VIATA SFANTULUI FOTIE CEL MARE

Colecţia STÂLPII ORTODOXIEI

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL

MARE Patriarhul Constantinopolei

Ediţie electronică

APOLOGETICUM

Viaţa Sfântului Fotie cel Mare

Volumul poate fi distribuit liber pentru uz personal.

Această lucrare este destinată tuturor iubitorilor de spiritualitate

creştină ortodoxă şi de istoria neamului românesc. Ea poate fi

utilizată, copiată şi distribuită LIBER cu menţionarea sursei.

Scanare: Corina

Corectura I: Elena

Corectura II: Apologeticum

Digitalizare pdf: Apologeticum

I.S.B.N 973-7952-81-2

I.S.B.N 973-7891-51-1

Traducere de Constantin Făgeţan

Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Cartea Ortodoxă, 2005

© 2006 APOLOGETICUM.

http://apologeticum.net

http://www.angelfire.com/space2/carti/

apologeticum2003@yahoo.com

Patriarhul Constantinopolului

PREFAŢĂ

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Sfânta Biserică Ortodoxă ne-a învăţat, prin slăviţii Apostoli, prin

Sfintele Scripturi şi

învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi că este nevoie să mărturisim şi

apărăm Credinţa Ortodoxă,

căci va veni vremea când oamenii „de la adevăr auzul îşi vor întoarce,

iar la basme se vor

pleca" (II Timotei 4, 4). Avem sarcina de a păstra comoara Ortodoxiei

aşa cum am primit-o

de la Hristos; căci apostolul Ioan ne porunceşte, zicând: „Deci ce aţi

auzit dintru început, întru

voi să rămâie. Şi de va rămânea întru voi ce aţi auzit dintru început,

şi voi în Fiul şi în Tatăl

veţi rămânea" (I Ioan 2, 24). De asemenea, Mântuitorul nostru

întreabă: „însă când va veni Fiul Omului, oare afla-va credinţă pe

pământ?" (Luca 18, 8).

Apărarea Ortodoxiei împotriva învăţăturilor şi înnoirilor papistăşeşti

este înfăţişată în

vieţile a trei sfinţi episcopi: Fotie cel Mare, Grigorie Palama şi

Marcu Evghenicul. Aceşti bărbaţi, socotiţi a fi cei mai învăţaţi

oameni ai vremii lor, şi-au afierosit viaţa pentru păstrarea

adevăratei credinţe a lui Hristos. Datorită nevoinţelor lor şi

mărturisirii adevărului, ei au ajuns a fi cunoscuţi drept „stâlpii

Ortodoxiei" ce stau împotrivă oricărui compromis în curata credinţă a

lui Hristos. În vremea vieţii lor s-au adunat mai multe Sinoade spre a

pune rânduială în învăţătură şi în disciplină, despre care se va vorbi

pe scurt în cuprinsul cărţii.

Vom spune totuşi de pe acum câteva cuvinte despre Sinoadele Bisericii.

Când în rândul Apostolilor a apărut nevoia de a se adresa unei voci

ori judecăţi cu

autoritate obligatorie, s-a convocat un Sinod la Ierusalim (Fapte cap.

15). Hotărârile şi

canoanele acestui Sinod au fost recunoscute ca obligatorii pentru

întreaga Biserică. Citim:

„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte 15, 28) – unde pronumele

personal „nouă", la

plural, desemnează pe căpeteniile sau reprezentanţii întregii Biserici

adunaţi în sobor. Hristos nu a acordat autoritatea supremă unui singur

membru al obştii apostolice.

Supremaţia papală, întemeiată pe pretenţiile petrine, ar face bine

să-şi aducă aminte că Apostolului Petru, la Sinodul de la Ierusalim,

nu i s-a cerut să hotărască după cum credea de

cuviinţă şi nici nu a prezidat Sinodul, ci a luat parte la el ca un

egal al celorlalţi. Pentru Sfântul Pavel conducătorii Bisericii erau

Iacov, Petru şi Ioan, iar nu Petru singur. Iacov avea întâietate,

pentru aceea Epistola sa se află înaintea celei a Sfântului Petru în

ordinea canonică

a Sfintei Scripturi. Sfântul Petru, deşi era unul dintre apostolii cei

mari, a fost totuşi chemat să

dea seamă de faptele lui înaintea bătrânilor Bisericii (Fapte cap.

11). De asemenea, el a fost

chemat să dea seamă în urma asprei mustrări a lui Pavel (Galateni 2,

11). Iată deci că bătrânii

şi apostolii lucrau împreună, ca obşte, în luarea hotărârilor.

Cea mai înaltă autoritate a unei Biserici Ortodoxe locale este Sinodul

episcopilor ei;

însă cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Universale,

Sinodul sau Soborul Ecumenic,

întruneşte episcopii lumii civilizate (oikoumene). Istoric vorbind,

fiecare Sinod Ecumenic întăreşte sau ratifică precedentul Sinod

Ecumenic, începând cu cuvinte de felul acestora:

„Urmând învăţăturilor şi predaniilor Sfinţilor Părinţi…" Adevăratele

Sinoade Ecumenice,

asemenea Sfintelor Scripturi, sunt insuflate de Duhul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt locuieşte în

Biserică precum într-un templu al Său, neîngăduind o altă credinţă în

afara celei dezvăluite de

Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Au existat în trecut sinoade care, datorită unor forţe sau

constrângeri exterioare sau

răutăţii şi invidiei personale nu au corespuns cu învăţătura Sfinţilor

Părinţi. Ca urmare, conştiinţa întregii Biserici a respins cu hotărâre

aceste sinoade „tâlhăreşti" şi hotărârile lor ca mincinoase, fiindcă

nu exprimau adevărul negreşelnic al Ortodoxiei. Sfântul Maxim

Mărturisitorul (cca. 580-662), explicând aceasta, spunea odinioară:

„Adevărul judecă

sinoadele"; iar judecata ultimă este a Duhului Sfânt, adică a

„conştiinţei Bisericii."

Unirea cu Biserica Latină este cu putinţă numai dacă va lepăda

înnoirile sale şi învăţăturile

neortodoxe. Ecleziologia ortodoxă a fost totdeauna întemeiată pe dogma

că există doar Una Sfântă Sobornicească şi Apostolicească Biserică;

schismaticii, ereticii şi cei de alte religii nu

sunt mădulare ale ei, ci se află în afară. Cum se poate înfăptui o

adevărată unire cu cei ce învaţă dogme străine Ortodoxiei, referitoare

la Sfânta Treime, la Maica Domnului, la ierarhie, la icoane, la post,

etc.? Nu putem rămâne nepăsători faţă de adevăr, cu nădejdea de a

obţine o unire prin compromis. Să urmăm sfatul Sfântului Pavel care

zice: „Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile carile v-aţi

învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră" (II

Tesaloniceni 2, 15).

Mărturisirea şi apărarea credinţei ortodoxe înseamnă dragoste faţă de

adevăr şi dragoste faţă de Biserică, Trupul lui Hristos. Păzirea

Ortodoxiei nu este o trudă încredinţată doar clerului, ci tuturor

creştinilor ortodocşi. Cartea este dedicată apărătorilor sau

„stâlpilor"

Ortodoxiei, Sfinţii Fotie, Grigorie şi Marcu, care prin viaţa şi

minunile lor au mărturisit

fiecare: „Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale, şi le-a iubit foarte"

(Ps. 118, 167). Fie ca vieţile lor să insufle cititorului o dreaptă

înţelegere a Ortodoxiei în planul dumnezeiesc.

Iubiţilor, (…) nevoie am avut a vă scrie, îndemnându-vă să staţi

vitejeşte pentru

credinţa carea o dată s-a dat sfinţilor (Iuda 1,3).

Duminica Ortodoxiei, 1990

Troparul Sfântului Fotie cel Mare

Glas 5

Ca o prealuminoasă făclie a înţelepciunii ascunse în Dumnezeu, şi apărător al

Ortodoxiei celei de Sus descoperite, podoaba cea blagoslovită a

Patriarhilor, înnoirile

semeţului eres ai lepădat, mărite Fotie, cela ce eşti lumina sfintelor

Biserici, al Răsăritului

luminătorule: păzeşte pe dânsele de toată rătăcirea.

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI

PĂRINTELUI NOSTRU

FOTIE CEL MARE,

Patriarhul Constantinopolei,

pe care Sfânta Biserică îl prăznuieşte

la 6 Februarie

Primii ani din viaţa sfântului

Sfântul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Fotie, de sfântă

pomenire, s-a

născut la Constantinopol prin anul 820 1 din părinţi înstăriţi, de bun

neam şi cu frică de

Dumnezeu. Tatăl său, Serghie, slujea la curtea împărătească, având

dregătoria de spatharios,

adică „păzitor al împăratului şi palatului." Fratele lui Serghie era

Sfântul Tarasie, Patriarhul

Constantinopolului (784-806, pomenit de Biserică la 25 Februarie) 2.

Patriarhul Tarasie a

prezidat al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea din 787. Sinodul a

întărit închinarea

ortodoxă a icoanelor şi a osândit erezia iconoclastă 3. Mama lui

Fotie, evlavioasa şi virtuoasa

Irina, primea adeseori călugări în casa ei, căutând sfintele lor

rugăciuni şi dându-le

milostenie 4. Fratele Irinei, patricianul Serghie, s-a însurat cu o

femeie numită tot Irina, care

era sora împărătesei Teodora (pomenită la 11 Februarie). Fraţii lui

Fotie erau Constantin,

Serghie, Tarasie şi Theodor. Părinţii, strălucind în virtute, şi-au

crescut toţi copiii în credinţă

şi evlavie, punând la temelie rugăciunile şi faptele bune 5.

Familia lui Fotie aparţinea partidei celor ce cinsteau sfintele

icoane; pentru aceea au

fost prigoniţi de iconoclastul împărat Teofil (829-842). Evlavioasa şi

onesta familie a lui Fotie

iubea şi cinstea mai cu osebire pe drepţii călugări care apărau

sfintele icoane. Ţinte ale cumplitelor prigoane, părinţii lui Fotie au

fost lipsiţi de avere, au fost chinuiţi şi, împreună cu

copiii lor, au fost surghiuniţi în locuri sălbatice şi secetoase, ca

acolo să-şi sfârşească zilele. 6

Nici măcar o singură dată aceşti mărturisitori şi mucenici ai

adevăratei Credinţe nu s-au învoit

să se lepede de sfintele icoane. Astfel, încă de la vârsta de şapte

ani Fotie a mărturisit, apărat

şi susţinut sfânta credinţă apostolicească şi dogmele cele adevărate

ale Sfinţilor Părinţi. Un sinod eretic a aruncat anatema asupra

familiei lui Fotie şi asupra unchiului său, Tarasie. Tatăl şi mama lui

Fotie au murit ca mucenici în acel surghiun 7.

Mai târziu Fotie avea să-şi descrie tatăl ca pe un bărbat viteaz,

evlavios şi virtuos,

vestit prin bogăţia adevăratei slave şi a dreptei credinţe (…) şi

prin surghiun şi mucenicie 8.

1 După H. G. Beck, Kirche und theologische Reiche, Munchen, 1959, p. 520.

2 Pentru traducerea completă din rusă în engleză a vieţii Sfântului

Tarasie vezi Living Ortodoxy IV, nr. 3, (Mai-Iunie, 1982), pp. 3-16.

3 Mai multe despre teologia icoanei a se vedea lucrarea lui Leonid

Uspenski, Teologia icoanei, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1994 sau ediţia electronică Apologeticum, 2006,

la http://apologeticum.net (n.

Apologeticum)

4 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", în vol. On the

Mystagogy of the Holy Spirit, Studion

Publishers, NY, 1983, p. 34.

5 Ibid.

6 Ibid.

7 Letter 1, To Tarasios, Patrikios, Brother, Septembrie, 871, trad.

Despina Stratoudaki White, în vol. Patriarch

Photios of Constantinople, Holy Cross Ortodox Press, Brookline, MA,

1981, p. 117.

8 Asterios Gerostergios, St. Photios the Great, Institute for

Byzantine and Modern Greek Studies, Belmont, MA,

1980, p. 16. [Lucrarea este tradusă şi în româneşte, Asterios

Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, Editura Sofia,

Bucureşti, 2005 şi disponibilă în format electronic în colecţia

Apologeticum, la Biblioteca Teologică Digitală,

După această dovadă de dârzenie a familiei sale, tânărul Fotie avea să

cinstească mult

nepieritoarea pomenire a unchiului său, Patriarhul Tarasie, ca şi a

Patriarhului Metodie (843-847, pomenit la 14 Iunie), urmând pilda

acestor luminători ai evlaviei de-a lungul întregii sale

vieţi.

Dintr-o scrisoare scrisă de Fotie fratelui său, Tarasie, putem bănui

că unii dintre

membrii familiei sale au murit în vremea tulburărilor iconoclaste. El

scrie: „Să nu ne purtăm

cu necinstire faţă de răbdătoarele chinuri ale părinţilor noştri, căci

ei au văzut feluri de moarte

ce nu semănau cu morţile pe care le ştim noi. Ferească-ne Dumnezeu!

Focul şi apa şi groapa

au pus stăpânire pe urmaşii lor, şi un amar şi greu surghiun, şi toată

lipsirea de prieteni şi

rubedenii a venit peste ei, şi tot ce aduce bucurie s-a luat de la ei,

dar toate le-au primit cu bunăvoire, slăvind pe Cel ce iconomiseşte

cele ale oamenilor mai presus de omeneştile socotinţe 9."

Încă din tinereţe Fotie a strălucit prin curăţie şi era înclinat spre

viaţa liniştită şi

rugătoare a monahilor. Mai târziu, ajuns Patriarh al

Constantinopolului, Fotie avea să scrie Patriarhilor Răsăriteni:

„Copil fiind, tânjeam a fi slobod de grijile şi nevoile vieţii şi a mă

îngriji numai de cele ce mă frământau… Din copilărie a crescut în

mine şi o dată cu mine

dragostea pentru viaţa monahicească 10." Gândindu-se la drumul său în

viaţă, recunoaşte a fi

dorit în sufletul lui viaţa de celibat, dar niciodată nu a dorit să

ajungă preot. Comentând aceasta, Fotie spunea: „Doream foarte mult să

trăiesc singur" 11 şi „luasem o hotărâre…, aceea

de a mă ţine departe de afaceri şi de vuiet, şi de a mă bucura de

dulceaţa paşnică a vieţii

particulare 12."

Anii de învăţătură

Întrucât părinţii săi se aflau în surghiun, este greu de spus unde

anume a primit Fotie o

atât de strălucită şi neobişnuită educaţie. Unii susţin că a fost un

autodidact plin de râvnă, care

după o învăţătură silitoare şi sistematică de unul singur a ajuns un

teolog profund şi un învăţat strălucit; alţii sugerează că părinţii

l-ar fi trimis la Tesalonic, iar alţii spun că ar fi rămas în

Constantinopol. Oricum ar fi, tânărul Fotie a folosit orice prilej de

a învăţa, însetat de

înţelepciune şi cunoaştere. Din fire era un băiat destoinic şi

înzestrat, în chip vădit, şi-a primit

cunoştinţele din izvoare greceşti şi nu a dorit să înveţe ebraica sau

latina 13. De la o vârstă fragedă s-a aplecat cu răbdare asupra

gramaticii, poeziei, retoricii şi filosofiei. Printre alte numeroase

înfăptuiri, a dobândit şi o bună cunoaştere a medicinei, cercetând

cărţi despre

metodele chirurgicale şi de prim-ajutor, ca şi despre feluritele boli.

După ce a studiat literatura, matematica, filosofia aristotelică şi

învăţătura lui Platon, a

zăbovit îndelung asupra Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii Ortodoxe. A studiat teologia sub îndrumarea unor bărbaţi

înţelepţi şi a unui bătrân duhovnic al cărui nume, din

nefericire, nu a ajuns până la noi 14.

Învăţătura şi înţelepciunea lui Fotie au ajuns curând să fie cunoscute

peste tot.

Superioritatea sa intelectuală era de o asemenea măreţie încât părea

să se ia la întrecere cu cei

din vechime. Atât prietenii cât şi duşmanii săi nu şovăiau să-şi arate

admiraţia pentru

cunoştinţele lui. Tinerii veneau la el acasă spre a primi învăţătură,

atât în ştiinţele lumeşti cât

şi în cele duhovniceşti; şi nimeni dintre cei ce îl cercetau nu

rămânea fără vreun folos. În ciuda tinereţii sale Fotie îi învăţa

înţelepciunea pe tinerii săi ucenici, citind împreună cu ei

multe cărţi ziditoare şi tâlcuind înţelesul ascuns al fiecăreia.

http://apologeticum.net ]

9 Letter 1, trad. D. S. White, ibid.

10 Letter 1, PG 102, 585.

11 Ioannes Valettas, Photiou Epistolai, Londra, 1864, p. 145. PG102, 585B.

12 PG 102, 585 B

13 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp. 18-19.

14 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 36.

Asemeni multor bizantini, Fotie credea că cunoaşterea lumească este de

folos, dar are

trebuinţă de discernământ duhovnicesc. Pe deasupra, dobândirea

cunoaşterii nu se poate

înfăptui fără rugăciune şi nevoinţă duhovnicească.

Împărăteasa regentă Teodora

Împăratul iconoclast Teofil a murit în Ianuarie, 842, după un acces de

dizenterie.

Hristos, cu atotştiutoarea Sa purtare de grijă, a rânduit ca să

domnească peste bizantini o

cucernică şi binecinstitoare împărăteasă, 15 până când fiul ei de nici

trei ani, Mihail al III-lea,

avea să ajungă la vârsta potrivită. Împărăteasa era iconofilă, adică

iubitoare a icoanelor, astfel

că, o dată cu moartea soţului ei, iconoclaştii şi-au pierdut influenţa

şi au căzut în dizgraţie.

Deşi soţul ei era iconoclast, îngăduia totuşi cinstirea icoanelor din

dragoste faţă de ea. După cum se spune în viaţa ei, atunci când Teofil

era pe patul de moarte Teodora a dat la iveală

icoanele ascunse. În clipele de pe urmă ale soţului său ea l-a

înduplecat să mărturisească, să

cinstească şi să sărute din tot sufletul icoanele. După ce şi-a

ascultat soţia el şi-a dat cea din

urmă suflare 16.

Împărăteasa se bucura de sprijinul oastei, având drept

împreună-lucrători pe fraţii săi,

Bardas şi Petronas, şi pe unchiul ei, Serghie Nikitiatis. De asemenea,

printre sfetnicii săi cei

mai dragi se afla logofătul Teoctist, logothet al Dromusului (Magister

officiorum), care,

printre alte multe îndatoriri, era şi dregătorul ce se ocupa de

finanţele tuturor ţinuturilor, de

afacerile externe, de informaţii şi de corespondenţă.

„Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind de adevărata împărăţie a

lui Hristos",

dorea să aşeze din nou în toate bisericile „icoana Lui cea neîntinată

şi chipurile Sfinţilor"

(Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul, Cântarea a 4-a). Ea a lucrat

totuşi cu multă băgare de seamă până când a putut să-l încredinţeze pe

întâiul sfetnic, Teoctist, că poporul va primi cu

bucurie schimbarea. De asemenea, dorea să se încredinţeze că fostul ei

soţ nu va fi

anatematizat 17.

Dintre toţi membrii regenţei, Teodora i-a arătat cea mai multă

bunăvoinţă lui Teoctist.

El s-a dovedit plin de credincioşie şi iscusit, slujindu-o cu râvnă şi

devotament, aşa cum

slujise pe socrul ei, Mihail al II-lea (820-829), şi pe soţul ei, Teofil.

„Mintea luminându-şi cu lumina dumnezeiescului Duh cinstita

împărăteasă, şi roade

de dumnezeieşti cugete având, iubit-a bună podoaba Bisericii lui

Hristos şi frumuseţea"

(Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul, Cântarea a 8-a). Dorind să

izbăvească Biserica de

„negura eresului" din trecut, la 11 Martie, 843, Teodora a convocat un

sinod în palatul

împărătesc. Episcopii au luat parte cu bunăvoire şi au întărit din nou

hotărârile Sinodului de la

Niceea; singurul care s-a împotrivit a fost Patriarhul Ioan al VII-lea

(836-842). Fiind depus, el s-a retras să studieze spiritismul 18 în

vila sa de lângă Bosfor. Atunci împărăteasa-regentă a cerut Sinodului

să-l aleagă Patriarh pe călugărul Metodie, victimă a prigoanei soţului

ei.

La prima vedere, s-ar părea că Metodie a fost numit prin hotărâre

împărătească; de

fapt Dumnezeu a fost cel care l-a ales pe acest om ce lâncezise atâţia

ani într-un mormânt

pustiu, fiind surghiunit de către împăratul Teofil. Astfel, prin

alegerea Sfântului Metodie s-a reaşezat pacea în Biserică, spre

mulţumirea tuturor, afară de câţiva monahi zelotişti care

socoteau că iconoclaştii trebuie pedepsiţi cu asprime 19. Soborul din

843 a osândit apoi

iconoclasmul şi a aşezat din nou icoanele în Biserică. Acest fapt a

avut un răsunet peste

veacuri, fiind prăznuit an de an în cea dintâi Duminică din Postul

Mare, cunoscută ca

15 Cf. Triod, Duminica Ortodoxiei, Canonul Dimineţii, Cântarea a 3-a,

Glas 4, facerea lui Theofan.

16 Sinaxarul cel Mare al Bisericii Ortodoxe, Luna Februarie (în lb.

greacă), Athena, 1979, p. 293.

17 Steven Runciman, The Byzantine Theocracy, Cambridge University

Press, NY, 1977, p. 90.

18 Probabil o greşeală de redactare sau traducere. Mai degrabă ar fi

vorba de: spiritualitate.

19 Ibid, p. 91.

Duminica Ortodoxiei. Ca urmare, în Sinaxarul zilei de 13 Mai, între

mărturisitorii Credinţei

aflăm numele părinţilor lui Fotie, Serghie şi Irina.

Patriarhul Metodie a chemat înapoi pe episcopii surghiuniţi din

pricina cinstirii

icoanelor. Totodată noul patriarh a avut grijă să nu numească drept

episcopi oameni cu păreri

extremiste, spre a ocoli orice creştere a împotrivirii zeloţilor faţă

de strădaniile sale de a aduce

pacea în Biserică. Zeloţii însă mustrau atitudinea îngăduitoare a

împărătesei şi Patriarhului

faţă de iconoclaşti. Astfel Metodie, găsind că monahii de la

Mănăstirea Studion erau prea

aspri în râvna lor rău călăuzită, a fost nevoit să-i afurisească din

pricina lipsei lor de iertare 20.

Sfântul Ignatie

După adormirea Patriarhului Metodie, la 14 Iunie, 847, Teodora, fără alegeri

bisericeşti, l-a numit ca urmaş al lui pe un alt călugăr, Ignatie,

fiul fostului împărat Mihail I

Rhangabe (811-813) şi al Procopiei (fiica împăratului Nichifor I).

Când împăratul Mihail I şi-a pierdut tronul, a fost închis într-o

mănăstire cu cei trei fii ai săi care au fost scopiţi fără voia

lor, spre a nu mai putea domni, înfruntând cu vitejie această

tragedie, Ignatie a intrat în viaţa

monahală. Cu vremea a trecut prin toate treptele de jos ale clerului.

Monah cu viaţă aspră, cu

o fire plină de bărbăţie, el a ajuns egumenul unei mănăstiri din

insula Prinkipo. Iubea călugării şi ei îl iubeau. Nu-i plăcea

învăţătura lumească şi şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii

căutând desăvârşirea monahală. Era foarte mult cinstit pentru

cucernicia şi milostenia sa. De asemenea, se ţinea cu scumpătate de

predania Bisericii şi de canoane, nedorind să se abată de

la ele câtuşi de puţin.

Ignatie ţinea de partida zeloţilor, fiind deci un candidat nepopular

pentru partida

liberală şi pentru Bardas, fratele Teodorei. Deşi Bardas avea să

reuşească până la urmă să

scape de Teoctist din administraţie, nu a reuşit să impună surorii

sale să schimbe alegerea

pentru Patriarh 21.

De la înscăunarea lui Ignatie au început necazurile, căci a refuzat

să-l primească pe

Arhiepiscopul Siracuzei, Grigorie Asvestas. Grigorie trăia ca fugar în

capitală şi ajunsese

căpetenia unui grup liberal şi progresist ce avea legături de

prietenie cu fostul Patriarh

Metodie. Se pare că Grigorie a fost învinuit de a fi încălcat Taina hirotoniei.

Totuşi pe atunci Biserica încă nu lămurise cazul său 22. Pricina

pentru care Grigorie

fugise din eparhia sa siciliană era năvălirea arabă 23. De fapt

Grigorie fusese şi el propus la

patriarhat, dar alegerea lui Ignatie de către Teodora a ieşit

biruitoare. Departe de a se supăra de alegerea lui Ignatie, Grigorie

s-a purtat cât se poate de bine. Dorind să ia parte la ridicarea

lui Ignatie pe scaunul patriarhal, Grigorie a fost înfruntat pe faţă

de către Ignatie care a refuzat

să slujească împreună cu el, învinuindu-l de purtare necanonică.

Ignatie bănuia că Grigorie

încălcase canoanele atunci când hirotonise episcop pe un cleric ce

ţinea de Biserica din

Constantinopol, fără a fi avut dezlegare de la acea Biserică. Această

respingere l-a jignit mult

pe Grigorie. El şi-a aruncat lumânarea pe jos şi, ieşind din biserică,

a spus că Biserica primea

un lup, iar nu un păstor duhovnicesc 24.

După această întâmplare a urmat o ceartă între moderaţii reprezentaţi

de Grigorie,

împreună cu adepţii şi prietenii săi, şi zeloţii din partida lui

Ignatie. În vremea Patriarhului

Metodie (843-847), sfântul Patriarh domnise folosind delicateţea şi

cumpătarea, primind cu

dragoste în Biserică pe iconoclaştii pocăiţi. Însă Ignatie era lipsit

de diplomaţia trebuincioasă

spre a uni Biserica, şi astfel a pricinuit o schismă în rândurile clerului 25.

20 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., p. 30.

21 Ibid.,p. 31.

22 Niketas-David, Vitalgnati, PG 105, 512.

23 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 40, n. 22.

24 Steven Runciman, The Byzantine Theocracy, op. cit. p. 92;

Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp.

32-33.

25 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., p. 21.

Grigorie Asvestas a relatat respingerea sa publică Papei Leon al

VI-lea (847-855), care

socotea că Siracuza, aflată în Sicilia, intra sub jurisdicţia sa.

Îndată Papa a luat legătura cu

Constantinopolul, cerând explicaţii pentru judecarea unuia din episcopii săi 26.

Nici Papa Leon al VI-lea, nici urmaşul său, Benedict al III-lea

(855-858) nu au primit

justificări îndestulătoare pentru respingerea lui Grigorie de către

Constantinopol. Ignatie a

ignorat cu totul cererile papale, ceea ce a dus la suspendarea

legăturilor între papalitate şi

patriarhie 27.

Următorul fundal istoric este neapărat necesar spre a descrie forţele

bisericeşti şi politice din jurul vieţii Sfântului Fotie.

Dregătoriile sfântului

În vremea dinastiei Amoriene (820-867) s-au luat unele măsuri pentru promovarea

învăţământului superior. Dobândind încrederea nepotului său, Bardas a

fost înălţat de către

tânărul împărat Mihail al III-lea la rangul de magister. El a fost

numit Domestic al şcolilor,

adică căpetenia Străjii împărăteşti. Curând lui Bardas i s-a acordat

rangul de kouropalatis,

unul dintre cele trei înalte titluri onorifice bizantine, rezervat de

obicei rudelor apropiate ale

împăratului 28. Astfel, în vremea domniei lui Mihail, unchiul şi

păzitorul său, Bardas, a

reîntemeiat şi reorganizat şcoala împărătească superioară din

Constantinopole. Universitatea era situată în Palatul Magnaura. Pentru

a atrage studenţi la această şcoală, în loc de celelalte

două mari centre de învăţământ de la Mănăstirea Studion şi de la

Şcoala Patriarhală a Bisericii

Sfinţilor Apostoli, iscusitul Bardas a plănuit să facă educaţia un bun

atât al celor bogaţi, cât şi

al celor săraci, scăpându-i pe studenţi de sarcinile financiare prin

subsidii de la stat. Bardas era hotărât să declare război

analfabetismului. Este vrednic de pomenit că în vremea lui

Bardas şi apoi a dinastiei Macedoniene (867-1056), această şcoală a

devenit inima intelectuală

a imperiului.29

Sfetnicul împărătesei Teodora, Teoctist, îl numise pe Fotie profesor

de filosofie şi

dialectică la această şcoală. Ca profesor, se spune că vestitul Fotie

a devenit forţa centrală a

mişcării intelectuale şi literare din a doua jumătate a veacului al

nouălea. Fiind excepţional de

înzestrat, cu o puternică dragoste de cunoaştere şi o educaţie

neîntrecută, el şi-a dăruit

întreaga atenţie şi energie educării celorlalţi. A avut o mare

înrâurire asupra tinerilor săi

ucenici. Educând pe alţii, Fotie încerca să le îndrepte cugetul către

bunacinstire, amestecând

astfel virtuţile civice cu cele ascetice.

Deşi era tânăr, lumina lui Fotie nu putea fi ascunsă, căci înflorirea

harului făcea ca toţi

să îl admire şi să îl cinstească. Lumina sa trebuia pusă în sfeşnic ca

să strălucească înaintea

celorlalţi. Dând dovadă limpede de erudiţia sa filologică, filosofică

şi teologică, Fotie a fost

chemat şi la curtea tânărului împărat Mihail al III-lea. Dorinţa lui

Fotie de a se călugări s-ar fi

împlinit negreşit în acea vreme, de nu ar fi fost împiedicată de

curtea împărătească.

Astfel, fără voia sa, Fotie a fost silit să primească înalte ranguri

şi îndatoriri. I s-a dat rangul de protospatharios (ofiţer al străjii

palatului). Prin anul 851, Teoctist, recunoscând

iscusinţa administrativă a lui Fotie, l-a numit protoasecretes

(conducătorul cancelariei

împărăteşti), având şi rangul de protospatharios. Mai târziu Fotie a

ajuns şi senator. A mai slujit şi ca Mare Sfetnic împărătesc şi apoi

ca Prim Ministru, ranguri ce se dădeau numai celor

cu o credincioşie desăvârşită faţă de curtea împărătească. Fraţii lui

Fotie, Serghie şi

Constantin, au avut şi ei rangul de protospatharios. Celălalt frate al

lui Fotie, Tarasie, a ajuns

26 Ibid. Gerostergios, op. cit., pp. 33.

27 Vezi Francis Dvornik, The Photian Schism, Cambridge, 1948; Steven

Runciman, The Byzantine Theocracy,

op. cit. p. 92.

28 Cele trei înalte titluri onorifice erau Caesar, nobilissimus şi

kouropalatis. Cf. George Ostrogorsky, History of

the Byzantine State, Rutgers University Press, 1957, p. 22; White, p. 21.

29 Gerostergios, op. cit., pp. 24.

patrikios, adică nobil 30.

În 855, la treizeci şi cinci de ani, Fotie era de-acum un politician

iscusit şi ager. Deşi Bardas fusese cel mai apropiat colaborator al

Theodorei, Mihail al III-lea, recunoscând

înzestrările diplomatice ale lui Fotie, l-a trimis ca ambasador la

Califul Persiei în Bagdad.

Scopul misiunii sale era acela de a pune capăt prigoanei creştinilor

din ţinuturile musulmane.

Un tânăr şi foarte înzestrat ucenic avea să călătorească împreună cu

dânsul: Constantin

Filosoful, cunoscut mai apoi ca Sfântul Chiril, Apostolul Slavilor.

Dar toate aceste ranguri nu-l mulţumeau pe Fotie, după cum el însuşi

spunea: „Am fost silit să primesc ranguri politice şi

răspunderi lumeşti pe care împăratul le-a pus asupra mea împotriva

voii mele 31." Într-adevăr, cu mult dor avea să-şi aducă aminte de

liniştita şi senina viaţă de studiu şi convorbiri

intelectuale cu prietenii săi.

Cele dintâi scrieri

Când fratele lui Fotie, Tarasie, se pregătea să plece într-o călătorie

în afara Cetăţii, i-a

cerut lui Fotie să-i recomande cărţi de citit pentru călătorie şi

să-şi spună părerea despre

fiecare text. Ca urmare a legăturilor lui Fotie cu un cerc de prieteni

cu preocupări ştiinţifice, şi ca răspuns la cererea fratelui său,

împreună cu ucenicul său drept secretar a alcătuit un rezumat

enciclopedic al literaturii greceşti laice şi religioase numit

Bibliotheca sau Mirobiblion (mii de

cărţi), cum se numeşte de obicei.

Împrejurările alcătuirii acestei cărţi ne ajută să aruncăm o privire

asupra vieţii şi

clipelor de răgaz ale sfântului bărbat. Se pare că în casa lui Fotie

exista un fel de cerc de lectură, unde un ales grup de prieteni se

adunau să citească cu voce tare literatură de toate felurile, inclusiv

laică şi religioasă, atât păgână cât şi creştină. Prolificul scriitor

care a fost

Fotie poseda o vastă bibliotecă care era la dispoziţia prietenilor

săi. El a cedat cererilor

acestora de a scrie scurte rezumate ale cărţilor care se citeau 32.

În Bibliotheca Fotie dă extrase din numeroase lucrări, uneori pe

scurt, uneori mai pe

larg, ca şi propriile eseuri întemeiate pe aceste extrase sau

comentarii critice la ele. Deşi enorma lucrare de erudiţie se ocupă de

scriitorii de proză, găsim totuşi o mulţime de lucruri

despre gramaticieni, ritori, istorici, oameni de ştiinţă, doctori,

sinoade şi vieţi de sfinţi. Este un volum foarte bogat, cuprinzând

recenzii despre 279 de cărţi, dintre care 158 sunt de natură

religioasă. Restul recenziilor se ocupă de istorie, filosofie,

filosofie evreiască, geografie,

medicină, lucrări ale preoţilor şi papilor apuseni, aventuri

romantice, lucrări scrise de femei şi

matematică. Din nefericire recenziile despre o mulţime de scriitori

din vechime aflaţi în carte

s-au pierdut. Cu toate acestea sfântul bărbat a lăsat o moştenire

bogată şi felurită. Compilând informaţii şi cunoştinţe din numeroase

domenii, multe dintre ele neaflate în alte locuri, Fotie a

ajuns să fie socotit drept cel mai însemnat învăţat bizantin. Pe lângă

comentarii, a vrut să dea

şi o lucrare care să suplinească marea nevoie a unui dicţionar, astfel

că a alcătuit lexiconul

Lexeon Synagoge, ca ajutor pentru tinerii săi studenţi. Dicţionarul

este uriaş şi, în cea mai

mare parte, încă needitat. Astfel, numeroasele sale lucrări includ

subiecte de gramatică,

scrisori, predici şi gânduri despre teologie 33."

30 I. Valettas, Photiou Epistolai, Ep. 7-17, op. cit., pp. 142, 143, 220, 223.

31 Ibid.

32 J.B. Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of

Irene to the Ascension of Basil, 802-867

A.D., III, Londra, 1912, p. 446.

33 A.A. Vasiliev, History ofthe Byzantine Empire, vol. I, The

University of Wisconsin Press, 1976, p. 297; J. B.

Bury, op. cit.

Atmosfera bisericească şi politică

În 856, atmosfera bisericească şi politică nu era nicidecum paşnică.

În stat erau dezbinări pricinuite de uneltirile lui Bardas care căuta

să preia puterea. La 13 Martie, 856,

Mihail, ajuns la vârsta înţelegerii, a încredinţat guvernarea

unchiului său, Bardas, ridicându-l

la rangul de Cezar. De-a lungul anilor Bardas ajunsese principalul

chivernisitor al treburilor

politice şi până la urmă, prin uneltiri, avea să îşi elimine sora din regenţă.

Între timp, încrezătorul Mihail al III-lea a lăsat totul în seama

unchiului Bardas care, în

numele nepotului său adolescent, a pus stăpânire pe domnie în calitate

de Cezar. Deşi Bardas revitalizase flota şi oastea, avea mulţi duşmani

care se simţeau iritaţi de irosirea rezervelor

adunate cu atâta grijă de sora sa şi de Teoctist. De asemenea Bardas

ducea o viaţă morală

destul de îndoielnică. Felul său de viaţă era dezaprobat mai ales de

către monahi, fiindcă se

bănuia că trăieşte cu nora sa, care era văduvă. De asemenea era

binecunoscut faptul că

încuraja imoralitatea nepotului său.

Tânărul împărat, devenind bărbat, se simţea sufocat de tutela mamei.

Teodora nu numai că îl îndepărtase de la domnie pe Mihail, ci se

amesteca şi în viaţa lui sentimentală

privată, despărţindu-l de ibovnica sa, o fată de rând pe nume Evdokia

Ingherina. El a fost pus să se însoare cu Evdokia Dekapolitissa (855).

În acest fel, în chip firesc el s-a aliat cu unchiul

Bardas. Cei doi au pus la cale uciderea lui Teoctist în palatul

împărătesc, lucru ce a avut loc în

prezenţa lui Mihail. Teodora a jelit mult pierderea lui 34.

Ca parte a preluării puterii, fiicele Teodorei, Tecla şi Anastasia, au

fost trimise la

Mănăstirea Karianos, iar Teodora cu cealaltă fiică, Pulheria, au fost

silite să intre în

Mănăstirea Gastrion 35. Senatul a sprijinit hotărârea lui Mihail de a

domni fără consiliul de

regenţă. Moderaţii erau optimişti, dar extremiştii, în frunte cu

Patriarhul Ignatie, erau gata de

a reacţiona. Zvonurile despre legătura nelegiuită a lui Bardas cu nora

sa au străbătut întreg

oraşul şi au ajuns la urechile lui Ignatie. Astfel, la Praznicul

Arătării Domnului din anul 858,

patriarhul a refuzat să-l împărtăşească pe Bardas, fiind de faţă toţi

dregătorii din Aghia Sofia.

Bardas a fost adânc jignit.

Apoi Bardas a încercat să-şi silească sora şi nepoatele să se tundă în monahism.

Patriarhul Ignatie a refuzat s-o călugărească pe împărăteasa mamă

Teodora şi pe fiicele ei,

declarând că era împotriva canoanelor să închizi femeile în mănăstiri.

Acest lucru şi altele au

pricinuit o ruptură între Bardas şi Ignatie. Bardas îl socotea pe

Ignatie prea inflexibil, aspru şi

o pacoste, împreună-lucrarea statului cu Biserica ajunsese cu neputinţă.

O altă pricină s-a ivit atunci când un anume Ghideon, dându-se drept fiu al

împărătesei, a uneltit împotriva Cezarului Bardas. Ignatie a protestat

împotriva executării lui

Ghideon. Bardas s-a răzbunat, învinuindu-l pe Ignatie de înaltă

trădare. Mulţi au socotit

această învinuire născocită de Bardas ca o altă uneltire a sa pentru a

scăpa de sfânta sa soră şi

de Patriarh.

Bardas nu era singur în uneltirile sale. Nici Mihail nu-l plăcea pe

Ignatie, atât ca

„prieten al mamei sale" cât şi fiindcă era un critic neînfricat al

vieţii sale private. Astfel, din poruncă împărătească, în Octombrie,

858, Ignatie a fost arestat. Apoi Bardas a poruncit să fie

surghiunit în insula Terevinthos de unde patriarhul şi-a trimis mai

apoi demisia de bună

voie 36. Prinţesele Tecla şi Anastasia s-au alăturat mamei lor Teodora

şi Pulheriei în aceeaşi

34 Regna, ed. G. Lachmann, Bonn, 1834, pp. 88-89; Theophanes

Continuatus. Chronographia, 4:171.

35 Simeon Logothete, Continuator of George Amartolos, PG 110:1048,

citat în White, op. cit., p. 42, n. 51.

Un alt izvor consemnează că patru dintre fiicele Teodorei au intrat în

mănăstire şi în viaţa monahală: Tecla,

Anna, Anastasia şi Pulheria (Sinaxarul cel Mare, Luna Februarie, p.

294). Fiica cea mai mare, Maria, se căsătorise cu mult timp înainte şi

murise.

36 Dvornik, The Photian Schism,…, op. cit., pp. 39 ff. Bury, A

History…, op. cit., p. 161; Runciman, The

Byzantine Theocracy, op. cit. p. 93; Ostrogorsky, History of the

Byzantine State, op. cit., p. 197.

mănăstire. Ele au fost tunse toate în chipul îngeresc. Astfel Sfânta

Teodora a rămas în

mănăstire până la fericitul ei sfârşit, la 11 Februarie, 867 37.

În timpul tuturor acestor intrigi Fotie a rămas neutru şi tăcut,

studiind, predând şi

scriind pe o mulţime de teme. Îşi clădise o viaţă virtuoasă şi fără de

griji. Fotie era un om cultivat, cu un larg spectru de interese şi

cunoştinţe; dar mai exista un alt grup, al

ultraconservatorilor, condus de călugării de la Studion, care simţeau

altfel în privinţa

învăţământului lumesc. Ei susţineau că poruncile şi scrierile

Bisericii trebuie urmate cu cea

mai mare ardoare.

Ignatie era un membru de temelie al acestui grup care trata cu dispreţ

învăţătura

lumească. Deşi Sfântul Pavel opunea „înţelepciunea lui Dumnezeu" şi

„înţelepciunea lumii acesteia" (I Cor. 1, 20), Fotie socotea că

aceasta nu trebuie înţeleasă ca o osândire totală a filosofiei

lumeşti, ci ca o respingere a învăţăturilor mincinoase şi

necinstitoare. El nu a eliminat întreg corpusul învăţăturilor lui

Platon şi Aristotel, şi chiar al unor filosofi mai

mărunţi, dar în mod sigur a folosit scrierile lor în mod selectiv.

Deşi Fotie era un iubitor de

cunoaştere, este important de notat că pentru el exista o ierarhie a

adevărului şi cunoaşterii,

care punea cunoaşterea lui Dumnezeu pe primul loc. Sfântul Fotie ştia

că Scriptura este

unealta principală în lupta împotriva răului.

Unii iconoduli erau pentru o politică de compromis, în cele ce nu ţin

de temeiurile

credinţei, şi pentru iconomie în privinţa clerului iconoclast.

Moderaţii doreau să dea la o parte

ultimii 150 de ani de tulburări interne. Din acest grup făceau parte

Bardas şi Fotie. Şi tocmai pe Fotie, cel împodobit cu blândeţe,

smerenie şi duh de dragoste pentru aproapele, îl aflase

Bardas spre a fi următorul patriarh.

Candidat la patriarhat

Mai bine de un an scaunul patriarhal a rămas vacant. Bardas făcuse o

mare greşală

depunându-l pe Ignatie în chip necanonic, adică fără sinod. Pe

deasupra, găsirea unei alte

persoane care să poată împăca toate părţile aflate în dispută era

nespus de grea. Totuşi şiretul Bardas a găsit o soluţie, astfel ca din

răul făcut să iasă ceva bun. El a recomandat episcopilor

alegerea profesorului Fotie ca patriarh 38.

Fotie era cel mai ales învăţat al vremii. Era, de asemenea, de familie

nobilă. Mai era şi nepotul Sfântului Tarasie, care prezidase al

Şaptelea Sinod Ecumenic şi, asemeni Sfântului

Tarasie când a fost numit patriarh, era şeful cancelariei împărăteşti.

Ortodoxia lui Fotie era

deasupra oricărei bănuieli, întrucât el şi familia sa fuseseră

prigoniţi de iconoclaşti. Alte însuşiri favorabile erau legăturile de

rudenie ale familiei lui Fotie, dinspre partea mamei, cu

împărăteasa Teodora şi cu Bardas. Apoi, mai era şi numirea sa de către

fostul logothet

Teoctist. Faima sa de bărbat virtuos şi înţelept a făcut ca până şi

duşmanii lui Bardas,

episcopii ignatieni, să se învoiască cu ridicarea profesorului la

vrednicia arhierească. Pe deasupra, era un om nou care nu se număra

neapărat între membrii declaraţi ai partidei

moderate. Nefiind amestecat în certuri şi dispute, mulţi îl socoteau a

fi în stare să împace

grupurile învrăjbite şi să facă bine Bisericii prin unirea turmei

dezbinate a lui Hristos.

Într-un portret, Fotie este descris ca având „un cuget măreţ şi

cultivat cu îngrijire.

Bogăţiile sale îi înlesneau a găsi tot soiul de cărţi şi (…) ajungea

să-şi petreacă nopţi întregi cu

cititul. Astfel a ajuns omul cel mai învăţat, nu numai al veacului

său, ci şi al celor de mai

nainte. Era un iscusit cunoscător al gramaticii, poeticii, retoricii,

filosofiei, medicinei şi al tuturor ştiinţelor lumeşti; însă nu

neglijase nici scrierile bisericeşti, iar când a ajuns în

dregătoria sa, s-a familiarizat amănunţit cu ele 39."

37 Sinaxarul cel Mare, Luna Februarie, op. cit., p. 295.

38 Gerostergios, op. cit., p. 35.

39 Fleury, Hist. Eccl. Lib. 1, apud Abbe Guettee, The Papacy, Minos

Publishing, NY, f.a., p. 273. (Cf. trad. rom.,

Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica

Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 193. [Vezi

Însă blândul Fotie a refuzat cu hotărâre complexa şi acaparanta

dregătorie a scaunului

patriarhal. Nici nu se gândise vreodată să-şi lase cărţile şi studiile

ca să intre în rândurile

clerului. Fotie i-a scris Cezarului Bardas încercând să scape de

dregătoria ce avea să fie pusă

asupra lui; căci cinstea de care se bucura la curte îi era destulă

povară, îndepărtându-l de la

studiile ce erau singura sa dorinţă. Ştia că, o dată urcat pe scaunul

episcopal, va fi silit să lase

viaţa liniştită unde se bucura de adevăratele desfătări ale

învăţăturii. Astfel că îl ruga stăruitor

pe Bardas să dea altuia acel „neodihnitor" scaun.

Ignatie abdicase spre a înlătura alte tulburări mai mari. Abdicarea sa

a fost recunoscută

drept legiuită şi canonică de către toţi membrii înaltului cler

adunaţi la Constantinopol, între

care erau şi adepţii săi cei mai credincioşi. Ignatie însuşi şi-a

poftit sprijinitorii să se supună

împrejurărilor şi să purceadă la alegerea unui nou patriarh 40.

Silit de împrejurări, de ocârmuire şi de episcopi, Fotie, cu inima

îndoită, s-a supus în

cele din urmă şi a primit să fie hirotonit. A stărui în împotrivire ar

fi fost o dovadă de

nemăsurată mândrie. La fel ca şi unchiul său, sfântul Tarasie, Fotie a

trebuit să fie trecut în

grabă prin toate treptele hirotoniei. Nu era ceva nemaivăzut. La fel

se întâmplase cu patriarhii

Nectarie (381-397), Pavel al III-lea (686-693), Nichifor (806-815),

Grigorie (tatăl Teologului)

şi Talasie al Cesareei. Este interesant că patriarhii Pavel, Tarasie

şi Nichifor slujiseră ca

protoasecretes în cancelaria împărătească, la fel ca Fotie 41.

Sfântul Fotie cercetase negreşit exemplele din trecut. El îl socotea

pe predecesorul lui

ca fiind căzut din dregătoria sa, deşi nu fusese osândit canonic. În

Biserica Apuseană, Papa

Martin I (649-655) fusese osândit, prigonit şi alungat cam la fel ca

Ignatie. Martin a recunoscut legitimitatea lui Evghenie I (655-657),

care a fost ales de Biserica Romei ca

succesor al său, deşi Martin nu îşi dăduse niciodată demisia. Exemplul

Sfântului Ioan

Hrisostom (354-407) era cu siguranţă cunoscut de Sfântul Fotie.

Sfântul Ioan, surghiunit pe

nedrept, scria: „Biserica nu a început cu mine, nici se va sfârşi cu

mine. Apostolii şi prorocii

au suferit mult mai mari prigoniri." Sfântul Ioan Hrisostom a cerut

episcopilor săi să se supună oricui îl va înlocui, dar să nu semneze

osândirea sa dacă nu credeau că este vinovat 42.

În chip legiuit şi canonic, Fotie a fost ales de clerici şi mireni în

anul 858. În decurs de o săptămână a fost tuns călugăr, citeţ,

ipodiacon, diacon şi preot, iar la Naşterea Domnului a

fost hirotonit episcop 43. Hirotonia ca episcop a fost făcută de

Grigorie Asvestas şi de către doi

episcopi ignatieni, Evlampie al Apameii şi Vasile al Cortinei 44.

Chiar şi cei cinci monahi cu

totul credincioşi lui Ignatie, după ce au primit anumite chezăşii de

la Fotie în privinţa lui

Ignatie, au recunoscut alegerea lui Fotie şi l-au primit drept patriarh legiuit.

Întrucât grija de căpetenie a noului patriarh era aceea de a aduce

pacea în Biserică, în ziua sfinţirii sale el a ţinut un cuvânt din

amvonul sfintei Sofii, intitulat Pe pământ pace, între oameni

bunăvoire.

Iată ce spunea noul patriarh despre intrarea sa în rândurile

sfinţiţilor slujitori:

„Niciodată nu am dorit acest scaun. Cei mai mulţi sau toţi fraţii şi

împreună-slujitorii noştri ce

erau de faţă ştiu preabine aceasta… Cu lacrimi şi cu zăbavă am venit

în acest scaun. Am venit fiindcă suveranul şi sfetnicii lui m-au

încredinţat de neapărata trebuinţă, ca şi pentru episcopi

şi preoţi. Astfel, cu hotărâre de obşte şi cu hotărâri scrise ce au

întărit hotărârea împărătească,

m-au dat străjilor care mă păzeau. Apoi, din acel loc, împotriva voii

mele, m-au ridicat în

şi versiunea electronică a lucrării la Biblioteca Teologică Digitală,

http://apologeticum.net ])

40 Dvornic, „Photios", în New Catholic Encyclopedia, vol. II,

Washington D.C., col.

41 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch

and the Prince, Holy Ortodox Press,

Brookline, MA, 1982, p. 16.

42 Guettée, op. cit., pp. 279-280. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 198)

43 Nikita, PG105, 235.

44 Sinaxarul cel Mare, p. 144. Unele izvoare obscure notează că

Ignatie îl suspendase pe Grigorie Asvestas.

Faptul că acum reapare la ridicarea Sfântului Fotie în scaunul

patriarhal, înaintea tuturor episcopilor ignatieni şi cu

aprobarea lor, ne încredinţează că nimeni nu a socotit că există

oprelişti ca Asvestas să slujească. Toţi au socotit

că neînţelegerea sa cu Ignatie era motivată politic. Nu există nici o

consemnare că Asvestas ar fi fost „reaşezat",

tocmai fiindcă nimeni nu credea că ar fi fost nevoie.

acest scaun 45."

