SF. NICOLAE VELIMIROVICI PIRAMIDA RAIULUI

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI
Piramida Raiului
Traducere din limba sârbă de Gheorghiţă Ciocioi
Bucureşti
Foto copertă: Cristina Nichituş Roncea
Traducerea s-a realizat după originalul din limba sârbă: SvetiVladikaNikolajZicki, Przi Bozjizakon i Rajska Piramida,Biblioteka Svecanik, München, 1959.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLAE VELIMIROVICI, sfânt
Piramida raiului Sfântul Nicolae Velimirovici; trad.: Gheorghiţă Ciocioi. bucureşti:
Editura Sophia, 2013
ISBN 978-973-136-389-9
I. Ciocioi, Gheorghiţă (trad.)
2328
Partea I CEL DINTÂI LEGĂMÂNT
CEL DINTÂI LEGĂMÂNT
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui!
4. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău. Să o sfinţeşti pe ea!
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ!
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
7
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
10. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!
Aceasta este prima Lege a lui Dumnezeu, fără de care nu se poate mântui nici poporul israelitean, nici cel rus, nici cel englez, nici cel chinez, nici cel sârb şi nici un alt popor de pe pământ.
Într-adevăr, scurtă este această Lege, însă are multe de transmis fiecăruia dintre noi, care încearcă să cugete la ea şi care caută să-şi mântuiască sufletul.
Cel care nu-şi însuşeşte din toată inima sa această primă Lege a lui Dumnezeu nu poate să se apropie de Hristos şi nici de Legea dată de El. Căci tot cel care nu s-a deprins să înoate să nu caute să se avânte către larg, fiindcă se va îneca. Şi iarăşi, cel ce nu s-a deprins să meargă nu trebuie să alerge, căci va cădea şi se va vătăma. Iar cel ce mai dinainte nu se
8
va fi deprins să socotească cu unităţile, nicicând nu va putea să socotească cu miile. Şi cel ce mai înainte nu a învăţat să silabisească, nicicând nu se va deprinde să vorbească şi să citească cursiv. Şi acela care nu-şi va pune mai întâi temelie casei sale în zadar se va trudi să înalţe acoperişul şi coama acesteia.
Şi iarăşi spun fiecăruia că cine nu va împlini Legea lui Moise, în zadar va bate la poarta palatului lui Hristos, căci Hristos nu-i va deschide nicicum.
Deci, iată, fraţilor, câte ne grăieşte şi câte ne arată cea dintâi Lege a lui Dumnezeu atunci când o cercetăm mai îndeaproape şi când ne adâncim cu cugetarea întru aceasta!
PRIMA PORUNCĂ
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
Aceasta înseamnă că Dumnezeu este Unul şi că nu există alţi dumnezei în afară de El. El este Cel Preaînalt, Cel Atotputernic, Cel Atotînţelept, Cel Atotbun. De la Acesta vine toată făptura, întru El viază şi la El se întoarce. El este Dumnezeu Sfânt, Preatare şi fără de moarte. El este de neschimbat, plin de pace, fără de început şi fără de sfârşit, fără să aibă nevoie de ceva ori vreun scăzământ. De El atârnă toate lumile cele nenumărate şi toate se învârt în jurul Lui. El se află în centru asemenea axului fix din mijlocul unei roţi. Axul stă şi susţine, iar roata se învârte. Întru Dumnezeu este toată puterea şi,
10
în afară de puterealui Dumnezeu, nu este o altă putere. Şi puterea luminii, a apei, a văzduhului, a pietrei, toate sunt ale lui Dumnezeu. Puterea prin care furnica se mişcă, peştele înoată şi pasărea zboară este puterea lui Dumnezeu. Puterea prin care sămânţa creşte, iarba respiră şi omul trăieşte este puterea lui Dumnezeu. Până şi puterea diavolului este luată tot de la Dumnezeu, împrumutată şi întrebuinţată pentru a face răul, precum un nebun poate să ia focul de la fierar ca să se încălzească, dar, în loc să facă aceasta, îl varsă şi-l împrăştie pe pieptul său. Toată puterea este de la Dumnezeu şi toate făpturile îşi iau această putere de la Dumnezeu. Dumnezeu îi dă fiecăruia oricâtă putere doreşte şi o ia înapoi atunci când El voieşte. De aceea, atunci când cauţi putere, caut-o doar la Dumnezeu, căci Dumnezeu este izvor de viaţă vie şi putere înfricoşătoare, şi în afară de acest izvor altele nu mai există. Şi astfel să te rogi lui Dumnezeu:
„Doamne Dumnezeule, Care eşti singurul izvor nesecat al puterii, dăruieşte mie, celui slab, mai multă putere, ca să Te pot sluji cât mai mult. Şi
11
dă-mi mie înţelepciune, Dumnezeule, astfel încât puterea dată să nu o întrebuinţez spre rău, ci spre binele meu şi al aproapelui meu şi spre marea Ta slavă. Amin.”
Prin urmare, la Dumnezeu se află toată înţelepciunea şi nu există înţelepciune, nici ştiinţă, în afară de Dumnezeu. Oricărei făpturi zidite de Dumnezeu i s-a dăruit ceva din înţelepciunea Lui. De aceea, să nu cugeţi, frate, că Dumnezeu a dat înţelepciune doar omului, căci greşeşti. Înţelepciune au şi boul, şi calul, şi albina, şi musca, şi privighetoarea, şi barza, şi lemnul, şi piatra, şi apa, şi văzduhul, şi focul, şi vântul. În toate există înţelepciunea lui Dumnezeu şi nimic nu ar putea să stea fără această înţelepciune. Căci după înţelepciunea lui Dumnezeu boul se împreunează la vremea rânduită, iar calul simte primejdia, albina îşi lucrează fagurele său, musca presimte ploaia, vrabia îşi face cuib, barza ştie de zămislirea sa şi copacul poate să crească; piatra poate să tacă şi să se cristalizeze, iar apa ştie să curgă de pe coline şi să se înalţe la nori, focul să ardă, să lumineze şi să mocnească înăuntrul oricărui
12
lucru, iar vântul ştie să-şi urmeze calea hotărâtă lui şi să preschimbe curăţia în necurăţie şi sănătatea în boală; şi văzduhul ştie toate câte sunt între stele şi deasupra stelelor. Cu adevărat, nimeni nu are propria sa înţelepciune, pe care el să o fi făcut ori să o fi zămislit de la sine, ci toată înţelepciunea izvorăşte din singurul izvor al înţelepciunii. Iar acest izvor se află la Dumnezeu. Pentru aceasta, atunci când cauţi înţelepciunea caut-o doar la Dumnezeu, căci Dumnezeu este izvorul înţelepciunii celei vii şi înfricoşătoare. Şi în afară de acest izvor nu mai sunt altele. Prin urmare, astfel să te rogi lui Dumnezeu:
„Atotînţeleptule, Atotştiutorule Doamne Dumnezeule, dă-mi mie, nepriceputului, din preaînalta Ta înţelepciune cea vie, ca mai mult să Te pot sluji. Şi îndrumă-mă, Doamne, ca ştiinţa dăruită mie să nu o întrebuinţez spre rău, precum satana, ci spre binele meu şi al aproapelui meu şi spre mărirea slavei Tale. Amin.”
în Dumnezeu se află întreaga bunătate. De aceea şi Hristos spune că nimeni nu este bun în afară de Dumnezeu. În bunătatea Lui se cuprind
13
milostivirea, îndelunga răbdare şi iertarea păcătoşilor. Bunătatea Lui este arătată către orice făptură. De aceea, orice făptură dumnezeiască are ceva din bunătatea lui Dumnezeu. Chiar şi diavolul o are pe aceasta; mulţumită ei, el îşi doreşte sieşi binele, nu răul. Însă, întru nepriceperea sa, el doreşte răul ca prin acest rău să atingă binele, adică crede că, făcând rău tuturor făpturilor lui Dumnezeu, va putea el să-şi facă lui însuşi bine.
O, cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu, revărsată asupra făpturilor Sale: în pietre, în plante, în animale, în foc, în apă, în văzduh şi în vânt! Aceasta este primită de la Dumnezeu Cel fără de început şi izvorul cel nesecat şi de necuprins al oricărei bunătăţi. Iar când doreşti să sporeşti în bunătate nu o căuta pe ea niciunde, ci doar la Dumnezeu. Căci numai El o are; şi cu adevărat îţi este de trebuinţă din belşug. Pentru aceasta dar roagă-te:
„Atotbunule, întrutotmilostive şi Dumnezeule îndelungrăbdător, dăruieşte-mi mie, celui rău, mai mult din bunătatea Ta, ca astfel să mă bucur şi să mă luminez să-Ţi pot sluji din tot sufletul. Povăţuieşte-mă şi păzeşte-mă,
14
Doamne, ca bună ta tea Ta să nu o întrebuinţez către rău, precum satana, ci spre fericire şi bucurie şi luminarea mea şi a tuturor făpturilor Tale alături de care vieţuiesc.”
Dumnezeu este putere fără de margini, înţelepciune nesfârşită, bunătate nespusă. Putere, înţelepciune şi bunătate tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trei Persoane nedespărţite şi unite veşnic. După chipul şi asemănarea Sfintei Treimi a fost creată toată făptura şi toate cele vii, care primesc viaţă şi se păstrează în această stare. Iar cel ce tăgăduieşte una din aceste trei Persoane este atras în iadul cel înfricoşător al suferinţei şi înscris în oştirea satanei. Cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi recunoaşte ca Dumnezeu doar pe Fiul şi pe Duhul devine infirm, cel care îl tăgăduieşte pe Fiul şi recunoaşte ca Dumnezeu doar pe Tatăl şi pe Duhul ajunge şi acesta infirm, iar cel care îl tăgăduieşte pe Duhul Sfânt, recunoscând ca Dumnezeu doar pe Tatăl şi pe Fiul, ajunge de asemenea infirm. Cel care tăgăduieşte două din trei Persoane acela ajunge un infirm. Iar cel ce tăgăduieşte cele trei Persoane este şters din rândul fiinţelor şi se socoteşte ca
15
şi cum n-ar fi existat vreodată. De aceea şi împăratul David cântă: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Ps. 13, 1). Astfel, înfricoşător lucru este, fraţilor, să tăgăduiască cineva pe Duhul Sfânt mai mult decât pe Tatăl şi pe Fiul. Căci omului i se poate ierta faptul că nu are putere şi înţelepciune, dar că nu are bunătate nu i se poate nicicând ierta, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vie. Pentru aceasta ne şi porunceşte nouă Domnul: Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Şi de ce ţi-ar trebui alţi dumnezei dacă Dumnezeul tău este Domnul Dumnezeu Atotţiitorul? Căci dacă tu ai doi dumnezei, să ştii că unul dintre ei este diavolul. Iar tu nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu, şi diavolului, tot aşa cum un bou nu poate să are în două ţarini în acelaşi timp şi cum o făclie nu poate să lumineze în două case deodată. Nu se cade ca boul să aibă doi stăpâni, pentru că ei îl vor secătui. Nici pădurea nu are nevoie de doi sori, pentru că o vor pârjoli. Furnicii nu-i trebuie două picături de apă, pentru că se va îneca. Un copil nu trebuie să aibă două mame, pentru că va rămâne nesupravegheat. Tot
16
astfel nici ţie nu-ţi trebuie doi dumnezei, pentru că nu vei fi mai bogat, ci mai sărac. Nici trei dumnezei nu-ţi trebuie, pentru că tu nu vei mai fi mai în siguranţă, ci dimpotrivă. Nu-ţi trebuie nici patru dumnezei, pentru că nu vei deveni mai curajos, ci mai temător. Nu-ţi trebuie o sută de dumnezei, pentru că nu te vor face mai fericit, ci mai vrednic de plâns. Pentru că, cu cât sunt mai mulţi dumnezei, cu atât aceştia mai slabi şi mai de nimic sunt. Dacă vei avea atâţia dumnezei cât de mulţi sunt oamenii, dumnezeii tăi vor fi mai slabi decât oamenii. Iar dacă tu vei avea atâţia câte furnici sunt, atunci ei vor fi şi mai slabi decât acestea. Astfel, cinstind dar această mulţime de zei în zadar, ia mătura şi mătură-i pe ei de pe pragul casei tale! Să rămână doar Domnul singur ca Dumnezeu al tău Savaot, Care are toată puterea, toată înţelepciunea şi toată bunătatea nedespărţită, nesecată şi fără de margini. Pe El Unul cinsteşte-L, Lui unuia să i te închini şi de El să te temi. Iar când te rogi, roagă-te Lui astfel:
„Doamne Dumnezeule, Tu stăpâneşti mulţime de făpturi, însă eu, făptura
17
Ta, nu pot să am alt Dumnezeu în afară de Tine, singurul Dumnezeu. Dumnezeule milostive, izgoneşte toate gândurile mele deşarte şi aplecarea spre alţi dumnezei precum vântul puternic împrăştie un roi de muşte otrăvitoare. Curăţă sufletul meu, sfinţeşte-l şi ocroteşte-l pe el şi sălăşluieşte-Te înlăuntrul lui aşa cum se sălăşluieşte împăratul în palatul său. Aceasta mă va înălţa, mă va întări, mă va apropia de oameni, mă va îndrepta şi mă va înnoi. Căci Ţie se cuvine slava, singurului Dumnezeu adevărat, Care Se înalţă deasupra oricărei dumnezeiri mincinoase, precum umbra muntelui se înalţă deasupra unui lac mocirlos. Amin.”
CEA DE-A DOUA PORUNCĂ
Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!
Aceasta înseamnă să nu slujeşti făpturii ca Făcătorului. Dacă ai urcat pe un munte înalt, unde îl întâlneşti pe Domnul Dumnezeu, de ce te priveşti în apele murdare de sub munte? Dacă un oarecare om jinduieşte să-l vadă pe împărat şi, după lungi sforţări, ajunge să se afle în faţa lui, de ce ar mai avea nevoie să privească la dreapta şi la stânga, luând seama la slugile împăratului? El poate privi împrejur din două pricini: fie pentru că nu poate să stea de unul singur înaintea împăratului, fie pentru că
19
el crede că împăratul nu-l poate ajuta nicicum.
1. Însă pentru ce omul nu poate să se prezinte de unul singur înaintea feţei împărăteşti a lui Dumnezeu? Oare nu este acesta împăratul şi în acelaşi timp nu este şi Părinte al lui? Şi cine se teme oare să rămână înaintea feţei părintelui său?
Oare nu Domnul S-a gândit la tine, omule, încă dinainte de naşterea ta? Nu El S-a atins cu degetul Său în somn şi aievea de tine, fără ca tu să-ţi dai seama şi să simţi aceasta? Nu se gândeşte El oare la tine în fiecare zi mai mult decât o faci tu însuţi? Atunci de ce te temi de El? într-adevăr, tu te temi de Dumnezeu nu ca om, ci ca păcătos. Păcatul întotdeauna naşte frica. Şi el se arată acolo unde nu-şi are locul, unde nu trebuie să se nască. Păcatul te face să-ţi întorci privirea de la împăratul, îndreptând-o către slugile sale. Printre slugi, păcatului îi este mai uşor; se află în mediul lui, acolo el stăpâneşte şi se ospătează. Însă tu trebuie să ştii că împăratul are mai multă îndurare decât slugile lui. De aceea, nu-ţi întoarce privirea, ci caută cu îndrăzneală către împăratul, Părintele
20
tău. Privirea împăratului va preface în scrum păcatul care se află întru tine aşa cum razele soarelui nimicesc insectele care aduc vătămare prin apă, o curăţesc pe aceasta, iar apa devine curată şi bună de băut.
2. Oare nu cumva crezi tu că împăratul Dumnezeu nu poate să-ţi ajute ţie şi pentru aceasta nădăjduieşti în slugile Lui? însă gândeşte-te singur: dacă Dumnezeu nu te poate ajuta, atunci slugile Lui cu atât mai puţin. Nu aşteaptă oare toată făptura lui Dumnezeu ajutor de la Domnul? Atunci ce fel de ajutor de la zidirea lui Dumnezeu nădăjduieşti tu? Dacă cel ce însetează nu poate să-şi potolească setea din izvorul de munte bând dintru acesta, atunci se va sătura oare gustând din picăturile de rouă dintr-o pajişte?
Cine adoră chipul cioplit sau asemănarea vreunui lucru? Acela care nu cunoaşte pe cel care este cioplit ori pictat doar acela adoră chipul şi asemănarea. Cel care nu crede în Dumnezeu şi nu-L cunoaşte este constrâns să adore făptura, pentru că omul trebuie să adore ceva. Dumnezeu a făcut munţii şi câmpiile, trupurile animalelor
21
şi plantelor; Dumnezeu a creat minunat pajiştile şi câmpiile, norii şi lacurile. Iar cel ce ştie aceasta dă slavă şi mărire lui Dumnezeu, ca unui mare creator şi artist, iar cel ce nu ştie aceasta dă slavă şi mărire doar făpturilor şi zidirilor Lui.
Şi acesta nu este încă păcatul cel mai de temut. Păcatul cel mai înfricoşător este atunci când omul adoră propriile sale lucruri, plăsmuite cu mintea şi cu mâna lui. Oamenii primitivi îşi creează dumnezei din lemn, înaintea cărora se închină şi se roagă. Însă unor astfel de oameni li se poate ierta aceasta. Sălbăticia lor îi îndreptăţeşte. Ei sunt îndreptăţiţi şi de veşnicul şi întrutotmilostivul şi îngăduitorul Dumnezeu, Care primeşte rugăciunile rostite de ei înaintea lemnului, ca şi cum ar fi înălţate către El, şi trimite ajutor şi ocrotire pruncilor Săi lipsiţi de lumină. Însă există şi oameni care, deşi au cunoştinţă, plăsmuiesc ceva cu mintea şi cu inimile lor şi cred că această lucrare este dumnezeiască. Există pictori care îşi adoră tablourile lor ca pe Dumnezeu. Există cărturari care scriu o carte şi socotesc în mintea lor că aceasta este mai de preţ decât
22
cerul şi pământul şi în acest chip se închină cărţilor. Există bogaţi care îşi rânduiesc bogăţia precum cârtiţa, îşi chivernisesc proviziile şi-şi înalţă capul şi ochii deasupra lui Dumnezeu şi a lumii Lui, închinându-se bogăţiilor pe care le vor roade rugina şi moliile. Căci acolo unde se află gândurile şi inima omului, acolo este şi dumnezeul lui.
