SERAFIM ROSE, ORTODOXIA SI RELIGIA VIITORULUI

Ieromonah SERAFIM ROSE

ORTODOXIA şi RELIGIA

VIITORULUI

Se închină creştinii ortodocşi la acelaşi Dumnezeu ca şi necreştinii?

Care sunt fenomenele care asaltează creştinismul în lumea contemporană?

Cum explică Biserica Ortodoxă fenomenele extraterestre?

Ce este "noua conştiinţă religioasă?" Cum pot creştinii ortodocşi să

se păzească de

capcana apostaziei?

Răspunsul la aceste întrebări precum şi la altele asemănătoare cu care

se confruntă

Creştinismul în lumea contemporană vi-l oferă cele opt capitole ale

cărţii de faţă.

Mişcările religioase de astăzi sunt simptomele unei "noi conştiinţe

religioase" care

vrea să pregătească calea unei religii mondiale a viitorului. Fenomene

precum Yoga,

Zen, Tantra, Meditaţia Transcendentală, Guru Maharaj-ji, Hare Krisna,

O.Z.N.urile,

Mişcarea Harismatică sunt prezentate în lumina Sfinţilor Părinţi ai Biserici

Ortodoxe fără de care nu le va fi posibil creştinilor să se mântuiască

în vremurile ce

se apropie ale lui Antihrist.

Cuvânt înainte

Prefaţa editorului la ediţia a patra

Prefaţa autorului

Introducere

1. "Dialogul cu religiile necreştine"

2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin

3. "Noua eră a Duhului Sfânt"

4. Cartea de faţă

I Religiile "Monoteiste". Avem acelaşi Dumnezeu ca şi necreştinii?

II Puterea zeilor păgâni: asaltul hinduismului asupra creştinismului

1. Atracţia Hinduismului

2. Războiul dogmelor

3. Locuri şi practici hinduiste

4. "Evanghelizarea" Vestului

5. Scopul Hinduismului – "Religia Universală"

III. "Minunea" unui fachir şi rugăciunea lui Iisus

IV. Meditaţia orientală invadează creştinismul

1. "Yoga creştină"

2. "Zen-ul creştin"

3. Meditaţia transcendentală

V. "Noua conştiinţă religioasă". Cultele orientale din America anilor '70

1. Hare Krishna la San Francisco

2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston

3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico

4. Meditaţie Zen în nordul Californiei

5. "Noua Spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul

VI. "Semne din Cer" perspectiva Creştin-Ortodoxă asupra O.Z.N.urilor

1. Atmosfera science-fiction

2. Apariţii ale O.Z.N.urilor şi investigarea lor ştiinţifica

3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre

4. Explicarea fenomenelor O.Z.N.

5. Semnificaţia fenomenelor O.Z.N.

VII. "Renaşterea harismatică" un semn al vremilor

1. Mişcarea penticostală în secolul XX

2. Spiritul "ecumenist" al "Renaşterii Harismatice

3. "Vorbirea în limbi"

4. Mediumismul "creştin"

5. Înşelăciunea diavolească

A. Atitudinea faţă de experienţele "spirituale"

B. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

C. "Darurile Spirituale" care însoţesc experienţa "harismatică"

D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt

VIII. Concluzie spiritul Vremilor de pe urmă

1. "Renaşterea harismatică" ca semn al timpurilor

A. O "Cincizecime" fără Hristos

B. Noul Creştinism

C. "Iisus vine curând"

D. Trebuie Ortodoxia să se alăture apostaziei?

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

2. Religia Viitorului

Cuvânt înainte

Cartea de faţă, intitulată "Ortodoxia şi religia viitorului", pe care

o publicăm în traducere

românească, a fost scrisă în anul 1972, de Ieromonahul Serafim Rose

(1982), vestit

ascet şi scriitor bisericesc, vieţuitor din obştea Mânăştirii Sfântul

Paisie din nordul

Californiei.

Fără îndoială, cartea a fost scrisă pentru spaţiul american, lipsit de

tradiţie şi cultură

patristică, cu o populaţie foarte variată, etnic şi religios, lovită

de tot felul de rivalităţi şi

frământări sectare, creştine şi necreştine furibunde, duse uneori până la crimă.

Încă de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea creştină

ortodoxă din Statele Unite

ale Americii, prin faptul că dezvăluie, cu numeroase argumente biblice

şi ştiinţifice,

prozelitismul religios de toate nuanţele, care a găsit un teren

prolific într-o ţară atât de

vastă, cu cel mai mare număr de confesiuni, secte şi grupări

religioase din toată lumea.

Autorul a urmărit, în general, două aspecte principale.

Întâi, studierea şi analiza exactă a fenomenului religios autohton, în contextul

conglomeratului Mulţinational specific.

Al doilea, constatarea unui crud adevăr, că majoritatea grupărilor

creştine neoprotestante,

ca şi a celor necreştine, de origine oriental-asiatică, acţionează şi

fac prozelitism sub

influenţa mascată a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbură mult

şi dă de gândit

oricărui creştin adevărat, care crede cu tărie în Hristos.

Între acestea sunt amintite atât organizaţiile asiatice păgâne, de tot

felul, mai ales cele

hinduse, budiste, yoghine, zen şi meditaţie transcedentală, care

acţionează cu forţe

satanice oculte, ca: vrăjitorie, magie, ocultism, hipnoză, bioenergie,

satanism etc., cât şi

grupările sectare neoprotestante, cu tot felul de aberaţii religioase.

Toate împreună urmăresc un singur scop: îndepărtarea creştinilor de la

Biserica Ortodoxă

Apostolică şi realizarea unei religii sincretiste universale, numită

şi "Noua Eră", care va

trebui să cuprindă toate confesiunile creştine şi necreştine, în

perspectiva aşteptării unui

nou "Mesia", care va fi, desigur, Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptură.

Autorul acestei cărţi, fiind un suflet luminat şi devotat lui Hristos,

trage un puternic

semnal de alarmă în America, ale cărui ecouri au ajuns şi în Europa,

prin traducerea

acestei lucrări în câteva limbi de mare circulaţie.

Deşi în spaţiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupări şi

organizaţii sectare

neoprotestante şi oriental păgâne; ca în America de Nord, totuşi

asaltul sectar de toate

nuanţele din ultimii ani atrage atenţia tuturor.

Aceasta ne-a obligat şi pe noi să traducem cartea de faţă a Părintelui

Serafim Rose, pe

care o considerăm cea mai bună, fiind bine documentată şi mai realistă

în ceea ce

priveşte prozelitismul religios actual şi scopul lor ascuns, demonic,

de distrugere a

Bisericii vii, întemeiată de Hristos prin Sfinţii Apostoli şi a

moralei evanghelice

tradiţionale sacre, pentru a semăna în locul Ortodoxiei, apostazia,

ateismul, haosul,

satanismul, sincretismul religios, crima, violenta, pornografia,

homosexualitatea,

sinuciderea, sectarismul de tot felul, ura, moartea fără Dumnezeu şi

osânda veşnică.

Or, nu putem accepta ca puterile iadului şi ale întunericului sectar

şi păgân să se

instaureze în ţările noastre ortodoxe bimilenare. şi credem cu toată

tăria că Iisus Hristos,

Mântuitorul lumii, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale

tuturor sfinţilor Săi,

nu ne va lăsa biruiti de puterea şi armele satanei, căci Însuşi el a

zis Sfântului Apostol

Petru:…Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului

(gurile sectarilor) nu o

vor birui. (Matei 16,18)

Aşa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecuţii păgâne din

primele secole; cum

a ieşit biruitoare în faţă marilor eresuri, care au tulburat Biserica

lui Hristos peste o mie

de ani; cum am supravieţuit în faţă marilor migraţii păgâne din

răsăritul asiatic şi în fata

imperiului otoman cotropitor, ca şi în faţă comunismului satanic din

secolul nostru, avem

toată speranţa că vom rezista şi de acum înainte, cu puterea şi harul

lui Hristos

Războiului nedeclarat al grupărilor religioase, creştine şi

necreştine, al satanismului şi al

forţelor oculte de tot felul, au un singur scop: nimicirea Ortodoxiei

şi a trăirii

duhovniceşti în Hristos, folosind toate armele întunericului,

pregătind astfel venirea lui

Antihrist.

Această carte se adresează în special intelectualilor şi tinerilor,

studenţi şi adolescenţi,

care sunt cel mai afectati de practicile demonice, paranormale, fie

din curiozitate, fie din

mândrie, fie din lipsă de educaţie religioasă, după atâţia ani de

ateism şi dezamăgire.

Lor le recomandăm în primul rând această carte, pentru a cunoaşte

adevărul despre secte şi practicile orientale şi a nu le cădea pradă

din neştiinţă. Căci se ştie că nu puţini tineri şi

chiar intelectuali practică yoga, spiritism, ocultism, magic,

vrăjitorie, satanism etc.,

renunţând la biserică, la rugăciune, la Sfânta Liturghie, la tradiţia

patristică ortodoxă şi la

bucuria învierii în Iisus Hristos.

Toţi aceşti fii ai Bisericii Ortodoxe şi ai Neamului trebuie salvati,

trebuie reîntorsi în

sânul Ortodoxiei şi în braţele lui Hristos. Suntem încredinţaţi că

această carte are darul de

a descoperi adevărul despre aceste secte şi "mişcări" satanice, şi

poate contribui nu puţin

la recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.

Pentru a birui în această grea luptă profeţită de însuşi Hristos,

trebuie să ne înarmăm cu

toate armele Duhului Sfânt, care sunt: dreapta credinţă ortodoxă,

rugăciunea neîncetată

acasă, pe cale şi la biserică; postul, deaşa spovedanie, împărtăşania

regulată, ascultarea de

duhovnic, citirea cărţilor sfinte, milostenia, viaţa creştină curată,

ascultarea, smerenia,

cinstirea Sfintei Cruci, şi, mai ales, trăirea în iubire şi iertare,

în numele lui Iisus Hristos,

Care a spus Sfinţilor Apostoli şi prin ei nouă tuturor:

Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33)

REDACTIA

Prefaţa editorului la ediţia a patra *

* ianuarie 1990

Părintele Serafim Rose, autorul acestei cărţi, a fost unul din acei

oameni rari, în care

geniul intelectual s-a unit cu adâncimea covârşitoare a unei inimi

pline de iubire.

Preocupat de la o vârstă foarte fragedă de problema fundamentală a

Adevărului, el L-a

descoperit după căutări chinuitoare, nu sub forma vreunei idei

abstracte sau a unui sistem,

ci în Însăşi Persoana lui Iisus Hristos, aşa cum i S-a descoperit El

în plinătatea Bisericii

Creştin Ortodoxe.

Nu mult după ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960,

Părintele Serafim** a

început să studieze, din această nouă perspectivă, curentele

filosofice, sociale şi spirituale

ale lumii contemporane, cărora le-a demonstrat, la lumina Descoperirii

dumnezeieşti,

caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea să rezulte într-o

lucrare filosofică de mari

proporţii, intitulată Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.

** pe atunci Eugen(n.tr.)

Dar din cauza unor griji mai urgente, precum organizarea unei frăţii

misionare ortodoxe

şi a unei reviste aferente, cartea nu a fost terminată niciodată. Unul

din principalele

capitole despre "noua spiritualitate" a vremurilor din urmă nu a rămas

decât sub forma de

note şi plan general. Totuşi cu ani mai târziu, când Părintele Serafim

avea să plece spre a

vieţui ca monah în munţii din nordul Californiei, el a revenit asupra

problematicii "noii

spiritualităţi".

De data aceasta însă modul său de a înţelege creştinismul ortodox era

considerabil lărgit,

atât datorită studiului teoretic cât şi, mai ales, trăirii şi ascezei

personale. În acest cadru de

studiu întărit de rugăciune apărea şi mai puternic contrastul dintre

curentele pseudospirituale

şi adevărata viaţă duhovnicească mântuitoare care pune accentul pe trezvie.

Limbajul folosit de Părintele Serafim pentru descrierea acestor

realităţi spirituale

complexe nu este nici pe departe dificil sau obscur ci, dimpotrivă,

accesibil şi la obiect.

Prezenta lucrare a apărut la mijlocul anilor 1970 şi ea precizează

lapidar şi fără echivoc

poziţia Ortodoxiei faţă de curentele spirituale contemporane, într-un

limbaj ai cărui

termeni sunt limpezi şi rostiti cu voce tare. Chiar dacă Părintele

Serafim folosea în

lucrările sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodată

adevărul ce trebuia

rostit; el avea conştiinţa clară că timpul pe care î1 mai avem la

dispoziţie este scurt, şi că

el trebuie răscumpărat, mai ales că, azi ca şi ieri, numărul căderilor

de la dreapta credinţă

creşte văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din

ce în ce mai subtile.

Părintele Serafim avea conştiinţa că trebuie să-i scuture pe

contemporanii săi din somnul

lenevirii şi al înşelării de sine şi să le indice calea adevărului.

Această atitudine Mulţi

cititori o apreciază, alţii în schimb o consideră dură în mod inutil.

Acestora din urmă le

recomandăm să citească şi conferinţele pastorale ale Părintelui

Serafim, apărute atât în

volum cat şi în publicatia "The Orthodox Word".*

* Vezi cartea sa God's Revelation to the Human Heart, (Platina

California,1987 ) şi

articolele "In Step with Sts. Patrick and Gregory of Tours"( în The

Ortodox Word,

Platina, California, no. 136), "Raising the Mind, Warming the Heart"

(The Orthodox

Word, no. 126), "The Orthodox Word-View" (The Ortodox Word no. 105),

şi "Ortodoxy

in the USA" (The Orthodox Word, no. 94).

În aceste conferinţe, tonul Părintelui Serafim, deşi "sever" în

demascarea înşelăciunilor

demonice care le anulează şi celor mai bine intenţionaţi, orice şansă

de mântuire -, îşi

păstrează cu toate acestea o căldură plină de compasiune faţă de cei

cărora le vorbeşte.

La zece ani de la apariţia primei ediţii revizuite, Ortodoxia şi

religia viitorului ar putea

părea o lucrare depăşită. Dar o carte despre mişcările religioase

contemporane cu greu îşi

poate păstra noutatea. Multe celebrităţi religioase, asemenea stelelor

de cinema, dispar

spre a face loc altora noi; unele dintre ele se menţin, schimbându-şi

doar numele la

fiecare câţiva ani. Nu cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale,

Părintele Serafim a fost rugat

să mai adauge şi alte capitole cărţii sale, precum Sufismul. Dacă ar

mai fi trăit, chiar

aceasta a Şasea retipărire ar fi cunoscut lărgiri substanţiale.

Deşi unele dintre mişcările descrise în aceste pagini nu mai sunt

poate atât de la modă,

ele sunt totuşi prezente, dar sub alte înfăţişări; căci manifestările

religioase noi nu sunt

altceva decât variante ale altora vechi. Astfel, observaţiile

Părintelui Serafim sunt la fel

de valabile astăzi ca şi în ziua în care le-a formulat întâia oară.

Mai mult. Trecerea

timpului nu a făcut decât să confirme exactitatea interpretării lor.

"Noua spiritualitate" s-a

conturat tocmai în direcţia descrisă de Părintele Serafim.

În societatea americană termenul de "New Age" este deja consacrat în

limbajul cotidian şi

acceptat de către societate. Faptul acesta a provocat un adevărat val

de publicaţii creştine

mai ales din direcţia Bisericilor Protestante care semnalau pericolele

noilor orientări.

Una dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscută şi care se

intitulează "The

Seducţion of Christianity" (Seducţia Creştinismului) dă la iveală

modul în care "noua

spiritualitate" se infiltrează chiar în sânul Bisericilor creştine principale.

Astfel de lucrări demonstrează că societatea contemporană devine din

ce în ce mai

conştientă de realităţi pe care Părintele Serafim le văzuse

prefigurându-se cu mulţi ani

înainte. Însă, lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existenţei, singura

care totalizează

întreaga experienţă a creştinismului de-a lungul veacurilor, nu le

permite din păcate

acestor autori să scoată convingător în evidentă superioritatea

învăţăturii Mântuitorului

Iisus Hristos în faţă acestei aşa-zise "noi spiritualităţi". Aceşti

autori indică just pericolele

care se ascund în practicile mistice necreştine, dar ei nu pot opune

acestor practici

modelul unei vieţi spirituale cu adevărat duhovniceşti, prin care

persoana umană se poate

ridica până la contemplarea lui Dumnezeu, aşa cum ne apare descris în

operele ascetice

ortodoxe (filocalice) şi în Vieţile Sfinţilor.

Mai mult. Aceşti autori nu sesizează că tocmai climatul de sărăcire

spirituală a unui

creştinism diminuat şi atenuat din lumea (mai ales) occidentală este

cel care a favorizat

apariţia acestei "noi conştiinţe religioase". În Multitudinea

curentelor religioase care de

care mai ispititoare se află antrenate multe persoane de bună

credinţă. Dar cel însetat să

afle adevărul şi sincer cu sine însuşi va trebui să aibă curajul de a

merge până la capăt în

acceptarea Adevărului, aşa cum ni s-a descoperit el în Persoana lui Hristos.

Astăzi în Rusia diferitele forme de pseudo-spiritualitate se bucură de

o popularitate

uluitoare, lucru pe care îl prevăzuse deja Părintele Serafim. Poporul

rus, asfixiat de

atmosfera groasă de materialism în care statul sovietic l-a şilit să

trăiască, crede că orice

doctrină sau curent care îşi spune "spiritual" îi şi poate aduce

mântuirea. Dar în atmosfera

actuală "de deschidere" din interiorul Rusiei, se poartă discuţii

aprinse, nu numai pe tema

noilor curente spiritualisto-religioase, ci şi pe tema Ortodoxiei

tradiţionale. La nivel

oficial avem de-a face cu un discurs ortodox patetic datorat faptului

că ierarhii numiţi de

Statul Sovietic sunt ei înşişi adepţii unui creştinism diminuat şi

confortabil ai unui

creştinism dispus la compromisuri, adică ai unui Creştinism lipsit de

Crucea lui Hristos.

Acest fel de creştinism face şi el parte din "religia viitorului",

adică religia mondialuniversalistă

a lui Antihrist, al cărui tel suprem este să incorporeze creştinismul în propria

sa doctrină, dar după ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însăşi

arma mântuirii

noastre, adică Sfânta Cruce a lui Hristos.

La un nivel care scapă ochiului public şi camerelor de luat vederi,

există oameni în Rusia

(ca şi în întreaga lume ortodoxă (n. tr.)), care predică cu adevărat

cuvântul lui Dumnezeu şi mulţi care au o trăire autentică în duhul

curat ortodox. Credincioşii însetează după

literatura religioasă autentică şi mulţi dintre ei au capacitatea

duhovnicească de a deosebi

adevărul de minciună. Aceştia sunt oamenii care se hrănesc cu cele mai

adânci învăţături

ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe la focul cărora s-a lămurit şi format şi

Părintele Serafim

Rose.

Ieşind căliţi de pe urmă terorii celor şaptezeci de an de persecuţii,

aceşti oameni sunt gata

să-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor este un imbold şi

pentru noi, cei din

Occident, să rezistăm şi să luptăm contra ispitelor care ne înconjoară

şi care sunt cel mai

adesea de o subtilitate perversă şi subversivă.

În acest context cartea Părintelui Serafim Rose poate fi socotită fără

teamă o scriere

spirituală clasică a vremurilor noastre şi credem că aceasta a Şasea

reeditarea va mai fi

urmată şi de altele. Reacţiile pe care tipărirea ei deja le-a suscitat

sunt cu totul

remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocată creştină,

autoare a cărţii de mare popularitate: "Pericolele curcubeului" The

Hidden Dangers of the

Rainbow*, ne-a scris că lectura cărţii Ortodoxia şi religia viitorului

este comparabila, pe

lângă alte lucrări din domeniu, cu tăria unui izvor de apă vie. Ea a

recomandat această

carte publicului şi a prezentat-o în interviuri televizate.

* Citată pe larg în cartea lui Bruno Wurtz, New Age, Ed. de Vest,

1992, 1994 (n. tr.)

Reacţia din interiorul Rusiei a fost şi mai surprinzătoare. Fără ca

cineva din Vest să

încerce să-l facă cunoscut pe Părintele Serafim publicului rus, acesta

l-a descoperit

singur, în pofida tuturor piedicilor şi riscurilor ridicate de regimul

ateist. Au apărut

traduceri ruseşti ale cărţilor, Ortodoxy and the Religion of the

Future (Ortodoxia şi religia

viitorului), The Soul after Death (Sufletul după moarte), God's

Revelation to the Human

Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inimă) şi ale multora din

articolele sale; aceste

materiale sunt distribuite în texte bătute la maşină căci nu este

permisă tipărirea lor.

Judecând după corespondenta pe care continuăm să o primim, putem

afirma că Părintele

Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii de acolo ne cer mereu

alte şi alte lucrări

ale "gânditorului ieromonah Serafim Rose". Ortodoxia şi religia

viitorului îi interesează

cu deosebire pentru că ea răspunde unei realităţi stringente: ritmul

alarmant în care noi

curente spiritualiste se infiltrează prin fraudă în Rusia de azi.

Fie ca această carte să continue să lumineze, cu ajutorul lui

Dumnezeu, pe cei ce doresc

să iasă din întuneric, şi să-i întărească spre Hristos pe cei ce

păsesc în lumina convingerii

că strâmtă este calea ce duce la viaţa veşnică.

Părintele Damaschin

Mânăstirea Sf. Gherman de Alaska

Platina, California, 1989

Prefaţa autorului *

* martie, 1979

Orice erezie îşi revendică propria "spiritualitate" şi propria metodă

de practicare a vieţii

religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o

notă a sa distinctivă

concretizată prin "cultul inimii sacre", primatul papal, purgatoriul

şi indulgentele,

revelaţiile diFeriţilor "mistici" şi alte asemenea elemente, în care

observatorul creştinortodox

atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor

teologice ale Romei în

cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.

Şi protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica

rugăciunea, cântările

sale tipice şi propria sa cale către o "renaştere" spirituală,

elemente care reflectă şi ele, la

rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului.

În cartea de faţă

însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea" ecumenismului, erezia de

căpetenie a secolului

XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea

artificial şi prea

sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică:

agendele de lucru cu program

"liturgic" ale întrunirilor ecumenice mari şi mici presupuneau, nimic

mai mult, decât o

slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obişnuită.

Ecumenismul este erezia care are la bază credinţa că, de fapt, nu

există o Biserică văzută

a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane

se formează de abia

acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate

Bisericile creştine (si

chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura

însăşi a Ecumenismului

este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini

spirituale care, cu timpul,

să producă o "pietate" şi o "spiritualitate" tipic ecumeniste.

Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine

de "expectaţie" şi

"căutare" religioasă pe care sufletele pustiite ale desertului

ecumenist şi-o rezolvă în

"spiritul" unei "pietăţi" care nu mai este simplu protestantă în

esenţa sa. Odată realizată

această constatare nu se poate să nu vedem că timpul "spiritualităţii"

şi "pietăţii" tipic

ecumeniste deja a sosit.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 şi ea a constat dintr-un

studiu al celei mai noi

iniţiative "ecumenice" şi anume "deschiderea dialogului cu religiile

necreştine".

Patru din capitolele acestei cărţi s-au tipărit în periodicul "The

Orthodox Word"

(Cuvântul Ortodox) în anii 1971 şi 1972, şi anume cele continând un raport al

evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 şi până

la începutul

anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discuţie

amănunţită asupra

"renaşterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai mulţi

preoţi din America,

mişcare identificată a fi o variantă a "spiritualităţii ecumeniste ce

însumează experienţe

religioase specific necreştine".

Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre

creştinii ortodocşi,

convingându-i pe mulţi dintre ei să nu se alăture mişcării

"harismatice". Alţii, care deja

participau la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii

acestui capitol, să

părăsească mişcarea şi au confirmat prin mărturiile lor multe din

concluziile articolului

privitoare la ea. De atunci încoace, "mişcarea harismatică" a

parohiilor "ortodoxe" din

America a adoptat în întregime limbajul şi tehnicile unei reînnoiri

tipic protestante, după

cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius

Stephanou; şi orice

observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari

"reînnoiri".

Însă, în pofida mentalităţii protestante a iniţiatorilor şi

animatorilor săi, "renaşterea

harismatică" este, în calitate de mişcare "spirituală", un curent care

depăşeşte sfera de

definiţie protestantă. În articolul menţionat am caracterizat aceste

practici harismatice

folosind expresia de "mediumism creştin", pe care mi l-au sugerat

chiar mărturiile celor

care au făcut experienţa lor în mod direct şi am demonstrat sorgintea

lor "spiritualistecumenistă"

care generează, sub ochii noştri, noua religie necreştină a viitorului.

În vara anului 1974, una din mânăştirile Bisericii Ruse din Exil

aflate în America a primit

vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui

anumit monah) de către un

anumit "spirit" care îl însoţea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.

În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din

vorbă în vorbă, care era

povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip

conservator a cărei

atmosferă de uscăciune spirituală îl nemulţumea profund. Deschiderea

către experienţele

cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată prin intermediul bunicii

sale penticostale. La

contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri

spirituale", dintre care mai

cu seamă acel "spirit" invizibil care îi dădea instrucţiuni precise

referitoare la direcţia în

care să se îndrepte şi în ce locuri să călătorească. Tot printre

"darurile" primite se număra

şi capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le

putea induce chiar

fenomenul de levitaţie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe

ateii din anturajul său).

Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienţa divină a

"darurilor" sale, dar aceste

îndoieli îi erau spulberate la gândul că "uscăciunea" sa spirituală

dispăruse, că prin

contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" şi că acum ducea o viaţă

foarte bogată în

rugăciune şi în "spiritualitate".

În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă şi mai ales după lectura

articolului despre

"renaşterea harismatică", acest tânăr a admis că pentru întâia oară a

aflat o explicare clară

experienţelor sale "spirituale". El a mărturisit chiar că se prea

poate ca "spiritul" care îl

însoţea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare

nu a părut să-l afecteze şi el părăsi mânăstirea fără să se fi

convertit la Ortodoxie.

Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el

declară că renunţase la

activităţile "harismatice" ca fiind prea primejdioase şi că îşi găsise

liniştea sufletului în

meditaţia Zen.

Această strânsă legătură dintre experienţele spirituale "creştine" şi

cele orientale este o

caracteristică inconfundabilă a spiritualităţii "ecumenice"

contemporane. La această a

doua ediţie la cartea de faţă s-au adăugat noi informaţii de ultimă

oră privitoare la cultele

religioase orientale şi la un anume fenomen "secular" major care

contribuie la formarea

unei "noi conştiinţe religioase", chiar şi printre rândurile aşa-zişilor atei.

Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificaţie

hotărâtoare în

orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele

exemplifică într-un mod

propriu setea cu care omul contemporan doreşte aflarea unei căi

sufleteşti care să nu

semene cu creştinismul lipsit de vlagă cu care l-a obişnuit

protestantismul şi catolicismul

din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o

înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final şi malefic

al acestui demers

concertat luceşte deja la orizont.

La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre "renaşterea

harismatică", am

primit o scrisoare la redactia publicaţiei "The Orthodox Word" prin

care un teolog şi

trăitor recunoscut şi respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse

ne-a spus: "Ceea ce ati

descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului,

religia lui Antihrist".

Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire

până şi pe acei oameni

care îşi spun creştini ortodocşi, ne înspăimântăm de dimensiunile

înşelăciunii care îi

pândeşte pe creştini neavertizaţi şi neîntăriti duhovniceste.

Această carte se doreşte a fi un semnal de alarmă şi un îndemn la

trăire în dreapta

credinţă a lui Hristos, conştientă şi conştientizată, mai ales în

lumea posedată de duhuri

necurate în care trăim. Cartea de faţă nu este o tratare exhaustivă a

noii religii, care nici

nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o

explorare preliminară a

acelor tendinţe spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei

religii anticreştine, o

religie care îşi va menţine doar o fatadă de creştinism, dar al cărei

conţinut se va baza pe

experienţe "iniţiatice" de natură demonică.

Fie ca acest raport asupra activităţilor satanice, care se duc din ce

în ce mai evident şi mai

pe faţă, adeseori în chiar rândurile creştinilor ortodocşi, să-i facă

pe aceştia din urmă să

înţeleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt.

Fie ca Duhul Sfânt

să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de

adevăratele izvoare ale

trăirii creştine: Sfânta -Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii Ortodoxe.

Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar

pe dinăuntru sunt lupi

răpitori. După roadele lor ii veţi cunoaşte…

Nu oricine îmi zice "Doamne, Doamne", va intra în împărăţia Cerurilor,

ci cel ce face

voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne, au nu în numele Tău

am proorocit şi

nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am

făcut?" şi atunci

voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de

la Mine cei ce

lucraţi fărădelegea.

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte

asemăna se va bărbatului

înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.

Matei, cap. 7,14-16, 21-24

Introducere

1. "Dialogul cu religiile necreştine"

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care

mulţi creştini ortodocşi

sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice

vânt al învăţăturii, prin

înşelăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii

(Efeseni 4,14). Pare

într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura

sănătoasă, ci dornici

să-şi desfăteze auzul îşi grămădesc învăţători după poftele lor, şi

îşi întorc auzul de la

adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente

documente şi luări

de poziţie ale mişcării ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei

Permanente a Episcopilor

Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei

ortodoxe se

întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii şi cu Protestanţii şi dau

publicităţii "declaraţii

comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăşanie sau trăirea creştină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se

comunice eterodocsilor

(neortodocşilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la

care suntem chemaţi cu

toţii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului

Sfânt, că membrii ei

sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăşesc de acest har

prin efort personal

nemijlocit de curăţire a trupului şi sufletului în interiorul

Bisericii Ortodoxe şi că fără

înţelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" şi

"declaraţiile comune" nu

sunt decât o caricatură cu pretenţii de ţinută academică a

adevăratului dialog creştin –

dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omeneşti.

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste "dialoguri"

bănuiesc, ori s-au convins

deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată

face auzită vocea

Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de "liberalism" ecumenic a

acestor întruniri

anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti

participanţi rămân însă

tăcuţi, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai

tare decât glasul

conştiinţei ortodoxe.*

* Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p.72; St. Vladimiris, Theological

Quarterly, 1969, nr. 4,

p. 225; etc

La nivele mai puţin înalte, "conferinţele" şi "discuţiile ecumenice"

se organizează de

obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă şi chiar cu

oficierea unei

"Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinţe" este într-atât de

marcată de

diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la

crearea unei "unităţi" atât

de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidentă abisul de

necuprins ce se cască

între adevărata Ortodoxie şi viziunea "ecumenistă" asupra lumii şi vieţii.**

** Vezi Sobornost, Iarnă, 1978, pg. 494-8 etc.

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de atitudinea

nehotărâtă a intelectualilor

ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt

ferm ancoraţi în tradiţia

ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de

aceştia, precum "acordul

de fond asupra punctelor liturgice şi dogmatice", sunt folosite de

activiştii ecumenişti ca

bază pentru cele mai incredibile inovaţii, precum oferirea Sfintei

împărtăşanii şi

ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti

să lanseze în rândul

maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele

fundamentale ale teologiei

dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îşi permite

să vorbească

Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare

să pună în

mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are

infailibilitatea. Să o aibă

Aşadar şi Papa, dacă asta doreşte".*

* Hellenic Chronichle, April 9,1970

Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba pe bună dreptate unde

vor sfârşi toate acestea

şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi

demolării din interior a

Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această

privinţă, dar ţinând

cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem

în ce direcţie se

îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care

a inspirat declaraţii şi

acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei

termeni sunt deja clar

definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în

posesia Adevărului absolut.

Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că

demolarea din

interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de

fapt distrugerea a însuşi

Creştinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate

pretinde că este

adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce

nici ea la alcătuirea

acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în sensul în care a

întemeiat-o Hristos.

Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în

care se pot raporta una

la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o

Biserică absolută, căci o

atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii

"religioase". şi iată cum

ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât în sincretismul

unei religii

mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de

tip masonic, care inspiră

şi animă "Mişcarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a

pătruns atât de adânc în

conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât

pentru creştinismul

denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este

intrarea în comuniune cu

religiile necreştine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care

indică liniile de

dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă

religioasă pentru pacea

mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei

filiale a Organizaţiei

Naţiunilor Unite în acel oraş. în faţă unui public de 10000 de

persoane reprezentanţi ai

religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică

şi Ortodoxă au

ţinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a noţiunii de pace

mondială, iar un cor

"inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase

aparţinând tuturor

denominaţiunilor.

2. Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului

şi laicatului din Dioceza

Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: "Credem că

Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului,

trebuie să fie o

mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna".

3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul înţelegerii), o

fundatie Americană

iniţiată în 1960 ca un soi de "Asociaţie a Religiilor Unite" cu scopul

de a "clădi Templul

simbolic în diferite colţuri ale lumii" (în perfect acord cu doctrina

Francmasoneriei), a

ţinut până în prezent mai multe "conferinţe la vârf". La prima dintre

ele, organizată la

Calcutta în 1968, trapistul *) Thomas Merton **) a declarat: "Suntem

deja în unitate.

Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".

* Trapist, membru al ordinului romano-catolic cistercian, reorganizat

de către abalele de

Rance în 1664, în cadrul mănăştirii "La Trappe" din Normandia (n. tr.)

** Călugăr american (1915-1968) din ordinul cislercienilor născut la

Prades, în Franţa

din tată neozeelandez şi mamă americană. A studiat şi apoi a predat

literatura engleză la

Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la

romano-catolicism, intrând în

ordinul trapist la mănăstirea Our Lady of Gethsemane din statul

Kentucky. Biografia sa

de mare succes (subliniază titlul original) The Seven Storey Mountain

(Muntele cu şapte

etaje, 1946) a determinat un mare număr de persoane să se

călugărească. Pledează pentru

un monahism orientat către lume (vezi Contemplation în a Word of

Action, Contemplaţia

într-o lume a acţiunii, 1971), bucurându-se de o popularitate imensă

şi purtând o

corespondentă bogată. Scrie mult, de la jurnal personal şi poezie până

la critică socială.

Interesul său crescând pentru spiritualitatea extrem-orientală l-a

determinat să participe la

o conferinţă în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident

prin electrocutare

din cauza unei defectiuni la instalătia de aer condiţionat. După CHAMBERS

BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)

La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970,

s-au întâlnit optzeci de

reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta

probleme precum:

"Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al

Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat

un mesaj de unire

către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea

întreagă; iar pe 2 aprilie la

Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără

precedent", descrisă de

către pastorul protestant Babel ca fiind "un eveniment epocal din

istoria religiilor". Cu

acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit

tradiţiei propriei sale

religii.

De asemenea, "credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să

coparticipe la cultul

aceluiaşi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru"

(La Suisse, 3 aprilie

1970).

Materialele de popularizare pe care le-a redactat "Templul

înţelegerii" dau la iveală că la

conferinţa "la vârf" organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au

fost invitaţi şi

reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că Mitropolitul Emilianos din

Patriarhia de

Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.

Aşadar, "conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să

intre în dialoguri care

duc la "crearea unei comunităţi mondiale a religiilor", care "grăbesc

realizarea visului de

pace şi de înţelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate

de Vivekananda,

Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, şi potrivit fondatorilor altor

felurite religii; aceiasi

reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale

"fără precedent", la

care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox,

care participă la

asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a

finantat conferinţa

de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani,

care a fost urmată de

o conferinţă de evaluare în iunie al aceluiaşi an la Zurich, unde 23

de "teologi" din cadrul

CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necreştine. La întâlnirea

Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul

acesta,* Mitropolitul

Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat

până şi pe

delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu

aceste religii dar,

călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii

Mântuitorului Hristos, i-a

urgentat pe creştini să "investigheze viaţa de autentică

spiritualitate a celor nebotezaţi" şi

să-şi îmbogăţească experienţa cu "comorile ce se află în sânul

comunităţii religioase

universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau

musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos".**

* adică din 1979 (n.tr.)

** Christian Century, 10 feb, 1971

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul

Central al Consiliului

Mondial al Bisericilor a încurajat şi a aprobat ca reprezentanţii

diferitelor religii să se

întâlnească cât mai des posibil, menţionând că, "în prezenţa fază de

dezvoltare putem

începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme

specifice".

În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului

1972 un "dialog"

major creştino-musulman cu circa patruzeci de participanţi de ambele

părţi, la care au

fost prezenţi şi delegaţi ortodocşi.*

* Al Montada, ian-feb 1972, p. 18.

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut

loc la New-York,

Aici, pentru prima oară în istorie potrivit Arhiepiscopului Iakovos al

New-Yorkului –

Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a

intrat într-un

"dialog" teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele

două zile de discuţii s-a

ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice

pentru rezultatele

viitoarelor "dialoguri cu religiile necreştine". "Teologii" greci au

căzut de acord cu

"revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism,

atunci când ele sunt

negative sau ostile" (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor

"dialoguri"? în mod

evident ea este aceea de a "reformula" Creştinismul Ortodox aşa încât

el să nu mai creeze

senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu

religiile necreştine" la

sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar

rugăciunile "creştinilor

ortodocşi" cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca

un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. "Dialogul cu

religiile necreştine" a devenit chiar moda

intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază

de progres a

ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal.

Dar să examinăm

acum "teologia" şi scopul acestui "dialog" accelerat şi să vedem ce îl

distinge de

ecumenismul aşa-zis creştin care a predominat până acum.

2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin

În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte

greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe

atenuante prin care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi

dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează

în afara ei. "Dialogul cu religiile necreştine" însă este cu totul

altceva, el însemnând o

îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a

creştinului, conştiinţă

de care nu se leapădă nici unii dintre protestanţii şi catolicii de

astăzi (din ce în ce mai rar,

e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor

intenţii, ci mai

curând o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la

cei care deja s-au

îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit

practic păgâni, închinători

la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus

"închinători ai lui Satan şi

următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic

dumnezeu este capabil să

le inspire".

Ecumenismul "creştin" se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care

cuprinde un

sâmbure de adevăr, că există "un creştinism comun" împărtăşit de mulţi

insi, care nu

cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei.

Acest ecumenism

doreşte cumva să "clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe toţi

aceşti "creştini"

indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează "dialogul cu

necreştinii"? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o

unitate oricât de slabă între

creştini şi cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci aşa cum

este cazul tuturor

reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu

creştinismul -, Îl resping

hotărât pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea

avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care "cad",

fără putinţă de

tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de "comorile spirituale" şi

de o viaţă de autentică

spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că

abuzează de sensul

cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile

lor fantezii sunt ei în

stare să afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" şi "harul" Său

atunci când îşi citesc

scripturile lor sau că "orice martir pentru adevăr şi orice om

prigonit pentru dreptatea lui

moare în comuniune cu Hristos"*.

* Sobornost, Summer, 1971, p. 171

Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie

comunistul care moare pentru

"cauza" în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată

că ei mor pentru

Hristos sau că se împărtăşesc cu El iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri

neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a Creştinismului.

Dacă vreun necreştin

răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a

putut-o face decât în

felul lui Swami Vivekananda: "Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar

chiar ne unim cu

oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu

zoroastrul şi îngenunchem în faţă crucii împreună cu creştinul";

experienţa "creştină" a

acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe

spirituale, la fel de valabile

toate.

Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu

reinterpretările şi redefinirile sale,

nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necreştine". Numele de

Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care

se defineşte şi se

identifică la un alt nivel. singurul numitor comun posibil al tuturor

religiilor este

conceptul foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja

"liberalilor" religioşi teren

aproape nelimitat pentru teologizările lor cetoase.

Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea

Comitetului Central al

CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un

experiment în încercarea

de a pune bazele unei astfel de teologii "spirituale" a "dialogului cu

religiile necreştine".

Ridicând problema "dacă creştinismul este într-adevăr atât de exclusiv

faţă de alte religii

pe cât s-a afirmat până acum, cu excepţia celor câteva proiecţii ale

sale asupra religiilor

necreştine, absurde în idilismul lor mitropolitul are mai ales un

lucru de subliniat:

"Duhul Sfânt" este Acela care, în mod total independent faţă de

Hristos şi de Biserica Sa,

constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profeţia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil,

3:1), mitropolitul

spune: "Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea

universală, de la începutul

veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului…

Duhul lucrează prin

energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această

perspectivă putem considera

religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa".

După părerea acestui

ierarh, noi trebuie "să dezvoltăm o eclesiologie şi o misiologie pe

tema predominantă a

Duhului Sfânt".

Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care

neagă însăşi natura

Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să

distrugă întreaga realitate şi semnificaţie a Bisericii lui Hristos.

De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul

Sfânt acţionează independent de ea şi, nu numai de ea, dar chiar de

Hristos însuşi?

Trebuie să recunoaştem însă că erezia aceasta este prezentată

deocamdată cu destulă prudenţă, desigur pentru a testa mai întâi

posibila reacţie a altor "teologi" ortodocşi;

numai după aceea îşi va permite ea să devină mai categorică în

demersurile şi formulările

sale.

Adevărul este că "ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a scris, şi chiar

de un gânditor

"ortodox", unul dintre "profeţii" recunoscuţi ai mişcării aşa-zise

spirituale de astăzi. Să-i

examinăm Aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el

asupra naturii şi

scopului mişcării "spirituale" mai largi, în care se încadrează şi

"dialogul cu religiile

necreştine".

3. "Noua eră a Duhului Sfânt"

Nicolae Berdiaev (1874-1949)*, nu ar fi fost niciodată considerat un

credincios al

Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof

umanist gnostic ce şi-a

găsit inspiraţia mai curând în sectele "mistice" occidentale decât în

izvoarele Ortodoxiei.

* Cunoscut publicului român din numeroase articole apărute în reviste

de cultură din traduceri, între care consemnăm: Un nou ev-mediu,

Arhidioceza şibiu, 1936, trad. De prof. Maria Vartic, ediţie reprodusă

la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul

creaţiei, Humanitas, 1992, trad. din lb. rusă de Anca Oroveanu,

Prefaţă, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu; Filosofia lui

Dostoievski, Iaşi, Institutul European, 1992,

trad. din lb. rusă de Radu Părpăuţă; Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest,

1993, trad. din lb.

rusă, note şi postfată de Ilie Gyurcsic.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe chiar până în zilele

noastre (1979, n.tr.)

– "filosof ortodox" şi chiar "teolog", este o dovadă tristă a

ignoranţei religioase a fi

vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.*

* După G. Gregerson, "Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age", în

Orthodox Life,

Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinţe complete (n. ed.)

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi şi la "duhul monahal ascetic al

Ortodoxiei istorice" cât şi la întregul "Creştinism conservator care

îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai

către înfrânare şi mântuire", Berdiaev este mai curând interesat de

"Biserica interioară",

de "Biserica Duhului Sfânt", de "acea viziune spirituală asupra

vieţii, care, în cursul

secolului XVIII, şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice".

"Biserica crede el se

află doar într-un stadiu potenţial", ea fiind "incompletă", Berdiaev

aşteptând cu nerăbdare

venirea unei "credinţe ecumenice", a unei "plinătăţi de credinţă" care

să reunească nu

doar diferitele formaţiuni creştine (căci "Creştinismul trebuie să fie

capabil să existe într-o

mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci şi "adevărurile

parţiale ale tuturor

ereziilor" şi "toate activităţile umanist-creatoare ale omului

modern… ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul".

Trăim vremurile apariţiei unui "Nou Creştinism"; ale unui "nou

misticism, a cărui

adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze

în sine toate religiile".

Căci "există o mare frăţie spirituală… căreia îi aparţin nu doar

Bisericile Apusului şi

Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către

Dumnezeu şi către divin,

adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală"adică, precizăm

noi, oameni aparţinând

tuturor religiilor, sectelor şi ideologiilor religioase.

Berdiaev prezicea venirea unei "noi şi finale revelaţii dumnezeieşti",

a unei "noi ere a

Duhului Sfânt", resuscitând predicţiile lui Gioacchino da Fiore**,

monahul latin din

secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul

Testament) şi a Fiului

(Noul Testament) vor face loc celei de a treia şi finale "Era Duhului Sfânt".

** Vezi capitolul "Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei" în

Mircea Eliade,

Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase vol. III, Ed. ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1988. (n.

tr.)

Berdiaev scrie: "Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi

către un nou misticism;

în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra

vieţii". "Succesul

mişcării către unitatea creştină presupune ca însuşi creştinismul să

intre într-o epocă

nouă, într-o nouă şi mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o

nouă revărsare a

Duhului Sfânt".

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul

ortodox pe care

Berdiaev de fapt îl dispreţuia. Dar cine este conştient de climatul

religios al timpului

actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore

ale gândirii religioase

contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un "profet" sau cel

puţin să fi fost

sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu erau

foarte evidente în timpul

vieţii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.

Auzim acum pretutindeni de "puternica mişcare a Duhului Sfânt" iar un

preot ortodox

grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să

se alăture acestei

mişcări atunci când scrie despre "puternica revărsare a Duhului Sfânt

din zilele noastre"*.

* The Logos, January, 1972

În aceeaşi publicaţie din Martie, 1972, p. 8, co-editorul Ashanin

invocă nu doar numele lui

Berdiaev, ci şi programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui

Nicholae Berdiaev,

marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual…

(este) cel mai mare teolog

al creativităţii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârşit

rod… Logosul divin al

lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi

misiunii sale în El.

The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a

Ortodoxiei".

4. Cartea de faţă

Cele prezentate până acum constituie cadrul prezenţei cărţi, care este

un studiu asupra

"noului" duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază

şi constituie sursa de

inspiraţie a "dialogului cu religiile necreştine" şi asupra diferenţei

radicale dintre ele şi

Creştinism, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce

priveşte viaţa spirituală.

Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre

"Dumnezeul" religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumeniştii

creştini să se

unească pe baza unui "monoteism" comun. Al doilea capitol se referă la

cea mai puternică

dintre religiile orientale, hinduismul, şi el se bazează pe

îndelungata experienţă personală

a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la

Creştinismul Ortodox. Găsim

aici şi o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă "dialogul" cu creştinismul din

perspectiva hindusă.

Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un

ieromonah ortodox şi

un "făcător de minuni" din Extremul-Orient, adică a unei confruntări

directe dintre

creştinism şi "spiritualitatea" necreştină, în capitolele patru şi

cinci se examinează "noua

conştiinţă religioasă", cu referire specială la mişcările de

"meditaţie", care revendică

prezenţa în mijlocul lor a multor "creştini" (şi din ce în ce a mai

multor "foşti creştini").

Capitolele cinci, şase şi şapte sunt studii specifice asupra unora

dintre cele mai

semnificative mişcări spirituale ale anilor 1970. În capitolul şase se

prezintă implicaţiile

spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenţă, dar

care contribuie la

formarea "noii conştiinţe religioase", chiar în rândul celor care cred

că nu sunt interesaţi

deloc de religie.

Capitolul şapte este o discuţie amănunţită a celei mai controversate

mişcări religioase

"creştine" de astăzi, "mişcarea (sau "renaşterea") harismatică" şi în

el se încearcă o

definire a acestei mişcări în lumina învăţăturii ortodoxe.

"Noua conştiinţă religioasă", cu semnificaţia şi scopurile sale, este

examinată în paginile

din "Concluzie" (Capitolul opt) în lumina profeţiilor creştine

referitoare la vremurile de

pe urmă. "Religia viitorului", către care se îndreaptă această "nouă

conştiinţă", este

analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict

ireconciliabil cu ea:

Creştinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de

înspăimântătoarea decadă a

noua a acestui secol, "semnele timpului" devin cum nu se poate mai

clare. Creştinii

ortodocşi şi toţi acei care vor să-şi mântuiască sufletele în veşnicie

trebuie să ia seama la

ele şi să acţioneze.

I. RELIGIILE "MONOTEISTE"

AVEM ACELAŞI DUMNEZEU CA şi NECREŞTINII?

"Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi

monoteism, iar glasul

tradiţiei lor autentice şi străvechi este şi cel mai cutezător şi mai

plin de încredere din

istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opoziţii

ireconciliabile, numele

acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la înţelegere şi

coexistenţă

paşnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un

prejudiciu adus

dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident şi

totuşi atât de greu de

acceptat şi anume că, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, suntem

prin urmare cu toţii

fraţi?"

Papa Paul al VI-lea, La Croix, aug. 11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare

religioasă la Geneva, în

cadrul celei de a II-a Conferinţe a "Asociaţiei Religiilor Unite",

reprezentanţii a zece mari

religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântului Petru.

Această rugăciune

comună a avut la bază următoarea motivaţie: "Credincioşii tuturor

acestor zece religii au

fost invitaţi să se reunească în comuniune în cadrul cultului

aceluiaşi Dumnezeu". Să

vedem cât de validă este această afirmaţie în lumina Sfintelor Scripturi

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră

la trei mari religii

care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Creştinismul

şi Islamismul.

Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca

religii ale Dumnezeului

lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem

toţi fii ai lui

Avraam (evreii şi musulmanii, în mod trupesc, iar creştinii în mod

duhovnicesc), atunci

noi cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne

închinăm fiecare

în felul nostru, se înţelege), care este ca atare "Unul şi acelaşi

Dumnezeu". şi acest

Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire şi

de "înţelegere

reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relaţie de frăţie" şi de

"înţelegere reciprocă", aşa

după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Şafran, citându-l pe psalmist: Ce

este mai bun şi mai

frumos, decât numai a locui fraţii împreună… (Ps. 132,1)

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om,

Fiul co-etern cu

Tatăl mai înainte de veci, întruparea şi Crucea Sa, învierea Sa

minunată şi preaslăvită şi

cea de-a doua şi înfricoşata Sa venire nu mai sunt decât nişte detalii

secundare care nu pot

să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos

"un simplu profet"

(potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor

tradiţii talmudice)! Iisus din

Nazaret nu se mai deosebeşte, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm

care creştin

vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în conştiinţa sa?

S-ar putea totuşi crede că, ţinând cont de spiritul acestor trei

religii şi lăsând la o parte

pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos

este o fiinţă

excepţională trimisă de Dumnezeu.

Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu,

ci simplu "profet"

sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un

impostor fără

seamăn, Care S-a făcut pe sine "Fiu al lui Dumnezeu" şi asemenea cu Dumnezeu!

(Marcu 14,61-62)

Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional,

Dumnezeul Treimic al

Creştinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul

Iudaismului şi Islamismului,

cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern şi cu

anumite secte iluministe.

Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci de o

singură Persoană,

neschimbătoare pentru unii, sau care-şi schimbă succesiv măştile

(Tatăl-Fiul-Duhul)

pentru alţii. şi în pofida acestor neconcordanţe ar trebui să credem

că ne închinăm la

"acelaşi Dumnezeu"!

Totuşi ar putea să se ridice şi următoarea naivă propunere: "Dar

aceste religii au un punct

comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!"

Răspuns: Potrivit Sfintei Tradiţii ortodoxe, acest lucru este o

absurditate. Iată mărturisirea

noastră: "Slavă Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi

nedespărţitei Treimi". Cum

deci L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma

clar: Eu şi Tatăl Meu

una suntem! (Ioan 10,30) şi când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist şi

Teolog al iubirii,

afirmă şi el: Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).

Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al

cui Tată este El cu

adevărat?

Pentru Evrei şi Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural,

trupesc, câtă vreme

pentru noi, creştinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre

înfierea întru El, prin Iisus

Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi

atunci între Paternitatea

Dumnezeiască din Creştinism şi cea din celelalte religii?

Alţii ar putea încă spune: "Totuşi, Avraam s-a închinat la Unul

Dumnezeu; Iar evreii prin

Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat

închinător al lui

Dumnezeu".

Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a

închinat nicidecum la un

Dumnezeu unipersonal şi monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în

Sfânta Treime, după

cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui

Avraam la stejarul

Mamvri… Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni

stăteau înaintea lui; şi

cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor şi

s-a închinat până la

pământ (Facerea, 18,1-2).

Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă

unipersonală, sau

în forma Treimii Dumnezeieşti? Noi creştinii ortodocşi cinstim această

arătare vechi

testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne

împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar şi

când aşezăm în

mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri şi o cinstim, întocmai cum a

făcut-o părintele

Avraam!

Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă

nu suntem înnoiţi

prin apele Sfântului Botez în credinţa lui Avraam. Iar credinţa lui

Avraam era credinţa în

Iisus Hristos, după cum Domnul însuşi a spus-o: Avraam, părintele

vostru, a fost bucuros

să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8,56).

Aceasta a fost şi credinţa proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl

ceresc vorbind cu

Fiul Cel de o fiinţă cu sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).

Aceasta a fost şi credinţa celor trei tineri din cuptorul de foc care

au fost scăpaţi de Fiul

lui Dumnezeu (Daniel 3,25); şi tot aceeaşi a proorocului Daniel care a

văzut în duh cele

două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când

L-a văzut pe Fiul Omului

îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune

Domnul, adresându-se

posterităţii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă aţi fi fiii

lui Avraam aţi face

faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeţi în

Acela pe Care El L-a

trimis (Ioan 6,29).

Cine sunt deci urmaşii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai

Agarei egipteanca? Sunt

Isaac sau Ismael, urmaşii lui Avraam? Ce ne învaţă pe noi Scriptura prin gura

dumnezeiescului Apostol? Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi

urmaşului său. Nu

zice: "şi urmaşilor" ca de mai mulţi ci ca de unul singur: "şi

Urmaşului tău", Care este

Hristos. (Galateni 3,16) şi mai departe…Iar dacă voi sunteţi ai lui

Hristos, sunteţi deci

urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă (Galateni 3,29). Deci

în Iisus Hristos a

devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea

făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce înţeles mai poate avea a fi urmaş

al lui Avraam după

trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sămânţă sau urmaş,

dar numai ca chip

al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 şi urm.) Isaac s-a

născut din libertatea

miraculoasă a unei mame sterpe şi înaintate în vârstă. Deci, contrar

legilor naturii,

întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat.

El a fost urcat în

muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe

umerii Săi lemnul

Crucii.

Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a

prăvălit piatra pentru

ca să putem noi privi mormântul gol şi să vedem că Cel înviat nu mai

este acolo. La

ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie şi a dus-o

în cortul maicii sale

Sara, aşa cum şi Hristos îşi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a

o duce la sălaşurile

veşnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu pe care îl au şi

necreştinii.

Condiţia obligatorie de a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a

văzut pe Mine a văzut

pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9).

Dumnezeul nostru

este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii noştri şi

cu mâinile noastre

L-am pipăit (I Ioan 1,1).

Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră,

aşa cum spune Sfântul

Ioan Damaschin, "…şi ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru…"

Dar oare când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât să

presupunem noi că şi ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunoştinţă despre

Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că

Hristos S-a întrupat, a

murit şi a înviat în zadar!

Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse concepţii despre Tatăl;

însă fiecare concepţie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un

rod al imaginaţiei lor, o creaţie după

chipul şi asemănarea lor. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este de

necuprins, de neînţeles,

de nedescris şi nematerial, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar

pentru mântuirea

noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăşim de El) cuprins,

descris şi material

prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie

slava în vecii vecilor.

Amin.

De aceea spune şi Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are

Biserica drept mamă, nu-L

are nici pe Dumnezeu drept Tată!

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credinţă a

Antihristului ce va veni, şi ale

cărui semne se înmulţesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de

grozăviile care nu le-ar

putea îndura nici cei aleşi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar

scurta acele zile. şi fie

ca El să ne păzească pe noi, "turma cea mică", "rămăşiţa cea după

alegerea Duhului", aşa

încât să ne putem şi noi bucura

Împreună cu Avraam în lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei,

de Dumnezeu

Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, a dumnezeieştilor puteri şi a

mulţimii de

mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli şi propovăduitori

care au fost

credincioşi până la moarte, şi care şi-au vărsat sângele pentru

Hristos, Care ne-a câştigat

pe noi prin Evanghelia Lui şi prin apa Sfântului Botez. Noi suntem

fiii lor slabi,

păcătoşi şi nevrednici, aşa cum suntem; dar nu ne vom întinde

niciodată mâinile noastre

către un dumnezeu străin! Amin.

Părintele Basile Sakkas

La Foi Transmise, 5 apr. 1970

II. PUTEREA ZEILOR PăGÂNI

ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREŞTINISMULUI

Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

Articolul următor se bazează pe experienţa unei femei, care, după ce a

urmat liceul într-o mănăstire

romano-catolică şi a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a

convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinţa Ortodoxă, aflând în

ortodoxie limanul

căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil.

Fie ca mărturia ei să

deschidă inimile acelor creştini ortodocşi tentaţi să-i urmeze pe

teologii modernişti, care

îşi fac acum apariţia până şi în Biserica Ortodoxă şi care intră

orbeşte "în dialog" cu înşişi

vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos,

alăturându-se astfel lor

în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.

1. Atracţia Hinduismului

Aveam doar şaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul

vieţii mele. Unul a

fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică

dominicană din San

Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creştinism! Al

doilea a fost când,

în cursul aceluiaşi an, am făcut cunoştinţă şi cu hinduismul în

persoana unui călugăr

hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru

(învăţător). A început

atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de

ani mai târziu.

La mănăstire ne învăţau adevărurile creştine de bază. şi în ele stă

tăria celor smeriţi dar şi

poţicnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob:

Dumnezeu celor

mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4,6). şi cu

adevărat eram mândră! Nu

voiam să accept păcatul strămoşesc şi nici existenţa iadului. Mă

certam tot timpul,

aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de

acolo mi-a spus

lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roagă-te să ţi se dea

darul credinţei".

Dar învăţătura acelui swami se întărise deja asupra mea şi mi se părea

culmea degradării

să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia

mult mai târziu

mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungaţi acea sămânţă a

credinţei creştine a

rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârşit de disperare.

Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărţi citeam, chiar dacă

le înveleam în coperţi

ca să nu atragă atenţia. Citeam Bhagavad Gita, Upanişadele,

Vedantasara, Ashtavakra

Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor

trece, aşa cum trec,

în general, mofturile intelectuale ale adolescenţilor. Dar una dintre

ele mi-a spus într-o zi

adevărul în faţă, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai

auzim rostit astăzi. Mi-a

spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai

ales după ce am

cunoscut adevărul creştinismului.

Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi

stăpâneşte. Căci dacă după

ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi

Mântuitorului nostru

Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi. Li s-au

făcut cele de pe urmă

mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi

cunoscut calea dreptăţii,

decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă,

dată lor (II Petru 2,19-

21).

Ce-am mai dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă

astăzi ar mai trăi i-aş

mulţumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, aşa cum

adevărul nu convine

niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea

Ortodoxiei. Marele avantaj

pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un

punct de reper, care, mai

târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înşelătorie este hinduismul.

Dar la ora actuală situaţia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu

era decât ceva izolat,

acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă

inteligenţă pentru

a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem în

gardă pe tinerii

creştini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o

sinucidere spirituală.

Seducţia hinduismului este totală. El încântă toate facultăţile

sufletului, ca şi toate

patimile lui, dar mai ales mândria. şi cum sufeream de o mare

aroganţă, chiar dacă aveam

doar şaisprezece ani, am căzut victima acestor seducţii. Cel mai tare

mă frământau

problemele legate de păcatul strămoşesc şi suferinţa fizică şi

sufletească, care nu mă

preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.

După aceea, conştientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela

care mi-a oferit

alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai

incomode dintre

dogmele creştine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului,

produs de o karma rea

(acţiuni rele) din viaţa prezentă sau din vreo viaţă trecută. Iar o

cauză finită în mod

evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se

transfera astfel cu

ingeniozitate în chiar interiorul Divinităţii originare, Divinitate la

care aveam astfel

dreptul prin naştere, şi de care nimeni şi nimic nu mă putea lipsi,

indiferent de faptele

mele. Eu eram de esenţă divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul

Infinit care

visează visuri finite".

Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raţionament

foarte elegant în

cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva

decât Maya, adică

iluzie. Ea nu are nici o existenţă reală, iar un advaitin pretinde

chiar că poate dovedi

aceasta.

Hinduismul este şi pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar

eronatul sentiment al

perfectibilităţii umane în sens evoluţionist şi anume pe calea unei

educaţii în "sistem

guru" şi pe baza conceptului de "evoluţie", conform căruia există o

dezvoltare progresivă

a spiritualităţii umane. Relativismul cultural îşi găseşte şi el locul

său în cadrul acestui

sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea

la îndoială a oricărui

fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei

care nu cred în dogmele

Bisericii Creştine.

Ce poate fi mai raţional şi mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare

popor să aibă propriul

său mod de a concepe şi de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor

Dumnezeu este

Acelaşi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face

decât să contribuie la

"îmbogăţirea" armoniei religioase generale.

Dar Atracţia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său.

Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă

construcţie filozofică

este susţinută de instrucţiuni religioase, pe care discipolul le

primeşte în permanenţă de la

guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua

filosofie prin propria

experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei. şi

contrar celor ce se

cred în general despre hinduism, el nu conţine nici un fel de taine,

sau mistere ci doar un

imens material ezoteric -, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară.

Ţi se spune doar atât: "încearcă şi vezi dacă merge". Iar mentalitatea

occidentală este

evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de

"ştiinţifică". Dar aici

urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste

instrucţiuni se verifică

într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage

concluzia că sistemul este

adevărat şi implicit bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să

se impună cu

necesitate, pentru că dacă un sistem funcţionează nu înseamnă că el

este neapărat şi bun.

În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur şi simplu

că el funcţionează, că

instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să

deosebească noţiunile, face

dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie.

Ajung acum şi la ultima seducţie hinduistă, aceea a experienţei

spirituale. Acestea sunt

psihice şi/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un

punct de referinţă solid,

nu le este posibil să deosebească între o experienţă spirituală

autentică şi una falsă. Ceea

ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros şi ating ei este rezultatul

unei stări mintale

aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situaţie foarte concretă,

care, în tradiţia ortodoxă,

se numeşte înşelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă,

pentru că ea descrie

exact condiţia persoanei care trece prin "experienţe spirituale" de

tip hinduist.

Dar acest tip de înşelăciune acoperă practic toată gama de experienţe

spirituale false: de

la simpla iluzie şi ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare

demonică. Peste tot,

ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat şi real iar efectul global

este acela al unei creşteri

accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzaţia plăcută

a importanţei

personale, iar cel care o încearcă, victima inconştientă a

înşelăciunii diavoleşti, se simte

recompensat pentru toate austerităţile şi suferinţa pe care a trebuit

să le suporte pentru a

ajunge la aceste "performanţe".*

* În continuare despre înşelăciune, vezi mai jos, p. 189

În epistola întâia a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan se spune:

Iubiţilor, nu daţi

crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu… (4,1)

Sfântul Grigorie sinaitul îşi avertizează şi el ucenicii despre

pericolele unor astfel de

experienţe: "Pretutindeni, şi mai ales pe lângă cei începători şi pe

lângă cei mândri, dracii

aruncă întotdeauna mrejele gândurilor şi închipuirilor celor rele şi

le pregătesc gropi prin

care să-i piardă…".

Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia dracul i se

înfăţişează ca un

înger de lumină?". Iar Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare

nevoie de dreaptă

socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine şi rău. Deci,

nu fiţi cu nebăgare

de seamă şi nu vă lăsaţi mişcaţi cu uşurinţă de ceea ce vedeţi; ci

staţi tari şi puneţi cu grijă

totul la încercare, ţinând ceea ce este bine şi alungând ceea ce este rău.

Întotdeauna trebuie să cercetaţi cu grijă toate şi numai după aceea să

le credeţi. şi ca să

cunoaşteţi că lucrarea harului se simte întotdeauna şi că dracii, cu

toate înşelăciunile lor,

nu o pot imita, aflaţi că ea se simte după roadele ei, care sunt:

blândeţea, faţă luminoasă,

smerenia, ura faţă de slava lumii acesteia, tăierea patimilor şi

poftelor. Pe când roadele

lucrării diavoleşti sunt: mândria, închipuirea, dispreţul faţă de

altul şi tot răul.

Acestea sunt roadele şi lucrările prin care îţi vei da seama, dacă

lumina pe care o ai în

inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se

aseamănă cu cea de muştar, iar vinul are aceeaşi culoare ca oţetul;

dar gustându-le, vei şti ce mănânci. Tot aşa şi sufletul are puterea

sa de deosebire (discernământ) şi poate socoti drept, prin gustul cel

mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt şi care sunt înşelăciuni

şi închipuiri ale

satanei".

Cel mai vulnerabil faţă de înşelăciunea diavolească este începătorul

care se află sub rea

îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil

de lunecare către un

fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes

într-un proces de durată.

Le-a fost foarte uşor nenumăraţilor swami, care au proliferat în

Occident în ultimele

decenii, să-i înşele pe tinerii setoşi de "experienţe mistice". Ei au

sesizat imediat ce şansă imensă de celebritate şi îmbogăţire le oferă

această piaţă de suflete deja existentă şi au

profitat de ea.

2. Războiul dogmelor

Creştinismul contemporan este luptat pe viaţă şi pe moarte de către un

duşman invizibil.

Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-şi

declara numele. Acest duşman este hinduismul, iar războiul care se dă

acum este un război al dogmelor.

La începutul secolului când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta

în Statele Unite,

preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu

există nici o diferenţă reală între hinduism şi Creştinism. Mai mult.

Nu numai că ele nu se află în conflict, dar

un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia cu sârguinţă

şi va practica

Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înţelegere a Creştinismului.

În primele lor conferinţe, swami-i încercau să arate că simbolurile

fundamentale ale

Creştinismului logosul şi Crucea -, îşi au de fapt originea în India.

şi că acele idei

caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigraţia

sufletului şi samadhi

(fenomenul de transă) se găsesc de fapt şi în Sfintele Scripturi,

atunci când ele sunt

interpretate corect.

Cu această momeală au fost prinşi mulţi creştini bine intenţionaţi dar

rău îndrumaţi. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru

discreditarea dogmelor aşa-zis "înguste" şi "sectare", şi pentru

acreditarea unei religii "ştiinţifice", care să se bazeze pe studiul

comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial a căzut întotdeauna

pe ideea că nu există

nici un element de separaţie între cele două religii. Totul este unul.

Diferenţele sunt

superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile

conferinţelor publicate

la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este

cu atât mai mare cu cât

ele au avut atunci un succes colosal.

Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă" şi

"dogmatic" au conotaţii

puternic peiorative şi chiar negative. Iar această atitudine plină de

dispreţ în modul

folosirii lor nu putea să aparţină celor care ştiau că ele înseamnă

ceea ce are Biserica mai

sfânt. Oricum, odată împământenită această conotaţie negativă, cei mai

timizi, cărora nu

le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general

acceptat, au început şi ei să folosească termeni precum "dogme

rigide", expresie depăşită, dar care indică

atitudinea negativă a autorului faţă de ele. Atitudinea aceasta a fost

indusă în mod

viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu ştiau că dogmele

expun esenţa

Creştinismului, fie nu agreau Creştinismul.

În consecinţă, tendinţa ulterioară a multor creştini de a bate în

retragere în faţa acuzaţiei de dogmatism a constituit un avantaj real

pentru hinduişti.

Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că dogma creştină nu

poate fi răsturnată,

decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creştină şi

hinduistă, nu au cum

să se "îmbine" şi să se "îmbogăţească" reciproc, pentru că ele sunt

radical opuse.

Dacă credincioşii sunt lămuriţi să renunţe la dogmele lor creştine sau

să şi le modifice –

ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă şi ei

un creştinism mai modern

sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca

şi a hinduiştilor,

provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a

dogmelor creştine.

Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce

ortodocşii creştini cred că

este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred

că este bine, creştinii

cred că este rău!

Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat

pentru creştin este

cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut

întotdeauna ca fiind cel mai

mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei

este Lucifer, care spune:

Ridica-mă-voi în Ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui

puternic voi aşeza

tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt

voi fi (Isaia 14,13-

14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă

până şi calităţile

omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, şi mai cu seamă

pentru advaitin sau

vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să nu crezi în propriul tău

"sine" şi în

"umanitate", ca în însuşi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda,

cel mai mare

apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu înţelegeţi India!

Noi indienii suntem

de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a

mântuirii) este următoarea: "Omul trebuie să devină divin prin

înfăptuirea în sine a

Divinului".

Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul şi

Creştinismul, în esenţa lor

dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce priveşte aspecte

fundamentale, precum

natura dumnezeiască şi natura umană şi scopul vieţii omului pe pământ.

Dar dacă cei ce-şi spun creştini acceptă propaganda hinduistă, conform

căreia nu se dă de

fapt nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt

de suprafaţă şi n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice

Creştinismului au cale liberă să se desfăşoare în

interiorul său şi el pierde bătălia, fără să-şi dea seama măcar că

bătălia a şi avut loc. Iar

rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a

hinduismului este de

neimaginat.

În propriul meu caz, în ciuda educaţiei destul de solide pe care am

primit-o la mănăstire,

cei douăzeci de ani de hinduism au reuşit să mă aducă până în pragul

iubirii răului.

Vedeţi, în India, "Dumnezeu" este adorat şi ca Rău, în persoana zeiţei

Kali. Voi vorbi

despre ea în secţiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.

Şi de fapt închinarea la rău constituie ţelul final al Hinduismului.

Mărturisesc aceasta din

proprie experienţă, ca una ce m-am închinat zeiţei Kali, atât în India

cât şi în America.

Din experienţa personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu

este de glumit. Dacă

renunţăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.

3. Locuri şi practici hinduiste

În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup

de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile

primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele zone de "ne-aculturaţie*

", religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor

de misiune creştină.

* Aculturaţie: preluare de către o populaţie a unor elemente de

cultură materială şi

spirituală sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treaptă

superioară de dezvoltare. –

Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)

La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în

magie neagră, dar la

plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume

Talupa a devenit

prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul

am aflat că era

faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor

rituală, "baki", are

loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se

strâng într-o colibă în

jur de doisprezece vraci (preoţi).

Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se

bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite

"bulol". Ofranda constă în sânge de pui

colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea

viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor care se formează în

el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul

se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie

momentul propriuzis

al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luăm notiţe cu

conştiinciozitate. Nu voi

intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.

Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice

fel poate fi explicată

ştiinţific. Or, la plecarea mea de acolo, văzusem cu propriii mei ochi

o atât de mare

varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie

ştiinţifică a lor era virtual

imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o

persoană care se

sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul

incontestabil al ritualurilor lor, ci

că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera

Amarnath din munţii

Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai

sfânt de tradiţia

hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu

credinţă, acordându-le în

acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi

anevoioasă, în ea

traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri

alţitudine, care, pe

o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.

În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza

mea nevorbind engleza

iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă

închinasem şi la care

meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.

Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o

formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi

descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună

plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii aprox. 4, 5 m

înălţime -, iar când

luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. şi aşa creşte

şi descreşte în

fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie

ştiinţifică acestui

fenomen.

Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei

maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de

textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi

zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau

ochii plini de lacrimi.

Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.

Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie

neagră din tribul

Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul

înăuntru, m-a izbit o

senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de

vomă încă înainte de

a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.

Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar

a mai trecut timp

până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să

găsesc ceva care să

susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind

retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu

mult înainte de a

ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu

privire la "practicile

spirituale" şi "locurile sacre" hinduse.

La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o "mantră

sanscrită" (o formulă

magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în

întregime ezoterice şi nu se găsesc decât în tradiţia orală.

Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu

are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni

extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru

învăţăcelului său, care este invitat să le "verifice" conform

filosofiei pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. şi aceste

practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite

puteri, "şiddhis", cum

ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a

produce obiecte, de a

prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai

periculoase experienţe

psihice.

Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o

stare de prelest

(înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate.

Aceasta nu înseamnă că

"experienţele" pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin

nicidecum de la

Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de

zeităţi în lumină etc.

(să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină),

care se susţin foarte

bine cu afirmaţiile filosofiei hinduse, totul rezultând într-un sistem

practic şi teoretic

foarte compact

În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală

cât un sistem de

practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie

neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult,

decât un simplu contract. Termenii acestui

contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat

este curios să afle care

este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile

"miraculoase". situaţia este

clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru

toate acestea îl

constituie chiar propriul său suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice

temperament. zeitatea

poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă

-"brahmanul absolut". Tipul de relaţie cu acest "ideal" ales, variază

şi el în funcţie de cum

este identificat acest ideal -copil, mamă, tată, prieten, iubit, slugă

-, sau, în cazul

sistemului Advaita Vedanta, "relaţia" însăşi fiind socotită

idenţitate. Gurul nu numai că îi

indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le

urmeze, dar îi

hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care

trebuie să-i fie programul

zilnic.

În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care

nu sunt căsătoriţi,

nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionate în

sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi

consumul de carne, pentru că el distruge

acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi "dumnezeul" şi

"mântuitorul"

respectivului discipol.

Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri

generale. Este vorba, în

primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la

o imagine, aducându-i

jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea,

zeităţii alese i se face vânt

cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă

la culcare.

Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea

experienţe psihice al căror

efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă

parte, ia forma adulării de

sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu

toată recuzita rituală.

Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el",

ilustrează această

adulare de sine.

"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început

fiecărui discipol. Este, de

fapt, incantarea unei formule magice.

"Pranayama" constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu

rostirea formulelor

magice. Există şi alte practici specifice sistemului "Tantra", în care

Dumnezeu este privit

ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie

şi acţiune. Mai este

cunoscut şi sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat

malefică, nu le voi

mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami

Vivekananda le

prescria împreună cu Vedanta.

Iată ce afirmă el despre sine şi în general: "Eu unul mă închin celui

teribil! Este o

greşeală să credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi

oamenii. Foarte multora le

place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut.

Să ne închinăm deci

terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au

curajul să se închine morţii,

sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii".

Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: "Unii iau în derâdere

existenţa zeiţei Kali.

Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi

de spaimă şi armata a

fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El

însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se

închine şi Răului"*.

Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de

netăgăduit este săvârşită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea,

care este în zadar căutată în hinduism prin

eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu

prin lepădarea de

sine creştină.

* Foarte puţini (chiar dintre cei foarte doritori să intre în "dialog"

cu religiile orientale şi

să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivităţii practicilor

idolatro-satanice care

au dominat lumea până la izbăvirea ei prin venirea în istorie a

Mântuitorului Hristos.

Zeiţa Kali, una dintre cele mai importante zeităţi hinduse este

reprezentată în mod

obişnuit în mijlocul unui dans sângeros al morţii, având la gât cranii

şi capete tăiate şi

limba scoasă afară în mod hidos într-o sete neostoită de sânge; ea

este împăcată în

templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami

Vivekananda astfel:

"De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?") Despre

zeiţa Kali, Swami

Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui, 'Sora

Nivedita'): "Cred că ea

este cea care mă inspiră în cel mai mic lucru pe care îl întreprind şi

că mă poartă după

voia ei"; fiind conştient la fiecare pas de prezenţa ei ca şi când ar

fi fost o persoană

tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino! Căci teroare

este numele tău".

Idealul său religios era acela "de a deveni una cu eterna groază".

Poate fi aceasta, aşa cum

încearcă unii să ne convingă, un exemplu de "autentică viaţă spirituală a celor

nebotezaţi", o parte a "bogăţiilor" spirituale, pe care suntem

îndemnaţi să le luăm de la

religiile necreştine? Sau este mai degrabă o dovadă pentru cuvintele

psalmistului

dumnezeii păgânilor sunt idoli?"

4. "Evanghelizarea" Vestului

În 1893 un călugăr hindus necunoscut şosea la "Parlamentul Religiilor"

din Chicago. Era

Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie

uluitoare asupra

celor prezenţi atât prin felul de a vorbi şi prin ceea ce a spus, cât

şi prin felul cum arăta:

îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra şi purtând

turban. A devenit

imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană şi

new-yorkeză iar filozofii de la

Harvard erau impresionaţi de el la culme, în scurtă vreme şi-a creat

un nucleu foarte

puternic de discipoli şi partizani pentru planul său grandios de

evanghelizare hinduistă a

întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului

vedantic (monist).

S-au stabilit astfel societăţi Vedanta în marile oraşe americane şi

europene, însă aspectul

cel mai important al activităţii lui a fost acela că a reuşit să-şi

introducă ideile în marele

circuit al gândirii şi practicii universitare.

Scopul său acesta era! Să-şi facă cunoscute ideile cât mai rapid şi

cât mai eficace. Puţin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute

sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea

pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateţi la fiecare uşă.

Spuneţi-le tuturor că toţi

sunt de natură divină".

Astăzi părţi şi ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie,

în mii de exemplare

ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset

Maugham, *Aldous Huxley,

Teilhard de Chardin şi chiar Thomas Merton.

* Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu

traduşi şi comentaţi şi în

cultura română. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie în

acest studiu, este însă mai puţin familiar publicului românesc. De ex.

Aldous Huxley (1894-1963), stabilit în

California în 1937, publică între altele Time Must Have a Stop (Timpul

trebuie să aibă un

sfârşit, 1944) în care autorul încearcă să evoce starea psihică a unei

persoane în

momentul morţii şi imediat după aceea; şi The Doors of Perception

(Uşile percepţiei,

1954)în care se avansează ideea că "sublimele stări mistice" nu sunt

altceva decât

funcţii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor

droguri. În calitatea sa

de agent britanic, Somerset Maugham (1874-1965)a trebuit să părăsească

intempestiv Franţa numai cu o valiză şi să se refugieze în S.U.A. unde

rămâne timp de şase ani (1940-

1946). America este şi pentru acest scriitor ţara aventurilor mistice,

care îşi găsesc

expresie în cartea The Razor's Edge ("Pe lamă de cuţit", sau "La

marginea realităţii",

1945). Christopher Isherwood (1904-?), scriitor prolific şi foarte

activ şi în lumea

filmului şi a scenei, emigrează în 1939 în California spre a lucra ca

scenarist la

Holywood. Este cel care a tradus, împreună cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita

(1944) în limba engleză. în colaborare cu acelaşi a mai scris

Shan-Kara's Crest-Jewel of Discrimination (1947), şi How to Know God;

the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum să-L

cunoaştem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Patanjali, 1953),

după CHAMBERS

BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).

Thomas Merton este, fără discuţie, cazul cel mai special şi în acelaşi

timp mai periculos,

pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe poziţiile unui

monah creştin iar

cărţile lui, afectând instituţia vitală a creştinismului occidental,

au dat o lovitură puternică

Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puţin înainte de moartea sa,

părintele Merton a

scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a

Bhagavad Gitei, care

este manualul spiritual sau "biblia" hindusă şi piatra de temelie a

monismului sau Advaita

Vedanta.

Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas

cu pas tuturor

învăţăturilor creştine fundamentale. Cartea sa Maeştrii Zen, publicată

postum, este de

asemenea, demnă de menţionat pentru că se bazează în întregime pe o

eroare foarte

insidioasă: premisa că toate aşa numitele "experienţe mistice" din

indiferent ce religie

sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc aşa, şi o persoană de

talia lui Thomas Merton

ar fi trebuit s-o ştie. Că ele nu stau aşa o afirmă şi o dovedeşte

prin fapte Sfânta Scriptură şi întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi.

Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării

experimentează

practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit

preot catolic. şi

cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu

s-ar fi putut întâmpla.

Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a şi făcut, a pregătit terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El

pare mai mult decât

este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie şi datorită

structurii sale filosofice

mai complexe. Dar mesajul lui esenţial este acesta: Toate religiile

sunt adevărate dar

Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune

de "nivele de

adevăr". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului".

Sau în cuvintele lui

Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de

la ceea ce este

adevărat, la ceea ce este şi mai adevărat, de la adevăruri inferioare

la altele superioare.

Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi

este şi dumnezeul de

mâine. "Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu. Deci,

omul este cel

care se mântuieşte singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine să

aibă puterea de a ajuta

Infinitul? Chiar mâna care îţi vine în ajutor pe întuneric trebuie să

fie propria ta mână".

Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-şi dea seama că o

Vedanta prezentată în

toate implicaţiile ei şi dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru

mentalitatea creştină.

"Nivelurile de adevăr" însă erau o noţiune cum nu se poate mai

potrivită pentru a asigura

punctea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu

se iveşte nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.

Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este adevărată,

atunci toate celelalte

trebuie şi ele să fie adevărate. Astfel credinţa hindusă este a

tuturor deci şi a voastră -,

tot atât de mult pe cât este şi a mea. Noi hinduşii nu numai că

tolerăm, dar ne unim chiar

cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului

împreună cu zoroastrul şi îngenunchind la piciorul crucii împreună cu

creştinul. Noi ştim

că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetişism, până

la cel mai înalt

absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a

cuprinde Infinitul. Deci

noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat

buchet, căruia, legându-l

cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încântare".

Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism

decât trepte către

adevărata şi suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda,

în realitate,

dispreţuia Creştinismul pe care îl considera "un adevăr de ordin

inferior", dualist, în

conversaţiile lui particulare spunea că numai un laş ar fi capabil să

întoarcă şi celălalt

obraz. şi orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna

revenea la necesitatea

Advaitei Vedanta. "Arta, ştiinţa şi religia spunea el -, nu sunt decât

cele trei căi diferite

care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie

să fi pătruns mai

întâi în teoria Advaitei".

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi

este incontestabilă.

Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el

însuşi. Ea neagă orice

distincţie între sacru şi profan, între ceea ce este sfânt şi ceea ce

înseamnă lumea

obişnuită. Aceste dualităţi nu reprezintă decât căi de exprimare

diferită a unui singur

adevăr. şi singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile

de absolut ale tuturor,

indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu şi o închinare pe placul

fiecăruia, într-un

cuvânt, religia este "fă ceea ce-ţi convine".

Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în

romano-catolicism,

unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al

Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au

sărbătorit 75 de ani de la

acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "simpozion al

Religiilor", sub auspiciile

Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era

reprezentat de un

teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami

Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea

a trei mari

personalităţi, între care un cardinal american.

În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre

tradiţie şi

modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: "La universitatea în

care lucrez

testele de opinie arată că studenţii catolici manifestă de cinci sau

şase ani încoace

atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. şi

sunt convins că marele

Swami Vivekananda însuşi ar fi privit favorabil cele mai multe mişcări

în direcţia unei

liberalizări a Creştinismului". Confuzia pe care o făcea preotul

Campbell însă era că

tendinţele manifestate de studenţi şi numite de el "creştine", nu erau

în realitate deloc

creştine; ele erau pur şi simplu atitudini şi practici Vedanta. Şi ca

să nu se ivească nici o îndoială în privinţa acestei interpretări, voi

cita cuvintele

acestui preot romano catolic referitoare la poziţia moderniştilor

asupra a cinci aspecte de

credinţă, aşa cum au fost ele formulate în trei reviste de

specialitate internaţionale:

Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta, Vedanta Kesheri, publicată la

Madras, şi

Vedanta and the West (Vedanta şi Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: "Adevărul este o noţiune relativă, doctrinele şi dogmele

acestea (adică

natura lui Dumnezeu, scopul vieţii pe pământ, natura sufletului) nu

sunt lucruri imuabile,

ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situaţia de a nega astăzi

ceea ce ieri

afirmau că sunt adevăruri sfinte".

Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare

dintre noi poate fi divin.

De fapt cred că atitudinea creştină liberală se mişcă foarte clar în

direcţia filozofiilor

orientale atât în ceea ce priveşte concepţia despre un Dumnezeu

impersonal, cât şi în

legătură cu conceptul că suntem divini cu toţii".

Despre păcatul originar: "Acest concept degradant şi jignitor despre

fiinţa umană este

respins de creştinismul liberal, care afirmă că persoana umană este

perfectibilă prin

instrucţie şi educaţie corectă".

Despre lume: "…liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi

îmbunătăţită şi că ar

trebui să ne dedicăm cu toţii construirii unei societăţi mai umane, în

loc să suspinăm să

ajungem la Rai".

Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie abandonată calea

demodată a misiunii

de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relaţii cu alte religii".

Deci acestea sunt afirmaţiile preotului romano-catolic Campbell,

purtătorul de cuvânt al

"Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de

generozitatea

unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci şi a unui

sublim mai inefabil, care se

obţine subordonându-L pur şi simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.

Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui

Swami Vivekananda,

sau al puterii din spatele lui.

Iată cum s-a făcut curăţenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază

au luat hoţul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub

ochii lor. hoţul a spus: "Haideţi să fim

mai toleranţi în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai

departe era simplu.

Hindusul "creştin" (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia

Vedanta, folosind

terminologie creştină.

Pe de altă parte, creştinii hinduişti (adică grupul catolicilor

"modernişti" sau "liberali"),

au trebuit să-şi lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde

în ea şi hinduismul.

Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr.

Dar, vai! Unii ar

vrea acum să târască în această casă a dezolării şi Biserica Ortodoxă.

Dar să le amintim

moderniştilor cuvintele lui Isaia:

Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina

întuneric şi întunericul

lumină; care socotesc amarul, dulce şi dulcele, amar. Vai de cei care

sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor! (Isaia

5,20-21)

5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"

Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase

hinduismul pe teritoriul

credinţei creştine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste

schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toţi aceşti douăzeci

de ani am fost practic

izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă

subordonasem întru totul gurului meu. Trebuia să respect cu stricteţe

toate prescripţiile lui, indiferent cât de

severe, fără înţeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla şi

interzicerea de a citi

cărţi cu conţinut creştin sau de a sta de vorbă cu creştinii, în

pofida vorbăriei lor despre

adevărul religiilor, swamii ştiu că Hristos este duşmanul lor de neînvins.

Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia

orientală şi să practic

ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare şi

să obţin o diplomă în

filozofie şi antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu

au constituit altceva

decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte

important, adevărata

activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami şi cel în care

puneam în practică

învăţăturile Vedanta.

Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit în mai toate

aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea

unei religii universale. Iar instaurarea

unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a

diavolului, pentru că "Religia

Universală" nu are voie să conţină "nici o idee individualistă şi sectară", ea

nemaimenţinând din creştinism decât o terminologie goală.

Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu

conflagraţia totală a

creştinismului. şi aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit

Theillard de Chardin,

care deja fundamentează "Noul Creştinism" tocmai în termenii în care Swami

Vivekananda îşi specifică propria sa "Religie Universală".

Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul

că, spre deosebire de

teologii catolici tradiţionalişti, el este foarte apreciat de clerul

catolic academic, care însă,

după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt

opera lui Theillard, fie

că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte

doctrinele Vedanta şi Tantra,

pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creştină şi le

prezintă apoi sub

masca de mare efect a evoluţionismului.

Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. şi totuşi

focul ei nu mă arde,

iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale

unui monism care să

mă împingă spre un inconştient al pasivităţii, eu descopăr un

pan-creştinism care mă

conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală.

Voi ajunge la spirit

doar prin cea mai adâncă şi totală dezlănţuire a forţelor materiei…

Mărturisesc că, urmând

exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinţa

catolică, nu pot să mă

mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".

Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puţin

din toate: un vers

din una din Upanişade şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună

cu practicile lor.

Într-o conferinţă de presă a prelatului Arrupe, generalul "Societăţii

lui Iisus", care a avut

loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe

temeiul că "nu este teolog

sau filosof de profesie, şi, deci, poate să nu fie conştient de toate

implicaţiile teologice şi

filozofice pe care le pot căpăta intuiţiile sale". După care,

respectivul prelat l-a lăudat pe

Theillard de Chardin, astfel:

"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice

contemporane, iar

succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a

fi reuşit să

reconcilieze ştiinţa şi credinţa religioasă". Iar modul în care a

reuşit el aceasta, adaug eu,

este prin fundamentarea unei noi religii.

Iată ce spune Theillard însuşi: "Noua religie nu va fi altceva decât

vechiul nostru

creştinism, dar îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia

firească şi legitimă a

dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate". Să

examinăm în această

lumină "Religia Universală" a lui Vivekananda, alături de "Noul

Creştinism" al lui

Theillard. aşa cum este ea propusă de Vivekananda, "Religia

Universală" trebuie să aibă

cinci caracteristici.

În primul rând trebuie să fie ştiinţifică şi construită pe principiul

legilor spirituale, adică

va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. Căci într-adevăr, atât

Vivekananda, cât şi Theillard

folosesc scientismul teoretic ca articole de credinţă.

În, al doilea rând, fundamentul său este unul evoluţionist. Sau, în

cuvintele lui Theillard:

"O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în

prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era

destul de larg şi de

organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiinţă acum în inimile

oamenilor, dintr-o

sămânţă semănată de ideea de evoluţie". şi în continuare: "Păcatul

originar… este un

concept care ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele

din vene" pentru că

,"aşa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce

reprezintă un anacronism

pentru sistemul nostru evoluţionist de gândire".

Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de "evoluţie" pe care

Creştinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept

constitutiv al gândirii

hinduse şi el nu lipseşte din nici una din aplicările ei practice.

În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în centrul ei

nici o personalitate

unificatoare, ci ea este fondată de nişte "principii eterne".

Theillard este în mod cert pe

drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine

din ce în ce mai

indispensabil… dar în acelaşi timp, persoana istorică a lui Hristos

îmi devine din ce în ce mai lipsită de substanţă şi mai indistinctă".

"Viziunea mea despre El mă poartă din ce în

ce mai sus pe axa ortodoxiei".

Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric

este "ortodoxie"

hindusă, nu creştină.

În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este

acela de a satisface

nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce

nu poate fi oferit de

aşa zisele religii individualiste şi sectare. În viziunea lui Teillard

de Chardin, Creştinismul

însuşi este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor

tipurilor de aspiraţii

religioase. Iată cum îşi exprimă el nemulţumirea sa: "Creştinismul

rămâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbrăţişează

sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în

stare să călăuzească viaţa omului modern".

În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau

al "Noului Creştinism",

noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie, indiferent de

tradiţia religioasă din care

provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinaţie este "Punctul

Omega" situat

dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda

această destinaţie este

întruchipată de "OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele

acelui loc pe care se

află înălţat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus

decât toate

sunetele".

Unde se va sfârşi această deformare a Creştinismului şi triumful

hinduismului? Vom avea

pe "OM* " sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?

1) În text "OM" nu este luat în înţelesul de om ca persoană, ci ca

silaba sacră a hinduşilor.

III. "MINUNEA" UNUI FACHIR şi RUGăCIUNEA LUI IISUS

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul

regimului comunist, pe

atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de

succes în calitate de

ofiţer în flota imperială rusă, fiind în acelaşi timp un paşionat al

practicilor oculte şi

editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului

Serafim de Sarov, el a

întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunţat la cariera

sa militară şi la

practicile sale oculte şi a devenit monah. După ce a fost hirotonit

preot, a plecat ca

misionar în China, India şi Tibet, slujind la capelele diferitelor

ambasade, birouri

consulare şi legaţii şi ca stareţ al mai multor mânăştiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Peşterilor Kievene (Pecerska),

unde sfătuia

îndelung pe mulţi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre

ocultism şi practicile

oculte, şi despre influenţa lor asupra evenimentelor pe atunci în

plină desfăşurare în

Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui

anume Tuholx, autor

al cărţii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de

"persoane necunoscute"

dar în mod clar nu fără ştirea bolşevicilor. stiletul cu care fusese

înjunghiat avea un

mâner cu semnificaţii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura

unuia dintre

"darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a

avut loc cu puţin înainte

de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr.

A. P. Timofievich

stabilit ulterior la Mânăstirea Nov diveyevo, N.Y. *

* Text în lb. rusă în Ortodox Life 1956, no. 1

*

În acea minunată dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile

Oceanului Indian în

direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care

mergeau la posturile

sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să

vadă pământul de vis pe

care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le

încântaseră copilăria.

Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea

şi îmbătătoare

adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce

în ce mai mult pe

măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la

ţărm îngropate în

verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea Mulţicoloră

care aştepta sosirea

vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau

conversaţii animate

admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în faţa ochilor

lor. Vaporul se

legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp

suficient să iasă la

ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu

iasă din cabină până

seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare

plăcută. aşa încât, spre

seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de

colonelul Elliot,

care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la

explorarea frumuseţilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor şi

domnilor, Ce-aţi

spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi

noi pe vestiţii fachiri

magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe

interesante!" Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma

noastră, seara se lăŞase

deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era

luminat de

milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi

ne-am aflat deodată în

interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla

un copac înalt sub

care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce

şedea turceşte şi

privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din

nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva

a apărut un tânăr care s-a îndreptat către

colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva

scaune pe care grupul

nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în

jurul nostru un miros de

fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe

nimeni şi nimic, din

câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai

împrăştia întrucâtva

întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile

căpătau un aer ireal.

Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire:

"Priviţi acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu toţii într-acolo. şi

într-adevăr, vârful

coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina

moale a lunii şi

copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters

parcă de o mână nevăzută,

până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a

apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi

rândurile de spumă albă; pe cerul,

devenit deodată albastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale

ieşea un fum gros.

Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră

am văzut că este

propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a

trecut printre noi,

când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere

mari, aurii. Dar lucrul

cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă

reamintesc că la acea

oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe puncte, printre

oamenii care râdeau şi

conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne

vedeam nu numai pe noi,

ci până şi cele mai mici detalii de pe puncte, ca şi când ne-am fi

aflat într-un elicopter ceea

ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine

printre pasageri, pe

marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina

sa şi până şi pe

maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea

comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma

urmei un preot monah

ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie.

Vraja era atât de

puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a

accelerat deodată,

ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui

Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". M-am simţit deodată

uşurat. Parcă s-ar fi

desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, invizibile.

Rugăciunea mea a devenit

mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în

continuare copacul,

când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai

vedea decât copacul

scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi

însoţitorii mei, care continuau

să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment

dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul,

alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se

întrerupse brusc.

Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară,

împărtăşindu-şi cu însufleţire

impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi

de neaşteptat. Tânărul a

explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea

ca şi mai înainte, cu

privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului,

mulţumindu-i pentru că

ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm

cu toţii să plecăm,

mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul

tablou. Atunci am

întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o

secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar

acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru

a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese

acel "miracol".

"Spiritualitatea" orientală nu se limitează nicidecum la asemenea

"trucuri" mediumistice,

de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmează

vom constata aspecte

cu mult mai adânci şi mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la

bază acelaşi

mediumism, a cărui caracteristică esenţială este o pasivitate totală

faţă de realitatea

"spirituală" respectivă, care permite intrarea în contact cu "zeii

religiilor necreştine".

Acest fenomen se constată şi în "meditaţia orientală" (chiar dacă

uneori ea mai este

numită şi "creştină") şi în acele ciudate "daruri" sau "puteri",

cărora, în vremurile noastre

de declin spiritual, li se zice "harismatice"…

IV. MEDITAŢIA ORIENTALă INVADEAZă CREŞTINISMUL

Ca răspuns la posibilitatea "dialogului" între Creştinismul Ortodox şi

diferitele religii

necreştine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei creştini

ortodocşi, care, pe baza

învăţăturii ortodoxe de credinţă şi a propriei lor experienţe,

confirmă ceea ce Biserica

Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au

nicidecum "acelaşi

Dumnezeu", ca şi aşa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc

Sfânta Treime; că

dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; şi că experienţele pe care le

procură aceşti

"dumnezei", cu puterile lor, sunt de natură satanică.

Această învăţătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului

Apostol Petru, care spune

că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de

El şi face dreptate

este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel,

care zice: Dumnezeu,

în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile

lor. deşi El nu S-a lăsat

pe sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi

timpuri roditoare, umplând

de hrană, şi de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17).

Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia,

în întunericul lipsit de

lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecaţi de glasul propriei lor

conştiinţe, pe care

Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află.

Dar pentru creştinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de

sus şi care este

vrednic de numele de creştin, nu este posibil vreun "dialog" în afara

credinţei sale sfinte.

Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă

înjugaţi la jug străin cu cei

necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce

împărtăşire are lumina

cu întunericul? şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce

parte are un credincios cu

un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi

idoli? Căci noi

suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: "Voi

locui în ei şi voi

umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". De aceea:

"Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi" zice Domnul (II Cor. 6,14-17).

Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina

Creştinismului ortodox

la popoarele păgâne, aşa cum a făcut odinioară şi Sfântul Apostol

Petru cu casa temătoare

de Dumnezeu a sutaşului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să

părăsească şi ei

întunericul necredinţei şi să se unească cu turma Bisericii lui

Hristos, la care şi ei sunt chemaţi.

Toate acestea le sunt clare şi evidente creştinilor ortodocşi, care

sunt conştienţi de

adevărul descoperirii dumnezeieşti şi fii credincioşi ai Bisericii lui

Hristos. Dar mulţi dintre cei care se consideră creştini, nu-şi dau

seama de diferenţa radicală şi ireductibilă

dintre Creştinism şi toate celelalte religii păgâne. şi chiar cei care

îşi dau seama de

această diferenţă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între

diferitele

"experienţe spirituale", discernământ despre care se vorbeşte în

scrierile ortodoxe

patristice şi în Vieţile Sfinţilor numit acolo "dreaptă socoteală" -,

pe care Sfânta Biserică

Ortodoxă l-a avut şi îl are de aproape 2000 de ani.

În absenţa acestei conştiinţe şi a acestui discernământ, prezenţa din

ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor

occidentale şi, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie şi

în minţile multora ce îşi zic creştini. Cazul lui

Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism şi devenit

apoi călugăr catolic

în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de

inovaţiile radicale ale

Conciliului Vatican II -, el şi-a sfârşit zilele, proclamând

egalitatea dintre experienţele

creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne.

Ceva "a pătruns în atmosferă" cam în ultimii douăzeci de ani, care a

erodat şi ultimile

rămăşiţe ale unei mentalităţi creştine sănătoase, rămase în Bisericile

Protestantă şi

Catolică. Acest ceva atacă acum şi adevărata Biserică, adică Sfânta

Ortodoxie. "Dialogul

cu religiile necreştine" este mai curând rezultatul decât cauza

apariţiei acestui nou "duh".

În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste mişcări

religioase orientale care

au avut o influenţă covârşitoare asupra Vestului prin anii 1970,

oprindu-ne cu deosebire

asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între creştinism

şi religiile orientale

care s-a manifestat mai ales în zona "experienţelor spirituale".

În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma

că tradiţiile filocalice

ale Ortodoxiei îşi au, de fapt, originea în Extremul Orient şi că de

acolo ne vine şi

rugăciunea lui Iisus şi contemplaţia mistică ortodoxă!

După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmaţii, vom putea să

arătăm clar ce diferenţă, ca de la cer 'la pământ, există între

"experienţele spirituale" creştine şi cele

necreştine, cât şi extremul pericol care se ascunde în filosofia

religioasă, care stă la baza

acestui sincretism mincinos.

1. "Yoga creştină"

Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând

naştere, mai ales în

America, nenumăratelor secte şi mai ales nenumăratelor forme de

fizioterapii, care nu-şi

afirmă nici un conţinut religios.

Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin şi-a notat

experienţele

încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creştină.

Descrierile ce urmează

sunt luate din cartea lui.*

* J.M. Dechanet, Christian Yoga; Harper & Row, N.Y., 1972, prima trad.

engleză a apărut

în 1960

Yoga hindusă este o practică ce presupune o viaţă disciplinată până la

asceză, care

include controlul respiraţiei şi anumite poziţii fizice, ce produc o

stare de relaxare, stare

ce favorizează efortul de meditaţie. Cu ajutorul "mantrelor" şi

diferitelor roştiri de

formule sacre se obţine o concentrare psihică mai bună.

Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la

care trebuie să se ajungă.

Autorul are dreptate, atunci când scrie: "Scopurile pe care le

urmăreşte yoga hindusă sunt

strict spirituale. A uita acest fapt şi a reţine doar aspectul fizic

al acestei discipline

străvechi, prin care să se urmărească doar frumuseţea şi sănătatea

fizică, echivalează cu o

trădare". Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât

aspectul fizic al practicii

Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar

experienţe, de care nici

măcar nu este conştient, după cum se va vedea în continuare.

Acelaşi autor spune mai departe: "Arta unui yoghin este aceea de a

obţine tăcerea totală,

de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a elimina şi uita toate

ideile pe care le-a nutrit

vreodată, cu excepţia uneia: că sinele adevărat al omului este de

natură divină, că el

(omul) însuşi este Dumnezeu şi că restul este tăcere".

Bineînţeles că aceasta nu este o idee creştină, ci una păgână. Căci

scopul "Yogăi creştine"

este de a folosi tehnica yoga sub numele de "meditaţie creştină",

pentru a obţine efecte de

relaxare, mulţumire şi pasivitate mentală, care să favorizeze

receptarea fără impedimente

a ideilor şi experienţelor cu finalitate demonică. "De îndată ce veţi

executa respectiva

"mudra" sau "asana" (poziţii yoga) corpul dumneavoastră se va relaxa

şi vă va cuprinde o

senzaţie generală de bine".

Exerciţiile produc "un efect de un calm excepţional". "Relaxarea

generală se instalează

încă de la început, cu o senzaţie foarte durabilă de bine şi chiar

euforică. Dacă nervii ne

sunt tensionaţi şi surmenaţi, ei, prin aceste exerciţii, se calmează

şi oboseala dispare în

scurt timp". "Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a-şi amuţi

sinea gânditoare şi de a închide ochii în faţa tuturor ispitelor".

Starea euforică pe care o produce yoga "se poate numi foarte bine: o

stare de sănătate,

care ne îngăduie să facem mai mult şi mai bine pe plan fizic mai

întâi, apoi pe planul

spiritual al religiei creştine. Cuvântul cel mai apt să descrie

această stare, este acela de

mulţumire; o mulţumire atât trupească, cât şi sufletească, care ne

predispune…la o viaţă

spirituală".

Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o încearcă: "Hatha Yoga

influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de exerciţii,

persoana adultă

admite că nu se mai recunoaşte pe sine, şi oricine va putea constata

schimbări în modul

său de a fi şi de a reacţiona. El este mai blând şi mai înţelegător.

Primeşte cu calm orice

întâmplare. Este mulţumit… Întreaga sa personalitate este schimbată

şi el însuşi şi-o simte

din ce în ce mai deschisă; de aici decurge o condiţie aproape

permanentă de euforie şi de

"mulţumire"".

Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii

scopului, la care se

ajunge nu după mult timp. "Devenind în doar câteva săptămâni foarte

contemplativ, am

observat că rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi".

Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă "uşurinţa

cu care se putea

concentra asupra unui obiect oarecare". El devenea "mai receptiv la

impulsurile şi

sugestiile ce-i veneau din cer". "Prin practica Yoga persoana devine

mai receptivă şi mai

suplă în gândire, şi astfel mai deschisă faţă de schimburile personale

dintre suflet şi

Dumnezeu, care sunt semnele unei vieţi cu adevărat mistice". Chiar şi

pentru un "yoghin

începător" rugăciunea este "dulce" şi "îmbrăţişează omul în întregime".

Persoana este relaxată şi "gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt,

şi să primească cu

bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, binevoieşte să ne lase să

simţim". "Ne vom

pregăti fiinţa, astfel încât ea să fie în permanenţă pregătită pentru

această cuprindere,

această apucare, care este, fără îndoială, cea mai înaltă formă a

contemplaţiei creştine".

"În fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează

curgerea în mine a harului

lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creşte în permanenţă, la fel şi setea

mea de dreptate şi

dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului".

Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei

experienţe duhovniceşti (vezi

mai jos capitolul despre "Înşelăciunea diavolească") şi va identifica

în descrierea acestei

mostre de "Yoga creştină" tocmai trăsăturile persoanei, care, din

punct de vedere

spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a

experienţelor "creştine"

sectare. În amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi

"deschidere" şi cu aceeaşi

dorinţă de a fi "cuprins" sau "apucat" de un "duh"; aceeaşi căutare,

nu de Dumnezeu, ci

de "consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată

drept "stare de graţie";

aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată

"contemplativ" şi "mistic";

aceleaşi "revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află

în această stare aparte

de înşelăciune diavolească. Însă autorul acestei aşa-zise "Yoga

creştină", fiind călugăr

benedictin, mai adaugă nişte "meditaţii" speciale, atât de grăitoare

pentru duhul "misticii"

romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul

pe teme creştine ale tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun,

el începe "să vadă"

Pruncul în braţele Mamei Sale: "Privesc; nimic altceva. Idei, imagini,

asociaţii de idei:

Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, din nou Lumină se perindă unele după

altele şi trec pe lângă mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic

de cuburi puse la un

loc îmi naşte în minte o idee… o viziune tăcută a întregului mister

al Naşterii lui Hristos".

Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti

ortodoxe, vede că acest

biet "yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi

pândesc pe căutătorii

de "experienţe spirituale". El nici măcar n-a văzut un "înger de

lumină", ci a căzut pradă

propriilor sale "închipuiri religioase", produse de o minte bolnavă şi

de o inimă total

nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor

diavoleşti.

Astfel de "meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de

mânăştiri romanocatolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de

traducătorul francez al

Filocaliei, dându-se chiar şi câteva fragmente de texte filocalice, nu

demonstrează altceva

decât prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata

spiritualitate ortodoxă,

spiritualitate ce rămâne cu desăvârşire ascunsă de ochii

"înţelepţilor" contemporani, care

nu îi pricep nici măcar limbajul.

O indicaţie suficientă pentru incompetenţa autorului de a recepta corect mesajul

Filocaliei, este că el numeşte "rugăciune a inimii", gestul facil de a

recita silabe în ritmul

bătăilor inimii. Or, în tradiţia patristică ortodoxă rugăciunea inimii

este una din cele mai

înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar de monahi, după mulţi

ani de nevoinţe

ascetice şi sub îndrumarea unui duhovnic încercat.

Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga aşa-zise

creştină, când vom vedea

că are trăsături comune cu alte forme de meditaţie orientală, care li

se oferă credincioşilor

creştini din zilele noastre.

2."Zen-ul creştin"

Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen

(Harper & Row, New

York, 1971) descrie mai pe înţelesul tuturor o altă practică

religioasă orientală. Acest

autor porneşte, ca şi autorul cărţii "Yoga creştină" din acelaşi

punct: un sentiment de

adâncă nemulţumire faţă de creştinismul occidental, în general, şi

dorinţa de a-l îmbogăţi

cu dimensiunea unei contemplaţii pierdute. "Foarte mulţi, pierzând

legătura cu vechile

forme de rugăciune, şi care, în acelaşi timp, nu mai sunt mulţumiţi de

pietatea trecutului,

caută ceva care să satisfacă aspiraţiile sufletului modern".

"Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi căi,

descoperindu-mi că există în

creştinism posibilităţi la care nici nu viŞasem". O persoană poate "să

practice Zen-ul ca pe

o modalitate de a-şi lărgi şi adânci propria credinţă creştină".

Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană din

care de fapt şi

derivă -, deşi este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură

corporală (dar lipseşte

varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei, de

repetarea unei formule

"sacre" după dorinţă, precum şi alte mici detalii caracteristice zen-ului.

Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii

raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă.

Poziţia şezând "împiedică raţiunea discursivă şi

gândirea" şi facilitează "coborârea în centrul propriei fiinţe,

printr-o contemplare tăcută şi

lipsită de imagini". Senzaţia astfel obţinută este asemănătoare

aceleia de pe urma consumului de droguri, căci "persoanele care au

folosit sau folosesc droguri înţeleg

întrucâtva natura experienţelor Zen, fiind sensibilizaţi asupra

faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat".

Toate acestea nu împiedică deschiderea "către o nouă abordare a lui

Hristos, mai puţin

dualistă şi mai apropiată de concepţia religioasă orientală". Chiar şi

cel mai începător în

meditaţia Zen are posibilitatea să atingă "o senzaţie de comuniune şi

să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale", împreună cu savoarea

unei "tăceri mistice"; prin Zen, starea

de contemplaţie, care până acum le era rezervată doar câtorva

"mistici" iniţiaţi, este "lărgită", astfel, încât "cu toţii au viziuni

şi ajung la "samadhi" (iluminare).

Autorul cărţii "Christian Zen" vorbeşte de o înnoire a creştinismului

afirmând că

experienţele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el creştin

sau necreştin. "Cred că

există un sentiment esenţial al iluminării, care nu este nici creştin

nici budist, ci pur şi

simplu omenesc". Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele meditaţiei

Zen, care a avut loc lângă Kyoto,

"lucrul surprinzător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe

comune, care să-i unească pe

cei prezenţi. Pe nimeni nu părea să intereseze câtuşi de puţin ce

credea sau ce nu credea

celălalt şi nimeni, din câte pot să-mi amintesc, nu a pomenit nici

măcar o singură dată

numele lui Dumnezeu".

Acest tip de meditaţie agnostică prezintă mari avantaje din

perspectiva scopurilor

"misionare", pentru că "poate fi acceptabilă şi pentru cei care nu

(mai) au credinţă, dar au

o conştiinţă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit. Astfel de

oameni nu au

niciodată nimic împotrivă să stea jos şi să respire adânc. Pentru ei

această "meditaţie"

reprezintă o căutare, şi mi-am dat seama că…cei ce caută astfel,

găsesc până la urmă pe

Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l-au respins, ci

fiinţa infinită în care

trăim, ne mişcăm şi suntem".

Experienţa de "iluminare" descrisă mai sus este deci esenţial aceeaşi

cu experienţele

"cosmice" întâlnite în şamanism şi în multe alte religii păgâne. "Eu

însumi sunt convins

că se află zăgăzuite în noi torente nesfârşite de bucurie, care pot fi

eliberate prin

meditaţie, care uneori izbucnesc cu o forţă ce ne umple fiinţa de o

bucurie atât de

extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama de unde ne vine".

Autorul chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt

foarte asemănătoare cu

cele penticostale, ceea ce l-a hotărât să primească "Botezul Duhului" la una din

"întâlnirile harismatice". După care a concluzionat: "Revenind la

adunarea penticostală,

mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile fraţilor, ajutoarele lor

către ceilalţi, toate

acestea constituie forţe capabile să elibereze potenţialul uman de

iluminare psihică, mai

ales în cazul persoanei care practică cu perseverenţă meditaţia zazen".

Natura experienţei penticostale sau "harismatice" va fi examinată în

capitolul şapte al

acestei cărţi.

*

Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt

aceleaşi ca şi în

cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între "Zenul creştin" şi

"Yoga creştină" este că,

primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar

persoanele capabile să

afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot constitui

"baza unei reînnoiri

mistice creştine", sunt cu totul străine de adevărata şi marea

tradiţie patristică ortodoxă,

care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă

intensă ascetică.

Vedem însă cum acest autor ignorant al tradiţiei filocalice nu ezită

să târască Filocalia şi

"marile şcoli ale Ortodoxiei" în paginile cărţii sale, zicând că şi

ele ajută la obţinerea unei

stări de "linişte şi pace contemplativă" şi că sunt tot atâtea exemple

de "practici Zen din

interiorul tradiţiei creştine". El recomandă chiar şi rostirea

rugăciunii lui Iisus în timpul

meditaţiei Zen, pentru cei care doresc.

Dar această ignoranţă devine cu deosebire periculoasă atunci când ea

se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe alţii şi care, la

cursurile sale, recomandă studenţilor săi să

experimenteze "misticismul şezând în poziţie zazen, timp de patruzeci

de minute în

fiecare seară".

Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul

mincinos se află şi în

persoana câte unui ins bine intenţionat dar ignorant, care, cu

convingerea că luptă pentru

fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul

psihic şi spiritual.

3. Meditaţia transcendentală

Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de "Meditaţie

Transcendentală" (sau

pe scurt MT), a atins în puţini ani un asemenea grad de popularitate,

mai ales în America, şi este propovăduită prin mass-media într-un mod

atât de zgomotos, încât orice persoană

care vrea să studieze serios curentele religioase contemporane, este

tentată să o lase la o

parte, considerând-o un produs supradimensionat al industriei

publicitare americane.

Tentaţie care ar constitui o greşeală, pentru că în aspectele sale de

bază MT nu diferă

semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă, se

dovedeşte chiar a fi mai

autentic "orientală", decât oricare din formele sincretice şi

artificiale ale "yogăi creştine"

sau "zenului creştin".

Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această mişcare *

"meditaţia transcendentală" (MT) a fost adusă în America (unde a avut

un succes spectaculos) de un

yoghin indian destul de "neortodox", pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să

capete un puternic avânt mai ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a

ajuns la apogeu

când binecunoscutul grup de muzică "Beatles" s-a convertit la MT,

renunţând astfel la

droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme mişcarea (continuând

însă să mediteze) şi

Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul

său american din anul

următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de cântăreţi

convertiţi (pe nume "Beach Boys") s-a dovedit a fi un dezastru

financiar.

* Toate citatele din acest capitol sunt extrase din cartea lui Jhan

Robbins şi David Fisher

Tranquility Without Pills all about Transcendental Meditation (Calm

fără pastile –

meditaţia transcendentală de la A la Z), Peter H. Wyden, Inc; N.Y.,1972

Totuşi mişcarea a continuat să crească: până în 1971 existau cam

100000 de "meditatori" şi 2000 de instructori calificaţi, ceea ce o

făcea de departe cea mai importantă mişcare de

"spiritualitate orientală" din America. În 1975 mişcarea a atins

apogeul, cu aproape

40000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600000 de simpatizanţi.

În toţi aceşti ani ea

s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de stat, în

închisori, spitale, anumite

grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale

Arhiepiscopiei greceşti din

America, fiind considerată o formă neutră de "terapie mentală",

compatibilă cu orice

practică sau credinţă religioasă.

Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru

modul de viaţă

american, ele fiind chiar numite cu simpatie "cursuri despre cum să

fii fericit fără să

încerci cu adevărat". Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt la

fel de uşoare "precum spălatul pe dinţi". Maharishi a fost chiar aspru

criticat de alţi yoghini hinduşi pe

motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la

îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975

taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $

pentru studenţi, şi progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi

de gimnaziu şi

preşcolari).

În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ

de "Yoga creştină"

sau de "Zen-ul creştin"; sau diferă doar printr-o simplificare extremă

a tehnicilor şi a

întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.

Ca şi ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de

înţelegere sau coduri

morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale". Ea

este pur şi simplu o

tehnică, care "se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta

fericirea şi plăcerea… În

timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să

urmărească exact lucrul

care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment".

"Meditaţia transcendentală este în primul rând o practică şi numai

după aceea o teorie. şi

este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc

capacitatea de gândire

intelectuală".

Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele MT din

lume: După două

cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la

"iniţiere", ducând cu sine o

colecţie aparent bizară de obiecte, dar invariabil aceeaşi: trei

varietăţi de fructe dulci, cel puţin şase flori proaspete, şi o

batistă curată.

Aceste articole sunt puse într-un coş şi introduse în "camera de

iniţiere" care este foarte

mică şi în care se află o masă cu portretul guru-lui lui Maharishi

deasupra; pe această

masă, pe care arde tămâie şi pe care se află o lumânare aprinsă în

permanenţă, se plasează şi coşul cu ofrande. Discipolul se află singur

în acea încăpere împreună cu învăţătorul

său, care trebuie să fi fost şi el obligatoriu iniţiat şi instruit de

Maharishi personal.

Ceremonia din faţa portretului durează o jumătate de oră şi constă

dintr-o intonare uşoară

a unei melodii în cuvinte sanscrite (al căror înţeles rămâne

necunoscut iniţiatului) şi, de

asemenea, din intonarea numelor "maeştrilor" yoga din trecut. La

sfârşitul ceremoniei,

iniţiatului i se desemnează o "mantra", adică un cuvânt sanscrit

secret, care trebuie repetat

fără întrerupere în timpul meditaţiei şi pe care nu are voie nimeni

să-l cunoască în afară

de maestrul celui în cauză.

Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită

celor ce se iniţiază;

ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care sunt ei înşişi

iniţiatori. Ea există însă

într-un manual nepublicat, intitulat "The Holy Tradition" (Sfânta

Tradiţie) iar textul său a

fost tipărit mai nou ca pamflet separat de "Spiritual Counterfeits

Proiect" (Dosarul Falsuri

Spirituale) din Berkeley.

Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiţionalul ritual

hindus de închinare la

zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri

Guru Dev) şi întregul şir

de "maeştri", prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.

Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci şi două de "ofrande" aduse

în faţa guru-lui lui

Maharishi (adică a portretului său), după fiecare ofrandă adusă

rostindu-se cuvintele "Mă

plec în faţa lui Shri Guru Dev". La încheierea ceremoniei, iniţiatorul

se pleacă până la

pământ în faţa portretului lui Shri Guru Dev şi îl invită şi pe cel ce

se iniţiază (novice) să

facă la fel; numai după acest moment se câştigă statutul de iniţiat.

(Plecăciunea nu este

obligatorie pentru iniţiat, dar ofrandele sunt).

Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe

nesimţite, în sfera

practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care

strămoşii săi creştini nu

ar fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele

mai sângeroase torturi.

Acest gest se numeşte închinare la idoli. În plan spiritual,

explicaţia succesului

spectaculos al meditaţiei transcendentale constă în "simpla" comitere

a acestui păcat

capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.

Odată iniţiat, practicantul meditaţiei transcendentale meditează câte

douăzeci de minute

de două ori pe zi (exact timpul recomandat şi de "Yoga creştină"),

lăsându-şi mintea să se

desfăşoare liber şi repetând "mantra" cât mai des consideră el

necesar; experienţele care

apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.

Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă stare de

conştiinţă, care nu

este nici de somn şi nici de veghe. Ea este starea de "meditaţie

transcendentală". Căci

"meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă, care nu se

poate compara cu nici

o experienţă trecută a persoanei respective sau care se poate compara

doar cu starea de

meditaţie Zen la care se ajunge însă după ani îndelungaţi de practică intensă".

"Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi

de ani de zile pentru a

se ajunge la o performanţă, practicând meditaţia transcendentală, se

ajunge practic la

aceleaşi rezultate într-un interval de minute". Din unele mărturii

personale aflăm că este

vorba de o "stare de împlinire", asemănătoare senzaţiei din urma

consumului de droguri.

Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni hinduşi mai

tradiţionali: "Când individul a

atins performanţa de a-şi conştientiza permanent această stare, se

cheamă că a atins

nivelul conştiinţei cosmice, ţelul oricărui adevărat meditator". În

stările avansate de MT

se trece la executarea de poziţii yoga, dar acestea nu sporesc

neapărat calitatea tehnicii de

bază; şi nici nu sunt cerute exerciţiile de disciplină fizică obişnuite.

Odată "starea de existenţă transcendentală" atinsă, nu se mai cer

decât cele patruzeci de

minute de meditaţie zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viaţă

dusă în recluziune,

ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o viaţă activă în

societate. "Meritul" lui

Maharishi constă, Aşadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor

practici care până

atunci fuseseră rezervate doar câtorva aleşi.

Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogaţii

reuşeau să se lase

de droguri, familiile se refăceau, toată lumea devenea mai fericită şi

mai sănătoasă; feţele

instructorilor MT erau în permanenţă zâmbitoare şi plesnind de

bucurie. Căci MT nu

înlocuieşte alte religii, ci "le întăreşte" pe cele care există deja,

indiferent de credinţa lor.

"Creştinii" protestanţi sau catolici găsesc şi ei că această practică

le adânceşte propria

religie şi le-o îmbogăţeşte cu noi înţelesuri.

Succesul facil şi spectaculos al MT, deşi simptomatic pentru pierderea

progresivă a

valorilor şi a mentalităţii autentic creştine în omenirea

contemporană, a fost în acelaşi

timp cauza declinului meditaţiei transcendentale însăşi. Poate mai

mult decât oricare alta

din mişcările de "spiritualitate orientală", MT a avut caracterul unei

"mode", iar ambiţia proclamată de Maharishi de a "iniţia" întreaga

omenire este în mod evident condamnată la eşec.

După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil şi

atât de dramatic încât

în 1977 organizaţia a anunţat deschiderea unei noi serii de cursuri

pentru "avansaţi" cu

scopul vădit de a recâştiga popularitatea pierdută. Ele ambiţionau

să-i înveţe pe iniţiaţi

cum să dobândească "şiddhis" sau "puteri supranaturale", adică cum să

treacă prin zid,

cum să devină invizibili, cum să leviteze şi să zboare în aer, şi aşa

mai departe.

Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că

broşura sa publicitară afişa pe copertă un "meditator" în plină

"levitaţie" (vezi revista Time, 8 aug. 1977). Dacă

aceste cursuri (care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu

rezultatele pretinse care ţin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi

mai sus) nu ştim. Dar în orice caz, MT

este dovedită a fi o fază a interesului pentru ocultism, manifestată

de societatea umană în

a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi

ele grăitoare. S-au dat publicităţii multe cazuri de instructori şi

discipoli MT, care au fost loviţi de maladiile

obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi

nervoase, sinucideri,

tentative de crimă, posedări de natură demonică.

În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă

hotărârea că MT este într-adevăr

de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă *:

textul complet al

deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy **.

Această decizie va

limita fără îndoială şi mai mult influenţa "MT" în care mulţi vor

continua poate să vadă o

formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din

păcate, există şi

constituie şi ea un trist semn al vremilor.

* Vezi MT in court "MT în faţa instanţei"

** Spiritual Counterfeit Project (Dosarul Falsuri Spirituale), P.O.

Box 4308, Berkeley,

Ca., 94704

V. "NOUA CONŞTIINŢĂ RELIGIOASĂ" CULTELE ORIENTALE DIN

AMERICA ANILOR '70

În general se poate afirma că influenţa ideilor şi practicilor

religioase orientale asupra

unui Occident odinioară creştin a atins în decada anilor '70 proporţii

nemaiîntâlnite. Sub

formă de culte şi mişcări religioase orientale (şi pseudo-orientale),

aceste idei au

proliferat mai ales în America, ţara care cu cel mult două decenii în

urmă era considerată

încă "provincială" (cu excepţia câtorva oraşe mari), datorită faptului

că orizontul ei

spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile

protestantă şi romano-catolică.

Cauza acestei proliferări se găseşte în amara deziluzie a generaţiei

de după cel de-al II-lea

Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele

sterile şi libertinismul

moral al aşa numitei generaţii "beat", * al cărei interes pentru

religiile orientale pornise

dintr-o nemulţumire faţă de "creştinism", fiind iniţial o preocupare a

cercurilor

universitare şi studenţeşti.

* Beat = adj. care se află în stare de epuizare, vlăguit de

sentimentul fermităţii morale;

care se referă la bitnici. Bitnic: (engl. americană, beatnik: beat

yiddish-nik, sufix ce

denotă o persoană) persoana care se revoltă împotriva moralei sociale

convenţionale prin

mod de comportare sau şi de îmbrăcăminte şi care se paşionează după

moduri de expresie şi filosofii exotice (WEBSTER'S New Collegiate

Dictionary, ed. a 8-a (n. tr)).

A urmat apoi generaţia "hippie" a anilor 1960 împreună cu muzica

"rock", cu consumul

de droguri halucinogene şi cu dorinţa de a obţine cu orice preţ stări

de "conştiinţă lărgită".

Tineretul american se avânta, fie în mişcările politice protestatare

(în special contra

războiului din Vietnam), fie într-o practicare ferventă a cultelor

religioase orientale. Este

perioada când guru indieni, lama tibetani, maeştri de zen japonez şi

multe alte feluri de

"înţelepţi", vin în Occident spre a găsi aici mulţimi de tineri setoşi

să le soarbă învăţătura şi să le asigure astfel un succes şi o

notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici

nu viŞaseră să ajungă vreodată.

Aceşti tineri au început astfel să călătorească până la marginile

lumii în căutarea

înţelepciunii sau a învăţătorului sau a drogului, care să le aducă

"pacea" şi "libertatea"

atât de mult dorită.

În anii 70 generaţia "hippie" este urmată de o a treia, mai liniştită,

mai puţin înclinată spre

demonstraţii şi mişcări de stradă şi mai puţin zgomotoasă în

comportament; dar în acelaşi

timp mult mai implicată în religiile orientale, a căror influenţă

pătrunsese deja în

mentalitatea generală cu mult mai adânc decât înainte.

Pentru mulţi componenţi ai acestei generaţii, "căutările" pe plan

spiritual şi religios erau

încheiate: ei găsiseră în doctrinele orientale o filozofie pe gustul

lor, pe care acum o

practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un număr de mişcări

religioase orientale se

aclimatizaseră deja, devenind "occidentale": există în prezent

"mănăştiri" budiste

compuse în întregime din convertiţi americani şi europeni şi apar, ca

noutate absolută,

guru şi maeştri Zen proveniţi din etnici occidentali.

Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente

semnificative de la mijlocul

anilor '70 privitoare la ideile şi practicile dominante din mediile

tineretului american, care

constituie fără îndoială "avangarda" tineretului din întreaga lume.

Primele două tablouri

prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de felul

celei caracteristice

anilor '60; ultimele două în schimb sunt revelatorii pentru o

transformare de substanţă a

mentalităţii americane în direcţia indicată de mişcările religioase orientale.

1. Hare Krishna la San Francisco

"Pe o stradă mărginaşă parcului Golden Gate din zona rezidenţială

Haight-Ashbury a oraşului San Francisco se află un templu al

Conştiinţei Krishna… Deasupra intrării în

templu stau scrise cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele

"Hare Krishna".

Ferestrele mari ca nişte vitrine din faţă sunt acoperite cu pături în

culorile roşu şi

portocaliu.

Sunetul muzicii dinăuntru şi al vocilor care cântă pătrund până afară,

în stradă, în interior,

pereţii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala

este acoperită cu covoare roşii groase iar în aer pluteşte fum de

tămâie, semn că ritualul este în plină desfăşurare.

Cei dinăuntru murmură o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este

aproape plină, vreo cincizeci de persoane ce şed pe jos, şi par cu

toţii foarte tineri.

Grupaţi în faţă se află alţi douăzeci, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în

robe largi, în culorile

portocaliu şi galben şofran şi având nasurile vopsite în alb. mulţi

dintre bărbaţi au

capetele rase cu excepţia unei şuviţe în formă de coadă de cal, iar

femeile au câte un mic

semn roşu în mijlocul frunţii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcaţi

în mod obişnuit, cu

nimic deosebiţi de rezidenţii din Haight-Ashbury, legaţi cu benzi late

la frunte, purtând

plete, bărbi (bărbaţii) şi diverse combinaţii de inele, brăţări,

clopoţei şi mărgele; cu toţii

participă cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în

spate par că se află

acolo pentru prima dată.

Vocile care intonau mantrele ceremoniale îşi intensifică ritmul şi

volumul. Două din

fetele în robe galben-şofran au început să danseze în ritmul cântului.

Dirijorul acestui cor

a început să strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi

întregul grup le repetă, străduindu-se să imite intonaţia şi ritmul

liderului-dirijor. mulţi dintre participanţi au în

mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în care

bate în ritmul

cântatului. Fetele care dansează cântă în acelaşi timp la ţimbale. Un

tânăr sufla într-o

scoică de mare, altul cânta la tamburină. Pe pereţi sunt peste o

duzină de tablouri cu scene

din Bhagavad-Gita.

La un moment dat cu toţii au început să cânte foarte tare, atât din

gură cât şi la

instrumente. Tobele bat fără contenire. mulţi dintre discipoli au

început să strige unele

cuvinte cu voce tare, ridicându-şi mâinile în sus în mijlocul cântării generale.

Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în faţa portretului

înfăţişându-l pe "maestrul

spiritual" al grupului, care se afla într-o mică urnă în faţa

încăperii. Cântarea a culminat

cu un crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebranţii au

îngenuncheat şi ei cu

capetele la pământ în vreme ce conducătorul a rostit o rugăciune

scurtă în sanscrită. După

care se strigă de cinci ori "slavă şi mărire discipolilor adunaţi

aici", cuvinte pe care toţi

ceilalţi le repetă înainte de a se ridica. *

* Charles Glock şi Robert Bellah, The New Religious Consciousness noua

conştiinţă

religioasă, University of California Press, Berkeley, 1976, pp. 31-32

Acesta este un ceremonial tipic al mişcării "Krishna Consciousness"

(conştiinţa Krishna)

întemeiate în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C.

Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti

yoga hindusă tineretului

dezorientat şi căutător de nou din lumea occidentală. Dacă în fazele

mai timpurii (anii '50 şi începutul anilor '60) interesul pentru

religiile orientale se limitase mai mult la o

investigare intelectuală fără mari implicări personale, în noua fază

se cerea să participi la

partea concretă a cultului cu toată inima. Bhakti Yoga înseamnă să te

uneşti total cu

"zeul" pe care ţi l-ai ales, adică să-l iubeşti şi să i te închini, şi

să-ţi transformi întreaga viaţă în funcţie de această preocupare

centrală. Prin intermediul acestor mijloace

iraţionale de adorare (cântări, muzică, dans, gestică) mintea se

"extinde" şi intră în starea

de "conştiinţă Krishna" care dacă participă la ea un număr suficient

de persoane se

presupune că reuşeşte să pună capăt zbuciumului şi haosului

contemporan şi să deschidă

larg porţile unei epoci noi (new age) a păcii, iubirii şi comuniunii.

Togele cele viu colorate ale "Krishni-lor" au devenit în scurt timp un

spectacol obişnuit

pe străzile din San Francisco, mai ales într-o anumită zi pe an când o

imensă statuie

reprezentând "zeul" lor a fost transportată prin Golden Gate Park

către ocean, ceremonie

la care toţi au participat conform întregului ritual hindus, un

spectacol tipic pentru India

păgână, dar o adevărată noutate pentru America "creştină". De la San

Francisco mişcarea

s-a răspândit în întreaga Americă şi în Europa de Vest, până în 1974

aflându-se în

întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii (licee) şi

universităţi, dat fiind că membrii cultului sunt cu toţii foarte tineri.

Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr. ) a fondatorului

acestei mişcări a ridicat

unele probleme privitoare la viitorul acesteia; şi într-adevăr,

numărul membrilor săi a mai

scăzut, deşi a rămas în continuare important. Semnificaţia acestei

mişcări este oricum

foarte clară: ea constituie încă un "semn al vremilor" de care

credincioşii creştini ar face

bine să ţină seama; căci astăzi mulţimi de tineri îşi caută un

dumnezeu la care să se

închine şi cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i tulbure deloc.

2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston

Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din şcoala mai nouă

condusă de

Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditaţie transcendentală făcuseră deja

în Vest un număr

imens de prozeliţi, devenind desigur, pentru1 un foarte scurt timp

regii efemeri ai

spectacolelor publicitare.

Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant şi poate mai

revoltător, în vârstă de

cincisprezece ani, el fusese deja proclamat "dumnezeu" iar familia lui

(compusă din

mamă şi trei fraţi) era "sfânta familie"; organizaţia lui, "Misiunea

Luminii Divine", avea

comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80000 de prozeliţi ai

lui, ca şi cei ai lui

Krishna, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în

scopul de a obţine

starea de conştiinţă "lărgită" (sau "extinsă") care să le aducă pacea

desăvârşită, fericirea şi

"extazul" adică o stare în care totul în jur este minunat şi perfect

exact aşa cum este. Cu

ocazia unei iniţieri speciale în care ei "primesc ştiinţa",

discipolilor li se arată înăuntrul

lor o lumină foarte intensă şi încă trei semne pe baza cărora mai

târziu pot să-şi continue

meditaţia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lângă această

"ştiinţă", discipolii

aceştia mai sunt uniţi şi în credinţa că Maharaj-ji este "Stăpânul

Universului", care a venit

să instaureze o nouă eră (new age) de pace pentru întreaga omenire.

Timp de trei zile în noiembrie 1973 "Misiunea Luminii Divine" a

închiriat Astrodomul

din Houston (o bază sportivă imensă în întregime acoperită), cu scopul

de a organiza

acolo "evenimentul cel mai sfânt şi mai semnificativ din istoria

omenirii". Prozeliţii din

întreaga lume (cu toţii foarte tineri şi în marea lor majoritate

adolescenţi) aveau să vină

acolo pentru a se închina "zeului" lor şi pentru a începe convertirea

Americii (prin

intermediul mass-mediei pe care organizatorii avuseseră deja grijă s-o

invite); toţi aveau

să fie uniţi în această închinare, punând astfel un nou început noii

epoci (new age, în

engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul potrivit

de "Mileniul 73".

Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care acţionează din convingere

a fost Rennie

Davis, agitator politic de stânga şi unul dintre "Cei 7 din Chicago"

acuzat de a fi incitat la

revoltă în timpul Convenţiei Democratice Naţionale din 1968. Vara

anului 1973 şi-a

petrecut-o ţinând conferinţe de presă şi discursuri pentru oricine

voia să-l asculte, mesajul

lui către America fiind următorul: "Guru Maharaj-ji este cel mai mare

eveniment din

istoria omenirii şi noi habar nu avem… îmi vine să urlu pe străzi.

Dacă am şti cine este,

ne-am târâ în patru labe din toate colţurile Americii ca să ne odihnim

la picioarele lui". *

* Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piaţa de idei

religioase. Saturday

Review Press. New York. 1975. D. 43

Căci într-adevăr aşa i se şi închinau prozeliţii lui Guru Maharaj-ji:

prosternându-se cu

fruntea până la pământ şi rostind o expresie sanscrită de adorare.

Apariţia lui la "Mileniul

73" a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul spectacolului el

stând pe un tron înalt şi

având pe cap coroana de aur "a lui Krishna". Pe tabelele de afişaj

electronic ale

astrodomului apărea în flashuri cuvântul "D-U-M-N-E-Z-E-U". Masele de

tineri ajunse la

un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe

scenă iar orchestra

cânta 'The Lord of the Universe" (Stăpânul Universului) cu textul şi

muzica adaptate

după un imn protestant. *

* ibid, pp. 80, 94

Toate acestea, să reţinem, într-o Americă totuşi "creştină".

Evenimentul relatat depăşeşte

deja sfera închinării la "dumnezei" păgâni. Până acum câţiva ani o

asemenea adulare a

unei persoane în viaţă ar fi fost de neînchipuit în orice ţară

civilizată (i. e. creştină); dar

acum el este un fapt obişnuit pentru mulţi dintre cei care-şi "caută"

o religie în lumea

occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o

"vizionare " a închinării

la Antihrist ce va fi la sfârşitul timpului, de închinare adică la cel

care se va "înălţa mai

presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu"

(II Tes 2, 4).

"Mileniul 73" pare să fi atins culmea celebrităţii lui Maharaj-ji,

deşi la eveniment nu au

participat decât 15000 de persoane, cu mult mai puţine decât s-a

scontat. în plus, nu s-au

produs nici un fel de "minuni" sau semne extraordinare care să

demonstreze că "noua

eră" (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile

publicitare şi de gustul unei anumite generaţii nu putea să dureze

(muzica pentru

"Mileniul '73 " a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de

aşa-numita "contra-cultură" şi foarte populare în anii '60); iar

recenta căsătorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a

lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit şi mai mult

popularitatea de "dumnezeu".

Alte mişcări "spirituale" nu mai pot fi însă considerate apanajul unor

mode pasagere, ele

indicând fără greş marea putere de influenţă a religiilor orientale în

lumea occidentală.

3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico

Pe un platou situat la o alţitudine de 2250 m înălţime în Munţii Jemez

din nordul statului

New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai mulţi între

20 şi 25 de ani)

pentru a petrece zece zile de exerciţii spirituale; era perioada

solstiţiului de vară din iunie

1973. Se sculau la ora 4 dimineaţa în fiecare zi şi se adunau la un

loc înainte de răsăritul

soarelui (înfăşuraţi în pături căci dimineţile erau îngheţate) pentru

a şedea în şiruri, direct

pe sol, în faţa unei estrade în aer liber. Ei îşi încep ziua rostind o

mantra în limbaj Punjabi

(varietate de sanscrită) pentru a "se încălzi" în vederea exerciţiilor

ce urmează.

Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică nişte

exerciţii fizice extrem

de obositoare, de cântări şi meditaţie, cu scopul de a atinge un

control conştient al

proceselor fizice şi mentale din propriul corp, care astfel să devină

pregătit pentru "o

revelaţie interioară a lui Dumnezeu".

Apoi are loc ceremonia înălţării celor două drapele: al celui american

şi al celui care

reprezintă "naţiunea Vărsătorului" această "naţiune" fiind de fapt

poporul "Epocii

Vărsătorului" sau al "mileniului" pentru care se pregăteşte acest

cult; în timpul înălţării

acestor steaguri se cântă "God Bless America" (Doamne, binecuvintează

America) şi se

rosteşte o rugăciune pentru poporul american. Se serveşte apoi un mic

dejun vegetarian

(care este comun aproape tuturor noilor culte) şi încep conferinţele

pe teme spirituale şi

practice; după care cu toţii se pregătesc pentru o lungă şedinţă de tantra yoga.

Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de

auzit s-au auzit foarte

puţine lucruri despre ea. Specialiştii sunt cu toţii de acord că

practicarea ei este extrem de

periculoasă, ea având întotdeauna loc între bărbaţi şi femei,

obţinându-se astfel potenţiale

de energie psihică foarte puternice care necesită control şi

supraveghere strictă. Se mai

afirmă că există un singur maestru de tantra yoga în viaţă pe pământ

la un moment dat;

iar exerciţiile "Solstiţiului" din New Mexico au fost conduse de

"Marele Tantric" al

zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toţi, îmbrăcaţi cu costume identice albe, stau aşezaţi pe jos, în

şiruri drepte, bărbaţi faţă

în faţă cu femei, strânşi umăr la umăr în lungul şirurilor şi

aflându-se cu spatele la şirul de

alături. Cam zece astfel de şiruri duble se întind pe o lungime de

peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenţă grijă

ca şirurile să fie perfect drepte pentru a

se asigura perfectul "flux" al "câmpului magnetic".

Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui

guru care este

"protectorul special" al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoană,

care este el însuşi un

bărbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (1, 95m) îmbrăcat

complet în alb, cu

barbă neagră şi purtând turban) apare pe scenă şi începe să prezinte

"visul" său despre "o

naţiune nouă, puternică şi creatoare" în America, care se poate făuri

cu ajutorul

exerciţiilor spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exerciţiilor

tantra, cheia acestei pregătiri

pentru noua naţiune, care îi poate ajuta pe oameni să treacă de la

nivelul de "conştiinţă

individuală" la cel de "conştiinţă de grup" şi în final la un nivel de

"conştiinţă lărgită

universală".

Şi exerciţiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic

foarte mare care

provoacă dureri precum şi stări foarte puternice de teamă, furie,

iubire etc. Toată lumea

trebuie să facă exact acelaşi lucru în exact acelaşi moment; trebuie

rămas un timp

îndelungat nemişcat în aceeaşi postură dificilă; exerciţii şi mantre

complicate trebuie

executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) şi cu toţi

ceilalţi de pe acelaşi

şir; un singur exerciţiu poate să dureze între 31 şi 61 de minute, în

această activitate

intensă de grup conştiinţa individuală într-adevăr dispare şi apar efecte deloc

surprinzătoare: epuizare fizică şi uneori paralizie temporară, sau

epuizare emoţională şi

euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul "Solstiţiului" comunicarea

cu celălalt este

interzisă, cei prezenţi nu au nici o posibilitate de a evalua raţional

experienţa prin care

trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală în

chiar interiorul

fiinţei.

După orele de după amiază petrecute în studiul artelor marţiale (de

autoapărare), al

medicinii practice şi al modului în care se organizează un ashram, se

mai serveşte o dată

maşa (tot vegetariană) şi se trece la o seară de "cântece spirituale";

este vorba de mantre

sanscrite aranjate pe muzica "rock" la modă sau pe muzica folk; se obţine astfel

atmosfera unui "festival rock" de "adorare entuziastă" sau "rugăciune

veselă" prin care

Yogi Bhajan se străduieşte să facă din această religie o religie

"tipic americană". *

* The New Religious Consciouness, pp 8-18.

Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei şikh **

din India de nord,

combinată cu o serie de practici yoga.

** Populaţia şikh din India se caracterizează prin această mentalitate

practică, ea

constituind mai ales claşa negustorilor.

Supranumită "Organizaţia celor 3H" (Healthy-Happy-Holy Organization organizaţia

Sănătate-Fericire-Sfinţenie), ea a fost fondată în 1969 la Los Angeles

de Yogi Bhajan care

venise iniţial în America pentru a preda într-o universitate şi doar

din întâmplare a

devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de

împrejurări: a remarcat

interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor

"hippie" din California de

Sud. Combinând setea de "spiritualitate" a acestora cu propriile sale

cunoştinţe despre

religiile indiene, el a pus bazele unei religii "americane" care

diferă de cele mai multe din

religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al

vieţii în această lume.

Tuturor membrilor acestei religii li se cere să aibă o viaţă de

familie stabilă, un loc de

muncă serios (nu o sinecură) şi o implicare în viaţa socială.

De la înfiinţarea ei în 1969, "3HO" (Org. celor 3 H) s-a extins la

peste 100 de ashram-uri

(comunităţi ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenţi) în

oraşe americane şi de

asemenea în Europa şi Japonia. deşi la suprafaţă ea este foarte

distinctă de noile culte

orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia şikh

prin aceea că arborează

turbanul şi îmbrăcămintea albă), "3HO"se identifică totuşi cu ele prin

aceea că scopul

declarat (prin care îi şi câştigă pe tinerii "hippie") este acela de a

atinge starea de

conştiinţă "lărgită" sau "universală", sau "transcendentală",

văzându-se pe sine ca

"avangarda" ce va schimba faţa lumii în sensul grăbirii noii epoci

(new age) milenariste

(al cărei simbol astrologic este considerat de cele mai multe grupuri

a fi "Epoca

Vărsătorului").

Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o

mentalitate bazată pe

autosugestionarea sistematică că lumea e minunată aşa cum e ea,

"Organizaţia celor 3 H"

este şi ea un "semn al vremilor", prin faptul că militează pentru o

Americă "sănătoasă,

fericită şi sfântă" din care însă Hristos lipseşte cu desăvârşire. Nu

mai există nici o

îndoială că, atunci când auzim pe câte un american "fericit" vorbind,

cu convingere şi seninătate despre Dumnezeu şi îndatoririle lui

religioase fără nici cea mai vagă referire la

Hristos, epoca "post-creştină" nu mai este o exagerare sau o figură de

stil, ci o realitate de

netăgăduit.

4. Meditaţie Zen în nordul Californiei

În munţii împăduriţi din nordul Californiei, la poalele muntelui

Shasta munte "sfânt" al

vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor

activităţi şi aşezări oculte ce

se află acum din nou în plin avânt funcţionează din 1970 o "mănăstire"

Zen budistă, în

oraşele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite

comunităţi de japonezi

existaseră temple Zen şi înainte de 1970, după cum existaseră şi

încercări de a înfiinţa

"mănăştiri" Zen în California; Dar "Mănăstirea Shasta" (căci despre ea

este vorba) este

primul succes în materie de mănăştiri în care se practică zen-ul

american, (în zen budism

"mânăstire" înseamnă şcoala în care se pregătesc "preoţi" zen, atât

bărbaţi, cât şi femei).

La "mănăstirea" Shasta domneşte o atmosferă de ordine şi

profesionalism. Vizitatorilor li

se permite accesul doar între anumite ore şi doar însoţiţi de un ghid,

nu şi stabilirea de

contacte personale cu cei dinăuntru. "Călugării" de la Shasta poartă

tradiţionala

îmbrăcăminte neagră şi au capetele rase; ei au în permanenţă lucruri

clare de făcut, pe

care le execută cu o vizibilă seriozitate şi simţ al datoriei.

Programul de la Shasta este foarte strict şi durează cinci ani sau mai

mult. Absolvenţii

devin "preoţi" sau profesori de Zen şi obţin certificate pe baza

cărora pot organiza şi

conduce ceremonii budiste. Ca la orice şcoală şi la Shasta se plătesc

taxe ce includ cazare şi masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc

în avans la începutul fiecărei luni deci o

metodă clară de a descuraja candidaţii neserioşi, căci suma nu se mai

rambursează celor

care se răzgândesc).

Programul în sine este unul de completă asceză şi austeritate, nu unul

obişnuit studenţesc.

Există reguli de îmbrăcăminte şi comportament, hrana este complet

vegetariană şi se

consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori şi

nici conversaţii ce

ar putea primi calificativul de "deşarte"; centrul de greutate îl

constituie sala de meditaţie

unde cursanţii dorm şi mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt

interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viaţa la Shasta este

foarte intensă şi

riguroasă şi orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul şi mersul la

toaletă) este însoţit de o

rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.

Deşi "mănăstirea" aparţine unei secte Soto Zen "reformate", pentru a

sublinia independenţa ei faţă de Japonia şi adaptarea ei la condiţiile

de viaţă americană,

ceremoniile şi ritualurile ei sunt în tradiţia Zen-ului japonez.

Există ceremonii legate de

convertirea la budism, ritualuri ale echinocţiului ce serbează

"transformarea lăuntrică a

persoanei", ceremonialul "hrănirii stafiilor flămânde" (adică

comemorarea morţilor),

ceremonia "Zilei Fondatorului" care exprimă recunoştinţa faţă de cei

care au menţinut vie

tradiţia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda,

şi altele. Semnul de

cinstire este acela al plecăciunilor în faţa icoanei lui Buda, dar

accentul principal cade pe

ideea că fiecare om poartă în sine "natura lui Buda". *

* deci nu este vorba de o noţiune personală de "chip", ci de cea

impersonală de substanţă,

"natura" (n. tr)

Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală,

practica budistă

permiţând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută

în 1924 din părinţi

budişti, şi care şi-a primit educaţia în Extremul Orient (în mai multe

tradiţii budiste) şi a

fost "hirotonită" la o "mănăstire" Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în

America în 1969 şi a organizat în chiar anul următor comunitatea

budistă Shasta cu câţiva tineri adepţi. De

atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri şi

tinere între 20 şi 25 de

ani.

Cauza acestui succes în afara Atracţiei explicabile pe care o exercită

Zen-ul asupra unei

generaţii scârbite de raţionalism şi de o educaţie care rămâne de

ordin exterior,

neafectând interiorul persoanei pare să conste în mistica unei

"transmiteri autentice" a

experienţei şi tradiţiei Zen, pe care o întruchipează "stareţa", prin

educaţia şi certificările

ei japoneze. De asemenea, calităţile ei personale de străină (de

britanică în teritoriu

american), de persoană care s-a născut în religia budistă şi în

acelaşi timp de om

occidental cunoscător al mentalităţii contemporane (posedând evident

mult admiratul

simţ practic "american") par să asigure acestei maestre de zen o

influenţă de nezdruncinat

în rândurile tinerei generaţii de americani care se converteşte la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga

viaţă a acelora care le

frecventează de un "Zen pur". Meditaţiile zilnice (care pot să ajungă

de la opt până la

zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieţi religioase care în

mod ideal trebuie să

conducă la o stare "durabilă de, pace şi armonie a trupului şi a

minţii"; publicaţiile de la

Shasta un jurnal bilunar şi mai multe cărţi scrise de "stareţă"

avertizează chiar

împotriva falsei spiritualităţi şi a şarlatanismului. Comunitatea se

opune adoptării

obiceiurilor naţionale Japoneze (privite în opoziţie cu cele budiste);

semnalează

pericolele trecerii de la un guru la altul, cât şi al idolatrizării

maestrului de Zen; interzice

astrologia, ghicirea viitorului (chiar şi cartea IChing), călătoriile

astrale şi orice alt fel de

activităţi psihice şi ocultiste; priveşte cu dispreţ abordările

teoretice şi intelectualiste ale

doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) şi pune

accentul pe munca

riguroasă şi susţinută, de luptă contra iluziilor şi închipuirilor

minţii, şi pe "viaţa

spirituală". stilul dezbaterilor "spirituale" la care participă

"preoţii" Zen, aşa cum se

desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta,

seamănă izbitor, prin aerul de competenţă şi prin realismul lor cu

tonul discuţiilor între tineri convertiţi la Ortodoxie

sau între monahi ortodocşi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vieţii

duhovniceşti.

Tinerii creştini ortodocşi ar putea afirma cu îndreptăţire astfel:

"Dacă nu m-ar fi păzit

harul lui Dumnezeu, eu însumi m-aş putea afla acum acolo"; atât de

autentică şi de

convingătoare pare viziunea spirituală a acestei "mănăştiri", care

oferă tânărului însetat

de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-şi poate dori, în afară de

un singur lucru: viaţa

veşnică şi fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu

poate să o dea.

Comunitatea budistă Shasta învaţă că budismul nu este o "disciplină

distanţă şi rece", ci

una plină de "iubire şi compasiune". Contrar celor cunoscute în

general despre budism,

"stareţa" susţine că esenţa credinţei budiste nu este topirea finală

în "nimicul nirvanic" ci un "dumnezeu" viu (esenţă identificată de ea

cu credinţa ezoterică budistă): "Secretul

învăţăturii Zen… este să cunoşti cu certitudine şi în mod personal

că Buda cel cosmic

există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care

nu ezită nici o clipă

în această convingere că Buda cel cosmic există, şi în iubirea totală

pentru el. Eu m-am

simţit copleşită de bucurie când în sfârşit am fost convinsă că el

există; iubirea şi

recunoştinţa mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care

am simţit-o

venind dinspre el a fost nemăsurată. aşa doresc s-o simtă fiecare". *

* The Journal of Shasta Abbey, Jan-Feb., 1978, p. 8

Există în prezent în jur de 70 de cursanţi (ce urmeazăsă devină

"preoţi", la Shasta şi în

"filiale"), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o

situaţie de expansiune

rapidă, atât ca sediu cât şi în ceea ce priveşte "misiunea" sa în

rândurile poporului

american; există o mişcare crescândă de budişti laici care fac din

Shasta un centru de

pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri şi conferinţe la care sunt

invitaţi psihologi

psihiatri şi alte persoane interesate, în tabere de durate diferite.

ţinând cont de activităţile

publicistice şi cele misionare şi de "counselling" din oraşele

californiene, precum mai

ales de proiectata şcoală şi cămin de bătrâni, "mănăstirea" Shasta

înregistrează într-adevăr

progrese remarcabile în atingerea scopului său de a "dezvolta budismul

zen în Occident".

Faţă de Creştinism, "stareţa" şi discipolii săi au o atitudine

condescendentă; ei susţin că

respectă Filocalia şi celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând

că Ortodoxia le este cea

mai apropiată dintre doctrinele "creştine", dar se consideră pe ei

înşişi a se situa "dincolo

de astfel de teologii, dispute doctrinare şi '-isme'" pe care le

exclud din preocupările

"Adevăratei Religii" *

* Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54

Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el

bazându-se în întregime pe

"experienţă" şi căzând astfel în "eroarea pragmatică" care deja s-a

discutat în această

carte la capitolul despre hinduism: "dacă merge, înseamnă neapărat că

este şi bun". Zenul,

lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între

experienţele spirituale bune şi cele rele; el nu poate afirma decât

ceea ce pare bun din

perspectiva "simţirii" unei "păci" şi "armonii" apreciate pe baza

puterilor naturale ale

minţii şi nu pe baza unei revelaţii; în acest fel, respingând orice

altceva ca fiind iluzoriu

(în afară de certitudinea propriei minţi), Atracţia Zen-ului constă în

aceea că hrăneşte şi

stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în

zilele noastre, şi

anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără

să aibă nevoie de

vreun Mântuitor.

Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă

poate cel mai înalt grad

de complexitate intelectuală şi sobrietate spirituală. Cu învăţătura

sa despre "compasiune" şi despre un "Buda cosmic" iubitor, el

reprezintă probabil idealul cel mai înalt de

spiritualitate fără Hristos. şi tocmai în aceasta constă tragedia sa,

că Hristos lipseşte din

el, şi deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism şi aşa-zisa

trezvie spirituală sunt

tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de

budist să-şi caute

scăparea la Hristos.

Cu toată compasiunea şi asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate

rămăşiţa cea mai

tristă a vremurilor "post-creştine" pe care le trăim. Spiritualitatea

"necreştină" încetează

deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o

religie a etniei

americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. şi este

cazul să ţinem minte că

religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe

altele, ci o orientare

religioasă puternică şi profundă, care va fi absolut convingătoare

pentru mintea şi inima

omului modern.

5. "Noua spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul

Prezenţa cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la

nesfârşit; în fiecare an apar

culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însă,

este că pe lângă cultele

specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai intensă,

în ultimele decenii mai

ales, a aşa numitelor culte de conştiinţă (cum sunt ele numite de

foarte populara revistă de

ştiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se

delimitează clar de orice

preocupare religioasă.

Aceste grupuri de "terapie mintală" includ organizaţii, precum "Erhard Seminars

Training" (fondat în 1971), "Rolfing", "Silva Mind Control" (Controlul

mintal Silva) şi

încă multe alte forme de "seminarii" (întâlniri) şi "bio-răspuns"

(biofeedback), care oferă

cu toatele o "descătuşare a tensiunilor" şi o "captare a potenţialelor

ascunse" ale omului,

exprimate într-un jargon "ştiinţific" de secol XX, mai mult sau mai

puţin plauzibil. De

asemenea, se menţionează şi alte mişcări de "conştiinţă", care sunt

mai puţin la modă

astăzi, de la "Ştiinţa creştină" şi "Ştiinţa mintală", până la "Scientologie".

Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Creştinii

ortodocşi nu trebuie să

aibă absolut nimic de-a face cu ele.

Şi iată de ce suntem atât de categorici:

1. Aceste mişcări nu au nici o fundamentare în tradiţia şi practica

creştină, ci sunt pur şi

simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor

spiritiste moderne, mai mult

sau mai puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind "lipsite de

conţinut religios".

Nu numai că învăţătura lor este greşită şi în totală discordanţă cu

doctrina creştină despre

viaţa duhovnicească; dar prin experienţele lor religios păgâne şi prin

experimentele lor

psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin

victime, ducând la

dezastru psihic şi la pierderea sufletului pentru totdeauna, ştiind că

fără Hristos şi fără

Biserică, nu este mântuire.

2. Mai precis, experienţele de "tăcere spirituală" pe care le oferă

diferitele tipuri de

meditaţie, fie cele aşa-zis lipsite de conţinut religios (precum

meditaţia transcendentală,

unele forme de Yoga şi Zen şi cultele seculariste), fie cele cu

conţinut religios păgân

(precum Hare Krishna, "Divine Light Mission", "Organizaţia celor 3H"

etc. ), conduc în

întregime într-o zonă spirituală "cosmică" unde partea cea mai

profundă a personalităţii

umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale.

Aceste fiinţe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu

sunt altceva decât

demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere

faţă de om *. Chiar

cei care practică meditaţia zen-budistă, în pofida eforturilor lor de

a trata cu precauţie "experienţele spirituale", vorbesc şi ei despre

întâlniri cu aceste spirite (în care se

amestecă bineînţeles şi o anumită doză de imaginaţie), pretinzând că

nu se lasă în nici un

fel "contaminaţi" de ele **.

* Vezi episcopul Ignatie Briancianinov cu expunerea lui despre

învăţătura ortodoxă

asupra percepţiei senzoriale şi mintale a spiritelor şi asupra

deschiderii porţii simţurilor omului în The Orthodox Word, no. 82,

1978

** Vezi Jiyu Kennet, How to Grow a Lotus Blossom, Shasta Abbey, 1977 relatarea

viziunilor din pragul morţii ale unei maestre de Zen

3. Partea cea mai periculoasă a acestor "iniţieri" constă în aceea că

ele scapă controlului

conştient al voinţei omului; astfel, odată "iniţiat" în aceste "culte

de conştiinţă", este

adesea cu neputinţă să te mai opui participării la experienţe psihice nedorite.

Rezultă că "noua conştiinţă religioasă" este un duşman al

Creştinismului cu mult mai

puternic şi mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut.

Deoarece atunci când se

pune accentul pe experienţă în detrimentul doctrinei, atunci însăşi

învăţătura după care

putem distinge şi identifica binele de rău cade sau devine inoperantă,

iar duhurile

necurate au cale liberă de atac, datorită pasivităţii şi "deschiderii"

pe care le exaltă toate

aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana

umană în unealtă pasivă

a manifestărilor demonice.

Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut

asupra acestor "culte

de conştiinţă". Ele dau în vileag evoluţia progresivă a acestor

experienţe, care la început

sunt "bune" sau "neutre", pentru a deveni în final ciudate, terifiante

şi în ultimă instanţă indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică

a unor discipline psihice, precum Yoga

este periculoasă, pentru că aceasta derivă din ea şi predispune la

atitudini şi experimente

psihice care sunt de fapt scopul iniţial şi permanent al practicii Yoga.

Puterea de seducţie a "noii conştiinţe religioase" este atât de mare

încât ea se poate

înstăpâni chiar şi asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt

creştini. Nu este vorba aici

doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinaţiile

artificiale dintre

creştinism şi cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai

grav, este vorba şi

despre cei care se consideră pe ei înşişi nişte creştini înflăcăraţi.

Profunda ignorare a

autenticei trăiri creştine din zilele noastre creează condiţiile

proliferării unei false

"spiritualităţi" creştine, a cărei natură este strâns înrudită cu

"noua conştiinţă religioasă".

În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de

"spiritualitate

creştină" de astăzi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant şi

ameninţător al "noii

conştiinţe religioase" care îşi recrutează victimele mai ales dintre

rândurile creştinilor

bine intenţionaţi, chiar ortodocşi, la o scară atât de întinsă, încât

este cu neputinţă să nu

vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care

înşelăciunea va fi atât

de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui

subiect vom

reveni la sfârşitul cărţii de faţă.

VI. "SEMNE DIN CER" PERSPECTIVA CREŞTIN-ORTODOXă

ASUPRA OBIECTELOR ZBURĂTOARE NEIDENTIFICATE (OZNurilor)

Deceniile care au urmat celui de al II-lea Război Mondial au fost

marcate nu numai de

proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în Occident) ci

şi de un fenomen

paralel care, deşi în aparenţă neavând nici o legătură cu religia, se

dovedeşte a fi la o

privire mai atentă un semn tot atât de clar al erei "post-creştine" ca

şi "noua conştiinţă

religioasă" sau cultele orientale. Acesta este fenomenul obiectelor zburătoare

neidentificate", care virtual au fost văzute în toate părţile lumii,

începând cu prima

"farfurie zburătoare" reperată în 1947.

Credulitatea şi superstiţia omenească, care sunt la fel de mult

răspândite astăzi ca oricând

în istoria omenirii, au făcut ca acest fenomen să fie întrucâtva

asociat cu "manifestările

bizare" ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o măsură nu

mai mică însă, el a

suscitat şi interesul responsabil al unor reputaţi oameni de ştiinţă

şi chiar al unor echipe

guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii şi cărţi.

Aceste investigaţii nu au ajuns de fapt la nişte rezultate pozitive în

identificarea fizică a

acestor obiecte zburătoare. Dar ipotezele cele mai noi, pe care le-au

avansat cercetătorii

pentru a explica fenomenele, sunt cu mult mai plauzibile decât vechile

teorii de până

acum.

În acelaşi timp însă, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc în prezenţa

unei "graniţe a

realului" (chiar aşa se şi intitulează una din lucrările ştiinţifice

menţionate), adică la

limita unei realităţi psihice şi spirituale pe care, oamenii de

ştiinţă respectivi nu sunt

pregătiţi să o investigheze. În schimb, bogăţia de informaţii

referitoare tocmai la această

realitate, aşa cum o aflăm din textele patristice şi din Sfânta

Scriptură, îl plasează pe

observatorul creştin ortodox în poziţia privilegiată din care el are

toate datele care să-i

permită să evalueze aceste noi ipoteze şi fenomene "OZN" în general.

Dar observatorul creştin ortodox este interesat nu atât de fenomenele

ca atare, cât de

mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează oamenii în general

O.Z.N.urile şi de ce?

Printre primii care au abordat problema O.Z.N.urilor în acest mod se

numără şi celebrul

psiholog elveţian C.G. Jung, în foarte seriosul său studiu din 1959,

Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies. (Farfuriile

zburătoare: un mit modern al

obiectelor văzute pe cer).

În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din

perspectiva semnificaţiei

lui psihologice şi religioase. şi, deşi nu l-a clasat ca aparţinând

"realităţii obiective", el a

identificat cu toate acestea în mod just zona cunoaşterii umane,

căreia îi aparţine.

Oamenii de ştiinţă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura

"obiectivă" iar nu cea

psihologică a problemei, sunt şi ei nevoiţi să apeleze la ipotezele

"psihice" pentru a putea

explica aceste fenomene.

În abordarea laturii religioase şi psihice a fenomenelor O.Z.N., este

mai înainte de toate

important pentru noi să înţelegem cadrul general în limitele căruia

s-au interpretat în

general fenomenele O.Z.N. (de către cei care au crezut în existenţa

lor, desigur), încă de pe

vremea primelor lor manifestări la sfârşitul anilor '40. Ce anume erau

oamenii pregătiţi să

vadă pe cer? Răspunsul la această întrebare se poate afla aruncând o

privire rapidă asupra

literaturii "ştiinţifico-fantastice" de mare popularitate.

1. Atmosfera science-fiction

Originile acestui gen de literatură sunt îndeobşte plasate la

începuturile secolului XIX.

Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină

un stil de un

realism foarte persuasiv cu o substanţă narativă atinsă întotdeauna de

"misterios" şi de

"ocult". Alţii o consideră precursoare a literaturii

ştiinţifico-fantastice pe contemporana

lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (soţia celebrului

poet), care, în cartea sa

"Frankestein, or the Modern Prometheus" (Frankestein sau Prometeul

modern, tradusă

recent şi în româneşte, n. tr.) combină ştiinţa fantezistă şi ocultism

într-un mod ce

caracterizează multe scrieri ştiinţifico-fantastice de atunci încoace.

Povestirea ştiinţifico-fantastică tipică avea să apară însă la

sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX, odată cu Jules Verne şi H. G. Wells. Apoi,

trecând prin faza

manifestărilor literare de mâna a doua, aşa cum apăreau ele în

periodicele ieftine din

America anilor 1939 şi 1940, genul science-fiction a ajuns la

maturitate şi a devenit o

formă literară de prestigiu internaţional în deceniile din urmă. Mai

mult, un număr de

filme de maximă audienţă atestă cât de mult atmosfera SF captivează

imaginaţia maselor.

Filmele SF ieftine şi mai curând de senzaţie ale anilor '50 au făcut

loc în ultimii

aproximativ zece ani altora mai moderne, care îşi spun "de idei", cum

ar fi Odiseea

spaţială 2001, Războiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III, fără a

mai menţiona unul din

cele mai lungi şi mai gustate seriale de televiziune americane, Star

Treck (distribuit şi pe

postul nostru naţional de televiziune, n. tr.).

Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF şi

care îl generează, este

împărtăşită, chiar dacă numai implicit, de toţi creatorii de SF.

Această filozofie ar putea fi

rezumată astfel:

1. Religia în sens tradiţional este fie cu totul absentă, fie prezentă

în mod accidental sau

artificial. Chiar ca formă literară, SF-ul este în mod vizibil

produsul unei perioade deja

"post-creştine" (aşa cum este cazul povestirilor lui Poe şi Shelley).

Universul SF este cu

totul secularist, deşi în el se amestecă adesea nuanţe oculte sau

orientale. "Dumnezeu",

atunci când este menţionat, este prezentat ca o putere vagă şi lipsită

de contur, iar nu ca o

fiinţă personală (de ex. "Forţa" din Războiul Stelelor, o energie

cosmică care are atât un

aspect pozitiv cât şi unul negativ). Fascinaţia crescândă a omului

contemporan faţă de

temele SF este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase

tradiţionale.

2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar

nu omul aşa cum

îl cunoaştem noi astăzi, ci aşa cum va "deveni" el în viitor, conform mitologiei

evoluţioniste moderne. deşi eroii povestirilor SF sunt în general

oameni obişnuiţi, nu ei

sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri

de "supraoameni" ce

reprezintă rase "supraevoluate" ale viitorului (sau uneori ale

trecutului) care de cele mai

multe ori provin "din alte galaxii".

Ideea că există forme de viaţă inteligentă "mult evoluată" pe alte

planete a devenit atât de

înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până şi în cele mai

respectabile

speculaţii ştiinţifice (sau semiştiinţifice) ea este socotită ca ceva

de la sine înţeles.

Astfel, într-o foarte populară serie de cărţi (Erich von Daniken,

Chariots of the Gods –

Carele zeilor -, Gods from OuterSpace zeii din spaţiul cosmic) se aduc

aşa zise dovezi

ale prezenţei fiinţelor "extraterestre" sau ale unor "zei" în

preistorie, cărora li s-ar datora

apariţia subită a inteligenţei la om, inteligenţă care este anevoie de

explicat prin teoria

evoluţionistă obişnuită.

Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei

şi Gomorei s-ar

datora unei explozii nucleare, că în urmă cu secole pământul a fost

vizitat de fiinţe

"extraterestre", că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de

"cosmonaut" şi că astăzi

"este posibil să ne aflăm în pragul unei "a doua veniri" a acestor

fiinţe inteligente din

spaţiul extraterestru. *

* Sheila Catrander şi Lynn Schroeder, Psychic Discoveries Behind the

Iron Curtain –

Descoperiri din sfera psihicului din spatele Cortinei de Fier), Bantam

Books, 1977, pp.

98-99. Vezi articolele în lb. rusă ale Dr. Viaceslav Zaitaev,

"Visitors from Outer Space",

in Sputnik, Jan. 1967, şi "Tamplest and Spaceships" temple şi nave

spaţiale în Sputnik

Jan. 1968

Cercetători la fel de reputaţi din lumea occidentală cred destul de

serios în existenţa

"inteligenţelor extraterestre", din moment ce de aproape 18 ani

încoace ei încearcă, prin

intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu ele. Există

în întreaga lume cel

puţin şase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă

să recepţioneze

semnale radio de la fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.

De asemenea, "teologi" protestanţi şi romano-catolici contemporani,

care s-au obişnuit să

urmeze orice idee nouă pe care o lansează "ştiinţa", fac la rândul lor

speculaţii în cadrul

noului domeniu al "exoteologiei" (adică "teologia spaţiului cosmic"),

cu privire la natura

raselor "extraterestre" (v. rev. Times, 24 aprilie 1978). Este de

netăgăduit că mitul SF îi

fascinează cu putere până şi pe cei mai luminaţi intelectuali şi

oameni de ştiinţă ai zilelor

noastre.

Fiinţele "evoluate" ale viitorului, aşa cum apar ele în literatura SF,

sunt prezentate

invariabil ca unele ce au "depăşit" limitele umanităţii obişnuite, mai

ales cele ale

"personalităţii". Asemenea lui "Dumnezeul" din povestirile SF, "omul"

a devenit şi el o

impersonalitate bizară. În cartea Childhood's End (Sfârşitul

copilăriei) a lui Arthur C.

Clarke, noua rasă de oameni are fizionomia caracteristică vârstei

copilăriei, însă chipurile

sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinţe sunt pe cale de a

suferi transformări

"evolutive" încă şi mai înalte, până la absorbirea într-o "Supraminte"

impersonală.

În general literatura SF ale cărei idei se află în opoziţie diametrală

faţă de învăţătura

creştină, dar în concordanţă perfectă cu unele şcoli filozofice

orientale vede "progresul

evoluţionist" şi "spiritualitatea" în termenii unei depersonalizări crescânde.

3. Umanitatea şi lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca

"proiecţii" ale

descoperirilor ştiinţifice celor mai noi; "proiecţii" care nu sunt

câtuşi de puţin lipsite de

substanţă, pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană

a experienţelor

ocultiste şi demonice, aşa cum s-au desfăşurat ele de-a lungul tuturor

veacurilor.

Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinţe "supraevoluate" ale

viitorului:

comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea şi a dispărea,

transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene şi creaturi

iluzorii prin

"gândirea pură", mişcarea la viteze ce depăşesc cu mult mijloacele

tehnologiei moderne,

capacitatea de a supune alte persoane propriei voinţe, precum şi

propovăduirea unei

filozofii "spirituale" care se plasează "dincolo de orice religie" şi

care promite sosirea

unui timp în care "inteligenţele avansate" nu vor mai depinde de materie.

Într-adevăr, toate aceste lucruri se obţin prin nimic altceva decât

prin practici sataniste şi

vrăjitoreşti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se notează că,

"un aspect persistent al

creaţiilor SF este dorinţa de a transcende experienţa normală prin

intermediul unor

personaje şi evenimente care depăşesc condiţiile de spaţiu şi de timp normale".*

* Robert Scholes şi Eric S. Rabkin, Science ficţion: History, Science,

Vision, literatura

SF: Istorie, Ştiinţă, Premoniţie -, Oxford University Press, 1977, p. 175.

Scenariile unor filme ca "Star Treck", precum şi multe alte povestiri

SF, seamănă foarte

bine prin unele locuri (mai ales în amănuntele lor "ştiinţific"

viitorologice) cu unele

descrieri din "Vieţile Sfinţilor Părinţi", pe vremea cărora

activităţile vrăjitoreşti erau ceva

obişnuit la popoarele păgâne, printre care sfinţii erau de multe ori

nevoiţi să-şi ducă viaţa.

Literatura ştiinţifico-fantastică nu are mai nimic ştiinţific, şi nici

prea "viitorologică" nu

este. Ea se prezintă mai degrabă ca o întoarcere la originile

"mistice" ale ştiinţei moderne

ştiinţa dinaintea "iluminismului" secolelor XVII şi XVIII, care era

foarte apropiată de

ocultism.

În aceeaşi istorie a literaturii SF se notează că "rădăcinile

literaturii SF, ca şi rădăcinile

ştiinţei, se situează în zonele magicului şi miticului" (Scholes şi

Rabkin). Cercetările şi experimentele contemporane din aşa-zisul

domeniu al parapsihologiei indică şi ele o

viitoare joncţiune între "ştiinţă" şi ocultism, dezvoltare care se

află în deplină armonie cu

literatura SF.

Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeaşi

popularitate ca şi în

Vest, deşi cunoaşte dezvoltări uşor diferite), cunoaşte exact aceleaşi

teme ca şi literatura

SF din aria occidentală. În general, temele "metafizice" ale

literaturii SF sovietice (care se

scrie sub ochiul atent al cenzorului "materialist"), sunt de influenţă

occidentală sau sunt

inspirate direct de spiritualitatea hinduistă, aşa cum se remarcă în

cazul scriitorului Ivan

Efremov. Cititorul sovietic de literatură SF rămâne, potrivit unui

critic, "cu o capacitate

vagă de a distinge demarcaţiile critice dintre ştiinţă şi magie,

dintre omul de ştiinţă şi

vrăjitor, dintre viitor şi fantezie".

Literatura SF, atât din Vest cât şi din Est, ca şi celelalte aspecte

ale culturii contemporane,

"confirmă în întregime spune acelaşi autor -, faptul că faza

superioară a umanităţii o

constituie ocultismul".*

4. Prin însăşi natura sa "viitorologică", literatura SF tinde să

devină utopică. Câteva

romane sau povestiri chiar descriu o societate perfectă a viitorului,

dar cele mai multe

dintre ele se ocupă de "evoluţia" societăţii moderne la o stare mai

avansată, sau cu

întâlnirea cu civilizaţii superioare de pe altă planetă, cu speranţa

(care uneori este

prezentată ca realitate) că problemele cotidiene ca şi limitările

condiţiei umane pot fi

depăşite. În creaţiile lui Efremov (şi nu numai), comunismul devine

"cosmic" şi "începe

să dobândească calităţi nemateriale", iar "civilizaţia

post-industrială va fi ca aceea de tip

hinduist" **.

* G. V. Grebens, Ivan Efremov theory of Soviet Science ficţion teoria

literaturii SF

sovietice, Vantage Press, New York, 1978, pp. 108, 110

** Grebens, pp. 109-110

"Fiinţele avansate" din spaţiul cosmic sunt adesea înzestrate cu

calităţi "mântuitoare", iar

aterizările navelor spaţiale sunt semnul unor evenimente

"apocaliptice" de obicei sosirea

unor fiinţe binevoitoare care să conducă oamenii în "progresul lor evolutiv".

Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăşi un semn

grăitor al pierderii

valorilor şi mentalităţii creştine în interpretarea lumii. Ea a

devenit un puternic vehicul de

diseminare a unei filozofii necreştine asupra vieţii şi istoriei,

manifestând mai curând, pe

faţă sau în ascuns, influenţe ocultiste şi orientale. şi tot această

literatură, într-o perioadă

crucială de criză şi tranziţie a civilizaţiei umane, a constituit o

forţă de prim ordin în

crearea speranţei şi a stării de aşteptare actuale a "fiinţelor

extraterestre", care vor veni şi

vor rezolva problemele omenirii, călăuzind-o către o nouă eră

"cosmică" a istoriei sale.

Pretinzând că este "ştiinţifică şi nereligioasă", literatura SF în

realitate este un mijloc

propagandistic de vârf (de formă secularistă) în mediatizarea "noii

conştiinţe religioase"

ce invadează omenirea, pe măsură ce creştinismul autentic

supravieţuieşte în arii etnice şi

geografice tot mai restrânse.

Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru

introducerea cazurilor concrete

de apariţii O.Z.N., care corespund în mod ciudat cu aşteptările

pseudoreligioase spre care

este stimulat omul "civilizaţiei postcreştine"!

2. Apariţii ale O.Z.N.urilor şi investigarea lor ştiinţifică

Deşi ficţiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregătit

întrucâtva omenirea pentru

apariţia O.Z.N.urilor, noi în mod evident, neputând înţelege

realitatea lor "obiectivă" pe

baza literaturii sau aşteptărilor şi fanteziilor omeneşti.

Înainte de a încerca să aflăm ce sunt O.Z.N.urile, trebuie mai întâi

să cunoaştem natura şi

gradul de încredere pe care îl putem acorda observaţiilor care s-au

făcut asupra lor. Există

cu adevărat O.Z.N.uri? Sau este vorba doar de percepţiile false, pe de

o parte şi dorinţa de

împlinire psihologică şi pseudo-religioasă pe de altă parte?

Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului O.Z.N. a fost dat de

către Dr. Jaques

Vallee, un cercetător francez care în prezent locuieşte în California,

expert în astrofizică

şi în ştiinţa computerelor, şi care a făcut parte, mai mulţi ani, din

comisiile de investigare

ştiinţifică a rapoartelor referitoare la O.Z.N.uri. Mărturia lui este

cu atât mai preţioasă, cu

cât el a studiat cazurile de apariţii O.Z.N. şi din afara Statelor

Unite, mai ales din Franţa,

ceea ce întregeşte considerabil tabloul general al fenomenului.

Dr. Vallee afirmă* că, deşi obiecte zburătoare ciudate au mai fost

observate în secolele

trecute, "istoria lor modernă" începe odată cu transformarea lor

într-un fenomen de masă,

adică odată cu anii celui de-al doilea Război Mondial şi de atunci

înainte. Pe continentul

american fenomenul a fost receptat prima oară în 1947, dar el se

repetase de mai multe

ori până atunci în ţări ale Europei.

* UFO's in space : Anatomy of a Phenomenon o.Z.N.urile din spaţiu: Anatomia unui

fenomen -, Ballantine Books, N. Y., (publicat iniţial de Henry Regnery

Company, 1965)

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial., mulţi piloţi raportau

luminiţe ciudate ce

păreau că se află sub un control inteligent, iar în 1946, mai ales în

luna iulie, a fost un

adevărat val de astfel de apariţii, în Suedia şi în alte ţări

nord-europene. Iniţial s-a

presupus că obiectele percepute în acest val scandinav sunt "meteori",

apoi că ar fi

"rachete" (sau "rachete fantomă") sau chiar "bombe", şi uneori că sunt

"un nou tip de

navă spaţială", capabilă de mişcări cu totul neobişnuite în spaţiu şi

care nu lasă nici o

urmă pe sol, nici măcar atunci când par că aterizează.

Presa europeană era plină de ştiri referitoare la valul acestor

apariţii şi toată lumea în

Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de ordinul miilor, dar în

nici măcar unul

dintre cazuri nu s-a emis ipoteza originii lor "extraterestre" sau

"interplanetare". Dr.

Vallee conchide că "valul" a constat din apariţia unor obiecte reale, dar rămase

neidentificate şi că el nu se poate pune pe seama "rumorilor"

pre-existente despre O.Z.N.urile

sau despre "vizitatorii din spaţiul extraterestru".

Conform cercetărilor sale, din acest "val de farfurii zburătoare" şi

din altele ce i-au urmat,

lipseşte orice asociere între interesul crescând al maselor pentru

literatura SF şi curbele

maxime ale apariţiei bizarelor obiecte după cum nici cu ani înainte,

când Orson Wells

panicase întreaga opinie publică americană în 1938, cu a sa adaptare

radiofonică după

Războiul lumilor (H. G. Wells), nu existase nici o idee despre vreun

"val de farfurii

zburătoare".

El concluziona că "naşterea, creşterea şi extinderea unui val O.Z.N.

este un fenomen

obiectiv, independent de influenţa conştientă sau inconştientă a

martorilor oculari sau a

reacţiilor lor faţă de el".

Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite şi care a fost

preluată şi difuzată în

masă de mass-media americană, a avut loc în iunie 1947, când Kenneth

Arnold, un comis

voiajor care îşi pilota la acea oră propriul avion, a văzut nouă

obiecte în formă de disc,

asemenea unor "farfurii" ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din Statul

Washington. Ziarele au preluat imediat vestea şi astfel a început era

"farfuriilor

zburătoare".

Ceea ce este totuşi interesant, este că aceasta nu a fost prima

apariţie O.Z.N. americană; s-au făcut alte observări nepopularizate,

în lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în

aceeaşi lună, avusese loc un val O.Z.N. în Ungaria, atestat de

cincizeci de martori oculari.

Deci, se vede clar că apariţiile O.Z.N. din 1947 nu se datorează

nicidecum peste tot isteriei

colective generate de incidentul Arnold. S-au mai semnalat şi alte

apariţii în cadrul

valului american din 1947, mai cu seamă în lunile iunie, iulie şi

august. deşi unele ziare

făceau speculaţii despre "vizitatorii interplanetari", apariţiile erau

totuşi luate în serios de

oamenii de ştiinţă, care presupuneau că se află în faţa unei

tehnologii foarte avansate,

după toate probabilităţile americane, sau poate chiar ruseşti.

Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu apariţii în America

şi în Franţa. În Statele

Unite nişte piloţi aflaţi în zbor de noapte la bordul unui DC-3 al

companiei Eaştern

Airline au văzut o navă de zbor în formă de torpilă cu două rânduri de

"hublouri",

înconjurată de un soi de aură albăstruie şi emiţând o coadă de flăcări

portocalii. În august al aceluiaşi an s-au înregistrat numeroase

apariţii la Saigon şi în alte părţi ale Asiei de

sud-est, ale unui "obiect prelung în formă de peşte".

1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri şi sfere ciudate în

Suedia şi noi O.Z.N.uri în

America, două dintre ele observate de specialişti şi experţi în

astronomie. Valuri O.Z.N.

mai mici, precum şi apariţii izolate, au continuat în 1950 şi 1951, în

Statele Unite mai

ales, dar şi în Europa.

În 1952 a apărut primul val O.Z.N. cu adevărat internaţional, care s-a

manifestat în apariţii

repetate în S.U.A., Franţa şi Africa de Nord. Apogeul acestui val l-au

constituit două

apariţii senzaţionale ce s-au manifestat deasupra Casei Albe din

Washington, D. C. şi

deasupra Capitoliului, adică deasupra unor clădiri care se află sub permanentă

supraveghere radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca,

Suedia, Germania şi

Polonia de nord. În acelaşi interval s-a comunicat în Franţa prima

"aterizare" O.Z.N., care

include şi prezenţa unor "omuleţi".

În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri O.Z.N., ci doar apariţii

izolate. Una dintre ele a avut

loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru obiecte au

plutit şi au făcut

manevre de zbor deasupra unei staţii de filtrare a aerului timp de

trei ore. Raportul oficial

al acestui eveniment se întinde pe mai multe sute de pagini, cu

declaraţii din partea unui

foarte mare număr de martori oculari, cei mai mulţi dintre ei fiind

piloţi şi personal

militar.

Anul 1954 a fost anul celui mai mare val O.Z.N. internaţional de până

atunci. Franţa a fost

practic copleşită de apariţii comunicate zilnic pe parcursul lunilor

septembrie, octombrie

şi noiembrie. Valul francez este caracteristic pentru dificultăţile cu

care se confruntă o

investigaţie ştiinţifică solidă a fenomenului O.Z.N.: "Fenomenul a

fost atât de intens,

impactul asupra opiniei publice atât de profund, reacţia ziarelor atât

de emoţională, încât

reflexia ştiinţifică ajunsese la saturaţie cu mult înainte de a fi

posibilă o investigare

serioasă. Drept urmare, nici un cercetător nu-şi putea risca reputaţia

ştiinţifică studiind pe faţă un fenomen prezentat cu atâta patimă şi

care inevitabil putea duce la distorsiuni;

oamenii de ştiinţă francezi au păstrat tăcerea până când valul a

trecut şi s-a mai estompat

în conştiinţa oamenilor".

În timpul valului francez au apărut caracteristicile tipice ale

întâlnirilor extraterestre de

mai târziu: "aterizări" O.Z.N. (în împrejurări bine descrise de cele

mai multe ori), fascicole

luminoase dinspre O.Z.N. înspre privitor, oprirea motorului maşinii

(martorului ocular) în

vecinătatea locului apariţiei (OZN-ului), mici fiinţe ciudate

îmbrăcate în "costume de

scafandri", tulburări fizice şi psihice grave la martorii oculari.

Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de apariţii în

diferite ţări, cu valuri

internaţionale majore în anii 1965-67 şi 1972-73. Aceste apariţii sunt îndeosebi

numeroase şi cu efecte foarte adânci în ţările Americii de Sud.

Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului O.Z.N.

este cea întreprinsă

de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii O.Z.N.

americane din 1947.

Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de "Project Blue

Book" ("Cartea

Albastră") a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la

recomandarea "Raportului

Condon" din 1968 raport ce constituie opera unei comisii ştiinţifice

condusă de un

fizician renumit de la Universitatea Colorado.

Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au

observat însă imediat că

în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenţa fenomenelor

O.Z.N. şi că preocuparea lor

este mai curând aceea de a calma opinia publică prin explicarea

"oficială" a unor

fenomene spaţiale considerate a fi derutante pentru populaţie.

Unele grupuri de persoane interesate de înţelegerea fenomenului

"Farfuriilor Zburătoare",

au mers chiar până la a afirma că Statele Unite se folosesc de aceste

investigaţii ca de un

paravan în spatele căruia ţin ascunsă cunoaşterea "adevăratei naturi"

a fenomenului O.Z.N..

După toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetări

decât că au fost făcute

cu neglijenţă, pentru simplul motiv că obiectul lor central, fenomenul

O.Z.N., era privit ca

neavând nici o legătură cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor

întâmplări cu O.Z.N.uri,

care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de ştiinţă începu să nu

le mai placă această

temă de cercetare, din aceleaşi motive, am putea spune, care au

determinat-o pe vulpe să

nu-i mai placă strugurii.

