Pr. Josiah Trenham
CONTRA MUNDUM ORTODOXIA ŞI „MAREA RESETARE”
Pr. Josiah Trenham
CONTRA MUNDUM
ORTODOXIA ŞI „MAREA RESETARE“
Colecţia „Philosophia Christiana coord. Mihail NEAMŢU
Redactor: Florina BERESCHI
Corectură: Maria ŢIGĂNUŞ, Estera DALCA, Gabriela PETREA DTP, copertă: Alin GOGA
ISBN 978-606-95705-9-3
Descrierea CIP poate fi consultată pe site-ul Bibliotecii Naţionale a României.
Acest volum a fost realizat cu sprijinul nemijlocit al Părintelui Josiah Trenham şi al echipei Nectar Publications din California, SUA.
© Niciun fragment din această lucrare nu poate fi reprodus fără acordul scris al deţinătorului de copyright, conform Legii Dreptului de Autor.
SHOP.MARILECARTI.RO
Pr. Josiah Trenham
CONTRA MUNDUM ORTODOXIA ŞI „MAREA RESETARE“
Traducere din limba engleză de Florina BERESCHI
Bucureşti, 2024
Cuprins
CALEA CEA DREAPTĂ
Cele zece porunci 9
întrebări şi răspunsuri 45
Taina Sfintei Preoţii 79
„Dating“ în stil ortodox 85
Postul — inutil sau vindecător? 93
TRANSUMANISMUL
Hristos vs. Transumanism 105
Marea Resetare 113
EREZII
Ce este o erezie? 133
Criza Bisericii Romano-Catolice 143
Binecuvântări interzise 181
Răpirea la Cer 193
IDEOLOGII CULTURALE
Dialog despre masculinitate 205
Ce este o femeie? 229
Rezistenţa împotriva agendei radicale LGBTQ… 239
TRANS 251
Jos cu Disney 257
Editura Marile Cărţi mulţumeşte pentru mijlocirea generoasă şi sprijinul financiar oferit de familia Adrianei Borcea din SUA.
CALEA CEA DREAPTĂ
„Iisus ne dezvăluie prin caracterul şi acţiunile Sale ce este o viaţă dreaptă, o viaţă care Ii place lui Dumnezeu. Dar legea ne dezvăluie şi nevoia noastră, ca păcătoşi, de Hristos, deoarece nimeni nu a respectat legea. “
7
Cele zece porunci
Hai să recapitulăm împreună cele zece porunci.
1. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
9
4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
10. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi niciunul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!“ (Ieşire 20,2-17)
Acestea sunt cele zece porunci date lui Moise pe vârful Muntelui Sinai, aşezate în Chivotul Legământului în tablele sacre. Aşadar, acum că aveţi în minte aceste zece porunci sacre, aceste cuvinte de viaţă, vreau să vă orientez către ele prin menţionarea următoarelor 20 de principii:
10
Primul principiu pe care trebuie să îl ştiţi este că Legea, de la început până la sfârşit, este despre Iisus Hristos
Fiecare dintre cele zece porunci pe care tocmai le-aţi citit, şi orice altă lege, este despre Iisus Hristos. El este manifestarea neprihănirii lui Dumnezeu. Şi dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă aceste porunci, uitaţi-vă la viaţa lui Iisus. Acesta este răspunsul, pentru că El respectă şi revelează perfect legea lui Dumnezeu. Iisus a spus de mai multe ori acest lucru ascultătorilor Săi, în timp ce discutau diferite texte despre legea lui Dumnezeu din Vechiul Testament. El a spus, odată, când fariseii îl abordau cu privire la Vechiul Testament: voi cercetaţi Scripturile deoarece credeţi că, făcând aceasta, aveţi viaţa veşnică în ele. Acestea sunt cele care dau mărturie despre Mine. Iisus este împlinirea, El a spus că nu am venit să desfiinţez Legea şi proorocii, ci să le împlinesc.
El este ţelul despre care ne spun toate legile. Totul se referă la Hristos.
Şi, de fapt, legea nu ne arată doar pe Hristos şi ceea ce este o viaţă sfântă, ci ne arată şi o altă parte. Iisus ne dezvăluie prin caracterul şi acţiunile Sale ce este o viaţă dreaptă, o viaţă care îi place lui Dumnezeu. Legea ne dezvăluie şi nevoia noastră, ca păcătoşi, de Hristos, deoarece nimeni nu a respectat legea.
11
Acum aţi putea spune, ei bine, eu nu am comis niciodată o crimă, dar amintiţi-vă că legea lui Dumnezeu nu spune doar să nu ucizi. Iisus ne-a explicat adevărata intenţie a legii. El a spus că oricine se mânie pe fratele său a săvârşit crimă. Aceasta ne dezvăluie că Legea lui Dumnezeu arată nevoia noastră de a avea un Mântuitor pentru că nu am respectat Legea aşa cum ar fi trebuit. Ea ne marchează calea, calea spre viaţa veşnică în Hristos.
El este substanţa legii.
Noi ne închinăm Lui, ca unicul chip desăvârşit al Tatălui. Îi onorăm numele când spunem că dăm slavă numelui lui Dumnezeu şi nu luăm numele lui Dumnezeu în deşert. şi asta înseamnă că onorăm numele lui Hristos mai presus de orice alt nume.
Iisus este, de asemenea, împlinirea poruncii a patra. El este odihna noastră de Sabat şi este Domnul Sabatului. Îl onorăm pe Iisus ca pe fratele nostru mai mare şi ca pe Cel Care ne-a readus în familia lui Dumnezeu. Aceasta este cea de-a 5-a poruncă, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta.
El este însăşi viaţa noastră, viaţa pe care trebuie să o păstrăm în porunca a 6-a şi să nu o luăm.
El este Mirele Căruia îi oferim credincioşia noastră, credincioşia noastră în legământ, iar porunca a 7-a, care spune să nu comiţi adulter, are o referire imediată la cuplurile căsătorite, dar în cele din urmă este vorba şi despre credincioşia faţă de Dumnezeu.
12
De aceea, profeţii pedepsesc idolatria ca pe adulter, ca pe un act de infidelitate faţă de Dumnezeu. El este sursa moştenirii noastre şi a tot ceea ce este bun, motiv pentru care nu furăm. El este moştenirea noastră şi ne-a îmbogăţit în El. Nu avem nevoie să furăm pentru că avem totul. Sfântul Pavel le-a spus acest lucru celor din Corint: totul este al vostru. Amintiţi-vă de tatăl fiului risipitor. Când fiul risipitor s-a întors, iar fiul care nu plecase niciodată s-a plâns că tatăl său este prea milostiv, tatăl s-a uitat la el şi a spus: Fiule!, iar fiul său a spus: Tată, niciodată nu ai făcut o petrecere pentru mine, iar Tatăl a spus: Fiule, tu eşti mereu cu mine şi tot ce am este al tău.
Aceasta este realitatea pentru creştin şi de aceea nu ne interesează să furăm nimic.
De ce să furi când ai totul în Hristos?
El este suficienţa noastră completă şi El este Adevărul, motiv pentru care nu minţim. Fiecare dintre cele zece porunci are o trimitere imediată la El.
Sfântul Marcu Ascetul spune că Domnul este ascuns în poruncile Sale şi este găsit de cei care îl caută în măsura în care împlinesc poruncile. Acesta este textul lui despre legea spirituală. Dacă vrei să-L găseşti pe Hristos în viaţa ta, păzeşte poruncile, pentru că poruncile de la început până la sfârşit sunt despre El şi El Se descoperă în păzirea poruncilor. Ele sunt hristocentrice.
Pentru a adăuga o altă mărturie patristică despre legi, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune: Dumnezeu,
13
Cuvântul lui Dumnezeu, Tatăl este prezent în mod mistic în fiecare dintre poruncile Sale. Dumnezeu Tatăl este, prin natura Sa, complet inseparabil de totalitatea Cuvântului Său. De aceea, cel care primeşte porunca divină şi o împlineşte primeşte Cuvântul lui Dumnezeu Care este în ea. Iar cel care primeşte Cuvântul prin porunci primeşte prin El pe Tatăl, Care este în El prin fire, şi pe Duhul, Care este şi El prin fire în El. În acest fel, cel care primeşte o poruncă şi o împlineşte, primeşte în stăpânire tainică Sfânta Treime.
Iată cum trebuie privită Legea lui Dumnezeu.
Poruncile nu sunt doar nişte moravuri exterioare pe care le împlineşti ca să te simţi bine în pielea ta şi să spui: nu am omorât pe nimeni. Nu aceasta este intenţia legii. Intenţia legii se referă la Dumnezeu şi la Hristos, Fiul Său. Şi, respectândule, îl găsim de fapt pe Hristos şi El locuieşte în noi. Acesta este principiul numărul unu legea este despre Hristos.
Al doilea principiu: Legea lui Dumnezeu se află în fiecare inimă omenească
Acest lucru este consemnat pentru noi în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, capitolul 2, versetele 14-15, unde spune că cei care nu au legea, atunci când fac instinctiv lucrurile legii, arată că au legea lui Dumnezeu scrisă în inima lor, conştiinţa lor dând mărturie despre aceasta.
14
Aşadar, în însăşi alcătuirea fiinţei umane, Legea lui Dumnezeu a fost imprimată în inima omului, iar conştiinţa dă mărturie despre această prezenţă a legii. Acest lucru este foarte important. Este un lucru foarte important în dialogul cu secularismul sau cultura necreştină.
Atunci când discutăm cu vecinii noştri, nu încercăm să le sugerăm să îmbrăţişeze ceva ce doar noi, creştinii, posedăm. Nu, deloc. Să urmezi legea lui Dumnezeu este un lucru omenesc. Fiecare persoană o cunoaşte. Să-ţi respecţi părinţii. Nu trebuie să justificăm asta.
Ştim că aşa este. Să nu ucizi copii în burtă. Hei, e acolo! Oamenii ştiu asta. Aceasta este legea lui Dumnezeu în inimile lor. Să-L onoreze pe Domnul Dumnezeu. Să-şi pună timp deoparte. Să nu blasfemiezi numele Lui, să nu spui minciuni; toate aceste lucruri, chiar structura realităţii mărturiseşte acest lucru, şi fiecare fiinţă umană o are în interiorul fiinţei sale.
Nu avem de-a face cu o placă goală. Întotdeauna există ceva la care se poate face apel în discuţia despre Adevăr. Totodată, acest lucru este foarte important astăzi atunci când discutăm despre ce este căsătoria, pentru că mariajul dintre un bărbat şi o femeie nu este o invenţie a creştinismului. Aceasta este structura creaţiei umane. De la început, Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi femeie şi, de aceea, bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa, iar cei doi vor deveni un singur trup. Porunca nu comite adulter presupune expresia fidelă a căsătoriei dintre un bărbat şi o
15
femeie şi acest lucru este ceva la care putem face apel, în ciuda puterii lobby-ului homosexual care ne spune că este doar una dintre multele opţiuni şi că nu există nimic special în legătură cu o uniune între un bărbat şi o femeie, fiindcă, din punctul lor de vedere, ar putea fi între două femei, ar putea fi între doi bărbaţi. Nu este aşa. Ei înşişi ştiu că nu este aşa. Este scris în inima omului.
Al treilea principiu: Există mai multe rezumate ale întregii Legi a lui Dumnezeu şi toate sunt limitate. Avem nevoie de întreaga tradiţie a Bisericii pentru a putea înţelege pe deplin ce înseamnă Legea lui Dumnezeu.
De exemplu, avem cele zece porunci pe care leam recapitulat la început. Avem, de asemenea, rezumatul Mântuitorului nostru. Amintiţi-vă că Mântuitorul a spus că există două mari porunci: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, sufletul, mintea şi puterea ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acesta este un alt rezumat ca şi cele zece porunci. Un alt rezumat este pur şi simplu dragostea. Sfântul Pavel spune că suma Legii este dragostea, în Romani 13. Toate acestea sunt descrieri sumare ale Legii lui Dumnezeu. Dacă aţi parcurge Scripturile şi aţi număra toate legile, sunt sute, sute şi sute de legi care vin de la Dumnezeu, dar ele sunt rezumate, în
16
mod convenabil, în aceste expresii diferite: cele zece porunci, cele două mari porunci şi legea Iubirii.
Principiul 4: Legea lui Dumnezeu este exprimată în două table fundamentale
Aceste două table au fost date lui Moise şi la ele s-a făcut referire atunci când Mântuitorul nostru a spus că există două mari porunci, primele patru porunci pe care le-am menţionat deja: să-L iubeşti pe Domnul şi să-I fii credincios numai Lui, să nu-ţi faci nici un chip şi să te închini la el, să nu huleşti numele Lui şi să pui deoparte o zi, cea de-a şaptea, pentru a te închina numelui Său sfânt.
Toate acestea au legătură cu prima mare poruncă, aceea de a-L iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta; apoi porunci legate de cinstirea părinţilor tăi, să nu ucizi oameni, să nu fii necredincios, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă şi să nu râvneşti bunurile altora, acestea din urmă se referă la relaţia ta cu oamenii; îţi explică modul în care să ajungi să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Aşadar, poruncile sunt ca o monedă cu două feţe: primele patru se referă la cum să-L iubeşti pe Dumnezeu, şi restul la cum să-i iubeşti pe oameni.
17
Principiul 5: Cele zece porunci din Vechiul Legământ rămân relevante în Noul Legământ
Dar niciuna dintre cele zece porunci nu ni se aplică nouă aşa cum se aplicau evreilor. Nu putem lua cele zece porunci care au fost stabilite în două locuri în Vechiul Testament, adică în capitolul 20 din Cartea Ieşirii, chiar în a doua carte a lui Moise, şi, de asemenea, republicate în cea de-a cincea carte a lui Moise numită Deuteronomul, în capitolul 5. Moise le-a arătat oamenilor poruncile atunci când a coborât de pe munte, care este consemnarea din Ieşire, şi apoi, chiar înainte ca poporul să ia în stăpânire Ţara Sfântă, după 40 de ani de rătăcire în pustie. Există multe referiri în cele zece porunci la lucruri specifice evreieşti care nu se aplică la noi. Ca de exemplu, porunca a 4-a: Adu-ţi aminte de ziua de Sabat şi să o sfinţeşti. Ziua de Sabat este sâmbătă. Este a şaptea zi1. Este ziua pe care Dumnezeu le-a dat-o evreilor pentru a se întâlni în adunările lor sfinte. Moise o descrie în Levitic 23, ca: „şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului“, „timp de şapte zile să aduceţi jertfă Domnului, şi în ziua a şaptea iar e adunare sfântă“. Acestea erau ceea ce noi cunoaştem sub numele de adunări sinagogale, unde se citeau Scripturile şi se ţineau predici. Nu se întruneau pentru Euharistie, desigur, nu
1 După calendarul evreiesc.
18
aveau încă aşa ceva. Acesta era Vechiul Testament, înainte de întrupare, înainte ca legea creştină să împlinească tot ceea ce tânjeau oamenii din Vechiul Testament. Ei ofereau jertfe prin preoţia dată lui Aaron doar în Ierusalim, doar la altarul central în singurul templu. Se urcau acolo de trei ori pe an pentru pelerinaje sacre, pentru sărbătoarea Cincizecimii, pentru sărbătoarea Paştelui, şi aşa mai departe. Astfel că, era o expresie unică pentru evrei cum să cinstească această zi. Iar miezul poruncii era că o zi din cele şapte să îi fie închinată lui Dumnezeu; acesta este Tatăl nostru Care cere poporului Său să intre în curţile Sale şi să cineze cu El. Este timpul familiei, este efectiv timpul familiei divine, aceasta este a patra poruncă. Dar când Mântuitorul nostru a venit şi a împlinit Legea, nu anulând-o, ci împlinind-o în Sine, nu ne-a mai cerut să ne întâlnim sâmbăta. De fapt, El a spus că este Domnul Sabatului şi a făcut multe lucruri în ziua de Sabat pentru a-i scandaliza pe evrei. Ei credeau că încalcă poruncile, dar El le-a spus: cum aş putea să le încalc? Eu sunt autorul lor, Eu sunt Domnul acestor lucruri şi nu este greşit să vindeci oameni în ziua de Sabat. Mai mult de atât, El a adormit în trup în acea zi. A fost răstignit în Vinerea Mare. El a adormit în ziua de Sabat şi a înviat în ziua Domnului, iar de atunci urmaşii Lui, aşa cum se vede foarte clar în Faptele Apostolilor, nu se întâlneau în ziua de Sabat, pe care noi o numim în continuare Sabat, noi încă numim sâmbătă ziua de Sabat şi o cinstim ca pe o
19
încununare a creaţiei; uneori, în bisericile şi mănăstirile noastre, avem chiar liturghii sâmbătă dimineaţa, este chiar foarte comun acest lucru şi ne rugăm pentru cei morţi în acea zi, dar ziua în care creştinii, prin obligaţie sacră şi bucurie, se întâlnesc pentru a se închina şi a celebra Sfânta Euharistie, nu este Sabatul evreiesc. Este ziua creştină care este numită în Scriptură ziua Domnului, adică duminica. Aceasta este ziua sacră pentru Biserică, un mod prin care Noul Testament a împlinit Vechiul Testament.
Aşadar, noi credem în relevanţa celor zece porunci, dar nu le aplicăm aşa cum o făceau evreii. Noi le aplicăm în versiunile lor împlinite, creştine. Ele sunt la fel de relevante. Sunt chiar mai relevante. Iisus Hristos foloseşte poruncile într-un mod mult mai profund. Exista un concept extern în Vechiul Testament, de exemplu, despre adulter. Iisus, însă, a luat legea adulterului şi a spus: Adevărat vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească a comis deja adulter în inima lui. Aceasta este prisma prin care Iisus a interpretat toate poruncile. El nu a vrut, pur şi simplu, o observare exterioară la care evreii se pricepeau foarte bine. Iisus i-a dojenit pe farisei, spunându-le: Voi sunteţi un zid văruit. Sunteţi o cupă curată pe dinafară, dar înăuntru murdară; un mormânt împodobit pe dinafară, dar înăuntru este plin de oase moarte şi de toată necurăţia, pentru că mulţi îmbrăţişaseră pur şi simplu o observare exterioară a Legii. Şi noi suntem la fel. Exact asta facem şi noi când preotul ne întreabă dacă avem de mărturisit
20
vreun păcat şi noi răspundem cu: „păi, eu nu am omorât pe nimeni“. Ei bine, felicitări! Asta nu înseamnă însă că ai respectat porunca a 6-a, fiindcă acea poruncă nu se referă doar la ceea ce ai făcut cu mâinile tale, împuşcând pe cineva cu un glonţ. Ea are legătură şi cu inima ta. Ai dorit, de fapt, răul cuiva? Ai blestemat pe cineva? Ai făcut pe cineva nebun? Pentru că Iisus ne spune că dacă ai făcut pe cineva nebun, eşti în pericol de focul iadului. Acesta este un citat din Matei, capitolul 5, în mijlocul Predicii de pe Munte, pentru că este o chestiune care ţine de inimi.
La fel şi cu adulterul. S-ar putea să nu fi comis adulter în mod fizic, dar îl putem comite în gând şi în inimă. Acesta este unul dintre accentele unice ale Noului Testament. Nu numai că toate legile iudaice ajung la o împlinire creştină, dar ele trec de la o aplicare externă în omul interior.
Principiul 6: Legea lui Dumnezeu este însăşi definiţia şi plinătatea iubirii, însăşi expresia iubirii
Uneori suntem tentaţi să credem că Legea lui Dumnezeu se referă la neprihănirea exterioară şi la respectarea legii religioase, în loc de problema inimii. Astfel, de exemplu, ceea ce este dragostea nu este măsurat de Iisus prin afecţiune. Dragostea este o acţiune tangibilă. Cel mai faimos capitol despre dragoste din
21
întregul Nou Testament este capitolul 13 din Epistola 1 către Corinteni, unde Sfântul Pavel, în cel mai frumos limbaj, spune această descriere frumoasă: Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Motivul pentru care vă citez acest text este ca să observaţi că fiecare descriere a Iubirii este un verb de acţiune. El nu spune niciodată că dragostea se simte aşa. De multe ori, când vorbim despre îndrăgostire, descriem o emoţie. Sincer, cred că este o emoţie foarte frumoasă. C.S Lewis are o descriere grozavă a îndrăgostirii. El spune că este aprinderea, este explozia care pune în mişcare motorul, dar nu este motorul. Dragostea este fapta. Oare Iisus le-a spus ucenicilor Săi dacă Mă iubiţi, veţi avea o inimă caldă şi sentimente mari! Nu a spus asta, ci a spus: Dacă Mă iubiţi, veţi păstra cuvintele mele la nesfârşit. În Ioan 14, spune de trei ori doar în acel capitol: dacă Mă iubiţi, veţi păzi cuvintele Mele. Şi mai spune şi contrariul. El spune la sfârşitul Predicii de pe Munte că: în Ziua Judecăţii mulţi îmi vor spune: Doamne, Doamne, iar Eu le voi răspunde: Plecaţi de la Mine, nu v-am cunoscut niciodată. De ce Mă numiţi Domn şi nu aţi făcut ce v-am spus?
Aşadar, însuşi conţinutul iubirii noastre pentru Dumnezeu se măsoară prin faptele noastre. Noi, dacă îl
22
iubim pe Hristos, ne vom ţine de Legea lui Dumnezeu, o vom iubi şi o vom aplica şi o vom păzi şi o vom studia.
Sfântul Iacov spune că omul binecuvântat este cel care meditează la Legea lui Dumnezeu zi şi noapte. La asta ne împinge iubirea, pentru că iubirea este însăşi definiţia şi plinătatea legii. Dacă vreţi să ştiţi ce este dragostea, respectaţi poruncile. Aceasta este expresia iubirii.
Principiul 7: Legea lui Dumnezeu este calea spre viaţa veşnică
Asta nu înseamnă că, prin respectarea Legii lui Dumnezeu, câştigi mântuirea. Uneori, protestanţii ne acuză că învăţăm mântuirea prin fapte. Acesta este cel mai îndepărtat lucru de o minte ortodoxă. Noi nu ţinem strâns poruncile pentru că ne gândim că, făcând asta, vom ajunge cumva la sfârşit la Dumnezeu şi îi vom putea spune: „Am făcut asta şi asta, prin urmare, îmi datorezi mântuirea.“ Nu este deloc aşa. Ştim doar că aceasta este calea vieţii trasată pentru noi pentru a-L iubi pe Dumnezeu, prin urmarea acestor cuvinte. Ea duce direct în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că Hristos este revelat în respectarea poruncilor. Acest lucru este exprimat foarte frumos în relatarea tânărului bogat care a venit la Hristos şi I-a spus foarte clar: ce lucru bun trebuie să fac pentru a moşteni viaţa veşnică? Iisus nu i-a spus: Ei bine,
23
îngenunchează şi repetă după mine: Dragă Iisus, îţi cer doar să vii în inima mea şi să îmi ispăşeşti toate păcatele. Nu asta a spus. Ştiţi ce a spus? A spus ceea ce mulţi evanghelişti protestanţi nu ar spune niciodată când cineva întreabă ce ar trebui să facă pentru a primi viaţa veşnică, Iisus a spus că dacă vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. El ştia că, străduindu-se să ţină poruncile, nu numai că aceasta va fi o cale ce duce spre împărăţie, dar va fi şi calea prin care vom fi conduşi în mâinile Lui ca Salvator. Doar cei care iau în serios poruncile cunosc marea lor nevoie de Hristos şi îl găsesc ca Salvator din încălcarea legii pe care o fac ca oameni căzuţi.
Legea lui Dumnezeu este calea pentru a ajunge acolo, la viaţa veşnică. Solomon spune că cel ce păzeşte porunca îşi păzeşte sufletul, iar cel ce dispreţuieşte porunca va pieri (Proverbe 19, 6).
Toate poruncile Domnului sunt necesare. Acestea sunt viaţă, viaţă adevărată şi veşnică. Aşa cum a spus Domnul tânărului: Dacă vrei să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile. Şi după cum viaţa veşnică este necesară omului, tot aşa îi este necesară şi păzirea poruncilor, prin care obţine viaţa veşnică. Toate poruncile sunt necesare, aşa cum sunt necesare credinţa şi botezul, şi nimeni nu se poate mântui fără respectarea poruncilor sfinte, ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul.
24
Principiul 8: Legea lui Dumnezeu nu ne scuză
Sunt unii care, deşi nu respectă poruncile, cred totuşi că au o credinţă corectă. Sunt alţii care respectă poruncile, dar se aşteaptă ca împărăţia lui Dumnezeu să le fie dată ca o răsplată care li se cuvine. În ambele cazuri, oamenii sunt în eroare în ceea ce priveşte adevărul, deoarece un stăpân nu este obligat să-şi răsplătească slujitorii. Iar pe de altă parte, cei care nu şi-au slujit stăpânul aşa cum trebuie nu obţin libertatea, aşa ne spune Sfântul Marcu Ascetul.
Aşadar, desigur, nu există mântuire fără o respectare a poruncilor. Dar, păstrând poruncile, nu câştigi, nu te justifici. Există un singur Mântuitor şi Acela este Domnul Care ne izbăveşte. Asta arată şi faptul că păzirea poruncilor nu mântuieşte pe nimeni. Nu este mijlocul prin care cineva are păcatele iertate şi moşteneşte viaţa veşnică. Când au primit evreii poruncile? Ei au primit poruncile după ce au fost salvaţi de faraon. Dumnezeu şi-a salvat poporul din sclavia Egiptului, i-a dus prin botezul Mării Roşii şi apoi le-a dat Legea Lui, dar nu ca un mijloc de a-i salva. Erau deja salvaţi, dar ca expresie a unei vieţi de dragoste pentru Dumnezeu, aceasta este viaţa la care i-a chemat. Este la fel şi cu noi. Suntem mântuiţi prin apele Botezului, iar noi respectăm poruncile ca expresie a ceea ce face un iubitor de Dumnezeu.
25
Principiul 9: Nu există nicio poruncă în cele zece sau în altă parte despre cum să ne iubim pe noi înşine
Nu există nicio poruncă în cele zece sau oriunde altundeva de a ne iubi pe noi înşine, pentru că noi deja facem asta, ceea ce este problema noastră. Se vorbeşte mult, mai ales în cercurile psihologice şi în cercurile educaţionale despre iubirea de sine şi stima de sine, că trebuie să îi ajutăm pe copii să aibă o bună stimă de sine şi că trebuie să îi învăţăm să se iubească pe ei înşişi. Iertaţi-mă, dar nimeni nu are nevoie să fie învăţat cum să se iubească pe sine; acesta este un lucru pe care noi îl facem în mod special foarte bine, ca oameni căzuţi. Problema noastră este că nu îl iubim pe Dumnezeu şi că nu îi iubim pe ceilalţi. Întregul scop al vieţii creştine este de a învăţa să redirecţionăm iubirea de la sine către Dumnezeu şi către ceilalţi.
Iată de ce.
îmi place mult Acronimul JOY jesus, Others, You (Iisus, ceilalţi şi apoi tu). Acesta este modul prin care să câştigi bucurie: Iubeşte-l pe Iisus, iubeşte-i pe ceilalţi, lasă-te pe tine însuţi să fii ultimul şi vei avea multă bucurie.
Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu ne spune în porunca a doua: Iubiţi pe ceilalţi, faceţi bine altora aşa cum aţi vrea să vă facă ei vouă, iubiţi pe ceilalţi aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă.
26
Sfântul Pavel îi îndemna pe soţi să aibă grijă de soţiile lor şi să le trateze bine; în acest context el spune că nimeni nu şi-a urât vreodată propriul trup, ci îl hrăneşte şi îl preţuieşte. La fel şi soţii ar trebui să-şi hrănească şi să-şi preţuiască soţiile. Aici, Sfântul Pavel nu face decât să reflecte acest adevăr.
Toţi oamenii, în mod natural, ca fiinţe umane, nu trebuie să spună altei persoane:
„Scoală-te şi spală-te pe dinţi, mănâncă micul dejun, ţi-e foame, satură-te.“ Nimeni nu are nevoie să fie învăţat asta. Ceea ce trebuie să fim învăţaţi este să ne pese, de fapt, de foamea altora. Nu există nicio poruncă de a ne iubi pe noi înşine.
Principiul 10: Ascultarea parţială a poruncilor este lipsită de valoare
Un procent de 95% de ascultare a poruncilor nu face din cineva un păstrător al Legii. Sfântul Iacov spune, în epistola sa, în capitolul 1, că oricine încalcă porunca a devenit un călcător de lege. Permiteţi-mi să explic ce înseamnă aceasta.
Nu ne putem consola cu faptul că, dacă ne hotărâm să respectăm porunca a 9-a şi încălcăm doar prima poruncă, să încercăm să respectăm doar porunca a 9-a. Nu ne putem consola în felul următor: porunca despre adulter e singura pe care nu o pot ţine, dar Dumnezeu tot mă va accepta,
27
pentru că totuşi respect 90%; merit o notă de -10. Eu sunt de -10. Fac doar adulterul sau doar crima.
Nu aşa funcţionează lucrurile, nu-i aşa? Este o chestiune de dispoziţie a inimii. Dacă inima este a lui Dumnezeu, practic, dacă respecţi prima poruncă, restul curge. Dacă îţi pui loialitatea faţă de Domnul Dumnezeu, atunci nu te vei mulţumi cu niciun domeniu al vieţii tale care să nu fie în acord cu ceea ce este o expresie frumoasă de slujire a lui Dumnezeu.
Ne vom strădui mereu să păzim toate cuvintele lui Dumnezeu.
Principiul 11: Există o diferenţă în Scripturi între ceea ce este o poruncă şi ceea ce este doar un sfat sau o încurajare
Există unele învăţături în Scripturi în care Iisus expune viaţa frumoasă, o viaţă foarte înaltă, dar nu cere cuiva să facă acest lucru. Şi am spune că există mai multe domenii în care acest lucru este adevărat. De exemplu, monahii noştri, călugări sau călugăriţe. Ei nu renunţă la binecuvântările căsătoriei şi ale vieţii de familie pentru că sunt nevoiţi. Nu există nicio poruncă care să spună că trebuie să renunţi la căsătorie şi să fii călugăr sau călugăriţă. Asta este ceea ce numim în Biserică un consiliu evanghelic.
28
Iisus îi învăţa pe ucenicii Săi despre fidelitatea căsătoriei şi i-a şocat complet, deoarece în Vechiul Testament exista o prevedere foarte largă pentru divorţ.
Moise a permis divorţul (Deuteronom, cap. 24), iar evreii, prin tradiţiile lor rabinice, au oferit o mulţime de scuze pentru divorţ. Unele dintre ele erau adevărate fleacuri, ceea ce însemna că un soţ putea să-şi renege soţia pentru aproape orice. Dacă găteşti prost masa, eşti terminat. Foarte trist, dar nu a fost universal. Unele erau mai stricte, dar existau o mulţime de concesii pentru divorţ. Existau, desigur, şi concesii pentru poligamie. Bărbaţii aveau mai mult de o soţie.
Iisus a venit, a împlinit Legea în scopul ei adevărat, a salvat şi a înălţat fiinţele umane şi a stabilit un standard mult, mult mai înalt. Standardul creştin este cu mult, mult peste standardul evreiesc. Şi Iisus a spus: Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter. (Marcu 10, 11-12)
Ucenicii au fost surprinşi: „Nu asta a spus Moise.“ Şi au venit la Hristos şi au întrebat cum se face că Moise le-a permis să se despartă de soţiile lor doar cu o carte de despărţire. El le-a răspuns că Moise a permis asta din cauza împietririi inimii lor. Dar nu a fost aşa de la început. De la început, Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie şi a spus: cei doi, nu cei trei, nu cei patru, nu cei cinci. Cei doi. Monogamia, strict, va deveni un singur trup.
29
Când l-au auzit, au fost atât de şocaţi încât au spus (nu-mi vine să cred că au spus aşa ceva, dar aceştia erau ucenicii Săi): Doamne, dacă chiar aşa este cu soţia, mai bine nu te căsătoreşti. S-au gândit: cine ar putea face aşa ceva?
Noi, creştinii, suntem atât de obişnuiţi cu asta. Am auzit despre această învăţătură şi am văzut monogamia trăită de părinţii noştri. Dar puneţi-vă în locul evreilor. Nu aşa era calea evreiască. Şi când au auzit asta, s-au gândit că este imposibil.
Ştiţi care a fost răspunsul lui Iisus? Nu a spus: hei, haideţi, băieţi, Mă înţelegeţi greşit. Nu este chiar atât de rău. Nu asta a spus. Iisus a spus că cine poate să asculte această poruncă să o asculte; din acest motiv, unii sunt eunuci din naştere, alţii au fost făcuţi eunuci de către oameni, iar alţii se oferă ca eunuci de dragul împărăţiei lui Dumnezeu. Ştiţi ce înseamnă asta? înseamnă că unii oameni renunţă în mod voluntar la căsătorie de dragul împărăţiei lui Dumnezeu. Noi îi numim călugări şi călugăriţe. El nu a spus că trebuie să o faci, a spus doar că alternativa este căsătoria fidelă pe viaţă, fără divorţ. Aşa că, dacă nu vă place asta, atunci puteţi deveni călugăr sau călugăriţă. Aveţi câteva opţiuni. Din păcate, creştinii moderni, cel puţin în ţara mea, cred că monogamia strictă înseamnă să fii căsătorit cu o singură femeie, în acelaşi timp. Asta cred ei că înseamnă monogamia.
Noi credem că monogamia înseamnă o singură femeie pentru toată viaţa ta. Din nefericire, mulţi americani cred
30
că monogamia înseamnă că poţi fi căsătorit de cinci ori atâta timp cât eşti căsătorit doar cu o singură persoană de fiecare dată. Nu asta vrea să spună Iisus.
Există o diferenţă între poruncă şi sfat. Mai sunt şi alte consilii, cum ar fi consiliul desproprietăririi. Iisus nu le-a cerut ucenicilor Lui să renunţe complet la proprietate. Mulţi dintre noi au făcut-o. Mulţi dintre noi au renunţat în mod liber la ea, aşa cum fac în acest moment atât de mulţi dintre fraţii şi surorile noastre din Siria. Pentru a-I rămâne credincioşi lui Dumnezeu, am renunţat în mod voluntar la proprietate pentru că nu vom renunţa la credinţa noastră. Vom renunţa chiar şi la păstrarea propriilor noastre vieţi fizice, dacă va fi nevoie. Dar nu vom renunţa la credinţa noastră şi la încrederea noastră în Dumnezeu. Dar nu ni se cere să ne separăm de proprietate. Asta face parte din renunţarea monahală, ei îmbrăţişează deposedarea voluntară. Aceasta nu este o poruncă, ci este un sfat. Este o încurajare, dacă poţi să o faci.
Sfântul Apostol Pavel spune în prima epistolă către Corinteni (c. 7): Aş vrea ca toată lumea să fie aşa cum sunt eu însumi, ceea ce însemna necăsătorit, dedicat în totalitate slujirii lui Dumnezeu. Iar apoi, chiar în următorul verset, spune că fiecare are darul său de la Dumnezeu, unul în felul acesta şi altul în felul acela. Şi apoi continuă să explice: dacă poţi să o faci, fă-o. Dacă nu poţi să o faci, atunci căsătoreşte-te şi fii credincios. În restul capitolului el explică ce înseamnă asta; mariajul creştin, nu mariajul lumesc, ci
31
căsătoria creştină este un mod de a-L sluji pe Dumnezeu şi de a căuta împărăţia Sa.
Principiul 12: Poruncile şi păzirea poruncilor sunt mai uşoare decât viciile şi purtarea uneltirilor
Nimic nu este mai rău decât conştiinţa vinovată şi lipsa de pace. Am auzit odată pe cineva spunând, încercând să justifice vinovăţia: „vinovăţia este ca un miros urât şi dacă stai suficient de mult timp cu mirosul urât te obişnuieşti cu el şi nu-l mai miroşi.“ Asta este o consolare tristă.
Cine vrea să trăiască într-o groapă de gunoi? Cine vrea să trăiască în mizerie? Este extrem de dificil să trăieşti cu o conştiinţă vinovată şi să trăieşti o viaţă de încălcare a poruncilor. În timp ce, prin contrast, Iisus spune că viaţa de urmat poruncile Sale este un jug uşor.
El ne spune: Veniţi la Mine, cei obosiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine. Adică, păstraţi poruncile Mele, Eu vă voi învăţa pe voi, căci jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
Aşadar, calea poruncilor, în ciuda faptului că trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi că trebuie să ne forţăm,
32
împlinirea lor aduce o pace imensă în suflet. Odihniţi-vă în acoperământul Mântuitorului nostru.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omilia 6 despre pocăinţă: Dacă vă uitaţi la truda necesară pentru a realiza virtuţile, este grea şi împovărătoare. Dar dacă te uiţi la răsplată, ceea ce ai în faţă este uşor şi plăcut. Aşadar, întotdeauna când te gândeşti la ceea ce urmează, să o faci în lumina a ceea ce urmează şi a răsplătirii care va veni.
Odată, am organizat marele nostru festival parohial, iar în cadrul festivalului, unul dintre lucrurile pe care le-am făcut a fost ceea ce se numeşte un cufăr de comori. Am vândut 200 de bilete la 200 de dolari fiecare. Aşa că am strâns 40.000 de dolari. Şi apoi am făcut 200 de chei mici. Cumperi un bilet, primeşti o cheie. Dacă deschizi cutia, primeşti jumătate din premiu. Biserica primeşte cealaltă jumătate. Aşa că am vândut toate biletele şi a venit timpul ca în ultima zi a festivalului să deschidem cutia. Eram plecat să fac tururi ale bisericii, dar am vrut să ies şi să mă uit la oameni, pentru că ştiam că vor râde cu toţii şi vor fi cam zăpăciţi întrebându-se cine va câştiga. Şi, într-adevăr, unul dintre enoriaşii noştri a câştigat premiul de 20.000 de dolari şi, slavă Domnului, i-a dat imediat înapoi bisericii. Dumnezeu să-l binecuvânteze de sute de ori!
Apoi, duminica următoare am folosit-o ca exemplu în predica mea. Am spus, uite, ce-ar fi dacă de fiecare dată când aţi veni la biserică aţi veni bine pregătiţi? Asta înseamnă să fiţi la timp. Adică, chiar să îi auziţi pe preoţi
33
spunând: Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Nimeni nu ar trebui să lipsească de la asta. Nimeni nu ar trebui să rateze acele cuvinte. Deci, aţi venit la timp, aţi venit paşnic, ceea ce înseamnă că nu v-aţi certat pe drum. Aţi făcut pace cu toată lumea din viaţa voastră. Nu le purtaţi pică. Ai mărturisit, asta înseamnă că nu ţi-ai ignorat sufletul. Te-ai uitat bine la tine şi tot ce ai făcut greşit, încerci să repari, înseamnă să te duci la spovedanie. Când părintele spune să te duci la spovedanie, nu te scuzi pentru asta. Şi ţii post şi îţi spui rugăciunile acesta este un mod normal de a fi pregătit să faci loc lui Hristos în tine, să primeşti Sfânta împărtăşanie.
Am spus la predică, ce-ar fi dacă de fiecare dată când faci asta, dacă ai face aceste lucruri şi ai primi Sfânta împărtăşanie, imediat ce ai primit Sfânta împărtăşanie, ţi-aş strecura un cec de 20.000 de dolari în mână şi apoi ai pleca? Apoi am spus: daţi-mi voie să vă pun o întrebare sinceră. V-ar schimba asta viaţa duhovnicească în vreun fel? Mulţi dintre oameni se uitau în jos pentru că trebuiau să spună sincer: „da, dacă preotul mi-ar da 20.000 de dolari de fiecare dată când vin la biserică pregătit ca să mă împărtăşesc, atunci aş veni la biserică pregătit şi m-aş împărtăşi“. Iar eu spun că asta este cu adevărat jalnic, pentru că ceea ce spui de fapt este că Sfânta împărtăşanie valorează mai puţin de 20.000 de dolari pentru tine. Cât de puţin valorează? Ai veni pregătit dacă ţi-aş da 10.000? Dacă ţi-aş da 1000 de
34
dolari? 100 de dolari? Gândiţi-vă şi voi cum judecaţi Sfânta împărtăşanie. Cât valorează cu adevărat? Credeţi-mă, Dumnezeu face acest lucru după faptele noastre.
Ideea este că atunci când vedeţi duhovniceşte, când vedeţi ce primiţi, de exemplu, oamenii care vin tot timpul pregătiţi să primească Sfânta împărtăşanie o fac pentru că nu se împotmolesc în ceea ce pare o pregătire grea. Ei nu se gândesc la asta. Ei se gândesc la ceea ce primesc. Se gândesc la răsplata, la darul imens pe care îl reprezintă Sfânta împărtăşanie. Sfânta împărtăşanie este acea viaţă în NOI. Este vorba de Iisus, care a spus: dacă veţi mânca trupul Meu şi veţi bea sângele Meu, nu veţi muri. Veţi trăi veşnic. Este primirea vieţii veşnice. Nu există nimic mai bun, fraţi şi surori. Dacă aveţi asta, aveţi totul! Aşa că, dacă aveţi o dispoziţie duhovnicească, nu este greu. Vedeţi pregătirile pentru împărtăşanie ca pe o simplă cale de a ajunge la acel potir. Aşa trebuie să fie cu toate poruncile. Ele devin uşoare şi plăcute, după cum a spus Sfântul Ioan Gură de Aur.
Principiul 13: împlinirea poruncilor activează harul în noi
Când ne luptăm să împlinim poruncile, devenim vii. Dumnezeu trimite harul peste noi. Harul a fost dat în mod mistic celor care sunt botezaţi, aşadar, harul îl primeşti iniţial când eşti botezat, dar devine activ în măsura
35
în care cauţi să împlineşti poruncile, ne spune Sfântul Marcu Ascetul. Înţelegeţi acest lucru? Primeşti viaţa lui Dumnezeu în tine atunci când eşti botezat, dar ea devine vie atunci când depui efort în viaţa ta duhovnicească, atunci când încerci să respecţi poruncile.
Principiul 14: Există putere în gândirea negativă
Ce zici de asta? Culturii noastre seculare îi place să ne convingă, de fapt, de puterea gândirii pozitive. Gândirea noastră ar trebui să fie întotdeauna pozitivă. Însă, cele zece porunci ne arată, de fapt, că uneori există putere în gândirea negativă. De ce spun asta? Pentru că jumătate din cele zece porunci sunt „să nu faci“. Trebuie să înveţi să îţi spui NU ţie însuţi. Nu poţi să spui doar da. Nu poţi să te mângâi tot timpul pe cap, câteodată mai trebuie să-ţi dai şi o palmă. Există multă putere în gândirea negativă. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul nostru, Care este Domnul Iubirii şi Prinţul Păcii, Care şi-a dat întreaga viaţă în mod voluntar pentru a-i salva pe toţi, acesta este motivul pentru care acel Domn ar petrece atât de mult timp în învăţătura Sa publică vorbind despre judecată şi iad.
Ştiţi că El a vorbit despre iad mai mult decât oricine altcineva din toată Scriptura? De ce? Pentru că El nu vrea ca
36
cineva să ajungă acolo. De aceea a vorbit despre asta. Vrea ca toată lumea să ia în serios acest lucru, astfel încât să îl poată evita. Şi singurii care ajung să meargă acolo sunt diavolul şi îngerii lui.
Există o putere în a menţiona negativul şi în a-ţi spune nu ţie însuţi.
Principiul 15: Cele zece porunci trebuie să fie înţelese de oamenii care se pocăiesc pentru a se putea spovedi cum trebuie şi trebuie să fie înţelese de duhovnici pentru ca ei să asculte cum trebuie spovedania
Dacă nu cunoaştem cele zece porunci şi nu ne preocupăm de poruncile lui Dumnezeu, este foarte greu să ştim dacă am făcut lucrurile bine sau rău. Aceasta face parte din ceea ce am numi formarea conştiinţei. Cu cât ştii mai multe despre poruncile lui Dumnezeu, cu atât mai mult vei putea să te evaluezi pe tine însuţi. Vei şti unde faci bine şi unde nu prea faci bine, ceea ce este foarte, foarte important pentru a obţine harul; citiţi aceste cuvinte spuse de Sfântul Nicodim în frumosul său manual de spovedanie numit Exomologetarion: punem aici cele 10 porunci şi pe cei care greşesc în ele din două motive, pentru părintele duhovnicesc şi pentru cel care se spovedeşte.
37
Pentru părintele duhovnicesc, ca învăţându-le să poată întreba cu uşurinţă penitentul în timpul spovedaniei, dacă a păzit poruncile; iar pentru penitent, pentru ca să-şi poată examina conştiinţa să vadă dacă a păzit fiecare poruncă şi astfel, găsindu-şi uşor păcatele, să-şi amintească de ele, să le mărturisească şi să termine cu ele.
Acesta este unul dintre motivele pentru care studiem cu atenţie poruncile.
Principiul 16: Trebuie ca în studierea poruncilor să avem o corectă hermeneutică
Hermeneutica se referă la interpretarea corectă a Scripturii, a Legii lui Dumnezeu. Acolo unde poruncile cer o datorie pozitivă, păcatul contrar este întotdeauna interzis, adică acolo unde poruncile ar putea spune „nu lua o viaţă“, asta înseamnă nu numai să nu iei o viaţă, ci şi să faci tot ce poţi pentru a o păstra. Aşadar, ori de câte ori poruncile te cheamă la o acţiune pozitivă, este interzis să faci opusul acţiunii, iar ori de câte ori poruncile interzic o acţiune negativă, este cerută acţiunea pozitivă.
38
Principiul 17: Credincioşii promit la Botez, chiar dacă acesta a avut loc când erau copii, că vor păzi poruncile cu bucurie
Vreau să vă prezint chiar cuvintele de la începutul slujbei de Botez în care se face această promisiune. Preotul spune: Te-ai unit cu Hristos? El spune acest lucru de trei ori. Şi apoi naşii spun: M-am unit. Sau, dacă este vorba de un adult care este botezat, el sau ea spune: M-am unit. Şi apoi preotul spune: Închină-te înaintea Domnului. Iar răspunsul este: Mă închin Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite. Apoi face o plecăciune până la pământ, cu faţa la altar, şi la ridicare spune: această credinţă adevărată a credinţei ortodoxe, pe care acum o mărturisesc de bună voie şi o susţin cu sinceritate, o voi menţine şi mărturisi
întreagă în deplinătatea şi integritatea ei până la ultima mea suflare. Dumnezeu să-mi ajute! Şi o voi învăţa şi o voi propovădui pe cât este cu putinţă. Şi mă voi strădui să împlinesc cu zel şi cu bucurie preceptele sale, păstrându-mi inima în virtute şi puritate. Şi ca o confirmare a acestei mele mărturisiri adevărate şi sincere, sărut cuvintele şi Crucea cu Mântuitorul meu.
Iată o promisiune de a păstra credinţa şi de a urma preceptele sale cu bucurie şi zel până la ultima suflare. Asta e ceea ce trebuie să facem.
