VIATA SI INVATATURILE SF. LAVRENTIE DE LA CERNIGOV

Sfântul Lavrentie, de la Cernigov

Viaţa, învăţăturile şi minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte

Tipărită cu binecuvântarea

Preasfinţitului CALINIC

Episcopul Argeşului

Tipărită de editura

Credinţa strămoşească

în anul 2003

ediţie electronică

APOLOGETICUM

Sfântul Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile

Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate

creştină ortodoxă. Ea poate fi utilizată, copiată şi distribuită LIBER

cu menţionarea sursei.

Dacă ar şti monahul ce ispite îl aşteaptă în mănăstire nici unul nu ar

mai veni la călugărie, dar dacă ar şti mirenii în ce slavă se află

monahul înaintea lui Dumnezeu, încă

din lumea aceasta, toţi ar fugi din lume şi ar veni la călugărie.

Condiţia e să mori pentru păcate şi să-ţi înviezi sufletul pentru

Hristos, adică: lepădarea de sine.

Întrebat, odată, un Părinte călugăr bătrân, de o tânără, care este

condiţia de îndeplinit ca să poţi face pasul intrării în monahism, el

i-a răspuns:

– „Să fii nebun!". Trebuie să ai o mare doză de „nebunie" pentru Hristos.

Lumea aceasta e asemenea unui avion, care, sigur, se va prăbuşi când i

se va termina carburantul. Singura scăpare este să sari din el cu o

paraşută pe care nu ştii să o

foloseşti. Până jos trebuie să înveţi să o deschizi, trebuie să-ţi

învii sufletul pentru

Hristos, altfel, mori.

Intrarea în monahism, ca începător, este asemenea unui „salt mortal",

fără plasă.

Riscul este enorm. Şi totuşi biruitorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu,

mai ales, acest

risc, şi-l asumă.

© 2005 APOLOGETICUM.

http://apologeticum.net

http://www.angelfire.com/space2/carti/

apologeticum2003@yahoo.com

Sfântul Lavrentie, Viaţa, învăţăturile şi minunile

CUVÂNT ÎNAINTE

El a fost totul pentru toţi

Psalmistul, împăratul şi proorocul David a spus:

– „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui!…" (Psalmul 67, 36).

Minunat este El şi întru Părintele Lavrentie, spunem noi, fiii

dreptcredincioşi ai Bisericii Ortodoxe de

Răsărit.

În această carte, intitulată „Învăţăturile, proorociile şi viaţa Sfântului

Lavrentie de la Cernigov", este arătată viaţa stareţului, povestirile

lui personale cât şi

multe amintiri ale fiilor lui duhovniceşti şi ale măicuţelor

mănăstirii, care au fost alături

de Cuviosul Părinte până în ultima zi a vieţii sale.

De la mine, personal, am completat doar ceea ce nu s-a publicat până acum

despre viaţa Sfântului dar a fost păstrat în diferite manuscrise şi

scrisori, şi din convorbirile

pe care le-am avut cu diferite persoane pe care le-am cunoscut şi care la rândul

lor l-au cunoscut pe Părintele Lavrentie.

Mitropolitul Iosif Alma-Atinskii, Arhiepiscopul Simon, Veniamin Irkutskii,

Evmenii Jitomirskii, Episcopul Iakov al Cernigovului, Arhimandritul

Kronid al Lavrei

Pecerska, Arhimandritul Prohor Poceaevskii şi schiegumenul Kukşa, care

s-au întâlnit

cu cuviosul Părinte Lavrentie, mărturiseau despre dânsul că el a fost

un mare ascet şi un

stareţ foarte râvnitor pentru păstrarea şi împlinirea întru totul a

Dogmelor şi Canoanelor

Bisericii Ortodoxe de Răsărit, asemenea ieroschimonahilor Ambrozie

Optinskii (de la

Optina) şi Varnava Ghefsimanskii.

Ei toţi au avut cu profund veneratul şi mult iubitul stareţ convorbiri în urma

cărora primeau alinare (mângâiere), ajutor şi proorocii care s-au

îndeplinit întocmai.

Răposatul Mitropolit Ioan Kievskii respecta profund memoria

schiarhimandritului Părinte Lavrentie şi vorbea întotdeauna despre el

cu sfinţenie, îl binecuvânta pentru măreţia faptelor sale de care se

convinsese personal, în timpul vieţii sale, iar pentru cuvintele lui

smerite şi mintea lui ageră, pătrunzătoare, adeseori spunea:

„Măreţ şi minunat este acest stareţ".

După povestirile protoiereului Alexandru, (stareţul soborului

Spaso-Preobrajensk şi secretarul Conducerii Episcopale), mucenicul şi

sfântul Vasilie,

arhiepiscopul Cernigovului, spunea despre cuviosul Părinte Lavrentie

în anii 1915-1916 că în el se odihneşte Duhul Sfânt şi că el este

asemenea primilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

Arhiepiscopii Simon şi Andrei, episcopii Iakov şi Nestor îl numeau pe cuviosul

Părinte Lavrentie mare luminător şi stâlp al Ortodoxiei.

Da, el a fost într-adevăr un mare luminător al Credinţei Ortodoxe

precum şi un mare stâlp şi susţinător al ei, (un reazem de nădejde),

deoarece el niciodată nu s-a clătinat şi nu s-a îndoit de unitatea

Bisericii şi nu a avut comunicare şi nimic de-a face cu cei care

singuri s-au sfinţit (înnoitorii şi autosfinţitorii), iar pe

credincioşii cei drept măritori i-a întărit în dreapta Credinţă

Ortodoxă. Spunea adeseori că, după exemplul Sfântului Teodosie,

trebuie să păstrăm unitatea şi să nu ne dezbinăm. Întotdeauna a fost

credincios fidel patriarhiei Moscovei şi aceasta le poruncea tuturor.

Cuviosul Părinte de nenumărate ori a fost arestat, dar de fiecare dată

era eliberat.

Înainte de închiderea mănăstirii din oraşul Cernigov, M. M. a plecat

cu cerere la patriarhia Moscovei, unde a fost primit mai întâi de

arhiepiscopul Kiprian, iar apoi de patriarhul Aleksei I. Discuţia a

fost lungă; au vorbit mult despre minunile Sfântului Teodosie, şi apoi

Preaînaltul discutând despre schiarhimandritul Lavrentie a zis că

Mitropolitul Ştefan de la Harkov i-a spus lui că Părintele Lavrentie

este sfânt şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci a adăugat: „Cuvioase

Părinte Lavrentie, roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi".

El mult a ars – nemistuindu-se

Şi multe inimi a aprins pentru Hristos,

În faţa sa uşile Raiului s-au deschis

Pentru că el mult a iubit.

Şi acum mirenii şi monahii, nu numai din Cernigov ci şi din întreaga Rusie, care

l-au cunoscut personal pe stareţul ascet, înainte văzător şi ajutător

în diferite nevoi, cei

care i s-au adresat personal sau au auzit, sau au citit ceva despre

Părintele Lavrentie,

cred că sufletul lui se sălăşluieşte în lăcaşurile Cereşti şi se roagă

pentru iertarea

păcatelor noastre înaintea scaunului Bunului Dumnezeu.

Veşnică pomenire ţie, bunule şi smeritule dreptcredincios şi

propovăduitor viu al

Credinţei Ortodoxe. Pe tine nu te vor uita în neam şi neam.

Schiegumen Heruvim Degteari O. Cernigov

Viaţa Sfântului Lavrentie de la Mănăstirea Cernigov

(1868-1950)

Arhimandritul Lavrentie, cu numele său de botez Luca Evseevici

Proscura, s-a născut în anul 1868 în satul Karilsk în apropierea

Koropului, regiunea Cernigovsc.

Părinţii lui, Evsevii şi Hristina, au fost ţărani simpli. În familie

erau 7 copii, din

care 5 erau băieţi. Luca era unul din cei mai mici.

Copilăria lui a fost grea, fiind nevoit încă de mic să se obişnuiască

cu orice fel

de muncă pe lângă casă şi să muncească mult.

Pe lângă toate greutăţile familiale, el a avut necazuri şi cu

sănătatea trupească.

Fiind încă micuţ, şi-a pus pe cap, în joacă, o găleată şi alerga prin

ogradă, dar

împiedicându-se de un purceluş a căzut pe spate, lovindu-se atât de

rău că a rămas

şchiop pentru toată viaţa.

Deoarece mama lui era foarte bolnavă, încât nu se putea ridica adeseori nici din

pat, iar tatăl murise când Luca era mic, băiatului i-au revenit, din

cauza infirmităţii sale,

responsabilităţile de pe lângă casă, atât bărbăteşti, cât şi

femeieşti. El păştea caii, îngrijea vaca, tăia lemne, făcea foc în

sobă, cocea pâine, făcea curat prin casă, dădea cu

var, spăla rufe, ba chiar a învăţat să şi croiască şi să coase.

Luca a învăţat la şcoala din sat. Având o minte ageră şi ascuţită, îşi

însuşea cu

multă uşurinţă toate lecţiile şi-şi întrecea colegii, încât

învăţătorul i-a încredinţat

supravegherea şi instruirea elevilor mai mici din şcoală, iar el

îndeplinea cu multă

bucurie această misiune.

Era cunoscut în toate situaţiile ca un băiat capabil, ascultător, sârguincios şi

foarte muncitor, însă o chemare deosebită a simţit el pentru muzică şi

cântările bisericeşti.

Încă de mic a învăţat să cânte la vioară, iar dimineaţa, după ce ducea caii la

păscut, lua vioara şi cânta melodiile lui preferate până aproape de

micul dejun, melodii

în care el îşi punea tot sufletul lui curat de copil.

Pe vremea aceea, elevii erau învăţaţi să cânte în corul bisericii.

Abia aici micuţul Luca se simţea în largul lui, aici era bucuria lui.

Şi-a însuşit repede totul, atât cântările

cât şi rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel încât încă de la vârsta

de 12 ani îi învăţa pe

micii corişti şi, cu ajutorul preotului, conducea corul alcătuit din

copiii mici, atât fetiţe

cât şi băieţi. Cu darul lui Dumnezeu şi cu ajutorul preotului, la

vârsta de 14 ani

conducea singur chiar şi corul bisericesc.

Când era adolescent şi locuia în casa părintească, de multe ori vorbea cu Maria,

cumnata sa, soţia fratelui său Vartolomeu.

– Cât de greu îi este creştinului să trăiască în lume, în ziua de azi.

Dracul nu-i dă pace deloc. Merg seara pe drum, iar el, diavolul, merge

lângă mine. Îmi fac semnul Sfintei Cruci şi pe mine şi pe tot împrejur

şi el se depărtează (se retrage) un pic. Apoi, din nou se apropie de

mine şi merge fluierând.

Altădată, cosea la maşină în bucătărie, căci învăţase să croitorească,

(va povesti mai târziu Părintele Lavrentie):

„– Stau eu aşa şi cos, iar când ridic ochii îl văd sub masă pe necuratul, care

stătea întins pe o coastă şi moţăia. Eu n-am rezistat, şi am

întrebat-o pe Maria:

– Tu vezi cine stă sub masă?

– Cine? a întrebat Maria speriată şi s-a uitat sub masă.

– Stă dracul şi doarme sub masă. Oare, nu-l vezi?

Iar Maria nu vedea nimic".

Ca urmare, încă din adolescenţă Luca simţea chemarea pentru viaţa monahală.

Aceasta au simţit-o şi ceilalţi colegi din cor, urmându-i mai târziu

exemplul. Aproape toate fetele au plecat mai târziu la mănăstire, iar

dintre băieţi mulţi au ajuns chiar la Athos.

Deseori Luca vizita singur mănăstirea de monahi Râhlâ, unde ar fi vrut

să rămână şi care îl atrăgea în mod deosebit prin trăirea vie şi viaţa

duhovnicească autentică. Deşi mănăstirea 1 se afla la o distanţă de 19

km de satul său natal, el parcurgea

pe jos această distanţă, cu bucurie.

Dar dorul lui de mănăstire a trebuit să cedeze în faţa dragostei materne.

Abia după moartea mamei sale, renunţând la partea sa de moştenire în favoarea

fratelui său mai mic, Damian 2 , l-a rugat pe fratele său mai mare,

Vartolomeu, care a

rămas să locuiască în casa părintească veche 3 , să-l conducă la

mănăstirea Râhlâ. Şi astfel, la vârsta de 23 de ani a fost primit în

obştea monahală, unde trecu sub ascultarea

părintelui care conducea corul mănăstirii, fiind deja bine cunoscută

înzestrarea sa

muzicală.

Vestea despre darurile tânărului şi înzestratului ucenic s-a răspândit

repede şi în afara mănăstirii, ajungând până la mănăstirea „Sfânta

Treime din Cernigov, şi la

Episcopul locului, Antonie, mare exemplu de trăire şi mare râvnitor al

înaltei vieţi

duhovniceşti. Se spune despre el că avea doar două rânduri de haine:

una ce o purta

zilnic, iar alta în zilele de sărbătoare. Iar dacă, de ziua Sfântului

al cărui nume îl purta –

de Sfântul Antonie, primea în dar o rasă nouă, îndată el o dădea de

pomană altcuiva.

Vlădica Antonie a văzut încă de la început în tânărul ucenic un mare slujitor al

lui Dumnezeu, de aceea a şi insistat mult pentru transferarea lui.

Când s-a făcut cererea

pentru transferarea ucenicului Luca de la mănăstirea Râhlâ la mănăstirea „Sfânta

Treime" din Cernigov, fraţii din mănăstire au devenit geloşi pe Vlădică cârtind:

– „Ce tot atâta Luca, Luca! Luca la deal, Luca la vale, de parcă n-ar

mai exista şi alţi monahi".

Dar Vlădica Antonie, mângâindu-i, le spuse:

– „Ehei! Ăsta e un aşa Luca, de care o să întrebe toată lumea". Ceea

ce, bineînţeles, s-a şi îndeplinit.

Dar Luca nu voia să părăsească mănăstirea de metanie Râhlâ, nu voia să plece

din acest locaş retras care-i devenise atât de drag, şi unde în

rugăciune se simţea atât de

aproape de Dumnezeu. De aceea adormi după slujba de noapte cu lacrimi

pe obraz şi cu

durere în suflet. Însă, în vis, i se arătă chipul Maicii Domnului de

pe icoana de la mănăstirea „Sfânta Treime" din Cernigov, care

apropiindu-se de el l-a binecuvântat.

Acest vis într-atât l-a cutremurat încât, sculându-se din somn

dis-de-dimineaţă, cu frica lui Dumnezeu, şi luând binecuvântare de la

stareţ, plecă în mare grabă la mănăstirea din

Cernigov. Prezentându-se Episcopului Antonie, îi spuse cu toată inima:

– Binecuvântaţi, Preasfinţite Vlădică, iată, am ajuns!

Binecuvântându-l şi învăluindu-l cu privirea sa blândă, Episcopul îi zise:

– Bine ai venit la noi, frate Luca. Pentru început te vei ocupa de pregătirea

tinerilor seminarişti.

Când intră în biserică, Luca recunoscu imediat chipul Împărătesei Cereşti –

Maica Domnului ce i se arătase în vis şi-l binecuvântase.

Aici, în mănăstirea „Sfânta Treime", a depus el votul monahal şi a primit numele

de Lavrentie, aici în 1895 a fost numit ieromonah, şi tot aici a

primit ca ascultare

numirea de egumen. Toţi fraţii de mănăstire pe care i-a avut: monahul Smaragd,

1 Acum mănăstirea este părăsită.

2 Damian, care l-a ajutat mult pe Părintele, vizitându-l des la

mănăstire, a murit în război. Ceilalţi doi fraţi

au fost deportaţi iar despre ei nu se mai ştie nimic.

3 Unde acum locuieşte fiica lui, Zoe.

Malahiil, Mihail, Inokentie, Efrem şi mulţi alţii, toţi l-au ascultat

şi au urmat întocmai sfaturile lui duhovniceşti.

Încă din tinereţe a învăţat şi a practicat rugăciunea lui Iisus şi i-a

învăţat şi pe alţii. De trei ori a ajuns în muntele Athos şi a fost în

pelerinaj şi la Ierusalim pentru a se

închina la locurile sfinte.

Înfăţişarea Părintelui era plăcută, chipul lui blând iar prezenţa lui

radia bunătate

şi linişte duhovnicească celor din jur. Părul, albit devreme, era alb

ca zăpada, faţa lui

luminoasă arăta tuturor bucurie şi dragoste, iar ochii lui albaştri

emanau bunătate,

cuprinzându-i pe toţi cu privirea lor profundă… De statură mijlocie,

era nedezlipit de

toiagul lui.

Eufrosina, nepoata Părintelui, ne povesteşte că, până în 1933,

Părintele a venit şi

a slujit de câteva ori în biserica din Karilsc, locul său de baştină

4. Iar când, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se întorcea acasă

întotdeauna cu hainele ude de transpiraţie,

ne zicea în timp ce se schimba: „Vouă vă este greu să munciţi

pământul, iar nouă ne este

şi mai greu să ne rugăm pentru voi toţi. Dar noi toţi transpirăm bine".

Niciodată Părintele nu-şi uita rudele; astfel, nepoatei sale,

Eufrosina, i-a dăruit o

cruciţă 5 de aur, iar nepotului său, Petru, maşina sa manuală de

cusut. Când fratelui său mai mare, Vartolomeu, i-au luat vaca,

Părintele i-a dat bani să-şi cumpere alta.

Întotdeauna când venea în sat, îşi povăţuia 6 nepoatele buna purtare

(morala): „să

nu umble să se distreze cu soldaţii sau cu alţi băieţi ci să se

păstreze curate înaintea lui

Dumnezeu, iar atunci când se vor căsători, să se cunune la biserică şi

să respecte zilele

de post rânduite de Biserică".

Părintele Lavrentie era tânăr când, în una din vizitele sale în satul

natal, i-au spus

de tânăra lor vecină că s-a măritat. Întâlnindu-se cu ea, el a întrebat-o:

– Pentru ce te-ai căsătorit? Nu trebuia să te căsătoreşti.

– Dar de acum m-am cununat! Sunt căsătorită la Biserică, aşa că va trebui să

trăiesc în continuare astfel, a răspuns tânăra femeie oarecum neîncrezătoare.

Dar viaţa ei a fost foarte grea, căci soţul ei, fiind necredincios,

i-a amărât toate

zilele şi, astfel, biata femeie îşi amintea deseori de cuvintele

Părintelui Lavrentie, care,

deşi era încă tânăr, i-a arătat viitorul.

X

Timpul trecea şi nimic nu putea fi oprit în loc, totul se petrecea

precum era rânduit. Cântăreţii cei mai buni, cu experienţă, erau

trimişi în alte localităţi, iar alţii

plecau singuri pentru a organiza coruri în alte biserici. Corul a

început să se împuţineze,

iar Părintele completa lipsa cu tineret din sat care frecventa

biserica. Pentru aceasta folosea toată agerimea cu care fusese

înzestrat de mic şi toată iscusinţa şi experienţa sa

duhovnicească. Dacă vreo fată avea înclinaţii pentru viaţa monahală,

el se ruga tot timpul şi-i dezvolta dragostea pentru cântările

bisericeşti şi pentru rugăciune. Şi uite aşa, încet-încet, turma a

început să se completeze cu tineri binecredincioşi. În taină 7 , îi

învăţa să se roage, le dădea mătănii, îi ajuta să înţeleagă

profunzimea cântărilor şi scrierilor bisericeşti şi, de asemenea, îi

ajuta să-şi găsească de lucru. Vestea despre bunătatea şi

darul înainte-vederii Părintelui se răspândea tot mai departe şi mai departe.

Cu binecuvântarea Vlădicăi Pahomie s-au adunat mulţi cântăreţi bisericeşti,

dintre care mulţi au devenit apoi solişti talentaţi ai corului bisericii.

Una dintre ele îşi aminteşte că era doar un copil când a venit pentru

prima dată la

mănăstire, însoţindu-i pe cei vârstnici, şi începu să plângă înaintea

Părintelui. Acesta, văzând-o, a mângâiat-o pe cap şi i-a spus:

4 Locul său de naştere.

5 O cruciuliţă.

6 Învăţa.

7 Pe fiecare separat.

– Nu plânge, căci vei deveni cântăreaţă împărătească.

Bineînţeles că ea atunci, fiind micuţă, nu a înţeles nimic, dar

proorocia s-a împlinit întocmai, ea a ajuns să slujească cu glasul său

Împăratului Ceresc.

Şi au trecut şi aceste timpuri şi au venit alte vremuri, mai grele.

Monahilor şi tuturor „li s-a propus să plece", căci mănăstirile

trebuiau închise „pentru reparaţii"

(1930). În această grea perioadă, Părintele a trăit la poalele unui

munte, la o văduvă

drept-credincioasă ce se numea Elena. Acolo, într-o casă veche,

Părintele ocupa o mică

cameră, petrecându-şi timpul în post şi rugăciune, atât pentru turma

sa împrăştiată, cât şi

pentru întreaga lume.

Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar noaptea

puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi.

Ci, având darul înainte-vederii,

el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.

Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:

– Citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru

că încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei

drept-credincioşi şi toate cărţile vă vor fi de mare folos.

Înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire

a poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge

nevinovat va curge.

Când în 1941 a început războiul, Părintele, prin străduinţa sa, a

redeschis fosta mănăstire de călugări „Sfânta Treime" şi a

transformat-o în mănăstire de maici, iar mai apoi mănăstirea

„Domnitskii". La început, în prima mănăstire erau 75 de maici, iar în

cea de-a doua doar 35. A adunat cântăreţi, iar cu timpul i-a împărţit

în două coruri. Fiind principalul coordonator, i-a învăţat cântări

noi, pătrunse de o profundă trăire duhovnicească.

Vestea corului condus de Părintele Lavrentie a ajuns departe, în afara oraşului.

Având dragoste pentru orice fel de muncă, atunci când au început reparaţiile

mănăstirii, el se implica în toate activităţile, dând sfaturi practice

meşterilor ce

construiau sobele, celor ce refăceau pereţii, cât şi celor ce reparau

acoperişul. Când meşterii s-au plâns de calitatea rea a scândurilor,

Părintele le răspunse:

– Nu-i nimic, pentru 20 de ani sunt bune, iar apoi, ce va da Dumnezeu.

Au fost situaţii când au fost nevoiţi să lucreze şi în timpul iernii,

perioadă în care mortarul amorţea (se întărea) din cauza frigului.

Odată, lucrurile nu mergeau deloc bine şi au mai chemat ajutoare, la

care unul din cei veniţi îi spuse:

– Părinte, pentru această muncă este nevoie de multă putere.

Atunci Părintele s-a apropiat şi rugându-se a făcut semnul Sfintei Cruci peste

mortarul amorţit. Spre mirarea tuturor, mortarul a devenit foarte

moale şi uşor de prelucrat. Atunci toţi au înţeles că această minune

s-a petrecut pentru rugăciunile

stareţului Lavrentie.

În treburile gospodăreşti ale mănăstirii, Părintele iubea să dea sfaturi şi să

urmărească singur buna lor împlinire.

Au muncit mult măicuţele pentru restaurarea bisericii şi a chiliilor

lor. Aduceau apa de la mare depărtare, de la o fântână de pe colină;

tăiau brazde de pământ cu târnăcopul şi le aduceau cu spatele la

biserică, deoarece un singur cal nu le era suficient pentru munca lor.

După multă muncă şi grea osteneală, abia în 1942, la Paşti, au reuşit

să slujească prima Sfântă Liturghie în biserica renovată. Abia acum

Părintele s-a mutat

de la sora Elena în chilia de la mănăstire.

Multă bucurie şi împlinire sufletească au avut atunci!

Fiind cunoscut ca un bun duhovnic, la uşa Părintelui Lavrentie tot timpul era o

mulţime de oameni pentru spovedanie. Cu darul său înainte văzător, pe mulţi din

ucenicii săi i-a prevenit şi i-a ferit de multe necazuri.

Când în 1942 a venit Vlădica Simon al Ucrainei de Vest, Părintele a spus:

– „Ehei, ăsta-i de-al nostru!"

Iar când a venit Vlădica Iakov în 1947, Părintele a spus:

– „Sub aşa Vlădică va înflori viaţa duhovnicească a oraşului", ceea ce s-a şi

îndeplinit.

Încă înainte de începerea războiului din 1941 Părintele a proorocit

spunând direct:

– „Pentru tot ce se face în afara rânduielilor bisericeşti şi în

sărbători, totul

se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi

oamenii se vor căi şi

se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare mila Sa, le va mai da puţin

timp, până când se vor completa rândurile îngerilor căzuţi". Cu

lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.

Părintele a avut şi el ispitele sale. Din uneltirea diavolului, adeseori Vlădica

Boris se supăra pe el şi se purta distant, (grosolan), iar uneori şi

măicuţa egumenă. El, însă, era smerit şi cu îndelungă răbdare, şi cu

iubire suporta totul, rugându-se cu dragoste pentru toţi cei ce erau

supăraţi pe el. Cu aceasta el l-a biciuit pe vicleanul

diavol şi l-a biruit, iar în ochii credincioşilor şi a ucenicilor săi

devenea mai

înduhovnicit, mai mare şi mai iubit.

Pe lângă stareţ, în mănăstire vieţuiau încă douăsprezece surori, iar două dintre

ele îi slujeau lui. Trapeza 8 era comună; acolo ei se şi rugau

împreună. Iar atunci când Părintele nu putea să meargă la biserică din

slăbiciunea sănătăţii sale, toţi îşi făceau

rânduiala monahală – rugăciunile – în chilie.

El practica neîncetat rugăciunea lui Iisus şi se străduia să le înveţe

şi pe surori, explicându-le cum să se roage, adică atunci când trăgeau

aer în piept să spună:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", iar când dădeau aerul

afară din plămâni

să spună: „miluieşte-mă pe mine, păcătoasa".

Iar unei ucenice, la rugămintea de a-i binecuvânta mătăniile, i-a spus:

– „Rugăciunea este un lucru bun, este un lucru îngeresc, iar tu roagă-te după

degetele mâinii stângi. Apropie degetul mare de cel mic şi spune de 10

ori: Doamne

Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa, iar apoi treci la

inelar şi tot aşa la

restul degetelor. Şi uite aşa vei căpăta obişnuinţa pentru rugăciune,

mintea însă trebuie introdusă şi închisă permanent în cuvintele

rugăciunii, altfel ea umblă pe unde se nimereşte".

Corul era condus de Părinte cu mare iscusinţă fiind alcătuit din ucenicii şi

măicuţele Părintelui, numai doi başi erau dintre bărbaţii mireni. De

la Muntele Athos el

a adus multe cântări bisericeşti noi: „Vrednică eşti", „Mila lumii"

ş.a. Cu ocazia venirii la Cernigov a Patriarhului Aleksie, corul a

fost invitat să cânte la catedrală, ocazie cu

care Patriarhul a rămas profund impresionat de cântări şi a spus:

– Aşa ceva rar vei auzi undeva!

Mitropolitul Ioan al Kievului a invitat corul Părintelui la Kiev, unde

de asemenea au fost apreciaţi.

În timpul războiului, Părintele a vrut să deschidă mănăstirea de monahi de la

Elţk, dar fiind puţini fraţi a renunţat. Părintele se străduia să

completeze cât mai repede

obştea monahală a mănăstirii „Sfintei Treimi", pentru că aşa i-a spus

Maica Domnului

în vedenie.

8 Sala unde luau masa.

Pe ucenicii săi şi pe râvnitorii de mântuire, Părintele îi primea în curtea

mănăstirii sub un acoperiş frumos aşezat.

El a proorocit moartea sa cu 8 ani înainte. Într-o discuţie purtată cu

ucenicii săi,

el a spus:

– Este unul aici care va mai trăi 8 ani, iar alţii şi mai mult.

Atunci când Părintele a murit, toate măicuţele şi-au amintit cuvintele lui.

Altă dată a spus:

– Din acest moment eu voi mai trăi un an şi jumătate. Ceea ce aşa s-a şi

îndeplinit. Tot atunci a mai spus:

– Anul 1950 vă va arăta, iar în 1952 veţi vedea multe rele.

Într-adevăr, Părintele a murit în 1950, iar în 1952 mănăstirea Domnitskii a fost

închisă, „cică pentru reparaţii" iar măicuţele s-au mutat toate la

mănăstirea „Sfânta

Treime"

Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce mai mult cu

lucrul manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi mereu le spunea:

– „Toate câte le faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui Iisus şi fără

de rânduiala Bisericii şi, pentru aceasta, mănăstirile nu vor dăinui

cât trebuie şi multe se vor

închide" ceea ce s-a şi împlinit.

Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea sa

clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine

se ocupă cu altceva.

Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-a spus măicuţei

ce-l însoţea să intre în

chilia de lângă biserică şi să vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele.

Într-adevăr, ele se

ocupau cu diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică.

Părintele s-a supărat foarte tare şi a spus:

– „În felul acesta mănăstirea nu o va mai duce mult" ceea ce s-a şi împlinit.

El mereu le spunea că pentru monah rugăciunea este la fel de necesară ca şi

aerul, altfel el se va asemăna cu o „statuie neagră" rău mirositoare.

Şi le mai spunea:

– „Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii"

Iar la întrebarea surorilor:

– Cine este scris în Cartea Vieţii?, el le răspundea:

– „Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în

Cartea Vieţii".

Avea, de asemenea, darul rugăciunii neîncetate cu rugăciunea lui Iisus.

Odată, pe când spălam holul – îşi aminteşte una din măicuţe – Părintele, trecând

pe lângă mine, mi-a spus:

– Lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus! În minte

trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se

nimereşte, şi acest

lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum.

Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu:

– „Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după

„Tatăl Nostru", iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu

frică şi să te

rogi pentru că aici este prezent Însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate

puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică

pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru

tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte

scurt. Iar tu singură să stai în biserică

precum stă lumânarea".

Părintele îi iubea pe toţi şi era repede săritor la orice nevoie.

Lumea umbla în grupuri după el, dorind să audă un cuvânt de învăţătură

sau pentru a-i cere un sfat de

mântuire. În curtea mănăstirii au fost aşezate mese unde el petrecea

orele sale libere

discutând cu copiii săi în timpul „ceaiului de seară".

Nu de puţine ori el făcea milostenie oamenilor săraci, pregătind prânzuri (mese)

la care însuşi el le slujea. Învăluindu-i cu dragostea sa, le povestea

atunci multe lucruri

importante şi folositoare pentru mântuirea sufletelor lor, şi astfel

poporul simplu se

apropia de el, fiecare cu necazurile lui. Mereu le spunea: că la

sfârşitul lumii (în

vremurile cele de pe urmă) cei ce se vor întoarce cu toată inima lor la dreapta

credinţă şi vor chema numele Domnului se vor mântui. Mai ales cei

feciorelnici vor

completa rândurile îngerilor căzuţi. Spunea despre Dumnezeu că este atât de

milostiv încât şi pe evreii adevăraţi, cei ce trăiesc după legile lui

Moise, la a doua

venire a Sa îi va ridica şi îi va aşeza în al treilea cer.

Părintele neîncetat îşi învăţa ucenicii să trăiască în pace şi dragoste

duhovnicească, spunându-le:

– „Dacă o oarecare soră este iute din fire („fierbinte") şi nu-şi poate stăpâni

cuvintele, atunci: „–Înainte de a începe cearta, dă-ţi jos centura şi

rasa, apoi pune

metaniile deoparte şi abia atunci îndreptăţeşte-te pe tine!". Dacă

veţi proceda aşa,

atunci niciodată nu vă veţi certa". „Dacă cineva în decursul zilei nu s-a putut

abţine şi nu a petrecut în dragoste şi pace ci s-a supărat şi s-a

certat cu careva, atunci, până la apusul soarelui, trebuie neapărat să

se împace, adică să-şi ceară

iertare".

Părintele avea darul înaintevederii. Astfel, după război, prin 1945,

Vlădica Boris

era plecat din Cernigov. Deodată, Părintele vine repede şi dă

binecuvântare să înceapă

pregătirile pentru întâmpinarea Mitropolitului. Surorile îi spuneau

Părintelui că Vlădica

nu are cum să se întoarcă deoarece toate drumurile şi podurile sunt

distruse; Părintele

însă a insistat să se continue pregătirile. Într-adevăr, în ziua aceea

Mitropolitul s-a întors

şi toţi s-au minunat de darul înainte-vederii dat Părintelui de bunul Dumnezeu.

Măicuţei Atanasia i-a prezis că va deveni cântăreaţă bisericească (coristă).

Odată, după masă, Părintele i-a pus crucea cea mare la gât şi i-a spus:

– „Uite, vei deveni cântăreaţă (coristă)!" şi într-adevăr aşa s-a şi împlinit.

Odată, când măicuţa Atanasia s-a îmbolnăvit, Părintele intră în chilia ei şi o

întrebă:

– „Ce facem, mai trăim?".

La care măicuţa i-a răspuns:

– „Da, precum ştiţi, Părinte!" Iar el i-a răspuns:

– „Ei, atunci mai trăim! ".

După această vizită, măicuţa Atanasia a început să se însănătoşească foarte

repede.

Măicuţa E. ne povesteşte că, odată, în timpul războiului, multe surori stăteau

lângă portiţă uitându-se spre luncă. Trecând pe acolo, Părintele

strigă deodată la ele:

– „Fugiţi de acolo, că o să cadă o bombă!"

Nici n-au apucat măicuţele să se ascundă că o bombă a şi explodat exact pe locul

unde au stat ele.

Când Mitropolitul Ioan l-a vizitat pe Părintele Lavrentie, după ce au

discutat şi

au servit masa împreună, Mitropolitul a cerut binecuvântare de plecare la drum.

Părintele însă îl sfătui să rămână până a doua zi. Dar Mitropolitul a

insistat în ale sale şi

s-a pornit imediat la drum. Nu trecu mult timp şi Părintele spuse:

– „Deschideţi porţile şi întâmpinaţi-l pe Vlădică". La care măicuţele i-au

răspuns:

– Părinte, Vlădica a plecat deja demult acasă!

Însă Părintele a insistat, zicând:

– Iar eu vă spun să mergeţi şi să deschideţi porţile.

Când au deschis, Mitropolitul, după poartă, stătea sfios şi aştepta smerit.

Văzându-le nedumerirea, spuse:

– Drumul s-a stricat şi nu este trecere până mâine.

Toţi s-au minunat şi s-au bucurat de darul înaintevederii al Părintelui.

Altă dată, lucrau la repararea bisericii şi aveau mare nevoie de

materiale pentru construcţii, însă acestea erau foarte greu de

procurat. Atunci Părintele i-a spus măicuţei

econome:

– Mergi repede la piaţă, că vei găsi materiale!

Maica plecă în grabă, dar nu găsi nimic în piaţă şi, stând pe loc, se

uita tăcută şi

gânditoare împrejur; neştiind ce să facă şi fiind mâhnită, voi să se

pornească spre

mănăstire, dar deodată apăru lângă ea preşedintele colhozului care o

întrebă de ce stă

aici şi ce are de este aşa de supărată. După ce-o ascultă, o invită să

urce în maşină, şi au

plecat la gară. Aici au încărcat o maşină cu materialele necesare, ea

a plătit şi au adus-o

la mănăstire. Părintele, ca un înainte-văzător, le-a ieşit în

întâmpinare şi l-a binecuvântat

pe preşedintele colhozului, lăudând pe Dumnezeu. Preşedintele şi el i-a mulţumit

Părintelui pentru rugăciunile sfinte.

În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată,

venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era

bine păzit de soldaţi.

Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au

alungat-o cu

ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu lacrimi în ochi ea

s-a întors la

mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui.

A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din

nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu

credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea,

măicuţa a mers din nou, la aceiaşi

şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o

ajute, a şi primit

permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat

foarte frumos cu ea

şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire

şi-i povesti

Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi

şi-i zise:

– „Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi

întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de

la el iar omul

devine bun şi înţelegător".

Se apropia iarna cu paşi repezi iar măicuţele, deşi au încercat, nu reuşiseră să

aducă fân pentru cal. Maica E. se plânse Părintelui spunându-i că a

fost la preşedintele

sfatului să-i dea aprobare pentru fân, dar el a refuzat-o şi a

alungat-o fără nimic.

Părintele o ascultă cu atenţie, dar nu-i dădu nici un răspuns. Peste

două zile o chemă la

dânsul şi îi spuse:

– Dacă nu acela, atunci altul te va ajuta, dar te vei întoarce cu fân.

Măicuţa a plecat cu încredere şi într-adevăr s-a întors cu fân, căci vechiul

preşedinte fusese înlocuit cu o zi în urmă.

Alt necaz au avut cu vrăbiile. Pe pământurile mănăstirii au semănat

orz, iar când

acesta a început să se coacă vrăbiile se adunau în stol şi mâncau

aproape tot. Maicile s-au dus plângând la Părintele, dar el le-a spus,

încurajându-le cu bunătate:

– Iată, de acum încolo, vrăbiile nu vor mai pricinui nici o pagubă.

Ele vor veni,

vor ciripi peste lan, dar nu se vor aşeza; picioruşele lor se vor

înmuia şi ele vor zbura de

aici, departe.

A doua zi maicile s-au convins singure de această minune. Vedeau cum vrăbiile

veneau în stoluri, ciripeau deasupra lanului şi zburau înapoi. Toţi Îl

preamăreau pe

Dumnezeu şi-I aduceau mulţumire pentru darul dat Părintelui şi pentru puterea

rugăciunilor lui.

În alt an, în grădina mănăstirii era semănată varză, iar când aceasta

a crescut şi

era bună de strâns, a fost năpădită de omizi. Au încercat toate

metodele de a le stârpi,

dar nu dădeau nici un rezultat. Atunci i-au cerut ajutor Părintelui.

Părintele s-a rugat

toată noaptea, iar a doua zi au văzut toţi cum omizile, de parcă ar fi

fost un covor viu, se

târau la iazul din apropiere.

Părintele avea de asemenea şi darul tămăduirii. Una din măicuţe ne povesteşte

că, după ce ea s-a întors din Siberia, unde fusese deportată, a

început să aibă dureri

permanente de cap, lucru pentru care s-a şi internat la psihiatrie.

Dar pentru rugăciunile

Părintelui, ea a început să se vindece repede şi să se facă sănătoasă

în scurt timp,

ajungând până la 80 de ani.

Pe măicuţa F. a apucat-o o durere de genunchi foarte puternică încât nu mai

putea să calce şi nici nu se putea ridica din pat. Cerându-i ajutorul

Părintelui, acesta a

făcut semnul Sfintei Cruci peste locul dureros şi durerea a dispărut.

Un bărbat a venit la Părintele Lavrentie plângându-se de mari dureri de cap la

care Părintele i-a spus:

– Du-te şi sapă în peşteră la Sfântul Antonie. O piatră din peşteră să

o pui la cap

şi durerea îţi va trece ca luată cu mâna.

Două săptămâni a săpat el la peşteră şi durerea l-a lăsat. Când a

venit la Părintele

şi i-a spus, acesta i-a zis:

– Dumnezeu S-a milostivit de truda ta, iar de acum încolo nu vei mai fi bolnav.

Acest bărbat are 85 de ani şi tot traiul lui este cu frică de Dumnezeu.

M. P. ne povesteşte: Sufeream de o îngrozitoare durere de dinţi, iar de câteva

zile nu-mi mai găseam liniştea nici ziua nici noaptea. Cineva mi-a

spus să merg la

Părintele Lavrentie, dar eu eram cam neîncrezătoare de felul meu, aşa

că nu prea mă

trăgeam să merg la Părintele şi mă gândeam în sinea mea: „Ce, el e

doctor? Cu ce mă va ajuta el pe mine?" Până la urmă însă m-am hotărât

să merg, iar cea care m-a însoţit mi-a

spus să tac şi să nu spun nimic. Când am intrat în chilie, toată lumea

s-a întors spre mine. Eu m-am înclinat şi m-am aşezat într-un colţ.

Discuţia şi-a reluat firul, eu însă de

durere nu puteam să-i urmăresc, aşa că mi-am pus capul pe genunchi şi

am adormit. Şi iată că vine o măicuţă şi mă scutură uşor de umăr,

spunându-mi că Părintele a întrebat

dacă mă mai dor dinţii. Eu, de bucurie că nu mai simţeam nici o

durere, am zâmbit, iar

Părintele zise:

– Sigur că n-o mai dor, că altfel nu i-ar fi arătat la toată lumea!

Apoi, cu glas de dojană, mi-a spus:

– Rob al lui Dumnezeu e cel ce-I slujeşte Lui şi cu cât Îi slujeşti lui

Dumnezeu mai mult, cu atât El îţi va auzi rugăciunea mai repede. Uitaţi-vă şi la

acest „Toma necredinciosul" care a venit după ajutor, dar asta să-i

fie de învăţătură.

Atunci eu am căzut în genunchi înaintea Părintelui şi i-am cerut iertare pentru

îndoiala şi neîncrederea mea.

Fără prescuri eu voi muri

Părintele M. M. ne povesteşte că :

– Atunci când tatăl meu murea, eu l-am rugat să mi se arate în vis, pentru

rugăciunile Părintelui Lavrentie. Într-o noapte l-am visat,

spunându-mi: Îţi mulţumesc

pentru prescuri, mai mult decât atât nu-mi trebuie nimic, ele mă

ajută. Eu ştiu că tu ai

mari datorii, dar fără prescuri eu voi muri. Atunci eu am plecat la

Părintele şi i-am povestit visul iar el mi-a explicat că acele

prescuri se împart la proscomidie şi cu ele se

spală păcatele omului.

După 40 de zile l-am visat din nou pe tatăl meu şi l-am întrebat: Tu

eşti mort? Iar el mi-a răspuns: Eu sunt şi mort şi viu. Apoi l-am

întrebat: Unde-i locul tău? Iar el mi-a răspuns: Încă nu mă aflu

nicăieri. Întrebându-l pe Părintele despre cele visate el mi-a

explicat, spunându-mi că tatăl meu încă n-a trecut vămile. Depinde de

greutatea

păcatelor şi de vama la care a fost oprit. Pentru aceştia trebuie

făcută foarte multă

rugăciune, milostenie şi date prescuri la Sfânta Liturghie, la

biserici de mir şi mănăstiri.

Decât să pieriţi toţi trei…

O maică de la mănăstirea Domnitskaia îşi aminteşte că:

– «Atunci când eu eram în lume am fost căsătorită şi aveam soţ şi o fată.

Căsătoria mea era legitimă, adică eram cununată la biserică, însă

soţul meu era cel mai

rău bărbat, era scandalagiu şi beţiv, ne bătea, aveam mari necazuri cu

el. Dar iată, într-o zi, am venit în Cernigov, am intrat la Părintele

şi, scăldată în lacrimi, i-am spus despre necazul meu, că nimeni nu mă

poate ajuta şi nu mai pot să rabd.

Stareţul m-a ascultat liniştit până la sfârşit şi, compătimindu-mă cu

privirea, mi-a spus că nu are ce să facă deoarece suntem cununaţi şi

trebuie să rabd.

– Asta ştiu eu bine, i-am răspuns Părintelui, dar nu mai am putere să

rabd situaţia.

Atunci Părintele m-a privit cu compătimire şi mi-a spus:

– „Lasă-l şi vino la mănăstire. Mai bine să piară el singur iar voi două să vă

salvaţi, decât să pieriţi toţi trei". La care eu aşa am şi făcut.»

Ea a fost primită şi găzduită de măicuţa egumenă de la Domnitsk, apoi a fost

bucătăreasa Mitropolitului Gurie, iar înainte de moarte a primit

schima monahală. Şi s-a făcut ea o soră exemplară, iar fiica sa a

murit fecioară credincioasă. Aşa s-a îndeplinit cuvântul Părintelui.

O altă măicuţă ne relatează cum într-o seară, aflându-se în chilia

Părintelui, îi

citea Acatistul şi Pravila şi a adormit. Iar când s-a trezit l-a văzut

pe Părintele rugându-se iar chipul lui întreg emana lumină şi ochii

parcă îi erau de foc.

O soră a cerut Părintelui să fie împărtăşită iar el i-a răspuns:

– „Când va fi, te voi chema!"

«Şi uite-aşa aşteptam să fiu chemată şi mă gândeam că Părintele a uitat de mine.

În săptămâna dinaintea Sfântului Gheorghe, fiind într-o sâmbătă, am

simţit dintr-o dată

că trebuie neapărat să merg la Părintele. Am pornit imediat la drum

având impresia că întârzii, apoi am aflat că în acest timp Părintele

citea Utrenia, urmând apoi rugăciunile pentru Împărtăşanie, după care

le-a spus să mai aştepte puţin. Exact în acel moment am ajuns eu şi am

bătut la geam şi i-am auzit exclamând:

– Iată, pe cine aştepta Părintele!»

Şi toţi L-au preamărit pe Dumnezeu şi pe acest slujitor al Său.

Cu binecuvântarea Vlădicăi 9 Pahomie, Părintele a tuns multe măicuţe

în monahism, chiar şi unele consătene de ale sale, cum ar fi Ardaleonu

şi Evghenia, care

au slujit în mănăstirea de la Gamalevsk. Despre maica Evghenia spunea

că ea a fost

predestinată vieţii duhovniceşti încă din pântecele mamei sale.

Da ce vă poate spune un moşneag?

Odată, după vizitarea mănăstirii Sfânta Treime din Cernigov, unde s-a îndulcit

sufleteşte într-o lungă discuţie cu Părintele, primind multe

învăţături duhovniceşti,

măicuţa egumenă Flavia s-a întors plină de entuziasm la mănăstirea

Flarovsk din Kiev şi

le povestea cu însufleţire surorilor sale despre darul cu care era

înzestrat Părintele

Lavrentie, despre bunătatea lui şi minunile pe care le făcea Dumnezeu

prin el. Auzindu-le, maica iconomă Antonia, stăpânită de invidie din

ispita vrăjmaşului, s-a răstit la ele

răutăcioasă:

– Na, aţi găsit şi voi un moşneag, şi vă minunaţi acum de dânsul, de parcă ar fi

cine ştie cine! Ce poate şti el?

La care, măicuţa egumenă spuse necăjită:

– Lasă, că am să vă duc la Părintele, măcar să vă spovediţi cum trebuie.

Şi s-a ţinut de cuvânt. Printre surorile cu care a mers la Cernigov se

afla şi maica

iconomă Antonia. Când au ajuns şi s-au aşezat cu toţii la masă,

măicuţa egumenă s-a

adresat Părintelui:

– Cuvioase Părinte, povestiţi-ne ceva!

Zăbovind un pic, Părintele spuse rar, privindu-le pătrunzător:

– Ei, da ce vă poate spune un moşneag ca mine? Ce ştie el?

Măicuţa Antonia înţelese îndată ce dar are Părintele şi că i-a citit

gândurile, şi

plecându-se la picioarele lui îi ceru iertare, cinstindu-l şi ea aşa

cum se cuvenea pe

Cuviosul Părinte.

Trenul avusese un grav accident

9 Episcopului.

O femeie a venit la Părinte după binecuvântare, pentru a-şi vizita

feciorul. Ea voia să se pornească cât mai repede, dar Părintele i-a

zis să nu se grăbească, ci să stea la

masă, sau, şi mai bine, să plece în altă zi. Femeia a ascultat, iar a

doua zi a aflat că

trenul avusese un grav accident. Atunci toţi L-au preaslăvit pe Dumnezeu şi pe

credinciosul său rob, Lavrentie.

Părintele i-a spus:

– Îngerul tău păzitor a fost cel care mi-a descoperit despre accident.

Altă dată, un bărbat a venit la Părintele pentru binecuvântare ca să

meargă în alt oraş. Fiind tare grăbit, voia să plece cât mai repede,

dar Părintele l-a reţinut cu vorba şi

nu voia să-i dea drumul. Omul nostru era foarte supărat şi nemulţumit

că a întârziat. Pe urmă însă a aflat că trenul a fost bombardat.

Bărbatul s-a întors smerit la Părintele şi i-a mulţumit că l-a salvat

de la moarte.

Aici va fi casa ta

Maica F. povesteşte că era copil când preotul N. a adus-o pe ea cu mai multe

fetiţe la mănăstire. Părintele le-a binecuvântat pe toate, iar pe ea

parcă nici n-o văzuse.