Primul director al "Cărţii Albastre", căpitanul Edward Ruppelt, a mers

până la a mărturisi

că "dacă scopul Forţelor Aeriene a fost acela de a crea şi mai multă

confuzie în jurul

acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treabă mai bună… Se

poate vorbi despre o

confuzie organizată în abordarea acestei probleme… Totul în acest

raport se bazează pe

premisa că de fapt nu există O.Z.N.uri"*.

Raportul Condon conţine câteva explicaţii "clasice" ale Fenomenului

O.Z.N.; în una din

ele, de exemplu, se afirmă că "această apariţie neobişnuită trebuie

considerată Aşadar ca

făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă

naturale, dar care sunt

atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la

momentul apariţiei lor, sau

de la acel moment înainte".

Consultantul ştiinţific principal al "Cărţii Albastre" pentru mai bine

de jumătate din cei

22 de ani, cât au durat investigaţiile, a fost astronomul J. Allen

Hynek de la Northwestern

University; el a numit pe faţă toată această activitate drept un

"proiect pseudoştiinţific"**.

* Ruppelt, Report on Unidentified Flying Objects, raport asupra

Obiectelor Zburătoare

Neidentificate ace Books, New York, 1956, pp. 80 -83

** Hynek, The UFO Experience : A Scientific Inquiry Experienţa O.Z.N.

: O investigare

ştiinţifică, Ballantine Books, New York, 1977, pg. 215, 219

În cei 22 de ani de investigaţii, aşa cum au fost ele, "Cartea

Albastră" a reunit totuşi peste

12000 de cazuri de fenomene aeriene uimitoare, dintre care 25% au rămas

"neidentificate" în pofida chiar a "explicaţiilor" adeseori forţate.

Mii de alte cazuri s-au

colectat şi se mai colectează încă de către organizaţii particulare

din S.U.A. şi din alte ţări, în condiţiile în care aproape toate

organele guvernamentale se feresc să facă

comentarii asupra lor.

În Uniunea Sovietică subiectul a apărut menţionat public pentru prima

oară în 1967 (ceea

ce înseamnă implicit aprobarea oficială), când Dr. Felix U. Ziegel de

la Institutul de

Aviaţie din Moscova afirma, într-un articol din revista sovietică

Smena, că "radarul

sovietic recepţionează obiecte zburătoare neidentificate încă de acum

douăzeci de

ani".***

În aceeaşi perioadă a avut loc o conferinţă ştiinţifică (sovietică) pe

tema "Civilizaţii

Spaţiale", condusă de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care

sublinia urgenţa unor studii preliminare privind problemele

ştiinţifice şi tehnice ridicate de comunicarea

cu astfel de "civilizaţii" a căror existenţă el o considera de la sine

înţeleasă.**** În anul

următor însă, tema O.Z.N.urilor a fost din nou interzisă în Uniunea

Sovietică, iar de atunci

cercetătorii sovietici îşi comunică rezultatele colegilor lor din vest

doar pe căi neoficiale.

*** UFOs, What are they? ce sunt O.Z.N.urile? în Smena, Aprilie 7, 1967. Vezi şi

articolul "Unidentified Flying Objects" – "Obiecte Zburătoare

Neidentificate" în Soviet

Life, Feb. 1968; Ostrander şi Schroeder, Psychical Discoveries Behind

the Iron Curtain ,

pp. 94-103

**** Felix Ziegel, "On Possible Exchange of Information with Extra-Terrestrial

Civilizations" despre posibilele schimburi de informaţie cu

civilizaţiile extraterestre,

studiu prezentat la Institutul de Inginerie al sindicatelor din

Moscova la 13 martie 1967

Psychic Discoveries, p. 96

În Statele Unite subiectul se situează "în afara ariei" de cercetare,

atât pentru cercurile de

resort militare, cât şi pentru oamenii de ştiinţă propriu-zişi, dar

este demn de notat faptul

că în anii din urmă un număr din ce în ce mai mare de specialişti (mai

ales tineri) iau

foarte în serios fenomenul O.Z.N. şi se întrunesc pentru a studia cele

mai adecvate metode

de cercetare; Cercetătorii Hynek şi Vallee vorbesc despre un "colegiu

invizibil" al unor

oameni de ştiinţă foarte activi în cercetarea problemei, dintre care

cei mai mulţi refuză să-şi

vadă menţionat numele (în massmedia) în contextul cercetărilor

fenomenului O.Z.N..

Există desigur şi alţii care neagă existenţa O.Z.N.urilor, punându-le

pe acestea pe seama

unor percepţii deformate, după ei O.Z.N.urile nefiind altceva decât

obiecte naturale,

baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau "proiecţii" psihologice.

Unul dintre aceşti

autori este Philip Klass; el "demască" cu delectare fenomenul O.Z.N.,

şi trage concluzia, în

urma câtorva investigaţii, că O.Z.N.urile sunt fie fenomene naturale,

fie falsuri grosolane.

Investigaţiile sale l-au convins că "ideea unor nave spaţiale

miraculoase aparţinând altor

civilizaţii este un basm confecţionat pe măsura mentalităţii adulte". *

* Philip J. Klass, UFOs Explained Explicarea O.Z.N.urilor, Random

House, New York,

1974, p. 360

Asemenea cercetători de neclintit se bazează mai ales pe faptul că

practic nu există

dovezi concrete (fizice) ale existenţei O.Z.N.urilor, chiar partizanii

cei mai vajnici ai

existenţei lor, fiind nevoiţi să recunoască puţinătatea dovezilor de

ordin fizic din chiar

cele mai bine documentate rapoarte.

Dar, ceea ce a convins un număr de savanţi, în anii din urmă, să ia în

serios fenomenul,

nu este dovada fizică a existenţei lor, ci faptul că o Multitudine de

persoane, a căror

probitate şi seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, au văzut

lucruri ce se situează dincolo

de orice explicaţie şi care au avut asupra lor un efect puternic.

Iată cum descrie Dr. Hynek aceste mărturii: "Aveam invariabil

sentimentul că mă aflu în faţa unor oameni care îmi descriu

desfăşurarea unui eveniment foarte real. Acest

eveniment se constituia pentru acea persoană într-o experienţă

capitală, pe care şi-o

aminteau în cele mai mici detalii şi care nu avea nici o legătură cu

imaginaţia; un

eveniment pentru care de obicei respectiva persoană nu era câtuşi de

puţin pregătită şi a

cărui înţelegere o depăşea cu desăvârşire" (The UFO Experience).

Această experienţă a intensei realităţi a fenomenului O.Z.N.,

conjugată cu lipsa totală a

dovezilor fizice care să ateste existenţa lor, plasează fenomenul mai

curând în sfera

studiilor de psihologie, decât în cea a investigărilor unor fenomene

fizice; mai precis, în

sfera cercetărilor prin care se studiază mai curând rapoartele decât

întâlnirile extraterestre

în sine, şi gradul de credibilitate şi consistenţă a acestor rapoarte.

Activitate care ţine deja de domeniul psihologiei, din care în mod

firesc abordările care

urmăresc exclusiv dovezile palpabile ale existenţei O.Z.N.urilor se

exclud ca neadecvate.

Dar din această perspectivă poate că nici părerea d-lui Klass cum că

aceste "nave spaţiale

miraculoase" nu sunt decât nişte "basme pentru oameni mari" nu este cu totul

neîndreptăţită. Pentru că a vedea cu proprii ochi un O.Z.N. este una,

iar a interpreta ceea ce

ai văzut (sau ceea ce altcineva a văzut) este cu totul altceva:

experienţa în sine poate să

fie reală, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate să ţină de

domeniul "basmului"

sau a miturilor contemporane.

Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea

prejudecăţilor despre

întâlnirile sau observările obiectelor extraterestre. El a arătat clar

că de cele mai multe ori

persoanele care declară asemenea întâlniri sau observări nu sunt nici

sectanţi superstiţioşi şi nici oameni needucaţi sau labili psihic.

Declaraţiile unor astfel de indivizi (care nu

prezintă credibilitate) sunt uşor de identificat şi orice cercetare

asupra lor este automat

sistată.

Dimpotrivă, relatările cele mai coerente şi mai precise vin din partea

unor oameni

normali şi responsabili (adesea de formaţie ştiinţifică), pe care

respectiva experienţă i-a

surprins sau chiar şocat şi căreia ei nu îi găsesc nici o explicaţie

(The UFO Experience);

şi cu cât experienţa este mai puternică iar O.Z.N.ul văzut mai de

aproape, cu atât mai puţin

dispusă este respectiva persoană să o relateze.

Dosarele O.Z.N. sunt o colecţie de "evenimente incredibile povestite

de către persoane

perfect credibile", după cum declară un general din cadrul Forţelor

Aeriene. Faptul că există ceva în spatele atâtor mii de declaraţii

credibile nu poate fi pus la îndoială.

3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre

Dr. Hynek, care a studiat mai în amănunţime problema decât cei mai

prestigioşi dintre experţi, distinge şase categorii generale de

fenomene O.Z.N. sau extraterestre *.

* The Hynek UFO Report raportul Hynek asupra O.Z.N.urilor-, Dell Publishing Co.,

New York, 1977, cap. 4-9; The UFO Experience, cap. 5-10

Prima dintre ele, a "luminiţelor nocturne", este şi cea mai frecvent

menţionată şi cea mai

puţin stranie dintre toate. Acestea pot fi uşor asimilate cu corpuri

cereşti, meteori etc. Şi nu sunt considerate propriu-zis O.Z.N.uri.

"Luminiţele nocturne" cu adevărat ciudate

(acelea care rămân "neidentificate"), cele care par manevrate în mod

inteligent şi nu pot fi

considerate nave spaţiale, sunt de cele mai multe ori reperate de mai

mulţi martori, printre

care ofiţeri de poliţie, piloţi, sau operatori ai turnurilor de control.

A doua categorie de O.Z.N.uri o constituie "discurile diurne", al

căror comportament este similar cu al luminiţelor de noapte. Aceste

discuri sunt aşa numitele "farfurii zburătoare"

şi ele apar în toate relatările incluse în această categorie; ceea ce

diferă este forma O.Z.N.ului,

care variază de la cilindrică până la circulară. Au un aspect metalic

şi depăşesc capacitatea celor mai sofisticate nave spaţiale cunoscute

până în prezent. Se afirmă că O.Z.N.urile de gradul doi sunt, ca şi

"luminiţele nocturne", silenţioase, şi că pot apărea în

grupuri de două sau mai multe.

În a treia categorie intră descrierile "radar-vizuale", adică reperări

de O.Z.N.uri care se fac

cu ajutorul radarului (reperările radar fiind şi ele susceptibile de

diferite erori). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, când

sunt reperate simultan de mai multe avioane (uneori trimise special să

urmărească O.Z.N.urile deja semnalate), de la distanţe relativ mici.

În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depăşite de O.Z.N.uri,

care uneori se

plasează ele în urmărirea avionului şi apoi dispar la viteze uluitor

de mari (până la 6640

km pe oră şi chiar mai mult). Uneori, ca şi în întâlnirile de gradul 1

şi 2, obiectul pare că

se divide (în două sau chiar mai multe părţi distincte), iar alteori

radarul nici măcar nu

înregistrează obiective reperate clar de piloţi în timpul zborului.

Aceste întâlniri, ca şi

cele din primele două categorii, durează de la câteva minute până la câteva ore.

Există un număr de cazuri documentate din primele trei categorii,

fiecare dintre ele fiind

observate de numeroşi martori oculari, izolaţi, credibili şi cu

experienţă. Dr. Hynek notează însă că oricare din aceste cazuri ar

putea fi produs de un set de împrejurări sau condiţii extrem de

neobişnuite şi nu neapărat de un fenomen total necunoscut.

Dar când se acumulează cazuri bine documentate şi toate asemănătoare între ele,

posibilitatea ca ele să fie puse pe seama unor condiţii naturale

excepţionale devine foarte

mică (The UFO Experience). Din acest motiv cercetătorii fenomenului se

concentrează

acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând

dosarele cel mai

bine articulate şi mai credibile pentru fiecare din ele, şi reuşind să

discearnă astfel

caracteristici şi structuri comune clare ale manifestărilor O.Z.N..

Reacţia emoţională a celor care au văzut astfel de obiecte în cadrul

întâlnirilor aparţinând

primelor trei categorii, este una de perplexitate şi uimire; ei nu îşi

pot explica câtuşi de

puţin comportamentul lor şi rămân cu dorinţa manifestă de a mai vedea

odată obiectul

"măcar un pic mai de aproape". Cazurile în care martorii au încercat

un sentiment acut de teamă sunt puţine la număr şi de cele mai multe

ori se referă la piloţi care, încercând să urmărească obiectele

necunoscute, îşi dădeau seama că au de-a face cu o tehnologie ce

depăşeşte cel mai înalt nivel cunoscut şi că respectivele obiecte sunt

pilotate clar de

cineva. Pe de altă parte, în cazul "întâlnirilor la mică distanţă",

reacţia "psihică" a

persoanelor în cauză este foarte puternică şi cu consecinţe durabile.

"Întâlnirile de gradul I" sunt cele în care un obiect luminos este

văzut de la 150 m sau

chiar mai puţin, luminozitatea lui fiind atât de puternică, încât

luminează şi solul de pe

raza lui. Ele adesea plutesc la o distanţă foarte mică deasupra

solului, parcurgând în acest

mod distanţe considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze

incredibile, silenţios, şi

mai întotdeauna pe verticală.

Cazurile de "Întâlniri de gradul I", atât de numeroase şi documentate

întotdeauna de mai mulţi martori, sunt atât de asemănătoare între ele,

încât cel care le studiază are impresia

că este vorba invariabil de acelaşi obiect zburător. Trăsătura

specifică a "Întâlnirilor de

gradul I" este însă aceea că ele au loc mai ales noaptea în zone mai

puţin locuite şi că

numărul martorilor oculari nu depăşeşte în general trei sau patru (în

cazurile examinate

de Dr. Hynek).

"Întâlnirile de gradul I" întotdeauna intimidează şi sunt adesea

terifiante, dar ele nu lasă urme vizibile asupra martorilor oculari;

aceştia sunt de obicei atât de copleşiţi de ceea ce văd, încât pierd

cu totul din vedere să fotografieze obiectul, în ciuda faptului că

uneori au

aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri

asupra martorilor oculari

este redat de unul dintre ei astfel:

"Vă asigur că oricine a văzut un astfel de obiect de atât de aproape,

fie chiar şi pentru un

singur minut, nu îl mai uită toată viaţa" (The Hynek Report ).

Experienţa este atât de

neobişnuită, încât cei care o povestesc nu sunt crezuţi, ceea ce îi

face pe aceştia să nu o

mai povestească deloc sau să o povestească doar unui cerc restrâns de

prieteni, sau de

abia peste ani de zile. Este un tip de experienţă care este foarte

reală pentru cei care au

trăit-o, dar incredibilă pentru cei care ascultă relatări despre ea.

O "Întâlnire de gradul I" tipică a avut loc în 1966 şi i-a avut drept

protagonişti pe doi şerifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5

dimineaţa ei au văzut un obiect "mare cât o

casă" ridicându-se cam la 30 m înălţime. Pe măsură ce obiectul se apropia de ei,

luminozitatea lui creştea, luminând tot locul dimprejur, oprindu-se

deasupra lor. Când a început iar să se mişte, poliţiştii l-au urmărit.

Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat

de alţi doi poliţişti, la o înălţime mai mare, după care a dispărut în

spaţiu printr-o mişcare

bruscă pe verticală.

Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat comisia

însărcinată cu

dosarul "Cărţii Albastre" să investigheze în amănunţime acest caz,

concluzia trasă fiind

aceea că poliţiştii avuseseră de-a face cu o "observare a planetei

Venus". Poliţiştii au fost supuşi unei masive campanii de ridiculizare

în presă, care a dus la distrugerea familiei

unuia dintre ei şi la ruinarea sănătăţii şi carierei sale.

Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienţa

"Întâlnirilor de gradul I"

sunt atât de obişnuite, încât ele trebuie, sau ar trebui neapărat

considerate caracteristice

tipic fenomenului O.Z.N..

"Întâlnirile de gradul II" sunt similare celor de gradul I, cu

diferenţa că obiectele

zburătoare lasă urmă pe sol iar efectul psihic asupra privitorului

este violent şi durabil.

Urmele constau în pârjolirea sau uscarea vegetaţiei pe suprafaţa pe

care a aterizat

obiectul.

Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru

investigaţia ştiinţifică, căci în

afară de relatările verbale ale fenomenului, mai există şi dovezi

materiale ale manifestării

lui. Cu toate acestea, investigaţiile ştiinţifice sunt aproape

inexistente, pe de o parte

pentru faptul că celor mai mulţi cercetători le este teamă să abordeze

problema O.Z.N.urilor

în general, iar pe de alta pentru că dovezile materiale însăşi ale

existenţei lor sunt

de obicei neconcludente din punct de vedere ştiinţific sau sunt subiective.

Există un catalog care conţine peste 800 de cazuri de acest tip din 24

de ţări (The Hynek

Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru că nici o

porţiune sau bucată de

OZN nu a fost autentificată până acum şi pentru că urmele lăsate pe

sol sunt uneori la fel

de greu de explicat ca şi întâlnirile însăşi. Aceste urme sunt de cele

mai multe ori de

formă circulară cu un diametru de 6 până la 9 m şi cu o adâncime de 30

cm până la 1

metru; pământul în interior este ars sau deshidratat şi se afirmă că

porţiunea rămâne

sterilă timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din

aceste suprafeţe nu au permis nici o concluzie clară cu privire la

posibilele cauze ale acestei sterilităţi.

"Întâlnirile de gradul II" au loc cel mai frecvent, noaptea, în

secţiuni mai puţin circulate

ale şoselelor. Este vorba aproape invariabil de un obiect luminos care

aterizează pe câmpul de lângă şosea sau chiar în mijlocul ei, în faţa

unor maşini ale căror motoare sau

faruri se opresc sau se sting brusc; pe cei dinăuntru îi cuprinde

spaima, ei nerevenindu-şi

decât odată cu decolarea O.Z.N.ului; după decolare motorul sau farurile maşinii

(martorului ocular) pot fi din nou acţionate, sau îşi revin de la sine.

Cele mai bizare dintre toate rapoartele O.Z.N. sunt cele care

relatează aşa numitele

"Întâlniri de gradul III", pentru că în ele apar şi "fiinţe vii" aşa

numiţii "ocupanţi",

"omuleţi", "humanoizi" sau "creaturi". Prima reacţie la citirea

acestor rapoarte este aceea

de a imagina "omuleţi verzi" şi de a considera ca incredibil întregul fenomen,

categorisindu-l drept fals sau halucinaţie.

Totuşi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele

acestei categorii de

fenomene O.Z.N., "Întâlnire de gradul III" (pentru care Dr. Hynek a

fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajelor de opinie

din 1974, care demonstrează că 54% din cei care ştiu ceva despre

O.Z.N.uri cred că ele sunt reale, iar 46% din cei chestionaţi cred în

existenţa vieţii inteligente pe alte planete *, indică gradul din ce

în ce mai sporit al acceptării din partea contemporanilor noştri a

posibilităţii existenţei reale a inteligenţei

"non umane".

* J. Allen Hynek şi Jacques Vallee; The Edge of Reality: A Progress

Report on Unidentified Flying Objects La graniţa realului. Starea

cercetărilor asupra obiectelor

zburătoare neidentificate t Henry Regnery Co, Chicago; 1975; pp. 289-290

Cu alte cuvinte, putem sintetiza situaţia astfel: literatura

ştiinţifico-fantastică a oferit

imaginile, "evoluţionismul" a oferit filozofia, iar tehnologia erei

spaţiale a asigurat

plauzibilitatea acestor întâlniri extraterestre.

Ceea ce este surprinzător şi uluitor în acelaşi timp este că asemenea

întâlniri au loc încă

astăzi, conform mărturiilor multor martori oculari credibili. Deci de

importanţă capitală este interpretarea care trebuie dată acestor

fenomene: să fie vorba într-adevăr de contacte

cu "vizitatorii din spaţiul cosmic", sau avem de-a face cu întâlniri

de o cu totul altă

natură, explicate însă conform cu "spiritul veacului"? Acestea sunt

întrebările care îi

preocupă pe cercetătorii fenomenului O.Z.N..

Dr. Hynek recunoaşte că îi vine greu să admită existenţa "Întâlnirilor

de gradul III":

"Dacă nu mi-ar fi teamă că ultragiez integritatea ştiinţifică,

mărturisesc că aş fi gata să

omit din toată inima acest capitol al cercetărilor referitoare la

O.Z.N.uri" (The UFO

Experience).

Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivităţii ştiinţifice, lui

îi este imposibil să

ignore Multitudinea cazurilor atât de bine documentate ale acestui

ciudat fenomen. Dintre

cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri extraterestre la mică

distanţă descrise de Dr.

Jacques Vallee, 750 menţionează aterizarea unei nave spaţiale, şi mai

mult de 300 dintre

acestea specifică prezenţa "humanoizilor" în interiorul sau în jurul

navei; o treime din

aceste cazuri sunt documentate de mai mulţi martori pentru fiecare caz în parte.

Într-unul din cazurile cu "humanoizi" ce a avut loc în noiembrie 1961

în nordul SUA,

patru bărbaţi care se întorceau de la vânătoare au observat prăbuşirea

unui obiect în

flăcări, ce parcă era un avion. Când au ajuns la locul "prăbuşirii"

toţi au văzut un obiect

alungit de formă cilindrică înfipt oblic în pământ şi cu patru figuri,

după toate aparenţele omeneşti în jurul lui.

Bărbaţii s-au deplasat în oraşul din apropiere pentru a anunţa

poliţia, iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai văzut decât

nişte luminiţe roşii, obiectul dispărând fără a lăsa

nici un fel de urmă, deşi terenul era noroios. După ce ofiţerul de

poliţie a plecat cuprins

de uimire, cei patru au văzut din nou obiectul venind spre sol ca o

lumină roşiatică. S-au

întors la casele lor cu sentimentul ciudat că a existat o porţiune de

timp "pierdută" în

timpul nopţii.

În ziua următoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de către

mai mulţi indivizi "cu

înfăţişare oficială", care i-au pus întrebări despre incident şi apoi

l-au condus acasă în

maşina lor, cerându-i să nu dezvăluie nimănui cele întâmplate.

Vânătorul a presupus că

respectivii erau anchetatori ai Forţelor Aeriene ale SUA care încearcă

să escamoteze

existenţa vreunei "maşini secrete".

Toţi cei patru protagonişti ai întâmplării au rămas extrem de marcati

de pe urmă ei şi

după şase ani unul dintre ei s-a simţit obligat să povestească totul

unui agent al

Trezoreriei Statelor Unite (Edge of Reality).

Momentele principale ale acestei relatări sunt tipice pentru multe din

seria "Întâlnirilor de

gradul III". Un caz uşor diferit îl constituie faimoasă "aterizare"

O.Z.N. de la Kelly, care a

fost investigat în amănunţime, atât de poliţie şi de Forţele Aeriene,

cât şi de cercetători

independenţi.

În seara şi noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru

adulţi şi şapte copii –

au avut o întâlnire prelungită cu "umanoizii".

Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a văzut un obiect

zburător "aterizând" în

spatele casei. Nu l-a crezut nimeni, însă o oră mai târziu "un omuleţ"

ce emitea o "lumină

ciudată" se apropia de casă. Au mai fost văzuţi şi alţi "omuleţi" (sau

poate aceiasi omuleţi

care reapăreau). Se apropiau invariabil de casă din direcţia cea mai

întunecoasă, şi

niciodată când luminile erau aprinse. l)

1) Vallee, UFOs in space o.Z.N.urile din spaţiul cosmic 187-191; Hynek, The UFO

Experience dosarul O.Z.N. pp. 172-177

Doctorul Hynek face distincţie clară între "Întâlnirile de gradul III"

şi cazurile "indivizilor

de legătură" (persoanelor care declară că au avut contact cu

extratereştii (n. tr)). Aceste

persoane "de legătură" au deseori întâlniri cu fiinţe extraterestre,

primesc adesea de la ele

"mesaje" pseudo-religioase privind existenţa unor fiinţe "superior

dezvoltate" de pe alte

planete care vor veni curând să "aducă pace pe pământ".

Astfel de indivizi sunt mai întotdeauna membri ai unor culte

religioase iscate de pe urmă

fenomenelor extraterestre. Pe de altă parte, "Întâlnirile de gradul

III" obişnuite sunt foarte

asemănătoare celorlalte tipuri de "întâlniri extraterestre"; ele li se

întâmplă unor oameni

cu ocupaţii similare şi prezentând un înalt grad de credibilitate, au

loc întotdeauna pe

neaşteptate şi produc întotdeauna un soc, fiind atât de incredibile.

"Ocupanţii" observaţi

în astfel de situaţii, sunt văzuţi mai întotdeauna (de obicei de la

distanţe foarte mici)

culegând mostre de rocă şi de sol, cercetând cu interes instalăţiile

şi vehiculele omeneşti

sau "reparându-şi" propriul vehicul de zbor.

Aceşti "umanoizi" prezintă caracteristici cu totul neumane: capete

foarte mari (care fie nu

au ochi deloc fie îi au aşezaţi la mare distanţă unul de altul, cu nas

foarte mic sau deloc şi

cu o fantă în loc de gură), picioare foarte subţiri şi lipsa gâtului;

unii au înălţimea normală

a omului, dar alţii nu sunt mai înalţi de 1m, ca în cazul Kelly din

Hopkinsville. Recent s-a

compilat un catalog ce însumează peste 1000 de "Întâlniri de gradul III".*

* Hynek, The UFO Experience dosarul O.Z.N. -, p. 31

S-au raportat şi cazuri în care ocupanţii obiectelor zburătoare au

"răpit" persoane de la

sol, cel mai adesea în scop de "testare". Credibilitatea celor care au

făcut astfel de relatări

poate fi cu greu pusă la îndoială. Aproape toate dovezile privitoare

la aceste cazuri,

(excluzându-i pe indivizii "de legătură") s-au obţinut cu ajutorul

hipnozei regresive;

experienţa este atât de traumatică pentru martori, încât ei nu şi-o

mai amintesc decât mai târziu, când ei înşişi acceptă să fie

hipnotizaţi şi să înţeleagă astfel misteriosul "salt peste timp" din

urma întâlnirii extraterestre întâlnire care până la un anumit punct

şi-o amintesc perfect.

Unul dintre cazurile cele mai cunoscute de "abducţie" a avut loc pe 19

Septembrie, 1961, la miezul nopţii, lângă localitatea Whitfield din

New Hampshire. El a devenit şi subiectul cărţii lui John Fuller (The

Interrupted Journey călătorie întreruptă), publicată într-o formă

rezumată în revista Look. În seara în care Barney şi Betty Hill se

întorceau din vacanţă, un O.Z.N. ateriza pe şosea exact, în faţa

maşinii lor. De ei s-au apropiat nişte "umanoizi" şi, ultimul lucru pe

care şi-l mai amintesc este că, două ore mai târziu s-au

trezit la o distanţă de 35 de mile de locul respectiv, tot pe şosea.

Această amnezie le procură ambilor soţi stări de mare tensiune psihică

şi disconfort fizic,

ceea ce-i făcu în final să recurgă la un psihiatru. În stare de

hipnoză ambii au relatat, independent unul de celălalt, că au fost

transportaţi la bordul unei "nave", unde

"umanoizii" i-au supus la diferite analize, luându-le probe de ţesut

cornos (unghii, piele).

Au fost eliberaţi după două ore, după ce li s-a dat în prealabil

sugestia hipnotică de a nu-şi aminti nimic din ceea ce li se

întâmplase. Ei au relatat această experienţă (tot în

condiţii de hipnoză) într-o stare psihică deosebit de zbuciumată (The

UFO Experience).

Un caz similar a avut loc pe 3 Decembrie, 1967 la ora 2:30 dimineaţa,

când un poliţist din Ashland, statul Nebraska a văzut pe şosea un

obiect ce emitea puncte luminoase şi care la

apropierea lui a decolat. Raportând apoi superiorilor săi prezenţa

unei "farfurii zburătoare" în zonă, s-a îndreptat spre casă cu o

durere de cap îngrozitoare, cu un zgomot

asurzitor în urechi şi cu urma unei lovituri roşii sub urechea stângă.

Mai târziu s-a descoperit că a existat o perioadă de 20 de minute de

care el nu-şi mai aminteşte nimic; sub stare de hipnoză însă a

mărturisit că a pornit în urmărirea O.Z.N.ului,

care a aterizat din nou. Ocupanţii au îndreptat un fascicul luminos

asupra lui şi l-au luat la bord, într-un loc plin de pupitre de

control şi de aparate asemănătoare computerelor.*

* Aceleaşi imagini au fost relatate şi de un inginer din Franţa, în

timpul "abducţiei" sale

care a durat 18 zile

La prima vedere aceste incidente par pur şi simplu de necrezut,

produse ale halucinaţiei

sau ale unei imaginaţii bolnave. Dar ele sunt prea numeroase pentru a

ne putea îngădui să

le tratăm cu uşurinţă. În măsura în care relatează întâlniri cu

aparate de zbor concrete,

reale, aceste rapoarte nu sunt desigur foarte convingătoare.

Mai mult, psihanaliştii înşişi atrag atenţia asupra faptului că

rezultatele "hipnozei

regresive" nu sunt foarte sigure; adesea persoana aflată sub hipnoză

nu este capabilă să

distingă între experienţele reale şi "sugestionările" inculcate în

subconştientul său, fie de

hipnotizor, fie de altcineva, în momentul presupusei "Întâlniri de gradul III".

Dar chiar dacă aceste experienţe nu sunt cu totul "reale" (ca fenomene

obiective în spaţiu şi în timp), faptul însuşi că ele au fost

"implantate" în minţile oamenilor în proporţii atât

de masive în anii din urmă este deja semnificativ. Fără îndoială că

"ceva" există şi în spatele acestor cazuri de "abducţie", iar recent

cei care investighează fenomenele O.Z.N. au început să caute

explicaţiile lor în alte direcţii.

Asemenea experienţe, şi mai ales "Întâlnirile de gradul III" ale

anilor '70, sunt în mod

vizibil legate de fenomenele paranormale sau oculte. Uneori, cu puţin

înainte de a întâlni

OZN-uri, cei care urmează a fi protagoniştii lor visează lucruri

ciudate, sau aud bătăi în uşă în condiţiile în care nu se află nimeni

în apropiere, sau primesc vizite ciudate după

aceea; unii primesc mesaje telepatice de la cei din interiorul O.Z.N.ului.

OZN-urile chiar ajung să dispară şi să apară în loc să decoleze şi să

aterizeze cu viteze

mari; alteori au loc "vindecări miraculoase" în prezenţa lor sau când

cineva este expus la

lumina emisă de ei. *

* Jacques Vallee, The Invisible College, E. P. Dutton, Inc., New York,

1975, pp. 17, 21

Alteori însă "Întâlnirile de gradul III" au dus şi la leucemie, precum

şi la boli produse de radiaţii; adesea efectele produse asupra

psihicului sunt tragice: deteriorarea personalităţii, demenţă,

sinucidere**.

** John A. Keel, UFOs : Operation Trojan Horse o.Z.N.urile:

Operaţiunea Calul Troian,

G. P. Putnam's Sons, NewYork, 1970, p. 303

Sporirea şi intensificarea "componentei psihice" a întâlnirilor

extraterestre i-a determinat pe cercetători să le asemene pe acestea

cu fenomenele oculte, care produc efecte psihice asemănătoare cu cele

declanşate de apariţia O.Z.N.urilor (The Invisible College).

Mulţi cercetători au remarcat asemănarea dintre fenomenele O.Z.N. şi

spiritismul secolului al XIX-lea, în care fenomenele psihice se

combină cu efecte fizice stranii, "tehnologia"

acelora fiind desigur mai primitivă. În general, în anii '70 a început

să dispară distincţia între fenomenele O.Z.N. "propriu-zise", sau

"normale", şi diferitele culte O.Z.N., şi aceasta

datorită faptului că în această decadă omenirea a devenit din ce în ce

mai receptivă la

practicile oculte.

4. Explicarea fenomenelor O.Z.N.

Cea mai recentă carte a Dr. Jacques Vallee despre O.Z.N.uri, The

Invisible College dezvăluie care sunt opiniile unora dintre cei mai

prestigioşi cercetători asupra acestei probleme. Dr. Vallee consideră

că ne aflăm astfel "foarte aproape" de o înţelegere clară a

naturii acestui fenomen.

El observă că ideea existenţei unei forme de inteligenţă

"extraterestră" a devenit la modă, atât printre oamenii de ştiinţă,

cât şi în cercurile celor care ghicesc norocul (astrologii zilelor

noastre), mai ales ca rezultat "al setei neostoite de a contacta

inteligenţe superioare care să aducă rezolvarea miraculoasă a tuturor

problemelor ce sfâşie şi agită biata noastră planetă".

În mod semnificativ el mai notează că ideea unor vizitatori din

spaţiul extraterestru a

devenit marele mit, sau "superbul neadevăr" al vremurilor noastre.

Totuşi credinţa în acest mit i se pare o naivitate: "Explicaţia

aceasta este prea

rudimentară; ea nu acoperă diversitatea interacţiunilor dintre

ocupanţii obiectelor

zburătoare şi pământeni, şi nici marea varietate comportamentală a

celor dintâi". Dr.

Hynek notează că, pentru a explica diversitatea efectelor produse de

O.Z.N.uri, trebuie să

plecăm de la ideea că ele sunt "un fenomen cu efecte fizice fără

îndoială, dar care

prezintă şi atribute ce ţin de sfera psihicului" (The Edge of Reality,

p. 259). Dr. Vallee

crede că ele sunt "atât obiecte fizice, cât şi instrumente psihice,

ale căror proprietăţi

specifice rămân să fie definite de acum înainte" (The Invisible

College, p. 200).

Teoria că O.Z.N.urile nu există de fapt ca obiecte concrete şi că ele

ţin doar de fenomenele

psihice sau parafizice a fost înaintată de un număr de cercetători

încă de la începutul

anilor 1950. Pe parcurs însă ea s-a erodat, pe de o parte datorită

proliferării grupurilor de

tip sectar ce exaltau ideea originii "extraterestre" a O.Z.N.urilor,

şi pe de alta datorită chiar

explicaţiilor oficiale, ce corespundeau perfect marii majorităţi a

opiniei publice, conform

căreia întregul fenomen este pură imaginaţie. *

* Keel, UFOs: Operation Trojan Horse, pp. 38,41

Dar, în prezent, cercetători de mare prestigiu sunt de acord în a

considera că, deşi O.Z.N.urile

prezintă indubitabil caracteristici "fizice", ele nu pot fi nicidecum

socotite "nave

spaţiale" aflate în posesia cuiva, ci ele ţin în mod clar de domeniul

parafizic sau ocult.

Într-adevăr, de ce atât de multe O.Z.N.uri aterizează atât de des

exact pe mijlocul şoselelor? De ce aceste aparate atât de sofisticate

şi demonstrând o tehnologie atât de "avansată" au nevoie atât de des

să fie "reparate"? De ce este nevoie ca ocupanţii lor să ia atât de

des probe de la sol (pe parcursul unei perioade care însumează deja 25

de ani!) şi să "testeze" un număr atât de mare de oameni dacă ele sunt

într-adevăr misiuni de recunoaştere aşa cum pretind "umanoizii" de la

bordul lor?

Dr. Vallee se întreabă pe bună dreptate dacă nu cumva ideea cu

"vizitatorii din spaţiul

cosmic" este o pură diversiune, având "scopul precis de a disimula

natura infinit mai

complexă a tehnologiei, care mai ales dă amploare acestor fenomene"

(The Invisible

College, p. 28). El crede că "de fapt noi nu avem de-a face cu valuri

succesive de vizitatori extratereştri; noi ne confruntăm de fapt cu un

sistem de control". "De fapt prin "Întâlnirile de gradul III" se

realizează un foarte eficace sistem de control al convingerilor şi

credinţelor individului". "Fiecare val de O.Z.N.uri are un impact

social din ce în ce mai mare. Mase din ce în ce mai largi de tineri

sunt atraşi până la fascinaţie de problemele

cosmosului, de fenomenele psihice şi para-psihice, de noi frontiere

ale conştiinţei. Apar mereu pe această temă sumedenii de cărţi şi

articole care modifică în profunzime

mentalităţile şi întreg spaţiul cultural în care trăim".

Într-o altă carte a sa, Dr. Vallee notează: "A devenit deja posibilă

determinarea a mari

segmente ale populaţiei să creadă în existenţa unor rase

supranaturale, în posibilitatea

maşinilor zburătoare, în pluralitatea lumilor locuibile, şi aceasta

doar cu ajutorul câtorva

scene şi imagini atent regizate, ale căror detalii sunt adaptate

desigur culturii şi

superstiţiilor existente într-un anumit spaţiu geografic la un moment dat"1).

* Vallee, Passport to Magonia paşaport pentru Magonia, Henry Regnery

Co., Chicago,

1969, pp. 150-1

Există însă unele mici detalii care pot arunca lumină asupra

înţelesului acestor "scene regizate" şi care nu au scăpat

cercetătorilor atenţi ai fenomenului, mai ales atunci când s-au avut

în vedere "Întâlnirile de gradul III" şi cele de "contact direct" cu

umanoizii; şi

anume, acestea sunt detalii de o factură profund "absurdă" sau care sunt de un

raţionament a căror raţionalitate nu poate nicicum anula latura lor

absurdă (Valle, The

Invisible College).

În mod şi mai semnificativ, întâlnirile sunt în întregime gratuite,

fără vreun scop sau

înţeles clar. Un psihiatru din statul Pennsylvania a avansat chiar

ideea că absurditatea ce

caracterizează aproape toate "Întâlnirile de gradul III", nu este

altceva decât o foarte clară

tehnică hipnotică. "Când persoana este tulburată de elemente absurde

sau contradictorii,

pe care se luptă să le înţeleagă, atunci psihicul său este foarte

deschis şi receptiv la

transferul de idei, la vindecări miraculoase, şi aşa mai departe".

Dr. Vallee compară această tehnică cu iraţionalitatea koan-urilor* din

budismul zen şi

remarcă similaritatea dintre întâlnirile extraterestre şi diferitele

ritualuri oculte de iniţiere

care "predispun mintea" la "nou set de structuri simbolice". Toate

acestea indică în opinia

lui trecerea "la o nouă formă de religie".

* koan = paradox folosit ca temă de meditaţie în zenbudism, cu scopul

de a anihila orice recurs al minţii la raţiune şi raţionalitate şi de

a forţa individul să dobândească

instantaneu o iluminare de tip intuitiv wEBSTER's New Collegiate

Dictionary (n. tr. )

Înţelegem Aşadar că întâlnirile extraterestre nu sunt altceva decât

formele moderne ale unui ocultism vechi de când lumea. Abandonând

credinţa în Iisus Hristos, omenirea îşi

caută acum "mântuitori" în spaţiul extraterestru, iar fenomenele în

discuţie nu fac altceva

decât să furnizeze, prin materialitatea lor o.Z.N.uri, extratereştri

-, recuzita externă

necesară credibilităţii. Dar în ce constă totuşi acest fenomen? Cine

să fie cei care "îl regizează" şi, mai ales, în ce scop ar face-o?

Răspunsul la cel puţin primele două întrebări îl dau oamenii de

ştiinţă înşişi, deşi, neavând competenţă în domeniul religios, ei nu

sesizează semnificaţiile mai profunde ale

descoperirilor lor. Unul dintre ei, profesorul Brad Steiger de la

Universitatea statului

Iowa, care a şi scris mai multe cărţi în domeniul ce ne interesează, a

făcut, după o

cercetare amănunţită a documentelor susţinute în "Cartea Albastră"

redactată de Forţele

Aeriene, următoarea declaraţie: "Avem de-a face aici cu un fenomen

parafizic Multidimensional, ale cărui rădăcini ţin de sfera planetei

Pământ" (Canadian UFO Report,

Summer, 1977).

John Keel, care a pornit în cercetările sale asupra O.Z.N.urilor cu

mult scepticism şi care

în materie de religie este un agnostic, scrie: "În esenţa lor,

O.Z.N.urile,…sunt manifestarea

unei lumi pline de duhuri şi de fantome, al cărei univers mintal este

straniu şi aberant;

este realitatea unei lumi dominate de iluzie… în care realitatea

însăşi este distorsionată de

forţe stranii, care în mod vădit pot manipula spaţiul, timpul şi

materia fizică forţe care se

situează aproape în totalitate dincolo de puterea noastră de

înţelegere… Apariţiile O.Z.N.

par a fi pe de-a întregul variaţii minore ale fenomenelor demonice

vechi de când lumea"

(UFOs: Operation Trojan Horse).

Într-o bibliografie recentă a fenomenelor O.Z.N. pregătită de

Biblioteca Congresului, se

notează la prima pagină următoarele: "Multe dintre rapoartele asupra

O.Z.N.urilor, care se

publică în prezent în presa de mare audienţă la public, relatează

incidente care sunt

izbitor de asemănătoare fenomenelor de posedare demonică, psihice sau

de alt fel, pe care

teologii şi parapsihologii le cunosc de multă vreme"*. Cei mai mulţi

cercetători ai

fenomenului O.Z.N. caută de acum explicaţia lui în sfera

demonologicului şi a ocultului.

* Lynn G. Catoe, UFOs and Related Subjects: An Annotated Bibliography

o.Z.N.urile şi

alte subiecte înrudite: O bibliografie adnotată -; US Government

Printing Office,

Washington, D. C.1969

În câteva studii recente efectuate de cercetători protestanţi

(evanghelici) toate aceste

dovezi sunt unite şi sistematizate, iar concluzia care se impune este

că fenomenele O.Z.N.

sunt de origine demonică **. Este adevărat că unele dintre ele s-au

dovedit a fi rezultate ale şarlataniei sau halucinaţiei, dar acesta nu

este nici pe departe cazul tuturor miilor de

dosare care s-au acumulat până în prezent asupra fenomenului. Că frauda este de

asemenea întâlnită în cadrul şedinţelor de spiritism este foarte

adevărat. Dar spiritismul însuşi, atunci când este autentic, produce

negreşit stări "paranormale", care nu sunt

altceva decât rezultate ale acţiunilor demonice. La fel stau lucrurile

cu fenomenele O.Z.N..

** Clifordd Wilson şi John Weldon, Close Encounters: A Better

Explanation, O mai bună

explicare a Întâlnirilor Extraterestre, Master Books, San Diego, 1978; Spiritual

Counterfeits Project revista Dosarului "Falsuri Spirituale", Berkeley,

Calif., Aug. 1977;

"UFOs: Is Science-Fiction Coming True?" se adevereşte literatura

ştiinţifico-fantastică

despre O.Z.N.uri?"

Istoriile de caz din grupa contactului direct cu O.Z.N.urile dezvăluie

caracteristici tipice, identice cu cele care se regăsesc în practicile

oculte sau demonice. De exemplu, un ofiţer

de poliţie din California a văzut primul O.Z.N. în iunie, 1966, şi de

atunci înainte a avut

foarte des astfel de întâlniri.

"Devenisem complet obsedat de O.Z.N.uri. Eram convins că ceva absolut

măreţ mi se va întâmpla în curând. Am renunţat la lecturile zilnice

din Biblie, nu m-am mai gândit la

Dumnezeu, dar în schimb am început să citesc cu înverşunare toate

cărţile despre O.Z.N.uri care-mi cădeau în mână… Vegheam nopţile,

aşteptând în zadar să mai primesc vreun semn, încercam să comunic

mental cu ceea ce eu credeam că sunt fiinţe extraterestre,

aproape că mă rugam la ei să-mi apară în faţă sau să intre într-un fel

în legătură cu mine".

În cele din urmă a cunoscut ce înseamnă o "Întâlnire de gradul III"; o

"navă" cam de 24

m în diametru i-a apărut în faţă, dar a decolat imediat, lăsându-l

perplex şi cu expectativa

unui moment "măreţ" dar nimic n-a mai urmat după toate acestea.

O.Z.N.urile au încetat să

mai apară, iar omul, frustrat în aşteptările sale, a început să bea

până la atingerea unei

stări depresive în care îl încerca din ce în ce mai des gândul

sinuciderii. Nu a reuşit să iasă din acest iad decât prin convertirea

la Hristos. Cei care însă au intrat în contact nemijlocit cu înşişi

extratereştrii, au lucruri cu mult mai înfricoşătoare de povestit. Ei

devin literalmente "posedaţi" de aceste fiinţe care încearcă mai întâi

să-i ucidă pe cei care le opun rezistenţă. (UFOs: A Better

Explanation).

În afară de semnificaţia generală a fenomenului O.Z.N., "Întâlnirile

de gradul III" mai ales ne obligă să înţelegem că scopul lor precis

este acela de a înşela individul care participă la ele şi de a-l

împinge, fie spre a căuta noi "contacte" al căror "mesaj" mai apoi

să-l popularizeze, fie şi aceasta întotdeauna spre stări de acută

confuzie şi dezorientare personală.

Dacă amestecul ciudat de elemente fizice şi psihice ce caracterizează

fenomenele O.Z.N.

este şi aspectul ce intrigă cel mai mult pe cercetători, rămânând din

punctul lor de vedere fără soluţie, el este însă cu totul explicabil

celor care cunosc textele de spiritualitate

ortodoxă şi mai cu seamă Vieţile Sfinţilor.

În interiorul acestei spiritualităţi se ştie că şi demonii dispun de

"trupuri fizice", numai că "materia" din care sunt făcute ele este

atât de subtilă, încât nu poate fi sesizată decât de oameni cu "uşile

spirituale ale percepţiei" deschise, fie prin voinţa lui Dumnezeu, ca

în

cazul sfinţilor, fie împotriva ei în cazul vrăjitorilor sau celor care

acceptă să fie mediumi în şedinţele de spiritism ***.

*** Doctrina Ortodoxă despre demoni şi îngeri şi modul în care este

simţită acţiunea lor

de către oameni a fost sintetizată (printre alţii n. tr. ) de marele

episcop şi părinte al

Bisericii din secolul al XIX-lea Ignatie Breancianinov; ea este expusă

pe larg în cartea

The Soul After Death sufletul după Moarte -, St. Herman of Alaska Brotherhood,

Platina, California, 1979, Din Ignatie Breancianinov stau trad. în lb.

rom. extrase în vol.