39
Principiul 18: Păzirea poruncilor începe cu o forţă de voinţă şi se transformă în desfătare
Pentru ca poruncile să fie înrădăcinate în noi, trebuie să ne luptăm. Trebuie să facem ceea ce spune Iisus: „Leapădă-te de tine însuţi, ia-ţi crucea şi urmeazămă“. Acest lucru se rezumă la persecuţia de sine. Trebuie să ne împingem pe noi înşine. Dar odată ce faci asta, dintr-odată se transformă în încântare. Mulţi dintre voi, fără îndoială, cunoaşteţi acest sentiment atunci când sunteţi tentaţi să nu veniţi la biserică. Vă împingeţi pe voi înşivă. Veniţi la biserică, intraţi pe uşă şi vă gândiţi: cum am putut să mă gândesc că nu ar fi trebuit să vin? Sau te gândeşti să-ţi spui rugăciunile de dimineaţă. Te forţezi să- ţi aprinzi lumânarea ca să-ţi spui rugăciunile. După un minut, eşti bine. Tot ce avea nevoie trupul tău era o mică împingere. Şi aşa funcţionează şi cu poruncile. Încearcă, iar apoi, odată ce începi să mergi, dintr-o dată te simţi mult mai bine.
Sfântul Diadoh în Filocalie spune: Este necesar ca la începutul luptei să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o anumită vigoare a voinţei, pentru ca bunul Dumnezeu, văzând intenţia şi efortul nostru, să trimită asupra noastră o voinţă gata să slujească scopurilor Sale glorioase cu o plăcere nespus de mare. Căci Domnul este cel care pregăteşte voinţa, pentru ca noi să facem neîncetat ceea ce este bun cu mare bucurie. Căci atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu
40
lucrează în noi, că vrea şi că face după bunul Său plac. Iată, aşa funcţionează!
Principiul 19: Nu există niciodată o situaţie în care trebuie să încălcăm Legea lui Dumnezeu sau în care trebuie să păcătuim
Acesta este un precept etic foarte important. Nu există niciodată o situaţie în care trebuie să încălcăm Legea lui Dumnezeu sau în care trebuie să păcătuim în mod special.
Ceea ce vreau să spun este că nu există situaţie în care suntem obligaţi să alegem răul cel mai mic dintre două rele. Dacă acest lucru ar fi adevărat, dacă a fi o fiinţă umană în această lume decăzută înseamnă că uneori trebuie să facem păcate şi ar trebui să alegem cel mai mic dintre cele mai mari păcate, ştiţi ce ar însemna asta pentru Iisus? Ar însemna fie că nu a fost o fiinţă umană, pentru că tocmai s-a spus că fiinţele umane trebuie să aleagă uneori păcatele mai mici, fie că a fost un păcătos, când de fapt, El a fost o fiinţă umană adevărată şi nu a păcătuit niciodată.
Nu există nicio circumstanţă în viaţă în care trebuie să păcătuim. Acum, unii oameni spun şi se folosesc de povestea: „Ce se întâmplă dacă trăieşti în Germania sub Hitler şi ascunzi evrei în casa ta, iar naziştii vin la uşa ta şi bat şi întreabă: Aveţi evrei în casă? Ce ar trebui să faci? Ar
41
trebui să-i predai? Acesta este marele păcat sau ar trebui să îi minţi şi acesta e păcatul mic?
Biserica spune să-i minţi şi să nu crezi că ai păcătuit. Pentru că sunt unele adevăruri pe care nu eşti responsabil să le comunici oamenilor. Dacă cineva vine la tine şi tu ai ascuns undeva în casă o armă şi acel om îţi spune: vreau să omor pe cineva, ai o armă în casă? Nu veţi spune: Da, am. Dacă o faceţi, acum participaţi cu această persoană la tentativa sa de crimă. În schimb, uitaţi-vă la persoana respectivă şi spuneţi: îţi baţi joc de mine? Eu sunt un om al păcii. Nu aş avea niciodată o armă în casa mea. Spuneţi-o cu încredere şi îndepărtaţi-i şi de fapt i-aţi ajutat“.
De fapt, nu există nimeni mai potrivit decât Sfântul Ioan Gură de Aur să descrie faptul că nu este în responsabilitatea noastră să spunem totul tuturor, în orice moment. Atunci când era tânăr avea un prieten foarte bun pe nume Vasile. Amândoi erau foarte buni şi slujeau în biserică, iar preoţilor şi episcopilor au început să le vină idei despre hirotonirea lor. Şi Ioan Gură de Aur a aflat şi a vrut să fugă. Şi, de fapt, a decis că se va ascunde. Partea negativă era că prietenul său Vasile era persoana perfectă pentru a fi preot. Aşa că Sfântul Ioan s-a gândit: „O, nu, dacă mă ascund, atunci şi el se va ascunde cu mine şi nu va fi preot, aşa că îi voi spune că şi eu voi fi hirotonit, dar el trebuie să fie hirotonit primul“. Sfântul Vasile a fost hirotonit. Şi a doua zi, Sfântul Ioan Gură de Aur a fugit în munţi, iar Vasile a rămas cu gândul: „Unde este cel mai
42
bun prieten al meu? A plecat în munţi“. Şi nu l-a mai văzut multă vreme. În cele din urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a întors şi Vasile i-a spus: „Cum ai putut să faci asta şi să mă minţi?“. Iar Ioan a spus: „Nu te-am minţit. Am spus ceea ce era necesar. Am spus ceea ce era necesar pentru ca binele să poată avea Loc. Tu ai fost hirotonit şi eu am scăpat. Şi acesta este un bine dublu.“
Nu există nicio împrejurare în care trebuie să păcătuim. Asta nu înseamnă că de multe ori nu ne aflăm în circumstanţe care sunt foarte grele şi poate că ne aflăm în circumstanţe din care nu ştim cum să ieşim. Dar aş spune ca un sfat şi o încurajare, dacă vă aflaţi într-o astfel de circumstanţă, încercaţi să nu luaţi o decizie şi apoi să-l sunaţi pe duhovnic sau pe unul dintre preoţi şi să-i spuneţi ce se întâmplă. Poate sunteţi la serviciu, la şcoală, şi nu ştiţi cum să ieşiţi din asta, ce să faceţi? Şi de multe ori, dacă faci acest pas înapoi şi ceri sfatul, poţi găsi o soluţie care nu-ţi compromite conştiinţa, nu te angajează într-un păcat şi poţi găsi o cale de ieşire.
43
Principiul 20: întregul sfârşit al omenirii este rezumat în aceste cuvinte
Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om (Ecclesiastul 12, 13)
Aceasta este proprietatea constitutivă şi caracteristică a fiinţei umane, aceea de a păzi poruncile Domnului. Şi aceasta este ceea ce face ca un om să fie cu adevărat om. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oricine încalcă poruncile Domnului nu este un om adevărat, ci un om fals, aşa cum este un om vopsit. Aceste cuvinte se află în comentariul său la Cartea lui Iov.
Aşadar, păzirea poruncilor este modul în care exprimăm adevărata umanitate, iar dacă le păzim pe deplin, atunci putem deveni asemenea lui Hristos, care este Adevăratul Om.
44
întrebări şi răspunsuri
1. Unul dintre principiile articulate, care vine din mai multe pasaje, inclusiv Romani 2 şi Galateni 3, este că Legea lui Dumnezeu este scrisă pe fiecare inimă umană. Este un element al naturii umane, iar conştiinţa noastră dă mărturie despre aceasta. Întrebarea este cum se face că există atunci culturi care încalcă agresiv cele zece porunci, de exemplu, cultura aztecă şi cultura mayaşă, ambele practicau sacrificiile umane, şi cultura noastră, care este o cultură occidentală seculară decadentă care sacrifică milioane de copii nenăscuţi în ultimii 40 de ani. Cum interacţionăm cu o astfel de cultură care pare să ne spună: „Ei bine, acesta este codul vostru de legi, etica este relativă şi să nu-mi impuneţi standardele voastre creştine“?
Adresate părintelui Josiah Trenham la sfârşitul conferinţei „Fă acestea şi vei trăi veşnic: Cum să trăim cele 10 porunci“, la Catedrala Sfântul Ilie, biserica ortodoxă antiohiană, Ottawa.
45
R: Aş spune pur şi simplu că a face afirmaţia că Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe inimile oamenilor nu înseamnă că cineva va accepta acest adevăr sau va trăi în conformitate cu el. Asta nu îl face mai puţin adevărat. Înseamnă doar că există unii oameni şi colecţii întregi de oameni, ceea ce reprezintă o cultură, care au un interes în încălcarea poruncilor. Avortul este un rezultat foarte concret a ceea ce numim revoluţia sexuală din anii 1960. De îndată ce îmbrăţişezi ideea că sexul este adecvat în afara unei uniuni de căsătorie cu posibilitatea de a creşte copii, de îndată ce îmbrăţişezi conceptul de sex de plăcere, ai nevoie în mod absolut de două lucruri, pastila şi avortul. Pastila şi avortul sunt sacramentele culturii seculare. Dacă vrei să poţi face sex cu cine vrei, oriunde vrei, oricând vrei, fără responsabilitate şi fără obligaţii, cum vei face asta dacă nu ai o soluţie precum avortul? Astfel, cultura noastră, în decăderea ei din cauza acestei disfuncţii sexuale şi a tiraniei poftei, a găsit aceste lucruri convenabile, încât viaţa nu putea continua fără ele. De aceea au un interes şi nu vor să audă această idee. Am mers chiar şi cu ani de zile înainte de a fi preot, am mers întotdeauna şi m-am rugat în faţa fabricilor locale de avorturi unde locuiesc. Mergeam cu grupul nostru pe teren, de patru ori pe an şi mergeam vreo 30-40 de oameni şi stăteam în faţa fabricii principale de avorturi din oraşul Riverside. Slavă Domnului că avem doar una! Unele oraşe au mai multe. Şi ne rugam. Ne rugam timp de o oră şi pur şi simplu, stăteam acolo, fără violenţă şi ne rugam paşnic
46
ca Domnul să pună capăt la asta. Dădeam metanierul de la unul la altul, ne rugam din nou. Apropo, în cultura occidentală, nimeni nu este mai angajat în interzicerea avortului decât tinerii; procentul de tineri care sunt proviaţă este mai mare decât oricând de la legalizarea avortului. Ei recunosc că un procent uriaş, cam 20% dintre colegii lor, lipsesc. Pur şi simplu au dispărut, după ce au fost ucişi în pântecele mamei lor. Aşadar, cum vorbim cu cultura noastră? Cred că ceea ce trebuie să facem nu este să mergem şi să spunem că este în Cartea noastră Sfântă. Asta nu ne ajută, deşi este adevărat. Dar ce le pasă lor de Cartea Sfântă? Nu le pasă. Aşa că noi nu am spune asta.
Ceea ce cred că ar trebui să facem este să discutăm cu ei ca şi cum ei ştiu că acest lucru este greşit. Aşa că, din cauza acestui adevăr, ar trebui să spunem întotdeauna în conversaţia noastră: „Ştii că este o fiinţă umană“, iar ei ar spune: „Ce vrei să spui?“ Şi atunci noi putem spune simplu: „Ei bine, atunci ce este?“ Dacă aceasta nu este o fiinţă umană, atunci ce este inima care bate? De la 8 săptămâni de gestaţie? Ce este inima care bate? Şi mi s-au dat tot felul de răspunsuri, precum: „este un sac de ţesuturi nedezvoltate“ sau „este un muc“, exact asta mi-au spus femeile care promovează avortul. Şi poţi,, pur şi simplu, să vorbeşti cu ele şi să le spui, uite, ştii, nu este aşa. Aici este un copil care este o miniatură a ta. Degetele de la mâini şi de la picioare, faţa, inima care bate, un set complet de cromozomi. Tot ceea ce măsoară o fiinţă umană arată că aceasta este o fiinţă
47
umană. Dacă viabilitatea, dacă trebuie să fii viabil, adică trebuie să fii capabil să te susţii pe tine însuţi în viaţă pentru a fi protejat, atunci nu doar copiii nenăscuţi sunt predispuşi la moarte, ci toţi copiii, căci aceştia nu pot avea grijă de ei înşişi. Şi bătrânii noştri. Gândiţi-vă unde duc toate acestea, unde duce tot acest argument al viabilităţii.
Aşa că nu este vorba că ar trebui să le spunem: ştiţi, citiţi Cartea Sfântă! Deşi uneori este bine să le spunem asta. Ar trebui doar să ştim că ei ştiu. Şi ar trebui să funcţionăm în conversaţiile noastre de pe această poziţie, încercând să îi tragem înapoi la ei înşişi şi să le spunem, uite, nu poţi fugi de asta, nu poţi fugi de asta. Şi îţi face rău. Te răneşte.
Ar trebui să luăm o poziţie foarte fermă şi să nu creăm o lume falsă, ca şi cum ideea noastră şi ideile lor sunt egale şi trebuie doar să fie, ştiţi voi, puse la punct. Nu este adevărat.
2. Legat de ultimul lucru pe care l-aţi spus. Nu sunt sigur dacă am ratat aici în spate, dar exemplul pe care îl daţi cu naziştii şi că ar trebui să minţim ca să salvăm pe cei care se ascund, până la urmă tot minciună este.
R: Permiteţi-mi să rămân la problema minciunii şi apoi o putem aplica la poruncile mai largi; este foarte important să definim ce este o minciună. O minciună este atunci când nu spui adevărul cuiva care merită adevărul. Biserica spune că asta este o minciună.
48
Există momente în care a spune adevărul cuiva l-ar răni în mod absolut şi există momente în care este absolut important să nu dezvălui adevărul pentru a nu răni pe cineva. Aşadar, orice lucru care este făcut pentru interesul propriu, adică să le spui naziştilor care caută să ucidă pe cineva că persoana pe care vor să o ucidă nu se află în casa ta nu este un act pentru interesul propriu.
De cele mai multe ori minţim pentru că vrem să facem ceva pentru noi înşine. Este un gând foarte prostesc, pentru că Dumnezeu vede fiecare minciună şi găseşte o modalitate de a o scoate la iveală. aşa că este o idee foarte proastă. Dar de aceea suntem motivaţi să o facem. Vrem ca circumstanţele noastre să fie mai bune. Să minţim aşa cum a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur nu este o minciună, de fapt. Iar a-i minţi pe nazişti, în sensul de a nu le spune adevărul, nu este o minciună. Aceasta este ceea ce spune Biserica. Şi este de asemenea evident chiar în exemplul oamenilor din armată. Îi cinstim pe marii noştri Sfinţi militari, pe Sfântul Gheorghe, pe Sfântul Dimitrie, pe Sfântul Teodor, pe Sfântul Mare Mucenic Eustaţie. Ei au fost mari comandanţi de strategie militară. Şi tot scopul strategiei militare este de a-ţi păcăli adversarul. De fapt, vrei să foloseşti înşelăciunea pentru a ajusta cauza. Deci sunt domenii în care Dumnezeu nu doar binecuvântează, ci şi cooperează. Există o mulţime de exemple în Vechiul Testament în care chiar a cooperat cu Moise şi Iosua pe partea aceasta. Dacă mergeau în Ţara Făgăduinţei şi aveau
49
aceste războaie oribile cu toţi canaaniţii, El a cooperat cu ei pentru a înşela inamicul. Uneori, Dumnezeu făcea să apară sunete, ştiţi, pentru a-i face să creadă că vin soldaţi, când nu era aşa. Şi sunt o mulţime de exemple în acest sens. Aşadar, este un subiect rafinat, acest subiect de a spune adevărul. Trebuie doar să ne asigurăm că atunci când vine vorba despre noi, să ne amintim că Mântuitorul nostru a spus despre diavolul că este un mincinos şi tatăl minciunii.
Când spunem o minciună pentru noi înşine pentru că vrem să ne ascundem păcatele sau vrem să dăm bine sau ceva de genul acesta, în acel moment arătăm de fapt faţa diavolului.
Iisus a spus că este Adevărul. Când spunem adevărul, chiar şi în circumstanţe dificile pentru noi, asta înseamnă să ne dezvăluim propriile slăbiciuni sau să ne recunoaştem propriile prostii; când spunem adevărul; „Iubito, îmi pare rău. Eu am greşit aici. Te rog să mă ierţi“, ne arătăm că semănăm cu Hristos, Care este Adevărul.
3. Sunt câteva exemple care mă deranjează mult. Doar de exemplu, ştiţi, dacă Dumnezeu decide să coboare focul asupra unui oraş, oamenii vor muri destul de repede. Deci, este o afacere simplă şi brutală. Dar apoi, dacă te duci să spui armatei israelite să invadeze această zonă şi să o distrugă şi să omoare fiecare persoană pe care o vezi şi să le omoare animalele, acest lucru mă deranjează
50
cu adevărat şi cred că cei care nu sunt creştini, Richard Dawkins dacă ne-ar asculta, ne-ar arunca în faţă toate lucrurile despre Dumnezeu şi ne-ar spune că voi aveţi de gând să fiţi agenţi morali, ai schimbării etice în societatea noastră? Citiţi-vă propriul Vechi Testament, sunteţi exact ca jihadiştii. De ce încercaţi să ne păcăliţi spunându-ne că voi chiar aveţi ceva mai bun de oferit?
R: Se vorbeşte mult despre acest aspect de către oponenţii Bisericii şi cred că există un răspuns satisfăcător pentru aceste lucruri. Permiteţi-mi să spun foarte clar că Vechiul Testament creştin nu este în niciun fel paralel cu jihadul musulman. Nu există nici un fel de paralelă. Iar Iosua nu a fost un terorist musulman. El este un Sfânt şi noi îl pictăm pe pereţii bisericilor noastre, eu îl am pictat în biserică. Ideea că, cumva, nu putem spune nimic împotriva violenţei islamice pentru că în Vechiul nostru Testament există exemple de violenţă împotriva unor oraşe întregi este absolut ilogică. Noi urmăm un Mântuitor care ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz, care nu a răspuns cu violenţă la violenţă şi care a înăbuşit prin ucenicii Săi violenţa aşa cum poporul nostru încearcă să o înăbuşe în Orientul Mijlociu. Sunt atât de mândru de poporul nostru din Siria. Sunt atât de mândru de poporul ortodox copt din Egipt. Am fost uimit când am citit în august (2018) ştirea că 100 de biserici copte au fost arse de Frăţia Musulmană în trei zile, 100 de biserici!
51
Am citit câteva mărturii, mărturii de primă mână în care musulmani care erau vecini ai creştinilor copţi au venit la ei şi le-au spus că vă vom ajuta să vă apăraţi bisericile împotriva acestor terorişti, iar episcopii, episcopul copt a spus: „frate, vă iubim prea mult şi trupurile voastre sunt prea valoroase. Lăsaţi-i să ne atace bisericile. Noi le vom reconstrui. Ei doar au păstrat pacea“.
Au păstrat pacea. Asta este, asta este ceea ce facem noi.
Nu există nicio paralelă cu islamul. Islamul nu îl urmează pe Mântuitorul, Care S-a răstignit în mod voluntar. Islamul neagă din principiu că Iisus a fost răstignit. Ei cred că Iisus a fost profet şi nu Fiul lui Dumnezeu şi că nu a fost niciodată crucificat, pentru că niciun profet nu ar fi tratat aşa. Vă puteţi imagina slava Mântuitorului nostru, însuşi scopul venirii Sale? Ei neagă că s-a întâmplat vreodată. Ei nu pot concepe această umilinţă, această consimţire nonviolentă la violenţă. Mahomed însuşi a fost implicat în sute de încăierări. A ucis numeroşi oameni, inclusiv clanuri nevinovate care nu-i făcuseră nimic. În Coran există peste 123 de cerinţe explicite pentru jihadul politic violent, peste 123 de cerinţe! Nu este o surpriză faptul că fiecare generaţie a islamului din secolul al VII-lea încoace a urmărit jihadul militar şi politic până în prezent.
Există un text fantastic al unei cercetătoare franceze pe nume Bat Yeor, intitulat „Declinul creştinismului oriental sub islam“. Aceasta descrie 14 secole de opresiune constantă a comunităţilor creştine din Orient de către stăpânii islamici.
52
Au fost şi vremuri mai bune şi vremuri mai rele. În cele mai bune vremuri am fost întotdeauna cetăţeni de mâna a doua.
întotdeauna. Astea sunt cele mai bune vremuri.
în vremurile cele mai proaste eram hărţuiţi, hărţuiţi în mod major şi trebuia să plecăm.
Nu există nicio paralelă între practica creştină şi cea musulmană. Jihadul este un chiriaş. Întreaga lume în islam este împărţită în Casa Islamului şi Casa războiului. Creştinii împart lumea în acele zone în care a fost predicată Evanghelia şi acele zone în care Evanghelia nu a ajuns, întregul nostru scop este să învingem prin convingere, să aducem mărturisirea Veştii Bune. Islamul are un concept complet diferit. Ei au o dominaţie politică. De aceea nu au niciun concept de separare a bisericii de stat. Regretatul Ayatollah Khomeini din Iran a spus că dacă islamul nu este politică, islamul nu este nimic. Iisus a spus, dimpotrivă: „daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“. Noi încercăm mereu să influenţăm cultura politică, dar credinţa noastră este mai mult o chestiune de inimă rafinată, despre interiorul nostru. Nu este despre Sharia. Deci noi nu acceptăm această idee.
Hai să ajung la Iosua. În Vechiul Testament, Dumnezeu şi-a scos poporul din sclavie prin acte divine. Războiul sfânt în Vechiul Testament nu înseamnă că poporul lui Dumnezeu îşi foloseşte puterea ca să o ajungă pe cea a adversarilor. Războiul sfânt este atunci când Dumnezeu luptă pentru tine. De aceea, când Ghedeon încerca să lupte împotriva
53
asupritorilor moabiţi care asupreau poporul lui Dumnezeu, a adunat 10.000 de oameni şi Dumnezeu i S-a arătat şi i-a spus: „sunt prea mulţi oameni“. Şi i-a redus la 1000. Şi iar i-a spus: „Sunt prea mulţi oameni“. I-a redus la 300 de oameni. Asta e perfect. Trebuiau să meargă 300 de oameni împotriva a mii şi mii şi mii şi mii. Şi atunci Dumnezeu a apărut şi El cu cei 300 de oameni şi i-a înfrânt pe opresori.
Iată ce înseamnă războiul sfânt în Vechiul Testament. Este atunci când Dumnezeu vine şi dă o mare luptă şi victorie pentru poporul Său. Dumnezeu le-a spus după ce au ieşit din Egipt că nu puteau intra în ţara promisă. Motivul pentru care nu au putut intra în Ţara Făgăduită este deoarece canaaniţii umpleau pământul, iar canaaniţii, conform mărturiei lui Moise din Pentateuh, erau nişte ucigaşi feroce. Aşa că bătălia era absolut iminentă într-un fel sau altul. Şi se spune, Moise spune în Deuteronom că Dumnezeu a judecat, la fel cum a judecat Sodoma şi Gomora, că păcatele canaaniţilor ajunseseră la nivelul lor şi că Dumnezeu avea de gând să se folosească de Iosua şi de poporul lui Dumnezeu care ieşea din Egipt pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor. De asemenea, le-a spus: „Trebuie să faceţi asta şi nu-i lăsaţi să rămână în ţară cu voi, altfel vă veţi amesteca şi vă veţi pierde credinţa, veţi fi compromişi de propriile lor căi“. Aşadar, a fost o singură dată, s-a întâmplat în doar câţiva ani, cu intenţia de a curăţa pământul pentru ca poporul lui Dumnezeu să se poată planta fără să se amestece, astfel încât Hristos să poată veni
54
şi să salveze lumea. Cel mult ce am putea susţine ca o critică: de ce ar fi pedepsit Dumnezeu oraşele prin poporul Său în acest act unic? De ce ar face acest lucru? Iar noi am spune, pur şi simplu, să-L întrebăm, El vă spune de ce: păcatele lor au ajuns în Cer. S-a săturat de ele şi a adus o judecată asupra lor, aşa cum a făcut altă dată cu Ninive. La fel cum a făcut-o altă dată asupra Babilonului, la fel cum a făcut-o altă dată, aşa cum am menţionat mai devreme, asupra moabiţilor, sau Sodoma şi Gomora, Dumnezeu are cu siguranţă dreptul să judece oamenii la timpul considerat de El. Cea mai mare parte a judecăţii Sale, slavă Domnului, vine la sfârşit. Şi acum are răbdare ca toată lumea să se pocăiască şi să fie salvată, ceea ce este exact ce El vrea. Dar, uneori, de-a lungul istoriei şi uneori chiar în vieţile noastre individuale, El spune că este suficient. Uneori, judecata vine mai devreme, şi asta s-a întâmplat în Vechiul Testament.
Bineînţeles că este teribil. Nu există nicio îndoială, vreau să spun, dacă ai fi trăit într-unul dintre acele oraşe canaanite, ar fi fost oribil. Ar fi fost oribil. Judecata este oribilă, nu există nicio îndoială în această privinţă. Dar asta nu înseamnă că noi suntem terorişti jihadişti.
Este şi culmea ironiei, pentru că ateii se folosesc de morala noastră pentru a ne judeca. Este extrem de ironic, pentru că, desigur, dacă Dawkins face asta, am putea spune pur şi simplu, „hei, i-a omorât. Ce îţi pasă ţie? Şi cine eşti tu să spui că a fost greşit? Vrei să spui că există legi morale care există în mod veşnic?“ Dacă crezi în legi morale care există
55
veşnic, trebuie să crezi într-o fiinţă morală care există veşnic, care este Dumnezeu, în care tu zici că nu crezi.
Acesta este un adevăr fundamental. Dacă negaţi existenţa lui Dumnezeu, nu există morală. Toată morala este doar rezultatul unor expresii materialiste ale vieţii umane fiziologice. Tot ceea ce înseamnă comportament uman este faptul că neurosinapsa se activează şi faci tot ceea ce îţi spun substanţele chimice să faci. Dacă nu există Dumnezeu şi nu există o lume invizibilă, asta e ceea ce rămâne. Şi nu poţi lua legile invizibile ale moralităţii şi să ni le aplici într-o lume atee. Deci, el se foloseşte de capitalul nostru împrumutat fără să ne acorde încrederea cuvenită. Se foloseşte de capitalul nostru moral pentru a ne judeca. Şi asta este extrem de grav. Şi, apropo, ar trebui să ştiţi că toate lucrurile cele mai bune din viaţă sunt invizibile. Toate cele mai bune lucruri din viaţă sunt invizibile. Sufletul tău, cea mai bună parte din tine. Nu este singura parte din tine, corpul tău este şi el bun. Dar cea mai bună parte din tine este invizibilă. Dumnezeu, îngerii iubesc adevărul, legile raţiunii. Toate lucrurile cele mai bune din viaţă pentru care trăim cu adevărat nu se pot vedea sau măsura. Şi, iartă-mă, ştiinţa nu are nimic de-a face cu ele. Tot ce poate face ştiinţa, şi eu iubesc ştiinţa, dar ştiinţa este mult supraestimată în cultura noastră de astăzi, ca şi cum ar fi un salvator. Tot ce poate face ştiinţa este la nivel material. Tot ce poate face ştiinţa este măsura ştiinţifică. Metoda ştiinţei este măsurarea. Toate lucrurile cele mai bune din viaţă nu pot
56
fi atinse de metoda ştiinţifică, pentru că ele sunt eterice şi sunt lucrurile care au motivat cu adevărat cultura. Chiar şi promovarea ştiinţei se datorează compasiunii umane. Vrem să folosim ştiinţa pentru a putea ajuta oamenii, iar această dorinţă de a ajuta este nevăzută. Este o presupunere a unei viziuni morale care conduce cu adevărat viaţa. Aşadar, nu vă simţiţi intimidaţi când oamenii spun: „dovediţi existenţa lucrurilor nevăzute“. Adică, ce? Ce înseamnă asta? Este atât de evident. Tot ceea ce este bun este nevăzut.
4. Aţi vorbit despre iubire de sine şi că aceasta nu ar fi ceva de bun augur. Puteţi să ne explicaţi mai multe despre aceasta?
R: Oh, cu siguranţă că pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, întrebarea este dacă aş putea vorbi puţin mai mult despre iubirea de sine şi să explicăm perspectiva noastră dacă este bună sau nu, pentru că sunt o mulţime de învăţători astăzi şi, de fapt, aş spune chiar că este o dogmă seculară faptul că a te iubi pe tine însuţi este ceva la care trebuie să lucrezi cu adevărat. Acest cuvânt „iubire de sine, aşa cum este însuşit de către oamenii moderni de dezvoltare educaţională şi de către psihologi, este utilizarea unui cuvânt foarte vechi şi a unei filozofii vechi; acest cuvânt a fost folosit în tradiţia noastră teologică de când există. Chiar şi filozofia greacă pre-creştină, păgână, l-a folosit întotdeauna ca viciu. Iubirea de sine, oriunde se găseşte, este un viciu. De fapt, aş spune
57
că întreaga esenţă a vieţii creştine este să înveţi să scapi de iubirea de sine, nu să o alimentezi.
Odată, când locuiam în Anglia şi îmi făceam doctoratul, mi-am dus copiii cu mine şi cu soţia mea, iar copiii mei erau toţi în diferite şcoli locale din Anglia. Şi fiica mea, care acum are peste 17 ani, cred că era foarte mică atunci, a venit acasă de la şcoală într-o zi şi a spus: „Tată, am învăţat un cântec nou la şcoală.“ I-am spus: „Ei bine, cântă-mi-l“. Aşa era cântecul: „Minunată. Extraordinară. Sunt chiar magnifică. Excelentă în toate privinţele. Strălucitoare, asta spun eu. Al, clasa întâi, de primă clasă, foarte bine am făcut; lasă-mă să-ţi spun direct: minunată! extraordinară! Eu? Eu sunt grozavă!“
Am rămas uimit! Cum să răspund la asta? Ăsta e cel mai demonic cântec pe care l-am auzit vreodată în viaţa mea. I-am spus că dacă i-aş fi cântat eu asta ei ar fi fost grozav, deoarece chiar simt toate aceste lucruri pentru ea. Mi-ar plăcea să cânt asta. Aşa că, de atunci încolo, am schimbat mereu la persoana a doua: „Minunată, extraordinară, tu eşti cu adevărat magnifică!“ şi atunci devine o expresie a iubirii în loc de iubire de sine. Însă ei o învăţau, de fapt, să spună şi să gândească aceste lucruri despre ea însăşi. Este de mirare faptul că o persoană care gândeşte aşa despre sine s-ar simţi ofensată când cineva nu o tratează cum trebuie? un fel de: „Hei, sunt genială! Ce este în neregulă cu tine? Nu eşti de acord cu mine?“ Cum îndrăzneşti să-i tai calea pe autostradă persoanei care este cea mai magnifică?! Fă plecăciuni! — asta
58
e o reţetă pentru conflicte, conflicte conjugale, conflicte sociale, conflicte culturale.
Aş mai putea spune totuşi că, în ciuda faptului că iau în derâdere pe oamenii care vor ca noi să credem în iubirea de sine, cred că e bine să înţelegem la ce încearcă ei să ajungă, la ceea ce am vrea să avem. Dar ar trebui să facem asta într-un mod diferit, care să fie fidel conceptelor noastre şi limbajului nostru. Este o înţelegere foarte, foarte bogată a ceea ce este o fiinţă umană. Pentru că, dacă ceea ce încearcă ei să facă este să-i ajute pe copiii care provin din situaţii foarte triste, în care fiinţele umane nu sunt respectate, să aibă o dispoziţie mai pozitivă şi să preţuiască ceea ce sunt şi noi spunem acelaşi lucru, dar pentru noi se întâmplă nu spunând că tu însuţi eşti special, ci spunând că noi, fiinţele umane, suntem modelaţi de Dumnezeu şi nu suntem modelaţi ca animalele. Când Dumnezeu a modelat animalele şi a făcut toată creaţia, a făcut asta în şase zile. Ultimul lucru pe care L-a făcut am fost noi, ca o încoronare a întregii creaţii. Şi apoi a adus toată creaţia la noi. A adus fiecare animal la Adam. Şi i-a cerut lui Adam să privească animalul cu strălucirea şi inteligenţa lui, pe care, din păcate, le-a pierdut la cădere. I-a cerut lui Adam să privească în esenţa animalului şi să-i dea un nume care să reflecte perfect ceea ce este. Şi aşa a făcut Adam. El a dat nume tuturor. Acest proces de numire este atât de semnificativ. De aceea, preoţii noştri le dau nume copiilor noştri; există acea rugăciune pentru nume, care este o expresie a autorităţii.
59
Adam numind animalele a fost regele creaţiei, dându-le definiţia lor. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a schimbat numele atâtor Sfinţi, nu-i aşa? L-a schimbat pe Avram în Avraam (tată al unei mulţimi, Geneză 17, 5). L-a transformat pe Iacov în Israel, pe Sarai în Sara. Dumnezeu a făcut acest lucru pentru a le da o nouă definiţie. Este motivul pentru care le dăm copiilor noştri nume de Sfinţi. De aceea este atât de important să le dăm la Botez numele Sfinţilor din Biserică, pentru că asta face preotul. Când preotul nostru botează copiii şi pe robul lui Dumnezeu şi îi pune nume, este botezat, acest ritual arată că preotul care este delegatul lui Hristos dă o definiţie creştină acestui copil mic de care nu va putea scăpa niciodată. Ei au o chemare înaltă de a fi unul dintre Sfinţi, de a trăi cu Dumnezeu în fericire nespusă pentru totdeauna şi de a cunoaşte mai ales numele şi viaţa omonimului lor şi de a transmite prin ei înşişi această cunoaştere Bisericii. În felul acesta ai o viziune super sănătoasă asupra a ceea ce însemni şi eşti copleşit de faptul că ai putut fi modelat de mâinile lui Dumnezeu şi ştii de fapt că valorezi atât de mult. Nu doar că Dumnezeu te-a creat, dar şi că a făcut jertfa de pe Cruce. Noi ne primim valoarea, sentimentul nostru de valoare din preţuirea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o. Plata cu sângele lui Hristos este ceea ce El a crezut că merităm. Asta este incredibil.
Sfântul Petru spune că nu aţi fost răscumpăraţi din modul vostru de viaţă lipsit de valoare prin aur şi argint, ci prin sângele preţios al lui Hristos. Aşa că este mai bine
60
dacă încercăm să-i ajutăm pe tineri să aibă o apreciere profundă pentru faptul de a fi o fiinţă umană şi să aibă acest tip de sentiment pozitiv al demnităţii; modul în care ar trebui să facem acest lucru nu este să le spunem că ar trebui să urmărească iubirea de sine, care va submina, va suprima căutarea virtuţii. Nu vrem să facem asta. Vrem să le reamintim că sunt făcuţi de mâinile lui Dumnezeu şi că sunt atât de preţioşi pentru El încât şi-a trimis Unicul Fiu să îşi verse sângele pentru ei. Iată cât de mult îi iubeşte Dumnezeu! Atât de mult îi pasă de ei! Şi asta ar trebui să-i facă să se simtă ca în al nouălea cer. Şi apoi ei pot să răspundă la această preţuire. Şi asta e tot ce înseamnă viaţa creştină. Un răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan spune că noi iubim pentru că El ne-a iubit primul, nu-i aşa? Este o mişcare de întoarcere. El a venit la noi. Noi ne întoarcem.
5. Este adevărat că formele de creştinism din ziua de azi sunt diluate şi chiar schimbate pentru a se adapta societăţii?
R: Da, aveţi perfectă dreptate. Acesta este unul dintre marile puncte forte ale Ortodoxiei. Ortodoxia se referă la schimbarea noastră, nu la schimbarea lui Dumnezeu. Îmi place această frază pe care noi o spunem la sfârşitul fiecărei slujbe: Păstrează, Doamne, Sfânta credinţă ortodoxă şi pe toţi creştinii ortodocşi în vecii vecilor. Amin!
61
– scopul nostru nu este de a îmbunătăţi credinţa, de a schimba credinţa, de a face credinţa relevantă. Credinţa este Adevărul. Este întotdeauna relevantă pentru condiţiile umane. Ceea ce încercăm să facem este să o trăim, să o păstrăm, să o menţinem, să o manifestăm în noi înşine. Sunt multe cazuri în care nu se întâmplă asta, în care am încercat să aducem oameni care să vorbească pe limba lor şi în felul acesta să renunţăm la biserică ceea ce este tragic, ceea ce este cu adevărat tragic.
Eu însumi am fost crescut în religia presbiteriană. Nu am fost binecuvântat să fiu crescut în Liban sau în Siria sau în Grecia. Mi-aş fi dorit să fi fost. Sunt mândru că sunt englez, dar cultura mea este distrusă. Cultura mea este aproape moartă.
Suntem foarte aproape de a fi morţi. Suntem pe moarte. Ne lăsăm depăşiţi în mod voluntar de pakistanezi şi de indieni în propria noastră ţară. Nu suntem deloc mândri de creştinismul nostru. Nici măcar nu ne mai cunoaştem Sfinţii. Nici măcar nu le ştim numele. Anglia, timp de 1000 de ani, a fost plină de Sfinţi ortodocşi. Trebuie să stai în mlaştinile irlandeze şi să citeşti Viaţa Sfântului Antonie în latină, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare. Aşa trăiam noi înainte. Există şi acum 450 de fântâni sfinte din primul mileniu al creştinismului din perioada ortodoxă, în Ţara Galilor. Toate sunt îngrijite astăzi de puţinii ortodocşi care există în Anglia. Cei mai mulţi dintre ortodocşii din Anglia sunt imigranţi din Cipru. Slavă Domnului că mulţi dintre
62
ei au rămas! Câţiva dintre ei au devenit englezi. Dar eu nu am avut privilegiul de a fi crescut într-o familie ortodoxă. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut un prieten grec cu care am jucat baseball când aveam 8 ani, Paul, Dumnezeu să-l binecuvânteze, acum este doctor. Şi jucam baseball şi mă invita să dorm la el acasă. Aşa că dormeam la el acasă, iar duminica mă ducea la biserica lui, la Sfântul Antonie. Este o biserică frumoasă şi îmi amintesc că atunci când aveam 8 ani şi mă duceam acolo, eram un băiat presbiterian, nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla acolo, dar la sfârşitul slujbei ne urcam cu toţii să luăm prescura de la preot. Grecilor le place să împartă prescura la sfârşitul slujbei. Şi îmi amintesc un lucru care m-a şocat 10 ani mai târziu, când aveam 18 ani când am decis să devin ortodox, mi-am amintit că aveam 8 ani, preotul nu vorbea deloc engleză, avea barba lungă până la burtă şi când mi-a dat prescura, i-am sărutat mâna. Şi când i-am sărutat mâna? Fulgere. Acesta este singurul mod în care pot descrie. Fulgerele mi-au străbătut toată gura şi buzele. Aveam 8 ani. Mă împiedicam afară din biserică şi încercam să-mi mănânc pâinea cu fulgerele ieşindu-mi din buze, de la un om pe care nici măcar nu-l puteam înţelege. Oricum, mi-a plăcut. Nu ştiam ce era. Nu aveam absolut nicio idee despre ce era vorba. Mi-a plăcut. 10 ani mai târziu, când am mers la facultate, mi-am întâlnit soţia, iar ea era cea mai tânără dintre şase fraţi şi proveneau dintr-o familie evanghelică metodistă. Doi dintre fraţii ei plecaseră la Chicago pentru a merge la şcoală la Wheaton
63
College şi ei veniseră să experimenteze Biserica Ortodoxă şi au devenit ortodocşi. Aşa că, imediat ce am început să mă întâlnesc cu ea, mi-au trimis cărţi şi scrisori cu un mesaj foarte clar: fără presbiterieni. Şi am început o luptă de vreo cinci ani, adică a fost o „ceartă“ frumoasă. A fost o ceartă, dar am început să ne certăm timp de cinci ani şi am terminat şcoala. M-am dus la un seminar presbiterian, iar când m-am dus la seminar, mi-am notat toate diferenţele dintre Ortodoxie şi presbiterianism, pentru că voiam să le studiez. Ştiam că aceasta era cea mai importantă problemă pe care o puteam aborda la seminar, în afară de a obţine o formare pastorală de bază. Şi mi-a plăcut foarte mult de mulţi dintre oamenii de acolo, de profesorii din seminarul meu. Când am terminat, decanul m-a chemat pentru că ştia ce se întâmplase în toţi aceşti ani şi îmi oferise sfaturi despre ce profesor ar fi cel mai bun pentru a studia episcopii, sacramentele, Liturghia. Şi el ştia că eu schimbam des cursurile. Decanul mi-a spus că are un dar pe care voia să mi-l ofere. Eu am muncit din greu ca student şi încercam să obţin această bursă, acest premiu, iar el a spus: „Vreau să-ţi dau acest cadou pentru că îl meriţi, dar poate fi dat doar unei persoane care va intra în slujirea presbiteriană. Iar eu am sentimentul că tu nu vei face asta.“ I-am spus „mea culpa, mea culpa“ şi m-am mutat în Santa Barbara, unde fusesem la facultate. Îmi amintesc că am intrat în casa noastră, am închiriat o casă. Ştiţi telefoanele acelea dinainte de smartphone-uri? Am ridicat telefonul din furcă şi am
64
spus către soţia mea: „Dragă, dă-mi Paginile Aurii“. Mi-a dat cartea cu numerele de telefon. Am căutat prima biserică ortodoxă. L-am sunat pe preot şi m-am întâlnit cu el. Al doilea apel a fost către Englewood, New Jersey şi am spus: „Mitropolitule Filip, m-aţi putea ajuta să devin ortodox?“. Mi-a desemnat un catehet din Los Angeles şi am petrecut următorul an primind catehismul. Toate acestea s-au întâmplat exact din cauza a ceea ce aţi spus în întrebare; mi-am văzut propria mea biserică presbiteriană suflând în vânt, schimbându-ne constant credinţa pentru a încerca să ne adaptăm unei culturi care îşi pierdea credinţa. Şi mă tot gândeam, de ce am vrea să facem asta? Dacă o cultură vrea să îşi recâştige credinţa, nu va fi nicio credinţă de recâştigat dacă Biserica se prăbuşeşte odată cu ea. Dacă Biserica se scufundă odată cu credinţa unei culturi seculare, nu va mai exista nicio uşă deschisă pentru ea. Biserica Ortodoxă nu se schimbă. Asta cred că este una dintre marile noastre slujiri acum şi probabil că va fi şi în următorii 50 de ani pentru că pe măsură ce vânturile suflă şi oamenii îşi găsesc bisericile, bisericile îi părăsesc pur şi simplu, dar aceştia pot intra pe uşile noastre şi să ne vadă făcând ceea ce am făcut dintotdeauna în fiecare generaţie timp de 2000 de ani. Şi vor spune că respiră un aer proaspăt înăuntru.
în mica mea comunitate, aproximativ 250 de oameni doar în ultimii 20 de ani au făcut exact acest lucru. Şi nici măcar nu avem vreun plan. Iertaţi-mă, poate că ar trebui să avem un plan. Nu avem niciun plan de extindere. Planul
65
nostru este să ne rugăm, să ne iubim unii pe alţii, să-L slujim pe Dumnezeu şi să ţinem uşile Bisericii deschise.
Sunt oameni care au venit şi au spus: „Uau, chiar mai credeţi toate astea?“. Da! Un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, creatorul cerului şi al pământului. Unii m-au întrebat dacă se gândeşte cineva să schimbe Crezul? Am spus: „Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă m-aş ridica într-o zi şi aş spune, nu sunt atât de sigur că Iisus a înviat cu adevărat din morţi? Bătrânele mele, din biserica mea ar veni la analog, m-ar apuca de ureche şi m-ar arunca pe uşă. M-ar lovi cu piciorul în dos. „La revedere, părinte, şi să nu te mai întorci!“ Asta s-ar întâmpla în biserica mea. Mulţumesc lui Dumnezeu! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Biserică, cea care nu se schimbă!
6. Aţi putea vorbi puţin mai mult despre valoarea şi necesitatea ascultării în viaţa creştină şi apoi, de asemenea, puţin despre consecinţele pe care le avem atunci când nu ascultăm de Domnul?
R: în primul rând, ar trebui să vă spun că ascultarea este o virtute magnifică pe care o iubim. Şi acest lucru este complet opus a ceea ce spune cultura seculară. Cultura seculară spune că, dacă te supui cuiva, eşti sclavul lui şi eşti degradat. Acesta este motivul pentru care nu doresc căsătoria tradiţională şi rolurile tradiţionale de gen sau de sex, nu-i aşa?
66
îmi amintesc că la prima nuntă pe care am săvârşit-o, am citit pentru slujba de nuntă din Efeseni 5, în care Sfântul Apostol Pavel spune soţiei să fie supusă soţului său, să asculte de soţul său care este peste aceasta, în Domnul. Şi una dintre domnişoarele de onoare a venit şi i-a spus miresei la recepţie: „Oh, nu, părintele Josiah tocmai te-a făcut sclava soţului tău“. Săraca de ea. Fusese atât de mult îndoctrinată de feminism încât credea că singurul mod de a fi o persoană completă este să nu te supui decât ţie însăţi. Să te supui unui soţ însemna să te supui patriarhatului şi să fii o victimă. Nu aşa înţeleg creştinii ascultarea. Gândiţi-vă la viaţa Mântuitorului nostru. Mântuitorul nostru a fost atât de ascultător faţă de Tatăl Său încât a spus de mai multe ori că nu a făcut nicio minune fără ca Tatăl Său să-i spună. Nu a rostit niciun cuvânt în afară de cuvintele pe care I Le-a dat Tatăl. Vă puteţi imagina să nu rostiţi niciun cuvânt în toată viaţa voastră în afară de cuvintele pe care vi Le-a dat Tatăl să le rostiţi? Când vă uitaţi la viaţa lui Iisus, vă uitaţi la El şi îl compătimiţi, sau vă minunaţi? Ascultarea Sa faţă de Tatăl Său a fost cea care L-a calificat pentru a fi Mântuitorul nostru. Şi El s-a luptat în ea. Sfântul Apostol Pavel spune că şi-a oferit ascultarea lui Dumnezeu, Tatăl Său, cu gemete puternice, cu strigăte şi cu tulburare. S-a luptat cu diavolul, s-a luptat cu ispita şi a ieşit Biruitor. Şi a luptat să se supună pentru că ştia că demnitatea noastră ca fiinţe umane era să funcţionăm aşa cum am fost creaţi, şi suntem creaţi să trăim aproape de Dumnezeu şi să păzim cuvintele Lui.
67
Ascultarea este o realitate inevitabilă. Fie te supui lui Dumnezeu, fie te supui ţie însuţi sau altcuiva. Dar nu există o viaţă fără ascultare, iar cel mai rău stăpân eşti tu însuţi. Acesta este cel mai trist lucru, pentru că nu-ţi poţi oferi nimic ţie însuţi. Pentru ce te vei răsplăti pe tine însuţi? Faptul că te supui ţie însuţi? Ce vei primi? Absolut nimic. Aşa că noi vedem ascultarea ca fiind nemaipomenită şi toată lumea o îmbrăţişează. Adică, într-o căsnicie, soţul este capul, aşa că el exercită o conducere şi soţia se supune, şi ar trebui să facă asta. Sfântul Petru spune că ea îşi poate exercita puterea ei feminină unică dezvoltând în sine caracteristica frumoasă a unui duh blând şi liniştit, care este preţios în faţa lui Dumnezeu şi care este capabil să întărească un bărbat oricum. Sfântul Petru a spus că un soţ neascultător de cuvântul lui Dumnezeu poate fi adus la ascultare prin liniştea soţiei sale. Uneori, soţiile cred că îşi pot schimba soţii atunci când aceştia o dau în bară, şi chiar facem multe prostii, prin a pretinde că ele sunt soţul şi să ţipe la soţ sau să vorbească cu el ca şi cum ar fi cumva egali ca poziţie în gospodărie, ca şi cum ar exista două capuri sau ceva de genul acesta. Şi tot ceea ce obţine este, de fapt, să-l facă pe soţ să vrea mai puţin să se schimbe. Permiteţi-mi să vă dau un exemplu practic.