Atunci ea a început să plângă, iar Părintele i-a zis:

– De ce plângi? Nu plânge, căci aici va fi casa ta. Nu aşa ţi-a spus şi mama ta?

Iar mama ei era cu totul împotrivă şi nici nu voia să audă de aşa ceva. Până la

urmă însă cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit, iar fetiţa a devenit cântăreaţă

bisericească (a cântat în corul bisericii).

Dădea pisoiului bunătăţi

Părintele iubea toate animalele. Hrănea vaca cu pâine din mâna lui, dădea

pisoiului bunătăţi, iar când a murit stareţul, pisoiul nu pleca de la

sicriu şi i-a arătat

devotament şi după moarte, stând câteva zile lângă mormântul lui, apoi

sub geamurile

chiliei lui, după care la scurt timp a murit de tristeţe cu lăbuţele

şi boticul aşezate pe

pragul chiliei Părintelui. Pe vrăbii le hrănea cu grăunţe, iar dacă

ele începeau a se certa

între ele, Părintele le despărţea, spunea să vină câte două-trei să

mănânce, şi aşa se

petrecea. Iar când scoteau sicriul Părintelui din chilie zburau

deasupra sicriului şi ciripeau

a jale, petrecându-l pe ultimul drum pe acela care le-a iubit şi le-a hrănit.

Of,… „părinţii" ăştia!

O dreptcredincioasă povesteşte că venise la Părintele pentru pomenirea de 40 de

zile a tatălui său. «Măicuţele m-au condus cu drag spre chilia lui,

iar eu, fără să ştiu prea

bine rânduiala, am intrat în chilie fără să bat la uşă. L-am văzut pe

Părintele înconjurat

de o lumină strălucitoare, plângând şi rugându-se. Mi-am dat seama de

greşeala pe care

am făcut-o şi am dat să ies, dar Părintele m-a chemat la el şi m-a întrebat:

– „Ai venit să-ţi pomeneşti tatăl? Of, „părinţii" ăştia! Încearcă acum

şi roagă-te

pentru ei. Mie îmi ajunge, şi tu o să ai destul timp de rugat".

M-a binecuvântat şi am plecat în grabă, înţelegând că tatăl meu n-a

ajuns la locul

predestinat.»

De ce v-a fost frică?

«În timpul războiului, la mănăstire nu mai aveam ce mânca», ne povesteşte o

măicuţă. «Atunci Părintele m-a binecuvântat să mergem în sat după

alimente. La întoarcere ne-a fost frică, căci umblau peste tot soldaţi

şi luau cu forţa totul. Dar noi am ajuns cu bine la mănăstire şi am

povestit Părintelui de spaima noastră trasă pe drum, iar

el ne-a răspuns:

– „Dacă eu v-am binecuvântat şi m-am rugat pentru voi, de ce v-a fost frică?"

Aşa de puternice erau rugăciunile acestui stareţ».

Veni odată la Părintele o fată din satul O., tânără şi frumoasă, pentru a-i cere

Părintelui binecuvântare pentru căsătorie. S-a spovedit şi i-a spus

Părintelui dorinţa sa.

Părintele a ascultat-o cu atenţie şi a întrebat-o dacă nu este

bolnavă, la care ea a răspuns

că a fost şi acum se simte bine. Totuşi Părintele a sfătuit-o să mai

aştepte un an, şi

băiatul a căzut de acord. Când a venit după un an băiatul, să se

căsătorească cu ea, fata

era pe patul de moarte, iar curând a murit.

La Părintele Lavrentie a venit odată, cu băieţelul ei infirm, o femeie

care plângea

foarte pentru necazul ei. Copilul se născuse cu malformaţii. Părintele

a făcut semnul

sfintei cruci asupra lui, a făcut o rugăciune şi i-a spus femeii că în

scurt timp copilul

acesta va muri, dar va mai avea încă doi spre mângâiere, care-i vor

bucura inima, ceea

ce s-a şi împlinit.

Era cu totul alt bărbat

Sora unei măicuţe a venit la Părintele şi s-a plâns de soţul său, care

era foarte

rău, o bătea şi călca icoanele în picioare. Părintele i-a spus să-l

aducă neapărat la el.

Mult s-a gândit femeia cum să-şi aducă bărbatul la mănăstire, iar până

la urmă, prin

şiretlicuri şi rugăciune, a reuşit să-l aducă la Părintele. Părintele

l-a invitat pe el în

chilie, unde au stat mult de vorbă, apoi au luat masa împreună, iar

până seara au tot

discutat de cele duhovniceşti. La ieşirea din chilie, soţul său era cu

totul alt bărbat. A început să cinstească icoanele şi să-şi iubească

soţia. Aşa, prin sfintele sale rugăciuni,

Părintele reuşea să-i aducă la credinţă pe astfel de oameni.

„Până la urmă vei fi a noastră"

Odată, cu un grup de fete a venit la Părintele şi una mai zvăpăiată,

mai puţin credincioasă. Toate s-au apropiat de Părintele, iar ea

stătea de-o parte şi se uita la el pe

sub sprâncene. Părintele s-a uitat cu dragoste la ea şi i-a spus să se

apropie, a cuprins-o

şi i-a apropiat capul de pieptul său plin de dragoste faţă de oameni,

apoi i-a dat o pâiniţă

de la Proscomidie şi i-a spus:

– „Vei umbla cât vei mai umbla prin lume, dar până la urmă vei fi a noastră".

Ceea ce s-a şi împlinit. Ea a venit la mănăstire şi a fost o bună

slujitoare a lui

Hristos, având o deosebită chemare spre pictarea icoanelor.

„Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!"

„După voia lui Dumnezeu, ne povesteşte I.M., am ajuns cu familia la Cernigov.

Aici am început să mă duc la biserică şi am devenit credincioasă.

Odată, o fată cunoscută m-a dus la Părintele Lavrentie, de care eu

auzisem dar nu-l văzusem

niciodată. Când am intrat în chilia Părintelui, el m-a chemat lângă

el, iar eu m-am aşezat

pe o bucată din haina Părintelui şi tot încercam să mă îndepărtez, la

care el mi-a spus:

– Dar haina nu-ţi face rău, nu-i aşa?

Se uită lung la mine şi îmi spuse în continuare:

– Până acum au fost floricele, iar de acum vor veni şi roadele.

Eu stăteam, ascultam şi mă gândeam: „Doamne, iarăşi vor veni greutăţi!" iar

Părintele, citindu-mi gândurile, îmi spuse:

– Nu, nu vor veni greutăţi, asta înseamnă că noi ne-am cunoscut şi tu mă vei

vizita în continuare.

S-a ridicat şi s-a rugat la Maica Domnului, spunând: „Maică Preacurată apără şi

păzeşte sub Sfânt Acoperământul tău pe această roabă

bine-credincioasă!" Apoi m-a

binecuvântat şi mi-a apropiat capul de pieptul său plin de dragoste şi

de înţelepciunea

Duhului Sfânt, încă din timpul vieţii sale. Iar la despărţire mi-a spus:

– Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!

Ne-a binecuvântat şi noi am plecat în grabă. Eram atât de bucuroasă şi

de fericită

încât ardeam de nerăbdare să transmit tuturor starea mea.

Apoi am început să meditez, şi mi-am dat seama că trebuie să trăiesc altfel.

Părintele doar din bunătatea sa nu m-a întrebat nimic de post şi

rugăciune. Eu însă am înţeles că trebuie să-mi schimb modul de viaţă.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spun mamei mele că voi

respecta toate posturile rânduite de biserică, la care ea s-a

bucurat foarte mult de hotărârea mea.

Timpul a trecut. Eram în postul anului 1943 şi tare voiam să mă spovedesc la

Părintele Lavrentie. Era însă foarte multă lume adunată pentru

spovedanie, aşa că m-am

aşezat în capătul rândului şi am început să-mi aduc aminte toate

păcatele, scriindu-le pe

o hârtie şi rugându-mă cu lacrimi de umilinţă lui Dumnezeu să mi le

ierte, îmi doream

din tot sufletul să devin mai bună şi mai curată sufleteşte.

Gândindu-mă la toate acestea,

lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraz iar sufletul meu se zguduia în

faţa puterii Celui

Preaînalt. Timpul trecea iar Părintele terminase de spovedit şi se

părea că numai eu am

rămas nespovedită din toţi cei adunaţi acolo. Atunci am fost cuprinsă

de un val de

deznădejde şi de disperare. Am plâns şi m-am rugat.

Iar mai apoi, adormind, am avut un vis. Venisem parcă să mă spovedesc

Părintelui Lavrentie, iar pe drumul ce ducea spre biserică stătea

măicuţa stareţă şi mă

întreba ce voiam. I-am spus că vreau să mă spovedesc Părintelui

Lavrentie iar ea mi-a

răspuns: „Este tot una la cine te spovedeşti. Important este să-ţi

mărturiseşti toate păcatele, dar dacă tu doreşti aşa de mult să mergi

să te spovedeşti la Părintele, atunci eu

îţi voi da voie, dar numai ţie, înainte însă de asta, îndreaptă

candela de la icoana

Sfântului Nicolae". Eu am îndreptat candela şi ea mi-a dat voie să

intru în chilia

Părintelui. M-am apropiat cu frică şi m-am aşezat în genunchi, m-am

aplecat deasupra

Evangheliei şi văd acolo o bucată de hârtie pe care erau scrise toate

păcatele mele. Am început repede să-mi mărturisesc toate păcatele, iar

după ce spuneam un păcat el

dispărea de pe hârtie, în aşa fel că la sfârşitul spovedaniei hârtia

era curată. M-am simţit

atât de uşoară şi bucuroasă de îmi părea că plutesc. Am vrut s-o caut

şi pe mama, dar

Părintele mi-a spus: „Nu, tu eşti ultima!" apoi m-am trezit.

A doua zi de dimineaţă m-am dus din nou la biserică cu sufletul plin de bucurie

şi conştiinţa împăcată. Mă aşez din nou la rând, iar când ajung la

Părintele îi spun că

vreau să-mi fac o spovedanie generală. La care Părintele îmi spune:

– Cum generală? Eu doar te-am spovedit foarte bine de toate păcatele

tale, la care eu încep să-i spun pe rând toate păcatele mele, iar el

nici nu voia să mă asculte şi-mi spune că mi-a făcut dezlegare de

păcate iar acum să stau smerită şi să ascult

rugăciunea de dezlegare. La sfârşit, la plecare, mi-a spus:

– Tu să te străduieşti să nu te căsătoreşti, iar acum fugi de te împărtăşeşte!

Atunci eu am înţeles că Dumnezeu, după mare mila Sa, a primit sincera mea

spovedanie prin slujitorul Său, Părintele Lavrentie. Ajunsă în

biserică, am căzut cu faţa

la pământ, mulţumindu-I bunului Dumnezeu pentru mila cu care Se întoarce spre

sufletul ce se căieşte de păcatele sale.

L-am întrebat apoi pe Părintele despre semnificaţia visului din ziua precedentă,

iar el mi-a spus că din îngăduinţa lui Dumnezeu aşa se petrece dacă

omul se căieşte din

toată inima sa, totuşi nu este bine să dăm crezare viselor ci trebuie

să ne spovedim.

Altă dată, ne povesteşte aceeaşi persoană, voiam să aflu când e ziua

10 Îngerului

meu păzitor, iar când ajung la Părintele el mă întreabă:

– Câţi ani ai? Când e ziua Îngerului tău păzitor?

– Părinte, aici este supărarea mea, că nu ştiu.

– Dar pe mama ta n-ai întrebat-o?, la care eu îi răspund:

– Ba da, dar ea nu ţine minte data, ci ştie doar că era vara.

Atunci Părintele îmi spune:

– Atunci vom stabili noi singuri data. Tu eşti Maria Magdalena.

Cutremurându-mă, am căzut în faţa Părintelui şi am întrebat:

– Părinte, cine sunteţi?

La care, Părintele îmi răspunde:

– Eu? Eu sunt Lavrentie, om păcătos şi rob al lui Hristos.

– Părinte, cuvintele sfinţiei voastre sunt scrise pe cer cu litere de

aur, după care

am amuţit.

Fiind plină de atâta bucurie, am uitat pentru ce venisem la Părintele.

La scurt timp, când se apropia ziua Îngerului meu păzitor, m-am dus la

Părintele să mă

spovedesc, iar când am intrat, el mă întrebă:

– Ce vânt te aduce, soră?, la care eu îi răspund că sunt o mireancă

păcătoasă. Iar Părintele îmi spune:

– La întrebarea mea, tu trebuie să răspunzi aşa: Rugaţi-vă pentru mine să devin

soră (de mănăstire) 11.

M-am spovedit, mi-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, ca şi cum aş fi

soră (de mănăstire), apoi, mulţumind lui Dumnezeu, m-am îndepărtat de

chilie păstrând

în suflet speranţa că se vor împlini cuvintele Părintelui.

De multe ori îl întrebam pe Părintele despre tatăl meu, care de mult timp nu se

împărtăşise dar care mereu îmi spunea că se căieşte de păcatele sale.

Îmi aduc aminte că

în anul în care a murit, tatăl meu s-a trezit brusc din somn într-o

dimineaţă şi mi-a spus:

– Trebuie să mă împărtăşesc. Cineva s-a rugat pentru mine.

Şi îmi povesteşte ce-a visat: «M-am visat îngropat, dar văd că de mine se

apropie un preot şi începe să dea pământul de pe mine, spunându-mi: „Ridică-te,

Ioane!" iar eu m-am ridicat şi l-am urmat.»

10 Ziua de naştere.

11 Începătoare în monahism.

Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta!

În timpul revoluţiei maica Glafira şi cu alte surori s-au hotărât să

meargă până la

Kiev pe jos. Atunci aşa se mergea. Înainte de a se porni au mers la

Părintele Lavrentie

pentru binecuvântare. După ce s-a rugat, binecuvântându-le, le-a spus:

– Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta! Mergeţi, numai să ştiţi

că pe drum vor fi schimburi de focuri, dar voi să nu vă speriaţi, ci

să fugiţi în lanul cu

secară. Apoi veţi merge prin acest lan pe o cărare, şi veţi ieşi la

drumul principal iar de

acolo mergeţi aşa liniştite până la Kiev, şi nu o cotiţi pe nicăieri

prin altă parte. Şi vă veţi întoarce înapoi mulţumind Domnului. De

veţi merge aşa, Dumnezeu vă va păzi".

Totul aşa a şi fost. Tot drumul până la Kiev şi înapoi noi am simţit rugăciunile

de om iubitoare ale Părintelui Lavrentie.

M. Glafira şi Inochina Ana

Vaca zburda prin curte

Măicuţa Glafira povesteşte: „Eram tinere şi cu multă dragoste îl ascultam pe

Părintele Lavrentie. În Cernigov locuiam la gazdă la o femeie

credincioasă cu numele

Zaicina. Prin binecuvântarea Părintelui Lavrentie şi cu participarea

lui, am săpat la

capătul grădinii o mică peşteră, căci casa se afla la poalele unui

munte. Aici de multe ori

ne rugam, căci bisericile în acele vremuri erau închise. Părintele

slujea aici uneori şi

Sfânta Liturghie.

Intrarea în această peşteră era închisă cu un capac. O dată fetiţa

gazdei a uitat

capacul deschis şi spre nenorocul nostru a intrat vaca, blocând cu

totul intrarea. Stăpâna

s-a speriat foarte tare, noi ne-am dus foarte repede să chemăm

ajutoare. S-au chinuit

foarte mult să o scoată, dar nu puteau, căci i se vedeau numai

picioarele din spate şi

coada. Ridicând mâinile în sus, ei au spus că mai mult de atât nu mai

pot face nimic şi s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor. Atunci eu

am alergat la Părintele Lavrentie. El m-a ascultat şi m-a întrebat

care dintre noi a lăsat capacul deschis. Eu am răspuns că Margareta.

Părintele ridicând mâinile la cer, a început să se roage, apoi, după

câteva minute,

mi-a spus:

– Du-te acasă!

Când am intrat în curte, spre mirarea mea, am văzut vaca care zburda prin curte.

Stăpâna mi-a povestit că vaca a ieşit singură din peşteră, de parcă

cineva ar fi împins-o

de acolo afară. Mi-am dat seama că aceasta s-a petrecut exact când

Părintele Lavrentie

se ruga. Atât stăpâna cât şi noi i-am mulţumit Bunului Dumnezeu şi

Părintelui Lavrentie

pentru rugăciunile lui mijlocitoare.

Eu doar nu sunt cornută

În 1946 lucram ca femeie de serviciu la un combinat. Eram tânără şi frumoasă şi

directorul interesându-se de mine, a aflat că nu sunt comsomolistă

(organizaţie a

tineretului comunist – UTC). A început să mă convingă să fac cerere să

fiu primită în

organizaţie. Tot timpul îmi spunea:

– Îmi pare rău de tine, căci eşti tânără. Eu am să te dau la şcoală şi

am să te scot

în lume dacă mă vei asculta şi vei scrie cererea.

Şi aşa mă chinuia de fiecare dată când dădea cu ochii de mine. Ne mai

suportând situaţia, m-am dus la Părintele Lavrentie, pe care l-am

găsit înconjurat de mulţi creştini,

şi i-am povestit totul, la care Părintele mi-a spus:

– Dacă directorul îţi va mai spune vreodată să scrii cererea, tu să-i

spui aşa: „eu

doar nu sunt cornută ca să mă înscriu printre cei ce au coarne (asta

însemna că organizaţia

comsomolistă – UTC – era o organizaţie diavolească).

Auzind aceasta eu am rămas mută. Când Părintele a plecat de lângă noi, câteva

persoane care au auzit discuţia m-au întrebat:

– Tu ce-ai să spui? Doar ştii că nu-i voie să răspunzi aşa cum ţi-a

zis Părintele.

Eu am ridicat din umeri:

– Nici eu nu ştiu ce voi spune.

Şi punându-mi toată nădejdea în Dumnezeu, m-am întors acasă. La

serviciu eu mă feream să mă întâlnesc cu directorul dar surprinzător a

fost că din acea zi directorul

niciodată nu mi-a mai amintit de acest lucru. Şi astfel am înţeles că

prin acele cuvinte

Părintele a vrut să-mi spună că pentru sfintele sale rugăciuni,

directorul nu va mai

aborda vreodată această problemă. Puternice erau rugăciunile acestui

smerit Părinte şi

nu o dată, prin sfintele lui rugăciuni, el a mijlocit pentru noi.

Inochina Ana

Ce să fac eu cu voi?

Din amintirile I. M. Ş. În timpul războiului locuiam cu familia într-o casă

părăsită, care era pe jumătate distrusă de bombardament. N-a trecut

mult timp şi au început să repare casa iar pe noi ne-au fugărit. În

felul acesta am rămas cu toţii sub cerul

liber iar singura mea speranţă era la Părintele. M-am dus deci la el

şi i-am povestit

necazul nostru. Părintele m-a ascultat cu blândeţe şi mi-a spus:

– Ce să fac eu cu voi? Voi nu aveţi nici măcar un ban. Veniţi şi staţi aici, la

poalele dealului, într-o peşteră, iar apoi, încet-încet, poate veţi

reuşi să vă faceţi un

bordei. Pe tatăl tău lasă-l să se ocupe cu mutatul, iar tu pleacă la

Priluki, poate reuşeşti

să aduci ceva material de construcţie.

Ceea ce eu am şi făcut. M-am întors a treia zi, când familia mea era

deja mutată.

Din ceea ce aveam n-am reuşit să facem mare lucru, dar încet-încet,

adunând rămăşiţe

de scânduri şi de diferite materiale, am ridicat o cocioabă pe care am

acoperit-o cu

carton. Aşa, cu binecuvântarea Părintelui Lavrentie, familia mea şi-a

găsit un adăpost,

iar cu timpul am făcut mici modificări, încât eu şi acum locuiesc cu mama mea în

această cocioabă unde avem linişte şi ne puteam ruga în pace lui Dumnezeu.

De jur împrejur se auzeau împuşcături şi strigăte

La începutul războiului, în 1941, ne povesteşte măicuţa M. V., trebuia

să părăsim

Cernigovul şi să plecăm în satul Sineavska. Eu trebuia să plec şi să

aduc trăsura, iar

când am mers la Părintele să-i cer binecuvântare, el îmi spune că

trebuie să mai aştept.

Totul în jur ardea şi se ruina. Eram îngrozită, iar Părintele îmi spune:

– Întâi să mâncăm ceva şi pe urmă ne vom porni.

În tot acest timp mă gândeam cu ce vom merge, căci eu n-am înştiinţat pe

nimeni să vină după noi. Deodată cineva bate la geam şi când mă uit,

afară era trăsura.

Mare mi-a fost mirarea! Am stat cu toţii la masă, am adunat toate

lucrurile şi ne-am pornit la drum. Înaintam foarte greu, de jur

împrejur se auzeau împuşcături şi strigăte de

durere. La un moment dat, Părintele zise să ne oprim un pic şi să

aşteptăm. Totul în

jurul nostru ardea şi sărea în aer. De trăsura noastră însă nu s-a

atins nici măcar o pietricică. Căruţaşul, fiind speriat, zicea că e

mai bine să ne întoarcem, la care Părintele

îi spuse: „Mână înainte!", şi abia pe la ora trei noaptea am ajuns

teferi la destinaţie.

Du-te, roagă-te şi taci!

Din reaua voinţă a şefilor mei am fost judecată greşit şi eram ameninţată cu

închisoarea pe viaţă, ne povesteşte o femeie. M-am dus la Părintele

Lavrentie şi m-am

plâns de necazul meu, iar el m-a binecuvântat şi mi-a spus:

– Du-te, roagă-te şi taci! Fără rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului

Nicolae nu putem reuşi şi se poate să nu scapi…

În ziua judecăţii, judecătorii m-au întrebat câţi copii am, iar eu,

printre lacrimi,

le-am spus că am cinci. Din marea bunătate a lui Dumnezeu lor li s-a

făcut milă de mine

şi mi-au dat drumul, iar eu în grabă m-am dus şi i-am mulţumit Părintelui pentru

rugăciunile sfinţiei sale.

Caii vor pieri, bogăţiile se vor pierde,

dar Mănăstirea va dăinui…

„Cândva în tinereţile mele eram foarte frumoasă şi bogată, ne povesteşte măicuţa

R. Venisem la Părintele după binecuvântare ca să mă căsătoresc.

Părintele m-a ascultat

cu atenţie, iar la sfârşit îmi spuse:

– Caii vor pieri, grădinile se vor usca, bogăţiile se vor pierde, dar

mănăstirea va

dăinui peste veacuri, încă nu te căsători…

La scurt timp după discuţia cu Părintele, a început războiul şi totul

s-a ruinat.

Mirele mi-a fost luat la război, iar eu m-am hotărât să merg la mănăstire."

În acest fel s-a împlinit cuvântul Părintelui, iar măicuţa care ne-a povestit

locuieşte şi acum în mănăstire, amintindu-şi cu drag de Părintele.

„Ce mi-ai făcut? Dă-mi drumul!"

Am fost deportată, ne povesteşte măicuţa S., iar înainte de a fi duşi

în Siberia am

reuşit să-l întâlnesc într-o noapte pe Părintele Lavrentie şi să-l rog

să mă înveţe ce să fac

în momentele de cumpănă, iar el mi-a spus:

– „Când se va da cineva la tine, să strigi numele lui Dumnezeu, iar în gând

să mă chemi pe mine în ajutor, zicând: „Părinte, ajută-mă!" Iar eu, cu mila

Domnului, întotdeauna te voi ajuta".

Odată, când era rândul meu să fac curat în bucătărie, a intrat la mine

un bărbat şi

a început brutal discuţia despre lucruri ruşinoase şi necurate,

încercând să mă forţeze.

Eu m-am speriat foarte tare, dar mi-am amintit de sfatul Părintelui şi

am început a striga

la Dumnezeu şi a chema în ajutor pe Părintele, iar la urmă am făcut

semnul Sfintei

Cruci peste bărbat. Acesta a încremenit şi a strigat la mine: „Ce

mi-ai făcut? Dă-mi drumul!" În acest fel m-a apărat pe mine bunul

Dumnezeu de căderea în păcat pentru

rugăciunile Părintelui Lavrentie.

Înainte de a fi eliberată l-am întrebat pe acel bărbat cu câte femei

pe care le-a

întâlnit a făcut fapte ruşinoase şi el mi-a spus că toate femeile de

acolo i-au căzut

victimă, în afară de mine, iar în lagăr erau peste 50 de femei.

După ce m-am întors, am lucrat o perioadă la fabrica de pâine şi era acolo un

administrator care se tot lega de capul meu şi mă necăjea cu vorbe

îndrăzneţe. M-am dus la Părintele, am căzut în genunchi în faţa lui şi

l-am rugat:

– Părinte, ajută-mă, că mă prăpădesc!

Iar el îmi spune:

– Lasă că găseşte Dumnezeu o soluţie şi pentru ăsta. A doua zi m-am întors la

serviciu, iar peste două zile administratorul a fost concediat.

A văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul

În predica sa „despre ispitele trupeşti şi despre patimi", Părintele spunea că

diavolul este foarte înverşunat pe ultimii dreptcredincioşi

„fecioare", (ai acestui

veac), îi invidiază şi vrea să-i atragă în păcat, căci aceştia urmează

să completeze

rândurile îngerilor căzuţi.

Părintele niciodată nu rămânea la cununie. Totuşi o dată a rămas şi s-a rugat

mult pentru cei doi tineri, iar la sfârşit mi-a spus că această

pereche într-adevăr a fost

o pereche de feciori, fată şi băiat, pentru că a văzut Duhul Sfânt

trecând de la unul

la altul.

„Cât timp a crescut, atâta timp să descrească"

Încă pe când eram soră de mănăstire, ne povesteşte o altă măicuţă, am fost

diagnosticată de medici cu hipertiroidie (creşterea în volum a glandei

tiroide). Medicii mi-au spus că este o formă foarte gravă (guşă

internă) şi că nu voi trăi mai mult de trei

ani. Am plâns mult şi m-am adresat Părintelui cu necazul meu, iar el

cu glas liniştit mi-a

spus:

– Nu plânge, căci nu va fi chiar după ei!

Şi mi-a pus mâna lui binecuvântată pe gâtul meu, pe locul unde era glanda

tiroidă, spunând în acest timp o rugăciune, pe care nu mi-o mai aduc

aminte, iar la

sfârşit a adăugat: „Cât timp a crescut, atâta timp să descrească".

Peste câteva zile l-am văzut în vis pe Sfântul Teodosie care m-a binecuvântat şi

m-a miruit pe gât. Într-adevăr, umflătura de la gâtul meu (guşa) a început să se

micşoreze, şi în trei ani de zile a dispărut de tot. Iar eu m-am

însănătoşit şi m-am

închinat Sfântului Teodosie cu laude, mulţumindu-i Părintelui

Lavrentie pentru sfintele

sale rugăciuni. Acum am 62 de ani şi cânt cu bucurie în corul bisericii.

„Un unguent scump"

La un moment dat la mănăstire a fost un mic accident, ne povesteşte Maica M.

E.: eu am căzut din pod şi mi-am zdrobit rotula la picior. Mergând la

spital, doctorii mi-au spus că nu voi mai putea îndoi piciorul

niciodată şi că de acuma voi merge numai cu

ajutorul cârjelor. Părintele s-a uitat la piciorul meu şi mi-a spus că

va face rost de „un

unguent scump". Timpul trecea, Părintele neîncetat se ruga pentru mine

iar piciorul meu a început a se vindeca. Totuşi nimeni nu spera că voi

mai putea îndoi piciorul. Şi cum eram eu necăjită că încă nu puteam

merge, numai ce îl aud pe Părintele:

– Nu fi tristă, că o să vină o vreme când ai să vii fuga la mine.

Şi într-adevăr, pentru rugăciunile Părintelui, piciorul meu s-a

vindecat, iar eu am venit fuga la Părintele, fără cârje, şi căzând în

genunchi în faţa lui, am dat slavă lui

Dumnezeu pentru harul cu care l-a înzestrat pe iubitul nostru stareţ,

Părintele Lavrentie.

Nu puteam să-l uităm nici pe Părintele

Eu şi prietena mea eram tinere şi îl vizitam des pe Părintele Lavrentie, ne

povesteşte Măicuţa E.

Dintr-o dată, mie mi-au ieşit nişte bube pe tot corpul iar prietena

mea a început

să aibă probleme cu vederea. Ne-am dus repede la Părintele Lavrentie,

iar el ne-a trimis

în satul Sednev să ne spălăm în râu şi să citim Acatistul Maicii

Domnului, lucru pe care

noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însănătoşit şi

i-am mulţumit

cuviosului Părinte pentru sfintele sale rugăciuni.

Tot tinere fiind, voiam să ne distrăm, să dansăm şi să cântăm cântece lumeşti.

Însă nu puteam să-l uităm nici pe Părintele.

Simţind că noi ne-am schimbat modul de vieţuire, Părintele l-a trimis pe preotul

Mihail la noi în sat să vadă cu ce ne ocupăm noi, cum trăim şi cum ne

rugăm. La despărţire, părintele Mihail ne-a spus să nu mai mergem la

dans şi să venim să cântăm

în corul bisericii. Noi ne-am simţit foarte prost, ne era ruşine şi ne

era tare greu la inimă,

eram tare nemulţumite, căci tare voiam ca să dansăm, să ne distrăm,

dar nu voiam nici

să ieşim din cuvântul Părintelui.

Eu am plâns toată noaptea, rugându-mă la Maica Domnului să-mi trimită o boală

grea, să nu-mi mai ardă de dansuri. Pe urmă m-am dus la Părintele şi

l-am rugat acelaşi

lucru. El nu mi-a zis nimic, însă a clătinat din cap. În scurt timp

m-am îmbolnăvit şi am

început să vărs sânge. M-am dus la Părintele să-i cer binecuvântare

pentru a mă interna

în spital. El însă nu m-a binecuvântat, ci mi-a spus doar să mă

adresez unui doctor

ortodox binecredincios, ceea ce eu am şi făcut şi, în scurt timp, am

început să mă

vindec.

După acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viaţă. Cu timpul, Dumnezeu

m-a învrednicit şi am fost tunsă în monahism. Acum am 84 de ani şi mulţumită lui

Dumnezeu o mai duc aşa, încet-încet. Toate acestea s-au împlinit

pentru rugăciunile

mult cinstitului nostru Părinte Lavrentie. Aşa ne-a rânduit nouă bunul

Dumnezeu: eu am

intrat în monahism, iar prietena mea s-a căsătorit.

Ce rău e că nu ştiţi să ascultaţi!

«Aveam doar 10 ani când sora mea mai mare m-a adus la Părintele, ne

povesteşte măicuţa A. Pe atunci ea cânta în corul bisericii. În timp

ce toţi coriştii au

urcat în strană, pe mine m-au lăsat jos, în pridvor. Văzându-mă

Părintele că eram

supărată, o trimite pe sora mea după mine, iar când am urcat sus în

strană, Părintele m-a

binecuvântat şi mi-a spus:

– O vedeţi? Ea va cânta şi va dirija un cor.

Au trecut 50 de ani de atunci şi totul s-a îndeplinit întocmai după cum a spus

Părintele.

Eram copii când Părintele Lavrentie, cu dragostea lui părintească, ne învăţa

cântările bisericeşti. Era însă foarte exigent în ceea ce priveşte

învăţarea notelor. Mereu ne spunea:

– Veţi fi împrăştiaţi peste tot: prin oraşe, prin sate, iar eu nu voi

putea să fiu cu

voi. Mulţi dintre voi vor deveni artişti la Moscova, de aceea învăţaţi

bine notele. Toţi ceilalţi vor cânta după carte, dar voi veţi cânta cu

binecuvântare şi pe voi vă va iubi lumea.

Şi uite aşa, cu sfintele rugăciuni ale Părintelui Lavrentie, toate

s-au împlinit, iar

noi suntem întâmpinaţi cu multă dragoste peste tot.

Numai că eu, ne povesteşte aceeaşi măicuţă, pentru felul meu zvăpăiat şi

neascultător, am trecut printr-o grea încercare. Într-o dimineaţă,

după slujbă, Părintele

mi-a spus că pentru neatenţia mea voi avea de dus o cruce foarte grea.

Mie nu-mi putea trece prin cap că voi fi deportată în Siberia. Şi din

cauza neascultării mele, Părintele n-a putut să mă ferească de această

încercare. Mereu mă tot trimetea acasă. Eu însă nu voiam să merg, ci

m-am hotărât să mai stau câteva zile, şi

apoi voi vedea dacă mă pornesc spre casă, fapt pentru care în scurt

timp am plătit

scump. Am fost chemată de „Centru" 12 şi am fost întrebată de anumite

lucruri. Când m-am întors acasă am trecut pe la mănăstire, însă era

foarte greu să ajung la Părintele.

Reuşind în cele din urmă să-l întâlnesc, el m-a strâns la pieptul său

şi cu glas dojenitor

îmi tot repeta:

– De ce nu m-ai ascultat la timpul potrivit, de ce nu m-ai ascultat?

Deşi eu încă nu ştiam nimic despre ce mi se va întâmpla, el totuşi mi-a spus că

voi fi deportată. Atunci am început să plâng, rugându-l să-mi spună ce

să fac, iar el mi-a

zis:

– Tu eşti slabă, dar de felul tău eşti foarte bună, să fii atentă:

dacă îţi va propune

vreun bărbat ceva, să nu te dai de bunăvoie. Să fii atentă căci îţi va

propune multe, dar

să nu cedezi sub nici o formă, căci dacă nu e de bună voie, Dumnezeu va judeca

altfel. M-a binecuvântat şi cu lacrimi în ochi mi-a spus:

– Ce rău e că nu ştiţi să ascultaţi!

Peste trei zile am primit chemare să mă prezint la „Centru". Eu însă deja ştiam

pentru ce mă cheamă. Am fost urcată în tren şi trimisă la mare

depărtare de casă.

Munceam mult şi eram foarte conştiincioasă. În toate încercam să fiu

corectă, dar n-am putut fugi de ochiul celui rău. La un moment dat,

s-a legat de mine un bărbat, îmi

propunea să ne căsătorim şi să plecăm din acel loc. Eu însă

întotdeauna îmi aduceam

aminte de învăţăturile Părintelui. Mai târziu, lucrurile s-au petrecut

în aşa fel că eu fără

voia mea am rămas însărcinată. Am născut un băiat şi abia la

împlinirea termenului de

opt ani de deportare m-am putut întoarce acasă. Stăteam seara şi mă

rugam cu lacrimi în

ochi, amintindu-mi de cuvintele Părintelui: „Vei fi măicuţă!" şi mă

tot gândeam: ce fel

de măicuţă pot să fiu eu, dacă fiind soră de mănăstire am căzut atât de jos?

Cu mare ruşine am îndrăznit să calc pragul Părintelui, iar el, văzându-mă, mi-a

zis:

– Bine că totul a fost fără voia ta. Este ceva neplăcut, dar bine că

te-ai întors.

Părintele m-a dojenit, apoi mi-a propus să duc copilul acasă la

părinţi, iar eu să

rămân la mănăstire. Atunci am căzut în genunchi în faţa Părintelui şi

am început să

plâng în hohote. La care el mi-a zis:

– Tu, bogăţia mea, eu vreau ca Dumnezeu să te ierte! şi toate măicuţele plângeau

şi strigau la cer: „Doamne, Dumnezeul nostru, iart-o după mare mila Ta!"

Am dus imediat copilul în sat, la părinţi, şi m-am întors la

mănăstire. Prima dată

am făcut ascultare la Părintele, iar mai târziu, el mi-a spus să mă

duc la Vlădică şi să-i

cer binecuvântare pentru a îmbrăca haina monahală. Pentru rugăciunile Părintelui

Lavrentie, Vlădica m-a primit şi ascultând despre păcatul meu fără de voie, mi-a

binecuvântat mătăniile şi hainele. După aceasta am rămas o perioadă în

ascultare la Vlădică,

dar tot timpul am ţinut legătura cu Părintele Lavrentie. În scurt timp

am fost tunsă

12 Organizaţia de partid.

în monahism şi abia atunci am înţeles că toate acestea s-au împlinit

pentru sfintele

rugăciuni ale Părintelui Lavrentie. Pomeneşte-l Doamne, întru împărăţia Ta!»

Totul va fi bine

O femeie avea un soţ foarte rău, care mereu o bătea şi curvea. Ea

venea şi se plângea Părintelui iar el o învăţa să nu-l părăsească ca

să-i poată salva şi lui sufletul. Nu a trecut mult timp şi soţul i-a

fost ridicat şi trimis în Siberia. Femeia a venit la Părintele

să-i ceară binecuvântare pentru a-şi vizita soţul, însă nu putea

ajunge la Părintele căci în

acea perioadă el nu primea pe nimeni. Atunci a început să se roage

plângând în faţa

icoanei Maicii Domnului. Încă nu şi-a terminat ea rugăciunea că a şi

venit o măicuţă

după ea, spunându-i că o aşteaptă Părintele. Femeia a intrat şi

înainte ca ea să spună

vreun cuvânt, Părintele i-a zis:

– Du-te şi spune-i bărbatului tău că toate i s-au întâmplat din cauza

modului său

de vieţuire necredincios. După terminarea termenului de pedeapsă se va

întoarce şi totul

va fi bine.

Femeia a făcut totul după cum i-a spus Părintele. A mers şi a vorbit

cu soţul său,

explicându-i cauza deportării sale, iar după ce a trecut termenul el

s-a întors acasă şi şi-a

schimbat viaţa în mod radical. Această familie până în ziua de astăzi

îi mulţumeşte lui

Dumnezeu.

Nu veţi mai îndura de foame

În perioada foametei am primit un pachet de la nişte rude de la mare depărtare,

ne povesteşte Sora I.. Când am desfăcut pachetul mi-am dat seama că era destinat

Părintelui Lavrentie. Toţi o duceam greu şi sufeream mult de foame,

iar în pachet era

făină. Atunci mama a propus să luăm un pumn de făină şi să ne facem

nişte găluşte.

Foamea a biruit frica de păcat iar eu am căzut de acord şi am luat

puţină făină pentru

mâncare. Apoi, luând pachetul, l-am dus la Părintele Lavrentie. El a

mulţumit şi a zis:

– Făina e de departe, dar cei ce au trimis-o sunt foarte aproape de Împărăţia

Cerurilor.

Eu eram foarte tulburată şi nu ştiam cum să-i spun Părintelui de păcatul meu

tăinuit, iar el atunci mi-a zis:

– Eu ştiu că voi sunteţi oameni săraci. Nu te teme, nu veţi avea

păcat, şi s-a învârtit în loc luând o pâine de pe masă. Uite, eu vă

dau puţină pâine şi să fie aşa ca ea

niciodată să nu se termine de pe masa voastră. Şi mi-a dat şi o bucată de săpun.

Atunci am căzut plângând la picioarele Părintelui, cerând iertare pentru fapta

noastră necugetată, iar el mi-a zis:

– Eu de mult v-am iertat. De acum încolo nu veţi mai îndura de foame.

Şi uite aşa, până în ziua de astăzi, din mila Domnului, pentru rugăciunile

Părintelui Lavrentie, noi o ducem bine.

Mi-aduc aminte, iarăşi, când m-am dus la Părintele să-i cer binecuvântare pentru

a mă căsători, iar el mi-a spus:

– E mai bine să fii singură, dar dacă totuşi te hotărăşti să-ţi uneşti

viaţa cu un bărbat, atunci ia aminte la următoarele sfaturi şi să le

urmezi întocmai:

– să nu trăiţi împreună în zilele de post, duminicile, în toate posturile de

peste an şi în toate sărbătorile mici şi mari rânduite de biserică;

– să naşti atâţia copii câţi îţi va trimite Dumnezeu, şi pe toţi să-i creşti cu

frică de Dumnezeu,

– să umbli curată la biserică, şi

– să te supui în toate bărbatului tău.

Dacă le poţi îndeplini pe toate acestea, eu te binecuvântez, dacă nu, atunci

mai bine rămâi singură.

Atunci eu i-am spus:

– Părinte, rugaţi-vă pentru mine şi binecuvântaţi-mă să pot trăi singură.

Şi cu ajutorul rugăciunii Părintelui, Dumnezeu S-a milostivit de mine

şi m-a învrednicit să trăiesc în curăţenie trupească şi sufletească.

Îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta

La un moment dat, tare mult voiam să-l vizitez pe Părintele Lavrentie şi să

vorbesc cu el, povesteşte o altă maică, dar nu ştiam cum să ajung şi

cum să fac să fiu

primită. Am cunoscut o maică de la mănăstire care m-a ajutat să ajung la chilia

Părintelui. Intrând, m-am pitit într-un colţ, căci frica căzuse peste

mine şi nu îndrăzneam

nici ochii să-i ridic. Văzându-mă, Părintele mă întrebă:

– Tu, ce doreşti?

– Iaca, doresc să vă întreb cum să trăiesc? am răspuns eu cu voce tremurată.

– Dar tu ai cap pe umeri?

Eu, neştiind ce să-i răspund, am tăcut. Părintele se apropie de masă şi luând o

coală de hârtie, îmi spune:

– Vezi hârtia asta? Scrie pe ea: „Eu nu vreau să mă căsătoresc. Vreau

să-I slujesc lui Dumnezeu". Hai, apropie-te şi scrie.

M-am apropiat cu frică şi am scris ce mi-a spus Părintele, iar el, zâmbind şi

mângâindu-mă cu dragoste pe creştet, îmi spune:

– Vezi că îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta?

Într-adevăr, peste câţiva ani eu am fost tunsă în monahism.

Vino altă dată!

Odată, ne povesteşte o altă soră, am venit la Părintele Lavrentie să mă

spovedesc, m-am aşezat în genunchi, dar Părintele nu m-a acoperit cu

epitrahilul şi nu

m-a lăsat să sărut Sfânta Cruce. Stând un pic, îmi spune:

– Vino altă dată!

Eu am început să plâng şi m-am retras; abia după aceea am simţit că sunt în

perioada firească a femeilor (ciclu) şi m-am minunat că Părintele a

prevăzut şi aceasta,

deşi eu nu simţisem; astfel m-a ferit ca să nu păcătuiesc. Am rămas

uimită de harul

înainte-vederii al Părintelui.

Mai bine să mai aştepţi

Mi-am trimis fiica la Părintele Lavrentie să ceară binecuvântare pentru a se

angaja ca administrator la un depozit de alimente din cadrul armatei,

unde credeam noi

că va fi foarte bine pentru ea, ne povesteşte o altă

dreptcredincioasă. Părintele a primit-o cu drag, a ascultat-o şi i-a

spus:

– Acolo e bine într-adevăr să lucrezi, dar nu vei sta mult, mai bine

să mai aştepţi.

Ea, neînţelegând ce a vrut să spună Părintele prin „nu vei sta mult",

a plecat şi s-a angajat. La scurt timp după angajare a avut loc un mic

incident, adică au putrezit nişte

containere cu cartofi. Şefii ei au făcut în aşa fel încât toată vina

să cadă asupra ei. La judecată i-au spus că poate primi pedeapsa

capitală. Fata era disperată şi spunea că se va

sinucide. Cu greu am convins-o să meargă cu mine la biserica din sat,

unde preotul i-a

citit Acatistul Maicii Domnului, şi s-a mai liniştit. La Părintele

Lavrentie nu îndrăzneam

să merg căci îmi dădeam seama că nu i-am ascultat sfatul. Zi şi noapte

mă rugam la

Maica Domnului să ne ierte pentru neascultare. Când am mers din nou la judecată,

pedeapsa capitală a fost schimbată cu o amendă foarte mare şi

concedierea fiicei mele.

După aceasta ne-am dus la Părintele Lavrentie, care ne-a zis cu glas dojenitor:

– Ce să mă fac eu cu voi, dacă nu aveţi răbdare să mă ascultaţi până la capăt?

Trebuia să mergeţi după binecuvântare. Ei, dar acuma, după ce aţi

primit lecţia, mergeţi

cu Dumnezeu!

Apoi fiica mea s-a angajat la fabrica de bomboane, unde a putut să lucreze în

linişte şi pace.

Când am venit prima dată să mă spovedesc la Părintele Lavrentie, el m-a numit

soră de mănăstire, la care eu i-am răspuns că sunt văduvă şi că sunt

mireancă. După ce m-am spovedit, în timp ce îmi citea rugăciunea

pentru dezlegarea păcatelor m-a numit

din nou soră de mănăstire. Eu n-am ştiut ce să-i răspund atunci; dar

am întrebat o

măicuţă, care m-a învăţat să-i cer Părintelui mătănii şi haine

monahale. Aşa am şi făcut,

însă Părintele mi-a spus:

– Nu, încă nu, ci mai încolo vei avea şi o rasă. Citeşte Acatistul

Domnului nostru

Iisus Hristos.

A trecut mult timp de atunci, însă, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu

într-adevăr am fost tunsă în monahism. A rânduit Dumnezeu ca să ajungă la mine o

carte de rugăciuni în limba slavă. Eu, neştiind să citesc, m-am dus la

Părintele şi i-am spus:

– Eu nu ştiu să citesc, dar fiica mea, deşi ştie să citească, nu

pricepe scrierea

aceasta, aşa că vă rog să primiţi Sfinţia Voastră această carte.

Părintele însă mi-a spus că fiica mea va citi imediat această carte şi

a început el

să citească Troparul Sfintei Treimi, după care îmi dădu cartea spunându-mi:

– Va citi, şi încă cum va citi!

M-am întors acasă, i-am dat cartea fetei şi i-am spus ce mi-a spus

Părintele. Ea a luat cartea şi într-adevăr la scurt timp a prins o

dragoste mare faţă de cărţile bisericeşti şi

până în ziua de astăzi, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile

Părintelui Lavrentie, ea

citeşte la biserică.

Stau sufletele în focurile iadului precum

peştişorii puşi la saramură în butoaie

Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg

oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la

biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic,

gândindu-se la sufletele ce se pierd:

– Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum

peştişorii puşi la

saramură în butoaie.

Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi:

– Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere.

Ca ciupercile după ploaie

A apărut prin locurile noastre o „prezicătoare" şi toată lumea mergea la ea, ne

povesteşte I.M.. M-am dus şi eu dar când m-am apropiat, ea a început

să bolborosească

ceva sub nas. Spunându-i Părintelui de cele întâmplate, el mi-a zis:

– „Nici să nu pomeniţi despre ea în chilia mea! Trebuie să fiţi foarte

atenţi, că

uite, va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor

înmulţi ca ciupercile

după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu

uita nici pe Maica

Domnului".

Totul este pentru scurt timp

Într-o zi maica iconomă a adus nişte pui de meri şi a cerut Părintelui Lavrentie

binecuvântare ca să-i sădească, iar el i-a răspuns:

– „Nu-i sădi aici, căci noi nu vom mânca roadele lor, doar copiii vor avea ce

rupe. Nu trebuie să-i sădiţi". La care măicuţa iconomă a spus:

– „Atunci Părinte, dacă o luăm aşa, nu mai reparăm nici biserica, nici

chiliile".

– „Nu, a contrazis-o Părintele, noi ne-am asumat răspunderea de a duce la bun

sfârşit reparaţiile, aşa că va trebui să facem reparaţiile, iar în

chilie nu ne trebuiesc

bogăţii, ci ne trebuiesc doar două rânduri de haine, din care una să

fie de lucru, iar una

de sărbătoare. Totul să fie cât mai simplu, căci totul este pentru

scurt timp. Şi să nu uitaţi de rugăciunea lui Iisus".

Dar ea are soţ

Măicuţa A. a adus la Părintele Lavrentie o femeie din sat care în taină voia să

îmbrace haina monahală.

– Ea este atât de credincioasă, Părinte, şi iubeşte să se roage,

încerca măicuţa A.

să-l convingă pe Părintele.

– Dar ea are soţ, îi răspunde Părintele.

– Da, dar el este închis pentru 10 ani şi nu se va mai întoarce

degrabă, a răspuns

măicuţa.

– Are să se întoarcă şi va trăi cu ea. Nu-i trebuie nici o haină

monahală, las-o să

se roage aşa în continuare.

Fiind nemulţumită de răspunsul primit, măicuţa A. a dus-o pe acea femeie la un

alt părinte. Şi acela i-ar fi dat binecuvântare să îmbrace haina

monahală. Au trecut anii

şi bărbatul acelei femei s-a întors, iar ea a fost de acord să

trăiască cu el, lăsând astfel

haina monahală, în acest fel s-a împlinit proorocia Părintelui.