Dacă un oarecare om îşi afieroseşte toate gândurile şi întreaga sa inimă familiei sale şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, atunci familia lui devine pentru acesta dumnezeu. Aceştia sunt bolnavii sufleteşte aparţinând primei stări.
Iar dacă un oarecare om îşi afieroseşte toate gândurile şi întreaga sa inimă aurului şi argintului şi nu vrea să ştie de Dumnezeu, atunci aurul şi argintul sunt dumnezeul lui, căruia el se închină ziua şi noaptea, până ce-l va ajunge noaptea morţii şi-l va cuprinde cu întunericul ei. Aceştia sunt bolnavii sufleteşte aparţinând celei de-a doua stări.
Iar dacă un om îşi adună toate gândurile şi întreaga sa inimă ca să se înalţe deasupra celorlalţi oameni, ca să fie
23
primul, ca să fie întotdeauna în frunte şi să fie slăvit de toţi; dacă se socoteşte pe sine mai mare decât toţi oamenii, decât toate făpturile cerului şi ale pământului, atunci un astfel de om îşi devine lui însuşi dumnezeul căruia îi jertfeşte toate. Aceasta este boala sufletească a celei de-a treia stări.
Într-adevăr, fraţilor, doar cei bolnavi sufleteşte nu ştiu de adevăratul Dumnezeu. Iar sufletele sănătoase au primit sănătatea din cunoaşterea şi recunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat, Care este Stăpân şi Domn al tuturor chipurilor şi al tuturor asemănărilor şi al tuturor familiilor omeneşti, al aurului şi argintului, al tuturor oamenilor muritori de pe pământ. Dacă cineva scrie numele lui Dumnezeu pe hârtie, ori pe lemn, ori pe piatră, ori pe zăpadă, ori în noroi, tu să cinsteşti acea hârtie, şi acel lemn, şi acea piatră, şi acea zăpadă, şi acel lut, pentru numele preasfânt care este scris pe ele. Dar să nu adori materialul pe care este scris acest preasfânt nume. Şi iarăşi, când cineva zugrăveşte chipul lui Dumnezeu pe ceva, tu să te închini; dar să ştii că nu trebuie să te închini materiei pe care Dumnezeu
24
a fost zugrăvit, ci lui Dumnezeu Cel mare şi viu, pe Care îl înfăţişează pictura. Dacă cineva grăieşte cu limba, ori cântă numele lui Dumnezeu, tu să te închini la auzul lui; dar să nu te închini limbii şi glasului celui omenesc, ci lui Dumnezeu, Cel viu şi înfricoşător, pe Care limba omenească îl pomeneşte. Iar când noaptea priveşti către mulţimea stelelor de pe cer, tu să te închini adânc, dar nu zidirilor mâinilor lui Dumnezeu, ci Domnului Preasfânt, Care este mai presus decât stelele şi Căruia acestea I se supun.
Seara, când îngenunchezi la rugăciune, spune:
„Doamne, Unule, doar pe Tine Singur Te cunosc, Te recunosc şi Te slăvesc: atunci când ziua îmi descoperă întreaga Ta frumuseţe prin frumuseţea faptelor Tale şi atunci când noaptea îmbracă mantia întunecoasă şi rămâi cu mine doar Tu. Amin.”
CEA DE-A TREIA PORUNCĂ
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!
Cum oare? Există cineva care să ia în deşert, ori în chip magic să folosească numele Domnului Celui Preaînalt? Atunci când în cer se pomeneşte numele lui Dumnezeu, cerul se pleacă, stelele îşi sporesc strălucirea, arhanghelii şi îngerii încep să slavoslovească: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaotl, iar sfinţii şi plăcuţii lui Dumnezeu cad la pământ. Care dintre muritori ar îndrăzni oare să pomenească cel mai sfânt nume fără cutremurare sufletească şi fără să scoată un suspin adânc de dorul Lui?
Când omul este aproape de moarte, aminteşte-i de orice nume doreşti, însă nu-l vei putea încuraja şi nici nu-i vei aduce pacea în suflet. Însă când îi
26
pomeneşti de unicul nume, de numele Domnului Dumnezeu, atunci îi dai curaj şi întorci pacea în sufletul lui. Cu ultima sa privire el îţi va mulţumi pentru pomenirea acestui nume. Când omul este părăsit de rudele şi de prietenii lui şi se simte singur în această lume şi obosit de singurătatea căii sale lăuntrice, pomeneşte-i de numele lui Dumnezeu şi atunci e ca şi când i-ai da cârje ca să-şi poată susţine mâinile şi picioarele grele. Atunci când se reped asupra omului vecinii cei răi, şi cu mărturii mincinoase îl aruncă în lanţuri şi în temniţă, şi-i dobândesc pe judecătorii corupţi de partea lor şi împotriva celui drept, apropie-te de cel ce pătimeşte şi şopteşte-i la ureche numele lui Dumnezeu. Cu siguranţă, în acea clipă lacrimile vor începe să-i curgă din ochi, iar legăturile şi lanţurile grele i se vor părea la fel de uşoare precum lemnul de tei.
Când omul se îneacă în ape adânci, în clipele grele, dintre viaţă şi moarte, pomeneşte-i numele lui Dumnezeu şi atunci puterea lui va spori înzecit.
Când omul se vede înconjurat de fiare sălbatice şi când îşi pune nădejdea doar în puterea şi în înţelepciunea
27
lui, cu atât mai slab şi mai de batjocură se arată înaintea fiarelor înfometate. Însă, în clipa în care cheamă numele lui Dumnezeu în ajutor, el devine înfricoşător dintr-odată înaintea fiarelor sălbatice.
Când un savant se chinuie să rezolve o oarecare taină încâlcită a naturii, simţindu-se trădat de toate combinaţiile cugetului său, şi rosteşte îndată numele lui Dumnezeu numele Celui Atotînţelept atunci lumina luminează sufletul său şi taina începe să se dezlege.
O, preaminunate nume al lui Dumnezeu, cât eşti de puternic, cât eşti de minunat, cât eşti de dulce! Să tacă gura mea pentru totdeauna dacă va îndrăzni să te rostească vreodată fără luare-aminte şi în deşert!
Un giuvaergiu şedea la masa lui de lucru şi rostea fără nici un rost în deşert numele lui Dumnezeu, fie în blesteme, fie din obişnuinţă. Un oarecare pelerin a auzit din stradă, şi sufletul i s-a tulburat amarnic. L-a strigat hagiul pelerin pe giuvaergiu cerându-i să iasă din atelier. Când giuvaergiul a ieşit, hagiul s-a ascuns şi s-a prefăcut că nu ştie nimic despre
28
aceasta. Giuvaergiul s-a întors şi s-a aşezat să lucreze. Însă hagiul l-a strigat din nou. Iar când giuvaergiul a ieşit, hagiul iarăşi s-a prefăcut şi a spus că nu ştie nimic. S-a întors din nou giuvaergiul nespus de supărat şi s-a apucat de lucru. Şi din nou l-a strigat hagiul. Iar când giuvaergiul a ieşit, pelerinul s-a ascuns şi s-a prefăcut că nu ştie nimic. Giuvaergiul, cuprins de nebunie, s-a repezit atunci asupra hagiului:
tu strigi la mine, hagiule, şi faci glume cu mine când eu am treburi până peste cap?
I-a răspuns atunci hagiul plin de pace:
cu adevărat, şi Dumnezeu are atâta de lucru şi tu îl strigi în zadar fără nici o treabă. Cine are dreptul să se mânie mai mult: Dumnezeu ori tu, giuvaergiule?
Atunci giuvaergiul s-a ruşinat, s-a întors în dugheana sa, s-a aşezat la masa de lucru şi a început să-şi înfrâneze limba.
Astfel şi întru voi, fraţilor, numele lui Dumnezeu neîncetat să pâlpâie ca o candelă în sufletul, în cugetul şi în inima voastră, şi să nu se afle el pe vârful
29
limbii voastre fără vreun motiv important ori spre slava lui Dumnezeu.
Trăia odată un oarecare negru ca rob la casa unui alb. Iar albul avea obiceiul ca atunci când se mânia să înjure şi să hulească numele lui Dumnezeu. Negrul era însă un om smerit şi evlavios. Stăpânul alb avea un câine la care ţinea nespus de mult. Într-o zi albul a început să înjure şi să hulească numele lui Dumnezeu. S-a tulburat negrul de aceasta, încât a prins câinele şi a început să-l mânjească cu noroi. Văzând ce se întâmplă, stăpânul a ţipat:
ce-i faci câinelui meu?
ce-I faci şi tu lui Dumnezeu! i-a răspuns negrul liniştit.
La un spital, lucra un medic împreună cu asistentul lui. Acesta se afla printre bolnavi neîncetat, de dimineaţa până seara. Asistentul medicului avea însă limba spurcată, împroşcând cu noroi pe toţi, prin orice cuvânt îi venea la gură. De limba lui spurcată nu era cruţat nici Domnul Savaot.
Într-o zi, medicul a fost vizitat de un oarecare prieten de departe. Medicul îl chemase ca să participe la o operaţie a unui bolnav, ale cărui răni
30
erau pline de puroi. Alături de medic se afla şi asistentul lui. Stomacul prietenului medicului s-a întors pe dos, când a văzut înfricoşătoarea rană din care puroiul curgea emanând un miros nesuferit. Asistentul înjura necontenit. Atunci prietenul doctorului l-a întrebat:.
cum poţi să asculţi aceste cuvinte de hulă?
Doctorul i-a răspuns:
m-am obişnuit, prietene, să recunosc rănile şi ceea ce se scurge din ele. Din rănile pline de puroi va ieşi puroi. Când este puroi în trup, acesta, la deschiderea rănii, se scurge; însă când există puroi în suflet, acesta curge pe gură. Asistentul meu înjură îndată ce deschide gura şi varsă răul adunat ca un puroi în sufletul său.
O, Atotţiitorule, cum se întâmplă că nu Te huleşte boul, iar omul Te înjură? De ce boul a fost creat cu o gură mai curată decât omul? O, Întrutotmilostive, cum se întâmplă că broaştele nu Te hulesc, iar omul Te huleşte? De ce broasca a fost creată cu un gâtlej mai de preţ decât cel al omului? O, Îndelungrăbdătorule, cum de şarpele nu Te huleşte pe Tine, iar omul Te
31
huleşte? De ce l-ai făcut pe şarpe mai aproape de îngeri decât pe om? O, preaminunate, cum de vântul care bate în cele patru laturi ale pământului nu ia în deşert numele Tău, iar omul face aceasta? Cum de vântul e mai temător de Dumnezeu decât omul?
O, nume preaminunat al lui Dumnezeu, cât eşti de puternic, cât eşti de minunat, cât eşti de dulce! Să tacă gura mea în veac dacă ar îndrăzni să te rostească fără luare-aminte şi în zadar!
CEA DE-A PATRA PORUNCĂ
Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău.
Să o sfinţeşti pe ea!
Aceasta înseamnă că timp de şase zile a zidit Făcătorul lumea, iar într-a şaptea zi S-a odihnit. Cele şase zile ale creării lumii sunt trecătoare, lipsite de pace şi zadarnice. Iar cea de-a şaptea zi este veşnică, plină de pace şi fără de sfârşit. Dumnezeu, prin creaţie, a intrat în timp, însă nu a ieşit din veşnicie. Taina aceasta este mare şi se cuvine mai cu seamă să cugetăm la ea decât să vorbim despre ea. Căci nu este la îndemâna oricui, ci doar a celor aleşi de Dumnezeu.
33
Aleşii lui Dumnezeu, aflându-se cu trupul sub vremuri, se înalţă cu duhul lor până la axa lumii1 în care se află veşnica pace şi fericire.
Astfel, bucură-te dar şi odihneşte-te! Să te bucuri pentru că şi Dumnezeu Se bucură; şi să te odihneşti, căci şi Dumnezeu Se odihneşte; şi să fie lucrarea ta ca o zidire, căci eşti fiul Ziditorului. Nu dărâma, ci zideşte!
Socoteşte lucrarea ta ca o conlucrare cu Dumnezeu. Astfel nu vei lucra răul, ci binele. Înainte de orice lucru cugetă dacă şi Dumnezeu ar fi lucrat aceasta. Căci, în principal, Dumnezeu lucrează totul. Noi suntem doar împreună-lucrători cu El.
Toate făpturile lucrează neîncetat, şi aceasta să te îmboldească şi pe tine către lucrare. Atunci când te trezeşti dimineaţa, soarele deja şi-a început lucrarea sa de mult. Şi soarele, şi apa, şi văzduhul, şi plantele, şi animalele. Nelucrarea ta ar însemna vătămare pentru lume şi păcat înaintea lui Dumnezeu. Inima şi plămânii tăi lucrează zi şi noapte. De ce să nu lucreze şi mâinile
1 Axis Mundi, Dumnezeu. În creştinism, axă a lumii mai este considerată, adeseori, şi crucea: prin răstignirea Mântuitorului Hristos, aceasta este văzută ca centru al Universului (n.tr.).
34
tale? Şi rinichii tăi lucrează zi şi noapte. De ce n-ar lucra şi mintea ta?
Stelele aleargă neîncetat mai iute decât calul la galop, ziua şi noaptea. De ce oare tu să te dedai nelucrării şi lenevirii?
Într-un oraş, locuia un negustor bogat care avea trei fii. Şi neguţătorea el, adunând multă avuţie. Când a fost întrebat odată la ce îi foloseşte atâta avuţie şi atâta chin, el a răspuns: „Mă chinui ca să-i am asiguraţi pe copiii mei, să nu se mai chinuie şi ei.” Auzind cei trei fii aceste vorbe ale tatălui, s-au lenevit şi mai mult şi au lăsat orice fel de muncă; iar după moartea părintelui lor au început să risipească avuţia moştenită.
Tatăl a dorit să vină însă de pe lumea cealaltă şi să vadă cum trăiesc fiii lui fără chin şi sudoare. Iar Domnul a îngăduit ca el să vină în cetatea sa, la casa lui. De cum a bătut însă la uşă, cineva necunoscut i-a deschis. A întrebat tatăl despre fiii săi şi a primit răspunsul că aceştia se află la muncă silnică din pricina nelucrării, care i-a dus la beţie şi din cauza beţiei, care i-a dus la sfadă, şi din cauza sfadei care i-a dus la tâlhărie şi la ucidere.
35
ah, a suspinat tatăl cel necugetat. Eu am gândit că le voi face viaţa un rai fiilor mei, însă văd că le-am agonisit iadul.
Astfel, nesăbuitul tată a ieşit din acea cetate şi a început să-i sfătuiască pe toţi părinţii:
să nu fiţi nebuni ca mine! Din dragoste pentru copiii mei, i-am aruncat în iad. Nu lăsaţi copiilor, fraţilor, nici o avere! învăţaţi-i să lucreze şi această deprindere lăsaţi-o lor ca moştenire. Toate bogăţiile avute împărţiţi-le celor săraci înainte de moartea voastră!
Într-adevăr, nu există lucru mai primejdios şi de suflet vătămător decât a lăsa mare avere şi moştenire urmaşilor. Fiţi convinşi că de marile moşteniri mai mult se bucură diavolii decât îngerii. Căci prin nimic altceva nu pierd diavolii lumea mai grabnic decât prin marile moşteniri.
Pentru aceasta, lucrează şi să-i înveţi şi pe copiii tăi să lucreze. Iar când lucrezi, nu te uita la lucru doar ca la dobândă, folos şi izbândă, ci priveşte la toată minunăţia lucrării şi la dulceaţa pe care lucrarea o aduce prin ea însăşi. Pentru un scaun pe care tâmplarul îl confecţionează poate să câştige
36
el zece dinari, ori cincizeci, ori o sută. Însă bucuria şi îndulcirea pe care orice tâmplar le simte atunci când ciopleşte, usucă, lustruieşte şi asamblează lemnul nu poate fi răsplătită cu bani. Aceasta este o mulţumire asemănătoare cu mulţumirea pe care Dumnezeu a simţit-o atunci când a făcut lumea. Şi întreaga lume a lui Dumnezeu ar putea avea un preţ fix şi ar putea fi plătită, însă minunăţia acesteia şi mulţumirea lui Dumnezeu la facerea lumii nu au preţ şi nu pot fi plătite cu ceva.
Să ştii că-ţi dispreţuieşti munca atunci când cugeţi doar la partea materială câştigată. Să mai ştii că o astfel de lucrare nu se face doar de către om; nu iese doar din mâna lui şi nu-i aduce doar lui folosul aşteptat. Chiar şi lemnul se supără parcă pe tine şi ţi se împotriveşte când nu lucrezi cu iubire, ci din interes. Şi pământul te va urî dacă nu-l lucrezi gândindu-te la cât este de minunat, ci doar la folosul pe care ţi-l va da. Fierul te va arde, apa te va îneca, piatra te va zdrobi dacă nu iei aminte la ele cu iubire, ci le socoteşti pe toate acestea doar în bani. Să lucrezi dezinteresat, aşa cum privighetoarea îşi înalţă
37
cântarea sa cea nespusă. Iar Dumnezeu va merge înaintea lucrării tale şi tu după El. Dacă însă alergi pe lângă Dumnezeu şi-L laşi pe El în urmă, lucrarea ta îţi va aduce blestem în loc de binecuvântare.
Iar în cea de-a şaptea zi nu uita să te odihneşti.
Cum să te odihneşti? Ia aminte că odihna e doar în Dumnezeu şi la Dumnezeu. Nicăieri altundeva nu poţi afla odihna în această lume, căci ea este plină de neodihnă asemenea unui vârtej.
Afieroseşte cea de-a şaptea zi doar lui Dumnezeu. Şi atunci vei simţi odihnă cu adevărat şi vei primi noi puteri. În cea de-a şaptea zi, cugetă pe de-a-ntregul la Dumnezeu, vorbeşte despre Dumnezeu, citeşte despre Dumnezeu, ascultă despre Dumnezeu şi roagă-te lui Dumnezeu. Doar astfel te vei odihni cu adevărat şi vei căpăta noi puteri.