Astfel, la treizeci şi opt de ani, Fotie, cel mai ales gânditor şi

iscusit diplomat, avea să

primească păstorirea Bisericii Bizantine pentru o nouă perioadă de timp.

Scrisoarea de înscăunare

După vechiul obicei bisericesc, atunci când Fotie a luat cârma

Bisericii ca arhipăstor al

ei, fiind ridicat în scaunul apostolic, ecumenic şi patriarhal al

Constantinopolului, a trimis

scrisori de recomandare privitoare la instalarea sa către patriarhii

răsăriteni în 859. Din pricina tulburărilor din capitală scrisoarea sa

către Papa Nicolae (858-867) nu a ajuns la Roma decât

la începutul lui 860.

Iată ce îi scria lui Nicolae, episcopul Romei: „Când privesc la măreţia darului

preoţesc, când cuget la depărtarea ce se află între desăvârşirea lui

şi înjosirea omului; când

măsor slăbiciunea puterilor mele şi îmi amintesc cugetarea ce am avut

toată viaţa mea despre

înălţimea unei asemenea dregătorii, cugetare ce-mi însufla minunare şi

uimire, văzând oameni

din vremea noastră, ca să nu vorbesc de cei din vechime, primind

înfricoşatul jug al

pontificatului, şi fiind oameni îmbrăcaţi în carne şi sânge, purcezând

totuşi cu primejdie mare

a plini slujirea Heruvimilor, a celor mai curate duhuri; când duhul

meu se lasă prins de

asemenea cugetări, şi când mă văd eu însumi intrat în această stare ce

mă făcea să tremur

pentru cei pe carii îi vedeam acolo, nu pot spune câtă durere încerc,

câtă întristare simt. (…)

Nu am fost niciodată atât de cutezător pentru a ţinti la vrednicia

preoţească. Ea mi se părea de

prea mare cinste şi prea greu de purtat. (…) Dar pentru ce să vă

scriu astfel, înnoindu-mi

durerea şi mărindu-mi necazul, şi să vă fac duhovnicul suferinţelor

mele? (…) Ceea ce s-a petrecut este ca o tragedie. (…)

Nu demult, când cel ce îndeplinea înainte de noi dregătoria episcopală

părăsi această

cinste, m-am văzut atacat din toate părţile, sub nu ştiu ce înrâurire,

de către cler şi de adunarea

episcopilor şi a mitropoliţilor, şi mai cu seamă de împăratul

[Mihail], care este plin de iubire

pentru Hristos, bun, drept, omenos şi (…) mai drept decât cei ce au

împărăţit înaintea lui.

Numai cu mine a fost neomenos, silnic şi cumplit. Lucrând în

înţelegere cu adunarea de care

am vorbit, el nu mi-a dat răgaz, luând de pricină a stăruinţelor sale

voinţa şi dorinţa de obşte a

clerului, care nu-mi lăsa nici un cuvânt de îndreptăţire, spunând că

înaintea unei asemenea

alegeri el nu ar putea, chiar când ar voi, să îngăduie împotrivirea

mea. Adunarea clerului fiind

foarte mare, rugăminţile mele nu puteau fi auzite de către cei mai

mulţi; aceia ce le auzeau, nu

ţineau de ele nici o seamă; ei nu aveau decât o ţintă, o hotărâre gata

luată: aceea de a mă

însărcina, chiar fără voia mea, cu episcopatul.

Calea rugăminţii fiindu-mi închisă, lacrimile mă podidiră; durerea,

carea înlăuntrul

meu semăna cu un nour şi mă umplea de întuneric şi de turburare,

izbucni deodată într-un

şiroi de lacrimi ce curgea din ochii mei. (…) Cei ce mă sileau nu

mi-au lăsat nici un răgaz

până ce n-au câştigat ceea ce voiau, deşi împotriva voii mele. Astfel,

iată-mă lăsat în voia

furtunilor şi judecăţilor pe care le cunoaşte numai unul Dumnezeu,

cela ce toate cunoaşte, însă

destul despre aceasta, cum zice proverbul 46."

Apoi Fotie afirma că părtăşia credinţei şi a dragostei este cea mai

bună dintre toate,

înfăţişând cu o acrivie şi adâncime vrednice de cei mai mari teologi

mărturisirea sa de

credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, în întruparea Fiului lui Dumnezeu

şi Sfintele Şapte

Soboare a Toată Lumea. Astfel el primea şi mărturisea toate Sinoadele

pe care Biserica le

primise până la acea vreme. De asemenea lepăda şi afurisea pe toţi cei

lepădaţi şi afurisiţi de

Biserică. Apoi scria: „Arătând astfel prin scris mărturisirea noastră

de credinţă, şi făcând

cunoscut Preasfinţiei Voastre ceea ce ne priveşte, am săpat ca pe

marmură ceea ce v-am arătat

45 J.D. Mansi ed., Sacrorum Conciliorum Nova et Amplissima Collectio,

vol. 17A, Col. 421, Florenţa şi Veneţia,

1759-1798.

46 Guettée, op. cit., pp. 278-280. (Cf. trad. rom., op. cit., pp. 195-198.)

prin cuvinte. După cum v-am spus, avem trebuinţă de rugăciunile

voastre, pentru ca

Dumnezeu să ne fie îndurat şi bun în toate lucrările noastre; ca să ne

dea harul de a smulge

toată rădăcina smintelii, toată piatra de poticnire din cinul

preoţesc; ca să putem paşte bine pe

toţi cei ce ne sunt încredinţaţi; ca mulţimea păcatelor noastre să nu

zăticnească sporirile

turmei noastre în virtute, şi să nu facă astfel greşalele noastre încă

mai numeroase; ca să fac şi

să zic credincioşilor totdeauna ceea ce se cuvine; iar din partea lor,

ei să fie totdeauna

ascultători şi gata la tot ce priveşte mântuirea lor, ca prin harul şi

bunătatea lui Hristos, care

este Capul tuturor, ei să crească necontenit întru El, căruia se

cuvine slava şi împărăţia,

împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi de viaţă

făcătoare, acum şi

pururea, şi în vecii vecilor. Amin 47."

Neînţelegeri în vremea primei păstoriri

a lui Fotie ca patriarh

Adevărul despre demisia lui Ignatie este un punct delicat în ce

priveşte canonicitatea

patriarhatului lui Fotie. Totuşi noul patriarh Fotie pomeneşte demisia

lui Ignatie în epistolele

de înscăunare adresate patriarhilor răsăriteni ai Alexandriei,

Antiohiei şi Ierusalimului. Mai târziu, într-o scrisoare adresată

Papei Nicolae I scria: „Am primit acest rang înalt de la cel ce

fusese patriarh înainte de mine 48."

Mazilitul Ignatie urmărea toate întâmplările în tăcere şi de la

depărtare. Adepţii săi, episcopi şi călugări, afirmau că Fotie era

doar un mădular prin care lucra Ignatie 49. La două luni după

înscăunarea lui Fotie aceşti adepţi fanatici ai lui Ignatie s-au

adunat în Biserica

Sfânta Irina unde au susţinut că Ignatie era patriarhul legiuit, şi nu

Fotie. În 859 ei au hotărât

să-i ridice sfântului Fotie dreptul de a sluji ca cleric 50. Este greu

de înţeles brusca schimbare

de atitudine a cinci mitropoliţi ignatieni (Mitrofan al Smirnei,

Stilian al Neocezareei, Theofan,

David al Paflagoniei şi Teognost) şi a călugărilor ce îi urmau. Însă

Ignatie nu i-a oprit. În aceasta el nu a urmat nici îndelungii răbdări

a Sfântului Ioan Gură de Aur, nici chibzuinţei

Sfântului Tarasie. Poate că îşi aducea aminte de puterea împărătească

ce îi fusese răpită şi de

care tatăl său, împăratul Mihail I Rhangabe, fusese lipsit în chip

silnic. În orice caz, nu avea

cum să fie îngăduitor cu cei ce deţineau acel rang înalt pe care-l

socotea ca drept de moştenire

al familiei sale.

Partida monahală a lui Ignatie, în ciuda slabelor relaţii ce le avea

cu Roma, a hotărât să

facă apel la Papa Nicolae I împotriva numirii lui Fotie. Jalba lor a

fost semnată doar de şase

mitropoliţi şi cincisprezece episcopi.

Teognost

Astfel, înainte ca scrisoarea de înscăunare a lui Fotie să fi ajuns la

Roma, în 860, câţiva

călugări nesupuşi au sosit la Roma de la Constantinopol, printre ei

aflându-se şi

Arhimandritul Teognost, fost egumen al Mănăstirii Studion. Acest

Teognost şi călugării aflaţi

cu el, toţi adepţi ai fostului patriarh Ignatie, împreună cu cei cinci

episcopi sus-pomeniţi, au

refuzat să recunoască pe Fotie ca patriarh. Ei au continuat să meargă

înainte chiar când Ignatie însuşi îşi dăduse demisia şi-l recunoscuse

pe Fotie ca patriarh legiuit. Când Teognost şi însoţitorii lui au

sosit la Roma, îndată au obţinut o audienţă la Papa; şi în prezenţa

lui au

47 Guettée, op. cit., p. 281. (Cf. trad. rom., op. cit., p. 199.)

48 Valettas, op. cit.

49 K. Paparregopoulos, History of the Greek Nation, vol. 3, Athena,

1932, p. 291 ff., apuci Gerostergios, op. cit.,

p. 41.

50 G. Beck, Handbook of Church History, vol. 3, Herder and Herder, NY,

1967, p. 177.

început să-l bârfească şi să-l blesteme pe Sfântul Fotie, insinuând că

fusese ales în chip

necanonic.

Când Papa Nicolae a auzit că Fotie, un mirean, fusese ales patriarh, a

văzut în aceasta

prilejul mult-aşteptat de a se amesteca în treburile Bisericii din

Constantinopol. De fapt Nicolae era încântat că are prilej de a

mijloci, dar a nimicit orice putinţă de rezolvare paşnică.

Şi aceasta fiindcă a ridicat chestiunea Illiriei, ţinut foarte

însemnat şi politic, căci cuprindea

nou-convertitul Ţarat al Bulgariei.

Nicolae era un om ambiţios ce dorea să supună lumea suveranităţii

Bisericii Romei.

Alcătuise mai multe scrieri despre sublimul instituţiei papale, care

au avut o înrâurire fără

precedent asupra canoniştilor şi învăţaţilor Bisericii Apusene. De

fapt el a reuşit să aducă

întreaga ierarhie apuseană sub ascultarea absolută faţă de el. Tot el

a zdrobit orice încercare

de independenţă în puternica Biserică Francă 51.

Sinodul din 859

Dorind mereu să ocolească certurile şi tulburările cu aproapele său,

Fotie era silit

acum să stea împotriva faptelor episcopilor răzvrătiţi. El a hotărât

să adune un sinod în

Biserica Sfinţilor Apostoli. Sinodul a avut loc în capitală în anul 859 52.

Dorind să pună capăt controversei cu privire la demisia lui Ignatie,

sinodul a declarat

că alegerea lui Ignatie fusese ilegală, căci nu fusese ales de un

sinod, ci fusese numit de

împărăteasa Teodora. El mai fusese implicat şi în unele intrigi politice.

Hotărârile acestui sinod fotian, cuprinzând o sută de episcopi, au

fost contestate de

episcopii ignatieni, de călugări şi de unii mireni. Bardas a devenit

violent faţă de cei ce

protestau 53. Deşi actele de ostilitate erau săvârşite de ambele

părţi, Fotie a denunţat purtarea

necuvenită a lui Bardas faţă de cler şi popor. Totuşi ignatienii se

luptau nu numai cu Bardas,

ci cu însăşi Biserica.

Bardas atacă pe ignatieni

Cezarul Bardas l-a învinuit pe Ignatie că este personal răspunzător de

faptele lui

Teognost, astfel că l-a osândit pe Ignatie la pedeapsa surghiunului în

insula Mitilini din Marea

Egee. Apoi Bardas a început să prigonească şi să pună la chinuri pe

unii dintre adepţii lui

Ignatie. Foarte supărat de acest lucru, Sfântul Fotie i-a scris lui

Bardas, cerându-i ca prigoana

să fie oprită, altfel el va abdica din scaunul patriarhal 54.

Fotie scria: „Ştiu că eram nevrednic de dregătoria de episcop (…),

pentru aceea am fost

cuprins de spaimă când m-au ridicat la rangul arhieresc. O, de m-ar fi

luat moartea înainte de

alegerea mea în cinul preoţesc. Am plâns, (…) m-am răzvrătit (…)

şi am făcut orice altceva

decât să mă învoiesc cu cei ce mă sileau şi mă alegeau. Am stăruit să

depărteze de la mine

acest pahar al atâtor griji şi ispite. Acum, când acest lucru s-a

petrecut, faptele îmi arată şi-mi osândesc nevrednicia. Suspin şi nu

mă dumiresc de ceea ce a venit asupra mea, căci când văd

preoţi, din orişicare parte, suferind pentru o greşală şi fiind

bătuţi, luându-li-se bunurile, fiind

umiliţi şi smulgându-li-se limba, – o, Doamne, cruţă-ne de păcatele

noastre! – cum nu voi socoti morţii mai fericiţi decât mine? Cum nu

voi socoti povara pusă asupra mea ca mustrare

pentru păcatele mele?"

Fotie care îl iubea şi pe Dumnezeu, şi pe aproapele său, îi reproşa

lui Bardas actele de

51 F. Dvomic, „The Patriarch Photios, Father of Schism or Patron of

Reunion?", Proceedings at the Church

Unity Octave, Oxford, 1942, p. 24.

52 G. Beck, Handbook of Church History, op. cit., ibid.

53 V. Stefanidis, Istoria Bisericii, Athena, 1948, p. 318 ff. (în lb.

greacă), apud Gerostergios, op. cit., p. 43.

54 Scrisoarea I, 6, PG 102, 622-626.

violenţă, scriindu-i: „Aceste lucruri le scriu domniei-voastre cu

lacrimi de sânge. Aceasta va fi cea din urmă epistolă ce veţi primi de

la mine. Am scris aceste vorbe cu Dumnezeu drept

martor al meu. De veţi alege a da de-o parte rugăminţile mele (…) nu

vă voi mai scrie de aici

înainte, nici vă voi mai împovăra; ci voi lăsa scaunul arhieresc şi

îmi voi plânge păcatele

mele 55."

Ca urmare a mişcătoarei scrisori a lui Fotie către crudul Bardas

prigoanele au mai

slăbit oarecum. Deşi Ignatie fusese mutat din insula Terevint în

insula Mitilini, la stăruinţele

lui Fotie, Ignatie a primit îngăduinţa să se întoarcă în capitală şi i

s-au înapoiat proprietăţile,

încercările de a-l convinge pe Ignatie să-l accepte pe Fotie ca urmaş

al său s-au dovedit

zadarnice. Iată de ce era nevoie de o soluţie mai bună 56.

„Donaţia lui Constantin" şi „Decretalele"

Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la

Patriarhul Fotie

până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la

Constantinopole în momentul

depunerii lui Ignatie şi alegerii lui Fotie. El ştia numai că

profesorul Fotie era laic în

momentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile

pripite, aceste canoane nu

erau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a

trecut câteodată pe deasupra

canoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în

împrejurări de mare nevoie,

precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt,

hirotonia lui Fotie nu

era fără precedente dintre cele mai venerabile. Însă Nicolae voia să

fie arbitrul suprem în

aceste lucruri.

În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a

folosit un document fals,

alcătuit în cancelaria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în

care Sfântul Constantin

împăratul (307-337), Cel întocmai cu Apostolii, ar fi donat,

chipurile, cetatea Romei şi

întregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).

Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene 57,

care erau în cea

mai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări

autoritatea papală. Se susţinea că Donaţia lui Constantin, scrisă

probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutul

veacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin,

botezul şi minunata tămăduire

de lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de

recunoştinţă, Constantin i-a dat

Papei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei

cu toate provinciile,

districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene 58."

Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut

Decretalele lui

Isidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene), 59

în care se afirma că ar fi

55 PG 102, 624CD, 625AB

56 Gerostergios, op. cit., p. 45.

57 Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii

catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii.

Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)

58 Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to

A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.

59 Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai

multe amănunte asupra Falselor Decretale:

„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica

avea deja un Codex canonum, o colecţie de

legi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite

ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadele continuară opera

apostolilor, iar când Biserica s-a bucurat de oarecare linişte, s-au

adunat aceste legi

respectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă

ele erau în greceşte în cea mai mare parte, se

traduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul

secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit cel

Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu

o alta, după rugăminţile lui Iulian,

administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al

papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorile

papilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe

cele ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima,

Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia.

Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care să

fi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea.

Isidor din Sevilla, la începutul secolului al

şaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie cel Mic. El adăugă în

ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau

provinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva

papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a

compilate de către un oarecare Isidor Mercator. Se spunea că

documentul ar fi, chipurile, o

culegere de hotărâri ale sinoadelor şi ale Papilor, de la Sfântul

Clement Romanul (88-97) până

în veacul al optulea. El acorda întreaga autoritate lumească şi

bisericească Papilor Romei.

Unele materiale erau autentice, dar cea mai mare parte erau

contrafăcute. Decretalele îi arată

pe Papi pretinzând autoritatea supremă încă de la început, îngăduind

tuturor episcopilor să

facă apel direct la Roma. Se limita autoritatea arhiepiscopilor, iar

episcopii şi papii erau

socotiţi liberi de orice control din partea stăpânirii lumeşti. Atât

Donaţia lui Constantin cât şi

Decretalele au fost folosite spre a întări pretenţiile papale. Se

pretindea că fără Papa Romei nu

se putea lua nici o hotărâre în Biserică. Prin urmare, conform Papei

Nicolae, fără Roma

Creştinismul nici nu ar fi putut să existe.

Astfel, sprijinindu-se pe aceste documente, Papa Nicolae căuta să ia

de la împăratul

bizantin întreaga Italie de Sud, Sicilia şi întreaga Peninsulă

Balcanică, dimpreună cu toate

ţinuturile slave care abia începuseră a primi credinţa creştină de la

Constantinopol.

Însă Nicolae avea să afle că, chiar dacă izbutise a supune un Apus

neştiutor de carte,

răsăritenii priveau cu dispreţ încercarea lui de a dobândi supremaţia

asupra lor.

murit în 384 şi care a fost predecesorul lui Sirikie. Colecţia lui

Isidor din Sevilla începe prin canoanele sinodului

de la Niceea. El s-a slujit de vechea traducere, iar nu de acea a lui

Dionisie cel Mic, pentru canoanele greceşti.

Colecţia sa a fost puţin cunoscută, şi nu se întâlneşte în istorie

decât în 785, însă desfigurată şi adăugată cu fraze

intercalate de către un falsificator necunoscut, dându-şi titlul de

Isidor Mercator. Această colecţie conţinea, pe

lângă piesele colecţiei lui Isidor din Sevilla, nişte Decretale pe

care le atribuia papilor celor dintâi trei secole.

Mai mulţi erudiţi au vrut a face din Isidor Mercator un scriitor

deosebit de Isidor din Sevilla. Alţii pretind că acesta din urmă

adăugase la numele său, din smerenie, pe acela de Peccator, de unde

s-ar fi făcut Mercator.

Oricum ar fi, cei mai buni critici ultramontani [iezuiţi], precum şi

galicani, convin că Decretalele, atribuite

papilor celor dintâi secole în colecţia lui Isidor Mercator, sunt

false. (…) Ultramontanii nu pot susţine făţiş aceste

Decretale ca adevărate, căci s-a demonstrat până la evidenţă că ele au

fost fabricate în parte din vechi canoane,

amestecate cu câteva extrase din scrisorile papilor din secolele al

patrulea şi al cincilea, în ele s-au regăsit pasaje

întregi, mai ales din Sfântul Leon şi din Sfântul Grigorie cel Mare.

Totul este inserat într-o limbă latină proastă,

care chiar pentru cel mai slab erudit are toate caracterele stilului

secolelor al optulea şi al nouălea. Colecţia lui Isidor Mercator a

fost mai cu seamă răspândită de Riculf, arhiepiscop de Maienţa, care

s-a suit pe acest scaun în 787; din cauza aceasta mai mulţi critici au

pretins că colecţia apăruse mai întâi la Maienţa, şi chiar că Riculf

i-ar fi autorul. Fost-au Falsele Decretale fabricate în Spania, în

Germania, sau la Roma? Nu sunt decât probabilităţi

în privinţa aceasta. Cele mai vechi copii ne spun că Ingelramn din

Metz a fost acela care a adus colecţia la Roma

cu ocazia unui proces susţinut acolo în 785; însă alte copii ne spun

că papa Adrian a fost cel care, cu această

ocazie, remise lui Ingelramn colecţia, la 19 Septembrie 785. Sigur

este că la Roma se găseşte cea dintâi menţiune

despre dânsa. Cu toate acestea, Adrian ştia că ele erau false, fiindcă

cu zece ani mai înainte el dăduse lui Carol

cel Mare o colecţie de canoane, care nu era alta decât cea a lui

Dionisie cel Mic. Falsele Decretale fură atât de bine răspândite în

Apus, încât ele fură primite pretutindeni, şi cu deosebire la Roma, ca

autentice. (…) Toţi ştiu

că de la căderea Imperiului Roman cea mai mare parte din popoarele

occidentale fură esenţial modificate prin

invazia unor noi popoare; că Biserica s-a resimţit profund de această

schimbare; că studiile fură părăsite şi că din

secolul al şaptelea cea mai de plâns ignoranţă a domnit în Bisericile

Apusene. Episcopii Romei începură de pe

atunci a se amesteca direct în guvernământul Bisericilor particulare,

ce se găseau adeseori în mâinile unor

cuceritori de abia creştini. Ei trimiseră misionari pentru a lucra la

convertirea popoarelor cotropitoare; şi aceşti

misionari, ca sfântul Bonifatie din Maienţa, păstrau papilor carii îi

trimiseseră simţămintele unor discipoli către

învăţătorii lor. Bisericile nou întemeiate de ei rămâneau credincioase

acestor simţăminte. N-ar fi deci nicidecum

de mirare ca fabricatorul Falselor decretale să se fi găsit la Maienţa

sau în împrejurimi: el a compus această

operă cu nişte fragmente din Sinoade şi din Părinţi, şi a adăugat

dispoziţii care se găsesc în perfectă armonie cu

uzul scaunului Romei la finele secolului al optulea şi pe care i le-a

inspirat Roma. Această coincidenţă, unită cu

ignoranţa ce domnea atunci, explică deja îndeajuns felul cum Falsele

Decretale putură fi admise fără reclamaţie – scaunul Romei uzând de

toată influenţa sa pentru a le răspândi. Fiindcă cea mai mare parte

din Biserici erau

obişnuite de două secole a simţi autoritatea episcopilor Romei, ele

primiră fără a le controla nişte documente ce

păreau a nu fi decât consacrarea acestei autorităţi. Falsele Decretale

nu creară deci nicidecum un drept nou

pentru Bisericile Apusene; ele veniră numai a sprijini regimul care,

graţie dezordinilor sociale, fu creat de papii

înşişi. (Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed.

Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.

273-276.) [Vezi şi ediţia electronică disponibilă în colecţia

Apologeticum, http://apologeticum.net ]

Răspunsul Papei Nicolae

Fără a cerceta amănunţit şi fără a aştepta să fie înştiinţat pe deplin

despre Fotie,

Nicolae a scris atât lui Fotie cât şi împăratului. Însă lui Fotie i

s-a adresat ca unui simplu

mirean, fără a-i da vreun titlu episcopal, deşi ştia că fusese sfinţit

în chip legiuit. Această prefăcătorie era un fel de a zice că nici un

episcop nu se poate apropia de scaunul patriarhal

decât cu consimţământul Pontifului Latin 60.

Papa Nicolae scria: „Făcătorul tuturor lucrurilor a aşezat principatul

dumnezeieştii

puteri, pe care Ziditorul tuturor făpturilor a dat-o aleşilor săi

apostoli; el a statornicit-o trainic

pe credinţa tare a verhovnicului apostolilor, adică a lui Petru,

căruia i-a dat mai cu seamă

întâiul scaun. (…) Petru, care a fost numit astfel din pricina

tăriei pietrei care este Hristos, nu

încetează a întări prin rugăciunile sale zidirea cea neclătită a

Bisericii universale; el se

grăbeşte a alcătui din nou, după rânduiala adevăratei credinţe,

nebunia celor ce cad în rătăcire,

şi a sprijini pe cei ce o întăresc, ca nu cumva porţile iadului, adică

însuflările duhurilor viclene

şi atacurile ereticilor, să ajungă a rupe unitatea Bisericii 61."

Nicolae socotea că fără consimţământul Scaunului Romei şi al

Pontifului ei nimic nu

trebuie hotărât într-o controversă. Astfel el atacă alegerea lui

Fotie, în temeiul canoanelor

Sinodului din Sardica şi al Decretalelor papilor Celestin, Leon şi

Ghelasie, pe care îi numeşte

„doctori ai credinţei catolice". Falsele Decretale nu erau cunoscute

în Răsărit. Nicolae, în loc de a invoca principiile generale ale

sinoadelor ecumenice, apela la Decretalele predecesorilor

săi, ca şi cum episcopii Romei ar fi putut statornici legi universale

62. Nicolae îşi îngăduia să

judece legitimitatea episcopilor, uitând că, după canoane, el nu avea

asemenea autoritate.

Legitimitatea hirotoniei lui Fotie nu atârna de voinţa papală, ci de

judecata rostită contra lui

Ignatie şi de legiuita alegere a lui Fotie. Un sinod de trei sute

optsprezece episcopi,

cuprinzând şi legaţi apuseni, primise în mod public alegerea lui Fotie

şi depunerea lui

Ignatie 63.

Într-o altă scrisoare, cu exactitate şi cu moderaţie, Fotie i-a

amintit lui Nicolae

adevăratele principii. De fapt alegerea lui Fotie nu era o problemă de

credinţă, ci una

disciplinară; dar disciplina apuseană era alta decât cea a

Răsăritului. Nicolae se sprijinea pe

precedentul lui Adrian I (772-795), care oprise de a se mai ridica un

laic la episcopat. Nicolae scria: „Noi voim ca Ignatie să se

înfăţişeze înaintea trimişilor noştri, pentru ca să arate pentru

ce a părăsit turma sa fără a ţine seamă de rânduielile înaintaşilor

noştri, sfinţii pontifi Leon şi

Benedict… Toate se vor trimite la stăpânirea noastră covârşitoare,

ca să hotărâm prin

autoritatea apostolică ceea ce va fi de făcut, pentru ca Biserica

voastră, care este atât de

zguduită, să fie pe viitor statornică şi paşnică 64."

Papa nu era omul care să neglijeze interesele materiale ale Scaunului

său; pentru aceea

el scrise împăratului: „înapoiaţi-ne patrimoniul Calabriei şi cel al

Siciliei, şi toate bunurile

Bisericii noastre, a căror stăpânire am avut-o din vechime, spre a le

chivernisi prin propriii săi iconomi; căci este nedrept ca un bun

bisericesc, menit luminii şi slujirii Bisericii lui

Dumnezeu, să ni se răpească de către o putere pământească 65."

Apoi adăuga: „Noi voim ca sfinţirea să fie dată de către Scaunul nostru

Arhiepiscopului Siracuzei, pentru ca predania aşezată de apostoli să

nu fie ştirbită în vremea

noastră." Istoric vorbind, Sicilia (în care se află Siracuza) a fost

supusă patriarhatului roman

în veacul al patrulea. De la căderea Imperiului, regiunea rămăsese în

domeniul împăratului

60 Guettée, op. cit., p. 285. (Ed. rom., op. cit., p. 202.)

61 Nicol. Epist. 2 şi 3, în Colecţia Sinoadelor de Labbe, tom VIII;

Nat. Alexand. Hist. Eccles. Dissert. IV. în

Saecul IX.

62 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 201, 202.

63 Ibid. pp. 207-208.

64 Ibid., p. 201.

65 Ibid., pp. 201-202.

Constantinopolei. Siracuza trebuia deci să atârne de Constantinopol,

iar nu de Roma. Dar Nicolae dorea altfel 66. Cu toate acestea, când

Papa Grigorie al III-lea (731-741) a excomunicat

sinodal pe toţi iconoclaştii, împăratul Leon al III Isaurul (717-741),

furios, a desprins în mod

oficial Illiria, Calabria, Sicilia şi Sardinia, supunându-le Constantinopolului.

Sinodul întâi -Al Doilea

Împăratul Mihail al III-lea, cu aprobarea Sfântului Fotie, a poruncit

să se adune un

sinod general în Biserica Sfinţilor Apostoli în primăvara lui 861.

Adunarea aceasta este

cunoscută ca Sinodul întâi – Al Doilea. Au fost invitaţi patriarhii

răsăriteni din Alexandria,

Antiohia şi Ierusalim, ca şi patriarhul Apusului, Papa Nicolae I. După

scrisorile primite de la

împăratul Mihail şi de la Patriarhul Fotie, Papa era bucuros că are

prilej să se amestece în

treburile din Răsărit. El şi-a trimis reprezentanţii, pe Episcopii

Rodoald de Porto şi Zaharia de

Anagni. Aceştia primiseră îndrumarea să cerceteze pricina lui Fotie.

Dacă Rodoald şi Zaharia

aveau să descopere că Fotie fusese ales după canoane, urmau să-l

recunoască drept Patriarh

legiuit, însă cu condiţia ca Illiria şi Sudul Italiei să fie date Romei.

La sinod au participat patriarhii răsăriteni şi peste trei sute de

episcopi, inclusiv legaţii

papali. Toţi au întărit şi au ratificat cele proclamate de Sfântul

Sinod al Şaptelea Ecumenic şi

au osândit încă o dată erezia iconoclastă. Patriarhul Fotie a fost

primit drept patriarh legiuit şi

canonic. Sinodul a dat şi 17 sfinte canoane, cu scopul de a aduce pe

călugării şi episcopii

nesupuşi în armonie cu rânduiala şi tradiţiile Bisericii. Călugărilor

nesupuşi li se interzicea în mod expres să-şi părăsească episcopul

legiuit sub pretextul păcătoşeniei lui, adică al păcatelor personale;

căci aceasta aduce neorânduială şi schismă în Biserică. Sfântul Sinod

a mai spus că

clerul poate respinge un episcop căzut în păcat numai printr-o

hotărâre sinodală. Acest canon a fost adoptat ca răspuns dat

călugărilor râvnitori fără chibzuinţă care rătăciseră despărţindu-se

de noul lor Patriarh. Însă Sfântul Sinod făcea deosebire între

răzvrătirea nechibzuită şi

rezistenţa lăudabilă pentru apărarea Credinţei, care era încurajată.

În această privinţă se hotăra

că dacă un episcop mărturisea public sau adera la o erezie osândită de

Sfinţii Părinţi şi de

Sinoadele de mai nainte, cel ce încetează a-l mai pomeni pe un

asemenea episcop, chiar

înainte de osândirea lui sinodală, nu numai că nu trebuie oprit, ci

trebuie lăudat ca unul ce

osândeşte un episcop mincinos. Cel ce face aceasta nu rupe Biserica,

ci luptă pentru unitatea

Credinţei 67.

În timpul participării la sinod delegaţia apuseană a recunoscut

legitimitatea alegerii Sfântului Fotie. Însă condiţiile puse de Papa

Nicolae, ca Illiria şi Sudul Italiei să-i fie

înapoiate, nu au fost luate în seamă. Ignatie s-a înfăţişat înaintea

adunării şi a fost depus în

mod solemn 68.

După închiderea Sinodului, trimişii papali, Rodoald şi Zaharia, s-au

întors la Roma.

Un trimis al împăratului a adus Papei Nicolae actele sinodului ca şi

scrisori de la împăratul

Mihail şi Patriarhul Fotie.

Epistola Patriarhului către Papa

Această epistolă a lui Fotie a ajuns faimoasă pentru ideile sale,

înfăţişându-l pe autorul

ei ca pe un adevărat ierarh şi ucenic al lui Hristos. Sfântul Fotie a

scris Papei o scrisoare blândă şi iubitoare, explicând în chip frăţesc

tot ceea ce Nicolae întrebase, mai ales hirotonia sa din mirean în

episcop. El scria:

„Canoanele, ziceţi, au fost călcate, pentru că eu, un mirean, aşa

grabnic am ajuns la

66 Ibid.

67 Canonul 15.

68 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 202.

arhierie. Dar, întrebăm noi, care canoane au fost călcate? Căci până

astăzi Biserica

Constantinopolei nu a primit asemenea canoane. Deci o lege ce nu

există nu se poate călca.

Dacă pentru aceasta ar trebui să fiu lipsit de scaun, atunci sfinţii

şi fericiţii noştri Părinţi şi

Patriarhi Nichifor şi Tarasie ar fi fost primejduiţi a fi şi ei

îndepărtaţi, căci şi ei au fost aleşi

arhierei pe când erau încă mireni. Ei au fost luminătorii cei mai

străluciţi ai neamului nostru şi

aleşi mărturisitori ai adevăratei Credinţe şi ai bunei cinstiri. Ei au

păzit adevărul în viaţa şi în cuvintele lor. Cine poate spune despre

dânşii, cei ce erau stele prealuminoase încă din pământeasca viaţă, că

au fost aleşi necanonic, contrar poruncii Bisericii? Ferească Dumnezeu

ca să zică cineva astfel despre dânşii, căci ei păzeau cu scumpătate

canoanele şi legiuirile,

fiind atleţi ai adevăratei credinţe şi judecători ai eresurilor. Chiar

şi între latini au fost ierarhi

care, deşi erau mireni, au fost ridicaţi în cinul episcopiei, ca, de

pildă, podoaba tuturor

latinilor, Sfântul Ambrozie. În ce priveşte pe Sfântul Nectarie,

alegerea sa întru episcop a fost

întărită de un întreg Sobor Ecumenic pe când era încă mirean. Deci,

după judecata voastră, nu

ar trebui oare să osândim întregul Sobor? Pe deasupra, amândoi aceşti

sfinţi erau nu numai

mireni înainte de alegere, dar nici nu fuseseră botezaţi! Aşa se face

că, dimpreună cu botezul,

s-au învrednicit şi de harul arhieriei.

La urma urmei, trebuie spus că nu se poate cere supunere faţă de legi

de la cei cărora

nu li s-au dat legi. Cu tărie şi fără înnoiri, trebuie să avem de

obşte ceea ce este mai însemnat

pentru Credinţă, şi să nu cercetăm prea mult deosebirile în cele

mărunte. Ceea ce este de obşte tuturor trebuie păstrat în întregime;

şi mai ales în ce priveşte Credinţa, de la care cea mai mică abatere

este un mare păcat. Tot ce este rânduit prin hotărârea de obşte a

toată lumea trebuie

ţinut de toţi. Dacă vreunul din Părinţi rânduieşte ceva de la sine sau

dacă ceva este poruncit de

vreun sinod local, acel lucru trebuie ţinut de cei ce l-au primit, şi

nu este lucru mare dacă nu

se ţine de cei ce nu l-au primit 69."

Sfântul Fotie, arătând multă dragoste, scria că, întrucât ridicarea

unui mirean la rangul

de ierarh supără pe unii, se poate ca, din dragoste pentru fratele

nostru, să îndreptăm ceea ce a

pricinuit vătămare. Pentru aceea, spunea el, de acum înainte, prin

hotărârea sinodului ce

tocmai s-a ţinut, 70 se va statornici la noi obiceiul ca nimenea

dintre mireni să nu mai fie ridicat

îndată la rangul de episcop.

Patriarhul Fotie mai scria că Credinţa este temeiul unităţii creştine,

şi nu lucrurile

secundare, precum celibatul preoţilor sau raderea bărbii, rugăciunile

diferite sau rânduielile

postului. Lucrurile care despart au fost făurite de temperamentul

diferit al fiecărui neam, de

limbă şi de tradiţii. Astfel, prealăudatul organ al harului lui

Dumnezeu scria: „Nimic nu e mai

cinstit şi mai scump decât dragostea, aceasta este părerea obştească

adeverită de Sfintele

Scripturi. Prin ea se unesc cele despărţite; luptele se sfârşesc; ceea

ce este unit şi legat

îndeaproape se uneşte încă mai strâns; ea închide tot izvorul

neînţelegerilor şi certurilor

lăuntrice, căci – dragostea nu gândeşte răul, îndelung-rabdă, toate le

nădăjduieşte, toate le

rabdă – (1 Cor. 13, 5, 4, 7), şi după zisa preafericitului Pavel, –

niciodată nu cade -. (…) Ea

opreşte cu înlesnire certurile ce se nasc între prieteni şi-i îndeamnă

a păstra bunele legături ale

prieteniei. Cât pentru cei ce au aceleaşi cugetări despre Dumnezeu şi

despre lucrurile

dumnezeieşti, chiar de ar fi depărtaţi şi nu s-ar fi văzut niciodată,

ea îi uneşte şi-i aduce într-un

cuget, făcând din ei adevăraţi prieteni; şi dacă din întâmplare unul

din ei a ridicat într-un chip

prea necuviincios învinuiri împotriva celuilalt, ea tămăduieşte

aceasta şi îndreaptă toate,

strângând iarăşi legătura unirii 71."

Acest pomelnic al binefacerilor dragostei era adresat lui Nicolae,

care nu o aplicase în

privinţa lui Fotie, şi care pusese prea mare grăbire în a-l mustra.

Totuşi Patriarhul

Constantinopolei urmează:

„Dragostea este aceea carea m-a făcut a îndura fără durere mustrările

ce părinteasca

Voastră Sanctitate mi-a aruncat ca nişte săgeţi; carea m-a împiedicat

a lua cuvintele voastre ca

69 Scrisoarea I, 2, PG 102, 593-617.

70 Canonul 17.

71 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 203-204.

roade ale mâniei sau ale unui suflet lacom de batjocuri şi de

duşmănii; carea, dimpotrivă, m-a

făcut a le privi ca dovada unei dragoste ce nu ştie a ascunde nimic,

ca şi a neabătutei râvne

pentru rânduiala bisericească, râvnă carea ar voi ca totul să fie

desăvârşit. Căci dacă dragostea

nu ne îngăduie a privi chiar răul ca rău, cum ne va lăsa ea a judeca

că cutare lucru este rău?

Astfel este firea dragostei adevărate, încât merge până la a privi

drept binefacere chiar ceea ce

ne pricinuieşte durere. Dar fiindcă nimic nu se împotriveşte ca între

fraţi sau între părinţi şi fii

să se grăiască adevărul – căci ce este mai prietenesc decât adevărul?

– fie-mi îngăduit a vă

vorbi şi a vă scrie întru toată slobozenia, nu pentru dorinţa de a

grăi împotrivă, ci pentru a mă

apăra. (…)

Fără voia noastră am fost târâţi sub jug… Am suferit silnicie, (…)

am fost ţinut fără

voia noastră; ni s-au dat voturile fără voia noastră; ne-au făcut

episcop, cu toate lacrimile

noastre, plângerile, întristarea şi deznădejdea noastră. Toată lumea

ştie covârşirea asprimii ce

am suferit, căci lucrurile nu s-au petrecut în ascuns. (…) Am

pierdut o viaţă liniştită şi dulce;

(…) am pierdut scumpul meu răgaz şi convorbirile, atât de curate şi

atât de plăcute, cu

prietenii mei, acele convorbiri unde mâhnirea, viclenia şi imputările

nu aveau loc. Nimeni nu mă ura: eu nu osândeam şi nu uram pe nimeni,

nici străin, nici pământean. (…) Toţi erau buni

cu mine 72."

Toţi sunt siliţi a recunoaşte că viaţa lui Fotie era aceea a unui om

devotat studiului

care nu tânjea după strălucirea scaunului episcopal şi nici după darul

preoţiei. Alungase ambiţia din sufletul său şi călcase în picioare

tirania slavei deşarte. Fiind întâiul Secretar de Stat, avea cea mai

mare cinste ce ar fi putut dori. Toate cuvintele lui înfăţişează

adevăratele

sale simţăminte. El s-a împotrivit pe cât a putut la alegerea sa, şi

numai voinţa împăratului şi

aceea a lui Bardas l-au silit a primi un scaun pe care nimeni mai bine

decât el nu-l putea

ocupa 73.

Răspunzând apoi la problema grabnicei sale ascensiuni, Fotie vorbeşte

despre silnicia

pe care a suferit-o, zicând: „Dar cine a călcat canoanele? Cel ce a

făcut silnicia, sau cel ce a fost târât cu sila şi fără voia lui? Însă

ar fi trebuit să te împotriveşti, zic unii. Dar până unde?

M-am împotrivit, şi mai mult chiar decât ar fi trebuit. Şi de nu m-aş

fi temut că voi stârni mai

mari furtuni, m-aş fi împotrivit încă şi până la moarte. Dar care sunt

acele canoane ce se

pretinde că au fost călcate? Sunt nişte canoane pe care, până astăzi,

Biserica Constantinopolei

nu le-a primit. Se calcă canoane când cineva ar trebui să le ţină;

însă când ele n-au fost

cunoscute, nu se săvârşeşte nici un păcat neţinându-le în seamă.

Am vorbit destul, şi chiar mai mult decât era de folos. Căci nu

pretind nici a mă apăra,

nici a mă îndreptăţi. Cum să vreau a mă apăra, când singurul lucru pe

care-l doresc este să

scap de furtună şi să fiu descărcat de povara ce mă apasă? Iată cât de

mult am râvnit acest

scaun, iată cât de mult doresc să-l păstrez. Însă dacă scaunul

episcopal vă este povară astăzi,

el n-a fost astfel la început. M-am suit pe el fără voia mea, şed pe

el fără voia mea. Proba este faptul că de la început mi s-au făcut

silnicii… Totuşi am primit tot ce s-a zis despre noi, cu

bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, Care ocârmuieşte Biserica 74."

Sfântul Fotie îşi încheie scrisoarea către Papa Nicolae astfel: „Este

nevoie ca în toate

lucrurile să ţineţi cu tărie dreptele şi adevăratele canoane ale

Bisericii. (…) Să nu primiţi pe cei

ce vin la Roma de la Constantinopol fără scrisori de recomandare de la

Patriarhul

Constantinopolei; căci sub cuvânt de ospitalitate se seamănă sămânţa

urii. Nu mă împotrivesc

ca oricine să vină la voi oricând doreşte, din cinstire faţă de voi.

Însă nimeni de sub stăpânirea

mea nu are a umbla fără pricină ori fără cunoştinţa şi blagoslovenia

mea. Aceasta este potrivnic canoanelor, atât alor noastre cât şi alor

voastre. Că adeseori se întâmplă ca atunci

când anumiţi oameni de aici şi-au pângărit viaţa cu patimi şi nu au

răspuns pentru aceasta, se

prefac a fi fugari cinstiţi, venind sub cuvânt de rugăciune şi

cinstire, ascunzând fapte de ruşine

sub o dragoste zgomotoasă. Asemenea inşi ce se duc la Roma, chipurile

pentru rugăciune, fug

72 Ibid., pp. 204-205.

73 Ibid., p. 205.

74 Ibid., pp. 205-206.

de judecata ce îi aşteaptă aici. Preafericirea Voastră trebuie să pună

capăt acestei batjocuri şi

să trimită înapoi aceste părţi la noi. În acest chip veţi ajuta la

mântuirea lor şi veţi păstra grija

de obşte pentru toţi 75."

Sinodul de la Roma din 863

Scrisoarea lui Fotie, sub frazele alese şi elegante, cuprindea unele

lecţii foarte juste.

Patriarhul nu scria în ea nici un singur cuvânt aspru. Plină de

dragoste frăţească şi de adevăr,

epistola nu a avut nici un efect asupra trufaşului şi impertinentului

Nicolae. Deşi Fotie nu-şi

folosea titlul onorific de Patriarh Ecumenic, totuşi nu se înjosea şi

nu linguşea defel ambiţia

noii papalităţi.

În loc să răspundă frăţeşte la frăţeasca dragoste a lui Fotie, a cărui

dreptate era întărită chiar de către trimişii papali, Papa Nicolae a

răspuns cu o ură şi mânie sporită. Când trimişii l-

au înştiinţat pe Papa că condiţiile lui referitoare la teritorii nu au

fost îndeplinite, s-a mâniat

nespus, vărsându-şi mânia mai întâi asupra reprezentanţilor papali

înşişi, pe care i-a

excomunicat.

Convocând un sinod la Roma în 863, ţinut în Lateran, Nicolae l-a

excomunicat şi l-a

depus în chip nedrept pe Patriarhul Fotie. Temeiul acuzaţiilor lui era

acela că Fotie luase

scaunul patriarhal în chip necanonic. De asemenea Nicolae ameninţa că

dacă Fotie nu se

conformează hotărârii Sinodului din Lateran va rămâne excomunicat până

pe patul de

moarte 76. Apoi Papa l-a excomunicat pe Arhiepiscopul Grigorie

Asvestas, care jucase un rol

principal în hirotonirea lui Fotie. Apoi Papa Nicolae a ales să-l

recunoască pe Ignatie ca

patriarh.

Nicolae i-a scris împăratului Mihail al III-lea 77 şi lui Fotie,

refuzând să se adreseze lui

Fotie ca Patriarh, ci doar ca unui „bărbat înţelept 78." Monument de

mândrie, scrisoarea lui

Nicolae către Fotie tâlcuia cuvintele rostite de Mântuitorul către

Petru, „Adevăr zic ţie, tu eşti

Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea…" (Mt. 16, 18), în

acest chip: „Este vădit că

Sfânta Biserică Romană, prin preafericitul apostol Petru, verhovnicul

apostolilor, care a fost

socotit vrednic a primi din gura Domnului întâietatea Bisericilor,

este capul tuturor

Bisericilor; că la ea trebuie a se adresa cu toţii, spre a cunoaşte

cârma şi rânduiala ce trebuie a

fi urmate în toate lucrurile de folos şi în aşezămintele bisericeşti

pe care le păstrează într-un

chip neştirbit şi fără greşală, potrivit legiuirilor canonice şi

sinoadelor sfinţilor Părinţi. Din aceasta urmează că ceea ce este

respins de cârmuitorii acestui Scaun, din deplina lor putere,

trebuie să fie respins, chiar dacă ar exista vreun obicei osebit, şi

că ceea ce poruncesc ei,

trebuie a fi primit cu tărie şi fără zăbavă 79."

Nicolae nu s-a oprit aici, ci a scris şi patriarhilor răsăriteni ai

Alexandriei, Antiohiei şi

Ierusalimului, poruncindu-le să facă cunoscută credincioşilor lor

hotărârea scaunului apostolic

al Romei 80. În toate scrisorile sale Papa îşi afirma pretenţiile

papale şi refuza să-l recunoască

pe Fotie, respingând depunerea lui Ignatie.

Împăratul Mihail răspunse Papei, afirmând că hotărârile papale nu au validitate,

fiindcă nimeni nu-l pusese pe Papă şi sinodul lui să facă judecată. Ca

răspuns, Papa îşi

trâmbiţă pretenţiile încă şi mai tare. El întemeia pretenţiile papale

pe documente false precum

Donaţia lui Constantin şi Decretalele Isidoriene şi pe tâlcuirea

papală a locului din Scriptură

pomenit, „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea,

şi voi da ţie cheile

împărăţiei cerurilor…" (Mt. 16, 18-19). În fapt, supremaţia lui

Petru este susţinută de latini

75 Iustin Popovici, op. cit., pp. 46-47.

76 PL 3, 790-794.

77 PL 3, 785-790.

78 PL 7, 783-785.

79 Nicol. Ep. 1 şi 4., apud Guettee, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 210.

80 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 210.

încă din acea vreme (860) şi până în zilele noastre. Papa mai poruncea

ca Fotie şi Ignatie să

fie trimişi la Roma spre a fi judecaţi de el. Biserica Răsăriteană s-a

simţit greu batjocorită de

acest fapt nemaiauzit până atunci. În ciuda acestui lucru, Sfântul

Fotie, arătând adevărată

dragoste, nu a dat drumul mâniei, socotind că tăcerea ar fi lucrul cel

mai nimerit spre a păzi

unirea dintre Răsărit şi Apus. Orice alte cuvinte ar fi fost de

prisos, împăratul, la rândul său, a

întrerupt orice legătură cu Papa.

Năvălirea ruşilor

Primul impact cu barbarii ruşi, al căror nume era încă necunoscut

lumii bizantine, a

avut loc pe neaşteptate la 18 Iunie, 860. Nădăjduind să pună mâna pe

cetatea de scaun, ruşii

au coborât dinspre miazănoapte cu două sute de corăbii. Neaşteptatul

atac a pricinuit spaima

tuturor, căci împăratul şi armata lipseau, fiind plecaţi să-i alunge

pe arabi. Astfel, ruşii nu au

întâmpinat nici o împotrivire. Sfântul Fotie a reproşat cetăţenilor

laşitatea şi delăsarea.

Barbarii au ieşit victorioşi, luând o pradă bogată. Părăsind

suburbiile Constantinopolei, ei au

jefuit şi au pustiit coasta Mării Negre, strâmtoarea Bosfor,

întinzându-şi jafurile până în insula

Prinkipo unde fostul patriarh Ignatie trăia în surghiun.

Deşi ruşii nu erau bine organizaţi, rapiditatea şi cruzimea atacurilor lor erau

nemaivăzute. Iată cum descrie Sfântul Fotie înfricoşatul măcel şi

distrugerile: „Mânia lui

Dumnezeu vine asupra noastră pentru fărădelegile noastre, (…) căci

atacul acestui neam

năvălitor a dovedit limpede covârşirea păcatului. Neamul acesta era

neştiut, neînsemnat,

necunoscut până la năvălirea sa asupra noastră. (…) Ei au jefuit

împrejurimile, au pustiit

mahalalele cetăţii, au nimicit cu cruzime pe cei ce au căzut în

mâinile lor. (…) Am ajuns

jucăria unei seminţii barbare. (…) Acum ei s-au ridicat la o

strălucită înălţime şi la o

nemăsurată bogăţie, acest neam ce locuieşte undeva departe de ţara

noastră, barbar, pribeag,

înarmat cu săgeţi, nepăzit, neînfrânat şi fără stăpânire, în chip

năprasnic, întru clipita ochiului,

ca un talaz al mării revărsat peste hotarele noastre şi ca un mistreţ

sălbatic ce înghite pe

locuitorii pământului ca pe nişte iarbă, paie sau grâne, (…) ei nu

au cruţat nimic, de la om

până la dobitoc. (…) Nu-i înmuia nimic din ceea ce mişcă spre milă

firea omenească, chiar

când s-a coborât la cea a fiarelor sălbatice, ci îşi înfigeau cu

cutezanţă săbiile în oameni de

orice vârstă sau fire. Puteai să vezi prunci smulşi de la sân, şi de

la alăptat, şi de la viaţa

însăşi, aflându-şi mormânt de năprasnă în pietrele de care, vai, erau

izbiţi. Mamele plângând

jalnic, junghiate peste pruncii lor care încă se zbăteau şi răsuflau –

jalnic lucru de auzit, şi încă

mai jalnic de văzut. (…) Sălbăticia nu se oprea la făpturile

omeneşti, ci se întindea asupra

tuturor necuvântătoarelor, boi, cai, păsări şi altele pe care puneau

mâna… Pretutindeni era plin

de hoituri; curgerea râurilor se preschimbase în sânge… 81 "

„În acea vreme, lipsiţi de ajutor şi de sprijin omenesc,

întăritu-ne-am duhovniceşte

ţinându-ne cu tărie de nădejdile noastre în Maica Cuvântului lui

Dumnezeu. Stăruit-am la

dânsa ca să roage pe Fiul ei, chemându-o pe dânsa pentru ispăşirea

păcatelor noastre. Cerut-am mijlocirea ei pentru mântuirea noastră şi

ocrotirea ei ca un zid nebiruit. Cerşitu-i-am să

zdrobească cutezanţa barbarilor, să sfărâme îndrăznirea lor, să apere

norodul cel deznădăjduit

şi pentru turma ei să lupte 82."

