Ieromonah SERAFIM ROSE
ORTODOXIA şi RELIGIA
VIITORULUI
Se închină creştinii ortodocşi la acelaşi Dumnezeu ca şi necreştinii?
Care sunt fenomenele care asaltează creştinismul în lumea contemporană?
Cum explică Biserica Ortodoxă fenomenele extraterestre?
Ce este "noua conştiinţă religioasă?" Cum pot creştinii ortodocşi să
se păzească de
capcana apostaziei?
Răspunsul la aceste întrebări precum şi la altele asemănătoare cu care
se confruntă
Creştinismul în lumea contemporană vi-l oferă cele opt capitole ale
cărţii de faţă.
Mişcările religioase de astăzi sunt simptomele unei "noi conştiinţe
religioase" care
vrea să pregătească calea unei religii mondiale a viitorului. Fenomene
precum Yoga,
Zen, Tantra, Meditaţia Transcendentală, Guru Maharaj-ji, Hare Krisna,
O.Z.N.urile,
Mişcarea Harismatică sunt prezentate în lumina Sfinţilor Părinţi ai Biserici
Ortodoxe fără de care nu le va fi posibil creştinilor să se mântuiască
în vremurile ce
se apropie ale lui Antihrist.
Cuvânt înainte
Prefaţa editorului la ediţia a patra
Prefaţa autorului
Introducere
1. "Dialogul cu religiile necreştine"
2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin
3. "Noua eră a Duhului Sfânt"
4. Cartea de faţă
I Religiile "Monoteiste". Avem acelaşi Dumnezeu ca şi necreştinii?
II Puterea zeilor păgâni: asaltul hinduismului asupra creştinismului
1. Atracţia Hinduismului
2. Războiul dogmelor
3. Locuri şi practici hinduiste
4. "Evanghelizarea" Vestului
5. Scopul Hinduismului – "Religia Universală"
III. "Minunea" unui fachir şi rugăciunea lui Iisus
IV. Meditaţia orientală invadează creştinismul
1. "Yoga creştină"
2. "Zen-ul creştin"
3. Meditaţia transcendentală
V. "Noua conştiinţă religioasă". Cultele orientale din America anilor '70
1. Hare Krishna la San Francisco
2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico
4. Meditaţie Zen în nordul Californiei
5. "Noua Spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul
VI. "Semne din Cer" perspectiva Creştin-Ortodoxă asupra O.Z.N.urilor
1. Atmosfera science-fiction
2. Apariţii ale O.Z.N.urilor şi investigarea lor ştiinţifica
3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre
4. Explicarea fenomenelor O.Z.N.
5. Semnificaţia fenomenelor O.Z.N.
VII. "Renaşterea harismatică" un semn al vremilor
1. Mişcarea penticostală în secolul XX
2. Spiritul "ecumenist" al "Renaşterii Harismatice
3. "Vorbirea în limbi"
4. Mediumismul "creştin"
5. Înşelăciunea diavolească
A. Atitudinea faţă de experienţele "spirituale"
B. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică
C. "Darurile Spirituale" care însoţesc experienţa "harismatică"
D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt
VIII. Concluzie spiritul Vremilor de pe urmă
1. "Renaşterea harismatică" ca semn al timpurilor
A. O "Cincizecime" fără Hristos
B. Noul Creştinism
C. "Iisus vine curând"
D. Trebuie Ortodoxia să se alăture apostaziei?
E. "Copii, este ceasul de pe urmă"
2. Religia Viitorului
Cuvânt înainte
Cartea de faţă, intitulată "Ortodoxia şi religia viitorului", pe care
o publicăm în traducere
românească, a fost scrisă în anul 1972, de Ieromonahul Serafim Rose
(1982), vestit
ascet şi scriitor bisericesc, vieţuitor din obştea Mânăştirii Sfântul
Paisie din nordul
Californiei.
Fără îndoială, cartea a fost scrisă pentru spaţiul american, lipsit de
tradiţie şi cultură
patristică, cu o populaţie foarte variată, etnic şi religios, lovită
de tot felul de rivalităţi şi
frământări sectare, creştine şi necreştine furibunde, duse uneori până la crimă.
Încă de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea creştină
ortodoxă din Statele Unite
ale Americii, prin faptul că dezvăluie, cu numeroase argumente biblice
şi ştiinţifice,
prozelitismul religios de toate nuanţele, care a găsit un teren
prolific într-o ţară atât de
vastă, cu cel mai mare număr de confesiuni, secte şi grupări
religioase din toată lumea.
Autorul a urmărit, în general, două aspecte principale.
Întâi, studierea şi analiza exactă a fenomenului religios autohton, în contextul
conglomeratului Mulţinational specific.
Al doilea, constatarea unui crud adevăr, că majoritatea grupărilor
creştine neoprotestante,
ca şi a celor necreştine, de origine oriental-asiatică, acţionează şi
fac prozelitism sub
influenţa mascată a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbură mult
şi dă de gândit
oricărui creştin adevărat, care crede cu tărie în Hristos.
Între acestea sunt amintite atât organizaţiile asiatice păgâne, de tot
felul, mai ales cele
hinduse, budiste, yoghine, zen şi meditaţie transcedentală, care
acţionează cu forţe
satanice oculte, ca: vrăjitorie, magie, ocultism, hipnoză, bioenergie,
satanism etc., cât şi
grupările sectare neoprotestante, cu tot felul de aberaţii religioase.
Toate împreună urmăresc un singur scop: îndepărtarea creştinilor de la
Biserica Ortodoxă
Apostolică şi realizarea unei religii sincretiste universale, numită
şi "Noua Eră", care va
trebui să cuprindă toate confesiunile creştine şi necreştine, în
perspectiva aşteptării unui
nou "Mesia", care va fi, desigur, Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptură.
Autorul acestei cărţi, fiind un suflet luminat şi devotat lui Hristos,
trage un puternic
semnal de alarmă în America, ale cărui ecouri au ajuns şi în Europa,
prin traducerea
acestei lucrări în câteva limbi de mare circulaţie.
Deşi în spaţiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupări şi
organizaţii sectare
neoprotestante şi oriental păgâne; ca în America de Nord, totuşi
asaltul sectar de toate
nuanţele din ultimii ani atrage atenţia tuturor.
Aceasta ne-a obligat şi pe noi să traducem cartea de faţă a Părintelui
Serafim Rose, pe
care o considerăm cea mai bună, fiind bine documentată şi mai realistă
în ceea ce
priveşte prozelitismul religios actual şi scopul lor ascuns, demonic,
de distrugere a
Bisericii vii, întemeiată de Hristos prin Sfinţii Apostoli şi a
moralei evanghelice
tradiţionale sacre, pentru a semăna în locul Ortodoxiei, apostazia,
ateismul, haosul,
satanismul, sincretismul religios, crima, violenta, pornografia,
homosexualitatea,
sinuciderea, sectarismul de tot felul, ura, moartea fără Dumnezeu şi
osânda veşnică.
Or, nu putem accepta ca puterile iadului şi ale întunericului sectar
şi păgân să se
instaureze în ţările noastre ortodoxe bimilenare. şi credem cu toată
tăria că Iisus Hristos,
Mântuitorul lumii, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale
tuturor sfinţilor Săi,
nu ne va lăsa biruiti de puterea şi armele satanei, căci Însuşi el a
zis Sfântului Apostol
Petru:…Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului
(gurile sectarilor) nu o
vor birui. (Matei 16,18)
Aşa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecuţii păgâne din
primele secole; cum
a ieşit biruitoare în faţă marilor eresuri, care au tulburat Biserica
lui Hristos peste o mie
de ani; cum am supravieţuit în faţă marilor migraţii păgâne din
răsăritul asiatic şi în fata
imperiului otoman cotropitor, ca şi în faţă comunismului satanic din
secolul nostru, avem
toată speranţa că vom rezista şi de acum înainte, cu puterea şi harul
lui Hristos
Războiului nedeclarat al grupărilor religioase, creştine şi
necreştine, al satanismului şi al
forţelor oculte de tot felul, au un singur scop: nimicirea Ortodoxiei
şi a trăirii
duhovniceşti în Hristos, folosind toate armele întunericului,
pregătind astfel venirea lui
Antihrist.
Această carte se adresează în special intelectualilor şi tinerilor,
studenţi şi adolescenţi,
care sunt cel mai afectati de practicile demonice, paranormale, fie
din curiozitate, fie din
mândrie, fie din lipsă de educaţie religioasă, după atâţia ani de
ateism şi dezamăgire.
Lor le recomandăm în primul rând această carte, pentru a cunoaşte
adevărul despre secte şi practicile orientale şi a nu le cădea pradă
din neştiinţă. Căci se ştie că nu puţini tineri şi
chiar intelectuali practică yoga, spiritism, ocultism, magic,
vrăjitorie, satanism etc.,
renunţând la biserică, la rugăciune, la Sfânta Liturghie, la tradiţia
patristică ortodoxă şi la
bucuria învierii în Iisus Hristos.
Toţi aceşti fii ai Bisericii Ortodoxe şi ai Neamului trebuie salvati,
trebuie reîntorsi în
sânul Ortodoxiei şi în braţele lui Hristos. Suntem încredinţaţi că
această carte are darul de
a descoperi adevărul despre aceste secte şi "mişcări" satanice, şi
poate contribui nu puţin
la recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.
Pentru a birui în această grea luptă profeţită de însuşi Hristos,
trebuie să ne înarmăm cu
toate armele Duhului Sfânt, care sunt: dreapta credinţă ortodoxă,
rugăciunea neîncetată
acasă, pe cale şi la biserică; postul, deaşa spovedanie, împărtăşania
regulată, ascultarea de
duhovnic, citirea cărţilor sfinte, milostenia, viaţa creştină curată,
ascultarea, smerenia,
cinstirea Sfintei Cruci, şi, mai ales, trăirea în iubire şi iertare,
în numele lui Iisus Hristos,
Care a spus Sfinţilor Apostoli şi prin ei nouă tuturor:
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33)
REDACTIA
Prefaţa editorului la ediţia a patra *
* ianuarie 1990
Părintele Serafim Rose, autorul acestei cărţi, a fost unul din acei
oameni rari, în care
geniul intelectual s-a unit cu adâncimea covârşitoare a unei inimi
pline de iubire.
Preocupat de la o vârstă foarte fragedă de problema fundamentală a
Adevărului, el L-a
descoperit după căutări chinuitoare, nu sub forma vreunei idei
abstracte sau a unui sistem,
ci în Însăşi Persoana lui Iisus Hristos, aşa cum i S-a descoperit El
în plinătatea Bisericii
Creştin Ortodoxe.
Nu mult după ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960,
Părintele Serafim** a
început să studieze, din această nouă perspectivă, curentele
filosofice, sociale şi spirituale
ale lumii contemporane, cărora le-a demonstrat, la lumina Descoperirii
dumnezeieşti,
caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea să rezulte într-o
lucrare filosofică de mari
proporţii, intitulată Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
** pe atunci Eugen(n.tr.)
Dar din cauza unor griji mai urgente, precum organizarea unei frăţii
misionare ortodoxe
şi a unei reviste aferente, cartea nu a fost terminată niciodată. Unul
din principalele
capitole despre "noua spiritualitate" a vremurilor din urmă nu a rămas
decât sub forma de
note şi plan general. Totuşi cu ani mai târziu, când Părintele Serafim
avea să plece spre a
vieţui ca monah în munţii din nordul Californiei, el a revenit asupra
problematicii "noii
spiritualităţi".
De data aceasta însă modul său de a înţelege creştinismul ortodox era
considerabil lărgit,
atât datorită studiului teoretic cât şi, mai ales, trăirii şi ascezei
personale. În acest cadru de
studiu întărit de rugăciune apărea şi mai puternic contrastul dintre
curentele pseudospirituale
şi adevărata viaţă duhovnicească mântuitoare care pune accentul pe trezvie.
Limbajul folosit de Părintele Serafim pentru descrierea acestor
realităţi spirituale
complexe nu este nici pe departe dificil sau obscur ci, dimpotrivă,
accesibil şi la obiect.
Prezenta lucrare a apărut la mijlocul anilor 1970 şi ea precizează
lapidar şi fără echivoc
poziţia Ortodoxiei faţă de curentele spirituale contemporane, într-un
limbaj ai cărui
termeni sunt limpezi şi rostiti cu voce tare. Chiar dacă Părintele
Serafim folosea în
lucrările sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodată
adevărul ce trebuia
rostit; el avea conştiinţa clară că timpul pe care î1 mai avem la
dispoziţie este scurt, şi că
el trebuie răscumpărat, mai ales că, azi ca şi ieri, numărul căderilor
de la dreapta credinţă
creşte văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din
ce în ce mai subtile.
Părintele Serafim avea conştiinţa că trebuie să-i scuture pe
contemporanii săi din somnul
lenevirii şi al înşelării de sine şi să le indice calea adevărului.
Această atitudine Mulţi
cititori o apreciază, alţii în schimb o consideră dură în mod inutil.
Acestora din urmă le
recomandăm să citească şi conferinţele pastorale ale Părintelui
Serafim, apărute atât în
volum cat şi în publicatia "The Orthodox Word".*
* Vezi cartea sa God's Revelation to the Human Heart, (Platina
California,1987 ) şi
articolele "In Step with Sts. Patrick and Gregory of Tours"( în The
Ortodox Word,
Platina, California, no. 136), "Raising the Mind, Warming the Heart"
(The Orthodox
Word, no. 126), "The Orthodox Word-View" (The Ortodox Word no. 105),
şi "Ortodoxy
in the USA" (The Orthodox Word, no. 94).
În aceste conferinţe, tonul Părintelui Serafim, deşi "sever" în
demascarea înşelăciunilor
demonice care le anulează şi celor mai bine intenţionaţi, orice şansă
de mântuire -, îşi
păstrează cu toate acestea o căldură plină de compasiune faţă de cei
cărora le vorbeşte.
La zece ani de la apariţia primei ediţii revizuite, Ortodoxia şi
religia viitorului ar putea
părea o lucrare depăşită. Dar o carte despre mişcările religioase
contemporane cu greu îşi
poate păstra noutatea. Multe celebrităţi religioase, asemenea stelelor
de cinema, dispar
spre a face loc altora noi; unele dintre ele se menţin, schimbându-şi
doar numele la
fiecare câţiva ani. Nu cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale,
Părintele Serafim a fost rugat
să mai adauge şi alte capitole cărţii sale, precum Sufismul. Dacă ar
mai fi trăit, chiar
aceasta a Şasea retipărire ar fi cunoscut lărgiri substanţiale.
Deşi unele dintre mişcările descrise în aceste pagini nu mai sunt
poate atât de la modă,
ele sunt totuşi prezente, dar sub alte înfăţişări; căci manifestările
religioase noi nu sunt
altceva decât variante ale altora vechi. Astfel, observaţiile
Părintelui Serafim sunt la fel
de valabile astăzi ca şi în ziua în care le-a formulat întâia oară.
Mai mult. Trecerea
timpului nu a făcut decât să confirme exactitatea interpretării lor.
"Noua spiritualitate" s-a
conturat tocmai în direcţia descrisă de Părintele Serafim.
În societatea americană termenul de "New Age" este deja consacrat în
limbajul cotidian şi
acceptat de către societate. Faptul acesta a provocat un adevărat val
de publicaţii creştine
mai ales din direcţia Bisericilor Protestante care semnalau pericolele
noilor orientări.
Una dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscută şi care se
intitulează "The
Seducţion of Christianity" (Seducţia Creştinismului) dă la iveală
modul în care "noua
spiritualitate" se infiltrează chiar în sânul Bisericilor creştine principale.
Astfel de lucrări demonstrează că societatea contemporană devine din
ce în ce mai
conştientă de realităţi pe care Părintele Serafim le văzuse
prefigurându-se cu mulţi ani
înainte. Însă, lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existenţei, singura
care totalizează
întreaga experienţă a creştinismului de-a lungul veacurilor, nu le
permite din păcate
acestor autori să scoată convingător în evidentă superioritatea
învăţăturii Mântuitorului
Iisus Hristos în faţă acestei aşa-zise "noi spiritualităţi". Aceşti
autori indică just pericolele
care se ascund în practicile mistice necreştine, dar ei nu pot opune
acestor practici
modelul unei vieţi spirituale cu adevărat duhovniceşti, prin care
persoana umană se poate
ridica până la contemplarea lui Dumnezeu, aşa cum ne apare descris în
operele ascetice
ortodoxe (filocalice) şi în Vieţile Sfinţilor.
Mai mult. Aceşti autori nu sesizează că tocmai climatul de sărăcire
spirituală a unui
creştinism diminuat şi atenuat din lumea (mai ales) occidentală este
cel care a favorizat
apariţia acestei "noi conştiinţe religioase". În Multitudinea
curentelor religioase care de
care mai ispititoare se află antrenate multe persoane de bună
credinţă. Dar cel însetat să
afle adevărul şi sincer cu sine însuşi va trebui să aibă curajul de a
merge până la capăt în
acceptarea Adevărului, aşa cum ni s-a descoperit el în Persoana lui Hristos.
Astăzi în Rusia diferitele forme de pseudo-spiritualitate se bucură de
o popularitate
uluitoare, lucru pe care îl prevăzuse deja Părintele Serafim. Poporul
rus, asfixiat de
atmosfera groasă de materialism în care statul sovietic l-a şilit să
trăiască, crede că orice
doctrină sau curent care îşi spune "spiritual" îi şi poate aduce
mântuirea. Dar în atmosfera
actuală "de deschidere" din interiorul Rusiei, se poartă discuţii
aprinse, nu numai pe tema
noilor curente spiritualisto-religioase, ci şi pe tema Ortodoxiei
tradiţionale. La nivel
oficial avem de-a face cu un discurs ortodox patetic datorat faptului
că ierarhii numiţi de
Statul Sovietic sunt ei înşişi adepţii unui creştinism diminuat şi
confortabil ai unui
creştinism dispus la compromisuri, adică ai unui Creştinism lipsit de
Crucea lui Hristos.
Acest fel de creştinism face şi el parte din "religia viitorului",
adică religia mondialuniversalistă
a lui Antihrist, al cărui tel suprem este să incorporeze creştinismul în propria
sa doctrină, dar după ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însăşi
arma mântuirii
noastre, adică Sfânta Cruce a lui Hristos.
La un nivel care scapă ochiului public şi camerelor de luat vederi,
există oameni în Rusia
(ca şi în întreaga lume ortodoxă (n. tr.)), care predică cu adevărat
cuvântul lui Dumnezeu şi mulţi care au o trăire autentică în duhul
curat ortodox. Credincioşii însetează după
literatura religioasă autentică şi mulţi dintre ei au capacitatea
duhovnicească de a deosebi
adevărul de minciună. Aceştia sunt oamenii care se hrănesc cu cele mai
adânci învăţături
ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe la focul cărora s-a lămurit şi format şi
Părintele Serafim
Rose.
Ieşind căliţi de pe urmă terorii celor şaptezeci de an de persecuţii,
aceşti oameni sunt gata
să-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor este un imbold şi
pentru noi, cei din
Occident, să rezistăm şi să luptăm contra ispitelor care ne înconjoară
şi care sunt cel mai
adesea de o subtilitate perversă şi subversivă.
În acest context cartea Părintelui Serafim Rose poate fi socotită fără
teamă o scriere
spirituală clasică a vremurilor noastre şi credem că aceasta a Şasea
reeditarea va mai fi
urmată şi de altele. Reacţiile pe care tipărirea ei deja le-a suscitat
sunt cu totul
remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocată creştină,
autoare a cărţii de mare popularitate: "Pericolele curcubeului" The
Hidden Dangers of the
Rainbow*, ne-a scris că lectura cărţii Ortodoxia şi religia viitorului
este comparabila, pe
lângă alte lucrări din domeniu, cu tăria unui izvor de apă vie. Ea a
recomandat această
carte publicului şi a prezentat-o în interviuri televizate.
* Citată pe larg în cartea lui Bruno Wurtz, New Age, Ed. de Vest,
1992, 1994 (n. tr.)
Reacţia din interiorul Rusiei a fost şi mai surprinzătoare. Fără ca
cineva din Vest să
încerce să-l facă cunoscut pe Părintele Serafim publicului rus, acesta
l-a descoperit
singur, în pofida tuturor piedicilor şi riscurilor ridicate de regimul
ateist. Au apărut
traduceri ruseşti ale cărţilor, Ortodoxy and the Religion of the
Future (Ortodoxia şi religia
viitorului), The Soul after Death (Sufletul după moarte), God's
Revelation to the Human
Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inimă) şi ale multora din
articolele sale; aceste
materiale sunt distribuite în texte bătute la maşină căci nu este
permisă tipărirea lor.
Judecând după corespondenta pe care continuăm să o primim, putem
afirma că Părintele
Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii de acolo ne cer mereu
alte şi alte lucrări
ale "gânditorului ieromonah Serafim Rose". Ortodoxia şi religia
viitorului îi interesează
cu deosebire pentru că ea răspunde unei realităţi stringente: ritmul
alarmant în care noi
curente spiritualiste se infiltrează prin fraudă în Rusia de azi.
Fie ca această carte să continue să lumineze, cu ajutorul lui
Dumnezeu, pe cei ce doresc
să iasă din întuneric, şi să-i întărească spre Hristos pe cei ce
păsesc în lumina convingerii
că strâmtă este calea ce duce la viaţa veşnică.
Părintele Damaschin
Mânăstirea Sf. Gherman de Alaska
Platina, California, 1989
Prefaţa autorului *
* martie, 1979
Orice erezie îşi revendică propria "spiritualitate" şi propria metodă
de practicare a vieţii
religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o
notă a sa distinctivă
concretizată prin "cultul inimii sacre", primatul papal, purgatoriul
şi indulgentele,
revelaţiile diFeriţilor "mistici" şi alte asemenea elemente, în care
observatorul creştinortodox
atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor
teologice ale Romei în
cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.
Şi protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica
rugăciunea, cântările
sale tipice şi propria sa cale către o "renaştere" spirituală,
elemente care reflectă şi ele, la
rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului.
În cartea de faţă
însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea" ecumenismului, erezia de
căpetenie a secolului
XX.
Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea
artificial şi prea
sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică:
agendele de lucru cu program
"liturgic" ale întrunirilor ecumenice mari şi mici presupuneau, nimic
mai mult, decât o
slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obişnuită.
Ecumenismul este erezia care are la bază credinţa că, de fapt, nu
există o Biserică văzută
a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane
se formează de abia
acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate
Bisericile creştine (si
chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura
însăşi a Ecumenismului
este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini
spirituale care, cu timpul,
să producă o "pietate" şi o "spiritualitate" tipic ecumeniste.
Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine
de "expectaţie" şi
"căutare" religioasă pe care sufletele pustiite ale desertului
ecumenist şi-o rezolvă în
"spiritul" unei "pietăţi" care nu mai este simplu protestantă în
esenţa sa. Odată realizată
această constatare nu se poate să nu vedem că timpul "spiritualităţii"
şi "pietăţii" tipic
ecumeniste deja a sosit.
Această carte a început să fie scrisă în 1971 şi ea a constat dintr-un
studiu al celei mai noi
iniţiative "ecumenice" şi anume "deschiderea dialogului cu religiile
necreştine".
Patru din capitolele acestei cărţi s-au tipărit în periodicul "The
Orthodox Word"
(Cuvântul Ortodox) în anii 1971 şi 1972, şi anume cele continând un raport al
evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 şi până
la începutul
anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discuţie
amănunţită asupra
"renaşterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai mulţi
preoţi din America,
mişcare identificată a fi o variantă a "spiritualităţii ecumeniste ce
însumează experienţe
religioase specific necreştine".
Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre
creştinii ortodocşi,
convingându-i pe mulţi dintre ei să nu se alăture mişcării
"harismatice". Alţii, care deja
participau la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii
acestui capitol, să
părăsească mişcarea şi au confirmat prin mărturiile lor multe din
concluziile articolului
privitoare la ea. De atunci încoace, "mişcarea harismatică" a
parohiilor "ortodoxe" din
America a adoptat în întregime limbajul şi tehnicile unei reînnoiri
tipic protestante, după
cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius
Stephanou; şi orice
observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari
"reînnoiri".
Însă, în pofida mentalităţii protestante a iniţiatorilor şi
animatorilor săi, "renaşterea
harismatică" este, în calitate de mişcare "spirituală", un curent care
depăşeşte sfera de
definiţie protestantă. În articolul menţionat am caracterizat aceste
practici harismatice
folosind expresia de "mediumism creştin", pe care mi l-au sugerat
chiar mărturiile celor
care au făcut experienţa lor în mod direct şi am demonstrat sorgintea
lor "spiritualistecumenistă"
care generează, sub ochii noştri, noua religie necreştină a viitorului.
În vara anului 1974, una din mânăştirile Bisericii Ruse din Exil
aflate în America a primit
vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui
anumit monah) de către un
anumit "spirit" care îl însoţea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.
În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din
vorbă în vorbă, care era
povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip
conservator a cărei
atmosferă de uscăciune spirituală îl nemulţumea profund. Deschiderea
către experienţele
cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată prin intermediul bunicii
sale penticostale. La
contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri
spirituale", dintre care mai
cu seamă acel "spirit" invizibil care îi dădea instrucţiuni precise
referitoare la direcţia în
care să se îndrepte şi în ce locuri să călătorească. Tot printre
"darurile" primite se număra
şi capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le
putea induce chiar
fenomenul de levitaţie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe
ateii din anturajul său).
Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienţa divină a
"darurilor" sale, dar aceste
îndoieli îi erau spulberate la gândul că "uscăciunea" sa spirituală
dispăruse, că prin
contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" şi că acum ducea o viaţă
foarte bogată în
rugăciune şi în "spiritualitate".
În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă şi mai ales după lectura
articolului despre
"renaşterea harismatică", acest tânăr a admis că pentru întâia oară a
aflat o explicare clară
experienţelor sale "spirituale". El a mărturisit chiar că se prea
poate ca "spiritul" care îl
însoţea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare
nu a părut să-l afecteze şi el părăsi mânăstirea fără să se fi
convertit la Ortodoxie.
Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el
declară că renunţase la
activităţile "harismatice" ca fiind prea primejdioase şi că îşi găsise
liniştea sufletului în
meditaţia Zen.
Această strânsă legătură dintre experienţele spirituale "creştine" şi
cele orientale este o
caracteristică inconfundabilă a spiritualităţii "ecumenice"
contemporane. La această a
doua ediţie la cartea de faţă s-au adăugat noi informaţii de ultimă
oră privitoare la cultele
religioase orientale şi la un anume fenomen "secular" major care
contribuie la formarea
unei "noi conştiinţe religioase", chiar şi printre rândurile aşa-zişilor atei.
Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificaţie
hotărâtoare în
orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele
exemplifică într-un mod
propriu setea cu care omul contemporan doreşte aflarea unei căi
sufleteşti care să nu
semene cu creştinismul lipsit de vlagă cu care l-a obişnuit
protestantismul şi catolicismul
din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o
înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final şi malefic
al acestui demers
concertat luceşte deja la orizont.
La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre "renaşterea
harismatică", am
primit o scrisoare la redactia publicaţiei "The Orthodox Word" prin
care un teolog şi
trăitor recunoscut şi respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse
ne-a spus: "Ceea ce ati
descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului,
religia lui Antihrist".
Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire
până şi pe acei oameni
care îşi spun creştini ortodocşi, ne înspăimântăm de dimensiunile
înşelăciunii care îi
pândeşte pe creştini neavertizaţi şi neîntăriti duhovniceste.
Această carte se doreşte a fi un semnal de alarmă şi un îndemn la
trăire în dreapta
credinţă a lui Hristos, conştientă şi conştientizată, mai ales în
lumea posedată de duhuri
necurate în care trăim. Cartea de faţă nu este o tratare exhaustivă a
noii religii, care nici
nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o
explorare preliminară a
acelor tendinţe spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei
religii anticreştine, o
religie care îşi va menţine doar o fatadă de creştinism, dar al cărei
conţinut se va baza pe
experienţe "iniţiatice" de natură demonică.
Fie ca acest raport asupra activităţilor satanice, care se duc din ce
în ce mai evident şi mai
pe faţă, adeseori în chiar rândurile creştinilor ortodocşi, să-i facă
pe aceştia din urmă să
înţeleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt.
Fie ca Duhul Sfânt
să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de
adevăratele izvoare ale
trăirii creştine: Sfânta -Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii Ortodoxe.
Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar
pe dinăuntru sunt lupi
răpitori. După roadele lor ii veţi cunoaşte…
Nu oricine îmi zice "Doamne, Doamne", va intra în împărăţia Cerurilor,
ci cel ce face
voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne, au nu în numele Tău
am proorocit şi
nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am
făcut?" şi atunci
voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de
la Mine cei ce
lucraţi fărădelegea.
De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte
asemăna se va bărbatului
înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.
Matei, cap. 7,14-16, 21-24
Introducere
1. "Dialogul cu religiile necreştine"
Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care
mulţi creştini ortodocşi
sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice
vânt al învăţăturii, prin
înşelăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii
(Efeseni 4,14). Pare
într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura
sănătoasă, ci dornici
să-şi desfăteze auzul îşi grămădesc învăţători după poftele lor, şi
îşi întorc auzul de la
adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).
Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente
documente şi luări
de poziţie ale mişcării ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei
Permanente a Episcopilor
Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei
ortodoxe se
întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii şi cu Protestanţii şi dau
publicităţii "declaraţii
comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăşanie sau trăirea creştină.
Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se
comunice eterodocsilor
(neortodocşilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la
care suntem chemaţi cu
toţii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului
Sfânt, că membrii ei
sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăşesc de acest har
prin efort personal
nemijlocit de curăţire a trupului şi sufletului în interiorul
Bisericii Ortodoxe şi că fără
înţelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" şi
"declaraţiile comune" nu
sunt decât o caricatură cu pretenţii de ţinută academică a
adevăratului dialog creştin –
dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omeneşti.
Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste "dialoguri"
bănuiesc, ori s-au convins
deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată
face auzită vocea
Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de "liberalism" ecumenic a
acestor întruniri
anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti
participanţi rămân însă
tăcuţi, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai
tare decât glasul
conştiinţei ortodoxe.*
* Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p.72; St. Vladimiris, Theological
Quarterly, 1969, nr. 4,
p. 225; etc
La nivele mai puţin înalte, "conferinţele" şi "discuţiile ecumenice"
se organizează de
obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă şi chiar cu
oficierea unei
"Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinţe" este într-atât de
marcată de
diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la
crearea unei "unităţi" atât
de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de
necuprins ce se cască
între adevărata Ortodoxie şi viziunea "ecumenistă" asupra lumii şi vieţii.**
** Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.
La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de atitudinea
nehotărâtă a intelectualilor
ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt
ferm ancoraţi în tradiţia
ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de
aceştia, precum "acordul
de fond asupra punctelor liturgice şi dogmatice", sunt folosite de
activiştii ecumenişti ca
bază pentru cele mai incredibile inovaţii, precum oferirea Sfintei
împărtăşanii şi
ereticilor.
La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti
să lanseze în rândul
maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele
fundamentale ale teologiei
dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îşi permite
să vorbească
Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare
să pună în
mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are
infailibilitatea. Să o aibă
Aşadar şi Papa, dacă asta doreşte".*
* Hellenic Chronichle, April 9,1970
Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba pe bună dreptate unde
vor sfârşi toate acestea
şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi
demolării din interior a
Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această
privinţă, dar ţinând
cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem
în ce direcţie se
îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care
a inspirat declaraţii şi
acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei
termeni sunt deja clar
definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în
posesia Adevărului absolut.
Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".
Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că
demolarea din
interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de
fapt distrugerea a însuşi
Creştinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate
pretinde că este
adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce
nici ea la alcătuirea
acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în sensul în care a
întemeiat-o Hristos.
Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în
care se pot raporta una
la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o
Biserică absolută, căci o
atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii
"religioase". şi iată cum
ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât în sincretismul
unei religii
mondiale.
Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de
tip masonic, care inspiră
şi animă "Mişcarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a
pătruns atât de adânc în
conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât
pentru creştinismul
denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este
intrarea în comuniune cu
religiile necreştine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care
indică liniile de
dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului.
1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă
religioasă pentru pacea
mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei
filiale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în acel oraş. în faţă unui public de 10000 de
persoane reprezentanţi ai
religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică
şi Ortodoxă au
ţinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a noţiunii de pace
mondială, iar un cor
"inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase
aparţinând tuturor
denominaţiunilor.
2. Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului
şi laicatului din Dioceza
Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: "Credem că
Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului,
trebuie să fie o
mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna".
3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul înţelegerii), o
fundatie Americană
iniţiată în 1960 ca un soi de "Asociaţie a Religiilor Unite" cu scopul
de a "clădi Templul
simbolic în diferite colţuri ale lumii" (în perfect acord cu doctrina
Francmasoneriei), a
ţinut până în prezent mai multe "conferinţe la vârf". La prima dintre
ele, organizată la
Calcutta în 1968, trapistul *) Thomas Merton **) a declarat: "Suntem
deja în unitate.
Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".
* Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat
de către abalele de
Rance în 1664, în cadrul mănăştirii "La Trappe" din Normandia (n. tr.)
** Călugăr american (1915-1968) din ordinul cislercienilor născut la
Prades, în Franţa
din tată neozeelandez şi mamă americană. A studiat şi apoi a predat
literatura engleză la
Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la
romano-catolicism, intrând în
ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul
Kentucky. Biografia sa
de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain
(Muntele cu şapte
etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se
călugărească. Pledează pentru
un monahism orientat către lume (vezi Contemplation în a Word of
Action, Contemplaţia
într-o lume a acţiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă
şi purtând o
corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal şi poezie până
la critică socială.
Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a
determinat să participe la
o conferinţă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident
prin electrocutare
din cauza unei defectiuni la instalătia de aer condiţionat. După CHAMBERS
BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)
La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970,
s-au întâlnit optzeci de
reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta
probleme precum:
"Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al
Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat
un mesaj de unire
către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea
întreagă; iar pe 2 aprilie la
Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără
precedent", descrisă de
către pastorul protestant Babel ca fiind "un eveniment epocal din
istoria religiilor". Cu
acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit
tradiţiei propriei sale
religii.
De asemenea, "credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să
coparticipe la cultul
aceluiaşi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru"
(La Suisse, 3 aprilie
1970).
Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul
înţelegerii" dau la iveală că la
conferinţa "la vârf" organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au
fost invitaţi şi
reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că Mitropolitul Emilianos din
Patriarhia de
Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.
Aşadar, "conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să
intre în dialoguri care
duc la "crearea unei comunităţi mondiale a religiilor", care "grăbesc
realizarea visului de
pace şi de înţelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate
de Vivekananda,
Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, şi potrivit fondatorilor altor
felurite religii; aceiasi
reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale
"fără precedent", la
care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".
Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox,
care participă la
asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?
4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a
finantat conferinţa
de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani,
care a fost urmată de
o conferinţă de evaluare în iunie al aceluiaşi an la Zurich, unde 23
de "teologi" din cadrul
CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necreştine. La întâlnirea
Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul
acesta,* Mitropolitul
Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat
până şi pe
delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu
aceste religii dar,
călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii
Mântuitorului Hristos, i-a
urgentat pe creştini să "investigheze viaţa de autentică
spiritualitate a celor nebotezaţi" şi
să-şi îmbogăţească experienţa cu "comorile ce se află în sânul
comunităţii religioase
universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau
musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos".**
* adică din 1979 (n.tr.)
** Christian Century, 10 feb, 1971
5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul
Central al Consiliului
Mondial al Bisericilor a încurajat şi a aprobat ca reprezentanţii
diferitelor religii să se
întâlnească cât mai des posibil, menţionând că, "în prezenţa fază de
dezvoltare putem
începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme
specifice".
În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului
1972 un "dialog"
major creştino-musulman cu circa patruzeci de participanţi de ambele
părţi, la care au
fost prezenţi şi delegaţi ortodocşi.*
* Al Montada, ian-feb 1972, p. 18.
6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut
loc la New-York,
Aici, pentru prima oară în istorie potrivit Arhiepiscopului Iakovos al
New-Yorkului –
Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a
intrat într-un
"dialog" teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele
două zile de discuţii s-a
ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice
pentru rezultatele
viitoarelor "dialoguri cu religiile necreştine". "Teologii" greci au
căzut de acord cu
"revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism,
atunci când ele sunt
negative sau ostile" (Religious News Service).
Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor
"dialoguri"? în mod
evident ea este aceea de a "reformula" Creştinismul Ortodox aşa încât
el să nu mai creeze
senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.
Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu
religiile necreştine" la
sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.
De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar
rugăciunile "creştinilor
ortodocşi" cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca
un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. "Dialogul cu
religiile necreştine" a devenit chiar moda
intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază
de progres a
ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal.
Dar să examinăm
acum "teologia" şi scopul acestui "dialog" accelerat şi să vedem ce îl
distinge de
ecumenismul aşa-zis creştin care a predominat până acum.
2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin
În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte
greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe
atenuante prin care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi
dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează
în afara ei. "Dialogul cu religiile necreştine" însă este cu totul
altceva, el însemnând o
îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a
creştinului, conştiinţă
de care nu se leapădă nici unii dintre protestanţii şi catolicii de
astăzi (din ce în ce mai rar,
e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor
intenţii, ci mai
curând o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la
cei care deja s-au
îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit
practic păgâni, închinători
la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus
"închinători ai lui Satan şi
următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic
dumnezeu este capabil să
le inspire".
Ecumenismul "creştin" se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care
cuprinde un
sâmbure de adevăr, că există "un creştinism comun" împărtăşit de mulţi
insi, care nu
cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei.
Acest ecumenism
doreşte cumva să "clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe toţi
aceşti "creştini"
indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează "dialogul cu
necreştinii"? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o
unitate oricât de slabă între
creştini şi cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci aşa cum
este cazul tuturor
reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu
creştinismul -, Îl resping
hotărât pe Hristos?
Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea
avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care "cad",
fără putinţă de
tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de "comorile spirituale" şi
de o viaţă de autentică
spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că
abuzează de sensul
cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile
lor fantezii sunt ei în
stare să afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" şi "harul" Său
atunci când îşi citesc
scripturile lor sau că "orice martir pentru adevăr şi orice om
prigonit pentru dreptatea lui
moare în comuniune cu Hristos"*.
* Sobornost, Summer, 1971, p. 171
Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie
comunistul care moare pentru
"cauza" în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată
că ei mor pentru
Hristos sau că se împărtăşesc cu El iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri
neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a Creştinismului.
Dacă vreun necreştin
răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a
putut-o face decât în
felul lui Swami Vivekananda: "Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar
chiar ne unim cu
oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu
zoroastrul şi îngenunchem în faţă crucii împreună cu creştinul";
experienţa "creştină" a
acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe
spirituale, la fel de valabile
toate.
Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu
reinterpretările şi redefinirile sale,
nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necreştine". Numele de
Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care
se defineşte şi se
identifică la un alt nivel. singurul numitor comun posibil al tuturor
religiilor este
conceptul foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja
"liberalilor" religioşi teren
aproape nelimitat pentru teologizările lor cetoase.
Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea
Comitetului Central al
CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un
experiment în încercarea
de a pune bazele unei astfel de teologii "spirituale" a "dialogului cu
religiile necreştine".
Ridicând problema "dacă creştinismul este într-adevăr atât de exclusiv
faţă de alte religii
pe cât s-a afirmat până acum, cu excepţia celor câteva proiecţii ale
sale asupra religiilor
necreştine, absurde în idilismul lor mitropolitul are mai ales un
lucru de subliniat:
"Duhul Sfânt" este Acela care, în mod total independent faţă de
Hristos şi de Biserica Sa,
constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.
Referindu-se la profeţia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil,
3:1), mitropolitul
spune: "Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea
universală, de la începutul
veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului…
Duhul lucrează prin
energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această
perspectivă putem considera
religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa".
După părerea acestui
ierarh, noi trebuie "să dezvoltăm o eclesiologie şi o misiologie pe
tema predominantă a
Duhului Sfânt".
Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care
neagă însăşi natura
Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să
distrugă întreaga realitate şi semnificaţie a Bisericii lui Hristos.
De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul
Sfânt acţionează independent de ea şi, nu numai de ea, dar chiar de
Hristos însuşi?
Trebuie să recunoaştem însă că erezia aceasta este prezentată
deocamdată cu destulă prudenţă, desigur pentru a testa mai întâi
posibila reacţie a altor "teologi" ortodocşi;
numai după aceea îşi va permite ea să devină mai categorică în
demersurile şi formulările
sale.
Adevărul este că "ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a scris, şi chiar
de un gânditor
"ortodox", unul dintre "profeţii" recunoscuţi ai mişcării aşa-zise
spirituale de astăzi. Să-i
examinăm Aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el
asupra naturii şi
scopului mişcării "spirituale" mai largi, în care se încadrează şi
"dialogul cu religiile
necreştine".
3. "Noua eră a Duhului Sfânt"
Nicolae Berdiaev (1874-1949)*, nu ar fi fost niciodată considerat un
credincios al
Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof
umanist gnostic ce şi-a
găsit inspiraţia mai curând în sectele "mistice" occidentale decât în
izvoarele Ortodoxiei.
* Cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste
de cultură din traduceri, între care consemnăm: Un nou ev-mediu,
Arhidioceza şibiu, 1936, trad. De prof. Maria Vartic, ediţie reprodusă
la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul
creaţiei, Humanitas, 1992, trad. din lb. rusă de Anca Oroveanu,
Prefaţă, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu; Filosofia lui
Dostoievski, Iaşi, Institutul European, 1992,
trad. din lb. rusă de Radu Părpăuţă; Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest,
1993, trad. din lb.
rusă, note şi postfată de Ilie Gyurcsic.
Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe chiar până în zilele
noastre (1979, n.tr.)
– "filosof ortodox" şi chiar "teolog", este o dovadă tristă a
ignoranţei religioase a fi
vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.*
* După G. Gregerson, "Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age", în
Orthodox Life,
Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinţe complete (n. ed.)
Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi şi la "duhul monahal ascetic al
Ortodoxiei istorice" cât şi la întregul "Creştinism conservator care
îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai
către înfrânare şi mântuire", Berdiaev este mai curând interesat de
"Biserica interioară",
de "Biserica Duhului Sfânt", de "acea viziune spirituală asupra
vieţii, care, în cursul
secolului XVIII, şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice".
"Biserica crede el se
află doar într-un stadiu potenţial", ea fiind "incompletă", Berdiaev
aşteptând cu nerăbdare
venirea unei "credinţe ecumenice", a unei "plinătăţi de credinţă" care
să reunească nu
doar diferitele formaţiuni creştine (căci "Creştinismul trebuie să fie
capabil să existe într-o
mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci şi "adevărurile
parţiale ale tuturor
ereziilor" şi "toate activităţile umanist-creatoare ale omului
modern… ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul".
Trăim vremurile apariţiei unui "Nou Creştinism"; ale unui "nou
misticism, a cărui
adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze
în sine toate religiile".
Căci "există o mare frăţie spirituală… căreia îi aparţin nu doar
Bisericile Apusului şi
Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către
Dumnezeu şi către divin,
adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală"adică, precizăm
noi, oameni aparţinând
tuturor religiilor, sectelor şi ideologiilor religioase.
Berdiaev prezicea venirea unei "noi şi finale revelaţii dumnezeieşti",
a unei "noi ere a
Duhului Sfânt", resuscitând predicţiile lui Gioacchino da Fiore**,
monahul latin din
secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul
Testament) şi a Fiului
(Noul Testament) vor face loc celei de a treia şi finale "Era Duhului Sfânt".
** Vezi capitolul "Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei" în
Mircea Eliade,
Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase vol. III, Ed. ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988. (n.
tr.)
Berdiaev scrie: "Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi
către un nou misticism;
în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra
vieţii". "Succesul
mişcării către unitatea creştină presupune ca însuşi creştinismul să
intre într-o epocă
nouă, într-o nouă şi mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o
nouă revărsare a
Duhului Sfânt".
Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul
ortodox pe care
Berdiaev de fapt îl dispreţuia. Dar cine este conştient de climatul
religios al timpului
actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore
ale gândirii religioase
contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un "profet" sau cel
puţin să fi fost
sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu erau
foarte evidente în timpul
vieţii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.
Auzim acum pretutindeni de "puternica mişcare a Duhului Sfânt" iar un
preot ortodox
grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să
se alăture acestei
mişcări atunci când scrie despre "puternica revărsare a Duhului Sfânt
din zilele noastre"*.
* The Logos, January, 1972
În aceeaşi publicaţie din Martie, 1972, p. 8, co-editorul Ashanin
invocă nu doar numele lui
Berdiaev, ci şi programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui
Nicholae Berdiaev,
marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual…
(este) cel mai mare teolog
al creativităţii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârşit
rod… Logosul divin al
lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi
misiunii sale în El.
The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a
Ortodoxiei".
4. Cartea de faţă
Cele prezentate până acum constituie cadrul prezenţei cărţi, care este
un studiu asupra
"noului" duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază
şi constituie sursa de
inspiraţie a "dialogului cu religiile necreştine" şi asupra diferenţei
radicale dintre ele şi
Creştinism, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce
priveşte viaţa spirituală.
Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre
"Dumnezeul" religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumeniştii
creştini să se
unească pe baza unui "monoteism" comun. Al doilea capitol se referă la
cea mai puternică
dintre religiile orientale, hinduismul, şi el se bazează pe
îndelungata experienţă personală
a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la
Creştinismul Ortodox. Găsim
aici şi o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă "dialogul" cu creştinismul din
perspectiva hindusă.
Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un
ieromonah ortodox şi
un "făcător de minuni" din Extremul-Orient, adică a unei confruntări
directe dintre
creştinism şi "spiritualitatea" necreştină, în capitolele patru şi
cinci se examinează "noua
conştiinţă religioasă", cu referire specială la mişcările de
"meditaţie", care revendică
prezenţa în mijlocul lor a multor "creştini" (şi din ce în ce a mai
multor "foşti creştini").
Capitolele cinci, şase şi şapte sunt studii specifice asupra unora
dintre cele mai
semnificative mişcări spirituale ale anilor 1970. În capitolul şase se
prezintă implicaţiile
spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenţă, dar
care contribuie la
formarea "noii conştiinţe religioase", chiar în rândul celor care cred
că nu sunt interesaţi
deloc de religie.
Capitolul şapte este o discuţie amănunţită a celei mai controversate
mişcări religioase
"creştine" de astăzi, "mişcarea (sau "renaşterea") harismatică" şi în
el se încearcă o
definire a acestei mişcări în lumina învăţăturii ortodoxe.
"Noua conştiinţă religioasă", cu semnificaţia şi scopurile sale, este
examinată în paginile
din "Concluzie" (Capitolul opt) în lumina profeţiilor creştine
referitoare la vremurile de
pe urmă. "Religia viitorului", către care se îndreaptă această "nouă
conştiinţă", este
analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict
ireconciliabil cu ea:
Creştinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de
înspăimântătoarea decadă a
noua a acestui secol, "semnele timpului" devin cum nu se poate mai
clare. Creştinii
ortodocşi şi toţi acei care vor să-şi mântuiască sufletele în veşnicie
trebuie să ia seama la
ele şi să acţioneze.
I. RELIGIILE "MONOTEISTE"
AVEM ACELAŞI DUMNEZEU CA şi NECREŞTINII?
"Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi
monoteism, iar glasul
tradiţiei lor autentice şi străvechi este şi cel mai cutezător şi mai
plin de încredere din
istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opoziţii
ireconciliabile, numele
acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la înţelegere şi
coexistenţă
paşnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un
prejudiciu adus
dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident şi
totuşi atât de greu de
acceptat şi anume că, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, suntem
prin urmare cu toţii
fraţi?"
Papa Paul al VI-lea, La Croix, aug. 11, 1970
În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare
religioasă la Geneva, în
cadrul celei de a II-a Conferinţe a "Asociaţiei Religiilor Unite",
reprezentanţii a zece mari
religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântului Petru.
Această rugăciune
comună a avut la bază următoarea motivaţie: "Credincioşii tuturor
acestor zece religii au
fost invitaţi să se reunească în comuniune în cadrul cultului
aceluiaşi Dumnezeu". Să
vedem cât de validă este această afirmaţie în lumina Sfintelor Scripturi
Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră
la trei mari religii
care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Creştinismul
şi Islamismul.
Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca
religii ale Dumnezeului
lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem
toţi fii ai lui
Avraam (evreii şi musulmanii, în mod trupesc, iar creştinii în mod
duhovnicesc), atunci
noi cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne
închinăm fiecare
în felul nostru, se înţelege), care este ca atare "Unul şi acelaşi
Dumnezeu". şi acest
Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire şi
de "înţelegere
reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relaţie de frăţie" şi de
"înţelegere reciprocă", aşa
după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Şafran, citându-l pe psalmist: Ce
este mai bun şi mai
frumos, decât numai a locui fraţii împreună… (Ps. 132,1)
Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om,
Fiul co-etern cu
Tatăl mai înainte de veci, întruparea şi Crucea Sa, învierea Sa
minunată şi preaslăvită şi
cea de-a doua şi înfricoşata Sa venire nu mai sunt decât nişte detalii
secundare care nu pot
să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos
"un simplu profet"
(potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor
tradiţii talmudice)! Iisus din
Nazaret nu se mai deosebeşte, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm
care creştin
vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în conştiinţa sa?
S-ar putea totuşi crede că, ţinând cont de spiritul acestor trei
religii şi lăsând la o parte
pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos
este o fiinţă
excepţională trimisă de Dumnezeu.
Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu,
ci simplu "profet"
sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un
impostor fără
seamăn, Care S-a făcut pe sine "Fiu al lui Dumnezeu" şi asemenea cu Dumnezeu!
(Marcu 14,61-62)
Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional,
Dumnezeul Treimic al
Creştinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul
Iudaismului şi Islamismului,
cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern şi cu
anumite secte iluministe.
Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci de o
singură Persoană,
neschimbătoare pentru unii, sau care-şi schimbă succesiv măştile
(Tatăl-Fiul-Duhul)
pentru alţii. şi în pofida acestor neconcordanţe ar trebui să credem
că ne închinăm la
"acelaşi Dumnezeu"!
Totuşi ar putea să se ridice şi următoarea naivă propunere: "Dar
aceste religii au un punct
comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!"
Răspuns: Potrivit Sfintei Tradiţii ortodoxe, acest lucru este o
absurditate. Iată mărturisirea
noastră: "Slavă Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi
nedespărţitei Treimi". Cum
deci L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma
clar: Eu şi Tatăl Meu
una suntem! (Ioan 10,30) şi când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist şi
Teolog al iubirii,
afirmă şi el: Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).
Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al
cui Tată este El cu
adevărat?
Pentru Evrei şi Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural,
trupesc, câtă vreme
pentru noi, creştinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre
înfierea întru El, prin Iisus
Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi
atunci între Paternitatea
Dumnezeiască din Creştinism şi cea din celelalte religii?
Alţii ar putea încă spune: "Totuşi, Avraam s-a închinat la Unul
Dumnezeu; Iar evreii prin
Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat
închinător al lui
Dumnezeu".
Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a
închinat nicidecum la un
Dumnezeu unipersonal şi monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în
Sfânta Treime, după
cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui
Avraam la stejarul
Mamvri… Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni
stăteau înaintea lui; şi
cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor şi
s-a închinat până la
pământ (Facerea, 18,1-2).
Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă
unipersonală, sau
în forma Treimii Dumnezeieşti? Noi creştinii ortodocşi cinstim această
arătare vechi
testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne
împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar şi
când aşezăm în
mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri şi o cinstim, întocmai cum a
făcut-o părintele
Avraam!
Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă
nu suntem înnoiţi
prin apele Sfântului Botez în credinţa lui Avraam. Iar credinţa lui
Avraam era credinţa în
Iisus Hristos, după cum Domnul însuşi a spus-o: Avraam, părintele
vostru, a fost bucuros
să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8,56).
Aceasta a fost şi credinţa proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl
ceresc vorbind cu
Fiul Cel de o fiinţă cu sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).
Aceasta a fost şi credinţa celor trei tineri din cuptorul de foc care
au fost scăpaţi de Fiul
lui Dumnezeu (Daniel 3,25); şi tot aceeaşi a proorocului Daniel care a
văzut în duh cele
două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când
L-a văzut pe Fiul Omului
îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune
Domnul, adresându-se
posterităţii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă aţi fi fiii
lui Avraam aţi face
faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeţi în
Acela pe Care El L-a
trimis (Ioan 6,29).
Cine sunt deci urmaşii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai
Agarei egipteanca? Sunt
Isaac sau Ismael, urmaşii lui Avraam? Ce ne învaţă pe noi Scriptura prin gura
dumnezeiescului Apostol? Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi
urmaşului său. Nu
zice: "şi urmaşilor" ca de mai mulţi ci ca de unul singur: "şi
Urmaşului tău", Care este
Hristos. (Galateni 3,16) şi mai departe…Iar dacă voi sunteţi ai lui
Hristos, sunteţi deci
urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă (Galateni 3,29). Deci
în Iisus Hristos a
devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea
făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce înţeles mai poate avea a fi urmaş
al lui Avraam după
trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sămânţă sau urmaş,
dar numai ca chip
al lui Iisus Hristos.
Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 şi urm.) Isaac s-a
născut din libertatea
miraculoasă a unei mame sterpe şi înaintate în vârstă. Deci, contrar
legilor naturii,
întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat.
El a fost urcat în
muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe
umerii Săi lemnul
Crucii.
Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a
prăvălit piatra pentru
ca să putem noi privi mormântul gol şi să vedem că Cel înviat nu mai
este acolo. La
ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie şi a dus-o
în cortul maicii sale
Sara, aşa cum şi Hristos îşi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a
o duce la sălaşurile
veşnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.
Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu pe care îl au şi
necreştinii.
Condiţia obligatorie de a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a
văzut pe Mine a văzut
pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9).
Dumnezeul nostru
este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii noştri şi
cu mâinile noastre
L-am pipăit (I Ioan 1,1).
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră,
aşa cum spune Sfântul
Ioan Damaschin, "…şi ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru…"
Dar oare când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât să
presupunem noi că şi ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunoştinţă despre
Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că
Hristos S-a întrupat, a
murit şi a înviat în zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse concepţii despre Tatăl;
însă fiecare concepţie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un
rod al imaginaţiei lor, o creaţie după
chipul şi asemănarea lor. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este de
necuprins, de neînţeles,
de nedescris şi nematerial, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar
pentru mântuirea
noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăşim de El) cuprins,
descris şi material
prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie
slava în vecii vecilor.
Amin.
De aceea spune şi Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are
Biserica drept mamă, nu-L
are nici pe Dumnezeu drept Tată!
Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credinţă a
Antihristului ce va veni, şi ale
cărui semne se înmulţesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de
grozăviile care nu le-ar
putea îndura nici cei aleşi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar
scurta acele zile. şi fie
ca El să ne păzească pe noi, "turma cea mică", "rămăşiţa cea după
alegerea Duhului", aşa
încât să ne putem şi noi bucura
Împreună cu Avraam în lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei,
de Dumnezeu
Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, a dumnezeieştilor puteri şi a
mulţimii de
mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli şi propovăduitori
care au fost
credincioşi până la moarte, şi care şi-au vărsat sângele pentru
Hristos, Care ne-a câştigat
pe noi prin Evanghelia Lui şi prin apa Sfântului Botez. Noi suntem
fiii lor slabi,
păcătoşi şi nevrednici, aşa cum suntem; dar nu ne vom întinde
niciodată mâinile noastre
către un dumnezeu străin! Amin.
Părintele Basile Sakkas
La Foi Transmise, 5 apr. 1970
II. PUTEREA ZEILOR PăGÂNI
ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREŞTINISMULUI
Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli
(Psalm 95,5)
Articolul următor se bazează pe experienţa unei femei, care, după ce a
urmat liceul într-o mănăstire
romano-catolică şi a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a
convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinţa Ortodoxă, aflând în
ortodoxie limanul
căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil.
Fie ca mărturia ei să
deschidă inimile acelor creştini ortodocşi tentaţi să-i urmeze pe
teologii modernişti, care
îşi fac acum apariţia până şi în Biserica Ortodoxă şi care intră
orbeşte "în dialog" cu înşişi
vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos,
alăturându-se astfel lor
în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.
1. Atracţia Hinduismului
Aveam doar şaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul
vieţii mele. Unul a
fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică
dominicană din San
Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creştinism! Al
doilea a fost când,
în cursul aceluiaşi an, am făcut cunoştinţă şi cu hinduismul în
persoana unui călugăr
hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru
(învăţător). A început
atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de
ani mai târziu.
La mănăstire ne învăţau adevărurile creştine de bază. şi în ele stă
tăria celor smeriţi dar şi
poţicnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob:
Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4,6). şi cu
adevărat eram mândră! Nu
voiam să accept păcatul strămoşesc şi nici existenţa iadului. Mă
certam tot timpul,
aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de
acolo mi-a spus
lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roagă-te să ţi se dea
darul credinţei".
Dar învăţătura acelui swami se întărise deja asupra mea şi mi se părea
culmea degradării
să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia
mult mai târziu
mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungaţi acea sămânţă a
credinţei creştine a
rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârşit de disperare.
Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărţi citeam, chiar dacă
le înveleam în coperţi
ca să nu atragă atenţia. Citeam Bhagavad Gita, Upanişadele,
Vedantasara, Ashtavakra
Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor
trece, aşa cum trec,
în general, mofturile intelectuale ale adolescenţilor. Dar una dintre
ele mi-a spus într-o zi
adevărul în faţă, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai
auzim rostit astăzi. Mi-a
spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai
ales după ce am
cunoscut adevărul creştinismului.
Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi
stăpâneşte. Căci dacă după
ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi
Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi. Li s-au
făcut cele de pe urmă
mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi
cunoscut calea dreptăţii,
decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă,
dată lor (II Petru 2,19-
21).
Ce-am mai dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă
astăzi ar mai trăi i-aş
mulţumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, aşa cum
adevărul nu convine
niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea
Ortodoxiei. Marele avantaj
pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un
punct de reper, care, mai
târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înşelătorie este hinduismul.
Dar la ora actuală situaţia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu
era decât ceva izolat,
acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă
inteligenţă pentru
a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem în
gardă pe tinerii
creştini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o
sinucidere spirituală.
Seducţia hinduismului este totală. El încântă toate facultăţile
sufletului, ca şi toate
patimile lui, dar mai ales mândria. şi cum sufeream de o mare
aroganţă, chiar dacă aveam
doar şaisprezece ani, am căzut victima acestor seducţii. Cel mai tare
mă frământau
problemele legate de păcatul strămoşesc şi suferinţa fizică şi
sufletească, care nu mă
preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.
După aceea, conştientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela
care mi-a oferit
alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai
incomode dintre
dogmele creştine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului,
produs de o karma rea
(acţiuni rele) din viaţa prezentă sau din vreo viaţă trecută. Iar o
cauză finită în mod
evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se
transfera astfel cu
ingeniozitate în chiar interiorul Divinităţii originare, Divinitate la
care aveam astfel
dreptul prin naştere, şi de care nimeni şi nimic nu mă putea lipsi,
indiferent de faptele
mele. Eu eram de esenţă divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul
Infinit care
visează visuri finite".
Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raţionament
foarte elegant în
cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva
decât Maya, adică
iluzie. Ea nu are nici o existenţă reală, iar un advaitin pretinde
chiar că poate dovedi
aceasta.
Hinduismul este şi pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar
eronatul sentiment al
perfectibilităţii umane în sens evoluţionist şi anume pe calea unei
educaţii în "sistem
guru" şi pe baza conceptului de "evoluţie", conform căruia există o
dezvoltare progresivă
a spiritualităţii umane. Relativismul cultural îşi găseşte şi el locul
său în cadrul acestui
sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea
la îndoială a oricărui
fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei
care nu cred în dogmele
Bisericii Creştine.
Ce poate fi mai raţional şi mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare
popor să aibă propriul
său mod de a concepe şi de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor
Dumnezeu este
Acelaşi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face
decât să contribuie la
"îmbogăţirea" armoniei religioase generale.
Dar Atracţia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său.
Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă
construcţie filozofică
este susţinută de instrucţiuni religioase, pe care discipolul le
primeşte în permanenţă de la
guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua
filosofie prin propria
experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei. şi
contrar celor ce se
cred în general despre hinduism, el nu conţine nici un fel de taine,
sau mistere ci doar un
imens material ezoteric -, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară.
Ţi se spune doar atât: "încearcă şi vezi dacă merge". Iar mentalitatea
occidentală este
evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de
"ştiinţifică". Dar aici
urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste
instrucţiuni se verifică
într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage
concluzia că sistemul este
adevărat şi implicit bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să
se impună cu
necesitate, pentru că dacă un sistem funcţionează nu înseamnă că el
este neapărat şi bun.
În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur şi simplu
că el funcţionează, că
instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să
deosebească noţiunile, face
dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie.
Ajung acum şi la ultima seducţie hinduistă, aceea a experienţei
spirituale. Acestea sunt
psihice şi/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un
punct de referinţă solid,
nu le este posibil să deosebească între o experienţă spirituală
autentică şi una falsă. Ceea
ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros şi ating ei este rezultatul
unei stări mintale
aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situaţie foarte concretă,
care, în tradiţia ortodoxă,
se numeşte înşelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă,
pentru că ea descrie
exact condiţia persoanei care trece prin "experienţe spirituale" de
tip hinduist.
Dar acest tip de înşelăciune acoperă practic toată gama de experienţe
spirituale false: de
la simpla iluzie şi ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare
demonică. Peste tot,
ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat şi real iar efectul global
este acela al unei creşteri
accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzaţia plăcută
a importanţei
personale, iar cel care o încearcă, victima inconştientă a
înşelăciunii diavoleşti, se simte
recompensat pentru toate austerităţile şi suferinţa pe care a trebuit
să le suporte pentru a
ajunge la aceste "performanţe".*
* În continuare despre înşelăciune, vezi mai jos, p. 189
În epistola întâia a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan se spune:
Iubiţilor, nu daţi
crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu… (4,1)
Sfântul Grigorie sinaitul îşi avertizează şi el ucenicii despre
pericolele unor astfel de
experienţe: "Pretutindeni, şi mai ales pe lângă cei începători şi pe
lângă cei mândri, dracii
aruncă întotdeauna mrejele gândurilor şi închipuirilor celor rele şi
le pregătesc gropi prin
care să-i piardă…".
Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia dracul i se
înfăţişează ca un
înger de lumină?". Iar Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare
nevoie de dreaptă
socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine şi rău. Deci,
nu fiţi cu nebăgare
de seamă şi nu vă lăsaţi mişcaţi cu uşurinţă de ceea ce vedeţi; ci
staţi tari şi puneţi cu grijă
totul la încercare, ţinând ceea ce este bine şi alungând ceea ce este rău.
Întotdeauna trebuie să cercetaţi cu grijă toate şi numai după aceea să
le credeţi. şi ca să
cunoaşteţi că lucrarea harului se simte întotdeauna şi că dracii, cu
toate înşelăciunile lor,
nu o pot imita, aflaţi că ea se simte după roadele ei, care sunt:
blândeţea, faţă luminoasă,
smerenia, ura faţă de slava lumii acesteia, tăierea patimilor şi
poftelor. Pe când roadele
lucrării diavoleşti sunt: mândria, închipuirea, dispreţul faţă de
altul şi tot răul.
Acestea sunt roadele şi lucrările prin care îţi vei da seama, dacă
lumina pe care o ai în
inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se
aseamănă cu cea de muştar, iar vinul are aceeaşi culoare ca oţetul;
dar gustându-le, vei şti ce mănânci. Tot aşa şi sufletul are puterea
sa de deosebire (discernământ) şi poate socoti drept, prin gustul cel
mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt şi care sunt înşelăciuni
şi închipuiri ale
satanei".
Cel mai vulnerabil faţă de înşelăciunea diavolească este începătorul
care se află sub rea
îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil
de lunecare către un
fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes
într-un proces de durată.
Le-a fost foarte uşor nenumăraţilor swami, care au proliferat în
Occident în ultimele
decenii, să-i înşele pe tinerii setoşi de "experienţe mistice". Ei au
sesizat imediat ce şansă imensă de celebritate şi îmbogăţire le oferă
această piaţă de suflete deja existentă şi au
profitat de ea.
2. Războiul dogmelor
Creştinismul contemporan este luptat pe viaţă şi pe moarte de către un
duşman invizibil.
Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-şi
declara numele. Acest duşman este hinduismul, iar războiul care se dă
acum este un război al dogmelor.
La începutul secolului când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta
în Statele Unite,
preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu
există nici o diferenţă reală între hinduism şi Creştinism. Mai mult.
Nu numai că ele nu se află în conflict, dar
un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia cu sârguinţă
şi va practica
Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înţelegere a Creştinismului.
În primele lor conferinţe, swami-i încercau să arate că simbolurile
fundamentale ale
Creştinismului logosul şi Crucea -, îşi au de fapt originea în India.
şi că acele idei
caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigraţia
sufletului şi samadhi
(fenomenul de transă) se găsesc de fapt şi în Sfintele Scripturi,
atunci când ele sunt
interpretate corect.
Cu această momeală au fost prinşi mulţi creştini bine intenţionaţi dar
rău îndrumaţi. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru
discreditarea dogmelor aşa-zis "înguste" şi "sectare", şi pentru
acreditarea unei religii "ştiinţifice", care să se bazeze pe studiul
comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial a căzut întotdeauna
pe ideea că nu există
nici un element de separaţie între cele două religii. Totul este unul.
Diferenţele sunt
superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile
conferinţelor publicate
la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este
cu atât mai mare cu cât
ele au avut atunci un succes colosal.
Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă" şi
"dogmatic" au conotaţii
puternic peiorative şi chiar negative. Iar această atitudine plină de
dispreţ în modul
folosirii lor nu putea să aparţină celor care ştiau că ele înseamnă
ceea ce are Biserica mai
sfânt. Oricum, odată împământenită această conotaţie negativă, cei mai
timizi, cărora nu
le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general
acceptat, au început şi ei să folosească termeni precum "dogme
rigide", expresie depăşită, dar care indică
atitudinea negativă a autorului faţă de ele. Atitudinea aceasta a fost
indusă în mod
viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu ştiau că dogmele
expun esenţa
Creştinismului, fie nu agreau Creştinismul.
În consecinţă, tendinţa ulterioară a multor creştini de a bate în
retragere în faţa acuzaţiei de dogmatism a constituit un avantaj real
pentru hinduişti.
Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că dogma creştină nu
poate fi răsturnată,
decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creştină şi
hinduistă, nu au cum
să se "îmbine" şi să se "îmbogăţească" reciproc, pentru că ele sunt
radical opuse.
Dacă credincioşii sunt lămuriţi să renunţe la dogmele lor creştine sau
să şi le modifice –
ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă şi ei
un creştinism mai modern
sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca
şi a hinduiştilor,
provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a
dogmelor creştine.
Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce
ortodocşii creştini cred că
este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred
că este bine, creştinii
cred că este rău!
Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat
pentru creştin este
cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut
întotdeauna ca fiind cel mai
mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei
este Lucifer, care spune:
Ridica-mă-voi în Ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui
puternic voi aşeza
tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt
voi fi (Isaia 14,13-
14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă
până şi calităţile
omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, şi mai cu seamă
pentru advaitin sau
vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să nu crezi în propriul tău
"sine" şi în
"umanitate", ca în însuşi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda,
cel mai mare
apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu înţelegeţi India!
Noi indienii suntem
de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a
mântuirii) este următoarea: "Omul trebuie să devină divin prin
înfăptuirea în sine a
Divinului".
Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul şi
Creştinismul, în esenţa lor
dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce priveşte aspecte
fundamentale, precum
natura dumnezeiască şi natura umană şi scopul vieţii omului pe pământ.
Dar dacă cei ce-şi spun creştini acceptă propaganda hinduistă, conform
căreia nu se dă de
fapt nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt
de suprafaţă şi n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice
Creştinismului au cale liberă să se desfăşoare în
interiorul său şi el pierde bătălia, fără să-şi dea seama măcar că
bătălia a şi avut loc. Iar
rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a
hinduismului este de
neimaginat.
În propriul meu caz, în ciuda educaţiei destul de solide pe care am
primit-o la mănăstire,
cei douăzeci de ani de hinduism au reuşit să mă aducă până în pragul
iubirii răului.
Vedeţi, în India, "Dumnezeu" este adorat şi ca Rău, în persoana zeiţei
Kali. Voi vorbi
despre ea în secţiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.
Şi de fapt închinarea la rău constituie ţelul final al Hinduismului.
Mărturisesc aceasta din
proprie experienţă, ca una ce m-am închinat zeiţei Kali, atât în India
cât şi în America.
Din experienţa personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu
este de glumit. Dacă
renunţăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.
3. Locuri şi practici hinduiste
În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup
de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile
primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele zone de "ne-aculturaţie*
", religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor
de misiune creştină.
* Aculturaţie: preluare de către o populaţie a unor elemente de
cultură materială şi
spirituală sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treaptă
superioară de dezvoltare. –
Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)
La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în
magie neagră, dar la
plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume
Talupa a devenit
prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul
am aflat că era
faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor
rituală, "baki", are
loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se
strâng într-o colibă în
jur de doisprezece vraci (preoţi).
Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se
bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite
"bulol". Ofranda constă în sânge de pui
colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea
viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor care se formează în
el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul
se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.
În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie
momentul propriuzis
al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luăm notiţe cu
conştiinciozitate. Nu voi
intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.
Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice
fel poate fi explicată
ştiinţific. Or, la plecarea mea de acolo, văzusem cu propriii mei ochi
o atât de mare
varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie
ştiinţifică a lor era virtual
imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o
persoană care se
sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul
incontestabil al ritualurilor lor, ci
că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.
Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera
Amarnath din munţii
Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai
sfânt de tradiţia
hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu
credinţă, acordându-le în
acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi
anevoioasă, în ea
traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri
alţitudine, care, pe
o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.
În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza
mea nevorbind engleza
iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă
închinasem şi la care
meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.
Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o
formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi
descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună
plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii aprox. 4, 5 m
înălţime -, iar când
luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. şi aşa creşte
şi descreşte în
fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie
ştiinţifică acestui
fenomen.
Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei
maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de
textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi
zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau
ochii plini de lacrimi.
Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.
Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie
neagră din tribul
Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul
înăuntru, m-a izbit o
senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de
vomă încă înainte de
a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.
Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar
a mai trecut timp
până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să
găsesc ceva care să
susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind
retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu
mult înainte de a
ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu
privire la "practicile
spirituale" şi "locurile sacre" hinduse.
La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o "mantră
sanscrită" (o formulă
magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în
întregime ezoterice şi nu se găsesc decât în tradiţia orală.
Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu
are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni
extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru
învăţăcelului său, care este invitat să le "verifice" conform
filosofiei pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. şi aceste
practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite
puteri, "şiddhis", cum
ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a
produce obiecte, de a
prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai
periculoase experienţe
psihice.
Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o
stare de prelest
(înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate.
Aceasta nu înseamnă că
"experienţele" pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin
nicidecum de la
Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de
zeităţi în lumină etc.
(să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină),
care se susţin foarte
bine cu afirmaţiile filosofiei hinduse, totul rezultând într-un sistem
practic şi teoretic
foarte compact
În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală
cât un sistem de
practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie
neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult,
decât un simplu contract. Termenii acestui
contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat
este curios să afle care
este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile
"miraculoase". situaţia este
clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru
toate acestea îl
constituie chiar propriul său suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice
temperament. zeitatea
poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă
-"brahmanul absolut". Tipul de relaţie cu acest "ideal" ales, variază
şi el în funcţie de cum
este identificat acest ideal -copil, mamă, tată, prieten, iubit, slugă
-, sau, în cazul
sistemului Advaita Vedanta, "relaţia" însăşi fiind socotită
idenţitate. Gurul nu numai că îi
indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le
urmeze, dar îi
hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care
trebuie să-i fie programul
zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care
nu sunt căsătoriţi,
nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionate în
sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi
consumul de carne, pentru că el distruge
acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi "dumnezeul" şi
"mântuitorul"
respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri
generale. Este vorba, în
primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la
o imagine, aducându-i
jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea,
zeităţii alese i se face vânt
cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă
la culcare.
Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea
experienţe psihice al căror
efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă
parte, ia forma adulării de
sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu
toată recuzita rituală.
Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el",
ilustrează această
adulare de sine.
"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început
fiecărui discipol. Este, de
fapt, incantarea unei formule magice.
"Pranayama" constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu
rostirea formulelor
magice. Există şi alte practici specifice sistemului "Tantra", în care
Dumnezeu este privit
ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie
şi acţiune. Mai este
cunoscut şi sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat
malefică, nu le voi
mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami
Vivekananda le
prescria împreună cu Vedanta.
Iată ce afirmă el despre sine şi în general: "Eu unul mă închin celui
teribil! Este o
greşeală să credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi
oamenii. Foarte multora le
place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut.
Să ne închinăm deci
terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au
curajul să se închine morţii,
sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii".
Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: "Unii iau în derâdere
existenţa zeiţei Kali.
Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi
de spaimă şi armata a
fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El
însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se
închine şi Răului"*.
Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de
netăgăduit este săvârşită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea,
care este în zadar căutată în hinduism prin
eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu
prin lepădarea de
sine creştină.
* Foarte puţini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în "dialog"
cu religiile orientale şi
să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivităţii practicilor
idolatro-satanice care
au dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea în istorie a
Mântuitorului Hristos.
Zeiţa Kali, una dintre cele mai importante zeităţi hinduse este
reprezentată în mod
obişnuit în mijlocul unui dans sângeros al morţii, având la gât cranii
şi capete tăiate şi
limba scoasă afară în mod hidos într-o sete neostoită de sânge; ea
este împăcată în
templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami
Vivekananda astfel:
"De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?") Despre
zeiţa Kali, Swami
Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, 'Sora
Nivedita'): "Cred că ea
este cea care mă inspiră în cel mai mic lucru pe care îl întreprind şi
că mă poartă după
voia ei"; fiind conştient la fiecare pas de prezenţa ei ca şi când ar
fi fost o persoană
tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino! Căci teroare
este numele tău".
Idealul său religios era acela "de a deveni una cu eterna groază".
Poate fi aceasta, aşa cum
încearcă unii să ne convingă, un exemplu de "autentică viaţă spirituală a celor
nebotezaţi", o parte a "bogăţiilor" spirituale, pe care suntem
îndemnaţi să le luăm de la
religiile necreştine? Sau este mai degrabă o dovadă pentru cuvintele
psalmistului
dumnezeii păgânilor sunt idoli?"
4. "Evanghelizarea" Vestului
În 1893 un călugăr hindus necunoscut şosea la "Parlamentul Religiilor"
din Chicago. Era
Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie
uluitoare asupra
celor prezenţi atât prin felul de a vorbi şi prin ceea ce a spus, cât
şi prin felul cum arăta:
îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra şi purtând
turban. A devenit
imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană şi
new-yorkeză iar filozofii de la
Harvard erau impresionaţi de el la culme, în scurtă vreme şi-a creat
un nucleu foarte
puternic de discipoli şi partizani pentru planul său grandios de
evanghelizare hinduistă a
întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului
vedantic (monist).
S-au stabilit astfel societăţi Vedanta în marile oraşe americane şi
europene, însă aspectul
cel mai important al activităţii lui a fost acela că a reuşit să-şi
introducă ideile în marele
circuit al gândirii şi practicii universitare.
Scopul său acesta era! Să-şi facă cunoscute ideile cât mai rapid şi
cât mai eficace. Puţin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute
sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea
pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateţi la fiecare uşă.
Spuneţi-le tuturor că toţi
sunt de natură divină".
Astăzi părţi şi ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie,
în mii de exemplare
ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset
Maugham, *Aldous Huxley,
Teilhard de Chardin şi chiar Thomas Merton.
* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu
traduşi şi comentaţi şi în
cultura română. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie în
acest studiu, este însă mai puţin familiar publicului românesc. De ex.
Aldous Huxley (1894-1963), stabilit în
California în 1937, publică între altele Time Must Have a Stop (Timpul
trebuie să aibă un
sfârşit, 1944) în care autorul încearcă să evoce starea psihică a unei
persoane în
momentul morţii şi imediat după aceea; şi The Doors of Perception
(Uşile percepţiei,
1954)în care se avansează ideea că "sublimele stări mistice" nu sunt
altceva decât
funcţii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor
droguri. În calitatea sa
de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit să părăsească
intempestiv Franţa numai cu o valiză şi să se refugieze în S.U.A. unde
rămâne timp de şase ani (1940-
1946). America este şi pentru acest scriitor ţara aventurilor mistice,
care îşi găsesc
expresie în cartea The Razor's Edge ("Pe lamă de cuţit", sau "La
marginea realităţii",
1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific şi foarte
activ şi în lumea
filmului şi a scenei, emigrează în 1939 în California spre a lucra ca
scenarist la
Holywood. Este cel care a tradus, împreună cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita
(1944) în limba engleză. în colaborare cu acelaşi a mai scris
Shan-Kara's Crest-Jewel of Discrimination (1947), şi How to Know God;
the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum să-L
cunoaştem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Patanjali, 1953),
după CHAMBERS
BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).
Thomas Merton este, fără discuţie, cazul cel mai special şi în acelaşi
timp mai periculos,
pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe poziţiile unui
monah creştin iar
cărţile lui, afectând instituţia vitală a creştinismului occidental,
au dat o lovitură puternică
Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puţin înainte de moartea sa,
părintele Merton a
scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a
Bhagavad Gitei, care
este manualul spiritual sau "biblia" hindusă şi piatra de temelie a
monismului sau Advaita
Vedanta.
Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas
cu pas tuturor
învăţăturilor creştine fundamentale. Cartea sa Maeştrii Zen, publicată
postum, este de
asemenea, demnă de menţionat pentru că se bazează în întregime pe o
eroare foarte
insidioasă: premisa că toate aşa numitele "experienţe mistice" din
indiferent ce religie
sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc aşa, şi o persoană de
talia lui Thomas Merton
ar fi trebuit s-o ştie. Că ele nu stau aşa o afirmă şi o dovedeşte
prin fapte Sfânta Scriptură şi întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi.
Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării
experimentează
practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit
preot catolic. şi
cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu
s-ar fi putut întâmpla.
Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a şi făcut, a pregătit terenul.
Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El
pare mai mult decât
este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie şi datorită
structurii sale filosofice
mai complexe. Dar mesajul lui esenţial este acesta: Toate religiile
sunt adevărate dar
Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune
de "nivele de
adevăr". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului".
Sau în cuvintele lui
Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de
la ceea ce este
adevărat, la ceea ce este şi mai adevărat, de la adevăruri inferioare
la altele superioare.
Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi
este şi dumnezeul de
mâine. "Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu. Deci,
omul este cel
care se mântuieşte singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine să
aibă puterea de a ajuta
Infinitul? Chiar mâna care îţi vine în ajutor pe întuneric trebuie să
fie propria ta mână".
Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-şi dea seama că o
Vedanta prezentată în
toate implicaţiile ei şi dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru
mentalitatea creştină.
"Nivelurile de adevăr" însă erau o noţiune cum nu se poate mai
potrivită pentru a asigura
punctea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu
se iveşte nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.
Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este adevărată,
atunci toate celelalte
trebuie şi ele să fie adevărate. Astfel credinţa hindusă este a
tuturor deci şi a voastră -,
tot atât de mult pe cât este şi a mea. Noi hinduşii nu numai că
tolerăm, dar ne unim chiar
cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului
împreună cu zoroastrul şi îngenunchind la piciorul crucii împreună cu
creştinul. Noi ştim
că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetişism, până
la cel mai înalt
absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a
cuprinde Infinitul. Deci
noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat
buchet, căruia, legându-l
cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încântare".
Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism
decât trepte către
adevărata şi suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda,
în realitate,
dispreţuia Creştinismul pe care îl considera "un adevăr de ordin
inferior", dualist, în
conversaţiile lui particulare spunea că numai un laş ar fi capabil să
întoarcă şi celălalt
obraz. şi orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna
revenea la necesitatea
Advaitei Vedanta. "Arta, ştiinţa şi religia spunea el -, nu sunt decât
cele trei căi diferite
care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie
să fi pătruns mai
întâi în teoria Advaitei".
Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi
este incontestabilă.
Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el
însuşi. Ea neagă orice
distincţie între sacru şi profan, între ceea ce este sfânt şi ceea ce
înseamnă lumea
obişnuită. Aceste dualităţi nu reprezintă decât căi de exprimare
diferită a unui singur
adevăr. şi singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile
de absolut ale tuturor,
indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu şi o închinare pe placul
fiecăruia, într-un
cuvânt, religia este "fă ceea ce-ţi convine".
Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în
romano-catolicism,
unde succesul său a fost cel mai impresionant.
Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al
Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au
sărbătorit 75 de ani de la
acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "simpozion al
Religiilor", sub auspiciile
Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era
reprezentat de un
teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami
Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea
a trei mari
personalităţi, între care un cardinal american.
În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre
tradiţie şi
modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: "La universitatea în
care lucrez
testele de opinie arată că studenţii catolici manifestă de cinci sau
şase ani încoace
atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. şi
sunt convins că marele
Swami Vivekananda însuşi ar fi privit favorabil cele mai multe mişcări
în direcţia unei
liberalizări a Creştinismului". Confuzia pe care o făcea preotul
Campbell însă era că
tendinţele manifestate de studenţi şi numite de el "creştine", nu erau
în realitate deloc
creştine; ele erau pur şi simplu atitudini şi practici Vedanta. Şi ca
să nu se ivească nici o îndoială în privinţa acestei interpretări, voi
cita cuvintele
acestui preot romano catolic referitoare la poziţia moderniştilor
asupra a cinci aspecte de
credinţă, aşa cum au fost ele formulate în trei reviste de
specialitate internaţionale:
Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta, Vedanta Kesheri, publicată la
Madras, şi
Vedanta and the West (Vedanta şi Occidentul), care apare la Londra.
Despre dogme: "Adevărul este o noţiune relativă, doctrinele şi dogmele
acestea (adică
natura lui Dumnezeu, scopul vieţii pe pământ, natura sufletului) nu
sunt lucruri imuabile,
ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situaţia de a nega astăzi
ceea ce ieri
afirmau că sunt adevăruri sfinte".
Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare
dintre noi poate fi divin.
De fapt cred că atitudinea creştină liberală se mişcă foarte clar în
direcţia filozofiilor
orientale atât în ceea ce priveşte concepţia despre un Dumnezeu
impersonal, cât şi în
legătură cu conceptul că suntem divini cu toţii".
Despre păcatul originar: "Acest concept degradant şi jignitor despre
fiinţa umană este
respins de creştinismul liberal, care afirmă că persoana umană este
perfectibilă prin
instrucţie şi educaţie corectă".
Despre lume: "…liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi
îmbunătăţită şi că ar
trebui să ne dedicăm cu toţii construirii unei societăţi mai umane, în
loc să suspinăm să
ajungem la Rai".
Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie abandonată calea
demodată a misiunii
de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relaţii cu alte religii".
Deci acestea sunt afirmaţiile preotului romano-catolic Campbell,
purtătorul de cuvânt al
"Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de
generozitatea
unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci şi a unui
sublim mai inefabil, care se
obţine subordonându-L pur şi simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.
Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui
Swami Vivekananda,
sau al puterii din spatele lui.
Iată cum s-a făcut curăţenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază
au luat hoţul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub
ochii lor. hoţul a spus: "Haideţi să fim
mai toleranţi în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai
departe era simplu.
Hindusul "creştin" (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia
Vedanta, folosind
terminologie creştină.
Pe de altă parte, creştinii hinduişti (adică grupul catolicilor
"modernişti" sau "liberali"),
au trebuit să-şi lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde
în ea şi hinduismul.
Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr.
Dar, vai! Unii ar
vrea acum să târască în această casă a dezolării şi Biserica Ortodoxă.
Dar să le amintim
moderniştilor cuvintele lui Isaia:
Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina
întuneric şi întunericul
lumină; care socotesc amarul, dulce şi dulcele, amar. Vai de cei care
sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor! (Isaia
5,20-21)
5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"
Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase
hinduismul pe teritoriul
credinţei creştine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste
schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toţi aceşti douăzeci
de ani am fost practic
izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă
subordonasem întru totul gurului meu. Trebuia să respect cu stricteţe
toate prescripţiile lui, indiferent cât de
severe, fără înţeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla şi
interzicerea de a citi
cărţi cu conţinut creştin sau de a sta de vorbă cu creştinii, în
pofida vorbăriei lor despre
adevărul religiilor, swamii ştiu că Hristos este duşmanul lor de neînvins.
Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia
orientală şi să practic
ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare şi
să obţin o diplomă în
filozofie şi antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu
au constituit altceva
decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte
important, adevărata
activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami şi cel în care
puneam în practică
învăţăturile Vedanta.
Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit în mai toate
aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea
unei religii universale. Iar instaurarea
unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a
diavolului, pentru că "Religia
Universală" nu are voie să conţină "nici o idee individualistă şi sectară", ea
nemaimenţinând din creştinism decât o terminologie goală.
Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu
conflagraţia totală a
creştinismului. şi aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit
Theillard de Chardin,
care deja fundamentează "Noul Creştinism" tocmai în termenii în care Swami
Vivekananda îşi specifică propria sa "Religie Universală".
Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul
că, spre deosebire de
teologii catolici tradiţionalişti, el este foarte apreciat de clerul
catolic academic, care însă,
după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt
opera lui Theillard, fie
că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte
doctrinele Vedanta şi Tantra,
pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creştină şi le
prezintă apoi sub
masca de mare efect a evoluţionismului.
Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. şi totuşi
focul ei nu mă arde,
iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale
unui monism care să
mă împingă spre un inconştient al pasivităţii, eu descopăr un
pan-creştinism care mă
conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală.
Voi ajunge la spirit
doar prin cea mai adâncă şi totală dezlănţuire a forţelor materiei…
Mărturisesc că, urmând
exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinţa
catolică, nu pot să mă
mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".
Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puţin
din toate: un vers
din una din Upanişade şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună
cu practicile lor.
Într-o conferinţă de presă a prelatului Arrupe, generalul "Societăţii
lui Iisus", care a avut
loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe
temeiul că "nu este teolog
sau filosof de profesie, şi, deci, poate să nu fie conştient de toate
implicaţiile teologice şi
filozofice pe care le pot căpăta intuiţiile sale". După care,
respectivul prelat l-a lăudat pe
Theillard de Chardin, astfel:
"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice
contemporane, iar
succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a
fi reuşit să
reconcilieze ştiinţa şi credinţa religioasă". Iar modul în care a
reuşit el aceasta, adaug eu,
este prin fundamentarea unei noi religii.
Iată ce spune Theillard însuşi: "Noua religie nu va fi altceva decât
vechiul nostru
creştinism, dar îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia
firească şi legitimă a
dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate". Să
examinăm în această
lumină "Religia Universală" a lui Vivekananda, alături de "Noul
Creştinism" al lui
Theillard. aşa cum este ea propusă de Vivekananda, "Religia
Universală" trebuie să aibă
cinci caracteristici.
În primul rând trebuie să fie ştiinţifică şi construită pe principiul
legilor spirituale, adică
va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. Căci într-adevăr, atât
Vivekananda, cât şi Theillard
folosesc scientismul teoretic ca articole de credinţă.
În, al doilea rând, fundamentul său este unul evoluţionist. Sau, în
cuvintele lui Theillard:
"O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în
prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era
destul de larg şi de
organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiinţă acum în inimile
oamenilor, dintr-o
sămânţă semănată de ideea de evoluţie". şi în continuare: "Păcatul
originar… este un
concept care ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele
din vene" pentru că
,"aşa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce
reprezintă un anacronism
pentru sistemul nostru evoluţionist de gândire".
Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de "evoluţie" pe care
Creştinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept
constitutiv al gândirii
hinduse şi el nu lipseşte din nici una din aplicările ei practice.
În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în centrul ei
nici o personalitate
unificatoare, ci ea este fondată de nişte "principii eterne".
Theillard este în mod cert pe
drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine
din ce în ce mai
indispensabil… dar în acelaşi timp, persoana istorică a lui Hristos
îmi devine din ce în ce mai lipsită de substanţă şi mai indistinctă".
"Viziunea mea despre El mă poartă din ce în
ce mai sus pe axa ortodoxiei".
Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric
este "ortodoxie"
hindusă, nu creştină.
În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este
acela de a satisface
nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce
nu poate fi oferit de
aşa zisele religii individualiste şi sectare. În viziunea lui Teillard
de Chardin, Creştinismul
însuşi este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor
tipurilor de aspiraţii
religioase. Iată cum îşi exprimă el nemulţumirea sa: "Creştinismul
rămâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbrăţişează
sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în
stare să călăuzească viaţa omului modern".
În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau
al "Noului Creştinism",
noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie, indiferent de
tradiţia religioasă din care
provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinaţie este "Punctul
Omega" situat
dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda
această destinaţie este
întruchipată de "OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele
acelui loc pe care se
află înălţat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus
decât toate
sunetele".
Unde se va sfârşi această deformare a Creştinismului şi triumful
hinduismului? Vom avea
pe "OM* " sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?
1) În text "OM" nu este luat în înţelesul de om ca persoană, ci ca
silaba sacră a hinduşilor.
III. "MINUNEA" UNUI FACHIR şi RUGăCIUNEA LUI IISUS
De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin
Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul
regimului comunist, pe
atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de
succes în calitate de
ofiţer în flota imperială rusă, fiind în acelaşi timp un paşionat al
practicilor oculte şi
editor al jurnalului de ocultism Rebus.
Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului
Serafim de Sarov, el a
întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunţat la cariera
sa militară şi la
practicile sale oculte şi a devenit monah. După ce a fost hirotonit
preot, a plecat ca
misionar în China, India şi Tibet, slujind la capelele diferitelor
ambasade, birouri
consulare şi legaţii şi ca stareţ al mai multor mânăştiri.
După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Peşterilor Kievene (Pecerska),
unde sfătuia
îndelung pe mulţi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre
ocultism şi practicile
oculte, şi despre influenţa lor asupra evenimentelor pe atunci în
plină desfăşurare în
Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui
anume Tuholx, autor
al cărţii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de
"persoane necunoscute"
dar în mod clar nu fără ştirea bolşevicilor. stiletul cu care fusese
înjunghiat avea un
mâner cu semnificaţii oculte.
Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura
unuia dintre
"darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a
avut loc cu puţin înainte
de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr.
A. P. Timofievich
stabilit ulterior la Mânăstirea Nov diveyevo, N.Y. *
* Text în lb. rusă în Ortodox Life 1956, no. 1
*
În acea minunată dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile
Oceanului Indian în
direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care
mergeau la posturile
sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să
vadă pământul de vis pe
care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le
încântaseră copilăria.
Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea
şi îmbătătoare
adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.
La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce
în ce mai mult pe
măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la
ţărm îngropate în
verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea Mulţicoloră
care aştepta sosirea
vasului.
Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau
conversaţii animate
admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în faţa ochilor
lor. Vaporul se
legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.
Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp
suficient să iasă la
ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu
iasă din cabină până
seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare
plăcută. aşa încât, spre
seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de
colonelul Elliot,
care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la
explorarea frumuseţilor insulei.
Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor şi
domnilor, Ce-aţi
spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi
noi pe vestiţii fachiri
magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe
interesante!" Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.
Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma
noastră, seara se lăŞase
deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era
luminat de
milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi
ne-am aflat deodată în
interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla
un copac înalt sub
care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce
şedea turceşte şi
privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.
În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din
nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva
a apărut un tânăr care s-a îndreptat către
colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva
scaune pe care grupul
nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în
jurul nostru un miros de
fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe
nimeni şi nimic, din
câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai
împrăştia întrucâtva
întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile
căpătau un aer ireal.
Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.
Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire:
"Priviţi acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu toţii într-acolo. şi
într-adevăr, vârful
coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina
moale a lunii şi
copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters
parcă de o mână nevăzută,
până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a
apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi
rândurile de spumă albă; pe cerul,
devenit deodată albastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.
Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale
ieşea un fum gros.
Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră
am văzut că este
propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a
trecut printre noi,
când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere
mari, aurii. Dar lucrul
cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă
reamintesc că la acea
oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.
Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe puncte, printre
oamenii care râdeau şi
conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne
vedeam nu numai pe noi,
ci până şi cele mai mici detalii de pe puncte, ca şi când ne-am fi
aflat într-un elicopter ceea
ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine
printre pasageri, pe
marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina
sa şi până şi pe
maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea
comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.
Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma
urmei un preot monah
ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie.
Vraja era atât de
puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a
accelerat deodată,
ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.
Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". M-am simţit deodată
uşurat. Parcă s-ar fi
desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, invizibile.
Rugăciunea mea a devenit
mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în
continuare copacul,
când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai
vedea decât copacul
scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi
însoţitorii mei, care continuau
să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment
dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul,
alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se
întrerupse brusc.
Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară,
împărtăşindu-şi cu însufleţire
impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi
de neaşteptat. Tânărul a
explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea
ca şi mai înainte, cu
privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.
După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului,
mulţumindu-i pentru că
ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm
cu toţii să plecăm,
mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul
tablou. Atunci am
întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o
secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar
acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru
a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese
acel "miracol".
"Spiritualitatea" orientală nu se limitează nicidecum la asemenea
"trucuri" mediumistice,
de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmează
vom constata aspecte
cu mult mai adânci şi mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la
bază acelaşi
mediumism, a cărui caracteristică esenţială este o pasivitate totală
faţă de realitatea
"spirituală" respectivă, care permite intrarea în contact cu "zeii
religiilor necreştine".
Acest fenomen se constată şi în "meditaţia orientală" (chiar dacă
uneori ea mai este
numită şi "creştină") şi în acele ciudate "daruri" sau "puteri",
cărora, în vremurile noastre
de declin spiritual, li se zice "harismatice"…
IV. MEDITAŢIA ORIENTALă INVADEAZă CREŞTINISMUL
Ca răspuns la posibilitatea "dialogului" între Creştinismul Ortodox şi
diferitele religii
necreştine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei creştini
ortodocşi, care, pe baza
învăţăturii ortodoxe de credinţă şi a propriei lor experienţe,
confirmă ceea ce Biserica
Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au
nicidecum "acelaşi
Dumnezeu", ca şi aşa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc
Sfânta Treime; că
dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; şi că experienţele pe care le
procură aceşti
"dumnezei", cu puterile lor, sunt de natură satanică.
Această învăţătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului
Apostol Petru, care spune
că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de
El şi face dreptate
este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel,
care zice: Dumnezeu,
în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile
lor. deşi El nu S-a lăsat
pe sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi
timpuri roditoare, umplând
de hrană, şi de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17).
Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia,
în întunericul lipsit de
lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecaţi de glasul propriei lor
conştiinţe, pe care
Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află.
Dar pentru creştinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de
sus şi care este
vrednic de numele de creştin, nu este posibil vreun "dialog" în afara
credinţei sale sfinte.
Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă
înjugaţi la jug străin cu cei
necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce
împărtăşire are lumina
cu întunericul? şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce
parte are un credincios cu
un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi
idoli? Căci noi
suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: "Voi
locui în ei şi voi
umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea:
"Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi" zice Domnul (II Cor. 6,14-17).
Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina
Creştinismului ortodox
la popoarele păgâne, aşa cum a făcut odinioară şi Sfântul Apostol
Petru cu casa temătoare
de Dumnezeu a sutaşului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să
părăsească şi ei
întunericul necredinţei şi să se unească cu turma Bisericii lui
Hristos, la care şi ei sunt chemaţi.
Toate acestea le sunt clare şi evidente creştinilor ortodocşi, care
sunt conştienţi de
adevărul descoperirii dumnezeieşti şi fii credincioşi ai Bisericii lui
Hristos. Dar mulţi dintre cei care se consideră creştini, nu-şi dau
seama de diferenţa radicală şi ireductibilă
dintre Creştinism şi toate celelalte religii păgâne. şi chiar cei care
îşi dau seama de
această diferenţă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între
diferitele
"experienţe spirituale", discernământ despre care se vorbeşte în
scrierile ortodoxe
patristice şi în Vieţile Sfinţilor numit acolo "dreaptă socoteală" -,
pe care Sfânta Biserică
Ortodoxă l-a avut şi îl are de aproape 2000 de ani.
În absenţa acestei conştiinţe şi a acestui discernământ, prezenţa din
ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor
occidentale şi, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie şi
în minţile multora ce îşi zic creştini. Cazul lui
Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism şi devenit
apoi călugăr catolic
în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de
inovaţiile radicale ale
Conciliului Vatican II -, el şi-a sfârşit zilele, proclamând
egalitatea dintre experienţele
creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne.
Ceva "a pătruns în atmosferă" cam în ultimii douăzeci de ani, care a
erodat şi ultimile
rămăşiţe ale unei mentalităţi creştine sănătoase, rămase în Bisericile
Protestantă şi
Catolică. Acest ceva atacă acum şi adevărata Biserică, adică Sfânta
Ortodoxie. "Dialogul
cu religiile necreştine" este mai curând rezultatul decât cauza
apariţiei acestui nou "duh".
În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste mişcări
religioase orientale care
au avut o influenţă covârşitoare asupra Vestului prin anii 1970,
oprindu-ne cu deosebire
asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între creştinism
şi religiile orientale
care s-a manifestat mai ales în zona "experienţelor spirituale".
În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma
că tradiţiile filocalice
ale Ortodoxiei îşi au, de fapt, originea în Extremul Orient şi că de
acolo ne vine şi
rugăciunea lui Iisus şi contemplaţia mistică ortodoxă!
După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmaţii, vom putea să
arătăm clar ce diferenţă, ca de la cer 'la pământ, există între
"experienţele spirituale" creştine şi cele
necreştine, cât şi extremul pericol care se ascunde în filosofia
religioasă, care stă la baza
acestui sincretism mincinos.
1. "Yoga creştină"
Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând
naştere, mai ales în
America, nenumăratelor secte şi mai ales nenumăratelor forme de
fizioterapii, care nu-şi
afirmă nici un conţinut religios.
Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin şi-a notat
experienţele
încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creştină.
Descrierile ce urmează
sunt luate din cartea lui.*
* J.M. Dechanet, Christian Yoga; Harper & Row, N.Y., 1972, prima trad.
engleză a apărut
în 1960
Yoga hindusă este o practică ce presupune o viaţă disciplinată până la
asceză, care
include controlul respiraţiei şi anumite poziţii fizice, ce produc o
stare de relaxare, stare
ce favorizează efortul de meditaţie. Cu ajutorul "mantrelor" şi
diferitelor roştiri de
formule sacre se obţine o concentrare psihică mai bună.
Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la
care trebuie să se ajungă.
Autorul are dreptate, atunci când scrie: "Scopurile pe care le
urmăreşte yoga hindusă sunt
strict spirituale. A uita acest fapt şi a reţine doar aspectul fizic
al acestei discipline
străvechi, prin care să se urmărească doar frumuseţea şi sănătatea
fizică, echivalează cu o
trădare". Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât
aspectul fizic al practicii
Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar
experienţe, de care nici
măcar nu este conştient, după cum se va vedea în continuare.
Acelaşi autor spune mai departe: "Arta unui yoghin este aceea de a
obţine tăcerea totală,
de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a elimina şi uita toate
ideile pe care le-a nutrit
vreodată, cu excepţia uneia: că sinele adevărat al omului este de
natură divină, că el
(omul) însuşi este Dumnezeu şi că restul este tăcere".
Bineînţeles că aceasta nu este o idee creştină, ci una păgână. Căci
scopul "Yogăi creştine"
este de a folosi tehnica yoga sub numele de "meditaţie creştină",
pentru a obţine efecte de
relaxare, mulţumire şi pasivitate mentală, care să favorizeze
receptarea fără impedimente
a ideilor şi experienţelor cu finalitate demonică. "De îndată ce veţi
executa respectiva
"mudra" sau "asana" (poziţii yoga) corpul dumneavoastră se va relaxa
şi vă va cuprinde o
senzaţie generală de bine".
Exerciţiile produc "un efect de un calm excepţional". "Relaxarea
generală se instalează
încă de la început, cu o senzaţie foarte durabilă de bine şi chiar
euforică. Dacă nervii ne
sunt tensionaţi şi surmenaţi, ei, prin aceste exerciţii, se calmează
şi oboseala dispare în
scurt timp". "Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a-şi amuţi
sinea gânditoare şi de a închide ochii în faţa tuturor ispitelor".
Starea euforică pe care o produce yoga "se poate numi foarte bine: o
stare de sănătate,
care ne îngăduie să facem mai mult şi mai bine pe plan fizic mai
întâi, apoi pe planul
spiritual al religiei creştine. Cuvântul cel mai apt să descrie
această stare, este acela de
mulţumire; o mulţumire atât trupească, cât şi sufletească, care ne
predispune…la o viaţă
spirituală".
Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o încearcă: "Hatha Yoga
influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de exerciţii,
persoana adultă
admite că nu se mai recunoaşte pe sine, şi oricine va putea constata
schimbări în modul
său de a fi şi de a reacţiona. El este mai blând şi mai înţelegător.
Primeşte cu calm orice
întâmplare. Este mulţumit… Întreaga sa personalitate este schimbată
şi el însuşi şi-o simte
din ce în ce mai deschisă; de aici decurge o condiţie aproape
permanentă de euforie şi de
"mulţumire"".
Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii
scopului, la care se
ajunge nu după mult timp. "Devenind în doar câteva săptămâni foarte
contemplativ, am
observat că rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi".
Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă "uşurinţa
cu care se putea
concentra asupra unui obiect oarecare". El devenea "mai receptiv la
impulsurile şi
sugestiile ce-i veneau din cer". "Prin practica Yoga persoana devine
mai receptivă şi mai
suplă în gândire, şi astfel mai deschisă faţă de schimburile personale
dintre suflet şi
Dumnezeu, care sunt semnele unei vieţi cu adevărat mistice". Chiar şi
pentru un "yoghin
începător" rugăciunea este "dulce" şi "îmbrăţişează omul în întregime".
Persoana este relaxată şi "gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt,
şi să primească cu
bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, binevoieşte să ne lase să
simţim". "Ne vom
pregăti fiinţa, astfel încât ea să fie în permanenţă pregătită pentru
această cuprindere,
această apucare, care este, fără îndoială, cea mai înaltă formă a
contemplaţiei creştine".
"În fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează
curgerea în mine a harului
lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creşte în permanenţă, la fel şi setea
mea de dreptate şi
dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului".
Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei
experienţe duhovniceşti (vezi
mai jos capitolul despre "Înşelăciunea diavolească") şi va identifica
în descrierea acestei
mostre de "Yoga creştină" tocmai trăsăturile persoanei, care, din
punct de vedere
spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a
experienţelor "creştine"
sectare. În amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi
"deschidere" şi cu aceeaşi
dorinţă de a fi "cuprins" sau "apucat" de un "duh"; aceeaşi căutare,
nu de Dumnezeu, ci
de "consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată
drept "stare de graţie";
aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată
"contemplativ" şi "mistic";
aceleaşi "revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.
Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află
în această stare aparte
de înşelăciune diavolească. Însă autorul acestei aşa-zise "Yoga
creştină", fiind călugăr
benedictin, mai adaugă nişte "meditaţii" speciale, atât de grăitoare
pentru duhul "misticii"
romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul
pe teme creştine ale tuturor fanteziilor.
Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun,
el începe "să vadă"
Pruncul în braţele Mamei Sale: "Privesc; nimic altceva. Idei, imagini,
asociaţii de idei:
Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, din nou Lumină se perindă unele după
altele şi trec pe lângă mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic
de cuburi puse la un
loc îmi naşte în minte o idee… o viziune tăcută a întregului mister
al Naşterii lui Hristos".
Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti
ortodoxe, vede că acest
biet "yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi
pândesc pe căutătorii
de "experienţe spirituale". El nici măcar n-a văzut un "înger de
lumină", ci a căzut pradă
propriilor sale "închipuiri religioase", produse de o minte bolnavă şi
de o inimă total
nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor
diavoleşti.
Astfel de "meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de
mânăştiri romanocatolice.
Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de
traducătorul francez al
Filocaliei, dându-se chiar şi câteva fragmente de texte filocalice, nu
demonstrează altceva
decât prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata
spiritualitate ortodoxă,
spiritualitate ce rămâne cu desăvârşire ascunsă de ochii
"înţelepţilor" contemporani, care
nu îi pricep nici măcar limbajul.
O indicaţie suficientă pentru incompetenţa autorului de a recepta corect mesajul
Filocaliei, este că el numeşte "rugăciune a inimii", gestul facil de a
recita silabe în ritmul
bătăilor inimii. Or, în tradiţia patristică ortodoxă rugăciunea inimii
este una din cele mai
înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar de monahi, după mulţi
ani de nevoinţe
ascetice şi sub îndrumarea unui duhovnic încercat.
Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga aşa-zise
creştină, când vom vedea
că are trăsături comune cu alte forme de meditaţie orientală, care li
se oferă credincioşilor
creştini din zilele noastre.
2."Zen-ul creştin"
Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen
(Harper & Row, New
York, 1971) descrie mai pe înţelesul tuturor o altă practică
religioasă orientală. Acest
autor porneşte, ca şi autorul cărţii "Yoga creştină" din acelaşi
punct: un sentiment de
adâncă nemulţumire faţă de creştinismul occidental, în general, şi
dorinţa de a-l îmbogăţi
cu dimensiunea unei contemplaţii pierdute. "Foarte mulţi, pierzând
legătura cu vechile
forme de rugăciune, şi care, în acelaşi timp, nu mai sunt mulţumiţi de
pietatea trecutului,
caută ceva care să satisfacă aspiraţiile sufletului modern".
"Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi căi,
descoperindu-mi că există în
creştinism posibilităţi la care nici nu viŞasem". O persoană poate "să
practice Zen-ul ca pe
o modalitate de a-şi lărgi şi adânci propria credinţă creştină".
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană din
care de fapt şi
derivă -, deşi este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură
corporală (dar lipseşte
varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei, de
repetarea unei formule
"sacre" după dorinţă, precum şi alte mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii
raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă.
Poziţia şezând "împiedică raţiunea discursivă şi
gândirea" şi facilitează "coborârea în centrul propriei fiinţe,
printr-o contemplare tăcută şi
lipsită de imagini". Senzaţia astfel obţinută este asemănătoare
aceleia de pe urma consumului de droguri, căci "persoanele care au
folosit sau folosesc droguri înţeleg
întrucâtva natura experienţelor Zen, fiind sensibilizaţi asupra
faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat".
Toate acestea nu împiedică deschiderea "către o nouă abordare a lui
Hristos, mai puţin
dualistă şi mai apropiată de concepţia religioasă orientală". Chiar şi
cel mai începător în
meditaţia Zen are posibilitatea să atingă "o senzaţie de comuniune şi
să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale", împreună cu savoarea
unei "tăceri mistice"; prin Zen, starea
de contemplaţie, care până acum le era rezervată doar câtorva
"mistici" iniţiaţi, este "lărgită", astfel, încât "cu toţii au viziuni
şi ajung la "samadhi" (iluminare).
Autorul cărţii "Christian Zen" vorbeşte de o înnoire a creştinismului
afirmând că
experienţele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el creştin
sau necreştin. "Cred că
există un sentiment esenţial al iluminării, care nu este nici creştin
nici budist, ci pur şi
simplu omenesc". Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele meditaţiei
Zen, care a avut loc lângă Kyoto,
"lucrul surprinzător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe
comune, care să-i unească pe
cei prezenţi. Pe nimeni nu părea să intereseze câtuşi de puţin ce
credea sau ce nu credea
celălalt şi nimeni, din câte pot să-mi amintesc, nu a pomenit nici
măcar o singură dată
numele lui Dumnezeu".
Acest tip de meditaţie agnostică prezintă mari avantaje din
perspectiva scopurilor
"misionare", pentru că "poate fi acceptabilă şi pentru cei care nu
(mai) au credinţă, dar au
o conştiinţă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit. Astfel de
oameni nu au
niciodată nimic împotrivă să stea jos şi să respire adânc. Pentru ei
această "meditaţie"
reprezintă o căutare, şi mi-am dat seama că…cei ce caută astfel,
găsesc până la urmă pe
Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l-au respins, ci
fiinţa infinită în care
trăim, ne mişcăm şi suntem".
Experienţa de "iluminare" descrisă mai sus este deci esenţial aceeaşi
cu experienţele
"cosmice" întâlnite în şamanism şi în multe alte religii păgâne. "Eu
însumi sunt convins
că se află zăgăzuite în noi torente nesfârşite de bucurie, care pot fi
eliberate prin
meditaţie, care uneori izbucnesc cu o forţă ce ne umple fiinţa de o
bucurie atât de
extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama de unde ne vine".
Autorul chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt
foarte asemănătoare cu
cele penticostale, ceea ce l-a hotărât să primească "Botezul Duhului" la una din
"întâlnirile harismatice". După care a concluzionat: "Revenind la
adunarea penticostală,
mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile fraţilor, ajutoarele lor
către ceilalţi, toate
acestea constituie forţe capabile să elibereze potenţialul uman de
iluminare psihică, mai
ales în cazul persoanei care practică cu perseverenţă meditaţia zazen".
Natura experienţei penticostale sau "harismatice" va fi examinată în
capitolul şapte al
acestei cărţi.
*
Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt
aceleaşi ca şi în
cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între "Zenul creştin" şi
"Yoga creştină" este că,
primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar
persoanele capabile să
afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot constitui
"baza unei reînnoiri
mistice creştine", sunt cu totul străine de adevărata şi marea
tradiţie patristică ortodoxă,
care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă
intensă ascetică.
Vedem însă cum acest autor ignorant al tradiţiei filocalice nu ezită
să târască Filocalia şi
"marile şcoli ale Ortodoxiei" în paginile cărţii sale, zicând că şi
ele ajută la obţinerea unei
stări de "linişte şi pace contemplativă" şi că sunt tot atâtea exemple
de "practici Zen din
interiorul tradiţiei creştine". El recomandă chiar şi rostirea
rugăciunii lui Iisus în timpul
meditaţiei Zen, pentru cei care doresc.
Dar această ignoranţă devine cu deosebire periculoasă atunci când ea
se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe alţii şi care, la
cursurile sale, recomandă studenţilor săi să
experimenteze "misticismul şezând în poziţie zazen, timp de patruzeci
de minute în
fiecare seară".
Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul
mincinos se află şi în
persoana câte unui ins bine intenţionat dar ignorant, care, cu
convingerea că luptă pentru
fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul
psihic şi spiritual.
3. Meditaţia transcendentală
Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de "Meditaţie
Transcendentală" (sau
pe scurt MT), a atins în puţini ani un asemenea grad de popularitate,
mai ales în America, şi este propovăduită prin mass-media într-un mod
atât de zgomotos, încât orice persoană
care vrea să studieze serios curentele religioase contemporane, este
tentată să o lase la o
parte, considerând-o un produs supradimensionat al industriei
publicitare americane.
Tentaţie care ar constitui o greşeală, pentru că în aspectele sale de
bază MT nu diferă
semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă, se
dovedeşte chiar a fi mai
autentic "orientală", decât oricare din formele sincretice şi
artificiale ale "yogăi creştine"
sau "zenului creştin".
Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această mişcare *
"meditaţia transcendentală" (MT) a fost adusă în America (unde a avut
un succes spectaculos) de un
yoghin indian destul de "neortodox", pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să
capete un puternic avânt mai ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a
ajuns la apogeu
când binecunoscutul grup de muzică "Beatles" s-a convertit la MT,
renunţând astfel la
droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme mişcarea (continuând
însă să mediteze) şi
Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul
său american din anul
următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de cântăreţi
convertiţi (pe nume "Beach Boys") s-a dovedit a fi un dezastru
financiar.
* Toate citatele din acest capitol sunt extrase din cartea lui Jhan
Robbins şi David Fisher
Tranquility Without Pills all about Transcendental Meditation (Calm
fără pastile –
meditaţia transcendentală de la A la Z), Peter H. Wyden, Inc; N.Y.,1972
Totuşi mişcarea a continuat să crească: până în 1971 existau cam
100000 de "meditatori" şi 2000 de instructori calificaţi, ceea ce o
făcea de departe cea mai importantă mişcare de
"spiritualitate orientală" din America. În 1975 mişcarea a atins
apogeul, cu aproape
40000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600000 de simpatizanţi.
În toţi aceşti ani ea
s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de stat, în
închisori, spitale, anumite
grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale
Arhiepiscopiei greceşti din
America, fiind considerată o formă neutră de "terapie mentală",
compatibilă cu orice
practică sau credinţă religioasă.
Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru
modul de viaţă
american, ele fiind chiar numite cu simpatie "cursuri despre cum să
fii fericit fără să
încerci cu adevărat". Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt la
fel de uşoare "precum spălatul pe dinţi". Maharishi a fost chiar aspru
criticat de alţi yoghini hinduşi pe
motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la
îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975
taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $
pentru studenţi, şi progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi
de gimnaziu şi
preşcolari).
În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ
de "Yoga creştină"
sau de "Zen-ul creştin"; sau diferă doar printr-o simplificare extremă
a tehnicilor şi a
întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.
Ca şi ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de
înţelegere sau coduri
morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale". Ea
este pur şi simplu o
tehnică, care "se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta
fericirea şi plăcerea… În
timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să
urmărească exact lucrul
care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment".
"Meditaţia transcendentală este în primul rând o practică şi numai
după aceea o teorie. şi
este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc
capacitatea de gândire
intelectuală".
Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele MT din
lume: După două
cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la
"iniţiere", ducând cu sine o
colecţie aparent bizară de obiecte, dar invariabil aceeaşi: trei
varietăţi de fructe dulci, cel puţin şase flori proaspete, şi o
batistă curată.
Aceste articole sunt puse într-un coş şi introduse în "camera de
iniţiere" care este foarte
mică şi în care se află o masă cu portretul guru-lui lui Maharishi
deasupra; pe această
masă, pe care arde tămâie şi pe care se află o lumânare aprinsă în
permanenţă, se plasează şi coşul cu ofrande. Discipolul se află singur
în acea încăpere împreună cu învăţătorul
său, care trebuie să fi fost şi el obligatoriu iniţiat şi instruit de
Maharishi personal.
Ceremonia din faţa portretului durează o jumătate de oră şi constă
dintr-o intonare uşoară
a unei melodii în cuvinte sanscrite (al căror înţeles rămâne
necunoscut iniţiatului) şi, de
asemenea, din intonarea numelor "maeştrilor" yoga din trecut. La
sfârşitul ceremoniei,
iniţiatului i se desemnează o "mantra", adică un cuvânt sanscrit
secret, care trebuie repetat
fără întrerupere în timpul meditaţiei şi pe care nu are voie nimeni
să-l cunoască în afară
de maestrul celui în cauză.
Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită
celor ce se iniţiază;
ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care sunt ei înşişi
iniţiatori. Ea există însă
într-un manual nepublicat, intitulat "The Holy Tradition" (Sfânta
Tradiţie) iar textul său a
fost tipărit mai nou ca pamflet separat de "Spiritual Counterfeits
Proiect" (Dosarul Falsuri
Spirituale) din Berkeley.
Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiţionalul ritual
hindus de închinare la
zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri
Guru Dev) şi întregul şir
de "maeştri", prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.
Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci şi două de "ofrande" aduse
în faţa guru-lui lui
Maharishi (adică a portretului său), după fiecare ofrandă adusă
rostindu-se cuvintele "Mă
plec în faţa lui Shri Guru Dev". La încheierea ceremoniei, iniţiatorul
se pleacă până la
pământ în faţa portretului lui Shri Guru Dev şi îl invită şi pe cel ce
se iniţiază (novice) să
facă la fel; numai după acest moment se câştigă statutul de iniţiat.
(Plecăciunea nu este
obligatorie pentru iniţiat, dar ofrandele sunt).
Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe
nesimţite, în sfera
practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care
strămoşii săi creştini nu
ar fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele
mai sângeroase torturi.
Acest gest se numeşte închinare la idoli. În plan spiritual,
explicaţia succesului
spectaculos al meditaţiei transcendentale constă în "simpla" comitere
a acestui păcat
capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.
Odată iniţiat, practicantul meditaţiei transcendentale meditează câte
douăzeci de minute
de două ori pe zi (exact timpul recomandat şi de "Yoga creştină"),
lăsându-şi mintea să se
desfăşoare liber şi repetând "mantra" cât mai des consideră el
necesar; experienţele care
apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.
Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă stare de
conştiinţă, care nu
este nici de somn şi nici de veghe. Ea este starea de "meditaţie
transcendentală". Căci
"meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă, care nu se
poate compara cu nici
o experienţă trecută a persoanei respective sau care se poate compara
doar cu starea de
meditaţie Zen la care se ajunge însă după ani îndelungaţi de practică intensă".
"Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi
de ani de zile pentru a
se ajunge la o performanţă, practicând meditaţia transcendentală, se
ajunge practic la
aceleaşi rezultate într-un interval de minute". Din unele mărturii
personale aflăm că este
vorba de o "stare de împlinire", asemănătoare senzaţiei din urma
consumului de droguri.
Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni hinduşi mai
tradiţionali: "Când individul a
atins performanţa de a-şi conştientiza permanent această stare, se
cheamă că a atins
nivelul conştiinţei cosmice, ţelul oricărui adevărat meditator". În
stările avansate de MT
se trece la executarea de poziţii yoga, dar acestea nu sporesc
neapărat calitatea tehnicii de
bază; şi nici nu sunt cerute exerciţiile de disciplină fizică obişnuite.
Odată "starea de existenţă transcendentală" atinsă, nu se mai cer
decât cele patruzeci de
minute de meditaţie zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viaţă
dusă în recluziune,
ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o viaţă activă în
societate. "Meritul" lui
Maharishi constă, Aşadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor
practici care până
atunci fuseseră rezervate doar câtorva aleşi.
Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogaţii
reuşeau să se lase
de droguri, familiile se refăceau, toată lumea devenea mai fericită şi
mai sănătoasă; feţele
instructorilor MT erau în permanenţă zâmbitoare şi plesnind de
bucurie. Căci MT nu
înlocuieşte alte religii, ci "le întăreşte" pe cele care există deja,
indiferent de credinţa lor.
"Creştinii" protestanţi sau catolici găsesc şi ei că această practică
le adânceşte propria
religie şi le-o îmbogăţeşte cu noi înţelesuri.
Succesul facil şi spectaculos al MT, deşi simptomatic pentru pierderea
progresivă a
valorilor şi a mentalităţii autentic creştine în omenirea
contemporană, a fost în acelaşi
timp cauza declinului meditaţiei transcendentale însăşi. Poate mai
mult decât oricare alta
din mişcările de "spiritualitate orientală", MT a avut caracterul unei
"mode", iar ambiţia proclamată de Maharishi de a "iniţia" întreaga
omenire este în mod evident condamnată la eşec.
După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil şi
atât de dramatic încât
în 1977 organizaţia a anunţat deschiderea unei noi serii de cursuri
pentru "avansaţi" cu
scopul vădit de a recâştiga popularitatea pierdută. Ele ambiţionau
să-i înveţe pe iniţiaţi
cum să dobândească "şiddhis" sau "puteri supranaturale", adică cum să
treacă prin zid,
cum să devină invizibili, cum să leviteze şi să zboare în aer, şi aşa
mai departe.
Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că
broşura sa publicitară afişa pe copertă un "meditator" în plină
"levitaţie" (vezi revista Time, 8 aug. 1977). Dacă
aceste cursuri (care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu
rezultatele pretinse care ţin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi
mai sus) nu ştim. Dar în orice caz, MT
este dovedită a fi o fază a interesului pentru ocultism, manifestată
de societatea umană în
a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi
ele grăitoare. S-au dat publicităţii multe cazuri de instructori şi
discipoli MT, care au fost loviţi de maladiile
obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi
nervoase, sinucideri,
tentative de crimă, posedări de natură demonică.
În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă
hotărârea că MT este într-adevăr
de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă *:
textul complet al
deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy **.
Această decizie va
limita fără îndoială şi mai mult influenţa "MT" în care mulţi vor
continua poate să vadă o
formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din
păcate, există şi
constituie şi ea un trist semn al vremilor.
* Vezi MT in court "MT în faţa instanţei"
** Spiritual Counterfeit Project (Dosarul Falsuri Spirituale), P.O.
Box 4308, Berkeley,
Ca., 94704
V. "NOUA CONŞTIINŢĂ RELIGIOASĂ" CULTELE ORIENTALE DIN
AMERICA ANILOR '70
În general se poate afirma că influenţa ideilor şi practicilor
religioase orientale asupra
unui Occident odinioară creştin a atins în decada anilor '70 proporţii
nemaiîntâlnite. Sub
formă de culte şi mişcări religioase orientale (şi pseudo-orientale),
aceste idei au
proliferat mai ales în America, ţara care cu cel mult două decenii în
urmă era considerată
încă "provincială" (cu excepţia câtorva oraşe mari), datorită faptului
că orizontul ei
spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile
protestantă şi romano-catolică.
Cauza acestei proliferări se găseşte în amara deziluzie a generaţiei
de după cel de-al II-lea
Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele
sterile şi libertinismul
moral al aşa numitei generaţii "beat", * al cărei interes pentru
religiile orientale pornise
dintr-o nemulţumire faţă de "creştinism", fiind iniţial o preocupare a
cercurilor
universitare şi studenţeşti.
* Beat = adj. care se află în stare de epuizare, vlăguit de
sentimentul fermităţii morale;
care se referă la bitnici. Bitnic: (engl. americană, beatnik: beat
yiddish-nik, sufix ce
denotă o persoană) persoana care se revoltă împotriva moralei sociale
convenţionale prin
mod de comportare sau şi de îmbrăcăminte şi care se paşionează după
moduri de expresie şi filosofii exotice (WEBSTER'S New Collegiate
Dictionary, ed. a 8-a (n. tr)).
A urmat apoi generaţia "hippie" a anilor 1960 împreună cu muzica
"rock", cu consumul
de droguri halucinogene şi cu dorinţa de a obţine cu orice preţ stări
de "conştiinţă lărgită".
Tineretul american se avânta, fie în mişcările politice protestatare
(în special contra
războiului din Vietnam), fie într-o practicare ferventă a cultelor
religioase orientale. Este
perioada când guru indieni, lama tibetani, maeştri de zen japonez şi
multe alte feluri de
"înţelepţi", vin în Occident spre a găsi aici mulţimi de tineri setoşi
să le soarbă învăţătura şi să le asigure astfel un succes şi o
notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici
nu viŞaseră să ajungă vreodată.
Aceşti tineri au început astfel să călătorească până la marginile
lumii în căutarea
înţelepciunii sau a învăţătorului sau a drogului, care să le aducă
"pacea" şi "libertatea"
atât de mult dorită.
În anii 70 generaţia "hippie" este urmată de o a treia, mai liniştită,
mai puţin înclinată spre
demonstraţii şi mişcări de stradă şi mai puţin zgomotoasă în
comportament; dar în acelaşi
timp mult mai implicată în religiile orientale, a căror influenţă
pătrunsese deja în
mentalitatea generală cu mult mai adânc decât înainte.
Pentru mulţi componenţi ai acestei generaţii, "căutările" pe plan
spiritual şi religios erau
încheiate: ei găsiseră în doctrinele orientale o filozofie pe gustul
lor, pe care acum o
practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un număr de mişcări
religioase orientale se
aclimatizaseră deja, devenind "occidentale": există în prezent
"mănăştiri" budiste
compuse în întregime din convertiţi americani şi europeni şi apar, ca
noutate absolută,
guru şi maeştri Zen proveniţi din etnici occidentali.
Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente
semnificative de la mijlocul
anilor '70 privitoare la ideile şi practicile dominante din mediile
tineretului american, care
constituie fără îndoială "avangarda" tineretului din întreaga lume.
Primele două tablouri
prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de felul
celei caracteristice
anilor '60; ultimele două în schimb sunt revelatorii pentru o
transformare de substanţă a
mentalităţii americane în direcţia indicată de mişcările religioase orientale.
1. Hare Krishna la San Francisco
"Pe o stradă mărginaşă parcului Golden Gate din zona rezidenţială
Haight-Ashbury a oraşului San Francisco se află un templu al
Conştiinţei Krishna… Deasupra intrării în
templu stau scrise cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele
"Hare Krishna".
Ferestrele mari ca nişte vitrine din faţă sunt acoperite cu pături în
culorile roşu şi
portocaliu.
Sunetul muzicii dinăuntru şi al vocilor care cântă pătrund până afară,
în stradă, în interior,
pereţii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala
este acoperită cu covoare roşii groase iar în aer pluteşte fum de
tămâie, semn că ritualul este în plină desfăşurare.
Cei dinăuntru murmură o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este
aproape plină, vreo cincizeci de persoane ce şed pe jos, şi par cu
toţii foarte tineri.
Grupaţi în faţă se află alţi douăzeci, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în
robe largi, în culorile
portocaliu şi galben şofran şi având nasurile vopsite în alb. mulţi
dintre bărbaţi au
capetele rase cu excepţia unei şuviţe în formă de coadă de cal, iar
femeile au câte un mic
semn roşu în mijlocul frunţii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcaţi
în mod obişnuit, cu
nimic deosebiţi de rezidenţii din Haight-Ashbury, legaţi cu benzi late
la frunte, purtând
plete, bărbi (bărbaţii) şi diverse combinaţii de inele, brăţări,
clopoţei şi mărgele; cu toţii
participă cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în
spate par că se află
acolo pentru prima dată.
Vocile care intonau mantrele ceremoniale îşi intensifică ritmul şi
volumul. Două din
fetele în robe galben-şofran au început să danseze în ritmul cântului.
Dirijorul acestui cor
a început să strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi
întregul grup le repetă, străduindu-se să imite intonaţia şi ritmul
liderului-dirijor. mulţi dintre participanţi au în
mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în care
bate în ritmul
cântatului. Fetele care dansează cântă în acelaşi timp la ţimbale. Un
tânăr sufla într-o
scoică de mare, altul cânta la tamburină. Pe pereţi sunt peste o
duzină de tablouri cu scene
din Bhagavad-Gita.
La un moment dat cu toţii au început să cânte foarte tare, atât din
gură cât şi la
instrumente. Tobele bat fără contenire. mulţi dintre discipoli au
început să strige unele
cuvinte cu voce tare, ridicându-şi mâinile în sus în mijlocul cântării generale.
Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în faţa portretului
înfăţişându-l pe "maestrul
spiritual" al grupului, care se afla într-o mică urnă în faţa
încăperii. Cântarea a culminat
cu un crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebranţii au
îngenuncheat şi ei cu
capetele la pământ în vreme ce conducătorul a rostit o rugăciune
scurtă în sanscrită. După
care se strigă de cinci ori "slavă şi mărire discipolilor adunaţi
aici", cuvinte pe care toţi
ceilalţi le repetă înainte de a se ridica. *
* Charles Glock şi Robert Bellah, The New Religious Consciousness noua
conştiinţă
religioasă, University of California Press, Berkeley, 1976, pp. 31-32
Acesta este un ceremonial tipic al mişcării "Krishna Consciousness"
(conştiinţa Krishna)
întemeiate în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C.
Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti
yoga hindusă tineretului
dezorientat şi căutător de nou din lumea occidentală. Dacă în fazele
mai timpurii (anii '50 şi începutul anilor '60) interesul pentru
religiile orientale se limitase mai mult la o
investigare intelectuală fără mari implicări personale, în noua fază
se cerea să participi la
partea concretă a cultului cu toată inima. Bhakti Yoga înseamnă să te
uneşti total cu
"zeul" pe care ţi l-ai ales, adică să-l iubeşti şi să i te închini, şi
să-ţi transformi întreaga viaţă în funcţie de această preocupare
centrală. Prin intermediul acestor mijloace
iraţionale de adorare (cântări, muzică, dans, gestică) mintea se
"extinde" şi intră în starea
de "conştiinţă Krishna" care dacă participă la ea un număr suficient
de persoane se
presupune că reuşeşte să pună capăt zbuciumului şi haosului
contemporan şi să deschidă
larg porţile unei epoci noi (new age) a păcii, iubirii şi comuniunii.
Togele cele viu colorate ale "Krishni-lor" au devenit în scurt timp un
spectacol obişnuit
pe străzile din San Francisco, mai ales într-o anumită zi pe an când o
imensă statuie
reprezentând "zeul" lor a fost transportată prin Golden Gate Park
către ocean, ceremonie
la care toţi au participat conform întregului ritual hindus, un
spectacol tipic pentru India
păgână, dar o adevărată noutate pentru America "creştină". De la San
Francisco mişcarea
s-a răspândit în întreaga Americă şi în Europa de Vest, până în 1974
aflându-se în
întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii (licee) şi
universităţi, dat fiind că membrii cultului sunt cu toţii foarte tineri.
Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr. ) a fondatorului
acestei mişcări a ridicat
unele probleme privitoare la viitorul acesteia; şi într-adevăr,
numărul membrilor săi a mai
scăzut, deşi a rămas în continuare important. Semnificaţia acestei
mişcări este oricum
foarte clară: ea constituie încă un "semn al vremilor" de care
credincioşii creştini ar face
bine să ţină seama; căci astăzi mulţimi de tineri îşi caută un
dumnezeu la care să se
închine şi cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i tulbure deloc.
2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston
Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din şcoala mai nouă
condusă de
Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditaţie transcendentală făcuseră deja
în Vest un număr
imens de prozeliţi, devenind desigur, pentru1 un foarte scurt timp
regii efemeri ai
spectacolelor publicitare.
Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant şi poate mai
revoltător, în vârstă de
cincisprezece ani, el fusese deja proclamat "dumnezeu" iar familia lui
(compusă din
mamă şi trei fraţi) era "sfânta familie"; organizaţia lui, "Misiunea
Luminii Divine", avea
comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80000 de prozeliţi ai
lui, ca şi cei ai lui
Krishna, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în
scopul de a obţine
starea de conştiinţă "lărgită" (sau "extinsă") care să le aducă pacea
desăvârşită, fericirea şi
"extazul" adică o stare în care totul în jur este minunat şi perfect
exact aşa cum este. Cu
ocazia unei iniţieri speciale în care ei "primesc ştiinţa",
discipolilor li se arată înăuntrul
lor o lumină foarte intensă şi încă trei semne pe baza cărora mai
târziu pot să-şi continue
meditaţia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lângă această
"ştiinţă", discipolii
aceştia mai sunt uniţi şi în credinţa că Maharaj-ji este "Stăpânul
Universului", care a venit
să instaureze o nouă eră (new age) de pace pentru întreaga omenire.
Timp de trei zile în noiembrie 1973 "Misiunea Luminii Divine" a
închiriat Astrodomul
din Houston (o bază sportivă imensă în întregime acoperită), cu scopul
de a organiza
acolo "evenimentul cel mai sfânt şi mai semnificativ din istoria
omenirii". Prozeliţii din
întreaga lume (cu toţii foarte tineri şi în marea lor majoritate
adolescenţi) aveau să vină
acolo pentru a se închina "zeului" lor şi pentru a începe convertirea
Americii (prin
intermediul mass-mediei pe care organizatorii avuseseră deja grijă s-o
invite); toţi aveau
să fie uniţi în această închinare, punând astfel un nou început noii
epoci (new age, în
engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul potrivit
de "Mileniul 73".
Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care acţionează din convingere
a fost Rennie
Davis, agitator politic de stânga şi unul dintre "Cei 7 din Chicago"
acuzat de a fi incitat la
revoltă în timpul Convenţiei Democratice Naţionale din 1968. Vara
anului 1973 şi-a
petrecut-o ţinând conferinţe de presă şi discursuri pentru oricine
voia să-l asculte, mesajul
lui către America fiind următorul: "Guru Maharaj-ji este cel mai mare
eveniment din
istoria omenirii şi noi habar nu avem… îmi vine să urlu pe străzi.
Dacă am şti cine este,
ne-am târâ în patru labe din toate colţurile Americii ca să ne odihnim
la picioarele lui". *
* Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piaţa de idei
religioase. Saturday
Review Press. New York. 1975. D. 43
Căci într-adevăr aşa i se şi închinau prozeliţii lui Guru Maharaj-ji:
prosternându-se cu
fruntea până la pământ şi rostind o expresie sanscrită de adorare.
Apariţia lui la "Mileniul
73" a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul spectacolului el
stând pe un tron înalt şi
având pe cap coroana de aur "a lui Krishna". Pe tabelele de afişaj
electronic ale
astrodomului apărea în flashuri cuvântul "D-U-M-N-E-Z-E-U". Masele de
tineri ajunse la
un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe
scenă iar orchestra
cânta 'The Lord of the Universe" (Stăpânul Universului) cu textul şi
muzica adaptate
după un imn protestant. *
* ibid, pp. 80, 94
Toate acestea, să reţinem, într-o Americă totuşi "creştină".
Evenimentul relatat depăşeşte
deja sfera închinării la "dumnezei" păgâni. Până acum câţiva ani o
asemenea adulare a
unei persoane în viaţă ar fi fost de neînchipuit în orice ţară
civilizată (i. e. creştină); dar
acum el este un fapt obişnuit pentru mulţi dintre cei care-şi "caută"
o religie în lumea
occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o
"vizionare " a închinării
la Antihrist ce va fi la sfârşitul timpului, de închinare adică la cel
care se va "înălţa mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu"
(II Tes 2, 4).
"Mileniul 73" pare să fi atins culmea celebrităţii lui Maharaj-ji,
deşi la eveniment nu au
participat decât 15000 de persoane, cu mult mai puţine decât s-a
scontat. în plus, nu s-au
produs nici un fel de "minuni" sau semne extraordinare care să
demonstreze că "noua
eră" (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile
publicitare şi de gustul unei anumite generaţii nu putea să dureze
(muzica pentru
"Mileniul '73 " a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de
aşa-numita "contra-cultură" şi foarte populare în anii '60); iar
recenta căsătorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a
lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit şi mai mult
popularitatea de "dumnezeu".
Alte mişcări "spirituale" nu mai pot fi însă considerate apanajul unor
mode pasagere, ele
indicând fără greş marea putere de influenţă a religiilor orientale în
lumea occidentală.
3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico
Pe un platou situat la o alţitudine de 2250 m înălţime în Munţii Jemez
din nordul statului
New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai mulţi între
20 şi 25 de ani)
pentru a petrece zece zile de exerciţii spirituale; era perioada
solstiţiului de vară din iunie
1973. Se sculau la ora 4 dimineaţa în fiecare zi şi se adunau la un
loc înainte de răsăritul
soarelui (înfăşuraţi în pături căci dimineţile erau îngheţate) pentru
a şedea în şiruri, direct
pe sol, în faţa unei estrade în aer liber. Ei îşi încep ziua rostind o
mantra în limbaj Punjabi
(varietate de sanscrită) pentru a "se încălzi" în vederea exerciţiilor
ce urmează.
Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică nişte
exerciţii fizice extrem
de obositoare, de cântări şi meditaţie, cu scopul de a atinge un
control conştient al
proceselor fizice şi mentale din propriul corp, care astfel să devină
pregătit pentru "o
revelaţie interioară a lui Dumnezeu".
Apoi are loc ceremonia înălţării celor două drapele: al celui american
şi al celui care
reprezintă "naţiunea Vărsătorului" această "naţiune" fiind de fapt
poporul "Epocii
Vărsătorului" sau al "mileniului" pentru care se pregăteşte acest
cult; în timpul înălţării
acestor steaguri se cântă "God Bless America" (Doamne, binecuvintează
America) şi se
rosteşte o rugăciune pentru poporul american. Se serveşte apoi un mic
dejun vegetarian
(care este comun aproape tuturor noilor culte) şi încep conferinţele
pe teme spirituale şi
practice; după care cu toţii se pregătesc pentru o lungă şedinţă de tantra yoga.
Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de
auzit s-au auzit foarte
puţine lucruri despre ea. Specialiştii sunt cu toţii de acord că
practicarea ei este extrem de
periculoasă, ea având întotdeauna loc între bărbaţi şi femei,
obţinându-se astfel potenţiale
de energie psihică foarte puternice care necesită control şi
supraveghere strictă. Se mai
afirmă că există un singur maestru de tantra yoga în viaţă pe pământ
la un moment dat;
iar exerciţiile "Solstiţiului" din New Mexico au fost conduse de
"Marele Tantric" al
zilelor noastre, Yogi Bhajan.
Toţi, îmbrăcaţi cu costume identice albe, stau aşezaţi pe jos, în
şiruri drepte, bărbaţi faţă
în faţă cu femei, strânşi umăr la umăr în lungul şirurilor şi
aflându-se cu spatele la şirul de
alături. Cam zece astfel de şiruri duble se întind pe o lungime de
peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenţă grijă
ca şirurile să fie perfect drepte pentru a
se asigura perfectul "flux" al "câmpului magnetic".
Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui
guru care este
"protectorul special" al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoană,
care este el însuşi un
bărbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (1, 95m) îmbrăcat
complet în alb, cu
barbă neagră şi purtând turban) apare pe scenă şi începe să prezinte
"visul" său despre "o
naţiune nouă, puternică şi creatoare" în America, care se poate făuri
cu ajutorul
exerciţiilor spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exerciţiilor
tantra, cheia acestei pregătiri
pentru noua naţiune, care îi poate ajuta pe oameni să treacă de la
nivelul de "conştiinţă
individuală" la cel de "conştiinţă de grup" şi în final la un nivel de
"conştiinţă lărgită
universală".
Şi exerciţiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic
foarte mare care
provoacă dureri precum şi stări foarte puternice de teamă, furie,
iubire etc. Toată lumea
trebuie să facă exact acelaşi lucru în exact acelaşi moment; trebuie
rămas un timp
îndelungat nemişcat în aceeaşi postură dificilă; exerciţii şi mantre
complicate trebuie
executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) şi cu toţi
ceilalţi de pe acelaşi
şir; un singur exerciţiu poate să dureze între 31 şi 61 de minute, în
această activitate
intensă de grup conştiinţa individuală într-adevăr dispare şi apar efecte deloc
surprinzătoare: epuizare fizică şi uneori paralizie temporară, sau
epuizare emoţională şi
euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul "Solstiţiului" comunicarea
cu celălalt este
interzisă, cei prezenţi nu au nici o posibilitate de a evalua raţional
experienţa prin care
trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală în
chiar interiorul
fiinţei.
După orele de după amiază petrecute în studiul artelor marţiale (de
autoapărare), al
medicinii practice şi al modului în care se organizează un ashram, se
mai serveşte o dată
maşa (tot vegetariană) şi se trece la o seară de "cântece spirituale";
este vorba de mantre
sanscrite aranjate pe muzica "rock" la modă sau pe muzica folk; se obţine astfel
atmosfera unui "festival rock" de "adorare entuziastă" sau "rugăciune
veselă" prin care
Yogi Bhajan se străduieşte să facă din această religie o religie
"tipic americană". *
* The New Religious Consciouness, pp 8-18.
Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei şikh **
din India de nord,
combinată cu o serie de practici yoga.
** Populaţia şikh din India se caracterizează prin această mentalitate
practică, ea
constituind mai ales claşa negustorilor.
Supranumită "Organizaţia celor 3H" (Healthy-Happy-Holy Organization organizaţia
Sănătate-Fericire-Sfinţenie), ea a fost fondată în 1969 la Los Angeles
de Yogi Bhajan care
venise iniţial în America pentru a preda într-o universitate şi doar
din întâmplare a
devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de
împrejurări: a remarcat
interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor
"hippie" din California de
Sud. Combinând setea de "spiritualitate" a acestora cu propriile sale
cunoştinţe despre
religiile indiene, el a pus bazele unei religii "americane" care
diferă de cele mai multe din
religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al
vieţii în această lume.
Tuturor membrilor acestei religii li se cere să aibă o viaţă de
familie stabilă, un loc de
muncă serios (nu o sinecură) şi o implicare în viaţa socială.
De la înfiinţarea ei în 1969, "3HO" (Org. celor 3 H) s-a extins la
peste 100 de ashram-uri
(comunităţi ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenţi) în
oraşe americane şi de
asemenea în Europa şi Japonia. deşi la suprafaţă ea este foarte
distinctă de noile culte
orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia şikh
prin aceea că arborează
turbanul şi îmbrăcămintea albă), "3HO"se identifică totuşi cu ele prin
aceea că scopul
declarat (prin care îi şi câştigă pe tinerii "hippie") este acela de a
atinge starea de
conştiinţă "lărgită" sau "universală", sau "transcendentală",
văzându-se pe sine ca
"avangarda" ce va schimba faţa lumii în sensul grăbirii noii epoci
(new age) milenariste
(al cărei simbol astrologic este considerat de cele mai multe grupuri
a fi "Epoca
Vărsătorului").
Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o
mentalitate bazată pe
autosugestionarea sistematică că lumea e minunată aşa cum e ea,
"Organizaţia celor 3 H"
este şi ea un "semn al vremilor", prin faptul că militează pentru o
Americă "sănătoasă,
fericită şi sfântă" din care însă Hristos lipseşte cu desăvârşire. Nu
mai există nici o
îndoială că, atunci când auzim pe câte un american "fericit" vorbind,
cu convingere şi seninătate despre Dumnezeu şi îndatoririle lui
religioase fără nici cea mai vagă referire la
Hristos, epoca "post-creştină" nu mai este o exagerare sau o figură de
stil, ci o realitate de
netăgăduit.
4. Meditaţie Zen în nordul Californiei
În munţii împăduriţi din nordul Californiei, la poalele muntelui
Shasta munte "sfânt" al
vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor
activităţi şi aşezări oculte ce
se află acum din nou în plin avânt funcţionează din 1970 o "mănăstire"
Zen budistă, în
oraşele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite
comunităţi de japonezi
existaseră temple Zen şi înainte de 1970, după cum existaseră şi
încercări de a înfiinţa
"mănăştiri" Zen în California; Dar "Mănăstirea Shasta" (căci despre ea
este vorba) este
primul succes în materie de mănăştiri în care se practică zen-ul
american, (în zen budism
"mânăstire" înseamnă şcoala în care se pregătesc "preoţi" zen, atât
bărbaţi, cât şi femei).
La "mănăstirea" Shasta domneşte o atmosferă de ordine şi
profesionalism. Vizitatorilor li
se permite accesul doar între anumite ore şi doar însoţiţi de un ghid,
nu şi stabilirea de
contacte personale cu cei dinăuntru. "Călugării" de la Shasta poartă
tradiţionala
îmbrăcăminte neagră şi au capetele rase; ei au în permanenţă lucruri
clare de făcut, pe
care le execută cu o vizibilă seriozitate şi simţ al datoriei.
Programul de la Shasta este foarte strict şi durează cinci ani sau mai
mult. Absolvenţii
devin "preoţi" sau profesori de Zen şi obţin certificate pe baza
cărora pot organiza şi
conduce ceremonii budiste. Ca la orice şcoală şi la Shasta se plătesc
taxe ce includ cazare şi masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc
în avans la începutul fiecărei luni deci o
metodă clară de a descuraja candidaţii neserioşi, căci suma nu se mai
rambursează celor
care se răzgândesc).
Programul în sine este unul de completă asceză şi austeritate, nu unul
obişnuit studenţesc.
Există reguli de îmbrăcăminte şi comportament, hrana este complet
vegetariană şi se
consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori şi
nici conversaţii ce
ar putea primi calificativul de "deşarte"; centrul de greutate îl
constituie sala de meditaţie
unde cursanţii dorm şi mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt
interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viaţa la Shasta este
foarte intensă şi
riguroasă şi orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul şi mersul la
toaletă) este însoţit de o
rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.
Deşi "mănăstirea" aparţine unei secte Soto Zen "reformate", pentru a
sublinia independenţa ei faţă de Japonia şi adaptarea ei la condiţiile
de viaţă americană,
ceremoniile şi ritualurile ei sunt în tradiţia Zen-ului japonez.
Există ceremonii legate de
convertirea la budism, ritualuri ale echinocţiului ce serbează
"transformarea lăuntrică a
persoanei", ceremonialul "hrănirii stafiilor flămânde" (adică
comemorarea morţilor),
ceremonia "Zilei Fondatorului" care exprimă recunoştinţa faţă de cei
care au menţinut vie
tradiţia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda,
şi altele. Semnul de
cinstire este acela al plecăciunilor în faţa icoanei lui Buda, dar
accentul principal cade pe
ideea că fiecare om poartă în sine "natura lui Buda". *
* deci nu este vorba de o noţiune personală de "chip", ci de cea
impersonală de substanţă,
"natura" (n. tr)
Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală,
practica budistă
permiţând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută
în 1924 din părinţi
budişti, şi care şi-a primit educaţia în Extremul Orient (în mai multe
tradiţii budiste) şi a
fost "hirotonită" la o "mănăstire" Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în
America în 1969 şi a organizat în chiar anul următor comunitatea
budistă Shasta cu câţiva tineri adepţi. De
atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri şi
tinere între 20 şi 25 de
ani.
Cauza acestui succes în afara Atracţiei explicabile pe care o exercită
Zen-ul asupra unei
generaţii scârbite de raţionalism şi de o educaţie care rămâne de
ordin exterior,
neafectând interiorul persoanei pare să conste în mistica unei
"transmiteri autentice" a
experienţei şi tradiţiei Zen, pe care o întruchipează "stareţa", prin
educaţia şi certificările
ei japoneze. De asemenea, calităţile ei personale de străină (de
britanică în teritoriu
american), de persoană care s-a născut în religia budistă şi în
acelaşi timp de om
occidental cunoscător al mentalităţii contemporane (posedând evident
mult admiratul
simţ practic "american") par să asigure acestei maestre de zen o
influenţă de nezdruncinat
în rândurile tinerei generaţii de americani care se converteşte la budism.
Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga
viaţă a acelora care le
frecventează de un "Zen pur". Meditaţiile zilnice (care pot să ajungă
de la opt până la
zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieţi religioase care în
mod ideal trebuie să
conducă la o stare "durabilă de, pace şi armonie a trupului şi a
minţii"; publicaţiile de la
Shasta un jurnal bilunar şi mai multe cărţi scrise de "stareţă"
avertizează chiar
împotriva falsei spiritualităţi şi a şarlatanismului. Comunitatea se
opune adoptării
obiceiurilor naţionale Japoneze (privite în opoziţie cu cele budiste);
semnalează
pericolele trecerii de la un guru la altul, cât şi al idolatrizării
maestrului de Zen; interzice
astrologia, ghicirea viitorului (chiar şi cartea IChing), călătoriile
astrale şi orice alt fel de
activităţi psihice şi ocultiste; priveşte cu dispreţ abordările
teoretice şi intelectualiste ale
doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) şi pune
accentul pe munca
riguroasă şi susţinută, de luptă contra iluziilor şi închipuirilor
minţii, şi pe "viaţa
spirituală". stilul dezbaterilor "spirituale" la care participă
"preoţii" Zen, aşa cum se
desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta,
seamănă izbitor, prin aerul de competenţă şi prin realismul lor cu
tonul discuţiilor între tineri convertiţi la Ortodoxie
sau între monahi ortodocşi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vieţii
duhovniceşti.
Tinerii creştini ortodocşi ar putea afirma cu îndreptăţire astfel:
"Dacă nu m-ar fi păzit
harul lui Dumnezeu, eu însumi m-aş putea afla acum acolo"; atât de
autentică şi de
convingătoare pare viziunea spirituală a acestei "mănăştiri", care
oferă tânărului însetat
de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-şi poate dori, în afară de
un singur lucru: viaţa
veşnică şi fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu
poate să o dea.
Comunitatea budistă Shasta învaţă că budismul nu este o "disciplină
distanţă şi rece", ci
una plină de "iubire şi compasiune". Contrar celor cunoscute în
general despre budism,
"stareţa" susţine că esenţa credinţei budiste nu este topirea finală
în "nimicul nirvanic" ci un "dumnezeu" viu (esenţă identificată de ea
cu credinţa ezoterică budistă): "Secretul
învăţăturii Zen… este să cunoşti cu certitudine şi în mod personal
că Buda cel cosmic
există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care
nu ezită nici o clipă
în această convingere că Buda cel cosmic există, şi în iubirea totală
pentru el. Eu m-am
simţit copleşită de bucurie când în sfârşit am fost convinsă că el
există; iubirea şi
recunoştinţa mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care
am simţit-o
venind dinspre el a fost nemăsurată. aşa doresc s-o simtă fiecare". *
* The Journal of Shasta Abbey, Jan-Feb., 1978, p. 8
Există în prezent în jur de 70 de cursanţi (ce urmeazăsă devină
"preoţi", la Shasta şi în
"filiale"), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o
situaţie de expansiune
rapidă, atât ca sediu cât şi în ceea ce priveşte "misiunea" sa în
rândurile poporului
american; există o mişcare crescândă de budişti laici care fac din
Shasta un centru de
pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri şi conferinţe la care sunt
invitaţi psihologi
psihiatri şi alte persoane interesate, în tabere de durate diferite.
ţinând cont de activităţile
publicistice şi cele misionare şi de "counselling" din oraşele
californiene, precum mai
ales de proiectata şcoală şi cămin de bătrâni, "mănăstirea" Shasta
înregistrează într-adevăr
progrese remarcabile în atingerea scopului său de a "dezvolta budismul
zen în Occident".
Faţă de Creştinism, "stareţa" şi discipolii săi au o atitudine
condescendentă; ei susţin că
respectă Filocalia şi celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând
că Ortodoxia le este cea
mai apropiată dintre doctrinele "creştine", dar se consideră pe ei
înşişi a se situa "dincolo
de astfel de teologii, dispute doctrinare şi '-isme'" pe care le
exclud din preocupările
"Adevăratei Religii" *
* Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54
Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el
bazându-se în întregime pe
"experienţă" şi căzând astfel în "eroarea pragmatică" care deja s-a
discutat în această
carte la capitolul despre hinduism: "dacă merge, înseamnă neapărat că
este şi bun". Zenul,
lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între
experienţele spirituale bune şi cele rele; el nu poate afirma decât
ceea ce pare bun din
perspectiva "simţirii" unei "păci" şi "armonii" apreciate pe baza
puterilor naturale ale
minţii şi nu pe baza unei revelaţii; în acest fel, respingând orice
altceva ca fiind iluzoriu
(în afară de certitudinea propriei minţi), Atracţia Zen-ului constă în
aceea că hrăneşte şi
stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în
zilele noastre, şi
anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără
să aibă nevoie de
vreun Mântuitor.
Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă
poate cel mai înalt grad
de complexitate intelectuală şi sobrietate spirituală. Cu învăţătura
sa despre "compasiune" şi despre un "Buda cosmic" iubitor, el
reprezintă probabil idealul cel mai înalt de
spiritualitate fără Hristos. şi tocmai în aceasta constă tragedia sa,
că Hristos lipseşte din
el, şi deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism şi aşa-zisa
trezvie spirituală sunt
tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de
budist să-şi caute
scăparea la Hristos.
Cu toată compasiunea şi asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate
rămăşiţa cea mai
tristă a vremurilor "post-creştine" pe care le trăim. Spiritualitatea
"necreştină" încetează
deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o
religie a etniei
americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. şi este
cazul să ţinem minte că
religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe
altele, ci o orientare
religioasă puternică şi profundă, care va fi absolut convingătoare
pentru mintea şi inima
omului modern.
5. "Noua spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul
Prezenţa cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la
nesfârşit; în fiecare an apar
culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însă,
este că pe lângă cultele
specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai intensă,
în ultimele decenii mai
ales, a aşa numitelor culte de conştiinţă (cum sunt ele numite de
foarte populara revistă de
ştiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se
delimitează clar de orice
preocupare religioasă.
Aceste grupuri de "terapie mintală" includ organizaţii, precum "Erhard Seminars
Training" (fondat în 1971), "Rolfing", "Silva Mind Control" (Controlul
mintal Silva) şi
încă multe alte forme de "seminarii" (întâlniri) şi "bio-răspuns"
(biofeedback), care oferă
cu toatele o "descătuşare a tensiunilor" şi o "captare a potenţialelor
ascunse" ale omului,
exprimate într-un jargon "ştiinţific" de secol XX, mai mult sau mai
puţin plauzibil. De
asemenea, se menţionează şi alte mişcări de "conştiinţă", care sunt
mai puţin la modă
astăzi, de la "Ştiinţa creştină" şi "Ştiinţa mintală", până la "Scientologie".
Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Creştinii
ortodocşi nu trebuie să
aibă absolut nimic de-a face cu ele.
Şi iată de ce suntem atât de categorici:
1. Aceste mişcări nu au nici o fundamentare în tradiţia şi practica
creştină, ci sunt pur şi
simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor
spiritiste moderne, mai mult
sau mai puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind "lipsite de
conţinut religios".
Nu numai că învăţătura lor este greşită şi în totală discordanţă cu
doctrina creştină despre
viaţa duhovnicească; dar prin experienţele lor religios păgâne şi prin
experimentele lor
psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin
victime, ducând la
dezastru psihic şi la pierderea sufletului pentru totdeauna, ştiind că
fără Hristos şi fără
Biserică, nu este mântuire.
2. Mai precis, experienţele de "tăcere spirituală" pe care le oferă
diferitele tipuri de
meditaţie, fie cele aşa-zis lipsite de conţinut religios (precum
meditaţia transcendentală,
unele forme de Yoga şi Zen şi cultele seculariste), fie cele cu
conţinut religios păgân
(precum Hare Krishna, "Divine Light Mission", "Organizaţia celor 3H"
etc. ), conduc în
întregime într-o zonă spirituală "cosmică" unde partea cea mai
profundă a personalităţii
umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale.
Aceste fiinţe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu
sunt altceva decât
demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere
faţă de om *. Chiar
cei care practică meditaţia zen-budistă, în pofida eforturilor lor de
a trata cu precauţie "experienţele spirituale", vorbesc şi ei despre
întâlniri cu aceste spirite (în care se
amestecă bineînţeles şi o anumită doză de imaginaţie), pretinzând că
nu se lasă în nici un
fel "contaminaţi" de ele **.
* Vezi episcopul Ignatie Briancianinov cu expunerea lui despre
învăţătura ortodoxă
asupra percepţiei senzoriale şi mintale a spiritelor şi asupra
deschiderii porţii simţurilor omului în The Orthodox Word, no. 82,
1978
** Vezi Jiyu Kennet, How to Grow a Lotus Blossom, Shasta Abbey, 1977 relatarea
viziunilor din pragul morţii ale unei maestre de Zen
3. Partea cea mai periculoasă a acestor "iniţieri" constă în aceea că
ele scapă controlului
conştient al voinţei omului; astfel, odată "iniţiat" în aceste "culte
de conştiinţă", este
adesea cu neputinţă să te mai opui participării la experienţe psihice nedorite.
Rezultă că "noua conştiinţă religioasă" este un duşman al
Creştinismului cu mult mai
puternic şi mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut.
Deoarece atunci când se
pune accentul pe experienţă în detrimentul doctrinei, atunci însăşi
învăţătura după care
putem distinge şi identifica binele de rău cade sau devine inoperantă,
iar duhurile
necurate au cale liberă de atac, datorită pasivităţii şi "deschiderii"
pe care le exaltă toate
aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana
umană în unealtă pasivă
a manifestărilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut
asupra acestor "culte
de conştiinţă". Ele dau în vileag evoluţia progresivă a acestor
experienţe, care la început
sunt "bune" sau "neutre", pentru a deveni în final ciudate, terifiante
şi în ultimă instanţă indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică
a unor discipline psihice, precum Yoga
este periculoasă, pentru că aceasta derivă din ea şi predispune la
atitudini şi experimente
psihice care sunt de fapt scopul iniţial şi permanent al practicii Yoga.
Puterea de seducţie a "noii conştiinţe religioase" este atât de mare
încât ea se poate
înstăpâni chiar şi asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt
creştini. Nu este vorba aici
doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinaţiile
artificiale dintre
creştinism şi cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai
grav, este vorba şi
despre cei care se consideră pe ei înşişi nişte creştini înflăcăraţi.
Profunda ignorare a
autenticei trăiri creştine din zilele noastre creează condiţiile
proliferării unei false
"spiritualităţi" creştine, a cărei natură este strâns înrudită cu
"noua conştiinţă religioasă".
În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de
"spiritualitate
creştină" de astăzi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant şi
ameninţător al "noii
conştiinţe religioase" care îşi recrutează victimele mai ales dintre
rândurile creştinilor
bine intenţionaţi, chiar ortodocşi, la o scară atât de întinsă, încât
este cu neputinţă să nu
vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care
înşelăciunea va fi atât
de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui
subiect vom
reveni la sfârşitul cărţii de faţă.
VI. "SEMNE DIN CER" PERSPECTIVA CREŞTIN-ORTODOXă
ASUPRA OBIECTELOR ZBURĂTOARE NEIDENTIFICATE (OZNurilor)
Deceniile care au urmat celui de al II-lea Război Mondial au fost
marcate nu numai de
proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în Occident) ci
şi de un fenomen
paralel care, deşi în aparenţă neavând nici o legătură cu religia, se
dovedeşte a fi la o
privire mai atentă un semn tot atât de clar al erei "post-creştine" ca
şi "noua conştiinţă
religioasă" sau cultele orientale. Acesta este fenomenul obiectelor zburătoare
neidentificate", care virtual au fost văzute în toate părţile lumii,
începând cu prima
"farfurie zburătoare" reperată în 1947.
Credulitatea şi superstiţia omenească, care sunt la fel de mult
răspândite astăzi ca oricând
în istoria omenirii, au făcut ca acest fenomen să fie întrucâtva
asociat cu "manifestările
bizare" ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o măsură nu
mai mică însă, el a
suscitat şi interesul responsabil al unor reputaţi oameni de ştiinţă
şi chiar al unor echipe
guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii şi cărţi.
Aceste investigaţii nu au ajuns de fapt la nişte rezultate pozitive în
identificarea fizică a
acestor obiecte zburătoare. Dar ipotezele cele mai noi, pe care le-au
avansat cercetătorii
pentru a explica fenomenele, sunt cu mult mai plauzibile decât vechile
teorii de până
acum.
În acelaşi timp însă, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc în prezenţa
unei "graniţe a
realului" (chiar aşa se şi intitulează una din lucrările ştiinţifice
menţionate), adică la
limita unei realităţi psihice şi spirituale pe care, oamenii de
ştiinţă respectivi nu sunt
pregătiţi să o investigheze. În schimb, bogăţia de informaţii
referitoare tocmai la această
realitate, aşa cum o aflăm din textele patristice şi din Sfânta
Scriptură, îl plasează pe
observatorul creştin ortodox în poziţia privilegiată din care el are
toate datele care să-i
permită să evalueze aceste noi ipoteze şi fenomene "OZN" în general.
Dar observatorul creştin ortodox este interesat nu atât de fenomenele
ca atare, cât de
mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează oamenii în general
O.Z.N.urile şi de ce?
Printre primii care au abordat problema O.Z.N.urilor în acest mod se
numără şi celebrul
psiholog elveţian C.G. Jung, în foarte seriosul său studiu din 1959,
Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies. (Farfuriile
zburătoare: un mit modern al
obiectelor văzute pe cer).
În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din
perspectiva semnificaţiei
lui psihologice şi religioase. şi, deşi nu l-a clasat ca aparţinând
"realităţii obiective", el a
identificat cu toate acestea în mod just zona cunoaşterii umane,
căreia îi aparţine.
Oamenii de ştiinţă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura
"obiectivă" iar nu cea
psihologică a problemei, sunt şi ei nevoiţi să apeleze la ipotezele
"psihice" pentru a putea
explica aceste fenomene.
În abordarea laturii religioase şi psihice a fenomenelor O.Z.N., este
mai înainte de toate
important pentru noi să înţelegem cadrul general în limitele căruia
s-au interpretat în
general fenomenele O.Z.N. (de către cei care au crezut în existenţa
lor, desigur), încă de pe
vremea primelor lor manifestări la sfârşitul anilor '40. Ce anume erau
oamenii pregătiţi să
vadă pe cer? Răspunsul la această întrebare se poate afla aruncând o
privire rapidă asupra
literaturii "ştiinţifico-fantastice" de mare popularitate.
1. Atmosfera science-fiction
Originile acestui gen de literatură sunt îndeobşte plasate la
începuturile secolului XIX.
Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină
un stil de un
realism foarte persuasiv cu o substanţă narativă atinsă întotdeauna de
"misterios" şi de
"ocult". Alţii o consideră precursoare a literaturii
ştiinţifico-fantastice pe contemporana
lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (soţia celebrului
poet), care, în cartea sa
"Frankestein, or the Modern Prometheus" (Frankestein sau Prometeul
modern, tradusă
recent şi în româneşte, n. tr.) combină ştiinţa fantezistă şi ocultism
într-un mod ce
caracterizează multe scrieri ştiinţifico-fantastice de atunci încoace.
Povestirea ştiinţifico-fantastică tipică avea să apară însă la
sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, odată cu Jules Verne şi H. G. Wells. Apoi,
trecând prin faza
manifestărilor literare de mâna a doua, aşa cum apăreau ele în
periodicele ieftine din
America anilor 1939 şi 1940, genul science-fiction a ajuns la
maturitate şi a devenit o
formă literară de prestigiu internaţional în deceniile din urmă. Mai
mult, un număr de
filme de maximă audienţă atestă cât de mult atmosfera SF captivează
imaginaţia maselor.
Filmele SF ieftine şi mai curând de senzaţie ale anilor '50 au făcut
loc în ultimii
aproximativ zece ani altora mai moderne, care îşi spun "de idei", cum
ar fi Odiseea
spaţială 2001, Războiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III, fără a
mai menţiona unul din
cele mai lungi şi mai gustate seriale de televiziune americane, Star
Treck (distribuit şi pe
postul nostru naţional de televiziune, n. tr.).
Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF şi
care îl generează, este
împărtăşită, chiar dacă numai implicit, de toţi creatorii de SF.
Această filozofie ar putea fi
rezumată astfel:
1. Religia în sens tradiţional este fie cu totul absentă, fie prezentă
în mod accidental sau
artificial. Chiar ca formă literară, SF-ul este în mod vizibil
produsul unei perioade deja
"post-creştine" (aşa cum este cazul povestirilor lui Poe şi Shelley).
Universul SF este cu
totul secularist, deşi în el se amestecă adesea nuanţe oculte sau
orientale. "Dumnezeu",
atunci când este menţionat, este prezentat ca o putere vagă şi lipsită
de contur, iar nu ca o
fiinţă personală (de ex. "Forţa" din Războiul Stelelor, o energie
cosmică care are atât un
aspect pozitiv cât şi unul negativ). Fascinaţia crescândă a omului
contemporan faţă de
temele SF este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase
tradiţionale.
2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar
nu omul aşa cum
îl cunoaştem noi astăzi, ci aşa cum va "deveni" el în viitor, conform mitologiei
evoluţioniste moderne. deşi eroii povestirilor SF sunt în general
oameni obişnuiţi, nu ei
sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri
de "supraoameni" ce
reprezintă rase "supraevoluate" ale viitorului (sau uneori ale
trecutului) care de cele mai
multe ori provin "din alte galaxii".
Ideea că există forme de viaţă inteligentă "mult evoluată" pe alte
planete a devenit atât de
înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până şi în cele mai
respectabile
speculaţii ştiinţifice (sau semiştiinţifice) ea este socotită ca ceva
de la sine înţeles.
Astfel, într-o foarte populară serie de cărţi (Erich von Daniken,
Chariots of the Gods –
Carele zeilor -, Gods from OuterSpace zeii din spaţiul cosmic) se aduc
aşa zise dovezi
ale prezenţei fiinţelor "extraterestre" sau ale unor "zei" în
preistorie, cărora li s-ar datora
apariţia subită a inteligenţei la om, inteligenţă care este anevoie de
explicat prin teoria
evoluţionistă obişnuită.
Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei
şi Gomorei s-ar
datora unei explozii nucleare, că în urmă cu secole pământul a fost
vizitat de fiinţe
"extraterestre", că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de
"cosmonaut" şi că astăzi
"este posibil să ne aflăm în pragul unei "a doua veniri" a acestor
fiinţe inteligente din
spaţiul extraterestru. *
* Sheila Catrander şi Lynn Schroeder, Psychic Discoveries Behind the
Iron Curtain –
Descoperiri din sfera psihicului din spatele Cortinei de Fier), Bantam
Books, 1977, pp.
98-99. Vezi articolele în lb. rusă ale Dr. Viaceslav Zaitaev,
"Visitors from Outer Space",
in Sputnik, Jan. 1967, şi "Tamplest and Spaceships" temple şi nave
spaţiale în Sputnik
Jan. 1968
Cercetători la fel de reputaţi din lumea occidentală cred destul de
serios în existenţa
"inteligenţelor extraterestre", din moment ce de aproape 18 ani
încoace ei încearcă, prin
intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu ele. Există
în întreaga lume cel
puţin şase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă
să recepţioneze
semnale radio de la fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.
De asemenea, "teologi" protestanţi şi romano-catolici contemporani,
care s-au obişnuit să
urmeze orice idee nouă pe care o lansează "ştiinţa", fac la rândul lor
speculaţii în cadrul
noului domeniu al "exoteologiei" (adică "teologia spaţiului cosmic"),
cu privire la natura
raselor "extraterestre" (v. rev. Times, 24 aprilie 1978). Este de
netăgăduit că mitul SF îi
fascinează cu putere până şi pe cei mai luminaţi intelectuali şi
oameni de ştiinţă ai zilelor
noastre.
Fiinţele "evoluate" ale viitorului, aşa cum apar ele în literatura SF,
sunt prezentate
invariabil ca unele ce au "depăşit" limitele umanităţii obişnuite, mai
ales cele ale
"personalităţii". Asemenea lui "Dumnezeul" din povestirile SF, "omul"
a devenit şi el o
impersonalitate bizară. În cartea Childhood's End (Sfârşitul
copilăriei) a lui Arthur C.
Clarke, noua rasă de oameni are fizionomia caracteristică vârstei
copilăriei, însă chipurile
sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinţe sunt pe cale de a
suferi transformări
"evolutive" încă şi mai înalte, până la absorbirea într-o "Supraminte"
impersonală.
În general literatura SF ale cărei idei se află în opoziţie diametrală
faţă de învăţătura
creştină, dar în concordanţă perfectă cu unele şcoli filozofice
orientale vede "progresul
evoluţionist" şi "spiritualitatea" în termenii unei depersonalizări crescânde.
3. Umanitatea şi lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca
"proiecţii" ale
descoperirilor ştiinţifice celor mai noi; "proiecţii" care nu sunt
câtuşi de puţin lipsite de
substanţă, pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană
a experienţelor
ocultiste şi demonice, aşa cum s-au desfăşurat ele de-a lungul tuturor
veacurilor.
Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinţe "supraevoluate" ale
viitorului:
comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea şi a dispărea,
transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene şi creaturi
iluzorii prin
"gândirea pură", mişcarea la viteze ce depăşesc cu mult mijloacele
tehnologiei moderne,
capacitatea de a supune alte persoane propriei voinţe, precum şi
propovăduirea unei
filozofii "spirituale" care se plasează "dincolo de orice religie" şi
care promite sosirea
unui timp în care "inteligenţele avansate" nu vor mai depinde de materie.
Într-adevăr, toate aceste lucruri se obţin prin nimic altceva decât
prin practici sataniste şi
vrăjitoreşti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se notează că,
"un aspect persistent al
creaţiilor SF este dorinţa de a transcende experienţa normală prin
intermediul unor
personaje şi evenimente care depăşesc condiţiile de spaţiu şi de timp normale".*
* Robert Scholes şi Eric S. Rabkin, Science ficţion: History, Science,
Vision, literatura
SF: Istorie, Ştiinţă, Premoniţie -, Oxford University Press, 1977, p. 175.
Scenariile unor filme ca "Star Treck", precum şi multe alte povestiri
SF, seamănă foarte
bine prin unele locuri (mai ales în amănuntele lor "ştiinţific"
viitorologice) cu unele
descrieri din "Vieţile Sfinţilor Părinţi", pe vremea cărora
activităţile vrăjitoreşti erau ceva
obişnuit la popoarele păgâne, printre care sfinţii erau de multe ori
nevoiţi să-şi ducă viaţa.
Literatura ştiinţifico-fantastică nu are mai nimic ştiinţific, şi nici
prea "viitorologică" nu
este. Ea se prezintă mai degrabă ca o întoarcere la originile
"mistice" ale ştiinţei moderne
ştiinţa dinaintea "iluminismului" secolelor XVII şi XVIII, care era
foarte apropiată de
ocultism.
În aceeaşi istorie a literaturii SF se notează că "rădăcinile
literaturii SF, ca şi rădăcinile
ştiinţei, se situează în zonele magicului şi miticului" (Scholes şi
Rabkin). Cercetările şi experimentele contemporane din aşa-zisul
domeniu al parapsihologiei indică şi ele o
viitoare joncţiune între "ştiinţă" şi ocultism, dezvoltare care se
află în deplină armonie cu
literatura SF.
Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeaşi
popularitate ca şi în
Vest, deşi cunoaşte dezvoltări uşor diferite), cunoaşte exact aceleaşi
teme ca şi literatura
SF din aria occidentală. În general, temele "metafizice" ale
literaturii SF sovietice (care se
scrie sub ochiul atent al cenzorului "materialist"), sunt de influenţă
occidentală sau sunt
inspirate direct de spiritualitatea hinduistă, aşa cum se remarcă în
cazul scriitorului Ivan
Efremov. Cititorul sovietic de literatură SF rămâne, potrivit unui
critic, "cu o capacitate
vagă de a distinge demarcaţiile critice dintre ştiinţă şi magie,
dintre omul de ştiinţă şi
vrăjitor, dintre viitor şi fantezie".
Literatura SF, atât din Vest cât şi din Est, ca şi celelalte aspecte
ale culturii contemporane,
"confirmă în întregime spune acelaşi autor -, faptul că faza
superioară a umanităţii o
constituie ocultismul".*
4. Prin însăşi natura sa "viitorologică", literatura SF tinde să
devină utopică. Câteva
romane sau povestiri chiar descriu o societate perfectă a viitorului,
dar cele mai multe
dintre ele se ocupă de "evoluţia" societăţii moderne la o stare mai
avansată, sau cu
întâlnirea cu civilizaţii superioare de pe altă planetă, cu speranţa
(care uneori este
prezentată ca realitate) că problemele cotidiene ca şi limitările
condiţiei umane pot fi
depăşite. În creaţiile lui Efremov (şi nu numai), comunismul devine
"cosmic" şi "începe
să dobândească calităţi nemateriale", iar "civilizaţia
post-industrială va fi ca aceea de tip
hinduist" **.
* G. V. Grebens, Ivan Efremov theory of Soviet Science ficţion teoria
literaturii SF
sovietice, Vantage Press, New York, 1978, pp. 108, 110
** Grebens, pp. 109-110
"Fiinţele avansate" din spaţiul cosmic sunt adesea înzestrate cu
calităţi "mântuitoare", iar
aterizările navelor spaţiale sunt semnul unor evenimente
"apocaliptice" de obicei sosirea
unor fiinţe binevoitoare care să conducă oamenii în "progresul lor evolutiv".
Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăşi un semn
grăitor al pierderii
valorilor şi mentalităţii creştine în interpretarea lumii. Ea a
devenit un puternic vehicul de
diseminare a unei filozofii necreştine asupra vieţii şi istoriei,
manifestând mai curând, pe
faţă sau în ascuns, influenţe ocultiste şi orientale. şi tot această
literatură, într-o perioadă
crucială de criză şi tranziţie a civilizaţiei umane, a constituit o
forţă de prim ordin în
crearea speranţei şi a stării de aşteptare actuale a "fiinţelor
extraterestre", care vor veni şi
vor rezolva problemele omenirii, călăuzind-o către o nouă eră
"cosmică" a istoriei sale.
Pretinzând că este "ştiinţifică şi nereligioasă", literatura SF în
realitate este un mijloc
propagandistic de vârf (de formă secularistă) în mediatizarea "noii
conştiinţe religioase"
ce invadează omenirea, pe măsură ce creştinismul autentic
supravieţuieşte în arii etnice şi
geografice tot mai restrânse.
Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru
introducerea cazurilor concrete
de apariţii O.Z.N., care corespund în mod ciudat cu aşteptările
pseudoreligioase spre care
este stimulat omul "civilizaţiei postcreştine"!
2. Apariţii ale O.Z.N.urilor şi investigarea lor ştiinţifică
Deşi ficţiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregătit
întrucâtva omenirea pentru
apariţia O.Z.N.urilor, noi în mod evident, neputând înţelege
realitatea lor "obiectivă" pe
baza literaturii sau aşteptărilor şi fanteziilor omeneşti.
Înainte de a încerca să aflăm ce sunt O.Z.N.urile, trebuie mai întâi
să cunoaştem natura şi
gradul de încredere pe care îl putem acorda observaţiilor care s-au
făcut asupra lor. Există
cu adevărat O.Z.N.uri? Sau este vorba doar de percepţiile false, pe de
o parte şi dorinţa de
împlinire psihologică şi pseudo-religioasă pe de altă parte?
Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului O.Z.N. a fost dat de
către Dr. Jaques
Vallee, un cercetător francez care în prezent locuieşte în California,
expert în astrofizică
şi în ştiinţa computerelor, şi care a făcut parte, mai mulţi ani, din
comisiile de investigare
ştiinţifică a rapoartelor referitoare la O.Z.N.uri. Mărturia lui este
cu atât mai preţioasă, cu
cât el a studiat cazurile de apariţii O.Z.N. şi din afara Statelor
Unite, mai ales din Franţa,
ceea ce întregeşte considerabil tabloul general al fenomenului.
Dr. Vallee afirmă* că, deşi obiecte zburătoare ciudate au mai fost
observate în secolele
trecute, "istoria lor modernă" începe odată cu transformarea lor
într-un fenomen de masă,
adică odată cu anii celui de-al doilea Război Mondial şi de atunci
înainte. Pe continentul
american fenomenul a fost receptat prima oară în 1947, dar el se
repetase de mai multe
ori până atunci în ţări ale Europei.
* UFO's in space : Anatomy of a Phenomenon o.Z.N.urile din spaţiu: Anatomia unui
fenomen -, Ballantine Books, N. Y., (publicat iniţial de Henry Regnery
Company, 1965)
În timpul celui de-al II-lea Război Mondial., mulţi piloţi raportau
luminiţe ciudate ce
păreau că se află sub un control inteligent, iar în 1946, mai ales în
luna iulie, a fost un
adevărat val de astfel de apariţii, în Suedia şi în alte ţări
nord-europene. Iniţial s-a
presupus că obiectele percepute în acest val scandinav sunt "meteori",
apoi că ar fi
"rachete" (sau "rachete fantomă") sau chiar "bombe", şi uneori că sunt
"un nou tip de
navă spaţială", capabilă de mişcări cu totul neobişnuite în spaţiu şi
care nu lasă nici o
urmă pe sol, nici măcar atunci când par că aterizează.
Presa europeană era plină de ştiri referitoare la valul acestor
apariţii şi toată lumea în
Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de ordinul miilor, dar în
nici măcar unul
dintre cazuri nu s-a emis ipoteza originii lor "extraterestre" sau
"interplanetare". Dr.