Un ateu nu ţinea porunca lui Dumnezeu de cinstire a duminicii şi îşi continua lucrul şi sâmbăta, şi duminica. În timp ce întregul sat se odihnea, el asuda pe ogor cu animalele sale, nelăsându-le nici pe acestea să
38
se odihnească. Într-o zi de miercuri însă a căzut doborât, atât el, cât şi animalele sale; şi în vreme ce întreg satul se afla pe ogor, el şedea acasă istovit de puteri, fără nici o bucurie şi deznădăjduit.
Fraţilor, să nu fiţi ca acest ateu, ca să nu vă pierdeţi şi voi puterile şi sănătatea şi sufletul! Să lucraţi şase zile şi să vă străduiţi împreună cu Domnul, plini de iubire, dragoste şi dumnezeiască frică, iar cea de-a şaptea zi să o afierosiţi Domnului Dumnezeu. Cu adevărat, eu am probat aceasta şi ştiu că dreapta prăznuire a duminicii îl înduhovniceşte pe om, îl întinereşte şi-i aduce fericirea.
CEA DE-A CINCEA PORUNCĂ
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ!
Aceasta înseamnă că, înainte de a-L cunoaşte tu pe Domnul Dumnezeu, L-au cunoscut părinţii tăi. Doar aceasta ţi-ar fi de-ajuns ca să li te închini şi să le dai lor laudă şi cinstire. Pleacă-te şi adu laudă şi cinstire fiecărui om care a cunoscut înaintea ta binele cel mai înalt din această lume.
Un tânăr bogat din India călătorea cu slujitorii săi spre munţii Hindustanului. În munte, a întâlnit un bătrân care-şi păştea caprele. Sărmanul bătrân s-a dat la o parte din drumul tânărului şi s-a închinat celui bogat. Tânărul însă a coborât de pe elefantul său şi s-a plecat până la pământ înaintea
40
bătrânului. S-a minunat bătrânul de una ca aceasta; s-au minunat şi slujitorii tânărului. Atunci el i-a spus bătrânului:
mă plec înaintea ochilor tăi, căci aceştia înaintea mea au văzut această lume care este a Preaînaltului Dumnezeu; mă plec înaintea gurii tale, căci ea a rostit mai înainte de mine sfântul Lui nume; şi mă plec înaintea inimii tale, căci ea înaintea mea a putut să tresară de bucurie, recunoscând că Părintele tuturor oamenilor de pe pământ este împăratul şi Domnul cerurilor.
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, căci calea ta de la naştere şi până acum este udată cu lacrimile mamei şi cu sudoarea tatălui.
Ei te-au dorit chiar şi atunci când toţi ceilalţi s-au scârbit de tine ca de un neputincios şi ca de un necurat. Ei te vor iubi şi atunci când toţi ceilalţi te vor urî. Chiar şi atunci când toţi vor arunca cu pietre asupra ta, mama ta se va arunca asupra ta ca să te acopere şi să te apere.
Tatăl tău te iubeşte, deşi ştie toate greşelile tale. Iar ceilalţi te urăsc chiar dacă îţi cunosc toate calităţile.
41
Tatăl tău şi mama ta te iubesc plini de cutremurare, căci ei ştiu că tu eşti darul lui Dumnezeu, care le-a fost încredinţat lor spre pază şi îngrijire. Nimeni nu este în stare precum părinţii tăi să vadă taina lui Dumnezeu din lăuntrul tău. Dragostea lor pentru tine îşi are rădăcina sfântă în veşnicie. Prin iubirea lor faţă de tine, părinţii tăi înţeleg iubirea lui Dumnezeu faţă de propriii Săi fii. Aşa cum pintenii îl silesc pe cal să alerge cât mai iute, tot astfel şi supunerea ta faţă de părinţii tăi îi sileşte pe ei să-ţi arate o mai mare îngăduinţă.
Un copil rău i-a înfipt tatălui său cuţitul în piept, iar tatăl, dându-şi sufletul, i-a spus fiului:
spală repede cuţitul de sânge, ca să nu pună mâna pe tine şi să te condamne!
În stepa rusească, un tânăr desfrânat a legat-o pe maica sa înaintea cortului în timp ce el, în cort, bea şi se desfăta cu femei şi cu alţi oameni desfrânaţi. În clipa în care au venit tâlharii şi au văzut-o pe mama lui legată, i-au făgăduit ei că o vor răzbuna îndată. Mama legată a strigat însă cu toată puterea către fiul său, ca el să ştie
42
că se află în primejdie. Şi astfel, fiul a fost salvat, iar tâlharii, în locul fiului, au tăiat-o pe mamă.
La Teheran, în capitala Persiei, trăia un bătrân tată alături de două fete ale sale care erau desfrânate. Fetele nu ascultau de tatăl lor şi-şi băteau joc de sfaturile lui. Prin viaţa lor murdară, ele întinau cinstea şi vrednicia tatălui lor. El se dosădea însă pe sine, având mustrări de conştiinţă. Într-o seară, când fetele credeau că tatăl doarme, s-au înţeles între ele să-i prepare otravă şi să-i dea lui să bea din ea dimineaţa la ceai. Tatăl a auzit totul şi întreaga noapte a plâns cu amar şi s-a rugat lui Dumnezeu. Dimineaţa, fetele i-au adus ceaiul şi i l-au lăsat să-l bea. Atunci le-a spus lor tatăl:
ştiu scopul vostru şi mă voi duce departe de voi, după cum vă este dorinţa. Însă nu voi duce cu mine păcatul vostru, ci păcatul meu, ca să vă mântuiesc sufletele.
Spunând aceasta, tatăl a vărsat ceaşca cu otravă şi s-a aruncat pe fereastră, murind.
Fiule, nu te mândri cu ştiinţa ta înaintea tatălui tău neînvăţat. Căci dragostea lui e mai mult decât ştiinţa
43
ta. Ia aminte, căci dacă n-ar fi fost el, n-ai fi existat nici tu şi nici ştiinţa ta.
Fiică, nu te mândri cu frumuseţea ta înaintea mamei tale gârbove, căci inima ei este mai frumoasă decât faţa ta. Ia aminte că atât tu, cât şi frumuseţea ta, aţi ieşit din pântecele ei cel slăbănogit. Învaţă, fiică, să-l cinsteşti pe tatăl tău, căci doar astfel te vei deprinde să-i cinsteşti pe toţi ceilalţi părinţi de pe pământ. Zi şi noapte osteneşte-te, fiule, să o cinsteşti pe maica ta, căci doar astfel te vei deprinde să le cinsteşti pe toate celelalte mame de pe pământ.
Cu adevărat, fiii mei, nu faceţi mare lucru dacă-i cinstiţi doar pe tatăl şi pe maica voastră, dar dispreţuiţi pe părinţii celorlalţi. Cinstirea faţă de părinţii voştri trebuie să fie pentru voi doar o şcoală pentru cinstirea tuturor oamenilor şi a tuturor maicilor care nasc în chinuri, a părinţilor care cu sudoarea lor şi cu durere îi iubesc pe fiii lor. Amintiţi-vă de aceasta şi să trăiţi astfel ca şi pe voi Dumnezeu să vă binecuvânteze pe pământ.
Cu adevărat, fiilor, nu faceţi mare lucru dacă cinstiţi doar pe tatăl vostru şi pe maica voastră, dar nu şi lucrul
44
lor, şi timpul lor, şi pe apropiaţii lor. Luaţi aminte, cinstind pe părinţii voştri, să cinstiţi şi lucrul lor şi vremea lor şi pe apropiaţii lor. Doar astfel veţi ucide în voi acel prost obicei de a dispreţui trecutul. Să fiţi încredinţaţi, fiilor, că zilele care v-au fost dăruite vouă nu sunt mai de preţ decât cele dăruite de Dumnezeu acelora care au trăit înaintea voastră. Dacă vă mândriţi cu vremurile voastre dispreţuind pe cele trecute, să nu uitaţi că va creşte iarba de o palmă peste vremea voastră, peste mormintele voastre, peste trupurile voastre şi peste faptele voastre,, şi că alţii vor batjocori această vreme ca pe una demult apusă.
Luaţi aminte că orice vreme este plină de mame şi de taţi, de lacrimi, de suferinţe, de jertfe, de dragoste, de credinţă şi de nădejde în Dumnezeu. Pentru aceasta, toată vremea este vrednică de cinstire. Iar cel înţelept se pleacă cu cinstire înaintea tuturor vremurilor prezente şi trecute, ca şi înaintea celor viitoare. Căci cel înţelept ştie ceea ce nebunul nu ştie şi anume că vremea lui este precum un minut într-un ceas. Luaţi aminte, fiilor,
45
la acest ceas; ascultaţi şi veţi cunoaşte cum un minut vine după un alt minut şi spuneţi-mi: care minut e mai mare şi mai important decât celălalt?
Plecaţi-vă genunchii, fiilor, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu împreună cu mine:
„Doamne, Părinte al cerurilor, slavă Ţie că ne-ai poruncit nouă să cinstim pe tatăl nostru şi pe mama noastră pe pământ! Ajută-ne nouă, Întrutotbunule, ca prin această cinstire să învăţăm să cinstim pe toţi bărbaţii şi femeile de pe pământ, scumpi fii ai Tăi. Ajută-ne nouă, întrutotînţeleptule, ca prin aceasta să ne deprindem să nu dispreţuim, ci să cinstim şi să preţuim vremurile şi generaţiile care au fost înaintea noastră şi care au văzut înaintea noastră slava Ta, care au rostit sfântul Tău nume şi au plecat de aici către tronul Tău cel preaînalt. Amin.”
CEA DE-A ŞASEA PORUNCĂ
Să nu ucizi!
Aceasta înseamnă că Dumnezeu a dat viaţă tuturor făpturilor Sale din viaţa Sa. Viaţa este cea mai scumpă avere a lui Dumnezeu dar din însăşi viaţa lui Dumnezeu. Toţi aceia care îndrăznesc să ridice mâna împotriva cuiva se ridică împotriva moştenirii lui Dumnezeu, a celei mai preţioase moşteniri. Astfel, toţi cei care vieţuim acum purtăm vremelnic viaţa lui Dumnezeu noi şi ceilalţi. Iar aceasta înseamnă:
în primul rând, că nu trebuie să ucidem;
în al doilea rând, că nu putem să ucidem viaţa.
Un olar face un vas de lut, iar când cineva îl sparge, olarul se mânie şi cere
47
să-i fie înlocuită oala. Într-adevăr, şi omul este un material ieftin, la fel ca şi vasul de lut, însă preţios este ceea ce se află în om, sufletul, care îl ţese pe om pe dinăuntru, şi duhul lui Dumnezeu, care dă viaţă sufletului.
Nici măcar tatăl şi mama nu au dreptul să ia viaţa copiilor lor, pentru că nu părinţii dau viaţă, ci Dumnezeu, prin mijlocirea părinţilor. Părinţii sunt precum o copaie de făină în care Dumnezeu plămădeşte viaţa, sau precum cuptorul în care Dumnezeu coace pâinea vieţii. Dar nu părinţii dau viaţă; astfel, nedând-o pe aceasta, nici nu au dreptul s-o ia.
Şi dacă părinţii care cu atâta trudă poartă de grijă copiilor lor nu au dreptul să le ia viaţa, cum pot să aibă acest drept nişte străini care se întâmplă să ucidă copiii altor părinţi?
Când olarului îi spargeţi o oală nu simţiţi durerea oalei, ci pe cea a olarului care a făcut-o. Cu adevărat, tot astfel, când ucideţi un om nu se simte durerea acelui om, ci mai mult cea a lui Dumnezeu, Care l-a făcut pe acest om, zidindu-l şi sălăşluind în el Duhul Său.
Dacă te simţi dator să plăteşti ceva în schimb olarului pentru oala pe
48
care ai spart-o, cu atât mai mult eşti dator să înapoiezi lui Dumnezeu viaţa pe care ai luat-o. Chiar dacă oamenii nu-ţi cer ceva în schimb pentru aceasta, Dumnezeu va cere. Nu este o glumă: chiar dacă oamenii uită crima, Dumnezeu nu poate uita. Există lucruri pe care Atotputernicul Dumnezeu nu le poate face: El nu poate uita crima ta. Să-ţi aminteşti mereu de acest lucru întru mânia ta, înainte de a pune mâna pe cuţit ori pe armă.
Noi nu putem ucide viaţa. A ucide viaţa ar însemna a-L ucide pe Dumnezeu, căci viaţa este a lui Dumnezeu. Cine poate să-L ucidă pe Dumnezeu? Tu poţi să sfarmi vasul de lut, însă nu poţi să nimiceşti lutul din care este făcut vasul şi să îl zvârli din această lume. Tot astfel, tu poţi să sfarmi trupul omului, însă nu poţi nici să sfarmi, nici să arzi, nici să împrăştii, nici să azvârli sufletul lui.
La Constantinopol stăpânea un oarecare vizir înfricoşător şi vărsător de sânge, căruia îi plăcea să privească în fiecare zi cum călăul tăia capete în apropierea casei sale. Pe uliţele cetăţii trăia un oarecare cerşetor drept, ce avea darul prorociei, pe care toată
49
lumea îl cinstea ca pe un om al lui Dumnezeu. Într-o dimineaţă, pe când era tăiat capul cuiva, bătrânul cerşetor a stat sub fereastra vizirului, lovind văzduhul în dreapta şi în stânga cu un toiag de fier.
ce faci? l-a întrebat vizirul.
ce faci şi tu, i-a răspuns cerşetorul.
cum aşa? a întrebat din nou vizirul.
iată cum, a răspuns cerşetorul: încerc să ucid vântul cu toiagul, iar tu încerci să ucizi viaţa cu cuţitul. Şi încercarea mea, ca şi a ta, este zadarnică. Tu nu poţi să ucizi viaţa, vizire, la fel cum eu nu aş putea să ucid vântul.
Vizirul s-a ascuns atunci într-o odaie întunecată a casei sale şi nu a mai primit pe nimeni o vreme. Trei zile nu a mai mâncat şi nu a mai băut ceva şi nici nu s-a mai întâlnit cu cineva. Iar în cea de-a patra zi i-a chemat pe prietenii săi şi le-a spus:
cu adevărat, omul lui Dumnezeu are dreptate. Am săvârşit lucruri zadarnice şi josnice. Viaţa nu poate fi ucisă, la fel cum nici vântul nu poate fi ucis.
La Chicago trăiau doi vecini. Unul dintre ei purta zavistie pe bogăţia vecinului
50
său. Într-o noapte, a intrat în casa lui, i-a tăiat capul, i-a luat banii şi a plecat spre casă. N-a ajuns însă bine pe stradă, că a văzut pe vecinul său că se apropie de el. Însă pe umerii acestuia nu era propriul său cap, ci capul lui, cel care-l ucisese. Criminalul şi-a întors spatele şi a început să fugă, însă vecinul cu capul ucigaşului pe umeri se afla din nou în faţa sa. O sudoare rece l-a cuprins pe criminal. A ajuns cu greu acasă. Noaptea a petrecut-o în mare tulburare. În noaptea următoare l-a văzut din nou pe vecinul său, stându-i înainte, la uşă, cu capul său pe umeri. La fel în toate nopţile care au urmat. Atunci, ucigaşul a luat banii furaţi şi i-a aruncat în râu. Însă nici aceasta nu l-a ajutat. Vecinul i se arăta în fiecare noapte. Ucigaşul a mers atunci la tribunal, unde şi-a recunoscut fapta şi a fost trimis la închisoare. Dar nici aceasta nu l-a ajutat. Şi în închisoare ucigaşul îl vedea pe vecinul său în fiecare noapte, cu capul său pe umeri. În cele din urmă, i-a cerut unui preot bătrân să se roage pentru el şi să-l împărtăşească. Preotul l-a sfătuit ca, mai înainte de rugăciune şi de împărtăşire, să-şi recunoască
51
păcatele prin spovedanie. Cel osândit a răspuns că a recunoscut uciderea vecinului.
nu astfel i-a răspuns preotul. Mai înainte, trebuie să vezi şi să înţelegi şi să recunoşti că viaţa vecinului tău este propria ta viaţă. Şi aşa cum l-ai ucis pe acela, te-ai ucis şi pe tine însuţi. De aceea vezi capul tău deasupra trupului lui. Acesta este un semn de la Dumnezeu că viaţa ta şi viaţa vecinului tău şi viaţa tuturor oamenilor este una şi aceeaşi viaţă.
Cel osândit a cugetat la aceasta. Şi cugetând el îndelung, a înţeles şi a recunoscut acest fapt. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Şi astfel a încetat să mai fie tulburat de duhul celui ucis şi a început să-şi petreacă zilele şi nopţile întru căinţă şi rugăciune, propovăduind celorlalţi minunea arătată lui şi anume că omul nu poate să-l ucidă pe altul fără a se ucide pe sine.
O, fraţilor, cât sunt de înfricoşătoare urmările uciderii! Dacă ar fi fost cu putinţă ca ele să fie descrise înain tea tuturor oamenilor, cu adevărat nu ar mai fi existat nici un nebun care să-şi ridice mâna sa pentru a lua viaţa cuiva!
52
Dumnezeu deşteaptă şi tulbură conştiinţa ucigaşului, care îl roade pe dinăuntru aşa cum lemnul este ros de cari. Şi-l tulbură, şi-l luptă, şi rage ea precum o leoaică turbată, până ce răufăcătorul cel vrednic de plâns nu mai are linişte nici ziua, nici noaptea, nici pe deal, nici pe câmpie, nici în această viaţă şi nici după moarte. Ar fi fost mult mai uşor pentru acel om dacă craniul lui ar fi fost desfăcut şi un roi de albine s-ar fi aşezat înlăuntrul acestuia decât să se sălăşluiască necurăţia în mintea sa şi să aibă conştiinţa tulburată.
Pentru aceasta, fraţilor, Dumnezeu a poruncit oamenilor să nu ucidă, pentru a avea parte de pace şi de fericire.