Adresându-se turmei sale, Patriarhul urma: „Iubiţilor, venit-a vremea

să alergăm la

Maica Cuvântului, singura noastră nădejde şi scăpare. Cu rugăciune să

strigăm către dânsa: – Mântuieşte cetatea ta, Stăpână, precum ştii! –

pe dânsa să o punem înainte mijlocitoare către

Fiul său şi Dumnezeul nostru. Să o luăm pe dânsa martoră şi chezăşie a

zapisului nostru. Că ea este cea carea duce cererile noastre şi

revarsă mila Celui Născut al său, risipeşte negura

81 St. Photios, „Homily IV, Departure of the Russians", în Homilies of

Photios, Patriarch of Constantinople,

Harvard University Press, 1958, pp. 96-99.

82 Ibid., p. 102.

vrăjmaşilor şi luminează pe noi cu lumina mântuirii 83."

Apoi Patriarhul Fotie şi locuitorii cetăţii au purtat de-a lungul

zidurilor veşmântul

(maforion) Maicii Domnului. Cu acest prilej, sfântul Fotie a spus: „Pe

când întreaga cetate

purta împreună cu mine veşmântul ei pentru alungarea năvălitorilor şi

ocrotirea celor

împresuraţi, am adus din belşug rugăciunile noastre şi am săvârşit

litia." Apoi urmează astfel:

„Pentru aceea dânsa, cu negrăită milostivire, cu mijlocirea sa de

Maică a zis: Dumnezeu S-a

înduioşat, mânia Lui S-a abătut, şi Domnul S-a milostivit de

moştenirea sa. Cu adevărat, acest

veşmânt preasfinţit este straiul Maicii lui Dumnezeu. El a îmbrăţişat

zidurile, iar vrăjmaşii, în

chip neînţeles, au întors spatele…, căci îndată ce veşmântul

Fecioarei a înconjurat zidurile,

barbarii au lăsat năvala lor şi au ridicat tabăra, iară noi ne-am

izbăvit de apropiata robie,

dobândind neaşteptată mântuire. Că Domnul nu S-a uitat la păcatele

noastre, ci la a noastră

pocăinţă; nu a pomenit fărădelegile noastre (Ps. 78, 8), ci a plecat

urechea Sa la mărturisirea buzelor noastre… 84 "

„Şi izbăvindu-ne de primejdie, scăpând de sabie şi de nimicitorul ce a

trecut peste noi,

cei ce ne-am acoperit şi ne-am pecetluit cu veşmântul Maicii

Cuvântului, toţi cu un glas,

dimpreună cu ea, să înălţăm cântări de mulţămită lui Hristos Dumnezeul

nostru carele dintrînsa

S-au născut… Cu adevărat, cei ce au scăpat din pieire de obşte

cuvine-se să afierosească

şi să aducă prinos lui Dumnezeu şi Maicii Sale cântare de obşte. Că de

obşte ne-a fost bucuria izbăvirii: de obşte fie-ne şi mulţămita. Cu

minte dreaptă şi cu suflet curat să zicem Maicii Cuvântului: Fără

zăbavă ţinem credinţa noastră şi dragostea către tine. Mântuieşte

Cetatea ta,

precum ştii şi precum voieşti. Că pe tine te punem înainte ca pe un

braţ al nostru, şi întărire, şi scut şi apărătoare: Luptă pentru

norodul tău. Iară noi vom lua aminte cu toată tăria noastră, a ne

curăţi inimile înaintea ta, smulgându-ne din patimi şi din tină.

Risipeşte uneltirile celor ce se ridică cu semeţie asupra noastră. Că

de am şi călcat poruncile date nouă, ţie se cuvine a ne

îndrepta, ţie se cuvine a întinde mâna celor îngenuncheaţi şi a ne

ridica din căderea noastră.

Astfel să zicem către Fecioara, şi minciună să nu grăim 85."

După ce corăbiile ruşilor s-au depărtat, ele au fost nimicite de o

furtună şi numai

câteva au scăpat de pierzanie.

Lucrarea misionară

Cel între sfinţi părintele nostru Fotie, cârmuind Biserica din Bizanţ,

nu a lăsat ca

pricirile cu latinii să-l abată de la marea lucrare apostolească a lui

Dumnezeu la care fusese chemat. Patriarhul Fotie a împodobit

lăcaşurile lui Dumnezeu, a pus rânduială în treburile

Bisericii, a alcătuit slujbe Dumnezeieşti şi a luptat împotriva noilor

eresuri. Totodată, s-a

dăruit din toată inima şi sufletul răspândirii Evangheliei lui Hristos

între popoarele ce încă nu

o auziseră.

Bizanţul era înconjurat de numeroase popoare necreştine. Iscusitul şi

de Dumnezeu

luminatul Fotie a socotit că este lucru cu chibzuială a-i creştina pe

aceşti păgâni, ca să se facă

prieteni ai Bizanţului, scăpând astfel de viitoare primejdii. A-i lăsa

în întuneric ar fi însemnat să poftească alte puteri politice şi

bisericeşti să-şi aşeze stăpânirea şi cârmuirea la hotarele

Bizanţului.

83 „Homily III, The Russian Attack", în Homilies of Photios, Patriarch

of Constantinople, op. cit., p. 95.

84 „Homily IV, Departure of the Russians", ibid.

85 Ibid., pp. 109-110.

Sfinţii Chiril şi Metodie

Atacul ruşilor i-a făcut pe bizantini să-şi înnoiască legăturile cu

hazarii, un popor

turcic din sudul Rusiei. În acest scop s-a alcătuit o delegaţie

condusă de către tânărul

tesalonicean şi ucenic al lui Fotie, Constantin (în schimă Chiril)

care a apărat cauza

Ortodoxiei în faţa influenţelor evreieşti şi islamice.

Fratele lui Constantin-Chiril, Metodie, călugăr în Olimpul Bitiniei, a

propovăduit şi el

cu multă izbândă Sfânta Evanghelie hanului Hagan şi l-a convertit

împreună cu boierii săi;

astfel, pe la anul 860 mulţi din aceşti păgâni au primit Credinţa.

Astfel Sfântul Fotie a început

creştinarea marelui neam al ruşilor, trimiţându-le primul episcop şi păstor.

Totuşi pe Constantin-Chiril şi pe Metodie îi aşteptau şi mai mari

nevoinţe. Cneazul Moraviei, Rastislav, a trimis o ambasadă în capitală

spre a cere împăratului şi Patriarhului

misionari pentru supuşii săi. El a cerut ca misionarii şi clericii să

cunoască limba slavonă,

astfel încât credinţa Evangheliei să se statornicească între slavii

din Moravia. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Rastislav a ales

să se adreseze Bizanţului ca să aducă adevărata

Credinţă poporului său. Poate că era şi bănuitor faţă de influenţa

clericilor franci. Din punct de vedere politic, probabil că Rastislav

a dorit să găsească în Bizanţ o forţă egală şi opusă care

să contracareze influenţa francilor şi bulgarilor din jurul său.

Bizanţul era mulţumit să-şi

întindă influenţa în acest nou şi îndepărtat ţinut. Acest lucru avea

să facă presiuni asupra

bulgarilor rămaşi la mijloc.

Astfel, în 863, cei doi fraţi, Constantin-Chiril şi Metodie, au fost

trimişi de către Patriarhul Fotie cu însemnata misiune de a propovădui

în limba slavonă noua Credinţă în

ţinuturile slave. Fraţii sfinţi Chiril şi Metodie, dimpreună cu

Sfântul Fotie şi cu Cezarul Bardas împart meritul de a fi convertit pe

slavi la ortodoxie. Primul pas al lui Chiril a fost

acela de a inventa o scriere slavă (alfabetul glagolitic). El a tradus

Biblia în slavonă, folosind

dialectul slavon vorbit în Macedonia. Cei doi fraţi au adus în Moravia

şi Dumnezeiasca

Liturghie în limba slavonă. Cu asemenea metode, misiunea lor avea să

aibă un succes

asigurat. Iată deci că misionarii greci nu şi-au propus să schimbe

conştiinţa etnică a poporului,

ci să-l creştineze.

Truda lui Chiril printre noii săi fii duhovniceşti nu a fost fără

ispite. Însă mai târziu a

fost biruit în lupta sa cu clerul german, fiindcă protecţia bizantină

era prea departe ca să poată

avea greutatea necesară în acest avanpost obscur. Clerul german,

pizmuind înrâurirea

bizantină, susţinea că singurele limbi îngăduite în Liturghie erau

cele trei scrise de Pilat pe

tabla de deasupra Crucii lui Hristos: ebraica, greaca şi latina.

Aceasta a ajuns pricină de ceartă

între germani şi cei doi fraţi greci. În 868 cei doi fraţi s-au

înfăţişat Papei Adrian al II-lea

(867-872) pentru a rezolva această dispută. Adrian, foarte fericit să

intervină, i-a primit foarte

bine pe cei doi fraţi. Totuşi nu voia nici să-i jignească fără rost pe

puternicii germani.

În faţa preoţilor Veneţiei, Constantin-Chiril a răspuns cum de a

„cutezat" să scrie şi să

înveţe Scripturile în altă limbă; căci duşmanii săi spuneau: „Noi ştim

că numai în trei graiuri

ne-a împrumutat Dumnezeu cărţile Sale: cel evreiesc, cel grecesc şi

cel latinesc." În cuvântul

său, Constantin-Chiril a spus printre altele: „Cum de nu vă ruşinaţi a

recunoaşte numai trei

graiuri, silind celelalte neamuri şi seminţii a rămâne oarbe şi surde?

(…) Mai bine voi grăi

cinci cuvinte pe care oamenii le înţeleg, decât o mie de cuvinte neînţelese 86."

Ca urmare, Papa Adrian a aprobat cărţile de slujbă în limba slavonă la

liturghiile ce s-au ţinut în câteva biserici din Roma şi a aprobat

hirotonirea câtorva candidaţi la preoţie veniţi

la Roma cu cei doi fraţi. Constantin-Chiril a fost tuns în monahism la

o mănăstire grecească

din Roma, murind apoi la 14 Februarie, 869.

Metodie a fost ridicat de către Papa la rangul de episcop al vechii

episcopii a Illiriei,

86 F. Dvornik, „The Vita Constantini", Les Legendes, pp. 377-379.

sperând ca el, deşi grec, să-i întărească jurisdicţia pe care o

pretindea asupra acelui ţinut, însă

germanii s-au simţit ofensaţi. Ei l-au osândit pe Metodie şi l-au

întemniţat într-o mănăstire

germană vreme de doi ani şi jumătate, până când Papa a negociat

eliberarea lui. Papa i-a mustrat pe germani. Pe atunci domnea Papa

Ioan al VIII-lea (872-882), care a făcut un

compromis cu germanii, nemaiîngăduind lui Metodie să folosească

slavona în slujbele

bisericeşti. Metodie a fost apoi ridicat la rangul de Arhiepiscop al

Moraviei, în 879.

Se spune că Sfântul Metodie l-a vizitat pe Sfântul Fotie la

Constantinopol în 882, fiind

bine primit. În capitală Fotie întemeiase o şcoală de studii slavone

care a devenit refugiul

preoţilor slavi ce fuseseră vânduţi robi de un cneaz duşman şi apoi

eliberaţi de către veneţieni.

De fapt, Sfântul Fotie a păstrat şi o şcoală superioară de studii

slavone la Tesalonic, spre a-i educa pe bizantini în privinţa

obiceiurilor şi culturii poporului slav. Sfântul Metodie a răposat

în 884 sau 885. Ucenicii lui au avut şi după aceea multe necazuri cu

germanii şi cu maghiarii

păgâni. Cu toate acestea, prin truda „apostolilor slavilor", Chiril şi

Metodie, cultura bizantină

a fost ferm aşezată pe teren slav. Traducerea cărţilor creştine în

slavonă a continuat,

contribuind din plin la răspândirea şi întreţinerea credinţei în

Bulgaria şi, după 950, în Rusia.

Evanghelia lui Hristos s-a răspândit apoi nu numai între slavii din

Moravia, ci şi în Balcani şi

în ţinuturile învecinate.

După atacul ruşilor din 860, ambasadorii ruşi au fost botezaţi la

Constantinopol de

către Fotie. Deşi a trecut mai mult de un secol până la convertirea

finală a Rusiei Kievene la

creştinism, în 988, când Cneazul Vladimir a primit creştinismul,

căsătorindu-se cu o prinţesă

bizantină porfirogenetă, totuşi adevărata creştinare a Rusiei a

început în vremea Patriarhului

Fotie.

Acum, când moravii deveniseră creştini, Bulgarii nu mai puteau zăbovi

să purceadă a-şi aşeza existenţa politică şi culturală pe un teren mai

solid prin primirea creştinismului. Ţarul bulgar Boris (852-889),

văzând că moravii erau aliaţi cu Bizanţul, şi-a trimis ambasadorii la

franci. Bizantinii au făgăduit o extindere a teritoriului ţaratului

bulgar, dar au făcut şi o

mişcare hotărâtoare spre a arăta Ţarului puterea lor. Sosirea oastei

bizantine la hotarele lui şi

impresionanta apariţie a flotei împărăteşti în largul coastelor l-a

făcut pe Boris să asculte de

Bizanţ. Ultimul lucru pe care bizantinii l-ar fi dorit era acela de a

îngădui o alianţă spirituală

între bulgari şi franci, şi prin aceştia cu Roma. Bizantinii nu au

cerut decât ca Boris să rupă

alianţa cu francii şi să primească Ortodoxia de la Constantinopol.

Ţarul Boris I al Bulgariei

În anul 864, Ţarul bulgar Boris şi poporul său doreau să se lepede de

strămoşeasca

păgânătate şi să primească învăţătura Evangheliei. Fotie, care aţâţa

scânteia dragostei lor

pentru Dumnezeu, l-a primit pe Boris în credinţa lui Hristos. La

botez, naşul lui Boris a fost

însuşi împăratul Mihail, care i-a dat numele său. Boierii Ţarului

Boris-Mihail au fost duşi şi ei

la Constantinopol şi s-au botezat. De atunci a domnit pacea între cele

două popoare. Apoi, sub îndrumarea lui Fotie, clericii greci au purces

îndată la orânduirea Bisericii Bulgare.

Sfântul patriarh, aşteptând mult de la proaspăt-botezatul fin al

împăratului, Ţarul

Boris-Mihail, i-a trimis îndrumări scrise, pline de Dumnezeiască

înţelepciune, zugrăvindu-i

datoriile unui cârmuitor creştin. Învăţăturile către Ţarul

Boris-Mihail cuprindeau prezentări

ale Crezului de la Niceea, istoria celor Şapte Sinoade Ecumenice şi o

minunată descriere a

unei vieţi creştine virtuoase, centrată pe biserică. Sfântul Fotie

înfăţişa de asemenea obligaţia

ca domnitorii creştini să nu domnească ca nişte tirani, ci în dragoste

şi adevăr.

Iată câteva fragmente din scrisoarea Sfântului Fotie: „Măria ta şi

iubite fiu. (…) Unele

daruri, preaînălţate şi iubite fiule, aduc puţin şi vremelnic folos

celor ce le primesc.

Adevăratele daruri sunt acelea ce luminează cu strălucirea şi slava

virtuţii şi adevărului şi aduc folos sufletesc…, căci ele dau mare

şi veşnică binecuvântare (…) şi câştigă sufletului nepieritoare şi

cereşti daruri.

Învăţarea curatei şi nepătatei Credinţe a creştinilor şi intrarea în

ea slobozeşte pe om

de mulţime de rătăciri, curăţă ochiul minţii de întunericul lumii

acesteia, îngăduind omului să

privească limpede vechea frumuseţe a slujirii cu curata înţelepciune a

sufletului 87."

„Alte virtuţi trebuie să mărturisească credinţa omului. Omul

binecinstitor trebuie să fie

înzestrat cu amândouă: credinţa dreaptă întăreşte buna purtare, iar o

vieţuire curată vesteşte o

credinţă binecinstitoare 88."

Mustrându-l pe Ţarul Boris-Mihail, el îi vorbeşte de porunca lui Hristos, Domnul

nostru al tuturor, „ca să aducem roadele virtuţilor şi să nu dăm de

ruşine credinţa noastră prin

răutăţile noastre. Acesta este şi sfatul lui Pavel, marele dascăl al

Bisericii, dimpreună cu Petru,

verhovnicul apostolilor, căruia îi sunt încredinţate cheile porţilor

cerului… Pentru aceea şi noi

te îndemnăm să împodobeşti credinţa ta cu virtuţi, şi să faci să

crească virtuţile prin credinţă,

ca să se facă încă şi mai strălucitoare. Aş voi să fiu acolo cu tine,

ca să pot vedea eu însumi

slăvitele tale fapte şi astfel să mă bucur şi mai mult, şi să mă

veselesc. Iar de s-ar întâmpla

vreo nesocotinţă, aş putea cu uşurinţă să o dau de-o parte de îndată

şi să o îndrept. Însă cum dorinţa mea nu se poate împlini şi multe

piedici stau în drumul meu, voi face tot ce-mi stă în

putinţă spre a pune în scris sfatul făgăduit 89."

Sinoadele Ecumenice. Sfântul patriarh înfăţişează apoi lui

Boris-Mihail o scurtă schiţă a participanţilor şi acţiunilor de la

fiecare Sinod. El prefaţează această parte zicând:

„Curata şi tradiţionala învăţătură a Ortodoxiei călăuzeşte sufletele

celor cucernici către

limanul sigur al închinării."

Când înşiruie pe membrii şi conducătorii Sinoadelor Ecumenice, Sfântul Fotie,

nearătându-se neprietenos către Biserica Romei, pomeneşte totdeauna

rolul istoric activ al

acelei Biserici şi bine documentata concordanţă cu Sinoadele. De

pildă, el scria că în timpul

Sinodului întâi (325), „Silvestru I (314-335) şi Iulie I (337-352),

renumiţii Episcopi ai Romei,

deşi nu au luat parte la Sinod, au numit pe Victor şi Vincentius să

fie de faţă la adunarea de

obşte. Aceşti doi bărbaţi, care slujeau virtutea, aveau cinul

preoţiei; şi împreună cu dânşii era

Osie al Cordovei", Cecilian al Cartaginei, Domnus al Pannoniei,

Nicasius al Galiei şi Marcu al Calabriei.

La al Doilea Sinod Ecumenic (381) a fost de faţă un singur episcop

apusean. Papa Damasie I (366-384) nu a fost de faţă. În mod subtil,

parcă îndreptăţind rapida sa înălţare de la mirean la tronul

patriarhal, Fotie îl înştiinţează pe Boris-Mihail despre Patriarhul

Nectarie,

aflat şi el la al Doilea Sinod Ecumenic, care „fusese îmbrăcat cu cea

mai curată dregătorie a

ierarhiei (…) după ce a fost despărţit din turma catehumenilor 90."

Apoi Fotie îl laudă pe Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) care,

luând parte la al

Treilea Sinod Ecumenic (431), a reprezentat scaunul şi persoana lui

Celestin I al Romei (422-432). Vorbind de al Patrulea Sinod Ecumenic

(451), Fotie laudă pe Pashasin şi Bonifatie,

„care au reprezentat pe Leon I (440-461), preasfântul Papă a cărui

faimă a fost la fel de mare

pe cât de fierbinte i-a fost osârdia pentru bunacinstire 91."

Apoi Fotie îl înştiinţa pe Boris-Mihail că la al Cincilea Sinod

Ecumenic (553), deşi

Papa Vigiliu (537-555) era la Constantinopol, nu a luat parte la

Sinod, zicând că este bolnav.

Totuşi el a confirmat credinţa Părinţilor printr-un memoriu. Însă

puţin mai nainte, scrie

Sfântul Fotie, Papa Agapit I (535-536) lepădase şi alungase pe Antim

al Trapezuntului, ca şi

pe Sever, Petru al Apameii şi Zoora. Fotie notează că Papa Agapit

avusese rolul principal în

acea slăvită împrejurare şi că renumiţii ierarhi Efrem al Antiohiei şi

Petru al Ierusalimului l-au

sprijinit cu voturile şi cu strădaniile lor.

Fotie îl înştiinţa pe Boris-Mihail că la al Şaselea Sinod (680)

preoţii Teodor şi

Gheorghe, şi diaconul Ioan au făcut parte dintre clericii ce îl

reprezentau pe Papa Agaton

87 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., The Patriarch

and the Prince, op. cit., p. 39.

88 Ibid., p. 40.

89 Ibid., p. 56.

90 Ibid., p. 43.

91 Ibid.,p.45.

(678-681).

Încunoştiinţându-l pe Boris-Mihail de împrejurările şi hotărârile

celui de-al Şaptelea

Sinod Ecumenic (787), Fotie observă că au fost de faţă „preaînţeleptul

protopop Petru şi

preotul Petru, egumenul Mănăstirii Sfântul Sava din Roma. Ei au ocupat

locul scaunului

apostolic, căci reprezentau pe papa Adrian" (772-795).

Citând participarea Bisericii Romei, Fotie demonstra neîndoielnic

ţarului unitatea

istorică dintre Roma şi patriarhatele răsăritene.

Al Şaptelea Sinod Ecumenic. În copilăria sa, Fotie şi ai săi fuseseră victimele

iconoclaştilor. El îi vorbeşte cu deosebită osârdie lui Boris-Mihail

despre al Şaptelea Sinod

Ecumenic şi despre cei ce au cutezat să defaime pe Hristos în mod

indirect şi prefăcut, atunci

când luptau împotriva sfintei Sale icoane. El scrie: „Aceştia au

osândit drept idol sfântul chip

al lui Hristos – o, potrivnicie a unor cutezătoare şi păgâneşti cugete

şi limbi! – acel chip prin

care rătăcirea idolească s-a nimicit. Ei l-au supus la tot felul de

ocări; l-au lovit cu picioarele

pe uliţe şi prin pieţe, l-au luat în râs şi l-au aruncat în foc.

Jalnică vedenie pentru creştini,

potrivită doar acelor păgâni ce luptă împotriva lui Hristos… Au

pornit un nemilos război

împotriva lui Hristos şi a sfinţilor Săi, (…) au batjocorit

[icoanele] cu picioarele, cu mâinile lor

ucigaşe şi cu buzele lor lumeşti; ci aceşti blestemaţi nu s-au

mulţumit cu sălbatica lor

nebunie 92."

Apoi Patriarhul Fotie afirmă că Sinodul „a judecat vrednică de

cinstire icoana lui

Hristos, crucea însăşi şi înfăţişarea ei 93." El încheie această parte

a scrisorii către Boris-Mihail

astfel: „Aceasta este mărturisirea curată şi nepătată a credinţei

noastre creştineşti. Aceasta este curata începătură a curatei şi

neprihănitei noastre credinţe şi a sfintelor ei taine (…), şi după

aceasta cugetăm, credem şi petrecem până la sfârşitul vieţii noastre… 94 "

Din cele ce urmează, este vădit că Fotie îl introduce pe Boris-Mihail

în creştinism

atunci când scrie: „Această mărturisire să o primeşti şi să o iubeşti

cu purtare nepătată,

cunoaştere tare şi credinţă neîndoită. În ce priveşte moştenirea bunei

cinstiri, să nu te abaţi de

la dânsa, nici chiar pentru o clipită, nici la dreapta, nici la

stânga. Acesta este cuvântul

apostolilor, aceasta este învăţătura Soboarelor a Toată Lumea 95."

Uneltirile diavoleşti. Apoi Fotie, care se îngrijea mereu să alunge

lupii cât mai

departe de staulul Bisericii printr-o învăţătură dreptslăvitoare,

arată în continuare fiului său

duhovnicesc că Biserica ieşise biruitoare din toate bătăliile şi

ridicase slăvite semne de

biruinţă după fiecare luptă. El îl avertizează pe Boris-Mihail că

diavolul „luptă mai cu

înfocare şi aruncă suliţele vicleniei sale cu mai sălbatică furie şi

îşi felureşte cursele faţă de

Biserică, între neamurile necreştine diavolul nu întâlneşte prea mare

împotrivire, astfel că nici

nu se întrarmează prea tare împotriva lor. Însă poporul creştinesc al

lui Dumnezeu, neam

sfânt, preoţie împărătească, întrucât se întăreşte zi de zi în

Credinţă, stă cu vitejie împotriva

relelor sale lucrări şi uneltiri. Pentru aceea foloseşte tot felul de

vicleşuguri şi încearcă în tot

chipul să pricinuiască vreo poticnire. El se sileşte să hărţuiască

Biserica lui Hristos, deşi toată

viclenia şi silinţele lui îi sunt numai spre ruşinare 96."

Cele două porunci. Fotie scrie: „Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi

să îl slujim

desăvârşit, şi să iubim pe aproapele nostru şi să-i purtăm de grijă –

aceste două lucrări sunt

sădite în om. Însă voia noastră nu este totdeauna asemenea cu

cunoaşterea noastră, şi astfel

această înţelegere trebuie întrupată în dumnezeiasca descoperire şi în

legea scrisă. Din însăşi firea lor, nu este greu de văzut că «în

aceste două porunci toată legea şi prorocii atârnă» (Mt.

92 Ibid.,p. 51.

93 Ibid., p. 52.

94 Ibid., p. 53.

95 Ibid.

96 Ibid., p. 54.

22, 40). (…) Din această pricină este bine a păzi în tot chipul şi

cu toată străşnicia aceste

porunci, dimpreună cu curata şi nepătata noastră Credinţă; căci, cu

adevărat, nu este cu putinţă

ca fără aceste porunci omul să ţină de trupul celor credincioşi şi

binecinstitori sau să fie aflat

vrednic de împărăţia Cerurilor 97."

Îndatoririle religioase. Vorbind despre îndatoririle religioase ale

unui domnitor, Fotie

sfătuia pe Boris-Mihail, zicând: „Rugăciunea ne împreunează cu

Dumnezeu şi ne face

prietenii lui. (…) De la El purcede toată fiinţarea şi dăinuirea,

toată darea cea bună, toată

desăvârşirea şi iertarea păcatelor. Astfel, chiar dacă nici un alt

câştig nu ar veni din rugăciune,

fie şi numai părtăşia este de dorit, mai presus de toată altă bucurie

a vieţii, şi mai vârtos pentru

cei ce iubesc pe Dumnezeu şi sunt binecinstitori. (…) Pentru aceea,

necontenit adu prinos lui

Dumnezeu rugăciunile tale şi deosebi, dar roagă-te şi cu norodul

laolaltă 98." Vorbind despre

preoţii slujitori ai lui Dumnezeu, el scrie: „Aducerea prinoaselor

sfintei noastre slujiri este

lăsată preoţilor. Dacă le vei sluji şi le vei face daruri, de multe

foloase şi binecuvântări te vei

bucura printr-înşii. Dară şi tu, de vei dori, poţi face cea mai

frumoasă şi cea mai plăcută jertfă

lui Dumnezeu printr-o viaţă de curăţie în gând şi în faptă 99."

Purtarea unui domnitor. Fotie afirmă că un domnitor trebuie „să fie

necontenit cu

băgare de seamă la felul cum îi alunecă limba; căci cuvintele pot

într-o clipită să schimbe

lucrurile şi să vatăme viaţa şi averea oamenilor 100." Mai departe îi

scrie: „întoarce-ţi faţa de la

buzele osânditoare şi de la clevetiri, că adeseori acestea au făcut să

turbeze copiii împotriva

părinţilor şi părinţii împotriva copiilor, au despărţit pe cei

căsătoriţi şi au făcut ca rudeniile să

se ridice una împotriva celeilalte. Mai trebuie oare a zice că o vorbă

a unui şoptitor, case şi

cetăţi întregi a surpat (Sirah, 28, 14-15)?" 101 Vorbind despre

prietenii, el îl sfătuieşte pe Boris-Mihail: „să nu te grăbeşti a te

lega cu prieteşug; însă când te-ai înjugat, caută să păzeşti

legătura. Poartă sarcinile aproapelui tău, până ce nu-ţi primejduieşti

sufletul." Şi „încearcă să-ţi faci prieteni printre cei mai buni, nu

printre cei mai răi; că firea omului după prietenii săi se

judecă." Fotie îl învaţă apoi să prefere pe adevăraţii prieteni, iar

nu pe linguşitori, ca să afle

adevărul.

Vorbindu-i de răspunderile sale, Fotie spune că cu cât mai mare este

puterea cuiva, cu

atât mai mult trebuie să strălucească în virtute, însă „cel ce face

dimpotrivă, săvârşeşte

deodată trei păcate foarte grele: se pierde pe sine; pricinuieşte răul

celor ce îl văd; face să fie

hulit Dumnezeu fiindcă a încredinţat o putere aşa de mare unui astfel

de om. Pentru aceea

orice om, iară mai vârtos cei puşi să stăpânească, trebuie să fugă de

păcat 102." Apoi scrie că „cei ce folosesc înzestrările lor fireşti în

slujba răutăţii, iar nu în folosul aproapelui, îşi

înjosesc firea şi prefac darurile date lor de Ziditorul întru

obrăznicie şi nerecunoştinţă 103."

Apoi Fotie, lumina credincioşilor dreptslăvitori, îl sfătuieşte să nu

aţâţe o patimă care

tocmai se naşte. „De îndată ce răul cade asupra gândurilor tale şi le

pecetluieşte cu chipul

dorinţei, greu mai scapi de patimă 104."

„Domneşte peste supuşii tăi încrezându-te în bunăvoirea lor, iar nu în

samavolnicia ta;

că mai tare temelie este voirea cea bună decât frica 105." Cum poate

domnitorul să împlinească

aceasta? Sfântul Fotie răspunde că domnitorul împlineşte aceasta „prin

faptele sale virtuoase

şi grija faţă de supuşi. Astfel, vei trăi în chip cu adevărat

împărătesc şi plăcut şi vei sprijini

statul pentru ei, un stat slobod de nenorociri şi de griji cumplite,

lăsând în urma ta o bună şi

97 Ibid., p. 57.

98 Ibid., pp. 58-59.

99 Ibid., p. 59; The Orations of socrates: to Nekokles, Londra, 1928, 20:50.

100 Ibid., p. 61.

101 Ibid.

102 Ibid., p. 63.

103 Ibid., p. 69.

104 Ibid., p. 74.

105 Ibid., pp. 63-64; Sfântul Vasilie, PG 107, 41, 41; Sokrates: to

Demonikos, 21:52.

bine-pomenită faimă pururea 106." Totodată, „nu atât vitejia în

război, cât bunăvoirea şi

bunătatea inimii faţă de supuşi aduc spor şi mântuire unui domnitor.

Că mulţi domnitori, deşi

au biruit pe vrăjmaşi în război, au fost nimiciţi de poporul lor din

pricina năsilniciei lor 107."

Mai mult, „însuşirea unui bun domnitor, şi mai vârtos împărat, este

păzirea armoniei între

supuşi; că în bunăstarea celor cârmuiţi stă temeiul puterniciei unui

domn 108." Mai apoi Fotie spune că bunăstarea cetăţenilor arată înalta

chibzuinţă şi dreptate a ocârmuirii.

Sfătuind pe Cneaz să nu se arate nestăpânit, Fotie îi spune „să se păzească de

făgăduinţele făcute în pripă", şi „să lase sfatul să meargă înaintea

oricărei fapte. Faptele

necugetate cel mai adeseori sfârşesc rău". De asemenea, „dacă

domnitorul se poate stăpâni pe

sine, atunci se cuvine a fi socotit un adevărat stăpân al supuşilor

lui. Căci când oamenii văd că

Domnul lor porunceşte patimilor şi îşi stăpâneşte plăcerile, atunci se

vor supune grabnic şi de

bună voie cârmuirii sale. Dar dacă îl văd rob plăcerii şi patimilor,

vor socoti lucru de nerăbdat

să slujească unui rob." Apoi „domnitorii trebuie să se facă pilde în

toate virtuţile, şi mai cu

osebire în cea a dreptăţii; că orice greşală săvârşesc domnii, aduce

asupra lor ura şi mânia

multor oameni 109."

Pentru sporirea creştinească personală Fotie îndeamnă să nu se facă

jurăminte, ceea ce

opreşte şi Stăpânul Hristos (Mt. 5, 34), căci Jurământul pripit face

călcarea sa uşoară. Pe deasupra, jurământul este semnul unei firi

nestatornice şi de rând" 110. Patriarhul osândeşte de

asemenea şi vorbele de ruşine, afirmând că „orice om, dar mai cu

osebire domnitorul, trebuie

să se păzească de ele – chiar şi în glumă – căci sunt ceva josnic şi

vrednice de dispreţ, iară nu

vorbe de duh 111."

În facerea de bine, Sfântul Fotie îi aduce aminte lui Boris-Mihail un

binecunoscut

proverb grecesc. El tâlcuieşte cu cuvintele sale, spunând „să-ţi

aminteşti totdeauna ce bine ţi

s-a făcut ţie, dar să uiţi degrabă orice bine ai făcut tu altora 112."

Purtarea domnitorului în public. Fotie îi scria în chip părintesc

Ţarului: „Poartă cu

gingăşie şi cu vitejie cele ce se cuvin ţie, iar cele ale supuşilor cu

înţelegere; căci cel dintâi

este semn al răbdării şi bărbăţiei, iar cel de-al doilea dovedeşte

luare-aminte şi adâncime a

împărăteştii tale purtări de grijă 113." Pe deasupra, „este semn de

nebunie, mândrie şi josnicie

fie a te semeţi pentru biruinţele tale, fie a te supăra pentru

neizbânzi şi a te tăvăli în

deznădejde 114."

Spre a trăi fără griji şi fericit cu cei în care te încrezi,

sfătuieşte Sfântul Fotie, „să nu te

arăţi niciodată lipsit de credinţă celor ce au avut încredere în tine

115." De asemenea, orice om

trebuie să fugă de minciună, dar mai cu seamă cei care domnesc 116."

Pe deasupra, Sfântul

Fotie osândeşte viclenia, observând că este „o recunoaştere

desăvârşită a slăbiciunii. Când viclenia este folosită între prieteni,

ea este semnul covârşitoarei răutăţi şi decăderi 117."

Mergând şi mai departe, el sfătuieşte: „Să nu fii nesincer nici cu

duşmanii tăi 118."

Sfântul Fotie descrie patima mâniei ca pe o „voită tulburare a minţii noastre şi

înstrăinare a priceperii. Cei ce se lasă în voia deznădejdii se poartă

asemeni celor copleşiţi de

mânie 119." El avertizează că „mânia, o patimă oarbă ce nu poate grăi

bine din rău, pustieşte

106 Ibid., pp. 63 şi 54.

107 Ibid., pp. 66-67.

108 Ibid., p. 68.

109 Ibid., p. 67.

110 Ibid., p. 69.

111 Ibid., p. 75.

112 Ibid., p. 69.

113 Ibid., p. 70.

114 Ibid., p. 76.

115 Ibid., p. 73.

116 Ibid., pp. 70-71.

117 Ibid., p. 69.

118 Val. Ep. 6, pp. 237-238.

119 Despina Stratoudaki White şi Joseph R. Berrigan Jr., op. cit., p. 73.

sufletul omenesc şi adeseori nimiceşte cu totul întreaga fiinţă." De

asemenea, „nu are rost să

dai sfat unui om mânios, ci atunci când conteneşte trebuie să-l mustri

cu blândeţe 120." De asemenea, este important „să nu pedepseşti

niciodată pe cineva, chiar pe drept, atunci când

eşti mânios 121."

De asemenea Fotie avertizează împotriva aducerii omului la deznădejde,

„chiar a celui

mai neînsemnat; căci deznădejdea este o armă foarte puternică şi de

neînvins 122."

Poporul bulgar. Patriarhul sfătuieşte apoi: „Trebuie de asemenea să-ţi

aduci supuşii

la aceeaşi cugetare despre adevăr. Trebuie să-i aduci la aceeaşi

credinţă şi să nu socoteşti a fi

ceva mai însemnat decât silinţele tale pline de osârdie în această

privinţă. Un domnitor trebuie

să se îngrijească de popor mai mult decât de propria mântuire. El

trebuie să creadă că poporul

încredinţat lui are dreptul la aceeaşi grijă (…) şi trebuie să-l

cheme şi să-l ducă la aceeaşi

cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu. (…) Să nu ne înşeli nădejdile

ce le avem în tine;

nădejdi hrănite de aplecarea ta spre bine şi de înzestrările tale. Nu

face să rămână fără roadă

truda şi nevoinţele pe care cu bucurie le-am luat asupra noastră

pentru mântuirea ta. Nu arăta că ai primit la început cuvintele

dumnezeiescului grai cu osârdie, iar apoi te-ai făcut

nepăsător. Fie ca sfârşitul să îţi fie ca şi începutul, şi viaţa în

armonie cu credinţa. Fie ca domnia ta să fie văzută şi numită

binefacere de obşte poporului şi ţării tale, ţinând neştirbită

bucuria şi fericirea care este a noastră pentru tine 123."

Sfântul Fotie asemuieşte trupurile frumoase şi pe cele urâte cu

Credinţa adevărată şi

credinţele neamurilor. El scrie că creştinii au parte de o adevărată

frumuseţe în slăvita lor

credinţă. „Dacă cineva se abate chiar şi puţin de la ea, pricinuieşte

mare scâlciere şi este

lepădat neîntârziat. Credinţele altor neamuri sunt pline de

neorânduială şi de strâmbătăţi. Ele

nu-i lasă pe cei ce le urmează să le vadă urâciunea 124."

Poporul bulgar nu era doritor de aur. Fotie ştia aceasta şi îl îndemna

pe Boris să ţină

acest obicei, căci „aurul surpă toate lucrurile oamenilor. Păstrează

simplitatea poporului tău,

arătându-le că aurul este nefolositor şi trădător pentru cei ce îl iubesc 125."

Întrucât bulgarii practicau poligamia, Fotie scrie: „Căsătoria cu o

singură femeie este o

lucrare a firii omeneşti menită să ducă la păstrarea neamului. Ea

aduce de asemenea o liniştită

şi omenească tovărăşie şi o stare de bună rânduială. Pe de altă parte,

căsătoria cu mai multe

femei este o stare cu totul cumplită, ce arată destrăbălarea şi

necurăţia oamenilor

necugetători 126."

Încheierea. Spre sfârşitul scrisorii, Sfântul Fotie recomandă lui

Boris-Mihail „să pui

în seama lui Dumnezeu lucrurile pe care le faci bine în viaţa ta sau

în cea de obşte a ţării.

Astfel îl vei avea ca părtinitor şi vei fi iubit de Dumnezeu; şi în

loc să te semeţeşti, vei zdrobi

boldurile pizmuirii 127."

În sfârşit, „Mă rog ca aceste cuvinte, alese dintre multele pe care

doream să ţi le scriu,

o, adevărate şi alesule fiu", spune Fotie, „să-ţi stea înainte ca

icoană vie al adevăratei şi alesei

purtări după voia lui Dumnezeu. Fie ca, de dragul meu, să ajungi chip

al bunei cinstiri şi a

toată virtutea, nu numai pentru supuşii tăi, ci şi pentru urmaşul tău" 128.

Ţarul Boris-Mihail, care mai înainte primise seminţele păgânătăţii,

s-a bucurat de

cultivarea prin Evanghelie vreme de douăzeci şi cinci de ani. Apoi, în

889, Ţarul s-a retras din

120 Ibid., p. 73.

121 Ibid.

122 Ibid., p. 75.

123 Ibid., pp. 53-54.

124 Ibid., p. 55.

125 Ibid., p. 70.

126 Ibid., p. 74.

127 Ibid., p. 78.

128 PG 15. 222.

scaun, mergând la o mănăstire întemeiată de el lângă cetatea de scaun

ca un centru al culturii

slave creştine. A adormit la 2 Mai, 907.

Papa îl loveşte direct pe Patriarhul Fotie

Bisericile Răsăritene îl socoteau pe Episcopul Romei ca pe unul dintre

egali. Totuşi, fără să aibă acest drept, Papa Nicolae a rostit anatema

împotriva lui Fotie la un sinod ţinut la

Roma la începutul lui 863. Papa afirma: „Noi îl declarăm [pe Fotie]

lipsit de toată vrednicia

preoţească şi de toată slujba bisericească, prin puterea lui Dumnezeu

cel Atotputernic, a

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a tuturor Sfinţilor, a Soboarelor

Ecumenice şi a judecăţii ce

Sfântul Duh grăieşte prin noi 129." El cuteză chiar a învinui pe Fotie

însuşi de săvârşirea

nedreptei prigoane suferite de Ignatie. Astfel, Nicolae se credea

„păstrătorul puterii

dumnezeieşti şi organul Sfântului Duh" 130. Însă Nicolae se înşela

bizuindu-se pe această

autoritate. De fapt chiar sinoadele ecumenice, pe care Nicolae le

chema în ajutor, hotărâseră

că un episcop nu poate fi nici judecat, nici osândit, decât de fraţii

din provincia sa, şi nu

atribuiau celui al Romei mai multă autoritate decât celorlalţi 131.

Fotie, bun cunoscător al vechilor canoane, privea drept nule excomunicările lui

Nicolae şi continua a-şi îndeplini cu râvnă datoriile sale episcopale.

În 864, când împăratul Mihail află despre hotărârea sinodului din

Roma, scrise lui

Nicolae o scrisoare plină de ameninţări. Papa răspunse printr-o

scrisoare foarte lungă, plină de

afirmaţii apocrife, de false raţionamente şi de greşeli istorice din

cele mai grosolane,

continuând să afirme autoritatea sa absolută. Iată o pildă a falselor

sale raţionamente:

„Trebuie a ţine seamă că nici Sinodul de la Niceea, şi nici vreun alt

sinod, nu a dat nici un

privilegiu Bisericii Romane, ştiind că, în persoana lui Petru, ea

meritase drepturile a toată

puterea într-un chip desăvârşit şi că primise ocârmuirea tuturor oilor

lui Hristos."

Biserica Răsăriteană trebuia să se ridice împrotiva pretenţiilor lui

Nicolae. Ele erau potrivnice vechiului drept, însă Nicolae nu putea să

îndure acel dispreţ faţă de „autoritatea lui suverană" şi se folosi de

creştinarea bulgarilor pentru a reîncepe războiul împotriva lui

Fotie 132.

Problema bulgară

Marea lucrare de evanghelizare a Patriarhului Fotie, asemenea cu cea a

apostolilor, a

stârnit şi mai mult pizma şi viclenia Papei Nicolae. Papa nu putea

suferi tot mai marea

strălucire a scaunului episcopal al Constantinopolei. Întrucât la

Constantinopol nimeni nu

băga în seamă osândirea papală a lui Fotie, Nicolae se înfurie şi mai

tare şi trimise o nouă

epistolă împăratului, clevetindu-l pe sfântul Fotie. În epistolă Papa

Nicolae stăruia să i se dea

înapoi Illiria şi Sicilia. Nicolae mai dorea să mute cearta sa cu

Fotie pe teren dogmatic, dar

Fotie mărturisea acelaşi Crez.

O altă pricină a deteriorării legăturilor între Răsărit şi Apus era

problema bulgară.

Ţarul Boris-Mihail, fiind foarte impresionat de Fotie şi de dregătoria

de Patriarh al

Constantinopolului, a hotărât că ar dori să aibă propriul patriarh şi

o Biserică Bulgară

independentă. Însă Fotie, văzând că abia fuseseră luminaţi, voia doar

să le trimită misionari.

Nu se gândea să întemeieze un patriarhat independent. Atunci

Boris-Mihail s-a adresat

grabnic francilor şi Romei, cu nădejdea de a-şi împlini dorinţa de a

avea o Biserică

independentă, în 866 Boris-Mihail a avut prilejul de a-i adresa Papei

diferite întrebări

129 Colecţia Sinoadelor, de Labbe tom VIII, apud Guettée, Papalitatea

schismatică, op. cit., p. 211.

130 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 211.

131 Ibid.

132 Ibid., pp. 212-213.

religioase şi de morală.

Prin tot felul de uneltiri politice Papa l-a făcut pe Ţarul bulgar

Boris-Mihail să se

despartă de Biserica din Constantinopol şi să primească pe clericii

trimişi în Bulgaria de

Nicolae. El a îndeplinit acest act necanonic după cum urmează.

Nicolae nu putea zăbovi a se folosi de un atât de frumos prilej ca

să-şi întindă puterea.

El nu uita de a înălţa peste măsură Scaunul său în faţa bulgarilor,

zicând că „Scaunul Romei

este, prin Sfântul Petru, izvorul episcopatului şi al apostolatului";

pentru aceea bulgarii nu

trebuie să primească episcop decât de la Roma. Aşijderea de la Roma

trebuie să primească şi

învăţătura. „Sfântul Petru", zice el, „vieţuieşte totdeauna şi

prezidează pe Scaunul său; el

descoperă adevărul credinţei celor ce îl caută; căci sfânta Biserică

Romană totdeauna a fost

fără pată ori zbârcitură; acela a întemeiat-o, a căruia mărturie de

credinţă a fost deplin încuviinţată 133."

Nu este adevărat că Biserica Romană a fost totdeauna fără pată ori

zbârcitură, cum

pretindea Papa Nicolae. Negreşit el cunoştea istoria Papei Marcelin

(296-cca. 304) care în

timpul prigoanei lui Diocleţian a pus să fie nimicite copiile Sfintei

Scripturi şi a jertfit tămâie

zeilor. Totuşi mai târziu Marcelin s-a căit şi, scoţându-se el însuşi

din cinul preoţesc, s-a dus

înaintea lui Diocleţian şi a mărturisit adevărata credinţă, blestemând

idolii. Sfânta Biserică îl

pomeneşte la data de 7 Iunie.

De asemenea Papa Liberie (352-366), silit de împăratul arian

Constantie (337-361), a

semnat o mărturisire ariană şi a încuviinţat excomunicarea Sfântului

Atanasie cel Mare (296-373), ca să i se îngăduie să revină în scaun.

Apoi Papa Anastasie al II-lea (496-498) a colaborat cu cei rătăciţi de

la credinţă când a aprobat Henotikon-ul, o formulă teologică dată la

iveală în 482 spre a asigura unirea monofiziţilor cu ortodocşii. De

asemenea Papa Honorie

(625-638), care era monotelit, a fost anatematizat oficial la al

Şaselea Sinod Ecumenic (681).

La început, când Papa Nicolae I şi-a trimis cei doi legaţi, pe Pavel

[de Populania] şi pe

Formosus de Porto, împreună cu misionari, Biserica Romană a fost

primită bine în Bulgaria,

încântat de noii misionari, Boris a făcut un legământ solemn că va

rămâne pe veci slujitor

credincios al urmaşului lui Petru. Papa i-a alcătuit o lungă

scrisoare, în 106 puncte, descriind

în amănunt datoriile creştine. 134

Spre a-şi extinde autoritatea asupra nou-înfiinţatei Biserici Bulgare

şi în final asupra

Balcanilor în totalitate, în 866 Papa a trimis în Bulgaria mulţi

clerici franci şi episcopi.

Aceştia au început de îndată să prigonească pe preoţii aşezaţi de

Fotie şi să stârpească

rânduielile şi dogmele ortodoxe. Ei au refuzat să recunoască

validitatea preoţilor ortodocşi,

convingându-i pe oameni să-i alunge fiindcă erau căsătoriţi. Falşii

episcopi au refuzat să recunoască Mirungerea săvârşită de preoţii

ortodocşi şi au început să mirungă poporul. Din oportunism, au slăbit

rânduielile de postire şi au îngăduit laxitatea morală.

Grecii, la rândul lor, au învinuit pe latini de tendinţe iudaizante,

fiindcă posteau

Sâmbăta, mai ales în Cele Patruzeci de Zile (Quadragesima) din Postul

Mare. Grecii criticau şi faptul că latinii nu săvârşeau Liturghia

Darurilor mai înainte Sfinţite în zilele săptămânilor

din Postul Mare, Liturghie alcătuită de Sfântul Grigorie Dialogul

(cca. 540-604), Papa Romei.

Ei erau de asemenea şocaţi de faptul că preoţii latini îşi rădeau

bărbile. Mai era şi problema

clericilor căsătoriţi, pe care latinii acum îi alungau. Apoi era

problema divorţului, interzis de

latini; însă grecii, pentru care căsătoria era şi un contract civil,

dar şi o Taină, îngăduiau

divorţul în anumite cazuri. Mai era şi problema dogmatică a

Purgatoriului, care grecilor le

suna „prea precis." Pe de altă parte, latinii criticau două practici

ale grecilor la săvârşirea

Euharistiei: folosirea căldurii (zeon), adică a apei calde adăugate în

potir şi, încă şi mai aspru,

Epicleza, adică chemarea Duhului Sfânt, fără de care, susţineau

grecii, preschimbarea

elementelor nu se producea 135.

133 Ibid., pp. 213-214.

134 A se vedea şi Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054),

EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 477-478 sau

versiunea electronică din colecţia Apologeticum, la

http://apologeticum.net (n. Apologeticum)

135 Steven Runciman, The Great Church in Captivity, NY, Cambridge

University Press, 1968, p. 89.

Mai era un subiect extrem de contestat: folosirea pâinii dospite sau

nedospite la

Liturghie. Se pare că folosirea pâinii nedospite s-a generalizat în

Apus în veacul al nouălea şi,

la fel ca Filioque, fusese adoptată ca practică curentă la nord de

Alpi, deşi provenea de

altundeva. Latinii susţineau că Hristos însuşi folosise pâine

nedospită la Cina cea de Taină.

Grecii susţineau că pâinea dospită simboliza prezenţa Duhului Sfânt.

Vechiul Legământ luase

sfârşit o dată cu moartea lui Hristos pe cruce şi cu pogorârea Duhului

Sfânt la Cincizecime.

Grecii socoteau că pâinea nedospită a latinilor şi refuzul de a rosti

Epicleza erau o batjocorire

a Duhului Sfânt. Grecii erau foarte legaţi de îndrăgita lor tradiţie

şi-i numeau pe latini

„azimiţi" sau „nedospiţi", adică neatinşi de Duhul Sfânt 136.