Uneori, când sunt prost, soţia mea vine la mine şi începe să îmi facă masaj la umeri. După trei minute de relaxare, orice vrea ea, orice spune, e al ei. Este absolut al ei. Dar dacă aş fi prost şi ea ar veni şi mi-ar spune în faţă: „Te comporţi ca un prost!“, m-aş duce afară pe verandă şi aş fuma un
68
trabuc. Asta aş face. La revedere, dragă! N-aş asculta-o. Ar trebui, dar n-aş face-o. Pentru că aşa suntem noi.
Gândeşte-te în Biserică. Imaginaţi-vă că noi, preoţii, trăim sub îndrumarea episcopilor noştri. Nu credem întotdeauna că episcopii noştri au dreptate şi nu credem întotdeauna că ei fac lucrurile corecte, dar nu am ţipa niciodată la ei, pentru că asta ar lovi cu adevărat în inima relaţiei, nu-i aşa? Episcopul este şeful diecezei, este şeful fiecărui preot şi, prin urmare, asta nu înseamnă că nu putem vorbi direct ca o soţie. Putem vorbi direct, dar trebuie să o facem din poziţia noastră. Aşa că, de exemplu, cu episcopul meu, am avut mai multe ocazii în care am vrut să-i spun ceva ce credeam că făcuse complet greşit. Aşa că m-am dus la el şi l-am întrebat: „Este binecuvântat să spun ce gândesc?“. Şi apoi am aşteptat să spună da sau nu. Dacă spunea nu, uitam pur şi simplu şi îl abordam mai târziu. Dacă el spunea da, atunci puteam să spun: „Asta e o nebunie.“ Şi nu e nicio ofensă pentru că am păstrat respectul. El ştie. Spun că: „tu eşti episcopul meu, eu sunt preotul tău. Bineînţeles că tu ai răspunsul final în această privinţă, dar sunt un fiu adult, poate vrei să ştii ce cred eu şi eu cred că asta e o nebunie“, iar el poate să mă asculte sau să nu. Acesta este un model bun, cred eu, şi în căsnicie, o soţie poate să-i spună orice soţului ei, dar ar trebui să o facă doar ca soţie, cu dragostea unei soţii şi atunci îşi poate aduce soţul pe calea cea bună, îşi poate ajuta cu adevărat soţul să se pună pe drumul cel bun.
69
A doua parte a întrebării era ce se întâmplă dacă nu ne supunem. Care sunt consecinţele? Slavă Domnului, slavă Domnului, când nu ne supunem, există consecinţe, iar acesta este un lucru pentru care trebuie să fim cu adevărat recunoscători. Sfântul Pavel în capitolul 12, Evrei, spune că nici un fiu, cu excepţia fiului bastard, nu este lipsit de disciplină şi nici o disciplină nu este plăcută în momentul în care este administrată, dar Dumnezeu îi disciplinează pe cei pe care îi iubeşte. Aşadar, când noi nu-L ascultăm pe Domnul este ceva total pe dos, pentru că noi cum îl numim pe Domnul Stăpân dacă nu-L ascultăm? Este o relaţie inversă, care inversează complet relaţia pe care ar trebui să o avem cu El. Şi pentru că El ne iubeşte, cu siguranţă vor exista consecinţe. Pacea va dispărea, iar pentru noi pacea este totul. Pacea este modul în care avem o zi bună. Fără pace, nimic nu are o semnificaţie eternă. De aceea, în Liturghie, primele trei lucruri pe care le cerem sunt pacea, în pace să ne rugăm Domnului, pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, să ne rugăm Domnului pentru pacea întregii lumi, pentru starea cea mai bună a Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu. Ce îţi dă preotul pe parcursul întregii Liturghii pentru a te susţine în faţa feţei lui Dumnezeu? Pacea să fie cu noi, toţi. Şi ar trebui să o primeşti. Atunci când părintele îţi dă pacea, să o primeşti în tine şi apoi să o oferi înapoi, la rândul tău când spui „Şi cu duhul tău“; este un act duhovnicesc foarte semnificativ, real. Preotul face semnul Crucii peste tine. Ştiţi că Sfântul Antonie, când făcea Cruce peste diavoli, când se lupta în deşert, a
70
văzut diavolii cum izbucneau în foc? Iată cât de puternic este Semnul Crucii. Iar când preotul face asta, ar trebui să simţi greutatea vieţii căzând de pe umerii tăi, pentru că asta face el: suflă pacea lui Dumnezeu în viaţa ta şi suflă poverile vieţii de pe umerii tăi, pe umerii Celui care se află în vârful domului, Cel care are umerii foarte mari, dacă aţi observat în icoana Mântuitorului. Deci, cu siguranţă există consecinţe. Şi cea mai rea, desigur, este pierderea păcii. Gândiţi-vă la copiii voştri. Aţi face orice pentru a-i ajuta deoarece aveţi un singur scop şi acela este ca ei să devină oameni frumoşi şi maturi, aproape de Dumnezeu şi iubitori cu ceilalţi şi să trăiască pentru totdeauna cu voi în prezenţa lui Dumnezeu; veţi face tot ceea ce este necesar ca să îndepărtaţi de la ei orice lucru care ameninţă acest scop. Acesta este motivul pentru care părinţii suferă atât de mult, pentru că iubim, dacă iubeşti, vei suferi. Şi acesta este adevărul pentru Dumnezeu. El ne va disciplina şi, uneori, dacă noi nu răspundem, va scoate cartonaşul şi ne va trage pe dreapta.
7. Cum afectează viaţa veşnică şi cât de multă neascultare poţi face înainte de a recunoaşte că ai putea fi unul dintre cei cărora Iisus le spune: „De ce Mă numeşti Domn şi nu faci ce-ţi spun?“
R: Este o întrebare pe care ar trebui să ne-o adresăm în mod constant. Şi dacă ne punem această întrebare de multe ori, atunci asta ne va ajuta să nu ajungem în acea
71
circumstanţă. Unul dintre marile obstacole în calea dobândirii vieţii creştine este prezumţia. Unii dintre voi poate că aţi auzit acest lucru, această dogmă. Este foarte, foarte populară, mai ales în America. Nu ştiu atât de mult în Canada, dar o mulţime de creştini din America cred în ceea ce ei numesc securitatea eternă. Aceasta înseamnă că au spus o rugăciune, L-au acceptat pe Iisus în viaţa lor şi sunt învăţaţi să nu se îndoiască niciodată, niciodată, că vor merge în rai. Ouch! Biserica nu gândeşte în acest fel. Sfinţii, cei pe care îi vedeţi pe perete, ştiţi ce înseamnă un sfânt? Un Sfânt este cineva despre care ştim că este în Ceruri. Asta e ceea ce înseamnă un Sfânt. Şi mai ştim şi că nu declarăm pe cineva Sfânt decât prin conştiinţa colectivă a Bisericii, după ce a murit şi i-am examinat viaţa. Aşa că nu am vrea să ne declarăm pe noi înşine Sfinţi. Bineînţeles, prin Botez, eşti făcut sfânt. Eşti făcut sfânt prin botez. Problema este că nu rămânem sfinţi, ci suntem oameni amestecaţi cu omul cel vechi şi cu omul nou din noi, şi cel pe care îl hrăneşti cel mai mult va domina. Dacă îl hrăneşti pe omul nou, omul vechi va muri. Iar Sfântul Pavel spune că trebuie să-l omorâm pe omul cel vechi, să mortificăm trupul cu patimile şi dorinţele lui, să-l omorâm şi să-l hrănim pe omul nou. Dar uneori îi hrănim pe amândoi. Şi ceea ce rezultă din asta e că provocăm o imensă discordie internă. De aceea avem o lipsă de integritate şi de aceea uneori nu trăim în pace cu noi înşine, pentru că îl hrănim pe omul nou, dar îl hrănim şi pe cel vechi. Şi amândoi au un stomac foarte
72
zgomotos şi crâncen. Asta se numeşte a fi ipocrit. Nu există nicio îndoială că, fără sfinţenie, nimeni nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu. Asta ne spune Sfântul Pavel în epistola către Evrei. Sfinţenia este ceva ce trebuie să dobândim, iar dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, vei dori să te ocupi de slujirea Lui. Şi acesta este lucrul important. Aceasta este dispoziţia pe care trebuie să o avem. Nu e vorba că trebuie să ajungi din punctul A în punctul B. De obicei spunem că există trei etape în mântuire: purificarea, iluminarea şi deificarea sau theosis. Nu este ca şi cum nu vei ajunge în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu ajungi în jumătatea superioară a iluminării sau până la deificare. Este vorba de dispoziţie şi de misiunea vieţii tale. Cei a căror orientare este spre Cer, oricine poate să se uite la viaţa lor şi să spună că îl caută pe Dumnezeu şi vor găsi o mişcare naturală spre El. Cei care caută plăcerea cărnii şi lucrurile întunecate din această viaţă vor găsi o mişcare naturală spre întuneric. Gândiţivă la hoţul de pe cruce. Tâlharul de pe cruce era un om conflictual care a căzut în păcate cu adevărat grave pentru care a suferit. Văzându-L pe Iisus acolo, în slava Sa, pe Cruce, rugându-se pentru lume, iertându-şi duşmanii, el a fost complet descumpănit de dragostea lui Hristos. L-a văzut şi a fost complet schimbat în acel moment. Şi unii oameni spun, ei bine, cum de s-a dus în rai? El nu a făcut nimic. Asta nu este adevărat. A făcut multe în puţinul timp pe care l-a avut la dispoziţie. Mai întâi s-a schimbat pe sine, s-a oprit. În Evanghelia lui Luca se spune că el la
73
început rostea blesteme împotriva lui Hristos împreună cu celălalt. Dar apoi în Evanghelia lui Matei se spune că nu mai făcea asta. S-a oprit şi l-a mustrat pe tâlharul cel rău care îl blestema pe Iisus. Deci a făcut o mare schimbare în el însuşi. S-a răzgândit în privinţa lui Iisus şi apoi s-a răzgândit în privinţa propriei vieţi. Şi a trecut de la a-L blestema pe Iisus la a-L lăuda. Ţineţi minte, se uita spre Iisus şi spunea: Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta! Vă puteţi imagina schimbarea uriaşă de mentalitate? Şi apoi şi-a schimbat faptele şi s-a uitat la cealaltă persoană şi a mustrat-o. El a spus: „suntem pe moarte“. Ascultaţi această umilinţă: „primim ceea ce merităm pe bună dreptate.“ Aceasta este inima unei persoane care a dobândit smerenie şi care îşi cunoaşte propriile păcate. Şi i-a spus celuilalt tâlhar: “Acest om este nevinovat.“
Aşadar, gândiţi-vă la asta. Şi Domnul a onorat asta şi a spus: „Astăzi eşti cu Mine în rai“. Aceasta este o încurajare uriaşă. Este o chestiune de dispoziţie, de credinţă şi de dispoziţia de a vâna împărăţia lui Dumnezeu. Într-acolo trebuie să continuăm să mergem.
8. Despre ritmul rapid al vieţii.
R: Ne plac lucrurile rapide. Suntem oameni foarte ocupaţi. Ne plac lucrurile rapide şi în puţine cuvinte, iar uneori aplicăm acest lucru chiar şi la religie, ceea ce poate crea un deserviciu sau o experienţă foarte superficială. Se
74
manifestă mai ales prin incapacitatea noastră de a tăcea, de a sta în linişte. Am vizitat recent, pentru un interviu, cea mai influentă biserică evanghelică din America, care este păstorită de un pastor foarte, foarte talentat, pe nume Rick Warren. Dacă îl cunoaşteţi, el a deschis rugăciunea la învestirea preşedintelui Obama, la prima sa învestire. Biserica lor are 22.000 de membri. El este un maestru în marketing şi este, de asemenea, un om foarte strălucit. Are o bibliotecă personală de 30.000 de volume. Este foarte interesat de Ortodoxie şi i-a citit pe Părinţii deşertului şi pe alţii. De fapt, când l-am întâlnit prima dată a fost la New York. Îi citisem cartea, care este evident, conform statisticilor lor, cea mai publicată carte în orice limbă din istoria omenirii, cu excepţia Bibliei, numită „The Purpose Driven Life“ (Viaţa condusă de scopuri). O carte foarte interesantă. Dar am citit-o şi am observat că era împărţită în 40 de capitole şi că trebuia să posteşti şi să te rogi pe parcursul acestora. Mi-am zis: „Stai un pic, fură de la noi! 40 de zile de post, în rugăciune?“. Acesta e Postul Paştelui! Aşa că atunci când l-am întâlnit prima dată, i-am spus: „Ştiţi, pastore Rick, mulţumesc mult pentru cartea dumneavoastră, dar ştiţi, aţi furat asta de la noi şi nu am văzut nicăieri în carte atribuind vreun merit Bisericii Ortodoxe“. El a spus că am dreptate şi mi-a aruncat o privire. I-am zis că data viitoare vreau să apară asta în carte, că aparţine învăţăturii ortodoxe. Este un maestru al marketingului şi a luat creştinismul şi l-a transformat, din perspectiva lui, în bucăţi mici, la care oamenii se pot
75
raporta. A încercat cu adevărat să facă asta, dar am avut un gând acolo, în timp ce puneam întrebări despre lucrarea lui, despre munca lui de mare succes. Mă plimbam prin campus şi a trebuit să mă opresc pentru că eram copleşit de zgomot. Oriunde ieşeam afară, erau standuri înalte cu difuzoare, cu muzică rock creştină dată tare. Şi apoi, după ce muzica rock s-a oprit, predicatori gălăgioşi. Totul era la volum mare. Şi când în sfârşit am terminat după-amiaza acolo şi m-am urcat în maşină, am răsuflat uşurat: „Ah… linişte!“.
Nu există mântuire fără linişte. Nu se poate. Acesta este unul dintre mesajele Filocaliei, ceea ce se numeşte Rugăciunea Inimii. Nu se poate ajunge aşa. Nu se poate. Nu poţi trece de aici la împărăţie, fără linişte. De aceea încercăm să păstrăm ceea ce se numeşte regula noastră de rugăciune. Încercăm să păstrăm o disciplină de rugăciune dimineaţa, noaptea, pentru că ştim că nu vom ajunge niciodată aici fără puţină linişte. Mitropolitul Kallistos, cel mai faimos savant ortodox englez, foarte talentat, are un concept frumos pentru asta, el spune că trebuie, în cultura noastră, să creăm linişte. Trebuie să creăm în mod violent un spaţiu pentru a fi liniştiţi. Nu trebuia să facem asta, dar acum trebuie să o facem. Chiar trebuie să muncim din greu. Părintele din Otawa m-a dus la el acasă pentru a mă odihni puţin şi eu priveam parcul frumos de peste drum şi acel lac sau râu frumos şi eram copleşit de invidie, invidie dumnezeiască, şi el îmi spunea că îi place să se plimbe în acel parc frumos. Mi-am zis că asta ne va salva sufletele.
76
Asta ar putea salva sufletul meu să pot crea un spaţiu unde să merg în profunzime. Dacă nu facem asta, va fi doar un joc al minţii, doar o călătorie mintală, care va fi foarte deconectată de viaţă.
Doresc binele lumii evanghelice, chiar le doresc asta şi sunt o mulţime de lucruri pe care le putem învăţa de la ei, dar statisticile lor sunt oribile. Sunt foarte, foarte mulţi evanghelişti, însă dacă luaţi doar statisticile lor despre căsătorie, veţi observa că au o rată de divorţ mai mare decât media din toate statele americane. Ceva nu coboară în adâncime. Rămâne la suprafaţă şi nu reuşeşte să coboare din cauza gălăgiei şi mâncării fast-food.
Aceasta este ceea ce avem de oferit, cred, ca Biserică, aceasta este ceea ce ne oferă Sfinţii noştri, mănăstirile noastre, Liturghia. Nu există o Liturghie rapidă. Ştiţi, nu veţi avea parte, şi iertaţi-mă, nu veţi avea parte de o slujbă de 20 de minute sau o slujbă evanghelică rapidă în Biserica Ortodoxă. Vei veni şi vei sta în picioare şi te vei ruga şi îţi va da ocazia să ai o interacţiune serioasă cu Dumnezeu. Ştiţi că acesta este adevărul. De obicei durează 20 sau 30 de minute până să începi să te rogi, în primul rând. Este nevoie de 15- 20 de minute înainte ca luminile să se aprindă cu adevărat şi să te gândeşti: „Bine, mă întâlnesc cu Dumnezeu, El este aici“. Şi apoi te poţi pregăti cu adevărat pentru Sfânta împărtăşanie. Slavă Domnului că slujbele noastre nu s-au transformat în lucruri de 20 de minute! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta!
77
9. Uneori încercăm să depunem mult efort pentru a deveni buni creştini, ne preocupăm de noi şi de cum să lucrăm asupra sinelui pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu; atunci nu devine acest efort în mod tehnic o iubire de sine?
R: Nu, nu cred că am putea numi efortul pe care îl depunem pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu iubire de sine, dar l-am putea numi iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ne determină să îl cunoaştem. Gândiţi-vă la nivel uman, gândiţi-vă la un cuplu tânăr care este logodit. Atunci când cuplurile tinere sunt logodite, le place să vorbească. Vor să ştie totul despre celălalt, despre membrii familiei lor, istoria lor, ce le place, care sunt culorile lor preferate, care sunt mâncărurile lor preferate. Niciodată nu te saturi. Niciodată. Şi chiar şi în căsniciile bune, studiul celuilalt nu se opreşte niciodată. Este condus de dragoste. Asta e la nivel uman. La fel se întâmplă şi cu copiii noştri, cu nepoţii noştri. Studiezi ceea ce iubeşti, şi asta e şi mai mult în cazul Domnului Dumnezeu. Aşa că toată căutarea voastră, faptul că sunteţi aici, adică ştiu că ceea ce se află în spatele faptului că sunteţi aici este că vreţi să-L cunoaşteţi mai mult pe Dumnezeu. Vreţi să-L iubiţi. Vreţi să vă dezvoltaţi viaţa astfel încât să puteţi trăi într-un mod plăcut pentru El şi să fiţi cu El pentru totdeauna. Şi asta este doar dragostea lui Dumnezeu. Aceasta este prima poruncă, prima şi marea poruncă. Fie ca Dumnezeu să ne ajute cu asta! Doamne, ajută-ne!
78
Taina Sfintei Preoţii
Îmi place să vorbesc despre Sfânta Preoţie, să predau despre ea, pentru că este un mare dar de iubire din partea lui Iisus pentru poporul său. Părintele Zacharias, minunatul bătrân de la Sfânta Mănăstire Sfântul Ioan Botezătorul, unde se află Sfântul Sofronie de Essex o numeşte „harul supracelest al preoţiei“. Iată cum descrie el preoţia, un har supracelest. Ce cuvânt! Cel mai mare dar al lui Dumnezeu pe pământ este preoţia. Hirotonia este o taină, una dintre Sfintele Taine, unul dintre sacramente. Cred că este important să înţelegem miracolul care se realizează prin harul lui Dumnezeu în hirotonire. Despre hirotonire nu se vorbeşte doar pe aici şi pe-acolo în paginile Noului Testament. Preoţia este în faţă şi în centru, punerea mâinilor, rânduiala sacră peste tot în Noul Testament. Aş vrea să mă concentrez, însă, asupra a ceea ce se întâmplă exact cu omul atunci când episcopul pune mâinile asupra lui şi devine preot.
79
Care este miracolul care are loc în această Taină? Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu există pe pământ un har mai mare decât harul preoţiei. Hirotonia este numită în mai multe feluri în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Se numeşte consacrare Pkathierosi, în greacă), se numeşte perfecţiune sacramentală, perfecţiune preoţească, punerea mâinilor (cheirotonia, greacă). Este temelia tuturor Sfintelor Taine: Taina Botezului, Taina Mirungerii, Sfânta împărtăşanie, Spovedania, Taina Sfântului Maslu, slujba de înmormântare, Taina căsătoriei, toate acestea îşi au rădăcina şi se bazează pe sacramentul fundamental al preoţiei. Fără preoţie, nu ai niciuna dintre aceste taine. Toate se sprijină pe piatra de temelie a preoţiei, motiv pentru care Sfântul Pavel descrie rolul apostolilor şi al succesorilor lor ca fiind iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (1 Corinteni 4, 1). Sfântul Pavel spune că ar trebui să ne consideraţi pe noi, preoţii, ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu.
Acest lucru este în faţa şi în centrul rolului unui preot deoarece nu deţine Tainele, nu-i aşa? El nu este deţinătorul Tainelor ci doar un iconom. El este cel care, prin preoţia sa şi prin însărcinarea sa de la Biserică, administrează Tainele pentru a-i uni pe oameni cu Dumnezeu şi pentru a îngriji mântuirea pentru viaţa viitoare.
Ce anume se schimbă la hirotonire? Desigur, aş putea discuta despre ceea ce nu se schimbă. Un om nu trece de la a avea părul negru la a avea părul alb. Asta se întâmplă, de fapt, pe timpul preoţiei, dar să revin la taina hirotoniei.
80
Fizicul omului nu se schimbă, nu-i aşa? El era un om cu un trup, un suflet şi o minte înainte de a fi hirotonit, şi este un om cu un trup, un suflet şi o minte după ce este hirotonit, dar o mare minune are loc la hirotonire. Un om trece de la a face parte din turmă la a nu mai face parte din turmă, ci la a fi păstor al turmei. El trece de la a face parte din public la a fi un om care acum este cleric. El nu mai este o persoană seculară, el nu mai este aşa. El este cineva care este eclezial. El devine o persoană sobornicească.
Sfântul Grigorie de Nissa, în tratatul său despre Taina Hirotoniei, descrie natura schimbării acesteia într-un mod foarte frumos: „Puterea Cuvântului îl face pe preot sobru şi onorabil, deosebindu-l de întreaga comunitate, prin noutatea binecuvântării. Pentru că ieri şi alaltăieri era unul dintre oameni, unul din public, dar deodată s-a dovedit a fi un lider, un proestos“. Cuvântul proestos (preşedinte) nu este o denumire potrivită pentru preşedintele unui consiliu parohial, o persoană laică care este aleasă pentru o funcţie în cadrul consiliului. Există unele jurisdicţii ortodoxe din America care folosesc acest nume de „preşedinte“ pentru şeful consiliului parohial ceea ce nu e potrivit. Proestos este un cuvânt teologic şi este un cuvânt foarte important. Este un cuvânt preoţesc. Proestos, care se foloseşte pentru preot este preşedintele fiecărei organizaţii dintr-o parohie, inclusiv al consiliului parohial. Consiliul parohial nu este mai presus de un preot. Asta este o ecleziologie nebună, dacă cineva crede asta. Sfântul Grigorie ne spune că „preotul
81
devine preşedinte în virtutea hirotoniei ca învăţător de evlavie şi iniţiator în Tainele secrete. El face aceste lucruri nu schimbat în înfăţişare sau în sens trupesc, ci rămânând în exterior ceea ce a fost. El s-a transformat în sufletul său invizibil printr-o putere invizibilă şi har şi s-a îmbunătăţit.“
Ce frumos cuvânt al Sfântului Grigorie de Nissa despre minunea hirotoniei, despre schimbarea preotului. Iată cum un om, un om creştin, trece de la a fi membru al turmei la a fi om al lui Dumnezeu. Este un om al Bisericii în virtutea botezului său preoţesc, el devine un om al lui Dumnezeu „pus deoparte“, acesta este limbajul pe care Sfântul Pavel îl foloseşte pentru fiul său duhovnicesc, Timotei (capitolul 6, epistola 1 către Timotei); el devine un om al lui Dumnezeu, astfel încât este un reprezentant al lui Dumnezeu. Preotul devine un purtător de Duh însărcinat să binecuvânteze şi să sfinţească poporul. De aceea, la sfârşitul Liturghiei, cântăm: „Păstrează, Doamne, pe cel ce ne binecuvântează şi ne sfinţeşte pe noi în vecii vecilor. Amin!“ Aceasta este ceea ce face un preot. El poartă binecuvântarea lui Hristos pentru a o împărtăşi.
El poartă sfinţenia Tainelor pentru a le împărtăşi şi a sfinţi poporul. Mâna lui aduce marea mângâiere a iertării păcatelor. El care ne aduce în unire cu Hristos. În Botez, el ne transmite Duhul Sfânt. În Euharistie, preotul ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele glorificat al lui Hristos. În slujba de înmormântare, el ne închide ochii şi ne laudă sufletul şi ne ajută sufletul în călătoria sa spre rai. Acesta este miracolul de
82
a fi preot. Noi devenim în preoţie ambasadori ai lui Hristos (2 Timotei 5, 20). Un ambasador reprezintă calitatea oficială a preşedintelui, în acest caz pe Regele Regilor. Hristos îşi trimite preoţii şi episcopii să fie ambasadorii Săi.
Acesta este rolul preoţilor: de a vorbi în numele lui Dumnezeu şi de a-L reprezenta pe Dumnezeu, preotul este un iconom al Sfintelor Taine. Aceasta este o descriere a miracolului hirotonirii. Şi citind asta, vă întreb: aveţi un preot? Aveţi un preot în viaţa voastră? Dacă nu aveţi, mergeţi să vă luaţi unul. Dacă aveţi un preot în viaţa voastră, vă raportaţi la el aşa cum trebuie? Sunteţi agăţaţi de deficienţele sale umane? Acestea nu sunt eradicate de preoţie. Ele nu sunt eradicate, dar asta nu fură ceea ce este el. Aşa că raportează-te în mod corespunzător în mintea ta, prin credinţă, la preotul tău, pe care Hristos l-a trimis să te ajute şi să te ajute să mergi pe drumul care este îngust spre viaţa veşnică. Preotul este un dar de la Dumnezeu pentru noi, dragii mei. Iar harul supercelest al preoţiei este un ajutor şi o mângâiere extraordinară pentru călătoria noastră spre viaţa viitoare. Voi încheia cu frumosul cuvânt al Sfântului Nikolai Vellimirovici, care a slujit aici în America şi a adormit în Domnul în 1956: „este binecuvântat preotul care ştie ce comoară a devenit.“ Dumnezeu să fie cu voi!
83
„Dating“ în stil ortodox
Care este mai exact modul tradiţional-creştin de a avea întâlniri? Se potriveşte oare cu practicile de după revoluţia sexuală din anii 1960 şi până în zilele noastre? De fapt, nu se potriveşte. Metodele moderne de întâlniri sunt o reţetă pentru mizerie umană, pentru inimi frânte şi dezastru. Există două linii care trebuie urmate foarte atent: ascensiunea vieţii romantice autonome contemporane, precum „să ne jucăm de-a căsătoriţi înainte de a fi căsătoriţi“ şi ascensiunea divorţului. Aceste două linii sunt foarte strâns paralele. De fapt, întâlnirile moderne au dus la distrugerea căsătoriei, astfel încât acum, în Statele Unite, căsătoria nu mai este normativă. Mai puţin de 50% dintre casele americane au în ele cupluri căsătorite. Mizerie, mizerie, mizerie. Există o cale mult mai bună! aşa că ceea ce voi face în rândurile următoare este să vă dau câteva sugestii privind regulile de ghidare a întâlnirilor creştin-tradiţionale.
85
Cele 12 sugestii pentru o viaţă romantică bună, pentru o curtare tradiţională
1. E necesar să ai o dispoziţie duhovnicească
Dacă tu, ca tânăr adult, nu eşti încă cineva care şi-a însuşit credinţa, care a trecut de la a fi creştin în virtutea faptului că ai fost într-o familie creştină la a fi creştin în virtutea alegerii ca tânăr adult, atunci nu începe să te întâlneşti, te rog. Fiindcă până când nu ai relaţia cu Hristos stabilită nu ştim cu adevărat cine eşti, şi nici o femeie sau bărbat din viaţa ta nu va şti cine eşti. Este foarte important să îţi setezi mai întâi o dispoziţie duhovnicească adultă. În limbajul Scripturii: stabileşte-ţi relaţia, prima ta dragoste la locul ei, cu Mirele tău Ceresc, iar apoi îţi poţi îndrepta atenţia către un soţ sau o soţie pe pământ.
2. Învăţaţi cum să fiţi în preajma membrilor de sex opus într-un mod demn, matur, cavaleresc
Dacă nu ştim cum să interacţionăm cu membrii de sex opus în biserică, la şcoală şi la serviciu într-un mod respectuos, plăcut lui Dumnezeu şi iubitor, atunci nu vom putea dezvolta o relaţie şi mai intensă, de calitate, cu un anumit membru de sex opus. Aşa că dezvoltaţi ceea ce este adecvat. Învăţaţi cum să vă comportaţi în prezenţa unui membru al sexului opus cu o oarecare demnitate.
86
3. Fiţi pregătiţi să faceţi afaceri
întâlnirile nu sunt ceva ce faci atunci când descoperi că ai un interes pentru sexul opus. Atunci când băieţii încetează să mai considere în mintea lor că fetele au păduchi, asta nu înseamnă că ar trebui să înceapă să se întâlnească cu cineva. De fapt, noi, creştinii, ne întâlnim în mod tradiţional pentru a ne căsători. Iar dacă mariajul nu este ceva la orizont, atunci întâlnirile sunt un dezastru şi sunt premature. Dacă nu vrei să te căsătoreşti, dar te întâlneşti cu cineva este, de fapt, o pregătire pentru a te juca de-a căsătoria. Este o înscenare pentru compromiterea castităţii. Şi încă nu este momentul. În schimb, ar trebui să-ţi direcţionezi toată energia şi să lucrezi pentru a te pune într-o poziţie în care să poţi face afaceri, în care să ai ceva de oferit unei alte tinere sau ca fată unui tânăr. Aşa că nu începeţi să vă întâlniţi până când nu sunteţi gata să faceţi afaceri. Ceea ce înseamnă, bineînţeles, că sunteţi gata să vă căsătoriţi şi atunci puteţi face curte pentru a vă căsători şi nu trebuie să dureze ani de zile.
4. Apreciaţi tot ceea ce implică o căsătorie
Dacă vreţi să vă căsătoriţi, asiguraţi-vă că înţelegeţi cu adevărat ce este căsătoria. Mariajul înseamnă o fidelitate exclusivă pentru tot restul vieţii, este vorba despre o companie sacră. Este vorba despre dorinţa de a avea copii şi deschiderea către procreare. Şi dacă nu sunteţi pregătiţi pentru aceste lucruri, dacă nu puteţi jura fidelitate exclusivă,
87
dacă nu vă puteţi angaja să fiţi principalul companion sacru al partenerului vostru, dacă nu îţi doreşti copii, înseamnă că nu eşti pregătit pentru căsătorie şi că nu apreciezi în totalitate această legătură sacră. Căsătoria nu este ceva ce se poate negocia, nu puteţi lua doar două-trei părţi din ea şi pe restul să le ignori. Nu, ori iei toate implicaţiile sau nu te căsătoreşti.
5. Cereţi permisiunea înainte de a începe
Obţineţi permisiunea înainte de a începe. Ideea că întâlnirea este doar o chestiune între doi indivizi este o noutate şi este ridicolă. Întâlnirea dintre doi oameni implică familii, implică Biserica. Cu excepţia cazului în care plănuiţi să nu veniţi la biserică şi să implicaţi un preot în nunta voastră, aşa cum fără îndoială se aşteaptă să facă majoritatea dintre voi, care încă nu sunteţi căsătoriţi, amintiţi-vă că nu îi prezentaţi preotului un simplu pachet, o afacere încheiată. Familiile au ceva de spus. Naşii au ceva de spus. Părinţii duhovniceşti au ceva de spus. Preoţii care oficiază nunţile au ceva de spus. Căsătoria este o realitate foarte publică şi comunitară şi aşa ar trebui să o tratăm. Aşa că cereţi permisiunea. Dacă ai de gând să începi să te întâlneşti cu cineva şi eşti bărbat şi vrei să te întâlneşti cu o femeie, întreabă-l pe tatăl ei. Arată puţin respect, arată că recunoşti faptul că ea face parte dintr-o familie şi că modul în care o tratezi va avea un impact şi asupra lor. Iar dacă eşti devotat şi
88
eşti apropiat de preotul tău, întreabă-l. Întreabă-ţi părintele duhovnicesc dacă el crede că eşti pregătit să faci asta. Dacă el crede că eşti matur şi poate are ceva care să te ajute să fii pregătit, cere-i o binecuvântare. Cereţi-i o binecuvântare.
6. Declară-ţi intenţiile tale în mod oficial
Fiţi foarte clari în ceea ce faceţi. Nu încercaţi doar să vă omorâţi timpul, nu căutaţi doar o priză sexuală, nu-i aşa? Declaraţi-vă intenţiile în mod oficial faţă de persoana pe care speraţi să o curtaţi, astfel încât să nu existe nicio confuzie cu privire la ceea ce se întâmplă.
7. Joacă-ţi rolul cu fidelitate
Există un rol pe care bărbatul trebuie să îl joace. Există un rol pe care trebuie să-l joace femeia. Joacă-ţi rolul cu fidelitate.
8. Nu-ţi înşela fratele (sora)
Acesta este limbajul Sfântului Apostol Pavel în capitolul 4 din Epistola 1 (4, 3-6) către Tesaloniceni, unde spune că voia lui Dumnezeu pentru noi a rămas sfinţirea trupurilor noastre, să nu-l fraudăm pe fratele nostru. Atunci când vă întâlniţi, nu ştiţi dacă acea persoană cu care vă întâlniţi va ajunge să vă fie soţsoţie. Nu ştii asta. Când vei şti asta? Vei şti asta când vei simţi cununile pe cap şi vei auzi preotul spunând: „Încununează-i, Doamne, cu slavă şi cu cinste“,
89
atunci vei şti. Până atunci, nu ştii, şi este posibil ca acela să nu fie soţul tău şi, prin urmare, nu lua ceea ce nu este al tău şi ceea ce aparţine doar soţului unei persoane. Nu-l înşela pe fratele tău în această privinţă. De fapt, învaţă să faci ceea ce Sfântul Pavel i-a spus fiului său duhovnicesc, Sfântul Timotei, a spus să tratezi femeile mai în vârstă ca pe nişte mame şi pe cele mai tinere ca pe nişte surori, pe bărbaţii mai în vârstă ca pe nişte taţi şi pe cei mai tineri ca pe nişte fraţi, în toată puritatea. Comportaţi-vă în acest fel, în curtare. Nu te angaja în relaţii cu cineva pe care îl curtezi, în relaţii pe care nu ai putea să le ai cu propria ta soră, pentru că persoana pe care o curtezi asta este pentru tine deocamdată; până când ea este ceva mai mult sau el este ceva mai mult pentru tine, până când sunteţi logodiţi şi apoi până când sunteţi căsătoriţi, asta e tot ce eşti frate sau soră. Dacă vă comportaţi în acest fel, fără să îl înşelaţi pe fratele vostru, atunci chiar aţi putea să vă bucuraţi de curtare, şi dacă nu merge, nu e nici o problemă, nicio greşeală. Nimeni nu plânge, nicio inimă nu este frântă, există respect reciproc şi puteţi merge mai departe. Aceasta este calea înţelepciunii şi aceasta este calea despre care am fost învăţaţi de strămoşii noştri.
9. Fiţi mulţumiţi, nu orientaţi spre divertisment, în curtarea voastră
Oricine se poate simţi bine la un meci al echipei Lakers. Oricine poate să se distreze la un film. Asta nu
90
înseamnă că sunteţi meniţi să fiţi împreună. În schimb, concentraţi-vă asupra lucrurilor semnificative. Mergeţi în locuri semnificative. Aveţi conversaţii de calitate care cer o expresie a minţii unei persoane, a persoanei interioare şi a inimii sale, iar apoi veţi afla o mulţime de lucruri unul despre celălalt.
10. Nu vorbiţi împreună despre căsătorie
Aceasta este o mare tentaţie. Atunci când curtarea merge bine, nu vreţi să începeţi să faceţi planuri şi să puneţi căruţa înaintea boilor, ceea ce se va şi întâmpla dacă faceţi toate aceste planuri; discuţiile despre căsătorie fac ca solicitarea permisiunii tatălui fetei să fie o ştampilă de cauciuc. Şi nu este o ştampilă de cauciuc. Preoţii Bisericii nu au voie, în mod canonic, să se căsătorească cu nimeni fără binecuvântarea explicită a tatălui fetei. Fii înţelept! Fii înţelept în abordarea problemei. Puteţi vorbi despre căsătorie, dar nu vorbiţi despre asta ca şi cum aţi fi voi doi căsătoriţi. Asta aduce ispită.
11. Asigură-te că te sfătuieşti şi că ceri părerea altor persoane despre perechea ta
Când crezi că persoana cu care te întâlneşti ar putea fi aleasa şi începi să te gândeşti serios la o viaţă împreună, acela este momentul cheie când să ceri părerea acelor oameni din viaţa ta care sunt foarte importanţi pentru tine; mama
91
ta, tatăl tău, părintele tău duhovnicesc, fratele tău, sora ta, oricine despre perechea ta.
12. Ţineţi-vă de inimă cu două mâini şi nu-i daţi drumul
Aceste cuvinte sunt ale arhimandritului Emilianos Simonopetritul şi el ne spune că atunci când începeţi să vă întâlniţi, ţineţi-vă de inimă cu două mâini şi nu-i daţi drumul fiindcă inima este vicleană şi dacă nu vă ţineţi bine, puteţi ajunge într-un loc în care nu aţi vrut niciodată să fiţi. Aşa că, ţineţi-vă bine cu ambele mâini de inimă şi mergeţi pe calea curtării cu înţelepciune!
92
Postul — inutil sau vindecător?
Nu toţi avem o experienţă grozavă cu postul, nu toţi ne-am găsit drumul printre buruieni întrun post plin de har şi aşa că aş dori să vă ajut să redescoperiţi postul cu ajutorul profetului Isaia, unde vedem diferenţa dintre postul care nu are valoare şi postul care schimbă viaţa.
Textul la care mă refer este capitolul 58 al profeţiei lui Isaia şi este poate cel mai clar sfat din întreaga Scriptură despre caracteristicile postului care schimbă viaţa, un post care este respectat de Dumnezeu, un post pe care Domnul Dumnezeu însuşi îl consideră a fi un post adevărat şi El îşi revarsă harul asupra celor care îşi iau acest angajament al postirii.
Acest capitol începe cu o mare tristeţe. Dumnezeu prin profetul său se apleacă asupra faptului că poporul
93
Său posteşte în zadar, şi astfel spune prin Isaia: Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale. În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele (acesta este Domnul care vorbeşte şi El este foarte supărat pe poporul Său, El îi cere profetului să-i certe pentru păcatele lor şi să îi cheme la pocăinţă pentru că oamenii cred în sinea lor că fac lucruri măreţe, un lucru foarte primejdios) ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Oamenii ţin post, dar chiar şi ei îşi dau seama că este inutil în faţa lui Dumnezeu, că este fără valoare, ei simt că nu se duc nicăieri. Vă simţiţi vreodată aşa când ţineţi post? Ca şi cum, pur şi simplu, nu înţelegem şi nu reuşim să facem ceea ce ne-am propus? Aceasta este exact experienţa poporului lui Dumnezeu în acest text. În continuare, Dumnezeu le spune clar de ce ei se simt aşa, de ce nu are valoare postul lor: „ Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. “
Ei bine, acum ştim. Doamne, miluieşte-ne pe noi!
Acestea sunt cuvintele Domnului despre postul inutil, fără valoare. Hai să le ascultăm, să intre în urechea noastră
94
şi să lepădăm căile greşite şi să terminăm cu ele odată pentru toată viaţa noastră. Să promitem, ascultând cuvântul Domnului, că nu vom posti aşa.
Observaţi cele trei lucruri despre care Domnul spune că fac postul zadarnic:
1. A pune voia noastră pe primul loc în post; a posti pentru propria noastră dorinţă
Aceasta este o mare ispită pentru noi. Ştim că Domnul ne cere să renunţăm la lucrurile care ne fac plăcere, ne cere să spunem Nu! voii noastre şi să îmbrăţişăm lepădarea de sine, să nu mai mâncăm carne delicioasă şi produse lactate şi deserturi gustoase; toate aceste reguli pe care ar trebui să le respectăm sunt o supunere aşteptată de Hristos, dar înlocuim oare toate aceste lucruri? Cheltuim oare bani şi căutăm reţete speciale? Muncim din greu ca să putem avea în continuare mâncare gustoasă? Aproape că nici măcar nu ştim că este post dacă facem aceste lucruri şi atunci cădem sub această critică de a posti pentru propria noastră dorinţă.
Este mai bine să fim duri şi să ne mulţumim cu mâncatul simplu, nu pentru gust, ci pentru a fi hrănitor, şi pentru a mânca acelaşi lucru fără a fi nevoie să petreci mult timp gătind. Găteşte o cantitate mai mare şi mănâncă acelaşi lucru dimineaţa, la prânz şi seara, sau pe parcursul mai multor zile, aceleaşi supe, cu pâine simplă, deoarece obiectivul nostru nu
95
este să înlocuim mâncarea delicioasă pe care ne place să o mâncăm cu mâncare de post mai delicioasă. Ba chiar, întrun efort de a mânca delicios în timpul postului, cheltuim mai mulţi bani pe mâncarea de post care substituie carnea şi lactatele. Aceasta este exact opusul postului şi ne va transforma postul într-un efort zadarnic.
2. Postim fără compasiune pentru aproapele nostru
Când posteşti, îţi simplifici viaţa. Deseori, dacă eşti om de afaceri asta înseamnă că vei câştiga mai puţini bani, vei avea mai puţine produse, pentru că nu te concentrezi pe câştig ci pe faptul că acorzi mai multă atenţie celorlalţi, mai multă atenţie milei şi simplităţii. Totuşi, ispita este pentru aceşti oameni că, deşi încearcă să postească, îşi conduc din greu lucrătorii. Ideea e că dacă ei ca şefi nu pot face bani pentru că postesc, îşi pun lucrătorii să lucreze dublu ca să aducă profit, şi această gândire este extrem de greşită.
Nu te mai gândi la grijile lumeşti şi la producţie în timpul postului, ci gândeşte-te la dobândirea duhovnicească, adevărata comoară, citeşte Cartea Proverbelor şi află ce este mai preţios decât aurul şi argintul şi pietrele preţioase.
3. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul
Furia şi violenţa pot fi rodul unui post greşit. Atunci când ne abţinem de la plăceri şi trupul nostru este obişnuit
96
să fie răsfăţat, suntem obişnuiţi să obţinem ceea ce vrem când vrem, să bem când vrem să bem, să mâncăm când vrem să mâncăm, să avem relaţii cu soţii noştri când vrem să avem relaţii, să dormim când vrem să dormim şi lăsăm toate astea deoparte şi spunem Nu!, Nu!, vom nega aceste dorinţe, şi în schimb, ne vom ruga chiar şi atunci când suntem obosiţi şi ne dor ochii şi vom citi şi vom scrie, şi o să vizităm oameni şi o să sunăm oameni, şi ne vom angaja în fapte radicale de milostenie. Atunci când facem aceste nevoinţe, trupul nostru şi sufletul nostru pot izbucni în furie şi asta va face postul nostru lipsit de valoare.
Trebuie să fim atenţi la asta atunci când încercăm să postim sincer, trebuie să ne aşezăm în blândeţe, trebuie să ne stabilim în calm, trebuie să urmărim cu mare atenţie această ceartă şi disputele şi violenţa ca să nu izbucnească în noi, pentru că ne tratăm singuri cu lucruri exterioare. Motivul pentru care postul este atât de rodnic este fiindcă ne dezvăluie şi cât de slabă este cu adevărat fundaţia noastră duhovnicească; este necesar să cunoaştem adevărul despre noi înşine şi să fim smeriţi ca nu cumva să credem că suntem ceva când nu suntem nimic; să ne sprijinim pe Dumnezeu, pentru că sfinţii sunt cei care au învăţat să nu fie încrezători în ei înşişi, ci să-şi pună încrederea în Domnul, să se sprijine pe El în credinţă.
Acestea sunt cele trei moduri prin care Isaia ne spune cum este un post fără valoare. El continuă imediat explicându-ne care este dorinţa lui Dumnezeu pentru postul nostru. Ce fel
97
de post schimbă viaţa şi ce fel de post este puternic înaintea feţei lui Dumnezeu?
Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care îmi place? zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.
Acesta este scopul nostru în post, să învăţăm să nu mai păcătuim, să învăţăm să înlocuim egoismul cu iubire, să înlocuim violenţa cu bunătate, să învingem mânia, să iubim mila şi să căutăm interesul altora. Postul înseamnă să aducem libertate altora, să îi ridicăm pe cei deprimaţi şi să îi inspirăm pe cei deznădăjduiţi, să îi consolăm pe cei singuri, să ne săturăm casele şi să ne hrănim vieţile cu milă şi compasiune, acesta este genul de post pe care Dumnezeu îl respectă.
împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Postim astfel încât să avem ceva de împărţit şi să cheltuim mai puţini bani. Întotdeauna încurajez familiile din parohia mea să încerce să-şi reducă bugetul alimentar cu 50% în post, la orice cheltuiesc ei, orice cheltuiţi în mod normal, reduceţi-l la jumătate şi vedeţi dacă puteţi trăi din asta. Apoi, veţi avea jumătate din acest buget pentru a-l oferi altor oameni, pentru a-i încânta pe cei flămânzi şi pe cei care au nevoie de ajutorul vostru.
98
Postul ar trebui să fie un moment de dăruire, pentru a uşura necazurile oamenilor, de a face binecuvântări pentru oameni, pentru a vizita bătrânii din parohia ta şi a le curăţa casele şi a avea grijă de proprietăţile lor şi pentru a-i întreba ce poţi face pentru ei.
Uneori, de fapt mi-aş dori să fie doar uneori, din păcate este prea des în spovedanie, noi preoţii îi întrebăm pe enoriaşi dacă au pe cineva cu care trebuie să se împace şi de multe ori, oh, de prea multe ori ca să le pot număra, am auzit de-a lungul anilor şi deceniilor: „Ei bine, părinte, pur şi simplu nu mă pot împăca cu tatăl meu sau nu mă pot împăca cu mama mea“, de parcă această stare de separare este doar un fapt al vieţii care este static şi nu se va schimba niciodată. Doar pentru că nu am putut să mă împac cu un membru al familiei, un tată, o mamă, bunici şi unchi, propriul nostru neam, în cuvintele lui Isaia, doar pentru că aşa a fost cazul în trecut, asta nu îţi spune nimic despre viitor, doar dacă nu te rogi. Dacă eşti mulţumit şi satisfăcut în mod fals de înstrăinarea de propria familie şi, prin urmare, permiţi o împietrire a inimii tale când, de fapt, acesta este carnea şi sângele tău, aceştia sunt oamenii cu care ar trebui să te rogi pentru împăcare, în mod constant, şi să nu faceţi ceea ce a spus Domnul „te ascunde de cel de un neam cu tine“. Posturile sunt momente grozave pentru a-i căuta pe oameni fără nicio aşteptare şi când nu aveţi aşteptări, este imposibil să fiţi dezamăgiţi. Căutaţi-i cu dragoste pură ca să-i binecuvântaţi, să dăruiţi milă, compasiune şi bunătate
99
faţă de cineva din familia voastră, cineva cu care poate nu eşti împăcat. Dacă faci aceste lucruri, dacă evităm postul fără valoare şi îmbrăţişăm viaţa care transformă postul, ce urmează? Isaia este foarte generos în promisiuni.