Vallee conchide că "valul" a constat din apariţia unor obiecte reale, dar rămase
neidentificate şi că el nu se poate pune pe seama "rumorilor"
pre-existente despre O.Z.N.urile
sau despre "vizitatorii din spaţiul extraterestru".
Conform cercetărilor sale, din acest "val de farfurii zburătoare" şi
din altele ce i-au urmat,
lipseşte orice asociere între interesul crescând al maselor pentru
literatura SF şi curbele
maxime ale apariţiei bizarelor obiecte după cum nici cu ani înainte,
când Orson Wells
panicase întreaga opinie publică americană în 1938, cu a sa adaptare
radiofonică după
Războiul lumilor (H. G. Wells), nu existase nici o idee despre vreun
"val de farfurii
zburătoare".
El concluziona că "naşterea, creşterea şi extinderea unui val O.Z.N.
este un fenomen
obiectiv, independent de influenţa conştientă sau inconştientă a
martorilor oculari sau a
reacţiilor lor faţă de el".
Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite şi care a fost
preluată şi difuzată în
masă de mass-media americană, a avut loc în iunie 1947, când Kenneth
Arnold, un comis
voiajor care îşi pilota la acea oră propriul avion, a văzut nouă
obiecte în formă de disc,
asemenea unor "farfurii" ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din Statul
Washington. Ziarele au preluat imediat vestea şi astfel a început era
"farfuriilor
zburătoare".
Ceea ce este totuşi interesant, este că aceasta nu a fost prima
apariţie O.Z.N. americană; s-au făcut alte observări nepopularizate,
în lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în
aceeaşi lună, avusese loc un val O.Z.N. în Ungaria, atestat de
cincizeci de martori oculari.
Deci, se vede clar că apariţiile O.Z.N. din 1947 nu se datorează
nicidecum peste tot isteriei
colective generate de incidentul Arnold. S-au mai semnalat şi alte
apariţii în cadrul
valului american din 1947, mai cu seamă în lunile iunie, iulie şi
august. deşi unele ziare
făceau speculaţii despre "vizitatorii interplanetari", apariţiile erau
totuşi luate în serios de
oamenii de ştiinţă, care presupuneau că se află în faţa unei
tehnologii foarte avansate,
după toate probabilităţile americane, sau poate chiar ruseşti.
Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu apariţii în America
şi în Franţa. În Statele
Unite nişte piloţi aflaţi în zbor de noapte la bordul unui DC-3 al
companiei Eaştern
Airline au văzut o navă de zbor în formă de torpilă cu două rânduri de
"hublouri",
înconjurată de un soi de aură albăstruie şi emiţând o coadă de flăcări
portocalii. În august al aceluiaşi an s-au înregistrat numeroase
apariţii la Saigon şi în alte părţi ale Asiei de
sud-est, ale unui "obiect prelung în formă de peşte".
1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri şi sfere ciudate în
Suedia şi noi O.Z.N.uri în
America, două dintre ele observate de specialişti şi experţi în
astronomie. Valuri O.Z.N.
mai mici, precum şi apariţii izolate, au continuat în 1950 şi 1951, în
Statele Unite mai
ales, dar şi în Europa.
În 1952 a apărut primul val O.Z.N. cu adevărat internaţional, care s-a
manifestat în apariţii
repetate în S.U.A., Franţa şi Africa de Nord. Apogeul acestui val l-au
constituit două
apariţii senzaţionale ce s-au manifestat deasupra Casei Albe din
Washington, D. C. şi
deasupra Capitoliului, adică deasupra unor clădiri care se află sub permanentă
supraveghere radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca,
Suedia, Germania şi
Polonia de nord. În acelaşi interval s-a comunicat în Franţa prima
"aterizare" O.Z.N., care
include şi prezenţa unor "omuleţi".
În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri O.Z.N., ci doar apariţii
izolate. Una dintre ele a avut
loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru obiecte au
plutit şi au făcut
manevre de zbor deasupra unei staţii de filtrare a aerului timp de
trei ore. Raportul oficial
al acestui eveniment se întinde pe mai multe sute de pagini, cu
declaraţii din partea unui
foarte mare număr de martori oculari, cei mai mulţi dintre ei fiind
piloţi şi personal
militar.
Anul 1954 a fost anul celui mai mare val O.Z.N. internaţional de până
atunci. Franţa a fost
practic copleşită de apariţii comunicate zilnic pe parcursul lunilor
septembrie, octombrie
şi noiembrie. Valul francez este caracteristic pentru dificultăţile cu
care se confruntă o
investigaţie ştiinţifică solidă a fenomenului O.Z.N.: "Fenomenul a
fost atât de intens,
impactul asupra opiniei publice atât de profund, reacţia ziarelor atât
de emoţională, încât
reflexia ştiinţifică ajunsese la saturaţie cu mult înainte de a fi
posibilă o investigare
serioasă. Drept urmare, nici un cercetător nu-şi putea risca reputaţia
ştiinţifică studiind pe faţă un fenomen prezentat cu atâta patimă şi
care inevitabil putea duce la distorsiuni;
oamenii de ştiinţă francezi au păstrat tăcerea până când valul a
trecut şi s-a mai estompat
în conştiinţa oamenilor".
În timpul valului francez au apărut caracteristicile tipice ale
întâlnirilor extraterestre de
mai târziu: "aterizări" O.Z.N. (în împrejurări bine descrise de cele
mai multe ori), fascicole
luminoase dinspre O.Z.N. înspre privitor, oprirea motorului maşinii
(martorului ocular) în
vecinătatea locului apariţiei (OZN-ului), mici fiinţe ciudate
îmbrăcate în "costume de
scafandri", tulburări fizice şi psihice grave la martorii oculari.
Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de apariţii în
diferite ţări, cu valuri
internaţionale majore în anii 1965-67 şi 1972-73. Aceste apariţii sunt îndeosebi
numeroase şi cu efecte foarte adânci în ţările Americii de Sud.
Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului O.Z.N.
este cea întreprinsă
de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii O.Z.N.
americane din 1947.
Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de "Project Blue
Book" ("Cartea
Albastră") a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la
recomandarea "Raportului
Condon" din 1968 raport ce constituie opera unei comisii ştiinţifice
condusă de un
fizician renumit de la Universitatea Colorado.
Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au
observat însă imediat că
în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenţa fenomenelor
O.Z.N. şi că preocuparea lor
este mai curând aceea de a calma opinia publică prin explicarea
"oficială" a unor
fenomene spaţiale considerate a fi derutante pentru populaţie.
Unele grupuri de persoane interesate de înţelegerea fenomenului
"Farfuriilor Zburătoare",
au mers chiar până la a afirma că Statele Unite se folosesc de aceste
investigaţii ca de un
paravan în spatele căruia ţin ascunsă cunoaşterea "adevăratei naturi"
a fenomenului O.Z.N..
După toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetări
decât că au fost făcute
cu neglijenţă, pentru simplul motiv că obiectul lor central, fenomenul
O.Z.N., era privit ca
neavând nici o legătură cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor
întâmplări cu O.Z.N.uri,
care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de ştiinţă începu să nu
le mai placă această
temă de cercetare, din aceleaşi motive, am putea spune, care au
determinat-o pe vulpe să
nu-i mai placă strugurii.
Primul director al "Cărţii Albastre", căpitanul Edward Ruppelt, a mers
până la a mărturisi
că "dacă scopul Forţelor Aeriene a fost acela de a crea şi mai multă
confuzie în jurul
acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treabă mai bună… Se
poate vorbi despre o
confuzie organizată în abordarea acestei probleme… Totul în acest
raport se bazează pe
premisa că de fapt nu există O.Z.N.uri"*.
Raportul Condon conţine câteva explicaţii "clasice" ale Fenomenului
O.Z.N.; în una din
ele, de exemplu, se afirmă că "această apariţie neobişnuită trebuie
considerată Aşadar ca
făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă
naturale, dar care sunt
atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la
momentul apariţiei lor, sau
de la acel moment înainte".
Consultantul ştiinţific principal al "Cărţii Albastre" pentru mai bine
de jumătate din cei
22 de ani, cât au durat investigaţiile, a fost astronomul J. Allen
Hynek de la Northwestern
University; el a numit pe faţă toată această activitate drept un
"proiect pseudoştiinţific"**.
* Ruppelt, Report on Unidentified Flying Objects, raport asupra
Obiectelor Zburătoare
Neidentificate ace Books, New York, 1956, pp. 80 -83
** Hynek, The UFO Experience : A Scientific Inquiry Experienţa O.Z.N.
: O investigare
ştiinţifică, Ballantine Books, New York, 1977, pg. 215, 219
În cei 22 de ani de investigaţii, aşa cum au fost ele, "Cartea
Albastră" a reunit totuşi peste
12000 de cazuri de fenomene aeriene uimitoare, dintre care 25% au rămas
"neidentificate" în pofida chiar a "explicaţiilor" adeseori forţate.
Mii de alte cazuri s-au
colectat şi se mai colectează încă de către organizaţii particulare
din S.U.A. şi din alte ţări, în condiţiile în care aproape toate
organele guvernamentale se feresc să facă
comentarii asupra lor.
În Uniunea Sovietică subiectul a apărut menţionat public pentru prima
oară în 1967 (ceea
ce înseamnă implicit aprobarea oficială), când Dr. Felix U. Ziegel de
la Institutul de
Aviaţie din Moscova afirma, într-un articol din revista sovietică
Smena, că "radarul
sovietic recepţionează obiecte zburătoare neidentificate încă de acum
douăzeci de
ani".***
În aceeaşi perioadă a avut loc o conferinţă ştiinţifică (sovietică) pe
tema "Civilizaţii
Spaţiale", condusă de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care
sublinia urgenţa unor studii preliminare privind problemele
ştiinţifice şi tehnice ridicate de comunicarea
cu astfel de "civilizaţii" a căror existenţă el o considera de la sine
înţeleasă.**** În anul
următor însă, tema O.Z.N.urilor a fost din nou interzisă în Uniunea
Sovietică, iar de atunci
cercetătorii sovietici îşi comunică rezultatele colegilor lor din vest
doar pe căi neoficiale.
*** UFOs, What are they? ce sunt O.Z.N.urile? în Smena, Aprilie 7, 1967. Vezi şi
articolul "Unidentified Flying Objects" – "Obiecte Zburătoare
Neidentificate" în Soviet
Life, Feb. 1968; Ostrander şi Schroeder, Psychical Discoveries Behind
the Iron Curtain ,
pp. 94-103
**** Felix Ziegel, "On Possible Exchange of Information with Extra-Terrestrial
Civilizations" despre posibilele schimburi de informaţie cu
civilizaţiile extraterestre,
studiu prezentat la Institutul de Inginerie al sindicatelor din
Moscova la 13 martie 1967
Psychic Discoveries, p. 96
În Statele Unite subiectul se situează "în afara ariei" de cercetare,
atât pentru cercurile de
resort militare, cât şi pentru oamenii de ştiinţă propriu-zişi, dar
este demn de notat faptul
că în anii din urmă un număr din ce în ce mai mare de specialişti (mai
ales tineri) iau
foarte în serios fenomenul O.Z.N. şi se întrunesc pentru a studia cele
mai adecvate metode
de cercetare; Cercetătorii Hynek şi Vallee vorbesc despre un "colegiu
invizibil" al unor
oameni de ştiinţă foarte activi în cercetarea problemei, dintre care
cei mai mulţi refuză să-şi
vadă menţionat numele (în massmedia) în contextul cercetărilor
fenomenului O.Z.N..
Există desigur şi alţii care neagă existenţa O.Z.N.urilor, punându-le
pe acestea pe seama
unor percepţii deformate, după ei O.Z.N.urile nefiind altceva decât
obiecte naturale,
baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau "proiecţii" psihologice.
Unul dintre aceşti
autori este Philip Klass; el "demască" cu delectare fenomenul O.Z.N.,
şi trage concluzia, în
urma câtorva investigaţii, că O.Z.N.urile sunt fie fenomene naturale,
fie falsuri grosolane.
Investigaţiile sale l-au convins că "ideea unor nave spaţiale
miraculoase aparţinând altor
civilizaţii este un basm confecţionat pe măsura mentalităţii adulte". *
* Philip J. Klass, UFOs Explained Explicarea O.Z.N.urilor, Random
House, New York,
1974, p. 360
Asemenea cercetători de neclintit se bazează mai ales pe faptul că
practic nu există
dovezi concrete (fizice) ale existenţei O.Z.N.urilor, chiar partizanii
cei mai vajnici ai
existenţei lor, fiind nevoiţi să recunoască puţinătatea dovezilor de
ordin fizic din chiar
cele mai bine documentate rapoarte.
Dar, ceea ce a convins un număr de savanţi, în anii din urmă, să ia în
serios fenomenul,
nu este dovada fizică a existenţei lor, ci faptul că o Multitudine de
persoane, a căror
probitate şi seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, au văzut
lucruri ce se situează dincolo
de orice explicaţie şi care au avut asupra lor un efect puternic.
Iată cum descrie Dr. Hynek aceste mărturii: "Aveam invariabil
sentimentul că mă aflu în faţa unor oameni care îmi descriu
desfăşurarea unui eveniment foarte real. Acest
eveniment se constituia pentru acea persoană într-o experienţă
capitală, pe care şi-o
aminteau în cele mai mici detalii şi care nu avea nici o legătură cu
imaginaţia; un
eveniment pentru care de obicei respectiva persoană nu era câtuşi de
puţin pregătită şi a
cărui înţelegere o depăşea cu desăvârşire" (The UFO Experience).
Această experienţă a intensei realităţi a fenomenului O.Z.N.,
conjugată cu lipsa totală a
dovezilor fizice care să ateste existenţa lor, plasează fenomenul mai
curând în sfera
studiilor de psihologie, decât în cea a investigărilor unor fenomene
fizice; mai precis, în
sfera cercetărilor prin care se studiază mai curând rapoartele decât
întâlnirile extraterestre
în sine, şi gradul de credibilitate şi consistenţă a acestor rapoarte.
Activitate care ţine deja de domeniul psihologiei, din care în mod
firesc abordările care
urmăresc exclusiv dovezile palpabile ale existenţei O.Z.N.urilor se
exclud ca neadecvate.
Dar din această perspectivă poate că nici părerea d-lui Klass cum că
aceste "nave spaţiale
miraculoase" nu sunt decât nişte "basme pentru oameni mari" nu este cu totul
neîndreptăţită. Pentru că a vedea cu proprii ochi un O.Z.N. este una,
iar a interpreta ceea ce
ai văzut (sau ceea ce altcineva a văzut) este cu totul altceva:
experienţa în sine poate să
fie reală, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate să ţină de
domeniul "basmului"
sau a miturilor contemporane.
Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea
prejudecăţilor despre
întâlnirile sau observările obiectelor extraterestre. El a arătat clar
că de cele mai multe ori
persoanele care declară asemenea întâlniri sau observări nu sunt nici
sectanţi superstiţioşi şi nici oameni needucaţi sau labili psihic.
Declaraţiile unor astfel de indivizi (care nu
prezintă credibilitate) sunt uşor de identificat şi orice cercetare
asupra lor este automat
sistată.
Dimpotrivă, relatările cele mai coerente şi mai precise vin din partea
unor oameni
normali şi responsabili (adesea de formaţie ştiinţifică), pe care
respectiva experienţă i-a
surprins sau chiar şocat şi căreia ei nu îi găsesc nici o explicaţie
(The UFO Experience);
şi cu cât experienţa este mai puternică iar O.Z.N.ul văzut mai de
aproape, cu atât mai puţin
dispusă este respectiva persoană să o relateze.
Dosarele O.Z.N. sunt o colecţie de "evenimente incredibile povestite
de către persoane
perfect credibile", după cum declară un general din cadrul Forţelor
Aeriene. Faptul că există ceva în spatele atâtor mii de declaraţii
credibile nu poate fi pus la îndoială.
3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre
Dr. Hynek, care a studiat mai în amănunţime problema decât cei mai
prestigioşi dintre experţi, distinge şase categorii generale de
fenomene O.Z.N. sau extraterestre *.
* The Hynek UFO Report raportul Hynek asupra O.Z.N.urilor-, Dell Publishing Co.,
New York, 1977, cap. 4-9; The UFO Experience, cap. 5-10
Prima dintre ele, a "luminiţelor nocturne", este şi cea mai frecvent
menţionată şi cea mai
puţin stranie dintre toate. Acestea pot fi uşor asimilate cu corpuri
cereşti, meteori etc. Şi nu sunt considerate propriu-zis O.Z.N.uri.
"Luminiţele nocturne" cu adevărat ciudate
(acelea care rămân "neidentificate"), cele care par manevrate în mod
inteligent şi nu pot fi
considerate nave spaţiale, sunt de cele mai multe ori reperate de mai
mulţi martori, printre
care ofiţeri de poliţie, piloţi, sau operatori ai turnurilor de control.
A doua categorie de O.Z.N.uri o constituie "discurile diurne", al
căror comportament este similar cu al luminiţelor de noapte. Aceste
discuri sunt aşa numitele "farfurii zburătoare"
şi ele apar în toate relatările incluse în această categorie; ceea ce
diferă este forma O.Z.N.ului,
care variază de la cilindrică până la circulară. Au un aspect metalic
şi depăşesc capacitatea celor mai sofisticate nave spaţiale cunoscute
până în prezent. Se afirmă că O.Z.N.urile de gradul doi sunt, ca şi
"luminiţele nocturne", silenţioase, şi că pot apărea în
grupuri de două sau mai multe.
În a treia categorie intră descrierile "radar-vizuale", adică reperări
de O.Z.N.uri care se fac
cu ajutorul radarului (reperările radar fiind şi ele susceptibile de
diferite erori). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, când
sunt reperate simultan de mai multe avioane (uneori trimise special să
urmărească O.Z.N.urile deja semnalate), de la distanţe relativ mici.
În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depăşite de O.Z.N.uri,
care uneori se
plasează ele în urmărirea avionului şi apoi dispar la viteze uluitor
de mari (până la 6640
km pe oră şi chiar mai mult). Uneori, ca şi în întâlnirile de gradul 1
şi 2, obiectul pare că
se divide (în două sau chiar mai multe părţi distincte), iar alteori
radarul nici măcar nu
înregistrează obiective reperate clar de piloţi în timpul zborului.
Aceste întâlniri, ca şi
cele din primele două categorii, durează de la câteva minute până la câteva ore.
Există un număr de cazuri documentate din primele trei categorii,
fiecare dintre ele fiind
observate de numeroşi martori oculari, izolaţi, credibili şi cu
experienţă. Dr. Hynek notează însă că oricare din aceste cazuri ar
putea fi produs de un set de împrejurări sau condiţii extrem de
neobişnuite şi nu neapărat de un fenomen total necunoscut.
Dar când se acumulează cazuri bine documentate şi toate asemănătoare între ele,
posibilitatea ca ele să fie puse pe seama unor condiţii naturale
excepţionale devine foarte
mică (The UFO Experience). Din acest motiv cercetătorii fenomenului se
concentrează
acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând
dosarele cel mai
bine articulate şi mai credibile pentru fiecare din ele, şi reuşind să
discearnă astfel
caracteristici şi structuri comune clare ale manifestărilor O.Z.N..
Reacţia emoţională a celor care au văzut astfel de obiecte în cadrul
întâlnirilor aparţinând
primelor trei categorii, este una de perplexitate şi uimire; ei nu îşi
pot explica câtuşi de
puţin comportamentul lor şi rămân cu dorinţa manifestă de a mai vedea
odată obiectul
"măcar un pic mai de aproape". Cazurile în care martorii au încercat
un sentiment acut de teamă sunt puţine la număr şi de cele mai multe
ori se referă la piloţi care, încercând să urmărească obiectele
necunoscute, îşi dădeau seama că au de-a face cu o tehnologie ce
depăşeşte cel mai înalt nivel cunoscut şi că respectivele obiecte sunt
pilotate clar de
cineva. Pe de altă parte, în cazul "întâlnirilor la mică distanţă",
reacţia "psihică" a
persoanelor în cauză este foarte puternică şi cu consecinţe durabile.
"Întâlnirile de gradul I" sunt cele în care un obiect luminos este
văzut de la 150 m sau
chiar mai puţin, luminozitatea lui fiind atât de puternică, încât
luminează şi solul de pe
raza lui. Ele adesea plutesc la o distanţă foarte mică deasupra
solului, parcurgând în acest
mod distanţe considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze
incredibile, silenţios, şi
mai întotdeauna pe verticală.
Cazurile de "Întâlniri de gradul I", atât de numeroase şi documentate
întotdeauna de mai mulţi martori, sunt atât de asemănătoare între ele,
încât cel care le studiază are impresia
că este vorba invariabil de acelaşi obiect zburător. Trăsătura
specifică a "Întâlnirilor de
gradul I" este însă aceea că ele au loc mai ales noaptea în zone mai
puţin locuite şi că
numărul martorilor oculari nu depăşeşte în general trei sau patru (în
cazurile examinate
de Dr. Hynek).
"Întâlnirile de gradul I" întotdeauna intimidează şi sunt adesea
terifiante, dar ele nu lasă urme vizibile asupra martorilor oculari;
aceştia sunt de obicei atât de copleşiţi de ceea ce văd, încât pierd
cu totul din vedere să fotografieze obiectul, în ciuda faptului că
uneori au
aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri
asupra martorilor oculari
este redat de unul dintre ei astfel:
"Vă asigur că oricine a văzut un astfel de obiect de atât de aproape,
fie chiar şi pentru un
singur minut, nu îl mai uită toată viaţa" (The Hynek Report ).
Experienţa este atât de
neobişnuită, încât cei care o povestesc nu sunt crezuţi, ceea ce îi
face pe aceştia să nu o
mai povestească deloc sau să o povestească doar unui cerc restrâns de
prieteni, sau de
abia peste ani de zile. Este un tip de experienţă care este foarte
reală pentru cei care au
trăit-o, dar incredibilă pentru cei care ascultă relatări despre ea.
O "Întâlnire de gradul I" tipică a avut loc în 1966 şi i-a avut drept
protagonişti pe doi şerifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5
dimineaţa ei au văzut un obiect "mare cât o
casă" ridicându-se cam la 30 m înălţime. Pe măsură ce obiectul se apropia de ei,
luminozitatea lui creştea, luminând tot locul dimprejur, oprindu-se
deasupra lor. Când a început iar să se mişte, poliţiştii l-au urmărit.
Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat
de alţi doi poliţişti, la o înălţime mai mare, după care a dispărut în
spaţiu printr-o mişcare
bruscă pe verticală.
Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat comisia
însărcinată cu
dosarul "Cărţii Albastre" să investigheze în amănunţime acest caz,
concluzia trasă fiind
aceea că poliţiştii avuseseră de-a face cu o "observare a planetei
Venus". Poliţiştii au fost supuşi unei masive campanii de ridiculizare
în presă, care a dus la distrugerea familiei
unuia dintre ei şi la ruinarea sănătăţii şi carierei sale.
Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienţa
"Întâlnirilor de gradul I"
sunt atât de obişnuite, încât ele trebuie, sau ar trebui neapărat
considerate caracteristice
tipic fenomenului O.Z.N..
"Întâlnirile de gradul II" sunt similare celor de gradul I, cu
diferenţa că obiectele
zburătoare lasă urmă pe sol iar efectul psihic asupra privitorului
este violent şi durabil.
Urmele constau în pârjolirea sau uscarea vegetaţiei pe suprafaţa pe
care a aterizat
obiectul.
Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru
investigaţia ştiinţifică, căci în
afară de relatările verbale ale fenomenului, mai există şi dovezi
materiale ale manifestării
lui. Cu toate acestea, investigaţiile ştiinţifice sunt aproape
inexistente, pe de o parte
pentru faptul că celor mai mulţi cercetători le este teamă să abordeze
problema O.Z.N.urilor
în general, iar pe de alta pentru că dovezile materiale însăşi ale
existenţei lor sunt
de obicei neconcludente din punct de vedere ştiinţific sau sunt subiective.
Există un catalog care conţine peste 800 de cazuri de acest tip din 24
de ţări (The Hynek
Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru că nici o
porţiune sau bucată de
OZN nu a fost autentificată până acum şi pentru că urmele lăsate pe
sol sunt uneori la fel
de greu de explicat ca şi întâlnirile însăşi. Aceste urme sunt de cele
mai multe ori de
formă circulară cu un diametru de 6 până la 9 m şi cu o adâncime de 30
cm până la 1
metru; pământul în interior este ars sau deshidratat şi se afirmă că
porţiunea rămâne
sterilă timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din
aceste suprafeţe nu au permis nici o concluzie clară cu privire la
posibilele cauze ale acestei sterilităţi.
"Întâlnirile de gradul II" au loc cel mai frecvent, noaptea, în
secţiuni mai puţin circulate
ale şoselelor. Este vorba aproape invariabil de un obiect luminos care
aterizează pe câmpul de lângă şosea sau chiar în mijlocul ei, în faţa
unor maşini ale căror motoare sau
faruri se opresc sau se sting brusc; pe cei dinăuntru îi cuprinde
spaima, ei nerevenindu-şi
decât odată cu decolarea O.Z.N.ului; după decolare motorul sau farurile maşinii
(martorului ocular) pot fi din nou acţionate, sau îşi revin de la sine.
Cele mai bizare dintre toate rapoartele O.Z.N. sunt cele care
relatează aşa numitele
"Întâlniri de gradul III", pentru că în ele apar şi "fiinţe vii" aşa
numiţii "ocupanţi",
"omuleţi", "humanoizi" sau "creaturi". Prima reacţie la citirea
acestor rapoarte este aceea
de a imagina "omuleţi verzi" şi de a considera ca incredibil întregul fenomen,
categorisindu-l drept fals sau halucinaţie.
Totuşi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele
acestei categorii de
fenomene O.Z.N., "Întâlnire de gradul III" (pentru care Dr. Hynek a
fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajelor de opinie
din 1974, care demonstrează că 54% din cei care ştiu ceva despre
O.Z.N.uri cred că ele sunt reale, iar 46% din cei chestionaţi cred în
existenţa vieţii inteligente pe alte planete *, indică gradul din ce
în ce mai sporit al acceptării din partea contemporanilor noştri a
posibilităţii existenţei reale a inteligenţei
"non umane".
* J. Allen Hynek şi Jacques Vallee; The Edge of Reality: A Progress
Report on Unidentified Flying Objects La graniţa realului. Starea
cercetărilor asupra obiectelor
zburătoare neidentificate t Henry Regnery Co, Chicago; 1975; pp. 289-290
Cu alte cuvinte, putem sintetiza situaţia astfel: literatura
ştiinţifico-fantastică a oferit
imaginile, "evoluţionismul" a oferit filozofia, iar tehnologia erei
spaţiale a asigurat
plauzibilitatea acestor întâlniri extraterestre.
Ceea ce este surprinzător şi uluitor în acelaşi timp este că asemenea
întâlniri au loc încă
astăzi, conform mărturiilor multor martori oculari credibili. Deci de
importanţă capitală este interpretarea care trebuie dată acestor
fenomene: să fie vorba într-adevăr de contacte
cu "vizitatorii din spaţiul cosmic", sau avem de-a face cu întâlniri
de o cu totul altă
natură, explicate însă conform cu "spiritul veacului"? Acestea sunt
întrebările care îi
preocupă pe cercetătorii fenomenului O.Z.N..
Dr. Hynek recunoaşte că îi vine greu să admită existenţa "Întâlnirilor
de gradul III":
"Dacă nu mi-ar fi teamă că ultragiez integritatea ştiinţifică,
mărturisesc că aş fi gata să
omit din toată inima acest capitol al cercetărilor referitoare la
O.Z.N.uri" (The UFO
Experience).
Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivităţii ştiinţifice, lui
îi este imposibil să
ignore Multitudinea cazurilor atât de bine documentate ale acestui
ciudat fenomen. Dintre
cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri extraterestre la mică
distanţă descrise de Dr.
Jacques Vallee, 750 menţionează aterizarea unei nave spaţiale, şi mai
mult de 300 dintre
acestea specifică prezenţa "humanoizilor" în interiorul sau în jurul
navei; o treime din
aceste cazuri sunt documentate de mai mulţi martori pentru fiecare caz în parte.
Într-unul din cazurile cu "humanoizi" ce a avut loc în noiembrie 1961
în nordul SUA,
patru bărbaţi care se întorceau de la vânătoare au observat prăbuşirea
unui obiect în
flăcări, ce parcă era un avion. Când au ajuns la locul "prăbuşirii"
toţi au văzut un obiect
alungit de formă cilindrică înfipt oblic în pământ şi cu patru figuri,
după toate aparenţele omeneşti în jurul lui.
Bărbaţii s-au deplasat în oraşul din apropiere pentru a anunţa
poliţia, iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai văzut decât
nişte luminiţe roşii, obiectul dispărând fără a lăsa
nici un fel de urmă, deşi terenul era noroios. După ce ofiţerul de
poliţie a plecat cuprins
de uimire, cei patru au văzut din nou obiectul venind spre sol ca o
lumină roşiatică. S-au
întors la casele lor cu sentimentul ciudat că a existat o porţiune de
timp "pierdută" în
timpul nopţii.
În ziua următoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de către
mai mulţi indivizi "cu
înfăţişare oficială", care i-au pus întrebări despre incident şi apoi
l-au condus acasă în
maşina lor, cerându-i să nu dezvăluie nimănui cele întâmplate.
Vânătorul a presupus că
respectivii erau anchetatori ai Forţelor Aeriene ale SUA care încearcă
să escamoteze
existenţa vreunei "maşini secrete".
Toţi cei patru protagonişti ai întâmplării au rămas extrem de marcati
de pe urmă ei şi
după şase ani unul dintre ei s-a simţit obligat să povestească totul
unui agent al
Trezoreriei Statelor Unite (Edge of Reality).
Momentele principale ale acestei relatări sunt tipice pentru multe din
seria "Întâlnirilor de
gradul III". Un caz uşor diferit îl constituie faimoasă "aterizare"
O.Z.N. de la Kelly, care a
fost investigat în amănunţime, atât de poliţie şi de Forţele Aeriene,
cât şi de cercetători
independenţi.
În seara şi noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru
adulţi şi şapte copii –
au avut o întâlnire prelungită cu "umanoizii".
Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a văzut un obiect
zburător "aterizând" în
spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însă o oră mai târziu "un omuleţ"
ce emitea o "lumină
ciudată" se apropia de casă. Au mai fost văzuţi şi alţi "omuleţi" (sau
poate aceiasi omuleţi
care reapăreau). Se apropiau invariabil de casă din direcţia cea mai
întunecoasă, şi
niciodată când luminile erau aprinse. l)
1) Vallee, UFOs in space o.Z.N.urile din spaţiul cosmic 187-191; Hynek, The UFO
Experience dosarul O.Z.N. pp. 172-177
Doctorul Hynek face distincţie clară între "Întâlnirile de gradul III"
şi cazurile "indivizilor
de legătură" (persoanelor care declară că au avut contact cu
extratereştii (n. tr)). Aceste
persoane "de legătură" au deseori întâlniri cu fiinţe extraterestre,
primesc adesea de la ele
"mesaje" pseudo-religioase privind existenţa unor fiinţe "superior
dezvoltate" de pe alte
planete care vor veni curând să "aducă pace pe pământ".
Astfel de indivizi sunt mai întotdeauna membri ai unor culte
religioase iscate de pe urmă
fenomenelor extraterestre. Pe de altă parte, "Întâlnirile de gradul
III" obişnuite sunt foarte
asemănătoare celorlalte tipuri de "întâlniri extraterestre"; ele li se
întâmplă unor oameni
cu ocupaţii similare şi prezentând un înalt grad de credibilitate, au
loc întotdeauna pe
neaşteptate şi produc întotdeauna un soc, fiind atât de incredibile.
"Ocupanţii" observaţi
în astfel de situaţii, sunt văzuţi mai întotdeauna (de obicei de la
distanţe foarte mici)
culegând mostre de rocă şi de sol, cercetând cu interes instalăţiile
şi vehiculele omeneşti
sau "reparându-şi" propriul vehicul de zbor.
Aceşti "umanoizi" prezintă caracteristici cu totul neumane: capete
foarte mari (care fie nu
au ochi deloc fie îi au aşezaţi la mare distanţă unul de altul, cu nas
foarte mic sau deloc şi
cu o fantă în loc de gură), picioare foarte subţiri şi lipsa gâtului;
unii au înălţimea normală
a omului, dar alţii nu sunt mai înalţi de 1m, ca în cazul Kelly din
Hopkinsville. Recent s-a
compilat un catalog ce însumează peste 1000 de "Întâlniri de gradul III".*
* Hynek, The UFO Experience dosarul O.Z.N. -, p. 31
S-au raportat şi cazuri în care ocupanţii obiectelor zburătoare au
"răpit" persoane de la
sol, cel mai adesea în scop de "testare". Credibilitatea celor care au
făcut astfel de relatări
poate fi cu greu pusă la îndoială. Aproape toate dovezile privitoare
la aceste cazuri,
(excluzându-i pe indivizii "de legătură") s-au obţinut cu ajutorul
hipnozei regresive;
experienţa este atât de traumatică pentru martori, încât ei nu şi-o
mai amintesc decât mai târziu, când ei înşişi acceptă să fie
hipnotizaţi şi să înţeleagă astfel misteriosul "salt peste timp" din
urma întâlnirii extraterestre întâlnire care până la un anumit punct
şi-o amintesc perfect.
Unul dintre cazurile cele mai cunoscute de "abducţie" a avut loc pe 19
Septembrie, 1961, la miezul nopţii, lângă localitatea Whitfield din
New Hampshire. El a devenit şi subiectul cărţii lui John Fuller (The
Interrupted Journey călătorie întreruptă), publicată într-o formă
rezumată în revista Look. În seara în care Barney şi Betty Hill se
întorceau din vacanţă, un O.Z.N. ateriza pe şosea exact, în faţa
maşinii lor. De ei s-au apropiat nişte "umanoizi" şi, ultimul lucru pe
care şi-l mai amintesc este că, două ore mai târziu s-au
trezit la o distanţă de 35 de mile de locul respectiv, tot pe şosea.
Această amnezie le procură ambilor soţi stări de mare tensiune psihică
şi disconfort fizic,
ceea ce-i făcu în final să recurgă la un psihiatru. În stare de
hipnoză ambii au relatat, independent unul de celălalt, că au fost
transportaţi la bordul unei "nave", unde
"umanoizii" i-au supus la diferite analize, luându-le probe de ţesut
cornos (unghii, piele).
Au fost eliberaţi după două ore, după ce li s-a dat în prealabil
sugestia hipnotică de a nu-şi aminti nimic din ceea ce li se
întâmplase. Ei au relatat această experienţă (tot în
condiţii de hipnoză) într-o stare psihică deosebit de zbuciumată (The
UFO Experience).
Un caz similar a avut loc pe 3 Decembrie, 1967 la ora 2:30 dimineaţa,
când un poliţist din Ashland, statul Nebraska a văzut pe şosea un
obiect ce emitea puncte luminoase şi care la
apropierea lui a decolat. Raportând apoi superiorilor săi prezenţa
unei "farfurii zburătoare" în zonă, s-a îndreptat spre casă cu o
durere de cap îngrozitoare, cu un zgomot
asurzitor în urechi şi cu urma unei lovituri roşii sub urechea stângă.
Mai târziu s-a descoperit că a existat o perioadă de 20 de minute de
care el nu-şi mai aminteşte nimic; sub stare de hipnoză însă a
mărturisit că a pornit în urmărirea O.Z.N.ului,
care a aterizat din nou. Ocupanţii au îndreptat un fascicul luminos
asupra lui şi l-au luat la bord, într-un loc plin de pupitre de
control şi de aparate asemănătoare computerelor.*
* Aceleaşi imagini au fost relatate şi de un inginer din Franţa, în
timpul "abducţiei" sale
care a durat 18 zile
La prima vedere aceste incidente par pur şi simplu de necrezut,
produse ale halucinaţiei
sau ale unei imaginaţii bolnave. Dar ele sunt prea numeroase pentru a
ne putea îngădui să
le tratăm cu uşurinţă. În măsura în care relatează întâlniri cu
aparate de zbor concrete,
reale, aceste rapoarte nu sunt desigur foarte convingătoare.
Mai mult, psihanaliştii înşişi atrag atenţia asupra faptului că
rezultatele "hipnozei
regresive" nu sunt foarte sigure; adesea persoana aflată sub hipnoză
nu este capabilă să
distingă între experienţele reale şi "sugestionările" inculcate în
subconştientul său, fie de
hipnotizor, fie de altcineva, în momentul presupusei "Întâlniri de gradul III".
Dar chiar dacă aceste experienţe nu sunt cu totul "reale" (ca fenomene
obiective în spaţiu şi în timp), faptul însuşi că ele au fost
"implantate" în minţile oamenilor în proporţii atât
de masive în anii din urmă este deja semnificativ. Fără îndoială că
"ceva" există şi în spatele acestor cazuri de "abducţie", iar recent
cei care investighează fenomenele O.Z.N. au început să caute
explicaţiile lor în alte direcţii.
Asemenea experienţe, şi mai ales "Întâlnirile de gradul III" ale
anilor '70, sunt în mod
vizibil legate de fenomenele paranormale sau oculte. Uneori, cu puţin
înainte de a întâlni
OZN-uri, cei care urmează a fi protagoniştii lor visează lucruri
ciudate, sau aud bătăi în uşă în condiţiile în care nu se află nimeni
în apropiere, sau primesc vizite ciudate după
aceea; unii primesc mesaje telepatice de la cei din interiorul O.Z.N.ului.
OZN-urile chiar ajung să dispară şi să apară în loc să decoleze şi să
aterizeze cu viteze
mari; alteori au loc "vindecări miraculoase" în prezenţa lor sau când
cineva este expus la
lumina emisă de ei. *
* Jacques Vallee, The Invisible College, E. P. Dutton, Inc., New York,
1975, pp. 17, 21
Alteori însă "Întâlnirile de gradul III" au dus şi la leucemie, precum
şi la boli produse de radiaţii; adesea efectele produse asupra
psihicului sunt tragice: deteriorarea personalităţii, demenţă,
sinucidere**.
** John A. Keel, UFOs : Operation Trojan Horse o.Z.N.urile:
Operaţiunea Calul Troian,
G. P. Putnam's Sons, NewYork, 1970, p. 303
Sporirea şi intensificarea "componentei psihice" a întâlnirilor
extraterestre i-a determinat pe cercetători să le asemene pe acestea
cu fenomenele oculte, care produc efecte psihice asemănătoare cu cele
declanşate de apariţia O.Z.N.urilor (The Invisible College).
Mulţi cercetători au remarcat asemănarea dintre fenomenele O.Z.N. şi
spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se
combină cu efecte fizice stranii, "tehnologia"
acelora fiind desigur mai primitivă. În general, în anii '70 a început
să dispară distincţia între fenomenele O.Z.N. "propriu-zise", sau
"normale", şi diferitele culte O.Z.N., şi aceasta
datorită faptului că în această decadă omenirea a devenit din ce în ce
mai receptivă la
practicile oculte.
4. Explicarea fenomenelor O.Z.N.
Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre O.Z.N.uri, The
Invisible College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai
prestigioşi cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră
că ne aflăm astfel "foarte aproape" de o înţelegere clară a
naturii acestui fenomen.
El observă că ideea existenţei unei forme de inteligenţă
"extraterestră" a devenit la modă, atât printre oamenii de ştiinţă,
cât şi în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor
noastre), mai ales ca rezultat "al setei neostoite de a contacta
inteligenţe superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a tuturor
problemelor ce sfâşie şi agită biata noastră planetă".
În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din
spaţiul extraterestru a
devenit marele mit, sau "superbul neadevăr" al vremurilor noastre.
Totuşi credinţa în acest mit i se pare o naivitate: "Explicaţia
aceasta este prea
rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interacţiunilor dintre
ocupanţii obiectelor
zburătoare şi pământeni, şi nici marea varietate comportamentală a
celor dintâi". Dr.
Hynek notează că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de
O.Z.N.uri, trebuie să
plecăm de la ideea că ele sunt "un fenomen cu efecte fizice fără
îndoială, dar care
prezintă şi atribute ce ţin de sfera psihicului" (The Edge of Reality,
p. 259). Dr. Vallee
crede că ele sunt "atât obiecte fizice, cât şi instrumente psihice,
ale căror proprietăţi
specifice rămân să fie definite de acum înainte" (The Invisible
College, p. 200).
Teoria că O.Z.N.urile nu există de fapt ca obiecte concrete şi că ele
ţin doar de fenomenele
psihice sau parafizice a fost înaintată de un număr de cercetători
încă de la începutul
anilor 1950. Pe parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită
proliferării grupurilor de
tip sectar ce exaltau ideea originii "extraterestre" a O.Z.N.urilor,
şi pe de alta datorită chiar
explicaţiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majorităţi a
opiniei publice, conform
căreia întregul fenomen este pură imaginaţie. *
* Keel, UFOs: Operation Trojan Horse, pp. 38,41
Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a
considera că, deşi O.Z.N.urile
prezintă indubitabil caracteristici "fizice", ele nu pot fi nicidecum
socotite "nave
spaţiale" aflate în posesia cuiva, ci ele ţin în mod clar de domeniul
parafizic sau ocult.
Într-adevăr, de ce atât de multe O.Z.N.uri aterizează atât de des
exact pe mijlocul şoselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate
şi demonstrând o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des
să fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupanţii lor să ia atât de
des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25
de ani!) şi să "testeze" un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt
într-adevăr misiuni de recunoaştere aşa cum pretind "umanoizii" de la
bordul lor?
Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu
"vizitatorii din spaţiul
cosmic" este o pură diversiune, având "scopul precis de a disimula
natura infinit mai
complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene"
(The Invisible
College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face cu valuri
succesive de vizitatori extratereştri; noi ne confruntăm de fapt cu un
sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III" se
realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor şi
credinţelor individului". "Fiecare val de O.Z.N.uri are un impact
social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri
sunt atraşi până la fascinaţie de problemele
cosmosului, de fenomenele psihice şi para-psihice, de noi frontiere
ale conştiinţei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărţi şi
articole care modifică în profunzime
mentalităţile şi întreg spaţiul cultural în care trăim".
Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: "A devenit deja posibilă
determinarea a mari
segmente ale populaţiei să creadă în existenţa unor rase
supranaturale, în posibilitatea
maşinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, şi aceasta
doar cu ajutorul câtorva
scene şi imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate
desigur culturii şi
superstiţiilor existente într-un anumit spaţiu geografic la un moment dat"1).
* Vallee, Passport to Magonia paşaport pentru Magonia, Henry Regnery
Co., Chicago,
1969, pp. 150-1
Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra
înţelesului acestor "scene regizate" şi care nu au scăpat
cercetătorilor atenţi ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut
în vedere "Întâlnirile de gradul III" şi cele de "contact direct" cu
umanoizii; şi
anume, acestea sunt detalii de o factură profund "absurdă" sau care sunt de un
raţionament a căror raţionalitate nu poate nicicum anula latura lor
absurdă (Valle, The
Invisible College).
În mod şi mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite,
fără vreun scop sau
înţeles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar
ideea că absurditatea ce
caracterizează aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este
altceva decât o foarte clară
tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată de elemente absurde
sau contradictorii,
pe care se luptă să le înţeleagă, atunci psihicul său este foarte
deschis şi receptiv la
transferul de idei, la vindecări miraculoase, şi aşa mai departe".
Dr. Vallee compară această tehnică cu iraţionalitatea koan-urilor* din
budismul zen şi
remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre şi diferitele
ritualuri oculte de iniţiere
care "predispun mintea" la "nou set de structuri simbolice". Toate
acestea indică în opinia
lui trecerea "la o nouă formă de religie".
* koan = paradox folosit ca temă de meditaţie în zenbudism, cu scopul
de a anihila orice recurs al minţii la raţiune şi raţionalitate şi de
a forţa individul să dobândească
instantaneu o iluminare de tip intuitiv wEBSTER's New Collegiate
Dictionary (n. tr. )
Înţelegem Aşadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât
formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând
credinţa în Iisus Hristos, omenirea îşi
caută acum "mântuitori" în spaţiul extraterestru, iar fenomenele în
discuţie nu fac altceva
decât să furnizeze, prin materialitatea lor o.Z.N.uri, extratereştri
-, recuzita externă
necesară credibilităţii. Dar în ce constă totuşi acest fenomen? Cine
să fie cei care "îl regizează" şi, mai ales, în ce scop ar face-o?