O, Doamne Preabunule, fiecare poruncă a Ta este la fel de dulce şi hrănitoare precum laptele! O, Preaputernice Doamne, păzeşte pe sluga Ta de toate faptele cele rele şi de conştiinţa cea răzbunătoare, ca să Te slăvească şi să Te laude în vecii vecilor. Amin.
CEA DE-A ŞAPTEA PORUNCĂ
Să nu fii desfrânat!
Aceasta înseamnă să nu ai legătură nelegiuită cu o femeie. Cu adevărat, chiar şi animalele sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât mulţi dintre oameni. Căci animalele se împerechează între ele la vremea şi în chipul pe care le-a rânduit Creatorul, iar oamenii nu ştiu nici vremea şi nici chipul acestei legături dintre bărbat şi femeie. Mintea lor este stăpânită de desfrânare şi ei nu fac deosebire între legătura cu femeia legiuită şi cu cea nelegiuită, tot aşa cum omul bolnav nu face deosebirea între sărat şi acru. Pentru aceasta, veţi auzi adesea pe desfrânaţi cum îşi îndreptăţesc păcatul.
Pentru ei, este totuna dacă se află împreună cu soţia lor ori cu alta, la vreme rânduită ori nerânduită. Totuna.
54
Cam tot la fel se întâmplă cu omul care are febră şi pune pe limbă, pe rând, sare, apoi piper, apoi zahăr. Acesta spune că gustul e la fel, deşi sunt condimente diferite.
Nu sunt acelaşi lucru, dar, pentru el, au unul şi acelaşi gust. Dacă a trăi legiuit şi nelegiuit ar fi însemnat acelaşi lucru, Dumnezeu nu ar fi poruncit prin Moise poporului lui Israel să nu desfrâneze.
Desfrânarea îl zdrobeşte pe om trupeşte şi sufleteşte. Desfrânaţii, de obicei, îşi încheie viaţa mai înainte de bătrâneţe, plini de răni, de chinuri şi de nebunie. Cele mai înfricoşătoare şi mai grele boli pe care le cunoaşte ştiinţa sunt bolile provenite din desfrânare. Trupul desfrânaţilor devine în boală ca o baltă împuţită de care toţi fug departe, acoperindu-şi nasul cu mare scârbă.
Dacă răul s-ar încheia astfel, ar fi mai puţin înfricoşător. Dar devine şi mai cutremurător gândul că fiii desfrânaţilor moştenesc bolile părinţilor lor: fiii şi fiicele, şi chiar şi nepoţii şi strănepoţii. Într-adevăr, bolile desfrânării sunt pentru oameni ca un bici, la fel cum este filoxera pentru viţa
55
de vie. Din pricina acestor boli, omenirea dă înapoi şi ajunge degenerată mai mult decât din pricina oricăror alte boli.
Imaginea este destul de înfricoşătoare, dacă ne gândim doar la chinurile trupeşti şi la sluţenia trupească, la descompunerea şi putreziciunea trupului din pricina bolilor desfrânării. Însă acest tablou nu este complet, ci la sluţenia trupească se adaugă şi sluţenia sufletească, ca o consecinţă a acestui rău al desfrânării. Din pricina acestui rău se mistuie şi se distrug puterile sufleteşti. Bolnavul îşi pierde ascuţimea şi adâncimea minţii, pe care le avea mai înainte de boală. El se arată fără de minte, de neînţeles, confuz, tăcut şi mereu obosit. Îşi pierde preferinţele pentru orice lucru, îşi pierde caracterul şi se dedă cu uşurinţă oricărei patimi: beţiei, uneltirilor, minciunii, furtului şi oricărui alt chip de răutate. În sufletul lui creşte o ură puternică faţă de tot ce este bun, cinstit, luminos, faţă de rugăciune, de duhovnicie şi de lucrurile dumnezeieşti. El urăşte pe toţi oamenii buni şi se străduieşte cu toată puterea să facă rău, să-i întineze, să-i vatăme, să-i
56
înfiereze, să-i clevetească. Ca un urâtor de oameni, pe drept cuvânt, el este în acelaşi timp şi un urâtor de Dumnezeu. Urăşte toate legile omeneşti şi dumnezeieşti, îi urăşte pe toţi legiuitorii şi păzitorii legilor. Prigoneşte ordinea, rânduiala, binele, caracterul, sfinţenia şi idealul. El se arată ca o adevărată otravă pentru societate, pe care o contaminează în toate chipurile, tot astfel cum o baltă otrăveşte toate cele dimprejurul ei. Şi trupul, şi sufletul lui sunt numai puroi.
Iată, fraţilor, pentru ce Dumnezeu, Care pe toate le cunoaşte dinainte, a dat poruncă împotriva desfrânării, împotriva unei vieţi desfrânate, împotriva trăirii în afara familiei!
Tinerii mai cu seamă ar trebui să se păzească de acest rău ca de un şarpe veninos. Căci acel popor al cărui tineret se dedă la desfrânare şi la o viaţă trupească nelegiuită nu are viitor. Un astfel de popor va avea cu timpul tot mai mulţi oameni cu infirmităţi, cu mintea înapoiată, generaţii slabe şi, în cele din urmă, o naţiune sănătoasă va veni şi-l va supune pe el. Cel care ia aminte la trecutul omenirii şi al popoarelor poate să înveţe din plin
57
ce pedeapsă înfricoşătoare aduce desfrânarea neamurilor şi popoarelor.
în Sfânta Scriptură ne este descrisă distrugerea a două cetăţi, Sodoma şi Gomora, în care nu s-au aflat nici măcar zece oameni drepţi şi curaţi. Pentru aceasta, a slobozit Dumnezeu deasupra acestor două oraşe foc şi pucioasă, fiind înghiţite ca într-un mormânt. În sudul Italiei, se află până astăzi un loc numit Pompei, care altădată a fost o cetate bogată şi plină de desfătare, iar acum nu este decât o înfricoşătoare ruină, în care oamenii vin să vadă ce a mai rămas şi să-şi tulbure sufletul plin de cutremurare. Soarta Pompeiului, pe scurt, a fost aceasta: bogăţia care domnea în cetate, alături de o viaţă de desfrâu cum nu se întâlnise în lume până atunci, a adus pedeapsa lui Dumnezeu pe neaşteptate, într-o zi, din Muntele Vezuviu, aflat în apropiere de Pompei, un vulcan a început să erupă ploaie de foc, cenuşă şi pucioasă şi să acopere cetatea Pompeiului şi pe locuitorii ei, îngropându-le casele, aşa cum un mort ar fi îngropat într-un mormânt uriaş.
Popoarelor sănătoase însă Dumnezeu le dă tot binele şi tot belşugul.
58
Aţi auzit cu toţii că astăzi poporul englez este primul în lume la bogăţie, rânduială, lege şi ştiinţă. De ce a dat Dumnezeu atât de mult bine unui singur popor? Din motivele arătate mai sus. Şi mai cu seamă dintr-un anume motiv: datorită curăţiei şi a sănătăţii morale a tinerilor britanici. Când se recrutează tinerii pentru armată, în Anglia, nu se află, dintr-o sută, mai mult de doi care să fi avut legături nelegiuite cu femei. Iar englezii plâng pentru că s-au aflat şi aceşti doi tineri dintr-o sută şi se străduiesc să nu mai existe printre ei nici unul necurat.2 Aşadar, gândiţi-vă, fraţilor, şi spuneţi-mi cum acest lucru este posibil la alte popoare, apoi cugetaţi ce se petrece cu poporul vostru! Gândiţi-vă singuri şi spuneţi dacă Pronia dumnezeiască lucrează nedrept atunci când unui popor mai curat din punct de vedere moral decât alte popoare îi dă mai multă sănătate, pace, bogăţie şi fericire. Fie ca Domnul cel Atotputernic să vă ajute, fraţilor, să vă feriţi de calea alunecoasă şi primejdioasă a desfrânării! Fie ca îngerul păzitor să
2 Autorul se referă la perioada interbelică (n.tr.)■
59
păzească în pace şi cu dragoste casa voastră!
Fie ca Maica lui Dumnezeu să insufle fiilor şi fiicelor voastre dumnezeiasca feciorie, ca trupurile şi sufletele lor să fie neîntinate de păcat, curate şi luminoase, pentru ca Duhul Sfânt să poată cu adevărat să aducă roadă întru toate cele dumnezeieşti! Amin.
CEA DE-A OPTA PORUNCĂ
Să nu furi!
Aceasta înseamnă să nu aduci întristare fratelui tău nearătând respect faţă de averea lui. Să nu faci precum vulpile ori şoarecii dacă te consideri mai presus decât aceste animale. Vulpea fură neştiind ea de legile împotriva hoţiei. Iar şoarecele roade din hambar neştiind că aduce pagubă cuiva. Şi vulpea, şi şoarecele îşi cunosc doar interesul propriu, nefiind conştienţi de păgubirea adusă celuilalt. Acestora nu le-a fost dat să cunoască, însă ţie ţi-a fost dat. Pentru aceasta, ţie nu ţi se iartă una ca aceasta, aşa cum li se iartă vulpii şi şoarecelui. Interesul tău trebuie să ţină seama mereu de Lege, şi acest interes nu trebuie să-l păgubească pe fratele tău.
61
Fraţilor, doar cei neştiutori merg să fure, cei care nu cunosc două lucruri de bază în această viaţă: primul lucru e că omul nu poate fura ceva fără a fi vădit, şi celălalt că acel om nu se poate folosi de cele furate. Cum aşa?, întreabă mulţi şi se minunează cei neştiutori.
Iată cum: acest Univers este plin de ochi care observă totul, tot astfel cum prunii, primăvara, sunt acoperiţi de flori albe. Oamenii văd şi simt doar o mică parte a privirilor aţintite asupra lor. La fel cum o furnică, în ţărână, nu simte ochii turmelor care pasc deasupra ei, şi nici ochii oamenilor care o privesc, la fel şi oamenii: nu simt nenumăraţii ochi al făpturilor de Sus care-i privesc în fiecare clipă a vieţii lor. Soarele este primul dintre acei mulţi ochi, la fel şi stelele. În afară de soare şi de stele, sunt milioane şi milioane de duhuri cu mulţi ochi, care neîncetat privesc ce se întâmplă pe fiecare centimetru de pe pământ. Astfel, cum poate să fure cineva şi să nu fie văzut? Cum se poate ca o astfel de faptă să nu iasă la iveală? Tu nu poţi să-ţi bagi mâna în buzunarul propriu, căci ai milioane de martori.
62
Cu atât mai puţin să-ţi bagi mâna în alt buzunar şi să nu fii văzut de milioanele de puteri de Sus. Prin urmare, cel ce ştie aceasta poate mărturisi că omul nu are cum să fure fără a fi văzut şi vădit.
Asta pe de o parte. Mai mult: omul nu poate folosi cele furate. Căci cum poate fi folosit ceva când este văzut de atâţia ochi şi când el poate fi vădit? Iar când va fi vădit, atunci va fi ruşinat şi-i va rămâne numele de hoţ până la moarte printre vecinii şi cunoscuţii săi.
Există mii de chipuri prin care puterile cereşti îi vădesc pe hoţi. Pe malul unui râu trăiau doi pescari cu familiile lor. Unul avea mulţi copii, iar celălalt nu avea copii. Amândoi, în fiecare seară, îşi aruncau mrejele în râu şi mergeau să se culce. După o oarecare vreme, s-a vădit că în plasa celui ce avea o familie numeroasă nu se aflau mai mult de doi-trei peşti, în vreme ce în plasa celui fără copii se aflau peşti din belşug, încât acesta îi alegea, dându-i o parte şi vecinului său. Aceasta s-a petrecut vreme îndelungată, timp de aproape un an. Astfel, unul a devenit bogat vânzând peşte, în timp ce
63
celălalt pescar nici măcar nu putea să aducă hrană suficientă la casa lui.
ce ar putea fi? se întreba pescarul sărac.
S-a întâmplat însă ca într-o noapte, pe când dormea, să i se descopere adevărul în vis. A venit la el cineva ca un înger al lui Dumnezeu şi i-a spus: „Scoală-te degrabă, du-te la râu şi vei vedea de ce eşti sărac. Dar să te stăpâneşti şi să stai liniştit.” S-a sculat pescarul din patul său, s-a închinat şi a mers la râu. Acolo a văzut cum vecinul său muta peştii din plasa lui în propria sa plasă. Văzând aceasta, sărmanului pescar îi clocotea sângele în cap de mânie. S-a stăpânit însă, amintindu-şi de vis, şi şi-a înfrânat mânia, rămânând rece la cele văzute. I-a spus pescarului hoţ:
vecine, aş putea să te ajut ca să nu te mai chinui singur?
La aceste vorbe, acela a înmărmurit de frică. Iar când şi-a venit întru sine, a căzut înaintea vecinului său şi i-a spus:
cu adevărat, Dumnezeu ţi-a descoperit fapta mea! Vai mie, celui nedrept! Şi i-a dat pescarului sărac jumătate din întreaga lui avere, ca să
64
nu-l vădească oamenilor şi să-l ducă la tribunal pentru a fi judecat.
Într-un oraş din Arabia, neguţătorea un comerciant nedrept, pe nume Ismail. Acesta, atunci când cântărea muşteriilor săi marfa, fie şi cu câteva grame şi tot îi fura pe ei. Iar bogăţia i s-a înmulţit nespus de mult. Copiii săi erau însă foarte bolnavi, iar el a cheltuit mulţi bani pe doctori şi pe medicamente. Cu toată această cheltuială pentru tămăduirea copiilor, tot nu înceta să-i fure pe clienţii săi. Cu cât mai mult îi fura însă pe clienţi, cu atât copiii lui erau mai bolnavi. Într-o zi, pe când Ismail se afla în prăvălia sa şi era tulburat din pricina copiilor săi bolnavi, i s-a părut că deodată s-a deschis cerul. Şi-a ridicat ochii şi a văzut toate cele de Sus. Şi iată, îngerii stăteau lângă un cântar mare la care cântăreau toate bunătăţile pe care Dumnezeu le împărţea oamenilor. I-a venit rândul şi familiei lui Ismail. Acesta a văzut cum îngerii împărţeau sănătate copiilor săi punându-le în talger mai puţin decât s-ar fi cuvenit să fie la cântar. Mâniindu-se, Ismail a vrut să se ridice împotriva îngerilor, însă, în aceeaşi clipă, unul
65
dintre ei şi-a întors faţa către el şi i-a spus:
măsura e dreaptă, pentru ce te superi? Noi furăm de la copiii tăi atât cât furi tu de la clienţii tăi şi astfel se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu.
Ismail s-a tulburat ca şi cum ar fi fost străpuns de un pumnal. A început să se căiască cu amar pentru greul său păcat. Din acel ceas, nu doar după dreptate măsura el, ci întotdeauna adăuga ceva la cântar. Astfel, copiii lui au început să-şi recapete sănătatea.
Deci iată cum, fraţilor, bunurile furate amintesc mereu omului că ele sunt furate şi nu sunt ale lui.
Un tânăr a furat un ceas şi l-a păstrat vreme de o lună. După o lună de zile, el a întors ceasul celui de la care îl furase, recunoscându-şi fapta. A spus:
ori de câte ori scoteam ceasul din buzunar şi mă uitam la el, îl auzeam că-mi spune: „Nu sunt al tău, eşti un hoţ!”
Domnul Dumnezeu ştie că o asemenea faptă îi face nefericiţi pe doi oameni: şi pe cel care fură, şi pe cel care este păgubit. Şi pentru ca oamenii, fiii Săi, să nu fie nefericiţi, Domnul
66
Cel Preaînţelept a dat această poruncă: Să nu furi!
Îţi mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, pentru această poruncă ce ne este nouă cu adevărat de trebuinţă pentru pacea şi fericirea noastră! Porunceşte, Doamne, ca focul Tău să ardă în mâinile noastre atunci când le întindem pentru a fura. Porunceşte, Doamne, şerpilor Tăi să se încolăcească în jurul picioarelor noastre dacă ele se îndreaptă să fure. Iar înainte de toate Te rugăm pe Tine, Atotputernice, să curăţeşti inima noastră de dorinţa de a fura şi de gândurile hoţiei. Amin.
CEA DE-A NOUA PORUNCĂ
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Aceasta înseamnă să nu fii mincinos nici faţă de tine, nici faţă de altul. Când spui o minciună despre tine, tu însuţi ştii că minţi. Când spui însă o minciună despre altul, celălalt ştie că minţi în privinţa lui.
Când te înalţi pe tine şi te lauzi înaintea oamenilor, aceştia nu ştiu, însă tu însuţi ştii că dai mărturie mincinoasă despre tine. Iar dacă dai această mărturie mincinoasă despre tine în mai multe rânduri, oamenii, cu timpul, se vor încredinţa că eşti un mincinos. Dacă neîncetat spui minciuni despre tine, oamenii vor şti că minţi, iar tu vei începe să fii încredinţat de minciuna ta, astfel încât minciuna va deveni pentru tine un adevăr. Atunci
68
te vei obişnui cu minciuna aşa cum un orb se obişnuieşte cu întunericul.
Când spui minciuni despre un alt om, acela ştie că tu minţi. Şi acesta este un martor împotriva ta. Dar tu ştii că minţi împotriva lui. Atunci tu ai un alt martor împotriva ta însuţi. Iar Dumnezeu este al treilea martor. Aşadar, atunci când dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău, să ştii că ai trei martori împotriva ta: Dumnezeu, aproapele tău şi tu însuţi. Şi să mai ştii, de asemenea, că unul dintre aceşti trei martori te va vădi înaintea întregii lumi.
Iată cum Dumnezeu vădeşte mărturia ta mincinoasă împotriva aproapelui tău:
Într-un sat erau doi vecini: Luca şi Ilie. Luca îl ura pe Ilie, pentru că Ilie era un om mai bun şi cu mai multă rânduială decât Luca, care era beţiv şi leneş. Istovit de ură, Luca a mers la tribunal şi l-a acuzat pe Ilie că a vorbit cuvinte defăimătoare împotriva regelui. Ilie s-a apărat cât a putut, însă, în cele din urmă, s-a întors către Luca şi i-a spus: „Să dea Dumnezeu să se descopere minciuna pe care ai spus-o despre mine!”
