mine m-au transferat într-o cameră cu alienaţi mintal. A fost o experienţă de mari prospectări psihice şi umane. Erau acolo patru nebuni un inginer, doi profesori şi un învăţător care aveau o singură vinovăţie: spuneau comuniştilor tot ce gândeau despre ei. De exemplu: „Sunteţi nişte derbedei!”, „Sunteţi nişte criminali odioşi!”, „Sunteţi tirani, ţigani, chipul minciunii sfruntate, ruşinea omenirii întregi!” etc. Erau îndreptăţiţi să spună toate acestea, căci îi cunoscuseră direct pe aceşti oameni, atât înainte de a fi la putere, cât şi apoi, cu poza retuşată, după ce ajunseseră conducători doar că erau incapabili să se stăpânească. Am avut cu ei nesfârşite discuţii, căutând să-i fac să înţeleagă că suntem deţinuţi şi nu avem posibilitatea de a ne apăra decât prin respectarea legii, că ei, comuniştii, sunt stăpâni şi au toată puterea asupra noastră, încât nu trebuie provocaţi în ce-i doare mai mult, în deşertăciunea din ei, ci poate că-i vom ajuta să se poarte şi ei, cât de cât, responsabil.
— Asta este laşitate! Asta e dezonoare, e fariseism, e degradare! îmi răspundeau ei tăios.
Au fost puşi în lanţuri, izolaţi, înfometaţi, bătuţi, dar nu cedau. Ei se simţeau obligaţi şi îndreptăţiţi să spună adevărul.
— Dar realitatea, măi oameni buni, realitatea pe care o trăim, nu vedeţi că ne striveşte? le spuneam eu.
Mai de frică, mai de vorbă bună, începuseră să se stăpânească, dar adesea temnicerii, când sadismul din ei cerea sânge, veneau şi-i provocau:
— Bă bandiţilor! le ziceau ei.
Şi atât era suficient ca bieţii oameni să ia foc şi să le răspundă
87
cu vârf şi îndesat. Urmau apoi represalii. Temnicerii ajunseseră la o pervertire a criminalităţii din ei, iar bieţii deţinuţi, la o iresponsabilă lipsă de realism.
M-am împrietenit cu ei. Unul mă iubea mult şi-mi făcea confidenţe. Pe acesta am reuşit să-l obişnuiesc cu rugăciunea, ceea ce l-a ajutat mult să se pondereze. Şi ceilalţi îşi făceau semnul crucii, dar n-am ştiut niciodată care era realitatea lor interioară în rugăciune. Ştiu numai că unul teoretiza atitudinea creştină spunând:
— Creştinismul ăsta bigot-tradiţionalist a pervertit învăţătura creştină. Hristos ne porunceşte să îndrăznim a înfrunta lumea şi a nu ceda până ce nu vom învinge. Hristos se bate cu Fiara întunericului prin fiecare credincios. Dacă-l observăm corect pe El însuşi, El a făcut în faţa lui Caiafa afirmaţii de cutezanţă, încât şi-a atras condamnarea. Avem dreptul, în faţa antihristului, să mărturisim că suntem fiii lui Dumnezeu şi ei sunt fiii satanei. Niciodată nu a fost mai manifestă ca acum atitudinea antihristică. Fiara trebuie înfruntată cu toate riscurile, chiar dacă ne vor răstigni!
Punctul lui de vedere era just, numai că-i reproşam lipsa de înţelepciune tactică, pe care el o refuza categoric.
Şi totuşi, după multe şi grave confruntări inegale cu temnicerii, aceşti oameni ajunseseră să fie ceva mai raţionali în reacţiile lor. Toţi patru au supravieţuit şi s-au eliberat. Aud că s-ar fi căsătorit, că au rămas caractere dure şi intratabile. Forţa lor lăuntrică m-a pus pe gânduri, adesea n-am înţeles-o, adesea m-a ajutat să fiu şi eu mai cutezător. N-am surprins la aceşti oameni nici o eroare logică, în afara iraţionalităţii cu care-i înfruntau pe comunişti.
Un caz cu totul deosebit îl prezenta un învăţător. Acesta era veteran prin temniţe. Citise multă literatură mistică, atât ortodoxă,
88
cât şi indiană, şi practicase nişte exerciţii sui generis, create de el. Se expusese unor excese ascetice care erau pe cale să-l ucidă şi nu accepta sfatul nimănui. Se compara pe sine însuşi cu Hristos, deşi nu s-a declarat niciodată a fi El. Credea însă că el este centrul universului şi că viaţa lui interioară poate deter mina evenimentele internaţionale. Treptat, ajunsese la o atât de mare încredere în sine însuşi, încât manifesta un dispreţ suveran faţă de oameni. Se produsese o hipertrofiere a eului şi a ţinut un post de patruzeci de zile, imitându-l pe Iisus. Numai că după acest post, nu şi-a mai putut controla simţurile şi mânca în neştire, de se îngrăşa ca un animal. A devenit impulsiv şi nesăbuit. Scria şi făcea planuri abracadabrante despre o lume ştiinţifică, pe care o împărţea geometric şi o conducea matematic. Îşi susţinea teoriile cu vehemenţă şi reacţiona dacă era contrazis, încât odată cu vremea devenea iremediabil pierdut. Nu putea face decât crâmpeie de conversaţie, căci imediat deraia în fanteziile sale. Cu el nu am putut stabili nici un contact, deşi adesea îşi manifesta respectul faţă de mine.
Mai era un tânăr student care suferea de melancolie. Era un om de mare sensibilitate şi interesat de tot ce este frumos în cultură, încât se ataşase de mine şi petreceam împreună ore în şir, el nesăturându-se a asculta. Adesea însă se prăbuşea în adânci depresii, când era întunecat, taciturn şi irascibil. Se izola şi nu mai comunica pentru o vreme cu nimeni.