De mult te aştept eu pe tine

Când aveam eu 15 ani, ne povesteşte Măicuţa P., mă aflam la mănăstirea din

Kamianca unde una dintre surorile ce se afla în ascultare a vrut să

lase mănăstirea.

Sufletul ei o trăgea în lume, voind să se întoarcă la familia sa. S-a

dus să se plângă

stareţului Maxim, care era prieten bun cu Griţa, la care el i-a spus ei:

– Nimeni nu te va putea ajuta pe tine decât „guvernatorul Cernigovului", aşa l-a

numit el pe Părintele Lavrentie.

Dar sora nu voia să meargă la Părintele şi măicuţele au fost nevoite aproape cu

de-a sila să o ducă la Cernigov. Ajunsă acolo, ea tot se încăpăţâna să

nu meargă la

Părintele. Dar Părintele, ieşindu-le în întâmpinare, le-a spus:

– „Ia te uită cine a venit la noi! De mult te aştept eu pe tine. Uite,

dacă cineva

mi-ar fi dat 100 de ruble, nu m-aş fi bucurat atât de mult, cât m-am

bucurat de vederea

voastră".

Şi tot chipul lui s-a acoperit de o lumină radioasă. Spre mirarea

tuturor, sora cu

pricina a început să zâmbească. A spovedit-o, a binecuvântat-o,

strângând-o la pieptul

său plin de înţelepciune şi de dragoste, iar ea a început să plângă cu

lacrimi de bucurie şi

de pocăinţă.

Uite aşa a fost salvat sufletul ei de la focul cel veşnic. Apoi s-a mutat la

mănăstirea din Cernigov unde şi-a dus traiul în pace şi rugăciune.

Calea cea „îngustă şi pietroasă"

M-au trimis în Donbass, iar eu am venit la Părintele după binecuvântare, ne

povesteşte altă măicuţă. Părintele mă binecuvântă şi îmi spuse:

– „Du-te, vei călători tu de colo-colo, dar apoi tot la noi te vei întoarce".

Aceste cuvinte s-au îndeplinit întocmai.

Când Părintele s-a stins din viaţă şi a trecut la cele veşnice eu nu mă aflam în

Cernigov. Am vărsat multe lacrimi amare că nu l-am putut petrece pe

ultimul drum şi n-am reuşit să-l întreb nimic despre viaţa mea. După

câteva nopţi petrecute în rugăciune

mi s-a arătat Părintele în vis. Visam că merg la Părintele Lavrentie

după binecuvântare

şi duceam şi puţine merinde. Tot mergând aşa, am nimerit într-o

grădină de o frumuseţe

rară, totul fiind învăluit de o cântare divină. La un moment dat, văd

în faţa mea o căsuţă

şi am înţeles că aceasta era căsuţa Părintelui. Apropiindu-mă, l-am

văzut înăuntru, iar el

m-a binecuvântat şi apoi mi-a pus amândouă mâinile pe cap în semnul

Sfintei Cruci şi

m-a tras la pieptul său. Eu m-am gândit că m-a strâns atât de tare

pentru că eram atât de

păcătoasă. Apoi am ieşit împreună din chilie şi am văzut în faţa casei

două drumuri: un

drum lat şi drept, iar altul îngust şi pietros. Eu am vrut să-l conduc

pe drumul cel mare şi

lat, dar Părintele m-a întors la dreapta, pe drumul cel îngust şi

pietros, spunându-mi:

„De acum încolo să mergi doar pe drumul acesta: aceasta este binecuvântarea ta!"

după care eu m-am trezit.

Cu mila bunului Dumnezeu aşa s-au rânduit lucrurile că îl am ca duhovnic pe

unul din ucenicii Părintelui Lavrentie, pe Părintele Nichifor, care

mi-a arătat calea cea

„dreaptă şi lată" care duce la iad şi calea cea „îngustă şi pietroasă"

care duce la rai.

Acum eu mă rog bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să mă învrednicească să merg

pe acest drum îngust şi pietros până la capăt.

Înţeleptul „bunicuţ"

O evreică ne povesteşte că înainte de a începe războiul, trei fetiţe

de evrei au hotărât să-l viziteze pe „bunicuţul" (Părintele Lavrentie)

care pe toate le ştia şi putea să-ţi spună şi ce vei face tu în

viitor. Au luat fiecare merinde de acasă, (daruri pentru

Părintele). Două din ele au luat câte un borcan de miere de albine şi

un colăcel cu mac,

iar cealaltă fată a luat mere. Mergând pe drum, cea care avea mere a

considerat că sunt

prea multe pentru un singur om, că-i duce Părintelui un dar prea mare,

şi a început să

mănânce din ele, servindu-le şi pe celelalte două, dar acestea au refuzat.

În acea perioadă era foarte greu de ajuns la Părintele. Lucrurile s-au

petrecut în

aşa fel că Părintele le-a ieşit în cale. Le-a cuprins la piept pe

primele două şi

binecuvântându-le le-a spus:

– Ce fetiţe cuminţi sunteţi voi! Bine că aţi venit să-l vizitaţi pe

bunicuţul. Pentru inima voastră bună şi curată, Dumnezeu vă va milui,

dar veţi trece printr-o grea

încercare; iar celei de-a treia i-a spus cu părere de rău:

– Iar tu vei cădea şi nu te vei mai întoarce.

Şi ele au plecat. Primele două erau bucuroase şi au păstrat până în

ziua de azi o

amintire luminoasă despre acea zi în care l-au întâlnit pe înţeleptul

„bunicuţ", iar cea

de-a treia (fiind mai învârtoşată) nu a simţit nimic.

La scurt timp după această întâlnire cu „bunicuţul" a început războiul, toată

lumea se evacua. În timpul când convoiul era în drum spre oraş au

început bombardamentele

în care au murit mulţi oameni. Cele trei fete, care îl vizitaseră pe

bunicuţul, s-au adăpostit într-o casă, dar fiind bombardată, au fost

acoperite de pământ

şi ziduri. Primele două fete, care primiseră binecuvântare de la

Părintele, au fost scoase

de sub dărâmături cu mare greutate, cea de-a treia însă n-a mai putut

fi salvată.

Când Părintele Lavrentie s-a dus la cele veşnice, una din cele două fete salvate

de sub dărâmături, care acum era deja femeie, a spus către colega ei

de serviciu:

– Ce jale este acum peste tot Cernigovul pentru că a pierdut un aşa om deosebit

cum a fost Părintele Lavrentie!

Şi i-a povestit despre acel eveniment din adolescenţa sa care a

impresionat-o atât încât

s-a botezat la Biserica Ortodoxă, apoi s-a căsătorit cu un rus, şi cu

frică păzeşte toată

rânduiala Bisericii.

La ea rugăciunea lui Iisus curge necontenit

Povestirea unei surori care a locuit într-o chilie cu măicuţa egumenă la

mănăstirea Domnitsk:

Locuiam în sat, dar sufletul meu tânjea după viaţa mănăstirească.

Ducându-mă la măicuţa egumenă de la mănăstirea Domnitsk, ea a fost de

acord să mă primească, dar

m-a trimis la Cernigov la Părintele Lavrentie pentru binecuvântare.

Părintele m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus:

– „Nu, rămâi acasă. Ce-i mănăstirea? Noi ne-am adunat aici ca să ne rugăm, dar

pentru un timp tu să trăieşti acasă… „Unde sunt doi sau trei adunaţi

în numele Meu,

acolo sunt şi Eu în mijlocul lor".

– Dar eu sunt lumească, i-am zis Părintelui, la care el a răspuns:

– „Când se va întoarce bărbatul tău de pe front să-i ceri voie să vii

la mănăstire,

iar dacă el te va lăsa, măicuţa egumenă te va primi cu drag".

Eu am urmat întocmai sfatul Cuviosului Părinte. Într-adevăr, când

soţul meu s-a întors de la război şi eu i-am cerut voie să mă lase să

merg la mănăstire, el nu s-a împotrivit, ci mi-a dat în scris că mă

lasă iar el a plecat departe de aceste locuri. Atunci eu am mers la

maica egumenă care m-a primit cu toată dragostea şi toate s-au

împlinit

după cuvântul Părintelui Lavrentie.

În discuţiile sale cu maica egumenă de la mănăstirea Domnitsk, Părintele

Lavrentie spunea:

– „Veţi ajunge să locuiţi în mănăstirea Sfânta Treime, iar apoi şi această

mănăstire va fi închisă «pentru reparaţii». Să nu uitaţi ce vă spun eu

acum, şi se adresă

măicuţelor şi surorilor de mănăstire, noi atunci nu vom fi printre

voi, dar voi să nu vă

întoarceţi în sate. Rămâneţi cât mai multe prin oraşe. În sat Sfânta

Liturghie este o dată

pe săptămână, sau chiar şi mai rar şi este şi foarte mult de lucru,

iar voi n-o să aveţi timp

de rugăciune. Să ţineţi minte ceea ce vă spun".

Aşa s-a şi întâmplat, noi am stat 10 ani la mănăstirea Domnitsk. apoi

ne-am mutat la mănăstirea Sfânta Treime, de unde la scurt timp am fost

nevoite să plecăm. Eu mă gândeam să merg la părinţi, îşi aminteşte o

soră ce locuia într-o chilie cu măicuţa

egumenă, dar mi-am amintit de cuvintele Părintelui Lavrentie şi încercam să le

încurajez pe cât mai multe surori să rămână în oraş. Însă multe s-au

mutat în sate, apoi

când ne-am întâlnit spuneau cât de rău le pare, căci s-au delăsat de

rugăciunea lui Iisus.

Părintele Lavrentie purta un profund respect pentru măicuţa egumenă de la

Domnitsk. Spunea măicuţelor că au ce învăţa de la ea, căci la ea

rugăciunea lui Iisus

curge necontenit: „Ea îşi bea ceaiul, iar rugăciunea nu se stinge în

inima ei" („Ea bea

ceaiul şi rugăciunea bate în inima ei"). Şi le îndemna să înveţe de la

ea, să o întrebe

despre toate căci n-au s-o aibă tot timpul printre ele. Ea pătimeşte

(de boală) dar rugăciunea ei este puternică.

– „Eu nu voi fi tot timpul lângă voi, spunea stareţul, iar dacă veţi fi în

strâmtorare, cereţi-i sfatul. Ea a luptat cu puterile întunericului,

şi smerindu-se cu

darul lui Dumnezeu a ieşit învingătoare iar rugăciunile ei sunt bine primite

înaintea Mântuitorului".

Sora ce stătea în chilia măicuţei egumene Arhilaia o întreba pe aceasta cum

poate să îndure şi să înfrunte toate ispitele (diferitele întristări

şi năpaste pe care duşmanul

i le aduce prin somn), mai ales că este legată de pat. Iar măicuţa îi

răspundea că

aceste necazuri nici nu o ating, căci la ea rugăciunea lui Iisus curge

neîncetat. Doar uneori o înţeapă inima, dar ea ştie că aceasta e

tainica rugăciune ce cu mila lui

Dumnezeu îi curge prin inimă.

Părintele era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele

Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi

preoţilor să-şi

tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să

fie tunşi şi bărbieriţi,

încă spunea despre slujitorii bisericii: „Sunt Apostoli, şi sunt şi

Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar vremurile şi vicleniile sunt

aceleaşi".

Era foarte râvnitor Părintele, un mare propovăduitor al Credinţei

Ortodoxe, şi un

mare apărător al Bisericii şi al rânduielilor ei.

Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau vreo

schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere,

botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era

foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele

duhovniceşti (chiar şi pe Vlădica).

Părintele spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise

decât să fie citite

şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar

strigau „Slavă!" fără frică

de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce se

citeşte înaintea

Sfintei Împărtăşanii deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând

rugăciunea spunea „Amin!", iar preotul spunea „Cu frică de Dumnezeu…"

– Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu numai că nu se

respectă legea ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a

bunului Dumnezeu.

Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salvează şi nici pe

alţii nu-i lasă să se

mântuiască. Şi mai spunea Părintele, că în locul acestor preoţi

nedemni şi cârtitori ai

rânduielilor bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei,

şi completează ceea ce

ei (preoţii) nu îndeplinesc.

Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le place să scurteze

rânduiala bisericească,

vor merge în focul cel veşnic, iar acei credincioşi ce au stat la

aceste slujbe se vor

mântui doar prin rugăciune, post şi milostenie.

Din cauza acestor slujitori, poporul nu vine la Sfânta Biserică. Amar,

amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi

întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă.

Schiarhimandritul Antonie

Ieroschimonah Teodosie

Preot Alexii

Un aşa Vlădică mai mult de doi ani şi jumătate nu va petrece aici

Părintele Lavrentie iubea foarte mult punctualitatea şi corectitudinea

rânduielilor

bisericeşti, minuţiozitatea în slujba bisericească. Numai că Vlădica

Boris voia să

schimbe această rânduială şi umbla să modifice regulile. În loc de

slujba simplă voia să

pună polilee, iar în loc de polilee voia priveghere şi de fiecare dată

schimba câte ceva.

Când au ajuns acestea la urechile Părintelui Lavrentie, el s-a mâhnit

tare şi a exclamat:

– „Pentru ce au mai fost scrise atunci Pravilele şi toate cărţile. Aşa

ceva nu este bine! Un aşa Vlădică mai mult de doi ani şi jumătate nu

va petrece aici", ceea ce s-a şi îndeplinit la termenul spus de

Părinte.

Părintele era foarte supărat când nu se citeau catisme din Psaltire şi spunea:

– „Mai bine n-ar lumina soarele pe cer 13 , decât să încetăm citirea

la Psaltire".

La o slujbă, un părinte, (părintele F.), a dat binecuvântare să se

scurteze rugăciunea de la înmormântare. Când l-au întrebat pe

Părintele Lavrentie ce să facă, el

le-a spus:

– „Dacă nu le este frică de judecata lui Dumnezeu şi îşi asumă toată

responsabilitatea pentru ceea ce fac, atunci lasă-i să o scurteze."

Auzind cele spuse de Părintele Lavrentie, părintele F s-a înfricoşat

şi şi-a retras

binecuvântarea.

Părintele spunea adeseori că vor veni timpurile când slujitorii bisericilor vor

începe să schimbe şi să scurteze slujbele, la început Psaltirea, apoi

ceasurile. Dumnezeu nu va îndura acestea şi aşa are să-i mai

trântească cu viteza cu care zboară sunetul

clopotului spre cer. De spaimă, mulţi vor chema numele Domnului şi

după credinţa lor

unii se vor salva în al unsprezecelea ceas.7

Din mila lui Dumnezeu s-a deschis o nouă mănăstire unde era protoiereu

părintele D., căruia nu-i plăceau deloc surorile. Nimic din ceea ce

făceau ele nu-i convenea lui. Tot timpul umbla supărat şi ţâfnos.

Atunci surorile s-au plâns Părintelui

Lavrentie, iar acesta, ascultându-le cu atenţie, le-a spus:

– „Dacă cel ce se enervează prea mult, părintele D., nu va pleca de la

voi, atunci

la scurt timp va muri" şi le-a rugat să-i transmită şi părintelui D.

vorbele sale.

Acesta însă n-a vrut să asculte de sfatul Părintelui Lavrentie. Nu a

trecut însă nici un an, părintele D. a murit şi toţi s-au convins de

proorocirea Părintelui Lavrentie.

Pentru o aşa neglijenţă, o mare pedeapsă!

Protoiereul Alexandru Kraskovskii oficia slujba de priveghere în cinstea icoanei

făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Cazani, ce se află acuma

la mănăstirea

Sfânta Treime. Părintele Lavrentie era sus în strană. Au început să se

cânte stihurile de la litie. Erau pregătite pâinea, grâul, vinul şi

untuldelemn, dar părintele Alexandru n-a permis să fie scoase în

mijloc şi nici el n-a ieşit la litie. Corul sub conducerea Părintelui

Lavrentie a cântat toate stihirile de litie, apoi au început stihirile

de la strană şi în

13 Mai bine să înceteze soarele să-şi verse lumina decât să nu se mai

citească catisme! exclama stareţul

mânios.

continuare toate după rânduială. În timpul citirii primului ceas,

Părintele Lavrentie s-a

apropiat de părintele Alexandru şi l-a întrebat liniştit:

– Părinte, de ce n-aţi ieşit să săvârşiţi litia în cinstea Împărătesei cereşti?

Răspunsul însă n-a urmat. Părintele Lavrentie, îndepărtându-se de el, a spus

încet:

– Pentru o aşa neglijenţă vei primi o mare pedeapsă de la Dumnezeu şi vei fi

prigonit. Acest lucru mi l-a mărturisit protoiereul Alexandru personal.

Dacă se grăbeşte, mai bine să nu slujească

A fost la Părintele Lavrentie cântăreţul de la Lavra Pecerska,

ieromonahul Teodosie (după ce a primit schima egumenul Antonie).

Părintele a dat indicaţii foarte

severe în ceea ce priveşte respectarea rânduielii în Lavră (Statutului

bisericesc al

Lavrei), iar în cazul în care arhiereul va îndrăzni să scurteze

slujba, să i se răspundă

(prin neascultare) că, dacă se grăbeşte şi nu are timp pentru slujbă,

atunci mai bine să nu

slujească. Căci nu are unde să se grăbească, aşa că, lasă-l să

slujească toată slujba.

– Vă vor ruga, înainte de venirea arhiereului, să citiţi ceasul trei şi peste al

şaselea să săriţi. Să nu acceptaţi! Căci nu iubeşte Dumnezeu

rânduielile pe care le ia

omul de unul singur.

Aşa s-a şi întâmplat. Venise un arhiereu şi părintele Teodosie a

primit instrucţiuni de la însoţitorii lui să citească doar ceasul al

treilea, iar peste ceasul al şaselea

să treacă, să se renunţe la pomenirea morţilor, să se citească cât mai

puţine versete

şi în general să se facă totul cât se poate de repede.

Părintele Teodosie însă a intrat în Sfântul Altar şi a întrebat:

– De ce trebuie scurtată slujba şi de ce să mă grăbesc?

Iar cel ce îl însoţea pe arhiereu i-a răspuns cu răutate:

– Vlădica se grăbeşte să plece, căci are multe probleme de rezolvat.

Dar chiar în acel moment părintele Teodosie îl vede pe Părintele Lavrentie în

altar care cu voce tare îi spune:

– Lasă-l să plece!

În afară de părintele Teodosie nu l-a mai văzut nimeni pe Părintele Lavrentie,

dar acea voce poruncitoare au auzit-o mulţi. Părintele Teodosie, la

toate rugăminţile de

a scurta, a spus că va face totul după rânduiala Bisericii. Atunci

l-au rugat să citească

ceasurile până la venirea arhiereului, dar el a răspuns:

– La începuturi şi din vremuri de demult aşa ceva nu a fost şi nici în rânduiala

arhierească nu este scris nicăieri că trebuiesc sărite ceasurile. Nu

trebuiesc introduse

cele noi în slujbele Domnului şi în Legea Domnească. După o mică

pauză, a adăugat

zicând tare:

– Dacă Vlădica se grăbeşte, mai bine să plece şi să nu slujească.

Vlădica a slujit şi a fost respectată întocmai toată rânduiala Bisericii.

Schiegumen Antonie.

Mult iubitorul Părinte Lavrentie ne spunea nouă că va apare o mică

libertate. Se vor deschide bisericile şi mănăstirile şi vor fi

reparate şi toate învăţăturile cele

mincinoase (false) vor ieşi la suprafaţă cu dracii şi cei strâmb

credincioşi (catolicii,

uniaţii, ucrainenii autocefali şi mulţi alţii) şi tulburare mare va fi

în Ucraina, căci mulţi

se vor opune unităţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Această organizaţie

eretică va fi condusă

de puteri necurate, de aceea le vor lua ortodocşilor bisericile şi pe

cei dreptcredincioşi îi

vor prigoni. Atunci Mitropolitul Kievului, (nevrednic de acest nume),

împreună cu arhiereii şi protoiereii vor cârti grav împotriva

Bisericii Ruse. Toată lumea se va mira de

fărădelegile lui şi mult se va înfricoşa. El singur îşi va semna

sentinţa la moartea veşnică

şi se va pierde ca şi Iuda.

Dar toate aceste ispite şi sminteli ale diavolului vor dispărea, căci Rusia are

adevăraţi rugători şi va fi din nou o Biserică Ortodoxă Unică Rusă.

Protoiereii Alexandru Kracovski

Schiarhimandrit Antonie

Ieroschimonah Teodosie

Nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă!

Odată, în timpul războiului, măicuţa M. veni la Părintele ca să ceară

binecuvântare pentru a-i face procesiune de înmormântare surorii ei,

ce locuia într-un

sat distrus de nemţi, şi despre care credea că murise în bombardament,

la care Părintele

a întrebat-o:

– Ea te ajuta pe tine cu ceva?

– Da, Părinte, întotdeauna mi-aducea lapte şi pâine.

– Atunci nu va arde în foc şi nu se va îneca în apă! Măicuţa insista însă în

continuare pentru binecuvântare ca să-i facă slujbă de înmormântare.

– Du-te cu Dumnezeu, ţi-am spus, şi lasă-mă să-mi văd de ale mele, îi spuse

Părintele şi s-a apucat de treabă.

Măicuţa n-a crezut cuvintelor Părintelui şi s-a dus la un alt preot care i-a dat

binecuvântare pentru înmormântare. Ea a făcut tot ce era de făcut

pentru înmormântare,

dar mare i-a fost mirarea când a doua zi după înmormântare o vede pe

sora sa că vine la

dânsa vie şi nevătămată, aducându-i pâine şi lapte. Părintele

Lavrentie s-a supărat foarte

tare când a aflat de neascultarea măicuţei, spunând:

– Pentru ce mai veniţi la mine să întrebaţi dacă până la urmă faceţi

tot cum vă duce capul, dacă faceţi tot ce vreţi voi?

O femeie a venit la Părintele Lavrentie pentru a cere binecuvântare să

meargă în oraş. Părintele nu a binecuvântat-o. Ea neascultând s-a

pornit spre oraş. Pe drum însă a avut loc un accident, o mare

nenorocire, şi ea a fost la un pas de moarte. Întorcându-se

la Părintele, îi ceru iertare printre lacrimi şi îi spuse ceea ce s-a

petrecut. La care Părintele îi răspunde:

– Asta-i pentru neascultarea ta. De ce-ai mai venit după binecuvântare dacă

tot faci după capul tău?

Să ascundeţi şi să nu spuneţi numele voastre de măicuţe

Când au închis mănăstirea Frolovsk, două măicuţe Antonia şi Teodosia veniră,

pe ascuns, la Cernigov să-l întrebe pe Părintele Lavrentie unde să

trăiască şi ce să facă

în continuare (era în timpul prigoanei). Ele vărsau lacrimi amare şi

spuneau că sunt

vânate şi că tare le e frică că vor fi arestate. Părintele a ridicat

mâinile la cer şi s-a rugat,

apoi le-a spus:

– Duceţi-vă şi bucuraţi-vă în numele lui Dumnezeu. Mergeţi să cântaţi

şi să citiţi

în biserică, dar să ascundeţi şi să nu spuneţi numele voastre de

măicuţe. Când vă întreabă cineva cum vă cheamă să spuneţi numele

vostru de mirence, astfel vă veţi salva şi

vă veţi încheia viaţa voastră pământească la mănăstirea Frolovsk.

De multe ori au fost întrebate de către activişti dacă nu le cunosc pe măicuţele

Antonia şi Teodosia şi de fiecare dată ele răspundeau că nu. Măicuţa

Antonia a condus

corul, citea Pravila şi instruia mult tineret spre credinţa ortodoxă.

Pentru aceasta de

multe ori era vizitată de şefi. Însă ea tot timpul spunea că o cheamă

Pelaghia şi că nu

cunoaşte pe nimeni cu numele Antonia şi Teodosia. După ce s-au deschis

mănăstirile,

ele s-au întors şi şi-au încheiat drumul lor trecând la cele veşnice

la mănăstirea

Frolovsk.

Nu toţi se vor salva în mănăstire şi nu toţi vor muri din lume

O altă fată din sat venise la Părintele Lavrentie pentru binecuvântare

să intre în mănăstire. Părintele îi spune însă că ea trebuie să aibă

grijă de maică-sa. Ea încerca însă să-l convingă pe Părintele că are

un frate care se va îngriji el de mama lor.

– Nu, tu du-te şi roagă-te acasă şi să ai grijă de mama ta. Şi nu uita

ca rugăciunea lui Iisus să fie cu tine pretutindeni.

La scurt timp a început războiul şi fratele său nu s-a mai întors de

pe front, iar ea

a trebuit să rămână lângă mama ei.

O altă fată a venit la Părintele să ia binecuvântare să intre în mănăstire, iar

Părintele i-a spus:

– Nu. Calea ta este să trăieşti în lume şi să creşti copii. Nu toţi se

vor salva în

mănăstire şi nu toţi vor muri din lume. Să trăieşti cinstit şi cu

frica lui Dumnezeu, să

te rogi la Maica Domnului şi te va ajuta să te mântuieşti.

Toate s-au îndeplinit întocmai. Ea s-a căsătorit şi a avut un soţ bun,

dar a rămas

văduvă de tânără. De atunci ea neîncetat se roagă la bunul Dumnezeu şi Maica

Domnului să o învrednicească să trăiască binecuvântat, în curăţenie şi pace.

Multe tinere veneau la Părintele Lavrentie să ia binecuvântare pentru a intra ca

maici în mănăstire, întrucât prietenele ei primiseră această

binecuvântare, veni şi o

tânără şi se apropie de Părintele, dar nici n-a început să spună ceva,

că Părintele i-a zis:

– Nu, tu vei merge în lume şi te vei căsători.

Ea a început să plângă şi să-l roage pe Părintele să o binecuvânteze

ca să intre şi

ea în mănăstire. La care Părintele cu dragoste în glas îi spuse:

– Dacă vom merge toţi în mănăstire, atunci cine va mai naşte preoţi şi arhierei?

Proorocia Părintelui s-a îndeplinit întocmai, căci băiatul pe care l-a

născut ea a

devenit protoiereu.

O altă tânără dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele:

– Cu soţul meu am avut neplăceri pentru că nu voiam să trăiesc cu el

în zilele de

sărbători şi posturi. El era nemulţumit şi mă certa iar eu nu mai

ştiam ce să fac. Aşa că plângeam şi mă rugam. L-am visat pe Părintele

Lavrentie care a spus: „Du-te la

părintele Nichifor şi toate lucrurile se vor îndrepta".

Şi aşa s-a şi petrecut. Am fost la părintele Nichifor şi i-am spus tot

necazul apoi

Părintele s-a rugat iar la sfârşit mi-a dat o plăcintă pe care a

mâncat-o soţul meu şi toate

lucrurile s-au îndreptat. Soţul meu a început să mă înţeleagă.

Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul

Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al

înainte-vederii şi cu darul

vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti.

Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea

păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea

mărturisea marele

păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că:

– Mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să

se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească

Dumnezeu de el! Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat

ca de foc.

Nu te teme!

În timpul războiului am fost recomandată pentru deportare astfel că nemţii ne

adunau în punctul de concentrare apoi cu trenul ne trimiteau în

lagărele din Germania.

Părinţii mei au rămas departe în sat iar eu stăteam în punctul de

concentrare şi mă

rugam la Maica Domnului ca pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie să

mă ajute să scap

de acest necaz. Deodată se apropie poliţaiul care ne păzea pe noi şi îmi spune:

– Te văd aşa de supărată, tristă şi mai tot timpul plângând. Tare îmi

este milă de

tine, fugi, uite eu mă întorc cu spatele şi am să mă fac că nu te văd,

mă duc după colţul

clădirii iar tu să sari peste gard şi fugi de aici.

N-a terminat el să treacă de colţul clădirii, că o altă fată care a

auzit discuţia

noastră a şi sărit peste gard, iar eu după ea. M-am dus direct la

Părintele Lavrentie şi

căzând în genunchi i-am spus printre lacrimi:

– Părinte, au să-i împuşte pe toţi ai mei, căci documentele mele au rămas acolo.

El şi-a pus mâna pe capul meu, zicându-mi:

– Nu te teme, du-te direct acasă şi roagă-te la Maica Domnului, şi aşteaptă până

vei primi înştiinţare de la poliţie. Când te vei duce la ei, să le

spui că ai venit să-ţi iei

rămas bun de la mama ta şi să-ţi iei ceva cu tine pentru drum, iar

atunci când te-ai întors

la gară, convoiul cu ostateci plecase deja. Nu-ţi fie teamă, nu te

tulbura, nu ţi se va

întâmpla nimic nici ţie, nici lor. Roagă-te însă la Maica Domnului.

Totul s-a îndeplinit după cuvântul Părintelui Lavrentie. Când a venit poliţia să

mă cerceteze, m-au întrebat:

– De ce ai fugit?

La care eu le-am spus ce mă învăţase Părintele, că nu am fugit ci am venit să-mi

iau rămas bun de la părinţi şi ceva pentru drum. Ei m-au certat, dar

nu mi-au făcut

nimic, apoi m-au trimis acasă. Odihnească-se în loc luminat sufletul

tău, Părinte

Lavrentie!

Unde este oare locul lui?

O altă femeie dreptcredincioasă care avea evlavie foarte mare la Părintele

Lavrentie a venit să-i ceară sfatul. Soţul ei a fost deportat iar ea a

rămas cu trei copii

mici în braţe. Toţi o sfătuiau să dea copiii la o creşă ca să-i fie ei

mai uşor de trăit. Inima ei de mamă se rupea în mii de bucăţi, pentru

copilaşii ei, căci nu ştia cum este mai bine

să facă. Părintele a ascultat-o cu multă atenţie, şi-a ridicat mâinile

către cer, a făcut o

rugăciune, iar apoi îi spune ei:

– Pentru unul este loc, fata va fi măicuţă, iar al treilea… unde

este, oare, locul

lui? Şi parcă ochii i-ar fi căutat locul celui de-al treilea copil. Apoi a spus:

– Aşa, nu te întrista, căci îşi are şi el locul lui printre îngeri.

Liniştită, femeia s-a întors acasă, şi într-adevăr aceste cuvinte s-au

îndeplinit întocmai: la scurt timp băiatul cel mic a murit, iar peste

cinci ani a murit şi celălalt băiat.

Când a crescut mai mare, fata a intrat în mănăstire urmând calea Domnului.

Trebuie să le răbdaţi pe toate

Am venit cu sora N. la Părintele Lavrentie să cerem binecuvântare pentru a intra

în mănăstire, ne povesteşte Sora P.. El însă ne spune că nu acuma, ci

să venim toate trei.

Peste câtva timp am venit din nou la Părintele, care de data aceasta ne spune:

– Veniţi cât mai repede, dar toate trei.

Celelalte două erau surorile mele mai mici şi Părintele a început să-mi spună

despre situaţia grea:

– Chiliile sunt cam rele, am una care e cam dărâmată şi o să vă fie

cam frig, iar

apa o să cam îngheţe, dar trebuie să le răbdaţi pe toate.

Eu am ascultat, dar în sufletul meu eram revoltată şi mă gândeam cum să fac şi

să nu fac ascultare. Şi plec, dar când am ajuns la uşă, Părintele mi-a spus:

– Eu am spus să vă mutaţi.

Ne-am mutat noi în chilia dată de Părintele iar surorile mele erau bucuroase, se

rugau şi mergeau la biserică, în timp ce eu am căzut bolnavă la pat,

aproape că nu

puteam merge, iar în sufletul meu eram revoltată pe Părinte. Trecând

el într-o zi pe la

geamul nostru, cu o privire plină de dojană, s-a uitat la mine fără

să-mi spună nici un

cuvânt. Văzându-l m-am ruşinat, căci mi-am dat seama că Părintele mi-a

văzut gândul.

Atunci mi-am adunat toate forţele şi m-am ridicat din pat, iar din

acea zi, cu mila lui

Dumnezeu, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit. După ce m-am făcut

sănătoasă, m-am

dus la Părintele şi i-am cerut iertare.

Vine odată la Părintele o femeie plângându-se de boala ei şi-l

întreabă dacă atunci când sufletul ei se va despătimi, boala îi va

părăsi trupul, la care Părintele i-a răspuns:

– Bolile sunt diferite, şi multe din bolile noastre sunt pentru păcatele

strămoşilor, căci numai aşa se pot mântui şi ei.

Măicuţa P. ne povesteşte următoarele:

După moartea Părintelui Lavrentie nu-mi puteam găsi liniştea. Nu-mi găseam

pacea cu surorile şi tot timpul le căutam nod în papură. Într-o noapte

îl visez pe

Părintele: tânăr, îmbrăcat în haine albe şi întregul lui chip exprima

linişte şi pace. M-am

speriat şi am deschis ochii. Apoi i-am închis din nou şi văd acelaşi

lucru, îi deschid din

nou, şi mă gândesc de ce nu stau eu cu ochii închişi să văd visul până

la capăt şi să

vorbesc cu Părintele.

Deci închid din nou ochii şi văd chilia Părintelui plină de o lumină divină, iar

Părintele ieşind în prag mă cheamă pe mine şi pe încă două măicuţe, şi ne spune:

– „Să îi iubiţi pe toţi, dragostea e un lucru mare. Să nu obijduiţi pe nimeni

şi să plătiţi cu bine pentru rău, iar gândurile pe care le aveţi să

ştiţi că sunt ca şi

vântul".

M-am trezit şi am simţit o linişte sufletească de nedescris. M-am

ridicat din pat

şi m-am închinat la icoana Maicii Domnului mulţumindu-i pentru

liniştea ce mi-a sădit-o în suflet prin cuvintele Părintelui.

Au venit la Părintele nişte femei, iar una din ele, căzând în

genunchi, plângea la

picioarele lui, întrebându-l ce să facă pentru a se mântui.

– Nu plânge soră, căci tu eşti trecută în cartea vieţii, îi spuse Părintele.

Cealaltă întrebă ce să facă ca să fie şi ea trecută în cartea vieţii,

la care Părintele

i-a răspuns:

– Trebuie să citeşti mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Doamne, să

nu mă lipseşti pe mine de binele Tău cel ceresc". Toată ziua şi toată

noaptea să umbli la

biserică şi Dumnezeu se va îndura dacă vei discuta cu El în gând.

Apoi ele au plecat cu sufletele liniştite.

În timpul războiului vine la Părintele o mamă plângând şi îi spune că

de trei luni

nu are nici o veste de la fiul său. Părintele îi spune să meargă acasă

căci nu va călca bine

pragul casei şi va primi o scrisoare şi să ştie că pentru rugăciunile

mamei copilul nu

arde în foc şi nici în apă nu se îneacă.

Ea a plecat acasă, şi când era în pragul casei a strigat-o poştaşul şi i-a dat o

scrisoare de la fiul ei. Aşa s-a îndeplinit cuvântul stareţului.

Gândul îl chinuia tare

Un bărbat a tăiat o bucăţică din îmbrăcămintea moaştelor Sfântului Teodosie.

Ajungând însă acasă a început să-l mustre conştiinţa pentru fapta

necugetată pe care a

făcut-o. Pentru că gândul îl chinuia tare, a luat atunci bucăţica de

haină şi a aruncat-o în

fântână. Când a venit să se spovedească la Părintele nu îndrăznea să-i

mărturisească şi

despre această faptă gravă. Părintele, fiind înaintevăzător cu duhul,

l-a întrebat ce a

făcut cu petecul din moaştele Sfântului Teodosie, la care omul a rămas

mut de uimire. A început să plângă şi a spus că îi pare rău şi se

căieşte. Din acel moment şi-a schimbat

radical viaţa, devenind un credincios adevărat, minunându-se de înainte vederea

Părintelui.

O femeie a tăiat o bucăţică din moaştele Sfântului Teodosie şi imediat

tot trupul ei s-a acoperit cu bube din care curgea puroi, în aşa fel

încât doctorii nu ştiau ce să-i mai facă. În final au dus-o la

Părintele Lavrentie, iar acesta a întrebat-o:

– Ce ai făcut cu bucata pe care ai luat-o din sfintele moaşte?

La care femeia a răspuns că le-a aruncat într-o fântână.

– Când vei găsi bucăţica din sfintele moaşte, atunci te vei însănătoşi, dacă nu,

vei muri.

Şi ea a murit ca pedeapsă pentru faptele sale.

Va fi cea mai bună soprană

O măicuţă ne povesteşte că atunci când era copil a venit la Părintele

Lavrentie să

cânte în cor şi a luat-o cu ea şi pe sora sa mai mică. Eu m-am apropiat să iau

binecuvântare de la Părintele iar el a chemat-o pe sora mea care

şchiopăta un pic, căci

călcase pe o sticlă când veneam. Părintele a binecuvântat-o, iar ea a

roşit toată. Părintele s-a uitat cu drag la ea şi a spus:

– O vedeţi? Ea va fi cea mai bună soprană a corului, chiar solistă! la

care noi am zâmbit.

Au trecut câţiva ani şi am descoperit că într-adevăr sora mea era

înzestrată cu o

voce minunată. Pentru rugăciunile Părintelui, bunul Dumnezeu a

învrednicit-o să fie cea

mai bună solistă a corului, înainte de a trece la cele veşnice, ea a

fost tunsă în

monahism.

La un moment dat, ne povesteşte aceeaşi măicuţă, am primit vestea de acasă că

tatăl meu este pe patul de moarte. M-am dus la Părintele Lavrentie pentru a lua

binecuvântare de drum şi l-am întrebat cât va mai trăi tatăl meu, iar

el mi-a spus cifra 9.

Trebuie să recunosc că n-am înţeles nimic. Când am ajuns acasă, tatăl

meu a mai trăit

exact nouă minute. Nu era pentru prima dată când eu m-am minunat de

tainicul dar de

înainte-văzător al Părintelui.

Fugi acasă, ţi-am spus!

O altă măicuţă ne povesteşte că în timpul războiului, fiind încă

copilă pe atunci,

de ziua Sfântului mare mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în

timpul acatistului,

Părintele îmi face semn cu mâna să mă apropii de el. Îmi dă o prescură, mă

binecuvântează şi îmi spune să merg repede acasă. Eu eram însă nedumerită şi

nehotărâtă. Iar el, cu un glas aspru şi poruncitor, îmi spune:

– Fugi acasă, ţi-am spus!

Ajungând acasă, mă uit şi nu văd pe nimeni dintre ai mei. Vreau să mă întorc

înapoi la biserică, dar aud deodată o bătaie în uşă, şi deschizând

intră în casă trei

bărbaţi, care mă întreabă câţi suntem în familie. Eu le-am răspuns că

suntem trei copii şi

părinţii noştri. Ei s-au uitat unul la altul, s-au gândit iar unul

dintre ei, dând a renunţare din mână, a zis: „Lasă-i, să mergem mai

departe!", şi au plecat, urându-ne sănătate la toţi. Pe moment eu n-am

înţeles nimic din ceea ce s-a petrecut. Seara, când au venit ai

mei acasă, am aflat că acei oameni umblau de fapt prin sat şi

strângeau vacile pentru a le

duce la colhoz. Aşa ne-a miluit pe noi bunul Dumnezeu pentru

rugăciunile Cuviosului

Părinte Lavrentie, care a prevăzut şi ne-a ajutat familia noastră săracă.

În mănăstire eram cu ascultarea la grădinărit, ne povesteşte Sora A.,

apoi am fost

trimisă să lucrez la arhiereu unde mi s-a spus că voi primi ca salariu

300 de ruble.

Ducându-mă la Părintele Lavrentie, l-am întrebat ce să fac.

– Dumnezeu îţi va trimite exact cât vei avea nevoie, iar dacă vei lua

bani pentru

munca ta, atunci nu vei afla răsplată în cer. De asemeni cei care

cântă în corul bisericii

pentru bani nu vor avea nici o răsplată pentru suflet de la bunul Dumnezeu.

Eu am urmat sfatul Părintelui Lavrentie şi Dumnezeu nu m-a lăsat

niciodată la nevoie.

Tu vrei să mănânci pâine uşoară

Odată, în timp ce-şi făcea rugăciunea în chilie, Părintele a fost întrerupt de o

mare gălăgie. A ieşit afară din chilie şi a văzut un bărbat ce striga

că el a venit de

departe şi că vrea să-l vadă pe Părinte. Părintele s-a uitat la el şi i-a spus:

– „Tu vrei să mănânci pâine uşoară. Dar dacă vei ajunge pe nedrept la „scaunul"

pe care îl râvneşti, ce să-ţi spun, vei trăi vreo doi ani, dar te vei arde.

– Dar eu vreau să mă fac preot, a răspuns bărbatul.

– Atunci du-te la arhiereu. Să facă el cum va voi, eu unul nu te binecuvântez".

Acela s-a dus la Vlădica Boris, care l-a binecuvântat. Auzind

Părintele Lavrentie

despre aceasta, a zis:

– El nu va putea face nimic şi îşi va pierde şi sufletul. Exact peste

doi ani, după

cum a proorocit Părintele, a murit în mari şi grele chinuri.

Tare îmi este milă de tinerii preoţi

Părintele adesea repeta:

– «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă

înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate

pe geam şi peste

tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta

Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va

fi foarte grea povara

lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau

aruncate peste

tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele

aruncate şi necitite,

le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul

Sfintei Cruci peste ele, ar

spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice

nepomenite de mine

la rugăciune pentru slăbiciunea omenească". Şi atunci ei n-ar mai

răspunde înaintea lui

Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.»

Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare.

Tot ea te va ajuta la treburile tale

Când a început războiul şi s-au deschis mănăstirile am simţit o mare dorinţă

lăuntrică de a-mi dedica viaţa mea slujirii lui Hristos, şi am rugat-o

pe mama mea să-mi

dea binecuvântare pentru a mă duce la mănăstire. Ea nu ştia cum să

procedeze, căci era

cam bolnavă, dar s-a hotărât până la urmă să meargă şi să-l întrebe pe Părintele

Lavrentie. Şi cum va spune el, aşa va face. Părintele a binecuvântat

hotărârea mea şi a spus mamei:

– Este foarte bine că ea a luat această hotărâre, dar să mai stea un an acasă.

Mama îl întrebă pe Părintele:

– Eu, Părinte, cum am să mă descurc, cine mă va ajuta pe mine?

– Stai liniştită, femeie, căci bunul Dumnezeu va rândui în aşa fel încât tot ea

te va ajuta la treburile tale.

Mama s-a liniştit şi mi-a dat şi ea binecuvântare de a merge la

mănăstire. Toate s-au îndeplinit după cuvântul preacuviosului Părinte,

întrucât măicuţa egumenă mă lăsa

să plec la mama mea ori de câte ori ea avea nevoie de mine.

Sfântul Teodosie, sfinţitorul Cernigovului

Pentru rugăciunile şi binecuvântările Părintelui Lavrentie, Vlădica Boris a

insistat ca moaştele Sfântului Teodosie de la Leningrad să fie aduse

la Cernigov.

Cuviosul nostru Părinte toată ziua citea Acatistul Sfântului Teodosie

şi se ruga cu multă

evlavie ca moaştele să ajungă cu bine:

– „Eu, spunea Părintele, mă voi ruga şi vă voi întâmpina", ceea ce s-a

şi împlinit.

Moaştele au fost aduse întregi şi nevătămate la catedrala din Cernigov, iar când

au venit cu sfintele moaşte a fost organizată o mare sărbătoare

duhovnicească iar

Părintele a exclamat cu bucurie : „Hristos a înviat!"

Apoi cu lacrimi în ochi spuse la tot poporul:

– „De acum încolo Sfântul va fi în oraşul nostru până la sfârşitul veacului, iar

ţinutul nostru va fi apărat de multe rele şi nevoi. Dacă nu se va face

grâul cel de toamnă,

atunci cel de primăvară va da roadă bogată. Să ştiţi că Sfântul

Teodosie este un mare

rugător şi ajutător. Mulţi îşi vor alina sufletul lângă el dacă vor

şti să se apropie cu

credinţă".

Şi într-adevăr, nu o dată am simţit noi mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile

Sfântului Teodosie, sfinţitorul Cernigovului.

Veni o dată o soră la Părintele Lavrentie foarte deprimată şi vărsând lacrimi

amare la picioarele lui îi spuse că îi e frică că nu se va mântui (îi

spuse că e apăsată de

gândul că nu se va mântui), la care Părintele îi zise:

– Despre tine nu-i vorba că nu te vei mântui, toţi care se roagă şi se căiesc

sincer, din tot sufletul lor, vor intra în împărăţia lui Dumnezeu,

doar locaşurile sunt

diferite, deci oamenii nu vor fi toţi în acelaşi loc.

Nu e bine să mergi acum

Măicuţa egumenă A. trebuia să meargă la Kiev pentru rezolvarea unor probleme

din mănăstire. Cerându-i binecuvântare Părintelui Lavrentie pentru a

pleca la drum,

acesta îi răspunde:

– Nu e bine să mergi acum, mai îngăduie puţin. Măicuţa a sărutat mâna

Părintelui, dar a insistat să meargă acum. Şi a doua zi s-a pornit la

drum fără binecuvântare.

Când se apropiau de Kiev, măicuţei egumene i s-a făcut rău, şi a stat cinci

zile la pat, neputându-se mişca şi nici nu a rezolvat vreo problemă.

S-a întors la

Cernigov şi a cerut iertare Părintelui pentru neascultare, după care

povestea la toţi

despre întâmplarea aceasta, povăţuindu-le pe surori să nu iasă

niciodată din cuvintele

cuviosului Părinte.

Sufletul e acelaşi, şi la bărbat şi la femeie

Măicuţa D. a venit la Părintele Lavrentie şi i-a povestit cu frică acestuia că a

visat că s-a lepădat de dreapta credinţă. Părintele i-a spus că aşa

ceva se întâmplă atunci

când greşeşti cu ceva, te-ai certat cu cineva, ai supărat pe cineva

sau n-ai primit pe cineva când era în necaz să doarmă la tine. La care

ea i-a răspuns:

– Da, Părinte, aseară n-am primit în chilia mea pe o veche cunoştinţă

căci era cu

băiatul ei în vârstă de vreo 13 ani. Părintele, nemulţumit fiind, o întreabă:

– Dar de ce ai făcut asta?

– Eu nu am dragoste pentru partea bărbătească, Părinte.

– Ei, nu, nu, asta nu-i voie deloc să spui. Nu-i bine ce ai făcut.

Sufletul e acelaşi,

şi la bărbat şi la femeie, iar tu, pentru că ai călcat porunca lui

Dumnezeu, greu vei

răspunde la Dreapta Judecată. Ei au venit la mănăstire să se închine,

să postească şi să

se roage, iar tu le-ai tulburat liniştea, i-a spus Părintele cu asprime în glas.

Maica a început să plângă şi să se căiască, întrebând pe Părintele ce să facă?

– Rugăciune şi milostenie, i-a răspuns Părintele cu un glas trist.

Să-ţi faci imediat bagajele

Doamna P. din lume ne povesteşte următoarele: Atunci când eram tânără

m-a chemat la el şeful şi m-a întrebat dacă ştiu să cânt. Eu i-am

răspuns aşa cum ne-a învăţat

Părintele Lavrentie să răspundem, că ştiu să cânt cântece lumeşti, iar

uneori şi cântece

bisericeşti căci mie Dumnezeu mi-a dăruit vocea. Şeful s-a uitat la

mine lung şi mi-a spus să-i cânt doar cântece lumeşti şi să nu mai

merg la biserică. Eu am tăcut şi nu i-am răspuns nimic apoi m-am dus

la Părintele Lavrentie şi i-am povestit toate cele întâmplate. El m-a

ascultat şi mi-a dat binecuvântare să părăsesc imediat oraşul,

spunându-mi:

– Tu ai o sănătate şubredă şi dacă vei rămâne în oraş nu vei scăpa de deportare,

îndată se vor deschide mănăstirile şi vom avea nevoie de cântăreţi în

corul mănăstirii.

Să-ţi faci imediat bagajele şi pleacă la rudele tale, i-a spus

Părintele cu o voce aspră şi

poruncitoare.