69
Tribunalul l-a închis pe Ilie, iar Luca s-a întors la casa sa. Când a ajuns aproape de casă, a auzit ţipete şi vaiete şi tot sângele i-a îngheţat în vene, căci şi-a amintit de blestemul lui Ilie. A intrat în casă şi a văzut un lucru îngrozitor. Tatăl lui, bătrân, căzuse în foc şi se arsese la ochi şi pe întreaga faţă. Când a văzut Luca una ca aceasta, a amuţit şi nu a ştiut ce să mai spună şi nici cum să se mai vaite. Dimineaţa, devreme, s-a dus la tribunal şi a recunoscut că a minţit împotriva lui Ilie. Atunci tribunalul l-a eliberat imediat pe Ilie, iar pe Luca l-a pedepsit pentru mărturie mincinoasă.
în acest chip Luca a fost atins de două pedepse pentru păcat: şi de cea a lui Dumnezeu, şi de cea a oamenilor.
Şi următoarea întâmplare arată cum aproapele tău poate vădi mărturia ta mincinoasă:
La Nisa, trăia odată un măcelar pe nume Anatolie. Pe acesta l-a plătit un bogat, negustor viclean, să depună mărturie mincinoasă împotriva vecinului său, Emil, cum că el, Anatolie, l-a văzut pe Emil atunci când a pus gaz şi a dat foc casei acelui negustor. Anatolie a mers la tribunal şi a depus
70
mărturie, iar Emil a fost condamnat. După ce şi-a ispăşit pedeapsa, Emil s-a jurat că va trăi doar ca să dovedească faptul că Anatolie a depus mărturie mincinoasă. Emil era un om vrednic şi destul de repede a adunat mii de napoleoni. S-a hotărât ca, cu ajutorul acestor napoleoni, să-l silească pe Anatolie să recunoască înaintea tribunalului că a depus mărturie mincinoasă. Mai întâi, Emil a luat legătura cu câţiva oameni care îl cunoşteau pe Anatolie şi a aranjat lucrurile în felul următor: ei l-au chemat pe Anatolie la cină, l-au îmbătat şi i-au spus că au nevoie de un martor la tribunal care să depună mărturie împotriva unui cafegiu, acuzându-l pe acesta că a adăpostit nişte criminali. După ce i-au arătat întreg planul lui Anatolie, au pus pe masă miile de napoleoni şi l-au întrebat dacă ar putea să afle pe cineva potrivit care să meargă la tribunal pentru o astfel de mărturie. Lui Anatolie îi sticleau ochii văzând atâta aur înaintea sa. A hotărât că va lua asupra lui această sarcină de a depune mărturie mincinoasă. Atunci acei oameni şi-au arătat îndoiala lor, cum că el ar fi în stare de aceasta fără să
71
se tulbure şi să se teamă, pentru a putea să susţină cu ardoare cauza la tribunal. Anatolie a mărturisit cu tărie că el este capabil de acest fapt. Ei l-au întrebat dacă a mai făcut vreodată una ca aceasta şi dacă a avut izbândă. Fără să-şi dea seama de cursa întinsă, Anatolie a recunoscut înaintea lor că a mai fost plătit înainte, că a depus mărturie mincinoasă împotriva lui Emil şi că tocmai din această pricină Emil a fost închis. Când au auzit unele ca acestea, acei oameni au mers şi i-au spus lui Emil. A doua zi, Emil a intentat proces şi Anatolie a fost judecat şi condamnat la muncă silnică. Astfel, dreptatea cea nemitarnică a lui Dumnezeu l-a lovit pe Anatolie care a jurat strâmb, şi a redat cinstea şi onoarea lui Emil.
Şi din povestirea următoare veţi vedea cum un martor mincinos şi-a vădit singur fărădelegea sa:
în oraşulFiumi din Italia, locuiau doi tineri care erau foarte buni prieteni, George şi Nicolae. Amândoi erau necăsătoriţi şi amândoi s-a întâmplat să se îndrăgostească de aceeaşi fată, fiica unui meşteşugar sărac, pe nume Paulo Giovanni, tată a şapte
72
fiice necăsătorite. Cea mai mare se numea Flora. Atât George, cât şi Nicolae erau îndrăgostiţi de Flora. George a fost însă mai şiret. I-a cerut Florei să-i încredinţeze prietenia ei şi l-a rugat pe prietenul său ca să le fie naş. Nicolae a fost cuprins atunci de atâta invidie împotriva prietenului său, încât s-a hotărât să împiedice această căsătorie. Într-o dimineaţă, el a început să-l avertizeze pe George ca nu cumva să o ia pe Flora de soţie, căci aceasta, chipurile, ar fi avut legături cu mai mulţi tineri. George s-a tulburat şi a încercat să-l încredinţeze pe Nicolae că nu poate fi adevărat. Atunci Nicolae i-a spus că el însuşi a avut legături nelegiuite cu Flora. George l-a crezut, a mers la casa Florei şi a anunţat că nu se mai căsătoreşte cu ea. Acest lucru s-a auzit în oraş. Mărturia mincinoasă s-a răsfrânt asupra întregii familii a Florei. Surorile ei au început să o batjocorească, iar ea, nemaisuportând, s-a aruncat în mare şi s-a înecat. După un an de zile, Nicolae a mers la biserică în Vinerea Mare şi l-a auzit pe preot cum îi chema pe credincioşi să se împărtăşească. „Să nu se apropie însă, a spus preotul, mincinoşii,
73
hoţii, cei ce au jurat strâmb, cei care au zavistuit pe aproapele lor, ori aceia care au întinat cinstea vreunei fecioare nevinovate! Căci mai bine le este lor să ia în gură foc, decât preacuratul şi nevinovatul Sânge al lui Iisus Hristos.” Nicolae, auzind aceste cuvinte, tremura ca varga. Îndată după slujbă, el i-a cerut preotului să-l mărturisească, ceea ce s-a şi întâmplat. Nicolae i-a mărturisit totul şi l-a întrebat ce să facă ca să scape de mustrările de conştiinţă, care îl chinuiau precum o leoaică înfometată. Preotul i-a aşezat înainte felurite chipuri de fapte, însă, mai întâi de toate, pocăinţa. I-a mai spus că, dacă se ruşinează cu adevărat de păcatul său şi nu se teme de chinuri, ar trebui să-şi mărturisească fapta deschis, direct la ziar. Întreaga noapte Nicolae nu a dormit, încercând să-şi adune tot curajul pentru a face acest lucru. Dimineaţa, el a scris toate câte a făcut, cum a întinat cinstea meşteşugarului şi cum a minţit faţă de prietenul său George. La sfârşit a adăugat: „Nu vreau să merg la tribunal, căci tribunalul nu mă va osândi la moarte, iar eu sunt vrednic de moarte. De aceea, mă voi osândi
74
eu însumi la moarte.” Şi în ziua următoare s-a spânzurat.
O, Dumnezeule Preadrepte, cât de nefericiţi sunt oamenii care nu ascultă de sfânta Ta poruncă şi nu-şi înfrânează cu lanţuri de fier inima şi limba lor păcătoasă! Ajută-mă pe mine, păcătosul, o, Doamne, ca să nu păcătuiesc niciodată faţă de adevăr! Luminează-mă pe mine cu adevărul Tău, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, şi arde întreaga minciună care se află în inima mea, tot astfel cum grădinarul arde cuibul omizilor din livada sa. Amin.
CEA DE-A ZECEA PORUNCĂ
Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!
Aceasta înseamnă că, de îndată ce ai poftit, ai căzut în păcat, întrebarea este: vrei să scapi repede de această cădere care te-a împins la vale, de poftă, ori vrei să te afunzi şi mai adânc în păcat?
Pofta este sămânţa păcatului. Fapta păcătoasă este secerişul seminţei semănate şi crescute. Ia seama la deosebirea dintre această a zecea poruncă a lui Dumnezeu şi cele nouă porunci de mai-nainte. În celelalte nouă porunci Dumnezeu te previne asupra
76
faptelor păcătoase, începând de la secerişul păcatelor. Însă, prin această a zecea poruncă, Dumnezeu te pogoară la rădăcina păcatului şi a nelegiuirii şi te previne să nu păcătuieşti nici prin poftele tale. Astfel, porunca este un pod între Legea veche şi Legea nouă ale lui Dumnezeu, între prima Lege dată de Dumnezeu prin Moise şi cea de-a doua Lege dată de Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos. Căci, dacă vei citi Noul Testament, vei vedea că Hristos nu mai porunceşte oamenilor să nu ucidă cu mâna şi să nu mai desfrâneze cu trupul, să nu mai întindă mâna să fure, şi să nu mai mintă cu limba, ci El Se pogoară şi mai adânc în sufletul oamenilor şi porunceşte să nu se mai ucidă nici cu gândul, şi să nu se mai desfrâneze nici cu pofta, şi să nu mai fure nici cu cugetul, şi să nu mai mintă nici prin tăcerea lor. Astfel, această a zecea poruncă face trecerea spre Legea lui Hristos, care este mai duhovnicească, mai înaltă şi mai de preţ decât Legea lui Moise.
Să nu pofteşti nimic din ceea ce aparţine aproapelui tău. Căci dacă ai poftit, deja ai semănat sămânţa răului în inimă, şi sămânţa va cădea şi
77
va creşte şi se va înălţa şi se va maturiza şi va împinge mâinile tale către păcat şi picioarele tale, şi ochii tăi, şi limba ta, şi întreg trupul tău. Căci trupul este, fraţilor, organ împlinitor al sufletului. Trupul împlineşte pe rând ceea ce îi porunceşte sufletul. Ceea ce sufletul doreşte, trupul duce la îndeplinire; iar ceea ce sufletul nu doreşte, trupul nu împlineşte.
Care este, fraţilor, planta care creşte cel mai degrabă? Oare nu feriga? Cu adevărat aceasta! Pofta care a fost semănată în inima omului creşte mai repede decât feriga. Astăzi ea creşte foarte puţin, mâine deja este de două ori mai mare, poimâine de patru ori, iar răspoimâine de şaisprezece ori şi aşa mai departe. Dacă astăzi pofteşti casa aproapelui tău, mâine deja vei croi planul cum să i-o iei; răspoimâine i-o vei răpi sau îi vei da foc. Dacă astăzi te uiţi cu poftă la femeia lui, mâine te vei gândi cum să i-o răpeşti aproapelui tău; poimâine vei intra într-o relaţie nelegiuită cu ea, iar răspoimâine vei căuta împreună cu aceasta cum să faci planul ca să-l ucizi pe aproapele tău şi să-i iei cu totul femeia.
78
Dacă astăzi ai poftit boul aproapelui tău, mâine deja vei pofti îndoit, iar poimâine împătrit şi răspoimâine îi vei fura boul. Iar dacă el, pentru boul furat, te va duce la tribunal, atunci te vei apăra şi vei jura că este boul tău. Şi astfel, din poftele păcătoase cresc şi se înalţă toate faptele păcătoase. Ia seama să nu încalci această a zecea poruncă, căci astfel le vei încălca şi pe celelalte nouă.
Ascultă sfatul meu: străduieşte-te să împlineşti această ultimă poruncă a lui Dumnezeu, ca să-ţi fie mai uşor să le împlineşti pe toate celelalte. Şi crede-mă că aceluia a cărui inimă este plină de pofte rele mult i s-a întunecat sufletul şi nu mai e în stare să creadă în Domnul Dumnezeu, să lucreze în zilele rânduite şi să cinstească ziua duminicii şi pe părinţii săi. Cu adevărat, aşa se petrece şi cu toate celelalte porunci: dacă am încălcat una, le vom încălca pe toate celelalte.
Un om drept, pe nume Lovro, şi-a părăsit satul şi s-a însingurat într-un munte unde trăia liniştit. El se străduia să-şi smulgă din inimă toate poftele, în afară de dorul după Dumnezeu şi de împărăţia Lui. Şi în câţiva ani a
79
ajuns Lovro să cugete doar la Dumnezeu, să se roage şi să postească. Când s-a întors în sat, toţi sătenii se minunau de sfinţenia lui Lovro şi toţi îl cinsteau ca pe un drept al lui Dumnezeu. Locuia în acelaşi sat un cunoscut al lui Lovro pe nume Tadeu, care îl invidia pe el. Acesta le-a spus sătenilor că şi el ar putea să fie la fel ca Lovro. Şi s-a însingurat Tadeu în munte, dedându-se pe sine nevoinţelor. După o lună de zile însă Tadeu s-a întors în satul său. Iar când sătenii l-au întrebat ce a lucrat el vreme de o lună de zile, a răspuns:
am ucis, am furat, am minţit, am căutat să fiu lăudat de oameni, am desfrânat, am aprins case într-un cuvânt, am făcut toate nelegiuirile.
când s-a întâmplat aceasta, dacă ai fost singur acolo?
da, am fost singur cu trupul, însă cu sufletul şi cu inima am fost în lume neîncetat şi ce nu puteam să fac cu mâinile şi cu picioarele şi cu limba şi cu trupul meu, am împlinit cu sufletul şi cu inima.
Astfel, fraţilor, omul poate să păcătuiască chiar şi când este despărţit de oameni şi trăieşte în singurătate. Căci,
80
chiar dacă un om rău lasă lumea, nu-l părăsesc pe el poftele păcătoase din suflet şi gândurile necurate.
De aceea, fraţilor, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să împlinim şi această ultimă poruncă a Lui, şi astfel vom fi pregătiţi să auzim şi să înţelegem şi să primim Noul Testament al lui Dumnezeu, adică Legea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, Doamne Cel mare şi înfricoşător, Cel mare în faptele Tale, dar înfricoşător în dreptatea Ta cea de necuprins cu mintea! Dăruieşte-ne nouă din puterea Ta, din înţelepciunea Ta şi din voia Ta cea bună, ca să urmăm şi această mare şi sfântă poruncă a Ta. Înăbuşă, Dumnezeule, orice poftă păcătoasă din inimile noastre, înainte să înceapă să crească şi să ne sugrume.
O, Stăpâne al întregii lumi, umple sufletele şi trupurile noastre cu puterea Ta, căci prin puterea noastră noi nu putem face nimic; cu înţelepciunea Ta, căci înţelepciunea noastră este nesăbuinţă şi întuneric; şi cu voia Ta, căci voia noastră este întotdeauna atrasă către rău fără de Tine. Apropie-Te de noi, ca să venim şi noi lângă
81
Tine. Pleacă-Te către noi, ca noi să ne înălţăm către Tine.
Sădeşte, Doamne, Legea Ta cea sfântă şi în inimile noastre; sădeşte-o, altoieşte-o şi fă-o să răsară, să înflorească şi să rodească. Căci dacă ne laşi pe noi singuri cu Legea Ta, noi nu vom putea să împlinim această Lege. Slavă Ţie, singurul Dumnezeu şi cinstire lui Moise, alesul şi prorocul Tău, prin care odinioară ne-ai dat nouă această Lege limpede şi plină de putere!
Ajută-ne nouă, Doamne, ca să ne deprindem pe de-a-ntregul cu această Lege a Ta dintâi, ca prin ea să ne pregătim pentru marea şi preaslăvita Lege a Fiului Tău Cel Unul-Născut, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tine şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh fie veşnica slavă şi mărire, slavoslovie şi închinăciune, din neam în neam, din veac în veac, până la sfârşitul lumii, până la Înfricoşătoarea Judecată şi despărţire a păcătoşilor nepocăiţi de drepţii care au pătimit, până la biruinţa asupra Satanei, până la zdrobirea împărăţiei lui şi până la strălucirea veşnicei Tale împărăţii, asupra tuturor împărăţiilor cunoscute de ochiul şi de cugetul omenesc. Amin.
82
PARTEA A II-A PIRAMIDA RAIULUI
INTRODUCERE
În timpurile străvechi, faraonii egipteni înălţau piramide din piatră. Unele erau înalte de cincizeci, de o sută şi chiar de peste o sută de metri. Există şi piramide de două ori mai înalte decât Biserica Sfânta Sofia de la Constantinopol, cea mai măreaţă biserică a Răsăritului Ortodox. Într-adevăr, aceasta este o taină: de ce oare faraonii înălţau asemenea piramide gigantice în vechiul Egipt politeist? O taină greu de dezlegat.
După toate probabilităţile, faraonii înălţau aceste structuri de piatră gigantice gândind la nemurirea lor. Ei visau la nemurirea trupului, înţelegându-se de aici şi nemurirea sufletului. Alte motive ale înălţării piramidelor ar mai putea fi slava deşartă şi o rivalitate reciprocă existentă între
85
faraoni. Fiecare dintre aceştia a dorit să se înveşnicească pe sine printr-un astfel de monument, care s-ar fi împotrivit vremurilor şi ar fi dăinuit atât cât ţine pământul. În Cartea egipteană a morţilor există o profeţie referitoare la judecata zeului Osiris şi la nemurirea omului, însă tâlcuirea ei se poate face în nenumărate feluri, fiind destul de ambiguă. Această credinţă din vechiul Egipt despre nemurirea omului este prezentă în creştinism ca o realitate de netăgăduit. Doar în concepţia creştină însă credinţa în nemurire este curăţită de toate rătăcirile faraonice, despărţită de toate viziunile păgâne, de ideile pline de fantezie şi de arbitrariu. Conceptul de nemurire, în epoca creştină, se întemeiază pe existenţa Unicului Dumnezeu Cel viu şi este legat de jertfa mântuitoare a lui Hristos, de învierea Sa şi de biruinţa Lui asupra morţii.
Şi creştinismul i-a determinat pe oameni să-şi zidească piramide. Şi nu doar pe regi şi pe oamenii vestiţi, ci şi pe toţi cei care cred în Hristos şi-I urmează Lui, căci toţi creştinii, după cuvintele Văzătorului în Taină, sunt chemaţi să fie împăraţi: Şi ne-a făcut pe noi
86
împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său (Apoc. 1, 6).