— Să nu-l provoci! m-a sfătuit profesorul. Trebuie lăsat să-şi consume singur himerele ce-l năpădesc şi apoi îşi va reveni. A încercat o dată să se sinucidă. Asta ne este singura grijă. Îl provocase careva şi s-a enervat atât de puternic, încât peste noapte şi-a tăiat venele.
M-am conformat indicaţiilor primite şi am păstrat bune relaţii cu nefericitul meu prieten.
89
Sunt trist, îmi spunea el, adesea nu mai reuşesc să înţeleg lumea. Nu pricep cum de se poate ascunde atâta frumuseţe în atâta urâciune! Nu pricep oamenii şi nici pe mine însumi. Văd beznele cum acoperă lumea şi-mi întunecă privirea minţii şi atunci sunt trist, inutil, pierdut… Blestemat secol!
Am încercat să-i vorbesc despre credinţă, dar a refuzat categoric să abordăm astfel de plan în discuţiile noastre. Despre acest om nu mai ştiu nimic, deşi s-a eliberat.
Un cap de excepţie era inginerul N. Bărbat înalt, frumos, distins şi manierat. Oscila între delicateţe şi furie. Cu el era greu să ştii cât şi când poţi discuta, căci fantasmele ce-i stăpâneau sufletul îl zvârleau în surprinzătoare şi inexplicabile atitudini. Discutai cu el normal, iar deodată i se năzărea ceva şi devenea furios. Adesea furia se năpustea chiar împotriva interlocutorului, din care cauză era ocolit şi îşi pierduse toate prieteniile. Totuşi, în orele lui senine era duios de blând, sensibil până la lacrimi, bun ca pâinea caldă. Pentru aceste considerente am cutezat să menţin cu el bune relaţii şi el îmi era recunoscător.
— Ce să fac, îmi spunea el destul de subtil, nu mai sunt stăpân pe mine însumi, pentru asta însă nu trebuie să fiu părăsit, am şi eu nevoie de dragoste! Am trăit ca un prinţ al viselor într-o familie de oameni buni şi iată ce am ajuns! Ei m-au înnebunit. N-am putut rezista. Nu mă simt vinovat!
Inginerul N. s-a eliberat, s-a căsătorit şi trăieşte pe undeva pe la ţară, aşa cum am auzit din gura unui fost temnicer cu care m-am întâlnit într-o staţiune balneo-climaterică.
Mai erau acolo câţiva epileptici care intrau în criză în lanţ, iar atunci toată camera nebunilor se alarma. Era un spectacol oribil, care-mi dădea senzaţia că mă angajează şi pe mine şi mă descalifică. Am stat cu aceşti oameni peste un an de zile.
90
Cu adevărat, colonelul Z. se sinucisese, iar lui Eugen i-au făcut un proces pentru crimele săvârşite. Nu a fost însă folosit împotriva tripletului Ana-Teohari-Luca. Toată „reeducarea” a apărut ca un complot al deţinuţilor, care îi cumpăraseră, chipurile, pe directorul puşcăriei şi pe doctor pentru a compromite partidul. Acest proces a fost organizat de căpitanul Ion Gheorghe La un moment dat, a vrut să mă cheme şi pe mine martor al acuzării, dar am manifestat iarăşi nelinişte nervoasă şi mi-a dat pace. Nebunia se dovedea fructuoasă. După aceste evenimente excepţionale din viaţa temniţelor, a început un regim penitenciar de uzură, îndelungat şi obositor.
91
ÎNCHISOAREA AIUD
Din nou s-a-ntors lumina dinspre noi,
Din nou stă vântul aprig să ne frângă…
Am fost transferat în penitenciarul Aiud şi pus în rând cu ceilalţi deţinuţi. Eram privit cu oarecare suspiciune, dar în cele din urmă, toţi deţinuţii au aflat că sunt deplin sănătos mental şi se bucurau pentru mine. Îmi recăpătasem încrederea în mine şi o astfel de puşcărie mi se părea floare la ureche, încât eram unul dintre stâlpii rezistenţei morale ai acelor ani.
Director al penitenciarului Aiud ajunsese Ion Gheorghe, care era şi el colonel. Omul se mai cizelase, voia să pară chiar civilizat şi dovedea mult tact şi multă răbdare. Adesea venea la celula mea şi deschidea discuţii cu mine. Cum temniţa era înţesată cu delatori, desigur că era informat despre mine.
— Hei, mă profesore, îmi zicea el, eşti nebun ori m-ai dus cu zăhărelu? Avem noi ocazia să te verificăm, suntem milionari în timp! Cred că ai înţeles că nu mai ne scapă din mână puterea niciodată… Tu eşti un individ interesant şi nu ştiu în ce grad eşti un erou ori un netrebnic. Ştiu că eşti deştept şi cult, dar, vezi tu, asta nu e destul pentru a fi om! Hai să zicem că ai făcut pe nebunu şi nu eşti de fapt nebun, dar tu ştii, bă, mai bine decât mine că cel ce face pe nebunu este de fapt nebun! Ce zici, hîî? Ce zici?!…
îi răspundeam indirect, ocolind prin teorii realitatea. Mă asculta plin de interes, deşi nu pricepea decât parţial şi trunchiat cele ce-i spuneam.
— Să lăsăm timpul să vorbească! îi ziceam. Omul e insondabil. Mintea nu poate cuprinde tot ce se petrece în viaţă. Nici
92
eu, nici medicii, cu atât mai puţin dumneavoastră nu puteţi şti exact ce se petrece cu mine.