Voi încheia această discuţie despre post, împărtăşind cu voi şase promisiuni incredibile care sunt date în Isaia, capitolul 58, versetele 8-12.
Şase promisiuni incredibile ale postului adevărat, daruri care vă schimbă viaţa, pe care Dumnezeu vi le va oferi:
1. Întunericul din inima ta va dispărea şi Lumina te va umple.
2. Vei simţi protecţia lui Dumnezeu în jurul tău.
3. Dumnezeu îţi va asculta rugăciunile.
4. Sentimentele de deprimare şi descurajare vor dispărea.
5. Trupul tău va câştiga vigoare nouă.
6. Vei ajuta la zidirea împărăţiei lui Dumnezeu aici şi acum.
Acum m-aţi putea întreba: „Părinte, cum sunt posibile aceste lucruri doar printr-un post adevărat?“
Da, se va putea. Da! Mai jos aveţi textul original din Isaia (58, 8-12).
Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta
100
va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată. Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.
Ce text incredibil! Şi ce făgăduinţe pline de har ne dăruieşte Domnul dacă alegem să îmbrăţişăm postul aşa cum doreşte Domnul! Amin!
101
„Domnul nostru Iisus Hristos, marele nostru Campion, i-a învins pe toţi, a golit iadul şi apoi a luat omenirea la Cer şi a aşezat-o la dreapta Tatălui Său şi L-a trimis pe Duhul Său Sfânt împuternicind Biserica să ducă Vestea Bună a marii Sale resetări, a triumfului Său asupra dominaţiei morţii şi a păcatului către întreaga lume“.
104
Hristos vs. Transumanism
În 12 septembrie 2022, Casa Albă a emis un ordin executiv, un fascinant ordin executiv, unul foarte îngrijorător, sub titlu de „Avansarea biotehnologiei şi a bioproducţiei inovare pentru o bioeconomie americană durabilă şi sigură“.
Ce înseamnă asta? Cred că 99% dintre americani nu au absolut nicio idee despre ce înseamnă asta, dar înainte de a vă cita ceva din ordinul executiv propriu-zis, permiteţimi să fac un comentariu iniţial cu privire la dezvoltarea tehnologiei în această epocă a secularismului.
Cuvântul „sigur“ mi se pare extrem de deplasat, „dezvoltarea biotehnologiei şi a inovaţiei în bioproducţie pentru o bioeconomie americană durabilă, sigură şi securizată“. În Vest, suntem conduşi de oligarhi care nu au
105
niciun cod moral. Suntem la marginea unui război nuclear, cu siguranţă suntem cel mai aproape de un război nuclear din timpul vieţii mele, iar cuvântul „sigur“ este introdus într-un ordin executiv pe care urmează să-l citez, care este orice, dar cu siguranţă nu este sigur: „trebuie să dezvoltăm ingineria genetică, tehnologia şi tehnicile prin care să putem rescrie circuitul celulelor şi să programăm în mod previzibil biologia în acelaşi mod în care scriem software şi programăm computerele.“
Doamne, ai milă! Sper că aceşti oameni glumesc! Să trateze oamenii ca pe nişte computere şi vor să ne facă previzibili, astfel încât să putem fi programaţi la propriu. Epoca designerilor de oameni. Epoca transumanismului a sosit, dragii mei, fie că vrem sau nu, fie că ştim sau nu, este aici. Majoritatea acestor oligarhi tehnologici, seculari care conduc comerţul astăzi sunt în mod oficial atei şi resping religia tradiţională, din principiu.
îmi amintesc că am fost, în 2017, la Budapesta, Ungaria, la Congresul Mondial al Familiilor din acel an şi pe marele ecran, în faţa a câteva mii de persoane a fost făcută o prezentare de către ministrul familiei din Ungaria, ministrul pentru viaţa de familie. Vă puteţi imagina ca America să aibă un ministru pentru viaţa de familie? Avem un ambasador pentru promovarea imoralităţii LGBT, agenda LGBT, avem literalmente un ambasador pentru aşa ceva, dar să avem un ministru care se preocupă de viaţa de familie?! Ce şoc! Doamna ministru a pus pe marele ecran, o imagine cu toţi
106
prim-miniştrii din Europa, cu o linie mare în mijloc între prim-miniştrii vest-europeni şi prim-miniştrii din Europa Centrală şi de Est, şi apoi a pus o întrebare: câţi copii, în medie, credeţi că au prim-miniştrii din Est? şi câţi credeţi că au în Vest? Răspunsul la acea vreme era că în Occident, numărul mediu de copii din familia prim-miniştrilor aflaţi la guvernare din toate ţările vest-europene a fost de 1,6? Poate 2,1? Nu! A fost ZERO! Nici măcar un singur primministru al ţărilor vest-europene la acel moment nu avea nici măcar un copil! Oamenii care iau decizii de mare importanţă pentru familiile noastre, sunt fără familii! Media pentru Est a fost de 3,5, ceea ce mi-a spus mult mai mult decât orice altceva despre decalajul în viziunea asupra lumii şi consecinţele acelei diviziuni şi a viziunii asupra lumii care se desfăşoară în prezent. Suntem guvernaţi de oligarhi foarte revoluţionari şi radicali care îl neagă pe Dumnezeu, neagă viziunea creştină, neagă escatologia creştină şi sunt acum capabili să folosească puterea în cele mai distructive moduri. Ei îl neagă pe Dumnezeu, şi acest lucru este geneza pentru o mare parte din angoasa din prezent, este o mare parte din ceea ce determină transumanismul. În principiu, ei neagă pe Dumnezeu, neagă veşnicia, neagă Cerul, dar nu pot trăi cu consecinţele acestui fapt. E prea dezolant, subestimează scopul umanităţii, reduce orice soluţie pentru problemele noastre, eternizează moartea, şi astfel transumaniştii sunt blocaţi între lumea pe care au făcut-o, adică lumea seculară pe care au produs-o, şi consecinţele abolirii religiei, dar nu
107
se pot întoarce la religie pentru că nu se pot pocăi, deşi sperăm că vor face asta şi că unii dintre ei vor începe să facă asta. Aşadar, transumanismul este în creştere.
Seculariştii nu pot scăpa de setea de a avea un sens, nu pot scăpa de ecoul Paradisului din interiorul lor, pe care nu-l pot eradica indiferent de ceea ce fac, chiar şi negându-L pe Dumnezeu, ei nu pot eradica faptul că ei sunt făcuţi după chipul Său şi că acea imagine este în ei, martoră împotriva viziunii lor asupra lumii.
Cultura noastră este descrisă în mod pregnant de Sfântul Apostol Pavel în primul capitol al epistolei sale către Romani, veţi vedea cât de relevantă este descrierea lui despre starea noastră: Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare, pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu i-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios…
Ultima frază „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni”, nicio linie a Scripturii nu descrie mai bine transumaniştii.
108
Ei au creat o formă de tehno-utopism care nu are nici o bază ştiinţifică, ei au creat un sistem foarte prostesc, deşi ei sunt „înţelepţii“ acestei lumi. Sunt conduşi de consecinţele negative ale propriului imbold anti-religie.
Transutopianismul acesta, transumanismul încearcă să rezolve problema păcatului şi a mizeriei negând pur şi simplu că păcatul există şi caută să rezolve problema morţii, unui anumit tip de moarte, prin îmbrăţişarea tehnologiei şi a afirmaţiei nefondate că, într-un fel, pe măsură ce tehnologia se dezvoltă, vom obţine o tehnologie care ne va ajuta să eradicăm moartea.
Această adorare a tehnologiei pământeşti este dovada că ei au abandonat închinarea la singurul Dumnezeu Adevărat, dar ei nu pot înceta să se închine, ei trebuie să găsească un salvator. Pur şi simplu nu poate fi un salvator personal care ar putea cere ceva de la ei. De fapt, unul dintre principiile fundamentale ale transumaniştilor este că moartea este opţională, este o afirmaţie fundamentală care unifică mişcarea transumaniştilor, moartea este opţională, şi mai numesc acest lucru ştiinţă! Poate, cineva, vă rog, să folosească metoda ştiinţifică pentru a verifica această premisă? A scăpat cineva vreodată de moarte exceptând o singură Persoană? Nu cred.
Cum pot numi ei asta ştiinţă? Ei spun că ar fi posibil doar dacă am avea mai multă tehnologie. Ei spun că putem pune creierul uman într-o stare îngheţată acum şi putem obţine o tehnologie suplimentară care să ne permită să
109
facem acest lucru, adică să plasăm acel om înapoi într-un fel de corp şi persoana poate avea o formă de nemurire, atât de ridicolă a devenit ideea lor.
A apărut această idee conform căreia persoana ta întreagă, ceea ce te face pe tine, personalitatea ta glorioasă, conştiinţa ta, se presupune că totul, toată persoana ta este blocată în creier. Asta cred aceşti transumanişti, că totul e cuprins în creier.
în răspuns la acţiunea lor, Biserica îşi ridică vocea şi dă mărturie despre viziunea lui Iisus despre ceea ce înseamnă să fii o fiinţă umană. Viziunea lui Iisus despre transfigurare împotriva viziunii seculare a transumaniştilor.
în Evanghelia după Sfântul Apostol Luca, în capitolul 6, Iisus spune:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi: Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri […] Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.
Viziunea lui Iisus, întreaga Sa învăţătură ţinteşte inima omului. Nu creierul lui! Mântuitorul nu ignoră creierul omului, există un respect faţă de creier, raţionalitatea este acceptată, onorată şi îngrijită, dar punctul central al omului este inima, centrul sufletului său. Aceasta este învăţătura lui Hristos: dezvoltarea inimii pure, iluminarea minţii, vindecarea voii umane. Aceasta este intenţia Domnului nostru, Iisus Hristos. Lucrarea Harului în viaţa noastră nu este doar pentru a proteja capacitatea noastră mintală
110
pentru totdeauna, ci Hristos ne oferă Transfigurarea în locul transumanismului secular. El este soluţia tuturor dilemelor noastre. Tehnologia nu este o soluţie. Tehnologia nu a fost cauza căderii omului şi începutul morţii, şi, deci, tehnologia nu va fi soluţia pentru căderea omului şi pentru moarte. Căderea Omului a fost o decizie personală, un afront, o jignire personală a lui Adam şi Eva împotriva lui Dumnezeu, deci singura soluţie e tot personală. Hristos însuşi este soluţia la orice problemă umană şi la orice dilemă umană. El este Adam cel Nou, Fiul Omului, Gloria speciei umane. El este Biruitorul iadului, Cel care a desfiinţat moartea, Cel care l-a distrus pe satana. Hristos este Salvatorul lumii, Izbăvitorul păcatelor noastre, Cel ce ne dă Viaţa veşnică. Viitorul pe care Hristos ni-l oferă tuturor celor care se pocăiesc şi cred în El este atât de frumos, atât de magnific, este atât de măreţ şi de superior faţă de orice poate oferi tehnologia omului căzut şi mişcarea transumanistă încât nici nu putem explica în cuvinte. Cei care au văzut ceea ce ne oferă Domnul în viaţa următoare şi ce a pregătit celor care îl iubesc, nu pot vorbi mult despre asta, în viaţa aceasta.
Dragii mei, Dumnezeu este soluţia pentru problemele noastre. Mă gândesc la cuvintele profetului Amos (5, 4), Aşa zice Domnul: Căutaţi-Mă şi veţi fi vii!
Dacă doriţi să trăiţi, căutaţi-L pe Domnul care este Viaţa. Acesta este adevărul. Prin Sfântul Botez, am fost uniţi cu Iisus, am fost înfiaţi în familia lui Dumnezeu, am fost aduşi pe o cale a salvării care este curăţarea inimii, curăţarea
111
şi iluminarea minţii, vindecarea voii, cultivarea virtuţii. Noi nu ne interesăm de modificarea genelor, de fuzionarea creierului uman cu un computer sau de potenţialul inteligenţei artificiale, fiindcă oricare dintre aceste lucruri, chiar dacă le împlinim, nu vor avea o grandioasă contribuţie la soarta veşnică a umanităţii. Nimic nu ne poate salva de diavol, de păcatele noastre şi de la moarte în afară de Hristos.
Ceea ce a adus păcatul şi moartea în lume nu a fost o lipsă de tehnologie. Şi oricâtă tehnologie va exista, nu va putea distruge păcatul sau moartea. Doar Unul poate face asta. Doar Unul poate birui moartea, doar Unul poate salva omenirea, doar Unul este vrednic de iubirea şi suprema credincioşie a noastră, doar singurul Dumnezeu Adevărat şi Unul-Născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos şi desăvârşitul Duh Sfânt, Unul Dumnezeu căruia îi dăm slavă în vecii vecilor. Amin!
112
Marea Resetare
Discuţia aceasta am intitulat-o Marea Resetare. Acest limbaj vă este familiar acum, deoarece este folosit de o gamă largă de surse astăzi. Reflectând asupra crizelor care au avut loc în pandemia de coronavirus, este folosit de unii cercetători, de unele elite globale. Este, de asemenea, folosit de jurnalişti şi comentatori culturali ca răspuns către elitele globale. Denumirea de Marea Resetare mi s-a părut fascinantă şi am decis să citesc despre asta, deoarece sunt sigur că mulţi oameni au fost interesaţi, în special preoţi din întreaga lume, deoarece aceştia au văzut impactul coronavirusului asupra oamenilor şi asupra comunităţilor şi acţiunile care au fost întreprinse în perioada respectivă.
Am citit cartea „Marea Resetare COVID-19“ care a fost publicată de doi economişti influenţi. Unul este profesorul Klaus Schwab. Este profesor la Universitatea din Geneva, fondator şi director executiv al Forumului Economic Mondial. A scris cartea împreună cu un doctor în economie, francez, numit Theory Mallory. Este o carte fascinantă şi este scrisă chiar în mijlocul epidemiei de coronavirus, deci aproximativ 3-4 luni de la declanşare. Iar principiul din spatele cărţii este că virusul ne oferă o oportunitate pentru o mare resetare culturală, socială, globală. Există multe lucruri care prin acţiunea lor au modificat societatea în mod permanent, indiferent unde locuim. Şi aceşti autori încearcă să ne ghideze calea către cum ar trebui să înaintăm şi să ne gândim că nu ne mai putem întoarce la cum au stat lucrurile în trecut. Prin urmare, ei prezintă această propunere într-o serie de domenii. Au subsecţiuni de resetare sau ceea ce aş numi subseturi de resetare. Discută despre un subansamblu economic, unul global în domeniul mediului, unul geopolitic, tehnologic, efectiv în toate sectoarele. Cei doi autori oferă sugestii în toate aceste domenii despre modul în care liderii, liderii importanţi din toate ţările, liderii internaţionali, globali ar trebui să încurajeze şi să efectueze schimbări permanente. Deci, de exemplu, în domeniul economiei, ei subliniază că răspunsul, răspunsul aproape universal în ţările dezvoltate la izbucnirea coronavirusului este o politică economică absolut nesustenabilă, adică stimulente masive care aruncă ţările în datorii semnificative, împreună cu o politică de lockdown care a dus la şomaj masiv. Autorii sugerează anumite modificări în aceste traiectorii ale politicii fiscale despre
114
cum să putem face faţă viitorului; se concentrează mai mult pe acest domeniu, întregul domeniu al economiei. Ei au, de asemenea, o secţiune socială, o secţiune de resetare socială, subliniind faptul că au fost tulburări extraordinare aduse în ţările occidentale ca urmare a coronavirusului şi implicaţiile lockdown-ului şi ce impact a avut pentru viaţa oamenilor. Ei subliniază, de asemenea, realitatea tristă că disparităţile, în special disparităţile economice, au crescut, că cei mai bogaţi au devenit mai bogaţi în timpul coronavirusului, iar cei care sunt săraci au devenit şi mai săraci. Şi au câteva sugestii despre ce pot face culturile, ce pot face liderii culturali, liderii politici.
Totodată, se concentrează şi pe frontul geopolitic. Aceşti autori influenţi care încearcă să stabilească agenda pentru ONU şi alţii sunt mari susţinători ai globalizării. Ei cred că naţionalismul şi revenirea la suveranitatea statelor naţionale reprezintă o piedică extraordinară în gestionarea focarelor de viruşi precum COVID-19. Aşa că îşi folosesc platforma pentru a promova consolidarea organizaţiilor internaţionale ca punct esenţial al viitorului: mai puţin localism, mai mult internaţionalism.
Cei doi se concentrează, de asemenea, pe resetările tehnologice. Aceasta poate fi una dintre cele mai importante părţi ale cărţii în care se observă că răspunsul coordonat la coronavirus în multe ţări depinde foarte mult de revoluţia digitală. Aceştia consideră că era informaţiei digitale devine din ce în ce mai influentă şi îşi extinde tentaculele în mai
115
multe aspecte ale vieţii noastre, ceea ce, din punctul lor de vedere, este un lucru foarte bun. Fac tot felul de sugestii despre faptul că, dacă ne lăsăm ghidaţi în era digitală de interconectivitatea noastră, acest lucru poate ajuta cu adevărat. Desigur, ei sugerează tot felul de lucruri care sunt de fapt societăţi de supraveghere precum urmărirea contactelor, sănătate digitală, paşapoarte, o interacţiune faţă în faţă cât mai redusă, contact uman redus, mai multă muncă de acasă, mai puţine călătorii, mult mai puţine restaurante, localuri, concerte şi întâlniri sociale. Aceştia recomandă şcoala online.
Eu nu pot vorbi într-un mod autoritar despre majoritatea acestor lucruri. Şi nu încerc. Vă spun doar ce este marea resetare şi cum este folosită, cu excepţia acestui ultim domeniu al educaţiei. Despre educaţie pot vorbi pentru că am multe decenii în care m-am implicat profesional în educaţie: educaţia online este un coşmar, un coşmar! Astfel, mă opun cu totul ideii că una dintre consecinţele coronavirusului ar trebui să fie mai puţină şcolarizare personală şi mai multă şcoală online.
Aşadar, acestea sunt marile domenii de resetare pe care le articulează în carte. Ei se ocupă, de asemenea, de unele resetări minore în ceea ce priveşte afacerile şi industria, însă domeniul care mă preocupă cel mai mult ca preot este secţiunea despre resetările individuale unde se vorbeşte „despre redefinirea umanităţii noastre“. Cei doi profesori documentează incredibila criză de sănătate mintală şi criza
116
relaţiilor personale, criza criminalităţii, care au urmat măsurilor de izolare ale guvernelor noastre şi izbucnirii coronavirusului. Aceştia fac câteva sugestii despre cum să cultivăm bunăstarea.
Vreau să subliniez, pur şi simplu, faptul că în această carte destul de mare, de la început până la sfârşit, şi chiar în secţiunea despre resetările individuale, sănătate şi bunăstare, nu există nicăieri nicio referinţă despre Dumnezeu, credinţă, religie, Biserică, nimic. Aceasta este o lacună importantă care merită subliniată: răspunsul absolut secular al acestor elite globale extrem de influente de la Forumul Economic Mondial. Absenţa completă a lui Dumnezeu în orice referire la transcendent eviscerează cu adevărat semnificaţia multora dintre propunerile lor, le face pe toate foarte relativiste şi spre asta aş vrea să vă îndrept gândurile când discutăm despre Marea Resetare. Marea Resetare este folosită de aceste elite ca să conducă lumea spre propriul lor scop. Aceste lucruri au fost menţionate şi de alţi oameni importanţi. De exemplu, dacă aţi citit scrisorile deschise care au fost adresate preşedintelui Trump de către fostul nunţiu papal din Statele Unite, arhiepiscopul Carlos Vigano, care a fost scos în evidenţă în ultimii ani prin hotărârea sa de a expune corupţia din Biserica Catolică, în special a muşamalizării problemei molestării şi a corupţiei dintre cardinali şi episcopi.
L-am întâlnit pe arhiepiscopul Vigano acum câţiva ani, când era nunţiu papal aici. De fapt, l-am întâlnit în mai multe rânduri. El ne-a găzduit pe mine şi un mic grup de
117
oameni la nunţiatura sa papală din Washington DC, şi de asemenea venea pe Coasta de Vest de mai multe ori pentru a vorbi la West Coast Walk for Life, la invitaţia profundrespectatului Arhiepiscop Salvatore Cordileone din San Francisco. De obicei, citea o rugăciune şi spunea câteva cuvinte de încurajare. Cardinalul Arhiepiscop Vigano i-a scris preşedintelui Trump şi în cea mai recentă scrisoare a sa abordează problema Marii Resetări şi face tot felul de afirmaţii despre faptul că este un plan clar al elitelor anti-umane, anti-bisericeşti care încearcă să promoveze agenda Antihristului. Vigano explică despre ce este vorba în această Mare Resetare. Nu pot spune prea multe despre asta. Subliniez doar că acest limbaj devine din ce în ce mai comun marea Resetare. Indiferent despre ce este vorba, nu pot vorbi cu autoritate deloc despre niciuna dintre aceste mari resetări, despre planurile Marii Resetări. Dar, indiferent despre ce este vorba, vă voi spune că există şi a avut loc o Mare Resetare şi că aparţine lui Dumnezeu. Nu aparţine politicienilor. Nu aparţine elitelor bogate care cred că ştiu cel mai bine ce este mai bine pentru lume şi care nu vorbesc niciodată despre Dumnezeu.
A avut loc o mare resetare în lume şi va urma o mare resetare care este pe punctul de a veni. Mai întâi, aş vrea să vorbesc puţin despre asta. Poate vă amintiţi marea resetare originară de la căderea omului, când întregul cosmos s-a prăbuşit ca răspuns la păcatul lui Adam şi Eva şi la actul lor de trădare cosmică. A pus rasa umană pe un curs al
118
stricăciunii care atinge apogeul în capitolul 6 din Geneză, unde Moise scrie că intenţiile gândurilor inimii omului sunt întotdeauna rele. Încontinuu, întreaga rasă umană a fost coruptă. De parcă ceea ce i s-a întâmplat Evei s-ar fi răspândit acum ca virusul suprem la fiecare fiinţă umană, iar noi am ajuns doar la punctul culminant al păcătoşeniei noastre. Şi rezultatul a fost cu siguranţă o mare resetare, şi se numeşte Marele Potop, Potopul, care este descris în Geneză, capitolele 7 până la 9. Dumnezeu a trimis un potop pe pământ şi literalmente a tăiat viţa rasei umane la o singură familie, începând cu o nouă poveste Adam şi Eva prin patriarhul Noe şi familia lui. De fapt, Dumnezeu i-a repetat lui Noe aceleaşi cuvinte pe care le-a dat lui Adam şi Evei. Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Aceasta a fost o mare resetare.
Domnul Dumnezeu nu a pus, după aceasta, curcubeul din cer ca o promisiune că El nu va mai şterge rasa umană de pe faţa pământului, ci mai degrabă ca semn că El va oferi stabilitate şi consistenţă anotimpurilor, astfel încât omenirea să poată prospera cu încredere şi să-şi trăiască viaţa. A fost o resetare masivă pentru rasa umană.
Din acel moment, întreaga istorie a curs spre plinirea vremii, când Dumnezeu a resetat destinul uman, trimiţându-L la plinirea vremii pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, din Ceruri, pentru a Se întrupa din Preacurata Fecioară Maria în Betleem. Dumnezeu devenind om, Cerul şi pământul unindu-se. Cel Atotputernic aplecându-Se jos
119
de tot pentru a ridica rasa umană din mizeria noastră şi pentru a reseta posibilităţile şi realităţile noastre.
Aceasta este Marea Resetare evanghelia, întruparea, unirea Cerului cu pământul în Dumnezeu-omul, Theanthropos, Domnul nostru, Iisus Hristos. El a venit, a învins cea mai mare ameninţare pentru omenire, care nu este un virus. Este, de fapt, păcatul, moartea, diavolii, satana însuşi.
Domnul nostru, Iisus Hristos, marele nostru Campion, i-a învins pe toţi, a golit iadul şi apoi a luat omenirea la Cer şi a aşezat-o la dreapta Tatălui Său şi L-a trimis pe Duhul Său Sfânt împuternicind Biserica să ducă Vestea Bună a marii Sale resetări, a triumfului Său asupra dominaţiei morţii şi a păcatului către întreaga lume, pentru ca bărbaţii şi femeile să poată auzi vestea incredibilă că nu vor fi călcaţi în picioare de moarte în veşnicie, că nu trebuie să rămână sub stăpânirea satanei şi a corupţiei vieţii care domină păcatul şi sub stăpânirea depresiei şi disperării care vin din asta. De fapt, ei pot chiar să se unească ca parte a trupului Dumnezeului glorificat, Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi să fie luminaţi. Întunericul lor să poată fi înlocuit de lumina Lui şi păcătoşenia lor să poată fi acoperită de iertarea Sa plină de har şi de ispăşirea scumpei Sale Cruci.
Este marea resetare a lui Dumnezeu pe care am propovăduit-o până la marginile pământului, prin împuternicirea Sa, triumful Veştii Bune asupra veştii rele asta s-a întâmplat în ultimii 2000 de ani, în aşteptarea marii
120
resetări finale a lui Dumnezeu, care este Marea Judecată. În acel moment, fiecare bărbat, femeie şi copil care a trăit vreodată va sta înaintea marelui tron al lui Dumnezeu şi va da socoteală pentru viaţa lor, pentru fiecare gând, cuvânt şi faptă pe care le-a gândit vreodată, le-a conceput sau le-a făcut. Şi atunci cei care au făcut bine intră într-o înviere a vieţii, iar cei care au făcut răul într-o înviere a judecăţii. Şi Dumnezeu va fi Totul în toţi şi răul nu va mai fi. Aceasta este ultima mare resetare pe care o căutăm, dragi fraţi şi surori. Este cea care contează cu adevărat. Deci, orice s-ar întâmpla acum, orice ar fi în mintea acestor sau acelor lideri politici sau elite globale, pentru noi creştinii, nu contează, nu contează!
Ştim ce este cu adevărat Marea Resetare, Marea resetare a lui Dumnezeu şi ne-am pus speranţa în Domnul. Am experimentat o mare resetare în propriile noastre vieţi şi anticipăm Marea Resetare finală, care va veni şi fie ca ea să vină în curând spre gloria Numelui Său. Amin!
Neuralink şi adevăratul sens
Reflecţia mea asupra Neuralink şi adevăratul sens vine ca răspuns la ştirile despre compania lui Elon Musk, Neuralink, pe care a înfiinţat-o în 2016 cu ambiţia de a crea o interfaţă între computere şi creierul uman prin crearea unui cip care va intra în creierul unei fiinţe umane, şi ne
121
va permite să avem o stimulare mai mare a neuronilor şi o procesare mai rapidă.
Există o mulţime de motive pentru care Elon Musk a creat această companie. El a declarat că are mult de-a face cu a permite fiinţelor umane să se confrunte cu lumea inteligenţei artificiale şi să nu fie dominate de aceasta. Au făcut tot felul de experimente pe maimuţe. Cumva au obţinut permisiunea şi fac experimente şi pe creierul uman. L-am văzut pe Elon vorbind despre avantajele sale, cum că Neuralink va putea ajuta la repararea leziunilor cerebrale pentru persoanele care sunt paralizate la diferite membre. Sună foarte frumos. Aş sublinia, totuşi, că adesea, atunci când se discută despre o tehnologie nouă, plină de probleme etice, dacă poate exista o utilizare terapeutică, aceasta este cea despre care se vorbeşte cel mai mult. Pentru că atunci, dacă te opui dezvoltării acestei tehnologii, ce eşti? Un bufon fără inimă care nu vrea ca oamenii paralizaţi să poată merge din nou, nu? Aceasta este ideea deseori. Sper că nu asta face Elon, dar este o tactică foarte comună pentru cei care creează tehnologii foarte discutabile. Crearea unei interfeţe între creierul uman şi computer printr-un implant în cap, pentru noi, oamenii de rând, este o problemă plină de întrebări şi consideraţii etice care trebuie adresate. Desigur, fundamentul acestui tip de dezvoltare este căutarea transumanistă. Cei mai mulţi dintre titanii noştri tehnologici sunt transumanişti în toată regula. Conceptul lor despre fiinţa umană este extrem de reducţionist. Concentrarea
122
lor asupra creierului ca cel mai important punct, sau mai degrabă parte a fiinţei umane, este des întâlnită. Acesta este motivul pentru care atât de mulţi doresc să-şi păstreze creierul şi să se rupă de corp. Vor să-şi îngheţe creierul, astfel încât, atunci când are loc singularitatea viitoare, să poată face parte din ea, astfel încât să nu moară.
Cred că o mare parte din supoziţie este faptul că, dacă putem face lucruri cu o viteză mintală mai mare, vom rezolva o mulţime de probleme. Posibil să fie adevărat. De asemenea, poate să nu fie adevărat. Se poate, pur şi simplu, să facem păcatul mai eficient. Ne stingem pofta mai repede, astfel încât să nu trebuiască să întârziem să obţinem lucrurile dorite. Nu cred că tragedia existenţei umane se datorează faptului că nu putem gândi suficient de repede.
Din perspectivă creştină, desigur, nu este o chestiune de creier. Marile tragedii ale vieţii, la fel ca marile fericiri ale vieţii, nu sunt despre puterea creierului. Sunt despre dispoziţia inimii, inimi curate, inimi sfinţite, inimi reînnoite, iubire sau lipsă de iubire.
Aceasta este marea problemă a rasei umane. Dragostea şi ura. Nicio gândire rapidă nu va rezolva această problemă. Doar pocăinţa şi credinţa.
Conceptul de semnificaţie pe care îl propun chiar acum în această reflecţie asupra Neuralink şi adevăratei semnificaţii a vieţii provine din capitolul 40 al profeţiei lui Isaia. Isaia, profetul evanghelic, aşa cum îl numim noi, are multe de spus despre adevărata semnificaţie.
123
Profeţia sa din capitolul 66, această contribuţie masivă şi inspirată pentru poporul lui Dumnezeu, are o schimbare foarte clară chiar în mijlocul profeţiei; primele 39 de capitole sunt concentrate pe judecata pe care Dumnezeu o aduce asupra poporului Său.
Acesta este secolul al VIII-lea î.Hr. până la începutul secolului al VII-lea când Isaia îşi încheie profeţia. Ultima lui profeţie poate fi datată în jurul anului 681 î.Hr.
Isaia articulează judecata lui Dumnezeu, judecata asupra asirienilor care priveşte cele 10 triburi din nord, care a avut loc în 722 î.Hr. El profeţeşte despre judecată când ajunge la capitolul 40. La capitolul 40 există o schimbare masivă în profeţie care va continua până la capitolul 66. Capitolul 66 începe cu cuvintele: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“, iar accentul merge de la judecată la profeţiile restaurării glorioase, profeţii despre venirea împărăţiei lui Dumnezeu, profeţii ale vindecării naţiunilor.
Aceste capitole sunt pline de profeţii detaliate despre venirea Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, ceea ce noi numim profeţia mesianică, care descrie modul în care Iisus va fi slujitorul suferind, cum va fi slujitorul pentru a lumina naţiunile, oferind chiar şi detalii despre crucificarea Sa la sfârşitul capitolului 52 începutul capitolului 53 şi despre creşterea şi triumful final al împărăţiei Sale cereşti. Până în acest punct al profeţie (capitolul 40), contextul a fost dominaţia incredibilă a naţiunilor, în primul rând a regatului asirian. Dar Isaia se referă şi la judecăţile pe care
124
Dumnezeu le va aduce împotriva poporului Său pentru infidelitatea lor faţă de legământ, prin Siria şi prin Babilon.
Aşadar, aceste profeţii pe care le găsim în capitolele 40 până la 66 sunt profeţii pe care Isaia le-a făcut în avans pentru cei care urmau să fie duşi în exilul babilonian, profeţii pentru a-i feri de disperare şi pentru a promite că Dumnezeu îşi va recupera poporul din exil şi ei se vor întoarce, Mesia va veni şi împărăţia lui Dumnezeu va fi întemeiată pe pământ. Sunt, pur şi simplu, profeţii minunate. Dar la începutul acestei întregi secţiuni a profeţiei lui Isaia este un capitol, capitolul 40, în care semnificaţia lumească, marea putere, puterea şi tehnologia înfricoşătoare a naţiunilor păgâne este absolut banalizată de Dumnezeu, batjocorită şi considerată ca nimic în faţa Lui.
Dacă aţi trăi cu Isaia în timpul acestor naţiuni mari şi a judecăţilor care veneau asupra poporului lui Dumnezeu, cu siguranţă aţi fi înfricoşaţi de aceste ţări maiestuoase, ale acestor naţiuni care erau atât de prospere, atât de inventive şi atât de puternice. Dar Dumnezeu avea o perspectivă diferită despre ceea ce sunt aceste naţiuni. Gândiţi-vă că aţi fi acolo şi luaţi îndemnurile lui Isaia ca pentru lumea noastră.
Din cauza ascensiunii şi căderii imperiilor, înaintarea marilor regate, cucerirea regatelor mai mici, aceasta a fost calea neîncetată a rasei umane de la căderea omului. Este, dintr-o perspectivă, o descriere neîncetată a războiului. Cel mai puternic îl cucereşte pe cel mai puţin puternic, până cel mai puţin puternic devine mai puternic şi îl cucereşte pe cel
125
care fusese anterior mai puternic. Desigur, dacă locuieşti în Occident, circuitul acesta a fost viaţa ta aşa cum a fost şi a mea. Mă gândesc la viaţa mea. Marea durere a războiului din Ucraina care depăşeşte orice înţelegere umană. Conflictul Israel-Palestina din Gaza, care este atât de grav şi grotesc. Dar înainte de asta a fost războiul din Siria, conflictul cu ISIS. Înainte de asta a fost Irak. Înainte de asta a fost Afganistan. Înainte de asta au fost 25 de ani de Vietnam. Când se opreşte? Când se opreşte? Ei bine, nu se opreşte. Nu se va opri. Aceasta este viaţa căzută, viaţa umană căzută. Şi tocmai în faţa acestui context, Isaia aduce poporului lui Dumnezeu aceste cuvinte inspirate despre ceea ce este cu adevărat semnificativ. Şi nu sunt toate conflictele umane. Nu este Asiria, nu este Siria, nu este Babilon. Nu, este singurul conflict care este de mare îngrijorare pentru toţi sau ar trebui să fie de mare îngrijorare şi acesta este conflictul dintre împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia întunericului, acela dintre împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia luminii şi răul. Acesta este conflictul fundamental care informează întreaga istorie umană şi este cel asupra căruia poporul lui Dumnezeu ar trebui să se concentreze, în mod absolut. Şi modul în care Isaia promovează această învăţătură este prin luarea în discuţie a conflictelor pământeşti şi a naţiunilor mari şi a priorităţilor lor, pe care le descrie ca idoli şi zei. Acestea sunt proiecţii ale marii scheme de evaluare a omului căzut. El vorbeşte despre ele pentru a le batjocori măreţia. El arată că preocupările naţiunilor nu sunt nimic şi, în cele din
126
urmă, sunt lipsite de sens din perspectiva lui Dumnezeu. Să fim atenţi la discursul din acest capitol.
Capitolul începe cu aceste cuvinte frumoase: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. Ştim că aceasta este o referire la Ioan Botezătorul şi la venirea marelui împărat, Domnul nostru Iisus Hristos. Tot trupul va vedea slava lui Dumnezeu. Nu slava lui Nabucodonosor, nu slava lui Sanherib. Nu! Slava Domnului, adevăratul Rege al regilor şi Domn al domnilor. Domnul va veni cu putere şi, ca un păstor, va aduna Mieii.
Şi apoi Isaia se întoarce la obsesiile naţiunilor necredincioase pentru a le arăta că ele sunt lipsite de sens, că nu există nicio semnificaţie în ambiţiile naţiunilor. Isaia numeşte naţiunile, acelea care au adus frică în inimile tuturor oamenilor de pe faţa pământului, în următorul fel: Naţiunile sunt o picătură în găleată. Sunt un fir de praf pe cântar. Toate neamurile sunt ca nimic înaintea Lui. Ele sunt considerate de El ca mai puţin decât nimic şi lipsite de sens. Locuitorii pământului sunt ca lăcustele pentru Dumnezeu. El reduce conducătorii la nimic. El îi face pe judecătorii pământului fără sens. Abia au fost plantate, semănate şi prinse rădăcini, iar El doar suflă peste ei şi se ofilesc.
Aceasta este perspectiva lui Dumnezeu despre cei care ar exercita o autoritate atât de mare, o tiranie pe pământ şi s-ar lăuda cu puterea şi măreţia lor. Să ne gândim la
127
Nabucodonosor care mergea pe acoperişul lui şi spunea: „uite acest mare regat, uite ce au făcut mâinile mele“. Şi nici nu au ieşit aceste cuvinte bine din gura lui că paznicul îngeresc a pronunţat judecata. Şapte ani te vei târî în toate, toate formele ca o fiară fără minte, iraţională, pentru că asta ai devenit, încercând să dai semnificaţie ţie sau oricărei aspiraţii umane în afară de Dumnezeu. Aceasta este o nebunie. Este o absurditate. Este o mândrie la cel mai înalt nivel. Acesta este sensul dat prin Isaia. Dumnezeu îşi bate joc de zeii lor falşi, de zeii celor puternici, spune el.
Ridicaţi-vă ochii în Sus şi vedeţi cine a creat aceste stele. Nu ştiţi? Nu aţi auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul, Creatorul marginilor pământului nu oboseşte şi nu osteneşte. Cei care-L aşteaptă pe Domnul vor dobândi putere nouă. Ca vulturii se vor întraripa. Vor alerga şi nu vor obosi. Vor umbla şi nu vor osteni.
Vrei să trăieşti mult şi să prosperi? Vrei să ai o vitalitate puternică şi un scop în viaţa ta?
Nu va veni printr-un cip computerizat implantat. Acordă atenţie acestor cuvinte:
Cei care-L aşteaptă pe Domnul vor dobândi putere nouă.
Vrei putere nouă? Creşte-ţi credinţa. Ai încredere în Dumnezeu.
Ca vulturii se vor întraripa.
Vrei să fii inspirat şi să zbori sus cu însemnătate? Ai încredere în Dumnezeu.
Vor alerga şi nu vor obosi.
128
Vrei să învingi degradarea morţii? Aleargă cu Dumnezeu. Ei vor umbla şi nu vor osteni.
Acestea nu s-au spus pentru a elimina cuvintele profetice pe care Dumnezeu Le-a transmis lui Isaia ca acesta să le împărtăşească oamenilor. Scopul nu este acela de a îndepărta sensul de la om şi creaţie şi de a face scopul omenirii un nimic. Nu! Ci scopul este să înrădăcinăm sensul omului, să insistăm asupra faptului că sensul omului vine din relaţia sa cu Dumnezeu.
Sensul este derivat din El, iar a încerca să stabileşti un sens suprem fără nicio referire la El este o condamnare, o absolută condamnare.
Reînnoirea umană nu vine în primul rând prin tehnologie, dragii mei. Nu aşa vine. Vine de la Dumnezeu, din legătura cu Dumnezeu, din credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, să unească umanitatea cu divinitatea; să reînnoiască omenirea din robia noastră, din întunericul nostru, din sclavia bolii, a păcatului şi a morţii şi să ne dăruiască, printr-o unire cu El, o transformare care este dincolo de capacitatea umană. Acesta este destinul oricui îl îmbrăţişează prin credinţă pe Iisus Hristos ca Mântuitor.
Aceştia vor fi uniţi cu Dumnezeu şi vor fi transformaţi în omul îndumnezeit. Vor deveni ca El prin har şi vor creşte pentru totdeauna în dragoste şi sens, pe măsură ce vor intra într-o relaţie mai profundă cu Dumnezeu, care nu se termină niciodată. Acesta este adevăratul sens.
129
Este, totodată, o învăţătură despre cum căutarea adevăratului sens fără nicio referire la Dumnezeu este sortită eşecului. Toate realizările Neuralink, sau ale oricărei alte companii sau acest efort sau orice alt efort vor fi doar o picătură într-o găleată. Va fi suflat ca o nimica toată şi nu va avea niciun sens dacă nu este legat la Unicul Dumnezeu adevărat. Acesta este adevăratul sens.
Dumnezeu să ne ajute să îl găsim, să îl întărim prin credinţă! Domnul fie cu voi, cu toţi!
130
„Binecuvântările au întotdeauna potenţialitatea de a fi pierdute. “
131
Ce este o erezie?
Mă gândeam la acest subiect pentru că terminasem o serie de şase săptămâni, în şcoala catehetică „Sfântul Ioan Gură de Aur“ din parohia mea, dedicată epistolelor pastorale ale Sfântului Apostol Pavel, scrisori pe care le-a scris fiilor săi duhovniceşti, Sfinţii Timotei şi Tit, episcopii, pline de îndemnuri să păzească credinţa, să preţuiască şi să înveţe credinţa, să îndemne în mod constant la o doctrină sănătoasă şi să respingă pe cei care îi contrazic, aşa că Sfântul Apostol Pavel abordează subiectul învăţăturii false şi subiectul ereziei în mai multe locuri în aceste pastorale.
Mai mult de atât, creştinii ortodocşi în pragul Postului Mare, în prima duminică a Postului Mare, cinstesc Duminica Ortodoxiei şi aceasta este duminica în care Biserica comemorează apărarea credinţei, în special triumful Ortodoxiei în secolul al IX-lea împotriva succesiunii de 50
133
de ani de învăţături eretice în ceea ce priveşte iconografia. Cu această ocazie, abordăm foarte clar şi subiectul ereziei, aşa că, având în vedere acest lucru, ca un stimulent pentru cugetarea mea, aş dori să vă spun câteva lucruri despre erezie, ce este şi cum o înţelege Biserica.
în primul rând, din moment ce trăim într-o cultură a relativismului sau am putea chiar să o numim aşa cum a făcut-o şi regretatul Papa Benedict al 16-lea, o dictatură a relativismului în care singura erezie este să crezi că există o erezie; acesta este singurul lucru pe care mulţi postmoderni îl consideră demn de a fi numit erezie. Aşadar, pentru că noi înotăm în acest mediu cultural al relativismului, este foarte important pentru noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu şi credem în Adevăr, să înţelegem ce este erezia, ca să nu ne conformăm la presiunile culturii noastre şi în acelaşi timp să nu mergem în cealaltă direcţie şi să nu tratăm erezia ca şi cum ar fi o lovitură ocazională şi ireverenţioasă, folosind-o ca o bombă verbală împotriva celor cu care nu suntem de acord. Această atitudine a dezacordului numit imediat erezie este grotescă, aşa că scopul este să avem o reflecţie cumpătată şi să apreciem gravitatea ereziei, înţelegând ce este şi ce ar trebui să gândească un creştin despre ea şi cum să se raporteze la ea.
Cuvântul „erezie“ (gr. hairesis şi lat. haeresis) este foarte comun în Scripturi şi are o gamă semantică largă în Sfânta Biblie. În Vechiul Testament cuvântul înseamnă alegere şi este folosit în diferite feluri, de exemplu, ca o referire
134
la ofrandele liberului arbitru, acestea sunt descrise în capitolul 22 din Leviticus ca „daruri în funcţie de alegerea lor“.
În elenism, cuvântul „erezie“ descrie învăţăturile diferitelor şcoli filozofice, ca un fel de tradiţii de credinţă. Iudaismul a folosit cuvântul într-un fel neutru, într-un mod descriptiv până în secolul al II-lea d.Hr. când a început să fie folosit de rabini împreună cu echivalentul său ebraic pentru a evalua şi a pedepsi creştinii, cum am fi noi şi gnosticii, aşa că a căpătat această conotaţie peiorativă, foarte negativă în perioada secolului 2 d.Hr.
Chiar şi în Noul Testament, cuvântul „erezie“ este foarte des folosit, în multe pasaje diferite, aşa că, de exemplu, în capitolul 24 din Faptele Apostolilor, Sfântul Pavel este în faţa lui Felix şi spune că evreii defăimează calea lui Hristos, numind-o sectă şi foloseşte cuvântul „erezie“ pentru a descrie o sectă. Sfântul Apostol Pavel consideră că aceasta este o calomnie vicioasă din partea evreilor. În unele cazuri cuvântul este folosit cu acelaşi sens neutru ca şi în secolul I, cum a folosit iudaismul şi helenismul la început, dar în istoria Bisericii, a dezvoltat un sens peiorativ, negativ încă de la început.
Pe lângă sensul de alegere poate însemna şi o opinie aleasă, şi poate fi folosit în acest fel, mai ales în sens negativ, de exemplu, Sfântul Petru în a doua sa epistolă, capitolul 2, 1, foloseşte acest cuvânt „erezie“ pentru a descrie opiniile distructive, opiniile negative şi distructive.
135
Aceste trei definiţii de bază, alegere sau opinie negativă şi distructivă, sunt unite în înţelegerea teologică a Bisericii despre ce este o erezie. Credinţa adevărată ne este revelată de către Domnul nostru Iisus Hristos prin sfântul Său Trup, Biserica.
Când vine vorba de alegere, pentru un ortodox, singura alegere legitimă pe care o are este să accepte credinţa dată Sfinţilor, primită, păstrată şi propovăduită de Biserica Domnului, Biserica Sfântă, sobornicească şi apostolică; aceasta este alegerea noastră; nu avem de ales să luăm credinţa şi să o împărţim în bucăţi, această parte alegem să o acceptăm şi această parte alegem să o respingem, cum fac cei pe care oamenii îi numesc „creştini de cafenea“. Această împărţeală de credinţă este o erezie, este o folosire greşită a alegerii.
Alegerea noastră este fie să primim credinţa, de a fi credincioşi şi copii ai Bisericii, sau să nu primim. Aceasta este calea noastră.
Cuvântul „erezie“ este folosit de Sfinţii Părinţi atât pentru a descrie erezii care au apărut în Biserică, care este utilizarea sa normativă, cât şi pentru a descrie învăţături false, învăţături eronate ale unor falşi învăţători creştini care sunt în afara Bisericii, unii care nu au fost niciodată în Biserică. De exemplu, Sfinţii Părinţi folosesc cuvântul erezie pentru a descrie învăţătura păgână a maniheismului care nu a apărut niciodată în Biserică şi care a apărut în afara Bisericii, ei mai folosesc, de asemenea, pentru a descrie erorile evreieşti şi
136
pentru a descrie ereziile protestante, de exemplu. Nu este adevărat că termenul de erezie este folosit doar în tradiţia ortodoxă adevărată pentru a descrie erorile care au apărut în interiorul Bisericii, ca şi cum ar fi nepotrivit pentru a descrie ereziile ulterioare care nu au avut niciodată vreo legătură organică cu Biserica, cum ar fi ereziile protestante. Sfinţii noştri Părinţi au descris întotdeauna protestantismul ca fiind o colecţie de erezii, chiar dacă protestantismul nu a avut niciodată vreo legătură organică cu Sfânta Ortodoxie.