În conformitate cu aceasta, datoria de onoare a fiecărui creştin este de a înălţa o piramidă pentru sine însuşi. Prin urmare, câţi creştini sunt în lume, tot atâtea piramide ar trebui să existe. Aceste piramide creştine trebuie să fie mult mai grandioase decât piramidele faraonilor. Însă ele nu pot să fie măsurate în metri obişnuiţi. Ele se înalţă mai mult decât soarele şi luna şi mai mult decât întregul univers material. Ele se înalţă către cer şi doar de acolo sunt vizibile în întreaga lor splendoare şi frumuseţe. Nu se tem nici de vremuri, nici de ploi, nici de vânt, nici de îngheţ, nici de bombe, nici de grenade, nici de vreo forţă distrugătoare. Întreaga lume este neputincioasă înaintea acestor piramide creştine. Ele rămân în afara oricărei distrugeri şi în afara morţii. Lor le este garantată nemurirea în lume, unde numele morţii nu se pomeneşte şi boldul morţii nu se simte.
Şi toate acestea pentru că sunt piramide duhovniceşti, deşi sunt mai reale decât orice realitate fizică. Ele sunt întemeiate pe un fundament duhovnicesc,
87
construite în duh, înfrumuseţate în duh, întărite în duh şi hărăzite împărăţiei duhovniceşti. Trebuinţa acestor piramide şi planul construirii au fost arătate de către însuşi Domnul Iisus Hristos, iar constructori trebuie să fie toţi creştinii însufleţiţi de Atotputernicul Duh Sfânt pururea lucrător.
O astfel de piramidă are nouă nivele, începând de la temelie, iar al zecelea nivel este turnul bucuriei, cu care însuşi Domnul încununează întreaga zidire. Fiecare nivel se distinge printr-o serie de lucruri deosebite faţă de celelalte niveluri. Nivelurile superioare se sprijină pe cele de sub ele, aşa cum se întâmplă şi la construcţiile obişnuite de pe pământ. Toţi iau aminte la frumuseţea zidirii, iar privirile nu se mai pot dezlipi de la ea.
După cum este cunoscut, faraonii şi-au construit piramidele pe nisip, aducând piatră de la mare distanţă. Piramidele creştine, piramidele Raiului, îşi au însă temelia pe piatra cea tare, iar această piatră este Hristos, despre Care marele apostol spune astfel:
Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
88
zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh (Efes. 2,19-22).
Prin urmare, haideţi să examinăm cu atenţie planul minunat al piramidei Raiului, studiindu-l nivel cu nivel.
PRIMUL NIVEL
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor
Pe malul puţin înalt al Lacului Ghenizaret stătea dumnezeiescul Ziditor aşezat pe iarba verde. Şi a început să schiţeze planuri pentru noua zidire. Cu toate acestea, El nu le-a schiţat pe un pergament şi nici nu le-a desenat cu un creion pe hârtie, ci prin cuvinte puternice le-a imprimat în sufletele ucenicilor Săi şi ale poporului, ca printr-un diamant într-un material de ceară. Primele cuvinte ale Lui arată cu ce se începe zidirea piramidei Raiului şi cum se clădeşte primul nivel.
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor
Doar aceste cuvinte au fost pronunţate de Ziditorul cel dumnezeiesc despre
91
întâia zidire, cel mai mare şi cel mai durabil nivel, fundamentul, care trebuie să susţină întregul edificiu. O, creştine, aceste cuvinte îţi sunt îndeajuns dacă vrei, cu sinceritate, să înalţi dumnezeiasca piramidă care te va bucura în Raiul cel veşnic! Tu ştii că, cu cât fundamentul unei zidiri este mai adânc înfipt în pământ, cu atât aceasta este mai trainică. Sărăcia noastră omenească este adâncă şi tainică, atât de adâncă şi de tainică, încât mulţi nu-i dau de capăt. Şi ferice de aceia care se afundă întru cele mai de jos ale ei!
Sărăcia omului este un dar primit din afară, o stare reală a omului, care are nevoie să fie conştientizată. La aceasta se ajunge prin ispitirea de sine. Cine poate să o facă, acela va ajunge la înţelegerea întreitei sărăcii:
1. Sărăcia din punct de vedere al cunoştinţei sale.
2. Sărăcia din punct de vedere al bunătăţii sale.
3. Sărăcia din punct de vedere al faptelor sale.
Sărăcia este cea mai înaltă treaptă a nevoinţei. Atunci când omul cugetă la posibilităţile minţii sale sau la calităţile sale morale, ori la faptele sale, el
92
se încredinţează întotdeauna de marea lui sărăcie, de smerenia sa.
Dacă omul ar vrea să-şi cunoască soarta, ar trebui să înţeleagă cine este el, de unde este şi ce se cuvine să împlinească, cum să-şi împletească ţesătura acestei vieţi. Însă el vede, chiar dacă ar fi cel mai mare savant, că toată ştiinţa lui în legătură cu sine este ignoranţă, asemenea unei picături de apă faţă de o mare adâncă. El ar vrea să depăşească în bunătate toate celelalte fiinţe din lume, însă vede că la fiecare pas cade în băltoaca răului şi a cruzimii. El a vrut întotdeauna să facă cele mai mari şi mai grandioase fapte, însă constată că fără ajutor din afară nu poate să facă nimic. În acest chip, în ceea ce-l priveşte, omul se convinge de neputinţa şi de nimicnicia sa. Alţi oameni nu-i pot ajuta lui, căci şi aceştia sunt la fel de slabi ca şi el, după cuvintele poetului:
„Toate gândurile lor adunate unul câte unul nimic altceva nu par a fi decât o rătăcire necontenită prin întuneric…
o privire stinsă prin tenebre.”3
3Petar Njegos (1813-1851), principe şi episcop al Muntenegrului, autor al unui poem filosofic de factură romantică, Luca mikrokozma raza microcosmosului şi al epopeii naţionale Gorskivenac cununa munţilor. Versurile fac parte din primul poem (n.tr.).
93
Atunci omul se întoarce către Ziditorul său, cade la pământ înaintea Lui, se predă voii Lui şi suspină după ajutor. O asemenea conştientizare a neputinţei şi înţelegere deplină a nimicniciei sale se numeşte sărăcia duhului. Iar sărăcia duhului se împotriveşte înălţării duhului. Înălţarea cu duhul este mult mai rea decât sărăcia duhului. A conştientiza şi a simţi sărăcia reprezintă mult mai mult decât lipsa mândriei. Căci înălţarea cu duhul nu este doar neştiinţă, ci şi prostie. Înălţarea de sine este mama tuturor lucrurilor rele şi a tuturor faptelor rele ale omului. A te cunoaşte pe tine înseamnă a-ţi putea vedea propria neputinţă şi nimicnicie, a ajunge la frângerea inimii şi, în cele din urmă, a striga la Dumnezeu după milostivire şi a-I cere ajutorul. Frângerea inimii ori smerenia care se naşte dintr-o dreaptă înţelegere a neputinţei este temelia tuturor virtuţilor, fundamentul vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Este baza piramidei Raiului. Smerenia este poarta către Dumnezeu. Într-o zi, un
94
duh rău, certat de către Sfântul Macarie, în cele din urmă a exclamat: „Toate le pot, Macarie, aşa cum le poţi şi tu, însă doar într-un lucru mă biruieşti: întru smerenie!” Despre smerenie cineva a spus: „Aceasta nu are limbă pentru a vorbi de rău pe alţii, nu are privire pentru a vedea răul altuia, nu are urechi ca să asculte vorbirea de rău a altora.” Cine a înţeles că în nimicnicia sa nu poate face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu, acela a aşezat fundament trainic piramidei Raiului. Fără Mine nu puteţi face nimic, a spus Domnul. La fiecare pas, de dimineaţă până seara, un om înţelept conştientizează adevărul acestor cuvinte. Şi conştientizarea aceasta îl face pe el mare înaintea lui Dumnezeu.
Când un om se izbăveşte de duhul înălţării de sine, atunci în sufletul lui se aşterne pacea Duhului Sfânt. Iar când Duhul Sfânt Se aşază în suflet, atunci El începe să zidească acolo piramida Raiului, după înţelepciunea şi după voia Sa, însă împreună cu omul. O, dreptcredinciosule, principalul lucru este ca tu să nu împiedici Duhul lui Dumnezeu să Se sălăşluiască întru tine şi să zidească! Pentru aceasta este
95
nevoie, creştine, să dispreţuieşti tot ceea ce este întru tine şi de la tine, iar nu de la Dumnezeu, indiferent unde s-ar afla: fie în în minte, fie în simţiri, fie întru dorinţe. Bernard de Clairvaux a spus: „Cel ce a dobândit cunoaşterea adevărata cunoaştere de sine devine demn de dispreţuit în propriii săi ochi.”
Nu spune plin de mândrie: de ce trebuie doar pe mine să mă umilesc şi să mă dispreţuiesc? Nimeni nu cere de la tine umilinţa, ci doar să te recunoşti umil. Nimeni nu cere de la tine să te dispreţuieşti, ci doar să-ţi recunoşti nimicnicia. Şi când ţi-o vei recunoaşte şi o vei mărturisi, doar atunci vei avea putinţa să aşezi prima piatră la temelia clădirii duhovniceşti a sufletului tău. După aceasta, poţi să construieşti pe de-a-ntregul primul nivel al piramidei Raiului, care va fi tare ca fierul.
CEL DE-AL DOILEA NIVEL
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia
Când ai aşezat cu nădejde primul nivel, atunci, creştine, grăbeşte-te să-l aşezi şi pe cel de-al doilea. Primul nivel nu bucură privirea cu frumuseţea sa, după cum nici fierul nu atrage privirea, ci el doar întăreşte şi conferă stabilitate, ca şi fierul care se foloseşte la construcţia unei clădiri. Primul nivel este deasupra pământului, dar aproape că nu se vede, ca orice fundament. Smerenia nu ţine de virtuţile cele strălucitoare. Primul nivel e alcătuit din gândurile despre nimicnicia personală şi din simţirea neputinţei şi a nimicniciei tale.
Cel de-al doilea nivel este alcătuit din lacrimi.
97
Fericiţi cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia.
Lacrimile sunt un material minunat! Pe cât de gingaş, pe atât de plin de nădejde. Acestea strălucesc ca piatra de opal. Şi, cu adevărat, întreg nivelul al doilea, nivelul lacrimilor, pare a fi zidit din această piatră preţioasă de opal.
La cel care se înalţă cu duhul nu există lacrimi. Acesta se laudă că nu plânge niciodată, nici nu se va plânge de ceva. El nu înţelege că aceasta înseamnă slăbiciune, iar nu putere. Din ochii lui picură foc uscat care aprinde inima oamenilor. Înălţarea duhului creşte peste cel mai subţire strat de pământ de deasupra pietrei. Astfel, puterea se tăinuieşte tot mai adânc. Frângerea inimii înaintea Domnului seamănă însă cu arătura adâncă, ca atunci când se sapă pământul reavăn. Duhul zdrobit ori smerit plânge. Sufletul omului este mereu plin de lacrimi, iar despre aceasta mărturisesc ochii lui. Unul dintre dascălii Ortodoxiei vorbea despre două botezuri: botezul cu apă şi botezul lacrimilor. Un alt dascăl repeta: „Să plângi ziua şi noaptea şi nu te vei mai sătura
98
de plâns.” Ai puteacrede că lacrimile sunt un semn de slăbiciune. Să nu crezi astfel! Primii creştini, care au plâns mai mult decât toţi, cu cântări mergeau către moarte. „Lacrimile sunt untdelemnul ochilor”, spunea Sfântul Antonie cel Mare. Cele mai mari păcătoase: Maria Egipteanca, Taisia şi Pelaghia şi-au spălat sufletele cu lacrimi şi au devenit sfinte. Tot astfel şi mii de alţi sfinţi. Şi voi puteţi face la fel, creştinilor. Este cunoscut faptul că pentru râs trebuie să ne căim, însă fie şi pentru o singură lacrimă, niciodată. Vai vouă, celor ce astăzi rădeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui! (Lc. 6, 25). Acestea sunt cuvintele sfinte din preasfânta gură. Nicicând din seminţele lacrimilor nu s-a înălţat răul, dar din seminţele râsului cu adevărat a crescut mult rău.
Cu toate acestea, nu toate lacrimile sunt lacrimi evanghelice. Pentru zidirea piramidei Raiului nu e nevoie de lacrimile mâniei aprinse ori de lacrimile pentru pierderea sau neprimirea de bogăţii pământeşti.
Lacrimile evanghelice sunt acelea care curg din inima înfrântă şi plină de pocăinţă.
99
Lacrimile evanghelice sunt acelea care se întristează pentru Raiul pierdut.
Lacrimile evanghelice sunt acelea care se amestecă cu lacrimile copiilor şi ale celor care pătimesc.
Lacrimile evanghelice sunt acelea care spală vătămarea pe care noi am adus-o Iubirii cereşti. Aşa cum apare rouă atunci când aerul rece se întâlneşte cu cel cald, tot astfel şi lacrimile curg firesc şi uşor din ochii omului care s-a întâlnit cu căldura iubirii Părintelui ceresc. Lacrimile mele s-au făcut pentru mine pâine ziua şi noaptea (Ps. 41, 4), recunoaşte împăratul David, care s-a pocăit atunci când inima lui rece s-a întâlnit cu căldura Soarelui duhovnicesc.
Aceia care nu plâng niciodată nu vor simţi mângâierea. Doar copilul care plânge va fi mângâiat de mama sa.
Nu în zadar această lume se numeşte „valea plângerii”. Domnul însuşi, atunci când a venit în lumea noastră, a vărsat lacrimi. Omule, înaintea ta stă doar alegerea între a plânge şi a te jelui, nu cea între a plânge şi a nu plânge. Omul fie va plânge într-o deznădejde fără margini înaintea unui ţel
100
de nirvana oarbă şi surdă, fie se va tângui înaintea Mângâietorului Celui Viu. Dacă vei plânge înaintea Mângâietorului Celui Viu, vei primi mângâiere. Domnul însuţi îţi va fi mângâiere. Şi în liniştea inimii tale, a sufletului mângâiat, El însuşi va zidi mai departe piramida Raiului tău.
CEL DE-AL TREILEA NIVEL
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul
Prin urmare, cel de-al treilea nivel al piramidei Raiului este zidit de blândeţe. Blândeţea este fiica smereniei şi nepoata lacrimilor. Cei mai mari sfinţi din vechime, Samuel, Ioan Botezătorul şi Fecioara Maria s-au rugat cu lacrimi Domnului. Iar blândeţea este o virtute plânsă şi rugată. De aceea la sfinţii amintiţi mai sus blândeţea este nedespărţită de lacrimile din inimă. Blândeţea este situată pe cel de-al treilea loc, căci cel de-al treilea nivel se zideşte după primul şi al doilea. Căci aşa cum norii varsă ploaia, iar după aceasta se lasă liniştea şi pacea, tot astfel şi blândeţea vine după plâns.
102
Blândeţea, ca virtute, o întâlnim şi în vremurile vetero-testamentare. De pildă, se spune că Moise era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ (Num. 12, 3). Tot astfel se spune şi despre blândeţea protopărintelui Iacob şi a împăratului David. (Adu-Ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţile lui) (Ps. 131,1). Însă abia de la blândeţea lui Hristos intră ea în categoria virtuţilor trebuincioase pentru creşterea sufletului omenesc. Căci Eu sunt blând, spune despre Sine Fiul lui Dumnezeu. Şi ceea ce este El aceea trebuie să fie şi urmaşii Lui. Blândeţea este prima virtute a lui Hristos, la care au luat aminte oamenii. Iată Mielul lui Dumnezeu!, a exclamat Sfântul Ioan înaintemergătorul văzându-L pe Mesia pe malul Iordanului. Unii stăruiau ca El să înceapă îndată să predice, ca şi Ioan să audă cuvintele Lui şi să se boteze. Dar Iisus nu S-a grăbit, ci a păşit blând, ocolindu-i pe aceştia ca un miel, care de nimic nu se atinge şi nu supără cu ceva. A păşit precum un mieluşel, ocolindu-i pe toţi, şi S-a ferit de orice atingere.
Blândeţea se arată înainte de orice şi nu năzuieşte să ocupe primele rânduri.
103
Aceasta izvorăşte din predarea pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel blând ştie că Ziditorul îi aşază pe oameni acolo unde El vrea şi este gata să se supună voii lui Dumnezeu, atât în primele rânduri, cât şi în cele din urmă. Pentru el, nu este important unde îl aşază Domnul, ci important e să împlinească voia lui Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Cel blând ştie că şi în ultimul rând fiind, dacă împlineşte voia lui Dumnezeu, va dobândi o cunună mai slăvită decât aceia care se află în primele rânduri şi care săvârşesc voia proprie.
Blândeţea mai înseamnă să nu obijduieşti pe nimeni şi să porţi cu răbdare obidele altora. Cu adevărat, Mielul este chipul blândeţii. Închipuiţi-vi-L pe Hristos legat odinioară înaintea judecătorilor: cum strigau, cum îl blestemau, cum îl scuipau, cum îi rupeau hainele de pe El, iar El stătea tăcut ca un Miel fără de glas. Pacea adâncă din sufletul Lui era asemenea unei linişti senine deasupra mării învolburate. Această linişte era atât de minunată, încât Apostolul o recomandă creştinilor spunând: însumi eu, Pavel, vă îndemn prin blândeţea şi îngăduinţa lui Hristos (II Cor. 10,1).
104
Apostolii s-au asemănat întru blândeţe învăţătorului lor. El le-a poruncit să fie precum mieii înconjuraţi de o haită de lupi, adică le-a poruncit să fie blânzi în mijlocul celor mândri şi răbdători printre cei răzbunători. El i-a învăţat să fie răbdători precum doicile care alăptează şi care suferă toate chinurile cu răbdare (vezi I Tes. 2, 7). Câţiva creştini au venit la un sfânt şi s-au minunat cum acest om al lui Dumnezeu suporta blestemele unui cioban, care ţipa lângă chilia lui. Iar el la toate acestea răspundea: „Prin aceasta eu mă învăţ să rabd răul. Cum aş putea să suport mai mult rău, dacă aceasta trece?”…
Un alt bătrân era mereu păgubit de către un vecin care îi slujea lui. Ori de câte ori venea la stareţul care se liniştea, în permanenţă lua câte ceva. Stareţul observa toate acestea, însă nu-i spunea niciodată nimic. Când a venit însă ceasul cel de pe urmă al stareţului şi toţi vecinii s-au adunat în jurul patului de moarte, el a sărutat mâinile slugii sale cu aceste cuvinte: „Acestor mâini le datorez eu faptul că acum voi merge în împărăţia cerurilor!”