Cam aşa, în dubiu, încheiam discuţiile cu el.
Şi au trecut ani, ani lungi de izolare totală, de inactivitate, de foame şi de frig, de vise pierdute şi de realitate crudă. Deţinuţii nu-i mai aşteptau pe americani, nu-şi mai făceau iluzii, nu mai credeau într-o iminentă schimbare a cursului istoriei. Tot mai des auzeai spunându-se:
— Lumea va fi comunizată. Şi pe noi chiar ne vor folosi să comunizăm lumea. Într-o zi, englezii şi francezii vor săpa un tunel pe sub Canalul Mânecii, iar americanii, un alt canal pe sub Oceanul Pacific, spre glorificarea „marii revoluţii”!
Era un dram de realitate, un dram de amărăciune şi un dram de prorocie apocaliptică într-o astfel de viziune.
Bătrânii pieriseră.
— Nu ne rămâne decât să ne apărăm credinţa, spuneam noi, căci dincolo de toate orizonturile întunecate ale unei lumi inconştiente, va apărea o redresare! Firea nu poate fi mutilată decât pentru o vreme, forţele ei le depăşesc pe ale oamenilor. Se dovedeşte că ne aflăm într-o zonă de amplă şi profundă degringoladă spirituală a umanităţii, dar se pare că ea e necesară pentru marele reviriment ce va deschide o nouă eră istorică.
Anii treceau încet şi deţinuţii se istoveau. Au trecut zece-doisprezece ani. În vremea asta, eu am reluat practica rugăciunii, bucuros fiind că am locuit o vreme în celulă cu un venerabil arhimandrit care avea o îndelungată experienţă isihastă. Era un om distins, inteligent, delicat şi deschis tuturor preocupărilor şi ideilor. Cele vreo optsprezece luni cât am fost împreună cu el s-au constituit ca o nouă temelie a zidirii mele sufleteşti.
93
Prin anii 1963-1964 a început o nouă „reeducare”. O conducea colonelul Ion Gheorghe, directorul din Aiud. După tipicul cunoscut, s-au format iarăşi nişte „comitete” de „deţinuţi reeducaţi” care, chipurile, ar fi luat iniţiativa „reeducării” tuturor deţinuţilor, dovedind astfel organelor de stat că „ne-am însuşit o nouă conştiinţă” şi deci merităm să participăm şi noi „în câmpul muncii la construirea socialismului”. Momeala era majoră, căci de data asta cei „reeducaţi” erau cu adevărat puşi în libertate.
Oamenii erau obosiţi şi dezinformaţi. Nici nu ştiau cine era preşedinte în S.U.A. ori aflau după şase-opt luni. Cei ce refuzau reeducarea erau trimişi în zarca veche, unde li se aplica un regim de exterminare rapidă prin izolări, foamete, lanţuri şi teroare. Deci din nou se punea problema: ori, ori!
Pe mine mă ocoliseră, iar eu nu am cerut să fiu scos la „şedinţele de reeducare”. Într-o bună zi, m-a chemat colonelul Ion Gheorghe. Părea destins şi bine dispus.
— Ce ştii despre familie?
— Nimic.
— De când?
— De cincisprezece ani!
— Hei, uite, ai aici o scrisoare de la venerabilul tău tată… Recunoşti scrisul, nu?!
Şi mi-a arătat un anume pasaj din scrisoare, care suna cam aşa:
„Dragul meu copil, sunt bătrân şi viaţa mi-a dat destulă înţelepciune ca să-mi pot permite să te sfătuiesc şi acum, deşi eşti şi tu copt la minte. Cred că este limpede pentru orice om cu bunsimţ că revoluţia socialistă este o realitate pe care nimeni n-o mai poate contesta. Este absurd să ne opunem revoluţiei, oricât de drag ne-ar fi trecutul nostru. Este vremea să ne restructurăm gândirea, să ne reorientăm idealurile şi să ne încadrăm în
94
mersul fără adversar al marii revoluţii a materialismului istoric.
Rogu-te deci, fă bine şi uită trecutul, oricât ai suferi! Uită și ac¬ceptă reeducarea, pentru a veni şi tu între noi acum, când zilele ne sunt numărate şi vom trece într-o altă viaţă!”
„Deci tata încă mai crede într-o altă viaţă!”, mi-am spus eu fulgerător.
— Hei, ce zici? m-a chestionat colonelul.
— Domnule colonel, ştiţi bine că şi colonelul Z. a condus reeducarea din Piteşti şi a ajuns unde a ajuns!
— Taci, să nu vorbeşti de tovarăşi! Tu să vorbeşti de bandiţii tăi! Eugen este vinovat! El a organizat totul acolo, iar partidul l-a pedepsit. Reeducarea de azi o conduc eu, şi nu Eugen al tău. Voi sunteţi criminali, nu noi!
— Domnule colonel, am zis eu, îmi este cu neputinţă să accept o siluire a conştiinţei mele!
— Eşti nebun! a urlat ca scos din minţi colonelul şi, fără a-mi permite să-i răspund, m-a trimis în camera nebunilor.
Aşa am ajuns pentru a doua oară printre nebuni. Mai erau câţiva în aceeaşi situaţie cu mine.
între timp, Aiudul clocotea. Se organizaseră mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau autodemascările unora şi ale altora. În vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să moară. Din când în când, un alt lot pleca acasă. Nouă ni se spunea că vom putrezi în temniţă. Colonelul era prezent în toată această acţiune, iar asta îi dădea un caracter de oarecare legalitate şi responsabilitate, nu ne mai simţeam aşa de părăsiţi şi nimiciţi ca în Piteşti şi Gherla.