Există multe pasaje foarte puternice în Noul Testament, atât în Evanghelii, cât şi în Epistole, care descriu erezia şi ereticii, impactul crescând al ereziilor şi cum ar trebui să se raporteze creştinii la acestea. Nu am de gând să mă afund în analiza lor, dar mă voi referi la ele, astfel încât să le puteţi cerceta. Un exemplu ar fi învăţătura lui Iisus în Predica de pe Munte (Matei 7, 15) unde ne avertizează împotriva învăţătorilor falşi. În Matei capitolul 24, este marele discurs escatologic al lui Iisus unde profeţeşte sporirea ereticilor şi a învăţătorilor falşi. În Faptele Apostolilor, desigur, sunt multe referiri la erezii; una care s-a dezvoltat destul de mult şi la care se face referire de către Sfinţii Părinţi vine din Faptele Apostolilor, capitolul 20, 28-30, unde Sfântul Pavel profeţeşte creşterea lupilor, falşii învăţători eretici în Biserica din Efes, care vor apărea din interiorul Bisericii; este un text foarte puternic. În Epistola 1 Corinteni, capitolul 11, 19, Sfântul Apostol Pavel descrie necesitatea ca în pronia lui Dumnezeu să apară erezii şi schisme astfel
137
încât credincioşii să poată vedea cine sunt liderii credincioşi şi să se fixeze pe cei care sunt adevăraţi şi credincioşi. Sfântul Apostol Pavel în enumerarea păcatelor trupului, aşa cum menţionează şi roadele sufletului, descrie şi faptele trupului (Galateni 5) şi unul dintre păcatele trupului o descrie ca fiind ereziile şi schismele şi apoi, aşa cum am menţionat mai devreme, există multe învăţături despre acest lucru în epistolele pastorale 1 şi 2 către Timotei şi Tit. În epistola 1 către Timotei, ereziile sunt numite doctrine ale demonilor, şi de asemenea în epistola 2 către Timotei 4, 3 şi 4, scrie că va veni vremea când nu vor mai suporta doctrina sănătoasă, ci după propriile lor dorinţe, pentru a-şi gâdila urechile, pentru că au mâncărimi în urechi, îşi vor aduna învăţători după propriile lor dorinţe, îşi vor întoarce urechile de la Adevăr şi se vor abate crezând în fabule. În epistola 2 a Sfântului Apostol Petru, capitolele 2 şi 3, ambele capitole au o mulţime de învăţături despre acest lucru.
Oricât de inconfortabil este adesea să ne gândim la erezie, să vorbim despre erezie, să urmărim erezia în noi înşine şi să o extragem ca să o respingem, sau în exterior să vedem cum învăţătura falsă pătrunde în interpretarea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Irineu de Lyon în textul său din secolul al III-lea împotriva ereziilor scrie: „este obligatoriu să ascultăm de preoţii care sunt în Biserică, cei care, aşa cum am arătat, posedă succesiunea de la Apostoli, aceşti oameni împreună cu succesiunea episcopilor au primit darul sigur
138
al Adevărului, conform bunului plac al Tatălui, dar ar trebui să îi ţinem în suspiciune pe cei care se îndepărtează de succesiunea primară şi se adună în orice loc, fie ca eretici cu minţi perverse, fie ca schismatici îngâmfaţi şi cu mulţumire de sine, sau pot fi ipocriţi care acţionează astfel din iubire de arginţi şi al slavei deşarte, pentru că toate aceste persoane au căzut din Adevăr, şi toţi ereticii aduc foc străin la altarul lui Dumnezeu, adică doctrine străine, aşa că vor fi arşi de focul din Cer aşa cum au fost Nadab şi Abihu“, amintiţi-vă de aceşti fii ai lui Aaron din Vechiul Testament care au oferit foc străin, foc care nu fusese poruncit sau revelat de Dumnezeu şi focul a ieşit din Altar şi i-a mistuit pe loc. Un text foarte, foarte înfricoşător din Leviticul (cap. 10).
Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii oferă o mulţime de instrucţiuni importante pentru mântuirea noastră în legătură cu tema ereziei şi cum să ne raportăm la ea. Dacă participaţi la slujba Liturghiei din Duminica Ortodoxiei, în primul weekend din Postul Mare, veţi participa, bineînţeles, la sărbătoarea Ortodoxiei şi a triumfului Ortodoxiei asupra ereziei, iar noi vom purta icoanele afară la sfârşitul Liturghiei şi vom înconjura biserica şi apoi vom citi Te-deum-ul Ortodoxiei, cu urarea de la mulţi ani apărătorilor Ortodoxiei, comemorând Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au apărat credinţa împotriva ereziei şi de asemenea anatemizându-i pe cei care au învăţat erezia în Biserică şi noi toţi ca răspuns liturgic, respingem erezia.
139
Interesant este faptul că atunci când am devenit ortodox, chiar înainte de a mă înscrie catehet, m-am dus la un venerabil prezbiter (protestant) care fusese misionar timp de vreo 70 de ani, 65 sau 70 de ani. Îl respectam profund, avea 90 de ani şi era un fel de veteran al pastorilor prezbiteriani; m-am dus la el pentru a bea un ceai şi pentru a-i dezvălui ceea ce aveam de gând să fac, ceea ce eu ca tânăr de 20 de ani aveam de gând să fac, adică să părăsesc educaţia presbiteriană pe care o primisem, şi să devin creştin ortodox. Aveam emoţii să merg la el, dar chiar am vrut să îi împărtăşesc asta, am simţit că ar fi fost benefic pentru mine să aud ce are de spus, aşa că m-am întâlnit cu el şi i-am spus toate motivele, teama mea de faptul că credeam în erezii, lipsa mea de încredere în autenticitatea şi durabilitatea credinţei protestante; am împărtăşit toate acestea cu el cu multă smerenie, dar cu multe detalii, şi apoi i-am cerut părerea.
Nu eram pregătit pentru ceea ce mi-a spus, nu eram deloc pregătit. Mi-a spus mai întâi că el ştia ce este Ortodoxia şi că atunci când a fost misionar protestant în Rusia l-au anatemizat. Habar nu aveam ce înseamnă asta până când am devenit ortodox şi am participat la slujba de Duminica Ortodoxiei. El, de fapt, ca misionar protestant, fusese la o Liturghie în Postul Mare şi auzise că protestantismul a fost anatemizat de episcopii şi preoţii ortodocşi ruşi.
Totodată, el s-a uitat la mine, asta m-a impresionat foarte mult, şi a zis: „înţeleg ce spui şi cum gândeşti“, şi
140
apoi s-a uitat în gol, în altă parte, şi a mai adăugat după o lungă pauză: „dacă aş mai fi tânăr…“. M-a impresionat foarte, foarte mult.
Daţi-mi voie să rezum, dragii mei, originile şi caracteristicile ereziei ca să le puteţi ţine minte:
1. Credinţa sobornicească ortodoxă a creştinilor a fost deodată pentru toţi revelată Sfinţilor, pură şi în întregime;
2. Erezia este o inovaţie parazitară, oalterare a adevăratei credinţe şi este întotdeauna incoerentă şi deficitară; este reducţionistă ceea ce se arată şi prin faptul că adesea poartă numele fondatorului ei precum luteranismul, calvinismul, arianism, nestorianismul etc.
3. Erezia este aproape întotdeauna o deviere deliberată de la norma apostolică din cauza păcatului;
O motivaţie comună pe care Sfinţii Părinţii o numesc „dragostea de nou“ este întâlnită la toate formele de erezii şi este o rădăcină foarte puternică a ereziei de astăzi. Motivaţiile comune ale ereziilor sunt: dragostea de nou, nemulţumirea, mândria, curiozitatea indiscretă, vorbirea deşartă, dragostea de putere şi lăcomie, în special lăcomia pentru funcţia ecleziastică;
4. Erezia se dezvoltă sub pronia lui Dumnezeu şi este împlinirea profeţiilor Noului Testament.
Creştinii nu trebuie să fie surprinşi şi nici scandalizaţi de apariţia ereziilor şi trebuie să împlinească lucrarea lui Dumnezeu în a se opune acestora, în noi înşine, în inimile noastre şi minţile noastre, în familiile noastre şi printre cei
141
care sunt aproape de noi. Această lucrare include şi dragostea faţă de eretic şi eforturile de recuperare a lui sau a ei precum şi recunoaşterea şi afilierea la acei conducători ai Bisericii care sunt aprobaţi.
De ce este erezia atât de rea, dragii mei?
Pentru că erezia nu mântuieşte.
Domnul nostru Iisus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Adevărul, Iisus-Adevărul mântuieşte! Erezia ne desparte de legătura noastră cu Hristos, fiindcă, în erezie, suntem legaţi de ceva ce nu este adevărat.
Haideţi să ne asigurăm că ne ţinem de credinţă, că urmăm credinţa dată Sfinţilor şi păstrată în Biserica sfântă, sobornicească şi apostolică. Să ne asigurăm că ne ţinem de credinţă şi că respingem erezia.
Iar acum un cuvânt special adresat onoraţilor episcopi şi fraţilor preoţi. Ţineţi seama de cuvintele Sfântului Apostol Pavel către fiul său duhovnicesc, Sfântul Tit, a fi „destoinic atât săndemne întru învăţătura cea sănătoasă, cât şi să-i mustre pe cei ce vorbesc împotriva ei“.
142
Criza Bisericii Romano-Catolice
În acest discurs voi prezenta similarităţi şi diferenţe între creştinismul de Vest şi cel de Est, şi mă voi axa pe catolicism şi ortodoxie. În cartea Rock and Sand: An Orthodox Appraisal of the Protestant Reformers and Their Teachings am vorbit pe larg despre reforma protestantă. Mişcarea protestantă a fost o schismă în creştinismul de Vest care a avut loc secole după Marea Schismă între Vest şi Est, adică între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, astfel că aş dori aici să mă axez doar pe similitudinile şi diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie.
Voi începe cu Marea Schismă şi cu motivul pentru care aceasta este cel mai dureros moment în viaţa Bisericii de 2000 de ani. Nu vreau să bagatelizez apariţia islamului care este cea mai mare formare istorică în era creştinismului
143
care ne-a afectat. Însă, Marea Schismă a fost o problemă internă, o chestiune de familie, un divorţ urât care a adus la o ruptură groaznică.
Ascensiunea islamului a fost o chestiune externă, ceva care a venit peste noi şi care încă ne afectează paisprezece secole mai târziu. Nimic nu a afectat mai mult creşterea Bisericii lui Hristos şi viaţa ei în lume decât islamul. Şi nimic în viaţa interioară a Bisericii nu ne-a afectat atât de mult ca Marea Schismă, care este separarea patriarhului Romei de ceilalţi patriarhi din Orient şi separarea funcţională, cel puţin pentru ultimii 800 de ani, între ortodoxie şi catolicism. Adesea, doar în scop pedagogic, ne place să folosim acea dată, 1054, ca dată a Marei Schisme. Însă la vremea aceea, în 1054, nimeni din Occident sau din Orient nu a crezut că anul acela a marcat Marea Schismă şi că acel moment a fost drumul pe care nu ar fi trebuit să îl traversăm şi că acela va fi sfârşitul. Dacă ar trebui să fixăm o dată, cred că o dată mult mai bună pentru a consolida semnificaţia Marii Schisme este prădarea Constantinopolului din 1204, în timpul celei de-a patra cruciade, atunci când cruciaţii latini au fost duşi în înşelare, şi au intrat în Constantinopol şi ne-au ucis episcopii şi preoţii, iar pe monahii le-au pângărit pe altarele noastre. Atunci Biserica de Est a spus: „Ştiţi ceva, nu cred că suntem una şi aceeaşi întreagă Biserică.“ Atunci a fost momentul în care i-a lovit cu adevărat pe oamenii de rând. Nu vreau să îi demonizez doar pe cruciaţi, am măcelărit şi noi cu câteva decenii înainte pe latini. Ostilitatea a ajuns la cote maxime.
144
Aşa că acum, menţinem învăţătura noastră ortodoxă despre Biserică, care este că, în ciuda Marii Schisme, integritatea unităţii Bisericii a fost păstrată; învăţătura noastră este că poţi părăsi Biserica, dar nu poţi destrăma Biserica. Nu poţi face ca Biserica să nu mai fie una. Unitatea Bisericii este o caracteristică eclezială esenţială, o mărturisim în Crez până astăzi şi păstrăm integritatea Ortodoxiei; noi după schismă continuăm să credem într-o singură Biserică sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească, acea Biserică fiind în Biserica Ortodoxă, nu în Biserica Romano-Catolică.
Vreau să menţionez pierderea teribilă pentru Biserică, separarea pentru creştinii răsăriteni de o mulţime de sfinţi din Apus, la Marea Schismă.
în experienţa noastră ca ortodocşi în America, noi cei convertiţi aducem adesea în conştiinţa fraţilor noştri ortodocşi tradiţionali şi a episcopilor noştri ortodocşi care nu sunt convertiţi, o nouă experienţă reînviată cu sfinţii occidentali înainte de Schismă.
De multe ori am interacţionat cu enoriaşi sau vizitatori care s-au convertit şi au fost catehezaţi şi botezaţi de preoţi tradiţional ortodocşi care nu le-au recunoscut numele ca fiind nume autentic de Sfânt. Poate că numele noului convertit era Chad, dar preotul nu a ştiut că există un magnific Sfânt ortodox occidental pe nume Chad şi aşa că la Botez l-a numit George şi a ajuns omul să nu-şi mai poată păstra numele. Aceasta este o consecinţă teribilă a Schismei, şi anume că majoritatea credincioşilor ortodocşi răsăriteni nu mai aveau o
145
experienţă practică, o legătură vie cu Sfinţii Apusului. Aceasta este una dintre marile contribuţii pe care o aduce extinderea Ortodoxiei în Occident. Astfel, multe biserici ortodoxe îi menţionează pe aceşti sfinţi în noile calendare. Biserica Rusiei a făcut acest lucru, de exemplu, acum aproximativ zece ani; au făcut în mod sinodal o declaraţie despre numeroşii sfinţi occidentali care nu erau de obicei în calendarele liturgice orientale. Ei au făcut asta pentru că au atât de multe persoane din turma lor acum în Occident. S-au luat astfel de decizii şi în Antiohia şi în alte biserici.
Odată cu Marea Schismă, am pierdut şi multe talente şi daruri unice pe care occidentalii le deţineau şi cu care au contribuit în Orient, în special în cazul eforturilor misionare. Creştinii ortodocşi occidentali înainte de schismă au fost misionari zeloşi şi tenace şi aş spune că, în cea mai mare parte, rămân misionari tenace şi zeloşi. De asemenea, am pierdut mari talente în organizare şi mari realizări în cultura occidentală şi am pierdut şi o mare diversitate de drepturi liturgice. Una dintre consecinţele schismei este că am trecut de la a fi o biserică multilingyistă, liturgică, care avea numeroase limbi de Liturghie, dar nu doar numeroase limbi ci şi Liturghii. Occidentul însuşi a avut mai multe Liturghii, nu doar Liturghia romană, ci şi ritul galic în Galia şi Franţa. Ce este Franţa azi? Am avut o fosilizate, o diminuare a ceea ce am considerat a fi închinarea Bisericii. Aşa că acum este foarte greu pentru creştinii ortodocşi contemporani să înţeleagă faptul că ar putea exista şi alte forme edificatoare,
146
complet ortodoxe ale Sfintei Liturghii, însă nu acesta era cazul înainte de Marea Schismă. De asemenea, am pierdut o mare parte din armata noastră fiindcă pe vremea aceea, centrele de populaţie nu erau la proporţiile de acum. Astăzi, Biserica Romano-Catolică este de cel puţin trei ori dimensiunea numerică a Bisericii Ortodoxe. La vremea schismei, marea majoritate a populaţiei era încă în Est. Când ai o armată de aproximativ 400.000 de soldaţi activi şi treci la 200.000 în câţiva ani este o schimbare masivă şi exact asta ni s-a întâmplat. Chiar şi limbajul nostru a trebuit să se schimbe din cauza tensiunilor dintre Răsărit şi Apus la Marea Schismă, dintre ortodocşi şi catolici. Înainte de schismă, eram ortodocşi şi catolici, iar cele două cuvinte erau practic sinonime. Însă, după schismă, spunând că suntem ortodocşi, spunem şi că nu suntem catolici, şi când un catolic spune că este catolic, el, de fapt, spune că nu e ortodox; timp de aproximativ 700 de ani, cel puţin din timpul cruciadei a IV-a până la începutul secolului al XX-lea, Occidentul a adoptat o linie foarte, foarte dură împotriva noastră. Ştiu că acest lucru este şocant. Una dintre realităţile Bisericii Romano-Catolice de după schismă este faptul că în ciuda structurii sale grandioase de autoritate şi a proiecţiei sale de a fi o Biserică care nu se schimbă niciodată, de fapt, se schimbă atât de repede încât cu greu poţi ţine pasul cu ea, îşi schimbă poziţiile şi dogmele în mod constant.
Mai departe, am să prezint listele bizantine care sunt colecţii de la diferiţi Părinţi ai Bisericii şi episcopi şi cărturari
147
cu erorile făcute de latini care au dus la Marea Schismă. Listele bizantine compun un gen literar aparte şi se ocupă de ceea ce se întâmplă în Biserica latină până în secolul al XIII-lea. Au mai fost atât de multe schimbări şi erezii care au fost impuse lumii de către Biserica Romano-Catolică încă din secolul al XIII-lea, încât trebuie să extindem foarte mult listele bizantine. Trebuie să facem listele bizantine ale secolului XXI.
Acestea fiind spuse, lucrurile s-au schimbat la începutul secolului al XX-lea şi în loc de linia tipică latină timp de şapte secole care se găseşte, de exemplu, în cartea lui Toma dAquino pe care a scris-o împotriva grecilor, ceea ce înseamnă împotriva ortodocşilor, în care spunea că orice creştin, orice persoană care nu este în comuniune cu episcopul Romei este blestemat, a fost modificată radical de către latini pentru prima dată la începutul secolului al XX-lea. A intrat în vigoare la mijlocul secolului al XX-lea. Am o carte, o colecţie de documente papale din secolul al XX-lea despre Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) şi, una după alta, documentele devin din ce în ce mai pozitive pentru noi, până când au ajuns la un punct culminant, sub Papa Ioan Paul al II-lea, la o enciclică papală emisă de el, care se numeşte Lumina Răsăritului. El, acest polonez, amintiţi-vă cine era Ioan Paul al II-lea, acest răsăritean a cărui mamă era ortodoxă, iar doi dintre cei trei episcopi care L-au făcut episcop, erau din familii ortodoxe şi slujeau în dreapta răsăriteană ca episcopi catolici, acest răsăritean avea un mare
148
interes pentru Ortodoxie, şi slujea unei Biserici Catolice, care este astăzi mai rea decât atunci când el slujea şi în care episcopii nu i se supuneau deloc. A avut aproape toată America de Sud, comunişti îmbrăcaţi în haine clericale, în promovarea teologiei eliberării, care este, de fapt, un tip de comunism care îşi îmbracă discursul în textul Bibliei. Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că avea nevoie de o coloană vertebrală solidă, iar unul dintre locurile în care a găsit-o a fost într-o grijă interesată pentru Ortodoxie, făcând chiar afirmaţii explicite despre legitimitatea Ortodoxiei.
Nu că ne-ar păsa foarte mult, dar a fost o recalibrare frumoasă a gândirii catolice despre noi, în care a afirmat integritatea Bisericii Ortodoxe, sugerând că, deşi nu ştiam, noi am fi „catolici“. Apropo, şi Vaticanul a făcut aceeaşi sugestie, care este mai degrabă insultătoare la adresa protestanţilor, cum că botezul lor este, de fapt, un botez catolic şi că protestanţii nu ştiu asta dar, de fapt, sunt toţi catolici. O teologie foarte interesantă, cu siguranţă nu ceva în care au crezut înainte de Papa Ioan Paul al II-lea. Benedict al XVI-lea a continuat viziunea lui Ioan Paul al II-lea asupra Estului Ortodox cu unele mici modificări.
Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Benedict al XVI-lea când a devenit papă a fost să taie din titlurile pentru papă şi a eliminat imediat un titlu care se numeşte „patriarh al Vestului“, lucru ce ne-a întristat pentru că era, de fapt, singurul titlu care ne-a plăcut, dar acesta nu se potrivea bine cu infailibilitatea papală. Suna prea colegial
149
„unul dintre patriarhi“. Desigur nu sugerez că era un patriarh contemporan al Occidentului, nu a fost şi nu va fi. Totuşi, dacă ar fi să facem o reapropiere de Biserica Catolică aşa near fi plăcut să se numească noul papă care vrea să fie ortodox patriarh al Vestului şi să-şi minimalizeze restul lucrurilor.
Astăzi catolicii îl au pe Papa Francisc, cine ştie ce crede omul acela? Eu nu am absolut nicio idee, n-am absolut niciun habar. Acum este o perioadă foarte tristă pentru Biserica Catolică.
Este încă dureros să ne despărţim de fraţii noştri catolici, mai ales pentru că în lumea de azi suntem o minoritate atât de mică şi mulţi dintre ortodocşi sunt atât de slabi duhovniceşte şi atât de supraasimilaţi de cultura americană seculară încât nu ne susţinem Ortodoxia deloc.
Suntem cei mai bogaţi şi cei mai educaţi dintre toate denominaţiile creştine din America şi facem cel mai puţin pentru această ţară. Suntem o ruşine absolut jalnică în acest domeniu şi, în special, în acest context, vedem că cei care sunt cu adevărat implicaţi în susţinerea drapelului creştin sunt adesea fraţii şi surorile noştri catolici. De exemplu, în domeniul educaţiei sau în domeniul îngrijirii medicale, câte spitale sunt făcute de catolici? Sau în mişcarea proviaţă, ei sunt cei care apără căsătoria tradiţională, cei care sunt în prima linie în apărarea libertăţii religioase. Acum, desigur, sunt 71.000.000 de catolici în America şi există aproximativ un milion de ortodocşi activi, deci, suntem de 70 de ori mai puţini, dar dacă luăm numărul de spitale pe
150
care le au catolicii şi le-am împărţi la 70, tot nu ajungem la acel număr sau dacă luăm numărul de colegii pe care le au catolicii şi îl împărţim la 70, ortodocşii americani încă nu suntem aproape de acest număr. Avem multe de învăţat şi, prin urmare, eu personal am mulţi, mulţi prieteni pe care îi consider mentori, profesori şi lideri în diferite aspecte ale propriei mele slujiri, în special în domeniile pe care tocmai le-am menţionat, care sunt catolici şi pe care mi-aş dori foarte mult să îi văd devenind ortodocşi şi ştiu că ar fi atât de încântaţi!
Unul dintre vecinii mei foarte apropiaţi care locuieşte la două străzi de mine este un prieten drag pe care îl cunosc de douăzeci de ani şi este un catolic tradiţional. Deşi se află în eparhia greşită în eparhia romano-catolică San Bernardino, Riverside, care are peste 1,1 milioane de oameni într-un district (Riverside are 2,7 milioane, cea mai mare eparhie catolică din America este puţin mai la vest, eparhia din Los Angeles care are 4 din cele 11 milioane de oameni înregistraţi şi din cauza imigraţiei, acesta este în creştere tot timpul), acest prieten al meu trebuie să treacă cu maşina pe lângă sute de biserici catolice pentru a merge la biserică într-un loc decent unde nu sărbătoresc homosexualitatea, unde nu au trupe de banjo la liturghie şi unde sunt preoţi serioşi care practică viaţa tradiţională catolică. Raportul dintre numărul de preoţi şi numărul de enoriaşi în eparhia catolică San Bernardino este 5000 la 1. Şi mulţi dintre aceşti preoţi, cred că mai mult de jumătate, sunt importaţi din
151
Filipine, din Asia de Sud-Est, pentru că au o asemenea criză de conducere încât tinerii nu vor să devină preoţi, adică, de ce ai vrea să devii preot în aceste zile, dacă seminariile catolice sunt bastioane ale homosexualităţii, ceea ce Papa Benedict al XVI-lea, arhiepiscop şef pentru supravegherea seminariilor americane, a anunţat în timpul pontificatului său despre seminariile catolice? Rezultatul este că bărbaţii decenţi nu vor să devină preoţi catolici astăzi. Azi, dacă vor să intre în ordinele tradiţionale, ei pot sluji doar în foarte puţine biserici şi e foarte dificil ca să aibă parte de o slujire decentă, ca să aibă o viaţă normală în care, de exemplu, să poată să primească oameni la spovedit (catolicii obişnuiau să se spovedească în fiecare sâmbătă; am o mulţime de prieteni catolici mai în vârstă care asta făceau în copilărie părinţii lor îi duceau sâmbătă dimineaţa şi îi puneau la coadă pentru a-şi face spovedania); astăzi majoritatea bisericilor catolice mari din dloceză ţin o oră de spovedanie pe săptămână deoarece preotul e supraîncărcat şi e mereu în spitale şi nu poate face nimic. Iar atunci când e ora de spovedit, biserica e goală pentru că enoriaşii catolici nu se mai spovedesc. Pur şi simplu nu o fac. Sunt atât de complet de protestantizaţi încât şi-au făcut de bunăvoie ceea ce reformatorii protestanţi au încercat să facă; episcopii catolici şi-au făcut singuri acest lucru.
Aşadar, în cele ce urmează voi descrie asemănările şi diferenţele dintre catolicism şi ortodoxie. Voi face această analiză cu un profund sentiment de apreciere pentru catolicii
152
care se luptă să fie catolici fideli în cultura noastră şi ne conduc pe noi ortodocşi de mâini, cu multă bunăvoinţă, şi ne ajută să mergem pe căi bune, pe drumuri foarte bune; să colaborăm cu ei şi să învăţăm cât mai repede lecţiile pe care ar trebui să le cunoaştem deja — faptele bune în societate pe care le fac catolicii în munca socială extinsă.
M-am bucurat foarte mult să văd în 2018, în ziua deciziei Roe vs Wade şi duminica dedicată vieţii, faptul că Adunarea Episcopilor Ortodocşi a emis, pentru prima dată, o declaraţie de colaborare pro-viaţă cu şeful Conferinţei Episcopilor Catolici din Statele Unite şi cu şeful comitetului catolic pro-viaţă. Arhiepiscopul nostru Demetrius, preşedintele Adunării Episcopilor Ortodocşi din America a co-semnat cu cardinalul Kurtz, iar şeful Comitetului Bisericii Ortodoxe şi Societăţii, care supraveghează misiunea pro-viaţă a Bisericii a semnat împreună cu cardinalul Dolan din New York City, care supraveghează misiunea catolică pro-viaţă; cooperarea pentru a salva viaţa nenăscuţilor este benefică pentru noi ortodocşii; este benefic să învăţăm de la fraţii noştri catolici astfel de lucruri.
Astfel că, în cele ce urmează, când prezint listele, nu uitaţi faptul că am menţionat şi câteva lucruri pozitive despre fraţii noştri catolici şi despre cum cred că ar trebui să ne raportăm la ei. Trebuie să menţionez şi faptul că această schimbare a minţii catolice faţă de noi a avut loc în secolul XX şi chiar dacă a compensat şapte secole de prozelitism catolic destul de agresiv asupra Orientului, acest prozelitism
153
agresiv este foarte recent în memoria noastră; de exemplu, mulţi dintre oamenii noştri, mulţi din poporul nostru antiohian au fost atât de prozelitizaţi de catolici, fiindcă papa venea şi construia o şcoală într-un sat ortodox din Orientul Mijlociu fără absolut nicio populaţie catolică şi deschidea şcoala şi zicea astfel: şcolarizarea este gratuită pentru toţi copiii ortodocşi atâta timp cât mă comemoraţi pe mine ca papă, atâta timp cât deveniţi catolici. Şi mulţi din popor au făcut asta.
Dar acum suntem martori la această nouă atitudine în curs de dezvoltare, mai ales în ultimii cincizeci de ani şi apropo de asta, anul 2017 a fost un an foarte interesant pentru că s-au împlinit o sută de ani de la aşa-numitele revelaţii Fatima. Dezvăluirile de la Fatima au avut loc în 1917, când se pare că trei surori au văzut-o pe Fecioara Maria care le-a dat profeţii detaliate. Una dintre profeţii a fost că Rusia, care abia îşi începea răstignirea la mâna comuniştilor (revoluţia bolşevică a avut loc în 1917), după mare martiriu şi pustiire, va fi convertită în masă. Catolicii au interpretat în mod tradiţional acea profeţie de la Fatima cum că Rusia va deveni catolică, aşa au înţeles ei, aşa s-au gândit ei despre asta. Îmi amintesc că eu, când eram un preot tânăr, am interacţionat cu nişte bărbaţi catolici mai în vârstă, foarte bine formaţi, foarte bine educaţi şi care erau devotaţi în mod absolut profeţiilor de la Fatima. Şi practic mi-au spus: „uite, voi toţi veţi fi catolici în curând, pentru că Maica Domnului de la Fatima ne-a spus că Rusia
154
va conduce drumul spre catolicism“. Însă acum câţiva ani mi s-a întâmplat un lucru foarte interesant pe acest subiect. Am făcut cunoştinţă cu o persoană pe care am întâlnit-o în mod frecvent, cu pretendentul la tronul portughez, ducele Duarte Pio, care este un catolic devotat şi este implicat în mişcarea internaţională pro-familie. Am avut ocazia să fiu invitat de câteva ori la cină, în vreo 3-4 ani, alături de el şi de soţia sa. Ducele Duarte Pio a vrut să găzduiască marele Congres Mondial Internaţional al Familiei în Portugalia în 2017, în special din cauza numărului mare de pelerini care urmau să fie în Portugalia din cauza profeţiilor de la Fatima, pentru aniversarea de o sută de ani. După un pahar de vin şi o cină lungă, m-am decis să abordez subiectul şi am spus: „apropo de asta… profeţia de la Fatima cum că Rusia va fi convertită, iertaţi-mă, chiar credeţi că a fost Fecioara Maria? Dacă într-adevăr Fecioara Maria a apărut în faţa acestor fete, chiar credeţi că a apărut ca să spună asta? Noi, ortodocşii, credem că e o aberaţie totală“. Iar ducele mi-a spus (el are o voce înaltă): „Oh, părinte, eu ştiu ceva despre asta. Eu o cunosc personal pe cea mai mică dintre surori şi am corespondat cu ea de multe ori. I-am scris chiar această întrebare. I-am scris o scrisoare şi am întrebat-o: După înţelegerea ta, ceea ce a spus Fecioara Maria a însemnat că Rusia va deveni romano-catolică sau că Rusia va reveni la creştinismul ei ortodox?“
Iar cea mai mică dintre surori, conform ducelui Pio, i-a scris înapoi şi a spus: „după înţelegerea mea, Fecioara
155
Maria a vrut să spună că Rusia va reveni la creştinismul ei ortodox.“ Foarte interesant. L-am întrebat dacă are de gând să publice scrisoarea. Ar fi foarte drăguţ dacă ar face asta. Dar eu nu am de gând să uit că am auzit acea poveste. Prin urmare, lucrurile se schimbă.
Unitatea noastră a fost pierdută, dar interacţiunile noastre, şi mai ales pe partea latină, au adus multe modificări în opinia lor despre noi.
Care sunt problemele care stau între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică?
Ce sunt aceste liste bizantine care au fost întocmite pe măsură ce Orientul şi Occidentul s-au înstrăinat, în mod progresiv din punct de vedere cultural şi lingvistic?
Acest fenomen a început încă din secolul al VII-lea şi secolul al VIII-lea, şi atinge cu adevărat un apogeu în timpul pontificatului Papei Nicolae şi al domniei patriarhale ecumenice a Sfântului Fotie cel Mare. De la mijlocul secolului al IX-lea până la începutul secolului al XI-lea, în jurul anului 1009, patriarhul ecumenic a încetat comemorarea papei în Sfânta Liturghie, care este o expresie liturgică foarte clară a faptului că el considera că papa nu era ortodox din punct de vedere dogmatic. Apoi, desigur, avem evenimentele teribile din 1054 şi din 1204 şi secole de diviziune.
156
Care sunt problemele? Dacă ai avea în faţă aceste liste care au fost făcute de unii sfinţi, dar mai ales de ierarhii bisericeşti, teologi şi canonişti, ce ai găsi pe aceste liste?
Mai întâi ai găsi ceea ce Sfântul Fotie cel Mare numeşte „încununarea tuturor relelor“, erezia introdusă de catolici în Crezul de la Niceea numită filioque, această învăţătură eronată despre Duhul Sfânt, cum că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul; această eroare creează o extraordinară violenţă asupra învăţăturii noastre despre Dumnezeu, iar consecinţele acestei erezii sunt imense, sunt de-a dreptul imense. Nu a fost doar faptul că papa a arătat o aroganţă extremă în modificarea Crezului ecumenic al Bisericii despre care Sfinţii Părinţi care l-au articulat au spus că nu poate fi schimbat nici măcar printr-o silabă, iar filioque are patru silabe, aceasta a fost o problemă secundară, de fapt, astăzi, dacă ai folosi cărţile liturgice preoţeşti tipice din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, ceea ce în engleză numim Book of needs, molitfelnicul, de unde preotul citeşte rugăciunile pentru primirea convertiţilor din diferitele tradiţii de credinţă, veţi observa la pagina despre cum să primiţi convertiţi din romano-catolicism, că renunţările care se fac se concentrează pe două lucruri, calea filioque şi infailibilitatea papală. Acestea sunt cele două lucruri la care convertiţii din romano-catolicism trebuie să renunţe în mod clar, în faţa întregii comunităţi. Filioque, după cum a spus Sfântul Fotie cel Mare, este încununarea tuturor relelor.
157
Pe vremea Sfântului Fotie, la Constantinopol s-au ţinut o serie de consilii care au condamnat această dogmă ca erezie, chiar dacă atât de mulţi episcopi şi preoţi ortodocşi nu au acum curajul sau convingerea să susţină că filioque este o erezie, deşi de unsprezece secole, citim în textul nostru acest lucru când îi anatematizăm pe eretici; Sfântul Fotie îi numeşte pe episcopii care promovează aceste erezii, episcopii întunericului. Fotie ne spune că orice episcop care învaţă filioque este un episcop al întunericului şi calea filioque este o coroană a răului. Filioque e cap de listă.
Şi apropo, doar ca o paranteză, dacă sunteţi interesaţi să ştiţi de ce se face atâta caz despre un singur cuvânt din latină, am o secţiune de aproximativ 20 de pagini în cartea mea Rock and Sand, este acolo pentru că protestanţii s-au revoltat împotriva multor inovaţii papale dar au acceptat complet cel mai mare rău dintre toate; reformatorii protestanţi, aproape toţi, în afară de anabaptişti, în rest, toţi au acceptat calea filioque, în mod tragic. În capitolul 11 „Erezii protestante“, care urmează după un fragment unde menţionez virtuţile protestanţilor ca să fim sinceri, există o secţiune care acoperă dogma filioque şi explică de ce este o problemă atât de mare şi cum ne afectează practica şi întreaga noastră experienţă de viaţă creştină.
Al doilea lucru de pe listele bizantine este conceptul de primat universal, direcţie care s-a dezvoltat în Occident, în special la Roma, conform căreia episcopul Romei nu este
158
doar succesorul lui Petru, ci prezenţa personală a lui Petru pe pământ. Nu cred că acest concept ar fi putut să ajute atunci când s-a citit epistola Sfântului Ierarh Leon, episcopul Romei, papa Leon cel Mare, la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon şi toţi care au ascultat să fi zis că a vorbit Petru prin Leon. Iertaţi-mă, dar cred că asta li s-a urcat la cap la papi pentru că a devenit doctrină catolică fundamentală, cum că papa nu mai era doar succesorul lui Petru, ci şi prezenţa lui personală, menţinându-şi autoritatea. Prin urmare, în a doua jumătate a primului mileniu, în papalitate au crescut idei că papa nu avea doar jurisdicţie asupra zonei sale, ci că se putea amesteca şi în treburile patriarhilor răsăriteni din Antiohia şi Constantinopol, Alexandria, Ierusalim şi în alte părţi, nu doar ca o ultimă curte de apel, care este tradiţională, nu doar menţinând primatul onoarei, ci şi afirmând o jurisdicţie universală care a crescut până la o astfel de înălţime încât astăzi în Biserica Catolică, niciun episcop din nicio parte a lumii catolice nu devine un episcop fără alegerea papei. Această centralitate a autorităţii este ceva total străin lumii ortodoxe. Ideea că un singur episcop ar hotărî toţi episcopii din tot restul lumii este o nebunie absolută în percepţia ortodoxă.
Deci, acest primat universal a condus la o modificare în Crez pentru că papa avea acum întâietate nu doar asupra treburilor pastorale ale Bisericii, ci şi asupra dogmei Bisericii şi putea face modificări în dogmă chiar dacă papa anterior a spus că nu are voie să facă asta. Şi, de fapt, cu două secole
159
înainte ca Crezul să fie schimbat, una dintre hotărârile papei a fost faptul că Crezul nu poate fi schimbat niciodată şi era în limba greacă şi latină, atât greaca originală a Crezului de la Niceea, cât şi traducerea în latină a Crezului de la Niceea, fără filioque, pus pe uşile catedralei papale „Sfântul Petru“. Şi, apropo, varianta grecească şi latinească ale Crezului de la Niceea nu mai sunt pe uşile din faţă, dar sunt păstrate până în zilele noastre în Vatican. Dacă mergi la Vatican, poţi vedea aceste copii ale Crezului niceean fără filioque, care au fost puse acolo de un papă care a spus că niciun papă nu poate să schimbe vreodată Crezul. Cert e că i s-a dovedit contrariul foarte repede.
Acest primat universal care a condus la o autoritate pastorală universală şi la o autoritate dogmatică universală, în percepţia catolicilor, a atins apogeul în 1870, la Vatican, cu afirmaţia că papa, atunci când vorbeşte ex cathedra, din scaunul său episcopal, este infailibil.
Astfel că acum conştiinţa universală a Bisericii este canalizată către un singur episcop, în percepţia catolicilor. Realitatea tristă, desigur, este că, cu toată această structură inventată de primat universal şi infailibilitate, cu Colegiul Cardinalilor, unde episcopii nu sunt egali (există nişte episcopi care sunt cardinali şi au multă autoritate şi alţi episcopi care au doar puţină autoritate) e pur şi simplu haos, haos dogmatic de cel mai înalt nivel în Biserica Romano-Catolică. Acest haos nu este prezent doar în câteva universităţi din Europa, ci după cum am menţionat,
160
pătrunde în America Latină, unde domneşte liberalizarea teologică, apoi pătrunde în Statele Unite ale Americii. Cel mai influent cardinal timp de multe decenii în SUA a fost cardinalul Mahoney, înainte de pensionarea sa forţată. Cardinalul Mahoney, dacă nu a fost un eretic explicit, din punct de vedere catolic, îi plăcea cel puţin să petreacă timp cu ei, deoarece a organizat numeroase conferinţe de-a lungul a aproape 30 de ani în Arhiepiscopia Romano-Catolică din Los Angeles unde erau promovaţi teologi care au negat în mod explicit învierea lui Iisus Hristos.
Unul dintre preferaţii mei eroi pro-viaţă, care a murit acum zece ani, a fost un preot catolic, fondatorul Human Life Internaţional (HLI), una dintre marile ramuri pro-viaţă ale Bisericii Catolice din America. Numele lui este părintele Paul Marks. Un preot incredibil care a venit din nordul Americii Centrale şi a condus misiunea pro-viaţă. Am o copie după o scrisoare de-a sa personală cum că părintele Paul a fost excomunicat de arhiepiscopia catolică Los Angeles, nu mai avea permisiunea de a sluji în Arhiepiscopia Catolică din Los Angeles. Împreună cu un prieten apropiat de părintele Paul ne întrebam de ce a fost excomunicat şi astfel părintele Paul mi-a dat o copie a scrisorii sale personale de cincizeci de pagini, între el şi cardinalul Mahoney, în care părintele Paul admite excomunicarea şi apoi îi spune: „uite, ar fi bine să ai grijă pentru că o să te duci în iad, prietene, eşti un eretic“, şi apoi enumeră în cincizeci de pagini toate conferinţele în care a fost promovat avortul, feminismul,
161
lesbianismul. Cardinalul Mahoney a înfiinţat un centru pentru slujirea homosexualilor şi a ţinut slujbe sub bannere promovate de mişcarea LGBT-Q. Mahoney era atât, atât de departe de viaţa catolică.
în ciuda acestei structuri care ar fi trebuit să-i ţină pe toţi în disciplină, deciziile catolice nu au funcţionat. Pe măsură ce continuăm pe listele bizantine, dincolo de filioque, primatul universal şi infailibilitate, ajungem la realităţi mai dogmatice, cum ar fi învăţătura Bisericii Catolice despre ce este harul şi respingerea învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre lumina necreată. Rezultatul învăţăturii catolice cum că harul este o substanţă diferită de Dumnezeu conduce la o negare a practicii ortodoxe tradiţionale a isihasmului sau a folosirii rugăciunii curate în care poţi avea comuniune directă cu Dumnezeu şi să trăieşti lumina necreată. Acesta este, desigur, scopul conducătorilor noştri duhovniceşti de a fi cu Dumnezeu şi de a avea experienţa Muntelui Tabor în viaţa noastră, de a-L cunoaşte şi de a ne împărtăşi cu Lumina Lui.
Şi acest scop este negat în mod explicit de Biserica Romano-Catolică.
Isihaştii noştri, inclusiv mari Sfinţi precum Sfântul Grigorie Palama, sunt consideraţi eretici de Biserica Catolică astăzi, deoarece Sfinţii ne-au învăţat că nu ne împărtăşim cu esenţa lui Dumnezeu, ci cu energia Sa divină şi că acea energie divină e la fel precum sunt pentru soare căldura şi razele sale, diferite de el, dar tot soare
162
sunt. Acea energie divină este cu siguranţă Dumnezeu şi prezenţa Lui.
Cum ar putea vreodată să se împace tradiţia noastră monahală cu dogma catolică atâta timp cât catolicii susţin o învăţătură despre harul creat şi resping isihasmul? Desigur, există şi multe probleme soteriologice care sunt pe listele bizantine, de exemplu purgatoriul. Conceptul de purgatoriu este ideea unui foc unic care este un foc purificator, nu un foc mistuitor, nu un foc distrugător, nu focul iadului şi nu focul paradisului care este lumina divină, ci o a treia realitate care este destinaţia pentru majoritatea credincioşilor care şi-au pus credinţa în Hristos, dar nu au satisfăcut cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu prin pocăinţă şi fapte de pocăinţă şi, prin urmare, trebuie să meargă în acest loc pentru a fi pregătiţi peste ani, uneori sute de ani, pentru a putea fi eligibili pentru rai. Conceptul de purgatoriu a apărut înaintea schismei şi chiar au existat un număr de sfinţi mari din Apus care au susţinut această învăţătură. A explodat, însă, în Evul Mediu, în Occident şi a devenit fundaţia pentru o întreagă abordare a relaţiilor dintre cler şi laici în care clerul a promovat tot felul de indulgenţe şi a strâns mulţi bani pe ideea că aceşti bani vor merge să ajute oamenii şi pe cei iubiţi din purgatoriu ca ei să poată ieşi.
Martin Luther a fost foarte înţelept în cele 95 de teze ale sale să abordeze imediat ideea că, dacă papa are de fapt autoritatea de a limita sau de a justifica în mod absolut
163
timpul oricărei persoane decedate aflate în purgatoriu, atunci de ce nu o face din dragoste, chiar acum, fără bani?
Oricum, a fost un punct grozav.
Apărătorul nostru, al Ortodoxiei, Sfântul Marcu al Efesului, care a fost prezent la încercarea de reuniune a consiliului de la Ferrara, Florenţa, în 1438, ne-a lăsat patru frumoase omilii împotriva purgatoriului, unde învăţătura ortodoxă este expusă foarte clar despre acest subiect. Acum, ar trebui să menţionez aici faptul că noţiunea protestantă care converteşte chiar mulţi ortodocşi care trăiesc în America şi sunt influenţaţi de mentalitatea lumească conform căreia mori şi Bing! eşti pe un nor şi totul este minunat este o mare prostie, este o prostie la fel de mare ca purgatoriul. Avem pomenirea de patruzeci de zile dintr-un motiv, pentru că procesul de trecere de la această viaţă la viaţa următoare nu este instantaneu şi nici nu este uşor decât dacă eşti Fecioara Maria. Este foarte istovitor şi rugăciunile noastre sunt foarte, foarte importante. Iar mărturia multor Sfinţi care au trecut prin asta, dintre care unii chiar au fost trimişi înapoi şi ne-au dat detalii despre asta, arată foarte, foarte clar că această idee pe care protestanţii au articulat-o în confesiunile lor este greşită. Ne este foarte familiară afirmaţia din confesiunea de credinţă de la Westminster din mijlocul secolului al XVII-lea, unde calviniştii, prezbiterianii Angliei, spuneau că la moarte sufletul pleacă imediat şi se odihneşte cu Hristos imediat. Problema este că, dacă veţi căuta în Noul Testament orice referinţă despre plecarea imediată nu veţi găsi nimic,
164
există însă o mulţime de referinţe despre dorinţa de a pleca pentru a fi cu Hristos, dar despre modul în care se întâmplă acest proces, Biserica are câteva informaţii care nu ne sunt revelate în Noul Testament. aşa că trebuie să fim atenţi.
Imaculata Concepţie, care a fost articulată de Biserica Catolică, conform căreia Fecioara Maria a fost concepută într-un mod diferit de noi ceilalţi şi că ea a fost de fapt liberă de păcatul originar sau de păcatul strămoşesc. Aceasta nu este o cauză a sfinţeniei ei. Noi, ortodocşii, credem că aceasta este de fapt o insultă pentru că, dacă Fecioara Maria nu s-a confruntat cu aceeaşi moştenire de moarte şi corupţie şi înclinare pe care o avem cu toţii ca păcătoşi, pe care nu putem să nu o transmitem descendenţilor noştri, motiv pentru care îi aducem pe copii să se boteze, astfel încât să poată fi împărtăşiţi cu Viaţa, deci dacă Fecioara Maria nu s-a confruntat cu aceleaşi obligaţii, atunci măreţia ei nu este atât de mare, de fapt catolicii fură de la Născătoarea de Dumnezeu această măreţie.
După cum spune Biserica Ortodoxă, Fecioara Maria a fost concepută, spre deosebire de Fiul ei, în felul în care am fost şi noi zămisliţi şi totuşi s-a păstrat curată şi sfântă şi ne conduce la El, ca să o lăudăm şi să o privim ca pe un model foarte tangibil pentru noi.
Sfinţii Părinţi ai noştri au menţionat în liste şi modificarea multor Taine şi simboluri ale Bisericii făcute de latini şi vreau să le menţionez doar pe scurt. Fiecare dintre Tainele Bisericii a fost modificată semnificativ de
165
Biserica Romano-Catolică, mai ales după Marea Schismă. Mă voi referi la un exemplu practic, cel în care ne refugiem toată ziua, în fiecare zi, adică Semnul Crucii.
Semnul Crucii este la fel de vechi ca Biserica. Unele dintre primele mărturii despre puterea sa provin din secolul al II-lea. Sfântul Antonie cel Mare, născut în anul 250, vorbeşte despre Semnul Crucii ca fiind refugiul fiecărui creştin şi cea mai mare putere împotriva răului, făcându-i literalmente să izbucnească în flăcări pe diavoli. Semnul Crucii este foarte preţios pentru noi şi ştim că acesta a fost împărtăşit în comun, între ortodocşi şi catolici. Ştim asta până la mijlocul secolului al XIII-lea pentru că avem un catehism după schismă, un catehism al papei Inocenţiu al III-lea, în care el îşi învaţă poporul cum să facă crucea şi spune să facem crucea aşa cum facem noi ortodocşii crucea, specificând chiar de la dreapta la stânga. La ceva timp după Papa Inocenţiu al III-lea, Semnul Crucii a fost schimbat.
Această schimbare a fost criticată de Sfinţii Părinţi, nu pentru că ar anula Semnul Crucii, ci pur şi simplu pentru că a fost o modificare a uneia dintre cele mai fundamentale practici ale Bisericii, făcută, din nou, fără a lua în considerare întregul Răsărit.