105
O, voi cei blânzi, voi veţi primi ca moştenire întreg pământul! Vă nedumeriţi cum va fi aceasta? Iată cum. Ca şi în cazul Apostolilor. Ale cui nume sunt vestite astăzi, peste tot pământul, mai mult decât ale lor? Ale cui cuvinte se aud astăzi peste tot, mai cu putere şi tărie, decât cuvintele Apostolilor?
Cei ce nu au smerenie nu vor moşteni nici măcar o fărâmă de pământ aici şi nici o părticică de Rai. Astfel, creştine, zideşte-ţi cel de-al treilea nivel al piramidei Raiului cu ajutorul blândeţii. Blândeţea este asemenea pietrei celei preţioase de ametist, care străluceşte în preaminunate şi gingaşe nuanţe.
CEL DE-AL PATRULEA NIVEL
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura
Planul de zidire al celui de-al patrulea nivel al piramidei Raiului constă în setea de dreptate. Aici se zideşte dreptatea întemeiată pe puternica dorinţă de adevăr, asemenea foamei şi setei. În toate timpurile foamea şi setea au fost motive de îmboldire către cele de pe pământ. Cu toate acestea, aici este vorba nu de foamea şi de setea care pot fi potolite cu pâine şi apă, ci despre o mai mare foame şi de o mai mare sete, pe care sufletul omului le poartă întru sine şi pe care întreg pământul, cu toate mâncărurile şi băuturile sale, nu poate să le îndestuleze. Omul blând, omul precum un miel, întotdeauna spune că
107
este sătul şi mulţumit pentru că tace şi rabdă. Fiindcă marea sete de dreptate este ascunsă în străfundul sufletului său.
Este uşor de a satisface înălţarea de sine, adică ceea ce în toate zilele, pe pământ, conduce la distrugerea propriului suflet. Căci cel ce se înalţă pe sine se hrăneşte cu toată mizeria pământească; doar să-l împingă pe el înainte şi să-l aşeze în fruntea caravanei omeneşti şi el va fi sătul şi mulţumit.
însă pe cel ce a înălţat primele trei nivele ale piramidei Raiului sufletului său nimic din cele pământeşti, din cele trecătoare şiputrezicioase, nu poate să-l sature. El priveşte cu ochii lui la lumea lui Dumnezeu, cugetă cu mintea la Dumnezeu şi caută dreptatea lui Dumnezeu.
Prin dreptate înţelegem adevărul şi rânduiala, aşa cum Domnul a arătat în Apocalipsa: adevărul despre Creator, adevărul despre lume, adevărul despre scop, adevărul despre cale. Adevărul înseamnă rânduială lăuntrică şi rânduială în afară, rânduială în suflet, rânduială în trup, rânduială în societate, în întreaga lume, peste tot rânduială. Acesta este adevărul.
108
Mai precis vorbind, dreptatea constă atât în cunoaşterea adevărului, cât şi în primirea lui.
Tot ceea ce omului îi este de trebuinţă ca să se apropie de Domnul Dumnezeu şi să placă Lui este numit cu un singur cuvânt: dreptate. Fariseii nu erau însetaţi după dreptate, căci ei afirmau că au dreptate în toate. Nici Pilat nu era însetat după dreptate, în ciuda faptului că L-a întrebat pe Iisus: „Ce este adevărul?” Cei flămânzi şi însetaţi după dreptate au fost cei care, chiar de la început, L-au urmat pe Hristos şi nu L-au părăsit până la moarte. Şi astăzi, cei însetaţi după dreptate sunt cei care însetează după Hristos, căci Iisus Hristos este întreaga plinătate a dreptăţii, întregul Adevăr şi întreaga rânduială, după cum El însuşi a spus despre Sine: Eu sunt Adevărul şi: Eu sunt Calea.
Acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după Hristos ca desăvârşită dreptate, li s-a promis că se vor sătura. Crezând în această făgăduinţă, mulţi creştini au dispreţuit foamea cea trupească şi setea de cele lumeşti şi au mers să caute săturareasetei celei duhovniceşti. Mulţi dintre ei au lăsat
109
toate cele lumeşti şi au devenit sihaştri în pustii, s-au zăvorât în peşteri, au iubit liniştirea, au vieţuit pe stâlpi, ca să se întoarcă pe sine către setea cea duhovnicească şi prin aceasta să-şi sature setea de dreptate cerească, adică după Domnul Iisus Hristos.
Aceştia jinduiau după cer, iar lumea jinduia după ei. Împăratul Constantin cel Mare l-a chemat din pustie pe Sfântul Antonie doar ca să-l privească. Împăratul Teodosie l-a rugat pe stareţul Zenovie să vină din Egipt la Constantinopol doar ca să-l vadă şi să-l asculte. Împăratul Leon a mers în pustie doar ca să-l vadă pe Moise Arapul, care era un om sfânt. Vedeţi, mai-marii stăpânitorii ai pământului, care aveau în suflete setea cea duhovnicească, au coborât de pe tronurile lor şi au căutat să-i întâlnească pe aceia care simţiseră întru sine cea mai mare sete şi care ziua şi noaptea se străduiau să se sature cu dreptatea lui Dumnezeu la masa cea cerească. Şi chiar dacă ei până la sfârşitul vieţii au simţit cea mai neostoită sete, lumea i-a crezut sătui şi îndestulaţi. Ei au socotit săturarea lumească ca foame, iar lumea a socotit foamea lor ca
110
săturare. Într-adevăr, e o iscusinţă în a alege foamea. Din aceste două însetări, slugile lui Dumnezeu au ales setea după cer. Şi această sete a zidit cel de-al patrulea nivel al piramidei Raiului lor, durabil şi minunat ca scumpa piatră de smarald.
Gândiţi-vă cât s-au săturat ei, iar setea înşelătoare de satisfacţii lumeşti nicicând nu va putea sătura nici aici, nici în lumea de dincolo. Amintiţi-vă ce a spus Ziditorul prin buzele prorocului: Iată, slugile Mele vor mânca şi vouă vă va fi foame, vor bea şi voi veţi fi însetaţi, se vor bucura, iar voi veţi fi înfruntaţi! Iată, slugile Mele vor sălta de veselie, iar voi veţi striga de întristată ce vă va fi inima… (Is. 65,13-14).
CEL DE-AL CINCILEA NIVEL
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui
Cel ce flămânzeşte şi însetează după cea mai mare bogăţie ar putea oare să se mulţumească cu cele mai ieftine? Cel ce însetează după dreptatea cea netrecătoare a lui Dumnezeu ar mai putea fi atras oare de ţărâna cea trecătoare? Cel ce tânjeşte după nemuritoarea haină a Duhului ar mai plânge şi ar mai jeli oare după îmbrăcămintea cea de ierburi? Pentru aceasta, milostenia pentru un astfel de om este atât de normală ca şi pentru călătorul care porneşte la drum lung şi împarte vecinilor tot, în afară de ceea ce-i este de trebuinţă lui pe cale. Împărţirea lucrurilor materiale este o jertfă necesară, fără doar şi poate, însă este una din cele mai mici
112
fapte. Neliniştirea în privinţa sufletului tău este cea mai mare grijă. Întărirea aproapelui în adevăr, învăţarea lui pe calea dreptăţii şi rugăciunea pentru el, aceasta este o mai mare jertfă, însă, cu toate acestea, nu este cea mai mare jertfă. Cea mai mare jertfă este a-ţi da viaţa pentru aproapele tău. Această milostivire a arătat-o Hristos întregului neam omenesc. Această îndurare este atât de mare, încât ea nu mai trebuie numită îndurare, ci iubire. Milostenia poate să curgă din diferite izvoare: şi din cele curate, şi din cele tulburi. Cel mai curat izvor este împreunăpătimirea. Împreunăpătimirea înseamnă o inimă milostivă. Atunci când inima compătimeşte cu cel înlănţuit şi îi ajută lui în numele Domnului cel milostiv, atunci milostenia lui curge dintr-un izvor curat şi va avea parte de marea răsplată a îngerilor din ceruri. Amintiţi-vă de minunatele vieţi ale celor doi oameni care au fost numiţi milostivi: de Sfântul Ioan cel Milostiv şi de Sfântul Filaret cel Milostiv. Cel ce preţuieşte bunurile pământeşti mai mult decât sufletul, unul ca acela nu poate să fie milostiv. Atunci când Sfântul Grigorie
113
Dialogul a fost ales Episcop al Romei, el s-a temut că se va lipsi de sărăcia sa. Se spune despre acest sfânt că se temea mai mult să-şi piardă sărăcia decât un bogat care s-ar teme să-şi piardă bogăţia.
Sfânta Scriptură grăieşte: Omul milostiv îşi face bine sufletului său (Pilde 11, 17). Când faci ceva pentru cineva, ţie îţi faci îndoit şi mai mult pentru Domnul, căci Domnul vede şi răsplăteşte totul. Preacuvioasa Maică Sara a spus că împreunăpătimirea poate fi cultivată. „Fă milostenie la început, chiar fără iubire de oameni a spus ea -, căci cu timpul te vei obişnui să faci milostenie din frică de Dumnezeu.” Sfântul Serafim de Sarov, la rândul său, sfătuia: „Dacă nu ai nimic al tău pe care ai putea să-l dai unui cerşetor, roagă-te lui Dumnezeu pentru el.” Domnul a spus unui popor fără de milă: Milăvoiesc, iar nu jertfă adică este mai bine să fiţi milostivi unul cu altul decât să-Mi aduceţi Mie jertfă. Iată cum îi iubeşte Domnul pe oameni! El socoteşte milostivirea noastră către alţi oameni ca pe o jertfă a noastră adusă Lui însuşi. Fără El, noi nu putem să fim milostivi faţă de alţii. Reprezentarea noastră
114
dreaptă despre oameni ca fraţi se întemeiază pe reprezentarea noastră despre Dumnezeu ca Părinte. În acest chip, orice cerc al faptelor noastre bune faţă de cineva va avea întotdeauna în centrul său pe Dumnezeu.
însă, oricât de limpede ar fi porunca lui Dumnezeu despre milostivire, încă şi mai clară este atitudinea Lui faţă de nemilostivire. Iată, Apostolul Iacov a mărturisit astfel: Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iacov 2,13). Iar cei milostivi vor fi miluiţi la înfricoşătoarea Judecată a Domnului. Cel milostiv va fi miluit cu împărăţia cea veşnică a lui Hristos şi va fi iubit veşnic de către îngeri şi de către drepţi.
În acest chip, milostenia zideşte cel de-al cincilea nivel al piramidei Raiului. Fiecare piatră a acestui nivel e adăugată de milostenia faţă de sufletul său, faţă de ceilalţi oameni, faţă de animale sau de oricare făptură a lui Dumnezeu. Acest nivel străluceşte cu lumină cerească, fiind zidit din piatra cea scumpă de safir. Acesta este cel de-al cincilea nivel al piramidei Raiului.
CEL DE-AL ŞASELEA NIVEL
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu
Curăţia inimii se zideşte pe milostenie. Astfel, este firesc ca şi acest al şaselea nivel să se sprijine pe cel de-al cincilea. Cel egoist şi zgârcit nu simte niciodată această fericire care se numeşte curăţia inimii. Unii ca aceştia nu vor putea niciodată să zidească cel de-al şaselea nivel al piramidei lor, pentru că nu ar putea să-l înalţe pe cel de-al cincilea. Avraam a fost plin de milostivire, iar milostivirea lui l-a ajutat să-şi curăţească inima. Cu inima sa curată el L-a văzut pe Dumnezeu. Pentru ce însă nu se vorbeşte de curăţia sufletului, ci despre curăţia inimii? Pentru faptul că inima este centrul sufletului. Din inimă ies
116
gândurile, în inimă sunt tăinuite dorinţele, în inimă se cuibăresc toate patimile. Tocmai pentru aceasta s-a dat sfatul: Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23). Atâta timp cât miezul unui copac este sănătos, crengile pot fără primejdie să atârne de trunchi; însă ce armonie ar putea să mai existe între ramuri şi frunzişul bogat, dacă miezul copacului este mâncat de cari? Sfântul Simeon Noul Teolog a numit păcatele viermi. Păcatele pentru om sunt ceea ce sunt carii pentru lemn. Şi oare ce păcate tulbură mai puternic inima omului decât păcatele tăinuite? Scoateţi viermii la soare şi ei se vor usca. Mărturisiţi păcatele voastre unui singur om, preotul, şi ele vor fi iertate. Nu vor mai fi. Şi viermii, şi păcatele sunt puternice doar la întuneric. Câtă vreme David a ţinut cu tărie Legea lui Dumnezeu, el a vorbit cu Domnul şi cu uşurinţă s-a supus voii Lui, însă deîndată ce a călcat Legea lui Dumnezeu, Domnul a încetat să mai vorbească cu el şi i-a vorbit lui prin alţi proroci.
Inima curată este oglinda în care, cu iubire, Se oglindeşte Domnul.
117
Domnul Dumnezeu a scris marele şi înfricoşătorul Său nume pretutindeni, în toate tainele firii făpturilor, dar nemijlocit şi fără taină, în inima curată a omului. Iată cum omul poate să se înalţe deasupra firii sale! Câtă slavă şi bucurie pentru oameni că ei s-au învrednicit de cinstea de a primi în inima lor îngustă pe Ziditorul ca Oaspete! Aceasta e o atât de mare fericire pentru oamenii curaţi, că abia dacă poate fi crezută de aceia care nu au privit în ieslea Bethleemului să vadă până în ce adâncuri poate să se pogoare iubirea lui Dumnezeu.
Omul poate să se înalţe şi să se pogoare, însă Domnul nu Se poate ridica. El poate doar să Se pogoare. Domnul Dumnezeu nu are unde să Se înalţe deasupra Lui însuşi. Omului i s-a dat însă posibilitatea să se înalţe mai presus de sine însuşi şi să se ridice până la înălţimea dumnezeirii. Din pricina slăbiciunii sale, omul cade adânc, însă puterea lui Dumnezeu îl înalţă. Omul trebuie doar să-şi pregătească inima, s-o curăţească de gunoiul păcatelor mici şi mari, şi tot ce mai rămâne împlineşte iubirea Domnului Dumnezeu.
118
Inima se curăţeşte prin credinţă, nădejde şi dragoste, prin frica lui Dumnezeu şi prin aşteptarea morţii şi a înfricoşătoarei Judecăţi a lui Dumnezeu, minunându-se înaintea făpturilor, a măreţelor zidiri şi a puterii Celui Preaînalt, a încercării Proniei celei dumnezeieşti, a răbdării şi blândeţii, ca şi prin multe altele. Însă în ea tot mai rămân miresme pământeşti, păcate şi moarte. Şi ele sunt prezente până ce Duhul Sfânt, ca un vânt al înălţimilor, va sufla şi cu briza Sa va îndepărta orice miros. Nu în zadar Părinţii Bisericii spun: „Atunci când amintirile despre săvârşirea păcatelor se şterg, se poate spune că inima s-a curăţit.” Inima curată este asemenea unui cristal de preţ. Şi cel de-al şaselea nivel al piramidei Raiului se înalţă din el. Lumina cerească pătrunde prin aceste ziduri transparente şi nu întâmpină nici un obstacol. Acolo nu se află nici cea mai mică urmă de murdărie a păcatelor. Şi nimic nu împiedică lumina cea cerească să pătrundă în toate cotloanele sufletului la acest nivel.
O, creştine, atunci când păşeşti în împărăţia lui Dumnezeu, zidirea sufletului tău îi va bucura pe preacuraţii
119
îngeri ai Domnului, pe pruncii pe care Domnul i-a luat la Sine şi pe fecioarele care, prin fecioria lor, au trecut pe această punte a morţii, în Rai. La cel de-al şaselea nivel, la nivelul curăţiei, tu îi vei întâlni pe toţi şi împreună cu ei te vei desfăta de vederea feţei lui Dumnezeu.
CEL DE-AL ŞAPTELEA NIVEL
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Inima curată este temelia păcii, a liniştii şi a netulburării. Pe această temelie se zideşte nivelul păcii, care este cel de-al şaptelea nivel al piramidei Raiului, ce se înalţă către cer. Nu poate fi liniştită acea inimă care este plină de gânduri înşelătoare, de dorinţele nebuneşti ale lumii pământeşti şi de alte patimi, căci toate acestea ridică valuri şi furtună întunecată pe marea cea întinsă a vieţii omeneşti.
Întru înălţime, se curăţă chiar şi apa murdară din bălţile stătute. Ridică şi tu, omule, inima către înalt, şi cerul o va curăţi pe ea. Atunci în inima ta curată se va sălăşlui pacea şi în oglinda liniştită a sufletului tău ţi Se va arăta Domnul.
121
Pacea şi liniştea acestea sunt desfătarea duhovnicească. Şi curăţia inimii este tot o desfătare duhovnicească. Cel ce are pacea întru sine acela obţine o mare desfătare pe care nimeni nu o va putea lua de la el.
Cel ce are pacea în sufletul său, acela îl are pe Hristos, căci s-a spus că El este pacea noastră (vezi Efes. 2,14).
Cel ce dobândeşte pe Domnul păcii, acela, fără doar şi poate, va dobândi pacea în suflet, căci Hristos este numit „Domnul păcii”.
Cel ce în timp de furtună debarcă la limanul Dăruitorului păcii, acela va primi pacea şi va înceta să se mai teamă, căci Hristos este dăruitorul păcii. El a spus: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (In 14, 27).
Cel care spune că în el Se sălăşluieşte Domnul, unul ca acesta afirmă că are pace în sufletul său.