Eu însă nu voiam să-l părăsesc pe Părintele, şi căzând în genunchi la picioarele

sfinţiei sale, am cerut binecuvântare pentru a porni în călătorie,

cerându-i să nu mă uite

pe mine nevrednica şi să mă pomenească în rugăciunile sfinţiei sale.

Am pornit la drum

cu multă părere de rău, dar tot timpul am păstrat în suflet cuvântul

de învăţătură al

Părintelui. Nu a trecut mult timp şi a început cumplitul război iar

mănăstirile s-au

deschis şi abia atunci mi-am dat seama de clarviziunea Părintelui. Eu

m-am întors la

mănăstire şi am fost numită să cânt în corul bisericii, unde mă aflu

până astăzi.

Mai răbdaţi încă trei zile

Măicuţa P. ne povesteşte următoarele:

Eu şi cu măicuţa T. locuiam în aceeaşi chilie cu maica egumenă şi ne era foarte

greu, căci chilia era mică şi aproape dărâmată, iar când au început

reparaţiile, viaţa

noastră a devenit aproape insuportabilă. A rânduit bunul Dumnezeu că

ieşind în curtea

bisericii, îl văd pe Părintele Lavrentie, pe care măicuţele îl

conduceau la biserică. Am alergat înaintea sfinţiei sale să-i cer

binecuvântare, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Părintele s-a oprit, m-a binecuvântat şi mi-a spus:

– Mai răbdaţi încă trei zile, şi pe urmă vă va fi mai uşor.

M-am bucurat atât de mult de aceste cuvinte, încât atunci când mă întorceam la

chilie mi se părea că zbor, aşa de uşoară mă simţeam, într-adevăr,

după trei zile noi am

fost mutate într-o chilie proaspăt reparată, iar viaţa noastră s-a uşurat mult.

Maica Domnului vă va apăra

În timpul războiului, când tot Cernigovul era în flăcări şi se duceau

mari bătălii

în regiunea noastră, Părintele Lavrentie s-a mutat în satul Sineavka,

ne povesteşte

măicuţa P.

A doua zi, seara, mă cheamă Părintele pe mine şi pe încă o soră la dânsul şi ne

dă binecuvântarea să mergem a doua zi la Cernigov şi să înconjurăm o

dată mănăstirea

pentru ca bunul Dumnezeu să se milostivească şi să ne păzească

mănăstirea şi chiliile,

căci nu după mult timp ne vom muta în ea. Acolo să ne rugăm pentru ca

soldaţii noştri

să nu fie omorâţi, ci, învingându-i pe duşmani, să rămână în viaţă.

Noi am încercat să refuzăm, căci ne era foarte frică, peste tot se auzeau numai

împuşcături, totul ardea, oraşul era în flăcări iar nemţii pustiiseră

tot. Părintele însă a insistat şi ne-a explicat pe ce drum trebuie să

mergem şi ne-a spus că tot pe acelaşi să ne

şi întoarcem în aceeaşi zi.

– Mergeţi şi să nu vă fie frică, căci Maica Domnului vă va apăra.

Nouă acest lucru ni se părea practic imposibil, dar aveam nădejde în mila lui

Dumnezeu pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie. Cu încredere în

ajutorul dumnezeiesc

am pornit la drum. Ne-am dus şi ne-am întors în aceeaşi zi fără să păţim nimic.

Părintele a fost foarte mulţumit că noi am făcut ascultare şi ne-a mai

spus că toate vor fi

ocrotite şi vor rămâne nevătămate, iar pe teritoriul mănăstirii nu va

cădea nici o bombă.

Mare a fost minunea când, întorcându-ne, am văzut că biserica stătea

în picioare, iar de

jur împrejur totul era numai o ruină.

În perioada cât Părintele a stat în sat, alergau la el pentru

binecuvântare, de la

mic la mare, tot felul de oameni. Veneau şi ofiţeri, şi soldaţi, iar

uneori Părintele mergea

el însuşi la soldaţi şi la răniţi. Celor sănătoşi le spunea că se vor

întoarce cu biruinţă

acasă. Celor răniţi le acoperea rănile cu sfinţitele sale mâini, se

ruga şi făcând semnul

Sfintei Cruci peste răni aceştia se vindecau, şi cu darul

înainte-vederii ce-l avea îi

încuraja pe ei, că nu vor muri ci se vor întoarce victorioşi la casele

lor. Că duşmanul nu va rezista mult pentru că e rău. Şi, de dimineaţă

până seara neîncetat cu mâinile ridicate

sus, Părintele se ruga bunului Dumnezeu pentru eliberarea pământului

nostru, spunând

că vrăjmaşul va fi înfrânt şi pământul strămoşesc va fi eliberat.

Acestea toate aşa s-au şi

adeverit întocmai. Mulţi dintre militari au scris cuvinte de mulţumire

„bunului bunicuţ"

pentru că au scăpat cu viaţă după proorocirile lui, şi mulţi dintre ei

s-au întors acasă

profund credincioşi, îi mulţumeau pentru că neîncetat s-a rugat pentru

ei, iar pentru

rugăciunile lui mulţi au rămas în viaţă, devenind oameni credincioşi

şi devotaţi Bisericii.

De multe ori Părintele vărsa lacrimi amare şi spunea că va veni o vreme când

vor arde satele, iar femeile şi copiii vor fi aruncaţi de vii în foc.

– Ăsta e biciul lui Dumnezeu pentru noi, dar perioada asta nu va dura mai mult

de doi ani şi jumătate, pe urmă oamenii nu vor mai lucra duminicile şi nici în

sărbătorile din timpul săptămânii, apoi se vor deschide bisericile şi

mănăstirile. Să vă rugaţi pentru sfânta noastră Rusie! Cândva, în ţara

noastră credinţa ortodoxă a înflorit ca un trandafir, iar acum

străinii de Dumnezeu au adus cu ei păcatele Sodomei, bolile venerice

şi avorturile, iată cu ce au pângărit şi au insultat iubita noastră

patrie. Toate astea însă sunt pentru păcatele noastre.

Neîncetat Părintele ne spunea să ne rugăm şi să postim; în sărbătorile

mari şi în

duminici să nu lucrăm, chiar de ar bate cu grindină de sus, să nu ne

atingem de nimic, să

stea totul nemişcat. Toate posturile de peste an, precum şi miercurea

şi vinerea să fie

strict respectate. Pe mulţi îi binecuvânta să postească şi lunea, iar

pe alţii să nu mănânce

carne, spunându-le:

– Împărăţia Cerului nu-i nici mâncare, nici băutură. Părintele pe

mulţi îi sfătuia

să meargă şi seara şi dimineaţa la slujbă în biserică (la Vecernie şi

la Utrenie) iar de la

Sfânta Liturghie, nici nu mai încăpea vorbă că s-ar putea să se

lipsească vreodată. Iar sărbătorile trebuiesc cinstite întâi în

biserică, căci cum sunt cinstite în biserică, aşa vor fi

cinstite şi acasă.

Schiarhimandritul Lavrentie, între 1917 şi 1925, pe dealul Boldin, undeva lângă

mănăstirea Sfânta Treime, a săpat peşteri care au fost numite

lavrentiene. Sunt foarte

adânci şi foarte impresionante aceste săpături. Se mai află alături şi

alte peşteri, ale lui Alipiev, pentru că au fost săpate de ucenicul

egumenului Alipie, propovăduitorul (a fost

închis, reuşind însă să fugă din închisoare, a fost ascuns de către

călugări între pereţi

pentru a-l salva. Iar când au reuşit să-l scoată, era aşa de slab, că

era numai piele şi os),

în peştera egumenului Alipie Schiarhiepiscopul Pahomie al

Cernigovului, pe data de 26

noiembrie a sfinţit biserica cu hramul Sfântul Gheorghe, purtătorul de

biruinţă, ziua

îngerului păzitor al egumenului Alipie. în ea se slujeşte şi acum

Sfânta Liturghie.

La săparea acestor peşteri, stareţii au fost ajutaţi de către dreptcredincioşii

creştini. Seara se rugau în mănăstire, apoi noaptea mergeau şi săpau

la peşteră, iar

dimineaţa erau din nou la rugăciune, şi cine putea, mergea din nou la

muncă. Părintele Lavrentie i-a prezis Părintelui Alipie că va muri ca

un mucenic. Acesta din urmă a fost ucis de către un sătean. Părintele

Alipie însă singur şi-a prezis sfârşitul. La Sfintele Paşti, el şi-a

luat ucenicii şi le-a spus:

– Haideţi să mergem acum la acel mormânt unde nu va şti nimeni cine este

înmormântat şi să cântăm „Hristos a înviat!" iar acum să mergem la

mormântul unde

veţi şti cine este înmormântat.

Egumenul Alipie a fost împuşcat iar călugării, fiind înspăimântaţi l-au îngropat

într-un loc numai de ei ştiut. Abia după război au reuşit să mute

sicriul lui la loc de

cinste.

Părintele Alipie a fost nevoitor în oraşul Cronştad şi cu

binecuvântarea Sfântului

Ioan de Cronştad a sosit la mănăstirea Sfânta Treime din Cernigov.

Părintele Lavrentie

şi Părintele Alipie au fost doi stâlpi şi sfinţitori ai vieţii

monahale care întru totul au vrut

să se asemene cu părinţii Antonie şi Teodosie de la lavra Pecerska.

Aceste peşteri sunt şi

în ziua de astăzi, însă intrarea lor este blocată de pământ.

M. Ennafa şi Inochina Ana

Un doctor ortodox credincios este ca un apostol

O dreptcredincioasă ne povesteşte:

Eu eram bolnavă mai tot timpul şi nu puteam să ţin un serviciu, ca să mi se

stabilească un salariu. Bani însă îmi trebuiau, căci aveam de crescut

copiii. Mergând la Părintele, l-am întrebat ce să fac, iar el mi-a

răspuns:

– „Tu ai să te lecuieşti cu ierburi. Du-te la un doctor ortodox credincios, căci

dacă el este credincios, atuncea este ca un apostol. Iar la

descântătoare şi la şoptitoare

să nu mergi, că astea-s treburi diavoleşti şi la cei necredincioşi să

nu te duci, căci ai

diavolului sunt ei. Lor li se ia harul vindecării şi chiar dacă vor

face o rugăciune, la

sfârşit vor adăuga „al meu". Căci de vei pune într-un butoi cu miere

de albină numai o

singură lingură de gaz, se va strica toată mierea. De asemenea, cu cei

necredincioşi să

nu te împrieteneşti, fiindcă dacă umbli în jurul unui butoi plin cu

motorină te vei umple

de mirosul lui şi uşor te poţi aprinde. Tot aşa, de vei umbla cu cei

necredincioşi, singură

te vei arde. Dumnezeu ne-a spus: cu cei aleşi ales vei fi şi tu 14. Să

te ţii de cei credincioşi şi îţi va fi mult mai uşor în viaţă".

Multe alte asemenea sfaturi pline de tâlc duhovnicesc le dădea Părintele

Lavrentie celor dreptcredincioşi.

La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi n-au binecuvântare

Îmbolnăvindu-se fiica mea şi nemaiputând ea merge am tratat-o şi eu cum ştiam

mai bine după metodele din popor, însă nu au dat nici un rezultat.

Atunci am dus-o în

oraş, la spital, unde medicii, după ce au consultat-o, mi-au spus că

am întârziat prea

mult şi lucrurile sunt foarte grave, că a putrezit osul şi că va

trebui să-i taie piciorul,

14 Psalmul 17, 29

piciorul trebuie amputat pentru a-i putea salva viaţa. Eu, în

disperarea mea, m-am dus la

Părintele Lavrentie. El m-a ascultat cu atenţie şi, la sfârşit, mi-a spus:

– La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi din ei binecuvântare n-au,

mulţi nu au harul lui Dumnezeu. Nu plânge şi nu te dojeni, fiica ta se

va însănătoşi,

însă să nu te internezi cu ea la spital, ci să mi-o aduci aici, la

mănăstire, măcar pentru o

săptămână.

Eu am adus-o şi am lăsat-o la măicuţa A., după care m-am întors acasă,

în sat. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară o duceau la slujbă în

biserică şi de fiecare dată după

terminarea slujbei Părintele se apropia de ea şi făcea semnul Sfintei

Cruci peste piciorul

bolnav, şi cu mâna sa binecuvântată îl ungea cu Sfântul Mir.

Peste două săptămâni, fata mea s-a întors acasă pe propriile ei picioare, fără

cârje. M-am dus într-un suflet la Părintele, de data aceasta cu

lacrimi de mulţumire şi

bucurie. Nu ştiam cum să-i mulţumesc pentru vindecarea fiicei mele. El

mi-a zâmbit şi a spus:

– Eu m-aş fi bucurat dacă ea s-ar fi vindecat şi duhovniceşte (sufleteşte), nu

numai trupeşte.

Dacă tu nu ai dorinţa în tine să te căsătoreşti,

atunci nu te vei căsători

O dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele despre dânsa: În timpul

războiului am stat în spital cu fetiţa mea. Când nemţii au început să

se retragă şi erau

împrăştiaţi aproape prin tot oraşul, noi am fugit fiecare pe unde

poate. Eu m-am dus la

gară şi eram atât de speriată încât nu ştiam ce să mă fac, îmi ţineam

copilul la piept şi

mereu plângeam. Nemţii mereu strigau: înapoi! înapoi! Eu nu ştiam la

cine să mă duc,

dintre oameni nu cunoşteam pe nimeni în oraş şi nu aveam cui să cer

ajutorul, în Dumnezeu nu credeam, nici să mă rog nu ştiam, căci pe

atunci eram necredincioasă. La un moment dat s-a apropiat de mine

măicuţa P., care era din acelaşi sat cu mine. M-am bucurat foarte mult

când am văzut-o, i-am spus necazul iar ea mi-a propus să mă duc cu ea

la Părintele Lavrentie, spunându-mi că el mă va povăţui ce să fac mai

departe.

Ieşindu-ne înainte, Părintele a exclamat, privind fetiţa:

– Pe cine mi-ai adus tu mie? Da ăsta-i un înger, locul lui este în ceruri!

Ne-a hrănit pe amândouă, fetiţei mele i-a dat o prescură mare iar pe

mine m-a întrebat:

– Ai să mai vii pe la mine?

Eu n-am ştiut ce să-i răspund, căci eram necredincioasă. Părintele m-a

privit cu multă dragoste, iar apoi mi-a zis:

– Ai să vii, sigur ai să mai vii! a răspuns stareţul convins. Şi

spunându-mi pe ce drum să merg şi ce să răspund dacă mă întreabă

cineva: – „Eu o duc acasă pe sora mea!", a binecuvântat-o pe măicuţa

P. să ne însoţească până în sat.

Ajungând cu bine în sat, când m-a văzut mama, a exclamat:

– Hristos a înviat!

Apoi i-am povestit despre întâlnirea mea cu Părintele Lavrentie. Mama

mea, fiind dreptcredincioasă, avea mare evlavie la el, şi a strigat cu

bucurie:

– Înseamnă că vei fi credincioasă!

Iar când i-am spus că pe fetiţă Părintele a numit-o „înger", mama a

tăcut, apoi cu

jale s-a uitat la ea, cum dormea, şi a observat cu tristeţe: „fetiţa

noastră va trece în

rândurile celor drepţi, căci Părintele nimic nu spune fără tâlc".

Şi, într-adevăr, peste trei ani m-am convins de proorocia Părintelui.

Fetiţa mea a murit, iar soţul meu nu s-a mai întors de pe front. De

atunci eu am devenit credincioasă

şi am început să-l vizitez cât mai des pe Părintele.

Ţin minte că odată venisem la Părintele Lavrentie pentru un sfat. De

cum am intrat la el, îmi şi spune:

– Vezi, fii atentă, dacă tu o să ai de gând să te căsătoreşti, atunci

neapărat să te

cununi la biserică (iar mie într-adevăr mi se făcuse cunoştinţă cu

bărbaţi buni), dar mai

bine ar fi pentru tine să nu te măriţi, căci tu şi aşa eşti rătăcită.

Iar dacă tu n-ai să te

căsătoreşti, ci ai să trăieşti în curăţie, în post şi rugăciune, vei

merge la biserică şi

vei trăi cu rugăciunea, atunci peste 18 ani vei fi trecută în rândul

fecioarelor (vei fi

alăturată fecioarelor), îţi va rămâne doar o mică cicatrice pe suflet.

Tu însă fă cum vrei,

eu doar ţi-am spus.

Atunci am căzut în genunchi la picioarele Părintelui şi, plângând, l-am rugat:

– Rugaţi-vă pentru mine, Cuvioase Părinte, să pot rezista şi să nu mă mărit.

– Dacă tu nu ai dorinţa în tine să te căsătoreşti, atunci nu te vei căsători.

Şi, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu

am rămas singură. Zi şi noapte îmi fac canonul (îmi citesc pravila) şi

îi mulţumesc bunului

Dumnezeu că S-a milostivit spre mine.

Peste zece ani, când te vor concedia, să spui numai adevărul

Aceeaşi dreptcredincioasă ne povesteşte: Merg eu într-o zi la serviciu iar şeful

mă cheamă la dânsul şi mă anunţă că voi fi avansată în funcţie, adică

voi fi mutată în alt

post cu mult mai multe responsabilităţi. Eu m-am speriat, căci nu am

multă şcoală şi nu

ştiam ce hotărâre să iau. L-am rugat ca să mă lase o zi să mă

hotărăsc. Cum m-am văzut

ieşită din biroul directorului, am alergat într-un suflet la Părintele

Lavrentie. El m-a ascultat

cu mare atenţie, punându-mi multe întrebări, iar înainte de a pleca mi-a zis:

– „Du-te şi lucrează. Vei lucra zece ani, iar apoi îţi vei găsi alt

serviciu. Eu mă voi ruga lui Dumnezeu, şi El te va ajuta. Iar peste

zece ani, când te vor concedia, să spui

numai adevărul şi să nu semnezi nici un act fals".

Am făcut totul după cuvântul înţeleptului şi luminatului Părinte. După

zece ani, Părintele trecuse deja la cele veşnice, iar la serviciu a

apărut o neînţelegere, căci se

pierduse o sumă mare de bani care nu avea nici o justificare pe

hârtie. Directorul îmi propune atunci să iau toată răspunderea asupra

mea şi-mi dă să semnez un document fals. Iniţial eu l-am semnat, iar

apoi am început să am nişte mustrări de conştiinţă groaznice.

Amintindu-mi de cuvintele Părintelui Lavrentie, mă rugam neîncetat ca

el să

mă ajute să ies din încurcătură. A doua zi, la serviciu, directorul a

fost chemat din birou.

Rămânând singură, mi-a venit ideea să iau şi să distrug falsul

document pe care îl semnasem. I-am spus apoi directorului despre ceea

ce am făcut, iar el s-a supărat foarte

tare, ridicând glasul la mine. Când a venit comisia de control, eu am

spus doar adevărul,

dar imediat mi-am dat şi demisia şi cu mila lui Dumnezeu mi-am găsit

alt serviciu.

Atât de mare şi puternic era harul dat de Dumnezeu Părintelui

Lavrentie. Pentru rugăciunile lui, Maica Domnului s-a milostivit de

mine şi m-a ferit de închisoare.

Casa este ca o mănăstire

Vine o dată fiica sa duhovnicească A. la Părintele iar el o întreabă:

– Tu ai venit la mine?

– Da, Părinte, am venit, şi nu mă mai duc acasă. Fratele meu este

foarte nemulţumit de mine şi vrea să-i las jumătatea mea de casă,

mărturisea ea cu lacrimi în ochi.

– Nici într-un caz să nu renunţi la casă. Casa este ca o mănăstire,

uite, acest lucru e scris cu litere de aur pe cer, spuse Părintele

îndreptând Sfânta Cruce spre cer.

Tatăl tău a spus aceasta cu limbă de moarte mamei tale şi a mai spus

că tu trebuie să

rămâi în casă. Dar dacă tu te temi să locuieşti acolo, uite, aceasta

este biruinţa noastră

asupra „lui", şi Părintele a făcut semnul Sfintei Cruci în cele patru

colţuri ale lumii. Pe

urmă tu vei vinde casa şi ai să-ţi cumperi alta, dar fratelui tău să

nu i-o laşi.

– Cine va cumpăra casa noastră, Părinte? Nici trei mii de ruble nu voi

lua pe ea.

Cu ce să cumpăr alta? – întreba ea cu lacrimi în ochi.

– După ce va muri mama ta, vei primi 18000 de ruble pe ea.

Cu sufletul liniştit ea s-a întors acasă şi a întrebat-o pe mama sa ce

a spus tatăl ei

înainte de moarte, şi, spre mirarea ei, maică-sa a repetat exact

cuvintele Părintelui.

Atunci ea i-a spus mamei sale discuţia ce a avut-o cu Părintele

Lavrentie. Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, fratele ei a

lăsat-o în pace, plecând el singur de acasă.

După moartea mamei sale, vecinul ei (preşedintele colhozului), fiind un om

foarte bun la inimă, veni într-o zi şi îi propuse să-i vândă lui casa

şi pământul pentru

18000 de ruble, pentru că voia să-şi extindă curtea sa. Ea a primit cu

multă bucurie

propunerea, amintindu-şi totodată de binecuvântarea Părintelui.

S-a dus apoi la Cernigov, la Părintele Lavrentie, şi a cerut binecuvântare să-şi

cumpere altă casă în oraş şi apoi să vină să se roage la Maica

Domnului să-i arate spre

mântuire.

Carne nu putem mânca, dar pe oameni, da!

Vine odată la Părintele o femeie şi îi spune:

– Părinte, binecuvântaţi-mă să nu mănânc slănină (carne). La care Părintele îi

răspunde:

– Cum se spune în popor, slănină (carne) nu putem mânca, dar pe oameni, da.

Peste câteva zile, ea vine din nou la Părintele şi îi cere aceeaşi

binecuvântare, iar

el i-a dat acelaşi răspuns. Apoi măicuţele au aflat că ea nu se împăca

deloc cu nora sa,

care era o femeie bună, liniştită, răbdătoare şi cu frică de Dumnezeu.

Du-te mai repede, să prinzi trenul înapoi spre casă!

O altă femeie povesteşte o întâmplare din viaţa sa: Locuiam în sat şi am

împrumutat 6 ruble de la vecina mea, promiţându-i că am să-i dau

înapoi imediat ce mă

voi întoarce de la târg. În aceeaşi zi mergea la oraş şi vecinul meu,

ca să-şi vândă vaca,

şi ne-am înţeles ca să ne întoarcem seara împreună, cu acelaşi tren de

noapte. Pe drum, la dus, eu am trecut şi pe la mănăstire şi am intrat

la Părintele Lavrentie să iau

binecuvântare. N-am intrat eu însă bine în chilie, că el îmi şi spune:

– Ţine aceşti bani, cu ei să-ţi achiţi datoria, iar rubla-i pentru

drum. Du-te mai repede, să prinzi trenul înapoi spre casă.

Eu n-am îndrăznit să nu ascult de Părintele şi n-am avut curaj să mă

opun, ci am alergat într-un suflet la gară, iar în tren, spre casă, mă

tot gândeam oare ce s-o fi

întâmplat, ce-o fi în neregulă? Cu tulburare în suflet am ajuns acasă,

dar aici totul era în

ordine. Când m-am dus şi i-am dat banii vecinei, ea m-a întrebat cum

de m-am întors aşa de repede, dar eu am tăcut.

A venit noaptea, vecinul nu-i. A doua zi dimineaţa am aflat că pe

vecinul meu l-au găsit mort în pădure şi cu banii luaţi. Când m-am dus

la Părintele să-i mulţumesc

pentru că m-a salvat de la moartea asta năprasnică, el mi-a spus:

– Îngerul tău păzitor te-a salvat de la o moarte silnică!

– „Părinte, cum să mă mântuiesc", îl întrebă o femeie dreptcredincioasă.

– „Umblă şi cântă aşa: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace.

Trebuie ca în sufletele noastre să fie pace. Nu e greu să dobândim

mântuirea, dar ne

trebuie înţelepciune, în timpurile noastre trebuie să te smereşti, să

fii înţelept şi te vei

mântui (te vei salva)", a răspuns Părintele.

Mare rugător este Părintele Lavrentie înaintea lui Dumnezeu!

Vine la Părintele Lavrentie măicuţa A. să ia binecuvântare pentru a

merge la Kiev, să se închine la sfintele moaşte. Părintele a

binecuvântat-o să intre şi pe la

Arhiereul Ioan.

După ce ne-am închinat pe la locurile sfinte, ne ducem şi la chilia

preasfinţitului

Ioan, ne povesteşte măicuţa A. Bate una din noi la uşă, dar nu

deschide nimeni. Batem

noi, tot batem, dar nimic, la care una din surori îmi spune:

– Bate tu, căci tu ai primit binecuvântare de la Părintele Lavrentie

ca să intri.

Am bătut, şi iată, preasfinţitul Părinte Ioan deschide uşa, ne binecuvântează pe

toate, iar mie îmi spune să mai aştept un pic, până îi scrie câteva

rânduri Părintelui

Lavrentie. Nu după multă aşteptare, iese Preasfinţitul Ioan îmi dă

scrisoarea şi deodată,

buf!, cade în genunchi şi, făcând plecăciune, îmi spune:

– Asta nu-i pentru tine, ci pentru Stareţul vostru!

Mare rugător este Părintele Lavrentie înaintea lui Dumnezeu! Iată,

transmite-i de la mine.

Am luat binecuvântare de plecare şi în grabă ne-am întors la Cernigov pentru a

transmite Părintelui Lavrentie scrisoarea şi închinăciunea preasfinţitului Ioan.

De cum am ajuns la mănăstire, i-am povestit Părintelui totul, iar el foarte

bucuros, uitându-se de jur împrejur dacă nu e nimeni, îmi spune:

– Eu îl cunosc pe Preasfinţitul Ioan doar după duh, noi însă nu ne-am întâlnit

niciodată.

Eram încă mică dar ştiam să citesc, îşi aduce aminte o soră de mănăstire, şi

venisem până la Părintele Lavrentie pentru o problemă, iar când să

plec de la el, m-a binecuvântat şi mi-a spus să merg la Părintele I.

şi să cer de la el volumul

„Dobrotoliuba" şi să-l citesc. Eu m-am dus şi am cerut cartea în

numele Părintelui

Lavrentie. Părintele I. mi-a adus cartea, dar s-a uitat cu mirare la

mine; eu m-am pierdut

şi nu ştiam ce să fac, căci încă nu ştiam ce carte este aceea.

Au trecut mulţi ani de atunci, iar eu am prins o aşa mare dragoste de cărţile

acelea că le citesc mereu şi de fiecare dată găsesc ceva nou pentru

sufletul meu.

Şi uite aşa Părintele Lavrentie mi-a descoperit calea spre mântuire.

Serviciul mi l-am făcut printre intelectuali, aşa că aveam foarte mult de lucru,

mai ales muncă intelectuală. Într-o discuţie cu Părintele Lavrentie,

el mă întreabă dacă

în timpul lucrului spun rugăciunea lui Iisus. La care eu am răspuns că

nu pot, căci

mintea mea este ocupată cu munca.

– Trebuie să o faci, mi-a spus aspru Părintele.

Eu n-am înţeles şi am vrut să-l contrazic, dar Părintele m-a privit

aspru şi eu n-am mai îndrăznit să spun nimic. Pe urmă am încercat să

mă smeresc, şi, cu ajutorul

rugăciunilor Părintelui Lavrentie, Bunul Dumnezeu m-a învrednicit să-mi curgă

rugăciunea lui Iisus prin inimă.

El nu va sta mult timp acolo

– Părinte, pe băiatul meu l-au condamnat pe 25 de ani şi vor să ne confişte şi

toată averea ce-o avem, povestea, cu inima îndurerată şi cu lacrimi, o

mamă bătrână

necazul ei. Casa nu e terminată, a rămas nora cu copiii mici şi toată

ziua plâng, îl

învinuiesc pe nedrept, căci el e om bun, dar cineva i-a falsificat

semnătura şi totul cade

pe umerii lui. El nu-i vinovat, ci pentru bunătatea lui are de

suferit. Ce să ne facem, Părinte, plâng copilaşii şi soţia nu ştie ce

să facă?

– Nu mai plângeţi, căci el nu va sta mult timp acolo. în curând se va

întoarce la

nevastă şi la copii şi va deveni foarte credincios. Iar voi terminaţi

casa şi acoperiţi-o, dar

nu cu tablă, ci cu ţiglă ca să nu vă invidieze. Ei vor veni, se vor

uita şi vor pleca,

lăsându-vă în pace.

Apoi Părintele de trei ori a repetat că el se va întoarce şi va fi credincios.

Cuvintele Părintelui s-au îndeplinit întocmai. Averea n-au

confiscat-o, iar peste

3 ani feciorul meu a fost reabilitat şi s-a întors acasă, fiind cu

totul schimbat. A devenit credincios, se spovedea în mod ordonat şi se

împărtăşea.

Fiica ta „cea rea" va deveni cea mai smerită

Odată, mergând la Părintele cu unele necazuri, l-am întrebat şi despre fiica mea

cea mai mică I.

– Părinte, ce să mă fac cu ea? E cea mai mică, dar nu mă ascultă deloc, nu-i aşa

cum aş fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Mă rog eu

şi zi şi noapte

lui Dumnezeu să o înţelepţească pe ea măcar un pic şi să o întoarcă pe

calea cea dreaptă,

dar totul e degeaba. La biserică merge doar dacă încep să plâng. Iar

pe lângă toate astea,

s-a mai înscris şi la un cerc de artişti amatori şi vor să joace o

piesă de teatru care se

numeşte „Discuţia Evei cu Dumnezeu". Eu când am ascultat repetiţia lor

şi am auzit ce

„discuţie" e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnăvit de

mâhnire şi nu

mai am nici o speranţă s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei,

acolo. Mai bine aş înmormânta-o de vie decât să o văd hulindu-L pe

Dumnezeu, aşa mi-am vărsat eu amarul înaintea stareţului şi lacrimile

mi-au curmat vocea.

Părintele Lavrentie a ascultat cu multă atenţie cuvintele mele aplecând capul şi

privind tot timpul în pământ. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit şi

mi-a spus cu blândeţe:

– Nu mai plânge aşa amarnic, femeie. Fiica ta „cea rea" va deveni cea mai

smerită şi mai ascultătoare dintre toţi cei trei copii ai tăi. Ea se

va ruga pentru tot neamul

vostru şi pentru toţi dreptcredincioşii creştini. Se va întoarce pe

calea cea dreaptă, se va

întoarce la Domnul şi va intra în monahism ca şi tine. Va avea grijă

de tine şi te va

înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugăciunile ei se

vor ruga şi alţii

pentru tine. Iar ceea ce ei au întreprins (sceneta) se va destrăma şi

nu se va duce până la

capăt. Roagă-te şi tu şi mă voi ruga şi eu.

M-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasă cu

sufletul liniştit şi cu nădejde pentru viitor.

Şi într-adevăr, la scurt timp lucrurile au început să-şi schimbe

mersul şi s-au îndreptat datorită sfintelor rugăciuni ale Părintelui

Lavrentie. Fiica mea I. s-a îmbolnăvit

şi a fost internată la spital. A stat la izolare o perioadă de timp,

şi numai ce începuse să se vindece că s-a îmbolnăvit de tifos, încât

era să-şi dea sufletul şi noi am crezut că va muri. Dar încetul cu

încetul a început să se însănătoşească, iar când s-a întors acasă, eu

nu am mai recunoscut-o, căci era de nerecunoscut. Nu atât că era

schimbată trupeşte, ci

mai ales comportarea ei. Bătrâneţile mele s-au luminat văzând cum fata

mea a început să umble la biserică, să se roage acasă, să citească

cărţi duhovniceşti şi să ducă cu totul alt mod de viaţă. Nu ştiu cum

să mulţumesc lui Dumnezeu, că pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie,

Dumnezeu S-a milostivit de noi.

Ce, eu sunt vrăjitor?

O altă femeie dreptcredincioasă ne povesteşte: În timpul celui de-al doilea

război mondial am primit înştiinţare că fiul meu a murit pe front.

Atunci, ca o mamă cu

frică de Dumnezeu, am vrut să-i fac procesiunea de înmormântare

creştinească. Dar tot atunci l-am visat pe băiatul meu care îmi spunea

„mamă, încă nu…". Neştiind ce să fac,

m-am adresat Părintelui

Lavrentie. Iar el mi-a spus:

– Nu fă încă nimic. Tu vei primi de la el încă o scrisoare. Iar dacă

după aceasta

vei primi o nouă înştiinţare că e mort, atunci să vii la mine să facem

cele de trebuinţă.

M-am dus acasă cu sufletul liniştit. În aceeaşi săptămână am primit o

scrisoare de la băiatul meu care mă înştiinţa că a fost grav rănit şi

că acum se simte mai bine dar îl va trimite iarăşi pe front şi nu ştie

dacă se va mai întoarce, într-adevăr nu s-a mai întors căci la scurt

timp după acea scrisoare am primit a doua înştiinţare despre moartea

fiului meu. Cu lacrimi în ochi şi cu inima sfâşiată am venit din nou

la Părintele Lavrentie, iar

el mi-a dat binecuvântare pentru slujba de înmormântare. Când ieşeam din chilia

Părintelui, au intrat la el două femei. Eu din curiozitate m-am oprit,

căci l-am auzit pe

Părinte strigând:

– Ce, eu sunt vrăjitor? Eu nu sunt vrăjitor şi nici nu ştiu nimic.

Du-te şi mănâncă-ţi plăcintele tale cu smântână, iar pe mine să nu mă

mai întrebi nimic.

– Eu vreau să întreb despre soţul meu, zise femeia, care nu voia să cedeze.

– Ţi-am zis că eu nu ştiu nimic, a răspuns Părintele aspru şi le-a închis uşa în

faţă.

După această întâmplare am aflat că una din femeile care veniseră era

necredincioasă şi că venise la Părintele ca la un „vrăjitor". Luase de

acasă nişte plăcinte

cu smântână dar o parte din ele le-a mâncat pe drum, spunându-i celeilalte:

– Mănâncă şi tu, măcar cu atâta să ne alegem, parcă ce ştie moşneagul acela.

Părintele însă ştia totul, aşa că le-a primit aşa cum se cuvine.

«Mama salvatoare»

O femeie credincioasă povestea Părintelui:

– Fiica mea lucrează ca soră medicală, dar ea şi-a îngropat de curând soţul şi

copiii, şi nu-şi mai găseşte liniştea. Iar credinţa ei este foarte

slabă. De multe ori pomeneşte de sinucidere. Tare mi-e frică că după

moartea mea ea are să-şi pună capăt zilelor. Vă rog, Părinte,

rugaţi-vă pentru ea ca Bunul Dumnezeu să o întoarcă pe calea

cea bună.

– În ziua morţii tale se va converti ea, a spus Părintele. Pe tine te

va înmormânta

creştineşte, te va pomeni şi se va ruga pentru tine.

Cu sufletul uşurat, femeia plecă acasă.

Când a murit mama, povesteşte fiica despre care s-a vorbit mai sus, eu

eram hotărâtă să mă sinucid, folosind metodele medicale, să-mi fac o

anumită injecţie şi să adorm pentru totdeauna. Mama stătea moartă pe

pat, iar eu am luat fiola şi seringa şi m-am apropiat de ea să o

privesc pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun de la dânsa pentru

totdeauna. Dar numai cât m-am aplecat asupra ei ca să o sărut, când

deodată

mâna mamei mele care încă nu se răcise m-a pocnit peste mâna în care

ţineam fiola cu seringa şi încă aşa de tare încât totul mi-a sărit pe

jos şi s-a spart. M-am speriat foarte tare şi am exclamat:

– Mamă, te rog, iartă-mă! Mai mult de atâta n-am să mai fac.

Atunci am plâns şi, pentru prima dată în viaţa mea, m-am rugat. De

atunci parcă s-a aprins un foculeţ în inima mea şi, cu mila lui

Dumnezeu, pentru rugăciunile

Sfântului Lavrentie, eu am înţeles scopul vieţii mele şi îmi duc viaţa

întru Hristos. Mă căiesc cu lacrimi pentru trecutul meu şi mă rog

necontenit pentru mama mea salvatoare.

Aşa şi-a încheiat povestirea vieţii o femeie cu multă dragoste şi

frică de Dumnezeu.

Ehei, de-am avea aşa putere!

Măicuţa M. îşi aminteşte: Odată am avut marea bucurie şi onoare de a-l conduce

într-o zi pe Părintele Lavrentie la biserică. El era aşa de slab încât

abia se ţinea pe picioare iar eu îl ţineam cu toată puterea mea, şi mi

s-a umplut sufletul de milă şi mă gândeam:

– „Doamne, de aş avea eu o aşa putere, l-aş lua pe bunul şi dragul

nostru Părinte şi l-aş duce-n braţe, pe sus, direct în strană, să ne

conducă corul cum o făcea în tinereţe". Nu mi-am terminat însă gândul,

că Părintele îmi spune:

– Ehei, de-am avea aşa putere! Dar putere nu avem. Să te mântuiască 15 Bunul

Dumnezeu pentru că ai avut un aşa gând bun.

Şi iată aşa, Părintele Lavrentie mi-a citit gândurile.

Fratele tău trăieşte

Altă dată m-am dus la Părintele să-l întreb de fratele meu, continuă aceeaşi

măicuţă. El era plecat pe front şi de mult timp noi n-am mai avut nici

o veste de la el. S-a întors unul din camarazii lui de luptă şi mi-a

spus că el a fost luat prizonier şi că acum

el se află în oraşul Hamburg, oraşul însă a fost distrus de

bombardamente şi noi nu mai

aveam nici o speranţă ca fratele nostru să fie viu.

Cu lacrimi amare i-am povestit Părintelui despre necazul nostru. El m-a ascultat

cu atenţie, s-a ridicat, şi-a pus epitrahilul şi s-a rugat, iar apoi,

cu ochii aţintiţi în zare,

îmi spune:

– Aşa-i cum spui tu, totul este distrus. Nimic nu a rămas în picioare.

Americanii i-au luat pe toţi prizonieri, iar fratele tău trăieşte.

Mult mai târziu am aflat că fratele nostru este în viaţă şi că totul

s-a petrecut cum

a spus scumpul nostru Părinte Lavrentie.

Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun

La mănăstire eu am venit fiind încă foarte tânără, când aveam doar 18 ani, îşi

aminteşte ucenica Părintelui Lavrentie. Eram foarte râvnitoare şi eram

foarte hotărâtă

ca glasul meu să-l pun în slujba lui Dumnezeu. Într-o zi de

sărbătoare, mă cheamă

Părintele la el şi îmi spune:

– Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun acuma. Viaţa omului

poate să fie

şi astfel: ca un fir de aţă, ca un fir cu patru noduri ce împarte

viaţa în trei părţi: prima

parte e tinereţea când omul e curat sufleteşte şi îi slujeşte lui

Dumnezeu cu ardoare. A

15 Să te salveze.

doua, cea mijlocie, este maturitatea când omul este aşa de ispitit de

diavol încât mulţi

se leapădă de Dumnezeu nu numai cu vorba, ci şi cu fapta, trăind ca

nişte necredincioşi.

A treia parte este bătrâneţea, când omul îşi revine în fire, plânge şi

se căieşte din toată

inima sa pentru toate câte a greşit şi începe să-I slujească lui

Dumnezeu cu aceeaşi

dragoste şi râvnă ca în tinereţe.

Eu m-am umilit auzind aceste cuvinte fiindcă am înţeles că la mine se refereau,

am început să plâng şi să mă căiesc; dar în viaţa mea n-am putut să mă

feresc de ispite şi

să le evit şi am căzut deseori. Toate cuvintele înţeleptului stareţ

s-au îndeplinit cu

sufletul meu zbuciumat şi eu deseori îmi amintesc cu lacrimi cele spuse de el.

Noi avem nevoie de tine aici

În timpul ocupaţiei naziste am primit înştiinţare de la „Punctul de

selectare" că

voi fi trimisă în Germania. Speriată, am alergat la Părintele

Lavrentie să-i cer sfatul. El mi-a ieşit înainte şi mi-a spus:

– Linişteşte-te, noi avem nevoie de tine aici, căci acolo nu-i

trebuieşti nimănui,

aşa că vei rămâne cu noi; nimeni din copiii mei nu pleacă nicăieri.

A doua zi, cu nădejdea în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, m-am dus la

„punctul de selectare". Cu mine mai erau încă trei fete pe care le-au

trimis dintr-o dată

acasă spunându-le că nu îndeplinesc condiţiile cerute (că sunt slabe

şi nefolositoare). Pe mine însă m-au luat (că eram înaltă şi

puternică) şi m-au închis într-o cameră spunându-mi că aşteaptă

hotărârea comisiei. Iar eu neîncetat mă rugam fără să deznădăjduiesc

ştiind că pentru mine se roagă şi Părintele Lavrentie iar pentru

rugăciunile lui Bunul

Dumnezeu Se va milostivi de mine. Rugându-mă în gând cu putere, făceam

şi mătănii

într-una, aşa că atunci când m-au dus la doctor eu am ameţit, abia mă

mai puteam ţine

pe picioare iar acolo inima îmi bătea prea repede. Doctorul m-a

examinat şi mi-a spus că

nu sunt sănătoasă, şi deci nu pot fi trimisă în Germania. Aşa că eu,

pentru rugăciunile

Părintelui Lavrentie, am fost salvată de la moarte silnică.

Tu eşti bolnavă

Vizitându-l odată pe Părintele Lavrentie el mă întrebă de sănătatea mea, iar eu,

mulţumindu-i, i-am spus că nu mă supără nimic.

– Dar mie nu-mi place starea sănătăţii tale, tu eşti bolnavă, îmi

spune Părintele.

– Ba nu, Părinte, i-am spus eu, sunt sănătoasă. Nu a trecut mult timp şi am

început să mă simt rău. Aveam nişte înţepături sub omoplat şi

începusem să respir cam greu. M-am dus să-i cer sfatul Părintelui, iar

el văzându-mă mi-a spus că am o boală de

plămâni şi mi-a dat să beau suc de sfeclă.

Întorcându-mă acasă am vrut să beau medicamentul, dar n-am putut, căci de

fiecare dată când încercam să-l beau, vomam totul. Am luat

medicamentul şi m-am dus din nou la Părintele Lavrentie iar el, luând

epitrahilul şi punându-l pe capul meu s-a rugat. A făcut semnul

Sfintei Cruci peste borcanul cu suc de sfeclă şi a luat şi a băut şi

el iar restul mi l-a dat mie. însă şi de data asta eu am vomat.

Părintele mi-a spus că

trebuie să renunţ la acest medicament şi să-mi fac altul: aloe cu ulei

şi miere, să le fierb

împreună şi să beau câte trei linguriţe pe zi. Mi-am făcut

medicamentul dar când am

vrut să beau am vomat din nou. Atunci, slăbită de puteri, cu mare

greutate am ajuns din

nou la Părintele Lavrentie.

El s-a rugat din nou, şi făcând semnul Sfintei Cruci peste borcan a luat şi el o

linguriţă şi mi-a dat şi mie una, tot timpul însă rostind o rugăciune.

Şi încetul cu încetul eu am început să mă însănătoşesc şi cu mila lui

Dumnezeu îmi duc traiul şi în ziua de astăzi.

„Păstorul duhovnicesc al sufletelor îndurerate"

Ucenica A. povesteşte despre tinereţea sa, următoarele: „Erau timpuri grele,

război şi foamete. Aveam doar 15 ani pe atunci. Oamenii, după cum sunt

şi oile, căutau

un păstor duhovnicesc ca să le aline sufletele. Mulţi se duceau la

Cernigov, la Părintele

Lavrentie, de unde se întorceau mulţumiţi şi bucuroşi. Eu însă eram

departe de credinţă,

eram năzbâtioasă şi cam neascultătoare. Dar aveam o mare curiozitate

de a ajunge până

la Cernigov să-l văd şi eu pe „păstorul duhovnicesc al sufletelor

îndurerate", cum îl

numeau oamenii.

Şi când oamenii din satul meu s-au pornit la Cernigov am pornit şi eu cu ei.

Patruzeci şi cinci de kilometri am mers pe jos, iar când am ajuns la

mănăstire, ne-am

împărţit prin chilii. După ce şi-au bucurat sufletele cu auzul

cântărilor bisericeşti şi au

discutat fiecare în parte cu Părintele Lavrentie, voiau acum să meargă pentru

binecuvântare ca să pornească la drum spre casă. Numai eu am fost

lipsită de bucuria de

a vorbi cu Părintele. Toţi ceilalţi erau veseli, eu însă am rămas mai

la urmă şi mă

simţeam stânjenită, dar mă ţineam şi nu-mi dădeam pe faţă supărarea.

Măicuţa Apolinaria văzându-mă că stau mai deoparte m-a chemat la ea şi

împreună ne-am apropiat ultimii pentru binecuvântare. Părintele m-a

binecuvântat, m-a sărutat pe creştet

şi mi-a spus:

– Bine că ai venit! Vei mai umbla tu ce vei mai umbla prin lume, dar tot a

noastră vei fi. Şi mi-a dat o prescură iar la restul câte o

cruciuliţă. Sufletul meu s-a umplut atunci de o nespusă bucurie. Din

acel moment m-am schimbat nespus de mult şi

pot să spun că simţeam că începusem să mă schimb şi sufleteşte. Am

început să vin mai

des la biserică iar cu timpul m-am mutat la Cernigov, unde m-am

angajat, dar în toate

urmam sfaturile înţeleptului Părinte Lavrentie.

Când eram la serviciu, şeful meu îmi propuse să mă mut într-o altă

secţie. Eu nu ştiam cum să procedez, căci mă împrietenisem cu câţiva

dintre colegi şi-mi părea rău.

M-am dus deci la Părintele Lavrentie să-l întreb ce să fac în situaţia

asta iar el, după ce

m-a ascultat, mi-a spus:

– Fugi, nu mai sta pe gânduri, şi cât se poate de repede transferă-te!

Eu, primind binecuvântarea fără prea multă bucurie, mergeam încet şi mă

gândeam că mă voi transfera săptămâna viitoare, dar în acel moment

Părintele ieşi în

pragul chiliei şi strigă din urmă:

– Eu ţi-am spus să fugi!

Simţind o mare nelinişte în suflet m-am dus imediat la director şi am semnat

transferul care era deja pregătit, în săptămâna care a urmat, în

secţia în care am lucrat a

venit înştiinţarea că toţi vor fi duşi în Urali, în regiunea

Sverdlovsk, pentru a termina un

proiect. Toţi foştii mei colegi au trebuit să plece iar eu am rămas pe

loc. Atunci am înţeles eu de ce Părintele mi-a spus să fug.

Du-te încă o dată şi cere-ţi iertare!

Când trăiam în mănăstire şi eram aici sub ascultare, lucram la o întreprindere.

Nu mai ştiu pentru ce treabă, dar trebuia să plec până în sat la

părinţi. M-am învoit de la

director iar când am cerut binecuvântare de la măicuţa stareţă

Antonia, ea nu mi-a dat-o.

Eu însă m-am dus acasă, făcând neascultare. M-am întors peste trei

zile, iar măicuţa Antonia, stareţa, mi-a spus că pentru că am plecat

de capul meu, să-mi fac bagajul şi să plec din faţa ei, căci nu mai

vrea să mă vadă, şi să eliberez chilia imediat. Am căzut la picioarele

ei, am plâns şi mi-am cerut iertare, dar nici nu voia să audă ci numai

repeta

mânioasă ordinul său: Pleacă de aici!

Legându-mi toate lucrurile într-un sac voiam să plec fără să mai iau

binecuvântare de la Părintele, de care de fapt şi uitasem de atâta

supărare. Când am ajuns aproape de poarta mănăstirii, m-a văzut o

măicuţă cu sacul de haine şi m-a întrebat dacă am luat binecuvântare

de la Părintele Lavrentie pentru plecare din

mănăstire. Eu i-am zis că nu. Atunci ea m-a luat de mână şi mi-a zis

să nu îndrăznesc să

părăsesc mănăstirea fără binecuvântarea Părintelui. Intrând în chilie,

am căzut în

genunchi la picioarele lui, povestindu-i necazul meu. Părintele, după

ce m-a ascultat,

mi-a dat următoarea povaţă:

– Ascultă şi ţine minte ce-ţi spun. Iată, dacă în drum stă aruncat un

băţ (o bucată

de lemn) strâmb şi cu cioturi pe el, toţi îl păşesc şi-l înconjură,

ocolindu-l, căci nimeni

nu-l găseşte de folos la casa lui. Dacă însă un dulgher (meşter)

iscusit reuşeşte să-l

modeleze făcând din el o unealtă bună, atunci acest băţ va fi

folositor oricui şi toţi şi-ar

dori să-l aibă. Du-te încă o dată şi cere-ţi iertare de la maica

stareţă, şi dacă nu te va

ierta nici de data asta, atunci poţi să pleci.