Taina Botezului. Botezul a fost schimbat, atât în formă, cât şi în formula sa. Latinii botezaţi nu mai săvârşesc Botezul prin scufundare de trei ori, aşa cum se mărturiseşte în primul mileniu al Bisericii, şi aşa cum ne-au învăţat apostolii, botezând în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Până la
166
sfârşitul primului mileniu, catolicii botezau cu o singură scufundare, ceea ce i-a speriat foarte mult pe episcopii noştri, deoarece aceasta era o practică ariană. Dar în Evul Mediu, în perioada scolastică, practica catolică a renunţat chiar şi la o singură scufundare, iar astăzi scufundarea nu se mai face deloc în lumea catolică, ci botezurile se fac prin turnarea apei, ceea ce este o negaţie a însuşi cuvântului baptizo, care în greceşte înseamnă a scufunda.
Şi pe lângă formă, formula a fost schimbată din vocea pasivă „robul lui Dumnezeu este botezat“ în vocea activă „te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt“nu suntem mulţumiţi de această schimbare şi credem că transmite tocmai mesajul greşit, plasând autoritatea de a boteza în preot, în loc să-l considere pe preot ca agent al Duhului Sfânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a luptat cu această schimbare încă din secolul al IV-lea, aşa că acest lucru nu a fost nemaiauzit, dar cu siguranţă nu a fost practica latină până la schismă.
Taina Mirungerii a fost schimbată îngrozitor prin faptul că, deşi Occidentul latinizat a avut aceeaşi formă de iniţiere pe care am avut-o şi noi timp de câteva secole, adică ei au primit oamenii ca noi prin Botez, Mirungere şi Euharistie, ei au destrămat această trilogie sacră a Tainelor şi ei acum săvârşesc Taina Mirungerii, adică încreştinarea doar când eşti adolescent. Acum, catolicii săvârşesc Botezul fără mirungere, fără încreştinare, au inventat un nou tip de
167
creştin. De fapt, latinii au creat trei tipuri de creştini în loc de unul singur. Noi cunoaştem un singur tip de creştin — botezat, încreştinat şi împărtăşit cu Sfintele Taine. Catolicii au acum creştini botezaţi dar neconfirmaţi (neîncreştinaţi). Mai mult de atât, ei opresc primirea Euharistiei din copilărie până la vârsta de şase sau şapte ani. Aşa că acum ei au creştini botezaţi, dar neîmpărtăşiţi. Apoi, catolicii pot să aibă creştini botezaţi şi împărtăşiţi, dar neconfirmaţi.
Toate acestea sunt practici noi şi cred că transmit un mesaj greşit despre împărtăşanie. E ca şi cum, pentru noi, ortodocşii, eşti excomunicat de la Taine doar pentru că eşti tânăr. Unde este dreptatea în asta?
Euharistia sau Sfânta împărtăşanie timp de multe secole a fost dată doar sub o singură formă, nu doar potirul sau trupul Domnului, separat. Listele mai menţionează că latinii au început să folosească pâine nedospită, ceea ce este o reclamaţie foarte importantă a Orientului împotriva Occidentului, că în loc să folosească o pâine crescută, o pâine dospită care simbolizează întregul trup al Bisericii, au început să folosească azimele (pâine nedospită) şi, prin urmare, nu au ce să frângă la Euharistie. Catolicii au, separat, o bucată mai mare pe care preotul o rupe şi se serveşte singur, iar oamenii primesc pâini individuale, nefrânte, separate, care vin toate presate individual, anulând cu adevărat simbolismul foarte important de a avea o singură pâine şi un singur potir din care să se împărtăşească toţi, împreună.
168
Postirea în ziua de sâmbătă (cu excepţie ziua de Sâmbăta Mare când se posteşte în amintirea şederii Mântuitorului în mormânt), practică interzisă prin Canonul Apostolic 66 şi de Sinodul Trulan ca o completare a Sinoadelor Ecumenice V şi VI, capitolul 55. Nu postim sâmbăta şi duminica aşa cum postim în timpul săptămânii. Nici în cele mai riguroase perioade de post precum Postul Mare, zilele de luni până vineri sunt păstrate într-un singur mod, dar sâmbăta şi duminica sunt întotdeauna speciale în onoarea Sabatului şi în onoarea zilei Domnului.
Catolicii nu mai ţin cont de asta. Ei au schimbat regulile de post enorm, au modificat inclusiv postul de miercuri şi vineri, mai ales astăzi dincolo de orice înţelegere, post care se păstrează din vremurile apostolice. Astăzi, e mare lucru dacă ei nu consumă carne vinerea, mare lucru.
Listele menţionează şi celibatul clerical obligatoriu. Aceasta a fost o mare problemă. De fapt, relaţia clericilor cu sexualitatea, în special sexualitatea preoţilor, este o mare problemă de separare între Orient şi Occident. Încă de la primul sinod ecumenic, delegaţii pontifului roman au încercat să influenţeze sinodul să adopte o lege prin care toţi preoţii, chiar dacă erau căsătoriţi când au devenit preoţi, trebuie să înceteze să mai aibă relaţii conjugale cu soţiile lor, dacă vor să slujească. Notele luate în timpul sinodului menţionează că unul dintre marii noştri părinţi pustnici, avva Pafnutie, s-a ridicat şi a spus, ceea ce va deveni linia standard pentru ortodocşi până astăzi, a spus că apreciem
169
rigoarea pontifului roman, dar a da un mandat pe o astfel de chestiune înseamnă a te crede, a te poziţiona mai sfânt decât apostolii. Şi avva Pafnutie a câştigat. Şi totuşi, punctul acesta rămâne motiv de dispută între Est şi Vest.
Desigur, avem multe standarde speciale pentru preoţi în domeniul sfinţeniei, şi mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea, multe lucruri pe care le facem care sunt total relevante pentru voi, ca laici. Dar ceea ce nu facem este să inventăm un standard mai sfânt decât Sfântul Pavel şi ceilalţi apostoli. Următoarele sunt din Canonul 13 al Sinodului al VI-lea Ecumenic: „De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (transmis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vor să se învrednicească de hirotonia întru diacon sau întru presbiter să dea mărturie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), scumpătăţii şi bunei rânduieli apostolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu soţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit. Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodiacon sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să nu fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi
170
a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea legiuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împreunat (împerecheat), omul să nu despartă (Matei 19, 6); şi al (glasul) Apostolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evrei 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (I Corinteni 7, 27). Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru curăţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfintele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, să se înfrâneze (abţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predaniisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugăciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu. Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau ipodiaconi să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau diacon alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească“.
Aşadar, dacă aceasta a fost o încercare de a lua o hotărâre în cadrul consiliului local din Cartagina, care spunea că preoţii care slujesc Liturghia, nu mai pot dormi cu soţiile
171
lor, ceea ce Sfinţii Părinţi au făcut la Sinodul Ecumenic a fost să ia această faptă şi să spună că efortul acolo a fost de a stabili decenţa şi pregătirea corespunzătoare pentru slujirea Tainelor, care nu necesită abţinerea perpetuă de la uniunea conjugală a preoţilor căsătoriţi, ci relaţii oportune, decente şi adecvate, ceea ce înseamnă că preoţii nu au uniune conjugală atunci când se pregătesc să slujească Sfintele Taine. Un preot nu s-ar culca niciodată cu soţia sa cu o noapte înainte de a sluji Sfânta Liturghie, pur şi simplu nu este în concordanţă cu sobrietatea postului şi a rugăciunii la care încerci să ajungi pentru a putea săvârşi Taina, dar nu e nevoie ca alteori să nu poţi avea uniune conjugală cu soţia ta. Aceasta este ceea ce spune Biserica.
Catolicii nu cred asta. Dar, mă repet, domnia autoritară a papei şi practica preoţilor catolici de-a lungul timpului au fost foarte, foarte îndepărtate una de alta. Dacă ştiţi câte ceva despre istoria Reformei, majoritatea preoţilor catolici de frunte ai vremii, inclusiv reformatorii, locuiau cu femei. Nici măcar nu erau soţiile lor şi episcopii lor ştiau despre aceste lucruri, astfel că, pur şi simplu plăteau o taxă specială pentru femei. Atât au făcut. Atâta a fost penitenţa lor.
I-am acuzat pe catolici, în liste, că mănâncă alimente necurate, adică alimente cu sânge în ele sau animale sugrumate, ceea ce pare o acuzaţie ciudată astăzi, dar şi atunci. A fost într-adevăr o diferenţă între un climat mediteranean şi un climat nord-european unde erau mâncate anumite animale care nu erau potrivite pentru Est. Am mai criticat
172
Occidentul pentru că au permis cumnaţii şi cumnatele să se căsătorească între ei.
Călugării catolici mâncau carne, de fapt, ei continuă să facă asta şi acum, ceea ce a fost un mare scandal pentru practicile ascetice ortodoxe. Îmi amintesc că am citit o relatare a regretatului mitropolit, Antony Khrapovitsky, un episcop rus foarte faimos pe vremea revoluţiei bolşevice care a organizat Biserica rusă în exil, când a fugit de comunişti, s-a refugiat într-o mănăstire catolică şi s-a împrietenit cu ei; a scris acolo o carte foarte faimoasă despre spovedanie. Nu avea cărţi şi a scris întreaga carte din memorie, inclusiv o mulţime de citate scripturale şi patristice; era un om incredibil. Mitropolitul Antony Khrapovitsky descrie cât de şocat a fost pentru că era prieten cu aceşti călugări catolici care erau serioşi în privinţa credinţei lor şi i-a văzut, nu practicând cumpătarea tradiţională, ci mâncând carne miercurea şi vineri în mănăstire. Şi apoi noaptea, el era în chilia lui rugându-se şi îl auzea pe călugărul de lângă el biciuindu-se până sângera. Mitropolitul Antony scrie că nu înţelege asta neglijezi practica tradiţională de a-ţi îmblânzi dorinţele nestăpânite, ceea ce nu este dăunător pentru trup, nu ţii postul, nici cumpătarea şi apoi, nefăcând asta, te duci să îţi pricinuieşti sângerare şi te biciuieşti?
De asemenea, noi pe listele bizantine, am notat că episcopii, preoţii şi călugării catolici au slujit efectiv în luptă. Este o realitate istorică că invaziile barbare din Occident au militarizat Biserica, inclusiv în rândurile
173
clerului. Acest lucru, desigur, a atins apogeul în timpul cruciadelor, unde aveai ordine militare monahale întregi. Acesta este ceva foarte, foarte ofensator pentru mentalitatea ortodoxă cu privire la rolul clerului şi al călugărilor în ceea ce priveşte războiul. Avem clerici în armată, dar ei sunt preoţi nearondaţi unei parohii. Nu ar trebui să omoare oameni.
îi criticăm pe catolici pentru faptul că au slujit mai mult de o Euharistie pe zi, per altar, per biserică sau per preot. Problema cu acest fapt a fost că Sfânta Liturghie în latină a fost slujită în afara oficiilor tradiţionale, fapt ce nu l-ai vedea în lumea ortodoxă, pentru că avem Vecernie, Utrenie şi Liturghie ca parte a Sfintei Treimi a slujbelor. Însă, în practica catolică a devenit normal să se roage doar printr-o liturghie foarte simplă şi, prin urmare, ei se împărtăşesc şi se roagă deseori, de mai multe ori pe zi.
Alt punct criticat în perioada scolastică şi postscolastică a fost faptul că sunt preoţi raşi în cap, aceasta fiind o încălcare a interzicerii aspectului unisex în Biblie. Moise este foarte serios în privinţa aspectului unisex, în special în ceea ce priveşte îmbrăcămintea.
Le-am criticat obiceiurile de înmormântare pentru că nu încrucişau mâinile oamenilor când îi îngropau, ci în schimb le aşezau pe lângă corp. Listele bizantine mai cuprind şi reclamaţii faţă de un comportament necorespunzător pentru Sfântul Altar, fiindcă au permis mirenilor să intre în altar. Lam criticat pentru faptul că au permis oamenilor
174
să se aşeze în biserică, după secolul al XVI-lea, când băncile au devenit comune după Reforma protestantă. Protestanţii au inventat băncile pentru că au înlocuit Euharistia cu o predică foarte lungă şi au eliminat şi scaunele episcopale. Aşa că întreaga practică a scaunelor a fost complet inversată pentru noi. Şederea este un semn al autorităţii în ortodoxie. Dacă eşti în autoritate, stai pe scaun, dacă stai în picioare arăţi că eşti sub ascultare. În lumea protestantă, au scăpat de scaunul episcopilor, au pus scaune pentru toată lumea pentru că Euharistia nu mai exista şi pastorii lor urmau să predice în timpul slujbei, iar catolicii au ajuns să imite asta. Şi noi, ortodocşii din Vest am început să îi imităm; îmi tachinez mult enoriaşii pe seama asta, uneori dacă sunt pe cale să ţin o predică şi ei se aşază când nu le spun să facă asta, mai glumesc cu ei şi le spun: sunt pregătit să vă ascult, cu toţii veţi ţine o predică grozavă chiar acum, v-aţi luat scaunele de autoritate, eu doar stau aici în reverenţă în faţa voastră. Lăsând tachinarea la o parte, să revin la listele bizantine şi catolici.
Catolicii hirotonesc doar în patru zile pe an, numind acea perioadă „zilele de postcenuşă“, ei săvârşesc Sfânta Liturghie în zilele lucrătoare ale Postului Mare.
Aşadar, vedem aceste liste incredibil de lungi şi putem trage o primă concluzie (şi nici măcar nu sunt despre primele cinci secole sau despre ultimul secol, sau despre ceea ce spuneam la început cu privire la decăderea practicii catolice de astăzi) cum că este vorba despre o ceartă în
175
familie; nu am vedea astfel de liste adresate iudeilor sau musulmanilor.
Aceste liste conţin multe lucruri importante şi pur şi simplu prin faptul că există ne dovedesc că avem multă istorie în comun şi că nu suntem bucuroşi că ne-am rupt unii de ceilalţi. Chiar nu suntem fericiţi pentru ruperea aceasta aşa că vom avea o mică ceartă şi agitaţie în privinţa asta. Desigur, în ziua de azi, lista ar fi foarte, foarte lungă, cu mult mai lungă.
Sunt un mare fan al unui preot catolic savant pe nume Thomas Day care a scris două cărţi cu adevărat puternice; o carte se numeşte „De ce catolicii nu pot cânta“, şi este interpretarea sa despre răsturnarea artei sacre a cântării liturgice, cântarea gregoriană, care era la fel de veche în Occident ca şi cântarea noastră bizantină şi cântarea slavă în Orient, care a dispărut astăzi aproape de peste tot, cu excepţia câtorva mănăstiri care au coruri cu adevărat extraordinare şi care vând CDuri pentru a se întreţine. De asemenea, Thomas Day a mai scris o carte numită „Unde ai plecat, Michelangelo?“ despre răsturnarea artei sacre clasice a arhitecturii.
Să dăm doar ca exemplu, monstruozitatea care este noua catedrală catolică din Los Angeles care a costat 189 de milioane de dolari. Ne gândim, cu o asemenea schimbare, ei ar putea face ceva care să facă Biserica Catolică din Los Angeles să explodeze, puteau să cumpere un bloc şi să construiască o clădire minunată. Totuşi, au avut o biserică frumoasă, o catedrală grozavă. Nu era destul de mare,
176
dar era foarte frumoasă, era un stil clasic basilic, am fost acolo. Am ţinut o nuntă într-o vară şi recepţia a fost la acea biserică veche pentru că a fost transformată în restaurant. De fapt, catolicii urmau să vândă biserica, iar musulmanii urmau să o cumpere. Şi un bărbat catolic a spus că în niciun caz! şi s-a dus, a pus banii jos, a cumpărat biserica de la propriul său episcop şi a transformat-o într-un restaurant numit Viviana, Viviana fiind Sfânta ocrotitoare a catedralei catolice. Moaştele ei erau în biserica principală, aşa cum ar trebui să fie. Acum sunt la subsolul unei mici capele. Sfânta Viviana a fost retrogradată. Apropo, ea este o Sfântă recunoscută şi de către ortodocşi. Dacă vrei să te închini la moaştele unei sfinte ortodoxe, mergi la catedrala catolică din Los Angeles, cobori în subsol şi o poţi vedea.
Acum vreo 15 ani, era un articol scris în revista latină, am tipărit acel articol şi l-am păstrat în dosare, se numeşte „Biserici din iad“. Şi avea poze. Avea imagini cu o singură biserică, iar arhitectura bisericii încălca complet principiile arhitecturii sacre care are ca scop ilustrarea Adevărului. Atunci când promovezi şi cheltuieşti bani pe urâţenie, transmiţi un mesaj foarte clar.
Când te rupi radical de tradiţia arhitecturală, comunici un mesaj foarte clar. Când arunci secole şi secole de tradiţie muzicală sacră, transmiţi un mesaj foarte clar.
Ştiaţi că numărul călugărilor romano-catolici, din 1950 până astăzi, a scăzut cu mai mult de 95%? Aceştia erau călugări obişnuiţi să conducă şcoli şi spitale. Nici măcar nu
177
mai există acum. Sunt aproape complet dispăruţi. A avut loc o revoluţie în Biserica Catolică.
Am un prieten care este călugăr catolic, este stareţul unei mănăstiri din Italia şi recent a construit o mănăstire catolică foarte, foarte frumoasă în oraşul natal al Sfântului Benedict de Nursia. Nu existase o mănăstire benedictină funcţională în Nursia de secole, iar călugărul este un mare devotat al Sfântului Benedict de Nursia care este întemeietorul monahismului ortodox occidental, comparabil cu Sfântul Vasile cel Mare.
Am fost împreună în Washington, DC acum câţiva ani, şi l-am întrebat cum merge treaba. L-am întrebat câte mănăstiri din lumea catolică urmează regulile Sfântului Benedict. El mi-a răspuns că doar una singură, mănăstirea lui. În întreaga lume catolică, doar o mănăstire respectă regulile pe care le-a scris Sfântul Benedict, adică, cu toţii citim despre ele, dar au fost modificate, abreviate şi slăbite de atâtea ori încât sunt de nerecunoscut. Prietenul meu, călugărul catolic s-a întors la începuturi pentru a pune o rânduială, cu privegheri şi post după regulile adevărate ale Sfântului Benedict. Acest lucru arată cât de greu este, cu adevărat, astăzi în lumea catolică; ceea ce înseamnă că avem o distanţă şi mai mare de depăşit în efortul de reunificare.
M-am gândit adesea, dacă se întâmplă ceva?
Papa Ioan Paul al II-lea citea frecvent Crezul de la Niceea, în public fără filioque şi îi plăcea să facă asta. Dacă s-ar întâmpla
178
ceva şi papa ar renunţa la invenţiile catolice? Arhiepiscopul catolic de San Francisco este un prieten de-al meu. Numele lui este Salvatore Cordileone, este un mare om. Era episcop asistent în San Diego, canonist din Roma. A studiat la Roma şi este un mare iubitor al Ortodoxiei. Şi l-am auzit spunând în public de mai multe ori că el crede că Biserica Catolică ar trebui să înceteze să spună că orice sinod pe care l-au ţinut după Marea Schismă este ecumenic; catolicii au continuat să sugereze că sinoadele lor au strâns toată Biserica, deşi, în mod clar, noi, ortodocşii nu am fost acolo. El consideră că ar trebui să le numească sinoade locale. Dacă toţi episcopii ar lua asta în considerare şi ar deveni poziţia Bisericii Catolice prin care ar arunca toate decretele dogmatice post-schismă la coşul de gunoi şi s-ar întoarce la credinţa primului mileniu şi ar discuta cu noi, ar fi un miracol uriaş. Te rog, Doamne, să se întâmple asta, ar fi fantastic!
Dar totuşi, practic vorbind, ce s-ar întâmpla a doua zi?
M-am gândit la asta; să zicem că s-a întâmplat şi am putea anunţa cu toţii în bisericile noastre că Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-au reunit după 1000 de ani de despărţire. Ar putea oricare dintre noi să meargă la biserică? Teoretic, am putea. Dar ar putea cineva dintre noi să meargă la biserică într-o parohie catolică? Cred că în locul în care locuiesc, oamenii noştri, pur şi simplu, nu ar putea suporta asta. S-ar duce acolo şi nu şi-ar da seama unde se află. Pur şi simplu nu ar simţi că ar putea face asta. Ar fi o tortură pentru ei.
179
Ar trebui să se întâmple nu doar un decret din topul ierarhiei, ci o renovare, o reincorporare a vieţii catoliceortodoxe tradiţionale în ceea ce priveşte închinarea, rugăciunea şi toate lucrurile pe care le ştim despre evlavie în Biserică.
Dumnezeu să binecuvânteze interacţiunile noastre cu catolicii şi să facă ceva care să ne surprindă, pentru că este o perspectivă cu totul complicată.
180
Binecuvântări interzise
Aş vrea să reflectez asupra semnificaţiei unei binecuvântări, a binecuvântării lui Dumnezeu, a binecuvântării părinţilor noştri, dar mai ales a binecuvântării care vine din partea unui preot sau a unui episcop.
Contextul acestei reflecţii este decizia extrem de scandaloasă a Papei Francisc, suveranul pontif romanocatolic, care le-a dat voie preoţilor săi să binecuvânteze uniunile homosexuale, adică doi bărbaţi homosexuali sau două femei lesbiene pot acum să vină la un preot şi să ceară ca relaţia lor să fie binecuvântată. Aici nu este vorba doar de o binecuvântare individuală pentru această persoană sau pentru acea persoană, ci pentru ca relaţia în sine să fie binecuvântată. Acest lucru este atât de, ca să spun aşa, ridicol. Atât de scandalos. Este un aşa semn de abuz pastoral încât m-am gândit că ar trebui să-i ajut pe oameni, în special pe dragii
181
mei prieteni catolici şi pe cei care provin dintr-un mediu latin. Cred că ar trebui să ştiţi ce gândeşte Biserica despre acest gen de lucruri şi, de asemenea, ortodocşii să fie întăriţi în credinţă. Este un lucru trist când fraţii noştri creştini iau astfel de decizii şi aduc numelui lui Hristos o mare ocară, ceea ce cred că este exact ceea ce a făcut Papa Francisc.
Gândiţi-vă puţin împreună cu mine la binecuvântări, la binecuvântarea lui Dumnezeu, la binecuvântarea Sa generală, pe care o dă întregii lumi, făcându-L pe Fiul Său să răsară în fiecare zi peste cei buni şi peste cei răi, căutându-i pe oameni în marea Sa iubire. Dar binecuvântarea Sa cu totul specială, pe care o dă copiilor Săi, pe care o dăruieşte celor care se luptă şi celor care se străduiesc pentru bine, şi pe care a acordat-o Bisericii, mai ales episcopilor şi preoţilor ei, pentru a transmite dragostea Sa, sfinţenia Sa, sfinţirea Sa, pentru credincioşi; a da o binecuvântare este un lucru foarte serios. Este gloria preoţiei, să poată, în mijlocul Liturghiei, să reprezinte poporul cu faţa spre Est, vorbind în numele lor către Sfânta Treime, şi mai ales, în diferite momente importante ale Liturghiei, să se întoarcă şi să privească poporul spre Vest în acest moment îl reprezintă pe Dumnezeu faţă de popor şi nu pe popor faţă de Dumnezeu; atunci preotul dă binecuvântările lui Dumnezeu, spunând binecuvântările Sfintei Treimi care vin asupra poporului, sau o binecuvântare asemănătoare.
Această binecuvântare poate fi primită de popor şi îi poate întări în lupta lor pentru dreptate, în lupta lor
182
împotriva forţelor întunecate. Ea le poate da un mare avânt de încurajare atunci când sunt abătuţi. Binecuvântările sunt o treabă serioasă şi ele trebuie să fie păzite şi împărţite de preot cu mare atenţie, conform standardelor lui Hristos. Tocmai de aceea această decizie, această idee de a lua doi bărbaţi care sunt închişi în ceea ce Biserica consideră o relaţie distructivă, atracţia homosexuală este nenaturală, Sfântul Pavel o numeşte în Epistola 1 către Romani, afecţiune nefirească, un semn de dezordine; astfel că a binecuvânta o astfel de relaţie înseamnă a pune picioarele cuiva în cimentul strâmbătăţii; înseamnă să furi de la cineva motivaţia şi harul de a lucra pentru castitate şi pentru reorientare firească. Este o realitate tragică ca cineva să vrea să binecuvânteze ceea ce este dăunător şi nefiresc.
Binecuvântările au întotdeauna potenţialitatea de a fi pierdute. Gândiţi-vă doar la binecuvântările legământului pe care Domnul le pronunţă asupra poporului Său. Puteţi citi acest lucru, de exemplu, în Deuteronomul 27 şi 28 şi în Leviticul, capitolul 26. Acestea sunt texte majore din Vechiul Testament în care Domnul Dumnezeu explică poporului Său cum funcţionează relaţia cu El şi faptul că ei se află în acest legământ de iubire pe care Dumnezeu l-a iniţiat şi la care poporul a răspuns, dar care are şi limite pentru binecuvântarea Sa.
Binecuvântarea Sa se referă la anumite gânduri şi acţiuni, dar dacă aceste gânduri şi acţiuni nu sunt luate în considerare, dacă prezenţa Sa este dispreţuită, dacă
183
se îmbrăţişează lipsa de evlavie, atunci El îşi avertizează poporul cu privire la blestemele legământului şi El este foarte specific în avertismentele Sale. Blestemele în sine sunt menite să aducă la pocăinţă, dar există o îndepărtare a binecuvântării bazată pe un comportament; aceasta este în general relaţia lui Dumnezeu sub legământ cu poporul Său.
Gândiţi-vă la un părinte. Gândiţi-vă, de asemenea, la binecuvântarea unui părinte, la binecuvântarea unui tată, la binecuvântarea unei mame o treabă foarte serioasă şi găsită în Scripturi ca fiind atât de importantă încât Scriptura spune că, Sirah, de exemplu, spune că binecuvântarea unui tată întemeiază casa copiilor săi şi că blestemul unei mame o poate transforma în praf, acesta nu este un lucru mărunt. Observăm şi aici atât binecuvântarea, cât şi retragerea binecuvântării sau a aşa-zisului blestem, nu-i aşa?
Bineînţeles că acordarea binecuvântării sau păstrarea binecuvântării de către ei şi neacordarea binecuvântării sunt amândouă concepute pentru un scop etic, fie a-l răsplăti pe copil pentru bună purtare şi a-l întări pe calea neprihănirii, fie pentru a aduce asupra lui o presiune astfel încât să fie încurajat să lucreze pentru a obţine binecuvântarea. Aceasta este doar baza creşterii şi educării copilului; dacă aveţi un fiu care ajunge la vârsta maturităţii şi vrea să aibă primul său loc de muncă mai serios într-un cazinou, dar, împreună cu unii dintre prietenii săi, a căzut pradă jocurilor de noroc şi a devenit dependent, şi toţi puţinii bani pe care îi face, îi risipeşte, ce părinte l-ar binecuvânta pe acest fiu să
184
accepte primul său loc de muncă într-un cazinou? Ar fi un lucru îngrozitor de făcut! Şi nu poţi să îi dai binecuvântare justificând că este pentru a afirma aspectele sănătoase ale slujbei fiului în cazinou: „Ştii, fiule, îţi dau binecuvântarea mea doar pentru a te ajuta să cureţi cu credinţă băile în acel cazinou şi nu pentru a te încuraja să cheltuieşti banii şi pentru a cădea în patimă şi să pierzi toţi banii pe care îi faci la aparatele de joc odată ce ieşi de la serviciu“. Nu, nu, nu! Niciun părinte nu ar accepta aşa ceva, nu ar putea considera acest lucru serios, să îşi împartă binecuvântările în acest fel şi să spună: „O, nu, eu binecuvântez doar acea parte din munca lui care este sănătoasă“. Nu, acest tip de binecuvântare este iresponsabilă. Nu este serioasă şi nu este de ajutor. Este, de fapt, în mod clar dăunător a stabili şi a pune picioarele unui copil în fundamentul unei slujbe sau al unei relaţii care l-ar distruge. Părinţii buni ştiu că, uneori, nu trebuie să îşi dea binecuvântarea.
Acum să aplicăm acest lucru la standardul şi mai înalt, la realitatea şi mai glorioasă a binecuvântării unui preot sau a unui episcop. Preoţii sunt foarte atenţi să aibă în mod constant o dispoziţie. Noi, preoţii, trebuie să nutrim o dispoziţie în care să căutăm în mod constant binele poporului nostru, pentru toţi cei din parohie, tineri şi bătrâni, indiferent dacă arată sau nu ca noi, dacă vorbesc sau nu ca noi, nu contează, nu contează care este trecutul lor, noi căutăm mântuirea pentru toată turma noastră. Vrem să le binecuvântăm întreaga viaţă. Asta înseamnă că
185
noi lucrăm în permanenţă prin rugăciune, făcând Semnul Crucii Domnului şi dăruind ceea ce El a dat preoţilor. Hristos a pus pe umerii preoţilor binecuvântarea Sa specială, pentru a o împărtăşi oamenilor, pentru a-i întări în căutarea lor duhovnicească, pentru a le permite credincioşilor să lupte lupta cea bună, să spună nu patimilor şi da la purtarea Crucii, ceea ce nu este uşor. Ei au nevoie de binecuvântarea specială a preotului şi a episcopului pentru a face tocmai acest lucru.
Permiteţi-mi să vă redau un text frumos. Este din capitolul 10 al Evangheliei după Sfântul Matei şi este un episod în care Domnul i-a însărcinat pe ucenicii Săi să binecuvânteze şi le-a arătat, de asemenea, când să nu binecuvânteze, când să dea o binecuvântare şi când să refuze absolut binecuvântarea. Este al doilea dintre cele cinci mari discursuri ale Evangheliei Sfântului Matei, un frumos discurs misionar. Şi iată ce spune Domnul: Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii; în orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi. Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: Pace casei acesteia. Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia.
186
Acesta este un text fascinant din mai multe motive. Domnul nostru face o referire la Sodoma şi Gomora şi la judecata teribilă care va veni, iar El foloseşte acest lucru ca exemplu pentru a-i avertiza pe apostolii Săi să acorde sau să păstreze binecuvântarea în mod corespunzător şi pentru a-i avertiza pe oameni să se asigure că îi primesc pe apostolii Săi atunci când vin să anunţe Vestea Bună.
Mulţi oameni spun, ei bine, Iisus nu se referă niciodată la homosexualitate. Acest lucru nu este adevărat. El se referă la legea mozaică în mod detaliat şi afirmă învăţătura morală a acesteia în Predica de pe Munte. În textul de mai sus, Hristos face o referire directă la cele două mari oraşe care erau pline de bărbaţi homosexuali şi care au primit o judecată înfricoşătoare. Şi aici Mântuitorul nostru afirmă judecata lor teribilă care urmează să vină. Pur şi simplu nu este adevărat că Iisus nu vorbeşte despre asta. Dar ceea ce vreau să vedeţi în acest minunat text din Matei, capitolul 10 este că Iisus a vorbit foarte clar despre faptul că există un moment în care un preot poate acorda o binecuvântare şi există un moment în care nu poate acorda binecuvântarea absolut deloc. Iar dacă persoana sau casa pe care preotul este menit să o binecuvânteze este nedemnă sau dacă acea persoană nu este demnă de a primi binecuvântarea, preotul îşi ia binecuvântarea şi nu o dă.
Orice preot care este vrednic de preoţie cunoaşte acest lucru. Orice episcop vrednic ştie acest lucru. Noi nu binecuvântăm fără discernământ. Binecuvântăm în
187
mod corespunzător, după ce ne gândim dacă va ajuta, nu dacă ar păcăli pe cineva, nu dacă ar afecta lupta cuiva, nu dacă ar ajuta la diminuarea motivaţiei cuiva care se află într-o situaţie teribil de tentantă, aşa cum sunt persoanele cu atracţie faţă de acelaşi sex. De ceea ce au nevoie aceşti oameni este dragostea unui preot şi a slujirii sale pentru a-i binecuvânta în toată lupta lor de a se îndrepta, nu în eforturile lor pompoase de a face relaţii nefireşti valide, care sunt cumplite pentru Dumnezeu.
Ideea ca un bărbat homosexual să-şi aducă iubitul la un preot pentru ca acel preot să le binecuvânteze relaţia este un lucru foarte, foarte trist. În acest caz, neacordarea unei binecuvântări de către un episcop sau un preot este menită să salveze, este menită să trezească, este menită să le trezească conştiinţa. În cei treizeci de ani de preoţie, au fost o serie de momente în care am refuzat să las pe cineva să-mi sărute mâna. Nu pentru că nu îi iubesc, ci tocmai pentru că îi iubesc şi vreau ca ei să devină demni de a fi în Casa lui Dumnezeu. Nu este vorba că mă cred eu cine ştie cine, nu! Eu ştiu cine sunt, sunt un păcătos. Aceasta nu este o judecată asupra oamenilor. Aceasta este o responsabilitate pastorală, plină de iubire. Noi, prin aceasta, le cerem oamenilor să se încreadă în Dumnezeu şi să devină vrednici de binecuvântare. Acesta este limbajul nostru. Bineînţeles, aceasta este disciplina de bază. Sfântul Pavel vorbeşte despre acest lucru. Există uneori situaţii în care oamenii nu ar trebui să primească o binecuvântare. Există momente în
188
care unei persoane nu i oferă nici măcar binecuvântarea de a fi în biserică.
Gândiţi-vă la Epistola către Corinteni şi la acel om care se împotrivea pocăinţei.
Noi nu am da o binecuvântare pentru ca nu cumva să stabilim pe cineva în rău sau să îi îndepărtăm motivaţia de a se pocăi. Acum, aplicaţi acest principiu al binecuvântărilor, al acordării şi al restrângerii binecuvântărilor la vremea noastră, în care vedem îmbrăţişarea culturală masivă a unor moduri de viaţă imorale. Vedem căsătoria călcată în picioare, naşterea de copii batjocorită. Vedem că sunt promovate moduri nefireşti şi perverse de sexualitate. Şi îi vedem pe campionii acestor moduri imorale cerând ca Biserica să se încline în faţa lor şi să declare ceea ce este nenatural natural, să se încline şi să declare că nu există o normă. Şi dacă nu există o normă, bineînţeles că nu există perversitate. Nu există nimic nefiresc dacă nu există un Firesc. Nu putem afirma aşa ceva. Nu vom afirma niciodată un astfel de lucru pentru că îl iubim pe Dumnezeu şi acceptăm Adevărul Său.
Trăim pentru Adevărul Său şi iubim oamenii. Şi oricât de mult ar vrea unii să pretindă că tot felul de relaţii nefireşti sunt în regulă şi că sunt naturale şi că nu sunt răniţi de aceste lucruri şi că totul este minunat, noi ştim mai bine că nu este adevărat. Nu este adevărat. şi aceasta nu este calea spre demnitate. Purtarea Crucii este calea spre demnitate, pentru noi toţi. Fiecare dintre noi are o întreagă măsură de dezordine în viaţa sa şi nu este un act de iubire din partea
189
Bisericii, în niciunul dintre aceste aspecte dezordonate, să proclame că ceea ce este nenatural poate fi binecuvântat. Nu este. Nu este! Acesta este motivul pentru care în Biserică niciun preot sau episcop nu ar da binecuvântare în următoarele cazuri:
1. Un bărbat cu amanta sa; noi nu binecuvântăm aşa ceva, nu binecuvântăm un bărbat care aduce o femeie cu care se culcă în afara căsătoriei. Ne rugăm pentru ei în mod individual, le ascultăm mărturisirea, îi încurajăm, încercăm să le luminăm mintea, să-i punem pe calea cea bună, să-i încurajăm să practice frica de Dumnezeu, dar nu-l binecuvântăm pe bărbat şi pe amanta lui. A face acest lucru înseamnă să legitimăm o relaţie nelegitimă şi înseamnă să furăm frica de Dumnezeu de la un cuplu care se află într-o situaţie foarte periculoasă;
2. Nu am binecuvânta un bărbat cu soţia sa înlocuitoare, dacă vine un bărbat care a divorţat nelegitim de soţia sa. Din păcate, acest lucru se întâmplă peste tot. Divorţul pur şi simplu a crescut vertiginos în ultimii treizeci de ani. Un bărbat divorţează de soţia sa fără nicio binecuvântare şi îşi aduce noua soţie, pentru că a pus pe vreun judecător să-i facă un mic hocus pocus ca să-i căsătorească. Nu există nicio binecuvântare pentru asta. Biserica nu binecuvântează pe noii iubiţi.
3. Nu binecuvântăm pe cei care trăiesc în curvie. Nu aducem cuplurile care trăiesc împreună la o binecuvântare specială. Dacă aflăm că trăiesc împreună, îi încurajăm în
190
mod pastoral să înceteze; nu le anulăm posibilitatea ca în relaţia lor să aibă loc ceva frumos. Cei care trăiesc în curvie trebuie să înceteze! Cu siguranţă, nu le punem coroane pe cap! Le cerem fie să meargă să se căsătorească civil şi să se pregătească pentru a fi încoronaţi în biserică, fie să se despartă şi să ia în considerare îndrumarea Bisericii dacă această relaţie ar trebui să urmeze un curs spre căsătorie. În orice caz, să se căiască.
Să binecuvântăm un cuplu tânăr care trăieşte în desfrânare şi curvie şi să-i binecuvântăm ca un cuplu care trăieşte în acele condiţii, fără niciun fel de îndrumare pastorală pentru a ieşi din acel păcat? Niciodată în o mie de ani.
4. Ce ziceţi de un bărbat mai în vârstă care trăieşte cu un băiat? Un bărbat care spune că are această dorinţă de a practica pedofilia? Oricât de mult ar fi şovăit grecii păgâni asupra acestei relaţii, Biserica nu o binecuvântează şi nu o permite! Şi în niciun caz nu am permite ca un bărbat mai în vârstă să vină cu un băiat şi să primească o binecuvântare specială pentru că au un fel de relaţie. Este o afecţiune nefirească. Este greşit! Este un semn al naturii stricate, a căderii noastre, de care ar trebui să ne pocăim şi ar trebui să cerem vindecare de la Dumnezeu.
5. Ce zici de un bărbat care trăieşte cu mai multe soţii în acelaşi timp? El este poligam. Ce părere aveţi despre asta? Am binecuvânta acest lucru pentru că el are o relaţie foarte iubitoare cu aceste femei, cu mai multe femei? Nu,
191
nu am face-o. Chiar dacă aceasta a fost o concesie pe care Dumnezeu a făcut-o în Vechiul Testament. Acelea sunt vremuri de mult apuse. Hristos a venit şi a înălţat omenirea la un nivel foarte înalt, iar standardul creştinului este mult mai înalt decât atât. Niciun preot nu ar binecuvânta vreodată o astfel de relaţie, poligamia.
Astfel, aplicând acelaşi principiu, dacă am avea doi fii dragi şi amândoi ar suferi de atracţie homosexuală, i-am încuraja să urmeze calea firească, i-am încuraja să urmărească virtutea. Ne-am strădui cu şi pentru ei ca să îmbrăţişeze castitatea. Dacă ar cădea, i-am restabili cu dragoste prin pocăinţă şi mărturisire. Nu i-am răni niciodată în o mie de ani, din niciun motiv, nu i-am abuza din punct de vedere pastoral aducându-i în biserică şi punând un preot să facă o binecuvântare specială pentru afecţiunile lor nefireşti, iar apoi să oferim un fel de justificare fariseică pentru abuzul nostru pastoral cum că este vorba de iubire şi că nu este un atac la căsătorie. Aceasta este dragii mei, nevrednicie! Vai de cei care o promovează, vai de cei care o practică, vai de cei care o cer. Şi Dumnezeu să-i consoleze pe bieţii noştri fraţi romano-catolici, îmi pare foarte rău pentru ei. Dumnezeu să fie cu voi!
192
Răpirea la Cer
Orice aţi face, nu credeţi în teoria răpirii la Cer. Aş dori să explic teoria răpirii pentru cei care nu au o tradiţie sau experienţă în comunitatea evanghelică sau alte comunităţi care cred în această teorie.
întreaga teorie a Răpirii şi eshatologia din care face parte provine din ideea că Iisus Se va întoarce în secret şi va răpi credincioşii, adică îi va ridica în aer şi îi va lua deoparte şi această „răpire“ va fi semnul începutului a şapte ani de necazuri, când se va dezlănţui tot iadul; teoria aceasta mai este numită şi „răpirea bisericii dinainte de necazul cel mare“. Conform teoriei, la sfârşitul celor şapte ani, Iisus va veni şi va instaura legea Sa, probabil în Ierusalim, şi va face ordine pe pământ şi va domni timp de o mie de ani. La sfârşitul acelui mileniu va fi cea de-a 2-a şi glorioasă venire finală a Sa, Marea Judecată şi începutul stării veşnice. Această colecţie de idei legată de răpire, a fost articulată
193
pentru prima dată la o conferinţă de „profeţie“ din Marea Britanie, la mijlocul secolului al XIX-lea. A ajuns apoi în America şi a fost ajustată puţin şi i s-a dat o nuanţă de îndatorire cum că Dumnezeu nu a terminat cu naţiunea evreiască necredincioasă, că are de fapt două popoare pe pământ, pe evrei şi pe Biserică, şi că, atunci când creştinii vor fi îndepărtaţi, Dumnezeu îşi va îndrepta atenţia către evrei. şi de aceea mileniul va fi un fel de mileniu evreiesc în care vor fugi din Ţara Sfântă şi apoi vor fi salvaţi cu toţii.
Acest concept a fost îmbrăţişat şi propagat de Seminarul Teologic din Dallas timp de ani de zile, zeci şi zeci de ani. Este încă puternic implantat într-o anumită parte a comunităţii evanghelice, în special în bisericile dinamice, cele în creştere, cum ar fi mişcarea Calvary Chapel, de exemplu.
De unde a apărut şi ce ar trebui să creadă creştinii despre acest concept al sfârşitului şi al vremurilor de pe urmă şi despre ceea ce va urma?
Primul lucru ce trebuie ştiut este că nu ar trebui să ne urcăm niciodată pe un vagon teologic care nu a apărut niciodată în istoria Bisericii Creştine timp de 1850 de ani. Dacă se promovează o dogmă sau o învăţătură teologică puternică care nu are rădăcini în Biserica primară sau în orice loc din istoria Bisericii de 1850 de ani, este o idee proastă să o îmbrăţişăm. Este o idee proastă să o credem. Presupoziţia din spatele acestei teorii este că: creştinii fie au fost complet ignoranţi la Cuvântul Domnului, fie nu le-a
194
păsat de ceea ce i-a învăţat Biblia timp de 1850 de ani sau pur şi simplu nu le era clar şi cumva, la mijlocul secolului al XIX-lea aveam nevoie de aceşti învăţători super speciali care să apară pentru a ne spune cum ar trebui să fie sfârşitul, iar acum, abia în zilele noastre, totul este atât de clar încât ar trebui să mergem pe teoria marii paranteze pe care toate bisericile protestante o presupuneau.
Aş vrea să subliniez faptul că nu doar creştinii ortodocşi sau romano-catolicii se opun acestei teorii, dar nici unul dintre reformatorii protestanţi nu cred asta. Reformaţii s-au opus, în principiu hiliasmului sau milenarismului, aşa că aceasta este o parte foarte mică a protestantismului, şi foarte recentă. Aşa că acest lucru este suficient pentru a vă spune că este greşit. Este greşit! Acum, există, de asemenea, multe, multe motive biblice pentru care este greşit, şi permiteţi-mi să vă prezint câteva dintre ele.
în primul rând, are un concept greşit al Răpirii. Ideea de Răpire nu este că Iisus se va întoarce în secret, aşa că nimeni nu-l va vedea, cu excepţia credincioşilor, şi că îi va face pe cei credincioşi să fie prinşi şi să dispară, iar apoi se va dezlănţui iadul pe pământ odată ce-şi va lua credincioşii. Acesta este un concept foarte străin de mărturia scripturală, în ciuda faptului că toată această teorie a fost îmbrăţişată de atât de mulţi din comunitatea evanghelică şi a fost la baza unor serii de cărţi foarte populare. Când eram tânăr, a apărut cartea lui Hal Lindsay, The Late Great Planet Earth (Marea Planetă Pământ), şi el era sigur că a definit cât mai
195
multe referinţe ale apocalipsei şi a descris anumite aspecte ale revelaţiei ca fiind elicoptere Apache. Totodată se presupune că toate acestea au legătură cu statul-naţiune Israel, care a fost înfiinţat în 1948 şi se presupune că această acţiune politică are o semnificaţie profetică, deoarece se presupune că a fost anticipată în Biblie. Şi, practic, este o interpretare foarte etnocentrică, americanocentrică a Scripturii. Ronald Reagan a crezut în astfel de lucruri. A influenţat politica externă americană. Deci acest concept al răpirii, şi acesta este primul meu punct scriptural, este pur şi simplu greşit. Nu există nicio răpire secretă, iar textul la care se face referire în acest sens este prima epistolă către Tesaloniceni capitolul 4, versetele 16 şi 17. Aici Sfântul Apostol Pavel scrie despre sfârşit. Este un text foarte glorios. Creştinii ortodocşi vor fi familiarizaţi cu el pentru că citim din acest text la slujbele noastre de înmormântare: Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şin trâmbiţa lui Dumnezeu, însuşi Domnul Se vapogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea noi, cei vii, cei rămaşi, împreună cu ei vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel pururea cu Domnul vom fi. Vi se pare că strigătul cel mare, trâmbiţa lui Dumnezeu şi glasul Arhanghelului sună ca o taină care vine? Aceste lucruri zguduie pământul. Nu va exista nimeni care să nu-L vadă pe Hristos când se va întoarce în glorie. Nu există nimeni care să nu audă trâmbiţa lui Dumnezeu.
Aceasta este o mărturie importantă a venirii lui Hristos. Iar răpirea nu este o luare a credincioşilor în secret pentru ca tot
196
iadul să se dezlănţuie pe pământ. Răpirea sunt credincioşii care au tânjit după revenirea Domnului mergând să-L primească, aşa cum în mod tradiţional, în lumea antică, când venea un demnitar în satul tău sau în oraşul tău, ieşeai în întâmpinarea lui şi apoi îl însoţeai înăuntru. Noi, credincioşii tradiţionali, ştim acest lucru, când episcopul nostru vine în biserica noastră, toată lumea se adună la uşă. Preotul îl aşteaptă cu Sfânta Scriptură. Noi ieşim să-l întâmpinăm şi apoi îl conducem în biserică. Şi exact asta se întâmplă aici, la cea de-a Doua Venire, credincioşii sunt răpiţi pentru a-L întâlni pe Domnul pe care îl aşteaptă de mult timp. Ei sunt apoi cu El. Îl întâmpină pe împăratul care a venit să judece pământul. Aceasta este Răpirea.
în al doilea rând, creştinii nu sunt salvaţi de necazuri. Aceasta nu este învăţătura Scripturilor. Ideea din spatele răpirii protestante este că cei credincioşi vor fi izbăviţi de necazul de şapte ani prin răpirea secretă. De fapt, acesta este ultimul lucru pe care l-ar crede un creştin tradiţional. Noi am trăit literalmente prin iad. Biserica are douăzeci de secole de martiriu constant. Spuneţi-le celor douăzeci de milioane de creştini din secolul XX ucişi de atei, de marxişti, că voia lui Dumnezeu este ca ei să fie scăpaţi de necazuri. Cred că s-ar uita la tine destul de ciudat. În Faptele Apostolilor, capitolul 14, Sfântul Apostol Luca scrie despre învăţătura Sfântului Apostol Pavel astfel: prin multe necazuri trebuie să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este calea noastră, fraţilor şi surorilor, se numeşte purtarea Crucii. Nu este
197
o scăpare de necazuri, ci este o mântuire prin necazuri. Domnul, care a îmbrăţişat El însuşi cel mai mare dintre toate necazurile pe Cruce, vine şi stă lângă noi şi ne mângâie şi ne conduce la mântuire prin Cruce.