Doar cu Hristos putem să dobândim pacea în suflet. Fără El, nicicând nu o vom putea dobândi. Sfântul Apostol Pavel a vorbit îndelung despre împăcarea cu Domnul. Numai că această împăcare înseamnă nu doar a potrivi voia noastră cu voia lui Dumnezeu, ci deplina şi bucuroasa
122
supunere a voii noastre faţă de voia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel a vorbit şi despre împăcarea noastră cu ceilalţi oameni. Iar această împăcare înseamnă împăcare cu voia noastră şi cu voia celorlalţi oameni. De mii de ani oamenii încearcă să se înţeleagă şi să ajungă la un consens, însă nu se împacă. Pentru aceasta, Sfântul Pavel spune că dobândirea păcii între oameni se poate obţine doar prin recunoaşterea de obşte a voii lui Dumnezeu. Cine inspiră, acela şi expiră. Cine inspiră pacea lui Dumnezeu întru sine, acela o va şi expira şi o va răspândi în jurul său, fără prea mari sforţări. De aici, a face pace înseamnă a primi şi a da. A primi pacea de la Domnul şi a o transmite pe ea oamenilor (şi fiarelor) din jurul tău. Da, şi fiarelor! Amintiţi-vă că sfinţii bărbaţi ai lui Dumnezeu trăiau în lume chiar cu fiarele sălbatice, pe care le mângâiau ca pe nişte miei blânzi. Prin urmare, a face pace înseamnă a purta pacea şi către fiare şi, în general, către întreaga natură înconjurătoare, căci natura cu nimic nu s-a tulburat până la omul păcătos fără de pace. Nu natura aduce pacea oamenilor, ci dimpotrivă, oamenii
123
dau pace naturii. De îndată ce se face pace între oameni, atunci şi natura se desfată în pace.
Făcătorul de pace se va numi fiu al lui Dumnezeu. El va fi numit astfel pentru că Hristos este din veac în veac, iar făcătorul de pace săvârşeşte lucrul lui Hristosdumnezeu. În numele Tatălui ceresc el cheamă către frăţie pe oameni şi în numele iubirii de Dumnezeu cheamă către iubirea de fraţi. Ca să aducă pacea între oameni, el le aminteşte de originea lor şi ridică la cel mai înalt nivel gradul de rudenie. Doar la acest cel mai înalt nivel se poate dobândi o pace durabilă şi permanentă. Pacea civilă este instabilă, pentru că nu este o pace frăţească. Nu cetăţenii, ci doar fraţii pot să primească şi să aibă pacea lui Dumnezeu, pacea durabilă. Făcătorul de pace neîncetat propovăduieşte marea şi strânsa familie a lui Dumnezeu. El este un propovăduitor al Părintelui ceresc şi al frăţiei între oameni. Voi sunteţi fraţi, căci aveţi un singur Părinte în ceruri! Acesta este argumentul lui infailibil în favoarea păcii, căruia nici un om înţelept nu poate să i se împotrivească. Acesta este cel mai înalt şi
124
cel mai inspirat argument în favoarea dobândirii păcii între oameni. Pentru aceasta, făcătorul de pace aminteşte neîncetat de Dumnezeu Cel insultat, prin rugăciunea „Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac, iartă-i, că sunt fiii Tăi, iar Tu eşti Părintele lor!” Şi Părintele ascultă pe Fiul făcător de pace şi prin El dăruieşte oamenilor Duhul Său cel Sfânt, Care aduce cerescul dar al păcii oamenilor plini de răutate. Iar pacea înseamnă sănătate.
Astfel, a face pace este lucrarea ziditoare al celui de-al şaptelea nivel al piramidei Raiului. Acest nivel este clădit doar din aur curat şi în chip minunat străluceşte el în pace.
CEL DE-AL OPTULEA NIVEL
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este împărăţia cerurilor
Acela care zideşte o casă înaltă din material pământesc, neîntârziat va trezi invidia vecinilor celor răi, iar acela care-şi zideşte piramida Raiului din material duhovnicesc, fără doar şi poate, va trezi invidia demonilor. Mai mult decât orice, demonii îi urăsc pe aceia care au dobândit o pace durabilă în sufletele lor şi darul împăcării cu fraţii. Demonii simt o deosebită desfătare în certurile dintre oameni. Ei ar dori ca oamenii să trăiască în permanente dispute şi să fie nefericiţi, iar pentru aceasta să cârtească împotriva Ziditorului lor. Sarcina lor, de la începutul începuturilor, a fost să-i zavistuiască pe oameni, ca ei să se războiască împotriva Domnului.
126
Lor le-a fostdrag ucigaşul Cain, iar nu blândul Abel. Ei l-au iubit pe Esau şi l-au urât pe Iacov. L-au iubit pe Saul şi l-au urât pe David, l-au iubit pe Caiafa şi l-au urât pe Gamaliil, l-au iubit pe Saul şi l-au urât pe Pavel. Tocmai pentru aceasta ei, neobosiţi, îi prigonesc pe cei drepţi. Ei îl vatămă pe drept în mod direct, însă adeseori şi prin oameni cu sufletul plin de păcat. Ei adună împreună pe toţi cei imorali şi îi ridică împotriva luptătorilor pentru Dumnezeu, împotriva vitejilor dreptăţii Domnului.
Iar Domnul, deşi vede aceasta, îngăduie ca oamenii nedrepţi şi demonii să se năpustească asupra slugilor Lui. Atotvăzătorul îngăduie toate acestea pentru ca neputinţa lor să se ruşineze în mod repetat. Cel Preaînţelept încuviinţează toate acestea ca oamenii să se încredinţeze că dreptatea câştigă chiar şi în cele mai crunte nedreptăţi. Cel Preabun admite toate acestea pentru ca sluga Sa să se încununeze încă o dată cu cununa biruinţei. Aşa cum hoţii şi tâlharii se năpustesc asupra unui bogat din lume, tot astfel şi cei răi, şi oamenii înşelători năpădesc asupra celui bogat duhovniceşte. Sfântul Nil,
127
împărtăşind din încercările sale de pe drumul duhovnicesc, a spus: „Dacă tu te rogi cu adevărat, fii pregătit pentru atacurile demonilor.” Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Timotei, ca unul care a răbdat pătimiri şi prigoane în Antiohia, Iconiu şi Listra: Câte prigoniri am răbdat! Şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi (II Tim. 3,11-12).
însă Domnul Dumnezeu pe toate le-a prevăzut şi le-a făcut cunoscute mai dinainte, netăinuind nimic de ucenicii Săi (vezi Mt. 10). Apostolii au fost alungaţi cu pietre dintr-un loc în altul. urâtorii lui Iisus l-au urmărit pe Sfântul Athanasie ca pe o fiară sălbatică. Tot astfel l-au prigonit şi pe MeletieAntiohianul. Sfântul Ioan Gură de Aur a pătimit şi a murit în surghiun. La fel s-a petrecut şi cu Preacuvioasa Olimpiada. Un număr imens de mărturisitori a pătimit pentru Hristos. Sfântul Vasile cel Mare a răspuns judecătorului care-l ameninţa cu prigoana că nu poate decât să se bucure, pentru că nu este cu putinţă să-l izgonească altundeva unde nu ar exista Dumnezeu. Cu înţelepţie, Sfântul Ioan Gură de
128
Aur a tâlcuit roada prigoanei în acest chip: „Aşa cum o plantă care este udată creşte mai iute, tot astfel şi credinţa noastră mai cu seamă înfloreşte şi mai repede se înmulţeşte atunci când este supusă prigoanei.”
Pentru faptul că Fiul lui Dumnezeu a fost prigonit, toţi fiii lui Dumnezeu cei după har au vrut să fie, la rându-le, prigoniţi. Alţii au socotit aceasta ca pe un premiu şi au ştiut că sufereau pentru dreptatea lui Dumnezeu. Iar pătimirea pentru dreptatea lui Dumnezeu este un material extraordinar pentru înălţarea piramidei Raiului.
Cel de-al optulea nivel al piramidei Raiului este întemeiat durabil pe cele şapte niveluri de mai jos şi străluceşte minunat, ca o piatră de topaz. Când se vor sălăşlui în împărăţia lui Hristos, la acest nivel, ei vor vorbi cu bucurie şi plini de veselie cu toţi aceia care au fost prigoniţi încă de la facerea lumii pentru dreptatea lui Dumnezeu.
CEL DE-AL NOUĂLEA NIVEL
Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea
Şi aici este vorba tot despre prigoană. Mai înainte am amintit despre persecuţiile pentru dreptate, iar aici se vorbeşte despre persecuţiile pentru Hristos. Acolo dreptatea se prezenta doar ca un sistem al învăţăturii creştine şi al comportamentului creştinesc. Aici însă, întreaga dreptate a lui Dumnezeu este întruchipată de Iisus Hristos. Aceste două niveluri ale piramidei Raiului sunt zidite dintr-unul şi acelaşi material din suferinţa pentru dreptate şi din suferinţa pentru Hristos. Atât de preţioase sunt aceste pătimiri pentru zidirea palatului
130
sufletului, încât Domnul le pomeneşte în două rânduri şi făgăduieşte două răsplătiri pentru ele ca şi cum ar fi două peceţi care confirmă adevărul tuturor virtuţilor de mai-nainte. Singura diferenţă dintre ele este aceea că, în cazul de pe urmă, se întâmplă să se vorbească despre cele mai chinuitoare suferinţe, cele mai pătrunzătoare, prin comparaţie cu cele menţionate anterior. Necinstirea, prigoana, minciuna, clevetirea, cuvintele insultătoare şi toate acestea pentru Hristos năvălesc asupra credinciosului ca cea de pe urmă şi mai cumplită ispită. Sub această presiune el devine tare şi durabil ca o piatră, când inima omului se împotriveşte lor. Sub aceste unde de presiune se spală şi cea mai mare murdărie care a cuprins sufletul omenesc.
Aici este vorba de mucenicie în numele lui Hristos. Acela care de bunăvoie primeşte această mucenicie a dobândit materialul cel fără de preţ al înălţării celui de-al nouălea nivel al piramidei Raiului. Aceia care au putut în chip minunat să înalţe primele opt nivele ale palatului sufletesc, nimic nu ar mai dori din toată inima în
131
această lume, în afară de a-şi da viaţa pentru Domnul. O asemenea sete de mucenicie a fost întotdeauna vie, precum focul cel viu, în Biserica lui Hristos. Din vremurile apostolice până în zilele noastre. Atunci când Sfântul Apostol Andrei cel întâichemat, de pildă, a fost aşezat de păgâni pe cruce ca să fie răstignit, el a exclamat plin de cutremur şi de bucurie: „O, dulce Cruce, cât de mult te-am aşteptat şi cât am visat această clipă!” Şi Sfântul Antonie, plin de mulţime de virtuţi, avea la bătrâneţe o singură dorinţă: să fie mucenicit, să fie ucis pentru credinţa în Hristos. Pentru aceasta a lăsat el pustia şi a mers la Alexandria, unde a intrat într-o dispută cu ereticii, doar cu acest unic scop: ca să piară de mâinile lor. Însă Pronia lui Dumnezeu nu a voit astfel, iar Sfântul Antonie s-a liniştit iarăşi în pustia sa.
Închipuiţi-vă o procesiune a mucenicilor creştini mergând spre Golgota lor cum unii pe cale plini de veselie cântau imnuri duhovniceşti, ca şi cum n-ar fi mers la moarte, ci la nuntă. Lumea nu a văzut mai minunată pildă în întreaga sa istorie. Mulţi dintre aceşti mucenici s-au trudit ani îndelungaţi,
132
înălţându-şi piramidele Raiului lor, care acum, iată, minunat şi strălucitor au toate cele nouă niveluri. Unii dintre mucenici doar ce începeau o asemenea zidire şi abia reuşeau să înalţe un nivel ori două. Alţii însă, cu doar câteva zile în urmă (iar uneori chiar şi numai cu un ceas în urmă) s-au numit creştini şi au pierit pentru Hristos. Pentru jertfa lor duhovnicească, Domnul a socotit asemenea palate sufleteşti ca zidite de la primul nivel până la ultimul, căci aceştia au fost precum lucrătorii pe care Domnul i-a chemat la lucru către seară şi le-a dat lor aceeaşi plată ca şi acelora care s-au ostenit întreaga zi. Sfântul Adrian a fost ofiţer roman şi a arătat o jertfă şi o răbdare creştină fără seamăn, singur devenind creştin. „Tu, cu adevărat, ţi-ai ieşit din minţi, Adrian?” l-a întrebat împăratul păgân. – „Nu, poruncitorule, ci abia acum am dobândit mintea cea adevărată!” a răspuns mucenicul pentru Hristos.
Şi în vremurile noastre este loc pentru mucenicie. Iar plinătatea mucenicilor se arată, milioanele de mucenici din Rusia, care au mărturisit în acest chip, amintind întregii lumi că mucenicia
133
se întinde din timpurile apostolice până astăzi, când jertfa Domnului este la fel de îmbelşugată ca în vremurile de dinainte.
Cu toate acestea, există credincioşi chinuiţi şi persecutaţi şi acolo unde nu există o prigoană oficială a creştinilor. De pildă, vecina noastră a fost bătută de soţul ei ateu, prigonită şi aruncată în stradă doar pentru faptul că ea crede în Dumnezeu şi se roagă. Oare îi mai este ei de trebuinţă un prigonitor al creştinilor asemenea împăratului Nero, dacă ea în propria casă are un Nero al său, care o condamnă la mucenicie pentru Hristos? Un elev de liceu s-a întors de la şcoală acasă cu lacrimi în ochi pentru că colegii l-au înjurat şi l-au ridiculizat când a spus că-L iubeşte pe Iisus Hristos. Un soldat a primit o palmă peste faţă pentru faptul că s-a închinat când se afla la datorie. Şi ei, cu toţii, sunt ziditori de cinste ai piramidei Raiului, iar pe lumea cealaltă se vor învrednici să stea cu cinste în rândurile oştirii plăcuţilor lui Dumnezeu, care au răbdat pentru Hristos războaie, ameninţări, lupte, clevetiri şi chiar moartea cea mai de ruşine.
134
Cel de-al nouălea nivel al piramidei lor va fi plin de rubine de sânge care vor lumina cu minunată lumină cerească. La acest nivel se arată şi se întâlnesc toţi cei care au pătimit pentru Hristos în această viaţă.
TURNUL BUCURIEI
Cu cel de-al nouălea nivel se desăvârşeşte piramida Raiului. Cu toate acestea, deasupra celui de-al nouălea nivel se mai află ceva care se aseamănă cu cel de-al zecelea nivel, precum un far care luminează întreaga piramidă, a cărei temelie este smerenia şi al cărei cel mai înalt nivel este mucenicia. Însă nu omul se nevoieşte la înălţarea unui asemenea far. Pe unul ca acesta îl aşază însuşi Domnul cu dragostea Sa. Şi cum această lumină produce o bucurie de nespus în orice suflet, acest far se numeşte Turnul bucuriei.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri. Şi bucurie, şi veselie, şi răsplată. Nu bucuria cea trecătoare, ci bucuria fără de sfârşit. Nu bucuria trupească, care se încheie cu amărăciune şi cu dezamăgire,
137
ci veselia cea duhovnicească, care înseamnă veşnică desfătare. Şi nu răsplata care este dată lucrătorului, ci plata fiului; şi nu de la o gazdă străină, ci de la Tatăl; şi nu pentru vremea lucrată, ci din iubire. Acest turn al bucuriei se arată coborând din cer, nu se înalţă de pe pământ. Prin el, Domnul vine parcă la întâlnirea cu omul care a înălţat palatul sufletului său. Cu adevărat, prin turnul bucuriei Ziditorul înfrumuseţează şi luminează întreaga noastră piramidă a Raiului.
Turnul bucuriei întreg luminează cele nevăzute ale lumii ca un mare şi fără de preţ cristal de almaz. Razele sale strălucitoare luminează toată zidirea de la primul nivel până la ultimul şi se revarsă gingaş şi din belşug peste toate nivelele piramidei, întru totul nedespărţite.
încheind această povestire, e neapărat necesar ca la sfârşit să remarcăm un fapt: nu trebuie ca cineva să săvârşească vreo greşeală şi să înţeleagă prin înălţarea piramidei Raiului o oarecare zidire pământească. Această piramidă nu este una materială, ci una duhovnicească. Cu toate acestea, deşi ea nu este materială, este
138
reală, mai reală decât orice zidire văzută. Piramida Raiului, privită din cer, din afara trupului, seamănă cu un om, însă nu cu un oarecare om, ci cu însuşi Domnul Iisus Hristos. Căci în împărăţia cea cerească nu poate să intre acela care nu se aseamănă cu Iisus Hristos şi nu poate să intre într-o asemenea zidire ceea ce ar fi diferit de zidirea măsurată, plănuită şi stabilită de Domnul. Iar după despărţirea de trupul pământesc vom vedea limpede şi toţi îngerii Domnului ceea ce noi, ca şi creştini, am zidit în viaţa noastră pe temelia lui Iisus Hristos. Să amintim dar cuvintele robului lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel: Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit…
(I Cor. 3,12-15).
Domnului Dumnezeului nostru veşnica slavă şi mărire! Amin.
CUPRINS
Partea I. Cel dintâi Legământ
Cel dintâi Legământ 7
Prima poruncă: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!… 10
Cea de-a doua poruncă: Să nu-ţifaci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! 19
Cea de-a treia poruncă: Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert! 26
Cea de-a patra poruncă: Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău. Să o sfinţeşti pe ea! 33
Cea de-a cincea poruncă: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ! 40
141
Cea de-a şasea poruncă: Să nu ucizi! 47
Cea de-a şaptea poruncă: Să nu fii desfrânat! 54
Cea de-a opta poruncă: Să nu furi! 61
Cea de-a noua poruncă: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 68
Cea de-a zecea poruncă: Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău! 76
Partea a II-a. Piramida Raiului
Introducere 85
Primul nivel: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor 91
Cel de-al doilea nivel: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia 97
Cel de-al treilea nivel: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul 102
142
Cel de-al patrulea nivel: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura… 107
Cel de-al cincilea nivel: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui 112
Cel de-al şaselea nivel: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceiea vor vedea pe Dumnezeu 116
Cel de-al şaptelea nivel: Fericiţi făcătorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema 121
Cel de-al optulea nivel: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este împărăţia cerurilor 126
Cel de-al nouălea nivel: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea 130
Turnul bucuriei 137
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.rowww.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul şi spre folosul tău!