Poate că unii teologi greci, cu foarte multă îngăduinţă şi folosind

iconomia, ar fi putut

trece peste aceste greşeli, dar ortodocşii nu puteau să primească

primatul papal sau nelegiuirea

teologică a adăogirii lui Filioque la Crez. Pentru ortodocşi,

stricarea sfântului şi sobornicescului

Crez de la Niceea prin această adăugire era un rău imens. Când

apusenii propovăduiau că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la

Fiul, ei nu vedeau deosebirea ca pe ceva atât de important, însă

răsăritenii credeau că este vorba de un principiu vital şi că

adăugirea latină

răsturna conceptul de Dumnezeire al teologilor greci. Neputinţa

latinilor de a pricepe sau

aprecia pe deplin toate implicaţiile lui Filioque arăta cât de mult se

îndepărtaseră conceptele

de temelie ale teologiei treimice în Răsărit şi în Apus. Pentru Fotie,

dubla purcedere era o

erezie. Ca urmare, era silit să formuleze învăţătura ortodoxă.

În 866, Papa Nicolae, într-o scrisoare adresată clerului

Constantinopolei, afirma că îi

depune pe toţi părtaşii lui Fotie şi reaşează pe partizanii lui

Ignatie. Apoi Papa i-a scris lui Bardas, plângându-se că a dezamăgit

Roma. I-a scris apoi lui Ignatie, făcându-i cunoscut că l-a reaşezat

pe scaunul său şi că a anatematizat pe Fotie şi pe părtaşii lui. Papa

apela chiar şi la

împărăteasa-mamă Teodora, aflată într-o mănăstire, implorându-o a lua

partea lui Ignatie pe

lângă împăratul. Apoi îndemna pe toţi senatorii Constantinopolei să se

despartă de

comuniunea cu Fotie 137.

Apoi Papa i-a scris o scrisoare lui Fotie, adresându-i-se numai cu

titlul de bărbat:

„Nicolae etc., Viro Photio." Fotie, lauda şi întărirea ortodocşilor,

era învinuit că „a călcat cu

neruşinare cinstitele canoane, hotărârile Părinţilor şi rânduielile

dumnezeieşti." Papa îl clevetea pe Fotie, numindu-l tâlhar,

preacurvar, ucigător de oameni, viperă, noul Ham şi

jidov, întorcându-se asupra canoanelor de la Sardica şi a Decretalelor

predecesorilor săi, Papa

isprăveşte ameninţându-l pe Fotie că îl va lovi cu o excomunicare care

va dura până la moarte.

Se înţelege că o scrisoare atât de ridicolă, monument de slavă deşartă

papală, nu putea aduce

vreun folos 138.

Schimbări politice în capitală

Spre pierzania sa, Mihail al III-lea s-a împrietenit cu Vasile

Macedoneanul care,

crescut în sărăcie, a venit în capitală să-şi caute norocul. Datorită

neobişnuitei sale puteri

trupeşti şi iscusinţei de a îmblânzi cei mai sălbatici cai, Vasile

şi-a asigurat un loc de grăjdar

la curtea împărătească. Bucurându-se de favoarea neobişnuită a lui

Mihail al III-lea, i-a

devenit cel mai apropiat prieten. Datorită fabuloasei sale ascensiuni

şi nesăţioasei dorinţe de putere, Vasile a intrat în conflict cu la

fel de ambiţiosul Bardas. Astfel, prin trădare, Vasile şi

Mihail al III-lea l-au atras pe Bardas într-o capcană iar Vasile l-a

ucis cu mâna sa la 21 Aprilie

865. Ca răsplată, Vasile a fost încoronat împreună-împărat la

Constantinopol, la 26 Mai 866.

Într-o toană de moment, Mihail i-a dat-o de soţie lui Vasile pe

Evdokia Ingherina, care însă

continua să fie ţiitoarea lui Mihail.

Aflând de moartea lui Bardas, Fotie i-a scris împăratului, fericindu-l

că a scăpat de

136 Ibid., p. 90.

137 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 214.

138 Ibid.

uneltirile aceluia. De aici putem deduce că Fotie nu avea legături de

prietenie cu Bardas. De asemenea, din conţinutul scrisorii se vede

limpede că Fotie nu cunoştea împrejurările sordide

legate de dispariţia lui Bardas.

Patriarhul scria: „Către Mihail, de Dumnezeu încoronatul împărat.

(…) Acel om josnic

(Bardas) (…) fiind ridicat de bogata şi darnica ta dreaptă până

aproape de însuşi schiptrul

domniei şi părtaş făcându-se împărăteştii vrednicii – deşi nu cu

numele, ci cu puterea – nu a

putut purta (…) măreţia binefacerii, nici s-a mulţumit, (…) nici a

adus mulţămită. Ci păşind cu piciorul peste hotare şi întinzându-şi

mâinile cu îndrăznire asupra capului binefăcătorului lui,

a plecat, lăsând în urmă însăşi viaţa sa, semeţele nădejdi şi

deşartele-i închipuiri în chip jalnic.

(…) Cerându-i-se plata morţii, el a plătit vina tiraniei. (…) Sunt

cu deosebire mâhnit că acest

om a fost luat în chiar vremea când lucra viclenia, (…) fără să

arate pocăinţă, însă, după cum

tainicele judecăţi ale lui Dumnezeu au hotărât, viaţa lui a luat

sfârşit, multora fiindu-le pricină

de spaimă, multora pedeapsă, multora pricină de milă, şi uimire celor

mai mulţi 139."

Enciclica Patriarhului Fotie către Patriarhii Răsăriteni

Vremea confruntării dintre Răsărit şi Apus se apropia, fiindcă

Peninsula Balcanică era

pentru bizantini o chestiune de viaţă şi de moarte. Fotie, doritor să

plece la pământ trufia

ereziei şi să lepede toată rătăcirea, şi mai vârtos nelegiuita

adăugire la Crez, nu mai putea

rămâne tăcut, căci aceasta era privită ca dovadă de slăbiciune de

către papalitate.

Ca părinte duhovnicesc al bulgarilor, Sfântul Fotie, în marea sa râvnă

pentru adevărata

Credinţă şi dogmele Părinţilor, nu putea suferi crimele clerului

papistaş săvârşite cu

consimţământul Papei Nicolae. Pentru aceea el a hotărât să convoace un

sinod spre a rezolva

chestiunea bulgară pe temeiul dogmelor Bisericii şi al sfintei Predanii.

Ca o secure pregătită să doboare cumplita erezie, Fotie a trimis

epistole tuturor

Patriarhilor răsăriteni ca să vină sau să trimită reprezentanţi la un

mare Sinod la

Constantinopol, ca împreună să poată cerceta şi osândi acţiunile

necanonice ale Papei

Nicolae. Iată câteva fragmente din faimoasa lui epistolă.

„Bulgarii s-au întors de la idololatrie la cunoaşterea lui Dumnezeu şi

la credinţa

Creştinească: atunci s-a stârnit mânia vicleanului diavol. (…) Că

abia se botezaseră bulgarii de

vreo doi ani, când oameni lipsiţi de cinste, ieşiţi din întuneric

(adică din Apus), au căzut ca

grindina sau, mai bine a zice, au năvălit ca mistreţii sălbatici

asupra nou-săditei vii a

Domnului. Ei au nimicit-o cu copitele şi cu colţii, adică cu vieţile

lor de ruşine şi cu dogmele

cele stricate. Misionarii şi clericii papistaşi au voit ca aceşti

creştini ortodocşi să se depărteze

de la dreptele şi curatele dogme ale neprihănitei noastre Credinţe 140."

Lepădând înnoirile semeţului eres, el scria: „Cea dintâi rătăcire a

apusenilor a fost

aceea de a-i sili pe credincioşi să postească Sâmbetele. (Pomenesc

acest amănunt ce pare

neînsemnat, fiindcă chiar cea mai mică abatere de la Predanie poate

duce la dispreţuirea

oricărei dogme a Credinţei noastre.) Apoi au înduplecat pe credincioşi

a dispreţui căsătoria

preoţilor, semănând în sufletele lor seminţele eresului maniheilor.

Tot aşa, au încredinţat pe

bulgari că toţi cei mirunşi de către preoţi trebuie unşi din nou de

către episcopi. În acest chip

ei voiau să arate că mirungerea săvârşită de preoţi nu are putere,

batjocorind astfel această

dumnezeiască şi mai presus de fire Taină Creştină. De unde vine

această lege care opreşte

preoţii a unge cu Sfântul Mir? Care legiuitor, apostol, părinte ori

sinod a rostit asemenea

lucru? Că dacă un preot nu poate mirunge pe cel nou botezat, atunci

negreşit că nici poate a

boteza. Iarăşi, cum poate un preot să sfinţească Trupul şi Sângele lui

Hristos, Domnul nostru,

la Dumnezeiasca Liturghie, şi totuşi să nu poată unge cu Sfântul Mir?

Dacă deci se ia acest

har de la preoţi, însuşi cinul episcopal se micşorează, căci episcopul

este capul cetei preoţeşti.

139 Letter 7, To Michael, the God-Crowned Emperor, Primăvara lui 866;

White, pp. 136-138.

140 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 50.

Şi, cu toate acestea, necinstitorii apuseni nu şi-au oprit nelegiuirea

nici măcar aici 141."

„Afară de josnicele greşale de care am făcut pomenire, apusenii s-au

silit a încălca prin

tâlcuiri mincinoase şi vorbe adăugite sfântul şi preasfântul Crez,

care a fost întărit de toate

Soboarele a Toată Lumea şi are putere nebiruită. O, diavolească

născocire! Slujindu-se de un

grai nou, ei zic că Sfântul Duh nu purcede numai de la Tatăl, ci şi de

la Fiul. Cine a auzit vreodată un astfel de cuvânt, chiar din gura

nelegiuiţilor din veacurile trecute? Unde este creştinul acela care să

poată primi două pricini în Treime: adică Tatăl – pricină a Fiului şi

a

Sfântului Duh; apoi Fiul – pricină a aceluiaşi Duh? Aceasta înseamnă a

despica principiul cel unu într-o îndoită Dumnezeire, înseamnă a

înjosi teologia creştină până la basnele elinilor şi a

batjocori Treimea cea mai presus de fiinţă şi unică în principiu. Dar

cum ar putea purcede

Sfântul Duh şi de la Fiul la fel ca şi de la Tatăl? Dacă purcederea pe

care o are de la Tatăl este

desăvârşită şi deplină – precum şi este, fiindcă El este Dumnezeu

adevărat din Dumnezeu

adevărat – ce anume este purcederea de la Fiul, şi care îi este scopul?" 142

„Latinii îl fac pe Fiul mai mare decât Duhul, căci îl socotesc [pe

Fiul] un principiu,

aşezându-L în chip necinstitor mai aproape de Tatăl. Aducând un îndoit

principiu în Sfânta

Treime, aşa cum şi fac, latinii aduc atingere Fiului; căci făcându-L

obârşie a ceea ce avea

obârşie, îl fac netrebuitor ca obârşie. De asemenea ei despart Duhul

Sfânt în două părţi: una

de la Tatăl şi una de la Fiul. În Sfânta Treime, care este unită

într-o unime nedespărţită, toate

trei ipostasurile sunt neştirbite, însă dacă Fiul ajută la purcederea

Duhului, fiimea este atinsă

şi ipostaticitatea vătămată." (…)

„După învăţătura Filioque este cu neputinţă a vedea pentru ce Duhul

Sfânt nu ar putea

fi numit nepot! Că de vreme ce Tată este obârşia Fiului, Carele este a

doua obârşie a Duhului,

atunci Tatăl este atât obârşia nemijlocită cât şi cea mijlocită a Duhului Sfânt!

Arătând deci aici numai în scurt cugetarea cea latinească, voi lăsa

înfăţişarea ei

amănunţită şi lepădarea ei până când ne vom afla adunaţi în sobor. (…)" 143

Înţelept în învăţăturile Ortodoxiei, strălucitul bărbat continuă: „Nu

înseamnă că am fi

rostit chiar acum judecata asupra lor, ci mai curând rostim acum în

chip deschis osândirea

poruncită de vechile Soboare şi Canoane apostoliceşti. De vor stărui

cu încăpăţânare întru

eresul lor, îi vom scoate din părtăşia tuturor creştinilor. Ei au

băgat postul în Sâmbete, deşi

este oprit de către al 64-lea Canon Apostolicesc:

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în ziua Duminicii, sau Sâmbăta,

afară de una numai

[adică Sâmbăta Mare], să se caterisească. Iară mirean fiind, să se afurisească.

Tot aşa, Canonul 55 al celui de-al Patrulea Sobor a Toată Lumea zice:

Fiindcă am aflat că cei din cetatea Romanilor, în ajunările sfintei

Patruzecimi, în

Sâmbetele acesteia ajunează, afară de urmarea Bisericii cea predată,

au socotit Sfântul Sinod ca

şi la Biserica Romanilor nestrămutat să se păzească Canonul

apostolicesc, cel ce zice: Dacă

vreun Cleric s-ar afla ajunând în sfânta Duminică, sau Sâmbăta, afară

de una (Sâmbăta Mare),

să se caterisească. Iară mirean fiind, să se afurisească.

Mai este, de asemenea, şi Canonul Soborului Localnic din Gangra care

afuriseşte pe

cei ce nu recunosc pe preoţii căsătoriţi. Această rânduială a fost

întărită de al Şaselea Sobor a

Toată Lumea, care osândeşte pe cei ce cer ca preoţii şi diaconii să

înceteze a mai vieţui cu

soţiile lor legiuite după hirotonie. Astfel Soborul cu pricina amintea

Bisericii Romane a nu

primi un astfel de obicei. (…) Şi chiar de nu am pomeni toate

acestea şi multe alte înnoiri ale

Bisericii Romei, numai pomenirea adăugirii lui Filioque la Crezul

Niceean ar fi de ajuns spre

a-i supune la mii de anateme. Această înnoire huleşte pe Duhul Sfânt

sau, mai drept spus,

141 Ibid.

142 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 231.

143 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 52.

întreaga Sfântă Treime. (…)

Vă poftim şi vă cerem a vă alătura la sfat cu noi. (…) O dată ce vom

smulge această

necinstire, putem nădăjdui că nou-botezaţii bulgari se vor întoarce la

Credinţa ce au primit

mai întâi. Şi nu numai ei, ci şi aşa-numiţii Rus, popor cumplit

odinioară; că tocmai acum ei leapădă credinţa lor cea păgânească şi

trec la Creştinism, primind episcopi şi păstori de la noi,

ca şi toate obiceiurile creştineşti. (…)

Pe deasupra, am primit o epistolă sinodală din ţinuturile Italiei,

pomenind multe

lucruri grele împotriva Episcopului Romei. Prin aceasta, ortodocşii ce

locuiesc acolo ne cer să-i slobozim de marea lui tiranie, căci

rânduiala Bisericii este călcată şi legea sfântă este

dispreţuită. Tot aşa ne-au spus mai demult şi unii călugări veniţi la

noi de acolo. (…)" 144

În această epistolă Fotie, elocventul dascăl, tăind mrejele ereziei în

două, ca o sabie cu

două tăişuri ascuţite de adevăr şi de harul lui Dumnezeu, învinuia

Biserica Romei de rătăciri

în Liturghie şi în rânduiala bisericească şi mai ales ataca dogma lui

Filioque. Papa, care nădăjduia să-l cheme pe Fotie la judecată

înaintea tribunalului său, era acum el însuşi învinuit

de erezie 145.

Sinodul din 867

Conflictul între Roma şi Constantinopol ajunsese la culme. Fotie lupta nu numai

pentru autonomia Bisericii Bizantine, ci şi pentru cele mai vitale

interese ale imperiului,

împăratul Mihail al III-lea i-a oferit tot sprijinul. Mihail a trimis

Papei o scrisoare în care

declara credinţa bizantină în propria neatârnare şi supremaţie. El mai

cerea, sub formă de

ultimatum, ca hotărârea papală împotriva lui Fotie să fie retrasă. De

asemenea scria pe un ton

foarte tăios că bizantinii resping pretenţia Romei la supremaţie.

În Biserica lui Hristos, Capul este Domnul nostru Iisus Hristos. El

este Cel ce cârmuieşte Biserica Sa prin Duhul Sfânt, prin drepţii Săi

şi prin Sinoade.

Ca urmare a scrisorii enciclice a Patriarhului Fotie, în vara lui 867

s-a convocat un

mare sinod ecumenic, cuprinzând cam o mie de episcopi, clerici şi

monahi. Printre participanţi se aflau şi trei episcopi din Apus,

episcopul-exarh al Ravenei şi arhiepiscopii de

Treva şi de Colonia, care se adresaseră lui Fotie pentru a dobândi

sprijinul său faţă de

despotismul lui Nicolae 146.

Multe au fost pricinile întemeiate pentru ca Sinodul să-l excomunice

pe Papa Nicolae I

şi să osândească obiceiurile bisericeşti romane: pretenţia Papei la

întâietate, acţiunile sale

insultătoare la adresa Bisericii Răsăritene, ocuparea papală a

Bulgariei, învăţăturile eretice ale

misionarilor franci trimişi de el şi adăogirea înnoitoare a lui Filioque.

La sinod s-a dat citire scrisorilor lui Nicolae şi cu toţii l-au

recunoscut nevrednic de

episcopat, rostindu-se asupra lui excomunicarea şi anatema. Hotărârea

împrotiva lui Nicolae

era o excomunicare, nu o depunere. Deşi osândirea lui Fotie de către

Nicolae în 863 era

nedreaptă, judecata acestui sinod era canonică. Orice Biserică are

dreptul să despartă de la

împărtăşirea ei pe cei ce ea îi socoteşte vinovaţi, şi să nu-i mai

privească drept episcopi 147.

Sinodul a mai respins dogma francă a purcederii Duhului Sfânt ca

eretică. Sinodul a mai declarat amestecul latinilor în treburile

Bisericii Bizantine ca nelegitimă.

Împăratul german Ludovic al II-lea (cca. 855-875), recunoscut ca

împărat al Apusului

cu consimţământul împăraţilor Mihail al III-lea şi Vasile I, a fost

solicitat să intervină şi să-l

depună pe Papa Nicolae I. Însă în acelaşi an, la 13 Noiembrie, 867,

Papa a murit, fără a fi

înştiinţat de hotărârile sinodului. Urmaşul său a fost Papa Adrian al

II-lea (867-872).

144 Ibid., pp. 52-54. PG 102, 721-741.

145 Ostrogorsky, History of the Byzantine State, op. cit., pp. 205-206.

146 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 215.

147 Ibid.

Vasile I,

întemeietorul dinastiei Macedonene

Neobişnuitul aranjament între Mihail, Vasile şi Ingherina nu a durat

mult. Împăratul Mihail al III-lea, capricios şi imprevizibil, a

început să se schimbe faţă de coregentul său,

Vasile I, şi plănuia să-l omoare. Avertizat la timp, Vasile, în

noaptea de 23-24 Septembrie,

867, după un banchet, îmbătându-l pe Mihail, a pus pe scutierul său

să-l omoare în dormitor.

Astfel lua sfârşit dinastia Amoriană şi începea dinastia Macedoneană.

Vasile I (867-886) a luat apoi scaunul împărătesc. Spre a-şi asigura

tronul, el l-a încoronat pe fiul său cel mai mare, Constantin, în 869.

Un an mai târziu el şi-a încoronat al

doilea fiu, pe Leon; apoi l-a încoronat şi pe al treilea fiu,

Alexandru (879). Fiul său mai mic, Ştefan, avea să aleagă o carieră

bisericească în vremea domniei fratelui său Leon al VI-lea

(886-912).

Vasile se ocupa foarte îndeaproape de treburile Bisericii. El căuta de

asemenea să-şi

întărească poziţia pe un tron ce nu-i aparţinea în chip legiuit.

Astfel că el a plănuit să

cucerească gloata şi mai ales cercurile tradiţionalist-extremiste

(zeloţii) care erau împotriva lui

Fotie, dorind să câştige şi bunăvoinţa Romei, căci pe atunci Roma

devenise puternică în Apus.

Patriarhul Fotie, ca un cârmuitor neabătut al sfintei credinţe, nu a

primit pe ucigaşul Vasile la

împărtăşanie, probabil la Praznicul Sfântului Dimitrie, 26 Octombrie

867. Patriarhul nu şovăia

să critice şi să mustre pe păcătoşi, indiferent de rangul sau puterea lor.

Nefiind omul care să se supună în faţa mustrării lui Fotie, împăratul

Vasile l-a închis

pe Patriarh în Mănăstirea Sfântul Acoperământ. Vasile a trimis apoi pe

amiralul Ilie să-l aducă

pe Ignatie înapoi în capitală cu mare cinste şi alai. Vasile îl aşeză

apoi din nou pe Ignatie în

scaunul său patriarhal, la 23 Noiembrie 867, şi reluă legăturile cu

Roma, spre marea fericire a

latinilor. Spre a da un caracter legal manevrelor sale, Vasile a

hotărât să convoace un nou

sinod, în Februarie 868, Vasile a trimis pe Spătarul Eftimie la Roma

spre a anunţa schimbările

de la Constantinopol.

În Iunie, 869, Papa Adrian al II-lea a adunat un sinod care l-a

anatematizat pe Fotie şi

pe tovarăşii lui pentru „nemaiauzita neruşinare." De faţă erau

ambasadorii trimişi de Vasile.

Adrian al II-lea, folosind prilejul pentru a scoate la iveală

autoritatea episcopului Romei, a

spus: „Papa judecă pe toţi episcopii, însă noi nu ştim ca cineva să-l

fi judecat pe dânsul."

Înainte de încheierea sinodului membrii lui au călcat în picioare

actele care îl anatematizaseră

pe Nicolae I şi apoi le-au aruncat într-un foc mare.

Trimişii lui Vasile se reîntoarseră la Constantinopole însoţiţi de

trei legaţi ai papei

Adrian, cu două scrisori, una adresată lui Ignatie şi alta lui Vasile.

„Noi voim", scria el

împăratului, „ca să faceţi a se aduna un sinod numeros, ce va fi

prezidat de legaţii noştri, şi

unde se vor judeca persoanele după greşalele lor; în acest sinod să se

ardă în public toate

exemplarele actelor falsului sinod ţinut împrotiva sfântului Scaun, şi

să fie oprit a se mai

păstra ceva din el, sub pedeapsă de anatemă 148."

Depunerea lui Fotie

Vasile i-a scris Papei Adrian al II-lea, cerându-i reprezentanţi

pentru un sinod la

Constantinopol în anul 869. Vasile recunoştea autoritatea şi influenţa

Papei în treburile

Bisericii Răsăritene. Iată cum se adresa el Papei într-o scrisoare:

„Duhovnicesc Părinte şi

dumnezeieşte cinstit Pontif. Grăbeşte bună-sporirea Bisericii noastre,

şi prin mijlocirea ta, cu

dreptate dă-ne belşug de bunătăţi, adică curată unitate şi

duhovnicească împreunare, slobodă

de orice pricire ori schismă, o Biserică una în Hristos şi o turmă

supusă unui singur păstor."

148 Colecţ. Sinoadelor de Labbe, tom VIII. Apud Guettée, op. cit., p. 216

Şi Ignatie a scris o scrisoare plină de smerenie, cerând Papei să

trimită vicari la

Constantinopol. În fraza de încheiere el scria: „Cu ei (adică vicarii)

vom rândui bine şi în chip

cuvenit Biserica noastră, pe care am primit-o prin pronia lui Dumnezeu

arătată în solirea

strălucitului Petru şi la stăruinţa şi prin mijlocirea voastră."

Adrian şi-a trimis ca reprezentanţi pe Episcopii Donatus şi Ştefan, şi

pe diaconul său

Marin, împreună cu legaţii papali au mai luat parte o sută zece

episcopi. Acest nou sinod din

Constantinopol din 869-870 este socotit de romano-catolici al optulea

sinod ecumenic, dar de

către ortodocşi e numit Sinodul Tâlhăresc.

Între Vasile I şi legaţii papali nu era unanimitate, căci părţile

aveau păreri opuse

despre drepturile de jurisdicţie ale Scaunului Romei. Însă sinodul a

început procedurile de

osândire a lui Fotie şi de achitare a lui Ignatie şi a răposatului Nicolae I.

Sinodul s-a deschis la Biserica Sfânta Sofia, la 5 Octombrie 869. Pe

lângă legaţii

papei, mai era Toma, Episcopul Tirului, auto-intitulat reprezentant al

Patriarhului Antiohiei, şi

preotul Ilie, care se intitula reprezentant al celui al Ierusalimului.

Cei doisprezece episcopi

aflaţi la prima şedinţă a sinodului se declarară împotriva lui Fotie.

La a doua şedinţă, zece din

episcopii partizani ai lui Fotie intrară pentru a cere iertare de

greşala lor. Iertarea li s-a dat

îndată, şi ei luară loc cu ceilalţi. Unsprezece preoţi, nouă diaconi

şi şapte ipodiaconi urmară

pe cei zece episcopi, şi li se dădu de asemenea iertare. Alţi doi

episcopi sosiră la a treia

şedinţă, aşa încât sinodul era compus acum din douăzeci şi patru de

episcopi, fără a se număra

preşedinţii. La a patra şedinţă doi episcopi cerură a apăra pe

patriarhul Fotie. Sinodul nu voi să-i asculte. Legaţii papei susţineau

că nu mai era legiuit a cerceta din nou pricina lui Fotie.

Însă episcopii fotieni stăruiră să li se judece pricina. Siliţi să

cedeze, legaţii au adăugat: „Să

intre dar şi să asculte citindu-se hotărârea sinodală şi judecata

papei Nicolae." „Să intre", au

adăugat legaţii, „dar să stea acolo jos, la locul cel mai de pe urmă."

Senatul ceru să se aducă

încă trei sau patru episcopi din partida lui Fotie. „Primim aceasta",

ziseră legaţii, „însă cu

condiţia ca ei să declare că reprezintă pe toţi ceilalţi şi că nu vor

intra decât spre a asculta

scrisoarea papei Nicolae." Episcopii partizani ai lui Fotie, văzând că

sinodul nu voia a-i

asculta, se retraseră. Numai cei doi dintâi rămaseră, făgăduind că,

dacă împăratul le-ar da

liberă intrare martorilor lor, vor dovedi că Nicolae se împărtăşise cu

ei când Fotie îi trimisese

la Roma ca împuterniciţi ai săi. Libera intrare nu a fost învoită 149.

La a cincea şedinţă aduseră cu forţa pe Patriarhul Fotie, cinstita

laudă a tuturor

preoţilor, care nu răspunse decât prin câteva cuvinte pline de

demnitate, pentru a face

cunoscut sinodului că nu-l recunoştea şi că nu va răspunde la

învinuirile aduse împotriva lui.

Fotie era încredinţat că treizeci şi trei de episcopi întruniţi din

porunca împăratului, duşmanul

său, nu puteau pretinde să se răstoarne sentinţa celor trei sute

optsprezece episcopi care îl

proclamaseră patriarh legiuit 150.

Fotie a rămas tăcut şi senin de-a lungul şedinţelor, întrebat de ce

tace, el a răspuns

blând: „Dumnezeu aude glasurile celor ce rămân tăcuţi." Trimişii

papali au răspuns: „Nu o să

scapi de osândă prin tăcerea ta." Fotie a spus: „Nici Iisus nu a

scăpat de osândă rămânând

tăcut."

În a şasea şedinţă, singhelul Ilie se sili a dovedi că demisia dată de

Ignatie era nulă.

Acest fapt este important, căci el întăreşte ceea ce scrisese Fotie

lui Nicolae, că Ignatie îşi dăduse demisia şi că „îşi părăsise

dregătoria"; totodată arătă că Ignatie îşi înţelesese datoria în

împrejurările grele în care se afla şi că imitase pe episcopii cei

mari, care au ales totdeauna a

părăsi o dregătorie, decât a turbura Biserica, însă din pricina

slăbiciunii caracterului său el

ajunsese jucăria unor intriganţi şi a planurilor ambiţioase ale papilor 151.

Câţiva episcopi partizani ai lui Fotie fură introduşi la şedinţa a

şasea, unde se afla şi

împăratul. Unul dintre ei, Antim al Chesariei Capadociei, voia să

respingă învinuirile aduse

lui Fotie însă, înainte de a vorbi liber, el a cerut chezăşie în scris

de la împăratul că va fi în

149 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 216-217.

150 Ibid., p. 217.

151 Ibid., pp. 217-218.

siguranţă. Aceasta a întărâtat pe împăratul, care nu dădu înscrisul

cerut. Legaţii papei şi împăratul nu voiră să asculte nici o apărare

sau dezvinovăţire a lui Fotie. Ei socoteau pe Fotie

ca osândit cu desăvârşire de Nicolae, deşi hotărârea papei era

anticanonică şi arbitrară 152.

Legaţii declarau mânioşi că „nu trebuie să se asculte nişte oameni

deja osândiţi; ei

trebuiau să fie alungaţi din adunare, de vreme ce nu veneau acolo spre

a mărturisi greşala lor

şi a cere iertare." Înşişi partizanii lui Ignatie, aparent biruitori,

au fost siliţi să îndure vorbele

amare ale legaţilor de îndată ce nu voiră să iscălească vestitul

formular adus de la Roma 153.

La a şaptea şedinţă fură aduşi Fotie şi Grigorie Asvestas al

Siracuzei. Fotie refuză să

răspundă la calomnii. După un lung răstimp de tăcere, un dregător al

împăratului îl întrebă pe

Fotie: „Spune, Domnule Fotie, după cum ai dreptul, ce ai a spune?"

Fără a-şi pierde cumpătul,

Fotie a răspuns: „Drepturile mele nu sunt din lumea aceasta." Apoi

odată, când mergea la una

din şedinţe, sfântul bărbat a fost zărit de trimisul papal Marin

sprijinindu-se în toiagul de

păstor. Marin a cerut să se ia toiagul lui Fotie, căci este semn al

dregătoriei de păstor. Lucrul s-a făcut pe dată, dar aceasta nu l-a

mâniat şi nici nu l-a întristat pe Fotie, care era el însuşi

binecuvântatul toiag şi sprijin al adevărului 154.

Apoi împăratul spuse că sinodul reprezenta Biserica, fiindcă cei cinci

Patriarhi erau

reprezentaţi acolo, în fapt, aceia erau nişte falşi reprezentanţi. Un

episcop, un călugăr şi un

preot nu pot pretinde că reprezintă pe cei trei patriarhi ai

Alexandriei, Antiohiei şi

Ierusalimului. Partizanii lui Fotie stăruiau că pretinşii

reprezentanţi ai celor cinci Patriarhate

nu formau Biserica 155. De fapt Patriarhul Alexandriei nu a fost

reprezentat decât la a noua

şedinţă, într-o scrisoare către împăratul, Patriarhul Alexandriei

spunea că el nu a ştiut nimic

din ce s-a discutat.

Membrii sinodului speraseră că Fotie şi Grigorie Asvestas se vor „căi"

în scris. La cererile trimişilor papali pentru o scrisoare de

pocăinţă, Fotie şi Grigorie răspundeau: „Să se

căiască cei ce au pricină de căinţă." Iarăşi, când dregătorul

împărătesc l-a întrebat pe Fotie

dacă nu are nimic de zis, viteazul luptător şi atlet al Ortodoxiei a

răspuns: „Ne-au adus aici

gata bârfiţi; ce dar mai este de spus?"

Era o vreme grea pentru episcopii fotieni. Într-o scrisoare datată

Noiembrie 869, adresată tulburatului mitropolit Teodor al Laodiceii,

Fotie scria: „Dacă viaţa de aici este un stadion şi purtarea din el

merită răsplată, nu te mira că unii drepţi se luptă aici cu necaz. Ci

mai curând minunează-te că unii socotesc vremea şi locul nevoinţei şi

luptelor lor ca pe ziua

încununării şi ca pe locul aclamării lor 156."

Şedinţa s-a terminat prin anatematizarea lui Fotie şi a partizanilor

săi. Delegaţia papală

şi ignatienii au citit cu glas tare anatemele lor: „Politicianului şi

uzurpatorului Fotie anatema;

mireanului şi ritorului Fotie anatema; novicelui şi tiranului Fotie

anatema; schismaticului şi

osânditului Fotie anatema; preacurvarului şi paricidului Fotie

anatema; născocitorului de

minciuni anatema; făuritorului de dogme stricate anatema; noului Maxim

Cinicul anatema;

noului Dioscor anatema; noului Iuda anatema." Bărbatul cel de Dumnezeu

purtător nu a

respins nedreptul verdict.

În următoarea şedinţă se arseră în plin sinod toate hârtiile ce puteau

compromite pe cei

ce luaseră partea lui Fotie contra lui Ignatie. Actele fură semnate de

o sută doi episcopi. Era puţin, mai ales când cugetăm că numai

patriarhatul Constantinopolei număra mai mult de şase

sute de episcopi şi că împăratul ucigaş Vasile, cel exclus de la

împărtăşanie, întrebuinţase

toată puterea sa pentru a încropi un sinod.

Un fapt vrednic de luat în seamă, şi care are prin sine însuşi cea mai

mare însemnătate,

este acela că Ignatie, care prezida alături cu legaţii de la Roma,

păzi cea mai adâncă tăcere în

tot timpul cât ţinu sinodul. Se discutau înaintea lui o mulţime de

chestiuni, asupra cărora

152 Ibid., p. 218

153 Ibid.

154 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., pp. 310-311.

155 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 219.

156 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios the Great", op. cit., p. 57.

numai el singur putea da lămuriri clare, precum cele ale demisiei sale

şi ale împrejurărilor ce o

însoţiseră, ale purtării lui Fotie faţă de dânsul, şi atâtea altele.

Ignatie îi lăsă să discute în

contradictoriu, fără a zice un cuvânt care să poată lumina dezbaterile

157. Chiar dacă tăcerea sa

ne nedumereşte, Ignatie nu a semnat formularul latinilor.

Fotie, muritor ce atingea înălţimile cereşti şi înger pe pământ

trăitor, nu şi-a aţâţat

ucenicii şi adepţii. Dimpotrivă, el i-a îndemnat să rabde toate fără

să se împotrivească. De-a lungul şedinţelor Fotie a arătat marea sa

nobleţe, bunătate, răbdare şi blândeţe. La cincizeci de

ani, savantul şi omul de acţiune a hotărât să păşească pe amarul drum

al surghiunului,

socotind că este mai de folos a primi greutăţile. A fost trimis la

Mănăstirea Sfântul

Acoperământ de lângă Bosfor.

Când capitala a început a fi scuturată de cutremure, mulţi au crezut

că ele se datorau

mâniei Dumnezeieşti. Fotie însă nu s-a folosit de aceste întâmplări în

sprijinul cauzei sale,

cum făcuse mai nainte Ignatie. Referindu-se la cutremure, Sfântul

Fotie scria la scurt timp

după Octombrie 870 unuia dintre adepţii săi, Diaconul Grigorie: „Cine

suntem noi, chiar dacă

am suferit lucruri de nepovestit, să stârnim mânia lui Dumnezeu asupra

unei cetăţi cu aşa de

mulţi locuitori? (…) Cer sfinţiei tale să nu socoteşti cu putinţă

aşa ceva 158."

Problema bulgară. A existat însă şi o urmare neprevăzută a sinodului

tâlhăresc de la

Constantinopol. La trei zile după încheierea şedinţei, o solie bulgară

intră în capitală, căutând

să statornicească o Biserică de sine stătătoare în ţaratul bulgar.

Sinodul s-a adunat din nou să

discute dacă Bulgarii aparţin eparhiei Romei sau Constantinopolului.

Boris fusese dezamăgit

de Roma atunci când i se respinseseră candidaţii pentru arhiepiscopie,

astfel că hotărâse să se

reîntoarcă spre Constantinopol. Acum Boris putea să se folosească cu

dibăcie de rivalitatea

dintre Roma şi Bizanţ.

În ciuda protestelor vehemente ale legaţilor papali, hotărârea a fost favorabilă

Bizanţului. Astfel dorinţele papale legate de Illiria şi Bulgaria au

rămas neîmplinite, împăratul

Vasile I i-a îngăduit apoi Patriarhului Ignatie să-l sfinţească pe

Iosif arhiepiscop al bulgarilor,

împreună cu alţi episcopi. La rândul ei, Biserica Bulgară recunoştea

supremaţia Patriarhiei

Constantinopolului dar îşi păstra o oarecare autonomie 159.

În acord cu aspiraţiile depusului Fotie şi ale ucisului Bardas, Vasile

a încuviinţat

concepţia lor despre rolul Bizanţului în lumea slavă. Astfel Vasile a

fost cel care a pricinuit o

încheiere fericită pentru bulgari, în acord cu atitudinea celor trei

victime ale sale, Fotie, Mihail

al III-lea şi Bardas. Vasile a extins şi lucrarea misionară din Rusia.

El a adus la ortodoxie şi pe

slavii din partea apuseană a Peninsulei Balcanice şi i-a supus

influenţei Bizanţului 160.

Surghiunul lui Fotie

În timpul închiderii sale Fotie a fost supus unor mari lipsuri, dar se

bucura încă de

admiraţia adepţilor săi. În timpul surghiunului sfântul bărbat a fost

lipsit de iubitele sale cărţi,

dar cu nici un chip nu a rămas nelucrător, purtându-şi truda cu

nobleţe şi cu energie.

El a început să scrie multe cărţi de folos duhovnicesc, precum

faimoasa Amfilohia,

compusă între 867-869, şi scrisă la cererea prietenului său Amfilohie

din Kizic. În această lucrare el răspunde la 320 de întrebări şi

locuri grele scoase din Sfânta Scriptură. Este o adevărată

enciclopedie, tratând câteva sute de subiecte din diferite domenii

teologice. Alte cărţi scrise de Fotie sunt Împotriva Maniheilor şi

Tâlcuirea Epistolelor Sfântului Apostol

Pavel. El a compilat şi Nomocanonul, o culegere de canoane bisericeşti

şi legiuiri împărăteşti,

şi a scris o mulţime de epistole şi cuvântări. Pe deasupra, ca un

organ cu dulce glas, Fotie a

157 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 219.

158 PG 102. 873: Val. Ep. 111.

159 Ostrogorsky, History of the Byzantine State, op. cit., p. 208.

160 Ibid., p. 209.

alcătuit şi cântări bisericeşti.

Sfântul bărbat a studiat Biblia şi a scris mult despre Evanghelii. Pe

când scria aceste

tâlcuiri, el corecta şi făcea necesarele observaţii lucrărilor trimise

de elevii săi, arătându-se

păstor duhovnicesc şi dascăl chiar şi în amarele zile ale prigoanei.

Sfântul, tăria şi lauda

binecinstitoarei sale turme, a fost mare în cunoaştere şi în fapte

de-a lungul încercărilor, plin

de dragoste atât pentru prieteni cât şi pentru răii săi duşmani.

Sufletul prea-vestitului grăitor al

harului şi adevărului era înveşmântat şi în lumina lucrării, şi a

contemplaţiei. Era lăcaş al neîncetatei rugăciuni, templu al blândeţii

şi vistierie a fericitei virtuţi. Sfântul Fotie era cu

adevărat păstrător al înţelepciunii şi era în stare a deosebi

lucrurile lui Dumnezeu.

Corespondenţa din surghiun a

Sfântului Fotie

În corespondenţa alesului bărbat al lui Dumnezeu putem întrezări câte ceva din

necazurile lui Fotie şi din suferinţele episcopilor săi. Ca un

învăţător de frunte şi povăţuitor,

sfântul şi-a petrecut vremea scriind o mulţime de scrisori, din

Noiembrie 869 până în 875,

adică de la cincizeci la cincizeci şi cinci de ani.

Epistola către episcopii săi. În 870 Patriarhul Fotie scria: „Asupra

noastră au vărsat

drojdia a toată răutatea, lipsindu-ne de prieteni, rupându-ne de

rudenii şi despărţindu-ne de voi

– cea mai amară suferinţă a mea. Ne-au lipsit cu totul de însoţitori

şi de slujitori şi,

întemniţându-ne, ne-au pus păzitori şi temniceri (aşa încât să nu

putem, de am fi dorit, să

plângem şi să jelim nenorocirile noastre, şi ca nu cumva chiar şi mila

să se strecoare până la

noi de undeva, prin cuvânt ori prin faptă). Ne-au atârnat peste

nenumăratele primejdii ale

morţii. Ne-au silit – vai! – să flămânzim de dumnezeieştile graiuri şi

de toate celelalte. (…)

De fapt, ei ne-au acoperit ochii. Căci ce poţi spune cu încredinţare

atunci când nu poţi

nici să vezi pe nimeni, nici să ai tovărăşia cărţilor, mai ales când

marea şi cea dintâi

mângâiere îţi este cititul? (…) Ei ne-au astupat cu totul auzul,

căci nu ne îngăduie să auzim

glasurile celor ce ne iubesc (…) şi nici măcar glasurile duşmanilor

noştri. (…) Nu auzim pe

oameni cântând lui Dumnezeu sau aducând mulţămită Lui cu cântări.

(…) În loc de clerici, în

loc de cântăreţi, în loc de citeţi şi dieci, în loc de prieteni şi

apropiaţi, (…) am fost daţi în

mâinile cetelor ostăşeşti…

Ei au dărâmat casele lui Dumnezeu şi au alungat săracii, adică pe

schilozii şi pe răniţii

pe care îi întreţineam ca ispăşire pentru păcatele noastre. (…) I-au

biciuit pe slujitorii noştri ca

să le spună de aurul şi argintul pe care chipurile l-am ascuns, deşi

înşişi călăii ştiau că este o

minciună. (…) Şi au măcelărit fără contenire (…) ca şi prin

aceasta să ne pricinuiască durere."

(…) 161 „Însă nimic nu ne miră, căci ştim că până şi dumnezeiescul

Pavel a fost lăsat singur în

lanţuri. La întâia mea apărare nimenea nu a mers cu mine, ci toţi m

-au părăsit (II Timotei 4,

16) şi Luca singur este cu mine (II Timotei 4, 11). (…) Pentru aceea

şi Domnul spunea: Cela

ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Mt. 10, 22). (…)

Ştiu că Stăpânul şi

Dumnezeul meu, când a fost prins şi dus la temniţă, a fost lăsat

singur. Atunci ucenicii toţi,

lăsându-L pe El, fugiră (Mt. 26, 56; Mc. 14, 50) 162."

„Însă ceea ce loveşte şi seacă cel mai tare inima este a vedea

mădularele lui Hristos,

Capul nostru, cu Carele suntem uniţi şi împreună-părtaşi, fiind smulse

şi cu totul nimicite"

(Cf. I Cor. 12, 12-27) 163.

Fotie face aluzie şi la unele probleme de sănătate atunci când scrie:

„Până acum mi-am

lovit şi rănit măruntaiele, ceea ce am suportat cu greu; căci chiar

dacă era nevoie de leacuri şi

de medici, totuşi împreună-pătimirea pentru necazuri şi dureri

precumpăneşte asupra legilor

161 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., pp. 139-142.

162 Ibid., pp. 148-149.

163 Ibid., p. 149.

tămăduirii şi învăţăturii doftoriceşti 164." Fotie, strălucitorul far

al înţelepciunii, printre multele

sale înzestrări avea şi o excelentă cunoaştere a medicinei. (Poate că

expresia „mi-am lovit şi

rănit măruntaiele" vrea să spună că folosea vechea metodă a lăsării

sângelui.) Într-o scrisoare

către Sfântul Gheorghe, Episcop al Nicomidiei vestit între imnografii

ortodocşi, citim că Fotie

l-a tămăduit de o anume boală.

Îndemnuri la răbdare. În scrisoarea către episcopii săi, ca un minunat

şi întocmai cu

apostolii, Fotie îi îndeamnă, în ciuda greutăţilor de neîndurat, să se

supună la toată omeneasca

zidire, pentru Domnul, ori împăratului, ca celui ce e mai presus (I

Petru 2, 13), şi iarăşi, pe

împăratul cinstiţi (I Petru 2, 17).

Vorbind în continuare despre împărat, spunea: „Ci încă şi înainte de

aceştia, Stăpânul

şi învăţătorul nostru al tuturor, şi însuşi Ziditorul, din nemăsurata

Sa comoară a plătit

Cezarului. El ne-a învăţat şi pe noi cu fapta şi cu obiceiul să ţinem

seama de privilegiile date

împăraţilor. Pentru aceea dar, în tainicele şi înfricoşatele noastre

slujbe noi facem rugăciune

pentru stăpânitori 165."

Nearătând nici măcar un gând de nemulţumire, în încercarea de a-i îmbărbăta şi a

susţine credinţa episcopilor săi, ale căror inimi erau pline de

tulburare în vremea grea a

prigoanei, Fotie remarca în chip optimist: „Grea este prigoana, dar

dulce făgăduinţa

binecuvântării de la Stăpânul. Dureros este surghiunul, dar

desfătătoare împărăţia Cerurilor…

Să ţinem nevoinţa noastră, ca să câştigăm răsplătirile. Fie ca şi noi

să strigăm împreună cu

Pavel: Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am

păzit; de acum s-a gătit

mie cununa dreptăţii (II Timotei 4, 7-8). Fotie ştia că slava

biruitorilor avea să fie bucuria de

obşte a celor binecinstitori.

Într-o altă scrisoare către Mitropolitul Ioan al Iracliei, sfatul

dulcii sale limbi a fost

acela de a răbda „cu vitejie cele ce vin asupra noastră. Aceasta

fiindcă ştim negreşit, după

cum răspicat spun graiurile dumnezeieşti şi sfinte, că viaţa de acum

nu este una a răsplătirii şi

dezmierdării, ci una a nevoinţei, trudei şi luptelor."

Podoaba Patriarhilor şi Părinţilor, lămurit precum aurul, Fotie s-a

făcut plăcut lui

Dumnezeu. El se bucura să urmeze suferinţele Mântuitorului său. Într-o

altă scrisoare către

acelaşi mitropolit, Fotie scria: „Mare şi vădită mângâiere se dă

celora ce îndură necazurile

vieţii şi suferă ce este mai rău, după pilda suferinţelor Lui (adică

Hristos) şi a morţii Sale celei

de ruşine. (…) Deci te bucură că şi tu, robul, ai prilej a urma pe Stăpânul."

Într-o scrisoare către Mitropolitul Mihail al Mitilinei Fotie vorbeşte despre

Sanhedrinul Iudeilor care i-a scos pe ucenicii lui Hristos din

sinagogă. Fotie asemuieşte pe

prigonitorii săi cu Sanhedrinul şi pe adepţii săi îi numeşte „următori

plini de râvnă ai

apostolilor (…) care acum s-au legat şi unit încă şi mai mult cu

acei dumnezeieşti martori ai

Cuvântului. Că părtăşia noastră cu suferinţele acelora face legătura

noastră cu vieţile lor încă

şi mai desluşită." El spune că prigonitorii „s-au despărţit în chip

jalnic şi ticălos de învăţătura

apostolilor şi de Ortodoxia noastră (…) şi au căzut."

Epistola către împăratul Vasile. În Iunie, 870, surghiunitul Fotie

scria o plângere

către împărat, fiindcă era lipsit de mângâierea de a citi cărţi.

„Preacucernicului şi marelui

împărat Vasile [formula uzuală de salut, n. ed.]. (…) Noi ducem o

viaţă mai amară decât

moartea (…) pe care nici un mare preot al lui Dumnezeu nu a

suferit-o, deşi unii criminali au

suferit-o ca pedeapsă. (…) Vă rog a lua aminte la drepturile de

obşte ale oamenilor. Că atunci când barbarii sau elinii păgâni alungau

din obşte (…) pe cei ce erau lăsaţi să trăiască, ei nu-i

sileau să moară de foame sau de nenumărate rele. (…) Faptul că am

fost lipsiţi până şi de

cărţile noastre este nou şi neaşteptat, şi o nouă pedeapsă născocită

împotriva noastră. Pentru care pricină? Ca nu cumva să auzim fie şi

cuvântul lui Dumnezeu? (…) De ce oare ni s-au luat

164 Ibid., p. 152.

165 Ibid., p. 155.

cărţile? Că dacă am făcut ceva greşit, mai multe cărţi trebuia a ni se

da, ba încă şi învăţători,

ca prin citire să ne folosim mai mult, şi, dovedindu-ni-se că greşim,

să ne putem îndrepta. Dar dacă nu am făcut ceva rău, de ce ni se face

rău nouă? (…) Luarea cărţilor (…) stinge şi

nimiceşte însuşi ochiul contemplaţiei 166."

Din nefericire, răspunsul împăratului, de va fi fost vreunul, nu ni s-a păstrat.

Gândurile sfântului despre anatematizarea sa. Vorbind despre anatema

rostită asupra sa şi a adepţilor săi, Fotie spune: „Odinioară anatema

era ceva de temut şi de ocolit,

căci era rostită de trâmbiţele bunei cinstiri împotriva celor vinovaţi

de necinstire. Dar ei, (…)

potrivnic oricărei legi, atât dumnezeieşti cât şi omeneşti, potrivnic

oricărei judecăţi, elineşti

sau barbare, au întors cu îndrăzneală anatema lor către atleţii

ortodoxiei, luptându-se să facă

din barbara lor nebunie un privilegiu bisericesc. Iată că acum anatema

— straşnica şi ultima

încununare a oricărei pedepse – a ajuns un basm sau o jucărie, sau mai

vârtos un lucru vrednic

de dorit pentru cei binecinstitori. (…) Duşmanii adevărului nu fac

pedeapsa înfricoşată, ci mai

vârtos simţul vinovăţiei o face să fie astfel. (…) Însă nevinovăţia

nu numai că preschimbă

pedeapsa lor în ceva de râs, ci încă întoarce osândirea către cei ce

au dat-o. Ba încă aduce celor ce au fost pedepsiţi de ei neveştejite

cununi şi slavă nemuritoare."

Prin înălţimea virtuţii sale Fotie învăţase foarte bine să rabde

silnicia încă din prima tinereţe. Nu era străin de primirea

afuriseniilor, astfel că scria diaconului Grigorie:

„Vreme de mulţi ani, fiecare sobor eretic şi fiecare sobor de

iconoclaşti ne-a afurisit;

nu numai pe noi, ci şi pe tatăl şi pe unchii noştri, bărbaţi

mărturisitori ai lui Hristos şi mândria

episcopilor. Deşi ne-au afurisit, ei ne-au ridicat pe scaunul

arhieresc atunci când nu o

doream… Deci să ne afurisească şi de acum înainte, ca astfel să ne

facă – aşa şovăielnici cum

suntem – să ne înălţăm de pe pământ în împărăţia cerească."

Cearta asupra Bulgariei

Când Papa Adrian al II-lea a fost înştiinţat de hotărârile Sinodului

din 869-870, l-a

trimis înapoi pe Eftimie şi pe Theognost cu două scrisori, una

adresată împăratului Vasile şi

alta lui Ignatie. El îl felicita pe împărat că l-a înlocuit pe Fotie

cu Ignatie. Adrian cerea să se

trimită reprezentanţi de la Constantinopol spre a lua parte la un

sinod pe care plănuia să-l

convoace la Roma. Împăratul Vasile a trimis o ambasadă la Roma în

primăvară. Deşi au avut parte de vreme rea pe mare, ambasadorii au

reuşit să ajungă la Roma, unde au fost primiţi de

Papa la Biserica Santa Maria Maggiore. S-au citit actele Sinodului din

Constantinopol care

osândea şi afurisea pe Fotie, acţiunile sale, episcopii săi şi

bisericile sfinţite de el.