în primul rând, nu există o răpire secretă. În al doilea rând, necazul nu este ceva de care scăpăm, ci prin care trăim. Şi în al treilea rând, conceptul că Iisus va veni şi va domni pe pământ timp de 1000 de ani înainte de a-şi stabili împărăţia Sa veşnică este o erezie. Ea a fost condamnată de Biserică în al doilea Sinod Ecumenic din 381, când a fost condamnat Apollinaris din Laodicea, care a predat această teorie a celor 1000 de ani. Iar Biserica a afirmat clar că nu există acest mileniu pământesc; de fapt niciunul dintre profeţi nu fac o singură referire la domnia de 1000 de ani a lui Hristos, niciunul dintre profeţii Vechiului Testament. Există o singură referire în întreaga Biblie la o domnie de 1000 de ani şi aceasta provine din capitolul 20 al Apocalipsei şi este vorba de domnia lui Hristos acum în veacul Evangheliei, când îl leagă pe satana pentru ca acesta să nu mai poată să înşele naţiunile. La sfârşitul veacului Evangheliei, Domnul îl va dezlega pentru ca el să poată merge şi să încerce să înşele oamenii, iar apoi Domnul va aduce judecata Sa împotriva diavolului şi a slujitorilor săi. Această legare a celui rău timp de 1000 ani este ceea ce a avut loc atunci când Mântuitorul nostru a fost pe pământ; de aceea a învăţat foarte clar prin Evanghelia după Sfântul Matei că l-a legat pe cel tare şi că l-a legat ca să-i jefuiască casa. Cel rău ne ţinea în strânsoarea
198
lui, am fost ţinuţi prizonieri de el pentru a face voia lui, spune Sfântul Pavel.
Iar Domnul Iisus a venit şi a început să îşi arate puterea Sa puternică, scoţând demonii şi eliberând oamenii din ghearele diavolului, eliberându-ne din robia patimilor, a morţii şi a demonilor. Aceasta a fost o manifestare măreaţă a puterii marelui nostru împărat, iar convertirea credincioşilor şi a vieţii lor, de dragoste şi sfinţenie stau mărturie că cel rău este legat şi că nu i se mai permite să ţină naţiunile în întuneric.
Amintiţi-vă că, înainte de venirea Domnului, înainte de a veni să învingă moartea, păcatul şi diavolul, înainte să învie glorios din morţi şi să-şi trimită ucenicii în toate naţiunile, era foarte puţină Lumină pe pământ în rândul poporului evreu. Restul lumii se afla în întunericul politeist, idolatru. Ei erau literalmente ţinuţi captivi de cel rău. Erau înşelaţi. Şi totuşi, pentru că Hristos l-a legat pe cel rău, El a trimis Evanghelia în întreaga lume, a luminat oamenii şi ne-a eliberat pe noi, strămoşii noştri, de idolatrie. Chiar la sfârşitul timpului, la sfârşitul veacului, când veacul Evangheliei se va încheia şi când numărul deplin al credincioşilor se va împlini, iar sângele martirilor care va fi vărsat va fi fost vărsat, atunci îl va lăsa pe cel rău în ultimul Mare Război, pe Antihrist şi va aduce Marea Judecată. Aceasta este eshatologia creştină.
Ideea că, cumva, în secret, credincioşii vor fi răpiţi şi vor urma şapte ani de încercare şi apoi Iisus va domni
199
prin legea mozaică pe pământ timp de 1000 de ani este o iudaizare oribilă a profeţiei Vechiului Testament. Ar trebui să ne luăm hermeneutica, capacitatea de a înţelege profeţiile proorocilor din Vechiul Testament de la Apostoli. Trebuie să avem hermeneutica apostolilor, care nu i-au citit pe profeţii Vechiului Testament într-un mod iudaic, într-un mod pământesc, ci ei au înţeles că profeţii care preziceau viaţă lungă şi rodnică foloseau imagini din viaţa lor pentru a proiecta în viitor epoca evanghelică şi prosperitatea Bisericii şi triumful duhovnicesc al creştinilor. Pur şi simplu citiţi Faptele Apostolilor şi vedeţi cum Apostolii au folosit profeţiile Vechiului Testament şi le aplică la Biserică, nu la o viitoare eră milenară.
Noi aşteptăm revenirea lui Iisus, noi o numim A Doua Venire.
Bineînţeles, în teoria răpirii există de fapt patru veniri: prima venire întruparea lui Iisus în Betleem, a doua Sa venire — în secret pentru a răpi Biserica, a treia Sa venire
pentru a conduce începutul mileniului şi apoi a patra Sa venire pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi la sfârşitul timpului şi pentru a aduce starea veşnică.
Biserica nu a cunoscut niciodată patru veniri ale lui Hristos. Noi aşteptăm a doua venire a Mântuitorului nostru
aceasta este învăţătura Bisericii. Noi credem în revenirea lui Hristos. Crezul de la Niceea este foarte clar despre aceasta în al doilea paragraf. Crezul de la Niceea este foarte simplu: un paragraf despre Dumnezeu Tatăl Atotputernic,
200
un paragraf despre singurul Său Fiu născut, Domnul nostru Iisus Hristos, un paragraf despre Duhul Sfânt şi un paragraf despre Biserică şi despre sfârşitul lucrurilor de pe urmă. Iar la sfârşitul celui de-al doilea paragraf despre Domnul nostru, mărturisim că El va veni din nou cu glorie pentru a judeca pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Acest lucru a fost plasat foarte clar acolo pentru a arăta clar că nu există sfârşit, nu este vorba de o domnie de o mie de ani a lui Hristos, de fapt, nu există niciun sfârşit pentru împărăţia Sa. Şi apoi, la sfârşitul celui de-al patrulea paragraf, spunem următoarele: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină.“
Aceasta este eshatologia creştină simplă. Aceasta este ceea ce credem noi şi aceasta este ceea ce ar trebui să ne pună la adăpost de teoriile nebuneşti din jurul răpirii. Dumnezeu să fie cu noi!
201
IDEOLOGII CULTURALE
Această ideologie este un iconoclasm cultural şi religios. Agenda politică homosexuală este anti-religie şi anti-civilizaţie în nucleul ei.
203
Dialog despre masculinitate
P.R: Cum ar trebui să înţelegem faptul că există o legătură firească între masculinitate şi virtute? Cum le afectează acest concept pe femei?
JOSIAH TRENHAM: Am fost preot timp de 25 de ani la o parohie dedicată Sfântului Andrei, iar Sfântul Andrei este într-adevăr un model de masculinitate adevărată, întrebarea aceasta ne conduce la alte problematici: ce este un bărbat, ce este o virtute bărbătească şi ce legătură are aceasta cu femeile? Există o virtute feminină? Acestea sunt întrebări care stau în centrul experienţei creştine de 2000 de ani încoace şi astăzi sunt aproape complet necunoscute.
Dialogul original este cuprins în podcast-ul „What Masculinity REALLY means“, condus de Paul Lloyd Robson pe canalul său numit Maniphesto conversations on Masculinity.
205
– cultura noastră a pierdut orice înţelegere despre sex şi gen. Plutim confuzi.
Feminismul, care a fost o încercare de a elibera femeile şi de a le oferi o experienţă mai înălţătoare, a fost, în esenţă, o încercare de a forţa femeile să joace un rol masculin. Marile campioane ale feminismului, Betty Friedah-urile lumii, ce au făcut de îndată ce au susţinut feminismul? Ei bine, şi-au luat costume noi de afaceri şi au pus pernuţe la sacouri, pe umeri, astfel încât să arate ca bărbaţii, să poată avea aceeaşi ţinută de umeri largi ca ai bărbaţilor. Este atât de trist. Practic, feminismul a adoptat modelul public masculin ca fiind singurul model semnificativ din punct de vedere uman. Şi diviziunea clasică de bărbat public femeie privată a fost pur şi simplu distrusă. Absolut distrusă.
Abordarea pe care au adoptat-o creştinii este că cea mai mare slujbă dintre toate nu este aceea de a fi bărbat în public, cea mai mare slujbă dintre toate este aceea de a fi mamă. Aceasta este, de fapt, ceea ce noi numim Biserica însăşi. Sfântul Pavel spune că Ierusalimul de Sus, Biserica, este mama noastră, iar Sfinţii Părinţi ne-au învăţat că dacă nu ai Biserica mamă, nu-L ai pe Dumnezeu ca Tată. Pentru noi, maternitatea, mai ales, aşa cum este exemplificată în maternitatea cerească a Fecioarei, este cea mai mare chemare, iar bărbatul există, şi orice altă slujbă şi orice altă expresie a muncii publice masculine există pentru a proteja şi a hrăni asta, astfel încât pântecele casei să poată fi un loc în care cea mai preţioasă fiinţă umană, copilul, fiinţa veşnică, să
206
poată creşte; a avea un copil şi a creşte un copil este cea mai mare lucrare de pe pământ. Şi noi, bărbaţii, existăm pentru a hrăni şi a sprijini în orice fel creşterea fiinţelor veşnice şi pentru a sprijini mamele a căror viaţă întreagă este înfăşurată în ele.
Şi astfel, bineînţeles, odată cu succesul feminismului a venit şi distrugerea completă a ideii de viaţă casnică, a ideii de muncă domestică, a ideii de naştere a copiilor şi a copilului ca fiind cea mai preţioasă realitate din viaţă. Astfel, gloria femeii a fost complet eviscerată, pentru că cel mai mare lucru pe care l-a făcut vreodată o femeie este să nască şi să crească copii, iar acest lucru se vede clar în faptul că cel mai mare Sfânt din Biserică, cea care este mai presus de toţi Sfinţii, este cea mai curată fecioară, Theotokos, Maica Domnului. Şi ce a făcut Ea? L-a născut şi L-a crescut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii şi a îndeplinit rolul de mamă a Sa, stând la dreapta Lui, şi ca mamă duhovnicească pentru toţi Sfinţii Apostoli şi pentru întreaga Biserică, până în prezent. Ea nu a primit niciodată niciun ban ca angajată a sectorului public. Nu a avut niciodată o diplomă de la o universitate. După standardele noastre moderne, ar fi considerată o persoană foarte nesemnificativă, şi totuşi Ea este cea mai faimoasă şi mai iubită femeie din istoria omenirii. Aşadar, noi suntem foarte confuzi. Cultura noastră este extrem de confuză. Nu avem un concept despre feminitate. Nu avem nicio concepţie despre valoarea unui copil, a demnităţii vieţii de familie,
207
a gloriei unui om care depune eforturi pentru construirea şi protecţia unui cămin. Au dispărut toate aceste lucruri. Prin urmare, dacă vorbim despre masculinitate, trebuie să vorbim şi despre feminitate pentru că fără femeie nu există bărbat. Femeia a venit din coasta bărbatului, dar de atunci, toţi bărbaţii provin din femei. Sfântul Pavel spune că, prin urmare, avem o interdependenţă reciprocă. Suntem devotaţi mamelor noastre la fel ca şi soţiilor noastre şi pentru a ne înţelege pe noi înşine trebuie să-l înţelegem pe celălalt şi cine este celălalt.
Pentru noi, masculinitatea fără o viaţă domestică a devenit dezorientată şi un lucru de proastă calitate. Aşadar, astăzi, când unii vorbesc despre masculinitate şi există o mulţime de autori şi persoane influente pe internet care îi încurajează pe bărbaţi să fie masculini, dar într-o formă care este lipsită de virtuţi şi lipsită de dragoste, dragoste adevărată pentru femei. Aceasta nu este masculinitate. Este o viaţă animalică, să devii bogat, să devii dominant şi atractiv pentru femei, să înveţi cum să le seduci; aceasta este o chestie populară pe internet. Adică, avem o mulţime de bărbaţi acolo care încearcă să ne spună, uite, aşa trebuie să te comporţi masculin. Dar această idee modernă de masculinitate nu are nimic de-a face cu conceptul nostru de masculinitate adevărată. Chemarea fiecărui bărbat este de a fi masculin şi este de a fi antrenat duhovniceşte. Asta este chemarea lui Dumnezeu, care se reflectă, de exemplu, în porunca Sfântului Pavel, la sfârşitul primei sale epistole
208
către Corinteni, unde le scrie să se comporte ca bărbaţii: „Fiţi puternici, comportaţi-vă ca bărbaţii.“ Aşadar, pentru noi, modelul a ceea ce porunceşte Sfântul Pavel este Domnul nostru Hristos. El este Bărbatul-model.
Acest Bărbat-model nu a avut ca centrul vieţii lui mersul la sală. Există un loc pentru sport şi atletism, un loc important, de fapt, şi a fost întotdeauna recunoscut în istoria Bisericii. Am discutat în câteva rânduri despre atletism şi importanţa atletismului, iar Sfântul Pavel foloseşte în mod constant imaginile atletice în scrierile sale: „Alerg în cursă pentru a câştiga“, iar aceasta este o chemare pentru toţi creştinii. Aşadar, atletismul îşi are locul lui, dar nu acesta este punctul central în a fi masculin.
P.R: Mi-a tras atenţia când vorbeaţi despre importanţa mamei şi chiar aveam această imagine cu o casă a unei familii şi cum acest cămin este locul de unde izvorăşte o viaţă nouă şi cât de vital este să cultivăm asta. Tot ceea ce voi realiza vreodată în viaţa mea nu se va ridica niciodată la ceea ce ar putea realiza copiii mei. Şi port deja toată această greutate cu mine, că orice pot face pentru mine însumi dacă nu răspunde nevoilor copiilor mei şi să-i ajute să ia deciziile corecte în viaţa lor este neimportant. Mă gândeam că este atât de greu că un bărbat căsătorit care trebuie să câştige bani şi să funcţioneze în societate deseori uită despre virtuţile acestea importante. Suntem atât de prinşi în toate
209
priorităţile muncii noastre, şi a colegilor şi a societăţii din jurul nostru, şi aceste imagini ne bombardează cu mărimea muşchilor şi tot felul de lucruri. Trebuie să fiu fizic sănătos, cred că mă ajută, dar este un instrument, un mijloc pentru un scop.
JOSIAH TRENHAM: Apreciez ceea ce intuieşti, pentru noi, desigur, este importantă grija pentru corp, mai ales disciplina. Disciplinarea corpului este importantă. În acest sens, atletismul (sportul) poate facilita dezvoltarea virtuţii învăţându-ţi corpul să se supună şi forţându-ţi corpul să facă ceea ce ştii că este cel mai bine pentru organism. Aşa că atunci când trebuie să alergi 3 mile, chiar dacă nu vrei, să te forţezi să faci asta este foarte, foarte important. Asta poate contribui la dobândirea virtuţii duhovniceşti, astfel încât atunci când vrei să răspunzi, de exemplu, la o insultă, dacă obişnuieşti să te antrenezi să nu răspunzi la impulsuri, ci să te rogi în primul rând şi apoi să acţionezi în numele lui Hristos, acest tip de disciplină fizică poate să fie aplicată şi la împliniri duhovniceşti, astfel încât să puteţi dezvolta muşchii sufleteşti. Aşadar, pentru noi, atletismul se manifestă într-un corp fizic sănătos, dar atletismul duhovnicesc se manifestă în expansiunea inimii. Majoritatea dintre noi avem inimi foarte mici. Pentru majoritatea oamenilor, scopul în viaţă este să poţi alege, de exemplu, dacă eşti bărbat, să alegi o femeie pe care să o slujeşti, să iubeşti şi să o sfinţeşti, pentru că asta e chemarea unui bărbat în căsătorie, trebuie „ca s-o
210
sfinţească, curăţind-o cu spălarea apei prin cuvânt“ (Efeseni 5, 26), cu ochii la Judecată, pentru că el o va prezenta pe soţia sa lui Hristos. Suntem chemaţi să ne prezentăm soţiile îmbunătăţite duhovniceşte pentru că sunt cu noi. Este greu pentru majoritatea bărbaţilor să-şi deschidă inima, nu? Trebuie să-şi forţeze inima ca să învăţăm să ne iubim soţiile aşa cum ne iubim pe noi înşine, de aceea Sfântul Pavel spune: „iubeşte-ţi soţia aşa cum te iubeşti pe tine însuţi.“
Nu trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Din păcate avem prea multă dragoste pentru noi înşine şi trebuie să învăţăm să-l iubim pe celălalt. Asta se întâmplă în căsătorii. Şi apoi ai un copil, iar acum trebuie să-ţi extinzi inima puţin mai mult şi să-ţi aduci copilul acolo, astfel încât să fii preocupat de sănătatea lui fizică, maturitatea duhovnicească, dezvoltarea calităţilor umane. Aceste lucruri devin marea ta existenţă şi cu cât este mai mare şi cu cât ai mai multe ataşamente, inima ta creşte. Şi, în cele din urmă, scopul este să-ţi faci inima dominantă. Sfântul Pavel are o inimă atât de uriaşă încât le-a scris corintenilor: „inima mea este larg deschisă. Vă am în inima mea.“
Am auzit odată un cuvânt frumos despre scopul expansiunii inimii. Am auzit asta de la prietenul nostru comun, părintele Zaharia, fiul duhovnicesc al Sfântului Sofronie, marele părinte duhovnicesc din Essex, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul. El a spus că scopul vieţii umane este ca persoana umană să devină toată o inimă, 100%. Inima ta devine dominantă în toată viaţa ta şi aşezi lumea
211
acolo. Asta este ceea ce Sfântul Siluan Athonitul a făcut. El, de fapt, a părăsit lumea ca să se poată uni cu Hristos şi apoi să se alăture lui Hristos în a îmbrăţişa lumea şi a pune povara lumii în inima lui. Acesta este adevăratul monahism. Aşadar, eu susţin cu desăvârşire ideea unei definiţii a bărbăţiei care să aibă la bază pe Hristos ca model. Şi asta înseamnă un model de conducere care este subordonare voluntară, nu? Dacă vrei să urci, trebuie să cobori, dacă vrei să fii un bărbat masculin. Şi este mult mai greu să faci asta decât să alergi un maraton. Este mult mai greu să faci asta decât să devii un maestru al unei discipline fizice. Este important să devii un maestru la ceea ce eşti chemat, dar să te sacrifici şi să consideri subordonarea voluntară o virtute, e foarte greu. Dacă iubeşti pe cineva, trebuie să-L urmezi pe Hristos, iar asta înseamnă să fii slujitorul tuturor. Iisus nu spune că nu ar trebui să vrei să fii grozav. Nu spune asta. E bine să vrei să fii grozav. Trebuie doar să definim măreţia şi masculinitatea măreaţă conform modului în care o defineşte El. Măreţia este definită de cel pe care tu îl slujeşti.
P.R: întrezăresc trei domenii separate în care se poate lucra pentru dezvoltarea virtuţii şi a masculinităţii şi a inimii, pe baza a ceea ce aţi spus. Primul domeniu este cel mai simplu, un fel de atletism sau antrenament, iar următorul este relaţia ta de căsătorie, care probabil este cel mai avansat pentru mine, şi apoi este unul la mijloc, care aş spune că este frăţia cu alţi bărbaţi unde poţi să
212
îţi construieşti puterea, şi separe că acesta este un loc din care pot să obţin multă energie. Eu am crescut făcând arte marţiale, am făcut mult judo când eram copil şi poate pentru că eram fratele mai mic am ajuns să fiu puţin agitat, dar totodată parcă e un fel de luptător în interiorul meu şi aşa că există o parte din mine căruia să-i placă să lupte şi dacă nu sunt conştient de asta, atunci pot reacţiona în tot felul de moduri rele şi negative, precum discuţiile în contradictoriu şi cearta. Aşa că ceea ce am făcut este să mă înscriu la Garda Naţională şi am descoperit că cel mai agresiv şi dificil antrenament militar poate să fie ceva incredibil de valoros pentru mine ca să învăţ disciplina şi să învăţ cum să o folosesc. Credeţi că poate fi asta un lucru bun? Există ceva bun în spiritul acesta de luptă? Mulţi bărbaţi au fost războinici de-a lungul timpului.
JOSIAH TRENHAM: Este o întrebare minunată. Permite-mi să răspund la asta şi să comentez cele trei domenii ale vieţii, subliniind mai întâi că cel mai important domeniu, dacă doreşti să devii masculin, cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci este să-l întronezi pe Domnul Iisus Hristos în viaţa ta şi să devii al Lui. Leagă-te de El şi împărtăşeşte-te din trupul Său cel mai curat şi din sângele Lui cel mai preţios în Sfânta Euharistie. Pentru că orice lucru bun decurge din asta. Adevărata masculinitate vine din Euharistie. Euharistia este locul în care devenim una
213
cu El şi consumăm carnea îndumnezeită a lui Hristos. şi dacă vrei să fii cine trebuie să fii ca bărbat şi ceea ce eşti cu adevărat chemat să fii ca bărbat, totul decurge din Euharistie. Totul curge din Sfânta Liturghie. Nu poţi deveni un bărbat în afara Bisericii. Îmi pare rău, nu se va întâmpla asta pentru că nu eşti conectat cu Bărbatul Adevărat. Aşa că leagă-te de Bărbatul Adevărat. Găseşte-ţi drumul către Hristos, ceea ce înseamnă, desigur, să nu faci asta într-un mod individualist. Totuşi, poţi întâlni acest model într-o persoană individuală precum Cornelius Centurionul. Cornelius este un om incredibil. E un bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Avea tone de soldaţi în subordinea lui şi era un luptător ca tine. Şi avea frică de Dumnezeu. El a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu. Îi admira pe evrei de la distanţă. A început să imite practicile lor şi să se roage lui Dumnezeu la orele de rugăciune. Interesant, în timp ce copia practica evreiască, Dumnezeu La respectat atât de mult şi l-a onorat atât de mult încât i-a trimis un înger. I-a spus: „uite, ceea ce faci este bine, Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea“. Nu i-a spus: „O, acum suntem prieteni, ştii, Dumnezeu te-a auzit, te-ai rugat la El în dulapul tău, totul este grozav!“ Ci i-a spus: „trebuie să-i găseşti pe Apostoli. I-a spus: du-te la casa lui Simon Tăbăcarul. Vei întâlni acolo un bărbat pe nume Petru. Fă ce spune el.“ Aşa că servitorul lui Cornelius a plecat şi La adus pe Petru. Petru a descoperit cine este acest om, ceea ce a fost un şoc pentru Petru, desigur, pentru că acest om era un păgân şi evreii
214
nu trebuiau să se amestece cu ei. Chiar înainte de a auzi această veste, Petru a trăit acea vedenie a oilor pe care i-a dat-o Dumnezeu pentru a arăta că diviziunea dintre evrei şi neamuri a trecut. A dispărut. A auzit cuvintele când a văzut toate animalele necurate: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă“, de trei ori şi a înţeles mesajul că acele legi de separare dintre evrei şi neamuri s-au terminat. Asta l-a pregătit să-l primească pe Cornelius. Şi apoi Cornelius a fost unit cu Biserica. Cornelius este un model bun pentru noi. Căutarea individuală este onorată de Dumnezeu. Adevărata rugăciune cu o intenţie bună este respectată. Soluţia, însă, este să nu rămâi separat, ca un individ, unde ai doar un fel de întâlnire duhovnicească cu Hristos, în condiţiile tale. Soluţia este să vii în gaşca apostolică, să fii alăturat Bisericii prin Sfântul Botez şi să devii parte a comunităţii, comunitatea principală din viaţa ta. Astfel, rămâi legat de Hristos pentru că tot ceea ce este bun vine de la Hristos şi fără El, literalmente, nu poţi face nimic. Dacă ai de gând să încerci să fii bărbat şi încerci să fii masculin fără Hristos, renunţă la ideea asta. Dacă o vei face separat de Hristos, nu vei reuşi nimic. Legaţi-vă de Bărbatul Adevărat şi apoi lăsaţi-L să vă spună cum să fiţi soţ, cum să fiţi tată, cum să fiţi atlet, cum să fiţi muncitor şi cum să luăm toate aceste domenii în sfera lor adecvată, în mod corect. Aceasta este recomandarea mea iniţială pentru a mă asigura că pornim din punctul central adevărat (Hristos) şi de unde va veni cu adevărat virtutea de a fi bărbat.
215
Iar acum, să îţi răspund legat de conceptul tău de războinic. Noi avem o întreagă categorie de sfinţi, un prototip de Sfânt numit Sfinţii războinici. Aşadar, a fi războinic este de bază pentru toţi bărbaţii. Toţi bărbaţii sunt chemaţi să-şi apere şi să-şi protejeze soţia, copiii, părinţii, bătrânii din comunitatea lor. Tocmai asta fac bărbaţii.
Dumnezeu ne-a rânduit perfect în toate privinţele, adică şi cu o mentalitate interioară, cu o agresiune care poate fi valorificată înspre Bine. Şi aceasta este o calificare importantă în ceea ce priveşte agresivitatea masculină, trebuie valorificată înspre bine, conform modului în care Dumnezeu defineşte bunătatea. Dar aceasta este sarcina noastră, de a fi protectori şi a fost întotdeauna codificată în obiceiurile culturii creştine. De exemplu, avem un mod întreg de a relaţiona cu soţiile noastre şi cu femeile. Noi le păzim şi le protejăm pe drum, în timp ce mergem. Chiar am avut o discuţie cu câţiva din parohia mea despre obiceiul de a-ţi proteja soţia şi de ce. De ce ţinem uşile pentru femeile noastre, de ce ne ridicăm când intră în cameră, de ce le conducem la scaunele lor, de ce când mergem cu ele, avem un mers de paravan? Dacă mergi pe lângă o stradă, bărbatul merge mereu aproape de stradă şi o ţine pe femeie departe de stradă. Dacă apare vreo vulgaritate, ne punem în faţa femeilor noastre pentru a le proteja şi a le scoate în afara oricărei circumstanţe care poate fi inadecvată sau lipsită de respect pentru ele, pentru că onorăm prezenţa lor. Totodată, murim pentru ele. Ne ducem literalmente şi luptăm cu
216
inamicii pentru a le proteja. Cea mai mare ruşine pentru un bărbat este să permită unei femei, darămite mamei sau soţiei sale, să lupte pentru el sau să moară pentru eL Asta este ruşine, ruşine, ruşine.
Ideea pe care o avem în prezent, în Occident că femeile ar trebui să fie în roluri de luptă în armată este complet grotescă, un atac complet asupra feminităţii şi un atac complet asupra masculinităţii, pe lângă faptul că această idee este practic periculoasă. Această tendinţă a dus la scăderea standardelor legate de armată şi ce presupune să fii un războinic, încât acum armata noastră occidentală nu poate să menţină o forţă de luptă egală cu cea a forţelor de luptă tradiţionale din Occident, din trecut, şi asta se întâmplă pentru că nu ţinem un standard de disciplină pe care ar trebui să-l aibă bărbaţii, pentru că femeile nu pot îndeplini acel nivel de forţă, disciplină şi rezistenţă. Rezultatul este că am scăzut standardul, ceea ce este un lucru groaznic, teribil.
Aşa că da, într-adevăr, pentru noi, vedem cum a fi conectat la Hristos, definind masculinitatea prin El, având o viziune tradiţională creştină asupra rolului bărbatului faţă de femeia sa şi faţă de feminitate în societate, făcând diferenţa dintre viaţa publică şi viaţa privată, acesta este fundamentul pentru noi.
P.R: Apropo de asta, în Danemarca intenţionează să adopte legi care să facă recrutarea nu doar posibilă, ci şi obligatorie pentru femei, pe picior de egalitate cu
217
Bărbaţii. Momentan, femeile se pot înrola, în mod voluntar, dar vor să pună un standard egal pentru bărbaţi şi femei.
JOSIAH TRENHAM: Cred că o să fie o zarvă foarte mare. Numărul creştinilor din societatea noastră este încă atât de mare încât ideea că fiicele noastre vor trebui să servească în armată nu va fi acceptată, va exista o mare nesupunere civilă. Ştiu că în America va fi.
P.R: în Europa, credem că banii şi tehnologia vor face asta pentru noi, astfel încât să nu mai fie nevoie să ne punem vieţile în pericol. Deşi, în mod ipocrit, autorităţile se gândesc că putem trimite alte naţionalităţi acolo să lupte pentru noi. Momentan există un consens politic despre recrutarea obligatorie a femeilor, aşa cum este legat de un concediu parental, de 50%-50% obligatoriu pentru mame şi taţi în primele nouă luni de viaţă ale copilului. Şi fiecare tată pe care îl cunosc, cu care am vorbit despre asta este de acord cu mine, chiar şi cei mai laici bărbaţi feminişti pe care îi cunosc consideră că sunt inutili acasă în prima perioadă şi că noul-născut are mai multă nevoie de mama sa.
JOSIAH TRENHAM: Mi-ai adus aminte de nişte lucruri. Îmi amintesc când a izbucnit războiul ISIS în Siria în jurul anului 2011. Am fost în Siria cu doar câteva luni înainte şi am stat în sudul Siriei, vizitând ortodocşii de acolo.
218
Am stat cu un bărbat, mitropolitul Saba, care a devenit noul meu mitropolit aici în America. El a fost mitropolit în Bosra, cea mai sudică metropolă din Siria. Am plecat chiar înainte să izbucnească războiul. Şi când a izbucnit războiul, îmi amintesc un incident incredibil în care unii soldaţi ISIS erau în luptă cu nişte soldaţi americani şi au capturat o femeie soldat american, iar bărbaţii abia au scăpat cu viaţă, iar ea a fost luată şi ţinută ostatică într-un spital. Le place să facă asta pentru că ştiu că nu prea pot fi bombardaţi dacă se află într-un spital. Şi interesant, toţi bărbaţii care erau în acelaşi detaşament cu ea au cerut imediat să meargă să o salveze instantaneu, fără odihnă. Nu ar fi făcut asta niciodată doar pentru un coleg de sex masculin. Dar pentru că ea era femeie şi ei s-au temut pentru ce i se va face, au lăsat totul şi s-au dus imediat să o salveze. Şi m-am gândit, vrem să vorbim despre asta ca şi cum nu e mare diferenţă între unii bărbaţi şi unele femei, ca şi cum suntem egali? Diferenţa există în noi şi a existat şi în acei bărbaţi. Nu există nicio altă cale. Indiferent de ordinele oficiale, ele în mod clar nu s-au aplicat în această circumstanţă.
P.R: Cealaltă categorie despre care am vorbit destul de mult în podcasturile trecute este frăţia dintre bărbaţi. Cred că Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care vorbeşte despre legătura dintre iubire şi virtute şi despre cum oamenii se pot construi reciproc în virtute prin iubire; există o asemenea afinitate naturală între aceste lucruri,
219
mai ales în cadrul frăţiei. Şi aşadar, unul dintre lucrurile unde eu întâmpin dificultăţi şi care cred că se potriveşte şi în celălalte domenii, este că eu trăiesc într-un loc în care sunt foarte puţini creştini ortodocşi. Nu există niciunul, mai ales niciunul care să vorbească propria mea limbă şi este un loc incredibil de secular. Cea mai mare parte a vieţii mele sunt în preajma unor oameni care nu îmi împărtăşesc credinţa. Cum construiesc o relaţie de fraternitate sau cum găsesc relaţii masculine de sprijin cu băieţii? Uneori vei găsi băieţi buni în parohie. Ce binecuvântare! Uneori vei fi mai mult cu femeile vârstnice din unele parohii, nu? întotdeauna caut bărbaţi buni în jurul meu dar nu este uşor. Poate că totuşi judec şi eu pe alţii.
JOSIAH TRENHAM: Hai să sperăm că nu faci asta, dar să îţi doreşti o relaţie de fraternitate, o adevărată camaraderie este absolut natural şi prietenia de la Dumnezeu este absolut preţioasă. Tipul acesta de probleme există în toată viaţa, în toate zonele, este o sală de sport, o şcoală de lupte. Am un citat minunat din Sfântul Ioan Gură de Aur pe care l-a spus despre viaţă în general. Cred că o să-ţi placă şi cred că şi bărbaţilor care îl vor auzi.
„Viaţa prezentă este o şcoală de lupte, o sală de gimnastică, o bătălie, un cuptor de topire şi o casă a virtuţii vopsitorilor.“
Aceasta este descrierea lui, cele cinci realităţi a vieţii actuale, o şcoală de lupte, o sală de gimnastică, o bătălie, un
220
cuptor de topire în care eşti ars şi refăcut şi casa virtuţii unui vopsitor, aceasta înseamnă că pentru a muri, să îţi iei pieile să le loveşti în mod constant şi să torni înălbitor pe ele şi să le meliţezi. Aceasta este viaţa noastră.
P.R: Şi miroase şi este toxic şi sunt aburi şi tot felul de chestii.
JOSIAH TRENHAM: Da, şi este greu, nu? Şi oricine se află într-una dintre acele cinci realităţi, dacă va căuta odihnă tot timpul şi va căuta uşurinţă, va fi mereu dezamăgit. Uşurinţa va veni. Perfecţiunea va veni, dar nu este încă aici. Şi trebuie să avem încredere că măsura dificultăţii, şi în cazul tău, asta înseamnă să fii creştin ortodox într-o ţară cu resurse foarte limitate pentru comuniune, nu este un accident de la Dumnezeu. Asta este ceva pe care Dumnezeu ţi-a dat-o cu mâna Sa în viaţa ta.
Dacă te uiţi la o icoană a lui Hristos, El se uită mereu, direct la tine. Nu are faţa întoarsă de la noi. şi mâna lui este la piept, între tine şi El. Şi asta înseamnă că El te vede şi că tot ceea ce va veni la tine, de la El, va trece prin acele degete care ţin semnul binecuvântării. Deci nimic din viaţa ta nu este un accident. Nimic nu este rupt de ceea ce Iisus a ales pentru nevoia ta. Şi este o binecuvântare. Totul este conceput ca o binecuvântare, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel. Toate lucrează împreună spre bine pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi conform
221
planurilor Lui. Deci, indiferent de încercare, un creştin spune, ştiu că asta este de la Dumnezeu. Acum, în cazul tău, poate că vrea să preţuieşti oamenii din cauza absenţei lor. Preţuieşte-i din ce în ce mai mult. Într-un fel în care nu ai putea niciodată să cultivi acel sentiment de trivialitate ca şi atunci când ai la dispoziţie cincizeci de fraţi care locuiesc la bloc şi poţi întotdeauna să găseşti pe cineva care să fie în strânsă părtăşie cu tine. Poate că vei preţui şi vei iubi ceea ce vei avea în viitor într-un mod în care nu ai face-o niciodată dacă nu ai trece prin asta. Poate că El vrea să suferi din lipsa părtăşiei pentru că doreşte să te ridici la un nivel mai înalt aşa cum facem acum astfel încât cei care au oportunităţi de părtăşie, dar nu le folosesc, vor învăţa să facă asta, pentru că se vor uita la tine spunând: Doamne, iată dragul meu frate care ar dori să aibă această mare părtăşie de oameni şi nu o are. Eu am aceşti fraţi la dispoziţie, dar îmi pierd timpul. Muncesc prea mult şi nu petrec suficient timp cu fraţii.
Acestea sunt doar două posibilităţi. Sunt sigur că sunt multe, mai multe în pronia lui Dumnezeu, dar cultivarea părtăşiei, aceasta este doar ceva de bază. În Faptele Apostolilor, în capitolul 2, imediat după ziua de după Cincizecime când Duhul Sfânt a pogorât asupra Bisericii, avem acest fragment, această fereastră către ceea ce este viaţa creştină de bază. Şi se spune că ucenicii au fost dedicaţi învăţăturilor evanghelice, rugăciunii, frângerii pâinii şi împărtăşaniei. Deci nu este o opţiune. Tu te afli într-o circumstanţă foarte nefericită şi sunt multe cazuri aşa.
222
Sunt în legătură, aşa cum sunt sigur că sunt mulţi preoţi care se pun la dispoziţie pe internet, cu oameni care se află în ţări străine, mai străine decât ale tale, cu mai puţină exprimare creştină decât a ta. Şi este foarte important ca oamenii în aceste circumstanţe să recunoască cât de important este să mergi în pelerinaje. Pelerinajul este esenţial pentru noi şi trebuie să mergem să căutăm comunitatea creştină şi să ne facem fraţi, chiar dacă implică o călătorie lungă. Trebuie să faci asta.
Le-am citit copiilor mei una dintre vieţile mele preferate de Sfinţi. Este o persoană pe care nu o cunoaştem bine în lumea ortodoxă. S-a născut cu un an înainte de invazia normandă a Angliei. Aşadar, s-a născut în 1065 şi, de obicei, aceasta este limita dintre o Anglie ortodoxă şi o Anglie catolică. Numele lui este Godric, Sfântul Godric de Finchale.
Când locuiam în Marea Britanie, casa mea se afla la o jumătate de milă de sihăstria lui, care a fost păstrată timp de 1000 de ani. Şi el a crescut acolo, în partea de nord a Angliei şi a fost un negustor foarte simplu. Era un navigator. Mai întâi a fost un marinar comercial şi apoi a devenit comerciant pe uscat şi în cele din urmă s-a făcut ucenic al Sfântului Cuthbert şi a devenit acest mare pustnic şi făcător de minuni care trăia ascetic, ca monahii din Muntele Athos. Ţinea Rugăciunea lui Iisus, trăia în asceză exact aşa cum fac monahii noştri de atunci şi până astăzi, îl pomenesc fiindcă a făcut un pelerinaj de trei ori, pe jos, la
223
Roma, de două ori la Ierusalim, iar când a mers la Ierusalim şi-a luat mama care nu era sănătoasă şi a purtat-o pe umeri, peste toate căile navigabile, toate terenurile accidentate. A ajuns ca în ultimii patruzeci de ani din viaţa lui, să nu poarte niciodată pantofi, nu avea pernă, a dormit pe scânduri cu animalele sălbatice. Dar a făcut asta pentru a fi lângă Sfinţi, a făcut-o pentru a fi lângă Hristos. Iar genul acesta de atitudine, genul acesta de a pune realizările sufletului tău pe primul loc este ceea ce trebuie să facem, mai ales când eşti într-o situaţie dificilă ca a ta. Fă ceva extrem pentru a găsi defectele tehnice.
P.R: Am vizitat Muntele Athos în februarie 2023. A fost uimitor şi fantastic şi incredibil de valoros. Am reuşit să-i conving pe alţi doi bărbaţi ortodocşi scandinavi să mi se alăture în acea călătorie şi a fostfoarte, foarte frumos.
JOSIAH TRENHAM: Aşa-i că simţi de parcă ai putea trăi din acel har pentru multă vreme?
P.R: Da, absolut. Absolut. Este, este un lucru grozav şi smerit.
JOSIAH TRENHAM: Să mergi într-un pelerinaj în Săptămâna Mare, de înviere. L-am adus în 2003 pe părintele Zacharia ca să construim în parohia mea un fel de refugiu şi mi-a spus ceva ce n-am să uit niciodată. El încuraja oamenii să ia în serios Săptămâna Patimilor. A
224
spus că este suficient har în Săptămâna Patimilor pentru a susţine viaţa duhovnicească a unei persoane pentru întregul an. Aşa că făcând pelerinaje, luând astfel de angajamente aşa cum faci deja, poţi trăi din acestea.
P.R: Am descoperit că doar să merg în aceste locuri, aceste fortăreţe ale credinţei ortodoxe ajută foarte mult. Cred că este o problemă dar una foarte pozitivă. Reflectă faptul că Ortodoxia este în creştere. Există din ce în ce mai multă cantitate de informaţii, disponibile în special în limba engleză, pe care majoritatea oamenilor o pot vorbi. Şi aşa, tot mai mulţi oameni vin la Ortodoxie. Ei văd cât de multe alte instituţii din jurul lor se prăbuşesc în civilizaţia noastră şi caută ceea ce rămâne ferm. Şi tot mai mulţi oameni văd că, ei bine, creştinismul ortodox rămâne ferm. E ceva în care pot avea încredere. Şi cu cât te scufunzi mai mult în Ortodoxie, cu atât este mai puternică şi mai puternică.
JOSIAH TRENHAM: Exact asta trebuie să fim. Atunci când oamenii vin la Ortodoxie, să nu fie doar ideea de Ortodoxie, ci să vadă oameni care îşi iau ritmul nu din lume, ci de la Sfinţi şi trăind aceeaşi viaţă, urmărind aceleaşi lucruri.
P.R: Şi să ne susţinem familiile duhovniceşte, aceasta este adevărata provocare. Un lucru este să vorbeşti despre
225
asta, pe internet şi altul este să mergi acasă şi să trăieşti în Ortodoxie. Dacă am un prieten, un creştin ortodox, un tip pe care îl iubesc şi îl apreciez cu adevărat, cum să gestionez această relaţie de iubire frăţească între bărbaţi? Este un lucru delicat. Ne-am obişnuit atât de mult să fim protejaţi în viaţa noastră şi să nu avem oameni care să ne spună pe şleau lucrurile. Este atât de dificil să ai nivelul potrivit de provocare şi un fel de „Fier pe fier se ascute şi omul întărâtă faţa prietenului“ (Proverbe 27, 17), aşteptând ca omul să fie gata să aducă el însuşi ceva. De exemplu, când vreau să-i spun cuiva „Roagă-te mai mult!“ şi ştiu, în sinea mea, că trebuie să fac aceasta, clar e greu să gestionezi relaţia cu oamenii şi să nu îi sperii, să nu îi jigneşti.
JOSIAH TRENHAM: Nu ar trebui să îţi faci griji pentru asta.
P.R: Uneori se poate întâmpla să fiu mai rezervat.
JOSIAH TRENHAM: Nu îţi face griji. Sincer, le spun în mod constant oamenilor că cel mai mare cadou pe care îl poţi oferi soţiei tale, copiilor tăi, prietenilor tăi este propria ta viaţă interioară.
Mulţi oameni, când au primul copil încep să se gândească la a fi părinte şi se stresează: Cum ar trebui să fac asta? Şi au citit cărţi şi se gândesc cum să facă asta. E bine să citeşti acele lucruri, dar nimic din toate astea nu va
226
conta dacă nu oferi copilului propria ta viaţă. Dacă încerci să-i înveţi pe copiii tăi cum să se spovedească atunci când ajung la vârsta potrivită, cel mai important lucru este ca ei să te fi văzut pe tine făcând aceasta, adică toată creşterea lor mărturisindu-te. Te urmăresc spovedindu-te, adică tu vii la ei şi le ceri iertare pentru păcatele pe care le-ai făcut. Şi apoi ei văd că, Doamne, nu sunt doar cuvinte! Tatăl meu chiar trăieşte asta! Şi la fel este şi cu prietenii tăi. Dacă vrei prieteni, dacă vrei să construieşti o prietenie profundă şi să ai o părtăşie bărbătească incredibilă, ceea ce trebuie să faci este să devii un bărbat incredibil. Caută-L pe Dumnezeu, căieşte-te pentru păcatele tale. Ascultă de părintele tău duhovnicesc. Urmează sfatul Bisericii. Munceşte din greu fără să te plângi. Când eşuezi, recunoaşte şi pocăieşte-te. Şi apoi fii cu fraţii tăi, nu ca profesorul lor, nu trebuie să înveţi pe nimeni nimic, ci ceea ce trebuie să faci este să străluceşti ca Lumina, nu? Doar fiind lângă cineva care are o lumină fierbinte, te aprinzi, iei foc.
Nu prea cred că ar trebui să ne facem atâtea griji în privinţa asta. Ar trebui să fim serioşi noi înşine şi să petrecem timp cu alţi oameni care ne împărtăşesc seriozitatea şi să lăsăm lucrurile să funcţioneze. Eu când îl văd pe un tânăr, parohia mea este plină de bărbaţi şi mai ales de bărbaţi tineri, slavă Domnului!, îmi place să le zâmbesc, să ne sărutăm pe obraji şi mereu le dau cu pumnul drept în piept, doar aşa boom, prieteneşte. Şi unii dintre ei râd stânjeniţi că doar ce au venit la biserică, dar apoi ajung să iubească asta. Noi,
227
bărbaţii, avem drumul nostru, ne facem propriul drum. Ne batem unul pe altul pe spate, nu ne salutăm ca femeile. Femeile au felul lor şi acela este foarte frumos pentru femei. Dar noi, suntem aceştia şi nu mă gândesc: „Doamne, poate nu ar fi trebuit să-l lovesc pe acel om în piept“. L-am lovit cu pumnul, prieteneşte, pentru că pentru mine este o formă de afecţiune. Nu mă lupt cu el şi cu siguranţă nu încerc să-l rănesc în vreun fel, dar este şi un gest de a semnala că „hey, suntem serioşi aici“.
Slavă lui Dumnezeu! El este milostiv, noi facem greşeli tot timpul. Şi iertând păcatele celor din jur este un mod foarte frumos de a ne asigura că şi ceilalţi ne vor ierta păcatele. Dumnezeu este milostiv, să fim doar smeriţi şi Dumnezeu ne va arăta calea.
228
Ce este o femeie?
În 2022, s-a iscat o conversaţie naţională despre ce este o femeie, în Statele Unite ale Americii, alimentată de audierile de confirmare din Senat pentru judecătoarea Ketanji Onyika Brown Jackson care a apărut în faţa Senatului (în magnifica formă constituţională de guvernământ, Senatul în SUA are rolul de a confirma propunerile pentru Curtea Supremă, propuneri făcute de către preşedinte). Preşedintele Statelor Unite a propus-o pe doamna judecător Ketanji Brown Jackson şi într-o audiere de la acea vreme, senatoarea Marsha Blackburn a întrebat-o pe Ketanji o chestiune usturătoare: Aţi putea, vă rog, să definiţi cuvântul femeiei Şi judecătoarea Jackson i-a spus că nu poate, şi a continuat să spună că nu e biolog. Acest schimb de replici a fost absolut fascinant şi tema a ce este o femeie este un subiect extraordinar.
Mi se pare o întrebare fantastică. Dacă vă gândiţi că, totuşi, senatorii nu ar trebui să pună, de fapt, întrebări
229
pătrunzătoare despre interpretarea constituţională, despre precedentele juridice şi alte lucruri de acest gen? Desigur, şi au şi făcut aceasta. Judecătoarea Jackson a avut întregul ei istoric de activităţi evaluat de către senatori, dar senatoarea Blackburn a pus această întrebare, fără îndoială, pentru că ştia că va expune o dispoziţie faţă de cele mai recente trenduri „woke“ din cultura noastră, cele mai recente antinatură, anti-religie concepte, ultimii copii ai revoluţiei sexuale, în special în această controversă a identităţii de gen care străbate viaţa publică americană de astăzi. Cred că întrebarea este fantastică şi cred că răspunsul judecătoarei Jackson a fost, de asemenea, foarte interesant. Faptul că a spus „Nu“ este uimitor pentru mine, m-a făcut să mă gândesc iniţial cum să nu ştie să definească o femeie, ce este o femeie, fiind şi căsătorită cu un bărbat şi mă întrebam dacă ştie că el este bărbat. A continuat spunând că nu este biolog. Cred că în mintea ei în acel moment, poate că s-a răzgândit de atunci, în acel moment trebuie să se fi gândit că pentru a explica ce este o femeie trebuie să fii biolog, asta sună extrem de ciudat pentru mine. Cred că nu ar şti dacă e căsătorită cu un bărbat decât dacă ar fi biolog. Mi s-a părut extrem de interesant, dar mă bucur că a făcut referire la biologie şi că acesta a fost primul lucru care i-a venit în minte. Aceasta arată că indiferent cât de îndoctrinaţi suntem, şi cum ea este din stânga politică, care este în spatele acestei propagări a identităţii de gen şi a negării realităţii biologice a sexului şi a importanţei
230
acesteia pentru determinarea identităţii de gen, mi se pare interesant că până şi ea a făcut imediat referire la biologie, deşi ea a sugerat că trebuie să fii un biolog profesionist pentru a putea răspunde la o astfel de întrebare, dar mă bucur că a făcut referire la biologie, pentru că acesta este, desigur, locul natural unde trebuie să mergem, acesta este răspunsul natural atunci când cineva întreabă dacă eşti bărbat sau femeie, să faci o evaluare biologică.