Cuvânt despre moarte, Ed. "Pelerinul Român", Oradea 1993

Literatura ortodoxă oferă numeroase exemple de manifestări demonice,

care se potrivesc

perfect cu scenariul întâlnirilor extraterestre: fiinţe şi obiecte

concrete (adică prezente şi

contrafaceri demonice) care "apar" şi "dispar" brusc, care au

întotdeauna menirea de a

înspăimânta şi semăna confuzie între oameni, ducându-i în final la

distrugere. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare şi a Sfântului Ciprian al

Cartaginei, care mai înainte fusese

vrăjitor, sunt pline de astfel de incidente ****.

**** Vezi Vieţile Sfinţilor (pe larg) editate cu începere din 1991 la

Episcopia Romanului şi Proloagele, vol. I-II (Vieţile Sfinţilor pe

scurt ), Craiova 1991 (n. tr. )

Viaţa Sfântului Martin Milostivul (397, episcop de Tours, menţionat în

Proloage vol. I,

13 feb.) conţine un exemplu interesant de acţiune demonică care prin

puterea ei de a manipula obiecte "fizice" se potriveşte perfect cu

momente similare din cadrul "Întâlnirilor de gradul III".

Un anume tânăr Anatolie se face monah lângă Mânăstirea Sfântul Martin,

dar din falsă smerenie devine victima înşelăciunii diavoleşti. I se

pare că stă de vorbă cu "îngerii", iar

ca să-l încredinţeze de "sfinţenia" sa, aceşti "îngeri" au promis să-i

dăruiască "o mantie

strălucitoare din cer" ca semn al "puterii dumnezeieşti" ce se

sălăşluia deja în el.

"Deci, într-una din nopţi, pe la miezul nopţii, se făcu zgomot mare de

paşi ce parcă jucau, şi de murmure ca de multe voci în schit, iar

chilia lui Anatolie se umplu de lumină. Apoi se aşternu liniştea, iar

cel înşelat ieşi din chilia sa, purtând "straiul cel dumnezeiesc".

Cineva a adus o lumânare şi toţi fraţii au cercetat cu atenţie haina.

Era peste măsură de moale şi de lucioasă, iar culoarea era roşie ca

para. Nimeni nu putea spune din ce anume

era făcută, însă la vedere şi la pipăit părea o haină şi nimic mai mult".

În zori, duhovnicul tânărului Anatolie vrea să-şi ia ucenicul pentru

a-l duce la Sfântul Martin, ca să se descopere dacă întâmplarea nu era

cumva o înşelăciune diavolească. De frică, ucenicul refuză, "şi când

fraţii îl traseră cu de-a sila, haina cu pricina se făcu

nevăzută din mâinile lor".

Autorul acestei mărturisiri (care fie a asistat personal la

întâmplare, fie a aflat-o de la

participanţii direcţi la ea) încheie istoria astfel: "diavolul nu a

putut să-şi ţină până la

capăt înşelăciunea, sau să şi-o ascundă, când a auzit că va ajunge

înaintea feţei Sfântului

Martin".

"Era în puterea Sfântului Martin să recunoască pe diavol în orice chip

s-ar fi arătat, fie cu

firea sa proprie, fie preschimbat în vreo altă formă a răutăţii cu

care să-i înşele pe

oameni" inclusiv în forma idolilor şi chiar în chipul lui Hristos

însuşi, îmbrăcat ca

Împărat, lumina din jurul trupului său fiind însă roşie (semn că este

de la diavolul, după

Sfinţii Părinţi, vezi Filocalia vol. 1-12, trad. Pr. D. Stăniloae n. tr.)

Deci nu încape nici o îndoială că "farfuriile zburătoare" ale zilelor

noastre se încadrează

perfect în "tehnologia" diavolească; cu adevărat, nimic altceva nu

le-ar putea explica la

fel de bine. Astfel, feluritele înşelăciuni diavoleşti despre care ne

avertizează scrierile

patristice, s-au adaptat la mitologia contemporană a spaţiului cosmic

nimic mai mult.

De exemplu, Anatolie cel din povestirea de mai sus s-ar fi numit

"individ de legătură". Iar scopul "obiectului neidentificat" nu este

greu de lămurit. El este acela de a-i impresiona şi de a-i umple pe

spectatori de un sentiment de teamă în faţa "misterului". în acelaşi

timp, de a produce "dovada" existenţei unor "inteligenţe superioare"

(care se numesc "îngeri",

pentru cei care le cad victime dintre rândurile credincioşilor, sau

"extratereştri", pentru

omul ateu contemporan), ale căror mesaje transmise oamenilor să aibă

astfel o autoritate

care să nu poată fi pusă la îndoială. Vom analiza aceste mesaje în

cele ce urmează.

În viaţa Sfântului Nil de Sorska (cel care în secolul XIV a întemeiat

schiturile ca centre de viaţă monahală în Rusia), se descrie o

"răpire" demonică care este aproape identică cu "abducţia"

extraterestră.

La câtăva vreme după moartea Sfântului Nil locuiau în mănăstirea lui

un preot şi fiul său.

"Odată, pe când băiatul fusese trimis cu o treabă la cineva, îi apăru

deodată în faţă un om ciudat care îl apucă de mână şi îl duse, ca şi

când ar fi fost purtat de vânt, în mijlocul unei păduri foarte

sălbatice". şi pe când preotul şi monahii se rugau la Sfântul Nil să-i

ajute să descopere copilul pierdut, Sfântul veni în ajutorul băiatului

şi stătu afară, în faţa ferestrei la care era aşezat copilul; iar când

lovi tocul uşii cu toiagul ce-l ţinea în mână, clădirea se

zgudui din temelii şi toate duhurile necurate căzură la pământ.

Sfântul porunci diavolului să ducă băiatul înapoi de unde îl luase şi

se făcu nevăzut.

Apoi, după oarece strigăte şi ceartă între diavoli, "acelaşi străin

apucă băiatul şi-l duse la

Schit ca vântul,… aşezându-l pe o căpiţă de fân, după care dispăru".

Când l-au găsit călugării, băiatul le povesti tot ce i se întâmplase,

ce văzuse şi ce auzise. De atunci încolo umbla foarte smerit, purtând

în el parcă o anumită teamă".**

Într-o "răpire" demonică similară din Rusia secolului XIX, un tânăr,

blestemat fiind de

mama sa, deveni timp de 12 ani sluga unui diavol întruchipat într-un

"bunic", având

puterea de a sta nevăzut în mijlocul oamenilor, ajutându-l astfel pe

diavol să semene

confuzie printre ei**.

** The Northern Thebaid, -Tebaida nordului st.Herman alaska Brotherhood, 1975,

pp. 91-92

** St. Nilus, The Power of God and Man's Weakness (in Russian) puterea lui

Dumnezeu şi slăbiciunea omenească (în lb. rusă), St. Sergius' Lavra,

1908; St. Herman

Brotherhood, 1976, pp. 79-98

În secolele trecute astfel de întâmplări adevărate despre acţiunile

drăceşti nu uimeau pe

nimeni (pentru că omenirea acelor vremuri era conştientă de realitatea

puterii diavolului –

n. tr.). Astăzi însă, unul din semnele crizei spirituale la care

asistăm, constă din aceea că

omul modern, în pofida "iluminismului" şi a "înţelepciunii" sale,

fiind confruntat din nou

cu astfel de experienţe nu mai este capabil să şi le explice, pentru

că a pierdut trăirea

vieţii duhovniceşti care să-l ajute la aceasta.

Cercetătorii actuali ai fenomenelor extraterestre, în încercarea lor

de a explica fenomene

care au devenit prea evidente pentru a mai fi ignorate, s-au alăturat

cercetătorilor din

domeniul psihiatriei şi psihologiei, pentru a formula o "teorie

unificată", care să permită

analiza globală a acestor fenomene atât psihice, cât şi fizice. Dar

aceşti cercetători nu fac altceva decât să perpetueze metoda modernă

"raţională" a gândirii de sorginte iluministă pentru a cerceta un

domeniu spiritual, nedându-şi seama însă că acesta nu poate fi

investigat cu mijloacele ştiinţifice "obiective", ci exclusiv cu

instrumentul credinţei.

Lumea fizică este neutră din punct de vedere moral, ea putând fi

cunoscută relativ uşor în urma observaţiei ştiinţifice; dar lumea

nevăzută a spiritului comportă entităţi (fiinţe) atât ale binelui cât

şi ale răului, pentru care cercetătorul ştiinţific nu poate avea

instrumente

"obiective" de discriminare, decât în condiţiile în care el acceptă

revelaţiile referitoare la

ele pe care Adevărul întrupat, adică Iisus Hristos, le-a adus oamenilor.

Astfel, cercetătorii contemporani ai fenomenului extraterestru

plasează cărţile Sfintei

Scripturi, scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, pe acelaşi plan cu

textele spiritiste de

inspiraţie demonică, neputând din această cauză distinge între

activităţile demonice şi

cele efectuate de îngeri.

Dar ei acum ştiu (după o lungă perioadă în care ştiinţa a fost

dominată de prejudecăţi materialiste) că există un domeniu al realului

de esenţă nefizică ale cărui efecte sunt

observabile în fenomenele extraterestre. Dar câtă vreme ei vor

persista să abordeze acest domeniu în mod "ştiinţific", ei vor

continua să fie duşi în eroare, cu aceeaşi uşurinţă cu care este

înşelat cel mai naiv "individ de legătură".

Când încearcă să determine cine sau ce se află în spatele fenomenelor

extraterestre şi care

ar putea fi semnificaţia lor, aceşti cercetători cad pradă,

inevitabil, celor mai fanteziste

speculaţii. Vallee însuşi se mărturiseşte dezarmat în faţa

manifestărilor extraterestre,

neputând spune dacă ele sunt "un mecanism scăpat de sub control", o

"reuniune solemnă

de înţelepţi" plină de bunăvoinţă (aşa cum ar vrea să ne facă să credem mitul

"extraterestru"), sau o "teribilă monstruozitate superumană a cărei

simplă contemplare

duce orice fiinţă omenească în pragul demenţei", adică o

monstruozitate care este, prin

natura ei, demonică.*

* The Invisible College p. 206

O evaluare justă a fenomenelor extraterestre nu poate fi atinsă decât

din interiorul

revelaţiei şi al experienţei hristice, fiind accesibilă doar

creştinului credincios care trăieşte

real şi cu smerenie pe aceste coordonate. Nimeni nu poate afirma că

omului îi este dat să

"explice" în amănunt şi pe de-a întregul lumea nevăzută a îngerilor şi

a demonilor; dar

cunoaştem destul prin descoperirile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei

Tradiţii, pentru a fi

încredinţaţi de realitatea acestor fiinţe spirituale (îngeri şi

diavoli) şi de modul în care trebuie să reacţionăm noi la influenţele

lor, mai ales atunci când trebuie să dejucăm şi să

învingem înşelăciunile diavoleşti.

Cercetătorii fenomenelor extraterestre au ajuns la concluzia că ele

sunt identice cu fenomenele numite "demonice"; dar numai creştinul şi

anume cel ortodox, care este instruit şi luminat de 2000 de ani de

experienţa patristică a luptei cu demonii este

capabil să înţeleagă semnificaţia adâncă a acestei concluzii.

5. Semnificaţia fenomenelor O.Z.N.

Care este deci semnificaţia fenomenelor extraterestre contemporane? De

ce au apărut ele,

din punctul de vedere al timpului istoric, tocmai acum? Care este

mesajul lor? Ce viitor anunţă ele omenirii?

*

În primul rând, fenomenele extraterestre nu constituie decât unul din

Multitudinea de evenimente "paranormale" care uluiesc omenirea la ora

de faţă. Cu doar câţiva ani în

urmă, cei mai mulţi le-ar fi considerat "minuni" de domeniul

fanteziei. Dr. Vallee, în cartea sa Colegiul invizibil se exprimă

astfel: "Observăm în mediul nostru înconjurător

evenimente neobişnuite şi neaşteptate ce se numără cu miile". Ele

produc "o mutaţie

generală în structurile de credinţă religioasă ale oamenilor, în

întreaga lor mentalitate

privitoare la conceptul de invizibil". "Se întâmplă ceva ciudat cu

conştiinţa oamenilor zilelor noastre"; "aceeaşi putere sau forţă care

a marcat rasa umană în trecut se manifestă din nou asupra ei în

prezent".

În limbaj creştin, aceasta înseamnă că avem de-a face cu o nouă

dezlănţuire demonică

asupra omenirii. În viziunea apocaliptică creştină (a se vedea

sfârşitul cărţii), se ştie de existenţa unui timp (pe care tocmai îl

trăim) în care puterea ce ţine în frâu cele mai de pe urmă şi cele mai

sălbatice manifestări demonice pe pământ nu se va mai manifesta la un

moment dat (II Tes. 2,7).

Dispariţia modurilor de guvernare şi a ordinii publice bazate pe

concepţia creştin-ortodoxă asupra lumii, întruchipată de persoana

regelui, domnului creştin-ortodox sau

împăratului, este deja de multă vreme un fapt istoric.

Viziunea creştin-ortodoxă asupra lumii nu mai există ca un tot organic

nealterat, căci

Satan a fost "dezlegat din închisoarea lui" în care a fost ţinut

închis prin harul Bisericii lui

Hristos. El a ieşit acum, "să amăgească neamurile" (Apoc. 20, 7-8),

spre a le pregăti

pentru închinarea la Antihrist spre sfârşitul vremurilor.

Poate că niciodată de la începuturile Creştinismului încoace puterile

demonice nu s-au manifestat într-un număr atât de mare şi atât de pe

faţă ca în zilele noastre. Teoria "vizitatorilor din spaţiul

extraterestru" nu este decât unul din multele pretexte pe care le

folosesc aceste puteri pentru a disemina şi a acredita ideea

existenţei unor "fiinţe

superioare" care îşi vor asuma responsabilitatea destinului omenirii.

În al doilea rând, O.Z.N.urile nu sunt altceva decât tehnici

mediumistice de ultimă oră,

prin care diavolul îşi câştigă aderenţi pentru sfera lui ocultă. Ele

sunt un semn teribil al marii susceptibilităţi a omului contemporan la

influenţele demonice, aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată în era

creştină. În secolul trecut de exemplu, era de obicei necesară

participarea la şedinţe de spiritism pentru a intra în contact cu

demonii, pe când astăzi

privirea cerului este suficientă în acest scop (este adevărat, de

preferinţă noaptea).

Omenirea a pierdut în prezent şi ultima rămăşiţă a unei viziuni

creştine asupra existenţei,

plasându-se acum în mod pasiv la dispoziţia Multiplelor "puteri"

coborâtoare din văzduh.

Recentul film Întâlnire de gradul III este o dezvăluire şocantă despre

cât de superstiţios a putut deveni omul contemporan, omul aşa-zis

"eliberat" de sub imperiul credinţei creştine "obscurantiste"; acest

om este gata într-o clipă să creadă, fără să pună nimic la îndoială,

orice "experienţă" neobişnuită, indiferent unde l-ar duce ea, fără

să-i treacă prin cap măcar că are de-a face cu grosolane contrafaceri

diavoleşti *.

* Două alte recent descoperite fenomene "paranormale" demonstrează cu

câtă îndrăzneală demonii se folosesc de mijloace fizice (în

particular, aparate tehnice moderne) pentru a intra în contact cu

oamenii. (1) Un cercetător leton (acum urmat de alţii) a descoperit

fenomenul vocilor misterioase care apar inexplicabil pe benzile

aparatelor de înregistrare, chiar şi atunci când înregistrările se

realizează în condiţii de

laborator într-o atmosferă epurată de orice zgomot, efectul lor fiind

foarte apropiat cu cel al şedinţelor de spiritism. Prezenţa unui mediu

sau a unui "psihic" în cameră favorizează

acest fenomen (Konstantin Raudive, Breakthrough: An Amazing Experiment

in Electronic Comunication with the Dead breşă către lumea nevăzută: O

experienţă uluitoare de comunicare electronică cu morţii, Taplinger

Publishing Co., New York,

1971). (2) Se presupune că deseori, liniile telefonice au fost folosite de

"extratereştri" cu voci metalice pentru a intra în contact cu

"indivizii de legătură", cât şi

cu cercetători ai fenomenelor extraterestre. în ultimii ani însă s-au

raportat şi cazuri în

care la telefon au fost auzite şi voci ale persoanelor decedate. Nu se

poate nega, după cum

declară însuşi reporterul acestui fenomen, că "diavolii cei de demult

se află acum din nou

printre noi", într-o măsură nemaiîntâlnită în trecut (Keel,

O.Z.N.urile: Operaţiunea Calul Troian, p. 308

În al treilea rând, "mesajul" adus de O.Z.N.uri este de natură să

pregătească lumea pentru apariţia lui Antihrist; "mântuitorul"

omenirii apostaziate soseşte pentru a stăpâni lumea.

Poate că vor sosi chiar din văzduh, pentru a imita mai bine venirea

Mântuitorului (Matei

24,30; Fapte 1,11). Sau poate că "vizitatorii extratereştri" vor

ateriza în locuri publice pentru a declanşa o închinare "cosmică" în

faţa stăpânului lor. Sau poate că "focul

pogorât din cer" (Apoc. 13,13) nu va fi decât o parte a marelui

spectacol demonic

rezervat vremilor din urmă. Oricum, mesajul adresat omenirii zilelor

noastre acesta este:

"mântuirea aşteptaţi-o nu de la Adevărul creştin aflat prin

descoperire dumnezeiască şi nu

de la credinţa în Dumnezeu Cel nevăzut, ci de la vehiculele din spaţiu".

Este unul din marile semne ale vremilor de pe urmă acesta:… şi

spaime şi semne mari din

cer vor fi (Luca 21,11). Nu mai departe decât acum o sută de ani,

Episcopul Ignatie

Briancianinov nota în cartea sa Despre semne şi minuni: ** "…cu câtă

aviditate caută

creştinii noştri să vadă minuni, sau chiar să facă ei înşişi minuni!

Această căutare nu dă

altceva la iveală decât înşelăciunea de sine, care se naşte din buna

părere de sine şi din

slava deşartă, şi care se sălăşluieşte în suflet punând stăpânire pe el".

** On miracles and signes, Yaroslavl, 1870, retipărită de Holy Trinity

Monastery,

Jordanville, N.Y. 1960

"Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii

sunt mai setoşi de

minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg

deschisă pentru o

mulţime de false minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare

nenorocita înţelepciune

cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele".

Iată în această carte şi câteva rânduri pentru cercetătorii

fenomenului extraterestru:

"Antihrist va face mai cu seamă minuni în văzduh, adică acolo unde îşi

are satan împărăţia. Minunile vor izbi cel mai tare simţul văzului, pe

care îl vor fermeca şi înşela.

Sfântul Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea

sfârşitului lumii,

afirma că Antihrist va face semne mari încât şi foc să pogoare din

cer, pe pământ, înaintea

oamenilor (Apoc. 13,13). Sfânta Scriptură indică această minune ca

fiind cea mai mare

dintre minunile lui Antihrist, iar locul apariţiei ei este văzduhul.

Va fi un spectacol

splendid şi înfricoşător".

Sfântul Simeon Noul Teolog spune şi el: "cel care se nevoieşte cu

rugăciunea, să nu privească des în văzduh, căci într-acolo se află

sălaşul duhurilor rele, care lucrează mari şi felurite înşelăciuni"

(Philokalia, "The Three Forms of Heedfulness" – "Cele trei feluri de

pază").

"Oamenii nu vor înţelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici

un fel de noţiune de bine sau scop raţional, nici un înţeles clar, că

sunt străine de adevăr şi pline de minciună, de toată sălbăticia şi

răutatea, că sunt scamatorie goală menită să uluiască şi să lase cu

gura căscată, mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată

înşela, seduce şi fascina cu efecte spectaculoase, găunoase şi

prosteşti".

"Toate înşelăciunile diavoleşti au în comun aceea că, dacă li se dă

cea mai mică atenţie,

ele devin periculoase; această mică atenţie, chiar dacă este lipsită

de simpatie pentru ceea ce se vede, poate să ducă pe omul respectiv în

ispită şi poate să lase asupra lui o influenţă rea".

Mii de indivizi care au intrat "în legătură" cu O.Z.N.uri sau care au

fost pur şi simplu

martori oculari, au simţit pe pielea lor efectul acestui înfricoşător

adevăr; iar dintre acei

care s-au lăsat copleşiţi de acest fenomen, puţini au scăpat. Chiar

cercetătorii care nu-şi afirmă nici o apartenenţă religioasă

avertizează în termenii cei mai categorici opinia

publică împotriva acestui pericol.

John Keel, de exemplu, spune: "Să nu tratăm cu uşurinţă fenomenul

extraterestru; a te

juca cu el este ca şi cum te-ai juca cu magia neagră. Acest fenomen îi

seduce mai ales pe

cei neurotici, pe creduli şi pe imaturi. El poate duce la schizofrenie

paranoică, la

demonomanie şi chiar la sinucidere după cum s-a şi întâmplat într-un

număr de cazuri.

Cea mai uşoară curiozitate la adresa fenomenelor extraterestre se

poate transforma într-o

obsesie distructivă. Din această cauză recomand energic părinţilor să

le interzică aceste preocupări copiilor lor. Educatorii şi alte

categorii de adulţi să nu încurajeze astfel de

interese la adolescenţi" (OZN operaţiunea Calul Troian).

Într-un alt loc, Episcopul Ignatie Briancianinov însemna groaznica

viziune a unui modest fierar rus dintr-un sat de lângă Petersburg,

care a avut loc în zorii epocii noastre marcate de necredinţă şi de

revoluţii (1817): "el văzu odată, în plină amiază, mulţime de diavoli

în chip omenesc şezând pe crengile copacilor din pădure, îmbrăcaţi în

haine ciudate, cu tichii ascuţite, care cântau acompaniaţi de

instrumente parcă vrăjitoreşti, un cântec plin de groază: "Vremea

noastră a sosit, facă-se voia noastră!"*

* Sfântul Nil, Svytynya pod Spudom, Sergiev Posad, 1911

Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care

"umanoizi" sinistri (noile întruchipări diavoleşti) se arată la mii de

oameni şi pun

stăpânire, prin apariţiile lor absurde, pe sufletele acelora de care

harul lui Dumnezeu s-a

îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru creştinii ortodocşi

un semn că trebuie să calce cu mult mai multă hotărâre, trezvie şi

băgare de seamă pe calea mântuirii,

cunoscând că putem fi ispitiţi şi înşelaţi nu doar de religiile

mincinoase, ci şi de fenomene

fizice care uluiesc privirea.

În secolele de demult, creştinii erau mai circumspecţi cu privire la

fenomenele noi şi străine, cunoscând dinainte înşelăciunile

diavolilor; dar în epoca noastră, a "luminilor",

curiozitatea celor mai mulţi este aţâţată de ele, oamenii urmărindu-le

chiar cu pasiune, pentru că ei cred că diavolul este un personaj

imaginar, de basm.

Cunoaşterea exactă a naturii fenomenului extraterestru poate să-i

impulsioneze pe creştinii ortodocşi să trăiască o viaţă duhovnicească

mai conştientă şi mai conştientizată,

care să le permită o viziune ortodoxă mai generalizată asupra lumii,

astfel încât ei să nu

cadă pradă cu atâta uşurinţă ideilor şi modelor la ordinea zilei.

Creştinul ortodox conştient trăieşte fără putinţă de tăgadă într-o

lume căzută. Toată natura înconjurătoare este străină şi înstrăinată

de paradisul pe care el îl caută şi pe care se luptă

să-l obţină. El este parte a unei umanităţi în suferinţă, urmaşă a

întâiului om, Adam, care,

întreagă, are nevoie să fie mântuită prin răscumpărarea dăruită liber

tuturor de Fiul lui

Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare de pe Cruce.

Creştinul Ortodox ştie că pentru persoana umană nu există nici un fel

de "evoluţie" spre forme "superioare", şi el nici nu are motive să

creadă că există "fiinţe evoluate" pe alte planete; el în schimb ştie

că există într-adevăr în univers şi alte "inteligenţe avansate" în

afară de el. Acestea sunt de două feluri: îngeri şi diavoli. Efortul

său este acela de a fi în

comuniune cu "îngerii", care îi slujesc lui Dumnezeu şi de a refuza

orice contact cu

"duhurile rele" care L-au respins pe Dumnezeu (adică diavolii), iar

acum se luptă, din

invidie şi răutate, să-l ducă şi pe om la pierzare.

El ştie că omul, din cauza iubirii de sine şi a slăbiciunii sale,

înclină cu uşurinţă spre greşeală, crezând în "basme", care promit

contacte cu "stări de existenţă superioare" şi cu

"fiinţe evoluate", fără efortul unei vieţuiri creştine de fapt care

promit tocmai această

scutire sau eliberare de orice efort ascetic. Mai departe, el nu se va

baza doar pe

capacitatea sa de a dejuca înşelăciunile demonilor, ci se va ţine

strâns şi cu hotărâre de

rânduielile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, pe care i le

pune la îndemână Biserica

lui Hristos spre a-şi salva viaţa.

Un astfel de creştin ortodox are, Aşadar, posibilitatea să reziste

înşelăciunilor religiei

viitorului, care nu este altceva decât religia lui Antihrist, în orice

formă i s-ar prezenta ea.

Restul omenirii, cu excepţia unei minuni dumnezeieşti, nu poate decât

să fie pierdută.

VII. "RENAŞTEREA HARISMATICĂ" UN SEMN AL VREMILOR

"Costa Deir luă microfonul şi ne povesti cum i se frânge inima când se

gândeşte la Biserica Ortodoxă Greacă. El îi ceru părintelui

episcopalian Driscoll să se roage ca să

coboare Duhul Sfânt şi în Biserica lor, aşa cum coborâse în Biserica

Catolică. În timp ce

părintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. După

rugăciune urmă un lung

mesaj în limbi şi o interpretare la fel de lungă prin care eram

înştiinţaţi că rugăciunile

fuseseră auzite şi că Duhul Sfânt va sufla cu putere şi va trezi

Biserica Ortodoxă Greacă…

În acest răstimp era atâta plânset şi strigare în jurul meu, încât am

început să mă retrag,

nemairezistând din punct de vedere nervos… şi totuşi m-am auzit

spunând un lucru

surprinzător: "Într-o bună zi, când toată lumea va şti că Duhul mişcă

Biserica Ortodoxă

Greacă, să ţinem minte că ne-am aflat aici în momentul în care a început". *

* Pat-King, în Logos Journal. sept. oct. 1971, p. 50. Acest "'jurnal

harismatic internaţional" nu trebuie confundat cu revista Logos a

părintelui E. Stephanou (N. ed.)

*

Şase luni după evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o

întâlnire "harismatică" interconfesională la Seattle), comunitatea

creştinilor ortodocşi începu într-adevăr să afle

că "duhul harismatic" se mişcă în Biserica Ortodoxă Greacă. Părintele

Stephanou în

revista Logos consemnează acest eveniment, care începuse să se

manifeste deja într-un număr de parohii greceşti şi siriene din

America şi acum se împânzea peste tot, fiind activ

promovat de Părintele Eusebius.

După ce cititorul va parcurge descrierea acestui "duh" în paginile care urmează,

descrierile aparţinând reprezentanţilor de frunte ai acestei mişcări,

el va vedea cum a

pătruns acesta în lumea ortodoxă tocmai prin propaganda acerbă a unor

astfel de "creştini

interconfesionalişti".

O concluzie se desprinde cu siguranţă din relatarea de mai sus:

spectaculoasa "renaştere harismatică" la care suntem în prezent

martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emoţionalism şi

revivalism protestant, cât, mai ales rezultatul lucrării unui "duh"

care poate fi invocat şi care poate face "minuni". Întrebarea la care

ne vom strădui să

răspundem în paginile ce urmează este următoarea: ce sau cine este acest duh?

Noi suntem avertizaţi, în calitatea noastră de creştini ortodocşi, că

nu numai Dumnezeu

are puterea de a face minuni, ci şi diavolul. şi el e capabil de

"minuni" prin care de fapt

imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne

vom strădui deci în

paginile ce urmează să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4, 1).

Vom începe cu o scurtă incursiune istorică, dat fiind că "renaşterea

harismatică" a pătruns

în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă şi catolică, care la

rândul lor au primit-o

de la sectele penticostale.

1. Mişcarea penticostală în secolul XX

Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală

modernă datează exact din

ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul

metodist Charles

Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a

misiunii sale, începuse

să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi,

cu scopul de a afla

secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest

secret constă în "vorbirea în limbi", care, credeau ei, însoţeşte

întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să

se roage până când

vor primi şi ei "Botezul Duhului Sfânt", împreună cu vorbirea în

limbi. Pe 31 decembrie

1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până

în momentul în care

unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un

element: "punerea mâinilor".

Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească

"într-o limbă

necunoscută".

În următoarele trei zile avură loc multe asemenea "botezuri", inclusiv

al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse

confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea

în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un

succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los

Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în

întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri.

Timp de o jumătate de secol, "Mişcarea Penticostală" a rămas sectară,

fiind primită

pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi

vorbirea în limbi a

început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la

început discret, până

când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare

publicitate acestui

fapt, declarând public că a primit "Botezul Duhului Sfânt" şi că

vorbeşte în limbi. După

oarecare ostilităţi iniţiale, "renaşterea harismatică" câştigă

aprobarea oficială sau

neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în

America, cât şi în afara

ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în

serios mişcarea spre

sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult

entuziasm. În America,

episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele

câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o

decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinţe

"harismatice" locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii

de oameni.

Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast

"harismatice", după cum o

atestă conferinţa "harismatică" din vara anului 1978 din Irlanda, la

care au participat mii

de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al

VI-lea a declarat, la

întâlnirea cu o delegaţie "harismatică", că şi el este penticostal.

Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al

revirimentului "creştin" într-o

lume occidentală care este vădit "post-creştină"? Fără îndoială că

răspunsul poate fi dat

dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren

psihic foarte receptiv a

milioane de "creştini" care constată că propria lor religie este

lipsită de viaţă,

supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i

seva şi puterea de

convingere.

Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un "duh" deosebit de

puternic ce se

ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte

condiţii prielnice, să

producă o Multitudine foarte variată de fenomene "harismatice",

inclusiv vindecări,

vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora

aflându-se "botezul" cu, sau

în, sau al, "Duhului Sfânt". Totuşi ce este acest "duh"?

Este semnificativ faptul că cei care urmează "renaşterii harismatice"

cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor

experienţă "baptismală" este atât de puternică

pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică

sub forma unei

rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o

clipă că ceea ce

coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că

fenomenele pe care le

experimentează nu pot fi decât acelea descrise în Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori

atât de unilaterală şi

de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice

îndoială la adresa ei

este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de

cărţi apărute deja pe

această temă, doar câteva manifestă îndoieli uşoare cu privire la

validitatea ei spirituală.

Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive

ale "renaşterii

harismatice", vom examina câteva din mărturiile şi practicile

participanţilor la ea,

punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii.

Cu puţine excepţii,

aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac

apologia mişcării, deci scrise

de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele

materiale care, cred ei,

slujesc cauzei lor.

În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict

penticostale, preferând să ne

ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de

marele succes pe care îl

are '"renaşterea harismatică" în aceste medii.

2. Spiritul "ecumenist" al "Renaşterii Harismatice"

Înainte de a începe să cităm din declaraţiile "harismatice", să

atragem atenţia pentru

început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale

propriu-zise, care aproape

întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii "harismatici". şi

anume, că există un

număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare

avându-şi propriile

accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu

celelalte. Există

"Adunările lui Dumnezeu", "Bisericile lui Dumnezeu", reuniuni

"penticostale" şi "ale

sfinţeniei", grupuri "După Evanghelie" etc., multe dintre ele

împărţite în subsecte mai mici.

Deci este vădit lucru, că "duhul" care inspiră o asemenea anarhie nu

poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în

contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a

primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul,

în cadrul noii "mişcări harismatice" ce a cuprins acum mai toate

confesiunile, se discută

mult despre "unitatea" pe care această nouă mişcare o inspiră.

Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a

Bisericii pe care

Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în

secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care

neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos?

Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi

considerat "profetul" de frunte al penticostalismului secolului XX,

anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat

activ veştile despre "Botezul Duhului Sfânt" printre

confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. şi

aceasta în urma

îndemnului imperativ primit prin intermediul unei "voci", ce i-a fost

adresat în anul 1951.

Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în

ce mai puternică şi

mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere

se regăseşte mai

ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în

sentimentul evanghelic şi

chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.

Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă

faţă de această

glorioasă "renaştere", căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală

şi mişcările

moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt

acelea în care se manifestă

cel mai cu putere duhul" (Du Plessis, p. 28).

Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii Romano Catolice:

"reînnoirea harismatică" apare

tocmai în cercurile "liberale", cu rezultate imediate în avântul

ecumenismului pe care îl

îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul

serviciului liturgic

(cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai

tradiţionalişti sunt tot atât de

ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali.

Că orientarea "renaşterii harismatice" este puternic ecumenistă e

dincolo de orice

îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran "harismatic":

"Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în

cadrul oricărei confesiuni creştine istorice…

fie ea calvină sau arminiană* puţin importă; esenţial este că Dumnezeu

este mai presus

decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine

monopolul asupra Lui"

(Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre

"renaşterea

harismatică": "… din punct de vedere ecumenic ea este un mare

succes, deoarece se

realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni,

şi aceasta mai ales la

nivelul parohiilor" (Harper, p. 17).

* se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea

mântuirii tuturor, opusă

celei calviniste a predestinării (n. tr.)

Periodicul "harismatic" californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea

interconfesională)

este plin de astfel de declaraţii de "unire": "Întunericul vremilor

apuse s-a risipit, iar

astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi

reciproc cu o iubire nouă şi

ciudată", care dovedeşte că "vechile bariere confesionale se

prăbuşesc. Superficialele

diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi

credincioşii să se poată uni în

Duhul Sfânt".

Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că "această revărsare a

Duhului Sfânt trece

dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează…

atât în interiorul cât şi în exteriorul Bisericii Ortodoxe" (Logos,

ian. 1972, p. 12).

În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă

că trebuie să "cerce duhurile", se va găsi pe un teren familiar,

presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm

această "revărsare a Duhului Sfânt", care apare în exteriorul

Bisericii

Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac

altceva decât să

urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.

Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui

Hristos pe creştinii ortodocşi?

Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii şi

protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la

activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la

citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor

greşite, catolicii,

protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că

se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi

dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii

care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic.

Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte

denominaţiuni şi să reînvieze

bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu

reuşesc să o scoată din lenea

duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă

la partea omenească

a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile

religioase, fie ea credinţa

cuiva justă sau nu.

"Mişcarea harismatică" însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu

şi că a găsit

mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui

Dumnezeu. şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este

aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus

Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să

credem prin urmare că

Biserica este actualmente înlocuită de vreo "nouă revelaţie" capabilă

să transmită harul

din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred

în Hristos, dar care nu

au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite

de El şi nici o legătură

de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a

ales pentru a săvârşi aceste

Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul

secol creştin, că darurile

Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii.

Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul

şi toţi Sfinţii

Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise "tocmai

prin Taina Mirungerii,

care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor".

Din Faptele

Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin

punerea mâinilor.

"Noi toţi cei care am fost botezaţi şi mirunşi avem darul Sfântului

Duh…. chiar dacă El

nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână

mijloacele de activare a

acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără

Taina Mirungerii, aşa cum a

fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul

Duh nu se pogoară şi

nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!".*

* Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească, N. Y.,

Jordanville, 1962, pp.

247-8, în ruseşte N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian.,

1972, p. 13) încearcă

să justifice "receptarea Duhului Sfânt" şi în afara Bisericii citând

exemplul casei lui

Cornelie sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se

boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea

Duhului Sfânt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei

trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp

ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor

experienţă, în

înşelăciunea că nu există o unică şi mântuitoare Biserică a lui Hristos.

Într-un cuvânt, când vorbim de "renaşterea harismatică", vorbim de

fapt de un nivel nou şi mai adâncit, "spiritual", al ecumenismului.

Adică fiecare creştin "se reînnoieşte" în propria sa tradiţie, dar în

acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este "aceeaşi experienţă",

nu-i aşa?) cu alţi "creştini" la fel de "reînnoiţi" în propriile lor

tradiţii, care

toate conţin diferite grade de erezie şi abateri!

Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de

practici religioase fără

precedent.

Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenistă a

unui "profet"

penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali "au început

să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină

însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul

veacurilor…"

Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile

penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă

putere "renaşterii

harismatice". Este vorba de experienţa reală a puterii "duhului".

3. "Vorbirea în limbi"

Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile "mişcării harismatice",

descoperim că această

mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin

aceea că se bazează,

mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei

singure laturi doctrinare

sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează

un aspect specific,

aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de

esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, "botezul cu Duhul Sfânt al

credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al

vorbirii în alte limbi"

(Sherill, p. 79). şi nu numai că acesta este primul semn al

convertirii la o sectă sau

orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse

penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel

"duhul" se poate pierde. Căci spune David Du Plessis:

"Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa

particulară a celor care

sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie

nu mai apar, fie

încetează cu desăvârşire" (Du Plessis, p. 89).

Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile "au devenit

acum un ingredient

esenţial al vieţii mele de rugăciune" (Lillie,p. 50). O carte pe

această temă de provenienţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie

că, dintre "darurile Sfântului Duh", limbile "sunt

adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru mulţi ele

devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele

Duhului Sfânt" (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care

lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este

minoră, ea fiind un semn al pogorârii

Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două

ocazii (Fapte 10 şi 19).

După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text

ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită

nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de

covârşiţi de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de

minuni până la a învia şi morţii.

Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi

rezumată prin

cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): "În timpurile de

la început, Duhul

Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe

care, nu le învăţaseră, căci

Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele

vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt

pentru toate limbile, pentru a se arăta

Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe

faţa pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu,

care mai apoi însă a trecut".

Şi parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă

acestui semn

suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: "Să ne aşteptăm atunci ca

cei peste care îşi

pun mâinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă

aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să

înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea

oare inimi atât de învârtoşate şi perverse încât să credeţi că nu aţi

primit Duhul Sfânt?"

Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi,

bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către

Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris

acel pasaj tocmai pentru că "limbile" deveniseră pricină de dezordine

în Biserica din

Corint. şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le

micşorează importanţa.

Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze

revigorarea contemporană

a "limbilor", mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc

înşişi penticostalii) că

mai există şi alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că

vorbirea în limbi, ca dar

autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt

în afara Bisericii lui

Hristos. şi cum "alte surse" ale acestei "vorbiri în limbi" există, să

încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe

care le îmbracă acest fenomen contemporan.

Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatând importanţa exagerată pe

care penticostalii contemporani o acordă "limbilor", trebuie neapărat

să ne intereseze examinarea

circumstanţelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului aşa

cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în

limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de

o anumită tehnică a "rugăciunii" concentrate în grup,

însoţită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică

foarte sugestivă ("Vine!

El vine! "), care culminează cu o "punere a mâinilor", şi care alteori

nu constă decât din

purul efort fizic de a repeta la nesfârşit anumite cuvinte (Koch, p.

24), sau chiar sunete

dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit

în limbi, "rosteam

adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii

în limbi" (Sherill, p.

127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu

zel de către

penticostali. "A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, "a vorbi

în limbi", dar acest

gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfânt îl

va onora dăruindu-i

acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă" (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: "Se pare că greutatea iniţială de a

vorbi în limbi nu este altceva decât conştiinţa că tu eşti acela care

trebuie "să vorbească" în continuare, cu orice preţ… Primele silabe

şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu

greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le

inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire şi cu

credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de

rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130).

Un "teolog" iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste

sfaturi: "După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape

irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă

rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul

limbilor, am

început să rostesc încet, numai pentru mine: "La, la, la, la". Spre

marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită

de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară" (Gelpi, p. 1).

Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste

periculoase jocuri

psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseşte cu desăvârşire din

această practică orice

urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în

zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor

tehnici psihofizice foarte precise, între care "vorbirea în limbi"

pare să ţină poziţia cheie de "buton", oarecum, care deschide uşa spre

această zonă.

Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de

asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el

descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de "vorbirea

în limbi" de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care

şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a

intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare

"dumnezeu" către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o.

(Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experienţe "harismatice" atât de

sinistre, încât comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atât de

exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv

nu este decât expresia particulară a unui fenomen "religios" care,

departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un

rol major în vieţile multora dintre "creştinii" zilelor noastre: este

vorba despre mediumism.

4. Mediumismul "creştin"

Un studiu foarte atent şi obiectiv asupra fenomenului "vorbirii în

limbi" l-a realizat

pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues gâlceava Limbilor).

După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui "dar", el a

ajuns la concluzia,

bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar

putea fi cele descrise

în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos

dintotdeauna, creştinul

ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru

cazuri, însă, Dr.

Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune

demonică, "vorbirea în limbi" fiind de fapt "un dar" întâlnit în mod

obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în

concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că mişcarea "limbilor" nu e nicidecum o "renaştere", căci

lipseşte cu desăvârşire

din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale şi orice urmă de

pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare

de a câştiga puteri şi experienţe noi.

Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate

fi asimilat (în cele

mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai

curând "… şi probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de

natură spiritistă" (Koch, p. 35).

Dar ce este un "medium"? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită

sensibilitate

psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau

mijloc de manifestare a

unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia

Stareţului Ambrozie de la

Optina* avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu "sufletele

morţilor", aşa cum cred

spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile

necreştine: clarviziunea,

hipnoza, vindecările "miraculoase", apariţia şi Dispariţia obiectelor

sau deplasarea lor

dintr-un loc în altul etc.

* V. P. Bykov, Tikhie Priyuty, Moscova, 1913, pp. 168-170 N. ed.

Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar

diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin

al vindecărilor, de exemplu, este oferit de

Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om

plăcut lui

Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), şi, de asemenea

la contactul cu

obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte

moaşte etc., vezi Fapte

19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele

ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise

şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin

exerciţiu, neavând nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui

Dumnezeu.

Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine

prin transfer, la

contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura

cărţilor oculte.**

** Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, relaţia de legătură

şi de transfer

în ocultism kregel Publications, Grand Rapids, Mich. 1970, pp. 168- 170

Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtuşi

de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale

ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare

măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat

este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona

spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră

singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele

lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi

vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor

nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor

fenomene mediumistice, Dumnezeu a

interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice

contact cu zona ocultă: Să

nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin

foc, nici prezicător, sau

ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici

chemător-de duhuri, nici mag,

nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului

tot cel ce face

acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeu de la

faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).

În practică, dorinţa de a dobândi puteri sau experienţe mediumistice

este incompatibilă cu

orientarea creştină fundamentală în direcţia mântuirii sufletului.

Aceasta nu înseamnă că

nu există "creştini" implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în

mod inconştient, după

cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini

adevăraţi, creştinismul lor este unul "de tip nou", adică un "nu

creştinism" de felul celui propovăduit

de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat şi el în cele ce urmează.

Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate când

spune: "Viaţa religioasă

a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism.

Căci spiritismul este,

într-o măsură foarte largă, o mişcare "religioasă". Diavolul nu ne ia

religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios şi a

te naşte din nou din Duhul lui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că

cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi, indiferent de

denominaţiune, sunt mai curând oameni "religioşi", decât creştini adevăraţi".*

* Kurt Koch, Between Christ and Satan între Hristos şi Satan kregel

Publications,

1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch

confirma în mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat

în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice,

vrăjitoreşti etc., pe care le găsim şi în Sfânta

Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor

acestor manifestări este

desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar puţine

dintre interpretările Dr.

Koch (N. ed.)

Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este

şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite

forţe care produc efecte

observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare,

precum scrierea

automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii

de mâini şi chipuri

"umane" care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu

ajutorul unor tehnici şi

atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita

mai jos dintr-un manual

de referinţă în domeniu.**

** Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds spiritismul:

Fals şi Realitate

-, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, "Mediumii" pp. 89-105

passim (N. ed.)

1. Pasivitatea: "Activitatea unui spirit este direct proporţională cu

gradul de pasivitate sau

"sumisiune" pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium".

"Calitatea de medium

… se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se

abandonează conştient şi

deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale

controlului unui duh

satanic, care îl invadează".

2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă "o

atitudine mintală de

simpatie faţă de medium"; fenomenul spiritist este "facilitat de o

anumită simpatie ce

rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între

experimentatori şi

medium. Când această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau

când mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de

spiritism a "cercului" respectiv eşuează". De asemenea, "numărul

experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare

importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de

necesare succesului".

3. Toţi cei prezenţi "se prind cu mâinile pentru a forma aşa numitul

cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru

contribuie cu o anumită cantitate de

energie, care se comunică colectiv mediumului". Totuşi "cercul

magnetic" nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotaţi.

Madame Blavatsky, fondatoarea "teozofiei"

moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai târziu această tehnică

rudimentară de

spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai

puternici din Orient,

categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.

4. "Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace

artificiale, cum ar fi:

cântări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni". Evident, toată

această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de

rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel

rareori dă rezultate spectaculoase.

Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar

"creştine". Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de "vindecare

prin credinţă" ale lui Oral Roberts (care înainte

de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei

"Sfinţeniei Penticostale"), care

vindecă în mod "miraculos" prin intermediul unui "cerc magnetic"

compus din persoane

ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de

"credinţă" şi care împreună îşi pun mâinile pe televizor în timp ce

Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bând pur şi simplu un

pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul

energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea

vindecări, ca şi cele produse

în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă. *

* Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52-53 (N. ed.)

Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este

aceea că ele imită

constant lucrarea lui Dumnezeu. aşa se face că cei cu daruri

mediumistice sunt convinşi că rămân buni creştini şi că darurile lor

provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care

asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă

în "renaşterea

harismatică" devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia

că aceasta din urmă

este, în esenţa ei, o formă de mediumism.

Într-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este

că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate

în cadrul adunărilor de rugăciune "harismatică", câtă vreme nici una

dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi

grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. "Pasivitatea" şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în

limbaj "harismatic", se

numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură

disponibilizarea întregului

nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în

întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încât Duhul lui

Dumnezeu să aibă posesiune deplină

asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: când

barierele voinţei şi

conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin

întreaga noastră

fiinţă" (Williams, pp. 62-63).

Această atitudine "spirituală" este o lucrare cu totul satanică şi nu

are nimic de-a face cu

Creştinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului,

"misticismului" extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această

pasivitate exagerată este cu totul străină de

spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi

constituind chiar o invitaţie

pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor

penticostale notează că,

în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în

limbi "par că intră

literalmente în transă" (Sherill, p. 87). În unele comunităţi

"harismatice" această pasivitate este atât de pronunţată, încât

elementele de organizare, cum ar fi ordinea de

desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut

ceea ce îi dictează

"spiritul".

2. Hotărât că este vorba de o "solidaritate de credinţă" nu doar

simpla comuniune a

credinţei creştine şi nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în

dorinţa de a vedea că

se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor

adunărilor de rugăciune

"harismatică". Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci

când are loc un "botez

în Duhul Sfânt", ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în

prezenţa unui număr

restrâns de persoane, iniţiate deja în această "taină". Este suficient

ca o singură persoană

să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca

"botezul" să nu mai

aibă loc în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox

descrise mai sus au

fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.

3. "Circuitul magnetic" spiritist este echivalentul "punerii mâinilor"

de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei

care la rândul lor au trecut ei înşişi prin experienţa "botezului"

vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a

penticostalilor, drept "canale ale Duhului Sfânt" (Williams, p. 64);

"canale" sunt numiţi şi mediumii din şedinţele de spiritism.

4. Atmosfera "harismatică", ca şi cea spiritistă, se induce cu

ajutorul intonării anumitor

imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din

palme; toate

acestea duc la "un efect de intensă excitare psihică" (Sherill, p. 23).

S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele

mediumistice şi cele penticostale nu sunt decât simple coincidenţe;

dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât

să vedem care este natura "spiritului" ce se comunică prin "canalele"

penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au

simţit această experienţă pe propria lor piele:

"Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau

cu corpurile lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul

"spiritului" care pulsa în cameră. aşa cum şedeam acolo, îl simţeam

cum se scurge prin mine" (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolică: "cine intra acolo era practic

doborât la pământ de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!"

(Ranaghan, p. 79). (A se compara cu

atmosfera "vibrantă" din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau

hinduiste; vezi mai sus,

cap. Locuri şi practici hinduiste).

Iată relatarea unei alte experienţe "baptismale": "Îmi dădeam seama că

Domnul se afla în

cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit

împins de la spate. şi

am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…" (Logos Journal, nov-dec,

1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom

discuta mai jos, în cadrul manifestărilor

fizice ale experienţelor "harismatice". Ceea ce este cert, este că

numai de manifestări ale

Duhului Sfânt nu poate fi vorba!

În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica

esenţială a vorbirii în limbi

"harismatice": aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai

apoi dispare, după ce

"botezul" s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public

cât şi în particular) şi să

devină "un ingredient de bază" al vieţii religioase, căci în caz

contrar "darul Duhului"

poate să înceteze.

Un autor "harismatic" presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a

acestei practici ca

"pregătire" a întâlnirii "harismatice" propriu-zise: "deseori grupul

se întâlneşte cu puţină

vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în

limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării

lui Dumnezeu în adunare". şi iar: "Am descoperit că rugăciunea mentală

în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne menţinem într-o

deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…", căci, "după ce te

obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca

respiraţia ta, mişcându-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă

chiar suflarea Duhului, şi astfel rugăciunea poate continua la fel de

puternic în interior, mental" (Williams, p. 31).

Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată

şi prin "sunete tăcute cu gura" ceea ce ne conduce inevitabil la

concluzia că vorbirea "harismatică" în limbi nu este deloc un "dar",

ci o tehnică care se dobândeşte la rândul ei prin alte tehnici şi prin

care se declanşează încă alte "daruri ale Duhului", cu condiţia ca cei

interesaţi să

continue s-o practice şi să o cultive.

De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale

contemporane aceasta este:

descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire şi menţinere a

unei stări psihice

în care obţinerea "darurilor" miraculoase devine un lucru obişnuit. şi

dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia "harismatică" a

"punerii mâinilor" ca fiind "simpla slujire din partea uneia sau mai

multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru

cei care nu au fost încă binecuvântaţi cu acest dar", ceremonie "la

care este important ca

cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfânt"

(Williams, p. 64), descrie

tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care

le-au dobândit deja şi

sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. "Botezul

cu Duhul Sfânt" devine

astfel iniţiere mediumistă.

Deci, "renaşterea harismatică" nu este altceva decât o mişcare

mediumistă, ceea ce

clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o

mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se

născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic

foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de

raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor "puteri"

invizibile care nu pot fi

explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.

Mişcarea are succes răsunător tocmai în ţările cu puternice tradiţii

în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rând America

şi Marea Britanie; apoi Brazilia,

Japonia, Filipinele şi Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea

în care a trăit

Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de "vorbire în limbi" în

ţările fie numai şi

nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este

decât un fenomen

pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al

XX-lea, când apare

Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de

"entuziasm" religios.*

* Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion entuziasmul,

capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550-551

Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârşire din lumea şi

epoca creştină,

ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în

forţă în secolul XX,

printre spiritiştii, mediumii şi demonizaţii zilelor noastre.

Formulele în care se

"interpretează" şi se "profetizează" în cadrul serviciilor

"harismatice" sunt vagi şi

stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin.

Doctrina este în întregime

subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârşit de "harismatici",

în a cărui capcană,

după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica

formulă "Merge!".

Nu mai poate rămâne nici o îndoială că "renaşterea harismatică", sub aspectul

manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de

religiile necreştine, decât de

Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile

celor favorabili

"renaşterii harismatice", care au vorbit convinşi fiind că se referă

la lucrările Duhului

Sfânt.

Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea

"harismatică", sau au refuzat să

i se alăture, pentru că au simţit că "duhul care o animă nu este Duhul Sfânt".

1. "Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul

lui şi cu el se

convertiseră de câţiva ani, când într-o zi au fost invitaţi la

întâlnirea unui grup de

vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au

rugat ca să primească noua

binecuvântare şi botezul în Duhul Sfânt.

După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpâneşte

peste ei. simţeau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni

şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror

valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în

schimb că îşi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se

mai ruga.

Analizându-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu

este de la Dumnezeu.

Întorcându-se, s-a pocăit şi a dat toată întâmplarea pe faţă…

Prietenul lui însă a continuat

să frecventeze cercul "limbilor", ceea ce practic l-a distrus. La ora

actuală nici nu-l mai

preocupă ideea de a vieţui ca un creştin" (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune

"harismatică" ce avea loc

într-o biserică presbiteriană din Hollywood. "Mai înainte am căzut

amândoi de acord ca,

de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm

amândoi cam aşa:

"Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvintează pe fratele,

iar dacă nu este, fă-l

să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră".

Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toţi au

putut începe să se roage.

O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără

nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele lb. şi cu mine am

început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm.

Şi ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul

acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi

necunoscute". (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa

solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se

manifestă.

3. "O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară

sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia

unei activităţi misionare purtate de un

membru al mişcării "limbilor". S-a dus şi ea la întrunirile lui în

care acesta vorbea de

necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvântare a rămas mai la

urmă, îngăduind ca

respectivul să-i pună mâinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul

şi întru vorbirea în

limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconştientă.

Când şi-a revenit, era pe jos şi gura i se mişca automat,

deschizându-i-se şi închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un

sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în

picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau:

"O, soră, ce minunat

ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt".

Victima acestui aşa-zis

botez s-a vindecat până la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel

de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe

urma efectelor acestui "botez spiritual"

(Koch, p. 26).

4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întâlnirea pe

care a avut-o cu un pastor "plin de duh", aderent împreună cu

reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi

penticostali, la platforma comună a "renaşterii harismatice", a vorbit

în limbi timp de

cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de

"punerea mâinilor") pentru

a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi "botezul Duhului". A fost

o scenă penibilă şi

îngrozitoare.

Când şi-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată

nişte sunete guturale, să geamă, să plângă şi să ţipe. Misionarul era

foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi

şi că se roagă pentru ei. Când şi-a "pus mâinile" pe capul meu,

am avut presentimentul unui rău real, palpabil. în "limbile" lui se

amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: "Ai darul profeţiei, o simt.

Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul

şi nu-l laşi să vorbească?" Cu mila şi ajutorul lui Dumnezeu

mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit,

altcineva s-ar fi auzit prin

mine" (comunicare personală).

5. Cititorii revistei "The Orthodox Word" (Cuvântul ortodox) îşi

amintesc de "privegherea" organizată de Arhidioceza siriană antiohiană

a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la

care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de

sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să "depună mărturie"

despre cum îi mişcă

pe ei "duhul". Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au

relatat după aceea că atmosfera era "apăsătoare şi plină de presimţiri

rele", "paralizantă şi malefică" şi că numai cu rugăciunile Sf. Herman

al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi

acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5,

pp. 196-199).

Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice

interes pentru

rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură şi pentru creştinism în

general şi care au ajuns

chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr

student, că "nici măcar nu

va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl însuşi va veni

şi va vorbi cu el în

persoană" (Koch, p. 29).

Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să

creadă că nu e nimic

negativ sau rău în experienţele "harismatice", al căror sens nu vom

întârzia să-l analizăm.

Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura

exactă a "duhului" care

provoacă fenomenele "harismatice" şi, pe baza probelor evidenţiate

până acum, putem să

fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect:

"Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice

delirante în cadrul căreia

apar manifestări demonice" (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că

această mişcare este

cu siguranţă "delirantă", prin aceea că se lasă dominată de un

"spirit" care nu este Duhul

Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum

neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin

natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta

manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a

simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii.

Referitor la natura exactă a "limbilor" care se vorbesc astăzi, nu se

poate da un răspuns

simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi

în spiritism, atât

elementele de fraudă, cât şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin

important; ele sunt

folosite în cercurile "harismatice" pentru a crea o presiune psihică

de natură să forţeze

fenomenele să apară.

Iată ce spune membrul "Mişcării lui Iisus", o sectă predominant

penticostală: "vorbirea

mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam

altceva decât să

bălmăjesc nişte cuvinte".

Iar altul recunoaşte cinstit: "Când am intrat prima dată în secta

aceea, cei de acolo mi-au

spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia

făcută. aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decât să mă iau

după ei şi să-i imit, aşa încât să creadă că

am primit şi eu darul" (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre

presupusele "limbi" sunt fără

îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei

sau al unei stări

emoţionale de cvasi-isterie.

Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate

anterior există, şi sunt

bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că

mulţi vorbitori "în limbi" nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă,

o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea

faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de "cântare în limbi", în

care "spiritul" inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează

cu vocile

lor, producându-se un efect "având în el ceva vrăjitoresc dar în

acelaşi timp extraordinar

de frumos" '(Sherill, p. 118), "de neimaginat şi neverosimil sub

aspect uman" (Williams,

p. 33).

Iată că explicaţiile "vorbirii în limbi" contemporane nu par a fi doar

de natură emoţional -psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs

prin lucrarea Duhului Sfânt şi faptul este demonstrat din abundenţă

atunci el, ca manifestare "supranaturală", nu poate fi

decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.

Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea

"harismatică", nu doar ca fenomen, ci şi ca "spiritualitate", va

trebui să studiem mai cu

atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul

rând să ne raportăm la

tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în

capitolele anterioare, când

încercam să înţelegem Atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo

de conceptul de

înşelăciune diavolească.

5. Înşelăciunea diavolească

Este o problemă cheie a învăţăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe,

complet absentă din

lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs

mişcarea "harismatică".

Astfel ne şi explicăm cum o înşelăciune de asemenea dimensiuni a putut

să antreneze

mase întregi de "creştini", chiar dacă doar cu numele, şi cum un

"profet" de felul lui

Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să

considere că este

absolut esenţial ca "noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu

desăvârşire de viziunea

ascetică asupra lumii".

Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de

natură să ofere

oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viaţa lor pentru

dobândirea Duhului

Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez şi a ungerii cu

Sfântul şi Marele

Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor

(discernământul

spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înşelăciunea diavolească.

"Noua spiritualitate", la care visa Berdiaev şi pe care o practică de

fapt "mişcarea harismatică", are o bază cu totul diferită, în lumina

învăţăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare

cele două concepţii sunt radical incompatibile: ca să accepţi "noua

spiritualitate" a "renaşterii harismatice", trebuie să respingi mai

întâi

Ortodoxia. şi invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat creştin

ortodox, trebuie

neapărat să respingi hotărât "renaşterea harismatică", care nu este

altceva decât o

ortodoxie falsificată.

Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat

învăţătura Bisericii

Ortodoxe despre înşelăciunea diavolească, aşa cum a formulat-o Episcopul Ignatie

Briancianinov, el însuşi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din

timpurile mai apropiate de

noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înşelăciune diavolească. Prima şi cea

mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să

dobândească un înalt nivel spiritual şi să se învrednicească chiar de

viziuni, fără să se fi curăţit în prealabil de patimi, bazându-se

exclusiv pe înţelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi

dăruieşte "viziuni" pe

măsură. Exemplele abundă în Vieţile Sfinţilor, carte de căpătâi a

învăţăturii ascetice

ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a

retras în pustie

nepregătit fiind şi contra sfatului stareţului său. Făcând astfel, nu

mult după aceea a

început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit

"Domnul" însuşi, trimiţându-i un "înger" care se ruga în locul lui şi

îl îndemna să citească cărţi, în loc să se roage şi să-i povăţuiască

pe cei care veneau la el pentru sfat.

Şi aşa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe "înger" rugându-se lângă

el, iar oamenii care îl

cercetau erau copleşiţi de înţelepciunea lui şi de "darurile Duhului

Sfânt" de care părea că

este plin, inclusiv de darul "profeţiilor" care întotdeauna se împlineau.

Înşelăciunea s-a dat pe faţă doar în momentul în care părinţii din

mânăstire au aflat de

împotrivirea lui faţă de Noul Testament, căci din Vechiul Testament,

pe care nu-l citise

niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părinţilor

s-a întors monahul

Nichita la pocăinţă. "Minunile" au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai

târziu la măsura

sfinţeniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie), care

a văzut o lumină mare şi în mijlocul ei pe "Hristos înconjurat de

îngeri". Fără să se însemne cu semnul Sfintei

Cruci, Isaac i s-a închinat şi îndată diavolul a luat putere asupra

lui, încingându-l într-un

joc drăcesc şi lăsându-l după aceea abia viu. şi acesta a ajuns mai

târziu, prin pocăinţă, la

măsura adevăratei sfinţenii.

Sunt multe cazuri în care "Hristos", înconjurat de "îngeri", apare

unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari şi "daruri ale

Duhului Sfânt", pentru ca apoi aceşti monahi asceţi înşelaţi de diavol

să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă şi o formă de înşelăciune diavolească mai obişnuită şi mai puţin

spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci

doar exaltate

"sentimente religioase". Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul

Ignatie, "atunci

când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria cugetărilor

sfinte şi dumnezeieşti,

nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă,

cel care se bazează pe

faptele sale şi pe vrednicia sa, cel care nu se ţine strâns de

învăţătura Bisericii Ortodoxe,

ci urmează unei alte "tradiţii", pe baza căreia îşi formează propria

concepţie de viaţă,

acela este stăpânit de înşelăciune diavolească".

Aceasta este starea şi condiţia spirituală reală a adepţilor

"renaşterii harismatice", în care

ei se află chiar fără ştirea lor. Vom vedea clar acest lucru

examinându-le practicile şi

concepţia şi comparându-le cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, punct cu punct.

A. Atitudinea faţă de experienţele "spirituale"

Cunoscând foarte puţin sau nimic din adevărata credinţă şi

spiritualitate creştină bazată

pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfinţii Săi

Apostoli, a căror

învăţătură rămâne mereu vie prin Sfinţii Părinţi, cei care se raliază

mişcării "harismatice"

nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu şi

falsificările lui. Toţi autorii

"harismatici" demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o

lipsă totală de

precauţie în atitudinile pe care le au faţă de propriile lor

experienţe. Unii dintre catolici

aderenţi la mişcarea "harismatică", "scot diavoli" chiar înainte de a

cere "Botezul

Duhului". Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne

aminteşte de iudeii din

Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l

scoată le răspundea: Pe

Iisus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel; dar voi cine sunteţi?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi din Apusul Ortodox

din secolul V, în "Convorbirea despre daruri dumnezeieşti" spune: "Cel

care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade şi

mai rău. Demonii se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile

celor stăpâniţi de ei prin sfinţenia oamenilor despre care, cu

adevărat ştiu că nu sunt sfinţi.

Despre aceştia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristoşi

mincinoşi, şi prooroci mincinoşi şi vor face semne mari şi minuni, ca

să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. *

* Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri

alese, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti vol. 57, Ed. Inst. Biblic al

b.O.R., Bucureşti, 1990, p. 569. (n. tr.)

"Vizionarul" suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al

revivalismului "spiritual" şi ocult din zilele noastre, avea o

temeinică şi îndelungată experienţă de (între) vedere şi comunicare cu

spiritele. El distingea între două feluri de

spirite, cele "bune" şi cele "rele". Aceste experienţe au fost recent

confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienţi

ce suferă de halucinaţii, în cadrul clinicii de boli mintale din

Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile

pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de "dialoguri"

cu ele (prin

intermediul chiar al pacienţilor).

A tras concluzia, ca şi Swedenborg, că există două categorii foarte

diferite de "fiinţe" care

intră în contact cu pacienţii: una mai "înaltă" sau "superioară" şi

alta mai "joasă" sau

"inferioară". Iată relatarea sa: "Vocile inferioare seamănă cu cele

ale beţivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căşună,

până la exasperare. Ele sugerează pacienţilor

acte scabroase şi apoi îi ceartă când aceştia le dau atenţie. Ele

depistează punctul slab al

conştiinţei şi acţionează, interminabil asupra lui… Vocabularul lor

este limitat, ca şi

varietatea termenilor, în schimb prezintă voinţa persistentă de a

distruge… se opresc asupra fiecărei slăbiciuni şi fiecărei idei în

care crede pacientul, pretind că au puteri

nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina voinţa

pacientului…

Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau

antireligioase. Unuia dintre pacienţi

i-au apărut sub chipul diavolilor convenţionali şi chiar i s-au

prezentat chiar ca atare.

În contrast direct cu aceste voci stau halucinaţiile de ordin

superior… Vom ilustra acest

contrast prin experienţa unuia dintre pacienţi. La un moment dat a

auzit nişte voci

(aparţinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele

despre modul în care vor

să-l omoare. Dar în acelaşi timp, în timpul nopţii văzu o lumină ca

soarele apropiindu-se

de el. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina

aceea îi respecta

libertatea şi se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost

încurajat să se apropie

de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului…

Odată* i-a apărut un chip extraordinar de puternic şi de impresionant,

care, parcă era al

lui Hristos… Unii pacienţi fac simultan experienţa halucinaţiilor de

ambele ordine şi se

simt prinşi la mijloc între un iad şi un rai personal. mulţi nu cunosc

decât atacurile

ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra

celui inferior, putere

pe care o şi demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să

liniştească minţile

chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare să fie deosebit de

înzestrat, de sensibil, de

înţelept şi religios".

* Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezenţe din

alte lumi), Harper

& Row, New York, 1974, pp. 120-125

Creştinul ortodox, care citeşte cu pătrundere Vieţile Sfinţilor şi

alte scrieri patristice, ştie că toate aceste spirite, fie ele

"inferioare" sau "superioare", sunt demoni, şi că deosebirea între

adevăratele duhuri bune (îngeri) şi demoni nu se poate face pe baza

sentimentelor şi ideilor personale. Răspândita practică a

"exorcismelor" din cercurile "harismatice" nu oferă nici o garanţie a

izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim şi la

şamanii primitivi, care le practică cu succes,** şi care ştiu şi ei că

există mai multe feluri

de "duhuri", care în proporţie de sută la sută, nu sunt altceva decât

demoni, fie că par să

fugă atunci când sunt izgoniţi, fie că vin atunci când şamanii îi

invocă pentru a obţine de

la ei diferite puteri.

** Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of

Spirit Possession and

Shamanism religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare şi

despre şamanism, penguin Books Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc.

şi ilustraţia 9

Desigur, nimeni nu ignoră că "mişcarea harismatică", în general, este

ferm orientată

contra curentelor şamaniste şi ocultiste contemporane. Dar să nu uităm

că, în subtilitatea

lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în "îngeri de lumină"

(II Cor. 11, 14) şi că

ne trebuie o mare capacitate de discernământ şi o mare smerenie şi

neîncredere în

experienţele noastre "spirituale", oricât de extraordinare ar putea

părea ele, pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanului subtil şi

invizibil, care duce contra omenirii un război pe viaţă şi pe moarte,

credulitatea şi ignoranţa celor ce urmează mai mult sau mai puţin

orbeşte "harismaticilor" nu este altceva decât o invitaţie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditaţia asupra unor pasaje

scripturistice şi apoi

notarea pe hârtie a oricărui gând "declanşat" de lectură, "căci acela

este mesajul personal

al Duhului Sfânt către voi" (Cristenson, p. 139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină, ştie că "la

începutul vieţii monastice unii dintre necuraţii draci trimit gânduri,

mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din

Sfânta Scriptură… şi aşa îi înşeală, împingându-i la erezie şi

hulă"*.

* The Ladder of St. John, Step 26:152 vezi Filocalia Rom, vol. 9;

Sfântul Ioan Scărarul,

Scara dumnezeiescului urcuş, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae

Din păcate atitudinea creştinilor ortodocşi, care se alătură

"revivalismului harismatic", nu

se deosebeşte prin nimic de cea a protestanţilor şi a catolicilor.

Sunt creştini ortodocşi

care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele

patristice şi Vieţile

Sfinţilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac

nesocotind complet contextul

(vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atracţia "harismatică" se exercită mai ales prin experienţa pe care o

promite. Creştinii ortodocşi capabili să distingă formele adesea

foarte subtile de înşelăciune diavolească (în care mândria capătă

chipul smereniei), doar pe baza simţirii lor, fără să fie înarmaţi cu

cunoaşterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu

le pot face decât cei

care duc o viaţă duhovnicească înaltă în rugăciune, post şi smerenie,

şi care au asimilat

tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi în propria lor concepţie de viaţă şi

în vieţuirea lor intimă.

Cum este pregătit deci creştinul ortodox împotriva înşelăciunii diavoleşti?

El are la îndemână întregile scrieri de învăţătură ale Sfinţilor

Părinţi inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură,

prezintă concepţia pe care Biserica lui

Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele

chipuri de experienţe

duhovniceşti, şi pseudo duhovniceşti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această tradiţie oferă o judecată

foarte sigură şi lipsită

de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică

mişcarea "harismatică":

posibilitatea unei "revărsări" generalizate a Duhului Sfânt în

vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea

atitudinii Sfinţilor Părinţi asupra acestei controverse,

creştinul ortodox se poate păzi fără greş contra oricărei înşelăciuni

tocmai prin aceea că el ştie nu numai că înşelăciunea există, ci ştie

că există pretutindeni, chiar şi în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: "Cu toţii ne aflăm în înşelăciune. Conştiinţa

acestui fapt ne păzeşte ea însăşi de înşelăciune. Este o mare

înşelăciune să crezi că nu poţi să fii înşelat".

El îl citează pe Sfântul Grigorie sinaitul, care ne avertizează: "Nu

este puţin lucru să dobândeşti înţelegerea exactă a lucrurilor şi să

te eliberezi de toate cele ce se opun

harului; căci înşelăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales

începătorilor, sub forma

adevărului şi a virtuţii". Apoi zice: "Dumnezeu nu se supără pe acela

care, temându-se de

înşelăciune, se păzeşte pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în

semne, chiar când sunt

de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteşte

pentru dreapta lui socoteală".

Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut şi fiind total

nepregătiţi pentru el,

necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea

spirituală care se numeşte înşelăciune diavolească, catolici,

protestanţi şi creştini ortodocşi ignoranţi ai propriei lor tradiţii

ortodoxe se duc la adunările "harismatice" ca să se "boteze" sau să se

umple cu

"Duhul Sfânt". Atmosfera însăşi a acestor adunări este foarte ambiguă,

ea fiind declarată

intenţionat "deschisă" activităţii oricăror posibile "spirite".

Iată cum descriau nişte catolici care susţin că sunt mai cu băgare de

seamă decât

protestanţii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America:

"Totul se petrecea fără

bariere, fără inhibiţii… Şedeau picior peste picior direct pe podea.

Doamne în pantaloni

lejeri. Un "călugăr" îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau şi

cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea

mai mult a distracţie. La asta se refereau ei când

afirmau că Duhul Sfânt se sălăşluieşte între ei?"

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: "Semăna foarte bine cu

un cocteil, cu excepţia

faptului că nu se consumau băuturi alcoolice" (Ranaghan. pp. 209, 157).

Şi la alte întâlniri "harismatice" interconfesionale, atmosfera este

suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă "duhul" o

inspiră pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în

picioare în toiul unui acces de plâns general şi să "danseze…"

(Sherill, p. 118).

Sobrietatea unui creştin ortodox este în primul rând izbită de această

atmosferă, din care lipseşte orice element de taină sau de cutremur,

care lui îi este atât de familiar, şi care decurge firesc din frica de

Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere,

când observă straniile efecte pe care le produce "duhul" penticostal,

când se coboară

peste această adunare "lipsită de constrângeri". La aceste efecte ne

vom opri în continuare, aducîndu-le în faţa judecăţii sigure a

învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

Ortodoxe.

B. Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

Reacţia cea mai frecventă a celor care se "botează în Duhul Sfânt"

este râsul. Un credincios catolic spune: "Totul era aşa de vesel

încât, de acolo de unde şedeam pe podea, nu mă puteam abţine să nu

râd" (Ranaghan, p. 28). Un altul: "Sentimentul prezenţei şi iubirii

lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră

petrecută

(şezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de

bucurie că Dumnezeu ne

iubeşte" (p. 64).

Un protestant îşi aminteşte de "botezul" său: "Am început să râd

foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai eşti în stare nici

să vorbeşti despre lucrul care provoacă bucuria.

Mă ţineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe

spate" (Sherill, p.

113).

Alt protestant: "Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese

de veselie din care orice inhibiţie sau teamă care mă stăpâneau în

trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului"

(Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară

reacţie la nişte experienţe "spirituale", căci unii apologeţi

"harismatici" au elaborat chiar o întreagă

filozofie a "bucuriei duhovniceşti" şi a "nebuniei pentru Dumnezeu",

care să o susţină.

Această "filozofie" însă nu are nimic de-a face cu Creştinismul. În

întreaga istorie a gândirii şi trăirii creştine nu se cunoaşte nimic

şi nici nu s-a pomenit vreodată de "râsul

Duhului Sfânt".

Dar tocmai acest "râs" este elementul care ne indică precis că

"mişcarea harismatică"

penticostală este o orientare religioasă total străină de creştinism.

El este pur lumesc şi

chiar păgân, şi dacă el nu se datorează unor reacţii de tip isteric,

atunci el nu se poate

datora decât diferitelor grade de "posedare" din partea unuia sau mai

multor zei păgâni,

care, în limbaj creştin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparaţie experienţa de "iniţiere" a unui

eskimos păgân la

şamanism: "Întârziind prilejul acestei iniţieri, mă trezeam deseori

plângând de nefericire

fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o

bucurie atât de

mare şi inexplicabilă şi atât de puternică, încât nu mă puteam abţine

să nu izbucnesc în

cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: "Bucurie! Bucurie!"

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am

devenit eu şaman

(vrăjitor). simţeam şi auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul

diferit. Îmi dobândisem iluminarea… şi nu numai că puteam vedea prin

întunericul vieţii din jurul

meu, dar aceeaşi lumină strălucitoare străbătea şi din mine… şi

toate spiritele pământului,

ale văzduhului şi apelor mării veneau acum la mine, făcându-se

ajutoarele mele" (Lewis,

Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de "creştini"

creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experienţe

păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind

de esenţă "creştină". Psihologic şi la suprafaţă, ei rămân în

continuare creştini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual,

ei se angajează în atitudini şi practici distinct necreştine.

Care este acum atitudinea tradiţiei ascetice ortodoxe faţă de

aşa-zisul "râs al Duhului

Sfânt"?

Sfinţii Varsanufie şi Ioan,* trăitori în secolul VI, dau un răspuns

clar şi lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia

această problemă: Nu există râs la cel care trăieşte în frica de

Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îşi

înalţă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin

de tulburare şi lipsit de harul lui Dumnezeu".

* Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr. D. Stăniloae (n. tr.)

Sfântul Efrem Sirul învaţă şi el limpede: Râsul şi îndrăzneala sunt

începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să

cunoşti că ai ajuns în adâncul păcatului şi fără încetare să te rogi

lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte… Râsul alungă de la

noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) şi surpă

ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideşte sufletul,

necinsteşte trupul. Râsul alungă virtuţile, nu-şi aduce aminte de

moarte şi nu gândeşte la chinuri"**. Nu este oare evident

cât de departe rătăcim prin ignorarea învăţăturilor de bază ale Ortodoxiei?

** Vezi Proloagele pe scurt şi Vieţile Sfinţilor

În timpul unui "botez" harismatic, lacrimile sunt o reacţie tot atât

de obişnuită ca şi râsul, la nivelul reacţiilor psihice cele două

fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar şi grupuri

întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienţa

strictă a

"botezului"), şi se împrăştie molipsitor fără vreun motiv vizibil

(Sherill, pp. 109, 117).

Autorii "harismatici" nu pun aceste lacrimi pe socoteala conştiinţei,

a stării de păcătoşenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică

în nici un fel aceste lacrimi, lăsând

să se înţeleagă că le consideră o reacţie normală la atmosfera

"harismatică" din jur.

Dar Părinţii ortodocşi, după cum notează Episcopul Ignatie

Briancianinov, ne învaţă că lacrimile sunt adesea un semn al celei de

a doua forme de înşelăciune diavolească.

Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc

lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă:

"Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ţi vei fi curăţit desăvârşit

sufletul de patimi". iar despre un anumit fel de lacrimi el spune

răspicat: "Lacrimile lipsite de raţiune nu sunt proprii naturii

raţionale, ci numai celei iraţionale" (treapta a 7-a).

Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, "botezul cu Duhul

Sfânt" mai dă naştere la reacţii cum ar fi: căldura răspândită în tot

trupul, multe feluri de tremurături şi contorsionări, căderi pe jos.

Atragem atenţia că oferim aici doar exemple de reacţii

obişnuite în rândurile protestanţilor şi catolicilor (care practică

cultul "harismatic", n.tr.)

nu şi cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste şi

care sunt cu mult mai spectaculoase şi mai dezlănţuite.

"Când (pastorul respectiv) şi-a pus mâinile pe creştetul meu, am

simţit ca şi cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au

început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-şi piardă pentru

fracţiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc".

(Ranaghan, p.

67). Un altul "nu a avut nici un fel de emoţie după eveniment, dar a

simţit o mare căldură

în corp şi o senzaţie de bine" (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: "De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur…

şi deodată m-am umplut de "Duhul Sfânt" şi mi-am dat seama că

"Dumnezeu este adevărat". Apoi am început să râd şi să plâng în

acelaşi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam

întins în faţa altarului şi că eram plin de pacea lui Hristos".

(Ranaghan, p. 34).

Altul: "Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei

circulaţii proaste, mi-au

devenit calde şi umede. Am simţit că mă învăluie o căldură".

(Ranaghan,p. 30). Un

membru al "Mişcării lui Isus" spune: "Am simţit că ceva începe să

izvorască din mine şi

deodată am început să vorbesc în limbi" (Ortega, p. 49).

Un apologet "harismatic" subliniază că asemenea experienţe sunt tipice

la cei care se "botează cu Duhul", "botez" care creează adesea

"reacţii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt

în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare şi

de adoraţie este atât de puternic, încât el nu se poate menţine în

limitele unor restricţii de expresie impuse de eticheta societăţii

noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură

violent, alţii îşi ridică mâinile spre Domnul, alţii îşi

ridică vocea dincolo de înălţimea normală, iar alţii cad pe jos"

(Lillie, p. 17).

Nu ştim ce să ne mire mai tare: totala discrepanţă dintre asemenea

manifestări isterice şi adevărata expresie a cinstirii şi închinării

la Dumnezeu în duh şi în adevăr, sau incredibila

nebunie, care îi face pe aceşti oameni să pună contorsiunile lor pe

seama acţiunii

"Duhului Sfânt", a "inspiraţiei divine" şi a "păcii lui Hristos".

Cert este că aceşti oameni, din punct de vedere spiritual şi religios,

nu sunt numai total lipsiţi de călăuzire şi de experienţă, dar ei

suferă din capul locului, din acest punct de

vedere, de un "analfabetism" absolut. Nu se cunoaşte în întreaga

istorie a Creştinismului Ortodox nici o asemenea experienţă "extatică"

produsă de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeţi "harismatici" să îndrăznească

să compare aceste reacţii infantile şi isterice, care sunt la îndemâna

absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au

învrednicit marii sfinţi, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul

Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Aceşti sfinţi au căzut într-adevăr cu faţa la pământ, dar înaintea

adevăratului Dumnezeu

(fără să se contorsioneze şi cu siguranţă fără să-i apuce râsul), în

timp ce pseudocreştinii

nu fac altceva decât să se lase mişcaţi de un duh invadator şi să se

închine doar la ei

înşişi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla

într-o asemenea stare:

"Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare,

tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria ta

consolare, şi ocoleşti adevărata cale a

suferinţei care duce la El, pentru că te socoteşti pierdut fără

această consolare"*.

* Stareţul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100, rus

Dacă aceste experienţe zise "harismatice" sunt într-adevăr religioase,

atunci ele sunt de

natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de iniţiere

mediumistică, care se

numeşte "experienţa de posedare spirituală" şi care este produsă de "o

forţă ce apare

dinăuntru şi care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă"

(Koch, Occult

Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate "botezurile cu Duhul" sunt atât de extatice ca unele

din cele amintite

până în prezent (deşi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar

şi acestea concordă cu

practicile spiritiste: "Când spiritele întâmpină un medium prietenos,

cu o minte pasivă şi

supusă, ele intră liniştite în acea persoană ca la ele acasă. Când,

dimpotrivă, psihicul

persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea minţii nu

este totală, atunci ele

intră mai mult sau mai puţin forţat, ceea ce se reflectă în

contorsionări ale feţei şi în

tremurul membrelor respectivului medium" (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totuşi cazurile acestea voluntare de "posedare" nu trebuie confundate

cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră şi rămân

permanent în persoane, producând

reacţii fizice şi psihice pe care sursele "harismatice" nu par să le

indice. "Posedarea" mediumistică este temporară şi parţială, mediumul

consimţind să fie "folosit" într-un anumit mod de către spiritul la

dispoziţia căruia se pune. Însă, ceea ce textele "harismatice" lasă să

se înţeleagă clar, este că asemenea experienţe atunci când sunt reale

şi nu simple produse ale autosugestiei nu presupun doar exersarea sau

antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini

mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea

unui duh. Deci au dreptate cei care susţin că se simt "plini de

duh" cu singura diferenţă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reacţii fizice

ce apar de obicei la cei care cad pradă înşelăciunii demonice. Un

anume monah care tremura şi scotea

sunete ciudate socotea că acestea sunt "roadele rugăciunii". Altul,

care prin rugăciunea

extatică pe care o practica simţea o căldură atât de mare în corp,

încât nu avea nevoie de

haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi

simţită chiar şi de cei din

jur.

Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod

de înşelăciune diavolească se arată printr-o "căldură pătimaşă şi

materială a sângelui". "Comportamentul misticilor latini a fost

întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimaşe, cu

deosebire trupească".

Căldura "materială" a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat

înşelaţi de diavol, trebuie

deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu

adevărat Duhul Sfânt,

aşa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu

se dobândeşte

prin experienţe "extatico-harismatice". El se dobândeşte pe calea

lungă şi anevoioasă a

luptei ascetice, prin rugăciune, post, şi smerenie, pe "calea

suferinţelor" Crucii în Biserica

lui Hristos, aşa cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi.

C. "Darurile spirituale" care însoţesc experienţa

"harismatică"

Avantajul de bază pe care îl invocă adepţii "renaşterii harismatice"

este acela al

dobândirii unor daruri "spirituale", între care se numără în primul

rând o nouă putere şi o

nouă îndrăzneală "spirituală". Îndrăzneala este dată chiar de

"experienţa harismatică" în

sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de

interpretarea pe care

"harismaticii" o dau acestei experienţe.

Iată câteva ilustrări: "Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o"

(Ranaghan, p. 40). "Am început să am sentimentul că ştiu exact ce

trebuie să spun celorlalţi şi ce anume au ei nevoie să audă… Am

înţeles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar

efectul spuselor mele era foarte puternic" (ibid., p. 64). "Eram atât

de ferm convins că Duhul se va ţine de cuvânt, încât mă rugam fără să

ţin cont de

vreun "dacă". Mă rugam fiind sigur că voinţa mea va fi îndeplinită"

(ibid., p. 67).

Să ascultăm acum şi mărturia unui "ortodox": "Ne rugăm să primim

înţelepciune şi devenim înţelepţi în Domnul. Ne rugăm pentru iubire,

şi simţim imediat iubire pentru toţi oamenii. Ne rugăm pentru

vindecări, şi ne facem sănătoşi. Ne rugăm pentru minuni şi, prin

credinţă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm

pentru semne şi le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute şi în limbi

necunoscute" (Logos,

aprilie, 1972, p. 13).

Iată cum, ceea ce se obţine în tradiţia ascetică ortodoxă prin ani

lungi de nevoinţă, prin

credinţă fierbinte şi trează şi din mila lui Dumnezeu, pretind unii că

se câştigă cît ai clipi

din ochi prin experienţa "harismatică". Că Sfinţilor Apostoli şi

Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare

îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă

este de râs dorinţa unora, care nu au nici o idee despre ceea ce

înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu aceşti

mari sfinţi.

Bazându-se pe o experienţă care este de fapt o înşelăciune,

îndrăzneala "harismaticilor" nu este decât o imitaţie înfierbântată de

tip "revivalist" a adevăratei îndrăzneli creştine şi care constituie

un semn sigur şi distinctiv că cel care o are se află pradă

înşelăciunii

"harismatice".

Episcopul Ignatie atrage atenţia că "încrederea în sine şi îndrăzneala

sunt vizibile la cei

care au căzut pradă înşelăciunii diavolului, şi care au impresia că

sunt sfinţi sau că se află

pe calea înaintării duhovniceşti". "Cei care suferă de această

înşelăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătaţi

de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înşeală

pe ei înşişi, un semn de mare har. Ei nu mai pot ieşi din marea lor

mândrie şi buna lor părere faţă de ei înşişi. Unii ca aceştia sunt

socotiţi smeriţi doar de cei care judecă după aparenţe, iar nu după

roade".

În afară de "vorbirea în limbi" propriu-zisă, cel mai frecvent dar

"supranatural" pe care îl capătă cei "botezaţi în Duhul" este

receptarea directă a "mesajelor de la Dumnezeu", care

se face în forma "profeţiilor" şi a "tălmăcirilor" sau (a "interpretărilor").

Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei "harismatici": "Pe

câţiva dintre ei i-am

văzut vorbind în limbi, şi, uneori înţelegeam ce spun. Erau

întotdeauna mesaje de alinare şi bucurie în Domnul". Iată ideea unei

alte "tălmăciri": "Erau transmise însăşi cuvintele lui Dumnezeu,

într-un mesaj de mângâiere" (Ranaghan, p. 32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaşte limite. În cadrul altei

adunări, "o femeie a anunţat că va transmite un "mesaj de la

Dumnezeu", pe care l-a redat vorbind la persoana întâi"

(ibid., p. 2). Un protestant "harismatic" notează că în astfel de

mesaje "cuvântul lui

Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere… Cuvântul se

poate transmite

brusc prin oricine dintre cei de faţă, astfel încât mereu se aude câte

un "aşa grăieşte

Domnul", din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje

sunt rostite la

persoana întâi; un altul foarte des auzit este: "Am venit să vă

binecuvintez" (Williams,

p. 27).

Sistematizăm acum câteva dintre "profeţiile" şi "tălmăcirile" cele mai

caracteristice

exemplificate de propaganda "harismatică":

1. Fiţi asemenea copacului ce se apleacă după voinţa lui, care îşi

înfige rădăcinile în puterea lui, şi care atinge cu ramurile sale

iubirea şi lumina lui" (Ford, p. 35).

2. "aşa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe

Iisus, tot aşa Duhul Sfânt suflă peste voi şi Iisus apare în mijlocul

vostru" mesaj transmis în limbi de către

un romano-catolic şi "tălmăcit" de un protestant.

3. "Paşii celui care a străbătut uliţele Ierusalimului sunt în urma

noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el şi îi ucide

pe cei care fug de el" mesaj special la adresa

unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. "Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o daţi pe a voastră şi eu

vă voi conduce".

Acelaşi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot

romano-catolic, care

se afla într-o cameră alăturată. El şi l-a notat şi, intrând în camera

de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleaşi

cuvinte pe care le notase pe carneţel (Ranaghan,

p. 54).

5. "Nu te tulbura, sunt mulţumit de calea pe care ai luat-o. îţi este

greu, dar prin aceasta

aduci multă mângâiere altuia". Acest mesaj a liniştit una din

persoanele prezente care era

îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase

(Sherill, p. 88).

6. "Soţia mea a intrat şi a început să cânte la orgă. Deodată Duhul

lui Dumnezeu a

coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi şi să profeţească:

"Fiul meu, sunt cu

tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi

răsplăti folosindu-te la lucruri

mai mari. Te călăuzesc, ţinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te

teme. eşti ţinta voinţei

Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai

început". Această "profeţie" a fost însoţită de o "vedenie" care a

determinat crearea unei foarte mari şi influente fundaţii

penticostale, sub numele de "Full Gospel Business Men's Fellowship

International" (Frăţia internaţională evanghelică a oamenilor de

afaceri)*.

* Logos Journal, Sept. oct., 1971, p. 14,

Bazându-ne pe declaraţiile martorilor oculari, am putea crede că

într-adevăr aceste

profeţii ţin de paranormal şi că nu pot fi pe de-a întregul inventate.

Dar oare Duhul Sfânt se foloseşte de asemenea căi artificiale pentru a

comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul "duhurilor"

invocate la şedinţele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de

monoton şi

stereotip şi nu mai nuanţat decât cel în care li se ghiceşte viitorul

la automatele cu fisă de

prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi şi de

lipsite de

substanţă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconştienţă. De

ce sunt ele întotdeauna

mesaje "de mângâiere, de bucurie şi alinare, de liniştire" şi în mod

evident lipsite de orice

conţinut dogmatic sau profetic ca şi când "duhul" ar fi foarte

mulţumit de faptul că

aceste adunări sunt non-confesionale? şi la urma urmei cine este

această ciudată şi

abstractă persoană, acest "eu" care vorbeşte? Oare greşim dacă aplicăm

acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să

nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care

sunt în mijlocul vostru,…pentru că vă proorocesc

minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Aşa cum cel "botezat în Duhul" poate vorbi în limbi, nu doar în timpul

adunărilor de

rugăciune, ci şi acasă în rugăciunile lui particulare, tot aşa, chiar

după ce părăseşte

atmosfera casei de rugăciune, el are adesea "revelaţii" personale,

aude voci şi este însoţit

de "prezenţe" tangibile.

Iată cum îşi descrie un "profet" al "mişcării harismatice" o astfel de

experienţă: "Mă

trezisem dintr-un somn adânc şi odihnitor la auzul unei voci clare şi destul de

ridicate…care a rostit clar: "Dumnezeu nu are nepoţi"… Apoi am

avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezenţă

îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama:

Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise" (Du Plessis, p. 61).

Ce explicaţie am putea găsi pentru astfel de experienţe? Sfântul

Ignatie Briancianinov scrie: "Cel care este victima unei astfel de

înşelăciuni îşi închipuie (închipuirea sau

imaginaţia fiind şi ea o formă de înşelăciune diavolească) că este

plin de darurile

Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din concepţii şi

sentimente false, ceea ce

înseamnă că aparţine cu desăvârşire tatălui şi căpeteniei falsului şi

a minciunii, adică

diavolului.

Cel care, rugându-se, se străduieşte să descopere în inima sa

sentimentul omului nou,

neavând încă nici o posibilitate de a reuşi, va substitui acestui

sentiment simţiri false

scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture.

El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe

care le va întări cu ale lui proprii,

diavoleşti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus credinţă (sau concept) ce

corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers".

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat

spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (şi

nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseşte un moment când

întreagă această "spiritualitate", care cultivă pasivitatea minţii şi

deschiderea faţă de acţiunea "duhurilor", chiar atunci când este vorba

de moduri aparent

nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a

viitorului, duce

inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat.

Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri

"supranaturale"*.

* Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeşte despre

un preot romanocatolic care era urmărit fizic de o tăbliţă de ghicit

acţionată, bineînţeles, de un diavol –

tocmai în perioada în care încerca să renunţe la acest mod de recreere!