Cu binecuvântarea Părintelui Lavrentie, dar cu frică, m-am dus din nou la

măicuţa egumenă. Spre mirarea mea, toată supărarea ei dispăruse, m-a primit cu

dragoste şi mi-a vorbit mult despre mântuirea sufletului.

Tu încă n-ai demisionat?

Eram la ascultare, iar în una din desele sale vizite la Cernigov, Vlădica B. îmi

propune să-mi dau demisia şi să mă duc cu el ca să-l ajut la treabă.

Eu l-am întrebat pe Părintele Lavrentie cum să procedez, căci era foarte greu să

demisionez. El a stat un pic, apoi mi-a spus:

– Încă nu demisiona.

Vlădica B. a luat adresa mea şi a spus că va trece personal să vorbească cu

directorul. Părintele Lavrentie însă mi-a spus:

– Dacă va trece, atunci vei pleca. Tu însă nu demisiona încă.

Vlădica B. de trei ori a luat adresa mea, dar a pierdut-o tot de trei

ori. După o perioadă de timp, când mă întâlnesc cu Părintele

Lavrentie, mă întrebă:

– Tu încă n-ai demisionat? Uite câtă treabă avem noi aici şi tare mai avem

nevoie de oameni harnici şi muncitori. Atunci eu mi-am dat imediat

demisia şi am venit

la mănăstire şi abia atunci am înţeles de ce Părintele nu m-a lăsat să

plec atunci de la

serviciu, altfel Vlădica B. m-ar fi luat cu el.

Întâi canonul şi după aceea celelalte treburi!

Eu am avut diferite ascultări, îşi aminteşte măicuţa A. Dar cel mai mult, m-am

ocupat cu reparaţiile şi cu construcţiile. Ţin minte că odată m-am dus

la Părintele

Lavrentie să-mi dea binecuvântare să mă sui pe cupolă. Iar el mi-a spus:

– Cupola ca, cupola, dar tu îţi îndeplineşti pravila, îţi faci canonul

pe care ţi l-am dat?

Spre ruşinea mea, eu am tăcut, căci în ultimul timp nu-mi făceam canonul.

Atunci Părintele cu un glas aspru şi poruncitor mi-a zis:

– Eu te întreb, tu îţi faci canonul? Eu v-am spus să vă faceţi întâi

canonul şi după

aceea celelalte treburi!

Altă dată, când m-am dus după binecuvântare să mă urc în clopotniţă, Părintele

m-a întrebat:

– Dar notele le ştii? Notele trebuiesc învăţate pentru că a cânta în

biserică e cea

mai scumpă ascultare şi cântarea bisericească e de mare preţ. Să ştii

că Maica Domnului

îi iubeşte foarte mult pe cei ce cântă în casa fiului ei.

Pe mulţi i-a binecuvântat Părintele să cânte în corul bisericii, chiar

şi pe cei care

nu aveau ureche muzicală, şi aceştia deveneau, prin rugăciunile lui,

cântăreţi buni. Iar mie mi se părea că sunt una dintre ei, dar după

rugăciunile lui sfinte mergeam la strană

şi cântam.

Roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie!

„Fratele meu s-a speriat de un incendiu şi s-a îmbolnăvit aşa de tare

încât stătea

lungit pe pat, aproape ca mort. Mama m-a trimis la Părintele Lavrentie

să-l întreb dacă

ne dă binecuvântare să mergem la o descântătoare care spunea că se

roagă şi ea, citeşte

molitva şi ajută la însănătoşire. Eu am venit la Părintele şi i-am

povestit toate cum s-au petrecut şi i-am spus ceea ce îmi propunea

mama, cu descântătoarea. El m-a ascultat şi mi-a spus:

– Descântătoarea se roagă ea, dar, cum se spune în popor, spune apoi un cuvânt

şi toată molitva ei dispare (spune un cuvânt şi strică totul). Este ca

şi cum ai avea un

butoi cu miere de albine şi ai pune în el o lingură de păcură; se

obţine că mierea aceea

nu mai este bună în veac.

– Dar ce să fac cu fratele? am întrebat eu.

– Tu, du-te şi roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie, făcătorul de minuni, iar

Sfântul îl va vindeca pe fratele tău.

– Dar eu nu ştiu cum să mă rog Sfântului, Părinte! am spus eu.

– Tu du-te şi spune aşa: „Sfinte Teodosie, slujitorule al lui Hristos şi

făcătorule de minuni, vindecă-l pe fratele meu, Nicolae!" şi m-a binecuvântat.

Mare a fost mirarea mea când Părintele a pronunţat numele fratelui meu, căci eu

nu i-l spusesem, într-un suflet am alergat acasă, povestindu-i mamei

cele petrecute. A doua zi dimineaţă, am pornit grăbită spre biserică

pentru a mă închina şi a mă ruga la

moaştele Sfântului Teodosie. Am ajuns la ora şapte, şi am făcut totul

aşa după cum m-a învăţat Părintele Lavrentie.

Când m-am întors acasă, mama mi-a spus că exact la ora şapte dimineaţa fratele

meu s-a trezit şi a cerut de mâncare. Din ziua aceea el a început să

se însănătoşească.

Pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, bunul Dumnezeu S-a milostivit

spre fratele meu

iar mijlocirile Sfântului Teodosie l-au făcut sănătos şi boala l-a părăsit.

Cum puteai tu să mai mănânci?

„Aveam noi la mănăstire un obicei, îşi continuă povestirea măicuţa A. De ziua

îngerului lor păzitor 16 , sărbătoritele, adică cele care îi purtau

numele, se împărtăşeau cu

Sfintele Taine 17 apoi luau prescura şi mergeau toate la Părintele

Lavrentie. El rupea câte o bucăţică şi le felicita cu această ocazie.

Deseori participa şi el la masa festivă cu sărbătoritele şi se aşeza

cu toată lumea în trapeză 18. Şi iată că, odată, mi s-a oferit şi mie

ocazia să particip la o aşa masă festivă. Eram în total cam vreo 12

persoane iar Părintele

16 Ziua Sfântului al cărui nume îl purtau.

17 Se subînţelege că mai întâi s-au spovedit înainte de Sfânta Slujbă.

18 Trapeză – sală de mese în mănăstire.

mânca din strachina 19 lui cu o lingură de lemn (acestea îi

aparţineau, erau proprietatea

lui). Deodată ridică capul şi îi spune măicuţei P. care servea masa:

– Du-te că este cineva la uşă şi deschide-i să vină încoace.

Măicuţa P. se duce la uşă şi într-adevăr vede o femeie ce plângea foarte tare şi

care se ruga să-i dea voie să intre la stareţ. Fiindu-i milă de

Părinte, că abia începuse să

mănânce, şi vrând să-l protejeze, măicuţa P. îi spune femeii:

– Părintele e ocupat acum. Când va termina de mâncat voi veni să te chem.

Intră apoi şi îi spune Părintelui:

– Nu-i nimeni, Părinte, luaţi şi serviţi liniştit prânzul. Dar femeia

continua să

plângă, afară.

Părintele mai ia câteva linguri de mâncare, apoi întoarce capul şi îi spune din

nou măicuţei P.:

– Eu cred că a venit cineva. Ia du-te tu şi verifică încă o dată!

– Dar nu e nimeni acolo. Părinte. Mâncaţi mai întâi în linişte, iar apoi vom

vedea, insistă sora P. într-ale sale.

Părintele a mai luat încă o lingură de mâncare, apoi a pus cu mânie lingura pe

masă, s-a ridicat şi cu o voce aspră a pronunţat:

– Eu ţi-am spus că o femeie stă şi plânge la uşă. Du-te şi adu-o

înăuntru!, şi s-a

îndreptat s-o întâmpine.

Măicuţa P., nemaiavând ce să facă, s-a dus şi a intrat cu o femeie de vârstă

medie care plângea amarnic. Cred că avea o mare durere pe suflet. Se

părea că un mare

necaz o adusese aici. Părintele a trecut cu ea în chilia sa, iar peste

vreo zece minute

femeia a ieşit schimbată: liniştită, ba chiar aş putea spune

bucuroasă. S-a închinat la

sfintele icoane şi a plecat acasă mulţumită. Părintele s-a întors şi

s-a aşezat la masă,

spunându-i măicuţei cu pricina:

– Dacă tu ai văzut că omul era supărat şi plângea, cum puteai tu să mai mănânci?

Aşa stareţ mare a fost Părintele Lavrentie. El, cu darul lui Dumnezeu,

pe toate le

ştia şi putea să vadă totul, iar eu am fost martoră a bunătăţii şi

înţelepciunii lui de ziua

Proorociţei Ana.

Cântă mai bine „Kazacioc"!

Părintele avea o iubire nemărginită pentru oameni, dar şi oamenii îl

iubeau pe el.

Odată, a intrat la Părintele Lavrentie, Pimen al lui Nekita ce locuia

lângă mănăstire, iar

în viaţa lui a fost un muncitor credincios. El a adus cu sine şi

scripca 20 sa şi voia să-şi

demonstreze măiestria şi să-l bucure pe Părintele cu talentul său.

Deci, a început să cânte Psalmii, dar nu reuşea să-i cânte bine şi a

început să se enerveze şi să se supere.

Părintele a observat asta şi i-a spus:

– Ia, hai de cântă mai bine „Kazacioc"!

Vioara a prins deodată viaţă în mâinile lui Pimen şi acest dans i-a

ieşit perfect.

Părintele l-a lăudat şi acesta s-a întors acasă bucuros şi cu inima împăcată.

Plâng pentru sufletele lor

Părintele plângea adeseori şi în timpul rugăciunii şi în timpul cântărilor

bisericeşti. De multe ori repeta cu lacrimi aceste cuvinte:

19 Vas de ceramică uşor adâncit, de obicei decorat la exterior,

folosit în loc de farfurie.

20 Vioara.

– „Aici, pe lumea asta, Dumnezeu a dăruit fiecărui om libertate. Aici,

omul poate să asculte cântări desfătându-se cu ele, poate să-I cânte

şi să-L slăvească pe Dumnezeu cu gura şi cu inima, dar în viaţa

viitoare nu va mai fi aşa. Numai acela, de care Bunul Dumnezeu Se va

milostivi, va putea auzi şi se va desfăta cu dulcile cântări

îngereşti, întrucât mulţi, pentru viaţa lor păcătoasă şi neglijentă se

vor lipsi de acestea în veci".

Părintele vărsa lacrimi amare, mai ales atunci când se tundeau în

monahism sau se hirotoneau preoţi. Şi pentru că plângea tare, odată

măicuţele l-au întrebat de ce plânge aşa, iar el le-a spus:

– Plâng pentru sufletele lor, căci mulţi dintre aceşti călugări şi

preoţi or să şi-l

piardă din cauza neglijenţei, pentru că vor duce o viaţă duhovnicească săracă şi

nepăsătoare. Pentru că mulţi dintre preoţi nu se vor gândi la

mântuirea lor şi nici a

altora, ei nu se vor putea salva nici pe ei, nu mai vorbesc de alţii.

Însă pentru Părintele Dimitrie, care era pe atunci la noi, la

mănăstire, Părintele Lavrentie avea o dragoste deosebită mai ales

pentru predicile sale sincere, pentru

spovedaniile lui corecte, pentru povăţuirile şi sfaturile pe care le

dădea el. Şi mai spunea că pentru inima lui bună, pentru stăruinţa sa

şi pentru sârguinţa ce o avea pentru

corectitudinea spovedaniei, el nu va răspunde pentru fiii săi

duhovniceşti şi Dumnezeu

îl va mântui. Apoi el a fost hirotonit Arhiepiscop şi până la

sfârşitul zilelor sale a fost un exemplu demn de urmat în cucernicie

şi cuvioşie, aducându-I necontenit slavă lui

Dumnezeu şi slujindu-I cu râvnă.

Dar dacă totuşi vine?

În timpul lui Vlădica Boris a existat posibilitatea să se îmbrace tainic haina

monahală, dacă stareţul dădea binecuvântare.

O femeie, primind înştiinţare că soţul ei a murit, în mâhnirea ei veni

la Părintele

Lavrentie şi îl rugă cu lacrimi să-i dea binecuvântare să vină la

mănăstire. Iar Părintele îi spuse:

– Dar când va veni soţul tău, parcă Vasile îl cheamă? (iar femeia a încuviinţat

dând din cap convingător). Iată, când va veni Vasile al tău, atunci ce

vom face? Lui ce ai să-i spui?

– Dar el nu va mai veni căci am primit înştiinţare, el e mort, Părinte, iar eu

singură în lume n-am să pot trăi, spunea femeia cu ochii în lacrimi.

– Da, dar dacă totuşi vine? Atunci ce o să faci? Nu, eu îţi spun să mai aştepţi,

spuse Părintele hotărât, insistând cu tărie în ale sale.

Şi într-adevăr, în scurt timp soţul ei s-a întors acasă şi ea a trăit

cu el viaţa de familie în continuare.

Păcatele îl înnegresc pe om şi încă aşa de tare,

încât îl fac ca smoala de negru

Eram deja tunsă în monahism, povesteşte călugăriţa A., şi, fiind

destul de tânără,

mi-a venit un gând păcătos: Oare cum va cunoaşte Dumnezeu păcatele

omenirii întregi?

Doar au murit nenumărat de mulţi oameni şi mor şi acuma, şi încă vor

mai muri, oare

cum va putea Dumnezeu şti păcatele fiecăruia în parte, cine şi în ce a păcătuit?

După aceea, iată că mă văd, în vis, mergând pe-o stradă dintr-un oraş mare şi

străin şi văd în faţa mea o clădire imensă. Intru, şi văd înăuntrul

clădirii o biserică

imensă, ca o catedrală. Drept înainte văd Sfântul Altar. Uşile

Împărăteşti – deschise. În Altar se vedea o lumină strălucitoare, albă

şi foarte luminoasă, iar în mijloc Sfântul

Prestol părea că era cu totul din cristal, de unde venea o lumină şi

mai puternică,

aproape că nu mă puteam uita într-acolo.

În partea dreaptă văd eu un hol lung, ca o trapeză.

Deodată în acest hol apar trei, iar când i-am putut vedea mai bine erau doi

îngeri în chipul ipodiaconilor care conduceau un suflet. Şi cineva îmi

şopteşte la ureche:

„Uite, aceştia conduc un suflet curat 21 ". Sufletul acela eu îl

vedeam în chipul unei fete

ca de 15 ani care era aşa de senină şi luminoasă de parcă era

transparentă. Pe cap avea un batic alb, iar în mâini o lumânare

aprinsă. Apropiindu-se de Sfântul Altar, ipodiaconii s-au oprit,

fetiţa s-a închinat şi au intrat apoi toţi trei pe Uşile împărăteşti

şi

au luat-o spre dreapta. Aceeaşi voce îmi spune: „Acest suflet a fost

dus în rai".

Apoi eu întorc capul şi mă uit în acelaşi hol şi văd iarăşi cum merg

aceşti trei, doi ipodiaconi (îngeri) şi între ei fetiţa, dar de

această dată toată neagră, cu tot corpul zgâriat de nişte dungi sub

formă de săgeţi, asemănătoare trăsnetului (!). Iar glasul nevăzut îmi

spune: „Acesta e un suflet păcătos". Pe ea au dus-o până la Sfântul

Altar

apoi au intrat toţi trei prin Porţile Împărăteşti. Dar, spre mirarea

mea, şi de data aceasta

a luat-o tot spre dreapta. Eu m-am tulburat şi, derutată, mi-am zis:

„Cum adică, şi acest

suflet este dus în rai?"

Atunci am vrut să merg în urma lor să văd şi eu cum e raiul. Lipindu-mă de

perete, şi încet-încet, strecurându-mă prin spatele ipodiaconilor, am

intrat pe acel hol în

partea dreaptă dar n-am putut să văd decât tulpinile unor copaci ca de

cristal alb care

erau aşa de luminoşi şi de frumoşi încât îţi luau vederea. Oprindu-mă

un pic ca să-mi

revin, am deschis ochii şi ridicând capul m-am uitat peste umărul

acelor tineri şi am

văzut nu departe o uşă mică, iar în spatele ei o prăpastie enorm de

mare şi foarte

întunecoasă. „Aici e iadul" mi-a spus vocea nevăzută.

Când am vrut să mă apropii mai mult, tinerii ipodiaconi (care ţineau

fetiţa neagră

între ei) m-au văzut şi cu o voce foarte aspră m-au întrebat:

– Tu ce cauţi aici?

– Eu voiam doar să privesc, le-am răspuns cu o voce stinsă.

– Tu nu ai voie să priveşti. Pleacă imediat de aici! Când m-am întors

să plec, în

spatele meu s-a auzit un ţipăt înspăimântător al păcătoasei: Aiii –

aiii –aaiiii…. care a încetat îndată, (ca şi cum ar cădea într-un

adânc mare fără de capăt). Speriată, am fugit

oprindu-mă în mijlocul bisericii. Când m-am întors, am văzut-o pe Maica Domnului

care ieşea din partea stângă a Sfântului Altar. Pe mâna dreaptă Îl

ţinea pe Domnul

nostru, prunc. Pe Maica Domnului o vedeam dintr-o parte, iar pe

Mântuitorul din spate.

Hainele ei erau aşa de luminoase încât străluceau ca aurul la soare,

reflectându-se în mii

de culori pe altarul de cristal.

Văzând o aşa frumuseţe, eu m-am aruncat la pământ şi închinându-mă, am

exclamat:

– „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa".

Şi m-am trezit foarte speriată, căzând la rugăciune.

A doua zi de dimineaţă am alergat la Părintele şi i-am spus visul meu.

– Prin asta, Dumnezeu ţi-a descoperit şi ţi-a arătat ţie, ca tu

niciodată să nu te mai întrebi cum de le ştie El pe toate. Orice om,

prin spovedanie, fapte bune şi

prin rugăciune curată îşi va curăţi sufletul şi va deveni aşa de curat

şi de luminos

ca şi sufletul acela pe care tu l-ai văzut în vis. Păcatele însă îl

înnegresc pe om şi

încă aşa de tare, încât îl fac ca smoala de negru şi astfel nu va

trebui să-l întrebe pe

el de faptele sale, căci toate se vor vedea pe dânsul. Căci prin

faptele tale te poţi

mântui, dar tot prin ele te poţi îngropa în iad. Din faptele tale te

vei îndrepta, şi tot din faptele tale te vei osândi.

21 Drept.

Aşa mi-a explicat Părintele Lavrentie visul meu.

Hai, tu cântă, iar noi, vom scrie notele!

O ucenică de-a Părintelui, sora G., ne povesteşte următoarele:

– Mă visez undeva în cer şi aud o cântare de o frumuseţe deosebită,

nepământească: „Veniţi să ne închinăm…!" şi „Doamne miluieşte!" Simţeam aşa o

bucurie în sufletul meu că nu am cuvinte să o pot descrie. M-am trezit

şi mă gândeam ca

nu cumva visul acesta să fie de la vrăjmaşul diavol. Dimineaţa, alerg

într-un suflet la

Părintele Lavrentie, iar el, întâmpinându-mă cu bucurie, îmi spune:

– Bine că ai venit! Hai, tu cântă, iar noi, eu şi măicuţele, vom scrie notele

cântărilor pe care le-ai auzit în vis.

Eu m-am tulburat iar, şi, intimidată de surprindere, mă gândeam să nu fie ceva

farmece de la vrăjmaşul, şi să mi se pară. Dar Părintele îmi repetă:

– Hai, cântă, ce se întâmplă, nu mai ţii minte?

Eu, într-adevăr, uitasem cu totul cântările şi nu puteam reproduce

nimic din cele

auzite în vis. Atunci, Părintele a ridicat ochii spre cer şi a început

să se roage ca Bunul

Dumnezeu să mă ajute să-mi amintesc cântările. Încetul cu încetul, eu

am început să-mi

amintesc şi am cântat cântările auzite în vis, iar surorile şi

Părintele au scris notele.

Şi iată aşa, cu mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, noi

am învăţat două cântări noi pe care eu apoi le auzeam în interpretarea

corului Părintelui,

cântări care şi astăzi bucură urechea şi sufletul celor binecredincioşi.

Toate acestea sunt pentru deşteptarea poporului

Altă dată, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, am avut un alt vis

neobişnuit.

Vedeam în faţa mea nişte porţi de aur cu o aură nespus de curată, alb

strălucitoare, şi de

jur împrejur un gard ce părea de foc. La poartă stătea multă lume, dar

nimeni nu putea

să intre, deoarece era un înger cu aripi şi nu dădea drumul nimănui.

Eu m-am apropiat cu frică dar, spre mirarea mea, îngerul mi-a deschis poarta şi

mi-a spus să intru. Am intrat şi în faţa mea am văzut o grădină de o

frumuseţe deosebită,

cu flori şi copaci. Şi erau nişte crini încântători ce emanau un miros

mirific, îngerul îmi

spuse să intru şi să nu-mi fie frică, căci acesta este raiul şi să mă

bucur că m-au lăsat să

intru. Atunci eu l-am întrebat:

– Dar cine sunt oamenii care stau la poartă şi de ce nu pot intra aici?

– Aceşti oameni vor sta aici până la cea de-a doua venire a Mântuitorului.

Atunci Dumnezeu are să-i răsplătească pe fiecare după faptele lor.

Eu încercam să inspir cât mai profund acel aer aromat şi respiram atât de tare

încât şi părinţii mei au sesizat comportarea mea ciudată în timpul

somnului. Când m-am trezit, această aromă se simţea în jurul meu

destul de clar, mirosea la fel ca în rai. Mi se părea că şi plapuma

miroase şi hainele de pe mine. M-am speriat şi n-am avut deloc

încredere în acest vis, deoarece, eu fiind păcătoasă, mă gândeam că e

o înşelăciune de la

diavol şi n-am îndrăznit să povestesc nimănui visul.

Peste două zile am ajuns la mănăstire, la Părintele, şi, fiind foarte tulburată,

voiam să mă spovedesc, considerând că am fost atacată de vrăjmaşul în

somn. Părintele mi-a ieşit înainte şi îi spune unei măicuţe:

– Maică Elena, adu şi pune fasolea pe masă, şi aşezaţi-vă toţi că sora

G. are să ne

povestească despre rai.

Apoi se-ntoarce către mine:

– Hai, povesteşte, ce ai văzut tu acolo? Celor de acasă ţi-a fost frică să le

povesteşti, dar nouă ne poţi spune totul.

Eu am început să spun că sunt păcătoasă şi nu sunt demnă să văd raiul, aşa că

visul acela mă gândesc să nu fie de la vrăjmaşul şi duşmanul nostru.

– De care duşman vorbeşti tu? Nu-i nici un duşman aicea. Povesteşte, îţi spun!,

mi-a spus hotărât stareţul.

Şi le-am povestit cum am putut eu mai bine, bineînţeles în limitele exprimării

omeneşti, dar la urmă le-am spus că toate câte le-am văzut în vis nu

pot fi descrise în

cuvinte, oricât m-aş strădui eu, ci trebuie să le vezi, să le trăieşti

şi să le simţi.

– Aşa şi este, mi-a răspuns bucuros Părintele după ce a ascultat povestirea mea,

dar totuşi trebuie să povesteşti! Altul a văzut iadul, unde a fost

condus, şi a povestit plin

de groază tuturor doar ce putea cuprinde în cuvinte. Şi despre iad tot

la fel trebuie

povestit. Toate acestea însă sunt pentru deşteptarea poporului.

Vă primesc cu braţele deschise!

A trecut un an de când îi tot ceream voie mamei să mă lase să intru în

monahism, ne povesteşte în continuare măicuţa: Şi până la urmă, cu

lacrimi în ochi,

mama mea mi-a dat binecuvântare să merg la mănăstire. Mergeam împreună

cu prietena

mea, sora M., şi mă gândeam în sinea mea:

– Pe Maria au s-o primească, dar pe mine – care sunt atât de urâtă şi de

neîndemânatică – probabil că n-au să mă primească.

Ajungând cu bine la Părintele Lavrentie, am căzut amândouă în genunchi la

picioarele lui şi l-am rugat să ne primească în mănăstire. Părintele

ne-a zâmbit şi ne-a spus:

– Maica noastră egumenă iubeşte foarte mult surorile deosebite

(interesante). Şi apoi aici este foarte mult de lucru. Dar voi,

mergeţi mai întâi la mănăstirea Domnitsk!

Maica stareţă de acolo vă va primi „cu braţele deschise şi cu toată

dragostea", iar mai

târziu vă veţi întoarce aici şi veţi sluji şi la Sfânta Treime. Dar

atunci deja veţi fi alţi

oameni, veţi şti să cântaţi şi să citiţi, acum însă mergeţi acolo repede.

Am luat binecuvântare şi ne gândeam să ieşim la şosea şi să mergem cu vreo

ocazie, dar Părintele ne spune:

– Grăbiţi-vă să mergeţi cu barca, pe apă. După gard vă aşteaptă însoţitorii.

Noi n-am înţeles prea bine ce voia să spună Părintele, dar am grăbit

pasul. Când am ieşit din mănăstire erau acolo părintele Nichifor şi

câteva surori care se pregăteau să

plece la mănăstirea Domnitsk. Şi astfel, am pornit cu toţii la drum cu o barcă.

Ajungând cu bine, ei au luat-o mai înainte, iar eu şi cu prietena mea

ne apropiam

cu mari emoţii de mănăstire, gândindu-ne ce ne aşteaptă. La poarta

mănăstirii ne-am

întâlnit cu maica stareţă care a început să ne întrebe cine suntem, de

unde suntem şi ce

dorim. Iar noi am răspuns la întrebări spunându-i că o căutăm pe maica stareţă.

– Voi vreţi să veniţi la mănăstire?

– Da, am răspuns noi cu o jumătate de gură.

– Aşadar, vă primesc cu braţele deschise şi cu toată dragostea, şi a

întins către

noi mâinile ei bătrâne. Vai ce bucurie îmi faceţi, când vă aud că

doriţi aşa ceva. Şi ne-a îmbrăţişat pe amândouă cu multă căldură.

Iar noi, cu lacrimi de bucurie, am căzut în genunchi şi i-am povestit

cum ne-a trimis pe noi la această mănăstire Părintele Lavrentie şi

ne-a spus aceleaşi cuvinte cu

care ne-a întâmpinat maica egumenă.

Şi iată, pentru rugăciunile Părintelui, S-a milostivit Dumnezeu spre noi şi am

primit binecuvântarea de a cânta la strană, şi încet-încet am început

să înţelegem şi să

învăţăm această artă duhovnicească. Mult mai târziu, după cum a spus

Părintele, noi am fost transferate în mănăstirea Sfânta Treime, unde

cu frică şi evlavie am slujit lui

Dumnezeu.

– Bine că ai venit. Vei citi şi vei cânta în cor, i-a spus Părintele

Lavrentie cu

bucurie măicuţei A. când aceasta a venit pentru prima dată la el. La

mănăstirea Domnitsk te vor învăţa de toate, iar apoi vei veni şi la

noi.

– Părinte, dar eu nu ştiu să citesc şi nici să cânt, aşa că mă rog

Sfinţiei Voastre să

vă rugaţi pentru mine, păcătoasa, ca Bunul Dumnezeu să mă

înţelepţească şi să le fac pe

toate câte le spuneţi.

La Domnitsk, măicuţa stareţă m-a primit cu braţele deschise şi încet-încet,

pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu am învăţat să cânt, iar

apoi să şi citesc. Şi aşa cuvintele Părintelui Lavrentie s-au împlinit

întocmai.

Imediat să treci la strană! Ba chiar să fugi!

Începusem să merg la cor, ne povesteşte I. N. Dar se vedea că eu nu am acest

dar. Nu reuşeam sub nici o formă să mă încadrez în cadenţa cântărilor.

Şi astfel toţi mă

trimiteau de colo-colo, şi nimeni nu voia să mă ia sub aripa lui. Am

căzut, astfel, în

deznădejde şi am plecat gândindu-mă că niciodată nu voi urca în strană.

Într-o zi de sărbătoare, toată lumea a urcat în strană, numai eu singură stăteam

neobservată în pridvor. M-am lipit de perete şi stăteam supărată, în

acel moment a trecut

pe lângă mine Părintele Lavrentie, şi când a ajuns la Sfântul Altar

s-a întors şi m-a întrebat:

– Dar tu de ce stai acolo?

Eu am început să plâng şi să-i spun Părintelui amarul meu, la care el,

ascultându-mă, a zâmbit întâi, apoi, cu o voce destul de aspră şi

neînduplecată, mi-a spus:

– Imediat să treci la strană! Ba chiar să fugi!

Eu am făcut o plecăciune şi repede am plecat sus. Din acel moment, pentru

rugăciunile Părintelui Lavrentie, eu mi-am însuşit foarte repede toate

cântările şi, prin

mila Bunului Dumnezeu, cânt şi astăzi.

O solistă din corul Părintelui s-a apropiat de el şi după ce el a

binecuvântat-o, i-a

spus:

– Învaţă, învaţă notele şi când vei locui în Moscova, Odessa sau Petrograd,

atunci vei fi mare artistă. Şi aşa a şi fost, căci a locuit în Moscova

şi a cântat în corul

bisericii unde cântau şi renumiţi artişti din corul Sveşnikov şi

solişti ai Teatrului Mare

din Moscova, de aceea, mulţi dintre credincioşi o credeau şi pe ea

artistă. Cântece lumeşti însă n-a cântat niciodată, iar viaţa i s-a

organizat după spusele Părintelui şi din mila Domnului a dus o viaţă

curată întru Hristos.

Schimonahia M.

Părintele mergea odată spre biserică iar măicuţa Fotina m-a luat de mână şi

apropiindu-se de el, l-a rugat să mă binecuvânteze să cânt şi să

citesc la biserica Sfântul Ilie. Părintele şi-a ridicat mâinile spre

cer şi privind spre cer s-a rugat, iar apoi m-a binecuvântat, Eu nu

ştiam să citesc pe slova veche, dar în aceeaşi zi, măicuţa Fotina mi-a

dat să citesc nişte cărţi în limba slavă, şi spre mirarea mea eu am

început să citesc cursiv

şi plăcut, încât cei ce mă ascultau au exclamat:

– Ce voce plăcută are! Dumnezeu ne-a trimis un înger!

I. N.

Dar tu unde ai umblat?

„Părintele Lavrentie ne părăsise pe noi şi trecuse la cele veşnice, şi eu, în

sâmbăta morţilor, m-am hotărât ca după Sfânta Liturghie să nu mai stau

la parastas, ci

să merg până la piaţă, pierzând astfel slujba de pomenire. Când m-am

întors în chilie,

fiind obosită, m-am culcat să dorm puţin. În vis îl văd pe Părintele

Lavrentie care merge singur. Am alergat la el să iau binecuvântare.

El, însă, mă întreabă:

– „Dar tu unde ai umblat? Eu m-am tot uitat şi nu te-am văzut

nicăieri. Şi nu numai pe tine. Toţi s-au împrăştiat pe unde nu

trebuia. Tu aşa mare nevoie aveai, să

mergi la piaţă chiar acum? Acuma du-te şi cheamă toată obştea la masă."

Am plecat în grabă să chem maicile la masă şi m-am trezit. Mi s-a

făcut ruşine pentru mine şi pentru celelalte şi am simţit o mare

durere în suflet, că noi, cu grijile noastre lumeşti, jignim şi

necinstim memoria bunului şi înţeleptului nostru stareţ, Părintele

Lavrentie. M-am căit în gândul meu şi am promis ca niciodată să nu mai

stric

rânduiala bisericească cu lipsa mea."

Tu să mergi pe cel din mijloc!

„Îmi amintesc o întâmplare foarte importantă din viaţa mea ce se referă la o

întâlnire cu Părintele Lavrentie pe care eu îl cinstesc ca pe un mare

duhovnic şi înainte

văzător cu duhul.

La o mare sărbătoare creştină, mă pregătisem cu frică să mă spovedesc.

Şi când m-am apropiat de Părintele Lavrentie, el m-a întrebat:

– Tu eşti soră de mănăstire?

– Nu, Părinte, sunt o mireancă păcătoasă.

Când Părintele mi-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, m-a numit

măicuţă, şi mi-a spus numele de călugărie. Aşa mi-a arătat înţeleptul

Părinte drumul

meu spre mântuire.

La Părintele Lavrentie eu umblam foarte des şi ascultam înţeleptele lui sfaturi,

dar n-am îndrăznit niciodată să-l întreb nimic. Nici nu îmi închipuiam

că el ne va părăsi

vreodată. Mi se părea că stareţul mereu va fi cu noi. Însă Părintele a

trecut la cele

veşnice, iar eu nu-mi mai găseam liniştea. Sufletul meu intra în

întuneric şi eu simţeam

cum mă rătăcesc pe cărări greşite. Într-o noapte îl visez pe

Părintele, cad înaintea lui şi îl rog:

– Părinte, eu pier, salvează-mă! Sufletul meu se pierde. Cum să scap

de chinul sufletesc?

– „Spovedanie, spovedanie şi împărtăşanie, în acestea-i salvarea. Vezi

aceste trei

drumuri? Tu să mergi pe cel din mijloc, numai aşa te vei mântui, mi-a

spus Părintele cu

o voce blândă, dar cu un ton poruncitor".

M-am trezit şi am simţit o mare uşurare iar cuvintele Părintelui le

păstrez şi acuma cu mare sfinţenie. Dumnezeu să-l odihnească în loc

plin de lumină!

Preotul P. ne povesteşte următoarele:

Eu mă pregăteam să devin preot şi am venit la Părintele Lavrentie după

binecuvântare şi sfătuire.

El s-a rugat, apoi m-a binecuvântat să citesc din Evanghelie. Şi am

deschis Evanghelia la Matei 22, 37-40 şi am citit: „Iar Iisus a zis

lui: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot

sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai

mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele

tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea

şi proorocii". Apoi Părintele m-a oprit şi mi-a spus:

– Aşa trebuie să fie un slujitor al Domnului şi toate vor fi bune.

Până în ziua de astăzi eu păstrez cu mare sfinţenie în suflet

cuvintele Părintelui Lavrentie.

Amarnic se va căi

Într-o zi a venit la Părintele Lavrentie o ucenică duhovnicească de-a lui,

plângându-se că prietena ei, şi ea ucenică a Părintelui, s-a măritat

cu un necredincios.

Părintele s-a întristat şi a zis:

– Vai, ce-a făcut păcătoasa! Păcat de ea, că se pierde. După o pauză, îmi spune:

– Tu roagă-te pentru ea, şi mă voi ruga şi eu. Peste trei luni el o va

părăsi şi ea amarnic se va căi.

Într-adevăr, aşa s-a şi îndeplinit. Aşa zisul ei soţ (căci nu erau

cununaţi la biserică) a părăsit-o deoarece ea a început să-i vorbească

despre religie. El n-a suferit

deloc asta şi nu i-a plăcut atitudinea pe care ea a luat-o, şi astfel

a părăsit-o, iar ea s-a

întors plângând la Părintele Lavrentie rugându-l s-o primească la

spovedanie şi să o

ajute să se întoarcă pe calea cea dreaptă.

Mama ta nu va muri!

Mama mea era foarte bolnavă cu plămânii. Deja nimeni nu mai spera că

ea se va însănătoşi şi noi ne pregăteam cu toţii pentru înmormântare.

Tatăl meu m-a trimis la Părintele Lavrentie. Ajungând, am căzut în

genunchi şi cu lacrimi în ochi i-am povestit Părintelui necazul

nostru. El m-a ascultat cu atenţie, apoi a plecat capul şi s-a rugat,

după care m-a liniştit spunând:

– Nu, mama ta nu va muri! Ea va trăi, şi încă mulţi ani! Ba mai mulţi

chiar decât tatăl tău!

Şi într-adevăr, după rugăciunile sfinte ale stareţului, toţi ne-am

minunat cum mama mea a început să-şi revină şi a trăit până la vârsta

de 90 de ani, ne povestea o femeie dreptcredincioasă.

Pe toată perioada războiului, eu n-am avut nici-o veste de la soţul

meu. Războiul se terminase deja şi eu tot nu ştiam nimic despre el.

Atunci m-am dus la Părintele

Lavrentie şi l-am întrebat cum să mă rog pentru el. Iar Părintele mi-a spus:

– Fă-i rânduiala de înmormântare şi roagă-te pentru el ca pentru cei morţi.

Eu i-am răspuns că încă n-a venit înştiinţarea despre moartea lui. Dar

Părintele a insistat:

– N-au trimis încă, dar vor trimite. Tu fă-i pomenirea, precum ţi-am spus!

Cu inima îndoită şi cam în silă am făcut tot ce mi-a spus Părintele,

pentru că nu

voiam să cred că soţul meu e mort. Abia peste un an de zile am primit

înştiinţare oficială

despre moartea soţului meu. Atunci, impresionată de înaintevederea

lui, m-am dus la

Părintele şi i-am mulţumit pentru sfatul lui cel înţelept.

Binecuvântarea mea nu te va ajuta

(autobuzul a avut un grav accident)

Aceeaşi dreptcredincioasă ne povesteşte următoarele: „Venisem la Părintele

după binecuvântare ca să merg la fiul meu. Părintele mi-a spus că nu e

bine să merg

astăzi, iar eu l-am rugat cu insistenţă, ba chiar l-am implorat să-mi dea totuşi

binecuvântare, căci mă înţelesesem cu băiatul meu să mă aştepte la

autogară şi asta era

stabilit dinainte.

– Binecuvântarea mea nu te va ajuta dacă te vei duce astăzi. Aşa că ai o singură

soluţie: să mergi mâine, a spus hotărât Părintele.

Mi-a fost frică să nu fac ascultare, aşa că am înnoptat la mănăstire.

A doua zi, am aflat că autobuzul a avut un grav accident. Atunci,

căzând la picioarele Părintelui, i-am mulţumit că m-a salvat de la o

moarte sigură.

Aşa a fost Părintele, se ruga pentru toate sufletele păcătoase şi îi

ajuta pe toţi cei care veneau la el să-i ceară binecuvântare şi

ajutor.

Tu du-te, căci eu mă voi ruga!

Ieromonahul A. ne povesteşte: Mi-am pierdut mama în timpul celui de-al

doilea război mondial. Era într-o zi de noiembrie şi eu, fiind încă

băieţel, mergeam cu mama

pe o stradă când, deodată, vedem un băiat străin ce alerga spre noi,

iar după el un soldat

neamţ. Băiatul probabil că era foarte flămând şi furase de la el o

conservă pe care o

ţinea strâns la piept. Venind în fugă s-a ascuns speriat în spatele

mamei mele, iar

neamţul a tras un foc de armă doborând-o pe mama iar apoi l-a împuşcat

şi pe băiat. Eu, de spaimă, m-am urcat pe un gard şi am reuşit să fug

şi să mă salvez, dar am rămas fără mama.

M-a luat o mătuşă de-a mea, care era o femeie foarte credincioasă. Ea

mă ducea la biserică şi tot ea a fost cea care m-a adus pentru prima

oară la Părintele Lavrentie.

Când m-a văzut, Părintele m-a strâns cu drag la pieptul său, m-a

binecuvântat şi apoi m-a mângâiat pe cap, spunându-mi cu bunătate:

– Ce bucurie să ne viziteze pe noi un călugăr! Când vei fi la Kiev, să

nu uiţi să te

rogi şi pentru noi. Vei rămâne tu orfan, dar Dumnezeu Se va milostivi de tine.

Nu după mult timp a venit înştiinţare că tatăl meu a murit pe front

într-o luptă foarte grea, aşa că eu am rămas orfan din fragedă

copilărie. Prinzând dragoste de biserică, mai tot timpul mă ţineam de

Părintele Lavrentie.

Într-o zi el m-a chemat şi, binecuvântându-mă, mi-a spus:

– Du-te la Kiev şi acolo îi vei ajuta pe monahi la lucrul ce este în trapeză şi

încetul cu încetul vei deprinde şi cântările bisericeşti.

L-am ascultat pe cuviosul nostru Părinte şi m-am dus la mănăstire la

Kiev, unde am stat până la vârsta de 16 ani. Trebuindu-mi buletin,

aveam nevoie de adeverinţă de la

primăria din satul meu natal. Când m-am adresat la primărie cu

problema mea, ei nici n-au vrut să mă asculte, spunându-mi să rămân

acasă şi să muncesc în colhozul din sat.

Atunci, eu m-am dus imediat la Părintele Lavrentie după sfat, iar el

mi-a dat binecuvântare

să mai stau o perioadă de timp la Kiev, la mănăstire. Am mai stat un timp,

după care mi-au cerut din nou adeverinţă pentru buletin. Am venit din

nou în satul natal dar fără succes, pentru că cei de la primărie iar

m-au refuzat. La care eu, ne mai văzând nici o ieşire, am hotărât să

rămân în colhoz.

Când m-am dus la Părintele Lavrentie, pe el tocmai îl conduceau din

biserică la chilie. Eu i-am povestit imediat totul, spunându-i necăjit

că m-am hotărât să rămân în

sat. Dar el a reacţionat mirat:

– Cum aşa? zice el. Doar tu eşti deja călugăr. Nu se poate să rămâi în sat.

Grăbeşte-te, căci primarul îţi va scrie adeverinţa în seara aceasta,

fiindcă şi aşa nu are altceva de făcut.

– Bine, dar eu vin tocmai de acolo, l-am contrazis eu disperat pe Părintele.

– Tu du-te mâine, după cum îţi spun, căci eu mă voi ruga.

A doua zi de dimineaţă, luând binecuvântare, m-am întors în sat. Când

mă duc la primar, el mă primeşte bine dispus şi îmi spune cu blândeţe:

– Uite, ţi-am scris aseară toate hârtiile de care ai nevoie, căci şi

aşa n-aveam altceva de făcut. Am avut ceva timp liber. Ia-le şi du-te

unde vrei!

Luându-mi bucuros hârtiile, m-am întors într-un suflet la Părintele Lavrentie,

mulţumindu-i pentru rugăciunile sale. La care el, văzându-mă, mi-a spus:

– Acum du-te la Kiev, căci cei de acolo îţi vor da buletinul repede.

Tu vei fi un bun slujitor al lui Dumnezeu, încă vei fi şi preot. Apoi

m-a binecuvântat ca să plec la drum.

Ajungând la Kiev, m-am dus direct la poliţie să le dau adeverinţele pentru

buletin, la care ei au început să mă ia cu vorba şi să mă convingă să

nu mă mai duc la

mănăstire. Ca să părăsesc această cale a vieţii mi-au oferit să rămân

să lucrez în poliţie,

dar le-am zis că hotărârea mea este deja luată şi nimic nu mă va face

să mi-o schimb.

Atunci s-au interesat ce m-a făcut să merg la mănăstire. Când le-am

povestit momentele tragice din viaţa mea care m-au adus la o credinţă

adevărată în Dumnezeu, ei nu m-au mai contrazis şi mi-au dat

buletinul.

Şi aşa, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, la scurt timp eu am

fost tuns în monahism, şi, după o vreme, am fost hirotonit preot. Nici

până în ziua de astăzi eu n-am încetat să-I mulţumesc lui Dumnezeu că

mi l-a scos pe Părintele Lavrentie în cale.

Du-te şi ad-o acasă imediat, căci de nu, amândoi veţi arde în iad!

În satul Karilsk, locul de baştină al Părintelui, locuieşte părintele Teodosie

(acum în vârstă de 72 de ani). Cu binecuvântarea Părintelui, el s-a

căsătorit cu o fată din

sat, Maria, dar a primit ca ascultare să nu se atingă de nevasta sa.

Mai târziu, Părintele l-a binecuvântat să se facă diacon, iar în

timpul războiului l-a tuns în monahism, apoi l-a hirotonit preot.

Zece ani din viaţa sa şi-a petrecut-o în închisoare, iar acum îşi duce

traiul sub

acelaşi acoperiş cu soţia sa (care nu i-a fost decât soră

duhovnicească) petrecându-şi

timpul în rugăciune şi post.

Vizitând această familie, am primit multe sfaturi şi pilde duhovniceşti.

Soţia părintelui Teodosie ne povestea următoarele: – M-am născut

într-o familie de oameni foarte săraci. Eram cinci copii în casă şi cu

toţii eram mici când tatăl nostru a fost deportat. Eu eram cea mai

mare în familie, dar cel mai grav era că nu am fost

crescută duhovniceşte şi eram săracă sufleteşte. Eram precum un

vlăstar verde fără

fructe. De felul meu eram simplă şi cinstită, iar Teodosie îmi era

drag încă de când eram

copilă, aşa că atunci când el m-a cerut în căsătorie şi mi-a pus

condiţia să vieţuim în curăţie, imediat m-am dus după el, deşi sora

lui mai mare nu avea ochi să mă vadă. Ea a fost ca o cruce pe

parcursul vieţii noastre. Fiindcă ea nu mă putea suporta, lucrurile

s-au petrecut în aşa fel că eu până la urmă n-am mai rezistat şi am

plecat acasă la părinţi, părăsindu-mi soţul. Peste câteva zile,

Teodosie s-a dus la Părintele Lavrentie şi a

povestit necazul său. Părintele l-a ascultat şi i-a spus cu glas

puternic şi poruncitor:

– Du-te şi ad-o acasă imediat, căci de nu, amândoi veţi arde în iad

din cauza ei.

El a venit la mine să mă roage ca să mă întorc, însă eu nu prea voiam, fiindu-mi

frică de sora lui. Până la urmă însă m-am întors. Şi de atunci, pentru

rugăciunile

Părintelui Lavrentie, cu mila Bunului Dumnezeu, noi am stat sub

acelaşi acoperiş,

petrecându-ne viaţa în curăţenie trupească şi sufletească, în post şi

rugăciune. În timpul războiului noi am trăit în mănăstire, unde el

lucra la grădină iar eu la bucătărie. Acolo am învăţat să citim

cărţile sfinte şi acum ajutăm stareţului în rugăciunile pe care le

facem acasă.

Ţin minte că eu şi monahul Nicon ne-am întâlnit cu măicuţa Olimpiada,

dar el mi-a explicat mai înainte că ea a primit binecuvântare de la

Părintele Lavrentie să intre

în monahism. Atunci eu l-am întrebat dacă ea a stat la mănăstire iar

el mi-a răspuns că nu. Deci când ne-am întâlnit cu măicuţa eu am

întrebat-o:

– Măicuţă, cum aţi fost tunsă în monahism? Când şi cum?

Iar ea mi-a răspuns că până la război şi că a binecuvântat-o Părintele

Lavrentie,

iar slujba tunderii în monahism a oficiat-o schiarhimandritul Varlaam Kievski.

Eu m-am minunat, însă Părintele Nicon mi-a spus că părinţii lui (mama

şi tatăl) 22

şi el singur de asemenea mireni fiind, au fost tunşi în monahism cu

binecuvântarea

Părintelui Lavrentie, iar slujba a oficiat-o schiarhimandritul

Varlaam. Astfel Părintele

Lavrentie binecuvânta un lucru bun şi sfânt, iar alţii pentru

binecuvântarea lui săvârşeau

acest lucru.

Un bărbat din satul Karilsk, ce era pălimar (paracliser) la biserică,

a venit într-o zi la Părintele Lavrentie să-i ceară binecuvântare să

se facă preot. Părintele s-a uitat la el

pătrunzător, apoi prinzându-se cu mâinile de cap, i-a spus:

– Iadul deja e plin de unii ca tine, aşa că fugi de-aicea!

Şi aşa a plecat pălimarul fără să obţină nimic.

Ai să mergi acasă când îţi voi spune eu!

Era prin anii 1920 când eu venisem la Cernigov şi colindasem toate mănăstirile

din jur. La mănăstirea Sfânta Troiţă am avut marea bucurie de a

discuta cu Părintele

Lavrentie şi a mă îndulci din învăţăturile lui minunate. Atunci când

m-am hotărât să plec acasă, Părintele m-a întrebat:

– Dar tu ai fost la Vlădica Pahomie să-ţi iei binecuvântare?