Acum, reeducarea lua forme mai mult verbale. Se ţineau discursuri interminabile, în care se debitau cele mai incredibile enormităţi. Oameni serioşi luaseră în serios o vădită neseriozitate.
95
Oameni culţi se declasau în lozinci şi slogane. Bărbaţi politici îşi cereau iertare de la aceia pe care-i dispreţuiau. Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia. Unii preoţi, chiar dacă nu-şi lepădau credinţa, îşi pierdeau demnitatea. Era o întrecere în delaţiune, un entuziasm în angajamente faţă de Securitate, o stimulare a tot ce era mizerabil în oameni. Prietenii se torturau moralmente între ei până ce se prăbuşeau. Erau echipe de propagandişti care ţineau discursuri, pe de o parte blamând trecutul, pe de alta preamărind prezentul şi chemând cu insistenţă „la marea şansă ce ni se oferă”. Oameni care aveau în spate între cinci şi douăzeci şi cinci de ani de temniţă, care erau bolnavi şi lihniţi, care trecuseră prin cumplite încercări, erau acum împinşi cu sila să se prostitueze moral în schimbul eliberării.
Acesta era peisajul psiho-politic al momentului şi simţeam că îmi este imposibil să particip la el, cu orice risc. De aceea, categorisirea ca nebun îmi era din nou salvatoare. Prin megafoane auzeam cele ce se debitau la şedinţe şi plângea inima în mine. Totuşi, trebuie să precizez că acolo, fiecare om a încercat să-şi găsească, aşa cum a putut, calea lui, o formulă cu un minim de compromis, şi doar câţiva au fost matadorii declasării şi ai dezicerii.
Abia la sfârşitul lunii iulie 1964 am fost chemat, într-o celulă murdară, de un tânăr spălăcit care mi-a înmânat un petec de hârtie, spunându-mi:
— Eşti liber, prin decretul nr…
întrucât nu speram să fiu eliberat, reacţia mea a fost un hohot nestăpânit de plâns. Jale era în mine, jale era în lume, de jale plângeam, din jale plecam spre o altă jale. Şi unde să mă duc?! Pe cine să găsesc?!…
Am fost trimis direct la spitalul de nebuni din Bucureşti, la o anume secţie, la un anume doctor psihiatru.
96
TEMNIŢA CEA MARE
Mă-ntorc desculţ prin pulbere de vis, Păşind prin scrum de stele…
Nu fusesem niciodată până atunci în spitalul „Doctor Marinescu”, dar pe doctorul Marinescu îl cunoscusem şi aveam pentru el o deosebită admiraţie, numai că el se stinsese cu mult înainte de era socialistă.
Acum eram internat într-o secţie specială de psihiatrie politică. Treceau pe aici oameni care nu suportaseră „revoluţia materialismului istoric” fără a protesta. Pe mine m-au izolat într-o cameră micuţă, cu gratii, ce-mi amintea de Aiud. Totuşi, ceva se schimbase în bine.
Le-am scris părinţilor, dar am aflat că nu rezistaseră ultimelor salturi ale istoriei şi trecuseră în rândul drepţilor. Cum nu eram căsătorit şi nu aveam nici fraţi, m-am trezit singur pe lume.
întrucât eram bolnav ba de reumatism, ba de colită, ba de stomac, ba de plămâni, mi s-au făcut consultaţii generale. Contactul cu mai mulţi medici a adus un aer proaspăt în cugetul meu. Prezenţa femeilor în preajma mea, chiar dacă erau infirmiere şi femei de serviciu, exercita o înrâurire asupra unei anume părţi a sufletului omenesc ce fusese claustrată atâta amar de ani. Sensibilitatea feminină mergea direct la inima mea şi n-am să pierd niciodată din fiinţa mea acele simţăminte de căldură şi bunătate pe care mi le-au transmis primele femei ce le-am întâlnit după şaisprezece ani de închisoare.
Femeia, copilul, natura şi Biserica lipsiseră vieţii mele de temniţă, iar acum îşi reluau locul sacru din sufletul meu. De asemenea, cartea şi creionul m-au emoţionat la primul contact. Le-am
97
strâns la piept şi am citit în neştire, numai de dragul de a citi, deşi cartea era una de medicină, care nu mă interesa.
Raporturile cele mai dificile le aveam cu medicul. Ne suspectam reciproc. Eu îl suspectam că este omul Securităţii, că are să mă „toarne” şi să mă retrimită în temniţă; el mă suspecta că sunt nebun şi părea interesat de cazul meu, făcând din mine un adevărat cobai al cunoştinţelor sale psihiatrice. Era perfect informat despre mine, nu numai ca „nebun”, ci şi ca om, ceea ce m-a făcut şi mai reticent faţă de el. Eram tensionat între tenebrele temniţei, de care mă temeam şi pe care le purtam înfipte în mine, şi între ademenirile vieţii libere, care-mi părea ireal de frumoasă, însă atât de nesigură, încât nu îndrăzneam să o gândesc, dar care totuşi născuse în mine un nou impuls de viaţă.
Mereu se suprapuneau imaginile trecutului peste tot ce mi se întâmpla în prezent. Simţeam golul sufletesc al legăturilor strânse ce mă uniseră cu prietenii de temniţă, pe care renunţasem să-i mai întâlnesc. Securitatea a avut însă grijă să-mi trimită ca „prieteni” pe cap – „prieteni” din temniţă, „prieteni” ce nu fuseseră în temniţă -, care toţi au încercat să mă descoasă, să afle ce planuri am, cu cine mă întâlnesc şi ce cred despre viitor.