Răspunsul la cel puţin primele două întrebări îl dau oamenii de
ştiinţă înşişi, deşi, neavând competenţă în domeniul religios, ei nu
sesizează semnificaţiile mai profunde ale
descoperirilor lor. Unul dintre ei, profesorul Brad Steiger de la
Universitatea statului
Iowa, care a şi scris mai multe cărţi în domeniul ce ne interesează, a
făcut, după o
cercetare amănunţită a documentelor susţinute în "Cartea Albastră"
redactată de Forţele
Aeriene, următoarea declaraţie: "Avem de-a face aici cu un fenomen
parafizic Multidimensional, ale cărui rădăcini ţin de sfera planetei
Pământ" (Canadian UFO Report,
Summer, 1977).
John Keel, care a pornit în cercetările sale asupra O.Z.N.urilor cu
mult scepticism şi care
în materie de religie este un agnostic, scrie: "În esenţa lor,
O.Z.N.urile,…sunt manifestarea
unei lumi pline de duhuri şi de fantome, al cărei univers mintal este
straniu şi aberant;
este realitatea unei lumi dominate de iluzie… în care realitatea
însăşi este distorsionată de
forţe stranii, care în mod vădit pot manipula spaţiul, timpul şi
materia fizică forţe care se
situează aproape în totalitate dincolo de puterea noastră de
înţelegere… Apariţiile O.Z.N.
par a fi pe de-a întregul variaţii minore ale fenomenelor demonice
vechi de când lumea"
(UFOs: Operation Trojan Horse).
Într-o bibliografie recentă a fenomenelor O.Z.N. pregătită de
Biblioteca Congresului, se
notează la prima pagină următoarele: "Multe dintre rapoartele asupra
O.Z.N.urilor, care se
publică în prezent în presa de mare audienţă la public, relatează
incidente care sunt
izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică, psihice sau
de alt fel, pe care
teologii şi parapsihologii le cunosc de multă vreme"*. Cei mai mulţi
cercetători ai
fenomenului O.Z.N. caută de acum explicaţia lui în sfera
demonologicului şi a ocultului.
* Lynn G. Catoe, UFOs and Related Subjects: An Annotated Bibliography
o.Z.N.urile şi
alte subiecte înrudite: O bibliografie adnotată -; US Government
Printing Office,
Washington, D. C.1969
În câteva studii recente efectuate de cercetători protestanţi
(evanghelici) toate aceste
dovezi sunt unite şi sistematizate, iar concluzia care se impune este
că fenomenele O.Z.N.
sunt de origine demonică **. Este adevărat că unele dintre ele s-au
dovedit a fi rezultate ale şarlataniei sau halucinaţiei, dar acesta nu
este nici pe departe cazul tuturor miilor de
dosare care s-au acumulat până în prezent asupra fenomenului. Că frauda este de
asemenea întâlnită în cadrul şedinţelor de spiritism este foarte
adevărat. Dar spiritismul însuşi, atunci când este autentic, produce
negreşit stări "paranormale", care nu sunt
altceva decât rezultate ale acţiunilor demonice. La fel stau lucrurile
cu fenomenele O.Z.N..
** Clifordd Wilson şi John Weldon, Close Encounters: A Better
Explanation, O mai bună
explicare a Întâlnirilor Extraterestre, Master Books, San Diego, 1978; Spiritual
Counterfeits Project revista Dosarului "Falsuri Spirituale", Berkeley,
Calif., Aug. 1977;
"UFOs: Is Science-Fiction Coming True?" se adevereşte literatura
ştiinţifico-fantastică
despre O.Z.N.uri?"
Istoriile de caz din grupa contactului direct cu O.Z.N.urile dezvăluie
caracteristici tipice, identice cu cele care se regăsesc în practicile
oculte sau demonice. De exemplu, un ofiţer
de poliţie din California a văzut primul O.Z.N. în iunie, 1966, şi de
atunci înainte a avut
foarte des astfel de întâlniri.
"Devenisem complet obsedat de O.Z.N.uri. Eram convins că ceva absolut
măreţ mi se va întâmpla în curând. Am renunţat la lecturile zilnice
din Biblie, nu m-am mai gândit la
Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc cu înverşunare toate
cărţile despre O.Z.N.uri care-mi cădeau în mână… Vegheam nopţile,
aşteptând în zadar să mai primesc vreun semn, încercam să comunic
mental cu ceea ce eu credeam că sunt fiinţe extraterestre,
aproape că mă rugam la ei să-mi apară în faţă sau să intre într-un fel
în legătură cu mine".
În cele din urmă a cunoscut ce înseamnă o "Întâlnire de gradul III"; o
"navă" cam de 24
m în diametru i-a apărut în faţă, dar a decolat imediat, lăsându-l
perplex şi cu expectativa
unui moment "măreţ" dar nimic n-a mai urmat după toate acestea.
O.Z.N.urile au încetat să
mai apară, iar omul, frustrat în aşteptările sale, a început să bea
până la atingerea unei
stări depresive în care îl încerca din ce în ce mai des gândul
sinuciderii. Nu a reuşit să iasă din acest iad decât prin convertirea
la Hristos. Cei care însă au intrat în contact nemijlocit cu înşişi
extratereştrii, au lucruri cu mult mai înfricoşătoare de povestit. Ei
devin literalmente "posedaţi" de aceste fiinţe care încearcă mai întâi
să-i ucidă pe cei care le opun rezistenţă. (UFOs: A Better
Explanation).
În afară de semnificaţia generală a fenomenului O.Z.N., "Întâlnirile
de gradul III" mai ales ne obligă să înţelegem că scopul lor precis
este acela de a înşela individul care participă la ele şi de a-l
împinge, fie spre a căuta noi "contacte" al căror "mesaj" mai apoi
să-l popularizeze, fie şi aceasta întotdeauna spre stări de acută
confuzie şi dezorientare personală.
Dacă amestecul ciudat de elemente fizice şi psihice ce caracterizează
fenomenele O.Z.N.
este şi aspectul ce intrigă cel mai mult pe cercetători, rămânând din
punctul lor de vedere fără soluţie, el este însă cu totul explicabil
celor care cunosc textele de spiritualitate
ortodoxă şi mai cu seamă Vieţile Sfinţilor.
În interiorul acestei spiritualităţi se ştie că şi demonii dispun de
"trupuri fizice", numai că "materia" din care sunt făcute ele este
atât de subtilă, încât nu poate fi sesizată decât de oameni cu "uşile
spirituale ale percepţiei" deschise, fie prin voinţa lui Dumnezeu, ca
în
cazul sfinţilor, fie împotriva ei în cazul vrăjitorilor sau celor care
acceptă să fie mediumi în şedinţele de spiritism ***.
*** Doctrina Ortodoxă despre demoni şi îngeri şi modul în care este
simţită acţiunea lor
de către oameni a fost sintetizată (printre alţii n. tr. ) de marele
episcop şi părinte al
Bisericii din secolul al XIX-lea Ignatie Breancianinov; ea este expusă
pe larg în cartea
The Soul After Death sufletul după Moarte -, St. Herman of Alaska Brotherhood,
Platina, California, 1979, Din Ignatie Breancianinov stau trad. în lb.
rom. extrase în vol.
Cuvânt despre moarte, Ed. "Pelerinul Român", Oradea 1993
Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări demonice,
care se potrivesc
perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre: fiinţe şi obiecte
concrete (adică prezente şi
contrafaceri demonice) care "apar" şi "dispar" brusc, care au
întotdeauna menirea de a
înspăimânta şi semăna confuzie între oameni, ducându-i în final la
distrugere. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi a Sfântului Ciprian al
Cartaginei, care mai înainte fusese
vrăjitor, sunt pline de astfel de incidente ****.
**** Vezi Vieţile Sfinţilor (pe larg) editate cu începere din 1991 la
Episcopia Romanului şi Proloagele, vol. I-II (Vieţile Sfinţilor pe
scurt ), Craiova 1991 (n. tr. )
Viaţa Sfântului Martin Milostivul (397, episcop de Tours, menţionat în
Proloage vol. I,
13 feb.) conţine un exemplu interesant de acţiune demonică care prin
puterea ei de a manipula obiecte "fizice" se potriveşte perfect cu
momente similare din cadrul "Întâlnirilor de gradul III".
Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin,
dar din falsă smerenie devine victima înşelăciunii diavoleşti. I se
pare că stă de vorbă cu "îngerii", iar
ca să-l încredinţeze de "sfinţenia" sa, aceşti "îngeri" au promis să-i
dăruiască "o mantie
strălucitoare din cer" ca semn al "puterii dumnezeieşti" ce se
sălăşluia deja în el.
"Deci, într-una din nopţi, pe la miezul nopţii, se făcu zgomot mare de
paşi ce parcă jucau, şi de murmure ca de multe voci în schit, iar
chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se aşternu liniştea, iar
cel înşelat ieşi din chilia sa, purtând "straiul cel dumnezeiesc".
Cineva a adus o lumânare şi toţi fraţii au cercetat cu atenţie haina.
Era peste măsură de moale şi de lucioasă, iar culoarea era roşie ca
para. Nimeni nu putea spune din ce anume
era făcută, însă la vedere şi la pipăit părea o haină şi nimic mai mult".
În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-şi ia ucenicul pentru
a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era
cumva o înşelăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, "şi când
fraţii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu
nevăzută din mâinile lor".
Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la
întâmplare, fie a aflat-o de la
participanţii direcţi la ea) încheie istoria astfel: "diavolul nu a
putut să-şi ţină până la
capăt înşelăciunea, sau să şi-o ascundă, când a auzit că va ajunge
înaintea feţei Sfântului
Martin".
"Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip
s-ar fi arătat, fie cu
firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutăţii cu
care să-i înşele pe
oameni" inclusiv în forma idolilor şi chiar în chipul lui Hristos
însuşi, îmbrăcat ca
Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă roşie (semn că este
de la diavolul, după
Sfinţii Părinţi, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae n. tr.)
Deci nu încape nici o îndoială că "farfuriile zburătoare" ale zilelor
noastre se încadrează
perfect în "tehnologia" diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu
le-ar putea explica la
fel de bine. Astfel, feluritele înşelăciuni diavoleşti despre care ne
avertizează scrierile
patristice, s-au adaptat la mitologia contemporană a spaţiului cosmic
nimic mai mult.
De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit
"individ de legătură". Iar scopul "obiectului neidentificat" nu este
greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona şi de a-i umple pe
spectatori de un sentiment de teamă în faţa "misterului". în acelaşi
timp, de a produce "dovada" existenţei unor "inteligenţe superioare"
(care se numesc "îngeri",
pentru cei care le cad victime dintre rândurile credincioşilor, sau
"extratereştri", pentru
omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să aibă
astfel o autoritate
care să nu poată fi pusă la îndoială. Vom analiza aceste mesaje în
cele ce urmează.
În viaţa Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat
schiturile ca centre de viaţă monahală în Rusia), se descrie o
"răpire" demonică care este aproape identică cu "abducţia"
extraterestră.
La câtăva vreme după moartea Sfântului Nil locuiau în mănăstirea lui
un preot şi fiul său.
"Odată, pe când băiatul fusese trimis cu o treabă la cineva, îi apăru
deodată în faţă un om ciudat care îl apucă de mână şi îl duse, ca şi
când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei păduri foarte
sălbatice". şi pe când preotul şi monahii se rugau la Sfântul Nil să-i
ajute să descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul băiatului
şi stătu afară, în faţa ferestrei la care era aşezat copilul; iar când
lovi tocul uşii cu toiagul ce-l ţinea în mână, clădirea se
zgudui din temelii şi toate duhurile necurate căzură la pământ.
Sfântul porunci diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl luase şi
se făcu nevăzut.
Apoi, după oarece strigăte şi ceartă între diavoli, "acelaşi străin
apucă băiatul şi-l duse la
Schit ca vântul,… aşezându-l pe o căpiţă de fân, după care dispăru".
Când l-au găsit călugării, băiatul le povesti tot ce i se întâmplase,
ce văzuse şi ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit, purtând
în el parcă o anumită teamă".**
Într-o "răpire" demonică similară din Rusia secolului XIX, un tânăr,
blestemat fiind de
mama sa, deveni timp de 12 ani sluga unui diavol întruchipat într-un
"bunic", având
puterea de a sta nevăzut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe
diavol să semene
confuzie printre ei**.
** The Northern Thebaid, -Tebaida nordului st.Herman alaska Brotherhood, 1975,
pp. 91-92
** St. Nilus, The Power of God and Man's Weakness (in Russian) puterea lui
Dumnezeu şi slăbiciunea omenească (în lb. rusă), St. Sergius' Lavra,
1908; St. Herman
Brotherhood, 1976, pp. 79-98
În secolele trecute astfel de întâmplări adevărate despre acţiunile
drăceşti nu uimeau pe
nimeni (pentru că omenirea acelor vremuri era conştientă de realitatea
puterii diavolului –
n. tr.). Astăzi însă, unul din semnele crizei spirituale la care
asistăm, constă din aceea că
omul modern, în pofida "iluminismului" şi a "înţelepciunii" sale,
fiind confruntat din nou
cu astfel de experienţe nu mai este capabil să şi le explice, pentru
că a pierdut trăirea
vieţii duhovniceşti care să-l ajute la aceasta.
Cercetătorii actuali ai fenomenelor extraterestre, în încercarea lor
de a explica fenomene
care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au alăturat
cercetătorilor din
domeniul psihiatriei şi psihologiei, pentru a formula o "teorie
unificată", care să permită
analiza globală a acestor fenomene atât psihice, cât şi fizice. Dar
aceşti cercetători nu fac altceva decât să perpetueze metoda modernă
"raţională" a gândirii de sorginte iluministă pentru a cerceta un
domeniu spiritual, nedându-şi seama însă că acesta nu poate fi
investigat cu mijloacele ştiinţifice "obiective", ci exclusiv cu
instrumentul credinţei.
Lumea fizică este neutră din punct de vedere moral, ea putând fi
cunoscută relativ uşor în urma observaţiei ştiinţifice; dar lumea
nevăzută a spiritului comportă entităţi (fiinţe) atât ale binelui cât
şi ale răului, pentru care cercetătorul ştiinţific nu poate avea
instrumente
"obiective" de discriminare, decât în condiţiile în care el acceptă
revelaţiile referitoare la
ele pe care Adevărul întrupat, adică Iisus Hristos, le-a adus oamenilor.
Astfel, cercetătorii contemporani ai fenomenului extraterestru
plasează cărţile Sfintei
Scripturi, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, pe acelaşi plan cu
textele spiritiste de
inspiraţie demonică, neputând din această cauză distinge între
activităţile demonice şi
cele efectuate de îngeri.
Dar ei acum ştiu (după o lungă perioadă în care ştiinţa a fost
dominată de prejudecăţi materialiste) că există un domeniu al realului
de esenţă nefizică ale cărui efecte sunt
observabile în fenomenele extraterestre. Dar câtă vreme ei vor
persista să abordeze acest domeniu în mod "ştiinţific", ei vor
continua să fie duşi în eroare, cu aceeaşi uşurinţă cu care este
înşelat cel mai naiv "individ de legătură".
Când încearcă să determine cine sau ce se află în spatele fenomenelor
extraterestre şi care
ar putea fi semnificaţia lor, aceşti cercetători cad pradă,
inevitabil, celor mai fanteziste
speculaţii. Vallee însuşi se mărturiseşte dezarmat în faţa
manifestărilor extraterestre,
neputând spune dacă ele sunt "un mecanism scăpat de sub control", o
"reuniune solemnă
de înţelepţi" plină de bunăvoinţă (aşa cum ar vrea să ne facă să credem mitul
"extraterestru"), sau o "teribilă monstruozitate superumană a cărei
simplă contemplare
duce orice fiinţă omenească în pragul demenţei", adică o
monstruozitate care este, prin
natura ei, demonică.*
* The Invisible College p. 206
O evaluare justă a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsă decât
din interiorul
revelaţiei şi al experienţei hristice, fiind accesibilă doar
creştinului credincios care trăieşte
real şi cu smerenie pe aceste coordonate. Nimeni nu poate afirma că
omului îi este dat să
"explice" în amănunt şi pe de-a întregul lumea nevăzută a îngerilor şi
a demonilor; dar
cunoaştem destul prin descoperirile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei
Tradiţii, pentru a fi
încredinţaţi de realitatea acestor fiinţe spirituale (îngeri şi
diavoli) şi de modul în care trebuie să reacţionăm noi la influenţele
lor, mai ales atunci când trebuie să dejucăm şi să
învingem înşelăciunile diavoleşti.
Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele
sunt identice cu fenomenele numite "demonice"; dar numai creştinul şi
anume cel ortodox, care este instruit şi luminat de 2000 de ani de
experienţa patristică a luptei cu demonii este
capabil să înţeleagă semnificaţia adâncă a acestei concluzii.
5. Semnificaţia fenomenelor O.Z.N.
Care este deci semnificaţia fenomenelor extraterestre contemporane? De
ce au apărut ele,
din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care este
mesajul lor? Ce viitor anunţă ele omenirii?
*
În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din
Multitudinea de evenimente "paranormale" care uluiesc omenirea la ora
de faţă. Cu doar câţiva ani în
urmă, cei mai mulţi le-ar fi considerat "minuni" de domeniul
fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa Colegiul invizibil se exprimă
astfel: "Observăm în mediul nostru înconjurător
evenimente neobişnuite şi neaşteptate ce se numără cu miile". Ele
produc "o mutaţie
generală în structurile de credinţă religioasă ale oamenilor, în
întreaga lor mentalitate
privitoare la conceptul de invizibil". "Se întâmplă ceva ciudat cu
conştiinţa oamenilor zilelor noastre"; "aceeaşi putere sau forţă care
a marcat rasa umană în trecut se manifestă din nou asupra ei în
prezent".
În limbaj creştin, aceasta înseamnă că avem de-a face cu o nouă
dezlănţuire demonică
asupra omenirii. În viziunea apocaliptică creştină (a se vedea
sfârşitul cărţii), se ştie de existenţa unui timp (pe care tocmai îl
trăim) în care puterea ce ţine în frâu cele mai de pe urmă şi cele mai
sălbatice manifestări demonice pe pământ nu se va mai manifesta la un
moment dat (II Tes. 2,7).
Dispariţia modurilor de guvernare şi a ordinii publice bazate pe
concepţia creştin-ortodoxă asupra lumii, întruchipată de persoana
regelui, domnului creştin-ortodox sau
împăratului, este deja de multă vreme un fapt istoric.
Viziunea creştin-ortodoxă asupra lumii nu mai există ca un tot organic
nealterat, căci
Satan a fost "dezlegat din închisoarea lui" în care a fost ţinut
închis prin harul Bisericii lui
Hristos. El a ieşit acum, "să amăgească neamurile" (Apoc. 20, 7-8),
spre a le pregăti
pentru închinarea la Antihrist spre sfârşitul vremurilor.
Poate că niciodată de la începuturile Creştinismului încoace puterile
demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare şi atât de pe
faţă ca în zilele noastre. Teoria "vizitatorilor din spaţiul
extraterestru" nu este decât unul din multele pretexte pe care le
folosesc aceste puteri pentru a disemina şi a acredita ideea
existenţei unor "fiinţe
superioare" care îşi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii.
În al doilea rând, O.Z.N.urile nu sunt altceva decât tehnici
mediumistice de ultimă oră,
prin care diavolul îşi câştigă aderenţi pentru sfera lui ocultă. Ele
sunt un semn teribil al marii susceptibilităţi a omului contemporan la
influenţele demonice, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era
creştină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară
participarea la şedinţe de spiritism pentru a intra în contact cu
demonii, pe când astăzi
privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de
preferinţă noaptea).
Omenirea a pierdut în prezent şi ultima rămăşiţă a unei viziuni
creştine asupra existenţei,
plasându-se acum în mod pasiv la dispoziţia Multiplelor "puteri"
coborâtoare din văzduh.
Recentul film Întâlnire de gradul III este o dezvăluire şocantă despre
cât de superstiţios a putut deveni omul contemporan, omul aşa-zis
"eliberat" de sub imperiul credinţei creştine "obscurantiste"; acest
om este gata într-o clipă să creadă, fără să pună nimic la îndoială,
orice "experienţă" neobişnuită, indiferent unde l-ar duce ea, fără
să-i treacă prin cap măcar că are de-a face cu grosolane contrafaceri
diavoleşti *.
* Două alte recent descoperite fenomene "paranormale" demonstrează cu
câtă îndrăzneală demonii se folosesc de mijloace fizice (în
particular, aparate tehnice moderne) pentru a intra în contact cu
oamenii. (1) Un cercetător leton (acum urmat de alţii) a descoperit
fenomenul vocilor misterioase care apar inexplicabil pe benzile
aparatelor de înregistrare, chiar şi atunci când înregistrările se
realizează în condiţii de
laborator într-o atmosferă epurată de orice zgomot, efectul lor fiind
foarte apropiat cu cel al şedinţelor de spiritism. Prezenţa unui mediu
sau a unui "psihic" în cameră favorizează
acest fenomen (Konstantin Raudive, Breakthrough: An Amazing Experiment
in Electronic Comunication with the Dead breşă către lumea nevăzută: O
experienţă uluitoare de comunicare electronică cu morţii, Taplinger
Publishing Co., New York,
1971). (2) Se presupune că deseori, liniile telefonice au fost folosite de
"extratereştri" cu voci metalice pentru a intra în contact cu
"indivizii de legătură", cât şi
cu cercetători ai fenomenelor extraterestre. în ultimii ani însă s-au
raportat şi cazuri în
care la telefon au fost auzite şi voci ale persoanelor decedate. Nu se
poate nega, după cum
declară însuşi reporterul acestui fenomen, că "diavolii cei de demult
se află acum din nou
printre noi", într-o măsură nemaiîntâlnită în trecut (Keel,
O.Z.N.urile: Operaţiunea Calul Troian, p. 308
În al treilea rând, "mesajul" adus de O.Z.N.uri este de natură să
pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist; "mântuitorul"
omenirii apostaziate soseşte pentru a stăpâni lumea.
Poate că vor sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine venirea
Mântuitorului (Matei
24,30; Fapte 1,11). Sau poate că "vizitatorii extratereştri" vor
ateriza în locuri publice pentru a declanşa o închinare "cosmică" în
faţa stăpânului lor. Sau poate că "focul
pogorât din cer" (Apoc. 13,13) nu va fi decât o parte a marelui
spectacol demonic
rezervat vremilor din urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor
noastre acesta este:
"mântuirea aşteptaţi-o nu de la Adevărul creştin aflat prin
descoperire dumnezeiască şi nu
de la credinţa în Dumnezeu Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spaţiu".
Este unul din marile semne ale vremilor de pe urmă acesta:… şi
spaime şi semne mari din
cer vor fi (Luca 21,11). Nu mai departe decât acum o sută de ani,
Episcopul Ignatie
Briancianinov nota în cartea sa Despre semne şi minuni: ** "…cu câtă
aviditate caută
creştinii noştri să vadă minuni, sau chiar să facă ei înşişi minuni!
Această căutare nu dă
altceva la iveală decât înşelăciunea de sine, care se naşte din buna
părere de sine şi din
slava deşartă, şi care se sălăşluieşte în suflet punând stăpânire pe el".
** On miracles and signes, Yaroslavl, 1870, retipărită de Holy Trinity
Monastery,
Jordanville, N.Y. 1960
"Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii
sunt mai setoşi de
minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg
deschisă pentru o
mulţime de false minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare
nenorocita înţelepciune
cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele".
Iată în această carte şi câteva rânduri pentru cercetătorii
fenomenului extraterestru:
"Antihrist va face mai cu seamă minuni în văzduh, adică acolo unde îşi
are satan împărăţia. Minunile vor izbi cel mai tare simţul văzului, pe
care îl vor fermeca şi înşela.
Sfântul Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea
sfârşitului lumii,
afirma că Antihrist va face semne mari încât şi foc să pogoare din
cer, pe pământ, înaintea
oamenilor (Apoc. 13,13). Sfânta Scriptură indică această minune ca
fiind cea mai mare
dintre minunile lui Antihrist, iar locul apariţiei ei este văzduhul.
Va fi un spectacol
splendid şi înfricoşător".
Sfântul Simeon Noul Teolog spune şi el: "cel care se nevoieşte cu
rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află
sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni"
(Philokalia, "The Three Forms of Heedfulness" – "Cele trei feluri de
pază").
"Oamenii nu vor înţelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici
un fel de noţiune de bine sau scop raţional, nici un înţeles clar, că
sunt străine de adevăr şi pline de minciună, de toată sălbăticia şi
răutatea, că sunt scamatorie goală menită să uluiască şi să lase cu
gura căscată, mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată
înşela, seduce şi fascina cu efecte spectaculoase, găunoase şi
prosteşti".
"Toate înşelăciunile diavoleşti au în comun aceea că, dacă li se dă
cea mai mică atenţie,
ele devin periculoase; această mică atenţie, chiar dacă este lipsită
de simpatie pentru ceea ce se vede, poate să ducă pe omul respectiv în
ispită şi poate să lase asupra lui o influenţă rea".
Mii de indivizi care au intrat "în legătură" cu O.Z.N.uri sau care au
fost pur şi simplu
martori oculari, au simţit pe pielea lor efectul acestui înfricoşător
adevăr; iar dintre acei
care s-au lăsat copleşiţi de acest fenomen, puţini au scăpat. Chiar
cercetătorii care nu-şi afirmă nici o apartenenţă religioasă
avertizează în termenii cei mai categorici opinia
publică împotriva acestui pericol.
John Keel, de exemplu, spune: "Să nu tratăm cu uşurinţă fenomenul
extraterestru; a te
juca cu el este ca şi cum te-ai juca cu magia neagră. Acest fenomen îi
seduce mai ales pe
cei neurotici, pe creduli şi pe imaturi. El poate duce la schizofrenie
paranoică, la
demonomanie şi chiar la sinucidere după cum s-a şi întâmplat într-un
număr de cazuri.
Cea mai uşoară curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se
poate transforma într-o
obsesie distructivă. Din această cauză recomand energic părinţilor să
le interzică aceste preocupări copiilor lor. Educatorii şi alte
categorii de adulţi să nu încurajeze astfel de
interese la adolescenţi" (OZN operaţiunea Calul Troian).
Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica
viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg,
care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredinţă şi de
revoluţii (1817): "el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli
în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în
haine ciudate, cu tichii ascuţite, care cântau acompaniaţi de
instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: "Vremea
noastră a sosit, facă-se voia noastră!"*
* Sfântul Nil, Svytynya pod Spudom, Sergiev Posad, 1911
Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care
"umanoizi" sinistri (noile întruchipări diavoleşti) se arată la mii de
oameni şi pun
stăpânire, prin apariţiile lor absurde, pe sufletele acelora de care
harul lui Dumnezeu s-a
îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru creştinii ortodocşi
un semn că trebuie să calce cu mult mai multă hotărâre, trezvie şi
băgare de seamă pe calea mântuirii,
cunoscând că putem fi ispitiţi şi înşelaţi nu doar de religiile
mincinoase, ci şi de fenomene
fizice care uluiesc privirea.
În secolele de demult, creştinii erau mai circumspecţi cu privire la
fenomenele noi şi străine, cunoscând dinainte înşelăciunile
diavolilor; dar în epoca noastră, a "luminilor",
curiozitatea celor mai mulţi este aţâţată de ele, oamenii urmărindu-le
chiar cu pasiune, pentru că ei cred că diavolul este un personaj
imaginar, de basm.
Cunoaşterea exactă a naturii fenomenului extraterestru poate să-i
impulsioneze pe creştinii ortodocşi să trăiască o viaţă duhovnicească
mai conştientă şi mai conştientizată,
care să le permită o viziune ortodoxă mai generalizată asupra lumii,
astfel încât ei să nu
cadă pradă cu atâta uşurinţă ideilor şi modelor la ordinea zilei.
Creştinul ortodox conştient trăieşte fără putinţă de tăgadă într-o
lume căzută. Toată natura înconjurătoare este străină şi înstrăinată
de paradisul pe care el îl caută şi pe care se luptă
să-l obţină. El este parte a unei umanităţi în suferinţă, urmaşă a
întâiului om, Adam, care,
întreagă, are nevoie să fie mântuită prin răscumpărarea dăruită liber
tuturor de Fiul lui
Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce.
Creştinul Ortodox ştie că pentru persoana umană nu există nici un fel
de "evoluţie" spre forme "superioare", şi el nici nu are motive să
creadă că există "fiinţe evoluate" pe alte planete; el în schimb ştie
că există într-adevăr în univers şi alte "inteligenţe avansate" în
afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri şi diavoli. Efortul
său este acela de a fi în
comuniune cu "îngerii", care îi slujesc lui Dumnezeu şi de a refuza
orice contact cu
"duhurile rele" care L-au respins pe Dumnezeu (adică diavolii), iar
acum se luptă, din
invidie şi răutate, să-l ducă şi pe om la pierzare.
El ştie că omul, din cauza iubirii de sine şi a slăbiciunii sale,
înclină cu uşurinţă spre greşeală, crezând în "basme", care promit
contacte cu "stări de existenţă superioare" şi cu
"fiinţe evoluate", fără efortul unei vieţuiri creştine de fapt care
promit tocmai această
scutire sau eliberare de orice efort ascetic. Mai departe, el nu se va
baza doar pe
capacitatea sa de a dejuca înşelăciunile demonilor, ci se va ţine
strâns şi cu hotărâre de
rânduielile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care i le
pune la îndemână Biserica
lui Hristos spre a-şi salva viaţa.
Un astfel de creştin ortodox are, Aşadar, posibilitatea să reziste
înşelăciunilor religiei
viitorului, care nu este altceva decât religia lui Antihrist, în orice
formă i s-ar prezenta ea.
Restul omenirii, cu excepţia unei minuni dumnezeieşti, nu poate decât
să fie pierdută.
VII. "RENAŞTEREA HARISMATICĂ" UN SEMN AL VREMILOR
"Costa Deir luă microfonul şi ne povesti cum i se frânge inima când se
gândeşte la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui
episcopalian Driscoll să se roage ca să
coboare Duhul Sfânt şi în Biserica lor, aşa cum coborâse în Biserica
Catolică. În timp ce
părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După
rugăciune urmă un lung
mesaj în limbi şi o interpretare la fel de lungă prin care eram
înştiinţaţi că rugăciunile
fuseseră auzite şi că Duhul Sfânt va sufla cu putere şi va trezi
Biserica Ortodoxă Greacă…
În acest răstimp era atâta plânset şi strigare în jurul meu, încât am
început să mă retrag,
nemairezistând din punct de vedere nervos… şi totuşi m-am auzit
spunând un lucru
surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va şti că Duhul mişcă
Biserica Ortodoxă
Greacă, să ţinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început". *
* Pat-King, în Logos Journal. sept. oct. 1971, p. 50. Acest "'jurnal
harismatic internaţional" nu trebuie confundat cu revista Logos a
părintelui E. Stephanou (N. ed.)
*
Şase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o
întâlnire "harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea
creştinilor ortodocşi începu într-adevăr să afle
că "duhul harismatic" se mişcă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele
Stephanou în
revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se
manifeste deja într-un număr de parohii greceşti şi siriene din
America şi acum se împânzea peste tot, fiind activ
promovat de Părintele Eusebius.
După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în paginile care urmează,
descrierile aparţinând reprezentanţilor de frunte ai acestei mişcări,
el va vedea cum a
pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor
astfel de "creştini
interconfesionalişti".
O concluzie se desprinde cu siguranţă din relatarea de mai sus:
spectaculoasa "renaştere harismatică" la care suntem în prezent
martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emoţionalism şi
revivalism protestant, cât, mai ales rezultatul lucrării unui "duh"
care poate fi invocat şi care poate face "minuni". Întrebarea la care
ne vom strădui să
răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?
Noi suntem avertizaţi, în calitatea noastră de creştini ortodocşi, că
nu numai Dumnezeu
are puterea de a face minuni, ci şi diavolul. şi el e capabil de
"minuni" prin care de fapt
imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne
vom strădui deci în
paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).
Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că "renaşterea
harismatică" a pătruns
în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă şi catolică, care la
rândul lor au primit-o
de la sectele penticostale.
1. Mişcarea penticostală în secolul XX
Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală
modernă datează exact din
ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul
metodist Charles
Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a
misiunii sale, începuse
să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi,
cu scopul de a afla
secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest
secret constă în "vorbirea în limbi", care, credeau ei, însoţeşte
întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.
Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să
se roage până când
vor primi şi ei "Botezul Duhului Sfânt", împreună cu vorbirea în
limbi. Pe 31 decembrie
1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până
în momentul în care
unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un
element: "punerea mâinilor".
Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească
"într-o limbă
necunoscută".
În următoarele trei zile avură loc multe asemenea "botezuri", inclusiv
al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse
confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea
în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un
succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los
Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în
întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri.
Timp de o jumătate de secol, "Mişcarea Penticostală" a rămas sectară,
fiind primită
pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi
vorbirea în limbi a
început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la
început discret, până
când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare
publicitate acestui
fapt, declarând public că a primit "Botezul Duhului Sfânt" şi că
vorbeşte în limbi. După
oarecare ostilităţi iniţiale, "renaşterea harismatică" câştigă
aprobarea oficială sau
neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în
America, cât şi în afara
ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în
serios mişcarea spre
sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult
entuziasm. În America,
episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele
câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o
decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinţe
"harismatice" locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii
de oameni.
Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast
"harismatice", după cum o
atestă conferinţa "harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la
care au participat mii
de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al
VI-lea a declarat, la
întâlnirea cu o delegaţie "harismatică", că şi el este penticostal.
Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al
revirimentului "creştin" într-o
lume occidentală care este vădit "post-creştină"? Fără îndoială că
răspunsul poate fi dat
dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren
psihic foarte receptiv a
milioane de "creştini" care constată că propria lor religie este
lipsită de viaţă,
supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i
seva şi puterea de
convingere.
Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un "duh" deosebit de
puternic ce se
ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte
condiţii prielnice, să
producă o Multitudine foarte variată de fenomene "harismatice",
inclusiv vindecări,
vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora
aflându-se "botezul" cu, sau
în, sau al, "Duhului Sfânt". Totuşi ce este acest "duh"?
Este semnificativ faptul că cei care urmează "renaşterii harismatice"
cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor
experienţă "baptismală" este atât de puternică
pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică
sub forma unei
rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o
clipă că ceea ce
coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că
fenomenele pe care le
experimentează nu pot fi decât acelea descrise în Faptele Apostolilor.
De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori
atât de unilaterală şi
de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice
îndoială la adresa ei
este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de
cărţi apărute deja pe
această temă, doar câteva manifestă îndoieli uşoare cu privire la
validitatea ei spirituală.
Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive
ale "renaşterii
harismatice", vom examina câteva din mărturiile şi practicile
participanţilor la ea,
punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii.
Cu puţine excepţii,
aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac
apologia mişcării, deci scrise
de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele
materiale care, cred ei,
slujesc cauzei lor.
În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict
penticostale, preferând să ne
ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de
marele succes pe care îl
are '"renaşterea harismatică" în aceste medii.
2. Spiritul "ecumenist" al "Renaşterii Harismatice"
Înainte de a începe să cităm din declaraţiile "harismatice", să
atragem atenţia pentru
început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale
propriu-zise, care aproape
întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii "harismatici". şi
anume, că există un
număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare
avându-şi propriile
accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu
celelalte. Există
"Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui Dumnezeu", reuniuni
"penticostale" şi "ale
sfinţeniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre ele
împărţite în subsecte mai mici.
Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o asemenea anarhie nu
poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în
contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a
primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul,
în cadrul noii "mişcări harismatice" ce a cuprins acum mai toate
confesiunile, se discută
mult despre "unitatea" pe care această nouă mişcare o inspiră.
Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a
Bisericii pe care
Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în
secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care
neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos?
Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi
considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX,
anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat
activ veştile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre
confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. şi
aceasta în urma
îndemnului imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost
adresat în anul 1951.
Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în
ce mai puternică şi
mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere
se regăseşte mai
ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în
sentimentul evanghelic şi
chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.
Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă
faţă de această
glorioasă "renaştere", căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală
şi mişcările
moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt
acelea în care se manifestă
cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).
Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii Romano Catolice:
"reînnoirea harismatică" apare
tocmai în cercurile "liberale", cu rezultate imediate în avântul
ecumenismului pe care îl
îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul
serviciului liturgic
(cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai
tradiţionalişti sunt tot atât de
ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali.
Că orientarea "renaşterii harismatice" este puternic ecumenistă e
dincolo de orice
îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran "harismatic":
"Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în
cadrul oricărei confesiuni creştine istorice…
fie ea calvină sau arminiană* puţin importă; esenţial este că Dumnezeu
este mai presus
decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine
monopolul asupra Lui"
(Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre
"renaşterea
harismatică": "… din punct de vedere ecumenic ea este un mare
succes, deoarece se
realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni,
şi aceasta mai ales la
nivelul parohiilor" (Harper, p. 17).
* se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea
mântuirii tuturor, opusă
celei calviniste a predestinării (n. tr.)
Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea
interconfesională)
este plin de astfel de declaraţii de "unire": "Întunericul vremilor
apuse s-a risipit, iar
astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi
reciproc cu o iubire nouă şi
ciudată", care dovedeşte că "vechile bariere confesionale se
prăbuşesc. Superficialele
diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi
credincioşii să se poată uni în
Duhul Sfânt".
Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această revărsare a
Duhului Sfânt trece
dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează…
atât în interiorul cât şi în exteriorul Bisericii Ortodoxe" (Logos,
ian. 1972, p. 12).
În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă
că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren familiar,
presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm
această "revărsare a Duhului Sfânt", care apare în exteriorul
Bisericii
Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac
altceva decât să
urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.
Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui
Hristos pe creştinii ortodocşi?
Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii şi
protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la
activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la
citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor
greşite, catolicii,
protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că
se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi
dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii
care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic.
Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte
denominaţiuni şi să reînvieze
bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu
reuşesc să o scoată din lenea
duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă
la partea omenească
a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile
religioase, fie ea credinţa
cuiva justă sau nu.
"Mişcarea harismatică" însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu
şi că a găsit
mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui
Dumnezeu. şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este
aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să
credem prin urmare că
Biserica este actualmente înlocuită de vreo "nouă revelaţie" capabilă
să transmită harul
din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred
în Hristos, dar care nu
au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite
de El şi nici o legătură
de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a
ales pentru a săvârşi aceste
Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul
secol creştin, că darurile
Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.
Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul
şi toţi Sfinţii
Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise "tocmai
prin Taina Mirungerii,
care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor".
Din Faptele
Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin
punerea mâinilor.
"Noi toţi cei care am fost botezaţi şi mirunşi avem darul Sfântului
Duh…. chiar dacă El
nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână
mijloacele de activare a
acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără
Taina Mirungerii, aşa cum a
fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul
Duh nu se pogoară şi
nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!".*
* Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească, N. Y.,
Jordanville, 1962, pp.
247-8, în ruseşte N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian.,
1972, p. 13) încearcă
să justifice "receptarea Duhului Sfânt" şi în afara Bisericii citând
exemplul casei lui
Cornelie sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se
boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea
Duhului Sfânt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei
trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp
ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor
experienţă, în
înşelăciunea că nu există o unică şi mântuitoare Biserică a lui Hristos.
Într-un cuvânt, când vorbim de "renaşterea harismatică", vorbim de
fapt de un nivel nou şi mai adâncit, "spiritual", al ecumenismului.
Adică fiecare creştin "se reînnoieşte" în propria sa tradiţie, dar în
acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este "aceeaşi experienţă",
nu-i aşa?) cu alţi "creştini" la fel de "reînnoiţi" în propriile lor
tradiţii, care
toate conţin diferite grade de erezie şi abateri!
Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de
practici religioase fără
precedent.
Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a
unui "profet"
penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali "au început
să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină
însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul
veacurilor…"
Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile
penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă
putere "renaşterii
harismatice". Este vorba de experienţa reală a puterii "duhului".
3. "Vorbirea în limbi"
Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile "mişcării harismatice",
descoperim că această
mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin
aceea că se bazează,
mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei
singure laturi doctrinare
sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează
un aspect specific,
aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de
esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi.
Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul Sfânt al
credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al
vorbirii în alte limbi"
(Sherill, p. 79). şi nu numai că acesta este primul semn al
convertirii la o sectă sau
orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse
penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel
"duhul" se poate pierde. Căci spune David Du Plessis:
"Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa
particulară a celor care
sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie
nu mai apar, fie
încetează cu desăvârşire" (Du Plessis, p. 89).
Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile "au devenit
acum un ingredient
esenţial al vieţii mele de rugăciune" (Lillie,p. 50). O carte pe
această temă de provenienţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie
că, dintre "darurile Sfântului Duh", limbile "sunt
adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru mulţi ele
devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele
Duhului Sfânt" (Ranaghan, p. 19).
Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care
lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este
minoră, ea fiind un semn al pogorârii
Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două
ocazii (Fapte 10 şi 19).
După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text
ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită
nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de
covârşiţi de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de
minuni până la a învia şi morţii.
Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi
rezumată prin
cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): "În timpurile de
la început, Duhul
Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe
care, nu le învăţaseră, căci
Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele
vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt
pentru toate limbile, pentru a se arăta
Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe
faţa pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu,
care mai apoi însă a trecut".
Şi parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă
acestui semn
suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: "Să ne aşteptăm atunci ca
cei peste care îşi
pun mâinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă
aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să
înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea
oare inimi atât de învârtoşate şi perverse încât să credeţi că nu aţi
primit Duhul Sfânt?"
Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi,
bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către
Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris
acel pasaj tocmai pentru că "limbile" deveniseră pricină de dezordine
în Biserica din
Corint. şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le
micşorează importanţa.
Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze
revigorarea contemporană
a "limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc
înşişi penticostalii) că
mai există şi alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!
În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că
vorbirea în limbi, ca dar
autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt
în afara Bisericii lui
Hristos. şi cum "alte surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să
încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe
care le îmbracă acest fenomen contemporan.
Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatând importanţa exagerată pe
care penticostalii contemporani o acordă "limbilor", trebuie neapărat
să ne intereseze examinarea
circumstanţelor prin care apar ele.
Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului aşa
cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în
limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de
o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup,
însoţită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică
foarte sugestivă ("Vine!
El vine! "), care culminează cu o "punere a mâinilor", şi care alteori
nu constă decât din
purul efort fizic de a repeta la nesfârşit anumite cuvinte (Koch, p.
24), sau chiar sunete
dezarticulate.
O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit
în limbi, "rosteam
adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii
în limbi" (Sherill, p.
127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu
zel de către
penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi
în limbi", dar acest
gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfânt îl
va onora dăruindu-i
acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).
Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea iniţială de a
vorbi în limbi nu este altceva decât conştiinţa că tu eşti acela care
trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice preţ… Primele silabe
şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu
greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le
inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire şi cu
credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de
rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130).
Un "teolog" iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste
sfaturi: "După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape
irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă
rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul
limbilor, am
început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre
marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită
de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară" (Gelpi, p. 1).
Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste
periculoase jocuri
psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseşte cu desăvârşire din
această practică orice
urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în
zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor
tehnici psihofizice foarte precise, între care "vorbirea în limbi"
pare să ţină poziţia cheie de "buton", oarecum, care deschide uşa spre
această zonă.
Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de
asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el
descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea
în limbi" de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care
şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a
intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare
"dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o.
(Vezi Burdick, pp. 66-67).
În paginile care urmează vom întâlni experienţe "harismatice" atât de
sinistre, încât comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atât de
exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv
nu este decât expresia particulară a unui fenomen "religios" care,
departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un
rol major în vieţile multora dintre "creştinii" zilelor noastre: este
vorba despre mediumism.