– Nu, am răspuns eu.

– Atunci du-te mai repede la el, mi-a spus Părintele.

Eu m-am dus la părintele Pahomie (el e sfânt mucenic) şi i-am spus despre

discuţia mea cu Părintele Lavrentie, am discutat câteva lucruri cu el

şi mi-am exprimat

dorinţa de a mă întoarce acasă. La care Vlădica mi-a spus atunci:

– Bine, dar du-te înapoi la Părintele Lavrentie şi ascultă cu atenţie

tot ce are să-ţi spună şi să împlineşti întocmai cele zise de el

(arhiepiscopul Pahomie ştia deja că

22 Au fost şi vremuri grele pentru monahism şi sunt şi astăzi. Ştie

satana că în războiul duhovnicesc cei

mai buni luptători sunt călugării, de aceia până şi astăzi se

îndârjeşte împotriva monahismului. Foarte dese sunt cazurile că atunci

când voieşte cineva să intre în monahism sunt unii pe la mitropolii

sau episcopii, care, când aud de aşa ceva, îi apucă strechea, numai nu

fac spume la gură. De aceia părintele

Lavrentie (ca de altfel toţi marii trăitori, purtători de Duh Sfânt şi

nu, cuiere pentru haine monahale),

binecuvânta tunderea în monahism fără ştirea Vlădicăi. Zice un mare

părinte al Bisericii noastre Ortodoxe

care şi-a dat doctoratele şi masteratele în teologie, nu în Occident,

în acel Apus care a apus de la dreapta credinţă, ci prin închisorile

comuniste (Aiud, Gherla, Canal, etc.) că dacă ar şti monahii ce ispite

îi

aşteaptă în mănăstire, unul n-ar mai veni la mănăstire, dar dacă ar

şti mirenii în ce slavă se află călugării

înaintea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, toţi ar fugi la

mănăstire. (n. ed.)

Părintele Lavrentie nu spune nimic în zadar şi că tot ce spune el e

prin inspiraţia

Duhului Sfânt).

Când m-am dus la Părintele Lavrentie şi i-am spus cuvintele Arhiepiscopului, el

a zâmbit şi mi-a spus:

– Ai să mergi acasă când îţi voi spune eu, iar până atunci stai la mine.

Deşi eram pornit să merg acasă, totuşi n-am îndrăznit să o fac. Am mai

stat cam vreo săptămână şi când m-am întâlnit cu Părintele, el mi-a

spus:

– Iaca, acum se poate porni la drum. Poţi să mergi acasă, dar ia şi

sticluţa asta cu

tine, căci are să-ţi fie de folos şi încă de mare folos.

Pe drum m-am uitat la sticluţă şi am văzut că în ea era spirt. Mergeam

repede spre casă, când în marginea satului o văd pe mama mea care deja

de câteva zile mă aştepta cu nerăbdare şi ieşea din sat ca să mă

întâlnească şi să mă avertizeze de pericolul de moarte care ne

ameninţa; tulburată şi cu lacrimi în ochi, mi-a spus că autorităţile

oraşului împreună cu cei de la sovietul sătesc au fost deja şi m-au

căutat de câteva ori şi

că nişte oameni din oraş împreună cu activiştii satului au împuşcat

deja „câţiva duşmani

ai poporului" şi că mă caută şi pe mine (în vremurile acelea erau

omorâţi foarte mulţi

oameni fără să aibă nici-o vină).

Auzind cele spuse de mama mea, mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui

Lavrentie, am strâns în mână sticluţa primită şi, cu rugăciunea în

gând, m-am îndreptat

spre casa şefului de poliţie unde trebuia să mă prezint imediat ce veneam acasă.

Acasă la şef nu l-am găsit decât pe tatăl său care fiind bolnav ofta uşor pe

cuptor. După ce l-am salutat, l-am întrebat de ce se vaită. Iar el mi-a răspuns:

– Mă dor toate oasele şi uite, de-aş avea puţin spirt ca să-mi fac

nişte frecţii, tare

bine mi-ar mai prinde, dar nu se găseşte nicăieri.

În acel moment a intrat în casă feciorul lui şi m-a şi luat la

întrebări: când am plecat din sat?, unde am stat? şi ce am făcut? şi

aşa mai departe. Iar eu i-am povestit lui

tot ce am făcut şi unde am fost.

– Bine, bine, deci tu nu erai acasă, aşa că nu ai cum să fi fost implicat în

complot, mi-a spus binevoitor tânărul activist.

Atunci eu am scos din buzunar sticluţa ce o aveam de la Părintele Lavrentie, şi

dându-le-o, le-am spus:

– Luaţi, însănătoşiţi-vă şi trăiţi după cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul s-a

bucurat, iar feciorul lui mi-a mai spus încă o dată:

– Bine că nu ai fost acasă, căci altfel ai fi murit în zadar iar până

ne dezmeticeam

noi, pe tine nu te-ar mai fi ajutat cu nimic.

Părintele Lavrentie mi-a prezis mie că voi sluji la moaştele Sfântului

Teodosie şi că voi avea două ajutoare. Voi ajunge timpurile când va fi

închisă mănăstirea şi sfintele moaşte vor fi mutate. Pe urmă,

mănăstirea se va deschide din nou, însă arhiereul nu va dori ca

biserica să se numească catedrală şi va ordona ca sfintele moaşte să

fie

îngropate. Însă biserica va rămâne catedrală prin binecuvântarea

înaltului sinod (care s-a întrunit la cererea binecredincioşilor) şi

moaştele Sfântului Teodosie vor fi aduse din

nou la locul de închinare.

Ieroschimonah Teodosie

Focul binecuvântat

Adesea eu îl conduceam pe Părintele Lavrentie spre biserică. Drumul pe

care mergeam era bătut cu piatră, iar Părintele s-a împiedicat de una

din ele, şi atunci m-am gândit: „De-aş avea eu o putere, l-aş lua eu

pe Părintele pe sus şi l-aş pune în strană"

– Ei, ai vrea tu să ai aşa o putere de a mă duce direct în strană ca

să nu mă mai

împiedic, dar nu ai aşa putere!

Şi nu era singura dată când Părintele îmi citea gândurile. Eram în

curtea bisericii

când o văd pe măicuţa P. care îl conducea pe Părintele în grădină. Am

văzut că măicuţa

ţinea în mână pieptenul şi că urma să-l pieptene şi să-i împletească

părul Părintelui şi

îmi doream foarte mult să fac şi eu acest lucru, dar nu îndrăzneam să

spun. Mă apropiasem să iau binecuvântare şi atunci Părintele a

trimis-o pe măicuţa P. în chilie

pentru ceva. Ea mi-a dat mie pieptenul iar eu am avut bucuria de a-i

împleti părul

Părintelui Lavrentie.

L-am condus pe Părintele apoi în strană, însă era prea devreme ca să înceapă

slujba şi Părintele a început să-mi povestească următoarele:

– Am fost eu în sfântul Ierusalim când patriarhul primea focul binecuvântat

(Sfânta Lumină). Mulţimea de popor stătea atunci cu lumânările în mână

şi se ruga împreună cu patriarhul şi atunci când a coborât focul

binecuvântat şi s-a aprins lumânarea patriarhului, în acelaşi timp

s-au aprins multe lumânări ale credincioşilor adevărat rugători şi ei

nu au avut nevoie să aprindă lumânările de la patriarh. Iar alţii

şi-au aprins lumânarea de la lumânarea patriarhului, şi Părintele a

zâmbit. Schimonahia Ecaterina şi Maica Evghenia povesteau că Părintele

le-a mărturisit lor că şi lumânarea

lui s-a aprins de prima dată, dar a spus ca aceasta să nu se

destăinuiască nimănui atâta

timp cât el este în viaţă.

Părintele mi-a mai spus că:

– A fost o vreme când am stat la Ierusalim şi în tot acest timp am

condus corul patriarhal.

Ţin minte o altă povestire în care spunea că unii luptă ca broasca,

care pentru a se salva ar vrea să urce pe uscat, dar neţinând ei

dreapta credinţă ortodoxă, deodată alunecă şi cad în iad şi ne arătă

cu mâna în jos. Iar alţii „cad" în sus, drept în rai, urcând câte

puţin, uşor, ca pe nişte trepte dar făcute din cărţile, canoanele şi

dogmele Bisericii Ortodoxe. Toate acestea le-a povestit unui preot

care a început să plângă, spunându-mi:

– Bine că mi-aţi liniştit sufletul prin cuvintele Părintelui. Apoi eu

am aflat că el a avut foarte multe ispite, dar aceste pilde Părintele

ni le adresează nouă, la toţi muritorii.

(I. M.)

Rugăciunile Părintelui Lavrentie ne-au salvat

În timpul războiului cu nemţii, pe mama şi pe sora mea le-au chemat la „Centru"

pentru a fi trimise în Germania. Mama plângea amarnic strângându-şi

câteva lucruri. Eu am alergat atunci la Părintele Lavrentie şi i-am

povestit necazul meu, iar el m-a liniştit

şi mi-a spus ca să rămân la Sfânta Liturghie. Când m-am întors acasă

am găsit-o pe

mama şi pe sora mea acasă. Mama mi-a povestit că acolo, la „Centru",

când au întrebat-o ce lucrează ea a răspuns că este croitoreasă, iar

traducătoarea, vorbind ceva în

germană cu cel prezent, i-a spus să meargă înapoi acasă şi să revină

după-masă la adresa

indicată de ei. Mamei însă îi era foarte frică, iar eu i-am povestit

ce a spus Părintele

Lavrentie, după care ea s-a liniştit.

Ducându-se la adresa indicată s-a întors înapoi cu nişte haine pe care

trebuia să

le repare. Pe ea au lăsat-o acasă pentru că era croitoreasă, iar şeful

lor, neamţul, avea

nevoie de cineva care să-i repare hainele. Şi uite-aşa ne-a salvat

Părintele Lavrentie cu

rugăciunile lui mijlocitoare la Dumnezeu.

M. M.

Să nu-ţi fie frică. Tu vei fi bine păzit!

La începutul războiului, în 1941, un bărbat credincios a venit la

Părintele să-i ceară binecuvântare pentru a pleca la război, întrucât

ştia că trebuie să primească

înştiinţare în zilele ce urmau.

– Cu Dumnezeu e bine oriunde, e bine peste tot, i-a spus Părintele.

Când vei primi înştiinţarea, neapărat să vii la mine.

Eu aşa am şi făcut, ne povesteşte în continuare dreptcredinciosul K. Când am

primit înştiinţarea de a mă prezenta la Centru, imediat am plecat la

Părintele Lavrentie

pentru binecuvântare, în acea zi, însă, el nu primea pe nimeni

deoarece era bolnav.

Măicuţele s-au dus totuşi şi l-au anunţat, iar Părintele m-a primit imediat.

Când am intrat, Părintele s-a ridicat cu greu din pat, şi-a pus epitrahilul, s-a

rugat, şi apoi mi-a spus:

– „Să fii întotdeauna cu Dumnezeu şi cu tine va fi îngerul tău

păzitor, care nu te va părăsi, ci te va apăra cu aripile lui de toate

relele şi te va acoperi de gloanţe din toate părţile. Tu nu te îndoi

şi nu te înfricoşa de nimic, doar să crezi şi să te rogi. Şi să stărui

să nu nimereşti în lagărele duşmanului, căci mulţi mor acolo. Peste

tot să fii primul

întotdeauna în ajutorul aproapelui! Iar dacă cei din jurul tău te vor

dezaproba şi vor

spune ceva, să le spui că „aşa ţi s-a dat ordin de sus". Cel mai

important este însă să nu-ţi fie frică. Tu vei fi bine păzit. Pe tine

nu te va vătăma nimic."

Acestea mi le-a spus Părintele Lavrentie înainte de plecare. La

despărţire m-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare şi, punându-mi în

mână o prescură, mi-a dat drumul la luptă. Am rămas profund

impresionat de cuvintele Părintelui şi aveam mare încredere în

rugăciunile lui, ştiind că doar aşa Bunul Dumnezeu Se va milostivi de

mine, păcătosul.

Când ne-au trimis pe câmpul de luptă, atunci cu adevărat am simţit puterea

imensă, făcătoare de minuni, a rugăciunilor lui asupra mea. În jurul

meu curgeau împuşcăturile ca ploaia, vâjâiau gloanţele, săreau în aer

bombe, iar eu mă târam curajos şi căram pe colegii mei răniţi la

punctul medical, ajutam camarazilor cu o iubire mare,

fiind peste tot primul, şi pe mine nu mă atingea nimic, treceam prin

toate fără să fiu nici

măcar zgâriat. Aşa am trecut prin tot războiul, nefiind rănit

niciodată măcar. Dacă mulţi dintre cititori nu vor crede, atunci să

vină la mine şi să mă întrebe, căci eu, din mila

Domnului, încă mai sunt în viaţă. 23

După terminarea războiului m-am întors acasă, apoi m-am dus la

Părintele Lavrentie şi, căzând în genunchi, i-am mulţumit cu lacrimi

în ochi pentru sfintele sale rugăciuni. I-am povestit cum am simţit

asupra mea puterea minunată deşi eu nu

eram decât un om neputincios, iar el mi-a spus:

– Trebuie să crezi şi să nu te îndoieşti! Şi atunci vei vedea şi vei

simţi şi mai

mult: şi ce este în cer şi ce este în iad!

După aceasta m-a binecuvântat să vin la corul mănăstirii. Am mers o perioadă,

dar pe urmă am început să mă răcesc sufleteşte. Mă întâlneam tot mai

rar cu Părintele,

iar apoi mi-a venit prin cap gândul să mă însor. Nu îndrăzneam însă să

mă duc să-i cer binecuvântare, căci mă gândeam că are să mă încurce

cumva. Aşa că ascundeam gândul

meu, îl păstram în taină cică să nu-mi strice cineva planul. Ştia

despre aceasta doar sora mea mai mare care însă nu s-a dus să-i spună

Părintelui. Aşa că, ocolindu-l pe Părintele, m-am însurat după capul

meu.

Când Părintele a aflat despre marea mea ispravă mi-a trimis vorbă să-l

caut. Cu multă ruşine am trecut pragul chiliei Părintelui, iar el mi-a

spus:

– Ai-iai-iai! Asta e, acum te bucuri că trăieşti cu ea, dar după ce se

va îmbolnăvi,

nu vei mai trăi cu ea. Până la urmă însă te vei face călugăr.

23 În limba rusă cartea a apărut în anul 1993.

Şi aşa a început chinuitoarea, apăsătoarea şi de 70 de ori nefericita

mea viaţă familială. Numai cinci ani am putut trăi cu nevasta mea,

căci apoi ea s-a îmbolnăvit

psihic foarte grav, devenind cu totul nefolositoare pentru viaţa de

familie, nemaifiind în

stare să ajute cu nimic în gospodărie. Atunci când s-a îmbolnăvit a

fost un zbucium

straşnic, încât nu ştiam unde să mă bag. Şi aşa am chinuit eu cu ea 30

de ani, singur

având grijă de toate şi îngrijind-o şi pe ea. Apoi ea a murit iar eu

am rămas să-mi termin

drumul vieţii intrând în monahism.

Şi iată cum plăteşte omul pentru orice neascultare.

Să nu te uiţi la înfricoşările lor!

În anii 1930, când timpurile erau foarte grele, venisem la Părintele

Lavrentie să-i cer sfatul despre greutăţile pe care le întâmpinam, iar

el îmi spune:

– În pericole să nu-ţi fie frică, dacă te vor aresta – nu te

înspăimânta, de te vor

ameninţa şi şantaja tu să fii curajos. Să nu te uiţi la înfricoşările

lor. Citeşte Psalmul 90:

„Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi

nădăjdui spre dânsul…",

rugăciunea: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui…",

şi condacul I din

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă

mulţumiri,

izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii

tăi. (…)". Să citeşti acestea de 24 de ori iar la sfârşit „Vrednic

eşti!" şi otpustul. Acum du-te şi

promite că vei primi sfânta schimă când vei ajunge în libertate.

La scurt timp după această întâlnire pe mine m-au arestat şi

ameninţările au fost

multe, iar acuzaţiile curgeau că sunt contrarevoluţionar şi împotriva

conducerii. Dar mai ales când mi-au spus că mă vor împuşca dacă nu

recunosc că sunt duşman al poporului

m-am înspăimântat rău de tot. Atunci îmi vin în minte cuvintele

Psalmului 90, 5 „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce

zboară ziua…" şi mă bucuram, dar imediat m-a cuprins iar frica.

Deodată văd în faţa mea pe Părintele Lavrentie care îmi spune:

– Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit şi te-ai deznădăjduit? Şi de

ce ai uitat

cuvintele mele despre salvarea ta?

Îndată inima mea s-a înveselit şi sufletul meu s-a bucurat iar chipul

Părintelui a

dispărut. Eu imediat am început să mă rog cu aceste 3 rugăciuni, pe

care le-am repetat

de 24 de ori. În timp ce mă rugam au venit şi m-au ameninţat că am să

fiu împuşcat imediat. Atunci eu mi-am pus toată nădejdea în voia lui

Dumnezeu şi am căzut în

genunchi, cerându-mi iertare pentru neascultarea şi uitarea mea:

„iartă-mă pe mine

cuvioase Părinte şi binecuvântează ca asupra mea să coboare mila lui

Dumnezeu pentru

rugăciunile Sfinţiei Tale". Nu mai simţeam nici o frică. Eram pregătit

deja pentru a

înfrunta moartea şi nădăjduiam la viaţa veşnică. M-au scos ca să mă

împuşte, dar înainte de asta au hotărât să mă treacă prin camera de

tortură. Mă loveau şi mă chinuiau

neomeneşte, iar durerile erau insuportabile dar nu conteneam să spun:

„Vrednic este!"

La un moment dat aud ca prin vis glasul unuia din ei, care opreşte

această nelegiuire şi-mi spune: „Pleacă şi să nu te mai văd pe aici!"

Mergând pe drum spuneam otpustul mulţumindu-i Împărătesei Cereşti şi

Părintelui Lavrentie pentru rugăciunile sale mijlocitoare.

Schiarhimandrit Antonie

Părintele avea o dragoste nespusă faţă de toţi oamenii. Mereu spunea:

– Cum poţi să le dai epitimii? 24 Doar şi aşa toţi sunt întristaţi.

Trebuie să-i iubim

pe toţi, să-i jelim, să le iertăm păcatele şi să ne rugăm pentru ei.

Eu niciodată n-am dat nimănui epitimii.

M-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti

Când eram noi tinere şi neştiutoare şi Părintele Lavrentie a venit la

noi în sat, eu şi cu încă două prietene de-ale mele ne-am dus să luăm

binecuvântare şi să-i ascultăm sfatul lui duhovnicesc călăuzitor, ne

povesteşte măicuţa B.

El ne-a primit cu dragoste, s-a uitat cu atenţie la fiecare, şi ne-a spus:

– Tu, Iulia, nu mai umbla după plimbări şi să nu te mai duci să te

distrezi. N-ai nevoie de astea, nu-ţi trebuie, căci te vei face

măicuţă. Tu, Galia, te vei căsători. Dar sunt unele care vor vrea şi

într-o parte, şi în alta, iar când vor cădea, („când nimeresc în

groapă"), abia ies şi doar prin marea milă a lui Dumnezeu se vor

mântui.

Timpul a trecut repede şi toate cele spuse de Părintele s-au împlinit.

Una a intrat în mănăstire, iar cealaltă s-a căsătorit şi a trăit cu

soţul său toată viaţa după Legea lui Dumnezeu. Eu nu prea ştiam ce să

fac şi le tot învârteam. Voiam să prind doi iepuri deodată: aş fi vrut

şi la mănăstire, dar tare m-aş mai fi măritat. Lucrurile s-au petrecut

în

aşa fel, încât eu m-am căsătorit „din interes" (soţul meu era foarte

bogat). Dar a început războiul şi eu am rămas singură fără soţ, fără

casă, doar cu copiii plângând în braţe, îmi

aminteam deseori cu lacrimi de cuvintele prooroceşti ale bătrânului

stareţ şi îmi părea

de fiecare dată rău că m-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti,

care trag sufletul în

jos. Însă pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, Bunul Dumnezeu S-a

milostivit şi de mine şi m-a adus pe calea cea dreaptă.

Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă

(Pentru ce aţi înduplecat şi adus la mine o eretică?)

A venit din satul Sifki o oarecare Elena care a cerut binecuvântare să intre în

mănăstire. Părintele Lavrentie a fost împotrivă, spunând:

– Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă şi nu va trăi în sfântul locaş.

Însă arhiereul şi maica egumenă i-au dat binecuvântare. N-a trecut mult timp şi

ea n-a mai vrut să facă ascultare, nimic nu era după voia ei, nu-i

plăcea să meargă la

treabă şi până la urmă a plecat din mănăstire. După un timp, vine de

la Kiev măicuţa Melchisedeca (maica egumenă de la mănăstirea Sfântul

Nicolae) pentru a se închina la Sfintele Moaşte ale Sfântului Teodosie

şi pentru a lua binecuvântare de la Părintele Lavrentie. Ea luase cu

sine pe

schimonahia Alexandra şi pe Elena (tot pe acea Elena care părăsise nu demult

mănăstirea unde era Părintele). Când au ajuns toate trei la Părintele,

acesta hotărât a

refuzat să le primească şi să le dea binecuvântare. Atunci măicuţele

Alexandra şi

Melchisedeca au început să plângă, rugându-se:

– Părinte, măcar binecuvântaţi-ne.

Elena stătea nemişcată, ea neavând nici o dorinţă să meargă la

Părintele. Venise aproape târâtă de măicuţe, iar pe lângă toate

acestea încerca să le convingă şi pe ele să nu meargă la acest

„moşneag", că ce le poate spune el.

Până la urmă, Părintele le-a chemat lângă el pe cele două, pe măicuţele

Alexandra şi Melchisedeca, şi le-a întrebat:

24 Pedeapsă canonică, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, pentru păcatele făcute.

– Pentru ce aţi înduplecat şi adus la mine o eretică şi pentru ce mai

umblaţi voi

cu ea? Căci e mică speranţa ca ea să vină la calea cea dreaptă. Şi

îndată le-a condus spre

uşă, apoi s-a întors cu spatele la ele, fără ca să le binecuvânteze.

Măicuţele au început să plângă amarnic şi au spus că nu vor pleca până ce

Părintele nu se va milostivi de ele să le binecuvinteze. Lacrimile lor

au înmuiat inima

Părintelui, trimiţând vorbă să intre toate trei la el. Ele au intrat,

şi măicuţele au căzut îndată în genunchi la picioarele Părintelui,

cerând iertare pentru insistenţele lor, iar Elena stătea în picioare

„umflată", uitându-se pe sub sprâncene şi spunea încet: „V-am spus eu

vouă să nu mergeţi la el. Aşa vă trebuie, dacă nu m-aţi ascultat".

Părintele s-a ridicat cu greu şi s-a închinat la icoane, apoi,

adresându-se Elenei cu blândeţe şi prietenie de astă dată, i-a spus:

„– Mare binecuvântare este să vizitezi Kievul cu credinţă, să te

închini Sfintelor Moaşte, şi să te hotărăşti să trăieşti în dreapta

credinţă şi cinstit în legea lui Dumnezeu,

iar cu rugăciunea şi cu postul să-i biciuieşti pe duşmanii mântuirii

omeneşti. Ţine minte, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu n-o uita!

Cel care nu o cinsteşte pe Maica Domnului, pe Sfinţii Îngeri, pe

sfinţi, şi dispreţuieşte Crucea de viaţă făcătoare a lui

Hristos, acela va arde în veci în focul iadului şi nu va vedea lumina

Domnului". Şi ridicând capul şi mâinile către cer a început să se

roage pentru întoarcerea celor rătăciţi

şi rupţi de la credinţa ortodoxă şi de Biserică. Iar măicuţei

Melchisedeca i-a spus:

– Tu să te întorci înapoi la mănăstirea ta. Spunând acestea, Părintele

a căzut în genunchi şi ridicând privirea şi mâinile în sus a început

să se roage pentru cei rătăciţi şi

pierduţi de la credinţa ortodoxă, vărsând lacrimi amare pentru ei.

Văzându-l pe Părintele cum plânge, au început să plângă şi măicuţele,

iar Elena stătea de parcă ar fi fost de piatră. Părintele, uitându-se

la ea, i-a spus:

– Ce nenorocire veşnică este pe capul tău, să te lipseşti de bunăvoie

de credinţa cea dreaptă, să te răzvrăteşti şi să te desparţi de

Biserica Ortodoxă. Cei ca tine chiar dacă vor primi coroana (cununa)

muceniciei, tot nu se vor bucura de viaţa veşnică.

Părintele le-a binecuvântat cu Sfânta Cruce, iar Când Elena a

sărutat-o, Părintele

i-a spus:

– Să păzeşti Crucea lui Hristos, drapelul Mântuitorului lumii.

Le-a dat la toate câte o cruciuliţă, iar lui Elena i-a spus:

– Să fii atentă să nu pierzi crucea!

Apoi le-a dat la fiecare câte o prescură mică iar lui Elena una mare.

Şi de data aceasta, când a ajuns rândul Elenei să ia prescură, i-a

spus din nou:

– Vezi să nu-ţi mănânce porcul prescura ta!

Elena, neavând smerenie şi fiind mândră, considera o jignire ceea ce-i

spunea Părintele, şi îl contrazicea de fiecare dată:

– Vai Părinte, cum să-mi pierd cruciuliţa, vai Părinte, cum să-mi

mănânce porcul prescura? Niciodată şi în nici un caz nu se va întâmpla

aşa!

Părintele le-a binecuvântat pe toate şi le-a spus:

– Să vă rugaţi la Sfintele moaşte din Kiev şi pentru mine!

S-au pornit toate trei pe jos, fiind însă obosite s-au aşezat să se

odihnească şi să

mănânce. Au întins şerveţelul şi au început să guste întâi din

prescura sfinţită. Elena a luat prescura sa şi punând-o pe şerveţel a

spus râzând:

– Haideţi să mâncăm întâi prescura mea, ca să fiu sigură că n-o s-o

mănânce porcul!

Dar nu a terminat bine de spus aceste cuvinte, că din desişul de lângă

ele a ieşit o scroafă mare ce s-a năpustit asupra lor şi a înşfăcat

prescura. Măicuţele s-au îngrozit iar

Elena, speriată şi ea, s-a uitat să vadă dacă nu şi-a pierdut şi

cruciuliţa. Spre slava lui Dumnezeu, cruciuliţa încă mai era.

Ajungând la Lavră, în soborul Sfântului Vladimir, s-au oprit acolo la mănăstirea

de măicuţe şi se gândeau să se întoarcă la Părintele Lavrentie.

Măicuţa Melchisedeca, îngrozită de cele întâmplate cu prescura, a

rămas acasă. Spre Cernigov, hotărâse să le însoţească schimonahia

Tecla, dar când a aflat ce s-a întâmplat s-a răzgândit. Până la urmă,

măicuţa Alexandra a rugat-o pe schimonahia Maria să le însoţească pe

ele. În drum spre Cernigov, când lipsea Elena, măicuţa Alexandra i-a

povestit întâmplarea cu prescura. Măicuţa Maria s-a mirat şi s-a

înspăimântat de cele întâmplate, în apropiere de

Cernigov ele s-au oprit să se odihnească, în acest moment. Elena încă

mai avea cruciuliţa, dar dimineaţa când s-a trezit, n-a mai găsit-o.

Au căutat-o peste tot. însă ea dispăruse fără urmă. Elena era speriată

şi îngrozită, dar în acelaşi timp nemulţumită şi revoltată pe

Părintele Lavrentie. Măicuţa Maria a spus:

– Minuni minunate întru Hristos sunt cuvintele Părintelui Lavrentie.

Elena era foarte tulburată. Ajungând la Cernigov au mers direct la

Părintele Lavrentie. După ce le-a binecuvântat, Părintele i-a spus

Elenei:

– Ei, Elena, Elena, ţi-am dat eu ţie o cruciuliţă spre viaţa veşnică

şi te-am rugat să n-o pierzi, dar tu ai pierdut-o. Ţi-am dat şi

prescura, avertizându-te să n-o mănânce porcul, dar tu ce-ai făcut cu

ea? Doamne, Dumnezeule, unde ai ajuns tu Elena? Să ştii şi ţine minte

că fără Dumnezeu nu poţi face nimic! Lasă încăpăţânarea ta şi în toate

lasă-te în voia lui Dumnezeu. Şi iarăşi ţine minte: fii credincioasă

până la moarte Ortodoxiei, Bisericii! Îmi pare rău, nespus de rău îmi

pare de tine. Şi-ţi mai spun un lucru: Când eu am să mor, tu nu vei

veni la îngroparea mea.

Ea a sărit însă cu vorba, încrezându-se în sine:

– Ba da, am să vin, am să vin!

Iar Părintele, făcându-i un semn cu mâna, i-a spus că nu. Atunci ea a întrebat:

– De ce?

Iar Părintele i-a răspuns:

– Vei adormi şi vei scăpa momentul.

I-a mai spus să se ţină de credinţa ortodoxă şi de Biserica lui

Hristos. Părintele a început să plângă, şi printre lacrimi spunea:

– Nu vei păstra şi nu te vei salva.

Ea însă a promis că se va îndrepta. La moartea Părintelui, Elena a

fost la priveghere, dar când a fost scos sicriul din biserică şi

îngropat, ea a dormit şi a pierdut,

motivând apoi aceasta prin oboseala ei.

Până la urmă ea a început să asculte de propovăduitorii mincinoşi şi nebăgând în

seamă sfatul Părintelui s-a lepădat de Sfânta Ortodoxie şi de Biserica

lui Hristos.

Clevetea cu dispreţ împotriva Crucii lui Hristos şi a Împărătesei

Cereşti, judeca arhiereii

şi preoţii, cârtea împotriva Ortodoxiei, a negat rugăciunea şi postul,

a necinstit Sfintele

Moaşte şi icoane, s-a dat cu baptiştii şi a murit în mare păcat.

Toate cele petrecute cu Elena să ne fie ca o lecţie şi să ne slujească drept

povăţuire ca să fim foarte atenţi şi prudenţi cum mergem prin pocăinţă

pe calea vieţii

duhovniceşti şi a mântuirii. Să nu fim orbi şi surzi la cuvintele lui

Hristos. Doamne, dă-ne nouă auz să te auzim pe Tine şi sfintele Tale

porunci. Deschide, Doamne, ochii

inimii noastre să vedem minunile tale!

Schimonahia Alexandra, Schimonahia Maria şi măicuţa Melchisedeca

Dar el era necredincios

Venise la Părintele o femeie T. împreună cu copilul său pentru a cere

binecuvântare să intre în mănăstire. Părintele Lavrentie n-a fost de

acord, dar Vlădica şi

cu măicuţa egumenă au primit-o. Soţul ei, care a fost deportat, şi pe

care ea îl credea

mort, i-a scris întrebând-o de starea ei şi dacă să se întoarcă acasă

sau să rămână acolo.

Ea l-a chemat să se întoarcă, a părăsit mănăstirea şi a plecat acasă

luând-o şi pe fiica ei cu ea. Dar el era necredincios şi ea a trăit cu

el în mare păcat ducând o viaţă lumească

nefericită, iar fiica ei a devenit lumească şi s-a depărtat de credinţă.

Maica T.

Siberia şi biserica de la Cazani

Din Irkutsk venise protoiereul M. să ceară binecuvântare de la Părintele

Lavrentie pentru a se muta la Kiev sau la Cernigov.

– Nu, a răspuns cu fermitate Părintele – Siberia şi biserica de la Cazani.

Şi aşa a şi slujit protoiereul M. până la adânci bătrâneţe Maicii Domnului, în

biserica din localitatea Telina a regiunii Cazani.

Preot Mihail Meşeriacov

Malahovska.

Din Kirghizia şi anume din oraşul Frunse, a venit la Părintele Lavrentie

ieromonahul Zosim. Au vorbit mult, iar când oaspetele l-a întrebat

dacă e bine să vie la

Lavra Pecerska să slujească, căci acolo şi-a făcut ascultarea,

Părintele a fost foarte

categoric şi i-a spus:

– Malahovska, Malahovska.

Părintele Zosim n-a înţeles nimic şi s-a întors în oraşul Frunse.

Mai târziu am avut fericirea să-l vizitez pe Părintele Zosim la el

acasă, iar de la

el am plecat împreună în Alma-Ata, la Mitropolitul Iosif.

Mitropolitul ne-a primit foarte frumos şi, după ce am luat masa împreună, ne-a

spus că vom pleca la duhovnicul lui. După masă ne-am pornit la drum şi

eu am întrebat

cum îl cheamă pe duhovnic.

– Protoiereul Teofan, duhovnicul, care locuieşte împreună cu fiica sa.

Ajunşi, Vlădica a bătut la poartă şi a ieşit fiica lui care, luând

binecuvântare de

la Vlădică, a mers să-l cheme pe Părinte. A ieşit părintele Teofan

care ne-a rugat să

intrăm şi să servim ceaiul.

Am discutat despre multe lucruri, apoi dialogul a ajuns la Părintele

Lavrentie şi

puterea rugăciunii lui. Apoi părintele Zosim a povestit despre

întâlnirea sa cu Părintele

Lavrentie şi a întrebat pe cei prezenţi ce-o fi însemnând

„Malahovska". La care Vlădica

Iosif a spus:

– Stareţul de la Cernigov, Părintele Lavrentie, este un mare duhovnic, el nimic

nu spune în zadar.

Atunci duhovnicul, Protoiereul Teofan, a adăugat:

– Cu adevărat aceste cuvinte sunt înţelepte. Şi se vor împlini la timpul lor.

Nu la mult timp după ce ne-am întors acasă, am aflat că puterile

locale şi cu unii

preoţi au început să-l prigonească pe părintele Zosim şi au scris un

articol, ponegrindu-l

şi bârfindu-l. Până la urmă i-au cerut să părăsească localitatea. El a

vândut casa, dar nu

reuşea să-şi găsească un alt loc unde să se stabilească.

Într-o seară l-a visat pe Părintele Lavrentie care i-a spus:

– Ascultă-mă, frate, du-te la Moscova şi să cobori în staţia Malahovska, acolo

să-ţi cumperi casă.

În acea perioadă era foarte greu să-ţi cumperi casă în Moscova sau în

împrejurimile ei. Dar el a crezut întru totul în cele spuse de

Părintele. Ajuns acolo, şi-a

cumpărat casă şi şi-a dus traiul întru Hristos, trecând în rândul

celor drepţi. Trupul lui

neînsufleţit a fost înmormântat în Malahovska.

Surorile schiegumenului Kukşa povesteau următoarele:

Când părintele Kukşa locuia în Lavra Pecerska, venise să se închine la moaştele

Sfântului Teodosie şi să discute cu Părintele Lavrentie. În timpul

discuţiei dintre cei doi,

Părintele Lavrentie l-a întrebat de câteva ori:

– Sunteţi din Odessa? Sau vă duceţi traiul în mănăstirea din Odessa?

La care părintele Kukşa răspundea:

– Sunt din Kiev şi-mi duc traiul la Lavră. Părintele Lavrentie, zâmbind, i-a

răspuns:

– Da, am înţeles. Eşti din Odessa, de la mănăstirea Uspenskaia.

Schiegumenul Kukşa era foarte venerat de credincioşi şi de aceea, în timpul

propovăduirii ateismului, era prigonit dintr-un loc într-altul şi

astfel, până la urmă, a

ajuns la mănăstirea Uspenskaia din Odessa. Acolo şi-a încheiat el

drumul cel pământesc

şi a trecut la cele veşnice.

Schimonahiile Ierusalima şi Evnikia

Acum tu eşti ucenica mea

Mi-a povestit mie măicuţa Alexandra de la mănăstirea Kievo-Procovsk

următoarele:

Eu îmi duceam traiul în Krâm al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în pustia

Vvedensk unde slujeau doi stareţi: părintele Serafim şi părintele

Sofronie. A început

prigoana şi au fost arestaţi mulţi părinţi şi măicuţe. După ce schitul

a fost închis, eu m-am întors cu greu la locurile mele de baştină şi

am început să umblu la Părintele

Lavrentie iar până la urmă el a devenit duhovnicul meu.

Am aflat mai târziu că părintele Serafim a murit, iar părintele

Sofronie venise la

Cernigov şi mi-a transmis vorbă să vin la el la mănăstirea Sfânta Treime.

Eu m-am pornit cu mare bucurie la Cernigov. Când m-am întâlnit cu

părintele Sofronie el mi-a spus să vin cu mantie, căci el mă va tunde

în monahism, spunându-mi

că el mă ştie pe mine foarte bine după atâta timp petrecut în pustie.

Eu n-am avut curajul să-i spun părintelui Sofronie că mi-am schimbat

duhovnicul şi nici Părintelui Lavrentie nu i-am spus nimic despre

discuţia mea cu

părintele Sofronie, aşa că nu i-am cerut binecuvântare pentru a fi tunsă.

Părintele Sofronie, după toată rânduiala tunderii în monahism, mi-a spus:

– Când te vei spovedi şi te vei împărtăşi să-ţi dai numele tău cel nou.

Aşa am fost tunsă eu în monahism.

Când părintele Sofronie a căzut la pat, eu am început să mă

neliniştesc, căci încă

nu-i spusesem că mi-am schimbat duhovnicul şi nici Părintelui

Lavrentie nu i-am spus

că trec din nou sub ascultare la părintele Sofronie şi că am primit

din mâinile lui

călugăria.

Atunci am căzut în genunchi lângă patul părintelui Sofronie şi

cerându-i iertare i-am povestit totul şi l-am rugat să-l roage pe

Părintele Lavrentie să-mi fie din nou

duhovnic. După trecerea la cele veşnice a părintelui Sofronie mă tot

gândeam cum să mă duc şi să-mi cer iertare şi cum să fac ca Părintele

să mă primească înapoi.

Privegheam la căpătâiul părintelui Sofronie, când a intrat o soră şi

mi-a spus că

mă cheamă Părintele Lavrentie. Mă gândeam, acuma cum voi deschide uşa

Părintelui şi

să-i cer iertare. M-am ridicat însă cu multă bucurie, uitând că am

lăsat trupul neînsufleţit

al părintelui Sofronie şi foarte repede m-am îndreptat spre chilia

Părintelui Lavrentie.

N-am reuşit să intru bine în chilie să-i cer iertare, căci Părintele

Lavrentie m-a luat de mână şi mi-a spus:

– Măicuţă Alexandra, acum tu eşti ucenica mea. Du-te şi înmormântează-l pe

stareţul, duhovnicul tău şi orice probleme ai de azi înainte şi pentru

orice sfat, să te

adresezi mie.

Cu multă bucurie am ieşit din chilia Părintelui, încât n-am cuvinte să redau ce

simţeam eu atunci. Peste o perioadă de timp, Părintele Lavrentie ne-a

spus nouă că vom

fi arestaţi şi mulţi vom nimeri în închisori, aşa că urgent trebuie să

plecăm la Kiev.

Atunci eu l-am întrebat:

– Părinte, eu încotro să o iau?

El s-a rugat la icoane şi ridicând mâinile spre cer s-a rugat aşa o perioadă de

timp, apoi mi-a spus:

– În biserica Sfântului Nicolai Naberegnâi. Să citeşti şi să cânţi cu

măicuţele de

la mănăstirea Pokrovski şi Frolevski. Până la urmă să rămâi cu cele de

la Prokovski şi îţi

vei duce traiul acolo. Să primeşti schima şi să nu spui la nimeni.

A primit măicuţa Alexandra schima, a murit şi nu a spus la nimeni. Cei

ce n-au plecat atunci la Kiev au fost arestaţi şi prigoniţi.

Măicuţa Alexandra mi-a mărturisit că dacă ea n-ar fi avut binecuvântarea

Părintelui Lavrentie n-ar fi reuşit să-şi ducă până la capăt calea cea

pământească ca să

poată trece în cea cerească.

Când au închis mănăstirea Vvedensk – continuă povestirea măicuţa Maria,

atunci am venit pentru prima oară la Mănăstirea Cernigov şi m-am

întâlnit cu Părintele

Lavrentie şi l-am întrebat:

– Cum să trăiesc în continuare? Am început să plâng că s-au închis mănăstirile

iar eu nu ştiam ce să fac.

Părintele m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus:

– Mănăstiri vor mai fi. Schima vei primi-o la Vvedensk, apoi te vei muta la

Prokovsk şi o ucenică de-a ta va ajunge la grad sfânt în Ierusalim şi

de asemenea va fi

schivnică şi-şi va încheia drumul lumesc în mănăstirea Acoperământul

Maicii Domnului.

Schimonahia Maria

Cum n-aţi văzut nici un Părinte?

Era îmbrăcat cu schimă!

Când lucram ca controlor pe tren, timpurile erau foarte grele şi nu ne

dădeau suficient cărbune pentru a ne încălzi vagoanele, dar ne

condiţionau să nu încercăm să încălzim cu altceva conductele căci ne

bagă la închisoare. Dar nu care cumva să se întâmple să îngheţe apa în

ţevile de încălzire că tot închisoarea ne aşteaptă. Atunci eu, fiind

pusă într-o situaţie atât de grea, încercam să aduc cărbune din altă

parte pentru a

încălzi vagonul, în una din aceste dăţi a dat peste mine un miliţian

care imediat a

început să strige la mine, m-a trântit jos şi a început să mă lovească

cu picioarele, să mă

târască pe jos şi altele. Eu îl rugam să mă lase, căci nu am făcut

nimic rău, iar dacă au să

îngheţe ţevile de încălzire ale trenului eu am să fiu dusă la

închisoare. El însă rămânea neînduplecat şi mă lovea în continuare.

Despre Părintele Lavrentie de la Cernigov eu

auzisem multe de la pasagerii trenului şi în acel moment dificil, necunoscându-l

personal pe el, mi-am îndreptat gândurile spre dânsul şi am început să

mă rog aşa:

„Maica Domnului, împreună cu toţi sfinţii şi Părinte Lavrentie,

rugaţi-vă şi mijlociţi

pentru mine, păcătoasa, în faţa Bunului Dumnezeu". Atunci, dintr-o

dată, poliţaiul s-a oprit pe loc ca împietrit, dându-mi drumul, iar

pasagerii care erau adunaţi au început să strige la el şi să-l certe,

aşa încât el a plecat dar m-a lăsat în stare gravă. Pasagerii din

vagonul meu m-au ridicat de jos, m-au dus în compartiment şi au

încercat să mă liniştească.

Inima îmi bătea foarte tare, încât abia mai puteam respira şi nu-mi

puteam reveni. Deodată, înaintea mea a apărut un călugăr care a făcut

semnul Sfintei Cruci

asupra mea şi apoi a dispărut. Eu m-am liniştit pe dată, m-am ridicat

cu totul sănătoasă

şi i-am întrebat pe cei din jurul meu, care mă ocroteau şi erau

îngrijoraţi pentru mine:

– Unde este Părintele?, iar ei, miraţi, mi-au răspuns că n-au văzut

nici un Părinte.

– Cum n-aţi văzut nici un Părinte, că eu l-am văzut acuma aicea. Era

îmbrăcat cu schimă. Toţi m-au privit miraţi şi nu mi-au răspuns nimic.

Acel chip mi s-a întipărit foarte bine în memoria mea. Prin anii 60 ajungând eu

la Cernigov, am văzut fotografia Părintelui Lavrentie şi m-am mirat,

căci acesta era

Părintele ce-l văzusem în tren cu mulţi ani în urmă. Acesta era

călugărul care m-a apărat

şi m-a liniştit în acea clipă grea: Părintele schiarhimandrit Lavrentie, grabnic

ajutător şi mijlocitor al celor în necazuri şi pericole.

Schimonahia Sviatoslava, Oraşul Kiev

Vei fi schimonahă!

În anul 1930, când am fost arestată şi mult chinuită eu îl cunoşteam

pe Părintele

Lavrentie şi credeam în puterea rugăciunii lui, şi mă rugam astfel: „Doamne

Dumnezeule, pentru rugăciunile Părintelui Lavrentie, miluieşte-mă şi

scapă-mă pe mine

păcătoasa". Rugându-mă aşa, mi-a apărut în faţa ochilor Părintele

Lavrentie şi mi-a spus:

– Vei fi schimonahă şi roagă-te să fii aşa.

În aceeaşi zi am fost chemată de către şefi şi eliberată.

Schimonahia M., oraşul Kiev

Cu atât vei primi mai mult dincolo

O măicuţă care de mult timp zăcea la pat, l-a întrebat pe Părintele Lavrentie:

– Cât oare am să mai pătimesc? De aş putea, m-aş dezlega mai repede de

trupul ăsta.

Iar el, mângâind-o cu dragoste, i-a răspuns:

– Cu cât vei chinui aici mai mult, cu atât vei primi mai mult dincolo.

Monahia H.

Cum merge rugăciunea lui Iisus?

L-am visat într-o noapte pe Părintele Lavrentie, cu un chip liniştit şi luminos,

privindu-mă cu nişte ochi albaştri, clari şi plini de bucurie, şi m-a

întrebat cum merge

rugăciunea lui Iisus. Iar eu i-am răspuns:

– Mă străduiesc.

Atunci el mi-a spus:

– Bine le va fi aici celor ce fac rugăciunea lui Iisus.

Măicuţa A.

Mie Părintele Lavrentie mi-a spus aşa:

– Bine ar fi dacă ai veni la Cernigov şi te-ai ruga la catedrala

soborului Preobrejensk vreo zece ani. Eu n-am dat mare atenţie

timpului acordat. Am venit la Cernigov şi peste zece ani catedrala a

fost închisă.

Monahia M.

Când stareţului Lavrentie îi dădeau bani pentru pomelnice, el mai făcea un

pomelnic şi-l dădea în biserică cu bani cu tot sau îşi lăsa foarte

puţini bani pentru sine,

pe care până la urmă însă îi împărţea la cei săraci şi nevoiaşi. Şi pe

ucenicii săi îi învăţa

la fel, ca în primul rând să dea banii pentru reparaţiile şi

trebuinţele bisericii, iar restul

să dea la nevoiaşi. Dacă primea alimente, le împărţea cu surorile.

Măicuţa Ilaria

Fratelui tău nu i se vor ierta uşor!

L-am visat pe Părintele Lavrentie care mi-a spus:

– Rugăciunile tale pentru rudele tale nu sunt zadarnice. Părinţilor

tăi li s-au iertat păcatele în urma pomenirilor bisericeşti făcute de

tine, dar fratelui tău, ce şi-a bătut joc

de cele sfinte, nu i se vor ierta uşor.

Eu am tresărit şi am început să plâng, căci fratele meu a necinstit şi a aruncat

icoana Maicii Domnului.

Maica N.

Vei fi prigonit împreună cu ceilalţi

Când au închis mănăstirea Sfânta Treime din Kiev, eu m-am adresat la Cernigov

Părintelui Lavrentie, care mi-a dat sfaturi foarte preţioase în ceea

ce priveşte viitorul

meu.

– Vei locui iniţial la mănăstirea Ionovsk, şi să ştii că părintele

Ioan e sfânt. Va fi închis şi acela. Vei fi schivnic şi vei sluji la

icoana Adormirii Maicii Domnului de la Lavră. Vei fi prigonit împreună

cu ceilalţi. Ceea ce toate s-au împlinit întocmai.

Schimonah Porfirii, Oraşul Kiev

Ori pe Mirele ceresc, ori un mire pământesc

Eu mergeam adesea la Vlădica Boris să-i cer binecuvântare să merg la

mănăstire, iar sora mea îmi spunea:

– Tu fă cum vrei, dar eu la mănăstire nu merg, şi nici nu mă căsătoresc.

Într-un sfârşit Vlădica mi-a spus că mă primeşte la mănăstire, iar eu

m-am dus la

Părintele Lavrentie pentru binecuvântare, la care el mă întreabă:

– Dar sora ta ce spune? Iar eu i-am răspuns:

– Părinte ea spune: „Nici maică nu voi fi, nici n-am să mă mărit!" La

care el a zâmbit şi a spus:

– Ei, aşa nu se poate! Trebuie să-şi aleagă ori pe Mirele ceresc, ori

un mire pământesc, căci altfel nu se poate trăi.