Însă când Papa Adrian a aflat că Bulgaria fusese pusă sub jurisdicţia

Bisericii din

Constantinopol a denunţat această decizie. El i-a ameninţat cu

excomunicarea pe Patriarhul

Ignatie şi pe Arhiepiscopul Iosif al Bulgariei. Adrian îi scria lui

Ignatie ca unui inferior,

învinuindu-l de încălcarea canoanelor, zicându-i pe un ton ameninţător

că o asemenea purtare

a pricinuit şi căderea lui Fotie. Ignatie însă refuză a se supune

suveranităţii papale.

Astfel, cu sau fără Fotie, conflictul cu Roma s-a reînnoit din pricina

chestiunii bulgare.

Deşi Papa Adrian îl recunoscuse ca patriarh pe Ignatie, recunoaşterea

lui era condiţionată,

depinzând de atitudinea lui faţă de interesele papale din Bulgaria.

După Adrian, dacă Ignatie

era destul de îndrăzneţ încât să se opună Romei, se putea aştepta să

fie excomunicat de la

părtăşia cu Roma. Această condiţie a fost înfăţişată într-o scrisoare

către Ignatie, pe când

legaţii papali se aflau la sinodul constantinopolitan din 869-870,

când bulgarii şi-au prezentat

pricina.

166 Ibid., p. 166.

Papa Ioan al VIII-lea

Papa Adrian al II-lea a murit în Noiembrie 872. Urmaşul său, Ioan al

VIII-lea, i-a scris

din nou Ţarului Boris împotriva grecilor, zicând: „Zi de zi grecii

rătăcesc cu noi şi felurite

învăţături şi dogme." În alt loc scria: „Plângem şi ne tânguim,

grijindu-ne şi temându-ne ca nu

cumva urmând grecilor (care au căzut în tot felul de erezii şi

schisme, precum le este

obiceiul), să cădeţi şi voi împreună cu ei întru adâncul rătăcirii.

Căci te întreb, fiule, cu

vorbele lui Moisi, – întreabă pe tatăl tău, şi va povesti ţie, pe cei

mai bătrâni decât tine, şi vor

spune ţie – (A II-a Lege 32, 7), fost-au oare grecii vreodată slobozi

de vreun eres sau altul?"

Ignatie a intrat în conflict cu problema alegerii jurisdicţiei asupra

Bulgariei, căci a

rămas credincios hotărârilor Sinodului din 869-870. La scurt timp după

trimiterea în Bulgaria

a arhiepiscopului grec Iosif, misionarii latini au fost alungaţi. Roma

a protestat împotriva

acţiunilor lui Ignatie, care-i făcea să fie la fel de nemulţumiţi de

Ignatie pe cât fuseseră şi de

Fotie.

Papa Ioan al VIII-lea ar fi putut să-l trateze pe Ignatie ca excomunicat, căci

predecesorul său Adrian îl ameninţase pe Ignatie cu excomunicarea dacă

încalcă porunca

papală de a nu intra în Bulgaria, însă Papa Ioan a întârziat să dea o

sentinţă publică,

nădăjduind că Ignatie va recunoaşte încălcarea săvârşită. El i-a scris

lui Ignatie şi, în termeni

foarte hotărâţi, i-a spus că va fi excomunicat dacă nu-şi cheamă

înapoi preoţii din Bulgaria în

treizeci de zile. Într-o altă scrisoare către clericii greci din

Bulgaria, Papa Ioan confirma

sentinţa de excomunicare pronunţată de predecesorul său,

adresându-li-se astfel: „Tuturor

episcopilor şi altor clerici greci, cotropitori ai eparhiei Bulgariei

şi excomunicaţi de către noi."

El îi ameninţa că, dacă nu se retrag din Bulgaria într-o lună, şi ei

vor fi depuşi şi

excomunicaţi. Pe de altă parte, făgăduieşte episcopilor că le va da alte scaune.

Când oare s-a mai auzit, în cele dintâi opt veacuri din vremea

slăviţilor apostoli, ca un

Patriarh să fie excomunicat şi depus dacă nu ascultă poruncile Papei

de la Roma ce acţiona ca

un suveran absolut? Însă episcopii din Răsărit nu aveau să asculte de

poruncile sale

anticanonice.

În ciuda acestor piedici, eforturile misionare bizantine în Balcani, mai ales în

Macedonia şi Bulgaria, au primit un puternic imbold prin sosirea

ucenicilor sfântului episcop

Metodie († 885). Ei fuseseră alungaţi din Moravia iar acum răspândeau

ortodoxia şi civilizaţia

bizantină printre popoarele slave, propovăduind în limba slavonă.

Astfel, Moravia a căzut în sfera de influenţă papală iar Bulgaria,

Macedonia şi Serbia au intrat pe orbita Bizanţului.

Rechemat din surghiun

În ciuda surghiunirii lui Fotie, clerul din Constantinopol i-a rămas

credincios, chiar

dacă mulţi din episcopii săi au fost şi ei surghiuniţi. Chiar şi

bisericile sfinţite de el au fost

distruse. Nu a trecut mult până când împăratul Vasile şi-a dat seama

că bunăvoinţa sa faţă de

extremişti nu i-a adus foloasele pe care le nădăjduia. Schimbându-şi

politica, s-a alăturat

facţiunii moderate.

Purtarea paşnică şi plină de har a Sfântului Fotie a cucerit curând

respectul tuturor,

chiar şi al celor mai înverşunaţi duşmani ai săi. Şi împăratul a

recunoscut virtutea şi măreţia

lui Fotie şi cugeta să-l recheme din surghiun. Încet-încet, Vasile

recunoştea că atitudinea sa

faţă de Fotie fusese greşită şi încerca să o îndrepte.

Sfaturile cinstite ale Patriarhului Ignatie înrâuriseră mult pe

împăratul Vasile, căci

conştiinţa lui Ignatie îl încredinţa că şi el era vinovat de

prigonirea lui Fotie. Astfel că i-a vorbit împăratului despre

eliberarea sfântului bărbat.

În 875 Vasile i-a îngăduit lui Fotie, acum în vârstă de cincizeci şi

cinci de ani, să se întoarcă la Constantinopol unde i s-a dat un

apartament în palatul împărătesc. Fotie a fost numit şi rector al

Universităţii Magnaura. Apoi Vasile i-a încredinţat educaţia fiilor

săi, Leon

şi Alexandru. Constantin, întâiul născut al împăratului şi favoritul

său, era fructul unei

căsătorii din tinereţe cu Maria, o macedoneancă. Leon, Alexandru şi

Ştefan erau fiii Evdokiei

Ingherina, cei doi băieţi mai mici fiind născuţi după ce pusese mâna pe tron.

Marele dascăl Fotie spusese cândva: „Dobândirea învăţăturii se face

celui bătrân cel

mai tare toiag al vieţii şi-l duce fără durere pe cel aflat în floarea

tinereţii până la frumuseţea

virtuţii. Deci învăţaţi-vă copiii întru înţelepciune şi virtute, ca nu

numai la tinereţe să aibă

parte de o frumoasă purtare în viaţă, ci şi când îmbătrânesc să nu

aibă trebuinţă de ajutorul

altora."

Ca un făcător de pace, Fotie a dat de-o parte orice fel de pomenire a

răului şi şi-a

deschis inima, cerând lui Ignatie să se împace. Ignatie, om moral,

deşi înclinat spre iuţime, a

primit împăcarea cu Fotie. Apoi cei doi mari sfinţi au hotărât să

lucreze împreună la

îmbogăţirea Bisericii.

După împăcare între cei doi s-a ivit o nespusă dragoste şi

împreună-lucrare, încât

Ignatie adesea cerea sfatul sfântului Fotie. Iată ce scria Sfântul

Fotie despre noua sa prietenie:

„Am încercat toate căile pentru reaşezarea şi sporirea păcii. Amândoi

am căzut în genunchi,

am cerut iertare unul altuia şi fiecare l-a iertat pe celălalt pentru

orice i-ar fi greşit. Mai târziu, când (Ignatie) a căzut la pat şi a

cerut să mă vadă, l-am cercetat nu o dată sau de două ori, ci

de multe ori. Am făcut tot ce este cu putinţă să-i alin suferinţa. Şi,

dacă cuvintele pot aduce

vreo mângâiere, i-am dat-o şi pe aceasta." Fotie s-a folosit şi de

priceperea sa în probleme

medicale spre a alunga suferinţele fostului său potrivnic.

Restabilirea suveranităţii bizantine

Când coasta Adriaticii era ameninţată de arabii din Sudul Italiei, în

anul 867, puterea

navală bizantină a silit pe arabi să ridice asediul. Aceasta a întărit

din nou suveranitatea

bizantină asupra coastei adriatice răsăritene şi a dus la crearea

provinciei Dalmaţiei. După ce flota împărătească a respins atacul arab

asupra coastei dalmaţiene şi a despresurat

Dubrovnikul, bizantinii au intervenit în Italia de Sud. Vasile a făcut

o alianţă cu împăratul

Ludovic al II-lea şi cu Roma împotriva înaintării arabe, deşi aceasta

nu le-a adus nimic

bizantinilor.

În 873 Vasile s-a întors spre Răsărit unde a înaintat în regiunea

Eufratului şi a cucerit

Zapetra şi Samosata. Slăbirea regatului arab a facilitat dezvoltarea Armeniei.

Reîntorcându-se în Apus, poziţia bizantinilor în Italia s-a întărit

din nou în 876, când

principii de Benevento şi Bari s-au pus sub suveranitatea Bizanţului.

Era epoca când Bizanţul

era în stare să respingă atacurile arabe din regiunile de coastă ale

Dalmaţiei, Greciei şi

Peloponesului. Ei au reuşit chiar să ocupe Ciprul vreme de şapte ani,

deşi Siracusa a căzut în

mâinile arabilor în 878.

Cu toate acestea bizantinii au reuşit să pună din nou piciorul pe

teritoriul sudic al

Italiei continentale. După sosirea strălucitului general Nichifor Foka

a început o puternică şi

reuşită ofensivă bizantină care a dus la revenirea Italiei Sudice sub

stăpânirea bizantină.

Micile state italiene ce se duşmăneau între ele vedeau în Bizanţ

singurul factor stabil şi

puternic. Roma însăşi, ameninţată mereu de atacurile arabe pe coastele

sale, căuta şi ea ajutor

de la împăratul bizantin. Această stare de lucruri explică atitudinea

indulgentă în problemele

bisericeşti pe care papalitatea a fost nevoită să o adopte faţă de

Biserica din Constantinopol.

Reaşezarea pe scaunul patriarhal

Patriarhul Ignatie, dându-şi seama că i se apropie moartea, l-a

sfătuit pe împăratul

Vasile să reaşeze pe Fotie ca patriarh. Când împăratul Vasile a

hotărât să cerceteze din nou

pricina într-un sinod, Papa Ioan al VIII-lea a arătat bunăvoinţă şi a

trimis pe episcopii Pavel al

Anconei şi Evghenie al Ostiei în capitala bizantină. Apoi la 12

Octombrie 877 vârstnicul

Ignatie a adormit întru Domnul. Se zice că Ignatie a murit în braţele

lui Fotie. Numele lui Ignatie a fost adăogat la Sinodicon 167 de către

Fotie, în primul an al celui de-al doilea

patriarhat al său, în Duminica Ortodoxiei din 878.

La trei zile după adormirea lui Ignatie, iubitul nostru Fotie s-a

urcat pe scaunul

patriarhal pentru a doua oară şi curând avea să fie recunoscut şi de

Roma. Când legaţii latini au sosit la Constantinopol, Patriarhul

Fotie, atunci în vârstă de cincizeci şi opt de ani, era pe

scaunul episcopal.

În Noiembrie 879 s-a convocat un sinod la Constantinopole, în Biserica

Sfânta Sofia,

la care au luat parte trei sute optzeci şi trei de episcopi. Întrucât

nou-sosita delegaţie papală nu

fusese autorizată de Papa să ia parte la sinod, împăratul Vasile şi

Patriarhul Fotie l-au poftit în

mod oficial pe Papa Ioan al VIII-lea să participe. Papa şi-a trimis ca

reprezentant pe Cardinalul Petru, care urma să se alăture celorlalţi

doi episcopi latini, Pavel al Anconei şi Evghenie al

Ostiei.

La sinod legaţii Papei Ioan au ascultat fără să se împotrivească

citirea Crezului Niceo-

Constantinopolitan fără adaosul Filioque, atât de larg folosit în

Apus. De fapt adaosul Filioque

fusese osândit în chip solemn în a şasea şedinţă a Sinodului. Legaţii

Papei, cei ai scaunelor

patriarhale răsăritene şi toţi episcopii s-au alăturat osândirii.

Crezul Niceean a fost întărit de către toţi ierarhii de faţă care au

spus: „Negreşit,

Simbolul Credinţei de la Soborul din Niceea, aşezat şi întărit de

către toate Soboarele a Toată

Lumea, să fie proclamat şi la acest Sinod a Toată Lumea." La aceasta

trimişii papali au

adăugat: „Aşa cum ne porunceşte slăvitul şi marele nostru împărat şi

fraţii noştri clerici, se

cade a nu se mai alcătui un nou Simbol. Fie ca acesta vechi, care este

ţinut şi crezut de către

întreaga lume, să fie proclamat şi întărit din nou."

Apoi cu toţii au vestit că oricine cu îndrăznire preschimbă Simbolul

Credinţei „fie cu

vorbe mincinoase, adăogiri ori lipsuri, (…) pe unul ca acela îl

scoatem cu totul din cinul său de

va fi cleric; iar de este mirean, îl afurisim, după mai nainte

rânduita osândă a sfintelor Soboare

a Toată Lumea."

După ce Sinodul a recunoscut şi întărit în unanimitate pe Fotie,

smeritul patriarh a

răspuns: „Fie ca Dumnezeu să scufunde în uitare cele din trecut. Cât

despre noi, să aflăm

întărire în iertare şi să nu ţinem minte răul. Mai bine să rămânem

tăcuţi despre aceste lucruri

sau măcar să le pomenim numai pe scurt şi cu înfrânare. Fiind noi

oameni păcătoşi şi

neînsemnaţi, este mai bine a rămânea tăcuţi asupra vrăjmăşiei pe care

a pricinuit-o. Numai dacă este mare nevoie să mai pomenim de aceasta."

Scrisorile de felicitare ale Papei. În scrisorile sale către Sinod

Papa Ioan al VIII-lea îl

recunoştea pe Fotie ca patriarh legiuit. El osândea sinoadele

anterioare ţinute la Roma şi

Constantinopol care l-au osândit pe Fotie. Apoi scrie spre lauda lui

Fotie: „Primiţi-l pe Fotie,

minunatul şi cucernicul ierarh al lui Dumnezeu şi Patriarh, fratele şi

împreună-slujitorul

nostru. El are aceeaşi soartă, aceeaşi parte şi aceeaşi moştenire cu

cea a Bisericii Romei.

Primiţi-l nu numai pentru virtutea sa, ci şi pentru ca sminteala să se

ridice din mijlocul nostru

şi pacea şi dragostea lui Dumnezeu să se sădească în locul ei.

Primiţi-l fără şovăire sau

167 Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde o slujbă specială, ce se

săvârşeşte în fiecare an în Duminica Ortodoxiei

(prima Duminică din Postul Mare) şi unde se pomenesc cu aclamaţii toţi

apărătorii Ortodoxiei, dându-se totodată

anatemei toţi ereticii.

îndoială, cu dragoste şi credinţă. Lepădaţi toată otrava răutăţii,

amăgirii, făţărniciei şi

îndoielii, şi primiţi-l aşa cum l-a primit Biserica Romei. Am aflat de

la aproape toţi că acest

bărbat este împodobit cu multe virtuţi dumnezeieşti, adică cu

înţelepciune şi chibzuinţă în cele

omeneşti şi în cele dumnezeieşti. El are de asemenea toate celelalte

virtuţi lucrătoare şi

osârdie fierbinte, făcându-se truditor al lui Dumnezeu. (…) Am

judecat că nu se cade a lăsa

nelucrător un asemenea bărbat; căci fiind ridicat la înaltul rang de

Patriarh al Bisericii voastre

şi strălucind din nou, va face din nou faptele sale obişnuite, cele

plăcute lui Dumnezeu, pentru

preoţi şi înalţii preoţi.

„Hotărâm ca sinodul ţinut la Roma în vremea Papei Adrian şi cel ţinut la

Constantinopole împotriva aceluiaşi Fotie să fie lepădate cu totul,

desfiinţate, şi să nu fie

adunate şi numărate cu sfintele Sinoade. Nici adunările de episcopi ce

au primit rău pe Fotie

să nu fie socotite vrednice a se numi Sinoade."

Scrisoarea era semnată nu doar de către Papa Ioan, ci şi de către

episcopii apuseni.

Însă scrisorile lui Ioan erau pline de noile doctrine ale Papalităţii.

Papa pretindea că are, prin

drept dumnezeiesc, grija tuturor Bisericilor, şi că ţinea locul

Sfântului Petru. El pretindea că a fost rugat de bizantini să

primească pe Fotie în vrednicia patriarhatului şi chiar în tagma

clericală. Ioan mai scria că îi dă iertarea lui Fotie în temeiul

puterii ce a primit prin Sfântul

Petru, de a lega şi dezlega toate fără osebire 168. Deşi scrisorile

Papei erau deosebit de

linguşitoare faţă de Fotie, sfântul bărbat nu s-a lăsat amăgit de

cuvintele Papei privitoare la

întâietate.

Papa condiţiona recunoaşterea lui Fotie, zicând că acesta trebuie să

ceară iertare în

sinod pentru cele petrecute în trecut. El adaogă că, dacă Patriarhul

făcea acest lucru, nu va mai

primi un canon de iertare. Fotie a respins acest lucru, fiindcă nu se

socotea răspunzător pentru

trecut. Papa mai poruncea ca Fotie să renunţe la toată jurisdicţia

asupra Bulgariei şi îl oprea de

a face acolo vreo hirotonie. El scria apoi că Fotie trebuie să

primească în comuniunea sa pe

toţi episcopii hirotoniţi de Ignatie, iar dacă episcopii ignatieni ar

refuza să intre în comuniune

cu Fotie, Papa îi ameninţă cu excomunicarea 169.

Din tonul cuvintelor Papei Ioan al VIII-lea se vede că el dă poruncă

după poruncă şi

pretinde a avea stăpânire absolută de obârşie dumnezeiască. Când

scrisorile papale s-au tradus

în greceşte, toate frazele privitoare la primatul papal au fost

scoase, după care copiile revizuite

s-au citit la Sinodul din 879. Era vădit că dacă scrisorile s-ar fi

citit în Sinod nemodificate,

toată nădejdea de pace s-ar fi spulberat. Astfel că s-a scos orice

cuvânt ce ar fi putut da să se

înţeleagă că Papa ar voi să fie suveranul Bisericii. Când scrisorile

au fost citite în forma lor

revizuită legaţii latini nu au protestat.

Cardinalul Petru. Însă Cardinalul Petru i-a întrebat pe membrii

sinodului: „Primiţi

scrisoarea Papei?" Sinodul a răspuns: „Primim tot ce priveşte unirea

cu Fotie şi folosul

Bisericii, însă nu ceea ce priveşte pe împăratul şi provinciile sale."

Prin aceste cuvinte,

Sinodul respingea pretenţiile Papei asupra Bulgariei 170.

Spre a avea o mai bună înţelegere asupra stării de spirit a

episcopilor participanţi, să

ascultăm un fragment din actele Sinodului:

„Cum s-a urcat din nou patriarhul Fotie pe scaunul său?", întrebă Petru.

Sinodul răspunse: „Cu încuviinţarea celor trei Patriarhi, după

rugămintea împăratului;

sau, mai bine zicând, supunându-se silniciei ce i s-a făcut şi

rugăminţilor a toată Biserica

Constantinopolei."

„Cum", întrebă Petru, „n-au fost silnicii din partea lui Fotie? N-a

lucrat el tiraniceşte?"

„Dimprotivă", zise sinodul, „totul s-a petrecut cu pace şi linişte."

„Slavă Domnului!" răspunse cardinalul Petru 171.

168 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 224.

169 Ibid., p. 223.

170 Ibid., p. 224.

171 Ibid., p. 225.

Patriarhul Fotie se adresează Sinodului. După ce s-a dat răspuns la

aceste întrebări,

Fotie luă cuvântul şi grăi astfel: „Vă mărturisesc înaintea lui

Dumnezeu, nu am dorit niciodată acest scaun; cea mai mare parte din

cei ce sunt aici o ştiu bine. Întâia oară l-am luat fără voia

mea, vărsând multe lacrimi, după ce mult timp m-am apărat, şi în urma

unei silnicii

neînduplecate a împăratului care domnea atunci, însă cu consimţământul

episcopilor şi al

clerului, care dăduseră voturile lor fără ştirea mea. M-au pus chiar

şi sub strajă…"

Episcopii de faţă l-au întrerupt, zicând: „O ştim toţi, sau prin noi

înşine, sau prin

martorii care ne-au spus-o."

Când s-au citit hotărârile, toţi cei de faţă au spus: „Aşa cugetăm,

aşa şi vestim. Suntem cu toţii într-un cuget. În aceasta Papa Ioan

ne-a bucurat mai mult decât oricine. Căci (…) am nimicit, lepădat şi

afurisit ca necanonic tot ceea ce s-a scris, spus şi făcut împotriva

preasfântului Patriarh, şi făcând aceasta, ne-am alăturat noi înşine

lui întru sfântă părtăşie, făcându-ne împreună-lucrătorii săi 172."

Trimişii papali au adăugat: „Aşa cum soarele stă numai pe cer, dar

totuşi luminează

pământul, tot aşa şi stăpânul nostru, Domnul Fotie, şade în

Constantinopol şi luminează toată

zidirea şi îi dă strălucire 173."

„Dumnezeu a învoit", urmă sfântul Patriarh, „ca să fiu alungat. Nu am

căutat a reveni.

Nu am întărâtat nicidecum la răscoale. Am stat liniştit, mulţumind lui

Dumnezeu şi supus

judecăţilor Sale, fără a supăra urechile împăratului, fără dorinţă,

nici nădejde, de a fi readus.

Dumnezeu, Carele lucrează minuni, a atins inima împăratului. (…); el

m-a rechemat din

surghiunul meu. Însă cât timp a vieţuit Ignatie, de fericită amintire,

n-am putut a mă hotărâ să-mi reiau scaunul, cu toate îndemnurile şi

stăruinţele ce mai mulţi îmi făceau în această

privinţă." Sinodul a zis: „Este adevărat."

„Am voit", urmă Fotie, „a întări pacea cu Ignatie în toate chipurile.

Ne-am văzut la

palat; ne-am aruncat unul la picioarele altuia şi ne-am iertat unul pe

altul. Când el a căzut bolnav, m-a chemat la el; l-am vizitat de mai

multe ori şi i-am dat toate mângâierile de care

eram destoinic. El mi-a recomandat persoanele ce îi erau mai scumpe,

şi am purtat grijă de ele. După moartea sa, împăratul a stăruit

deosebi şi în public şi a venit el însuşi la mine ca să

mă îndemne să mă supun dorinţelor episcopilor şi clerului. Am cedat la

o schimbare atât de

minunată, pentru a nu mă împotrivi lui Dumnezeu." Sinodul a zis: „Aşa este 174."

Alte hotărâri ale sinodului. Sinodul a mai afirmat că Papa era un

patriarh ca toţi

patriarhii. El nu posedă autoritate asupra întregii Biserici. Astfel

nu era neapărată nevoie ca

Patriarhul Constantinopolului să fie confirmat de Pontiful Romei.

Când legaţii papali au cerut ca Bulgaria să fie pusă sub jurisdicţia

Romei, Fotie a

răspuns că în clipa de faţă nu se mai poate discuta această problemă,

întrucât hotărârea se va

lăsa împăratului. Apoi, la sugestia lui Fotie, Sinodul a dat un canon

conform căruia episcopul

Romei se poate bucura doar de acele privilegii pe care le avea în chip

canonic până atunci,

adică întâietatea de cinstire. Prin aceste măsuri Sinodul interzicea

Romei să-şi extindă sau să-şi amendeze prerogativele în vreun fel 175.

În şedinţele următoare, legaţii scaunelor patriarhale ale Alexandriei,

Antiohiei şi

Ierusalimului dădură dovezi desăvârşit adevărate că Patriarhii lor

fuseseră totdeauna în

comuniune cu Fotie; că pretinşii legaţi, ce asistaseră la sinodul din

869, nu erau decât nişte

„trimişi ai saracinilor", după cum însuşi Fotie scrisese în protestul

său contra acestei adunări.

Ca urmare, hotărârile Sinodului constantinopolitan din 869-870 au fost

revocate de către

Sinodul prezent din 879. Deşi sinodul din 869-870 a fost anatematizat

de către legaţii Romei,

de către legaţii celorlalte scaune patriarhale din Răsărit, şi de

către toţi episcopii, totuşi până

astăzi Roma numeşte în mod greşit Sinodul din 869 „al Optulea Sinod Ecumenic."

172 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 61.

173 Mansi, Sacrorum, 501.

174 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 225-226.

175 Iustin Popovici, „The Life of St. Photios", op. cit., p. 63.

Însă faptul de a fi numit al Optulea Sinod Ecumenic este o cinste

nemeritată, datorată

erorii canoniştilor latini din veacul al unsprezecelea. Când au găsit

actele sinodului în arhivele

Lateranului, ei au fost încântaţi să citească acolo o hotărâre ce

oprea pe mireni să se amestece

în alegerea unui episcop. Aşa de încântaţi au fost de această

descoperire, încât nu numai că au uitat că sinodul cu pricina fusese

osândit, ci l-au înălţat a fi unul dintre cele mai mari sinoade

ale creştinătăţii 176.

O altă scrisoare

a Papei Ioan al VIII-lea

Când Papa Ioan al VIII-lea a aflat despre rezultatele Sinodului din

879-880, a încercat

simţăminte amestecate. Erau câteva lucruri care îi stârneau mânia:

faptul că ideile papale

privitoare la supremaţie nu au fost primite, că scrisorile sale au

fost revizuite în traducerea

grecească şi că tot nu a primit Illiria şi Bulgaria. În ciuda

acestora, Papa a recunoscut

hotărârile Sinodului din 879-880, care fusese un sinod de unire între

creştinismul răsăritean şi

cel apusean.

După primirea hotărârilor sinodului Papa a hotărât să-şi trimită un legat la

Constantinopol. El trebuia să stăruie pentru anularea oricărei măsuri

de la Sinod care nu

convenea Papei. Legatul mai fusese instruit să obţină concesii în

privinţa Bisericii Bulgare.

Spre cinstea sa, Papa Ioan, în ciuda tuturor plângerilor sale, nu a

mărturisit erezia lui

Filioque şi nu a îngăduit nimănui să schimbe Crezul. De fapt, după ce

a primit actele

Sinodului, Papa Ioan a scris Patriarhului Fotie despre adăugirea la Crez:

„Vă este cunoscut că trimisul vostru, vorbind cu noi asupra Crezului,

a găsit că îl

ţinem aşa după cum l-am primit de la început, fără a adăuga sau a

scoate ceva din el, căci

cunoaştem aspra pedeapsă ce merită cel ce ar cuteza a se atinge de el.

Astfel, pentru a vă

linişti asupra acestei pricini care a fost pentru Biserică o piatră de

poticnire, noi vă declarăm

încă o dată că nu numai că îl rostim astfel, dar că osândim chiar pe

cei ce, în nebunia lor, au

avut cutezarea a lucra altminteri decât la început, drept călcători ai

cuvântului dumnezeiesc şi

măsluitori ai învăţăturii lui Iisus Hristos, ai Apostolilor şi a

Părinţilor care ne-au predat Crezul

prin sinoade. Noi declarăm că partea lor este cea a lui Iuda, pentru

că au lucrat ca şi el, fiindcă

dacă ei nu dau morţii însuşi trupul Domnului, totuşi sfâşie pe

credincioşii lui Dumnezeu, care

sunt mădularele Domnului, prin mijlocirea schismei, dându-i pe ei ca

şi pe dânşii morţii

veşnice, după cum a făcut nevrednicul ucenic. Socotesc, cu toate

acestea, că Preasfinţia

Voastră, care este plin de înţelepciune, nu poate să nu cunoască că nu

este lesne a face să se

primească această părere de toţi episcopii noştri şi a schimba în

puţin timp un obicei atât de

însemnat care a prins rădăcină de atâţia ani. Pentru aceasta noi

credem că nu trebuie a sili pe

nimenea să părăsească acest adaos făcut la Crez, ci că trebuie a lucra

cu cumpătare şi

înţelepciune, îndemnând puţin câte puţin a se părăsi de această

hulire. (…) Se cuvine deci ca Preasfinţia Voastră să nu se

smintească prea tare de noi şi să nu se depărteze de sănătoasa parte a

trupului Bisericii noastre, ci să lucreze cu râvnă, prin blândeţea şi

chibzuinţa sa, la întoarcerea celor ce s-au depărtat de la adevăr,

spre a merita cu noi răsplata făgăduită,

închinăciune în Domnul, frate catolic, şi după vrednicie cinstit!" 177

Deşi răposatul papă Nicolae I aprobase ciudata dogmă nouă a lui

Filioque, ea a fost

respinsă ca hulitoare sub noul papă Ioan al VIII-lea. Este de

necontestat că scrisoarea a venit

dinspre Apus spre Răsărit, închizându-se astfel gura celor ce s-ar

strădui să îi dezmintă

autenticitatea.

Însă legatul Papei Ioan avea să întâlnească refuzul categoric al

împăratului Vasile şi al

Patriarhului Fotie faţă de orice privea supremaţia papală şi bulgarii.

Vasile a mers până acolo

încât l-a arestat pe legat şi l-a ţinut prizonier vreme de o lună. Se

pare că acel legat se numea

176 Gerostergios, St. Photios the Great, op. cit., pp. 90-91.

177 Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 235-236.

Marin, şi ar fi fost mai târziu urmaşul lui Ioan al VIII-lea. Ca

urmare, legăturile dintre

bizantini şi Roma nu au încetat cu totul, dar au devenit întâmplătoare

şi destul de vagi.

Al doilea patriarhat al lui Fotie

Vestitul ierarh ajunsese în culmea puterii sale, făcând Biserica un

izvor de mare

întărire duhovnicească pentru toate lucrările omeneşti. Lucrarea

propovăduirii Evangheliei şi

filantropia ocupau un loc de frunte. Cu toate acestea el nu trecea cu

vederea nici studiile şi

alcătuirea de noi scrieri, ca şi învăţarea celor iubitori de

învăţătură. Sfântul Fotie s-a dovedit a fi un patriarh eficient a

cărui lucrare de reformare a Şcolii Patriarhale a fost deosebit de

preţioasă.

Epanagoghì. Împăratul Vasile a reactualizat codul de legi, Epanagoghi, la care

strălucitul Fotie a alcătuit prefaţa. Epanagoghi cuprindea părţi ce se

ocupau de drepturile şi

îndatoririle împăratului, Patriarhului şi altor dregători mireni sau

bisericeşti. Politica Statului

şi a Bisericii era definită ca o unitate alcătuită din multe părţi şi

mădulare. Ea avea în frunte pe

împărat şi pe Patriarh, a căror sarcină era aceea de a lucra împreună

în strânsă şi paşnică

armonie pentru binele oamenilor. După cum afirmaseră Iustinian şi Leon

al III-lea la vremea lor, „întrucât lumea este alcătuită, ca şi omul,

din părţi şi mădulare, cele mai mari şi mai

trebuincioase părţi ale ei sunt împăratul şi Patriarhul. Pentru aceea,

pacea şi fericirea supuşilor, trupeşte şi sufleteşte, se săvârşeşte

atunci când împăratul şi preoţia găsesc bunaînţelegere şi

împreună-glăsuirea (symphonia) în toate lucrurile 178."

Conform documentului, împăratul trebuia să întărească şi să susţină nu

numai cele

spuse în Sfânta Scriptură, ci şi dogmele statornicite de cele Şapte

Sinoade Ecumenice; şi,

bineînţeles, legile romane ale predecesorilor săi. Însă „împăratul

trebuie să lucreze în chip de lege atunci când nu este niciuna scrisă,

însă faptele sale să nu încalce legiuirea canonică 179."

Deşi împăratul era autoritatea legală care trebuia să întărească şi să

susţină adevărata

învăţătură, aşa cum este ea înfăţişată de Scripturi şi de cele Şapte

Sinoade, autorul textului

căuta să limiteze puterile împăratului în domeniul bisericesc şi să

prevină intervenţia sa în

probleme dogmatice. Definind drepturile Patriarhului, documentul

afirmă: „Patriarhul este

icoana vie şi însufleţită a lui Hristos, fiind chip al adevărului prin

fapte şi cuvinte. Patriarhul trebuie mai întâi să păzească cu trezvie

şi cucernicie pe cei pe care Dumnezeu i-a dat în grija

sa. Apoi trebuie, pe cât este cu putinţă, să aducă la unirea cu

Ortodoxia pe toţi ereticii. În sfârşit, prin sfiala pe care o insuflă,

prin strălucirea şi minunata sa purtare, să-i facă pe necredincioşi să

urmeze Credinţa. (…) Singur Patriarhul trebuie să tâlcuiască

canoanele predate de Părinţi şi hotărârile date de sfintele Sinoade.

Patriarhul trebuie să desluşească şi să hotărască acele lucruri ce au

fost rânduite şi aşezate de Părinţii cei dintâi de la Sinoadele a

toată lumea şi locale. (…) Supravegherea tuturor celor duhovniceşti

este în sarcina

Patriarhului, dar poate fi trecută şi la cei hotărâţi de el că trebuie

să li se dea această

puternicie. De asemenea, numai el (şi cei pe care el îi numeşte) este

socotitorul şi judecătorul

în toate cele ce ţin de pocăinţă, întoarcerea de la păcat, erezie. (…)" 180

Deci căpetenia laică trebuie să aibă grijă de bunăstarea materialnică

a supuşilor, iar

căpetenia duhovnicească este însărcinată cu bunăstarea duhovnicească a

turmei. Trebuie reamintit faptul că Epanagoghi nu a fost alcătuită de

împărat, ci de către marele Patriarh

Fotie; totuşi ea nu a fost pusă niciodată în aplicare.

Unii dintre criticii ostili lui Fotie l-au învinuit că foloseşte

cuvinte mai potrivite unui

pontif latin decât unui ierarh bizantin. Însă trebuie să ne reamintim

că sfântul bărbat ştia

foarte bine din experienţa sa şi din lecturi că mulţi din cei ce au

şezut pe scaunul împărătesc

178 În Jus Graeco-Romanum IV, Leipzig, 1852, pp. 181-184, Titulus III, 1.

179 Ibid., Titulus II, 6.

180 Ibid., Titulus III, 1.

şi-au dus până la capăt firea căzută, făcând prăpăd în Biserica lui

Hristos. Experienţele din

copilărie legate de cumplitele prigoane pricinuite de iconoclaşti l-au

făcut negreşit să creadă

că împăratul avea nevoie de ordine şi responsabilitate. Într-o omilie

datând din vremea primei

sale înscăunări, Fotie ataca pe împăraţii iconoclaşti care se

strecuraseră pe tronul Noii Rome.

„Ei au dezbrăcat Biserica, Mireasa lui Hristos, de podoabele Ei şi în

chip nesocotit i-au

pricinuit răni amare; încât chipul i s-a umplut de urmele ranelor şi

era dezgolită şi sluţită.

După ce i-au pricinuit mulţime de rane, duşmanii ei au căutat, în

turbarea lor, să o scufunde în

uitare – asemănându-se astfel nebuniei Iudeilor. Ea încă poartă pe

trupul ei urmele ranelor, ca

mărturie a scopului isaurian şi nedumnezeiesc 181."

Învăţătura lui Fotie despre legătura dintre Biserică şi Stat defineşte

limpede preoţia ca

urmând pildei lui Hristos, adică lăsând Cezarului cele ale Cezarului,

căci împărăţia Sa nu este

din lumea aceasta. Teoria dublei stăpâniri din Epanagoghi nu este

unică în Bizanţ. Mai devreme, în veacul al VI-lea, împăratul

Iustinian, în a Şasea Novelă, afirmase explicit

deosebirea între sacerdotium şi imperium, ca două autorităţi separate,

obârşite de la

Dumnezeu pentru omenire. Patriarhul Fotie nu făcea decât să o aducă

aminte împăratului şi

episcopilor deopotrivă.

Lucrarea, compilată în numele împăraţilor Vasile, Leon şi Alexandru, aparţine

perioadei de după 879. Totuşi, aşa cum am pomenit, Epanagoghi nu a

fost publicată oficial.

Teoria îndoitei stăpâniri presupune o legătură ideală între puterea

laică şi cea bisericească în

acord cu ideile predominante în sfera Bisericii Ortodoxe. În orice

caz, Fotie avea să descopere

curând că, în practică, îndoita stăpânire venea în contradicţie acută

cu noul împărat.

Eforturi misionare în Imperiu. Domnia lui Vasile I a fost marcată de câteva

încercări de a răspândi Ortodoxia printre păgâni. Bizantinii s-au

străduit să-i convingă pe ruşi

(deşi nu se ştie încă pe care dintre ei) să primească mântuitorul

Botez. Convertirea majorităţii

triburilor slave aşezate în Peloponez a avut loc în vremea lui Vasile

I. Slavii păgâni au rămas

în munţii Taighet.

Relaţiile cu papalitatea. Relaţiile cu Apusul erau încă încordate, din

pricina poziţiei

lui Fotie faţă de ideile papale asupra primatului. După uciderea lui

Ioan al VIII-lea, Marin I,

cunoscut şi ca Martin al II-lea (882-884), a fost ales episcopul

Romei. Marin fusese unul din

legaţii papali la Sinodul din 869, ce fusese anatematizat la Sinodul

din 879. De asemenea, se spune că Marin fusese prigonit de împăratul

Mihail al III-lea pentru ceea ce făcuse la Sinodul

din 869. Având deci o ranchiună de satisfăcut, Marin a validat Sinodul

din 869 care-l osândea

pe Fotie.

Urmaşul lui Marin, Adrian al III-lea (884-885), a păstrat o opinie

moderată. Urmaşul lui Adrian, Ştefan al V-lea (885-891), a urmat

îndeaproape poziţia predecesorilor săi de tristă

amintire, Nicolae I şi Marin. El a reaşezat hotărârile Sinodului

Tâlhăresc din 869 şi a trimis o

scrisoare împăratului Vasile I. Iată câteva fragmente foarte vrednice

a fi luate în seamă:

„După cum Dumnezeu", zice el, „v-a dat suveranitatea lucrurilor

vremelnice, noi de asemenea

am primit de la el, prin Sfântul Petru, verhovnicul apostolilor,

suveranitatea lucrurilor

duhovniceşti. (…) Nouă ni s-a încredinţat purtarea de grijă a

turmei; această purtare de grijă

este cu atât mai înaltă, cu cât cerul este deasupra pământului.

Ascultaţi ce a zis Domnul lui

Petru: Tu eşti Petru, etc. (…) Rog dar Evsevia Voastră de a cinsti

numele şi vrednicia

verhovnicului apostolilor, supunându-se hotărârilor sale; căci

episcopatul în toate Bisericile

pământului îşi trage obârşia de la Sfântul Petru, prin care noi

învăţăm pe toţi credincioşii şi le

arătăm sănătoasa şi nestricăcioasa învăţătură 182." Ştefan mai

pretindea că legaţii papei

Silvestru, la întâiul Sinod de la Niceea, au statornicit principiul

„că întâiul scaun nu poate fi

judecat de nimeni."

Exprimându-şi dezaprobarea faţă de Fotie, Ştefan pretindea că Fotie

n-a fost niciodată

decât laic, fiindcă nu avea episcopatul de la Roma. El scria

împăratului: „Biserica Romană nu

181 D. S. White, Patriarch Photios of Constantinople, op. cit., p. 91.

182 Apud Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 237.

v-a scris oare vouă să ţineţi un sinod la Constantinopole? Vă întreb,

cui putea ea să scrie?

Laicului Fotie? Dacă voi aţi avea un patriarh, Biserica noastră l-ar

cerceta adeseori prin

scrisori. Însă, vai, slăvitul oraş al Constantinopolei este fără

păstor, şi dacă iubirea ce vă purtăm nu ne-ar face a suferi cu răbdare

nedreptatea făcută Bisericii noastre, am fi fost siliţi a

rosti contra înşelătorului Fotie, care a vorbit atât de nevrednic

împotriva noastră, pedepse mult

mai aspre decât cele ce au fost date de către predecesorii noştri 183."

Deşi scrisoarea a fost trimisă împăratului Vasile, el nu a primit-o.

Ea avea să fie primită şi citită în capitală când schiptrul împărăţiei

era ţinut de Leon cel înţelept (886-912).

Papa Ştefan a murit ştrangulat în închisoare.

Mistagoghia,

adică începătura Tainelor

Vreme de mulţi ani, sfântul bărbat, trâmbiţa ce vestea purcederea

Duhului Sfânt de la

Tatăl, s-a ocupat de problema lui Filioque. În 883 el a trimis vestita

sa scrisoare Mitropolitului

Acvileii din Italia, apărând poziţia ortodoxă.

Iată ce scria fericitul Fotie, cel cu dumnezeiesc grai: „Ne-a ajuns la urechi că

unii dintre cei ce vieţuiesc în Apus, fie nemulţumiţi cu graiul

Domnului, ori fiindcă nu au

înţelegerea hotărnicirilor şi dogmelor Părinţilor şi Sinoadelor, ori

fiindcă au trecut cu vederea

acrivia acestora, ori fiindcă au cugetele nesimţitoare la aceste

lucruri (căci altfel nu ştiu cum

să zic), au strecurat învăţătura (să nu fie!) că Dumnezeiescul şi

Preasfântul Duh purcede nu de

la Dumnezeu, adică de la Tatăl, ci şi de la Fiul, şi printr-o astfel

de rostire pricinuiesc multă

vătămare celor ce cred aceasta 184."

Limba lui Fotie s-a făcut condeiul Mângâietorului care grabnic dă

izbăvire celor ce

recunosc stăpânirea Sa, insuflând cunoaştere cerească în sufletele

lor. Fotie, cel cu inimă

curată, luminată din belşug de razele strălucitoare ale

Dumnezeiescului Duh, în anul 885, la

vârsta de şaizeci şi cinci de ani, a scris un lung tratat, Mistagoghia

Duhului Sfânt 185.

Mistagoghia sau începătura Tainelor, este un tratat despre învăţătura

tainică pentru Duhul

Sfânt. Fotie, înţeleptul descoperitor al tainelor, nu spune pe nume

sprijinitorilor apuseni ai lui

Filioque, căci folosirea lui era atât de răspândită încât osebirea

anumitor persoane de frunte ar

fi fost socotită ca un atac personal. Dimpotrivă, sfântul bărbat voia

ca tratatul să fie educativ,

ceea ce şi dovedeşte din plin. Se atacă poziţiile şi doctrinele, nu

persoanele 186.

La început, Fotie declară: „Mai mult decât orice altceva, însuşi

graiul Domnului li se

împotriveşte. (…) Care grai? Cela ce zice: Duhul adevărului care de

la Tatăl purcede (In. 15,

26). Însuşi Fiul ne dă tainica Sa învăţătură că Duhul purcede de la Tatăl 187."

În deplină conglăsuire cu teologia ortodoxă, Fotie scrie: „Atât Fiul

cât şi Duhul Sfânt

se ivesc din una şi aceeaşi Cauză, adică din Tatăl, chiar dacă Duhul

este prin purcedere, iară

Fiul prin naştere. (…) Amândoi s-au ivit din Cauză cu aceeaşi

vrednicie. (…) Dacă Duhul este

socotit a avea o îndoită cauză şi suferă o îndoită purcedere, oare nu

va urma de aici că este

compus? Oare nu se va afirma în chip hulitor că Duhul cel de aceeaşi

cinste este mai puţin

decât Fiul? (…) Oare nu se va afla stricată tocmai simplitatea,

însuşirea osebitoare a

Treimii?" 188

Sinoadele. Sfântul Fotie, neclintitul şi dumnezeiescul stâlp al

Credinţei, înşiruie, ca pe

nişte desluşite şi limpezi mărturii, de Dumnezeu insuflatele Soboare a

Toată Lumea, care dau

mărturie despre învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl.

„Odinioară ei (adică Sfinţii

183 Ibid., pp. 237-238.

184 Val. Ep. 5.

185 PG 102, 262-291.

186 St. Photios, On the Mystagogy of the Holy Spirit, Studion

Publishers, Inc., NY, 1983, p. 69.

187 Ibid., p. 69.

188 Ibid., p. 70.

Părinţi) au văzut cu ochi proroceşti această nou-născocită păgânătate

şi au osândit-o în scris,

în cuvânt şi în gând. (…) Dintre Soboarele a Toată Lumea, al Doilea

(Constantinopol, 381) a

dogmatizat de-a dreptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl; al Treilea

(Efes, 431) a primit

acea învăţătură; al Patrulea (Calcedon, 451) a întărit-o; al Cincilea

(Constantinopol, 533) a

rămas statornic în aceeaşi părere; al Şaselea (Constantinopol,

680-681) a propovăduit aceeaşi;

iar al Şaptelea (Niceea, 787) a pecetluit-o în chip strălucit prin dispute 189.

„Dacă se primesc două cauze în dumnezeieşte-stăpânitoarea şi

suprafiinţiala Treime,

atunci unde mai este mult cântata şi lui Dumnezeu cuvenita măreţie şi

unică stăpânie?" 190 Şi

„Dacă Fiul este statornicit astfel drept principiu şi cauză, (…) cum

poţi să nu spui că în Treime

sunt două principii osebite?" 191

„Această necinstitoare învăţătură împarte în două ipostasul Tatălui;

sau, oricum, legiuieşte negreşit că Persoana Fiului subsumează o parte

din ipostasul Tatălui. (…) întrucât

Fiul se face parte a Tatălui, taina înfricoşată a Treimii este tăiată

în două 192." Însă „dacă

însuşirea osebitoare a Tatălui este făcută să devină însuşirea

osebitoare a Fiului, atunci în chip

limpede însuşirea osebitoare a Fiului poate fi făcută să devină a Tatălui 193."

Părinţii apuseni. Vorbind despre Părinţii apuseni (precum Sfântul Ambrozie ori

Sfântul Grigorie Dialogul) care par să sprijine această adăogire,

Sfântul Fotie arăta: „Nu ai

luat în seamă faptul că şi ei erau oameni, şi că nimeni din cei făcuţi

din ţărână şi din materie

schimbătoare nu se poate ţine pururea deasupra greşalelor omeneşti.

Căci cu adevărat se

întâmplă ca urma vreunei prihăniri să se lipească până şi de oamenii

cei mai aleşi 194." Fotie sugerează apoi că este cu putinţă ca

scrierile lor să fi fost interpolate sau că poate se adresau

„neputinţei" anumitor ascultători 195.

Trebuie să ne aducem aminte că primii Părinţi nu deosebeau de obicei

între purcederea

din veşnicie şi cea vremelnică a Duhului. Această problemă nu se

pusese Sfinţilor Ambrozie

şi Grigorie, care nu aveau nici un motiv să gândească în termenii unei

probleme ce nu se

pusese. Pe deasupra, niciunde aceşti doi Părinţi nu arată că se referă

la „Treimea

transcendentă" sau la „Treimea iconomică." În acest context, termenul

„transcendent" se

referă la Persoanele Treimii în legătura lor veşnică şi lăuntrică; iar

„iconomic" se referă la

iconomia dumnezeiască, adică legătura lor cu noi, cu lumea, etc 196.

Mulţi Părinţi au admis că,

în veşnicie, Duhul purcede din Tatăl dar sălăşluieşte în Fiul.

După ce pomeneşte câţiva Părinţi latini, Sfântul Fotie aduce

strălucita mărturie a Sfântului Leon cel Mare (papă între anii

440-461), „stâlpul celui de-al Patrulea Sobor a Toată

Lumea, care a învăţat desluşit că Preasfântul Duh purcede de la Tatăl.

El străluceşte cu lumina aceleiaşi Ortodoxii nu numai asupra

întregului Apus, ci şi până la hotarele Răsăritului…" Pe cei ce

învaţă altfel, „Leon îi osândeşte, dacă sunt preoţi, să fie scoşi din

preoţie", iar pe

ceilalţi, călugări sau mireni, „să fie daţi anatemei." Sfântul Leon

„în mod deschis a ratificat

aceste lucruri prin sfinţii bărbaţi Pashasin, Lucensie şi Bonifatie 197."

Papa Leon a hotărât chiar ca la slujbe să se rostească Crezul în

greceşte, ca nu cumva

nepotrivirea latinei să dea prilej de hulă. Urmaşul său de mult mai

târziu, Papa Benedict I

(575-579), a păstrat şi el acest obicei.

Pe bună dreptate strigă sfântul Fotie: „Vedeţi, orbilor, şi auziţi,

surzilor, cei ce locuiţi

în ereticul Apus şi sunteţi ţinuţi de întuneric!… Temeţi-vă măcar de

părintele vostru

189 Ibid., p. 71.

190 Ibid., p. 74.

191 Ibid., p. 75.

192 Ibid.

193 Ibid., p. 76.

194 Ibid., p. 100.

195 Ibid.

196 Ibid., p. 6.

197 Ibid., p. 104.

[Leon] 198 !"

Vorbind despre „strălucitul Papă Vigilie (537-555), de un scaun şi de

o slavă cu Papa

Leon", spune că „a recunoscut al Cincilea Sobor (…) şi a proclamat

că Preasfântul şi deofiinţă

Duh purcede de la Tatăl 199."

De asemenea, „nobilul şi bunul Papă Agathon (678-681), prin trimişii

săi, a adunat şi a

făcut să strălucească cel de al Şaselea Sobor (…) şi a păstrat

Simbolul 200." Dar „cum voi trece

sub tăcere pe înalţii preoţi ai Romei, Grigorie Dialogul şi Zaharia

(741-752)? Ei au învăţat deschis şi pe faţă că Preasfântul Duh purcede

de la Tatăl, deşi ceva mai târziu au adăogat

aceste cuvinte, zicând că Mângâietorul Duh purcede de la Tatăl şi

sălăşluieşte în Fiul 201."

Apoi Sfântul Fotie laudă pe contemporanii săi, Papa Ioan al VIII-lea

şi Adrian al III-lea,

care au propovăduit aceeaşi bunăcinstire, învăţând că Duhul purcede de

la Tatăl 202.

Evanghelia de la Ioan (16, 14). Potrivnicii lui Fotie citează stihul

scriptural rostit de

Mântuitorul: „[Duhul] dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (In. 16,

14). Fotie, sfinţitul izvor al învăţăturii, răspunde: „Nicidecum nu

poate înţelegerea să tragă încheiere că a primi de la

cineva pentru trebuinţă este totuna cu primirea fiinţării prin

purcedere 203." Mântuitorul nu a

spus: „De la Mine (ejξ e*mou) va lua" ci „dintru al Meu (ejk to~

ejmou) va lua." Este o mare

osebire între „de la Mine" şi „dintru al Meu." „De la Mine" arată pe

Vorbitor, pe când „dintru

al Meu" aduce o altă Persoană decât Vorbitorul. (…) Zicerea aceasta

trimite la un alt ipostas.

(…) De la Cine altcineva este cu putinţă ca El să primească Duhul,

dacă nu de la Tatăl 204?"

Ascultaţi începutul prorociei Domnului: „De folos este vouă ca Eu să

mă duc. Că de nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi" (In. 16,

7). Mai apoi Hristos spune: „încă

multe am a zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum; dară când va veni

Acela, Duhul adevărului,

povăţui-va pe voi întru tot adevărul; că nu va grăi de la Sine, ci

câte va auzi va grăi, şi cele

viitoare va vesti vouă. Acela Mă va proslăvi, că dintru al Meu va lua

şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; pentru aceea am

zis că dintru al Meu va lua şi va vesti vouă" (In.

16, 12-15). Astfel, scrie Sfântul Fotie, Hristos ne spune: „Când Duhul

ia lucrurile care sunt ale

Mele, El ia de la Tatăl." Deci „Dintru al Meu va lua, căci cele ale

Mele în Tatăl sunt. Duhul ia de la Tatăl, căci cu adevărat lucrurile

Tatălui ale Mele sunt 205."

Mântuitorul îi face pe ucenicii Săi să chibzuiască la vrednicia Duhului şi să nu

primească nici un gând care ar batjocori identitatea firii şi ar

despărţi ipostasurile egale, întru

inegalitate 206.

Fiul a proslăvit pe Duhul prin sus-pomenitele înalte graiuri, cu un

glas vrednic de

Dumnezeu. Hristos păstrează în toată vremea deofiinţimea, identitatea

firii şi aceeaşi

vrednicie. Astfel Fotie, luminătorul Bisericii, scrie: „Ce oare ar fi

putut arăta mai desluşit că

cuvintele «Dintru al Meu va lua» trimit la persoana Tatălui? Astfel,

cu sfinte graiuri, se

propovăduieşte că Duhul ia de la Tatăl, drept Cauză, lucrarea de a da

haruri 207."

Consecinţele îndoitei purcederi. Privitor la desăvârşita purcedere, Dumnezeu

adevărat din Dumnezeu adevărat, Sfântul Fotie întreabă: „Dacă

purcederea Duhului din Tatăl

este desăvârşită…, ce mai poate aduce purcederea din Fiul? Iar dacă

Fiul a mai adus ceva, ce lipsă anume a plinit El? Cum poate vorbi

cineva de vreo sporire înlăuntrul Dumnezeiescului

198 Ibid., p. 105.

199 Ibid., p. 106.

200 Ibid.

201 Ibid., p. 107.

202 Ibid., p. 112.

203 Ibid., pp. 77-78.

204 Ibid., p. 78.

205 Ibid., p. 83.

206 Ibid., pp. 80-81.

207 Ibid., p. 83

ipostas al Duhului 208? Dacă Fiul se iveşte prin naştere şi Duhul prin

purcedere, una din cele

două căi desparte deopotrivă pe Fiul şi pe Duhul de ipostasul Tatălui.

Totuşi ei (latinii) au despărţit Duhul printr-o a doua deosebire ivită

din îndoita purcedere. Ei au făcut mai multe

deosebiri, făcând astfel pe Fiul mai apropiat de esenţa Tatălui 209.

Astfel duşmanii lui

Dumnezeu nu numai că fac pe Fiul mai mare decât Duhul, fiind cauza

Lui, dar îl fac şi pe

Duhul mai depărtat de Tatăl 210.

„Dacă în aceeaşi clipă când Fiul Se iveşte prin naştere, Fiul dă la

iveală de asemenea

şi pe Duhul prin purcedere, atunci cel ce este obârşia vine întru

fiinţare deodată cu cel obârşit,

(…) căci Treimea cea veşnică nu are «înainte» şi «după». (…) Duhul

va fi deopotrivă născut şi

purces; născut, fiindcă s-ar ivi dimpreună cu Fiul cel născut; şi

purces, fiindcă ar suferi o

îndoită purcedere. Ce poate fi mai hulitor sau mai nebunesc decât aceasta 211?"

Fotie, dumnezeiasca alăută a Mângâietorului, scrie în continuare: „Tot

ce nu este de

obşte deplinei, atotputernicei, deofiinţei şi suprafireştii Treimi,

trebuie să aparţină numai

Unuia din cei Trei 212. Treimea este deofiinţă în măsura în care

Născătorul (Tatăl) este

cauza 213. Însă dacă o parte a Duhului purcede din Tatăl şi cealaltă

parte din Fiul, credinţa

noastră treimică s-a făcut pătrimică 214."

„Fiecare Persoană a celei deofiinţă şi Dumnezeieşti Treimi este în chip negrăit

împreună-unită cu cealaltă într-o nedespărţită părtăşie a firii. Din

pricina ipostasurilor, fiecare

îşi păstrează neschimbate însuşirile osebitoare. Această deosebire nu

lasă loc de amestecare

(…) ori despărţire 215."

„Duhul Fiului". Însă ereticii citează cuvintele vasului alegerii

Pavel, care vestea:

„Trimis-au Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, strigând:

Avva, Părinte"

(Galateni 4, 6). Pavel „nu a zis că Duhul purcede de la Fiul. Când

Apostolul scria – Duhul

Fiului -, el recunoştea unitatea esenţei. (…) Ferească Dumnezeu ca

Duhul să fie socotit străin.

Duhul are o fire identică cu a Fiului şi este de o esenţă cu Fiul şi

de o slavă, cinste şi

stăpânire (…), dar Pavel nu vrea să zică despre cauza purcederii,

(…) ba încă nici nu face defel

vorbire despre obârşie 216."

Plin de învăţătura apostolicească, Fotie hotărăşte să aducă şi alte

locuri din Sfânta

Scriptură. El cere cititorilor săi să ia seama şi la alte texte sfinte

care numesc pe Preasfântul

Duh „Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii" (Is. 11, 2), „Duhul

dragostei şi al întregii-cugetări"

(II Timotei 1, 7), „Duhul punerii de fii" (Rom. 8, 15), „Duhul

blândeţelor" (Galateni 6, 1),

„Duh al credinţei" (II Cor. 4, 13), „Duh de judecată şi Duh de arsură"

(Is. 4, 4) şi „Duh de

plinire" (Ier. 4, 12). După toate aceste citate Sfântul Fotie

întreabă: „Oare vei zice în chip

hulitor că Preasfântul Duh purcede din darurile pe care El le împarte

şi le dăruieşte? Ori că îşi trage existenţa şi purcederea de aici?

(…) Deci iată că se zice că Preasfântul Duh este nu

numai al Fiului, ci se zice că este şi al darurilor pe care el are

stăpânia să le împartă 217."

„Duhul lui Dumnezeu". Vorbind despre locurile unde Duhul Sfânt este numit „Duhul

lui Dumnezeu" Fotie dă drept pildă pe Mântuitorul când zice: „Iar dacă

Eu cu Duhul lui

Dumnezeu scot dracii" (Mt. 12, 28) şi „Duhul Tatălui vostru este care

grăieşte întru voi" (Mt.

10, 20). Iar prorocul Isaia spune „Şi va odihni peste el Duhul lui

Dumnezeu" (Is. 11, 2) şi

„Duhul Domnului peste mine" (Is. 61, 1). Ascultaţi şi pe Sfântul

Pavel, gura lui Hristos, în

208 Ibid., p. 84

209 Ibid.

210 Ibid., p. 87.

211 Ibid., pp. 96-97.

212 Ibid., p. 85.

213 Ibid., p. 87.

214 Ibid., p. 88.

215 Ibid., p. 89.

216 Ibid., p. 91.

217 Ibid., pp. 93-94.

Epistolele sale: „Însă noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din

Dumnezeu" (I Cor. 2, 12);

„Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi" (Rom. 8, 9). Nici una din

aceste ziceri nu înseamnă

purcederea Duhului 218.

Prorocii. Ca o altă limpede înfăţişare, strălucitul Fotie aduce

înainte pe Sfântul Ioan

Înainte-Mergătorul care-şi rosteşte sfânta sa învăţătură: „Văzut-am

Duhul ca un porumbel

pogorându-se din cer, şi au rămas peste Dânsul" (In. 1, 32).

„Prorocul Isaia, dând prorocii de acelaşi fel şi rostind prorocia în

persoana lui Hristos,

zice: «Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-au uns» (Is. 61, 1; Lc.

4, 18). (…) Duhul

sălăşluieşte în Fiul şi peste Fiul. El rămâne întru Fiul. Pentru aceea

se zice că El este al Fiului.

(…) Pe deasupra, dacă voieşti, El este al Fiului fiindcă El îl unge

pe Hristos. (…) El a umbrit

pe Fecioara, şi negrăitul Prunc S-a ivit fără de sămânţă. De asemenea,

Duhul este al Fiului

fiindcă şi El Îl trimite pe Hristos: «că M-au trimis a binevesti

săracilor»" (Lc. 4, 18) 219.

A doua depunere

Prin moartea lui Constantin, fiul cel mare al împăratului Vasile (care

avea atunci

şaptezeci şi patru de ani), moştenitorul tronului a devenit fiul

Ingherinei, Leon. Vasile însă nu a ştiut niciodată dacă Leon era cu

adevărat fiul său, sau fiul fostului împărat Mihail al III-lea.

Vasile începu să aibă accese de nebunie datorate stării de adâncă

mâhniciune pentru moartea

lui Constantin, fiul său favorit. De fapt Vasile îl dispreţuia pe Leon

fiindcă era preocupat de

cărţi şi era plăpând. Odată, într-un acces de mânie, l-a târât de păr

pe tânărul Leon; iar când

Leon şi-a luat o ibovnică pe care Vasile nu o dorea, tatăl şi-a închis

fiul pentru câteva luni.

În sfârşit, foarte tulburat că nu putea pune capăt îndoielilor şi

frustrărilor sale, Vasile

şi-a sfârşit călătoria pământească după ce a suferit un ciudat

accident la 29 August 886. Pe când era la vânătoare, a fost aruncat de

pe cal de către un cerb. Brâul i s-a agăţat în coarnele cerbului care

l-a târât şaisprezece mile până când a fost prins şi ucis. Leon al

VI-lea, care

probabil era fiul său natural, i-a urmat la tron 220.

În primii săi ani Leon fusese elevul Sfântului Fotie. Odată sfântul

său învăţător chiar l-a scăpat de mânia tatălui său, când fusese

implicat într-un complot. Arătând multă nerecunoştinţă faţă de fostul

său dascăl, Leon dorea acum să-l depună pe Fotie.

Ca pretext pentru a-i lua scaunul patriarhal, Leon a trimis la

Biserica Sfintei Sofii doi

dintre dregătorii săi, care se suiră pe amvon şi făcură în public

citirea „crimelor" ce-i plăcea

împăratului să le impute sfântului bărbat. Apoi Patriarhul a fost

învinuit că a participat la un

complot al cărui scop era de a pune pe una din rudele sale pe tron. Nu

s-a putut găsi o singură

dovadă în sprijinul acestei învinuiri. Atunci Leon chemă la Curte pe

episcopul Stilian, duşman

personal al lui Fotie, şi în înţelegere cu el compuse pentru Papa

Romei o scrisoare infamă

(886), în care se cuprindeau toate învinuirile duşmanilor marelui

Fotie. Acele învinuiri fuseseră declarate drept calomnii de către Papa

Ioan al VIII-lea şi de un sinod de patru sute de

episcopi. Această scrisoare a lui Stilian este unul din principalele

documente ce au servit

scriitorilor apuseni în istorisirile lor asupra a ceea ce ei numesc

„schisma răsăriteană" 221.

După o anchetă ce a durat câteva luni, Patriarhul Fotie a fost depus.

Apoi, în Decembrie 886, Leon a ridicat pe scaunul patriarhal pe

fratele său de şaisprezece ani, Ştefan

(886-893), care fusese botezat de Fotie. Fotie a fost apoi surghiunit

pe motiv de trădare.

Împăratul Leon plănuise să-l numească patriarh pe fratele său mai mic,

Ştefan, crezând

că numai un membru de încredere al familiei imperiale pe scaunul

patriarhal putea preveni o

218 Ibid., p. 113.

219 Ibid., pp. 108-110.

220 Cf. Charles Diehl, Figuri bizantine, Vol. 1, Editura Pentru

Literatură, Bucureşti, 1969, p. 325.

221 Apud Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 239.

viitoare împotrivire la poruncile împărăteşti. Opinia publică pare să

fi acceptat fără obiecţii

ridicarea tânărului prinţ, de frica pedepsei. Mare parte din partida

monahală nu a protestat,

căci se bucurau de căderea lui Fotie pe care-l urau.

Unii istorici susţin că Leon, împuns de boldul pizmei, îl ura pe

Fotie. El nu putea suferi nici strălucirea duhovnicească a sfântului

bărbat, nici lumina atât de sclipitoare a

desăvârşirilor sale. Leon se temea că toate acestea aveau să umbrească

propria sa personalitate

sau că Fotie ar fi putut fi prea greu de stăpânit. Pe deasupra, Leon

se temea şi de crescânda

înrâurire politică a Patriarhului şi a partidei sale. Avându-l pe

fratele său mai mic pe tronul patriarhal, Leon nădăjduia să

dobândească stăpânire nelimitată în treburile bisericeşti ale

împărăţiei. El bănuia că puternica voinţă a lui Fotie s-ar fi

împotrivit stăpânirii sale în

problemele bisericeşti.

Patriarhatul după Fotie

Cu excepţia alegerii sale necanonice, Ştefan putea fi un excelent

patriarh, dar, istovit

de viaţa sa ascetică, a murit la douăzeci şi trei de ani. Atunci Leon

a numit un cleric moderat

şi cinstit, Antonie al II-lea Kavleas (893-901). Patriarhul Antonie a

convocat un sinod, la care

au participat şi trimişii Romei, unde s-a declarat că schisma

pricinuită de disputa asupra lui

Fotie şi Ignatie era încheiată, fără a fi osândită nici una din părţi.

Când Antonie a murit în 901, urmaşul său la dregătoria episcopală a

fost secretarul

împărătesc Nicolae I (901-907, 912-925). Nicolae era fiul unei roabe

italiene ce lucra în casa

familiei lui Fotie. Cariera lui Nicolae arată limpede că naşterea

umilă nu era o piedică în calea

avansării la Bizanţ. Fotie fusese impresionat de mintea băiatului şi

s-a îngrijit de educaţia lui.

Nicolae a devenit prieten apropiat al lui Leon, care simţea că poate

avea încredere în el.

Istoria a dovedit contrariul. Nicolae avea să încerce să limiteze

puterea împărătească atunci

când Leon a dorit să se însoare a patra oară.

Surghiunul şi adormirea Sfântului Fotie

Aşa cum am pomenit, în 886 blândul Fotie, acum în vârstă de şaizeci şi

şase de ani, a

fost supus a doua oară surghiunirii. Ca şi cum ar fi trebuit să urmeze

propriile sfaturi date

altora, el scria odinioară: „Ispitele celor ce sunt ispitiţi devin

încercări; dar dacă nu sunt

încercaţi, nu ajung vase ale cununilor şi răsplătirilor 222." Fotie a

fost silit să plece în surghiun

şi s-a stabilit în împrejurimile cetăţii Hieria. El şi-a petrecut

zilele surghiunului în Mănăstirea

Armeianon, numită şi Vordonos, a cărei aşezare exactă nu este

cunoscută. Cufundându-se în

îndeletnicirile sale mult-îndrăgite, Fotie îşi petrecea timpul citind

şi scriind.

În 891, după mai mult de patru ani de surghiun, la aproape şaptezeci

şi unu de ani, în

data de 6 Februarie strălucitul ierarh Fotie, cel cu numele luminii,

şi-a dat sfântul său suflet în

mâinile Domnului, departe de tumultul şi vuietul acestei vremelnice şi

necăjite vieţi.

Strălucind de harul vorbirii şi învăţăturii, el a revărsat Credinţa în

chip limpede prin izvoarele

Ortodoxiei, udând întreaga Biserică. El a fost ridicat întru lumina

cea neapusă şi izbăvit de

cele pământeşti. Cel ce cu dreptate a fost numit „cel Mare" şade acum

împreună cu cetele cele

de Sus, înaintea Atotputernicului, Lumina cea cu trei Sori,

desfătându-se întru strălucirea ce

izvorăşte de acolo.

Sfintele sale moaşte au fost curând mutate în Biserica Sfântului Ioan

Înainte-Mergătorul de la Mănăstirea Prorocului Ieremia din

Constantinopol, care se spune că a fost

zidită de sfântul Fotie. Mai apoi moaştele au fost îngropate la

mănăstirea patriarhală Sfânta

Treime de pe insula Halki, unde se află marea şcoală teologică.

222 Letter 45. To Elias, Protospatharios, dated 879; Val. Ep. 257; PG

102, 953; White, op. cit., p. 180

Când Biserica prăznuia Duminica Ortodoxiei, în prezenţa împăratului

Leon al VI-lea

şi a tuturor dregătorilor, numele lui Fotie a fost pomenit împreună cu

al lui Ignatie: „Lui

Ignatie şi lui Fotie, Patriarhii ortodocşi, veşnică pomenire!"

Biserica Ortodoxă îi cinsteşte pe Ignatie şi pe Fotie ca sfinţi. Ea a

anatematizat tot ce s-a scris contra unuia sau contra altuia. Trebuie

ştiut că niciunul dintre cei doi bărbaţi nu a

scris ceva împotriva celuilalt, şi fiecare dintre ei a căutat binele

Bisericii în mijlocul cerinţelor

puterii imperiale.

Pentru rugăciunile Sfântului Fotie cel Mare, apărătorul Ortodoxiei, dumnezeiasca

alăută a Duhului şi strălucitul dascăl al lumii, Doamne miluieşte şi

mântuieşte pe noi. Amin.

SCURTA ISTORIE A LUI FILIOQUE

Părinţii de la Niceea au mărturisit că Duhul Sfânt purcede de la

Tatăl. Totuşi, vreme de mai multe veacuri au existat în Apus unele

comunităţi care credeau că este mai corect să

spună că purcederea era de la Tatăl şi de la Fiul. Făcând aceasta, ei

strică delicatul echilibru al

însuşirilor din Treime. Adaosul pare a fi fost primit mai întâi în

Spania, în vremea disputelor

între clerul catolic latin şi principalii lor duşmani, vizigoţii

arieni, care stăpâneau Spania şi o

parte a Italiei. Spre a-şi afirma poziţia împotriva arienilor,

clericii catolici latini au alcătuit un

Crez (probabil cântat uneori), căruia i se dădea de obicei numele de

„atanasian", căci arienii îi

numeau pe catolici „Atanasieni." Crezul cu pricina cuprindea pe

Filioque („şi de la Fiul"),

aşezat după cuvintele ex Patre („de la Tatăl") pentru a descrie

purcederea Duhului Sfânt. Se pare că spaniolii adăugaseră fraza la

Crezul Niceean spre a face să corespundă acest Crez cu Crezul lor

Athanasian 223. Adăugirea la Crez a fost făcută de către un sinod din

Toledo în 633 şi

a fost confirmată de către un altul, ţinut în acelaşi oraş, în 653.

Doi episcopi spanioli, Felix din Urgel şi Elipand din Toledo, învăţau

că Iisus Hristos

era Fiul adoptiv al lui Dumnezeu, iar nu Cuvântul cel deofiinţă cu Tatăl.

Rătăcirea lor a pricinuit unanime plângeri în Apus, mai ales în

Franţa, ai cărei regi

stăpâneau atunci partea de miazănoapte a Spaniei. Apărătorii tradiţiei

au crezut că au găsit un

mijloc excelent de a combate „adopţianismul", învăţând că Fiul este în

aşa măsură de o

substanţă cu Tatăl, încât Sfântul Duh purcede de la Fiul la fel ca şi

de la Tatăl. Această nouă formulă a fost privită ca apărătoarea

ortodoxiei şi a fost introdusă în Crez, adăugându-se

cuvântul Filioque (şi de la Fiul) 224. Astfel, câţiva episcopi

francezi şi spanioli, dorind să apere

unitatea esenţei în Treime, au atacat deosebirea personală şi au

confundat atributele personale

care sunt temelia însăşi a acelei deosebiri.

Însă în 799 Felix din Urgel a fost osândit de mai multe sinoade pentru

„adopţianismul"

său şi a fost surghiunit la Lion de către Carol cel Mare (cca.

742-814), al doilea rege

carolingian al francilor şi împărat al Apusului. Învăţatul dascăl şi

teolog englez Alcuin (735-804) a scris atunci fraţilor din Lion o

scrisoare prin care îi îndemna a se păzi atât de rătăcirile

episcopului spaniol, cât şi de orice adaos la Crez. Prin 804 adaosul

era deja osândit în Franţa

de oamenii cei mai învăţaţi şi cei mai evlavioşi 225.

Adaosul la Crez avea totuşi şi partizani, care după cinci ani, într-un

sinod de la Aix-la-Chapelle (Aachen), propuseră să se primească solemn

Filioque. Ei întâlniră o puternică

împotrivire şi hotărâră să se adreseze Papei Leon al III-lea

(795-816). El le-a acordat o

audienţă, dar a cenzurat adăogirea la Crez şi chiar cântarea Crezului

la slujbele bisericeşti. Ba chiar a mers până acolo încât a pus să se

sape Crezul pe două table de argint, atât în greacă cât

şi în latină, pe care le-a atârnat în biserica Sfântului Petru, de-o

parte şi de alta a uşii

principale 226.

Cu toate acestea Crezul a urmat a se cânta împreună cu adaosul în

Spania şi în toate

ţările supuse lui Carol cel Mare, care devenise apărătorul înfocat al

lui Filioque. În faţa Sinodului din Frankfurt din 793, Felix a respins

poziţia sa în privinţa „adopţianismului" dar a

continuat să polemizeze cu Alcuin pe această temă. Celălalt episcop

spaniol, Elipand, a

refuzat să abjure „adopţianismul" şi a rămas în Spania, în partea

stăpânită de musulmani. Cu toate acestea, Sinodul din Frankfurt a

aprobat obiceiul provenit din Spania, adică adăugirea lui

223 Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. 1,

Harper&Row Pub., NY, 1975, p. 303.

224 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 228-229.

225 Ibid., p. 230.

226 Ibid.

Filioque la Crez. Acelaşi sinod a condamnat hotărârea Sinodului de la

Niceea din 787 pentru

aprobarea închinării sfintelor icoane. Ei nu priveau Sinodul de la

Niceea ca pe unul ecumenic,

ci doar ca pe unul „al grecilor". Carol cel Mare a îndemnat pe toţi

creştinii să primească

hotărârile Sinodului din Frankfurt, mai ales bisericile din Spania 227.

Tradiţia teologică francă citea şi cunoştea complet numai pe episcopul

Augustin al Ipponiei (354-430), căruia îi subordonau pe toţi ceilalţi

Părinţi, greci şi latini, ca şi autorităţii

categoriilor augustiniene. Ideea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi

de la Fiul îşi avea

obârşia în unele expresii ale lui Augustin. Iată ce scria în cartea sa

Despre Treime (XV, 27):

„Însă Duhul nu purcede din Tatăl în Fiul, şi apoi purcede din Fiul

pentru sfinţirea noastră, ci

purcede din amândoi în acelaşi timp, deşi Tatăl este cel ce a dat

aceasta Fiului, ca aşa cum

Duhul Sfânt purcede din El, tot aşa să purceadă şi din Fiul." Francii

au mai înlocuit şi alte

dogme promulgate de Sinoadele Ecumenice cu tâlcuirea acestor dogme

dată de Augustin.

Apoi francii au luat pasaje din texte patristice, scoase din context,

spunând că Duhul Sfânt nu

numai că purcede de la Tatăl şi de la Fiul, ci îşi şi trage existenţa

de la Tatăl şi de la Fiul.

Astfel tăgăduiau deosebirea între naşterea Fiului şi purcederea

Duhului din Tatăl, identificând

naşterea şi purcederea cu energiile 228.

Feudalismul, Inchiziţia şi teologia scolastică au fost în chip limpede

opera francilor,

germanilor, lombarzilor, normanzilor şi goţilor, care au pus stăpânire

pe Biserica Apuseană şi

pe averea ei, folosind religia spre a ţine pe cei cuceriţi într-o

stare de supunere. Carol cel Mare i-a ignorat atât pe Papa Adrian I

(772-795) cât şi pe Leon al III-lea (795-816) în probleme dogmatice;

iar ei, la rândul lor, nu au acceptat niciodată fanteziile sale

doctrinare în privinţa icoanelor şi a lui Filioque. Papa Leon a

respins Filioque, pretinzând că Părinţii l-au lăsat afară din Crez nu

din ignoranţă, neglijenţă sau neatenţie, ci cu deadinsul şi cu

insuflare

dumnezeiască. Totuşi, când francii şi germanii au pus mâna pe

papalitate, ei au importat în

Vechea Romă pe Filioque 229."

În primele două veacuri de stăpânire francă şi germană asupra statelor

papale nu a

existat vreo schismă între Vechea şi Noua Romă (Constantinopol).

Exista un grup arogant de

rase germanice care au început să-i înveţe pe romanii apuseni din

Italia. Romanii răsăriteni

(sau romeii, cum se numeau bizantinii, ca moştenitori ai Imperiului

Roman), nu s-au lăsat provocaţi, spre a nu periclita fragila şi

primejdioasa poziţie a romanilor apuseni sub ocupaţia

francilor 230.

Însă francii încurajau în mod deliberat deosebirile dogmatice spre a

rupe unitatea

naţională şi bisericească dintre romanii apuseni şi cei răsăriteni.

Din punctul de vedere al

europenilor germanici, romanii apuseni erau „fericiţi" să fie cuceriţi

şi eliberaţi de bizantini.

Deşi romanii apuseni câştigaseră deplina stăpânire a Papalităţii după

867, prin anul 962

francii răsăriteni, fanatici adepţi ai introducerii lui Filioque, au

pus mâna pe papalitate 231.

În veacul al nouălea Filioque a fost adoptat de toată Biserica din

Germania şi Lorena,

şi de multe biserici din Franţa, deşi Parisul a păstrat forma

originară încă două veacuri. Apoi clericii germani l-au adus la Roma,

unde Formosus din Porto (Papă între 891-896), printre

alţii, l-a acceptat. Acesta, la rândul său, fiind trimis de Papa

Nicolae I, l-a introdus în Bulgaria, ceea ce a făcut pe Sfântul Fotie

a protesta imediat în scris.

În 871, împăratul Ludovic al II-lea (855-875), în scrisoarea sa către

împăratul bizantin Vasile I îi învinuia pe greci că sunt eretici, căci

au înlocuit latina cu greaca şi au mutat

capitala din Vechea Romă în Noua Romă! Filioque era o armă a

francilor, pe care grecii

nădăjduiau că papalitatea o va birui. Când a devenit limpede că

francii nu vor da înapoi de la

aceste manevre politice şi doctrinare, sub Sfântul Fotie, Sinodul din

879 de la Constantinopol

227 Latourette, op. cit. pp. 359-360.

228 John S. Romanidis, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, Holy

Cross Ortodox Press, Brookline, MA,

1981, pp. 64, 68, 80.

229 Ibid., pp. 16, 30, 31, 36.

230 Ibid., pp 31, 70

231 Ibid., pp. 67-68, 70.

a osândit pe cei ce fie adaugă, fie scot ceva din Crezul

Niceo-Constantinopolitan, ca şi pe cei ce încă nu primiseră al

Şaptelea Sinod Ecumenic 232. Era primul Sinod Ecumenic care osândea

pe eretici fără a-i numi, deşi eretici erau în acest caz tocmai

francii. Sinodul osândea sinoadele

lui Carol cel Mare de la Frankfurt (794) şi Aachen (809).

În acea vreme romanii apuseni recâştigaseră puterea asupra

papalităţii. Papa Ioan al VIII-lea (872-882), într-o scrisoare către

Sfântul Fotie, publicată la sfârşitul actelor Sinodului

din 879, osândea cu tărie atât adăogirea cât şi dogma lui Filioque. El

spunea că adăugirea

avusese loc de curând, şi cu siguranţă nu pornea de la Biserica Romei

233. În 879 papalitatea nu

era atât de puternică încât să poată să se angajeze într-o confruntare

deschisă cu francii asupra

acestei dogme. Papa Ioan al VIII-lea pe bună dreptate se temea că

controversa asupra lui

Filioque ar fi transformat statele papale într-un ducat franc. El se

temea şi că Filioque va fi

impus cu forţa, mai ales că francii deţineau şi controlul militar.

Francii erau descrişi ca nişte

barbari analfabeţi, capabili de orice grozăvie împotriva clerului şi

populaţiei romane.

În veacul al zecelea, când italienii au pierdut papalitatea în

favoarea germanilor care

aveau puterea şi sabia, Filioque a fost introdus şi general acceptat.

Când împăratul german Henric al IV-lea a cerut adăugirea lui Filioque

la Crez şi ca acesta să fie cântat, Papa Benedict

al VIII-lea (1012-1024) a cedat, făcând din aceasta o parte a

învăţăturii de credinţă. Benedict, mai curând un om de stat decât

duhovnicesc, a înţeles importanţa cooperării între papalitate şi

coroana germană. El a pregătit o alianţă a Scaunului său cu normanzii

şi a sprijinit cu entuziasm răscoalele împotriva stăpânirii bizantine

din sudul Italiei. Se spune că Patriarhul

Serghie al Constantinopolului (1001-1019) a scos numele acestui papă

din diptice.

În 1024, Patriarhul Evstatie (1020-1025) a încercat a se face

recunoscut la Roma ca şef

bisericesc al Răsăritului, cu acelaşi titlu cu care Papa era capul

Bisericii Apusene. Trimişii săi erau aproape de a reuşi, mulţumită

banilor de care curtea Romei era foarte lacomă, însă

ambiţia sa nu a prins niciodată rădăcină. Cei opt papi ce au urmat lui

Benedict al VIII-lea au

fost în cea mai mare parte nevrednici de scaunul lor. Îndeletnicirile

politice şi luptele ce

domneau în cea mai mare parte din Bisericile Apusului erau de ajuns

pentru a-i absorbi, şi ei

nu se ocupau nicidecum de Bisericile Răsăritului, unde suveranitatea

lor întâlnea totdeauna

piedici. Luptele reîncepură în 1053, când Leon al IX-lea era episcopul

Romei 234.

232 Ibid., pp. 61,66.

233 Ibid., pp. 18,66.

234 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 241-242.

EVENIMENTELE CARE AU DUS LA SCHISMA DIN 1054

Introducere

Relatarea completă şi amănunţită a despărţirii dintre marile Biserici

ale Răsăritului şi

Apusului ar putea face obiectul multor volume. În continuare vom face

o scurtă prezentare a

faptelor esenţiale pentru înţelegerea istorisirii. Este mai de folos

să nu privim schisma din

punct de vedere pur teologic, ci şi în conjuncţie cu ideologiile

divergente, evenimentele

politice, prejudecăţi şi înverşunări. Învăţaţii au ajuns la concluzia

că anul 1054, data rupturii

dintre Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1059) şi Cardinalul Humbert

nu mai poate marca

despărţirea finală, căci separarea a fost lentă şi inegală. Ortodocşii

au fost siliţi treptat să ia notă de apariţia unei breşe după invazia

normandă din Italia, marile invazii ale cruciaţilor şi viguroasele

idei ale papalităţii reformate. Va fi greu să tratăm un subiect atât

de controversat

fără a stârni dezacorduri şi resentiment. Nădăjduim ca această

secţiune să nu agraveze

problema, ci mai curând să ajute la scăderea rău-voirii şi neînţelegerilor.

Prin schismă se înţelege de obicei apariţia unei facţiuni separate în

Biserică, pe când

erezia este legată de o dogmă falsă. Ortodocşii afirmă că latinii au

adus modificări greşite la

Crez, pe când latinii au dat la iveală teoria autorităţii Bisericii

faţă de un articol de credinţă. În vreme ce ortodocşii citează multe

alte deosebiri teologice, latinii nu pot ierta ceea ce ei

socotesc a fi o respingere lipsită de sens a drepturilor Scaunului

Sfântului Petru. Pentru ei despărţirea ţine în mod esenţial de

problema autorităţii 235.

Rivalitatea era în mod esenţial între Scaune. Mândria naţională a făcut şi ea ca

disputele liturgice să fie mai amare, iar deosebirile liturgice se

datorau divergenţelor de

temperament, ele însele rezultate în parte din tendinţele sociale şi

economice şi dintr-un lung

şir de evenimente politice ce au înveninat şi au distorsionat cearta.

Cursul istoriei politice a adâncit schisma, făcându-o de netrecut, iar

dincolo de

certurile politice se afla o adâncă deosebire de ideologie. Puterile

seculare în Apus erau locale

şi limitate. Numai papalitatea, singura instituţie nemuritoare, având

în spate întreg prestigiul

Romei, putea oferi controlul şi guvernarea care să facă din

creştinătatea apuseană o unitate

creştină. Acest lucru era de neînţeles pentru bizantini, care vedeau

cu neplăcere cum Papa

devenise un fel de împărat. La deosebirile de ideologie s-a adăugat şi

deosebirea de veacuri

între temperamentul roman, legalist şi autoritar, şi cel grecesc,

filosofic şi individualist.

Problemele Bisericii Romei şi celei Răsăritene erau diferite, cum

diferite erau şi răspunsurile

la ele. Ignoranţa, nebunia şi meschina invidie au jucat rolul lor în

separare; dar seminţele

rupturii au fost semănate de forţe mult îndepărtate de controlul lor 236.

Dipticele. Simbolul oficial al unităţii erau dipticele, listele ţinute

de fiecare patriarh în

bisericile scaunului său pentru pomenirea celorlalţi patriarhi,

trecuţi şi prezenţi, cu care se afla

în comuniune. Când se alegea un nou papă sau patriarh, acesta avea

datoria să trimită

celorlalţi patriarhi mărturisirea sa de credinţă, o Scrisoare de

înscăunare. Dacă mărturisirea sa

nu era respinsă ca neortodoxă, numele său era adăugat în diptice 237.

Iconomia. Ortodocşii au o lungă istorie de divergenţe, dar cred

într-un principiu numit

iconomie (oijkonomija) care are un sens cu totul diferit de cuvântul

modern „economie". În

235 Steven Runciman, The Eastern Schism, Oxford University Press,

Londra, 1956, pp. 1-4.

236 Ibid., p. 169.

237 Ibid., p. 3.

context religios, cuvântul primeşte sensul de dispensă, de exceptare.

El acoperă toate acele

acţiuni prin care Biserica rânduieşte treburile sale lăuntrice şi vine

în întâmpinarea nevoilor

membrilor săi. Iconomia semnifică puterea de a lega şi dezlega, dată

de Hristos cel înviat (In.

20, 21-22). Astfel, iconomia cuprinde şi orice abatere de la

legiuirile stricte ale Bisericii, fie în

direcţia unei mai mari stricteţi, fie, mult mai des, a unei mai mari

îngăduinţe. Mulţi ani înainte

de Schismă, exercitarea unei anume iconomii a îngăduit ortodocşilor să

treacă cu vederea

unele discrepanţe din Apus, atâta vreme cât a existat o atmosferă de

bunăvoire. Deşi principiul iconomiei include mare parte din ceea ce

înseamnă termenul apusean de „dispensă",

el se extinde la multe alte domenii, nefiind un termen exclusiv al

dreptului canonic. Totuşi trebuie să avem în minte şi limitele

iconomiei pentru ortodocşi, atunci când studiem istoria

acestei dispute 238.

Rolul împăratului

Când Constantin cel Mare a primit creştinismul, i s-a dat titlul de „asemenea cu

apostolii." Conform cântărilor Bisericii Ortodoxe, ca „binecinstitor

slujitor al lui Dumnezeu"

el a adus prinos lui Dumnezeu „împărăţia (oi*koumevnh) drept zestre."

Constantin a fost „uns

preot 239 şi împărat." După Sfântul Constantin, istoria bizantină este

plină de împăraţi care

numesc pe patriarhii Constantinopolei. Deşi patriarhii erau aleşi de

episcopii lor, împăratul

putea să-i numească sau să-i depună mai mult sau mai puţin după cum

voia, în virtutea puterii

sale 240. Împăratul putea crea sau modifica eparhiile bisericeşti şi

scaunele episcopale, să

convoace sinoade, să supravegheze procedurile şi deliberările lor, să

le declare încheiate şi

mai ales să dea valoare de lege împărătească deciziilor lor. Mulţi

episcopi bizantini, dornici să

câştige ajutorul şi bunăvoinţa împăratului, acceptau cu blândeţe

poruncile împărăteşti.

Deşi cărţile de legi oficiale afirmau că atât împăratul cât şi

Patriarhul erau împreună

organele principale ale trupului politic, istoria a arătat adeseori că

împăratul era partenerul

mai mare. Împăratul era obârşia legii. Pe de altă parte, puterea

Bisericii ţinea de influenţa

morală şi dogmatică; astfel, dacă vreun împărat dispreţuia aceste

lucruri, o făcea spre pieirea

sa.

Poziţia împăratului era recunoscută şi în Apus. Când Papii au pretins

drepturi prin

măsluita Donaţie a lui Constantin, tăria argumentelor şi pretenţiilor

lor era credinţa că

împăratul însuşi a făcut acea donaţie. Totuşi subiectul drepturilor

împăratului a fost o

problemă gravă ce a făcut ca Răsăritul şi Apusul să ajungă la cuţite.

Împăratul bizantin

pretindea adeseori autoritate în probleme religioase. Papii socoteau

de neacceptat rolul

semisacerdotal al împăratului şi amestecul statului 241. Ei refuzau să

devină uneltele oricărei

voinţe suverane sau oricărui capriciu. Ei îl priveau pe împăratul

bizantin ca pe un

autoproclamat suveran şi preot. Pe de altă parte, Pontiful Romei se

declara supremul judecător

şi unic apărător al intereselor Bisericii. Papa Ghelasie I (492-496)

şi Simmahie (498-514) au

formulat o teorie la Roma care respingea cu trufie pretenţiile imperiale 242.

Apusul aborda realitatea bisericească în chip analitic. Astfel Roma

avea să urmeze

238 Ibid., p. 5. Timothy Ware, Eustratios Argenti: A Study of the

Greek Church under Turkish Rule, Oxford

University Press, 1964, pp. 83-84.

239 Înţeles ca slujitor al comunităţii, al împeriului, şi nu ca

slujitor al altarului. (n. Apologeticum).

240 Acest mod de a lucra este întâlnit şi în Apus. Papii, de cele mai

multe ori, erau aleşi după placul

conducătorilor politici, care au căutat permanent să aibă controlul

asupra colegiului cardinalilor. Mai mult, chiar

mulţi dintre episcopi erau impuşi de către puterea politică. Pentru

amănunte a se consulta Claudio Rendina,

Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003. (n. Apologeticum).

241 În vreme ce în Răsărit împăraţii pretindeau drepturi asupra

problemelor religioase, în Apus s-a întâmplat

contrariul. Acolo papii pretindeau nu numai respectarea drepturilor

lor religioase, ci cereau să aibă controlul şi

asupra treburilor politice. (n. Apologeticum).

242 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, Rutgers

University Press, NJ, 1957, p. 212; Yves Marie

Joseph Congar, O.P., After Nine Hundred Years, Greenwood Press

Publishers, Westport, CT, 1978, pp. 8-9.

logica unei Biserici Universale centrate în jurul propriei întâietăţi,

adică cu fiecare comuniune

particulară înţeleasă ca parte a acestui întreg.

În Imperiul Bizantin, ocârmuirea pământească şi ordinea lucrurilor

trebuiau să imite

ocârmuirea şi ordinea cerească. Societatea creştină era imaginea

împărăţiei Cereşti şi a

cetăţeniei sau ocârmuirii (politeija) Cerului. Lumea bizantină trebuia

guvernată în mod ideal

de două „slujiri", imperium şi sacerdotium. Imperium era suprema

chivernisire a puterii,

implicând comanda în război dar şi în interpretarea şi aplicarea

legii; pe când sacerdotium se

referea la starea preoţească. Într-adevăr, Părinţii Greci nu au

dezvoltat o filosofie politică, ci

doar au transpus theocraţia ebraică în folosul creştinătăţii. Pentru

ei însă „primatul" aparţinea

lui sacerdotium, în virtutea caracterului şi scopului său duhovnicesc.

Ortodocşii cred că

Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Tocmai această

învăţătură au transpus-o în

termeni politici. Astfel, Părinţii au subordonat imperium lui

sacerdotium, legând pe primul de

„omenitatea" lui Hristos, iar preoţia de „dumnezeirea" Sa. Împreună,

ca organism politico-religios,

guvernat de acordul reciproc (sumfoniva) sau diarhia puterilor, cele

două urmau să

guverneze lumea creştină.

Deşi Sinoadele Ecumenice erau convocate de către împăraţi şi

împărătese, episcopii

nu înţelegeau acest privilegiu ca pe un semn de putere asupra

Bisericii. Împăratul creştin

reprezenta „preoţia laică", „preoţia împărătească", iar interesul său

faţă de starea religiei era

grija celui rânduit să guverneze un imperiu compus în cea mai mare

parte din persoane a căror

credinţă îşi primea înfăţişare de la Sinoade. Împăratul, ca mădular şi

fiu al Bisericii, nu era

socotit capul ei (chesaro-papism). Era însă mai uşor şi mai potrivit

cu drepturile suveranului

ca el să cheme pe episcopi laolaltă ca să declare adevărul şi să aducă

pacea Bisericii şi

împărăţiei.

Părinţii greci l-au plasat pe împărat în Biserică. Legitimitatea

suveranităţii împărăteşti,

puterii civile şi autorităţii era în chip deosebit supusă judecăţii

creştine. Statutul legal al

împăraţilor depindea de ortodoxia lor, buna aşezare în Biserică şi

supunerea faţă de canoanele

bisericeşti. Sfântul Vasile cel Mare spunea că domnia împăratului era

plăcută lui Dumnezeu

atâta vreme cât nu era păcătoasă 243. Fratele lui Vasile, Grigorie al

Nissei, scria că împăratul,

ca mădular al Bisericii, trebuie să se supună acelor mijloace prin

care se mântuieşte orice alt

om 244. De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare (296-373) spunea că

împăratul, chiar dacă este de sine stăpânitor (autocrat), rămâne

totuşi un slujitor, un ajutor al lui Dumnezeu şi deplin

supus adevărului dumnezeiesc.

Împăratul, afirmau Părinţii greci, nu era nici absolut, nici

dumnezeiesc. Deşi creştinii trebuiau să se supună împăratului, cea

dintâi datorie a lor era faţă de Evanghelie. Atitudinea faţă de

împărat era una de datornică cinstire, fiind cel uns de către

Biserică. Însă când împăratul nu era ortodox, se puteau auzi nume

precum tiran, antihrist şi luptător împotriva lui

Hristos 245.

Iarăşi, împăratul nu era un slujitor al cuvântului şi al Sfintelor

Taine, împăratul nu

putea impune dogme sacerdoţiului, cu atât mai puţin societăţii

creştine. Negreşit, împăratul

purta veşminte similare episcopului şi chiar avea un rol special în

cultul Bisericii, cum ar fi

cădirea altarului la Liturghia Naşterii lui Hristos, ţinerea de

predici la Vecerniile din Postul Mare şi primirea Sfintei Împărtăşanii

direct din altar, la fel ca şi clericii. Cu toate acestea,

împăratul nu era preot şi mulţi Părinţi greci dezaprobau chiar şi

aceste privilegii 246. Deşi împăratul Marcian (450-457) fusese aclamat

ca preot-împărat la Sinodul de la Calcedon (451),

aceasta nu-i conferea un statut sacerdotal, nici lui şi nici altui

imperator bizantin.

Funcţiile oarecum sacerdotale ale împăratului erau de fapt o

continuare a presupusei

243 În Ps. 32, 9, PG 29, 344-45.

244 Contra Eunomios I, PG 45, 293 A.

245 Sfântul Atanasie, Hist. Arian. 67, PG 25, 773B.

246 Canonul 69 al sinodului Quinisext nu îngăduia nici unui mirean, în

afară de împărat, să intre în altar pentru a

aduce dar lui Dumnezeu.

alegeri divine, ce îşi avea obârşia la cezarii romani şi care mai

târziu a fost asumată de

împăraţii creştini ai Noii Rome.

Deci împăratul, ca domnitor al unei împărăţii creştine, avea obligaţia

de a interveni în

unele probleme religioase; căci starea religiei avea certe ramificaţii

politice şi sociale,

împăratul punea la dispoziţia clerului structura pentru evanghelizarea

Imperiului. Împăratul avea datoria de a veghea asupra eforturilor lor

şi de a asigura reuşita clerului prin orice mijloc

la îndemână. Bizanţul era o societate creştină, ceea ce înseamnă că

dogma religioasă,

bunacinstire şi legea erau preocuparea tuturor. Împăratul trebuia nu

doar să zidească orfelinate, spitale şi biserici sau să sprijine

financiar pe misionari, ci şi să creeze o atmosferă în care oamenii

să-şi poată lucra mântuirea cu frică şi cutremur, împăratul trebuia să

mărturisească şi să răspândească adevărul creştinismului şi, ori de

câte ori era cu putinţă, să întărească hotărârile şi disciplina

Bisericii. Iată deci că împăratul avea o însărcinare religioasă din

partea lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, clerul unei astfel de împărăţii avea dreptul de a da

sfaturi şi chiar de a-l înfrunta pe împărat când politicile

împărăteşti afectau bunăstarea duhovnicească a creştinilor.

În ciuda triumfului vreunui împărat, nici una din ereziile sau

greşelile îmbrăţişate de imperium

nu a ajuns vreodată să predomine prea mult după moartea sa. Deşi

împăratul era în stare să

manipuleze ierarhia şi să „aranjeze" sinoadele, ortodoxia Bisericii

rămânea un continuum

organic şi nealterat.

Împăratul Iustinian (527-565) scria în Novela a Şasea: „Sacerdotium şi

imperium sunt

cel mai mare dar de la Dumnezeu, darul suprafireştii Sale iubiri de

oameni. Cel dintâi ocârmuieşte cele dumnezeieşti, cel din urmă

stăpâneşte şi poartă destoinică grijă de oameni.

Amândouă slujirile purced din acelaşi izvor şi împodobesc viaţa.

Pentru aceea, nimic nu se cade a fi mai cu sârguinţă căutat de către

împărat decât vrednicia sacerdoţiului, iar preoţii trebuie să facă

cerere necontenită către Dumnezeu pentru împărat. Căci dacă

sacerdotium este

cu totul neprihănit, lucrând cu deplină încredere înaintea lui

Dumnezeu, în vreme ce imperium

cu dreptate împodobeşte ocârmuirea (politeiva) încredinţată lui, se

poate aştepta o bună

împreună-glăsuire (sumfwniva) din care izvorăşte tot ce este de folos

omenirii. Pentru aceea purtăm mare grijă de adevărul dogmelor lui

Dumnezeu şi de cinstea sacerdoţiului care, dacă

este cu credincioşie susţinută de el, poate duce la cel mai mare bine

de la Dumnezeu. Astfel vom păzi şi orice alt bun se poate adăuga la

cel pe care îl avem până acum. Căci dacă începătura strădaniilor

noastre este cuviincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, acesta negreşit va

urma. Şi credem că aceasta se va întâmpla dacă se vor ţine cu

scumpătate sfintele canoane pe

care slăviţii şi cinstiţii apostoli, martori şi slujitori ai

Cuvântului Dumnezeiesc, le-au

predanisit, iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii le-au păstrat şi tâlcuit."

Părinţii greci au respins cu tărie chesaro-papismul şi adeseori au

amintit împăratului că

imperium nu cuprinde lucrurile lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel Mare

scria împăratului

Constantie (337-361): „Judecata se face de episcopi; ce treabă are

împăratul cu ea? Sau dacă o ameninţare din partea împăratului este

hotărâtoare, ce trebuinţă mai este de episcopi? Când oare s-a mai

auzit aşa ceva de când este lumea? Când oare hotărârea Bisericii şi-a

luat tăria de

la împărat? Au fost multe sinoade şi multe judecăţi ale Bisericii; dar

Părinţii nu au cerut

niciodată încuviinţarea unui împărat ca să le facă, şi nici acesta nu

a cutezat să se amestece în

treburile Bisericii 247."

Sfântul Ioan Gură de Aur credea că nu este nevoie de o guvernare specială pentru

realizarea planului dumnezeiesc şi că, fireşte, nici o împărăţie nu

este veşnică. El afirmă că curgerea istoriei dovedeşte că împărăţiile

se ridică şi cad, fiecare jucându-şi rolul ei în scopul

lui Dumnezeu. Cât despre împărat, el spune: „Cum zici că fiecare domn

este ales de

Dumnezeu? Dară nu aşa zice Pavel. Ci nu vorbesc acum despre nişte

domni anume, ci de

domnie îndeobşte. Că neîndoielnic trebuie să fie domnitori, domnii şi

cei peste care se

domneşte. Ei sunt puşi ca să nu se işte tulburare, căci oamenii

tălăzuiesc ca valurile mării în toate părţile. (…) Pentru aceea

Pavel nu zice «nu este domnitor, fără numai de la Dumnezeu»

247 St. Atanasios, Hist. Arian. 52, PG 25, 756C.

ci mai curând vorbeşte despre ocârmuire şi zice «nu este stăpânire,

fără numai de la

Dumnezeu» (Rom. 13, 1)" 248. În ce priveşte cele ce ţin de religie, el

scrie: „Episcopul a primit

stăpânia de a dezlega păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu; cu

atât mai mult va fi în

stare să ierte pe cele săvârşite împotriva omului. Căci sfintele

legiuiri se petrec sub mâinile

sale şi însuşi împăratul este supus lor. Deci când este trebuinţă de

vreo bunătate de la

Dumnezeu, împăratul are obicei să dea fuga la preot, iar nu preotul la

împărat" 249.

Când împăratul Leon al III-lea (717-741) a trecut de partea

iconoclaştilor şi a început

să-i prigonească pe ortodocşii iconoduli, Sfântul Ioan Damaschin a

protestat, zicând: „Nu se

cade împăratului să pună lege Bisericii 250." Deşi Leon a replicat „Eu

sunt preot", Sfântul Ioan

a încheiat zicând: „Nu sunt încredinţat că Biserica se ocârmuieşte de

legile împărăteşti, ci

numai de canoanele Părinţilor…" 251 Când Sfântul Maxim

Mărturisitorul a fost întrebat: „Oare

nu toţi împăraţii creştini sunt preoţi?", el a răspuns: „Împăratul nu

stă la altar, iar după

sfinţirea pâinii nu iese afară ca să strige: Sfintele Sfinţilor; nici

botează ori sfinţeşte mirul, nici

ridică episcopi sau hirotoneşte preoţi şi diaconi 252."

În Răsărit, Ortodoxia s-a dezvoltat încă de la început în felurite

culturi regionale foarte

vechi. Îngăduirea pluralismului în viaţa Bisericii Ortodoxe a

încurajat întemeierea unor

Biserici autonome. În cazul popoarelor slave putem vedea că

dezvoltarea alfabetului lor a fost

foarte importantă pentru Sfântul Fotie. El s-a ferit cu grijă să

impună o limbă străină, astfel că

evanghelizarea nu a fost privită ca un fel de colonialism cultural.

Din nefericire nu la fel au

stat lucrurile în intensiva misiune străină a apusenilor. Astfel,

pentru ortodocşi a predominat

ideea unei Biserici a Imperiului, ecumenică în acest sens. Încă de la

început existenţa unor

Biserici locale, cu propria limbă liturgică şi propria autonomie a

orientat mintea răsăriteană

către ideea comuniunii de Biserici. Ortodocşii erau mult mai deschişi,

prin faptul că respectau limba fiecărei Biserici locale şi obiceiurile

istorice.

Aceasta se datorează faptului că unitatea Bisericii este unitatea

episcopatului. Nu există decât o singură Biserică răspândită în toată

lumea şi „un episcopat răspândit în

armonioasa mulţime a mai multor episcopi. Episcopatul este unul,

fiecare parte ţinută de

fiecare pentru toţi 253." Însă autoritatea unui singur episcop nu se

întinde dincolo de obştea

pentru care a fost sfinţit ca păstor, căci „episcopul este în Biserică

şi Biserica în episcop."

Ortodocşii văd Biserica Universală ca fiind compusă din mai multe

Biserici care, în anumite

limite, sunt independente de alte Biserici. Aceasta fiindcă, potrivit

ecleziologiei patristice

greceşti, fiecare episcop şi turma sa constituie Trupul lui Hristos.

Fiecare episcop adună sub

un cap în sine însuşi turma pe care o cârmuieşte în chip părintesc.

Fiece episcop este chipul

lui Hristos. Unitatea Bisericilor este în mod esenţial o taină analogă

unităţii Persoanelor

Treimii. Ele sunt ontologic una, deşi empiric sunt multe. Istoric, ele

sunt unite prin obârşia

comună, prin credinţă, lege şi dragoste. Totuşi, din pricini

administrative, bisericile au fost

grupate în districte sau eparhii, iar primatul aparţinea marilor şi

vechilor scaune ale

Creştinătăţii.

Era deci inevitabil ca concepţia greacă şi cea latină asupra puterii

să fie incompatibile

şi să ducă la conflicte.

Diferenţe în liturghii

Diferitele căi de abordare a unicei taine a lui Hristos au avut

consecinţe şi în liturghiile

Răsăritului şi Apusului, ca şi în ecleziologie. Răsăritul a dezvoltat

o Liturghie deosebit de

248 In Ep. Ad Rom. 23, PG 60, 615.

249 Ad pop. Antioch. 3, 2; PG 49, 50.

250 De imag. 2, 12, PG 94, 1296 C.

251 PG 94, 1301 D.

252 Ep. 70, PG 91, 524 A.

253 Sfântul Chiprian, De unit. eccl. 6; PL 4, 516 AB.

măreaţă, pătrunsă de Sfintele Taine şi de ideea „cerului pe pământ."

Este o Biserică

sacramentală şi de rugăciune. Apusul, punând ceva mai mult preţ pe

lucrările umanităţii lui

Hristos, era inevitabil să aibă o corespondenţă a acestui fapt şi în

Messă, care ţintea la zidirea

omului şi la nevoile sale morale. Încă de la început, accentul este

mai mult pe elementul de

învăţătură decât pe mistică. Era o Biserică mult mai mult marcată de

sistemul acţiunii

militante 254.

Ritualul. Există diferenţe şi în înţelegerea cuvântului „ritual", în

ce priveşte tipicul şi

slujbele. În sens larg şi mai adânc, „ritualul" nu este doar o

culegere de rânduieli liturgice, ci include teologia ca şi întregul

mod de organizare a vieţii bisericeşti şi religioase a unui grup.

Răsăritul nu prea face deosebire între „ritual" şi „credinţă."

Apusenii, deprinşi cu analiza şi abstracţia, concep credinţa ca pe un

corp de adevăruri care, definit în sine, este susceptibil de

diverse expresii. Apusenii au studiat relaţia dintre simbol şi

realitate, pe când răsăritenii văd o

unire mult mai strânsă între cele două: pentru ei, simbolul ritual nu

este altceva decât credinţa

în lucrare. Aceasta generează un tip de cucernicie care este simplă şi

adâncă, nu dezvoltată

analitic în deducţii logice şi aplicaţii practice, ci mereu

revitalizată în slujbele Bisericii

Ortodoxe. Este un tip de cucernicie în care înţelesul ritualului,

credinţa şi Biserica se unesc

într-o unică atitudine vie. În Apus însă există instituţia cu

implicaţiile ei administrative şi

juridice. Răsăritul tinde să absolutizeze ritualul, pe când Apusul,

interpretarea juridică, prin

care ritualul devine doar un mijloc 255.

Arta şi arhitectura. Bizantinii şi-au proiectat cu grijă bisericile,

folosind excelentele

lor cunoştinţe de geometrie, astfel încât bisericile lor nu au avut

nevoie de contraforţi. Micile biserici bizantine cu plan de cruce erau

cele mai potrivite pentru slujbele ortodoxe, însă

arhitectura bizantină nu a fost aleasă pentru proiectarea bisericilor

apusene. Aceasta s-a

datorat deosebirilor de liturghie dar şi de atitudine între Răsărit şi

Apus. Apusul parcă vrea să atingă cerul şi prin construcţiile sale,

astfel că a proiectat acele turnuri ascuţite avântate spre

înălţimi. Biserica răsăriteană vrea să facă din clădire un locaş

ideal, un microcosmos ideal al

universului. Prin arta sacră a iconografiei răsăritenii au făcut ca

până şi o biserică foarte mică

să aibă o conotaţie universală. Pereţii bisericilor ortodoxe,

împodobiţi cu icoane, preschimbă

zidurile în treceri către o realitate mai înaltă. Bizantinilor le

plăcea să se simtă mai aproape de

sfinţi. Intrarea în biserică era ca o intrare în întreaga lume

creştină, ca şi în viaţa creştină de

apoi.

Privilegiile Noii Rome

Întâiul şi al Doilea Sinod Ecumenic. Biserica Romei era deranjată şi

jignită de faptul că Patriarhii din Constantinopol doreau să fie pe

picior de egalitate cu Papii. Al Doilea Sinod

Ecumenic, ţinut în 381 la Constantinopol, declara în Canonul al

III-lea: „Iar după Episcopul

Romei, întâietatea cinstei să o aibă Episcopul Constantinopolului,

pentru că aceasta este Noua

Romă." Însă împăratul Theodosie I (379-395), cel ce convocase sinodul,

nu invitase pe

episcopii ale căror scaune se aflau în teritoriul lui Graţian,

împăratul părţii apusene a

Imperiului Roman. A participat numai un singur episcop din Apus. Nici

Papa Damasie, nici

legaţii săi nu au fost de faţă. Însă mai târziu Papa Damasie a

recunoscut Sinodul, la fel ca şi

Papa Hormidas. Papa Grigorie I (590-604) a recunoscut Sinodul, dar nu

a primit canoanele.

Numai la al doilea Sinod de la Lion (1274) canoanele au fost primite şi în Apus.

Al Patrulea Sinod Ecumenic, ţinut în 451 la Calcedon, la care Papa Leon cel Mare

(440-461) a fost reprezentat, a întărit drepturile Scaunului din

Constantinopol. Canonul

254 Yves Marie Joseph Congar, op. cit., pp. 51-52.

255 Ibid., pp. 34-37 şi 119, n. 23.

XXVIII afirma: „Aceleaşi întâietăţi să se dea preasfântului scaun al

Romei celei Noi", fiindcă

„este cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împărăţia şi cu

senatul şi care a dobândit

întâietăţi deopotrivă cu ale Vechii Rome împărăteşti, întocmai ca şi

aceea să se mărească şi în

lucrurile cele bisericeşti, fiind a doua după aceea." Bisericile

Răsăritene au sprijinit canonul, dar reprezentanţii papali s-au opus

iar Papa l-a respins. Papa Leon a protestat energic împotriva

acestui canon care îngăduia Episcopului Constantinopolului acelaşi

titlu onorific şi aceleaşi

prerogative ca şi episcopului Vechii Rome. Astfel, antagonismul ascuns

dintre cele două

centre bisericeşti a ieşit la iveală.

Răsăritul era gata să socotească Sinodul Ecumenic ca pe autoritatea

insuflată în toate

cele ce ţin de dogmă şi de organizare, pe când Apusul socotea că

singura autoritate ultimă era

urmaşul apostolului Petru. Astfel comuniunea era foarte dificilă.

Titlul de „Patriarh Ecumenic". Când în 595, Sfântul Patriarh Ioan al

IV-lea Postnicul (585-595) a adoptat titlul de „Patriarh Ecumenic",

aceasta a stârnit protestul Papei

Grigorie cel Mare, care socotea aceasta un act de agresiune. Papa

Grigorie cel Mare a

protestat şi mai vehement decât Papa Leon – deşi fără succes –

împotriva titlului de „Patriarh

Ecumenic", crezând că acest titlu se dădea unui episcop cu autoritate

asupra tuturor

episcopilor şi Bisericilor. La rândul lor, bizantinii au fost profund

jigniţi că Biserica Romei

cerea supunerea Bisericii Răsăritene papalităţii.

Pentru bizantini cuvântul ecumenic (oi*kumevnh) era folosit cu

conotaţia de Imperiu

creştin, deşi literal implica întreaga lume locuită. Constantinopolul

era capitala ecumenică,

deci patriarhul ei era Patriarh Ecumenic. Era doar un epitet onorific,

care cu siguranţă nu îi

dădea nici o autoritate asupra celorlalţi Patriarhi. De fapt, toţi

dregătorii din capitală,

bibliotecari, profesori etc. îşi prefaţau rangul şi dregătoria cu

cuvântul „ecumenic", de pildă

bibliotecar ecumenic etc.

Rivalitatea dintre Roma şi Constantinopol s-a intensificat. Roma

decăzuse în urma

războaielor şi năvălirilor; în vreme ce Constantinopolul era de

departe cea mai bogată, mai

populată şi mai civilizată cetate a creştinătăţii. Era inevitabil ca

ierarhii ei să înceapă a ignora

vechile pretenţii ale Episcopului Romei. În mod ironic, haosul

Apusului a făcut să crească

prestigiul Papei, fiindcă era capul singurului aşezământ permanent.

Factori politici în Apus

Multă vreme Papii au ezitat să pricinuiască o ruptură pe faţă cu Biserica din

Constantinopol. Totuşi în 751 stăpânirea bizantină din Italia a căzut

sub asalturile lombarzilor

iar ajutorul din îndepărtatul Bizanţ nu a venit. Împăratul Constantin

al V-lea (741-775), în

vreme ce îşi sărbătorea victoriile din Răsărit, arăta prea puţină

grijă faţă de menţinerea

autorităţii imperiale în Italia. Papii, după ce făcuseră tot ce le era

în puteri să salveze Ravenna

şi împărăţia, s-au văzut siliţi să cerşească ajutorul francilor spre a

salva Roma de regele

lombard Aistulf (749-756) şi de oştirea sa. Căderea Ravennei în 751 a

pus capăt stăpânirii

bizantine în Italia de nord şi centrală, lipsind pe Papa de orice

nădejde de sprijin de la

împăratul Bizantin. Papa avea să afle curând că protecţia francă a

regelui Pepin al III-lea

(751-768) făgăduia un ajutor mult mai concret împotriva lombarzilor.

În multe privinţe el

găsea protecţia francă mult mai binevenită pentru Biserica Romei decât

cea a bizantinilor pe

care Apusul îi socotea nişte eretici iconoclaşti. Atunci Papa Ştefan

al II-lea [al III-lea] (752-757) a trecut Alpii şi s-a întâlnit cu

Regele Pepin la Ponthion la 6 Ianuarie 754, ceea ce a pus temei

autorităţii vremelnice a papalităţii. Ruptura politică dintre Roma şi

Constantinopol era

acum un fapt împlinit. Zilele autorităţii imperiale în Italia luaseră

sfârşit. Papalitatea a întors

spatele împăratului bizantin şi a făcut alianţă cu regii franci, ceea

ce avea să ducă peste o

jumătate de veac la naşterea Imperiului de Apus 256.

256 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., pp. 151-152.

În 774 Carol cel Mare a confirmat solemn Donaţia lui Pepin, o garanţie

scrisă de a

ocroti Biserica Romei şi pe posesorii ei de drept. Apoi, în anul 800,

Papa Leon al III-lea a pus

punct final rupturii politice dintre Roma şi Constantinopol punând

coroana reînfiinţatului

Imperiu de Apus pe capul lui Carol cel Mare 257.

Au mai existat şi alţi factori ce au dat o puternică lovitură puterii

bizantine şi

prestigiului ei moral. Mulţi din cei ce se închinau icoanelor cereau

sprijin Romei împotriva

iconoclaştilor, recunoscând prin aceasta autoritatea Papei de a judeca

o asemenea pricină.

Această purtare a displăcut mult conducerii imperiale şi a pricinuit

nelinişte capilor Bisericii

Răsăritene. O altă rivalitate a apărut în veacul al nouălea între

Bizanţ şi Roma în încercarea de

a converti pe păgâni. Episcopii germani s-au opus cu sălbăticie

misiunii sfinţilor Chiril şi

Metodie, apostolii slavilor. În Croaţia şi pe coasta Dalmaţiei Roma a

adus sub jurisdicţia sa

popoarele slave pe care grecii tocmai le convertiseră la Ortodoxie. În

Bulgaria, care fusese

convertită de Bizanţ, Papa Nicolae I a întâmpinat cu căldură

propunerile Ţarului Boris-Mihail.

La cererea ţarului, Papa i-a trimis preoţi de la Roma. Toate aceste

intruzii în sfera de influenţă

ortodoxă i-au exasperat pe bizantini. Ei s-au simţit jigniţi de aceste

încercări stridente de a

impune primatul papal în Răsărit.

Roma sub stăpânirea regilor barbari

Când Apusul a căzut sub dominaţia barbarilor şi Roma însăşi a fost

cucerită, italienii

s-au aliat cu duşmanii Imperiului Bizantin; de pildă, în veacul al

unsprezecelea, ei s-au aliat

cu normanzii. În 962, Otto Saxonul, regele Germaniei, a condus o

oştire spre Roma şi l-a silit

pe recalcitrantul papă Ioan al XII-lea să-l încoroneze împărat. În

următorii patruzeci de ani

Roma a fost scena luptelor între germanii barbari şi nobilimea locală.

Papa Ioan al XIII-lea

(965-972) a mers până la a scrie că, în 967, exista „un împărat al

grecilor" şi „un împărat al

romanilor." De fapt abia spre sfârşitul veacului al XIV-lea i s-a dat

pentru prima dată lui

Manuil al II-lea Paleologul titlul de „împărat al Ellinilor." Cu

câteva veacuri mai devreme,

dacă vreo ambasadă apuseană sosea la Constantinopol cu scrisori

adresate „împăratului

grecilor", nu era primită la curte. Însă în ultimele sale decenii

Constantinopolul era în mod

conştient o cetate grecească.

Înstrăinarea între cele două lumi a fost simultan politică şi

culturală. Lumea bizantină afirma că este urmaşa legitimă a vechii

Rome, acum o lume barbară latinizată, dominată

spiritual de Roma papală. Cele două lumi nu se acceptau una pe alta.

Între timp bizantinii erau prinşi cu propriile războaie civile şi cu

recuceririle din

Răsărit şi din Balcani. La început nu au manifestat un interes activ

faţă de Italia, cu excepţia

momentului când germanii au încercat să ocupe provinciile din Italia

de Sud. Podul între Bizanţ şi Apus era asigurat de Italia de Sud,

posesiune bizantină. În ciuda refuzului sau

incapacităţii Bizanţului de a apăra această zonă, ea era încă locul

unde contactele între

Constantinopol şi Roma puteau fi frecvente şi cordiale. Însă la Roma

germanii îşi stabiliseră autoritatea, iar teologia lor triumfase.

Germanii aveau propriile obiceiuri bisericeşti, fundamental diferite

de cele ale romanilor apuseni sau ale bizantinilor. Ei socoteau că cel

ce clădeşte o biserică este singurul

proprietar al clădirii. Astfel episcopii din Apus au pierdut controlul

administrativ al bisericilor

pe care nu le construiseră ei înşişi. Ctitorii socoteau bisericile

clădite pe socoteala lor ca fiind

proprietatea lor. Ei îşi arogau dreptul de a numi preoţi care urmau a

fi schimbaţi de către ei.

Astfel se putea afla în Franţa şi Germania un întreg sistem de

biserici private. Ca urmare, creştinătatea apuseană în veacul al

unsprezecelea era o adunătură de biserici autonome şi

naţionale. Puterea centrală a papalităţii a scăzut şi abuzurile s-au

strecurat în ea, precum

simonia, investitura laicilor etc.

257 Ibid., p. 214.

Au existat două mari mişcări de reformare în Biserica apuseană: una cu

centrul în

Lorena şi alta în abaţia de la Cluny, centrul unei vaste reţele

ecleziale. Cei din Lorena doreau

să abolească simonia şi numirea unor episcopi nevrednici. Ei insistau

asupra celibatului

preoţilor şi, în general, asupra înăspririi disciplinei bisericeşti.

Împăraţii voiau să controleze

Roma dar au văzut că un ierarh eficient ar fi sporit valoarea

administraţiei lor. Călugării de la Cluny, dorind să repună un

standard înalt în viaţa monahală, şi-au pus ordinul direct sub

stăpânirea Papei. De fapt atât lorenezii cât şi cei de la Cluny erau

interesaţi de afirmarea

pretenţiilor istorice ale Scaunului Romei.

Triumful teologiei germane însemna şi adăugirea lui Filioque la Crez.

În decursul

veacului al nouălea el a fost general adoptat de către Biserica din

Germania şi Lorena şi de

către multe biserici din Franţa, cu excepţia Parisului, care a păstrat

textul neschimbat încă

două veacuri. Clericii germani l-au dus la Roma, unde Formosus din

Porto, legatul Papei

Nicolae I, printre alţii, l-au acceptat. Formosus l-a introdus apoi în

Bulgaria. Patriarhul Fotie a

observat imediat şi a protestat împotriva lui. Papa Ioan al VIII-lea

socotea că este un lucru

necuvenit să schimbi Crezul.

Totuşi reapariţia influenţei germane a dus în mod necesar la

promovarea lui Filioque,

iar introducerea lui a fost treptat acceptată. Se spune că Papa

Hristofor a fost cel care a adăugat Filioque la Crez în Scrisoarea sa

de înscăunare către Patriarhul Nicolae Mistikos

(901-907), care, drept urmare, a refuzat să-l recunoască. Documentele

istorice mai afirmă că

Filioque exista în Crez atunci când a fost cântat în mod oficial la

încoronarea împăratului

Henric al II-lea în 1054.

Disputa despre Filioque avea să producă o enormă cantitate de predici şi scrieri

polemice. În acord cu tradiţia teologică apuseană, care a văzut

întotdeauna ca principal

duşman arianismul goţilor, apusenii au tins să susţină că Treimea este

un singur ipostas

interschimbabil. Pe de altă parte, tradiţia teologică răsăriteană,

dezvoltată în aprigele

controverse hristologice din veacurile cinci şi şase, se ferea de

nestorieni şi eutihieni. Ei

accentuau de asemenea omniprezenta şi atotpătrunzătoarea natură a

Duhului Sfânt 258.

Sfântul Fotie avea dreptate să declare că noua adăugire pare că miroase ori a

maniheism, prin faptul că împarte pe Creator în două principii, ori a

neoplatonism, prin aceea

că introduce o scară a fiinţelor dumnezeieşti.

Însă pentru ortodocşi era la îndemână o altă rezolvare teologică. În

ochii răsăritenilor

singura autoritate dogmatică insuflată era Biserica. Un sinod dobândea

autoritate numai atunci

când învăţăturile lui erau recunoscute ca ortodoxe de către Biserică.

Doar un alt Sinod

Ecumenic, recunoscut de către Biserică, avea dreptul nu să schimbe, ci

să amplifice şi să

explice hotărârile date la un Sinod anterior. De aceea Răsăritul a

văzut schimbările făcute în

Crez de Biserica Apuseană ca un atac direct la întreaga sa concepţie

despre doctrina şi

guvernarea Bisericii.

În 996, împăratul apusean Otto al III-lea a dat Romei primul papă

german, în persoana

mai tânărului său văr Bruno, cunoscut ca Grigorie al V-lea (996-999).

Papa Grigorie al V-lea

nu era pomenit la Constantinopol, probabil fiindcă, în calitate de

german, folosea adausul

Filioque. Urmaşul său, un grec din Calabria, Papa Ioan Filagathus,

cunoscut ca Ioan al XVI-lea (997-998), după ce a trimis Scrisoarea de

înscăunare, a fost pomenit la Constantinopol.

Urmaşul său, primul papă francez, Gerbert d'Aurillac, cunoscut ca

Silvestru al II-lea (999-1003), nu este pomenit în dipticele din

Constantinopol. Se pare că papii numiţi prin influenţă

germană nu erau pomeniţi la Constantinopol, probabil din pricina

teologiei lor germane. Mai există şi posibilitatea ca ei să nu se fi

deranjat să trimită o scrisoare de înscăunare.

Dacă ar fi să punctăm exact schisma finală dintre Roma şi

Constantinopol după ultima

menţionare a unui papă în dipticele Constantinopolului, atunci data ar

fi 1009. Ultimul papă consemnat a fost Ioan al XVIII-lea (1004-1009).

Urmaşul Papei Ioan, Papa Serghie al IV-lea

(1009-1012) şi-a trimis scrisoarea de înscăunare la Constantinopol. În

obişnuita scrisoare

sinodală despre luarea scaunului papal, mărturisirea sa de credinţă

conţinea Filioque. Fireşte,

258 G. Every, The Byzantine Patriarchate, Londra, 1947.

patriarhul Serghie al Constantinopolei a scos numele Papei Serghie al

IV-lea din dipticele

ortodoxe. De aici încolo nici un papă nu a mai fost pomenit vreodată

în diptice. Nedorind să exagerăm importanţa anului 1009, pe care poate

unii o vor critica, trebuie să reamintim că

culminarea tuturor evoluţiilor anterioare a avut loc în anul 1054.

Listele dipticelor erau

incomplete, fiindcă de multe generaţii Constantinopolul nu primea

scrisori de înscăunare de la patriarhatele răsăritene aflate sub

stăpânire musulmană, deşi era în deplină comuniune cu ele.

Abia pe la sfârşitul veacului al nouălea, îmbunătăţirea comunicaţiilor

internaţionale a îngăduit

ierarhilor să ţină legătura în mod regulat unii cu alţii.

La începutul veacului al unsprezecelea, în ciuda diferenţei din Crez

ca prim semn al primejdiei ce ar fi putut să se ivească în viitor, nu

exista încă simţământul că unitatea creştinătăţii fusese ruptă.

Patriarhul Mihail Cerularie

O dată cu alegerea pe tronul papal a lui Leon al IX-lea (1049-1054), nepotul

împăratului Henric al III-lea, Biserica Romei şi-a extins activităţile

în sudul Italiei, în

teritoriul bizantin, unde se aflau atât comunităţi greceşti cât şi

latine. Leon al IX-lea a emis

pretenţii şi asupra Siciliei, teritoriu socotit a fi bizantin, deşi

era ocupat de arabi. După ce Papa

a convocat un sinod la Siponto în 1050, unde un mare număr de hotărâri

au fost votate în

vederea unei reforme viitoare, unele dintre hotărâri au fost

îndreptate împotriva practicilor

liturgice greceşti care se statorniciseră în Italia. O campanie activă

de oprire a lor a fost

lansată în toate provinciile, inclusiv în Apulia, teritoriu bizantin.

Când normanzii au început să ocupe principatele lombarde şi să se

apropie de graniţele

Romei, Papa Leon al IX-lea a hotărât că ar fi prudent să se alieze cu

împăratul Bizantin ca să-i

respingă. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054) a

acceptat, dându-şi seama

că o alianţă militară şi politică era necesară spre a ocroti

teritoriul bizantin. Spre a câştiga populaţia latină, împăratul

Constantin a numit ca guvernator al teritoriului bizantin un

lombard pe nume Arghir. Arghir, care primise comanda trupelor

imperiale din Italia, a pus la

cale un pact cu Papa îndreptat împotriva normanzilor. Arghir era

latin, deci în mod firesc

agrea ideea unei alianţe cu Roma.

În vremea împăratului Constantin al IX-lea, pe tronul patriarhal a

fost numit Mihail

Cerularie, în anul 1043. El fusese un funcţionar civil care intrase în

cinul preoţesc târziu în

viaţă. Se dovedise a fi un iscusit şi îndrăzneţ chivernisitor, deşi

era lipsit de subţirimea,

spiritul şi vasta cultură ce-l caracterizaseră pe Sfântul Fotie cel

Mare. Deşi poate nu este o

figură atractivă pentru istorici, Cerularie era extrem de popular la

Constantinopol unde

influenţa sa era mult mai mare decât a amabilului, dar oarecum

excentricului şi ineficientului

împărat.

Patriarhul Mihail nu-l plăcea pe Arghir şi era bănuitor în privinţa

lui. Patriarhul se temea şi de influenţa lui asupra împăratului

Constantin. Mihail nu era preocupat îndeosebi de

lumea latină ci, asemeni Bisericii latine din vremea lui, dorea şi el

să introducă o uniformitate

a practicilor din patriarhia sa. Patriarhul Mihail a înţeles că Papa

Leon se străduia să extindă

dominaţia Romei în sudul Italiei şi ducea o campanie împotriva

preoţilor căsătoriţi. Apoi Patriarhul Mihail Cerularie a aflat că

normanzii, cu aprobarea Romei, interziceau practicile

greceşti în zonele controlate de ei şi că sinoadele reformatoare din

întreaga Italie denunţau

bisericile ce păstrau obiceiuri greceşti, a poruncit îndată ca

bisericile latine din Constantinopol

să adopte practicile greceşti. Când latinii din capitală au refuzat,

Patriarhul Mihail a poruncit

închiderea bisericilor lor pe la sfârşitul anului 1052.

Tot ca represalii, Cerularie, împreună cu capul Bisericii Bulgare,

Arhiepiscopul Leon

al Ohridei, au închis mănăstirile şi bisericile de rit latin din acel

teritoriu. Apoi Patriarhul Mihail l-a pus pe Arhiepiscopul Leon al

Ohridei să scrie o scrisoare către reprezentantul

patriarhal grec (syngellos), episcopul Ioan de Trani din Apulia,

Italia. Episcopul Ioan avea să

trimită apoi scrisoarea „preacinstitului papă" şi „tuturor episcopilor

franci." Scrisoarea cuprindea un aprig atac asupra folosirii azimelor

sau pâinii nedospite pentru Sfânta

împărtăşanie. Scrisoarea mai avea unele adăugiri ce denunţau obiceiul

de a posti Sâmbăta, de

a consuma carne sugrumată şi de a nu cânta Alliluia în zilele de după

Septuagesima 259.

Cardinalul Humbert

Deşi Papa Leon şi Arghir făcuseră o alianţă, înainte ca oştile lor să

se poată întâlni, Arghir a fost învins de normanzi în Februarie 1053.

La 18 Iunie 1053, oastea papală, avându-l

în frunte pe Papa Leon, a fost pusă pe fugă la Civitate. Papa a fost

dus într-o captivitate

onorabilă la Benevento. Normanzii biruitori, deja membrii ai Bisericii

Latine, nu doreau să

întrerupă funcţionarea Bisericii lor. De aceea au îngăduit ca

secretarul papal principal,

Humbert de Mourmourtiers, Cardinal de Silva Candida, să se alăture

Papei. Însă Humbert nu a mers direct de la Roma la Benevento, unde era

stăpânul său, ci s-a dus mai întâi în Apulia,

dorind să stea de vorbă întâi cu Arghir.

Când Cardinalul Humbert a trecut prin Trani, Episcopul Ioan de Trani i-a înmânat

scrisoarea Arhiepiscopului Leon din Ohrida. Humbert ştia puţin

greceşte şi a făcut în grabă o traducere. Traducerea nu putea fi prea

exactă şi exagera tonul deja agresiv al scrisorii. Când Humbert a

sosit la Benevento şi a înfăţişat scrisoarea cu traducerea Papei Leon,

Papa s-a

simţit jignit. Deşi Papa Leon îşi petrecea răgazul forţat încercând să

înveţe greceşte, este puţin

probabil să fi ştiut destulă greacă spre a putea verifica traducerea

Cardinalului.

De fapt, Papa nutrise nădejdea unei cooperări prieteneşti cu Bizanţul

– mai ales în

situaţia sa de faţă. O astfel de scrisoare, pe care o socotea

jignitoare şi extrem de aspră,

atacând obiceiurile Bisericii Romei, era ultimul lucru pe care se

aştepta să-l citească. Singurul lucru care-i rămânea de făcut era să

se apuce de scris.

Papa scrie împăratului şi Patriarhului. Papa Leon i-a cerut

Cardinalului Humbert să

schiţeze două replici în numele Papei. Una dintre scrisori era

adresată în chip nepoliticos

„episcopilor" Mihail al Constantinopolului şi Leon al Ohridei.

Scrisoarea, o replică cruntă,

conţinea o dizertaţie asupra supremaţiei Scaunului Romei, întemeiată

pe argumente luate din

Donaţia lui Constantin.

Prima scrisoare cuprindea o lungă introducere asupra unităţii

Bisericii. Papa Leon pretindea că unitatea este însăşi Biserica

Romană, care a primit de la Dumnezeu, prin Sfântul

Petru, această înaltă prerogativă. Nu poate fi deci nici o greşală în

Biserica Romană, şi numai

ca urmare a îngâmfării Biserica Răsăritului a ridicat contra ei

învinuiri. Cuteza a aminti împrotivirea vechilor episcopi ai Romei

titlului de „Patriarh Ecumenic." Pretindea în chip

mincinos că întâiul Sinod de la Niceea declarase că Episcopul Romei nu

poate fi judecat de

nimeni fiindcă era şeful tuturor Bisericilor. Cita apoi apocrifa

Donaţiei lui Constantin, pentru a dovedi puterea suverană a papei atât

din punct de vedere vremelnic cât şi din punct de

vedere duhovnicesc. Afirma că Constantinopolul nu datorează decât

Sfântului Scaun al doilea

rang ce ocupă între Bisericile Patriarhale. Cât despre Biserica

Romană, ea are un rang

excepţional, şi a ataca drepturile sale înseamnă a ataca Biserica

Universală, al cărei centru

dumnezeiesc este ea. Acesta era conţinutul întâii scrisori a lui Leon

al IX-lea către Patriarhul

Mihail Cerularie 260.

A doua scrisoare, ce nu are un adresant anume, cuprindea o amănunţită apărare a

obiceiurilor latine. Aceste scrisori însă nu au fost trimise imediat.

Împăratul şi Patriarhul scriu Papei. Între timp a sosit de la Bizanţ

un curier cu două

scrisori, una de la împăratul Constantin şi alta de la Patriarhul

Mihail. Scrisorile aveau un cu

totul alt ton decât ceea ce Papa tocmai citise. Împăratul Constantin

dorea o strânsă alianţă

259 Leon din Ohrida, Epistola ad Ioannem Episcopum Tranemem, PG 120, 836 ff.

260 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., pp. 242-243.

politică. Aceasta fiindcă împăratul era prea slab pentru a ţine piept

tuturor duşmanilor săi. El a

hotărât să ceară ajutorul germanilor şi al Italienilor, şi se adresa

pentru aceasta papei, care

avea asupra acestor popoare multă influenţă. Iată de ce împăratul

Constantin Monomahul a

scris o scrisoare împăciuitoare 261.

În scrisoarea sa, Patriarhul Mihail se ruga pentru o mai strânsă

unitate între Biserici.

Niciuna din scrisori nu pomenea de obiceiurile disputate din Biserica

Romei. Patriarhul Mihail chiar făgăduia să înscrie numele Papei în

dipticele din întreg imperiul, cu condiţia,

fireşte, ca şi numele său să fie înscris la Roma. Patriarhul Mihail

îşi începea scrisoarea cu „Frate", nu cu „Părinte", titlul onorific cu

care patriarhii din trecut îl recunoşteau de obicei pe

Episcopul Romei. Când Patriarhul Mihail şi-a semnat scrisoarea cu

titlul de „Patriarh

Ecumenic", traducătorii lui Leon au tradus greşit titlul Patriarhului

ca universalis 262. Nu mai trebuie să spunem că Papa a fost profund

şocat când Cerularie s-a oferit ca, dacă numele lui

va fi pomenit în Biserica Romei, să aibă grijă ca numele Papei să fie

pomenit în bisericile din

tot pământul locuit (in toto orbe terrarum). Este puţin probabil ca

Patriarhul Mihail Cerularie

să fi pretins că controlează toate bisericile din întreaga lume.

Cerularie folosea cuvântul lume

(oi*koumevnh) cu sensul bizantin de „imperiu." Latinii traduceau

cuvântul literal, adică

„întreaga lume locuită." Acelaşi tip de neînţelegere a pricinuit

tulburările legate de titlul de

„Patriarh Ecumenic."

Ce anume a pricinuit schimbarea tonului scrisorii Patriarhului Mihail?

Să fi fost

influenţa împăratului? Este prea puţin probabil, fiindcă niciodată

Cerularie nu a arătat nici cea mai mică deferenţă faţă de dorinţele

suveranului său. Cu siguranţă, făcătorul de pace era

episcopul Ioan de Trani, pe care Arghir tocmai îl trimisese la

Constantinopol să raporteze

situaţia din Italia. Împăratul avea încredere în Episcopul Ioan,

astfel că a fost convins de acesta că Papa este un om distins şi

rezonabil, a cărui prietenie este necesară dacă se dorea

salvarea Italiei. Întrucât Patriarhul Mihail vorbise cu Episcopul Ioan

despre situaţia şi

caracterul Papei, reacţia sa trebuie să se fi datorat încrederii sale

în cele spuse de Episcopul

Ioan.

Scrisorile Cardinalului Humbert. Ar fi fost mai bine ca Papa Leon însuşi să

răspundă conciliatoarei scrisori a împăratului şi să treacă cu vederea

exprimările Patriarhului.

Leon al IX-lea ar fi putut să răspundă liniştit la aceste

învinovăţiri; să îndreptăţească mai

multe obiceiuri latine potrivit principiului că rânduiala se poate

deosebi după ţări, cu condiţia

ca rânduielile Apostolilor şi ale Sinoadelor Ecumenice să fie

respectate. Papa Leon putea să-şi

întoarcă atenţia către reforma Bisericii Apusene; în loc de aceasta el

nu cugetă decât la

atingerea ce credea că s-a dat pretenţiilor sale de şef suveran al

Bisericii 263. Pe deasupra,

sănătatea Papei Leon se deteriora rapid, aşa că el a lăsat totul în

mâinile Cardinalului

Humbert.

Cardinalul Humbert era un om destul de erudit, dar cu un temperament iute şi

războinic. Nu-i iubea pe greci şi era liderul partidei cu totul ostile

punctului de vedere

bizantin. El a decis să se trimită legaţi la Constantinopol. Astfel,

Cardinalul Humbert a

redactat încă două scrisori în numele Papei Leon. Pe lângă Cardinalul

Humbert, Papa Leon a

mai numit doi legaţi papali, pe Frederick al Lorenei, cancelar al

Scaunului Romei, şi pe

Arhiepiscopul Petru de Amalfi. Amalfi era un stat vasal al imperiului

şi cuprindea multă

populaţie grecească.

Scrisoarea adresată împăratului Constantin începe prin a felicita pe

împărat pentru

evlavioasa dorinţă ce i-a împărtăşit, dar curând Papa Leon ajunge la

drepturile Scaunului

Romei. „Biserica Catolică", zice el, „mamă şi fecioară neprihănită,

deşi aleasă a umple cu

mădularele sale pământul întreg, nu are totuşi decât un cap, care

trebuie să fie cinstit de toţi.

261 Ibid., p. 243.

262 Scrisorile acestea sunt cunoscute numai din răspunsurile papale şi

din scrisoarea lui Cerularie către Petru al

Antiohiei (PG 120, 781796).

263 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 242.

Oricine îl nesocoteşte, în zadar se pretinde a fi unul din mădularele

ei. Acest cap al Bisericii

este Roma, a cărei putere a recunoscut-o marele Constantin prin

donaţia sa. Şi, ca Episcop al

Romei, Papa este Vicarul lui Dumnezeu, însărcinat cu purtarea de grijă

a tuturor Bisericilor."

Papa caută a reda strălucirea scaunului Romei, care de mult timp, zice

el, era cârmuit mai

mult de năimiţi decât de păstori. Împăratul Constantinopolei poate

să-l ajute în această

lucrare, înapoindu-i bunurile ce le are Biserica Romană în Răsărit.

Scrisoarea cuprindea şi

plângeri la adresa Patriarhului Mihail Cerularie, căruia îi impută

planuri ambiţioase asupra

Bisericilor Alexandriei şi Antiohiei. Papa îl avertiza pe împărat că,

dacă Cerularie nu va fi

împiedicat, va lua măsuri de represalii 264. Scrisoarea mai cerea

împăratului să dea tot ajutorul

legaţilor papali.

În scrisoarea către Mihail Cerularie, Papa arată că a primit

scrisorile ce îi scrisese acest

patriarh în favoarea restabilirii păcii. După rândurile de început,

Patriarhul a citit următoarele:

„Pacea va fi, dacă nu veţi căuta a trece marginile puse de Părinţi."

Tot aceasta zicea şi

Biserica Răsăriteană papalităţii. Apoi Papa ajunge la pretinsele

drepturi ale Bisericii Romei:

„Biserica Romană nu este, după cum ziceţi, o Biserică locală; oare nu

este ea cap şi mamă?

Cum ar putea fi ea astfel, dacă n-ar avea nici mădulare, nici copii?

Noi credem cu tărie

aceasta, şi de aceea o mărturisim sus şi tare. Biserica Romană este

atât de puţin locală încât, în

tot universul, orice naţiune care are îngâmfarea de a nu fi de părerea

ei, nu poate fi mai mult

privită ca făcând parte din Biserică. Ea nu mai este o Biserică, ci o

adunare de eretici, o

sinagogă a Satanei!… Deci cel ce voieşte a se slăvi cu numele de

creştin, să înceteze a huli şi a

ataca Biserica Romană; căci în zadar pretinde a cinsti pe Tatăl

familiei, dacă necinsteşte pe

soţia lui!"

Papa Leon imputa apoi lui Mihail ambiţia, luxul şi bogăţiile sale. Cu

cuvinte de reproş

pentru folosirea titlului de „Patriarh Ecumenic", el adaugă: „Ce

hrăpire necuviincioasă, jalnică

şi fără de lege este a voastră când, din gură şi prin scris, vă

pretindeţi patriarh «universal»

(ecumenic)." Apoi aminteşte împrotivirea făcută de Sfântul Grigorie

acestui titlu 265. Fără vreo îndreptăţire, scrisoarea arunca îndoieli

asupra alegerii lui Cerularie la episcopat. Scrisoarea îl mai acuza pe

Cerularie de a fi încălcat prerogativele Bisericilor Alexandriei şi

Antiohiei. De asemenea, în scrisoare se vorbea de „neruşinarea" lui

Cerularie de a critica practicile latine,

mai ales folosirea pâinii nedospite, în încheiere, scrisoarea afirma

că se nădăjduieşte ca legaţii

să-l afle pe Patriarh pocăit.

Să nu ne mirăm deci când citim răspunsul Patriarhului Mihail la

această scrisoare cu o

învăţătură nelegiuită şi cu acuzaţii neîntemeiate.

Pornind în 1054, legaţii latini s-au oprit în Apulia ca să stea de

vorbă cu Arghir.

Arghir i-a sfătuit prosteşte să nu-l bage în seamă pe Cerularie şi să

se concentreze asupra

împăratului. Era o mare greşală, căci Patriarhul era cu siguranţă o

figură mai puternică şi mai

populară. Legaţii au sosit în Aprilie cu două scrisori. Ei mai aduceau

un dosar ce cuprindea

cele două scrisori anterioare neexpediate şi un raport din partea

Patriarhiei Ierusalimului care

arăta că practicile de acolo difereau de cele din Constantinopol.

Legaţii latini în Capitală. Legaţii au făcut întâi o vizită

Patriarhului Mihail, „nu să

afle şi să discute, ci să înveţe pe greci şi să le transmită

hotărârile lor." Nemulţumiţi de

protocolul primirii lor, trufaşii legaţi au încredinţat Patriarhului

scrisoarea Papei şi s-au retras

fără a-i da măcar salutul obişnuit. Apoi Patriarhul a deschis

scrisoarea şi a rămas uimit.

Cerularie fusese asigurat de Episcopul Ioan că Papa Leon era un om

înţelept şi binevoitor. De aceea a rămas tulburat de purtarea

nepoliticoasă a legaţilor Papei. Pe deasupra, Patriarhul se

aştepta la o scrisoare prietenoasă ca răspuns la scrisoarea sa, care

fusese scurtă şi politicoasă.

Patriarhul a început apoi să cugete la cele întâmplate. El a cercetat

peceţile scrisorii şi

a crezut că cineva a umblat la ele. Îndată Cerularie a tras concluzia

că legaţii arătaseră întâi

264 Ibid., pp. 243-244.

265 Ibid., p. 244.

scrisoarea lui Arghir şi că poate acesta schimbase textul. Deşi era

puţin probabil, Patriarhul s-a gândit: Cum de reuşea Papa să trimită

legaţi dacă era prizonier? Ce garanţie avea că aceste cuvinte

reprezentau simţămintele lui? Cu cât se gândea mai mult, cu atât

Patriarhul se

încredinţa să nu recunoască autoritatea legaţilor. El refuză să

continue negocierile cu aceşti

legaţi, declarând că nu erau trimişi de Papa, ci de Arghir.

Precauţia şi prudenţa Patriarhului aveau să se dovedească îndreptăţite

peste câteva

zile, fiindcă la 15 Aprilie, 1054, Papa Leon a murit. Era la doar

câteva zile după sosirea

legaţilor în capitală. Conform tuturor precedentelor Legii Canonice,

legaţii nu puteau

reprezenta un papă decedat. Legaţii nu aveau un statut legal.

În Septembrie, 1054, Henric al II-lea a numit un nou papă, un german,

Victor al II-lea

(1055-1057). El nu era în legătură cu legaţia, şi poate nici nu ştia

de existenţa ei. El dezaprobase dorinţa lui Leon de a se alia cu

Bizanţul şi nu fusese consultat în privinţa politicii

sale recente.

Deşi Patriarhul îi ignora pe legaţi, împăratul Constantin i-a primit

în chip ales şi

Humbert a intrat îndată în discuţie, căutând a face apărarea Bisericii

Latine. El a adresat Bisericii Răsăritene mai multe învinuiri, arătând

că şi ea avea rânduielile ei deosebite şi

abuzurile sale, la fel ca şi Biserica Latină, încurajaţi de

cordialitatea împăratului, latinii au

făcut publice documentele aduse de ei. Raportul Patriarhiei

Ierusalimului s-a dovedit

irelevant, fiindcă nimeni din capitală nu s-a plâns vreodată de

practicile bisericeşti din Cetatea

Sfântă. Însă cele două schiţe de răspuns la scrisoarea Arhiepiscopului

de Ohrida, traduse în

greceşte de către Humbert şi neexpediate, i-au supărat pe bizantini.

Cardinalul Humbert a pornit ofensiva faţă de atitudinea lui Cerularie.

În încercarea de a-l depune pe Patriarh, el a publicat o foarte lungă

scrisoare, care a fost tradusă în greceşte, ca

un fel de pamflet împotriva Patriarhului. Pentru prima dată

motivaţiile legaţilor au devenit

limpezi pentru bizantini din pamfletul şi din scrisorile lui Humbert.

Până atunci ei nu realizau

schimbările ce avuseseră loc în mentalitatea Bisericii Romane.

Extinderea absolutei şi directei

autorităţi a Papei peste toţi episcopii şi credincioşii era pentru

cugetul bizantinilor nimic mai

puţin decât tăgăduirea deplină a tradiţiei cunoscute de ei şi de

strămoşii lor. O asemenea

putere ar fi dus la anularea autonomiei Bisericilor lor.

În veacul al V-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur scria Papei Inochentie I

al Romei (401-417) despre o situaţie similară cu cea descrisă mai sus,

când Cardinalul Humbert a intrat într-o

altă eparhie şi a încercat să-l depună pe patriarh. Sfântul Ioan

scria: „Dacă s-ar ajunge să stăpânească acest obicei şi ar fi legiuit

ca, oricine doreşte, să intre în eparhii străine şi

îndepărtate, şi să alunge pe cei pe care doreşte să-i schimbe, şi să

facă tot ceea ce îi place

potrivit puterii sale arbitrare, să fiţi încredinţat că toate acestea

ar duce la pieire şi (…)

neorânduiala ar cuprinde întregul pământ."

Faptul că Humbert se sprijinea pe falsul document al Donaţiei lui

Constantin era cu

totul de neacceptat pentru bizantini. Ceea ce avea de spus Humbert era

mult prea nou, iar

critica adusă de el practicilor liturgice ortodoxe le jignea

sentimentele patriotice. Purtarea lui Humbert era aşa de nediplomatică

şi jignitoare, încât nu numai că nu a reuşit să-i întoarcă pe

bizantini împotriva Patriarhului, ci întregul cler bizantin şi-a

strâns rândurile în jurul lui

Cerularie.

Nichita Stithatul, călugărul studit. În replică, un călugăr de la

Mănăstirea Studion,

Nichita Stithatul, s-a adresat Bisericii Romei în termeni foarte

curtenitori. Însă el critica practicile legate de pâinea nedospită,

postul de Sâmbăta, interzicerea preoţilor căsătoriţi şi

săvârşirea Liturghiei obişnuite în locul Liturghiei darurilor în

Postul Mare. Humbert a văzut

tratatul şi l-a tradus în latină, pierzându-şi cumpătul cu totul. El a

dat la iveală un pamflet

grozav de insultător la adresa lui Nichita Stithatul, traducându-i

numele prin „Pectoratus",

ceea ce, spunea el, înseamnă „fiara ce se târăşte pe burtă." Apoi a

declarat că „Pectoratus

trebuie să fi ieşit dintr-un bordel, nu dintr-o mănăstire." Fără a

răspunde criticilor călugărului

studit, Humbert încheia cu un contraatac asupra unor practici

greceşti, precum amestecul de

apă caldă în Sfânta împărtăşanie.

Patriarhul Mihail se ţinea încă deoparte. El ştia fără îndoială că

împăratul voia cu orice

preţ să jertfească Biserica Greacă papalităţii, pentru a dobândi

oarecare ajutoare pentru tronul

său. Pe de altă parte, împăratul Constantin se temea că furia lui

Humbert putea periclita

alianţa politică pe care o dorea. Apoi împăratul l-a pus pe Nichita

Stithatul să-şi retracteze

tratatul şi să-şi ceară scuze de la legaţii latini. Umflându-se de

mândria victoriei, Humbert a

forţat nota, ridicând problema lui Filioque. Deşi această provocare

i-a iritat pe bizantini, totuşi

Patriarhul a rămas tăcut, ignorând pe legaţi.

Bula de excomunicare. Răbdarea Cardinalului Humbert se apropia de

sfârşit. Deşi ştia că Papa murise, în ziua de Sâmbătă, 16 Iulie 1054,

în ochii întregii obşti adunate pentru

Liturghie, Humbert şi colegii săi au năvălit în Biserica Sfânta Sofia.

După ce se plânseră cu

glas mare de îndărătnicia patriarhului Mihail, puseră pe altar o Bulă

de excomunicare a lui

Mihail Cerularie, a lui Leon din Ohrida, a lui Mihail Constantin,

cancelarul patriarhal, şi a

tuturor celor ce urmează lor. În Bula de excomunicare se putea citi

printre altele: „Mihail şi

adepţii lui, vinovaţi de sus-pomenitele greşeli şi de neruşinare,

(…) dimpreună cu toţi ereticii,

dimpreună cu diavolul şi îngerii lui." Apoi latinii ieşiră din

Biserică scuturând praful de pe

picioarele lor. Un diacon a alergat după ei, implorându-i să ia Bula

înapoi. Ei au refuzat, iar diaconul a aruncat-o pe stradă. Ea a fost

ridicată şi dusă în final la Patriarh.

Documentul a fost apoi tradus pentru Patriarh. Este de necrezut cum un om cu

învăţătura lui Humbert a putut să scrie un manifest atât de jalnic.

Documentul începea prin a

refuza lui Cerularie, atât personal cât şi ca Episcop al

Constantinopolului, titlul de Patriarh. Se pretindea că toţi cei ce îl

sprijină pe Cerularie sunt vinovaţi de simonie. Cât de ciudat era ca

Humbert să acuze pe bizantini de un viciu despre care ştia bine că

predomină în Biserica sa

din acea vreme. El îi acuza pe bizantini de multe alte lucruri precum:

că încurajează castrarea

(practică ce era îngăduită şi la Roma), că insistă să-i reboteze pe

latini (lucru ce nu era

adevărat pe atunci), că îi lasă pe preoţi să se căsătorească (lucru

neadevărat, căci un bărbat

căsătorit putea deveni preot, dar un bărbat deja hirotonit nu se mai

putea căsători), că botează

femeile aflate în chinurile naşterii, chiar şi dacă erau pe moarte (o

bună şi veche practică

creştină), că refuză împărtăşania bărbaţilor cu bărbile rase (lucru

neadevărat, deşi ortodocşii

dezaprobă pe preoţii raşi) şi în final, că au scos o porţiune din Crez

(ceea ce era exact opusul

adevărului!). După asemenea afirmaţii eronate, plângerile referitoare

la închiderea bisericilor

latine din capitală şi la nesupunerea faţă de Papa şi-au pierdut orice

efect. Anatema finală era

urmată de afirmaţia că de atunci înainte Mihail Cerularie şi aderenţii

săi vor fi cunoscuţi ca

eretici prozimiţi (adică ai pâinii dospite).

Patriarhul Mihail a dus îndată împăratului o traducere grecească a

Bulei. Împăratul a fost profund şocat, fiindcă tocmai îşi luase rămas

bun de la legaţi în chip prietenesc, sperând

că planul său de alianţă politică s-a realizat. La început împăratul

nu a vrut să-i recheme în

capitală. Apoi a dat înapoi, fiind de acord să trimită un mesager care

să ceară versiunea latină

originală a Bulei. Mesagerul i-a ajuns la Selimbria şi s-a întors cu o

copie a textului. Astfel

împăratul a văzut că traducerea Patriarhului era corectă. Atunci

împăratul a trimis un alt

mesaj, poruncind ca legaţii să se întoarcă în capitală ca să explice

în faţa unui sinod ce vor să

spună. Legaţii au refuzat şi şi-au continuat călătoria.

Excomunicarea lui Humbert. Patriarhul Mihail era mâhnit de această ruptură şi se

temea de reacţia curţii împărăteşti. Prietenii Patriarhului făcuseră

ca cuprinsul Bulei să fie

cunoscut în toată cetatea. Bizantinii obişnuiţi, sătui de aroganţa

legaţilor, erau mânioşi pe

purtarea cordială a împăratului şi mulţi erau convinşi că împăratul

este în înţelegere cu ei. Au izbucnit răscoale şi demonstraţii,

împăratul Constantin, dându-şi seama că opinia publică

susţinea Biserica împotriva lui, a anunţat că va pedepsi pe

traducătorii care colaboraseră cu

legaţii. Apoi împăratul a pus să fie arestate rudele lui Arghir care

se aflau atunci în capitală şi

a poruncit ca un exemplar al Bulei să fie ars în public. Astfel

răscoalele s-au liniştit.

Patriarhul Constantinopolului

Apoi Sâmbătă, 24 Iulie, s-a ţinut un Sinod care să răspundă la toată

această afacere.

Sinodul a declarat că nişte bărbaţi nechibzuiţi din Apus l-au

excomunicat pe Patriarh şi pe toţi

cei ce refuzau să se conformeze dogmei latine despre Duhul Sfânt şi

practicilor lor de a se

rade şi de a avea preoţi celibatari. Se dădea în întregime textul

Bulei şi textul decretului

împăratului Constantin prin care poruncea ca Bula să fie arsă.

Scrisorile aduse de legaţi au

fost citite şi s-a spus că erau opera lui Arghir. Apoi Humbert şi

ceata sa au fost excomunicaţi

în mod solemn, căci veniseră în „de Dumnezeu păzita cetate ca un

trăsnet sau ca o furtună

sau, mai bine zis, ca nişte mistreţi sălbatici, spre a răsturna adevărul."

Totuşi redactarea era făcută cu grijă, astfel încât să nu implice

papalitatea sau Biserica

Apuseană în general. Vinovaţii erau cei trei legaţi şi nepopularul

dregător Arghir. Astfel se lăsa cale deschisă pentru oricare papă, ca

să reia prieteneşte negocierile cu Constantinopolul,

dacă recunoştea că Humbert acţionase depăşindu-şi puterea legală sau

autoritatea. Eşecul

acelor legaţi nu a compromis papalitatea. Următorul papă ar fi putut

respinge acţiunile acestor

legaţi fără a-şi pierde ceva din prestigiu. Situaţia relaţiilor dintre

Biserici nu se înrăutăţise, cu

excepţia unui resentiment sporit.

Consecinţele. Tradiţia spune că evenimentele din 1054 marchează ruptura finală

dintre Roma şi Bisericile Răsăritene. Aşa cum am menţionat anterior,

deşi nici un Papă nu

mai fusese pomenit în dipticele din Constantinopol din 1009, totuşi

contactul dintre Roma şi

Constantinopol nu era întrerupt cu totul.

La Constantinopol, episodul cu Humbert a fost socotit doar ca o criză

internă în care

Patriarhul Mihail câştigase o victorie asupra împăratului Constantin,

însă în Apus incidentul a

fost luat mult mai în serios. De ce? Pe atunci reforma papalităţii

făcea ca evenimentele ce

priveau Roma să fie urmărite cu un avid interes în întreaga Biserică

Apuseană. Neaşteptatul atac bizantin asupra practicilor lor a stârnit

o publicitate ostilă mai mult decât orice altceva.

De atunci încolo Roma şi Constantinopolul au rămas permanent divizate. În ochii

Apusului grecii erau acum doar nişte schismatici nedemni de încredere.

Scopul apusenilor

avea să fie de acum înainte acela de a săvârşi, fie amical, fie cu

forţa, unirea Bisericilor în

condiţiile lor. Între timp grecii întreţineau o constantă activitate

polemică împotriva ereticilor

latini care a exacerbat neînţelegerea, resentimentul şi ura.

Patriarhul Mihail îşi sfătuia turma: „O, voi cei ce sunteţi ortodocşi,

fugiţi de tovărăşia

celor ce au primit pe ereticii latini şi care-i privesc ca pe cei

dintâi creştini în soborniceasca şi

sfânta Biserică a lui Hristos!" Căci, aşa cum spunea el ceva mai

încolo, „Papa este eretic."

Deci de acum nu mai era doar acuzaţia de schismă, ci de erezie.

Totuşi multe ţineau de personalităţile implicate. Cardinalul Humbert

nu era defel

stânjenit de grosolana sa comportare în această afacere. De fapt el

şi-a citit raportul ca şi cum

ar fi fost un triumf, iar Apusul l-a crezut pe cuvânt. Până la moartea

sa din 1061 el a rămas cel mai influent om din Curia Papală (numele

colectiv pentru organele executive, administrative

şi juridice ale guvernului central al Bisericii Romei, sub domnia

absolută a Pontifului).

Colegul de legaţie al lui Humbert, Frederick de Lorena, Abate de Monte

Cassino, a devenit

curând Papă, cunoscut ca Ştefan al IX-lea (1057-1058). Şi el era un

înfocat reformator şi un

susţinător al autorităţii Scaunului Romei.

De asemenea, cel mai bun prieten al lui Humbert, Hildebrand, a devenit

Papa Grigorie

al VII-lea (1073-1085), cel ce a produs Dictatus Papae, poate cea mai

faimoasă dintre toate

declaraţiile despre pretenţiile şi prerogativele papale, îndreptată

împotriva teoriei pentarhiei

(cele cinci patriarhate). El a dezvoltat propria teorie conform căreia

puterea spirituală a

Papalităţii, în comparaţie cu puterea laică a împăraţilor şi regilor

era ca soarele faţă de lună. În timpul administraţiei sale, juriştii

Curiei au început să pună teoria în termeni juridici şi

practici.

Iată deci că Biserica Romei nu a avut niciodată intenţia de a repudia

acţiunile legaţilor.

Dimpotrivă, ei i-au îndreptăţit, până când apusenii au ajuns să creadă

că atacul neprovocat al

lui Cerularie fusese pedepsit legitim şi în chip cuvenit prin

excomunicare, întrucât Cerularie şi

cei dimpreună cu el nu au cerut niciodată „absolvire" de la Biserica

Romei, ei se găseau „în

schismă". Deşi Humbert avusese grijă să nu incrimineze întreaga

Biserică din Constantinopol

în excomunicarea sa, totuşi dacă aceşti oameni continuau să aleagă şi

să sprijine episcopi

schismatici, atunci, desigur, erau şi ei schismatici.

Această interpretare nu a prins rădăcini în cugetele apusene decât

peste mai bine de un

secol. Marea masă a populaţiei a reacţionat foarte calm la separare.

Pentru o vreme, mulţi nici

nu au fost conştienţi de deosebirea dintre învăţăturile

Constantinopolului şi ale Romei.

Ruptura a fost resimţită imediat doar de către cercurile oficiale, de

către cler şi guverne. Prin veacul al XIV-lea grecii recunoşteau că

schisma avusese loc în vremea Patriarhului Mihail. Ei erau

încredinţaţi că el răspunsese atacului papal în mod corect prin

excomunicarea Papei,

spunând apoi Patriarhilor Răsăriteni să-l recunoască în viitor ca

Patriarh mai mare.

Ruptura din 1054 a făcut ca Patriarhul Constantinopolului să devină complet

independent de pretenţiile papale. Aceasta a sporit şi autoritatea sa

în lumea slavă şi în cele

trei patriarhii răsăritene. Însă din punct de vedere politic ruptura

avea să se dovedească

îngrijorătoare. Bizantinii ştiau că au nevoie de ajutor spre a stăvili

valul turcilor răsăriteni.

Patriarhul Petru al Antiohiei. Adevărata tragedie a episodului din 1054 a fost

creşterea resentimentului de ambele părţi. Patriarhul Mihail a căutat

să obţină sprijinul

colegilor săi răsăriteni. După ce legaţii latini au părăsit capitala,

Cerularie a scris o scurtă dare

de seamă a vizitei lor prietenului său, Patriarhul Petru al Antiohiei.

În prima scrisoare el lăsa

să se înţeleagă că întreaga Biserică Ortodoxă fusese excomunicată.

Ceva mai târziu el a scris

o dare de seamă mai exactă a acelui episod şi a adăugat o listă a

credinţelor şi practicilor

apusene pe care le socotea greşite. Principalele sale obiecţii au fost

folosirea lui Filioque şi pâinea nedospită. Patriarhul Petru i-a

răspuns, dar fără a fi cu totul de acord. El credea că

Arghir era principalul rău. După părerea sa, pâinea nedospită era

indezirabilă, dar în privinţa

controversei despre Filioque era nevoie de iconomie. El admitea că

adăugirea la Crez era greşită, dar scria că „Nu trebuie să cerem de la

ei aceeaşi acrivie pe care o cerem de la

cercurile noastre cu o înaltă învăţătură. Este de ajuns dacă ei

mărturisesc Taina Treimii şi a

întrupării." În încercarea de a media între cei aflaţi în dispută, el

a sugerat chiar lui Cerularie

că „poate au pierdut copiile actelor vechilor Sinoade." El îi socotea

pe latini fraţi creştini, iar

abaterile lor ar fi trebuit privite cu dragoste îngăduitoare atâta

vreme cât nu încearcă să

impună practicile lor altora. Cu toate acestea, pretenţia Papei de a

dicta Bisericilor din Răsărit

era de neacceptat pentru ele, mai ales că teoria colegialităţii celor

cinci Patriarhate era

universal acceptată în Răsărit.

Patriarhul Mihail Cerularie avea destule necazuri ca să mai deschidă o

controversă cu

Patriarhul Petru. Prin Patriarhul Antiohiei, au fost anunţaţi de

separare şi patriarhii

Alexandriei şi Ierusalimului. În ciuda sărăciei izvoarelor asupra

acestei probleme, se poate afirma cu certitudine că celelalte trei

patriarhate au rămas credincioase Ortodoxiei şi au

sprijinit Patriarhia Constantinopolului.

Cerularie a rămas figura dominantă în stat până la moartea împăratului

Constantin al

IX-lea în Ianuarie, anul următor. Urmaşa lui a fost Teodora, ultima

din dinastia Macedoneană,

o împărăteasă extrem de populară. În dorinţa sa de a-l opri pe

Cerularie să se mai amestece în treburile statului, ea i-a spus odată

pe un ton acru să-şi vadă de treburile lui şi să se ocupe de

cele ale Bisericii. Ea a domnit doar optsprezece luni şi a fost urmată

de Mihail al VI-lea

Stratiotikos (1056-1057) care s-a dovedit a fi un împărat slab.

Istoricii cred că Cerularie a luat parte la complotul politic pentru

aducerea pe tron a lui Isaac I Comnenul (1057-1059). Totuşi Comnenul

nu s-a lăsat intimidat atunci când Cerularie a început să se amestece

în treburile

lumeşti. Cerularie a mers până acolo încât a purtat pantofi de

purpură, simbolul rangului

împărătesc. Apoi popularitatea lui Cerularie în capitală a început să

scadă. Nimeni nu era pregătit să tolereze un patriarh care se vedea pe

sine împărat. Isaac, sigur pe ajutorul armatei,

l-a depus pe Cerularie.

Patriarhul Mihail Cerularie, cinstit de unii şi socotit de alţii ca

principal arhitect al schismei, nu a supravieţuit mult dizgraţiei şi

depunerii, răposând după câteva zile spre

sfârşitul anului 1058. A fost îndată canonizat prin aclamarea

poporului, împăratul a fost silit

de opinia publică să-i facă o înmormântare măreaţă. Următorul patriarh

a aşezat o prăznuire

anuală în cinstea lui.

Răspunsul lumii ortodoxe. Din momentul când papalitatea a încercat să impună

autocraţia asupra celorlalte patriarhate, a existat o puternică

reacţie în toate aceste Biserici. În Răsărit se credea că guvernarea

Bisericii trebuie să fie în mâinile celor cinci Scaune istorice –

Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Biserica

Apuseană cerea ca

autoritatea Papei asupra tuturor Bisericilor creştinătăţii să fie

neîndoielnică şi deplină.

Ideea colegialităţii era expresia universalităţii Bisericii. Din

punctul de vedere bizantin

aceasta punea la adăpost drepturile lui sacerdotium pe care imperium

nu trebuia niciodată să

le încalce. Cele patru patriarhate orientale nu se opuneau ca

Episcopul Romei să aibă cinstea

de întâiul între egali. Aceasta însă numai atâta vreme cât Papa

mărturisea adevărata Credinţă.

El a pierdut această cinste când a adoptat erezia lui Filioque. Însă

pentru mentalitatea latină

ideea pentarhiei era socotită ca foarte primejdioasă şi chiar în

directă opoziţie cu primatul

Bisericii Romei.

Patriarhul Mihail Cerularie nu a fost decât interpretul plângerilor înaintate de

creştinătatea răsăriteană. El nu ar fi avut niciodată destulă

influenţă pentru a impune

plângerile sale Răsăritului creştin. Ceea ce făcuse forţa lui Fotie

contra Papalităţii a fost faptul

că toate Bisericile din Răsărit au fost cu dânsul, cu toate intrigile

politice, influenţa

împăraţilor, silnicia papilor şi ura înverşunaţilor săi duşmani.

Patriarhul Mihail nu avea nici

învăţătura, nici geniul, nici virtuţile Sfântului Fotie; însă el

vorbea în numele Răsăritului, şi

Răsăritul s-a recunoscut în protestările sale împotriva înnoirilor Romei 266.

Astfel, pentru Biserica Romei unire însemna supunerea Bisericii

Răsăritene faţă de

Roma. Pentru bizantini, unirea însemna ca Episcopul Romei să renunţe

la înnoirile lui. Astfel

avea să-şi recapete locul de cel dintâi Patriarh şi să fie din nou

pomenit în diptice. El avea să

primească toată consideraţia şi toate titlurile onorifice datorate

lui. Totuşi cu toţii ştiau că va fi

greu să se pună de acord aceste păreri.

În final, partidele politice din Bizanţ au ajuns a fi clasificate după

atitudinea lor faţă de Apus; a fi un latinofon, adică

latino-cugetător, însemna a avea şi a arăta simpatie faţă de

latini, ceea ce era tot una cu a fi un trădător al Ortodoxiei 267.

266 Cf. Guettée, Papalitatea schismatică, op. cit., p. 245.

267 Charles Diehl, Byzantium: Greatness and Decline, op. cit., p. 216.

CAUZELE SIMŢĂMINTELOR

POTRIVNICE UNIRII ÎN RÂNDUL

BIZANTINILOR

Pe la mijlocul veacului al treisprezecelea, Bisericile creştinătăţii

răsăritene şi apusene

erau conştient separate. Neînţelegerea dintre Patriarhul Mihail

Cerularie şi Cardinalul

Humbert fusese un episod amar şi nefericit în istoria bisericească.

Neîndoielnic, el a creat o

atmosferă de schismă, dar nu era nici primul şi nici ultimul incident

în nefericita poveste 268.

Dezaprobarea Bisericii Răsăritene faţă de odioasa adăugire a unui

cuvânt în Crez era

cât se poate de reală. Din motive politice, ea reprezenta triumful

influenţelor germane la

Roma, pricinuind astfel refuzul Patriarhului de a include numele Papei

în diptice. Pe lângă aceasta, trebuie amintit că oamenii de rând,

conduşi de călugări, erau mişcaţi de o pasionată

loialitate faţă de Crezul lor, de Liturghia şi tradiţiile lor, despre

care credeau că sunt

dumnezeieşte poruncite; ei credeau că este un păcat să le părăsească.

Având în vedere obiceiurile, interesele şi ideile divergente, schisma

între creştinătatea

răsăriteană şi cea apuseană era inevitabilă, împreună cu criza

pricinuită de o extraordinară

coincidenţă a evenimentelor politice din secolele unsprezece şi

doisprezece. Un aspect şi mai serios al adăugirii la Crez a fost

faptul că ea a ridicat problema dreptului Papei de a fi arbitrul

absolut al învăţăturii creştine. Dacă Bisericile Apusene au schimbat

unilateral Crezul

Sinoadelor, punând la îndoială autoritatea şi insuflarea Părinţilor

Bisericii, prin aceasta

trebuiau automat să cadă în erezie, în ciuda oricărei sentinţe a

Papei. Răsăritul a văzut în

dispută un atac direct asupra întregii sale înţelegeri a ocârmuirii şi

dogmelor Bisericii.

Remarcabila reformare a papalităţii neglijente şi decadente, condusă

mai întâi de

împăraţii apuseni şi apoi, în timpul vremelnicei eclipse a Imperiului

Apusean, de către

Biserica însăşi, a dus la o agresivă şi imperialistă politică

bisericească din partea Papilor.

Papalitatea a încurajat pe normanzi, ca membri ai Bisericii Latine, în

invaziile lor din Sudul

Italiei stăpânit de bizantini. Ca răspuns la această agresiune,

bizantinii nu au putut să

reacţioneze în forţă, căci aveau de făcut faţă unui duşman mult mai

periculos – turcii din

răsărit.

Primele cruciade. În 1095, când Papa Urban al II-lea (1088-1099) a

ţinut marea sa

predică la Clermont, lansând Cruciada întâi, turcii ameninţau

Bosforul. Astfel, în Răsărit,

împăraţii erau deosebit de grijulii să păstreze bunele relaţii cu

Apusul. Văzute în perspectiva

istoriei, Cruciadele, în unele aspecte, şi-au pus pecetea pe

dezvoltarea politică a Europei

apusene. Unul dintre principalele scopuri ale Papei Urban în

propovăduirea Cruciadelor a fost

acela de a găsi o ocupaţie mai folositoare pentru turbulenţii şi

războinicii baroni care îşi

cheltuiau energia în războaie civile. Deşi transferul unui larg

segment din acest element

nesupus a servit neîndoielnic la întărirea puterii monarhilor din

Apus, papalitatea a beneficiat

şi ea. Întrucât Cruciadele erau lansate de Papa, succesul lor iniţial

a sporit mult prestigiul şi

puterea lui. Toţi cruciaţii aparţineau turmei sale; deci cuceririle

lor erau cuceririle sale.

Curând însă s-a iscat o cruntă ceartă între împăratul Alexie I

Comnenul şi cruciaţi

pentru cetatea Antiohiei, ocupată de latini, şi pentru Biserica sa

istorică, ceea ce a aruncat

creştinătatea latină şi cea ortodoxă într-o opoziţie clară. Mai spre

sud, întemeierea regatului

franc al Ierusalimului a agravat relaţiile dintre latini şi ortodocşii

care trăiau acolo, al căror

ocrotitor era împăratul.

Cruciadele a Doua şi a Treia au sporit antipatia între cetăţenii

bizantini de rând pe de-o

parte, şi soldaţii obişnuiţi şi pelerinii din armatele cruciate pe de

alta. Cu toate acestea, de-a

268 Sir Steven Runciman, The Eastern Schism, Oxford University Press,

Londra, 1956.

lungul veacului al doisprezecelea au existat influenţe politice care

au împiedecat în mod serios

o ruptură mai largă. Deşi împăratul bizantin dezaproba cu tărie pe

principele franc al

Antiohiei, el găsea totuşi că regele franc al Ierusalimului putea fi

de folos ca aliat. Împăratul

avea nevoie şi de prietenia politică a Papei pentru tentativele sale

italiene, ca să-l sprijine

împotriva normanzilor din Sicilia şi Imperiului Apusean. Influenţa

personală a Papei a fost

mereu folosită spre a împiedeca o ruptură gravă.

Totuşi principala tragedie a Cruciadelor a fost profunda neînţelegere

generată până la

nivel popular între creştinii răsăriteni şi cei apuseni. Bizantinii

găseau ideea unui război sfânt

de neînţeles şi respingătoare. (Aşa cum a dovedit istoria, asemenea

atitudini apusene aveau să

ducă în Apus la Inchiziţie.) Efectele mişcării cruciate, care la

început adusese unele avantaje

materiale Imperiului, au sporit cu timpul neîncrederea şi antipatia

reciprocă între Bizanţ şi

Apus.

Bizantinii erau dornici de aliaţi împotriva turcilor, dar nu se puteau

implica în

războaiele din Palestina. Între timp, cruciaţii apăreau în ochii

bizantinilor ca nişte soldaţi

nesupuşi şi lacomi care au venit să ceară să fie trataţi ca nişte

oaspeţi dragi. Era un lucru groaznic pentru bizantinii de rând să

privească marile oştiri din Apus mărşăluind prin

teritoriul lor, după cât se părea la ordinele Papei, jefuind totul în

cale. Ei îi găseau pe apuseni

a fi grosolani, nelegiuiţi şi lipsiţi de respect, cu o agresivitate

nelalocul ei şi nediplomatică. Pe deasupra, bizantinii au fost profund

şocaţi de preoţii înarmaţi şi combatanţi din armatele

cruciate, căci canoanele apostolice depun pe orice episcop, preot sau

diacon care loveşte un

credincios sau necredincios 269.

Cruciaţii, la rândul lor, credeau că au intenţii nobile – deşi îşi

executau cu sălbăticie

ţelurile – prin faptul că vin să „salveze" creştinătatea răsăriteană.

Ei rămâneau surprinşi şi

jigniţi când nu erau primiţi cu căldură şi nici cu deplină cooperare.

Ei nu puteau înţelege de ce

bizantinii nu le împărtăşeau arzătoarea dorinţă de a merge să lupte cu

necredincioşii.

Neînţelegerile au apărut încă de la început, căci mii de ostaşi şi

pelerini apuseni s-au trezit într-un pământ unde limba, obiceiurile şi

religia păreau ciudate şi incomprehensibile –

deci greşite. Cruciaţii nu şi-au dat seama că obiceiurile lor

distructive nu aveau cum să le

aducă afecţiunea şi respectul victimelor lor bizantine. Ca urmare,

cruciaţii s-au simţit răniţi,

mânioşi şi invidioşi. Totuşi până în veacul al doisprezecelea

bizantinii de rând au crezut că

apusenii obişnuiţi sunt nişte adevăraţi fraţi creştini, oricât de

deplorabile ar fi fost obiceiurile

lor. Cu timpul însă antipatia şi neîncrederea au sporit. Dezbaterile

dintre Biserici doar

înrăutăţeau lucrurile, evidenţiind deosebirile nu numai în privinţa

concepţiilor şi intereselor

politice, dar şi în practica religioasă şi în teologie.

Interesele comerciale. Contemporană cu Cruciadele, şi în parte

afectată de ele, a fost

creşterea şi agresivitatea comercială a puterii republicilor maritime

italiene, mai ales a Veneţiei, în veacurile unsprezece şi doisprezece.

Grecii protestau împotriva lăcomiei şi

insolenţei acestor străini. În timpul dinastiei Comnenilor (1081-1185)

Constantinopolul era

plin de latini. Eustatie din Tesalonic ne spune că spre sfârşitul

domniei împăratului Manuil (1143-1180) erau nu mai puţin de 60000 în

capitală.

Cetăţeanul de rând era foarte iritat de numărul mare de negustori

italieni care se

stabileau în Constantinopol şi în alte oraşe mari ale Imperiului,

dominând viaţa comercială.

Situaţia economică disperată a bizantinilor i-a făcut pe împăraţi să

le dea concesii şi privilegii

comerciale în schimbul ajutorului naval şi financiar. Când la

sfârşitul secolului unsprezece a

izbucnit o criză, împăratul a avut nevoie de ajutorul cetăţilor

maritime italiene. El le-a plătit dându-le concesii comerciale mai

mari decât cele de care se bucurau supuşii lui. Astfel

întregul comerţ internaţional bizantin a trecut în mâinile latinilor.

Aroganta prosperitate a

negustorilor italieni era o necontenită pricină de iritare pentru

bizantini şi aceasta a contribuit

mult la antipatia populară faţă de latini. Era cu neputinţă ca un

constantinopolitan sau un

269 Canonul apostolic XXVII.

tesalonicean să nu fie înfuriat de aceşti trufaşi apuseni umblând

ţanţoşi pe străzile lor şi prin

bazare şi îmbogăţindu-se pe seama negustorilor locali. Pe deasupra, ei

şi-au adus proprii

capelani şi li s-a dat voie să-şi ridice biserici latine, sporind

astfel mânia publică.

Armata. Comandanţi şi mercenari străini luptau în armata împăratului,

alcătuită din

lombarzi, francezi, englezi şi germani. Împăratul Manuil I chiar şi-a

reînarmat cavaleria în stil

latin. Latinii deţineau poziţii importante şi în administraţie şi

diplomaţie. Un asemenea favoritism strigător la cer displăcea

grecilor, ducând la scăderea popularităţii împăratului.

Cruciada a IV-a şi jefuirea Constantinopolului. Marea tragedie a Cruciadelor nu

este faptul că au eşuat în misiunea lor, ci că au reuşit să distrugă

Bizanţul. Oroarea jefuirii Constantinopolului la 13 aprilie 1204, a

produs o intensă ură ce nu a putut fi uitată. Cruciada a Patra a fost

rezultatul logic al antipatiei religioase, ambiţiei politice, lăcomiei

economice şi

antagonismului incurabil între două popoare şi două lumi. Ocuparea

capitalei bizantine de către latini, cu aprobarea tacită a

papalităţii, în aplauzele generale ale creştinătăţii apusene,

dimpreună cu dezmembrarea teritoriului în folosul veneţienilor, a dat

o lovitură Bizanţului din care nu şi-a mai revenit niciodată deplin.

El a fost atacat şi jefuit ca de nişte duşmani, nu ca de

nişte fraţi creştini.

Dacă ar fi fost după ostaşii cruciaţi de rând, capitala ar fi fost

atacată şi jefuită mult

mai devreme. Ceea ce s-a întâmplat în 1204 a fost o dramatică şi

catastrofală criză care s-a

dovedit prea mult pentru Bizanţ. Pe neaşteptate, o armată de cruciaţi,

împinşi de propria

rapacitate nelegiuită şi îndemnaţi de calculata lăcomie a

veneţienilor, a profitat de o

conducere cu totul incapabilă la Constantinopol. Slabii împăraţi din

dinastia Anghelilor (1185-1204) au fost neputincioşi să oprească

ostilităţile.

Cetatea, necucerită din vremea lui Constantin cel Mare, care rezistase asediului

perşilor, arabilor, avarilor şi bulgarilor, a devenit acum prada

cruciaţilor şi veneţienilor. Când

o armată cucereşte cel mai bogat oraş din lume, nu te poţi aştepta la

o purtare bună. Ei au

jefuit vreme de trei zile, furând, violând şi desfătându-se mai ales

cu torturarea preoţilor

ortodocşi. Comori fără de preţ au fost risipite printre cuceritori şi

multe au fost distruse cu

barbarie.

Istoricul francez al Cruciadei a Patra, Villehardouin, comenta: „De la

facerea lumii,

niciodată nu s-a luat din vreo cetate o asemenea pradă uriaşă."

Scriitorul bizantin Nikita

Honiatis comenta: „Chiar şi saracinii sunt blânzi şi milostivi" în

comparaţie cu aceste creaturi

„ce poartă crucea lui Hristos pe umărul lor." Ei au venit din Apus să

lupte cu necredincioşii

turci, dar s-au abătut din cale ca să jefuiască cea mai mare dintre

cetăţile creştine.

Sfintele moaşte, multe adunate chiar de Sfânta Elena, au fost cărate în Franţa.

Manuscrise de preţ, multe din ele singurele copii păstrate ale unor

opere clasice greceşti şi

romane, au fost puse pe foc. Aghia Sofia, universal slăvită a fi

printre cele mai frumoase

biserici ale creştinătăţii, a fost scena celebrării victoriei

jefuitorilor beţi. Comorile bisericii au

fost nimicite sau furate iar altarele ei au fost folosite ca mese de

joc. Unii dintre cheflii, în

necuviincioasa lor petrecere, au adus o prostituată şi au pus-o pe

tronul patriarhal. Ce ironie ca

armatele cruciaţilor, care îşi începuseră campania cu scopul

mărturisit de a salva locurile

sfinte de necredincioşi, să pângărească acum Constantinopolul care era

afierosit Maicii

Domnului!

După ce au răvăşit şi jefuit marea Cetate, latinii au purces să

întemeieze un Imperiu

Latin cu un împărat franc şi un vicerege veneţian cu care să împartă

puterea. Tragica evoluţie

a masacrului din 1204 a fost încununată de instalarea unui patriarh veneţian la

Constantinopol, Thomaso Morosini (1204-1211). Cei mai mulţi dintre

clericii greci au fost

deposedaţi de proprietăţile bisericeşti şi oamenii au fost siliţi să

accepte supremaţia Bisericii

Romei. În special, grecilor li se cerea să rostească Crezul cu

Filioque, iar Sfânta Liturghie

avea să fie săvârşită cu pâine nedospită. La începutul cuceririi, Papa

Innochentie al III-lea

(1198-1216) a poruncit ca grecii să fie lăsaţi să-şi păstreze

ritualurile, dar acest lucru nu s-a respectat. De fapt grecii din

sudul Italiei au fost îndemnaţi de Papa Martin al IV-lea (1281-1285)

să cânte Crezul cu Filioque, sub ameninţarea cu excomunicarea. Unele

practici feudale, caracteristice Bisericii Latine, au fost impuse de

asemenea clerului grec, precum depunerea obligatorie a unui jurământ

prin care se recunoştea autoritatea papală, săvârşit prin lovirea

palmei cu a unui superior latin. Totuşi numeroşi clerici ortodocşi

şi-au păstrat credinţa şi nu s-au supus acestor practici. O mărturie

elocventă a adâncului resentiment ortodox faţă de

stăpânii papali este dată de canonul latin al celui de-al Patrulea

Sinod Lateran din Roma

(1215), care se referă la obiceiul ortodocşilor de a resfinţi altarele

de fiecare dată când erau

folosite de latini şi de a reboteza copiii după săvârşirea aceluiaşi

ritual de către latini. Până la urmă a fost trimis chiar un legat

papal la Constantinopol spre a dicta deciziile bisericeşti şi

care, de fapt, a influenţat deciziile politice.

Numai după cucerirea parţială a imperiului lor de către latini

bizantinii au înţeles

deplin dezvoltările ce avuseseră loc în privinţa primatului papal.

Pentru greci, simpla numire a

unui Patriarh de către Papa, desemnarea episcopilor fără vreo

consultare a sinoadelor şi fără

confirmarea împăratului erau experienţe la care nici nu visaseră. Dar

ceea ce îi mânia cel mai

mult pe greci era pierderea identităţii lor naţionale, adică începerea

latinizării Bisericii

Greceşti şi a poporului.

Împărţirea prăzilor a fost urmată de o brutală împărţire a Imperiului Bizantin,

pecetluindu-i-se căderea. Sub dominaţia latină Constantinopolul,

„împărăteasa Cetăţilor", se

depopula constant datorită sărăciei şi foametei. Vreme de mai mult de

cincizeci de ani

Bizanţul a trebuit să-şi săvârşească lucrarea de reconstrucţie în

provinciile de la marginea

imperiului. Totuşi cruciaţii nu au reuşit în încercarea de a anexa

întreaga împărăţie.

Bizanţul a supravieţuit în trei părţi, în răsărit o ramură a dinastiei

Comnenilor s-a aşezat în Trapezunt. În apus, o ramură a ultimei

dinastii a Anghelilor s-a aşezat în Epir.

Aproape de centru, Theodor I Laskaris, ginerele ultimului împărat, a

întemeiat un stat în vechea şi sfânta cetate a Niceei. Totuşi

principate france au dăinuit în Grecia şi în insule încă

două veacuri. Veneţienii au dobândit şi ei câteva insule şi porturi cu

valoare strategică şi

comercială.

Baldwin al II-lea (1217-1273) a fost ultimul împărat latin al

Constantinopolului. În vremea domniei sale teritoriul regatului s-a

restrâns şi ţara era într-o situaţie financiară jalnică.

Căutând cu disperare ajutor, Baldwin a vândut sfintele moaşte din

Bizanţ lui Ludovic al IX-lea, regele Franţei. În 1261, alungat din

Constantinopol de către Mihail al VIII-lea Paleologul

(1259-1282), Baldwin a fugit şi şi-a căutat refugiu în Italia. Astfel,

după mai mult de o

jumătate de veac de exil la Niceea, în nord-vestul Asiei Mici,

autorităţile imperiale au reintrat

în capitală şi imperiul latin s-a prăbuşit. Totuşi imperiul

reîntemeiat de Mihail Paleologul nu

mai era puterea dominantă în răsăritul creştin.

Relaţiile după recucerirea Cetăţii. Oricât ar părea de ciudat, aproape

fiecare împărat

de după recucerirea Constantinopolului a încercat să ţină uşa deschisă

reunirii Bisericilor, deşi

majoritatea supuşilor bizantini nu ar fi sprijinit niciodată un

compromis cu papalitatea. Masele

au rămas neclintite în sila şi neîncrederea lor faţă de străini.

Alături de ele se afla Biserica

Ortodoxă, mai ales clericii de rang mai jos, mereu tulburaţi de

ambiţiile papale. Se pare că

oriunde se stabileau latinii instalau o ierarhie latină care încerca

să impună practicile şi

dogmele latine asupra obştilor ortodoxe.

Erau însă şi greci care împărtăşeau părerea împăratului că imperiul

nu-şi putea permite

politic riscul unei duşmănii cu Apusul. Ameninţarea turcească creştea

mereu. Mai mult, unii simţeau că prin ruperea bisericească faţă de

Apus s-ar fi rupt şi intelectualiceşte, rămânând în

izolare culturală. Aceasta era adevărat, căci din contactul continuu,

chiar neprietenesc, apărea

un anume schimb intelectual şi social între Răsărit şi Apus. Totuşi,

cât ajutor militar putea

Apusul să dea? Mişcarea cruciată se dizolva. De fapt atunci când Papa

Pius al II-lea (1458-1464) a propovăduit ultima Cruciadă, în 1464,

turcii se pregăteau să treacă Dunărea.

Veneţienii şi genovezii, cu marile lor nave şi cu angajamente în

Răsărit, ar fi fost nişte aliaţi

foarte utili, dar aceştia nu ar fi cooperat niciodată unii cu alţii.

După recucerirea Cetăţii, Mihail al VIII-lea Paleologul era foarte

speriat de pregătirile

făcute de protejatul Papei, Carol de Anjou, regele Siciliei şi

Neapolelui, de a reface Imperiul

Latin. Ce a făcut Mihail? El a decis să deschidă tratative de unire cu

Biserica Romei. În 1273,

în ciuda protestelor Patriarhului Iosif, Mihail a obligat un sinod să

recunoască deplinul primat

al Scaunului Romei. S-a mai decis ca orice cleric să aibă dreptul de a

face apel la Roma şi ca

numele Papei să fie pomenit la Dumnezeiasca Liturghie. În anul următor

Mihail a trimis o

delegaţie să anunţe supunerea sa faţă de Sinodul ţinut de Papa

Grigorie al X-lea la Lion.

Dintre vasele cu destinaţia Italia, cel care-i ducea pe doi înalţi

dregători oficiali ai curţii, o

mulţime de clerici, de secretari, şi toate darurile împărăteşti pentru

Papa, a naufragiat la Cape

Malea, cu o mare pierdere de vieţi omeneşti. Se pare că la această

misiune a împăratului nu a

luat parte nici un episcop mai remarcabil.

Delegaţia a înmânat Papei scrisorile de la împăratul Mihail, fără vreo dezbatere

teologică. La slujba bilingvă Crezul a fost rostit cu Filioque.

Împăratul Mihail a rămas loial

Unirii de la Lion, deşi nu a putut-o impune supuşilor săi ortodocşi.

Refuzul Patriarhului Iosif

de a accepta unirea a dus la schimbarea sa.

Hartofilaxul Ioan Vekkos a fost numit patriarh (1275-1282). Era primul

patriarh prounionist al Constantinopolului. El chiar a scris câteva

tratate în care încerca să dovedească

faptul că atunci când unii Părinţi greci scriau despre purcederea

Duhului Sfânt „prin Fiul" ei

de fapt voiau să spună „de la Fiul." Între timp împăratul îi prigonea

crunt pe cei ce i se

împotriveau. Temniţele erau ticsite atât de nobili cât şi de oameni

sărmani. Schisma îi afecta

pe toţi, inclusiv familia imperială.

În această perioadă latinii şi unioniştii au ocupat Sfântul Munte şi au omorât o

mulţime de călugări athoniţi care refuzau să-l pomenească pe Papa.

Cele mai vestite locuri de

mucenicie au fost Karyes, Iviron, Vatopedi şi Zografu, unde călugării

au fost decapitaţi,

spânzuraţi, înecaţi sau arşi de vii.

Scolastica latină şi mistica orientală. În veacul al patrusprezecelea

întreaga ceartă

asupra unirii s-a mutat într-un alt plan. Ameninţarea turcească

creştea, amintirile neplăcute ale

domniei latine în capitală se estompau, iar prigoana lui Mihail al

VIII-lea a fost până la urmă

uitată, cu excepţia cercurilor monahale. De asemenea, un număr tot mai

mare de negustori

italieni se aşezaseră şi făceau negoţ în imperiu. Deşi stârneau pizma,

aceşti negustori au

realizat şi un contact intelectual mai strâns între Răsărit şi Apus

270. De pildă Dimitrie Kidonis

a tradus operele lui Toma din Aquino în greceşte, care circulau

printre intelectualii bizantini.

Mulţi greci erau atraşi de o atât de completă interpretare filosofică

a învăţăturii creştine.

Tomismul se întemeiază pe concepţia latină a Treimii, care pune accent

pe unitatea Substanţei

în detrimentul deosebirii Persoanelor. Mulţi greci ezitau să

abandoneze concepţia ortodoxă

tradiţională; pe deasupra, traducerea termenilor era problematică.

O dată cu apariţia lui Grigorie Palama, Biserica Greacă a dezvoltat

dogma energiilor

dumnezeieşti. De asemenea se dădea o formă mai rafinată interpretării

tradiţionale a teoriei

Părinţilor greci despre legătura dintre Dumnezeu şi om. Pentru Apus

însă aceasta era o erezie

clară şi nu putea fi reconciliată cu tomismul. Pe atunci mulţi greci

ajunseseră să privească

tomismul cu simpatie, ceea ce a făcut ca mulţi dintre intelectualii

bizantini anti-palamiţi să fie

favorabili unirii cu Roma.

Diferenţele de limbaj

Dezbateri teologice. Încercările de unire prin diverse dezbateri

teologice au dezvăluit

faptul că creştinătatea răsăriteană şi cea apuseană gândeau diferit

despre Credinţă. Care deci

ar fi autoritatea ultimă pe care ambele ar accepta-o? Cu siguranţă

Scripturile, hotărârile

270 Dar fără folos duhovnicesc. (n. Apologeticum).

Sinoadelor Ecumenice recunoscute de ambele părţi şi scrierile

Părinţilor Bisericii socotiţi a fi

ortodocşi şi insuflaţi. În vreme ce oponenţii erau ocupaţi să-şi

arunce unii altora texte, unele

manuscrise greceşti redate în latină erau adesea greşit citate şi

traduse. Problemele lingvistice

s-au adăugat diferenţelor de gândire. Pe deasupra, Părinţii greci erau

uimitor de lipsiţi de

curiozitate faţă de Părinţii latini, iar aceştia abia dacă erau ceva

mai bine informaţi despre

greci.

Bisericile Răsăritene îşi hrăneau teologia din unicul izvor al

Părinţilor, atât în pustiu

cât şi în cetăţi, îmbogăţindu-şi astfel comoara duhovnicească. Apusul

rămânea o lume

îndepărtată, ignorantă şi nefamiliară gândirii şi temperamentului

bizantin. Deci neîncrederea a

crescut.

Roma a impus latina în slujbe, în relaţiile bisericeşti, în scrieri şi

în expunerea gândirii teologice, şi chiar în treburile cotidiene ale

clasei intelectuale. Gândirea latină, cu aplecarea ei

spre precizie şi legalism, împreună cu tendinţa ei de a diseca şi a

desface toate fenomenele în

părţile lor componente, aşezându-le în ordine, a dezvoltat o altă

plasare a accentelor faţă de

cea a răsăritenilor. De pildă, ei erau mult mai interesaţi de

aspectele formale şi tehnice ale

validităţii Tainelor. Adevăratul înţeles al Euharistiei era ascuns sub

prescripţii tipiconale,

mişcări măsurate, stropi de apă bine stabiliţi; existau nenumărate

comentarii tipiconale

asemănătoare unor cărţi de bucate liturgice sau unor tratate de chimia

hranei liturgice. Aceasta

avea să ducă la un cult tehnic exact pentru ei, dar mort lăuntric.

Poate că precizia s-a

dezvoltat, dar duhul, „sufletul" era pierdut.

Credincioşii ortodocşi veneau dintr-un trecut istoric de lupte cu

ereziile hristologice

din veacul al patrulea până în veacul al şaptelea. Astfel, ei puneau

accentul pe ipostasurile

Treimii. În Apus însă, oamenii Bisericii luptau cu arianismul goţilor

şi cu popoarele germane

politeiste, astfel că ei se concentrau asupra unităţii de esenţă a lui Dumnezeu.

Peste prăpastia dintre Răsărit şi Apus nu se putea trece prea uşor.

Generaţie după generaţie, Apusul se distanţa de cultura grecească, pe

când în Răsărit se întâmpla cel mai

adesea exact invers. Teologia răsăriteană se afunda în cultura greacă

şi îşi formula cea mai

mare parte a gândirii sale pe asemenea structuri. De fiecare dată când

teologii latini se

întâlneau cu ortodocşi, aveau enorme dificultăţi de a se înţelege.

Apusul era incapabil să

urmărească terminologia, formularea gramaticală şi felul de a gândi al

grecilor. Ca urmare, grecii se plângeau de sărăcia latinei în a

transmite terminologia teologică profundă. Este unul din motivele

pentru care nu doreau să înveţe latina.

Deşi essentia (esenţă) era singurul mod posibil de a traduce grecescul

ou*siva, cele

două cuvinte nu erau întotdeauna înţelese la fel. Pentru ortodocşi

„esenţa" este în întregime

simplă şi de necunoscut. Grecii preferau teologia apofatică, adică

teologia negativă,

însemnând că tot ce cunoaştem despre Dumnezeu este ceea ce nu

cunoaştem şi nu putem

cunoaşte. Cauza şi principiul Fiinţării şi unităţii în Treime este

ipostasul Tatălui. Tatăl, ca izvor al Dumnezeirii (phgaiva qeovth") în

Treime, prin puterile Sale ipostatice cauzează

naşterea Fiului şi purcederea Duhului. El dă la iveală pe Fiul şi pe

Duhul. Ipostasurile semnifică în acelaşi timp diversitatea şi unitatea

în raport cu Tatăl, Care este principiu dar şi

recapitulare (sugkefalaivwsi") a Treimii.

Sfântul Grigorie Teologul (cca. 329-391) scria: „După părerea mea, noi

păstrăm pe

unul singur Dumnezeu raportând pe Fiul şi pe Duhul la un singur

Principiu, nici amestecându-i, nici contopindu-I" 271.

Cu o asemenea tradiţie, ortodocşii nu puteau accepta adăugirea latină

a lui Filioque. Ei ar fi putut folosi iconomia şi să treacă cu vederea

diferenţele de ritual, dar să folosească

iconomia spre a include o alterare a Crezului ar fi însemnat să

întreacă limitele acesteia.

Pentru cugetul latin, adăugirea răsărea logic din dogma apuseană

despre Treime; în plus, ea a

fost aprobată de suprema autoritate a papalităţii. Grecii erau

pregătiţi să spună doar că Duhul

Sfânt purcede prin Fiul în Iconomia Dumnezeiască. Latinii nu

respingeau teologia apofatică,

271 Sfântul Grigorie de Nazianz, Oratio XX, PG 35, 1073.

dar tindeau să privească esenţa lui Dumnezeu într-o lumină mai

ontologică şi să subordoneze

acesteia Persoanele Treimii.

Persana nu este o traducere perfectă a lui ipostasis (u&povstasi").

Însă dacă ipostasis s-

ar traduce prin substantia, care este ceva mai exact, iar persana ar

traduce pe prosopon, s-ar

naşte alte confuzii. Pentru apuseni, a numi Persoanele Treimii

substanţe aduce a triteism, pe când prosopon în greceşte sugerează

exteriorul, mai curând decât personalitatea. Adeseori

latinii şi grecii interpretau cu bunăcredinţă acelaşi text în mod

diferit fiindcă cuvintele nu

aveau aceeaşi conotaţie pentru fiecare. Se poate vedea acest lucru mai

ales în cazul lui Marcu

al Efesului la Sinodul de la Florenţa 272.

Metode teologice diferite. Alţi factori ce trebuie luaţi în

considerare sunt metodele

teologice şi marile deosebiri în concepţiile doctrinare. În perioada

dintre sfârşitul veacului al

unsprezecelea şi sfârşitul celui de-al doisprezecelea, în Apus s-a

ajuns la un punct de cotitură

decisiv, o dată cu începutul scolasticii. Apusul a evoluat spre un tip

de cunoaştere analitică

care, în rezumat, este raţională; ea are nevoie să definească forma

exactă a lucrurilor, să le

vadă independent unul de altul. Răsăritul a urmat calea tradiţiei.

Astfel teologii latini, deprinşi

cu scolastica, rămâneau adeseori interzişi văzând cum grecii se

refugiau în tărâmul textelor

patristice şi al canoanelor sinodale, refuzând să cedeze la

argumentele lor raţionale.

Diferenţele culturale şi religioase au ajuns la limita critică în

cursul controverselor,

fiindcă chiar când poziţiile fundamentale erau identice, totuşi

aproape totul era diferit, în

sensul că era diferit resimţit, interpretat, analizat, exprimat şi trăit.

Cerinţele papale. Nu, tragedia Schismei nu a fost doar o problemă de

gelozii superficiale şi reciproce antipatii şi neîncrederi. Ea a mers

mai adânc, întemeindu-se pe tradiţii

şi probleme teologice conflictuale. Cerinţele papale au fost

sprijinite de agresiva opinie

publică apuseană ce stăruia asupra supunerii Răsăritului. Însă când

opinia publică din

Răsăritul ortodox îşi amintea de Cruciade şi de Imperiul Latin,

percepea supremaţia papală ca

o sălbatică formă de dominaţie străină – nemailăsând loc de vreun

compromis asupra

purcederii Duhului Sfânt sau asupra pâinii Sfintelor Taine.

Răsăritenii nu doreau să se supună

Apusului – dar Apusul nu accepta nimic mai puţin decât supunerea.

272 Mai multe despre sinodul de la Ferrara-Florenţa a se vedea

lucrarea lui Ivan M. Ostrumov, Istoria sinodului

de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti, 2002 sau versiunea

electronică oferită de Biblioteca Teologică Digitală,

http://apologeticum.net (n. Apologeticum).

CUPRINS

Prefaţă……………………………………………………………………………………………………

Troparul Sfântului Fotie cel

Mare………………………………………………………………

Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru

FOTIE cel Mare, Patriarhul

Constantinopolei………………………………………….

Primii ani din viaţa

sfântului……………………………………………………………………..

Anii de învăţătură…………………………………………………………………………………….

împărăteasa regentă

Teodora……………………………………………………………………..

Sfântul Ignatie………………………………………………………………………………………….

Dregătoriile sfântului………………………………………………………………………………..

Cele dintâi scrieri……………………………………………………………………………………..

Atmosfera bisericească şi

politică……………………………………………………………….

Candidat la patriahat…………………………………………………………………………………

Scrisoarea de înscăunare……………………………………………………………………………

Neînţelegeri în vremea primei păstoriri a lui Fotie ca

patriarh………………………..

Teognost………………………………………………………………………………………………….

Sinodul din 859………………………………………………………………………………………..

Bardas atacă pe

ignatieni……………………………………………………………………………

„Donaţia lui Constantin" şi

„Decretalele"……………………………………………………

Răspunsul Papei

Nicolae……………………………………………………………………………

Sinodul întâi – al

doilea………………………………………………………………………………

Epistola Patriarhului către

Papa………………………………………………………………….

Sinodul de la Roma din

863……………………………………………………………………….

Năvălirea ruşilor……………………………………………………………………………………….

Lucrarea misionară……………………………………………………………………………………

Sfinţii Chiril şi

Metodie……………………………………………………………………………..

Ţarul Boris I al

Bulgariei……………………………………………………………………………

Papa îl loveşte direct pe Patriarhul

Fotie………………………………………………………

Problema bulgară………………………………………………………………………………………

Schimbări politice în

capitală………………………………………………………………………

Enciclica Patriarhului Fotie către Patriarhii

Răsăriteni……………………………………

Sinodul din 867…………………………………………………………………………………………

Vasile I, întemeietorul dinastiei

Macedonene………………………………………………..

Depunerea lui Fotie……………………………………………………………………………………

Surghiunul lui Fotie……………………………………………………………………………………

Corespondenţa din surghiun a Sfântului

Fotie……………………………………………….

Cearta asupra Bulgariei………………………………………………………………………………

Papa Ioan al VIII-lea………………………………………………………………………………….

Rechemat din surghiun……………………………………………………………………………….

Restabilirea suveranităţii

bizantine……………………………………………………………….

Reaşezarea pe scaunul

patriarhal………………………………………………………………….

O altă scrisoare a Papei Ioan al

VIII-lea………………………………………………………..

Al doilea patriarhat al lui

Fotie…………………………………………………………………….

Mistagoghia, adică începătura

Tainelor…………………………………………………………

A doua depunere………………………………………………………………………………………..

Patriarhatul după

Fotie………………………………………………………………………………..

Surghiunul şi adormirea Sfântului

Fotie……………………………………………………….

Scurtă istorie a lui

Filioque………………………………………………………………………

Evenimentele care au dus la schisma din

1054…………………………………………..

Introducere……………………………………………………………………………………………….

Rolul împăratului……………………………………………………………………………………….

Diferenţe în liturghii…………………………………………………………………………………..

Privilegiile Noii

Rome……………………………………………………………………………….

Factori politici în

Apus……………………………………………………………………………….

Roma sub stăpânirea regilor

barbari……………………………………………………………..

Patriarhul Mihail

Cerularie………………………………………………………………………….

Cardinalul Humbert……………………………………………………………………………………

Cauzele simţămintelor potrivnice unirii în rândul

Bizantinilor…………………..

Diferenţele de limbaj…………………………………………………………………………………..