— Lăsaţi-mă în pace! le spuneam eu. Fiecare dintre noi va trebui să se descurce cum va putea, numai să nu dăm prilejul de a fi din nou arestaţi. Dacă ni s-a oferit viaţa, să beneficiem de ea! Nu ne rămâne decât libertatea lăuntrică şi respectarea legilor statului.
Doctorul era un om inteligent şi subtil. M-a lăsat să-mi stabilesc singur raporturile cu lumea, deşi ştiam că mă urmăreşte şi îşi notează tot ce se întâmplă cu mine. La început s-a mărginit să-mi pună câteva întrebări de rigoare. A făcut mult pentru a-mi restabili sănătatea şi m-a trimis la tot felul de medici specialişti,
98
chiar la alte spitale. Printre medici am întâlnit un tânăr care a venit şi mi-a spus:
— Domnule, daţi-mi voie să vă prezint omagiile mele! Am pentru dumneavoastră o admiraţie nelimitată. Am trecut şi eu trei ani pe la Canal şi am auzit despre dumneavoastră. Să nu vă temeţi de mine, vă stau la dispoziţie cu tot ce pot!
între timp, citeam ziarele şi toate revistele care apăreau. Eram însetat de a şti ce este în lume, cum mai gândesc oamenii, spre ce se orientează. Partidul Comunist era atât de bine înscăunat la putere, încât nimeni nu-l mai contesta. De asemenea, statul socialist era recunoscut pe plan internaţional. Fusesem scoşi din temniţe când eram nişte epave şi când comuniştii deţineau toată puterea. Nouă ne era interzisă orice comunicare cu masele, orice contact între noi. Rămâneam guvernaţi de Securitate, într-un soi de temniţă lărgită. Pe deasupra, eliberarea noastră mai conferea comuniştilor şi laurii umanitarismului pe plan internaţional. Nu ştiu care miniştri se lăfăiau în plimbări şi în convorbiri amicale prin S.U.A., iar noi simţeam că ei înoată pe sângele nostru şi calcă pe sufletele noastre.
Dacă ziarele m-au indispus prin zgomotul lor propagandistic, gazetele m-au durut când am văzut semnături ale unor oameni de mare cultură. Dovleacul cuvintelor era întors pe toate feţele, doar-doar o să încapă pe ogorul ateismului materialist.
Spitalul şi oraşul erau pavoazate cu afişe care mă îngrozeau, într-o bună zi, am trecut prin faţa statuii lui Lenin. A îngheţat inima în mine şi mi-au zvâcnit toate durerile în tâmple, de am crezut că mă prăbuşesc!
Noua societate semăna cu temniţa, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive.
99
Oamenii, reduşi la neputinţă în faţa statului, se supuneau şi se mascau. Masca era şi o pervertire, dar şi un mijloc de salvare. Şi nu era nimic de făcut. Cărţile erau jucate de mult!
Ţara pe care o părăsisem când am intrat în temniţă se schimbase la faţă. Nu mai existau ţărani, nici ca pătură socială şi nici în tradiţia în care îi cunoscusem. După ce fuseseră pauperizaţi, părăsiseră pământul, năvălind pe şantiere. Pământul colectivizat era acum dispreţuit şi muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau. Ţăranii bătrâni suspinau şi tăceau, ţăranii tineri nu mai doreau pământ. Căpătaseră pe şantiere obiceiuri şi mentalităţi dubioase, fără noimă, fără temei. Familia era şi ea sfărâmată. Desfrâul era public. În mai toate familiile, copiii proveneau din două-trei căsătorii ale părinţilor. La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile. Preoţii erau timoraţi, cei mai mulţi gustaseră şi ei din amarul temniţelor. Totuşi, se păstrau cu evlavie marile datini din viaţă: botez, căsătorie religioasă, pomeni, parastase şi înmormântări cu preoţi. Undeva, în adâncuri, exista credinţa, iar ea ieşea la suprafaţă cu deosebire în noaptea învierii, când cu mic, cu mare oamenii participau la slujbă.
Dintre toate categoriile sociale, cea mai cumplită lovitură sufletească mi-au dat-o însă copiii ei, iubiţii mei; ei, marea mea durere; ei, dorul inimii mele fripte de mizeria lumii! într-o bună zi, am auzit un grup de copii cântând „Internaţionala” şi am crezut că voi muri pe loc, sau voi îngheţa acolo, sau poate mă voi face praf şi pulbere. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, dar am simţit o durere de cap care nu m-a părăsit multă vreme.
Vedeam trecutul mort, vedeam prezentul înroşit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul neantului. Nu era o idee preconcepută a mea, nu era o revărsare a vieţii mele peste realitatea socială, ci era realitatea crudă. Chiar şi copiii din sate arătau ca
100
cei de la oraşe, goi pe dinăuntru, cu ifose de emancipare, obraznici şi leneşi. Dispăruseră bunul-simţ şi buna-cuviinţă. Am văzut copii sub cinci ani care socoteau că li se cuvine totul, aveau pretenţii absolute şi îi terorizau pe cei maturi. Am observat un nou mod de a gândi în fragedă copilărie, încât un ţânc de patru ani putea răstălmăci o problemă în trei feluri, în răstimp de două minute, interpretând-o după cum îi era convenabil.
Dialectica materialistă ce zăpăcise omenirea a întors logica pe dos, făcând din alb, negru, ori verde, ori roşu, ori violet, după cum îi erau interesele momentului. Ei bine, asta se simţea acum la nivelul ingenuu al copiilor şi nu puteam să-mi explic cum se ajunsese la această înrâurire. Copiii mari ştiau tot ce nu trebuiau să ştie, tot ce le vicia naivitatea, încât ajungeau nişte epave, iar tinerii, nişte inteligenţe pline de pofte senzuale infinite.