Ajungând acasă, îi povestesc totul surorii mele, la care ea, ascultându-mă, a

izbucnit în plâns şi îmi spune:

– Du-mă la Părintele, că eu vreau să mă fac măicuţă ca şi tine. Spunându-i că

vom merge în altă zi, ea mi-a răspuns scurt:

– Nu altă dată, ci acum trebuie să mergem! M-am îmbrăcat şi am pornit spre

Părintele Lavrentie care văzându-ne s-a bucurat nespus de mult şi ne-a

binecuvântat să

intrăm în mănăstire. Atâta de puternică era rugăciunea cuviosului Părinte.

Schimonahia M.

Numai cei binecredincioşi

Cu mult înaintea războiului, într-una din convorbirile sale cu ucenicii săi

duhovniceşti, Părintele Lavrentie spunea că va fi război, iar una

dintre surori i-a zis:

– Bine că va fi război, căci mulţi vor fi trecuţi în rândul mucenicilor.

Părintele însă a contrazis-o, spunându-i că nu toţi, ci numai cei

binecredincioşi,

iar cei necredincioşi vor merge în iad. Sora, înspăimântându-se, îi spune:

– Păi, aşa poţi să-ţi pierzi sufletul foarte uşor.

Părintele i-a răspuns că pe cei slabi Dumnezeu îi va lua, iar alţii se

vor curăţi prin boli. Însă în rândul mucenicilor vor fi trecuţi numai

cei binecredincioşi care îşi vor spăla păcatele cu sângele lor luptând

pentru apărarea patriei, iar pe cei mai puternici Dumnezeu îi va lăsa

pentru întâlnirea cu El.

Antihristul – un singur împărat

Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi

iubiţi"), despre vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească

de cărările greşite şi

să fie veghetori.

– Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta"

fie cu cei „de stânga". Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme

când vor impune lumii

să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un

singur împărat, să

ştiţi că acela „el e" – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei

vota. Apoi adăuga:

– Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne

foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea

scăpa decât dacă

se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri.

Spunea că în acest război se vor distruge atâtea state încât până la

urmă vor mai

rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un

singur împărat peste tot pământul.

În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva

adevăraţilor creştini,

care vor trebui să scape fugind, (evadând), iar cei neputincioşi şi

bătrâni măcar de

remorcile lor să se prindă şi să fugă.

Deseori stareţul repeta cu tristeţe în discuţiile despre antihrist următoarele

cuvinte:

– „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă în casă ca lumea să semneze

pentru acel «singur împărat» pe pământ şi se va face un recensământ 25

al populaţiei

foarte drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt soţul, soţia

şi copiii, şi soţia îl va

ruga pe soţ să semneze căci altfel nu va putea cumpăra nimic pentru

copii: «hai, soţule,

să ne înscriem şi noi căci avem copii şi dacă nu ne înscriem nu vom

putea face nimic»,

iar soţul îi va răspunde: «iubita mea soţie, tu fă cum vrei, eu însă

sunt pregătit să mor

mai bine pentru Hristos, decât să semnez ceva pentru antihrist». Aşa

de tragic viitor vă

aşteaptă.

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi

mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor

reface nu numai pe

dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale

bisericilor, cât şi ale

clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la

cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina

lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea

împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul

Dumnezeu să mai

25 Pentru explicaţii citeşte capitolul de la sfârşitul cărţii: „Despre

taina fărădelegii care se lucrează".

lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri

groaznice ne

aşteaptă. Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se

pregăteşte cu foarte mare

viclenie (perfidie). Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o

bunăstare imensă, pline de

bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi

încununat ca împărat în

marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului.

Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă

străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi,

ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al

doisprezecelea neam

de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi

prin capacităţile

sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după

vârsta de 12 ani

când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care

ieşind din beznă

(din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de

spaimă dar satana îi va

spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine".

Acest copil îi va uimi

pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în

chipul omului

„antihristul".

Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul

Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit

corect, iar acolo unde

vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu" el se va

lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare,

antihristul va avea

mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce,

Patriarhul va observa

că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa

că acesta este

antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul"

pentru care Patriarhul

va fi omorât.

Din cer se vor coborî proorocii Enoh şi Ilie care de asemeni vor

explica lumii şi

vor striga: „Acesta este antihristul! Să nu-l credeţi!" Iar el îi va

omorî pe ei, însă după 3

zile, cu puterea lui Dumnezeu, vor învia şi se vor înălţa la ceruri.

Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile

sataniceşti şi va face

multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi şi îl

va auzi lumea

întreagă (prin televiziune, radio, etc. n. ed.). Pe oamenii săi el îi

va ştampila cu semnul

său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască

cu ură mare. Atunci

va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor

refuza ştampila satanei

(semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului

iar apoi se va

extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în

numele Mântuitorului

nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri

îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi

vor vedea dacă a

primit omul sau nu semnul satanicesc.

Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi

nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că

Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă

deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu

sufletul) nu va

putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa

fără de sânge a lui

Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică".

Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada

sa şi va fi o

secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va

putea să cadă omul

într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii,

dar Dumnezeu are să-Şi

îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui.

Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit

cu adevărat

după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta

în aşteptare,

urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au

recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci

ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar

în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus

Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor

se vor mântui.

Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar

când pământul

nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care

el le va răspunde:

„dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic". Vor seca râurile şi

lacurile, şi nu va mai

fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani

şi jumătate, dar pentru

aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile.

În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi

stâlpi ai Bisericii

Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii)

şi Dumnezeu îi va

acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea

atotputernică şi ei nu vor vedea

acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru

toţi oamenii şi pe

care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor.

Încă o dată vă repet

să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu

va fi acolo".

Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:

– Ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!

– Tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.

Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:

– Părinte, mi-e frică, ce să fac?

– Păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.

Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el

va trece vor fi

pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte

de aceasta Dumnezeu

va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri.

Când va veni antihrist

la putere, bolile însă vor dispărea. Cel de-al treilea război mondial

nu va fi pentru

pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

O soră l-a întrebat pe Părintele:

– Asta înseamnă că vom pieri cu toţii?

– Nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele

pentru credinţă şi

atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor

merge direct în iad.

Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la

judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi

în cartea vieţii îi va

trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în

toate va fi o

bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica

noastră să mai

îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai

bine să vă rugaţi mai

mult şi să umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi

mai ales să veniţi la

Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului

pentru păcatele

întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu

trupul şi sângele lui

Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.

Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să

primească ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi

minciună, că acesta

este necuratul şi nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.

Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând

lacrimi amare, spunea:

– Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea

antihristului!

Ierodiaconul Gheorghe întrebă:

– Părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon. La

care el i-a răspuns că nu ştie.

Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului

şi-l ruga pe Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru

el ca să nu ajungă

în iad. Părintele Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la

Ceruri, apoi i-a spus:

– Se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în

Împărăţia Cerurilor.

Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la

Lavra din Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă

milostenie. S-a îmbolnăvit

aşa, dintr-o dată, şi la scurt timp a murit.

De fiecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo

plângea amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi

mai multe lacrimi:

– Cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna– iadul) este

plin de suflete omeneşti!

Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către

toţi şi Bunul

Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.

Ne povestea foarte des despre timpurile de apoi

În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte

des despre

timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia.

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în

oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu

va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea n. ed.). Vor fi

nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul

şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi

pământul va arde, vor

rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu

războiul şi să ne alegem

un singur împărat pe tot globul!"

Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată

evreică din cel

de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va

fi „el" frumos

pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa

lui adevărată: urâtă şi

înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin

grădină cu mama sa,

şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată

se va deschide

pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea

că cineva e în spatele

lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva

groaznic, o grozăvie,

şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui

în el şi din acel

moment el va deveni antihrist.

Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la

Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va

dezlega şi el se va sălăşlui în

împăratul-antihrist".

Iereul Nechifor, Grigorie şi protoiereul Vasile Ganzin îl contrazic pe Părintele

Lavrentie, că el despre asta a mai spus o dată, dar puţin diferit, iar

el le-a răspuns.

– Fraţii mei şi onoraţi părinţi, voi un lucru nu-l pricepeţi şi nu-l

ştiţi. Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume.

Cuvintele mele sunt adevărate, iar

mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prin milostivirea Bunului

Dumnezeu asupra

mea.

Iereul Nechifor şi Grigorie Protosinghelul Vasile

Cuvintele noastre sfinte sunt: Rusia şi rusesc

Părintele Lavrentie, discutând cu arhimandritul Teofan şi Nechifor, le spunea cu

multă luare aminte: „…cuvintele noastre sfinte sunt – Rusia şi

rusesc. Şi numaidecât

trebuie ştiut că mai întâi a fost încreştinarea Rusiei şi nu

încreştinarea Ucrainei. Kievul

este al doilea Ierusalim şi mama tuturor oraşelor ruseşti. Rusia

Kievleană era împreună

cu Rusia Mare. Kievul fără Marea Rusie este de neînchipuit şi de nepermis.

În Polonia a existat un centru secret al evreilor. Pe polonezi i-au

obligat să ocupe

Rusia, iar când ei au reuşit să ocupe o bucată din Rusia, au dat-o în

arendă cu tot ce era

în ea, inclusiv biserici şi mănăstiri. Ortodocşii nu puteau să facă

nimic de sine stătător.

Erau strâmtorări din toate punctele de vedere, şi trebuiau să se

supună Poloniei, adică

catolicilor şi uniaţilor. Lor nu le plăceau deloc cuvintele Rusia şi

rusesc, de aceea au

numit acele pământuri Rusia cea Mică (Malorosiei). Apoi însă au văzut că totuşi

denumirea conţinea silaba ros, şi atunci au numit-o Ocrainei

(margine). Ce margine putea fi aceasta când ea e înconjurată de jur

împrejur de alte state? Iar mai târziu au

înlocuit cuvântul „Ocraina" cu Ucraina şi ucraineni, ca să ne

dezrădăcineze mai uşor de

la Rusia ortodoxă.

Preacinstitul Teofan, egumenul lavrei Pecerska, spunea: «Să nu care

cumva să cinstim altă credinţă şi nici într-un caz să nu ne unim cu

catolicii şi să ne lepădăm de

ortodoxie».

Arhiepiscopul Lazăr şi Sfântul Teodosie ale cărui sfinte moaşte le avem aicea

(spunând acestea Părintele Lavrentie a făcut o închinăciune spre

soborul catedralei) şi

Sfântul Ioan – Mitropolitul Tobolskii, toţi s-au străduit să facă după

cuvântul lui Iisus

Hristos «faceţi aşa ca toate să fie una», să fim cu Rusia ortodoxă, ca

împreună să

formăm Sfânta Rusie. Şi astfel, pentru totdeauna să ne depărtăm de conducerea

poloneză şi catolicism, care ne duc sufletul la pierzare. V-am spus ca

să ştiţi! Ţineţi minte! Şi nu uitaţi!

Kievul n-a avut niciodată patriarh. Patriarhii au fost şi au trăit

întotdeauna la

Moscova. Feriţi-vă de biserica autocefală ucraineană".

Părintele Kronid de la Lavra Pecerskaia l-a contrazis pe Părintele Lavrentie,

spunându-i că ucrainenii care singuri se sfinţesc şi uniaţii au

dispărut din Ucraina.

Părintele însă cu tristeţe i-a răspuns: „Diavolul va intra în ei şi ei

cu mare putere

diavolească se vor uni împotriva Bisericii Ortodoxe. Dar sfârşitul lor

va fi ruşinos, iar

cei ce îi vor urma vor fi pedepsiţi de Cel de sus".

Ce cuvinte sfinte şi adevărate a grăit acest înţelepţit Părinte. Acum,

(în zilele noastre, 1993), a apărut un singur arhiereu (ucrainean

singur sfinţitor) şi s-a numit

Patriarhul Kievului, dar unde? în America. El nici n-a ştiut sau poate

a uitat că în Kiev

niciodată n-a fost patriarh. Dar deja mulţi, din neştiinţă, strigă:

„Patriarhul nostru!" 26

Părintele ne-a preîntâmpinat: „Să fiţi credincioşi Patriarhiei

Moscovite şi nici într-un caz să nu intraţi în vreo dezbinare. Pentru

acei arhierei şi ierei care vor tulbura

poporul, mare va fi pedeapsa lor, şi, vai, câte suflete vor trage după

dânşii, ducându-le

în gura iadului. Să vă feriţi de „biserica" de peste „graniţe" şi să

ştiţi că ea nu este

trecută în rândul Bisericilor Ortodoxe. Ea nu este Biserică ci e parte

a Bisericii ruseşti.

Mult a suferit, dar a supravieţuit Biserica noastră într-un stat de

ateişti. Cinstire şi slavă ei!

Ţara noastră e veşnic ortodoxă! Cuvântul „Biserica e liberă" e o denumire dată

de eretici. La noi Biserica e Ortodoxă. Se dezbină şi intră în erezie

cei ce nu cred în Una

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică! Biserica Ortodoxă este trupul

Mântuitorului (oare se poate rupe trupul lui Hristos?). Şi ei

(ereticii) nu ţin minte că

unul este Dumnezeu, una este Credinţa şi unul este Sfântul Botez.

Iisus Hristos a creat o

singură Biserică (şi nu biserici) ce nu va fi învinsă nici de porţile

iadului. Una este, doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi

Apostolească, celelalte, ce se numesc

„biserici", nu sunt biserici ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul

de grâu al lui

Hristos".

Părintele, după ce a spus acestea, a început să plângă şi să se roage

pentru toţi

cei rătăciţi. Apoi a spus:

26 Iată deci proorocia Părintelui se împlineşte.

– Nu, nu-i va chema pe ei Dumnezeu la pocăinţă, şi nu-i va dezlega,

căci nu iartă

Dumnezeu acest păcat. Acest lucru mi-a fost arătat mie de către

Împărăteasa Cerească şi

de Sfântul Înger păzitor.

Părintele mărturisea:

– Maica Domnului mi s-a arătat de câteva ori, atât singură, cât şi însoţită de

arhanghelii Mihail şi Gavriil.

Părintele îi spunea arhimandritului Varlaam:

– În ei (cei ce singuri s-au abătut de la dreapta credinţă) nu se sălăşluieşte

Sfântul Duh – mântuirea şi câştigarea Împărăţiei Cereşti. Noi,

ortodocşii, nu urmărim

decât salvarea sufletului şi câştigarea Împărăţiei Cereşti şi acest

lucru ni-l poate da

Maica noastră, Biserica Ortodoxă. Slavă lui Dumnezeu! Lepădarea de Biserică este

un păcat de neiertat, atât în viaţa asta, cât şi în viaţa cealaltă.

Asta-i hulă împotriva

Duhului Sfânt.

Terminând această discuţie, Părintele s-a luminat cu o lumină nepământească,

apoi a adăugat:

„– Cei ce au urechi, să audă şi cei ce au ochi, să vadă!" Iar apoi, a adăugat cu

tristeţe: „dar vor fi mulţi surzi şi mulţi orbi".

Schiarhimandriţii Teofan, Nichifor şi Varlaam

Va pieri amintirea şi cinstirea lor cu zgomot

Schiarhimandritul Teofan povesteşte: Stareţul Lavrentie ne spunea cu zâmbetul

pe faţă:

„Credincioşii ruşi se vor căi de păcatele lor de moarte, că au permis

jidovilor să necinstească Rusia, că nu l-au apărat pe Ţar, unsul lui

Dumnezeu, n-au cinstit Biserica Ortodoxă, mănăstirile, bisericile,

mucenicii şi toţi sfinţii. Că au urât cucernicia, lucrurile drepte şi

au îndrăgit şiretlicurile diavoleşti şi toată necinstirea vrăjmaşă. Şi

mulţi ani au lăudat, au înălţat şi s-au închinat idolului sovietic şi

ateismului, distrugătorul ţării,

considerându-l nemuritor. Puterea sovietică l-a ridicat în slăvi pe

Stalin şi pe Lenin,

numindu-i şi pe ei nemuritori". Spunea Părintele că atunci când dracii

au băgat sufletul

lui Lenin în iad, mare bucurie şi mare triumf a fost în iad, iar apoi

au adăugat: „…iar

atunci când Stalin va intra în iad, acelaşi lucru va fi. Va pieri

amintirea şi cinstirea lor cu

zgomot. Rusia împreună cu toate popoarele slave va întemeia o

împărăţie puternică, şi

va fi condusă de către un împărat ortodox, uns al lui Dumnezeu, în

Rusia vor dispărea toate ereziile şi dezbinările. Dumnezeu va milui

Rusia pentru timpurile groaznice

anticreştine, şi pentru că a avut o soartă tragică înainte de venirea

lui antihrist şi pentru

că în acele vremuri groaznice a strălucit în Rusia regimentul măreţ al

mucenicilor 27 ,

începând din cinul înalt duhovnicesc până la cetăţenii de rând: de la

cele mai înalte

grade ale feţelor bisericeşti, mitropolit şi împărat, preot şi

călugăr, până la sugari şi nounăscuţi

şi terminând cu mirenii. Ei toţi se vor închina lui Dumnezeu,

împăratului nostru,

Sfintei Treimi, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi-L vor implora ca

să miluiască Rusia.

Trebuie să ştiţi că Rusia este apărată de Maica Domnului, ea se roagă

şi mijloceşte

pentru noi. Toţi Sfinţii ruşi împreună cu Sfânta Născătoare de Dumnezeu se roagă

pentru iertarea Rusiei, în ţara noastră va înflori dreapta credinţă

ca-n vremurile de

demult şi va fi foarte mare bucurie pentru sufletele creştine (dar

pentru puţin timp, căci

va veni timpul Judecăţii de Apoi). De împăratul ortodox rus se va teme

chiar şi antihrist

iar restul ţărilor, în afară de Rusia şi celelalte pământuri slave vor

fi sub puterea lui

27 Vezi cartea: Noii martiri ai pământului rus. Schitul românesc

Podromul Sfântul Munte Athos 2002. (n.

ed.)

antihrist şi vor suferi chinuri groaznice ce sunt însemnate în Sfânta

Scriptură! Rusie,

pocăieşte-te, cinsteşte-L şi înalţă-L pe Dumnezeu, cântându-I Lui: Aliluia!"

Schiarhimandritul Teofan,

Schimonahia Alexandra,

Monahia Olimpiada.

Măreţ Părinte, grandios, dar nu pot să înţeleg

de ce a refuzat schima?

Când Părintele Lavrentie zăcea pe patul de moarte, venise să-şi ia rămas bun de

la el măicuţa Antonia. Toţi plângeau şi-şi cereau iertare,

binecuvântare şi sfinte rugăciuni.

Părintele, adresându-se egumenei Antonia, a spus:

– Păzeşte-ţi turma, şi să o iubeşti, iar măicuţelor le-a spus:

– Voi să o ascultaţi pe maica egumenă, căci cine nu o va asculta, îşi

va duce sufletul pe calea pierzării.

Tot în această perioadă, pe Părintele Lavrentie l-a vizitat şi

episcopul Iacob, spunându-i:

– Părinte, trebuie să primiţi schima. Iar Părintele i-a răspuns:

– Nu, Sfinţite Vlădică, lasă să rămână totul aşa cum este.

Episcopul Iacob, îndepărtându-se de patul Părintelui, a spus cu supărare:

– Măreţ Părinte, grandios, dar nu pot să înţeleg de ce a refuzat

schima. Doar toţi marii duhovnici şi propovăduitorii dreptcinstitori

au primit sfânta schimă. Îmi pare rău de acest stareţ vestit, de acest

minunat Părinte Lavrentie.

Însă Părintele, nu cu mult înainte de a se îmbolnăvi, a lăsat cuvânt

ca atunci când

va fi pe patul de moarte să o cheme la el pe schimonahia Gavriila.

Astfel că atunci când

măicuţa Gavriila a fost chemată, ea a venit cu schima pe braţele ei.

Mare i-a fost mirarea

Vlădicăi Iacob când a văzut aceasta şi cu multă dragoste duhovnicească

a exclamat:

– Slavă Ţie, Doamne, Părintele nostru este schivnic.

Atunci măicuţa Gavriila i-a spus Vlădicăi că Părintele este schivnic şi că

tunderea ca schivnic a primit-o de la sfântul mucenic Pahomie,

Arhiepiscopul Cernigovului. Părintele a fost îmbrăcat în schimă şi

mare a fost smerenia lui, căci

nimeni nu ştia că este schivnic. El a trăit foarte simplu şi în multă

smerenie, n-a purtat

schima pentru a nu da naştere la admiraţia celor din jur.

După trecerea la cele veşnice a Părintelui Lavrentie, măicuţa egumenă Antonia a

slujit în fiecare zi timp de patruzeci de zile parastasele şi slujbele

de înmormântare. A făcut multe mese pentru călători şi rugători, a dat

mult ajutor la bisericile mai sărace şi

la alte mănăstiri, pentru pomenirea Părintelui Lavrentie. Pe 7

ianuarie a fiecărui an se

slujeşte parastasul şi slujba de pomenire a Părintelui Lavrentie

săvârşite de arhiepiscopul

Cernigovului. La prânzul de pomenire multe cuvinte frumoase au fost spuse

despre Părintele Lavrentie de către Vlădica, maica egumenă, părintele Nechifor,

părintele Antonie şi alţii.

Măicuţa egumenă s-a uitat pe fereastră şi a spus:

– Pe acolo a umblat părintele, şi întorcându-se la arhiepiscopul

Andrei, a continuat: părintele Lavrentie i-a numit pe arhiereii Simon

şi Iacob propovăduitori şi

mari rugători şi vor fi şi mai mulţi ca ei. Va fi la Cernigov un

arhiepiscop mărturisitor şi

va fi în Rusia o mare prigoană, spunând acestea începu să plângă, iar

o dată cu ea şi cei

prezenţi. Apoi maica egumenă a adăugat: Aştept prigonirea mănăstirii, iar apoi

înflorirea ei.

Schiarhimandritul Lavrentie este îngropat în cimitirul soborului

Sfintei Treimi în

gropniţă, lângă arhiepiscopul Filaret al Cernigovului şi mulţi alţi arhierei.

Dreptcredincioşii îi poartă un profund respect şi cinstesc memoria

Părintelui Lavrentie

venind şi închinându-se la mormântul lui, unde este pusă o icoană mare

care îl reprezintă pe el. Şi toţi cred că acest mare rugător şi

mijlocitor al sufletelor păcătoase se sălăşluieşte între cei sfinţi şi

drepţi şi că el se roagă în continuare pentru Rusia Ortodoxă

pentru ca noi să ne putem duce traiul în curăţenie, cinstind Biserica

Ortodoxă şi pe toţi

sfinţii ei.

ULTIMELE ZILE ALE PĂRINTELUI,

MOARTEA ŞI ÎNMORMÂNTAREA LUI

În toamna anului 1949 Părintele Lavrentie a început să se simtă rău.

Cu toate că starea lui de sănătate nu-i prea permitea, el mergea toată

ziua la biserică, iar când

surorile îl rugau să rămână în chilie, el le răspundea:

– Unul merge la biserică să câştige mântuirea, iar altul ca să nu o piardă.

În ultimul timp îl aduceau la biserică cu căruţa, înainte de Sfântul Neculai a

trimis o soră ca să ceară binecuvântare de la Părintele paroh Iacob

pentru a merge la

biserică. Părintele paroh, din dragoste pentru Părintele Lavrentie, nu i-a dat

binecuvântare, iar când sora s-a întors şi i-a spus ce i-a zis

părintele Iacov, Părintele

Lavrentie i-a răspuns:

– Ei, cine se mai gândeşte că o să ajungă până la anul viitor, poate

să nu meargă.

S-a îmbrăcat repede şi a fost dus la biserică. Aceasta a fost ultima

priveghere a

Părintelui. Când se cânta: „Acum slobozeşte Doamne pe robul Tău…",

Părintele plângea foarte tare şi plângeau împreună cu el toţi cei care

erau prezenţi, care au simţit cu adevărat dragostea îngerească ce se

revărsa din inima lui.

La chilie l-au dus în braţe căci era foarte slăbit şi de atunci

Părintele nu s-a mai ridicat din pat.

Părintele nu mai mânca pâine de aproape jumătate de an, hrănindu-se

doar cu legume. Cu mult înainte de Sfântul Neculai, surorile îl rugau

să fie mai îngăduitor cu

sine şi să se îngrijească mai mult de sănătatea sa. Iar el, glumind,

le-a răspuns:

– Dacă până la Sfântul Neculai soarele va urca sus, atunci şi

lucrurile vor merge

în sus.

Iar când de Sfântul Neculai l-au dus la chilie pe braţe, el a spus:

– Acum până la Botezul Domnului ori îmi revin, ori mă tot duc.

În timpul bolii, Părintele era zilnic împărtăşit, iar în ziua când s-a

stins din viaţă

(la Bobotează), egumenul, părintele Antonie, a adus Sfintele Daruri în

potirul din

Sfântul Altar. Rugăciunea de mulţumire a fost citită de o măicuţă.

Către seară se vedea

deja că puterile îl părăsesc şi atunci toţi au alergat şi s-au adunat

în chilie la el pentru a

fi binecuvântaţi şi a-şi lua rămas bun de la iubitul lor Părinte şi duhovnic.

Una dintre surori (care îl îngrijise cel mai mult) povestea că pe la ora trei

noaptea a auzit clar o cântare de o frumuseţe rară a corului. Atunci

ea a alergat în chilia unde odihnea trupul celui adormit, dar acolo

era o linişte desăvârşită, lumânările ardeau şi nu se auzea decât

glasul liniştit al preotului D. care citea Sfânta Evanghelie. Măicuţa

nedumerită şi speriată a spus că ea a auzit clar o cântare deosebită,

iar părintele călugăr

s-a minunat şi a spus că sufletul Părintelui Lavrentie este întâmpinat

de îngeri.

În ziua a treia de dimineaţă săvârşind cu lacrimi ultima panahidă în

chilie, clerul

însoţit de poporul îndurerat au dus sicriul cu trupul Părintelui în

biserică, care deja

devenise neîncăpătoare pentru mulţimea şi slujitorii Bisericii care

veniseră să-şi ia

rămas bun de la iubitul lor duhovnic şi călăuzitor. Sicriul a stat

cinci zile în mijlocul

bisericii. Seara se citea Paraclisul, dimineaţa slujba pentru cei

adormiţi, apoi panahidă

iar şuvoiul de oameni nu mai contenea să curgă. Trupul Părintelui se

odihnea într-un sicriu de stejar pe care el şi-l pregătise cu mult

înainte de moartea sa.

Faţa celui adormit era acoperită cu „Aerul", cum se face după

rânduiala monahală. Se vedeau doar mâinile care însă erau moi ca ale

omului ce doarme.

Nu se poate exprima prin cuvinte starea sufletească a măicuţelor şi a

maicii stareţe Antonia. Ele îşi luau rămas bun de la cel care le-a

fost mai aproape decât un tată

trupesc. El le-a primit pe ele în mănăstire, majoritatea trăind într-o

sărăcie cruntă. În toată viaţa sa, Părintele le-a încălzit sufletele

lor şi le-a alinat suferinţele, le-a ajutat în toate, le-a învăţat,

le-a hrănit trupeşte şi le-a condus duhovniceşte pe drumul spre

mântuire.

În ziua înmormântării, slujba a oficiat-o Episcopul Iacob cu un întreg sobor de

preoţi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, cu binecuvântarea Vlădicăi,

Arhiereul D. a ţinut

cuvânt de rămas bun care neîncetat a fost întrerupt de suspinele

mulţimii. Nu-şi putea

opri lacrimile nici Vlădica şi nici unul din cei prezenţi. După

cuvântul de rămas bun au

început cântările care îţi răscoleau şi cele mai sensibile corzi ale

sufletului. Participau la ele Vlădica, tot soborul preoţesc, mulţi

călugări şi diaconi.

În jurul sicriului stăteau măicuţele şi ucenicii Părintelui Lavrentie

iar credincioşii ce veniseră aveau câte o lumânare aprinsă. Era plină

toată biserica, curtea bisericii, iar

mulţi din cei veniţi nici n-au putut ajunge până la sicriu, stând pe

drumul de lângă

biserică. Cântarea „Cu cei sfinţi să te odihneşti" a fost cântată de

toată lumea ce stătea

în genunchi.

Când s-a încheiat rânduiala de înmormântare, cam pe la ora cinci după amiază,

sicriul cu trupul Părintelui a fost coborât de către călugări şi

episcopi în gropniţă. Toţi plângeau în hohote iar alţii au leşinat.

Măicuţele toate au înconjurat cavoul, au aplecat

asupra lui capetele lor sărmane şi au ridicat asemenea glasuri de plângere încât

Preasfinţitul Părinte Iacov, cu mâinile la urechi, abia a ieşit viu de

acolo, întrucât inima

îi ieşea din piept de milă. Numai singur clopotul era cel care ridica

la cer sunetul său

ritmic ce părea netulburat.

Sicriul cu trupul celui adormit a fost lăsat timp de 40 de zile în

gropniţă şi aşa, zi

şi noapte, un şuvoi necontenit de lume venea şi îşi lua rămas bun,

Sicriul a stat deschis

20 de zile iar celelalte 20 de zile a fost închis.

Zilnic se slujea panahidă, iar după 40 de zile sicriul a fost coborât în mormânt

sub o piatră mare şi frumoasă. Aceasta a fost pe 20 februarie 1950.

Noi credem şi nădăjduim că bunul Dumnezeu a primit sufletul îngeresc

al Părintelui Lavrentie în Împărăţia Cerurilor şi că mulţi monahi şi

dreptcredincioşi au prin el un rugător înaintea lui Dumnezeu.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Cei ce aţi citit această carte despre smeritul Părintele Lavrentie de

la Cernigov,

să dăm slavă bunului Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, că ni l-a dat

nouă păcătoşilor în

acest al XX-lea veac, (veacul succeselor ştiinţei şi tehnicii dar şi

al falselor minuni, prin

care, cu părere de rău trebuie să spun, hulesc şi necinstesc dreapta

credinţă, semănând

minciuna), pe acest mare luminător şi propovăduitor al Bisericii Ortodoxe.

Părintele spunea adeseori că pământul rusesc niciodată, adică până la Judecata

de Apoi nu va fi lipsit de stareţi drept-cinstitori, rugători şi

propovăduitori ai dreptei

credinţe, asemeni celor din Sfânta Scriptură.

Schiegumenul Heruvim Diagteari

În timpul când cartea era în pregătire pentru tipar, schiarhimandritul Lavrentie

de la Cernigov a fost canonizat Sfânt pe 22 august 1993; au fost

deshumate moaştele

cuviosului care erau întregi şi frumos mirositoare, ele fiind puse în

mănăstirea Sfânta

Treime. Deshumarea şi mutarea sfintelor moaşte a fost făcută de către

Mitropolitul

Vladimir al Kievului şi a întregii Ucraine, cu participarea soborului

de arhiepiscopi:

Antonie, Mitropolitul Cernigovului şi Nijinskului; Ilarion, episcopul

Hersonului şi

Tavriceskului; Bartolomeu, episcopul Sumskului şi Ahtârskului şi

Kronida, episcopul

Dnepopetrovskului şi a Zaporojiei. Au fost prezenţi mulţi alţi preoţi

şi diaconi.

Mulţimea de lume ce venise să asiste la ceremonie nu mai încăpea în

curtea mănăstirii.

Cu toţii însă cântau „Cuvioase Părinte Lavrentie, roagă-te lui

Dumnezeu pentru noi, păcătoşii", în toate bisericile din oraşul

Cernigov, înainte de a începe Sfânta Liturghie

se cântă troparele şi Condacul cuviosului nostru Părinte Lavrentie.

Despre taina fărădelegii care se lucrează

Mănăstirea Noul-Neamţ – 2002 –

Nu vă jucaţi cu mântuirea voastră!

(din convorbirea cu părintele Ghenadie Emelianov –

înregistrată la „Pravoslavnoie Radio", Sankt Petersburg)

„Nu este posibil ca un creştin ortodox să fie indiferent la

introducerea voită şi

sistematică a acestui număr (666) în viaţa lui".

(Din Circulara Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia)

În prezent, populaţia noastră se confruntă cu acţiunea de codificare generală

întreprinsă de către autorităţile statale – deşi până astăzi nu există

nici o lege care să ne

impună adoptarea codului numeric personal. Organele „competente"

invocă articolul 83

din Codul fiscal în care se menţionează luarea în evidenţă specială a

contribuabililor.

Poftim! Luaţi-i, de ce nu?! După cum şi până în prezent au fost luaţi

în evidenţă,

şi de acum înainte vor trebui să fie luaţi. Dar de ce să fie

numerotaţi oamenii?, şi de ce

toţi?

De fapt, acţiunea respectivă ar putea fi atribuită cu acelaşi succes

Societăţii de

salvare – sau Salvamar, ori Crucii Roşii, că mare diferenţă nu e!…

Nouă, însă, ni se spune că în prezent toţi cetăţenii vor trebui să fie

numerotaţi.

Cine are nevoie de aşa ceva şi de ce?

Pe data de 31 ianuarie, 2001, la întâlnirea cu patriarhul, V.

Tihomirov, locţiitorul

ministrului de finanţe, s-a scăpat cu vorba, zicând: „Noi dispunem de

o concepţie bine

definită a perfecţionării organelor fiscale. FMI ne-a acordat credite.

Suntem în faza de

pregătire a unor specialişti, care să fie capabili să activeze în

condiţiile actuale, ţinând

cont de exigenţele internaţionale. În ţară se lucrează deja asupra

unui sistem electronic

unic de culegere şi transmitere a informaţiei."

Codurile numerice nu constituie o noutate pentru nimeni: paşaportul nostru,

atestatul, talonul de pensie şi multe alte documente emise de-a lungul

anilor – toate au

fost numerotate. Acum însă, pentru prima dată, au fost supuşi

numerotării cetăţeni vii şi

liberi, şi nu pentru o anumită perioadă, ca în lagărele de

concentrare, ci pentru tot restul

vieţii lor. Codul numeric personal (CNP) impus nouă prin intermediul

departamentului

de finanţe încalcă Constituţia ţării şi alte documente legislative.

Observăm un anumit scop bine pus la punct – pregătirea populaţiei

pentru instalarea unui control economic total. Or, sufletul creştinesc

simte primejdia ce se

apropie…

Prin ce se deosebeşte acest număr de cele primite până acum? După cum se ştie,

codul numeric barat conţine cifra 666, deşi se afirmă că scannerul nu

citeşte cifra

respectivă. Într-adevăr, dacă vom scana orişice cod numeric barat,

cifra 666 nu va fi de găsit. Dar dacă întreaga informaţie se şterge,

la baza ei rămân cei trei de şase, pe care

scannerul deja îi citeşte; în fapt cei trei de şase conţin întreaga

informaţie a codului

barat. Prin urmare, în componenţa codului se afla tocmai această

cifră: 666, despre care

ne vorbeşte Sfântul Apostol Ioan Teologul, şi nu altă cifră.

Pentru prima dată numărul 666 este menţionat în Cartea Regilor III, cap. 10.

vers. 15 28. Pe vremea domniei lui Solomon toate triburile

înconjurătoare plăteau iudeilor

un bir în valoare de 666 de talanţi (de aur). Iată de ce, pentru

iudei, până în ziua de

astăzi această cifră simbolizează puterea economică asupra altor popoare.

Al doilea aspect neliniştitor îl reprezintă caracterul nu atât

benevol, ci mai curând forţat al acestei acţiuni, de exemplu, în SUA,

numărul este atribuit fiecărui

cetăţean care primeşte cetăţenia americană. Desigur, numărul poate fi

refuzat – numai

că, în acest caz eşti nevoit să părăseşti teritoriul Statelor Unite.

Dar cel mai interesant

este că, şi în acest caz, cetăţeanul rămâne numerotat. Sistemul nu

funcţionează decât

într-o singură direcţie, ca un harpon, omul poate să şi moară –

numărul însă rămâne.

Se pune întrebarea – ce fel de numere sunt acestea pe care omul trebuie neapărat

să le primească, şi încă având în componenţa lor negreşit trei de

şase? Şi de ce sunt ele impuse micuţilor, pensionarilor şi

călugărilor, care nu fac parte din lotul contribuabililor?

Al treilea aspect rămâne în umbră – porţiunea ce se observă nu reprezintă decât

vârful unui aisberg, a cărui denumire este controlul economic total.

Emiterea paşapoartelor electronice şi intrarea în aşa-numita zonă

Schengen 29 atrage după sine

pierderea independenţei economice, pierdere care îi va afecta pe toţi

oamenii şi toate popoarele. Desfiinţarea frontierelor naţionale şi

instaurarea noii ordini mondiale –

iată scopul râvnit al codificării.

Dacă vom analiza desfăşurarea actuală a evenimentelor din lume, vom observa

că omenirea alunecă spre un control economic cvasi total. În viitorul

apropiat toate

cumpărăturile efectuate prin intermediul cartelei electronice pe bază

de CNP vor începe

să fie înregistrate în calculatorul central. Absolut toate

tranzacţiile şi toate schimburile

de marfă vor fi accesibile doar pentru posesorii numărului respectiv.

Exact despre acest lucru ne vorbeşte Sfântul Ioan Teologul în

Apocalipsa, cap. 13, vers. 16-18: „Şi-i va face pe toţi, pe cei mici

şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei

săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să le dea lor semn pe

mâna lor cea dreaptă

sau pe frunţile lor; încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără

număr cel ce are

semnul, sau numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este

înţelepciunea să socotească numărul fiarei; că numărul ei este 666".

E clar că nu merge vorba despre un oarecare număr abstract, care urmează a fi

atribuit oamenilor, ci de unul concret. Mulţi afirmă că acest număr nu

prezintă nici un

pericol, deoarece nu se aplică pe frunte sau pe mână, după cum scrie

în Apocalipsă. Se va emite doar un buletin. Bineînţeles că, deodată,

la toţi, numărul nu poate fi pus pe

frunte, deşi posibilităţi tehnice ar exista. În presa ortodoxă

(„Russki Vestnic" Nr. 51-52,

1998) apare informaţia diac. A. Koblev referitoare la implantarea unor

cipuri sub formă

de vaccin, elevilor şcolii Nr. 487 şi ai colegiului auto din Moscova.

Specialiştii americani, care se ocupau cu aşa-zisa vaccinare, nu

dispuneau de nici un fel de

documentaţie asupra „vaccinurilor". În definitiv totul nu e decât o

chestiune de timp.

28 „Şi era cumpănitura aurului ce venea lui Solomon într-un an, şase

sute şasezeci şi şase de talanţi de aur. Afară de birul celor supuşi

şi al neguţătorilor ce neguţătoreau şi al tuturor împăraţilor celor de

dincolo şi al domnilor pământului". (Biblia de la 1914; III Regi, cap.

10, versetul 15-16.) De remarcat că

în bibliile mai recente acest număr este scos din text. Mai recent un

ierarh i-a chemat pe stareţii din

subordinea sa şi i-a ameninţat că dacă un singur călugăr nu ia noul

buletin, stareţul acela va fi schimbat.

29 Zona Schengen va fi, după cum se vede, un domeniu controlat în

totalitate de Oculta internaţională. Se împlinesc profeţiile

stareţilor de la Optina privitoare la izolarea Rusiei de către statele

europene în

vremurile antihristice (n. r.).

De-ar avea ce să pună, că de pus – puteţi fi siguri că pe frunte vor

pune anume cifra respectivă. Va veni vremea şi lumea se va obişnui cu

aceste coduri, se va obişnui şi cu buletinele electronice şi cu

decontările fără numerar. Nici nu vor concepe viaţa fără ele.

Şi toate acestea se vor întâmpla sub ochii noştri.

Evenimentele se precipită. Sistemul codului barat n-a apărut decât cu

vreo 10 ani în urmă, şi de-acum lumea s-a deprins că pe fiecare sticlă

de bere, pe orice produs cumpărat de la magazin se etalează codul cu

bare. De ce? Credeţi că este atât de necesar ca fiecare produs să fie

marcat cu acest cod? Nu, desigur. Însă se face tot posibilul ca

noi să ne obişnuim cu sistemul codului barat. Astăzi vedem codul pe

sticlele de bere, iar

mâine vom primi buletinele cu acest cod, având şi o bandă magnetică

prin intermediul

căreia vom fi nu numai identificaţi cu ajutorul scannerului, ca un

baton de salam, ci

totodată se vor extrage o mulţime de informaţii cu caracter personal,

informaţii ce se vor

acumula automat în calculatoare, fără să mai fie nevoie de

informatori. În orice clipă

informaţiile cu caracter personal sau cele referitoare la afaceri vor

putea fi sustrase şi puse la dispoziţia unor structuri criminale

mafiote, după cum vedem că se întâmplă şi în prezent.

În al patrulea rând, noi, oamenii, ne-am obişnuit cu numele de familie.

Imaginaţi-vă că aceste nume vor dispare încetul cu încetul din viaţa

socială, şi noi vom

deveni nişte numere (la număr), mister „x" şi „y", având în loc de

nume un anumit cod.

Din punct de vedere tehnic, lumea actuală este gata pentru transferul de

informaţie la cel mai înalt nivel electronic. Iată de ce în unele ţări

europene şi în SUA sistemul introducerii generalizate a buletinelor

electronice a fost temporar oprit.

Ofensiva s-a declanşat împotriva Rusiei, Ucrainei, Belorusiei.

Sistemul, la întreaga sa

capacitate, urmează a fi instalat pretutindeni şi în acelaşi timp – la

termenul stabilit.

Multă lume se bizuie pe dimensiunile teritoriale ale Rusiei, care vor împiedica

aplicarea sistemului de control total în asemenea proporţii. Sigur,

aici pot apărea unele

complicaţii. Va fi mai dificil de instalat, dar nu imposibil. Şi să nu

uităm că această codificare este finanţată din surse occidentale, care

acţionează cu un anumit scop.

Scopul final fiind identificarea populaţiei de pe întreaga planetă. De

ce au ei atâta nevoie de controlul economic total?

Obiectivul principal îl constituie anularea banilor. În februarie 2001

la consfătuirea instructivă a contabililor din marile întreprinderi,

s-a anunţat că în decursul anului curent toţi vor primi codul numeric,

iar pentru anul viitor s-a hotărât desfiinţarea codului Nr. 50,

aceasta însemnând oprirea circulaţiei banilor în numerar în interiorul

întreprinderii. După care se plănuieşte retragerea banilor de la

populaţie şi trecerea la

decontările prin virament cu ajutorul cartelei magnetice pe baza

codului (barat) numeric

personal.

Aşadar, acceptând de bună voie – nu există nici o lege în această privinţă –

CNP-ul, contribuim cu toţii la realizarea unor astfel de proiecte tenebroase.

În cazul când anumite grupuri de populaţie rămân în afara sistemului, acesta, în

ansamblu, nu poate funcţiona. Iată de ce, cu toate că nu există nici o

lege în privinţa

codificării, codul numeric este implantat peste tot locul într-un ritm

susţinut. Mi s-a întâmplat să văd cum masele de oameni se îmbulzesc la

ghişeele inspectoratelor fiscale

pentru a obţine numărul, deşi nimeni nu-i sileşte. Din ce cauză? Şi de

ce să se calce-n

picioare unul pe altul? Pentru că au fost speriaţi, atâta tot. Deci o

mică sperietură este

suficientă ca să se pună-n mişcare masele colosale ale populaţiei.

Să ne imaginăm totuşi că banii au dispărut, şi ei chiar vor dispărea.

În acest caz faimoasa cartelă, având la bază codul barat, va deveni

singura noastră sursă de existenţă,

singurul obiect pe care-l mai avem la mână. Acum să presupunem că ni

s-a furat cartela, ori am pierdut-o. Normal, ne vom adresa organelor

respective, cerând o altă

cartelă în locul celei pierdute. Şi, probabil, ni se va răspunde că

altă cartelă nu se dă, iar ca pe viitor să n-o mai pierdem, vor trebui

luate măsuri de siguranţă, în acest moment ne vom ciocni nemijlocit de

chestiunea pecetluirii. Reiese că am consimţit deja să ne

pecetluim atunci când am primit codul barat. Deci, în temeiul

respectivului cod adoptat

în prezent, cetăţeanul va fi marcat cu un micro-cip, care va conţine

toată informaţia

culeasă – despre solvabilitatea sa, despre locul de trai, călătoriile

sale, în genere despre

întreaga situaţie a individului. Şi atunci oamenilor li se va propune

să şi-l pună pe frunte. Unora li se va propune, alţii vor fi

constrânşi, cum s-o nimeri. Ce-i de făcut?

Cu această întrebare s-au adresat părintelui Paisie din Muntele Athos.

Părintele a zis aşa – „dacă nu veţi lua buletinul electronic, este ca

şi cum aţi stinge un foc mic cu un pahar de apă, iar să învingi

ispitele când aţi luat buletinul şi va trebui să luaţi şi cip-ul pe

mână sau pe frunte, va fi tot atât de greu, ca şi cum ar trebui să

stingeţi o casă în flăcări". Cel ce nimereşte în capcană, nu mai

scapă. Scriptura spune clar: „Oricine se

închină fiarei şi chipului ei, şi primeşte semnul ei pe fruntea sa,

sau pe mâna sa, va bea

şi acesta din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în

potirul mâniei Sale, şi se

va chinui în foc şi pucioasă…" (Apoc. 14, 9–10). Primejdia deci nu

constă în acceptarea

codului numeric barat, ci în urmările catastrofale ale acestui fapt.

Dacă acceptăm codul,

admitem şi posibilitatea aplicării lui pe frunte, într-un cuvânt, a

pecetluirii, şi atunci

datele problemei se schimbă. În ziua de azi încă ne mai putem duce la

circa financiară, ca să depunem o cerere refuzând numărul, şi numărul

nu ne va fi atribuit 30 – zic ei. În cazul acesta vom fi trecuţi în

categoria cetăţenilor „cu probleme". Dar de pe acum se vede că

cetăţenii „cu probleme" se vor afla în minoritate. Şi, desigur, nimeni

nu va ţine cont de ei.

O mare parte din populaţie acceptă numărul în virtutea indiferenţei

sale faţă de credinţă, de Sfânta Scriptură, îndeobşte faţă de

chestiunile duhovniceşti. Totuşi, indolenţa şi nepăsarea nu pot să se

prelungească la nesfârşit. Până la urmă fiecare dintre noi, într-un

fel sau altul, va fi nevoit să-şi manifeste bunăvoinţa inimii sale

privitor la cutare acţiune spirituală sau alta.

Aşadar, toţi aceia care nu vor lua numărul, vor fi incluşi în

categoria cetăţenilor

cu probleme. Ce se va întâmpla mai departe, vom afla. Va veni vremea,

şi vom afla.

Ceilalţi vor începe, probabil, să-i persecute pe primii,

învinovăţindu-i de toate neorânduielile care se vor petrece în jurul

lor. Iată, vor zice, din pricina câtorva viaţa noastră s-a

dezorganizat. Astfel, presiunea lumii va creşte.

În prezent, mulţi se înfricoşează, se agită. Cum s-a răstit la mine nu

demult o bătrânică: „Şi eu cum îmi voi primi pensia?" De parcă cineva

îi răpeşte pensia.

Misiunea noastră constă în a-i preveni pe oameni asupra consecinţelor

duhovniceşti pe

care le vor suporta în caz că vor lua codul, şi acel cod va deveni

pentru ei o condiţie

esenţială a existenţei pământeşti. Acesta este pericolul numărul unu,

şi acest pericol e

trecut sub tăcere de către autorităţi. Şi nu fără motiv – pentru că

aceasta şi este

fărădelegea săvârşită în taină. Cu alte cuvinte, codificarea reprezintă taina

fărădelegii ce se săvârşeşte acum.

Întrebare: „în ultima vreme atât în atitudinea mirenilor cât şi a

clerului se observă o oarecare placiditate cu privire la campania de

codificare (mai curând

silnică decât benevolă). Cum vă explicaţi această indiferenţă?