4. Mediumismul "creştin"
Un studiu foarte atent şi obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în
limbi" l-a realizat
pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues gâlceava Limbilor).
După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui "dar", el a
ajuns la concluzia,
bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar
putea fi cele descrise
în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.
Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos
dintotdeauna, creştinul
ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru
cazuri, însă, Dr.
Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune
demonică, "vorbirea în limbi" fiind de fapt "un dar" întâlnit în mod
obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în
concluziile finale ale Dr. Koch.
El arată că mişcarea "limbilor" nu e nicidecum o "renaştere", căci
lipseşte cu desăvârşire
din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale şi orice urmă de
pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare
de a câştiga puteri şi experienţe noi.
Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate
fi asimilat (în cele
mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai
curând "… şi probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de
natură spiritistă" (Koch, p. 35).
Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită
sensibilitate
psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau
mijloc de manifestare a
unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia
Stareţului Ambrozie de la
Optina* avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu "sufletele
morţilor", aşa cum cred
spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile
necreştine: clarviziunea,
hipnoza, vindecările "miraculoase", apariţia şi Dispariţia obiectelor
sau deplasarea lor
dintr-un loc în altul etc.
* V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.
Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar
diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin
al vindecărilor, de exemplu, este oferit de
Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om
plăcut lui
Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), şi, de asemenea
la contactul cu
obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte
moaşte etc., vezi Fapte
19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele
ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise
şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin
exerciţiu, neavând nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui
Dumnezeu.
Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine
prin transfer, la
contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura
cărţilor oculte.**
** Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, relaţia de legătură
şi de transfer
în ocultism kregel Publications, Grand Rapids, Mich. 1970, pp. 168- 170
Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtuşi
de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale
ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare
măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat
este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona
spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră
singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele
lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi
vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor
nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor
fenomene mediumistice, Dumnezeu a
interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice
contact cu zona ocultă: Să
nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin
foc, nici prezicător, sau
ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici
chemător-de duhuri, nici mag,
nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului
tot cel ce face
acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeu de la
faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).
În practică, dorinţa de a dobândi puteri sau experienţe mediumistice
este incompatibilă cu
orientarea creştină fundamentală în direcţia mântuirii sufletului.
Aceasta nu înseamnă că
nu există "creştini" implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în
mod inconştient, după
cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini
adevăraţi, creştinismul lor este unul "de tip nou", adică un "nu
creştinism" de felul celui propovăduit
de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat şi el în cele ce urmează.
Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate când
spune: "Viaţa religioasă
a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism.
Căci spiritismul este,
într-o măsură foarte largă, o mişcare "religioasă". Diavolul nu ne ia
religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios şi a
te naşte din nou din Duhul lui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că
cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi, indiferent de
denominaţiune, sunt mai curând oameni "religioşi", decât creştini adevăraţi".*
* Kurt Koch, Between Christ and Satan între Hristos şi Satan kregel
Publications,
1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch
confirma în mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat
în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice,
vrăjitoreşti etc., pe care le găsim şi în Sfânta
Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor
acestor manifestări este
desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar puţine
dintre interpretările Dr.
Koch (N. ed.)
Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este
şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite
forţe care produc efecte
observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare,
precum scrierea
automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii
de mâini şi chipuri
"umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu
ajutorul unor tehnici şi
atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita
mai jos dintr-un manual
de referinţă în domeniu.**
** Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds spiritismul:
Fals şi Realitate
-, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, "Mediumii" pp. 89-105
passim (N. ed.)
1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proporţională cu
gradul de pasivitate sau
"sumisiune" pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium".
"Calitatea de medium
… se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se
abandonează conştient şi
deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale
controlului unui duh
satanic, care îl invadează".
2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă "o
atitudine mintală de
simpatie faţă de medium"; fenomenul spiritist este "facilitat de o
anumită simpatie ce
rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între
experimentatori şi
medium. Când această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau
când mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de
spiritism a "cercului" respectiv eşuează". De asemenea, "numărul
experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare
importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de
necesare succesului".
3. Toţi cei prezenţi "se prind cu mâinile pentru a forma aşa numitul
cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru
contribuie cu o anumită cantitate de
energie, care se comunică colectiv mediumului". Totuşi "cercul
magnetic" nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotaţi.
Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei"
moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai târziu această tehnică
rudimentară de
spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai
puternici din Orient,
categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.
4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace
artificiale, cum ar fi:
cântări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni". Evident, toată
această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de
rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel
rareori dă rezultate spectaculoase.
Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar
"creştine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de "vindecare
prin credinţă" ale lui Oral Roberts (care înainte
de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei
"Sfinţeniei Penticostale"), care
vindecă în mod "miraculos" prin intermediul unui "cerc magnetic"
compus din persoane
ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de
"credinţă" şi care împreună îşi pun mâinile pe televizor în timp ce
Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bând pur şi simplu un
pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul
energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea
vindecări, ca şi cele produse
în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă. *
* Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52-53 (N. ed.)
Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este
aceea că ele imită
constant lucrarea lui Dumnezeu. aşa se face că cei cu daruri
mediumistice sunt convinşi că rămân buni creştini şi că darurile lor
provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care
asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă
în "renaşterea
harismatică" devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia
că aceasta din urmă
este, în esenţa ei, o formă de mediumism.
Într-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este
că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate
în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică", câtă vreme nici una
dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi
grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.
1. "Pasivitatea" şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în
limbaj "harismatic", se
numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură
disponibilizarea întregului
nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în
întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încât Duhul lui
Dumnezeu să aibă posesiune deplină
asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: când
barierele voinţei şi
conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin
întreaga noastră
fiinţă" (Williams, pp. 62-63).
Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul satanică şi nu
are nimic de-a face cu
Creştinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului,
"misticismului" extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această
pasivitate exagerată este cu totul străină de
spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi
constituind chiar o invitaţie
pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor
penticostale notează că,
în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în
limbi "par că intră
literalmente în transă" (Sherill, p. 87). În unele comunităţi
"harismatice" această pasivitate este atât de pronunţată, încât
elementele de organizare, cum ar fi ordinea de
desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut
ceea ce îi dictează
"spiritul".
2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de credinţă" nu doar
simpla comuniune a
credinţei creştine şi nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în
dorinţa de a vedea că
se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor
adunărilor de rugăciune
"harismatică". Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci
când are loc un "botez
în Duhul Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în
prezenţa unui număr
restrâns de persoane, iniţiate deja în această "taină". Este suficient
ca o singură persoană
să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca
"botezul" să nu mai
aibă loc în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox
descrise mai sus au
fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.
3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii mâinilor"
de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei
care la rândul lor au trecut ei înşişi prin experienţa "botezului"
vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a
penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams, p. 64);
"canale" sunt numiţi şi mediumii din şedinţele de spiritism.
4. Atmosfera "harismatică", ca şi cea spiritistă, se induce cu
ajutorul intonării anumitor
imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din
palme; toate
acestea duc la "un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).
S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele
mediumistice şi cele penticostale nu sunt decât simple coincidenţe;
dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât
să vedem care este natura "spiritului" ce se comunică prin "canalele"
penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au
simţit această experienţă pe propria lor piele:
"Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau
cu corpurile lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul
"spiritului" care pulsa în cameră. aşa cum şedeam acolo, îl simţeam
cum se scurge prin mine" (Sherill, p. 122).
La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic
doborât la pământ de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!"
(Ranaghan, p. 79). (A se compara cu
atmosfera "vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau
hinduiste; vezi mai sus,
cap. Locuri şi practici hinduiste).
Iată relatarea unei alte experienţe "baptismale": "Îmi dădeam seama că
Domnul se afla în
cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit
împins de la spate. şi
am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…" (Logos Journal, nov-dec,
1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom
discuta mai jos, în cadrul manifestărilor
fizice ale experienţelor "harismatice". Ceea ce este cert, este că
numai de manifestări ale
Duhului Sfânt nu poate fi vorba!
În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica
esenţială a vorbirii în limbi
"harismatice": aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai
apoi dispare, după ce
"botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public
cât şi în particular) şi să
devină "un ingredient de bază" al vieţii religioase, căci în caz
contrar "darul Duhului"
poate să înceteze.
Un autor "harismatic" presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a
acestei practici ca
"pregătire" a întâlnirii "harismatice" propriu-zise: "deseori grupul
se întâlneşte cu puţină
vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în
limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării
lui Dumnezeu în adunare". şi iar: "Am descoperit că rugăciunea mentală
în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne menţinem într-o
deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…", căci, "după ce te
obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca
respiraţia ta, mişcându-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă
chiar suflarea Duhului, şi astfel rugăciunea poate continua la fel de
puternic în interior, mental" (Williams, p. 31).
Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată
şi prin "sunete tăcute cu gura" ceea ce ne conduce inevitabil la
concluzia că vorbirea "harismatică" în limbi nu este deloc un "dar",
ci o tehnică care se dobândeşte la rândul ei prin alte tehnici şi prin
care se declanşează încă alte "daruri ale Duhului", cu condiţia ca cei
interesaţi să
continue s-o practice şi să o cultive.
De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale
contemporane aceasta este:
descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire şi menţinere a
unei stări psihice
în care obţinerea "darurilor" miraculoase devine un lucru obişnuit. şi
dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia "harismatică" a
"punerii mâinilor" ca fiind "simpla slujire din partea uneia sau mai
multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru
cei care nu au fost încă binecuvântaţi cu acest dar", ceremonie "la
care este important ca
cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfânt"
(Williams, p. 64), descrie
tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care
le-au dobândit deja şi
sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. "Botezul
cu Duhul Sfânt" devine
astfel iniţiere mediumistă.
Deci, "renaşterea harismatică" nu este altceva decât o mişcare
mediumistă, ceea ce
clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o
mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se
născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic
foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de
raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor "puteri"
invizibile care nu pot fi
explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.
Mişcarea are succes răsunător tocmai în ţările cu puternice tradiţii
în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rând America
şi Marea Britanie; apoi Brazilia,
Japonia, Filipinele şi Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea
în care a trăit
Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în
ţările fie numai şi
nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este
decât un fenomen
pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al
XX-lea, când apare
Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de
"entuziasm" religios.*
* Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion entuziasmul,
capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551
Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârşire din lumea şi
epoca creştină,
ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în
forţă în secolul XX,
printre spiritiştii, mediumii şi demonizaţii zilelor noastre.
Formulele în care se
"interpretează" şi se "profetizează" în cadrul serviciilor
"harismatice" sunt vagi şi
stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin.
Doctrina este în întregime
subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârşit de "harismatici",
în a cărui capcană,
după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica
formulă "Merge!".
Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renaşterea harismatică", sub aspectul
manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de
religiile necreştine, decât de
Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.
În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile
celor favorabili
"renaşterii harismatice", care au vorbit convinşi fiind că se referă
la lucrările Duhului
Sfânt.
Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea
"harismatică", sau au refuzat să
i se alăture, pentru că au simţit că "duhul care o animă nu este Duhul Sfânt".
1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul
lui şi cu el se
convertiseră de câţiva ani, când într-o zi au fost invitaţi la
întâlnirea unui grup de
vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au
rugat ca să primească noua
binecuvântare şi botezul în Duhul Sfânt.
După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpâneşte
peste ei. simţeau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni
şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror
valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în
schimb că îşi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se
mai ruga.
Analizându-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu
este de la Dumnezeu.
Întorcându-se, s-a pocăit şi a dat toată întâmplarea pe faţă…
Prietenul lui însă a continuat
să frecventeze cercul "limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora
actuală nici nu-l mai
preocupă ideea de a vieţui ca un creştin" (Koch, p. 28).
2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune
"harismatică" ce avea loc
într-o biserică presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut
amândoi de acord ca,
de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm
amândoi cam aşa:
"Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvintează pe fratele,
iar dacă nu este, fă-l
să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră".
Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toţi au
putut începe să se roage.
O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără
nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele lb. şi cu mine am
început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm.
Şi ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul
acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi
necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa
solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se
manifestă.
3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară
sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia
unei activităţi misionare purtate de un
membru al mişcării "limbilor". S-a dus şi ea la întrunirile lui în
care acesta vorbea de
necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvântare a rămas mai la
urmă, îngăduind ca
respectivul să-i pună mâinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul
şi întru vorbirea în
limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconştientă.
Când şi-a revenit, era pe jos şi gura i se mişca automat,
deschizându-i-se şi închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un
sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în
picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau:
"O, soră, ce minunat
ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt".
Victima acestui aşa-zis
botez s-a vindecat până la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel
de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe
urma efectelor acestui "botez spiritual"
(Koch, p. 26).
4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întâlnirea pe
care a avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu
reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi
penticostali, la platforma comună a "renaşterii harismatice", a vorbit
în limbi timp de
cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de
"punerea mâinilor") pentru
a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi "botezul Duhului". A fost
o scenă penibilă şi
îngrozitoare.
Când şi-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată
nişte sunete guturale, să geamă, să plângă şi să ţipe. Misionarul era
foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi
şi că se roagă pentru ei. Când şi-a "pus mâinile" pe capul meu,
am avut presentimentul unui rău real, palpabil. în "limbile" lui se
amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: "Ai darul profeţiei, o simt.
Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul
şi nu-l laşi să vorbească?" Cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu
mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit,
altcineva s-ar fi auzit prin
mine" (comunicare personală).
5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îşi
amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană antiohiană
a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la
care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de
sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să "depună mărturie"
despre cum îi mişcă
pe ei "duhul". Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au
relatat după aceea că atmosfera era "apăsătoare şi plină de presimţiri
rele", "paralizantă şi malefică" şi că numai cu rugăciunile Sf. Herman
al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi
acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5,
pp. 196-199).
Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice
interes pentru
rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură şi pentru creştinism în
general şi care au ajuns
chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr
student, că "nici măcar nu
va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl însuşi va veni
şi va vorbi cu el în
persoană" (Koch, p. 29).
Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să
creadă că nu e nimic
negativ sau rău în experienţele "harismatice", al căror sens nu vom
întârzia să-l analizăm.
Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura
exactă a "duhului" care
provoacă fenomenele "harismatice" şi, pe baza probelor evidenţiate
până acum, putem să
fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect:
"Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice
delirante în cadrul căreia
apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că
această mişcare este
cu siguranţă "delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un
"spirit" care nu este Duhul
Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum
neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin
natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta
manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a
simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii.
Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc astăzi, nu se
poate da un răspuns
simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi
în spiritism, atât
elementele de fraudă, cât şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin
important; ele sunt
folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune psihică
de natură să forţeze
fenomenele să apară.
Iată ce spune membrul "Mişcării lui Iisus", o sectă predominant
penticostală: "vorbirea
mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam
altceva decât să
bălmăjesc nişte cuvinte".
Iar altul recunoaşte cinstit: "Când am intrat prima dată în secta
aceea, cei de acolo mi-au
spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia
făcută. aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decât să mă iau
după ei şi să-i imit, aşa încât să creadă că
am primit şi eu darul" (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre
presupusele "limbi" sunt fără
îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei
sau al unei stări
emoţionale de cvasi-isterie.
Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate
anterior există, şi sunt
bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că
mulţi vorbitori "în limbi" nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă,
o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea
faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de "cântare în limbi", în
care "spiritul" inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează
cu vocile
lor, producându-se un efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în
acelaşi timp extraordinar
de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat şi neverosimil sub
aspect uman" (Williams,
p. 33).
Iată că explicaţiile "vorbirii în limbi" contemporane nu par a fi doar
de natură emoţional -psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs
prin lucrarea Duhului Sfânt şi faptul este demonstrat din abundenţă
atunci el, ca manifestare "supranaturală", nu poate fi
decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.
Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea
"harismatică", nu doar ca fenomen, ci şi ca "spiritualitate", va
trebui să studiem mai cu
atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul
rând să ne raportăm la
tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în
capitolele anterioare, când
încercam să înţelegem Atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo
de conceptul de
înşelăciune diavolească.
5. Înşelăciunea diavolească
Este o problemă cheie a învăţăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe,
complet absentă din
lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs
mişcarea "harismatică".
Astfel ne şi explicăm cum o înşelăciune de asemenea dimensiuni a putut
să antreneze
mase întregi de "creştini", chiar dacă doar cu numele, şi cum un
"profet" de felul lui
Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să
considere că este
absolut esenţial ca "noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu
desăvârşire de viziunea
ascetică asupra lumii".
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de
natură să ofere
oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viaţa lor pentru
dobândirea Duhului
Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez şi a ungerii cu
Sfântul şi Marele
Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor
(discernământul
spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înşelăciunea diavolească.
"Noua spiritualitate", la care visa Berdiaev şi pe care o practică de
fapt "mişcarea harismatică", are o bază cu totul diferită, în lumina
învăţăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare
cele două concepţii sunt radical incompatibile: ca să accepţi "noua
spiritualitate" a "renaşterii harismatice", trebuie să respingi mai
întâi
Ortodoxia. şi invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat creştin
ortodox, trebuie
neapărat să respingi hotărât "renaşterea harismatică", care nu este
altceva decât o
ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat
învăţătura Bisericii
Ortodoxe despre înşelăciunea diavolească, aşa cum a formulat-o Episcopul Ignatie
Briancianinov, el însuşi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din
timpurile mai apropiate de
noi (secolul XIX).
Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea
mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să
dobândească un înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de
viziuni, fără să se fi curăţit în prealabil de patimi, bazându-se
exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi
dăruieşte "viziuni" pe
măsură. Exemplele abundă în Vieţile Sfinţilor, carte de căpătâi a
învăţăturii ascetice
ortodoxe.
Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a
retras în pustie
nepregătit fiind şi contra sfatului stareţului său. Făcând astfel, nu
mult după aceea a
început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit
"Domnul" însuşi, trimiţându-i un "înger" care se ruga în locul lui şi
îl îndemna să citească cărţi, în loc să se roage şi să-i povăţuiască
pe cei care veneau la el pentru sfat.
Şi aşa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe "înger" rugându-se lângă
el, iar oamenii care îl
cercetau erau copleşiţi de înţelepciunea lui şi de "darurile Duhului
Sfânt" de care părea că
este plin, inclusiv de darul "profeţiilor" care întotdeauna se împlineau.
Înşelăciunea s-a dat pe faţă doar în momentul în care părinţii din
mânăstire au aflat de
împotrivirea lui faţă de Noul Testament, căci din Vechiul Testament,
pe care nu-l citise
niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părinţilor
s-a întors monahul
Nichita la pocăinţă. "Minunile" au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai
târziu la măsura
sfinţeniei.
Tot astfel, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie), care
a văzut o lumină mare şi în mijlocul ei pe "Hristos înconjurat de
îngeri". Fără să se însemne cu semnul Sfintei
Cruci, Isaac i s-a închinat şi îndată diavolul a luat putere asupra
lui, încingându-l într-un
joc drăcesc şi lăsându-l după aceea abia viu. şi acesta a ajuns mai
târziu, prin pocăinţă, la
măsura adevăratei sfinţenii.
Sunt multe cazuri în care "Hristos", înconjurat de "îngeri", apare
unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari şi "daruri ale
Duhului Sfânt", pentru ca apoi aceşti monahi asceţi înşelaţi de diavol
să cadă în nebunie sau în sinucidere.
Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin
spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci
doar exaltate
"sentimente religioase". Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul
Ignatie, "atunci
când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor
sfinte şi dumnezeieşti,
nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă,
cel care se bazează pe
faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de
învăţătura Bisericii Ortodoxe,
ci urmează unei alte "tradiţii", pe baza căreia îşi formează propria
concepţie de viaţă,
acela este stăpânit de înşelăciune diavolească".
Aceasta este starea şi condiţia spirituală reală a adepţilor
"renaşterii harismatice", în care
ei se află chiar fără ştirea lor. Vom vedea clar acest lucru
examinându-le practicile şi
concepţia şi comparându-le cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, punct cu punct.
A. Atitudinea faţă de experienţele "spirituale"
Cunoscând foarte puţin sau nimic din adevărata credinţă şi
spiritualitate creştină bazată
pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfinţii Săi
Apostoli, a căror
învăţătură rămâne mereu vie prin Sfinţii Părinţi, cei care se raliază
mişcării "harismatice"
nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu şi
falsificările lui. Toţi autorii
"harismatici" demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o
lipsă totală de
precauţie în atitudinile pe care le au faţă de propriile lor
experienţe. Unii dintre catolici
aderenţi la mişcarea "harismatică", "scot diavoli" chiar înainte de a
cere "Botezul
Duhului". Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne
aminteşte de iudeii din
Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l
scoată le răspundea: Pe
Iisus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel; dar voi cine sunteţi?
Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi din Apusul Ortodox
din secolul V, în "Convorbirea despre daruri dumnezeieşti" spune: "Cel
care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade şi
mai rău. Demonii se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile
celor stăpâniţi de ei prin sfinţenia oamenilor despre care, cu
adevărat ştiu că nu sunt sfinţi.
Despre aceştia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristoşi
mincinoşi, şi prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca
să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. *
* Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri
alese, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti vol. 57, Ed. Inst. Biblic al
b.O.R., Bucureşti, 1990, p. 569. (n. tr.)
"Vizionarul" suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al
revivalismului "spiritual" şi ocult din zilele noastre, avea o
temeinică şi îndelungată experienţă de (între) vedere şi comunicare cu
spiritele. El distingea între două feluri de
spirite, cele "bune" şi cele "rele". Aceste experienţe au fost recent
confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienţi
ce suferă de halucinaţii, în cadrul clinicii de boli mintale din
Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile
pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de "dialoguri"
cu ele (prin
intermediul chiar al pacienţilor).
A tras concluzia, ca şi Swedenborg, că există două categorii foarte
diferite de "fiinţe" care
intră în contact cu pacienţii: una mai "înaltă" sau "superioară" şi
alta mai "joasă" sau
"inferioară". Iată relatarea sa: "Vocile inferioare seamănă cu cele
ale beţivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căşună,
până la exasperare. Ele sugerează pacienţilor
acte scabroase şi apoi îi ceartă când aceştia le dau atenţie. Ele
depistează punctul slab al
conştiinţei şi acţionează, interminabil asupra lui… Vocabularul lor
este limitat, ca şi
varietatea termenilor, în schimb prezintă voinţa persistentă de a
distruge… se opresc asupra fiecărei slăbiciuni şi fiecărei idei în
care crede pacientul, pretind că au puteri
nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina voinţa
pacientului…
Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau
antireligioase. Unuia dintre pacienţi
i-au apărut sub chipul diavolilor convenţionali şi chiar i s-au
prezentat chiar ca atare.
În contrast direct cu aceste voci stau halucinaţiile de ordin
superior… Vom ilustra acest
contrast prin experienţa unuia dintre pacienţi. La un moment dat a
auzit nişte voci
(aparţinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele
despre modul în care vor
să-l omoare. Dar în acelaşi timp, în timpul nopţii văzu o lumină ca
soarele apropiindu-se
de el. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina
aceea îi respecta
libertatea şi se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost
încurajat să se apropie
de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului…
Odată* i-a apărut un chip extraordinar de puternic şi de impresionant,
care, parcă era al
lui Hristos… Unii pacienţi fac simultan experienţa halucinaţiilor de
ambele ordine şi se
simt prinşi la mijloc între un iad şi un rai personal. mulţi nu cunosc
decât atacurile
ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra
celui inferior, putere
pe care o şi demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să
liniştească minţile
chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare să fie deosebit de
înzestrat, de sensibil, de
înţelept şi religios".
* Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezenţe din
alte lumi), Harper
& Row, New York, 1974, pp. 120-125
Creştinul ortodox, care citeşte cu pătrundere Vieţile Sfinţilor şi
alte scrieri patristice, ştie că toate aceste spirite, fie ele
"inferioare" sau "superioare", sunt demoni, şi că deosebirea între
adevăratele duhuri bune (îngeri) şi demoni nu se poate face pe baza
sentimentelor şi ideilor personale. Răspândita practică a
"exorcismelor" din cercurile "harismatice" nu oferă nici o garanţie a
izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim şi la
şamanii primitivi, care le practică cu succes,** şi care ştiu şi ei că
există mai multe feluri
de "duhuri", care în proporţie de sută la sută, nu sunt altceva decât
demoni, fie că par să
fugă atunci când sunt izgoniţi, fie că vin atunci când şamanii îi
invocă pentru a obţine de
la ei diferite puteri.
** Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of
Spirit Possession and
Shamanism religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare şi
despre şamanism, penguin Books Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc.
şi ilustraţia 9
Desigur, nimeni nu ignoră că "mişcarea harismatică", în general, este
ferm orientată
contra curentelor şamaniste şi ocultiste contemporane. Dar să nu uităm
că, în subtilitatea
lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în "îngeri de lumină"
(II Cor. 11, 14) şi că
ne trebuie o mare capacitate de discernământ şi o mare smerenie şi
neîncredere în
experienţele noastre "spirituale", oricât de extraordinare ar putea
părea ele, pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanului subtil şi
invizibil, care duce contra omenirii un război pe viaţă şi pe moarte,
credulitatea şi ignoranţa celor ce urmează mai mult sau mai puţin
orbeşte "harismaticilor" nu este altceva decât o invitaţie deschisă.
De exemplu, un pastor recomanda meditaţia asupra unor pasaje
scripturistice şi apoi
notarea pe hârtie a oricărui gând "declanşat" de lectură, "căci acela
este mesajul personal
al Duhului Sfânt către voi" (Cristenson, p. 139).
Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină, ştie că "la
începutul vieţii monastice unii dintre necuraţii draci trimit gânduri,
mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din
Sfânta Scriptură… şi aşa îi înşeală, împingându-i la erezie şi
hulă"*.
* The Ladder of St. John, Step 26:152 vezi Filocalia Rom, vol. 9;
Sfântul Ioan Scărarul,
Scara dumnezeiescului urcuş, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae
Din păcate atitudinea creştinilor ortodocşi, care se alătură
"revivalismului harismatic", nu
se deosebeşte prin nimic de cea a protestanţilor şi a catolicilor.
Sunt creştini ortodocşi
care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele
patristice şi Vieţile
Sfinţilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac
nesocotind complet contextul
(vezi mai jos din Sfântul Serafim).
Atracţia "harismatică" se exercită mai ales prin experienţa pe care o
promite. Creştinii ortodocşi capabili să distingă formele adesea
foarte subtile de înşelăciune diavolească (în care mândria capătă
chipul smereniei), doar pe baza simţirii lor, fără să fie înarmaţi cu
cunoaşterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu
le pot face decât cei
care duc o viaţă duhovnicească înaltă în rugăciune, post şi smerenie,
şi care au asimilat
tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi în propria lor concepţie de viaţă şi
în vieţuirea lor intimă.
Cum este pregătit deci creştinul ortodox împotriva înşelăciunii diavoleşti?
El are la îndemână întregile scrieri de învăţătură ale Sfinţilor
Părinţi inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură,
prezintă concepţia pe care Biserica lui
Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele
chipuri de experienţe
duhovniceşti, şi pseudo duhovniceşti.
Vom vedea, în cele ce urmează, că această tradiţie oferă o judecată
foarte sigură şi lipsită
de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică
mişcarea "harismatică":
posibilitatea unei "revărsări" generalizate a Duhului Sfânt în
vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea
atitudinii Sfinţilor Părinţi asupra acestei controverse,
creştinul ortodox se poate păzi fără greş contra oricărei înşelăciuni
tocmai prin aceea că el ştie nu numai că înşelăciunea există, ci ştie
că există pretutindeni, chiar şi în interiorul lui.
Episcopul Ignatie scrie: "Cu toţii ne aflăm în înşelăciune. Conştiinţa
acestui fapt ne păzeşte ea însăşi de înşelăciune. Este o mare
înşelăciune să crezi că nu poţi să fii înşelat".
El îl citează pe Sfântul Grigorie sinaitul, care ne avertizează: "Nu
este puţin lucru să dobândeşti înţelegerea exactă a lucrurilor şi să
te eliberezi de toate cele ce se opun
harului; căci înşelăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales
începătorilor, sub forma
adevărului şi a virtuţii". Apoi zice: "Dumnezeu nu se supără pe acela
care, temându-se de
înşelăciune, se păzeşte pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în
semne, chiar când sunt
de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteşte
pentru dreapta lui socoteală".
Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut şi fiind total
nepregătiţi pentru el,
necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea
spirituală care se numeşte înşelăciune diavolească, catolici,
protestanţi şi creştini ortodocşi ignoranţi ai propriei lor tradiţii
ortodoxe se duc la adunările "harismatice" ca să se "boteze" sau să se
umple cu
"Duhul Sfânt". Atmosfera însăşi a acestor adunări este foarte ambiguă,
ea fiind declarată
intenţionat "deschisă" activităţii oricăror posibile "spirite".
Iată cum descriau nişte catolici care susţin că sunt mai cu băgare de
seamă decât
protestanţii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America:
"Totul se petrecea fără
bariere, fără inhibiţii… Şedeau picior peste picior direct pe podea.
Doamne în pantaloni
lejeri. Un "călugăr" îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau şi
cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea
mai mult a distracţie. La asta se refereau ei când
afirmau că Duhul Sfânt se sălăşluieşte între ei?"
Iar la o altă întrunire penticostală catolică: "Semăna foarte bine cu
un cocteil, cu excepţia
faptului că nu se consumau băuturi alcoolice" (Ranaghan. pp. 209, 157).
Şi la alte întâlniri "harismatice" interconfesionale, atmosfera este
suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă "duhul" o
inspiră pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în
picioare în toiul unui acces de plâns general şi să "danseze…"
(Sherill, p. 118).
Sobrietatea unui creştin ortodox este în primul rând izbită de această
atmosferă, din care lipseşte orice element de taină sau de cutremur,
care lui îi este atât de familiar, şi care decurge firesc din frica de
Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere,
când observă straniile efecte pe care le produce "duhul" penticostal,
când se coboară
peste această adunare "lipsită de constrângeri". La aceste efecte ne
vom opri în continuare, aducîndu-le în faţa judecăţii sigure a
învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe.
B. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică
Reacţia cea mai frecventă a celor care se "botează în Duhul Sfânt"
este râsul. Un credincios catolic spune: "Totul era aşa de vesel
încât, de acolo de unde şedeam pe podea, nu mă puteam abţine să nu
râd" (Ranaghan, p. 28). Un altul: "Sentimentul prezenţei şi iubirii
lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră
petrecută
(şezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de
bucurie că Dumnezeu ne
iubeşte" (p. 64).
Un protestant îşi aminteşte de "botezul" său: "Am început să râd
foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai eşti în stare nici
să vorbeşti despre lucrul care provoacă bucuria.
Mă ţineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe
spate" (Sherill, p.
113).
Alt protestant: "Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese
de veselie din care orice inhibiţie sau teamă care mă stăpâneau în
trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului"
(Sherill, p. 115).
Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară
reacţie la nişte experienţe "spirituale", căci unii apologeţi
"harismatici" au elaborat chiar o întreagă
filozofie a "bucuriei duhovniceşti" şi a "nebuniei pentru Dumnezeu",
care să o susţină.
Această "filozofie" însă nu are nimic de-a face cu Creştinismul. În
întreaga istorie a gândirii şi trăirii creştine nu se cunoaşte nimic
şi nici nu s-a pomenit vreodată de "râsul
Duhului Sfânt".
Dar tocmai acest "râs" este elementul care ne indică precis că
"mişcarea harismatică"
penticostală este o orientare religioasă total străină de creştinism.
El este pur lumesc şi
chiar păgân, şi dacă el nu se datorează unor reacţii de tip isteric,
atunci el nu se poate
datora decât diferitelor grade de "posedare" din partea unuia sau mai
multor zei păgâni,
care, în limbaj creştin ortodox, se numesc diavoli.
Dăm aici ca termen de comparaţie experienţa de "iniţiere" a unui
eskimos păgân la
şamanism: "Întârziind prilejul acestei iniţieri, mă trezeam deseori
plângând de nefericire
fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o
bucurie atât de
mare şi inexplicabilă şi atât de puternică, încât nu mă puteam abţine
să nu izbucnesc în
cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: "Bucurie! Bucurie!"
Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am
devenit eu şaman
(vrăjitor). simţeam şi auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul
diferit. Îmi dobândisem iluminarea… şi nu numai că puteam vedea prin
întunericul vieţii din jurul
meu, dar aceeaşi lumină strălucitoare străbătea şi din mine… şi
toate spiritele pământului,
ale văzduhului şi apelor mării veneau acum la mine, făcându-se
ajutoarele mele" (Lewis,
Extatic Religion, p. 37).
Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de "creştini"
creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experienţe
păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind
de esenţă "creştină". Psihologic şi la suprafaţă, ei rămân în
continuare creştini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual,
ei se angajează în atitudini şi practici distinct necreştine.
Care este acum atitudinea tradiţiei ascetice ortodoxe faţă de
aşa-zisul "râs al Duhului
Sfânt"?
Sfinţii Varsanufie şi Ioan,* trăitori în secolul VI, dau un răspuns
clar şi lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia
această problemă: Nu există râs la cel care trăieşte în frica de
Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îşi
înalţă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin
de tulburare şi lipsit de harul lui Dumnezeu".
* Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr. D. Stăniloae (n. tr.)
Sfântul Efrem Sirul învaţă şi el limpede: Râsul şi îndrăzneala sunt
începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să
cunoşti că ai ajuns în adâncul păcatului şi fără încetare să te rogi
lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte… Râsul alungă de la
noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) şi surpă
ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideşte sufletul,
necinsteşte trupul. Râsul alungă virtuţile, nu-şi aduce aminte de
moarte şi nu gândeşte la chinuri"**. Nu este oare evident
cât de departe rătăcim prin ignorarea învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei?
** Vezi Proloagele pe scurt şi Vieţile Sfinţilor
În timpul unui "botez" harismatic, lacrimile sunt o reacţie tot atât
de obişnuită ca şi râsul, la nivelul reacţiilor psihice cele două
fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar şi grupuri
întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienţa
strictă a
"botezului"), şi se împrăştie molipsitor fără vreun motiv vizibil
(Sherill, pp. 109, 117).
Autorii "harismatici" nu pun aceste lacrimi pe socoteala conştiinţei,
a stării de păcătoşenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică
în nici un fel aceste lacrimi, lăsând
să se înţeleagă că le consideră o reacţie normală la atmosfera
"harismatică" din jur.
Dar Părinţii ortodocşi, după cum notează Episcopul Ignatie
Briancianinov, ne învaţă că lacrimile sunt adesea un semn al celei de
a doua forme de înşelăciune diavolească.
Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc
lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă:
"Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ţi vei fi curăţit desăvârşit
sufletul de patimi". iar despre un anumit fel de lacrimi el spune
răspicat: "Lacrimile lipsite de raţiune nu sunt proprii naturii
raţionale, ci numai celei iraţionale" (treapta a 7-a).
Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, "botezul cu Duhul
Sfânt" mai dă naştere la reacţii cum ar fi: căldura răspândită în tot
trupul, multe feluri de tremurături şi contorsionări, căderi pe jos.
Atragem atenţia că oferim aici doar exemple de reacţii
obişnuite în rândurile protestanţilor şi catolicilor (care practică
cultul "harismatic", n.tr.)
nu şi cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste şi
care sunt cu mult mai spectaculoase şi mai dezlănţuite.
"Când (pastorul respectiv) şi-a pus mâinile pe creştetul meu, am
simţit ca şi cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au
început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-şi piardă pentru
fracţiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc".
(Ranaghan, p.
67). Un altul "nu a avut nici un fel de emoţie după eveniment, dar a
simţit o mare căldură
în corp şi o senzaţie de bine" (Ranaghan, p. 91).
Altă mărturie: "De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur…
şi deodată m-am umplut de "Duhul Sfânt" şi mi-am dat seama că
"Dumnezeu este adevărat". Apoi am început să râd şi să plâng în
acelaşi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam
întins în faţa altarului şi că eram plin de pacea lui Hristos".
(Ranaghan, p. 34).
Altul: "Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei
circulaţii proaste, mi-au
devenit calde şi umede. Am simţit că mă învăluie o căldură".
(Ranaghan,p. 30). Un
membru al "Mişcării lui Isus" spune: "Am simţit că ceva începe să
izvorască din mine şi
deodată am început să vorbesc în limbi" (Ortega, p. 49).
Un apologet "harismatic" subliniază că asemenea experienţe sunt tipice
la cei care se "botează cu Duhul", "botez" care creează adesea
"reacţii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt
în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare şi
de adoraţie este atât de puternic, încât el nu se poate menţine în
limitele unor restricţii de expresie impuse de eticheta societăţii
noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură
violent, alţii îşi ridică mâinile spre Domnul, alţii îşi
ridică vocea dincolo de înălţimea normală, iar alţii cad pe jos"
(Lillie, p. 17).
Nu ştim ce să ne mire mai tare: totala discrepanţă dintre asemenea
manifestări isterice şi adevărata expresie a cinstirii şi închinării
la Dumnezeu în duh şi în adevăr, sau incredibila
nebunie, care îi face pe aceşti oameni să pună contorsiunile lor pe
seama acţiunii
"Duhului Sfânt", a "inspiraţiei divine" şi a "păcii lui Hristos".
Cert este că aceşti oameni, din punct de vedere spiritual şi religios,
nu sunt numai total lipsiţi de călăuzire şi de experienţă, dar ei
suferă din capul locului, din acest punct de
vedere, de un "analfabetism" absolut. Nu se cunoaşte în întreaga
istorie a Creştinismului Ortodox nici o asemenea experienţă "extatică"
produsă de Duhul Sfânt.
Este nebunie din partea unor apologeţi "harismatici" să îndrăznească
să compare aceste reacţii infantile şi isterice, care sunt la îndemâna
absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au
învrednicit marii sfinţi, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul
Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.
Aceşti sfinţi au căzut într-adevăr cu faţa la pământ, dar înaintea
adevăratului Dumnezeu
(fără să se contorsioneze şi cu siguranţă fără să-i apuce râsul), în
timp ce pseudocreştinii
nu fac altceva decât să se lase mişcaţi de un duh invadator şi să se
închine doar la ei
înşişi.
Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla
într-o asemenea stare:
"Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare,
tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria ta
consolare, şi ocoleşti adevărata cale a
suferinţei care duce la El, pentru că te socoteşti pierdut fără
această consolare"*.
* Stareţul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100, rus
Dacă aceste experienţe zise "harismatice" sunt într-adevăr religioase,
atunci ele sunt de
natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de iniţiere
mediumistică, care se
numeşte "experienţa de posedare spirituală" şi care este produsă de "o
forţă ce apare
dinăuntru şi care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă"
(Koch, Occult
Bondage, p. 44).
Desigur, nu toate "botezurile cu Duhul" sunt atât de extatice ca unele
din cele amintite
până în prezent (deşi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar
şi acestea concordă cu
practicile spiritiste: "Când spiritele întâmpină un medium prietenos,
cu o minte pasivă şi
supusă, ele intră liniştite în acea persoană ca la ele acasă. Când,
dimpotrivă, psihicul
persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea minţii nu
este totală, atunci ele
intră mai mult sau mai puţin forţat, ceea ce se reflectă în
contorsionări ale feţei şi în
tremurul membrelor respectivului medium" (Blackmore, Spiritism, p. 97).
Totuşi cazurile acestea voluntare de "posedare" nu trebuie confundate
cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră şi rămân
permanent în persoane, producând
reacţii fizice şi psihice pe care sursele "harismatice" nu par să le
indice. "Posedarea" mediumistică este temporară şi parţială, mediumul
consimţind să fie "folosit" într-un anumit mod de către spiritul la
dispoziţia căruia se pune. Însă, ceea ce textele "harismatice" lasă să
se înţeleagă clar, este că asemenea experienţe atunci când sunt reale
şi nu simple produse ale autosugestiei nu presupun doar exersarea sau
antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini
mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea
unui duh. Deci au dreptate cei care susţin că se simt "plini de
duh" cu singura diferenţă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!
Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reacţii fizice
ce apar de obicei la cei care cad pradă înşelăciunii demonice. Un
anume monah care tremura şi scotea
sunete ciudate socotea că acestea sunt "roadele rugăciunii". Altul,
care prin rugăciunea
extatică pe care o practica simţea o căldură atât de mare în corp,
încât nu avea nevoie de
haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi
simţită chiar şi de cei din
jur.
Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod
de înşelăciune diavolească se arată printr-o "căldură pătimaşă şi
materială a sângelui". "Comportamentul misticilor latini a fost
întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimaşe, cu
deosebire trupească".
Căldura "materială" a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat
înşelaţi de diavol, trebuie
deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu
adevărat Duhul Sfânt,
aşa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu
se dobândeşte
prin experienţe "extatico-harismatice". El se dobândeşte pe calea
lungă şi anevoioasă a
luptei ascetice, prin rugăciune, post, şi smerenie, pe "calea
suferinţelor" Crucii în Biserica
lui Hristos, aşa cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi.
C. "Darurile spirituale" care însoţesc experienţa
"harismatică"
Avantajul de bază pe care îl invocă adepţii "renaşterii harismatice"
este acela al
dobândirii unor daruri "spirituale", între care se numără în primul
rând o nouă putere şi o
nouă îndrăzneală "spirituală". Îndrăzneala este dată chiar de
"experienţa harismatică" în
sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de
interpretarea pe care
"harismaticii" o dau acestei experienţe.
Iată câteva ilustrări: "Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o"
(Ranaghan, p. 40). "Am început să am sentimentul că ştiu exact ce
trebuie să spun celorlalţi şi ce anume au ei nevoie să audă… Am
înţeles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar
efectul spuselor mele era foarte puternic" (ibid., p. 64). "Eram atât
de ferm convins că Duhul se va ţine de cuvânt, încât mă rugam fără să
ţin cont de
vreun "dacă". Mă rugam fiind sigur că voinţa mea va fi îndeplinită"
(ibid., p. 67).
Să ascultăm acum şi mărturia unui "ortodox": "Ne rugăm să primim
înţelepciune şi devenim înţelepţi în Domnul. Ne rugăm pentru iubire,
şi simţim imediat iubire pentru toţi oamenii. Ne rugăm pentru
vindecări, şi ne facem sănătoşi. Ne rugăm pentru minuni şi, prin
credinţă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm
pentru semne şi le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute şi în limbi
necunoscute" (Logos,
aprilie, 1972, p. 13).
Iată cum, ceea ce se obţine în tradiţia ascetică ortodoxă prin ani
lungi de nevoinţă, prin
credinţă fierbinte şi trează şi din mila lui Dumnezeu, pretind unii că
se câştigă cît ai clipi
din ochi prin experienţa "harismatică". Că Sfinţilor Apostoli şi
Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare
îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă
este de râs dorinţa unora, care nu au nici o idee despre ceea ce
înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu aceşti
mari sfinţi.
Bazându-se pe o experienţă care este de fapt o înşelăciune,
îndrăzneala "harismaticilor" nu este decât o imitaţie înfierbântată de
tip "revivalist" a adevăratei îndrăzneli creştine şi care constituie
un semn sigur şi distinctiv că cel care o are se află pradă
înşelăciunii
"harismatice".
Episcopul Ignatie atrage atenţia că "încrederea în sine şi îndrăzneala
sunt vizibile la cei
care au căzut pradă înşelăciunii diavolului, şi care au impresia că
sunt sfinţi sau că se află
pe calea înaintării duhovniceşti". "Cei care suferă de această
înşelăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătaţi
de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înşeală
pe ei înşişi, un semn de mare har. Ei nu mai pot ieşi din marea lor
mândrie şi buna lor părere faţă de ei înşişi. Unii ca aceştia sunt
socotiţi smeriţi doar de cei care judecă după aparenţe, iar nu după
roade".
În afară de "vorbirea în limbi" propriu-zisă, cel mai frecvent dar
"supranatural" pe care îl capătă cei "botezaţi în Duhul" este
receptarea directă a "mesajelor de la Dumnezeu", care
se face în forma "profeţiilor" şi a "tălmăcirilor" sau (a "interpretărilor").
Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei "harismatici": "Pe
câţiva dintre ei i-am
văzut vorbind în limbi, şi, uneori înţelegeam ce spun. Erau
întotdeauna mesaje de alinare şi bucurie în Domnul". Iată ideea unei
alte "tălmăciri": "Erau transmise însăşi cuvintele lui Dumnezeu,
într-un mesaj de mângâiere" (Ranaghan, p. 32).
Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaşte limite. În cadrul altei
adunări, "o femeie a anunţat că va transmite un "mesaj de la
Dumnezeu", pe care l-a redat vorbind la persoana întâi"
(ibid., p. 2). Un protestant "harismatic" notează că în astfel de
mesaje "cuvântul lui
Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere… Cuvântul se
poate transmite
brusc prin oricine dintre cei de faţă, astfel încât mereu se aude câte
un "aşa grăieşte
Domnul", din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje
sunt rostite la
persoana întâi; un altul foarte des auzit este: "Am venit să vă
binecuvintez" (Williams,
p. 27).
Sistematizăm acum câteva dintre "profeţiile" şi "tălmăcirile" cele mai
caracteristice
exemplificate de propaganda "harismatică":
1. Fiţi asemenea copacului ce se apleacă după voinţa lui, care îşi
înfige rădăcinile în puterea lui, şi care atinge cu ramurile sale
iubirea şi lumina lui" (Ford, p. 35).
2. "aşa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe
Iisus, tot aşa Duhul Sfânt suflă peste voi şi Iisus apare în mijlocul
vostru" mesaj transmis în limbi de către
un romano-catolic şi "tălmăcit" de un protestant.
3. "Paşii celui care a străbătut uliţele Ierusalimului sunt în urma
noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el şi îi ucide
pe cei care fug de el" mesaj special la adresa
unui membru al respectivului grup de rugăciune.
4. "Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o daţi pe a voastră şi eu
vă voi conduce".
Acelaşi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot
romano-catolic, care
se afla într-o cameră alăturată. El şi l-a notat şi, intrând în camera
de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleaşi
cuvinte pe care le notase pe carneţel (Ranaghan,
p. 54).
5. "Nu te tulbura, sunt mulţumit de calea pe care ai luat-o. îţi este
greu, dar prin aceasta
aduci multă mângâiere altuia". Acest mesaj a liniştit una din
persoanele prezente care era
îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase
(Sherill, p. 88).
6. "Soţia mea a intrat şi a început să cânte la orgă. Deodată Duhul
lui Dumnezeu a
coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi şi să profeţească:
"Fiul meu, sunt cu
tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi
răsplăti folosindu-te la lucruri
mai mari. Te călăuzesc, ţinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te
teme. eşti ţinta voinţei
Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai
început". Această "profeţie" a fost însoţită de o "vedenie" care a
determinat crearea unei foarte mari şi influente fundaţii
penticostale, sub numele de "Full Gospel Business Men's Fellowship
International" (Frăţia internaţională evanghelică a oamenilor de
afaceri)*.
* Logos Journal, Sept. oct., 1971, p. 14,
Bazându-ne pe declaraţiile martorilor oculari, am putea crede că
într-adevăr aceste
profeţii ţin de paranormal şi că nu pot fi pe de-a întregul inventate.
Dar oare Duhul Sfânt se foloseşte de asemenea căi artificiale pentru a
comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul "duhurilor"
invocate la şedinţele de spiritism!).
Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de
monoton şi
stereotip şi nu mai nuanţat decât cel în care li se ghiceşte viitorul
la automatele cu fisă de
prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi şi de
lipsite de
substanţă?
Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconştienţă. De
ce sunt ele întotdeauna
mesaje "de mângâiere, de bucurie şi alinare, de liniştire" şi în mod
evident lipsite de orice
conţinut dogmatic sau profetic ca şi când "duhul" ar fi foarte
mulţumit de faptul că
aceste adunări sunt non-confesionale? şi la urma urmei cine este
această ciudată şi
abstractă persoană, acest "eu" care vorbeşte? Oare greşim dacă aplicăm
acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să
nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care
sunt în mijlocul vostru,…pentru că vă proorocesc
minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).
Aşa cum cel "botezat în Duhul" poate vorbi în limbi, nu doar în timpul
adunărilor de
rugăciune, ci şi acasă în rugăciunile lui particulare, tot aşa, chiar
după ce părăseşte
atmosfera casei de rugăciune, el are adesea "revelaţii" personale,
aude voci şi este însoţit
de "prezenţe" tangibile.
Iată cum îşi descrie un "profet" al "mişcării harismatice" o astfel de
experienţă: "Mă
trezisem dintr-un somn adânc şi odihnitor la auzul unei voci clare şi destul de
ridicate…care a rostit clar: "Dumnezeu nu are nepoţi"… Apoi am
avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezenţă
îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama:
Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise" (Du Plessis, p. 61).
Ce explicaţie am putea găsi pentru astfel de experienţe? Sfântul
Ignatie Briancianinov scrie: "Cel care este victima unei astfel de
înşelăciuni îşi închipuie (închipuirea sau
imaginaţia fiind şi ea o formă de înşelăciune diavolească) că este
plin de darurile
Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din concepţii şi
sentimente false, ceea ce
înseamnă că aparţine cu desăvârşire tatălui şi căpeteniei falsului şi
a minciunii, adică
diavolului.
Cel care, rugându-se, se străduieşte să descopere în inima sa
sentimentul omului nou,
neavând încă nici o posibilitate de a reuşi, va substitui acestui
sentiment simţiri false
scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture.
El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe
care le va întări cu ale lui proprii,
diavoleşti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus credinţă (sau concept) ce
corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers".
Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat
spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (şi
nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseşte un moment când
întreagă această "spiritualitate", care cultivă pasivitatea minţii şi
deschiderea faţă de acţiunea "duhurilor", chiar atunci când este vorba
de moduri aparent
nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a
viitorului, duce
inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat.
Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri
"supranaturale"*.
* Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeşte despre
un preot romanocatolic care era urmărit fizic de o tăbliţă de ghicit
acţionată, bineînţeles, de un diavol –
tocmai în perioada în care încerca să renunţe la acest mod de recreere!
În cadrul "renaşterii harismatice", acestui moment de tranziţie îi
corespunde "botezul cu Duhul Sfânt" care, atunci când îşi face
efectul, marchează momentul în care autoînşelarea devine înşelăciune
diavolească, victima "harismatică" fiind de atunci încolo virtual
asigurată că închipuitele sale "sentimente religioase" vor fi
întâmpinate de însuşi "Duhul" şi că va începe de acum înainte o viaţă
plină de "minuni".
D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt
În general, adepţii "mişcării harismatice", aşa cum o afirmă neîncetat
ei înşişi, au senzaţia
că sunt "plini de Duhul". "Mă simţeam un om nou, curat şi liber şi cu
desăvârşire plin de
Duhul Sfânt" (Ranaghan, p. 98). "Totul a început cu botezul Duhului,
când am început să-mi dau şi eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat
vedenii despre viaţa în Duhul. Este într-adevăr o viaţă plină de
minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viaţă-dătătoare a
Domnului" (Ranaghan, p. 65).
Toţi îşi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleaşi
cuvinte, aceleaşi propoziţii stereotipe. După un preot catolic, "toată
lumea părea să fie cuprinsă, fără excepţie, de o
mare bucurie şi pace era efectul atingerii Duhului" (Ranaghan, p. 185).
Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi
este "să arate şi să
ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea şi bucuria, oriunde s-ar
afla ei" (Inter Church Renewal).
Odată intraţi în această stare "spirituală" (în care, în mod
semnificativ, termenii pocăinţă
sau mântuire sunt rareori pomeniţi), mulţi reuşesc să ajungă la mari
"înălţimi". Zice un catolic: "Duhul creştea în mine uneori pe durate
foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz;
jur că am simţit cu anticipaţie gustul Împărăţiei Cerurilor"
(Ranaghan, p. 103).
Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici şi "mişcări
harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe
urmă, ce înşeală, în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de
Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă
de
Biserică şi de Sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfânta
Liturghie, Preoţia şi Sfânta
Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.
După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înşelăciunea,
cunoscută sub numele de
închipuire, se hrăneşte din inventarea unor simţiri false sau stări de
har, care dau naştere
la o concepţie complet eronată asupra vieţii duhovniceşti. În acest
mod se inventează
mereu stări pseudo-spirituale, cel înşelat are mereu senzaţia că se
află în intimitatea lui
Iisus şi că discută cu El, are mereu "revelaţii mistice", aude voci,
simte bucurii…
Din această activitate sângele primeşte o mişcare înşelătoare şi
păcătoasă, care este luată
drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinţei, a pietăţii
şi înţelepciunii".
Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înşelăciune
diavolească, închipuirea,
"deşi face mintea să cadă în cele mai teribile greşeli, nu o împinge
însă până la nebunie desăvârşită", astfel încât această stare poate să
dureze ani îndelungaţi sau chiar o viaţă
întreagă fără ca cel în cauză să-şi dea seama.
Această stare plăcută plină de căldură şi chiar de fervoare,
echivalează însă cu o
sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu
desăvârşire orbit şi nu vede
starea reală a vieţii lui sufleteşti.
Spune iarăşi Episcopul Ignatie: "Închipuindu-şi că este plin de har,
el nu mai poate primi
niciodată harul… Cel care îşi atribuie daruri duhovniceşti este
împiedicat de chiar
închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-şi în
schimb larg inima
patimilor şi diavolilor". Fiindcă tu zici: Sunt bogat, şi m-am
îmbogăţit şi de nimic nu am
nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi
sărac şi orb, şi gol! (Apoc.
3,17).
Cei atinşi de boala înşelăciunii "harismatice" nu se simt doar
"covârşiţi de duh"; ei "văd"
chiar şi în jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării
Duhului Sfânt", –
crezând că "lumea se află în pragul unei mari deşteptări spirituale"
(Logos, Feb. 1972,
p. 18) şi având în permanenţă pe buze cuvintele profetului Ioil:
Vărsa-voi Duhul Meu
peste tot trupul (3,1).
Creştinul ortodox însă ştie că această profeţie se referă în general
la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului,
cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) şi la sfinţii Bisericii
Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belşug, aşa cum
sunt şi sfinţii Ioan de Kronstadt şi Nectarie de Eghina, care au făcut
multe minuni, chiar
în acest corupt secol XX.
În concepţia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt
ceva la îndemâna
oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există şi
manuale care stau la
dispoziţia doritorului, explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la
dobândirea harului?
Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălăşluiesc
doar în creştinii
ortodocşi care au ajuns la desăvârşirea creştină, care s-au curăţit şi
care s-au pregătit mai
dinainte prin pocăinţă".
Ele sunt "dăruite Sfinţilor lui Dumnezeu numai după bunăvoinţa Sa şi
prin lucrarea Sa, şi nu prin dorinţa sau putinţa oamenilor. Ele sunt
dăruite extrem de rar şi pe neaşteptate, în cazuri de extremă nevoie,
şi prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu şi
niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul). "Trebuie să mai ştim
că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderaţie,
din cauză că a slăbit credinţa lumii
creştine în general, ele slujind în întregime trebuinţei mântuirii.
Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginaţia) îşi revarsă "darurile" fără
multă zăbavă şi în cantităţi nelimitate".
Într-un cuvânt, "duhul" care-şi revarsă darurile asupra acestui neam
desfrânat, corupt şi
înşelat de secole de erezie şi pseudo-pietate, asupra acestui neam
care caută "semne" şi
minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Aceşti oameni rupţi de Biserica
vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu
şi niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de
adevărata duhovnicie încât, Priviţi cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei
nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credinţă
prin psihismul,
emoţionalismul şi uneori chiar demonismul lor.
"Adevărata trăire duhovnicească scrie Episcopul Ignatie omul trupesc
nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât
simţirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească
este cu totul străină de inimă, care nu cunoaşte decât sentimentele
emoţionale şi trupeşti. O astfel de inimă nici nu ştie măcar ce este
existenţa unei trăiri duhovniceşti".
VIII. CONCLUZIE dUHUL VREMILOR DE PE URMĂ
1. "RENAŞTEREA HARISMATICĂ" CA SEMN AL VREMILOR
"Până la sfârşitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ aleşii lui
Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din
urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinţă, o vor
face reuşind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai
lucra semne şi minuni dumnezeieşti ca în ziua de azi., Acei aleşi ai
vremurilor din urmă îşi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii şi
ascunşi de ea, în smerenie, iar în Împărăţia Cerurilor ei vor fi mai
mari decât Părinţii făcători de minuni din vechime. Căci în acele
timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în faţa ochilor
oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc şi
să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. mulţi dintre oameni,
stăpâniţi fiind de duhul necurat al neştiinţei vor cădea în prăpastie,
rătăcind pe calea cea largă pe care mulţi merg".
Profeţia Sf. Nifon de Constanţiana, din insula Cipru
A. O "Cincizecime fără Hristos"
" Pentru creştinii ortodocşi fenomenul contemporan al "vorbirii în
limbi" este şi el un "semn"; dar nu este semnul începutului
Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci
semn al sfârşitului ei. Creştinului ortodox cu mintea trează nu-i va
veni greu să le dea
dreptate apologeţilor "mişcării harismatice", care vestesc că "noua
revărsare a duhului
aduce cu sine sfârşitul acestui veac".* Dar Duhul grăieşte lămurit că,
în vremurile cele de
apoi, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele
înşelătoare şi la
învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1).
* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p. 3
De asemenea mai ştim că sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi
care se duc la
împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui
Dumnezeu, Atotţiitorul
(Apoc. 16,14).
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul
vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renaştere spirituală" şi de
"revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o
apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât
până şi cei aleşi vor fi în pericol să fie înşelaţi. Că dreapta
credinţă creştină aproape va
dispărea de pe faţa pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar
Fiul Omului când va
veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel
care va fi dezlegat în
vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari şi mai de pe
urmă revărsări a
răului pe pământ.
"Mişcarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine şi de
har, al unei lumi ce
însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile"
prin care se fac
aceste semne, este ea însăşi un "semn" al lumii apostaziate în care
trăim. Cât despre mişcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o
mişcare a "intenţiilor" şi a "faptelor
bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic şi lipsit de substanţă. Ce
se va întâmpla,
însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu
adevărat "putere"?
Când mişcarea ecumenică va fi cu adevărat însoţită de tot felul de
puteri şi de semne şi de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va
mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "mişcarea harismatică", la
ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în
scopul de a-l împinge spre ţelul final. Iar acest ţel, adică
"refundamentarea Bisericii lui
Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "creştină".
Aceasta este doar o fază
în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg:
instaurarea unei "unităţi
spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.
Cu toate acestea, următorii "renaşterii harismatice" sunt convinşi că
experienţa lor este
"creştină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează
ocultismul sau religiile
orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că
am comparat, pe parcursul acestei cărţi, "renaşterea harismatică" cu
spiritismul. Este adevărat că, din punct
de vedere religios, "renaşterea harismatică" se află oarecum pe o
treaptă superioară
spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de
superstiţie şi credulitate.
Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai
rafinate iar senzaţiile finale sunt mai bogate şi mai uşor de obţinut.
şi că întreaga ideologie a "mişcării harismatice" îi conferă aparenţa
de a fi creştină nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este
prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".
Dar noi am văzut până acum că experienţa "harismatică" şi, mai ales,
punctul ei central
constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte,
dacă nu chiar în
întregime, o experienţă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare
diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "creştină".
Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la
periferia unui creştinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic
din atitudinile şi credinţa specific şi autentic creştine şi că el a
fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care
creştinii înşişi nu au avut nici o contribuţie. Până de curând însă nu
a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul
eminamente necreştin al "trăirilor harismatice".
Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet
"harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate
într-adevăr să aibă loc şi fără participarea lui Hristos.
Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise
"botezul", care vorbea deja în
limbi şi care încuraja pe oricine să dorească şi să caute acest botez.
El afirmă în acelaşi
timp că nu avusese nevoie de pocăinţă în timpul experienţei sale, şi
că nu numai că nu a
fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simţea nevoia
sau dorinţa să
renunţe la ele.
Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fără pocăinţă o
cincizecime fără Hristos –
iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi… Aceştia sunt
oameni care au auzit că vorbirea în limbi există şi, dorind să se
identifice cu această experienţă de înaltă ţinută, ei caută persoana
care să-şi pună mâinile pe capetele lor şi astfel să obţină conectarea
la
adevărata cunoaştere uşor, repede şi bine, fără a mai fi nevoie de
Hristos şi de Crucea Lui".
Totuşi autorul afirmă că vorbirea în limbi este, fără îndoială,
"consecinţa iniţială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".*
* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47
Cei convinşi că "mişcarea harismatică" este de fapt de natură
creştină, nu fac altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei
pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva"
creştin. Dar dacă o astfel de experienţă este şi la îndemâna celor
care caută senzaţii înălţătoare, ieftine şi uşoare, atunci înseamnă că
nu există nici o legătură între
astfel de experimente şi Hristos.
Însăşi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că
experienţa "harismatică"
în sine nu are nici o legătură cu noţiunea de creştin. Aceşti
"creştini", adesea sinceri şi
plini de intenţii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra
acestei experienţe un
conţinut şi o semnificaţie creştină pe care de fapt ea nu o are.
Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experienţe spirituale"
care este atât de
necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate
chiar cheia
"unităţii spirituale" a omenirii pe care mişcarea ecumenică a căutat-o
până acum fără
S ucces?
B. "Noul Creştinism"
Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că
"renaşterea harismatică"
este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau
mijloacele prin
care se propagă "duhul" acestei "mişcări harismatice". Dar că acest
"duh" nu are nimic
de-a face cu Creştinismul ortodox este mai mult decât evident. şi de
fapt acest "duh" se
înscrie literal în "profeţiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la
"Noul Creştinism".
Acest "nou creştinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev,
"spiritul monahal şi
ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod
efectiv falsitatea. Acest duh nu este mulţumit de "creştinismul
conservator ce călăuzeşte forţele sufleteşti ale omului către pocăinţă
şi mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un
astfel de creştinism este încă "incomplet" şi, ca atare, îi mai adaugă
un al doilea nivel al
fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific creştin
(desigur că fiecare este
liber să le interpreteze ca fiind "creştine", dacă doreşte), care sunt
accesibile tuturor,
indiferent de credinţă şi dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, şi
care nu au nici un fel de
legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Creştinătăţii,
o spiritualitate nouă şi adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a
Duhului Sfânt".
Iată o declaraţie ce se află în totală contradicţie cu profeţiile
neotestamentare şi cu Sfânta
Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou
creştinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "creştinism"
nu constitue nimic original sau
"avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavoleşti
vechi de când lumea şi
anume a unui păgânism de tip şamanist. Periodicul ortodox "harismatic"
The Logos îl
recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a
fost "cel mai
mare teolog al creativităţii spirituale" (Logos, martie, 1972, p. 8).
Într-adevăr, şamanii celor mai primitive triburi sunt cei care ştiu
cum să intre în contact
cu "puterile creative" ale cosmosului şi să le utilizeze, puteri care
nu sunt altceva decât
"duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh şi pe ape şi pe care Biserica
lui Hristos le denumeşte diavoli, cărora, dacă le slujeşti, poţi
într-adevăr să ajungi la bucurii şi extazuri foarte "creative"
("entuziasmul şi extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât
de aproape), necunoscute "creştinilor" obosiţi şi căldicei, care cad
victimă înşelăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos.
Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" şi ocultă,
căreia "creştinii" îi cad victime din ignoranţă şi autoînşelare.
"Renaşterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri
cu religiile
necreştine" deoarece, în limbajul şi mai ales în practica ei,
denumirea de "creştinism"
include deja şi conţinuturile religiilor necreştine, devenind deja
prin această includere o
religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinaţie bizară de
creştinism şi
păgânism.
Ciudatul spirit "creştin" al "renaşterii harismatice" este cunoscut şi
definit cu precizie de
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Părinţilor. Potrivit acestor
surse, istoria lumii va
culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia
sau Antihristul. El va fi "creştin" în sensul că întreaga funcţie şi
chiar fiinţa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate
privinţele posibile. Căci el nu numai că va fi duşmanul suprem al lui
Hristos, ci, în scopul de a-i înşela pe creştini, va lua aparenţele
lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din
templul reconstruit din Ierusalim.
Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va
sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va
da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se
înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu
închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se
pe sine drept
dumnezeu… (II Tes. 2, 3-4).
Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot
felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri
nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit
iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. şi de aceea Dumnezeu le
trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie
osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea
(II Tes. 2, 9-12).
Învăţătura creştină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă,
care nu se poate
prezenta aici. Dar dacă, aşa cum cred adepţii "renaşterii
harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr,
este de importanţă crucială pentru creştinul ortodox să fie informat
despre această învăţătură ce priveşte pe cel care, după cum ne-a spus
însuşi
Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalţi "falşi prooroci" ai acelor
timpuri, semne mari şi chiar
minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei, 24,24).
Iar cuvântul "aleşi" nu se referă cu siguranţă la mulţimile de
"creştini" care ajung să ia
drept adevăr cele mai grosolane şi mai nescripturistice înşelăciuni,
potrivit cărora "lumea
este în pragul unei mari deşteptări spirituale", ci la "turma mică",
căreia Mântuitorul i-a
Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică,
pentru că Tatăl
vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).
Deci, iată că până şi elita constituită din aceşti adevăraţi aleşi,
această "turmă mică", vor
fi atacaţi şi ispitiţi de "marile semne şi minuni" ale lui Antihrist.
Marea masă a "creştinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia
adică pe Antihrist -, fără întrebări şi fără probleme, pentru că
"noul" său "creştinism" este exact ceea ce caută mulţimea.
C. "Iisus* vine curând"
* În locurile în care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am
subliniat că El este abordat din perspectiva sectară, care merge chiar
până la a goli acest Nume de adevărata lui semnificaţie şi de a sugera
prin el ("Iisus") chiar noţiunea de Antihrist (n.tr.).
Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Iisus" a
căpătat o proeminenţă ciudată în America. A fost abrogată
binecunoscuta interdicţie de a se prezenta în filmele de lung metraj
şi în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri
senzaţionale şi de largă
audienţă în mase, cu caracter satanic şi masonic, prezintă parodii
blasfemiatorii ale vieţii
Sale. "Mişcarea lui Isus", care este de orientare predominant
"harismatică", se întinde cu
repeziciune mai ales în rândurile adolescenţilor şi tinerilor.
În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" care este o adevărată
hulire a numelui lui
Dumnezeu -, asistăm la "creştinarea" celor mai joase forme de muzică
pop americană şi
pentru întâia oară în acest secol melodiile "creştine" au cea mai mare
audienţă la public.
Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu şi
grosieră mentalitate
lumească este cuprins în propoziţia ce pare să exprime aşteptările şi
speranţele,tuturor:
"Iisus vine curând".
Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic şi religios,
acelaşi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în vieţile mai
multor americani, trăind în cele mai diverse colţuri ale ţării şi fără
legătură între ei. Editorul unei publicaţii "harismatice" dă tiparului
relatarea unei persoane, aşa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:
"Prietenul meu împreună cu soţia lui rulau spre Boston pe autostradă
când au oprit să ia
un autostopist. Era tânăr şi avea barbă, dar nu era totuşi îmbrăcat ca
un hippie. S-a urcat
în spate fără să spună prea multe cuvinte, şi maşina a pornit. După un
răstimp, a spus cu
voce liniştită: "Domnul vine curând".
Prietenul meu şi soţia lui au fost atât de uluiţi, încât amândoi şi-au
întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla
nimeni. Zguduiţi, au oprit la prima benzinărie hotărâţi să povestească
ce li se întâmplase, indiferent de reacţia pe care ar fi stârnit-o.
După ce i-a ascultat, lucrătorul de la staţia de benzină nu numai că
nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteţi a cincea maşină
care îmi povesteşte istoria asta".
Deşi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci. Acela
însă nu era decât
începutul. În aceeaşi adunare povestindu-se alte şase cazuri similare,
care avuseseră loc
pe tot cuprinsul ţării, în ultimii doi ani în Los Angeles,
Philadelphia, Duluth şi New
Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.
Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare
similară survenită în
statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor,
toate acestea sunt semne că de fapt "Iisus vine curând" (David Manuel,
Jr, în Logos Journal, Jan., Feb.,
1972, p. 3).
Observatorul atent al scenei religioase contemporane mai ales în
America, locul de
origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută
de ani -, nu poate să
nu remarce o atmosferă foarte clară de aşteptare hiliastă. Acest
adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar şi celor
tradiţionaliste sau fundamentaliste, care resping
"renaşterea harismatică".
Astfel, mulţi romano-catolici tradiţionalişti cred în venirea unei
"Ere mariologice" hiliaste
mai înainte de sfârşitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a
foarte răspânditei erori
catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, aşa cum s-a exprimat
Arhiepiscopul
Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de
a transforma lumea
modernă în Împărăţia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".
Evangheliştii protestanţi, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor
greşit şi personal de a interpreta Apocalipsa, aşteaptă "mileniul" în
care "Hristos" va domni pe pământ. alţi evanghelişti din Israel găsesc
că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce
trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.* Iar
arhifundamentalistul Carl
McIntire se pregăteşte să ridice o replică, în mărime naturală, a
Templului din Ierusalim
în Florida, având convingerea că soseşte clipa în care evreii vor
construi chiar "Templul
în care Domnul însuşi se va întoarce aşa cum a promis" (Christian
Beacon, Nov. 11,
1971; Jan. 6,1972)
* De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer
destinul Israelului şi apropiata venire a Eliberatorului, Christ for
the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp.
28-30
Astfel, iată că până şi antiecumeniştii se pregătesc să se alăture
evreilor lipsiţi de pocăinţă în a întâmpina un fals Mesia, pe
Antihrist, spre deosebire de rămăşiţa fidelă a evreilor
care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ
proorocul Ilie, aşa cum
ne învaţă Biserica Ortodoxă.
Deci, pe creştinul ortodox adevărat, care cunoaşte profeţiile
referitoare la vremurile din
urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis
"harismatic", care îi
spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile
către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credinţele se pot
ruga împreună".**
Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în
prezent membrii tuturor
confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe
unii de ceilalţi pentru a
recunoaşte pe fiecare faţă chipul lui Iisus hristos".***
** Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p. 24
*** Kevin Ranaghan în Logos Journal, Nov, 1971, p. 21
Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume
aceste programe
intensive de pregătire psihologică şi chiar fizică? Este Acesta oare
adevăratul nostru
Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea
oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în
numele său (Ioan
5,43) şi-i va reuni sub mâna sa pe toţi acei care resping sau
pervertesc învăţătura Bisericii
Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?
Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată,
Mesia este aici sau dincolo! Să nu-l credeţi. Căci se vor ridica
hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor
da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă,
şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice
vouă: iată este în pustie, să nu Ieşiţi; iată
este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit
şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei
24, 23-27).
Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea
se va întâmpla
deodată. Va veni din cer: bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la
cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni,
precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) şi va hotărî sfârşitul
acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de "pregătire" pentru
Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin
ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, curăţire, priveghere, şi
rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest
sfârşit, care spun că el este undeva "aici" mai ales "aici" în Templul
din Ierusalim sau
care predică pe "Iisus vine curând", fără să menţioneze marile
înşelăciuni care preced
venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos,
care trebuie să vină mai
întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi "creştinii" care nu sunt
sau care nu devin cu
adevărat ortodocşi.
Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l
primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este
viaţa plină de har din Biserica Ortodoxă,
de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui
Hristos, adică de la
întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura
ortodoxă a sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al
Cezareii, şi a altor Sfinţi Părinţi*.
Faptul că protestanţii aşteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor,
nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei
nu îl trăiesc, şi anume că ei se află în afara lui, adică în afara
Bisericii lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.
* Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament
îndreptar pentru studiul Noului Testament partea a II-a (ruseşte),
Jordanville, NY., 1956, pp. 434-438
D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?
Nici unul dintre cei care au studiat serios "mişcarea harismatică"
prin lucrările
reprezentanţilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în
cuprinsul acestei cărţi, nu
se mai poate îndoi de faptul că această "renaştere" în măsura în care
poate fi numită
"creştină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspiraţia,
intenţia, practica,
"teologia" şi scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de
"revivalism" protestant,
fenomen ce reţine doar câte o bucăţică din ceea ce este în mod
autentic creştin, dar
substituie esenţa Creştinismului cu o isterie emoţională "religioasă",
ale cărei victime cad
în iluzia fatală că "s-au mântuit".
Dacă "renaşterea harismatică" diferă de revivalismul protestant,
atunci diferenţa constă din aceea că prima îşi adaugă dimensiunea
fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de
spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o
posedă.
Nu negăm că o deşteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele
noastre, când Mulţi
creştini ortodocşi au pierdut duhul adevăratului creştinism, iar
trăirea arzătoare şi autentic
creştină se vede într-adevăr mult prea rar. Viaţa în societatea
contemporană a devenit prea confortabilă; viaţa lumească, mult prea
Atractivă. Pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit o chestiune de
afiliere la o parohie sau organizaţie bisericească şi de îndeplinire
"corectă" a unui ritualism exterior.
Este într-adevăr nevoie de o deşteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar
ea nu poate apărea din rândurile "ortodocşilor harismatici". Aceştia,
în acord cu activiştii "harismatici" din rândurile protestanţilor sau
romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul
vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualităţii
patristice ortodoxe, ci preferă
tehnicile revivaliste protestante la modă şi se identifică cu cel mai
important curent al
"creştinismului" apostat şi sincretist de astăzi de factură ecumenică.
"Deşteptări" ortodoxe autentice au existat şi în trecut. Ne gândim la
Sfântul Cosma din
Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat,
îndemnându-i pe oameni să
se întoarcă la adevărata trăire creştină a părinţilor lor; sau la
Sfântul Ioan de Kronstadt
din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul
orăşenilor din St.
Petersburg.
Avem apoi mulţimea duhovnicilor monahi ortodocşi, care, prin viaţa lor
autentic "plină
de duh", au lăsat generaţiilor de monahi şi de mireni din urma lor
adevărata învăţătură
creştină a vieţii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul
X sau la Sfântul
Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de
"harismaticii" ortodocşi, care nu par să-şi dea seama că Duhul de care
vorbea Sfântul este
cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără excepţie citat
prin pasaje rupte din
context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe
necesitatea aparţinerii de
Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viaţă duhovnicească.
În "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov
despre "dobândirea
Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne
este dăruit tuturor
celor credincioşi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina
Mirungerii pe părţile
principale ale trupului omenesc, aşa cum a rânduit Sfânta Biserică
păstrătoarea din veac a
acestui har". şi iarăşi: "Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe
mirean, cu condiţia ca
amândoi să fie ortodocşi".
Ca mişcare opusă adevăratei spiritualităţi creştin-ortodoxe,
"renaşterea harismatică" nu este decât partea experienţială a modei
"ecumenice" dominante a acestui ecumenism care schimonoseşte
Creştinismul şi îl trădează pe Hristos şi Biserica Lui. Niciodată un
"ortodox harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar
acei protestanţi şi romano-catolici cu care, aşa cum intonează şi
cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniţi în
spirit, uniţi în Domnul" şi care le conduc şi le inspiră experienţa
"harismatică".
Trebuie atunci să se ştie că "duhul" care inspiră "renaşterea
harismatică" este duhul lui
Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor
din urmă, şi că
"minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.
E. "Copii, este ceasul de pe urmă"
(I Ioan 2,18)
Dumnezeu a păstrat în lume, ca şi în zilele proorocului Ilie, şapte
mii de bărbaţi care nu
şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr
necunoscut de
adevăraţi creştini ortodocşi, care nu sunt morţi din punct de vedere
duhovnicesc. Ei nu se lasă purtaţi de curentul general de apostazie şi
nici de falsele "deşteptări", ci îşi continuă drumul ancoraţi în
credinţa sfântă şi mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de
Sfinţii Apostoli printr-un şir neîntrerupt de Sfinţi Părinţi,
observând cu atenţie semnele
timpului şi călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.
Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu
repeziciune. Judecând după ultimele ştiri "religioase", este posibil
ca "renaşterea harismatică" să nu fie decât
începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". mulţi protestanţi
care şi-au dat seama de frauda "renaşterii harismatice" acceptă acum
ca "adevărată" spectaculoasa "renaştere" din Indonezia unde, ni se
spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în
faptele Apostolilor".
Acolo, în doar trei ani, 200000 de păgâni s-au convertit la
protestantism în condiţii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde
nimic fără o obedienţă absolută faţă de "vocile" şi "îngerii" care
apar în mod constant şi citează din Scriptură, menţionând şi numărul
versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba
protestantă prevede împărtăşire; forme de mâini apar din senin pentru
a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de
draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai
puternic", ("Iisus") a venit să le ia locul. "Creştinii" practică o
"numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască,
iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învăţaţi
cântece şi imne protestante de către voci care se aud din senin (şi
care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, aşa încât copiii să le
ţină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul
unui cor de copii şi îl redă apoi din aer în urechile aceloraşi copii
uluiţi ; foc se coboară din cer şi arde icoane catolice ("Domnul"
indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecaţi 30000 de
oameni; "Hristos" apare din cer şi "cade" peste grupuri de persoane
pentru a le vindeca;
indivizii sunt transportaţi miraculos din loc în loc şi merg pe apă;
evangheliştii sunt călăuziţi de lumini noaptea şi umbriţi de nori ce
călătoresc în urma lor ziua, iar morţii învie*.
* Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970,
şi Mel Tari, Like
a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971
Este interesant să aflăm că în anumite părţi ale "revivalismului"
indonezian, "vorbirea în limbi" lipseşte aproape total şi este chiar
interzisă (deşi este prezentă în multe locuri),
mediumismul părând a fi înlocuit de intervenţia directă a spiritelor
căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât
penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiaşi fenomen
"spiritual" (aşa cum penticostalismul însuşi este o formă superioară
de spiritism) şi să vestească iminenţa zilei de spaimă în care, aşa
cum proclamă şi "vocile" şi "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine
curând căci noi ştim că
Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face
"minuni" ca cele
povestite mai sus.
Într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape universale, când
pentru cei mai Mulţi
"creştini" Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă
denumeşte Antihrist,
Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează şi
comunică harul lui
Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existenţă chiar
lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea
"creştină" dă mâna cu forţele întunericului
pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care sunt
destul de orbi încât să
creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei
şi blasfemiilor în
care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul
avertisment al Domnului:
Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău
am proorocit şi
nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am
făcut? şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.
Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).
Sfântul Apostol Pavel continuă şi el acelaşi avertisment despre
venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraţilor, staţi
neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin
cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă
tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă
noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe
care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai
înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva
decât aţi primit să
fie anatema! (Gal. 1,7-9)
Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" şi chiar la
"revivalismul" final şi teribil al lui Antihrist este această
Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a
păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi în
linie neîntreruptă de la Hristos şi Apostolii Săi şi prin darul
Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăşeşte şi
numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfânta Taină a
Mirungerii şi care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a
darului Duhului Sfânt. Amin.
2. RELIGIA VIITORULUI
Pentru starea spirituală a umanităţii contemporane este profund
semnificativ faptul că experienţele "harismatice" şi de "meditaţie"
prind din ce în ce mai mult teren printre
"creştini". Aceşti aşa-zişi creştini sunt indubitabil sub influenţe
religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult
mai fundamental: pierderea gustului şi trăirii duhovniceşti a
adevăratului Creştinism, singura cauză a fenomenului prin care un
lucru atât de străin Creştinismului ca meditaţia extrem orientală
poate să pună stăpânire pe sufletele creştinilor.
Existenţa centrată pe sine şi care nu urmăreşte altceva decât
autosatisfacţia, este atât de generalizată în viaţa "creştinilor"
zilelor noastre, încât aceştia practic nu mai au acces la
înţelegerea unei spiritualităţi autentice. Iar când astfel de oameni
întreprind totuşi acţiuni
în vederea unei "vieţi spirituale", o fac ca pe o altă formă de
autosatisfacţie. Aceasta se vede clar din idealul religios total fals,
atât al mişcării "harismatice", cât şi al diferitelor
forme de "meditaţie creştină": toate promit (şi acordă imediat)
experienţe şi "simţiri de mulţumire" şi "pace".
Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, a cărui definiţie
esenţială este tocmai
războiul neîncetat împotriva diavolului şi a patimilor. "Mulţumirea"
şi "pacea" propovăduite de mişcările "spirituale" contemporane sunt în
modul cel mai evident
produsul înşelăciunii diavoleşti, al mulţumirii de sine, ceea ce
înseamnă moarte pentru o viaţă duhovnicească orientată spre Dumnezeu.
Toate aceste forme de "meditaţie creştină", majoritatea de provenienţă
păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut
nimic în comun cu trăirea creştină.
Trăirea creştină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor,
pentru dobândirea veşnicei Împărăţii cereşti, care nu se poate
instaura desăvârşit decât la sfârşitul acestei lumi temporale. Iar
adevăratul luptător creştin nu-şi slăbeşte vigilenţa şi nu-şi află
liniştea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările veşnice,
ce i-ar putea fi dăruite încă din această viaţă. Pe când religiile
orientale, cărora Împărăţia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă
pentru a obţine simple stări psihice, care încep şi sfârşesc în viaţa
de aici.
În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana
a fost dezlegat pentru
o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au
fost îngăduite în
timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc.
20,3) şi pentru a câştiga
pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit
iubirea adevărului" (II
Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat
aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge
acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile
creştinilor care au pierdut dulceaţa Creştinismului.
Ţine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăţia satanei, ca
şi când ar fi a lui Hristos. Mişcarea "harismatică" contemporană şi
"meditaţia creştină", ca şi "noua conştiinţă religioasă", cu care
formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei
viitorului, religia umanităţii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar
scopul lor "spiritual" de
căpetenie este să facă accesibile tuturor creştinilor iniţieri
satanice, care până acum erau
restrânse doar în lumea păgână.
Să zicem că aceste "experienţe religioase" sunt încă cel mai adesea
căutări de natură experimentală şi făcute orbeşte, ce conţin tot atâta
autoînşelare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor
de iniţiere demonică; fără îndoială, nu toţi cei care au "meditat" cu
succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost şi
iniţiaţi în împărăţia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte
aparent liniştitoare, acesta este scopul acestor experienţe şi nu
există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de iniţiere vor deveni
din ce în ce mai eficace pe măsură ce omenirea devine mai pregătită
pentru ele prin atitudinea de pasivitate şi deschidere la noile
"experienţe religioase" care îi sunt
inculcate prin aceste mişcări.
Dar cum a ajuns umanitatea şi fireşte creştinătatea la o asemenea
stare disperată?
Desigur, nu din cauza închinării pe faţă la satana, care este
întotdeauna limitată la un
număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult
mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creştinul ortodox
conştient: s-a pierdut în parte harul lui Dumnezeu, ca o consecinţă
imediată a slăbirii credinţei şi a pierderii gustului creştinismului
autentic.
În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a
pierdut cu multe secole
în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului
dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l
deosebească de înşelătoriile drăceşti. Dar vai! Succesul falsului
spiritual, chiar printre creştinii ortodocşi de astăzi, dă la iveală
cât de mult, chiar şi aceştia, au pierdut mireasma adevăratului
creştinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între
adevăratul creştinism şi
pseudo-creştinism. De prea multă vreme creştinii ortodocşi iau de-a
gata comoara nepreţuită a credinţei lor şi neglijează să pună în
practică o învăţătură alcătuită din aurul
cel mai curat.
Câţi dintre creştinii ortodocşi au măcar cunoştinţă de existenţa
textelor de bază ale spiritualităţii ortodoxe, care ne învaţă tocmai
cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care
arată viaţa şi învăţăturile sfinţilor îmbunătăţiţi care au obţinut
într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viaţă? Câţi
dintre ei şi-au însuşit
învăţătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în
Omiliile Sfântului
Macarie, în Vieţile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiei, în
Războiul nevăzut, în
cartea Viaţa mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt şi în multe
alte cărţi ortodoxe?
În Viaţa marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare
(19 iunie) găsim un exemplu viu cât de uşor se poate pierde harul lui
Dumnezeu.
Un ucenic al său mergea odată către oraş să-şi vândă acolo rucodelia
sa (obiecte lucrate
cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i
simplitatea, a început să-l
ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om
răstignit, care nu este
nicidecum Mesia cel aşteptat? Nu este El acela, ci altul va veni".
Ucenicul, având o minte
mai slabă şi o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte şi
ajunse până la a rosti:
"Poate că ceea ce spui tu este adevărat".
Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi
nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminţi
ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine eşti? Nu te cunosc pe
tine! Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul
Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu
adevărat ucenicul meu,
atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit şi chipul de creştin nu mai
este în tine".
Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul
răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea
cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de Sfântul Botez?
Acum mergi şi plânge-ţi păcatul, căci cu mine nu mai poţi fi;
numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu
care împreună vei fi
judecat şi chinuit".
Auzind această judecată, ucenicul se cutremură şi se aruncă la
picioarele bătrânului său,
rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de
milă, se închise în
chilia lui şi rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului
său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului şi îl învrednici de semnul
iertării şi milostivirii Sale asupra
ucenicului.
Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine şi-i spuse: "Copile, vino şi
dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat
al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez
străluceşte iar peste capul tău. De acum păzeşte-te, ca nu cumva
din lene şi nepăsare duşmanul să te atace iar şi, biruindu-te, să te
arunce în focul
gheenei".
Este semnificativ că mişcările "harismatice" şi "de meditaţie" au
prins rădăcină tocmai
printre "creştinii ecumenişti". Trăsătura de bază a protestanţilor
ecumenişti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura
Biserică a lui Hristos, una şi adevărată;
că harul lui Dumnezeu este prezent şi în alte confesiuni "creştine",
şi chiar în interiorul religiilor necreştine; că ceea ce Sfinţii
Părinţi ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu
este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, şi că
practicile credinţei cuiva în Hristos sunt de mică importanţă, precum
şi apartenenţa la o
anumită confesiune.
Este adevărat, nu toţi ortodocşii care iau parte la întrunirile
interconfesionale ecumenice cred întru totul aşa (deşi lucrul este cu
siguranţă adevărat despre protestanţi şi romano-catolici), dar prin
simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd
rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa,
adresează implicit
ereticilor cu care se află împreună aceleaşi cuvinte ca şi ucenicul
din pildă: "Poate că ceea
ce spuneţi voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru
ca un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. şi câtă nevoinţă
îi trebuie pentru a-L câştiga
înapoi!
Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui
Dumnezeu cu frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său,
care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta
credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi care
păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.
Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din ziua de azi,
care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care
are propriul său arsenal de experienţe ale "harului" şi "Duhului
Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii
Părinţi, pentru a-şi "întări" propriile erezii! Cu siguranţă trăim
vremurile de pe urmă, când
înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă,
şi pe cei aleşi (Matei
24,24). Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în
ce mai puternic apropierea
"noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega".
Este exact ceea ce
se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui
Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să
se împlinească, cu forţa unei puteri demonice.
Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea
experimentelor de
iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră
în faza penultimă, în
care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe
ale lor, ci chiar pe
ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.
Împotriva acestei "experienţe religioase" de mare forţă, creştinii
ortodocşi trebuie să se
trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin
conştienţi de ceea ce
înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt total
diferite de ale tuturor
celorlalte religii, fie ele "creştine" sau necreştine.
Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu
îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi
după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe
înţelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce
depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl pot obţine altfel decât
arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci
adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei"
în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a
celor dispreţuiţi şi cam "nebuni", siliţi să trăiască în mijlocul unei
mase al
cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.
Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului
nostru Iisus
Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să
vă dea vouă
Împărăţia (Luca 12,32).
Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie
care îi aşteaptă, şi să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria
este deja a noastră. Căci El ne-a promis că
porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru
cei aleşi el va scurta
zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). şi apoi,
cu adevărat, dacă
Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).
Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit:
Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).
Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini
înaintea noastră, cu
certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul
nostru va veni curând;
căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino,
Doamne Iisuse!
(Apoc. 22,20)