Constatam că în societatea socialistă se repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în burghezie: delaţiunea este la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e deşteptăciune, minciuna este dialectic-ştiinţifică. Omul este fiară civilizată. Statul este instrumentul partidului şi nimeni nu i se poate sustrage. Omului nu-i rămâne absolut nimic personal sau, dacă-şi rezervă o împărăţie lăuntrică, el trebuie să se izoleze de societate şi să se teamă de ea. Conştiinţa nu poate să se exercite decât în cadrele organizate de stat. Salariul vine de la stat, sindicatul este inevitabil şi-ţi determină munca, câştigul îl dai partidului, primeşti în schimb numai educaţie şi cultură materialist-ateistă. Eşti militar fără voie, ovaţionezi contra voinţei tale, şedinţele de tot felul nu te iartă, statul îţi apare pe stradă, în comerţ, în blocul în care locuieşti şi în apartament, până la urmă eşti al statului, eşti „capitalul lui cel mai de preţ” şi e vai şi amar de sufletul tău dacă nu eşti încântat şi tu însuţi de această
101
condiţionare! Societatea este când temniţă, când fermă, când mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman, libertate şi frumuseţe. Adesea lumea pare un ospiciu o spun tocmai eu, care sunt într-un spital psihiatric, nebun cu acte oficiale!…
Reuşisem deci să mă lămuresc cu societatea socialistă românească. Temerile trecutului mă urmăreau îndeaproape, dar închideam drama mea în mine. Am trecut prin trei spitale. Aveam ciroză hepatică, diabet zaharat, cardiopatie ischemică şi spondiloză.
Doctorul meu psihiatru se dovedea iscusit, dar şi cu bunăvoinţă. În cele din urmă, am stat mai mult de vorbă cu el şi m-am decis să-i vorbesc deschis. Doctorul s-a arătat uimit, nu ştia ce să mai creadă: cele ce-i mărturiseam erau o născocire a minţii mele bolnave ori realitatea vieţii mele? A trebuit să fiu eu tolerant cu el şi să-l las să se lămurească.
— Ştiu ce vi s-a spus despre mine, dar adevărul este acesta, şi nu acela, deci datele servite de Securitate şi de medicii din puşcărie trebuie interpretate după mărturisirea mea!
El nu se da convins, căci în psihiatrie terenul este atât de mişcător, încât orice manifestare poate fi interpretată ca simptom al unei maladii mentale. Atunci l-am trimis la câţiva oameni: un legionar, un socialist, un evreu şi un burghez, care păşiseră oarecum pe acelaşi drum cu mine şi care nu erau etichetaţi drept nebuni. Doctorul a consumat multă energie ca să facă aceste investigaţii, dar cazul îl pasiona şi voia să se lămurească. Pe parcurs, se simţea tot mai ataşat de mine, învăţa de la mine, mă lua ca model de om, mă admira şi mă iubea. Sentimentele lui au fost întâmpinate de marea mea nevoie de comuniune sufletească, aşa că s-au statornicit repede între noi relaţii prieteneşti.
102
El mi-a mărturisit:
— Sunt un privilegiat al regimului, fiindcă tatăl meu a fost francmason, iar mama mea evreică. Tata a scris pentru ei, deşi nu este un comunist, el este un estetician. Mama este evreică creştină. Nici tata şi nici eu nu credem în nimic. Eu nu prea ştiu cum să mă situez pe mine însumi în lume, căci sunt ateu fără a fi materialist şi sunt materialist fără a fi ateu. Sunt membru de partid fără a face politică, şi totuşi am desfăşurat o vie activitate în slujba partidului. Sunt prizonier al formaţiei mele medicale pe baze obiectiv-materialiste, dar nu sunt convins de ce ştiu şi nici de ce fac. Am folosit medicina în scopuri politice, şi aşa se explică faptul că v-au adus la mine ca la un om de încredere al partidului. Mereu sunt chestionat, mereu mi se dau instrucţiuni, mereu mi se cer informaţii despre dumneavoastră. La început am fost sincer cu ei, căci credeam în ei, apoi au început rezervele. Când aţi sosit aici, deja se trezise ceva în conştiinţa mea, încât aţi fost omul care aţi produs schimbarea mea deplină. Sunt vindecat de materialismul comunist, dar nu am încă nici o altă orientare. Nu reuşesc să realizez în mine lumea dumneavoastră. Simt că aveţi un echilibru ce-mi lipseşte mie, simt că aveţi un mod de a vedea ce vă încântă, simt că în credinţă este cheia ordinii lăuntrice din oameni, dar sunt inapt pentru ea, cel puţin deocamdată rămân în afara ei, deşi regret că nu o am!
într-o zi, doctorul m-a invitat să-l cunosc pe tatăl său, un om distins, cult, dar bolnav prea devreme. Scria mereu, citea mult şi vorbea frumos.