– Conştiinţa duhovnicească a multora dintre enoriaşi de-abia se trezeşte, iar

simţul primejdiei s-a pierdut. De la slujitorii altarului se aşteaptă

uneori imposibilul: ca

ei să ne arate calea, s-o netezească şi să ne ducă de mână pe făgaşul creşterii

duhovniceşti direct în Împărăţia cerească. În realitate este necesară

o continuă nevoinţă

molitvelnică, o curăţire a conştiinţei şi nădejdea neclintită în

ajutorul lui Dumnezeu. În caz contrar, orice mărturisire a Adevărului

dumnezeiesc din partea preotului rămâne

zadarnică şi nu aduce nici un folos. Din acest motiv, o parte a

clerului păstrează tăcerea

30 Valabil pentru Rusia, Ucraina şi Belorusia. Republica Moldova a

primit deja buletinele cu cip-uri. Deci, „înapoi în Est", cum bine

spune Arhim. Iustin (Pârvu).

şi se roagă pentru trezirea creştinilor din somnolenţa duhovnicească.

Pur şi simplu, cuvintele preotului nu ating conştiinţa credinciosului.

Vlădica Ioan de Sankt Petersburg spunea că în vremurile noastre se repetă

decăderea duhovnicească a omenirii din epoca primei veniri a lui

Hristos pe pământ.

Deşi cunoscătorii legămintelor dumnezeieşti din Vechiul Testament

ştiau că în faţa lor

se află Hristos Cel întrupat pentru mântuirea lor, totuşi, orbiţi

fiind de răutatea lumii

acesteia, L-au răstignit. Tot aşa şi la a Doua Venire, deşi poporul lui Dumnezeu

cunoaşte profeţiile Sfântului Ioan Teologul, marea majoritate a

creştinilor nu va şti să le

deosebească în realitatea înconjurătoare. S-a scris că „satana îi va

ispiti, dacă va fi cu

putinţă, şi pe cei aleşi", adică pe noi, creştinii ortodocşi.

De ce iudeii L-au răstignit pe Domnul? Pentru că starea duhovnicească a

poporului era jalnică, o mare parte din iudei nu se orientau în

profeţiile biblice şi

credeau orbeşte în cele spuse de rabinii, care manevrau cunoştinţele

din cărţi în

scopurile lor personale. Acest dezastru duhovnicesc nu s-a abătut pe

neaşteptate, ci a

fost cultivat pe parcursul multor ani de apostazie, transmiţându-se

din generaţie în

generaţie.

În prezent starea poporului nostru pare tot atât de apăsătoare, cu toate că

lăcaşurile Domnului sunt pline de creştini, iar Biserica sporeşte

vizibil. Dar iată că inimile curate, în care poate să se odihnească

Duhul lui Dumnezeu, se împuţinează

mereu. De regulă, centrul de greutate al vieţii noastre nu se află în

Biserică, ci în viaţa

lumească, aici pe pământ. De aceea orice amintire despre cele

duhovniceşti, şi îndeosebi

despre evenimentele urmând să se săvârşească după cea de-a Doua Venire

a lui Hristos,

trezesc în noi sentimente de respingere şi refuz. Din Revelaţia

Sfântului Ioan Teologul

aflăm că pecetea antihristului va fi pusă practic fiecărui om. Şi doar

puţini la număr vor

fi acoperiţi de harul lui Dumnezeu, şi aceştia vor fi răpiţi la cer

fără a cunoaşte moartea.

În sfânta Scriptură scrie: „Cel ce va răbda până la sfârşit se va

mântui" (Mt. 24,

13). Prin urmare, vremurile noastre necesită instruirea la şcoala

răbdării, fiindcă vedem cu toţii nelegiuirile comise atât în ţara

noastră cât şi în lume.

Sub ochii noştri se distruge sistemul de ocrotire al sănătăţii, sistemul de

învăţământ, industria, agricultura, armata, care şi-a pierdut

capacitatea de apărare a

patriei şi de îngrozire a duşmanilor noştri. Iar aceşti duşmani

există, n-au dispărut

nicăieri, deşi acum ei îşi oferă insistent prietenia. Dar ştim bine

cât de străine le sunt lor

sentimentele prieteneşti faţă de ţara noastră pravoslavnică! Ţară, a

cărei mentalitate nu se potriveşte nicidecum cu mentalitatea

popoarelor apusene, care de multă vreme şi-au pierdut credinţa lor

mântuitoare în Hristos. Cum ar putea ei să înţeleagă ţara noastră,

traiul nostru şi cu atât mai mult sufletul poporului nostru? (În unele

state americane este

interzis calificativul de „ţară creştină" aplicat Statelor Unite).

Vlădica Ioan ne-a prevenit că lepădarea de credinţă – apostazia – se

va instala şi

în mijlocul poporului nostru ca să nu rămână oameni nelămuriţi cu

privire la cele

duhovniceşti. Iar Domnul va despărţi oile de capre, precum glăsuieşte

Sfânta Scriptură,

adică pe oamenii care slujesc altui duh. Iată că limita dintre

slujirea lui Dumnezeu şi

slujirea satanei devine tot mai îngustă.

Dumnezeu Cel Atotmilostiv nu voieşte să prelungească agonia duhovnicească a

lumii: „Că de nu ar scurta Dumnezeu zilele acestea, nu s-ar mântui

nici un trup, dar

pentru cei aleşi, pe care i-a ales, va scurta zilele acelea" (Mc. 13, 20).

Referitor la chestiunea CNP-ului, în presa bisericească se fac auzite cele mai

diferite opinii.

Arhiep. Evloghie de Suzdai şi Vladimir în general nu vede (spre deosebire de

clerul său) nici o diferenţă între codul barat internaţional impus

cetăţenilor şi un bilet de

tramvai.

Ierom. Rafail (Berestov), pe aceeaşi pagină a ziarului „Rusia

Ortodoxă" Nr. 1, 2000, spune că: „… unii păstori relativ

înduhovniciţi, dar aflaţi sub înrâurirea nălucirii demonice, nu văd

nimic primejdios, sfătuindu-i pe creştini să primească paşaportul şi

cartela cu codul barat şi numărul de identificare, conţinând cei trei

de şase – cifra

numelui antihristului, în acest fel, ei îi duc în ispită pe păstoriţii

lor, dar amar celor de la

care vine ispita.

În acelaşi ziar citim articolul Arhim. Gheorghe (Capsanis), egumenul mănăstirii

Grigoriu din Muntele Athos, în care este expusă poziţia argumentată a

creştinului

pravoslavnic.

Ierom. Hristodul Aghioritul scrie că „pe unii care stau în fotolii

largi şi încăpătoare, care au salarii grase şi a căror activitate nu

este controlată, pe aceştia nu-i interesează deloc cele ce le-am spus.

Singurul lucru care-i interesează este ca, vânzându-le pe toate,

vânzând tot, să aibă ei înşişi avantaje materiale, economice. Din

lipsă de argumente care să justifice atitudinea lor de nejustificat,

aceştia se cheltuiesc într-o luptă de exterminare, care are ca singură

ţintă aruncarea cu noroi asupra tuturor acelora care spun adevărul. Pe

aceştia îi caracterizează drept „fanatici", „apucaţi",

„posedaţi", „nebuni care cred în numerologie", „para-religioşi, care

se îmbogăţesc,

informând poporul". Ei încearcă cu orice chip să abată poporul şi să-i

vatăme gândirea.

Datorită faptului că noi suntem lipsiţi de viclenie, dar şi pentru că

ei deţin toate mijloacele, reuşesc până la un anumit punct să strice

judecata poporului şi astfel să-l ameţească şi să închidă gura tuturor

celor care strigă, denunţând înşelarea poporului.

Dorim să punem aici răspunsul pe care îl dau evreii farisei şi urmaşii

lor de astăzi, fiecăruia care îndrăzneşte să tragă semnalul de alarmă

al epocii noastre, răspuns

care este: „în păcate te-ai născut tu întreg, şi tu ne înveţi pe noi?"

(Ioan 9, 34).

Veţi vedea până la ce punct au ajuns oamenii statului care din păcate,

aşa cum ne-am informat, acţionează în colaborare cu feţe bisericeşti

sau persoane din rândurile

Bisericii, purtând răspunderea pentru multe probleme care chinuiesc

Biserica şi ţara noastră".

Arhim. Ambrozie (Iurasov) de la „Radio – Radonej" declară că numărul

trebuie luat, fiindcă, în caz contrar, unii cu nervii mai slabi ar

putea să se sinucidă. (De aceeaşi părere este şi diac. Kuraev în

broşura sa pe aceeaşi temă). „Ucigătoare" logică, nimic de

zis. Îndeobşte, adepţii acceptării CNP-ului nu prea stau bine cu

argumentele, îi întrebi

de una, şi ei îţi răspund cu totul altceva, (în fond, acesta este

rodul mentalităţii mişcării

ecumeniste).

Aşa că nu se poate spune despre cler că tace. Şi totuşi, cum ar trebui

să procedeze cei neexperimentaţi în problemele duhovniceşti? Cel mai

nimerit este să se

informeze prin intermediul diverselor publicaţii, să se roage la Dumnezeu să-i

înţelepţească şi să asculte cu luare-aminte vocea conştiinţei lor. Să

ascultăm deci această

voce şi să îndeplinim poruncile lui Dumnezeu lăsate nouă pe pământ.

– De cine să ascultăm? – a fost întrebat stareţul Paisie Aghioritul.

Stareţul a răspuns: „Ascultaţi de duhovnicii voştri, dar mai mult

ascultaţi de Biserica lui Dumnezeu. Creştinul să aibă răbdare să vadă

cum va acţiona Biserica, pentru că mulţi

pun întrebări, dar puţini înţeleg răspunsurile. Am scris limpede în

cărticica mea

„Semnele vremurilor": fiecare să procedeze potrivit cu conştiinţa sa.

Nu mi-am spus

părerea mea, ci am formulat simplu cuvintele lui Hristos, ale

Evangheliei, pentru că

propria noastră părere trebuie s-o supunem voii lui Dumnezeu,

exprimată în Evanghelie.

Până când Biserica va acţiona, „tu rămâi în cele ce ai învăţat şi de

care eşti încredinţat,

deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Fiindcă de mic copil cunoşti

Sfintele Scripturi, care

pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos

Iisus" (II Tim. 3, 14-15). Dacă Biserica va lua o poziţie serioasă, se

va respecta libertatea credincioşilor, aşa

încât cel care vrea, îşi va lua noul buletin, iar cel care nu vrea, îl

va păstra pe cel vechi.

Cei ce vor să se folosească (lumeşte) vor lua noul buletin, iar

ceilalţi, sărmanii, cei

credincioşi, vor avea buletinul vechi".

Fiecare creştin să fie cu luare-aminte. Să nu stingeţi flacăra dreptăţii lui

Dumnezeu în voi înşivă şi atunci ambianţa, mediul, evenimentele

înconjurătoare vor fi

pe înţelesul tuturor, şi vor fi mai uşor de lămurit. Tema noastră

include abc-ul vieţuirii

duhovniceşti, însă majoritatea creştinilor nici abc-ul nu-l mai

cunoaşte. Aşa cum turma fără minte se repede în toate părţile, aşa şi

oamenii – fiecare trăieşte cu pasiunile sale,

iar la biserică vin numai ca să nu-i mustre cugetul, pentru liniştea

lor sufletească:

afacerile lumeşti vin să le aşeze sub blagoslovenia lui Dumnezeu;

adică şi lui Dumnezeu

îi slujesc şi lumii. Însă Domnul ne-a preîntâmpinat că nu este cu

putinţă a sluji la doi stăpâni: ori Îl iubim pe Dumnezeu şi trăim după

legile lui Dumnezeu, ori înclinăm să

trăim după legile lumeşti şi ne preocupăm exclusiv de viaţa

pământească, de bunăstarea

noastră, aici, lăsând problemele duhovniceşti „pe mai târziu". Dacă

nu-L vom mânia pe Dumnezeu şi vom păstra adevărul dumnezeiesc în noi,

acest adevăr va deveni nu numai

un fir călăuzitor în viaţă, ci vom avea mereu posibilitatea de a fi

ajutaţi de Domnul.

După cum se ştie, Domnul n-a venit să-i mântuiască pe cei drepţi, ci

să-i întoarcă pe cei

păcătoşi la pocăinţă.

Întrebare: „Dacă s-a pus problema codului la ultimul Sinod arhieresc?"

Am discutat cu unul dintre participanţii la acest Sinod – chestiunea

respectivă în

mod special n-a fost examinată 31. S-a dat citirii hotărârea

chiliinică a Sfântului Sinod,

votată în unanimitate. Însă de pe acum se vede că n-a rezultat nici o

unanimitate,

împotriva codificării au protestat vehement următorii arhierei: ep.

Teodor de Kameneţ –

Podolsk (Lavra Maicii Domnului de la Poceaev, reşedinţa P.S. Teodor,

se află în fruntea

luptei de rezistenţă împotriva codificării. Această împotrivire eroică

a dus, în Ucraina, la

anularea deciziei de codificare forţată la nivel de stat, Lavra

Poceaevska a fost şi rămâne

un bastion ortodox de rezistenţă împotriva catolicismului şi

uniatismului), Arhiep.

Augustin de Lvov, Mitr. Agatanghel al Odesei. De asemenea o parte a

clerului rus, nu

mă refer la arhierei, s-a arătat a fi preocupată de actuala stare de

lucruri. Unii dintre arhierei, însă, ca de pildă, Arhiep. Victor de

Tver, i-au înfruntat cu înverşunare şi fără

să-şi ascundă iritarea, pe cei care au îndrăznit să protesteze. Nu

există o poziţie unitară.

Nu voi începe să analizez aici motivele divergenţelor, ele nu sunt

greu de observat şi de

înţeles. Este suficient să ne amintim de Sinodul ecumenic din anul

325, când sute de

episcopi, care acceptaseră erezia ariană, încercau să înfrângă

rezistenţa a doi episcopi.

Însă Duhul lui Dumnezeu, Care a pogorât asupra lui Spiridon al

Trimitundei şi asupra

lui Nicolae Făcătorul de minuni, a binevestit în chip atât de minunat

Adevărul, încât el

s-a descoperit tuturor.

Trebuie cerută o dezbatere deschisă şi amănunţită a divergenţelor iscate la un

sinod local şi nu arhieresc. Doar o hotărâre sobornicească cu privire

la o chestiune atât

de însemnată pentru viaţa fiecărui creştin ortodox ar putea să aibă

vreo pondere.

Desigur, putem să ne prefacem că nu există nici o tangenţă între codificare şi

Apocalipsă, deşi circulara Sfântului Sinod vădeşte, totuşi,

îngrijorare. Istoria Bisericii ne

este cunoscută, actuala stare de lucruri nu prezintă o excepţie, şi

doar fermitatea

mărturisirii noastre de credinţă poate să cheme în ajutor mâna lui

Dumnezeu, pentru a

destrăma păienjenişul complicatelor uneltiri şi stratageme.

Domnul ne-a lăsat nouă Biserica Sa, care ne înţelepţeşte întru Dumnezeu, în ea

noi obţinem nu numai pacea sufletului, nu numai mângâiere în necazuri

şi scârbe, ci ne

facem fii ai lui Dumnezeu.

Menirea salvatoare a Bisericii Ortodoxe, însemnătatea ei, se păstrează

până-n zilele noastre. Este unicul aşezământ de pe pământ, unica

instituţie, care ne poate acorda

31 La 26 – 27 decembrie la Moscova a avut loc şedinţa ordinară a

sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, condus de P.F. Patriarh al

Moscovei şi al întregii Rusii, Alexie al II-lea, dar nici la această

şedinţă

sinodală n-au clarificat mare lucru.

ajutorul mântuitor, prin care Domnul îl poate ajuta pe oricare om. Mai

întâi de toate,

Tainele lui Hristos nu numai că însănătoşesc sufletul şi trupul

nostru, ci tămăduiesc şi

mintea noastră. Domnul ne dă cuget bun. Mi s-a întâmplat să observ la

unii dintre

enoriaşii noştri, simpli cu inima, unele cugetări atât de înţelepte,

pe care nici un teolog

nu le-ar fi putut concepe.

Domnul iubeşte pe cei simpli cu inima. În chestiuni duhovniceşti nu se cuvine să

filosofăm după cheful intelectului, ci mai curând să ne străduim să

dobândim cuget

dumnezeiesc, care se dă inimilor simple şi iubitoare, apte să

recepţioneze adevărul,

principiul viu, şi nu numai să-l recepţioneze, ci şi să-l trăiască.

Iată cum acei, puţini la

număr, care cu orice preţ vor dori să păstreze în sine acest adevăr,

aceia se vor şi

mântui.

Mulţi dintre noi cunoaştem din cărţi despre prigoana creştinilor din primele

secole ale creştinismului. Mamele, mergând la chinuri, îşi luau şi

copilaşii. Tiranii se minunau. Conştiinţa lor împietrită nu putea să

înţeleagă cum de creştinii, pregătindu-se

de moarte, îşi luau cu ei şi copiii. Vedeţi cum oamenii îl iubeau pe Dumnezeu?!

Bineînţeles că noi acum, în multe privinţe, atât în ce priveşte

curăţia sufletească, cât şi

dispoziţia inimii, ne deosebim de creştinii care vieţuiau în acele

vremuri, deşi, cu toate

acestea, duhul lui Dumnezeu întotdeauna este acelaşi. De ce să gândim

că adevărul poate fi divers? Nu există adevăruri diferite, pentru că

Duhul lui Dumnezeu este unul.

Mărturisind de-a pururi una şi aceeaşi, El nu poate să conducă la nici un fel de

divergenţe de păreri. Dacă şi apar păreri deosebite privitoare la

chestiunile duhovniceşti,

acest lucru se întâmplă nu pentru că Duhul lui Dumnezeu vesteşte

tuturor în chip diferit,

ci din cauza tentativelor de denaturare a dumnezeiescului Duh.

Cum se poate ca un păstor să spună că e totuna: a primi sau a nu primi numărul.

Doar un năimit poate susţine aşa ceva, un păstor năimit căruia nu-i

pasă de soarta turmei păstorite, iar atunci când vine lupul, nu-i

apără pe cei ce i-au fost încredinţaţi. Despre toate acestea Domnul ne

previne în Evanghelie (In. 10, 12-13). De asemenea ne preîntâmpină că

„dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă" (Mt. 15,

14).

Aşa a fost şi cu două mii de ani în urmă. Oamenii puneau preţ mai

curând pe viaţa înconjurătoare, decât pe realităţile duhovniceşti

revelate lor de către proorocii lui

Dumnezeu.

Întrebare: „Părinte, în ce constă pericolul acceptării acestor numere, şi

dacă este posibil să ne eschivăm de la codificarea generală 32 ?"

– În prezent există o astfel de posibilitate, în orice caz, nominal,

încă există. Noi acum putem să depunem o cerere de refuz. Mulţi

creştini ne relatează că la serviciu se

văd siliţi să primească codul, într-un colectiv municipal format din

40 de oameni, s-au

găsit doi care au declarat că nu vor lua numărul. Dar cât de diferit

s-au comportat

aceştia! Unul a refuzat categoric şi n-a luat numărul, altul, însă, a

început să şovăie. S-a dus la un preot, care l-a prevenit asupra

pericolului, dar nu s-a mulţumit cu atât. S-a dus la altul, care i-a

dat blagoslovenie, şi în cele din urmă a luat numărul. Ce s-a

întâmplat,

însă, cu cel care n-a primit numărul?

32 Portiţa de scăpare de a evita preluarea cărţii electronice.

Deocamdată (în România) există o portiţă

de scăpare pentru creştinii care, din motive de credinţă, refuză să

semneze pe un astfel de document. Un

Ordin, cu numărul 1190 din 31 iulie 2001, al Ministerului de Interne,

conţine un articol care precizează că

„persoanele care refuză cartea de identitate din motive religioase"

primesc buletine de tip vechi. Ofiţerul care ne-a citit acest text

ne-a spus că Ordinul MI este de circulaţie internă şi nu ajunge la

public. Deocamdată este suficient să depui o cerere la Poliţie când

preschimbi documentul şi se aprobă, pe motive de

conştiinţă religioasă, eliberarea buletinului de tip vechi.

Deocamdată! Nu ştim ce va fi anul viitor. Nici ce conţinut va avea

legea scoasă de Parlament. De întrebat nu ne întreabă nimeni. De

aceea, creştinii care

vor să-şi apere identitatea în Hristos trebuie să se trezească, să

formeze asociaţii şi să preîntâmpine prin

proteste introducerea obligatorie a cărţii electronice de identitate.

Fireşte, ierarhia Bisericii Ortodoxe ar trebui să fie în fruntea

noastră, aşa cum este în Grecia. (n. ed.)

Nu s-a întâmplat nimic. I-a telefonat directorul şi l-a întrebat:

„Ai luat numărul?

– Nu, şi nici n-am de gând!

– Şi dacă vei fi concediat, tot nu-l iei? – întreabă directorul.

– Nu-l iau şi gata!

– În acest caz, zice directorul, poţi să lucrezi mai departe, eu nu te silesc."

Vedeţi cum fermitatea duhovnicească aplicată într-o chestiune de mântuire a

sufletului trezeşte respectul involuntar chiar şi la acele persoane,

care nu posedă o

concepţie duhovnicească mai solidă?

Fermitatea propriilor convingeri ne îngrădeşte de orice ezitări. Nu ne

putem bizui pe noi înşine, sau pe contabil, care poate să şi modifice

sau să schimbe ceva, ci ne punem nădejdea numai şi numai în mila lui

Dumnezeu, în milosârdia lui Dumnezeu. De ce oamenii s-au dezvăţat de a

se încrede în ajutorul lui Dumnezeu? Simplu, pentru că s-au dezvăţat

de a-L iubi pe Dumnezeu! Pentru noi, şeful e mai presus decât Dumnezeu

Însuşi. Dacă şeful a zis că ne dă afară din serviciu, noi am şi dat

fuguţa în patru labe la circa financiară, ca să luăm numărul. Şi n-am

fost decât ameninţaţi, încă nu ne-a făcut

nimic.

Uitaţi-vă la primii creştini – nimic mai simplu, decât să te închini

idolilor, atât –

şi nici un fel de cazne. Vrei să fii creştin, n-ai decât, numai că

trebuie să te închini la

draci. Iar oamenii mergeau bucuroşi la chinuri şi dobândeau mântuirea.

Cu alte cuvinte, printr-o singură acţiune de manifestare a voinţei lor

ferme, ei îşi căpătau mântuirea. Noi, deşi s-ar părea că slujim lui

Dumnezeu, că vieţuim în prietenie cu Dumnezeu, dar ne lipseşte

fermitatea să ne împăcăm cu El. O stare duplicitară, contradictorie.

Orice duplicitate, însă, este periculoasă, extrem de periculoasă

pentru om.

Întrebare: „înseamnă că acceptarea acestor numere denotă faptul că

suntem pământeşti, lumeşti?"

– Desigur, mulţi spun că lor le este totuna, că ei şi-au trăit traiul,

iar acum nu se

străduiesc decât pentru copii.

Iubiţi fraţi şi surori, oare Domnul, având grijă de noi, nu va purta

de grijă şi de

copiii noştri? Ce este de preferat: să trăieşti o viaţă îndelungată pe

pământ ori să obţii

mântuirea întru Domnul? Sfânta Scriptură, Apocalipsa Sfântului Ioan

Teologul ne spune că oamenii, care vor primi pecetea antihristului pe

trupul lor, vor fi loviţi de bube rele şi

ucigătoare, şi vor fi supuşi unor chinuri, încât „în zilele acelea vor

căuta oamenii

moartea, dar nu o vor afla; vor dori să moară, moartea însă va fugi de

ei" (Apoc. 9,6).

Iar în cap. 14 al Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul scrie clar că,

cei însemnaţi cu

pecetea antihristului n-au nici o nădejde de scăpare. Ei vor fi

pedepsiţi nu numai aici pe

pământ, ci încă şi mai crunt – în iad, prin veşnicele chinuri. Noi

toţi ştim aceste lucruri şi vi le spunem acum, nu pentru că am vrea să

vă înfricoşăm. Citiţi Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul!

Sfânta Scriptură conţine în toată plinătatea adevărul lui Dumnezeu, pe care noi,

cu mintea noastră mărginită, cu greu îl putem recepta. Iată de ce

Domnul a vorbit în

pilde, pentru ca noi să-L putem înţelege mai bine. El vedea bine cât

de materialnici erau

oamenii. Acelaşi lucru se petrece şi astăzi. Cunoaştem Sfânta

Scriptură, cunoaştem

proorociile Sfântului Ioan Teologul, care ne-au fost transmise de

Domnul Însuşi, dar

gândul ne stă tot la subterfugii.

Mulţi spun că ei vor face semnul Sfintei Cruci peste acest număr, şi nu vor păţi

nimic. Dacă-s aşa de credincioşi, să încerce, să facă Sfânta Cruce

peste un demonizat şi

dacă iese demonul din om, atunci mai discutăm.

Întrebare: „Părinte, oare se poate spune că noi trăim acum chiar în

acele vremuri când se apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol

Ioan Teologul despre zilele din urmă?"

– În 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie. Voi

răspunde cu cuvintele stareţului, care a spus clar: „Copiii tăi vor fi

martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament". Noi nu vorbim

de soroace, nici nu ne ocupăm aici de preziceri, ca

nişte femei isterice. Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate

ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila lui Dumnezeu şi astfel

de taine.

Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către Apostoli. Domnul

le-a răspuns: „Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face

fragedă şi odrăsleşte

frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemeni şi voi, când veţi

vedea toate acestea, să

ştiţi că este aproape, la uşi" (Mt. 24,32).

Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele

vremi, însuşi tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici o

îndoială, în Apocalipsa scrie direct că oamenii vor primi pecetea,

însă nu spune că toţi

vor fi pecetluiţi. Cel ce se va feri de pecetluire şi va manifesta

tărie de caracter, voinţă

fermă, credinţă tare, va scăpa de groaznicul destin, atât în această

viaţă, cât şi în

cealaltă, unde ne vom afla după moarte. Dacă ne vom gândi la împărăţia

lui Dumnezeu,

şi nu la împărăţia pământească, atunci şi legile împărăţiei cereşti

vor deveni pentru noi

esenţiale şi vitale. Dacă noi toţi nu vom putea gândi în afara

dumnezeiescului adevăr,

atunci nici răul nu se va atinge de noi, sub acea formă în care se va

revărsa asupra

celorlalţi. În această privinţă nădejdea să ne-o punem numai în mila

lui Dumnezeu.

Chiar şi în vremurile din urmă, Domnul ne va acorda nemărginita Sa milostivire,

păstrând Biserica noastră mântuitoare, după cum s-a zis, până la

sfârşit, şi „porţile

iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18).

Întrebare: „Părinte, de ce pentru multă lume împlinirea profeţiilor legate

de vremurile din urmă suscită o stare de depresie, posomoreală şi

frică? Pentru mulţi aşteptarea venirii Domnului nostru Iisus Hristos

este echivalentă cu o

catastrofă iremediabilă, cu o pedeapsă cerească?"

– Frica pricinuită de păcatele comise umbreşte bucuria celei de-a Doua Veniri,

deşi atâtea şi atâtea generaţii de creştini o aşteptau însetaţi.

Deştepţii au râs şi continuă

să râdă de ei. Numai că, cei însetaţi de întâlnire, aceia L-au şi

întâlnit pe Hristos – nu pe

pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia noastră, ca un văl

des, acoperă ochii

duhovniceşti, şi aceasta, de asemeni, este un semn al vremurilor.

Domnul ne acordă timpul necesar ca să trăim creştineşte, ne dă posibilitatea să

ne orânduim viaţa, dar în caz că omul nu înaintează, el începe să se

degradeze şi merge

spre pierzanie. Pământul nu este un tărâm al veşniciei – este un tărâm

vremelnic, care

astăzi ţi s-a dat, iar mâine ţi s-a luat. Aici încă putem să facem o

alegere, iar dincolo –

nimic nu se mai poate schimba. Cei care s-au deprins să vieţuiască cu

Dumnezeu, vor

spori în Domnul, vor spori în dreptate, se vor învrednici de

milostivirea lui Dumnezeu,

iar cei care L-au tăgăduit pe Dumnezeu, luptând împotriva Lui, cu

siguranţă, vor merge

în iad.

Îmi amintesc povestirea unei surori de caritate, care, în timpul războiului cu

nemţii, lucra într-un spital militar; în salonul ei se afla un ofiţer

rănit mortal – o schijă

de obuz i-a smuls intestinele. Aflându-se în această stare

îngrozitoare, a zăcut trei zile,

răcnind de durere, separat de ceilalţi cu un paravan confecţionat

dintr-un cearşaf alb,

pentru că nu mai era nimic de făcut. Sora de caritate, miloasă,

trecând l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci prin paravan. Drept

răspuns a auzit înjurături pline de indignare.

Rănitul striga scos din fire: „Aaaa…, tu să-mi faci mie cruce!… Eu

am omorât mii dealde

tine, iar ţie ţi-a trecut prin minte să-mi faci cruce?" Şi căuta

pistolul ca s-o împuşte

pe tânăra nevinovată. Deci, omul acesta, vânzându-se diavolului, a

simţit semnul Sfintei Cruci făcut prin paravan şi a fost cuprins de

furie. Trei zile şi trei nopţi s-a chinuit,

murind fără să se căiască.

Domnul ne va ajuta şi nouă, cum le-a ajutat primilor creştini, care

erau sfâşiaţi

de fiare sălbatice sau erau supuşi la multe alte chinuri. Hristos a

pătimit pentru toţi, şi ei

la rândul lor erau mistuiţi de dorinţa de a pătimi pentru Hristos.

Iată cum Hristos ne acoperă prin milostivirea Sa, iar noi, mici la suflet cum

suntem, ne închipuim că am reuşit în toate şi vrem să păstrăm tot

ce-am agonisit numai

pentru noi, pe vecie. Vecii vecilor nu vor fi aici. Tot ce ni s-a dat

pentru un timp – se va

lua de la noi. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 19).

E îngrozitor să părăseşti această lume fără nimic, înseamnă că în

zadar ai trăit pe

pământ.

Pentru a se mântui, omul trebuie să atingă un anumit nivel duhovnicesc. Noi,

însă, ne gândim la cele pământeşti, dobitoceşti, sufleteşti, iar cele

dumnezeieşti rămân

pecetluite cu şapte peceţi.

Domnul Se va lepăda de noi, dacă nu vom reuşi să trezim în noi înşine

sentimentul de căinţă, dacă nu ne vom strădui să ne curăţim de

murdăria pe care am

acumulat-o aici. Iată pentru ce avem nevoie de Biserică, de Dumnezeu,

de iubirea de

oameni.

Întrebare: „În încheierea convorbirii noastre, v-aş ruga, părinte, să

răspundeţi la o întrebare atât de importantă – în ce constă,

realmente, după părerea

dvs., pericolul evoluţiei evenimentelor actuale din lume la nivel

duhovnicesc? Şi de ce anume trebuie să ne temem noi, creştinii

ortodocşi?"

– Controlul economic total va pregăti instaurarea împărăţiei

antihristului; aceasta

ne-o adevereşte textul Apocalipsei. Fără un puternic sistem economic,

care să-i permită

să cucerească întreaga lume, antihristul nu va veni, deoarece nu va

putea să conducă

lumea, fără să-i aibă ca ostateci pe majoritatea oamenilor.

(Cardinalul Ratzinger însuşi a

trasat o paralelă între „noua ordine mondială" americană şi venirea

antihristului). Orice împotrivire din partea noastră contribuie la

amânarea acelor evenimente, care totuşi vor

trebui să se înfăptuiască.

După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi

acestei prelucrări totale. Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva.

Gândul le stă la ce vrei şi ce

nu vrei: la agonisirea de averi, la distracţii, plăceri – un ospăţ al

ciumaţilor – şi toate

acestea astăzi când ne aflăm în preajma unor evenimente fatale.

Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea duhovnicească care

sunt întreţinute şi de către mijloacele de informaţie în masă, care

servesc cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja

pentru tot. Iar cine plăteşte, acela comandă şi muzica. Aşa şi în

viaţa noastră actuală. Nu mai are nici un rost să ne punem speranţa în

unele personalităţi sau altele, în cine ştie ce

împrejurări favorabile. Desigur, Dumnezeu Cel Atotputernic poate să

îngrădească ţara

noastră de molima universală, măcar pentru un timp oarecare, deşi

Apocalipsa Sfântului

Ioan Teologul nu ne dă speranţa că până la urmă vom reuşi să ocolim

această cursă.

Domnul poate să amâne timpul, pentru ca o parte a poporului nostru să

se mântuiască,

iar noi, dreptmăritorii creştini, credem în profeţiile Sfinţilor

Părinţi, precum că în

vremurile din urmă se va proslăvi duhovniceşte împărăţia rusească, în

care se vor aduna

cei mai aleşi oameni de pe pământ, ca la sfârşit să fie toţi împreună.

Credem în asta, dar

avem nevoie de pocăinţă. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm

mai atent în lume.

Să nu ne lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene,

fiindcă toate

acestea ne îndepărtează „cu succes" de Dumnezeu 33. Totul depinde de

faptul dacă am

33 În cartea sa consacrată problemelor mediului înconjurător,

vicepreşedintele Statelor Unite, Al. Gore i-a numit pe creştinii care

nu consideră pământul ca fiind casa lor („căci nu avem aici cetate

stătătoare, ci o

căutăm pe aceea ce va să fie" (Evr. 13,14), duşmani ai societăţii şi

ai progresului.

trăit sau nu în Hristos. Nimic nu poate fi ascuns de Ochiul

atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii

contemporani, (mai ales cei care au studiat în Apus, care a apus de la

dreapta credinţă) dar sunt ei oare capabili să arate calea cea

dreaptă a mântuirii aproapelui?

Mântuirea noastră stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul, şi în lumina

acestei iubiri vom putea să vedem adevărata natură a lumii acesteia,

pentru ca să

prevedem primejdia fără greş şi să preîntâmpinăm dezamăgirile.

Revenind la chestiunea codificării, aş dori să mai adaug, că nimeni nu

ne poate da binecuvântare să luăm codul barat. Domnul ne-a dat voinţă

liberă, care trebuie preţuită şi păzită, pentru că nu există dar de la

Dumnezeu mai preţios şi mai mântuitor.

Am văzut cândva cum se sacrifică oile. Înfiorătoare privelişte! Imaginaţi-vă o

turmă de cinci mii de oi mânate în ţarcul abatorului. Animalele simt

miros de sânge,

încep să se agite. Cum s-o scoţi la capăt cu ele? După cum s-a

dovedit, e simplu: capul

turmei este scos de pe banda rulantă, urcat pe esplanadă, şi întreaga

turmă se aliniază la

rând.

Berbecul însuşi este ultimul care împărtăşeşte soarta turmei.

Noi, cei scufundaţi în agitaţia lumii, în naivitatea noastră uităm

uşor de noi înşine. Haideţi să nu uităm că lucrarea mântuirii noastre

este lucrarea liberei noastre

voinţe omeneşti. Domnul ne-a dat această voinţă, iar noi s-ar cuveni

s-o înmulţim în Domnul, şi nu în fărădelegi. Iată de ce este: „fericit

bărbatul, care n-a umblat în sfatul

păcătoşilor" (Psalm 1, 1).

De ce grăieşte Domnul despre fericirea celor ce nu merg în sfatul

necinstei şi în

calea păcătoşilor nu stau? De ce? De aceea că, într-adevăr, lumea

noastră arde-n foc şi pară! Şi numai acela va scăpa de foc, care va

rămâne credincios Domnului, legămintelor

Sale, neţinând seama de nimic, de nici un fel de împrejurări pe care

ni le poate zugrăvi

închipuirea sau ni le poate istorisi altcineva. Amin! Vino, Doamne

Iisuse! (Apoc. 22,

20).

Atentatele din Statele Unite –

sensul duhovnicesc al evenimentelor

Am vrea să vă atragem atenţia asupra evenimentelor, care au marcat o etapă

nouă în conflictul dintre lumea musulmană şi cea iudaică. Recent

aceste lumi s-au ciocnit iarăşi, exact în momentul când premierul

Izraelului, Ariel Sharon, a vizitat

Muntele Templului. Indiscutabil vizita a avut un caracter provocator,

deoarece premierul n-a venit întâmplător la Muntele Templului, ci a

venit tocmai pentru a inspecta locul planificat pentru construcţia

celui de-al treilea templu 34 , în care, conform Talmudului, va fi

încoronat noul rege (al Izraelului), pe care evreii îl numesc

„maşiah",

adică „mesia". După cum ştim, Mesia, Adevăratul Mesia, Domnul nostru

Iisus Hristos a

şi venit în lume, în urmă cu două mii de ani. Un al doilea mesia nu va

mai fi, ci se aşteaptă numai a doua venire a Unicului Mesia, Domnul

nostru Iisus Hristos, Care Se va

arăta în slavă.

În pofida acestui fapt, încăpăţânarea talmudiştilor nu are limite, ei

continuându-şi politica lor religioasă de expansiune.

Utilitariştii reţelelor de calculatoare au remarcat, probabil,

propaganda masivă a

presupusei veniri în viitorul apropiat al acestui „maşiah", propagandă

care se face acum

practic pe toate site-urile legate de religia mozaică şi de

fundamentalismul iudaic. Ei

Ultima încercare a reconstrucţiei templului din Ierusalim a avut loc

pe vremea împăratului roman Iulian Apostatul (361-363), încercare care

s-a soldat cu un eşec total.

afirmă că în curând „maşiah" (adică antihristul) va fi înscăunat,

adică „uns" rege al

Izraelului.

După semne, toate aceste lucruri se încadrează perfect în slovele

revelatoare ale Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul. Ne aflăm la o

răscruce teribilă. Ce forţă ar putea

împiedica răspândirea răului mondial? Bineînţeles, această forţă nu

poate fi decât

rugăciunea către Dumnezeu. După cum vă amintiţi, atunci când Avraam

L-a întrebat pe

Dumnezeu de va păstra cetatea dacă se vor găsi zece drepţi în ea,

Dumnezeu i-a făgăduit

că o va cruţa. Prin urmare, trebuie de avut în vedere că Moscova şi

alte oraşe sunt

apărate prin rugăciunea drepţilor credincioşi.

Radio Radonej

Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul,

autorul cărţii profetice Apocalipsa

„Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la

împărăţia şi

la răbdarea în Iisus, fost-am pe insula ce se cheamă Patmos, pentru

cuvântul lui Dumnezeu

şi pentru mărturia lui Iisus" (Apocalipsa 1,9).

Acest sfânt, Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu, era din Betsaida Galileii,

fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind el odată cu fiii

săi, a venit Iisus şi stând pe

ţărm, i-a chemat pe fiii lui Zevedei, zicând: „Iacob şi Ioan, veniţi

după mine şi vă voi

face pe voi pescari de oameni". Şi, lăsând el pe tatăl lor în corabie,

au mers după Iisus şi

mult i-a iubit pe dânşii.

Sfântul Ioan Evanghelistul a fost unul din cei doisprezece apostoli,

aleşi de Iisus,

şi era cel mai tânăr din ceata apostolilor, drept aceea şi predania

Bisericii arată că el a

trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic, adică aproape de anul 100.

Sfântul Ioan a fost unul din apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului

Iisus. În Evanghelia sa, el se numeşte „ucenicul pe care îl iubea

Iisus" (Ioan 21,20); este ucenicul care la cină s-a rezemat la pieptul

Domnului şi aşa s-a împărtăşit din Tainele lui Hristos;

este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe cruce, i-a

încredinţat-o pe preacurata

Sa Maică, iar după înălţarea Domnului la cer, Ioan a devenit unul din

stâlpii Bisericii lui

Hristos, împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Iacov, ruda Domnului.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne înştiinţează că, după adormirea Maicii

Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, unde a

propovăduit credinţa lui

Iisus. Apoi, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), Apostolul Ioan a fost

surghiunit în insula Patmos şi acolo a vieţuit multă vreme. Tot în

această insulă a scris şi

Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei.

Apostolul Ioan scrie: „Am fost în Duh, în zi de duminică, şi am auzit, în urma

mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: „Ceea ce vezi scrie în carte

şi trimite celor şapte

Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira şi la

Sardes, şi la Filadelfia, şi la

Laodiceea". (Apocalipsă 1, 10-11). Deci, în timpul Sfintei Liturghii

sau după Liturghia

slujită de către Sfântul Apostol, el a fost în Duh, după cum spune în

Apocalipsă. Se cuvine să luăm aminte că această stare nu este un lucru

obişnuit, ci presupune o dreaptă

şi vie credinţă, o intensă vieţuire duhovnicească petrecută în

rugăciune şi fapte de

nevoinţă, ducând la o desăvârşită curăţie a inimii şi a trupului.

Sfântul Apostol Ioan, având toate aceste virtuţi, a primit de la Dumnezeu darul

profeţiei şi al previziunii, mulţumită cărora a văzut desfăşurându-se

în faţa lui istoria

viitoare a omenirii, până la izbânda finală a Bisericii şi

glorificarea universului întreg.

(Apocalipsă, cap. 20 şi cap. 21).

În clipa când Domnul în Slavă S-a înfăţişat înaintea Sfântului Ioan,

la Patmos a avut loc un cutremur de pământ atât de puternic, încât

stânca din partea superioară a peşterii s-a despicat din perete până

la ieşire, unde s-a format o triplă fisură, simbolizând

Sfânta Treime.

Această peşteră, în care s-a scris descoperirea Mântuitorului făcută lui Ioan, a

devenit un loc sfânt şi venerat în toată Europa, întrucât aici S-a

arătat Stăpânul în Slavă.

Apocalipsa este cea mai puternică, cea mai minunată şi însemnată solie, pe care

Domnul a transmis-o Bisericii Sale! „Fericit, fericit este cel ce

citeşte şi cel ce ascultă

cuvintele proorociei şi păstrează cele scrise în aceasta!… Fericit

este cel ce priveghează

şi păstrează veşmintele sale… Fericiţi cei ce-şi spală veşmintele

lor, ca să aibă stăpânire

peste pomul vieţii, şi prin porţi, să intre în cetate!" (Apocalipsă

1-3; 16-15; 22-14).

Cartea Apocalipsei nu este nicidecum pesimistă, cum cred unii, ci este plină de

optimism, deoarece se sfârşeşte cu făgăduinţa Domnului asupra

biruinţei definitive a

„Mielului jertfit" şi a sfintei transformări a universului întreg

(Apocalipsă 21).

„Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi

au trecut: şi marea nu mai este… Şi am văzut cetatea sfântă, noul

Ierusalim, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă,

împodobită pentru Mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic,

care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi

El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi

cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai

fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere

nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut" (Apocalipsă 21,1-4).

Interpretarea ortodoxă a Apocalipsei este corectă în contextul

Bibliei, sfârşitul

lumii fiind profeţit prin semne catastrofale. Protestanţii şi

sectarii, de asemenea, au scris

foarte mult despre Apocalipsă, luând-o ca temei pentru doctrina milenaristă şi

apropierea sfârşitului lumii.

Sfântul Ieronim istoriseşte că Sfântul Apostol Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi,

cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi

cuvântări, se mulţumea să

repete mereu: „Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl

întrebau de ce repeta el

aceleaşi îndemnuri, la care Sfântul Apostol răspundea, zicând:

„Aceasta este porunca

Domnului, şi de se va împlini numai aceasta, este de-ajuns!"

Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, la vârsta de 104 ani, în anul

111 d. Hristos.

Biserica Ortodoxă prăznuieşte adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul

pe data de 26

septembrie.

La mormântul Sfântului Ioan de la Efes multe secole la rând se petreceau minuni

nenumărate, în fiecare dimineaţă credincioşii găseau lespedea de pe

mormânt acoperită

cu un fel de mană albă, care era adunată şi folosită de către ei

pentru tămăduirea

diferitelor boli.

Conform tradiţiei apostoleşti, Sfântul Ioan se va întoarce pe pământ pentru a

propovădui credinţa şi a chema omenirea la pocăinţă împreună cu

sfinţii Ilie şi Enoh,

înainte de a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

Cei patru îngeri de la Eufrat.

1. Şi a trâmbiţat al cincilea înger, şi am văzut o stea căzută din cer

pe pământ şi i

s-a dat cheia fântânii adâncului.

2. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui

cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

3. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere,

precum au putere

scorpiile pământului.

4. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă

şi nici un

copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.

5. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni;

şi chinul lor este

la fel cu chinul scorpiei, când a înţepat pe om.

6. Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să

moară; moartea însă va fugi de ei.

7. Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de

război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte

feţe de oameni.

8. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor.

9. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor lor era

la fel ca vuietul

unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă.

10. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în

cozile lor, ca

să vatăme pe oameni cinci luni.

11. Şi au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în

evreieşte, este

Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion.

12. Întâiul „vai" a trecut; iată vine încă un „vai" şi încă unul după acestea.

13. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Şi am auzit un glas, din cele

patru cornuri ale

altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu.

14. Zicând către îngerul al şaselea, cel ce avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru

îngeri care sunt legaţi în râul cel mare, Eufratul.

15. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre

ceasul şi ziua şi luna

şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni.

16. Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi,

căci am auzit numărul lor.

17. Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având

platoşe ca de

foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu

capetele leilor şi din

gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă.

18. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care

ieşea din gurile

lor, a fost ucisă a treia parte din oameni.

19. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci

cozile lor sunt

asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă.

20. Dar ceilalţi oameni care nu au murit de plăgile acestea, nu s-au

pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine demonilor şi

idolilor de aur şi de argint şi

de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să umble.

21. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de

desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor.

(Apocalipsa, cap. 9)

8. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi

desfrânaţi şi

fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este

în iezerul care arde,

cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.

(Apocalipsa, cap. 21,8)

10. Apoi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci

vremea este aproape.

11. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se

spurce încă.

Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se

sfinţească încă.

12. Iată, vin curând şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia,

după cum este

fapta lui.

13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.

14. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor, ca să aibă stăpânire peste

pomul vieţii şi

prin porţi să intre în cetate!

15. Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi

închinătorii de idoli şi toţi

cei ce lucrează şi iubesc minciuna!

16. Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu, ca să mărturisească vouă acestea, cu

privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua

care străluceşte

dimineaţa.

17. Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi

cel însetat să

vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii.

18. Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei

cărţi: De va mai

adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce

sunt scrise în

cartea aceasta;

19. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va

scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele

scrise în cartea

aceasta.

20. Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!

21. Harul Domnului Iisus Hristos cu voi cu toţi! Amin.

(Apocalipsa, cap. 22).

„Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel

ce sta pe el Se cheamă „Cel credincios" şi „Cel adevărat", şi El

judecă şi Se luptă cu dreptate… Şi oştile din cer Îl urmau călări pe

cai albi…

Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos, care

făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul

fiarei, şi se

închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în

iezerul de foc, care

arde cu pucioasă.

Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce

şedea călare pe cal.

Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor".

(Apocalipsa, cap. 19, 11-21)

În amintirea părintelui Arhim. Serghie

(† 2002), de la mănăstirea Noul-Neamţ.

CUPRINS

Cuvânt înainte

Viaţa Sfântului Lavrentie

Fără prescuri eu voi muri

Da ce vă poate spune un moşneag?

„Până la urmă vei fi a noastră"

„Să umbli la biserică, şi să treci şi pe la mine!"

Un lucru bun, Dumnezeu întotdeauna îl va binecuvânta!

Eu doar nu sunt cornută

A văzut Duhul Sfânt trecând de la unul la altul

Îngerul tău păzitor a pecetluit deja dorinţa ta

Stau sufletele în focurile iadului precum peştişorii

puşi în saramură în butoaie

Înţeleptul „bunicuţ"

Părintele era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele

Nu toţi se vor salva în mănăstire şi nu toţi vor muri din lume

Tare îmi este milă de tinerii preoţi

La doctori cuţitele sunt ascuţite, dar mulţi n-au binecuvântare

Carne nu putem mânca, dar pe oameni, da!

Ascultă-mă cu atenţie şi ţine minte ce-ţi spun

Roagă-te la moaştele Sfântului Teodosie!

Toate acestea sunt pentru deşteptarea poporului

Tu du-te, căci eu mă voi ruga!

Focul binecuvântat

M-am încurcat cu deşertăciunile vieţii lumeşti

Pe ea să n-o primiţi, că este baptistă

Malahovska

Ori pe Mirele ceresc, ori un mire pământesc

Antihristul – un singur împărat

Ultimele zile ale Părintelui, moartea şi înmormântarea lui

Despre taina fărădelegii care se lucrează

Cei patru îngeri de la Eufrat