În cadrul "renaşterii harismatice", acestui moment de tranziţie îi

corespunde "botezul cu Duhul Sfânt" care, atunci când îşi face

efectul, marchează momentul în care autoînşelarea devine înşelăciune

diavolească, victima "harismatică" fiind de atunci încolo virtual

asigurată că închipuitele sale "sentimente religioase" vor fi

întâmpinate de însuşi "Duhul" şi că va începe de acum înainte o viaţă

plină de "minuni".

D. Noua "revărsare" a Duhului Sfânt

În general, adepţii "mişcării harismatice", aşa cum o afirmă neîncetat

ei înşişi, au senzaţia

că sunt "plini de Duhul". "Mă simţeam un om nou, curat şi liber şi cu

desăvârşire plin de

Duhul Sfânt" (Ranaghan, p. 98). "Totul a început cu botezul Duhului,

când am început să-mi dau şi eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat

vedenii despre viaţa în Duhul. Este într-adevăr o viaţă plină de

minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viaţă-dătătoare a

Domnului" (Ranaghan, p. 65).

Toţi îşi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleaşi

cuvinte, aceleaşi propoziţii stereotipe. După un preot catolic, "toată

lumea părea să fie cuprinsă, fără excepţie, de o

mare bucurie şi pace era efectul atingerii Duhului" (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi

este "să arate şi să

ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea şi bucuria, oriunde s-ar

afla ei" (Inter Church Renewal).

Odată intraţi în această stare "spirituală" (în care, în mod

semnificativ, termenii pocăinţă

sau mântuire sunt rareori pomeniţi), mulţi reuşesc să ajungă la mari

"înălţimi". Zice un catolic: "Duhul creştea în mine uneori pe durate

foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz;

jur că am simţit cu anticipaţie gustul Împărăţiei Cerurilor"

(Ranaghan, p. 103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici şi "mişcări

harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe

urmă, ce înşeală, în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de

Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă

de

Biserică şi de Sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfânta

Liturghie, Preoţia şi Sfânta

Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.

După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înşelăciunea,

cunoscută sub numele de

închipuire, se hrăneşte din inventarea unor simţiri false sau stări de

har, care dau naştere

la o concepţie complet eronată asupra vieţii duhovniceşti. În acest

mod se inventează

mereu stări pseudo-spirituale, cel înşelat are mereu senzaţia că se

află în intimitatea lui

Iisus şi că discută cu El, are mereu "revelaţii mistice", aude voci,

simte bucurii…

Din această activitate sângele primeşte o mişcare înşelătoare şi

păcătoasă, care este luată

drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinţei, a pietăţii

şi înţelepciunii".

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înşelăciune

diavolească, închipuirea,

"deşi face mintea să cadă în cele mai teribile greşeli, nu o împinge

însă până la nebunie desăvârşită", astfel încât această stare poate să

dureze ani îndelungaţi sau chiar o viaţă

întreagă fără ca cel în cauză să-şi dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură şi chiar de fervoare,

echivalează însă cu o

sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu

desăvârşire orbit şi nu vede

starea reală a vieţii lui sufleteşti.

Spune iarăşi Episcopul Ignatie: "Închipuindu-şi că este plin de har,

el nu mai poate primi

niciodată harul… Cel care îşi atribuie daruri duhovniceşti este

împiedicat de chiar

închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-şi în

schimb larg inima

patimilor şi diavolilor". Fiindcă tu zici: Sunt bogat, şi m-am

îmbogăţit şi de nimic nu am

nevoie! şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi

sărac şi orb, şi gol! (Apoc.

3,17).

Cei atinşi de boala înşelăciunii "harismatice" nu se simt doar

"covârşiţi de duh"; ei "văd"

chiar şi în jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării

Duhului Sfânt", –

crezând că "lumea se află în pragul unei mari deşteptări spirituale"

(Logos, Feb. 1972,

p. 18) şi având în permanenţă pe buze cuvintele profetului Ioil:

Vărsa-voi Duhul Meu

peste tot trupul (3,1).

Creştinul ortodox însă ştie că această profeţie se referă în general

la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului,

cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) şi la sfinţii Bisericii

Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belşug, aşa cum

sunt şi sfinţii Ioan de Kronstadt şi Nectarie de Eghina, care au făcut

multe minuni, chiar

în acest corupt secol XX.

În concepţia "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt

ceva la îndemâna

oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există şi

manuale care stau la

dispoziţia doritorului, explicându-i cum să facă.

Ce spun însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la

dobândirea harului?

Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălăşluiesc

doar în creştinii

ortodocşi care au ajuns la desăvârşirea creştină, care s-au curăţit şi

care s-au pregătit mai

dinainte prin pocăinţă".

Ele sunt "dăruite Sfinţilor lui Dumnezeu numai după bunăvoinţa Sa şi

prin lucrarea Sa, şi nu prin dorinţa sau putinţa oamenilor. Ele sunt

dăruite extrem de rar şi pe neaşteptate, în cazuri de extremă nevoie,

şi prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu şi

niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul). "Trebuie să mai ştim

că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderaţie,

din cauză că a slăbit credinţa lumii

creştine în general, ele slujind în întregime trebuinţei mântuirii.

Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginaţia) îşi revarsă "darurile" fără

multă zăbavă şi în cantităţi nelimitate".

Într-un cuvânt, "duhul" care-şi revarsă darurile asupra acestui neam

desfrânat, corupt şi

înşelat de secole de erezie şi pseudo-pietate, asupra acestui neam

care caută "semne" şi

minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Aceşti oameni rupţi de Biserica

vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu

şi niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de

adevărata duhovnicie încât, Priviţi cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei

nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credinţă

prin psihismul,

emoţionalismul şi uneori chiar demonismul lor.

"Adevărata trăire duhovnicească scrie Episcopul Ignatie omul trupesc

nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât

simţirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească

este cu totul străină de inimă, care nu cunoaşte decât sentimentele

emoţionale şi trupeşti. O astfel de inimă nici nu ştie măcar ce este

existenţa unei trăiri duhovniceşti".

VIII. CONCLUZIE dUHUL VREMILOR DE PE URMĂ

1. "RENAŞTEREA HARISMATICĂ" CA SEMN AL VREMILOR

"Până la sfârşitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ aleşii lui

Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din

urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinţă, o vor

face reuşind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai

lucra semne şi minuni dumnezeieşti ca în ziua de azi., Acei aleşi ai

vremurilor din urmă îşi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii şi

ascunşi de ea, în smerenie, iar în Împărăţia Cerurilor ei vor fi mai

mari decât Părinţii făcători de minuni din vechime. Căci în acele

timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în faţa ochilor

oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc şi

să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. mulţi dintre oameni,

stăpâniţi fiind de duhul necurat al neştiinţei vor cădea în prăpastie,

rătăcind pe calea cea largă pe care mulţi merg".

Profeţia Sf. Nifon de Constanţiana, din insula Cipru

A. O "Cincizecime fără Hristos"

" Pentru creştinii ortodocşi fenomenul contemporan al "vorbirii în

limbi" este şi el un "semn"; dar nu este semnul începutului

Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci

semn al sfârşitului ei. Creştinului ortodox cu mintea trează nu-i va

veni greu să le dea

dreptate apologeţilor "mişcării harismatice", care vestesc că "noua

revărsare a duhului

aduce cu sine sfârşitul acestui veac".* Dar Duhul grăieşte lămurit că,

în vremurile cele de

apoi, unii se vor depărta de credinţă, luând aminte la duhurile cele

înşelătoare şi la

învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1).

* Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p. 3

De asemenea mai ştim că sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi

care se duc la

împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui

Dumnezeu, Atotţiitorul

(Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne spun limpede că duhul

vremurilor de pe urmă nu va fi unul de "renaştere spirituală" şi de

"revărsare a Sfântului Duh", ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o

apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât

până şi cei aleşi vor fi în pericol să fie înşelaţi. Că dreapta

credinţă creştină aproape va

dispărea de pe faţa pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar

Fiul Omului când va

veni, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel

care va fi dezlegat în

vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari şi mai de pe

urmă revărsări a

răului pe pământ.

"Mişcarea harismatică", produs al unei lumi lipsite de Taine şi de

har, al unei lumi ce

însetează după "semn", fără să fie în stare "să deosebească duhurile"

prin care se fac

aceste semne, este ea însăşi un "semn" al lumii apostaziate în care

trăim. Cât despre mişcarea ecumenică, ea rămâne în continuare o

mişcare a "intenţiilor" şi a "faptelor

bune", ce emană dintr-un umanitarism anemic şi lipsit de substanţă. Ce

se va întâmpla,

însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu

adevărat "putere"?

Când mişcarea ecumenică va fi cu adevărat însoţită de tot felul de

puteri şi de semne şi de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va

mai fi cineva capabil să i se opună? Căci "mişcarea harismatică", la

ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în

scopul de a-l împinge spre ţelul final. Iar acest ţel, adică

"refundamentarea Bisericii lui

Hristos", după cum am văzut, nu este unul de natură "creştină".

Aceasta este doar o fază

în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg:

instaurarea unei "unităţi

spirituale" a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii "renaşterii harismatice" sunt convinşi că

experienţa lor este

"creştină"; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează

ocultismul sau religiile

orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că

am comparat, pe parcursul acestei cărţi, "renaşterea harismatică" cu

spiritismul. Este adevărat că, din punct

de vedere religios, "renaşterea harismatică" se află oarecum pe o

treaptă superioară

spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de

superstiţie şi credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai

rafinate iar senzaţiile finale sunt mai bogate şi mai uşor de obţinut.

şi că întreaga ideologie a "mişcării harismatice" îi conferă aparenţa

de a fi creştină nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este

prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare "ecumenică".

Dar noi am văzut până acum că experienţa "harismatică" şi, mai ales,

punctul ei central

constituit de "botezul Duhului Sfânt" este, în cea mai mare parte,

dacă nu chiar în

întregime, o experienţă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare

diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi "creştină".

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la

periferia unui creştinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic

din atitudinile şi credinţa specific şi autentic creştine şi că el a

fost de fapt "descoperit" ca rezultat al unui experiment, la care

creştinii înşişi nu au avut nici o contribuţie. Până de curând însă nu

a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul

eminamente necreştin al "trăirilor harismatice".

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet

"harismatic". El ne informează că "botezul Duhului Sfânt" poate

într-adevăr să aibă loc şi fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise

"botezul", care vorbea deja în

limbi şi care încuraja pe oricine să dorească şi să caute acest botez.

El afirmă în acelaşi

timp că nu avusese nevoie de pocăinţă în timpul experienţei sale, şi

că nu numai că nu a

fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simţea nevoia

sau dorinţa să

renunţe la ele.

Iar scriitorul concluzionează: "O cincizecime fără pocăinţă o

cincizecime fără Hristos –

iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi… Aceştia sunt

oameni care au auzit că vorbirea în limbi există şi, dorind să se

identifice cu această experienţă de înaltă ţinută, ei caută persoana

care să-şi pună mâinile pe capetele lor şi astfel să obţină conectarea

la

adevărata cunoaştere uşor, repede şi bine, fără a mai fi nevoie de

Hristos şi de Crucea Lui".

Totuşi autorul afirmă că vorbirea în limbi este, fără îndoială,

"consecinţa iniţială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt".*

* Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47

Cei convinşi că "mişcarea harismatică" este de fapt de natură

creştină, nu fac altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei

pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu "ceva"

creştin. Dar dacă o astfel de experienţă este şi la îndemâna celor

care caută senzaţii înălţătoare, ieftine şi uşoare, atunci înseamnă că

nu există nici o legătură între

astfel de experimente şi Hristos.

Însăşi posibilitatea unei "Cincizecimi fără Hristos" arată clar că

experienţa "harismatică"

în sine nu are nici o legătură cu noţiunea de creştin. Aceşti

"creştini", adesea sinceri şi

plini de intenţii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra

acestei experienţe un

conţinut şi o semnificaţie creştină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei "experienţe spirituale"

care este atât de

necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate

chiar cheia

"unităţii spirituale" a omenirii pe care mişcarea ecumenică a căutat-o

până acum fără

S ucces?

B. "Noul Creştinism"

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că

"renaşterea harismatică"

este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau

mijloacele prin

care se propagă "duhul" acestei "mişcări harismatice". Dar că acest

"duh" nu are nimic

de-a face cu Creştinismul ortodox este mai mult decât evident. şi de

fapt acest "duh" se

înscrie literal în "profeţiile" lui Nicolae Berdiaev privitoare la

"Noul Creştinism".

Acest "nou creştinism" ignoră complet, ne spune chiar Berdiaev,

"spiritul monahal şi

ascetic al Ortodoxiei istorice", ignorare care îi demască în mod

efectiv falsitatea. Acest duh nu este mulţumit de "creştinismul

conservator ce călăuzeşte forţele sufleteşti ale omului către pocăinţă

şi mântuire", ci crede în mod evident, împreună cu Berdiaev, că un

astfel de creştinism este încă "incomplet" şi, ca atare, îi mai adaugă

un al doilea nivel al

fenomenelor "spirituale", dintre care nici unul specific creştin

(desigur că fiecare este

liber să le interpreteze ca fiind "creştine", dacă doreşte), care sunt

accesibile tuturor,

indiferent de credinţă şi dacă le pare sau nu rău de păcatele lor, şi

care nu au nici un fel de

legătură cu mântuirea. Acest duh vizează "o nouă eră a Creştinătăţii,

o spiritualitate nouă şi adâncă, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a

Duhului Sfânt".

Iată o declaraţie ce se află în totală contradicţie cu profeţiile

neotestamentare şi cu Sfânta

Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevărat un "nou

creştinism", dar ingredientul specific "nou" al acestui "creştinism"

nu constitue nimic original sau

"avansat", ci este doar o formă modernă a unei religii diavoleşti

vechi de când lumea şi

anume a unui păgânism de tip şamanist. Periodicul ortodox "harismatic"

The Logos îl

recomandă pe Nicolae Berdiaev ca pe un "profet", tocmai pentru că el a

fost "cel mai

mare teolog al creativităţii spirituale" (Logos, martie, 1972, p. 8).

Într-adevăr, şamanii celor mai primitive triburi sunt cei care ştiu

cum să intre în contact

cu "puterile creative" ale cosmosului şi să le utilizeze, puteri care

nu sunt altceva decât

"duhuri ce umblă pe pământ, în văzduh şi pe ape şi pe care Biserica

lui Hristos le denumeşte diavoli, cărora, dacă le slujeşti, poţi

într-adevăr să ajungi la bucurii şi extazuri foarte "creative"

("entuziasmul şi extazul nietzschean" de care Berdiaev se simte atât

de aproape), necunoscute "creştinilor" obosiţi şi căldicei, care cad

victimă înşelăciunii "harismatice". Dar acest extaz este fără Hristos.

Dumnezeu nu îngăduie contactul cu această zonă "creativă" şi ocultă,

căreia "creştinii" îi cad victime din ignoranţă şi autoînşelare.

"Renaşterea harismatică" nici nu are nevoie să pornească la "dialoguri

cu religiile

necreştine" deoarece, în limbajul şi mai ales în practica ei,

denumirea de "creştinism"

include deja şi conţinuturile religiilor necreştine, devenind deja

prin această includere o

religie nouă pe care o vestise Berdiaev, adică o combinaţie bizară de

creştinism şi

păgânism.

Ciudatul spirit "creştin" al "renaşterii harismatice" este cunoscut şi

definit cu precizie de

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Părinţilor. Potrivit acestor

surse, istoria lumii va

culmina cu o figură "hristică" aproape supraumană, adică falsul Mesia

sau Antihristul. El va fi "creştin" în sensul că întreaga funcţie şi

chiar fiinţa lui va fi axată pe Hristos, pentru a-L imita în toate

privinţele posibile. Căci el nu numai că va fi duşmanul suprem al lui

Hristos, ci, în scopul de a-i înşela pe creştini, va lua aparenţele

lui Hristos, venit a doua oară pe pământ ca să conducă lumea din

templul reconstruit din Ierusalim.

Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va

sosi, până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va

da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se

înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu

închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se

pe sine drept

dumnezeu… (II Tes. 2, 3-4).

Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot

felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri

nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit

iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. şi de aceea Dumnezeu le

trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie

osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea

(II Tes. 2, 9-12).

Învăţătura creştină privitoare la Antihrist este în sine o temă amplă,

care nu se poate

prezenta aici. Dar dacă, aşa cum cred adepţii "renaşterii

harismatice", zilele cele mai de pe urmă s-au apropiat într-adevăr,

este de importanţă crucială pentru creştinul ortodox să fie informat

despre această învăţătură ce priveşte pe cel care, după cum ne-a spus

însuşi

Hristos, ne va arăta, la fel cu ceilalţi "falşi prooroci" ai acelor

timpuri, semne mari şi chiar

minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei, 24,24).

Iar cuvântul "aleşi" nu se referă cu siguranţă la mulţimile de

"creştini" care ajung să ia

drept adevăr cele mai grosolane şi mai nescripturistice înşelăciuni,

potrivit cărora "lumea

este în pragul unei mari deşteptări spirituale", ci la "turma mică",

căreia Mântuitorul i-a

Făcut în exclusivitate următoarea promisiune: Nu te teme, turmă mică,

pentru că Tatăl

vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12,32).

Deci, iată că până şi elita constituită din aceşti adevăraţi aleşi,

această "turmă mică", vor

fi atacaţi şi ispitiţi de "marile semne şi minuni" ale lui Antihrist.

Marea masă a "creştinilor" în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia

adică pe Antihrist -, fără întrebări şi fără probleme, pentru că

"noul" său "creştinism" este exact ceea ce caută mulţimea.

C. "Iisus* vine curând"

* În locurile în care am ortografiat, Iisus cu un singur "i", am

subliniat că El este abordat din perspectiva sectară, care merge chiar

până la a goli acest Nume de adevărata lui semnificaţie şi de a sugera

prin el ("Iisus") chiar noţiunea de Antihrist (n.tr.).

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui "Iisus" a

căpătat o proeminenţă ciudată în America. A fost abrogată

binecunoscuta interdicţie de a se prezenta în filmele de lung metraj

şi în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri

senzaţionale şi de largă

audienţă în mase, cu caracter satanic şi masonic, prezintă parodii

blasfemiatorii ale vieţii

Sale. "Mişcarea lui Isus", care este de orientare predominant

"harismatică", se întinde cu

repeziciune mai ales în rândurile adolescenţilor şi tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă "Jesus Rock" care este o adevărată

hulire a numelui lui

Dumnezeu -, asistăm la "creştinarea" celor mai joase forme de muzică

pop americană şi

pentru întâia oară în acest secol melodiile "creştine" au cea mai mare

audienţă la public.

Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu şi

grosieră mentalitate

lumească este cuprins în propoziţia ce pare să exprime aşteptările şi

speranţele,tuturor:

"Iisus vine curând".

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic şi religios,

acelaşi incident "mistic" se repetă în mod simptomatic în vieţile mai

multor americani, trăind în cele mai diverse colţuri ale ţării şi fără

legătură între ei. Editorul unei publicaţii "harismatice" dă tiparului

relatarea unei persoane, aşa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

"Prietenul meu împreună cu soţia lui rulau spre Boston pe autostradă

când au oprit să ia

un autostopist. Era tânăr şi avea barbă, dar nu era totuşi îmbrăcat ca

un hippie. S-a urcat

în spate fără să spună prea multe cuvinte, şi maşina a pornit. După un

răstimp, a spus cu

voce liniştită: "Domnul vine curând".

Prietenul meu şi soţia lui au fost atât de uluiţi, încât amândoi şi-au

întors capetele să-l privească. Pe bancheta din spate nu se mai afla

nimeni. Zguduiţi, au oprit la prima benzinărie hotărâţi să povestească

ce li se întâmplase, indiferent de reacţia pe care ar fi stârnit-o.

După ce i-a ascultat, lucrătorul de la staţia de benzină nu numai că

nu a râs, ci le-a comunicat la rândul lui: "Sunteţi a cincea maşină

care îmi povesteşte istoria asta".

Deşi afară era o amiază toridă, pe mine m-au luat sudori reci. Acela

însă nu era decât

începutul. În aceeaşi adunare povestindu-se alte şase cazuri similare,

care avuseseră loc

pe tot cuprinsul ţării, în ultimii doi ani în Los Angeles,

Philadelphia, Duluth şi New

Orleans. Uneori autostopistul era un bărbat, alteori era o femeie.

Mai târziu un preot episcopalian a relatat editorului o întâmplare

similară survenită în

statul New York, al cărei protagonist fusese chiar el. Pentru editor,

toate acestea sunt semne că de fapt "Iisus vine curând" (David Manuel,

Jr, în Logos Journal, Jan., Feb.,

1972, p. 3).

Observatorul atent al scenei religioase contemporane mai ales în

America, locul de

origine al celor mai multe curente religioase de masă în ultima sută

de ani -, nu poate să

nu remarce o atmosferă foarte clară de aşteptare hiliastă. Acest

adevăr nu se aplică doar cercurilor "harismatice", ci chiar şi celor

tradiţionaliste sau fundamentaliste, care resping

"renaşterea harismatică".

Astfel, mulţi romano-catolici tradiţionalişti cred în venirea unei

"Ere mariologice" hiliaste

mai înainte de sfârşitul lumii, ceea ce constituie doar o variantă a

foarte răspânditei erori

catolice de a încerca "sanctificarea lumii". Sau, aşa cum s-a exprimat

Arhiepiscopul

Thomas Connolly de Seattle acum cincisprezece ani (1964, n. tr.), "de

a transforma lumea

modernă în Împărăţia lui Dumnezeu, ca pregătire pentru întoarcerea Sa".

Evangheliştii protestanţi, ca de exemplu Billy Graham, în modul lor

greşit şi personal de a interpreta Apocalipsa, aşteaptă "mileniul" în

care "Hristos" va domni pe pământ. alţi evanghelişti din Israel găsesc

că interpretarea lor milenaristă despre "Mesia" este tocmai ceea ce

trebuie pentru a-i pregăti pe evrei de venirea Lui.* Iar

arhifundamentalistul Carl

McIntire se pregăteşte să ridice o replică, în mărime naturală, a

Templului din Ierusalim

în Florida, având convingerea că soseşte clipa în care evreii vor

construi chiar "Templul

în care Domnul însuşi se va întoarce aşa cum a promis" (Christian

Beacon, Nov. 11,

1971; Jan. 6,1972)

* De ex. Gordon Lindsay, Israel's Destiny and the Coming Deliverer

destinul Israelului şi apropiata venire a Eliberatorului, Christ for

the Nations Publ. Co., Dallas, Texas, pp.

28-30

Astfel, iată că până şi antiecumeniştii se pregătesc să se alăture

evreilor lipsiţi de pocăinţă în a întâmpina un fals Mesia, pe

Antihrist, spre deosebire de rămăşiţa fidelă a evreilor

care Îl va primi pe Hristos atunci când se va reîntoarce pe pământ

proorocul Ilie, aşa cum

ne învaţă Biserica Ortodoxă.

Deci, pe creştinul ortodox adevărat, care cunoaşte profeţiile

referitoare la vremurile din

urmă, nu-l vor impresiona relatările cutărui pastor protestant zis

"harismatic", care îi

spune: "ce extraordinar se manifestă Isus când ne deschidem inimile

către EL. Nu e de mirare că acum oameni de toate credinţele se pot

ruga împreună".**

Pe el nu-l va impresiona catolicul penticostal, care spune că în

prezent membrii tuturor

confesiunilor "încep să privească peste gardurile care îi despart pe

unii de ceilalţi pentru a

recunoaşte pe fiecare faţă chipul lui Iisus hristos".***

** Harold Bredesen, în Logos Journal, Jan, 1972, p. 24

*** Kevin Ranaghan în Logos Journal, Nov, 1971, p. 21

Dar care este "Hristosul", pentru care se alcătuiesc în întreaga lume

aceste programe

intensive de pregătire psihologică şi chiar fizică? Este Acesta oare

adevăratul nostru

Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care a întemeiat Biserica pentru mântuirea

oamenilor? Nu cumva este el mai curând falsul Hristos care va veni în

numele său (Ioan

5,43) şi-i va reuni sub mâna sa pe toţi acei care resping sau

pervertesc învăţătura Bisericii

Celei Una, adică Biserica Ortodoxă?

Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată,

Mesia este aici sau dincolo! Să nu-l credeţi. Căci se vor ridica

hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor

da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă,

şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice

vouă: iată este în pustie, să nu Ieşiţi; iată

este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit

şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei

24, 23-27).

Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea

se va întâmpla

deodată. Va veni din cer: bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la

cer? Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni,

precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11) şi va hotărî sfârşitul

acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de "pregătire" pentru

Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin

ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, curăţire, priveghere, şi

rugăciune. Cei care se "pregătesc" altfel pentru acest

sfârşit, care spun că el este undeva "aici" mai ales "aici" în Templul

din Ierusalim sau

care predică pe "Iisus vine curând", fără să menţioneze marile

înşelăciuni care preced

venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos,

care trebuie să vină mai

întâi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi "creştinii" care nu sunt

sau care nu devin cu

adevărat ortodocşi.

Nu există nici un fel de "mileniu" viitor. Pentru cei vrednici să-l

primească, "mileniul" apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este

viaţa plină de har din Biserica Ortodoxă,

de-a lungul acestei "mii de ani", ce desparte prima venire a lui

Hristos, adică de la

întrupare până la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura

ortodoxă a sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Andrei al

Cezareii, şi a altor Sfinţi Părinţi*.

Faptul că protestanţii aşteaptă venirea "mileniului" cândva în viitor,

nu face alceva decât să întărească mărturisirea lor că în prezent ei

nu îl trăiesc, şi anume că ei se află în afara lui, adică în afara

Bisericii lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.

* Vezi Arhiepiscopul Averky, Guide to the Study of the New Testament

îndreptar pentru studiul Noului Testament partea a II-a (ruseşte),

Jordanville, NY., 1956, pp. 434-438

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios "mişcarea harismatică"

prin lucrările

reprezentanţilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în

cuprinsul acestei cărţi, nu

se mai poate îndoi de faptul că această "renaştere" în măsura în care

poate fi numită

"creştină" -, este în întregime protestantă prin originea, inspiraţia,

intenţia, practica,

"teologia" şi scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de

"revivalism" protestant,

fenomen ce reţine doar câte o bucăţică din ceea ce este în mod

autentic creştin, dar

substituie esenţa Creştinismului cu o isterie emoţională "religioasă",

ale cărei victime cad

în iluzia fatală că "s-au mântuit".

Dacă "renaşterea harismatică" diferă de revivalismul protestant,

atunci diferenţa constă din aceea că prima îşi adaugă dimensiunea

fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de

spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o

posedă.

Nu negăm că o deşteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele

noastre, când Mulţi

creştini ortodocşi au pierdut duhul adevăratului creştinism, iar

trăirea arzătoare şi autentic

creştină se vede într-adevăr mult prea rar. Viaţa în societatea

contemporană a devenit prea confortabilă; viaţa lumească, mult prea

Atractivă. Pentru prea mulţi, Ortodoxia a devenit o chestiune de

afiliere la o parohie sau organizaţie bisericească şi de îndeplinire

"corectă" a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o deşteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar

ea nu poate apărea din rândurile "ortodocşilor harismatici". Aceştia,

în acord cu activiştii "harismatici" din rândurile protestanţilor sau

romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul

vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualităţii

patristice ortodoxe, ci preferă

tehnicile revivaliste protestante la modă şi se identifică cu cel mai

important curent al

"creştinismului" apostat şi sincretist de astăzi de factură ecumenică.

"Deşteptări" ortodoxe autentice au existat şi în trecut. Ne gândim la

Sfântul Cosma din

Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat,

îndemnându-i pe oameni să

se întoarcă la adevărata trăire creştină a părinţilor lor; sau la

Sfântul Ioan de Kronstadt

din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul

orăşenilor din St.

Petersburg.

Avem apoi mulţimea duhovnicilor monahi ortodocşi, care, prin viaţa lor

autentic "plină

de duh", au lăsat generaţiilor de monahi şi de mireni din urma lor

adevărata învăţătură

creştină a vieţii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul

X sau la Sfântul

Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de

"harismaticii" ortodocşi, care nu par să-şi dea seama că Duhul de care

vorbea Sfântul este

cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără excepţie citat

prin pasaje rupte din

context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe

necesitatea aparţinerii de

Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viaţă duhovnicească.

În "convorbirea" Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov

despre "dobândirea

Duhului Sfânt", acest Sfânt ne spune: "Harul Duhului Sfânt, care ne

este dăruit tuturor

celor credincioşi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina

Mirungerii pe părţile

principale ale trupului omenesc, aşa cum a rânduit Sfânta Biserică

păstrătoarea din veac a

acestui har". şi iarăşi: "Domnul îi ascultă la fel şi pe monah şi pe

mirean, cu condiţia ca

amândoi să fie ortodocşi".

Ca mişcare opusă adevăratei spiritualităţi creştin-ortodoxe,

"renaşterea harismatică" nu este decât partea experienţială a modei

"ecumenice" dominante a acestui ecumenism care schimonoseşte

Creştinismul şi îl trădează pe Hristos şi Biserica Lui. Niciodată un

"ortodox harismatic" nu va obiecta la apropiata "unire" dintre chiar

acei protestanţi şi romano-catolici cu care, aşa cum intonează şi

cântecul "harismatic" interconfesional, ei se află deja "uniţi în

spirit, uniţi în Domnul" şi care le conduc şi le inspiră experienţa

"harismatică".

Trebuie atunci să se ştie că "duhul" care inspiră "renaşterea

harismatică" este duhul lui

Antihrist, sau mai precis, al acelor "duhuri demonice" ale vremurilor

din urmă, şi că

"minunile" lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

E. "Copii, este ceasul de pe urmă"

(I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca şi în zilele proorocului Ilie, şapte

mii de bărbaţi care nu

şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr

necunoscut de

adevăraţi creştini ortodocşi, care nu sunt morţi din punct de vedere

duhovnicesc. Ei nu se lasă purtaţi de curentul general de apostazie şi

nici de falsele "deşteptări", ci îşi continuă drumul ancoraţi în

credinţa sfântă şi mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de

Sfinţii Apostoli printr-un şir neîntrerupt de Sfinţi Părinţi,

observând cu atenţie semnele

timpului şi călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu

repeziciune. Judecând după ultimele ştiri "religioase", este posibil

ca "renaşterea harismatică" să nu fie decât

începutul timid al unei adevărate "ere a minunilor". mulţi protestanţi

care şi-au dat seama de frauda "renaşterii harismatice" acceptă acum

ca "adevărată" spectaculoasa "renaştere" din Indonezia unde, ni se

spune, au loc în realitate "chiar minunile care se relatează în

faptele Apostolilor".

Acolo, în doar trei ani, 200000 de păgâni s-au convertit la

protestantism în condiţii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde

nimic fără o obedienţă absolută faţă de "vocile" şi "îngerii" care

apar în mod constant şi citează din Scriptură, menţionând şi numărul

versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba

protestantă prevede împărtăşire; forme de mâini apar din senin pentru

a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de

draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că "unul mai

puternic", ("Iisus") a venit să le ia locul. "Creştinii" practică o

"numărătoare inversă" pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască,

iar când ajung la "zero" respectivul moare; copiii sunt învăţaţi

cântece şi imne protestante de către voci care se aud din senin (şi

care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, aşa încât copiii să le

ţină minte); "banda magnetică a lui Dumnezeu" înregistrează cântecul

unui cor de copii şi îl redă apoi din aer în urechile aceloraşi copii

uluiţi ; foc se coboară din cer şi arde icoane catolice ("Domnul"

indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecaţi 30000 de

oameni; "Hristos" apare din cer şi "cade" peste grupuri de persoane

pentru a le vindeca;

indivizii sunt transportaţi miraculos din loc în loc şi merg pe apă;

evangheliştii sunt călăuziţi de lumini noaptea şi umbriţi de nori ce

călătoresc în urma lor ziua, iar morţii învie*.

* Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970,

şi Mel Tari, Like

a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971

Este interesant să aflăm că în anumite părţi ale "revivalismului"

indonezian, "vorbirea în limbi" lipseşte aproape total şi este chiar

interzisă (deşi este prezentă în multe locuri),

mediumismul părând a fi înlocuit de intervenţia directă a spiritelor

căzute. Se prea poate ca acest nou "revivalism", mai puternic decât

penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiaşi fenomen

"spiritual" (aşa cum penticostalismul însuşi este o formă superioară

de spiritism) şi să vestească iminenţa zilei de spaimă în care, aşa

cum proclamă şi "vocile" şi "îngerii" din Indonezia, "Domnul" vine

curând căci noi ştim că

Antihrist va dovedi lumii că este "Hristos" prin aceea că va face

"minuni" ca cele

povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric şi înşelăciune aproape universale, când

pentru cei mai Mulţi

"creştini" Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă

denumeşte Antihrist,

Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează şi

comunică harul lui

Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existenţă chiar

lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea

"creştină" dă mâna cu forţele întunericului

pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care sunt

destul de orbi încât să

creadă că "numele lui Iisus" îi va salva chiar din mijlocul apostaziei

şi blasfemiilor în

care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul

avertisment al Domnului:

Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău

am proorocit şi

nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am

făcut? şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi.

Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă şi el acelaşi avertisment despre

venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraţilor, staţi

neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin

cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă

tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă

noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe

care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai

înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva

decât aţi primit să

fie anatema! (Gal. 1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou "revivalism" şi chiar la

"revivalismul" final şi teribil al lui Antihrist este această

Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a

păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi în

linie neîntreruptă de la Hristos şi Apostolii Săi şi prin darul

Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăşeşte şi

numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfânta Taină a

Mirungerii şi care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a

darului Duhului Sfânt. Amin.

2. RELIGIA VIITORULUI

Pentru starea spirituală a umanităţii contemporane este profund

semnificativ faptul că experienţele "harismatice" şi de "meditaţie"

prind din ce în ce mai mult teren printre

"creştini". Aceşti aşa-zişi creştini sunt indubitabil sub influenţe

religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult

mai fundamental: pierderea gustului şi trăirii duhovniceşti a

adevăratului Creştinism, singura cauză a fenomenului prin care un

lucru atât de străin Creştinismului ca meditaţia extrem orientală

poate să pună stăpânire pe sufletele creştinilor.

Existenţa centrată pe sine şi care nu urmăreşte altceva decât

autosatisfacţia, este atât de generalizată în viaţa "creştinilor"

zilelor noastre, încât aceştia practic nu mai au acces la

înţelegerea unei spiritualităţi autentice. Iar când astfel de oameni

întreprind totuşi acţiuni

în vederea unei "vieţi spirituale", o fac ca pe o altă formă de

autosatisfacţie. Aceasta se vede clar din idealul religios total fals,

atât al mişcării "harismatice", cât şi al diferitelor

forme de "meditaţie creştină": toate promit (şi acordă imediat)

experienţe şi "simţiri de mulţumire" şi "pace".

Dar acesta nu este câtuşi de puţin idealul creştin, a cărui definiţie

esenţială este tocmai

războiul neîncetat împotriva diavolului şi a patimilor. "Mulţumirea"

şi "pacea" propovăduite de mişcările "spirituale" contemporane sunt în

modul cel mai evident

produsul înşelăciunii diavoleşti, al mulţumirii de sine, ceea ce

înseamnă moarte pentru o viaţă duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de "meditaţie creştină", majoritatea de provenienţă

păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic şi nu au absolut

nimic în comun cu trăirea creştină.

Trăirea creştină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor,

pentru dobândirea veşnicei Împărăţii cereşti, care nu se poate

instaura desăvârşit decât la sfârşitul acestei lumi temporale. Iar

adevăratul luptător creştin nu-şi slăbeşte vigilenţa şi nu-şi află

liniştea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările veşnice,

ce i-ar putea fi dăruite încă din această viaţă. Pe când religiile

orientale, cărora Împărăţia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă

pentru a obţine simple stări psihice, care încep şi sfârşesc în viaţa

de aici.

În era noastră de apostazie care precede venirea lui Antihrist, satana

a fost dezlegat pentru

o vreme (Apoc. 20,7) pentru a lucra minuni mincinoase, care nu i-au

fost îngăduite în

timpul "celor o mie de ani" de har în Biserica lui Hristos (Apoc.

20,3) şi pentru a câştiga

pentru sine, în recolta lui drăcească, acele suflete care "n-au primit

iubirea adevărului" (II

Tes. 2,10). Putem spune că vremea lui Antihrist este cu adevărat

aproape, prin chiar faptul că această "recoltă" satanică se strânge

acum nu atât, din rândurile popoarelor păgâne, cât dintre rândurile

creştinilor care au pierdut dulceaţa Creştinismului.

Ţine chiar de natura lui Antihrist să prezinte împărăţia satanei, ca

şi când ar fi a lui Hristos. Mişcarea "harismatică" contemporană şi

"meditaţia creştină", ca şi "noua conştiinţă religioasă", cu care

formează corp comun, sunt înainte-mergătoare religiei

viitorului, religia umanităţii de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar

scopul lor "spiritual" de

căpetenie este să facă accesibile tuturor creştinilor iniţieri

satanice, care până acum erau

restrânse doar în lumea păgână.

Să zicem că aceste "experienţe religioase" sunt încă cel mai adesea

căutări de natură experimentală şi făcute orbeşte, ce conţin tot atâta

autoînşelare de ordin psihic, pe cât sunt de autentice în riturile lor

de iniţiere demonică; fără îndoială, nu toţi cei care au "meditat" cu

succes sau care cred că au primit "botezul duhului" au fost şi

iniţiaţi în împărăţia lui Satan. Dar, în pofida acestor aspecte

aparent liniştitoare, acesta este scopul acestor experienţe şi nu

există nici cea mai mică îndoială că tehnicile de iniţiere vor deveni

din ce în ce mai eficace pe măsură ce omenirea devine mai pregătită

pentru ele prin atitudinea de pasivitate şi deschidere la noile

"experienţe religioase" care îi sunt

inculcate prin aceste mişcări.

Dar cum a ajuns umanitatea şi fireşte creştinătatea la o asemenea

stare disperată?

Desigur, nu din cauza închinării pe faţă la satana, care este

întotdeauna limitată la un

număr destul de mic de oameni. Este vorba mai curând de ceva cu mult

mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creştinul ortodox

conştient: s-a pierdut în parte harul lui Dumnezeu, ca o consecinţă

imediată a slăbirii credinţei şi a pierderii gustului creştinismului

autentic.

În Occident este un fapt incontestabil că harul lui Dumnezeu s-a

pierdut cu multe secole

în urmă. Romano-catolicii şi protestanţii de astăzi nu cunosc puterea harului

dumnezeiesc. De aceea nu ne mirăm că ei nu sunt capabili să-l

deosebească de înşelătoriile drăceşti. Dar vai! Succesul falsului

spiritual, chiar printre creştinii ortodocşi de astăzi, dă la iveală

cât de mult, chiar şi aceştia, au pierdut mireasma adevăratului

creştinism., Deci nici ei nu mai sunt capabili să distingă între

adevăratul creştinism şi

pseudo-creştinism. De prea multă vreme creştinii ortodocşi iau de-a

gata comoara nepreţuită a credinţei lor şi neglijează să pună în

practică o învăţătură alcătuită din aurul

cel mai curat.

Câţi dintre creştinii ortodocşi au măcar cunoştinţă de existenţa

textelor de bază ale spiritualităţii ortodoxe, care ne învaţă tocmai

cum să distingem spiritualitatea autentică de cea falsă, texte care

arată viaţa şi învăţăturile sfinţilor îmbunătăţiţi care au obţinut

într-o măsură bogată harul lui Dumnezeu încă din această viaţă? Câţi

dintre ei şi-au însuşit

învăţătura cuprinsă în Lavsaicon, în Scara Sfântului Ioan Scărarul, în

Omiliile Sfântului

Macarie, în Vieţile purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiei, în

Războiul nevăzut, în

cartea Viaţa mea în Hristos, a Sfântului Ioan de Kronstadt şi în multe

alte cărţi ortodoxe?

În Viaţa marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare

(19 iunie) găsim un exemplu viu cât de uşor se poate pierde harul lui

Dumnezeu.

Un ucenic al său mergea odată către oraş să-şi vândă acolo rucodelia

sa (obiecte lucrate

cu mâinile sale). Pe cale a întâlnit un evreu, care, văzându-i

simplitatea, a început să-l

ispitească, zicându-i: "Iubitule, cum crezi tu într-un simplu om

răstignit, care nu este

nicidecum Mesia cel aşteptat? Nu este El acela, ci altul va veni".

Ucenicul, având o minte

mai slabă şi o inimă simplă, începu să asculte aceste cuvinte şi

ajunse până la a rosti:

"Poate că ceea ce spui tu este adevărat".

Când s-a întors în pustie, Sfântul Paisie şi-a întors faţa de la el şi

nu a voit să-i adreseze nici un cuvânt. La urmă, după multe rugăminţi

ale ucenicului, Sfântul îl întrebă: "Tu cine eşti? Nu te cunosc pe

tine! Acel ucenic al meu era creştin şi avea asupra lui harul

Sfântului Botez, dar la tine nu văd aceasta. Dacă tu vei fi fiind cu

adevărat ucenicul meu,

atunci harul Sfântului Botez te-a părăsit şi chipul de creştin nu mai

este în tine".

Ucenicul îi povesti cu lacrimi convorbirea cu evreul, iar Sfântul

răspunse: "Sărace! Ce poate fi mai rău şi mai necurat decât asemenea

cuvinte prin care tu te-ai lepădat de Hristos şi de Sfântul Botez?

Acum mergi şi plânge-ţi păcatul, căci cu mine nu mai poţi fi;

numele tău s-a scris împreună cu cei care s-au lepădat de Hristos, cu

care împreună vei fi

judecat şi chinuit".

Auzind această judecată, ucenicul se cutremură şi se aruncă la

picioarele bătrânului său,

rugându-l să nu-l lepede de la rugăciunile sale. Sfântul, cuprins de

milă, se închise în

chilia lui şi rugă cu lacrimi pe Dumnezeu să ierte păcatul ucenicului

său. Dumnezeu ascultă ruga Sfântului şi îl învrednici de semnul

iertării şi milostivirii Sale asupra

ucenicului.

Atunci Sfântul îl chemă pe ucenic la sine şi-i spuse: "Copile, vino şi

dă slavă lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul cel necurat

al hulei s-a dus de la tine, iar Duhul Sfânt de la Sfântul Botez

străluceşte iar peste capul tău. De acum păzeşte-te, ca nu cumva

din lene şi nepăsare duşmanul să te atace iar şi, biruindu-te, să te

arunce în focul

gheenei".

Este semnificativ că mişcările "harismatice" şi "de meditaţie" au

prins rădăcină tocmai

printre "creştinii ecumenişti". Trăsătura de bază a protestanţilor

ecumenişti este următoarea: că Biserica Ortodoxă nu este singura

Biserică a lui Hristos, una şi adevărată;

că harul lui Dumnezeu este prezent şi în alte confesiuni "creştine",

şi chiar în interiorul religiilor necreştine; că ceea ce Sfinţii

Părinţi ai Bisericii Ortodoxe numesc calea cea strâmtă a mântuirii nu

este decât "una dintre multele căi", care toate duc la mântuire, şi că

practicile credinţei cuiva în Hristos sunt de mică importanţă, precum

şi apartenenţa la o

anumită confesiune.

Este adevărat, nu toţi ortodocşii care iau parte la întrunirile

interconfesionale ecumenice cred întru totul aşa (deşi lucrul este cu

siguranţă adevărat despre protestanţi şi romano-catolici), dar prin

simpla lor participare la astfel de întruniri, care, desigur, prevăd

rugăciuni comune cu cei care cred greşit în Hristos şi Biserica Sa,

adresează implicit

ereticilor cu care se află împreună aceleaşi cuvinte ca şi ucenicul

din pildă: "Poate că ceea

ce spuneţi voi este adevărat". Nici nu este nevoie de mai mult pentru

ca un creştin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu. şi câtă nevoinţă

îi trebuie pentru a-L câştiga

înapoi!

Deci, cu atât mai mult creştinul ortodox trebuie să umble în faţa lui

Dumnezeu cu frică şi cutremur, din grija de a nu pierde harul Său,

care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care ţin dreapta

credinţă, care duc o viaţă de luptă duhovnicească cu păcatul şi care

păzesc cu tărie comoara harului dumnezeiesc ce-i duc la cer.

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din ziua de azi,

care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care

are propriul său arsenal de experienţe ale "harului" şi "Duhului

Sfânt", putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii

Părinţi, pentru a-şi "întări" propriile erezii! Cu siguranţă trăim

vremurile de pe urmă, când

înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă,

şi pe cei aleşi (Matei

24,24). Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în

ce mai puternic apropierea

"noii ere a Duhului Sfânt", a "noii Cincizecimi", a "punctului Omega".

Este exact ceea ce

se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui

Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să

se împlinească, cu forţa unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea

experimentelor de

iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce "taina nelegiuirii" intră

în faza penultimă, în

care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe

ale lor, ci chiar pe

ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.

Împotriva acestei "experienţe religioase" de mare forţă, creştinii

ortodocşi trebuie să se

trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin

conştienţi de ceea ce

înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt total

diferite de ale tuturor

celorlalte religii, fie ele "creştine" sau necreştine.

Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu

îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă. Nu-l măsuraţi

după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe

înţelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce

depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl pot obţine altfel decât

arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna. Căci

adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat "nelalocul ei"

în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a

celor dispreţuiţi şi cam "nebuni", siliţi să trăiască în mijlocul unei

mase al

cărei "revivalism" religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului

nostru Iisus

Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să

vă dea vouă

Împărăţia (Luca 12,32).

Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie

care îi aşteaptă, şi să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria

este deja a noastră. Căci El ne-a promis că

porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi că pentru

cei aleşi el va scurta

zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24,22). şi apoi,

cu adevărat, dacă

Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Rom. 8,31).

Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit:

Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).

Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini

înaintea noastră, cu

certitudinea că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul

nostru va veni curând;

căci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino,

Doamne Iisuse!

(Apoc. 22,20)

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *