JEAN CLAUDE LARCHET, INVATATURA PARINTELUI SERGHIE. TINE CANDELA INIMII APRINSA

Învăţătura părintelui Serghie
ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ
Jean-Claude Larchet
Părintele Serghie a fost un om de o neasemănată curăţie, simţită şi lăudată de toţi marii bărbaţi duhovniceşti care l-au cunoscut. Pentru că era aşa de curat şi de smerit şi cu adevărat izvor nesecat de rugăciune, Domnul i-a dăruit încă şi harul cunoaşterii inimilor şi l-a făcut vas ales al luminii Sale necreate. Şi toţi văzându-l se minunau de strălucirea îngerească a feţei sale.
S-a arătat astfel şi după trup mărturie vie a nemincinoasei făgăduinţe dumnezeieşti, primind încă de aici arvuna minunatei preschimbări şi a îndumnezeirii, ce-şi vor afla împlinirea în împărăţie. Şi în chip vădit ajunsese la capătul doririlor şi câştigase odorul pentru care au suspinat şi s-au nevoit toţi sfinţii: sălăşluirea în inimă a Duhului Sfânt.
Jean-Claude Larchet
Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi, uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştep¬te până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugă-ciunea o luminează când şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi… Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
Părintele Serghie
ISBN 978-973-136-011-9311,00
Isbn 978 9731360119
JEAN-CLAUDE LARCHET
Ţine candela inimii aprinsă învăţătura Părintelui Serghie
În româneşte de Marinela Bojin
Bucureşti, 2007
Redactor: Anişoara Berbece
Coperta: Mona Velciov
Traducerea a fost făcută după originalul în limba franceză: Jean-Claude Larchet, Le Starets Serge, Les Editions du Cerf, Paris, 2004.
© Les Editions du Cerf
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
LARCHET, JEAN-CLAUDE
Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura părin¬telui Serghie Jean-Claude Larchet; în româneşte de Marinela Bojin. bucureşti: Editura Sophia, 2007
ISBN 978-973-136-011-9
I. Bojin, Marinela (trad.)
28
Partea întâi
VIAŢA ŞI PERSONALITATEA
Scurtă biografie
Fiul lui Gheorghe Şevici şi al mariei Struve, Chiril viitorul stareţ Serghie s-a născut la 3 august 1903 (21 iulie, după calendarul nou), la Haga (Olanda), unde părinţii săi erau în vizită la bunicul său dinspre mamă, Chiril, care era ambasador al Rusiei în Ţările de Jos.1 A fost adus în Rusia pe când avea trei săptămâni.
Tatăl său era ofiţier superior în armata rusă. Provenea dintr-o nobilă familie veneţiană, care poseda un domeniu în Herţegovina. Străbunicul său a plecat în Banat, iar bunicul, în Rusia, în
1 A fost de asemenea ambasador al Rusiei în Germania şi Japonia. Era fiul astronomului Otto Wilhelm Struve, şi nepotul celebrului astronom Wilhelm Struve (1793-1864), născut în provincia germană Holstein, care a adoptat naţionalitatea rusă. A fost fondatorul, în 1839, al observatoru¬lui din Sankt Petersburg. E socotit „părintele astronomiei moderne”. Chiril Struve a mai avut în afară de Maria încă trei fiice, una a fost prinţesa Vera Mestşerskaya, fondatoa¬rea azilului rus din Sainte-Genevieve-des-Bois; alta a fost soţia generalului Orlov, iar a treia, soţia lui Mumm, cele¬brul producător de şampanie.
7
1752. Acesta din urmă a dobândit rangul de ge¬neral şi i s-a încredinţat conducerea husarilor din garda ţarului. S-a distins în bătălia de la Borodino (1812) şi a murit în bătălia de la Leipzig (1813). Tatăl lui Gheorghe a fost şi el ofiţer su¬perior în armata rusă.
Pentru că statutul social al lui Gheorghe Şevici îi permitea să dispună de un mare număr de oameni de serviciu în casa sa, s-a îngrijit să angajeze francezi, germani şi englezi, pentru ca, de mici, copiii săi, Chiril, Maria (Maşa)1, şi Ioan2 să vorbească aceste trei limbi. Aşa se face că în¬că de la vârsta de opt ani Chiril vorbea perfect franceza. I-a rămas toată viaţa recunoscător doi¬cii sale, Parascheva, care era franţuzoaică, pen¬tru că l-a învăţat limba şi cultura unei ţări care i-a fost foarte dragă, dar şi pentru că a contribu¬it mult la formarea sa religioasă.3
între 1911 şi 1913, Chiril a locuit la Willmanstrand, în Finlanda, unde tatăl său, colonel în acea vreme, fusese pus comandant al regimentului
1 Născută în 1899. A fost o pianistă excelentă şi a com¬pus mai multe piese muzicale.
2 Născut în 1901. Având dese crize de convulsii, de la vârsta de şase luni, a murit de tânăr, în 1920.
3 în Memoriile sale, mama sa scria şi ea: „Era o slujnică foarte credincioasă şi fără îndoială ea a pus în sufletul copilului întâia piatră a edificiului ce-avea să se înalţe mai apoi” (Marie Şevici, Sans retour. Ce qui fiii, Arhivele Bakhmeteff, Universite de Columbia, p. 64).
8
de dragoni. Amintirea frumuseţii acestei ţări nu i s-a şters niciodată din suflet. Casa în care lo¬cuiau avea o perspectivă minunată; situată într-un loc înalt, avea o grădină în terase, care cobo¬ra până la marele lac Saima, împânzit de insule împădurite, cu maluri abrupte pline de brazi şi de mesteceni. Iarna, Chiril care la nouă ani era deja un călăreţ desăvârşit îşi însoţea adesea ma¬ma în lungile ei plimbări călare, pe lacul îngheţat.
Tânărul Chiril a păstrat de asemeni neştearsă amintirea Părintelui Serghie, preotul regimentu¬lui, de la care lua lecţii de religie şi care i-a dăru¬it un Nou Testament, cu text slavon şi rus, pe două coloane.
în Memoriile sale, Maria Şevici îl înfăţişează pe Chiril, în această perioadă, ca fiind un copil dez¬gheţat, curajos, bun şi generos: „Din cea mai fra¬gedă copilărie a dat dovadă de o mare bunătate. La vârsta de opt ani, aflând că femeia care se în-grijea de fratele său primise veşti rele de la fami¬lia sa şi că fiul ei îşi pierduse slujba, Chiril i-a dat femeii, care, necăjită, pleca să-şi vadă fiul şi ne¬poţii, o hârtie împăturită, spunându-i: Aţi vrea să le duceţi nepoţilor dumneavoastră ceva din par¬tea mea? Este un desen pe care l-am făcut pentru ei. Dar să nu vă uitaţi la el decât când ajungeţi acolo! în hârtia împăturită era, pe lângă desen, şi o bancnotă de cinci ruble, toată mica sa avere”.1
1 Sans retour. Ce quifut, p. 65.
9
Tatăl său fiind numit în 1914 general al husa¬rilor din Garda imperială şi „membru al suitei Majestăţii Sale”, Chiril a mers cu întreaga familie să locuiască la Ţarskoe Selo, unde se afla pa¬latul ţarului.1 În vârstă de unsprezece ani, Chiril a primit, ca toţi fiii de demnitari, gradul (onori¬fic) de ofiţer şi a primit o mică formaţie militară, în care echitaţia era pe primul plan. Fotografiile de familie ni-l arată călare pe un splendid cal alb (era culoarea cailor regimentului de gardă pe care-l conducea tatăl său), în uniformă de ga¬lă, cu sabia la şold, având aerul celui care-şi ia în serios funcţia.
Între 1915 şi 1916, în timpul războiului, fami¬lia a stat în mai multe rânduri la Kislovodsk, un oraş din Caucaz, apoi, la sfârşitul anului 1916, s-au dus să locuiască pentru o vreme la Tiflis, unde generalul Şevici îşi avea garnizoana.
În 1917, la izbucnirea revoluţiei, familia Şe¬vici şi-a văzut toate bunurile confiscate (mai ales locuinţa şi pădurile pe care le aveau în re¬giunea Voronej). Ca multe alte familii nobile,
1 Generalul Gheorghe Şevici era unul dintre apropiaţii ţarului Nicolae al II-lea şi al soţiei lui, după cum se vede din această scrisoare a ţarinei către soţul său, datată 31 ia¬nuarie 1915: „Mi-am luat la revedere de la cinci ofiţeri ca¬re se întorceau de la război, printre care Şevici, care era trist că nu poate aştepta întoarcerea voastră; va pleca mâi¬ne, căci se teme că altfel îşi va pierde regimentul”. Vezi, de asemenea, şi memoriile mariei Şevici.
10
s-au refugiat la Petrograd, la Kislovodsk, unde mai stătuseră în numeroase rânduri. Au reuşit să rămână acolo până în 1920, în pofida ocupării oraşului când de „albi”, când de „roşii”.
încă adolescent, Chiril a intrat în 1918 alături de tinerii de vârsta sa în gruparea Uniunii panruse a tineretului monarhist, fondată de contele Mihail Grabbe; acolo i-a întâlnit pe unii dintre cei care aveau să-i devină prieteni apropiaţi, printre care Alexandru Kasem-Beg şi prinţul Vladimir Romanov. Tatăl său a luptat în acea vreme în armata albă, condusă de generalul Denikin, apoi de generalul Wranghel; în octombrie 1920, fami¬lia a fost silită, ca multe altele, să ia calea exilului, părăsind Rusia, prin Odesa, spre Constantinopol.
După o scurtă şedere în Elveţia (unde Chiril a dat un examen la nivelul bacalaureatului), fami¬lia sa a locuit doi ani la Berlin. Acolo, Chiril şi-a găsit o slujbă la o bancă. Şi-a ostoit aici pasiunea pentru muzica clasică, în specială pentru operă (îşi amintea cum, în acea perioadă de inflaţie ga¬lopantă, i se întâmpla să-şi cheltuiască salariul pe o săptămână pentru a-şi cumpăra bilet la un con¬cert). La Berlin, unul dintre prietenii săi a fost Paul B. Anderson, viitorul conducător al Mişcării internaţionale a tineretului creştin (YMCA).1
în 1923, familia Şevici s-a instalat la Paris, într-un imobil situat pe bulevardul Fremiet, la numărul
1 Vezi P. B. Anderson, No East or West, Paris, 1985, p. 124.
11
9, în arondismentul XVI. Chiril şi-a găsit de îndată de lucru la banca Morgan, al cărei se¬diu se afla în Place Vendome; sarcina sa acolo era să ţină contabilitatea conturilor curente ale capetelor încoronate, prinţi şi mari duci. Locuia cu părinţii săi, a căror casă era frecventată de marile figuri ale emigraţiei ruse: intelectuali, ar¬tişti şi politicieni.
La sfârşitul anului 1924, Chiril s-a implicat în mişcarea Tinerilor ruşi (Mladoross), care tocmai fu¬sese creată. Condusă de Alexandru Kasem-Beg1, această organizaţie politică, care îşi avea sediul la Paris şi era reprezentată în douăzeci şi şase de ţări, a fost cea mai importantă şi mai activă or¬ganizaţie a emigraţiei ruse.2 Cu un caracter na¬ţionalist una dintre devizele sale era: „Nici Alb, nici Roşu, Rus” şi pătrunsă de idealuri re¬ligioase, ea milita pentru restaurarea în Rusia a unei monarhii democratice, lucru ce se reflecta la un moment dat printr-o altă deviză a ei: „ţa¬rul şi sovietele” (acest ultim termen fiind folosit în sensul lui prim, de adunări ale reprezentan¬ţilor aleşi). Această poziţie îi conferea un carac¬ter ambiguu şi incomod. Adversarii ei de stân¬ga o acuzau că e e dreapta, iar adversarii de
1 Despre Alexandru Kasem-Beg, vezi teza consacrată lui de Mireille Massip, La verite est fille du temps. Alexandre Kasem-Beg et remigration en Occident, Geneve, Editions Georg, 1999.
2 Despre istoria acestei mişcări, vezi ibidem.
12
dreapta, că e de stânga. Începând din 1923, Chiril a fost trezorierul mişcării şi, până la dispariţia ei în anul 1929, a făcut parte din membrii Consiliului director (alături, printre alţii, de Maximilian V. Ştenger şi prinţul Vladimir A. Romanov1, cu care a rămas prieten până la sfârşi¬tul vieţii lor). În ultimii ani ai acestei mişcări, Chiril s-a îndepărtat însă din ce în ce mai mult de fondatorul ei, A. Kasem-Beg, din pricina apropierii acestuia de mişcarea fascistă. În ra¬portul furnizat de el, în 1944, Departamentului de Război al Statelor Unite (unde a emigrat), Kasem-Beg notează: „Şevici reprezenta gândi¬rea monarhistă şi, în acelaşi timp, ramura cea mai antifascistă a mişcării Mladoross”2.
Mişcarea a fondat mai multe reviste, în care Chiril a scris un număr de articole, majoritatea referitoare la situaţia Bisericii din Rusia3, afir¬mând mai ales, ca o condiţie a supravieţuirii
1 Născut în 1902. Fiul Marelui Duce Andrei şi al Matildei Kşessinskaia.
2 Sursa: arhivele Doamnei M. Massip.
3 în Mladoross: „Lupta pentru credinţă în Rusia”, nr. 2, martie, 1930; „Mişcarea de protest şi Biserica Rusă”, nr. 3, mai, 1930; „Eşecul ofensivelor contra religiei”, nr. 4, iunie, 1930; „Două căi de luptă pentru Rusia”, nr. 7, aprilie, 1931. În Opovestşenie: „Socialiştii revoluţionari şi apropiata cano¬nizare a familiei imperiale”, nr. 3,1928; „Evoluţia lui Miliukov şi a lui Kerenski”, nr. 4,1929; „Profesorul Stepoun vorbind despre Mladorosi”, nr. 5-6,1929; „Rusia. A fi sau a nu fi? (Lupta pentru credinţă în Rusia)”, nr. 7-8,1929.
13
acesteia, necesitatea ca ea să fie total neangajată politic.1
Cu toate acestea Chiril a continuat să fie inte¬resat şi să activeze în cercul politic al Tinerilor Ruşi. La sfârşitul anilor 20, participa activ la în¬tâlnirile organizate de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius, care îi puneau alături, în An¬glia, pe anglicani şi ortodocşi în vederea schim¬bului de idei teologice. Tot în această perioadă, a urmat cursurile de Istorie a Bisericii, de Patrologie şi Teologie la Universitatea din Oxford. În
1 El scria, de pildă: „Patriarhul Tihon şi succesorii săi, care, în ciuda tuturor tentaţiilor, au reuşit să salveze Biserica ortodoxă din viaţa politică şi să-i definească o nouă poziţie, pur religioasă, i-au lipsit astfel pe duşmanii Bisericii de arma lor cea mai puterni¬că: posibilitatea de a combate Biserica în calitate de organizaţie politică” („Rusia. A fi sau a nu fi? lupta pentru credinţă în Rusia), în Opovestşenie, 7-8, octombrie, 1929. Sau, în altă parte: „Lupta pentru viitorul Rusiei se poate duce pe două căi: religioasă şi politică. Aceste două căi, chiar dacă apro¬piate, sunt din multe puncte de vedere total diferite. Ceea ce într-unul din cazuri este expresia forţei şi a unei maxime intensităţi a luptei, poate fi, în celălalt caz, expresia slăbi¬ciunii, capitulării şi a compromisului. Legile luptei duhov¬niceşti, limpede arătate în Sfintele Scripturi de pildă în Epistola Sfântului Pavel către Efeseni şi în scrierile Sfinţi¬lor Părinţi, confirmate de experienţa seculară a Bisericii, sunt adesea cu neputinţă de aplicat în lupta politică, şi in¬vers. Confundarea acestor două căi a provocat de nenumă¬rate ori în istorie conflicte şi neînţelegeri tragice, care conti¬nuă să existe şi în prezent” („Două căi de luptă pentru Ru¬sia”, Mladoross, 7, aprilie, 1931).
14
acea vreme de asemenea a redactat pentru re¬vista Vestnic1 (Le Messager) un număr de articole referitoare la situaţia Bisericii din Rusia.2 A cola¬borat, de asemenea cu grupul pentru studierea religiei în Rusia, din care făceau parte Paul B. Anderson, Ivan A. Lagovski, Părintele iezuit Paul Mailleux (rectorul Colegiului Rossicum, din Roma) şi Michel Enden.3
Când, la sfârşitul anului 1930, mitropolitul Evloghie a părăsit patriarhatul Moscovei4, ducându-se la Patriarhia de Constantinopol, Chiril a făcut parte din minoritatea de preoţi şi credincioşi care au hotărât să rămână fideli Bisericii-Mamă. Împreună cu episcopul Benjamin (Fedtşenkov), ieromonahii Atanasie (Netşaiev), Ştefan (Svetosarov). Serafim (Rodionov), Teodor (Tecutşev), preoţii
1 Organ al ACER (Asociaţia creştină a studenţilor ruşi), această revistă există şi astăzi, ca şi asociaţia, creată în Ce-hoslovacia în 1924.
2 „Rusia lui Tihon şi emigraţia”, nr. 7, 1927; „Lupta pentru sufletul Rusiei”, nr. 9, 1927, nr. 67, 1929, nr. 1, 1931; „Criza ateismului în Rusia”, nr. 2, 1928; „Mitropoli¬tul Serghie a părăsit oare calea patriarhului Serghie?”, nr. 9, 1928; „Biserica şi Rusia”, nr. 9, 1928, nr. 3, 1929; „Cam¬pania împotriva Crăciunului în nordul Rusiei”, nr. 12, 1929; „Religia şi colectivizarea”, nr. 4, 1930.
3 Vezi P. B. Anderson, No East or West, Paris, 1985, p. 72.
4 A fost depus, din ordinul puterii sovietice, de mitro¬politul Serghie (locţiiitorul scaunului patriarhal), pentru că a criticat în cursul unei conferinţe ţinute în Anglia per¬secuţiile contra Bisericii în Rusia.
15
Ştefan (Ştefanovschi), Mihail (Belsky), Dimitrie (Sobolev), Vsevolod (Palaşkovski) şi un nu¬măr de laici, dintre care Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Andrei Bloom (viitorul mitropolit Antonie de Suroj), Vladimir Iliin, Mihail Zimin, Leonid Uspensky, Petru, Eugraf (viitorul episcop Jean) şi Maxim Kovalevsky, Gheorghe (viitorul Părinte Grigorie) Krug şi Teodor Pianov, a partici¬pat la întemeierea parohiei şi a noului sediu al Exarhatului patriarhiei Moscovei, la Paris, în stra¬da Petei, din arondismentul XV.
Va continua însă colaborarea la revista Vestnik.
În anii 30, Chiril a frecventat asiduu grupul tinerilor intelectuali pe care-i reunea în fiecare săptămână în casa sa din Clamart filosoful Ni¬colae Berdiaev, printre care se numărau teologii Vladimir Lossky şi Eugraf Kovalevsky, filosofii Gabriel Marcel, Emmanuel Mounier, Maurice de Gandaillac şi Jacques Maritain, orientalistul Oliver Lacombe, specialistul în islam, Louis Massignon, criticul literar Charles du Bos… Fie¬care reuniune debuta cu un expozeu asupra unui subiect teologic sau filosofic, urmat de dis¬cuţii. A frecventat de asemenea şi reuniunile de acelaşi fel organizate de Jacques Maritain, de care l-a legat o profundă prietenie, ce a durat
1 Despre istoria întemeierii acestei parohii şi despre eve¬nimentele legate de ea, a se vedea E. Van Taack, „La fondation de la paroisse des Trois-Saints-Hierarques”, în L’iconographie de l’eglise des Trois-Saints-Hierarques, Paris, 2001, p. 5-42.
16
până la moartea acestuia. În aceste cercuri de in¬telectuali era apreciat în mod deosebit ca un specialist în scrierile lui Dostoievski.
Paralel, Chiril era din ce în ce mai mult atras de viaţa spirituală.
Se ruga ore în şir seara şi mergea cu consec¬venţă la Liturghie. Cei care l-au cunoscut în această perioadă şi-l amintesc stând ore de-a rân¬dul în biserică, nemişcat, adâncit în rugăciune.
Duhovnicul său în această perioadă a fost Pă¬rintele Atanasie Netşaiev, cel dintâi paroh al bi¬sericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din strada Petei, mo¬nah venit de la Valaam, pe care mitropolitul Antonie (Bloom) căruia de asemenea i-a fost duhovnic în acea perioadă până la moartea sa timpurie, în 1943 îl descria ca pe „un om mi¬nunat, de o mare smerenie, care trăia mai din nimic”, împărţind săracilor puţinul ce-l avea.1
Munca sa la bancă nu era acaparantă, lăsându-i mult timp liber, pe care-l dedica lecturii Sfinţilor Părinţi şi copierii de texte patristice. Admira îndeosebi Apoftegmele Părinţilor pustiei şi Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe care a co¬piat-o în întregime.2
Ducând tot mai mult o viaţă de rugăciune şi căutând să împlinească învăţăturile Părinţilor,
1 Convorbire inedită, citată de E. Van Taack, loc. cit., p. 17.
2 S-au aflat multe texte patristice copiate de el, fără a se cunoaşte cum au ajuns acolo, în arhivele Monseniorului Jean de Saint-Denis (Eugraf Kovalevski).
17
din care se hrănea zilnic, Chiril s-a simţit atras de viaţa monahală. Raţiuni familiale însă l-au împiedicat să intre îndată în monahism; trebuia să contribuie la întreţinerea părinţilor, a sorei, nepotului şi a două slujnice în vârstă. Ducea to¬tuşi pe cât îi sta în putinţă o viaţă de monah „în lume”. În 1938, i-a mărturisit Stareţului Siluan dorinţa sa de a deveni monah. Acesta i-a dat bi¬necuvântarea sa într-o scrisoare1, în încheierea căreia îi dădea un sfat care s-a dovedit profetic: „Du-te şi spune oamenilor cât se poate de des: Pocăiţi-vă!” Când Chiril s-a hotărât să se retragă în Muntele Athos, a izbucnit războiul.
În urma Pactului germano-sovietic şi datorită unei atmosfere de „xenofobie generală”2, Chiril, ca vechi conducător al mişcării Tinerilor Ruşi, a fost arestat împreună cu mai mulţi dintre compatrioţii săi, la sfârşitul lui mai 1940, şi închis în la¬gărul de concentrare de la Vernet.3 Eliberat după
1 Scrisă cu puţine zile înainte de moartea Stareţului, ea a fost găsită pe masa sa de lucru de către Părintele Sofronie, care a pus-o la poştă. Am publicat-o în cartea noastră Saint Silouane de lAthos, Paris, 2001, p. 400-401.
2 M. Massip, op. cit., p. 336.
3 Lagărul de la Vernet era situat în nordul satului Ariege, la aproximativ cincisprezece kilometri de Pamier. Pe la jumătatea anului 1940, aproximativ trei mii de per¬soane de şaizeci de naţionalităţi au fost închise în acest la¬găr. Arthur Koestler, închis acolo, a istorisit în La Lie de la terre în chip detaliat condiţiile foarte aspre de încarcerare
18
o vreme, a fost din nou arestat, la 22 iunie 1941, de autorităţile germane de această dată, chiar în ziua invadării teritoriului sovietic de către trupele Wehrmacht-ului şi în aceeaşi zi în care pa¬triarhul Serghie a ţinut o cuvântare cerând orto¬docşilor ruşi din lumea întreagă să contribuie la apărarea patriei lor. Atunci Chiril a fost închis, împreună cu alte câteva sute de emigranţi de ori¬gine rusă, în lagărul de la Compiegne.
Această aspră încercare a lagărelor l-a făcut să resimtă profund limitele şi tragismul existen¬ţei pământeşti, dezvoltându-i simţul eshatologicului. Chiril şi-a dedicat întreg timpul petrecut în lagărul de la Vernet lecturii Sfintei Scripturi, cugetării la înţelesul cuvântului dumnezeiesc şi rugăciunii lui Iisus, urmând pilda şi sfaturile Părintelui Serafim, tovarăş de captivitate, care avea darul rugăciunii necontenite a inimii. Tot în rugăciune şi-a petrecut şi timpul cât a stat în Compiegne.
La ieşirea din lagăr, s-a hotărât să-şi împli¬nească neîntârziat dorinţa de a deveni monah.
în acest „Babel din Pirinei al proscrişilor”, comparându-l cu celebrul Dachau: „La Vernet, bătăile erau la ordinea zi¬lei; la Dachau, oamenii erau bătuţi până îşi dădeau duhul. La Vernet oamenii mureau din pricina lipsei de îngrijiri medicale; la Dachau erau pur şi simplu ucişi. La Vernet, jumătate din prizonieri dormeau, la 20 de grade sub zero, fără să aibă cu ce să se învelească; la Dachau, erau puşi în lanţuri şi scoşi în frig”.
19
A depus voturile monahale în ziua de 18 noiem¬brie 1941, sub oblăduirea Sfântului Serghie din Valaam, şi a mers să vieţuiască alături de părinte¬le său duhovnicesc, arhimandritul Ştefan (Svetosarov), parohul bisericii „Sfânta Treime” din Vanves (Hauts-de-Seine), potrivit rânduielii mă¬năstireşti de la Valaam, de unde venea acesta. Pă¬rintele Serghie s-a implicat în viaţa parohiei, ocupându-se mai cu seamă de ajutorarea celor în ne¬voi. Printre aceştia se afla şi Gheorghe Krug (cel ce va fi Părintele Grigorie)1, un artist de mare ta¬lent, care studiase iconografia împreună cu prie¬tenul său Leonid Uspenski, dar care suferea de mulţi ani de tulburări psihice grave care-l arun¬cau în cea mai adâncă angoasă şi deznădejde. În tot timpul cât a fost internat în spitalul Sainte Anne, între 6 noiembrie 1942 şi 1 iulie 1943, Pă¬rintele Serghie a mers la el în fiecare zi, fiindu-i alături în suferinţă, cu o iubire şi un devotament nemărginit. Prezenţa lui a avut un efect benefic, aşa încât Gheorghe Krug a putut fi externat.2
1 Despre viaţa, personalitatea şi opera Părintelui Grigo¬rie Krug, a se vedea culegerea de articole editată de egu¬menul Varsanufie, Le Pere Gregoire, moine iconographe du Skit du Saint Esprit, Editions du monastere de Korssoun, 1999, şi Actele colocviului din 5 iunie, consacrat lui la Sorbonna: „Un peintre d’icones: le Pere Gregoire Krug”, în Cahiers de l’emigration russe, 6,2001.
2 Acest episod a fost relatat în chip emoţionant de Catherine Aslanoff în comunicarea sa la colocviul citat mai sus, op. cit., p. 35-40.
20
Hirotonit diacon pe 11 septembrie 1945, iar a doua zi preot, în catedrala Alexandre Nevski, din strada Daru, de Episcopul Vladimir (Tikhonisky), cu binecuvântarea Episcopului Nicolae al Krutiţelor1, Părintele Serghie a fost numit pa¬roh al bisericii „Sfânta Treime” din Vanves, în locul Părintelui Ştefan, care tocmai fusese numit paroh al bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din strada Petei. Acestei însărcinări i s-a adăugat curând cea de egumen al schitului Pogorârea Sfântului Duh din Mesnil-Saint-Denis, aproape de Trappes (Yvelines), al cărei întemeietor, Părintele An¬drei Sergueienko, se întorsese în Rusia.2
Odată hirotonit, Părintele Serghie a devenit duhovnicul lui Gheorghe Krug, dându-i întreg ajutorul de care acesta avea atâta nevoie. În oc¬tombrie 1945, Krug a venit să locuiască împre¬ună cu Părintele Serghie, în jurul căruia se crea¬se deja o mică frăţie monahală, compusă din monahiile Anastasia (Boulatsel), Teodosia (Orlova) şi Ana (Kiparisova). Krug participa activ
1 Pe 2 septembrie tocmai avusese în acelaşi loc o slujbă de împăcare şi reunire a celor trei jurisdicţii ruse din Eu¬ropa apuseană.
2 Protoiereul Andrei Sergueienko (1902-1973), parohul bisericii din Meudon, cumpărase terenul în 1934 şi cu aju¬torul credincioşilor construise în anii următori biserica şi casa parohială. În 1945, profitând de destinderea de după război, s-a întors în Uniunea Sovietică, devenind profesor la Academia teologică din Moscova.
21
la viaţa bisericii, împlinind slujirea de citeţ. A început să picteze din nou icoane, după ce pără¬sise atâta vreme această îndeletnicire. Datorită îngrijirilor şi rugăciunilor Părintelui Serghie, starea sa psihică s-a îmbunătăţit încetul cu înce¬tul, ajungând la o însănătoşire deplină.1 Curând a dorit să se facă monah şi a depus voturile în 1948, în prima duminică a Postului Mare, luându-şi ca sfânt patron pe Grigorie Zugravul. Cu binecuvântarea Părintelui Serghie, câteva luni mai târziu, atras de frumuseţea şi liniştea locu¬lui, s-a dus să locuiască la Schitul închinat Sfân¬tului Duh, revenind însă regulat la Vanves pen¬tru a participa la slujbele de aici, ca citeţ; Părin¬tele Serghie a început şi el de atunci să-şi împar¬tă timpul între biserica din Vanves şi schit, unde slujea Liturghia în fiecare săptămână şi unde rămânea din ce în ce mai mult alături de Părintele Grigorie, de care l-a legat o profundă prietenie2,
1 În comunicarea sa consacrată evoluţiei lăuntrice a Pă¬rintelui Grigorie, C. Aslanov notează: „Psihiatrul care vor¬bea cu regularitate cu Părintele Serghie despre starea lui Krug, a recunoscut că Părintele Serghie avea acest dar, cu adevărat har dumnezeiesc, de a îngriji şi tămădui bolnavi psihici” („Des tenebres ă la lumiere”, Cahiers de l’emigrat ion russe, 6, 2001, p. 38. Acest har i-a fost recunoscut şi de un ma¬re psihiatru, doctorul Henri Ey, Părintele Serghie însoţind vreme de mulţi ani un pacient al acestuia, care-i era fiu du¬hovnicesc şi care suferea de o psihoză maniaco-depresivă.
2 V. Marcade evocă astfel această prietenie: „Părintele Grigorie a petrecut douăzeci de ani în mănăstire, sub veghea părintelui său duhovnicesc. Arhimandritul Serghie, care punea la inima sa, cu iubire, toate grijile şi necazurile lui. Felul mişcător în care se purtau unul cu altul ne amin¬teşte de cronicile lui Leskov, mai ales de „Oameni ai Bise¬ricii”. Era de-ajuns să-i spui Părintelui Serghie c-ai vrea să-i arăţi fotografii cu biserici şi mănăstiri din Rusia, că îndată te ruga să i le arăţi şi Părintelui Grigorie, ştiind că asta o să-l bucure foarte mult. Şi dacă îl chemai pe Părin¬tele Grigorie să le vadă, nici n-apucai să termini vorba, că îndată te oprea, mulţumindu-ţi de atenţie şi adăugând că şi Părintelui Serghie i-ar place să le vadă. Fiecare dintre ei se gândea mai mult la celălalt decât la sine însuşi. Aşa, de pildă, întâmplându-se într-o zi un incident legat o terţă persoană, Părintele Serghie s-a întristat gândindu-se că aceasta l-ar putea îndurera pe Părintele Grigorie; pe de altă parte, Părintele Grigorie, la rândul său, era îngrijorat că, din pricina lui, Părintele Serghie avea să îndure urmă¬rile acestui incident” („Hommage au Pere Gregoire”, Pre¬faţa întâia la vokl. Moine Gregoire, Carnet d’un peintre diednes, Paris, 1983, p. 14-15, reluată în Le pere Gregoire, moine iconographe du Skit du Saint Esprit, p. 81).
22
până la moartea acestuia pe 12 iunie 1969. Între timp, Părintele Grigorie şi-a fructificat talentul de pictor, arătându-se a fi un mare iconar.
Atunci când, în 1946, jurisdicţiile ruse din Eu¬ropa occidentală, reunite pentru o vreme, s-au separat din nou, Părintele Serghie, ca şi prietenii săi: Nicolae Berdiaev, Vladimir Lossky, Leonid Uspenski şi Grigorie Krug, a rămas în Patriarha¬tul Moscovei, nu din considerente politice1, ci
1 Devenit monah, Părintele Serghie a renunţat definitiv la ideile sale din vremea când activa ca militant în mişcarea Tinerilor Ruşi. Faptul că a rămas prieten cu mulţi din¬tre foştii conducători ai acestei rruşcări era o chestiune pur personală. Politica o judeca numai din punct de vedere moral şi spiritual. Personal am avut de nenumărate ori ocazia să ne dăm seama de deplina sa independenţă de gândire cât priveşte acest subiect.
23
din pură fidelitate faţă de Biserica-Mamă şi din respect pentru cei care, primejduindu-şi viaţa, rămăseseră în Rusia ca să menţină cu orice preţ viaţa Bisericii.
În această perioadă, Părintele Serghie a cores¬pondat constant cu marele egumen şi duhovnic al mănăstirii Valaam, stareţul Hariton, care i-a dat o mulţime de sfaturi folositoare pentru viaţa sa duhovnicească.1
Din februarie până în aprilie 1947, Părintele Serghie a făcut o primă vizită şi un prim peleri¬naj în Rusia, însoţit de protopopul Andrei Sergueienko şi de viitorul episcop Serafim (Radionov). La întoarcere, a fost invitat în Anglia de Fellowship Saint Alban and Saint Sergius pentru o serie de conferinţe despre situaţia Bisericii Ruse.2
1 Intrat, la începutul secolului, în mănăstirea Valaam (situată pe o insulă de pe lacul Ladoga, între Finlanda şi Rusia), Hariton a fost egumen aici după cel dintâi război mondial şi până la moartea sa. Învăţător al rugăciunii ini¬mii, a alcătuit cunoscuta antologie: Arta rugăciunii, publi¬cată în ruseşte în 1936, apoi, în acelaşi an, în engleză, şi în franceză în 1976 (Editions de lAbaye de Bellefontaine, col. „ Spirituali te orientale”, nr. 18).
2 Acest subiect l-a preocupat întotdeauna pe Părintele Serghie care, de-a lungul întregii sale vieţi, a strâns o bogată documentaţie, care-i parvenea din Rusia. Foarte mulţi specialişti din lumea întreagă care au scris despre istoria Bisericii ruse au venit să consulte arhivele sale, în care se aflau câteva documente rare şi foarte preţioase.
24
Abia în 1977 a mai făcut o a doua vizită, cu ocazia întronizării patriarhului Pimen, de data aceasta însoţit de Mgr. Pierre L’Huillier şi de protopopul Alexandru Turinţev.
Părintele Serghie n-a mai făcut nici o altă că¬lătorie în timpul vieţii sale de monah, îngrijindu-se să asigure în parohia sa o desăvârşită con¬tinuitate a slujbelor1 şi să fie întotdeauna pre¬zent şi disponibil pentru cei care aveau nevoie de el.
Ataşat de Rusia şi de folosirea slavonei în slujbele bisericeşti, Părintele Serghie n-a fost însă un filetist. Avea asupra Bisericii Ortodoxe o viziune cu adevărat universală, şi i-a primit fără nici o rezervă pe monahii de alte naţionalităţi care voiau să-i devină fii duhovniceşti, ca şi pe credincioşii de origine franceză care, la sfârşitul anilor 60, veneau din ce în ce mai mulţi, spo¬rind numărul enoriaşilor săi din Vanves. Prin iubirea, smerenia şi delicateţea sa, Părintele Ser¬ghie a ştiut întotdeauna să menţină în parohia sa o atmosferă de unitate şi fraternitate, cu toată marea diversitate a membrilor ei. Îi primea de
1 Corespondenţa sa îl arată neliniştit la gândul că, fiind bolnav, se află în imposibilitate de a sluji, fie chiar şi pen¬tru puţină vreme.
25
asemenea fără nici o reţinere pe credincioşii din alte parohii care veneau să se spovedească la el sau să-i ceară sfaturi duhovniceşti.
La începutul Postului Mare din anul 1985, Părintele Serghie s-a îmbolnăvit grav. Abia du¬pă câteva luni a putut să slujească din nou, dar numai sprijinit. La începutul lunii octombrie 1986, boala l-a lovit din nou, încă şi mai grav. A fost internat la spitalul din Courbevoie, în secţia condusă cu mare competenţă de un prieten al său, medicul Thomas Eftimiou, care-l îngrijise cu mult devotament şi pe Părintele Grigorie Krug în ultimele sale luni de viaţă. Diagnosticul a fost o gravă pleurezie, care a necesitat multe luni de îngrijire. Părintele Serghie s-a întors la Vanves, dar pe 3 iunie 1987 a fost lovit de hemi¬plegie şi a trebuit să fie din nou spitalizat. La o radiografie s-a descoperit că mai multe organe ale trupului său erau atinse de cancer. Pe data de 25 iulie Părintele Serghie s-a împărtăşit, şi la ora şase şi cinci, după amiaza, când la Vanves începea Vecernia, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, în linişte şi pace.
Slujirea de preot şi duhovnic. Lumina răspândită de sfânta lui vieţuire
De când s-a preoţit şi până l-a doborât boala, Părintele Serghie a slujit neobosit lui Dumnezeu şi semenilor.
Săvârşea cu negrăită evlavie slujbele bisericeşti, după tipic, cu tot sufletul. Cu mare bucurie slujea la praznicele închinate Domnului, Maicii Sale şi marilor sfinţi. În Postul Mare, la biserica sa slujbe¬le ţineau câte opt ore. Şi pe toate Părintele Serghie le săvârşea cu luare-aminte, cu bună rânduială, fără nici o grabă, cu glas lin, aproape şoptit, sim¬plu şi firesc; smerenia, pacea şi blândeţea cu care slujea mişcau inima credincioşilor, umplând-o de duhul rugăciunii. Şi fiecare Liturghie ce-o săvâr¬şea îi adâncea pe toţi, cu adevărat, în marea şi dumnezeiasca Taină.
Sufletul şi l-a pus pentru cei pe care Dumne¬zeu i-a dat spre păstorire. Străbătea neobosit Pa¬risul, până la periferie, mergând pe la bătrâni şi bolnavi, miluindu-i pe săraci, mângâind sufletele
27
întristate, rugându-se la căpătâiul celor aflaţi pe patul morţii. S-a făcut întotdeauna tuturor toate, dăruindu-se pe sine, fără să-şi drămuiască tim¬pul, răspunzând pe dată la orice chemare, aju¬tând cu sfatul şi cu rugăciunea, săvârşind deopo¬trivă fapte de milostenie trupească şi sufletească. A răspuns la sute de scrisori, a stat ore în şir la telefon, ascultând mărturisirea multor dureri şi suferinţe.
Nu i-a lipsit de dragostea sa nici pe cei ple¬caţi din lumea asta, rugându-se pentru ei ca ni¬meni altul, la Liturghie şi în zilele de pomenire obştească a morţilor rânduite de Sfânta Biserică, lungind slujba numai ca să-i pomenească pe toţi. Avea vrafuri de pomelnice, îngălbenite de timp şi zdrenţuite de atâta răsfoire, cu nume de rude, prieteni, cunoscuţi, enoriaşi de-ai săi, trecuţi de multă vreme la Domnul. Pomenea mii de oameni, cerând pentru ei milostivirea lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. Te făcea să simţi că într-adevăr cei plecaţi dintre noi nu sunt morţi, că nu e prăpastie între lumea lor şi a noastră, că viii şi morţii viază laolaltă în sânul Bisericii, care biruie timpul, ca mădulare vii ale trupului Celui ce este Viaţa veşnică; vrednici cu toţii de-aceeaşi luare-aminte şi iubire.
Părintele Serghie a fost un mare şi strălucit duhovnic, al unor oameni mari şi străluciţi, ca Nicolae Berdiaev şi Vladimir Lossky, de pildă; veneau la el să-i ceară sfatul feţe bisericeşti (astăzi
28
mitropoliţi şi episcopi), egumeni (printre care doi egumeni atoniţi renumiţi), preoţi, mo¬nahi, creştini din lumea întreagă. Numeroşi ce¬lebri reprezentanţi ai inteligenţiei ruse, creştini tăinuiţi romancieri, poeţi, pictori, filosofi, isto¬rici, cineaşti, regizori, aflaţi în exil sau veniţi cu treburi în Europa îl căutau ca să audă de la el un cuvânt de zidire ori ca să se spovedească. Şi toţi, faimoşi ori neştiuţi, fraţi prin credinţă şi că¬inţă în ochii lui Dumnezeu şi ai săi, au aflat în el un părinte care ştia să le asculte păsurile, milos şi iubitor ca nimeni altul.
Ca fiu duhovnicesc, simţeai pe dată forţa duhovniciei sale şi minunata deşertare de sine, simţeai, adică, darul celui ce se făcuse desăvârşit vas al harului dumnezeiesc. Asculta mărturi¬sirile cu cea mai mare luare-aminte, şi-atât de tare îl durea păcatul fiilor săi duhovniceşti, că vina lor o lua asupra sa. Şi prin puterea rugăciu¬nilor sale fierbinţi făcute înainte, în timpul şi după spovedanie, simţeau pe dată revărsându-se asupra lor, pe măsura căinţei, mila lui Dumnezeu şi mângâierea harului Său.
Era încă puternic şi în cuvânt. Şi având harisma rară şi de mare preţ a cunoaşterii inimilor dată de Duhul Sfânt celor ajunşi pe culmea sme¬reniei şi a iubirii -, mângâia şi lecuia cu acele cuvinte ce merg la inima omului. Şi mustind de har, ele lucrau pe dată, şi omul se simţea cu to¬tul uşurat, curăţit de păcate, liniştit şi împăcat.
29
Dădea fiecăruia sfat pe potriva firii şi aşezării sale. Cunoscător al inimii, îi dezvăluia omului cele ce el însuşi nu ştia despre sine. Fiii săi du¬hovniceşti se minunau de adevărul spuselor sa¬le, de-a dreptul proroceşti, care întotdeauna se împlineau, făcând vădită voia lui Dumnezeu cu privire la ei. Nu vorbea mult. Spunea doar ce era de spus şi de folos. Puţine vorbe, dar pline de căldură şi tărie, pentru că nu erau „cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti”, ci „dovada Duhului şi a puterii” (1 Cor. 2, 3). Cu¬vinte ce schimbau pe cei ce le-ascultau şi dăruiau puterea de a duce schimbarea până la capăt.
A fost cu adevărat un Stareţ al vremurilor noastre, şi aşa a fost numit de mari bărbaţi du¬hovniceşti, ca părintele Sofronie, prietenul său, părintele Iustin Popovici şi părinţii atoniţi Efrem de la Katunakia, Haralambie şi Paisie. Ucenici însă n-a avut decât puţini, din pricina marii sale smerenii. N-a dorit să fie îndrumător ori călăuză, şi nici duhovnic n-a voit să fie, ur¬mând poruncii lui Hristos: „Voi însă să nu vă numiţi rabbi, că unul este învăţătorul vostru: Hristos… Şi tată al vostru să nu numiţi pe ni¬meni pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, cel din ceruri, nici învăţători să nu vă numiţi, că în¬văţătorul vostru este unul: Hristos” (Mt 23, 8-10). Şi din smerenie, unită cu sfiala şi cutre¬murarea în faţa celor tainice şi duhovniceşti, se ferea să vorbească despre asemenea lucruri înalte
30
şi să dea sfaturi, vorbind mai degrabă despre lucruri de rând. Spunea adesea că duhovnicia stă în a fi duhovnicesc, nu în a grăi duhovniceşte; şi că-i primejdios să vorbeşti despre ceea ce nu eşti, şi să dai la iveală taina sufletului. De aceea, Părintele Serghie n-a predicat niciodată, ci numai citea uneori, potrivit obiceiului mănăs¬tiresc, câte un cuvânt de-al Părinţilor.
Ca să-i fii fiu duhovnicesc, multă vreme şi tare mult trebuia să-l rogi şi să alergi după el, pentru că fugea de duhovnicie, socotindu-se nevrednic de a fi părinte. Însă de te primea, te lua cu totul sub aripile lui, luând asupra sa şi îndurându-ţi toate slăbiciunile şi necazurile, suferind şi rugându-se pentru tine zi şi noapte, stându-ţi alături, nevăzut, clipă de clipă, ajutându-te în ispite şi întărindu-te în strădanii. Îşi socotea fiii duhovni¬ceşti mădulare ale sale şi carne din carnea sa.
Mulţi fiii ai săi duhovniceşti, bolnavi sufleteş¬te sau psihic, s-au tămăduit cu ajutorul Părintelui Serghie, care a străbătut împreună cu ei pustia de iad a suferinţei. Pe părintele Grigorie Krug, de pildă, care i-a stat în preajmă peste douăzeci de ani, l-a izbăvit din mari şi grele ispite, urcându-l până la urmă pe înălţimile duhovniceşti.
Pururi alături de fiii săi, dar niciodată silnic. Dăruit cu totul lor, se aţinea în umbră; era pă¬rinte după chipul Părintelui ceresc, de la Care vine toată părinţimea, smerindu-se ca sluga îna¬intea Stăpânului, împlinind cu fapta cuvântul
31
Sfântului Ioan Botezătorul, care spune: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3, 30). Urmând lui Dumnezeu, Care-i dă omului toată libertatea, Părintele Serghie nu s-a impus şi n-a impus niciodată nimic fiilor săi duhovni¬ceşti. El i-a învăţat ce înseamnă libertatea de fii ai lui Dumnezeu, lucrul cel mai greu dintre toa¬te. De aceea mulţi au ales în locul îndrumării sa¬le delicate, predată cu credinţă libertăţii fiecăru¬ia şi lucrării harului, părinţia mai autoritară a altor duhovnici.
îndrumarea duhovnicească a Părintelui Ser¬ghie privea viaţa, nu teoria. Pe intelectualii care veneau la el îi îndemna la cea mai grea nevoinţă pentru ei: răstignirea minţii, lepădarea înţelep¬ciunii ăstei lumi. Ca şi Părintele Sofronie, priete¬nul său, credea că intelectualii pornesc în viaţa duhovnicească cu un mare handicap. Ca şi Dostoievski, pentru care avea o mare admiraţie, ura „spiritul euclidian”, raţionalitatea centrată pe sine, chiar când era vorba de speculaţii teologice, care astăzi, pentru mulţi ţin loc de spiritualitate.
Pentru aceasta, unii se îndepărtau de el, socotindu-l om „simplu”, în sensul dispreţuitor pe care-l dau acestui cuvânt admiratorii înţelepciu¬nii acestui veac. Simplitatea lui însă era desă¬vârşirea nevoitorului ajuns pe culmea sporirii duhovniceşti, căci, potrivit Părinţilor, aceasta-i ţinta sfintelor osteneli. Mai înainte de a se călu¬gări, se împărtăşise împreună cu alţi mari intelectuali
32
din ştiinţa vremii. Însă a înţeles curând că adevărata cunoaştere nu-i rodul străduinţei minţii, ci darul Duhului Sfânt, care întrece pute¬rea minţii şi toată ştiinţa, dat celui care prin sfântă nevoinţă s-a curăţat de patimi, sădind în locul lor virtuţi, între care mai mari şi mai înalte sunt smerenia şi iubirea. De la Părinţi şi prin cercarea lucrului, iarăşi a aflat că la lumina aces¬tei cunoştinţe ajunge cel care şi-a agonisit rugă¬ciunea curată şi necontenită, că acela este teolog, care se roagă cu adevărat. De aceea, mai întâi de toate Părintele Serghie îi îndemna pe fiii săi du¬hovniceşti la lucrarea poruncilor şi a rugăciunii.
Le spunea să se ţină de rugăciune şi-i învăţa şi cum s-o facă în viaţa lor de zi cu zi. Urmând în¬văţăturii isihaste, el însuşi un mare isihast, nu în¬ceta să spună că rugăciunea este pentru suflet ce-i aerul pentru trup, că e răsuflarea sufletului, fără de care e ca şi mort, că trebuie, dar, să ne ru¬găm necontenit, după cum respirăm necontenit. Şi acestea le spunea din cercarea lucrului, căci lui de multă vreme rugăciunea i se făcuse răsuflare.
încă spunea că rugăciunea n-are preţ de nu porneşte dintr-o inimă curată, de nu se însoţeşte, aşadar, de păzirea tuturor poruncilor, nu după literă, ci după Duh. Ca Sfântul Isaac Sirul, vedea în porunci unelte date de Dumnezeu omului ca să se schimbe şi să se facă om nou în Hristos. Şi-adesea amintea de cuvântul ce spune: „Toate acestea vi s-au dat ca voi să vă schimbaţi”.
33
Ca nimeni altul a îndemnat la necurmată că¬inţă înaintea lui Dumnezeu, cu frângere de ini¬mă şi pentru răul făcut, şi pentru binele nefăcut, şi îndeobşte pentru păcătoşenia firii noastre şi pentru înstrăinarea de Dumnezeu. „Mergi şi spune cât mai des oamenilor: Pocăiţi-vă!”, îl în¬demnase Sfântul Siluan. Şi sfatul acesta, mai înainte de a-l da altora, Părintele Serghie l-a ur¬mat el însuşi, stând pururea înaintea lui Dum¬nezeu cu o inimă zdrobită. Pentru el, pocăinţa era darul lui Dumnezeu, deopotrivă uneltitoare minunată a prefacerii duhovniceşti a omului, adică a îndumnezeirii sale, lecuitoare de păcate şi patimi, feritoare de muşcătura înveninată a nevăzuţilor vrăjmaşi. De uneltirile acestora, Părin¬tele Serghie amintea adeseori, ca unul ce avea duh străvăzător şi o mare putere împotriva lor.
Aducerea aminte de moarte face parte şi ea din învăţăturile sale. Revoluţia sângeroasă prin care trecuse, exilul, lagărele, pierderea, rând pe rând, a rudelor şi păstoriţilor săi, rugăciunile la căpătâiul muribunzilor, înstrăinarea de această lume şi strămutarea întregii sale vieţi în veşni¬cie, împletite cu o trăire profundă a vieţii mona¬hale, i-au dat simţirea vie a deşertăciunii şi vre¬melniciei vieţii pământeşti. De aceea, urmând învăţăturii sfinţilor nevoitori, îşi îndemna fiii duhovniceşti să-şi aducă necontenit aminte de moarte şi fiecare zi s-o trăiască ca şi când ar fi cea din urmă. Nu voia astfel să-i facă nepăsători
34
faţă de viaţa lor, ci să-i înveţe, dimpotrivă, să-şi trăiască viaţa cu cea mai vie simţire duhovni¬cească. Spunea adesea: „Trăieşte-ţi ziua ca ziua de pe urmă, dar fără s-o dispreţuieşti. Dacă la Dumnezeu, după cuvântul Scripturii, «o mie de ani sunt ca ziua de ieri», înseamnă că în ochii Lui o singură zi preţuieşte cât mia de ani”. Aducerea-aminte şi rugăciunea dau darul deosebirii celor deşarte de cele de preţ, ca să alegem „sin¬gurul lucru de trebuinţă”, fără a uita că cel mai mărunt lucru din viaţa noastră, trăit în Domnul, are tâlc şi rost.
Străin de lume, dar apropiat de oameni, Pă¬rintele Serghie lua aminte cu durere la suferinţa celor din lume, suferind alături de toţi, apropiaţi sau străini, cunoscuţi ori necunoscuţi. Citea ziarele nu pentru a-şi trece timpul, ci pentru a afla ce se întâmplă în lume, luând parte astfel la „calvarul unei omeniri suferinde”. Şi aşa, în fie¬care zi, cu adevărat se făcea părtaş la necazurile şi suferinţele tuturor oamenilor şi se ruga pen¬tru întreaga lume. Se gândea cu dragoste la Ru¬sia sa şi plângea de mila poporului rus, arătându-şi solidaritatea cu el prin cinstirea neştirbită a Bisericii-Mame.
Iubirea sa faţă de semeni era uriaşă şi-i cu¬prindea pe toţi, oricare le-ar fi fost rangul sau destoinicia, fie că erau drepţi sau păcătoşi. Pe toţi îi întâmpina cu chip surâzător, cu bucurie şi cu bunătate; era binevoitor faţă de toţi, răbdător
35
cu toţi, blând cu toţi… Blândeţea-i mai cu seamă mişca pe dată inimile. Era la el nu o însuşire fi¬rească, ci o minunată virtute, un har dumneze¬iesc câştigat prin multa osteneală cu care-şi su¬pusese firea iute, gata uşor să se aprindă.
Aspru cu sine, era peste măsură de îngădui¬tor cu ceilalţi; nu învinuia şi nu judeca pe ni¬meni, socotind judecarea aproapelui semn de mândrie, patima rea care i-a dus la cădere pe îngeri şi pe oameni. De neclintit când era vorba de învăţătura de credinţă ortodoxă şi de respec¬tarea poruncilor, deosebea cu dragoste pe cel greşit de greşeala sa, pe păcătos de păcatul lui, înfierând vina şi milostivindu-se de vinovat.
În orice împrejurare, cu gingăşie, deplină dă¬ruire şi luare-aminte îi asculta pe toţi. Era cu to¬tul plin de grijă faţă de cei pe care-i luase sub aripa sa şi se simţea răspunzător pentru durerea întregii lumi. Gândindu-se la alţii, fireşte că uita de sine, aşa că întrebat cum îi merge, răspundea vorbind de cei pe care-i purta în inimă, spu¬nând: Cutare e bolnav, cutare are greutăţi…
Om al rugăciunii, învăţa că rugăciunea este cea care ne întoarce ochii spre suferinţa semeni¬lor, prieteni ori străini, şi ne luminează cum să-i ajutăm.
Mare încă i-a fost şi smerenia; s-a smerit deo¬potrivă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. De multe ori au voit să-l facă episcop, dar n-a primit. Nesocotind cinstirile şi slava de la oameni,
36
a voit, după pilda nevoitorilor, să trăiască pe acest pământ neştiut de nimeni. Pe cel neşti¬ut de oameni însă l-a ştiut Dumnezeu, Care i-a dat darul de a revărsa în numele Său asupra ce¬lor care l-au cunoscut belşug de har din harurile Sale.
Părintele Serghie a fost un om de o neasemă¬nată curăţie, simţită şi lăudată de toţi marii băr¬baţi duhovniceşti care l-au cunoscut. Pentru că era aşa de curat şi de smerit şi cu adevărat izvor nesecat de rugăciune, Domnul i-a dăruit încă şi harul cunoaşterii inimilor şi l-a făcut vas ales al luminii Sale necreate. Şi toţi văzându-l se minu¬nau de strălucirea îngerească a feţei sale.
S-a arătat astfel şi după trup mărturie vie a nemincinoasei făgăduinţe dumnezeieşti, pri¬mind încă de aici arvuna minunatei preschim¬bări şi a îndumnezeirii, ce-şi vor afla împlinirea în împărăţie. Şi în chip vădit ajunsese la capătul doririlor şi câştigase odorul pentru care au sus¬pinat şi s-au nevoit toţi sfinţii: sălăşluirea în ini¬mă a Duhului Sfânt.
Partea a doua
ÎNVĂŢĂTURA PĂRINTELUI SERGHIE Despre pocăinţă
învăţătura sa e întemeiată pe pocăinţă, arătându-se astfel următor Evangheliei. Că şi Înaintemergătorul Ioan, care a gătit calea şi a făcut drepte cărările Domnului, a propovăduit-o (cf. Mt 3, 8; Mc 1, 4-5; Lc 3, 3, 8), şi însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea Sa mântuitoare chemându-ne la ea, grăind: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt 4, 17; cf. Mc 1, 15). Negreşit, se vede de aici şi împlinitor al îndemnului Sfântului Siluan, care-i scria cu puţin timp înainte de a muri: „Sun¬teţi fratele meu în Hristos, pe care Domnul v-a iubit pentru căinţa voastră. Spuneţi cât se poate de des oamenilor: «Pocăiţi-vă!»”.
Cu adevărat, n-a ostenit să îndemne la pocă¬inţă. Viaţa duhovnicească cu pocăinţă se începe, cu pocăinţă se petrece şi cu pocăinţă se sfârşeş¬te. Şi-aşa, în fiecare zi, de la sculare până la cul¬care, omul s-o ţină tot în pocăinţă. Şi asta până la ultima suflare, cum zice unul dintre sfinţi.
41
Suntem datori, spune el, cu o îndoită pocăin¬ţă: pentru păcatul săvârşit, şi îndeobşte pentru toată păcătoşenia şi răutatea noastră.
Fără cea dintâi nu se poate, că pierim; dacă nu te căieşti de păcat, rămâi în păcat, te tai din Biserică şi te lipseşti de harul dătător de viaţă.
Şi sunt trei chipuri ale ei: mai întâi, e pocăinţa cu care suntem datori îndată ce-am săvârşit pă¬catul; apoi, la vremea cercetării cugetului, seara, când iarăşi ceri iertare de la Dumnezeu pentru păcatele făcute; în sfârşit, mărturisindu-ţi păca¬tul şi căindu-te de el la spovedanie.
Pentru fiecare, aflăm la el învăţături amănunţite.
Spovedania ne dă iertarea deplină şi nestră¬mutată a păcatului mărturisit. Din clipa aceea, e cu totul şters şi uitat, iar noi putem începe o via¬ţă nouă.
Dar şi căinţa care te cuprinde îndată după păcat ne-aduce iertarea lui Dumnezeu, de e pă¬catul mic ori de sunt numai gânduri. „De ai gând rău, şi te căieşti, voind ca altul să-ţi fie cu¬getul şi lucrul, păcatul ăsta-ţi este şters pe dată”.
Cel mai mult vorbeşte părintele Serghie de¬spre pocăinţa de la sfârşitul zilei. Atunci e vre¬me temeinică de pocăinţă; uitând de treburi şi de osteneală, măcar câteva clipe să stăm să ne socotim, judecând duhovniceşte ce întrebuinţa¬re i-am dat noi zilei ce-a trecut: câte rele am făcut,
42
şi ce puţin bine, ori de-am făcut binele cu gând viclean şi rău. Şi cu lacrimi să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru că n-am ascultat de El şi-am călcat voia Sa. Să fie în căinţa noastră pă¬rere de rău pentru cele trecute, împreunată însă cu hotărârea tare de a nu mai face rele de-acum înainte, ci numai ce e bine şi plăcut lui Dumne¬zeu. Iar voia asta nouă şterge semnele rănilor din suflet şi din minte şi întristarea deşartă pen¬tru tot ce-a fost. Că pocăinţă nu înseamnă să ru¬megi tot mereu păcatul săvârşit, nici să priveşti pururea cu durere la viaţa ta trecută. Părintele Serghie ne îndeamnă, dimpotrivă, s-o rupem cu trecutul păcătos şi să începem în fiecare zi o via¬ţă proaspătă şi nouă. Că dracii vor să ne socotim una cu păcatul, ca să ne deznădăjduim de mân¬tuirea noastră; să nu cădem în cursă, ci să spu¬nem răului: nu te ştiu pe tine, îmi eşti străin.
Părintele Serghie vorbeşte încă şi de o altă pocăinţă, mai înaltă: plângerea din tot ceasul, zdrobirea inimii pentru întreg noianul de păcate (penthos-ul de care vorbesc Sfinţii Părinţi), tot atât de trebuitoare omului ca şi cea dintâi.
E mai întâi căinţă pentru păcatele din neştiin¬ţă. Cum vine asta?, spui. Sunt de vină şi voi da seama pentru răul făcut cu bună-ştiinţă, adică atunci când am ştiut că-i rău şi am voit să-l fac. Sufletul creştinesc însă se judecă mai cu asprime şi de aceea cere în rugăciune iertare pentru tot
43
păcatul, ştiut şi neştiut, de voie sau fără de voie. De câte ori oare n-am făcut rău celui de lângă noi fără să ne gândim şi fără să ne dăm seama! Nu i-am vrut răul, dar el a suferit. Iar înaintea lui Dumnezeu nu-i om să nu greşească în toată clipa, numai că suntem orbi cu duhul şi nu ve¬dem. De aceea, cu căinţă să suspinăm cerând iertare şi pentru păcatul pe care nu ni-l ştim.
Să ne căim apoi de toată slăbănogeala noas¬tră, adică pentru tot ce suntem datori să facem de dragul lui Dumnezeu, şi nu facem, şi pentru tot ce nu împlinim cu duh creştin. Să ne căim, dar, că n-avem dragoste desăvârşită de Dumne¬zeu şi de fratele nostru, nici milă îndeajuns, nici rugăciune…
Vine apoi căinţa pentru păcătoşenia în care ne-a aruncat păcatul strămoşesc, zestrea orică¬rui om venit pe lume, adică pentru înstrăinarea de Dumnezeu, care de nu-i din vina noastră, ră¬mâne însă vina firii omeneşti. „Căieşte-te că eşti aşa cum eşti”, spune Părintele Serghie, adică pentru toate ponoasele despărţirii de Dumne¬zeu, pentru nedesăvârşirea, slăbiciunea şi nepu¬tinţa omenească.
Suntem datori să ne căim încă şi pentru în¬treaga lume ce zace în păcat. Tot neamul ome¬nesc boleşte de răul ce-a cuprins zidirea. Se simte aici duhul creştinismului rusesc, prins în cuvân¬tul Stareţului Zosima din Fraţii Karamazov, care spune: „fiecare din noi e vinovat pentru toţi”.
44
Pentru neputinţele noastre însă n-avem cu¬vânt de dezvinovăţire; păcătoşenia lumii nu în¬dreptăţeşte greşelile noastre; să ne căim de ele, de le avem.
Nu-i om să n-aibă nevoie de pocăinţă, pentru că toţi suntem păcătoşi din fire. Minte şi se min¬te cel ce zice că n-are păcat şi n-are de ce să se căiască. De aceea „Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe păcătosul care se căieşte decât pe cel ca¬re se socoteşte drept”.
Pocăinţa necontenită e a sufletului ţintuit în frica de Dumnezeu, în pomenirea morţii şi în smerenie, ce-şi vede căderea şi nimicnicia.
Cu această simţire, să ne căim, dar, iute, ca tâlharul, că nu ne ştim ceasul morţii, şi singură căinţa, într-o clipă, ne duce în împărăţie, alături de Hristos.
Pocăinţa e „cheia vieţii duhovniceşti”, leac al tuturor relelor, de folos la greu, scăpare a su¬fletului de primejdii.
Cerând iertare de la Dumnezeu, cu pocăinţa dobândim iertare; neiertat rămâne numai păca¬tul de care nu-ţi pare rău. Ea ne spală de cugete¬le rele şi ne fereşte de reaua împătimire. Ne scoate iute sufletul din orice stare rea, risipind tristeţea, moleşeala şi negrija. Pleacă inima la rugăciune, o face curată pentru rugăciune şi o ţine în rugăciune, şi o îndreaptă de se roagă rău, fără luare-aminte. Că poate ca şi smerenia, de
45
care nu-i niciodată despărţită să pogoare şi să ţintuiască în inimă mintea ce rătăceşte.
Să ne folosim de ea la vreme de nevoie, căci orice e stricat, pe dată drege.
Nu doar că spală de păcate vechi, dar şi fe¬reşte în toată clipa de păcat şi de năvala cugete¬lor rele. Iar mintea o adăposteşte în inimă; „şi-o dată intrată în inimă, scapă de primejdii”.
Mare păcat e lipsa de căinţă. S-o dobândim prin osteneală şi silinţă, că de la sine vine rar.
Părintele Serghie ne învaţă un lucru cu totul nou şi nemaiauzit: că se cuvine să ne căim pen¬tru că n-avem căinţă; că trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu că n-am cerut iertare. Şi mai mult încă, de n-ajungem la căinţă, să ne căim că n-am ajuns la ea, ca întotdeauna să biruie căinţa. Şi aşa, pururea ne vom căi, şi pururea vom sta în căinţă.
Să nu crezi însă că dobândeşti căinţa cu sin¬gură osteneala ta. Statornicirea ei în suflet se fa¬ce cu harul lui Dumnezeu, cerşit cu multă rugă¬ciune, nu doar o dată, ci întotdeauna, de nenu¬mărate ori. La asta-i bună rugăciunea lui Iisus, că pururi cheamă şi pururi dobândeşte ajutor de la Dumnezeu.
Căinţa de fiecare clipă a sfinţilor se cuvine s-o aibă tot creştinul. S-o dorim din tot sufletul şi cu rugăciunea să ne-o agonisim. Şi ni se va arăta ca puterea ce mişcă şi înalţă la ceruri viaţa noastră.
46
Despre rugăciune
învăţătura Părintelui Serghie pune alături de căinţă, la loc de cinste, rugăciunea.
Mai întâi, punea fireşte ruga Bisericii, cu Li¬turghiile şi celelalte slujbe ale sale. Apoi rugăciu¬nile de dimineaţa şi de seara şi toate celelalte, la toată vremea şi trebuinţa, din cărţile de rugă¬ciuni. În vremea Postului Mare, da drept prim canon rostirea în fiecare zi a rugăciunii Sfântu¬lui Efrem Sirul. Şi pentru că ni s-a poruncit să ne rugăm necontenit, de cel mai mare preţ e ru-găciunea lui Iisus. Cu totul simplă, poate fi îm¬pletită în orice lucru am face, fără să-i rupem fi¬rul. Rostită des, ajunge rugăciune necurmată a inimii, care răzbate dincolo de somn. Până şi în vremea slujbelor bisericeşti e bună, ca să-ţi stea şi mintea, şi inima la ele.
În orice rugăciune e o parte de chemare în ajutor a Domnului şi o parte de contemplare a măreţiei Lui, ce ia adesea chipul mulţumirii pentru tot ce ne-a dat. Nu putem sta în faţa lui Dumnezeu numai în duh de contemplare şi mulţumire; ar fi o trufie să credem că ne-am pu¬tea lipsi de ajutorul Lui.
47
Roagă-te la Dumnezeu pentru sufletul tău, şi o să-ţi dea tot ce e de folos pentru el, fără să te lipsească Cel care te-a făcut nici de cele pămân¬teşti, trebuincioase vieţii tale. Roagă-L să-ţi dea să le trăieşti pe toate în El şi după voia Lui.
Pe toate să le faci cu mulţumire, dând mulţu¬mire pentru toate. Cum spunea un sfânt: „De ai ce mânca, ori de n-ai, dă slavă lui Dumnezeu!”
Fără rugăciune, spune Părintele Serghie, nu putem trăi. E pentru suflet merinde şi răsuflare de viaţă. După un cuvânt al său, rostit adesea, e tot atât de trebuincioasă sufletului ca aerul pen¬tru trup. De nu respiră omul, trupul lui moare; de nu se roagă, îi piere sufletul. Lucrul acesta, cu totul limpede, ochii cei pătimaşi nu-l văd. Şi totuşi e tot aşa de nebuneşte să nu te rogi, lipsindu-ţi sufletul de viaţă, pe cât e să nu mai vrei să respiri.
Avem de ales între a fi sau a nu fi. Să ne ru¬găm necontenit, cu orice preţ, sau vom plăti cu viaţa delăsarea noastră.
Nu lăsa rugăciunea, ne îndeamnă el, la voia inimii, după cum nu respiri după cum ţi-e voia. Te rogi nu de voie, ci de nevoie. Rugăciunea să ne fie lege, iar unde-i lege nu-i tocmeală. Cerbi¬cia la rugăciune e un păcat şi arată multă răuta¬te; cere de aceea o mare căinţă.
Iată însă că de respirat, se respiră lesne, dar cu rugăciunea nu-i tot aşa. Abia de-şi are timpurile
48
ei şi numai după multă osteneală merge de la sine. Păcătoşenia firii noastre şi războirea dră¬cească încă sunt piedici mari când ne rugăm. E omeneşte, dar nu-i bine aşa. De te rogi cu greu, a ta e vina, chiar dacă dracul îţi şopteşte altceva.
Toate greutăţile se biruie însă prin deasă pocă¬inţă, prin tăria voinţei, prin îndelungă răbdare şi împlinirea neabătută a pravilei de rugăciune.
Căieşte-te, dar, mai întâi şi cere iertare de la Dumnezeu că nu-ţi place să te rogi, şi nu vrei să te rogi, şi râvnă n-ai la rugăciune şi nu te ţii de ea.
Adu apoi în ajutor tăria voii. Rugăciunea les¬nicioasă n-are nici un preţ şi face inima trufaşă. Iubirea de Dumnezeu şi vrednicia la greu se-arată. Nu-i rugăciune fără osteneală. Harul care o înlesneşte şi o face mai uşoară e întotdea¬una plata ostenelii noastre.
Ai încă nevoie de multă răbdare. E o trudă de zi cu zi, întotdeauna luată de la capăt, pe ca¬re eşti dator s-o duci fără să te plângi că-i grea şi nu-i vezi sporul.
Ca să câştigi necontenirea rugăciunii, statorniceşte-ţi de la început o pravilă de rugăciune şi împlineşte-o, neştirbită, zi de zi. Să-ţi fie ţie lege de necălcat. N-o lăsa în seama inimii sau voii ta¬le, ţine-te de timpul ei şi n-aştepta un alt prilej mai bun.
Şi aşază cu pravila timp şi măsură pentru ru¬găciune, ca măcar dimineaţa şi seara să te rogi cât de puţin. Nu lua asupra ta ce nu poţi duce.
49
Mica rugăciune din inimă, la vremea rânduită, e mai de preţ decât mulţimea de rugăciuni, nu¬mai din buze.
Fă-ţi aşa o platoşă de bune obiceiuri şi folo¬seşte-o la vreme de ispită. Să nu se facă rugăciu¬nea noastră însă doar biată plecare de genunchi; nu-ţi părăsi pravila oricât ai fi de ostenit, că de nu mai pricepi tu nimic din rugăciune, pricep dracii şi se tem.
De două ori pe zi e vreme prielnică ca să te rogi temeinic, dimineaţa şi seara, că atunci sin¬gurătatea, liniştea şi tihna clipei înlesnesc adân¬cirea în rugăciune, luarea-aminte şi trezvia.
Leagă de aceste ceasuri firul rugăciunii, ca să te ţii de ea întreaga zi şi să ţi-o faci necontenită. Roagă-te în faţa icoanei dimineaţa, cum respiri aer în faţa ferestrei să-ţi întăreşti plămânii.
Veghează ca rugăciunea să nu se stingă; să-ţi fie în inimă candelă pururi aprinsă.
La rugăciune să ne fie dimineaţa primul gând, şi rugăciunea să ne fie cea dintâi lucrare, ca să ne începem ziua cu Dumnezeu, spălându-ne de cugetele rele aduse de duhurile cele viclene prin nălucirile nopţii, şi să înfruntăm cu tărie ispitele lumeşti. Şi atunci când rugăciunea merge de la sine, tot eşti dator s-o iei de la înce¬put. Fii dimineaţa spune Părintele Serghie, ca unul ce cercase lucrul cavaler ce se aşază bărbăteşte în şa. Nimic aici nu se câştigă pe vecie, în fiecare zi ia totul de la capăt.
50
De-a lungul zilei, apoi, pe toate să le începi cu rugăciune, şi cu rugăciune să le faci; iar harul lui Dumnezeu o să te lumineze să vezi ce-i bine şi ce-i rău, luând toată grija de la tine. Şi tot aşa, încheie cu rugăciune lucrul tău.
Nu ţine nimic deoparte de rugăciunea ta, adună-le pe toate sub aripile ei. Să fie ea în tot lucrul tău, tot lucrul tău să fie în rugăciune.
Frământă în orice faptă şi cuget al tău plăma¬da rugăciunii.
Cu rugăciune, toate-s de folos; fără rugăciu¬ne, sunt deşarte, chiar dacă se văd bune după chip. Că Domnul nostru spune: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
Când numai mâinile lucrează, e uşor să-ţi ţii inima în rugăciune, dar de munceşti cu mintea, e mai greu. Fă însă rugăciune la început şi la sfârşit, şi-n orice clipă de răgaz rosteşte rugăciunea lui Iisus, că-i mică şi uşor de strecurat. Fă-le pe toate „în duh de rugăciune”, cu inima, adică, şi gândul la Dumnezeu, împlinindu-I cu cucernicie voia.
Aşa se ţese necontenit în suflet rugăciunea, şi nu rămâne gol şi văduvit. Că fără ea, e casă goa¬lă, în care se sălăşluiesc draci mai răi decât cei care o bântuiau mai înainte (Mt 12, 43-45), ori candela stinsă a fecioarelor nebune, rămase afa¬ră de cămara nunţii.
Rugăciunea te face să iei aminte mai mult la Dumnezeu, la cel de aproape şi la tine însuţi. Te
51
leagă tot mai strâns de Dumnezeu, te face iubitor de oameni şi-ţi luminează taina sufletului tău.
Prin rugăciune eşti viu cu adevărat şi toate le lucrezi mai bine. Vedem prin ea mai bine lumea asta, şi totodată, în chip minunat, ne desparte de ea şi ne mână să iubim mai mult cealaltă lu¬me, în care ne vom petrece veşnicia. Ne deprin¬de cu vieţuirea cerească şi ne găteşte de ea. Ne învaţă graiul celeilalte lumi, că-i însuşi graiul tainic al lumii celeilalte.
Şi fiindcă ţelul vieţii creştineşti e dobândirea Duhului Sfânt, după cum limpede spune Sfân¬tul Serafim de Sarov, nu-i cale mai bună decât rugăciunea pentru a-L căpăta.
Rugăciunea-i primită şi dobândeşte har, de-o facem aşa cum se cuvine. De cerem, adică, mai întâi iertare de la Dumnezeu pentru greşelile şi păcatele noastre. De-o facem, adică în duh de căinţă, mărturisind că suntem păcătoşi.
Tot lucrul pe care-l ceri, cere-l cu umilinţă, de vrei ca Domnul să ţi-l dea. Nu-i rugăciune fără umilinţă.
Vino la rugăciune cu duh fecioresc. Că nu e întinare unde e rugăciune, şi nu e rugăciune un¬de e trup întinat.
Rugăciunea cere să nu osândeşti pe nimeni, să fii împăcat cu toţi. Că însuşi Domnul spune: „mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt 5, 24), al rugăciunii, adică.
52
Despre rugăciunea lui Iisus
Toate acestea trebuie împlinite mai cu seamă când e vorba de „rugăciunea lui Iisus”, pe care Părintele Serghie o vedea drept adevărata şi marea rugăciune, fără să le nesocotească însă pe celelalte. El, care primise harul rugăciunii ne¬contenite a inimii, îşi făcea ca tot omul rugăciu¬nile de dimineaţă şi de seară rânduite de Biseri¬că, şi săvârşea după tipic slujbele la parohie şi la schit, arătând astfel că se cuvine pe acestea să le ţinem, iar pe aceea să n-o părăsim.
Cu această rugăciune, ce deapănă mereu ace¬leaşi câteva cuvinte, se împlineşte îndemnul apos¬tolic şi părintesc, ce spune: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cu ea te poţi ruga cu timp şi fără timp, când lu¬crul şi cei din jur nu-ţi lasă loc de rugăciune, că o rosteşte mintea iute, oricare treabă ai avea.
E la îndemâna oricărui om, dar să n-o faci du¬pă capul tău. De vrei s-o spui şi-ţi este dragă, cere binecuvântare de la duhovnic şi săvârşeşte-o du¬pă sfatul lui. De-o faci rău, îţi vatămi şi sufletul, şi trupul. Iar ca s-o faci bine, ai multe de împlinit.
53
întâi de toate, cum învaţă Părinţii, n-o putem face altfel decât creştineşte, lipiţi de Biserică, de slujbe şi de Sfintele ei Taine, şi legând-o de cele¬lalte osteneli duhovniceşti. Cere războire tare cu patimile şi săvârşirea virtuţilor, lucrări în care izbuteşti numai cu harul dăruit prin Sfintele Taine. Fără Biserică şi fără nepătimire, n-are nici preţ, nici rost.
Nu poate s-o facă cel mândru, desfrânat ori pornit spre mânie. O lucrează numai inima smerită, curată, cu duh de căinţă şi iubitoare de Dumnezeu şi semeni.
Nu-i meşteşug, deşi se învaţă, că n-a venit „Domnul să ne înveţe vreun meşteşug, ci să ne cheme la pocăinţă”, spune Părintele Serghie. Şi harul nu-i niciodată plată a lucrării omeneşti, ci pururea dar al lui Dumnezeu. Rugăciunea ră¬mâne o taină a întâlnirii mele cu Dumnezeu, în care e şi strigăt de ajutor şi preaslăvire.
În acestea stai dintru început şi până la capăt, de vrei să-ţi fie primită rugăciunea. De ai duh de necurăţie şi mândrie, e cu totul netrebnică şi vătămătoare. Părintele spune răspicat „Unde e desfrânare, nu e rugăciune”; „Fără smerenie, ru¬găciunea lui Iisus duce la pieire”. Încă, spune el, de nu ne-am împăcat întâi cu Dumnezeu prin pocăinţă, „rugăciunea ne e întinată de păcat”.
Rugăciunea aceasta se face sau cu gura sau cu mintea. Rugăciunea minţii însă e mai înaltă.
54
Spunând „cu mintea” nu înseamnă că-i lucrare a minţii, ci că se face neauzit, în lăuntrul omu¬lui. Ea nici nu poate fi numai a minţii, care-i pli¬nă de gânduri şi rătăcitoare. E a minţii pogorâte în inimă şi una cu ea, când cugetarea se însoţeş¬te cu simţirea şi voinţa.
Urmând învăţăturii din Filocalie, sileşte-te să aduci mintea în inimă şi veghează să nu mai ia¬să după voia ei. Lucrul acesta însă nu-i uşor, ce¬re multă răbdare şi mare osteneală.
Când se uneşte mintea cu inima, omul ajunge să se roage cu toată fiinţa lui şi scapă de ispite şi uneltirile drăceşti, aflând „în ascunzişul inimii ferire de primejdii şi adăpost”. Şi pe toate le ve¬de şi le cunoaşte de-acum cu inima sa.
Mintea o pleacă în inimă şi o leagă de ea sme¬renia şi pocăinţa.
La rugăciunea minţii sălăşluite în inimă nu se ajunge pe dată, ci tot cu osteneală şi răbdare. Şi tot cu greu se face necontenită şi de la sine curgă¬toare. Dar cu silire de sine, puţin câte puţin, zi de zi, va răzbate în noi, cum răzbate mica picătură de apă piatra peste care lăcrimează mereu.
Două sunt de preţ la rugăciune, cum spun Pă¬rinţii, luarea-aminte şi trezvia. Prima ţine duhul la Dumnezeu, a doua îl păzeşte de toate celelalte gânduri. Avem a ne feri nu doar de cugetele rele, ci de tot gândul care ne fură de la rugăciune.
Că multe gânduri se abat cu putere asupra celui ce se roagă. Ca roiurile de muşte ori ca haitele
55
de câini, spune Părintele Serghie. Şi foarte ciudate. Dar aşa e în firea lucrurilor. Nu le ză¬misleşte rugăciunea, ci-s ale adâncului neştiut al sufletului nostru, iar ea le scoate numai la ivea¬lă. Aşa cum, răscolind apa unei bălţi ce pare limpede şi clară, îndată se tulbură şi îşi arată necurăţiile ce zac pe fundul ei. Nici baltă cristalină n-ai să afli, nici suflet cu totul curat.
Sunt însă şi gânduri aduse de draci, ca să ne fure de la rugăciune.
Când te rogi, vin asupra ta multe gânduri re¬le. Nu înseamnă că eşti mai bun când nu te rogi. E o ispită şi un vicleşug drăcesc, ca să te facă să-ţi spui: „Ce gânduri urâte am când mă rog şi câtă tulburare. N-am să mă mai rog, ca să scap de ele şi să mă liniştesc”.
Tulburarea şi greutatea rugăciunii nu sunt nefireşti. Părinţii pustiei au suferit şi ei mereu asemenea ispite.
După sfatul lor, aşa să faci: ţine rugăciunea, şi alungă gândurile.
întâi, nu te lăsa cuprins de deznădejde, fii ta¬re, rabdă şi vezi-ţi de rugăciunea ta. Cu răbda¬rea şi silinţa vei birui ispita, uşor-uşor sufletul se va curăţi şi rugăciunea ţi se va face tot mai dragă şi uşoară.
Iar gândurile alungă-le aşa: nu le primi, nu le privi, nu le vorbi, că se întăresc de le băgăm în seamă, iar dacă le nesocotim, slăbesc şi pier. Dracii asta vor, să se strecoare o dată cu gândurile
56
în inima ta. Sub nici un cuvânt nu-i lăsa să intre, astupă-ţi urechile la şoaptele lor şi ţine-te de rugăciune.
Sunt gânduri cu nimica vinovate, fireşti şi omeneşti; dar vatămă şi ele luarea-aminte şi aţintirea minţii la singur Dumnezeu. Pe acestea eşti dator doar să le alungi. Altele însă sunt pă¬timaşe şi rele, cu adevărat ispite, pe care de le primeşti, te aruncă în păcate şi stârnesc patimile pe care ţi le închipuie. Ele cer căinţă, că-s şi din vina ta, aduse de păcatele şi patimile care zac în tine. Însă de nu le primeşti, n-ai vină şi nu ţi se socotesc; sunt ispite ce n-au ajuns păcat. Încă şi mai mult n-ai vină de ţi le aduce dracul şi n-au avut vreodată rudenii în sufletul tău. Căci ne îm¬bie adesea şi cu lucruri străine de noi. Şi iarăşi, cu căinţă, mărturiseşte-ţi în faţa lui Dumnezeu neputinţa, şi cu ea du mintea mai la adânc de inimă, să-şi afle acolo scăpare şi adăpost.
Cunoaşte că ispitele nu pier nicicând că nu se opreşte din reaua lui lucrare dracul, şi adesea şi mai tare se porneşte împotriva ta -, dar cu rugăciune nefurată de gânduri şi cu po¬căinţă le scoţi din suflet, unde se îngrăşau, şi, izgonite, puterea li se stinge, după cuvântul Psalmistului: „Săgeată de prunci s-au făcut ră¬nile lor”. Părintele Serghie îi asemuieşte pe dracii ce seamănă gânduri la vremea rugăciu¬nii cu câinii care latră, îndemnând: „Nu lua aminte la lătratul lor”.
57
Sunt clipe fericite când ne rugăm uşor, şi cli¬pe când rugăciunea e o povară. Firea omenească păcătoşită îndeobşte cu sila vine la rugăciune, şi cu osteneală îşi face din rugăciune obicei stator¬nic. Nu cere însă numai minţii osteneala asta, că te vei vătăma. Nici voii tale numai. Roagă-te din toate puterile tale, din tot duhul tău, cu toată cucernicia.
Nu te întrista că rugăciunea ţi-o faci cu oste¬neală. Că de te simţi uşure şi gata să zbori, unde ţi-e vrednicia? Şi încă şi-n mândrie poţi să cazi. Pe cât te chinuieşti, pe atât se vede cât de mult îl iubeşti pe Dumnezeu.
Ca toţi ceilalţi duhovnici mari ai zilelor noas¬tre, Părintele Serghie nu vorbeşte despre meto¬de ale rugăciunii lui Iisus, ca să nu creadă cine¬va că harul cu metode se câştigă şi să se îngri¬jească de ele, iar nu de buna aşezare a sufletului său. Nu-s bune, spunea, metodele de rugăciune pentru începători, că nu aşa ajung la rugăciune; cu metoda, se poate numai s-o păstrezi. Oricum, te poţi ruga fără metodă. Curăţia şi necontenirea rugăciunii sunt ale celui care, cu umilinţă şi căinţă, simte cu durere că piere fără Dumnezeu, că fără El e o mână de ţărână; şi mai cu seamă ale iubirii de Dumnezeu, care ne mână să voim să fim uniţi pururea cu El.
în vremea slujbelor bisericeşti nu-i greşit să depeni rugăciunea lui Iisus, ca să primeşti mai mare bucurie de la ele.
58
împreună cu alţii însă nu se poate face, ci fie¬care în taina sufletului său, după cum voieşte. „Fiecare om e liber spunea să se roage Dom¬nului după voia lui”. Şi mai cu seamă-i liber, când inima-i vesteşte, să schimbe rugăciunea pe tăcere, văzând pe Cel dorit. Aşa învaţă şi Sfân¬tul Serafim de Sarov: „La ce bun să strigi după Domnul când a şi venit?”. Că nu te rogi de dra¬gul rugăciunii, ci de dragul lui Dumnezeu şi pentru sufletul tău.
Strecoară rugăciunea lui Iisus în rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Fă-ţi pravilă de timp şi de măsură, ţine-te de ea, iar râvna ei va ţine rugăciunea aprinsă în toată cealaltă vreme, câ¬tuşi de puţin, măcar ca licărire; numai să nu ră¬mână „casa sufletului goală” şi dracii să năvă¬lească în ea.
Să-ţi fie rugăciunea inimii ascunsă de ochii omeneşti. Nu se trâmbiţează şi nu se dă pe faţă, cum fac cei ce se cred „aprinşi de Duhul”, dar numai făţăresc duhovnicia.
Cere cu nădejde şi credinţă mila lui Dumne¬zeu şi n-aştepta înălţare şi răpire la cer. Nici dul¬ceaţa inimii, nici bucuria. De nu le simţi, nu te întrista şi nu le duce dorul. Vezi-ţi de rugăciunea ta, de-ar fi să n-ai nicicând parte de ele.
Meditarea la care îndeamnă budiştii şi unii apuseni, sub cuvânt că urcă îndată sufletul în cer, nu-i creştinească şi nu e rugăciune. Adesea
59
luminarea iute a sufletului e mai degrabă semn al înşelării.
Nu-Şi revarsă pe dată Domnul mila Sa, ca să nu te umpli de trufie şi să socoteşti harul, care-i dar, rodire de la sine a rugăciunii, răsplată pe dreptate cuvenită pentru bunăvoinţa şi ostenea¬la ta.
Tu roagă-te şi aşteaptă umil şi răbdător, chiar de ţi-e greu şi-ţi pare că strigi în pustiu. Spune-ţi mereu: Sunt un netrebnic, şi nu sunt vrednic de răsplată şi mângâiere de la Cel de sus.
Pe Domnul să-L cauţi, nu plăcerea ta.
De ajungi la bucurie însă semn simţit al po¬gorârii harului în suflet -, primeşte-o ca pe un dar, iar nu ca pe o roadă a nevoinţei tale. Că se cuvine, spune Părintele Serghie, „să ne îmbogă¬ţim în Domnul, nu nouă să ne adunăm comori” (cf. Luca 12, 21).
De râvneşti această sfântă lucrare, cere bine¬cuvântare şi sfat de la duhovnic, iscodind nu meşteşugul, ci dreapta socoteală. N-o face or¬beşte, după capul tău, că-ţi vatămi şi mintea, şi trupul, după cum spun răspicat Părinţii. Stare¬ţul Serghie vorbeşte mai cu seamă de înşelarea care îl pândeşte pe lucrătorul mai sporit. „Pen¬tru cel care se roagă mult spune Stareţul există primejdia înşelării.” învăţător să nu ne fie cel care e şi el pe cale ori doar meşteşugar; ci numai acela care, bătând tot drumul şi călcând
60
peste tot felul de piedici şi ispite, a primit de sus harul deosebirii duhurilor şi ştie în chip neînşe¬lător ce este în rugăciune după fire sau după duh, şi dacă-i de la Domnul sau de la Cel-rău.
Numai cel cu totul smerit, care n-aleargă du¬pă vedenii şi semne minunate, scapă de vătăma¬re; o picătură de mândrie, în schimb, aduce ne¬cazuri şi ispite. Să nu se atingă de această curată rugăciune cel întinat de patimi. Mai cu seamă pe trufaş şi desfrânat îl paşte cea mai mare că¬dere şi chiar pierderea minţii.
Celui vrednic de ea, îi e lumină a sufletului şi străvedere a adâncimii sale şi bogăţie de viaţă, nu pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Şi trecându-l dincolo de chipul văzut al celor ce sunt, îl urcă la cunoştinţa şi iubirea întregii zidiri.
Despre buna cumpănire a puterilor sufleteşti
învăţătura isihastă care îndeamnă la unirea minţii şi a inimii şi nevoinţa de a o împlini vin dintr-o vedere atotcuprinzătoare a fiinţei ome¬neşti, chemată să se închine lui Dumnezeu cu toate puterile sale, unite în orice sfântă lucrare ar săvârşi. De-şi sunt potrivnice, nimicesc strădania duhovnicească, vătămând şi sufletul, şi trupul.
Lucrul minţii nu-i doar să-L cunoască pe Dumnezeu, şi cunoaşterea Lui nu-i doar a min¬ţii. În chip minunat se cere minţii să-L şi iubeas¬că pe Dumnezeu. Că spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mc 12, 2; cf. Lc 20, 27; Mt 22, 37). Datori suntem, dar, să facem din minte slujnica iubirii de Dumnezeu, mai înainte de a o pune în slujba cunoaşterii Sale.
Omului i s-au dat trei mari puteri: raţiunea, voinţa şi simţirea. Nu-i de ajuns ca toate să lucreze
62
în unire, ci trebuie încă şi bine cumpănite. De-i una tare şi prea îndrăzneaţă, ori de-i nevol¬nică, s-o strunească şi să-i sară celelalte în aju¬tor. Să fie întotdeauna cu grijă cumpănite. Voin¬ţa să fie cârja minţii şi a simţirii; cu raţiunea adu la ascultare voinţa şi simţirea; şi îmblânzeşte cu simţirea asprimea raţiunii şi a voinţei.
E o treime încă şi în fiinţa sa după cum se vede din prima epistolă către Tesaloniceni a Sfântului Pavel (5, 23): duh, suflet şi trup. Şi acestea trei, rămânând trei, sunt una, şi de lu¬crează unul, lucrează toate trei. De păcătuieşte unul, aşadar celelalte două sunt negreşit părta¬şe; de lucrează unul ceva mântuitor, sunt aduse la slujire şi celelalte două, iar câştigul e al omu¬lui întreg.
Despre primejdiile raţionalismului
Ca mulţi duhovnici ruşi. Părintele Serghie Stareţul judecă aspru primatul raţiunii din lu¬mea apuseană, instaurat în Evul Mediu, când, sub influenţa raţionalismului scolastic, teologia a devenit un exerciţiu pur conceptual, iar cre¬dinţa multor creştini s-a redus la simple idei de¬spre Dumnezeu. Părintele Serghie se referea adesea la un mic roman al lui Dostoievski, în¬semnări din subterană, în care se face critica „spi¬ritului euclidian”, adică a raţionalismului şi in¬telectualismului apusean.
Viaţa duhovnicească, spune el, nu se duce doar cu mintea; nu cerceta cu raţiunea Sfintele Scripturi; nu fă teologie numai cu capul.
Raţiunea e o câtime din puterea noastră, n-o lăsa, dar, să treacă peste hotarul ei.
Rugăciunea şi tot lucrul duhovnicesc, să le fa¬că mintea unită cu inima.
De se însoţeşte cu inima, urmându-i, şi nu lu¬crează după capul ei, se face limpede şi clar-văzătoare.
64
Rostul minţii e să cugete la mărginirea şi pri¬mejduirea sa. (O temă pascaliană dragă existen¬ţialiştilor creştini: „Inima-şi are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte”).
Foloseşte-ţi iscusinţa minţii ca să-l aduci pe altul la credinţă, nu pe tine. Dar şi atunci, nu asta-i calea cea mai bună.
în veşnicie ştiinţa se va sfârşi (1 Cor. 13, 8), nu va mai fi nevoie de cuvintele convingătoare ale în¬ţelepciunii omeneşti (1 Cor. 2, 4).
Ca şi Părintele Sofronie, Stareţul Serghie cre¬de că adesea, în viaţa duhovnicească, omul sim¬plu are mai mult spor decât cel cu multă carte.
Sârguieşte nu să-L cunoşti şi să-L pricepi pe Domnul, ci să-L iubeşti. Nu cerceta cu agerimea minţii taina lui Dumnezeu. Taina Sa din veci ascunsă şi de nimeni cunoscută nu se iscodeşte, ci se primeşte şi se cinsteşte cu teamă şi iubire. Părintele Serghie spunea adesea, în duhul eroi¬lor lui Dostoievski, de neînţeles pentru apuseni: „Mă bucur că-s neştiutor”. Aţine-te, îndemna, în simţirea tainei. Şi în chip minunat, cel ce-şi măr¬turiseşte neştiinţa primeşte ştiinţa celor duhov¬niceşti, şi cel ce leapădă smerit dorinţa nebună de a-L cunoaşte pe Dumnezeu e dus la adâncul tainei Sale. Aceasta-i esenţa apofatismului orto¬dox, izvorâtă din cercarea lucrului.
Despre citirea Sfintelor Scripturi
În Evanghelii e cuprinsă învăţătura desăvâr¬şită a vieţii duhovniceşti; ele sunt, dar, „temei a toate”.
Citirea Sfintelor Scripturi să-ţi fie, ca şi rugă¬ciunea, pravilă de zi cu zi, rânduială de necălcat.
Citeşte la rând, verset după verset, nu pe sări¬te, ca să vezi unde şi când s-a rostit acel cuvânt.
Nu-s numai pentru minte. „Scripturile nu ni s-au dat ca să gândim la ele, ci ca să le trăim”. Nu-s cugetări în ele, ci adevăr şi viaţă, fapte ce s-au petrecut cu adevărat. Citeşte nu după lite¬ră, ci după duh, cu simţirea inimii, uitând de minte, sau cu mintea pogorâtă în inimă.
în vremea citirii lor, ne ispiteşte dracul ca la rugăciune. El, care „mai şi teologhiseşte câteo¬dată”, vine şi seamănă îndoieli, ne arată deose¬biri şi nepotriviri, numai ca să ne smintim. Ca şi la rugăciune, vezi-ţi de treaba ta, fără să iei aminte la ce-ţi şopteşte.
66
Citirea fără duh de iscodire a Sfintelor Scrip¬turi, cu o inimă curată, ce-ascultă de porunci, o să ne deprindă încet-încet, ca rugăciunea, cu „deosebirea gândurilor”, ca să ştim ce să pri¬mim şi ce să dăm de-o parte.
Despre împlinirea poruncilor dumnezeieşti
În Sfintele Scripturi ai să afli încă şi poruncile dumnezeieşti, pe care trebuie să se zidească viaţa ta duhovnicească.
Poruncile s-au dat spre viaţă, nu spre lumi¬narea minţii. Nu iscodi temeiul şi dreptatea lor. Cu credinţă în Hristos, primeşte-le fără cârtire, ca nişte legi dumnezeieşti ce sunt.
68
Despre lupta cu patimile
întemeiat pe ele, porneşte lupta cu patimile şi începe o viaţă nouă, potrivit virtuţii. E o lucrare ce ţine întreaga viaţă.
Patimile sunt ale firii omeneşti căzute; sunt „omul vechi” din noi. Păcătoşi cum suntem şi nărăviţi cu păcatul, nu vedem patimile care zac în noi, ne par ponoase fireşti şi omeneşti. Ele sunt însă cu totul nefireşti, obişnuinţe rele altoite pe firea cea dintâi, nevrednice de „omul nou”, cel după chipul lui Hristos, la care suntem hără¬ziţi s-ajungem.
Se înşală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. (Numai sfinţii ajung curaţi cu harul lui Dumne¬zeu, prin mare nevoinţă). Neştiutor şi orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-şi cu¬noaşte boala. De voieşte însă să vieţuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare. „Te
69
lupţi nu ca să scapi de luptă, că nu încetează lupta. Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă”.
Du, dar, război în fiecare clipă cu gândurile rele care-ţi vin, cu poftele şi patimile tale, ca să scapi de ele.
De ni s-a poruncit ca mai întâi de toate să-L iubim pe Dumnezeu, apoi pe aproapele ca pe noi înşine, patimi mari sunt cele ce se împotri¬vesc acestor două mari porunci. Adică tot gân¬dul, simţământul, pornirea şi fapta ce ne abate de la iubire. Aceasta este esenţa învăţăturii Pă¬rintelui Serghie referitor la patimi.
Mândria
Cea dintâi patimă, cu totul rea şi înfricoşată, ce nu se lasă lesne biruită, e mândria, vrăjmaşa iubirii şi a smereniei, a doua mare virtute creş¬tinească.
Mândria i-a prăbuşit pe îngeri din cer, l-a scos pe om din Rai şi-l ţine în surghiun şi pribegie. E o vrăjmaşă care ne-aduce numai nenorocire.
E pricină a toată boala sufletească a toată patima, adică -, şi boala minţii, de la ea se trage adeseori.
Iubirea de sine
Mândria este strâns legată de pătimaşa iubire de sine, care ne rupe de iubirea de Dumnezeu, de aproapele şi adevărata şi buna iubire de sine.
70
Iubirea egoistă de sine le vrea pe toate ale sa¬le, se ţine de vrednică, se împăunează cu isprăvi şi cu virtuţi. Risipeşte iute rodul celui ce se nevoieşte. Poţi să i te împotriveşti spune Părinte¬le Serghie -, punând tot binele pe seama lui Dumnezeu, şi închinându-I Lui toată bogăţia sufletului nostru. Cel mulţumit de sine sigur se iubeşte rău.
Iubitorul de sine nu iubeşte pe nimeni, sau iubeşte puţin. Nu-i pasă nici de Dumnezeu, nici de oameni, inima lui nu bate pentru ei. Să se căiască chiar de n-ar face rău, pentru că e sărac în iubire şi plin numai de sine. „Căieşte-te că nu iubeşti de ajuns, că eşti nepăsător la suferinţa celor din jur”.
Pune împotriva ei căinţa, cum am spus, şi ru¬găciunea, care înmoaie inima şi-o face iubitoare de Domnul şi de frate, simţitoare la necazul şi durerea lui, şi gata să-i sară în ajutor la greu.
Judecarea aproapelui
De la mândrie şi iubire de sine, iute se trece la judecarea celuilalt. Că de te vezi pe tine mai presus de toţi şi pe toţi îi măsori după tine, făcându-te dreptar a toată lumea, fireşte că-i vei judeca pe toţi.
Fereşte-te de asta, ca de ciumă, că s-a ivit din rădăcină rea şi face roade rele. Îşi are pricina în păcatul strămoşesc şi în firea noastră cea căzută,
71
e împotrivitoarea iubirii, o aduce dracul. Vine încă şi din uitarea lui Dumnezeu şi a rugăciunii.
Ne lipseşte de cele cerute de la Dumnezeu în rugăciune; se întoarce întotdeauna împotriva noastră şi aduce mari ponoase lumeşti, dar mai cu seamă duhovniceşti.
Ispita osândirii celuilalt, de neocolit, se biruie cu gândul că toată Legea şi dreptatea stau în iu¬birea lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Desfrănarea
Pofta trupească e cumplit de rea. Naşte pă¬catele ce duc la „uciderea de frate” şi la „ucide¬rea de sine”. Desfrânatul pe sine însuşi şi pe toţi ceilalţi îi socoteşte simple unelte ale plăcerii, de parcă nici el, nici ei n-ar avea şi un suflet. Păcă¬tuieşte astfel împotriva lui Dumnezeu, al Cărui chip îl poartă în el tot omul. Patima desfrânării, după cum se vede, izvorăşte tot din mândrie, din iubirea rea de sine şi din lipsa iubirii de Dumnezeu şi om.
Mânia
Patima mâniei cu multele ei chipuri e deo¬potrivă semn al neiubirii. Adu împotriva ei blân¬deţea, geamăna iubirii, ca mărturie de iubire.
Fereşte-te, că înfricoşată lucrare are: alungă harul.
La spovadă, mai întâi de toate Părintele Ser¬ghie cerceta pe fiecare de-i împăcat cu toţi, de e
72
în ceartă cu cineva, de ţine supărarea, ca să ştie de-i vrednic de împărtăşanie ori ba. Că însuşi Domnul nostru spune: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că frate¬le tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău aco¬lo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău. Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (Mt 5, 23-25).
Descurajarea, lehamitea, trândăvia şi moleşeala inimii
Toate acestea, numite de Părinţi cu un singur cuvânt: akedie, sunt şi ele patimi. Şi încă patimi de fiecare zi, de care suferă şi omul cu totul lu¬mesc, şi omul duhovnicesc, înstrăinat de dis¬tracţiile în înţeles pascalian acestei lumi.
Mai întâi, în viaţa pământească întâlneşti la tot pasul pricini de mâhnire, de lehamite, de îngreunare şi moleşeală a inimii.
Cum să nu-ţi fie lehamite, când zi de zi ai de înfruntat aceleaşi şi acelaşi greutăţi, multe şi mărunte? De starea asta rea te dezbară numai îndurarea cu răbdare a oricărui necaz, mic ori mare, ştiind că de asta „suntem pe lume, ca să îndurăm necazuri”, care sunt zestrea firii ome¬neşti căzute. Şi cugetând aşa, că nu e cu putinţă să scapi în viaţa asta de griji şi de nevoi, să le primim ca pe o cruce ce ne-a fost dată. Nu-ţi duce
73
însă crucea ca un rob, cu silă şi amar; să nu-ţi fie pricină de poticnire şi pierzare, ci cu adevă¬rat izvor de viaţă; poartă-ţi crucea cu o inimă voioasă şi bărbată.
Care creştin nu se scârbeşte până la urmă de traiul pământesc? Însă patimile ce s-au arătat mai sus schimbă sila firească în adevărată boală, întoarce-o, dar, la chipul ei de obşte, suspină pentru ce-ai pierdut, că eşti pribeag şi aşa de¬parte de împărăţia cerească, de casa Părintelui, de adevărata-ţi ţară, plângi dorul ei, spunând ca cei robiţi: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion”. Tristeţea, răul vieţii ce-l simte sufletul acum, aici, arată că nu asta i-a fost menit. De l-ar mâna mâhnirea să-şi cate adevărata vatră!
Şi cum să-i placă munca şi trebile lumeşti celui ce vrea să-şi ducă viaţa duhovniceşte? Bucuria muncii lesne schimbă în idol munca, dând la o parte singurul lucru de preţ, cum spune Dom¬nul. Pe pământ, omul are parte de dureri, nu de plăcere. Spre desfătare i s-au dat cele duhovni¬ceşti. Munca, drept nevoinţă şi încercare. Aşa-i pentru monahul ce arde să se roage, dar face as¬cultare, lucrând ce i s-a dat să facă. Munca te face smerit şi răbdător; de nu ţi-e dragă, smereşte-te şi zi: nu-s bun de o muncă mai de soi. Sila de muncă nu e, dar, păcat. Numai să nu-ţi vatămi sufletul cu ea. Du greul ei cu rugăciune. Şi fă-o ca pentru Domnul, bine, ca să nu sufere nimeni
74
din pricina ta. Ia aminte şi iubeşte-i pe cei cu care împarţi povara trudei de zi cu zi.
E însă şi o descurajare a inimii legată de tra¬iul duhovnicesc. Vine din aducerea-aminte de păcatele săvârşite. Te scapă căinţa şi ştergerea cu totul a amintirii lor. Nu te întoarce cu gândul la păcat, ca şi câinele la vomitătura lui. Nu te în¬trista pentru greşeala de ieri, ia-ţi viaţa în fie¬care zi de la început.
Vine şi fără să ştii de unde. Pentru păcate pe care nu ţi le cunoşti. Leacul e tot căinţa pentru întreaga noastră răutate. Cere-I lui Dumnezeu să-ţi ierte tot păcatul, „ştiut ori neştiut”, că are multă noimă ruga asta şi aduce curăţie inimii. Spune, aşadar: „Doamne, iartă-mi păcatul pe ca¬re nu mi-l ştiu”, şi stai cu răbdare în căinţă, pâ¬nă ce trece starea ta cea rea.
De-ţi vine la vremea rugăciunii, ca silă, lene, vlăguire, cunoaşte că e lucrare a Celui-rău şi o veche ispită. O risipeşte tot căinţa.
întotdeauna, de se abate asupra sufletului tău descurajare şi tristeţe, cere iertare de la Dumne¬zeu ca pentru un păcat, şi nu înceta să te căieşti de el până nu ţi se ia negura de pe suflet.
Să-ţi fie vlăguirea şi neputinţa asta bun prilej de lepădare a voii şi silire la lucrul ce-l ai de fă¬cut. Spune ca părinţii de la Valaam: „Fac asta de nevoie, nu de voie”. Cuvânt poate greu de înţe¬les şi de urmat, dar mântuitor.
75
Deznădejdea
Mare patimă, şi grea! Răneşte sufletul cu îm¬punsătura ei, punându-i înainte păcatul săvârşit şi viaţa lui cea rea.
Cu învăţătura sa, Părintele Serghie ne lumi¬nează cum să scăpăm de o astfel de vrăjmaşă.
Nu primi gândul care-ţi spune că ai să pieri în păcat. Crede cu tărie că tot păcatul pentru ca¬re ceri iertare ţi-e iertat.
Ieşi de sub stăpânirea lor. Taie, adică, de la tine pomenirea vechilor păcate şi începe o nouă viaţă în fiecare zi.
Spune păcatului: Nu eşti al meu, nu te cunosc pe tine. Că dracul vrea să te facă una cu păcatul, şoptindu-ţi: Eşti desfrânarea însăşi, eşti răul în¬trupat, ca să te arunce în neagră deznădejde. Tu însă să ştii că şi păcatul, şi patimile sunt străine de noi, după cum buboaiele, ce se ivesc pe trup, nu sunt carne din carnea noastră.
Simplu vorbind, de vezi în tine un rău, nu sta să te întrebi de unde-ţi vine, ce l-a iscat şi cine l-a stârnit. Nu-l socoti parte din tine, chip ne¬ştiut al sufletului tău. E lucru primejdios să te în¬frăţeşti aşa cu el. Pornirile rele sunt toate ispite semănate de draci. Şi nevăzuţi cum sunt, te pleacă să crezi că nu-s pe lume draci, că singur tu eşti rău, şi a ta e toată răutatea. Răul e însă de la ei şi al lor, străin de firea ta, chiar dacă se stre¬coară în noi şi se altoieşte pe cele ale firii. Că
76
adesea ne ispitesc cu rele pe care nu le-am poftit nicicând şi nu-s pe placul nostru, semn limpede că ei sunt capul şarpelui ce se mişcă în noi.
Dar şi aşa, căinţa-i partea noastră. Căieşte-te pentru păcat şi vină, iar căinţa, însoţită de îm¬plinirea sfaturilor de mai sus şi de rugăciune, o să te scape de deznădejdea ta cea rea.
Partea dracilor în stârnirea şi învârtoşarea patimilor
Se vede bine că dracul lucrează şi nu stă de¬geaba. Ca unul cu duh străvăzător, Părintele Serghie a vorbit despre asta şi a dat şi sfat du¬hovnicesc. Împotriva duhului necredincios al vremii noastre, care crede numai în ce se poate vedea şi pipăi, aducea cuvântul Scripturii şi al Vieţilor de sfinţi despre lucrarea nevăzută a puterilor vrăjmaşe, adeverită prin cercarea lu-crului de cei ce merg pe calea cea duhovniceas¬că. Neştiinţa asta e o mare înşelare şi o nenoro¬cită robie, din care cu greu putem ieşi.
„Cea mai mare viclenie a Satanei spunea este să te facă să crezi că nu sunt draci pe lu¬me”. Celor care-i fac pe plac, nici nu-i nevoie să li se arate; cu ură însă şi furie se ridică împotri¬va celor ce se sârguiesc să împlinească voia lui Dumnezeu, şi lor lucrarea lui le e vădită.
Lucrează mai cu seamă la ceas de rugăciune, în două chipuri: aducând asupra noastră toro¬peală, lene şi silă, ca să ne întoarcem de la ea; şi încă ademenind cu şoapte, cu gânduri rele, adică,
78
cu ispite, sau măcar cu orice gând de rând, ca să ia mintea de la rugăciune. Găteşte-te de ele şi nu te tulbura, că-s bine ştiute şi obşteşti; fii tare şi adu împotriva lor răbdarea în duh de pocăinţă.
Cu gânduri rele, momeli de-ale lor, încearcă să trezească luarea-aminte şi pofta inimii. Că vor să stea cu noi de vorbă, şi noi cu ei, şi aşa uşor să se strecoare în suflet, de unde cu greu mai poţi să-i scoţi. Taie-le, dar, din prima clipă vorba, şi şoapta lor n-o asculta. Iar de greşind, începi vorbirea cu ei, luptă până la sânge să-i bi¬rui în cuvânt.
Şi câte nu fac dracii să surpe rugăciunea! Nu-i vreme acum, îţi suflă, ca să te rogi. Te roa¬gă altă dată şi în loc mai potrivit. Eşti ostenit şi mintea nu ţi-e la rugăciune. La ce bun, atunci, să te mai rogi. Ştiindu-le viclenia, nu-i crede şi veti-ţi de treaba ta.
Voia lor încă e să deznădăjduim de mântui¬rea noastră, crezând că răul cu care ei ne îmbie vine din noi şi-i răutatea noastră. Şi să ne facem aşa fraţi ai lor. Tu însă cunoaşte că firea-ţi este bună, deşi tu eşti slab şi greşeşti; că sufletul tău viază prin Duhul Sfânt; că răul e străin de fiinţa noastră şi dracii se ostenesc să-l altoiască în su¬flet, ca să-i schimonosească chipul.
încă şi cu visele îşi fac drum în suflet, otrăvindu-i, nesimţit, adâncul, ca să ne începem ziua întinaţi de chipuri şi cugete necuvioase. Tu
79
însă, când te deştepţi, alungă amintirea viselor de noapte, căieşte-te de răutatea şi murdăria lor, şi lesne ai să scapi de ele, nerănit. Iar de e visul încă viu, vie să-ţi fie şi căinţa, şi o să piară.
Tu ţine minte că în toată vremea şi în tot felul şi peste tot dracii ne războiesc, ori de vin în cete, ori câte unul, rând pe rând. I-ai biruit odată? Vin cu altă viclenie şi te hărţuiesc mereu, doar-doar te-or pierde.
Ispitele sunt primejdii de moarte pentru su¬flet. De ţii la viaţa lui, la vreme de ispită nu sta pe gânduri, zbate-te ca unul prins în vâltoare şi gata să se înece.
Războiul nevăzut cu dracii e război de o via¬ţă. Că mereu dau târcoale, căutând să ne înghită (1 Pt 5, 8).
Cu rugăciunea îi scoţi din suflet, şi tot cu rugăciunea-i ţii departe, spune Părintele Serghie, urmând lui Macarie Egipteanul şi lui Diadoh al Foticeii. Veghează, dar, să ai pururea în suflet rugăciunea, ca nu cumva, aflată goală casa su¬fletului tău, măturată de lene şi împodobită cu părerea de sine, diavolul scos afară să nu se în¬toarcă cu alte şapte duhuri încă şi mai rele şi să-şi facă sălaş în el (cf. Lc 11, 24-26).
Adu împotriva lor pe acestea trei: căinţa, smerenia şi rugăciunea. Încă şi trezvia, bărbăţia, sfânta mânie împotriva lor. În ispite şi lupte, fii tare, neclătinat, neînfricoşat de ele. O inimă bărbată se câştigă cu rugăciunea nefurată a inimii.
80
Despre lupta cu gândurile, care duce la biruirea patimilor
Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte în¬totdeauna mai întâi prin gând.
Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile.
Gândurile rele sunt ispite aduse de draci unii Părinţi numesc de aceea gândurile „du¬huri” -, ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă la împătimire.
începe lupta cu gândurile alungând pe dată ispita cu care te momesc, neascultând şoptirile viclene, neluând aminte cu nici un chip la ele. De stai să cugeţi şi să priveşti la ele, sporesc şi se întăresc. Iar de alungi din prima clipă gândul rău, scapi şi de el, şi de păcat.
Prin gânduri zugrăvind lucruri ce farmecă şi încântă, întâi de toate dracii ne momesc să-i pri¬vim, şi apoi să le vorbim. De le vorbeşti, încă n-ai păcătuit şi n-ai ajuns la patimă, dar eşti pe
81
un drum, din care cu greu faci cale întoarsă. Că te-ai însoţit cu gândul rău, te-ai lipit de el, şi inima ta îl place. Negreşit, urmează „consimţi¬rea” şi făptuirea, care preface gândul în cuvânt şi faptă păcătoasă. De-o ţii aşa mereu, inima ţi se face pătimaşă, că patima e obişnuinţa inimii cu răul.
N-o lua, dar, pe calea asta! Puterea de a-i bi¬rui pe draci în cuvânt o au doar sfinţii. Tu lea¬pădă pe dată gândul. Că ispita spune Părin¬tele Serghie e foc mocnit, pe care de nu-l stingi ajunge pârjol mare. Şi şarpe veninos ce stă să muşte, şi trebuie zdrobit. Cum sari să-ţi aperi viaţa, sari şi pentru suflet. Fă-ţi din asta lege.
Nu cugeta că, alungate, gândurile toate se vor risipi. Că dracii şi mai tare se pornesc, şi vi¬forul mai mult se înteţeşte. Însă tot lepădate şi neluate în seamă, se vlăguiesc. Nu se mai în¬graşă, ca în vremea când le ţineam la sân şi le hrăneam. Surghiunite, domnia li se surpă. Şi odată cu maicile, se sting şi odraslele, patimile adică.
Singură paza gândurilor nu stinge însă pati¬mile. Că-s rele ale duhului şi rude cu duhurile rele, şi numai cu harul lui Dumnezeu se biruiesc. Iar harul ţi-l agoniseşti cu rugăciune, cu duhul căinţei şi al smereniei. Aşa că îndată ce-ţi vine un gând rău, întâi de toate aleargă la căinţă şi cere iertare de la Dumnezeu. Apoi alungă-l cu numele cel sfânt al lui Iisus, armă tare în lupta
82
cu gândurile, ca să te speli de patimile tale. Cu nimic alta decât cu rugăciunea se biruie ispitele. Cu ea să începi.
De te înalţi cu duhul, socotind că te-ai izbăvit de acum de gânduri şi ispite, grabnic ai să cazi din nou, la cea dintâi ispită.
Fă-te în faţa ispitelor ce ne împresoară căpe¬tenie de oaste, gata să le înfrunte în toată clipa, dar şi prunc ce-şi caută scăparea la Tatăl său.
Despre dreapta socotinţă (deosebirea duhurilor)
Lupta mare cu gândurile care-i începutul războirii patimilor se duce în vremea rugăciu¬nii, când şi năvala lor e mare, dar se şi văd uşor, că nu ţi-e mintea la treburi şi griji lumeşti. Dar e şi luptă de fiecare clipă. Cu rugăciunea şi sfin¬tele citiri, agoniseşte-ţi dreapta socotinţă, cerce¬tând iute ce gânduri ai, de-s bune, ori de-s rele. Nu da răgaz gândului rău să se preschimbe în cuvânt şi faptă. „întreabă întotdeauna gândul: Al cui eşti? Te-a trimis Domnul, ori Cel-rău? Şi izgoneşte-l, de e de la dracul”. Nu-i însă dreaptă socotinţă unde nu-i sufletul curat, fiindcă păca¬tul întunecă mintea.
84
Despre nevoinţă
Mare şi sfântă nevoinţă e pentru Părintele Serghie trezvia de tot ceasul, paza minţii.
Iar celelalte, postul, privegherea, munca, el, care se hrănea cu mai nimic, dormea puţin şi în¬dura fără să se plângă orice osteneală, învăţa să se împlinească pe măsura puterilor, nu după li¬teră, ci după duhul lor.
Traiul duhovnicesc se duce cu răbdare, zi de zi. „Nu sări drept în cer”, spunea.
Era împotriva „isprăvilor” duhovniceşti. O nevoinţă aspră azi, mâine aduce trândăvie. Şi atunci mai mare e ponosul decât folosul. Oste¬neala mică, de fiecare zi, nepărăsită, e de cel mai mare preţ.
Nu-ţi omorî trupul cu nevoinţă nesocotită, că-şi are rostul lui. Hristos S-a arătat în trup; cu toţii suntem trup al lui Hristos (cf. 1 Cor. 6, 15); şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Cor. 6, 19). De ţi-e trupesc păcatul, urăşte-l pe el, nu trupul, zidit de Dumnezeu.
Întăreşte-te nu doar cu duhul, ci şi cu trupul, că trăieşti în trup şi multe osteneli duhovniceşti
85
le săvârşeşte trupul. Nu S-a lipsit de hrană şi de somn Domnul, pentru trup, că, Dumnezeu fi¬ind, n-avea trebuinţă de ele. Află însă că dracii nici nu dorm, nici nu mănâncă, şi de nimica nu-s buni.
Toată nevoinţa noastră e primită de se face dintr-o inimă întoarsă la Dumnezeu, care voieş¬te să ducă o viaţă nouă, în Hristos. Poruncile Le¬gii, nelepădate de Noul Legământ, s-au dat „ca voi să vă schimbaţi” (cf. Rom. 12, 2). Nu privi Postul Mare, de pildă, drept simplă rânduială de înfrânare de la mâncări, pentru o vreme, ci un bun prilej să-ţi schimbi pentru totdeauna în¬treaga viaţă.
Nevoinţa ce-i place Domnului şi jertfa cea mai primită, spune cu Psalmistul, e „duhul umilit”.
Nu-i nevoinţa ţelul vieţii noastre. Ţine minte: ţelul ei e dobândirea Duhului Sfânt.
Despre vieţuirea potrivit virtuţilor
Doar cu virtuţile îşi unelteşte omul întoarce¬rea la Dumnezeu şi viaţa în Hristos.
Pe lângă pocăinţă şi rugăciune, de care am tot vorbit, le înfăţişăm acum pe celelalte, pome¬nite de Părintele Serghie în învăţătura sa.
Credinţa
Evanghelia ne îndeamnă să zidim pe stâncă, nu pe nisip. De e zidită pe nisip, casa sufletului se va surpa. Zideşte-o, dar, pe stâncă, şi întăreş¬te-o bine. Iar stâncă e credinţa.
Credinţa nu e a minţii care ştie de Dumnezeu cum cel mai adesea socoteşte Apusul ci vir¬tute a sufletului, care mişcă în chip simţit şi viu întreaga noastră fiinţă.
Înfrânarea
La Părintele Serghie, stăpânirea de sine nu¬mită îndeobşte de Părinţi „înfrânare” e veghea de a lucra necontenit la mântuirea noastră, „ze¬lul” duhovnicesc, e înfrânarea de la rătăcirea cu
87
gândurile şi simţirea. Ia-ţi viaţa în mâini, spune el, şi fii stăpânul vieţii tale. Ia tărie din tăria ha¬rului dăruit prin Sfintele Taine.
înstrăinarea de lume
începe cu înstrăinarea.
Sporit duhovniceşte nu-i cel ce are bogăţie de minuni, ci acela care se dezlipeşte tot mai mult de lume. Cum spunea Părintele Sofronie: „Bo¬găţia noastră e sărăcia”.
Stai mai la o parte. Leapădă grija de zi cu zi şi gândul necontenit la cele pământeşti. Lasă în¬crâncenarea. Cel liber dinspre lume, cu duh li¬ber, săvârşeşte treburile lumeşti uşor şi bine.
Ce lucru minunat! E mai stăpân pe lume cel ce lasă lumea. Că de vrei să urneşti un bolovan, nu-l iei în braţe, ci, cu un par, mai de departe, lesne îţi faci treaba.
înstrăinarea dinspre lume să nu fie silă şi ne¬păsare. Iar dinspre oameni, să nu fie nesocotire a lor, ci ferire de a-i judeca, de a-i defăima…
Şi chiar de tine să te înstrăinezi cu sârguinţa de a uita tot mai mult de tine şi a lua aminte tot mai mult la Dumnezeu.
Cale scurtă de înstrăinare e pomenirea morţii însoţită de gândul că ziua de azi e cea din urmă zi a vieţii tale.
Grija de a pune zi de zi bun început
Leapădă amintirea zilei de ieri şi grija zilei de mâine.
88
Trăieşte zi de zi. Începe-ţi ziua neprivind în urmă şi negândind la ce va fi; ia-o de proaspătă şi nouă; crede că viaţa ta începe azi, şi azi se va sfârşi.
Nu te îngrijora de ce va fi. Poţi schimba ceva cu temerile tale? Ascultă-L pe Domnul, că zice: „Cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Lc 12, 25). Visând la mâine, lepezi clipa, şi viaţa-ţi trece fără rost.
Nu e aici îndemn la nepăsare. Că spune, „zi¬ua de mâine găteşte-ţi-o de azi”. Cum? Vieţuind duhovniceşte. Traiul bun de azi îţi face ziua de mâine bună. Nu-ţi croi planuri însă, că viaţa nu merge după planul tău şi adesea se întâmplă ce nici cu gândul n-ai gândit. „Inima omului gân¬deşte la calea lui, dar numai Domnul poartă pa¬şii lui” (Pilde 16, 9). Înţelept lucru este, dar, să-ţi vezi de cele de azi, iar ziua de mâine s-o laşi în grija lui Dumnezeu.
Rupe-o cu trecutul, nu privi înapoi, uită cele întâmplate ieri. Ca să te izbăveşti de deznădej¬dea pentru vechile greşeli şi de robia vieţii de odinioară, şi liber s-o iei în fiecare clipă de la capăt, ducând o viaţă nouă în Hristos. Dă amin¬tirea pierzătoare a relelor trecute pe căinţa cea mântuitoare.
Trăieşte-ţi, dar, creştineşte ziua, ne învaţă Pă¬rintele Serghie. Singură aievea şi de preţ. „Vezi de stai bine astăzi spune el -, că astăzi vei sta poate în faţa lui Hristos”.
89
Ţine pomenirea morţii şi te vei înstrăina uşor şi cu folos îţi vei petrece clipa cea repede ce ţi s-a dat.
Pomenirea morţii
Fă din ea nevoinţa vieţii tale, după cuvântul părintesc. Stai, adică, în gândul că vei muri într-o bună zi, astăzi chiar, şi ziua de azi e ziua de pe urmă. De n-ai în toată ziua gândul morţii, spun Părinţii, ziua ţi-e pierdută.
Rostul ei nu-i să te tragă la adânc de amar şi, încremenit de frică, să lepezi orice lucru, bun de-ar fi, spunându-ţi că moartea pe toate le face deşarte şi le surpă. De iubesc, prin cercarea lu¬crului, Părinţii această cuvioasă nevoinţă, e pen¬tru că aduce mult folos.
Ea cată negreşit la ce va fi; cu ea eşti mereu gata de plecare, şi nu te prinde moartea, care vi¬ne ca furul noaptea (cf. 1 Tes. 5, 2), negătit, ci în pocăinţă, ca să stai „fără prihană şi neruşinat la înfricoşatul judeţ al lui Hristos”. Aseamănă-te, spune Părintele Serghie, tâlharului cel credin¬cios, că poate astăzi ai să mergi în Rai; veghează ca fecioarele înţelepte, ca, venind Mirele, să intri cu El în cămara de nuntă (Mt 25, 13); fii ca un călător ce aşteaptă să vină din clipă în clipă tre¬nul care-l va duce în ţara depărtată şi străină. Aşa vei împlini cuvântul Domnului, ce zice: „Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt 25,13).
90
Cu pomenirea morţii să-ţi găteşti nu numai veşnicia, ci şi viaţa de acum.
Gândul la moarte şi la Judecată fereşte de pă¬cat. Că scrie: „în tot ce faci adu-ţi aminte de sfâr¬şitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Înţ. Sir. 7, 38). Fii în tot ceasul împăcat cu Dumnezeu şi cu cel de lângă tine, că însuşi Domnul spune: „În cele ce te voi afla, în acelea te voi judeca”.
Şi-i lucru de minune cum, cugetând la moarte, vieţuim mai bine. Cum ne luminează mintea să vedem ce e de preţ şi ce-i netrebnic, ce să ţinem şi ce să lepădăm (cf. 1 Cor. 7, 31; 1 In 2,17). E cale bună de înstrăinare de lume şi de alipire de sin-gurul de trebuinţă pentru noi (cf. Lc 10, 42).
Cum te face ea să simţi că „vremea s-a scur¬tat” (1 Cor. 7, 29) şi-i mare zorul duhovnicesc! Cum nu te lasă să-ţi iroseşti timpul, ci te mână să-l „răscumperi”, după cuvântul cel apostolesc (Col. 4, 5)!
îndemnând: „trăieşte-ţi ziua ca pe cea din ur¬mă” un soi de carpe diem creştinesc -, Părintele Serghie nu vrea ca s-o nesocoteşti, ci, dimpotri¬vă, să preţuieşti ziua, ceasul, clipa ca daruri de la Dumnezeu; să le ţii de sfinte, fără de pereche, şi în sfinţenie să le petreci. Nu pare cu totul mă¬runtă ziua, îl întreba un ucenic al său, de-o cân¬tăreşti cu gândul morţii? Nu spune, oare, Psalmistul „o mie de ani înaintea Ta sunt ca ziua de ieri”? Dar tot atât de adevărat i-a fost răspunsul că o singură zi în ochii Lui face cât miile
91
de ani. De eşti cu adevărat străin de lume vezi nu deşertăciunea vieţii, ci cât de însemnată e viaţa pentru om, ce tâlc şi rost are cea mai mă¬runtă faptă pentru mântuirea lui.
Aşa că pomenirea morţii ne mână să lucrăm cu şi mai mare râvnă la mântuirea noastră. În¬viorează viaţa duhovnicească şi-o fereşte de trândăvie şi de deznădejde.
Uneori, în loc să spună „trăieşte-ţi ziua ca pe cea din urmă”, Părintele Serghie spunea: „tră¬ieşte-ţi ziua ca singura ce-ţi este dată”. Cum să nu afli atunci în ea întreaga bogăţie a vieţii? Cum să nu-ţi spui că face cât o întreagă viaţă?
Gândul la moarte înseninează cenuşiul vieţii de zi cu zi. Cu el, nu-i zi să fie zi de rând, ci fie¬care e o zi de sărbătoare, pe care se cuvine ca pe un praznic s-o trăieşti.
Răbdarea
Nu-i nevoinţă mare ca răbdarea.
Cu ea se îndură greutăţile şi necazurile de care-i plină viaţa noastră; crucea vieţii numai cu ea o duci (cf. Mc. 8, 34). („Suntem în astă lume pentru a îndura necazuri”, spunea Părintele, că asta-i partea firii păcătoşite).
Plângându-se un ucenic al său că îi este silă de munca lui şi n-are parte din ea decât de sufe¬rinţă, Părintele i-a spus că aşa-i cu tot lucrul care nu-i duhovnicesc. Că nu e truda lumească pe potriva adevăratei noastre firi, ci-i a căderii.
92
Munca se îndură cu răbdarea, şi răbdarea mun¬ca o căleşte. Părinţii în pustie se foloseau de lu¬crul mâinilor, ca s-o agonisească. Citim în Pate¬ric cum unul dintre ei întreaga zi tot împletea şi despletea un coş.
Cu răbdarea, împreunată cu rugăciunea şi că¬inţa, se duce războiul nevăzut de toată vremea. Cu ea se trece calea semănată de vrăjmaşii noş¬tri cu hopuri şi ispite.
Când nevoinţa-i stearpă de bucurie, când dracii ne împilează şi chinurile cresc, Răbdarea împlineşte, cuminte, zi de zi, tot lucrul duhovni¬cesc, fără să se întristeze când n-are nici o bucu¬rie din osteneli şi fără să deznădăjduiască când dracii ne împilează şi chinurile cresc.
Cu ea se poartă jugul lui Hristos (cf. Mt 11, 29-30).
Ia cu tine răbdarea pe calea cea lungă a nevoinţei, ca nu cândva, alergând fără socotinţă, să te poticneşti. „Că la Dumnezeu se ajunge mergând încet-încet, dar fără să te opreşti. Calea de mijloc este calea cea împărătească”. Nu râvni să guşti din roade timpurii, nu cu graba ajungi la capăt. E o ispită. Că-i mare fudulie să aştepţi pe dată da¬ruri, socotind că-s preţul voiniciei tale. Mândria vrea să se cocoaţe iute în vârful scării. Cel smerit rabdă. „Răbdarea e fiica smereniei”, spune.
Răbdarea nu-i a lenei care aşteaptă minuni din cer, fără osteneală. Ca şi rugăciunea, cere duh viteaz.
93
Pacea
Pacea cu Dumnezeu şi cu aproapele este te¬meiul oricărui lucru duhovnicesc; cu ea în suflet se începe rugăciunea, cu ea te-apropii de sfânta cuminecătură. De n-o ai, aleargă la căinţă şi îm¬păcare.
Iar mânia ţine-o pentru lupta cu ispita, cu pă¬catul, cu patima şi duhurile rele, ce ne vrăjmăşesc. Aşa e după dreptate şi de trebuinţă. „Pe draci să-i duşmăneşti şi să te mânii”. Că nu-i mânie pătimaşă, ci o „sfântă mânie”, care nu strică pacea inimii.
Marea şi adevărata pace nu-i tihna sufletului lipsit pentru o clipă de griji şi tulburare, ci pacea pe care o dăruieşte Duhul Sfânt. Nu-i pacea lu¬mii nesigură şi trecătoare -, ci „pacea de sus”, cerută la Sfânta Liturghie. Iubeşte această pace şi caut-o cu râvnă, că-i bun de mare preţ.
Smerenia
Pune smerenia început al vieţii tale, ca să ajungi cu ea pe culme, unde-i şi iubirea.
Urmează lui Hristos, Cel care, „în chipul lui Dumnezeu fiind, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, şi S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte” (Filip. 2, 6-8), şi cu smerenie a spus: „Mă sui la Dumnezeul Meu” (In 20,17).
De nu-i smerenie, nu e câştig duhovnicesc, fiindcă tot darul de sus este, de la Dumnezeu.
94
Iar darul îl ceri cu rugăciune. Şi „nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească”, spune avva Isaac Sirul.
Mândriei Dumnezeu îi stă împotrivă, şi nu¬mai smereniei îi dă harul Său.
Fără smerenie nimic nu poţi să faci: tot lucrul duhovnicesc ţi se destramă, toată virtutea-i va¬nă şi deşartă. Caut-o, dar, mai întâi pe ea. Ca şi iubirea, e cale împărătească a mântuirii. „Sme¬renia spune în repetate rânduri părintele Ser¬ghie este mântuire iute”.
Râvneşte smerenia, nu sfinţenia. Fără smere¬nie, sfinţenia-i curată amăgire. N-au fost, oare, dracii întâi îngeri sfinţi? La ce le-a folosit desă¬vârşirea? Că, nesmeriţi fiind, s-au prăbuşit. Asta îl aşteaptă pe acela care vrea să fie sfânt mai îna¬inte de a se fi smerit.
Cu suflet smerit stai înaintea Domnului şi a tot omul. Nu te teme c-ai să fii batjocorit, înşelat şi terfelit. Mulţi sfinţi au pătimit aşa, şi-au răb¬dat. Domnul ştie! Că de dragul Domnului te smereşti înaintea omului.
Iubirea aproapelui
Toată Legea e cuprinsă în aceste două mari porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Lc 10, 27). Traiul duhovnicesc e de preţ şi cu rost de-l duci
95
cu iubire de frate. De n-ai iubire, te osteneşti za¬darnic. Dragoste de n-ai, omule, nu eşti decât „aramă sunătoare”.
Iar de iubeşti, iubeşte duhovniceşte, în Dom¬nul, cu dragoste de El. Iubeşte-ţi fratele pentru Dumnezeu. Iubeşte-l de dragul Lui. Pe placul Lui, iar nu al tău, iubirea ta să fie. „Iubirea fără Dumnezeu spune Părintele Serghie este iu¬bire de sine”. Cu rugăciunea dă iubirii tale chip dumnezeiesc.
Şi iată cum e iubirea:
întâi, nu judecă şi nu osândeşte.
îndelung rabdă, e binevoitoare. Stai, aşadar, tare în adevăr şi bine, fără să te mânii pe cel păcătos.
De vezi păcat la altul, nu-l osândi şi nu-l dispreţui. Ia asupra ta păcatul lui. Spune ca Stare¬ţul Zosima, din Fraţii Karamazov: „Fiecare din noi e vinovat pentru toţi”.
Iubirea nu se trufeşte, că-i smerită. Nu te înăl¬ţa, dar, că eşti creştin şi ai viaţă creştinească, iar cel de-alături nu. Tu îl ai, drept e, pe Hristos, Care e Adevărul, şi stai în Adevăr, dar nu spre slavă să-ţi fie asta, ci spre înfricoşare şi smerire. Vezi doar cât de nevrednic eşti de aşa o bogăţie. Stai, dar, în faţa celuilalt cu duh de căinţă, că multe rele ai, şi puţin bine.
Nu caută ale sale. Pătimeşte cu fratele, îl miluieşte, se milostiveşte şi se îndurerează pentru durerea lui.
96
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privi¬re, cu o mică rugăciune…
Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor.
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părinte¬le Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt ne¬cazurile vieţii; citeşte numai ziarul, şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?
Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.
Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu to¬ţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neîn¬semnat cum e, are o soartă măreaţă şi zgudui¬toare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jert¬fit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine, şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).
Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine
97
predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi în¬tâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare.
Se cuvine să facem misiune? Să dăm, adică, „mărturie de credinţa noastră”? Ortodoxia nu caută să facă prozeliţi. Dar care bun creştin n-ar vrea să-i facă pe toţi părtaşi la bogăţia sa? Nu prin cuvinte, ci prin pilda vieţii. De Marele An¬tonie se spune în Viaţa sa că, venind în Alexan¬dria către mucenicia pe care n-a voit-o însă Dumnezeu -, „numai privind purtarea lui, fără nici o ritorisire, mulţi se sârguiau să fie următori vieţuirii lui”. Mai înainte însă de-ai încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”? (Fapte 19, 15). „E vreme să vorbeşti, şi vreme să taci”, spune Părintele Serghie. El în¬suşi mai curând a tăcut, dar s-a făcut pildă luminoasă de vieţuire în Domnul prin chipul şi purtarea sa. Ortodoxia, zicea, nu strigă: Fă-te creştin, ci-ţi spune: „Vino şi vezi!”. Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-L pe Duhul Sfânt să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.
98
Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.
Rugăciunea îţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iu¬bire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pen¬tru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată ru¬găciunea. Ea îţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simţitor la suferinţă şi durere. De nu e rugăciu¬ne ori de-i puţină, n-ajungi la inima celui de lân¬gă tine şi nu i-o ştii. Că numai rugăciunea te fa¬ce în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei.
Iubeşte-i încă şi te roagă şi pentru cei plecaţi de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-aşteaptă răsplată. Aşa, întotdeauna şi mult s-a rugat Părintele Serghie, ca toţi ceilalţi mari băr¬baţi duhovniceşti.
Cât priveşte pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea
99
lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dum¬nezeu, lucrând prin El şi pentru El, iar nu prin noi şi pentru noi.
Pe scurt, Părintele Serghie spune că „rugăciu¬nea e maică născătoare de multe odrasle ale iubirii”.
Iubirea lui Dumnezeu
Iubirea lui Dumnezeu e cea dintâi şi mare poruncă a Legii celei vechi şi a celei noi. De ea, ca toţi Părinţii, Părintele Serghie nu spune nimic mai mult decât învaţă însuşi Domnul (In 14, 15, 21, 23; 15, 9-10) şi ucenicul cel iubit (1 In 2, 5; 5, 2-3). Scurt vorbind, se arată în ascultarea de po¬runci şi în vieţuirea potrivit virtuţii.
Iubeşte-L pe Dumnezeu îndeamnă Părin¬tele din toate puterile tale. Iubeşte-L, dar, şi cu puterea minţii; nu te sluji de ea doar să-L cu¬noşti. Că-i mai de preţ iubirea decât ştiinţa, du¬pă cuvântul celui ce-a slăvit iubirea, spunând: „De aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă…, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 2). Nu porunceşte, oa¬re, Domnul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din… tot cugetul tău”? Cu adevărat, aşa spune, iar nu: cunoaşte şi pricepe cu tot cugetul tău pe Dumnezeu.
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu
Cu adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu e adăugirea darului de sus şi rod al umilinţei şi al iubirii. Taina lui Dumnezeu nu se pătrunde cu osteneala şi iscusinţa minţii, că-i mai presus de minte şi de gând. Singur El o dă, cum singur ştie şi binevoieşte, ca har al Său.
Nu alerga, dar, după cunoştinţă, ci după umilinţă şi dragoste s-alergi, ca să ajungi, cu mi¬la lui Dumnezeu, la cunoştinţă.
101
Despre harul dumnezeiesc
O mare putere ni s-a dat ca să străbatem ca¬lea plină de osteneală fără poticnire, neprimejduiţi de deznădejde ori de moleşeală. Şi, căl¬când peste curse, să biruim duhurile nevăzute care ne războiesc. Şi să ajungem teferi la capătul doririi, adică la unirea cu Dumnezeu. E darul harului primit în Sfintele Taine între care mari sunt Botezul şi Cuminecarea.
Harul ajută slăbiciunii şi neputinţei tale, ca să voieşti şi să împlineşti cele ce-ţi întrec firea şi puterea. Nu te plânge, dar, că ţi-e slabă voia. De te vezi nevolnic, niciodată n-ai să te trufeşti, cu¬noscând de unde-ţi vine curajul şi tăria. Şi la du¬rere şi necaz, ai să alergi la Domnul ca pruncul la părinte.
Lăsându-se în voia lui Dumnezeu, cu harul Lui au săvârşit sfinţii mari isprăvi şi nevoinţe. Nu oţelindu-şi voia au sporit cu duhul. Sfântul creştin nu se arată mai presus de om prin voia sa cea ta¬re, ca hindusul, a cărui străduinţă nu-i alta decât desăvârşirea puterilor şi voii sale omeneşti. Sfân¬tul pe toate le face prin puterea şi voia Domnului.
102
Fiindcă aceasta e mare taină şi meşteşugul vieţii celei bune, să lucrezi cu puterea ce-ţi vine de la Domnul, nu cu a ta.
Cunoaşte că războiul cel nevăzut nu-l duci de unul singur, ci pururea îţi stau alături Măicuţa Domnului, armiile cereşti, toţi sfinţii şi însuşi Domnul; niciodată nu va fi lipsit cel care duce „lupta cea bună” de harul şi ajutorul Lui.
De te sfădeşti cu lumea, n-adu împotrivă cu¬vinte lumeşti, ci sfintele cuvinte ale lui Dumne¬zeu. Şi nu cu arme făurite de tine îi războieşti pe draci, ci întotdeauna cu armele Sale.
Toată tăria noastră vine de la Dumnezeu şi se câştigă cu sfânta rugăciune.
Legea păcatului din tine nu-i mai tare decât tăria lui Hristos şi nu-i păcat ori patimă pe lume pe care să n-o biruie puterea harului.
Iar ce se primeşte de la Dumnezeu, drept e să I se pună la picioare. De ai avuţie de virtuţi prin harul Său, nu-ţi socoti comorile ale tale, ci dă slavă şi mulţumită că te-ai îmbogăţit în Dumne¬zeu (cf. Lc 12, 21).
Venirea harului în suflet nu se face cu sunet şi strigare. Nu în vijelie, ci în adiere de vânt lin, l-a văzut pe Domnul prorocul Ilie. Odată în chip simţit, iar altă dată, neştiut şi tainic vine harul. Că nu voieşte Domnul să ne pierdem prin mândrie.
De e simţire însă, e neînşelătoare, pentru cu¬răţia şi minunăţia ei.
103
Despre sfinţenie
Sfinţii n-au chipuri îngereşti. Sfinţenia le e adeseori ascunsă. Duhovnicia nu se arată ochi¬lor trupeşti, ci numai „ochiul inimii” curate, iu¬bitoare şi smerite o vede desluşit.
După înfăţişare, sfântul e om ca toţi oamenii. Uşor poţi trece pe lângă unul, fără măcar s-o ştii. Sau chiar să ţi se pară că nu-i mai bun ca al¬ţii, prea iute, prea aspru, prea încet ori cu vreun cusur trupesc. Asta pentru că sfântul a biruit lă¬untric omul vechi, dar după chip tot om se vede. Schimbarea sa la faţă nu se petrece încă de pe acest pământ, de aceea sfinţenia nu-i este în¬totdeauna cunoscută.
Sfântul nu-i om desăvârşit, ci om ce are de¬săvârşirea lui Dumnezeu în el. Sfinţenia lui e în¬totdeauna chipul sfinţeniei lui Dumnezeu, sin¬gurul „Sfânt şi Preasfânt” şi „Izvorul sfinţeniei”, cum rosteşte în taină preotul la Liturghie. Şi noi toţi mărturisim aşa când, auzind chemarea: „Sfintele, sfinţilor”, răspundem: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos”.
104
Ţelul vieţii omeneşti
Făptura omenească e mai presus de lume, pe cât e cerul mai presus de pământ. Nu poate via¬ţa în trup să-i pună vreun hotar. „Omul spu¬nea Pascal se întrece nemăsurat de mult pe sine”. Mari daruri i s-au dat, pe care, însă, cu nechibzuinţă le îngroapă ori le risipeşte. Şi se li¬peşte de lut, uitându-şi zestrea şi menirea. Ui¬tând că „omul cum spunea Pascal întrece omul în chip neţărmurit”. Talanţii din pildă sunt puterile omeneşti, ce trebuie întoarse cu dobândă Stăpânului. Cunoaşte că ai să dai sea¬ma de darurile tale şi lucrează ca să-ţi aducă bun câştig.
Ţel să-ţi fie viaţa în unire cu Dumnezeu, do¬rul, împărăţia ce ţi-e hărăzită. Râvneşte viaţa cea veşnică şi adevărată. Şi viaţa asta trăieşte-o acum şi aici, pe acest pământ.
N-ai viaţa sfântă la care ai fost chemat şi nu eşti omul voit de Dumnezeu, de nu trăieşti duhovniceşte, în unire cu El. Rămâi biet om firesc (1 Cor. 2, 14), adică ferecat în faţa cerescului, om de
105
tină ce ţinteşte tina. Omul firesc, chircit în sine, lipsit de zări, nu-şi săvârşeşte creşterea, n-ajunge la starea bărbatului desăvârşit. Omul firesc, pe care lumea aceasta îl socoteşte chip al omenescului deplin, e un om beteag, cuprins de boală. Că are duhul împietrit (cf. Rom. 11, 8). În vreme ce al omului duhovnicesc e atotveghetor, ager, neoprit, atotputernic (cf. Înţ. Sol. 7, 22-23), lucrând fireşte, după cum i-e firea. Fireşte şi firesc e să vieze în unire cu Dumnezeu.
Viaţa în unire cu Dumnezeu e viaţa în Hris¬tos, când nu mai trăieşti tu, ci Hristos trăieşte şi locuieşte în tine. Când şi Duhul Sfânt Se săl㺬luieşte în tine. Că ţelul vieţii creştineşti după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov -, acesta este: dobândirea Duhului Sfânt.
Despre vieţuirea zi de zi cu Domnul
Dintru început ia-ţi îndreptar credinţa, ca să dai rost şi noimă vieţii tale, s-o cârmeşti, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană şi deşartă, şi nimicnicie. Cu El, viaţa-i bo¬gată şi plină de tâlc.
Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă.
Fă-ţi cale către El cu faptele şi gândurile tale.
Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc. Împărtăşeşte-te de ele, dar, duhovniceşte, cum le-a gândit pe ele Dumne¬zeu, cu gândul pururea la El. C-ai să dai seama de cum te-ai folosit de toate cele ale vieţii tale.
începe tot lucrul tău, oricât de mic, cu Dum¬nezeu şi săvârşeşte-l ca înaintea feţei Sale.
Sârguieşte ca pe toate să le faci cu Domnul, şi fără El nimica să nu faci.
Ai pentru asta sfânta rugăciune. Pune plă¬mada ei în fiecare faptă şi în fiecare gând. Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, şi mulţumeş¬te când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui
107
Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea unelteşte ca ni¬meni alta unirea omului cu Dumnezeu.
Zi de zi, uită tot mai mult de tine şi uită-te tot mai mult la Dumnezeu. Trăieşte mai puţin din ale tale şi mai mult din ale Sale. Şi tot mai mult ai să te legi de El.
Seara, socoteşte câte greşale ai făcut şi te căieşte; dimineaţa, ia-ţi viaţa ta de la început.
Fiecare zi a ta să fie încă un pas spre Dum¬nezeu.
Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi alergare.
Adună în toată vremea vieţii tale cu Hristos, ca să nu ţi se risipească viaţa ( cf. Mt 12, 30). Ca în veşnicie să viem întru El, Cel ce este „totul întru toţi” (Col. 3,11).
Partea a treia
CUVINTE DE MÂNTUIRE
Cuvinte de mântuire
1. Rugăciunea este ca respiraţia.
2. Frica de Dumnezeu aceasta este: frica de a nu fi despărţit de El.
3. Pe toate fă-le în duh de rugăciune.
4. Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, mă¬car cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
5. Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necăl¬cată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să res¬pir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
111
6. Chiar de nu ţi-e gândul la rugăciune, de rugăciune tu să nu te laşi. Că şi sihaştrii au în¬durat ispite de la gânduri şi de la dracii ce se luptau cu ei.
Viforul cugetelor îl aduce dracul, ca să te fure de la rugăciune. Fii tare şi nu te ridica. Şi rugă¬ciunea se va face mai uşoară.
7. De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche is¬pită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
8. Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dra¬cului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dra¬cul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
9. Ţel să-ţi fie viaţa în unire cu Dumnezeu.
10. Ia-ţi dintru început dreptar o dreaptă cu¬getare despre viaţă.
11. Nu vieţui duhovniceşte doar cu mintea. Puterea minţii e doar o câtime din puterea ta.
12. Dă-i minţii tale de soaţă inima ta.
13. Tu, omule, ai trei şi mari puteri: mintea, voinţa şi simţirea inimii.
Înţelepţeşte să le struneşti şi să le cumpăneşti. De-i slabă mintea şi inima fricoasă, voinţa să le
112
facă tari. De ţi-s neputincioase voia şi inima, să le întremeze mintea ta. Pune inima să bată în locul minţii şi al voinţei. Şi întotdeauna să le ţii aşa.
14. Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala sa. Altminteri, se trufeşte cu pute¬rea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
15. Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare¬le vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
16. Nu marile isprăvi te-arată sfânt, ci marea înstrăinare dinspre patimi. După un minunat cuvânt al Părintelui Sofronie: „cu sărăcia de patimi, adică ne-om îmbogăţi”.
17. Înstrăinarea nu-i nici silă de viaţă şi de lu¬me, nici nepăsare. Sfântul Ioan Scărarul istoriseş¬te că, minunându-se de smerenia unui monah, care primea cu linişte batjocurile, l-a întrebat cum a ajuns la o asemenea nepătimire. Iar acela i-a răspuns: „Pentru ce aş lua aminte la nişte oameni de nimic?”. Şi sfântul încheie, suspinând: „Am văzut atuncea în ce adânc de răutate căzuse”.
18. Ţinteşte pururea împărăţia cerească. Râv¬neşte viaţa cea fără de sfârşit.
19. Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
113
20. Nu te lăsa în voia sorţii, fă-te stăpân pe viaţa ta. Să nu te mâne simţirea, să nu te fure în¬chipuirile şi oglindirile minţii. Nu laşi maşina să meargă la întâmplare, ci o conduci, ca să te du¬că acolo unde voieşti să ajungi.
21. Trăieşte-ţi ziua ca ziua de pe urmă, dar fără s-o dispreţuieşti. Dacă la Dumnezeu, după cuvântul Scripturii, „o mie de ani sunt ca ziua de ieri”, înseamnă că în ochii Lui o singură zi preţuieşte cât mia de ani.
22. De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
23. Nu spune: Toate sunt nimicuri. Că toate îşi au rostul lor. Cea mai măruntă faptă a vieţii tale înseamnă mult pentru mântuirea ta.
24. Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bân¬tuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
25. De vrei ca Domnul să-ţi împlinească cere¬rea, cere cu umilinţă, neosândind pe careva.
26. Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paş¬nic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdă¬rie în străfundul ei.
Aşază-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurătia.
114
Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
27. De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
28. Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
29. Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
30. Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi sea¬ra. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
31. La călugărie vine cel ce vede că viaţa sa-i străină de viaţa ăstei lumi şi sufletu-i stă să moară. Şi-şi caută scăparea în petrecerea mănăs¬tirească.
32. De alegi călugăria, ajungi călugăr rău de vii la mănăstire cu zestre lumească, şi nu cu să¬răcie duhovnicească.
33. Sârguieşte-te să uiţi tot mai mult de tine şi să te uiţi tot mai mult la Dumnezeu.
34. Nu pune pe seama vremurilor şi a lumii slăbiciunea sufletului tău.
35. De ţi se întinează cugetul cu vise semăna¬te de draci în chip neştiut, aleargă iute la căinţă, ca cel ce aleargă la apă să stingă un pârjol.
115
36. Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genun¬chilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
37. Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu cre¬dinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
38. Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
39. La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă.
Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând ier¬tare de la Dumnezeu.
40. Pururea să avem căinţa tâlharului pe cru¬ce. Că nu ne ştim lungimea vieţii.
41. Despre teama de Judecata ce va să fie:
Cată la împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
42. De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
116
43. De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
44. Nu spune nebuneşte: Nu-mi vine să mă rog. E ca şi cum ai spune: Nu-mi vine să respir. E un mare păcat; căieşte-te de el. Iar de te împie¬dică de la căinţă dracul, cere iertare pentru necăinţa ta.
45. Din toate părţile ne războiesc vrăjmaşii. Nu te lăsa, luptă să birui tu, nu ei.
46. Începe ziua ca pe o zi cu totul nouă şi via¬ţa socoteşte-ţi-o de o zi. Leapădă întunecatele cugete ale nopţii şi îndreaptă-ţi fără lenevire, pe dată, gândul către Dumnezeu.
47. Când năvălesc asupră-ţi gânduri rele, fugi repede la Tatăl tău ceresc, cum fuge copilul spe¬riat la maica sa.
48. În astă lume sufletul e asemeni unei coră¬bii străbătând o mare ce ascunde multe stânci, gata oricând să se scufunde, şi trebuie de aceea necontenit cârmit cu mare grijă.
49. De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
50. Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântui¬re iute.
117
51. Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dum¬nezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primej¬dioasă.
52. De-un lucru să ne temem ca de ciumă: de judecarea celuilalt.
53. Fă tot ce poţi să n-ajungi la mânie. Că ea alungă harul, care-i ca păsăruica; de-o sperii, în¬dată a şi zburat.
54. Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. În¬cepe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
55. Nu fii delăsător cu duhul, ca să n-aluneci în păcat.
Stai tare, nu te lăsa mânat de rău. Războiul nevăzut nu-l duci de unul singur, ci-ţi stau ală¬turi Maica Domnului, îngerii şi sfinţii. Ai încă şi întreaga putere a harului primit prin Sfintele Taine…
56. Căieşte-te în tot ceasul, nu doar pentru păcat, ci şi pentru slăbiciunea firii tale. Căieş¬te-te că eşti aşa cum eşti.
Căieşte-te şi când faci rău, şi când n-ai făcut nici un bine.
57. Botezul nu te spală pe vecie de păcatul strămoşesc; îţi dă însă puterea să te lupţi cu el.
58. Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oa¬meni, că nu te dor necazurile lor.
118
59. Ia-o în fiecare dimineaţă de la capăt. Şi, treaz cu trupul, trezeşte-ţi şi sufletul la viaţă.
60. Iubeşte pacea de sus; pe ea s-o cauţi cu orice preţ. Pacea de sus, nu pacea ăstei lumi, aşa de îndoielnică şi aşa de schimbătoare.
61. Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
62. Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.
63. Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
Cunoaşte însă că una-i căinţa, şi alta, plânsul. Căinţa e pentru păcat şi-i cât păcatul, plânsul e necontenit. Fă plânsul fire a sufletului tău.
64. Mai drag îi este lui Dumnezeu un păcătos ce se căieşte decât un drept care se îndreptăţeşte.
65. De eşti la rugăciune năpădit de gânduri, nu le lua în seamă, altminteri se întăresc.
De-s păcătoase, căieşte-te şi nu le lăsa să ţi se strecoare în suflet.
66. Plângerea e simţirea inimii smerite, care-şi vede nimicnicia înaintea lui Dumnezeu. Ea pogoară mintea în adâncul inimii, la adăpost.
119
67. De-i rugăciunea biată strădanie a minţii, e deşartă şi vătămătoare.
Porunca cere să-L iubim pe Dumnezeu, nu să-L cunoaştem ori să-L înţelegem. Rugăciunea nu-i lucrarea minţii, ci a sufletului. Nu doar cu gândul ne-adunăm la rugăciune, ci cu toate pu¬terile noastre sufleteşti.
68. Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
69. Iubeşte-L pe Dumnezeu din toate puterile tale. Cere de la El pacea puterilor tale sufleteşti.
70. Vezi-ţi cu mintea primejduirea minţii.
71. Luptă necontenit. Nu ca să scapi de luptă, că n-are sfârşit. Dar fără luptă, în lupta asta nu e biruinţă.
72. Cunoaşte omul când harul s-a sălăşluit în el?
Uneori ştie. Alteori însă Domnul ne lasă în neştiinţă, ca să nu ne mândrim.
Cum ştii că harul sălăşluieşte în tine?
Pur şi simplu simţi. Sfântul Serafim de Sarov spune însă că astăzi omul a pierdut simţirea prezenţei lui Dumnezeu.
73. Fereşte-te să-l judeci pe cel de lângă tine. Că unde-i judecată, e şi mândrie. Iar mândria e vrăjmaşul cel dintâi şi pricina nenorocirii noastre.
120
74. Cercetează cugetele cu trezvie, aşa cum spun Părinţii. Deosebeşte-le şi vezi de-s bune ori de-s rele. Cu cele rele să nu te înfrăţeşti; nu-s ale tale şi nu sunt fireşti. De le primeşti, îşi fac sălaş în suflet şi se arată ca vlăstare ale firii tale.
75. Veghează, ca să nu primeşti cugetele rele. Alungă-le îndată ce se ivesc, căci de-s primite, iute ajung cuvânt şi faptă.
76. Simţim adesea că omul are puterea să dezmărginească hotărnicia vieţii pământeşti.
77. Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
78. Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragos¬te de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.
79. În vremea călătoriei tale, sileşte-te să ai fo¬los duhovnicesc din orice lucru, văzând ce-i bun în el, neamăgit de chipul înşelător al plăcerii. Fii ca albina, care se osteneşte mult să adune de peste tot dulceaţă, şi nu ca musca, ce se aşază îndată pe gunoi. Şi nu-i uşor să ajungi la bine, că răul e mai la vedere şi ademenitor. De-ţi ia el ochii însă, înseamnă că inima ta îndrăgeşte pă¬catul mai mult decât virtutea.
121
80. Multe şi mari minuni se făceau la început, ca prin ele să fie atraşi şi aduşi la credinţă păgâ¬nii. Acum, că nu mai sunt păgâni, minunile se întâmplă neştiut, în taina sufletului. Iar marea minune, de care de-atâtea veacuri au parte atâ¬ţia creştini, săvârşită fără surle şi tobe, este desă¬vârşita prefacere a omului lăuntric prin harul dumnezeiesc.
81. Nu are nici o însemnătate felul vieţuirii tale, de eşti monah sau de trăieşti în lume. Nu¬mai să fii unit cu Hristos. Pentru că unii, mo¬nahi fiind şi ieşiţi cu trupul din lume, sunt încă robiţi de ea şi o colindă cu mintea. Alţii, care cu trupul trăiesc printre oameni şi în volbura lu¬mii, cu sufletul au ieşit din lume şi s-au înstrăi¬nat de ea.
82. Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e su¬fletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neînţeles, rămâi la ru¬găciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mu¬cenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
122
Mereu e în rugăciune o parte de trudă ome¬nească. Şi la început e plugărie plină de ostenea¬lă. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpâ¬nul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
83. Împotriva lumii să n-aduci cuvinte lu¬meşti, ci cuvântul lui Dumnezeu.
84. N-ai să dai seama de greşiţii tăi, ci de greşalele tale.
85. Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.
86. Mai înainte însă de-ai încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spu¬nă: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vor¬ba, ca să nu te întrebe duhul rău: „îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?
87. Fă-ţi pravilă de rugăciune şi sileşte-te s-o împlineşti cu sfinţenie, zi de zi. De nu ţi-e voia să te rogi, căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să-ţi ierte cerbicia.
123
88. De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
89. Seară de seară cercetează-ţi cugetul şi vezi păcatele ce-ai săvârşit. Şi căieşte-te de toate.
90. Pune-ţi la lucru toate cele trei puteri ale tale: raţiunea, voinţa şi simţirea. De-i una tare şi prea îndrăzneaţă, ori de-i nevolnică, s-o stru¬nească şi să-i sară celelalte în ajutor. Să fie întot¬deauna bine cumpănite. Voinţa să fie cârja min¬ţii şi a simţirii; cu raţiunea adu la ascultare voin¬ţa şi simţirea; şi înmoaie cu simţirea învârtoşarea raţiunii şi a voinţei.
91. Lucrarea rugăciunii lui Iisus nu se poate face în afara Bisericii, pentru că Biserica îi dă tâlc şi noimă. Nu poate fi despărţită de ea. Că cere luptă cu patimile, iar lupta asta se duce nu¬mai în sânul Bisericii, cu puterea harului primit prin Sfintele Taine. De nu-i Biserică şi luptă cu patimile, rugăciunea asta e lipsită de orice pute¬re şi folos.
Rugăciunea lui Iisus cere încă şi agonisirea virtuţilor, mai cu seamă a smereniei. Cere inimă frântă şi zdrobită; cere, iarăşi, inimă curată; fără curăţie, e plină de tulburare şi nelinişte, şi nu-i primită.
92. Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune,
124
şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
93. Pe toate le luminează rugăciunea cu lu¬mina ei. Şi sufletul aşa de clar îl face, că poţi ve¬dea ce-i în adâncul lui.
94. De-ai dobândit rugăciunea, e bun şi meş¬teşugul, ca s-o ţii nestinsă. Dar nu cu meşteşug se aprinde.
95. Nu fii de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
96. Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţi¬rea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
97. Nevoinţa creştină e măsurată şi cuminte.
Harul nu vine cu bubuit de tunet. Că nu în foc şi nici în vijelie L-a aflat Prorocul Ilie pe Dumnezeu, ci în adiere de vânt lin.
98. Vreme este să vorbeşti de Dumnezeu, şi vreme să taci. Nu se aduc oamenii la Dumnezeu cu vorbe, ci cu pilda vieţii. Pe nechemaţi îi ruşinează dracul, că spune: „Îl ştiu pe Paul, dar voi cine sunteţi?”. Tu cheamă la credinţă pe cel de lângă tine cu acest puţin cuvânt: „Vino şi vezi”.
125
Grijeşte-te de sfârşitul tău, nu de-al lumii; cugetă la ce te aşteaptă pe tine, nu la ce se va în¬tâmpla cu lumea.
99. Ieşind din astă viaţă, laşi tot, nu iei nimic. Cugetă, dar, de pe-acum la viaţa ce o să fie şi la întâlnirea cu Domnul şi Dumnezeul tău. Că spu¬ne Scriptura: „în tot ce faci adu-ţi aminte de sfâr¬şitul tău, şi nu vei păcătui niciodată” (Sir. 7, 38).
100. Lasă filosofia, şi gândeşte la veşnicia ta. De nici un folos n-o să-ţi fie filosofia pe lumea cealaltă. Fă din rugăciune lucrarea fiinţei tale. Că greu sporeşte în duhovnicie cel cu multă car¬te, şi lesne cel simplu şi smerit.
101. E un tâlc dumnezeiesc în toate. Că toate-s făcute de Dumnezeu şi toate, de aceea, de El sunt legate.
102. De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: Eu sunt vinovat!
Aşa gândind, Berdiaev, când vedea o biată fată părăsită cu prunc în pântece, se socotea pe sine vinovat de soarta ei nenorocită.
103. Seară de seară, cercetează-ţi cu cuget ager faptele zilei; socoteşte cât rău ai făcut şi cât bine, şi ce n-ai făcut bine, ce-ai săvârşit, adică, cu cuget pătimaş. Şi cere de la Dumnezeu ierta¬re pentru toate.
126
104. În toată clipa ia aminte şi vezi de unde vine gândul: de la Domnul sau de la Vrăjmaş, şi pe cel rău alungă-l pe dată, desăvârşit, fără să vorbeşti cumva cu el. Iar de-am ajuns la păcat, să ne căim pe dată şi să ne ridicăm, cerând ierta¬re de la Dumnezeu. Să nu petrecem în păcat, cu delăsare.
105. Teme-te de mândrie ca de ciumă. Că e vrăjmaşul nostru cel dintâi. Ea i-a dus şi pe în¬geri, şi pe oameni la cădere.
106. Hristos S-a făcut om, pentru că numai omenescul dă loc de întâlnire omului cu Dum¬nezeu. Altminteri, dumnezeiescul ar fi mistuit omenescul, cum tainic arată rugul din Sinai.
107. Talanţii din Evanghelie închipuie puteri¬le ce ni s-au dat ca să lucrăm cu spor şi cu folos în viaţa asta. Vom da socoteală de irosirea lor. Să nu rămânem fără rod, ca Ivan Karamazov care-I înapoiază lui Dumnezeu, nefolosit, „biletul de intrare”.
108. Dostoievski are meritul de a fi arătat că omul cel mai mărunt şi neînsemnat are o soartă măreaţă şi zguduitoare Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jertfit Hristos.
109. Chiar de-i sădită patima în om, nu i se face omului patima fire. Puroiul de la mână, e al mâinii, dar nu-i însăşi mâna. Şi nu tai mâna, ca să scoţi puroiul. De aceea, când dracul îţi şopteşte:
127
„Eşti rău şi ticălos” şi altele la fel, spune-ţi cu tărie: „Nu-s ăsta eu”. Sunt vinovat, e drept, de toate astea, şi am să dau seama de ele. Dar nu e al firii mele să fiu aşa.
110. Sunt oameni sfinţi în care e iuţeală ori asprime. Alţii sunt peste măsură de înceţi. Unii au vreun cusur trupesc. Asta pentru că sfântul a biruit lăuntric omul vechi, dar după chip tot om se vede. Schimbarea sa la faţă nu se petrece încă de pe acest pământ, de aceea sfinţenia nu-i este întotdeauna cunoscută.
111. Nimic să nu faci fără Dumnezeu. Că fără Dumnezeu nu poţi să faci nimic.
Începe-ţi lucrul cu binecuvântare, şi sfârşeşte-l cu mulţumire. Şi cere iertare de nu-l faci ca pentru Dumnezeu.
112. Adu la judecata duhului toate faptele tale.
113. Orice-ai lucra, în sinea ta fă-ţi cruce.
114. De te înfruntă cineva în duh de ceartă, din pricina credinţei, cere în inima ta luminare şi înţelepciune de la Duhul Sfânt, ca să ştii ce să-i spui şi cum.
115. Tot păcatul nemărturisit şi nespălat cu lacrimi de căinţă ne desparte de Sfânta Biserică.
116. De-ţi vine gândul rău, dar te căieşti vo¬ind ca altul să-ţi fie gândul şi alta fapta, greşeala pe dată ţi s-a şters.
128
117. De alungi ispita îndată ce s-a ivit în min¬te, scapi de ea, şi n-ai păcat. De-ai primit-o şi te-ai însoţit cu ea, aleargă la căinţă şi spală-ţi greşeala cu lacrimi de căinţă.
118. Alungă cu străşnicie gândurile, dar nu te amăgi că n-au să mai vină şi ai scăpat pe veci de ele. Că ajungi la mândrie, şi-n zadar te-ai ostenit.
119. Păcatul nu-i robie de nebiruit. Puterea lui Dumnezeu întrece puterea lui.
120. Rugăciunea să-ţi fie de căinţă, de plâns al inimii şi mai cu seamă de umilinţă.
121. Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune.
Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
122. Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu ţi-e inima zdrobită, iară să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
123. La deşteptare, pune-ţi iute mintea la ru¬găciune, ca să n-o ispitească momelile drăceşti.
124. Chiar de te rogi cu greutate, ţine-te de rugăciune şi n-o părăsi.
125. De te războieşte dracul, sileşte-te întot¬deauna să birui tu.
129
126. Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
127. Fireşte că ai nevoie de o minte limpede şi clară. Şi aşa e mintea dacă se face următoarea inimii, nu dacă-şi vede de ale ei.
128. În cele sfinte nu-s bune tâlcuirile min¬ţii, nici pentru cel care le primeşte cu suflet credincios.
129. De-ai istovit la rugăciune, n-o reteza pe dată. În casa curată, dar goală cum citim vin draci de se aciuiesc. Slăbeşte puţin tăria, fă-ţi ru¬găciunea mai liberă şi mai uşoară…
130. De îndată ce eşti tulburat, căieşte-te iute.
131. Sfintele Scripturi nu ne-au fost date ca hrană a minţii, spre filosofare, ci spre viaţă, ca prin ele să trăim. Nu le cerceta, dar, cu duh isco¬ditor şi îndoit, ci le primeşte ca pe adevăruri de viaţă dumnezeieşti, fapte adevărate, nu simple cugetări.
132. De se aprinde în tine flacăra ispitei, stin¬ge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respin¬ge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
133. De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca
130
în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
134. Să-ţi fie primul gând în zori la rugăciu¬ne. Nu primi cu nepăsare năvala gândurilor, că-s pricini de păcat.
135. Dacă te simţi în zori întinat de cugete rele sădite în somn de draci, curăţă-te prin căin¬ţă. Şi vor pieri, oricât de tari ar fi. Iar de nu pier, cu şi mai multă osârdie să te căieşti.
îndeobşte, la deşteptare căieşte-te de păcatele nopţii, cele cu ştiinţă şi fără ştiinţă, cu voie şi fă¬ră de voie.
136. Nu tăia pe dată de la tine nici rugăciu¬nea, nici vreo altă nevoinţă. Ci pururea să lică¬rească în suflet rugăciunea ca o candelă nestin¬să. Căci duhul rău, izgonit, necontenit ne dă târ¬coale şi de află casa sufletului goală, măturată de trândăvie şi împodobită cu părerea de sine, se întoarce cu alte şapte duhuri încă şi mai rele şi-şi face sălaş în ea (Lc 11, 24-26).
137. Mult spor aduce traiului duhovnicesc statornicia, râvna şi stăruinţa la rugăciune.
138. Trăieşte-ţi ziua ca pe cea din urmă. Ur¬mează acest cuvânt al Părinţilor, şi n-ai să mai păcătuieşti.
131
139. Seară de seară cercetează-ţi cugetul amă¬nunţit, socotind ce păcate ai săvârşit de-a lungul zilei, şi roagă-L pe Dumnezeu să ţi le ierte.
140. Trei sunt treptele căinţei: prima, îndată ce-ai săvârşit păcatul; a doua, seara, la vremea cercetării cugetului, când socoteşti câte păcate ai făcut de-a lungul zilei; a treia, la spovedanie, când le mărturiseşti şi ţi se dă canon de pocăinţă.
141. Rugăciunea-i ca răsuflarea. După cum aceea e de trebuinţă vieţii trupului, tot aşa aceasta face sufletul viu. Nimeni nu-i leneş la suflare, că altminteri piere. Să nu ne lenevim, dar, nici la rugăciune, ca să nu ne piară sufletul.
142. Ni s-a poruncit să-L iubim din tot cuge¬tul nostru pe Dumnezeu, iar nu să-L cunoaştem şi să-L pricepem cu cugetul nostru. Că iubirea-i lucrul cel mai de preţ. Auzi-l pe Pavel, că spune: Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt, minuni de-aş face…
Dracii cunosc şi pricep ca şi noi, dar n-au iu¬bire.
143. Adevărata cunoaştere n-o dobândeşti prin osteneala şi lucrarea minţii. Pe ea numai smerenia o câştigă.
144. Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vi¬nă trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
132
145. De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletu¬lui tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o. La asta-i bună rugăciunea lui Iisus. Iar de-ai do¬bândit-o pe cea iubită de toţi sfinţii, eşti ferit de orice păcat.
146. Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
147. De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că nu¬mai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, şi-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, ca întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
148. De-ţi vin gânduri rele, nu le primi nici¬cum, ci alungă-le cu toată străşnicia. Nu le lăsa să ia chipul cuvântului şi-al faptei.
149. Patimile trebuie războite îndată ce se ivesc, cu toată tăria, luând taurul de coarne. Altminteri
133
îţi devin obicei, prind rădăcini şi-ţi par fireşti. Şi-atunci greu scapi de ele.
150. De nu te rogi în toate ceasurile, măcar petrece-ţi toate ceasurile în duh de rugăciune.
151. Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
152. Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
153. Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
154. Boala minţii, şi toată cealaltă boală, vine din boala sufletului.
155. Cel ce se roagă, nu poate curvi. Iar cel ce curveşte, nu se poate ruga.
156. Rugăciunea are în ea cuminţenie. N-are nimic de a face cu ţopăiala şi ţipetele sectanţilor.
Nu silinţa agoniseşte har sufletului, ci rugă¬ciunea, îndelunga răbdare şi smerenia.
Mistica apuseană caută cerul cu strădania minţii, uitând de curăţia vieţii. Or, duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
157. Nici noaptea să nu pogorâm din cerul rugăciunii. Că spune: „Eu dorm, dar inima mea veghează”. Chiar fără plecarea genunchilor tru¬peşti, păstrând în somn un licăr de trezvie, du¬hul rugăciunii să nu se stingă în noi.
134
158. Dacă la deşteptare te îmbie la păcat vre¬un vis de noapte, sari iute la rugăciune.
159. Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decât rugăciunea.
160. Multe ispite are omul de nu se roagă, că-i este casa sufletului goală; ispite multe însă îi vin când e la rugăciune. Că rugându-se cu toată puterea, se abate asupra lui silnic gândul la vreun păcat mai vechi, şi-i aprinde şi mintea, şi inima, şi simţurile… Şi nevăzând nici o scăpa¬re în ceasul acela, deznădăjduieşte din pricina dracului. Dar de se ridică prin nădejde în mila lui Dumnezeu, biruieşte cu puterea Lui. Şi o cli¬pă răbdând cu bărbăţie şi stăruind în rugăciune biruie, osteneala i se face izvor de mare bucurie şi câştig duhovnicesc. Să se ferească numai de părerea de sine şi de slava deşartă, cu care pe dată îl îmbie dracul pe nevoitor.
161. Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti.
162. Cel mai adesea, până nu vine ispita, nu ne ştim patimile. Că dracul cu poftele noastre ne momeşte, aţâţându-le şi împuternicindu-le.
163. Neîndoios, e strânsă legătura dintre rânduiala sufletească şi cea trupească. Că în trup se
135
oglindeşte, şi pe dinlăuntru, şi pe dinafară, sta¬rea sufletului.
164. Rugăciunea şi războirea patimilor cu rânduială şi statornicie se face. Să nu fie zi de la Dumnezeu fără luptă cu gândurile şi faptele rele.
165. Fereşte-te de osândirea fratelui, că sigur, singur ai să te răneşti.
166. Fiecare zi s-o petrecem ca pe singura ce ne e dată.
167. Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întotdeauna însoţită la început de tulburare?
De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aş¬teptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această sfântă lucrare, dar de păcat nu se des¬parte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poa¬te pierde minţile.
168. Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumne¬zeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să tre¬cem pustia părăsirii.
136
169. În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâta ispite, că ni se pare că avem mai multă pa¬ce şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gân¬dul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, şi-i sărac în momeli!
Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risi¬pesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.
De unde vin aceste ispite?
De la draci.
Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noas¬tră? Nu vom fi pururi războiţi de draci?
Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în su¬flet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugă¬ciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi sur¬ghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
137
Câteva cuvinte despre bolile psihice
170. Boala minţii vine până la urmă din mân¬drie. Cel cu minţile rătăcite se crede centrul în¬tregii lumi. Asta nu înseamnă însă că bietul om e vinovat de boala sa. Pentru că mândria nu ţine numai de voia omului, se mai şi moşteneşte, mai ţine şi de creşterea primită, de tovărăşii, de întâmplările vieţii.
171. Mulţi bolnavi psihici sunt atraşi de reli¬gie. Simţindu-se pierduţi pe acest pământ, caută ceva de care să se lege. Şi pentru că în lumea asta, întunecată pentru ei, nu-şi află rost şi leac, îşi caută scăparea şi viaţa în lumea de dincolo.
172. Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o neputinţă a sufletului. Totul are un sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
173. Un psihiatru care nu-i şi om duhovni¬cesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască ală¬turi de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.
174. La baza bolilor mintale nu stă sexualita¬tea, cum zice Freud, ci mândria.
138
175. Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socoti¬rea propriei persoane drept centru al lumii.
176. Psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii sunt terapeutici potrivite pentru omul firesc. Om firesc e omul care nu ştie de cer, e cu totul pământesc, lipit de astă lume. Ferecat în sine, omul firesc n-ajunge la plinătatea fiinţei sale. Şi acest om firesc, chip al normalităţii pentru psi¬hiatrie, de fapt e un om bolnav, cu duhul pietri¬ficat (cf. Rom. 11, 8). Omul firesc are pământul drept hotar, lipsit de zare; e numai trup, uitând de duh. El are duh, dar duhu-i dormitează. Omul duhovnicesc, în schimb, e plin de duh treaz, ager, pătrunzător, cu multe laturi, viu… Catolicii adepţi ai psihanalizei spun că în viaţa duhovnicească e nevoie de un psihic sănătos şi, deci, pentru ca omul duhovnicesc să se poată dezvolta trebuie mai întâi restabilită sănătatea şi normalitatea psihică. Or, ideea unui om sănătos psihic e o idee falsă. Omul sănătos psihic, adică omul firesc, este în stare de boală prin simplul fapt că nu este duhovnicesc, şi numai devenind duhovnicesc, printr-o terapeutică duhovniceas¬că, se poate tămădui. Normal şi firesc pentru duh este să trăiască în unire cu Dumnezeu.
177. Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească
139
boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
178. Nu trecem dincolo de chipul văzut al lu¬crurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cu¬noaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre.
în rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le cu rugăciune.
179. Rugăciunea lui Iisus sporeşte luarea-aminte la slujbe şi gustarea frumuseţii lor.
180. În orice lucru şi gând al nostru să punem plămada rugăciunii. Şi în toată greşeala, plămada pocăinţei. Cu minte pururi trează, să luăm amin¬te la tot ce facem şi la tot ce gândim, judecând ce fel sunt faptele noastre şi cercetând cugetele de unde vin. Iar pe cele de la draci, să le alungăm pe dată şi să nu le primim în nici un chip.
181. Patima răsare mai întâi în minte, ca un lucru străin; şi aflând răspuns, de luăm, adică, aminte la ea şi ne e dragă, inima i se pleacă (atunci se cheamă că-i a noastră, şi avem a da seama de ea; de n-am primit gândul, păcat n-avem). Atunci uşor se schimbă în faptă. Şi ăsta-i lucrul cel mai rău. Şi asta-i toată lupta
140
noastră: alungarea pe dată a gândului rău, ne¬primind nici o clipă să stăm de vorbă cu el.
182. Sfintele citiri şi rugăciunea luminează mintea şi-o deprind să osebească cugetele.
183. Cel nărăvit în păcat nu poate osebi cuge¬tele şi nu-şi vede păcatele, socotindu-le slăbi¬ciuni omeneşti, cu neputinţă de îndreptat.
184. De ne vine un gând rău, iute să-l ştergem prin căinţă. Mai bună-i căinţa decât rugă¬ciunea, că nu poate rămâne rugăciunea neînti¬nată de gând.
185. Cele două chipuri ale rugăciunii sunt: chemarea milei şi vederea celor dumnezeieşti.
186. Căinţa cere mai întâi de toate iertarea lui Dumnezeu pentru necurăţia cugetelor, răutatea faptelor şi starea rea a inimii.
187. Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.
188. Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără sme¬renie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile înge¬reşti şi sfinte.
189. Nu te certa, de-ajungi la ceartă, şi nu spori mânia cu mânia ta. N-aduce împotrivă cuvânt
141
lumesc. Taci şi te roagă, că venind harul se face iarăşi pace.
190. De-ţi este inima grea, căieşte-te, chiar de nu-ţi ştii păcatul ce-o apasă. Căieşte-te pentru toată păcătoşenia ta. Şi aşa să te rogi: iartă-mi, Doamne, toate greşalele, cele cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Şi în căinţă să stai cu răbdare până ce negura inimii se va risipi.
191. Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciu¬nea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dum¬nezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
192. La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul ini¬mii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
193. Dă-i fratelui o cinste mai mare decât cea care i se cuvine.
194. Fii bun cu ceilalţi, iubeşte-i, fă-le bine, ajută-i, miluieşte-i, şi nu-i judeca. Ajutorul să nu-ţi fie silnic. Nu le da sfaturi de nu-ţi cer şi nu te fa¬ce învăţătorul lor, ca să nu-i superi şi să le faci mai mult rău decât bine. Roagă-te pentru oa¬meni, şi oamenii or să simtă că ţi-e milă de ei şi-i
142
iubeşti. Şi rugăciunea le va fi de folos şi lor, şi ţie. Că rugăciunea sporeşte iubirea şi o întăreşte.
195. Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păca¬tul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt toţi nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dum¬nezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.
196. De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de îndurat ispită.
197. De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
198. La inima omului se-ajunge prin rugăciu¬ne. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot ru¬găciunea ne învaţă.
199. Ca nişte trecători pe acest pământ, ca nişte călători ce-aşteaptă trenul, fără să ştie în ce ceas soseşte, aşa să ne socotim.
143
200. Căieşte-te că nu eşti în pace cu aproape¬le, chiar de nu-i vina ta, chiar dacă altul e ne¬drept şi rău cu tine. Că de n-am şi greşit faţă de el, pururea greşim faţă de Dumnezeu.
201. Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la că¬inţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
202. La vreme de necaz, aleargă la pocăinţă, rugăciune şi răbdare. Şi îndură durerile, că eşti pe lume ca să pătimeşti durere. Nu deznădăjdui, ci luptă! Ăsta-i războiul nevăzut ce nu înce¬tează niciodată, jugul dat nouă de Hristos.
203. Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
204. Trăieşte zi de zi, uitând trecutul; trăieşte-ţi fiecare zi ca pe cea din urmă zi a vieţii tale.
205. Uită de certuri, neînţelegeri şi cuvintele rele. Eşti călător, şi când aştepţi să pleci din cli¬pă în clipă, nu stai să mai priveşti în urma ta.
Fii în toată ziua ca unul care aşteaptă trenul şi nu ştie când va veni să-l ia.
206. Desfrânarea e cu adevărat ucidere de se¬men, şi ucidere de sine.
207. Dacă, neîngrijindu-te de rugăciune, min¬tea ţi s-a făcut uşure şi nu-şi mai vede adâncul său şi al făpturii, şi nu se mai ridică la Dumne¬zeu, nu privi înapoi, nu adăsta în întristarea că
144
plăteşti pentru negrija de odinioară, ci pe dată întoarce-te la rugăciunea ta.
208. Nu te întrista în dimineaţa asta pentru păcatul zilei ce-a trecut. Fiecare zi e o zi cu totul nouă. Ia dimineaţa totul de la început.
209. Să-ţi fie rugăciunea suflarea cea dintâi. În fiecare zi ia-ţi rugăciunea de la început. Ce azi ai dobândit nu ţine până mâine. Şi fiecare di¬mineaţă e un nou început.
210. Nu deznădăjdui de nu ţi se afundă pe dată inima în rugăciune şi n-ai parte iute de rodurile ei. Nu te ridica. Aşteaptă cu răbdare. Căieşte-te, mărturiseşte-ţi neputinţa de a te ruga după dreptate şi roagă-L pe Domnul să-ţi vină în ajutor.
211. Smereşte-te de dragul lui Dumnezeu. Şi nu te teme când oamenii se folosesc de bunătatea ta, ca să te înşele şi să te asuprească, că nu eşti tu cel păgubit. Pentru smerenia lor, multe au îndu¬rat sfinţii de la oameni. Nu te îngriji de asta; grija să-ţi fie de-I eşti pe plac lui Dumnezeu.
212. Traiul ţi-e uşuratic şi mintea prea uşure ca să pătrundă taina zidirii şi a făpturii, pentru că eşti uşuratic la rugăciune. Iar pentru asta se cuvine întâi să te căieşti, cerând iertare de la Dumnezeu şi pentru trai, şi pentru rugăciune.
145
Spune: Iartă-mă, Doamne, că nu-Ţi cer să mă ierţi, şi mă căiesc că n-am căinţă. Şi aşa, mereu, să stărui în căinţă.
213. Greul vieţii duhovniceşti se duce cu răb¬darea. Răbdarea n-aşteaptă cu nevolnicie mi¬nuni din cer şi schimbarea sufletului fără oste¬neală. Răbdarea e o virtute lucrătoare, puternică şi bătăioasă.
214. Când vezi în tine răutate, nu sta întrebându-te de unde-ţi vine şi ce-a stârnit-o în ini¬ma ta. Nu gândi că de la tine e răul, chip neştiut al sufletului tău. Să nu te faci singur frate cu dracul, că a lui e răutatea, şi te ispiteşte cu ea.
Că dracii tocmai asta vor, să credem că nu sunt draci pe lume, că de la noi şi-al nostru este răul. Să nu ne lăsăm prinşi în laţul vicleniei lor. E drept că ne momesc cu cele poftite de noi, dar, netoţi cum sunt, strecoară şi lucruri la care nici n-am gândit vreodată şi nu ne sunt pe plac.
Răul sălăşluieşte în afara noastră, şi caută să se strecoare în noi. Patima şi ispita sunt nişte străine şi trebuie tăiate mai înainte de a se sădi în suflet.
215. Urăşte-i pe dracii cei vrăjmaşi şi mânie-te pe ei, după dreptate. Că asta nu-i mânie pătimaşă, ci o sfântă mânie.
216. Nu lua aminte la dracii ce te ispitesc şi nu intra în vorbă cu ei, c-aşa uşor ţi se strecoară în suflet. Lasă-i să latre, şi vezi-ţi de rugăciunea ta.
146
217. De îndată ce-ţi vin gânduri rele, pe loc să te căieşti.
218. Desăvârşirea nu înseamnă desăvârşire omenească de sine, ci desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu.
219. „Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i plăcem pentru că sunt altfel decât noi.
220. Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scrip¬turii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul bo¬leşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
221. Trăieşte-ţi ziua de azi, şi nu te îngriji de cea de mâine. Cere iertare de n-ai trăit-o aşa. Cere iertare pentru tot ce i-ai greşit lui Dumne¬zeu. Cere iertare că nu ţi-e dragă rugăciunea, că-i şi asta greşeală. N-aştepta să te tragă inima la rugăciune, ci trage-o tu pe ea; nu te ruga du¬pă poftă şi toane, ci după pravila ce ţi-ai pus. Seara şi dimineaţa porunceşte inimii tale: E vre¬mea să te rogi!
222. Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
223. Credinţa e a inimii ce-L simte pe Dum¬nezeu, nu a minţii care crede că-L cunoaşte.
147
224. E în firea minţii şi firesc pentru ea să vie¬ze în unire cu Dumnezeu.
225. Lucrarea teologică a minţii e fără smin¬teală de se face în duh de rugăciune.
226. Foloseşte-te de ascuţimea minţii ca să-l înveţi pe altul, nu pe tine. Pe tine fă-te ca unul fără minte. De eşti duhovnicesc, cuvintele tale cuminţi or să fie primite.
227. Agaţă rugăciunea de tot lucrul tău. Lea¬gă rugăciunea de tot lucrul tău.
228. Apostolul ne îndeamnă „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului” (2 Cor. 7, 1). Întinarea duhului arată întunecarea şi dormitarea minţii, iar mintea este chipul lui Dumnezeu din om. Omul firesc e omul cu lucrări lumeşti, în care duhul e înăbuşit ori doarme.
Păcatul duhului e păcatul omului. De-i mân¬dru duhul, mândru e şi omul. Şi la tot păcatul omului părtaş e şi duhul, că se întinează şi el de acel păcat.
229. Mintea, sufletul şi trupul omului sunt trei, deosebite, dar nedespărţite. Nu separa aces¬te puteri, ca filosofii. Ci socoteşte-le deosebite şi în acelaşi timp unite şi nedespărţite, după chipul Sfintei Treimi.
230. Când sufletul şi trupul tind spre Dumne¬zeu, duhul lucrează şi viază liber după firea sa.
148
231. Sufletul îşi are viaţa de la Duhul Sfânt, dar de-i locuit de draci, tot ce-am primit folosim rău, abătându-ne de la bine.
232. În 2 Corinteni 13, 5, Sfântul Pavel în¬deamnă: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă, puneţi-vă la încercare…”. Aceasta înseamnă: s-aveţi duhul viu.
233. Să simţi că nu poţi fără rugăciune.
234. Să ai nevoie de rugăciune ca de aer şi apă.
235. Nevoieşte-te cu rugăciunea statornic, zi de zi. Sileşte-te s-o pui în tot ce faci. Sileşte-te s-o pui în tot lucrul tău.
236. Viaţa monahului nu-i aşteptare a morţii. Ce-i moartea pentru el? Nimic mai mult decât un tren care te duce în altă parte. Silinţa lui e să trăiască de pe-acum viaţa împărăţiei din cer, ca¬re începe aici, pe acest pământ.
237. Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa ga¬ta să-L primeşti pe Mire.
Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
149
Fireşte că trebuie să-ţi pregăteşti veşnicia; pregăteşte-ţi-o, dar, în Domnul şi Dumnezeul tău.
238. Fără Dumnezeu, viaţa-i nimicnicie, lipsită de înţeles şi noimă. Cu Dumnezeu, toate ale vie¬ţii însă îşi află un rost al lor. Şi Lui o să-I dăm so¬coteală, amănunţit, de toată viaţa noastră, de cea mai mică faptă, de cel din urmă gând. Să ne tră¬im, de-aceea, clipă de clipă viaţa în Dumnezeu.
239. Darul credinţei nu-i e creştinului spre slavă, ci spre judecată. Că nu-l arată mai vred¬nic ca alţii, ci mai degrabă nevrednic de un aşa mare dar.
240. Stai înaintea semenilor tăi în duh de umilinţă şi căinţă, punându-ţi în gând că numai rău le-ai făcut şi nici un bine. Serafim de Sarov era sfânt, dar pe toţi cei ce veneau la el îi întâm¬pina cu cea mai mare umilinţă.
241. Adevărata iubire de-aproapele e pentru numele lui Dumnezeu şi de dragul lui Dumne¬zeu, nu pentru noi şi pentru dragostea noastră. Fără Dumnezeu, iubirea ia chipul rău al iubirii de sine. Numai cu rugăciune iubirea e după chi¬pul lui Dumnezeu.
242. E nevoie să-ţi pregăteşti ziua de mâine. Dar pregăteşte-ţi-o azi, trăindu-ţi creştineşte cli¬pa. Traiul de azi e chezăşia traiului de mâine. Nu te gândi la ce-ai să faci mâine ori peste un an, că una vrei, şi alta te-aşteaptă. Trăieşte-ţi ziua
150
de azi, iar ziua de mâine las-o, cu nădejde ta¬re, în grija lui Dumnezeu.
243. Căinţa să fie simţire statornică a inimii, nu stearpă pomenire a păcatului, ce macină. Că¬inţa e căinţă pentru căderea noastră, moştenită de la cei dintâi părinţi. E mărturisirea nimicnici¬ei noastre în faţa lui Dumnezeu. Vine din sme¬renie, care stă înaintea ei. În smerenie să stea, dar, inima ta, că în smerenie stând, nici un rău n-o mai poate atinge.
244. Rugăciunea să-ţi cuprindă întreaga ta fi¬inţă.
245. Ispita e şarpe muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
246. Păcatul pentru care-l osândeşti pe celă¬lalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osân¬dind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti.
247. Nu face rugăciunea roaba voii tale. Că voia celui păcătos e rea. Fă-ţi prin căinţă voia bună. Cercetează-ţi cugetul zi de zi şi cu căinţa şterge-ţi zi de zi păcatul. Sileşte-te la rugăciune, zi de zi. Căieşte-te, de nu ţi-e asta voia. Nu simţi că eşti primejduit? Că diavolul îţi dă târcoale, voind să se facă stăpân pe inima ta? Cu rugăciu¬ne, inima se face tare, tot aşa cum trupul se întă¬reşte cu exerciţiu fizic zi de zi.
248. Să nu-ţi fie rugăciunea simplă plecare de genunchi. De e aşa, cere iertare de la Dumnezeu.
151
249. Roagă-te statornic, zi de zi, când vine vremea rugăciunii. Şi rugăciunea-ţi va pătrunde în suflet, aşa cum apa, tot curgând, pătrunde până şi prin piatră.
250. Adu-ţi cu rugăciunea lui Iisus mintea în inimă, ca de acolo să le vadă luminat pe toate.
251. Evanghelia ne îndeamnă să zidim pe stâncă, nu pe nisip. De e zidită pe nisip, casa su¬fletului se va surpa. Zideşte-o, dar, pe stâncă, şi întăreşte-o bine. Stâncă e credinţa, şi rugăciu¬nea, singura întărire.
Credinţa e simţire înţelegătoare, nu cugetare a lui Dumnezeu.
252. Cum să-ţi arăţi iubirea pentru cel de lângă tine? Că uneori strigă după ajutor şi-şi spune păsul. Alteori, suferă în tăcere. De-i ştii nevoia, e bine să-i întinzi mâna, ori e mai bine să aştepţi?
Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa inimii. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu ging㬺ie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roa¬dele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i ves¬teşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o lu¬minează când şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi. Avem pentru asta nenumărate pilde în vieţile
152
de sfinţi. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viaţa sa cu rugăciune primea înştiinţare de la ei. Iar Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos aşa a cunoscut cu duhul că muri¬se cea care i-a fost soţie în lume. Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…
253. Iubirea n-are vederea celor cereşti împotrivitoare lucrării. Că vederea e maica şi soaţa lucrării. Şi rugăciunea ne învaţă desăvârşit meş¬teşugul iubirii.
254. Mult lucrătoare e rugăciunea inimii ce-şi simte păcătoşenia. Şi nu doar îşi pomeneşte greşealele sale, ci îndeobşte îşi cunoaşte zestrea pă¬catului şi adâncul căderii. Greu lucru însă şi cu neputinţă pentru om. Dar cele cu neputinţă pentru om, sunt cu putinţă la Dumnezeu.
255. Ostenelile şi izbânzile sfinţilor nu-s ale puterii şi voinţei lor. Că lăsându-se cu totul în voia Domnului, lucrează cu harul Domnului. La desăvârşirea duhovnicească nu se ajunge prin călirea voinţei şi încordarea puterilor. Sfântul creştin nu se preschimbă într-un supraom cu o voinţă supraomenească. Nu face lucruri nemai¬văzute, ca hinduşii, prin puterea sa, ci pe toate le face prin puterea lui Dumnezeu şi pe toate le pune în seama lui Dumnezeu.
153
256. Să-ţi fie ziua zi cu totul nouă şi în orice zi s-o iei de la început. Pentru greşeala şi răul de ieri nu te întrista, şterge-le pomenirea, şi viaţa ia-o zi de zi de la început. Dar socotindu-ţi ziua de azi ca cea din urmă, nu lăsa nimic pe mâine. Şi preţuieşte fiecare zi.
257. Petrece întruna în rugăciune ori în duh de rugăciune. Să nu ai nici o clipă de răgaz. Ţine-ţi necontenit candela aprinsă.
258. Nu primi gândurile, ci taie-le îndată ce răsar, fără nici cea mai mică şovăială. Asta să-ţi fie lege de necălcat.
259. Nu-i altă cale de a birui ispita, fără nu¬mai rugăciunea. Deschide Sfânta Scriptură în fi¬ecare zi şi citeşte la rând, verset după verset, iar nu câte un verset la întâmplare. Că desprins din locul său, e greu de înţeles.
260. Greutăţile vieţii se biruie prin înstrăinare de lume şi rugăciune.
Iar înstrăinarea aşa să-ţi fie: să socoteşti fiecare zi drept ziua de pe urmă şi să fii gata să întâmpini moartea în fiecare zi. Că gândul morţii şi grija de suflet deosebesc cele de preţ pentru mântuire de cele de nimic. Cu cât eşti mai străin de cele lu-meşti, cu atât te arăţi mai puternic şi mai stăpân pe ele. Că nu iei bolovanii în braţe, ca să-i mişti din loc, ci cu ranga, de departe, uşor îi prăvăleşti.
154
Şi toate să le petreci cu rugăciune şi în duh de rugăciune. Începe-ţi tot lucrul tău cu rugăciune şi roagă-te în timp ce-l faci. Aşa vor pieri de la tine şi teama şi grija, că însuşi Domnul te va lumina de e bine să-l faci şi cum să-l faci bine. Tot ce facem cu rugăciune e spre binele nostru, iar fără rugăciune, chiar de pare bun, nu-i bun de nimica. Că spune Domnul: „Cine nu adună cu Mine risipeşte”.
Unul dintre sfinţi tot lucrul său şi-l începea cu semnul crucii. Şi voind dracii cei răi să-l piar¬dă, i-au pus înainte un car de foc mânat de în¬geri, ca să-l urce pasămite în cer, ca pe Ilie. Şi fă¬când ascultare, a primit smerit să se urce, făcându-şi cruce, după obicei. Şi atunci, pe dată vede¬nia drăcească a pierit. Aşa şi noi, pe toate să le începem cu rugăciune, pecetluindu-ne cu sem¬nul Sfintei Cruci.
261. Fă-ţi timp de rugăciune, oricât de multe treburi ai avea. Fă rugăciunea tovarăşă a trudei tale. Că rugăciunea e răsuflarea sufletului tău; de nu te rogi, sufletu-ţi moare.
262. De îndată ce-ţi vine un gând rău, căieşte-te şi cere-i Domnului iertare. La sfârşit de zi, fă socoteala celor săvârşite şi roagă-L pe Dom¬nul să te ierte c-ai făcut rău şi te-ai lipsit de bine. Iar ziua să ţi-o începi rugându-L pe Dumnezeu să te ajute la bine şi să te ferească de rău.
263. Seara cu greu se-adună la rugăciune min¬tea care n-a stat în rugă întreaga zi şi abia de s-a
155
rugat o dată. Fă din rugăciune forţa ce-ţi mişcă întreaga viaţă, fără de care nimica să nu faci.
264. În vremea Postului cel Mare, dreptar de fiecare zi să-ţi fie rugăciunea Sfântului Efrem: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândă¬viei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragos¬tei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu. Că bine¬cuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”
265. Tot lucrul tău fă-l în numele Domnului. Că Domnul ne învaţă să punem plămadă în aluat. Aluatul este această viaţă a noastră, cu treburile şi grijile ei… Iar plămada e Domnul. Şi de e rugăciunea soaţa vieţii tale, o să-L ai pe Domnul drept plămada ei.
266. Nu scapi în viaţa asta de necazuri, greu¬tăţi, ispite. Asta ni-i crucea. N-o purta ca robul, trist şi deznădăjduit. Nu face din izvorâtoarea vieţii pricină de moarte. Du-o cu bucurie, lu¬crând cu însufleţire la mântuirea ta.
267. Să nu te copleşească grija vieţii; nu-ţi lipi inima de cele lumeşti, ci, dimpotrivă, înstrăinează-ţi inima de ele. Şi cu înstrăinarea lesne pe toate o să le duci la bun sfârşit.
156
Şi înstrăinarea se câştigă aşa:
Mai întâi, prin aducerea-aminte de moarte; trăind, adică, fiecare zi ca pe cea din urmă zi a vieţii tale. Ca astfel să deosebeşti cele de preţ de cele de nimic, şi văzând deşertăciunea celor din urmă, să le alegi pe cele dintâi.
Apoi, prin rugăciune. Pune-o pe ea în tot ce faci. Începe-ţi lucrul chemându-L pe Dumnezeu în ajutor, nu ca să capeţi cele pământeşti, ci har şi tărie. Că Dumnezeu ne dă şi bunătăţile lumeşti, de nu-s spre paguba sufletului, dar mai cu seamă ne dă pe toate să le viem în numele Lui, dând tâlc duhovnicesc până şi celor pieritoare.
268. Marea primejdie e dracul, care neconte¬nit se sileşte să ne vatăme în tot chipul.
269. De-ţi este munca suferinţă, chin şi silă, ajută-te cu răbdarea. Părinţii şi-n vreme de ră¬gaz se îndeletniceau cu vreun lucru de nimic, spre folosul răbdării. Adu şi rugăciunea în aju¬tor, şi o să ţi se uşureze truda. Începe-ţi lucrul tău cu rugăciune şi săvârşeşte-l tot cu rugăciu¬ne. Şi încă la smerenie s-alergi. Spune-ţi: Munca asta de rând e pentru mine, nu-s vrednic de o muncă mai de soi.
270. Răutatea faţă de semeni şi judecarea lor vin din firea noastră cea păcătoşită prin greşeala cea dintâi. Şi-şi mai au şi dracii partea lor. Şi pen¬tru că uităm de Dumnezeu şi de rugăciune. Împotriva
157
acestora să punem cuvântul Domnului care spune că toată Legea se cuprinde în aceste două porunci: Să-L iubeşti pe Dumnezeu din toa¬tă inima ta, şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.
271. Cugetele de hulă arată fără putinţă de tă¬gadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de în¬fricoşătoare, cum omul nu poate gândi.
E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lu¬crează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de lup¬tat. Numai aşa putem să-l vedem.
împotriveşte-te, leapădă-le, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.
272. Să nu-ţi fie postul simplă împlinire de da¬tină şi rânduială veche, ci vreme de schimbare a vieţii tale. Că Scriptura ne învaţă că toate acestea ne-au fost date ca să ne schimbăm (cf. Rom. 12, 2).
273. Printre ispitele din jur, fii ca un căpitan de oaste, cu trupe pregătite să întâmpine atacul de oriunde ar veni.
274. De-ţi este greu să te aduni la rugăciune, cu sila sileşte-te la rugăciune.
158
275. Ia pururea aminte la războiul pe care-l duce Satana împotriva noastră. Că mare-i vicle¬nia cu care ne-amăgeşte că el nici n-ar fi. Patimi¬le, chiar răsădite în noi, tot el le-aduce. Nu-s de la noi şi nu sunt ale noastre.
276. Să lepădăm filosofiile ce au în ele duh de împotrivire, alegând vederea luminoasă a tot ce este, potrivit învăţăturii celei după Dumnezeu.
277. Boala e un bine pentru om dacă-l schim¬bă în bine. E însă un rău dacă se face stăpână pe gândurile lui şi-l ţintuieşte de ea.
278. Cele ale lumii de dincolo sunt lucruri de taină, din care abia puţin de se străvede în Sfân¬ta Scriptură. Trupul nostru înviat va semăna cu trupul lui Hristos după înviere, cu care a stră¬bătut prin uşile încuiate. Cum va fi el şi care-i va fi firea însă, nu iscodi mai mult. E o taină ce se cinsteşte prin tăcere. Că Lazăr, cel sculat din morţi, nimic n-a grăit despre cele văzute.
279. Ne-am putea oare gândi cu nepăsare la sfârşitul lumii, la judecată şi la chinul ce va să fie, ca la ceva firesc, ce are negreşit să se întâm¬ple, şi nu cu inima frântă de înfricoşare şi dure¬re? Vorbind cu limpezime despre ele, Domnul cu dragoste de om şi milă a grăit, voind întoar¬cerea şi mântuirea noastră. Şi în pildă arată că nu smulge pe dată neghina, ci aşteaptă să creas¬că grâul mai întâi. Cum vor fi toate acestea şi care-i
159
planul lui Dumnezeu, noi nu ştim, numai Domnul o ştie. Că şi Iona, prorocind nimicirea Ninivei şi nenorocirile ce aveau să se abată asu¬pra locuitorilor ei, în urmă s-a văzut că milostivindu-Se Domnul, prorocia nu s-a adeverit.
280. Pururea să ne rugăm, că rugăciunea e pâinea şi viaţa sufletului. Lipsit de ea, se veşte¬jeşte şi piere.
281. Nu-i rău că truda nu-ţi aduce nici o bucurie. Că n-am venit pe lume ca să ne desfătăm. Ci suferinţa-i zestrea noastră pământească. Ba, rău este să-ţi placă munca ta, să-ţi faci din ea un idol, să-i dai tot sufletul tău, lăsând de o parte ce e cu adevărat de preţ. Veselie să-ţi aducă lu¬crarea celor duhovniceşti. Iar munca să-ţi fie nevoinţă, spre încercare, cum este pentru călugăr ascultarea care-l rupe de la rugăciune şi slujbe. Socoteşte-o uneltitoarea răbdării, că multă răb¬dare cere munca. Şi sila de muncă n-o socoti pă¬cat de nu-ţi vatămă sufletul. Îndur-o cu gândul la Dumnezeu şi rugăciune. Şi fă-o bine, aşa cum se cuvine, ca să nu sufere alţii din pricina ta. Şi cu iubire, luare-aminte şi bunăvoinţă să te porţi cu cei cu care împarţi povara muncii. Să-ţi fie încă munca spre smerire, cugetând că pentru nevrednicia noastră ni s-a dat treaba asta de rând pe care-o facem, şi nu alta mai de soi.
282. Rugăciunea e graiul celeilalte lumi. Şi, azi ori mâine, negreşit o să ne ducem în cealaltă
160
lume. Şi în locul în care te sălăşluieşti, se cade să vorbeşti limba locului. Rugăciunea ne învaţă limba acelui loc.
283. Traiul duhovnicesc e trudnic şi greu de dus. Toată viaţa ai de luptat cu omul cel vechi.
284. Învăţătura evanghelică e temelia a toate, în Evanghelie se află, întreagă, desăvârşita rânduială a vieţii celei duhovniceşti.
285. Mândriei Dumnezeu îi stă împotrivă, smereniei însă îi dăruieşte har. Numai smerenia îl duce pe om la Dumnezeu, spune Isaac Sirul. Iar pildă ne e Hristos, că însuşi Dumnezeu fi¬ind, îl vedem om smerit şi-L auzim că spune: „Mă duc la Cel care M-a trimis”.
Unde-i smerenie, e mântuire iute; fără de ea, totul se risipeşte şi se spulberă.
286. Pocăinţa este lucrarea de căpetenie a vie¬ţii duhovniceşti. Că ea ne îmbracă în haina cea de nuntă, fără de care vom fi aruncaţi afară.
287. Căieşte-te pentru păcatul tău, şi pentru tot ce e păcat pe lume, şi pentru păcătoşenia în care am căzut.
288. Fără răbdare nu-i trai duhovnicesc. Şi fă¬ră smerenie nu-i răbdare.
289. Omul nu sare drept în braţele lui Dum¬nezeu, ci urcă la El pe încetul, treaptă după treaptă. Cale împărătească e calea cea de mijloc.
161
290. Ţelul vieţii creştine, după Sfântul Sera¬fim de Sarov, e dobândirea Duhului Sfânt. Cu rugăciunea lesne ai să-L agoniseşti.
291. Ca aerul pentru trup, aşa să-ţi fie rugăciu¬nea pentru suflet.
292. Nu te scârbi de trup. Hristos s-a văzut om deplin, cu trup. Noi, iarăşi, suntem trupul lui Hristos, şi trupul nostru, templu al Duhului Sfânt. De e trupesc păcatul, urăşte, dar, păcatul din trupul tău, iar nu trupul zidit de Dumnezeu.
293. Sileşte-te ca pururi să fii cu Dumnezeu, şi-n toate cere binecuvântare şi adă mulţumire.
294. Ai milă de oameni. Să-ţi pese de cel de lângă tine, doreşte-i mântuirea. Şi grija de el frământ-o în rugăciune.
295. Rugăciunea pentru morţi le e de folos şi lor, şi nouă. Prin ea mărturisim credinţa noastră în nimicirea morţii.
296. De eşti mâhnit, spune: Doamne, iartă-mă!, şi lasă mâhnirea.
297. N-ai voie să fii trist şi abătut. Simţirea as¬ta şterge-o fie cu rugăciunea, fie cu căinţa.
298. Ţine minte că eşti păcătos, dar uită-ţi pă¬catele.
299. Dă-i vieţii tale acest canon: mai multă ru¬găciune şi mai puţină filosofie.
162
300. Nu te nevoi peste puteri. Să-ţi fie vioi nu doar duhul, ci şi trupul. Struneşte-ţi trupul, nu-l zdrobi. Însuşi Hristos a dat trupului Său somn şi hrană.
301. Fără iubire, omul nu e decât chimval ră¬sunător.
302. Simte-L pe Dumnezeu ca pe o mare tai¬nă. Spune: Mă bucur că sunt neştiutor.
303. În toate dă slavă şi mulţumire lui Dum¬nezeu. De mănânci, mulţumeşte; de nu mă¬nânci, iarăşi mulţumeşte.
304. Îmbogăţeşte-te în Domnul, şi nu te socoti bogat pe tine.
305. În faţa vrăjmaşilor nevăzuţi să stăm ca soldatul pe câmpul de luptă, cu luare-aminte şi trezvie.
306. Nu cuteza să faci teologie fără ajutorul Celor Trei Mari Dascăli şi Ierarhi!
307. E mai de preţ rugăciunea inimii decât cea a gurii. Că-i mai adâncă.
308. De eşti trândav şi delăsător şi pregeţi să-ţi împlineşti canonul, spune-ţi ca părinţii de la Valaam: „Fac asta de nevoie, nu de voie”.
309. Grija să-ţi fie de Dumnezeu, nu de tine. În loc să vezi de tine, vezi de Dumnezeu.
310. Una să căutăm: mila lui Dumnezeu şi sălăşluirea cu El.
163
Cuprins
Partea întâi
VIAŢA ŞI PERSONALITATEA Scurtă biografie 7
Slujirea de preot şi duhovnic. Lumina răspândită de sfânta lui vieţuire 27
Partea a doua ÎNVĂŢĂTURA PĂRINTELUI SERGHIE
Despre pocăinţă 41
Despre rugăciune 47
Despre rugăciunea lui Iisus 53
Despre buna cumpănire a puterilor sufleteşti 62
Despre primejdiile raţionalismului 64
Despre citirea Sfintelor Scripturi 66
Despre împlinirea poruncilor dumnezeieşti 68
Despre lupta cu patimile 69
Mândria 70
Iubirea de sine 70
165
Judecarea aproapelui 71
Desfrânarea 72
Mânia 72
Descurajarea, lehamitea, trândăvia şi moleşeala inimii 73
Deznădejdea 76
Partea dracilor în stârnirea şi învârtoşarea patimilor 78
Despre lupta cu gândurile, care duce la biruirea patimilor 81
Despre dreapta socotinţă (deosebirea duhurilor)…84
Despre nevoinţă 85
Despre vieţuirea potrivit virtuţilor 87
Credinţa 87
înfrâna rea 87
înstrăinarea de lume 88
Grija de a pune zi de zi bun început 88
Pomenirea morţii 90
Răbdarea 92
Pacea 94
Smerenia 94
Iubirea aproapelui 95
Iubirea lui Dumnezeu 100
Despre cunoaşterea lui Dumnezeu 101
Despre harul dumnezeiesc 102
Despre sfinţenie 104
166
Ţelul vieţii omeneşti 105
Despre vieţuirea zi de zi cu Domnul 107
Partea a treia CUVINTE DE MÂNTUIRE
Cuvinte de mântuire 111
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel. 021-320.61.19, fax: 021-319.10.84 e-mail: editura@sophia.ro www.sophia.ro
Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, artă, filosofie apărute la edituri de prestigiu. Plata se face ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt suportate de Supergraph.
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 24, 040152, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 0722.266.618
www.librariasophia.ro teologie filosofie istorie artă eseu
Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!