— Mi-a vorbit fiul meu despre dumneavoastră, mi-a spus. Nu ştiu cât voi mai avea de trăit. Aş vrea să-mi ard toată opera şi să scriu cu totul altceva. Am susţinut o utopie criminală şi nu am nici o scuză, nici pentru eroarea utopiei şi nici pentru cea a crimelor
103
săvârşite de ea. M-am tupilat mereu sub orizontul preţios al esteticii, din care am făcut o boltă de temniţă a Duhului Sfânt. Frumosul este cătuşă dacă nu permite transcenderea în mistic. Nici mistica nu este lipsită de riscuri, dar comunicarea transcendentă este reală şi este desăvârşirea însăşi. Poate că într-o singură pagină aş concretiza tot testamentul meu, deşi voi purta stigmatele tuturor erorilor ce le-am provocat în intelectualitatea românească. Poate că sunt vinovat de sângele vărsat al oamenilor. Am militat pentru stângism, am triumfat când au preluat puterea, le-am cântat în strună când au nimicit „trecutul burghez” şi m-am trezit la realitatea crudă şi pocită pe care au instalat-o în lume şi care nu mai are rival. Nu pot să-mi tolerez ignoranţa. Am fost dominat de idei preconcepute şi de concepţii pozitiviste. De aceea azi nu pot să mă opresc la nici o formă cu iz raţionalist şi simt nesaţiul vederii în spirit. De fapt, este un proces intelectual, dar bazat pe sensibilitatea inimii din mine. Am însă nevoie de o călăuză, căci mă simt orb şi dezorientat…
Tatăl doctorului nu a mai trăit mulţi ani. Am fost confidentul lui în această perioadă şi sper că se vor păstra paginile pe care le-a scris.
în ceea ce îl priveşte pe doctor, el mi-a rămas prieten sincer şi devotat, deşi nu a fost capabil de mari răsturnări sufleteşti. A făcut un referat foarte abil ticluit în care eram declarat şi sănătos, şi bolnav, iar în concluzie spunea că sunt inofensiv politic şi cerea să fiu încadrat „în câmpul muncii”. Tot el mi-a făcut acte de pensionare medicală şi am obţinut o pensie mică, dar care mă scutea de orice angajare politică, socială ori economică.
Nu aş fi reuşit totuşi să trăiesc cu ce aveam, dar doctorul m-a dus la doamna Maria, sora mamei lui, o femeie distinsă şi cu mari şi splendide adâncimi sufleteşti, mai în vârstă cu zece ani
104
decât mine, dar sănătoasă şi plină de energie. Soţul ei murise de mulţi ani şi trăia singură. Avea talent la pictură şi făcea asta de plăcere, fiind însă binecunoscută publicului şi criticii de artă plastică. Era şi membră a „Uniunii Artiştilor Plastici”, făcea ex poziţii şi câştiga destul de bine.
în casa ei trăiam izolat de lume, dar cu lumea în cuget, căci cugetul meu veghea în faţa lui Dumnezeu problemele acestei lumi chinuite. Camera pe care mi-o pusese la dispoziţie doamna Maria era simplu mobilată, dar cu gust. Bunurile mele se reduceau la o bocceluţă. Camera mea era chilia pustniciei mele. Aveam acolo un imperiu rupt de lume, unde încercam să gândesc o lume creştină cum încă n-a fost.
— Scrie, scrie! mă îndemna doamna Maria. Scrie şi răspund eu de aceste manuscrise! Le voi expedia pe căi sigure acolo unde pot fi păstrate fără pericol! Eşti obligat să-ţi faci cunoscută experienţa. Viitorul nu trebuie să repete drama voastră!
Dar eu nu puteam să mă decid. Teama mai persista în mine şi luciditatea îmi spunea că ar fi zadarnic. Oamenii văd numai pământul, nu şi cerul, oamenii au numai simţuri, nu şi inimă, oamenii au numai raţiune, nu şi Dumnezeu. Pământul e împânzit de maşini ce ucid viaţa. Oamenii alienaţi stau cu mâna pe butonul atomic şi sunt incapabili să renunţe la patima dominării absolute. De prea mult egoism, s-a legalizat omuciderea, pentru prima oară de la Cain până azi. Forţele declanşate în lume nu mai pot fi stăpânite şi mă întreb cutremurat: ce rost are dezastrul acesta?!… Cea mai strălucitoare civilizaţie se autonimiceşte, căci a crescut în ea germenul morţii ei. Ce rost are lumea, dacă asta este realitatea?!
Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului, iar dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest
105
dezastru pentru o astfel de cauză nobilă? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta este taina libertăţii şi măreţiei oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.
Acum duc o viaţă liniştită. Fac scurte plimbări şi am o mulţime de prieteni mici într-un parc din apropiere. Stau ore întregi între copii şi mă înnoiesc pe dinăuntru. Ei îmi spun „Bunul”, iar când mă văd, sar şi mă strigă:
— Bunule! Bunule! Ce ne-ai adus, ce poveste ne mai spui azi?
Copiii minunea ce-mi lipsea, copiii frumuseţea ce-mi secase, copiii visul suferinţelor mele! Copiii sunt bucuria mea. Ochii lor inocenţi, largi şi sinceri îmi îmbălsămează sufletul şi trupul. Jocurile lor mă duc în vis. Lumea lor deschide cerurile din mine. Copilul ce l-am purtat în mine şi care a murit de mii de ori acum reînviază. Copilul ce am fost este prăfuit în amintirea mea şi se scutură acum în imagini de cămin ideal, cu mamă sfântă şi tată ocrotitor.
în contact cu copiii, am senzaţia că se spală din memoria mea imaginea ursuză a temniţaşilor şi a temnicerilor. Lângă ei, prin ei, redevin copil ca prin farmec, căci se declanşează toate resorturile pure inhibate într-o viaţă mizerabilă. Intru cu uşurinţă în orizontul lor şi încep să gândesc ca ei. Fantezia mi se deschide în nesfârşite poveşti, care nu sunt tocmai fanteziste, dar nici prea reale par imagini de vis spulberat. Nu pot însă ocoli coşmarurile, iar în toate poveştile mele transpar răul, suferinţa şi mizeria. Copiii mă ascultă cu sufletul la gură şi se bucură de victoriile eroilor lor dragi. Sunt nesecat în povestiri, iar ei, nesătui în a asculta. Am prieteni de la doi ani până la doisprezece
106
ani care vin să mă asculte. Se creează singura comuniune care nu-mi este interzisă, dar şi aici sunt pus la încercare, căci copiii îmi pun întrebări politice la care nu am dreptul să răspund.
— Bunule, este adevărat că partidul este părintele nostru?
— Bunule, de ce poveştile tale sunt mai frumoase decât ale tovarăşilor?
— Bunule, mama a zis: „Ducă-se dracului de partid!”
— Bunule, tu ştii poveşti cu Bulă?
— Bunule, tata zice că s-a săturat până peste cap de minciuni.
— Bunule, mai vrem să venim la tine, că la grădiniţă ne spun poveşti numai cu „Tovarăşul”!
Mă simt plin, plin de poveşti, plin de idei şi plin de spirit. Aş scrie o viaţă întreagă, aş vorbi mereu şi aş dezvolta energii inepuizabile, mă simt însă părăsit, uitat, neglijat. Numai Securitatea mă preţuieşte.
Am încercat să trec hotarele spre Apus, pentru a-mi îngriji sănătatea, dar nu mi s-a permis. Cu toate că sunt bolnav şi ciroza mi-a numărat zilele, totuşi nu sunt iertat şi nici tolerat. Rămân prizonier, bandit şi criminal. Pentru mine nu intervine nici un for de autoritate internaţională, căci sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!
Mă uit la picioarele mele umflate, simt durerile din coloana vertebrală, ascult inima şi o întreb când va face un stop şi îmi spun cu amărăciune: „Sunt un bandit!”…
La insistenţele doamnei Maria, m-am decis totuşi să scriu. Şi am scris. E un testament. Dar testamentul unui nebun va convinge oare pe oamenii cei atât de înţelepţi?!…
107
15 mai 1985
INDICAŢII TESTAMENTARE
Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am şi venit în ea şi gol am trăit toată viaţa.
Nu am de lăsat decât sufletul meu şi exemplul vieţii mele. Sufletul l-am dorit desăvârşit, dar năzuinţa aceasta numai Domnul o va împlini.
Viaţa mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul şi l-am mărturisit cu sinceritate. Dacă s-au strecurat erori în mărturisirile mele, le regret şi doresc să fie corectate. Adevărul este Hristos, este Duhul Adevărului.
Nu port pică contra celor ce m-au chinuit şi nedreptăţit toată viaţa, dar urăsc forţele răului ce bântuiesc lumea şi cred că ele vor fi arse fără cruţare de Iisus Biruitorul.
CELULĂ, CAMERĂ, CHILIE
Celula este locul temniţei, devenit simbol al ispăşirii unor pedepse. Camera este locul comun al vieţii ca model al societăţii umane. Chilia este locul eliberării spirituale ca modalitate a desăvârşirii umane.
Şi totuşi, pentru mine s-au inversat aceste clasice locuri simbolice ale omenirii. Am fost întemniţat aproape un sfert de veac, sub trei regimuri politice ce s-au succedat în jumătatea secolului XX. Am făcut din celulă cel mai înalt şi pur loc al mărturisirii de credinţă, al martiriului şi al desăvârşirii spirituale. Căci în primul rând Hristos a fost întemniţat în acest secol. S-a urmărit prin metode demonice pierderea Bisericii şi anularea spiritualităţii creştine. Deţinuţii acestor vremuri au sfinţit celulele prin sfinţenia pe care au realizat-o.
Mulţi dintre foştii deţinuţi au căutat după eliberare un loc într-o chilie de mănăstire, ca o continuitate a spiritualităţii temniţelor, numai că nu au fost toleraţi. De aceea n-au avut parte de chilii, ci de camere anonime în blocurile uniforme ale veacului XX.
Foştii deţinuţi şi-au continuat vieţuirea lor spirituală şi au sfinţit camerele în care le-a fost dat să locuiască. Fiindcă omul sfinţeşte locul.
Retras în camera lui din bloc, fostul deţinut se roagă, meditează, studiază, cugetă, veghează asupra Bisericii şi a omenirii, îşi formulează cu grijă concluziile la care a ajuns, speră în mântuirea lumii, este un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, cu toate că e anonim, discreditat, izolat, terorizat şi anulat social. El creşte în duh.
111
în cimitir, la mormintele familiei, 1965
Ioan Ianolide cu familia în faţa casei de la Dobroteşti
113
114
La cununia religioasă cu Constanţa Ianolide, 1965
Pe faleză şi la Muzeul de Arheologie, Constanţa, 1970
Ioan şi Constanţa Ianolide în locuinţa lor din Bucureşti, 1968
Ioan şi Constanţa Ianolide în faţa casei de la Dobroteşti, 1966
117
118
Ioan Ianolide împreună cu sora sa, Maria
„Copiii, minunea ce-mi lipsea…
120
Ioan şi Constanţa Ianolide cu nepoţica lor Ruxandra, 1979
Constanţa Ianolide şi nepoata ei Ruxandra la aşezământul de lângă Mănăstirea Pissiota (Prahova), 2021
123
Constanţa Ianolide la aniversarea a 96 de ani, cu nepoata Ruxandra şi strănepoţii Radu Ştefan şi Rareş Ioan, 2021
Constanţa Ianolide la aşezământul de lângă Mănăstirea Pissiota (Prahova), 2021
125
COLOFON
Ioan Ianolide
TESTAMENTUL UNUI NEBUN
Carte îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti
Fotografii din colecţia Ruxandrei Ludwig-David, nepoata lui Ioan Ianolide
Redactare şi corectură
Mănăstirea Diaconeşti
Aşezarea în pagină Atelierul de grafică
Tipar
Monitorul Oficial
© Editura Bonifaciu
Distribuţie
Editura Bonifaciu
Telefon 0721 851 486
www.librariabonifaciu.ro