De asemenea, mi se pare extrem de interesant faptul că acum câţiva ani, când preşedintele Trump l-a numit pe Brett Kavanaugh judecător la Curtea Supremă, acesta a fost supus la tot felul de acuzaţii foarte, foarte ciudate din partea mai multor femei cum că ar fi fost nepotrivit cu ele, sau cu alţii în trecutul său; la acea vreme, era foarte popular să se sugereze că toate femeile ar trebui să fie crezute din principiu, adică cineva este nevinovat până când se dovedeşte vinovat, cu excepţia cazului în care este o femeie care face o acuzaţie împotriva unui bărbat şi implică o nepotrivire sexuală, atunci recomandarea a fost că toate femeile ar trebui să fie crezute şi că sarcina este asupra bărbatului să se apere, adică el este vinovat până când se dovedeşte că este nevinovat.
Acum am trecut de la asta, evident, pentru că nu putem spune că toate femeile ar trebui să fie crezute, deoarece nu ştim ce sunt femeile, aşa că trebuie să poţi defini o femeie dacă vrei să spui că toate femeile ar trebui să fie crezute, aşa că a fost o interacţiune fascinantă, cu siguranţă.
231
Aş vrea să vă sugerez, aş vrea să vă ofer câteva profile, o multitudine de profile pentru a înţelege gloria a ceea ce este o femeie.
Să începem cu biologia. Nu sunt biolog şi nici nu e nevoie să fii biolog pentru a şti aceste lucruri, tot ce trebuie să fi făcut este să treci prin clasa a 10-a de biologie, la liceu, ceea ce majoritatea americanilor au făcut.
O femeie este un adult uman de sex feminin. Ea este unul dintre cele două sexe în care apare rasa umană, fie masculină, fie feminină, noi suntem o specie bimorfică, nu există nici măcar pentru o clipă un lucru generic de fiinţă umană, dacă eşti o fiinţă umană eşti fie masculină, fie feminină. O femeie are cromozomi feminini XX, iar un bărbat are cromozomi XY, aceasta este o realitate, de la începutul vieţii, într-un organism unic celular, pe care îl numim zigot, nu există zigoturi generice, zigoturile sunt fie masculine, fie feminine, iar pe măsură ce aceste celule se înmulţesc până la creşterea completă, fiecare aspect biologic al unei persoane este sexat, fiecare celulă este fie masculină, fie feminină, nu există o celulă generică, nu există o fiinţă umană generică.
O femeie are hormoni feminini unici; hormonul feminin care dezvoltă femeia din punct de vedere sexual este estrogenul, iar hormonul masculin este testosteronul. O femeie are o anatomie unică, iar acest lucru implică organismele sale reproductive specifice precum vaginul, uterul, trompele uterine, ovarele, sânii. O femeie este
232
dezvoltată anatomic pentru a primi bărbatul; biologia sexuală a femeii este concepută pentru a primi oferta fiinţei masculine, pentru a accepta materialul genetic de la bărbat, pentru a-l hrăni, pentru a-l gesta astfel încât femeia să devină pântecul vieţii pentru rasa umană. Ea este creată pentru a hrăni în câmpurile materne ale uterului ei ceea ce a fost oferit de către bărbat şi i s-au dat sâni cu glande mamare în mod unic pentru a hrăni viaţa odată ce viaţa a ieşit din pântecele ei, în braţele ei. De asemenea, are un creier feminin unic, de fapt creierul este organul cel mai sexuat din corp. Femeile simt durerea într-un mod unic, femeile văd, aud, îşi amintesc şi acţionează în moduri unice, femeile percep şi se emoţionează în moduri unice; acest lucru nu este atât de greu de înţeles, orice bărbat care a fost căsătorit cu o femeie pentru o perioadă de timp ştie asta. Ceea ce soţia lui este capabilă să perceapă uitându-se la faţa cuiva şi ceea ce el este capabil să perceapă uitându-se la faţa cuiva sunt realităţi absolut diferite.
Femeile au, de asemenea, schelete şi structuri osoase feminine unice; femeile trec prin pubertate şi se opresc din creştere mai devreme decât bărbaţii; femeile au o dimensiune unică, ele sunt mai mici decât bărbaţii, ele au o formă feminină unică asta înseamnă că au şolduri unice, au umeri unici, au o frunte unică, care le deosebeşte foarte clar de bărbaţi, de aceea arheologii sunt capabili să identifice schelete foarte vechi doar uitându-se la forma şi mărimea oaselor. Femeile au o densitate osoasă şi o lungime
233
osoasă unică, au o musculatură unică, muşchii lor cresc sau nu, în moduri exclusiv feminine, care le diferenţiază de musculatura masculină, de asemenea, ele au o distribuţie unică a grăsimii; femeile creează şi depozitează grăsime în corpul lor şi în locuri ale corpului lor specifice sexului feminin. Ele au, de asemenea, preferinţe feminine unice şi asta încă de la naştere, femeile îşi doresc jucării unice şi asta nu este socializare, nu este enculturaţie, ştiinţa a arătat că asta face parte din esenţa femeilor. Femeile au moduri unice de relaţionare cu mamele şi cu taţii lor. Bebeluşii de sex feminin nu se raportează la mamele şi taţii lor în acelaşi mod în care o fac bebeluşii de sex masculin. Femeile sunt unice în ceea ce priveşte interesele lor oculare, ca bebeluşi le place să se uite la alte lucruri decât băieţii bebeluşi. Femeile au vulnerabilităţi medicale unice, au susceptibilităţi unice la boli, au rezultate unice la tratamente medicale. Ele răspund la tratament în moduri exclusiv feminine, la fel cum bărbaţii răspund la tratamente medicale în moduri exclusiv masculine, de aceea este atât de important să avem un tratament specific sexului. Toate acestea sunt un mic comentariu despre gloria şi unicitatea de a fi femeie, care poate fi definită prin biologie şi neuroştiinţă.
Femeia, însă, este mult mai mult decât atât, iar fiinţele umane sunt mult mai mult decât biologia. Ca şi în toată viaţa, cele mai incredibile lucruri, cele mai glorioase lucruri care emoţionează cu adevărat rasa umană, care ne inspiră inimile să facem lucruri măreţe, să facem sacrificii
234
mari sunt invizibile. Toate lucrurile măreţe din viaţă sunt invizibile şi nu sunt susceptibile de evaluarea ştiinţifică, procesul ştiinţific, ramurile ştiinţelor, toată nebunia din epoca noastră seculară. Lucrurile cu adevărat importante sunt toate invizibile: Dumnezeu, adevărul, logica, iubirea, lucrurile pentru care oamenii sunt dispuşi să moară nu sunt cele fizice.
O femeie se află într-o relaţie unică cu Dumnezeu. Ea este o fiinţă umană făcută după chipul lui Dumnezeu şi ca atare este înzestrată cu un suflet care este preţios, un suflet care este nemuritor şi legat de Dumnezeu. Ea este înzestrată cu raţiune, ea este înzestrată cu libertate, cu o voinţă liberă, ea este înzestrată cu o conştiinţă, ea este înzestrată cu o autoritate ca fiinţă umană, cu o superioritate şi o abilitate de a evalua lumea creată pentru a o modifica, pentru a o îmbunătăţi. Ea funcţionează împreună cu bărbatul într-o capacitate preoţească de a conduce toată închinarea în lauda Preasfintei Treimi. Aceasta este o realitate unică la care participă fiecare femeie în virtutea faptului că a fost creată de Dumnezeu după chipul Său, ca femeie.
Ea are, de asemenea, o relaţie unică cu bărbatul, de exemplu Scripturile arată că femeia a fost creată după bărbat, din bărbat şi pentru bărbat; ca atare, femeia este făcută ca o soluţie unică pentru el, ca un ajutor unic pentru el, aşa cum descrie Moise, aceasta este calitatea femeii, ea îl completează pe bărbat, este soluţia supremă şi partenera lui. Ea este făcută din coasta bărbatului ceea ce Sfinţii
235
Părinţi spun că este o informaţie foarte importantă pentru a discerne chemarea ei. Iar chemarea ei este de a păzi ca şi cutia toracică inima bărbatului şi de a fi tovarăşa lui în viaţă, de a fi egală cu el. Dacă Dumnezeu ar fi făcut femeia din degetul de la picior ar fi fost un mesaj complet diferit, nu-i aşa? Iar bărbaţii care tratează femeile ca pe nişte sclave sau le abuzează uită că femeia nu a fost făcută din degetul lor de la picior, ci mai degrabă din cutia toracică, ea a fost făcută să fie partenera lui şi, pe lângă această glorie a femeii, să fie gloria bărbatului, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel; ea îşi găseşte împlinirea, plenitudinea, identitatea ei prototipică în viaţa Fecioarei Maria.
Noi sărbătorim BunaVestire, în 25 martie, cu nouă luni înainte de ziua glorioasă a Crăciunului, când Domnul nostru Iisus Hristos Se va naşte din Fecioară. De Buna Vestire, noi sărbătorim zămislirea lui Hristos în pântecele mamei Sale, cea mai curată fecioară, care pe când era o adolescentă de 15 ani a fost vizitată de Arhanghelul Gavriil, cu acele cuvinte glorioase: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine! Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.“ în ziua Bunei Vestiri, Cerul se apleacă spre Pământ, în această zi stăm înmărmuriţi. Sfântul Fotie cel Mare spune în predica sa despre Buna Vestire că singurul răspuns la impresionanta umilinţă a lui Dumnezeu şi la dragostea lui Dumnezeu care se descoperă în această sărbătoare, când Fiul lui Dumnezeu
236
vine să locuiască în pântecele Fecioarei, singurul răspuns adecvat este tăcerea, este uimirea dincolo de cuvinte.
În Fecioara Maria, femeile rasei umane îşi găsesc ultima lor desăvârşire, ele îşi găsesc adevărata identitate. Ea devine noua Eva, ceea ce Eva iniţială trebuia să fie, dar nu a reuşit să fie, iar Fecioara îşi împlineşte rolul în mod desăvârşit. Ea se arată incontestabil de credincioasă şi loială lui Dumnezeu în credinţa ei, în încrederea ei absolută în cuvântul lui Dumnezeu care i-a venit de la Arhanghelul Gabriel, fără îndoială, în ascultarea ei: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“, în credinţa şi ascultarea ei. Apoi oferirea maternităţii sale Fiului lui Dumnezeu, preţuirea ei pentru maternitate ca fiind cea mai mare şi mai glorioasă vocaţie şi îndeplinirea ei atât de perfectă încât să îl crească pe Fiul lui Dumnezeu care va continua să învingă pe toţi duşmanii noştri şi să învingă pe adversarii noştri ameninţători şi să ne salveze prin Crucea Sa glorioasă şi prin învierea Sa din morţi.
Toată rasa umană se bucură şi în special toate femeile îşi găsesc gloria în Fecioara Maria în ziua Bunei Vestiri. Oh, a fi femeie înseamnă a împărtăşi splendoarea Ei, cea prin care Cerul şi pământul au fost unite, cea fără de care Dumnezeu nu ar fi salvat lumea. Da-ul ei, da-ul ei faţă de Dumnezeu devine da-ul fiecărei femei şi chiar al fiecărui creştin.
Femeia este, de fapt, darul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, darul lui Dumnezeu pentru bărbat, un mister glorios, iar noi, bărbaţii, ne aplecăm cu respect în faţa femeii. De
237
aceea noi, bărbaţii, ne trezim, de aceea muncim din greu, de aceea ne epuizăm şi chiar murim de dragul femeilor noastre. Asta înseamnă să fii femeie!
Ar trebui să ştim asta, ar trebui să vorbim despre asta şi să ajutăm cultura noastră foarte confuză, cultura noastră săracă care s-a prăbuşit din cauza lipsei de credinţă în Dumnezeu. Din cauza faptului că ne-am izolat de Adevăr, suntem deconectaţi de cele mai importante realităţi transcendente şi acum nu mai ştim ce e sus şi ce e jos. Acesta este momentul să susţineţi adevărul glorios despre ceea ce înseamnă să fii femeie.
238
Rezistenţa împotriva agendei radicale LGBTQ
M-am născut şi am fost crescut în Los Angeles, California, în Statele Unite ale Americii, la fel ca tatăl meu şi mai departe, bunicul meu. Los Angeles este totodată şi locul naşterii revoluţiei LGBT; este centrul internaţional al propagandei homosexuale şi al activismului dedicat acestei cauze; este producătorul principal al literaturii de acest fel, sursa principală pentru media dedicată LGBT şi este cea mai mare locaţie a iteraţiei religioase în ceea ce ei numesc biserica gay şi centrul financiar al mişcării LGBT, situat în Hollywood. În Los Angeles, au fost fondate mai multe instituţii lesbiene şi homosexuale decât oriunde în lume.
Rezistenţa împotriva agendei radicale LGBTQ este o prelegere susţinută de părintele Josiah Trenham pe 16 mai 2016, la sesiunea plenară de deschidere a congresului mondial al familiilor din Tbilisi, Georgia.
239
Virusul HIV a fost pentru prima dată descoperit la spitalul Cedars-Sinai în Los Angeles, distrugând ceea ce homosexualii considerau a fi perioada de aur a libertăţii sexuale. Los Angeles a fost terenul unde a izbucnit prima revoltă homosexuală din întreaga istorie, cu 10 ani înaintea protestelor Stonewall din New York, şi tot atunci a fost pentru prima dată organizată parada homosexuală „Pride“, în 1966, cu câteva luni înainte să mă nasc. La acel eveniment, participanţii homosexuali au prezentat o statuetă a unui falus construit din papier mâché1de aproape 6 metri, pe care l-au plimbat pe tot bulevardul Hollywood, o expresie clară a idolului căruia aceştia îi slujesc. Discut despre această temă din perspectiva unei persoane care a trecut prin această revoluţie, o revoluţie mai distrugătoare pentru normele civilizaţiei umane decât, posibil, orice altă revoluţie.
Când m-am născut, poliţia din Los Angeles aresta anual mii de bărbaţi homosexuali pentru acte de sodomie publică şi comportament indecent în parcurile oraşului şi în toaletele publice. Există o istorie lungă şi consistentă despre utilizarea neobişnuită a toaletelor de către comunitatea LGBT, fapte care au continuat chiar şi atunci când senatorul Larry Craig a fost arestat în 2007 pentru că a solicitat favoruri sexuale într-o toaletă din aeroportul internaţional Sfântul Pavel, din Minneapolis.
1papier mâché este o pastă de hârtie (amestecată cu ghips sau cu caolin şi cu clei de colofoniu) folosită în confecţionarea unor obiecte decorative şi în sculptură, conform DEX 2009.
240
Astăzi, există aplicaţii speciale care ghidează bărbaţii homosexuali spre toalete destinate actelor sexuale, prin aeroporturi şi locuri publice din America; un lucru de ţinut minte în contextul dezbaterilor recente despre aşa-numitele politici ale toaletelor pentru transsexuali aceasta este o temă despre care nimeni nu discută.
Hollywood, în prima parte a aniilor 60, deşi era deja corupt de anarhia sexuală, încă trimitea scenarii de film episcopilor şi preoţilor pentru a le aproba şi a le evalua din punct de vedere moral înainte ca acestea să intre în producţia cinematografică. La acea vreme, prin anii 60, 75% dintre casele americane erau ocupate de cupluri căsătorite, soţi şi soţii, taţi şi mame pentru copiii noştri. Majoritatea statelor americane aveau legi anti-sodomie, iar Los Angeles avea propria ordonanţă legislativă împotriva travestirii; codul juridic al Californiei menţiona homosexualitatea ca un act abominal împotriva naturii. Ce ironie! în câteva decenii s-a ajuns ca singura abominaţiune să fie considerarea homosexualităţii un act abominal.
Americanii ştiau, acum câtva timp, că sexul poate fi anormal, că perversitatea există şi că nu e sănătoasă şi că nu e niciodată pe de-a-ntregul confidenţială şi că poate avea consecinţe publice dezastruoase. Asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani.
Astăzi, California este transformată. Este un studiu de caz pentru creşterea radicală şi ascendenţa culturală a revoluţiei curcubeului. Nimeni nu ar trebui să ignore lecţiile
241
suferite de California; pentru că acestea sunt propagate pe tot mapamondul în ziua de azi.
Care este modelul acestei revoluţiei?
în 1953 a apărut o revistă, primul jurnal dedicat homosexualităţii. În 1958, Curtea Supremă SUA a decis că revistele homosexuale nu mai reprezintă încălcări a legii Comstock (împotriva obscenităţii). În 1955, singurul institut de studii homofile a început să ofere cursuri, să ţină o conferinţă anuală şi să publice o revistă. Universitatea Berkeley din California a predat primele cursuri universitare de studii lesbiene şi homosexuale în 1970. Până în 1972, a fost lansat primul program de studii queer la Colegiul General San Francisco. Acestea au fost primele programe pentru studii gay din lume şi de atunci au iscat numeroase programe de studiu homosexuale şi lesbiene la universităţile seculare. Universitatea Harvard a organizat primul departament de studii gay şi lesbiene în 2009.
Activiştii LGBT de la mijlocul secolului XX au identificat trei mari obstacole în legitimizarea homosexualităţii: sistemul juridic, profesiile dedicate sănătăţii mintale şi bisericile. Astfel, mişcarea LGBT şi-a fixat privirea asupra acestor trei elemente. A devenit mai agresivă, a organizat tactici de guerilă, a afişat scene cu homosexuali şi lesbiene sărutându-se în public, au sabotat
242
conferinţe profesionale ale psihologilor, mai ales ale celor care studiau terapia de conversie preparative therapy) şi au perturbat slujbe religioase. Acest activism agresiv LGBT a avut succes.
În 1973, Asociaţia Psihologilor din America a scos homosexualitatea de pe lista bolilor patologice. În 1975, toate legile californiene împotriva actelor homosexuale consimţite au fost revocate. Reuşind să modifice legislaţia şi să schimbe psihologia, ultimul obstacol care le-a rămas a fost opoziţia bisericilor. Opoziţia religioasă împotriva legitimizării sodomiei a rămas şi rămâne urgia mişcării LGBT. Romano-catolicii, protestanţii evanghelici, creştinii ortodocşi şi mormonii constituie majoritatea creştinilor din Statele Unite ale Americii, aceştia rămân, până acum, cei care se opun dogmatic legitimizării sodomiei şi îşi asumă obligaţia de a sprijini familia tradiţională. Dovedindu-se incapabilă de a clătina pe creştini, mişcarea LGBT şi-a mutat privirea pe încercarea accelerată de a marginaliza comunităţile credincioase tradiţionale americane.
Asuprirea şi eliminarea din viaţa socială rămân şi azi tacticile în promovarea a ceea ce este azi cea mai intolerabilă mişcare născută în ţara mea, o adevărată celebrare a intoleranţei.
Când mişcarea LGBT a prins avânt în anii 60, cereau la acea vreme toleranţă socială, dar orice observator raţional al literaturii, tipului de viaţă şi manifestarea de la paradele gay poate să vadă cum cerinţa LGBT pentru toleranţă este
243
lipsită de sinceritate. Literatura gay, de-a lungul decenilor, atât în academie cât şi în literatura largă defăimează căsătoria tradiţională ca fiind patriarhală, fecioria înainte de căsătorie ca represiune sexuală şi opoziţia religioasă împotriva sodomiei ca fanatism. Cerinţa LGBT nu a fost pentru toleranţă, ci pentru răsturnarea normelor tradiţionalreligioase şi civilizate, pentru familie, sex şi lege.
Paradele mândriei gay oferă o perspectivă prin care să înţelegem angoasa mişcării LGBT. Aceste parade afişează printre cele mai groteşti manifestaţii, o trupă de dansatori gay îmbrăcaţi în nimic altceva decât lenjerie intimă de la brâu în jos şi în partea de sus se maschează în călugăriţe catolice, numindu-se surorile desfrâului veşnic; şi nu umblă aşa doar la parade, în faţa politicienilor şi directorilor de corporaţii, ci intră în biserici şi distrug slujba Liturghiei şi pângăresc obiectele sfinte; se aşează în rândul pentru împărtăşanie şi comit acte de profanare.
Vi se pare, prieteni, că aceasta este toleranţă? Este, de fapt, instigare extremistă.
în 1976, Los Angeles a declarat în mod oficial săptămâna mândriei gay şi a devenit, de atunci, nu doar o comemorare statală, ci naţională. Acestea sunt noile zile de sărbătoare pentru oamenii seculari şi mişcarea LGBT are propriile icoane. California a stabilit ziua de 22 mai ca Ziua lui Harvey Milk pentru a fi sărbătorit în toate şcolile publice. Activiştii LGBT au fondat alianţe gay-heterosexuale în majoritatea campusurilor liceelor.
244
Scopul lor este să distrugă căsătoria tradiţională şi viaţa de familie şi restructurarea fundamentală a societăţii. Având succes în presă, în medicină şi în psihiatrie, în tribunale şi în campusurile şcolilor, reprezentanţii mişcării LGBT pun acum presiune pentru suprimarea opoziţiei. Noua imoralitate a fost legiferată şi toată opoziţia trebuie să tacă.
în 2016, Consiliul de Stat California a dezbătut „AB 1888“ o lege cumplită care ar anula toate drepturile colegiilor creştine şi universităţilor din California de a primi ajutor financiar statal sau federal dacă se opun căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex. Mai mult, ar expune aceste instituţii academice la litigii discriminatorii şi dăunătoare.
Sodomizarea Californiei a fost şi este o înşelătorie antidemocratică. Majoritatea cetăţenilor împotriva acesteia, pentru a promova propunerile statului cu nr. 6, 22 şi 28 care au fost destinate protecţiei căsătoriei tradiţionale. Incapabili să suporte mustrarea democraţiei, mişcarea LGBT au găsit sprijin în oligarhii naţionali, adică în judecătorii noştri activişti. Pentru a distruge voinţa oamenilor, toate legile statale care interzic căsătoria între persoanele de acelaşi sex au fost anulate în 2015.
Statele Unite ale Americii are un ambasador naţional pentru promovarea sodomiei care foloseşte agenda LGBT ca un test de turnesol pentru acordarea ajutorului umanitar şi a informaţiilor militare împotriva terorismului naţiunilor nevoiaşe. Cât de departe am căzut!
245
Aici este doar un rezumat al unei mişcări vulcanice care a reuşit cu mult dincolo de imaginaţia fondatorilor săi, un blitzkrieg de revolte sociale, o izbucnire a nebuniei sociale, o explozie de vulgaritate şi perversiune nemaiauzită în istoria Occidentului, care face ca invaziile barbare din secolele V-X, cunoscute popular sub numele de Epoca întunecată (Dark Ages) să pară timide.
Este retragerea harului dintr-o cultură, este coborârea plăgii întunericului de nepătruns; este a noua pedeapsă căzută asupra Egiptului antic la mâna lui Moise, văzătorul lui Dumnezeu, asupra vestului contemporan. Când se va prăbuşi această ideologie degradantă?
Această ideologie este un iconoclasm cultural şi religios. Agenda politică homosexuală este anti-religie şi anti-civilizaţie în nucleul ei. Nu există precedent în nicio religie sau civilizaţie pentru definirea căsătoriilor între două persoane de acelaşi sex sau legitimarea erotismului de acelaşi sex; un astfel de iconoclasm violent nu dispreţuieşte doar religia clasică şi filozofia politică, dar dispreţuieşte şi pretinde superioritate faţă de toate marile religii ale lumii, nu doar respingând iudaismul şi creştinismul, ci şi budismul şi islamismul.
Budismul respinge un stil de viaţă în care plăcerea sexuală există nestingherită de considerentele morale ale naturii; fidelitatea şi castitatea sunt celebrate. Un astfel de ataşament faţă de plăcerea senzuală în învăţătura budistă este un obstacol în calea nirvanei. Sodomia este considerată
246
un impediment în a deveni un călugăr budist. Dalai Lama a afirmat că sodomia este considerată o conduită sexuală greşită în budism. „Cele patru adevăruri nobile“ şi „Calea nobilă cu 8 braţe“ interzic actele sexuale ilegale, inclusiv sodomia, ca o folosire abuzivă a naturii, iar mişcarea LGBT dă înapoi la consideraţia că legea morală guvernează actele sexuale.
Islamul condamnă sodomia ca fiind un păcat şi o crimă. „Surah 7“ pedepseşte bărbaţii care poftesc pe alţi bărbaţi în loc de femei şi numeşte astfel de persoane „degeneraţi“. Mohamed este cunoscut pentru ordonarea execuţiei oricărei persoane care practică sodomia. În textul Hadith se zice: „dacă găseşti pe cineva care a făcut ceea ce au făcut şi mulţi alţii, ucide-l pe cel care o face şi pe cel căruia i se face“.
Textele sacre ale iudaismului prezintă sodomia ca o jignire atât de mare adusă Cerului, încât focurile iadului au apărut înainte de timp şi au consumat Sodoma în flăcări. Moise, văzătorul de Dumnezeu, condamnă sodomia ca păcat şi crimă: „să nu te culci cu un bărbat aşa cum cineva se culcă cu o femeie, aceasta-i respingător.“ (Leviticul 18, 22).
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru nu a reafirmat numai legislaţia lui Moise împotriva sodomiei, în celebra Sa predică de pe munte, ci a şi reafirmat, de asemenea, poziţia îngrozitoare a oraşului homosexual Sodoma în Ziua Judecăţii şi a insistat asupra legii castităţii, cerând ucenicilor Lui să fie liberi nu doar de actele sexuale nefireşti, ci şi de gândurile sexuale perverse.
247
Sfântul Apostol Pavel a numit atracţia erotică pentru persoanele de acelaşi sex, o afecţiune nefirească şi o dovadă a unei minţi depravate, iar faptul de a aproba acest act, spune el, înseamnă a-L abandona pe Dumnezeu.
Nici măcar societatea greco-romană pre-creştină, atât de abuzată în apologetica gay nu ar putea suporta sodomia. Socrate a detestat-o, iar societatea greco-romană nu a conceput niciodată să submineze definiţia normativă a căsătoriei ca o uniune între un bărbat şi o femeie cu intenţia de a naşte şi de a creşte copii.
Societatea clasică a dispreţuit ideea că orice este făcut în privat cu consimţământ de către adulţi poate să aibă vreun impact asupra stabilităţii oraşului. Societatea clasică ştia că anarhia sexuală privată nu este niciodată privată şi are întotdeauna un efect negativ asupra sănătăţii şi virtuţii societăţii. Eros era considerat un zeu periculos, căruia să nu i se dea niciodată frâu liber, iar dorinţa sexuală nu este niciodată judecată pur şi simplu nevinovată prin ea însăşi şi nici justificată prin faptul că are dragostea ca scop; atât scopul în sine, cât şi dorinţa trebuie să fie drepte, trebuie, întotdeauna, să fie conforme naturii şi virtuţii morale, altfel, acestea provoacă dezastru în privat şi în public. Platon spune clar că nu există sex sigur dacă sexul este împotriva naturii, aşa că iată esenţa conflictului, prietenii mei.
LGBT este împotriva ICIB. (Iudaism, Creştinism, Islamism şi Budism)
248
Propaganda gay aruncă în vânt o astfel de înţelepciune clasică, fără niciun gând şi nicio referinţă, de parcă nu ar fi existat niciodată, ca şi cum aceste tradiţii religioase nu deţin inimile marii majorităţi a populaţiilor lumii; ei doresc ca civilizaţiile să se reorienteze, răsturnând milenii de înţelepciune pentru a îmbrăţişa legitimizarea sodomiei şi de a o Încununa cu augusta demnitate a titlului de căsătorie. O astfel de redefinire culturală a căsătoriei este sinucigaşă.
Am trăit în inima revoluţiei LGBT şi am fost martor faptului că naţiunea mea s-a dezonorat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfatul meu este acesta: să rămâi ferm în credinţa ta împotriva revoluţiei LGBT. Nu cedaţi sau oraşele voastre vor deveni ca San Francisco, unde sunt cu 80.000 de câini mai mulţi în interiorul oraşului decât copii. Spuneţi-le tiranilor de toleranţă LGBT, acestei mafii de lavandă, acestor homo-fascişti, acestor extremişti ai curcubeului că nu sunt bineveniţi să-şi promoveze propaganda anti-religioasă şi anti-civilizaţională în naţiunile voastre. Dumnezeu să vă binecuvânteze curajul şi să vă protejeze pământurile. Amin!
249
TRANS
Aş dori să vă ofer o scurtă recenzie a unei cărţi foarte profitabile pe care am citit-o în aceşti ani, intitulată „Trans LGBT: când ideologia întâlneşte realitatea”, de Helen Joyce. Mai întâi permiteţi-mi să vă spun de ce este important să studiem mişcarea trans.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că un preot trebuie să se educe în două lucruri: trebuie să se scufunde în cuvântul lui Dumnezeu, în Evanghelie, în credinţă, dar dacă vrea să fie un păstor de succes, trebuie să studieze şi lumea în care trăieşte pentru ca prin predicarea şi învăţătura sa să formeze o punte de legătură între ceea ce este neschimbător, ceea ce este adevărat şi cultura care are nevoie constantă de cuvântul lui Dumnezeu pentru iluminare, pentru mântuire.
Noi, păstorii, trebuie să fim în mod constant studenţi ai Scripturilor în primul rând, trebuie să fim, în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, dedicaţi citirii publice a Scripturilor,
251
pentru a fi absorbiţi în cuvântul Domnului, astfel încât progresul nostru să fie evident pentru toţi şi, de asemenea, trebuie să urmărim lumea în care trăim. Dacă împărtăşim dragostea lui Dumnezeu pentru lume, atunci trebuie să studiem şi lumea pentru a putea ajuta la conectarea celor două şi a face lumea să devină Biserică, să fie luminată.
Am citit o mulţime de cărţi în ultimii ani pe tema mişcării activiste trans şi a ideologiei identităţii de gen, care a devenit atât de importantă. Această carte, scrisă de Helen Joyce, a fost o adevărată surpriză şi o mare încurajare pentru mine, în multe privinţe, nu pentru că Helen Joyce ar reprezenta în vreun fel mentalitatea creştină, de fapt, ea nu este creştină, este editorul britanic al revistei „The Economist“, este o persoană foarte educată, are un doctorat în matematică, este o feministă foarte dedicată, feministă tradiţională; câţiva dintre cei care i-au susţinut cărţile ei nu sunt credincioşi în nici un sens, unii sunt atei radicali, ca Richard Dawkins, dar valoarea cărţii ei este că aveţi prin ea un martor care arată că opoziţia faţă de agenda radicală a activiştilor trans nu este o problemă de opoziţie a dreptei politice faţă de stânga, sau a oamenilor religioşi faţă de oamenii seculari; aici este o femeie care este clar de stânga, o femeie care este clar seculară şi nu religioasă şi care expune agenda ascunsă anti-ştiinţă a mişcării activiste Trans.
Este o carte fantastică, cred că are 13 capitole, fiecare foarte concentrat pe un aspect al mişcării activiste trans.
252
Prin urmare, aş vrea să subliniez doar câteva lucruri pe care le-am găsit deosebit de relevante pentru noi, credincioşii. Cartea aceasta arată foarte clar care este miza, în special pentru femei, dacă ideologia activistă trans, dacă ideologia identităţii de sine adică a identităţii de gen câştigă ziua.
Să ştiţi, dragii mei, că nu mai este doar un fel de mişcare marginală, chiar dacă este o mişcare care a apărut recent pe scena intelectuală, dar această mişcare a fost aprobată de majoritatea universităţilor seculare, a câştigat Asociaţia Medicală Americană care a recomandat în mod oficial ca sexul să nu fie trecut pe certificatul de naştere al unei persoane, pentru că poate deveni prejudiciabil (dacă vă puteţi imagina asta). Aceasta este o ideologie pe care actualul nostru preşedinte (Biden) al Statelor Unite ale Americii pare să o îmbrăţişeze pe deplin. Este în Actul de Egalitate, care a trecut de Camera Reprezentanţilor şi care, din fericire, se pare că nu are niciun viitor, dacă Senatul nu va trece această lege1.
Mişcarea Trans este o ideologie foarte radicală, inovatoare şi revoluţionară, iar unele dintre cele mai emoţionante puncte pe care Helen Joyce le prezintă sunt consecinţele pe care le are această ideologie, conform căreia mă pot identifica după sexul pe care îl percep, indiferent de realitatea mea biologică, iar tu eşti responsabil să recunoşti acest lucru şi să mă tratezi ca pe o afirmaţie subiectivă pe
1 Cuvântul părintelui Josiah Trenham pe această temă a fost susţinut la data de 15 februarie 2022
253
care o fac. Conform ideologiei, trebuie să accepţi asta. Dacă nu, eşti un bigot şi ar trebui să fii pedepsit, asta este ceea ce se află în spatele acestei ideologii. Joyce subliniază o serie de circumstanţe cu adevărat compromiţătoare care apar ca urmare a îmbrăţişării acestei ideologii, în special în cazul femeilor.
în primul rând, ea subliniază consecinţele eliminării spaţiilor pentru persoanele de un singur sex, cum ar fi adăposturile pentru victimele abuzurilor sexuale şi azilele pentru persoanele fără adăpost, compromiterea vestiarelor pentru persoane de un singur sex, compromiterea echipelor sportive feminine, lucru care se întâmplă deja în California, compromiterea siguranţei femeilor în închisoare. În ultimii ani, noi, californienii, am fost martorii unui număr semnificativ de bărbaţi care se identifică ca femei, aceştia sunt femei trans care au apelat cu succes la stat pentru a fi transferate din închisorile pentru bărbaţi în închisori pentru femei. Dacă ştiţi ceva despre crimele specifice sexului, ştiţi că bărbaţii şi femeile sunt extrem de diferiţi când vine vorba de infracţiuni. Bărbaţii biologici comit marea majoritate a infracţiunilor sexuale violente, iar unii dintre bărbaţii care se identifică acum ca femei şi care au fost transferaţi în închisorile pentru femei sunt infractori sexuali violenţi. Gândiţi-vă împreună cu mine la consecinţele eliminării sexului biologic din conştiinţa publică, la tratarea femeilor ca bărbaţi şi a bărbaţilor ca femei, în special la ideea de a trata bărbaţii care sunt propagatori de infracţiuni sexuale
254
violente ca şi cum ar fi femei şi apoi plasarea acelor bărbaţi care pretind a fi femei în închisori pentru femei. Vă puteţi imagina? Anularea realităţii sexului biologic distruge nu doar tot felul de informaţii relevante cu privire la infracţiuni, ci şi informaţii medicale, informaţii despre anumite condiţii medicale specifice pentru bărbaţi şi femei, pentru că bărbaţii şi femeile au o mare varietate de susceptibilităţi la anumite afecţiuni medicale. Ştiinţa socială prezintă probleme extraordinare. Există probleme extraordinare atunci când nu mai luăm în considerare sexul biologic, ceea ce, din păcate, este consecinţa acestei mişcări.
Cred că în al 11-lea capitol al cărţii, Helen Joyce subliniază marea diferenţă dintre mişcarea activistă trans şi cea a abolirii segregării. Mişcarea trans este o mişcare care nu s-a străduit să coaguleze o majoritate, de fapt, ştiind că le va fi foarte greu să facă asta, au lucrat pentru impunerea ideologică, şi, prin urmare, pretenţia lor că mişcarea activistă trans este doar o altă iteraţie a progresului drepturilor civile se dovedeşte a fi lipsită de conţinut. Dacă ar fi fost o altă iteraţie, cum ar fi abolirea segregării, care a dus la noi legi reflectând o nouă opinie majoritară în ţara noastră despre extinderea drepturilor civile, acordând tuturor ceea ce înainte erau drepturile unei clase mai mici şi privilegiate, atunci am fi văzut că există un mare efort educaţional în spatele acestei mişcări pentru identitatea de gen. Nu vedem deloc asta. Vedem impunere, vedem cifre teribile împotriva transactivismului când oamenii sunt întrebaţi sau li se spune
255
în sondaje despre ce se întâmplă cu adevărat; vedem că nu există acel tip de sprijin pe care l-am văzut în extinderea drepturilor civile în Statele Unite.
Oricum, cartea este un text formidabil şi se încheie cu câteva semne de mare speranţă despre cum femeile, în special, în Marea Britanie de unde este Helen Joyce, dar şi în alte părţi luptă pentru propria siguranţă şi pentru propria libertate şi fac acest lucru cu înţelepciune.
256
JOS CU DISNEY
Disney şi industria divertismentului nu mai sunt ceea ce au fost. Când eram eu tânăr, adică cu mult timp în urmă, auzeam mereu faptul că presa de ştiri este coruptă şi că împinge o agendă de stânga asupra Americii, etc., şi chiar credeam asta. Nu m-am îndoit niciodată de asta, este adevărat. A fost experienţa mea, mulţi oameni pe care îi cunosc credeau la fel, dar industria divertismentului, care este diferită, industria divertismentului luând Disney drept cea mai mare şi mai faimoasă expresie a sa, a luat cu adevărat o întorsătură masivă decadentă, astfel încât Walt Disney se întoarce, fără îndoială, în mormântul său. Industria divertismentului este profund coruptă şi cooperează acum cu sistemul nostru şcolar public, secular pentru îndoctrinarea copiilor noştri cu fiecare modă şi ideologie coruptoare de suflet.
Aceasta este o mare tristeţe, este ca un furtun de incendiu al propagandei, vedem asta peste tot, vedem asta în ştiri, vedem
257
asta în discursurile reprezentanţilor noştri politici care vorbesc despre democraţie. Este foarte greu să îţi păstrezi o dispoziţie plină de speranţă când parlamentarii apără democraţia, în timp ce lucrează constant împotriva acesteia sau când faţa ta este, tot timpul, zdrobită de o propagandă grotescă, nu doar din partea mass-media şi a politicienilor noştri, ci şi de industria divertismentului şi prin Disney Corporation, cândva profund iubită şi preţuită.
Am citit un articol al lui Matt Walsh de la The Daily Wire. Îl cunosc pe Matt de mulţi ani, de când obişnuia să facă mici videoclipuri din maşina lui în timp ce conducea, pe blogul propriu. Matt este un om foarte curajos. M-a întristat articolul în care el a scris despre corupţia Disney, în care a strâns multe fapte şi cifre despre căderea companiei Disney. Disney a îmbrăţişat complet revoluţia sexuală, împreună cu multe alte companii importante de divertisment, şi sunt hotărâţi să împingă această revoluţie în minţile copiilor noştri pentru a-i captura pe deplin şi efectiv, pentru a-i murdări cu tot felul de învăţături şi perspective anti-religioase şi anti-creştine. Matt analizează în articolul său unul dintre cele mai populare desene animate pentru copiii de astăzi, numit Paw Patrol, şi a făcut şi o cercetare despre unul dintre cei mai noi scriitori de la Paw Patrol, scriitor care realizează tot felul de videoclipuri înfiorătoare despre avort şi transgenderism pentru copii, prin desene animate; pentru că despre asta trebuie să audă copiii noştri, nu? Despre transgenderism şi avort şi lucruri care promovează homosexualitatea şi prostii non-binare, ţintindu-i
258
în mod explicit pe cei mai tineri copii, prin desene animate. Pe lângă cele mai josnice aspecte ale revoluţiei sexuale, Disney face şi filme de propagandă pentru China comunistă. Nu ştiam despre acest lucru. A fost uimitor să-l aflu, deşi are sens.
Jurnalistul Chris Rufo a publicat un videoclip cu preşedintele companiei Disney, o femeie pe nume Karey Burke unde ea spune următoarele: „Sunt aici ca mamă a doi copii queer, de fapt un copil transgender şi un copil pansexual; avem multe, multe personaje LGBT-Q în poveştile noastre şi, totuşi, nu avem suficiente vizualizări. Încurajez ca multe, multe personaje LGBT-Q să apară în poveştile noastre“; ea vrea un minim de 50 de personaje ale LGBT şi minorităţilor rasiale acesta este preşedintele Disney Corporation. Ea a fost lăudată pentru promovarea revoluţiei sexuale prin materiale Disney care îi vizează pe copiii noştri; a fost lăudată de grupurile de activişti homosexuali, bucurându-se de faptul că a fost observată de Alianţa gay şi lesbiană împotriva defăimării (GLAAD gay and Lesbian Alliance Anti-Defaimation) care au lăudat activismul radical al Disney. Dacă eşti o companie de divertisment şi eşti lăudat pentru activism radical de către organizaţii ca GLAAD, cu siguranţă ar trebui să fii dispreţuit de marea majoritate a oamenilor. GLAAD este un grup de activişti radicali care îmbrăţişează perversiunea şi îşi doresc perversiunea stabilită ca ceva obişnuit în lume; aceştia sunt anarhişti sexuali în toată regula.
Mulţumesc lui Dumnezeu, Disney a avut cea mai mare scădere a acţiunilor din istoria sa în 2023. 48 de ani pe piaţa de
259
valori şi au scos cel mai rău randament, au pierdut aproximativ un miliard de dolari pentru că au atacat credinţa şi morala.
Cred cu adevărat că de ceea ce avem nevoie nu este ceva numit „GLAAD“, ci vrem ceva numit RAAD (Religious Alliance Against Defaimation)1, deoarece aceste grupuri care îl atacă pe Iisus Hristos, care atacă creştinismul, care atacă religia tradiţională de toate felurile (iudaismul, islamismul, budismul), aceste grupuri nu au niciun respect pentru angajamentele religioase şi tradiţionale şi ne defăimează ei pe noi, nu doar prin faptul că îi învaţă imoralitatea pe copii noştri, ci şi stigmatizează oamenii care cred şi îl urmează pe Iisus, care sunt în mod tradiţional religioşi, ne stigmatizează ca oameni plini de ură, oameni care nu sunt dedicaţi înfloririi umane, care au prejudecăţi.
Am avut o experienţă în urmă cu câţiva ani, pe care nu am să o uit niciodată, am primit o notă, o invitaţie de a-l întâlni pe directorul şcolii publice din zonă; aşa că m-am dus la biroul lui ca să mă întâlnesc cu el şi am auzit lucruri foarte, foarte bune despre el şi, de fapt, când l-am cunoscut, mi-a plăcut foarte mult. Şi m-a întrebat: „Părinte, ştiu că ai o mulţime de copii. Pe câţi dintre ei i-ai înrolat în sistemul nostru de educaţie publică?“ I-am răspuns: „Zero, prietene, zero“. Şi el m-a întrebat de ce. Aşa că i-am răspuns: „De ce mi-aş pune copiii în sistemul tău, când în fiecare campus de şcoală şi liceu din district ai o organizaţie sponsorizată de şcoală, numită
1 Alianţa religioasă împotriva defăimării.
260
Gay Trade Alliance, care are ca scop stigmatizarea mea şi a tuturor păstorilor şi liderilor religioşi tradiţionali şi care îi învaţă pe copii că homosexualitatea este normativă, că este la fel ca heterosexualitatea şi că oricine ar preda etica sexuală tradiţională este un fanatic? De ce mi-aş pune copiii într-o astfel de atmosferă care subminează tot ceea ce Biserica i-a învăţat, ceea ce eu i-am învăţat cu atâta dragoste?“ Directorul s-a uitat la mine şi mi-a spus că înţelege, că şi el urăşte acele organizaţii, dar nu poate face nimic în privinţa asta. Acest răspuns mi-a spus multe despre impunerea acestei necredincioase ideologii din topul ierarhiei. Este puternică şi oamenii minunaţi de la nivelul inferior al administraţiei şi al predării nu au nicio modalitate prin care să renunţe la asta şi, prin urmare, este timpul să ne îndepărtăm de toţi şi să nu avem nimic de-a face cu ei. Aceste şcoli publice colaborează acum cu industria divertismentului în a-i spăla pe copii noştri pe creier şi a le umple minţile cu gânduri oribile despre imoralitate, numind răul bun, iar acest lucru aduce blestemul profeţilor asupra lor. „Vai de cei care numesc binele rău şi răul bine“, este exact ceea ce fac ei. Ei sunt părinţi îngrozitori şi, prin urmare, nu ar trebui să aibă niciun acces la copiii noştri. Ei, de fapt, nu sunt părinţi şi, prin urmare, noi, care suntem părinţi adevăraţi, trebuie să exercităm înţelepciune şi să ne expunem copiii la lucruri frumoase, să ne ţinem copiii departe de coruptori şi să-i hrănim cu frumuseţe.
Hai să fim înţelepţi şi să hrănim copiii noştri cu divertisment frumos în cantitatea potrivită şi pentru hrănirea
261
sufletelor lor. Haideţi să-i protejăm de această corupţie îngrozitoare pe care industria divertismentului o împinge în mintea lor nevinovată. Fie ca Dumnezeu să-i protejeze pe toţi copiii noştri şi să-i lumineze cu căldura Sa şi să le hrănească sufletul lor frumos cu Adevăr!
262
Trăim într-o epocă marcată de scepticism, agnosticism şi ateism, iar creştinii sunt uneori copleşiţi de mulţimea acuzaţiilor aduse la adresa Bisericii lui Hristos şi a civilizaţiei creştine. Prinşi în vâltoarea veacului nostru, uităm adesea că avem un reazem, documentul şi monumentul capabil să reziste încercărilor de uzurpare, demitologizare modernă sau deconstrucţie postmodernă a sensului: Biblia.
Părintele Josiah TRENHAM este preot, dascăl, soţ şi tată a zece copii, dar mai ales o voce profetică a Ortodoxiei americane. Este absolvent al Westminster Seminary California şi are un doctorat în teologie la Universitatea Durham, obţinut în 2004, sub îndrumarea lui Andrew Louth. A fost profesor la California Baptist University (2003-2010), iar în prezent este profesor la St. Katherine College, San Marcos, California. A publicat cărţile: Marriage and Virginity According to St. John Chrysostom (2013) şi Rock and Sand. An Orthodox Appraisal of the Protestant Reformers and Their Teaching (2016).
„A fi ortodox, dar nu creştin, înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi Duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism. ”
Părintele Serafim ROSE
CELE ZECE PORUNCI ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI TAINA SFINTEI PREOŢII DATING ÎN STIL ORTODOX POSTUL iNUTIL SAU VINDECĂTOR?
HRISTOS VS. TRANSUMANISM MAREA RESETARE CE ESTE O EREZIE? CRIZA BISERICII ROMANO-CATOLICE BINECUVÂNTĂRI INTERZISE RĂPIREA LA CER DIALOG DESPRE MASCULINITATE CE ESTE O FEMEIE? REZISTENŢA ÎMPOTRIVA AGENDEI RADICALE LGBTQ TRANS JOS CU DISNEY
Shop.Mar i le Car ti.Ro
9 786069 570593